CONSTANTIN GORGOS
— sub redacţia —
DICŢIONAR ENCICLOPEDIC DE PSIHIATRIE
(irX)	Voi.	III
■C-.hp
-Ci
£ 3
r-
C
ipc
ou 2S
M—R
î
M
EDITURA MEDICALĂ
Lista autorilor:
ANDRIESCU NICOLAE TEOFIL BARBU GABRIELA BOTEZAT ANTONESCU ILEANA BOTEZAT ANTONESCU LIV1U CRĂCIUN DAN GORGOS CONSTANTIN UTINSCHI GHEORGHE NĂSTASE ŞTEFANIA COCA PĂUNESCU ADRIAN PRELIPCEANU DAN
CRIVĂŢ IRINA HAIDUCU DANIELA
PUIU OLGA VALERIA SĂNDULESCU MARIA CARMEN STOLTZ GABRIELA STROIAN GABRIELA ŞANDOR VERONICA ŞTEFĂNESCU MUGUR GABRIEL TALABAN ANDRUCOVICI iRENA TUDOSE CĂTĂLINA TUDOSE FLORIN
Grafica :
MITACHE MIRELA VLĂDAIA VALERIA
Fotoreproduceri :
BUNESCU MIRCEA
Coordonare lexicografică :
IONESCU RUXĂNDOIU LILIANA, RUXĂNDOIU PAVEL
Referent ştiinţific Prof. Dr. Doc. VASILE PREDESCU, Prof. dr. EDUARD PAMFIL
ISBN 973-39-0026-5 973-39-0027-3
LISTA ABREVIERILOR FOLOSITE ÎN TEXT
(B) = boală
cf. = confer (compara)
(D) ■= delir
(DCI) = denumire chimica internaţională (F) = fobie
(H)	= halucinaţie
(I)	= iluzie
limba arabă — arab. limba engleză = engl. limba franceză = fr.
limba germană = germ. limba greacă = gr. limba latină — lat.
(M) = medicament
(MC) = medicament compus
(R) = reacţie
s = semn, simptom
(S) = sindrom
sin. — sinonim
(T) = test
Nota : • toate titlurile articolelor sînt abreviate prin iniţiale aldine verzale. De exemplu : ACTIVITATEA NERVOASĂ SUPERIOARĂ = ANS ; AMNEZIE RETROGRADĂ = AR ş.a. ;
•	săgeata (---------trimite spre articole conexe ;
sin.
•	săgeata cu sinonim (-------------->) trimite spre articole sinonime.
DICŢIONARUL ENCICLOPEDIC -O DESCHIDERE NECESARĂ
Psihiatria este o disciplina medicala de ample referinţe. Spaţiul ei informaţional cunoaşte o alenă densificare de date şi cunoştinţe care decurg din progresul cercetărilor sistemului psihic şi a complexelor relaţii psihocomportamentale. în acelaşi timp, psihiatria s-a edificat prin stratificarea unor observaţi! şi descrieri ale naturii umane, prin acea splendida însuşire a fiinţei de a se identifica pe sine ca sens şi realitate distinctă, prin măsura şi valorile ce-i definesc existenţa. Este firesc sa constatam, prin problematica şi competenţa sa, implicarea psihiatriei ca disciplina medicala, în diversitatea uneori neaşteptata a relaţiilor de viaţă, ceea ce explică şi distribuirea sa specializată în unele direcţii de cercetare şi asistenţa. Extinderea domeniului ce aparţine obiectului său de studiu se realizează astfel printr-un proces continuu de ipoteze şi validări, ca demers caracteristic progresului ştiinţific contemporan. Literatura medicala din ultimele decenii şi din întreaga lume exprimă această dezvoltare problematică a psihiatriei prin inerenta publicare şi circulaţie a unui amplu şi valoros documentar de fapte şi idei ce instrumentează acţiunea asistenţei şi cercetării în promovarea sănătăţii mintale. Numeroase lucrări de direcţie mono-problematică contribuie la scrutarea analitică a studiului despre sănătatea şi boala mintală, ţinînd să clarifice relaţiile de extremă fineţe şi diversitate ale structurii şi funcţiei comportamentului uman şi, prin aceasta, ale particularităţilor distincte privind condiţia de afirmare a personalităţii.	.	,
Publicaţia ştiinţifică, de la articol, monografie şi pînă la manualele sau tratatul de specialitate, se constituie în epoca noastră într-un instrument acţionai al cunoaşterii, a cărui formă, conţinut şi utilitate se completează şi se dezvoltă în dimensiunile capacităţii de a accede la progres. Există şi exemplare situaţii, de o nesubstituibilă valoare, în care instrumentul acţionai al cunoaşterii oferă o deschidere de o ampla şi temerară cuprindere, căreia i s-a consacrat şi sensul enciclopedic.
Avem deplina mulţumire de a putea semnala în literatura noastră medicală un asemenea exemplu, fără precedent pentru psihiatrie, în forma consistentului serial de volume intitulat ,,Dicţionarul enciclopedic de psihiatrie", sub redacţia lui Constantin Gorgos. Cartea se impune atenţiei şi aprecierii noastre prin ceea ce ar putea fi denumit matura şi viguroasa capacitate de a da o integrală şi competentă cuprindere psihiatriei, la stadiul ei actual şi de perspectivă. Lucrarea, departe de a fi o tentativă de tatonare a unei încercări, se afirmă ca o elaborare atent studiata, care şi-a găsit forma şi expresia redactării printr-o reuşită închegare conceptuală, argumentată şi lipsită de prejudecăţi. Dacă metodologia dicţionarului ordonează noţiuni, nume şi definiri, după succesiunea lor alfabetică, tratarea lor explicativă oferă în mod convingător conţinutul enciclopedic al informaţiei, ca modalitate de înţelegere, dar şi demers pentru constructele creative ale cunoaşterii.
In ansambluI ei, lucrarea oferă mai mult decît lapidarul sens explicativ al dicţionarului obişnuit, întrucît învaţă şi, deopotrivă, serveşte celor care au învăţat şi se găsesc angajaţi în asistenţa şi cercetarea patologiei mintaie. fiuaienţa şi utilitatea unei asemenea lucrări răspunde în mod incontestabil unui interes general pentru un domeniu al cunoaşterii cum este psihiatria, c/t şi exigenţelor celor aflaţi în specialitate, pentru care cunoaşterea psihiatriei constituie o direcţie creativă şi novatoare a cunoaşterii naturii umane.
Elaborarea lucrării intitulată ,,Dicţionar enciclopedic de psihiatrie" dovedeşte capacitatea de o da expresie unitară unei metodologii care este proprie fiecărui model constitutiv de dicţionar şi de informare enciclopedica. Astfel, denumiri aliniate alfabetic în sistemul de dicţionar, cum sînt: mintal, morfologie obiect, pasiune, percepţie, pesimism, postură, sînt explicate şi introduse în contextul problematic o
psihiatriei, iar altele, cum sînt: manie, narcofilie, nevroza, parafrenie; paranoia, psihic, psihoza, întrunesc în conţinutul lor explicativ competenţa unui tratat de specialitate. In orientarea acestui sistem de prezentare sînt cuprinse numeroase informaţii ce aparţin altor domenii ale ştiinţei, fiind în acelaşi timp absolut necesare studiului şi practicii psihiatriei.
De altfel, psihiatria, ca disciplina medicala integrativâ, antropologica şi sociala recurge prin excelenţa ia nevoia de clarificare a unor noţiuni prin care se structurează complementaritatea şi demersul ştiinţific al cercetărilor inter-şi pluridisciplinare. în mod deosebit este apreciata de cititor ampla şi adusa la zi informare despre procedurile terapeutice şi medicamentele folosite în psihiatrie. Se oferă în acest sens c preţioasă şi necesară informare pentru medicii de toate specialităţile cuprinse în asistenţa medicală.
O lucrare care-şi păstrează unitatea şi înalta competenţă la dimensiuni enciclopedice a putut fi' realizată graţie unui valoros grup unitar de autori, angrenaţi echilibrat în realizarea exemplar coordonată ds Constantin Gorgos, la rîndul său cu o importantă participare de autor. Exemplul şi meritul acestei colaborări ilustrează, dincolo de calităţile fiecărui autor şi de incontestabila valoare a unei capacităţi de iniţiativă şi de concepţie a coordonatorului, şi direcţia sau modalitatea prin care se constituie şi se afirma o şcoală medicală. Elaborarea şi promovarea informaţiei ştiinţifice, ca o condiţie inerentă şi esenţiala progresului cercetării şi asistenţei medicale, este ea însăşi un proces de valoare şi originalitate în creaţia ştiinţifică şi aceasta este convingerea pe care ne-o lasă lectura şi analiza ,,Dicţionarului enciclopedic de psihiatrie” alături de sentimentul de preţuire pentru autorii lui.
O carte, după cum se spune, se poate consulta la bibliotecă, unele rămîn însă ca referinţă şi îndreptar pentru ceea ce constituie permanenta reflexiune meditativă a oricărui medic în lupta cu boala şi, implicit, prin aceasta, în destinul bolnavilor săi.
Lucrarea de care vorbim s-a dovedit a fi deja o prezenţă necesară nu numai bibliotecii, dar şi spaţiului de lucru şi meditaţie al fiecărui psihiatru, cît şi a tuturor celor care cercetează natura proceselor mintale şi destinul destructurării lor.
Cuprinsul şi dimensiunea enciclopedică a unei lucrări, pentru a dura în aceste limite, devine un continuu proces de completări şi adăugiri, astfel încît integrala realizare a unui proiect de volume devine o continuă angajare şi servitute a necruţătoarei exigenţe a ştiinţei din lumea noastră contemporană.
Proba de valoare arătată de autori pînă în prezent este şi o speranţa pentru măiestria lor de a afirma vigoarea creativă a psihiatriei noastre în coordonatele competitive ale cunoaşterii, care, depăşin-du-şi mereu limitele, configurează deschideri de mereu noi orizonturi.
,,Dicţionarul enciclopedic de psihiatrie”, ca o confirmată realitate, dar şi ca perspectivă, este o originală şi valoroasă realizare, de care am fost lipsiţi pînă în prezent şi prin care tradiţia şi potenţialul creativ ci psihiatriei noastre se afirmă cu sobrietatea şi cutezanţa autenticelor sale capacităţi.
Valorosul grup de autori, sub redacţia lui Constantin Gorgos, dovedesc, la o ţinuta de înalte compentenţâ ştiinţifică, această capacitate de afirmare la dimensiunea proiectului integrai al ,,Dicţionarului enciclopedic de psihiatrie".
Conf. dr. TADEUSZ PIROZYNSK1
MMMM
m/imm
MMMMMM MMMM MM
MMMM MMMMM MMMMMM IVIM MMMM
MMMM
MMMM
MMMM
MMMM
MMMM
MM MM MMM M
MMMM
MMMM
MMMM
MMMM
MMMM
1.	m # Simbol grafic, în teoria Iui L. SZONDI, întitulată de autor „analiza destinului’*, semnifi-cînd factorii pulsionali. Conform acestei teorii ( -+SZONDÎ(t,) test), există opt boli psihice de natură pulsională, care se grupează în patru categorii psihologice ereditare ;
•	bolile sexuale, în care intră homosexualitatea şi sadismul ;
•	bolile paroxismale, care includ isteria şi epilepsia ;
•	boHte schizoforme sau ale Eului, care includ schizofrenia catatonică şi schizofrenia para-nokiă ;
•	bolile circulare sau de contact, care includ depresia şi mania.
Fiecărei maladii, în concepţia acestui autor, îi corespunde o trebuinţă pulsională specifică sau un factor puteional. Astfel, factorul ,,m” desemnează mania, în limbajul analitic pulsional, repre-zentînd : trebuinţa de acroşaj la obiectele achiziţionate (la vechi obiecte de relaţie), securizare ; în echivalenţă freudiană : oralitate. După cum acest factor este pozitiv (m+) sau negativ (m —) în alegerea subiectului, el reprezintă :
•	m+ : tendinţa de acroşaj la obiectul achi-
ziţionat anterior, la obiectul vechi, în scopul asigurării că acest obiect există şi se păstrează : tendinţa de securizare :
•	m— : tendinţa de separare, detaşarea de
obiectul vechi ; solitudine ; abandon;
•	roi : persistenţă a fixaţiei/acroşajului ia
vechiul obiect, deşi acest obiect este pierdut ;
•	mO : descărcare/manifestare pulsională
de tip patologic, simptomatic; predomină principiul plăcerii, relaţia infantilă cu lumea obiectelor.
,,m”, ca indice al unei clase pulsionale, desemnează acea clasă care se caracterizează esenţial prin ia+enţa trebuinţei de acroşaj Ia obiect (clasa Cm) ; aici intră subiecţii aflaţi în permanentă incertitudine în relaţia cu obiectul (ei nu au niciodată sentimentul că sînt în posesia obiectului), la care persi-stă o fixaţie Ia stadiul oral (SZONDI
îi numeşte sadic-orali) şi au predispoziţie pentru s logoree, bavardaj, pseudomanii (a bea, a mînca, afuma) ; predispoziţiile premorbide sînt pentru : manie, hipomanie. Clasa Cm-f este clasa cea mai răspîndită Ia normalii adulţi ; predispoziţiile se manifestă pentru stări anxioase (anxietate de pierdere a obiectului). Clasa Cm— este clasa „abandonaţilor”, a subiecţilor care resimt profund suferinţa pierderii unui vechi obiect de relaţie. Ei pot deveni, aparent şi compensatoriu, hedonici (lipsă de frînă, de control şi de măsură în comportament) ; boala specifică : psihoza maniacală, hipomania.
2.	MACARIO Maurice Martin Antonin (1311 —
1898) • Psihiatru francez. Şi-a efectuat studiile la Paris, fiind elevul lui PIORRY, LEURET şi ARCHAMBAULT; şi-a susţinut în 1843 tez;a „Traitement de la fo!ie’\ care nu i-a asigurat însă cîştigarea concursului pentru ocuparea unui post la Bicetre, pierzînd în favoarea iui DELASIEUVE. A practicat totuşi psihiatria la Lyon şi Nisa. Este autorul a numeroase lucrări, reprezentînd studii clinice asupra demonomaniei (1843), asupra halucinaţiilor, somnului, viselor, somnambuitemului, drogurilor, isteriei (pe care o explică prin slăbirea coordonării nervoase).
3.	MACEWEN 8 semn • Semn pentru evidenţierea hidrocefaliei interne, constînd în zgomotul de rezonanţă obţinut prin percuţia cutiei craniene ; utilizat de semiologia clasică, a fost abandonat în favoarea mijloacelor moderne de investigaţie.
4.	MACHOVER CD test • Test proiectiv,
imaginat de autorul a! cărui nume îl poartă, în 1948 ; constă în interpretarea desenelor bolnavilor care primesc indicaţia de a desena un om. Subiectului i se cere mai întîi ca personajul pe care îl desenează să fie de un anumit sex, spoi să deseneze un personaj de sex opus. După ce realizează desenele, subiectului i se cer explicaţii asupra unor particularităţi ale desenului. Interpretarea se face conform simbolisticii psihanalitice, pornindu-se de la ideea identificării boina-
B/Mac	Macrocefaiie	;	Macroptic(D) ; Macrostereognozle f Madar(M>
<mufus cu personajul sau. Autorul susţine că poate obţine date referitoare la autoaprecierea bolnavului şi asupra reprezentărilor sale despre propriul corp. Testul poate fi aplicat diferenţiat la copil şi la adult (se pare că rezultatele sînt mai bune în cazul copiilor).
5.	MACRO- (cf. gr. makros „mare”) • Element de compunere prin a cărui utilizare se introduce semnificaţia de mărime, dimensiune mare.
6.	MACROCEFALIE (cf. macro-; gr. kephale „cap”) • Denumire dată anomaliei^ constînd din mărirea dimensiunilor craniului. în funcţie de diametrul preponderent mărit, macrocefalia 'este:
•	turicefalie, cînd dimensiunea interesată este înălţimea (craniu în formă de turn);
•	platicefalie, cînd dimensiunea interesată este diametrul transversal.
în sindromul de hipertensiune craniană la copil, macrocefalia (hidrocefalia) are aspect caracteristic, constînd din dehiscenţa suturilor osbase şi bombarea fontanelelor rămase neînchise.
7.	MACROGENITOSOMIE PRECOCE (cf. macro-; lat. genitalis „genital” , gr. soma „corp”)
•	Afecţiune constînd în apariţia la băieţi a unei pubertăţi precoce izosexuale, determinată de dezvoltarea unei tumori epifizare, mai rar cortico-suprarenale sau testiculare. Sindromul, descris de PELLIZI, care i-a dat şi numele (în 1910), se manifestă printr-o dezvoltare globală şi prematură a organismului, inclusiv a organelor genitale, care uneori apar disproporţionat de mari în raport cu statura ponderală. Se asociază, în diferite grade, îhtîrziere a dezvoltării psihice.
8.	MACROMANIACAL <D> delir (cf. macro- ;
gr., mania „nebunie”)îi AC ROPTIC (D) — delir.
9.	MACROSCOPICE iluzii (cf. macro-; gr. ops „vedere”) — sin. MEGALOPSICE iluzii
•	Iluzii vizuale cu caracter fiziologic (optico-geo-metrice), constînd în percepere eronată a uneia dintre dimensiunile reale, ceea ce conduce la supradimensionare. Nu are semnificaţie patologică în genera! , exceptînd situatia de aură epileptică.
10.	MACROSCOPICE®halucinaţii - sin. GU-
LIVERNIENE® halucinaţi' GIGANTICE <H) halucinaţii.
11.	MACROPSIE(cf. macro-; gr.ops). «Formăde metamorfopsie, încare perceperea mediului înconjurător se realizează la dimensiuni mai mari decît cele reale. Poate fi urmarea unei iluzii sau halucinaţii — ambele forme putînd constitui aura unei crize uncinate.
12.	MACROPTIC(D) delir (cf. macro-; gr. ops) • Convingere puternică, impenetrabilă la argumente logice şi ia proba obiectivă a realităţii, care survine secundar unor tulburări de percepţie, caracterizate prin faptul că obiectele apar cu dimensiuni mult mai mari decît cele reale. Uneori, această convingere vizează segmente ale propriului corp, pacientul afirmînd că ele au dimensiuni foarte mari. Se întîlneşte în schizofrenie, intoxicaţie cu substanţe halucinogene, leziuni organice cerebrale şi la nivelul anumitor zone ale căilor optice.
13.	MACROSOMIE HIPOFIZARĂ ACROME-
GALICĂ (cf. macro-; gr. soma ,,corp”)-^>ACRO-MEGALIE.
14.	MACROST^REOGNOZIE (cf. macro--, gr.
stereos „solid” ; gnosis „cunoaştere’"). • Agnozie vizuală, caracterizată prin perceperea globală a celor trei dimensiuni ale obiectelor, Ceea ce conduce în final la o supraestimare, supradimensionare a lor ; se deosebeşte de iluzia macropsică, în care este alterată perceperea unei singure dimensiuni.
15.	MACTYL^Coreea—DCI Sulpiridâ.+Neuro-roleptic incisiv, derivat benzamidic de tip N-/(1-etil-2-pirolîdiniI)meti!/-5-sulfamoil-0-anîsamidă cu certe valenţe antidepresive, fără componentă se«
ŢCH2-HH-DC
foT^
dativ-hipnotică. Are indicaţiile NL-incisive (endogenii), dar este util şi în combaterea impuisiunilor obsesiv-compulsive, ca şi în afecţiunile psihosomatice, vertij în special de tip Meniere. Efectele secundare sînt comune NL incisive pentru dozele mari. Se poate administra fără pauză de Mzile după întreruperea IMAO. Nu se administrează în manie şi epilepsie.
lâ. madalen(MC> Brazilia. • Produs terapeutic care conţine două medicamente tipizate cu acţiune diferită, dar care se complementează:
•	IMIPRAMINA® — timoleptic, derivat di-benzazepinic ;
•	. CLORDIAZEPOXID(M) — tranchilizant, deri»
vat benzodiazepinic.
Are acţiune antidepresiv-sedativă.
17.	MADAR^ Belgia, Italia— DCI N<*r<iazepam
•	Tranchilizant, derivat benzodiazepmic de tip 7-cl or-1,3-d i h idro-5-fen i 1-2H-1,4-benzodtazepin-2-
Muddo ck ^ ; Mcdcnc Duda
Madi$
onă, cir acţiune sedativ-anxiolitică. Indicat în dis-tonii neurovegetative, boli psihosomatice ; are o bună toleranţă-şi o singură contraindicaţie— mias-tenia.
18.	MADDOCK(s* sindrom® Sindrom endocrin generat de insuficienţa hipofizară parţială(funcţia tireotropică intactă) ,a cărui simptomatologie.da-torităpolimorfismului şi tulburărilor psihice,poate aduce subiectul atît în faţa endocrinologului, cît şi a psihiatrului. Se manifestă prin următoarele semne clinice:	amenoree Ia femeie, discretă
atrofie a organelor genitale, căderea părului, astenie destul de marcată, cefalee, scăderea libidoufui, modificări ale comportamentului, în special în sfera afectivă.
19.	MADONA DUDU © Acordarea asistenţei psihiatrice diferenţiate şi calificate la Crai ova şi în Oltenia este strîns legată (Al. OLARU) de ospiciul de pe iîngă biserica Madona Dudu. Aşezămîn-tu! are şi o legendă a sa: într-o livadă de duzi a fost găsită o icoană care, după ce a fost vîndută, s-a reîntors la locul său, ceea ce face ca ,,locul să devină un obiect de pelerinaj”, boierul GĂIANU ridicînd, în 1658, o biserică de lemn: „Precista ■ot dud” (există însă şi opinii privind existenţa bisericii încă din 1569).
Bisericuţa capătă din ce în ce mai mult faima unui loc în care se obţine vindecarea : Ia mijlocul secolului al XVlll-Iea este împrejmuită cu un zid şi se construiesc cîteva chilii pentru adăposti rea celor ce îşi caută vindecarea şi alinarea, devenind un refugiu atît’pentru bolnavi, cît şi pentru vagabonzi. Un document din 1813, adus lă lumină de Al. OLARU, arată ca „adăpostirea nu implica şi asistenţa medicală”.
Existenţa unui ,.focar de nebun te” la Craiova^ intrigă atît pe locuitori, cît şi pe autorităţi. Dej aceea, fa 5 mai 1844, municipalităţii i se aduce la cunoştinţă unde şi cum trebuiesc internaţi nebunii, şi anume în spitalul Mărcuţâ — aşezămîni centralizat, destinat acestui scop, pentru toţi „smintiţii” din Ţara Românească. Cu toate acestea* din alt document, din 24 ianuarie 1851, reiese că la aşezămîntul de la Madona Dudu continuau sâ fie internaţi bolnavii din oraşul Craiova. în 1858, municipalitatea Craiovei admite funcţionarea permanentă a azilului, care, în 1861, se transformi în „Spitalul regulat pentru smintiţi”. între timp (1859), se stabileşte ca numai infractorii boinavi psihic să fie trimişi la Mărcuţa.
în octombrie 1859 este numit medic primar al oraşului Craiova dr. Nicolae HANSELMAN, cu preocupări psihiatrice remarcabile (deşi nu avea o pregătire în acest sens), atenţia sa concentrîn-du-se asupra bolilor mintale şi a^asistenţei medicale ; din 1860 devine şi medic al oscipiciufui de alienaţi din curtea bisericii Maica Precista Dudu.
Eforturile sajepentru transformarea „unei curţi făcătoare de minuni”, care nu avea nimic comun cu psihiatria, într-un spital de psihiatrie sînt remarcabile. Interesantă este motivarea organelor medicale (dr. HANSELMAN) în solicitarea lor către municipalitate : combătîndu-se „orientarea ţărilor occidentale, care ţin smintiţii împreună cu criminalii în aresturi”, s-a cerut „ca alienaţii să fie asistaţi pe Iîngă mănăstiri, ca la vechii eleni, : sau lăsaţi liberi în societate, în căutare medicală”. Ca urmare a acestor demersuri, s-a amenajat un spital în curtea bisericii, condus, din 1860 pînă în 1865, de dr. Nicolae HANSELMAN.	;
Lui HANSELMAN îi urmează la conducerea spitalului George DEMETRIADIS, care a ocupat această funcţie între 1865 (anul morţii lui HANSELMAN) şi 1872 (anul pensionării sale), încercînd să îmbunătăţească condiţiile de spitalizare existen- ■ te ; încercările sale de mutare a ospiciului au rămas însă fără rezultat.
Visul Iui HANSELMAN şi DEMETRIADIS de a realiza un nou edificiu şi de a îmbunătăţi condiţiile de tratament şi viaţă ale bolnavilor ’ psihic au devenit o realitate prin eforturile făcute de FABRICIUS şi MILETICIU. încă din 1881 încep pregătirile construcţiei unui nou spital, dar refuzul autorităţilor a fost ferm la nivel central şi .. . mai puţin ferm la nivel local, ceea ce permite reluarea demersurilor ia nivel local în 1885, cînd FABRICIUS, împreună cu MILETICIU, înaintează un fondat raport de necesitate care, în 1887, va fi aprobat, cumpărîndu-se în acest scop şi terenul (noua hectare) la periferia Craiovei, la bariera Amaradiei.
în 1888, planurile sînt gata, ele aparţinînd arhitectului bucureştean Al. SĂVULESCU, antreprenorul fiind Giuseppe TOLLl ; planurile oglin-
10/Mad
Madona Dudu: instituţia, oamenii, faptele
TICIU, rod al studiilor făcute în unităţii moderne Număru! de paturi a! noului ospiciu era de de profil din Franţa, Germania, Austro-Ungaria;	35 de paturi gratuite, 30	de	paturi cu plată în
lucrările încep propriu-zis la 15 septembrie (dar	secţia comună şi 6 paturi	fl	rezervate” (deci, în
fără FABRICIUS, care decedase). Ritmul este	total, 71 de paturi), în afara	celor din camerele
alert şi în trei ani noul spital este gata, la 5 iunie	de izolare ale agitaţilor	cu	boli intercurente.
1891, bolnavii fiind transferaţi în noul local.	%	Pentru locurile gratuite se cerea prezentarea
Noul ospiciu Madona Dudu, descris de Al. OLARU, ,,era o construcţie de tip pavilionar, cu un edificiu central construit în formă de patrulater cu parter şi etaj, cuprinzînd la parter magazia de îmbrăcăminte, locuinţa internului şi atelierul de croitorie, iar laetaj locuinţa medicului secundar şi a intendentului. Lateral se afla cîte un salon pentru afecţiunile psihice acute, iar aripile erau formate din cîte un salon spaţios, unul pentru bărbaţi şi altul pentru femei, atelierele de ocupaţie manuală şi de distracţie”. De o parte şi de alta porneau două aripi, formate din cîte trei pavilioane separate, care comunicau între ele printr-un coridor spaţios, deschizîndu-se în curtea din mijloc. Un şir de pavilioane erau destinate femeilor, altul bărbaţilor. în fiecare pavilion puteau încăpea comod cîte 20 de paturi ; un pavilion era destinat pacienţilor liniştiţi, altul epilepticilor şi paraliticilor, iar al treilea agitaţilor, fiecare pavilion de agitaţi avînd camere de izolare. Pătratul se încheia cu edificiul administrativ, adăpostind două săli spaţioase de mese, bucătăria, spălătoria, băile şi duşurile pentru bărbaţi şi femei şi opt camere separate (rezerve) pentru bolnavi. înapoia acestor clădiri se aflau unele dependinţe : un pavilion izolat pentru bolile contagioase, morga, magazia de lemne etc. întreg ospiciul era înconjurat de grădini, plantaţii de pomi fructiferi şi brazi, precum şi un teren de muncă cu o suprafaţă de nouă hectare, totul fiind sub îngrijirea unui inginer silvic, salariat al epitropiei.
unui act de paupertate, iar pentru ceie cu plată din secţia comună se achitau 45 de lei lunar.
Regimul alimentar era bogat, variat şi substanţial. De menţionat organizarea ergoterapie* după modelul ospiciilor moderne din Austro-Ungaria, Germania, Belgia şi Franţa, pe care le vizitase directorul aşezămîntului. lată ocupaţiile bolnavilor, descrise de G. MILETICIU : „Pe timpul verii, pacienţii apţi sînt ocupaţi cu grădinăritul, cu udatul florilor şi pomilor, cu curăţitul drumurilor de iarbă în grădină şi parc, şi aceasta în mod regulat, la ore fixe. Pentru distracţia convalescenţilor, ospiciul dispune de o mică bibliotecă, de şah, table, domino, cărţi de joc etc. ; femeile apte ajută cusătoresei, bucătăresei, spălătoresei, ia udatul florilor, se ocupă cu brodatul, tricotajul şi alte asemenea arte feminine, toate îndreptate după poziţia socială a pacientei”. Iarna, bolnavii aveau ocupaţii adecvate : scoaterea apei cu pompa, tăiatul lemnelor, curăţitul zăpezii. MILETICIU se plînge însă de faptul că nu s-a putut asigura efectuarea unor “ocupaţii mecanice” în atelierele de strungărie, tîmplărie etc. El speră să înfiinţeze un atelier de cartonaje sub conducerea unui maistru : „Acest meşteşug inofensiv şi uşor va ocupa şi va distra pe pacienţi, doi factori indispensabili unui tratament raţional”. Toate acestea erau prevăzute în Regulamentul Ospiciului pe care îl elaborase încă în 1891 (adaptat după Regulamentul pentru primirea bolnavilor în ospiciile de j alienaţi, publicat în Monitorul Oficial din 15 iunie 1867), dar pe care avea să-l tipărească abia în 1908, sub titlul
M adona Dudu : instituţia, oamenii, faptele
Mad/11
t,Regulamentul Sanatoriului Madona Dudu din Craiova’* ; în capitolul „Ocuparea pacienţilor”, el se referă pe larg !a acest mijloc important de vindecare, constînd în activităţi lucrative şi distractive. Doctorul MILETICIU a amenajat pentru distracţia bolnavilor prima popicărie din institutele de alienaţi de la noi din ţară.
Datorită condiţiilor de spitalizare, tratamentului la care erau supuşi bolnavii, dar mai ales faptului că spitalul nu reprezenta numai un Joc de depozitare ai bolnavilor cronici”, peste jumătate din numărul de paturi fiind afectat bolnavilor acuţi, această unitate poate fi considerată drept primul spital de psihiatrie, în adevăratul sens al cuvîntului, de la noi din ţară.
De altfel şi evoluţia numelui aşezămîntului este un indiciu în acest sens : „Spital pentru smintiţi şi imbecili Maica Precista Madona Dudu”, în 1864, la propunerea dr. Nicolae HANSELMAN ; „Ospiciul Madona Dudu”, în 1891, la propunerea lui losif FABRICIUS ; „Sanatoriul Madona Dudu din Craiova”, în 1908, la propunerea lui George MILETICIU.
Considerăm utilă prezentarea succintă, cronologică, a principalilor artizani ai acestui aşezămînt de sănătate :
•	HANSELMAN Nicolae (1826—1865), originar din Salzburg ; studii şi doctorat la Viena (1853); medic şi director al ospiciului între 1860—1865; poate fi considerat creatorul asistenţei medicale de psihiatrie din Craiova şi al primului „Spital regulat public al maladiilor cronice de nervi” -+ HANSELMAN Nicolae.
•	DEMETRIADIS George (1814-1891), originar din Pesta; studii şi doctorat la Viena (1841); medic primar al judeţului Dolj (1855-1865) şi, din 1865, după moartea prematură a lui HANSEL-
MAN (39 de ani), medic şi director al ospiciului ; s-a preocupat de îmbunătăţirea condiţiilor din aşezămînt şi a militat pentru o psihiatrie unitară; se pensionează la începutul anului 1872.
•	FABRICIUS losif (1830—1888), originar din Braşov ; studii şi doctorat la Viena (1855) ; medic şi director al ospiciului între 1872—1888 ; are merite deosebite în realizarea noului şi modemului spital de psihiatrie Madona Dudu pe actualul amplasament, cel al Şcolii Pedagogice din Craiova. Contribuie la formarea ca psihiatru a fui George MILETICIU FABRICIUS IOSIF.
•	MILETICIU George (1853-1917), studiază medicina la Bucureşti ; este primul psihiatru „diplomat” care va lucra la Madona Dudu ; teza sa de doctorat „Alcoolismul — efectele sale fizice şi morale asupra populaţiei” (Bucureşti, 1881) ; medic la ospiciul Madona Dudu între 1882 — 1888 şi, după moartea lui FABRICIUS, medic director pînă în 1917. Ei a condus atît vechiul aşezămînt din curtea mănăstirii (1888—1891), cît şi nou! şi modernul ospiciu al Craiovei, din 5 iunie 1891, pînă la moartea sa (1917). A colaborat cu FABRICIUS la realizarea planului noului ospiciu, a Întreprins o serie de călătorii de studii în Franţa, Germania, Austria ; a fost nu numai un om de act'i ne şi iniţiativă, ci şi un psihiatru dotat cu o bună pregătire, fiind considerat, pe drept cuvînt, cre^zc-rul psihiatriei în Oltenia şi unul dintre pionierii psihiatriei stiintifice româneşti. Principalul său elev a fost George CONSTANTINESClU MILETICIU George.
•	CONSTANTl NESCU George (1884-1962), studiază medicina la Bucureşti, unde îşi susţine si diploma (1909) : „Consideraţii asupra etio cpiei şi patogeniei paraliziei generale”. Funcţionează ca medic secundar pînă în 1919 ia ospiciul Madona Dudu, sub conducerea doctorului MILE”': C;,J, căruia îi va urma la conducerea unităţii, v '°'l7, post pe care-l va ocupa pînă în 1922, daia .'ncni-derii spitalului.
La 13 mai 1922, arată Alexandru OLARU, şeful psihiatriei craiovene, distins psihiatru şi c~n de cultură, „Epitropia bisericii Madona Dudu a cedat Ministerului Sănătăţii Publice, Muncii şi Ocrotirilor Sociale Sanatoriu! de alienaţi Madona Dudu, cu toate pavilioanele, instalaţiile, zestrea spitalicească, terenul de cultură şi parcul aferent. Ministerul nu a mai continuat opera făurită cu atîta trudă, ci a cedat, la rîndui său, întreg localul, cu zestrea lui, Ministerului Instrucţiunii, care instalează acolo, începînd de ia 1 septembrie 1922, Şcoala Normală de fete din Craiova. Bolnavii din sanatoriu au fost transferaţi în iulie 1Q22, la ospicii le Socola laşi şi Costugeni Chişinău. Astfel şi-a incheiat existenţa una din cele mai bine organizate instituţii de asistenţă a alienaţilor, marcînd o etapă memorabilă în isteria psihiatriei româneşti”.
12/Mad	Modopar^1^	;	Magica	gîndire	;	Magie
20.	MADOPAR(mC) Iugoslavia. Produs farmaceutic care conţine jiouă substanţe active : L-DOPA şi BEM SE RAZI DĂ în proporţie de 4/1, realizînd un antiparkinsonian mai eficient. L-dopa este un precursor dopaminic care, odată administrat, este decarboxilat, în-special periferic (în mai mică cantitate şi în creier) ; în scopul împiedicării acestui fapt, L-dopa a fost combinată cu benserazida, care este un inhibitor al decarboxilării periferice. Produsul este indicat atît în boala Parkinson, cît şi în toate formele de parkinsonism simptomatic, arterîosderotic, toxic, postencefalitic ; este contraindicat în sindromul parkinsonian indus medicamentos (postneuroleptic) şi în toate afecţiunile psihice (endo- sau psihogene), însarcinăsau la subiecţi sub 25 de ani. Nu se va administra concomitent cu IMAO sau cu simpaticomimetice.
21.	MAEVA(m* Italia — DCI Temazepam. • Tran-chiiizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-
1,3-^hidro-3-hidroxi-1-meti!-5-fenil-2H~1,4-benzo-d’iazepină, cu acţiune sedativ-hipnotică. Nu se administrează în sarcină, în timpul alăptării, la copii şi vîrstnici,
22.	MAGICĂ — gîndire (cf, gr. magos „mag, vrăjitor”).® Gîndire arhaică, primitivă, considerată multă vreme ca reprezentînd o fază „prelogică" în evoluţia intelectului uman. In această interpretare, gîndirea magică se caracterizează printr-un demers intuitiv, care foloseşte o serie de reprezentări puse în slujba realizării cerinţelor, operînd prin eroare:, un raport ideal este considerat, apreciat ca raport real (E. B. TAYLOR) ; gîndirea magică nu se bazează pe raţionamente asupra realului, ci pe lanţuri asociative (ceva natural este înlocuit prin ceva psihologic, o lege psihologică se substituie unei legi naturale şi această substituire are ia bază atotputernicia dorinţei care generează atotputernicia ideii). Mai recent, antropologia culturală a insistat însă asupra caracterului ,,raţional” al ^înclirii primitive, legată de activităţi destinate procurării hranei, de preocupări pentru stabilirea unor reguli de convieţuire etc., aie cărei soluţii la problemele vitale apar mai degrabă ca alternative în raport cu propriile noastre soluţii decît ca „ilogice”. In acest sens,
C.	LEVI-STRAUSS vorbeşte despre o „logică a sensibilului sau a calităţilor sensibile”, intrinsecă spiritului uman, care este o logică a concretului, ta fes de riguroasă ca şi logica abstractă,
Gîndirea „magică”, normală la copiii mici, apare la schizofrenî, al căror proces de gîndire, manifest în discurs, reflectă regresia la nivelul unor modalităţi concrete, în nevroza obsesională şi în procesele psihice regresive.
23.	MAGIE (cf. gr. magos) # Ansamblu de practici rituale (gesturi, incantaţii, manipularea codificată a unor fetişuri, talismanuri etc.), fundamentate pe credinţaîn existenţa unor forţe supranaturale, practici menite să producă, prin supunerea sau înduplecarea acestor forţe, efecte miracu-
loase. Asociată celor mai vechi forme de manifestare a religiozităţii, magia a devenit un pseudo-instrument de supunere a hazardului sau de realizare a unei necesităţi naturale, oferind un iluzoriu temei speranţelor celui confruntat cu un viitor incert, că desfăşurarea ulterioară a evenimentelor poate fi îndreptată, prin intermediul forţelor misterioase, într-o direcţie favorabilă celui ce ştie să îşi^subordoneze puterea lor tainică.
în funcţie de „tehnica” înduplecării sau a subordonării spiritelor, magia poate fi :
•	magie prin imitaţie — bazată pe credinţa că reproducerea ritualică, simbolică, a fenomenului dorit poate declanşa prezenţa lui în realitate ;
•	magie prin contact — bazată pe credinţa că posesia şi utilizarea unui obiect aparţinînd unei persoane poate asigura o comuniune cu său efecte (miraculoase) asupra persoanei respective.
După orientarea lor, practicile magice pot fi clasificate în benefice (menite să abată o primejdie sau o ameninţare) şi malefice (destinate a face rău unui adversar). Această clasificare se suprapune parţial cu distincţia între magia albă, care face apei laspirite sau demoni benefici, şi magia neagră, care se adresează unor spirite sau demoni malefici. După sfera de activitate în care se exercită pretinsa lor influenţă, ritualurile magice au mai fost clasificate în : magie războinică, erotica, agrară, vindecătoare etc.
Prin analogie cu mentalitatea primitivă care stă la originea practicilor şi ritualurilor magice, se poate vorbi şi în gîndirea omului modern despre
Magie infantilă ; Magnan J. j, V, )' Magnan^; /Vlagnon9
Mag/ÎS
o concepţie sau interpretare magică, definite prin tendinţa de a căuta explicaţia fenomenelor date, într-o experienţă datorată unei voinţe de esenţă ■spiritua'ă, ce intervine în desfăşurarea evenimentelor prin intermediul unei cauzalităţi supranaturale —► MAGICĂ — gîndire.
24.	MAGIE INFANTILĂ • Ansamblu de comportamente aparţinînd etapei prelogice, egocentrice a dezvoltării individuale, caracterizată prin raţionament transductiv (STERN) sociabilitate sincretica(WALLON), omnipotentă halucinatorie (FERENCZI).
In cadrul procesului de constituire a realului 3a copil, apariţia unor practici „magice” este favorizată de două etape, care stau la baza mentalităţii infante (LAFON):
•	O primă etapă, în care copilul ia perspectiva proprie drept absolută, în care exteriorul şi interiorul se confundă (LAFON, PIAGET), real i tateaeste i ntroiectatăîn E u (FE RE NCZI). Gîndul şi.dorinţa acţiunii sînt acţiunea însăşi şi rezultatul ei. Există deci o legătură arbitrară între fenomene. Practicile de magie sînt o consecinţă (de exemplu : a spune o formulă pentru a evita o nenorocire).
•	Etapa animismului, rezultînd din opoziţia constantă a lumii exterioare ; este etapa de proiecţie a Eului (FERENCZI), în care lumea exterioară este investită cu propriile caiitaţi, dorinţe etc.
Odată cu dezvoltarea limbajului, simbolismului gestuai şi corporal i se adaugă simbolismul verbal. Mimica expresivă a copilului, formularea dorinţelor în cuvinte, solicitudinea anturajului (care pare să citească gînd uri le copilului) duc, conform teoriei psihanalitice, Ia instalarea gîndirii şi cuvintelor magice,
în patologie, persistenţa raţionamentului transductiv al copilului se manifestă ^prin întîrziere intelectuală şi dificultăţi afective. Întîlnit la adult, dincolo de practicile rituale curente (care adesea şi-au pierdut semnificaţia magică şi au devenit simple obiceiuri sociale), avînd o accentuată caracteristică de originalitate, de unicitate, constituie de cele mai multe ori semnul unor tulburări de dezvoltare afectivă sau chiar un simptom (în nevroza obsesivă, paranoia).
25.	MAGNAN Jacques Joseph Valentin (1835 — —1916) m Psihiatru francez; a studiat medicina ia Montpellier, Lyon, Paris, fiind elev al unor dascăli de seamă: MARCE, LUCAS, FALRET, BAILLARGER ; şi-a susţinut teza în 1866 (,,De ia lesion anatomique de la paralysie g6n6rale”) şi a lucrat în toate marile clinici de psihiatrie ale Parisului ; în 1883 devine membru al Academiei de Medicină. Are numeroase preocupări, dintre care se detaşează cele referitoare la alcoolism (comunicări asupra accidentelor produse de alcool —
—	1864 : ,,De l’alcoolisme”, 1874 ; statistica aicoo4 licilor trataţi ti mp de 45 de ani de activitate—1912)r stigmatul degenerării, terapia neconstrîngeriî*.. clinoterapia, delirurile. Ceea ce l-a legat însă de istoria psihiatriei a fost clasificarea bolilor min*
Jacques Magnan
taie, realizată în 1881 şi perfecţionată succesiv*, în care elementul de avangardă l-a constituit evidenţierea „stărilor mixte şi diferenţierea lor*
26.	MAGNAN^ halucinaţie • Tip de halucinat ţii tactile, descrise iniţial la toxicomani (cocaino-mani), percepute sub forma unor senzaţii tactile provocate de paraziţi (insecte, viermi) care se mişcă sub piele, mai rar pe piele (parestezii). Aceste senzaţii patologice nu sînt însă specifice numai cocainomaniei, aşa cum a crezut cei care le-a descris, fiind frecvent întîlnite şi în patologia psihiatrică a vîrstnicului.
27.	MAGNAN8 semn # în 1885, MAGNAN: descrie „mania lăcomiei” : apetit pe cît de impulsiv, pe atît de inoportun, la subiecţii afectaţi de psihoza maniaco-depresivă. Ulterior, a fost semnalat şi în alte afecţiuni -* SITIOMANiE.
28.	MAGNAN 9 simptom • Descris de MAGNAN în 1883, sub numele de „mania cifrelor”» ulterior numit aritmomanie. Denumirea de simptomul lui Magnan este încă întilnită în unele lucrări de specialitate din Franţa, Polonia». Grecia - ARITMOMANIE.
14/Mag	Magnetism	animal	;	Magnetotropism	;	Magneziu
29.	MAGNETISM ANIMAL (cf. gr. magnes, de la Magnesia, oraş în Asia Mică unde au fost descoperite minereuri magnetice) • Doctrină, datorată lui F. A. MESSMER (1733-1815), care susţine existenţa unui fluid magnetic universal datorat corpurilor cereşti, manifestat atît la fiinţele umane, cît şi la animale. Fluidul magnetic poate
trece de la o fiinţă la alta prin intermediul unei simple atingeri sau prin pase magnetice efectuate de un operator. Scopul acestei transmisii, care are un efect curativ, este de a redistribui fluidul în mod armonios în corpul subiectului. Vindecarea s-ar produce prin inducerea unor crize convulsive, ce se pot transmite de la un pacient la altul, în cazul în care tratamentul se efectuează în grup. Lipsită de o bază ştiinţifică, teoria a fost repudiată de Academia din Berlin, încă la sfîrşitul secolului al XVIII-lea (1799), întîmplîndu-se acelaşi lucru şi în 1801—1802, în cadrul Academiei franceze. Reapare cu periodicitate, la un interval de 50—60, de ani pe diferite meridiane, sub o formă sau alta, pentru a se scufunda din nou în uitare, în acest sens, pot fi amintite unele experienţe privind acest domeniu, comentate de presa (de nespecialitate) din diferite ţări (inclusiv la noi), în ultimii ani.
30.	MAGNETOTROPISM (cf. gr. magnes ;tropos „direcţie, manieră, mod") • Calitatea unor organisme de a se dezvolta (mai bine) şi a se orienta sub influenţa unui cîmp magnetic. Datele existente, puţin numeroase, fac ca, pînă în prezent, noţiunea să nu servească decît la încercarea de explicare (săracă) a unor fenomene parapsihologice.
31.	MAGNEZIU (Mg) • Ion metalic cu repartiţie dominant intracelulară, cu un comportament asemănător potasiului ; se află în organism în cantitate totală de aproximativ 24 g, nivelul plas-maticfiind cuprins între 1,4—2,2 mEq/I, aproape jumătate fiind legat de proteine.
Aportul alimentar este asigurat prin consumul de verdeţuri, peşte, carne, iar nivelul plasmatic ai Mg pare a fi reglat de parathormon şi aldosteron. Funcţiile magneziului sînt legate de rolul său de cofactor al unor sisteme enzimatice implicate în transferul de ioni de fosfat, în procesele de fosfo-
rilare oxidativă, în sinteza de acizi nucleici şi pro» tei ne. Intervenţia magneziului se realizează şi în* procesul de transmitere sinaptică, în transportul activ al noradrenalinei, iar vezicu.eie sinaptice sînt condiţionate de prezenţa adenozintrifosfatului şi a Mg. Sistemul membranar de transport activ este inhibat de reserpină (POPOV’CIU). Este,, de asemenea, implicat în contracţia musculară, avînd efect curarizant prin deprimarea sinapsei neuromusculare (inhibă eliberareaaceti'colinei din* terminaţiile nervoase motorii).
Utilizat ca sedativ sub formă de sulfat de magneziu, soluţie 20%, administrată intravenos, îşi exercită efectul prin reducerea excitabilităţii la nivelul sistemului nervos central (activitatea, motorie este considerabil deprimată, ceea ce permite şi utilizarea substanţei ca antsconvulsivant şi antispastic). Alte acţiuni farmacologice se exercită asupra aparatului cardiovascular, prin deprimarea activităţii cordului, vasodilataţie periferică,, inhibarea centrilor cardiaci extopici. Acţiunea asupra aparatului cardiovascular se exercită direct sau prin inhibarea ganglionilor vegetativi (V. STROESCU), ceea ce permite utilizarea sulfatului de Mg în terapia crizelor hipertensive, cu manifestări encefalopatice, mai ales datorita efectului de combatere a edemului cerebra!. Mai este-indicat în migrene, nevralgii, tetanos, eclampsie, coree.
Contraindicaţiile se referă la insuficienţa renală, tulburări de conducere cardiacă, boaia Addison.
Magneziul se utilizează sub forma următoarelor preparate :
•	sulfat de magneziu soluţie, administrată-intravenos sau intramuscular, în funcţie de starea clinică a bolnavului şi de nivelul magneziemiei ; supradozarea poate determina congestia feţei prin vasod- ataţie periferică, hipotensiune, hiporeflexie sa.u chiar paralizii ale musculaturii, ce pot culmina cu stop respirator ;
•	clorura de magneziu — fiind foarte iritantă este, din ce în ce mai puţin, utilizată ;
•	oxidul de magneziu — administrat oral este utilizat în tratamentul profilactic al hipo-magnezinemiei.
Hipomagneziemia apare în terapia excesivă cu calciu (calciul în exces antagonizează efectul magneziului) şi vitamina D2, dar cel mai frecvent este asociată alcoolismului cronic. Nivelul scăzut plasmatic al Mg a fost corelat (SNYDER, SOLOMON) cu tendinţa la convulsii a alcoolicilor cronici, fapt explicat de autori prin acţiunea ionului de reducere a excitabilităţii neuronale. Se preconizează astfel utilizarea sulfatului de Mg în prevenirea crizelor de aelirium tremens. Coexistînd, de regulă, cu hipocalcemia, hipomagneziemia se manifestă prin astenie, apatie, parestezii, depresie, stări confu-zionaie. La nivel muscular se pot constata tremor.
Magnfcid Magrene^ ; Magrene retard
Mag/15
fasciculaţii musculare, mişcări coreo-atetozice,
convulsii. Sa mai semnalează tahicardie, tulburări «de ritm, hipotensiune ce poate merge pînă la colaps, anorexie, greţuri, vărsături, ameţeli —care se amendează prin administrare de magneziu.
Hipermagneziemia poate fi determinată de insuficienţa renală, de unele afecţiuni endocrine (hipotiroid?sm, boala Cushing) sau supradozare în terapia cu Mg. Se manifestă prin greţuri, vărsături, hipotensiune, somnolenţă, hiporeffexie ce poate merge pîaa la dispariţia reflexului cornean, deprimare respiratorie, stop cardiac.
32.	MAC
1AGNICID (cf. lat. magnus „mare” ; caedere ,,a ucide"4) • Denumeşte atît atentatul la viaţa unei personalităţi sau om de stat, cît şi pe cel care îl comite. Redăm definiţia clasică a lui REGIS (care a dedicat o monografie acestui subiect) :
,.Subiecţii cu temperament mistic care, conduşi de un delir politic sau religios, complicat uneori cu halucinaţii, se cred chemaţi să îndeplinească un dublu rol, de justiţiari şi de martiri şi, sub imperiul unei idei obsesive căreia nu i se pot împotrivi, sfîrşesc prin a ucide o persoană deosebit de importantă în numele puterii divine, al patriei, al libertăţii sau alanarhiei”. După RliGIS, aceşti bolnavi fac parte, de obicei, din grupa persecutorilor ambiţioşi, a căror înclinaţie către violenţă politică şi exaltare pot fi deseori evidenţiate. DIDE subliniază (desigur, influenţat de concepţiile epocii) tarele ereditare ale acestor subiecţi, ca şl o anumită traiectorie existenţială, marcată de copilărie foarte studioasă, castitate, izolare, revelaţia bruscă a unor certitudini, dizarmonia personalităţii. Întîlnind condiţiile favorabile, subliniază REGiS, acest fanatism latent se declanşează, aducînd subiectul la convingerea fatală că este chemat să dea „marea lovitură” şi, evident, să se sacrifica pentru „cauza justă”.
Magnid dul poate apărea în condiţii istorice speciale, autorul fiind un anarhist sau un fanatic al unei idei care se vrea revoluţionară („revoltatul fără cauză’* al lui LINDNER poate deveni si magnicid) - ir-, acest caz, trebuie distins da complotul subversiv sau de actul eroic, cu motivaţie socială valabilă (BARDENAT) — sau în condiţiile unei patologii psihice a atentatorului. în acest din urmă caz, poate fi vorba de paranoiaci reformatori, cans îşi pregătesc şi execută atentatul în solitudine (după BARDENAT) sau de persecutaţi--persecutori şi aşa-zişii „persecutori-ambiţioşi” (RliGIS). Primul dintre tipurile de magnicid descrise de PvEGIS realizează răzbunarea din motive personale al doilea dezvoltă delirul paranoiac pînă la identificarea propriei cauze cu cea a clasei sale sociale sau a poporului, considerîndu-se mandatarul răzbunării justiţiare a acestora împotriva presupusului tiran (GEN!L-PERRIN) şi acţionînd finalmente nu din motive personale, ci din dorinţa
transgresată în trăire delirantă dea îndeplini un act de reformă socială. Acest tip de magnicid paranoiac „ambiţios” este, în fapt, tot un paranoiac reformator. Uneori, caracterul prevalent al acţiunii acestor „paranoiaci ambiţioşi” izvorăşte şi dintr-o motivaţie limitată la propria vanitate nesatisfăcută, care se cere gratificată cu aureola de martir (BARDENAT).
Atentatele vizează persoane care, în ochii mag-nicidului, reprezintă abuzul de autoritate sau indezirabilitatea unei anumite concepţii (conducători de state, conducători militari, mari conducători religioşi). Evident, magnicizii acţionează solitar, fără complici şi/sau confidenţi, conform structurii lor de personalitate şi convingerii delirante, care îi determină să se considere ,,unicii aleşi" pentru respectivul act.
GUIRAUD propune o explicaţie a magnicidu-lui, ca proiecţie a unei cenotimii neplăcute asupra lumii sociale şi consideră uciderea unui personaj important ca un simbol al uciderii propriului corp al acestor bolnavi (punct de vedere care ni s pare insuficient argumentat şi simplist).
Un magnicid de tip paranoiac reformator îl constituie actul lui Daniel Mc NAGHTEN, care atentează, în 1843, la viaţa primului ministru britanic, dar îl ucide pe secretarul acestuia. Mc NAGHTEN suferea de un delir de persecuţie, în cadrul căruia persecutorii erau thorii, din partidul cărora făcea parte primul ministru. Magnici-dul lui Mc NAGHTEN este important pentru istoria psihiatriei judiciare întrucît, în epoca modernă, el este primul bolnav psihic declarat iresponsabil de către juriu. El a fost internat într-urv azil, unde şi-a petrecut ultimii 22 de ani de viaţă, în urma acestui proces, care a suscitat vii dezbateri în Camera Lorzilor, la cererea reginei VICTORIA, un consiliu format din 15 judecători a reexaminat cazul, considerat de opinia publică drept asasinat politic. Acest juriu a enunţat aşa-zisele „reguli ale lui Mc Naghten”, fundament teoretic al principiului iresponsabilităţii delincventului psihic, considerat lipsit de discernămînt în toate legislaţiile actuale.
Aspectul transcultural ai magnicidului poate fl luat în discuţie, acest tip particular de crimă fiind la fel de vechi ca şi organizarea societăţii umane, iar motivaţia sa rămînînd constant în limitele delirului. Unii autori contemporani consideră magnicidul ca o posibilă formă de manifestare a psihozei paranoice.
33.	MAGRENE(m)Italia; MAGRENE RETARDfM)
Portugalia — DCI Amfepramonâ • Psihostimulente derivate feniletilaminici de tip 2-(dietil-amino)
CO-CH-H
CH-
'3
c2h5
16/Mag
Maieusofobie; Maieutica ; Mâine de Brain^ ; Majeptii
propîofenonă ; sînt amine simpaticomimetice ano-rexigene, cu'performanţe psihostimulatoare inferioare AMFETAMINEI, dar cu efecte anorexigene apropiate de ale FEN MET RAZ IN El. Nu se asociază cu IMAO ; pot realiza în timp farmacodependenţă. Acţiunea unei doze durează 5 — 6 ore. Se pot utiliza în combaterea unor efecte secundare ale neurolepticeior.
34.	MAGRILAN PLUS(MC) Argentina • Produs terapeutic care conţine două medicamente tipizate, cu acţiune diferită, dar care se compiemen-tează :
e MAZINDOL(m) — psihostimulent, derivat imidazolic ;
•	LORAZEPAM(m) — tranchilizant, derivat ben-zodiazepinic.
Are acţiune psihostimulentă şi m io relaxantă.
35.	MAIEUSOFOBIE^^ (cf. gr. maieysis „naş-
tere” ; phobos „frică”) ® Frică exagerată a unor femei de naştere. Poate fi însoţită de algofobie şi tanatofobie.	'
Existînd la o „cotă normală” la orice viitoare mamă, mai ales în cazul primiparejor, această fobie capătă trăsături patQlogice la persoane anxioase, psihastenice, dizarmonice de tip pitiatic.
36.	MAIEUTICĂ (cf. gr. maieutike „arta moşi-tuiui”) 9 Metoda socratică a dialogului filozofic. Prin intermediul unor întrebări abile, SOCRATE urmărea să îşi aducă interlocutorul mai întîi într-o stare de perplexitate, făcîndu-l să recunoască lipsa de temei a prejudecăţilor sale, iar după aceea să-l îndrume pe calea descoperirii adevărului. Maieutica presupune existenţa unor cunoştinţe înnăscute, iar dialogul socratic urmăreşte conştientizarea lor, prin înlăturarea critică a iluziilor senzoriale şi a credinţelor false,- proprii opiniei comune, lăsînd raţiunea să-şi dea la iveală propriile-i evidenţe, netulburate de aparenţele emptr'k3ukit;--':P§rhanaHza; este, la rîndui ei, un tip aparte de maieutică, ce urmăreşte să extindă cunoaşterea de sinea subiectului, prin conştientizarea de către acesta a conţinutului psihic refu-at în sfera inconştientului.
37.	MAIMONIDE Moses ben Mai mo n (1135—
1204) m Celebru medic şi filozof al evului mediu. A scris o serie de lucrări medicale („Comentarii asupra lui GALEN şi HI POC RATE”, r.Aforisme”, „Clasor”, „Cartea cunoaşterii”, „Ghidul bunei sănătăţi”) şi filozofice (printre care o compilaţie a Talmudului), care i-au adus celebritatea, fiind comparat cu biblicul MOISE.
A acordat o atenţie deosebită bolilor mintale, definind'astfel bolnavul psihic: „Nu este nebun numai cel care umblă goi, sparge obiecte şi aruncă cu pietre, dar şi cel al cărui spirit este tulburat, ale cărui gînduri se Tncîlcesc întotdeauna către iin aceiaşi subiect, chiar dacă el vorbeşte şi în«
treabă normal în alte domenii”. El va aborda şl problema periodicităţii anumitor boli psihice, a mărturiilor false pe care bolnavii psihici le fac în dorinţa de a fi pedepsiţi (idei de culpabilitate). MAIMONIDE va fi supranumit, pentru opera sa* „vulturul sinagogii”.
38.	MÂINE de BRIAN<S> sindrom • Stări psi-
hotice induse personalului auxiliar feminin din unităţile de psihiatrie, descrise de MÂINE de BRIAN în 1957. Rolul inductor îl joacă pacienţii* atmosfera din spitalul psihiatric oferind condiţii favor izante. Odată cu politica „uşilor deschise”,, cu dezvoltarea noilor forme de asistenţă psihiatrică, acest sindrom a devenit mai rar. Totuşi, pentru evitarea sa, se impune în unităţile de psihiatrie, mai ales în cele cu bolnavi cu evoluţie prelungită, atît rotaţia personalului auxiliar* cît şi controlul periodic al acestuia de^către medicul psihiatru.	.
39.	MAJEPTIL(M) Anglia, Austria, Belgia, Canada* Elveţia, Finlanda, Franţa, Grecia, Olanda, Turcia
—	DCI Tioproperazinâ © Neuroleptic incisiv, derivat fenotiazinic piperazinat de tip N.N-dimetil-10-/3-(4-metil -1- piperazinil)propil/-2 -fenotiazin-
sulfonamidă, cu acţiune antipsihotică marcată, îrt special antiautistă, cu instalare rapidă a efectului terapeutic. Indicat în schizofrenie, psihoze halu-cinatorii cronice, stări apato-abulice, dizarmonii severe ale personalităţii şi în unele nevroze cu componentă anxioasă sau obsesivă, rebele la. alte forme de tratament. Efectele secundare sînt marcate — reprezintă etâlonul pentru NLinci- ' sive —, ceea ce obligă la o administrare sub supraveghere atunci cînd dozele depăşesc valorile medii ; produse similare farmaceutice : CE-PHALMIN<m> Japonia, MAYEPTIL(M> RFG, VON-TIL(M> SUA.
40.	MAJOR/MAJORAT ,(cf. lat. major „mâi mare") & Vîrstă de la care un subiect îşi poate: exercita drepturile civile şi, în acelaşi timp, răspunde pentru propriile acte. Fixată iniţial !a24 de ani, limita a coborît succesiv la 21 şi, în fine* la 18 ani. Reprezintă o „graniţa a maturităţi i", dar nu trebuie pierdută din vedere posibilitatea ' lipsei de coincidenţă între vîrsta biologică şi cea ' mintală.	...
Mal comiţial; Maladia crampelor ; Mclcriotercpie
Main?
41.	MAJSOLIN(m> Iugoslavia — DCI Primidonum
...	t	sin.
m Antiepileptic, derivat fenobarbituric------> PRl-
MIDON<m>. ‘
42. MAKARENCO Anton Semiono'icî (1888—
1939)	• Pedagog rus, cunoscut pentru intro-
ducerea metodelor noi de reeducare a adolescenţilor neadaptaţi.
S-a născut la Belopalie (Ucraina) şi a murit la Moscova. îşi începe cariera pedagogică ca profesor de istorie. îh 1920, este organizatorul coloniei Maxim Gorki şi, în 1931, al coloniei F. Dzer-jinski — colectivităţi în care copiii, reuniţi în grupe, aveau de îndeplinit o anumită muncă. Activitatea de resocializare se desfăşura sub supravegherea'unor echipe specializate. Metodele de lucru constau*în orientarea copiilor spre o „disciplinăconştientă”. MAKARENCO prezintă, romanţat, rezultatele acestor experienţe, în cîteva lucrări : ,,Poemul pedagogic”şi ,,Steaguri pe turnurr”.
43. MAKETHIN(M> Italia
sin
rivat feniletilaminic
Psihostimulent, de-MAGRENE(M) Italia.
44. MAL- (cf. lat. malum „rău, boală*’) © Ele-jSment de compunere care introduce referirea la ^starea de rău, de boală.
£ 45. MAL COMIŢIAL (cf. lat. malum ; comitialis .epileptic”) 9 Termen foarte vechi, utilizat de «romani, sinooim crizei epileptice majore ; a+unci ’Jjcînd criza apărea în cursul unei adunări, ducea la j§5L'spendarea a.cesteia, considerîndu-se a fi un 5s*semn nefavorabil. Termenul nu se mai utilizează £ku acest sens.
46.	MALADIE CONGENITALĂ (cf. lat. malum)
•	Boală pusă în''evidenţă la naştere sau imediat după aceasta, transmisă fă+ului fie ereditar, f;e
“ca boală maternă contractată în timpui sarcinii saj anterior.
47.	MALADIE. (A) CRAMPELOR © Crampe spontane, dureroase, prezente în special la membrele inferioare, cu o durată de pînă la un minut, însoţite de semne de polinevrită şi hiporeflexie. Atingerea renală şe pune în evidenţă în fazele avansate de boală, constînd în : albuminurie, hi-perazotemie, şi glicozurie. Boala debutează la vîrstade 30. — 40 ani, îndeosebi la sexul masculin, etiologia este neelucidată pe deplin, are evoluţie trenantă cu alternanţe; prognostic nefavorabil.
48.	MALADIE EREDITARĂ • Boală transmisă fătului în conformitate cu legile ereditătii—> EREDITATE.,
49.	MALADIE .FAMILIALĂ • Prezenţa uneia ş f aceleiaşi b.oli la mai mulţi membri ai unei familii, determinată prin mecanism ereditar sau ciştigată]
2	— c. 838
50.	MALADIE A TICURILOR - sin. BOALĂ
A TICURILOR-^GILLES DE LA TOURETTE<B) boală.
51.	MALARIOTERAPIE (cf. it. mala „rău"; aria
, .aer”; gr. therapeia,, îngriji re”)—sin. IMPALUDARE
•	Metodă de tratament a paraliziei generale progresive, constînd în inocularea bolnavului cu germenul patogen al malariei (plasmodium falciparum), prelevat din sîngele bolnavilor de malarie. Această tehnică de tratament a fost descrisă deWAGNER von JAUREGG în 1917. Punctul de pornire l-a reprezentat o foarte veche observaţie clinică : îmbunătăţirea evoluţiei bolii psihice după vinde- ‘ carea unei boli febrile contractate de un bolnav psihic (evident, hipertermie severă şi, la fel de evident, numai dacă pacientul supravieţuia, avîn-du-seîn vedere posibilităţile terapeutice ale epocii). După 1900,WAGNER von JAUREGG şi-a restrîns aria observaţiei la bolnavii cu paralizie generală progresivă care parcurseseră pusee hiperterrnioă (ca urmare a unei afecţiuni intercurente), consta-tînd o reală îmbunătăţire a stării lor. în etapa respectivă, evoluţia paraliziei generale progresive era deosebit de rapidă (maximum doi ani), iar prognosticul malign (100%),decesulsurvenindprih demenţă atrofică. Pornind de la acţ^ţi doi parametri, JAUREGG a descris experimentarea acestei noi metode de tratament.(impaludarea), reprezen-tînd în fond rezultatul unor observaţii clinice sistematice şi îndelungate. .	*	*
A*:
-
4/
*
Metoda s-a dovedit a avea bune rezultate, după 10—12 accese hipertermice (controlate cu chinină), produse de malarie, evoluţia paraliziei ge~
18/Maf
Afo/ex/7{M) ; Malformaţie ; Mali-MaU^s) ; Malignitate
nerale progresive ameliorîndu-se, iar în cazul instituirii precoce a tratamentului, prognosticul modificîndu-se paralel cu înregistrarea unei limitări anatomo-patologice.
Trebuie menţionate două aspecte clinico-expe-rimentaie mai puţin cunoscute (care explică şi anumite aprecieri deplasate ale metodei) :
•	tratamentul hipertermic malarie aplicat în restul psihozelor este ineficient ;
•	tratamentul hipertermic nemalaric (abces de fixare) în paralizia generală progresivă este ineficient.
Aceste aspecte erau cunoscute şi au fost comunicate de către JAUREGG încă din 1920, care a dorit astfel să demonstreze că malarioterapia are la bază un mecanism antipatogenic în adevăratul sens al cuvîntului.
Abandonarea metodei nu este rezultatul ineficacităţii ei, ci al descoperirii penicilinei, tratamentul penicilinic devenind tratament etiologic aS sifilisului şi, preventiv, al paraliziei generale progresive, ceea ce a făcut ca paralizia generală progresivă să dispară practic ; acest lucru, deşi saJutar, nu diminuează meritul descoperirii lui JAUREGG.
52.	MALEXIL<m) Danemarca — DCI Femoxetinâ
•	Antidepresiv timoleptic, avînd o structură specifică clasei, de tip (-f)-trans-3-/(p-metoxife-noxi)metil/-1-metil-4-fenilpiperidină. Indicat în depresiile endogene, în schizofrenia şi epilepsia
. cu componentă depresivă. Nu are acţiune anxio-litică şi nici sedativă (necesită asocierea).
53.	MALFORMAŢIE (cf. lat. malum ,,rău, boală” ; formatio „alcătuire”) • Anomalie congenitală; halformaţiiie compatibile cu viaţa, indiferent de amploarea lor, duc în cele mai multe dintre cazuri la modifi carea patologică a personalităţii.
54.	MALI-MALI(S> sindrom «Sindrom isteric cu expresie motorie, întîlnit în zona insulelor Fili-pine. Este unu! din aspectele transculturale ale isteriei.
55.	MALIGNITATE (cf. lat. malignitas „răutate”)
•	Gravitate cu potenţial terminal, atribuită unui proces patologic, îndeosebi tumoral.
Psihiatria atribuie malignităţii caracteriale şi variantelor ei psihotice înţelesul de predispoziţie, potenţialitate spre rău şi transformarea acestora în acţiunea concretă de a comite „răul”, în mod intenţionat sau delirant, altor persoane. Motivaţia acestor acţiuni transgresează normalul psihic, intersectînd patologia psihică marginala (dizar-monia de personalitate, stări psihopatoide) sau psihotică (paranoia, schizofrenia). Malignitatea caracterială este o noţiune psihologică şi sociologică în acelaşi timp ; caracterizează anumite evoluţii psihodinamice (în care sînt implicate reacţiile defensive şi supracompensatorii specifice „ne-
vrozei de caracter” ale unor subiecţi cu complexe de inferioritate, de multe ori frustraţi afectiv în cadrul absenţei sau deficienţelor cuplului parental) şi nu se poate manifesta, prin definiţie, în afara grupului social.
Specie a agresivităţii „maligne” (FROMM), explicată de psihanaliză ca pulsiune instinctivă (FREUD, ADLER) sau de teorii de inspiraţie psihanalitică drept rezultat al învăţării prin blocare exogenă sau frustrare (SCHOTT, DOLLARD, MILLER), malignitatea caracterială poate fi şi un substitut a ceea ce POPESCU-NEVEANU numeşte „agresivitate secundară”. Exprimare indirecta a agresivităţii, îmbrăcînd forme variate de atitudini, comportamente şi conduite (ipocrizia, perfidia, ranchiuna, opoziţionismul pasiv sau activ, sarcasmul), malignitatea este arma preferată a celor slabi (POROT) şi rezultă din deturnarea sau redirecţionarea unei agresivităţi latente (TIMBERGEN), ineficientă pentru a fi exteriorizată în plan social, ca agresivitate competitivă şi reţinută sub forma „conflictuaiităţii” (LORENZ). Malignitatea conţine uneori „in nuce” un potenţial evolutiv, finalitatea ei inconştientă fiind distruc-ţia celuilalt, iar motivaţia este întotdeauna, chiar şi îr. cazul malignităţii reactive, disproporţionată faţă de gravitatea motivelor invocate real. Normele societăţilor civilizate reprimă manifestarea malignităţii, prin promovarea conduitelor pozitive şi a valorilor autentice.
Malignitatea caracterială se manifestă intermitent (reacţionai) sau permanent. Se întîlneşte la personalităţi accentuate hiperperseverente a căror suspiciozitate şi egoism („ariviştii” lui DUPRE) poate genera dezvoltări paranoiace, la personalităţi structurate paranoiac, astenic (a căror laşitate şi nehotărîre poate determina denunţuri calomnioase), la isterici (forma „malignă” şi „perversă” a mitomaniei, descrisă de DUPRE), care îşi pot camufla intenţiile sub comportamente amabile faţă de victime (pe care le acuză de atentate la pudoare, false violuri), la perverşii sexuali (sadici) şi în cazul unor dezvoltări nevrotice sau a unor stări psihopatoide de origine organică. La copiii cu mari carenţe afective şi educative pot apărea comportamente caracterizate prin malignitate, de la cruzimi faţă de animale pînă la pi românie, farse colective faţă de camarazi handicapaţi sau nesiguri din grup, care uneori pot avea consecinţe neaşteptate. Malignitatea unor comportamente disociale poate apărea în cadrul unor medii subculturale sau a unor grupuri etnice particulare (atentate politice, „vendetta” etc.).
Malignitatea de intensitate psihotică este caracteristică paranoiei (delirul senzitiv de relaţie, gelozia erotomanică, delirul persecutatului-per-secutor, delirurile pasionale şi de revendicare descrise de CLIiRAMBAULT, idealiştii pasionaţi descrişi de Dl DE, misticii fanatici organizaţi sau
Maller^ ; Mallorol^ ; Mama bună ; Mama falică
Mam/19
nu în secte), în care psihorigiditatea, hiperperse-verenţa, forţa sistematizării coerente a delirului, suspidozrtatea, orgoliul, conferă un potenţial agresiv redutabil. în alte afecţiuni (schizofrenia paranoidă, mania coleroasă, depresia majoră, anorexia mintală a tinerelor femei căsătorite, cu refugiu în boală şi comportament agresiv faţă de soţi), malignitatea comportamentului este apanajul caracterului de multe ori imprevizibil al unor acte agresive.
56.	MALINOVSKI Bronislaw (1884-1942) • Sociolog, etnolog, antropolog englez de origine poloneză, promotor al teoriei funcţionaliste în studierea fenomenelor sociale şi culturale. A accentuat influenţa factorului biologic în explicarea fenomenului cultural, asituatîn centrul teoriei sale conceptul de ,,nevoi umane” grupate în : primare, derivate sau instrumentale şi integra-tive sau sintetice. El a îmbogăţit instrumentarul ştiinţific al antropologiei sociale şi culturale, ela-borînd schema metodologică a celor „şapte universalii de cultură”. Opere mai importante : „Mitul în societatea primitivă”, „Etnologia şi studiul societăţii”, „Teoria ştiinţifică a culturii”.
57.	MALLER(S> sindrom • Sindrom ,,amotival” descris relativ recent (1978), constînd într-o tulburare a perceperii stimulilor, survenită în schizofrenie, determinată genetic. Această abordare a genezei defectului schizofrenic, de pe poziţiile psihobiologiei, ar implica modificarea roiului substanţei reticulate şi, în special, al hipotalamusului, în raport cu scoarţa cerebrală.
58.	„MALLEUS MALEFICARUM” (lat. „Ciocanul sau măciuca răufăcătorilor”) • Lucrare celebră, scrisă de doi călugări dominicani, Henriche KRAMER şi James SPRANGER, în 1486, ca ghid de ,,diagnostic şi tratament” pentru inchizitori. Şi-a păstrat această funcţie timp de două secole.
Cu toate că această lucrare nu se adresa medicilor, rămîne surprinzătoare descrierea ce fineţe a tablourilor psihopatologice („una dintre marile cărţi ale psihologiei” — J.C.NEMIAH, 1985). Ea reprezintă totuşi un exemplu de superstiţie, cruzime, misoginism, constituind şi din acest punct de vedere un document cu valenţe psihopatologice.
59.	MALLOROL M> Suedia - DCI Tloriâazin
•	Neuroleptic sedativ, derivat fenotiazinic alkil-piperazinat de tip 10-/2-(1-metil-2-piperidil)etil/-
2-(metiltio)-fenotiazină, cu acţiune sedativ-anxio-Sitică ; în funcţie de doză se pretează la utilizare atît în psihogenii, cît şi în endogenii. Industria noastră farmaceutică ti produce sub numele de TIORlDAZ!N(M).
60.	MAMĂ BUNĂ • în psihanaliză, investirea conştientă a mamei cu cele mai frumoase calităţi,
ca procedeu de îndepărtare a angoasei, derivînd fie din culpabilitatea oedipiană, fie din proiecţia agresivităţii din stadiile pregenitale, în care relaţia cu obiectul este ambivalenţă -> MAMĂ FALICĂ, STADII LIBIDINALE.
61.	MAMĂ FALICĂ-sin. FEMEIE FALICĂ# Reprezentare/imagine la nivel fantasmatic, în care femeia apare înzestrată cu falus. Reprezentarea
mamei falice ar avea Ia bază credinţa infantilă că ambele sexe posedă un singur organ sexual, anume falusul (-> STADIU FALIC).Imaginea femeii/mamei falice poate avea două aspecte : însuşiri de natură falica sau falus existent în interiorul corpuluifeminin.înexplicareafetişismului, FREUD apreciază că fetişul ar fi un substitut al falusului matern (copilul neacceptînd ideea absenţei acestui falus). La homosexualii masculini, în cadrul curei analitice, se descoperă fantasma anxiogenă a femeii/mamei investite cu falus.
într-un limbaj mai puţin riguros, termenul de „femeie falică” se foloseşte pentru a desemna tipul de femeie cu trăsături autoritare, cu atitudini tipic masculine, aceste manifestări neavînd însă la bază, în mod necesar, fantasma mamei falice, ele putînd deriva din alte fantasme (de exemplu, fantasma castrării).
62.	MAMECTOMIE— tulburări psihice (cf. lat, mamma „sîn” ; gr. ektome „amputare”) • Patologia sînului, mai ales cea în care se impune o intervenţie chirurgicală, are reverberaţii majore asupra psihismului feminin, putînd antrena tulburări psihice grave. Depăşind cadrul său funcţional, sînul este investit sexual şi erotic (chiar suprainvestit prin mijloacele mass mediei, modei, publicităţii). Operaţiile pe sîn, chiar în cazurile
20/Man
Manager^ ; Mandala ; Maniaco-depresivâ ' psihozâ-concept
benigne, „atentează” la imaginea individualităţii feminine, noua situaţie fiind cu greu acceptată şi antrenînd reacţii depresive, dismorfofobie, anxietate, tendinţe la izolare.
Psihoterapia de susţinere individuală sau cea de grup (în acest sens, LAUSSER a raportat o serie ds rezultate deosebite), este urmată întotdeauna de o îmbunătăţire a rezultatelor postoperatorii.
63.	MANAGERĂ) sindrom (engl. manager') • Sindrom descris de psihiatrii americani la persoanele de sex masculin cu funcţii administrative şj de conducere. Apare între 30—60 ani şi constă în : astenie, tulburări hipnice, tulburări de dinamică sexuală (interesînd atît libidoul cît şi potenţa), dificultăţi respiratorii. De asemenea, apar complicaţii de tip psihosomatic, interesînd aparatul cardiovascular : hipertensiune arterială, cardiopatie ischemică.
64.	MANĂ (cf. ebr. man) • în credinţele primitive, reprezenta un fluid (flux), care determină viaţa: ar fi un „arhisuflet”, un premergător al noţiunii de suflet în religiile ulterioare.
Mana este investită cu însuşiri magice, putînd fi utilizată, prin intermediu! unor ritualuri eso-terice, ştiute de iniţiaţi, în scopuri benefice sau malefice. Este una dintre cele mai timpurii şi elementare forme de reprezentare a sacrului.
65.	MANCINISM (cf. lat. mancus ,,ciung, mutilat”) : « Utilizarea preponderentă a mîinii stîngi în efectuarea unor acte ce se execută de obicei cu mîna dreaptă : prehensiune, scris, mîncat.
66.	MANDALA# Termen provenit din sanscrită, cu înţelesul de cerc magic. Pentru lamaism şi yoga yantrică, mandala capătă sensu! de imagine-sim-bol, cu rolul de instrument al contemplaţiei (yan-tra), lăcaş şi origine a divinităţii.
în concepţia lui JUNG, mandala simbolizează un ţeî principal, totalitatea psihică, autoreprezen-tarea proceselor psihice de centrare pe sine, producerea unui nou punct central al personalităţii. Ar fi reprezentată simbolic prin cerc, pătrat sau aranjamentele obţinute din numărul patru şi multiplii săi. JUNG nu descoperă mandala numai în sînu! culturilor orientale, ci şi în creştinismul evului mediu timpuriu. în viziunea sa, mandala apare de obicei în situaţii de confuzie mintală şi dezorientare în cadrul visului, în desenele executate schematic, semiconştient, sau în imagini eidetice. Ea reprezintă în acest caz un mode! a! ordinii, marcat cu o cruce sau un cerc divizat în patru, suprapus peste haosul psihic, astfel încît elementele haotice sînt menţinute împreună în cadrul cercului protector. Sub aspectul de yan-traf JUNG consideră mandala ca instrument ce poate favoriza introducerea unei ordini în existenţă.
67.	MANEGAN(m) Argentina - DCÎ Trozo-
donam Psihotrop timoleptic cu o structură chimică de tip 2-/3-/4-(m-clorfenil)-1-piperazinil/propili--s-triazolo/4,3-a/piridin-3(2H)-onă, cu acţiune
O
antidepresivă şi valenţe anxiolitic-sedative. Efectele secundare sînt practic nule. Nu se administrează în primele luni de sarcină.
68.	MANIACO-DEPRESIVĂ (PERîODiCĂ) psihoză — concept (cf. gr. mania „nebunie” ;
lat. deprimare „a apăsa”) • Tulburările afective au constituit primele descrieri „clinice” exacte din istoria psihiatriei. Atît mania cît şi depresia şi-au găsit locul în lucrările medicilor Egiptului antic şi ale celor din Grecia pre- şi posthipocratică. Mai mult, alături de lucrările lui HIPOCRATE, ALEXANDRU din Trales sau ARETEU din Capadocia, descrieri de certă valoare aparţin Vechiului Testament, ca şi lui HOMER sau PLUTARH. Explicaţia îşi află originea, pe de o parte, în accesibilitatea simptomatologiei chiar şi pentru observatorul „laic”, iar pe de altă parte, în capacitatea acestei simptomatologii de a-! impresiona profund. Primele observaţii care au sugerat posibila înlănţuire a celor două tipuri de tulburări îi aparţin lui ARETEU, care afirma că „melancolia este un început sau un soi de semimanîe” şi că, „atunci cînd melancolia încetează, mania poate reîncepe ca şi cum ar exista o trecere sau o reîntoarcere de la una la alta după anumite perioade”. GALEN semnala faptul că, atunci cînd agitaţia maniacală încetează, bolnavii devin taciturni şi timizi, iar ALEXANDRU din Trales sublinia intermitenţa acceselor de manie şi melancolie.
Ideile antichităţii vor fi reluate, în 1676, de Th. WILLIS care, în lucrarea sa „De anima brutarum” afirma că „după melancolie trebuie tratată mania care are atîtea afinităţi cu aceasta încît aceste afecţiuni se schimbă adesea una în cealaltă”. în secolu* luminilor, clinicienii vor rema/ca şi mai mult apropierea dintre cele două faze. în ,.Dicţionarul Universal de medicină” (primul mare dicţionar medical) editat de JAMES în 1746, se afirmă că : „este absolut necesar a se reduce mania şi melancolia Ia o singură specie de boală şi a fi examinată în mod unic, dintr-un singur punct de vedere". MORGAGNI şi apoi LORRY vor accepta, de asemenea, această concepţie a transformării acceselor melancolice şi maniacale.
Deşi se părea că secolul al XlX-Iea va aduce, încă de la începutul său, rezolvarea problemei unităţii tulburărilor maniacale şi depresive, acest lucru a fost oarecum întîrziat de opinia lui Ph.
Maniaco-depresivâ (periodicaj psihoze : concept
Man/21
PINEL, care considera cele două tulburări într-un raport de simultaneitate sau de asociere, sau de cea a lui DUBUISSON (1816), care considera mania drept c „complicaţie” a melancoliei. GRIESINGER va afirma însă că tranziţia între cele două forme este cjrentă, iar boala constă într-o alternare regulată a celor două polarităţi. în 1851, j. P. f AL RET va descrie „forma circulară a bolii mintale”, iar în 1854, BAILLARGER, pornind de la observaţiile pe şapte cazuri, „nebunia cu formă dub'i” /'„folie â double forme”). Cu toate studiile co.^> ente întreprinse de L. MEYER (1874), L 1 N (1878), KRAFFT-EBING (1888) şi de alţi aut "ermani, totuşi KRAEPELIN va fi cei care, în edma a 6-a a tratatului său (1899), va descrie „das manisch-depressive Irresein” — nebunia maniaco-depresivă. Autorul va conferi un statut definitiv acestJ concept abia în ediţia din 1913 a lucrării saie, descriind şi cele patru forme ale bolii : starea depresivă, starea maniacală, stările fundamentale (ciclo'dia) şi stările mixte. Cu toată claritatea conceptului „unicist” kraepelian, impunerea sa s-a ficdi cu destulă dificultate, o serie de autori map-r^stîndu-şi rezervele.
K. SCHNEIDERşi elevii săi au meritul semnalării apartenenţei ciclotimiei la psihoza maniaco-depre-sivă, fir autorii moderni, pe cel al „diversificării” •denumirilor corespondente :	psihoze afective,
psihoze fazice, boala maniaco-depresivă, psihoză periodică. Ar fi de amintit termenul de „fază”, pe care jASPERS (1913) îl pune în relaţie cu endo-gemir.^a bolii, şi pe care WEITBRECHT (1963) îl menţ’ne în descrierea evoluţiei psihozei mania-co-dep^esive, ca şi termenul de „interval liber”. Sînt de menţionat însă şi poziţiile lui KLEIST (1929), care introduce, în opoziţie cu KRAEPELIN, conceptul psihozelor „fazice” (fazofrenii) pentru manie şi depresie, ca două boli independente cu mai multe tipuri (listaeste foarte lun^a), şi ale lui LEONHARD (1939-1960), care ajunge ia o diviziune : psihoze maniaco-depresive (analoge stărilor mixte) şi psihoze fazice (fazofrenii) de rJp unipolar (cu 11 subtipuri) şi bipolar (cu 13 subtîpuri de psihoze cicloide).
Noutăţi aduc, în mod independent, ANGST şi PERRIS, din punct de vedere al studiilor genetice, care confirmă unicitatea bolii maniaco-depresive, separînd, în acelaşi timp, ca forme evolutive, psihozele bipolare (ciclice sau circulare) de cele monopolare (depresie periodică). Structura personalităţii premorbide indică diferenţe în ceea ce priveşte subiecţii „astenici”, în cazul psihozelor depresive, şi cei „picnici” pentru formele circulare. Pentru formele aşa-zise „tardive” nu s-a identificat încă un mecanism genetic bine determinat, dar teoria unei poligenii sau heterogenii (ZERBIN, RUBIN) este astăzi acreditată, ca si ipoteza unui fenomen de linkage între psihoza maniaco-depresivă şi genele situate pe cromozo-
mul X (preferinţa bolii pentru sexul feminin). Descoperirea unei „funcţii timice” situate în dien-cefal, i-a determinat pe unii autori (DELAY) să susţină originea psihozei maniaco-depresive în dereglările de la acest nivel. Este implicat şi rolul monoaminelor catecolaminergice şi serotoni-nergice depistat prin studiile efectuate cu medicamente antidepresive care restabilesc integritatea funcţiei timice. Deşi majoritatea autorilor menţionează o revenire la nivelul personalităţii anterioare după consumarea episodului depresiv sau maniacal, se notează o anumită modificare psihică permanentă, cu tulburări în sfera gîndirii, dar mai ales a personalităţii. Factorii endocrini, infec-ţioşi, traumatici, emoţionali, par sa joace un rol în declanşarea afecţiunii, acţionînd asupra unui teren predispus sau în perioadele biologice critice. DSM III (1980) ia în consideraţie tulburările afectivităţii separat, criteriul de diferenţiere reprezentîndu-i intensitatea manifestărilor depresive/maniacale.
KRAEPELIN nu a reuşit să opereze o sinteză asupra conceptului melancoliei de involuţie, delimitînd-o ca o entitate nosologicăaparte (1896), dar nedistingînd-o de „melancoliile adevărate44 (cu o evoluţie mai lentă şi o stare de inhibiţie mai ştearsă în raport cu prima). Autori ca : STRÂNSKY, BLEULER, WEITBRECHT, MAYER-GROSS, EY, GHILIAROWSKY, PREDESCU susţin independenţa nosologică a melancoliei de involuţie, dar majoritatea autorilor moderni o privesc ca pe o formă distinctă a psihozelor afective monopolare, cu debut la involuţie.
Un mod de evoluţie particular a! psihozei maniaco-depresive a constituit şi un criteriu al delimitării unor forme depresive „pure”, monopolare, periodice sau monofazice (care alcătuiesc grupul cel mai numeros, aproximativ 2/3, după
22/Man
Manicco-depresivâ (periodica) psihoza : forme
KINKELIN). Debutul depresiilor monopolare pare a fi situat ia femei în decada a treia de vîrstă (33%, după MATUSSEK) ; după alţi autori, este egaJ cu numărul de debuturi din decada a patra. La bărbaţi, apariţia se produce după 50 de ani (31%) ; formele circulare predomină !a bărbaţi (ANGST, PETRJLOWIO).
OMS încadrează în prezent psihoza maniaco-depresivă în grupul psihozelor afective (codifi-cabile 296) şi le caracterizează :
•296 PSIHOZELE AFECTIVE : tulburările mintale, de obicei periodice, caracterizate prin tulburări grave ale dispoziţiei (constituite în special din depresie şi anxietate, dar care se manifestă de asemenea prin euforie şi excitaţie). Aceste tulburări se însoţesc de unul sau mai multe din următoarele simptome : idei delirante, perplexitate, tulburarea identităţii a percepţiei, a comportamentului. Toate aceste simptome sînt în acord cu dispoziţia predominantă a bolnavului. Din considerente practice, tulburările uşoare de dispoziţie pot fi de asemenea plasate aici, în cazul cînd simp-tomele corespund descrierilor date. Această observaţie se aplică în special la hîpomanie. Sînt însă excluse : depresia nevrotică (300.4), excitaţia reacţionată (298.1), psihoza depresivă reacţională (298.0).
•	296.0 PSIHOZA^ MANIACO-DEPRESIVĂ, FORMA MANIACĂ : tulburări mintale caracterizate prin stări de euforie sau excitaţie, fără legătură cu împrejurările în care se găseşte bolnavul, stări ce variază de la starea de antren exagerat (hipomanie), pînă ta o excitaţie violentă abia controlabilă. Agresivitatea şi mînia, fuga de idei, neatenţia, alterarea judecăţii şi ideile de grandoare sînt curente. Se încadrează : hipomania FAI, mania (monopo-lară) FAI* — fără alte indicaţii psihoza hipo-m an iacă şi maniacă, psihoza sau reacţia maniaco-depresivă hipomaniacă şi maniacă. Este exclusă : forma circulară, în cazul cînd anterior a mai avut loc un acces depresiv (296.2).
•	296.1 PSIHOZA _ MANIACO-DEPRESIVĂ, FORMA DEPRESIVĂ : psihoză afectivă caracterizată printr-un sentiment generalizat depresiv de tristeţe şi de nenorocire, însoţit de un oarecare grad de anxietate. Există deseori o diminuare a activităţii, dar pot apărea, de asemenea, turbulenţă şi agitaţie. Există o tendinţă pronunţată la recidivă care, în unele cazuri, se poate produce ia intervale regulate. Se încadrează depresia endogenă, monopolară şi psihotică : melancolia de involuţie ; psihoza depresivă ; reacţia maniaco-de-
presivă, tip depresiv. Sînt excluse însă : depresia FAI (311) şi forma circulară, cînd, ante-ri or,a mai fost un acces maniacal (296.3).
•	296.2 PSIHOZA MANIACO-DEPPES VĂ„ FORMA ^ CIRCULARĂ, ÎN PER C ADA MANIACĂ: psihoza afectivă care s-a man festat în acelaşi timp sub forma depresivă si sub forma maniacă, fie alternativ fie separată de urv interval normal, dar în care episodul maniac este cel actual (fazele maniace sînt muJt mai; puţin frecvente decît fazele depresive). Se încadrează psihoza alternativă, perioada maniacă. Sînt însă excluse scurtele variaţii de dispoziţie (296.8).
•	296.3 PSIHOZA MANIACO-DEPRESIVĂ FORMA ^CIRCULARĂ, ÎN PERIOADA DEPRESIVĂ : forma circulară (296.2) în care există un episod depresiv Ia un moment dat. Se încadrează: psihoza alternantă, perioada depresivă. Sînt excluse însă scurtele variaţii: ale dispoziţiei (296.8)
•	296.4 PSIHOZA MANIACO-DEPRESIVĂ, FORMA CIRCULARĂ MIXTĂ: psihoză afectivă în care cele două tipuri de simptome» maniace şi depresive, sînt prezente în acefaşr timp.
•	296.5 PSIHOZA MANIACO-DEPRESIVĂ, FORMĂ CIRCULARĂ, STAREA ACTUALĂ NEFIIND INDICATĂ: formă circulară (296.2). în care starea actuală nu este indicată ca fiind maniacă sau depresivă.
•	296.6 ALTE PSIHOZE MANIACO-DEPRESIVE FĂRĂ PRECIZARE: această situaţie este întîlnită cînd se menţionează formele de psihoză maniaco-depresivă fără nici o altă precizare sau atunci cînd este vorba de un sindrom: corespunzător formelor depresive (296.1) rau maniace (296.0) descrise mai sus, dar care,, din aite cauze, nu pot fi clasate la subcoduriîe 296.0-296.5.
•	296.8 ALTE PSIHOZE AFECTIVE, cu excepţia psihozelor afective psihogene (298).
•	296.9 PSIHOZA MANIACO-DEPRESIVĂ FĂRĂ O ALTĂ PRECIZARE
Enumerarea posibilităţilor de codificare evidenţiază dificultăţile existente încă în încadrarea psihozelor afective.
69.	MANIACOFOBIE(f> (cf. gr. mania, .nebunie”; phobos „frică”) • Variantă de nosofobie, constînd din teama patologică, exagerată şi nejustmcată faţă de o boală mintală. Apare în sindromul obse-sivo-fobic din psihozele depresive, în decompen-
Mani al it^ ; Manie: e’am antele conceptului
Man/23
sările de coloratură depresivă ale personalităţilor dizarmonice psihastenice, în nevroza obsesivo-fo-
bică,
70.	NANIALlT^ltalia — DCI Litium carbonat
sin.
•	Timoizoleptic, sare de litiu------> CARBONAT
DE UT1U<M> România.
71.	MANIE (cf. gr. mania „nebunie”) •Sindrom psihotic acut, în care locul central îl ocupă exaltarea psihomotorie şi dezinhibiţia pulsiunilor instinct! v-afective. Tabloul clinic se caracterizează prin dispoziţie euforică, accelerarea ritmului idea-tiv şi hiperactivitate dezordonată.
Limbajul curent conferă termenului şi accepţiunea de „comportament bizar, tiranic, agasant sau ridicol” sau de idee fixă sau obsesivă — arit-mormnie, onomatomanie (CORDIER).
Ca şi melancolia, mania afost concepută ca boală fncă din antichitate ; HIPOCRATE îi atribuia un substrat corporal manifestat în mod cronic, în timp ce ARETEU din Capadocia şi GALEN interpretau manifestările maniei ca pe nişte tulburări acute şi ciclice. SORANUS din Efes considera mania ca o „boală fără febră a minţii”. Pînă în timpul Renaşterii, cunoştinţele despre tulburările afectivităţii nu au avansat prea mult în delimitare ; abiaîn secolul al XVII-lea, mania şi melancolii au fost considerate ca boli distincte, dar cărora li se atribuie încă originea umorală (bila neagră în exces sau în minus). Emoţiile triste sau veseie din melancolie şi, respectiv, manie îi sugerează lui PINEL (1802) o definiţie a maniei : o excitaţie determinată de lezarea uneia sau mai multor funcţii nervoase ; ESQUIROL este primul care face distincţia între manie şi monomanii (deliruri parţiale).
în 1851, FALRET descrie mania ca o fază expansivă, iar melancolia ca una depresivă, conferin-du-ie, alături de BAILLARGER, sensul actual de boală psihică bine conturată („folie circulaire”, sau „folie ădoubieforme”) ; KRAEPELIN a definit apartenenţa la psihoza maniaco-depresivă.
Sindromul maniacal este considerat ca făcînd parte din psihozele afective de tip bipolar, mania-co-depresiv, în care sînt incluse şi episoadele maniacale pure. Exaltarea, hipertimia de tip euforic, care antrenează des dezlănţuirea impulsiunilor instinctiv-afective, fac din subiectul maniacal un om totdeauna vesel, capabil de a trece peste orice dificultate (refuză de fapt să accepte existenţa dificultăţilor), aflat în permanentă sintonie cu sine şi cu anturajul, ceea ce poate constitui cauza schimbărilor bruşte în tonalitatea sa afectivă (de la iritare, pînă la reacţie de furie). Excesele pe plan instinctual se concretizează de cele mai multe ori pe linia sexualităţii, a alcoolismului, instinctul alimentar putînd face uneori excepţie (absenţa senzaţiei de foame). Gîndirea maniacalului este accelerată pe toate planurile (tahipsihie, fugă de
idei), caracteristică ce se răsfrînge şi în sfera vorbirii şi grafiei. Conţinutul expunerii fluctuează într-un ritm care recurge la asociaţii spontane, superficiale şi prin asonanţă, pentru a putea face faţă abundenţei imaginative. în timpul excitaţiei maniacale, fuga de idei se poate transforma în incoerenţă, dar atunci, după cum remarcă ANGST, afectivitatea îşi schimbă aspectul : bolnavul nu mai este euforic, ci mai curînd disforic, iritabil.
Hiperactivitatea psihomotorie este exprimarea unei nevoi imperioase de a acţiona, începînd de la mimică, gestică, de la vorbirea abundentă şi cu voce tare, rîs zgomotos, pînă la un adevărat comportament ludic, de joc, pe care H. EY îl consideră o structură pozitivă a sindromului maniacal. Iniţiativele indivizilor afectaţi sînt numeroase, dar nefinalizate, datorită instabilităţii psihomotorii şi fugii de idei, conferind un caracter steril activităţii pornite aparent din cele mai generoase şi nobile intenţii.
Sindromul somatic şi biologic întregeşte tabloul maniei, prin disfuncţia neurofiziologică pe care o antrenează starea de agitaţie : insomnie, bulimie, dipsomanie, scădere ponderală, deshidratare, posibilă hipertermie, tahicardie, hipertensiune arterială, oligurie cu albuminurie, amenoree.
Ca forme clinice ale maniei, hipomania (-») reproduce în miniatură sindromul maniacal pur. Man i a s u p raacu tă (fu r i a man i acal ă) at i nge parox i sm e mai rar întîlnite în clinica psihiatrică actuală, iar mania delirantă adaugă fondului maniacal idei delirante cu conţinut expansiv (sînt posibile şi halucinaţii cu acelaşi conţinut).
Ca forme etiologice, CORDIER atribuie sindromul maniacal, în 80% din cazuri, psihozei maniaco-depresive, iar ANGST consideră că, în cadrul acestei afecţiuni, 1 li din faze sînt pur maniacale, 114 mixte maniaco-depresive şi 1/2 pur depresive.
Sindroamele care nu întrunesc toate criteriile unei psihoze afective sînt denumite maniforme şi se întîlnesc în cadrul schizofreniilor, psihozelor schizo-afective, patologiei cerebrale organice (paralizia generală, tumori cerebrale, intoxicaţia cu amfetamine, bromuri, corticoizi, ACTH, L-dopa, antidepresive, alcool, cafeină, cocaină etc.).
Alte circumstanţe etiologice în care poate fi întîlnit sindromul maniacal sînt reprezentate de boli înfecţioase (gripă, malarie, encefalite), tulburări endocrine (hipertiroidie, boală Cushing, cele din graviditate, menopauzăX hemodializa.
Necesitînd, în ceie mai multe cazuri, spitalizare (sindromul maniacal este considerat o urgenţă psihiatrică), atît în vederea instituirii tratamentului, cît şi pentru prevenirea unor situaţii socio-familiaie complicate, bolnavul maniacal beneficiază de terapie psihotropă (neurolepticele), care reduce durata accesului şi riscul recidivelor. Concomitent, unii autori indică instituirea terapiei cu săruri de litiu (cu eficienţă în formele grave —
24/Man
Martie chirurgicala Chertok ; Manierism
ANGST) care poate fi continuată în scop profilactic.
72.	MANIE CHIRURGICALĂ CHERTOK*8)
(cf. gr. mania „nebunie”) — sin. SINDROMUL POLIOPERAŢIILOR; TOXICOMANIE CHIRURGICALĂ MENNINGER «Sindrom descris de CHERTOK în 1972, la bolnavi spitalofili dornici, din diverse motive, de a se supune intervenţiilor chirurgicale, fără a fi simulanţi — fiind bolnavi psihic bine definiţi sau cu structuri dizarmonice accentuate. Aceste situaţii au constituit domeniul observaţiilor cliniceşi pentru MENNINGER, care le-a descris în 1934, propunînd termenul de „toxicomanie chirurgicală’* (poîysurgica! addiction), cît si pentru ASHER (1951), ROUSSELET (1972), FERREY (1977), HAYNAL (1978). La noi în ţară, sindromul^ a fost descris de POPA (1982) şi AN-GHELUŢĂ, NICA (1986). Redăm, după ultimii, sistematizarea celor mai frecvente categorii de boli psihice în care se realizează aceste solicitări :
•	schizofrenii : cereri absurde sau cereri de co rectare a unor „defecte” (legate de trăirile aismorfofobice, de impresia că ,ts-au modificat” unele segmente ale corpului) ;
•	psihoze depresive : cereri care se bazează pe simptomatologia somatică a depresiei, dar care ascund ideile de suicid şi idei te de auto-pedepsire (aceşti bolnavi speră că vor muri în timpul intervenţiei chirurgicale) ;
•psihoze şi personalităţi dizarmonice parano-iace :'cereri de corectare a unor dismorfii minime ;
•personalităţi dizarmonice psinasien-i.- şl nevroze obsesivo-fobice : util e	e
ca o soluţie de rezolvare a fobiilor c ' r sau solicitarea unor intervenţii de cmruîgie estetică ;
•personalităţi dizarmonice şi nevroze isterice utilizarea intervenţiilor chirurgicale ca mijloc de „demonstrativitate”, de dominare şi de tiranizare.
Se pare că majoritatea acestor cazuri au ca. factor comun depresia profundă cu tendinţe de autodistrugere, dublată de un adevărat masochism moral — ceea ce îl îndreptăţeşte pe FEkREY să considere aceşti subiecţi „perverşi ai apetenţei chirurgicale”.
73.	MANIE (A) CIFRELOR •Denumire sub
care, în 1883, MAGNAN a descris aritrno mania sau onomatomania.
74.	MANIE (A) CITITULUI - sin. LECT'URCk' MANIE-Î^ CLINOMANIE.
75.	MANIERISM (cf. fr. manierisme) • Modalitate patologică de exprimare verbală, mimica, gestuală, atitudinală, caracterizată prin lipsă .de naturaleţe, neadecvare la situaţie, preţiozitate* discordanţă, inutilitate.
Manierismul limbajului constă în folosirea unor, cuvinte enigmatice, neadecvate, formulări ezote».. rice, adjective ce exprimă o simbolistică croprie,. incomprehensibilă, dar şi în modificări ce .*vto~ naţie, intensitate, tonalitate. Manierismul gestuat. se exprimă prin gesturi deformate, amplificate,,, distorsionate, care îşi pierd utilitatea rea ă de comunicare, conducînd la o atitudine teatrală*, lipsită de naturaleţe, plină de ciudăţenii, preţiozitate sau rafinament excesiv. Această a” che traduce, în fond, disproporţia dintre dorinis ae & se afirma faţă de sine şi faţă de ceilali fiind prevalentă (a fi „în public” umple, de fapt, un. vid interior).
Manierismul atinge forma extremă în bizarerii,, precedînd uneori stereotipiile din schizofrenie şi constituind, după BINSWANGER, una dintre cele trei forme ale autismului. Asociat frecvent cu . puerilismuf (sau în absenţa acestuia), se regăseşte în isterie. Se mai întîlneşte în delirurile cronice, legat de tema centrală a delirului, în sindromul maniacal, mai ales Ia debut.
76.	MANIFESTĂRI PAROXISTICE NEEPILEPTICE:,
(cf. lat. manifestare „a face cunoscut, a arăta”) • în psihiatrie, pot constitui sursa unor erori grave de diagnostic şi tratament ; unele manifestări paroxistice cerebrale neepileptice sînt bine conturate clinic şi diagnostic (migrenele, manifestările paroxistice vasculare, crizele vertiginoase etc.), îi> timp ce altele (narcolepsia, sincopele, accesele cataplectice etc.) ridică probleme serioase' de încadrare nosologică, diagnostic şi tratament.
Manifestări paroxistice neepileptice
Man/25
Cunoaşterea lor se impune pentru a interveni salutar atît cînd constituie urgenţe, cît şi cînd reprezintă pentru pacient adevărate infirmităţi.
Criza cerebrală (sinonime : atac, acces, paroxism, manifestare paroxistică cerebrală) desemnează, în accepţiunea modernă (H. GASTAUD), un „accident'* de origine cerebrală care afectează o persoana în stare de sănătate aparentă sau care agravează în mod brusc o stare patologică cronică. O clasificare, aproape unanim acceptată, este ■«următoarea (GASTAUD) :
•	crize de origine epileptică, datorate unei descărcări excesive a unei populaţii neuronale hiperexcitabile ;
•	crize cerebrale de origine anoxică, datorate unei „paralizii funcţionale” tranzitorii a unei populaţii neuronale :
—	crize anoxo-anoxice, produse prin insuficienţă bruscă a presiunii parţiale a oxigenului sanguin ;
—	crize anoxo-ischemice sau ischemice, produse prin insuficienţa bruscă a transportului sau distribuţiei cerebrale a sîn-gelui oxigenat, cauzată de oprirea cardiacă, de scăderea tensiunii arteriale sau de obstrucţia unei artere aferente cerebrale, extra-sau intracraniene ;
—	crize anoxo-toxice, produse prin blocaj toxic al enzimelor şi fermenţilor respiratori ;
crize cerebrale de origine toxică, produse de „activarea” unor anumite structuri cerebrale sub efectul unui toxic sau al unei
toxine ;
« crize cerebrale datorate unor perturbări metabolice (insuficienţă hepatică, hipoglice-mle, intoxicaţie alcoolică);
m crize cerebrale în a căror patogenie sînt implicate activări sau eliberări de sub controlul instanţelor inhibitorii superioare a diverselor structuri cerebrale, datorate unor dezechilibre afective (crize de isterie, de anxietate, de furie) ;
*• crize cerebrale de origine hipnotică :
—	crize care se traduc printr-un somn patologic (narcolepsia şi sindroamele
înrudite) ;
—	crize care se manifestă prin unele „stări disociate” de somn (cataplexia, haluci-noza);
—	crize care survin în cursul somnului fiziologic sau patologic (somnambulismul, automatisme ambulatorii) ;
«m crize cerebrale de origine nedeterminată ; crize cerebrale determinate de factori intricaţi (sincope emoţionale, crize epileptice provocate de somn).
Relaţia acestor manifestări paroxistice cerebrale cu epilepsia este variabilă de la caz la caz, unele manifestări fiind sigur neepileptice, în timp ce altele au reiaţii strînse cu epilepsia.
De menţionat este şi clasificarea autorilor români :
0 Manifestări paroxistice cerebrale de origine anoxică:
•	Crize anoxo-ischemice sau ischemice :
— crize sincopale de diverse origini şi mecanisme ;
— manifestări paroxistice vasculare: insuficienţe circulatorii cerebrale, tranzitorii şi intermitente :
—	de origine cerebrală ;
—	de origine extracerebrală (inclusiv hemodinamice) ;
—	crize de drop-attack.
•	Crize anoxo-anoxice sau anoxo-asfixice.
•	Crize anoxo-toxice.
% Crize cerebrale de origine toxică.
9 Crize cerebrale de origine metabolică :
•	hipoglicemice ;
•	diskaliemice ;
•	din diverse tulburări metabolice (inclusiv genetice) ;
•	spasmofilice.
9 Crize cerebrale de origine psihică :
•	crizele isterice ;
•	crizele de anxietate ;
•	manifestări episodice temporale neepilep* ti ce.
% Convulsiile febrile neepileptice.
$ Crize vertiginoase.
9 Manifestări paroxistice cefaloalgice (îndeosebi migrenele).
0 Crizele de natură sau origine hipnică.
Pe baza acestei clasificări, poate fi precizată relaţia cu manifestările epileptice.
Crizele anoxice cerebrale se împart în :
•	crize anoxo-ischemice generalizate şi localizate ;
•	crize anoxo-anoxice ;
•	crize anoxo-toxice ;
•	crize anoxo-hipogiicemice.
Crizele anoxo-ischemice generalizate sau sincopale constau într-o pierdere bruscă şi de scurtă durată a cunoştinţei, însoţită sau nu de manifestări convulsive, precedată sau nu de simptome preaccesuale datorate unei anoxii cerebrale generalizate. Ele se pot produce în urma a şase cauze majore :
•	tulburări ale circulaţiei periferice :
—	sincopa vaso-depresorie ;
—	sincopa din hipotensiunea 'ortostatică ;
•	boli cardiace :
—	tulburări de ritm cardiac, sindromul Adams-Stokes ;
26/Man
Manifestări paroxistice neepileptice
—	sincopa din hipersensibilitatea sinusului carotidian;
—	alte tulburări : — reffexe vago-vagale ;
—	reflexe gloso-farin-go-vagale ;
—	reflexe oculo-vagale;
•	sincopa produsă de afecţiuni pulmonare şi ale căilor respiratorii :
—	sincopa de hiperventilaţie ;
—	sincopa de tuse ;
•	sincopa cauzată de diferite tulburări cerebrale ;
•	sincopa psihică ;
•	alte tipuri : sincopa de micţiune.
Pentru a pune un diagnostic corect, de mare importanţă este analiza împrejurărilor care au dus la pierderea cunoştinţei (schimbări de poziţie, tuse, micţiune, febră, emoţii, frică, compresiuni pe regiunea latero-cervicală), stabilirea antecedentelor personale ale pacientului (boli cardiace, pulmonare, endocrine, ale sistemului nervos : tabes, siringomielie) şi prezenţa manifestărilor preacce-suale, postaccesuale, ca şi manifestarea clinică a sincopei.
Simptomele preaccesuale constau în stare de disconfort, transpiraţii reci, vertij, greaţă, paloare, senzaţie de prăbuşire şi nu apar în mod constant, neavertizînd bolnavul.
Pierderea de cunoştinţă este de regulă de durată scurtă, pînă la un minut, în cele mai multe cazuri bolnavul prezentînd flaciditate musculară şi paloare. Uneori, poate prezenta o contractură tonică mai lungă însoţită de apnee şi terminată printr-o respiraţie stertoroasă, urmată de o fază clonică foarte scurtă şi clonii de rnică intensitate.
Simptomele postaccesuale sînt reprezentate de o scurtă perioadă confuzională, după care bolnavul îşi recapătă cunoştinţa acuzînd astenie marcată, ele deosebindu-se net de simptomatologia post-critică epileptică.
Crizele anoxo-ischemice parţiale, consecutive suspendării tranzitorii a circulaţiei într-un teritoriu vascular cerebral limitat, ridică probleme de diagnostic diferenţial, simptomatologiafiind reversibilă sau recurentă. Ele cuprind atacurile de insuficienţă circulatorie în teritoriul carotidian (cu episoade de disfazie, disestezie, pareze sau tulburări de conştiinţă), atacuri de insuficienţă circulatorie în sistemul vertebro-bazilar (cu crize de,,drop -attack” caracterizate prin cădere, cu pierderea tonusului muscular, fără alterarea conştiinţei) sau atacuri de migrenă complexe (cu simptome vizuale, somatomotorii, auditive).
Accesele anoxo-hipoxice sînt declanşate de tulburări de distribuţie a gazelor, ducînd la importante perturbări ale metabolismului cerebral. Hipoxia declanşează apariţia sincopei. Există patru tipuri de hipoxii :
•	anoxic (în tulburări ale mecanicii respira-ratorii sau de circulaţie) ;
•	anemic (anemii, hemoragii, intoxicaţie ci£ oxid de carbon, nitriţi şi cloral);
•	stagnant (insuficienţă cardiacă, tulburări îra reîntoarcerea venoasă a sîngelui) ;
•	histo-toxic (blocarea mecanismelor respiratori celulare în administrarea de morfinăr anestezice, barbiturice,intoxicaţiacu cianuri)».
Sincopa cu mecanism anoxic se produce în timpul efortului la cardiopaţi, mai ales la cei cu tulburări de conducere atrio-ventricularâ, înstări emoţionale (de exemplu, de frică) sau în spasmele de plîns ale nou-născuţilor cînd se modifică mecanica respiratorie.
Sincopă în sindromul Adams-Stokes (după Po-poviciu)
Cel mai des, sincopa poate fi confundată cu epilepsia, fie cu formele akinetice sau atonice, fie cu crizele de grand mal, cînd accesul sincopai este convulsiv. Diagnosticul diferenţial se bazează, pe clinica accesului sincopai (în formele convulsive faza tonică şi clonică sînt mai scurte şi estompate, lipseşte coma postcritică) şi pe înregistrării elec-troencefalografice, standard sau după activare. De mare ajutor sînt şi alte înregistrări poligrafice,., care furnizează date legate de modificările diverşilor parametri, permiţînd formularea unor concluzii asupra mecanismelor cauzale sincopase.
In cadrul manifestărilor episodice legate de somn, o atenţie deosebită trebuie acordată hiper-somniilor funcţionale, identificate în cea mai mare parte cu narcolepsiile.
Narcolepsia se caracterizează prin crize bruşte de somn (sleep attack), cu durate variabile, care pot apărea de mai multe ori pe zi. Atacul de somn poate fi însoţit de alte simptome: cataplexie, halucinaţii hipnagogice şi paralizii de somn, con-stituindu-se astfel „tetrada narcolepticâ.” clasică- NARCOLEPSIE.
Atacurile cataplectice apar mai rar, asociindu-se cu atacuri le narcoleptice. Marile accese cataplectice, cu inhibiţia totală a tonusului postura!, se deosebesc de crizele cataplectice parţiale, în care există o diminuare tonică localizată 1a un teritoriu muscular.
Accesul cataplectic major constă într-o prăbuşire rapidă, dar nu instantanee, brutală ca îr> epilepsie, bolnavul asistînd conştient [a prăbuşirea! cataplectică, rămînind imobil şi aton. In mod brusc, mandibula coboară, gura se întredeschide, pleoapele se închid, capul se-înclină pe piept, menv
Manifestări paroxistice neepileptice
Man/27
ferele superioare cad de-a lungul corpului, genunchii se îndoaie şi bolnavul se prăbuşeşte. Uneori se remarca mişcări involuntare, abolirea reflexelor tendinoase, fotomotorii, tulburări vegetative paroxistice.
Exista şi manifestări combinate de accese nar-coleptîce şi cataplectice, succesiunea fiind cata-plexie-narcolepsie.
Formele parţiale de cataplexie (larvate), limitate ca topografie şi durată, se manifestă prin flexia bruscă anterioară a capului, hipotonia limitîn-du-se uneori doar la maxilarul inferior sau la unul dintre membrele superioare sau inferioare (cu derobare parţială), alteori interesînd trunchiul (cu înclinare bruscă într-o „reverenţă”).
Paraliziile de somn, după momentul apariţiei lor, pot fi de trezire sau de adormire, manifes-tîndu-se sub formă de crize în care bolnavul se simte paralizat, ,,incapacitatea” motorie asociin-du-se cu anxietatea.
Clinic, diagnosticul diferenţial al crizelor cataplectice se face cu epilepsiile statice Ramsay-Hunt, cu crizele de picnolepsie, cu crizele epileptice aki-netice şi amiotonice Gastaud, elementele diferenţiale fiind următoarele : absenţa factorului emoţional declanşant, asocierea frecventă a tulburărilor de conştiinţă, stările confuzionale postaccesuale şi amnezia accesului. Anomaliile electroencefaio-grafice şi poligrafice sînt cele care tranşează diagnosticul.
amm smumi carowian sm
WvvvCw
-----	1- 1	-	r	•	«
z—r-—— .................................. ■
ŢjJ y,*	* mm, m tY »
....
» ■■ ■ * * j» < <
-------................................
Sincopă orin hiperrefl ectivitate sinocarotidiană (după Popo viciu)
Hipersomniile simptomatice cuprind sindromul Kleine-Lewin-Critchiey, care asociază din punct de vedere clinic o hipersomnie de tip periodic ■cu hiperfagia. El nu are nici o relaţie cu narcolepsia sau cu epilepsia, fiind cauzat, se pare, de o leziune mezodiencefalică.
Sindroamele de hipersomnie cu hipoventilaţie respiratorie şi cu obezitate au pus probleme de încadrare şi de fiziopatologie. Un exemplu mai bine cunoscut î! constituie sindromul Pickwick, In care somnolenţa este întreruptă de apnee severă de tip central, obstructiv sau mixt, însoţită de atonie musculară şi activităţi lente delta, în bufeuri pe derivaţiile eiectroencefalografice ale liniei «mediane, reapariţia tonusului muscular prece-dînd reluarea respiraţiei.
O altă manifestare paroxistică este reprezentată dehalucinoza pedunculară descrisă de LHER-MITTE, caracterizată prin percepţia vizuală a unor imagini colorate, mobile, reprezentînd persoane sau animale de dimensiuni mici (liliputane), percepţia care survine vesperal, uneori hipnagogic, confundîndu-se cu halucinaţiile din „dreamy state” ; se deosebesc însă de acestea prin lipsa stării confuzionale, a anxietăţii sau a oricărei trăiri delirante şi prin asocierea cu alte procese patologice pedunculare (tulburări motorii, senzitive, cerebeloase sau leziunea perechii a treia de nervi cranieni).
Manifestările paroxistice nocturne neconvulsive nu au relaţii cu epilepsia decît dacă sînt asociate cu crize convulsive tipice sau cu alte accese epileptice caracteristice. După GASTAUD şi colaboratorii, ele se clasifică, după gradul de ,,gravitate” al modificărilor electrice induse în electrogeneza cerebrală hipnică, în:
0 Fenomene care nu provoacă modificări în electrogeneza cerebrală hipnică, fiind considerate ,,elemente integrante” ale somnului nocturn :
•	mioclonii hipnice fiziologice ;
•	automatismele masticatorii hipnice ;
•	automatismele ,,habituale” hipnice (ticuri obişnuite) ;
•	automatisme mimice hipnice (rîsu-l şi plînsul);
•	reveriile hipnagogice ;
•	visurile.
0 Fenomene care provoacă modificări uşoare, simple, ale electrogenezei cerebrale hipnice, fără întreruperea somnului :
•	mişcări brutale segmentare şi globale ;
•	mişcări gestuale ;
•	automatismele verbale (somnilocvia) ;
•	enurezis nocturn.
0 Fenomene care provoacă modificări importante ale electrogenezei cerebrale hipnice, reali-zînd ,.episoade de trezire eiectroencefalografică” :
•fenomene care provoacă o trezire EEG discretă în cursul adormirii sau în timpul somnului superficial :
—	senzaţiile, iluziile şi halucinaţiile hipnagogice ;
—	paraliziile hipnagogice ;
—	anxietatea nocturnă ;
•fenomene care provoacă o trezire EEG intensă în timpul somnului profund :
—	automatismul ambulatoriu nocturn ;
—	pavorul nocturn ;
—	coşmerele.
Automatismle ambulatorii nocturne (somn-ambulismul) reprezintă un fenomen nocturn confundat adesea cu automatismele psihomotorii sau cu episoadele somnambulice ale istericilor. De multă vreme se ştie că automatismele de diverse tipuri depăşesc cadrul strict al epilepsiei
28/Mar»
Manifestcri paroxistice neepileptice
temporale, ele fiind comune mai multor tipuri de epilepsie (petit mal, psihomotorii, centrencefa-lice, focale frontale), Din definiţia dată de JASPERS şi PENF1ELD automatismelor motorii din timpul sau după o criză comiţiaiă, rezultă că fenomenele motorii sînt însoţite de tulburări de conştiinţă şi amnezie, fiind doar un element al tabloului clinic, dominat în mod esenţial de celelalte tulburări amintite.
După unii autori, printre care şi GASTAUD, somnambulismul este o manifestare episodică nocturnă neepileptică, de cele mai multe ori de origine psihoreactivă, frecventă ia copii şi mai rară la adolescenţi şi adulţi. Un procent mare de somnambulism se întîlneşte în dizarmoniile de personalitate, la bolnavii cu tulburări de tip schizoid, la spasmofilici. Episodul constă în mişcări lente şi necoordonate ; subiectul coboară din pat, umblă prin cameră sau chiar prin locuinţă, palid, cu ochii deschişi, privirea fixată în sus, putînd efectua uneori mişcări precise, coordonate, sau răspunzînd ia întrebări, după care se reîntoarce în pat. Trezirea în timpul episodului este dificilă, iar după episod subiectul are o amnezie completă. Unii specialişti consideră aceste manifestări drept crize confuzionale isterice, dar alţii merg mai departe, considerînd somnambulismul un ,,echivalent” comiţial.
Autorii români consideră somnambulismul şi manifestările motorii nocturne ca evenimente fiziologice fără relaţii cu epilepsia, ca manifestări psihoreactive, dar şi ca manifestări neepileptice apărute la bolnavi cu suferinţă organică cerebrală (encefalopatii etc.) ; sînt evidenţiate însă şi auto-matisme ambulatorii nocturne realmente epileptice. Numai întregul context clinico-electroence-falografic şi poligrafic permite stabilirea relaţiilor cu epilepsia.
Alături de somnambulism şi enurezis, una dintre manifestările episodice nocturne, frecvent întîl-nite fa copii, este pavorul nocturn, caracterizat prin: trezire bruscă, anxietate intensă cu tulburări vegetative, mişcări corporale, deambulări de tipul somnambuiismelor, vocalizări, stări halucinatorii şi confuzo-delirante şi amnezia episodului.
Problema relaţiilor pavoruiui nocturn cu bolile organice ale sistemului nervos central şi cu epilepsia este controversată ; elementele de diagnostic diferenţial cu epilepsia sînt reprezentate de caracterul paroxistic al manifestărilor, amnezia episodului, unele caractere poligrafice din cursul unor episoade, prezenţa unor antecedente de crize epileptice în unele cazuri de pavor nocturn, existenţa unor semne clinice de suferinţă cerebrală organică şi prezenţa unor anomalii de tip epileptic pe înregistrări EEG.
Există studii (TASSINARI şi colaboratorii) făcute pe bolnavi epileptici cu crize ce pavor noc-
turn, care au demonstrat că Ia nici un episod de pavor nocturn modificările EEG nu erau de tip epileptic, cu toate că bolnavii prezentau si rare crize epileptice, însoţite de modificări EEG caracteristice. Deci ipoteza cea mai probabilă este asocierea a două fenomene independente, şi nicidecum identificarea lor, nici o legătură cauzală patogeni că.
Majoritatea autorilor susţin însă că pavorul nocturn, ca şi somnambulismul, este o manifestare episodică neepileptică, de origine psihoreactivă, apărută mai ales la copiii fricoşi, anxioşi, irascibili, instabili, impulsivi, fiind uneori consecinţa unei educaţii greşite.
A treia manifestare, cunoscută ca „sleep disor-der”, este enurezisul nocturn, caracterizat prin emisiune involuntară de urină în timpul somnului, la o vîrstă cînd, în mod normal, ar trebui să existe controlul micţiunilor. Mult mai frecvent 1 a băieţi decît la fete, sindromul enuretic poate fi primar (atunci cînd controlul cerebral al micţiunilor nu a existat niciodată) sau secundar (cînd controlul conştient al micţiunilor este pierdut după o perioadă de timp de la instalarea lui). Etiopatoge-nia enurezisului include afecţiuni organice : malformaţii congenitale ale măduvei şi ale coloanei vertebrale, malformaţii urogenitale şi afecţiuni inflamatorii cronice ale căilor urinare, leziuni post-traumatice cerebrale, medulare, sechele de encefalopatie infantilă, parazitoze intestinale, afecţiuni endocrinologice. Mai există enurezisul nocturn ,,esenţial” (de origine nedeterm.r-t^ \n privinţa originii epileptice a enureztsuiuî, literatura de specialitate oferă date contradictcr i. Unii autori îl încadrează în teritoriile de Umta ale epilepsiei (borderlands of epilepsy), a»t I consideră de origine epileptică, în timp ce alt I au aiuns la concluzia că ar fi o manifestare nocturr,j vegetativă neepileptică, de origine psihogena, care poate să apară şi la bolnavi epileptici.
Problema relaţiilor dintre enurezis si epilepsie este deosebit de complexă. Astfel, asoc e!~£ enurezisului cu alte fenomene episodice hior 'e este un criteriu clinic important, care atrage denţia asupra originii organice sau chiar ep ‘estice în aceste cazuri, se evidenţiază şi serr^e e scirice anormale, chiar comiţiale, enurezisul manifes-tîndu-se într-o formă primară, iar în antecedentele pacienţilor se semnalează meningoencefalite, traumatisme obstetricale şi craniocerebraie, convulsii febrile infantile.
Focalizarea temporală unilaterală netă a modificărilor electrice comiţiale pe traseele EEG ale unor copii enuretici este un argument pentru originea epileptică a enurezisului.
După clasificarea lui GASTAUD, o altă manifestare nocturnă psihomotorie este reprezentată de automatismele verbale — manifestări episodice caracterizate printr-o vorbire mai muit sau mal
Manifestări paroxistice neepileptice
Mam'29
puţin inteligibilă în timpul somnului nocturn (somnilocvia). Acestea, mai ales în cazurile simple, neasociate cu alte paroxisme hipnice, au o origine psihoreactivă,confirmată de lipsa alterărilor electrice de tip epileptic pe traseele EEG, chiar la activarea cu Baytinal sau Epartoi. în situaţia în care se asociază cu automatisme ambulatorii nocturne, pot să reprezinte simptome de asociere în cadru! unei epilepsii temporale.
în afara automatismelor ambulatorii nocturne, manifestările motorii paroxistice hipnice sînt extrem de variate, putînd fi încadrate în următoarele categorii : ţ Fenomene paroxistice care nu provoacă
modificări semnificative în electrogeneza cerebrală hipnică :
•	mio.clonii hipnice ,.fiziologice” ;
•	automatisme habituale hipnice (ticuri obişnuite, jactatio capitis) ;
•	automatisme masticatorii hipnice(bruxism);
•	automatisme mimice hipnice (rîs, plîns) ;
•	sindromul ,,picioarelor neliniştite”.
0 Fenomene paroxistice care provoacă modificări uşoare în activitatea cerebrală hipnică :
•	mişcări banale, segmentare şi globale ;
•	automatisme gestuale hipnice (mişcări gestuale).
Ca privire de ansamblu, există o incidenţă familială deosebită a acestor manifestări nocturne, mai frecventă-în cazurile cu jactatio capitis nocturna, cu mişcări gestuale şi cu sindromul „picioa-relor neliniştite”. în marea majoritate a cazurilor sindroamele motorii paroxistice nocturne slnt de origine psihoreactivă ; datele anamnestice, clinica şi normalitatea traseelor EEG constituie argumente în sprijinul acestei afirmaţii. Din cercetările efectuate se desprinde concluzia că majoritatea miocloniilor hipnice, numite „fiziologice”, sînt în realitate expresiile clinice neepileptice ale unor afecţiuni cerebrale organice sau manifestări nocturne de origine epileptică, concretizate prin caracterul bilateral, sincron şi simetric al descărcărilor EEG.
Variate şi frecvente sînt şi manifestările psiho-senzoriale nocturne, fenomene hipnice episodice ce reprezintă o „activitate mintală ideativa” în timpul somnului nocturn. Acestea pot fi clasificate în :
0 Manifestări psihosenzoriale care nu provoacă modificări EEG semnificative :
•	reveriile şi imaginile hipnagogice ;
•	visele.
0 Manifestări psihosenzoriale care provoacă modificări uşoare EEG, realizînd un episod de^discretă trezire EEG :
■rs-ps rs-os
Somninilocvie şi automatisme ambulatorii nocturne (după Popoviciu)
0 Fenomene paroxistice care provoacă tulbu-	•	senzaţii nocturne (extero-, intero- sau
rări importante în electrogeneza cerebrală	proprioceptive) ;
hipnică, realizînd foarte des o reacţie de	•	iluziile nocturne, consecutive unor exci-
trezire EEG	tanţi, îndeosebi audivitivi ;
•	tresăriri hipnagogice ;	#	halucinaţii nocturne, mai frecvente în faza
•	paralizii hipnagogice sau	hipnice (inclusiv	de adormire, putîndu-se asocra	cu	parafi-
„catalepsia hipnică”).	ziile hipnagogice şi cucataplexia	nocturnă;
30IMan
Manifestări paroxistice neepileptice
•	anxietate nocturnă, care determină o disociaţie clinico-electroencefalografică (clinic subiectul doarme, în timp ce EEG prezintă o stare de veghe).
0 Manifestări psihosenzoriale care provoacă modificări EEG importante, realizînd un episod de trezire intensă EEG :
•	obnubilarea care, după GASTAUD, este o disociaţie clinico-electroencefalografică prin somn comportamental fără somn electric ;
•	coşmarele, caracterizate prin trei elemente importante (JONES şi GASTAUD) : anxietate, senzaţie de sufocare şi senzaţie de paralizie, în apariţia acestor manifestări nocturne psihosenzoriale, rolul principal este deţinut de factorul psihic, observaţiile electroencefalografice şi poligrafice neevidenţiind modificări de tip epileptic sau anomalii de focar.
Un grup bine delimitat, cuprins în clasificarea manifestărilor paroxistice cerebrale neepileptice, îi constituie crizele cerebrale psihogene. în cadrul acestora, crizele isterice se prezintă în general sub aparenţa unor manifestări nervoase organice, cuprinzînd sindromul ,,neurologic” (paralizii, contracturi, anestezii, tulburări senzoriale, somnul sau catalepsia isterică, tulburări vasomotorii şi secretorii, criza nervoasă isterică), toate evoluînd pe fondul unei personalităţi isterice şi fiind declanşată psihogen.
Diagnosticul diferenţial cu epilepsia este relativ simplu cînd se pune problema diferenţierii crizelor de grand mal de cele isterice, în care reflexele nu sînt abolite, nu apar reflexe patologice, nu există aură, nu se înregistrează convulsii clonico-tonice tipice, nu există relaxare sfincte-riană, iar durata este mai lungă decît a crizelor epileptice. Mai dificilă este situaţia intricarii celor două afecţiuni, istero-epilepsia, cînd, după o traumă psihică se declanşează criza isterică, continuată de o criză epileptică. Electroencefalograma constituie examenul paraclinic de diferenţiere a epiîepsiei de isterie, deşi absenţa modificărilor EEG nu este suficientă pentru infirmarea cu certitudine a diagnosticului de epilepsie, impunîndu-se necesitatea folosirii activărilor medicamentoase.
Datorită polimorfismului ei, criza isterică mai trebuie diferenţiată de sindroamele subcorticale şi diencefalice, de diferitele afecţiuni organice, de teîanie şi chiar de simularea conştientă.
în categoria manifestărilor paroxistice cu aspect psihopatologic sînt incluse crizele de anxietate, precum şi manifestări temporale neepileptice, constituite din tulburări tranzitorii ale stării de conştienţă, considerate a avea însă un substrat organic. In cadrul acestora, sînt descrise episoadele dipsomanice, episoadele depresive, crizele de agresivitate, de impulsivitate episodică, episoadele
porio-manîacale. Diagnosticul diferenţial a! acestor manifestări cu epilepsia şi cu fenomenele psihice postcritice este dificil, datorită asemănării cu tulburările psihice din anumite forme de epilepsie ; se bazează pe absenţa oricărui alt simptom epileptic paroxistic şi pe absenţa anomaliilor electroencefalografice de tip epileptic, cu excepţia modificărilor la activările cu barbiturice (bufeuri de unde ample, uneori cu vîrfuri lente, bifazice, unilaterale, pe derivaţiile temporale).
Crizele cerebrale de origine metabolică (aşa--numitele „epilepsii funcţionale”), consecinţă a unei tulburări funcţionale cerebrale, sînt independente de orice leziuni organice a sistemului nervos central, şi reprezintă modalităţi de răspuns ale creie rului la perturbări metabolice complexe, car-modifică excitabilitatea neuronilor.
GASTAUD le clasifică în trei categorii :
•	epilepsii metabolice „pure” (independente de orice leziune organică decelabilă) ;
•	epilepsii metabolice „secundare” unor leziuni cerebrale determinate de tulburări metabolice ;
•	convulsii epileptice induse prin condiţii metabolice speciale (anoxie, hipogiicemie, alcool).
Convulsiile de origine metablică sînt fie consecinţa unor tulburări metabolice ereditare, fie consecinţa unor tulburări metabolice generale neereditare.
Bolile metabolice ereditare în al căror tablou clinic apar convulsiile sînt datorate :
•	tulburărilor metabolismului proteic şi ai ami-noacizilor (fenilcetonuria, argininsuccinuria, boala „urinilor cu miros de arţar”, encefalopatia Smith şi Strâng, hiperprolinemia, hi-perlizinemia, homocistinuria, argininemia, metionin-malabsorbţia, hipergiicinemia, ti-rozinoza, citrulinuria) :
•	tulburărilor metabolismului glucidic (lactic-acidemia, hipoglicemia idiopatică infantilă spontană, hipoglicemia indusă de leucină, intoleranţa la fructoză, glicogenoza de tip doi — boala Pompe — şi trei — boala Fon-bes —, galactozemia, mucopolizaharidozele);
•	tulburărilor metabolismului lipidic (sindromul Sidbury Schmith şi Harlan, gangliozi-dozele, sulfatidozele, fosfolipidoze, cerebro-zidoze, boala Hand-Schuller-Christian, hi-perlipemia esenţială, sindromul Chediak-Higashi, epilepsia „sensibilă la dietă hiper-iipidică”, lipofuscinoza difuză a sistemului nervos central) ;
•	tulburărilor metabolismului bilirubinei (sindromul Crigler-Najjar) ;
•	tulburărilor în metabolismul porfirinelor (porfiria acută intermitentă) ;
•	sindromului de piridoxidependenţâ ;
Manifestări paroxistice neepileptice
Man/31
•	altor tulburări ereditare însoţite de crize convulsive (hipofosfatemie, lupus eritematos difuz ş.a.).
Convulsiile din bolile metabolice neereditare se întîlnesc în :
•	tulburările metabolismului apei şi sodiului datorate hiperhidratării celulare (insuficienţe
renale, toxemii gravidice, insuficienţe endocrine, sindromul paraneoplazic Schwartz-Bartter, hipernatriemia esenţială) :
•	tulburările metabolismului magneziului, în special scăderea ionilor de magneziu (în tulburări gastrointestinale : sindrom de mal-absorbţie, ciroze alcoolice ; tulburări endocrine : hiperparatiroidism, hiperaldostero-nism, come diabetice ; tulburări renale : pielonefrite şi acidoze renale) ;
•	convulsii din encefalopatia hepatică ;
•	convulsii din stări uremice ;
•	convulsii provocate prin carenţă piridoxi-nică (fa sugari hrăniţi cu lapte praf şi în tratamentul de lungă durată cu hidrazidă şi izoniazidă);
•	convulsii hipoglicemice din hipoglicemiile spontane, organice, de origine pancreatică (adenoame, carcinoame, hiperpiazii simple)
sau- de cauză extrapancreatică (endocrină,
digestivă, metabolică) sau hipoglicemia idiopatică.
Cu frecvenţă redusă sînt semnalate :
•	paralizii diskaliemice paroxistice, în cadrul paraliziei periodice familiale hipokaiiemice (boala Westphall), constînd în crize paretice ale unui muşchi sau grup de muşchi, care
merg pînă la paraliziacompletă a unui anumit teritoriu, cu mărirea de volum a teritoriului afectat, fără tulburări sfincteriene, de sensibilitate sau modificări EEG ;
•	paralizii periodice familiale hiperkaliemice (boala Gamstrop) — accese de paralizie cu
debut brusc în timpul unei activităţi intense musculare, interesînd membrele inferioare, cu modificări numai de ionogram^ sanguină şi de electromiogramă ;
•	paralizia periodică normokaliemică — crize paretice musculare fără modificări semnificative ale ionului de potasiu.
Manifestările spasmofilice, fie că ne referim la manifestările cronice ale sindroamelor spasmofilice sau la crizele acute de tetanie, cu 'contracţii musculare generalizate, se caracterizează prin polimorfism clinic, fiind asociate cu manifestări centrale, periferice, vegetative, trofice, psihice etc.
S/or b 3 l
vpercmcriemie 0
Carbonul fosid sinietaza
'J N Carbamil fosfat \Q
‘iVzCHjCMHfOi-Cm L rfrnfrnn	Ormîin
—	transcarpamilazG
f Hhy~i " Vr‘7?
ureea
v
crgtnmosucctnic acid sinfefazG
NH-R
m2
Argininc
argimnosuccmozo
HH-R
-j---------c-Ntictm
HOOC-CH	\	Xf fa
HC-COQH	Bice ih	COQH
Fumarat argininsuccinurie
Ar gini no succinar
Defecte metabolice în ciclul ureei (după Popoviciu)
32/Man
Manifestări paroxistice neepileptice : Maniheism
Unele fenomene ciinice (tremurăturile, lipoti-miile, pierderile de conştiinţă cu convulsii generalizate) pun problema diagnosticului diferenţial cu epilepsia, mai ales cu „epilepsiafuncţională generalizată”, care are ia bază tulburări metabolice şi disfuncţii endocrine. Acesta este tranşat prin interpretarea corectă a fenomenelor clinice
STÂNOÂRD
ÎB-CD
HPEm
CD'FM
FM-CS
L
**^WyWAtyWMA
TC-CC	js-P<r	•	,
Convulsii spasmofilice (după Popoviciu)
şi traseelor EEG obţinute (inclusiv după activare medicamentoasă), fiind bine cunoscute situaţiile In care cele două boli coexistă.
Hifwm
■astss-^fe**
Convulsii febrile (după Popoviciu)
Convulsiile febrile sînt accese convulsive generalizate sau parţiale, asociate unor stări febrile care apar cu precădere în jurul vîrstei de trei ani. Criteriile] încadrării unui episod convulsiv în cadrul convulsiilor febrile sînt:
•	accesul convulsiv în stare febrilă trebuie să fie primul semn din cadrul sindromului ;
•	convulsiile să aibă loc în primele 24 de ore ale unei stări febrile de cel puţin 38°C ;
•	bolnavul să nu prezinte afecţiuni organice la nivelul sistemului nervos central ;
•	durata crizelor să nu depăşească 15 minute, şi, chiar dacă ele se repetă, să nu ducă la un status convulsiv ;
•	prima criză să aibă loc înaintea vîrstei de trei ani ;
•	pe EEG să nu se evidenţieze, la cel puţin o săptămînă după criză, grafoele menteevoca-toare de comiţialitate.
Delim itarea exactă a convulsiilor febrile de epilepsie este deosebit de dificilă, datorită suprapunerii a numeroase aspecte clinice şi bioelectrice. Există convulsii febrile complicate, care apar pe un fond organic cerebral-lezional, de obicei la epileptici, la^care hipertermia are dcar un ro»1 activator în geneza convulsiilor.
P 77. MANIHEISM (cf. fr. manicheisme, de la MANIHEUS, învăţat persan) • Religie orientală întemeiată de preotul persan MANES (MANIHEUS) în secolul al lll-lea e.n. Aspirînd să întemeieze o religie universală, MANES a îmbinat, în mod eclectic mazdeismul (sau zoroastrismul) cu elemente gnostice, creştine şi budiste. Maniheismul propune o viziune cosmogonică dualistă, apreciind ca principiu dinamic al universului antagonismul dintre Bine (lumina, de esenţă spirituală) şi Rău (asociat cu tenebrele, materia). Misiunea omului iluminat de revelaţie constă în eliberarea binelui subjugat de rău, prin autocu-noaştere şi armonizare lăuntrică, ceea. ce presupune celibatul şi asceza. Elemente de maniheism se regăsesc în unele erezii creştine medievale (bogomili, catari, albigenzii etc.).
Prin generalizare, termenul desemnează orice doctrină care ipostaziază opoziţia etică dintre bine
Mann # ; Manipulare ; Manozidozâ ; Mantică
Man./33'
şi rău, înălţînd-o ia rangul de principiu ontologic şi inţerpretînd final ist devenirea universală ca apropiere da triumful final al binelui asupra răului.
78.	MANIHEISM DEL!RANT(1)) • Delir a cărui tematică o reprezintă înfruntarea nesfîrşită dintre bine şi rău (principiu pe care maniheismul îl interpretează ca o confruntare între Dumnezeu şi Diavol). Deşi persoana sa reprezintă obiectul conflictului, deiirantui asistă, fără să participe, la războiul care se desfăşoară între cele două fracţiuni în care este împărţită lumea. Detaşarea, neangajarea în conflict, denotă un delir evoluat, în'care suportul afectiv este slab sau lipseşte, ca în stările terminale ale psihozelor delirante cronice şi în demenţe. în delirurile paranoide, manihesimul delirant se poate manifesta precoce, ideile de persecuţie şi cele de grandoare înfrun-tîndu-se în mintea bolnavului. Idealul victoriei complete a forţelor binelui rămîne de neatins, resurecţia forţelor malefice fiind oricînd posibilă.
79.	MANN 8 semn • Descris de Ludwing MANN (1866 — 1936), constă în dezechilibrarea subiectului în momentul în care, în poziţie ortostatică, cu picioareie unul în faţa celuilalt, i se solicită să închidă ochii. Este caracteristic pentru leziunile ve'stibulare sau ale sensibilităţii profunde. în cazul funcţionalului, dezechilibrul nu se produce.
80.	MANIPULARE (cf. fr. manipuler : vezi lat manus „mînă”) • Termen care, în afara sensului de comportament motor specific mîinii, a căpătat, prin extensie, şi înţelesul de influenţare a conduitelor altor persoane. Se vorbeşte, de exemplu, despre manipularea opiniei publice cu ajutorul mass-me-dia. La nivel individual, manipularea este realizată fie cu ajutorul unor metode persuasive deosebite, fie cu ajutorul unor tehnici ca „spălarea creierului”, practicate de unele secte religioase.
în psihiatrie, se poate vorbi de o manipulare a anturajului de către bolnavul isteric, care îşi foloseşte în acest scop potentialul conversiv. FORGUS, citat de POPESCU-NEVEANU, vorbeşte despre aşa-numita manipulare a percepţiei.
81.	MANIPREX(m) Belgia • Timoizoleptic, sare
sin.	,,r
de litiu -->CARBONAT DE LITIU(1I> România.
82.	MANOZIDOZĂ • Sindrom care asociază
hepatomegalia, modificările măduvei osoase şi malformaţiile feţei cu grade diferite de întîrziere mintală. Are transmitere ereditară autosomai-re-cesivă şi este legat de deficitul de mon'ozidază. Ca şi alte enzimopatii, este deosebit de rar. Diagnosticul prenatal poate fi făcut.
83.	MANTICĂ (cf. gr. mantis „profet, ghicitor”)
•	Artă a divinaţiei, constînd într-un ansamblu de tehnici diverse pentru prezicerea viitorului cu ajutorul pretinsei interpretări a semnelor cereşti, a zborului păsărilor sau al altor fenomene naturale. Asociindu-se în mod necesar cu credinţa în predestinare, mantica pretinde să descifreze traseul destinului individual sau colectiv prin interpretarea codificată a unor semne cu valoare simbolic-profetică, avînd un caracter mâi' mult sau mai puţin esoteric. Printre cele mai elaborate
3	—	338
34/Mao	MAO	(monoaminooxidazâ) ; Moprot/7ene(DC1); M.A.P.S.(T^
şi mai răspîndite tehnici mantice se numără astrologia, chiromanţia, cartomanţia, aritmomanţia sau numerologia — la care se mai adaugă alte cîteva zeci de „arte divinatorii”, dintre cele mai fanteziste.
84.	MAO (monoaminooxidaza) • Enzimă care participă, împreună cu catecoloximetiltransferaza (COMŢ), la inactivarea catecolaminelor după eliberarea acestora din depozite. Sub acţiunea enzimelor, catecolaminele se transformă în alde-hidele corespunzătoare, acestea fiind metaboli-zate pînă la forme eliminabile şi dozabile. Astfel, acidul vanil-mandeliceliminat prin urină reflectă gradul de solicitare a catecolaminelor de la periferie. In ceea ce priveşte activitatea sistemelor adrener-gice centrale, produsul final dozabil este 3-meto-xi-4-hidroxi-feniletilenglicolul(MHPG). Din degradarea serotoninei, eliberată din depozite sub acţiunea MAO, rezultă ca produs final acidul 5-hidroxi-indoI-acetic (5HIA), prezent în urină în cantităţi mari, în alcoolismul cronic. Metabo-liţii acizi se pot acumula în lichidul cefalorahidian prin blocarea transportului lor sub acţiunea Pro-benecidului. Fiind o metaloenzimă dependentă de ionii de calciu şi de ionii de fier, MAO îşi exercită acţiunea preferenţial la nivel cerebrospinal, unde au fost decelate două tipuri de MAO : A şi B. Tipul A acţionează specific asupra noradrena-linei, serotoninei, dopaminei şi tiraminei, în timp ce tipul B este activ asupra betafeniletilaminei, benzilaminei, triptaminei şi dopaminei (POPOVICIU). Inhibarea celor două tipuri de MAO se face de asemenea specific, clorgilina fiind inhibitorul tipului A, iar deprenilul acţionînd asupra MAO de tip B. Prin aceste acţiuni specifice, MAO îşi exercită rolul biologic de degradare a excesului de catecolamine din teritoriul presinaptic şi, deci, de participare la menţinerea constantă a depozitelor de catecolamine din organism.
MAO este prezentă şi în mucoasa intestinală şi în ficat, cea intestinală fiind de tip A. Acţiunea enzimei la acest nivel constă în metabolizarea şi controlul nivelului aminelor presoare absorbite de-a lungul mucoasei intestinale. Importanţa clinică a acestui aspect se leagă de faptul că inhibarea medicamentoasă a MAO de tip A poate produce crize hipertensive, iar administrarea orală a simpaticomimeticelor nu mai poate fi controlată, deoarece nu mai există posibilitatea controlului absorbţiei lor intestinale. Pe de altă parte, utilizarea inhibitorilor poate influenţa stările depresive în mod diferenţiat, în funcţie de substratul |or biochimic.
S-au utilizat în ultimii ani tehnici de explorare a activităţii MAO plachetare la bolnavii psihic, în ideea obţinerii unor informaţii privind substratul biochimic al acestor afecţiuni. Rezultatele sînt diferite în funcţie de autori, constatîndu-se
reduceri ale acitivităţii MAO plachetare în schizo-» frenie şi creşteri în depresiile atipice. Aceste constatări vin în sprijinul ipotezei patogen iei bîochi mice a bolilor psihice.
85.	MAPROTILINE • Derivat dibenzocido-octadienic, de tip N-metil-9,10-etancantracen-9
ch2
CHjr* CH2-NH —CHj
(10H)-propilamină, cu acţiune antidepresîvă, an-xiolitică şi sedativă. Acţiunea sa terapeutică se instalează rapid, manifestîndu-se în trepte asupra insomniei (după cîteva zile), anxietăţii şi depresiei. Este indicat mai ales în depresii, indiferent de intensitate (depresii endogene, psihogene, reacţii cu componentă depresivă, depresii scmatogene, depresii mascate, depresii de involuţie). Avînd
o	bună toleranţă şi efecte secundare moderate, cît şi datorită posibilităţii administrării 'in doză unică, se impune tot mai mult ca un ant<depresiv ideal pentru tratamentul ambulator de lungă durată.
Constituie principiul activ al următorilor produşi farmaceutici :
LADIOMIL(m> Iugoslavia LUDIOIilL<M) Anglia, Austria, Belgia, Canada, Danemarca, Elveţia, Finlanda, Franţa, Grecia, Italia, Japonia, Olanda, R.F.G., Spania, Suedia, S.U.A., Turcia LUDOMIL<m> Chile, Elveţia Nu se administrează concomitent cu produşi IMAO— necesită o pauză de minimum 14 zile-
86.	M.A.P.S.(I) - test - sin. SCHEIDMAN*11
test(engl. Moke o Pictare Story) • Tehnică proiect tivă tematică, elaborată de E. S. SCHEIDîiAN în 1947. Sînt folosite 22 de planşe reprezentlnd imagini mai mult sau mai puţin structurate (baie, stradă, dormitor, sufragerie, nori, planşă albă etc.) şi 67, reprezentînd figuri umane (bărbaţ?, femei, copii) sau animale (cîini etc.), confecţionate din carton, cu care subiectului i se cere să întocmească, un tablou şi să realizeze o povestire legată de acesta. Povestirea este apreciată după coerenţă formă şi conţinut. Interpretarea testului permite aprecieri referitoare Ia adaptarea socială a individului, ca şi la modul în care acesta se aut ©apreciază ; este util în diagnosticarea structurilor nevrotice, dizarmonice ale personalităţi* şi uneori a psihozelor (în 1948 a fost aplicat la schizofreni, iar în 1951 — WALKER l-a aplicat ia pacienţii cu potenţial suicidar).
Maranon(s) ; Maraton — terapie ; Marburg(^ ; Maree L.V.
Mar/35
87.	MARANON sindrom • Sindrom cu manifestări polimorfe, grupate pe trei axe : obezitate, simptomatologie moderată de tip basedo-wian şi manifestări psihice de intensitate nevrotică — iritabilitate, insomnii, uşoară anxietate şi depresie. Survine la femei în perioada climacte-riului, Are evoluţie benignă.
88.	MARASM (cf. gr. marainen ,,a’se consuma, a sa veşteji”) • Stare generală alterată, caracterizată din punct de vedere somatic prin : caşexie, prezenţa ulceraţiilor trofice, reducerea marcată a rezistenţei la infecţii (mai ales complicaţii pulmonare), leziuni trofice de decubit, gatism. Din punct de vedere al vieţii psihice, aceasta,,abia-abia mai pîlpîie în organismul bolnavului” (KORSA-KOV), funcţiile psihice fiind complet prăbuşite, iar subiectul pierzîndu-şi autonomia vitală. Bolnavii nu mai părăsesc patul, activităţile uzuale, chiar şi cete cu grad de automatizare foarte ridicat, devenind imposibile. Se pierde total capacitatea âutoîngrijirii elementare, apare incontinenţa sfincteriană şi inerţia motorie, favorizînd degradarea stării generale. în cele din urmă, complicaţiile infecţioase produc moartea.
Marasmul reprezintă stadiul final, preagonic, caracteristic demenţelor senile.
89.	MARATON — terapie • Formă particulară de psihoterapie de grup utilizată în SUA, în perioada anilor ’60 (F. STOLLER, G. BACH,
E.	MiNTZ), pe coasta de vest şi, ulterior, într-o variantă modificată, în aria New-York-ului şi în California (W. SCHUTZ, 1967), pornind de la tezele cultural iste şi filozofice ale conflictului, ale formarii, antrenării şi dezvoltării sensibilităţii umane.
La şedinţele de grup, care pot dura 5—48 de ore, participă 10—14 persoane conduse de unul sau mai mulţi Jeaderi”. Presiunea de grup este folosită ca instrument terapeutic, durata şedinţei extinzîndu-se atît cît este nevoie pentru ase stabiii un grad de intimitate în interacţiunile dintre participanţi. Şedinţele de grup sînt focalizate spre prezent, în care se caută primatul experienţei directe, al exprimării complete a Eului şi confruntarea directă a apărărilor psihologice ale fiecărui individ din grup. Sînt incluse interacţiuni nonverbale şi „jocuri” fizice, în care, de exemp'u, un participant se luptă cu un alt membru al grupului şi apoi îşi explorează simţămintele provocate de această experienţă (A. K. HESS).
Una dintre regulile de bază stipulează rămîne-rea participanţilor în grup pînă Ia sfîrşitul şedinţei, permiţîndu-li-se pauze colective pentru masă, de baie şi somn, după un program prestabilit.
Entuziasmul care a însoţit iniţial această terapie „de întărire” şi de stabilire de noi contacte a scăzut treptat, sub influenţa unor critici severe,
care au acuzat-o de „spălare a creierului” (brain lavage), securizare necorespunzătoare şi epuizare nervoasă a pacienţilor mai fragili. Tuturor acestor critici nu li s-au putut opune rezultate terapeutice notabile.
90.	MAR-BATE(M)SUA—DCI MeprobamatmTran-chilizant, derivat propandiolic de tip 2-metil-2-propil-1,3-propandioI dicarbamat, cu acţiune se-dativ-anxiolitică, anticonvulsivantă şi uşor hipnotică. Indicat în nevroze cu componentă anxioasă şi depresivă, alcoolism, delirium tremens, unele forme de epilepsie petit mal, afecţiuni psihomatice. Deşi fără efecte secundare evidente şi contraindicaţii, tratamentul de lungă durată nu se întrerupe brusc, putînd apărea un „mic sindrom de abstinenţă”. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de MEPROBA-MAT(m).
91.	MARBE — lege • Lege, în psihologie, elaborată de MARBE şi THUMB, referitoare la timpul de latenţă al evocărilor în asociaţiile libere de cuvinte sau imagini : „cu cît este mai scurtă latenţa, cu atît este mai mare potenţialitatea evocării”. Dinamica realizării asociaţiilor de cuvinte, imagini, idei, constituie un indicator al creativii •j-ăţii.
92.	MARBURG(S) sindrom • Sindrom descris de MARBURG (1938) constînd în gruparea a cinci semne caracteristice sclerozei diseminate : tremor intenţional, abolirea reflexelor abdominale, vorbire sacadată, nistagmus, paliditate bitemporală a retinei (sau atrofia acesteia).
93.	MARC Charles Chretien Henry (1771 —1840)
•	Psihiatru francez. A studiat medicina la Jena şi Erlangen şi a practicat-o la Viena si Paris, unde
i-a întîlnit pe CABANIS, PINEL, ESQUiROL, cu care a participat, începînd din 1829, la redactarea periodicului „Annales d’hygiene publique et de medecine legale”. Principala sa lucrare este „De la folie consideree dans ses rapports avec Palie-nation”, în care ridică importante probleme de responsablitate şi nonresponsabilitate a bolnavului psihic, adevărate jaloane pentru expertiza psihiatrică în Franţa, la mijlocul secolului al XIX-? iea.
94.	MARCE Louis Victor (1828-1864) • Psi^ hiatru francez. Şi-a început studiile la Nantes şi le-a terminat la Paris, avînd dascăli iluştri (CHAR-COT, POTAIN, VULPIAN), avîndu-l ulterior* cînd lucra Ia Bicetre, ca intern pe MAGNAN. Deşi a murit tînăr, la 36 de ani, a lăsat o serie de lucrări acoperind o arie vastă de preocupări : modificările scrisului la alienaţi, alcoolismul, mutismul, psihozele puerperale. Principalasa lucrare este „Trăite pratique des maladies mentales” (1862).
36JMar
Marchand^ ; Marcuse Herbert; Marfan^ ; Mariaj neconsumct
95.	MARCHAND(£) boală# Afecţiune rară descrisă în 1939 de MARCHAND şi considerată afi urmare a unei encefalite de origine necunoscută, cu o simptomatologie ciudată : fără semne neurologice, cu azotemie (fără a se putea pune însă în evidenţă leziunea renală) şi cu manifestări psihice zgomotoase (stare confuzională, delir, halucinaţii, agitaţie psihomotorie alternînd cu somnolenţă). Evoluţia supraacută, scurtă, este urmată de exitus.
96.	MARCHIAFAVA-BIGNAMl(E) boală-* DEMENŢE TOXICE.
97.	MARCUSE Herbert (1898-1985) • Filozof german ; şi-a început studiile de filozofie în 1920, în agitatul oraş natal Berlin, continuîndu-le la Freiburg, unde şi-a susţinut teza de doctorat în 1923. A predat pînă în 1929 la Berlin, apoi la Freiburg, unde s-a apropiat de HUSSERL şi HEIDEG-GER (cu ultimul şi-a susţinut şi docenţa în 1932).
Lucrările din această perioadă stau sub semnul dialecticii marxiste, dar şi al unei inedite interferenţe a acesteia cu fenomenologia şi existenţialismul. Datorită disensiunilor în plan teoretic cu HEIDEGGER (ale cărui lucrări ..alunecă” spre dreapta), MARCUSE părăseşte Freiburg-ul şi devine unul dintre principalii colaboratori ai Institutului pentru cercetări sociale din Frankfurt, care va reprezenta nucleul aşa-numitei ,,Şcoli de la Frank-furt”. După instalarea regimului nazist (1933),
,.institutul” va emigra la Geneva şi, ulterior, la Universitatea Columbia (1934), care-i va oferi şi un sediu la New-York. Alături de MARCUSE, aici au lucrat şi HORKHEIMER, LOWENTHAL, POL-LOCK, WITTFOGEL, FROMM şi, ulterior ADOR-NO.
în] 1941, a tipărit în SUA „Raţiune şi revoluţie”, în care revigorează o serie de idei hegeliene şi realizează o clasificare a raporturilor existente între dialectica lui HEGEL şi teoria critică a societăţii elaborată de MARX.
Doctrina psihanalitică a exercitat o puternică înrîurire asupra lui MARCUSE, care a sperat să descopere în metapsihologia freudiană un instrument necesar elucidării mecanismelor de alienare a individului în societatea capitalistă, care, în ciuda belşugului şi extremei productivităţi, are un potenţial alienant şi represiv major. Aceste idei vor face obiectul lucrării „Eros şi Civilizaţie” (1955). El va structura în această lucrare aşa-numitul ,,freudo-marxism”, mişcare de idei care rămîne însă superficială atîta timp cît se întemeiază pe premise teoretice pe care le apropie paradoxal.
98.	MAREA AFTOZĂ TOURAINS - sin. ADA-MANNAIDIS-BEHgET<s> sindrom ; AFTOZĂ BE-HQET<S> sindrom ; GILBERT-BEHQET<S) sindrom ; OCULO-BUCO-GENITAL'8) sindrom: TRIPLU
cin
SINDROM BEHţET _> BEHţET^ sindrom.
99. MARELINE(M) Canada — DCI Amitriptilirio # Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzociclohep-tanic de tip 10,11-dihidro-N,N-dimetil-5H-dibenzo/a»
d/-cicloheptenă-A ,Y-prcpiiamină, cu acţiune antihistaminică şi antiserotoninică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub!numele de AMl-TRIPTILINĂ(M).
I	100. fMARFAN(B) boală - sin. PARAPLEGIB SPASTICĂ EREDOSIFILITiCĂ # Formă clinică de manifestare a sifilisului congenital tardiv, avînd drept caracteristică pareza spastică a membrelor inferioare, absenţa tulburărilor trofice, de sensibilitate şi sfincteriene.
Poate fi însoţită însă şi de manifestări oculare (cheratită, anizocorie, semnul Argyll-Rcbertson prezent) şi psihice : întîrziere în dezvoltarea funcţiei intelectuale şi tulburări de comportament.
101.	MARFAN-ACHARD(S> sindrom - sin. A-CROMACRIE PFAUNDLER^b) boală ; ARAHNO-DACTILIE ; DISMEZECTOPIE LAVAL ; DIS-TROFIE MEZODERMALÂ CONGENITALĂ Hl-POPLAZICĂ WEFE ; DOLICOMORFIE ; HiPER-CONDROPLAZIE MERY-BABONNEIX ; MAR-
FAN-ERB<S - sindrom DOLICCSTENOME-LIE.
102.	MAGREN<m> Columbia - DCI Lorazepam
•	Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-5-(0-clorofenil)-1,3-dihidro-3-hidroxi -2H-
1,4-benzodiazepină, cu acţiune anxioîitică, seda-tivă şi miorelaxantă. Nu se administrează în sarcină.
103.	MARGINAL-* BORDER-LINE.
104.	MARIAJ (fr. moriage : vezi lat. morituş „soţ”)-> CĂSĂTORIE, FAMILIE.
105.	MARIAJ NECONSUMAT (fr. moriage)m Situaţie cu puternice implicaţii psihopatologice, constînd în imposibilitatea realizării de relaţii sexuale în cuplurile familiale nou constituite, datorată în special lipsei de informare şi inhibiţiei în legătură cu viaţa sexuală.
Această situaţie creează celor doi parteneri sentimente de ruşine, vinovăţie, lipsă de adaptare şi izolare. De asemenea, între dorinţa de a fi aju-
Mariastei(M) ; Mărie Pierre(B) ; Mcrimscu Gheorghe
Mar/37
taţi şi impasul prin care trec există un permanent conflict (V.. JOHNSON). Totuşi, cu ocazia unor examene somatice sau ginecologice aiesoţiei, acestea relevă dificultăţile prin care trece căsătoria.
Autoculpabiiizarea soţiei duce uneori la hime-nectomie, procedură care nu conduce decît la apariţia de exacerbări ale tensiunilor dintre cei doi soţi,-datorită frustrării suplimentare pe care partenera o resimte. în mod paradoxal, au fost semnalate cazuri în care cei doi parteneri au consultat medicul pentru sfaturi contraceptive sau tratament pentru infertilitate. Alături de impotenţa soţului, nu rareori este semnalat vaginîsmul, situaţie care creează probleme diagnostice şi terapeutice, mai ales în cazul în care ambii parteneri nu au avut experienţe sexuale premaritale. Chiar atunci cînd unul dintre parteneri realizează în timpul căsătoriei o legătură extraconjugală, acest lucru nu face ca situaţia din cuplu să se amelioreze, ci să devină mai dramatică şi mai tensionată.
Dintre cauzele incriminate, modelul educaţional se află pe primui loc. Bărbatul, de exemplu, a fost învăţat că există două feluri de femei, pentru viaţa sexuală şi pentru iubiri idealizate, De asemenea, femeia a fost învăţată că poate pierde respectul soţului dacă arată interes' sau' insistenţă pentru viaţa sexuală. 1 maturitatea afectiv-emoţio-nală a ambilor parteneri, tulburările de personalitate de tip pasiv-dependent, modelele religioase care consideră sexualitatea un ,.păcat al cărnii” sînt cauze posibile ale acestei situaţii, care după majoritatea autorilor, este destul de frecventă.
Tratamentul este întotdeauna psihoterapeutic. constînd în terapia cuplului. Nu există o legătură demonstrabila între vechimea disfuncţiei maritale şi rezultatele terapeutice.
106>. MARIASTEL <M’Grecia - DCI Sulpiridâ •
Neuroleptic incisiv, derivat benzamidic de tip N-/(1-etil-2-pirolid inii) metil/-5-sulfamoil-0-anisami-dă, cu certe valenţe antidepresive, fără componentă sedativ-hipnotică. Are indicaţiile NL incisive (endogenii), fiind în acelaşi timp util în combaterea impulsiunilor obsesivo-compuisive şi în afecţiuni psihosomatice. Are efecte secundare comune cu NL incisive pentru dozele mari. Se poate administra fără pauză de 14 zile după întreruperea IMAO. Nu se administrează în manie şi epilepsie,
107.	MĂRIE Auguste (1865-1934) • Psihiatru francez. După terminarea studiilor medicale, în 1890, orientîndu-se către psihiatrie, i se oferă o bursă să studieze în Anglia. Ca urmare a acestei specializări înfiinţează în Franţa coloniile familiale de la Chier, creînd posibilitatea de externare a unor bolnavi cronici din azile şi de plasare a acestora în- familii. Sistemul francez se situează, din acest punct de vedere, între sistemul bri-
tanic şi cel belgian, fără însă a se aplica această formă de resocializare şi bolnavilor acuţi (Gheel — Belgia). Tot de numele său se leagă şi introducerea în Franţa a malarioterapiei lui WAGNER von JAUREGG.
108.	MĂRIE Pierre(s) sindrom — sin. SINDROM LACUNAR; STARE LACUNARĂ; STARE SINUSOIDALĂ® Sindrom descris:în cadru! arterio-sclerozei cerebrale, evidenţiat clinic prin manifestări akinetico-hipertonice, semne piramidale discrete, stare confuzională- intermitentă, anxietate, agitaţie psihomotorie.
109.	MARIJUANA - HAŞIŞ, TOXICOMANIE.
110.	MARINESCU Gheorghe (1863-1938) • Iniţiatorul şcolii de neurologie din România. S-a născut la Bucureşti, într-o familie modestă.
După absolvirea claselor primare, urmează cursurile seminarului central (1874—1882), pe care-l abandonează pentru a se înscrie la două facultăţi în paralei : facultatea de drumuri şi poduri şi medicina. Rămîne fidel acesteia din urmă, ciasi-ficîndu-se al doilea la examenul de externat, apoi devenind intern prin concurs !a Spitalul Brînco-venesc.
uheorghe Klann-escu
Susţinut de dr. V. BABEŞ, pleacă în 1890 pentru
a-şi desăvîrşi studiile la Paris şi devine un nume cunoscut în ştiinţă la numai 28 de ani.,La Paris a lucrat la Salpetriere cu CHARCOT şi a publicat diverse lucrări împreună cu ROUX, PASTEUR, PIERRE MĂRIE, BABINSKl, CI. BERNARD. Prima
38/M ir
Marinescu Gheorghe — spital; ,,Spitalul de boli mentale şi nervoase'
sa lucrare ştiinţifică a fost un atlas de histopato-logie a sistemului nervos. A fost premiat cu, patru premii internaţionale, dintre care unul a fost obţinut, în 1895, în Belgia, pentru studiul epilepsiei.
în 1897, se reîntoarce în ţară şi-şi susţine teza de doctorat cu tema ,,Mîna suculentă şi atrofia musculară în siringomielie”. începe să activeze la Spitalul Pantelimon, unde înfiinţează prima clinică de neurologie din ţară, şi predă la facultate, fiind numit profesor. Devine membru al Academiei în 1906.
Din 1916, lucrează ia Spitalul Colentina, unde înfiinţează o clinică de neurologie, dorindu-şi o clădire nouă, ce va fi gata abia în 1936.
Dintre lucrările aparţinînd perioadei 1897— 191c, cînd a activat în Spitalul Pantelimon, menţionăm : ,,Mecanismul chimico-coloidal al bătrî-neţii şi problema morţii naturale", ,,Studiu despre un caz de isterie respiratorie cu contractura-corzilor vocale”, ,,Neurologia pe cîmpul de război”, ,,Nevroza traumatică”, ,,Notă despre structura reticuiată a cilindraxului”, ,,Despre chimiotera-pia şi tratamentul lui Erlich aplicat la bolile sistemului nervos”, ,,Studiu asupra audiţiei colorate”. în 1909, a publicat primaşi cea mai completă monografie despre celula nervoasă, fiind un precursor al fundamentării biologiei pe biochimie şi chimie fizică.
Din perioada 1919 — 1938, cînd a funcţionat la Spitaiul Colentina, pot fi amintite următoarele lucrări : „Tratamentul poliomielitei acute”, ,,Encefalita epidemică şi sarcina”, ,,Date şi cercetări asupra biologiei celulei nervoase”, „Cercetări asupra razelor mitogenetice”, „Contribuţii clinice şi fiziopatologice în tulburările respiratorii din encefalita epidemică”, „Reflexele condiţionate — studii de fiziologie normalăşi patologică”, „Studiu despre clasificarea diferitelor tipuri de atrofia musculară progresivă nervoasă”, „Cercetări despre structura fizico-chimică a celulei nervoase şi rolul fermenţilor în fenomenele vieţii neuronale”.
Dintre participările la congresele internaţionale, amintim pe aceea din 1897, de la al Xll-lea Congres Internaţional de Medicină de la Moscova, unde este ales preşedinte de onoare al secţiei de neurologie. De asemeni, a mai fost invitat în America de Sud —Argentina, Brazilia şi Peru.
în 1896, cînd se afla la Paris, Gheorghe MARI-NESCU a efectuat, împreună cu HURMUZESCU, prima radiografie a mîinii în acromegalie. Un an mai tîrziu, a realizat primul film ştiinţific medical din lume, care ilustrează consecinţele hemiplegiei asupra aparatului locomotor, iar din 1898 utilizează sistematic filmul ca mijloc de cercetare a luiburarilor mersului în diferite afecţiuni neuro-togice.
Dintre noţiunile şi termenii noi, a căror introducere i se datorează, amintim : neuronofagie, plăci senile, mîna suculentă, cromatoliza, bariera he-mato-nevraxială, leziuni primitive.
111.	„MARINESCU GHEORGHE” - spital •
Sfîrşitul secolului al XlX-lea găseşte asistenţa psihiatrică insuficient dezvoltată atît sub aspectul unităţilor de asistenţă, cît şi al numărului de cadre, deşi, paradoxal, funcţia cea mai înaltă din ierarhia medicală era ocupată de un psihiatru, în 1899 postul de director general al Serviciului Sanitar*^ ai ţării fiind ocupat de dr. Alexandru OBREGIA care, prin funcţiile anterioare (director la Mărcuţa), cunoştea, ca nimeni altul, situaţia psihiatriei româneşti.
încă din 1892, la propunerea prof. Alexandru ŞUŢU, se votase construirea a două mari spitale de psihiatrie, unul la laşi —viitorul spital Socola—, şi cel de-al doilea la Bucureşti — viitorul spital Gh. Marinescu —,dar cel care a contribuit decisiv la realizarea acestor două obiective a fost OBREGIA. în 1905, se inaugurase^ spitalul ^ Socola, sub direcţia lui Alexandru BRĂESCU. în februarie 1906, OBREGIA începe lupta pentru „realizarea visului său” (I. CANTACUZINO-P. CORTEZ) : construcţia spitalului de psihiatrie de la Bucureşti, scop în care efectuează o serie de călătorii de studii în Franţa, Germania, Olanda, Elveţia, Anglia, de unde, întors cu planuri si idei, în colaborare cu arhitectii CĂLINESCU, SOCOLESCU, SCĂR-LĂTESCU,’ MEIDLINGER, BUCHHOLTZER, PE-TERNELLI, încearcă să ie adapteze tradiţiilor arhitecturale româneşti şi cerinţelor unei psihiatrii moderne. Demn de remarcat este faptul că spitalul de psihiatrie din Bucureşti este prima unitate sanitară de la noi dimensionată pe baza unor studii de prognoză.
Lucrările propriu-zise încep în 1907; ritmul este alert, în 1910 toate cele 34 de pavilioane proiectate fiind „ridicate la roşu”, dar fondurile se epuizează şi eforturile Iui OBREGIA rămîn fără rezultat. Abia peste zece ani, în 1920, după război, lucrările se reiau, animate de acelaşi OBREGIA, cu sprijinul lui N. TITULESCU (ministru de finanţe, în acea perioadă), şi la 23 august 1923 spitalul a fost inaugurat, avînd în structura sa trei secţii de psihiatrie, conduse de Alexandru OBREGIA (şi director al spitalului), Petre PITUj LESCU, Mircea BRUTEANU şi o secţie de neurologie (125 de paturi) condusă de Dem. PAULI AN.
Celor două segmente de psihiatrie şi neurologie Ii se alătură, în 1936, şi cea de-a treia specialitate : neurochirurgia, toate constituind şi azi componentele de bază ale acestui spital.
*) în perioada respectivă nu exista un Minister al Sănătăţii, problemele sanitare fiind de competenţa Serviciului Sanitar, direcţie în Ministerul de Interne.
Marinescu Gheorghe — spital ; Marinescu s ; Marker
Mar/39
•	Dezvoltarea secţiilor de psihiatrie. Inaugurate în 1923, cele trei secţii de psihiatrie se vor dezvolta atît numeric, cît şi valoric ; în prima etapă, la baza activităţii curative şi de cercetare, a stat „concepţia materialistă promovată de OBREGIA si şcoala sa si de orientarea progresistă sintetică a lui C. I. PÂRHON” (CANTACUZINO si COR-TEZ).
în secţiile de psihiatrie ale Spitalului Central, şi-au desfăşurat activitatea o serie de personalităţi, medicale de primă mărime : Grigore ODO-BESCU (1881-1957), colaborator al lui OBREGIA atît la Mărcuţa, cît şi la Spitalul Central, autor a peste 50 de lucrări publicate ; Petre PITULESCU (1880-1936); Mircea BRUTEANU (1882-1957), conducătorul serviciului de ergoterapie la Mărcuţa şi, în continuare, la Spitalul Central ; Constantin URECHIA (1888 —1955), autorul primului tratat de psihiatrie de la noi din ţară ; Aurel POPEEA (1887—1974), colaborator apropiat al lui OBREGIA şi URECHIA.
Nu pot fi omisi : Traian DEMETRESCU, Ştefan BRĂESCU, Alfred DIMOLESCU, Alexandru VA-SILESCU, Chivu LICHTER, Anton MIHAIESCU, Maria şi Epaminonda TOMORUG, Ion 1ANCU,
D.	CIUPAGEA, Alexandrina RETEZEANU, Sonia SOFLETE, Corneliu BELCIUGĂTEANU, George CONSTANT!NESCU şi mulţi alţii.
Catedra de psihiatrie, înfiinţată şi condusă de profesorul Alexandru OBREGIA, a avut la cîrma sa o serie de specialisti de primă mărime : prof. Petre TOMESCU, prof. C. I. URECHIA, prof. Constanţa PARHON-ŞTEFĂNESCU, prof. V. PREDESCU, sub îndrumarea cărora şcoala de psihiatrie de !a Spitalul Central a cunoscut o remarcabilă dezvoltare.
•	Dezvaltorea secţiilor de neurologie. Avînd aceeaşi dată de naştere ca secţiile de psihiatrie, secţia de neurologie, cu cele 125 de paturi repartizate în două pavilioane (bărbaţi şi femei), era condusă de dr. Dem. PAULIAN (1884—1949), elev al fui OBREGIA (Mărcuţa) şi DiijERINE (Sal-petriere).
în secţiile de neurologie ale Spitalului Central şi-au desfăşurat activitatea o serie de personalităţi medicale de primă mărime : prof. Ion T. NICULESCU (1895—1957), neurolog şi anatomopatolog de reputaţie mondială ; prof. State DRĂ-GĂNESCU (1891—1964), unu! dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai şcolii lui Gh. MARINESCU ; Anghel RADOVICI, autor al unui remarcabil tratat de semiologie (reflexul palmo--mentomer Marinescu-Radovici); A. KREINDLER, savant de renume mondial ; Vlad VOICULESCU, distins şi fin clinician, membru al Academiei de Ştiinţe Medicale.
Nu pot fi omişi : Al. SOFLETE, !. NICEA, A. MARES, I. DEMETRESCU, C. ARICESCU, C. FORTUNESCU, I. LUPULESCU, I. ŞEITAN,
S.	LĂZĂRESCU, M. CARDAS, C. CRETAN, M. CHILIMAN, I. STOICA, C. BĂLĂCEANU şi rnuiţi alţii.
•	Dezvoltarea secţiilor de neurochirurgie. îşi leagă numele de fondatorii ei, D. BAGDASAR (1893-1946) şi C. ARSENI (n. 1912). După debutul modest (6 paturi în 1936, 80 paturi în 1945), adevărata consacrare se realizează în ultimele decenii : 525 paturi în prezent, într-un modern edificiu, reprezentînd cea mai mare clinică de specialitate din iume. „Experienţa neurochirurgiei bucureştene se bazează pe cel mai mare număr de intervenţii chirurgicale înregistrate pe pian mondial : peste 61 000 de cazuri. Numai profesorul C. ARSENI a operat personal peste 10 000 de tumori cerebrale, fiind astfel specialistul cu cea mai vastă experienţă din lume. Activitatea de cercetare ştiinţifică desfăşurată aici este cu totul remarcabilă, materializîndu-se în peste SCO de lucrări, publicate în tară si străinătate” (CANTACUZINO şi CORTEZ).
Marele spital ,,Gh. Marinescu” din Bucureşti a fost condus de o serie de personalităţi de prestigiu : A. OBREGIA, Dem. PAULIAN, A. DOSJOS, C. ARSENI, I. DEREVICI, G. MEIU şi, în prezent, de V. ANGHELUŢÂ.
112.	MARINESCU-RADOVICI - reflex - sin. REFLEX PALMO-MENTONIER • Reflex prezent în sindroamele pseudobulbare, ca urmare a eziu-nii fasciculului geniculat (calea piramidală), manifestat prin excitarea cutanată palmară a em nen-ţei tenare, care duce la contracţia muşchilor bărbiei. Este prezent în demenţe. *
113.	MARINESCU 8 semn - sin. SEMNUL MÎINII SUCULENTE • Edem cianotic şi rece însoţit de tulburări trofice, în siringomielie.
114.	MARINESCU-SJOEGREN "» boală - sin. HARINESCU-SJOEGREN-GARLAND<s> sindrom* Afecţiune caracterizată prin oligofrenie, ataxie spinocerebeloasă, cataractă congenitală. Este considerată drept o afecţiune degenerativă eredofa-milială, nelegată de sex şi avînd o frecvenţă redusă.
115.	MARKER (cf. engl. morker „semn, reper”)
•	Neologism definind un factor cu mare frecvenţă la bolnavii suferinzi de o anumită afecţiune, în comparaţie cu subiecţi de control, care poate fi utilizat pentru identificarea unei populaţii bc nave în cadrul populaţiei generale. Markerii „de stare” sînt factorii prezenţi numai în timpul unui episod de boală şi pot fi utilizaţi pentru stabilirea diagnosticului sau evaluarea răspunsului la tratament. De exemplu, testul supresiei ladexametazonă(DST) este un marker de stare pentru depresia majoră, întrucît nu se asociază nici unei alte afecţiuni psihice, are o bună reproductibilitate în timp şi tinde sa se normalizeze odată cu ameliorarea cl inică sub
40/Mar
MGronil(M) ; Maroteaux-Lamy(B) i Mjrplan(yt) ; Martimil(M)
tratament (este şi un indicator a! eficienţei tratamentului antidepresiv, putînd fi utilizat, prin repetare săptămînală, ia monitorizarea biologică a tratamentului antidepresiv). Spre deosebire de markerii ,,de stare”, markerii ,,de trăsătură’’ sînt factori prezenţi indiferent dacă subiectul a prezentat sau nu simptomele ciinice ale bolii (de exemplu, hemoglobina S la purtătorii de drepa-nocîte, indiferent dacă au prezentat sau nu semnele anemiei hemolitice drepanocitare).
Pentru validarea acestor markeri sînt necesare ample studii de' evaluare a riscului crescut în cadrul diferitelor afecţiuni psihice.
Pot fi consideraţi markeri factori clinici (profilurile psihologice din cadrul diferitelor tipologii, paternuriie înregistrărilor electroencefalografice din timpu! somnului fiziologic), biologici (concentraţia metaboliţilor catecolaminici în urină, diferite enzime, fosfolipidele merr.branare), fiziologici (răspunsuri corticale evocate), farmacologici (răspuns clinic sau biologic la medicaţie), genetici (istoria familială),
Dintre diferiţii markeri probabili sau cu valoare dovedită, amintim :
•	nivelul scăzut a! serotoninei eritrocitare (determinat genetic sau prin mecanism umoral), care pare a fi un marker de stare pentru depresie ;
•	administrarea de droguri colinomimetice (fiziostigmina) cu efect de creştere a activităţii acetilcolinice centrale, care ar putea fi marker de trăsătură pentru subiecţii cu boli afective, întrucît s-a constatat o vulnerabilitate *la inducerea unor trăiri afective negative prin administrarea fiziostigminei, un inhibitor colinesterazic (jANOWSKI ş.a., 1931) ;
•	activitatea monoaminooxidazelor scăzută, care este un marker de stare pentru schizofrenicii cronici (procentul este mai scăzut cu 30% faţă de subiecţii de control), fără să se fi stabilit însă existenţa clară a unei subgrupe de schizofrenii definite prin acest marker (se invocă, de altfel, şi posibilul rol al medi-caţiei neuroleptice la aceşti bolnavi, în diminuarea activităţii monoaminooxidazelor) ;
•	reducerea activităţii monoaminooxidazei eritrocitare, care poate fi un marker pentru alcoolism şi patologia afectivă bipolară de tip I, întrucît a fost constatată atît la subiecţi i cu aceste afecţiuni, cît şi la majoritatea rudelor lor (MURPHY ş.a,, 1981) ;
•	vaiori crescute ale gamaglutamil-transpep-tidazei (GGŢP), volumului eritrocitar mediu şi raportului acidului amino-n-butiric plas-matic faţă de leucina piasmatică, în alcoolismul.cronic.
116.	MAR0NI'L(M) Israel — DCI Clomipraminâ • Antidepresiv timoleptic dc tip3-cior-5-/3-(dimetiI-
amino)propil/-10, 11-dihidro-5H -dibenz/b,f/aze-pină, cu o structură chimică asemănătoare CLOR-PROMAZINEI, dar cu acţiune diferită. Este un antidepresiv cu acţiune rapidă, indicat în depresiile endogene, psihogene şi organice cu o menţiune specială pentru depresiile din schizofrenie şi din nevroza obsesivo-compulsivă. Necesită atenţie în administrare, avînd în vedere acţiunea sa proconvulsivantă. Nu se administrează în primele trei luni de sarcină.
117.	MAROPHEN<M) RDG- DC! Clorfenetazin
•	Neuroleptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip
2-clor-10-(p-dimetilaminoetil)-	fenotiazină, cu valenţe antiemetice, de o bună toleranţă care permite, la nevoie, administrarea postoperatorie imediată.
118.	MAROTEAUX-LAMY®> boală • Boală con-
genitală cu transmitere ereditară autosomal-re-cesivă, datorată unui defect enzimatic, afectînd metabolismul mucopolizaharideior — aryisuifa-tază B. Este caracterizată prin modificări ale scheletului osos, hepatosplenomegalie, restricţii articulare, la care se adaugă grade variate de întîrziere mintală.
119.	MARPLAN(M) Anglia, Austria, Belgia, Canada, Danemarca, Elveţia, Franţa, Italia, Mexic-SUA, Turcia—DCI Isocarboxazid «Antidepresiv
timoleptic de tip 5-metil-3-acid isoxazoicarboxi-lic-2-benzilhidrazidă, indicat în depresiile inhibate ; este lipsit de efecte sedative (necesită asocierea). Nu se administrează concomitent cu beta-blocante, psihostimuiente şi antidepresive timo-leptice — necesită o pauză de 14 zile. Contraindi-catiile sînt în general cele ale timolepticelor-* IMÂO.
120.	MARPLON(M) Franţa • Antidepresiv, deri
vat benzilhidrazinic-----> MARPLAN^.. Franţa.
121.	MARSIN(M) Israel — DCI Fenmetrazinâ m Psihostimulent, derivat feniletilaminaţ de tip
3-metil-2-fenilmorfolină,	cu puternice valenţe anorexigene. Este utilizat în combaterea unor efecte secundare ale NL. Pot exista fenomene de sevraj la întreruperea tratamentului PSIHO-STIMULENTE.
122.	MART!M!L(m) Spania - DCI Nortriptilinâ
•	Antidepresiv timoleptic, derivat dfbenzociclo-heptadienic de tip 10,11-dihidro-N-metii-5H-di-benzo/a, d/cicloheptenă~A5’T-propilartrină, cu acţiune mai rapidă decît a AMITRIPTILINEÎ, dar cu efecte sedative mai modeste. Nu se asociază concomitent cu IMAO. Industria noastră farmaceutică îl produce sub denumirea de NORŢRlPTlL!NĂ{M),
Martiroj(D) ; Mortlond(s) ; Mortar ; Mosco
Mar/41
123.	MARTIMIL COMPUESTO (MC) Spania • Produs terapeutic compus din două medicamente cu acţiuni1 diferite, dar care se compiemetează :
•	’N0RTR!PTILINÂ(M) — antidepresiv ; de-
rivat dibenzoci-doheptadienic;
•	ECTILUREEA(M) - tranchiliaznt,
derivat ureic.
Are acţiune antidepresiv-sedativă.
124. MARTIRAJ(D) delir# Idei de misionarism religios, finalizate prin mari chinuri şi chiar moarte pentru cauza susţinută. Rarîn secolul nostru, aceste idei aveau un aspect transcuitural şi o frecvenţă mai ridicată în evul mediu. Unele religii, diferite de creştinism, consideră însă mariajul ca o atitudine firească.
sin.
12^ MARTLANDf^ sindrom ^ ENCEFALOPATIE TRAUMATICĂ A BOXERILOR.
126.	MARTOR (cf. gF. mcrtys „martor”) • în limbajul juridic, persoană care asistă la desfăşurarea unui eveniment, chemată să îl relateze, în toate amănuntele, faţă de persoane care nu au asistat la desfăşurarea lui, în scopul stabilirii adevărului. În medicină, termenul este utilizat cu o semnificaţie specială, desemnînd proba martor, care este folosităîn studiile comparative ca eşantionul (populaţia) care nu este supus acţiunii factorilor care acţionează asupra ce'uilalt (celorlalte) eşantion/ eşantioane (populaţii) luate în considerare. Din punct de vedere psihologic, individul, în mod intenţionat sau neintenţionat, este un martor permanent, asistînd de-a lungul întregii sale existenţe la o serie de fapte, întîmplări, situaţii, evenimente, pe care le înregistrează şi le redă mai mult sau mai puţin subiectiv, în funcţie de acuitatea percepţiei, memoriei, capacităţii de comprehensiune, dar mai ales în funcţie de intensitatea motivaţiei.
Motivaţia poate modifica roiul de martor şi poate distorsiona mărturia, reiativizînd-o faţă de ceea ce s-a petrecut în mod real, obiectiv. Această distorsionare poate fi intenţionată, conştientă sau involuntară, mai ales în cazul în care factorul motivaţ;,onal este predominant afectiv, iar controlul conştient al individului este semnificativ diminuat. Subiecţii cu mare capacitate empatică asistă ia o situaţie ca şi cum ar participa ei înşişi la ea, trăind unu! sau rnai muite roluri, operînd simultan o evaluare a situaţiei şi a personajelor, a atitudinilor şi mesajelor vehiculate, determinată parţial de caracterul situaţiei însăşi, dar şi de sistemul axiologic propriu, de trăirile proprii. In funcţie de aceşti ultimi factori, calitatea relatării poate fi distorsionată în aşa măsură încît nu mai rămîne dcît o concordanţă vagă între conţinutul relatării (subiectiv) şi întîmplarea reală la care se referă.
127.	MASCĂ (cf.fr. masque, itaî. maschera, germ. Maske) • în psihologie, comportament (sau atitudine) avînd un caracter inautentic, fals, adoptat de un individ pentru a demonstra ceva de natură să îi aducă un beneficiu, pe care altfel fie nu l-ar putea obţine, fie l-ar obţine printr-un efort considerabil crescut. Acest comportament constă într-un ansamblu de elemente mimico-pantomimi-ce şi verbale, construite imaginativ sau împrumutate, care nu corespunde deci trăsăturilor reale ale persoanei respective. Motivele pentru care un individ îşi construieşte o mască pot fi intenţionale (conştient îndreptate spre un scop), dar şi inconştiente (de exemplu : imitarea unei persoane în mod involuntar, în cadrul unei aspiraţii funcţionale la identificare; un comportament deghizat care să favorizeze subiectul în cadrul unei relaţii de rivalitate, mai ales dacă partenerul-rival este perceput ca superior).
P. BERNARD (1978) subliniază legătura dintre mască şi personalitate (cf. lat. persona ,,mască”) arătînd că personalitatea se exprimă, se apără sau se schimbă prin acceptarea unor ,,măşti” diferite, în acelaşi sens, se poate afirma că, fără o dinamică a măştii (a personajului), personalitatea îşi pierde autenticitatea, reducîndu-se la simpla caricatură a unei expresii unice. Modificarea expresiei corpo-
42IMas
Masca ; Mascare
Foto : Mărie Cosindas
ra!e prin postură şi veşminte, a expresiei feţei prin machiaj, sînt mijloace nu numai de exprimare, dar şi de protecţie (şi uneori de inducere în
eroare).
La personalitatea isterică (firea demonstrativă descrisă de K. LEONHARD), capacitatea de imitare şi de adoptare a unui comportament-mască este deosebit de crescută: istericii îşi construiesc o falsă imagine despre sine, cu falsificarea întregii personalităţi, proces de care nu sînt pe deplin conştienţi sau, mai exact, capacitatea lor de travestire nu este în întregime inconştientă. Există, de asemenea, cazuri de deghizare a unei trăsături/ trebuinţe, în măsura în care manifestarea ei reală induce culpabilitate prin sancţiune morală pro-vemtafie din sistemul de valori al Supraeului propriu, fie dintr-un sistem normativ exterior individului (astfel, trebuinţa de dominaţie poate trece într-un fals comportament de supunere sau de afiHaţie — MURRAY). Psihoza face ca diferitele măşti ale persoanei să piardă contactul între ele, personalitatea dezintegrîndu-se, reducîndu-se la o serie de măşti divergente sau aleatorii (schizofrenie, psihoză maniaco-depresivă, paranoia).
li psihologia socială, termenul de flmască” trimite Ia acela de „rol", ca unitate de comportament în „păstrare", care se opune persoanei. în acest sens, noţiunea de „mască” desemnează şi faptul că o persoană nu face decît să joace un rol.
128.	MASCARE (vezi masca) 9 Atitudinea unei persoane, constînd în ascunderea unei trăsături
sau a întregii personalităţi, prin deghizare într-un comportament inautentic (-> MASCĂ) ; atitudinea sau acţiunea de mascare constă în alegerea/ compunerea unui rol ale cărui elemente ascund trăsăturile reale ale persoanei respective. Motivele care determină acest comportament pot fi conştiente sau inconştiente, nerecunoscute de persoană ca atare. De asemenea, pot exista situaţii obiective în care mascarea să fie necesară (în unele situaţii de afirmare, în unele situaţii-limită, de supravieţuire — selecţia socială poate favoriza acţiuni de mascare). Alte motivaţii psihologice ale mascării (deghizării) le reprezintă: instinctul deapă-rare, dacă persoana se simte ameninţată, ori este într-o stare de insecuritate reală sau subiectivă ; punerea în valoare, obţinerea atenţiei celorlalţi, a unor gratificaţii ; ascunderea unui handicap real sau resimţit subiectiv.
James Ensor
în psihopatologie, noţiunea de „mascare” a fost folosită pentru comportamentul simulat (actul ce simulare). Dintre toate personalităţile, personalitatea isterică se caracterizează printr-o deosebită capacitate teatrală, de „mascare” printr-o propensiune imperioasă de a imita şi de a intra în rolul diferitelor personaje, de a mistifica situaţii, împrejurări, scopul acestor persoane fiind să apară într-o lumină cît mai favorabilă. Aceste manifestări înaintează uşor în sfera patologicului, pînă la
Masculinitate — complex ; Masculinitotel feminitate ; Maslow A.
Mas/43
„pseudologia phantastica” (K. LEONHARD —cu referire ia scriitorul Karl MAY).
In psihologie, termenul de „mascare” mai este folosit şi pentru a desemna suprapunerea calitativă a mai multor stimuli, împiedicîndu-se astfel discriminarea lor.
129.	MASCAT®* delir ASCUNS™ delir.
130.	MASCULINITATE —complex (cf. lat. mas-culus „de sex masculin”) — sin. DIANA — complex • Ansamblu de manifestări centrate pe atitudinea femeii de refuz al feminităţii, determinată de revolta inconştientă împotriva castrării (dorinţa inconştientă de a-şi asuma rolul masculin, căutarea şi asumarea unor echivalente ale virilităţii).
Acesta este sensul cu care termenul este utilizat în limbajul psihanalitic. ADLER caracterizează acest complex care reprezentînd un „protest viril al femeii”. Expresia echivalentă, în terminologia lui FREUD, arfi aceeade „homosexualitate psihică” a femeii. Ch. BAUDOUIN îl numeşte „complex Diana” şi îl clasifică printre complexele Eului. Atitudini care au la bază complexul de masculinitate ar fi : refuzul căsătoriei, refuzul de a avea copii, considerarea căminului şi a copiilor ca im-piicînd o servitute umilitoare. Complexul de masculinitate sau de virilitate derivă din complexul de castrare ; psihanaliza consideră că aspectul de mutilare este inconştient asimilat cu feminitatea şi trimite, în plan simbolic, la slăbiciune, inferioritate. Se consideră, ca specifice complexului de masculinitate, toate acele manifstări ale femeilor care au ca semnificaţie inconştientă revendicarea atributelor virilităţii (de exemplu, gustul pentru independenţă, alură băieţească, încăpăţînare). Efortul de a-şi dezvolta virilitatea este interpretat în unele cazuri, ca modalitate de autoprotejare
împotriva bărbatului. După unii autori psihanalişti, complexul de masculinitate ar avea tendinţe homosexuale latente. In acest sens, una din explicaţiile inhibiţiei sexuale (frigiditate) la femei s-ar afla în aceste tendinţe homosexuale şi în complexul de masculinitate. Apariţia şi integrarea -ideii de maternitate, în special la vîrsta prepubertâîis şi a pubertăţii, reprezintă una din modalităţile cele mai simple de rezolvare a complexului de masculinitate. O altă soluţionare ar fi subimarea în activităţi care, în general, sînt rezervate bărbaţilor. ADLER aprecia că inferioritatea femeii în societatea modernă întreţine „protestarea v'rliă” a femeii şi favorizează nevroza.
131.	MASCULINITATE/FEMINITATE • Noţiuni
care, au fost investite în psihanaliză cu semnificaţii mult mai complexe decît în limbajul curent. Caracterul antitetic este atenuat în lumina conceptului de bisexualitate, care atestă, în persoana oricărei fiinţe umane, coexistenţa, în proporţii variabile şi în mod mai mult sau mai puţin armonios, a elementelor masculine şi feminine. In aceiaşi timp, fiecărui termen al antitezei i se pot acorda, aşa cum sublinia FREUD, mai multe semnificaţii :
•	biologică— raportată la caracterele sexuale primare şi secundare ;
•	socială — raportată la rolurile reale şi simbolice atribuite de mediul socio-culura! ;
•	psihosexuală — comportamentul psihosexu-al aflat în raport strîns cu celelalte două semnificaţii.
Concepţia psihanalitică abordează problema cuplului masculinitate/feminitate din punctul de de vedere ai dezvoltării individului. Pentru copil, evoluţia pînă la opoziţia masculin-feminin s-ar realiza pornind de ia alte cupluri antitetice : activ-pasiv şi falic-castrat.
Raportarea individului la sexul său biologic arfi deci rezultatul unui proces conflictual, iar aprecierea comportamentului său din punctul de vedere al cuplului masculinitate/feminitate s-ar face pe baza fantasmelor subiacente, analiza lor fiind posibilă în cadrul investigaţiei psihanalitice —>BI-SEXUALITATE, PUBERTATE, INVIDIE, HOMOSEXUALITATE, COMPLEX OEDIP.
132.	MASLOW Abraham (1908-1970) •Psiholog american. A început, la insistenţa tatălui său, studii juridice, pe care le-a abandonat pentru a studia psihologia la Universitatea dinWisconsm. Este atras de behaviorismul lui WATSON, pe care îl consideră iniţial o explicaţie generală pentru toate fenomenele psihologice. Sub îndrumarea Iui H. HARLOW face studii asupra comportamentului primatelor superioare. Sub influenţa lui FREUD, a psihologiei gestaitiste şi ă filozofiei bergsoniene, se desprinde de behaviorism pe care începe să-l considere insuficient în explicarea
44/Mas
Masmoran^ ; Maso-Ramate^ ; Masochism
dezvoltării personalităţii. După 1934 a lucrat la Columbia-University din New-York, iar apoi la Brooklyn College, unde a rămas pînă în 1951. Aici a colaborat cu E. FROMM, Karen HORNEY, M. WERTHEIMER şi A. ADLER. De asemenea, a
Abraham Maslow
cunoscut-o pe Ruth BENEDÎCT, care l-a influenţat în viziunsasa antropologică asupra autoactualizării Eului. Din 1951 devine şeful catedrei de psihologie din Brandeis, funcţionînd aici pînă în 1969. Este preşedinte a! Asociaţiei americane de psihologie din anul 1967. Ultimii ani ai vieţii şi i~a petrecut în California.
MASLOW .a respins abordarea fragmentară a personalităţii, care simplifică adevărata cunoaştere a realităţii umane, considerînd că numai modelul hoiistic este cel care poate da o imagine reală. El pune un accent deosebit pe domenii ca: individualitatea, conştiinţa, motivaţia, etica, moralitatea, bunătatea, frumuseţea, autenticitatea şi potenţialităţi le umanităţii, şi stabileşte o ierarhie a trebuinţelor bazale sau instinctuale, care îşi au
o	dinamică conflictuală proprie. Interpretează personalitatea ca rezultat al unui proces dinamic, desfăşurat prin lupta trebuinţelor opuse, faţă de care Eui operează o serie nesfîrşită de alegeri. în această viziune scopul psihoterapiei, educaţiei şi chiar al vieţii devine schimbarea şi optimizarea balanţei dintre trebuinţele contrarii. Atrage atenţia asupra experienţelor fundamentale (peak expe-riences) asupra procesului de autoactualizare.
Dintre lucrările sale importante, poffi citatei "Motivation and personality" (1954),"The Further Researches of Human Nature”.
133.	MASMORAN(m) RFG - DCI Hidroxizin
•	Tranchilizant, difenilmetan, de tip 2-/2-/4-(p* -clor-a-fenilbenzil)-1-piperazinil/-etoxi/et.anol, cu acţiune sedativă centrală, antihistamihică şi anxio-litică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de HIDROXiZ!N(M>.
134. MASO-BAMATE(m) SUA- DCI Meproba-mat • Tranchilizant, derivat propandiolic de tip 2-metil-2-propil-1,3-propandiol dicarbamat, cu acţiune sedativ anxiolitică, anticonvulsivantă şi uşor hipnotică. Este indicat în nevroze cu componentă anxioasă şi depresivă, alcoolism, delirium tremens, unele forme de epilepsie petit mal, afecţiuni psihosomatice. Deşi fără efecte secundare evidente şi contraindicaţii, tratamentul de lungă durată nu se întrerupe brusc, putînd apărea un ,,mic sindrom de abstinenţă”. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele deMEPRO-BAMAT/m)
135.	MASOCHISM - sin. ALGOFILIE • Termenul provine de la numele scriitorului austriac Leopold von SACHER-MASOCH (1836— -1895), fiind folosit de KRAFFT-EBING pentru a denumi o perversiune complexă, constînd în obţinerea satisfacţiei sexuale (dar şi a plăcerii în general) prin suferinţe fizice sau psihice (umilire) aplicată propriei persoane. KRAFFT--EBING consideră că masochismul constituie o exagerare morbidă a sexualităţii feminine la un bărbat. Pentru REICH reprezintăo reacţie patologică de apărare faţă de angoasa de castrare. FREUD consideră că această perversiune ar fi consecinţa unei regresii sau fixaţii la stadiul sadic-anal.
Psihanaliza interpretează masochismul ca un mod de a obţine iertarea Supraeului (conştiinţa morală), de a neutraliza printr-un sacrificiu angoasa determinată de obţinerea plăcerii sexuale interzise. Pentru a-şi provoca suferinţa fizică, masochistul întrebuinţează o gamă variată de mijloace: se lasă înţepat cu diverse obiecte ascuţite, lovit, biciuit, uneori ajunge să mimeze spînzurarea, foloseşte curentul electric etc. Frecvent, masochismul se asociază cu alte perversiuni : homosexualitate, fetişism etc. Masochismul se întîlneşte frecvent alături de sadism — perversiunea sa complementară, poziţia partenerilor fiind adesea interschimbabilă. Este necesar de menţionat că masochismul nu se referă numai ia o perversiune sexuală, termenul include şi satisfacţia pur spirituală pe care o obţine subiectul în urma asumării poziţiei de victimă, a acceptării, cu voluptate, a umilinţei. Se vorbeşte despre masochismul non
Mass'Conduite ; Atee/on(T); Mast!gofobie(F) ; Masturbare
Mas/45
..sexual (H. EY), masochismul moral, „tendinţa” masochistă.
136.	MASO-EXHIBIŢIONISM (MASOCH -romancier austriac ; cf. lat. exhibftio „a prezenta, a arata”) • Termen folosit de PITRES şi RliGIS pentru a denumi perversiunea descrisă de Jean jaques ROU5SEAU în celebrele sale „Confesiuni” : resimţind o puternică emoţie sexuală în timp ce era bătut în copilărie de către guvernanta sa, domnişoara Lambercier, încerca să repete apariţia acestei emoţii, dar neîndrăznind să ceară să fie mai frecvent bătut, îşi exhiba fesele în spatele acesteia ori de cîte ori avea ocazie. Cei doi autori relevă faptul că, în diferite ipostaze, această perversiune poate exista în cazuri mult mai puţin celebre.
137.	MASO-SERPINE(m)SUA - DCI Reserpină
•	Neuroleptic sedativ, derivat alcaloid de Rauwol-fia de tip 3,4,5-acid trimetoxibenzoic esterificat
•metilreserpat, cu acţiune sedativă centrală, uşor anxiolitică şi net hipotensoare. Nu se administrează în depresii, epilepsie, parkinsonism, copiilor sub trei ani.
138.	MA5S CONDUITE • Conduite de masă, constînd în contaminarea, iradierea, intensificarea unor manifestări emoţionale ale unor mulţimi de indivizi, manifestate prin panică, revoltă, entuziasm etc. Nu orice adunare sau aglomerare de indivizi creează acest gen de mass conduite. Aglomerarea de indivizi poate fi pasivă, întîmplă-toare sau poate grupa indivizi cu preocupări comune (de exemplu, ca la meciurile de fotbal) sau cu aceeaşi apartenenţă social-politică (mitinguri, demonstraţii).
Aparenta lipsă de cenzură a unor comportamente în grupuri mari este pusă de către G. Le BON pe seama lipsei de responsabilitate individuală, în sensul că individul nu poate fi pedepsit sau tras la răspundere pentru aceste conduite. „Impresia de universalitate” sesizată de ALLPORT nu este altceva decît fenomenul de identificare a individului cu grupul sau cu reacţiile acestuia.
139.	MASSELON(T) test-sin. TESTUL CELOR TREI CUVINTE • Test descris de MASSELON
Michel julien (1844—1917). Este utilizat pentrd cercetarea posibilităţilor de combinaţie, constfnu în solicitarea de a forma cît mai multe propoziţii sau fraze scurte în care să se utilizeze logic trei cuvinte alese de examinator.
140.	„MASSIVE MYOCLONIC JERKS” - sin. BLITZKRAMPF ; BLITZNICK ; BLITZNICK UND SALAAM-KRAMPF ; BOALĂ A SPASMELOR ÎN FLEXIE; CRIZE fCLAIRE ; CRIZE PROPULSIVE ; CRIZE SURSAUT;ENCEFALOPATIE HIPSARITMI-CĂ ; ENCEFALOPATIE MIOCLONICĂ INFANTILĂ CU HIPSARITMIE; GIBBS(b) boală; HIPS-ARITMIE ; NICKKRAMPF ; PETTJT MAL PROPULSIVE ; SPASM INFANTIL; SPASME INFANTILE RAPIDE DE AFIRMARE; TICURI DE REVERENŢĂ (MARCHAND) ; TICURI DE
TIP SALAAM _f^WEST(9) sindrom.
141.	MASTIGOFOBIE(F> (cf. gr. mastix „bici” I phobos „frică”) • Frică patologică de biciuire» nejustificată de vreo experienţă anterioară a subiectului, care nu urmează să fie supus unei asemenea acţiuni. Este întîlnită destul de rar în sindroamele obsesivo-fobice, în depresii, melancolia delirantă, în debutul psihasteniform al schizofreniei. Reprezintă o falsă fobie, al cărei caracter delirant este susţinut de ideile micromanice declanşate simultan cu aceasta.
142.	MASTURBARE (cf. lat. masturbari) - sin.
IPS AŢI E ; ONANIE • Conduită autoe roti că, constînd în manipularea propriilor organe genitale în scopul obţinerii orgasmului. Definiţia tinde să păstreze sensul de „plăcere solitară”, eliminînd masturbarea prin intermediul altei persoane (ilaţie) şi masturbarea colectivă.
Analiza m-iuiui masturbator priveşte două aspecte :
•	formal — masturbarea organelor genitale;
•	aspectul conţinutului (sub raport psihanalitic) — activitatea fantasmatică („masturbarea psihică”).
Termenul se mnifică, în primul rînd, acţiunea de explorare a propriului corp, ca un simpul comportament autoerotic, urmată într-o a doua fază de activitatea fantasmatică. Termenul defineşte strict activitatea autoerotică din sfera genitală ; sensul lui nu trebuie extins Ia totalitatea conduitelor autoerotice oregenitale-» AUTOEROTISM.
Masturbarea ar ao are în stadiul falie, diminuînd sau dispărînd în perioada de latenţă şi reapărînd intens, însoţită de orgasm, în perioada adolescenţei. Conform datelor statistice, masturbarea are, în adolescenţă, o frecvenţă de 87 - 89% la bărbaţi şi 62—82% la femei (raportul Kinsey). Cotele publicate pot fi considerate sub limita reală dacă se ţine seama de reticenţele unor
46/Mas
Masturbare psihica ; Materia! ; Materialism
subiecţi în ceea ce priveşte mărturisirea unei conduite sexuale considerate ca anormală sau condamnabilă. Frecvenţa masturbaţiei în etapele critice de vîrstă exclude interpretarea ei ca un fapt patologic ; nu are semnificaţie patologică în copi-
I	ărie, în adolescenţă şi la adultul frustrat.
în copilărie, masturbarea are semnificaţia de joc, exerciţiu, explorarea propriului corp. Poate însoţi tabloul tulburărilor afective la copilul frustrat, rejectat, copil care, în atitudinea de repliere narcisică, descoperă acest unic mod de autosatisfacţie. Apare în tabloul întîrzierilor psihice, hospitalism, autism etc.
în adolescenţă, masturbarea „ancorează adolescentul în genital” (W. REICH). în disfuncţiile sexuale psihogene, masturbarea este considerată de unii autori ca etapă preliminară în reeducarea comportamentului sexual. Ea ar avea ca efect, după aceşti autori, reducerea ^inhibiţiilor sexuale şi a cazurilor de frigiditate. în ceea ce priveşte adultul frustrat, noţiunea de frustare este relativă. Durata perioadei în care un adult suportă lipsa satisfacţiei sexuale ar fi determinată de patru factori :
•	nevoile sexuale propriu-zise ;
•	nevoile narcisice ce pot fi îndeplinite în actul sexual ;
•	capacitatea de sublimare a individului ;
•	normele grupului.
Masturbarea devine patologică în două cazuri :
• cînd este net preferată actului sexual ;
• cînd este atît de frecventă, încît dovedeşte o funcţionare defectuoasă a capacităţii de satisfacţie sexuală.
în ambele cazuri, masturbarea este un simptom nevrotic şi nu o cauză a nevrozei. Efectele ei sînt nocive atunci cînd descărcarea tensiunii sexuale nu este adecvată. Descărcarea neadecvată este, în viziunea psihanaliştilor, efectul sentimentelor de culpabilitate care însoţesc activitatea masturba-torie. Sentimentele de culpabilitate ar deriva din activitatea fantasmatică vizînd obiecte oedipiene (demonstrînd o structură nevrotică a personalităţii) şi/sau din concepţia indusă de educaţie, care consideră acest comportament ca anormal sau producînd anormalitate. Interdicţiile parentale, religioase, culturale, au rol determinant în geneza acestor sentimente de culpabilitate. Metodele de reprimare au cunoscut, de-a lungul timpului, o gamă largă, mergînd de îa simpla supraveghere, pînă la intervenţii mutilante de tipul clitoridecto-miei sau cauterizării. Au fost şi continuă să fie răspîndite concepţiile conform cărora debilitatea mintală, tulburarea psihică, tulburările de dinamică sexuală sînt datorate masturbării. Autorii moderni reafirmă însă că practica masturbării este normală în anumite circumstanţe, consecinţele patologice fiind datorate trăirilor de cul-
pabilitate şi conflictului intrapsihic vizînd nevoile sexuale în gneral şi masturbarea în specia!. în absenţa acestor trăiri de culpabilitate, îa copil, adolescent şi adultul frustrat, orgasmul obţinut din masturbare produce o detentă psihofiziologică normală, fără nici un efect patologic.
în clinica psihiatrică, masturbarea apare cel mai frecvent ca simptom nevrotic. La pacienţii cu întîrziere mintală şi în cazurile grave de destruc-turare a personalităţii (schizofrenie, accese maniacale) se caracterizează prin aspectul exhibiţionist.
143.	MASTURBARE PSIHICĂ • Termen introdus de KRONFELD pentru a descrie cazurile în care, în absenţa oricărei intervenţii mecanice, se ajunge la excitaţie sexuală şi orgasm, numai prin simpla exacerbare imaginativă. KAHN îi introduce în această categorie pe autorii de scrisori obscene, amatorii de literatură pornografică şi lucrări de de artă plastică frivole.
144.	MATERIAL (cf. lat. materia) • în psihanaliză, termenul desemnează ansamblul expresiilor verbale şi manifestărilor comportamentale pe care subiectul le realizează în cadrul curei psihanalitice ; aceste cuvinte, gesturi, fapte, reacţii E:c.âtuiesc un fel de materie primă, asupra căreia ie emit interpretările şi construcţiile. Interpretarea şi construcţia sînt elaborări ale datelor brute oferite de pacienţi ; travaliul psihanalitic este un travaliu de reconstituire (FREUD îl compară cu o arheologie) a unei construcţii dispărute din cîrn-puI conştient al subiectului. FREUD face distincţie între materialul în sine şi elaborarea sa („Construcţiile în analiză”, 1937), distinctie pe care LAPLANCHE şi PONTALIS o consideră însă schemati căşiYiepotrivită cu ceea ce se petrece, de fapt, în cadrul curei, întrucît pe parcursul acesteia, chiar dacă există două etape (de prezentare şi de elaborare a materialului), aceste etape se întrepătrund (o interpretare poate favoriza apariţia altor conţinuturi psihice, amintiri sau fantasme cu valoare de material). în al doilea rînd, prezentarea materialului şi elaborarea (interpretarea) s-ar încadra, mai de grabă, în noţiunea de funcţiun \ aparţinînd analizatului şi analistului ; analizatul nu se limitează la producerea acestui material (ca subiect căruia materialul îi aparţine), ci şi participă activ Ia interpretare, la integrarea interpretărilor. Esenţial, termenul de „material” trimite la conţinuturi inconştiente, mai exact la acele manifestări resimţite de subiect fie ca străine, fie ca simptomatice, şi care au originea în inconştient; aceste manifestări constituie astfel un material de analizat, întrucît ele sînt ireductibile la motivaţii conştiente.
145.	MATERIALISM (cf. lat. materia) • Orientare fundamentală în gîndirea filozofică, opusă idealismului. Sub aspect ontologic, materialismul
Materialism ; Mjterialism dialectic
Mat/47
acorda primordialitate materiei, înţeleasă ca existenţiobiectivă.independenţă faţă de conştiinţa umană, care este privită ca un iz ctor de ordin secund, derivat şi dependent în raport cu materia. Necreat şi nepieritor, infinit în spaţiu şi timp, universul natural există şi evoluează potrivit unor legităţi obiective, imanente. Sub aspect gnoseologic, materialismul consideră că lumea este cognoscibila, deoarece conştiinţa — ca produs şi proprietate a materiei ajunse pe o treaptă înaltă de evo'uţie — poartă în propria ei alcătuire structura, conexiunile şi principiile ce guvernează dinamismul universului obiectiv ; cunoaşterea este posibilă deci ca o reflectare în conştiinţă a lumii material. Experinţa vieţii cotidiene se asociază în mod tlresc cu un materialism spontan (numit şi realism naiv), deoarece reacţiile adaptative ale individului la solicitările oricărui context praxiolo-gic presupun cu necesitate credinţe în existenţa obiectivi a realităţii. Materialismul filozofic, ca viziune asupra lumii, articulată şi susţinută printr-o reflexie argumentată, sistematică, nu a reprezentat însă o cale uşoară şi o tentaţie firească a gîn-dului , dimpotrivă, cele dintîi încercări de totali zare a experienţei într-o viziune onto-cosmolo-gică s-au bazat pe o aparentă analogie între ordinea dintre lucruri şi guvernarea lăuntrică a trupului de către suflet. Materialismul filozofic este o cucerire destul de tîrzie a spiritului, realizată de marile culturi ale antichităţii, cea elină, chineză sau indiană, aproximativ în secolele VII — VI î.e.n., prin depăşirea străvechilor mituri consacrate de autoritatea tradiţiei.
Surpînd temeliile credinţei religioase, materialismul conduce în mod necesar la ateism, aflîndu-se într-un conflict ireconciliabil cu biserica şi cu toate variantele de idealism ce fac loc credinţei în viaţa spirituală. Interpretarea materialistă se bizuie pe experienţa practică şi pe concluziile ştiinţei, cu care se află în interacţiunea reciproc stimulatoare.
Generalizînd rezultatele cunoaşterii ştiinţifice, materialismul contribuie la consolidarea şi lărgirea orizontului cercetărilor pozitive, prin soluţionarea unor probleme teoretice şi metodologice fundamentale. Promovînd interesul faţă de cunoaşterea şi stăpînirea practică a realităţii obiective şi contestînd autoritatea religiei, materialismul a fost susţinut de gînditori cu vederi social-politice progresiste.
în limbajul comun, termenul de materialism este utilizat adesea şi cu o semnificaţie etico-axio-logică, avînd o nuanţă peiorativă de opţiune în favoarea unui univers valoric ce privilegiază bunurile pragmatic-utilitare, în opoziţie cu idealismul, înţeles ca preţuire acoroată în primul rînd valorilor spiritului. în realitate, materialismul filozofic nu se asociază cu minimalizarea valorilor spirituale, ci restituie omului măreţia şi întreaga res-
ponsabilitate asupra instituirii valorilor prin care acesta îşi făureşte destinul.
146.	MATERIALISM DIALECTIC • Teorie filozofică, fundamentată de MARX şi ENGELS, care sintetizează rezolvarea consecvent materialistă a problemei fundamentale a filozofiei şi interpretarea consecvent dialectică a realităţii. Apariţia
Karl Marx
materialismului dialectic a reprezentat o necesitate istorică, fiind determinată de cauze social--econoroice şi de întreaga dezvoltare anterioară a ştiinţei şi filozofiei. Odată cu maturizarea orîn-duirii capitaliste, agravarea contradicţiilor antagonist ale acestei societăţi şi afirmarea proletariatului ca forţă politică independentă, purtătoare de progres, au creat necesitatea elaborării unei concepţii teoretice care să clarifice şi să orienteze practic lupta de clasă a proletariatului pentru îndeplinirea misiunii sale istorice. Totodată, adîn-cirea şi diversificarea cunoştinţelor ştiinţifice scoteau în evidenţă carenţele interpretărilor me-canicist-metafizice, făcînd necesară elaborarea unei concepţii filozofice noi, pe măsura noului tablou al realităţii. în rîndul premiselor naturalist-ştiin -ţifice ale materialismului dialectic, ENGELS menţionează legea conservării şi transformării energiei, teoria celulară, concepţia evoluţionistă (încununată de teoria darwinistă privind evdluţia speciilor) la care se adaugă ipoteza cosmogonică al ui KANT şi LAPLACE, descoperirile din geologie,
48/Mat
Materialism dialectic ; Materialism istoric
paleontologie, embriologia comparată, sinteza primelor substanţe organice ş.a. Toate aceste des-coperirlscoteau în evidenţă capacitatea cunoaşterii umane de a explica cele mai ascunse ,,mistere" ale existenţei prin cauze şi legi obiective, submi-nînd astfel dogmatismul religios şi toate variantele de idealism cu implicaţii agnostice, confirmînd şi consolidînd valabilitatea postulatelor filozofice materialiste. în acelaşi timp, atestînd diversitatea calitativă a proceselor şi fenomenelor din realitate, corelată cu transformarea unor forme de existenţă în altele (în virtutea dinamismului imanent realităţii materiale), descoperirile revoluţionare ale ştiinţei au impus o interpretare dialectică a lumii, ca unitate în diversitate şi în permanentă proce-sualitate sau devenire. Printre izvoarele teoretice ale materialismului dialectic, o importanţă deosebită o reprezintă filozofia clasică germană, avînd ca principali exponenţi pe I. KANT, I. G. FICHTE,
F.	W. SCHELLING, G.W.F. HEGEL şi L, FEUER-BACH. Precursorii direcţi ai marxismului sînt HEGEL (care, în contextul idealismului său absolut, a elaborat principiile gîndirii dialectice) şi FEUER-BACH (care, deşi nu a sesizat importanţa revoluţionară a metodei hegeliene, a supus unei critici ample filozofia idealistă şi religia, elaborînd concepţia materialistă asupra lumii). Preluînd critic şi dezvoltînd creator moştenirea filozofică a acestor doi mari gînditori, marxismul respinge atît idealismul speculativ al lui HEGEL, cît şi materialismul utopic al lui L. FEUERBACH. în elaborarea concepţiei materialist-dialectice, MARX şi ENGELS înglobează, într-o concepţie unitară, suplă şi nuanţată, categoriile specifice ale naturii, societăţii şi cunoaşterii. Totodată, prin fundamentarea teoretică materialistă a dialecticii, MARX şi ENGELS elimină caracterul artificial al construcţiei hegeliene, transformînd dialectica într-o metodă profundă şi riguroasă de interpretare pozitivă a devenirii diferitelor domenii ale existenţei. Marxismul aduce o serie de înnoiri fundamentale şi în gnoseologie ; contribuţiile idealismului clasic german la înţelegerea rolului activ al subiectului în cunoaştere sînt reinterpretate şi dezvoltate creator de către MARX şi ENGCLS, care dezvăluie rolul practicii în geneza şi în progresul dialectic al facultăţilor şi strategiilor cognitive ale subiectului, clarificînd, totodată, caracterul obiectiv şi concret ai adevărului, dialectica relativului şi absolutului în cunoaştere, corelaţia dintre logic şi istoric în interpretarea fenomenelor. în condiţiile istorice specifice stadiului imperialist de dezvoltare a capitalismului, V. I. LENIN a dezvoltat materialismul dialectic, gene-ralizînd filozofic unele descoperiri ştiinţifice de ia sfîrşitul secolului al XX-Iea, îmbogăţind cu teze noi dialectica materialistă şi teoria materialist-dia-lectică a cunoaşterii.
Marcînd o radicală revoluţie în filozofie, materialismul dialectic se bazează pe cele mai generale
legi ale naturi i, societăţii şi gîndir ii, const ituindu-se r totodată, ca o metodă riguroasă de cunoaştere şi de transformare revoluţionară a lumii. Prin caracterul lui declarat partinic, materialismul dialectic are o inestimabilă valoare teoretică pentru fundamentarea politicii ştiinţifice a partidelor comuniste, revoluţionare. Materialismul dialectic este o concepţie critică, antidogmatică, un sistem teoretic deschis, mereu perfectibil, care se îmbogăţeşte permanent cu noi teze, probleme şi argumente, pe baza transformărilor ce survin în practica istorică şi în dezvoltarea ştiinţei, valorificînd, totodată în cadrul unui dialog principal şi constructiv, contribuţiile filozofice de autentică'valoare ale unor teorii nemarxiste contemporane.
147.	MATEKIAlISM ISTORIC • Parte integrantă a filozofiei marxiste, reprezentînd concepţia materialist-dialectică despre conexiunile şi interdependenţele funcţionale ce se manifestă în structura sistemului social şi despre legile obiective ale dezvoltării istorice ale societăţii. Elaborat în deceniul al V-lea din secolul ăl XlX-lea, în strînsă unitate cu materialismul dialectic, materialismul istoric reprezintă una dintre cele mai valoroase contribuţii revoluţionare ale gîndirii marxiste la dezvoltarea conştiinţei de sine a omenirii. Preluînd critic şi dezvoltînd creator contribuţiile unor gînditori premarxişti care s-au apropiat de o interpretare materialistă a fenomenelor social--istorice (ARISTOTEL, HELVETIUS, j. J. ROUS-SEAU, istrieii francezi din perioada Restauraţiei ş.a.), reevaluînd teoretic intuiţiile şi previziunile socialiştilor utopici moderni (SÂINT-SIMON, Ch. FOURIER, R. OWEN), precum şi unele descoperiri ale economiştilor clasici (A. SMITH, D. Ri~ CARDO ş.a.), MARX şi ENGELS s-au situat pe poziţiile de clasă consecvent revoluţionare ale proletariatului, realizînd pentru prima oară în istoria gîndirii extinderea consecventă a materialismului la interpretarea vieţii sociale. MARX şi ENGELS au valorificat ideea filozofiei hegeliene conform căreia, sub aparenţa unor evenimente şi procese istorice, călăuzite de hazard sau de voinţa capricioasă a marilor personalităţi, istoria universală decurge conform unei legităţi obiective. Criticînd însă temeiurile idealiste ale concepţiei hegeliene, creatorii materialismului istoric au demonstrat că nu ,,viclenia raţiunii” universale conduce devenirea istorică a umanităţii către spiritului absolut — prin care Ideea ajunge la deplina autocunoaştere de sine—, aşa cum gîndea HEGEL. Descoperind că omul este, înainte de orice, o fiinţă activă, care se autocrează în procesul practicii sociale, a cărei formă esenţială şi exemplară este munca, producţia cond iţiilor materiale de existenţă, MARX formulează şi argumentează teza fundamentală a materialismului istoric : ,,nu conştiinţa oamenilor le determină existenţa, ci, dimpotrivă, existenţa lor socială Ie
Materialism istoric
Mat/49
■determină'conştiinţa”. Situînd praxis-u! în centrul teoriei sale asupra societăţii şi istoriei, MARX depăşeşte nu numai concepţiile idealist-specula-tive (care privilegiază în mod unilateral rolul factorilor spirituali în existenţa umană), ci şi simplismul metafizicii-contemplativiste, C2re concepe societatea ca pe o asociere accidentală sau premeditată între indivizi, fiecare purtînd în sine atributele unei iluzorii „esenţe umane”, abstracte şi atemporale. Materialismul istoric este prima teorie sistemică asupra vieţii sociale, definind esenţa umană nu prin determinaţiile antropologice aie individului izolat, privit ca ,,element” sau „atom” social, ci ca totalitate a relaţiilor care se stabilesc în mod necesar între oameni, în cadrul activităţilor esenţiale ce fac posibilă producţia şi reproducţia condiţiilor specifice existenţei omeneşti.
Friedrich Ertgeis
Factor determinant a! vieţii sociale, producţia materială presupune raporturile oamenilor cu natura — constituite ca forţe de producţie — şi anumite relaţii necesare între oameni — relaţiile de producţie. Avînd caracter obiectiv şi rol determinant faţă de relaţiile spirituale, ideologice dintre oameni, relaţiile de producţie constituie structura economică, baza oricărei societăţi, căreia îi corespunde o anumită suprastructură instituţională şi ideologică, în sfera căreia se stabilesc
şi evoluează raporturile politice, juridice, morale, religioase etc. dintre oameni. Spre deosebire de concepţiile anterioare, care limitau forţele motrice ale istoriei la mobilurile ideale ale iniţiativelor subiective (scopuri, năzuinţe, idealuri), MARX şi ENGELS au demonstrat că marile mişcări sociale -antrenează nu indivizi izolaţi, ci clase şi categorii sociale, al căror statut obiectiv este determinat de poziţia lor în cadrul dat al relaţiilor de producţie. în această perspectivă, evoluţia societăţii este înţeleasă ca proces „istoric-natural”, adică guvernat de legităţi independente de arbitrarul subiectiv, a căror dezvăluire constituie scopul şi proba de autenticitate a oricărei cunoaşteri ştiinţifice a vieţii sociale. Depăşind anistorismul steril al concepţiilor metafizice asupra ,,societăţii jn genere”, MARX şi ENGELS elaborează conceptul de formaţiune socială, care exprimă atît existenţa unor elemente şi conexiuni invariante ale vieţii sociale, cît şi ideea că ele se manifestă întotdeauna empiric în anumite condiţii particulare cu legităţi specifice şi caracteristici irepetabile. Istoria universală este succesiunea legică a formaţiunilor sociale, dialectica obiectivă a forţelor şi relaţiilor de producţie generînd necesitatea înlocuirii unei formaţiuni care şi-a epuizat posibilităţile interne de progres cu o formaţiune superioară, capabilă să stimuleze dezvoltarea generală a societăţii. în orînduirile bazate pe proprietatea asupra mijloacelor de producţie, pe relaţii de exploatare şi dominaţie, forţa devenirii istorice o constituie contradicţiile sociale care se exprimă în lupta dintre clase. Rezultatul inevitabil al înfruntării dintre clasele cu interese antagonice este trecerea pe cale revoluţionară de la o formaţiune socială la alta. Concepţie profundă şi consecvent dialectică, materialismul istoric respinge interpretările vulgarizatoare ale materialismului economic, care neagă sau subestimează rolul factorilor ideologici şi suprastructurali în dezvoltarea socială, promovînd un fel de fatalism sui generis şi postu-lînd un automatism al istoriei, guvernat de acţiunea implacabilă a factorilor economici.
Privind societatea ca întreg, MARX şi ENGELS nu au înţeles rolul primordial al existenţei faţa de conştiinţa socială sau determinare a suprastructurii de către baza economică ca raporturi cauzale univoc orientate, ci le-au definit ca interacţiuni complexe, factorii determinanţi avînd o relativă independenţă funcţională şi exercitînd o acţiune jnversă asupra vieţii materiale a societăţii.
în strînsă unitate cu materialismul dialectic, filozofia materialistă a istoriei constituie fundamentul teoretic al socialismului ştiinţific, al politicii, strategiei şi tacticii partidelor comuniste revoluţionare. Sistem teoretic deschis, materialismul istoric respinge structural osificarea dogmatică şi soluţiile definitive, reprezentînd o metodă perfectibilă de investigare a proceselor sociale,
4 - c. 838
50/Mat
Materialism ştiinţific naturalist; Materialitate ; Matern — complex
o călăuză vie în acţiune, în lupta pentru transformarea revoluţionară a societăţii, care se dezvoltă creator generalizînd datele oferite de ştiinţele sociaie particulare (sociologie, istorie, economie, politologie etc.) şi pe temeiul investigării evenimentelor sociale din trecut şi prezent.
148.	MATERIALISM ŞTIINŢIFIC NATURALIST
•	Convingere spontană a cercetătorilor naturii, manifestă în activitatea lor de investigare experimentală, că lumea este o realitate obiectivă, pe care conştiinţa o reflectă prin intermediul unui aparat conceptual şi metodologic mai mult sau mai puţin adecvat în raport cu esenţa exlrasu-biectivă a proceselor studiate. Nefiind decît o atitudine insuficient elaborată, materialismul spontan a! savanţilor naturalişti nu depăşeşte, de regulă, limitele concepţiei mecaniciste, asociindu-se uneori, în mod inconsecvent, cu opinii filozofice idealiste, interpretarea riguroasă a concluziilor, a metodologiei şi a postulatelor ontologice ale cercetării ştiinţifice necesită depăşirea acestui gen de materialism, printr-o abordare materialist-dia-lectică sistematică şi consecventă.
149.	MATERIALITATE (cf. lat. materia) • Mod de existenţă caracteristic oricărui lucru sau proces real, care subzistă în afară şi independent faţă de conştiinţă. Înţelegînd materia ca substanţă (definită prin atribute cum ar fi : corporalitatea, întinderea, masa, impenetrabilitatea etc.), concepţiile materialiste premarxiste au încercat în mod defectuos să susţină teza unităţii materiale a lumii, reducînd orice formă de existenţă, inclusiv psihicul omenesc, la acelaşi substrat ontic. în filozofia marxistă, materialitatea lumii nu exclude, ci presupune infinita diversitate calitativă a formelor concrete de existenţă materială, întrucît condiţia ontologică de materialitate nu presupune decît independenţă faţă de sp irit, definit ca proprietate a materiei superior organizate, ca funcţie şi mod specific de activitate a creierului omenesc,
150.	MATERN —complex (cf. lat. mater „mamă") •Termen psihanalitic, care desemnează ataşamentul excesiv ai copilului faţă de partenerul matern al cuplului parental. Practic, complexul matern reprezintă o dimensiune a complexului Oedip, Complexul matern la bărbat presupune, în concepţia psihanalitică, o incapacitate de sevraj afectiv al fiului în relaţia cu mama sa. JUNG vorbeşte despre complexul matern legîndu-l de arhetipul mamei ; la formarea acestui complex participă atitudinea mamei în perioada primei copilării, arhetipul putînd deveni generator de angoasă. JUNG face distincţie între complexul matern a! fiului şi complexul matern al fiicei. Ef^tele acestui complex, Ia băiat, sînt homosexualitatea şi don-juanismul, ocazional impotenţa. Sublimarea tendinţelor homosexuale determină, după JUNG,
dezvoltarea gustului estetic, a sentimentului religios, a receptivităţii spirituale. Conform teoriei arhetipurilor, complexul matern al bărbatului presupune o perturbare a arhetipului mamei (anima). La femeie, complexul matern este mai puţin
complicat, producînd fie o întărire pînă la exacer-gare a instinctelor feminine, materne, fie o slăbire a lor pînă la stingere, în timp ce la bărbat perturbă trebuinţele virile printr-o sexualizare psihic feminină, deci nenaturală. JUNG distinge patru variante ale complexului matern feminin :
•	hipertrofia elementului matern (scopul unic al femeii devine acela de a avea copii, ea „se agaţă'’ de ei, împiedicîndu-le dezvoltarea independentă) ;
•	eresul debordant (slăbirea tendinţelor instin-tuale materne pînă la stingere ; apare o exacerbare a erosului, care provoacă adesea o atitudine inconştientă de incest faţă de de tată, dar nu constantă ; este tipul de femeie căre'a îi plac relaţiile senzaţionale şi exaltante, pe care nu Ie păstrează însă timp îndelungat) ;
•	identificarea cu mama (proiecţia personalităţii fiicei asupra mamei ; mama devine, în acest caz, pentru fiică, o „superpersonali-tate", de care se ataşează profund ; este tipul de femeie cu sentimente de inferioritate, care simulează în permanenţă o inocenţă rănită, o veşnică stare de abandon ; bărbaţii simt o mare atracţie pentru acest tip) ;
•	apărarea împotriva mamei (sau complexul matern negativ), elementul principal constînd în lupta continuă împotriva identificării cu mama ; pe de o parte mama exercită fascinaţie asupra fiicei, dar pe de altă parte fiica manifestă rezistenţă şi gelozie faţă de mamă ; este tipul de femeie care ştie totdeauna ceea ce nu vrea, dar nu are idei clare în ceea ce priveşte destinul ei ; instinc-
Mcternc-j ; Maternitate ; Matos J.X. ; Moturore
MatJ51
tete sale se concentrează asupra partenerului matern sub o formă defensivă şi în detrimentul unei vieţi personale ; căsătoria devine doar un scop pentru a se desprinde de mamă şi, foarte des, soţul este închipuit ca avînd trăsături de caracter care o amintesc pe mamă (semnificînd respingerea inconştientă a arhetipului matern) ; datoriile materne şi exigenţele vieţii de cuplu provoacă nelinişte, iritabiIitate ; uneori, acest tip de femeie îşi dezvoltă inteligenţa ca modalitate de a anihila puterea maternă, de aici putînd rezulta diverse atitudini masculine.
151.	MATERN - instinct-* INSTINCT.
152.	MATERNAJ (cf. lat. mater) m Tip de relaţie între personalul medical şi pacienţi, caracterizată prin solicitudine, devotament, protecţie, practic printr-o atitudine afectivă necondiţionată a personalului medical faţă de bolnavi (atitudine maternă). Ea este eficientă pînă la o anumită limită faţă de subiecţii semnificativ frustraţi afectiv. Poate crea însă şi dependenţă, accentuînd incapacitatea subiectului de a tolera şi integra orice fel de frustrare (de fapt incapacitatea de sevraj afectiv sau un^sevraj deficitar).
In sens restrîns, termenul desemnează o tehnică de psihoterapie folosită în cazul psihozelor, care se bazează pe realizarea unei relaţii între pacient şi terapeut, asemănătoare cu relaţia primară dintre copil şi mamă(-> ,,MAMĂ BUNA") ; este vorba de pacienţii cu o profundă nevoie de a fi protejaţi şi iubiţi (copleşiţi de iubire), faţă de care terapeutul se comportă precum o mamă fată de un sugar (RERCAMIER, citat de FEDIDA).
153.	MATERNITATE (cf. lat. maternus „matern”)
•	Complex ideo-afectiv şi comportamental referitor la rolul femeii de a purta produsul de concepţie, la momentul parturiţiei, la creşterea şi îngrijirea copilului. în determinismul acestui complex intervin, pe Iîngă factorii biologici (instinctivi, materni, endocrini) şi factori psihologici, educaţionali. Conduita maternă normală poate fi alterată în anumite circumstanţe psihopatologice _ INSTINCT SEXUAL ; PERIOADA PUERPE-RALĂ ; GRAVIDITATE , POSTPARTUM , POST-ABORTUM — tulburări psihice.
154.	MATOS Julio -Xavier (1856-1922) • Psihiatru portughez. A studiat medicina la Lisabona, în 1880 a susţinut teza avînd drept subiect „Patologia halucinaţiilor”. A fost director al Spitalului Conde de Ferreira din 1900 pînă în 1911, apoi şeful clinicii de psihiatrie al azilului Miguel Bombarda, unde i s-a încredinţat şi catedra de psihiatrie nou înfiinţată. Cel mai mare merit al său este acela de a fi organizat asistenţa de psihiatrie din Portugalia, asigurîndu-i o bază ştiinţifică.
Principalele sale lucrări sînt : „Halucinaţiile şi iluziile” (1892), „Paranoia” (1898), „Studii clinice şi medico-legale asupra nebuniei” (1899), „Alie-naţia în faza tribunelor” (1902—1907). Este considerat părintele psihiatriei portugheze moderne.
155.	MATRIARHAT (cf. lat. mater „mamă” ; gr. arhe „conducere”) • Sistem de organizare socială, specific perioadei timpurii a comunei primitive, în care filiaţia era stabilită matriliniar,
autoritatea masculină asupra descendenţilor revenind nu tatălui, ci unui frate al mamei. Matriarhatul implică, de regulă, un sistem de relaţii conjugale bazat pe schimbul de femei între două clanuri (ginţi), numit exogamie duală.
156.	MATTEY-MARC(b) boală CLEPTOMANIE.
157.	MATURARE (cf. lat. maturus „matur”)® Stadiul final al dezvoltării psihologice a unui individ. Această definiţie trebuie întregită prin precizarea că, deşi maturarea este o noţiune statică, ea impune o anumită dinamică, procesul dezvoltării implicînd totdeauna transformări la nivelul sistemului nervos, endocrin etc.
Iniţial, termenul a fost folosit de biologi şi geneticieni pentru a desemna starea psihologică a subiectului capabil de reproducere ; ulterior, a fost extins de către GESELL în sensul evoluţiei organismului spre maturitate şi aplicat în psihologia infantilă. Transformările pe care organismul le suferă pentru a ajunge la maturitate sînt în mare parte condiţionate ereditar, mai ales în primele etape ale vieţii (făt şi sugar). în momentul în care individul este capabil să întreţină relaţii cu ambianţa, condiţionarea ereditară a maturării scade în importanţă (fără a dispărea), lăsînd Ioc factorilor psiho-sociali.
După PIAGET, maturarea intelectuală se realizează mai devreme sau mai tîrziu (şi uneori deloc), în funcţie de experienţele pe care individul le trăieşte în mediul său social. Maturitatea psihică a adultului este realizată atunci cînd acesta este
52/Mat
/Vctitc\ie ; Mcturitcte ; Mcudsley H. ; Mauss M.
capabi! să se integreze la realitate, fapt care poate implica amînarea plăcerii sau renunţarea la ea.
158.	MATURAŢIE (cf. lat. maturus)'• Proce* dinamic intern, constînd în creşterea şi structurarea deplină a funcţiilor vegetative şi senzorio-motorii, persistînd pînă la exprimarea potenţialului de creştere a unui individ, conform informaţiei ereditare şi sub influenţa condiţiilor externe. Termenul se suprapune uneori celui de maturizare, spre deosebire de care implică însă, preponderent, factori biologici şi ereditari. După PIAGET, maturarea cerebrală (mielinizarea, stabilirea legăturilor intersinaptice, diferenţierea activităţii electrice) furnizează o potenţialitate intelectuală care se poate realiza sau nu, sub influenţa mediului social şi în funcţie de consistenţa acestuia.
159.	MATURITATE (cf. lat. maturitos „dezvoltare deplină”) ® Din punct de vedere ontogenetic, reprezintă un moment în care un individ a atins completa sa dezvoltare psihică şi fizică. Termenul defineşte o stare funcţională fizică şi psihică, dar şi un sistem complet de posibilităţi rezultate din interacţiunea potenţialităţilor ereditare cu factorii de mediu, caracterizată prin stabilitate şi eficienţă adaptativă.
După R. LACAN, maturitatea implică autonomie personală, obiectivitate faţă de sine şi faţă •de mediu, integrarea funcţiei sexuale, achiziţia unui anumit nivel al capacităţii profesionale, aderarea la o concepţie despre lume şi viaţă. Se disting, fără a se suprapune :
•	maturitate biologică ;
•	maturitate fiziologică ;
•	maturitate intelectuală ;
•	maturitate emoţională ;
•	maturitate socială ;
•	maturitate vocaţională.
între aceste diverse aspecte ale maturităţii pot apărea discrepanţe, dintre care cea mai des semnalată în clinica psihiatrică este aceea dintre maturitatea intelectuală şi maturitatea emoţională. Maturitatea implică diverse nivele de eficienţă şi stabilitate intelectuală, afectivă, profesională, şi nu este rodul unei dezvoltări lineare, ci al unei intercondiţionări complexe a factorilor externi şi interni.
Din punct de vedere psihanalitic, maturitatea se caracterizează prin preponderenţa principiului realităţii faţă de principiul plăcerii.
160.	MATURIZARE (cf. lat. maturus) • Ansamblul fenomenelor bio- şi psihosociale care, în cadrul unui proces complet de intercondiţionare, conduce la starea de maturitate (S. RUBINSTEIN). Studiul funcţiilor de relaţie (numai în aparenţă, biologice) duce la decelarea a două mecanisme de maturizare :
•	un mecanism de învăţare, de circuite funcţionale din ce în ce mai complexe ;
•	un mecanism afectiv, care mobilizează ceea ce şcoala psihanalitică numeşte Iibidou.
Cercetările psihologice vizează aspecte diferite ale maturizării. Astfel, J. PIAGET clasifică stadiile dezvoltării intelectuale, ale constituirii realului, în :
•	perioada senzorio-motorie (0—2 ani) — de la activitatea reflexă la apariţia simbolului ;
•	inteligenţa preoperatorie (2—7 ani) — de la apariţia funcţiei simbolice la forme mintale semireversibile ;
•	inteligenţa concretă (pînă la .12 ani) — de la operaţiile simple şi primele aplicări ale cauzalităţii la constituirea unei scheme de valori relativ fixe ;
9 operaţii logice formale (pînă la 15 ani).
Şcoala psihanalitică cercetează dezvoltarea afectivităţii, a structurii personalităţii, după următoarea stadiali zare :
•	0—1 ani — de la narcisism şi autoerotism, la stadiul oral ;
•	1—3 ani — stadiul sadic anal ;
•	3 —5 ani — stadiul falie sau genital ;
•	5 —8 ani — faza de latenţă, organizarea aparatului psihic, constituirea instanţelor Eu, Sine, Supraeu, exersarea mecanismelor de apărare, constituirea gîndirii sociale, logice şi morale ;
•	9 — 12 ani — prepubertatea ;
e 12—16 ani — pubertate, integrarea alegerii obiectale în organizarea Eului social, intelectual şi moral.
Aceste stadii de dezvoltare sînt parcurse în forme specifice, individuale. Reuşita, eludarea, accidentul, determină la fiecare individ în parte o formulă individuală de maturizare, un anumit nivel al eficienţei adaptative.
161.	MAUDSLEY Henry (1835-1918) • Psihiatru englez. A studiat la Londra într-o perioadă în care totul pleda pentru un viitor strălucit al chirurgiei (obţinînd medalia de aur pentru chirurgie la absolvire) ; prin conţinutul tezei sale optează însă pentru psihiatrie, începîndu-şi activitatea în azilul din Manchester. Rămîne, cu toate acestea, pentru ^totdeauna, un somatician care face psihiatrie. în principala sa lucrarea ,,Fiziologia şi patologia spiritului" (1867), considera bolile psihice ,,o eroare de adaptare a proceselor nervoase”. Principalul său merit îl reprezintă însă înfiinţarea primului spiral de psihiatrie pentru tratamentul intensiv al bolilor acute (azi, ,,Spitalul Maudsley” din Londra).
162.	MAUSS Marcel (1872-1950) • întemeietorul etnologiei franceze ; a funcţionat ca profesor la ,,L’[=co!e des hautes etudes” şi la „College de France”. A fost interesat de multiple aspecte ale existenţei umane, pe Iîngă etnologie preocu-pîndu-se de psihologie, lingvistică, istoria religiilor, magie etc. Este autor al unor numeroase
Maxi val et(M) ; Maya ; Mayer-Gross W. ; Ma/er-Gross(3)
May/53
studii, unele din ele grupate în volumul ,.Sociologie şi antropologie”.
163.	MAXlBAMATO(MC) Spania • Produs terapeutic care conţine două medicamente tipizate cu acţiune diferită, dar care se complementează :
a MEPROBAMAT(M) - tranchilizant derivat propandiolic *,
•	DEXAMFETAMINA(M) - nooanaleptic derivat feniletilaminic. Are acţiune psihostimuîentă şi miorelaxantă.
164.	MAX!MED(M) RFG-DCI Protriptilinâ • Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzociclo-heptanic de tip N-metil-5H-dibenzo/a,d/ciclohep-tan-5-propilamină, cu acţiune asemănătoare NOR-TRIPTILINEI, fără efecte sedative, indicat mai ales în depresii inhibate. Efectele secundare sînt numeroase ; nu se administrează în sarcină.
165.	MAXITON(m> Austria, Elveţia, Franţa,
Spania — DCI Dexamfetaminâ • Psihostimulent, derivat feniletilaminat de tip (-f)-a-metilfenetilamina— amină simpaticomimetică, indicat în combaterea efectelor secundare ale unor psihotrope. Utilizarea în doze mari şi repetate poate duce la dependenţă.
166.	MAX!VALET(m) Grecia—DCI Amitriptilinâ
•	Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzociclo-heptanic de tip 10,11-dihidro-N,N-dimetil-5H--dibenzo/a,d/-cicloheptenă- A5'Y-propilamină, cu acţiune antihistaminică şi antiserotoninică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de AMITRIPTILINÂ*’.
xh3
167.	MAYA©Cuvînt hindus însemnînd iluzie. Concept prin care vedele şi, în general, fMozofia indiană semnifică dorinţele şi înclinaţiile *;are fac din individ prizonierul aparenţelor fenomenale, acoperind veritabilele sensuri existenţiala cu un ,,văl de iluzii", asemănător mirajelor. în filozofia budistă, maya caracterizează nivelul ce\ mai scăzut a! cunoaşterii, absorbită de înfăţişarea exterioară a lucrurilor, de ceea ce este trecător şi accidental, nebănuind esenţele durabile, accesibile doar meditaţiei şi ascezei, care duc spre mîntuirea sufletului, prin sustragerea din lanţul reîncarnărilor.
168.	MAYEPTIL<m> RFG • Neuroleptic incisiv derivat fenotiazinic piperazinat !!I!i MAJEPTIL(M) Franţa.
169.	MAYER-BETZ® boală# Afecţiune gene-
tică rară, transmisă probabil recesiv, caracterizată clinic printr-un sindrom muscular paroxistic dureros, cu tumefacţii şi pseudoparalizi.i musculare, declanşat sau exacerbat de efort sau infecţii. Deşi între accese subiecţii sînt normali, cu timpul se instalează un deficit motor permanent (BOW-DEN, FRASER, ROWLAND). Formele grave sînt însoţite de tulburări renale (uremie), circulatorii şi respiratorii. Pentru diagnostic sînt caracteristice emisiile acces-uale de urină cu aspect de „drojdie de cafea” (datorită prezenţei miohemoglobi-nei). Anatomopatologic, muşchii afectaţi prezintă procese de vacuoiizare sau lichefiere. CORBIN, CODDON şi MURREY diferenţiază două tipuri clinice : tipul I, cu debut la pubertate şi tipul II, caracteristic şcolarului mic, care are o evoluţie gravă spre exitus. Afecţiunea trebuie diferenţiată de nefritele acute şi cronice, de hemoglobinuria paroxistică şi porfiria acută. Prognosticul rămîne în general rezervat datorită severităţii complicaţiilor (mai ales renale). Tratamentul este simptomatic
170.	MAYER-GROSS William (Willy) (1889—
1961) @ Psihiatru britanic de origine germană, „fondatorul şcolii moderne de psihiatrie din Anglia” (ROTH). Absolvent al universităţii din Hei-deiberg, devine asistent şi apoi profesor al catedrei de psihiatrie, unde lucrează cu JASPERS şi GHRULE. în 1932 i se oferă conducerea catedrei de la Groningen, pe care este obligat să o părăsească după venirea la putere a naziştilor. A emigrat în Anglia, unde a lucrat la Maudsley, introdu-cînd în această clinică cura Sakel ; a desfăşurat o intensă activitate organizatorică şi didactică la Londra şi Birmingham. Lucrările sale de psihopatologie l-au făcut celebru în lumea întreagă. Teza de doctorat din 1913 „Fenomenologia fericirii patologice” abordează tema de pe poziţiile psihologiei structurale jaspersiene. în 1924 a descris stările oneiroide şi ulterior exaltarea patologică ; de asemenea, a dedicat studii largi stărilor reziduale din schizofrenie, agnozie, apraxie, psihozelor experimentale din intoxicaţiile cu cocaină şi mescalină. Tratatul său de psihiatrie clinică (1954), editat împreună cu E. SLEITER şi M. ROTH, s-a impus încă de la început ca o lucrare deosebit de valoroasă, ca o lectură fundamentală a psihiatrului modern, datorită modului compiex de abordare a bolii psihice.	___
171.	MAYER-GROSS 8 sindrom • Sindrom descris de MAYER-GROSS în 1928, constînd în asocierea unor tulburări psihosenzoriale multiple : halucinaţii vizuale figurate (obiecte, fiinţe bine definite) sau cinematografice, halucinaţii auditive complexe şi halucinaţii olfactive (mirosuri neplă cute). Se întîlneşte în crizele unicinate din epilepsia temporală (H. JACKSON), în tumori $ leziun-de lob temporal (care interesează mai ales rineni-
54/Maz
Mozindo!; Mazurkievici Jon ; Mărcuţa — spital
cefalul şi uncusul hipocampului), în intoxicaţiile cu opiacee şi mescalină, în schizofrenie etc.
172.	MAZANOR(m> SUA MAZILDENE(m> Italia
► MAZINDOL<dCi>
173.	MAZINDOL(dci) • Psihostimutent cu valenţe anorexigene, derivat clorofenilisoindolic de tip 5-(p-clorofenil)-2, 5-dihidro-3H-imidazo/2, 1 — a-isoindol-5-oI, fără efecte simpaticomimetice ;
este indicat în astenii severe, sevraj toxicomanie tulburări de dinamică sexuală, presenilitate, cît şi în combaterea unor efecte secundare ale neuro-lepticelor şi anticonvulsivantelor în tratamentul de lungă durată. Constituie principiul activ al unor produşi terapeutici, dintre care cel mai cunoscut este :
TERONAC(m) Anglia, Austria, Canada, Elveţia, Grecia, Olanda, Portugalia, RFG, Spania.
Alţi produşi similari sînt :
AFILAN(M) Argentina	MAZANOR(m> SUA
DASTEN(m) Brazilia	MAZILDENE(m>
Italia, Columbia DIESTET(m) Mexic	OBENON151^ Colum-
bia
DIMAGRIR(m) Argentina	SANOREX(M^ Canada
FAGOLIPO<m> Brazilia	SOLUCAPS<M) Mexic
LIOFINDOL(M> Mexic	TERENAC(3I) Austria
MAGRILAN(W> Argentina
174.	MAZINIS simptom • Simptom manifestat printr-un paralelism între flexia dorsală accentuată a degetelor mîinii şi picioarelor, la copiii cu în-tîrziere în dezvoltarea psihică.
175.	MAZURKIEVICI jan (1871-1947) • Psihiatru polonez, întemeietorul şcolii de psihiatrie din Polonia. între anii 1900 şi 1907 a fost asistent universitar, apoi, din 1909, docent al catedrei din Lvov, iar din 1919, profesor al catedrei de psihiatrie din Varşovia, unde a înfiinţat, după război, o nouă clinică. A avut importante contribuţii în domeniul psihopatologiei, lucrările sale fiind marcate de orientarea jaksoniană, pe care a imprimat-o şi şcolii poloneze. A subliniat importanţa tulburărilor neurovegetative în apariţia tulburărilor psihice. A lăsat un număr impresionant de lucrări referitoare la fiziopatologia şi psihofiziologia sistemului nervos central, care au reprezentat un permanent subiect de atracţie.
176.	MAZURKIEVICI(S) sindrom - sin. SINDROM AL AMINTIRILOR INUTILE • Sindrom descris de autorul al cărui nume îl poartă, în 1949, constînd în invadarea planului realităţii prezente cu fragmente sau evenimente derulate cu rnuit înainte, pe care subiectul le introduce în dialogul său, fără a avea o legătură cu situaţia în sine. Se întîlneşte în arterioscleroza cerebrală, demenţe, epilepsie.
177.	MĂRCUŢA —,.ospiciul smintiţilor” m Mănăstirea Vornicului Dan, înfiinţată în 1587, îşi schimbă numele în mănăstirea ,,Mărcuţa” în 1679. Începînd cu 1779, se organizează pe Iîngă mănăstire un lazaret pentru ciumaţi, care este despărtit printr-un zid de mănăstirea proDriu-zisă în 1796.
Mutaţia în structura aşezămîntului sanitar Mărcuţa pare să se fi produs între 1828 — 1823. Dr. Al. ŞUŢU menţionează (1869) : „prin inundaţia din 1827—1828 de (a Mănăstirea Balamuc i, s-a decis mutarea infirmilor, cerşetorilor şi smintiţilor la Mărcuţa” ; dr. IARKI fixează înfiinţarea ospiciului în anul 1832 ; pentru cei mai mulţi istoriografi ai aşezărilor sanitare româneşti, anul înfiinţării propriu-zise a ospiciului este însă 1838, an considerat drept an de naştere al psihiatriei româneşti.
Primul director al aşezămîntului este dr. Nicolae GĂNESCU (1799—1875), care a ocupat acest post timp de nouă ani, preocupîndu-se de îmbunătăţirea condiţiilor de spitalizare : în 1845, solicita „mese, scaune, precum şi un ceasornic mare, pentru administrarea medicamentelor ia timpul potrivit, ... cît şi o baie”. în anul 1859, capacitatea aşezămîntului era de 100 de paturi, iar noul director, dr. PROTICI, creează un atelier de tîm-plărie (bărbaţi) şi unul pentru lucru de mînă (femei), punînd bazele ergoterapiei romaneşti. Condiţiile de spitalizare erau aspre şi inumane, ca în toate aşezămintele de acest gen din Europa secolului al XVIII-lea şi al XlX-iea. Astfel, In 1841, printre cheltuielile efectuate de ospiciu! Mărcuţa figurau procurarea ,,a zece lanţuri cu lacăte cu tot şi 12 cămăşi de forţă”.
Un alt director al aşezămîntului, prof. dr. Ai. ŞUŢU, referindu-se la aceleaşi condiţii, pe care le-a combătut prin întreaga sa activitate, spunea : „Mărcuţa este pentru societatea noastră un loc de teroare şi repulsie. . . Bătălile, violenţa, lanţurile, celulele, iată ce se întrebuinţează în acele timpuri de tristă memorie. Smintitul admis în ospiciu, la cea mai mică nesupunere din parte-i, era pus în lanţuri care se aplicau la picioare, la braţe, la gîtul morbosului de care nu mai scăpa decît prin moarte”.
Dupăl 860, ospiciul Mărcuţa, ca de altfel întreaga reţea medicală a ţării, a trecut în sarcina Ministerului de Interne ; în 1864, va apărea „Regulamentul ospiciului Mărcuţa”, semnat de Carol DAVIL-
Mărcuţa ; Mărire(D* ; Mărturie
Măr/55
LA, .director al Serviciului Sanitar, regulament care va atesta definitiv laicizarea acestui ospiciu şi renunţarea definitivă la modelul medieval mănăstiresc, Regulamentul este o îmbinare reuşită a legislaţiei sanitare româneşti (V. PREDESCU) cu ■principiile legislative ale lui PINEL (1814).
Anul 1867 reprezintă un an de cotitură atît pentru ospiciu, cît şi pentru psihiatria românească, în general, prin venirea la conducerea ospiciului a prof, dr. Al. ŞUŢU ; capacitatea unităţii va ajunge la 500 paturi. Începînd cu anul universitar 1867— 1868 prof. dr. ŞUŢU predă cursul de psihiatrie :benevol pînă în 1897, cînd se înfiinţează Catedra de psihiatrie şi clinică a bolilor mintale a cărei existenţă se leagă tot de acest opiciu.
în timp, condiţiile de spitalizare şi tratament s-au îmbunătăţit, dar localul devenind necorespunzător, bolnavii ospiciului Mărcuţa au fost mutaţi, în 1^23, în noul Spital Central de boli mintale şi nervoase (-*).
178.	MĂRIRE(D^ delir (derivat de Ia adjectivul mare) m Idei delirante care pot apărea disparat sau sistematizat, referitoare la anumite roluri sociale pe care subiectul le-ar avea, sau la anumite identificări cu personaje ilustre cărora subiectul le-ar fi un aiter Ego (acest ultim aspect este adesea condiţionat istoric).
Disproporţia vădită dintre condiţia reală a subiectului şi cea pe care şi-o atribuie este complet ignorată şi încercările de corectare critică a manifestărilor comportamentale ale subiectului se lovesc de o opoziţie susţinută. Ideile de mărire pot lua uneori un aspect fantastic, bolnavul atribuin-du-şi o origine divină, puteri demiurgice, capacităţi extraordinare.
Delirul de mărire se întîlneşte în episoadele maniacale, debilitate mintală, schizofrenie para-noidă, oarafrenie, psihoze de involuţie-» GRANDOARE.
179,	MĂRTURIE (vezi martor) • Relatare a unei persoane făcută asupra evenimentelor la care a asistat. Deşi este considerată ca o probă importantă ?n justiţie şi mai ales în criminalistică, mărturia poate conţine note de relativitate, în funcţie de pregnanţa factorilor subiectivi.
în acest sens, HESNARD, care a aprofundat psihologia martorilor, afirmă că „martorul pe care-i doreşte judecătorul este un obiect ideal, un robot care să înregistreze şi să redea”, iar P. JANET susţine că „dacă martorii buni sînt atît d e rari, este pentru că spiritele complete şi echilibrate sînt excepţionale”. CEREAC a afirmat (în cadrul unui congres desfăşurat în 1958, Ia Rennes), că martorul se află pe o ,,scena” în care el devine acuzator (mai rar, acuzat), scenă de pe care el îşi proiectează de fapt propria-i personalitate (trebuinţele, reacţiile sale afective, aprecierile, eventual complexele sale). Nu sînt de negli-
jat vîrsta şi starea subiectului care a asistat la eveniment, şi nici reacţiile emoţionale pe care acesta i le-a declanşat. Amintirile sale sînt influenţate de starea afectivă şi de păreri generale, de prejudecăţi asupra evenimentului respectiv : co§
rectitudinea relatărilor este modificată uneori de starea de anxietate, emotivitate, pe care martorul o are în momentul depoziţiei, de relaţiile sale cu acuzatul şi acuzatorul, de ideile sale proprii despre vinovăţie. El proiectează de fapt o atitudine personală în ceea ce priveşte ierarhizarea valorică a lumii. Pe de altă parte, trebuie luaţi în considerare factori legaţi de capacitatea de înregistrare, de memorizare şi evocare a subiectului, de nivelul său cultural şi educaţional, de caracteristicile iui individuale. Toţi aceşti factori pot contribui la denaturarea evenimentului real. Multiple studii experimentale făcute de STERN, LAR-GUER, GROSS, DES BAUCELS, CLAPAREDE, LA DAME, LIPMANN, LEY, MENZEROTH, ROU-GES DE FURSAC etc., demonstrează că numai 5—£ % din mărturii (chiar Iacei avizaţi)sînt corecte, restul fiind aproximative, exagerate, insuficiente sau. denaturate.
O atenţie deosebită merită a fi acordată mărturiei depuse de copii, mai ales atunci cînd copilul este unicul martor sau martorul principal, dată fiind tendinţa naturală spre minciună la această vîrstă. Copilul minte în joacă, din curiozitate sau din vanitate, depunînd mărturii care, deşi alterate, apar extrem de exacte, fără a suferi nici o modificare Ia repetările ulterioare. Din punct de vedere psihiatric, mărturia prezintă importanţă în măsura
56/Măf
Mărturisire ; Mâsurâ ; Mc. Dougoii W. î Mc Lochon^
în care-ea aparţine unor subiecţi bolnavi psihic. Astfel, „mitomanul activ” (psihopat pervers) depune mărturii false, a căror gamă se întinde de la insinuarea acuzatoare pînă ia imputări calomnioase, creînd un curent care atrage alte mărturii mincinoase. Psihopaţii perverşi sexual, parano-iacii, alcoolicii, toxicomanii depun şi ei mărturii neconforme cu realitatea, care îndreaptă ancheta pe piste false, pînă la confuzia totală. Debilii mintal pot depune şi ei mărturii false, deşi nu neapărat intenţionat, datorită faptului că ei au o capacitate slabă de. a înregistra. Subiecţii atinşi de patologia involuţiei şi preinvoluţiei pot împiedica, prin depoziţia lor, bunul mers al unei anchete, atît prin amintirile deformate de hipomnezia caracteristică, cît şi prin ideile de prejudiciu care pot să apară în acest context patologic.
180.	MĂRTURISIRE (vezi martor) • Acţiune/modalitate verbală sau grafică prin care o persoană dezvăluie, în mod spontan, anumite conţinuturi ideative proprii sau aparţinînd altora, cu sens reprobabil sau nu, putînd implica o vinovăţie reală sau imaginară. Mărturisirea echivalează, în unele cazuri, cu un catharsis ; în religie, ea se suprapune cu acţiunea spovedaniei ; în justiţie oferă fapte şi evenimente (mărturia) cu funcţie semnificativă în stabilirea adevărului. Au existat, în evoluţia civilizaţiilor, diverse mijloace de a provoca/stimula mărturisirea, alese după criteriul scopului urmărit (mijloace bazate pe forţă şi tortură ; mijloace chimice ; mijloace de reconstituire a unor situaţii în mod experimentai, care să inducă o tensiune emoţională, în specia! de culpabilitate ; metode biologice, constînd în infectarea cu ge'rmeni, bacterii ; metode psihologice, constînd în manevrarea subiectului prin stimularea încrederii, prin culpabilizare, seducţie etc.). Mărturisirea, ca dezvăluire a unei realităţi, este mai mult sau mai puţin concordantă cu realitatea în cauză, în funcţie de parametri conţinutului dezvăluit (eveniment exterior amplu sau sărac, recent sau vechi, plăcut sau neplăcut etc.) şi de caracteristicile persoanei (însuşirile particulare, dar mai ales caracterul motivelor care determină mărturisirea : implicarea subiectului în situaţie/ eveniment, gradul de participare sau de recuperare a situaţiei, motivul, conştient sau nu, care a determinat implicarea, starea emoţională provocată de situaţie şi de reactualizarea situaţiei).
în psihopatologie, mărturisirea este o acţiune mai mult sau mai puţin deformată de procesul morbid. Astfel, mărturisirea personalităţii dizarmonice (în special de tip isteric) este deformată, conţinînd elemente de tip mitoman. Nevroticul are, în genere, o acţiune de mărturisire bogată în detalii ; în mod conştient el pretinde că redă cît mai fidel realitatea, practic mărturisirea lui fiind profund marcată de tensiunile şi de conflictele sale latente. Debilii mintal au mărturisiri
sărace sau modificate, datorită sugestibiiităţii lor crescute, a stării emoţionale generate de-evem-ment sau a relatării conţinutului. La bolnavuf psihotic, credibilitatea mărturisirii este pusa în mod semnificativ sub semnul întrebării, întrucît discernămîntu! său este sever diminuat de procesul morbid. (-*• CONFESIUNE).
Tizian
181.	MĂSURĂ (cf. lat. mensura) • Categorie filozofică a dialecticii, elaborată de HEGEL şr preluată de materialismul dialectic, care exprimă unitatea dintre calitate şi cantitate. Măsura desemnează limitele între care variaţiile cantitative ale unui obiect sau proces nu determină schimbarea lui calitativă. Depăşirea măsurii antrenează transformarea obiectului sau procesului respectiv în altceva, trecerea lui într-o formă de existenţă diferită calitativ.
182.	MC1(mO Span ia* Produs terapeutic care conţine două medicamente tipizate cu acţiune complementară :
•	CLORPROMAZINAw — neuroieptic seda-tiv ;
•	PROMETAZINA(m^ — neuroieptic sedat iv: Are acţiune sedativ anxiolitică.
183.	M-COLINOMiMETICE - sin. MUSCARI-
NICE ; PARAŞIMPATOMIMETICE-—> PARASIM-PATICOMi METICE.
184.	Mc DOUGALL William (1871-1938)» Psiholog american, fondatorul psihologiei hormice (1908), cu ajutorul căreia s-a iniţiat studierea instinctelor. în 1911 şi-a prezentat teoria privind principiile reflexelor condiţionate care ar sta la baza dezvoltării comportamentului.
185.	McLACHAN<s> sindrom - sin. BICKEL' LOWE(s) sindrom ; LOWE-TERREY<s> sindrorrr
Meod Margaret; Mecanism ; Mecanisme de apărare
Mec/57
OCULO-CE REB RO- RE N AL	FANCONI*3) sin-
. . .Sin.
drom —LOWE<s) sindrom.
136.	MEAD Margaret (1901-1980) • Psiholog, sociolog şi antropolog american, preocupată de studierea societăţilor primitive din insuieie Sa-fnoa şi din Guineea ; a contribuit ia dezvoltarea antropologiei culturale, prin introducerea conceptelor moderne ale psihologiei personalităţii, cu referiri psihanalitice. în lucrările sale, ea susţine' câ învăţarea socială depinde de mediul în care se face acumularea, crizele biologice (de exemplu cele adoescentine) fiind legate de statutul social al individului (în anumite societăţi primitive, aceste crize nu există). Dintre multiplele sale lucrări cităm : ”Coming of Age in Sa-moa”, "Growing up in Guineea”, "Male and Fe-fnale”, ,.Cercetări asupra copiilor primitivi”, *,Manua; de psihologie a copilului” etc.
187.	MEBANAZINEt3501) • Derivat hidrazinic de tip ' a-metilbenzilhidrazină, cu acţiune anti-depresivă marcată, fără acţiune sedativă (se recomanda asocierea). Constituie principiul activ a doi produşi farmaceutici de tip IMAO : ACTO-MOLţM> şi ACTAMOL(m) Anglia.
188.	MECANICISM (cf. gr. mechone „maşină”) • Condepţie filozofică dominantă în secolele 16—-18, care îşi propune să universalizeze principiile explicative'ale mecanicii clasice, ridicată la rangul de paradigmă a cunoaşterii teoretice, reducînd întreaga diversitate calitativă a proceselor şi fenomenelor din realitate la legile simple ale deplasării macroccrpusculare în cîmp gravitaţional.
in sens lărgit, prin mecanicism se înţelege orice tendinţă reducţicnist-simplificatoare de a explica anumite procese complexe prin legităţile şi conexiunile specifice unor procese mai simple (de exempiu, reducerea proceselor sociale la procese biologice, a celor biologice la transformări fizsco-chimice etc.), ign.orînd proprietăţile emergente care definesc specificul proceselor şi sistemelor mai complexe,
•	189-. MECANISM (vezi mecanicism) 9 Spre deo-
sebire de mecanicism (LAMETT.RIE, 1748), care ••extinde legile mecanicii la interpretarea fenomenelor psihice (omul-maşină), şi de mecanomor-fism (WATERS, 1948), care atribuie fiinţelor vii caracteristicile unei maşini, din punctul de vedere ah materialismului dialectic, noţiunea de mecanism semnifică, în psihologie, „substratul material, modul de producere a psihicului subiectiv, prezentîndu-se la diverse nivele ca mecanism biomecanic, biofizic, biochimic, biofiziologic, operaţional” (?, POPESCU-NEVEANU). Există mecanisme fiziologice aie proceselor senzoriale, mne-zice,- prosexice. „La nivelul proceselor secundare, 'mecanismele sînt foarte complexe şi dobîndite, avînd caracter de acţiuni interiorizate şi variabile,
constituite operaţional, în raport cu .factorii sociali” (P. POPESCU-NEVEANU).
•190. MECANISME DE APĂRARE (cf. gr.
mechane ; lat. defendere „a proteja, a apără”)— sin. MECANISME DE DEFENSA • Modalităţi inconştiente, specific nevrotice, de 'anulare/ neutralizare a angoasei, oferind, pe de o parte, o protecţie iluzorie împotriva realităţii şi provocînd, pe de altă parte, o serie de manifestări simptomatice; sînt procedee sau" operaţii cu semnificaţie de apărare şi diferă după tipul de nevroză, după gradul de elaborare a conflictului nevrotic şi după durata evoluţiei. Sînt considerate ca modalităţi de acţiune ale Eului. După FENI-CHEL, defensele Eului se împart în două mari categorii : defense reuşite (încetarea acţiunii pulsiunilor refulate) şi defense eşuate (procesul defensiv se repetă şi se continuă în scopul de a împiedica manifestarea pulsiunilor refulate). Nevroza este efectul defenselor patogene, deci al defenselor eşuate. FREUD vorbeşte despre defen-să pentru prima dată în legătură cu fenomenele isterice ; ulterior el aplică această categorie şi altor fenomene nevrotice, înţelegînd defensa ca un procedeu în care „se angajează Eul pentru a se elibera de incompatibilitatea sa cu o reprezentare” (BREUER şi FREUD „Studii asupra isteriei”, 1895). ANNA FREUD consacră o mare parte a operei sale mecanismelor de apărare. După această autoare, defensa „desemnează revolta Eului
împotriva reprezentărilor şi afectelor penibile sau insuportabile”. Mecanismele defensive au o mare varietate în formele lor de manifestare ; eie folosesc diverse tipuri de activitate {fmagina-
58/Mec
Mecanisme de operare
tivă, intelectuală, fantastică), vizînd nu numai scopuri pulsionale, ci şi diverse situaţii, exigenţe ale Supraeului. emoţii.
Mecanismele de apărare patogene (după O. FENICHEL) :
•	Denegoţia — mecanism vechi, constînd în tendinţa de a nega în mod inconştient impresii,
fapte, situaţii penibile, disconfortante pentru subiect, tste refuzul de a recunoaşte neplăcerea. Se manifestă mai ales faţă de percepţiile interne, experienţele neplăcute şi amintirile legate de aceste experienţe neplăcute. Este un mecanism cu atît mai puternic, cu cît Eul este mai slab, mai inapt de conştientizare şi de a ţine seama de realitate. Apare în jocurile copiilor, în reveria adultului, în perturbările grave ale funcţiei realului (psihoze) ; FREUD îl constată şi în fetişism.
•	Proiecţia — după JUNG, cel mai vechi mecanism de apărare ; constă în expulzarea în exterior şi atribuirea unui obiect exterior a unor stări, emoţii, însuşiri, sentimente pe care subiectul refuză să le recunoască, să şi le asume, deşi acestea îi aparţin. Natura arhaică a proiecţiei este atestată de faptul că apare în cosmologiile primitive. Proiecţia este considerată a fi un mecanism esenţial în paranoia (în special în delirurile de persecuţie)-» PROIECŢIE.
•	Introiecţia — mecanism prin care subiectul (Eul) încorporează un obiect exterior, această încorporare putînd fi o expresie a iubirii pentru obiect, dar ea semnificînd în acelaşi timp şi o distrugere a obiectului ca atare (obiectul nu mai există ca ceva independent, aparţinînd lumii exterioare). Introiecţia are la bază tendinţe arhaice faţă de lumea obiectelor, în cadrul relaţiei obiectuale. Prin introiecţie (şi identificare), subiectul anexează propriei persoane calităţile obiectului. Proiecţia şi introiecţia pot coexista (SZONDI vorbeşte despre funcţionarea intro-proiectivă a Eului, care se manifestă în special la vîrsta de 3 —4 ani)-» INTROIECŢIE.
•	Refularea — mecanism derivat din denega-ţie ; constă în uitarea inconştientă a unor evenimente corespunzătoare unor dorinţe sau exigenţe instinctuale apreciate ca reprimabile ; manifestarea unor dorinţe sau exigenţe pulsionale ar avea efecte neplăcute pentru subiect, nepermise, ceea ce face ca ele să fie evacuate din cîmpul conştiinţei. Conţinutul refulat rămîne un factor potenţial dinamic, a cărui acţiune persistă în inconştient. Constituie mecanismul principal în isterie (subiectul se comportă faţă de evenimentul neplăcut, nedorit, ca şi cum el nu ar exista). Refularea implică un mare consum de energie psihică, întrucît conţinutul refulat continuă să acţioneze şi caută ieşiri derivate.
•	Formaţiunea reacţionată — constă în faptu^ că subiectul investeşte obiecte diverse într-un mod opus unei dorinţe refulate, acest fapt gene-
rînd un comportament invers celui care corespunde dorinţei refulate. Formaţiunea reacţională se poate consolida ca trăsătură caracterială; ea se manifestă în atitudini rigide, forţate (de exemplu, mila excesivă, constantă, ca o conduită.reacţională la agresivitatea inconştientă). FENICHEL consideră formaţiunea reacţională ca ,.atitudine antagonistă secundară” împotriva unui pericol instinctual. Poate apărea şi în isterie, dar este specifică nevrozei şi personalităţii dizarmonice-obsesionale-» FORMAŢIUNE REACŢIONALĂ.
•	Anularea retroactivă — se leagă de formaţiunea reacţională şi constă în faptul că un gest, un comportament, este resimţit în mod pozitiv, real sau magic, ca fiind o contracarare care anulează efectele unui alt gest săvîrşit anterior, în mod real sau imaginar. Apare în simptomeîe de tip compulsiv, în special în cele care au semnificaţie de expiaţiune (expiaţiunea reprezentînd credinţa magică în posibilitatea anulării). Se mai poate manifesta şi ca repetare a unuia şi a aceluiaşi gest, act (întărirea expiaţiunii).
•	Izolarea — mecanism specific nevrozei obsesionale ; constă în faptul că subiectul nu a refulat evenimentul patogen (trauma), dar a pierdut semnificaţiile lui emoţionale ; astfel, el separă un afect de o reprezentare sau amintire atunci cînd, în mod real, acestea sînt legate. De obicei se separă o anumită idee de investigaţia emoţională ataşată originar la această idee (în manifestarea exterioară acest lucru poate apărea sub forma unei atitudini calme, detaşate, în momentul în care subiectul vorbeşte despre situaţii încărcate emoţional, şt se poate emoţiona disproporţionat faţă de o situaţie care nu implică în mod real emoţii intense * practic, emoţia este deplasată). Izolarea este ur> obstacol în cura analitică, datorită faptului că atenuează capacitatea subiectului de a simţi în mod real. în cadrul experienţelor saîe mintale emoţiile rămîn separate de eveniment. Este în-tîlnită frecvent izolarea (separarea) între elementele încărcate de senzualitate şi cele de tandreţe dintr-o experienţă sexuală, acest lucru determi-nînd o diminuare a satisfacţiei sexuale.
•	Regresia — mecanism prin care subiectul se reîntoarce la etape anterioare ale dezvoltării sale psihice, respectiv ale dezvoltării libidina;e, etape în care el a avut experienţe agreabile şi modalităţi de satisfacţie mai mari. De obicei, regresia este provocată de o frustrare reală sau imaginară, puternic resimţită de subiect. Tendinţa la regresie este cu atît mai accentuată, cu cît persistă, la subiect fixaţia la un tip anterior de satisfacţie» împiedicînd acceptarea şi integrarea unor noi procedee/moduri de satisfacţie. Participarea Eului la acest mecanism diferă de implicarea lui în celelalte mecanisme defensive, în sensul că, în cazul regresiei, Eul este mai pasiv ; mişcarea regresivă este acţionată nu de Eu, ci de instincte. Există două tipuri de regresie : regresia din ne-
Mecanisme de apărare ; Mecanism delirant
Mec/59
vroze, care presupune regresarea formelor adulte ale sexualităţii la forme infantile, şi regresia la stadiu* narcisismului primar, în care nu există diferenţiere între instanţa Eului şi instanţa Sinelui , acest tip se întîlneşte în psihoze şi este un proces care antrenează disoluţia Eului.
Ca apărare nepatogenă, sublimarea este considerat! un proces defensiv reuşit (practic o serie de defense reuşite), deşi nu reprezintă un mecanism specific de apărare. în sublimare pot interveni mai multe modalităţi defensive, caracterul lor comun constînd în faptul că Eul reuşeşte să schimbe scopul sau obiectul (sau pe amîndouă) pulsiunii, fără o descărcare adecvată şi eficientă ; sublimarea constă în faptul că pulsiunile sînt canalizate pe o alta cale de descărcare, diferită de cea originară, energia pulsională fiind investită într-un substitut. Sublimarea presupune investirea continuă a pulsiunii, deci exclude refularea, energia pulsională avînd drum liber de manifestare (pul-siunea nu este nici blocată, nici suprimată, nici contra-investită). Sublimarea implică, de asemenea, desexualizarea pulsiunii, în sensul desexuali-zării tendinţelor pregenitale şi nu a sexualităţii genitale adulte, destinată unei realizări orgasmice complete. Fenomenele care intervin în sublimare intervin şi în formarea Supraeului. Există o legătură între sublimare şi identificare, în sensul că sublimările sînt provocate, mai ales în copilărie, de prezenţa anumitor modele ; astfel, dificultatea de a sublima se leagă de dificultăţile de identificare.
Diverşi autori psihanalişti au enumerat şi alte mecanisme defensive : refuzul realităţii, identificarea cu agresorul, raţionalizarea, conversia, clivajul Eului, contra-investiţia, transformarea în contrariu etc. Acestea nu sînt însă mecanisme
*	defensive propriu-zise, ci operaţii sau modalităţi care pot avea semnificaţie de apărare, dar care
j	derivă din mecanismele clasice enumerate mai sus.
j	191. MECANISM DELIRANT • Noţiune utili-
zată în psihopatologia obiectivă (în sensul lui JASPER5), care explică condiţiile în care se dez-
j	voltă şi se structurează delirul ca neoformaţie a
funcţiilor de cunoaştere. Termeni criticabili, dată fiind referirea la o schemă explicativă (CHE-VALIER, GINESTET) implicînd o diversitate de variante şi posibila lor intricare, „concept auxiliar, pur psihologic şi teoretic” (JASPERS), prin relativa sa obiectivare rămîne totuşi un element
*	descriptiv util în fundamentarea dinamicii fenomenale a psihozelor. Nucleul psihopatologic al oricărei psihoze delirante se constituie prin organizarea progresivă, relativ diferenţiată, a simptomatologiei delirante, ca urmare a acţiunii unor mecanisme care integrează psihoza respectivă într-unul sau altul dintre tipurile distincte din punct de vedere fenomenal psihcpatologic : mecanismul intuitiv în schizofrenie, parafrenie, dez-
voltări psihotice ; mecanismul interpretativ (uneori combinat cu cel intuitiv) în delirurile cronice sistematizate, schizofrenia paranoidă ; haJucinator în „psihozele cronice halucinatorii” ; imaginativ în parafreniafantastică. Mecanismul intuitiv intervine mai frecvent în schizofrenia paranoidă, îndeosebi la debut, uneori şi în dezvoltări delirante reactive sau paranoiace (delirurile pasionale, ero-tomanice) şi în parafrenie. Punctul de plecare îl constituie intuiţia delirantă, ca tulburare delirantă primară autohtonă, proprie bolnavului, afectînd funcţionarea personalităţii la nivelul sensului simbolic, care devine nemotivat (GRUHLE, 1915). Fenomen cu o singură verigă (Kurt SCHNEIDER), intuiţia delirantă constituie — ca şi celelalte forme ale delirului primar — obiectul prelucrării secundare (JASPERS), care duce la organizarea delirului, la motivarea sa în cadrul delirului secundar. Intuiţia delirantă se poate referi, după K. SCHNEIDER, la propria persoană (delirul hipocondriac, de filiaţie), la persoane străine (delirul de persecuţie, de prejudiciu, de gelozie) sau la obiecte (delirul de invenţie) şi poate apărea în „dezvoltările anormale ale personalităţii” din paranoia (GAUPP), parafrenie (KOLLE) sau în cadrul procesului schizofrenic	(JANZARIK,
SCHNEIDER).
Mecanismul intuitiv specific unor dezvoltări reactive sau paranoiace poate constitui un element discriminatoriu în cadrul diagnosticului diferenţial cu procesualitatea endogenă, prin caracterul inteligibil în raport cu anumite evenimente trăite de bolnav, care constituie, de obicei, şi tema predominantă a delirului secundar.
Mecanismul interpretativ în schizofrenie constituie prin prelucrarea secundară a semnificaţiilor particulare pe care bolnavul le atribuie unor percepţii iniţial exacte (percepţia sau interpretarea delirantă — JASPERS, GRUHLE, ca fenomen delirant primar cu două verigi — K. SCHNEIDER). Interpretarea delirantă a ambianţei exterioare (incluzînd şi falsele recunoaşteri) putînd ajunge la o „omnipotenţă delirantă” este denumită de CON RAD — anastrofa, care implică o claustrare a propriului Eu, creînd subiectulu
i
î
60/Mec
Mecanism delirant
impresia de trăire geocentrică, în care întregul mediu înconjurător devine ostil (cu adresabilitate directă către subiect), apare o modificarea trăirii, scurgerii timpului, ca o expresie a „destăinuirii cîmpului existenţial". Dinamica delirului primar în cadrul. mecanismului interpretativ schizofren parcurge drumul de la trăirea sentimentului unei semnificaţii deosebite (JASPERS), din cadrul celei de-a doua „verigi” a interpretării delirante, însoţită, după CON RAD, de modificări ale dispoziţiei (tensiune, nelinişte, euforie, anxietate), la trăirea anastrofei, Ia retragerea autistă (BLEU-LER), rezultat final al prelucrării secundare din cadrul „muncii delirante” (JASPERS). Modificarea trăirii timpului subiectiv ar consta, după CGN-RAD în.impresia bolnavului că a murit, că timpul s-a oprit, sau că, devreme ce el totuşi există aceasta se datoreşte fie învierii sale, fie întoarcerii timpului. Această fază tardivă a delirului schizofren ar fi însoţită, după aceiaşi autor, de modificări reziduale dispoziţionale (în sensul unei exagerări a dispoziţiei iniţiale, astfel încît tensiunea anxioasă iniţială poate conduce ia suicid, sau dimpotrivă, ia o tocire afectivă). Prelucrarea secundară („munca delirantă”) a delirului descrie, de asemenea, o traiectorie evolutivă : de ia interpretarea delirantă, la organizarea delirului secundar (în schizofrenie rămîne nesistematizat, polimorf, uneori chiar haotic sau instabil) care, după mai multe episoade, suferă un proces lent de sărăcire sau, mai rar, odată cu înaintarea în vîrstă, un proces de „parafrenizare”, prin închistarea şi relativa structurare, sistematizare. Alteori după un acces schizofrenic florid, delirul secundar persistă parţial ca delir rezidual sau defect specific psihotic.
Mecanismul interpretativ din cadrul delirului paranoiac se deosebeşte de cel din schizofrenie prin gradul mai mare de organizare şi structurare prevalenţială, realizînd sistematizarea delirului, in cazul dezvoltării paranoiace reactive a unei personalităţi paranoiace, mecanismul interpretativ este dominant, pe cînd în cadrul unei psihoze paranoiace procesuale, endogene, acestea este intim legat şi de un mecanism intuitiv. KRAEPELIN şi apoi JASPERS au subliniat importanţa acestei disocieri dintre procesul psihotic şi dezvoltările patologice în general (ale unei structuri dizarmonice de personalitate) sau în cadrul unei reacţii la un eveniment trăit — K. SCHNEIDER. O caracteristică a delirului interpretativ sau intuitiv, importantă pentru clinician, este tendinţa de croni-cizare, răspunsul terapeutic redus, consecinţă a închistării delirului, a rădăcinilor sale profunde în personalitatea premorbidă, a lentorii dezvoltării sale în timp, care permite „o dublă contabilitate” a funcţionării individului (cu apariţia tardivă, uneori după zeci de ani, a deficitului de adaptare socială). Falsele judecăţi, pseudora-
ţionamentele interpretative ale unor evenimente reale sau ale unor intuiţii delirante duc la eiabo-^ rarea secundară a unui delir într-un sector bine delimitat al realităţii (invenţie, gelozie, erotomanie), cu dezvoltare în lanţ de la un „postulat iniţia! şi fundamental” (CLfiRAMBAULT), adevărată ,,celu!ă-mamă” a delirului, de-a lungul unui ax ideoafectiv şi pasional (EY), în cadrul căreia exaltarea (exuberanţa, hipertimia, hiperestezia) determină declanşarea unui comportament congruent, caracterizat, de obicei prin mare agresivitate (cverulenţii procesivi, care revendică drepturi aberante, argumentate delirant, deliranţii pasionali cu deliruri erotomane sau de gelozie, care trec la represalii împotriva persoanelor care le „jignesc” sentimentele, persecutaţii-persecu-tori).Pe Iîngă "delirul în sector”, CLERAMBAULT descrie „delirul în reţea”, întî!nit în a;te forme-ale dezvoltărilor paranoiace, în care „masa de simptome delirante” (interpretări, aluzii, raţionamente eronate, supoziţii) se constituie într-un -sistem mai lax şi mai difuz (EY) decît „delirul în sector”. Este cazul „delirului de interpretare (SeRIEUX şi CAPGRAS) exogen sau endogen,, în care se realizează mai curînd o juxtapoziţie ca de mozaic a ideilor delirante, decît o organizare deplin coerentă şi exactă a lor. Delirurile de interpretare au un important potenţial medico-legal (în deosebi în cazul cverulenţilor procesivi şi al persecutaţi lor-persecutori).
Delirul senzitiv de relaţie (KRETSCHMER) se dezvoltă tot printr-un mecanism interpretativ.
Mecanismul halucinator de constituire a delirului caracterizează psihozele al căror nucleu delirant îşi află sursa în tulburări masive de percepţie şi în sindromul de automatism mental. BALLET (1911) vorbea chiar de „psihoza ha'ucinatorie cronică”, entitate care nu mai poate fi astăzi acceptată (NODET, 1931), o asemenea denumire putînd fi atribuită unor forme psihotice diverse (schizofrenia paranoidă, parafrenia sistematică şi expansivă, psihozele paranoide de involuţie-şi cele din alcoolismul cronic). Mecanismul constă în apariţia temelor de persecuţie şi influenţă, motivate de puternice trăiri halucinatorii şi pseudo-halucinatorii (de obicei, depreciative, jignitoare, ameninţătoare), auditive, concenestezice (în sfera genitală, de cele mai multe ori), vizuale, mai rar olfactive şi gustative, delir de mică amplitudine şi de influenţă. Aşadar, nota interpretativă nu lipseşte nici aici. Debutul este, de obicei, tardiv (după40 de ani), evoluţiaondulantă (cu „momente fecunde” şi perioade de remisiune), sistematizarea şi virulenţa delirului reduse, deseori cu tendinţa la încapsulare şi „dublă contabilitate”.
Mecanismul imaginativ al delirului este caracteristic parafreniei fantastice şi confabulatorii» mai rar unor schizofrenii paranoide (cronicizate şi „parafrenizate”, caracterizate nu atît prin as-
Mecanism delirant; Mecanofobie^ ; Meclozine(DC^
MecJ61
pectul imaginativ, cît prin cel absurd şi relativ sistematizat al delirului). DUPRE şi LOGRE (1910—1914) vorbesc chiar de delirul de imaginaţie fantastic, în care includ parafrenia fantastică şi confabulatorie a lui KRAEPELIN, încercînd sa delimiteze ,,psihoze imaginative acute” de „deliruri de imaginaţie cronice" (al căror conţinut este, de obicei, delirul de filiaţie). Chiar dacă în aceste două forme de parafrenie (ele însele dificil de separat în practica clinică) fabulaţia (imaginaţia creatoare) patologică este predominantă, ea rămîne greu separabilă de mecanismul interpretativ şi mai cu seamă de cei halucinator.
Fabulaţia patologică conferă mecanismului halucinator delirant, după EY, atributele gîndirii paralogice primitive (cu teme de metamorfoză corporală sau cosmică, palingenezice, de maternitate absurdă sau monstruoasă), realizînd o adevărată „mitologie delirantă" dezlănţuită, în care evenimentele relatate sînt amalgamate şi multiplicate, temele de influenţă magică, persecuţie misterioasă, de transformare corporală şi grandoare (mesianice, puteri supranaturale) se desfăşoară pe fondul unei „megalomanii fundamentale”, iar productivitatea fabulatorie o domină pe cea halucinatorie sau pseudo-halucinatorie. Lumea delirantă fantastică este însă în mod surprinzător juxtapusă celei reale, ceea ce asigură o relaţie bună funcţional-socială a bolnavului.
Celor patru- mecanisme delirante descrise prin mijloacele explicative ale psihopatologiei obiective li se poate reproşa un formalism mecanicist, inevitabil în condiţiile în care singurul instrument disponibil pentru studierea lor — conceptualizarea formală prin observaţie clinică riguroasă — nu poate pătrunde dincolo de o expresie noetică, afectivă şi comportamentală a inexplicabilului,
,.inteligibilului” jaspersian. Alternativa psihanalitică nu este mai fructuoasă : structura halucinatorie a deiiruiui ar exprima atît forţa impulsiu-nilor inconştiente, cît şi controlul Eului proiectat, aidoma visului, într-o ficţiune delirantă ; de asemenea, nici cea psihogenetică (CLAUDE) ; automatismul mental nu ar fi primitiv, ci secundar unei exigenţe afective, pe care delirul satisface sau compensează printr-un sindrom de „acţiune exterioară", în care se proiectează dorinţele (EY). Chiar şi organodinamismul, care încearcă un compromis între cele două teorii anterioare în perspectiva.unei ierarhizări dinamice, nu reuşeşte să depăşească un schematism teoretizant : destructurării conştiinţei din starea de „delir primordial” i-ar urma „construcţia delirantă pozitivă” prin „travaliu! halucinator noetico-afectiv al proiecţiei", care exprimă simbolic aceleaşi exigenţe inconştiente ale bolnavului (EY). Mecanismul halucinator ar fi, conform acestei teorii, o formă de pasaj între mecanismele schizofrenice şi cele ale. psihozelor delirante sistematizate. In acest context, încercările explicative ale psiho-
patologiei obiective, fundamentate pe lucrările lui JASPERS şi K. SCHNEIDER, rămîn cele mai valabile, criteriul demarcator al inteligibilităţii dovedindu-se operant atît pentru delimitarea interferenţelor exogene existenţiale şi socio-cul-turale (în elaborarea delirantă secundară a căror amploare este direct proporţională cu inteiigibili-tatea delirului), cît şi pentru evoluţia cronologică a conţinuturilor delirante, care reflectă mai mult sau mai puţin fidel specificul cultural-istoric a) colectivităţii din care bolnavul face parte.
192.	MECANISM INTERPRETATIV- INTERPRETARE DELIRANTĂ.
193.	MECANOFOBIE® (cf. gr. mechone „ma-şină"; phobos „frică") ® Frică patologică, exagerată şi nejustificată, faţă de dispozitive mecanice, maşini, aparate, întîlnită în nevroza obsesivo-fo-bică, în decompensările fobice din psihastenie, în debutul psihasteniform ai schizofreniei.
194.	MECAROL(m) Italia - DCI Meti'.pentmo!
carbomat © Tranchilizant, derivat carbamatic de tip 3-metil-1-pentin-3-o! carbamat, cu acţiune sedativ hipnotică şi miorezolutivă.
195.	MECAZINE(m) Canada — DCI Meciozinâ
•	Tranchilizant, derivat difenilmetan de tip 1-(pr clor-a-fen i I benzi l)-4-(meti I benzi l)-pi perazi nă, cu acţiune sedativă marcată, hipnotică şi antiemetică. Se utilizează în special în asociere cu NL incisive.
196.	MECLOFENOXAT(M) România-DCI Me-clofenoxatum • Psihoton cu acţiune reglatorie metabolică a celulei nervoase, cu angrenare directă în procesele biochimice neuronale. Este indicat în sindroamele psihoorganice, în alcoolismul cronic, în scăderea capacităţii de concentrare a atenţiei. Se bucură de o bună toleranţă şi nu are contraindicaţii. Nu se recomandă administrarea după ora 14, existînd riscul perturbării somnului.
197.	MECLOZINE(DCi> • Derivat difenilmetan de tip 1-(p-clor-a-fenilbenzil)-4-(m-meti!benzil)-
a
piperazină, cu acţiune marcat sedativă, hipnotică şi antiemetică. Se utilizează în special în asociere cu NL incisive. Constituie principiul activ al urmă-
62/Med
Medazepam*DCI* ; Medeea — complex
torilor produşi farmaceutici zante :
ANCOLAN<M>
ANTIVERT(m>
ANTORON®
BOHMIN<m>
bonadettes(m> bonadoxina(m) bonamine<m> bonine(M)
CALMONAL(m>
chiclida(M) diadril<m> itinerol<m>
LAMINE<m>
MECAZINE(m>
MECLIZINA(m)
meclizine<M) monamin(M) nauzine<M) navicalm(m) navicalur(M) neo-istafene<m> peremesin(M> postafen(M) postafene(M> sea-legs(M) sopia(M)
SUPERMESIN*51»
suprimal<m> taizer(M> traverse soft(M)
V-CLINE(m>
veritab™ vertizine(M) vertrol<M)
^tranchilizante.
198.	MEDAZEPAM(DCi> • Derivat benzodiaze-pinic de tip 7-clor-2,3-dihidro-1-metil-5-fenil--1H-1,4-benzodiazepină, cu acţiune sedativ hip-
cu efecte tranchi!i-
Anglia
SUA
Coreea
Japonia
SUA
Columbia
RFG
SUA
RFG
Spania
Iugoslavia
Elveţia
SUA'
Canada
Mexic
SUA
Danemarca
Japonia
Spania
Franţa
italia
RFG
RFG
Olanda
Noua Zeelandă
Coreea
Spania
Olanda
Japonia
japonia
SUA
SUA
SUA
SUA
AZEPAM!D(M)
BENSON<M>
DIEPIN(M>
ELBRUS(m>
enobrin(M)
esmail(M)
GLORIUM(m>
LERISMUM(m)
LESMIT(m)
MEDAUR!N(m>
MEDAZEPAM<m>
medazepol(M)
MEGASEDAN<m>
METONAS(m>
MEZEPAN^1)
NARS!S<M)
naviziuM)
NEUROMIT<m>
NIVELTON<M>
nobraksin<m>
nobral<M)
NOBRIUM<m>
PAZITAL<m>
PSIQUIUM<m>
RAPORAN<m)
RESMIT<m>
rudotel*M)
sedepam(M)
serenium(M)
siman(M)
STRATIUM(m> templane RETARD^ TRANQUILAX<M)
vegatar(M)
-	TRANCHILIZANTE.
Japon ia
Italia
Brazilia
Spania
Turda
Mexic
Israel
Italia
Japonia
Iugoslavia
Polonia
Brazilia
Spania
Japonia
Brazilia
japonia
Franţa
Japonia
Brazilia
Turcia
Turcia
Franţa
Spania
Brazilia
Australia
japonia .
RDG
Japonia
Brazilia
Argentina
Grecia
Argentina
Japonia
Finlanda
notică şi uşor anxiolitică. Are o singură contraindicase — miastenia. Constituie principiul activ al următorilor produşi farmaceutici cu efect tran-chilizant :
ansilan(M>
ansius(M)
ansitol(m>
Iugoslavia
Portugalia
Danemarca
199.	MEDEEA — complex • Complex reprezen-tînd, în terminologia psihanalitică, dorinţa sau fantasma inconştientă a mamei de a-şi ucide copiii. Această dorinţă este inconştient motivată de răzbunarea împotriva soţului. Termenul a fost introdus de FritzWITTELS, ca desemnînd, în mod particular, dorinţa inconştientă a mamei de a-şi ucide fiica. în general, această fantasmă inconştientă (care nu înseamnă şi uciderea reală a copiilor) poate fi legată de o relaţie sexuală resimţită ca act exclusiv de posesiune din partea bărbatului, copilul reprezentînd rezultatul sau ,,simptomul” acestei posesiuni, resimţită şi ca pierdere a purităţii, deci ca o modificare a integrităţii corporale personale, eventual o rană narcisică.
MEDEEA apare în mitologia greciei antice ca cea mai mare magiciană, posibil o veche zeiţă a Corintului (în Corint, mormîntul copiilor MEDEEI constituie obiect de cult) ; în tragediile lui Eschil şi Sofocle, apare ca mamă care şi-a ucis copiii. Euripide îi consacră o tragedie cu următorul subiect (rezumat) : după ce-şi abandonează pentru lason, soţul ei, patria şi familia, părăsită
Medex^ ; Mediaţie ; Mediaţionism ; Medie
Med/63
de acesta în favoarea lui Creuse, jason încearcă să o convingă însă că mariajul lui cu Creuse ar fi profitabil pentru copiii lor ; surdă la argumentele lui lason, MEDEEA îi reproşează toate crimele pe care ea le-a comis pentru el. în sufletul ei se dă o luptă aprigă între iubirea maternă şi orgoliul feminin rănit. Orgoliul cîştigă, MEDEEA o ucide pe Creuse şi îşi ucide proprii copii, bucurîndu-se de răzbunarea ei şi de durerea pe care i-a provocat-o astfel tui lason.
Delacroix — detaliu
200.	MEDEX<M) SUA — DCI Dexomfetaminâ • Psihostimulent, derivat feniletilaminat de tip (-f-)-a-metiifenetilamină — amină simpaticomime-tică, indicat In combaterea efectelor secundare ale unor psihotrope. Utilizarea în doze mari şi repetate poate duce la dependenţă.
201.	MEDIATORI CHIMICI (cf. lat. mediator „mediator, intermediar”) • Element care se interpune între un semnal şi organul care receptează semnalul. Mediatorul chimic este o substanţă eliberată la nivelul terminaţiilor nervoase, avînd o structură bine definită şi prezentînd afinitate pentru anumite structuri receptoare. Rolul mediatorilor chimici este de a facilita transmiterea si-naptică a stimulului. Din acest motiv, literatura actuală de specialitate le-a conferit denumirea de neurotransmiţători -» N-EUROTRANSMIŢĂTORI
203.	MEDIAŢIONISM (cf. lat. mediatio) • Pornind de la teoria variaţiei intermediare (HULL, TOI MAN), C. OSGOOD introduce în 1953 noţiunea de mediaţionism, înţelegînd prin aceasta încadrarea unor procese interne, mediatoare, între elementele raportului clasic stimul-reacţie (S-R). Mediaţionismul explică varietatea reacţiilor ia acelaşi stimul sau posibilitatea dependenţei unei reacţii la diverşi stimuli. OSGOOD propune formula S-rm-Sm-R, în care „rm” şi ,,Sm” constituie răspunsul mediat şi autostimularea din partea organismului. Mediaţionismul este conceput ca un sistem de autoreglaj. Orice stimul evocă o serie de reacţii, dar dintre acestea numai una singură poate efectua o mediaţie semantică.
Teoria mediaţionismului explică generalizarea semantică şi diverse înţelegeri cognitive. C. OSGOOD este unul dintre fondatorii psiholingvisticii.
204.	MEDICINĂ PSIHOSOMATICĂ (cf. lat. medicina)- PSIHOSOMATICA.
205.	MEDIE (cf. lat. medium „mijloc”)* Valoare numerică, asociată unui grup de mărimi numerice de acelaşi fel, cuprinsă între cea mai mică şi cea mai mare valoare a acestora. Media caracterizează grupul respectiv de mărimi, dar limitarea la calculul ei determină pierderea unui volum însemnat de informaţii referitor la mărimile studiate. După caracterul operaţiilor în statistică sînt utilizate mai multe tipuri de medie :
•	medie aritmetică, rezultată prin împărţirea sumei valorilor tuturor mărimilor grupului la numărul lor :
2x
•	media armonică, este inversa mediei aritmetice a inverselor valorilor mărimilor grupului :
n
x
•	media geometrică — calculată prin extragerea rădăcinii de un ordin egal cu numărul valorilor obţinute din produsul valorilor :
n_______________
Xg =	......xn
•	media pătratică — este egală cu rădăcina pătrată a mediei aritmetice a pătratelor valorilor variabilei :
202.	MEDIAŢIE (cf. lat. mediatio "mijlocire”) • în psihologie, interpretarea unuia sau mai multor acte, idei, între stimulul iniţial şi rezultatul final.
l/xî-fxl+...xâ
xtt = |/ -------------
64/Med
Medilium; Medipax^ ; Mediu ; Medium
în biostatistică, calculul mediei are valoare informaţionala superioară în cazul repartiţiei normale a variabilei aleatoare. Cu cît abaterea valorii unei caracteristici a unui subiect de la valoarea medie este mai mare, cu atît subiectul respectiv este mai puţin reprezentativ pentru grup.
în practica psihiatrică, noţiunea de valoare medie este utilizată în definirea normalităţii psihice şi în definirea statistică a entităţilor nosologice. Deşi utilizarea mediei simplifică întrucîtva abordarea domeniului, ea este totuşi necesară pentru orientarea iniţială în studiile întreprinse asupra unora dintre proprietăţile indivizilor (bolnavilor) analizaţi.
206.	MEDILIUM(m) Canada - DCI Clordiazep-oxid • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-c!or-2-metilamino-5-fenil-3H-1,4-benzodiaze-pin-4-oxid, cu acţiune anxiolitică, anticonvulsi-vantă şi miorelaxantă ; nu are efect hipnotic, fiind unu! din cele mai răspîndite tranchilizante de zi.
Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NAPOTON(M).
207.	MEDILOR!N(m) Grecia - DCI Haloperidol
•	Neuroieptic, derivat butirofenonic de tip 4-/4-'(p-clorfenil)-“i-hidroxipiperidin/-4’-fluorobutirofe-
nonă, cu efecte clinice predominant sedative, dar cu efecte secuncere de tip incisiv —»[BUTIRO-FENONE.
203.	HEDIPAX(m) Portugalia- DCI Dipotas-sium Corazepat • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-2,3-dihidro-2,2-dihidroxi-5--fenil-1 H-1,4-benzodiazepin-3-acid carboxilic, cu acţiune anxiolitic miorelaxantă şi sedativă; Buna sa toleranţă dar şi efectele sedativ-hipnotice mai modeste îi conferă o largă utilizare.
209.	MEDITRAN(M) Canada - DCI Meproba-mat • Tranchilizant, derivat propandiolic de tip
2-metii-2-propil-1,3-propandiol dicarbamat, cu acţiune sedativ anxiolitică, anticonvulsivantă şi uşor hipnotică. Este indicat în nevroze cu componentă anxioasă şi depresivă, alcoolism, delirium tremens, unele forme de epilepsie petit mal, afecţiuni psihosomatice. Deşi fără efecte secundare evidente şi contraindicaţii, tratamentul de lungă durată nu se
întrerupe brusc, putînd realiza un „mic sindrom de abstinenţă”. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de MEPROBAMAT(Mî.
210.	MEDIU (cf. lat. medium „ceea ce este la dispoziţia tuturor, comun”) • în sens larg, termenul desemnează ansamblul dinamic a! tuturor factorilor şi condiţiilor exterioare în care vieţuieşte un organism. împreună cu mediul, organismul formează o entitate relativ stabilă, pe baza unor strînse interacţiuni. Filogenetic, mediul este factor determinant în evoluţia biologică. în raport cu omul se disting : mediul cosmic, mediul natural, mediul socio-cultural, mediul profesional, mediul familial etc.
Prioritar pentru formarea şi dezvoltarea fiinţei umane este mediul socio-cultural (totalitatea factorilor istorici, culturali, instituţionali, de organizare grupală, axiologici etc.). Omui se formează sub influenţa interacţiunii factorilor de mediu, dar în acelaşi timp acţionează asupra acestor factori ; prin răspunsurile sale, el reuşeşte să asimileze, dar să şi transforme elementele mediului său de viaţă. în mod esenţial, dezvoltarea şi structurarea persoanei se realizează în cadru! cîmpului de reiaţii interpersonaie, dintre care cele mai importante sînt relaţiile de mediu familial, comunicarea intrafamilială şi semnificaţiile ei, modelele de comportament vehiculate în familie. De asemenea, sînt importante şi relaţiile interpersonale pe care individul le valorizează, ele reprezentînd de fapt substitute, ale modelelor parentale. Caracteristicile mediului social (tensionat, frus-trant, cooperant, comprehensiv, libertin etc.) au repercusiuni mai mult sau mai puţin profunde în formarea individului ca personalitate. Aceste repercusiuni se pot manifesta ulterior în dizarmoniile personalităţii, în nevroze sau în ceea ce psihanaliza numeşte nevroză de caracter. Factorii de mediu au o influenţă mai puternică sau mai slabă, în funcţie de intensitatea lor, dar şi de receptivi.tateajndivi-dului, de particularităţile sale structurale. în ceea ce priveşte schizofrenia, au existat teorii care au incriminat ca factor declanşator şi, favorizant ai bolii comunicarea intrafamilială, în special relaţia cu partenerul matern (teoria dublei legături, concepţia antipsihanalitica, şcoala de la’ Palo Alto).
,211. MEDIU(mc) Austria • Produs • terapeutic care conţine trei medicamente tipizate, cu acţiune complementară : MEPROBAMAT(m) tranchilizant derivat propandiolic ; BELADONA^ — sedativ ; ERGOTAMINA(M) — miorel-axant an-xiolitic.
Are acţiune miorelaxant-anxiolitrcâ.
212.	MEDIUM (cf. hat. medius ,,mijlocitor”)
•	Persoană care posedă o capacitate de. comunicare parapsihologică, fiind dotată cu însuşiri de percepţie şi comunicare transsenzoriale. Nu există
Medulosuprarenalâ ; Med un a L.J. ; Medurin
Mef/65
pînă în prezent un consens asupra definirii sau a explicării ştiinţifice a fenomenului, mai frecvent fiind admise următoarele ipoteze : persoane aflate sub influenţa unei idei sugerate sau autosugerate (JANET) ; anumite trăsături de temperament (LANCEUN); manifestare a isteriei (LOMBROSO); capacitate inerentă omului, mai dezvoltată la unele persoane, sensibile la influenţele mediului înconjurător (A. KARDEK), fără a constitui cazuri patologice (MYERS).
Termenul a fost utilizat iniţial pentru persoane care pot fi mai uşor transpuse în stare de hipnoză, apoi utilizarea lui s-a extins şi pentru telepatie, în aceste cazuri, un roi important este atribuit compatibilităţii dintre subiect şi inductor, relaţie în care ponderea importantă revine capacităţii crescute de sugestionare a subiectului.
în clinica psihiatrică sînt descrise cazuri aparţi-nînd în special categoriei personalităţilor isterice, care pot avea sau îşi pot atribui calităţi de mediu. Atribuirea acestor calităţi se întîlneşte şi în episoadele psihotice acute, în delirurile cronice (delirul spiritist) sau în fenomenele de influenţă exterioară sau xenopatice (gîndire, scriere şi vorbire, acţiuni automate, pseudohalucinaţii).
213.	MEDULOSUPRARENAL» Formaţiune de origine embrionară, ectodermică, similară cu originea sistemului nervos simpatic; este de fapt un ganglion vegetativ simpatic modificat structural, înglobat în ţesuturi cortico-suprarenale, alcătuit din neuroni postganglionari care, prin diferenţiere, şi-au pierdut axonul, devenind structură secretoare.
Glanda medulosuprarenalâ este formată din celule cromatine, care se afiă şi în alte zone din organism ; ele pot fi asimilate neuronilor simpatici postganglionari diferenţiaţi prezentînd o serie de proprietăţi similare acestora, dar şi unele particularităţi funcţionale. Celulele secretoare ale me-dulosuprarenalei sînt stimulate de neuronul simpatic preganglionar. Spre deosebire de neuronii simpatici postganglionari, care eliberează la nivelul sinapsei noradrenalină, celulele medulosuprarena-lei secretă un procent de 80 % adrenalină şi numai 20% noradrenalină, fiind sensibile la acţiunea nicotinei. Produşii de secreţie ai glandei sînt cunoscuţi, datorită formulei lor chimice, sub denumirea de catecolamine (amine ale catecolului).
Secreţia glandei variază mult cu condiţiile de Viaţă.''Astfel, în condiţii bazale, secreţia este redusa. în stările care reclamă din partea organismu -lui un efort de adaptare, stările de stress, care necesită' o ripostă rapidă din partea organismului, secreţia creşte considerabil, ceea ce presupune un mecanism de reglare, de adaptare a secreţiei ia nevoile metabolice amplificate ale organismului. Reglarea secfeţiei Se realizează atît printr-un mecanism nervos, în care este implicată stimula-
rea simpatică, cît şi printr-un mecanism umoral, reprezentat de hipoglicemie, hipoxie, acidoză, toate aceste condiţii fiind caracteristice efortului fizic. Secreţia poate fi reglată şi prin stimuli corticali, în stări emotive, traume psihice. în condiţii patologice poate apărea o hipersecreţie de catecolamine, fie în cazul tumorilor localizate ale ţesutului cromatin (feocromocitomu I), fie în hiper-plazii difuze ale acestuia. Hipersecreţia catecola-minică este caracterizată prin creşterea brutală a tensiunii arteriale cu cefalee, sufocări, lipotimii. Uneori, aspectul crizei hipertensive poate duce la confuzia cu o criză acută de anxietate, ceea ce a permis unor autori individualizarea unei expresii psihice caracteristice a feocromocitomului. Pe de altă parte, puseele hipertensive pot antrena propriile lor manifestări confuzionale, care dispar odată cu reducerea valorilor tensionale.
214.	MEDUNA Ladislau Joseph (1896-1964)
•	Psihiatru maghiar. Studiază la Budapesta : între 1924—1933, a fost cercetător la Institutul de Neurologie, iar între 1933 — 1939, profesor asistent la Spitalui Leopoid Field (Budapesta). Emi-grînd în SUA, a ocupat catedra de psihiatrie a Şcolii de medicină a Universităţii din lllinois.Ră-mîne în istoria psihiatriei prin descoperirea terapiei convulsivante cu metrazol (1934), metodă premergătoare electroterapiei lui CERLETTI şi Bl NI. (1938).
Valorificînd o veche observaţie clinică, antagonismul epilepsie-schizofrenie, MEDUNA a considerat că producerea de crize convulsivante (de tip epileptic) poate ameliora evoluţia schizo-zofreniei. în 1937 a publicat la Halle, „Terapia schizofreniei cu ajutorul convulsiilor”, fiind convins de utilitatea metodei, contestată însă la vremea respectivă de unii medici. Cu timpul este observată însă eficacitatea metodei în formele depresive ale bolii, apiicată în consecinţă şi utilizată cu mai mult succes în depresiile endogene. Descoperirea electroterapiei face ca metoda să fie mai puţin utilizată, fapt care nu diminuează meritele iniţierii terapiei convulsivante, atît de utilă şi astăzi în unele depresii majore, insensibile la arsenalul chimioterapie.
215.	MEDURIN*5» Iugoslavia - DCI Medaze-pam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic, de tip 7-clor-2,3-dihidro-1-metil-5-fenil-1H-1,4 -ben-zodiazepină, cu acţiune sedativ hipnotică şi uşor anxiolitică. Are o singură contraindicaţie — mia-stenia.
216.	MEFEAMINA™ Spania - DCI Orfena-drinâ • Tranchilizant, derivat difenilmetanic de tip N,N-dimetl-2-(o-metil-a -fenilbenzi4oxi)etil-amină, cu evidentă acţiune miorelaxantă şi unele valenţe antidepresive (intensitate mică), utilizat în specia! în combaterea unor efecte secundare
5-c. 8.Î3
66/Mef
Mef.enesin^^ ; Meferorex(DC1); Mefexom/'de(DCl) ; Mefionţâ
ale NL. Buna sa toleranţă îi conferă o utilizare fără restricţii.
217.	MEFENESIN^^ • Derivat giicercl, de tip 3-(o-metilfenoxi)-1,2-propandiol, cu acţiune sedativă, anxiolitică şi miorelaxantă. Este indicat
OH
t
q ^ Ch^ - CH -	~ OH
CHn
în psihogenii cu componentă anxioasă, în afecţiuni psihosomatice şi ca adjuvant în restul afecţiunilor psihice. Constituie principiul activ a| următorilor produşi farmaceutici cu efect tranchilizant :
AVOSYL(m)	SUA
CURARESIN(M>	japonia
CURARIL(M)	Olanda
DECONTRACTYL(m>	Franţa
DIOLOXAL(M>	SUA
GLYOTOLM)	SUA
LISSEPHEN<JI*	SUA
MENESIN(m>	Japonia
MEPHATE<m)	SUA
MEPHEDAN<m)	SUA
MEPHELOR(m>	Anglia
MEPHENESIN(>1)	Israel
MEPHSON(m)	SUA
MERBALDIN<m>	SUA
MYANESIN(m)	Anglia
MYANOL(J1)	Japonia
MYOCURAN,m)	RFG
MYOLAXim)	SUA
MYOSBROLm)	Japonia
MYOTEN(M>	SUA
NOCTYNOL<M>	Anglia
ORANIXONW	Olanda
PROLAX<M)	SUA
PROLOXIN<m>	SUA
RELAXANT™1	Olanda
RELAXAR(M)	Italia
RELAXIL(M>	RFG
RENARCOL(J,)	SUA
RHEX,J,)	RFC
SINAN(J,)	SUA
SPARTOLOX'N"'1'	Grecia
SPASMOLYN131)	SUA
THIOXlCilL^1)	Franţa
THOXIDIL<M>	Franţa
TOKEROL<m)	SUA
TOLOSATE<M)	SUA
TOLSEROL(M)	SUA
TOLSIL(JI>	Argentina
TOLULOX(m)	SUA
TOLYDRIN®)	SUA
TOLYSPAZ(3I>	SUA
WALKO-NESIN(M)	SUA
-> TRANCHILIZANTE.
218.	MEFENOREX(DCl) • Derivat feniletilarni-nic de tip N-(3-cloropropil)-a-metilfenetilarnînă, cu acţiune simpaticomimetică redusă şi bune performanţe anorexigene, util în tratamentul adjuvant al neurolepticelor.
<§>- CH2 ’CH-M- CH2-CH2-Ctb-Ci CH0
Constituie principiul activ ai următorilor produşi farmaceutici :
ANEXATE(M)
DORACIL(ÎI)
PONDINIL(M)
PONDINOL(JI)
RONDIMEN(m)
SUA
Argentina
Franţa
Argentina
RFG
219.	MEFEXAMIDE(dCi) • Activator al metabolismului cerebral, derivat de auxină de tip N-(2-dietilaminoetil)-p-metoxi-fenoxiacetarmdă; avînd efect uşor psihostimulent, este utilizat în sindroamele astenice.
Constituie principiul activ al următorilor produşi farmaceutici :
MEFEXADYNE(M)
MEFEXAM!DA<m)
MEFEXAMIDE'm)
PERNEURONaI)
peroxinorm(M)
timodyne(5I)
Franţa
Spania
Portugalia
Italia
RFG
Elveţia
220.	MEFIANŢĂ (cf. fr. mefionce „neîncredere, bănuială, suspiciune" : vezi lat. fidus „credincios”)
•	Modalitate de percepţie şi de interpretare a relaţiilor umane, caracterizată prin suspiciune şi neîncredere, prin teama de a nu fi înşelat. Se poate manifesta temporar, după o experienţă de viaţă traumatizantă, în sensul unei frustraşi în plan raţional social, sau poate fi o atitudine constantă în relaţiile cu lumea. Mefianţa scade disponibilităţile relaţional-sociale, îngustează cîrrt-pul de afirmare în activitatea socială, crează tensiune psihică şi anxietate în desfăşurarea relaţiilor interumane. Constituind o barieră în caîea dezvoltării şi afirmării personalităţii, este proprie fie. oamenilor care se supraevaluează, fie ceîcr timizi, timoraţi, complexaţi.
Megalofobie(F) ; Megafogrtifie ; Megalomanie; Megalomanie	Meg/67
Mefianţa se structurează ca o trăsătură caracterială încă din copilărie, prin imitarea unor modele comportamentale ale celor din jur, sau este dobîndită într-un climat educaţional inadecvat. aie cărui efecte sînt amplificate de anumite particularităţi psihice ale copilului. Severitatea excesivă în familie educă un individ timorat, timid, lipsit de încredere în sine şi temător faţă de oameni. Supraprotecţia crează timiditate, complexe, tendinţe de închidere în sine. Mefianţa constituie un dezavantaj în relaţia medic-padent, suspiciunea faţă de medic şi medicaţie limitînd eficienţa tratamentului şi cooperareacu pacientul.
în psihopatologie, se manifestă major în afecţiunile şi dizarmoniile de tip paranoiac, avînd la baza o supraevaluare de sine, un orgoliu excesiv, ce modifică substanţial raportul individului cu lumea. în psihastenii şi în nevroze obsesivo-fobice, mefianţa este determinată de neîncrederea în forţele proprii, de nesiguranţa de sine, de timiditate .
221.	MEGA- (cf. gr. megalos „mare") • Ele* ment de compunere care introduce semnificaţia
de mare, de depăşire a dimensiunilor obişnuite.
222.	MEGADON,m) Austria, RFG - DCI Ni' trazepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 1,3-dihidro-7-nitro-5-fenil-2H-1,4-benzo-diaz:epină, cu acţiune sedativ-hipnotică, realizînd un semn aproape fiziologic. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NITRAZE-PAH(M)
223.	MEGAFAGIE PERIODICĂ CU HIPERSO-KN1£' S) sindrom (cf. mega- ; gr. phasis ,.vorbire")
.*’">■ KLEINE-LEVIN-CRITCHLEY(i5’ sindrom.
224/ MEGALECTIL,M, Italia - DCI Butapera-zi na m Neuroieptic incisiv, derivat piperazinii alkii fenotiazinic, de tip 1-/10-/3-(4-meti 1-1 -pipe-■'raziriî) propil/fenotiazină-2-ilM-butanonă, cu acţiune asemănătoare cu a TRIFLUOPERAZINEi, avînd însă şi valenţe colinolitice, antihistaminice şi antiemetice. Instalarea efectelor terapeutice se produce rapid, dar şi efectele secundare de tip incisiv apar precoce.
■225. MEGALOFOBIE<l?) (cf. megalo- ; gr. phobos ,,frica”) • Teamă patologică, neexplicată şi nejustificată, manifestată faţă de obiectele cu dimensiuni mari. Poate întregi corolarul multiplelor fobii din sindromul obsesivo-fobic.
726. MEGALOGRAFIE (cf. megalo- ; gr. gra-phein ,,a scrie”) • Tulburare caligrafică, manifestată prin utilizarea literelor mari de tipar într-un text în care, normal, acest fapt nu se
impune. Este întîlnităla personalităţi extrovertite, în manie, paranoia, schizofrenie, demenţe.
227.	MEGALOMANIC(I>) delir (cf. megalo-; gr. mania „nebunie" ; lat. delirium „aiurare") • Convingere puternică, impenetrabilă la argu-mentelogice şi la proba obiectivă a realităţii, pe care o are subiectul, că posedă talente deosebite, geniale, situîndu-se astfel deasupra celorlalţi oameni. Bolnavul delirant se crede deţinătorul unei puteri politice, sociale, sau se identifică cu personalităţi istorice, religioase, politice, este stăpînul lumii. Temele delirante oglindesc tipu de relaţie a Eului cu lumea sa, în sensul unei expansiuni a Eului, a dorinţelor sale împotriva realităţii. Lumea capătă o mare plasticitate, pe măsura dorinţelor Eului. Se întîlneşte în delirurile cronice cu fond euforic (expansiv) şi fragmentar în manie,
228.	MEGALOMANIE (cf. megalo- ; gr. mania)
•	Stare caracterizată prin convingerea fermă a subiectului asupra calităţilor excepţionale ale propriei persoane, calităţi care î! fac deosebit de
important în faţa anturajului. De obicei, această convingere este însoţită de o stare de exaltare, mulţumire, satisfacţie, generînd nu rareori idei de grandoare. Temele delirante megalomanice apar în mania delirantă (însoţită de euforie), în paranoia (unde se asociază de obicei cu temele de persecuţie, astfel încît fondul afectiv este înclinat mai mult spre polul depresiv), în delirurile halucinatorii cronice (unde megalomania poate apărea secundar tematicii halucinatorii). în paralizia generală progresivă, convingerile megalomanice capătă proporţii deosebite, fiind proiectate asupra
68/Meg	Megalome!ancol/c(D)	;	Megavitcmine	;	Me/7/(T)	;	Melalgie
tuturor obiectelor şi persoanelor, conducînd Ia un sentiment plenar de satisfacţie. Temele megalo-manice se referă la capacităţi fizice (putere, potenţa, aspect exterior), materiale (bogăţii mense a căror descriere se apropie de cea a comorilor din basme), intelectuale (idei geniale), roiuri social politice (personalităţi marcante, suverani). Euforia cu care sînt trăite aceste teme se răsfrînge într-un tot atît de mare altruism cu care bolnavul oferă tuturor sprijin, protecţie, favoruri etc.GRANDOARE.
229.	MEGALOMELANCOLIC™ delir (cf. me-calo- ; gr. melas „negru” ; chole „fiere”) • Termen propus de RliGIS pentru a semnifica, într-o expresie sintetică, ideile de grandoare care, în contrast cu aparenţa lor expansivă, denotă sentimente şi trăiri depresive. Conţinutul tematic şi circumstanţele etiologice ale acestui delir sînt foarte apropiate de cele ale sindromului Cotard (termen care îi aparţine tot lui REG1S).
230.	MEGALOPSICE(l) iluzii (cf. megalo- ; gr. ops „vedere") MACROPSICE(I) iluzii.
231.	MEGAPHEN(m> RDG - DCI Clorproma-zinâ • Neuroieptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip 2-clor-10-(3-dimetilaminopropi!) fenotiazină, cu acţiune sedativă, antiemetică, vago- şi simpati-colitică. Potenţează acţiunea anestezicelor, hipnoticelor şi analgezicelor. Industria noastră farmaceutică îf produce sub numele de CLORDELA-
ZIN(m),
232.	MEGAPHEN COMPOSITUMaic) RFG
•	Produs terapeutic care conţine trei medicamente tipizate, cu acţiune complementară :
CLORPROMAZINA<m), ’prometazina <m), RESERPINA(m\ neuroleptice sedative, derivaţi fenotiazinici.
Are acţiune sedativ-anxiolitică.
233.	MEGASEDAN(m) Spania - DCI Medaze-pom • Tranchilizant derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-2,3-dihidro-1 -metil-5-fenil-1 H-1,4-ben-zodiazep-ină, cu acţiune sedativ hipnotică şi uşor anxiolitică, cu o singură contraindicaţie —miastenia
234.	MEGAVITAMINE (cf. mega- ; fr. vitamine)
•	Tratament controversat, propus în anii 1970 pentru tulburările emoţionale şi cognitive din schizofrenie, ca şi în terapia copilului cu dificultăţi şcolare şi tulburări de atenţie. Deşi folosirea combinată a vitaminelor în doze mari a pornit de la ipoteze metabolice, rezultatele pozitive nu au putut fi demonstrate pe loturi semnificative (R. W. BRUNSTEITTER, L. SILVER). Cu toate acestea, megavitaminele se bucură încă de un* larg prestigiu în rîndul publicului, datorită toleranţei tratamentului şi convingerii în omnipo-
tenţa cu care vitaminele sînt în generai acreditate.
235.	MEGIMIDE®) Franţa - DCI Eemegrid * Analeptic care, deşi prezintă o structura chimică asemănătoare cu cea a barbituricelor, clinic este antagonistul deprimării respiratorii pe care acestea o produc, reprezentînd antidotul specific. Acţiunea sa se adresează centrilor bu.bari car-diorespiratori şi sistemului reticular ascendent, fiind de scurtă durată, datorită oxidăni rapide ; nu are efect psihoton. Este indicat în intoxicaţii şi în coma barbiturică, fiind utilizat şi ca activator-în EEG pentru formele inaparente de epilepsie. Produşi similari: BEMEGRIDE(m) şi AHYf'NON(M>
236.	MEGREFOR(m) Turcia - DC’i Fenfiura-minâ • Psihostimulent cu valenţe anorexigene, derivat feniletilaminat, amină simpaticomimetică de tip N-etil-metil-m-(trifluorometii) fenetila-mină ; există pericolul dependenţei.
237.	MEIBIS<m) Japonia - DCI Citi colina # Psihostimulent cu o structură chimică particulară, de tip colină-citidină 5’-ester pircfosfat, cu acţiune psihostimulentă şi anorexigenă — practic, fără efecte simpaticomimetice.
238.	MEILl(T) test • Test analitic de'intelr-genţă (T.A.I.), predominant nonverbal, care poate fi aplicat individual sau în grup subiecţilor începînd de îa vîrsta de 11 ani, elaborat în 1928 de R. MEILI. Este structurat în şase părţi (serii de cifre şi imagini, analogii defiguri, imagini lacunare,-combinaţii de figuri, construcţii de fraze din cuvinte date), iar rezultatele, exprimate în decile». sînt înscrise într-un profil cu şase raze care mdi-. că structura factorială a inteligenţei persoanei (persoanelor) examinate. Factorii componenţi al inteligenţei desprinşi de MEÎLI sînt următorii : inventiv, analitic, abstract, concret, vizual.
239.	MELALGIE (cf. gr. melos ,,membru, extremitate” ; clgos ,,durere”) • Durere de tip nevralgic cu localizare în membre.
240.	MELANO- (cf. gr. melos ,,negru”) « Element de compunere cu referire fa culoarea neagră (prin extindere, introduce referirea de trist).
241.	MELANCOLICfTJ) delir (cf. melano- ; gr* chole ,,fiere”) •— sin. DEPRESIV ^ delir • Delir care însoţeşte depresiile majore, constînd în idei ce au ca temă vinovăţia, ruina, transformarea corporală, negaţia, posesiunea sau influenţa. Aceste idei au fost sistematizate de S^GLAS» care le-a subliniat următoarele caractere :
• au o tonalitate afectivă neplăcută ;	* •
• sînt monotone ;	-
Melancolic^ ; Melancolic temperament; Melancolie
Me)/69
. • sînt lipsite de un conţinut ideativ deosebit şi nu sînt îmbogăţite de construcţii intelectuale ;
•	sînt acceptate pasiv, ca o fatalitate, bolnavul nerevoltîndu-se faţă de conţinutul lor ;
•	nu se referă niciodată la prezent.
Prezenţa anxietăţii, ca şi a producţiei halucinatorii (în special al pseudohalucinaţiilor), este frecventă în delirul melancolic.
242.	MELANCOLIC — temperament (cf. melano- ; gr. chole) • Temperament caracterizat ca slab, după cele patru tipuri de activitate nervoasă superioară. Notele specifice temperamentului melancolic sînt : capacitate redusă de lucru în condiţii de suprasolicitare, rezistenţă fizică (neuro psihică) slabă şi sensibilitate acută, adaptare dificilă la exigenţele vieţii sociale, compensată prin retragere în sine, trăiri exacerbate, reverii. H. EYSENCK apreciază că există o corelaţie pozitivă între acest temperament şi intro-versiune. Temperamentul melancolic favorizează anumite stări psihopatologice cu predilecţie cele depresive, caracterizate prin scăderea tensiunii motivaţionale şi deci a angajării, a investirii active, constructive.
243.	MELANCOL1COS (cf. melano- ; gr. chole)
—	sin. ATRABILA • Una din cele patru umori fundamental responsabile, după antici, de apariţia bolilor. Această umoare groasă, neagră şi acră, era presupusă a fi secretată de capsulele suprarenale. Ea ar fi fost responsabilă de apariţia tristeţii şi a tulburărilor de tip hipocondriac. Atrabilarul sau melancolicul (tipuri temperamentale) ar fi prezentat tulburări de acest tip.
Deşi conţinutul semnificat prin aceşti termeni aparţine imaginarului, este de reţinut faptul că unul dintre testele moderne utilizate în studiul depresiei (melancoliei) interferează metabolismul cortizonului (supresia la injectarea de dexa-metazonă) secretat de suprarenală.
244v MELANCOLIE (cf. melano- ; gr. chole) • Termen ca-re în accepţiunea grecilor antici desemna „bila neagră”, fiind pentru prima dată pomenit î-n „Corpus Hippocraticum” (secolul V e.n.) şi u-tterior, în lucrările lui HIPOCRATE care, folosea adjectivul melancolic pentru desemnarea unui tip de temperament caracterizat prin nesociabiiitate, emotivitate, pesimism şi orgoliu, expresie a relaţiei cu sistemul umoral reprezentat de secreţia biliară.. De asemenea, termenul a mai fost folosit, în aceeaşi perioadă, cu semnificaţia de ,,bolnav mintal” sau ,,nebun”, sens în care l-a utilizat şi ARISTOTEL.
Ca tablou clinic distinct, fundamentat psihopatologic şi nosologic, avînd drept element central' scăderea tonusului dispoziţional în diferite grade şi, corespunzător, scăderea activităţii psi ho mo-
torii, melancolia este descrisă de ARETEU din Capadochia, care remarcă şi evoluţia sa periodică.
GALEN (130—201 e.n.) continuă să creadă că boala se datorează vărsării bilei negre.în creier,
Foto : Ingrid Landberg
explicîndu-şi în acest fel asocierea semnelor psihice cu cele somatice si alăturînd-o hipocondriei.
HElNROTH, ESQUIROL, RUSH, PINEL, FAL-RET şi BAILLARGER, KRAEPELIN, pînă la FREUD sînt autori care, în eforturile lor de delimitare nosologică şi elucidare a mecanismelor psihopatologice ale psihozei maniaco-depresive, au folosit acelaşi termen de melancolie pe care u utiliza şi HIPOCRATE.
Odată cu apariţia conceptului de endogenie, problema melancoliei. începe să fie considerată ca aparţinînd grupului depresiilor endogene (ceea ce nu împiedică nici azi perseverarea în utilizarea termenului în lucrările autorilor francezi şi germani ca echivalent al depresiei în cadrul psihozei maniaco-depresive). TELLENBACH (1961) a încercat chiar să apere, într-o tipologie psihologică, existenţa unui ,,Typus melancholicus", predestinat prin tendinţele sale spre ordine, exactitate şi-rigurozitate, unei ,,situaţii predepresive” sau ,.constelaţii patogenice”, care premerge intrării în adevărata melancolie.
Cu excepţia acestor tentative „retro” de tipo-(agizare, lumea psihiatrică modernă pune astăzi semnul egal între melancolie şi depresia endogenă (în. care se include şi depresia din ciclotimie), ca-fază depresivă în cadrul psihozei maniaco-depresive (perioadică sau monofazică—> DEPRESIE). După KOLLE, aici pot fi incluse şi depresiile de involuţie, pentru care s-a păstrat în mod particular termenul de ,,melancolie de involuţie”, acceptat şi în clasificarea OMS. WEITBRECHT este de părere că termenul de melancolie trebuie rezervat numai psihozelor depresive din perioada involuţiei, care pot fi bine delimitate-* HELAM-COLIEDE INVOLUŢIE.
245.	MELANOBLASTOZĂ. LINIARĂ - sin. BLOCH,s> sifwtrom ; CAROL-BOUR(S) sindrom.;
70iMe!	Meleampus	:	Melehov<s)	;	Meliorism	;	Melitoterapie
INCONTINENTIA PIGMENŢI SIEMENS(s) sindrom BLOCH-SULZ8ERGER(s) sindrom.
246.	MELAPRAMINE™ Japonia - DCI Ami-triptilinâ m Antidepresiv timoleptic, derivat di-benzocicloheptanic de tip 10,11-dihidro-N,N-di-metii-5H-dibenzo/a, d/-cicloheptenă-A5^-propilamina, cu acţiune antihistaminică şi antiserotoni-nîcă. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de AMITR!PTIUNĂ(m).
247.	MELEAMPUS • Rege legendar din Pilos, care ar fi trăit în urmă cu 35 de secole (deci înaintea lui ESCULAP), înzestrat cu arta vindecării. Lui i se atribuie două fapte medicale cu o rezonanţă psihiatrică deosebită : vindecarea Proteicelor (fiicele lui Proteos, rege în Peloponez), care fuseseră atinse de „un delir colectiv de posesiune dionisiacă" (H. EY), şi rezolvarea unui caz de impotenţă—cel al lui lficios,fiul tui Filancus. în primul caz, MELEAMPUS a folosit terapia prin dans, la care ar fi adăugat un extract de helebora (OlANDO), iar în cel de al doilea caz, a folosit psihoterapia sugestivă, precum şi administrarea ■unu» întăritor. Tradiţia îl consideră pe MELEAMPUS drept primul mare medic al Greciei Antice fiind interesant faptul că primele acte medicale celebre au aparţîrrut psihiatriei.
248.	MELEHOV Dimitri (1899-1979) • Psihiatru rus, elev al lui GANNUSKIN ; a condus catedra de psihiatrie din Voronej şi ulterior secţia de expertiză a Institutului central de expertiză a capacităţii de muncă. în această calitate a stabilit o metodologie de expertizare în psihiatrie, ca şi un sistem complet de apreciere a deficitului schizofrenic şi a problemelor ridicate de reintegrarea în muncă a acestor bolnavi. Pe plan terapeutic a fost interesat de problema ergoterapiei. Lucrări mai importante sînt : „Ergoterapia şi adaptarea locurilor de muncă în sistemul activităţii psihiatrice" (1939) ;„Dinamica stărilor defec-tuale în schizofrenie" (1941) ; „Bazele clinice ale prognozei capacităţii de muncă în schizofrenie" (1963).
249.	MELEHOV^ sindrom # Sindrom descris
de psihiatrul sovietic MELEHOV în 1963, ca variantă a defectului schizofrenic, caracterizat prin labilitate, emoţională, instabilitate în activitate, disbulie. Este asemănător cu ceea ce G. SUHAREV descrie sub numele de „defect dis-tonic" (1935).	.
250.	MELER14.W Spania • Neuroieptic sedativ, derivat fenotiazinic -1TlORIQAZiNfM* România,
251.	MELFIAT(M^ SUA — DCI Fendimetrazinâ • Psihostimulent ănorexigen de tip (4 )-3,4-dimetil-2 -fenilmorfolinâ, cu efecte simpaticornimetice re-
duse, indicat în astenie, tulburări ale preseni-lităţii, sevraj toxicomanie, obezitate secundară curei neuroieptice, tulburări de dinamică sexuală. Este contraindicat în stările de excitaţie psihomotorie, anxietate, sarcină, comiţialitate.
252.	MELIME(mc) Spania • Produs terapeutic care conţine trei medicamente tipizate cu acţiuni diferite, dar care se complementeaza :
•	AMITRIPTILINA(m) - timoleptic ; derivat dibenzocicloheptanic
•	CLORDIAZEPOXID(M) — tranchilizant; derivat benzodiazepinic
•	HOMATROPINA<m> — paraşi mpaticolitic.
Are acţiune antidepresiv-anxiolitică.
253.	MELI- (cf. gr. meii „miere") • Element de compunere cu sens de dulce, mai bun, sau introduce refrirea la miere ori albină.
254.	MELIORISM (cf. meii- ; lat. melior „mai bun") • Concepţie formulată în secolul al XlX-lea pe fundalul filozofiei evoluţioniste a lui H. SPEN-CER, care consideră că lumea nu este nici iremediabil rea, dar nici cea mai bună cu putinţă, fiind posibilă şi necesară ameliorarea ei prin iniţiatîva conştientă şi sistematică a oamenilor. în teoria socială, termenul se asociază diferitelor variante de reformism, care resping critic atît optimismul, cît şi pesimismul istoric, acuzîndu-Ie de dogmatism finalist-teleologic ; conţestînd legitimitatea resemnării şi a pasivităţii fataliste, meliorismul nu acceptă nici radicalismul .concepţiilor revoluţionare, promovînd calea transformărilor prudente şi treptate, care îşi. au temeiul în solidaritatea responsabilă a tuturor, oamenilor de bună credinţă.
255.	MELIPRAMIN<m) RDG ; MELIPRAMINE(m)
RPU — DCI Imipraminâ • Antidepresiv. timoleptic, derivat dibenzazepinic,...de tip 5-/3-(dimetilamino) propil/-10,11 -dihidror5H-dibenz/b, f/azepină, cu acţiune antidepresivă, cu spectru larg, incluzînd drepresia endogenă ; Se pretează şi se recomandă asocierea cu NL bazale în psihoze. Efectele terapeutice se instalează lent — 12—14 zile. Este necesar ca tratamentul să fie susţinut, existînd riscul recăderilor (în nevroze minimum trei luni, în psihoze şase luni-). Indus-trisa noastră farmaceutică îl produce sub numele de ANT^EPRI^-'1'.	.....
. 256. MELISSOFOBIEm (cf. gr. melissa „albină” ; phobos „frică”) APIFOBIE(f*.
257.	MELITOTERAPIE (cf. meii- ; gr. therapeia „îngrijire”) - sin. MELISOTERAPIE PIEt-LTE-TRAPIE • Tip de tratament avînd la bază produsele apicole (miere, propolis, venin), utilizat din ce în ce mai mult în unele'ţări, în'terapia gene-
Me!itrcccniICÎ^
A'clccic ct:esi\o ; Melctercpie
Hei 71
ala, opiniile fiind însă diferite în ceea ce priveşte eficienţa lor.
258.	MELITRACEN(;dCi) • Psihotrop timolep-. tic, derivat antracenic cu o structură chimică asemănătoare tioxantenelor, de tip 9-(3-dimetil-aminopropilidenă) -10,10-dimetil -9,10-dihidro-
ch3 £H-CH2-CH2-NsCH3
antracenă, indicat în depresiile cu inhibiţie psihomotorie, contraindicat în delirurile acute. Constituie principiul activ al următorilor produşi farmaceutici :
ADAPTOL<m>	Spania
DIXERAN(5J>	Elveţia
MELIXERAN*^	Italia
THYMEOL<m>	Japonia
TRAUSABUNa,)	Iugoslavia.
-	TIMOLE.PTICE.
259.	MELLARIL(J,) MELLERETTE(m>
melleretten(M)
MELLERETTES(iI>
MELLERIL(V1)
MELOZINEul)
Canada, SUA Iugoslavia Elveţia, RFG Belgia, Turcia Franţa, Italia, Coreea
—	DCI Tioridazin • Neuroieptic seda tiv, derivat fenotiazinic alkilpiperazi- nat de tip 10-/(1-metil-
3-piperidiI, metil/fenotiazină, cu acţiune sedativ-anxiolitică. în funcţie de doză se pretează la utilizare atît în psihogenii, cît şi în endogenii. Se
recomandă în ambulator, în tratamentul de fungâ durată. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de TIORIDAZIN(iv]>.
260.	MELODIE OBSESIVĂ • Apariţia unor reprezentări mintale obsesive (bucăţi muzicale) ca mijloc de apărare împotriva unor impulsiuni. Aceste melodii se impun automat peste ideaţia subiectului, creîndu-i o stare de disconfort psihic. Autorii de orientare analitică (Th. REIK) afirmă că aceste melodii sînt mijloace de apărare împotriva agresivităţii proprii şi exemplifică prin asociaţia facilă care poate fi făcută cu versurile care însoţesc aceste melodii. După L. LIN-N, există şi alte funcţii pe care le-ar îndeplini melodia obsesivă, cum ar fi aceea de blocare a anxietăţii, de autol in ist i re, de mascare a unor fenomene halucinatorii, â unor idei obsedante sau chiar-:a preocupărilor suicidare.
261.	MELODIN™) Israel - DCI Moprotilina • Antidepresiv timoleptic tetraciclic, derivat di-benzodiciclooctadienic, de tip N-metif-910-etano-antracenă-9(10H)-propilamină, cu acţiune arvti-depresivă, anxiolitică şi sedativă. Este indicat în depresii endogene, de involuţie, psihogene, în reacţii cu componentă depresivă, depresii de epuizare, depresii somatogene, depresii mascate, depresii de climacteriu. Buna sa toleranţă permite administrarea în doză unică (preferabil seara, avînd în vedere valenţa sa sedativă). Efectele secundare modeste îl recomandă drept un-antidepresiv de cursă lungă în tratamentul ambj-'
[O ]T IOJ
ch2-ch2-nh-ch3
lator. Nu se administrează concomitent cu IMAO. Necesită o pauză de minimum 14 zile.
262.	MELOTERAPIE (cf. gr. melos „cîntec” ; theropia ,,îngrijire”) — sin. MELTERAPIE ; M'U-ZICOTERAPIE • Metodă de psihoterapie non-verbală, care se bazează pe efectul binefăcător al muzicii asupra funcţiilor neuropsihice ale organismului uman.
Meloterapia poate fi folosită individual sau ?n grup, în cadrul unor programe terapeutice de scurtă durată sau cu durată medie. Este una din cele mai vechi metode de vindecare avîndu-şi originea la începutul civilizaţiei ; cele mai îndepărtate exemple cunoscute sînt cele din cadru! ceremonialelor la populaţiile primitive.
Egiptul antic recunoaşte virtuţiile terapeuiice ale muzicii, iar vechii greci au preluat metoda. Mai mult, Orfeu avea drept protector, ca şi Asclepios, pe zeul Apollo. Deşi mitologia greacă a păstrat imortalizată iubirea cîntăreţului tămăduitor, care a reuşit să aline cu lira sa suferinţa şi tristeţea, ea notează şi eşecul meloterapiei în faţa unor stări de agitaţie maniacală .(Orfeu este sfîşiat cu pumnale de bacantele insensibile la efectul muzicii, în dezinhibiţia lor).
Ulise, aşa cum relatează HOMER în IIiada, beneficiază de efectul muzicii atunci cînd este rănit, fiind înconjurat de soldaţii săi care îi cintă, oprmdu-i astfel hemoragia. Vechile scrieri ebraice relatează despre depresia lui Saul, care este tratată de regele David, cîntîndu-i din harfă şi reci-tîndu-i psalmi. PINDAR şi GALEN foloseau nu numai instrumentele, ci şi vocea pentru vindecarea bolilor, aşa numitele „cantatio morborum*’. Se spune că PITAGORA ar fi folosit lucrări rnu2i-
72/Md
Meloterapie ; istoric, metoda, rezultate
cale în moduî dorian pentru a trata stările de excitaţie provocate de psihoze sau beţie. în secolul al Vll-lea în Sicii ia, un medic celebru al timpului, BAGLIVi, folosea muzica şi dansul pentru tratamentul convulsiilor provocate de muşcăturile unui păianjen deosebit de veninos, numit Taran-tela. ,,TarantelaM, noua formă muzicală apărută cu această ocazie, a rămas, pînă în zilele noastre, fiind abordată de numeroşi compozitori în creaţia lor. LIETAUD, în 1776, în tratatul său de ,.Materie Medicală”, consideră şi el că muzica „poate fi folosită pentru a calma”. PINEL, părintele psihiatriei moderne, a încercat să folosească efectul sedativ al cantilenelor, iar doctorul MER-CURIN, să aline boala lui VAN GOGH, punîn-du-l să asculte bucăţi muzicale.
Desigur, o trecere în revistă a istoriei melote-rapiei este practic imposibilă, deoarece pretutindeni medicii, şi nu numai ei, au observat efectul vindecător al muzicii. Sîntem cu toţii beneficiarii mef'oterapiei din primele zile de viaţă, fiind cunoscut efectul sedativ al cîntecelor de leagăn cu care mamele îşi adorm sugarii ; şi nu este un secret pentru nimeni că existenţa cîntecului de dor oferă alinare nu numai interpretului. Fiecare individ, în afara oricăror sfaturi medicale, simte şi ştie ce fel de muzică ar dori să asculte în funcţie de di poziţia pe care o are. Un filozof francez spunea că ,,muzica este realizarea afectivităţii pure”. Ar fi eronat să se creadă însă că muzica are efect numai în tulburările psihice propriu--zise.
. HA RER şi colaboratorii, citaţi de ANGHE-LUTĂ şi NiCA-UDANGIU aiung la următoarele concluzii privind relaţia dintre muzică, funcţiile vegetative şi emoţii :
•	declanşarea sentimentelor şi emoţiilor prin intermediul muzicii presupune o anumită experienţă emoţională ;
•	gradul de reactivitate emotivă determină intensitatea modificărilor declanşate de muzică ;
•	modificările funcţionale depind de genul muzicii ascultate ;
•	repetarea aceleiaşi bucăţi este însoţită de diminuarea reacţiilor vegetative, datorită efectului de habituare ;
•	unele lucrări muzicale prezintă un ,,orga-notropism” ;
•	reacţiile emotive şi intensitatea tulburărilor vegetative sînt în mare măsură controlate prin voinţă şi prin atitudinea subiectului în momentul audiţiei. .
Efecte-e remarcabile ale muzicii s-au observat în boii’e cardiovasculare, în :speciaî în. hipertensiunea arterială, .ca şi în alte boli-cu componentă psihosomatică, ulcer gastroduodenal, diskirrezii, boli endocrine, dar şi în nevralgia dentară.
Introducerea muzicii într-o secţie de terapie intensivă cardiovasculară a scăzut mortalitatea cu peste 25%. GRAFEILLE raportează rezultatele în tratamentul ejaculării precoce, rolul benefic al muzicii putîndu-se înregistra şi în cazurile de autism, în psihozele afective şi delirant halucinatorii, ca şi în nevrozele obsesionale şi fobice. în psihozele autistice, meloterapia stabileşte o cale de comunicare, uneori singura, cu cel aflat în suferinţă. Participarea la grupul terapeutic în care se ascultă muzică reprezintă pentru bolnavul cu psihoză halucinatorie un mijloc de reîntoarcere către lumea realului, un prim pas al reinserţiei în societate. în psihozele afective, muzica poate calma agitaţia euforicului şi poate mobiliza resursele aparent prăbuşite ale depresivului.
r
j		
l	'■ A	
/i!		, ,, t\
t1 '> *	j	ii'
- n		/ H
Nevrozele beneficiază de efectul de relaxare al muzicii, iar fobiile pot fi decondiţkmate de anumite pasaje muzicale. Numai exagerări de moment, legate de un anumit context cultural, pot duce la afirmaţia că un număr de nevroze sînt legate de ritmurile muzicale modeme. Meloterapia se poate asocia cu alte mijloace terapeutice : dans-terapie, ergoterapie, somn-terapie.
Datorită caracterului ei non-v.erbal, ş.i deci a absenţei necesităţii ca receptorul să aibă o anumită capacitate intelectuală, meloterapia -poate fi folosită şi în tratamentul oligofreniilor, chiar-în i-dioţie. prin excitaţii ritmice. Meloterapia--se re-
Membru fantomă(s) ; Memo-Puren(M); Memorie
Mem/73
marcă prin absenţa practică a contraindicaţiilor (dacă bucăţile muzicale sînt bine alese).
O serie de instituţii s-au dezvoltat pe plan mondial în legătură cu promovarea acestei metode de tratament şi cu formarea „muzicoterapeu-tului” : Centrul de Cercetări şi Aplicaţii a Tehnicilor Psihomuzicale din Paris, institutul de Psihoterapie din Stockholm, Institutul de Cercetări Experimentale asupra Psihologiei muzicale din Salzburg, Fundaţia pentru Societăţi muzicale din SUA etc.
Meloterapia este folosită, în mod curent, în unităţile de psihiatrie din ţara noastră, cu bune rezultate.
263.	MELPAZIL(3i) Brazilia - DCI Diazepam • Tranchilizant derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-1,3-dihidro-1 -metif-5 Tenii- 2H-1,4-benzo-diazepină, cu acţiune sedativ-hipnotică, anxiolitică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de
diazepam(3I>.
264.	MEMBRU FANTOMĂ(s) sindrom (cf. lat. membrum „parte a corpului” ; gr. phantasma „fantomă”) - sin. ILUZIE A AMPUTAŢILOR® „Perceperea” de către subiect a prezenţei membrului amputat şi chiar a unor mişcări, senzaţii dureroase, parestezii, prurit, arsuri cu caracter permanent sau tranzitoriu resimţite la nivelul extremităţii amputate. Aparţine patologiei de schemă corporală, implicînd (după POROT) o frecvenţă de 8—12% din cazurile bolnavilor care au suferit o amputaţie. Un studiu clinic complet şi detaliata! acestui sindrom afost efectuat de BORN-STEIN într-un lagăr de deportaţi care suportaseră amputaţii.
Membrul fantomă, cel mai frecvent în cazul extremităţii distafe, este perceput ca şi cum ar avea poziţia pe care o ocupă în realitate, uneori este simţit „flasc” sau „contractat”, existînd posibilitatea apariţiei unor sincinezii la membrul omolog. POROT subliniază făptui că o obiectivare a acestei suferinţe poate fi obţinută prin executarea, la cerere, de către pacient a desenului propriei sale scheme corporale ; în acest desen extremitatea distală amputată apare grefată direct pe trunchi. Iniţial, acest fenomen a fost atribuit unei iritaţii periferice cauzalgice, iar apoi, LERICHE îl consideră consecinţă a existenţei unui nevrom. Astăzi este acceptată ipoteza conform căreia acest sindrom este datorat preexistenţei proiecţiei parietale a extremităţii amputate (cortexul este integru), la care însă nu mai sosesc aferenţele periferice, astfel încît „imaginea” respectivei extremităţi se formează fără a mai fi modelată, dirijată, numai pe baza unor deprinderi adînc înrădăcinate, a unor amintiri, a unor „intuiţii inconştiente" (POROT).
265.	MEMO-PUREN(m) RFG - DCI Pirocetam
•	Nootrop cu acţiune asupra telencefalului, deri-vat de GABA. Produsul ameliorează procesele biochimice cerebrale care stau la baza activităţii cognitive şi măreşte rezistenţa neuronilor cerebrali faţă de diferite agresiuni (toxice, traumatice). Nivelul acţionării se pare că ar fi telencefaiul, unde produsul creşte viteza de formare a acidului adenozintrifosforic şi stimulează procesele metabolice cerebrale. Pe plan funcţional, facilitează transferul intra- şi intermisferic şi întăreşte controlul cortexului asupra structurilor subcorticaie. Indicaţiile medicamentului sînt reprezentate de afecţiunile psihice secundare unui proces organic : sindrom de involuţie, tulburări circulatorii cerebrale, etilism cronic şi diferite toxicomanii, sindrom posttraumatic, tulburări de comportament la copii, întîrziere psihică. Medicamentul nu are acţiune stimulantă sau sedativă cerebrală, nu influenţează sistemul nervos vegetativ, este ipsit de toxicitate şi nu are contraindicaţii. Sînt posibile efecte secundare de tip : excitaţie sexuală, agresivitate (în special în demenţe). -
266.	MEMORIE (cf. gr. mneme „memorie, amintire”) • Ansamblul proceselor de întipărire (memorare), conservare (păstrare) şi reactualizare prin recunoaştere şi reproducere a experienţei anterioare (cognitive, afective, volitive) a omului. Este procesul psihic de stocare a informaţiei, de acumulare şi utilizare a experienţei cognitive, asigurînd continuitatea şi coerenţa vieţii psihice.
în concepţia vechilor autori, amintirile erau considerate a fi acumulate în anumite zone din creier, ca în modelul plăcii fotografice. în 1904, SÎMON vorbeşte de „urme” ale experienţelor trecute, pe care le denumeşte engrame, pentru a susţine că evocarea amintirilor este un proces complex de resintetizare, legat de prezenţa acestor engrame. In această teorie, toţi neuronii sistemului nervos ar putea, prin adaptarea cronaxiei lor, să realizeze o stare de sintonie.
în lumina modernă a informaticii, procesu! mne-zic este o succesiune de operaţii de engramare (schimbare de cod, cod-imagine, coduri simbo-lic-conceptuale, coduri ale tensiunii sau relaxării variabilelor motivaţionai-afective), codificare pentru facilitarea accesului ia informaţie şi obţinerea informaţiei, în funcţie de necesităţi. Refleciînd în mod selectiv, activ şi inteligibil trecutul experien-ţiai (memoria instinctivă a speciei), memoria individului, un produs al dezvoltării social-istorice umane, în strînsă relaţie cu toate celelalte componente ale psihismului, este o „piatră unghiulară a edificiului psihicului uman” (SECENOV).
Este bine stabilit pînă în prezent că performanţa mnezică depinde de factori neurofiziologici şi psihologici ca : gradul de maturare a sistemului nervos, starea de sănătate, prezenţa patologiei
74/Mem
Memorie : concept, criterii, mecanisme
neurologice cerebrale, vîrstă, interese, antrenament, factori afectivi, perceptivi şi prosexici. Este clară astăzi demarcaţia între memorie şi învăţare, aceasta din urmă implicînd buna funcţionare a proceselor mnezice. După cum arăta Ursula ŞCHIOPU, stadiile dezvoltării funcţiei nmezice ar fi următoarele :
•	între 1 —3 ani : dezvoltarea mecanismelor de fixare, caracterul afectogen al fixării şi evocării ;
•	între 3—7 ani : fixare şi reproducere susţinute afectiv în activitatea ludică ;
•	între 7—9 ani : caracter senzorial, neselectiv, fragmentar, începînd să se dezvolte aspectul voliţional.
Tot pe criterii psihologice, DELASIAUVE a încadrat în cinci grupe fenomenele care ţin de memorie :
•	repetiţiile mecanice (cele mai elementare manifestări ale memoriei) ;
•	obişnuinţa (pasivă şi automată) ;
•	memoria asociativă (presupune o intenţionalitate) ;
•	memoria evocativă (necesită intervenţia selecţiei voluntare, evocarea fiind căutată în funcţie de datele situaţiei prezente) ;
•	memoria reflexivă (varianta cea mai intelec-tualizată a proceselor mnezice) are scop creator şi se sprijină pe formele anterior descrise.
De asemenea, se diferenţiază : memoria involuntară şi memoria voluntară (din punctul de vedere a! intenţionalităţii), memoria logică şi memoria mecanică (din punctul de vedere al modalităţilor de fixare şi al înţelegerii semnificaţiilor) ; memoria senzorială, memoria cognitivă, memoria afectivă (în funcţie de conţinut şi modalitate de evocare) ; memoria imediată şi memoria de lungă durată (din punctul de vedere al performanţelor, necesităţilor de reproducere şi al criteriului temporal).
în funcţie de originea intrării în acţiune a mecanismelor de stocare a informaţiei (memorarea şi reactualizarea) se realizează două faze care, la rîndul lor, au fiecare cîte două sub-procese : fixare -f păstrare şi respectiv, recunoaştere + reproducere. La acestea, MINKOWSKI adaugă aspectul de conduită temporală pe care-l capătă memoria dacă o considerăm drept funcţie de timp, variind după parametri ,,ce a fost înainte” şi ,,ce va fi după”. GUIRAUD subliniază, la rîndul său, puternica tonalitate afectivă care încarcă toate amintirile noastre, iar aspectul aşa-numitei memorii inconştiente, în viziunea psihanalizei, nu poate fi neglijat.
j, DELAY propune o altă sistematizare a faptelor ce ţin de memorie : memoria senzorio-mo-torie, ce cuprinde amintirea elementară a senzaţiilor şi mişcărilor (este comună omului şi animalelor) ; memoria autistică, proprie domeniului
visului şi delirului, supusă dinamic inconştientul lui ; memoria socială, strîns legată de categoriile logice, implicînd ordine raţională şi o concepţie socială despre timp.
Neputînd pune semnul egalităţii între memorie, ca funcţie şi senzaţii, percepţii, gnozii, limbaj etc.,
trebuie să luăm tn considerare şi aspectul de localizare discutat în lucrările consacrate memoriei şi tulburărilor ei, precum şi datele recente, privind neurochimia sa. Astfel, integritatea anumitor structuri nervoase este o condiţie indispensabilă procesului de evocare, ca şi a aspectelor de fixare ale memoriei, Demonstrînd afectarea constantă a corpilor mamilari în sindromul Korsakov, tot DELAY implică circuitul hipocampo-mamilo--talamo-cingular, ca avînd o preponderenţă semnificativă (mai ales tuberculii mamilari şi cornul lui Amon) în apariţia tulburărilor de memorie (afectarea bilaterală este obligatorie). LHERMITTE conferă aceluiaşi circuit (analog cu ce! descris de PAPEZ, pentru fenomenele emoţionale) rolul pe care îi are formaţiunea reticulată pentru cortex (simulare şi facilitare).
în privinţa cercetărilor biochimice, părerile sînt unanime în ceea ce priveşte rolul pe care acidul ribonucieic (ARN) îl joacă (respectiv stimularea sintezei sale) în rapiditatea proceselor de învăţare, şi cei al acidului dezoxiribonucleici (ADN) pentru informaţia genetică. Mediatorii noradrenergici par a fi implicaţi în unele tulburări psihice de tipul sindromului Korsakov (metabo-liţii noradrenalinei sînt crescuţi în lichidul cefalo-
Memorie; Memorie-tulburori; Menorhâ
M em/75
rahidian a! acestor bolnavi). Metodele de electro-fiziologie, în care înregistrările complexe EEG sînt prelucrate pe calculator, au folosit tehnici cu potenţiale evocate, ce au relevat existenţa unor modele (paternuri) ale activităţii electrice în cazul activării mnezice specifice.
Discutînd despre metodele de investigare a memoriei, analiza factorială îşi propune evaluarea memoriei brute, a forţei mnezice, fără implicaţii cognitive, propunînd pentru memorare cupluri de silabe fără semnificaţie. în general însă probele de investigare a memoriei îşi propun evaluarea performanţelor mnezice prin procesele de memo-rare-fixare-stocare-reactualizare- recunoaştere-re-producere, ţinînd seama de toţi factorii care pot influenţa performanţa. Cele mai folosite probe la noi în ţară sînt: scala Wechsler pentru memorie, metoda Vierbegger, metoda Bernstein, proba Rey, proba Kim, proba Benton, proba Barbizet.
Complexitatea funcţie mnezice, integrarea ei deplină cu întreaga viaţă biopsihologică se răs-frînge implicit în patologie, considerîndu-se că, practic, orice afecţiune psihică îşi lasă amprenta asupra funcţiei mnezice. J. DELAY a încercat să ofere o explicaţie prin ,,legea disoluţiei”, plecînd de la premisa că evoluţiafilogenetică şi ontogene-tică a sistemului nervos s-a făcut de la simplu la complex. Din acest punct de vedere, disotuţia memoriei semnifică procesul invers, de la complex îa simplu, de la voluntar la automat, exemplul fiind oferit de amneziile de involuţie, care încep prin tulburări ale memoriei sociale, apoi eliberarea memorie\ autistice şi persistenţa memoriei senzi-tivo -motorii. Tulburările de atenţie par să exercite* în majoritatea cazurilor, un rol însemnat în geneza tulburărilor mnezice, deoarece nu se poate reţine ceea ce nu este fixat cu suficientă tărie, şi nici evoca ceea ce nu este bine fixat. De aceea, studiul funcţiei mnezice este intim legat de cel al atentiei, ducînd.în psihopatologie, la aceeaşi inter-cond'tionare-> AMNEZIE, ATENTIE, DISMNE-ZIE.’
267.	MEMORIE(T) test®Testele de memorie se aplică subiecţilor în scopul de a evalua calitatea memoriei şi/sau deficienţele ei. Cei mai frecvent utilizat este testul în care se prezintă serii de cifre sau cuvinte enunţate sau arătate tahitoscopic, timp de o secundă. Se folosesc, de asemenea, teste în care subiectului i se prezintă forme geometrice mai mult sau mai puţin complicate, figuri asemănătoare jocului ,,kim” (obiectele sînt arătate pentru o scurtă perioadă de timp, după care i se cere subiectului să le descrie din memorie).
268.	MEMORIE —tulburări • Clasic, aceste tulburări se împart în două mari grupe : cantitative şi calitative. Această clasificare are o motivare de ordin didactic, deoarece niciodată în practică grupele nu pot fi separate ; se poate vorbi, mai
curînd, de preponderenţa ur>ui tip de tulburări sau a altuia. Clasificarea schematică a acestor tulburări distinge :
% Dismnezii cantitative :
•	Hipermnezii :
—	mentismul
—	viziunea retrospectivă
•	Hipomnezii :
—	lapsusul;
—	anecforia ;
•	Amnezii :
—	anterograde (de fixare) ;
—	retrograde (de evocare) ;
—	localizare (lacunare) ;
—	progresive (retro-anterograde).
0 Dismnezii calitative :
•	Iluzii mnezice (sinteza mnezică imediată) :
—	criptomnezia ;
—	iluzia de recunoaştere ;
—	iluzia de nerecunoaştere ;
—	paramnezia de reduplicare ;
•	Alomnezii (rememorarea trecutului) :
—- pseudoreminiscenţele ;
—	ecmnezia ;
—	confabulaţia.
269.	MENARHĂ (cf. gr. men „lună” ; archoics ,,primitiv, originar”) • Fenomen fiziologic de stabilire a primului ciclu menstrual, care apare între 11 — 16 ani. Menarha nu corespunde şi cu maturizarea sexuală, determinînd la unele tinere apariţia unor stări de anxietate, provocate, de fapt, de lipsa unei educaţii sexuale, de frica de căsătorie, stări ce pot fi înlăturate prin măsuri educative adecvate. Instalarea ei precoce poate determina tulburări de comportament, în sensul unei precocităţi sexuale, pubera neavînd maturitatea intelectuală şi emoţională necesară controlului situaţiilor la care se expune prin conduita sa. O instalare tardivă a menarhei poate fi cauza unor sentimente de inferioritate, precum şt a izolării de celelalte tinere.
270.	MENDON(1I) Coreea — DCI Dipotassium Clorazepatm Tranchilizant, derivat benzodiaze-pinic de tip 7-clor-2,3-dihidro-2, 2-dîhidroxi-5-fe-
KOH
IOT \c00eK•
(O)
nil-1H-1,4-benzodiazepin~3-acid carboxilic, cu acţiune anxiolitic-miorelaxantă şi sedativă. Buna sa toleranţă şi efectele sedativ hipnotice mai modeste îi conferă o largă utilizare.
76/Men
Menesin^; Miniere^ ; Meningită*•
271.	MENESIN^* Japonia — DCI Mefenesin • Tranchilizant derivat de giiceroi de tip 3-(0-metil-fenoxi)-1,2-propandiol cu acţiune miorelaxantă şi sedativ-anxiolitică.
272.	ME'Nl£RE(s) sindrom - sin. CLAUDICATIE INTERMITENTĂ LABIRINTICĂ ; VERTIJ AURICULAR# Triadă paroxistică constînd în : vertij, hipoacuzie, acufene, însoţite de tulburări vegetative şi anxietate. Etiologia pare a fi legată de perturbări în sistemul simpatic cranian. Unele atacuri subite de ameţeală din sindromul Meniere pot fi confundate cu anxietatea acută, dar acestea sînt întotdeauna însoţite de nistagmus, hipoacuzie şi alte semne de suferinţă a urechii medii, care nu se întîlnesc în tulburările survenite în timpul cri-zeior de panică.
Tratamentul constă, în cazul circumstanţelor necunoscute, în odihnă şi agenţi antihistaminici. Uneori intervenţia chirurgicală devine inevitabilă, datorită recurenţei frecvente a vertijului.
273.	MENINGITĂ^ boală (cf. gr. meninx „membrană")# Inflamaţie a meningelor, de etioiogie variată ; se caracterizează prin manifestări clinice specifice, întîlnindu-se constant, dar cu intensitate variabilă, următoarele sindroame :
•	sindromul meningeal, reprezentat de : semne de iritaţie meningeală (redoarea cefei, semnul Kernig, Brudzinski, Lasegue), foto-fobie, rahialgii ;
•	sindromul de hipertensiune intracraniană (HiC) : cefalee, vărsături, bradicardie, stare confuzională, convulsii ;
•	sindromul encefalic difuz, datorat edemului cerebral subiacent, manifestat prin stare confuzională, semne de focar : paralizii, manifestări extrapiramidale şi cerebeioase ;
•	sindromul infecţios general : febră, frisoane* astenie, iritabilitate, în etiologiile infecţioase-
Etiologia meningitelor infecţioase (după CĂ-RUNTU) este următoarea :
Tabel nr. LXXV
ETIOLOGIA MENINGITELOR INFECŢIOASE
V19 STA	VIRUSURI		BACTERII		FUNGl Foarte rar	PROTO-ZOARE Excesiv de rar	M£TA-Z OARE (hei minţi) Foarte rar
	Frecvent	Rar	Frecvent	Rar			
f	2	3	4	5	6	7	8
Adulţi, copu mari	Entero- virusuri: •	Coxsa-ckîe A,B •	Echo •	Myxo-virus pa-rotiditis	•	Chorio-menin-gita limfoci-tară •	Herpes simplex •	Poxvirus offi-cinalis •	Varicel-la Zos-ter •	Epstein-— Barr •	Myxovi-rus in-fîuenzae •	Togavi-rusuri •	Rubeoiă •	Hepatite virale 9 Altele	•	Neisseria meningitidis •	Streptococ-cus pneu-moniae	•	Leptospira sp. •	Haemophilus influenzae •	Streptococcus sp. •	Listeria mo-nocytogenes •	Staphylococus aureus •	Pseudomonas aeruginosa •	Escherichia coli •	Klebsielia pneumoniae •	Mycobacterium tuberculosis •	Treponema pallidum •	Acinetobacter sp. •	Chlamidii	•	Cripto-coccus neofor-mans •	Candida albicans •	Asper-gilius sp. •	Alţii	•	Hartma-nella sp. •	Naegle-ria sp. •	Toxo-pîasma gondii	•	Trichi-nella spira! is •	Altele
Meningită : etiologie, diagnostic	Men/77
Continuare tabel nr. LXXV
1	2	3- ■	4	5	6	7	8
Sugari, copu mici	Idem	Idem	•	Haerno-philus influenzae •	Bacili ente-rali gramne-gativi •	Streptococ-cus pneu-moniae •	Neisseria meningitidis	•	Streptococcus grupa A, B •	Listeria mono-cytogenes •	Mycobacterium tuberculosis Staphylococcus aureus •	Leptospira sp. •	Altele	Idem		
Nouri ăscuţj		•	Entero-virusuri •	Altele	•	Escherichia coli •	Klebsiella--Enterobac-ter •	Alţi bacili gramnega-tivi enterali •	Listeria mo-nocytogenes •	Streptococ-cus A sau B	•	Streptococcus pneumoniae •	Haemophilus influenzae •	Neisseria meningitidis © Staphylococcus aureus •	Altele			
După acelaşi autor, redăm etapele diagnosticului clinic şi para clinic al acestor afecţiuni precum şi diagnosticai diferenţial :
Tabel nr. LX XVI DIAGNOSTICUL DIFERENŢIAL AL MENINGITELOR INFECŢIOASE
		Tipul meningitei		
Manifestări	Bocteriană purulentă	Seroasă, aseptică (virală, feptospirală)	Tuberculoasă, mi coti că	Amibianâ
1	2	3	4	5
CLINICE :				
• Debut	brusc	insidios (brusc)	insidios	brusc
m Stare generală	mult şi rapid	puţin (mult)	progresiv	rapid şi mult
	alterată	alterată	alterată	alterată
• Febră	mare	moderată (mare)	progresivă	mare
m Sindrom	foarte accentuat:	puţin accentuat;	progresiv accen-	foarte accentuat
meningean	(adulţi)/absent (nou-născuţi, sugari)	absent	tuat	
# Sindrom	moderat (accen-	foarte discret	progresiv	intens
encefaHtic	tuat uneori)	absent		
m Paralizii	rareori	nu	frecvent : nervi cranieni, vezicale	nu
78/Men
Meningita : diagnostic diferenţial
Continuare tabel nr. LXXVi
1	2	3	4	5
LCR :				
• Aspect	rapid purulent	clar (opalescent)	clar (opalescent)	purulent-
• Reacţia :				hemoragic, brun
Pandy (nor-	+ 4-4-	+ / + +	+ 4-4-	4-4- +
mal negativă)				
• Vă!	nu, coagul gros	nu	văl fin deseori	nu, uneori
(normal absent)	uneori			coagul
• Celule nucleate				
— număr (normal:	>1 000. Uneori	sute (uneori 1000 —	sute	mii
1 — 3/mm)	doar zeci/sute, dar cu o cantitate imensă de pneumo-coci/meningococi care tulbură LCR	2000)		
- tip	Polinucleare	mononucleare poli-	limfocite 90—95	polinucleare, he-
	peste 98%	morfe peste 95% ;	%, polinucleare	matii
		în prima zi (posibil) polinucleare 60 — -70%	5-10%	
# Microorganisme			Mycobacterium	
— frotiuri	bacterii prezente	absente		preparat umed,
	(absente)		tuberculosis pre-	frotiuri colorate
			zent (absent), fungi	Giemsa
— culturi	rapid pozitive	negative, pe mediile	lent pozitive,	posibil pozitive
	(uneori negative)	uzuale ; foarte lent	(negative) pe	pe medii artifi-
		pozitive (negative),	medii speciale	ciale, culturi de
		în condiţii speciale		ţesuturi
• Proteine (normal	i>40 mg (100—500)	în 80% din cazuri,	>100 (500) mg	>100 mg
15-45 mg/100 ml)		normale/uşor cres-		
		cute ; în 20% din cazuri 100 mg		
• Glucoza (normal	<40 mg (mai mică	în 85% din cazuri,	<40 mg (mai	40 mg
45—60 mg/100 ml,	decît 50% din glice-	normală ; în 15%	mică decît 50%	
egală cu cca. 50%	mia concomitentă)	din cazuri, uşor	din glicemia con-	
din glicemia conco-		crescută	comitentă)	
mitentă)				
• Cloruri (normal	700 mg	normale	<700 mg	?
700-740 mg/				
100 ml)				
ALTE PRODUSE PATOLOGICE				
• Sînge	hemocultun	cultivarea ieptospi-	—	uneori amibe
		relor virusurilor		(excepţional)
		(excepţional), sero-		
		logie pentru leptos-		
		pire, virusuri		
• Materii fecale	—	coproculturi pentru enterovirusuri	—	—
• Urină		culturi pentru lep-tospire (rar), evidenţiere de virusuri (excepţional)		
• Spută		—	evidenţiere de	—
			Mycobacterium tuberculosis, fungi	
# Biopsie hepatică	—	—	granuloame	uneori amibe
			tuberculoase,	(excepţional)
			fungice	
Tabelul nr. LXXV1I
DIAGNOSTICUL COMPLEX AL MENINGITELOR
INVESTIGAŢII EPIDEMIOLO- GIE	INVESTIGAŢII CLINICE			INVESTIGAŢII DE LABORATOR		
	Sindromul infecţios general +/ + + 4~	Sindromul meningean _j.. -j~ j-	INVESTIGAT!! PARACLINICE + /+ +	Evidenţierea agentult etiologic + + +	1 Reacţia inflamatorie a LCR -f 4-/ + + +	Seroiogia 4-/ 4-4-4-
cazuri similare (epidemie), contact cu rozătoare, cîini, porci, baie în apă stătătoare	•	febră + •	frisoane + •	mialgii -f •	stare generală alterată (septică) + + •	inapetenţă (adulţi) + •	iritabilitate (nou-născuţi) + +	SIMPTOME : •	de HIC : —	cefalee -{- + + —vărsături + + —	convulsii -]- + —	comă 4-4- •	fotofobie | •	rahialgii + SEMNE •	de HIC : —-bombarea fonta-nelei 4-4-4- —	bradicardie + —	HTA + •	de iritaţie radicu-Iară : —redoarea cefei H—1— —semnul Kernig 4-4- + —	semnele Brudzin-ski 1, II 4- + —	semnul Lasegue + —	s. trepiedului + —	s. sărutului 4-	•	examen ORL •	examen P.O. •	radiografii craniene	LCR •	microscopie + •	imunoelectrofore- ză + + •	culturi 4-4- + •	inoculare pe animale 4- + ALTE PRODUSE : •	sînge + + + •	elemente eruptive 4~ + + •	materii fecale 4- •	biopsie hepatică + + + •	urină + •	spută (TBC) -1 +	MACROSCOPIC : •	presiune •	transparenţă •	culoare MICROSCOPIC : •	citologie BIOCHIMIC : •	pro teine •	glucoză •	cloruri	•	leptospire 4- 4- + •	sifilis 4-4-4“ •	rickettsii + + + •	virusuri 4-4
Meningita : criterii complexe de diagnostic Men/79
80/Men
Meningita : purulentă, turberculoasă ; Meningoencefalită
Tratamentul este etiologic specific în meningitele infecţioase, şi patogenicîn celelalte. Prognosticul este legat de gradul de afectare a cortexului cerebral şi de sechelele neuropsihice care pot persista : oligofrenie (dacă boala debutează la copii, sub trei ani), stări psihopatoide, comiţiali-tate, tulburări diencefalo-hipofizare, hidrocefalie cu presiune normală.
274.	MENINGITĂ PURULENTĂ (cf. gr. meninx >
lat. pus „puroi”) • Inflamaţia de etiologic bacteri-ană a meningelor. Cînd agentul infecţios pătrunde pe cale sanguină sau are ca punct de plecare rino-faringele (ca în cazul meningococului, pneumoco-cului, bacilului Pfeiffer, p i o c i an icului), meningitele se numesc primitive. Cînd meningita este consecinţa unei contaminări de la o infecţie din vecinătate (otită, mastoidită, traumatism cranian, focar pulmonar, cardiac, intestinal, genital), se vorbeşte de meningită secundară.
Ariatomopatologic, se evidenţiază o arahnoidită supurată, cu endovascularită şi tromboza vaselor arahnoid iene.
Debutul clinic este brutal, cu sindrom menin-geal,' sindrom de hipertensiune intracraniană şi sindrom infecţios general. Lichidul cefalorahidian este tulbure sau purulent, cu polinucleoză, protei-norahie şi glicorahie crescută. La examenul pe lamă, în lichidul cefalorahidian se identifică germenul implicat. Tratamentul este specific, cu antibiotice conform antibiogramei.
275.	MENINGITĂ TUBERCULOASĂ (cf. gr.
meninx ; lat. tuber ,,tumoare”) • Formă de meningită care prezintă anumite particularităţi faţă de celelalte meningite infecţioase :
•	debut insidios, stare generală progresiv alterată, febră moderată, sindrom meningeal şi encefalitic care se agravează treptat ;
•	apar frecvent paralizii de nervi cranieni şi paralizie vezicală ;
•	lichidul cefalorahidian prezintă cîteva sute de celule pe milimetru cub, predomjnînd iimfocitele (90—95%), proteinorahie peste 100 mg%, iar pe frotiul din lichidul cefalorahidian se izolează Mycobacterium tuberculosis (care tranşează diagnosticul) ;
ti la examenul fundului de ochi apar tuberculi caracteristici.
Tratamentul cu antibiotice a ameliorat considerabil prognosticul, însă 6—20% din cazuri prezintă sechele psihice, cel mai frecvent, deficit intelectual, cu atît mai grav cu cît vîrsta debutului este mai micăi Se menţionează dereglări diencefalice şi endocrine (obezitate, sindrom adipozogenital). Printre sechelele cele mai grave se consideră hidro-cefalSa ventriculară, cu presiune normală. Au fost deschise şi cazuri cu evoluţie spre demenţă.
276.	MENINGO- (cf. gr. meninx „membrană”)
•	Element de compunere care introduce referirea la meninge.
277.	MENINGOCOCIC(s^ sindrom (cf. gr. meninx; kokkos ,.grăunţă”) • Sindrom infecţios, avînd drept agent patogen meningococul, care are tropism pentru meninge şi determină o stare septi-cemică gravă, asociată cu o componentă menin-geală latentă sau manifestă, cu fenomene de coagulare intravasculară diseminată-»- MENINGITĂ PURULENTĂ, MENINGOENCEFALITĂ.
278.	MENINGOENCEFALITĂ (cf. gr. meninx ; enkephaios ,,creier”) • Neuroinfecţie ce etiologie variată, care determină inflamarea menmgefor'şi a encefalului, cu expresie clinică polimorfa şi evoluţie gravă.
Clinic, se evidenţiază : sindrom memngitic, sindrom encefalomielitic, febră şi tulburări psihice.
% Sindromul meningitic implică :
•	tulburări senzitivo-senzoriale : cefalee, ra-hialgii, fotofobie, hiperalgezie cutanată, du-
. reri la comprimarea maselor musculare ;
•	contractură musculară, pusă în evidenţă 'prin atitudinea în „cocoş de puşcă” sau în
opistotonus, redoarea cefei, semnul Kernig şi Brudzinski.
9 Sindromul encefolic polimorf cuprinde :
•	tulburări neurologice : convulsii tonico-clo-nice, hemiplegie, rigiditate extrapiramidală, mioclonii, mişcări coreice, atetozice, afectarea nervilor cranieni, pareze, paralizii, hipoacuzie, scăderea acuităţii vizuale.
% Tulburările psihice sînt reprezentate de un sindrom psihoorganic acut : confuzie de diferite intensităţi, delir, agitaţie psihomotorie.
Sechelele psihice, constînd din : sindrom dete-riorativ, oligofrenie (dacă meningoencefalita a debutat la vîrsta mică), sindrom psihopatoid, cere-brastenic, epilepsie secundară, cedează lent sau se cronicizează. Patogenia lor este determinată de cicatr ici Ie de la nivelul ţesutului nervos, tulburările de circulaţie cerebrală şi reacţia psihogenă la defectele neuropsihice.
279.	MENINGOENCEFALOCEL (cf. r * meninx ;
enkephaios ,,creier”; ke/e „tumoare”) — sm. CRA-NIUM BIFIDUM • Herniere a conţinuta ui intra-cranian (meninge, ţesut nervos, ventricul) prin-tr-un orificiu cranian (congenital), situat frecvent pe linia mediană. Cînd prolabarea conţinutului cranian este reprezentată numai de meninge şi lichid cefalorahidian, poartă denumirea de menîn-gocel ; cînd sacul herniat conţine şi porţiuni din-tr-un ventricul, se numeşte encefaloventriculocel. Cel mai frecvent întîSmte sînt însă meningoence~ falocelele, punga herniată fiind constituită dîn meninge, lichid cefalorahidian şi substanţă nervoasă.
Menkes^ ; Menoci!^ ; Menopauză
Men/81
După sediu, meningoencefalocelele sînt clasificate astfe! :
•	de convexitate (occipitale, parietale, fron-tale-mterfrontale, laterale) ;
•	fronto-etmoidale (nazo-frontaie, nazo-et-moidale, nazo-orbitare) ;
•	bazele neexteriorizate (sfeno-orbitar, sfe-no-maxilare nazo-faringiene, sfeno-etmoi-dafe, sfeno-faringiene).
Radiografie, orificiul cranian anormal este rotund sau ovalar, cu limite discret condensate (datorită efectului compresiv) ; cu timpul, diametrele acestuia pot creşte, realizîndu-se deformări şi/sau dislocări ale regiunilor osoase din jur. Ventriculo-grafia evidenţiază ţesutul cerebral şi conţinutul Iichidian al sacului herniat. Alături de semnele neurologice (parapareză, diplegie spastică, crize epileptice), sînt frecvente întîrzierea psihomotorie, precum şi alte malformaţii asociate (micro-cefalie,-; macrocefalie, meningo-mielocel etc.). în anumite situaţii, diagnosticul diferenţial se face cu cefalhematomui calcificat al sugarului (radiologie bombează tabla externă şi nu se constată prezenţa orificiului osos) ; fracturi la nivelul bazei craniene : tumori maligne craniene (aspect osteolitic cu margini neregulate) ; sinus pericranian. Prognosticul este în raport cu sediul meningoencefalocelului, conţinutul sacului herniat şi anomaliile asociate, în 1/3 din cazuri, tratamentul este chirurgical.
280.	MENKES(b) boală - sin. BOALA „URINl-LOR CU MIROS DE SIROP DE ARŢAR” (Maple Syrup Urine Disease); LEUCINOZĂ# Boală genetică dismetabolică, transmisă recesiv-autosomal, descrisă de MENKES şi colaboratorii, în anul 1954. Se caracterizează biochimic prin blocarea transformării unor acizi aminaţi (valină, leucină şi izoleu-cină) în acizi cetonici. Din punct de vedere clinic şi evolutiv, se descriu trei forme :
•	acuta — care debutează ia scurt timp de la naştere, cu tulburări digestive (vărsături), respiratorii (crize de cianoză prelungite) şi neurologice (hipertonie generalizată, crize de opistotonus, convulsii generalizate, tulburări de ccnştir-ţă), cu evoluţie spontană, rapid mortală ;
•	subacutâ — cu crize de opistotonus, coreo--atetoză, convulsii, întîrziere psihomotorie, cu supravieţuire peste un an ;
•	atipică — în care simptomele neurologice şi întîrzierea psihică cedează rapid, iar supravieţuirea se poate prelungi.
Diagnosticul se bazează pe datele clinice şi de laborator (valori crescute în plasmă pentru valină, le.ucină, izoleucină şi metionină şi scăzute pentru cisteină ; valori urinare anormale de va'ină, leucină, izoleucină şi de cetoacizi corespunzători ; absenţa acizilor izobutiric, izovaierianic şi metli-butiric în plasmă şi urină).
Diagnosticul diferenţial se face cu fenilcetonuria (care are o evoluţie mai lungă, este însoţită de pigmentaţie, eczeme şi prezenţa acidului fenilpiru-vic în urină) şi cu galactozemia congenitală (care prezintă hepatosplenomegalie, cataractă, gaiac-tozurie, deficit al galactozo-1-fosfat-uridil -trans-fe razei).
Tratamentul constă în reducerea aportului alimentar de leucină, valină şi izoleucină. în formele tratate precoce, dezvoltarea psihomotorie poate rămîne nealterată.
821. MENNINGER-LEREANTHAL8 semn-
sin. HEAUTOSCOPIE-* AUTOSCOPIE (externă).
282.	MENOCIL(m) Elveţia, RFG - DCI Amino-rex • Psihotrop de tip 2-amino-5-fenil-2-oxazolină, cu acţiune psihostimulentâ şi anorexigenă, practic fără efecte simpaticomimetice.
283.	MENO- (cf. gr. men „lună11)# Element de compunere care introduce semnificaţia de menstră.
284.	MENOPAUZĂ (cf. meno-; gr. pausis ,.încetare”) - sin. CLIMACTERIU FEMININ • Etapă, în ontogeneza femeii, caracterizată printr-un ansamblu de modificări ale fiziologiei genitale şi avînd ca element definitoriu oprirea ciclurilor menstruale. Se poate instala într-un interval de timp de aproximativ zece ani, intercalîndu-se între perioada maturităţii şi presenescenţă. Deşi preludiul declinului biologic, şi în special a! celui go-nadic începe chiar de la30 de ani, vîrsta specifică apariţiei menopauzei este cuprinsă între 45 — 55 ani. Majoritatea autorilor sînt de acord că termenul de climacteriu este mai adecvat, exprimînd mai plastic fenomenul de declin (klimakter ,,treaptă de scară”).
Numeroase teorii au căutat să explice determinismul acestei perioade din ontogeneza femeii. Studiile efectuate pe fibroblaşti de embrioni umani de către HAYFLIK şi MORHEAD au evidenţiat „fenomenul Hayflik”, demonstrînd faptul că moartea este o proprietate inerentă a celulelor vii, a vieţii însăşi. După un număr aproximativ fix de reproduceri, celulele mor. Pe baza fenomenului, a fost elaborată ipoteza unei ştergeri induse genetic a capacităţii de a traduce mesaje, în celulele aflate în curs de îmbătrînire.
O altă teorie interesantă, cea a „ceasului biologic”, presupune existenţa unui sistem de periodizare, care activează sau blochează unele seturi de gene, în funcţie de faza ciclului vita! în care se află organismul. în acest mod sînt codificate mecanis-
6—c. 838
82/Men
Menopauza : manifestări psihice ; Menopauză
mele de autodistrugere sau de dezactivare a genelor, cu rol în menţinerea unor funcţii. Reglarea crcnometrului biologic ar fi dependentă de un centru situat în nucleul suprachiasmatic. Teoria susţine astfel ipoteza unei periodizări controlate de sistemul neuroendocrin.
în viziunea lui BURNET, „ceasul biologic" ar fi programat genetic şi ar avea ca expresie directă fenomenul Hayflik. Fiecare organ îşi are necesităţile sale de timp în ceea ce priveşte cheltuirea ,,cotei de celule programate”. Ovarul ar fi printre primele organe care îşi epuizează această cotă. Se pare totuşi că nu ovarul este cel care îmbătrî-neşte primul, fapt demonstrat de răspunsul său la eliberarea de gonadotrofine prin transpunerea chistică, ci aria preoptică a hipotalamusului anterior, răspunzătoare de secreţia ciclică a factorului hipofizotrop cu acţiune predominantă asupra hormonului luteotrop, luteotrop hormon-reali-sîng factor (teoria centrală).
Desfăşurîndu-se pe o perioadă de timp relativ Iurgă, menopauza se realizează în trei etape :
#	premenopauza — durează cîţiva ani şi se caracterizează prin insuficienţa progestero-
nică şi menometroragii ;
m menopauza propriu-zisă — predomină insuficienţa estrogenică şi ciclul dispare ;
#	postmenopauza — secreţia de estrogeni se opreşte aproape complet.
Cunoscută şi sub denumirea de „vîrstă critică”, menopauza, este o perioadă de criză al cărei răsunet depinde de factori socio-culturali, familia!*, profesionali, la care se adaugă modul de structurare a personalităţii femeii. Modificările fizice, estetice, biologice, sînt acceptate de femeia cu o bună integrare socio-profesională, cu o viaţă sexuală satisfăcătoare, ca „incidente” normale, în schimb, alte femei trăiesc dureros dispariţia cidului şi a fecundităţii, ca pe o pierdere a feminităţii şi o tristă decădere, prezentînd semnele unei veritabile „menopauze morale” (LEVY-VALENSI),
O parte dintre manifestările prezente în perioada menopauzei sînt specifice insuficienţei estro-ganice şi modificării reactivităţii diencefalice, cu-ptulînd un ansamblu de tulburări neurovegeta-t»ve : valurile de căldură (bufeurile — accese de va.;odilataţie cutanată, de obicei, localizate la faţă şi la jumătatea superioară a trunchiului, însoţite de anxietate, palpitaţii, urmate de transpiraţii), aritmiile, precordalgiile, hipertensiunea arterială, dispepsiile, colopatiile, colecistopatiile, nevralgiile, cefaleea, vertijul, febra de menopauză, dermatozele sau dermiteie atrof ice etc. Altele sînt rezultatul unor procese complexe, care asociază insuficienţei hormonale declinul tuturor funcţiilor organismului şi influenţa factorilor socio-culturali. Apar tulburări mnezo-prosexice, iabilitate emoţională, irascibilitate, anxietate, stări depresive insomnii, astenie, diminuarea randamentului util.
Nu rareori, intervin mecanisme de supracompen-sare şi apare o hiperactivitate generală, un entuziasm adeseori nejustificat, atitudini pasionale.
Tulburările psihice pot depăşi intensitatea reacţiilor. Manifestările vegetative şi cenestezice pot determina focalizarea angoasei pe teritoriul somatic şi apariţia preocupărilor hipocondriace. Menopauza poate constitui un teren favorabil apariţiei psihozelor acute, delirurilor cronice, debutului melancoliei de involuţie. Instalarea menopauzei coincide frecvent cu accese maniacale sau depresive. Instituirea unui tratament substitutiv hormonal se face numai după efectuarea unui bilanţ clinic general. Manifestările psihice necesită un tratament cu sedative, anxiolitice, antidepresive. Tulburările neurovegetative (în special bufeurile, care se află pe primul plan) se combat prin administrarea de estrogeni, medicaţie anticatecolami-nică (alfa- şi betablocante) de tipul Plegomazi-nului şi Propranolului sau cu acţiune directă pe catecolaminele cerebrale (de tipul Agozolului). Antiserotoninicele de tip Peritol, cu efect sedativ, dau şi ele rezultate foarte bune. în sfîrşit, psihoterapia, crearea unui climat socio-profesional şi familial favorabil, vin în sprijinul femeii aflate la „vîrsta critică”.
285.	MENOPAUZĂ(d) delir • Încercînd să delimiteze caracteristicile principale ale acestor deliruri, MICHAUX arată că ele iau cel mai frecvent aspectul unor bufee delirante, avînd drept tema-
tică gelozia, erotismul sau misticismul şi pot fi însoţite de o producţie onirică. Vindecarea este ce! mai adesea rapidă, tratamentul constînd în administrarea de neuroleptice sau în terapie eiec-troconvulsivantă. Delirurile de aspect cronic ale acestei perioade iau cel mai adesea forma deNru.
Menopauza : depresie, modificări psihosomatice
Men/83
lui senzitiv de relaţie (KRETSCHMEH : paranoia fetelor bătrîne, a guvernantelor).
286.	MENOPAUZĂ - depresie la • Nu s-a
stabilit încă dacă menopauza — etapă fiziologica a vieţii femeii, considerată în acelaşi timp şi o „criză” — este sau nu un avantaj al evoluţiei filo-genetice (numai la specia umană există meno- şi andropauză). Cert este că ea înseamnă o schimbare profundă a întregului statut bio-psiho-social al femeii. Există multiple rapoarte, în cadrul conferinţelor internaţionale cu această temă, care atestă faptul că menopauza, prin multiplele perturbări pe care le creează, a devenit una dintre principalele probleme medicale majore ale lumii contemporane.
La al cincilea Congres Internaţional avînd ca temă menopauza, s-a reliefat un fapt observat de mult în practica medicală şi anume acela că, la această vîrstă, depresia apare mai frecvent decît la alte vîrste.
Modificările hormonale fiziologice ale menopauzei urmează acelaşi mecanism la toţi indivizii, dar fiecare femeie trăieşte într-un mod particular această vîrstă, simptomatologia psihică ce poate apărea fiind diferită de la un subiect la altul. S-au stabilit, totuşi (mai mult sau mai puţin arbitrar) trei criterii orientative ale diagnosticării depresiei la menopauză :
•	existenţa unui determinism biologic, legat de scăderea producţiei de estrogeni ovarie-ni ;
•	lipsa existenţei oricărei alte afecţiuni afective în antecedente ;
•	depresia apare fără nici o cauză exterioară de luat în consideraţie ca factor psihotrau-matizant unic şi cert.
Primul criteriu, cel de definire printr-o tulburare hormonală, pare a fi puţin forţat, printr-o extrapolare arbitrară a mecanismului hormonal, al depresiei premenstruale şi al celei postpartum, apărute în momentul scăderii producţiei estroge-nice. Acest punct de vedere este discutabil, întrucît tabloul endocrin al postpartumului şi a perioadei premestruale este totuşi diferit de cel al menopauzei, chiar dacă în toate există o hipoestrogene-mie. Pe de altă parte, nu există trăsături caracteristice, bine individualizate, ale depresiei la menopauză, faţă de depresia altor vîrste. Dacă hipoestrogenemia ar fi ea singură responsabilă de apariţia depresiei, atunci ar trebui ca marea majoritate a femeilor ajunse la menopauză să fie şi depresive, ceea ce nu se întîmplă. Hipoestroge-menia, schimbarea tabloului hormonal pot fi responsabile de tulburările neurovegetative (bufee, transpiraţii), dar nu pot fi puse în exclusivitate pe seama lor şi starea depresivă cu insomnie, palpitaţii, cefalee, cenestopatii, astenie, neglijarea propriei persoane, lipsa cochetăriei feminine. La
apariţia acestora mai concură şi factorii ambietaii, sociali, aceste tulburări fiind un răspuns psihosomatic la stress-ul reprezentat de schimbarea con-juncturală a întregului statut biologic şi social al femeii între 45—55 ani, resimţit divers de personalităţi diferite. Ipoteza că depresia la menopauză trebuie, invariabil, tratată cu estrogeni şi anti-depresive este greşită, pentru că factorii care determină depresia sînt diferiţi de la o femeie la alta. Intră în discuţie, mai mult decît lenta depri-vareestrogenică încetarea funcţiei de reproducere, scăderea libidoului (sau uneori, o creştere reactivă a dorinţei pentru a nu recunoaşte această modificare fiziologică), conştientizarea intrării într-o etapă apropiată îmbătrînirii, modificarea statutului social şi familial (părăsirea căminului de către copii, încetarea activităţii profesionale etc.). Faptul că factori de acest fel sînt determinanţi pentru depresia apărută la menopauză este certificat şi de experienţa unui grup de cercetători londonezi, care au făcut un studiu comparativ pe două loturi de femei cu depresie la menopauză : unui dintre loturi a fost tratat cu implant de estra-diol, testosteron, şi celălalt cu placebo. Rezultatele au fost aproape identice :	nu a existat nid o
diferenţă semnificativă în ameliorarea simptomatologiei celor două loturi.
287.	MENOPAUZĂ — modificări psihosomatice • Menopauza constituie o problemă importantă a medicinii psihosomatice, atît datorită influenţei directe pe care o are schimbarea constelaţiei hormonale asupra sistemului nervos centrai, cît şi prin reacţia, ecoul psihic, pe care îl provoacă această trecere spre celălalt versant al vieţii.
în afară de modificările neurovegetative şi hormonale, la menopauză apar o serie de alte modificări cu răsunet important asupra psihicului, asupra, performanţelor şi adaptabilităţii. S-au observat, de exemplu, prin multiple înregistrări electro-somnografice, modificări ale arhitecturii somnului, mai ales ale stadiului paradoxal, precum şi modificări electroencefalografice. Somnul ineficient, perioada de relaxare nocturnă insuficientă, va avea consecinţe traduse prin apariţia senzaţiei de oboseală, iritabilitate, scăderea performanţelor intelectuale peste zi.
La Congresul Internaţional avînd ca temă menopauza, de la Sorrento, din aprilie 1987, a fost luat în discuţie modul personal în care fiecare femeie resimte, trăieşte psihic, şi nu numai biologic, instalarea menopauzei, comentîndu-se interviuri luate femeilor ajunse la această vîrstă critică. Oprirea ciclului menstrual, a funcţiei de reproducţie, consecinţele hipoestrogenemiei (printre care uscăciunea mucoasei vaginale, impediment mai ales pentru femeile care avînd un partener tînăr vor să-şi continue viaţa sexuală la' aceiaşi nivel dinaintea menopauzei), uscăciunea tegumentelor cu apariţia ridurilor şi apariţia unui chip
84/Men
'Mentalitate ; Menticid ; Ment/s(M)
„rapid îmbătrîn'it” insomnii (obiective sau subiective, din cauza modificărilor somnului), scăderea randamentului, iritabiiitâtea, i rasei bi li tatea (şi enumerarea ar mar putea fi continuată) conduc la apariţia unei dispoziţii depresive, o trăire dureroasă a prezentului şi a perspectivei viitorului — bătrîneţea. Sigur că apariţia celorlalte tulburări : cardiopatie, aritmie, osteoporoză, reumatism degenerativ etc., sînt tot atîtea motive de accentuare a acestei trăiri. Pe iîngă tratamentul substi-tutiv (hormonal estrogenic) şi el foarte discutat şi tratamentul specific afecţiunilor apărute, sînt necesare intervenţia psihiatrică chimioterapică (anxiolitice, hipnotice), şi mai ales psihoterapeu-tică, de consiliere, de susţinere, pentru traversarea acestei perioade de readaptare la un nou statut bio-psiho-sociai şi famMial. în ceea ce priveşte depresia, ea poate apărea numai ca o reacţie sau poate fi endoreactivă sau endogenă. Mai ales ultimele două tipuri nu pot fi considerate, nici direct nici indirect, cauzate de hipoestrogenemie (-> MENOPAUZĂ — depresie la).
288.	MENTALITATE (cf. fr. mentalite : vezi lat. mens „minte”)* Tip de spiritualitate şi de comportament caracteristic unui anumit grup social, unei anumite culturi sau epoci istorice, manifes-tîndu-se ca ansamblu structural (de opinii, prejudecăţi, rredinţe/sliptetlţii, habitudini intelectuale şi etice). Studiul mentalităţilor, elaborat din perspective foarte variate de psihologi, sociologi, istorici, etnologi, filozofi ai culturii etc., a definit pînă în prezent cîteva forme generale de mentalitate colectivă : mentalitatea arhaică sau primitivă, mentalitatea populară sau tradiţională şi menta* litatea modernă, ştiinţifică. Majoritatea concluziilor converg spre ideea că mentalitatea primitivă (a populaţiilor izolate în zone greu accesibile, avînd o cultură stagnantă, pe o treaptă rudimentară de evoluţie) operează cu reprezentări şi intuiţii colective, bogate în imagini simbolice, Jntegrate într-o logică concretă, polivalentă. în prima jumătate a secolului al XX-lea, s-au bucurat de o largă audienţă lucrările lui L. LIiVY-BRUHL în care acesta a încercat să argumenteze ipoteza că populaţiile arhaice posedă o mentalitate prefogică şi mistică, guvernată de acţiunea — în locul principiilor moderne ale identităţii şi determinismului — ,,legii participării” (conform căreia un lucru este el însuşi, dar totodată şi altceva, cu care se identifică într-un plan magic, ascuns) şi a ,,legii cauzalităţii mistice” (care postulează determinarea magică a evenimentelor). Numeroase cercetări ulterioare au infirmat teoria prelogică a Iui LliVY-„BRUHL, demonstrînd că numai anumite postulate ontologice ale culturilor primitive diferă de cele specifice mentalităţii moderne. După CI. LEVY--STRAUSS, gîndirea arhaică nu este mistică, ci mitică— avînd un caracter sincretic-şi simbolic —
iar J. CAZENEUVE susţine că mentalitatea primitivă este o structură fundamentală şi invariantă a spirituly Lomşnesc, putînd fi regăsită:în psihologia omului moderri, sub stratul superficial ai gîndirii ştiinţifice. Mentalitatea populară sau tradiţională reprezintă o fază intermediară între mentalitatea primitivă şi cea ştiinţifică, fiind caracterizată printr-o structură afectiv-intelectuală în bună parte desacralizată, laică, impMcînd, totuşi, încă o formă de gîndire concretă, bogată în reprezentări simbolice şi intuiţii polisemantice, cu accentuate note de specificitate etnică.
întregul raportării faţă de lume (în plan intelectual, afectiv, atitudinal, axiologic şi comportamental) a unui individ caracterizează modul său de a fi, definindu-i personalitatea în sinteza mai mult sau mai puţin coerentă şi originală a concepţiilor, relaţiilor, acţiunilor şi reacţiilor sale. JUNG consideră că, în cultura occidentală, termenul de mentalitate se referă la „sufletul individual”, pe cînd în culturile orientale desemnează „sufletul cosmic”.
289.	MENTICID (cf. lat. mens ; caedere „a ucide”) ® Termen introdus de Joost A. M. ME.RLOO pentru a desemna disoluţia voinţei şi modificarea personalităţii subiecţilor puşi în condiţii particulare de viaţă (detenţie severă, constrîn-gere psihică, şi fizică, interogatorii prelungite), care duc în final la abandonare şi autoînvmqvăţire.
Este un fapt surprinzător, din cel puţin două motive : faptele ireale recunoscute şi contrastul dintre personalitatea anterioară şi cea prezentă a subiectului. Fără a fi o conduită obligatorie, fenomenul descris de autor a fost pus în evidenţă în perioadele ,,de eclipsa” ale istoriei.
290.	MENTIS(m) Italia - DCI Pirisudanol» Psi-
hostimulent, derivat dimetilaminoetanolic de tip
2	-(dimetiiamino) eti!/5-hidroxi-4- (hidroximetil)-
cu? o	u'
yJ-0-0H7^rhxH3
-6-meti!-3-piridil/meti!succinat, cu acţiune psiho-stimulentă, prin creşterea concentraţiei de ace-tilcolină, şi valenţe antidepresive. Se poate utiliza în corectarea efectelor secundare ale NL sedative ; are acţiune proconvulsivă.
Mentism ; Menţinere ; Manutil^1^ ; Menze/S
Mep/85
291.	MENTISM (cf. lat. mens) • Termen introdus ele CHASLIN pentru a denumi o forma particulară <je accelerare a ritmului ideaţiei, constînd dintr-o derulare incoercibilă, intempestivă a ideilor, imaginilor, reprezentărilor, care ajung să domine întregul psihism. Subiectul este incapabil să controleze voHţional acest fenomen şi să se concentreze asupra uneia dintre idei sau asupra unui fapt exterior. înrudit cu fuga de idei, mentismu! se deosebeşte de aceasta prin atitudinea critică a subiectului faţă de acest fenomen. Mentismul apare datorită unei «Şiminuărî a capacităţii de concentrare a ateaţiei^ceea ce determină eliberarea mecanismelor asociative. Manifestare parazitară a psihismului, el este însoţit de anxietate (care, ia rîndul ei, întreţine mentismul). Subiectul devine un spectator al acestei desfăşurări tumultoase, conştient de caracterul ei anormal şi frustrat de posibilitatea de a se relaxa. Mentismul nu are o învestitură pur psihopatologică : el poate apărea tn stările de tensiune psihologică, în oboseală, surmenaj, după eşecuri repetate, în situaţiile în care exista o preocupare intensă faţă de o anumită problemă, în intoxicaţii uşoare cu nicotină, cafei-nă, psihotone şi psihodisleptice, aceste substanţe favorizînd apariţia mentismului mai ales la subiecţii anxioşi. Mentismul cu caracter psihopatologic apare în schizofrenie, bolnavul prezentînd convingerea delirantă că acest fenomen este impus, determinat, din afară, de ceva sau de cineva.
Mentismul hipermnezie se caracterizează printr-o derulare caleidoscopică, rapidă şi incoercibilă, a unor amintiri, imagini, subiectul fiind incapabil de a ie ordona prin efort prosexic. Apare în aceleaşi circumstanţe ca cele enumerate anterior.
292.	MENŢINERE (cf. it. mantenere) • Acţiunea de păstrare, de rămînere în aceeaşi stare, în psihologie, se foloseşte în sensul de relativă stabilitate a psihismului pentru o anumită perioadă, în urma încheierii unui proces de dezvoltare. Astfel, menţinerea unui nivel de funcţionare optimă a personalităţii, în condiţii de mediu date, reprezintă un indiciu de bună adaptare a acesteia şi deci, de normalitate psihică.
Psihiatria cunoaşte unele exemple în care menţinerea se manifestă la un anumit nivel morbid* constituind una dintre verigile desfăşurării procesului psihopatologic: cazul personalităţilor dizar-monic structurate de tip isteric (păstrarea unui mod de gîndire, comportament şi reactivitate afectivă de tip infantil), de tip psihastenie (păstrarea pînă la ritualizare a aceluiaşi model obsesiv al gîndirii şi al conduitelor, a perfecţionismului limitant), de tip paranoiac (susţinerea cu perseverenţă neabătută, cu tenacitate de lungă durată, a unor idei şi comportamente rigide). Este şi cazul delirurilor sistematizate cronice, care menţin uneori într-o formă „închistată" conţinutul
delirant, cu o adaptare sociala relativ buna ; cazul diverselor forme de hipocondrie, în care menţinerea statutului de bolnav reprezintă o modalitate inconştientă de evadare din lumea realului, cu sau fără obţinerea de beneficii secundare.
Pe plan terapeutic, menţinerea unei doze terapeutice optime în cursul tratafnentutui afecţiunilor nevrotice, dar în special a celor psiRotite (manie, depresie, schizofrenie), la fel ca şi a unei doze de întreţinere (a neurolepticului, antidepre-sivului etc.) reprezintă condiţii de bază, indispensabile clinicianului psihiatru, pentru urmărirea vindecării pacientului său.
în fine, menţinerea stării de sănătate mintală a populaţiei, reprezintă un amplu program de măsuri profilactice, primare, secundare, şi terţiare, menite să prevină, să combată şi să reducă potentialul invalidant al bolilor psihice->PSIHO-PROFILAXIE.
293.	MENUTIL® Belgia — .DCI Âmfepramona
•	Psihostimulent, derivat feniletilaminic.de tip 2-(dietilamino)propiofenonă ; este o amină sim-
©-co-y-rW
paticomlmetic anorexigenă, cu performanţe psi-hostimulatoare inferioare AMFETAMINELOR şr anorexigene apropiate FEN METRAZfNEf. Nu se asociază cu IMAO ; în timp, poate reafiza farma-codependenţă. Acţiunea unei doze dureâza 5—6 ore. Se poate utiliza în combaterea unor defecte secundare ale neurolepticelor.
294.	MENZELS simptom % Tulburări de tip ataxic, însoţite de un sindrom ce rebel os apărut în cadru! unui proces degenerativ la tineri. După MENZEL, afecţiunea se încadrează în grupul bolilor congenitale. M. KEDDIE (1969) descrie o serie de tulburări cu caracter productiv, haluci-nator-delirant, care însoţesc acest simptom.
295.	MEPAR!L(m) Coreea —DCI Alimemazinâ m Neuroieptic sedativ, derivat fenotiazinic (am in o-alkil) de tip 10-(3-dimeti!aminopropil-2-metil)fe-notiazină, cu acţiune anxiolitică, sedativ-hipno-tică şi cu valenţe antihistaminice şi miorelaxante. Are o bună toieranţăr infiuenţînd însă reflexele conducătorilor auto. Este indicat în exogenii şi în tratamentul de întreţinere al endogeni ilor, fiind^util şi în afecţiuni psihosomatice (tuse alergică, prurit de diverse etiologii).
86/Me'p
Mepasin; Mephcserpin(M) ; Me£/Yol*M) ; Mepizin^
296.	MEPASIN(M) URSS - DCI Pecazinâ • Neuroieptic, derivat piperidilalkilfenotiazinic de tip 10-/(1 -metil-3-piperidil)metil/fenotiazină, cu acţiune anxiolitic-sedativă, asemănătoare produsului românesc TIORIDAZIN(M>.
297.	MEPAVLON(M) Spania - DCI Meproba-mat • Tranchilizant, derivat propandiolic de tip 2-metil-2-propil-1,3-propandiol dicarbamat, cu acţiune sedativ-anxiolitică, anticonvulsivantă şi uşor hipnotică. Este indicat în nevroze cu componentă anxioasă şi depresivă, alcoolism, delirium tremens, unele forme de epilepsie petit mal, afecţiuni psihosomatice. Deşi fără efecte secundare evidente şi contraindicaţii, tratamentul de lungă durată nu se întrerupe brusc, putînd apărea un „mic sindrom de abstinenţă”. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de MEPROBA-MAT<m>.
298.	MEPENTAMAT(M) Franţa - DCI Metil-pentinol carbamat • Tranchilizant, derivat carba-matic de tip 3-metiM-pentin-3-ol carbamat, cu acţiune sedativ-hipnotică şi miorezolutivă.
299.	MEPERGAN(5I) SUA - DCI Prometazină
•	Neuroieptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip 10-(2-dimetilaminopropil)fenotiazină, cu acţiune sedativ-hipnotică, antihistaminică şi antiemetică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de ROMERGAN(M>.
300.	MEPHADEXAMIN-R(5I) Elveţia - DCI Dexamfetaminâ • Psihostimulent, derivat fenile-tilaminat de tip (-f)-a-metilfeneti lamina—amină simpaticomimetică, indicată în combaterea efectelor secundare ale unor psihotrope. Utilizarea în doze mari şi repetate poate duce la dependenţă.
301.	MEPHASERPIN(m> Elveţia - DCI Reser-pinăm Neuroieptic sedativ, derivat alcaloid de Rauwolfia de tip 3, 4, 5-acid trimetoxibenzoic esterificat metil reserpat, cu acţiune sedativă centrală, uşor anxiolitică şi net hipotensoare. Nu se administrează în depresii, epilepsie, parkin-sonism, copiilor sub trei ani.
302.	MEPHATE(m) SUA II “DCI Mefenesin • MEPHELOR(m) Anglia || Tranchilizant, de-
rivat glicerol de tip 3-(0-metilfenoxi)-1,2-propan-diol, cu acţiune miorelaxantă şi sedat iv-anx io li-tică.
303.	MEPHENAMIN(>I) Elveţia, RFG - DCI Orfenadrinâ • Tranchilizant, derivat difenilme-tanic de tip N,N-dimetil-2-(0-metil-a-fenilbenzil-oxi) etilamină» cu evidentă acţiune miorelaxantă şi unele valenţe antidepresive (de mică intensitate), folosit mai ales în combaterea unor efecte
secundare ale NL. Buna sa toleranţă îi conferă o utilizare fără restricţii.
304.	MEPHENOXALONE(BCI) • Derivat car-bamatic de tip 5-/(0-metoxîfenoxi) metil/-2-oxazo-lidinonă, cu acţiune sedativ-hipnotică, m io relaxantă şi anticonvulsivantă. Este indicat în nevro2e anxioase şi cenestopate, afecţiuni psihosomatice-
Constituie principiul activ al următorilor produşi farmaceutici cu efect tranchilizant :
c6nTROL-OM(M)	Elveţia
DORSIFLEX,JI)	Grecia
EKILAN(51'	Argentina
LENETRAN<5I)	SUA
METHOXYDONE(m)	SUA
METOXADONai)	Elveţia
MODERAMIN<m)	Elveţia
PLACIDEX(JI)	Canada
RISELF(5I)	Italia
TRANPOISE(M)	SUA
TREPIDONE(M)	SUA
X£r£NE(m)	Franţa
-	TRANCHILIZANTE.
305.	MEPHENTERMIN(J1) RDG - DCI Mefen-termină • Psihostimulent, derivat feniletilaminic de tip N,a, cc-trimetilfenetilamină, cu acţiune psihostimu lentă şi cu valenţe discret antidepresive şi anxioiitice. Este indicat în afecţiuni psihosomatice, tulburări de dinamică sexuală, scăderea performantelor psihofizice din preinvolutie -> PSIHOSTI MULENTE.
306.	MEPHEROL(5I) SUA - DCI Mefenesin m
sin.
Tranchilizant, derivat glicerolic-> MEPHATE(Xi'
SUA ; MEPHELOR<m> Anglia.
307.	MEPIROL(m) Belgia, Elveţia, Grecia - DCI AAoperonâ • Neuroieptic, derivat butirofencmc de tip 4,-fluoro-4-(4-hidroxi-4-p-tolilpiperidin)bu-tirofenonă, cu acţiune comparabilă cu a HALOPE-RIDOLULUI, dar cu efecte secundare mai atenuate-» BUTIROFENONE.
308.	MEPIZIN(m) Grecia - DCI Oxazepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-1, 3-dihidro-3-hidroxi-5-fenil-2H-1, 4-ben zodiazepină, cu acţiune identică cu a DIAZEPA MULUI ; fiind un metabolit al acestuia, se realizează o concentraţie plasmatică m ai rapidă (4 ore
Msprate^1' ; Meprobalen(iiCl ; /Vleprobomat(lx''1^M,
fiep!87
acţiunea sa este sedativ-anxiolitică, hipnotică, moderat miorelaxantă şi simpaticolitică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de GXAZEPAM(M).
39. MEPRATE(m) Anglia MEPRIAM(m> SUA MEPRIN(m> Argentin, MEPRO(m) Israel România.
—	DCI Meprobomot
•	Tranchilizant, derivat propan-
diolic~> MEPRO-BAMAT<m>
3î0. MEPROBALEN(mc) Grecia • Produs tera-peutic care conţine două medicamente tipizate, cu acţiuni asemănătoare, care se complementează :
•	MEPROBAMAT^ — tranchilizant, derivat propandiolic ;
•	OXAZEPAM(m* — tranchilizant, derivat ben-zcdiazepinic. Are acţiune sedativ-anxiolitică şi n* ic relaxantă.
3(1. MEPROBAMAT<m) Romanialf • Tranchili-MEPROBAMATE(D(-'1) llzant, derivat
propandiolic de tip 2-metil-2-propil-1,3-propan-dioî dicarbamat, introdus în clinică în 1954;
CH2-00C-HH2
H3C-C-CH2-CH2-CH3
cfy-ooc-m
reprezintă unul dintre primele tranchilizante In adevăratul sens al cuvîntului. Are acţiune sedativ-anxiolitică, anticonvulsivantă şi uşor hipnotică prin acţiune talamică. Este indicat în nevroze cu componentă anxioasă şi depresivă, alcoolism, delirium tremens, unele forme de epilepsie petit mal, afecţiuni psihosomatice şi ca adjuvant in tratamentele cu neuroleptice şi timoleptice. Nu are efecte secundare evidente şi nici contraindicaţii. Tratamentul de lungă durată nu se întrerupe brusc, putînd apărea un „mic sindrom de abstinenţă". Constituie principiul activ al unor numeroase produse farmaceutice.
•	Cele mai cunoscute sînt :
EQUAN1L(M*	Anglia, Argentina, Canada,
Finlanda, Franţa, Grecia, Japonia, SUA, Turcia : H“PROBAMAT(51* Austria, Danemarca, Elveţia, Franţa, Iugoslavia, RDG, RFG', SUA ;
Mli.TOWN^	Anglia, Canada. Japonia,
Portugalia, Spania, SUA, Turcia ;
PcR.TRANQUIL(M^ Austria, Belgia, Elveţia, Italia, Turcia.
•	Alte produse farmaceutice avînd la acelaşi principiu activ sînt : AMEPROMAT(m>	Austria
AMOSENE(m>	SUA
ANDAXIN(M)	URSS
ANEURAL<m)	RFG
ANGULARĂ»	Argentina ■
ANSIETAN(M)	italia
ANSIOWAS(M)	Spania
ANXIOLETAS(M)	Spania
APACIL<M>	Portugalia
APASCIL(M)	Mexic
ARTOLON(M)	Olanda
ATRAXIN(M>	Japonia
AYERAMATE(M)	Spania
BAMATE(M)	SUA
BIOBAMAT(m)	Austria
BONSTAN(M)	Japonia
CALMAX*51*	Portugalia
CARB-A-MED(m)	Austria
CARBAXIN(M)	Japonia, RFG
CIRPONYL(M)	RFG
COPROBATE(M)	SUA
CYRPON,M)	RFG
CYRPON FORTE(JI)	RFG
DABROBAMAT(M)	RFG
DAPAZ(M)	Spania
DISTONCUR(M>	Argentina
DORMABROL(M>	Austria
DYSTOID(M>	RFG
DYSTOID FORTE(M)	RFG
ECUANIL<M>	Spania
EDENALIM)	Italia
EPIKUR<M)	Austria
EQUATRATE(M)	SUA
ERINA(>I)	Japonia
ESTASIL(M>	Italia
FIDEPAX(M)	Brazilia
GENE-BAMATE(M)	Canada
HARMONIN(m)	Japonia
KALMM(M)	SUA
LAN-DOL(M)	Canada
LENACTOS<M)	Franţa
LEPETOWN(M)	Japonia
LIBIOLAN(MI	Franţa
MAR-BATE(m>	SUA'
MEDITRAN'm)	Canada
MEPAVLON<m)	Spania
MEPRATE(M)	Anglia
MEPRIAM<m)	SUA
MEPRIN<m>	Argentina
MEPRO<m)	Israel
MEPROBAMATO(m)	Spania
MEPROBAN(M)	Suedia
MEPROBIL(m>	Spania
MEPROCER(m)	Portugalia
MEPROCOMPREN(m)	RFG
MEPROCONim)	SUA
bază
88/Mep
Meprobamat<M) — sinonime ■; Meprobamat(uc)
MEPRODILar)	Elveţia
MEPRODIOL(m)	Italia
MEPRO-G,m)	Canada
MEPROL<m)	Turcia
MEPROLEAFoi)	Anglia
MEPROMATE<m)	Australia
MEPRON(51)	Japonia
MEPRONEL<m)	SUA
MEPR0SA(M)	RFG
MEPROSPAN*50	SUA
MEPROTAN'm)	URSS
MEPROTIL(M)	SUA
MEPROX<JI)	Canada
METRACTYL(M)	Elveţia
MICROBAMAT(m)	Austria
MIDIXIN(m)	SUA
MILONORM(m)	Anglia
M1LPREM(m)	Anglia
MILTAMATO(m)	Austria
MILTAUNETTEN(m)	RFG
MISEDANTai)	SUA
MY-TRANSai)	SUA
NEO-TRANb,)	Canada
NEPENTINE™	Belgia
NERVONUS™	Finlanda
NEURAMATE™	SUA
NOBELYSE<M)	laponia
NOVAMATO™	Spania
NOVOMEPRO(>I)	Canada
OASIL<m)	Elveţia
ODEON(,1)	Japonia
PANKALMA(M)	italia
PAXOI>	SUA
PAXIN<m>	Italia
PEACEMIN<m)	japonia
PENSIVEIM)	Anglia
PEREQUIL(M)	Italia
PERTRANQUIL D(JI)	Elveţia
PERTRANQUIL R,M)	Austria
PIMAL(M)	Austriaiia
PRAOL(-'I)	Grecia
PREQUIL!M)	Franţa
PROBAL(m)	Canada
PROBAMATOlM>	Portugalia
PROBAMYL 0(31)	Elveţia
PROBASAN,JI)	Canada
PROCALMADIOL00	Franţa
PROMATEl5I)	SUA
PROTRAN‘JI>	SUA
QUANAME01)	Belgia
QUANILţM)	Italia
QUIETAL(M>	Canada
QUlETIDON(M)	Italia
RELAKSIN(M>	Turcia
reostral<m>	Suedia
repetown(M>	Japonia.
restenil<m>	Elveţia
ROBAMATE(m>	SUA
SEDABAMATE(m>	Anglia
SEDANIL(m>	Italia
sedoquilim>	Italia
selene(m>	Italia
serena(m>	Coreea
SERENAMIN(m>	SUA
SETRAN(m>	italia
SIBON(m>	Anglia
SK-BAMATE(m>	SUA
SOWELL(m>	Elveţia
STENSOLO(m)	italia
STRESSO(m>	Finlanda
tamate(M>	SUA
tised(m>	Anglia
TRANKILIN(m>	Turcia
TRANLISANT<m>	Canada
TRANMEP(m>	SUA
TRANQUIL<m>	Franţa
TRANQUILINE<m>	Belgia
TRANQUINE<m>	SUA
TRANQUISAN<m>	Austria
tranxin<m)	Japonia
TRELMAR‘m>	Canada
urbilat<m>	RFG
VIO-BAMATE<m>	SUA
WESCOMEP<m>	Canada
WYSEALS<m>	SUA
XALOGEN(m>	Japonia
- TRANCHILIZANTE.
312. MEPROBAMAT<5IC) • Produs terapeutic care, împreună cu alte produse tipizate, realizează o serie de preparate combinate (compuse din două medicamente tipizate), avînd aceeaşi acţiune sau acţiune diferită, dar complementară. Aceste produse conţin, pe Iîngă MEPROBAMAT : Cafeina (MEPROBAN-COFFEIN(3IC) Spania), Reserpină (MEPROCALM(mc) Elveţia; MEPROStDON<MC> RFG), Hidroxizin (MEPRODIL(mc) Grecia ; ME-PROXYN^MC* Grecia), Acepromazină (MEPRONi-ZINE(mc) Franţa), Benactizin (MEPROZINE<mc) SUA). Acţiunea lor este în general sedativ-anxio-iitică.
A'îprodat^V ; Merastenie agitată ; Mircur — intoxicaţia cronică ; Msricism
MeW89
•	313. MEPROBAN(M) Suedia MEPROBiL(JI> Canada
MEPROCER(m> Portugalia MEPROBAMAT^) România
•Tranchilizant, derivat propan-sin.
diolic --------->
314.	MEPRODAT(m) Finlanda- DCI Cariso-firodof • Tranchilizant, derivat propandiolic de tip 2-metil-2-propil-1,3-propandiol carbamat iso-prop ii-carbamat, cu acţiune anxiolitică, miorelaxantă şi uşor antidepresivă. Se bucură de o bună tolerantă.
315.	MEPRODIOL(m> Italia MEPROL*51) Turcia
MEPROMATE(m) Aus-trai ia
• Tranchilizant, derivat propandiolic ---> ME-
PROBAMAT (m) România.
316.	MERASTENIE AGITATĂ (cf. gr. meros j,parte/a corpului" ; osthenia „slăbiciune”) — sin. ANXIETAS TIBIARUM ; SINDROM AL PICIOA-RELOR NELINIŞTITE ; WITTMAACK-EKBOM®)
boala--^ EKBOM(fr) sindrom.
317.	MERATRAN(,I) japonia, SUA - DCI Pi-
pradro! m Psihostimulent, de tip a, a-difenil-2-pipe-ridinmetanoi, indicat în astenie, scăderea forţei -intelectuale, tulburările preinvoluţiei, tulburări de dinamici sexuală, hipoprosexie, epuizare, scăderea randamentului. Se poate administra în timpu! sarcinii şi la vîrstnici.
318.	MERAVIL 5I> Canada - DCI Amitriptiiină • Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzociclohep-tănic de tip 10,11-dihidro-N(N-dimetiI-5H-diben-
:z<5/a,d/-cicloheptenă-A-propi!aminăl' cuacţiuhe an-tlhistaminicâ şi antiserotoninică. Industria noastră farmaceutica îî produce sub numele de AMITRIP-TILINĂ1*".
•	319. MERCUR — intoxicaţie cronică • Afec-
ţiune determinată de expunerea îndelungată la vapori de mercur, realizînd un tablou clinic care poate implica şi o simptomatologie psihica polimorfă, de .intensitate-nevrotică, .rebelă la^tratamentul..- dasic, cu “manifestări -motorii -de -tip’:
balbism, tremurături şi tulburări ale scrisului. Aceste manifestări au atras atenţia încă din secolul trecut („psihoza mercurială”).
Intoxicaţia acută cu mercur are pe prim plan leziuni gastrointestinale şi renale deosebit de severe.
320.	MERERGAZIE (cf. gr. meros; ergasia „muncă, forţă”) • Termen propus de MEYER pentru a înlocui pe cel de nevroză, în sistemul său ergazioiogic.
321.	MERESA<m) Elveţia - DCI Sulpiridâ • Neu-
roleptic incisiv, derivat benzamidic de tip N-/(1--etil-2-piroIidinil)metil/-5-sulfamoil-o-anisamidă, cu certe valenţe antidepresive, fără componentă sedativ-hipnotică. Are indicaţiile NL incisive (endogenii), dar este util şi în combaterea impul-siunilor obsesiv-compulsive şi în unele afecţiuni psihosomatice. Pentru dozele mari, efectele secundare sînt comune cu cele ale NL incisive. Se poate administra fără pauză de 14 zile după întreruperea IMAO. Nu se administrează în manie şi epilepsie.
322.	MERICISM (cf. gr. merykismos „acţiunea de a rumega”) • Regurgitarea unor cantităţi mici de alimente din stomac în cavitatea bucală, unde sînt masticate asemănător rumegării. Simptomul se întîlneşte în unele stări grave de idioţie şi în demenţe. Unii autori utilizează termenul pentru a semnifica tendinţa de a mesteca timp îndelungat alimentele introduse în gură, caracteristică stărilor demenţiale.
323.	MER1PIA(m* Coreea — DCI Tiondazin • Neuroieptic sedativ, derivat ’fenotiazinic alkilpi-perazinât de tip 10-/2-(1-metil-2-pipendii)etil/* 2-(metiltio)-fenotiazină, cu acţiune sedativ-anxiolitică. în funcţie de doză, utilizarea se pretează atît în psihogenii, cît şi în endogenii, l-ndustria noastră farmaceutică îl produce-sub numele de
tioridazin(M).
324.	MERIPRAMIN<m> Japonia — DCI Imîpra-mina • Antidepresiv -timoleptic, derivat di-benzazepinic, de tip -5-/3-(dimetii amino) propil/-lO',11-dihidro-5H-dibenz/b, f/azepină, cu
Oh
cHrKc„3
acţiune antidepresivă,- cu spectru -larg »ndu-zînd‘‘depresia-endogenă ; se pretează şi se recomandă asocier-ea cu»NL bazaie în. psihoze. Efectele
90/Mer
Meritai® ; Merleou P.M. ; Merorium; Merril-Palmer^
terapeutice se instalează lent (12 — 14 zile). Este necesar ca tratamentul să fie susţinut, existînd riscul recăderilor (în nevroze minimum trei luni, în psihoze şase luni). Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de ANTIDEPRIN(M\
325.	MERIPROBATE<m) Canada • Tranchili-
sin.
zant, derivat propandiolic--> MEPROBAMAT(M)
România.
326.	MERITAU50 Anglia, Italia - DCI Nomifen-sinâ • Antidepresiv timoleptic, de tip 8-amino--1 ,2,3,4-tetrahidro-2-metil-4-fenilisokinolină, indicat atît în depresiile psihotice, cît şi în cele psihogene şi somatogene de intensitate medie, pretabil în tratamentul ambulator. Contraindicaţii : deliruri acute, alcoolism, intoxicaţii cu somnifere şi sarcină.
327.	MERLEAU-PONTY Maurice (1909-1961)
•	Psiholog şi filozof francez, animator al şcolii existentialiste pariziene (alături de Simone de BEAUVOIR şi Jean Paul SARTRE) ; în 1945 şi-a
Maurice Merleau-Ponty
susţinut teza despre „Structura comportamentului st fenomenologia percepţiei”. A ocupat succesiv pcsturile de profesor la Universitatea din Lyon, la Sorbonna şi la Cotlege de France.
A fost/adept al psihologiei formei şi al filozofiei fenomenologice (mai ales cea a lui HUSSERL), studiile : sale fiind îndreptate spre concret şi
acţiune şi dezvoltînd filozofia angajării conştiente a omului în lume. Preocupat de diverse aspecte ale existenţei umane, scrie : „Essai sur Ia probleme communiste”, „Humanisme et terreur”, „Les aventures de la dialectique”, „Signes".
328.	MERORIUM^1) Coreea • Neuroieptic se-
sin.
dativ, derivat fenotiazinic---> TiORIDAZiNlJ>î)
Romania.
329.	MERRIL-PALMER(T) - scale • Scale destinate aprecierii aptitudinilor copilului preşcolar, elaborate în două versiuni : scala testelor mintale (1931—1948) şi scala Merril-Palmer extinsă (R. S. BALL, 1978). Prima versiune se adresează copiilor între 18 luni şi 6 ani, iar cea de a doua, celor de 3 — 5 ani.
în varianta sa originală, scala foloseşte patru grupe de teste de tipul : limbaj, tot sau nimic, desen, ^coordonarea mişcărilor (R. STUTSMAN, 1948). In forma sa extinsă, ea explorează patru dimensiuni : producţia semantică, producţia figurativă, evaluarea semantică, evaluarea figurativă. Versiunea modernă a scalei nu permite calcularea „vîrstei mintale”. Interpretarea se face pe baza. unor niveluri procentuale stabilite prin testarea a peste 1.100 de subiecţi de 3—5 ani.
330.	MERS • Activitate motorie de deplasare a organismului, realizată printr-un reglaj, neurc-muscuiar complex, implicînd participarea tuturor structurilor morfo-funcţionale care asigură mo.ti-litatea normală :
•	sisteme efectorii (neuron motor centrai, neuron motor periferic, sistem-extrapira-midal, musculatura);
•	modulatoare ale activităţii sistemelor.efector rii (sensibilitatea profundă, sistemul ves-tibular, cerebelul), coordonate de la nivelul cortical prin funcţia praxică şi prin procesele psihice.
Mersul se caracterizează printr-o anumită poziţie a corpului, prin mişcările de asociere ale membrelor superioare (de balans), prin baza de susţinere, prin amplitudinea mersului şi păstrarea direcţiei. Deşi el prezintă o oarecare uniformitate pentru toţi indivizii, fiecare om are un mers specific, cu anumite particularităţi concordante cu structura psihică particulară, cu temperamentul persoanei respective. Din acest motiv, observarea atentă a mersului unui individ, în circumstanţe-diferite (grăbit, lent etc,) şi fără ca acesta sk- resimtă observat, poate fi util (uneori chiar revelator) pentru obţinerea unor informaţii (nu certe,, dar orientative) asupra particularităţilor psihice: ale subiectului respectiv.
După A. PĂUNESCU-PODEANU.'se pot stabili corelaţii mt-re anumite caracteristici ale mersului şi unele trăsături caracteriale (trăsături4 tare îşi păstrează relativitatea). Mersul individului nor-
Mers : modificări în neurologie şi psihiatrie
Mer/91
tnal, echilibrat, coerent în comportament este regulat, ritmic, cu paşi egali, fără particularităţi speciale. Un individ cu temperament puternic, tare-echilibrat (-+ TEMPERAMENT), de tip sanguin, are un mers sigur, călcînd apăsat, pasul este pus cu fermitate, un mers al unui individ sigur pe sine. Celălalt pol al temperamentului, puternic-tare, dar neechilibrat, se caracterizează printr-un mers mai neregulat, cu variaţii de ritm, cu anumite salturi. Tot în categoria temperamentului puternic-tare se situează şi paranoidul sigur de sine şi cu orgoliu exacerbat, convins de superioritatea sa. Mersul acestuia este aproape „marţial’', apăsat şi rigid (el este şi psihic un rigid). Această trăsătura psihologică devine şi mai evidentă, atunci cînd mersul este plin de emfază, cu capul ridicat şi în uşoară hiperextensie dorsală, cu corpul în hiperlordoză. Flegmaticul, echilibrat-inert are un mers regulat, ritmic, cu amplitudini egale, fără a fi apăsat şi fără a fi grăbit (chiar dacă ar avea motive). Un mers cu călcătura fină, graţios, care dâ corpului anumite unduiri (fără a fi ostentative), armonios, ar putea caracteriza o persoană cu un spirit rafinat, subtilă şi cu simţ artistic dezvoltat, sensibilă la frumos. Mersul cu paşi mici şi rapizi, cu călcătura uşoară, care caracterizează de obicei femeile, poate denota, pe Iîngă feminitate, şi timiditate. nervozitate, slăbiciune şi superficialitate, indecizie, nesiguranţă (mai ales atunci cînd acest mers apare la un bărbat).
Anumite circumstanţe organice modifică patologic mersul, creînd aspecte caracteristice, specifice pentru fiecare leziune în parte. Reamintim •că, în realizarea unui mers normal, intră în joc toate etajele sistemului nervos central : aferenţe periferice, căi piramidale, căi medulare, analizatorul vestibular şi analizatorul optic, cerebelul caile extrapiramidale şi cortexul.
Vom prezenta, după A. GRIGORESCU şi T. IACOB, principalele modificări ale mersului din afecţiunile neurologice, interesînd psihiatrul prin posibilitatea facilă de imitaţie şi, deci, de simulare, care poate implica erori de diagnostic. :
•	mersul helicopod (mersul „cosind"): se caracterizează printr-o mişcare de circumduc-ţie în articulaţia coxo-femurală, vîrful şi marginea externă a piciorului fiind tîrîte pe sol ; apare în hemiplegia cu contractură ; m mersul stepat (mersul ,,în buiestru") : bolnavul ridică genunchiul mai sus decît de -obicei pentru a compensa lipsa flexiei dorsale a piciorului pe gambă ; apare în poline-vrite şi paraliziile de sciatic popliteu extern (nerv peron ier) ;
« mersul tatonat : se caracterizează prin aruncarea piciorului înainte şi înafară şi lovirea *cu;-putere a solului, în special cu călcîiui ; acest mers este lipsit de caracterul automat obişnuit şi corectarea sa pretinde un per-
manent control vizual ; apare în perioada ataxică a tabesului şi în polinevrita pseudo-tabetică ;
•	mersul spasmodic : caracterizat prin rigiditatea bruscă a membrului inferior la contactul cu solul cu lipsa flexiei articulaţiilor ; apare în cazurile de parapareză ;
•	mersul pseudobulbar : se face cu paşi mici, datorită absenţei ridicării piciorului şi a rigidităţii corporale ;
•	mersul legănat („de raţă”) : înclinare laterală, la fiecare pas, a corpului, care rămîne cambrat ; apare în neuropatiile atrofice progresive, mai ales în cele care interesează musculatura lombară şi pe cea a membrului inferior ;
•	mersul titubant („ebrios”) : caracterizat prin imposibilitatea menţinerii echilibrului, oscilaţii, mişcări rigide ale membrelor inferioare, care sînt ridicate şi coborîte brusc, ridicarea la orizontală a braţelor ; apare în leziunile cerebelulu i sau ale căilor cerebeloa-se din scleroza în plăci şi din heredoataxia cerebeloasă ;
•	mersul accelerat: caracterizat prin accelerarea progresivă a mişcărilor bolnavului, care dă senzaţia ca „aleargă” după centrul său de greutate (anteropulsiune) ; apare în sindromul parkinsonian ;
•	mersul coreic : este un ţopăit bizar, curios, însoţit de o totală incoordonare a mişcărilor.
Cu toate că oricare dintre aceste mersuri pot fi imitate (simulate), identificarea semnelor de organicitate specifică fiecărei circumstanţe patologice orientează rapid diagnosticul.
în psihopatologie, mersul anormal întregeşte uneori corolarul simptomatologiei de bază a afecţiunii, Un mers asimetric, fără nici un fel de alte suferinţe şi manifestări neurologice, fără durere, fără tulburări trofice şi de sensibilitate, -cu reflexe osteotendinoase şi musculare normale, dacă se mai însoţeşte şi de o mimică teatrală şi neverosimilă, poate fi prezent în isterie (conversie), simu-laţie. Această simulaţie (la normali sau isterici, mitomani etc.) poate apărea atunci cînd subiectul urmăreşte un scop bine precizat prelungirea spitalizării, sustragerea de la efectuarea stagiului militar, „îndulcirea” perioadei de detenţie etc. Ea nu poate fi deosebită de o tulburare organică a mersului decît printr-un examen generat şi ’Fieuro-logic complet al subiectului, coroborat*cu'6xame-nul psihiatric. în isterie, ca şi în simulaţie, mersul poate imita practic orice aspect patologic.
Mersul cu o legănare unduitoare exagerată şi inadecvată a corpului, studiat, voit graţios, la care se asociază şi un anumit aspect vestimentar şi anumite ciudăţenii (cel puţin) complementare, caracterizează subiecţi homosexuali, cu înclinaţii perverse, transsexualismul etc. • • .
92/M-er
Mers : modificări şi elemente de diagnostic diferenţial
Tabel nr. LX XXIII
Tipul de mers	Circumstanţe organice de apariţie	Elemente de susţinere a d t aticului (eliminatorii pentru c rr c c)
mers spasmodic	• parapareză	—	contracţie piramidală —	modificări ale reflexelor osteotendî-noase —	modificări ale reflexelor cutanate —	modificări de sensibilitate
mersul cu paşi mici (pseudobulbar)	• sindromul pseudobulbar	—facies inexpresiv, „împietrit" —vorbire precipitată, fără :nf«exiuni şr intonaţie —	reflexul bucal Toulouse —	parapareză cu semnul Babinski prezent —	plîns şi rîs spasmodic
mersul „cosind”	• hemiplegie spastică	—modificarea reflexelor osteotendinoase şi cutanate —	paralizie facială —semnul Babinski prezent unilateral —	semnul pieiosului —	devierea limbii
mersul stepat	• paralizia de sciatic popliteu	— atrofii musculare
(„în buiestru”)	extern • poiinevrite	—tulburări de sensibilitate —diminuarea sau abolirea reflexelor —semnul Fromment — mersul pe călcîi şi baterea tactului cu piciorul afectat sînt imposibil de realizat
mersul tatonat	• tabes	—semnul Argyll —Robertson —abolirea reflexelor osteotendinoase rotuliene şi achiliene —semnul Romberg pozitiv —tulburări sfincteriene —ataxie
mersul legănat (,,de raţă”)	• miopatii	—atrofii musculare —	reflexe osteotendinoase diminuate —	reflexe idiomusculare diminuate sau abolite —modificări electromiografice
mersul accelerat	• boala Parkinson	—	rigiditate musculară —facies imobil, „fijat” —fixarea privirii —vorbire lentă, monotonă, şoptită —tremurături ritmice —bradikinezie —bradipsihie —	pierderea mişcărilor automate —	akatisie —	latero- şi retropulsiuni
mersul ebrios („titubant”)	• sindrom cerebelos	—	ataxie —	dismetrie cu hipermetrie —asinergie —adiadocokinezie —	hipotonie musculară —	nistagmus —vorbire sacadată şi explozivă
		— proba Holmes—Stewart pozitivă —discronometrie
mers „cansant”	• coreea, cronică .	—	hipertonie/hipotonie musculară —	scăderea forţei musculare —tulburări psihice de tip cetenorativ —diminuareamişcărilorcoreiee ?n repaus
Mervaldin® ; Mesaj ; Mesaj informaţional
Mes/93
Depresivul, mai ales melancolicul, aflat în acea „repliere” în sine, detaşat de ambianţă şi aplecat asupra propriei sale dureri, merge lent, cu paşi timizi şi nesiguri, cu capul şi corpul aplecate înainte. Mersul maniacalului apare (ca şi individul) expansiv, inegal, dezordonat, cu salturi şi opriri bruşte, îmbrăcînd caracterul lud ic al întregii simptomatologii.
Un mers perfect coordonat apare în automatismul nocturn de tipul somnambulismului, în care există o coordonare perfectă a tuturor actelor motorii (somnambulul poate merge fără să cadă, în situaţii extrem de periculoase, performanţă care nu poate fi realizată în stare de veghe). Aceeaşi situaţie o putem întîlni în stările crepusculare, de îngustare a cîmpului conştiinţei din epilepsii.
331,	MERVALDIN(m) SUA - DCI Mefenesin • Tranchilizant, derivat de glicerol, de tip 3-(o-me-tilfenoxi)-1f2-propandiol, cu acţiune miorelaxantă şi sedativ-anxiolitică.
332.	MESAJ (cf. lat. rnittere „a trimite”) • Conţinut informaţional, transmis de către un emiţător către un receptor, sub formă de semne semnale sau simboluri, structurate după normele unui anumit cod, utilizînd anumite căi (modalităţi, „canale”) de transmisie. De regulă, cantitatea de informaţi ie care există potenţial la nivelul emiţătorului (ca mulţime de mesaje pe care acesta
ajuns realmente l-a receptor, datorită unor factori, printre care :
• decizia emiţătorului în legătură cu informaţia introdusă în canalul de comunicaţie;
•	capacitatea receptorului de decodificare a informaţiei transmise ;
•	acţiunea destructurantă a perturbaţiilor (,.zgomotelor”) care intervin pe traseul comunicaţional.
în ceea ce priveşte valoarea informaţională intrinsecă a mesajului, acesta poate prezenta grade variate de incertitudine : cu cît sînt mai numeroase obiectele de referinţă şi proprietăţile lor posibile, cu atît sînt mai numeroase alternativele de interpretare a mesajului de către receptori, ceea ce face să crească gradul de incertitudine a mesajului ; invers, cu cît se diminuează aspectul alternativelor referenţiale, cu atît sporeşte latura informaţională a mesajului. Astfel generalizat în teoria matematică a comunicaţiei şi în teoria informaţiei, conceptul de mesaj a pătruns în numeroase discipline particulare cu interpretări specifice: în genetică se vorbeşte despre ,,mesaj” şi ,,cod ge- ■ netic” ; în estetica informaţională sau semiotică opera de artă este interpretată ca mesaj, prin care, creatorul transmite publicului viziunea sa, utilizînd limbajul simbolic specific artei respective şi mecanismele sugestiei, care măresc considerabil gradul de incertitudine a mesajelor, solicitînd o decodificare activă din partea receptorului.
333.	MESAJ INFORMAŢIONAL (cf. lat. rnittere)
•	Componentă esenţială a procesului de comunicare interumană, este purtătorul de date, imagini sau idei despre stările reale sau posibile ale unui obiect. Mesajul informaţional se formează prin operaţia de selecţie şi îmbinare a elementelor informaţionale, presupunînd un emiţător şi un destinator receptor.
Mesajul se recepţionează de către subsistemele specializate numite ,,traductori de lucrări”, la nivelul cărora se realizează decodificarea şi recodi-ficarea informaţiilor într-un cod specific.
Trebuie operată distincţia între cantitatea de informaţii existente potenţial la nivelul sursei (care se traduce într-o multitudine de mesaje care pot fi emise) şi informaţia ajunsă realmente la receptori (expresie a unui act de decizie în legătură cu mesajul desemnat să pătrundă în canalul de comunicaţie).
Aşa cum, în faza de emisie, alegerea obiectelor de referinţă şi structurarea mesajului sînt impuse cje componentele afective şi cognitive ale atitudinii emiţătorului faţă de receptori, de anticipările sale în raport cu particularităţile receptorului (nivel de informaţie), grad de competenţă, receptivitate la mesaj), tot astfel, în faza de recepţie, reacţia faţă de mesaj, alegerea unei variant.e, dintre mai multe posibile, de interpretare pentru sine a scopului şi conţinutului mesajului, decurg ca procese afective influenţate de atitudineaTecep** torului, atît faţă de obiectele de referinţă aie mesajului, cît şi. faţă de persoana emiţătorului.
94/Mes
Mesaj senzorial ; Mesalinism ; Mesianism ; Mesmer F.A.
O multitudine de factori psihologici intervin în ^decodificarea mesajului, încărcîndu-l astfel cu subiectivitatea receptorului. Abaterile mari de decodificare intră sub incidenţa psihiatriei, constituind nucleul interpretărilor delirante.
334.	MESAJ SENZORIAL • Ansamblu de impulsuri nervoase ce impresionează un receptor printr-o stimulare determinată, capabilă de a fi transmisă pe căi aferente pînă la nivel cortical.
La nivelul analizatorilor, se întîlnesc mesaje elementare, care reflectă o comparaţie a obiec-tului-stimul, avînd valoare de indici de recunoaştere şi reprezentînd senzaţiile. Mesajele elementare se grupează în mesaje de ansamblu, referitoare laîntregul obiect, realizînd astfel percepţiile
335.	MESALINISM (Numele acestei tulburări vine de la MESALINA, soţia împăratului roman CLAUDIUS, avînd o tristă celebritate prin des-frîrarea sa) • Tulburare a comportamentului sexual feminin, constînd într-o dorinţă exagerată ce a întreţine relaţii sexuale cu parteneri numeroşi (în contradicţie adesea cu frigiditatea şi puternicele inhibiţii sexuale — P. BERNARD, 1978). Se întîlneşte în unele dizarmonii de personalitate, în special de coloratură hipomaniacală şi impu’sivă, în isterie.
336. MESCALINĂ	(3 , 4^5-t r i m et ox ifen i t-2-e t i-lamina) • Alcaloid extras din peyotl, cactusul Anbaionium Lewinii din SUA şi Mexic, făcînd parte — alături de LSD şi psilocibină — din grupul substanţelor halucinogene.
Simptomatologia declanşată de ingestia mesca-linei este dominant vegetativă (în doze mari, deprimă respiraţia), asemănătoare celei produse de LSD. în cazul mesealinei, se remarcă însă tulburări motorii, care apar precoce şi frecvent (ataxie hiperkinezie, dizartrie). Administrată per os sau intravenos, mescalina produce — ca şi celelalte substanţe halucinogene — halucinaţii psihosenzo-riaîe, mai ales vizuale (colorate, de regulă, halucinaţii elementare şi auditive). Simptomatologia psihodisleptică se poate menţine 8—12 ore după o priză, iar administrarea prelungită poate determina tulburări de personalitate (dacă acestea nu preexistau).
337.	MESIANISM (cf. ebr. maschiakh „uns") • în Biblie, MESIA este titlul acordat unui presupus şi aşteptat mîntuitor, mesager divin a cărui apariţie — într-un viitor incert, nedefinit — trebuia sâ consemneze triumful poporului ales de Yahweh asupra inamicilor săi şi începutul unei noi ere de pace şi prosperitate. Pentru profeţii biblici, Aenirea lui MESIA era socotită ca o nouă facere a lumii, după marea judecată a păcătoşilor din Ziua de-Apoi şi. după un nou legămînt între oameni* şi Dumnezeu. Astfel înţeles, MESIA ebraic pre-
zintă certe similitudini cu zeii mesianici de tipul mîntuitorului Saoshyant. aşteptat de Avesta, Quetzalcoatl aztec sau divinitatea egipteană Thot. în creştinism, MESIA devine isus Christos Prin generalizare, mesianismul devine o credinţă şi o doctrină comună religiilor întemeiate pe făgăduinţa mîntuirii finale a omenirii, prin apariţia unui salvator de esenţă divină (anunţată, de regulă, criptic), la ceasul judecăţii finale a faptelor omeneşti.
într-o accepţiune parţial desacralizată, este de esenţă mesianică orice convingere în legătură cu menirea excepţională a aumitor indivizi charis-matici sau a unor comunităţi umane privilegiate de^destinul istoric al popoarelor.
în psihiatrie, mesianismul constituie o temă delirantă, care apare în delirurile religioase cu caracter profetic. Delirantul se poate identifica fie cu profetul care propagă credinţa despre revenirea lui MESIA, careva pedepsi şi îndrepta lumea, fie, în forma megalomanică a delirului, cu acest nou MESIA însuşi. în jurul unui astfel de personaj se pot grupa adepţi, care să constituie o sectă ; propovăduind suferinţa ca mijloc de purificare, aceşti Mesia îşi condamnă adepţii la chinuri şi, uneori, la moarte. în aceste cazuri, ca în oricare altă situaţie care propagă fanatismul, mesianismul constituie un pericol social.
338.	MESMER Franz Anton (1734 -1815) • Medic austriac. Şi-a făcut studiile la, Viena unde şi-a susţinut, în 1766, teza, „Dizertaţie fizico-me-
Franz Mesmer
dicală privind influxul planetar” care oferă un prim indiciu asupra preocupărilor sai-e. Teoria sa susţine existenţa unui fluid ,,intermediar. între
Mesmerism ; Mesnet E. ; Metabasâ ; Metabolic^D)
Met/95
om şi cosmos’' — preluat apoi în magnetismul animal, bolile fiind rezultatul unei „proaste canalizări” a fluidului, perturbare pe care, evident, numai el (autorul) o poate corija. Viena şi Parisul au devenit ,,marile victime” ale ,,descoperirii” sale, care a cunoscut însă ecou şi în Elveţia, Germania. Academia de Ştiinţe a Franţei, printr-o comisie din care au făcut parte, printre alţii, BAILLY Benjamin FRANKLIN, LAVOISIER, a respins opiniile lui MESMER, considerîndu-le rezultat al ,.imaginaţiei incitate a autorului”. Scenariul pare afiacelaşi cu cel al vindecătorilor din zilele noastre cu aceeaşi întrebare capitală : calitatea persoanei (sincer sau şarlatan). Indiferent însă de justeţea lor ştiinţifică, teoriile sale au avut totuşi un roi în realizarea conceptului de dinamism.
339.	MESMERIN^ Brazilia — DCi Lorazepam
•	Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-cîor-5-(0-clorofenil)-1-3-dihidro-3-hidroxi-2H-1,4 -benzodiazepin-2-onă, cu acţiune anxiolitică, sedativă şi miorelaxantă. Nu se administrează în sarcină.
340.	MESMERISM • Denumire atribuită, înce-pînd cu ultimele decenii ale secolului al XVIi-lea, hipnotismului practicat de doctorul german Franz MESMER, diferit de hipnoză atît prin modul de realizare a inducţiei, cît şi prin eficacitatea sa; procedeul era fondat pe teoria „magnetismului animal”. Această teorie presupune că ar exista un fluid universal sau un cîmp de forţe magnetice care, prin voinţă, poate fi dirijat de la un inductor la un indus. Mesmerismul cade în desuetudine în secokil al . XlX-lea, odată cu experienţele lui PUYSEGUR, DELEUSE, CHARCOT şi ’ BERN-HEIM. Termenul mai este folosit astăzi numai pentru rezonanţa lui istorică (uneori în parapsi-hologie).
341.	MESNET Ernest (1825-1898) • Psihiatru francez. A studiat la Anvers şi Paris, unde şi-a susţinut teza cu titlul „Anesthesies hysteriques” (1852). Problema nevrozei isterice a rămas în continuare domeniul preocupărilor^ lui, urmînd numeroase, lucrări printre care : „Etude sur le somnambulisme envisage au point de vue patholo-gique” (18.60), „De Tautomatisme de la memoire et du souvenirdans le somnambulisme pathofogi-que : considerations medico-legales” (1874), „Le somnambulisme et la fascination” (1894). în 1889, este ales preşedinte de onoare al primului Congres internaţional de hipnotism.
342.	MESORIDAZINE(ljCI) • Derivat fenotia-zinic de ţip 10-/2-(1~metil-2-piperidil)etil/ -2- (me* tilsu+finil)-fenotiazină, .cu* acţiune sedativă. Are efecte secundare modeste, fapt ce-t conferă o largă utilizare şi 'care, în acelaşi timp, face ca unii
autori să-l considere situat la limita dintre NL şi tranchilizante. Constituie principiul activ al următorilor produşi farmaceutici : CALODAL(M> RFG	LIDANOR(M) Elveţia
LIDANAR(M) Turcia	SERENTIL(M) SUA
LlDANIL(M) Austria
CHp i -L ch2
r
¥
343.	MESTINON0I) Franţa - DCI Piridosvg-minbromid m Parasimpatîcomimetic, care împied:» că degradarea acetilcolinei, efectul fiind asemănator cu al prostigminei, dar cu o mai bună toleranţa şi cu efecte mai uniforme şi mai îndelungate. Lste indicat în combaterea unor efecte secundare ale NL incisive, dar contraindicat în sarcină şi-epilepsie. Un produs similar mai bine cunoscut ia noi este KALYMIN(m) RDG.
344.	META- (cf. gr. meta „după”)# Element de compunere care introduce sensul de schimbare, transformare sau care marchează sensul de „după”.
345.	METABASĂ (cf. meta- ; gr. bosis „acţiunea de a merge”) • Deplasarea unui obiect, a unui punct de vedere, către altul.
în medicină, metabasa ar reprezenta, după LOPEZ IBOR, schimbarea opiniei despre un simptom, o boală, un tratament a punctului de vedere şi de abordare a unor boli. Psihosomatica poate fi considerată un exemplu tipic de „migrare conceptuală” şi de integrare a unor concepte aparent străine.
346.	METABLENai) Iugoslavia - DCI Timcioi + Betablocant de tip (—)-1-(tert-butilamino-3-(4--morfolino-l ,2,5-tiadiazol - 3 - il)oxil /-2-propar.ol, indicat în anxietate, distonii neurovegetative, afecţiuni psihosomatice, alcoolism şi ca adjuvant în tratamentul sevrajului. Nu duce la dependenţă, nu se asociază cu !MAO-> BETABLOCANTE.
347.	METABOUC(D) delir (cf. gr. metabolicii* „a se schimba”) — sin. DELIR DE METAMORFOZĂ •Delir descris de autorii clasici, în care bolnavul acuză fie transformarea corporală (totre-
96/Met
Metabolism cerebral; Metabolism informaţional
gul corp sau anumite organe îşi schimbă substanţa, devenind de lemn, fier, sticlă, cauciuc, carton etc.)» fie însăşi esenţa identităţii personale (bolnavul susţine că este transformat în lup, demon, vîrco-lac, că i se schimbă sexul etc.) ; bolnavul poate afirma inexistenţa, schimbarea, transformarea, substituirea sau dedublarea personalităţii. CO-TARD considera acest delir provenind din incapacitatea subiectului de a mai percepe corect fiinţele şi lucrurile, prin „pierderea viziunii mintale”. Face parte din categoria delirurilor hipo-condriace şi se întîlneşte, în special, în depresiile vîrstei înaintate, dar şi în schizofrenie.
348.	METABOLISM CEREBRAL# în sistemul nervos, domină procesele energetice respiratorii, creierul consumînd 20—25% din totalul de oxigen utilizat de întregul organism, în stare de repaus. Substanţa cenuşie are un consum de oxigen mult mai intens decît substanţa albă.
Ca substrat energetic de bază este utilizată glucoza. Hipoglicemia tulbură funcţiile cerebrale pînă Ia pierderea cunoştinţei, cu posibilitatea Instalării unor disfuncţii ireversibilei Utilizarea glucozei este, practic, independentă de insulină şi reglată prin nivelul arterial al glicemiei. Hipoglicemia presupune utilizarea la nivel cerebral a corpilor cetonici ca substrat energetic.
Sinteza şi degradarea acetilcolinei, acidului ga-maaminobutiric împreună cu sistemul acid gluta-mic-glutamină au rol în reglarea metabolismului amoniacului, produs cu efecte toxice asupra sistemului ner^bs.	*
Alterărife funcţiilor corticale superioare prin suferinţe cerebrale acute sau cronice pot fi contracarate prin administrarea unui grup de medicamente denumite, în funcţie de autori : neuro-trope, activatoare ale metabolismului -berebra! ; neurodinamice, nootrope (STROESCU). Acţiunea lor este evident favorabilă în cazul afectărilor secundare hipoxiei, toxicelor, traumatismelor craniene sau proceselor involutive, influenţînd pozitiv metabolismul neuronal.
Astfel, Piracetamu! acţionează favorabil în cazurile de hipoxie cerebrală prin creşterea rezistenţei cerebrale 1a acest tip de agresiune, intervenind în utiîizareaadenozintrifosfatului la nivel cerebral, îmbunătăţind metabolismul cerebral al. glucozei şi stimulînd, de asemenea, utilizarea fosfatului anorganic cerebral. Piritinolul interferează favorabil cu procesele metabolice cerebrale, prin acţu-nea ,permisivă asupra transferului de gicicoză sanguina, la nivel cerebral, şfasupra utilizării ei neuronale. Mecl.ofenoxatul acţionează ‘pozitiv asupra metabolismului energetic global al neuronilor, creşte rezistenţa ia hipoxie a ţesutului cerebral, facilitează transfjbtertur gllicoM^ în: Neuroni. Prin rrîetabo li zarea glucozei, este realizat un flux ianguin cerebral crescut'! S-au constatat, $e asemenea, "rezultate favorabile -în terapia cu Vinca-
mină şi derivaţi ai acesteia, în mod deosebit în gerontopsihiatrie şi în cazul tulburărilor psihice de origine vasculară sau toxică. Acţiunea pozitivă a substanţei este legată de creşterea concentraţiei de oxigen a creierului şi de stimularea metabolismului glucozei.
Reglarea metabolismului neuronal determină o reglare eficientă a circulaţiei cerebrale, astfel încît ameliorarea proceselor cognitive se realizează printr-o acţiune conjugată, vasodilatatoare şi de stimulare metabolică. Din acest punct de vedere, cele mai bune rezultate se obţin cu dihi-droergotoxină, naftidrofuril, piritinol şi hexil-di-metilxantină combinată cu acid nicotinic. Astfel, dihidroergotoxina îşi exercită efectul metabolic favorabil asupra metabolismului glucozat pe calea ciclului Krebs. Aceeaşi substanţă acţionează favorabil şi asupra sistemului adenilcicfază-adenozin-monofosfat ciclic. Deşi eficacitatea acestor substanţe este încă mult discutată, acţiunea lor cert pozitivă le-a impus progresiv în terapia psihiatrică.
349.	METABOLISM INFORMAŢIONAL • Modei elaborat de A. KEMPINSKI^pornind de la teoria informaţiei şi de la studiul experimental al funcţionării psihismului. Este fundamentat pe ideea că factorii externi acţionează asupra Eului, care selectează informaţiile după două tendinţe fundamentale : asimilare şi eliminare. Asimilarea conduce la apariţia unor structuri corespunzătoare, care vor condiţiona modul de reacţie, tulburarea mesajelor^ exterioare avînd caracter entropie negativ. între tendinţele selective apar relaţii reciproce,, determinate de necesităţile organismului, necesitatea reprezentîncj factorul care determină organizarea sistemului funcţional. '.
Tentanta asimilativă atinge, după autorul citat, expresia maximă în activitatea sexuală, care are drept scop proliferarea organismului.
Tendinţele perturbatorii pot fi ^£i??jpaţe ca expresii ale .agresivităţii (descărcăriT âe negantro-pie), care poate afecta nu numai sistemul strict al individului, ci şi sistemul social.
Tulburările psihice pot fi interpretate astfel ca
o	patologie a depăşirii nivelelor la care se realizează legăturile informaţionale ale organismului c.u mediul. Depăşirea poate afecta planul asimilării (depăşirea capacităţii informaţionale) sau pe cel al eliminării (producerea u-nor „mesaje” destruc-turate). Această patologie, simplificată la nivel „metabolic”, este insuficientă însă pentru explicarea completă a unor simptome psihice, 'chiar dintre cele mai comune (cum ar fi anxietatea sau fobiile).	_	•	,	...
•	350. METTACOHUNICARE (cf. meta- ; lat, com-muiiiccre•• ,va împărtăşi ceva cuiva”) ••Ceie- două nivelâ^pe care comunicarea le presupune, mesajul însuşi-cu ec-nţinutuLsău şi modalitatea-de a-l--ex-
Matacomunicare ; M?tadin^ ; Metafizica
Met/97
prima sînt, în cazul comunicării umane, amalgamate, Totuşi tonul, mimica, atitudinea, se constituie într-o unitate informaţională identificabilă : metacomunicarea.
în mod normal, comunicarea şi metacomunicarea sînt complementare, mărind relevanţa mesajului. Atunci cînd lucrurile nu se petrec aşa, relaţia interumană se alterează, împingînd subiectul spre izolare. Şcoala de la Palo Alto a insistat mult pe roiul pe care disjuncţia dintre cele două modalităţi de comunicare îl are în geneza patologiei mintale.
351. METADIN(m) Portugalia — DCI Pipradrol • Psihostimulent de tip a* a-difenil-2-piperidin-meţanoi, indicat în astenie, scăderea forţei intelec-
tuale, în tulburările preinvoluţiei, tulburări de dinamică sexuală, hipoprosexie, epuizare, scăderea randamentului, lipsa apetitului alimentar. Se poate administra în-sarcină şi ia vîrstnici. .	®
352.	METĂFIZlC(I>) delir (cf. meta- ; gr. physika ..fizică") J!2^.COSMOGONIC<d> delir.
, 353. METAFIZICĂ (cf. meta- ; gr. physika) • Denumire tradiţională atribuită ontologiei speculative. Termenul este legat de lucrarea lui ARIS-TOTEL ‘„Metafizica”, în care acesta abordează principiile primitive ale fiinţei ca fiinţă şi categoriile universale ale existenţei în genere. în tradiţie aristotelică, metafizica era alcătuită din trei părţi:
••'filozofia naturii sau cosmologia raţională;
•	filozofia spiritului sau psihologia raţională;
' •'• filozofia absolutului sau teologia raţională, în scolastica medievală, metafizica era considerată drept formă supremă de cunoaştere, depăşind prin argumente speculative datele empirice ale ştiinţelor naturale ; în filozofia modernă, i se atribuie statutul de cunoaştere primară, avînd menirea să întemeieze ontologic şi metodologic cercetările ştiinţifice particulare. KANT realizează o prirnă critică sistematică a metafizicii, argumentlnd de pe pdziţii agnostice imposibilitatea de 'principiu a dogmatismului speculativ, propriu metafizicii tradiţionale, de a oferi cunoştinţe autentice, datorită caracterului inevitabil sarftfriomic'al oricărui discurs pur raţional, rupt de £xpefienţă. Ulterior, metafizica a fost combă-
tută de către Auguste COMTE, de pe poziţiile pozitivist-anticonceptualiste, şi de neopozitiyis-mul contemporan, în numele caracterului non-verificabil al aserţiunilor metafizice.
•	Caracterizînd modul de interpretare a realităţii specific ontologiilor speculative moderne, HEGEL atribuie termenului metafizică un sens diferit de cel tradiţional, privind-o ca metodă generală de cunoaştere, opusă dialecticii. în filozofia hegeliană, gîndirea metafizică este proprie intelectului mărginit la cunoaşterea fenomenelor finite, în limitele experienţei empirice, şi sortit să eşueze în impasuri antinomice ori de cîte ori încearcă să abordeze problematica ontologică — accesibilă în modalităţi adecvate doar raţiunii speculative, capabile să se înalţe, prin raţionamente dialectice, la înţelegerea infinitului.
Filozofia marxistă preia sensul hegelian al metafizicii ca metodă de interpretare a realităţU opusă dialecticii, caracterizată prin :
•	considerarea obiectelor şi a proceselor desprinse din contextul int&ra&ţîiMlor in/şt prin care acestea suhzistă, poslulind ci fiecare dintre ele posedă o esenţă imanenta, ce poate fi descoperită exclusiv pi in intermediul abstractizării şi a! „disecţiei analitice ;
•	aspiraţia reducţionistă de a înţelege varietatea calitativă a obiectelor şi proceselor din realitate ca ansamblu (logic reductibil) de ipoteze sau concretizări ale unui substrat substanţial unic, elementar şi invariabil, sub învelişul fenomenal al diferitelor atribute ;
•	perspectiva unilaterală asupra devenirii, ce absolutizează independenţa şi stabilitatea relativă a fenomenelor, repetabilitatea şi echilibrul lor, negînd salturile calitative-şi postulînd performanţa formelor şi modali-lităţilor esenţiale de existenţă ;
•	înţelegerea mecanicistă a dinamismului-universal, redus la deplasarea spaţială a obiectelor şi la simpla variaţie cantitativă ; întrucît afirmă deplina iraţionalitate a contradicţiei (prin ontoiogizarea logicii finite a intelectului), metafizica nu poate să înţeleagă izvorul imanent al mişcării, fiind nevoită să postuleze un impuls primar, extegor naturii, ceea ce duce inevitabil la idealism» teism sau creaţionism.
încorsetată de aceste prejudecăţi, metafizica oferă, o interpretare sţerilă şi excesiv simplificatoare a dezvoltării, pe care. şi-o reprez intă fie ca pe o succesiune haotică de mutaţii ontologice
i	mprevizibile (cataştrofism), fie ca pe o tendinţa constant şi limitat ascendentă (evoluţionism plat), fie ca pe o mişcare repetitivă, închisă în cerc (ciclu istoric). în secolul al XVI-lea — al XVHI-lea, metoda metafizică a fost consacrată şi confirmată de
7 — c> 838
98/Met
Metafora ; Metaforic; Metalimbaj
stadiul încă incipient de dezvoltare a ştiinţelor, dominate, în planul explicaţiei teoretice, de modelul mecanicii clasice şi aflate, în planul cercetării experimentale, abia în faza acumulării datelor empirice, care solicita analiza separată şi statică a fenomenelor, în vederea descrierii şi clasificării lor. Odată cu dezvoltarea ştiinţelor naturii în secolul al XlX-lea şi pe măsură ce s-a conturat tot mai riguros cercetarea ştiinţifică a fenomenelor social-istorice, limitele gîndirii metafizice au devenit tot mai evidente, conturîndu-se necesitatea unei metode dialectice de interpretare filozofica a realităţii. Apariţia şi dezvoltarea dialecticii nu eliminaşi nu descalifică total paradigmele gîndirii metafizice — care îşi păstrează legitimitatea în sfera experienţei empirice şi în etapele preliminare ale cunoaşterii teoretice —, dar fixează critic limitele valabilităţii sale, demonstrînd lipsa de temei şi fertilitate euristică a extrapolării raţionalităţii metafizice la nivelul interpretării ontologice.
354.	METAFORĂ (cf. gr. metaphora „transport”)
•	Expresie figurată, specifică limbajului artistic (celui poetic prin excelenţă), care operează un transfer de semnificaţie, substituind un termen cu un altul, din această substituire rezultînd o semnificaţie complementară, inedită în raport cu limbajul curent. Analizînd temeiurile transferului metaforic, ARISTOTEL indică substituţia genului prin specie sau invers şi trecerea de la o specie la alta, în virtutea asemănării, deosebirii sau analogiei dintre lucruri. în ceea ce priveşte istorici-tatea expresiilor metaforice, punctele de vedere oscilează între credinţa lui CICERO că metafora este o invariantă a spiritului omenesc şi, deci, o categorie universală a culturii (poziţie adoptată în filozofia românească de Lucian BLAGA, pentru care metaforele nu sînt doar ornamente şi înflorituri ale limbii, ci componente structurale ale spiritului omenesc, expresii ale categoriilor şi matriţelor stilistice abisale) şi teoria lui VICO, după care metafora caracterizează mentalitatea animistă, prelogică şi magică, specifică unor stadii timpurii ale civilizaţiei (vîrsta poetică a spiritului omenesc). Modul de interpretare a esenţei şi a originii istorice a metaforei este în strînsă legătură cu definirea funcţiilor ei în viaţa spirituală
•	Sub aspect psihologic, metafora înlesneşte trecerea de la reprezentare la noţiune, de la concret la abstract şi invers, exersînd imaginaţia asociativă şi acuitatea analogică. In teoria psihanalitică, FREUD analizează metafora ca transfer simbolic, prin intermediul căruia anumite reprezentări refulate pătrund în conştiinţă sub forme deghizate, asociindu-se cu imagini a căror ambiguitate înşală cenzura conştiinţei. Visul, pentru FREUD, îndeplineşte o funcţie metaforică deosebit de productiva, eliberînd tendinţele şi pasiu-
nile, cenzurate total în stare de veghe, sub forme travestite simbolic — ,.acceptabile” pentru cenzura mai puţin vigilentă în timpul somnului. Prin analogie cu visul, psihanaliza interpretează ş'i miturile ca înlănţuiri coerente de simboluri, menite să exprime aluziv tendinţe şi pulsiuni refulate.
•	Din punct de vedere estetic, metafora exercită un rol sensibilizator, ce potenţează expresivitatea mijloacelor prin care artistul îşi comunică universul interior, relevînd receptorului faţete sui generis ale realului şi ale vieţii afective. Proiec-tînd asupra obiectului stările sufleteşti ale creatorului, metafora însufleţeşte lumea exterioară, sporind expresivitatea obiectelor şi solidaritatea dintre Eu şi lume ; totodată, prin acest procedeu se amplifică şi capătă un relief neaşteptat, revelator, impresiile subiective, ce intră în rezonanţă şi comunicare simbolic-expresivă cu universul sensibil. Uneori, metafora constituie un mijloc de disimulare a unor sentimente, care nu se pot exprima direct.
•	Unii filozofi, care acordă un roi important intuiţiei, fanteziei şi spontaneităţii comprehensive în constituirea concepţiilor despre lume, atribuie metaforei şi o funcţie filozofică. După Tudor VIANU, imaginea metaforică este un instrument indispensabil cunoaşterii filozofice, prin care devine posibil dialogul dintre Eu şi lume, prin instituirea unor analogii între realitatea exterioară şi universul lăuntric al subiectivităţii.
•	Deşi metafora este ,.starea poetică prin excelenţă" (T. VIANU), ea poate fi întîlnită şi ca simptom al schizofreniei, boală în care întregul sistem al gîndirii este invadat de magic şi simbolic. Imaginarul devine el însuşi o metaforă a realului, o metaforă sărăcită însă de înţelesuri, care nu-şi găsesc, decît pentru subiect, puterea sugestivă.
355.	METAFORIC® delir» Delir descris de T. QUERCY în intoxicaţiile cu haşiş, caracterizat prin bogăţia exprimării hiperbolice, evoluînd pe fondul unei dispoziţii hipomaniacale. Subiectul face descrieri ample, neobişnuite, ale unor obiecte sau opere de artă, speculînd detalii neînsemnate pe care, în fuga de idei, în torentul logoreei, le combină într-un inedit conglomerat la constituirea căruia contribuie atît halucinaţiile verbale, cît şi reprezentările vii.
356.	METALIMBAJ (cf. fr. metal angage) m Limbaj în care se formulează aserţiuni despre un alt limbaj, numit limbaj-obiect. Termenul a fost introdus de R. CARNAP şi A. TARSKI, ca denumire a limbajului utilizat în studierea proprietăţilor sintactice şi semantice ale limbajelor diferitelor sisteme formalizate. Dacă în limbajul-obiect este formulată o anumită teorie, în metalimbaj se elaborează metateoria corespunzătoare, for-mulîndu-se şi demonstrîndu-se „metateoremele”*, adică acele teoreme care se referă la proprietăţile
Metalofobie; Metamorfoza sexuala(D) ; Metapslhic
Metl99
sintactico-semantice ale teoriei considerate (teorema deducţiei, teorema de consistenţă, teorema de completitudine etc.). Introducerea distincţiei dintre limbajul-obiect şi metalimbaj s-a impus pentru evitarea anumitor paradoxe logico-mate-m atice.
357.	METALOFOBIE(cf. lat. metallum „metal” ; gr. phobos „frică”) • Teamă iraţională de obiecte metalice care prin proprietăţile lor nu pot provoca, în mod evident, nici un rău subiectului, Această fobie pare săfie legată atît de o serie de credinţe oculte privind proprietăţile iatrogene sau fatale ale unor metale, cît şi de o serie de proprietăţi fizice ale respectivelor metale (strălucire, culoare, densitate). Perioada contemporană a adăugat o serie de alte temeri privind metalele : radioactivitatea, cancerogeneza etc.
Este o fobie relativ rar întîlnită şi depăşeşte adesea graniţele simptomatologiei nevrotice pentru a se cantona în patologia schizofreniei, unde proprietăţile simbolice ale metalelor generează de fapt „fobia”.
353.	METALOGICĂ (cf. fr. metalogique : vezi gr. meta; logos „cuvînt, discurs”)• Teorie a sistemelor logice sau metateorie a logicii, avînd ca obiect studiul diferitelor reguli formale ale unui limbaj.
359.	METAMIDOL(mj Portugalia - DCI O/oze-pani m Tranchilizant, derivat benzodiazepinic, de tip 7-dor-1, 3-dihidro-1-metil-5-fenil-2bM, 4-ben-
zoriiazepină, cu acţiune sedativ-hipnotică, anxio-litică. anticonvulsivantă şi miorelaxantă. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de D!AZEPAM(5I>.
360.	METAMIN(m) Japonia-DCI Flupentixol • Neuroieptic incisiv, derivat tioxantenic de tip
2-tnfîuorometil-9-/3-M-(2- hidroxietil) piperazin--i-iî/propiliden/tioxantenă, cu acţiune neurolep-tic-incisivă, antidepresivă şi anxiolitică ; are efecte secundare moderate.
3â1. METAMINE(m) SUA-DCI Metamfetami-
na m Psihostimulent cu valenţe anorexigene, deri-
vat feniletilaminat de tip (+)-N, a-dimetilfenetila-mină, cu acţiune şi indicaţii similare cu ale AMFETAMINE! şi acelaşi risc al dependenţei.
362.	METAMORFOPSIE (cf. meta-; gr. morphe
, .formă” ; opsis „vedere”)-^1>WEIZSÂCKER(S* sindrom,
363.	METAMORFOZĂ SEXUALĂ(D) delir *Con-
vingeri delirante referitoare la organele sexuale şi la funcţiile acestora. Pot fi însoţite de automatism mintal şi asociate cu pseudohalucinaţii referitoare la sfera sexuală. Delirul de acest tip apare în schizofrenie şi în patologia de lob temporal (F. CONNOLLY, 1971). Poate antrena acte de automutilare ale organelor genitale. J. NASH (1985) subliniază faptul că o parte din fenomenele din transsexualism ating nivelul delirant, fără ca însă, în mod obişnuit, să fie considerate ca atare.
364.	METAMORFOZIE - fenomen# Descris
drept o reală distorsiune a percepţiei vizuale, caracteristică leziunilor de lob parietal. Necesită o atenţie deosebită în diagnosticul diferenţial al halucinaţiilor.
365.	METANEVRON(M) Spania - DCI C/tfco-
linâm Psihostimulent cu o structură chimică particulară, de tip colină-citidină 5’-ester pirofosfat, cu acţiune psihostimulentă şi anorexigenă, practic fără efecte simpaticomimetice.
366.	METAPSIHIC (cf. meta- ;gr. psyche „suflet”)
•	Calitate a unui fenomen psihic, constînd în faptul că nu poate fi explicat prin cauze cunoscute ştiinţific pînă în prezent. Expresia de „fenomen metapsihic” este aproximativ echivalentă cu aceea de „fenomen parapsihologic” (ca, de exemplu, telepatia, precogniţia, telekinezia). Se presupune, că asemenea fenomene ar avea la bază însuşiri individuale de tipul percepţiei şi comunicării ex-trasenzoriale.
367.	METAPSIHOLOGIE (cf. meta- ; gr. psyche ; logos „cuvînt, discurs”) • Una dintre accepţiunile termenului este cea de parapsihologie, desem-nînd ştiinţa care studiază comunicarea telepatică si, în general, fenomenele paranormale (-» PA-RAPSIHOLOGIE).
în psihanaliză, termenul a fost creat de FREUD pentru a desemna ansamblul de principii, concepte fundamentale şi modele teoretice ale sistemului psihic uman, pe de o parte, în seria autogenă (normal itate şi boală), iar pe de altă parte, din punct de vedere topic, dinamic şi economic. în 1915, FREUD a scris o serie de articole destinate clarificării şi aprofundării unor ipoteze teoretice, pe care un sistem teoretic s-ar putea baza (complement metapsihologie la teoria visului).'
în aceeaşi perioadă, apare şi definiţia termenului, dată de însuşi FREUD : „Propun să se vorbească
tawKNt
Metapsihologie ; Metosimulaţie ; Metateorie
gUfezpzgzewtare \metarpsi hologică atunci cînd se yn proces psihic în relaţiile sale dinamice, topice şi economice”.
Lucrarea intitulată „Metapsihologie" cuprinde următoarele cinci articole'"v;
•	-Pulşiunile şi destinele pulsiunilor;
•	Refularea ;
•	Inconştientul — cu capitolele :
.4— Justificarea inconşţientialai ; ~
. Pluralitatea semnificaţiilor termenului de inconştient şi punctul de vedere topic ;
. — Sentimente inconştiente ;
—	Topica şi dinamica refulării ;
.— Proprietăţile particulare ale sistemului inconştient ;
—	Raporturile între cele două sisteme ;
—	Recunoaşterea inconştientului ;
•	Complement metapsihologie la teoria .visului ;
•	Doliu şi melancolie.
în primul'articol al acestei lucrări, apar cu claritate particularităţile, dinamica şi dificultăţile elaborării unui sistem teoretic pornind de la realitate, care să ordoneze ulterior analiza realităţii : „Adevăratul început al oricărei activităţi ştiinţifice constă mai degrabă în descrierea de fenomene, care.apoi sînt ordonate şi inserate în relaţii în descriere deja, nu se poate evita aplicarea unor idei. abstracte .... asemenea idei — care vor deveni ulterior concepte fundamentale ale.ştiinţei — sînt matrice şi mai indispensabile, în elaborarea ulterioară. Ele au la început un ânumit grad de nedeterminare şi nu poate fi vorba de a recu* noaşte exact conţinutul. Atîta timp cît sînt in această-stare, ne punem de acord asupra semnificaţiei Ion mjuitiplicînd referinţele la materialul experienţei de la care par împrumutate, dar care în realitate le este supus. Ele au deci, în toată rigoarea, caracter de convenţie'. ., numai după un examen aprofundata! domeniului fenomenelor considerate, putem sesiza mai precis conceptele ştiinţifice fundamentale, putem £ă le modificăm progresiv pentru a le face utilizabile şi libere de orice'contradicţie" (FREUD. „Metapsihologie")
APARAT PSIHIC, CONŞTIENT, INCONŞTIENT, SUPRAEU, SINE, EU,’ PULSfUNE, TOPIC, DINAMIC, ECONOMIC, INVESTIŢIE, REFU-LARE.
368.	METAPSIHOLOGIE A CONFLICTELOR •
Abordarea teoretică a conflictului psihic din perspectiva celor trei puncte de vedere ale metapsihologie» freudiene :
•	topic — conflictul între instanţele aparatului psihic : Eul împotriva Sinelui, Euf şi fepraetji împotriva Srnelui etc. ;
•	dinamic — opoziţie, conflict conştient, inconştient sau conflictul cuplurilor de opoziţie pasiv-activ, feminin-masculin etc.;
•	economic — conflict-între Eros şi Thanatosr libi$o narcisic, libido obiectual.
MEPTAPSIHOLOG1E, CONFLICT.
369.	METAPYRIN(m) RDG - DCI Noramido-
sin.
piridinium metonsulfonicum notricum —-> ALGO-CALMIN<m> România. .
370.	METARAZIN^ URSS - DCI F'rodorpera-zino • Neuroieptic incisiv, derivat fenotiazini-piperazinat, de tip 2-clor-!o-/3-(4-metii-1-piperac
h r\
zinil)propj4/fenotiazină, cu acţiune antipsihotica sedativă, antiemetică, cu valenţe antivertiginoase şi antispastice. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de EMETIRAL<mV ■
371.	METASIMULAŢIE (cf. meta-; iat. simulatio ,.simulare, prefăcătorie") •Perseverarea unui bot* nav, după parcurgerea unui episod acut real, în a susţine existenţa unor tulburări psihice care î-ar oferi anumite beneficii legate de situaţia de boală. După o stare depresivă* un bufeu delirant sau un episod confuzior\al, este uneori dificil de stabilit, ceea ce este autentic în raport cu ceea ce este simulat (A. POROT, HES^AftD). Tulburările de memorie şi de atenţie sînt ce{ mai adesea obiectul metasimulaţiei. G. DUMAS notează cu un fin simţ critic : „unii rărmîn amnezici pentru că nu ştiu că nu mai sînt de'fapt".
Ca şi în alte cazuri, identificarea corectă a beneficiului secundar, ca şi cunoaşterea în profunzime a psihopatologiei şi a sindromologiei, îl feresc pe psihiatru de erori.
372.	METATALAMUS (cf. meto-; gr. ihalamos
,, came ră") • Parte a talamusului compusă d-in corpii geniculaţi (lateral şi medial).	.	•••:	.
373.	METATEORIE (cf. fr. metotheorie : vezi meta- ; gr. theoria „observare, examinare, teorie")
•	Teorie despre proprietăţile şi valabilitatea ur)ei alţe teorii, numită teorie-obiect. Aspectele prin» cipale vj^ate de studiul metateoretic sînt:-
•	analiza expresiilor utilizate în teoria-obiect
şi relaţiile dintre acestea, în expunerea îor s istem ic-ded uct ivă (st ru ctura -s intact ieă; a teoriei) ;	s	.
Metatropism ; MetempsihozăţD); Meteopatofogie ; 'Meteorofobie(F>
•	analiza modului în care noţiunile şi expresive din limbajul teoriei-obiect se referă la un anumit:domeniu din realitate (aspecte semantice) ;
•	modul în^ care teoria-obiect este operaţională şi utilizabilă în soluţionarea anumitor probleme (valoarea pragmatică).
în afara acestor =aspecte, metateoria mai cercetează problematica, metodele şi presupoziţiile filozofice ale teoriei (eventual, şi unele probleme legate de corelaţiile logice şi istorice cu alte do-, menii teoretice). Precizînd limitele valabilităţii teoriei studiate,, interpretarea metateoretică^aspiră să elucideze condiţiile elaborării unei teorii perfecte din punct de vedere logic şi eficiente sub aspect pragmatic. Pînă în prezent, s-a dezvoltat îndeosebi metateoria sistemelor formalizate (de exemplu, metalogica şi metamatematica), care a adus contribuţii, importante în cunoaşterea acestora.
374.	METATROPISM (cf. gr. metatropia „schimbare”) • Termen; prin care HIRSCHFELD semnifică
o	atitudine erotică şi sexuală care, fără să ducă la homosexualitate, se manifestă prin virilitate la femei şi feminitate la bărbaţi. KRONFELD o consideră o. variantă ;a homosexualităţii ; termenul este preluat şi în lucrările lui SZONDI. Unii autori consideră că metatropismul reprezintă numai accentuarea unor note sadice sau masochiste existervte în erotica normală.
375.	METAZEPIN,Mţ Mexic- DCI Clordiaze-poxidm Tranchilizant, derivat benzodîazepinic de tip 7-c)or-2-metilamino-5-fenil-3H--1, 4-benzodia-zepin-4-oxid, cu acţiune anxiolitică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă ; nu are efect hipnotic, fiind unul din cele mai răspîndite tranchilizante de zi. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NAPOTON<m>.
376.	METEMPSIHOZĂ (cf. gr. metempsychosis „strairvutarea sufletului”) • Conpepţie mistică, specifică tuturor religiilor indiene, conform căreia, după moartea trupului, sufletul individual nemuritor transmigrează, reîncarnîndu-se succesiv în’diferite fiinţe însufleţite (plante, animale, oameni). în unele credinţe indice, lanţul reîncarnărilor este conceput finalist şi esc atotogic, ca purificare treptată a sufletului, prin întruparea în fiinţe din ce în ce mai evoluate, pînă la contopirea Eului subiectiv (atman), ajuns la perfecţiune prin asceză şi meditaţie, cu sufletul cosmic, inter-personâf şi inalterabil, de esenţă divină (brahman^. Credinţa în metempsihoză se întîlneste, cu note specifice, la egipteni, în orfism şi Ia pitagoreici, la druizii ce Iţi şi în unele religii primitive din America şi Australia...
37-7: METEMPSIHOZĂ*0’ delir (cf. gr. metem-
psychosis) • Delir megalomanie în care, după o
scurtă, perioadă de neclarîtâfe,’ bblnavul; îsi 'îdâ seama că originea persecuţiilor la tare este supbs se află în existenţele sale anterioare. Persecutorii săi îi reţin averile şi descoperirile „excepţionale"; dar acest lucru „nuri va putea împiedieia triumful definitiv” (DIDE).
378.	METEOPATOLOGIE (cf. gr. meteoros ; pd-
thos „suferinţă, încercare, experienţă” ; logod „ştiinţa, cuvînt, discurs”) • Studiul influenţelor1 pe care variaţiile climei (căldură, scăderi de;presiune, furtuni magnetice,, vînturi, uragane) le exercită asupra organismului uman. “	;
S-au putut stabili în psihiatrie legături între aceste oscilaţii şi modificările dispoziţionale, tn special stările depresive. Schimbările bruşte alâ stării vremii pot provoca la persoa^eje meteoro-sensibile accese confuzionale sau recidive ale aces-? tora (R. PLANCHE, M. POROT).
379.	METEORO- (cf. gr. meteoros „ridicat în
aer”) • Element de compunere care introduc^ referirea la fenomene meteorologice.	'	.
380.	METEOROFOBIE (f) (cf. meteoror; gr. pfctf
bos „frică”) •Frică patologică intensă, nejustifrcatăr^ faţă de meteoriţi, faţă de căderea acestora. Apare
relativ rar, în sindromul fobie din decompensărite psihasteniei, în debutul psihasteniform al schîz6-freniei, nevroza obsesivo-fobică, la debilii mintal. Trebuie diferenţiată de teama de „stele căzătoare“ existentă în mediile subculturale.
102/Met
Meteoropat; Metestez/e ; Methamphetamine(DC1); Methfdate(M:)
381.	METEOROPAT (cf. meteoro-; gr. pathos „încercare, suferinţă") • Desemnează subiectul care reacţionează patologic la schimbările de vreme. Personalităţile dizarmonice prezintă în genere o meteorosensibilitate.
382.	METEOROTROPISM (cf. meteoro-; gr. trope „schimbare, orientare") • Ansamblul modificărilor, indiferent de sensul lor (favorabil sau nefavorabil), condiţionate de factorii atmosferici asupra organismului.
383.	METESTEZIE (cf. gr. meta „dincolo, după” ; cisthesis „senzaţie”) • Tulburare a percepţiei, caracterizată prin tendinţa de persistenţă a senzaţiei, după încetarea stimulului.
384.	METEXAL*M) Venezuela — DCI Sulpiridâm Neuroieptic incisiv, derivat benzamidic de tip N-/(1-etil-2-pirolidinil)metil/- 5-sulfamoil-0-anisa-midă, cu certe valenţe antidepresive, fără componentă sedativ-hipnotică. Are indicaţiile NL incisive (endogenii), dar este, în acelaşi timp, util în combaterea impulsiunilor obsesiv-compulsive şi în unele afecţiuni psihosomatice. Pentru dozele mari, are efecte secundare comune cu cele ale NL incisive, Se poate administra fără pauză de 14 zile după întreruperea IMAO. Nu se administrează în manie şi epilepsie.
385.	METHAMPEX<m) SUA • Psihostimulent-derivat feniletilaminat — METAMFETAMINE(DCI>.
386.	METHAMPH£TAMINE(I)CI> • Derivat fe« niletilaminat de tip (-f )-N, a-dimetilfenetilamină, cu acţiune psihostimulatoare asupra sistemului nervos central şi efect rapid dar de scurtă durată.
(^CHrCH-NH -ctf3 h3
Utilizarea în doze mari sau repetate nu duce la creşterea randamentului, dar poate favoriza apariţia unor efecte secundare marcate. Este indicat în epilepsie (unele forme de petit mal), în asociere cu fenobarbitalul, pentru combaterea efectelor secundare ale acestuia, în etilismul cronic şi acut, în psihozele alcoolice, în depresiile inhibate. Nu este recomandat în stările de oboseală fizică sau psihică, existînd pericolul dependenţei. Constituie principiul activ al următorilor produşi farmaceutici :
AO!P£X(M)	Austria
AMEDRINE(m)	Brazilia
DEE<M)	SUA
D£OFED<m)	SUA
DESAMINE<m)	Anglia
DESOXEDRINE<m>	SUA
desoxo(m>	SUA
desoxyephedrine m>	SUA
desoxyn(M)	Elveţia
detrex(m)	SUA
dexoval(M)	SUA
doxyfed(M)	SUA
drinalfa(M)	SUA
EFROXINE(m)	SUA
fetamin(M)	SUA
gerobit(m>	Austria
isophen(M>	Anglia
levetamin(M)	Anglia
MADRINE(m)	Australia
methampex(M)	SUA
METHDRINAL(m)	Anglia
METHOXYN(m)	SUA
MILLER-DRINE(m)	SUA
NEODRINE(m)	Canada
NORMADRINE<m)	SUA
OBEDRIN-LA(m>	SUA
OXYDESS(m)	SUA
oxyfed(M)	Danemarca
pervitin(m)	RDG
phedoxe(m)	RFG
PHEDRISOX(m)	SUA
philopon(M)	Japonia
PREMODRIN(m)	Italia
PROPAMIN(m)	Spania
roxyn(m)	SUA
STIMDEX(m)	Suedia
SYNDROX(M)	SUA
tonedron(M)	Franţa
PSIHOSTIMULENTE.
387.	METHAZINE(m) SUA - DCI Prometazinâ
•	Neuroieptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip 10-(2-dimetilaminopropil) fenotiazină, cu acţiune sedativ-hipnotică, antihistaminică şi antiemetică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de ROMERGAN<m).
388.	METHIDATE(m) Canada - DC I Metilfeni-datm Psihostimulent, derivat feniletilaminat de tip a-fenll-2-piperidin acid acetic meti lester, indicat în scăderea performanţelor psihice şi intelectuale, în stările depresive uşoare din climax, convalescentă ; are performante inferioare AMFETA-MINELOR-* PSIHOSTIMULENTE.
389.	METHOCABAL(M) Japonia • Tranchilizant cu valenţe miorelaxante-» METHOCARBA-MOt<DCI). ’
Methophenazln(DC^ ; Met/ioxyn(M); Methylpentynol(DC1^
Met/103
390.	METHOCARBAMOL(DCIU Derivat glice-roiic de tip 3-(o-metoxifenoxi)-1,2-propandiol
1-carbamat, cu acţiune predominant miorelaxantă şi anxiolitic-sedativă ; are şi valenţe analgezice.
392.	METHOPROMAZINE(DC1)« Derivat arni-noalkiifenotiazinic, de tip 10-(3-dimetiIaminopro-pi!)-2- metoxifenotiazină, cu acţiune sedativă şi antiemetică, moderat anxiolitică, cu valenţe
OH
^CHrCH-CH2-€QC-NH2 0CH3
. jilţ CHrOirH "CH,
Constituie principiul activ al următorilor produşi farmaceutici :
•	Cel mai cunoscut este :
ROBAXIN*M) Anglia, Belgia, Canada, Danemarca, Elveţia, Italia, Olanda, Portugalia, Spania, SUA, Suedia.
•	Alţi produşi similari sînt:
CARBADIN'51)	Mexic
CARBAMETIN(M)	Japonia
DELAXIN<m>	SUA
HYZERON<m>	Japonia
LUMIRELAX(m)	Franţa
METHC>-500(m>	sua'
METHOCAL(1I>	Japonia
METHOCARBAMOL,m)	SUA
METOCARSIN<m>	Japonia
MIOLAXENE(m>	Franţa
MIOWAS(m>	Elveţia
MYOMETHOL™	Israel
NEURAXIN(M>	SUA
OHLAXIN‘m>	Japonia
PARABAXIN<m>	SUA
PERILAX<m>	Italia
P0LIPLEX(M>	Columbia
RELAFEN<M>	Mexic
RELAX(M)	Italia
ROBAMOL(m>	sua
ROBAXAN<m>	Anglia
ROBINAQ,m>	India
ROLEXIN',M)	Coreea
ROMETHOCARB(m)	SUA
SECHLMIN<m>	Japonia
SOBARALL(JI>	Grecia
TRAUMACUT(M)	RFG
TRESORTILm>	Danemarca
TROLAR(M>	Grecia
TYRAXEN(M>	Coreea
-> TRANCHILIZANTE.
391.	METHOPHENAZIN(M) RFG - DCI Meto-fenazat» Neuroieptic incisiv, derivat fenotiazinic piperazinat, de tip 2-M-/3-(2-clorofenotiazin-10--il)proptlf-1-pipe razi ni l/etil3,4,5-trimetoxibenzoat, cu acţiune antipsihotică marcată ; efectele secundare sînt mai atenuate comparativ cu ceilalţi produşi din aceeaşi clasă.
hipnotice şi cu o bună toleranţă ; este indicat în special în psihogenii şi în afecţiuni psihosomatice. Constituie principiul activai următorilor produşi farmaceutici :
MOPAZIN(E)(M>	Franţa
NEOPROMAW	Japonia
PENTONE(M>	SUA
393.	METHOXYDONE(M) SUA - DCI Mefenc-xalonâ • Derivat carbamatic de tip 5-l(o-metoxifs-noxi)metil/-2-oxazolidinonă, cu acţiune sedativ-hip-notică şi valenţe anxiolitice şi miorelaxante. Indicat în nevroze anxioase, insomnii, afecţiuni psihosomatice.
394 METHOXYN(M) SUA - DCI Metamfeta-minâ • Psihostimulent cu valenţe anorextgene, derivat feniletilaminat de tip (-f-)-N,a-dimetilfenetilamină, cu acţiune şi indicaţii similare cu ale AMFETAMINEI şi cu acelaşi risc al dependenţei.
395.	METHYLPENTYNOL<bCi) • Derivat alke-nic, de tip 3-metil-1-pentin-3-ol, cu acţiune seda-tiv-hipnotică şi miorezolutivă prin inhibarea trans-
ou
hc~c~c-ch2-w3
lff3.
misiei ganglionare. Constituie principiul activ ai	
următorilor produşi	farmaceutici :
ALLOTROPAL(M>	RFG
atemorinw	SUA
ATEMPOL<m>	Anglia
CITODORM<jr>	Anglia
DALGOL(m>	Ungaria
DORMIPHEN<m)	Anglia
dormison(M>	SUA
hexofen<M)	Suedia
imnudorm(M)	Belgia
104?Met
Methylphenidate(DC1); Metoda ; Mdtode de apăra re
INSOMNOL<M)	Anglia
MîRAMEL(M*	Elveţia
NOXOKRATlN<M)	Austria
06l£V!L(M)	Italia
CBL!VON<m)	Elveţia
PENTADORM(m)	Austria
PENTiNOL(M)	RDG
PEN7YREST(M)	Anglia
FERLOPAL(M)	RFG
PPCcUNDOL(m)	Spania
■ RJPOSON(M)	Italia
SCHNES!N(M)	Anglia
UTIL(M)	Belgia
-	TRANCHILIZANTE.
396,	METHYLPHENIDATEtfW • Derivat feniletilaminat de tip a-fenil-2-pi peri din acid acetic metil ester, indicat tn scăderea performanţelor psihice şi intelectuale şi în stările depresive uşoare din dimax şi convalescenţă; are performanţe inferioare AMFETAMINELOR. Constituie principiu! activ ai următorilor produşi farmaceutici :
•	Cel mai cunoscut este :
RlTAL!N(*M* Anglia, Canada, Danemarca, Elveţia, Grecia, Italia, Olanda, RFG, SUA.
•	Aîţi produşi similari sînt :
CENTEDRINE(M>	Ungaria
METHIDATE(M>	Canada
METYLOFENIDAN<M)	Polonia
RILATIN(M)	Austria
RILATINE«M)	Belgia
RITALINAtM)	Suedia
RlTALINE(M)	Franţa
RITCNlC(M)	Elveţia
-	PSIHOSTIMULENTE.
397,	METH-ZiNE(M) Australia - DCI Prometa-zinâ • Neuroieptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip 10-(2-dimeti!aminopropil)fenotiazină, cu acţiune sedativ-hipnotică, antihistaminică şi antie-metici. industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de ROMERGAN(M\
398.	METID(m) Franţa - DCI Perfenazinâ • Neuroieptic incisiv, derivat piperazinit-alkil-fe-notiazinîc de tip 2-clor-10-/3-/4-(2-hidroxietil)pi-perazin-1-i!/-propil/fenotiazinăf indicat în endogenii acute şi cronice, avînd valenţe anxiolitic-sedative. Formele depot se utilizează în terapia de durată, în condiţii de ambulator.
399.	METILEPSIE - sin. ENOMANIE ; FURIE DE A BEA ; OINOMANIE ; SOMALCOOLOZĂ
—DIPSOMANIE.
400.	METOCARSIN(m) Japonia- DGI Meto-ccrbcmoI • Tranchilizant, derivat de glicerol de de tip 3-(0-metoxifenoxi)-1,2-propandiol 1-carbamat, cu acţiune predominant miorelaxantă şi an-xioiitic-sedativă are şi valenţe analgezice.
401.	METODĂ (cf. gr. methodos „urmărire,, cercetare, studiu”) • Ansamblu de reguli şi principii de cunoaştere sau de acţiune. Dezvoltarea ştiinţei depinde în mod decisiv de varietatea, rigoarea, exactitatea şi virtuţile euristice ale metodelor de investigaţie utilizate. Caracterul ştiinţific al unei metode este condiţionat de adecvarea acesteia — ca strategie de cunoaştere — faţă de esenţa, structura şi dinamismul obiectiv al fenomenelor studiate ; aceasta presupune existenţa unei corespondenţe cît mai strînse între legile obiectului şi principiile cunoaşterii sale, corespondenţă realizată prin experienţă, pe căi induc-tiv-generalizatoare sau logic-deductive. Jucînd un rol activ în geneza teoriei, metoda îşi verifică justeţea şi eficienţa prin evaluarea cunoştinţelor la care conduce ; odată constituită, teoria îşi converteşte enunţurile în prescripţii şi indicaţii normative asupra modului adecvat de abordare a obiectului, stimulînd astfel perfecţionarea metodei. Rezultă de aici legătura indisolubilă între-teorie şi metodă în practica investigaţei ştiinţifice, separarea lor abstractizată nefiind posibilă decît--pentru noţiuni epistemologice sau metodologice.-.
402.	METODE DE APĂRARE (cf. gr. methodos)
•	în psihopatologie, constituie manifestări întîl-nite în nevroza obsesivă, reprezentate de.raţionamente, gesturi, acţiuni voluntare, utilizate ca stratageme în lupta contra obsesiilor. Eficacitatea acestor mijloace este parţială şi temporară, ulterior ele putînd contribui ia intensificarea obsesiilor iniţiale.
Apărările iniţiale sînt înlocuite de apărări secundare, astfel încît obsesiile originare pOt dispare complet, acoperite de apărările devenite, la rîndul lor, obsesii.	•
După scopul lor, aceste metode de apărare pot fi clasificate (A. PITTRES şi E. REGIS) în :	•
•	mijloace de prevenire a apariţiei- -ideilor obsesive şi fobiilor ;
•	mijloace de combatere (dominarea fricii# deturnarea atenţiei sau căutarea unui sprijin moral) ;
•	mijloace destinate atenuării sau disimulării răsunetului emoţional al obsesiilor sau împiedicării consecinţelor acestora.
Autorii francezi citaţi subliniază şi raportul dintre anumite ticuri, utilizate ca mijloace de apărare, şi obsesii arătînd că există ticuri.care se adresează strict unei anumite obsesii, dar şi ticuri generale, .nediferenţiate, pentru toate tipurile de obsesii (mişcări de negare ale capului, încruntarea, clipitul repetat, oftatul, pocnitul degetelor, tropăitul, repetarea unui cuvînt), avînd-un scop eliberator. Aceste mişcări, cu o componentă voluntară cei puţin la debut, nu pot fi asimilate în mod absolut cu ticurile,	•.
Metonas*M) ; Metronidazol — cura ; Meva/^ ; Meyards
Mey/105
403.	METODOLOGIE (cf. gr. methodos ; logos „cuvînt, discurs”) • Ansamblul metodelor specifice, utilizate într-o anumită ştiinţă.
•	Domeniu al filozofiei care studiază semnificaţia, temeiul şi valoarea metodelor pe baza cărora se constituie ştiinţa modernă. Iniţiată de F. BACON, R. DESCARTES, în secolul al XVII-lea metodologia devine o preocupare sistematică abia în secolul al XlX-lea, odată cu dezvoltarea tot mai intensă a ştiinţelor experimentale.
-404. METOFENAZATE(r>Cl) • Derivat fenotia-zinic piperazinat, de tip 2-/4-/3-(2-clorofenotiazin--10-i!)propil/-1-piperăzinil/etil 3,4,5-trimetoxiben-
och3
CH2-N H-fy-ty-OOC
zoat.' Substanţa a fost sintetizată în Ungaria din perfenazină. Are acţiune antipsihotică marcată şi efecte secundare mai atenuate comparativ cu cele specifice clasei. Constituie principiul activ al următorilor produşi farmaceutici : FRENOLON(E)(m)	SUA, Ungaria
FRENOLONA(M>	Spania
METHO'PHENAZINal)	RFG
SYLADOR^	Danemarca
405.	METOMANIE (cf. gr. methe „beţie" ; mania „nebunie”)-» ALCOOLOMANIE.
406.	/METONAS(m) Japonia - DCI Medazepam
•	Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-2l3-dihidro-1-metil-5-feniMH-1,4-benzo-diazepi’nă, cu acţiune sedativ-hipnotică şi uşor anxiolitică, cu o singură contraindicaţie — mi astenia.
407.	METOXADON^ El veţia — DCI /vlefeno-xclonâ • Derivat carbamatic de tip 5-/(o-metoxi-fenoxi)metil/-2-oxazolidinonă cu acţiune sedativ-hipnotică şi valenţe anxiolitice şi miorelaxante. Indicat în nevroze anxioase, insomnii, afecţiuni psihosomatice.
408.	METOXINAN<m) Columbia — DC! Guai-fenestn • Tranchilizant, derivat de glicero! de tip 3~Q-(metoxifenoxi)-1,2-propandiol, cu acţiunie miorelaxant-sedativă şi moderat anxiolitică, cu o bună-tolerantă.
409.	METRACTYL(1I) Elveţia - DCI Meproba-mat • Tranchilizant, derivat propandiolic de tip 2-metil-2-propil-1,3-propandiol dicarbamat, cu acţiune sedativ-anxiolitică, anticonvulsivantă şi uşor hipnotică. Este indicat în nevroze cu componentă anxioasă şi depresivă, alcoolism, definum tremens, unele forme de epilepsie petit mal şi afecţiuni psihosomatice. Deşi fără efecte secundare evidente şi fără contraindicaţii, tratamentul de lungă durată nu se întrerupe brusc, putînd apărea un „mic sindrom de abstinenţă”. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de MEPROBAMAT(m).
410.	METROMANIE (cf. gr. metra „matrice, pîntece”; mania „nebunie”) — sin. ANDROMA-NIE ; CYTEROMANIE ; ESTEROMANIE ; FURIE
sin.
UTERINA ; UTEROMANIE -----------> NIMFOMANIE.
411.	METRONIDAZOL — cura de dezgust •
Metodă pentru reducerea şi abandonarea consumului de alcool, introdusă de TAYLOR (1964) : prezintă interes, în ciuda unor rezultate mai puţin evidente decît cele obţinute cu disu!firarn, putînd fi aplicată alcoolicilor cardiaci pentru care nu este indicat acest produs-> CURA DE DEZGUST, DISULFIRAM.
412.	METSAPAL(m) Finlanda - DCI dormeza-nonâ • Miorelaxant cu valenţe anxiolitice, de tip
2-(p-clorofenil) tetrahidro-3-meti!-4H-1f3-tiazi.n-4-onă 1,1-dioxid, considerat primul miorelaxant adevărat, este indicat în nevrozele motorii (crampe musculare, torticolis, spasme musculare), acţiunea sa anxiolitică fiind complementară. Nu are practic contraindicaţii.
413.	METYLOFEN!DAN<m) RFG - DCI .Veţi/r fenidat • Psihostimulent, derivat feniletilaminat de tip a-feniI-2-piperidin acid acetic metil ester, indicat în scăderea performanţelor psihice şi intelectuale şi stările depresive uşoare din climax şi convalescentă. Are performante inferioare AMFETAMINELOR-* PSIHOSTIMULENTE.
414.	MEVAL<3i) Canada — DC! Diazepcrn m Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-1,3-dihidro-1-metil-5-fenil-2H-1,4-benzodia-zepină, cu acţiune sedativ-hipnotică, anxioiitică; anticonvulsivantă şi miorelaxantă. Industria noas* tră farmaceutică îi produce sub numele de D;A-ZEPAM(m>.
415.	MEYARD s simptom* încetinirea cu cîte* va secunde a revenirii extremităţii inferioare ia poziţia iniţială, după obţinerea reflexului osteo-tendinos rotulian; apare la subiecţii aflaţi în stupor catatonic. Deşi este specific, ia acest semn se apelează totuşi rar.
106/Mey
Meyer Adolf; Meynert Theodor ; Mezal(M) ; Mezcoortex
416.	MEYER Adolf (1866-1950) • Fondator al psihiatriei dinamice americane, reprezentant de primă mărime a unei ştiinţe care tocmai se impunea peste ocean. A studiat la Viena,
Adolf Meyer
Berlin, Paris (DEjERINE), Londra (JACKSON), Zurich, unde şi-a susţinut şi teza în 1890, sub conducerea lui FOREL.	Emigrează în
America în 1892, unde practică neurologia, anatomia patologică şi psihiatria la Chicago, New-York, Baitimore, creînd peste tot şcoli de psihiatrie şi pregătind cadre care, la rîndul lor, s-au impus (WATSON— cu behaviorismul ; KANNER
—	cu autismul infantil etc.). Abandonînd rigoarea didactică a Iui KRAEPELIN, MEYER nu consideră bolile psihice drept entităţi distincte şi unice, ci reacţii inadecvate la situaţiile din mediu, dificultăţi şi eşecuri de adaptare, dezvoltînd concepţia btopsihologica pe care o numeşte „ergasiologie”. Consideră gîndirea drept principalul instrument de adaptare şi extinde funcţia ei pînă la nivel celular. Respinge prognosticul malign al schizofreniei şi introduce tratamentul psihoterapeutic al acestei bolî, considerînd că bolnavul nu are atît nevoie de tratament medicamentos, cît de schimbarea condiţiilor de mediu şi de o mai bună rezolvare a'proş blemelor sale (fapt bine sintetizat de EY în 1955, cire consideră că MEYER „a înlocuit mitologia cerebrală cu mitologia ecologică”). Tentativa sa de a lansa o nouă nosologie psihiatrică, plecînd de
de la conceptul ergasiologic, a eşuat, fapt care nu umbreşte însă contribuţia sa ia dezvoltarea psihiatriei.
417.	MEYER8 simptom • Descris de MEYER, în 1910, ar consta, după opinia sa, în midriază reflexă, realizată consecutiv presiunii tegumen-tare abdominale la nivelul punctului Mac Burney şi ar constitui un indiciu pentru unele boli psihice, în mod special pentru nevroze. Opinia sa nu este unanim acceptată, prezentînd numai un interes istoric.
418.	MEYNERT Theodor (1833-1892) • Medic austriac. Studiază la Viena, unde îşi susţine teza, în 1861, cu ROKITANSKY, unul dintre fondatorii histopatologiei. Activitatea sa viitoare va purta amprenta mentorului, MEYNERT încercînd_ o „psihologie anatomică”, în care structurile anatomice reprezentau expresia procesului psihologic (ceea ce SALGO a numit „mitologie cerebrală”). în ciuda acestei „drame” a unui histopatolog care încearcă să facă psihiatrie, sîntem însă obligaţi să-i recunoaştem meritul de a fi demonstrat, încă din 1890, suprapunerea termenului de AMENTIE al şcolii germane cu cel de confuzie mintală. în clinica lui a lucrat, din 1883, şi FREUD, relaţiile lor evoiuînd favorabil în prima etapă şi discordant în cea de-a doua.
419.	MEYNET(b) boală • Cunoscută în patologia sfîrşitului secolului al XlX-leaşi sub numele de „nebunia reumatismală”, este descrisă de MEY-NET, şi reuneşte ansamblul tulburărilor psihice din reumatismul poliarticular. După opinia sa, boala se manifestă prin *. agitaţie, anxietate, depresie sau manie, halucinaţii. în prezent, entitatea nu se mai semnalează, fapt din care se concluzionează că aceste manifestări apăreau doar în cazurile deosebit de severe de reumatism, nemai-întîlnite astăzi datorită posibilităţilor terapeutice actuale, sau că MEYNET, studiind un număr insuficient de cazuri, a descris de fapt manifestările unor bolnavi psihic care sufereau concomitent şi de reumatism.
420.	MEZALm) Canada — DCI Diazepam •
sin.
Tranchilizant, derivat benzodiazepinic ----------->
MEVAL<m) Canada.
421.	MEZEPAN(M) Brazilia - DCI Medazepam
sin.
•	Tranchilizant, derivat benzodiazepinic --------->
METONAS<m) japonia.
422.	MEZOCORTEX (cf. gr. mesos „mijloc” ; lat. cortex „scoarţă”) • Zonă a cortexului, caracterizată prin prezenţa de insule de alocortex, înconjurate de izocortex, şi localizată în special
Mezomorf; M.H.P.G. ; Mi onser/n(DC1^; Miasiscev V.N.
Mîa/107
în girul cingular. Funcţia sa constă în realizarea conexiunilor între neocortex şi sistemul limbic-* ARHITECTONICĂ CEREBRALĂ’.
423.	MEZOMORF — tip morfologic (cf. gr.
mesos ; morphe ,.formă”) • Indivizii la care predomină musculatura, osatura, ţesutul conjunctiv (toate derivate din mezoderm) — avînd un şspect fizic viguros. Acestui tip morfologic îi corespunde un temperament somato-tonic, extrovertit. Termenul a fost introdus de W. H. SHELDON.
424.	MHPG (MOPEG) (3 -metoxi-4-hidroxifenil-glicol)# Principal metabolital noradrenalinei, rezultat, la nivel cerebral, în urma acţiunii catecol-
o-metiltransferazei şi monoaminooxidazei (enzime care degradează noradrenalina). în cadrul reacţiilor de degradare, aldehida rezultată, în Ioc să treacă în acid vanilmandelic, este în mod frecvent redusă la alcool, cu formare de MHPG. Dozarea acidului vanilmandelic oferă informaţii despre activitatea periferică a noradrenalinei, în timp ce dozarea MHPG reflectă activitatea catecolaminer-gică centrală. Metabolitul este de origine medulo-suprarenaliană şi simpatică şi se consideră că aproximativ 50% din cantitatea eliminată urinar provine din metabolizarea noradrenalinei centrale. Dozarea se poate face atît urinar, cît şi în lichidul cefalorahidian, dar expresia cifirică necesită multă prudenţă în interpretare, din cauza variaţiilor individuale mari, precum şi a variaţiilor periodice la acelaşi subiect.
Plecînd de la ideea că antidepresivele intensifică activitatea şi efectele noradrenalinei, a fost studiat nivelul urinar al eliminării de MHPG la subiecţii depresivi, constatîndu-se că acest nivel este mult mai redus la unii subiecţi depresivi faţade loturile de control, în timp ce alţi cata-boliţi ai noradrenalinei nu prezintă scăderi semnificative, ceea ce exclude o modificare izolată a metabolismului periferic al noradrenalinei.
S-a constat însă că există loturi de pacienţi depresivi la care nivelul urinar de MHPG este normal sau chiar ridicat. Se pare că pacienţii depresivi la care nivelul urinar de MHPG este redus ar răspunde favorabil ia terapia cu imipramină şi la administrarea tranzitorie de amfetamină, iar cei la care nivelul urinar de MHPG este normal sau chiar ridicat ar răspunde favorabil Ia terapia cu amitriptilină.
Corelaţiile făcute prin studiul variaţiilor MHPG urinar în funcţie de natura depresiei şi de simptomatologia clinică, au permis constatarea că acest metabolit este singurul care suferă modificări Ia pacienţii depresivi bipolar — la care există nivelul urinar cel mai redus de MHPG — şi la unii pacienţi cu depresii unipolare. De asemenea, se poate corela componenta agitată sau inhibată
asociată depresiei, cu excreţia urinară de MHPG. Astfel, eliminarea urinară de MHPG este crescută în formele agitate şi anxioase. Toate aceste constatări, alături de uşurinţa cu care se poate doza acest metabolit, permit elaborarea ipotezei utilizării lui ca test de eficienţă terapeutică în tratamentul depresiilor.
425.	MIANSAN(M* Iugoslavia • Antidepresrv, derivat dibenzazepinic-* MIANSERIN(DCI\
426.	MIANSERIN(DCI) • Derivat dibenzazepsmc de tip 1,2f3,4,10,14b-hexahidro-2-metildibenzo/c, f/-pirazino/1,2-a/azepină, diferit, atît structural, cît şi farmacodinamic de restul triciclicelor, conside-
rat a deschide o nouă clasă, cea a azepinebr piperazinate. Acţiunea sa este antidepresivă, fără valenţe sedative, avînd ca particularitate obţinerea mai rapidă a efectelor terapeutice (între 3—7 zile de la începutul administrării). Indicat în depresii, indiferent de intensitate sau coloratură, de la depresia endogenă la cea de acompaniament din afecţiunile somatice ; utilizarea se va face In doze diferite. Se bucură de o bună toleranţă. Sînt necesare precauţii în sarcină, epilepsie, boli cardiace şi hepatice grave. Nu se administrează concomitent cu IMAO (14 zile pauză). De obicei, avînd în vedere absenţa efectelor sedative şi anxiolitice, necesită asocieri. Constituie principiul activ al următorilor produşi farmaceutici: ATHYMIL(m>	Franţa
BOLVIDON(m)	Anglia
LANTANON(M)	Italia
LERIVON<M)	Belgia
MIANSAN™)	Iugoslavia
NORVAL<M)	Anglia
TOLVIN<m>	RFG
TOLVON*51*	Austria, Danemarca,
Elveţia, Grecia, Olanda, Portugalia,
427.	MIASISCEV Vladimir Nicoîaevici (1893— —1974) • Psihiatru şi psiholog rus, şef al catedrei de psihologie a Universităţii din Leningrad. Este autor al unui mare număr de lucrări privind psihologia persoanei şi a actului medical. Cele mai reprezentative lucrări ale sale sînt: „Personali-
108/Mia
Miastenie^ ; Micefal^ •; Michaelis(8); MichJgan(T)
ţatea şi. nevrozele” (1960) şi „Bazele psihologiei generale şi medicale” (1968).
428.	MIASŢENIE^) boală (cf. gr. mys ^muşchi” ; <5$thene/a „slăbiciune”) -- sin. ERB-GOLD-FLAM<B> boalŞ; PSEUDOPARALIZIE MIASTE-NiCĂ • Afecţiune musculară, care se datorează unui dezechilibru metabolic la nivelul joncţiunii q eu ro musculare, sensibil fa prostigmină. Deşi etiopatogenia bolii rămîne încă insuficient cunoscută, se presupune intervenţia unui mecanism autoimun» legat de o disfuncţle a timusului (în timpul activităţii musculare, se produc substanţe cu acţiune toxica curarizantă, ce tulbură echilibrul metabolic cdlinesterazic şi împiedică transmiterea normală a influxului nervos la nivelul plăcii motorii). Deşi miastenia nu este o boală ereditară, unele cazuri au un istoric familia! pozitiv.
Cei mai frecvent, debutul afecţiunii se situează între 20—30 ani, deşi formate infantile şi juvenile nu sînt excepţionale (s-a descris şi o formă congenitală). Sexul feminin este mai des afectat. Simptomul principal al bpjii constă în obosirea rapidă pînă la epuizare a muşchilor supuşi activităţii, cu instalarea unor; ^pseudoparallzii f după odihnă, forţa musculară se restabileşte treptat. Miastenia este totdeauna mai evidentă seara.
Din punct de vedere topografic, se descriu :
•	forma superioară (în care pseudoparaliziile cuprind muşchii oculomotor i,realizînd oftal-moplegii cu strabism, ptoză palpebrală, şi musculatura cu inervaţie bulbară, cu tulbu-rări funcţionale de tip iabio-gloso-faringian);
•	forma inferioara (spinală), care interesează preponderent muşchii cefei şi pe cei proxi-mali ai 'extremităţilor.
Miastenia neonatală îmbracă două forme :
•	tranzitorie (10% din cazuri), manifestă mai ales la fetiţele provenite din mame mias-tenice ;
•	congenitală, instalata de la naştere şi în care nu se obţine o remisiune completă a simptomelor (ca în forma tranzitorie).
Examenul electric clasic evidenţiază „reacţia mi aste ni că a lui Jolly” (la stimulări repetate, răspunsul muscular scade, ca urmare a creşterii pragului de excitaţie). Cronaxia musculară creşte parafe! cu efortul muscular. Electromiografic, se constată o evoluţie asemănătoare a răspunsurilor succesive (o descreştere rapidă a intensităţii lor). Evoluţia obişnuită, a bolii este lent progresivă, spre agravare,
Tratamentul. este cronic, dozele de prostig-mînă, trebuind să fie majorate cu timpul. La bolnavii cu hipertrofie de timus, ablaţia chirurgicală ^glandei are deseori efecte favorabile.
Cehoslovacia ~ PCI Penfluri-<&>/;•; Neu role.pt ic, derivat difen i I buti I piperid in ic &e_tip. 4-/4-c|or-a,^t a-tdfluoro-m-tolil/-1 -/4,4-bis
(p-fluorofenil) butilM-piperidinol, apropiat chimic şi farmacodinamic de P1MOZ1DE Afcţiunea antipsihotică bună şi sedativă scăzută (n&desită asociere), îl recomandă pentru tratamentul ambu-lator de lungă durată.
430.	MICHAELIS(S) sindrom 9 Sindrom legat de patologia mezencefalică, incluzînd, alaturt de somnolenţă, hi perfagie şi bulimie, astenie, tulburări ale activităţii (depresie, hiponrvanie sau disforie) şi episoade paranoide.
431.	MICHgA CIaude Franţois (1815-1 882) • Psihiatru francez. Studiază la Paris, unde îşi susţine teza privind halucinaţiile, în. 1837. Are o arie largă de preocupări: isteria, man ia, hipocondria, delirul. încearcă corelaţii între constantele biologice ale sîngelui şi nevroza isterică (1846), precum şi între aceste constante şi manie (1846). Principala sa lucrare este ,,Trait6 practique, dogmati-que et critique de rhypocondrie”, apărută în 1845.
432.	MICHIGAN(T) test • Probă destinată evaluării capacităţii adaptive a copiilor de 7—-16 ani ; a fost introdusă în practică în 1953 şi revăzută de HUTT, în 1980. Constă în prezentarea unor. poze standardizate (alese empiric), pe baza cărora li se cere subiecţilor să construiască mici povestiri. Testul conţine 15 imagini ale unor situaţii personale şi sociale considerate critice în dezvoltarea copilului, dintre care una este incompletă, favo-rizînd proiecţia subiectivă specifică. Evaluarea se face prin note standardizate.
433.	MICOZĂ (cf. gr. mykes „ciupercă”) • Afecţiune datorată unor ciuperci (cel mai frecvent, Candida) care pot determina, la nivelul sistemului nervos central, fie un abces cerebral (dezvol-tîndu-se simptomatologia caracteristică unui proces expansiv), fie meningită (în care analiza lichidului cefalorahidian evidenţiază reacţie celulară de tip limfocitar şi hipoglicorahie), fie, mult mai rar, forme izolate.: Prognosticul sumbru ai acestor afecţiuni este. datorat şi faptului că atingerea nervoasă (ca şi apariţia mtcozei, în general) se pro-
Microcefalie ; Microclimat; Microdiagnozâ
Mic/109
duce din câuza unei deficienţi imunitare preexistente saa apărute în urma unor tratamente specifice sau a anumitor intervenţii chirurgicale (de tipul cateterîsmului prelungit, al intervenţiei pe cord deschis).
434,	MICRO- (cf. gr. mikros „mic”) • Element de compunere, care introduce sensul de-mic, subdimensionat.
435.	MlCROBAMAT(M) Austria • Tranchili-
sin.
zant, derivat propandiolic— ^MEPROBAMAT(M) România,
1	436. MICROCEFALIE (cf. micro- ; gr. kephale „cap”) - sin. MICROCRANIE; NANOCEFALiE; •OL1GOENCEFAL1E • Reducere accentuată a vo-‘iunaului cutiei craneine şi oprire primară a dezvoltării creierului, datorită închiderii premature a iuturiîor. în etiologia microcefaliei se disting :
'• defecte ale dezvoltării creierului (microce-faiie ereditară, ce se transmite autoso-fna!-recesiv, iradiere intrauterină, nanism Seckel, sindrom Cornelia de Lange, sindrom Rubinstein-Taybi, sindrom Smith-Lemli-Opitz) ;	=
infecţii intrauterine (rubeola congenitală, citomegalie, toxoplasmoză congenitală, sifilisul congenital, infecţia cu virus herpetic) ; m afecţiuni perU şi postnatale (anoxie intrauterină sau neonatală, malnutriţie severă) ; « boU cromozomiale (sindrom „cri du chat”, trisomie13).
La naştere, capul este de dimensiuni aproape mormăie, dar fontanelele sînt mici sau închise ; deoarece creşterea în volum a cutiei craniene este foarte ientă, decalajul faţă de volumul normal se accentuează cu vîrsta, la maturitate circumferinţa craniană nedepăşind 40 cm. De regulă, în micro-cefalia genetică (uneori şi în cea embriopatică exogenă),, regiunea frontală este proeminentă, ascuţită, cea occipitală aplatizată, iar plafonul cutiei craniene descinde în pantă dinspre vertex către regiunea fronto-parietală. în contrast cu craniul, masivul facial pare excesiv. Dezvoltarea rriotorie şi psihică sînt constant întîrziate (Ql sub 50). Modificările de comportament sînt frecvent® t{eretism, iritabilitate, agresivitate) ; în 1/3 din -cazuri apar convulsii, spasticitate, diverse diskine-zii, afecţiuni ale nervilor cranieni.
Anatomopatologic, creierul microcefalilor nu ^depăşeşte 1000 g ; emisferele cerebrale nu acoperă cerebelul, iar circumvoluţiile şi şanţurile îmbracă un aspect simplificat (agirie, pahigirie, microgirie), lipsa unor şanţuri secundare şi în totalitate a celor terţiare ; neuronii sînt rarefiaţi, insuficient maturaţi, cu aparat dendritic redus ca dimensiuni şi număr; degenerările chistice, porencefaliâ, cicatriciie cortico-meningee, aspectele de scleroză
cerebrală atrofică şi calcificarile intrace^ebrale, frecvente în microcefaliile exogene, lipsesc în cele genetice.
Prognosticul microcefaliei depinde de intensitatea tulburărilor anatomoclinice. Dacă un număr relativ redus de bolnavi sînt parţial eduCăbili, majoritatea rămîri dependenţi de îngrijirile acordate în unităţile de asistenţă socială.
437.	MICROCLIMAT (cf. micro-;’ gr. klima „climat, zonă, regiune”) — sin. MICROMEDIU» Ansamblul factorilor de mediu apropiat (ambianţa imediată) în care se desfăşoară existenţa unui individ. Poate fi familial, profesional. în sens re-strîns, microclimatul se referă la condiţiile de muncă ale unei persoane, care se repercutează asupra activităţii sale, în sensul creşterii sau scăderii eficientei acestei activităti.
P. POPESCU-NEVEANU grupează factorii de microclimat astfel :
•	ambianţa fizică (temperatură, iluminare, umiditate, elemente toxice etc.) ;
•	ambianţa psihosocială (relaţii interperso-nale, motivaţie pentru activitate, aprecierea celorlalţi şi gradul de colaborare cu ei, în general, tot ceea ce derivă din relaţiile inter-personale, într-un mediu profesional dat) ;
•	regimul de lucru (ritmul activităţii, pauzele, durata programului la locul de muncă, timpul de odihnă, timpul acordat distracţiilor).
438.	MICRODIAGNOZĂ • Proces de evaluare comportamentală, care reprezintă atît o perfecţionare cît şi o extindere a proceselor de diagnoză prin teste standard, din psihologia clinică.
Depăşind diagnosticul standard bazat pe rezultatele unor teste şi pe presupunerea că individul care este apreciat exact prin ele, reprezintă (reproduce) clasa sau grupul pe care s-au obţinut rezultate asemănătoare, microdiagnoza încearcă să corecteze erorile în evaluarea abilităţii actuale a individului, ca şi a posibilităţilor ulterioare de compensare şi redobîndire a unor abilităţi pierdute. De altfel, o serie de cercetători, începînd cu LURIA, au arătat ineficienţa procedeelor standardizate în anumite situaţii (HUNT, HUTT, GIBBY, TYVER etc.). în acest context, microdiagnoza aplică proceduri exploratorii care testează limitele rezultatelor potenţiale ale testelor cu ajutorul investigaţiilor experimentale ale parametrilor relevanţi, cum ar fi evaluarea istoricului bio-socio-educaţional al individului, comportamentul său în timpul şedinţei de examinare etc. Unii cercetători au adoptat pentru clinică metode mai laborioase, folosite anterior doar în studii experimentate (LANYON, WEISS, GOODSTEIN), iar alţii au folosit procedeele retestării (HUTT, SOEFFING). Majoritatea'autorilor au căzut de acord asupra faptului că scorul unui test standair-
11 O/Mic
Microfobie(¥) ; Micrografie ; Micromaniacal(B) ; Micropsice
dizat este doar o primă aproximaţie, care presupune, în majoritatea cazurilor, o serie de ipoteze ajutătoare, care explică toate deviaţiile ..suspecte" de la scorul adevărat şi care, în fond, dau amprenta cazului.
Microdiagnoza cere din partea psihologului o atitudine mai activă. Ea validează, încă o dată, principiul conform căruia, în afara cabinetului de psihologie, testele nu au valoare predictivă, şi atrage atenţia asupra faptului că examinarea psihologică ,,la mîna a doua1' (prin observatori intermediari) sau completarea chestionarelor în condiţii de izolare a bolnavului sînt cel puţin hazardate şi inoperante, dacă nu chiar desprinse de însuşi spiritul psihologiei clinice. în legătură cu aspectul global al examinării şi chiar cu corecţia pe care microdiagnoza o oferă, L. E. TAYLOR (1978) avertizează : ,,a venit timpul să examinăm presupunerile conform cărora comportamentul este un principiu care nu poate fi prezis” şi nici cuantificat exact.
439.	MiCROENCEFALIE ADEVĂRATĂ (cf.
sin.
micro- ; gr. enkephaios „creier”)-------> GIACO-
MINI<S) sindrom.
440.	MICROFOBIE<F> (cf. micro- ; gr. phobos „frica”) • Frică patologică, obsesivă, nemotivată, de obiecte mici. De obicei, mai rar întîlnită, este orientată în general către un anumit tip de obiect.
441.	MICROGIRIE (cf.micro-; gr.gyros „cerc”)# Lipsa dezvoltării sau atrofierea circumvoluţiuniJor cerebrale, ca urmare a unor agresiuni (Infecţioase, toxice), realizînd un tablou anatomopatologic macroscopic specific al cortexului, ai cărui corespondent psihic este nedezvoltarea sau scăderea intelectului.
442.	MICROGRAFIE (cf. micro-; gr. graphein „a scrie”) • Scriere măruntă, aproape liniară, adesea pînă la ilizibilitate, ce poate fi întîlnită
în schizofrenie, parafrenie, unde nu are valoare deosebită de diagnostic, dar poate evidenţia existenţa unei depresii.
443.	MICROGRUP (cf. micro-; it. groppo „nod”)
•	Categorie de grup social cu următoarele caracteristici definitorii:
•	existenţa unui număr restrîns de indivizi (de Ia minimum 2 la maximum 30—40) ce au scop comun care captează/orientează eforturile tuturor membrilor ;
•	reţea de statute şi roluri îmbinate într-ur> anumit fel, după natura microgrupului (profesional, familial, amical etc.) ;
•	sistem de norme şi valori recunoscute ş\ interiorizate, deci acceptate de membri, reglîndu-le conduita;
•	relaţii interpersonale directe, nemijlocite.
Grupul mîc sau restrîns sau grupul primar se
caracterizează şi prin relaţii afective strînse între membrii săi, ceea ce amplifică, informai, solidaritatea de grup. După COOLEY, microgrupul presupune relaţii directe (face-to-face), cu grad ridicat de intimitate. Esenţial pentru microgrup este axul motivaţional ce susţine interdependenţa strînsă dintre membri, bazat pe afinităţi elective, pe aşteptări reciproce, urmate de satisfacerea reciprocă a unor trebuinţe dominante Ia fiecare dintre membri-* GRUP PRIMAR.
444.	MICROMANIAC/MICROMANIACAL<B)de-
iir (cf. micro- ; gr. mania „nebunie”) — sin. M!-CROPTIC(r>) delir# Delir descris de MATERNE, constînd în convingerea subiectului, pe cît de fermă, pe atît de nemotivată, că imaginile halucinatorii sînt mult mai mici decît cele reale sau că el însuşi a devenit mai mic în ansamblu sau anumite segmente ale corpului i-au fost reduse. Considerat de către clinica psihiatrică clasică drept unul dintre delirurile caracteristice paraliziei generale progresive, mai poate fi întîlnit— puţin frecvent
—	şi în schizofrenie, psihoze etilice, ca urmare a consumului de substanţe psihedelice sau a leziunilor de căi optice.
445.	MICROPSICE<h) halucinaţii (cf. micro- : gr. ops „vedere”) -sin MICROSCOPICE® ha.!u-
sin.
cinaţii —» LILIPUTANE<H) halucinaţii.
446.	MICROSOCIOLOGIE (cf. micro-; fr.socio-logie) • Termen folosit de GUREVITCH, prin analogie cu microfizica, disciplină care studiază legile elementelor constitutive ale materiei. Microsccio-logia studiază elementele componente cele mai simple ale socialului, numite de GUREVITCH forme de sociabilitate, adică „multiplele moduri de a fi legat de întreg şi în cadrul întregului”, forme care pot exista atît într-un grup mic, cît şi într-o societate globală. Această concepţie microsocioîo-gică îl determină pe GUREVITCH să clasifice formele de sociabilitate în masă, comunitate şi comuniune, în funcţie de legăturile sociale care prezintă diverse grade de intensitate, de fuziune într-un „noi”. Microsociologia se ocupă de studkil gru-
M/dos(s); Midorm^u); Midriazas; Mielinizare
Mîe/111
purilor particulare şi de structurile sociale concrete.
447.	MICROSOMIE HIPOFIZARĂ (cf. micro- ;
sin.
gr. soma „corp”) —> NANISM HIPOFIZAR.
443.	MICROTELOPSICE*1) iluzii (cf. micro-; gr, te/e „departe” ; ops „vedere”) — sin. MICRO-TELOPSIE • Iluzii vizuale din categoria microp-siei, descrise de Van BOGAERT (1928), constînd în micşorarea aparentă (dublată de îndepărtarea lor aparentă) a obiectelor reale.
449.	MIDAS(s) sindrom (Numele sindromului este legat de legendarul rege MIDAS — 738—697 î.e.n. — care, cerînd zeilor să aibă puterea de a transforma în aur tot ceea ce atingea, ajunge să nu se mai poată hrăni, deoarece şi alimentele devin bucăţi din preţiosul, dar în asemenea condiţii, metal inutil) • Manifestare cu caracter neobişnuit, denotînd o patologie a cuplului şi constînd în tendinta spre libertinaj a unor femei după vîrsta de 30 de ani. G. BRUYN şi U. DEJONG, autorii care au descris acest sindrom, în 1959, arată că el este cauzat de dezinteresul pe care unii bărbaţi îl arată pentru parteneră odată cu înaintarea în vîrstă şi de lipsa unei preocupări a acestora pentru calitatea raporturilor sexuale. în compensaţie, partenerele rup relaţia obişnuită în căutare de senzaţii noi, fără însă a mai crea cupluri durabile, datorită lipsei unor participări psihoafective corespunzătoare.
450.	MIDIXIN(m) SUA «Tranchilizant, derivat
S'n*
propandiolic —> MEPROBAMAT^ România.
451.	MIDORM<m) Italia-DCI Flurazepam• Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-dor-1/2-(dimetilamino) etil/-5-(0-fluorofenil)-1,
3-dihidro-2H-1, 4-benzodiazepină, eu acţiune sedativ-hipnotică, indicat în insomniile mixte ; este contraindicat în sarcină, alăptare, glaucom şi mi astenie.
452.	MIDRIAZĂ8 semn (cf. gr. mydriasis ,.maladie a pupilei”) • Dilatare a pupilelor, reali-zatăprin mecanism simpatic, bilaterală sau unilaterală, definitivă sau reversibilă.
Poate fi spastică, în iritaţiile simpaticului din criza epileptică şi schizofrenie, sau paralitică, în sifilisul sistemului nervos central, polioencefalite, tumori craniene. Midriaza paralitică este cel mai adesea ireversibilă.
Dintre medicamentele care pot produce midria-ză menţionăm :
—	LSD
—	cocaină
—	IMAO
—	antidepresive triciclice
—	propantelină
—	piperidolat
—	glutetimid
—	L-epinefrină
—	intoxicaţie cu barbiturice
—	faza tardivă a intoxicaţiei cu paraldehide
—	fendtiazine (cu excepţia clorpromazinei)
—	fentolamine
—	atropina (medicamente antimuscarinice)
—	scopolamină
—	beladonă
—	efedrină
—	fenilefrină
—	antimalarice
—	bromide
—	salicilaţi
—	antihistaminice.
Midriaza unilaterală evidenţiază o compresiune la nivelul trunchiului cerebral şi are o mare valoare pentru diagnostic.
453.	MIDRIAZĂ VOLUNTARĂ • Dilatare a pupilelor, care se poate obţine şi voluntar (de unii subiecţi), fiind însoţită şi de alte semne simpatice,
454.	MIELINIZARE (cf. gr, m/e/os „măduvă”)# Procesul de formare a tecii de mielină din jurul fibrelor nervoase, mielina avînd rol protector şi izolator (-► AXON). Mielinizarea face parte din maturareaf ibrelor nervoase şi se încheie în adolescenţă, determinînd consolidarea capacităţii funcţionale a sistemului nervos ; deci tulburările acestui proces au consecinţe psihice. Odată cu mielinizarea, încetează şi evoluţia structurală a sistemului nervos ; la această vîrstă, elaborarea unor sisteme funcţionale complexe (limbaj, memorie de durată, reglaj voluntar) este un proces finit. Pînă la încheierea procesului de mielinizare, plasticitatea sistemului nervos este maximă.
112/Mie
Mie'opatie senilă^ ; Ai/cterr1'* ; Mifofcbie1^"1 ; Migrcţie
NEURON
.DENDRON si ramurile sole mnULE NiSSL MOCONDRIE .SUTONI TERMINAU
rmn\
. JIILLOCK
\) enoohewm-
TEACĂ LUI SCHWAHN' HODUL LUI RANNIER'
MIE LOBE NE ZA
Ftjrtiune a sistemului cisfernc. si asociat granulelor R.-H.A } Dubla membrana crusta mitocondriano - Membrana presinoptica -Vezicule sinoptice "Membrana post sinoptica Cisterne agranulate si vezicule asociate
Fibra de 90A
Jeaca de mielinâ ■NUCLEU AL CELULEI SCHMNH AXON LIMITAT DE AXOLEMA
■PLASMOLEMA ■AX OH -MEI AX OH
.HUCLEU AL CELULEI SCHWAHH
TEACA DE MIELINA HEURLEM
Figura de mai sus reda la stînga structura celulei nervoase asa cum apare la microscopul optic; în dreapta sînt aratate detaliile acestei structuri văzute la microscopul electronic; partea de jos a figurii arata procesul de mielo-qenezd
455.	MIELOPATIE SENILĂ(s) sindrom (cf. gr.
my^ios ; pcthos „încercare, suferinţă) • Scădere a sensibilităţii termice şi vibratorii, însoţită de o diminuare a reflexelor ; aceste fenomene apar la nivelul jumătăţii inferioare a corpului: Este consecutivă demieiinizării parţiale a cordoanelor posterioare (predominant fascicolul Goli). Apare la vîrstriici, avînd drept etiologie arterioscleroza cerebrală, alcoolul, toxicele, scăderea proteinelor serice = (disfuncţie hepatică).
456.. MIETEN(S) sindrom • Boală genetică rară cu transmitere autosomal-recesivă. Este caracterizată clinic prin contractură în flexie a corpului, nanism, opacifiere corneană, deficit mintă! grav.
457/M!FOFOBIE(r) ©Teama patologică de a nu spune minciuni, care poate însoţi corolarul fobie al decompensărilor personalităţilor dizarmonice
de tip psihasten şi al nevrozei fobice, dar care poate apărea şi în schizofrenie, (caz în care nu este o fobie Madevărată”) De fapt, nu este vorba de înţelesul comun ai minciunii ci de posibilitatea ca afirmaţia făcută să fie inexactă, în acest se^s, desigur că orice afirmaţie poate deveni MMinciună”. Nu este o fobie „adevărată”.
458.	MIGRAŢIE (cf. lat. migrotio „schimbare a locului”) • Deplasare în masă a indivizilor ia distanţe mai mici sau mai mari. Emigraţia desemnează părăsirea locului, a ţării de baştină, iar imirraţia — venirea în altă ţară.
Fie că este vorba de migraţia de la sat .a oraş, fie că este vorba de emigraţie sau imigraţie, procesul este studiat din perspectivă demografică,, fiind puternic influenţat de factori economici, sociologici, antropologici şi psihologici, ce condiţionează comportamentul colectiv şi individual.
Migroţie : efecte ; Migrena defini re, interpretare
Mîg/113
Su;pi>să. condiţiilor social-istorice specifice diferitelor epoci, migraţia din zilele noastre se produce mai ales dinspre sat spre oraş. Aceste transmutări joacă un rol important în geneza unor tulburări psihice, care ridică pacientului probleme de adaptare (-* ADAPTARE), iar medicului, probleme de terapie.
securizant al familiei, al comunităţii spirituale (culturale, tradiţionale, de limbă) din’care provin.
Migraţia are un impact psihosocial semnificativ, punînd serios la încercare echilibrul persoanei : personalităţile fragil constituite sînt primele care cedează în faţa unor condiţii stresante, impuse de o adaptare forţată şi brutală. Diazarmonia structurală a personalităţii este prima care ,,cedează” în faţa schimbărilor rapide şi complexe la care este supusă, în condiţiile unei noi ordini a valorilor economice, sociale şi morale, impuse de noul mediu.
Fenomenul de izolare determinat de faptul că oamenii vorbesc alt grai, au alte obiceiuri, alt tip de reactivitate psihologică (nu este de neglijat nici conduita xenofobică a unor societăţi occidentale în faţa imigranţilor aflaţi în căutarea unui loc de muncă) reprezintă o sursă de permanentă tensiune psihologică, generatoare de anxietate şi reacţii cu conţinut paranoid sau melancoliform a căror remisie este dificil de apreciat, în condiţiile în care circumstanţele etiopatogenice de mediu se menţin neschimbate.
459.	MIGRENĂ (cf. fr. migrai ne : vezi gr. hemi , Jumătate” ; kranion ,.craniu”) • Una dintre cele mai comune tulburări neurologice ; este o cefalee vasculară definită ca o cefalee pulsatilă unilaterală, de obicei fronto-orbitară paroxistică perio-
Procesul crescînd ai industrializării, aspiraţia legitimă a individului spre o viaţă mai bună, spre cuceriri4e tehnicii şi tehnologiei, spre ştiinţă, cunoaştere, au făcut ca tot mai mulţi tineri de la sate, sa intre, prin intermediul unor cursuri de pregătire profesională, în rîndul populaţiei urbane, ocupînd locuri de muncă în diferite ramuri productive industriale. Ritmul înalt ai mecanizării, automatizării, informatizării, ca şi condiţiile impuse' de ordonarea timpului (program de muncă, lucru în ture) şi de noul statut socio-famiiial (izolarea de familia tradiţională şi necesitatea fundamentării unor noi relaţii interpersonale, a unei familii proprii etc.) sînt elemente care, la un moment dat, prin cumulare sau prin bruscheţea instalării lor, pot condiţiona la un individ mai slab înzestrat cu modalităţi psihobiologice adapta-tive, apariţia unor tulburări care cuprind întreaga gamă psihopatologică, dar în specia! a celor de tip psihogen (-> STRESS).
Efectul patogen al migraţiei în geneza ps’hozeior nu poate fi susţinut cu certitudine, dar nici nu poate fi neglijat, avînd în vedere puternicul ecou afectogen negativ pe care îl are dezrădăcinarea asupra indivizilor rupţi în mod bruta! ce mediul
dică, precedată de fenomene vizuale şi senzoriale şi însoţită sau urmată de greţuri, vărsături, foto-fobie. Poate apărea şi sub forma unei dureri asociate cu inhibiţie sau agitaţie. Cazurile de agitaţie presupun o stare crepusculară, uneori cu amnezie retrogradă— sindrom tranzitoriu, avînd uneori o bază organică, confirmată de modificări electro-
a - C. S38
/Vi/grena : abdominala, bazilară, hemipfeg'că, vestibuiarâ
en cartografi ce ce apar la începutul crizei şi dispar odati cu ea. S-a stabilit, de asemenea o relaţie între migrenă şi epilepsie, aceste afecţiuni putînd fi asociate la unii subiecţi, iar în alte cazuri manifest'rdu-se şt alternativ, înlocuindu-se una pe cealaltă. Crizele migrenoase au determinism genetic, apărînd mai frecvent la femei, intelectuali şi în mediul urban, mai ales în timpul sau după episoadele de supraîncordare psihică sau stresuri emoţionale.
Din punctul de vedere al psihanalizei, sînt caracteristice impulsiunile ostile şi distructive, ALEXANDER considerînd inhibiţia intervenită în faza psihologică de pregătire a unui atac răspunzătoare de apariţia simptomului. Este descrisă o personalitate a migrenosului : perfecţionist, frecvent frustrat prezentînd o anxietate marcată, din care nu-şi găseşte ieşire decît în criză. Poate fi dominat de o notă depresivă sau euforică, iar simptomatologia vegetativă este bogat reprezentata, confirmînd rolul important al sistemului nervos vegetativ în declanşarea şi întreţinerea mecanismelor vasomotorii. Aceste tulburări vaso-motorii se desfăşoară în trei etape :
•	faza de vasoconstricţie, în care simptomatologia variază cu zona afectată şi care se explică, probabil, prin eliberarea de catecolamine (se constată o creştere a excreţiei de acid vanilmandelic) ;
•	faza de vasodilataţie, variabilă ca durată, mai lungă decît prima şi explicată fie prin acidoză (consecinţă a fazei precedente), fie ca reacţie de tip ,,perfuzie de lux"; histamina sau acetilcolina par a interveni în această fază, însă în prezenţa unor substanţe care scad pragul pentru durere (heparină, serotonină etc.) ;
•	faza de edem, în care se constată o imbibiţie a pereţilor arterelor scalpului şi o infiltraţie edematoasă cerebrală (ceea ce ar explica somnolenţa, apatia, oboseala — caracteristice fazei) ; diureticele drastice, precum şi soluţiile hipertone administrate cu eficienţă în această fază confirmă prezenţa edemului.
Patologia neurovegetativă a migrenei explică utilizarea în terapie a substanţelor care, în diferite moduri, influenţează sistemul nervos vegetativ şi mediatorii chimici responsabili de tulburările vasomotorii cefalice (preparate de ergotamină, betablocante). Acupunctura şi acupresura au dat uneori rezultate bune în tratamentul stărilor migrenoase.
460.	MIGRENĂ ABDOMINALĂ (vezi migrenă ; cf. lat. abdomen "pîntec”) • Echivalenţă migre-noasă — cu frecvenţă mai ridicată Ia adolescenţi (dispare cu vîrsta) —, constînd în dureri abdominale paroxistice, de intensitate mare, fără suport obiectiv, asociate cu vomă, palpitaţii, tahicardie,
paloare discretă, agitaţie. Simptomatologia reapare ia intervale diferite sau se poate manifesta într-o criză unică.
461.	MIGRENĂ BAZILARĂ (vezi migrenă ; cf. lat. basilaris) • Simptomatologiei migrenei obişnuite i se asociază şi crize de pierdere a cunoştinţei. Este întîlnită la sexul feminin la pubertate avînd evoluţie benignă sau către ,,migrena tip”. Ridică probleme de d iagnostic diferenţial cu epilepsia sau nevroza isterică.
462.	MIGRENĂ DISFRENICĂ (vezi migrenă ; cf. gr. dys „dificil”; phren ,,spirit minte”)# Acces migrenos însoţit de confuzie cu evoluţie în paroxism, cu caracter repetitiv.
463.	MIGRENĂ HEMIPLEGICĂ (vezi migrenă ; cf. gr. hemi ,.jumătate” ; plege ,,lovitură”) • Paroxism migrenos, însoţit de hemiplegie, precum şi de prezenţa modificărilor electroencefalografice de tip lent, în emisferul contralateral.
464,	MIGRENĂ NAZO-CILIARĂ (vezi migrenă ; cf. lat. nasus ,,nas” ; cilium „pleoapă”) • Acces migrenos de tip obişnuit, cu localizare cert perior-bitală, însoţit de congestia conjuctivelor şi de senzaţia de obstrucţie nazală.
sin.
465,	MIGRENĂ PUTNAM ------------* NEVRALGIE
OFTALMICĂ.
466,	MIGRENĂ VESTIBULARĂ (vezi migrenă ; cf. Sat. vestibuiaris) • Acces migrenos cu atingere vestibulară, constînd în scăderea auzului, nistagmus, senzaţie de plutire şi vertij, greaţă.
■467. M1KERAN(m) Japonia - DCI Carteolol • Betabfocant de tip 5-/3-(tert-butilamino)-2-hidro-xipropoxi/-3, 4-dihidrocarbostiril, indicat în combaterea anxietăţii (cu şi fără determinări somatice), alcoolism, afecţiuni psihosomatice. Nu creează dependenţă. Nu se asociază cu IMAO.
468.	MIKETORIN(m) Japonia - DCI Amitrip-tilină • Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzo-cicloheptanic de tip 10,11-dihidro-N, N-dimetil--5H-dibenzo/a, d/-cicIoheptenă-A5Y-propilamină, cu acţiune antihistaminică şi antiserotoninică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de AMITRIPTILINĂ(m).
Mileticiu George ; Milier^ ; Millikon-Siekert^ ; Milion^
hnH15
469.	MIKROPLEX LITHIUM(M) RFG - DCI
Litium gluconat # Timoizoleptic, sare de litiu, cu performante comparabile cu cele ale CARBONA-TULUI DE LITIU(M) Romania-> LITIU - săruri.
470.	MILETICIU George (1853- 1917) • Creatorul psihiatriei în Oltenia, unul dintre pionierii psihiatriei ştiinţifice româneşti ; a studiat medicina Ia Bucureşti, unde a susţinut teza (1881) ..Alcoolismul — efectele sale psihice şi morale asupra populaţiei”, lucrare care constituie prima monografie din ţara noastră referitoare la această problemă deosebit de importantă prin implicaţiile sale medicale şi sociale.
Din 1882 îşi începe activitatea Ia Craiova, în micul spital de boli nervoase Madona Dudu. El este, de altfel, primul psihiatru care a lucrat în acest aşezămînt, activînd sub conducerea dr. FABRICIUS losif (1830—1888), care a avut un rol deosebit în formarea sa ca psihiatru ; după 1888, anul morţii lui FABRICIUS, devine directorul spitalului, funcţie pe care o ocupă pînă în 1891, cînd vechiul spital se dezafectează.
Este considerat, alături de FABRICIUS, ctitorul noului Ospiciu Madona Dudu, cea mai modernă şi funcţională unitate spitalicească de psihiatrie de la noi din ţară din epoca respectivă. Spitalul a fost inaugurat la 5 iunie 1891 (anterior Spitalului Socoladin laşi şi a Spitalului Central din Bucureşti) după planurile arhitectului SĂVULESCU, în urma solicitărilor lui MILETICIU, care studiase spitale de acest gen din Franţa, Germania, Austro-Unga-ria.
Noul spital de psihiatrie din Craiova oferea condiţii de cazare şi tratament net superioare celor existente în alte unităţi la acea dată. Unul dintre meritele sale principale, demn de a fi subliniat, îl reprezintă faptul că jumătate din numărul paturilorerau afectate bolnavilor acuţi, fapt pentru care această unitate este considerată prima de la noi din ţară care se apropie mai mult de noţiunea de spital de psihiatrie.
George MILETICIU a publicat numeroase lucrări ştiinţifice (peste 30), dintre care menţionăm : „Consideraţii asupra tratamentului alienaţilor” (1889), "Studii psihiatrice” (1895), „Afecţiuni simulate şi mijloace de recunoaştere" (1902), „Ospiciul Madona Dudu şi consideraţii asupra alienaţilor din România" (1905), „Tratamentul sifilisului cu preparatul Ehrlich-Hata" (1910), „Soarta alienaţilor în decursul veacurilor” (1916), precum şi numeroase articole în revistele vre-, mii:	..Spitalul”, „Progresul medical român"
„Arhiva”.
Este unul dintre membrii fondatori ai primei reviste medicale româneşti, „Spitalul” (1880), precum şi întemeietorul Cercului medico-farma-ceutic din Craiova (1903).
Principalul elev şi discipol al său a fost George CONSTANTINESCU, care l-a urmat la conducerea spitalului Madona Dudu.
471.	MILEZIN(m) Cehoslovacia - DC! Levo-mepromazin # Neuroieptic sedativ, derivat J'eno-tiazinic, de tip (—)-10-(3-dimeti!amino-2-metiI-propiI)-2-metoxifenotiazină, cu acţiune sedativă, antiemetică, valenţe antidepresive şi anxiolitice.
Industria noastră farmaceutică ÎI produce sub numele de LEVOMEPROMAZIN(m>.
472.	MILITHIN(m) Grecia#Timoizoleptic, sare de litiu —> CARBONAT DE LIT1U(m) România.
473.	MILLER^ test#Test verbal de analogii, conţinînd 100 de itemi ; este folosit în evaluarea nivelului inteligenţei verbale a persoanelor cu nivel de instrucţie ridicat. Evaluează atît capacitatea de verbalizare, cît şi unele aspecte motiva-ţionale, avînd o putere ridicată de discriminare. Este folosit mai ales în predicţia performanţelor individului normal.
474.	MILLES(s) sindrom - sin. ANGIOM CU-TANEO-CEREBRAL ; ANGIOMATOZĂ ENCE-FALO-ŢRIGEMINALĂ ; ANGIOMATOZĂ ME-NINGO-OCULO-FACIALĂ; DISPLAZIE CONGENITALĂ NEURO-ECTODERMALĂ ; ECTO-DERMATOZĂ CEREBRALĂ; KALISCHER(S> sindrom : KRABBE^ sindrom ; LAWFOR(s> sindrom ; NEUROANGIOMATOZĂ ENCEFALO-FACIALĂ ; PARKES-WEBER-OSLER-DIM!TRI<s> sindrom ; STURGE(S* sindrom ; STURGE--WEBER-KRABBE- BRUSCHFIELD-WYOTT^sin-drom ; WEBER(S> sindrom ; WEBER-DIMITRI(S>
sin.
sindrom—» STURGE-WEBER-KRABBE<b) boală.
475.	M1LLIKAN-SIEKERT(S) sindrom • Descris de MILLIKAN şi SIEKERT, în 1955, constă într-o suită de semne neurologice şi psihice cu caracter tranzitoriu, de tip : vertij, diplopie, dizartrie parestezii, pareze fugace, anxietate, cefalee, tulburări de somn, uşoară agitaţie. Este generat de hipertensiunea arterială în sistemul arterial ai poligonului Willis de Ia baza encefalului.
476.	MILLON(t> — inventar# instrument de evaluare a „sănătăţii comportamentale”, derivat dintr-o teorie a personalităţii imaginate de Th. MILLON ; este folosit atît în clinica psihiatrică cît şi în cea medicală. Furnizează informaţii despre stilul adaptativ specific fiecărui individ, cît şi despre comportamentul în timpul bolii şi al tratamentului. Cei 150 de itemi ai inventarului au un caracter autodescriptiv oferind posibilităţi opţionale diametral opuse (adevărat, fals). Durata medie de completare este de circa 20 de minute. Cuprinde 20 de scale împărţite în patru categorii :
•	studiul de adaptare fundamental (senzitiv inhibat, confidenţial, submisiv etc.) ;
116/Mil
Milonorm(M) ; Mîltamato Meserp/nâ(MC) ; Mi!tysin(MC) ; Mimica
. • impactul atitudinilor psihogene specifice;
•	corelaţiile psihosomatice ;
•	indicii prognostici.
Este un instrument relativ facil.de. utilizat, dar a cărui precizie rămîne însă discutabilă.
477. MILONORM^Anglia MILPREM(m) Anglia
•	Tranchilizant, derivat propandio-sin
îic--->MEPROBA-
MAT*m) România.
478.	MI-LONSEt£N(M) Spania - DC! Pipotia-zinâ • Neuroieptic incisiv, derivat piperidilalkil-fenotiazinic, de tip 10-J3-/4-(2-hidroxietil)piperi-
ch7
H'^SOrN^
ch2
CH2-CH2-	- OH
din/propil/-N, N-dimetilfenotiazin-2-sulfonamidă, cu acţiune antipsihotică puternică, cu instalare rapidă şi efect de durată, cu valenţe antihistami-nice şi psihostimulente moderate. în afecţiunile cu componentă depresivă nu se administrează decît asociat cu un antidepresiv. Efectele secundare sînt moderate. Formele depot permit un tratament de lungă durată în condiţii de ambula-■tor.
479.	MÎLTAMATO RESERPINA(mc) Spania*
Produs terapeutic care conţine două medicamente tipizate, cu acţiune diferită, dar care se compietre ntează :
•	MEPROBAMAT®5 - tranchilizant, derivat propandiolic ;
•	RESERPINA(M) — neuroieptic, derivat de Rauwolfia.
,Are ecţiune sedativ-anxiolitică.
-480. MILTAUN(m) Austria, Italia, RFG II nrl MILTOWN(m) Anglia, Elveţia, SUA||_UCI ''Meprobamat* Tranchilizant, derivat propandiolic de tip 2-metil-2-propil-1, 3-propandioi dicar-ibamat, cu acţiune sedativ-anxiolitică, anticonvulsivantă şi uşor hipnotică. Indicat în nevroze cu .componentă anxioasă şi depresivă, alcoolism, delirium tremens, unele forme de epilepsie petit :fnai, afecţiuni psihosomatice. Deşi fără efecte secundare evidente şt contraindicaţii, tratamentul de lungă durată nu se întrerupe brusc, putînd apărea un ,,mic sindrom de abstinenţă”. Industria noastră farmaceutică îi produce sub numele de iMEPROBAMAT(m).
481.	MILTYSIN(mc*' SUA » Preparat combinat’ reunind două medicamente tipizate, cu efect tranchilizant :
•	MEPROBAMAT*m) — tranchilizant, derivat propandiolic ;
•	BENACTIZINA(M) - tranchilizant; derivat difen il metanie.
Are acţiune ănxiolitic-sedativă.
482.	MIMICĂ (cf. gr. mimos „imitator, actor”) • Tip de comunicare nonverbală, bazată pe expresia facială, coroborată cu elemente gestice şi atitudi-nale, respectînd coduri de determinism socio-cultural şi etic, care poate însoţi, completa şi, uneori, înlocui comunicarea verbală. Poate fi spontană (de exemplu, în situaţii care provoacă emoţii violente) sau convenţională (legată de atitudini sociale), dar întotdeauna poartă amprenta personalităţii fiecăruia.
Tulburările mimicii apar în condiţiile afectării instrumentelor acesteia sau a nivelului integrator si semnificant, instrumentele sale fiind indemne. în primul caz, tulburările aparţin domeniului neurologiei, în ultimul, capătă valoare psihopatologică, în funcţie de intensitatea expresiei mimicii se descriu hipermimie, hipomimie şi amimie; în raport cu sinergismul dintre mimică şi conţinutul afectiv al ideilor, se descriu paramimiile, iar inadaptarea mimicii Ja fondul psihic real traduce simulaţia şi mimica de împrumut (în isterie).
în stările maniacale, hipermimia este euforică sau coleroasă şi exprimă excitaţia psihomotorie : faciesul este extrem de mobil, apare o salivaţie abundentă. Adeseori, ecomimia se integrează în comportamentul ludic ai bolnavului, iar ideile de grandoare ale maniacalului se pot traduce uneori printr-o mimică condenscendentă, ironică, exprimînd siguranţa de sine.
în stările depresive, mimica trădează o durere insuportabilă : privirea este stinsă, fanta palpebrală îngustată, muşchii frontali contractaţi desemnează un „omega melancolic”.
Disperarea care însoţeşte uneori şocurile emoţionale violente modelează o mimică spectaculoasă, frapantă, asociind aspectele caracteristice depresiei cu tulburări neurovegetative, plîns spasmodic etc.
Spre deosebire de delirurile expansive megaloman ice, unde mimica este ironică, condenscendentă, hipervoluntara sau exaltată, în delirurile de persecuţie, mimica subiectului exprimă suspiciune, nelinişte, anxietate. O hipermimie de tip compensator se observă la pacienţii surdo-muţi, la care mimica ia locul comunicării verbale.
în afara hipermimiiior globale, amintite există hipermimii regionale şi locale, afectînd o zonă sau o parte restrînsă a feţei. Este domeniul ticurilor, al manifestărilor din maladia Wiison, al spasmului de torsiune etc.
Mimica ; expresie psihopatologica ; Minamata(B) ; Minciuna
Mfn/117
Hipcmîmîa (termenul de amimie nu este justificat în psihopatologie, deoarece faciesul, deşi
•	îmcbi I / are totuşi forţa de a evoca o anumită trăire psihică ; numai asocierea unui context neurologic creează un frcies complet inexpresiv) are la bază fie hipertonia, fie hipotonia musculaturii mimicii.
A. Durer
în stupoarea melancolică şi în depresie, este afectat etajul superior al feţei, cu riduri frontale (,.omega melancolic”). Privirea fixă îşi recapătă în anumite momente mobilitatea (evocarea unor amintiri). Deşi faciesul depresiv este descris de semiologia clasică în cadrul hipomimiilor, luîn-“du-se în considerare motiJitatea redusă a mimicii depresivului, considerăm totuşi că ar fi mai bine încadrată în grupul hipermimiilor, prin puternica încărcătură afectivă pe care o exprimă.
Oligofreniile se caracterizează printr-o hipo-m im ie aflată în raport direct cu deficitul intelectual (este datorată sărăciei gîndirii). Şi aici, ca şi în demenţe, poate apărea ecomimia.
Hipertonia din catatonie, realizează aspectul inexpresiva! faciesului bolnavului, ca reflex al închiderii în sine. Este posibilă apariţia ecomimiei, asociată cu ecolalie, ecopraxie. Tot în schizofrenie, se descriu parâmimia şi mimica discordantă, dissinergii între conţinutul ideoafectiv şi expresia
mimică. Manierismul, zîmbetul discordant, stereo-tipiile, incoerenţa mimică (mimica discordantă) şi aspectele dizarmonice, asimetrice ale mimicii (paramimii) sînt frecvente în tabloul clinica! schizofreniei, ca şi atitudinile de „ascultare’* a vocilor, ,,furtunile” mimice. Acestea reflectă disociaţia proceselor psihice, existenţa halucinaţiilor şi a ideilor delirante.
Mimica de împrumut din isterie şi simulaţie se caracterizează prin nota de artificialitate, de-monstrativitate.
Consecutiv administrării neurolepticeJor, se instalează progresiv o hipomimie (în cadrul sindromului de impregnare neuroleptică), care afectează progresiv regiunea palpebrală, musculatura aripilor nazale, apoi etajul frontal şi, abia în final, regiunea perioro^mentonieră.
483.	MINAMATA(B* boală# Achiziţie recenta a patologiei psihiatrice, reprezentată de un tablou clinic compus din : parestezii, ataxie uşoară, Îngustarea cîmpului vizual, hipoacuzie, dizartrie, cefalee» uşoară agitaţie, anxietate, tulburări vegetative, tulburări ce apar consecutiv consumului de peşte contaminat prin dejecţii industriale în care există şi mercur.
484.	MINCIUNĂ (cf. lat. mentiri ,,a minţi”) • Ca termen general, desemnează acel discurs contrar adevărului ; este o alegere a subiectului (manifestată, în special, în planul relaţiilor cu un alt subiect) între realitate şi ficţiune, în favoarea ficţiunii, alegere manifestată prin limbaj şi apreciată în mod diferit, în funcţie de normele culturale, etice, religioase, politice. SUTTER o defineşte ca : ,,fapt prin care persoana se depărtează, în mod deliberat, de sistemul de corespondenţe sociale admise între rea! şi anumite forme de expresie”.
Condiţiile minciunii sînt divers definite : minciuna este considerată ,.produs al instinctului înainte de a fi rezultatul unui calcul intelectual” (ALLENDY) ; a minţi presupune existenţa unui material imaginar (am adăuga şi a unei predispoziţii constructiv-imaginative) pentru a inventa, fabula, existenţa unui limbaj, pentru a exprima construcţia unui Eu delimitat de lume, pentru a face alegerea (Robert LAFON).
Există „minciuni necesare” (W. CHURCH1LL : ”în timp de război, adevărul poate şi trebuie să fie protejat de o perdea de minciuni”) şi minciuni echivalente cu greşeli grave. Minciuna poate fi deci, o necesitate vitală şi socială. Justificarea universală a minciunii ar fi aceea că ea plasează omul (şi în acest sens îl apără) în faţa problemei izolării sale, a incapacităţii: sale de comunicare deplină cu celălalt („alter”), în afara ficţiunilor sociale. SUTTER, citat de LAFON, consideră minciuna ca fiind .„un. moment în lupta noastră contra societăţii”. Părinţii au o atitudine severă, puni-
118/Mîn
Minciuna : expresie psihopatologica ; Minians; Minimum
tivă, faţă de minciunile Copiilor, determinată de teama că îi ameninţă „o armă pe care ei înşişi au făurit-o şi asupra căreia ar dori să aibă monopolul”.
Minciuna patologică este fie simptom al unei tulburări mai mult sau mai puţin grave de personalitate, fie o tulburare primitivă (deci prea puţin influenţată de mediu), fie psihogenă. Clasificarea minciunilor, din această perspectivă, ar include, după R. LAFON :
•	Minciuni prin tulburări primitive ale personalităţii (aici, rolul educaţiei şi al mediului, nu este esenţial). Cauze principale : insuficienţa intelectuală, lipsa de control, dezechilibrul, destruc-turarea personalităţii. Minciunile deficienţilor mintal sînt stereotipe, sărace, uşor de detectat, au scopuri utilitare sau de revalorizare (de exemplu, răzbunarea debilului mintal); sînt expresia slăbiciunii intelectuale, a lipsei de control şi {maturităţii afective, a slăbiciunii/inconsistenţei Eului şi a sugestibilităţii. La înapoiatul psihic grav, în-tîlnim, practic, o pseudominciună. Reeducarea debilului mincinos, fabulant, mitoman, se face, dată fiind fragilitatea adaptării lui sociale, prin referire constantă la real, la concret, la adevăr.
în psihozele infantile, foarte rare în copilărie şi rare în adolescenţă, minciuna este unul dintre efectele destructurării. Disocierea, indiferenţa şi ambivalenţa (demenţa precoce şi precocissimă) nu mai permit o alegere reală, într-o lume trăită ca străină şi haotică ; de aceea, şi în acest caz, cu greu se poate vorbi despre minciună în adevăratul înţeles al cuvîntului.
în psihozele afective şi delirante, minciuna este efectul exaltării imaginaţiei şi al lipsei de control. Autoacuzarea calomnioasă poate fi efectul unei stări depresive. în delir, minciunile au o puternică amprentă imaginativă, apropiindu-se de mitomanie.
Minciuna patologică poate fi apanajul unor personalităţi dizarmonice, care mint cu uşurinţă în scop utilitar, mai rar în accese megalomanice ; se notează perversitatea unor subiecţi, pentru care minciuna devine o a doua natură, reflectă răutate şi cruzime şi poate fi consecinţa erorilor educaţionale. Pentru paranoiac, calomnia devine armă de revendicare sau persecuţie. Deşi aparent opuse minciunii active, disimularea şi reticenţa au, în final, ca rezultat, tot o denaturare a sincerităţii.
•	Minei una-nevroză, pe care SUTTER o distinge de alte tipuri de minciună, vizează o situaţie conflictuală iniţială care poate genera perturbări afective inconştiente, împiedicînd, prin mecanisme profunde, dezvoltarea normală a personalităţii. Simptomele nevrotice sînt expresia conştientă, a acestui conflict profund. Explorarea psihologică şi tehnicile proiective arată implicarea relaţiilor familiale conflictuale (insatisfacătoare sau traumati-
zante) : absenţa personajului matern sau patern, sau a ambelor (abandon, mamă celibatară, orfelinate etc.), disociaţia cuplului parental (separare, divorţ, neînţelegere), rivalitate fraternă, hiper-protecţie etc.
Din punct de vedere clinic, în nevroză, minciuna se asociază cu alte tulburări de comportament (agresivitate, instabilitate, opoziţie la autoritate, intoleranţă la frustrare, tulburări de somn, comportamente regresive). Are caracter insolit, îr> aparenţă inexplicabil, este inutilă, gratuită Semnificaţii ale minciunii în nevroză : refuzul realităţii, compensaţia, regresia, culpabilitatea, apărarea. Stările pasionale, „raţionamentele de justificare”, emotivitatea pot antrena denaturarea sincerităţii, ca şi o nesupunere a gîndirii la legile logice, proprie gîndirii „magice”, primitive.
Pînă la 6 — 7 ani, gîndirea magică .determină „activitatea mitică”, iar minciuna nu are un caracter veritabil, atît timp cît copilul confundă adevărul cu eroarea. Dezvoltarea conştiinţei morale, a sentimentelor de culpabilitate are loc între
5—12 ani, vîrstă la care apare minciuna veritabilă, deşi există încă tendinţa de a prezenta ficţiuni plăcute, cu caracter ludic.
în fine, cea mai gravă formă a minciunii este aceea de a te minţi pe tine însuţi din teama de adevăr, din teama de tine sau de alţii.
485.	MINIANS^m) Italia — DCI Lormetazepam # Tranchilizant, derivat benzodiazepinicdetip7-dor--5-(o-dorofen i l)-1,3-d i h id ro-3-h id roxi-1 -meti I-2H--1,4-benzodiazepin-2-onă, cu acţiune sedativ-hipnotică. Nu se administrează în miastenie, giaucom, sarcină, alăptare, la copii şi vîrstnici.
486.	MINIFAGE(m> Franţa — DCI Fenfluraminâ
•	Psihostimulent cu valenţe anorexigene, derivat feniletilaminat, amină simpaticomimetică, de tip
c5 %
N-etil-a-metil-m-(trif!uorometil)fenetilamină. Există pericolul dependenţei.
487.	MINIMUM (cf. lat. minimum)” • Cea mai mică valoare a unei funcţii aflată într-un punct, faţă de valorile funcţiei în punctele alăturate, dintr-un domeniu în care funcţia este mărginită.
în senzorialitate, constituie limita inferioară de la care funcţionează sensibilitatea unui analizator (auditiv, vizual, olfactiv) ; este în raport cu intensitatea şi frecvenţa stimulului.
Minitran; Minkowski £; Minkowski^ ; Minorex^MC)
MinH19
în sensibilitatea diferenţială şi discrimi nativă, reprezintă variaţia cantitativ cea mai mică, cu care se modifică în plus sau în minus un stimul, pentru a determina o senzaţie deosebită, mai puternică sau mai slabă decît cea anterioară.
Pragurile minime de discriminare şi diferenţiere senzorială prezintă anumite limite biologice caracteristice speciei, la care se adaugă variaţii individuale, determinate de particularităţile organelor senzoriale, gradul de antrenament perceptiv, starea de sănătate psihofizică, influenţe medicamentoase etc.
483.	MINISCAP(m> Elveţia - DCI Cătină • Psi-hostimulent cu valenţe anorexigene, derivat feniletilaminat de tip (4-)-norpseudofedrină, indicat în astenie, preinvoluţie, sevraj, obezitate secundara curei NL. Nu se asociază cu IMAO.
489.	MINITHIXEN(m> Cehoslovacia -DCI Clor-
protixen • Neuroieptic, derivat tioxantenic de tip
2-cior- N, N-d i meti Itioxantenă-A9,Y-propi lam ină, cu acţiune polivalentă : incisivă, sedativă, antihista-minică, colinolitică, antiemetică şi cu valenţe antidepresive. Efecte secundare — mai modeste decît ale celorlalte tioxantene.
490.	M1NITRAN(mc) Grecia # Produs farmaceutic ce conţine două medicamente tipizate, cu acţiune diferită, dar care se complementează :
•	AMITR1PTILINA(m) — timoleptic, derivat di-
benzocicloheptanic ;
•	PERPHENAZJNA(m) — neuroieptic, derivat
fenotiazinic.
Are acţiune timoleptic-sedativă.
491.	MINKOWSKI Eugene (1885-1972) • Studiază la Varşovia, Munchen şi Ziirich, unde va lucra în clinica lui BLEULER. Se stabileşte la Paris, după primul război mondial. Dubla sa pregătire — medicală şi filozofică (a doua sa perioadă de studii la Munchen) — îl vor situa într-o poziţie propice între BLEULER şi BERGSON. Este principalul reprezentant al curentului filozofic fenomenologic în patologia mintală din Franţa.
Încercînd să dea „o noua faţă” schizofreniei, el nu va mai situa pe prim plan „laxitatea asociaţiilor”, ci „pierderea contactului cu realitatea” ; „tulburările cursului gîndirii” vor trece pe al doilea plan, locul lor fiind luat de „calitatea activităţii psihice”. Alături de „autismul bogat”, îşi face loc „autismul sărac”, mai frecvent decît primul. Principalele sale lucrări : „litude psycholo-gique et analyse ph€nomenologique d’un cas de melancolie schizophrenique” (1923), „La schizo-phrenie” (două ediţii : 1927—1951), „Le temps vecu. £tudes phenomenologiques et psychopa-thologiques” (1933), „Trăite de psychopatholo-gte” au adus o contribuţie de seamă la progresul psihiatriei,
492.	MINKOWSKIJ.(e> sindrom - sin. ANES-TEZIE EMOŢIONALĂ ^Deteriorare a personalităţii, manifestată în special prin diminuarea pînă la ştergere a simţului moral şi social, cu etalarea unor reacţii primitive, instinctuale şi a impulsivităţii nejustificate, pe fundalul unei anxietăţi permanente. A fost descris de E. MINKOWSKI, în 1945, la subiecţii supuşi unor sufermţe fizice şi morale, timp îndelungat, în condiţii dure de detenţie prelungită (observaţia a avut ca subiecţi supravieţuitorii unor lagăre de concentrare).
493.	MINKOWSKI M.(s> sindrom • Hiperkine-
zii coreiforme, localizate la nivelul musculaturii unui hemicorp, la bolnavii cu accidente vasculare cerebrale. Poate fi însotit de agnozie, afazie, apra-xie. A fost descris de M. MINKOWSKI, în 1904.
494.	MINOBESE FORTE(M) Anglia - DCI Fenterminâm Psihostimulent, derivat fenîletila-minat de tip a,a-dimetilfenetilamină, cu efecte simpaticomimetice şi anorexigene, utilizat şi în combaterea obezitătii secundare curei îndelungate de neuroleptice-» PSIHOSTIMULENTE.
495.	MINOR (cf. lat. minor „mai mic, minor”)
•	Termenul are două accepţiuni :
•	Tînăr care nu a împlinit vîrsta pentru exercitarea drepturilor cetăţeneşti. Vîrsta cronologică a majoratului diferă de la o ţară la alta, la noi în ţară fiind fixată la 18 ani. Deoarece se presupune că minorul nu a atins stadiul de maturitate al responsabilităţii sociale, delictele sale nu se penalizează conform normativelor penale obişnuite, ci mai ales prin măsuri de reeducare.
•	Element fără importanţă deosebită, neînsemnat, secundar. în medicină poate fi atribuit unui simptom, unei evoluţii benigne. în genere, în fiecare afecţiune întîlnim simptome majore şi minore, în etalonarea clinică a entităţii.
496.	MINOR L.s simptom • Apariţia unei senzaţii aparte generînd teama, circumscrisă unei regiuni anumite : ochi, limba, membru — ia cei suferinzi de epilepsie. Simptomul poate apărea, după L. MINOR, fie ca aură, fie ca echivalent al unei crize.
497.	MINOREX(mc) Brazilia# Produs farmaceutic care conţine două medicamente tipizate, cu acţiune diferită, dar care se complementează :
•	AMFEPRAMONA(m> — psihostimulent, deri-
vat feniletilaminat;
•	DIAZEPAM(M> — tranchilizant, deri-
vat benzodiazepinic. Are acţiune psihostimuientă şi miorelaxantă.
498.	MINOZINAN(M) Belgia, Elveţia, Olanda
—	DCI Levomepromazin • Neuroieptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip (-)-10-(3-dimetilamino-
120/Min
Minus^ ; Miodonie ; Miokimia ; Miokinetic
•2-metilpropril)-2-metoxifenotiazină, cu acţiune sedativă, antiemetică ; are valenţe antidepresive şi anxiolitice, Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de LEVOMEPROMAZIN^.
„ch3 CH3
499.	MINTALĂ — diplopie (cf. gr. diplous „dublu” ; ops „vedere”) • Stare psihotică de origine organică, în care pacientul pare vioi şi bine orientat, deşi prezintă halucinaţii. Stările halucinatorii pot alterna cu intervale lucide. H. JACKSON a numit acest fenomen diplopie mintală.
500.	MINTOSYL(m> Suedia - DCI Guaifenesin
•	Tranchilizant, derivat de glicerol de tip 3-(o--metoxifenoxi)-1,2-propandiol, cu acţiune miore-laxânt-sedativă şi moderat anxiolitică. Are o bună toleranţă.
501.	MINUS**1) SUA - DCI Fendimetrozinâ • Psihostimulent anorexigen de tip (4-)-3,4-dimetil--2-feniImorfoiină, cu efecte simpaticomimetice reduse. Este indicat în astenie, presenilitate, sevraj, toxicomanie, obezitate secundară curei de NL, tulburări de dinamică sexuală. Este contraindicat în stările de excitaţie psihomotorie, anxietate, sarcină, comiţialitate.
502.	MINUSIN(m> Elveţia - DCI Cătină • Psi-hosttmulent cu valenţe anorexigene, derivat feniletilaminat de tip (-f)-norpseudofedrină, indicat în astenie, tulburări din preinvoluţie, sevraj, obezitate secundară curei de NL. Nu se asociază cu IMAO.
..
503.	MIO- (cf. gr. mys „muşchi”) • Element de compunere, care introduce referirea ia muşchi.
504.	M!OCALMA<m> Portugalia - DCI Coriso-prodol • Tranchilizant, derivat propandiolic de tip 2-metil-2-propiI-1,3-propandioi carbamat iso-propil-carbamat, cu acţiune anxiolitică, miorela-xantă şi uşor antidepresivă. Se bucură de o bună toleranţă.
505.	MIOCLONIE (cf. mio- ; gr. klonos „agitaţi e”) • Contracţie bruscă, fără ritmicitate şi nein-tenţLonaiă,-a unui muşchi sau grup muscular, fără deplasarea segmentului respectiv. Reprezintă o dereglarea sistemului de control (laorice nivel), exprimînd fie un paroxism epileptic, fie o hiperki-nezie extrapiramidală.
506.	MIOD1NUE (cf. m/o-; gr. odyne „durere’’)
—	sin. MiALGIE# Durere musculară-* DJ^ERE:
507.	MIODISTONIE (cf. mio-; gr. dys „dificil” tonos „tensiunie”)# Tulburare a tonicităţii musculare.
508.	MIOfLEX*3®) Italia - DCI Orfenodrinâ + Tranchilizant, derivat difenilmetanic de tip N,N--d imeti I-2-(o-metil-a-fen i Ibenzi Ioxi)eti lamină, cu evidentă acţiune miorelaxantă şi unele valenţe, antidepresive (de mică intensitate), utilizat în combaterea unor efecte secundare ale NL. Buna sa toleranţă îi conferă o utilizare fără restricţii.
509.	MIOHEMOGLOBINURIE IDIOPATICĂ (cf.
m/o-; gr. haima „sînge” ; lat. globus „glob” ; gr. ouron „urină”) — sin. MEYER-BETZ*b) boală.
510.	MIOKIMIA (cf. m/o-; gr. kyma ,,agitaţie val”) • Iritabilitate crescută a muşchi ui ui I orbicular al pleoapelor, descrisă de pacient ca o senzaţie de zbatere a pleoapelor. Este produsă de cauze psihogene (supărări, anxietate) sau de oboseală fizică sau min+ală. Tratamentul acestei tulburări se adresează atît cauzelor care produc mio-clonia (stress, anxietate), cît şi scăderii exciîabili-’ tăţii fibrei musculare, cu produse de tipul sulfatului de chinidină. Pacientul trebuie asigurat asupra imposibilităţii cronicizării acestei tulburări*
511.	MIOKINETIC^) test (cf. m/o-; gr. kinein „a /se/ mişca”) # Metodă proiectivă, imaginată de MIRA y LOPEZ (1939) constînd în trasarea de linii, în cele trei planuri ale spaţiului, sub controlul vederii, apoi fără acest control. Liniile se trasează simultan sau succesiv, cu ambele mîinL Ulterior, se apreciază unghiul deviaţiilor înregistrate de subiect» atît între liniile trase cu cele două mîmi, cît şt între diversele planuri. După- opinia autorului, deviaţiile corespund unor dominante musculare, iar acestea unor atitudini psihologice. De asemenea, autorul postulează că mîna dreaptă (Evident la dreptaci) ar exprima atitudinile reac-ţionale, iar cea stîngă — tendinţele profunde. '•
Deviaţiile în plan sagital ar fi uneori expresia agresivităţii, iar cele în pian frontal — a oscilaţiilor afectivităţii,. Deşi aparent validată teoretic» metoda nu-şi poate demonstra infailibilitatea.
512.	MIOLAXENE<m> Franţa- DCI Metocarba-moi % Tranchilizant, derivat de giicerol de tip
3-(o-metoxifenoxi)-1,2-propandiol 1-carbamat, cu acţiune predominant miorelaxantă şi anxiolitic-sedativă ; are şi valenţe analgezice.
513.	MIORELAXANTE (cf. m/o-; lat. relaxam „a destinde”)# Grup de substanţe cu structuri, chimice diferite, care, acţionînd la nivel medular, supramedular sau la nivelul organului efector, determină relaxare musculară. Prin ele se efectuează tratamentul simptomatic ai contracturilor şi dis-
Miorelaxante : clasificare, acţiune
toniiîor musculare apărute în urma unei leziuni 4a nivelul sistemului nervos central, periferic sau tfo hiveSul sistemului osteoarticular. Utilizarea lor se recomandă mai ales atunci cînd contractura este «dureroasă, cînd ea antrenează sau agravează o leziune osteoarticulară, cînd mişcările active (şi/sau ţ>asive) sînt dificile.
0 Medicamente care acţionează ia nivel neuto muscular : curara şi derivaţii săi, cu aplicabilitate numai în anesteziologie.
% Medicamente care acţionează la nivelul inter-neuronilor medulari:
•	Mefeneseină : Decontractil o Ciclarbamate : Calmalone
s | DA'irOLENE i .	MEPHENEZINE ■ Cf"3 0 -CH2 -CHOH -CH20H	CLORMEZANON Si "a/, c
1 CARISOPRODOL ;■ o | l . .. CH, ? : ch2-o-c-hh -ch <ciJ ictiş-c -ch2 -at2-cH3 | : ch2-o-c -hh2 \" - *0 .	mcoimoz/DE 11 >—woa3 m3 ( Lo SCHj	IDROCILÂMIDE ^^-tM<H-co-m-at2-cH2OH
■ CiuRPROEJAZim ch2^h2.cm2.nI¥5 :o^oG 25	CIAZEPAM ■ 6	BALCOFEHE ■ ' ■ a ' * { COOH
Întrucît această clasă de substanţe include componenţi cu structuri chimice diferite, care au deci moduri de acţiune diferite, vom descrie principalele grupe, cu principalii reprezentanţi folosiţi practică.
; £ Medicamente care acţionează ! a nivel uf fibrei musculare : derivate de furadoină (Dantrium, Oâh'trolene),
•	Fenprobamat asociat cu acid salicilic : Dia-flexol
•	Clormezazonă : Trancopal
•	Ctormezâzonă asociat cu acid acetifsaîiciîic : Trancogesic
•	CarisoprodolFîexartral
•	Tiocolchicozidă : Coltramyl
•	(drociîamidă : Broîitene
122/Mio
Miorelaxante ; acţiune, mecanisme
0 Medicamente care acţionează la nivelul substanţei reticulate:
•	Clorproetazina (derivat de fenotiazină): Neuriplege
0 Medicamente cu mai multe locuri de acţiune : m Benzodiazepine : Diazepam, Valium, Tetra-zepam, Myolastan
0 Medicamente care acţionează medular la nivel presinaptic :
•	Baciofene : Lioresai.
Principalele miorelaxante folosite în practică şi dozele uzuale sînt redate, după B. BUSSEL şi C. BERGEGO, în tabelul nr. LXXIX (cu menţiunea că dozele indicate au numai o valoare orientativă, ele trebuind individualizate).
0 Miorelaxantele care acţionează la nivelul fibrei musculare au ca reprezentanţi : Dantrium, Dantrolene.
Acţiunea medicamentului se produce prin decuplarea excitaţiei de contracţie, efect datorat scăderii eliberării calciului din reticulul sarcoplas-matic. Nu afectează potenţialul de acţiune al fibrei musculare, reducînd mai mult reflexibili-tatea decît contracţia voluntară. Nu afectează conducerea neuromusculară.
Absorbţia se face încet şi incomplet, la nivelul tractului gastrointestinal. Timpul de înjumătăţire este de nouă ore (după o doză de 100 mg). Este metabolizat la nivel hepatic, în parte prin hidroxi-lare şi acetaminare, atît compuşii metabolizaţi, cît şi substanţa ca atare eliminîndu-se pe cale renală.
Cel mai important efect advers al Dantrium-ului este marele potenţial hepatotoxic, putînd determina — după o administrare de aproximativ 60 de zile — hepatopatie cu evoluţie gravă, sau numai modificări ale testelor hepatice. Din acest motiv, dacă după o administrare de 45 de zile nu se obţine efectul terapeutic scontat, se întrerupe tratamentul. El produce o stare de slăbiciune generală şi, mai ales musculară, persistentă. La începutul tratamentului, pot apărea stări euforice, tulburări de vedere, tulburări de echilibru, cu caracter tranzitoriu. Accelerarea tranzitului intestinal, apărută în unele cazuri, poate determina diaree severă, care obligă la întreruperea tratamentului.
Administrarea se începe cu 25 mg/zi, crescînd progresiv doza cu 25 mg/zi, timp de 4—7 zile, pînă la o doză maximă de 400 mg, în patru prize pe zi. Se poate folosi şi parenteral.
Dantrolene-ul se indică în majoritatea contracturilor spastice din hemi- sau paraplegii, în sin-droamele cerebeloase, dar numai în condiţii de spitalizare (slăbiciunea musculară pe care o determină împiedică tratamentul ambulator). El este indicat, chiar în administrarea parenterală, şi în sindromul de hiperpirexie malignă.
0	Medicamentele cu acţiune la nivelul inter neuro^ nilor medulari au ca reprezentanţi :
•	Mefenesina — a fost introdusă de SCHKiDT şi colaboratorii în 1979. Influenţează activitatea in-terneuronilor medulari, determinînd o deprimare a reflexivităţii polisinaptice, fără a modifica însă reflexele monosinaptice. Poate avea şi acţiune anestezică locală. Are acţiune anticonvulsivantă. Determină hipotonii, cu diminuarea motilităţii spontane, nistagmus şi uşoară hipotensiune. Intoxicaţia cu Mefenesină poate produce colaps şi grave tulburări respiratorii.
•	Idrocilamida—este un antagonist al stricninei, antiinflamator, antireserpinic, fără a fi tranchilizant. El inhibă acţiunea interneuronilor medulari pentru o perioadă mult mai îndelungată decît Mefenesina, diminuînd, la fel ca şi aceasta, activitatea reflexă polisinaptică. Acţionează, în plus faţă de Mefenesină, şi asupra neuronilor garnrna.
La trei ore după ingestia orală, atinge concentraţia plasmatică maximă. Este aproape complet eliminat, pe cale urinară, după 9—12 ore. Eficacitatea sa este dovedită mai ales în afecţiunile reumatologice.
0	Medicamentele care acţionează la nivelul substanţei reticulate—au ca reprezentant Clorproetazina, derivat fenotiazinic, ale cărui proprietăţi farmacologice sînt asemănătoare Clorprome-tazinei. Ea exacerbează sau inversează reflexele polisinaptice, iar pe cele miotatice le diminuează, producînd, prin inhibarea motoneuronilor, hipotensiune ortostatică. Acţiunea la nivelul substanţei reticulate determină apariţia somnolenţei.
0	Medicamente cu multiple locuri de acţiune : Benzodiazepinele —> BENZODIAZEPINE, ANXIOLITICE, TRANCHILIZANTE.
0	Medicamentele care acţionează medular la nivel presinaptic — au ca reprezentant Baciofene, derivat al inhibitorilor acidului gamaaminobutiric (GABA). Acţionează prin deprimarea conducerii mono- şi polisinaptice la niv^! medular prin reducerea potenţialului de acţiune postsinaptic al motoneuronilor din coarnele anterioare.
La nivelul sistemului nervos central, Baciofene determină hiperpolarizarea membranei celulare, fie prin creşterea conductanţei potasiului, fie prin inhibarea transportului ionilor de calciu. Efectul antispastic este folosit în diminuarea contractării flexorilor şi extensorilor şi a tonusului muscular.
După administrarea orală, se absoarbe rapid la nivelul tractului gastrointestinal, avînd un timp de înjumătăţire de 3—4 ore.
Efectele sale secundare sînt considerabile, fapt care-i limitează folosirea în practica terapeutică : somnolenţă, tulburări de echilibru, astenie, ataxie, confuzie mintală ; întreruperea bruscă, după administrare îndelungată, determină apariţia halucinaţiilor vizuale şi auditive, anxietate, tahicardie. Supradozajul determină o importantă depresie
Miorelaxante: terapie (doze); Miopsihie
Mio/123
respiratorie şi status epileptic la subiecţii comiţial t.
Tratamentul se începe cu o doză de 5 mg în trei prize pe zi, crescîndu-se la trei zile cu 10 mg.
•	dantrolen-ul are o mare hepatotoxicitate.
0	Accidente : efectul toxic al mefenesinei se manifestă la doze mici (apropiate de cele terapeutice) şi poate determina sfîrşitul letal.
Tabel nr. LXXIX
DCI
Denumire
Prezentare
Posologie zilnica
Adulţi
Copii
Mefenesina Feno bărbi tal
Qormezazonă
Cyclarbamat
Carisoprodol
Thiocolchicoside
Clorproetazina
Idrocilamide
Diazepam
Tetrazepam
Baciofene
Dantrolene
Decont ractil Decontractyl Fenobarbital
T rancopal Calmalone Flexartral Coltramyl
Neuriplege
Brolitene
Valium
Myolastan
Lioresal
Dantrium
cpr. a 250 mg cpr. a 250 mg cpr. a 10 mg
cpr. a 250 mg
cpr, a 350 mg cpr. a 4 mg fiole 4 mg(i.m./i.v.) cpr. a 25 mg fiole 2 a 25 mg cpr. a 200 mg fiole a 30 mg cpr. a 2 sau 5 mg cpr. a 50 mg cpr. a 10 mg cpr. a 25 sau 100 mg
6—12 cpr. în 3—4 prize 4—8 cpr. în 3 prize 4—8 cpr. în 3 prize
3	cpr. în 3 prize 6 cpr. în 3 prize 2—4 cpr. în 2 prize
1—8	cpr. în 2 prize
2	f. de 2 ori
1	—8 cpr. în 3 prize
2	f. de 2 ori
4—6 cpr. în 3 prize
2—4	f. i.m./i.v.
3—4	cpr. în 3 prize
3—4	cpr. în 3 prize
4—9	cpr. în 3 prize
2—400 cpr. în 3 prize
2	cpr. 0,5—1g
20 mg /kg corp
4	mg/kg corp c.i. pînă la 2 ani
|	Dacă aste necesar, doza se poate creşte pînă la
150 mg, dar progresiv, testînd toleranţa.
Este eficace în spasticitatea musculară din scleroza în plăci şi în leziuni medulare posttrauma-tîce.
In timpul tratamentului cu miorelaxante pot |	apărea următoarele incidente şi accidente, siste-
I	mattzate după B. BUSSEL şi C. BERGEGO :
% incidente :
;	# tulburări neurologice : astenie, somnolenţă,
I	cefalee diplopie ;
•	tulburări cardiovasculare	:	moderată	hipo-
tensiune ;
•	tulburări gastrointestinale : vomă, greaţă, epigastralgii, diaree ;
•	hipersensibilitate : prurit, erupţii urtica"
I	riene ;
I	• mefenesina determină uneori, în tratamentul
|	îndelungat, depigmentarea	părului	;
» îdrocilamida poate provoca sindrom confu-zional, halucinaţii ;
•	baclofenul poate determina euforie sau depresie, confuzie, mai ales la vîrstnici, la cei cu antecedente psihopatologice sau neurologice ;
Contraindicaţii:
m contraindicaţie absolută : miastenia ;
•	contraindicaţii relative : insuficienţa cardio-respiratorie, ulcer duodenal (sînt contraindicate mai ales baclofenul şi idrocilamida), insuficienţa hepatică (mai ales dantrolene-ul) asocierea cu un hipotensor (mai ales pentru baciofene).
514.	MIOPATIE SENILĂ<b) boală (cf. m/o-; gr. pathos „încercare, suferinţă) • Mioscleroză progresivă, descrisă de LHfRMITTE ; poate apărea la vîrstnici, cu rigiditate musculară arteriosclero-tică, afectînd îndeosebi membrele inferioare.
515.	MIOPSIHIE (cf. m/o-; gr. psyche ,,suflet”)
-	sin. MIOPSIHOPATIE ; MIOPSIHOZĂ • Termen care desemnează asocierea dintre tulburări psihice şi manifestări musculare de tipul mioclo-niilor, tremurăturilor, miotoniilor, miopatiilor etc. Propus în 1902, de A. GEOFFROY, şi-a pierdut actualitatea, întrucît realizează o grupare artificială, care nu reprezintă o veritabilă entitate nosologică.
t24/Mio
M/pvjss^ ; * Mioză s ; . Miracol; Mtradofi®
516.	MIORIL(M) Iţalia — DCI Cariscprodqj •
sîn. . *
Tranchiîîzant derivat propandiolic--------->MiOGAL-
MA<m> Portugalia.
517.	MIORRELAX<m> Brazilia - DC) Oxaze-pam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-c!or-1.3-dihidro-3-hidroxi-5-feniI-2H-1,4-ben-
t * ,'Ur V>\V * *
zodiazepină, cu acţiune identică cu a DIAZEPA-MULUI ; fiind un metabolit al acestuia, se realizează o concentraţie plasmatică mai rapidă (patru ore) ; acţiunea sa este sedativ-anxiolitică, hipnotică, moderat miorelaxantă şi simpaticolitică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de OXAZEPAM<m>.
518.	MIOSPASTIC<s> sindrom (cf. m/oj gr. spasmos „spasm,: convulsie”)— sin. OM ÎNŢEPENIT^ sindrom —STIFFMAN (s'sindrom.
519.	MIOTONIE ATROFICĂ (cf. m/o-; gr. tonos „tensiune” ; atrophos „nehrănit, epuizat’).
—	sin. DISTONIE MIOTONICĂ —CUR.SCH-MANN-BATTEN-STElNERT(B> boală.
sin. ^
520.	MIOTONIE CONGENITALĂ—> THOM-SEN<B) boală.
521.	MIOWAS(m* Elveţia, Italia, Spania— DCI Metocarbamol • Tranchilizant, derivat de glicerol de ţip 3-(o-metoxifenoxi)-1,2-propandiol 1 -carbamat, cu acţiune predominant miorelaxantă şi anxiolitic-sedativă ; are şi valenţe analgezice.
522.	MIOXOM<W Italia * Tra'ncKifiirant derivat propandiolic—->M!OCALMA<m* Portugalia.
523.	MIOZĂ8 semn (cf.gr. me/os/s „micşorare”)
•	Diminuare a diametrului pupilar, ca urmare a excitării parasimpaticului (nervul cranian tll) ; se poate realiza într-o oarecare măsuri şi voluntar, ppecum şi ca efort de acomodare.
Ca semn patologic, se poate vorbi de o mioză spastică, în hemoragiile din ventricolul III şi encefalite, şi de o mioză paralitică în pareza simpatică, în leziuni ale trunchiului simpatic din regiunea cervicală.
Circumstanţele medicamentoase care pot produce mio za sînt multiple ; dintre substanţele care
au acest efect enumerăm : piperazina, donidina, guanetidina, reserpina, barbituricele (stadiul înn ţial al intoxicaţiei), derivaţii de cloralhidrat-, heroina, morfina, alte opiacee, acetilcolina, ciorpro-mazina, agenţii alfa-biocanţi adrenergici (fszostig-nina), diazoxidul, pilocarpina, derivaţii de ergo-tamină, derivaţii histaminici.
524.	MIRACOL (cf. lat. miraculum „minune"}
•	Eveniment excepţional, care se abate de ia ordinea şi legile naturale obiective, şi a cărui explicaţie invocă presupusa intervenţie a sacrului în mersul f iresc al. lucrurilor. Credinţa în miracole este comună tuturor concepţiilor religioase, dar nu fără anumite diferenţe semnificative. în religiile primitive, miracolele sînt atribuite magiei, înţeleasă ca artăesoterică prin care firescul poate fi abătut din făgaşul său obişnuit ori de cîte ori sînt chemate să acţioneze anumite forţe oculte, malefice sau benefice. în producerea miracolelor magul primitiv (şaman, vrăjitor) se bizuie numai pe ştiinţa şi puterile sale, silind miezul sacru al lucrurilor să acţioneze la chemarea vrăji lor lui. în religiile teiste, care concep Absolutul divin ca persoană infinită şi transcendentă, Dumnezeu este unicul autor aî miracolelor, care acţionează fie direct, prin puterile lui supranaturale, fie înzestrînd cu har făcător de minuni pe anumiţi aleşi (profeţi, taumaturgi)! Miracolele consemnate în scrierile sacre ale: religiilor teiste au întotdeauna caracter de unidţâte, nefiind repetabile în anumite condiţii, dependente de ştiinţă şi voinţa omenească.
525.	MIRADOL<m> Japonia - DCI Sulpirldă •. Neuroieptic incisiv, derivat benzamidic de tip N-/(1-eti!-2-pirolidini{)metil/-5-su{famoi!-o-anisami-dă, cu certe valenţe antidepresive, fără cpropo-nentă sedativ-hipnotică. Are indicaţiile NL incisive (endogenii) şi, în acelaşi timp, este util'.în combaterea impulsiunilor obsesiv-compulsive.şi în afecţiuni psihosomatice. Pentru dozele rn^ri ,are efecte secundare comune cu cele ale NL ind^ve. Se poate administra fără pauză de 14 zile gupă întreruperea l MAO. Nu se administrează în manie şi epilepsie.
526.	MIRAMELW Elveţia - DCI MetHpentinof
•	Tranchilizant, derivat aikenic de tip 3-metH-1--pentin-3-ol, cu acţiune sedativ-hipnotică şi mio rezolutivă, prin inhibarea transmisiei ganglionare*
527.	MIRAPRONT(m) Austria, Danemarca, Hn-janda, Italia, Olanda, Portugalia, Spania, Suedia — DCI Fentenminâ • Psihostimulent, derivat feniietil-aminat de tip a,oc-di metilfenet i lamina, cu efecte
-	. *, • , # A simpaticomimetice şi anorexigene, utilizat şi in combaterea obezităţii secundare curei îndelungate cu neuroleptice-* PSIHOSTIMULENTE. '■
Mirenii(M^ ; Misionarism ; Misofobie(F) ; Misoneism
Mis/125
■528. MIRBANIL<m) Spania - DC! Sulpiridâ •
’'	*	'	"	sin.
Neuroieptic incisiv, derivat benzamidie------>MlRA-
DQL(M) japonia,
529vM!RENIL<m) Polonia - DCI Flufenazină • Neuroieptic incisiv, derivat piperazinil-alkilfeno-tiazinic de tip 4-i3-/2-(trifluorometil)fenotiazin-10-
-il/propitM-piperazinetanol'. Este indicat în p'sihoze paranoid-halucinatorii, catatonice, în depresii agitate. J:fe*;tele secundare sînt de tîp neuroieptic. inci^M* Di minează efectul £-Dopa.
530.^ttSEDANT<MÎ	SUA 4 Vraţ^hiluţant. derivat propâfidiolid—^MEPRO&AM AT <Român ia
531.	MISIONARISM (cf. lat. m/ss/o „trimitere”)
•	Termenul desemnează atît activitatea de propa-gare'a creştinismului în ţările cu alte religii, ’cţt şi concepţia' politico-religioasă care. stă la baza acestei activităţi.
în secolele trecute, odată cu descoperirea unor zone necunoscute ale globului, se organizau vaste campanii de instruire a fidelilor şi de convertire a „păcătoşilor” de alte religii, în scopul asigurării dominaţiei politice şi economice. Termenul are tendinţa de a fi folosit în prezent şi cu referire la activitatea membrilor unor secte.
în. psihopatologie, subiectul delirant mistic are ferma.convingere că este purtătorul unei înalte misiunispirituale, pe care are datoria să o împărtăşească celorlalţi sau persoanelor ,,alese”. Misionarismul apare în paranoia, parafrenie, schizofrenie paranoidă şi stări maniacale (tranzitorii). Misionarismul" unor conducători de secte, cu Rezultate frecvent dezastruoase, reflectă uneori o asemenea tematică delirantă, iar alteori este consecinţa activităţii'unor psihopaţi antisociali, care urmăresc prin aceasta deţinerea de avantaje personale.
532.	MISIUNE DIVINĂ^* delir (cf. lat. missio)
•	Delir expansiv, care apare la persoane tinere, avînd la bază mecanisme intuitive şi interpretative. După-GUIRAUD, este însoţit de halucinaţii vizualer*~pnezenţa lor în aceste deliruri fiind normală. •
533.	MI$OFOB!E<F)(cf gr. mysos ,,contaminare” phobes -;frkă”) — sin. MOLISMOFOBIE^J • Denu-
meşte frica patologică, fără nici o justificare reală de a se molipsi de o boală contagioasă. Este întîlnită în nevroza obsesivo-fobică, psihastenie, sindromul obsesivo-fobic din debutul schizofreniei.
534.	MISONEISM (cf. gr. miseo ..aurî”; neos „nou”)#Termen introdus de LOMBROSO pentru a defini nu o stare psihologică, ci, după părerea autorului, reacţia negativă a oricărui subiect la schimbare, respectiv, latura conservatoare caracteristică personalităţii majorităţii oamenilor. Ulterior, acest termen a căpătat sensul de tulburare psihopatologică, definind rezistenţa nejustificată şi apariţia de sentimente negative faţă de nou, fiind rezervat pentru tulburările clinice.
Apare în depresii, psihastenie, epilepsie, arte-rioscleroză cerebrală. De asemenea, devine o trăsătură caracterială frecventă în involuţia patologică (deseori şi în cea normală), ca expresie a scăderii masive a capacităţii der adaptare a subiectului/ între vîrsta subiectului şi gradul de exprimare al misoneismutui pare să existe un raport direct, între nivelul intelectual, de pregătire, şi intensitatea psihopatologică a exprimării există un raport invers.
535.	MISTER (cf. gr. mysterion „iniţiere secretă”; lat. mysterium „taină, ceremonie religioasă secretă”)# în limbajul obişnuit, ceea ce este inexpJU cabil, tainic, ascuns, revelîndu-şi fiinţa, dar învăluită într-un haos enigmatic.
•	în istoria r£1igii1ory prin mister se înţelege o categorie distinctă de credinţe şi practici ritualice cu caracter iniţiatic şi esoteric, destinate exclusiv unor grupuri de fideli, obligaţi prin jură-mînt să nu divulge tainele dezvăluite sanctuar. Prezente în muite religii, misterele comunică (adesea provocînd, prin diferite mijloace, stări de‘ transă extatică) un conţinut dogmatic care sfidează raţiunea, stimulînd^ acceptarea ca revelaţie a incomprehensibilului. în creştinism, misterele (sau sfintele taine) sînt afirmate ca adevăruri
126/Mîs
Mistic(1>) ; Misticem) ; Mistici; Misticism
infailibile ale credinţei, revelaţii inaccesibile raţiunii.
•	Unele filozofii idealiste, de orientare iraţionalistă, transformă misterul într-o categorie ontologică, acordîndu-i semnificaţia Marelui Tot al Fiinţei, prezent în existenţa umană, ca provocare a unui „ce” mereu problematic, care stimulează şi-, în acelaşi timp, frînează permanent cunoaşterea. Pentru Lucian BLAGA, existenţa umană se desfăşoară în orizontul misterului, care se lasă incifrat în „antinomii transfigurate”, starea de paradoxie fiind, însă, o limită de nedespărţit a raţiunii cenzurate de Marele Anonim.
•	Pentru psihiatrie, termenul are importanţă prin relationarea lui cu MISTICISM, MISIONARISM, EZOTERIC (-»).
536.	MISTIC^ delir (cf. lat. mysticus „relativ la mistere”) - sin. DELIR RELIGIOS ; TEOMANiE
•	Formă de delir în care tematica delirantă, rezultat al modificării raportului dintre Eu şi lumea sa, seînscrieîn sensul expansiunii Eului,în concordanţă cu desfăşurarea dorinţelor sale care sînt neconcordante cu realitatea. Subiectul are convingerea puternică, impenetrabilă la argumente logice şi la proba obiectivă a realităţii, că are o misiune de ordin spiritual, religios, că este purtătorul unui mesaj transcendental, de răspîndire a credinţei divine şi a păcii în lume, că are rolul de a întrona „armonia divină” etc. Alteori, tematica delirantă se înscrie în sensul mişcării de retracţie a Eului, care îşi pierde unitatea şi forţa. Bolnavul se crede un exponent al principiului răului, aducător de nenorocire şi pierzanie în lume.
Net diferenţiat de misticism, care nu presupune o componentă patologică, delirul mistic se întîi-neşte în episoade psihotice acute, deliruri cronice, şchizofrenie, melancolie, manie, paralizie genera lă. în schizofrenie, parafrenie, paralizie generală, manie, se realizează o stare de euforie delirantă mistică, asociată deseori cu idei de grandoare şi ero-tomanice, metafizice şi cosmogonice. în delirurile cronice şi în melancolie, bolnavul trăieşte dureros convingerea că este reprezentantul forţelor răului, la ideile mistice adăugîndu-se frecvent idei de posesiune (bolnavul se crede posedat de diavol, spirite rele, demoni).
537.	MISTICE(H) halucinaţii • Halucinaţii cu caracter religios, auditive sau vizuale, avînd drept obiect personaje (îngeri, sfinţi, Maica Domnului etc.) sau chiar viziuni ample (iadul, raiul, apocalipsul), care însoţesc adesea delirul mistic sau crizele ce epilepsie. Asemenea producţii senzoriale, aparţinînd domeniului psihopatologiei, au stat probabil la baza unor mişcări şi curente religioase.
Făptui că prin dezaferentare se poate realiza exacerbarea producţiei senzoriale (AJUR1AGUER-RA) explică posibilitatea de contact cu „divinul” prin diverse tehnici propuse de diferitele religii.
Suprastimularea, ca şi stimulii monotoni, pot avea aceleaşi efecte — realizarea „întunecării simţirii”, despre care vorbeşte unu! din marii mistici. Apariţia unor halucinaţii mistice în timpul conâumulu i de droguri a fost cunoscută şi folosita din timpuri
j
foarte îndepărtate, dar odată cu utilizarea unor psihedelice, ca LSD, fenomenul cunoaşte o adevărată recrudescenţă.
538.	MISTICI •Categorie de subiecţi cu o structură dizarmonică constituţională a personalităţii, descrisă de R. de FURSAC, avînd concepţii religioase în dezacord cu credinţele admise în mediul cultural şi epoca în care trăiesc. Unii pot rămîne la nivelul unor simpli visători, imaginativiratraşi de straniu şi miraculos. Alţii încearcă însă să impună concepţiile sale anturajului şi să-şi găsească prozeliţi, putînd deveni extrem de periculoşi ; este cunoscut dramaticul caz al sectei sinucigaşe, conduse de Jim JONES, din Guyana Britanică.
539.	MISTICISM (cf. gr. mystikos „misterios, tainic”) • Credinţă (religioasă sau superstiţioasă) în supranatural, în intervenţia misterioasă a sacrului, care influenţează ordinea firească a lucrurilor, în acest sens, misticismul este caracteristic oricărei religii, dar şi unor curente filozofice idealiste iraţionaliste.
Mistică este orice concepţie care admite posibilitatea comunicării nemijlocite a Eului cu divinitatea, mergînd pînă la deplina lor contopire în anumite stări sufleteşti privilegiate, de „iluminare” extrasenzorială şi pararaţională (extaz, revelaţie, intuiţie transcendentală), provocate prin asceză, concentrare, privare de stimuli senzoriali, dans extatic, formule incantatorii etc. Coimmkarea cu div|n|tatea în experienţa mistică este considerată un prilej excepţional de contemplare a unor
Manuscris german sec. XV
Misticism patologic ; Misulvan; Mişcare
Mis/127
adevăruri tainice, inaccesibile raţiunii şi experienţei comune. în mistica budistă, purificarea în trepte a sufletului are drept ţintă finală pierderea Eului subiectiv în Absolutul cosmic, depăşirea oricărei accidentali taţi individuale în inconştienţa transcendentului impersonal (Nirvana) şi ieşirea din lanţul reîncarnărilor. Doctrine mistice au existat si în istoria religiei creştine (Pseudo-Dionisie AREOPAGITUL,. Bernard de CLAIRVAUX, Meis-ter ECKHART, Jacob BOHME ş.a.), avînd în comun aspiraţia de a dezvălui misterul divinităţii prin experienţa revelatorie a apropierii extatice de Fiinţa supremă. în opoziţie cu spiritul ştiinţific şi cunoaşterea experimentală a legităţilor şi determinărilor obiective ale realului, misticismul eludează raţiunea, refugiindu-se fie în pierderea identităţii, caracteristică stărilor de stupoare extatică, fie. în incomunicabile certitudini lăuntrice, dobîndite în stări halucinatorii.de delir.
Există multiple forme de manifestare a misticismului, de la cel cosmic (taoismul), la cel religios : budist, islamic, creştin, recunoscînd una sau mai multe fiinţe supranaturale.
Esenţa misticismului constă în dorinţa subiectului de a fi în prezenţa divinităţii şi a lumii acestei divinităţi, încercînd să ajungi la aceasta prin revelaţie extatică (-> EXTAZ). Pentru a ajunge la această stare, misticul are nevoie de o pregătire anterioară, uneori, cu reguli de ascetism sever, de meditaţie şi autoeducaţie, de izolare, de renunţări şi rugăciuni îndelungate, creîndu-şi astfel o stare psihică particulară. înainte de a cunoaşte extazul, misticul parcurge o serie de episoade psihopatologice de tipul suferinţelor morale, scrupulelor, dubitaţiilor, episoadelor halucinatorii şi confuzionale.
Ipotezele psihologice susţin că asceza este necesară pentru a construi suportul biologic al extazului, determinînd o stare de conştiinţă asemănătoare celei de dinaintea instalării somnului, care antrenează modificări biologice importante (uneori benefice) pentru organism. Această stare corespunde activării unei „conştiinţe intuitive şi non-verbafe”. Electroencefalograma efectuată în timpul stării extatice arată un ritm alfa difuz, rele-vînd „deconectarea” de lumea exterioară. Misticul, spre deosebire de psihotic, nu este supus dezorganizării propriei persoane şi nici destructurării conştiinţei.
Semiologia misticismului patologic reuneşte stările morbide în centrul cărora se află preocupările religioase. Temele mistice sînt mai rare astăzi, ele apărînd în cazul deliranţilor cronici, schizofren ilor şi în psihozele acute. Locul pe care ideile delirante cu caracter mistic î! deţineau altă dată este luat în prezent de ideile de persecuţie.
în cazul delirului schizofrenului, ideile mistice sînt frecvent asociate cu cele erotice, fiind nesistematizate, integrate în contextul disociativ, susţinute prin mecanisme patologice, de intuiţie, interpretare, imaginative şi halucinatorii. în delirurile cronice halucinatorii, asociaţia^ ideilor mistice cu cele erotice este o regulă. în parafrenii, delirul mistic este împletit cu tematica cosmogonică. în melancolie, în delirurile cronice, în mania delirantă, delirul mistic se asociază cu trăiri dureroase, rezultat al delirului de posesiune demonică. Melancolia cunoaşte o formă specifică de delir mistic, asociat cu ideea de posesiune de către forţe ale răului şi cu o capacitate „lucidă” de prezicere. Ideile mistice potapăreaîn delirurile megalomanice din manie, paralizia generală progresivă, în delirurile debililor mintal (cu caracter fabulos), în epilepsie (susţinute de echivalenţe onirice).
Există o formă specială de delir pasional paranoiac de revendicare — ale cărui victime pot fi preoţii —, uneori cu importante implicaţii medi-co-legafe. Fiind înzestraţi cu o mare forţă de convingere, misticii pot deveni acei idealişti pasionaţi, capabili să declanşeze o psihoză colectivă.
Misticul trebuie deosebit de isteric, mai ales că primul poate traversa episoade nevrotice pitia-tiforme. Istericul, în viziunile şi extazu! său, relevă tendinţe de erotizare, astfel încît diagnosticul diferenţial trebuie bazat pe studiul personalităţii, premorbide.
540.	MISULVAN(m> Argentina - DCI Sulpiridă
•	Neuroieptic incisiv, derivat benzămidic de tip N-/(1 -et i l-2-p iro l id in i l) meti l /-5-sulfamoi l-o-an i-samidă, cu certe valenţe antidepresive, fără com-
/v Oh-ffl -QC h2h-cq2,
ponentă sedativ-hipnotică. Are indicaţiile NL incisive (endogenii), fiind util, în acelaşi timp, şi în combaterea impulsiunilor obsesiv-compulsive şi în afecţiuni psihosomatice. Are efecte secundare comune cu ale NL incisive, pentru dozele mari. Se poate administra fără pauză de 14 zile, după întreruperea IMAO. Nu se administreazăîn manie şi epilepsie.
541.	MIŞCARE# Mod de existenţă a materiei, proprietatea ei universală de a fi în permanentă schimbare, transformare sau devenire ; totalitatea formelor de manifestare a caracterului procesual, dinamic al existenţei.
128/Miş
Mişcare; Mişcări involuntare; Mit
Multe dintre concepţiile filozofice idealiste atribuie mişcării un rang ontologic inferior, asociind-o cu straturile secunde şi perisabile ale fiinţei şi definind esenţialitatea lucrurilor drept încremenire într-o identitate inalterabilă, care sfidează timpul. Postulînd că real este numai ce poate fi conceput raţional, necontradictoriu, eleaţii PARMENIDE şi ZENON resping autenticitatea mişcării, pe care o consideră iluzie a simţurilor, în spirit eleat, PLATON atribuie mişcarea lucrurilor sensibile, imperfecte şi trecătoare, copii sau imitaţii ale ideilor, numai acestea din urmă repre-zentînd arhetipuri exemplare, a căror perfecţiune este incompatibilă cu orice formă de schimbare, de dinamism. Dimpotrivă, filozofia materialistă consideră mişcarea drept atribut fundamental al existenţei, singurul mod autentic în care ceva poate să fie cu adevărat. Pentru HERACLIT din Efes, totul este „un foc veşnic viu, care se aprinde şi se stinge după măsură”.
Natura mişcării a fost înţeleasă în modalităţi diferite. Modelul explicativ cel mai simplu îl oferă deplasarea corpurilor în spaţiul tridimensional, în concepţia atomiştilor antici, particulele indivizibile din care sînt alcătuite corpurile se află într-o perpetuă „cădere” verticală în spaţiul vid. Solidară cu paradigmaatomistă, metafizica modernă din secolul al XVI-lea — al XVIII-lea extrapolează sa scara tuturor evenimentelor din univers legile mecanicii clasice, considerînd că orice proces natural este reductibil la forma canonică sau elementară a deplasării în spaţiu. Abia HEGEL defineşte în spirit dialectic mişcarea ca devenire, ca schimbare în general (nu numai cantitativă, ci şi calitativă), ca trecere de la o formă de existenţă la alta.
Modul în care este înţeleasă natura mişcării influenţează direct abordarea altei probleme ontologice : cauza sau izvorul mişcării în univers. Modul mecanicist presupune că deplasarea corpurilor este datorată unui impuls exterior. Deşi valabil ia nivelul finitului (dar şi aici, numai pentru fenomene descrise de mecanică newtoniană), modul mecanicist conduce la eroare cînd este extrapolat îa nivelul cosmosului infinit : postulatul primului motor nemişcat, de esenţă divină, situat în afara ordinii naturale (soluţie concepută mai întîi de către ARISTOTEL şi reactualizată, apoi, de metafizica modernă). Interpretarea dialectică (HERA-CLiT, HEGEL) explică permanenţa şi universalitatea mişcării prin natura contradictorie, încărcată de tensiuni imanente dinamizatoare, a tuturor formeior de existenţă. în concepţia materialist-diaîectică, mişcarea — înţeleasă ca totalitate a schimbărilor, transformărilor proceselor din univers — este considerată un atribut, fundamental şt.UvaJienabil al materiei. Posibilitatea de.transformare reciprocă a formelor concrete de mişcare ş» feptu! că în toate se poate regăsi acţiunea legi-
lor universale aie dialecticii constituie argumente ce susţin unitatea materială a lumii. •	•
542.	MIŞCĂRI INVOLUNTARE • Tulburări ale coordonării motorii, caracterizate prin apariţia unor mişcări parazite, involuntare, care deformează actul motor obişnuit. Etiologia acestor mişcări poate fi legată de boli extrapiramidale, boii cere-beloase, boli de metabolism, epilepsie, ticuri, ca şi de alte circumstanţe, mai vag definite.
Bolileextrapiramidaleînsoţitedemişcări involuntare sînt parkinsonismul, atetoza, coreea, spasmul de torsiune, diskinezia buco-lin^uală, distonia coreoatetozică, hemibalismui. Tulburările metabolice în cadrul cărora apar mişcări involuntare sînt boala Wilson, insuficienţa hepatică acută şi encefalopatiile metabolice.
Alte circumstanţe de apariţie ale acestor mişcări sînt mioclonusul, spasmul hemifacial şi sindromul picioarelor neliniştite.
Psihiatrul trebuie să aibă în vedere toate aceste posibilităţi de producere a mişcărilor involuntare, precum şi tendinţa unor subiecţi de a le simula.
543.	MIT (cf. gr. mythos „fabulă, legendă,, povestire fabuloasă”) • Naraţiune tradiţională, cu origini străvechi, în stadiile timpurii ale societăţii, care încearcă să explice geneza şi ordinea cosmică, obîrşiile şi sensul existenţei umane sau cauzalitatea subiacentă a unor fenomene naturale şi :a unor evenimente istorice prin faptele săvîrşite, în vremea creaţiei primordiale, de fiinţe înzestrate cu puteri supranaturale. Creaţii spirituale complexe, cu caracter sincretic, care îmbină într-o unitate sui-generis cunoştinţe empirice şi elemente de fabulaţie, tehnici primitive şi ritualuri magice, contopind laolaltă şi exprimînd simbolic (alegoric) atît sacrul, cît şi profanul, emoţia estetică, reflecţia morală sau abilitatea practică, miturilor.-li se atribuie o pretinsă origine revelată. Dată fiind marea diversitate a miturilor păstrate şi nenumăratele lor avataruri (ce fac ca unele dintre sensurile primordiale să fie iremediabil pierdute), orice definiţie a mitului este neîncăpătoare şi unilaterală. Din antichitatea clasică şi pînă astăzi, mitul a primit explicaţii şi interpretări foarte diverse : memorie populară a unor fapte istorice străvechi ; zeificarea strămoşilor şi a regilor defuncţi ; fabulă alegorică, în care sînt transfigurate poetic, simbolic, anumite sentimente umane, virtuţi’ sau vicii ; antropomorfizare a fenomenelor naturale ; produs specific al gîndirii primitive, structurată prelogic şi guvernată de omologii între, cauzalitatea obiectivă şi teleologică subiectivă ; reconstituire metaforică a memoriei sacre, efort de asimilare intuitiv-fabulatorie a modelelor exemplare date, în revelaţia intuitivă, suprainteligerttă.etc>
•Astăzi, în limbajul curent, mitul are semnificaţia depreciativă de imagine, faisă, iluzorie, .care
M/t: caracteristici, clasificare, interpretare
MHI129
instituie o pseudoreaiitate. Una dintre cele mai comprehensive interpretări ale mitului îi aparţine lui Mircea ELIADE. Apreciind mitul dreot „o realitate culturală extrem de complexă”, a cărei funcţie dominantă ,,este de a înfăţişa modelele exemplare aie tuturor riturilor şi ale tuturor activităţi or omeneşti semnificative’'. M. ELIADE defineşte mitul prin următoarele note caracteristice :
•	mitul, asa cum î! trăiesc societăţile arhaice, constituie istoria faptelor fiinţelor supranaturale ;
•	această istorie este considerată ca fiind absolut adevărată (pentru că se referă la realităţi) şi sacră (pentru că este opera fiinţelor supranaturale) ;
•	mitul se referă întotdeauna îa o „corelaţie", el povesteşte cum a ajuns un lucru să existe sau cum a luat naştere o comportare, o instituţie, un fel de a munci ; acesta este motivul pentru care miturile constituie paradigmele oricărui act omenesc semnificativ ;
•	avînd cunoştinţă de mit, cunoaştem „originea” lucrurilor şi astfel ajungem să ie dominăm şi să le manipulăm după bunul nostru plac ; nu este vorba de o cunoaştere ,.exterioară”, abstractă, ci de o cunoaştere pe care o ,.trăim” în chip ritual, fie narînd 'mitul în timpul unei ceremonii, fie efectuînd ritualul căruia ei îi serveşte drept justificare ;
•	într-un fel sau altul, ,.trăim” mitul, în sensul că sîntem pătrunşi de puterea sacră, exa’tantă a evenimentelor pe care ni le rememorăm şi Ie reactualizăm (..Aspecte ale mitului”).
Utilizind criterii tematice, clasificările curente ale mituri!or dinsting mituri :
•	tecgcnice (originea şi istoria zeităţilor) ;
•	cosmogonice (creaţia lumii);
•	etiologice (originea fiinţelor şi lucrurilor) ;
•	antropologice (creaţia omului şi investirea Sui cu un sens existenţial privilegiat) ;
•	eschatologice (sfîrşitul lumii şi regenerarea ei) ;
•	morale (lupta între bine şi rău, personificate de personaje divine sau demonice).
Cntenu tematic de clasificare este însă exterior substanţei ideatice a miturilor. în funcţie de caracterul structurilor şi după vîrsta probabilă a creaţiei, V. KERNBACH distinge patru categorii principal de mituri :
•	mi tu* memorial — conservă pe cale orală ..amintirea unor evenimente străvechi, ai
căror insolit depăşeşte puterea de înţelegere redusă a auditori ui ui .generînd o psihoză
colectivă de mari proporţii, în care este relevat supranaturalul ;
•	mitul fenomenologic — oferă o explicaţie originii şi persistenţei lumii în înfăţişarea ei actuală, imaginînd ascendenţa lor primordială în voinţa şi puterea întemeietorilor supranaturali ;
•	mitul cosmografie — narează istoria zeilor şi a tărîmurilor miraculoase aflate sub stă-pînirea lor ;
•	mitul transcendental — caută un sens şi o soluţie condiţiei de fiinţă muritoare aomului.
Exprimînd viziunea despre sine şi despre cosmos a omului arhaic, miturile originare aveau caracter sistematic, alcătuind un univers coerent de semnificaţii revelatoare pentru fiecare comunitate. în mare parte irecuperabile, aceste mituri originare au suferit, de-a lungul mileniilor, numeroase deformări prin :
•	sincretismul rezultat din transmiterea orală, de la o epocă şi de la o zonă geografică la alta, cu inevitabile lacune ale memoriei şi transformări compensatoare ;
•	eclectismul religios şi teologic care, urmărind consacrarea anumitor teze doctrinare, impune reinterpretări. eliminări şi interpretări apocrife ;
•	literaturizarea miturilor, devenite pretext pentru alegorii, hiperbole sau pastişe, înscrise într-un orizont ideatic diferit de cel originar.
Pe Iîngă această prefacere istorică a miturilor primordiale, creaţia de noi mituri continuă pînă astăzi, ori de cîte ori grupurile umane se confruntă cu situaţii existenţiale purtătoare de sensuri obscure, cu evenimente insolite sau cu împrejurări generatoare de frustraţii, îngădui-nd oamenilor să-şi păstreze sentimentul fundamental de familiaritate cu lumea şi încredere în posibilitatea de împlinire a destinului omenesc. Cîntărită cu circumspecţie, se poate accepta ideea lui M. ELIADE — susţinută şi de alţi gînditori contemporani — că ,,anumite aspecte şi funcţiuni ale gîndirii mitice sînt constitutive ale fiinţei omeneşti”. Lipsită de discernămînt istoric, această idee îşi pierde raţionalitatea, şi se transformă într-o teză neştiinţifică, legată de falsul postulat al „esenţei” umane atemporale şi abstracte.
Printre explicaţiile speculative şi nefondate ale mitului, ca invariantă eternă a vieţii spirituale, figurează şi încercarea lui FREUD („Totem şi Tabu”) de a reduce întreaga diversitate a miturilor arhaice la cîteva arhetipuri omologate cu simbolistica sexuală a viselor, privind apetenţa pentru mit a umanităţii din toate timpurile ca simptom de nevroză, provocat de neputinţa satisfacţiei erotice. Renunţî-nd la pan-sexualismul freudian, JUNG interpretează mitologia ca expre-
9	- c. 833
130/Mrf
Mitc'hell S.W. ; Miti!(M) ; Mitofobie(F>; Mitologie
sie a „inconştientului colectiv” etern, generator de arhetipuri universale, împărţite dihotomic în zeicosmici (simboluri ale luminii, ce exprimă conştiinţa omului) şi demoni (simboluri ale tenebrelor şi haosului, în care se exprimă pulsiunile inconştientului).
544.	MITAPTYLINE M) Japonia - DCI Amitrip-tilinâ « Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzo-cidoheptanic de tip 10, 11-dihidro-N, N-dimetil--5H-dibenzo/a, d/-cicloheptenă-A5^-propilamină, cu acţiune antihistaminică şi antiserotoninică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de AMITRIPTILINĂ(m).
545.	MITCHELL Silas Weir (1829—1914) • Părintele neurologiei americane. Studiază la Philadelphia, unde îşi susţine şi teza, în 1850. Face o călătorie de studii în Europa şi doi ani lucrează la Paris, cu Claude BERNARD şi Charles ROBIN. Reîntors la Philadelphia, lucrează la spitalul de boli nervoase şi ortopedice şi predă la Colegiul de Medicină timp de 40 de ani. Publică peste 500 lucrări din domeniul neurologiei, farmacologiei, toxicologiei şi psihiatriei, ocupîn-du-se de neurastenie, isterie, hipocondrie. A respins psihanaliza, deşi nu a negat rolul relaţiilor psihologice terapeut-bolnav în obţinerea succeselor sale clinice. Nu a fost numai un distins clinician, ci şi un literat şi istoric de prestigiu.
546.	MITIDIN(M) Italia-DCI Nitrazepam• Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 1,3-dihidro-7-nitro-5-fenil-2H-1,4-benzodiazepină,
cu acţiune sedativ-hipnotică, realizînd un somn aproape fiziologic. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NITRAZE-PAM,JU).
547.	MITIL(m* Anglia — DCI Proclorperczino • Neuroieptic incisiv, derivat fenotiazinic pipera-zînat, de tip 2-clor-10-/3-(4-metil-1-piperazinil) propil/-fenotiazină, cu acţiune antipsihotică, sedativă, antiemetică, cu valenţe antivertiginoase şi antispastice, industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de EMETIRAL®.
548.	MIT IVII: Jules Etienne (1796-1871).• Psihiatru francez. Studiază ia Paris, unde îşi susţine
teza. Lucrează alături de ESQUIROL (unchiul său), căruia de altfel îi urmează !a conducerea casei de sănătate de la Ivry. în perioada cît a lucrat la Salpetriere (1831—1865), s-a ocupat de pregătirea a doi interni, deveniţi psihiatri cunoscuţi : MOREAU de TOURS şi BÂILLARGER.
549.	MITOFOBIE<f) (cf. gr. mythos „fabula, po-vestire fabuloasă, legendă; phobos „frică”)# Teamă patologică, lipsită de justificare, faţă de mituri şi legende. Apare în nevroza obse-sivo-fobică, psihastenie, schizofrenie.
550.	MITOLOGIE (cf. gr. mythos ; logos Mc.uvînt„ discurs”) • Totalitatea miturilor unei ari) etnice sau culturale, formînd un sistem mai mult sau mai puţin coerent, în care se condensează viziunea grupului etnic sau cultural respectiv despre originea şi organizarea lumii, despre descendenţa şi menirea omului, despre viaţă şi moarte sub incidenţa destinului — toate privite din perspectiva raportului dintre sacru şi profan, dintre oameni şi divinităţi. Purtînd pecetea sincretismului caracteristic culturilor arhaice, în care se contopesc într-o unitate nediferenţiată observaţii reaiiste.
Dansator pe taur—gravură antică
cunoştinţe empirice şi produse ale imaginaţiei elemente de reflecţie proto-filozofică, intuiţi estetice, valori şi norme morale etc., mitologii apare în stadiile primitive ale societăţii, în strînsă
Mitologie ; Mitologie de grup ; Mitomanie	Mit/131
legătură cu practicile magice, credinţele şi ritualurile religioase. Mitologia îşi păstrează caracterul de Weitanschauung şi sumă a înţelepciunii popoarelor, ca etapă intermediară a gîndirii şi mentalităţii umane, eliminată treptat de progresul cunoaşterii şi numai în măsura în care acest progres devine un fenomen de masă ; în aceste condiţii se dezvoltă (cei mai adesea polemic şi critic faţă de conţinutul spiritual al miturilor) tehnologia şi gîndirea teoretică, desacralizată şi dezantropo-morfizatâ, miturile conservate de tradiţie fiind asimilate şi codificate de canoanele religioase. Contextul istoric în care se constituie şi îşi păstrează supremaţia concepţia mitologică se caracterizează prin gradul scăzut de dezvoltare a forţelor de producţie şi, implicit, într-o poziţie încă precară a omului în relaţiile sale cu natura, ale cărei forţe, mecanisme, legi şi evenimente i se impun, adesea în mod covîrşitor, sub aspect practic (în sfera eficienţei mijloacelor sale de cunoaştere). în acelaşi timp, sentimentul de comuniune şi solidaritate a omului arhaic cu natura era cu mult mai puternic decît în civilitzaţiile tehnologice de mai tîrziu, bazate pe relaţii de concurenţă între om şi cadrul său natural. Lipsit de conştiinţa acută a diferenţierii sale ontice faţă de lumea înconjurătoare, de care se simte în acelaşi timp legat organic, dar şi dominat adesea, în virtutea unor tainice împotriviri ale fiinţelor, lucrurilor şi forţelor active din univers, omul societăţii arhaice găseşte în mitologie un cifru explicativ al lumii pe măsura puterilor sale, bazat pe analogii şi pe indistincţia între teleologie şi cauzalitate. Modul în care spiritul conduce trupul este proiectat în afară şi atribuit oricărei fiinţe sau lucru, însufleţind întreaga fire ; pe de altă parte, observaţiile asupra evenimentelor ce se petrec în natură servesc omului arhaic drept modele explicative ale propriilor acte spirituale, gesturi, nevoi şi aspiraţii.
Din punct de vedere tematic, principalele categorii de mituri sînt :
•	teogonice (despre geneza şi atributele zeilor) ;
•	cosmogonice (despre creaţia lumii) ;
•	antropogonice (despre originea şi destinul omului) ;
#-eschato!ogice (despre sfîrşitul cosmosului actual şi renaşterea lui într-o nouă ipostază, superioară sau reluînd totul de la capăt într-un nou ciclu sau eon cosmic) ;
•	etiologice (despre originea anumitor ritualuri, norme, obiceiuri sau instituţii).
Une'e mituri explică antropomorfic fenomene naturale importante şi semnificative (tunetul atribuit tuturor zeilor supremi ca mijloc de a-şi afirma şi apăra privilegiile cuvenite unui cosmo-crator ; carul lui Heiios). Altele păstrează amintirea ancestrală a unor catastrofe cosmice (mitul
Iui Phaeton, mitul Atlantidei, mitul universal al potopului) sau amintirea transfigurată a unor momente inaugurale din istoria anumitor popoare (ciclul troian sau Cîntul Nibelungilor). S-au păstrat mituri care oferă modele exemplare ale unor atitudini morale : prietenia (Oreste şi Piîade, Ahile şi Patrocles), dragostea neţărmurită (Orfeu şi Euridice), curajul şi bărbăţia (,,muncile” lui Hercule) etc. Alte mituri exprimă aspiraţii omeneşti cutezătoare, expiicînd, totodată şi cauza eternei lor neîmpliniri prin eşecul iniţial a! eroilor exemplari : zborul (mitul lui Icar), înfruntarea zeilor şi smulgerea secretelor şi forţei lor (Pro-meteu), nemurirea (Ghilgameş). în marea lor majoritate, mitologiile originare ale societăţilor arhaice s-au pierdut, ajungînd la noi în forme mai mult sau mai puţin modificate, în versiuni literare (poemele homerice, Theogonia lui HESIOD, Ma-habharata şi Rama/ana), teologice (Biblia, A vesta), folclorice (Edda veche, Kalevala) sau filozofice (Vedele şi Upanişadele). Continuu transformate prin resistematizări, interpolări, reinterpretări filozofice, transcrieri fragmentare şi restilizări poetice şi alegorice, mitologiile au suferit importante remodelări datorită recodificărilor în conformitate cu diferitele canoane şi dogme teologice. Mai apropiate de sursele originale sînt mitologiile populaţiilor arhaice, descoperite şi [studiate de etnologi — dar nici acestea nu sînt intacte, ci au suferit, la rîndul lor, prefaceri de-a lungul vremii, păstrîndu-se astăzi cu numeroase lacune şi semnificaţii ocultate, datorită transmiterii pe cale orală de-a lungul atîtor generaţii.
•	Ştiinţă — în care interferează antropologia, filologia, lingvistica, filozofia şi istoria culturii — avînd ca obiect de cercetare originea şi evoluţia miturilor, semnificaţia simbolurilor arhetipale, clasificarea lor tipologică, compararea diferitelor mitologii, precum şi studierea raporturilor între mit şi religie, între mit şi societate.
551.	MITOLOGIE DE GRUP» Fenomene din grupul terapeutic (grup de psihoterapie, grup de analiză, grup psihodramatic), care trimit la marile teme din mitologia greacă, romană, din tradiţia biblică, din folclor sau din psihanaliză, ca de pildă : cuplul gemenilor rivali, dintre care unul este ucis (Romulus şi Remus), cucerirea Graalului, căutarea Paradisului Pierdut, jonas şi Balena, Chronos devorîndu-şi copiii, zeiţa-mamă Koli, uciderea Tatălui, Walkiriile etc. Mitologia de grup se decodifică (ea are un limbaj propriu) printr-un travaliu asemănător travaliului analitic şi cu ajutorul mitologiei tradiţionale şi moderne.
552. MITOMANIE (cf. gr. mythos; mania ,.nebunie”) — sin. PSEUDOLOGIE • -Tendinţă morbidă de alterare a adevărului, de construire a unor istorii fabuloase, imaginare,
132/Mit
Mitoplcsti citate ; Mitrele epilepsie ; Mitteneker-TomcnMlxedem
prin intermediul cărora subiectul încearcă să obţină atenţia şi	aprecierea celor din
jur, . deşi are parţial conştiinţa invenţiilor sale. GUIRAUD consideră că mitomanul nu se lasă „prins în întregime în joc”, el păstrînd o anume distanţă faţă de construcţiile sale imaginative ; această distanţă însă se estompează şi se poate pierde în măsura în care mitomania devine un simptom (conţinutul ei satisface tot mai mult şi compensator cerinţele subiectului-erou). Mitomania ca simptom este întîlnită în special la persona-lităţile dizarmonice isterice, în sindromul denumit „pseudologia phantastica”, caracterizat prin construcţii fanteziste şi extensive, în care diferite evenimente actuale se structurează pe o temelie fabuloasă (după R. J. CAMPBELL). La copil, nu poate fi vorba de mitomanie întrucît tendinţa mitoma-nică a copilului şi, ca urmare, tendinţele sale de alterare a realităţii, provin din gîndirea sa magică şi animistă, gîndire mitică ce înlocuieşte uşor raporturile reale cu raporturi imaginare care îi satisfac într-un mod mai direct dorinţa ; după J. SUTTER, minciuna la copil poate avea mai multe forme : pseudominciuna copilului mic, minciuna socială, minciuna patologică şi minciuna-nervoză ; practic, unele din aceste forme se întîlnesc şi la adult. Mitomania mai apare ladebilii mintal, lacare este săracă în conţinut (mitomania vanitoasă); există şi mitomanie periculoasă (denunţuri, defăimări, scrisori anonime) şi mitomanie perversă (imaginaţia morbidă susţine şi amplifică anumite perversiuni sexuale). Clasificarea acestor forme de mitomanie îi aparţine lui DUPR£. Conţinutul noţiunii de mitomanie se identifică parţial cu acela al noţiunii de fabulaţie (-> FABULAŢIE).
553.	MITOMANIE DELIRANTĂ-^ IMAGINA-ŢIE^ delir.
554.	MITOPLASTICITATE (MITOPLASTIE) (cf.
gr. mythos ; plassein ,,a modela”). • Termen introdus de E. DUPRE pentru a desemna aspectul mitomanie al conversiilor somatice, în cadrul manifestărilor de tip isteric. Autorul încearcă să sugereze prin această formulare metaforică sensul de „fabulaţie a bolii, avînd drept teatru de desfăşurare corpul bolnavului”, pe care el îl atribuie conversiei isterice. Acest punct de vedere nu este în prezent decît rareori acceptat, mecanismele conversiei isterice avînd cu totul altă expresie. Este de reţinut totuşi importanţa acordată imaginaţiei în geneza simptomelor de tip conversiv.
555.	MITRALĂ — epilepsie (cf. lat.,,mitra" coif)
—	sin. LIHTENSTEIN(S) sindrom • Sindrom epileptiform, descris de E. LIHTENSTEIN (1956), care apare la bolnavii cu insuficienţă cardiacă de origine mitrală,ca o consecinţă a hipoxiei cerebrale.
556.	MITTENEKER-TOMAN(t) test * Chestionar de personalitate, apropiat ca structură .'şi concepţie de MMPI, imaginat de americanii MIT-TENEKER şi TOMAN, în 1951. Investighează, cu ajutorul a 214 itemi, o largă sferă de coordonate individuale. Un număr de întrebări au în vedere tendinţele patologice (depresie, nevroti-cism, paranoidie, schizoidie, hipoman'e) ; alte întrebări se referă la tipul de relaţii socio-profe-sionale şi la sfera de interese a individului.
557.	MlXATONIL(M* Argentina — DCI Sulpi-ridâ • Neuroieptic incisiv, derivat benzamidic de tip N-J(1-etil-2-pirolidinil)metil/-5-su!f3moiî-o-ani-samidă, cu certe valenţe antidepresive, fără componentă sedativ-hipnotică. Are indicaţiile NL incisive (endogenii), fiind, în acelaşi timp, util şi în combaterea impulsiunilor obsesiv-compulsive şi în afecţiuni psihosomatice. Pentru dozele mari are efecte secundare comune cu cele ale NL incisive. Se poate administra fără pauză de zi ie după întreruperea IMAO. Nu se administrează în manie şi epilepsie.
558.	MIXEDEM (cf. gr. myxa ,(muco2itate,,; oidema „umflătură”) — sin. GULL(B* bcaia^Ter* men utilizat frecvent ca sinonim pentru hipoti-roidie, desemnînd, de fapt, unui dintre simptomele caracteristice acestei afecţiuni, pentru care re^ prezintă şi un criteriu de gravitate. Deficitul hormonal tiroidian, la care se poate adăuga intervenţia compensatorie a hormonului tireotrop, produce, la nivelul ţesuturilor şi organelor, o distrofie a complexelor muco-proteo-ponzahari-dice extracelulare, hipoxemie cu diminuarea consumului de oxigen, rezultatul fiind o acumulare de mucopolizaharide polimerizate şi infiltraţie edematoasă. Infiltratul mucoid este uşor de evidenţiat la nivelul tegumentelor şi mucoaselor.
Mixedemul congenital cunoaşte cauze diverse : agenezia sau disgenezia tiroidiană, enzimopatiile, carenţa de iod (distrofia endemică tireopată), acţiunea substanţelor ce interferează cu sinteza hormonală, radiaţiile, prezenţa auto-anticorpilor.
Mixedemul dobîndit (al copilului sau adultului) poate fi consecinţa unor procese inflamatorii (tiroidite), a proceselor autoimune, a acţiunii agenţilor antitiroidieni, a extirpării chirurgicale a glandei etc. în mixedemul primar, leziunile sînt situate la nivelul tiroidei, în cel secundar, ele afectează hipofiza sau hipotalamusui sau modifică receptivitatea tisulară.
Cunoscîndu-se rolul hormonilor tiro'dieni în maturarea corticală, diferenţierea ceiuiară şi dezvoltarea funcţiilor psihice, devin expiicabile consecinţele grave ale hiposecreţiei giandei la nou-născut, aşa cum sînt observate în cadrul encefalopatiei din cretinismul endemic şi din unele cazuri de mixedem congenital. Acestea
Mixedem '.[manifestări psihice
Mix/133
din urmă reprezintă cea mai severă formă de insuficienţă tiroidiană a copilului, cu manifestări clinice precoce. Predomină, de..la început, întîrzierea dezvoltării psihomotorii, la care se adaugă
3‘	2'
3 2
HO-4'^	^>7-	0	-	i	^>7	-
5~6‘	5	6
fir anin 3 /
CH2-CH-C00ttl
MO - -f ? - 0 - <f ?-CH2-CH -COOH
Jf ■ 3' Monoiodotironmo) /
HU —
-CH2-CH-C00H
NHp
o —f	- ch - cm
sh:2
' 3.3'- OiodotironinaJ
7/ [ j 5,J,'5 - lefraiodofironina sau
!;rox:na}
Formula chimia' a tironinelor
o patologie a creşterii (nanism accentuat, dizar-monic). Deficitul psihomotor se traduce iniţial prin lentoare în mişcări, dificultăţi de alimentare, somnolenţă, lipsă de interes faţă de obiectele înconjurătoare sau anturaj. Ulterior, deficitul inte-
lectual devine şi mai evident, el. putînd ajunge pînă ia gradul cel mai accentuat, al idioţiei mixe-dematoase. Mixedematosul învaţă tîrziu să meargă, nu înţelege limbajul şi mimica, nir vorbeşte deloc sau utilizeazăun limbaj defectuos. în general* subiectul este condamnat la o existenţă vegetativă. Infiltrarea cu mucoid a creierului determină uneori convulsii.
Mixedemul infantii sau juvenil este dobîndit şi apare la vîrste diferite. Instalarea sa, cînd mieii-nizarea sistemului nervos s-a încheiat, determină un deficit psihomotor mai puţin sever ca In cazul mixedemului congenital.
Mixedemul adultului determină o afectare profundă a funcţiilor prosexo-mnezice, o lentoare psihomotorie marcată, care poate evolua p:nă fa bradipsihie globală, indiferenţă afectivă, apato-abulie, tulburări ale funcţiei sexuale. Se insta-lează uneori stări preconfuzionale. Au fost descrise şi „psihoze mixedematoase", al căror raport de cauzalitate cu afecţiunea endocrină nu a fost încă stabilit cu certitudine. Este vorba, în specia.*, de manifestări depresive, melancoliforme, paranoide, halucinatorii etc. Tratamentul hipotiroidfei ameliorează simptomatologia psihică. MILCU şi colaboratorii au semnalat la adulţii mixedem&toşi o accelerare a îmbătrînirii cerebrale. Instalarea precoce a senescenţei creează condiţii favorabile manifestărilor de tip demenţial.
în mixedemul sever, apar şi modificări evidente ale traseului electroencefalografic : dispariţia ritmului alfa, unde lente (3 — 6 cic!i/sec.), microvol-
3 2
HO-4
1-CtL-CH-CQGH
5	5
Jirozna
HO	Ch'y	-	CH	-	OOH
MII i 3 mc: c:c\
■ ncj
DII (35 diiodotirozina) FORMULA CHIMICĂ A llFWHb LOR
134/Mix
Mixidol^1) ; Mizantropie ; Mizerie psihologica
taj, reactivitate scăzută ia stimularea luminoasă intermitentă.
O complicaţie rară, dar cu prognostic grav, care apare uneori în mixedem, este coma mixe-dematoasă, cu evoluţie progresivă, însoţită de acidoză şi hipotermie. Caracterul de gravitate decurge din existenţa leziunilor nervoase, în mod deosebit a celor hipotalamice.
Suferinţa sistemului nervos în mixedem, în specia! a encefalului, pare a fi datorată infiltraţiei mucoidale, la care se asociază o diminuare a consumului de oxigen şi glucoză şi scăderea fluxului sanguin cerebral. în paralel cu reducerea fluxului sanguin, a fost înregistrată creşterea rezistenţei vasculare cerebrale. Toţi aceşti factori pot determina leziuni nervoase, în special în perioada în care mielinizarea şi dezvoltarea sistemului nervos nu sînt încă desăvîrşite (-* HIPOTIROIDIE).
559.	MIXIDOL(m> Japonia-DCI Hatoperidol • Neuroieptic, derivat butirofenonic de tip 4-/4--(p-ciorofenil)-4-hidroxipiperidin-4’-fluorobutiro-fenonă, cu efecte clinice predominant de tip sedatîv, dar cu efecte secundare de tip incisiv
—	BUTIROFENONE.
.560. MIXOSCOPIE (cf. gr. mixis „împreunare sexuală” ; skopein ,,a privi”) • Termen propus de KRAFFT-EBING pentru a denumi o formă particulară de voaierism, în care excitaţia sexuală a subiectului este obţinută atunci cînd priveşte realizarea unui act sexual al unor parteneri care ştiu că sînt priviţi. Sub o formă nouă, generată de progresul tehnicii, mixoscopia a fost speculată de „producătorii” de filme pornografice. Autorul citat subliniază că subiecţii homosexuali sînt interesaţi numai de actele sexuale dintre parteneri de acelaşi sex.
561.	MIXT(I)) delir (cf. lat. mixtum „amestecat”) sin»
---> COMBINAT(I>) delir.
562.	MiXTEd) iluzii - sin. POLISENZORIA-LE(I> iluzii-—>MULTISENZORIALE<l) iluzii.
563.	MIZANTROPIE (cf. gr. mysos „contam i-nare” ; anthropos „om”) • Neîncredere principială atît faţă de valoarea, bunătatea şi virtuţile morale sădite în firea umană, cît şi faţă de perfectibilitatea acesteia. în plan comportamental, se manifestă printr-un grad scăzut de sociabilitate, prin suspiciune, prudenţă exagerată sau circumspecţie extremă în relaţiile cu ceilalţi, însoţite de hipertrofierea spiritului critic şi tendinţa de a judeca faptele oamenilor nu după mobilurile lor aparente, ci atribuindu-le „substraturi” malefice, nevirtuoase.
în psihopatologie, timopatul depresiv suferă de mizantropie, concretizată prin nemulţumirea sa continuă, extinsă lasineşi laceidinjur, gene rînd
neîncredere, lipsa speranţei de a avea vreodată
o	satisfacţie. Personalitatea dizarmoni'că de tip paranoiac este asimilabilă, pînă la un punct, mizantropului : nemulţumirea şi neîncrederea se manifestă numai faţă de ceilalţi, nu şi faţă de sine ;
în timp ce timopatul este un pasiv (nu încearcă să schimbe nimic), paranoidui se angajează în luptă împotriva celorlalţi.
Fără a intra în domeniul patologiei, există personalităţi clădite constituţional ca mizantropice : „morocănoşii”, cei care sînt incapabili de a se bucura pe deplin şi care îi împiedică şi pe ceilalţi să aibă bucurii.
564.	MIZERIE PSIHOLOGICĂ (cf. lat. miseria „nefericire, nenorocire, suferinţă”) • Termen generic atribuit acelor stări care, presupunînd privarea individului de posibilitatea satisfacerii necesităţilor vitale, provocînd decăderea sa fizică şi/sau morală, determină o suferinţă ce inspiră semenilor milă.
JANET consideră mizeria psihologică „o slăbiciune morală particulară”, persoana nefiind capabilă să-şi integreze manifestările şi, în special, trăirile psihice.
Anumite stări morbide somatice (caşexie, denutriţie, infirmitate majoră, senilitate etc.), apărute fie în contextul unor circumstanţe sociale ,.mizere”, fie ca urmare a unor boli cronice, conduc prin răsunetul lor psihic la mizeria psihologică. Unii autori consideră că şi durerea morală ar putea fi asimilată mizeriei psihologice,
565.	MÎNIE FURIE.
566.	MÎNTUIRE(d) delir • Idei delirante, legate de un sfîrşit apocaliptic iminent al lumii, pe care bolnavul doreşte să-l contracareze printr-o acţiune personală, în strînsă corelaţie cu starea afectivă legată de boală.
Astfel, dacă bolnavul are o dispoziţie’tristă, consideră că salvarea lumii poate fi realizată prin
M/ntujWD> ;
M în! 1-3 5
propriul .sacrificiu, care ar purifica întreaga omenire de -păcatul intolerabil săvîrşit de el. Dacă dispoziţia, sa este expansivă, subiectul îşi afirmă omnipotenţa, capacitatea supranaturală de a domi-
na şi saiva lumea ; în acest sens, adeseori, e! focalizează interesul unor comunităţi subcuiturale, cîştigîndu-şi adepţi. Se întîlneşte în tulburările afective majore şi în psihozele paranoiace.
567.	M.M.P.|(T)('(lnventarul Multifazic de Personalitate Minnesota) • Chestionarde evaluare a personalităţii, elaborat de S. R. HATHAWAY şi J. C. Mc Kl NLEY, în 1940, cu scopul de a crea un instrument de diagnostic obiectiv, caresăfie aplicat pacienţilor, Este format din 550 de afirmaţii prezentate saparat pe cîte un cartonaş, pe care subiectul ie sortează în trei categorii (adevărat, fals, nu ştiu), după modelul care se potriveşte personalităţii sale. Afirmaţiile sau itemii, care se referă la domenii de viaţă şi activitate foarte variate (sănătate, familie, profesiune, religie, etică etc.), au fost selecţionaţi în aşa fel încît să diferenţieze semnificativ normalii (700) de bolnavii psihic (800). ■
Bolnavii psihic au fost clasificaţi, conform diagnosticului, în nouă gru pe patologice. S-au constituit astfel nouă scale clinice de evaluare, fiecare
avînd un simbol (iniţiala entităţii cinice respective şi un număr :
1	— hipocondrie (Hs)
2—depresie (D)
3	—isterie (Hy)
4	— deviaţie psihosomatică (Pd)
5	— masculinitate-feminitate (Mf)
6	— paranoia (Pa)	,	.
7—psihastenie (Pt)
8 —schizofrenie (Sc)
9—	manie (Ma).
în plus. chestionarul cuprinde trei sca:e. care măsoară :
•	atitudinea faţă de test (F) ;
•	atitudinea faţă de sine (K) ;
•	introversiumea sociaiă (Si).
Scalele F şi K detectează subiecţii care falsifică răspunsurile.
Fiecare scală clinică cuprinde itemi ia care bolnavii din grupul respectiv au răspuns în mod asemănător, iar normalii în mod diferit. Răspunsurile sînt notate pe o foaie, iar apoi, prin intermediul etalonului, sînt transpuse pe foaia de profil a personalităţii, care este interpretată. Deşi, pe parcursul anilor, chestionarul şi-a păstrat forma, modul de interpretare a datelor sale a suferit schimbări, trecîndu-se de la analiza separată a fiecărei stări clinice, la interpretarea profilului în ansamblu şi la stabilirea unor configuraţii specifice diferitelor categorii de bolnavi. De exemplu, următoarele asocieri indică :
•	D, Hs, Hy — nevroză sau afecţiuni psihosomatice ;
•	D, Hs, Hy, Pt — toxicomanie şi alcoolism ;
•	Pt, D, Mf — inhibiţie, tulburări de dinamică
sexuală;	.
•	Pa, Mf, Pd — tendinţe homosexuale.
Există şi o formă colectivă a chestionarului,
mai puţin utilizată, în care afirmaţiile sînt prezentate sub forma unui caiet, sarcina subiectului f und de a sublinia răspunsurile.
Au fost construite scale complementare, pentru probleme mai restrînse şi mai precise : cea de introversie socială, cea de nevroză (Wl NNE). cea a forţei Eului (BAP\ROW), cea de diagnosticare a schizofreniei (BENEBICK, GUTHFUE, SNYDER)
Dacă prin acest test se poate evalua cu aproximaţie raportul individului cu normalul, diagnosticul bolii nu poate fi pus cu certitudine, chiar dacă se obţine o notă mare pe scala respectivă — nota mare pe scala Sc nu înseamnă neapărat schizofrenie, ceea ce face necesară coroborarea rezultatelor obţinute din studiul profilului de personalitate cu tabloul clinic.
DELAY, PICHOT, PERSE consideră că, în pofida aparenţelor, MMPl nu este un instrument prin care în mod mecanic să se poată pune diagnosticul, opinie pe care o împărtăşim întru totul.
136/Mne	Mnez/c(D> ; Mnezice^; Mnezice(i>; Moarte
568.	MNEZIC(D) delir (cf. gr. mnesis ,,memorie, amintire”) • Delir descris de G. de CLERAM-8AULT !a epileptici, compus din simptomatologie depresivă sau hipomaniacală şi stări onirice, mani-festi'ndu-se frecvent o discordanţă între tonalitatea emoţională şi conţinutul ideativ, cu o conştiinţă parţială a ,,morbidităţii şi irealităţii sale” şi cu diverse modificări somatice.
Acest delir, în care apar frecvent idei şi viziuni religioase, stereotipii, însoţite de acte violente sau groteşti, este separat de criza epileptică (sau de alte manifestări epileptice) prin intervale variind de ia cîteva ore la cîteva zile. Este urmat de dismnezii, fără să se poată vorbi de o amnezie totală. Delirul mnezic descris de psihiatrul francez nu este totuşi o entitate nosologică specifică, fiind asimilabil stării confuzionale.
569.	MNEZICE^ halucinaţii - sin. ECMNE-ZICEiIfJ halucinaţii • Halucinaţii caracterizate prin evocarea intensă a unor episoade din trecut, reale, pe care subiectul le retrăieşte ca şi cînd ar aparţine prezentului. Se întîinesc în demenţele presenile şi senile, confuzia mintală, epilepsia temporală, intoxicaţiile cu droguri halucinogene. Viziunile panoramice, pe care ie poate avea un subiect în criza uncinată sau aflat într-un pericol vital, iau aspectul retrăirii instantanee a întregii vieţii. FREUD a denumit „halucinaţii de memorie” imaginile vizuale pe care le poate prezenta un individ în urma reîntoarcerii în cîmpul conştiinţei a unui material inconştient refulat.
57Q. MNEZICE^1) iluzii • Tulburări ale sintezei mnezice imediate, încadrate în categoria dismne-ziiior calitative (paramnezii). Se caracterizează printr-o evocare eronată a trăirilor subiectului, care le recunoaşte ca fiindu-i proprii, dar nu le situează corect în timp şi spaţiu. Din categoria iluziilor mnezice fac parte faisele recunoaşteri şi nerecunoaşteri (fenomene de tip „deja vu", „deja entendu”, „deja raconte”, „deja vecu”, „jamais vu", „jamais entendu”, „jamais raconte”, „jamais vecu", paramnezii le de reduplicare) —>CRlPTO-MNEZÎE.
O gamă largă de tablouri psihopatologice includ acest gen de tulburări aie sintezei mnezice. Se intîlnesc în schizofrenie, deliruri sistematizate (paranoiace sau parafrenice), demenţe, stări maniacale, psihastenie, dar şi la subiecţi normali, în ccr.diţii de cboseaiă, surmenaj.
571.	MOARTE • Moment în evoluţia viului, caracterizat prin încetarea funcţiilor vitale esenţiale, fapt care determină dispariţia individului ca entitate biologică. Ca fenomen natural, moartea se datoreşte uzurii treptate a organismului ; ea se instalează în timp, durata fiind variabilă de ia un individ la altul şi depinzînd de factori individuali interni şi de condiţii de mediu. S-a cons-
tat că momentul morţii nu este acelaşi pentru întreg organismul, că moartea se instalează diferenţiat în organe diferite. Pe parcursul dezvoltării organismului, există procese ale morţii, care însoţesc procesele vitale (astfel, de pi-ldă, unele tipuri de celule mor în cîteva luni; pentru eri-
Michelangelo
trocit, media de viaţă este de patru luni). Moartea se instalează treptat în organism, fiind un proces mai rapid la animalele cu sînge cald şi mai lent la animalele cu sînge rece. Biologia contemporană arată că moartea şi viaţa se articulează, se îmbină în proporţii diferite, în funcţie de etapele evolutive din existenţa organismului. Din punct de vedere biologic, îmbătrînirea, ca perioadă ce precedă moartea, presupune : atrofia generaiă a organelor, exceptînd inima (aceasta se bipertro-fiază), reducerea progresivă a capacităţii funcţională generale, modificări ale metabolismului celular, modificări ia nivel umoral, în ceea ce priveşte substanţele chimice şi biologice. Aşadar, se consideră că procesul vital evoluează invariabil spre moarte, această evoluţie putînd fi încetinită, dar neputînd fi oprită. Moartea înseamnă suprimarea individului ca formă particulară de viaţă şi „întoarcerea materiei organice în regnul materiei inanimate”. Moartea ca proces se articulează proceselor vitale, astfel că orice serie de fenomene vitale în evoluţie conţin şi fenomene ale morţii. S-a vorbit la un moment dat de permanenţa vieţii la organismele unicelulare, caracterizate printr-o diviziune continuă. De asemenea, s-a încercat amînarea îmbătrînirii şi a morţii prin îndepărtarea deşeurilor metabolice ia organismele inferioare, întrucît s-a constatat că aceste substanţe rezultate din metabolism se acumulează în interiorul celulei vii şi o influenţeazădestructiv. Această ipoteză asupra mecanismului intim al morţii s-a extins şi asupra animalelor pluricelu-lare (deci îmbătrînirea şi moartea ar fi consecinţele alterării mediului intern, prin acţiunea unor substanţe metabolice toxice). Comentînd aceste cercetări şi experimente în legătură cu posibilitatea de amînare sau chiar de suprimare a morţii,
Moarte : fenomen şi interpretare
MoaM 37
t. BIBERI apreciază că organismele unicelulare se înmulţesc permanent, dar acest lucru înseamnă trecerea de la o individualitate la alta ; individul nu moare în sensul că el nu devine cadavru, în schimb el dispare ca individualitate, deci diviziunea celulară presupune moartea fiecărei celule care se divide, moartea în^sens de dispariţie a unei anumite forme vitale. Însuşi actul diviziunii celulare înseamnă moartea acelei celule. Viaţa este un proces continuu, dar „continuitatea vitală nu trebuie confundată cu nemurirea individuală” (I. BIBERI). Aşadar, orice formă vitală tinde către moarte, moartea este înscrisă în evoluţia procesului vital, în cadrul genetic al moleculei de acid dezoxiribonucleic. S. HIRSCH (citat de I. BIBERI) consideră că destinul biologic al omului se înscrie într-o durată de timp; pe parcursul acestui destin’, într-un anumit moment din evoluţia factorilor interni şi externi survine moartea; moartea ar fi' deci etapa finală în evoluţia viului. Viaţa şi moartea se întrepătrund, ele coexistă (de exemplu, o serie de celule care mor sînt înlocuite de celule noi) la diferite niveluri, în proporţii diferite, în mod normal şi natural, moartea este un proces lent. Ea poate surveni subit în condiţiile în care se prbduce un fenomen din următoarele trei categorii (după Z. FEjFER) :
•	tulburare acută a activităţii cerebrale (de origine traumatică, vasculară, toxică, metabolică) ;
•	insuficienţă cardiacă acută (fibrilaţie ventriculară, oprire a activităţii ventriculare) ;
•	diminuare bruscă şi importantă a debitului de sînge spre inimă (hemoragie, embolie a aortei pulmonare etc.).
Moartea se produce, ca prim moment, prin oprirea activităţii centrilor respiratori şi circulatori, moartea celorlalte organe survenind diferenţiat şi succesiv. Primul organ care moare este creierul. Există cazuri în care organismul poate fi readus la viaţă (reanimarea), fie prin acţiune medicamentoasă, fie prin respiraţie artificială. Semnificaţia termenului de reanimare se complică, în măsura în care procedeele reanimării se multiplică, în funcţie de intensitatea fenomenelor morbide legate de iminenţa morţii. Autorii americani folosesc termenul de resuscitare, cu referire în special la respiraţia artificială ; autorii englezi înţeleg prin reanimare restabilirea totală a funcţiilor vitale (respiratorii, circulatorii, metabolice) ; specialiştii francezi pun accent pe circulaţie (perfuzii, transfuzii, oxigenare), mai puţin pe respiraţie. Reanimarea este posibilă la diferite niveluri de perturbare a funcţiilor organismului, în stări de comă în care există suprimarea totală sau parţială a conştiinţei, cu păstrarea unor funcţii vegetative vitale — circulatorii, respiratorii şi fără leziuni ireversibile ale celulei nervoase ; în cazul comei depăşite (MOLLARET şi COULON
1959), apar leziuni ireversibile ale celulei nervoase, în funcţie de diferiţi factori, s-a apreciat instatarea procesului morţii la diferite grade (etape) de perturbare a funcţiilor vitale :
•	moartea aparentă, caracterizată prin,, sincopă prelungită cu rezoluţie musculară, pierderea conştiinţei, oprirea respiraţiei» o activitate cardiacă şi circulatorie slabă şi greu de pus în evidenţă” (M. D’HALLUIN);
•	resuscitarea este posibilă prin manevre medicale (respiraţie artificială, tonice cardiace) şi, mai rar, spontan ;
•	moarte clinică, caracterizată prin suprimarea funcţiilor vitale esenţiale, dar fără leziuni ireversibile ale celulei nervoase ; aceste leziuni apar la aproximativ cinci minute după încetarea respiraţiei ;
•	moarte biologică, caracterizată prin leziuni ireversibile ale celulei nervoase, reanimarea nemaifiind posibilă.
Imposibilitatea reanimării presupune coma ireversibilă sau depăşită, în care organismul nu mai reacţionează la stimuli foarte puternici, nu mai există mişcări respiratorii, reflexele sînt abolite, iar traseul electroencefalografic este izoelectric. Aşadar, moartea adevărată se instalează odată cu moartea creierului, a sistemului nervos central ; păstrarea unor funcţii ale organelor, prin reanimare, este o păstrare în afara zonei conştiinţei, nu se mai poate obţine o integrare a funcţiunilor biologice. Practic, menţinerea acestor funcţii la nivel de organe „reprezintă o variantă a cu 'turii de ţesuturi" (P. CHAUCHARD, 1966). Ion BIBERI sintetizează informaţiile date de biologie asupra procesului morţii, legat de procesul vseţii :
•	moartea este o etapă necesară în evoluţia vieţii ;
•	moartea şi viaţa coexistă din punct de vedere biologic în diferite proporţii, în evoluţia organismului viu ;
•	viaţa este continuă, raportată la evoluţia cosmică ; formele prin care se manifestă viaţa nu sînt permanente, ci dispar la sfîr-şitul ciclului lor de evoluţie ;
•	moartea biologică ireversibilă presupune dezintegrarea unui anumit ciclu vital şi reintegrarea lui în ciclul cosmic ;
•	viaţa reprezintă un echilibru între două tendinţe/principii majoritare : tendinţa de revenire !a materia anorgancă (moartea) şi tendinţa de continuitate (conservarea şi reproducerea).
în legătură cu acest ultim aspect, FREUD vorbeşte despre instinctele (pulsiunea.) vieţii sau Eros şi instinctele (pulsiunea) morţii sau Thanatos. Erosul ar corespunde instinctului sexua', ma i exact ar implica funcţiunile sexualităţii (în sensul în care psihanaliza înţelege sexualitatea, fără a o reduce la funcţia genitală) ; Erosul este energia
138/Mob
Moarte ; Moban^l) ;■ Mobilitate
care menţine coeziunea şi unitatea substanţei vii; ••asigurind continuitatea şi permanenţa ei. Semnificaţia pe care o dă FREUD noţiunii de Eros, ca puisiune a vieţii, este o semnificaţie mitică şi filozofică. Aceeaşi semnificaţie o atribuie FREUD noţiunii de Thanatos, care nu apare în scrierile sale, dar pe care autorul o vehiculează. Thanatos ar reprezenta spiritul/principiul distrugerii, ai dezbinării (-» EROS, THANATOS).
în perspectivă filozofică, procesul vieţii şi implicit al morţii se raportează la universal, la cosmic, îa apariţia, evoluţia şi dispariţia formelor de manifestare a viului, în ansamblul lor şi în mecanismele lor intime, biochimice şi genetice, în varietatea lor4, la diferite etape de organizare, de integrare, de necesitate.- Astfel, viaţa este un fenomen molecular, biochimic, un fenomen metabolic, un fenomen fiziologic ; ea este, sub aspect genetic, un fenomen informaţional, dar şi unul instinctiv, reflex ; sub aspect cultural, viaţa presupune o evoluţie şi o mişcare spirituală, de la copîiărie spre maturitate, senescenţă şi moarte, fn aceeaşi perspectivă, moartea se manifestă la nivd biologic şi psihologic, repetabil la diferite niveluri, banal, prin această repetare, şi unic, dacă se raportează laun individ anume (V. JANKELE-VTTCH consideră că dispariţia unei persoane, ca fapt în sine, este de neîniocuit, neputînd fi compensată). Perspectiva biologică şi filozofică asupra morţii impune două concluzii :
•	nemurirea individuală este imposibilă, în măsura în care structura biologică a individului se dezintegrează şi se reintegrează la alte niveluri evolutive ale realului ;
•	există posibilitatea unei supravieţuiri spirituale, dacă individul a avut o activitate creatoare (artistică, ştiinţifică) sau s-a implicat esenţial într-o serie de activităţi sociale care au influenţat sau au schimbat existenţa respectivei comunităţi.
Fiinţa umană este unitară, ea dispare ca entitate în măsura în care complexitatea sa ideologică se dispersează şi se dezintegrează ; supravieţuirea spiritului presupune implicarea individului în existenţa culturală a omenirii, acest lucru echiva-lînd cu persistenţa eternă a fiinţei, în dimensiunea ei interioară. Existenţa umană se desfăşoară pe două coordonate majore : durată (timp) şi intensitate (trăire, implicare în existenţă, experienţe) ; fenomenele şi acteie care se înscriu pe aceste coordonate pot fi reciproc compensatorii. Moartea atinge individualitatea ca atare, unică şi singulară. Omul se simte însă, instinctiv, înclinat să-şi obiectiveze şi să-şi întemeieze nevoia de nemurire şi acest lucru se poate realiza prin actul de cultură (elaborarea unor valori morale, spirituale etc.).
572.	MOBAN<m> SUA - DC! Molindonâ • Neu-rofeptic, derivat indolic de tip 3-etil-6,7-dihidro-
-2-metil-5-(morfolinometi!)-indol-4(5H)-orvă,:	cu
acţiune de tip CLORPROMAZINĂ, cu instalare mai lentă, dar performanţe anxiolitice şi sedative superioare. Posedă valenţe psihostimulente şi antidepresive. Are efecte secundare1 moderate. Nu se asociază cu IMAO.
573.	MOBILITATE (cf.^ lat. mobilitas■ „uşurinţă în mişcare, iuţeală”)® în genera!, desemnează proprietatea corpurilor, segmentelor, particulelor de a se mişca. Ga mărime fizică, ea caracterizează mişcarea unei particule şi este egală cu viteza acelei particule: sub acţiunea unei forţe egale cu unitatea (G. STOICESCU).
în biologie, mobilitatea organismului (şi a componentelor sale) apare ca- necesitate a adaptării individului la mediu.
în neurofiziologie, mobilitatea este o însuşire fundamentală a activităţii nervoase superioare, a tuturor proceselor care se succed, se deplasează, se transformă, conferindu-le acestora caracteristica de dinamică. în concepţia pavlovistă,, mobilitatea reprezenta o caracteristică tipologică comportamentală, tradusa prin vitezele de reacţie, prin indicatorii vitezelor iradierii şi concentrării, ale inducţiei reciproce, ale formării şi stingerii reflexelor, ale construirii şi transformării stereotipurilor.
în ceea ce priveşte procesele psihice, mobilitatea implică sensuri mult mai complexe şi variate, ea referindu-se la capacitatea de adaptare la noi sensuri ale existenţei, la plasticitatea acestor funcţii şi procese. Fiecare proces şi funcţie psihică, au o mobilitate specifică, asimilabilă dinamicii procesului sau funcţiei respective. Din interacţiunea (nu numai din suma) acestor procese aflate în dinamică, vaapărea un anume grad de mobilitate, caracterizînd persoana şi conferindu-i un anumit mod de reacţie-(nefiind însă singurul parametru al determinării modului de reacţie).
în psihopatologie, mobilitatea mimică, gestuală, ideativă, afectivă sînt semne diagnostice importante, Un facies şi o gestică cu o mobilitate redusă pot conduce, în funcţie şi de expresia feţei, spre diagnosticul de depresie (mimica depresivă „împietrită”), stupoare, catatonie (în care această imobilitate este a întregului corp)* sindrom pseudobulbar (faciesul fijat). Mobilitatea deosebită a expresiei faciale, a gesticii, cu expansivjtate, cu ,,risipă de mişcări”, apare la maniacal, hipomania-
Mobilitatea proceselor nervoase ; Mobilitate sociala
Mod/139
cal şi,-în măsură mai mică fa dizarmonicu! hipertim şi la cel-.histrionic. Depresivul este un „imobil'’, nu numai din punct de vedere motor, dar şi al trăirii .psihice, care rămîne rigid cantonată pe tărîmul depresiei, cu imposibilitatea comutării ei de pe acest tărîm înnegurat. Dimpotrivă, maniacalul are.o bogăţie de trăiri rapid comutabile de la un pol la altul, cu o mobilitate la fel de mare a atenţiei pe care o „dispersează”, neputînd să o concentreze, să o stabilizeze. Incontinenţa, labilitatea afectivă a stărilor demenţiale ar putea fi asimilată unei hipermobilităţi patologice a afectivităţii (o mobilitate care nu mai poate fi controlată). •
574.	MOBILITATE A PROCESELOR NERVOASE
•	Caracteristică fundamentală a proceselor nervoase, definită de I. P. PAVLOV ca rapiditate a trecerii, în condiţiile acţiunii unui stimul extern, de la inhibiţie la excitaţie şi de la excitaţie la inhibiţie.
PAVLOV a reuşit să demonstreze, pe plan experimental, mobilitatea proceselor nervoase, studiind dubla schimbare a semnificaţiei unei perechi de stimuli avînd o semnificaţie opusă, reflexul condiţionat de întîrziere, modificarea stereotipului dinamic şi perioada de latenţă a reacţiilor motorii. Mobilitatea este determinată, în lumina acestor cercetări, de numeroase caracteristici funcţionale ale activităţii stimulului nervos: viteza apariţiei, a iradierii şi a concentrării proceselor nervoase, viteza elaborării reflexelor condiţionate şi a schimbării lor, viteza trecerii excitaţiei în inhibiţie şi a inhibiţiei în excitaţie, însuşiri care asigură o dinamică, o integrare optimă a sistemului neuropsihic.
575.	MOBILITATE SOCIALĂ. Schimbare a poziţiei unui grup sau a unui individ în cadrul structurii sociale. La nivelul aceluiaşi individ sau grup social se pot suprapune diferite tipuri de mobilitate : teritorială, instrucţională, ocupaţio-nală.
A. SOROKIN distinge, în cadrul mobilităţii sociale, mobilitatea verticală şi mobilitatea orizontală, prima desemnînd schimbările care implică trecerea de la un strat la altul, da ia o clasă socială la alta, iar cea de-a doua — schimbările „ia nivel echivalent”.
576.	MOD DE VIAŢĂ (cf. lat. modus „manieră, fel”)• Termenul aparţine sociologiei şi desemnează organizarea specifică a vieţii într-o colectivitate dată, organizare ce are drept scop satisfacerea trebuinţelor materiale şi spirituale ale acelei colectivităţi. Pentru studierea modului de viaţă, sociologia ia în considerare o serie de factori : economici, sociali, culturali (tradiţii, obiceiuri, sistem de educaţie şi instrucţie), condiţii de sănă-
tate, nivelul confortului, activităţi care structurează timpul liber, configuraţia profesională a populaţiei, sistemul moral etc. Se consideră că toţi aceşti factori, în mişcarea lor social-istorică, contribuie la formarea profilului psihologic al respectivei populaţii, la formarea personalităţilor indivizilor şi la structurarea relaţiilor sociale.
Raportată la individ, exresia „mod de viaţă” ar fi echivalentă cu expresia „stil de viaţa ’ (A. ADLER). Prin „stil de viaţă”, ADLER înţelege dinamica interioară a unei persoane, cunoscută sau necunoscută de aceasta, dinamică ce are la bază anumite credinţe şi imagini, reprezentări ale individului despre lume şi viaţă. Această dinamică interioară generează comportamente şi, în special, alegeri care pot conduce spre reuşită sau eşec. Stilul de viaţă al unei persoane poarta amprenta modului de viaţă al comunităţii şi al. grupului în care persoana s-a născut şi s-a format Dacă organizarea vieţii într-o colectivitate dată nu satisface esenţial trebuinţele materiale şi spirituale specifice respectivei colectivităţi, în modul de viaţă apar contradicţii, falsificări, distorsiuni, care se repercutează atît asupra colectivităţii ca grup, cît şi asupra membrilor acestei colectivităţi. Modul de viaţă poate fi el însuşi echilibrat sau dezechilibrat, în funcţie de trebuinţele colectivităţii şi de organizarea socială care le satisface sau nu. Modificări la nivelul modului de viaţă generează modificări la nivelul sistemului de valori şi norme în colectivitatea dată.
•	în timp ce, pentru sociologie, conceptul reprezintă un cadru complex de studiu, cu valoare de diagnostic şi prognostic pentru colectivitate, psihologia şi psihiatria operează cu un transfoca-tor, care reduce problema limitînd-o la nivelul individului sănătos sau bolnav. Operaţiunea nu comportă mai puţine dificultăţi în analiza discri-minativă a factorilor determinanţi şi favorizanţi (tradiţii, obiceiuri, nivel economic, organizare socială, microclimat, stare de sănătate, confort, petrecerea timpului liber, raportul între aspiraţii şi îndeplinirea lor, gradul de instrucţiune, nivelul de cultură generală, nivelul etico-moral etc.), care nu izolează nicidecum individul de societatea în care trăieşte, ci doar îl marchează în mod specific, „personificîndu-l". Dacă modul de viaţă al unei colectivităţi poate îmbrăca un suficient de mare număr de forme, este limpede că modu) de viaţă individual prezintă o variabilitate cu .mult mai mare, practic infinită în modalităţile de expresie. La rîndu I său, fiecare individ este protagonistu I nu numai al unui anume stil de viaţă propriu şi constant (“way of life” în formula americană), dar şi al unor „subvariante” proprii fiecărei etape de vîrstă parcurse, a căror sumă absolută, de abia atinsă la maturitate, începe să şi scadă odată cu intrarea în perioada senescenţei.
1401 Mod
Mod de viaţa
La copii, nu se poate încă vorbi de un mod de viaţă propriu-zis ; ei începe să se prefigureze odată cu procesul de cristalizare a personalităţii, cu adolescenţa, pentru ca, apoi, tinereţea şi maturitatea să desăvîrşească un spaţiu de gîndire, simţire şi acţiune propriu fiecărei persoane. Teribiiismeie adolescenţei, „crizele de pubertate", extravaganţele primei tinereţi nu sînt altceva decît căutări, în zig-zag sau în spirală, în curbe frînte sau linii, aie unui mod de viaţă, încercări de a purta o haină, de a „juca" un rol cunoscut, copiat de la cei apropiaţi de cele mai multe ori, sau imaginat pur şi simp u. Cinematograful, televiziunea etc. au o importanţă neînchipuit de mare în plăsmuirea unor tipologii individuale, completînd ceea ce familia, şcoala, alte instituţii cu caracter educativ se străduiesc să ofere tinerelor generaţii.
La vîrsta maturităţii, modul de viaţă constituie deja, ce obicei un indicator stabil, cu suficientă semnificaţie, pentru evaluarea personalităţii unui individ, oferind, celor avizaţi, informaţii asupra „interiorului" şi .„exteriorului" acestuia. Modul de viaţă reflectă idividul însuşi, este o adevărată lfogîindă"a personalităţii saie, în care imaginea corectă sau strîmbă este echivalentul normalităţii sau a1, psihopatologiei.
Rezultat a! întreţeserii parametrilor individuali intrinseci şi extrinseci, modul de viaţă (preferabil de urmărit pe o perioadă mai lungă de timp) este util psihiatrului pentru completarea viziunii sa!e asupra bolnavului, pe care trebuie să-l ajute. Fiecare psihiatru (care nici el, la rîndul său, nu poate fi exclus total de sub influenţa propriului mod de viaţă) are posibilitatea să-şi formeze pe parcursul experienţei sale, adevărate scale clinice de evaluare, alcătuite din informaţiile culese din anamneza bolnavului şi de la familia acestuia. Ancheta socială reprezintă, şi în acest caz, alături de examenul psihiatric unul dintre instrumentele utile, care contribuie la realizarea unei imagini fideie a modului în care omul aflat în suferinţă îşi trăieşte existenţa. Secvenţa următoare—terapeutica — reprezintă însă un deziderat mult mai greu de atins ; admiţînd că au fost depistate una sau mai multe deficienţe în structura sau funcţionarea modului de viaţă ai persoanei respective, medicul psihiatru are misiunea, extrem de delicată şi responsabilă, de a opera (pe cît posibil) modificări, remodelări, reconsiderări.
Neîndoielnic, eficienţa terapeutică (în special psihoterapia) depinde, în primul rînd, de tipul de boală psihică, de gradul în care aceasta afectează personalitatea bolnavului şi modul de relaţie ai acestuia cu lumea, cu semenii săi, fiind de înţeles, de exemplu, că o reacţie nevrotică va modifica numai superficial şi în mod tranzitor modul ^Je viaţă, comparativ cu schizofrenia sau epilepsia.
Perturbările bruşte şi intense ale modului de viaţă (practic modificările apărute la nivelul oricăruia dintre factorii care îi condiţionează, o agresiune fizică sau psihică, frustrări pe plan social şi profesional, pierderea unei persoane apropiate, schimbări în microclimat, catastrofe naturale etc.) sînt generatoare de reacţii nevrotice şi psihotice, care îşi consumă simptomele clinice după ce trauma a încetat, permiţînd astfel o reintegrare lină a individului în modul de viaţă anterior.
Mai dificilă este restabilirea în cazul bolnavului nevrotic, la care tipul de personalitate este deja conformat specific, iar modul de viaţă este prefigurat ca atare. Din acest punct de vedere, nevroticul este încă un adolescent, care n-a ştiut sâ-şi aleagă un mod de viaţă matur sau a preferat să-l păstreze pe cel din copilărie. Dependenţa continuă de anturaj, de medic şi medicamente, de fapt de propriile suferinţe, pe care nu ie poate depăşi, face din bolnavul nevrotic un individ care se poate considera „un mic handicapat", a cărui deficienţăse grefează asupra propriei existenţe şi a celor din jur, prin încercarea de a le impune recunoaşterea propriului mod de viaţă, nu susţinîndu-l cu argumente, ci solicitînd continuu ajutor.
Categoria nosologică ce! mai bogat reprezentată în ceea ce priveşte coloritul şi intensitatea sub care se manifestă diferitele moduri de viaţă rămîne psihopatia sau personalitatea dizarmonic structurată. Fără îndoială, o personalitate dizar-monică, nu poate avea decît un mod de viaţă dizarmonic, criteriu care a slujit, pentru cei mai mulţi autori, la definirea conceptului. Fie în plus, fie în minus, diferitele tipuri cunoscute de personalităţi dizarmonice ies din tiparele unui mod de viaţă obişnuit, „se abat" de la medie şi, deşi îşi recunosc greşelile, promisiunile de corijare nu sînt niciodată respectate, „vina" aparţinînd totdeauna celorlalţi, respectiv societăţii. Practic este foarte greu de precizat care tip anume de personalitate dizarmonică este mai „dezavantajat" în derularea modului său de viaţă, evaluările cantitative fiind echivalente, în acest caz, cu cele calitative.
Dezorganizarea „discordantă" a modului de viaţă, proprie bolnavului schizofren rezultă din procesul disociativ ce afectează sferele ideo-afec-tiv-voliţionale ale acestuia, răpindu-i, de cele mai multe ori ireversibil şi global, legăturile cu modurile de viaţă ale celorlalţi, izolîndu-l într-o dimensiune spaţio-temporală stereotipă şi absolută. Incomprehensibilitatea cu care bolnavul schizofren se înfăţişează lumii celorlalţi ridică bariere de netrecut între existenţa sa şi a altora, îi exclude inexorabil de la modul de viaţă banal, obişnuit, neinteresant, al semenilor, nivelul de organizare a personalităţii sale regresînd spre stadii infantile. Modul de viaţă a! familiei bolnavului schizofren poate avea, în cazul în care se desfăşoară armonios,
Moda ; Modali ; Modal ina^
Mod/141
o înrîurire pozitivă asupra bolnavului, în cadrul măsurilor de resocializare şi recuperare a acestuia, constituind, în opinia majorităţii autorilor, un ,pilon de bază în planul terapeutic complex ce îi este destinat.
în. alt mod, psihozele afective, indiferent de polaritate, creează breşe în modul de viaţă al bolnavului în acele locuri în care afectivitatea se manifestă cel mai pregnant. Retragerea sau, invers, hiperinvestigaţia pe plan social, exacerbarea delirantă a simţului etico-moral, din depresie, sau pierderea lui dezinvoltă, în manie, reprezintă extreme ale unui mod de viaţă care se exclude din normai Etate.
Paranoia, în schimb, se axează pe un mod de viaţă hiperrigid, hiperstenic şi dominat de suspiciune. >r care Eul hipertrofiat nu lasă să mai crească practic nimic în umbra sa. Imposibil de modificat, acest str de viaţă se poate dezvolta la un nivel psihotic, care nu rareori implică (tocmai prin particularităţile acestui tip de bolnav) colectivităţi întregi de oameni, cărora, cu voie sau fără voie, le sînt impuse diferite modalităţi de existenţă {de exemplu, personajul Jim jONES şi secta sa sinucigaşa).
Aparent bine structurat şi soldat deseori cu un anume succes, modul de viaţă al paranoiacului ajunge sa fie perturbant pentru societate, eşuînd sfera excentrică a psihozei.
Dezorganizarea şi sărăcirea totală (lent progresivă sau bruscă, prematură) a modului de viaţă, In raport cu nivelul anterior, o realizează demenţele, cu diferitele lor etioîogi i, cari cat urizînd un stil de a fi, un stiMe a fi fost, pînă la expresia sa cea mai ridicolă. în acest caz, substratul organic decelabM se evidenţiază în prim planul condiţiilor etiopatogenice ale acestor modificări, dar factorii sociali, funcţionali etc. nu sînt nici ei de neglijat, mai ales în legătură cu îngrijirea acestor bolnavi.
Psiholgiena şi psihoprofilaxia consideră modul de viaţa al individului ca un factor deosebit de important. OMS este de părere că sănătatea, în anul '2000, se va sprijini în mare măsură pe capacitatea oamenilor de a-şi cunoaşte şi de a-şi corija, de a-şi optimiza, propriul mod de viaţă.
,,Depinde de dumneavoastră să alegeţi . . spune una dintre devizele forumului internaţional ai sănătăţii, desigur, acolo unde puterile individului, capacităţile sale opţionale şi decizionale sînt în măsură să o facă. La rîndul lor, măsurile de educaţie sanitară pot contribui, în mod considerabil, ia'realizarea unui mod cît mai optim de viaţă, pentru care să opteze pături cît mai largi ale populaţiei, în virtutea dreptului legitim al tuturor oamenilor ia civilizaţie şi progres, Ia sănătate.
577.	MODĂ (cf. lat. modus) • Ansamblu de gesturi, deprinderi, preferinţe care predomină, la un moment dat, -într-o societate,
cu privire la ţinută, îmbrăcăminte, comportare, idei, boli etc. Moda este un fel de convenţie socială sau fază a unei convenţii, cu caracter schimbător (j. DREVER, 1966). Fenomenul modei se realizează ca proces de imitaţie generalizată în
comportamentul persoanelor, în special ca imitaţie conştientă, ierarhică. Apariţia modei în orice domeniu al vieţii sociale presupune un model care lansează comportamentul dorit, iniţiatorul ei, un promotor (sau promotori) şi cei care se supun şi urmează moda. Moda este un fenomen caracteristic grupurilor cu mare mobilitate şi cu nivel socio-economic ridicat, societăţile tradiţionale cu ritm evolutiv lent nefavorizînd moda.. Promotorii modei se caracterizează fie prin tendinţe anticonformiste (VEBLEN), fie printr-o mare nevoie de afirmare sau competitivitate (KONIG). Moda se exp rimă pluralist şi ceea ce o singularizează este efemeritatea ei, conştiinţa că ceea ce este astăzi valid, dar convenţional, se va perima în scurt timp (P. POPESCU-NEVEANU).
Contrazicînd unele opinii conform cărora ar fi doar o specialitate medicală ,,la modă”, psihiatrie a beneficiat, în ultimele decenii, de cuceririla ştiinţei şi tehnicii, care îi conferă o tot mai mare obiectivitate în cunoaşterea psihismului uman.
578.	MODAL*M* Israel — DCISulpiridâ • Neuroieptic incisiv, derivat benzamidic de tip N-/(1-e-til-2-piroiidinil)metil/5-sulfamoil-o-anisamidă, cu certe valenţe antidepresive, fară componentă sedativ-hipnotică. Are indicaţiile NL incisive (endogenii) şi, în acelaşi timp, este util în combaterea impulsiunilor obsesiv-compulsive şi în afecţiuni psihosomatice. Pentru dozele mari, efectele secundare sînt comune cu cele ale NL incisive. Se poate administra fără pauză de 14 zile, după întreruperea IMAO. Nu se administrează în manie şi epilepsie.
579.	MODALINA^1'^ Italia — DCI Trifluopera-z/nd• Neuroieptic incisiv, derivat fenotiazinic piperazinat de tip 10-/3-(4-metiM-piperazinil)pro~
142/Mod
Modalitate senzorială ; Modecate; Model
pii/-2-(trifluorometil)fenotia2ină, cu acţiune anti-psihotlcă marcată şi efecte sedative relativ reduse ; are valenţe anxiolitice şi antiemetice ; efectele antihistaminice, antispastice şi adrenolitice sînt mai mult decît reduse. Industria noastră îl produce sub numele de TRIFLUOPERAZIN(M).
580.	MODALITATE SENZORIALĂ (cf. fr. moda lite : vezi lat. modus „manieră, fel”)« Corespondenţa dintre stimulii specifici şi senzaţiile adecvate acestora. Modalitatea senzorială a înlocuit expresia clasică de „organ de simţ”, devenită ineficientă faţă de multitudinea formelor de sensibilitate. Caracteristic pentru descoperirea de noi modalităţi senzoriale în ultimul secol este faptul că se începe prin delimitarea funcţiei senzoriale şi numai după aceea se caută structura ce îndeplineşte această funcţiune. Nu în toate cazurile solicitările externe au ajuns să determine constituirea unui aparat de recepţie cu desăvîrşire specific, ca în cazul văzului şi auzului. în plus, în structura funcţională a simţurilor complexe (auzul, văzul), s-au descoperit subsisteme ce pot fi considerate autonome.
în clasificarea modalităţii senzoriale, se tinde să se renunţe la criteriul bazat pe organele de recepţie, considerîndu-se relevante condiţiile si direcţia recepţiei. UHTOMSKI a propus ca modalitatea senzorială să fie împărţită, după natura stimulilor receptaţi, în ; fizică, chimică, fiziologică (proprie).
581.	MODECATElM> Anglia, Canada, Franţa, Grecia, Irlanda, Islanda, Israel, Spania — DCI Flufenazinâ • Neuroieptic incisiv, derivat pipera-
mM,
h2
CH2~CH2	-ty-Cfy-QH
zinilalkilfenotiazinic de tip 4-/3-J2-(triflorometii)fe-notiazin-10-il/propilM-piperazinetanol. Este indicat în psihoze parancid-haîucinatorii, catatoni-ce, depresii agitate. Are efecte secundare de tip neurleptic incisiv. Diminuează efectul L-Dopa. Produse similare sînt : ANATENSOL-DECANOAAT<m> Olanda DAPOTUM'm>	Elveţia. RFG
FLUFENAZIN DEKANOAT(M) Danemarca LYOGEN-DEPOT'M)	RFG
^ODITEN-DECANOATE(M> Cehoslovacia MODITEN DEPO(M>	Iugoslavia
PROLIXIN DECANOATE<M> SUA
PROLIXIN RETARD(M)	Turcia
SIQUALONE DECANOATW Finlanda
-	NEUROLEPTICE DEPOZIT.
582.	MODEL (cf. fr. modele, it. mode'/o)*Din punct de vedere tehnologic, modelul este o machetă, o reproducere, la scară redusă şi simplificată, a unui obiect, necesară pentru facilitarea calculelor şi pentru a cunoaşte obiectul respectiv.
•	Din punct de vedere filozofic, modelul este un prototip care configurează existenţa ; evoluţia ideilor în fizică şi matematică a făcut ca termenul ,,model” să desemneze astăzi o anumită atitudine epistemologică, depăşind cadrul unei definiţii limitative.
•	în matematică, primul model a fost cel a! lui RIEMANN(reprezentant ai geometriei non-euclidiene), teoria lui propunîndu-şi să reducă toată axiomatica la un ansamblu cît se poate de sirnplu al condiţiilor formale. în 1931, TARSKi a dat o definiţie precisă şi generalizată a modelului, intro-ducînd necesitatea referirii ia o valoare variabilă în limbajul formal. Ideea de model pătrunde în fizică odată cu dezvoltarea mecanicii. Modelele au apărut ca structuri coerente certe, dar nesatisfăcătoare, sub aspectul reprezentării şi a! interpretării realităţii.
Modelarea este marcată de două aspecte contradictorii : fie că este vorba de o concepţie „empirică”, cu sau fără elaborare critică, conform căreia datele obţinute sînt reunite într-un ansamblu care poate fi experimentat ; fie că este vorba de o concepţie „raţionalistă”, presupunînd construirea unui sistem a cărui singură finalitate este satisfacţia spirituala.
Efectul salutar al modelării matematice apare însă atunci cînd este vorba de acele ,.doctrine complete”, după părerea unor autori. Analiza datelor cunoscute, cu ajutorul ordinatoarelor, .permite descoperirea şi experimentarea acelor structuri care în realitatea concretă nu sînt evidente. Succesul metodei depinde de eforturile de alegere a variabilelor, de eşantionare, modelul obtinut reprezentînd numai o ipoteză interpreta-tivă (- ANALIZĂ FACTORIALĂ).
•	Termenul a devenit uzual în toate domeniile ştiinţei, pătrunzînd şi în psihiatrie, unele modele
—	neputînd fi (încă) matematizate — au fost construite prin împrumutarea elementelor şi articularea lor în mod ,,analog” altor situaţii. Aceasta a pornit din dorinţa de a pune ordine, de a identifica structuri figurative, clare într-un domeniu constituit din elemente dispersate şi, de multe ori, confuze, modelul păstrîndu-şi semnificaţia euristică.
în privinţa statutului epistemologic al modelu-lui, rămîne încă de văzut dacă ei va limita sau va
Model ol bolii psihice
Mo.d/143
favoriza în continuare cunoaşterea fenomenului modelat.
583.	MODEL AL BOLII PSIHICE • Concepţie explicativă (etiopatogenică, descriptivă sau comprehensivă), care are ca obiective definirea şi clasificarea bolilor psihice, stabilind cadrul şi pre-;miseie teoretice ale fundamentării atitudinii practice (terapeutice şî profilactice şi în diagnosticare) faţă da acestea. Modelul care oferă în prezent o perspectivă completă, integratoare, realistă şi eficientă în domeniul acţiunii practice este cel medici'. Este însă tot atît de adevărat că, dacă acest model are cea mai mare operativitate în 'sfera psihozelor (endogene, simptomatice, reactive) şi a! tulburărilor psihice cu substrat organic (toxicomanii, boîi somatice şi neurologice diverse, boli infecţioase, traumatisme craniocerebrale, ne-■dezvoîtări şi regresiuni cognitive), el devine mai puţin eficient (cel puţin în stadiul actual al cunoştinţelor psihologice, infraneuronale, neuroendo-■crino-ogice, sociologice) pentru o altă arie a patologiei psihice (nevroze, dizarmonii de personalitate, dezvoltări nevrotice). Nosologia bolilor psihice, aşa cum a fost creată de KRAEPELIN şi cum este promovată de sistemele de clasificare acceptate în prezent pe plan internaţional, rămîne tributară aceluiaşi model medical, criteriile fundamentai după care sînt alcătuite actualele clasificări fiind intensitatea clinică a simptomelor psihiatrice, gravitatea evoluţiei, răspunsul lor la tratament, prognosticul, ca şi nivelul afectării modu’ui de funcţionare a relaţiilor socio-familiaie şi profesionale ale subiectului.
Modelul medical este singurul care înglobează într-un cadru adecvat o multitudine de cauze, diversitatea factorilor favorizanţi şi predispo-zanţi precum şi intricarea mecanismelor cauzale, bio-psiho-socio-genetice ale stărilor morbide, care se reflectă la nivelul psihismului. Decurgînd din modelul organic premergător (SYDENHAM, GRIESiNGER, MAUDSLEY, KRAEPELIN), de la care reţine necesitatea elucidării cauzelor fiecărei boii, modelul medical urmăreşte obiectivele descrierilor clinice de simptome şi sindroame în vederea eventualei lor încadrări nosologice, a precizării diagnosticului pozitiv şi diferenţial (uti-lizînd în prezent şi schemele diagnostice multi-axiale), a aplicării unui tratament şi evaluării globale a evoluţiei şi prognosticului. KETY (1974) desene condiţiile obligatorii ale realizării dezideratelor modelului medical al bolii psihice şi stabilirii unui diagnostic în conformitate cu acest model: observaţie îndelungată, clinică şi catamnes-tică, capacitate descriptivă şi discriminatorie şi o gîndire scrupuloasă, adecvată metodei ştiinţifice.
Dacă GRIESiNGER şi MAUDSLEY, la mijlocul şi, respectiv, sfîrşitul secolului al XlX-lea, vorbeau
de o cauzalitate fizică sau chimică (biochimică) a bolilor psihice, iar FALRET, BAILLARGER, KAHl-BAUM, KRAEPELIN începeau să urmărească evoluţia previzibilă a bolii de la debut pînă la re-misiune şi să înţeleagă importanţa medicală şî socială a prognosticului, astăzi aceste direcţii au fost aprofundate, căutîndu-se etiologii neurochi-mice, markeri biochimici, genetici, clinici etc. ai unor boli manifeste sau ai predispoziţiei pentru acestea, cuantificarea gradului de intervenţie a socio-psihogenezei (cercetările privind evenimentele curente de viaţă) şi a profilului psihologic în apariţia şi modalitatea de manifestare a bolii. Progresele înregistrate în aprofundarea nosogra-fică obiectivă sînt strîns legate de cele din terapeutica biologică şi. din psihoterapie (ale cărei tehnici s-au diversificat si ale cărei rezultate sînt apreciate astăzi), dar primui obiectiv al modelului medical, cel etiopatogenic, rămîne încă, pentru majoritatea afecţiunilor psihice, în stadiul ipotezelor. Limitele modelului medical al bolii psihice rezidă în lipsa omogenităţii categoriale a feno-meneior studiate de psihiatrie, a formelor anormale şi morbide de manifestare ale psihismului. Psihopatiile nu sînt boli, ci stări dizarmonice ale personalităţii.psihozeleendogenesînt considerate, cel puţin deocamdată, categorii distincte faţă de nevroze, iar conceptele de border-line sau spectru psihopatologic pot constitui pretextul unor serioase semne de întrebare asupra valabilităţii unei scheme nosologice inflexibile. De aceea, demersul taxonomic extrem de prudent pe care-l realizează DSM III nu înseamnă o „denosologi-zare” a patologiei psihice pînă la stadiul de sindrom, ci doar recunoaşterea realităţii extrem de variate, proteiforme, pe care o oferă clinica psihiatrică. Aşa cum arată BLAKENBURG, ,.obiectul psihopatologiei poate fi o boală, un comportament sau o trăire anormală sau chiar o posibilitate de comportament sau de trăire”, aşa încît e puţin probabil să ne aşteptăm ca deficitul catecolami-nergic să explice vreodată trăirea subiectivă a depresiei vitale a melancolicului (TISSOT). Demersul modelului medical al bolii psihice este impulsionat de o idealitate (K. SENSEE, 1982) care ignoră un inevitabil hiatus epistemologic (LANTERI-LAURA) referitor ia faptul psihopatologic, psihiatria biologică avînd şansa de a rămîne ,,calea regală” a înţelegerii acestuia numai dacă, aşa cum precizează DUFOUR (1982), ,,se degajează de mantia sacerdotală a organicismului subjugat etiologiei monofactoriale”. Schematismul metodologic (PAMFIL, OGODESCU, 1976) al oricărei absolutizări în domeniul cercetării psihiatrice pare extrem de greu de evitat, întrucît, pentru a se ajunge la un rezultat edificator din punct de vedere ştiinţific, este nevoie de o metodă care să descopere caracteristicile definitorii ale fiecărui tip de tulburare, în mod esenţial problema
144/Mod
Model neuronal al stimulului; Modelare
clinicianului fiind — după cum arată KENDELL (1978), MULLEN (1984) — definirea acesteia. Evitarea acestei deficienţe metodologice s-ar putea reaKza prin adoptarea unei perspective ,,polifonice*' (LANTERI-LAURA), care ar permite nu numai diferenţierea între bolnav/sănătos, ci şi între ,,a fi bolnav astfel”/,,a fi bolnav altfel”, de unde necesitatea mai multor modele medicale care să permită „pluralitatea cunoaşterii medicale” psihiatrice. Pentru a realiza că ,,în spatele confuziei se află întotdeauna o persoană confuză, în spatele depresiei un individ depresiv, în spatele sindromului de influenţă un ins influenţat” (MIN-KOWSKI, 1970), trebuie acceptat că „explicarea unei boli psihice printr-un model neurofiziologic nu exclude cu nimic abordarea psihoterapeutică şi invers”, cunoaşterea „empirică şi raţională a pluralităţii care exclude tirania unificării” fiind dezideratul de prim ordin ai psihiatriei, al medicinii în genera! (LANTERI-LAURA).
Variante pluraliste şi integrative ale modelului medical sînt organodinamismul (H. EY), ontologia triontkă (PAMFIL, OGODESCU) şi modelul „con-structivrst” (R. TISSOT), ale cărui repere biografice şi psihosociale îşi au sursa în psihologia genetică a lui j. PIAGET. Alte modele care oferă o perspectivă univocă a bolii psihice sînt cele tipologice (KRETSCHMER), psihanaliza (aplicarea ,.alegorică” a modelului medical, pentru că oferă o pretinsă cauză a nevrozei, găseşte o semnificaţie simbolică de simptom comportamentului nevrotic şi recomandă un tratament de anihilare a acestei cauze (GOSSOP, 1980), neopsihanaliza (FREUD, JUNG, SULLIVAN ,Meianie KLEIN),modelele psi-hodinamice (ADLER, MEYER, MASSERMAN), modelul comportamental (behaviorismul, PAVLOV), existenţialist (BINSWANGER, HUSSERL) şî matematic („numeric şi experimental’* — Ch. BRIS-SET). Acest ultim model oferă avantajul unei aplicări eficiente în cercetarea clinică (şi în cea fundamentală, cu aplicabilitate în psihiatrie), dar eludează subiectul ca unitate umană şi constrînge domeniul vast şi divers a! faptelor psihopatologice la cuantificare prin intermediul unor variabile limitate ca număr şi domeniu de cuprindere, riscînd să falsifice printr-o simplificare determinată de omiterea unor caracteristici ireductibile la parametri matematici.
584,	MODEL NEURONAL AL STIMULULUI •
Sistem neurodinamic şi reflex, ce mediază reflectarea stimulului sau transformarea sa într-un semnal. D. HEBB (1949) consideră că astfel de modele mediază percepţia la nivel cortical. Conceptul de modei neuronal al stimulului relevă caracterul de sistem funcţional unitar al reflexului de orientare (E. N. SOKOLOV).
585.	MODELARE (vezi model) • Metodă de cercetare a sistemelor complexe, greu de abordat în mod direct, constînd în conceperea unor modele ce simulează modelele originale. La baza modelării stă existenţa analogiei anumitor caracteristici ale modelului cu originalul şi posibilitatea de transfer a rezultatelor studierii modelului la fenomenuf original. Metoda cuprinde următoarea secvenţă de operaţii :
•	identificarea sistemului original ;
•	stabilirea unei analogii semnificative între model şi original ;
•	formularea condiţiilor în care rezultatele pot fi transferate asupra fenomenului original ;
•	aplicarea rezultatelor la original ;
•	verificarea logică sau experimentală a acestora.
Prin modelări succesive, de complexitate cres-cîndă, se poate ajunge îa elaborarea unor teorii care să explice din ce în ce mai bine fenomenul original. Astfel, au fost elaborate o serie de modele tot mai complexe ale activităţii sistemului nervos, în strînsă legătură cu evoluţia cunoştinţelor din alte domenii. S-a încercat o modelare a excitaţiei şi inhibiţiei, utilizînd sistemele de ecuaţii diferenţiale. Modelul se complică foarte mult dacă se iau în calcul cîteva zeci de neuroni. Teoria cîmpurifor, împrumutată din fizică, concepe sistemul nervos ca un mediu continuu, fără aţine cont de discontinuitatea sinaptică. Abordarea cibernetică a sporit complexitatea modelelor, prin conceperea creierului ca un sistem probabilistic (stohastic).
Diferitele funcţii ale sistemului nervos au fost Studiate folosind modelul reţelelor, care pleacă de Ia structura histologică a creierului. Cei mai simplu model, în acest sens, este cel de reţea finită, în care un neuron poate avea două stări. Pentru studiul stărilor reţelei a fost utilizată logica bivalentă, iar ulterior logica polivalentă.
Cercetările operaţionale au fost întrebuinţate pentru a modela creierul din punctul de vedere al eficienţei pragmatice, iar teoria jocurilor şi teoria deciziei, capitole mai noi şi mai complexe ale statisticii matematice, au contribuit la modelări şţ, mai adecvate ale activităţii psihice. Tehnica de caicul modernă a creat posibilitatea modelării complexe a anumitor funcţii ale sistemului nervos, răspunzînd dorinţei omului de a pătrunde cît mai adînc în esenţa fenomenelor.
ModeraHM>; Moderatan(M>; Modestie; Moebius P.l.
Moe/145
586. MODERAL^1) Mexic - DCI Lorazepam • Tranchi-Ffzanrt, derivat benzodiazepinic, de tip
7-cIoro-5-(o-dorofenil)-11 3-dihidro-3-hidroxi-2H--1,4-benzodiazepin-2-onă, cu acţiune anxiolitică, sedativă şi miorelaxantă. Nu se administrează în sarcină.
587.	MODERAL CLORtM) Mexic - DCI Clor-diazepoxid • Tranchilizant, derivat benzodiazepini de tip 7-dor-2-metilamino-5-feniI-3H-1,4-benzo-diazepin-4-oxid, cu acţiune anxiolitică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă. Nu are efect hipnotic, fiind unul dintre cele mai răspîndite tranchili, zante de zi. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NAPOTON(M>.
588.	HODERAMIN^1) Elveţia - DCI Mefeno-xalonâ • Derivat carbamatic de tip 5-/(o-metoxi-fenoxi)meti(/-2-oxazolidinonă, cu acţiune sedativ-hipnotică şi valenţe anxiolitice şi miorelaxante. Indicat în nevroze anxioase, insomnii, afecţiuni psihosomatice.
589.	MODERANE<m> Argentina - DCi Dipo-
clorazepat tassium • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-2,3-dihidro-2,2-dihidroxi--5-feniî-1 H-1,4-benzodiazepin-3 acid carboxilic, cu acţiune anxiolitic-miorelaxantă şi sedativă. Buna sa toleranţă şi efectele mai modeste sedativ-hip-notice îi conferă o largă utilizare.
590.	MODERATAN(M> Franţa - DCI Amfepra-monâ • Psihostimulent, derivat feniletilaminic de tip 2-(dietilamino)propiofenonă. Este o amină simpaticomimetică anorexigenă, cu performanţe psihostimulatoare inferioare AMFETAMINELOR şi anorexigene apropiate de ale FENMETRAZI-NEI. Nu se asociază cu IMAO, iar în timp, poate realiza farmacodependenţă. Acţiunea unei doze durează 5—6 ore. Se poate utiliza în combaterea unor efecte secundare ale neurolepticelor.
591.	MODEREX<mc> Brazilia • Produs terapeu-tic care conţine două medicamente tipizate, cu acţiune diferită, care se complementează ;
•	AMFEPRAMONA^M) — nooanaleptic, derivat feniletilaminic ;
•	DIAZEPAM(M) — tranchilizant, derivat benzodiazepinic.
Are acţiune psihostimulentă.
592.	MODERIL<M> Franţa, SUA — DCI Rescişno-minam Neuroieptic sedativ, derivat alcaloid de Rauwolfia de tip 3,4,5-trimetoxicinnamic esterifi-cat metil reserpat, cu acţiune sedativă. Nu se administrează în cazul existenţei unei componente depresive, fiind un marcat hipotensor.
593.	MODESTIE (cf. lat. modestia ,,moderaţie bun-simţ”) • Trăsătură de caracter rezultînd din conflictul constructiv intern între nivelul de aspiraţie şi autoaprecierea obiectivă. Deşi uneori asimilată, în conştiinţa comună, cu sentimentul de inferioritate sau cu atitudinea de autodepredere demonstrativă, se deosebeşte net de acestea, implicînd sanogen idealul Eului şi efortul liber asumat de a-l atinge, efortul de autodepăşire.
594.	MODITEN DECANOATE<M) Bulgaria,Cehoslovacia — DCI Flufenazinâ decanoat • MODITEN-DEPO<-'r> Iugoslavia - DCI Flufenazinâ decanoat ;
MODITEN DEPOT<m) Italia - DCI Flufe-nazinâ decanoat ;
MODITEN ENANTHATE<M> Anglia - DCI Flufenazinâ enantat;
MODITEN FORTE<m) Belgia - DCI Flufenazinâ ;
MODITEN INYECTABLE(M> Iugoslavia -
DCI Flufenazinâ decanoat;
MODITEN RETARD(M> Franţa - DCI FIufenizâ enantat • Neuroîeptice incisive, derivaţi piperazinilalkilfenotiazinici de tip 4-/3-/2-(trif!uo-rometi!)fenotiazin-10-il/propil/-1-piperazinetanol. Indicate în psihoze paranoid-halucinatorii, catato-nice, depresii agitate. Au efecte secundare de tip neuroieptic incisiv. Diminuează efectul L-Dopa
595.	MODULAN(iI> Brazilia - DCI Sulpirida • Neuroieptic incisiv, derivat benzamidic de tip N-/(1-etil-2-pirolidinil)metil/- 5-sulfamoil -o-anisa-midă, cu certe valenţe antidepresive, fără componentă sedativ-hipnotică. Are indicaţiile NL incisive (endogenii) şi, în acelaşi timp, este util în combaterea impulsiunilor obsesiv-compulsive şi în afecţiunile psihosomatice. Pentru dozele mari, are efecte secundare comune cucele ale NL incisive. Se poate administra fără pauză de 14 zile după întreruperea IMAO. Nu se administrează în manie şi epilepsie.
596.	MOEBIUS Paullulius (1853 -1907) •Neurolog german, cu contribuţii în domeniul psihiatriei. îşi desfăşoară activitatea la Leipzig. A descris exoftalmia ca semn al bolii Basedow înaintea delimitării acesteia ca entitate morbidă., în 1888, susţine printre primii că manifestările somatice ale isteriei sînt reprezentări ale conflictelor psi-
10	- c. 838
146/Moe	Moerickebergţ8)	;	Mogigrafie	;	Monada	Mondonesi-reflex
hice, iar în 1891 — traducîndu-l pe PlAGNAN — preia noţiunea de degeneraţi superiori,(în rîndul cărora se plasează) şi introduce studiul biografiei marilor personalităţi bazat pe analiza eredităţii, constituţiei şi psihopatologiei lor (numit ulterior patografie), care va căpăta o dezvoltare specială în psihanaliză. în 1901, publică o lucrare discutabilă, „Tratatul debilităţii intelectuale şi psihologice a femeii”, în care-consideră femeia o fiinţă inferioară handicapată de slaba dezvoltare a circum-voiuţiunilor cerebrale, victimă a manifestărilor esenţial instinctive, situînd-o, din punct de vedere psihic şi mintal, la jumătatea drumului între bărbat şi copil.	:
597.	MOENCKEBERG(s) sindrom • Sindrom constînd în parestezii, senzaţia de rece şi uşoară durere la nivelul extremităţilor. Apare consecutiv infiltraţiei intimei din arterioscleroza. A fost descris de MOENCKEBERG, în 1903.
598.	MOGADON(m) Anglia, Austria, Belgia, Canada, Danemarca, Elveţia* Finlanda, Franţa, Grecia, Italia, Iugoslavia, Olanda, Spania, Suedia, Turcia — DCI Nitrazepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 1,3-dihidro-7-nitro-5-fenil--2H-1,4-benzodiazepină, cu acţiune sedativ-hipnotică, realizînd un somn aproape fiziologic. Industria noastră farmaceutică îl produce sub nume-le de NITRAZEPAM(m>.
599.	MOGIGRAFIE (cf. gr. mogis „dificultate” ; graphein „a scrie”) • Dificultate de exprimare prin scris (desigur, în cazul cînd subiectul cunoaşte acest mod de comunicare), prezentă în schizofrenie, demenţe.
600.	MOGILAUE (cf. gr. mogis ; lalein „a vorbi”) • Diticultate de exprimare verbală. Apare în aceleaşi circumstanţe ca şi mogigrafia.
601.	MOHOV-SINKARENKO - probă • Probă de laborator care poate evidenţia diagnosticul etiologic în coma alcoolică. în acest scop, se foloseşte un reactiv cu o compoziţie care îşi schimbă culoarea în contact cu aerul expirat de bolnav.
602.	MOLAR (cf. fr. molaire : vezi lat. mo/es „masă imensă”) • Atribut care desemnează caracterul global al proceselor psihologice sau de comportament, opunîndu-se analiticului. Există în psihologie curente cu viziune molară, microscopică, a comportamentului şi psihicului, care elimină detaliile.
603.	MOLIPAXIN(m^ Anglia— DCI Trazodonâ
•	Psihotrop timoleptic, cu o structură chimică de tip 2-/3-/4-(m-clorofenil)-T-piperazinil/propril/-s--triazolo/4,3-a/piridin-3(2H)-onă, cu acţiune anti-
depresivă şi valenţe anxiolitic-sedative. Are efecte secundare practic nule. Nu se administrează în primele luni de sarcină.
so
604.	MOLISMOFOBIE<f) (cf. gr. molysma
sin.
,,pată ’ ; phobos „frică”)->MlSOFOBlE'\
605.	MONADĂ (cf. gr. monas ,,unitate”) e Termen prin care unii filozofi (PITAGORA, BRUNO) desemnează unităţile elementare, materiale sau spirituale, din care ar fi alcătuită lumea. Termenul este asociat cel mai adesea cu filozofia lui LEIB-NIZ, în concepţia căruia universul este o pluralitate infinită de monade, fiecare din ele fiind un microcosmos de esenţă ideală, o entitate definită nu prin atribute spaţiale şi corporale (ca atomii lui DEMOCRIT), ci ca substanţă spirituală individuală, înzestrată cu dinamism şi facultăţi perceptive. Fiecare monadă oglindeşte din interior întregul univers, fără a suferi şi fără a exercita nici un fel de influenţă, deoarece „monadele nu au ferestre” deschise către lume şi nu interâcţionează între ele. Cu toate acestea, universul actual este cea mai bună dintre lumile posibile, perfect rîn-duita în virtutea armoniei prestabilite, prin care monada supremă (Dumnezeu) înscrie în fiinţa fiecărei substanţe individuale o finalitate lăuntrică, în cel mai deplin acord cu toate celelalte.
606.	MONAMIN^1* Danemarca — DCI Mec/o-zină ® Tranchilizant, derivat difenilmetan de tip
1-(p-c!or -oc-feniibenzii) -4-(m-metilbenzil)-pipera-zină, cu acţiune marcat sedativă, hipnotică şi antiemetică. Se utilizează, în special, în asociere cu NL incisive.
607.	MONASE<m> Suedia - DCI Etriptamină•
Antidepresiv timoanaleptic, derivat indolic de tip 3-(2-aminobutil)indol,indicat în depresii inhibate. Nu posedă efecte sedative ; nu se administrează concomitent cu timoleptice, betablocante, psihostimulente. Are contraindicaţiile antidepre-sive!or-> IMAO.
6®8. MONDONESI - reflex - sin. REFLEX MIMICO-BULBAR • Compresiunea globilor oculari producînd contracţia muşchilor feţei de partea opusă localizării focarului, în coma datorată accidentelor vasculare cerebrale (spre deosebire de coma alcoolică, în care contracţia este bilaterală).
Monism ; Moniz Egas ; Monneros-Dumaine(s)
Mon1 47
609.	MONISM (cf. gr. monos ,,unic, singur")# Termen introdus în secolul al XVIU-lea de Ch. WOLFF, pentru a desemna orice concepţie filozofică axată pe un singur principiu explicativ, temei al unităţii lumii. în funcţie de modul în care soluţionează problema fundamentală a filozofiei, enunţată de ENGELS, comcepţiile moniste se împart în două orientări principale opuse :
•	monismul materialist (DEMOCRIT, HOB-BES, D’HOLBACH, LA METTRIE ş.a.), care postulează că orice formă de existenţă este parte sau proprietate a materiei, în vreme ce conştiinţa nu constituie o substanţă,
o	entitate autonomă, independentă de materie, ci are un statut derivat, de însuşire sau mod de existenţă a acesteia ;
•	monismul idealist (BERKELEY, FICHTE, HEGEL), care postulează un principiu spiritual ca temei generator, structurant şi dinamizator al întregii existenţe, socotind materia drept factor secund, ca manifestare fenomenală a idealităţii.
Opus dualismului sau pluralismului, monismul constituie singura strategie explicativă prin care se poate împlini aspiraţia şi vocaţia sintetic-tota-lizantă a filozofiei ca Weltanschauung sau imago mundi.
610.	MONITAZON<mc> Grecia# Produs terapeutic care conţine două medicamente tipizate, cu aceeaşi acţiune, care se complementează :
•	MEPROBAMAT^ — tranchilizant, derivat propandiolic ;
•	OXAZEPAM(M) — tranchilizant, derivat benzodiazepinic.
Are acţiune anxiolitic-sedativ-miorelaxantă.
611.	MONIZ igas (1874-1955) • Psihiatru portughez. Se numea, în realitate, Antonio Caetano de ABREU FREIRE ; devine însă celebru cu numele de MONIZ, sub care publică pamflete politice în timpul studentiei. Studiază la Coimbra, Lisabona şi Paris cu BABINSKI, PIERRE MĂRIE, DfjERINE, devenind, în 1911, şeful catedrei de neurologie de la Lisabona. Are o bogată activitate politică : ministru de externe, ambasador al Portugaliei la Madrid, reprezentant al ţării sale la Conferinţa de Pace de la Paris (1919—1921), care nu-l împiedică însă să lase o valoroasă moştenire medicală. Cele mai importante lucrări ale sale sînt: „Abatele FARIA, istorie a hipnotismului” (1925), „Encefalografia arterială şi importanţa ei în studiul tumorilor cerebrale” (1927) — lucrare care atestă, de fapt, descoperirea arteriografiei — şi „Tentative operatorii în tratamentul unor psihoze” (1936) — lucrare de pionierat în domeniul psihochirurgiei, bazată pe datele oferite de intervenţii Ie operatorii efectuate împreună cu chirurgul Al mei da LIMA.
în 1949, lui Antonio Caetano de ABREU FREIRE
i	se acordă Premiul Nobel (deşi ultima sa lucrare, publicată în 1942, nu avea conţinut medical, ci se numea „Istoria cărţilor de joc”).
Egas Moniz
612.	MONNEROS-DUMAINE^) sindrom - sin. APROBATIVITATE • Reprezintă o atitudine de încuviinţare sistematică pe care subiectul o manifestă faţă de orice exprimare verbală a interlocutorului său. Se poate datora fie sugestibilităţii crescute din debilitatea mintală, fie diminuării accentuate a capacităţii de judecată şi a criticii din demenţe. în cazurile mai grave se poate însoţi de ecomimie şi/sau ecolalie.
în numeroase circumstanţe psihiatrice există o aprobativitate pasageră care modifică şi denaturează frecvent relaţia medic-bolnav. Depresivii nu au suportul timic necesar pentru a-şi apăra vreo opinie şi pot disimula, la adăpostul unei atitudini aprobative, pregătirea tentativei suici-dare. Maniacalul poate adopta în scop ludic o atitudine aprobativă, caricaturizînd chiar, uneori ecomimic, interlocutorul. Istericul, în scopul seducţiei, pentru af i cît mai apreciat de către medic, va adopta, de asemenea, o atitudine aprobativ--curtenitoare. La fel, în stări de epuizare, la personalităţi timide sau hiperemotive, aprobativi-tatea pare o soluţie facilă de rezolvare a dialogului. La dizarmonicii de tip paranoiac, ca şi în paranoia, atitudinea aprobativă este exclusă, orice concesie fiind considerată de aceşti bolnavi autoanulare.
148/Mon
Monocrome^H) ; Monofen*M) ; Monofobie^) ; Monolog
613.	MONO- (cf. gr. monos „unic, singur”)® Element de compunere care introduce sensul de unicitate.
614.	MONOBELTIN(m) Argentina - DCI Bu-pranoloI • Betablocant de tip 1-(tert-butilamino)--3-/(6-clor-m-tolil)oxi/-2-propanol, indicat în anxietate, sindromul cardiac hiperkinetic, combaterea tremorului parkinsonian şi senil. Nu duce la dependenţă, nu se asociază cu IMAO BETA-BLOCANTE.
615.	MONOCROMATISM (cf. mono- ; gr. chro-ma „culoare”) — sin. ACROMATIE; ANOMALIE DAUBENEY-HUDDART ; CECITATE CROMA-
sîn.
TICĂ-----> ACROMAT OPSIE*
616.	MONOCROME^ halucinaţii • Halucinaţii vizuale caracterizate prin faptul că, în mod stabil şi constant, imaginile percepute apar într-o singură culoare.
617.	MONOCULARE<h) halucinaţii (cf. mono-; îat. oculus „ochi”) • Halucinaţii percepute cu un singur ochi, fie că acesta este închis sau deschis. Acest tip de halucinaţii corespunde adesea unor scotoame sau altor anomalii care ocupă cîmpul centrai (după MOREL — scotoame centrale pozi-cive). Etiologia acestor halucinaţii este legată, în toate cazurile, de leziuni ale globului ocular.
618.	MONODEMETRIN<m) RFG - DCI Pro-
zepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-1-(ciclopropilmetiI)-1, 3-dihidro-5-feni!-•2H-1,4-benzodiazepin-2-onă, cu acţiune anxioli-tic-sedativă, uşor hipnotică. Nu se va administra In sarcină.
619.	MONOFEN Norvegia —DCI Fenelzinâ
#	Antidepresiv timoanaleptic, derivat hidrazinic de tip fenetilhidrazină, indicat în depresii inhibate ; este lipsit de efecte sedative, necesitînd asocierea, Nu se administrează concomitent cu beta-blocante, psihostimulente şi antidepresive timo-leptice (pauză de 14 zile). Contraindicaţii le sînt, în general, cele ale timo!epticelor-> IMAO.
620.	MONOFOBlE<r) (cf. mono- ; gr. phobos
4.frică”) • Teama patologică de a sta singur, întîlnită în nevroza obsesivo-fobică, psihastenie, sindromul obsesivo-fobic din depresii.
621.	MONOIDEISM (cf. mono-; gr. e/deos ,,idee”) • Preocupare exclusivă pentru o singură idee, imagine sau amintire. Toate funcţiile psihismului sînt concentrate în jurul temei dominante, motiv pentru care are loco restrîngere, o îngustare importantă a cîmpului de conştiinţă, ideaţia devenind săracă şi neproductivă. Conceptul de mono-
ideism a fost utilizat de JANET în teoriile sale asupra isteriei şi hipnozei.
Monoideismul poate fi întîinit în psihozele depresive şi în alte stări psihotice, în somnambulismul hipnotic.
622.	MONOLOG (cf. mono- ; gr. logos „cuvînt, discurs”) • Activitate verbală pe care subiectul o desfăşoară de unul singur. Poate implica adresarea către alţii (ascultători), dar se poate produce şi în afara unei re'aţii de comunicare, ca vorbire cuvine sau pentru sine.
în monologul interior (interiorizarea discursului, desfăşurarea Iui în interior), discursul este mai acut îndreptat spre sine, putînd evolua însă de la sine spre alţii, prin faptul că o persoană, chiar dacă nu se află în prezenţa fizică a alteia, rămîne totuşi în permanentă relaţie cu aceasta, astfel încît şi monologul adresat sieşi conţine elementul „alter”. Tendinţe mai accentuate spre monolog apar îa narcisici, la egocentrici, la persoane cu tendinţă de dominare, şi cu dificultăţi de obiectivare satisfacere a acestei trebuinţe, persoane cu deficit/dificultate de relaţionare, la persoane timide (acestea avînd o predispoziţie emotivo-afectivă accentuată şi tulburări ale relaţiei cu lumea, antre-nînd eşecul contactului şi comunicării, generator al unor sentimente de inferioritate şi culpabilitate).
Hamlet — monolog (Laurence Olivier)
Monologul poate avea semnificaţie compensatorie pentru nesatisfacerea sau ne realizarea unei trebuinţe (ADLER — rolul compensaţiei în viaţa psihică) sau de clarificare a unor situaţii în care persoana a fost sau este implicată. Monologul poate avea o dimensiune anticipativă (discurs de proiectare a fiinţei într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat) sau poate fi generat de trebuinţa/ dorinţa reactualizării unei situaţii trăite (prin engramele memoriei afective). Indiferent de caracteristicile sale, de intensitatea, de frecvenţa apariţiei, de valoarea sa pentru individ în planu_ satisfacţie-insatisfacţie, monologul se leagă de linrT
Monomanie ; Monopatofobie(F); Monoplegie*s> Monosomie
Mon/149
,baju! interior şi poate continua dialogul sau i se poate opune. în monolog apare mai direct specificul trebuinţelor, jocul motivelor, date fiind implicarea mai directă a individului şi concentrarea pe care le presupune această categorie discursivă, Re măsura înaintării în monolog, cenzura €ylui scade (chiar dacă, iniţial, ea poate să fie puternică), cînd monologul se orientează în special -spre.sine; orientarea spre altul a monologului poate determina o accentuare a cenzurii Supraeu-lui sau, dimpotrivă, o suspendare (mai mult sau mai puţin parţială) a acestei cenzuri, în cazul în care monologul satisface o trebuinţă intensă de -autova'orizare.
în afecţiunile psihice, monologul pentru sine poate deveni solilocviu şi se poate dezvolta paroxistic pînă la simptom; ei capătă semnificaţia unei rupturi cu lumea, în cadrul căreia limbajul se manifestă automat, în forma unei ,,deşertăciuni sonore”, de care persoana nu este conştientă, discursul caracterizîndu-se, într-un stadiu patologic ,grav, în special prin „prăbuşirea verbului”, aşa cum se întîmplăîn psihozele de tip schizofren şi în psihastenia malignă.
623.	MONOMANIE (cf. mono-; gr. mania ,,nebunie”) • Termen introdus de ESQUIROL pentru a denumi.şi a diferenţia delirul ,,parţial” de cel ,,generai", delir caracterizat prin faptul că, în afara temei delirante, bolnavul îşi păstrează întreaga sa luciditate. S-au descris astfel monomanii intelectuale, afective şi instinctive. Termenul şi-a pierdut repede validitatea prin remanierile făcute de LASEGUE, FALRET, MAGNAN, KRAEPELIN ş.a. Legat de acest termen (care nu se mai utilizează), se aminteşte de : ,.delirul parţial”, nebunia obsesională, delirul emotiv al lui MOREL, delirul de persecuţie (LASEGUE şi FALRET), paranoia (WESTPHAL) si „delirul fără delir”, ,.moral in-sanity” (RUSH şi PRITCHARD).
La sfîrşitul secolului al XlX-lea, aceste tablouri clinice au fost reunite sub termenul generic de „degenerare”, care în zilele noastre a dat naştere, pe de o parte, psihopatiei (personalităţii dizarmo-n ite) şi, pe de alta, unor forme de nevroză (nevroza obsesională).
Limbajul psihiatric actual mai păstrează diverse accepţiuni ale monomaniei, din care unele sînt în curs de dispariţie (demonomania, clastomania), altele se referă la particularitatea simptomatică a unor tulburări psihice (aritmomania) sau la o pul-siune (dipsomania, nimfomania, cleptomania), ori îa o tendinţă generală în modul de a gîndi şi a simţi (grandomania, mitomania). Uneori, termenul era folosit pentru desemnarea unor categorii no-soTogice (erotomania).
624.	MONOPATOFOBIE<F) (cf. mono-; gr. pa-thos „încercare, suferinţă” ; phobos „frică") •
Frică patologică de o anumită boală, nejustificată prin nici un argument real, obiectiv.
Se întîlneşte în sindromul hipocondriac-obsesiv, nevroza obsesivo-fobică, psihastenie.
625.	MOIMOPHOS<m> SUA - DCI Amfetaminâ
o Psihostimulent, derivat feniletilaminic de tip (-f )-a-metilfenetilamină, cu acţiune adrenorni-
{gyoţ-a -hu2
metică indirectă (prin intermediul eliberării de catecolamine : noradrenalină şi dopamină), avînd efect preponderent stimulator asupra sistemului nervos central şi valenţe anorexigene (mecanism hipotalamic). Indicaţia majoră o constituie narco-lepsia, dar poate fi utilizat şi în psihoze toxice, parkinsonism postencefalitic. Există un risc marcat pentru farmacodependenţă. Utilizarea sa fără o strictă supraveghere medicală este deosebit de periculoasă.
626.	MONOPLEGIE(S* sindrom (cf. mono- ; gr.
p/ege „lovitură”) • Patologie localizată la un segment sau regiune a corpului, ca urmare a unei leziuni de neuron motor sau periferic. Este cea mai „tentantă” dintre afecţiunile neurologice pentru personalitatea isterică, în sensul preluării şi „prelucrării”, fără succes însă -> NEURON MOTOR, NEURON PERIFERIC
627.	MONOPOLAR (cf. mono- ; gr. polos „pivot”) — sin. UNIPOLAR® în psihopatologie, denumeşte o fază unică, fie maniacală, fie depresivă, a psihozei maniaco-depresive.
628.	MONOSOMIE (cf. mono-; gr. soma „corp”)
•	Aberaţie cromozomială constînd în lipsa unui cromozom. în ceea ce priveşte cromozomii auto-somi, monosomia este parţială sau în mozaic, o monosomie totală nefiind compatibilă cu viaţa. Una dintre monosomiile parţiale cele mai cunoscute rezultă prin depleţia parţială a braţului scurt al cromozomului V, efectul fiind apariţia tabloului clinic al bolii „strigătul de pisică”.
La nivelul cromozomilor sexuali se întîlneşte monosomia X (sindromul Turner) -► ABERAŢII CROMOZOMIALE.
629.	MONOSOMIE 21 - sin. ANTIMONGO-LISM<S) sindrom ; CONTRATIP AL MONGOLIS-MULUl (sinonime care, conform recomandării OMS, nu se mai utilizeză) • Interesează, mai ales, neuropsihiatria infantilă, din punctul de vedere al etiologiei unor oligofrenii, reprezentînd una dintre aberaţiile cromozomiale identificate de
150/Mon
Monotonie ; Monroe^ ; Montaj ; Moore(s>
LEJEUNE şi colaboratorii, în anul 1964, sub forma unui mozaicism (monosomie completă/incompletă 21).
Alături de întîrzierea psihică obligatorie (Ql 35—50), se remarcă aspectul displastic facial (fante palpebrale antimongoliene, micro- şi retro-gnaţie,.nas voluminos, pavilioane malformate şi asimetrice) şi hipertonie musculară, deseori generalizată.
630.	MONOTONIE (cf. mono- ; gr. tonos „tensiune”) • Uniformitate, lipsă de varietate. S-a
observat că, în cazul activităţilor monotone, capacitatea de muhcă scade. Psihofiziologic, monotonia determină un focar de excitaţie constant în aceeaşi zonă corticală, fapt ce duce ia inhibiţie de protecţie, manifestată prin activitate psihică scăzută, somnolenţă. Activităţile monotone provoacă sentimentul de saturaţie psihică, dominanta fiind lipsa de susţinere motivaţionaiă pentru activitatea efectuată.
631.	MONROE^) test • Metodă de evaluare a aptitudinilor pentru ciiit, la nivel preşcolar. Constă în nouă subteste, vizuale şi auditive, care evidenţiază predispoziţiile pentru eventuale dis-lexii.
632.	MONTAJ (cf. fr. montage) • în psihologie semnifică o atitudine latentă, dobîndită, cu efecte adaptative sau dezadaptative, care se impune în comportament cu funcţie predispozantă sau de orientare.
Conceptul este propus de EHRENFELDS şi dezvoltat de UZNADZE, care porneşte de la reinter-pretarea unor experienţe privind iluziile. Astfelt. dîndu-i-se unui subiect legat la ochi două bile inegale ca mărime şi greutate şi comandîndu-;-se să ridice mîna cu bila cea mai grea, s-a observat că, după un număr mai mare de astfel de comenzi, în momentul în care subiectului i se dau bile egale, el continuă să perceapă mai mare şi mai grea una dintre bile. Pornind de la aceste experienţe, s-a dovedit că persistenţa unor judecăţi, atitudini, scheme de comportament, uneori eronate sau ineficiente, nu se poate atribui activităţii conştiente a subiectului, ci unor structurări 'atente, inconştiente, care par să se impună cu necesitate. Substratul neurofiziologic al montajului îl reprezintă stereotipul dinamic.
Realizînd o unitate, un continuum între trebuinţă şi situaţie, montajul poate susţine eficient comportamentul, realizînd funcţia de orientare. In acest sens, acţiunile subiectului duc 'a elaborarea sau modificarea de montaje, care susţin comportamentul orientat spre satisfacerea trebuinţelor.
După P. POPESCU-NEVEANU, fiecare acţiune a subiectului este precedată, orientată şi susţinuta de acea „sferăde activism care este montajul”.
633.	MONTAJ EEG • Aşezarea (combinarea) derivaţiilor într-un sistem dat : circular, longitudinal, transversal, mixt ; în general, este standardizat. Unii autori (A. SECĂREANU) consideră necesare două montaje pentru real izarea unei bune înregistrări.
634.	MONTESSORI Maria (1870-1952) • Psihiatru şi pedagog de origine italiană, cu pregătire multilaterală: medicină, filozofie, psihologie experimentală.
După ce, cîţivaani, predă cursul de antropologie pedagogică la Roma, creează la Perugia un centru de studii pedagogice. Adeptă a studiilor ;ui S£-GUIN şi FROHEL, ea este iniţiatoarea unei metode de educaţie bazată pe dezvoftarea senzaţiilor copilului (diferenţierea din ce în ce mai fină a percepţiilor vizuale, tactile, auditive), în care copilul îşi fortifică Eul propriu prin activităţi individuale, libere şi plăcute. Din păcate însă, Maria MONTESSORI, utilizează prea mult metodism în aplicarea acestui material.
Dintre lucrările sale, menţionăm : „Pedagogie ştiinţifică”, „Copilul1', „Copilul şi adolescentul”.
635.	MOORE^ sindrom • Apariţia de senzaţii neobişnuite localizate în zona abdominală şi epi-
Mopazin^ ; Moperone^1 ; Moroi
Mor/151
gastrica ; pot preceda o criză comiţială. Simptomatologia, echivalentă unei aure, ar fi, după MOORE, greaţa, voma, paliditatea, hipersudora-ţia; iar criza s-ar manifesta prin contracţii ale muşchilor peretelui abdominal. Se pot adăuga tulbu-rari de comportament, cu caracter periodic.
Electroencefalograma evidenţiază tulburări de tip disritmic şi uneori semne de focar. Circumstanţele etiologice sînt legate de patologia organică : stări posttraumatice, tumori cu localizare temporală.
MOPAZIN(E)(m) Franţa - DCI Metopro-maz1, : • Neuroieptic sedativ, derivat aminoal-Scilfen vtiazinic de tip 10-(3-dimetilaminopropil)-2-motoM'snotiazină, cu acţiune sedativă, antieme-ticâ "i c-valenţe hipnotice, inferiorca performanţe CLODOELAZlNULUI. Are o bună toleranţă, fiind indicat, în special, în psihogenii şi afecţiuni psihosomatice.
637. MOPERONE<dCi) • Derivat butirofenonic, de tip 4’-f luoro-4-(4-hidroxi-4-p-tolilpiperidino) butirofenonă. Este un neuroieptic cu acţiune seda-
tivă mai modestă decît a HALOPERIDOLULUI, cu efecte antipsihotice moderate şi valenţe anti-convu sivante. Efectele secundare sînt mai puţin accentuate decît cele specifice seriei. Constituie principiul activ al următorilor produşi farmaceutici :
•	Cei mai cunoscut este :
LUvATREN(M) Austria, Danemarca, Elveţia,
Finlanda, Grecia, Italia, Japonia, Olanda, Suedia, Turcia,
•	Produşi similari sînt :
LU\ -TREN RETARD(m)	Elveţia
LUV -TRENA(m>	RFG
LU'/ATR£NElM>	Belgia
METIROL*31'	Elveţia.
63c. MORAL (cf. lat. moralis „relativ la mora-vuri”) • Atribut sau caracteristică a tot ceea ce priveşte moravurile şi moralitatea, a ceea ce este conform cu regulile/normele moralei, a ceea ce favorizează moralitatea.
. Comportamentul (conduită) moral (â) este conduita care respectă normele morale existente într-o comunitate, societate sau într-un grup,
Simţul moral, în sens. larg, se referă la acea calitate a persoanei de a sesiza (discerne) ceea ce este şi ceea ce nu este în acord cu regulile morale. Parţial şi în limbaj comun, simţul moral echivalează cu. ceea ce se înţelege prin bun simţ.
în psihopatologie, atributul de ,,moralM se.modifică în funcţie de natura şi intensitatea tulburării mintale. în general, simţul moral şi comportamentul moral se modifică de ia estomparea unor aspecte sau manifestări morale, pînă la încălcarea normelor sociale (diverse forme ale delincvenţei), pînă la perversiune (care presupune perturbări morale cu o puternică componentă instinctuală), în psihoze, problema se complică, calitatea de „moral” („a fi moral”) fiind apreciată în funcţie de modificările la nivelul simţului realului ; aici pro.cesul destructurării achiziţiilor persoanei (în-ţelegînd prin achiziţii ceea ce persoana a interiorizat pe parcursul dezvoltării sale ontogenetice) antrenează o dezorganizare la nivel valoric (a fi bun, a fi cinstit, a fi corect etc.). Ceea ce s-a conturat ca trăsătură sau atribut al personalităţii, se dezintegrează prin însuşi procesul psihotic. Pe de altă parte, acest proces induce regresie, deci
o	mişcare inversă, dinspre social-normativ-valoric spre individuai-anormativ-instinctual, regresie în care suprastructura dispare, rămînînd doar un materia! de baza, pe care ea s-a articulat. Delirul, de pildă, distorsionează profund şi masiv semnificaţia atributului de „moral”. Conţinutul ideii delirante împinge ia acte justificate în codul sistemului delirant, dar nejustificate în cadrul relaţiei individ-lume. Spre deosebire de subiecţii cu dezvoltări dizarmonice ale personalităţii, despre care se spune că ar avea un simţ moral foarte scăzut sau câ ar fi chiar lipsiţi de simţ moral (ceea ce nu este întru totul exact, dizarmonicul avînd informaţii despre semnificaţia lucrului/actului moral, dar neputîndu-şi adecva comportamentul la această semnificaţie), psihoticui pierde semnificaţia-reper a calităţii de „moral”, fie că o înlocuieşte cu alta deformată (delirul ca proces şi sursă pentru deformare), fie că o pierde pur şi simpiu, devenind un dezorientat, un rătăcit psihologic şi axiologic, într-o relaţie nu falsa, ci doar străină şi bizară (pînă la absurd), cu lumea şi cu valorile ei reale. în acest sens, dizarmonicul este imorai şi psihoticui (devine) amoral. Psihoticui se desfăşoară paralei cu lumea, ale cărei legi, valori şi norme le-a pierdut, parţial sau aproape în totalitate ; în căzui episoadelor acute, cu regresie masivă şl severă, psihoticui pierde anumite coduri alejcondiţiei umane,| Exagerareajatributului de mora! în unele manifestări sau sindroame nevrotice sau la unele personalităţi dizarmonice are la baza un conflict nevrotic, o inadecvare între dorinţă şi exiegnţă ; la isteric şi ia obsesionai, această exagerare poate să apară din motive dife-
152/Mor
Moroi — Morală
rite. Istericul afişează un comportament hiper-moral demonstrativ, care poate fi un instrument de manevrare a celorlalţi prin culpabilizare (inducerea de culpabilitate) sau poate funcţiona ca instrument în cadrul alibiului existenţial etc. La obse-sionali, conduita hipermorală are la bază mecanismul constrîngerii (interiorizarea interdicţiilor, pedepselor) sau reprezintă o formaţiune reacţionată (-> FORMAŢIUNE REACŢIONALĂ).
•	MORAL, ca substantiv, se referă la ansamblu I dispoziţiilor, al stărilor afective, a! trăirilor unei persoane. în acest sens, cuvîntul apare în expresii ca : a ridica moralul cuiva, a influenţa pozitiv sau negativ moralul cuiva. Referitor la ansamblul trăirilor şi dispoziţiilor, moralul diferă de ia individ, la individ în funcţie de structura personalităţii, de starea de sănătate psihică şi somatică şi în funcţie de circumstanţe.
639.	MORALĂ (cf. lat. moralis) • Ansamblu de valori şi norme aie convieţuirii dintre oameni, diferenţiate, în cadrul general al normativităţii sociale, prin cîteva caracteristici :
•	Valorile şi normele morale capătă sens şi coerenţă raportîndu-se la ideile cardinale de Bine şi Rău, în care înţelepciunea unei societăţi condensează idealul acesteia de maximă împlinire a vieţii omului, în acord cu menirea Iui existenţială şi, respectiv, esenţa ipostazelor în care omul se abate din drumul său către deplina realizare, Sâsîndu-se amăgit şi ispitit de false convingeri, ţeluri şi aspiraţii.
•	Datorită acestui fapt, sfera de interes şi com • petenţă a moralei nu este îngust delimitată ; toate actele, gesturile, iniţiativele, relaţiile umane, de orice natură ar fi acestea, cad sub incidenţa moralei, întrucît sporesc sau, dimpotrivă, micşorează valoarea intrinsecă a condiţiei umane.
•	Spre deosebire de normele tehnico-utili-tare (compatibile, ca mijloace eficiente, cu orice fel de valori) sau normele juridice (impuse pe cale instituţională, prin forţa legii, şi care se cer respectate, indiferent dacă se acceptă sau nu valorile pe care tind să le apere), normele morale sînt indisolubil legate de valorile întemeiate pe antagonismul dintre Bine şi Rău. O normă îşi pierde autenticitatea şi sensul moral dacă nu este urmată în virtutea valorii pe care o promovează, iar valoarea îşi pierde consistenţa dacă nu se converteşte în modele normative. Această strînsă unitate a fost interpretată în modalităţi reducţioniste : teoriile etice teleologice încearcă să reducă normele la valorile morale, ca implicaţii practice ale acestora, în vreme ce teoriile deontologice reduc valorile Ia normele morale, apreciind că respectul necondiţionat a! principiului sau maximei morale este, implicit'valoarea etică supremă.
•	Indiferent de reflectarea ideologică a legitimităţii valorilor şi autorităţii normelor morale (care poate invoca temeiuri religioase, metafizice,, istorice^psihologice etc.), ceea ce impune efectiv anumite valori şi norme morale, într-un context social-istoric determinat, este opinia publică» judecata anonimă a majorităţii, care nu dispune de forţa coercitivă a statului, ci de sancţiuni sui-generis :
—	premiale (respectul, admiraţia, stima şi consideraţia acordate oamenilor cu o conduită morală de înaltă principialitate) ;
—	punitive (blamul, dispreţul, oprobriul, ostracizarea celor care nesocotesc, prin faptele lor, principiile morale ale societăţii din care fac parte).
•	Spre deosebire de moravuri, care prescriu amănunţit, ce şi cum trebuie făcut în anumite împrejurări, codificate şi ritualizate de-a lungul tradiţiei, normele morale propun modele exemplare, paradigme ale comportării juste, pe care subiectul este dator să le aplice într-o diversitate nedefinită de împrejurări, reiterînd modeiu! normativ, în funcţie de particularităţile fiecărei situaţii. Rezultă, din aceste caracteristici, câ, în reglementarea valoric-normativă a conduitei morale» se instituie o unitate esenţială între conştiinţă şi acţiune, între reflecţia lăuntrică şi condutta exterioară. Fapta nu poate fi virtuoasă decît dacă este voită de individ şi dacă mobilul vizat de acesta îşi argumentează legitimitatea prin acordul său cu normele şi valorile morale asumate critic de conştiinţa individuală ; pe de altă parte, reflecţia şi intenţiile morale nu capătă sens şi autenticitate decît exprimate în fapte călăuzite de aspiraţia către Bine. De aceea, condiţia ontologică a moralei, este libertatea — atît cea interioară, manifestată ca discernămînt al reflecţiei şi judecăţii de valoare, cît şi cea exterioară, manifestată în posibilitatea efectivă a subiectului de a opta în faţa unor alternative practice. în acest dublu sens, libertatea morală implică responsabilitatea, întrucît absenţa constrîngerii exterioare nu înseamnă spontaneitate oarbă, anarhică şi arbitrară a voinţei, ci autostăpînire cumpănită a pulsiunilor, dorinţelor, tendinţelor accidentale de către judecata ierarhizantă, ordonatoare şi instituitoare de sens. Nesesizarea diferenţelor esenţiale între conformismul mărginit, pe care se bizuie moravurile arhaice, şi complexitatea instituirii valori5or şi normelor morale antrenează prejudecata, destul de comună, că morala se numără printre cele mai timpurii forme de ^reglementare normativă a relaţiilor interumane. în realitate, morala se desprinde din sincretismul originar al societăţii primitive abia odată cu apariţia claselor sociale, cînd interesele şi aspiraţiile grupurilor umane se diferenţiază, iar modelele alternative de împlinire a destinului individual sau colectiv încep să îşi dispute,
Moravuri ; Morbiditate : definire
Mor/153
Polemic, supremaţia. Istoricitatea moralei este negată de teoriile etice absolutiste ; acestea postulează anumite idealuri, valori şi norme morale eterne, pe care culturile şi epocile istorice le „descoperă” şi le interpretează în mod diferit, în funcţie de „geniul” particular al fiecărui popor. La cealaltă extremă, teoriile relativiste consideră că varietatea spaţio-temporală a concepţiilor morale este pur accidentală, rodul unor convenţii arbitrare, indiferente faţă de orice legitate a progresului istoric. Demonstrînd inconsistenţa acestor interpretări unilaterale, filozofia marxistă dezvăluie corelaţiile multiple între dezvoltarea societăţii şi implicarea din ce în ce mai activă a moralei în devenirea proceselor social-istorice. Funcţia socială a moralei dominante este legitimarea şi consolidarea ordinii sociale existente, în vreme ce morala contestatară o respinge, căutînd să instituie noi modele valoric-normative, de optimizare a condiţiei umane ; în funcţie de poziţia diferitelor grupuri sociale, aceste modele contestatare se înscriu într-un spectru din ce în ce mai divers, oscilînd între viziunile paseist-reacţionare, utopist-vizionare sau militant-revoluţionare. Din această .perspectivă, materialismul dialectic şi istoric depăşeşte o aită falsă dilemă, aceea care opune teoriile etice autonomiste (potrivit cărora morala constituie un domeniu sui-generis al vieţii spirituale, cu propriile sale temeiuri, independente de orice determinare non-morală) şi teoriile etice hetero-nomiste (care încearcă să descopere fundamentele moralei m afara ei, privind-o ca derivată a credinţei religioase, a intereselor economice, a mecanismelor. de refulare a pulsiunilor libidinale etc.). Dimensiune a ,,omului întreg” — fiinţă sociai--istorică, autocrată prin devenirea praxis-ului —, morala se înscrie, ca domeniu al suprastructurării, în determinismul global al vieţii sociale, dobîn-dind treptat un specific ireductibil tot mai pronunţat şi un rol din ce în ce mai activ în mişcarea dialectică a existenţei sociale.
640.	MORAVURI (cf. lat. moris) • Modele tradiţionale de comportament, specifice unui anumit grup etnic sau cultural. Sub forma unor datini, obiceiuri, cutume sau ceremonialuri consacrate. moravurile codifică relaţiile dintre oameni, încărcîndu-le cu o semnificaţie simbolică, prin care indivizii îşi afirmă şi îşi recunosc reciproc apartenenţa la o anumită comunitate. Fiind, probabil» ceie mai timpurii modalităţi de reglementare normativă a conduitei umane, moravurile prescriu în detaliu ce anume şi cum trebuie făcut în difertele situaţii care survin cu regularitate în viaţa cotidiană. Moravurile arhaice îşi susţin legitimitatea prin mituri cu valoare paradigmatică ; faptele săvîrşite illo tempore de către eroii civilizatori se cer — în virtutea caracterului lor divin —
reiterate cît mai fidel cu putinţă de către oameni. Odată cu descompunerea societăţii arhaice şi cu progresul civilizaţiei, vechile mituri exemplare se pierd sau suferă deformări importante, dar multe obiceiuri supravieţuiesc în inerţia tradiţiei, păstrîndu-şi o redutabilă autoritate în virtutea caracterului lor străvechi. Chiar despuiate de aura lor mitică, moravurile durează de-a lungul timpului — pînă în societăţile cele mai avansate —, deoarece fidelitatea faţă de tradiţie îndeplineşte anumite funcţii perene :
•	asigură sentimentul de comunitate socială, prescriind modele de conduită quasi-una-nim respectate ;
•	asigură sentimentul de identitate culturală a fiecărui grup etnic, încărcînd modul său de viaţă cu anumite trăsături specifice, irepe-tabile.
•	în psihopatologie, moravurile, ca obiceiuri şi deprinderi reglatorii, suferă influenţa procesului morbid, în funcţie de natura şi intensitatea acestui proces. Astfel, se poate vorbi despre moravurile exagerat pozitive ale nevroticului (care pot fi expresia refulării unor tendinţe/dorinţe profunde, contrare principiilor eticii), despre moravurile proaste sau slăbiciunea moravurilor la dizarmonici sau la o colectivitate al cărei nivel etic se dezintegrează. Pierderea deprinderilor morale, la bolnavul psihotic este determinată de procesul generai, de regresie la conduite infantile, în care expresia dorinţei nu se mai supune deghizării interdicţiilor interiorizate.
641.	MORBIDITATE (cf. lat. morbus „boală”)# Fenomenul îmbolnăvirilor într-o colectivtate umană, într-o anumită perioadă de timp. Prin însăşi natura sa, morbiditatea se plasează în centrul preocupărilor medicale, sarcina fundamentală a oricărui serviciu de sănătate fiind cea de a preveni, vindeca sau ameliora îmbolnăvirile şi de a promova sănătatea populaţiei asistate.
Eficacitatea serviciilor de sănătate poate fi evaluată, sub aspect medical, prin incidenţa globală a îmbolnăvirilor sau a unor maladii pentru care s-au instituit programe de sănătate specifice. Printr-o intervenţie eficientă, durata anumitor boli se poate reduce, în alte cazuri însă, ca de exemplu în bolile cronice, intervenţia medicală determină o evoluţie mai lentă şi îndepărtarea momentului decesului, în timp ce durata bolii, aparent paradoxal, creşte. Scurtarea duratei de boală, atenuarea gravităţii bolilor, recuperarea bolnavilor şi reinserţia lor în viaţa socială au consecinţe pozitive asupra capacităţii de muncă a populaţiei şi, indirect, asupra bunăstării comunităţii.
Sub aspect medical, cunoaşterea morbidităţii este necesară pentru organizarea acţiunilor de prevenire şi combatere, pentru planificarea dez-
154/Mor
Morbiditate : unitatea de observare, tipuri
voltării serviciilor de sănătate şi instituirea de programe specifice de luptă împotriva unor boli. în funcţie de nivelul şi structura morbidităţii, se poate estima necesarul de cadre, paturi de asistenţă medicală, aparatură şi medicamente, şi repartiza în mod judicios bugetul sanitar. Dinamica morbidităţii poate servi nemijlocit evaluării efectului acţiunilor de ocrotire a sănătăţii.
•	Dificultăţi în întregistrarea fenomenului apar, în general, ca urmare a patru cauze majore :
—	debutul îmbolnăvirii ;
—	posibilitatea de cronicizare ;
—	posibilitatea existenţei simultane a mai multor boli ;
—	ignorarea bolii de către subiect.
Astfel, diagnosticarea corectă a afecţiunii este dificilă în cazurile de debut, acolo unde boaia se manifestă cu o simptomatologie săracă sau atipică. De asemenea, de foarte multe ori, dacă acuzele subiective nu sînt prea supărătoare sau dacă serviciile medicale sînt greu accesibile, bolnavii au tendinţa de a neglija starea morbidă, de a se trata singuri sau de a amîna prezentarea la medic, în astfel de situaţii, bolile, deşi existente, sînt ignorate. Faptul că ieşirea din boală nu se face totdeauna prin vindecare, reprezintă o altă dificultate : cronicizarea unor boli sau remanenţa unor sechele cu care subiectul ajunge să realizeze
o	simbioză, de multe ori fără să sesizeze starea de
boală în care, în fond, se află în continuare... O' dificultate în plus o constituie faptul că o persoană poate prezenta simultan mai multe îmbolnăviri şi că unele îmbolnăviri se pot repeta în viaţa aceleiaşi persoane. în fine, există variaţii mari între şcolile medicale, în ceea ce priveşte concepţia asupra definirii diferitelor boii. De un polimorfism similar, se dovedeşte afi, cu mici excepţii, şi raportarea îmbolnăvirilor şi, în genera], statistica acestora. în fine, dar nu şi în uitimu! rînd, ignorarea bolii prin nerecunoaştere sau disimulare de către subiectul însuşi reprezintă un alt handicap în cunoaşterea reală a numărului îmbolnăvirilor, în psihiatrie, din acest punct de vedere, problema capătă rezonanţe deosebite.
•	Studiul morbidităţii este, din considerentele prezentate, mai dificil în comparaţie cu cei ai altor fenomene (natalitate, mortalitate). în £en.erer se utilizează două criterii, ce pot fi înregistrate mai bine : îmbolnăvirea şi persoana bolnavă.
în cadrul primului aspect — îmbolnăvirea— există cîteva elemente importante, care trebuie» de asemenea, precizate : debutul afecţiunii (caz nou sau vechi de îmbolnăvire) şi gravitatea acesteia. Toate aceste criterii au fost luate. în consideraţie în alcătuirea clasificării de mai jos, referitoare la posibilităţile de studiu al morbidităţii. Această clasificare reprezintă, totodată, şi schema de. prezentare a problematicii :
UNITATEA DE OBSERVARE
ÎMBOLNĂVIREA
•	în. funcţie de debut :
—	cazul nou de îmbolnăvire
—cazul nou şi vechi de îmbolnăvire
•	îh "funcţie de gravitate :
—	cazul de îmbolnăvire care întrerupe temporar capacitatea de muncă
—	cazul de îmbolnăvire care întrerupe definitiv capacitatea de muncă
—	cazul de îmbolnăvire care determină spitalizarea
—	cazul de îmbolnăvire care determină decesul
PERSOANA BOLNAVĂ
•	considerată la un moment dat
•	considerată longitudinal
Tabel nr. LXXX
| ASPECTUL MORBIDITĂŢII (fenomenul)'
incidenţa
prevalenţa
morbiditatea cu incapacitate temporară de muncă (ITM)	.	.
morbiditatea cu incapacitate definitivă de muncă (IDM)
morbiditatea spitalicească
mortalitatea specifică, pe cauze medicale
morbiditatea individuală sau pe contingente morbiditatea succesivă sau dinamică
Morbiditate prin : IDM, ITM
Mor/155
642 MORBIDITATE CU INCAPACITATE DEFINITIVĂ DE MUNCĂ • Morbiditatea cu incapacitate. definitivă de muncă sau morbiditatea cu invaliditate cuprinde cazurile de îmbolnăvire care întrerup definitiv, parţial sau total, capacitatea de muncă a unor indivizi. în acest caz, subiecţii declaraţi invalizi sînt pensionaţi pentru boală, în conformitate cu legislaţia în vigoare.
Pensionarea pentru boală se face, în principiu, ori da cîte ori comisiile de expertiză a capacităţii de muncă, care funcţionează în cadrul policlinicilor, după epuizarea încercării de recuperare şi prelungire a concediului medical pînă la maximum 180 de zile în ultimele 12 luni, constată menţinerea incapacităţii de muncă. în cazurile clare însă această limită maximă nu este necesar să fie atinsă.
Periodic, pensionarii de invaliditate sînt supuşi unor examinări medicale complexe, în scopul recuperării şi reinserţiei în activitatea productivă a celor care s-au remis în urma tratamentelor aplicate. în timpul pensionării, se plăteşte o pensie de invaliditate, care se acordă în funcţie de valoarea retribuţiei tarifare la data pensionării.
Invaliditatea ridică probleme sociale şi economice importante. Caracterul grav şi adesea ireversibil a! îmbolnăvirilor care o determină face ca studiul ei să constituie o problemă de maximă importanţa medico-socială.
643.	MORBIDITATE CU INCAPACITATE TEMPORARĂ DE MUNCĂ (MORBIDITATE CU ITM)
•	îmbolnăviri care afectează, pentru o perioadă dată, capacitatea de muncă ; în raport cu totalul bolilor existente, sînt incluse în această categorie numai acelea care, în funcţie de gradul lor de gravitate, întrerup pentru o perioadă capacitatea de muncă a persoanelor respective. Formularul de evidenţă este în acest caz certificatul de concediu medical — act medical, juridic şi în acelaşi timp capabil pentru că, în baza lui, se efectuează plata ajutoru'ui de boală. Din acest motiv, morbiditatea ITM se depărtează într-o oarecare măsură de studiul medical a! îmbolnăvirilor de acest tip. Există în fapt două unităţi de observaţie :
•	Concediul medical iniţial — termenul „iniţial” definind orice concediu care urmează după
o	perioadă de activitate, pentru care omul muncii a fost-retribuit. Se remarcă deci că entitatea morbidă nu este luată în consideraţie. De exemplu, un bolnav căruia i se acordă trei concedii medicale pentru aceaşi boală, întrerupte însă de perioade remunerate chiar de cîte o singură zi, este considerat ca beneficiarul a trei concedii iniţiale, în aceiaşi timp, o persoană care, la finele unui concediu pentru o afecţiune dată, primeşte fără întrerupere, un nou concediu pentru aceeaşi boală sau altă boală, este considerată ca avînd un singur concediu iniţial. Cel de-al doilea concediu,
nefiind precedat de perioada de activitate, este un concediu „în continuare”. Cu alte cuvinte, statistica privind cazurile de îmbolnăvire care au determinat concedii iniţiale nu se suprapune exact statisticii cauzelor de îmbolnăvire care au determinat întreruperea temporară a capacităţii de muncă.
•	Ziua de incapacitate temporară de muncă este ziua pentru care s-a acordat concediu medical, indiferent dacă acest concediu a fost iniţial sau în continuare. Această ultimă unitate de observaţie prezintă o foarte mare importanţă economică, pentru că este un indicator al pierderilor directe. Concomitent, bolile pentru care concediile medicale sînt mai lungi sînt şi de o gravitate medicală mai mare.
Dacă durata incapacităţii temporare depăşeşte limita prevăzută în legislaţia ţării respective, bolnavul este pensionat pentru invaliditate.
Aspecte particulare ale studiului morbidităţii cu ITM. Există cîteva trăsături care o disting de celelalte metode populaţionale de studiu al îmbolnăvirilor, dintre care menţionăm ca mai importante :
•	îmbolnăvirile trebuie să se caracterizeze, printr-un anumit nivel de gravitate, datele obţinute fiind mai precise şi, într-o mare măsură, mai obiective ;
•	colectivitatea studiată este restrînsă la subpopulaţia personalului muncitor ; nu se ia în consideraţie morbiditatea care afectează copiii, persoanele care au depăşit limita de vîrstă şi sînt pensionate, o parte dintre femei (casnicele), invalizii şi, în general, persoanele întreţinute de cei aflaţi în cîmpul muncii ;
•	condiţiile legislative referitoare la acordarea concediului medical şi, mai ales, la plata ajutorului de boală pot influenţa nivelul indicatorilor de morbiditate cu ITM. Nu trebuie uitat că, de foarte multe ori, salariatul, deşi în incapacitate temporară, păstrează restantă posibilitatea de a muncii cu un randament mai redus. Din acest motiv, în funcţie de mărimea ajutorului de boală, solicitarea concediilor medicale de către oamenii muncii poate varia.
Pentru analiza ITM se utilizează trei indicatori :
•	de gravitate (raportarea numărului de zile ITM Ia 100 de oameni ai muncii) ;
•	de frecvenţă (raportarea numărului de îmbolnăviri la 100 de oameni ai muncii) ;
•	durata medie (raportarea de zile ITM la numărul de îmbolnăviri).
Dintre aceşti trei indicatori, cel de gravitate este cel mai important pentru evidenţierea fenomenului şi, în consecinţă, cel mai des utilizat ca subiect a! comparaţiilor.
156/Mor
Morbiditate : spitaliceasca, succesiva
Factorii care influenţează nivelul ITM. Morbiditatea cu incapacitate temporară de muncă este influenţată de cîţiva factori de natură foarte variată. Un rol esenţial îl are natura activităţii prestate, efortul şi condiţiile obiective în care se desfăşoară munca ; un argument în acest sens îl constituie indicii de gravitate foarte ridicaţi înregistraţi în unele ramuri ale economiei naţionale.
Un alt factor important îl constituie vîrsta. în linii generale, se poate afirma că, dacă indicele de frecvenţă nu diferă semnificativ de ia o vîrstă la alta, în schimb, indicii de gravitate, mărturie a acumulării de afecţiuni cronice de mai mare importanţă medicală, ca şi a potenţialului mai redus al organismului de a învinge boala, cresc progresiv cu vîrsta.
Fenomenul de supramorbiditate feminină ; prezent şi în cazul incapacităţii temporare de muncă, face ca acolo unde în structura pe sexe a personalului muncitor predomină femeile, indicii de morbiditate să crească.
Selecţia la angajare şi controalele medicale periodice, ca şi orientarea spontană a indivizilor către acele locuri de muncă pentru care se consideră apţi sub aspect fizic şi intelectual, poate juca, de asemenea, un roi important. Această selecţie, realizată în funcţie de caracteristicile ergonomice ale fiecărui loc de muncă, face ca, în locurile de muncă cu solicitare redusă, să se acumuleze persoane apte de muncă, dar cu o stare de sănătate mai precară.
Un ultim grup de factori, de natură mai subiectivă, modelează adresabilitatea. Dintre aceştia, un element de prim ordin îl constituie mărimea ajutorului de boală ; cu cît el este mai crescut, cu atît ITM creşte.
Un argument în sprijinul solicitărilor subiective de concedii medicale îl constituie şi observaţia, valabilă pe plan internaţional, potrivit căreia frecvenţa concediilor creşte în primele şi ultimele zile ale săptămînii şi în proximitatea sărbătorilor. Acest fenomen este radical opus solicitărilor de internare în spital.
644.	MORBIDITATE SPITALICEASCĂ • Frecvenţa îmbolnăvirilor care determină spitalizarea bolnavilor într-o populaţie. Este cea mai veche metodă, dar în acelaşi timp cea mai inexactă în ceea ce priveşte relevarea amplorii fenomenului, din evidentul motiv al imposibilităţii internării tuturor cazurilor de boală (fapt neglijat cu ştiinţă sau din neştiinţă).
In condiţiile asistenţei medicale gratuite, ca acelea din ţara noastră, bolnavul spitalizat este cel mai costisitor, deoarece, la ajutorul de boală şi pierderea determinată economiei datorită absenţei din producţie, se adaugă costul spitalizării. Sub aspect social, internarea produce o rupere de mediul familial, fenomen cu efecte variate
asupra bolnavului, în funcţie de natura bolii*, relaţiile şi condiţiile vieţii familiale, durata spitalizării. Spitalizarea este însă nu numai necesară, ci şi obligatorie, în anumite situaţii.
Avantajele şi limitele morbidităţii spit^1 ceşti. PincipaluI avantaj constă în precizarea c agnosticului ce decurge din bogata dotare cu acu1 alură şi încadrarea cu personal înalt calificat asp ^ uiui. Concomitent,există şi unele inconveniente 7n interpretarea statistică : astfel, chiar şi în organizarea asistenţei după principiul teritorializării, populaţia deservită de un spital nu este precis delimitată. Spitalizările de urgenţă nu respectă teritoriali-zarea, iar unităţile cu paturi extrag în mod sistematic bolnavii din teritorii foarte vaste. In ceea ce priveşte opţiunea medicului pentru spitalizare, aceasta este condiţionată, în afara unor factori obiectivi care ţin de gravitatea cazului si eficacitatea tratamentului, şi de prezenţa unui număr suficient de paturi de spital şi a unor condiţii bune de spitalizare.
Opţiunea populaţiei este şi ea influenţată de factorii plasaţi în afara sferei procesului morbid. Astfel, în lipsa unui cadru familiar corc:p~nZdtor, sînt spitalizate şi afecţiuni care, în mod 0Di$n.uitr ar putea fi tratate ambulatoriu sau spitt 'rate ia domiciliu. Condiţiile de hotelizare (cazare s, - -ană), atitudinea personalului medical, posibi.itâtne de păstrare a contactului cu familia, acce: c tatea spitalului cu toate componentele sale cc:t, distanţă, formalităţi de internare, locuri d'si^mbile etc.) intervin în modelarea adresabilităţii cccjlaţi-ei. Acest caracter subiectiv îşi face simţită prezenţa, de altfel, şi la externare.
645.	MORBIDITATE SUCCESIVĂ • Stuciul-dinamic al stării de sănătate a unei populaţii impune menţinerea sub observaţie longitudinală a subiecţilor. Aceasta este calea prin care se poate descrie corect istoricul unei îmbolnăviri, se poate măsura efectul unui tratament sau acţiunea unu: factor de mediu. Informaţii asupra dinamicii îmbolnăvirilor se obţin şi din repetarea unor cete "minări de moment, cum ar fi, de exemplu, anccte e de prevalenţă, la un interval oarecare de tirp. Dar, în acest caz, graţie remanierilor continue prin mişcare naturală şi migraţii, colectivităţile studiate nu vor mai fi aceleaşi. Una dintre căile de rezolvare este menţinerea sub observaţie a aceluiaşi lot de subiecţi. Sup aspect metodic, este vorba fie de observarea longitudinală a unui r^up de locuitori şi de înscrierea afecţiunilor fiec&rei persoane, cum este cazul, de exemplu, cu datele rezultate din dispensarizare, fie din observare a unui grup de bolnavi. în acest ultim caz, daca se studiază, de exemplu, bolnavii cu afecţiuni psihice, din momentul depistării boiii, timp de 5 — 10 ani, se pot trage concluzii asupra
Morcain^1Morel B.A. ; A4ore!^B>
Morii 57
rolului factoriior favorizaţi, studiului de depistare, eficacităţii diferitelor tratamente aplicate etc.
Ambele cazuri presupun cunoaşterea morbidităţii la începutul perioadei şi înscrierea cazurilor noi de îmbolnăvire, a complicaţiilor sau a deceselor survenite în timpul observaţiei.
646.	MORBUS SACER (cf. lat. „boală sacră") • Veche denumire sub care este cunoscută, în antichitate, epilepsia, ale cărei cauze erau neînţelese. Ceea ce intriga, în mod deosebit, era rapida revenire la aspectul normal, astfel încît — ca de obicei în asemenea cazuri — totul era atribuit divinităţii.
647.	MORCAIN(E)<m) Japonia- DCI Benocti-
zinâ • Tanchilizant, derivat difenilmetan de tip
2-dietilaminoetilbenzilat, cu acţiune anxioIitic-sedativă medie, dar cu bune efecte anticolinergice,
centrale: şi periferice. Este util să se cunoască atît acţiunea sa proconvulsivantă, cît şi interdicţia consumului de alcool în timpul tratamentului.
648.	.MOREAU Jaques Joseph (1804—1884) —
zis MOREAU tatăl • Psihiatru francez. Studiază la Tours, cu BRETONNEAU, şi la Paris, cu ES-QUIROL, cu care îşi susţine şi teza (1830). Este trimis de maestrul său într-un ,,voiaj terapeutic” împreună cu un pacient, în Elveţia şi Italia. După un an revine, pentru ca acelaşi pacient să-i propună „un nou voiaj terapeutic de trei ani” în Egipt, Sudan, Siria, Turcia şi Mediterana, a cărui urmare pentru MOREAU este descoperirea haşişului, a toxicomaniei şi alienării prin aceasta. Descrie efectele produse şi de cloroform, beladonă, eter. Publică o lucrare „Du hachisch et de l’alienation mentale” (1845) şi provoacă prima farmacopsi-hoză, experienţă la care asistă şi ESQUIROL, ambii considerînd-o drept „un delir experimental”. • •
649.	MOREAU Paul (1844-1908)-zis MOREAU fiu! • Psihiatru francez, fiul lui Jaques MOREAU. Studiază la Paris, unde îşi susţine şi teza. îl va urma pe LUYS la conducerea casei de sănătate din Ivry. Are o gamă largă de preocupări, publicînd numeroase lucrări, care surprind prin caracteru I modern al terminologiei : „De la contagion du
suicide, â propos de l’epidemie actuelle” (1878), ,,Des aberrations du sens genesique” (1880), „La folie chez Ies enfants” (1888), „De îa simula-tion des maladies mentales et nerveuses chez fes enfants” (1905).
650.	MOREL Benedict Augustin (1809—1873)#
Psihiatru francez. Studiază medicina la Paris ; îşi susţine teza în 1839 ; este prieten cu Claude BERNÂRD, care îl recomandă lui FALRET, fapt hotărîtor pentru evoluţia sa. Nu este de acord cu monomania şi încearcă să o înlocuiască cu teoria degenerescenţei — „o deviere maladivă a unui tip primitiv ideal” — în care azi, cu uşurinţă, putem recunoaşte concepţia metafizică a lui BUCHEZ (fostul său coleg de cameră în studenţie).
Consideră necesar ca o clasificare a bolilor mintale să se bazeze „mai mult pe cauze”, decît pe simptome ; încercarea sa de clasificare nu este însă satisfăcătoare. Principalele sale lucrări sînt : „Etudes cliniques” (1852—1853), „Trăite des de-generescences” (1857), „Trăite des maladies mentales” (1860). în această ultimă lucrare, utilizează în două rînduri termenul de „demenţă precoce” ; are el prioritate sau KRAEPELIN ? De altfel, ca să respectăm adevărul, termenul a fost utilizat de MOREL, nu în 1860, ci chiar în 1858, şi nu în Franţa, în amintita lucrare, ci chiar în Germania lui KRAEPELIN, la Munchen, cu ocazia procesului contelui CHORINSKI, acuzat de asasinat, unde MOREL, solicitat şi recunoscut drept unul dintre marii maeştrii ai psihiatriei judiciare, a pledat pentru nebunia acuzatului, care ar fi suferit de demenţă precoce. Deci, cronologic, are întîietate MOREL, dar conţinutul nu este cel conferit de KRAEPELIN termenului.
Istoriografia psihiatrică franceză consideră azi că discuţiile în jurul termenului au apărut în condiţiile speciale de dispută franco-germană de la sfîrşitul secolului al XlX-Iea şi recunoaşte că termenul a fost utilizat mai devreme (1870—1871), dar cu ait conţinut.
651.	MOREL(B) boală-sin. SCLEROZĂ LAMINARĂ CORTICALĂ ; SPONGIOZĂ LAMINARĂ (MACIJE şi colaboratorii, 1978) • Tablou clinic, cu un substrat anatomopatologic cerebral specific întîlnit în alcoolismul cronic. Se manifestă clinic printr-un tablou psihopatologic constînd în de-menţiere progresivă, cu episoade confuzionale delirante ; neurologic — prin astazo-abazie, hiper-tonie generalizată, hiperreflectivitate osteotendi-noasă, oftalmoplegie şi dizartrie : anatomopatologic, printr-o dispariţie masivă şi strict localizată a neuronilor piramidali la nivelul stratului al treilea cortical. Pierderea de neuroni se asociază cu o proliferare glială intensă, care realizează
o	„bandă macroglială cu dispoziţie net laminară” (MOREL, 1893), DELAY şi colaboratorii (1959),
158/Mor
Morel ^ ; Moreno J.L ; Morfelc ; MorfexiM
evidenţiază faptul că leziunea corticaiă este frecvent însoţită de necroza corpului calos, asemănător aspectului din boala Marchiafava-Bignami, de unde şi dificultăţile diferenţierii acestor două entităţi.
Scleroza laminară se poate întîlni şi în encefalopatia Gayet-Wernicke (1956, GRUNER).
652.	MOREL-LAVALLgE8 simptom • Atracţie patologică pe care o au unii pacienţi pentru tratamentele administrate injectabil, dublată de o totală indiferenţă faţă de medicamentul administrat ; simptomul este mai frecvent la femei şi este legat de anumite trăsături masochiste ale structurii de personalitate, ca şi de dorinţa inconştientă de pedeapsă.
653.	MOREL(s) sindrom - sin. ACHARD-THI-ERS^5) sindrom ; CRANIOPATIE NEUROENDO-CRINA; HIPEROSTOZĂ FRONTALĂ INTER-NĂ; MORGAGNI<b<* boală; STEWARD-GRIEG-MOREL<s> sindrom ; STEWART-MOREL(s) sindrom —> MORGAGNI-STEWART-MOREL <s> sindrom.
654.	MORENO Jacob Levy (1892-1974) • Psiholog american de origine română. A pus bazele sociometriei şi socioterapiei, a iniţiat tehnica psiho-terapeutică denumită psihodramă.
Născut în Bucureşti, la 19 mai 1892, pleacă de tînăr ia Viena, studiază medicina şi lucrează ca medic psihiatru în Austria, pînă în 1924. în această perioadă, îşi găsesc geneza principalele sale idei sociologice. Observaţiile nemijlocite făcute în lagărul de la Mittendorf îl orientează spre studiul relaţiilor psihologice de grup. Atras de teatru, avînd formaţie de psihiatru şi preocupări psihosociologice, înfiinţează un „teatru al spontaneităţii”, cu valoare terapeutică. Din punct de vedere teoretic, este influenţat în mod deosebit de FREUD, pe care l-a avut profesor, precum şi de Franz KAFKA şi Martin BUBER, exponenţi ai existenţialismului.
în 1925, a emigrat în America, unde a studiat, din punct de vedere sociometric, unele grupuri sociale mici. A cercetat relaţiile psihologice simpatetice dintre oameni, care pot fi^ redate printr-o diagramă numită „sociogramă”. în acest fel, s-a născut sociometria, aplicabilă mai ales în psihologia industrială şi în domeniul militar, în constituirea grupurilor de comando, a echipajelor submarinelor şi avioanelor. Rezultatele cercetărilor sînt sintetizate în lucrarea "WhoShall Survive?” (1934), socotită fără rezerve, de către gînditorii de cele mai felurite orientări sociologice şi psihologice, drept cartea de căpătîi a sociometriei.
MORENO a înfiinţat la New York un institut de sociometrie experimentală, denumit Institutul Moreno, a iniţiat mai multe publicaţii de specialitate, dintre care cele mai cunoscute sînt : ”So-
ciometry Journal of Research in Social Psycholo-gy” şi colecţia "Psychodrama Monograpby’' şi a inspirat crearea a numeroase laboratoare de micro-sociologie aplicată sau sociologie experimentală, pe Iîngă universităţile americane. Pentru MORENO, obiectul sociometriei îl constituie „matricea socio-metrică” sau „realitatea microscopică”, elementul cel mai de seamă al vieţii sociale. Ea se constituie din structura socială afectivă (preferenţială), detectabilă doar prin analiza sociometrică.
Ca metode sociometrice, MORENO a iniţiat :
•	testul sociometric propriu-zis urmărind să evidenţieze starea preferenţială a individului în grupul mic din care face parte ;
•	testul configuraţiei sociale — intenţionînd să dezvăluie structura şi starea globală a relaţiilor preferenţiale de la nivelul grupurilor mici ;
•	psihodrama — urmărind mai ales „eliberarea” spontaneităţii şi creativităţii individului şi înlăturarea tensiunilor afective, ivite în viaţa individuală şi a grupurilor mici.
Psihodrama, ca metodă terapeutică, asuscitat un interes deosebit în SUA şi în unele ţări din Europa Occidentală, îndeosebi în Fra'iţa.
655.	MORFEIC (de la MORPHEUS - în ..mitologia greacă, zeul viselor) • Termenul este folosit ca atribut pentru a caracteriza anumite fenomene ce se produc în timpul somnului. A fost acreditat, mai aies, în legătură cu descrierea „epilepsiei morfeice” (—»■ EPILEPSIE).
656.	MORFEX^ Portugalia - DCI Fi ura ze-pam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de
CHz-CHr-N'^5
tip 7-clor-1-/2-(dietilamino)eti!/-5-(0-fluorofenil)-
1,	3-dihidro-2H-1, 4-benzodiazepin-2-onă, cu acţiune sedativ-hipnotică, indicat în insomniile mixte, contraindicat în sarcină, alăptare, giaucom şi miastenie.
657.	MORFINĂ (de la MORPHEUS) • Descoperită în 1806 de SEGUIN — chimistul armatei napoleoniene —, morfina este un derivat de fe-nantren, alcaloidul principal al opiului .(5 —1-5%).
Morfină ; Morfinomanie ; Morf.ognozie
Mor/159
Avînd acţiune principală analgezică, a fost frecvent utilizată în terapeutică, ceea ce a permis descoperirea „morfinomaniei terapeutice”, ia sfîr-.	şitu!	secolului	al	XlX-Iea.
Administrarea morfinei se poate face per os sau prin injectare subcutanată sau intramusculară, efectele, în aceste ultime cazuri instaiîndu-se rapid. Forma pură este o pulbere albă, cristalină, insolubilă în apă, în timp ce sărurile de tip clorhidrat, sulfat, sînt solubile. Eliminarea morfinei se face în proporţie de 90% pe cale renală, iar restul pe cale digestivă.
Ca mecanism de acţiune, se presupune că anaî-gezia apare prin inhibarea unor zone specifice ale sistemului nervos central, reducerea excitabilităţii neuromusculare şi diminuarea eliberării unor neurotransmiţăt^ri cu reducerea activării situ-surilor postsinaptice, probabil prin interferenţă cu influxul de calciu. Toleranţa şi dependenţa care apar după expunerea cronică ia opiacee s-ar explica printr-o creştere a nivelului calciului
I	intracelular, cu amplificarea eliberării neurome-
diatorilor. Altă ipoteză leagă efectele analgezice de o acţiune inhibitorie asupra adenilatcic'azei. Neuromediatorii, a căror eliberare este împiedicată de analgezicele narcotice, sînt : acetilcolina, noradrenalina, dopamina, serotonina şi substanţa P. Ca urmare a intervenţiei acestor mecanisme, se modifică atît percepţia durer n'.cît şi integrarea psihologică a durerii, şi deci reacţia afectivă a subiectului la durere, prin acţiune asupra conexiunilor talamo-corticale şi a ariilor corticale implicate în procesele menţionate mai sus. Se reduc anxietatea şi dezorganizarea comportamentului, care însoţesc durerea. Efectul analgezic este maxim după o oră şi poate dura 4—6 ore, fiind urmat, |	ia majoritatea subiecţilor, de somnolenţă şi somn.
i	Toate mecanismele de acţiune justifică sensibili-
tatea deosebită a sistemului nervos central la morfină. Iniţial, timpul de reacţie se scurtează, apoi creşte considerabil. Dozele mari determină,
Ila început, un efect deprimant asupra sistemului nervos central. Sub acţiunea morfinei diminuează atenţia, capacitatea de concentrare, asociaţiile
i	se fac cu dificultate, testele psihometrice sînt
modificate, fdeaţia poate fi stimulată, autocontrolul se reduce, iar apariţia stării de euforie, însoţită de reverie, este cauza principală a morfinomaniei. în funcţie de particularităţile individuale, pot apărea disforie, excitaţie psihică, delir. Efectele asupra activităţii sexuale sînt, de asemenea, variabile, în funcţie de individ. Acţiunea asupra sistemului nervos central se manifestă şi prin efecte vegetative :	mioză, creşterea presiunii
intraoculare, deprimarea centrilor respiratori şi a centrului tusei, scăderea ritmului şi amplitudinii
~Mm
respiraţiei. Dozele toxice produc paralizia centrului respirator. Sînt deprimaţi centri vasomotori
şi centri termoreglatori. Sînt stimulaţi centri reflecşi medulari. Dozele mici mai produc greţuri şi vărsături. Se produce o stimulare paraşi mpa-tică, anticolinesterazică, simpatomimetică, fiind stimulată eliberarea de: hormon adenocorticotrop, hormon antidiuretic, şi histamină. Asupra tubului digestiv are efecte inhibitorii de tonus şi motilj-tate, consecinţa fiind constipaţia.
Indicaţiile terapeutice se leagă de efectul sau. analgezic (dar sînt limitate de riscul dezvoltării dependenţei şi de efectele secundare) : dureri neoplazice şi posttraumatice, arsuri, infarct şi obstrucţii vasculare, periferice, colici grave; unele, forme de şoc, postoperator, intoxicaţia cu atropină.
H
Efectele secundare derivate din acţiunile farmacologice ale morfinei asupra diverselor aparate şi sisteme pot determina, în cazul supradozării, intoxicaţia acută, manifestată prin deprimarea respiraţiei, mioză, tegumente palide, extremităţi cianotice, convulsii, delir, somnolenţă, stare' comatoasă. Această simptomatologie apare şi la doze mici (50 mg), la persoanele care prezintă intoleranţă. La administrări repetate, morfina determină toleranţă şi apariţia toxicomaniei. Toleranţa şi dependenţa sînt încrucişate şi pentru alte opiacee.
Contraindicaţiile sînt numeroase şi interzic administrarea morfinei în toate afecţiunile severe ale aparatelor şi sistemelor asupra cărora ea exercită un puternic efect deprimant sau stimulant. Este contraindicată, de asemenea, la copii, gravide, în timpul alăptării, la vîrstnici, persoane debile, alergice, în mixedem.
Administrarea orală determină absorbţie !enta. şi incompletă, nefiind recomandabilă.
Morfina face parte dintre stupefiantele a căror utilizare este reglementată strict, conform iegis-laţiei în vigoare.
658.	MORFINOMANIE (cf. gr. MORPHEUS ; mania „nebunie”) -* OPIACEE, TOXICOMANIE,
659.	MORFOGNOZIE (cf. gr. morphe „fermă”; gnosis „cunoaştere”) • Capacitatea de a recunoaşte un obiect, însuşirile acestuia, strîns legate de integritatea senzorial-perceptivă. Tulburări ale
160/Mor
Morfolep^1) ; Morfops/ce(H> ; Mor/son A. ; Monta S.
sensibilităţii determină modificări patologice ale acestei capacităţi (-+ GNOZil, AGNOZII).
660.	MORFOLEP(m> Ungaria - DC! Morsuxi-mldm Produs farmaceutic cu acţiune anticonvulsivantă, indicat în toate forrmle de epilepsie, dar cu predilecţie în petit mal. Necesită control hematologic periodic în cazul utilizării lui îndelungate (oericol de agranulocitoză) -+ ANTICONVULSI-VANTE.
661.	MORFOPSICE<H) halucinaţii (cf.gr. morphe „formă"; ops „vedere") • Halucinaţii vizualeîn care obiectele, scenele privite sînt percepute ca avînd modificări bizare si groteşti ale dimensiunilor - MICROPSII şi MÂCROPSII.
662.	MORGAGNI-STEWART-MOREL<8> sin-
drom — sin. ACHARD-THlERS<s> sindrom ; CRANIOPATIE NEUROENDOCRINĂ ; HIPER-OSTOZĂ FRONTALA	INTERNĂ;	MOREL<sJ
sindrom ; STEWART-GRIEG-MOREL^ sindrom; STE WA RT- M O RE L<s^	sindrom •	Sindrom
constînd din modificări	osoase, descoperit de
MORGAGNI în 1761, cu	manifestări	psihopato-
logice descrise de STEWART în 1928, şi cu simptomatologie endocrină evidentiată de MOREL în 1930.
Incidenţa sa în populaţia generată este de 1 —2%, 95—98% din cazuri apărînd ia sexul feminin.
. Modificările osoase sînt evidenţiabile prin examenul radiologie, care relevă o hiperostoză a tăbliei interne unice a frontalului, variabilă ca întindere şi profunzime.
Tabloul endocrinologie relevă la femei obezitate de tip android, cu vergeturi tegumentare roşii sau roz, virilism pi Iar, care acompaniază uneori un aspect morfologic de tip viril, hiperfoliculinemie, disluteinemie în perioada de activitate genitală. Se pot asocia : galactoree, diabet insipid, tireopa-tie, hipercorticism şi, cu o relativă frecvenţă, diabetul zaharat. Tulburările psihice sînt nespecifice : cefalee, care se intensifică premenstrual, tulburarea activităţii hipnice, hiperorexie, an-afrodisie. Rar, poate să apară epilepsia centrence-faiică. Tulburările timiei se conturează spre polul depresiv, putînd ajunge la accese melancolice. Pot apărea manifestări schizofreniforme, delirante, iar în perioada involuţiei se instalează deteriorare demenţială.
Etiologia şi patogenia sindromului nu sînt încă elucidate. Este susţinută, cu argumente din ce în ce mai plauzibile, ipoteza unei disfuncţii hipo-talamice, de care ar putea fi responsabil cromozomul X, cel puţin cu caracter predispozant, aberaţia transmiţîndu-se ereditar sau ca rezultat al unei mutaţii.
663.	MORIA (cf. gr. mor/o „nebunie") •Tulburare timică, descrisă iniţial ca o caracteristică a
simptomatologiei în leziunile lobului frontal (tumori), dar putînd apărea şi în cadruî leziunilor altor regiuni ; constă într-o stare de euforie, excitaţie, puerilism, jovialitate exprimată prin calambururi, clovnerii, glume deplasate şi jignitoare, ironii, manifestări care i-a determinat pe unii autori să definească această tulburare ca „euforie nătîngă".
664.	MORICHAU-BEAUCHANT Pierre Ernest Rene (1873—1952) • Psihiatru francez, pe care FREUD îl caracteriza drept „primul francez care a aderat la psihanaliză" ; conform unor afirmaţii ale lui JUNG, s-ar putea spune însă că a fost şi primul care a abandonat-o. A studiat la Paris, unde a susţinut şi teza ; în 1904 este profesor titular la Poitiers. Este autor a numeroase lucrări, care, în perioada 1909—1920, sînt de orientare preponderent psihanalitică ; după această dată „se cuminţeşte", fără să mai urmărească evoluţia psihanalizei. Este autorul unor lucrări în care a încercat armonizarea ideilor şcolii germane cu cele ale şcolii franceze, contradicţiile dintre eîe datorîn-du-se, după opinia sa, numai „necunoaşterii reciproce a limbii".
665.	MORISON Alexander (1799-1866) • Psihiatru englez. A studiat la Edinburgh, unde a susţinut şi teza intitulată „De hydrocephalo-phrenetico" ; a funcţionat la Edinburgh şi Londra, în 1818, cu ocazia unei călători i la Paris, l-a cunoscut pe ESQUIROL, care tocmai încerca iniţierea unui curs clinic de boli mintale ; ideea îl cu-cereşte. Revine la Paris în 1821 —1822, iar din 1823 începe lupta pentru introducerea unui curs de psihiatrie în şcolile engleze, întîmpinînd însă opoziţia autorităţilor, ceea ce nu-l va face să abandoneze. A cîştigat — dar după 30 de ani —, timp în care a organizat neoficial un ciclu anual de cu-rsuri privind patologia mintală, atît la Londra, cît şi la Edinburgh. A publicat numeroase lucrări şi tratate pentru studenţi. Efortul i-a fost v*ăsplătit, fiind primul psihiatru devenit cavaler ai coroanei britanice.
666.	MORITA Shoma (1874-1938) • Cel mai cunoscut dintre psihiatri japonezi din perioada antebelică, profesor de psihiatrie la Facultatea de Medicină din Tokio.
Combate teoriile constituţionaiiste şi biologice referitoare la determinarea nevrozelor şi a dezechilibrelor de personalitate, punînd accentul în geneza bolii pe factorii de mediu şi pe gradul în care pacientul este preocupat de tulburările minime care îi afectează.
Pune la punct o metodă de psihoterapie originală, concordantă cu tradiţiile ţării saje, cunoscută sub numele de „terapia Morita". în abordarea terapeutică, a susţinut că individul trebuie să în-
Morita — terapie ; Moron ; /7brozo/s) ; Morsier^)
Mor/161
veţe sase autocunoască, punîndu-se apoi ,,în acord cu universul”, suprimînd cercul vicios al analizei simptomelor. Lucrările sale mai cunoscute sînt „Teoria nervozităţii şi neurastenia" (1921), „Natura şi teoria nervozităţii" (1956).
667.	MORITA — terapie • Metodă de psihoterapie originală, dezvoltată în Japonia de psihiatru! S. MORITA. Îmbinînd caracteristici ale diferitelor forme de psihoterapie cu unele concepte ale filozofiei zen, psihiatrul japonez emite principii fundamental al teoriei sale, conform căruia răspunsul potrivit la realitatea de fiecare zi este important în sine şi nu trebuie determinat de alte motive sau stări emoţionale. Nu trebuie încercată o schimbare a firii fiecărui individ, ci o acceptare şi o armonizare cu aceasta. Psihotera-peutui trebuie să-şi asiste pacientul în procesul de autocunoaştere. Terapia se efectuează gradat, într-o ordine bine stabilită. Prima fază constă în relaxare şi izolare, perioadă în care simptomele se por. accentua. Următoarele faze sînt de activitate intensă şi chiar de privaţiuni ; în acest sens pacientul ţine un jurnal pe marginea căruia psiho-terapeutul face consideraţii critice. Ultima fază implica împăcarea individului cu propria sa natură, acceptarea lucrurilor „aşa cum sînt". Rezultatele raoortate de autorii japonezi sînt deosebit de bune. Metoda poate fi folosită şi ca terapie de grup.
66B. MORNIDINE*30 SUA - DCI Ripamazină
•	Neuroieptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip 10-/3-(ti-carbamoilpiperidino)propil/-2- clorofeno-tiazinâ, cu acţiune sedativ-anxiolitică şi toleranţă bună.
669.	MORON • Termen învechit folosit pentru deşertarea unei debilităţi mintale, în care Ql se srituează între 50—79, fără să se facă precizări despre etiologia acestei deficienţe.
670,	MCROSAN1'50 Elveţia — DCI Diazepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-cîbr-1, 3-dihidro-1 -metil-5-feniI-2H-1, 4-benzo-diazep’ioâ, cu acţiune sedativ-hipnotică, anxiolitică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă. Industria noastră farmaceutică.îl produce sub numele de D!AZcPAM(M\
671.	MOROZOV(s) sindrom • Sindrom descris în epilepsie de psihiatrul rus MOROZOV (1967) ; constă într-o demenţiere progresivă, în care pe prim plan apar lipsa iniţiativei, lentoarea extremă şi ştergerea modulării afective (cu absenţa oricăror manifestări de tip exploziv). Bolnavul are un aspect pseudodepresiv, scăderea capacităţii intelectuale fiind iniţial mascată de apatie („demenţă apatică"). Apare în formele grave de epilepsie, cu crize dese şi stări repetate de „status epilep-ticus” sau alte modificări repetate şi prelungite ale nivelului de vigilitate, fiind expresia unor tulburări organice globale.
FRUMKIN şiZAVILEANSKI au descris, în 1964, sub numele de „slăbire intelectuală inter-oligo-fazică", fenomene asemănătoare în epilepsie.
672.	MORQUIO{,>) boală# Boală ereditară cu transmitere de tip autosomal-recesiv, constînd într-un defect enzimatic care afectează metabolismul mucopotizaharidic, şi anume N-acetifgalactoz-am ina 6-su Ifat sulfatază.
La modificările scheletale şi redorile articulare se adaugă, foarte rar, un deficit intelectual, rezultat din izolarea la care pot fi supuşi aceşti subiecţi. Tehnicile moderne de diagnostic permit descoperirea prenatală a bolii.
673.	MORSELLI Enrico (1852-1929) • Neurolog şi psihiatru italian. A studiat la Florenţa, unde a susţinut şi teza în 1874. După ce a funcţionat la spitalul din Florenţa şi Ia azilul Macerata, în 1889 a preluat catedra de patologie nervoasă şi mintală de la Torino, unde a rămas 40 de ani. S-a preocupat de multiplele probleme ale neurologiei, psihiatriei şi medicinei legale, fiind, alături de TAMBURiNI, fondatorul „Revistei experimentale de freniatrie şi medicină legală".
674.	MORSIER(s) sindroame • Trei sindroame
clinice distincte, descrise de MORSIER, care, pentru a nu fi confundate, pot fi diferenţiate (MARCHAIS şi SÎRBU), astfel :	_	,
•	sindrom Morsier-Bonnet, descris în 1936 : halucinaţii ale vîrstnicilor, fără ca aceştia să prezinte deteriorare demenţială ;
•	sindrom Morsier, descris în 1944, sinonim SENZITIVO-SENZORIAL^ sindrom: adi-namie, analgezie, hiperestezie corneeană, anosmie, îngustarea cîmpului vizual, alterarea comportamentului ;
•	sindrom Morsier, descris în 1955, sinonim DiSPLAZIE OLFACTO-GENITALĂ : sindrom neuroendocrin, caracterizat prin eu-nucoidism şi agenezia lobilor olfactivi.
în majoritatea lucrărilor, sub numele de'sindrom Morsier se înţelege în primul rînd sindromul Morsier-Bonnet, pentru celelalte utilizîndu-se sinonimele iot'.
162/Mor
Mer\fcn& ; Mctet A. A. ; Moti^uc^; Motilitate
675.	MORVAN<s) sindrom • Formă particulară de mioclonie cu fibrilaţii care afectează în special membrele inferioare ; este însoţită de manifestări psihice ca depresie, crize de anxietate, insomnii, idei hipocondriace, tulburări vegetative (tahicardie, eritem al feţei şi hipersudoraţie). Apare ca sechelă a unor neuroinfecţii.
676.	MOTET Auguste Alexandre (1832-1909)
•	Medic şi psihiatru francez, cu preocupări în
, domeniul medicinii legale. A studiat la Angers şi Paris, unde a susţinut şi teza în 1859 ; a lucrat împreună cu FALRET, ARCHAMBAULT, iar din 1883 a îndeplinit funcţia de preşedinte al Societăţii medico-psihologice. Fără a fi autorul unei monografii, a publicat un mare număr de lucrări, dintre care majoritatea de interes medico-legal. Printre cele mai importante pot fi amintite : „Le mensonge et le faux temoignage chez Ies enfants”, „Leş internements soi-disant arbitraires”, ,,La responsabilit6 des actes crimm-ineles commis sous i'influenee d'une intoxîcation alcoolique”.
677.	MOTl<MC) Argentina • Produs terapeutic care conţine două medicamente tipizate cu acţiune diferită, care se complementează :
•	NORTRIPTILINA<m) - timoleptic, derivat dibenzocicloheptanic ;
•	FLUFENAZINA<m> - neuroieptic, derivat fe-noiiazinic.
Are acţiune sedativ-antidepresivă.
678.	MOTILITATE (cf. fr. motilite : vezi lat. motus „mişcare”) • Proprietate a unor organe şi celule de a efectua mişcări cu ajutorul musculaturii proprii.
Clasic, sînt descrise trei tipuri de motilitate : elementară/involuntară (automată) şi voluntară.
0 MoMtatea elementara cuprinde reflexele, cele mai simple acte nervoase, care se definesc ca răspuns (motor, vasomotor sau secretor) consecutiv unui stimul. Ele se împart în :
•	reflexe necondiţionate :
—	reflexe osteotendinoase
—	reflexe cutaneomucoase
—	reflexe statice
—	reflexe vasculare ;
•	reflexe condiţionate.
•	Reflexele osteotendinoase se obţin după percuţia unor tendoane sau suprafeţe osoase şi constau în obiectivarea, după o perioadă mică de latenţă, a unei contracţii scurte şi simetrice pentru ambele segmente. în cazul examinării unor bolnavi psihic sau a unor persoane suspecte de simulaţie, este indicată utilizarea unor metode de distragere a atenţiei (clasic, metoda jendrassik). Principalele reflexe osteotendinoase sînt : reflexul maseterin, bicipital, stiloradial, tricipital, cubito-pronator, acromial, deitoidian, reflexul marelui pectoral, mediosternaî, rotulian, achilian, medio-
pubian, al adductorilor şi cuboidian. Diminuarea* abolirea, accentuarea, exagerarea, inversarea şî pendularea (în cazul reflexului rotulian) sînt considerate modificări patologice.
Diminuarea şi abolirea reflexelor osteotendinoase, concretizate în răspunsul lent sau absent,, unilateral sau bilateral, au o etiologie complexă : leziuni ale componentelor arcului reflex, stare de extenuare fizică sau psihică, intoxicaţii severe cu alcooli barbiturice şi opiacee, sindrom de hipertensiune intracraniană, comele de orice natură* mai puţin tulburările de tip isteric a!e conştiinţei, vîrsta avansată (unde diminuarea sau dispariţia reflexului achilian şi stiloradial nu au, de fapt, valoare patologică ; uneori se încearcă să li se acorde o astfel de valoare pentru a se contura mai bine patologia vîrstnicului).
Accentuarea şi exagerarea reflexelor sînt concretizate în răspunsul mai rapid, cu mişcare mai- amplă, apărut la un stimul minim, aplicat uneori chiar în zone vecine sau cu răspuns şi la muşchii vecini, care nu secontractăîn mod normal. în neurologie, se întîlneşte în leziunile căii piramidale, iar îr> psihiatrie-în nevroze, la personalităţi dizarmonice (isterici, excitabili) ; hiperreflectivitatea apare şi în intoxicaţii cu stricnină, hipocalcemie, hipo-Şlicemie, hipertiroidie.
Inversarea reflexelor osteotendinoase, fenomer> rar întîlnit, atît în neurologie cît şi în psihiatrie (stadiile avansate ale paraliziei generale progresive), constă în răspunsul contractil ai muşchilor antagonişti sau învecinaţi celor care ar trebui sase contracte în mod normal.
Pendularea reflexului rotulian, întîlnită în clinica neurologică în hipotonia din sindromul cere-belos, se regăseşte şi în clinica psihiatrică, la unii schizofreni şi în demenţele presenile.
Motilitate : Involuntara, voluntara ; Motipress<M€)
Mot/163
•	Reflexele cutaneomucoase se obţin prin excitarea unor zone tegumentare sau mucoase, în urma căreia rezultă contracţia muşchilor segmentări corespunzători. Diminuarea şi abolirea acestor reflexe au valoare semiologică în neurologie, ca şi în psihiatrie, întîlnindu-se în cadrul aceloraşi afecţiuni în care există şi diminuarea reflexelor osteotendinoase. Acelaşi lucru este valabil şi pentru accentuarea şi exagerarea reflexelor cutaneomucoase, cu menţiune specială pentru reflexul palmomentonier Marinescu-Radovici, exagerat în demenţa vasculară şi mixtă.
Inversarea reflexelor cutaneomucoase grupează o întreaga patologie, cea a neuronului motor central, în care apare şi semnul Babinski. El apare în postcriza epileptică, coma insulinica (accident de terapia), postelectroşoc, paralizia generală progresivă, demenţe. Mai puţin cunoscute, dar cu aceeaşi valoare semiologică, exprimînd suferinţa de neuron motor central, sînt semnele Oppen-heim, Schăffer, Gordon, Hoffmann.
Principalele reflexe cutaneomucoase sînt : reflexul cornean, corneomandibular, palmomentonier Marinescu-Radovici, palmomentonier Bra-ka, reflexele cutanate abdominale, reflexul cre-masterian, reflexul cutanat plantar.
•	Reflexele statice sau de postura, mai evidente pe muşchii lungi, constau în realizarea unei contracţii tonice prin apropierea pasivă a capetelor unui muşchi. Abolirea reflexului nu este cunoscută în clinica psihiatrică, în schimb exagerarea reflexului, tradusă prin decontracturarea sacadată, realizează semnul ,,roţii dinţate", prezent în impregnarea neurofeptică.
•	Motilitatea involuntară (automată) necesită o examinare atentă şi o supraveghere în timp, atît în starea de veghe cît şi în somn. Dintre mişcările involuntare cu semnificaţie patologică pot fi menţionate : tremurăturiie, mişcările coreice, mişcările atetozice, miocloniile. Tremurăturiie (deplasarea unui segment faţă de axele articulaţiei) se produc în condiţii fiziologice (emoţii, oboseală, scăderea temperaturii), dar şi în condiţii patologice (în psihiatrie : în nevroze, alcoolism, paralizia generală progresivă). Mişcările coreice sînt mişcări involuntare, bruşte, dezordonate, asimetrice, fără scop, rapide şi succesive, care dispar în. somn şi se accentuează la emoţii, stress, concentrare. Mişcările atetozice sînt mişcări involuntare lente, neregulate, aritmice, de amplitudine mică-, ce apar la nivelul membrelor superioare şi pot fi oprite voluntar. Ele sînt exagerate de emoţii, diminuează în repaus şi dispar în somn. Miocloniile sînt contracţii musculare bruşte, scurte, violente, involuntare, limitate la fracţiuni de mUşchi, la un muşchi sau un grup muscular, care schiţează, deplasarea unui segment. Ele pot fi aritmice (epilepsia miodonică, epilepsia parţială, intoxicaţii cu bromuri ae metale) sau ritmice
(100—300 c/s ritm constant, care nu se modifică sub influenţa somnului, repausului, medicaţiei).
Alte mişcări involuntare sînt reprezentate de : convulsii (epilepsie), fibrfîaţiile musculare (contracţii particulare fără deplasarea segmentului), hemibalismul. (mişcări de azvîrlire a extremităţii proximale a unui membru), ticurile (mişcări involuntare, stereotipe, pseudogestuaie), spasme de torsiune (contracţii lente, tonice, involuntare), crampa funcţională (la scriitori, violonişti etc., întîlnită în nevroze), kinezii prin perseverare (continuarea mişcării voluntare după întreruperea excitantului—în schizofrenie).
•	Motilitatea voluntară poate f i investigată prin efectuarea de mişcări voluntare ale tuturor segmentelor corpului, apreciindu-se amplitudinea şi viteza mişcării. Se solicităsubiectului efectuarea mişcărilor atît la nivelul segmentului bolnav, cît şi la nivelul celorlalte segmente, considerate sănătoase. Probele cele mai frecvente folosite pentru evidenţierea deficitului motor sînt : proba braţelor întinse (pentru membrul superior), proba Mingazzini, proba Vasilescu, proba Barre (pentru membrul inferior).
Parezele şi paraliziile realizează tablouri clinice alarmante, care se întîlnesc în neurologie (cu substrat organic) şi în psihiatrie (fără substrat organic) : catatonii, diskinezii, isterie.
Psihiatrul poate să distingă o pareză sau paralizie de tip organic, de o manifestare asemănătoare de tip funcţional (,,paralizii psihice’'), dacă ţine seama de trei parametri :
•	sediul topografic al leziunii care determină manifestarea
•	topografia manifestării
•	imposibilitatea existenţei concomitente de simptome care aparţin ambelor sindroame de neuroni motori (periferic şi central) la acelaşi subiect.
Astfel, în paralizia prin sindrom de neuron motor periferic, topografia manifestării este strict anatomică, există o hiporeflectîvitate pînă la abolire a reflexelor osteotendinoase, hipotonie şi atrofie musculară, electromiogramă caracteristică, în paralizia prin sindrom de neuron motor central, topografia manifestării este întinsă, există o hiper-tonie pînă la spasticitate, semnul Babinski pozitiv, electromiogramă caracteristică şi o disociaţie a reflexelor cu hiperreflectivitate osteotendinoasă şi hiporeflectîvitate cutanată.
679.	MOTIPRESS<mc> Anglia, Canada» Produs
terapeutic conţinînd, doua medicamente tipizate cu acţiune diferită, care se complementează:
•	NORTRIPTILINA<m) - timoleptic, 'derivat dibenzocicloheptanic ;
•	FLUFENAZINÂ^1) — neuroieptic, derivat piperazinilalkilfenotiazinic.
Are acţiune sedativ-antidepresivă.
164/Mot
Motiv : clasificare, forme
680.	MOTIV (cf. fr. motif: vezi lat. movere ,,a mişca, a pune în mişcare") • în psihologie, desemnează orice cauză psihică, mintală, care determină o acţiune voluntară, un sentiment etc. Motivaţia (totalitatea motivelor, consideraţiilor sau a mobi-lurilor, conştiente sa-u nu, care determină pe cineva să efectueze o anumită acţiune) este latura dinamică a personalităţii, strîns legată de afectivitate, constituind aspectul dinamico-energetic al fiinţei umane. Motivul reprezintă factorul intern care, împreună cu alţi factori (aptitudini, însuşiri, caracter, particularităţi de tipologie etc.), determină manifestările de conduită ; intră aici totalitatea mobiiurilor interne ale conduitei, înnăscute sau dobîndite, conştiente sau inconştiente, de la trebuinţa fiziologică pînă la idealul abstract. Mobilul este -tot ceea ce pune în mişcare, tinde să producă un act, prima cauză a acţiunii, a impulsului sau afectului ; după LAFON, în sens mai (imitat, motivul reprezintă în special elemente intelectuale, în timp ce mobilul — elemente afective. Prin reflecţie, motivele sînt evaluate în scopul unei acţiuni sau în scopul abţinerii de la gest, de la acţiune. Trebuinţa este o necesitate a organismului activată şi-actualizată ciclic ; extrapolarea şi conversiunea motivului în acţiune este scopul ; astfel, motivul revine la cauza acţiunii, iar scqpul la direcţia şi finalizarea cauzei în acţiune ; există deci o relativă coincidenţă între motiv şi. scop. Originea motivului se află şi în procesul de interiorizare ; el este, în acest sens, consecmţa unei adaptări, se formează şi se dezvoltă.
Clasificarea motivelor. Există trei nivele moti-vaţionale :
•	nivelul organic, derivat din baza instinctuală, din trebuinţele legate de cele două instincte majore : de conservare şi de reproducere ;
•	nivelul material ;
•	ni\/eluitspiritual (trebuinţe estetice, morale
. cognitive, informaţionale).
Motivele organice au o procesualitate de activare fiziologică, fiind de aceea considerate mai puternice decît cele spirituale. Erich FROMM afirmă că omul îşi poate depăşi instinctele şi că motivele superioare pot fi mai puternice datorită semnificaţiei lor. Puterea motivelor spirituale asupra celor instinctuale este totuşi limitată şi temporară. Omul îşi poate amîna o trebuinţă instinctuală, o poate domina sau deghiza în funcţie de o situaţie şi pe o anumită durată, dar nu-şi poate suprima sau înlocui pe deplin această trebuinţă cu alta, de exemplu, estetică. în cazul în care acest lucru se întîmplă, prin diverse mecanisme (deplasare, substituţie etc.) s-ar ajunge la formarea unor simptome psihonevrotice.
Apariţia conflictelor este inevitabilă, pentru că tin motiv nu există nicicdată singur, ci într-o con-
stelaţie”, motivele fiind ierarhizate variabil de îa individ la individ. Ele sînt contradictorii : apar divergenţe de trebuinţe fie la nivel intraîndivi-dual, fie la niveJ interindividual. Este aproape imposibilă satisfacerea concomitentă a mai multor
motive, orice satisfacere a unei trebuinţe impl icînd imediat o renunţare ; se creează dileme de alegere, la motive echivalente sau aparent echivalente. De obicei, raţionalul, conştientul stabijeş'c o ordine de priorităţi, dar, în lupta dintre motive, au implicaţii puternice afectivul, dorinţa, emoţia, frustrarea. Raportat la dimensiunea temporală, motivul poate fi retrospectiv, actual sau proiectiv. K. LEWIN apreciază constelaţia motivelor ca înscriindu-se în linii vectoriale (de la motiv .la. scop : aspiraţii, preferinţe, respingeri) ; în cîmpul motivaţionaj, înţeles ca un cîmp de tensiune, se. produc reliefări, există o relaţie, în mod normal, de proporţionalitate directă între nivelul de aspiraţie şi nivelul de performanţă, dar există şi ridi-cări iraţionale, patologice, ale nivelului de.aspi-raţie, care depăşesc posibilităţile reale ale persoanei în genere sau le depăşesc într-o situaţie dată (de exemplu, starea de submotivare, de supra-motivare sau de motivare optimă).
Forme ale motivelor : trebuinţe, dorinţe, impulsuri, tendinţe, valenţe, intenţii, interese. Există = o legătură strînsă (aproape congeneră) între-motivaţie şi afectivitate ; motivul este cauza nemijlo-
Motiv : procese inconştiente
Mot/165
cită a gestului, acţiunii, activităţii ; emoţia este starea propriu-zisă de mişcare şi de implicare ; registrul emoţional reproduce registrul cerinţelor ta diferite nivele de activare ; emoţia este motivul în desfăşurare, orice cauză a unui gest fiind şi o cauză trăită; motivul este emoţie stocată, potenţială. După FRAISSE şi PIAGET, fiecare individ uman reacţionează în funcţie de trebuinţele sale, de experienţa, de emotivitatea sa. Momentul trăirii emoţionale sau momentul dorinţei se naşte la incidenţa- trebuinţei cu obiectul. în concepţia sa dinamică asupra personalităţii, MURRAY consideră ca importante trei teorii : teoria proceselor inconştiente, teoria trebuinţelor şi teoria influenţelor.
în ceea ce priveşte procesele inconştiente, psihanaliza (FREUD) este cea mai importantă teorie asupra arheologiei persoanei şi a dinamicii cauzale care sprijină (sau care argumentează) această arheologie. Psihologia tradiţională a asimilat viaţa psihică cu viaţa conştientă. Au existat aserţiuni, preocupări, privind mobilurile acţiunilor umane, în sensul desprinderii acestor mobiluri de viaţa exclusiv conştientă, dar, pînă la FREUD, ele nu au fost elaborate şi organizate într-o teorie dinamică şî explicativă, care să:ofere în acelaşi timp direcţii terapeutice. Psihanaliza consideră că factorii de natura psihică, ce determină o acţiune, o reacţie, o conduită, nu sînt numai conştienţi şi nu sînt totdeauna conştienţi ; în plus, a fi conştient de un gest, de o emoţie, de un sentiment, de o alegere, nu înseamnă în mod necesar a fi conştient şi de cauza/cauzele care stau la baza acestor fenomene (SPINOZA : ,,Iluzia liberului arbitru ne vine din conştiinţa acţiunii noastre şi din ignorarea cauzelor care ne fac să acţionăm”). Cauze profunde şi neacceptate apar deghizate în cauze acceptate, echivalente cu reacţiile secundare. Această deghizare este determinată de factori culturali, educaţionali, în primul rînd familiali, care stimulează acea operaţie (modalitate psihică) sau mecanism numit de FREUD refulare, constînd în menţinerea sau re-împingerea în inconştient a reprezentărilor (idei, imagini, amintiri) legate de o pulsiune, în cazul în care satisfacţia pulsiunii, aducătoare de plăcere prin ea însăşi, ristă să provoace o neplăcere în raport cu alte exigenţe. Astfel, există un'psihism arhaic, pe care omul îl depăşeşte, dar nu îl suprimă pe deplin. Toate energiile care pun în mişcare fiinţa umană şi care au fost reprimate/comprimate prin con-strîngeri sociale aşteaptă momentul de a se elibera ; ele devin habitudini sociale sau se eliberează fie în acţiuni sociale, diferite ca amploare şi intensitate, fie într-o formă simbolică, de obicei neglijată (visele, actele ratate, lapsusurile, simptomele nevrotice), fie în activităţi spiritualizate (artă, ştiinţă, religie, pentru denumirea acestui proces fiind folosită noţiunea de sublimare).
Deciziile raţionale şi explicite sînt argumentate printr-un substrat profund, acela al motivelor -inconştiente, al dorinţelor refulate din cîmpul conştiinţei, substrat guvernat de o altă „logică’', mai afectivă şi mai indiferentă la imperativele exterioare. Educaţia, prin ea însăşi, nu se realizează fără preţ; ea poate genera, în personalitate, conflicte care vor fi depăşite sau nu, în cel de-al doilea caz ele devenind simptome în maladii mintale (-» NEVROZĂ). De exemplu, comportamentul foarte sever al- unui părinte faţă de copil poate ascunde o dorinţă de putere pe care nu a putut-o exercita asupra adulţilor, dată fiind personalitatea sa slabă; frecvent, cei mai supuşi funcţionari sînt cei mai severi părinţi. Evenimente traumatizante din viaţa infantilă se sedimentează în structuri, în sisteme potenţial-dinamice ; acestea se pot asocia unor obiecte simbolizînd satisfacţia dorinţelor care s-au refulat sau represiunea la care copilul a fost supus. Se consideră că nevroza şi, în special, isteria conţine/exprimă, în plan fizic şi psihic, conflicte inconştiente (refuzul de a bea. sau de a mînca, refuzul de a merge etc.).
MURRAY afirmă că în psihologia unei persoane este importantă istoria dilemelor sale şi modul (stilul) în care ele sînt rezolvate. Istoria dilemelor conţine şi semnifică istoria motivelor, a acţiunii lor în interiorul fiinţei şi în relaţiile sale cu lumea.
Conceptul de trebuinţa. MURRAY defineşte trebuinţa ca potenţialitate organică sau dispoziţie de a reacţiona într-o anume manieră în condiţii date ; atribut latent al organismului, trebuinţa este o forţă care determină o anume tendinţă sau un efect principal.
Trecerea de la o formă motivaţionâlă ia altă este trecerea de la trebuinţă (tensiune interioară constituindu-se ca experienţă â unei lipse, fără a exista, neapărat, conştiinţa obiectului trebuinţei ; această lipsă provoacă o stare de nelinişte, de insatisfacţie, de nemulţumire) la dorinţa (cînd în conştiinţă apar imaginile obiectului trebuinţei), la intenţie (activarea unei trebuinţe pînă ia decizia de a împlini un anume act, decizie conştientă în sine, dar fără a presupune, cu necesitate, con _ ştientizarea primei cauze), la efort sau experienţa efortului (care cere un corelativ obiectiv).
Teoria influenţelor. Un gest, o acţiune, o activitate are la bază o cauză, deci un motiv, dar se desfăşoară într-un mediu, într-un ansambiu de entităţi exterioare care provoacă atracţie sau respingere ; un mediu (exterior sau interior) furnizează în primul rînd beneficii şi neplăceri (gratificaţii, recompense, frustrări, insatisfacţii). Termenul de influenţă desemnează ceea ce vine de ta obiect la subiect, ceea ce o situaţie-stimul provoacă sau poate provoca la o anumită persoană
(-» INFLUENŢĂ).
166/Mot
Motivai; Motivare ; Motricitate
în nosologia psihiatrică, în specia! simptomele nevrotice sînt legate sau determinate de modificări, conflicte, traume, ia nivelul motivaţiei profunde — nivelul inconştientului, la care ciocnirile între dorinţe sau trebuinţe s-au stocat şi au devenit o bază/sursă simptomatică. Aici nu sînt esenţial şi ireversibil afectate capacităţile persoanei ; este vorba de un dezechilibru al relaţiei Eu-Lume, constînd într-un disconfort de asimilare şi acomodare la ceea ce vine din afară şi la propriul răspuns dat (răspunsul ca atare este disconfortant atît pentru sine cît şi pentru celălalt). Intervine aici o mascare a unor motive prin altele şi o distor-sionare (mai ales afectivă) a perceperii, de fapt a primirii influenţei sau situaţiei-stimui. Astfel, alegerea conduitei de răspuns este susţinută prin ceea ce persoana ştie sau crede că ştie, simte sau crede că simte, în raport cu ceea ce se impune ca exigenţă exterioară în cadru! unei relaţii sociale determinate şi supuse unui cod normativ, care nu reprezintăîn acelaşi timp şi un cod valoric pentru persoana în cauză. Nevroticul are dileme ontologice : el fie refulează excesiv, fie nu este în stare să refuleze. Trauma iniţială sau conflictul latent se reiterează în forme deghizate, a căror calitate devine simptomatică. în psihoze, dat fiind faptul că sînt esenţial afectate funcţiile intelective şi simţul realului, cîmpul de acţiune/de obiectivare a motivelor se restrînge sub aspectul său deliberat, intenţional, şi se accentuează sub aspectul tensional, necontroîat, profund. Nemaiavînd disponibilitatea de luare în stăpînire a realului, psihoticui acţionează în non-sens cu acest real acceptat (acceptabil) sau în paralel. Motivaţia sa se cristalizează în cadrul sistemului propriu de gîndire (de exemplu, delirul, actele şi motivele unui deiirant), fără a se articula la real, explicîn-du-se numai prin mecanisme ale inconştientului (aşa cum susţine psihanaliza), aceasta fiind însă mai mult o explicaţie etiologic-teoretică şi ne-oferind posibilităţi terapeutice de răsturnare/reversibilitate a mecanismului. în psihoză, în genere, Eui regresează la un stadiu/nivel arhaic, acela de aduaiism, în care Eul şi lumea se întrepătrund ne-limitan-t ; este un nivel mitic, magic, primitiv, contemplativ, în care alegerile nu se deliberează, ele se selectează autornat prin ierarhii ale tensiunilor ; manifestarea nu se îndreaptă spre lume, ea devine manifestare în sine, fără adresabilitate diferer. ţiată ; este o manifestare pură a refulării, a proiecţiei, în ultimă instanţă a-dorinţei.
Considerăm că psihologia, ca ştiinţă, are ca principii obiect de studiu motivul uman.
631.	MOTIVAL(MC) Anglia, Franţa, Grecia MOTIf yic^ Argentina.
682.	MOTIVARE (vezi motiv) # Raportare în acţiune Sa motivele personale şi ale celorlalţi ;
este un act intelectual şi moral, în acelaşi timp. După P. POPESCU-NEVEANU, motivarea poate fi :
•	proiectivă (constînd în evaluarea şi anticiparea motivelor comportamentului propriu persoanei, în cîmpul relaţiilor sale interper-sonale) ;
•	retroactivă (explică anumite comportamente şi acţiuni deja împlinite, motivele acestora).
Motivarea nu se identifică cu motivul (cu motivaţia). Motivarea presupune o justificare a conduitei într-o situaţie anume, fără să constituie cauza care generează acţiunea sau comportamentul. Motivarea este un act de căutare şi evaluare a motivului, ea se verbalizează conştient, vehiculează aprecieri care pot fi concordante sau nu cu motivul real.
în psihopatologie, concordanţa între motivul real şi actul de motivare este modificată în funcţie de gravitatea şi forma tulburării psihice : astfel, motivarea bolnavului psihotic este absurdă, analogă reacţiilor şi conduitelor sale, pentru el raportarea la propriile motive şi gesturi plasîndu-se în afara realului ; acţiunea de motivare a personalităţii dizarmonice este, în cea mai mare măsură, în favoarea sa şi în defavoarea celorlalţi (în special la cele de tip isteric şi paranoiac) ; la bolnavul nevrotic, actul motivării se complică, subiectul fiind în permanenţă preocupat de împlinirea unui scop fictiv, al cărui motiv real nu îl cunoaşte şi-îl deghizează (îl refulează, îi substituie, îl proiectează etc.).
683.	MOTIVAŢIE-* MOTIV.
684.	MOTRICITATE (cf. fr. motricite : vezi lat. motus „mişcare")# Reacţiile musculare prin care se efectuează mişcarea, reorganizarea activităţii musculare (contracţie, relaxare) la modificările de poziţie, la deplasare şi la acte coordonate de intervenţie în ambianţă.
Psihomotricitatea este o caracteristică a mişcă rilor musculare complexe, privind mai ales organizarea şi coordonarea lor, reprezentînd stilul comportamentului motor caracteristic individului.
Activitatea motorie a organismului., voluntară şi involuntară, este coordonată de structuri ale sistemului nervos central : cortexul motor şi căile piramidale, cu rol în transmiterea comenzii voluntare spre muşchii somatici ; s-a constatat că mişcarea voluntară este însoţită şi chiar precedată de activităţi motorii involuntare, automate, care constau în modificări ale tonusului muşchilor activi şi modificări în postura individului, acte motorii care susţin corpul, favorizînd realizarea mişcării conform intenţiei.
La realizarea mişcării voluntare participă şi structurile motorii extrapiramidale. La elaborarea
Motricitate ; Moţiune ; Moţiune pulsională
Mot/167
ideii de mişcare — act neurofiziologic şi psihologic complex — participă creierul emoţional (hipo-talamusul şi sistemul limbic), ariile corticale motorii, premotorii, senzoriale, asociative, nucleii bazali, cerebelul, talamusul.
vi
ti
impulsul, motivaţia pentru efectuarea unei anumite mişcări voluntare, ia naştere în creierul emoţional şi asociativ, care elaborează planul general al mişcării. Prin circuite cortico-striate şi cortico-ponto-cerebeloase, planul mişcării este transmis simultan nucleilor bazali şi cerebelului, care la rîndul lor trimit impulsuri spre cortexul motor prin releu taîamic, realizîndu-se circuite de feed-back motor.
Prin conlucrarea tuturor acestor structuri, este elaborat programul mişcării voluntare, acesta fiind realizat de către cortexul motor, prin coordonarea mişcărilor rapide ale extremităţilor, a activităţii motorii fine, calificate.
Nucleii bazali sau corpii striaţi reprezintă etajul cel mai înalt de integrare a mişcărilor involuntare, automate. La acest nivel se integrează şi unele mişcări de ansamblu, dar rolul preponderent al nudellor bazali constă în reglarea mişcărilor involuntare (tonus, postură, echilibru) şi a celor automate (mersul). Nucleii bazali, prin intermediul structurilor motorii extrapiramidale din trunchiul cerebral, determină repartiţia adecvată a tonusului la nivelul musculaturii active şi adaptarea lui în vederea efectuării mişcării voluntare în condiţii optime. Prin mecanism de feed-back, este influenţată şi comanda voluntară corticală.
Activitatea motorie spontană poate fi redusă sub acţiunea neurolepticelor, dar acestea pot determina frecvent şi akatisie — exacerbarea ac-
tivităţii motorii. S-a constatat, experimental cata-lepsie produsă de fenotiazine şi butirofencne.
Sindromul parkinsonian este determinat de toate neurolepticele incisive. Sindromul apare după administrări repetate, după sistarea tratamentelor prelungite putîndu-se constata uneori apariţia diskineziei tardive (insuficienţa extrapîra-midală terminală Haddenbrock).
Diskinezia tardivă ar avea la bază o hipersen-sibilizare ia dopamină a receptorilor dopaminer-gici din corpul striat. Ipoteze recente susţ»n că tratamentul neuroieptic cronic determină creşterea formării unei proteine reglatoare dependente de calciu (calmodulina), care hipersensibili-zează adenilciclaza la dopamină în nucleii bazali. De asemenea, s-a descris o hiposensibilitate adre-nergică asociată hipersensibilităţii dopaminergice după tratamente cronice cu Haloperidol, ceea ce ar putea explica diskinezia tardivă. Se descriu diskinezii facio-buco-linguo-masticatorii cu evoluţie prelungită, uneori ireversibilă, precum şi un sindrom coreiform difuz. Mişcările sînt, de obicei, accentuate de emoţie şi de concentrarea atenţiei, dar pot diminua sau chiar dispărea prin autocontrol.
Activitatea extrapiramidaiă a neurolepticelor ar fi legată de acţiunea acestora asupra receptorilor dopaminergici din striat. Sindromul parkinsonian se caracterizează prin tremor, rigiditate, akine-zie/bradikinezie şi exagerarea reflexelor de postură. Alcoolul scade pragul dozei ia care apar manifestările extrapiramidale (ceea ce impune abstinenţă totală pe timpul tratamentului). Aceste manifestări sînt mai frecvente fa femei, la bolnavii de peste 50 de ani, îa cei cu sechele encefalitice şi alte leziuni cerebrale, îa personalităţile isterice, în hipocalcemie.
Trebuiesc menţionate şi proprietăţile epilepto~ gene ale neurolepticelor, deci potenţialul for de a produce accese convulsive, mai ales de tip grand mal, la epileptici şi fa cei cu prag convulsivant scăzut.
685.	MOŢIUNE (cf. îat. motus) - sin. MIŞCARE • In psihanaliză, termenul se referă !a procesul dinamic prin care se actualizează pulsiunea.
686.	MOŢIUNE PULSIONALĂ • Termen folo-
sit de FREUD pentru a desemna- pulsiunea sub aspectul ei dinamic, aşa cum se actualizează şi se caracterizează într-o stimulatre internă determinată (după PONTALIS şi LAPLANCHE). Intre pulsiune şi moţiune pul-sională diferenţa de sens nu este mare ; s-a întîmplat ca FREUD să folosească aceşti termeni unul în tocul celuilalt. O uşoară distincţie se poate'face, în sensul că' moţiunea pulsională ar fi pulsiunea activată şi pusă în mişcare. .	.
168/Mox
Moxadril^ . Mozaic cortical; Moblus^ ; Mu — ritm EEG
FREUD împrumută termenul de ,,moţiune” din psihologia morală, considerînd că acest cuvînt este mai apropiat de cuvîntul german „Regung”, substantiv care vine din verbul regen (,,a se mişca” ; francezul mouvolr). Termenul de moţiune pulsională se înscrie în seria uzuală a termenilor psihologici din seria motiv-mobit, motivaţie, serie care presupune mişcarea şi cauza mişcării. Moţiunea, la FREUD, are o nuanţă pregnantă de mişcare internă,
637. MOXADRlL(M) Franţa—DCI Amoxapina • Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzazepinic de tip 2-cloro-11-(1-piperaziml)dibenz/b, f/M ,4/
oxazepină, cu acţiune antidepresivă, care se instalează rapid (absorbţie 90 de minute, T 1/2 — 30 ere), şi uşor sedativă. Indicat în depresiile exo- şi endogene. Nu se asociază cu IMAO şi nu se administrează în status postinfarct miocardic.
688. MOZAIC CORTICAL (cf. it. mosaico) • Este reprezentat de dinamica focarelor de excitaţie şi inhibiţie, la nivelul scoarţei cerebrale. I. P. PAVLOV descrie astfel mozaicul cortical : ,,atît procesul excitator, cît şi cel inhibitor execută o mişcare în scoarţa cerebrală, iradiind la început la o distanţă mai mare sau mai mică de punctul de origine şi concentrîndu-se apoi în acest punct. Prin concentrarea acestor procese, se ajunge la o localizare foarte fină a lor şi, datorită acestui fapt, întreaga scoarţă cerebrală se transformă într-un mozaic, în care se îmbină strîns, puncte de excitaţie şi de inhibiţie. Acest mozaic se formează şi se fixează, pe de o parte, ca rezultat ai luptei dintre procesele antagoniste de excitaţie şi inhibiţie, provocate direct de excitaţiile corespunzătoare venite din afară. Pe de altă parte, formarea lui se datorează unor raporturi interioare, şi anume inducţiei reciproce, în care un proces determină intensificarea altuia. Imaginînd plastic acest proces dinamic, PAVLOV îl compară .cu un joc de lumini şi umbre deosebit de complex şi spectaculos,	•	.
689^ MOBIUS<s> sindrom — sin. DIPLEGIE FACIALĂ CONGENITALĂ • Sindrom polimorf, cu transmitere ereditară, al cărui mecanism genetic ramine incert. Asociază modificări craniofaciale
(facies inexpresiv, fixitatea privirii) cu modificări scheletale, malformaţii privind membrele (sindac-tilie, picior strîmb) şi statura. Întîrzierea mintală este prezentă în grade variabile.
690.	MU — ritm EEG • Ritm electroencefalo-grafic din banda beta, descris de GASTAUD şi TERZIAN (1952), a cărui morfologie a sugerat şi denumirea (undele seamănă cu literele ,,m” sau ,,u” scrise legat). Are o frecvenţă de 7—11 c/s şi o amplitudine de 30—50 (xV. Apare la mai puţin de a şasea parte din subiecţii normali, mai ales în derivaţiile rolandice şi este blocat de activitatea motorie contralaterală. în mod fiziologic, apare la subiecţii care urmăresc ca spectatori o activitate motorie şi şi-o reprezintă mintal.
MU-ritm EEG
Diverse studii arată prezenţa ritmului „mu" în relaţie cu patologia anxietăţii, cu agresivitatea şi hiperemotivitatea (ARSENI şi ROMAN, 1986), precum şi cu o serie de afecţiuni psihosomatice (migrene, astm, coronaropatii, diskinezii, afecţiuni dermatologice). Mai este cunoscut şi sub denumirea de ,,ritm alfoid” sau ,,en arceaux”.
691.	MUCOPOLIZAHARIDE (cf. lat. mucus; gr. polys „mult” ; sakchar ,.zahăr”) • Elemente structurale aie ţesutului- conjunctiv, care au în compoziţia chimică hidraţi de carbon în combinaţie cu proteine.
Metabolizarea are loc la nivel lizozomal, în prezenţa unor enzime specifice, a căror absenţă ereditară — rară de altfel — induce acumularea lor în diferite ţesuturi şi organe, cu apariţia muco-pol i-zaharidozelor. în cadrul acestor afecţiuni, printre alte aspecte clinice, sînt^prezente deficitul mintal şi alte tulburări psihice. Întîrzierea mintală severă apare în sindroamele Hurler şi Scheie. Se mai semnalează tulburări de comportament majore, în sindromul San Filippo, în timp ce în sindromul Maroteaux-Lamy, inteligenţa este în limite normale.	...
692.	MUCOPOUZAHARIDOZE (cf. lat. mucus ; gr. polys ; sakchar) • Grup de boli genetice, înrudite biochimic şi clinic, dar deosebite din punct de vedere genetic, cu transmitere autosomal-re-
Mucopolizaharidoze ; Muftisenzonole
M u 11169
cesivă (exceptînd tipul I, unde transmiterea se face recesiv), caracterizate prin tulburarea metabolismului polizaharidelor, cu consecinţe asupra structurilor derivate din mezenchimul primitiv (cartilaje, oase, cornee, ţesutul reticular din plă-mîni, ficat, splină). în prezent, sînt mai bine individualizate următoarele şase tipuri de mucopolizaharidoze :
•	tipul 1 (sindrom Hurler) — sin. LIPOCON-DRODISTROF1E, PFAUNDLER(1^ boală, EL-LIS<B) boală ;
•	tipul II (HUNTER(S> sindrom) ;
•	tipul UI (SAN FILIPPO^8) sindrom) - sin. OLIGOFRENIE POLID1STROFICĂ ;
•	tipul IV (MORQUIO(s) sindrom) ;
•	tipul V (SCHEiE^s^ sindrom) — sin. UL-LRiCH-SCHElE(s) sindrom ;
•	tipul VI (MAROTEAUX-LAMY<s) sindrom)
-	sin. NANISM POLID1STROF1C.
Din punct de vedere clinic, mucopoiizaharido-^efe prezintă următoarele caracteristici: dismor-‘ism gargolic (facies grosolan, frunte bombată, rădăcina nasului ştearsă, narine lăţite, buze groase), redori articulare, cu limitarea mişcărilor, aspect de ,.gheară” al mîinilor, surditate, opacităţi corneene, nanism, deficit mintal variabil, hepato-splenomegalie, malformaţii cardiace.
•	celule Gasser în sînge şi celule Buchot în măduva osoasă, la tipurile I, II, III, V ;
•	granulaţii bazofile Adler sau Reily-Adier în citoplasma polinuclearelor, îa tipurile I, l\r V, VI şi inconstant, la tipul IV ;
•	craniostenoză, aspect de „cîrlig” al corpului vertebrelor toracafe, coaste late, eptfize osoase deformate şi neregulate, metacar-piene în formă de ,,căpăţînă de zahăr" (la tipul I) ; contrast între dezvoltarea capului femural şi cavitatea condiliană, deplasarea îr> valgus a colului femural, cu subluxaţia acestuia (la tipul IV) ; vertebre ,,în con”, şa turcească în ,,omega”, alterări epifizare (la tipul VI).
Prognosticul este grav, 1a tipurile l şi III ; la celelalte, evoluţia este mai îndelungată.
Tratamentul constă în medicaţie simptomatică, administrare de plasmă umană şi în intervenţii chirurgicale şi ortopedice corectoare.
693.	MULTISENZORIALE*11» halucinaţii (cf. at. multus „mult” ; sensus ,sensibilitate, percepere prin simţuri") - sin. POLISENZORIALE(H) haij-cinaţii • Asocierea mai multor halucinaţii, ltpercepţii fără obiect”, ,,receptate” pe mai multe canale senzoriale, afectînd uneori senzoriul ca întreg. Asocierile mai frecvente sînt: vizual-audi-
Tabel nr. LXXXI DIAGNOSTICUL CLINIC DIFERENŢIAL AL MUCOPOLIZAHARIDOZELOR
Caracteristici clinice	1 1	i II |	| III ]	J IV	! v	j
Vîrsta debutului (ani)	1-2	2-3	1-3	1-3	5— 6	1-3
Dismorfism gargolic	+ + +	+ + +	4-4-4-	+ + +	+ + +	+ -*- +
Cifoză	+ + +	+	—	+ + +	—	+ +
Mînă ,,în gheară”	+ + +	4-4-4-	—	+ + +	+ + +	—
Redori articulare	4- + +	4-4-4-	+	+	+ 4- +	+ '
Surditate	+ 4-4-	4-4-4-	4-4-4-	+	—	+ + +
Opacităţi corneene	+ + +	—	—	+ + +	+ + +	+ + +
Nanism	+ + +	4-4-4-	+	+	+	+ 4-4-
Deficit mintal	+ + +	+	4_4-4_	—	+	—
Hepatosplenomegalie	4_ 4 j_	4-4- +	+	—	—	+ + +
Malformaţii cardiace	4-4-4-	—	+	—	+	++
Intensitatea simptomesor :	+ + + + + +	crescută medie redusă				
Examinările paraciinîce evidenţiază :
•	excreţie urinară de mucopolizaharide acide (fracţiuni de condroitin-sulfat B şi heparin-sulfat, îa tipurile I, II şi V ; fracţiune heparin-sulfat, la tipul III ; fracţiune cherato-sulfat, la tipul IV şi condroitin-sulfat B, !a tipul VI);
tive, olfactiv-gustative, tactil-corporale. Asocieri mai deosebite, ca cele tactil-olfactive, se întîlnesc în cadrul halucinaţiilor genitale din psihozefe de involuţie, iar cele tactil-vizuale — în parazitozele halucinatorii.
Această falsă senzorialitate paralelă demonstrează, o dată mai mult, că obiectul halucinaţiei este
170/Mu
Mul ti sen zor ia ie^ iluzii ; Multum; Mulţime ; Munca
pseudorealitatea, „simţită” sub faţete diverse ca realitate. Prezenţa halucinaţiilor muitisenzoriale întăreşte credinţa bolnavului în realitatea percepută, efectul lor fiind, în acest sens, sinergie. Se înt'Hnesc în stări confuzionale, deliruri toxice, bufee deiirant-halucinatorii, psihoze de involuţie, intoxicaţii cu halucinogene.
De subliniat că, în această situaţie,, ca şi în cele experimentale de deprivare senzorială, subiecţii raporteză sentimentul de deschidere a canalelor senzoriale care sînt invadate, rînd pe rînd, de percepţii cu obiect inexistent.
694.	MULTISENZORîALEWiluzii-sin. MIXTE*1* iluzi ; POLI SENZORIALE^1) iluzii • Tulburări perceptive, care interesează concomitent mai mu'ţ analizatori şi care pot avea caracter fiziologic (iluzia lui Charpentier, a greutăţii) sau patologic (cel mai adesea, sub forma tulburărilor calitative de percepţie, unde se asociază auditivul cu vizualul, tactilul cu corporalul, olfactivul cu gustativul).
6-Vi. MULTUM^ RFG - DCI Ciordiazepoxid • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-2-meti!amî no-5-feni l-3H-1, 4-benzodiazepin-
4-oxid’, cu acţiune anxiolitică,' anticonvulsivantă şi miorelaxantă. Nu are efect hipnotic, fiind unul dintre cele mai râspîndite tranchilizante de zi. Industria noastră farmaceutică î! produce sub nu mei e de NAPOTON<M).
696,	MULŢIME (cf. lat. muitus ,,mu!t") • Noţiune care acoperă mas multe sensuri. în sociopsihologie, este o grupare a unui număr mare de indivizi, formaţiune pasageră, îndeplinind un rol funcţional temporar, care se menţine atîta timp cît persistă motivul pentru care indivizi diferiţi sub raportul vîrstei,, preocupărilor, culturii se află împreună, în calitate de participanţi la acelaşi eveniment. O concepţie limitată, neştiinţifică, despre mulţime a eiaborat-o Gustave LE BON, care consideră că, în interiorul mulţimii, eterogenitatea ar fi înăbuşită de omogenitate, de orientarea ideilor şi sentimentelor indivizilor într-un singur sens (comportamente anarhice, violente, destructive). Mulţimea poate adopta spontan anumite stări psihice prin mecanisme de conta-
giune spirituală (aşa apar, de exemplu, unele fenomene delirante colective).
697.	MUNCĂ • Activitate conştientă, prin care oamenii — în cadrul anumitor relaţii sociale — transformă obiectele şi substanţele din natură în bunuri necesare satisfacerii nevoilor lor de trai. Categorie centrală în teoria lui MARX, munca este interpretată de acesta într-o dublă perspectivă. Sub aspect economic, munca este „înainte de toate un proces între om şi natură, un proces în care omul mijloceşte, reglementează şi controlează prin propria sa activitate schimbul de substanţe dintre el şi natură”. Componentele simple ale muncii sînt obiectul muncii, mijloacele de muncă sau uneltele (formînd, laolaltă, mijloacele de producţie) şi forţa de muncă propriu-zisă a omuiui. Din punct de vedere filozofic, MARX interpretează munca drept matrice şi mode! ai praxis-uiui, în generai, dezvăluind cîteva dintre trăsăturile ei esenţiale :
•	Premisă ontologică a producerii şi reproducerii existenţei sociale, „munca este pentru om o condiţie de existenţă independentă de orice formă socială, o necesitate naturală eternă” ; cu toate acestea, întrucît se desfăşoară ia un nive! concret de dezvoltare a forţelor de producţie şi în cadrul unor relaţii de producţie concret determinate, munca nu este o esenţă metafizică, atemporală, ci o realitate istorică.
MARX consideră munca drept modalitate definitorie de raportare a omului faţă de lume, datorită caracterului său teleologic, prin care se deosebeşte calitativ de adaptarea la mediu a celorlalte vieţuitoare ; anticipînd mintal rezultatul acţiunilor sale, subiectul muncii este singura fiinţă care modifică, în mod premeditat, conştient, cadrul său ambietal, transformîndu-1 în conformitate cu trebuinţele sale. Georg LUKĂCS a acordat o atenţie deosebită caracterului teleologic al muncii, analizînd pe larg raportul dintre subiect şi obiect mediat de muncă şi consecinţele acestei medieri în sfera libertăţii şi a finalităţii — atribute ontice, specifice umanului —, argumentînd ideeacămunca reprezintă modelul oricărei practici sociale şi, de aceea, categoria centrală a ontologiei existenţei sociale.
Transformînd activ obiectul muncii, omul se transformă, totodată, pe sine, dezvoltîndu-şi atributele caracteristice ; de aceea, munca reprezintă principalul factor de umanizare în procesul antro-pogenezei şi ai sociogenezei. Ea determină saltul de la natură la cultură, prin crearea premiselor biologice ale hominizării (dezvoltarea mîinii, a simţurilor, a creierului etc.), prin impunerea comunicării articulate şi dezvoltarea capacităţilor cognitive aie inteligenţei umane. Conştiinţa se constituie ca o componentă ideală, necesară în procesul muncii, în unitate indisolubilă cu activi-
Munca ; Murcil(M) ; Murelax<u) ; Murphy Gardner
Mur/17î
tatea materiala, prin care imaginile mintale se obiectivează.
Afectmd conştiinţa fa diversele ei niveluri, boala psihică implică transformări, tranzitorii sau de durată, mai uşoare sau mai grave, şi în atitudinea pacientului faţă de procesul muncii. Astfel, aceasta diferă după tipul de suferinţă, constituind nu doar un îndreptar diagnostic, ci şi un mod de expresie a psihopatologiei la nivelul unei relaţii socialo de cea mai mare importanţă.
•	Dizarmonicii de tip ,,slab”(astenici, psihasteniei, depresivi, schizoizi) supraevaluează munca, propriile, lor rezultate fiind privite nu prin prisma produsului finit, ci prin aceea a efortului depus, perceput subiectiv ca foarte accentuat.
•	Dizarmonicii de tip ,,excitabir (impulsivi, explozivi border-line, isterici, distimici), fără să aibă o. atitudine negativă faţă de muncă, pot avea dificultăţi de adaptare la aceasta, o pot percepe ca pe un sistem de constrîngere şi, consecutiv, caută deseori „eliberarea”. Se adaptează greu muncii în colectiv, pe care îl perturbă prin tulburările lor de comportament.
•	Dizarmonicii de tip paranoiac, în permanenta lor tendinţă de supraevaluare, pot — în raport cu specificul activităţii — să desfăşoare o muncă îa care să adere cu pasiune (devenind mici tirani ai colectivelor pe care le conduc) sau, din contră, să se considere victimele unor permanente persecuţii (planul profesional este terenul de elecţie).
•	Dizarmonicul antisocial, prin lipsa de orizont etic şi- moral, în absenta reperelor unui sistem axiologic social se află cel mai adesea în opoziţie cu activităţile coerente, este ,,certat cu. munca” respingînd-o, ca de altfel şi pe celelalte valori sociale.
•	în nevroze, nu se poate vorbi de o atitudine particulară faţă de muncă, dar trebuie subliniat că multe din manifestările de tip neurastenic sînt rezultatul unor suprasolicitări în raport cu posibilităţile individului. Există şi posibilitatea ca la baza conflictului intrapsihic să stea raportul dintre realizările şi aspiraţiile individului, sau cel dintre acestea şi posibilităţile sale.
•	În psihoze, problema raportului individ-mun-că social utilă este pusă diferit în ceea ce priveşte psihozele afective şi cele disociative.
în psihozele afective, atitudinea faţă de muncă este distorsionată de tulburările majore din planul emoţionai, pentru maniacali supraevaluarea posibilităţilor, lipsa de coerenţă în activitate, atitudinea ludică, fiind la fel de tipice cum sînt pentru depresivi autodevalorizarea, incapacitatea de inserţie în activitate, sentimentul neputinţei etc. Trebuie subliniat că, odată cu corectarea polarităţii afective, se revine ia o atitudine corectă faţă de muncă care nu diferă de cea a grupului social din care bolnavul face parte.
în psihozele schizofrenice, atît contactul cu realitatea cît şi capacitatea propriu-zisă de a desfăşura o activitate socială se deteriorizează. Atitudinea faţă de muncă suferă acelaşi proces de distorsiune pe care sistemul delirant îl introduce şi faţă de alte modele coerente social. Totuşi, în afara episoadelor acute şi a remisiunilor cu defect apatoabuiic major, nu se poate vorbi de o specificitate a schizofreniei privind atitudinea faţă de muncă, putîndu-se însă sublinia o scădere a posibilităţilor individului şi, de obicei, o „cobo-rîre” pe scara socială, la nivelele în care poten-ţiajul restant permite o integrare mai limitată.
în paranoia, constituirea unui sistem delirant poate interfera cel mai adesea cu activitatea individului, care va fi neglijată în favoarea preocupărilor prevalenţiale legate de acesta. Munca individului se restrînge la un mod de punere în valoare a sistemului în care figura centrală o reprezintă bolnavul care îşi canalizează toată capacitatea de efort în demonstrarea ,,cauzei” demne de lupta sa.
Oiigofreniile reprezintă o categorie aparte în care problema atitudinii faţă de muncă trebuie luată în discuţie nu atît din punct de vedere al individului, cît din cel a! posibilităţii societăţii de a oferi un sistem coerent şi adaptat de inserţie acestor indivizi.
Munca a fost acreditată de unii clinicieni ca avînd virtuţi terapeutice, prin aceasta ei înţele-gînd de fapt reinserţia individului în comunitate prin microgrup, fiind greu de conceput modul în care o activitate solitară ar putea influenţa pozitiv evoluţia unei boli. Ergoterapia reprezintă în acest sens nu o metodă de producţie limitată la posibilităţile individului, ci un mod de reinser-ţie a acestuia în sistemul de valori sociale.
698.	MURCIL<m) SUA •Tranchilizant, derivat
sin.
benzodiazepinic —NAPOTON(M) România.
699.	MURELAX,m) Austria - DCI Oxazepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-c!or-1,3-dihidro-3-hidroxi-5-fenil-2H-1,4-benzo-diazepină, cu acţiune identică cu a diazepamuiui, fiind un metabolit al acestuia, fapt care permite realizarea unei concentraţii plasmatice mai rapide (4 ore). Acţiunea sa este sedativ-anxiolitică, hipnotică, moderat miorelaxantă şi simpaticoSitică. Industria noastră farmaceutica îl produce sub numele de OXAZEPAM<m).
700.	MURPHY Gardner (1895-1979)* Psiholog american. Din 1952, este director al Fundaţiei Menninger şi consilier al guvernului indian pentru probleme educaţionale şi culturale. Ocupă o serie de funcţii oficiale în organismele ştiinţifice americane. Se preocupă de aspectele biosociaie ale personalităţii, arătînd interdependenţa lor şi
1 72; Mu r
tAurray Henri; Muscarinâ ; Muscotai(M) ; Musitant(1J)
făptui că biologicul este temelia pe care se construieşte psihismul, ca parte a unei adevărate structuri organism-mediu. Dezvoltarea personalităţi' se realizează, după acest autor, în trei etape : integrare nediferenţiată, diferenţiere funcţională, integrare.
Acest psiholog eclectic susţine, în unele dintre lucrările sale, şi o serie de teze asupra existenţei unor experienţe paranormale şi parapsihologice, care ar putea releva anumite aspecte ale personalităţii. Dintre lucrările sale cităm : ,,Psihologie socială experimentală" (1937), ,,Personalitatea" (1967), ,fPotenţialităţile umane" (1975).
701.	MURRAY Henri (1893-1987) • Unul dintre cei mai cunoscuţi psihologi americani, devenit celebru ca autor al testului TAT. MURRAY a fost om de ştiinţă cu o formaţie profesională foarte variată (medic generalist, chirurg, biochi-mist, embriolog), fapt care i-a permis acumularea unei vaste experienţe în cercetare, dezvoltîndu-i un ascuţit simţ ai observaţiei, dar şi deprinderea de a analiza în profunzime fenomenele cercetate.
Henry Murray
Contactul cu psihologia l-a făcut prin intermediul psihanalizei. în 1929, a fost numit şeful Clinicii de psihologie a Universităţii Harvard. în această calitate, dar şi în aceea de profesor de psihologie clinică la aceeaşi universitate (1948—1962), avînd sprijinul colaboratorilor şi studenţilor săi, MUR-:RAY îşi elaborează teoria asupra personalităţii,
expusă în lucrarea ,.Explorarea personal ităţi i” (1938), care-şi păstrează, în mare parte, actualitatea nealterată. Sistemul personologic ai lui MURRAY, cum mai este denumită teoria sa, se caracterizează prin existenţa a trei elemente :
•	presiunea (forţă exercitată de mediu asupra individului) ;
•	trebuinţa (forţă motivaţională internă) ;
•	tema (combinaţia dintre presiune şi trebuinţă, care configurează însăşi viaţa psihică).
MURRAY a identificat şi a clasificat peste 30 de trebuinţe, care sînt elementele cele mai cunoscute ale teoriei sale (trebuinţa de realizare, de agresiune, de afiliere etc.). Pentru evaluarea conceptelor sale teoretice, MURRAY a fo-losit un larg evantai de procedee, dintre care cel mai important este testul proiectiv TAT. Sistemul personologic al lui M JRRAY a găsit o largă aplicabilitate, nu numai în activitatea clinică, dar şi în problemele psihologice ale industriei şi comerţului, constituind, totodată, sursa elaborării unor noi teorii sau instrumente de măsură.
702.	MUSCARINĂ • Amină cuaternară cu absorbţie digestivă redusă, izolată din ciuperci otrăvitoare (Amanita muscaria etc.), de la care derivă şi denumirea alcaloidului. Ingerată, muscarina este deosebit de toxică, semnele intoxicaţiei fiind : greţuri, vărsături diaree, vasodilataţie, tahicardie reflexă, transpiraţii, hipersalivaţie şi broohocon-stricţie.
Alcaloizii originari au fost utilizaţi în identificarea subtipurilor de receptori pentru acetil-colină (receptori'muscarinici şi nicotin id).
*	703, MUSCARINICE - substanţe - sin. M-CO-
LINOMIMETICE-—>PARASlMPATICOM1M£TiCE.
704.	MUSCOTAL<m) Franţa — DCÎ dormeza-nona • Miorelaxant cu valenţe anxiolitice, de tip 2*(p-ciorofenil)tetrahidro-3-metil-4H -1, 3-tiazin--4-onâ 1,1-dioxid, considerat drept primii! miorelaxant ,.adevărat". Indicat în nevroze motorii (crampe musculare, torticolis, spasme musculare), acţiunea sa anxiolitică fiind complementară. Nu are practic contraindicaţii.
705.	MUSITANT(D) delir (cf. lat. mussitare ,,a mormăi") — sin. CARFOLOGIE • Delir oniric grav, însoţit de agitaţie psihomotorie dezorganizată, de aspect elementar (pendulări ale capului, frecarea mîinilor, mişcări de apucare, tremurături, mişcări carfologice). Limbajul este complet de-structurat, reducîndu-se la o bolboroseală incoerentă.
Circumstanţele etiologice ale acestu< delir sînt mai ales organice, iar dintre acestea, ce ie toxice se află pe prim plan.
706.	MUSITAŢIE (cf. lat, mussitatio ,,mormăia-lă") • Mişcări pe care subiectul le execută cu
Musofobie<'F) ; Mustabon'}IC) ; Mutaţie ; Mutilare
*î
Mut/173
buzele şi cu limba, ca şi cînd ar vorbi, dar fără producerea de cuvinte articulate. Adeseori, tra-’ duce un mecanism conversiv isteric. Uneori se ’ produc sunete articulate, dar intensitatea lor este foarte slabă, şoptită (prezentă, de asemenea, în isterie şi depresii).
707.	MUSKEL TRANCOPAL<5I) RFG • Miore-
sin.
Jaxant cu valenţe anxiolitice ->MUSCOTAL(M*
Franţa.
708,	MUSOFOBIE<f) (cf. lat. mus „şoarece” ; gr; phobos ,.frică”) • Teamă iraţională, nejustificată/-da şoareci, declanşînd comportamente de
1 v f
O';
/
apărare, evitare. Se manifestă frecvent, fără a c -încadra într-un corolar psihopatologic, la femei, în patologie apare asociată, de obicei, fobiilor faţă de animalele mici, în psihastenie, nevroza obsesivo-fobică.
709.	MUSTABON<mc) Olanda# Produs terapeutic care conţine două medicamente tipizate, cu acţiune diferită, care se complementează :
•	AMITRIPTILINA<M) — timoleptic, derivat dibenzocicloheptanic ;
•	P£RFENAZINA^1} - neuroieptic, derivat fenotiazinic.
Are acţiune antidepresiv-sedativă.
Există, în practica curentă, numeroase preparate
combinate de acest gen :
MUTABASE<MC)	Spania
MUTABON-A(mc)	Mexic
MUTABON ANSIOLIT!CO(mC3 Italia MUTABON ANTIDEPRESS<MC) italia MUTABON-D(MG)	Portugalia
MUTABON-FfMC)	Olanda
MUTABON FORTE<MC)	Italia
MUTABON MITE<mc)	Italia,
710.	MUTACISM (cf. lat. mutus „mut")# Refuzul de a vorbi este un mutism deliberat, voluntar. Se poate întîlni la normali, în special la tinsri, ca manifestare de protest, de opoziţie, sau ca atitudine de supraestimare a valorii propriei persoane. Poate fi rezultatul unei tendinţe simulatorii, al cărei eşec este determinat de factorul timp. Neîncrederea, reticenţa, protestul pot determina mutacismul din stările delirante, iar opoziţionismul, nemulţumirea — în oligofreoii şi demenţe. Se mai întîlneşte la personalităţile schizoide şi în schizofrenie.
lîi.711. MUTANXION^IC) ; MUTAS°UNE<5IC)
Franţa~~>’MUSTABON<MC) Olanda.
712.	MUTAŢIE (rf. lat. mutatio „schimbare”) • Apariţie bruscă a unui caracter genetic nou. Mutaţiile genetice apar spontan sau pot fi induse artificial. Mutaţiile cromozomiale se datorează unor aberaţii cromozomiale, ca structură sau număr.
Unii biologi acordă mutaţiilor o importanţă fundamentală în procesul evoluţiei, socotindu-le drept principala sursă de variaţie a speciilor. Principalele tipuri de mutaţii sînt :
•	mutaţia calitativă — la nivelul genelor structurale se produce o modificare a expresiei fenotipice a genelor interesate ;
•	mutaţia cantitativă — la nivelul genelor de control cantitativ, reglatorii şi operatorii ;
•	mutaţia incompletă — mutantul rezultat păstrează unele elemente ale expresiei fenotipice ;
•	mutaţia patogenă — declanşatoare a unor procese tumorale, malformaţii etc.
713.	MUTILARE (cf. lat. mutilare ,,a mutila, a ciopsrţi") • Acţiune de vătămare, rănire, a unei (unor) părţi a (ale) corpului, soldată cu deformarea regiunii respective, produse fie accidental, fie voluntar (de către o persoană asupra alteia). Cînd este efectuată voluntar, ea pare a fi o manifestare a „instinctului de .agresivitate şi distrugere" (POROT). Aceste agresiuni apărute în perioada copilăriei şi manifestate, de obicei, faţă de animale îmbracă două aspecte : primul este acela al „inconştienţei” copilului, al lipsei lui de cunoaştere şi de discernămînt (el încearcă să „dezmembreze” un animal, aşa cum face şi cu o jucărie, fără a avea intenţia de a face rău, nereali-zînd încă diferenţa) ; cel de-al doilea aspect este cei a' cruzimii manifestate-faţă de animale, în dorinţa de a le vedea suferind (conturînd existenţa unor posibile trăsături de structurare dizar-monică a personalităţii).
Aceeaşi acţiune, produsă de către un adult în mod voluntar, poartă amprenta patologicului (nu ne referim la cazurile existente în societăţile primitive, la care mutilarea duşmanului este o „lege
174/Mut
Mutism ; Mutism ckineiid; Mutism electiv
¥
a răzbunătorului”). Mutilarea victimei, înainte sau după ce a fost ucisă, este caracteristică pentru crimele făcute de alcoolici şi epileptici. Sadicii, perverşii sexuali manifestă uneori o cruzime deosebită faţă de partener, mutilarea acestuia producîndu-le satisfacţie.
714.	MUTISM (cf. fr. mutisme : vezi lat. mutus
—	sin- ALOG1E • Suprimare temporară şi bruscă a comunicării verbale, în mod voluntar sau nu, în absenţa oricăror leziuni nervoase centrale sau periferice, sau ale aparatului fonator.
Pentru a putea eticheta ca atare o asemenea manifestare clinică, este obligatoriu ca subiectul să fi folosit anterior limbajul. Mutismul involuntar sau semivoluntar poate să nu prezinte nici o semnificaţie patologică, în cazul în care apare tranzitoriu, în situaţii de trac la subiecţii emotivi sau anxioşi. în cazul psihozelor, semnificaţia este însă alta. Vom încerca unele explicaţii :
*	în delirurile acute — poate apărea drept urmare a stării de epuizare totală pe care o conferă percepţia halucinaţiilor ;
•	în catatonie — pare a fi expresia negativismului ;
*	în delirurile cronice — este, de obicei, expresia reticenţei şi a ostilităţii ;
•	în melancolie — este, de obicei, urmarea durerii morale ce domină ansamblul fiinţei ;
#	în stările confuzionale — este urmarea dezorientării temporo-spaţiale ;
•	în demenţe — poate fi explicat prin toate mecanismele, în sensul intervenţiei a cîte ceva din fiecare sau a unuia singur dintre
■ ele.
Mutismul ca atare, apărut în condiţiile de mai sus, nu beneficiază de nici o terapie specifică ; el se va ameliora sau va dispărea, în funcţie de rezultatele terapiei în afecţiunea de bază, care a generat simptomul.
715.	MUTISM AKlNETIO*) sindrom (cf. fr. mutisme : vezi lat. mutus ; gr. okinetos ,,Snobii”) • Asocierea mutismului şi a akineziei, cu tulburări-ale stării de conştiinţă, blocajul întregii activităţi psihomotorii voluntare şi a funcţiilor senzitive şi senzoriale, suprimarea mecanismelor instinctuale ale emoţiei, indiferenţă totală. Subiectul este inert, reacţionează tardiv sau nu răspunde deloc la stimulul psihosenzorial, dar păstrează o stare de veghe aparentă, urmărind cu privirea actele persoanelor din ambianţă.
Sindromul este declanşat brusc de e'nohi intense, şocuri psihice sau este urmarea unei agresiuni severe asupra encefalului, realizată traumatic» vascular, tumora! sau inflamator, atunci cînd aceste circumstanţe etiologice afectează integritatea sistemului reticufar activator ascendent.
716.	MUTISM ELECTIV (cf. fr. mutis rr . vezi iat. mutus ; lat. eligere „a alege”) • Tl'L, i ore de comunicare întîlnită în clinica neurcLilnii-trică
infantilă, descrisă sub acest nume de M. TRAMER (1934). Principalele trăsături clinice sînt :
•	refuzul permanent de a vorbi, în orice situaţie socială, inclusiv la şcoală ;
•	capacitatea de a înţelege limbajul vorbit :
•	posibilitatea normală de a-vorbi ;
Mutism psihogen ; Mutitate
Mut/175
•	absenţa altei afecţiuni mintale sau somatice (criteriu adăugat de SPITZER şi colabora-
to r î \ X,
Copiiu! care prezintă această tulburare comunică prin gesturi, prin mişcări ale capului, prin scurte silabe şi interjecţii. Deşi în general aceşti copii au bine însuşit limbajul şi capacitatea de a-l folosi, se fntîlnesc şi cazuri în care mai există dificultăţi da pronunţie, care nu justifică însă în nici un caz refl»zul de a vorbi.
Unele studii epidemiologice (FUNDUDIS, 8ROWN£ au găsit o incidenţă de 0,33—0,8°/00 la copiii în v-rtsă de şapte ani, cu o repartiţie egală intre cele două sexe.
Etiopatogenia acestei tulburări pare să fie legată mai ales de patologia familială (SILVER, 1985) : conflicte de cuplu, folosirea tăcerii ca pedeapsă, tiiperp.rotecţie familială etc. Se notează, de asemenea, apariţia mutismului electiv la copiii emigranţilor ?n ţări în care se vorbeşte altă limbă. Sînt menţionate, în unele studii psihologice,-prezenţa conflictului nevrotic şi regresia la stadiul anal a! dezvoltării (lucru subliniat şi de apariţia concomitentă a enurezisuiui la unii dintre micii pacienţi),
în 1980, T. HEYDEN împarte mutismul electiv în patr u subtipuri :
•	mutism simbiotic
•	mutism datorat fobiei de a vorbi
•	mutism reactiv
•	mutism pasiv-agresiv.
Deşi această tulburare este tranzitorie, se impune totuşi stabilirea unui diagnostic diferenţial, mai aie* cu psihozele copilăriei, unde poate apărea ca semn a! autismului infantil sau al episodului depresiv major, cu debut precoce. Participarea afectivă normală în comunicarea nonverbală din mutismul electiv este, în astfel de cazuri, absentă. Circumstanţele organice şi întîrzierile în dezvoltare trebuie, de asemenea, excluse obiectiv, uneori familia „ecranînd” o severă întîrziere reală. Tratamentul este psihanalitic, putîndu-se adăuga terapiile comportamentale şi hipnoza, terapia familiei.
717,	MUTISM PSIHOGEN - sin. MUTISM VOLUNTAR• Suprimare a comunicării verbale, realizată voluntar de către subiect, în funcţie de situaţia creată, pe care el o consideră nefavorabilă iui, atitudinea aleasă reprezentînd o formă de protest şi opoziţie sau de ieşire din situaţie. Copiii î! utilizează uneori sub formă de protest şi opoziţie, manifestîndu-şi dezacordul, în lipsa altei cai de răspuns ; reacţia are caracter pasager şi nu. necesită nici un fel de terapie. în cazul adultului, mutismul voluntar îşi găseşte locul, de obicei, în drama isterică, unde se doreşte un scop care, deşi este precis la început, se diluează prin sofisticarea căilor de obţinere.
Mutismul isteric poate fi total sau parţial, excesiv acompaniat de mimică sau gestică ori, dimpotrivă, asociat cu o ,,caricatura akineticâ" ; în cazul celui parţial, se apelează cel mai des la tonalitate, monotonie sau înlocuirea cu un limbaj cvasi-in-teligibil.
Oricare ar fi forma de manifestare, conţinutul este uşor de evidenţiat, iar atunci cînd ,,rolul este jucat de un maestru”, reflexul cohleo-palpebral aduce lumina necesară.
Metodele psihoterapeutice îşi găsesc utilitatea în rezolvarea acestor „severe” cazuri.
718.	MUTITATE (cf. fr. mutite : vezi lat. mutus)
•	Imposibilitate de a vorbi, rezultată în urma lezării zonei corticale a limbajului şi/sau a organelor fonatoare, asociată sau nu cu leziuni ale aparatului auditiv.
Pentru delimitarea nosologică, este necesară diferenţierea mutităţii de mutism, prima rezuf-tînd în urma unor afecţiuni organice (leziunea corpului calos, a sistemului reticulat activator ascendent), precum şi de mutacism, care este rezultatul unui mutism deliberat.
în cadrul mutităţii, se disting : audimutitatea şi surdomutitatea (apărute în perioada copilăriei), mutitatea adultului şi a bătrînului.
Audimutitatea reprezintă tulburarea limbajului fără leziuni auditive (sau cu leziuni uşoare) şi intelect aproape normal sau uşor retardat, putînd exista anumite deficite lacunare. Vorbirea spontană este aproape imposibilă, repetarea unui cuvînt conduce la emiterea unor monosilabe repetate ; pronunţarea cuvintelor plurisilabice, citirea şi scrisul sînt imposibile ; înţelegerea limbajului vorbit este normală. După reeducare, persistă dislexia. Auzul este normal. Din punct de vedere neurologic, se pot depista sindrom piramidal (rar) şi, mai frecvent, paratonii, smcinezii, aproape întotdeauna existînd şi o apraxie ideo-mo-torie. Personalitatea va fi grevată, în dezvoltarea ei, de sentimentul de inferioritate, reacţia faţă de defect putînd conduce la tulburări de comportament cu iritabilitate, impulsivitate, fugi, delinc-venţă.
AjURlAGUERRA şi colaboratorii delimitează, în funcţie de complexitatea tulburării limbajului, trei forme de audimutitate :
•	audimutitatea dispraxică — în care, îa dificultatea de articulare, se adaugă tulburări ale aspectului structural al limbajului, cu agramatism, sărăcirea vocabularului, dif-cu'-tatea de înţelegere a concepţiilor abstracte, intelect deficitar, la care se pot asocia dispraxii buco-linguo-faciale ;
•	audimutitatea cu tulburări prevalente ale organizării temporale — cu imposibilitate de menţinere a unui ritm, dar cu capacitate de structurare spaţială ;
176fHut
Mutitate ; MuzicalelH') : Muzicogenâ — epilepsie ; Munchausen^
•	audimutitatea cu tulburări de percepţie auditivă — cu dificultate de organizare fonetică a valorii semantice a semnelor sonore, cu intelect normal şi bună integrare socială.
in etiologia audimutităţii sînt incriminaţi, pe lingă factori ereditari (predominanţi la sexul masculin), şi factori perinatali (leziuni cerebrale, ce determină şi alte tulburări praxice). Surdomu-titatea poate fi congenitală sau, mai frecvent, dobîndită, în cursul primei copilării. în cea congenitală (datorată unor embriopatii, intoxicaţii, rubeolă în timpul sarcinii), există o surditate de percepţie ; cea dobîndită este consecinţa traumatismelor obstetricale, icterelor nucleare, medi-caţiei ototoxice, fiind de obicei, însoţită şi de alte tulburări, a căror gravitate depinde de etio-logie (cecitate, convulsii, retinită pigmentară întîrziere mintală etc.).
în surdomutitate, vorbirea spontană este aproape imposibilă sau redusă la sunete compensatorii. Tot compensator, există o mimică, gestică, extrem de bogată, înţelegerea limbajului vorbit fiind imposibilă înaintea reeducării. Prin reeducare, devin posibile scrisul şi cititul. Există şi pot persista, după reeducare, tulburări în articularea cuvintelor. Depistarea precoce a surdo-mutităţii conferă o îmbunătăţire considerabilă a prognosticului, prin intervenţie medico-educa-tivă ce poate ameliora vorbirea cu rezultate mult mai bune decît în cazul audimutităţii, în care prognosticul rămîne mai rezervat.
Mutitatea la adult şi bătrîn, se rezumă la diverse forme de afazie şi anartrie. Ea poate apărea în paralizia pseudo-bulbară, în stările demenţiale.
integrarea socială a subiecţilor cu audi- sau surdomutitate se poate face în condiţii speciale, după o perioadă de reeducare, reprofilare profesională, în anumite colectivităţi, protejate şi controlate medicosocial. Dezvoltarea personalităţii acestor indivizi va fi profund marcată de handicap, astfel încît ei vor deveni retraşi, izolaţi, introverţi, iritabili, irascibili, impulsivi (neputînd riposta verbal într-un conflict, ei pot deveni agresivi), cu o psihologie aparte, defectul lor vtzibiL menţinîndu-i mereu izolaţi de cei normali. în cazul în care tulburările de comportament duc la devieri delictuale, din punct de vedere medico-legal se consideră, în generai, că discernămîntul acestor subiecţi este diminuat.
719.	MUZICALĂ — epilepsie (cf. lat. musica
sin.
,,muzică” ; gr. moaşa „muză")----------> MUZiCOGE-
NĂ — epilepsie.
720.	MUZICALE*11) halucinaţii# Halucinaţii auditive care pot îmbrăca fie aspectul unor sonorităţi sumare, cu caracter stereotip (ritmuri melodice, sunet de clopot, fluierături), fie un aspect
mai complex, cu o organizare structurală în terne muzicale. Ele pot antrena şi modificări comportamentale, în sensul că subiectul halucinant se.poate erija în dirijorul acestor „simfonii imaginare”.
721.	MUZICOGENĂ — epilepsie (cf lat. musica,
gr. mousa ; gennan „a naşte”)# Formă de epilepsie descrisă iniţial de I. MERjEEVSKI	in-
clusă în grupa epilepsiilor reflexe. O serie de autori (HOFF, PIOTROVSKI, WEBER) au arătat că această formă este legată de leziuni cerebrale difuze, localizate, în special, în zona temporală. Crizele sînt precedate, în mod caracteristic, de o aură sonoră şi au un caracter polimorf, nespecific. Această formă de epilepsie a fost denumită astfel de H. GASTAUD, în 1973.
722.	MUZICOLEPSIE (cf. lat. musica, gr. mp,ssa ;
sin.
gr. lepsis „criză”) ------> CRITCHLEY^' sin-
drom.
723.	MUZICOTERAPIE (cf. lat. musica, gr. rnou-
sin.
sa; therapeia „îngrijire”)----> MELOTERAHE.
724.	MULLERS semn • Unicul „semn .optativ’’ al sindromului subiectiv tardiv posttraurnatic, constînd în dilatarea vaselor timpanului.
725.	MUNCHAUSEN^ sindrom (MUNCHHAU-SEN Karl Friedrich Hieronymus Freiherr — 1720
—	1797 — ofiţer cavalerist german. în cursul carierei sale militare, întreprinde o serie de călătorii şi misiuni în Turcia şi Rusia, despre care uitenor, retras Ia Hanovra, relatează cu lux de amănunte, dar şi cu exagerări, ţinînd de structura sa particulară de personalitate. Scriitorul Rudolff Ench RASPE îl transformă în personaj literar — modi-ficîndu-i numele prin renunţarea la unul din cei doi „h” —, realizînd o serie de povestiri cu carac-
Gustave Do re
ter fantastic, ce s-au bucurat de un deosebit succes) • Denumire dată unui complex simptomatologie, constînd din simularea unei afecţiuni-medicale sau chirurgicale, avînd un tablou clinic
Munchausen^ sindrom : elemente definitorii
Mun/177
extrem de polimorf, plin de dramatism, de spectacular, avînd drept scop internarea. Dramatismul şi teatralismul, care se vor (şi uneori chiar sînt) convingătoare, l-au determinat pe ASHER în 1958, să dea acestui sindrom numele vestitului baron MONCHAUSEN. Este vorba de subiecţi tineri, de obicei sub 30 de ani, mai frecvent bărbaţi decît femei, avînd, în general, o profesiune paramedi-cală, nemtegraţi familial şi profesional, care îşi petrec existenţa în peregrinări dintr-un spital în altul. Debutul se produce după o internare pentru o afecţiune reală. Simptomatologia pe care bolnavul o acuză este de un dramatism spectaculos, deosebit, dînd impresia unei urgenţe medicale sau chirurgicale, care necesită intervenţie rapidă şi radicală ; tabloul simptomatologie pe care îl acuză subiectul depinde de cultura sa generală şi medicală, dar şi de valoarea de simbol pe care el o atribuie organului incriminat. Prezentarea bolnavului la medic se face de urgenţă, de obicei, noaptea. Pentru a convinge de „realitatea suferinţei sale”, subiectul acceptă investigaţii oricît de riscante sau dureroase, chiar intervenţia chirurgicală (aceşti subiecţi au multiple cicatrice, .operaţii, fapt care le-a atras denumirea de „chirurgomani”). Dacă se poate vorbi de o ,.aptitudine mitomanică”, atunci aceasta atinge apogeul. .în sindromul Munchausen : discursul subiectului este alcătuit din amintiri eronate sau falsificate; idei delirante, minciuni, frizînd pseu-dologia fantastică, prezentate cu un dramatism care, prin însăşi intensitatea sa, relevă neveridici-tatea. Reies astfel clar trăsăturile personalităţii isterice. Important este faptul că în acest tip de isterie, subiectul este conştient că simptomele pe care el le,prezintă medicului nu sînt reale, sînt deci minciuni şi nu conversii ; pe de altă parte, el opune acelei ,,belie indifference” a manifestărilor isterice, o angajare deplină în acuzele enunţate.
încadrarea nosologică a acestui tip de afecţiune este dificilă : unii autori îl încadrează în categoria psihozelor, iar alţii, în personalitatea dizarmonică de tip schizoid, tulburarea comportamentală putînd ajunge pînă la conduite antisociale, reacţii impulsive, omucideri, toxicomanie. Faţă de medici, atitudinea acestor subiecţi este ambivalenţă : doresc să le atragă atenţia, să fie îngrijiţi, dar manifestă, totodată, o ostilitate vădită faţă de cadrele medicale, ceea ce în viziune psihanalitică ar releva trăirea în faţa medicului a conflictului parental. în ceea ce priveşte motivaţia acestui comportament, explicaţiile sînt multiple, înce-pînd cu toxicofilia, evaziunea prin hospitalism faţă de urmăriri penale sau, pur şi simplu, necesitatea de a avea un adăpost (aşa cum s-a arătat, aceşti subiecţi nu au familie, domiciliu stabil), dar şi dorinţa de a fi în centrul atenţiei medicale şi a celorlalţi pacienţi, de a putea stîrni admira-
ţia” unui auditoriu credul, dobîndindu-şi astfel un sentiment de superioritate, Aceste motivaţii, aparente sau reale, conduc în final la un comportament autodistructiv, prin multitudinea intervenţiilor chirurgicale, a polipragmaziei medicamentoase, a investigaţiilor cu risc crescut.
Acest diagnostic nu se aplică subiecţilor a căror discurs şi acte sînt urmare a suprasimulaţiei, diferenţierea fiind strict necesară.
Recent (1985), N. SUSSMAN şi S. MYLER au sintetizat caracteristicile (elementele definitorii) aie acestui sindrom :
•	intervenţia subiectului în timpul diagnosticării în sprijinul presupusei sale afecţiuni ;
•	documentarea subiectului, prealabilă internării, cu sofisticarea relatării suferinţelor sale ;
•	străbaterea unor distanţe considerabile, în vederea spitalizării în diferite oraşe, ţări şi chiar continente (distanţele cresc odată cu ,,severitatea” bolii) ;
•	pseudologia fantastică însoţeşte relatările subiectului, care, cu cît deconcertează auditoriul, cu atît inventează noi simptome, mai uluitoare, precum şi antecedente patologice deosebit de dramatice, din viaţa proprie sau a rudelor apropiate ;
•	impostura este frecventă, subiecţii atribuin-du-şi acte de eroism şi identităţi ale unor personaje celebre ;
•	automutilarea este frecventă, în scopul simulării unor boli deosebit de grave, şi poate fi
. însoţită de autoinfectare ;
•	indiferenţa la durere şi pericol, atunci cînd este vorba de folosirea unor procedee medicale neplăcute sau cu grad de periculozitate ridicat ;
•	abuzul de medicamente, întîlnit în mai mult de jumătate din cazuri (în special de analgezice) ;
•	izolarea socială, provocată de incapacitatea de a susţine contacte sociale, spitalizările fiind caracterizate prin lipsa de vizitatori ;
•	versatilitatea simptomatologiei ;
•	evidenţierea unor leziuni iatrogene provocate de explorările invazive anterioare, Ia care s-a recurs sub presiunea plîngerilor deosebite din spitalizările anterioare ;
•	ostilitate şi furie violentă, atunci cînd cererile de tratament specific şi, mai ales, de explorare nu sînt satisfăcute ;
•	manipularea simpatiilor personalului medical şi agresivitate crescută faţă de ceilalţi pacienţi ;
•	nerespectarea prescripţiilor medicale, considerate decepţionante şi insuficiente ;
•	confruntarea cu evidenţa absenţei unei patologii duce la schimbarea spitalului, sugerarea unei terapii psihiatrice fiind ferm respinsă.
12 - c. 838
178/Mun
Munsterberg H. ; Myamin^ ; Myle-Van Bogaert^
După Robert SPITZER şl colaboratorii (1980), în 1392, este invitat ca JAMES la Universitatea semnele clinice ale sindromului Munchausen ar fi :	Harvard	din	SUA,	unde,	mai tîrziu, va ocupa
Tabel nr. LXX XII
Trasaturi esenţiale	j	Trasaturi	asociate	i	Alte	caracteristici
•	prezentarea plauzibilă a semnelor unei boli somatice (care nu este reală) doar în scopul obţinerii spitalizării ;
•	producere voluntară a simp-tomelor
•	pseudologie ;
•	cunoaşterea amănunţită a terminologiei medicale şi a circuitului bolnavului în spital ;
•	vagabondaj ;
•	abuz de analgezice ;
•	nerespectarea prescripţiilor ;
•	cereri sîcîitoare adresate personalului medical ;
•	cameleonism simptomatologie
•	impostură ;
•	semne ale unor intervenţii medicale anterioare ;
•	perioade de internări psihiatrice şi/sau penitenciare în antecedente
Referitor la motivaţia etiologică, MENNINGER vorbeşte de o sinucidere lentă prin multiplele intervenţii chirurgicale, ceea ce face ca diagnosticarea precoce să fie deosebit de necesară, tocmai din cauza^ acestei tendinţe autodistructive inconştiente. în prezent se mai iau în discuţie :
•	deprivarea afectivă din copilărie, împreună cu rejecţia şi neglijarea ;
•	tipul de personalitate pasiv, dependent, care găseşte în spital şi în medic o sursă permanentă de protecţie, boia fiind în acest context o recompensă şi nu o suferinţă ;
•	masochismul — supunerea repetată la diverse proceduri dureroase şi invazive, a fost interpretată ca o încercare de ispăşire a unei vini inconştiente ;
•	dorinţa de a rămîne în mediul profesional ai unor indivizi care au profesat, ia diferite niveluri, medicina sau provin din famiiii cu numeroşi medici ;
•	tendinţa de comportament imitativ a unor pacienţi, aflaţi sub influenţa unor rude sau prieteni apropiaţi (inducţia simptomatologiei este mai evidentă în cazul cuplurilor părinte-fiu).
Diagnosticul diferenţia! se face cu tulburările sematoferme din isterie, cu hipocondria, cu schizofrenia, cu simulaţia şi abuzul de droguri.
726.	M1JNSTERBERG Hugo (1863-1916) • Cercetător multilateral, cu preocupări în domeniu! medicinii, psihologiei şi filozofiei. Născut în Germania, elev a! lui W. WUNDT, a desfăşurat o intensă activitate didactică în universităţile germane.
funcţia de director al laboratorului de psihologie, fiind numit şi profesor de psihologie experimentală. A fost unul dintre promotorii aplicaţiilor psihoîogiei în industrie şi educaţie. Este precursorul studiului experimental al comportamentului de grup. Un alt domeniu de preocupări î-a constituit psihologia martorului, unde a aplicat, cel dintîi, teste de asociaţie liberă a cuvintelor, în scopul controlării veridicităţii mărturiei.
Lucrări mai importante : „Psihologie şi viaţă'’ (1899), „Principii de psihologie" (1900), „Psihoterapia" (1909). „Psihologia eficientei industrial" (1918).
727.	MYAMIN<m> japonia-DCI Pemolinâ • Psihostimulent, derivat feniletilaminat de tip
2-amino-5-feni l-2-oxazof in-4-onă, fără efecte sim-paticomimetice, avînd indicaţiile generale ala psihostimulentelor. Nu se administrează în afecţiuni cu componentă depresivă-»- PSIHOSTIMULENTE.
728.	MYANESIN<M) Angiia, Suedia - DC( Mefenesin m Tranchilizant, derivat de gliceros de tip 3-(0-metii-fenoxi)-1, 2-propandioi, cu acţiune miorelaxantă şi sedativ-anxiolitică.
Produşi similari :
MYANOUm>	Japonia
MYOCURAN<m)	RDG
MYOLAX<m>	sua
729.	MYLE-VAN BOGAERT<3> sindrom* Sin-
a rom cu caracter ereditar, rar întîlnit în practica medicala, descris în anul 1949. Asociază unele dintre simptomele-eredodegenerescenţei spino
Myotespen^ : Myotran(u) ; My0roxin(y^ ; My-Trans(M)
Myt/179
cerebefoase Friedrich (ataxie statică, areflexie tendinoasă progresivă, vorbire sacadată, nistag-mus şi tulburări trofice sub formă de picior scobit şi cifoscolioză) cu crize mioclonice epileptice, arahnodactilie (hiperplazia cartilajelor şi creşterea rapidă a membrelor, care sînt foarte lungi şi subţiri, degete „în cîrlig”, hipotonie musculară, fracturi sau luxaţii, exostoze) şi oligofrenie (frecvent severă).
730. HYOLESPEN<m> Japonia - DCI C/ormeza-nonă • Miorelaxant cu valenţe anxiolitice, de tip2-(p-clorofenil)tetrahidro-3-metiMH-1,3-tiazin--4-onă 1,1-dioxid, considerat drept primul miore-laxant „adevărat”. Indicat în nevroze motorii (crampe musculare, torticoIis, spasme musculare), acţiunea sa anxiolitică fiind complementară. Nu are practic contraindicaţii.
731-, MYOMETHOL<m> Israel - DCI Mctocor-
bemol m Tranchilizant, derivat de gficero! de tip
3-(0-metoxifenoxi)-1, 2-propandiol 1-carbamat, cu acţiune predominant miorelaxantă şi anxio'itic-se-dativă ; 'are şi valenţe analgezice.
732.	MYOTEN<-m) SUA • Tranchilizant, derivat
sin.
de glicerol ---> MYANESINW Angiia.
733.	MYOTRAN<m) SUA - DCI Orfencdrinâ • Tranchilizant, derivat difenilmetanic de tip N, N-dimetil-2-(0-metil-a-fenil-benziloxi) etila-mină, cu evidentă acţiune miorelaxantă şi unele valenţe antidepresive (de mică intensitate), utili-
zat, în special, în combaterea unor efecte secundare ale NL. Buna sa toleranţă îi conferă o utilizare fără restricţii.
734.	MYROXIN(m) Elveţia — DCI Fluvoxaminâ • Psihotrop cu o structură particulară, de tip 5-me-toxi-4’-(trifluorometii)va!erofenonă(E)-0-(2-amino-etil)oximă, cu acţiune antidepresiv-sedativă şi anxiolitică medie, ceea ce face ca majoritatea autorilor să-l considere un psihotrop situat între timoleptice şi tranchilizante.
735.	MYSOLIN<m> Anglia-DCI Pirimidonum ——>PIRIMIDON<5[) România.
736.	MY-TRANS‘m> SUA-DCI Meprobamat» Tranchilizant, derivat propandiolic de tip 2-metil--2-propil-1,3-propandiol dicarbamat, cu acţiune sedativ-anxiolitică, anticonvulsivantă şi uşor hipnotică. Este indicat în nevroze cu componentă anxioasă şi depresivă, alcoolism, delirium tremens, unele forme de epilepsie petit mal, afecţiuni psihosomatice. Deşi fără efecte secundare evidente şi contraindicaţii, tratamentul de lungă durată nu se întrerupe brusc, putînd apărea un „mic sindrom de abstinenţă”. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de MEPROBAMAT^1*.
NNNNNX	NNNN
XX XX XX	X XX X
XXX X NX	XX XX
NNNN	XX	XXXX
XX XX	NX	XXXX
.XX NX	XX	XXX X
XXXX XX XXXX XXXX	NN	XNXX
XXXX	NNXNNN
1.	NACK(M'^ Canada — DCI Clordiazepoxid • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-cioî'-2-metilamino-5-fenil-3H-1,4-benzodiazepin-4 -oxid. cu acţiune anxiolitică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă. Nu are efect hipnotic, fiind unu* dintre cele mai răspîndite tranchilizante de zi. Industria noastră farmaceutică îl produce sub nums'e de NAPOTON(M)
2.	NADEX(M* Elveţia — DCI Pirisudanol • Psi-hostjţrsulent, derivat dimetilaminometanolic de tip 2-(dimetilamino)etil/5-hidroxi-4-(hidroximetil) ~6-metil-3-piridii/metilsuccinat, cu acţiune psiho-stimu»entă, prin creşterea concentraţiei de acetil-coîina, şi valenţe antidepresive. Se poate utiliza în corectarea efectelor secundare ale neurolep-ticefor sedative ; are acţiune proconvulsivă.
3.	NADOLOU1*01 • Psihotrop betabiocant de tip 1-(tert-butilamino)-3-/(5l 6, 7, 8-tetrahidro--cis-6, 7-di'nidroxi-1-naftil)-oxi/-2-propanoi, indi-
IŞCC
0
,0H
OH
C.H3
Cfk-CH-CHp-HH -C-CH?
b K
cat în anxietatea cu şi fără componentă somatică, distonii neurovegetative. Are o bună toleranţă Ia copii şi vîrstnici, putînd fi administrat în doză unică, Nu duce Ia dependenţă ; nu se asociază cu IMAO, Constituie principiul activ al următorilor produşi framaceutici ;
anabet<m)
corgard<m)
SOLGOL(m)
Portugalia Anglia, Canada, Elveţia, Franţa, Grecia, Mexic, SUA RFG
4.	NAFFZIGER^ sindrom — sin. ADSON-COF-FEY^ sindrom; SCALEN^ sindrom # Manifestare clinică particulară, cu frecvenţă rară, constînd în parastezii dureroase ia nivelul extremităţii superioara a corpului, însoţite de scăderea amplitudinii pulsului, consecutiv inspiraţiei profunde efectuate în poziţia şezînd cu gîtul uşor extins. A fost descrisă în 1927 ; se consideră a fi urmare a unor tuiburări de dinamică cerebrală în teritoriul vertebro-bazilar.
5.	NAKOM<m* Iugoslavia (Levodopa 0,25 g 4* carbîdopa 0,025 g) • Antiparkinsonian puternic ; carbidopa împiedică decarboxiiarea rapida a ievo-dopei. Indicaţiile sînt reprezentate de sindroa-meie parkinsoniene. Nu este activ în si-ndromul extrapiramidal (parkinsonian) de origine medicamentoasă-* —• DOPA.
6.	NALORFINE(dci> • Antagonist al morfinei, cu o structură apropiată acesteia, N-alii-normor-fină, şî cu absorbţie lentă. Antagonizează deprimarea respiratorie, starea comatoasă şi tulburările circulatorii, prin mecanismul de antagonism competitiv, prin aceiaşi receptori fa-rmacodinamici. Este ineficace şi contraindicata în intoxicaţiile acute cu alcool, barbiturice,
7.	NAN(O)- (cf. gr. nanos „pitic”) • Element de compunere cu referire ia dimensiuni mici.
8.	NANISM HIPOFIZAR (cf. nano-)--sin. MiCROSOMIE HIPOFIZARĂ; NANOSOMIE • Tulburare de creştere şi dezvoltare, generată de insuficienţa secretorie de hormoni somatotropi. Acestei insuficienţe i se asociază frecvent insuficienţa altor tropi hipofizari (gonadotropi, hormoni tireostimuîanţi, adenocorticotropî hipofizari), ajungîndu-se la un tablou clinic complex, în care nanismul armonic este însoţit de infantilism sexual şi de dezvoltare psihică normală.
Deficitul de creştere poate fi sesizat de îa vîrsta de 2—3 ani ; faciesul se menţine de tip infantil, pilozitatea facială şi pubiană este redusă
Nanism : hipofizar, psihosocial ; Napos('m^M) ; Napoton^
Nap/181
sau i nti, vocea este de copil, scheletul ne-de^ t cu acromicrie, microsplanhnie. Pubertatea a fe incompletă şi tardivă sau absentă. Sensibil itatea la insulina este foarte mare (pot apărea crize hiooglicemice chiar la doze extrem de .mici), iar anabolismul proteic scăzut. Dozarea .radioirnunologică a hormonului somatotrop hipofizar (3TH) prezintă valori scăzute pînă la zero, fiind patognomonică pentru acest tip de nanism. Hipoglicemia provocată relevă, de asemenea, man întîrzieri în revenirea la normai. Vîrsta osoasă determinată radiologie arată întîrzieri care pot persista şi în a patra decadă de vîrstă (cartilaje! î de creştere rămîn deschise). Radiografia de şa turcească poate evidenţia modificări în căzu' existenţei tumorilor hipofizare. Tulburările ■psihice sînt legate de conştientizarea de către subiect a deficitului său, acesta fiind suspicios, •hipersensibil, depresiv, cu dificultăţi de integrare socLiU. Bolnavii sînt timizi, retraşi, prezintă o patologie de tip nevrotic, mai ales depresivă la adolescenţă. în cazurile cu etiologie tumorală, pot apărea semne de hipertensiune intracraniană, iar în cele survenind după o meningoencefalită, semne ale sindromului psihoorganic cronic.
9,	NANISM PSIHOSOCIAL (cf. nano-) m Tulburare de dezvoltare somatică şi psihică a copilului, prin aeprivare de relaţia parentală. Apare după vîrsta de doi ani şi se caracterizează prin încetinire! procesului de creştereîn lungime. Creşterea în greutate este mai puţin afectată.
W. GREEN, M. CAMPBELL, R. DAVID stabilesc. 'n 1984, următoarele criterii de diagnostic :
•	debutul la vîrsta de 2—3 ani ;
m grave întîrzieri ale creşterii (mai mari de 30% faţă de normalul de creştere a vîrstei) ;
•	întîrzieri semnificative în maturizarea epifi-zelor osoase ;
•	perturbare gravă a diadei mamă/copil ;
•	tulburări emoţionale la copil, evidente prin :
—	comportament bizar privind alimentaţia şi aportul lichidian al copilului: polifagie, polidipsie, vomă, frică etc. ;
—	disforie, apatie, izolare ;
—	mutism electiv, sărăcirea interrelaţiilor individuale, crize de furie, automutilări şi răniri frecvente ;
—	agnozie, scădere a răspunsului la durere;
#	întîrzieri psihomotorii şi ale vorbirii (Q!
de graniţă)
#	tulburări de somn ;
#	tulburări ale reglării hormonale (prezenta
în mai mult de jumătate din cazuri) :
—	scăderea hormonului de creştere ;
—	scăderea nivelului somatomedinei ;
—	disfuncţia actului hipofizocorticosuprare-nalian ;
•	tulburările nu se datorează unor circumstanţe ca nanismul hipofizar, întîrzierea mintală sau autismul infantil ;
•	creşterea reîncepe odată cu crearea unui ciimat psihoafectiv normal pentru copil.
Aceşti copii prezintă un important contrast între felul în care se alimentează (unii dintre ei pot fi chiar obezi) şi lipsa de progres în creşterea în înălţime. Dintre cauzele incriminate în nanismul psihosocial se enumeră : încărcătura psihopatologică familială, familiile dezorganizate, conflictele maritale.
10.	NANISM SENIL (cf. nano-) - sin. SENILI-
TATE INFANTILĂ-!^ HUTCHINSON-GIL-FORD'®) boală.
11.	NANOCEFALIE (cf. nano-; gr. kephaie „cap") -^MICROCEFALIE.
12.	NANOSOMie (cf. nano- ; gr. soma „corp")
-	sin. MICROSOMIE -^NANISM HIPOFIZAR.
13.	NANSlUS^Spania —DCI Dipotassium Clora-zepat • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-dor-2,3-dihidro-2,2-dihidroxi-5-fenil-1 H-1,4-benzodiazepin-3-acid carboxilic, cu acţiune anxio-litic-miorelaxantă şi sedativă. Buna sa toleranţă, precum şi efectele mai modeste sedativ-hipnotice îi conferă o largă utilizare.
14.	NAPOSIM<M* România — DCI Metandienon m Steroid de sinteză, cu acţiune anabolîzantă, indicat în sindroamele cu deficit ponderal, caşexie, tulburările involuţiei, astenie, hipofuncţie gonadică. Produse similare :
DIANABOt<M)	Elveţia
NEROSOL(M*	Ungaria
15.	NAPOTON(M) România - DCI Clorodiazep-oxid • Tranchilizant, derivat benzodiazepmic de tip 7-dor-2-metiiamino-5-fenil-3H-1, 4-benzodia-
zepîn-4-oxid, substanţa activă fiin-d introdusă în terapeutică de H ARRIS, în 1960. Are acţiune anxiolitică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă ; nu are efect hipnotic, fiind unul dintre cele mai răspîndite
182/Nar
Nopoton — produşi echivalenţi} Narcisism
tranchilizante de zi. Nu se asociază cu IMAO. Dintre produsele similare utilizate curent
•	cel mai cunoscut este :
LIBRI.UM<m) Anglia, Austria, Belgia, Canada, Danemarca, Elveţia, Finlanda, Franţa, Grecia, Italia,, Mexic, Iugoslavia, Portugalia, RFG, Spania,
SUA, Turcia ;
•	mai sînt utilizate :
ANS!ACAUM>	Italia
ANUAR<JI>	Venezuela
BALANCE*M)	Japonia
BENT(M>	Italia
BINOMIL<m>	Spania
CALMODEN<m)	Anglia
CEBRUM<m>	Italia
CHEMDIPOXiDE|M)	Canada
CHLORDIAZEPOXIDE'*15 SUA CONTOL<M>	Japonia
CORAX(M)	Canada
DIAPAX<JI)	Canada
DIAZEBRUM^V	Franţa
DiSARIMa,)	Portugalia
DIZEPIN(m)	Bulgaria
ELENIUM(m)	Polonia
ELIBRIUM(m>	Turcia
FARGENW	Grecia
HELOGAPHEN'm>	RFG
HUBERPLEX(m>	Spania
l-LIBERTY(M>	SUA
KLOPOXID(51)	Danemarca
LENTOTRAN^	Portugalia
LIBRITABS'50	SUA
LIBRIZAN(m)	Turcia
LO TENSE<M)	SUA
MEDILIUM<m)	Canada
MULTUM<M>	RFG
MURCIL<m>	SUA
NACK<W>	Canada
NEVRUM<M->	Italia
OASIL<m)	Grecia
PAXIUM<m)	Portugalia
PNEYMIOm)	Grecia
PSICOFAR(JI)	Italia
RADEPUP.<m>	Columbia
RELAXILiM>	Brazilia
RELIUM<m>	Canada
RETCOL*51’	laponia
SAK1NA(M)	italia
SCREEN(M>	SUA
SEREN(m>	Italia
TENEX(M)	SUA
TIMOSIN(m)	RDG
TRAKSIN(m)	Turcia
TROPIUMW)	Anglia
ZEISIN‘m)	RFG
ZETRANK515	SUA
16.. NARCISISM - sin. AUTOFIUE (Denumirea provine de ia personajul mitologic Narcis, care a dispreţuit apeluriie nimfei Echo, pierzîndu-se în
contemplarea propriei imagini reflectate în apă) Iubire manifestată exclusiv pentru propria imagine, pentru propriul corp. In 1898, Eius HAVE» LOCK introduce termenul de autoerotisrn,. strins legat ca semnificaţie de aceia de narcisism, dar nu identic (secvenţa ar fi autoerotism-narcisiym-ho-mosexualitate). Tot Ellis HAVELOCK foloseşte-noţiunea de narcisism în patologie, în se.^s de perversiune.
Cu sens extensiv, termenul apare la FREUD, în 1910, în „Analiza homosexualităţii”, fiind consacrat mai tîrziu (1914) prin studiul „Pentru a introduce narcisismul”. Sub aspectul economiei, narcisismul poate fi definit ca investiţie iibidinală a propriului Eu. ,,Esenţialul narcisismului rezidă nu atît în faptul că imaginea Eului mi-ar pârea adorabilă, ci că îmi apare infinit de importantă, încărcată de un accent absolut, într-un mod pozitiv sau negativ, după experienţele trăite, glorificări şi umiliri, succese şi eşecuri” (R. LAFON').
Supuşi unor interpretări teoretice contradictorii, apar în literatura psihanalitică termenii de : narcisism primar — manifest la naştere sau imediat după naştere, cînd copilul răspunde unui stimul extern numai în funcţie de percepţia unei' pulsiuni nesatisfăcute ; narcisism primar propriu-zis — situat iniţial de FREUD ca stadiu intermediar între autoerotisrn şi relaţia obiectuală., apărut odată cu constituirea unei imagini de sine prin autoidentificarea în oglindă, constituirea schemei-corporale, a diferenţierii de celălalt (stadiul oglinzii la LACAN) ; narcisism secundar — care apare odată cu constituirea Eului şi a imaginii celuilalt, cînd libidoul poate fi investit în obiect sau se poate retrage investind din nou Eul.
De altfel, ca noţiune descriptivă, economică,, în a doua topică freudiană, narcisismul primar îşi găseşte prototipul numai în viaţa intrauterină, toate investiţiile ulterioare ale Eului minnd în categoria narcisismului secundar. „Eul trebuie considerat ca un mare rezervor de libido, reiervor din care libidoul este trimis spre obiecte şi care este întotdeauna gata să absoarbă libidoul care refulează de la obiecte” (FREUD — „Psihanaliza-şi teoria libidoului”).
In sensul de permanentă, dar nu exclusivă investire a Eului, dăm cîteva exemple în care narcisismul se încadrează în limitele normalitâţii :
•	Formarea idealului Eului. Lupta pentru a atinge parametri, normele acestui ideal ar fi* iniţial legată de nevoia de a păstra iubirea parentala, care are semnificaţia unei confirmări narcisice. Kai tîrziu, autoperfecţionarea continuă, raportată Ia ideal, vizează menţinerea sau crearea unor motive de autostimă, narcisismul sau iubirea pentru persoana proprie fiind afectată pozitiv sau negativ, în funcţie de succes sau eşec. O mare nevoie de aport narcisic ar putea duce la interpre-
Narcisism : primar, secundar ; Narcoanaiizâ
Nar/183
tarea oricărui gest sau atitudine a celuilalt, a oricărui succes sau eşec, nu în funcţie de motivele reale care le-au determinat, ci în funcţie de nevoia narcisica
•	Valorizările narcisice evidente, în^ funcţie de ţinuta, frumuseţe, rang social, bani. în sexualitatea Te.'Vini nâ, în care tendinţele narcisice sînt •.mai accentuate decît în sexualitatea masculină, fe me i a ar u r măr i p re po n de re nt val or izarea prop r i e i persoane şi nu descărcarea sau satisfacţia instinctuala directă, specifică bărbatului. „Trebuie să spunem, totuşi, că investirea narcisică poate utiliza ca substrat elementele cele mai heteroclite şi căf :r r-eia este gata oricînd să regăsească integritatea rv*:isică de care pare să aibă mare nevoie înainte de orice satisfacţie. Astfel, dacă o femeie îşi investeşte frumuseţea şi seducţia, o alta — căreia aceste calităţi îi lipsesc — le va investi în mod negativ şi va dezvolta o conduită antilibidi-•nală, «roralistă, pe care o va investi narcisic” (8. GîV./NBERGER „Jaloane pentru studiu! nar-■■cisisrm/ji în sexualitatea feminină”).
•	/Vegerea narcisică de obiect constă în investirea ob* actelor care au fost, sînt sau pot fi aşa cum indi, ido a fost, este sau şi-ar dori să fie.
•	ir- relaţia părinte-copil, atitudinea narcisică ar i^r.nifica atitudinea faţă de copil ca şi cum acesta ^ j ar fi o individualitate, ci ar aparţine Eului propriu, deci ar fi nevoit să completeze, să contribuie la glorificarea şi adorarea propriului Eu, Această situaţie poate fi adesea generatoare de greşeli educative, reacţii intens agresive şi trăiri de intensă'frustrare de ambele părţi.
•	în dragoste, obiectul furnizează satisfacţii ■-narcistce şi iubirea de sine îşi găseşte suportul
în iubirea oferită de partener, susţlnînd, în acelaşi timp, iubirea pentru celălalt.
•	în boaiă, egoismul bolnavului, indiferenţa faţă de orice în afară de propriui corp, care trebuie îngrijit şi iubit, sînt interpretate ca repliere, regres şî satisfacţie narcisică. Sînt frecvente cazurile în care nevoia de afecţiune, de aport narcisic, de regres şi refugiu narcisic ar crea un teren favorabil declanşării unei boli somatice, în psihiatrie, narcisismul secundar s-ar converti în homosexualitate (ca alegere narcisică de obiect), în hipocondrie (ca investire narcisică a organelor proprii), în psihoze (în care realitatea este dezinvestită, iar Eul îşi retrage investiţiile din lumea reală), în paranoia (supravalorizarea Eului fiind posibilă datorită mecanismului proiecţiei), în demenţa precoce, în care K. ABRAHAM vedea regresul ta autoerotisrn. „în cadrul unei concepţii energetice care recunoaşte permanenţa unei investiţii libidinale a Eului, sîntem conduşi la o definiţie structurală : narcisismul nu mai apare ca un stadiu evolutiv, ci ca o stază a libidoului, în care nici o investiţie făcută în obiect nu permite să fie complet depăşită” (j. LAPLAMCHE şi |. B. PONTAU S)-* LIBIDOU, EU, OBIECT, INVESTIŢIE.
17. NARCISISM PRIMAR • Stadiu ipotetic în
ontogeneza, plasat mai întîi de FREUD ca intermediar între autoerotisrn şi relaţia obiectuală ; desemnează investirea întregii energii libidinale asupra propriei persoane. în a doua topică, modelul narcisismului primar este viaţa intrauterină,
16.	NARCISISM SECUNDAR# Investire libi-
dinală a Eului după apariţia relaţiei obiectuale. S-ar caracteriza atît prin grija pentru valorizarea propriului Eu, cît şi prin posibilitatea retragerii investitiei libidinale din lumea o-btectelor-*- NARCISISM, DOLIU.
19.	NARCO- (cf. gr. narke „amorţeala, somnolenţă”) • Element de compunere care introduce semnificaţia de somn, somnolenţă,
20.	NARCOANALIZĂ (cf. narco- : fr, anaiysej gr. onaiysij „descompunere”) — sin, NARCOZĂ LIMINARA ; SUBNARCOZÂ • Metodă de psiho-terap:e «ndividuală, derivată din hipnoză. Constă în foiosirea, drept inductor, a unor substanţe chimice, care modifică nive/u1 vigiî ităţi i, favo-rizînd procesul de abreacţie şi pe cel de catharsis* Deşi metoda a fost descoperită simultan de HORSLEY şi BLECKWENN (1929-1930), numai primul a folosit-o consecvent, articolelor sale din 1.935 — 1936 urmîndu-le, în 1943, o scurtă monografie, care rezuma datele obţinute. în timpul celui de-a! doilea război, mondial, SARGAN (1942) foloseşte pe iarg metoda în tratamentul reacţiilor nevrotice posttraumatîce (în special după debarcarea dezastruoasă de la Dunkerque). U!te-
184/Nar
Narcoonolizâ (narcoză llmtnală ; suhnarcoză)
rior, va fi tot mai mult folosită în diferite variante, de o serie de terapeuţi (DELAY, ROTHMAN, SWARD, JAGODKA^ SUTTER, GALIBERŢ, CROCQ etc.), creîndu-se un acord de principiu asupra valorii ei în diagnosticare şi în terapie.
Numeroasele denumiri aie metodei, printre care : subnarcoză, narcoză binară, dezinhibiţie amitalică, "amital internew”, psihanaliză chimică, narcodiagnostic, ,,WeckanaIyse” etc,, nu reprezintă adeseori decît sintagme care desemnează scopul în care aceasta este utilizată.
Narcoanaliza este considerată de unii medici şi psihologi drept o terapie de tip psihanalitic. în esenţă însă, ea este o terapie de tip simptomatic, care permite, în cazurile bine alese ,.obţinerea în cîteva săptămîni a unor rezultate pe care psihanaliza nu le poate obţine decît în cîţiva ani" (J. GA-LIBERT, 1979). Narcosinteza, adică „luarea de cunoştinţă despre evenimentele şi situaţiile afective traumatizante, cu abreacţia emotivă şi în aper-cepţia relaţiei între comportament şi motivaţia psihologică” (]. DELAY), nu urmează căile ortodoxe ale psihanalizei şi nu duce la explicarea profundă a conflictului, ci doar Ia evidenţierea concretă a acestuia şi la reiterarea datelor sale în contextul personalităţii. Termenii de psihanalizăchimicăsau narcoanaliză şi narcosinteză nu au o acoperire serioasă şi nu pot substitui, după marea majoritate a opiniilor, cura analitică, dar, în acelaşi timp, ei sugerează folosirea în subnarcoză a datelor oferite de psihanaliză pentru interpretarea materialului verbal obţinut, aşa cum se procedează şi în alte tipuri de psihoterapii de sorginte analitică.
Administrarea produsului narcotic (cei mai adesea, un barbituric), cu sau fără stimulare amfe-
taminică, produce inhibiţia imediată a simpaticului, urmată de relaxare somatică, însoţită de îndepărtarea de realitate, cu trecerea subiectului din timpul colectiv (obiectiv) în cel personal (subiectiv). Subiectul încearcă o senzaţie de uşurare şi o anumită euforie, care facilitează contactul verbal. Traversînd timpul său personal, el trăieşte un vis care (ca într-un delir ecmnezic) aduce în scenă, în mod selectiv, episoade cu o puternică încărcătură afectivă din trecut. Filmul timpului activ al bolnavului se opreşte într-un ,,stop-cadru” numai pe ,,fotogramele” cu intensă coloratură afectivă (pozitivă şi mai ales negativă). Prin diminuarea autocontrolului, persona :tatea bolnavului poate apărea dominată de o nota diferită de cea din starea de veghe — hiperemotWă» agresivă, dependentă etc.
Este facilitată posibilitatea de catharsis — reacţie de eliberare a unor emoţii refulate, a unui conflict nerezolvat (M. GAUQUELIN) care perturbă viaţa psihică. Evocarea acestor trăiri anxio-gene în condiţiile sedării profunde introduse de subnarcoză, prezentarea descriptivă într-un perimetru bine conturat a trăirii traumatizante determină destructurarea cuplului ideoafectiv patologic generator de simptome. Atitudinea pozitivă a subiectului faţă de posibilitatea de vindecare, lipsa de teamă faţă de nevroză şi încrederea în discreţia terapeutului îmbunătăţesc în mod evident rezultatele obţinute. Metoda poate fi folosită şi în scop diagnostic (lucru asupra căruia a insistat mai ales psihiatria americană), la fei de bine în nevroze, ca şi în psihoze (FUSSWERK, BOISSIER), indicaţiile principale în această direcţie fiind mutismul, negativismul, schizofrenia catatonică, depresia. J. SUTTER --984) notează posibilitatea unor precizări privitoare la trecutul bolnavului, precum şi influenţa unor experienţe trăite de acesta asupra unor pcrniri şi conflicte profunde ale sale. Acelaşi autor arată că narcoanaliza are un efect minor asupra simpto-melor ,,negative” (în sens organodinamist), în timp ce simptomele ,,pozitive” suferă importante modificări (dispariţie sau accentuare).
Substanţele hipnotice folosite curent sînt, de regulă, barbiturice cu acţiune de scurtă durată (Amital, Pentotal, Nesodal, Evipan), la care se pot adăuga psihostimulente (cofeina — metoda jagodka, amfetamine — metoda Mayerson). Ele se administrează intravenos, lent, după instituirea unor măsuri de siguranţă, prin care să se elimine posibilitatea unor accidente, şi pot fi folosite atît pentru bolnavii internaţi, cît şi în ambulator ,tcu condiţia să nu conducă automobilul şi să se abţină de la orice consum de alcool” (J. GALIBERT). Administrarea se poate face într-un ritm de trei şedinţe săptămînal, tratamentul putînd ajunge pînă la 15—20şedinţe, în total. Indicaţiile terapeu-
Norcobiozâ ; Narcocataplexie ; Narcofepsie ; Narcomanie
Nar/185
tîce psihiatrice sînt : stările anxioase psihotice, reacţiile depresive, tulburările de dinamică sexuală (impotenţa psihogenă, ejacularea precoce, frigiditatea).
Alte circumstanţe nepsihiatrice de diagnostic sînt cele neurologice : boala Parkinson (evidenţierea sindromului piramidal), epilepsie (evidenţierea crizelor — TRAGOWLA). în domeniul terapeutic al medicinii interne, s-au semnalat o serie de rezultate bune în migrenele rebele, în fenomenele spasmodice, în crizele hemoroi-daie etc.
Narcoanaliza este însoţită însă de un halou negativ, creat de folosirea ei abuzivă, ca şi de unele producţii literare şi cinematografice, care au prezentat „serul adevărului” — pe cît de ne-justificat, pe atît de dăunător metodei în sine — mai ales ca pe o infailibilă metodă de constrîngere psihologică.
21.	NARCOBIOZĂ (cf. narco- ; gr. biosJtyiaţă”)
•	Termen cu mai multe accepţiuni : N. HĂULICĂ îi foloseşte pentru desemnarea nivelului bazai de desfăşurare a proceselor vitale, sub influenţa diverşi :or factori (narcotice etc.) ; DECOUR îi foloseşte pentru a caracteriza acţiunea psihotropelor de a inhiba sistemul reticular, iar LABORIT include sub această denumire totalitatea fenomenelor legate de narcoză.
22.	NARCOCATALEPSIE (cf. narco- ; gr. kota-lepsis aprindere, reţinere, fixare ; acces (med.)")
-	sin, FRIEDHANN(B boală ; GELINEAU^sin-
drorn —> NARCOLEPSIE.
•	23. NARCOCATAPLEXIE (cf. narco- ; gr. kata-plexis consternare”) • Narcolepsia este practic întotdeauna însoţită de cataplexie (-* NARCOLEPSIE). Aşa cum o definea GELINEAU, în 1880/ narcolepsia constă în „tendinţa invincibila, irezistibilă spre somn”, care nu poate fi controlată de către subiect. Cataplexia constă în suspendarea totală a tonusului muscular şi a mişcărilor voluntare, cu cădere (mai puţin brutală decît in epilepsie). Asocierea dintre cele două manifestări constituie sindromul narcolepsie-ca-taplexie (uneori ele pot apărea alternativ), favorizat de emoţii puternice, de ivirea iminentă a unui pericoL Durata variază între 5 — 15 minute, perioada in care pot persista anumite automatisme motorii, care prelungesc activitatea pe care subiectul a avut-o înaintea atacului (diferenţiindu-se prin aceasta de somnambulism). Accesul se termină la fef.’ce brusc cum a apărut. Evoluţia poate fi spre vindecare spontană sau spre o agravare progresiva (cu mărirea frecvenţei acceselor), creînd
o	infirmitate gravă. Mecanismul este incomplet elucidat, presupunîndu-se că este vorba de o inhibiţie subită a substanţei reticulate.
24.	NARCOH1PNOZĂ (cf. narco- ; gr. hypnos „somn”) - sin. NARCOSUGESTIE; SUBNARCOZĂ BARBITURiCĂ • Sugestie hipnotică reaJizată în timp ce subiectul se află sub influenţa unei substante hipnotice,, cu acţiune de scurtă durată-* NARCOANALIZĂ.
25.	NARCOLEPSIE (cf. narco- ; gr. lepsis „prindere, fixare ; acces (med.)”)—sin. FRiEDMANN<B) boală ; GELINEAUs) sindrom ; NARCOCATA-LEPSiE • Nevoie subită şi imperioasă de a dormi, care apare în timpul zilei. Descrisă de GELINEAU (1880), boala este rară, afectînd mai ales indivizii de sex masculin şi de vîrstă tînără. Durata unui acces de somn este variabilă şi accesul are rareori caracter regulat. Frecvenţa acceselor creşte în timp, iar sfîrşitul lor este brusc. Se înregistrează accese narcoleptice în plină activitate, dar, de obicei, ele sînt favorizate de circumstanţe emoţionale sau de perioade de inactivitate. Traseele EEG în stare de veghe au uneori aspect epileptogen sau sînt normale, iar în starea de somn au aspect de fază paradoxală.
DEVIC consideră narcolepsia ca o dissomnie legată de perturbarea ritmului circadian, în care incapacitatea de menţinere în stare de veghe se asociază cu menţinerea somnului. Insomnia cronică se întîlneşte deseori ca o complicaţie a narcolepsiei, iar unii narcoleptici preferă lucrul de noapte.
Simptomatologia acestei boli are un răsunet psihic major, invalidînd uneori social. t)oJnavul. Apariţia unei patologii de tip anxios, fobie sau obsesional conduce ia instalarea unei nevroze sau a unor dezvoltări. PASSOUANT şi CABILHAR au descris, la cei mai mulţi narcoleptici, halucinaţii hipnagogice care antrenează reacţii de- panică şi teama de adormire.
26.	NARCOMANIE (cf. narco- ; gr. mania „nebunie”) • Cunoscută din timpuri străvechi ca necesitate de a recurge Ia hipnotice, narco-mania a luat în zilele noastre proporţia unei toxicomanii, fiind favorizată atît de avalanşa preparatelor terapeutice existente, cît şi de ritmul ştresant de viaţă, generator de anxietate şi insomn-ii. Nar-comania cu cloral, „la modă” altă dată, este înlocuită astăzi cu narcomania barbiturică-^ BAR-BITUROMANIE.
Cele mai utilizate preparate sînt barbit-uricele şi benzodiazepinele, substanţe ca meclocualona şi metacualina, care asemenea barbituricelor,
186!Nar
Norcosintezâ ; Ncrcoterapfe ; Narcozep® ; Natam®
favorizează instalarea dependenţei. De obicei, insomniile pasagere se pot rezolva prin tratamente de scurtă durată, dar subiecţii depresivi şi anxioşi recurg ia această medicaţie în mod abuziv, pentru a obţine somnul ca refugiu faţă de probfe-
Giuiiana
mele existenţiale. Astfel, se creează dependenţa de drog, a cărei simptomatologie psihiatrică se adaugă cefei de bază. Tulburările de sevraj, de obicei lipsite de gravitate, constau în insomnii care nu trebuie combătute medicamentos, pentru a nu produce o narcomanie de substituţie.
27.	NARCOSINTEZĂ (cf. norco- ; gr. synthesis ,,comVrnaţ're, amestec”) — sin. HIPNOCATHAK-SIS • Procedeu psihoterapeutic din cadrul narco-teraprei, -care se utilizează în completarea nar-coanalizei. Materialul obţinut în cursul narco-analizei, prin asociaţie liberă, interpretarea visetor sau răspunsuri îa întrebări directe, este discutat cu subiectul a doua zi sau în zilele următoare. Terapeutul are rolul de a îndruma subiectul pe cafea unei reabilitări afective, a unei reajustări comportamentale şi reintegrări sociale. -în acest mod, elementele rezultate din narcoanaliza suferă o prelucrare şi o interpretare conştientă, pe baza cărora se conf igurează un profil comportamental mai adecvat.
28.	NARCOTERAPIE (cf. narco- ; gr. therapeia „îngrijire”) • Pentru unii autori, termenul este sinonim -cu somnoterapie-» CURĂ DE SOMN. Pentru alţii, este o formă de tratament din cadrul psihoterapiilor bazate pe tehnici sugestive şi hip notice şi include narcohipnoza (narcosug.estia), narcoanaliza narcosinteza. Presupune injectarea intravenoasă a unei substanţe
hipnotice de tipul amitalului sodic şi rer.thota-lului, pînă la obţinerea unei stări de ■•e-a^are şi a unei uşoare euforii, subiectul aflîndu-se ia 'imita dintre vis şi vigilitate, care favorizează rbreacţia. Facilitatea verbalizării, dorinţa de cc -'nmicare, diminuarea cenzurii determină scoaterea !a lumină a conflictelor intrapsihice, a unor e/cn-mente uitate, a afectelor, subiectul devenind accesibil sugestiei şi persuasiunii. Terapeutul are astfel posibilitatea aplicării narcoanalizei, narcosugestiei sau narcosintezei.
29.	NARCOTIC ANONIMUS • Grupuri de
sprijin constituite din foşti drogaţi cu produse opiacee, în scopul de a oferi un suport psihologic celor hotărîţi să abandoneze vechile practici periculoase.
30.	NARCOZĂ LIMINARĂ (cf. fr. norcose :
vezi narco-) — sin. SUBNARCOZĂ -112* NAR-COANALIZĂ.
31.	NARCOZEP(“) Franţa — DCi r:t\izc-pam • Tranchilizant, derivat benzodiarep^'x de tip 5-(0-fluorofenil)-1,3-dihidro-1-me+.'-‘,',~ itrc--2H-1,4-benzodiazepin-2-onă, cu acţiune sedativ-hipnotică şi uşor anxiolitică.
32.	NARDELZINE'm> Belgia, Frar.+a, OUnda, Spania.
NARDIL/^ Anglia, Canada, Italia.» SUA — DCI Fenelzinâ • Antidepresiv timoana-leptic, derivat hidrazinic de tip fenHhidrazină* indicat în depresii inhibate. Este lipsit de efecte sedative (necesită asocierea) ; nu se admhMrcază concomitent cu betablocante, psihr:*^. ente şi antidepresive timoleptice, necesitînd o de 14 zile. Contraindicatele sînt în genera! ce!e ale timolepticelor-v IMAO.
33.	NARSIS^ Japonia — DCi Medazepam + Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-2,3-dihidro-1-metil-5-fenil-1H-1, «1-benzodi-
-HH2
azepină, cu acţiune sedativ-hipnotică şi uşor anxiolitică şi o singură contraindicaţi© : miastenia.
34.	NATAM(M^ Argentina — DCi Fiufazepom • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-cior-1- /2-(dietilamino)etii/- 5- (0-f Iuorefenil)1,3-dihidro-2H-1, 4-benzodiazepin-2-onă, cu acţiune sedativ-hipnotică, indicat în insomniile mixte,, dar contraindicat în sarcină, alăptare, cfaucom. şi miastenie.
Natlvlsm ; Naturalism ; Natura umana
Nat/187
35.	NATIVISM (cf. lat. nativus „înnăscut”) • Teorie conform căreia toate structurile psihice, de la ce^a rnai simple la cele mai complexe, sînt înnăscute. întreaga structură psihică a omului, dar mai a-es structurile perceptive, sînt supuse unui determinism preexistent, în care învăţarea şi experienţa nu au nici un rol. PiliRON (1963) distinge un nativism reflex, admiţînd că unele noţiuni spaţiale (sus-jos, stînga-dreapta) pot fi dobîndîte progresiv, dar şi acestea au la bază „reacţii adaptative spaţiale congenitale’', îndeosebi reflexe oculare.
36.	NATOREXlC(M) SUA — DCI Amfepramonâ • Psihostiiv-'jlent, derivat feniletilaminic de tip 2-»:(dietilamlno)propiofenonă. Este o amină simpatico-mimetica anorexigenă, cu performanţe psiho-•stimuiaioare inferioare amfetaminelor, şi performanţe. anorexigene apropiate fenmetrazinei. Nu se asociază cu IMAO. în timp poate realiza far-snacodeperdenţă. Acţiunea unei doze durează
5—6 ore. Se poate utiliza în combaterea unor efecte secundare ale neurolepticelor.
37.	NATURALISM (fr. naturaiisme: vezi lat. natura) m Doctrină axată pe postulatul ontologic conform căruia natura constituie unica realitate, totul avîndu-şi pe deplin explicaţia în legile naturale; în teoriile despre om, societate şi cultură conduce inevitabil la simplificări reducţioniste.
•	Doctrină şi orientare estetică, dezvoltată în a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Adversari ■ai fili3i.inî-"-Tului burghez, ai idilismului evazionist şi melodramatic, influenţaţi de progresul ştiin-ţeloi «m-jt’.i şi de orientările filozofice şi sociologice inspirate de acestea, reprezentanţii naturalismului (E. ZOLA, fraţii GONCOURT,’ A. DAU-DET, G. COURBET, în parte FLAUBERT) şi-au propus si zugrăvească fără deformări estetizante, cu maKimi „neutralitate”, detaliile şi dedesubturile realităţii sociale. Adepţi ai determinismului (promovat de estetica lui H. TAINE), creatorii «naturalist! au urmărit să dezvăluie cît mai obiectiv cu putinţa cauzele şi mobilurile ascunse ale suferinţei umane , insistînd cu precădere asupra deter-tninismeior biologice ale unor situaţii şi personaje cu trăsături morbide. Excesele doctrinei estetice naturaliste nu au împiedicat, însă, crearea unor capodopere literare, de certă valoare artistică şi cu adm ci conotaţii social-pol itice şi etice.
•	în filozofia morală a şcolii analitice (aşa-numi-ta meta-etică), naturalismul denumeşte generic toate teoriile etice care definesc noţiunea de
„bine’' prin calităţi sau atribute extrinseci morale şi constatabiie empiric (de exemplu, cantitatea «de plăcere, caracterul biologic evolutiv etc.).
38.	NATURĂ (cf. lat. natura) • în sens larg, realitateaobiectivă, cosmosul infinit şi etern, gu-
vernat de legi imanente, în care se înscriu temeiurile existenţiale ale umanităţii.
•	Tot ceea ce, în sfera existenţei, nu face parte din societate, existînd independent de activitatea creatoare a omului.
•	Esenţă, determinare calitativă definitorie şi inalienabilă a unui lucru sau proces.
•	Ansamblul calităţilor înnăscute ale individului, în opoziţie cu însuşirile sale dobîndite prin educaţie.
39.	NATURĂ UMANĂ • Ansamblu de însuşiri bio-psihice şi socio-culturale care definesc în esenţă fiinţa omului sau condiţia umană. Concept problematic, aflat mereu în miezul gîndirii filozofice, natura umană deschide interpretării sale teoretice o serie de alternative.
•	Sub aspectul temporalităţii, se înfruntă poziţiile metafizic-absolutiste, care concep natura umană ca o esenţă anistorică şi neschimbătoare, căutînd să descopere „terenul omenesc”, şi concepţiile relativiste, care definesc omul ca pe o fiinţă deschisă devenirii, nelimitat perfectibilă, susceptibilă de transformări radicale, în afara oricărei legităţi obiective, a oricărei constrîngeri deterministe. De regulă, teoriile absolutiste privesc natura umană ca sumă de atribute inerte, manifestate fenomenal în acţiunile şi faptele omeneşti, în timp ce relativismul consideră că natura umană nu este un dat a priori, ci un rezultat instituit prin iniţiativa liberă a subiectului (teza existenţialistă, conform căreia existenţa precede esenţa umană).
•	în ceea ce. priveşte raportul dintre individ şi atributele umanităţii, unele teorii filozofice înţeleg natura umană ca o esenţă generică, manifestată fenomenal în mulţimea infinită a indivizilor (fiecare dintre aceştia fiind un „exemplar” care ilustrează genul într-un mod mai mult sau mai puţin autentic), în vreme ce alte concepţii situează natura umană într-un plan supraindivi-dual (voinţa lui Dumnezeu, inconştientul1 colectiv, spiritul sau „sufletul” inconfundabil al fiecărei grupări etnice etc.).
•	Cu rare excepţii, gînditorii din toate timpurile au considerat spiritul, conştiinţa, drept atribut definitoriu al naturii umane, acordînd însă prioritate uneia sau alteia dintre „facultăţile” sufleteşti : raţiunea discursivă, raţiunea practică, sau voinţa, credinţa religioasă, emoţia estetică, inconştientul, instinctul vital, apetenţa şi sensibilitatea etc.
•	Interpretările se polarizează şi după modul în care este apreciată semnificaţia şi valoarea ontică a existenţei umane, investită cu un statut singular în întreaga fire.
Tradiţia umanistă consideră natura umană spontan virtuoasă, bazîndu-se pe convingerea că omul este funciarmente bun şi nelimitat perfectibil. De la SOCRATE (pentru care sursa rău^u i este
188/Nat
Naturism ; Nousedin® ; NovaneO1'* ; Neant
ignoranţa, şi nu o dispoziţie naturală a sufletului omenesc) şi PROTAGORAS (pentru care omul este măsura tuturor lucrurilor), gîndirea umanistă exaltă valoarea vieţii, afirmînd posibilitatea împlinirii destinului omenesc şi dreptui îa fericire al omului, care se cucereşte pe sine însuşi prin gîndurile şi faptele sale.
In antiteză, viziunile pesimiste zugrăvesc în culori întunecate o natură umană iremediabil coruptă, pervertită de un rău imanent, însoţit de constiinta culpabilităţii si a nimicniciei. Gîndi-torii creştini (Sfîntul AUGUSTIN, LUTHER, CALVIN ş.a.) găsesc explicaţia imperfecţiunii umane în blestemul divin stîrnit de păcatul originar. Viziunile pesimiste proiectează idealul perfecţiunii umane în trecut, la începuturile mitice ale „vîrstei de aur”, privind istoria ca neîncetată decădere şi vestejire a naturii umane într-un prezent din ce în ce mai vlăguit şi păcătos. în vreme ce tradiţia umanistă socoteşte cunoaşterea şi dis-cernămîntul etico-axiologic drept virtuţi demiur-gice ale progresului uman, concepţiile pesimiste Se deplîng, văzînd în ele o sfidare nesăbuită a absolutului transcendent, pedepsită prin azvîrlirea şi abandonarea omului într-o lume străină, golită de sens, la discreţia destinului implacabil. Problema cardinală a condiţiei umane, privită din această perspectivă, nu este afirmarea pozitivă a vieţii, prin exercitarea capacităţilor de creaţie aie omului, capabile să înfrunte timpul, ci negativitatea morţii — dovada peremptorie a perisabilităţii fiinţei umane, cantonată în efemer şi accidental, de care poate fi eliberată prin graţia şi iertarea divină, singura capabi a să acorde nemurirea. Depăşind unilateralitatea acestor false dileme, filozofia marxistă, argumentează istoricitatea naturii umane, .respingînd critic.atît ideea supratempora-
1	ităţii ei, cît şi teza plasticităţii fără limite a umanităţii ; perfectibilă, natura umană nu este deschisă. unor transformări bruşte, aleatoare, unor instituiri arbitrare, ci se înscrie în dialectica devenirii istorice, pe coordonatele raportului dinamic între determinism şi libertate. Filozofia marxistă dezvăluie, totodată, caracterul specia! ai naturii umane,'care nu este nici esenţă abstractă multiplicată în indivizi izolaţi, nici entitate supraindi-viduală, ci ansamblul relaţiilor sociale, lumea omului ca totalitate a obiectivărilor facultăţilor sale creatoare. Atributul definitoriu al naturii” umane este praxisul, ,,instituirea teleologică”, (G. LUKÂCS) prin care omul se afirmă ca subiect, făcînd să se ivească în lume spaţiul ontic sui ge-neris al libertăţii, ai culturii şi civilizaţiei.
40.	NATURISM (cf. lat. natura) - sin. NATU-ROPATIE#Tip de sistem terapeutic care exclude utifiza.rea medicamentelor, bazîndu-se exclusiv pe utilizarea factorilor naturali.
41.	NAUPATIE (cf. gr. naus „navă" ; pathos ,.încercare, suferinţă”)# Rău de mare.
42.	NAUSEDIN(m) Columbia — DC! Prcrneta-zină • Neuroieptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip 10-(2-dimetilaminopropil)fenotiazmă, cu acţiune sedativ-hipnotică, antihistaminică :i antiemetică. Industria noastră farmaceutică î! produce sub numele de ROMERGAN(m*.
' 43. NAUSIDOL<M) Franţa — DCI Pipa,maz mă # Neuroieptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip
10-13 -(4-carbamoiipiperidino)propil/ -2 -clorfeno-tiazină, cu acţiune sedativ-anxiolitică şi cu o bună toleranţă.
44.	NAUZINE(m> Mexic - DCI Medozmă • Tranchilizant, derivat difenilmetan de tîp 1-(p-' -clor- oc-feni 1 benziI)- 4-(m-metil-benzil)-piperazină, cu acţiune marcat sedativă, hipnotică şi antiemetică. Se utilizează, în special, în asociere cu ne'uro-leptice incisive. Produşi similari :
NAVICALM<M> Spania
NAVICALUR(M> Franţa
45.	NAVANE(,r) Anglia, Belgia, Canada, Dsne-
marca, Italia, Japonia, Spania, SUA — DCI 77o-tixenâ • Neuroieptic incisiv, derivat tioarttenic
CH2-CHrH^y -CHş
de tip N, N-dimetii-9-/3-(4-meti!-1 -piperazini!) propiIidenă/-1ioxantenă-2-suIfonamidă, indicat- îr> psihoze schizofrenice, involutive, senile, alcoolice, în forme acute şi cronice. Efectele secundare sînt relativ moderate.
46.	NAVIZIL(M^ Argentina, Franţa — DCI' /Vle-dazepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-c!or-2, 3-dihidro-1 -metii-5-fent»-1 H-1, 4--benzodiazepină, cu acţiune sedativ-hipnotică şî uşor anxiolitică şi o singură contraindicaţîe : miastenia. ,
47.	NEANT (cf. fr. neant) • Nefiinţă, nonexis-tenţă. Termenul are altăsemnificaţie decît nc-n-substanţialitatea fizică (vidul), iar din punct de vedere filozofic nu denotă nimicul absolut, absenţa totală a fiinţei în genere, ci negativitatea fjjnţei în existenţa umană. în gîndirea indiana, neantul sau nirvana desemnează stingerea Eului prin contopirea
Nebdan^ ; Nebril^ ; Necesitatei Necesar
Nec/189
Sinelui (atman) cu. absolutul transcendent (brahman), ieşirea sufletului individual din lanţul purificator al reîncarnărilor şi mîntuirea de suferinţă într-o stare de beatitudine supratemporală, prin asceză, meditaţie, atenuarea dorinţelor şi detaşarea de orice acţiune. în „Fenomenologia spiritului”, HEGEL arată că neantul este relevat ca inconsistenţă a lumii trăite de subiect în faţa morţii, sub apăsarea unui sentiment de vertij infinit. Neantul dobîrvdeşte o semnificaţie ontologică privilegiată în filozofia existenţialistă. Pentru HEIDEGGER, neantul se dezvăluie în angoasa morţii, în care omul devine conştient de finitudinea condiţiei sale, descoperindu-şi autenticitatea şi singularitatea în cuprinsul fiinţei. SARTRE identifică existenţa neantului şi a libertăţii, prin care subiectul refuză actualitatea condiţiei lui şi decide să fie altceva ; neantul se revelează atît în experienţa acestei negaţii, cît şi în eşecul încercărilor de auto-depăşire ale fiinţei umane. Ontologia materialistă este incompatibilă cu ideea neantului, deoarece postulează caracterul infinit şi etern al realităţii obiective ; de aceea, nu se pot admite decît forme particulare de non-existenţă, negaţii concrete ale unor ipostaze determinate ale fiinţei.
48.	NEBOLAN^ SUA — DCI Camazepomm Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip
7-clor-1,3-dihidro-3-hidroxi-1-metil-5-fenii-2H-1,4-benzodiazepin-2-onă dimetilcarbamat (ester) cu acţiune sedativ-anxiolitică şi contraindicaţii : miastenia gravis, intoxicaţii cu hipnotice şi alcool.
49.	NEBRIL^ Argentina — DCI Desipraminâ • Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzazepintc de tip 10, 1 t-dihidro-5-/3-(metilamino )propil/-5H-di-benz/b, f/azepină, metabolitul activ al imiprami-nei, cu aceeaşi acţiune.şi indicaţii, dar un efect mai rapid cu 2 — 5 zile. Contraindicaţiiie sînt cele ale timo-lepticelor. Nu se administrează concomitent cu IMAO.
50.. NEBUNIE • Termen popular care denumeşte tulburările psihice. în limbajul curent utilizarea sa a-re însă, în unele cazuri, sens mai larg. în medicină nu se utilizează.
51.	NEBUNIE RAŢIONALĂ - sin. DELIR AL ACTELOR—>ACT PATOLOGIC.
52. NEBUNIE REUMATISMALĂ —^	MEY-NERT'b) boală.
53.	NECESITATE, NECESAR (cf. lat. nccessitcs „trebuinţă, nevoie” ; necessarius „de absolută trebuinţă, inevitabil, indispensabil”) • Categorie filozofică fundamentală, aparţinînd teoriei determinismului care constată, descrie şi explică totalitatea proceselor din univers, cauzalitatea şi mecanismele lor de producere. Necesitatea de-
semnează existenţa unor legături profunde, esenţiale, în cadrul fenomenelor sau proceselor din univers şi între aceste fenomene sau procese, indiferent de domeniul în care ele se produc. Necesarul este general şi stabil, obiectiv şi obligatoriu, inevitabil în ceea ce priveşte apariţia unui proces şi desfăşurarea lui. Deci, necesar înseamnă ceea ce obligatoriu este aşa cum este şi nu altfel. Categoria necesarului (a necesităţii) se opune categoriei întîmplătorului (a întîmplării). în opoziţie cu necesarul, întîmplătorul desemnează existenţa unor legături neesenţiale, mai mult sau mai puţin aleatorii, legate de cazuri individuale ; întîmplătorul exprimă, în concepţia lui HEGEL, ceva ce poate să fie sau să nu fie, într-o formă de existenţă sau alta (-> HAZARD). Din punct de vedere teoretic, aceste două categorii filozofice, exprimînd două. modalităţi fundamentale de manifestare a realului, se opun. Din punct de vedere practic, categoriile de necesar şi întîmplător se suprapun şi se implică reciproc, între ele existînd o relaţie dialectică. Fenomenele şi procesele din realitate nu se produc nici în forma necesarului absolut, nici în forma întîmplătorului absolut ; cînd un fenomen se defineşte ca necesar, acest lucru se referă la preponderenţa semnificativ crescută a necesarului, comparativ cu întîmplătorul. Există, aşadar, un coeficient de necesitate şi un coeficient de întîmplare care variază la diverse niveluri de organizare a lumii, în diferitele domenii ale realităţii (clinic, biologic, psihologic, filozofic, sociai economic etc.) Materialismul dialectic consideră, întîmplarea ca mod de manifestare a necesităţii, ca. formă de completare a acesteia, ca o mişcare ce influenţează desfăşurarea necesarului, îmbogăţeşte procesul necesar, îl individualizează. Aprecierea unui proces, fenomen sau lucru ca necesar sau întîmplător depinde şi de sistemul de referinţă la care se raportează respectivul aspect al realităţii (în acest sens, necesarul poate deveni întîmplător şi invers). Odată stabilit sistemul de referinţă, deosebirea între necesar şi întîmplător devine fermă. Descoperirile ştiinţifice nu exclu-d întrepătrunderea dintre necesar şi întîmplător. Realitatea nu se manifestă prin necesitate pură ; necesarul, aşa cum apare în manifestările realului, este impregnat de întîmplător. Necesitatea abso-. Iută, dincolo de intervenţiile şi influenţele întîm-, pîătorului, apare în structurile logico-matematice, care sînt elaborări la un nivel înalt de abstractizare şi idealizare. Referitor la abordarea naturii umane într-o perspectivă deterministă, categoria de necesitate se leagă de categoria de libertate (libertatea ca trăire, ca sentiment implicat în orice conduită umană, sentiment mai mut sau mai puţin intens, formîndu-se şi dezvoltîndu-se în ontogeneză, în funcţie de apariţia, dezvoltarea şi rezolvarea raportului dintre dependenţă şi independenţă la fiinţa umană). Libertatea individului
1 90/Nec
Necesitate ; Necesitate internă ; Necesitate şi întîtriplare
presupune o înţelegere a necesităţii,o asimilare a ei şi o acomodare în funcţie de necesitate (adaptare).
Psihopatologic, relaţia individului cu aspectele necesare ale realităţilor proprii şi exterioare este o relaţie de trebuinţe şi de satisfacere a lor. Este important aici, în primul rînd, capacitatea de auto-cunoaştere şi de cunoaştere a iumii, care generează şi influenţează răspunsul uman, de la simpla reacţie de alegere ca decizie spontană, pînă la alegerea ca decizie elaborată, trecînd prin mai multe etape. în perspectivă psihopatologică, necesitatea intră în categoria motivaţiei. Ea devine motiv mai mult sau mai puţin imperios, real şi obiectiv sau resimţit ca real (filtrarea necesarului la nivelul fiinţei umane este o filtrare a motivelor). în măsura în care individul este în cunoştinţă de cauză (de sine şi de lume), necesarul capătă caracteristicile sale de esenţial, stabil, obiectiv, obligatoriu (inevitabil) ; astfel, trebuinţele vitale cu o componentă instinctuală dominantă constituie o formă de manifestare a necesarului la nivel biologic individual şi sînt prezente pe toate treptele de organizare a viului. Exprimarea lor, la om, se modifică pe de o parte, în funcţie de situaţia imediată, pe de alta — de factorii de ordin social şi cultural.
in psihopatologie, în măsura în care procesul morbid afectează raportul persoanei cu sine şi cu lumea, necesitatea suportă modificări în aspectul ei existenţial şi cultural. Sub aspect biologic, patologia psihică influenţează necesitatea în formele ei de manifestare, iar aceste forme se estompează sau se amplifică ; exprimarea necesităţii se simplifică uneori pînă la brutalitate sau se complică pînă la mistificare. Astfel, în psihoză, regre-sia globală a personalităţii provoacă o serie de
comportamente legate de un stadiu anterior al dezvoltării individuale (în special în schizofrenie, în psihoza melancolică) ; trebuinţele se manifestă direct şi imperativ, apărînd evidentă componenta lor instinctuală, atît în comportamentele de conservare cît şi în cele sexuale. La personalităţile dizarmonice exprimarea trebuinţelor degenerează, în special, sub aspectul lor social şi cultural, iar integrarea acestora este deficitară în privinţa raportării la o normă sau alta. La nevrotic, trebuinţa se modifică în sensul că ea poartă amprenta mecanismelor de apărare. Necesitatea se supune unui scop subtil, ea se converteşte (sau se substituie) în cadrul relaţiei obiectuale, în căutarea unor satisfacţii care presupun nu o regresie biologică, ci una psihologică, simbolică, într-un context existenţial fals, creat de fuga de realitate şi de conduitele compensatorii.
54.	NECESITATE INTERNĂ • Expresie care desemnează, în psihopatologie, un factor motiva-ţional individual de o mare intensitate, manifestat ca forţă interioară ce se impune, exc'iuzînd alte variante motivaţionale ; este resimţit ca un fel de constrîngere interioară, desemnî.nd luarea unor decizii şi finalizarea lor în comportament Necesităţile interne pot fi din categoria trebuinţelor (primare sau secundare) sau a tendinţeior-Neces ităţi le interne amplifică imperios desfăşurarea în act, deci realizarea, satisfacerea. (în clasificarea lui MURRAY, necesităţile interne arjico-peri parţial trebuinţa de îndeplinire)-*- I RE-BUINŢĂ, TENDINŢĂ.’
55.	NECESITATE şi ÎNTÎMPLARE • Categorii complementare ale determinismului.
Necesitatea desemează tot ceea ce nu poate fi altfel decît este, întrucît decurge inevitabil din firea lucrurilor, din legile imanente ale dezvoltării.
Întîmplarea se referă la tot ceea ce este, dar putea să nu fie ori să fie altfel, mai devreme sau mai tîrziu, întrucît decurge din interacţiuni exterioare, accidentale şi neesenţiale între lucruri, neavînd o modalitate de desfăşurare stabilă, repetabilă. Concept cardinal în elucidarea teoretică a ordinii din Univers, necesitatea este înţeleasă de filozofiile idealist-obiective ca raţionalitate ideală, care guvernează asu-pra firii, în: vreme ce teoriile ideal ist-subiective accentuează caracterul gnoseologic al necesităţii, pe care o înţeleg ca schematism ordonat a! gî-ndirii aplicate asupra datului perceptiv, negînd necesitatea şi- posibilitatea cunoaşterii ei autentice.
Materialismul dialectic susţine ca necesitatea este imanentă iumii materiale, realităţii obiective, fiind reflectată din ce în ce mai adecvat, pe plan subiectiv, odată cu progresul cunoaşterii. Totodată, filozofia marxistă respinge interpretările metafizice ale corelaţiei di-ntre necesitate- şi întîm-plare. Teoriile rigid deterministe absolutizează
Necrofiiie ; Necrofobie^ ; Necromanie ; Nectri^
Nec/191
necesitatea, negînd realitatea evenimentelor în-tîmplătoare, pe care le consideră aparenţe datorate limitelor intelectului omenesc şi neputinţei acestuia de a cunoaşte cauzele care le produc ; această poziţie conduce, în cele din urmă, ia fatalism. In antiteză, teoriile indeterministe proclamă caracterul aparent şi convenţional al necesităţii (prezentă numai în gîndire, în virtutea unor reguli pur subiective de ordonare a fenomenelor), abso-iutizînd caracterul întîmplător, haotic, imprevizibil al evenimentelor din Univers. Materialismul dialectic arată că necesitatea şi întîmplarea nu există în stare pură ; orice fapt este o unitate dialectică între necesitate şi întîmplare — determinaţii ce se întrepătrund, se mijlocesc reciproc, trecînd una în cealaltă în procesul devenirii.
56.	NECRO- (cf. gr. nekros ,,mort, cadavru”)» Element de compunere care introduce referirea la moarte, ia cadavre.
57.	NECROFAGIE (cf. necro- ; gr. phogein ,,a mînca”) • Consum al cărnii cadavrelor. Poate interfera cu necrofilia, în unele tulburări mintale grave : olrgofrenii, demenţe avansate, psihoze grave. In societăţile primitive, sub aspectul canibalismului, necrofagia avea, cel mai adesea, un caracter ritual. In unele situaţii extreme, care pot interveni în existenţa individuală (naufragii, accidente în zone izolate — deşerturi, zone polare, asedii, încercuiri), necrofagia nu poate primi calif r.ativu-l de patologică.
58.	NECROFILIE (cf. necro-; gr. phiiia „dragoste”)
#	Termen desemnînd două fenomene între care există o posibilă legătură :
•	rvecrofrlia sexuală — dorinţa de a avea contact sexual -cu cadavru-! unei femei ;
•	necrcf-Hia non-sexuafă — dorinţa de a manipula, de a privi sau de a fi în apropierea cadavrelor.
In prima-sa manifestare, necrofilia este deosebit de rară şi poate fi însoţită de alte perversiuni trădînd grave tulburări mintale (necrofagie, vam-pirism). Uneori, termenul de necrofiiie este menţionat ca sinonim cu vampirism, deşt ultimul termen trebuie rezervat numai acelora care sug sîngele cadavrelor umane sau altor fiinţe neînsufleţite).
Atracţia erotică pentru cadavre a fost descrisă încă din antichitate (fiind, se pare, frecventă printre cei ce îmbălsămau cadavrele egiptene). Cea mai veche descriere no-mi-nală este cea a tiranului Corintutui-, Piriandru (627—585 î,e.n.).
H.	von HE-NTING consideră ca exemple de necrofiiie : raporturile sexuale cu cadavrele ; excitaţi-a-sexuală provocată de vederea unui cadavru feminin ; -atracţia exercitată de cadavre, morminte şi obiecte în legătură cu acestea ; dorinţa intensă d‘e -a atinge cadavrele şi a simţi mirosul acestora, ca .şi a! altor materii în descompunere.
După KARPMAN, preferinţa pentru decoruri mortuare, alegerea unor parteneri bolnavi sau atinşi de afecţiuni incurabile, excitarea în timpul unor ceremonii funebre ar fi expresia unui extrem sadism (moartea ar fi limita către care ar tindeasimptoticactivitatea detipsadic).E. FROMM consideră că există un continuum : caracter anal normal —► caracter sadic —► caracter necrofil, determinat de creşterea narcisismului, de absenţa relaţiilor şi de distructivitate. EI defineşte necro-fiiia ca,,formă malignă a caracterului anal”.
^ După unii autori, în toate formele sale de manifestare (sexuale şi non-sexuale), necrofilia este mai frecventă decît se crede empiric (SPOERR!, von HENTING, ROSOALTO). In literatură teme necrofilice au fost abordate de BAUDELA1RE, E. A. POE, Mircea ELIADE.
59.	NECROFOBIE^ (cf. necro-; ?r. phobos ,,frică”) • Teamă patologică faţă de cadavre, cimitire, obiecte de cult religios, legate de înmor-mîntare, de orice are legătură cu ritualul înmor-mîntării. Caracterizează structurile hiperemotive, isterice, psihastenice ; poate apărea în nevroza obsesivo-fobică, sindromul hipocondriac.
60.	NECROMANIE. (cf. necro-; gr. mania „nebunie”) • Preocupare morbidă legată de moarte, înmormîntări, cimitire, cadavre, persoane decedate. interesul patologic pentru cadavre poate avea uneori caracter sexual.
61.	NECROMANŢIE (cf. necro-; gr. manteia ,.facultate de prezicere, ghicire”) • Practică magică divinatorie, bazată pe invocarea spiritelor morţilor. La baza necrornanţiei stau ritualurile funerare antice. Morţii, prezenţi sub formă de umbre printre cei vii, erau invocaţi prin incantaţii, manipulări de oseminte, transe. O practică mai modernă de tip necromantic o reprezintă spiritismul.
62.	NECROSADISM (cf. necro- ; fr. sadisme — de ia numele marchizului de Sade) • Tendinţă patologică asociată necrofiliei, în care satisfacţia sexuală este obţinută prin manipularea şi maltratarea cadavrelor ; poate merge pînă la ingerarea unor părţi ale acestora (necrofagie).
63.	NECTIL<m) Grecia - DCI Promazinâ • Neu-
roleptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip 10-
192/Ned
Nedv's(M) ; Negare ; Negative; Negativism
(3-dimetilaminopropil) fenotiazină, cu acţiune sedativă (inferioară clorpromazinei) şi antiemetică, util în tratamentul de întreţinere al psihozelor cronice şi în stările psihopatoide.
64.	NEDELTRAN(m> Belgia, Franţa, Olanda-DGI Alimemazinâ • Neuroieptic sedativ, derivat fenotiazinic (aminoalkilic) de tip 10-(3-di metil a-minopropil-2-metil) fenotiazină, cu acţiune anxiolitică, sedativ-hipnotică şi valenţe antihistaminice, antidepresive şi miorelaxante. Are o bună toleranţă, influenţînd însă reflexele conducătorilor auto. Este indicat în exogenii şi în tratamentul de întreţinere al endogeniilor ; util în afecţiuni psihosomatice, tuse alergică, prurit de diverse etiologii.
65.	NEDJS(m> Argentina - DCI Propranolol • Psihotrop betablocant, derivat propanolic de tip
1-(isopropilamino)-3-(1-naftiloxi)-2-propanol, cu acţiune anxiolitică, cu valenţe psihostimulente şi adrenolitice. Nu duce la dependentă, nu se asociază cu IMAO BETABLOCANTE.
66.	NEFALISM (cf. gr. nephalios ,,sobru, temperat’’) • Exagerare a abstinenţei alcoolice, extinsă faţa de orice aliment, băutură ce ar putea conţine cantităţi cît de mici de alcool.
67.	NEGARE (cf. lat. negare ,,a nega”) «Termen psihanalitic ce denumeşte mecanismul de apărare prin care subiectul nu recunoaşte o dorinţă inconştientă. Cînd apare pericolul ca dorinţa să fie conştientizată, subiectul nu o recunoaşte ca aparţinîndu-i : dorinţei i se refuză intrarea în cîmpul conştiinţei subiectului.
68.	NEG ARI A NEGAŢIEI# Principiu al dialecticii materialiste, conform căruia, dezvoltarea
—	înţeleasă ca succesiune infinită de. negaţii sau transformări calitative determinate —, se desfăşoară astfel încît anumite stări sau anumite elemente ale unei calităţi negate anterior se reactualizează pe o nouă treaptă a devenirii, integrate într-o realitate mai complexă, ajunsă la un stadiu superior de evoluţie. Negarea negaţiei explică sensul devenirii, reflectînd unitatea între continuitate şi discontinuitate în cadrul acesteia. în opoziţie faţa de concepţiile metafizice, care îşi reprezintă dezvoltarea fie ca o mişcare rectilinie, continuu ascendentă (evoluţionism plat), fie ca o mişcare în cerc (postulînd ,,veşnica reîntoarcere” la origine şi reluarea unui nou ciclu istoric), materialismul dialectic arată că imaginea cea mai sugestivă a dezvoltării este spirală, în care sînt sintetizate atît ideea repetării parţiale, cît şi ideea înaintării ascensionale către §tadii tot mai înalte de evoluţie. Prima expunere sistematică a acestei legi dialectice îi aparţine lui HEGEL, care a conceput-o în mod speculativ ca regulă de deducţie
a determinaţiilor ideii absolute, reducînd-o la o schemă triadică, rigidă şi stereotipă (afirmaţie, negaţie, negarea negaţiei sau teză, antiteză, sinteză). Renunţînd la formalismul artificios al construcţiei hegeliene, filozofia marxistă înţelege negarea negaţiei ca pe o tendinţă generală a devenirii, ce se realizează numai prin intermediul legilor specifice fiecărui domeniu al realităţii, indiferent de numărul negărilor succesive care preced momentul revenirii pe o treaptă superioară a unor stări sau elemente anterioare.
69.	NEGARE A REALITĂŢII-* REFUZ AL REALITĂŢII.
70.	NEGATIVE(H> halucinaţii (cf. lat. negativus ,.negativ”) • Imposibilitate de a percepe un obiect aflat în cîmpul perceptiv al subiectului, în absenţa unor circumstanţe care să afecteze organic căile senzoriale şi centrii corticali. D-upăH. EY, mai frecvent, acest tip de halucinaţii se referă la perceperea propriei imagini în oglindă.
71.	NEGATIVISM (cf. fr. negativisme : vezi lat. negare ,,a nega”) • Rezistenţă activă sau pasivă la orice stimul extern sau intern (MICHAUX).
Sînt descrise : un negativism pasiv,' ce constă într-o inerţie şi rezistenţă aproape totală îa executarea unor ordine exterioare, absenţa comunicării verbale (negativism verbal) sau" a satisfacerii nevoilor fiziologice	(,,negativism- • interior”,
BLEULER), ajungîndu-se la necesitatea alimentării bolnavului cu sondă sau parenteral (negativism alimentar), la retenţie urinară pînă la glob vezical sau la gatism ; şi un negativism activ (opunerea rezistenţei la rfrobilizarea unui membru sau a unui segment al acestuia, prin contractarea musculaturii antagoniste). MICHAUX descrie şi un negativism ideo-motor, care presupune un oare-
Negaţie; Negentropie ; Neglijenţa
Neg/193
care grad de iniţiativă din partea bolnavului, caracterizat prin exercitarea, în sens opus, a unei comenzi (dacă i se cere mîna şi-o retrage ; dacă este chemat, încearcă să se ascundă) şi care este însoţit uneori de o mimică ironică, expresie a stării afective negative. Răspunsul alături (sindrom Ganser) poate fi considerat ca o formă de negativism verbal activ. Conduitele negativiste sînt : claustrarea, clinofiiia, fugile, mutismul.
Dintre micile semne de negativism, ,.manifestări minore dar foarte semnificative” (H. EY), se pot cita : refuzul mîinii întinse, refuzul de a se aşeza, încrucişarea braţelor, refuzul dialogului faţă în faţă, închiderea pleoapelor. Dintre marile semne ale negativismului se notează crizele clasice, accesele de furie, refuzul alimentar şi barica-darea precum şi semnul Ostankow. Negativismul face parte din sindromul catatonic tipic.
BLEULER apropie negativismul de ambivalenţă şi autism, ca mod de manifestare a indiferenţei faţă de solicitările lumii exterioare. Negativismul apare în schizofrenia catatonică, hebefrenică, depresia psihotică (melancolia), starea confuzională, demenţă, oligofrenie, paranoia, sindromul Ganser. La copil, negativismul semnifică revolta împotriva frustrării afective (reale sau imaginare).
72.	NEGATIVISM ACTIV - sin. OPOZIŢIO-NISM • Executarea unor mişcări contrare comenzii CONTRARISM.
73.	NEGATIVISM SEXUAL (HlRSCHFELD)— ANEROTISM.
74 NEGAŢIE*®) delir (cf. lat. negatio ,.negare”) m Refuz total sau parţial al realităţii morale sau fizice a subiectului şi/sau al realităţii lumii. A fost descris de COTARD, în 1880 si denumit ca atare de SEGLAS (1897).
Bolnavul îşi poate nega constituţia fizică (în specia! organele interne), personalitatea socială şi starea civilă. De asemenea, negarea se poate referi la persoanele din anturaj, despre care se consideră că sînt moarte, au dispărut sau şi-au pierdut caracteristicile anterioare. Aceeaşi transformare poate fi atribuită oricăror obiecte (oraşe, continente, forme de relief, anotimpuri, planete etc.). Bolnavul îşi poate nega chiar propria existenţă. „Nu există nimic pe care aceşti bolnavi să nu-l poată nega” (SEGLAS). SEGLAS face observaţia pertinentă că delirul de negaţie este o tentativă de a explica starea de descurajare profundă şi de durere care-l domină pe bolnav. Nefiind o entitate clinică (autorii clasici au încercat să îi opună delirului de persecuţie), delirul de negaţie este un fenomen comun într-o serie de descrieri nosologice, dintre care menţionăm :	depresiile	(ai
căror produs secundar este, după H. EY), paraii-
zia generală progresivă, alte deliruri cronice (LEROY a descris delirul de negaţie sistematizat), schizofrenia etc.
Din punctul de vedere al psihogenezei, SfiGLAS îl explică ca pe o imposibilitate de a grupa şi de a identifica imaginile mintale printr-un fel de paralizie psihică, ca şi printr-o amnezie senzorială. TOBINO afirmă că delirul de negaţie este rezultatul „imposibilităţii de a forma concepte, adică de a accede la acea formă de realitate care se confundă cu raţionalitatea lumii obiective şi cu existenţa subiectului”. Negaţia delirantă este, după
H.	EY, inversul libertăţii umane, ca şi ,,o formă de existenţă a răului”, în care subiectul trăieşte cea mai puternică dintre anxietăţi, aceea a sfîrşi-tului nesfîrşit al unei dureri neexistente.
75.	NEGENTROPIE (cf. lat. negativus „negativ” ; gr. entropia „confuzie”) • Termen introdus de BIRLLOUIN desemnînd, în teoria informaţiei, entropia termodinamică luată cu semn algebric schimbat. Informaţia ca negentropie permite astfel valorificarea noţiunii de entropie în numeroase domenii ale ştiinţei.
Negentropia. „concept al complexităţii, structurării, ordonării”, caracterizează lumea vie care evoluează (amintim înţelesul de involuţie al entropiei), deci se organizează, devine mai complexă, se structurează : „organismele vii se hrănesc cu entropie negativă” (MALITA, 1973). Omul, în acest context, este „cel mai puternic pachet de entropie descrescîndă”, care funcţionează negentropie. Pentru OGODESCU (1978), afectivitatea este o „funcţie subiectivă negentropică”, pentru că ea caracterizează modalitatea individuală „de a instaura ordinea” în cadrul efortului uman adap-tativ, starea de confort adaptativ (afectiv) expri-mînd „predominanţa sumei probabilităţilor favorabile asupra celor negative”. Din perspectiva unui model psihopatologic semantic, acelaşi autor numeşte schizofrenia „entropofrenie”, psihismul schizofrenului caracterizîndu-se printr-o creştere a dezordinii.
76.	NEGLIJENŢĂ (cf. lat. negiigentia „neglijenţă, nepăsare”) • Conduită cu efecte negative, caracterizînd o acţiune nereuşită, cu un rezultat nedorit sau neaşteptat, sau cauza unei acţiuni cu efecte nedorite. Stîngăcia, neatenţia, lipsa de precauţie conduc spre insuficienta motivare pentru reuşita acţiunii. Neglijenţa poate fi întîinită în toate acţiunile umane insuficient motivate, ca şi în psihopatologia vieţii cotidiene, în care rezultatul acţiunii este motivat inconştient. Este mai frecvent remarcată în aspectul vestimentar şi de igienă, în îndeplinirea obligaţiilor şcolarc sau profesionale, în acte ratate curente.
în psihopatologie, se întîlneşte la unele personalităţi dizarmonice, în depresii, schizofrenie, stări defectuaie apato-abuiice. în debutul schizo-
13 - c. 838
194/Nei
Neisser s ; Neîncredere ; Nelbon(M) ; Nelinişte
freniei, poate fi unul dintre semnele instalării procesului morbid.
•	Varietate de greşeală penală, beneficiind de circumstanţe atenuante, în care delictul nu a fost săvîrşit cu intenţie.
77.	NEISSER8 simptom - sin. VORBIRE ALEGORICĂ • Particularitate de exprimare în schizofrenie, caracterizată prin descrierea acţiunilor sau a evenimentelor printr-un singur cuvînt sau printr-o expresie verbală scurtă.
78.	NEÎNCREDERE - sin. BĂNUIALĂ, ME-FIANŢĂ, SUSPICIUNE • Modalitate de percepere şi interpretare a relaţiilor umane, caracterizată prin suspiciune, neîncredere, teama de a nu.fi înşelat. Se poate manifesta temporar, după o experienţă negativă de viaţă, în sensul unei frustraţii în planul relaţiilor sociale sau poate fi o atitudine constantă în raporturile cu lumea.
Neîncrederea scade disponibilităţile relaţional-sociale, îngustează cîmpul de afirmare în acţiuni sociale, creează tensiune psihică şi anxietate în anticiparea relaţiilor umane, este o barieră în calea dezvoltării şi afirmării personalităţii, fiind proprie fie oamenilor care se supraevaluează, fie celor timizi, timoraţi, complexaţi. Ea se structurează ca o trăsătură caracterială încă din copilărie, fie prin imitarea unor modele comportamentale ale celor din jur, fie printr-un climat educaţional inadecvat, compiementat de anumite particularităţi psihice ale copilului. Severitatea excesivă în familie formează un individ timorat, timid, lipsit de încredere în sine şi temător faţă de oameni. Supraprotecţia creează şi ea timiditate, complexe, tendinţa ia închidere în sine. Mefianţa constituie un dezavantaj în relaţia pacient-medic, suspiciunea faţă de medic şi medicaţie Iimitînd eficienţa tratamentului şi cooperarea cu pacientult
In. psihopatologie, se manifestă major în dizar-moniile şi psihozele de tip paranoiac, avînd la bază supraevaluarea de sine, orgol iul excesiv ce modifică substanţial raportul individului cu lumea.
In psihastenie şi nevroza obsesivo-fobică, mefianţa este determinată de neîncrederea în forţele proprii, nesiguranţa de sine, timiditate.
79.	NELAXAN(m) Japonia - DCI Fcnprobamot • Tranchilizant, derivat carbamatic de tip 3-feni!-1 -propanol carbamat, cu acţiune miorelaxant-seda-tivă şi valenţe anxiolitic-anticonvulsivante. Are o bună toleranţă, efectele secundare fiind practic nule.
80.	NELBON^ japonia— DCI Nitrazepam• Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip
1,3-dihidro-7-nitro-5-fenil-2H-1,4-benzodiazepin-'2-ona, cu acţiune sedativ-hipnotică, realizînd
un somn aproape fiziologic. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NITKA-ZEPAMW.
H 0
0_7 N
81.	NELINIŞTE • Proces emoţionai primar» caracterizat prin stare de disconfort şi tensiune psihică, provocate de îngrijorarea în legătura cu eventualitatea incertă a unui eveniment aşteptat, neplăcut sau plăcut. In psihopatologie, însoţeşte trăirile halucinatorii şi delirante, îndeosebi ia debutul lor, precum şi experienţele delirante primare. In limbaj psihiatric curent, neliniştea este considerată un sinonim al anxietăţii.
82.	NELINIŞTE A TROMBOTICILOR • Anxietate moderată, caracteristică perioadei de instalare a unei tromboze venoase.
83.	NELMAT(m) Japonia • Tranchilizant, derivat
sin.
benzodiazepinic------> NITRAZEPAM(m' România»
84.	NEMACTIL<m) Spania-DCI Peridazină • Neuroieptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip 10-/3-(4-hidroxipiperidino)propil/fenotiazină-2.-ca.r-bonitril ; este indicat în tratarea tulburărilor comportamentale ale adolescenţilor şi vîrstnicilor, în tratamentul de întreţinere al psihozelor cronice şi în combaterea algiilor de origine centrală ; are o bună toleranţă.
85.	NEMESIS-+ ANANKE.
86.	NEO- (cf. gr. neos ,,nou”) • Element de compunere, introducînd semnificaţia de nou, noutate.
87.	NEOBES(m) Mexic - DCI Amf eprarrwnp *
EÎn..
Psihostimulent, derivat feniletilaminic-------> NA-
torexic(M) sua.
88.	NEOBLOC<m^ Israel — DCI MetoproloI •
Betablocant de tip (±)-1-(isopropilamino)-3-lp-(2-metoxietil) fenoxi/-2-propanol, indicat în anxietate, alcoolism, distonii neurovegetative, afecţiuni psihosomatice. Nu duce la dependenţă, nu se asociază cu IMAO—► BETABLOCANTE.
89.	NEOCALMA(m) Italia-DCI Hidrcxizin • Tranchilizant, derivat difenilmetan de tip 2-/2-Z4-(p-clor-a-fenilbenzil)-1-piperazinil/-etoxi/etanol, cu
Neocerebel ; Neocyten^ ; Neofilie ; Neofreudism
Neo/195
acţiune sedativă centrală, antihistaminică şi anxiolitică. industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de HIDROX!ZlN(M).
90.	NEO-CALME(m) Canada - DC! Diozepom «Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-dor-1, 3-dihidro-1-meti!-5-fenil-2 H-1, 4-benzo-diazepin-2-onă, cu acţiune sedativ-hipnotică, an-xioiitică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă. industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de D!AZEPAM.(M)
91.	NEOCATHARSIS (cf. neo-; gr. katharsis „purificare”) • Metodă psihanalitică iniţiată de FERENCZI, constînd în descărcarea unor tensiuni prin conştientizarea relaţiilor din copilărie.
92’ NEOCEREBEL (cf. neo- ; lat. cerebeilum ,,creierul mic”) • Parte recentă filogenetic, cu-prinzînd : folium, tuber vermis, lobii : simplu, arsiform şi paramedian. Are conexiuni cu cortexul prin tractul corticopontocerebelos, asigurînd fineţea şi exactitatea mişcării.
93.	NEOCORTEX (cf. neo- ; lat. cortex „scoarţă”)
—	sin. CORTEX HOMOGENETIC/ HOMOTIPIC ;
sin.
NEOPALiUM--------> IZOCORTEX.
94.	NEOCYTEN(M) SUA - DCI Orfenadrină • Tranchilizant, derivat difenilmetanic de tip N, N--dimetil-2-(0-metil-a-fenilbenziloxi) etilamină, cu
h,c-hh -co-hh-cn-cci3 hn ‘
evidenta acţiune miorelaxantă şi unele valenţe antidepresive (intensitate mică), indicat în special în combaterea unor efecte secundare ale neuro-lepticeor. Buna sa toleranţă îi conferă o utilizare fără restricţii.
95.	NEODALIT<M) Suedia, RFG - DCI Diben-zepinâ 9 Antidepresiv timoleptic, derivat diben-zodiazepinic de tip 10-/2-(dimetilamino)etil/-5, 10--dih'dro-5-meti!-11 H-dibenzo/b,e/1, 4/diazepin-11 -
-onă, cu acţiune antidepresivă şi tranchilizantă de valoare medie. Nu se asociază cu IMAO. Produşi similari :
NEODIL(^) RFG NEODIT(m> Finlanda
96.	NEODRINE(m) Canada - DCI Metcmfeta-minăm Psihostimulent cu valenţe anorexigene, derivat feniletilaminat de tip (4-j-N,a-dimetilfeneti-lamină, cu acţiune şi indicaţii similare cu ale am-fetaminei şi acelaşi risc al dependenţei.
97.	NEO FARGEN(M) Grecia - DCI Oxazepam
•	Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-1,3-dihidro-5-hidroxi-5-fenil-2H-1,4-benzo-diazepină. Are o acţiune identică cu a diazepamu-lui, fiind un metabolit al său, ceea ce permite realizarea unei concentraţii plasmatice mai rapide (4 ore) ; acţiunea sa este sedativ-anxiolitică, hipnotică, moderat miorelaxantă şi simpaticolitică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de OXAZEPAM^.
98.	NEOFILIE (cf. neo-; gr. phiiia „dragoste”) • Termen cu semnificaţie de apropiere, căutare, acceptare, dragoste pentru ceea ce este nou, elementul de noutate (de variaţie) fiind singura motivaţie a acestui comportament, fără altă justificare serioasă. în genere, este căutată o altă situaţie, ceva ce nu a existat (nu a fost cunoscut) pînă acum, aceasta fiind, alături de speranţa insuficient motivată de schimbare în mai bine, singurul argument ai neofiliei.
Este întîlnită la personalităţi dizarmonice, unde, fără afi un element definitoriu, le conferă un colorit specific, evidenţiind totodată un potenţial intelectual moderat.
99.	NEOFOBIE(1) (cf. neo- ; gr. phobos ,.frică”)
-sin. CA!NOTOFOB!E,f) ; KAINOFOB!E,f,-^> CAINOFOBIE.'*’)
100.	NEOFREUDISM (cf. neo- ; fr. freudisme -de la FREUD) • Ansamblu de teorii şi practici izvoi'îte din teoria şi practica psihanalitică clasică, dar deosebindu-se net de aceasta atît în privinţa sistemului explicativ, cît şi în aceea a tehnicii psihoterapeutice.
Premisele de bază ale psihanalizei clasice sînt :
•	libera asociaţie de idei ;
•	existenţa şi recunoaşterea inconştientului în sens topic, dinamic, economic ;
m mecanismele de apărare ale Eului ;
•	transferul şi rezistenţa ;
•	sensul inconştient ai viselor, simptomelor şi actelor ratate ;
•	existenţa sexualităţii infantile ;
•	imaturitatea afectivă.
Majoritatea teoriilor neofreudiste se caracterizează prin ipostazierea uneia dintre premise şi punerea în paranteză sau negarea celorlalte. Se
1961 Neo
Neofreudism : argumente, controargumente
conturează astfel grupuri de teorii caracterizate prin :
•	negarea sexualităţii infantile — ADLER, jUNG, HORNEY, RANK ;
•	exagerarea importanţei datelor biologice în determinismul persoanei — RE1CH ;
•	exagerarea importanţei factorilor socioculturali în dezvoltarea personalităţii (JUNG, HORNEY, FROMM, LACAN) ;
•	importanţa acordată unei singure instanţe a aparatului psihic (psihologia Eului — HARTMAN, M. KLEIN).
Toate curentele neo- sau postfreudiene îşi au valoarea lor teoretică şi practică, chiar dacă la un moment dat încetează să aparţină psihanalizei. „Mi-a fost întotdeauna dezagreabil să fiu clasat printre reprezentanţii unei noi şcoli psihanalitice, poreclite fie cultural istă, fie neofreudistă. Sînt convins că aceste şcoli, deşi au adus anumite clarificări preţioase, au pierdut din esenţialul descoperirilor celor mai importante ale lui S. FREUD” (E. FROMM).
Psihanalitic, aceste dizidenţe pot fi explicate prin mecanisme ca rezistenţă, raţionalizare etc. Este, de asemenea, real faptul că toate aceste curente (şcoli) au reacţionat conformist faţă de atacurile împotriva psihanalizei, modificînd într-un mod acceptabil teoria. Este trist faptul că ele au fost fructificate mai mult sub aspect polemic decît în interes ştiinţific real.
,,Cu toată sinceritatea, mă cred calificată să formulez critici le din această carte, pentru că am aplicat fidel teoriile lui FREUD mai mult de 15 ani. Rezistenţa pe care numeroşi psihiatri şi profani o opun psihanalizei ortodoxe nu ţine numai, cum se pretinde, de cauze afective, dar şi de caracterul îndoielnic al unor teorii. Respingerea completă a psihanalizei la care revin frecvent aceste critici este cu atît mai regretabilă, cu cît conduce la respingerea în bloc a ceea ce este valabil împreună cu ceea ce este nesigur sau îndoielnic şi împiedică prin aceasta recunoaşterea a ceea ce psihanaliza are esenţial. Mi-am dat seama că, cu cît adoptăm o atitudine critică faţă de o serie de teorii psihanalitice, cu atît mai bine înţelegem valoarea constructivă a descoperirilor lui S. FREUD şi cu atît mai mult se deschid căile pentru înţelegerea problemelor psihologice” (Karen HORNEY).
In ceea ce priveşte schimbările vizînd tehnica psihoterapeutică, ele se caracterizează în general prin :
•	preferinţa mai mult sau mai puţin manifestă pentru tehnica activă (ADLER, FERENCZI, REICH etc.) ;
m scurtcircuitarea curei, scurtarea artificială a duratei ei (FERENCZI, ADLER etc.) ;
•	renunţarea Ia demersul analitic regresiv,, vizînd reconstrucţia isteriei infantile (O. RANK, reprezentanţii psihoterapiilor scurte) ;
•	utilizarea preponderentă a unora dintre factorii terapeutici (de exemplu, numai ca-tharsisul curei prepsihanalitice — DESOiL-LE, LOWEN etc.).
Colette CHILAND propune următoarea grupare a şcolilor neofreudiste, apărute după crearea, în 1910, a Asociaţiei psihanalitice internaibnaie :
% Primii dizidenţi: 1911—ADLER; VrVl — STEKEL ; 1913-JUNG.
% Al doilea grup de dizidenţi : RANK, EEICH, HORNEY, FROMM.
% Psihologia Eului : HARTMAN, LOEWEN-STEIN, KRIS, grupul britanic al Annei FREUD.
0 Melanie KLEIN şi grupul neokieinien.
ţ Mişcarea psihanalitică franceză, scindată în :
•	Asociaţia psihanalitică franceză, integrată în Asociaţia psihanalitică internaţională ; D. LAGACHE, D. ANZIEU, J.B. FONTA-LIS, J. LAPLANCHE, V. SMIRNOFF, S. NACHT, S. LEBOVICl ;
•	„Şcoala freudiană din Paris”, condusă de LACAN şi exclusă din Asociaţia psihanalitică internaţională pe motivul şedinţelor de durată variabilă, care constituie o gravă modificare a tehnicii psihanalitice ortodoxe.
0 Ansamblul de tehnici psihoterapeutice situate la periferia psihanalizei şi care nici nu se pretind psihanalitice, fără a renunţa însă la utilizarea datelor acesteia : R. DESOiLLE
—	Visul treaz dirijat ; terapiile corporale — LOWEN, PERLS (creatorul Gestaft-terapiei), IVANOV ; analiza tranzacţională — E. BER-NE ; curentul antipsihiatric — COOPER, LAING.
0	Un Ioc aparte în practica psihanalitică neofreudistă îl ocupă psihoterapiile scurte, de inspiraţie psihanalitică. Dintre reprezentanţii cei mai importanti cităm pe : E, GILLIE-RON, D. MALAN, j. MANN, P. SIFNEOS.
Problema scurtării duratei curei psihanalitice a fost pusă de FREUD încă din 1913. Din cauza lentorii modificărilor psihice profunde şi a inter-personalităţii proceselor inconştiente, ca şi din cauza unui control insuficient, teoretic şî practic inerent debutului oricărei practici, FREUD nu a încurajat tehnicile de psihoterapie scurtă. Primele experienţe aparţin lui S. FERENCZI, în 1918.
„în ceea ce priveşte această formă de tratament (vizînd focalizarea pe o problemă, un conflict intrapsihic, şi nu reconstrucţia întregii cer ^nali-tăţi), s-a asistat mult timp la un fel de jp u intre' teoreticieni şi pragmatici ; unii o r« , r din
Necgoma^ ; Neojocksonism ; Neo-Libinal^IC* ; Neologism.
Neoll 97
raţiuni teoretice, ceilalţi o justifică din raţiuni practice. La ora actuală, această dispută Dare depăşită”^. GILLIERON).
Oricare ar fi noile orientări teoretice şi practice, atenţia noastră trebuie să se îndrepte spre elementele cu adevărat preţioase ale acestor noi cercetări şi nu spre atitudinile polemice sterile.
101.	NEOGAMA<m) RFG-DCI Sulpiridă • Neuroieptic incisiv, derivat benzamidic de tip N-/(1-etil-2-pirolidinil)metil/ -5- sulfamoil-O-anis-amidă, cu certe valenţe antidepresive, fără componentă sedativ-hipnotică. Are indicaţiile neurolepticelor incisive, fiind, în acelaşi timp, util şi în combaterea impulsiunilor obsesiv-compulsive şi în afecţiuni psihosomatice. Pentru dozele mari, efectele secundare sînt comune cu cele ale NL incisive. Se poate administra fără a necesita o pauză de 14 zile după întreruperea iMAO. Nu se administrează în manie şi epilepsie.
102.	NEO-GNOSTORIDE<M) Grecia-DCI
Clorâiozepoxid • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-2-metilamino-5-fenil-3H-1, 4--benzodiazepin-4-oxid, cu acţiune anxiolitică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă. Nu are efect hipnotic, fiind unul dintre cele mai răspîndite tranchilizante de zi. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NAPOTON<M).
103.	NEO-ISTAFENE(M) Italia - DCI Meclozină
•	Tranchilizant derivat, difenilmetan de tip 1-(p-
-clor-ot-fenilbenzif) -4- (m-metilbenzil)-piperazină,
a
cu acţiune marcat sedativă, hipnotică şi antieme-tică. Se utilizează, în special, în asociere cu neuro-leptice incisive.
104.	NEOJACKSONISM (cf. neo- ; engl. jackso-nism — de la JACKSQN) • Concepţia jacksoniană asupra funcţionării sistemului nervos, în care cele trei principii fundamentale : al evoluţiei, al diso-luţiei şi al dublei condiţii a simptomului (negativ--pozitiv), au fost preluate şi aplicate de RIBOT în psihof iz io-logie ; se realizează astfel o „transpoziţie a acestei doctrine ierarhice*' (j. DELAY). Îmbogăţite cu noţiuni bergsoniene şi freudiste, aceste
concepţii au apărut sub o formă inedită în none viziuni'asupra personalităţii şi a tulburărilor sale, ca şi asupra unor aspecte de neurofizioiog'e şi psihopatologie. Reprezentanţii cei mai importanţi ai acestor concepţii psihof iziologice sînt : H. CLAUDE, MONAKOV, MOURGUE, H. EY, ROUART. Neojacksonismui, deşi nu poate susţine că a găsit răspunsuri pentru toate problemele pe care psihopatologia le ridică, rămîne o viziune globală şi dialectică, avînd potente explicative deosebite.
105.	NEOKLOPIE (cf. neo-; gr. kiope „furt") sin CASTROFRENIE • Termen propus de LEWIS pentru a desemna obsesia de furt al gîndunior întîlnită în schizofrenie.
106.	NEO-LIBlNAL<MC) Grecia* Produs tera-peutic reunind două medicamente tipizate, cu aceeaşi acţiune, care se complementează :
•	MEPROBAMAT<m) — tranchilizant, derivat propandiolic ;
•	OXAZEPAM(m)—tranchilizant, derivat benzodiazepinic.
Are acţiune anxiolitic-sedativă.
107.	NEO-LIBRAFIN(MC> Grecia——> N&O-LI-BINAL<mc> Grecia.
108.	NEOLOGISM (cf. neo- ; gr. logos „cuvînt, discurs”) • Cuvînt (expresie) nou într-o limbă, fie provenit dintr-o altă limbă, fie format recent, prin mijloace proprii limbii respective. Apariţia neologismelor este un fenomen curent şi normal, care se produce nu numai la nivelul limbii literare, dar şi în limbajul anumitor microgrupuri (în limbajul tehnico-ştiinţific, sportiv etc.), ref-ectînd deci o experienţă socială colectivă. în patologia psihiatrică însă, neologismul are un caracter subiectiv, individual. Apariţia neologismelor determină o exprimare verbală personală, relevantă pentru deteriorarea gîndirii şi alterarea întregii vieţi psihice.
SEGLAS distinge neologisme pasive — cuvinte lipsite de o semnificaţie deosebită, create întîmplător, de multe ori în cadrul unei activităţi lu-dice, şi neologisme active — cuvinte cu o semnificaţie deosebită, prezentînd un punct central al unei teme delirante, în care „cuvîntui nou spune tot”. Importanţa semiologică a neologismului creşte dacă, pe Iîngă limbajul vorbit, el este folosit şi în limbajul scris (mai ales la bolnavul psihotic). Cuvintele sau expresiile noi folosite în limbajul vorbita! pacientului nevrotic nu au o valoare patologică deosebită, neputînd fi considerate neologisme propriu-zise, pentru că nu capătă o învestitură semnificantă deosebită. Neologismul patologic, folosit de bolnavul psihotic, este fie un cuvînt creat în întregime de către acesta, fie un cuvînt
198! Neo
Neologism ; Neomarsilid^ ; Neoproma^ ; Neoride^
a? limbajului obişnuit căruia subiectul îi atribuie o semnificaţie nouă, diferită de cea reală (paralo-gismul), fie o locuţiune folosită prin asocierea a 2—3 cuvinte obişnuite.
Discursul poate fi constituit aproape în întregime din neologisme — glosolalia — conducînd la c exprimare incomprehensibilă pentru anturaj, cu înţeles şi semnificaţie numai pentru subiect (în schizofrenie). Acest limbaj, construit într-un sistem semnificativ propriu, într-o simbolistică subiectivă, relevă în fond tulburarea întregii vieţi psihice, limbajul fiind instrumentul gîndirii şi expresie a psihismului (DELACROIX).
în limbajul maniacalului, neologismele pot apărea din abundenţă — pseudoglosolalia —, dar efe sînt folosite în cadrul activităţii ludice, exact ca un joc oarecare, neavînd nici o semnificaţie. Neologismele au fost descrise în semiologia limbajului bolnavilor deliranţi cronici încă de la începutul secolului. Apariţia lor indică cronicita-tea şi conduce spre un prognostic defavorabil. Eie sînt mai frecvente în formele paranoide (putînd ajunge la glosolalie). în psihozele paranoiace sînt mai puţin frecvente şi mai puţin mobile, fiind în general folosite pentru a-i denumi pe persecutori şi mijloacele pe care aceştia le folosesc.
G. LANTERI-LAURA, abordînd psihanalitic semnificaţia neologismului patologic, afirmă că anumiţi termeni prezintă o modificare somatică ce. poate fi detaşată sau în relaţie cu imbajul obişnuit. Ţinînd seama de structura fonetică a vocabularului, acelaşi autor constată existenţa unor mecanisme de condensare şi deplasare identice celor pe care FREUD le-a identificat în vis. S-a încercat chiar o interpretare lingvistică prin psihanaliză, astfel încît termeni aparent incomprehensibili şi incoerenţi să poată deveni relevanţi, după ce li se descifrează semnificaţia.
J. COSNIER vede în neologismul patologic o tulburare a „codului lingvistic" prin care se realizează comunicarea, dar ceea ce se transmite prin discurs este, în mod inconştient, amintirea unei „enunţări străine", care nu reprezintă altceva decît reminiscenţa discursului matern. în această concepţie, neologismul semnifică regresiune. El trebuie deci considerat nu ca un semn izolat, ci ca un element de dezintegrare a limbajului, relevant pentru destructurarea psihotică.
109.	NEOMARSlLID{M) SUA - DCI Pinhidrazinâ
•	Antidepresiv timoanaleptic, derivat hidrazidic de tip 2,2-acid dimetilpropanolic-(fenilmetil)hidra-zidâ, indicat în depresiile inhibate. Este lipsit de efecte sedative (necesită asocierea). Nu se administrează concomitent cu betablocante, psihostimulente şi antidepresive timoleptice. Necesită o pauză de 1 4 zile. Contraindicaţiile sînt, în general, ceie ale timolepticelor-* IMAO.
110. NEO-MAZ!NE<M> Coreea — DCI Clor* promazinâ • Neuroieptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip 2-clor-10-(3-dimetilaminopropil)
fenotiazină cu acţiune sedativă, antiemetică, vago- şi simpaticolitică. Potenţează acţiunea anestezicelor, hipnoticelor şi analgezicelor. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de
clordelazin(M>.
si n.
111.	NEO NEVROFILLIN(MC) Grecia—>NEO-LIBINAL<mc> Grecia.
112.	NEO-NILOREX(M> SUA — DCI Fendimetr azi nâ • Psihostimulent anorexigen de tip (-f )-3, 4-dimetil-2-fenilmorfolină, cu efecte simpaticomi-metice, reduse indicat în astenie, presenilitate, sevraj, toxicomanie, obezitate secundară curei neuroleptice, tulburări de dinamică sexuala; contraindicat în stările de excitaţie psihomotorie, anxietate, sarcină, comiţialitate.
113.	NEOPALIUM (cf. neo-; lat. pollium „înveliş") - sin. CORTEX HOMOGENETIC ; CORTEX HOMOTIPIC ; NEOCORTEX—HZOCOR-TEX.
114.	NEOPROMA^1) Japonia — DCI Metopro-mazină • Neuroieptic sedativ, derivat aminoai-kilfenotiazinic de tip 10-(3-dimetilaminopropil)-2--metoxifenotiazină, cu acţiune sedativă, antiemetică şi valenţe hipnotice, inferior ca performanţe clordelazinului, cu o bună toleranţă ; este indicat, în special, în psihogenii şi afecţiuni psihosomatice.
115.	NEO REBAMAT^IC> Grecia • Produs tera-
sin.
peutic reunind două tranchilizante ----> NEO-
LlBINAL(Mc'> Grecia.
116.	NEORIDE^1) Spania — DCI Sulpirid • Neuroieptic incisiv, derivat benzamidic de tip N-/(1--eti l-2-pirol idinil) metil/-5-sulfamoil-0-anisamidă, cu certe valenţe, fără componentă sedativ-hipno-tică. Are indicaţiile neurolepticelor incisive (endogenii) şi în acelaşi timp, este util în combaterea impulsiunilor obsesiv-compulsive şi în medicina psihosomatică. Efectele secundare sînt comune cu cele ale neurolepticelor incisive, pentru dozele
Neo-Soldono; Neproductiv — t/p ; NeptalNep/199
mari. Se poate administra fără a necesita o pauză de14zile după întreruperea IMAO. Nu se administrează în manie şi epilepsie.
117.	NEO-SERP(M) Canada - DCI Reserpinâ • Neuroieptic sedativ, derivat alcaloid de Rauwolfia, de tip 3, 4, 5-acid trimetoxibenzoic esterificat metil reserpat, cu acţiune sedativă centrală, uşor anxiolitică şi net hipotensoare. Nu se administrează în depresii, epliepsie, parkinsonism, copiilor sub trei ani.
118.	NEO-SOLDANA(M) Elveţia- DCI Cotind
•	Psihostimulent cu valenţe anorexigene, derivat feniletilaminat de tip (+)-norpseudofedrină, indicat în astenie, preinvoluţie, sevraj, obezitate secundară curei neuroleptice. Nu se asociază cu IMAO.
119.	NEO-TRAN^1) Canada - DCI Meprobamat* Tranchilizant, derivat propandiolic de tip 2-metil-2-propil-1,3-propandiol dicarbamat, cu acţiune sedativ-anxiolitică, anticonvulsivantă şi uşor hipnotică. Indicat în nevroze cu componentă anxioasă şi depresivă, alcoolism, delirium tremens, unele forme de epilepsie petit mal, afecţiuni psihosomatice. Deşi fără efecte secundare evidente şi contraindicaţii, tratamentul de lungă durată nu seîntrerupe brusc, putînd apărea un ,,mic sindrom de'abstinenţă”.Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de MEPROBAMAT^1).
120.	NEOVALE<MC)Grecia^NEO-UBINAL(MC) Grecia.
121.	NEOZINE(m) Brazilia-DCI Levomepro-mazînâm Neuroieptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip	(—)-10-(3-dimetilamino-2-metilpropil)-
hrCH-CHrN ' ch3
-2-metoxifenotiazină, cu acţiune sedativă antiemetică, valenţe anti depresive şi anxiolitice. Industria noastră farmace utică îl produce sub numele de LEVOMEPROM AZIN(M).
122.	NEPENTINE(m) Belgia •Tranchilizant, deri-
sin.
vat propandiolic--->MEPROBAMAT^r) Romania.
123.	NEPRODUCTIV — tip de personalitate {cf. ne- „prefix negativ” ; fr. productif) «Termenul
aparţine tipologiei lui E. FROMM şî se referă Ia tipul de orientare socială ce caracterizează un individ anume în cadrul relaţiilor umane. Există, astfel, patru categorii de orientare :
•	Orientarea receptivă se caracterizează prin sensibilitate marcată la eşec în relaţiile interpersonale, dependente, evitarea singurătăţii, deschidere spre ceilalţi, dorinţă de a obţine favoarea acestora ; este o orientare către exterior, individul încercînd să-şi asigure afecţiunea celor din jur (tendînţâ de a cere nelimitat afecţiune).
•	Orientare exploatativă, îndreptată, de asemenea, spre exterior, este specifică indivizilor care încearcă să obţină în mod forţat afecţiunea celorlalţi, folosind diverse mijloace printre care minciuna, înşelătoria ; se caracterizează prin tentative de a exploata orice persoană de la care se poate obţine un beneficiu, ostilitate şi tendinţa la manipulare a relaţiilor, cinism, suspiciune, invidie, gelozie.
•	Orientarea de acumulare generează acumularea şi păstrarea/conservarea valorilor vechi ; indivizii din această categorie resping şi evită ceea ce este nou, sînt pedanţi, sterili, rigizi ; nu sînt în stare de intimitate cu ceilalţi, resimt intimitatea ca insecurizantă ; pot fi informaţi, dar nu creativi ; se simt securizaţi în măsura în care se delimitează, ei şi obiectele care le aparţin, de restul lumii.
•	Orientarea comercială determină reiaţii interpersonale superficiale, alegeri bazate pe aprecieri de tip comercial (preţ, valoare, schimb) ; produsele sînt considerate ca esenţial diferite şi desprinse de persoanele care le-au creat, fiind supuse diverselor aprecieri, judecăţi.
Adăugăm faptul că, în această clasificare, se pot recunoaşte tipurile de relaţii obiectuale clasice in psihanaliză şi anume relaţiile pregenitale şi genitale, precum şi trăsături esenţiale din stadiile dezvoltării libidinale, aşa cum le-a definit şi descris FREUD (trăsături oraîe şi sadic-oraîe In orientarea receptivă şi exploatativă, trăsături anale în orientarea acumulativă, trăsături ale stadiului genital în orientarea comercială).
124.	NEPTAL<m) RFG - DCI Acebutolcl • Ee-tablocant de tip 3’-acetil-4’-/2-hidroxi-3-(isoprb-pilamino)propoxi/butiranitidă, indicat în anxietate,
a
2001Ner
Neris ; Nerusil^ ; Nerv; Nervi cranieni
sindroame psihovegetative simpaticotone, sevraj de origine diversă, combaterea tremorului parkinsonian, a tremorului senil şi a celui apărut ca urmare a intoxicaţiei cu litiu. Nu duce la dependentă ; nu se asociază cu IMAO-* BETABLO-CANTE.
125. NERIS semn • Util în diagnosticul diferenţial ai hemiplegiei organice faţă de cea funcţională, prin punerea în evidenţă a hipotoniei, prezente numai în primul caz. Consta în obţinerea flexiei automate a gambei pe coapsă, în cazul efectuării manevrei Lasegue la membrul inferior incriminat.
126.	NEROL£T(M) Argentina — DCI Trifluope-razinâ • Neuroieptic incisiv, derivat piperazinat fenotiazinic, de tip 10-/3-(4-metil-1-piperazinil) propil/-2-(trifiuorometil)fenotiazină, cu puternice valenţe antipsihotice şi antiemetice, dar cu efecte secundare marcate de tip neuroieptic incisiv, care îi circumscriu utilizarea, fără însă a o contraindica decît în sarcină.
127.	NERUSIL(M) Spania-DCI Benmoxin • Antidepresiv timoanaleptic de tip acid benzoic 2-(ce-metilbenzil)hidrazidăf indicat în depresii inhibate. Este lipsit de efecte sedative (impunînd asocierea). Nu se administrează concomitent cu betablocante, psihostimulente şi antidepresive timoleptice, necesitînd o pauză de 14 zi le. Contra-indicatiile sînt, în generai, cele ale timolepticelor
—	IMAO.
128.	NERV/NERV! (cf. iat. nervus) • Grupări de prel-ungiri nervoase axonice sau dendritice, situate extranevraxial, constituind căile de legătură dintre axul cerebro-spinal şi receptori şi/sau efec-tori. Se împart în nervi senzitivi, motori şi micşti. Ei alcătuiesc sistemul nervos periferic, în care intră 12 perechi de nervi cranieni şi 31 perechi de nervi spinali.
în vorbirea curentă, termenul prezintă o semnificaţie „funcţională", în expresii familiare , ca : „am nervi", „are un atac de nervi”, ,,îşi descarcă nervi", desemnînd o excitabilitate crescută, iritabilitate, nelinişte, descărcări clasice.
129.	NERVI CRANIENI (cf. lat. nervus ; gr. Kra-nion ,,craniu" • Cele 12 perechi de nervi cranieni fac parte din sistemul nervos periferic şi realizează, prin fibrele aferente (senzitive sau receptoare), legătura între receptori şi sistemul nervos central, iar prin fibre eferente (motorii sau efec-toare), legătura între centrii, nervoşi de comandă şi organele efectoare.
Nervii cranieni sînt motori, senzitivi şi micşti. Originea reală se află în nucleii terminali, iar originea aparentă, cu excepţia primelor două perechi, lâ nivelul trunchiului cerebral. în structura ner-
vilor cranieni intră fibre somato-motorii, viscero-motorii, somato-senzitive şi viscero-senzitive. Primele două perechi de nervi cranieni : nervi olfactori sau olfactivi şi nervul optic sînt numiţi impropriu nervi cranieni, deoarece ei reprezintă porţiuni exteriorizate din encefal, prelungiri ale acestuia.
•	Nervul olfactiv (/) este un nerv senzorial, care conţine fibre aferente viscerale, somatice. El transmite stimuli olfactivi spre centrii corticali. Leziunile sale pot produce anosmie, hiperosmie, paraosmie, cacosmie, halucinaţii olfactive.
•	Nervul optic (ti) este un nerv senzorial care transmite stimul ii luminoşi spre zonele de integrare centrală. Afectarea sa determină, printre altele, apariţia scotoamelor, ambliopiei, amaurozei, defectelor cîmpyluî vizual, hemeralopiei, nictalopiei, agnoziei opticşetc.
•	Nervul oculo-motor (III) este un nerv mixt
care asigură inervaţia motorie a majorităţii muşchilor extrinseci ai globului. ocular (muşchiul drept superior, drept intern, drept inferior, oblic inferior şi ridicător al pleaopei superioare). Fibrele vegetative reprezintă calea aferentă a reflexelor pupi-lar fotomotor şi de acomodare. în leziunile sale apar : nistagmus, diplopie, strabism, tulburări de acomodare.	,	.
•	Nervul irohlear!patetic (IV) este un nerv motor, care asigură inervaţia muşchiului oblic superior al globului ocular. Afectarea sa produce diplopie, strabism convergent.
•	Nervul trigemen (V) este un nerv mixt care dă trei ramuri terminale : nervul oftalmic (exclusiv senzitiv), nervul maxilar (exclusiv senzitiv) şi nervul mandibular (mixt). Fibrele motorii inervează muşchii masticatori, muşchiul milohioidian, pîntecele anterior al digastricului şi muşchiul tensor al timpanului, iar fibrele senzitive ale celor trei ramuri inervează o mare parte a extremităţii cefalice şi constituie căi aferente pentru numeroase reflexe (salivar, lacrimal, cornean ocuiocardiac etc.). Afectarea trigemenului produce nevralgii, pierderea sensibilităţii, paralizii ale musculaturii masticatorii, tulburări reflexe, tulburări trofice etc.
•	Nervul abducens (VI) conţine fibre somatice eferente. Este un nerv motor, care. asigură inervaţia muşchiului drept extern al globului ocular. Lezarea sa produce dipjopie şi strabism convergent.
•	Nervul facial (VII), nerv mixt, conţine fibre aferente şi eferente, somatice şi viscerale. Asigură inervaţia motorie a muşchilor mimicii şi a muşchiului stapedius (al scăriţei), inervaţia secretorie a giandelor lacrimale, sublinguale şi submandibuiare, sensibili-
Nervi cranieni; Nervi spinali
Ner/20t
tatea gustativă. Sînt cunoscute aspectele legate de paralizia facială periferică şi cea centrală.
*	Nervul vestibulocohlear (VIII) sau acustico-vestibular, este un nerv senzorial, cu două componente : vestibulară (conduce stimul ii
brele senzitive pentru sensibilitatea extero-ceptivă primesc stimuli din meatul acustic extern, pavilionul urechii, mucoasa faringelui şi laringelui. Receptează şi sensibilitatea gustativă. Teritoriul interoceptiv cuprinde zona carotidoaortică, arborele bron-
fractus olfactiv (1) Nerv optic (II)
9ulb clfactir.
. ■ ,. Chiasma optica
Tija gimdm hipofizare
Noculomotor(III)
/V trohlear(lV)
Puntea
/V facial (VII)-A' glosofaringian (IX)
M trigenien(V)
N.abducens(yi)
m Cerebel
N. acustico-vestMor (Vili)
N. vag (X) N.hipogtos(XIl) N. accesoriu (XI)
Prima pereche de nervi cervicali
legaţi de echilibru) şi cohleară (conduce stimulii auditivi). Afectearea componentei vestibuiare determină nistagmus şi sindrom vertiginos, iar afectarea cohlearului se poate “manifesta prin tinitus, hipoacuzie, surditate,
. surditate verbală etc.
« Nervul glosofaringian (IX), nerv mixt, conţine fibre viscerale aferente şi eferente,
-	precum şi fibre somatice. Inervează motor muşchii faringelui, asigură sensibilitatea gustativă din treimea posterioară a limbii, sensibilitatea vălului palatin, a tonsiiei palatine, faringelui, tubei auditive, urechii medii şi a celulelor mastoidiene. Conduce informaţiile interoceptive de la vase şi sinu-, şui carotidian, informaţii cu rol în reglarea respiraţiei şi a circulaţiei sanguine. în leziunile sale se poate produce abolirea reflexului de vomă, a reflexului carotidian, pier-. derea gustului, devierea luetei.
#	Nervul vag (X), nerv mixt, conţine fibre . somatice şi motorii şi inervează musculatura faringelui, laringelui şi vălului palatin. Fi-
şic, tractul digestiv, iar eferenţele vegetative merg la majoritatea organelor toracice şi abdominale. Leziunile sale pot produce afonie, disfagie, paralizii ale vălului palatin, tuse, tahicardie.
•	Nervul accesor (XI), nerv motor, conţine fibre motorii somatice. Inervează muşchiul trapez şi sternocleidomastoidian, afectarea sa determinînd imposibilitatea mişcărilor efectuate prin intermediul muşchilor respectivi.
•	Nervul hipoglos (XII), nerv motor, conţine fibre somatice eferente şi inervează muşchii limbii şi muşchii infrahioidieni. Afectarea sa determină paralizii aie limbii.
130.	NERVI SPINALI (cf. lat. nervus; spina „şira spinării") • Fac parte din sistemul nervos periferic şi sînt în număr de 31 de perechi (opt perechi cervicali, 12 perechi toracali, cinci perechi lombari, cinci perechi sacrali, o pereche cocci-gieni). Fiecare nerv spinal este mixt, ia naştere din unirea rădăcinii ventrale cu cea dorsală, de unde
202! Ner
Nervism ; Nervium; Nervos^ ; Nssistem atizct(-D)
trunchiul, foarte scurt, se împarte în ramuri periferice. Pe traiectul rădăcinii dorsale se află situat ganglionul spinal. Funcţional, rădăcina dorsală este senzitivă (aferentă), iar cea ventrală motorie (eferentă). Nervii spinali conţin atît fibre
somatice, cît şi viscerale. Din trunchiul nervos iau naştere patru tipuri de ramuri mixte : dorsală, ventrală, comunicante şi meningeale. Ramurile dorsale păstrează în general, dispoziţia metame-ricâ, în schimb, ramurile ventrale (cu excepţia nervilor toracali) se unesc, formînd plexuri nervoase : cervical, brahial, loambr, sacrat.
131.	NERVISM (cf. lat. nervus) • Curent filozofic iniţiat de SECENOV şi PAVLOV, fundamentat pe concepţia materialistă referitoare la viaţa psihică, atribuind sistemului nervos rolul de substrat material a! funcţiilor psihice şi rolul conducător în reglarea activităţii organismului, în asigurarea unităţii acestuia şi în adaptarea sa la mediu. La baza activităţii corticaie stă activitatea reflexă. Dacă PAVLOV şi şcoala sa au acordat sistemului nervos central şi cortexului rolui principal, alţi autori — LERICHE, REILLY — au pus accentul pe sistemul nervos vegetativ.
132.	NERV1UM<m) Turcia-DC! Diazepam• Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip
•7-dor-1,3-dihidro-1-metil-5-fenil-2H-1,4-benzodia-zepin-2-onă, cu acţiune sedativ-hipnotică, anxio-litică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă. Industria noastră farmaceutică ÎI produce sub numele de -DIAZEPAM*.
133.	NERVONUS(Mi Finlanda - DCI Mepro-bamat • Tranchilizant, derivat propandiolic de tip 2-metil-2-propil-1,3-propandiol dicarbamat, cu
acţiune sedativ-anxiolitică, anticonvulsivantă şi uşor hipnotică. Este indicat în nevroze cu componentă anxioasă şi depresivă, alcoolism, delirium tremens, unele forme de epilepsie petit mal, afecţiuni psihosomatice. Deşi fără efecte secundare evidente şi contraindicaţii, tratamentul de lungă durată nu se întrerupe brusc, putînd apărea un ,,mic sindrom de abstinenţă". Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de MEPROBAMAT™.
134.	NERVOS(D) delir (cf. fr. nerveux : vezi lat. nervus) m Delir descris în psihiatria clasică drept ulterior unei emoţii puternice, unui traumatism grav sau unei intervenţii chirurgicale de amploare (DUPUYTREN). în prima ipostază, autorii clasici vorbeau de un delir simpatic.
135.	NERVOS tip de temperament • Temperament definit ca emotiv-nonactiv-primar, în cadrul tipologiei lui HEYMANS şi WIERSMA (tipologia psihofiziologică), stabilită după trei criterii : emotivitate, activitate, primaritate-secunda-ritate a reacţiilor. Tipul nervos se caracterizează prin : instabilitate a afectelor, sensibilitate crescută îa stimuli emoţionali şi căutarea acestor stimuli, nevoia de schimbare, de divertisment, tendinţa de a atrage atenţia celorlalţi, înclinaţie pentru lucruri bizare. Activitatea acestor subiecţi este discontinuă, ei avînd, în general, tendinţa de a alege exclusiv activităţi care să le producă plăcere. Abandonează repede activitatea (sau o întrerup) şi au nevoie de stimulări exterioare intense, excitante.
136.	NESISTEMATIZAT<D> delir (cf. ne-; fr*
systemotiser: vezi gr. systema ,,ansamblu") • Delir al cărui conţinut ideativ şi halucinator dezordonat şi aieator este lipsit de coerenţă, dînd impresia unei dezintegrări majore a psihismului, ceea ce face dificilă şi imposibilă comunicarea cu bolnavul. Automatismul mintal şi disociaţia sînt mecanismele care accentuează lipsa de unitate (nesiste-matizare) a delirului. Termenul nu este specific unui delir anumit, d caracterizează numai modalitatea sa de structurare.
Nesontil; Nestopînit — tip ; Nestiotrie ; Neuleptil
Neu*203
137> NESONTIL(M) Argentina — DCI Oxoze-pam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-1,3-dihidro-3-hidroxi-5-fenil-2H-1,4--benzodiazepin-2-onă, cu acţiune identică cu a dia-zepamului, fiind un metabolit al său, ceea ce permite realizarea unei concentraţii plasmatice mai rapide (4 ore). Acţiunea sa este : sedativ-anxioli-tică, hipnotică, moderat miorelaxantă şi simpatico-iitică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele, de OXAZEPAM<m>.
138.	NESTĂPÎNIT — tip de personalitate •
Termenul aparţine lui K. LEONHARD şi desemnează acea structură de personalitate caracterizată prin lipsa de control al gesturilor şi conduitelor, manifestări primare şi bruşte sub imperiul impulsurilor şi al emoţiilor sau afectelor, modalitate, generală de reacţie impulsivă, cu exprimare directă a plăcerii sau neplăcerii — ceea ce facilitează provocarea de conflicte intense, stări frecvente de proastă dispoziţie şi de irascibiiitate, îm-piedicînd continuarea activităţii în curs —, creşterea afectelor cu izbucnire/descărcare bruscă. După LEONHARD, iritabiiitatea ,,firii nestăpînite” diferă de iritabiiitatea colericului, în sensul că manifestările colericului se consumă mai rapid, în timp ce la personalitatea nestăpînită tensiunea afectivă persistă, ea avînd şi o amploare crescută. Personalităţile nestăpînite acţionează dominate de impuls, fără a avea în cîmpul conştiinţei urmările actelor săvîrşite (printre aceste personalităţi se recrutează alcoolicii cronici ; de asemenea, indivizii cu această structură au multiple raporturi sexuale, iar fidelitatea se menţine atîta timp cît subiectul nu este tentat de alt partener). Personalităţile nestăpînite respectă foarte greu normele morale, comit cu uşurinţă acte antisociale, dar nu acte premeditate. Sînt personalităţi primitive, cărora în patologia psihică le corespunde ceea ce LEONHARD numeşte psihopatia epileptoidă. în adolescenţă, mai ales, aceşti indivizi au reacţii de fugă (fuga impulsivă), motivate sau nu de un eveniment exterior (chiar dacă sînt motivate, reacţiile sînt disproporţionate, comparativ cu intensitatea evenimentului, cu forţa lui obiectivă de a declanşa stări afective profund negative). Criminalitatea, în forma ei brutală şi primară este, de asemenea, specifică personalităţii impulsive. Sub aspectul proceselor cognitive, personalităţile nestăpînite se caracterizează prin : lentoare idea-tivă, abilitate restrînsă în sesizarea relaţiilor, capacitate redusă de abstractizare, cu centrare asupra elementelor concrete şi, mai ales, a amănuntelor (exagerarea detaliului). LEONHARD consideră că educarea copiilor cu o astfel de personalitate este deosebit de dificilă, dat fiind faptul că îa ei domină impuisiunile şi instinctele.
139.	NESTIATRIE (cf. gr. nesteio ,,postf abstinenţă de ia mîncare” ; iotreio „tratament”) —
sin. NESTOTERAPiE • Tratament bazat pe cura de foame, abandonat astăzi. Nu trebuie asimilat cu terapiile adjuvante din cura de slăbire.
140.	NETTO-LONGCAPS(M) RFG - DCI Fen-
termină • Psihostimulent, derivat feniletilaminat de tip cc, a-dimeti)fenetilamină, cu efecte simpati-comimetice şi anorexigene, utilizat şi în combaterea obezităţii secundare curei îndelungate cu neuroleptice-+ PSIHOSTIMULENTE.
141.	NEUCETIN(M) Japonia-DCI Benccti-zinâ • Tranchilizant, derivat difenilmetan de tip 2-dietilaminoetil benzilat, cu acţiune anxiolitic-
sedativă medie, dar cu bune efecte anticolinergice, centrale şi periferice. Are o acţiune proconvuisi-vantă ; în timpul tratamentului se impune interdicţia consumului de alcool.
142.	NEUCHLONIC,M) japonia - DCI Niirc-zepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 1,3-dihidro-7-nitro-5-fenil-2H-1, 4-benzodia-zepin-2-onă, cu acţiune sedativ-hipnotică, realizînd un somn aproape fiziologic. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NITRA-ZEPAM<m).
143.	NEUCOLIS151^ japonia — DCI Citicoiină• Psihostimulent cu o structură chimică particulară, de tip colină-citidină 5’-ester pirofosfat, cu acţiune psihostimulentă şi anorexigenă, practic fără efecte simpaticomimetice.
144.	NEULACHL(M) Anglia, Danemarca, Fin-
sin.
landa • Neuroieptic derivat fenotiazinic---->NEU-
leptil<m>.
145.	NEULEPTIL,m) Austria, Belgia, Canada, Elveţia, Franţa, Grecia, Italia, Iugoslavia, Olanda — DCI Perkiozină • Neuroieptic, derivat fenotiazi-
ch2
CH2
20 41N eu
Neumax; Neuracen^ ; NeuramatefM) ; Neurastenie(Ji)
nic de tip 10-0-(4-hidroxipiperidino)propi!/feno-tiaz;n-2-carbonitrilf indicat în tulburări comportamentale ale adolescenţilor, vîrstnicilor, în tratamentul de întreţinere al psihozelor cronice şi în combaterea afgiîlor de origine centrală, avînd c 1 tolerantă. Produşi farmaceutici similari : AC	RFG
A-1 /iNni)	.	Japonia
IP.i.AKIN;m*	Japonia
NEKACTIL(M)	Spania
146.	NEUMANN-COHN(B) boală® Formă extrem de rară de demenţă progresivă, cu debut în presanium, al cărei substrat morfopatologic îl constituie giioza subcorticală primitivă, însoţită de o demie!mizare frustă. J. HERMAN inventaria, în 1978, în literatura mondială,'numai 13 descrieri de cazuri ale acestei boli.
1	47, NEUMAX{M* Japonia — DCI Nitrazepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip
1,	3-dihidro-7-nitro-5-fenil-2H-1, 4-benzodiazepi-nă, cu acţiune sedativ-hipnotică, realizînd un somn aproape fiziologic. Industria noastră farmaceutică îi produce sub numele de NITRAZEPAM(M^.
143.	NEUPERIL(M) Fi nlanda • Neuroieptic, derivat fenotiazinic Sl-°> NEULEPTIL(M\
149.	NEURACEN(M) RFG- DCi Bedamidâ •
Psihotrop de tip N-benzil-3-clor-propionamid, cu acţiune sedativă, în tulburările de comportament, şi moderat anticonvulsivantă. Nu are nici o contra-îndkaţie şi nu creează dependenţă. Potenţează acţiunea neurolepticelor şi a ahticonvulsivantelor.
150.	NEURACTIL(M) Anglia— DCI Levomepro-mazt'nâm Neuroieptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip (—)-10~(3-dimetilaminor2-metilpropil)-2-me-toxifenotiazină, cu acţiune sedativă, antiemetică, valenţe antidepresive şi anxiolitice. Industria noastră farmaceutică îi produce sub numele de LEVO-MEPROMAZIN(M).
151.	NEURAMATE(M) SUA-DCI Meproba-matm Tranchilizant, derivat propandiolic de tip
2-metil-2-propiî-1,3-propandioi dicarbamat, cu acţiune sedativ-anxiolitică, anticonvulsivantă şi uşor hipnotica. Indicat în nevroze cu componentă anxioasă şi depresivă, alcoolism, delirium tremens, unefe forme de epilepsie petit mal, afecţiuni psihosomatice. Deşi fără efecte secundare evidente şi contraindicaţii, tratamentul de iungă durată nu se întrerupe brusc, putînd apărea un ,,mic sindrom de abstinenţă”, industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de MEPROBAMAT^*.
152.	NEUR(O)- (cf. gr, neuron ,,nerv") & Element de compunere care introduce referirea ia nervi, la sistemul nervos.
153.	NEURASTENIE*33) (cf. neur(o)-; gr. astheneia ,.slăbiciune") • Afecţiune psihogenă, exprimată clinic printr-o complexitate de tulburări psihice şi somatice, grupate în mod dominant în jurul sindromului astenic caracteristic. După ce a fost lansată de medicul american G. M. BEARD (1869) şi a devenit o boală ,,la modă", „un rău funcţional", ca expresie a industrializării, accelerării ritmului de viaţă, o „boală a civilizaţiei", în mod paradoxal, după 1920, neurastenia intră în regres pe continentul de origine şi traversează oceanul în Europa, unde conferă o „demnitate nosografică" (LEBOVICI) stărilor de oboseală, ce constituiau frecvent motiv de consultare a cabinetelor medicale, fără a fi totdeauna depresii mascate. FREUD o înglobează chiar alături de psihastenie, în cadrul a ceea ce el a denumit nevroza actuală. Bine delimitată de la început de isterie, hipocondrie şi psihoze, discuţiile purtate la începutul secolului asupra neurasteniei s-au axat mai ale spe problema dacă este o boală de sine stătătoare sau este numai expresia „nervoasă" a unei boii organice. Pentru a deosebi adevărata neurastenie de simptomele asemănătoare ce însoţesc o boală somatică (boli infecţioase, intoxicaţii, traumatisme cranio-cere-braie) sau precedă instalarea unei psihoze (ca de exemplu, schizofrenia sau paralizia generală), se foloseşte termenul de pseudoastenie sau sindrom neurastenic.
Termenul de distonie neurovegetativă este folosit, cu aceiaşi interes, de către internişti sau specialişti în medicină generală şi mult mai rar de către psihiatri, (în mod cu totul nejustificat). Deşi şi-a cîştigat un loc stabil în rîndul afecţiunilor psihogene, ca proces nevrotic comun, ce se desfăşoară pe un fundal astenic, unii autori (POROT, LEBOVICI) sînt de părere că termenul de neurastenie este, în zilele noastre, pe cale de dispariţie. Aceiaşi autori amintesc că, spre deosebire de psihiatria clasică, ce considera neurastenia drept un element fundamental al nevrozelor, iar acestea ca pe nişte complicaţii intervenite în evoluţia sa, nosologia modernă tinde să o înglobeze în cadrul depresiei nevrotice.
Şcoala românească plasează neurastenia în rîn-dui grupului mare al nevrozelor, alături de nevroza obsesivo-fobică, nevrozele mixte şi nevroza iste-rică (A. KREINDLER, C, PARHON-STEFĂNESCU, C. BELCIUGĂŢEANU, V. PREDESCU). Descrisă ca o „oboseală", o „epuizare a sistemului nervos în general” (dar nu a minţii!), o „slăbiciune iri-tativă", o „hiperestezie a organelor de simţ", o „iritaţie spinală", neurastenia este, în viziunea lui A. KREINDLER, o boală a creierului, determinată de un factor psihogen, la baza cărei a stă o tulburare în dinamica scoarţei cerebrale, tradusă clinic prin semne somatice şi psihice. Şi în cazul acestei boli au existat (ca de altfel şi pentru alte boli psihice, după moda începutului de secol) încercări de core-
Neurastenie ; Neurasteniform vascular^ ; Neu raxin^£)
Neuf205
îare cu tipul constituţional, respectiv leptozo-mul iui KRETSCHMER sau ectomorful lui SHEL-DON.
Disproporţia între efortul fizic/psihic (LAN-GHLIN), suprasolicitarea (HERRICH), intoleranţa lastress, nedescărcarea libidinală (FREUD) nu sînt decît argumente care pledează pentru o etiologie plurif.ictorială, cu factori predisgozanţi, favori-zanţi >i. determinanţi-* NEVROZĂ.
Date epidemioiogice exacte lipsesc (din cauza lipsei da consens psihiatric internaţional), dar ele sînt apreciate la 5,1% ca prevalenţă, şi 2,7% din toate bolile psihice (PREDESCU) ; neurastenia se. manifestă cu precădere la vîrsta activă (25— 50 ani) şi mai ales la femei.
Diagnosticul pozitiv trebuie să identifice, pe fundai,!j* simptomatologiei nevrotice generale, elementele definitorii ale sindromului astenic (astenie, fatigabilitate, cefalee, dispoziţie tristă):
m Astenie — fizică şi psihică (permanentă oboseală, fără legătură cu efortul, senzaţie de epuizare maximă dimineaţa şi ameliorată seara) ; determină secundar hipoprosexie, discretă hipomnezie de fixare şi evocare, fatigabilitate permanentă.
•	Cefalee — ,,în cască” sau occipito-cervicală, greu de localizat, deseori legată de emoţii negative, frustrări; poate fi însoţită de tulburări parestezice, hiperhidroză palmară.
•	Dispoziţie tristă — prin scăderea tonusului psihic ; participare afectivă cu sentimentul tristeţii şi inferiorităţii, generat de situaţia subiectului.
•	Hipersomnie şi somnolenţă diurnă (la debut).
Pot surveni şi alte fenomene neurologice şi
viscerovegetative funcţionale, echivalente ale iritabil ităţi i şi excitabilităţii crescute :
•	manifestări cardiovasculare : crize de palpitaţii, lipotimii, pseudoangor, accese de tahicardie („cord iritabil”), „astenie neuro-circulatorie”) ;
•	manifestări digestive : bară epigastrică, spasme faringiene, colite spasmodice, foame sau sete paroxistică ;
m manifestări genito-urinare : dureri abdomi-
ţj no-pelvine, cistalgii, polakiurie, crize po-fiurice, inhibiţie sexuală ;
•	manifestări neurologice senzoriale sau musculare : astenopie, cefalee, lombalgii, algii posturale, prurit, zgomote în urechi, crize vertiginoase cu senzaţie de instabilitate în mers, hiperestezie generalizată.
■ lonograma serică poate evidenţia tulburări în metabolismul calciului, fosforului şi potasiului. Contactul medic-pacient este eficient, bolnavul fiind deosebit de cooperant, dornic de vindecare, deseori parcurgind, pentru cîştigarea acesteia, multiple examinări medicale. Examenele complementare :	electrocardiogramă,	electroencefalo-
gramă, explorările radiologice, ca şi investigaţiile de -laborator ajută pentru diferenţierea de sin-droame neurasteniforme din boli organice cu substrat iezional, fond vascular modificat. Examenele psihologice arată fatigabilitate, hipopro sexie, hipomnezie de fixare.
Diagnosticul diferenţial are în vedere, în primul rînd, excluderea unui fond organic : afecţiuni psihice de etiologie toxică sau infecţioasă — toxicomanii (prin evidenţierea ingestiei, impregnării şi prezenţa fenomenelor de abstinenţă) ; paralizie generală progresivă la debut (prin prezenţa semnelor neurologice şi serologice specifice) ; tulburări psihice cu componentă astenică din bolile organice şi neurologice : meningite şi meningoencefalite, tumori, traumatisme cranio-cerebrale, scleroză în plăci, nevralgii etc., prin evidenţierea semnelor neurologice şi a sindromului umoral specific fiecărei entităţi în parte ; tulburări psihice cu componentăastenicădin boli somatice generale, la debut şi în final (bolile infecţioase, endocrine, metabolice etc., prin simptome caracteristice şi examene paraclinice specifice).
Urmează delimitarea (uneori destul de dificilă) de : psihoze (disociative, depresive, de involuţie, puerperale) prin elementele definitorii ale schizofreniei, psihoza maniacodepresivă (PMD)Zepisod depresiv, melancoliei de involuţie, psihozelor postpartum ; nu intră în discuţie PMD/episodul maniacal şi nici psihoza paranoiacă. Se exclud : decompensări de intensitate nevrotică şi componenta astenică la personalităţi dizarmonice, prin criteriile dizarmonice ; reacţii, prin legătura nemijlocită cu cauza declanşatoare şi prezenţa iniţială a coloraturii depresive ; restul nevrozelor, prin prezenţa elementelor definitorii specifice fiecărei forme în parte şi absenţa sau intensitatea redusă a asteniei.
Evoluţia este defavorabilă, comparativ cu alte tipuri de nevroze ; deşi 2/3 din cazuri se vindecă, Ia 1/3 evoluţia este trenantă, cu risc de cronici-zare.
154.	NEURASTENIFORM VASCULAR*8) sindrom (vezi neurastenie ; lat. forma ; cf. fr. vascu-laire : vezi lat. vascuium „vas mic”) • Caracterizat prin : astenie, cefalee, insomnie, labilitate emoţională, uneori anxietate sau depresie. Apare insidios, după 45 ani, şi este determinat de insu _ ficienţa circulatorie cerebrală cronică arterio-scleroticâ. Paraclinic, se remarcă modificări caracteristice ale fundului de ochi, iar umoral, hiper-colesterolemie, hipsriipidemie, hiperbetalipo-proteinemie.
155.	NEURAXIN<5r/ SUA — DC! Mitocarba-mo!»Tranchilizant, derivat ds glicero! de tip
2061‘Neu
Neuroodcptare ; Neuroonemic^ ; Neurobellc; Neurochirurgie
3-(0-metoxifenoxi)-1, 2-propandiol 1-carbamat, cu acţiune predominant mioreiaxantă şi anxiolitic sedativă secundară. Are şi valenţe analgezice.
OH qah2<h -ch2~ooc -hh2
156.	NEURAZINE^1) Egipt - DCI Cjcrproma-zinâ • Neuroleptic sedativ, derivat fenotiazimc de tip 2-c!or-10-(3-dimeti!aminopropi!) fenotiazină, cu acţiune sedativă, antiemetică, vago- şi simpatico-litică. Potenţează acţiunea anestezicelor, hipnoticelor şi analgezicelor. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de CLORDELAZIN1*^.
157.	NEURISTAN^1) Argentina- DCI Tri-metozină • Tranchilizant cu structură chimică aparte, de tip 4-(3, 4, 5-trimetoxibenzoi))morfo-lină, cu acţiune anxiolitică şi sedativă; nu are valenţe miorelaxante. Nu influenţează reflexele conducători lor auto, fiind util în tratamentul am bu lat or.
158.	NEUROADAPTARE (cf. neuro- ; lat. adoptare ,,a potrivi”) • Termen folosit pentru a descrie efectele care apar ca urmare a administrării de substanţe opioide, în momentul întreruperii drogului. Are un sens apropiat de cel a! dependenţei fizice, dar, după părerea unor autori (j. H. JAFFE, 1985), folosirea acestuia din urmă creează confuzii cu termenul de sindrom de dependenţă.
159.	NEUROANEM!C(S) sindrom (cf. gr. neuron „nerv” ; an- prefix privativ ; haima „sînge”) — sin. LICHTHEIM<b> boală• Hemopatie gravă, descrisă de LICHTHEIM în 1887, careasociază unui sindrom anemic (caşexie, paloare, astenie proun-ţată) un sindrom neurologic (parestezii, sindrom piramidal, paraplegii). Variabil, pot fi întîlnite diferite tulburări !a nivelul tractului digestiv: sto-mat'ite, glosite, esofagite, tulburări de tranzit.
Etiologia pare a fi legată de factorul extrinsec. Anatomopatologic pot fi constatate leziuni degenerative ale măduvei spinării (coordoanele posterioare şi laterale), ale encefalului şi nervilor periferici. în absenţa tratamentului de substituţie cu vitamina B12 şi acid folie, evoluţia este letală.
160.	NEUROANGIOMATOZĂ ENCEFALOFA-CIALĂ (cf. neuro- ; gr. angeion ,,vas" ; sufix -orna ,,tumoare”; enkephalos ,,creier”; Sat. faci-es „faţă")
-	sin. ANGIOM CUTANEOCEREBRAL :	AN-
GIOMATOZĂ ENCEFALOTRIGEMINALĂ; AN-GIOMATOZĂ MENINGO-OCULO-FACIALĂ; DISPLAZIE CONGENITALĂ NEUROECTODER-NALĂ; ECTODERMATOZĂ CEREBRALĂ; KALI-SCHER(S) sindrom ; KRABBE(S) sindrom ; LAW-FOR<s> sindrom ; MILLES<S) sindrom ; PARKES-WEBER-OSLER-DIMITRI'5) sindrom ; STURGE<S> sindrom ; STURGE-WEBER-KRABBE-BRUSCH-F!ELD-WYOTT(s) sindrom; WEBER(S) sindrom;
WEBER-DIMITRU8) sindrom—>STURGE-WEBER-KRABBE<b) boală.
161.	NEUROBELLAL<JIC> RFG • Produs tera-peutic care conţine mai multe medicamente a căror acţiune se completează. Este compus din : BELLADONĂ, extract de SECARĂ CORNUTĂ, METILFENOBARBITAL, FENOBARBITAL. Are acţiune sedativă asupra sistemului nervos vegetativ şi antispastică. Diminuează reflexele conducătorilor auto.
162.	NEUROBENZILE<51) Italia - DCI £enac-ti zi na • Tranchilizant, derivat difenilmetan de tip
2-dietiiaminoetil benzilat, cu acţiune anxioiitică sedativă medie, dar cu bune efecte anticoHner-gice, centrale şi periferice. Are acţiune prccon-vuisivantă; se interzice consumul de alcool în timpul tratamentului.
163.	NEUROCALM'11) RFG - DCI Tripwfon • Psihotrop de tip L-Triptofan, cu acţiune sedaţi v-hipnotică. Este indicat în insomniile de adormire şi potenţează acţiunea antidepresivelor (în special, a triciclicelor şi IMAO), a sărurilor de litiu, precum şi a sedativelor. Se va administra cu prudenţă, putînd produce creşterea tensiunii -arteriale.
164.	NEUROCHIRURGIE (cf. neuro- ; gr. chei-
rourgia ,,lucru efectuat manual”) • Ramură chirurgicală care se ocupă de afecţiunile sistemului nervos. Istoricul neurochirurgiei pare să înceapă în era neolitică, aşa cum atestă craniile prezen-tînd trepanaţii de diferite tipuri, descoperite în Bretania, nordul Germaniei, Suedia, Danemarca, America de Sud, insulele din Oceanul Pacific. în mormintele incaşilor din Peru, datînd de 3006—-1000 de ani, pe lîngă craniile trepanate, s-au descoperit instrumente chirurgicale — chiurete, cuţite, foarfeci — şi foiţe de aur cu rol de acoperire a defectului osos. Vechea civilizaţie egipteană, medicina Greciei antice şi a Romei antice aveau noţiuni de teorie şi practică neurochirurgicală. In secolele următoare, progresele realizate au fost relativ mici şi abia introducerea asepsiei şi antisepsiei a determinat, în ultimele decenii ale secolului al XlX-lea, realizările lui PUSSEP (Rusia), HARSLEY (Anglia), FELISET (Franţa), von BRUNS (Germania), în neurochirurgie.	•<’
Neurociberneticâ ; Neurod/nam:cum(^r) ; Neuro!ax(M)
Neu/207
în secolul a! XX-lea, cercetările de electrofizio-iogie, radiologie biofizică şi biochimie etc. au perr*- 3 dezvoltarea pe care^ o cunoaşte astăzi această ramură a chirurgiei. în ţara noastră, fondatorul neurochirurgiei a fost D. BAGDASAR.
Observaţiile clinice efectuate pe bolnavi cu diferite afecţiuni neurochirurgicale, înainte şi după intervenţii, a furnizat date importante psihologiei şi psihiatriei, făcînd posibilă o corelare mai exactă a snrptomatoîogiei psihice cu diferitele localizări şi cu tipul de afecţiune organică.
Colaborarea psihiatriei cu neurochirurgia s-a extins din 1936 şi în domeniul endogeniilor. în acei an, Moniz EGAS şi Almeida LIMA au efectuat prima leucotomie prefrontală, pe care au recomandat-o în terapia formelor grave de schizofrenie, cu agitaţie psihomotorie marcată. Terapia electroconvulsivantă şi chimioterapia au redus indicaţiile metodei, dar deceniile următoare propun această intervenţie în depresia de involuţie, stăn!e anxioase psihotice şi chiar în nevroza obse-sivc-^obică, rezistentă la tratament.
1-1S. NEUROCIBERNETICÂ (cf. neuro- ; gr. kybernan ,,a conduce”) • Domeniu particular a! ciberneticii, care a luat naştere din aplicarea concepţiilor acesteia în studiul sistemului nervos. Utittzînd legile şi mecanismele generale ale ciberneticii, neurociberneticâ oferă modele ale sistemului nervos care caută să se apropie cît mai mult de realitatea obiectivă, de modelul natural al funcţionalităţii nervoase. Sistemul nervos are, din punct de vedere informaţional, rol de comandă şi control al întregului organism, constituind şi suportul neuroanatomic al psihismului. Pentru
pe care le prelucrează, integrează, interpretează, elaborînd, în funcţie de acestea, răspunsuri cu efect autoreglator. Datorită structurii în reţea şi a faptului că poate recepţiona informaţii de natură diferită (unde acustice, luminoase, molecule, variaţii de presiune) sub aceeaşi formă, de stimul nervos modulat în frecvenţă, sistemul nervos permite adaptarea complexă a organismului la mediu. Perturbarea mecanismelor de autoreglare duce la apariţia fenomenului de boală ; disfuncţii neurovegetative în stadiile iniţiale, leziuni reversibile ulterior şi, apoi, ireversibile.
Implicaţiile majore asupra psihicului pot fi observate, mai ales, în afecţiunile psihice de natură organică cerebrală, determinate de traumatisme, tumori, infecţii etc. ale ţesutului nervos.
166.	NEUROCIL(M) RFG • Neuroieptic sedativ, sin.
derivat fenotiazinic România.
. LEVOMEPROMAZ1N(m>
167.	NEURO-CRANIT(M> Grecia - DCI Wn-
cominâ • Psihotrop, reglator metabolic de tip 13a-etiI-2, 3, 5, 6, 12, 13, 13a, 13b-octahidro-12--hidroxi-1 H-indol(3, 2, 1)pirido(3, 2, 1)(1, 5)naf-tirdină-12-acid carboxilic, cu acţiune asupra metabolismului cerebral. Este indicat în geronto-psihiatrie, stări psihopatoide.
163.	NEUROD1NIE (cf. rere”)	>NEVRALGIE.
reuro- ; gr. odyne ,,du-
a-şi îndepfini aceste roluri, sistemul nervos s-a perfecţionat în prelucrarea informaţiilor, funcţie obligatorie pentru orice fenomen de reglare. E! culege, prin intermediul interoceptorilor şi extero-ceptorilor, informaţii din mediul intern şi extern,
169.	NEURODYNAMICUM(JI> Spania - DCI
Citicoiinâ • Psihostimulent cu o structură chimică particulară de tip colină-citidină 5’-ester piro-fosfat cu acţiune psihostimulentă şi anorexigenă, practic fără efecte simpaticomimetice.
170.	NEUROECTODERMATOZĂ (ROGER) (cf.
neuro-; gr. ektos ,,în afară”; dermo ,,piele”) — sin. DISPLAZIE NEUROECTODERMICĂ CONGENITALĂ (von BOGAERT) ; GENĂ NEURO-
DERMATOZICĂ (Cornii KISSEL)	FACO-
MATOZÂ.
171.	NEUROFONIE (cf. neuro- ; gr. phone „sunet, voce”)]—► LĂTRĂTOR*0) delir.
172.	NEUROGEN (cf. neuro-; gr. gennan ,,a produce”) • Ceea ce este determinat de sistemul nervos.
173.	NEUROLAX<M; Bulgaria — DCI Hidroxi-zin • Tranchilizant, derivat difenilmetan de tip
2-/2-<4-(p-clor-a-feniIbenzil)1 -piperazinil/-etoxit etaro\ cu acţiune sedativă centrală, antihista-mtnrcă şi anxiolitică, Industria noastră farmaceutica i'; produce sub numele de HIDROXIZIN*M>.
208/'Neu
Neuroleptcnalgezie ; Neuroleptice : definiţie, istoric
174.	NEUROLEPSIN01) Austria «Ti moizojeptic,
sare de litiu	CARBONAT	DE	LITIU'M)
România.
175.	NEUROLEPTANALGEZiE (cf. neuro- ; gr. lepsis „fixare" ; analgesia „insensibilitate la durere”) • Procedeu care tinde să înlocuiască analge-zia dasică în intervenţiile chirurgicale. Constă în asocierea unui neuroieptic, de obicei sedativ, cu un analgezic puternic. Asocierea se realizează ca urmare a combinării celor două principii terapeutice de către medicul anestezist sau prin produse tipizate (Thaiamonal, Innovar etc.). Pe Iîngă analgezia necesară se obţine şi o stare psihică a bolnavului utilă intervenţiei, caracterizată prin indiferenţă, şi liniştire motorie ; menţinerea acestuia în stare conştientă permite colaborarea cu echipa operatorie. în cazul în care neurolepti-cul se asociază anesteziei generale, metoda poartă numele de neuroleptanestezie.
1/6. NEUROLEPTICE (cf. neurc-; gr. lepsis
•	Substanţe cu efect antipsihotic, a căror utilizare în tratamentul bolilor psihice aînsem-nat „a treia revoluţie în psihiatrie”. Termenul a fost introdus de J. DELAY, înlocuind denumirile mai vechi de „neurofitic” (LABORiT) şi „neuroplegic” (termen conceput prin analogie cu ganglioplegicele).
istoricul apariţiei neurolepticelor coincide cu istoricul psihofarmacologiei, ele fiind primele substanţe cu efecte certe asupra bolilor psihice. După primele lor aplicaţii clinice, se dezvoltă o multitudine de studii, ipoteze, idei teoretice şi practice, fundamentîndu-se astfel, psihiatria biologică.
Primele fenotiazine au fost sintetizate de P. CHARPENTIER după 1944, ele fiind iniţial concepute şi testate ca antihistaminice ; precursorii clorpromazinei (CPZ) au fost : promazina, pro-metazina, dietazina.
Descoperirea neurolepticelor a pornit de !a cercetările chirurgului LABORIT, făcute în scopul combaterii şocului chirurgical. Acesta, împreună cu P. MORÂND (1947) au plecat în cercetările lor de la rolul pe care acetilcolina îl are în şocul traumatic. LERICHE, REiLLY şi SELYE demonstrează că şocul este rezultatul unor reacţii exagerate de apărare faţă de stres. Aceste reacţii exagerate au putut fi combătute prin simpaticotomie (1948) chimică prin curare. Aceste premise au condus la studii în vederea descoperirii unor noi substanţe pentru combaterea reacţiilor simpatice şi paraşi mpâtice exacerbate de anumite condiţii.
In 1949; LABORIT introduce antihistaminicele în chirurgie, apreciind activitatea centrală a acestora şi capacitatea lor de combatere a şocului chirurgical în aşa-numiteie „amestecuri litice”.
Din folosirea pe scară largă a antihistaminicelor în tratamentul bolilor alergice, au rezultat observaţii asupra efectelor centrale ale acestora, greşit interpretate iniţial ca „efecte secundare sedative”» Primele încercări de întrebuinţare în psihiatrie a fenotiazinelor (prometazina şi dietazina) au fost făcute de GUIRAUD şi SIGWALD, independent de cercetările lui LABORIT ; ei s-au arătat satisfăcuţi de efectele acestor substanţe, fără să sesizeze însă saltul calitativ terapeutic.
în octombrie 1950, P. CHARPENTIER sintetizează, pornind de la compusul promazină, compusul clorpromazină, care, supus testelor farmacologice, a dovedit însuşiri „litice” optime. Pro-ducînd efecte atît simpatico- cît şi parasimpatico-litice, abolirea reflexelor condiţionate şi efecte antihistaminice minime, clorpromazina era substanţa postulată teoretic de LABORIT. Folosirea acestei substanţe a condus rapid la sesizarea efectelor ei intens „catharctice”. LABORIT a încercat cointeresarea colegilor săi psihiatri de la spitalul Val de Grace, HAMON, PARAI RE şi VELUZ, rezultatul fiind apariţia, în februarie 1952, a primului raport despre efectele deosebite ale cipr-promazinei asupra unui caz de excitaţie maniacală. Substanţa fusese deja folosită de SIGWALD, cu circa o lună mai devreme, dar comunicarea acestuia despre rezultatele aplicării ei va apărea mult mai tîrziu, în aprilie 1953.
DELAY şi DENIKER au început folosirea dor-promazinei pe scară largă la spitalul St. Anne, în martie 1952 prezentîndu-şi rezultatele cu ocazia centenarului Societăţii Medico-Psihologice dîn Paris, manifestare de prestigiu, cu răsunet internaţional ; lor li se atribuie meritul introducerii neurolepticelor în psihiatrie. Cu aceasta începe o nouă epocă în psihiatrie, epoca psihofarmacologiei* marcată de modificări radicale în posibil ităţi ie de terapie a bolilor psihice, care au determinat modificări ale tabloului psihopatologic şi ale evoluţiei bolilor psihice, precum şi o umanizare accentuată a spitalelor psihiatrice, de unde treptat încep să dispară cămăşi le de forţă, împachetările şi duşurile reci, gratiile etc.
între 1952—1954, cîştigînd teren, terapia cu CPZ se răspîndeşte în majoritatea ţărilor. CPZ capătă, datorită însuşirilor sale deosebite, denumirea comercială de Largactil (spectru larg de acţiune) ; între 1954—1957, se sintetizează roi compuşi, apar observaţii asupra sindromului extra-piramidal, se fac încercări de tratament cu doze variind de la cele uzuale ia megadoze (pînă la 4CC0 mg zilnic), totul în scopul de a găsi doza optimă, cu eficacitate terapeutică maximă. între 1958 — 1963 se sintetizează alte fenotiazine : flufenazina, tioridazina (prima piperidină), apar butirofenone-le (haloperidolul, sintetizat de A. P. JANSSEN)t tioxar.tenele (clorprotixenul, sintetizat de P. V. PETERSEN). între anii 1964-1969 apar neuro-
Neuro!eptice : criterii de clasificare
Neu/209
lepticeie cu acţiune prelungită, se cristalizează observaţiile asupra efectului antipsihotic, sesi-zîndu-se modificarea tabloului psihopatologic al schizofreniei sub impactul terapiei neuroleptice
-	SNEJNEVSKI, 1965, iar în 1967, la al doilea Simpozion Internaţional despre fenotiazine, BRODIE face observaţia pertinentă asupra posibilei legături dintre efectele antipsihotice ale CPZ şi acţiunea antidopaminică a acesteia la nivelul nucle-uluicaudal. Perioada deceniului opt şi nouă este marcată de apariţia unor noi forme de prezentare şi posologii în tratamentul antipsihotic, precum şi a numeroase studii sistematice asupra mecanismelor de acţiune a neurolepticelor, în strînsă legătură cu ipotezele etiopatogenice, biochimice ale psihozelor.
Definiţia neurolepticelor (NL) — DELAY şi DENl-KER, (1957) sînt autorii unei definiţii de profil, satisfăcătoare şi astăzi, bazate pe următoarele criterii :
•	crearea unei stări de indiferenţă psihomo-torie ;
•	diminuarea stărilor de excitaţie, agitaţie şi a episoadelor maniacale ;
•	acţiune favorabilă în stările psihotice acute sau cronice ;
•	producerea de efecte neurologice extrapira-midale şi vegetative ;
•	acţiune predominant subcorticală.
Criterii de clasificare :
•	Structura chimica :
• Aicahizi de Rauwolfia :
. Reserpină (dCi):	RESERPINĂ*M)	România
	RESERP1N<M)	Danemarca, Iugoslavia, Cehoslovacia, SUA
	SERPAS!L<m>	Anglia, Austria, Belgia Canada, Danemarca, Elveţia, Franţa, Finlanda., Grecia, Italia, iugoslavia, Olanda, RFG, Turcia
Deserpidină	HARMONYL(m)	Anglia, Belgia, Grecia, SUA
ftescinamină 'DCI):	CINNASIL(m>	SUA
	RAUPYROL(m)	Elveţia
	RESC1TENS(m)	Italia
Derivaţi benzokinolizinici :		
Tetrabenazină	NITOMAN<m)	Anglia, Elveţia, Danemarca
	REGULIN»m>	Japonia
Benziquinamiaă	EMETE-CON(m)	SUA
	EMETICON(m)	SUA
	QUANTRYL'm>	SUA
Derivaţi fenotiazinici :		
— Derivaţi aminoaikilfenoti	'azi ni ci :	
Promazină i1*01):	ROMTIAZ!N(m)	România
	CENTRACTYL<m)	RFG
	PROMAZiNl31)	Polonia
Clorpromazină (I)Cl):	CLORDELAZIN(M)	România
	CHLORPROMAZINU51)	SUA
	LARGACTIK51)	Anglia, Austria, Belgia, Danemarca, Elveţia, Franţa, Grecia, italia, Olanda, Turcia
	KEGAPHEN<m)	RFG
Trifluopromazină (I>CI): FLUMAZIN^1)		Turcia
	PSYQUIH >	Austria, Elveţia, Franţa, RFG
	SIQUIbM>	Belgia, Elveţia, Olanda
Metopromazină (DCI):	MOPAZIN<JI)	Franţa
	TENTONE'11)	sua‘
Acepromazină Dcr:	ACETAZIN'M)	URSS
	PLEG!C!N*m>	Danemarca, Elveţia, Franţa, Spania, Turcia
Âlimemazină	REPELTlN;'a)	RFG
	THERALENE<JI)	Belgia, Elveţia, RFG
14 — C. E3S
210/Neu
Neuroleptice'. criterii, de clasificare
Levomepromazină (D(:;I): LEVOMEPROMAZINĂ NOZINAN(m)
Etimemazină (dCi):
Ciamemazină <DCD: Dietazina (DCI):
Clorfenetazină (DCD: Prometazină
Propriomazină (DCW; Profenamină t00!);
Aminopromazină
Derivaţi piperidilalkilfenotiazinici: Pecazină	^
TlSERCIN<M>
VERACT1L(m)
DIQUEK31)
SERGETIH51)
CIANATIL'M)
ANT!PAR(M)
D!NEZIN<M>
LATIBON<m)
PARKAZINE'm>
THAIANTAN<m>
ELROQUIL(m)
MAROPHEN(m)
ROMERGAN(m>
FENERGAN(M)
PHENERGAN<m>
SIGAZINE(m>
DOREVANE(m)
SERENTIN(w)
DIBUTIL(m>
PARFEZIN(m>
RODIPAL(m)
LISPAMOL<m>
LORUS1L'51)
Mesoridazină f001): Sulforidazină iDC1); Periciazină <DCI):
Pipamazină <DCl/:
Metopimazină
Piperacetazină (DC'ri:
Pipotiazină ,I)Cli: Pipotiazină undecile-nat (DCI):
Pipotiazină palmitat*-001): Perimetazină C®0!):
MEPASINi51)
SERAL'51)
TIORiDAZIN(M>
MELLERIL<m)
LIDANAR(m>
iMAGOTAN(M»
AOLEPT(m)
NEULACTIL(m»
NEULEPT1L(m>
NAUS!DOL(ji)
NOMETINE'51)
VOGALEN(E)(m»
ACTAZINE(m>
QUIDE(m)
PI PORŢI L(m)
PIPORTIL M 2 W PiPORTIL L4<m> LEPTRIL|M)
Roman ia
Austria, Belgia, Danemarca,
Eiveţia, Franţa, Finlanda, Grecia
Ungaria
Anglia
SUA
Elveţia, Franţa
Franţa
Italia
URSS
RFG
Ungaria
RDG
RDG
RDG
România
Spania, Portugalia
Anglia, Austria, Belgia, Danemarca,
Elveţia, Franţa, Grecia, Iugoslavia,
Olanda, SUA
SUA
Franţa
Franţa
RFG
URSS
RDG
Canada, Franţa RFG
URSS
Italia
România
Anglia, Austria, Belgia, Danemarca, Elveţia, Franţa, Finlanda, Grecia, Italia, Iugoslavia, Mexic, Olanda, RFG, Turcia
Austria, Eiveţia, Turcia
Elveţia, Spania
RFG
Anglia, Danemarca, Finlanda
Austria, Belgia, Canada, Elveţia,
Franţa, Grecia, Iugoslavia, Olanda,
Portugalia
Franţa
Franţa
Canada, Belgia,, Grecia, Olanda^ Portugalia, Spania
Belgia
Canada, SUA
Be'gia, Franţa, Olanda, Spania
Belgia, Franţa, Gianda Belgia, Franţa, Olanda Franţa
Neuroleptice : criterii de clasificare
Neu/211
Derivaţi piperazinilalki/fenctiazinici:
Parazină iDCI>:	rERNAZlNUM<J1>
TAXILAN(m)
Proclorperazină
(1XI).	COMPAZINE<m)
STEMET1L'm>
TEMENTIL'5i> Trifluoperazină <D«):	STELAZINE'M)
arfenazină tDCi);
TRIPHTAZIN(JI)
TRIPHTHAZINUM'51)
TORECAN<m)
Tioproperazină ‘J*1):	MAjEPTIU*1)
VONTtK11)
DECENTAN(M)
TRILAFON(m)
Perfenazină enantat'IlCl):	DECENTAN
TP.ILAFON E<31)
Polonia
Belgia, Iugoslavia, Olanda Australia, SUA
Anglia,	Australia, Belgia,	Dane-
marca, Elveţia, Finlanda, Iugoslavia, Portugalia Franţa
Anglia, Austria, Canada, Grecia»
Iugoslavia, Mexic, SUA
RDG
URSS
Anglia,	Austria,	Canada,	Danemarca,	Elveţia,	Franţa,	Italia
Iugoslavia, Olanda, Portugalia* RFG, Suedia, Spania, SUA, Turcia* Ungaria
Anglia, Austria, Belgia, Canada» Elveţia,	Franţa, Finlanda,	Grecia*
Olanda, Turcia SUA
Austria, RFG
Belgia, Canada, Danemarca, Elveţia, Italia, Olanda, Spania, SUA
RFG
Danemarca, Olanda, Suedia
HjC-OQrr^OOC
DCI RESERPim
DC! DESERPÎDINA
DU REscmmm
(DERIVAŢI ALCALOizi RAL/WOLFIA ~)
RAUSEDAN® RDG
HARMMYL®Belgia
dcc
OCHj	OCtij
AlIAPREL ® Franţa
DCi lEÎRASEKAZm
Bl! BENZaU'MMM
( DERIVATj BENZOaUlNOUmiC! )
mOMAtJ '
'	kX-K**-
joc-ch,
mtr ru-
dei PRcmm
DC! CLORPRCMAZ
DC! JRIFliiOPERAZim
DERIVAT! FENOTIAZINia
Cfi2
'ok-oh-nC*
PRQMAZW® Polonic
CL QPBEIAZIN Rmm;a
212/Neu
Neuroleptice : d osifica re
DCi MEWPROMAZ/NA TENTONE® SUA.	DCI ACzTOPRGMAZitiA 1 ch2 1 C^-Oi-K'cl /1C£7^V ^ ^55	ou ÂLimiAzb’Â <s£,® CH,-CH -CH7-V'L'3 ch3 MRALEHE'^ rrJ'J
DC! LEMOMEFROMAZiNA isC®., CH7-CH-CHy-H^ 1 2 h3 ^ , ® LEVOMEPRGMAZm Romanici	CT/ EliMEMAZm CUj aiQUEi ® 5£M	DC! CÎAMEMAZkiA 1 1 1 ^ CHj J TERC/AN® Franţa
DC! jkwAzrn ia;© CH; crKC* 2 « - <g> PARKAZINE Ungaria	«:/ aaRFEHiHAzm 2 2 «J MAROPHEN ® RM.	DC! PROMETAZim R0MERG AN ^ Rcmcmc
oci. pRCPioMAzim [ Cth hW"3 ! DOREVANE Franţa	£0 PR0FENAM;Ă ch7-ch-n' £ - ^ ; “ | ® /?.£<?	OS! AtYik'bPXijtfAZitiĂ ^ c* ■ y '"'J /\ //?£" ' <7*. p r •
DC! PECAZim ch2 C\,; ;0 -Sf/WZ ^ /fa/K?	Z?f/' liORiDAZiUA : / ( ¥ * rioRioAzm®:	Li> i A t ju'H !jA _;. V-*-i @9§iL,' cifi h,:' , @ UtoLAisl z<v3'-' ;
SuLFORiDAzm C»J h?-o y MJL 0 IrlliUlOri fblomo ;	£-/ PERtCiU'iA • & r~- CHrCN2-Qr& 1 NEULErTU fravn	i ■ o? k^r\y^-^2 > ® •V!-75.':& Frcrte
Neuroieptice : clasificare
Neu/213
DCI METQPimzm ®C \»2 ch2-ch2 -H/~y~CG -h»2 VOCALE HF hranto	[£' PiPERÂCElAz/NA \oTSjQX Crh CH2-Oi2 , ® AClAZltlE Belgia	do m/mm f#?-% - Orr/£' * . @ PiPQRUL Frunţi
Dd PER/MEIAZlllA ch2 h-CH2-lt^y-0H Crtj LEPIRYL ® Franţa	Du PE RAZ IHA tor n2-CHrnsj-c«3 TA?KAU ® R.FG	oci PROCLDRPERAZm Gb _ SIEMETiL ^ Belgia
DC! IRlFLUOPERAZm ch2 Cfy-ty-lQt-CHj • . ® j TRiFUJOPERAZlNA Romanic	ad miLPERAZiNA <§0§w-«, m?c£AX® Ungaria	DO liCPRCPERAZil a, ■ CN^Hj-iTy-rHj ’ ■ 0 AM y^Pf/ii Franţa
DCI PERFBNAZiHA @o&, CM-. ch2 -ch2 - n^ji-ch2 -ch2 -oh EJPAPCRAZIU uRSS	DCI FiiJFEli A ZIUA ©Ost, h2 1*2 -CH2 -N^Jt-CH2 - UDOUEH M Proliyin LWRQOli^'ROG.	$7 i4fOTFjBV4J/)W k r-\ c^v, -<Q/ -cţ-aş-QH mWAL ® SiiA.
DC! CARFEHAZIHA ^Q^fl^Q^CO -CHrCH. Oh CH - CHi - - r//v !7>v	DCI imCPAZAJE ■ŞUx: birCHf 	tl -€H2-OHfCOC-Cfij DÂ^'A- ‘	* /?a ®?4âi4 ESUCCj 0
J TAPE RAZI: IA ^ 1 ,V 'Si fu - Cri, - f^ - CHj CH; a,:-!.H--^ y-CH, MYLtll R.[ib	/V ySTAm!AZATE iQx^ X3}.. : 0». 1 f"^/r ’ w o^r/a •	^ tmoPAzm \ ^ î r* • ^OwCT - © «m?i WTG
214/Neu
Neuroleptice : clasificare
DC! QXAFL(JMAm
CHrCHfti^JUHrCH2-ţ j>
OXAFLUMiNE	Front o
€ HOMOFENAim \*2
CHp-Cfb	-CHy- CH?~OH
2 ‘	^ 2
(g>
PA SADE HA	RFC.
DC! SPiCLOMAZINA
®C 'Ma
-oâ„
$ -
DISEPRON Japonia
DCt PROTIPENDIL
DOMINAI Pelgia
DCi 'SOr/PENDiL
DC! OXIPENDIL
<S)
AtWANIOL Elveţia
ch2
PERVETRAL ' R.F.C
oci cicmor<EMI pci aoPEtnixoi
A
c
l DC! FlUPEWm
DERIVA 11 TIOXANTENICt
■ ® CHLOPmmEXEH Cehosl.
	
	
0 c°	
> N?f • SflfiWMH Elveţia	> n| FLUXAfJQL Franţa
CCI HGUXENE
3 (o
O
HAVANE Belgia
DCI HAI DPERIDOL	DCI MELPERQNA	DCi LENPERONA \
( DERIVAŢI BUTIROFENONICI )		
C-ty'MrCH2'H\_X 0 OH	b'CH2-CH2rCHp-fTy-C^ 0	(°3 (O) C-Cli-ty-CIb-lQ-ţ 0 0
- ® HAL0PER/D0L Un auria	EUKERPHAN® RFC.	@ ELANQNE SUA.
DCi FLUAMSQNE	DC! iRIFLUPERIDOL	DC! BROMPERfDOL
r {-a^O-® Q	&	rwr%-%-\_X 5 0//
■B SEDALANDE ~ Fronta	. - ® TfitPERtDOL Ungaria	AZUREN Belgia
Dci MO PERON A	DCI PiPAMPEROHA	DCt' 8ENPERID0L
® rP" og	. „o î-c"r«r*tr'\_A Vj Cd-HH?	„ ! 0-C ~Oi-r Cri-: -CH-. - ,V V- <V ,W
'i/M/HF.V ^ £7re/«r	mPEROH ® Â7" 3	.. % j FRENACIIL ' fraofo |
Neurofeptice : clasificare
Neu/215
DC! DRDPERIDDl '4 ' f o^ch^-c^-iQ-Qh DRDPERIDDl ® URS.S		ud SPIPERO^A jpiiWPEmi ®S?.Q:c	
DC! PfMGZ/DA DC! FLUSPIR/LEh'A DC! PEMURML ( DERIVAI\ DIFENimTliPIPERIDINici			
,-y i CH-CH2-CHrCH2-^J-M» f ! ® Z7/9/4/3 Jngcna	k ^ c>-«rcHrurry^ f - ® IMAP Ungara		F FfC a gp-^-cc jtAWP 3’Jgarc
DCi FLUPERLAPm	Di CLOROTEP'm		DC! ZQTEPm
'DERI V. DIBENZAZEPiN.'C ''	( DERIVAT! DidENZOTiEPlNia )		
^ 	w 0 n-( f<§0§> ■ cp, FLUPERLAPM ' Spania	0 - ® /?iC		/#? ,0-CHrCHrH^ - <sd§K " * fî*. < itfZOTV lauowi
DC! CLQZAWA	DCi CL Cf!AP!!JA	DC! L0XAP!!JA
(DERIV BIB&'mŢiAZEPifiicj,	(DERIV. D!BENZOT!AZEP!Nt	(DERIV DiBEWXAZEPÎNiC'
cth Kd' ZOTl'£7 31,	Ch*- 0 N—'x r-r, @	CH] C") ti-Z @LMrz - <■? Z DX AP A. ^
L?r/' 0X!PERr!i'!^		DCi S/J/h^Z-l
(derivat INDOUC )	C DERivAT! 8ENZAMIDIC! ^	
Oir^rS^j~(Q) ffflU '* RFC	■ v "	CM, •? .
DC! SUL'JPTD-' &5 BARNElk ® Fnn;r	/r; r'A^4 a-w-CH-t-y-'-r/C': **	£?C/ CLESWtA a-wO-î»,-B c4r*r ‘ Mr . - W '■/lADiL S&ra '
216INeu
Neuroleptice : c!osifica re
Flufenazinâ <DCI>:	ANATENSOL<M)
LYOGEN(SI) MODITEN(M) POLIXIN(m> Flufenazinâ enantat W1): MODITEN E<M)
PROLIXIN E(M) Flufenazinâ decanoat*1*'1): MODITEN D<M>
MODECATE D<m>
PROLIXIN D|M> Flufenazinâcapronat'1*5-1): MIRENIL(51) Acetofenazină (I>Cl):	‘' ,lr‘
Carfenazinâ <-DCî):
Tiopropazat <DCl):
Dixirazină O001);
TINDAU11) PROKETAZINE<m> DARTAL<m) ESUCOS(m>
Butaperazină<DCI>:
Metofenazat Imiclopazină (DCl>: Oxaflumazinâ
NEURONAL RtJX>
TYRYLEN<m)
FRENOLON(E)(m)
PONSITAL(m)
OXAFLUMINE<31)
—	Derivaţi homopiperaziniloikiifenotiozinici :
Homofenazină O001):	PASADEN<M)
—	Alţi derivaţi de fenotiazină :
Spiclomazină	DSCEPLON(M)
DISEPRON!11)
•	Derivaţi azafenotiazinici Protipendil t1^1) :
Isotipendil : Oxipendil(:DCI):
•	Derivaţi tioxantenici
Clorprotixen^Ci);
ClopentixoK-001) :
DOMINAL(lr)
TOLNATE'M)
ANDANTOL(m>
PERVETRAL(m)
CHLORPROTHIXEN'm>
PAXYL(M)
TRUXAL(m)
CIATYH31)
SORDINOL(m)
Clopentixol decanoatiI)CI>:	CLOPIXOL<M>
SORDINOL D<m>
Flupentixol'001):	FLUANXOLi51)
Austria, Italia, Oianda, Ungaria, Austria, Elveţia, iugoslavia, RFG Anglia, Belgia, Canada, Elveţia Franţa, Grecia, Italia, Olanda, SUA Canada, Anglia, Franţa SUA
Belgia, Cehoslovacia, Italia, Iugoslavia
Anglia, Australia, Canada, Franţa, Grecia, Israel, Ungaria SUA, Turcia Polonia
Danemarca, Finlanda, SUA SUA
Elveţia, Olanda
Austria, Belgia, Danenwca, Elveţia, Franţa, Italia, RFG, Suedia RFG RDG
Elveţia, SUA, Ungaria
RDG
Franţa
Belgia, Italia, RFG
Japonia
Japonia
Austria, Belgia, italia, RFG,
Olanda
Anglia, SUA
Austria, Elveţia, Franţa, Grecia italia, RFG RFG, SUA
Cehoslovacia
Israel
Austria, Belgia, Danemarca, Elveţia, Finlanda, Iugoslavia, RFG Grecia, RFG
Austria, Belgia, Danemarca, Elveţia, Finlanda, Italia, Iugoslavia, Olanda, Suedia Anglia, Elveţia
Austria, Belgia, Danemarca, Elveţia, Finlanda, Oianda
Anglia, Austria, Belgia, Danemarca, Elveţia, Finlanda, Franţa, Oianda, RFG, Spania, Suedia
Neuroleptice : clasificare
Neu/217
Fiupentixo! decanoat(DCI):	DEP1XOU31)
FLUANXOL D(51)
Tiotixenăf®01):
Derivaţi butirofenonid : HaloperidoK1^1):
NAVANE(3I>
ORB!NAMON(m>
ALDOK31)
HALDOL<m)
HALOPERIDOK31)
Haloperidol decanoatl-001): HALDOL D(M) BURONIL(m) EUNERPAN(m) ELANONE-V(m)
MelparonăfI)CI);
Lenperonă,I>cl):
Fluâni5onă(:DCl):
TrifluperidoKDC'1):
B rc ir, per i do K1:
Moparonăi®01):
Pipa«peronă<w-’i<:
Ber»peridoKDCI):
Droparidol'I)CT):
Spiparonă(D*-!I):
LENPEROL(m) HALOANISONE(m) SEDALANDE(m) TRIPERIDOLim>
TR!SEDYL(m)
AZUREN*S1)
IMPROMEN<m)
LUVATREN(m>
DIPIPERON(1i)
ANQUIU315
FRENACTIL(3[)
DROLEPTAN(m)
DROPERIDOU31)
spiroperidoum>
Dinyrf; difenilbutilpiperidinici :
Pimozidă'DCD:
Fluspiriienăf^'1):
PenfiuridoK1*'1):
•	Darivaţi dibenzazepinici : Fiuperiapină!1*01^
•	Derivaţi dibenzotiapinici C!orotepină,I,c',:.':
Zote
ORAP,mî
PiRiUM
1MAP(M)
RED£PTIN(3i) SEMA- M
FLUPERLAPINA'31’
CLOPI3EMot)
CLOTEP!N(3U
LODO?INiW)
Anglia
Austria, Belgia, Danemarca, RFG,
Suedia
Anglia, Austria, Belgia, Brazilia, Canada, Danemarca, Elveţia, Finlanda, Olanda, Italia, SUA
RFG
Suedia
Anglia, Belgia, Elveţia, Franţa,
lugoaivia, RFG, Spania, Turcia,
Elveţia, Japonia, Norvegia, Polonia,
RDG, RFG, Ungaria, URSS
Anglia,Belgia, Elveţia, Olanda, RFG
Austria, Belgia, Danemarca
RDG
SUA
Brazilia
Belgia
Elveţia, RFG
Anglia, Austria, Belgia, Elveţia,
Franţa, Grecia, Japonia, Olanda, SUA
Ungaria, URSS
Belgia
Oianda
Austria, Danemarca, Elveţia Franţa, Italia, Turcia Austria, Belgia, Danemarca, Elveţia, Franţa, RFG Anglia
Belgia, Franţa, Olanda Anglia, Franţa, Japonia Ungaria, URSS Belgia
Anglia, Austria, Australia, Belgia, Canada, Danemarca, Elveţia, Franţa, Finlanda, Italia, Olanda, RFG,Turcia, Grecia
Austria, Belgia, Canada, Elveţia, Danemarca, Grecia, Olanda, RFG, SUA
Anglia
Austria, Belgia, Danemarca, Elveţia, Finlanda, Franţa, Olanda, Portugalia, RFG
Spania
Ceh os io vaci a
Cehoslovacia
japonia
218/Neu
Neuroleptice : clasificare, acţiun e
•	Derivaţi dibenzodiazepinici :
Gozapină(DCI):	LAPENAX(1I)
LEPONEX(JI)
LEPOTEX(m)
•	Derivaţi dibenzotiazepinici :
Gotiapinăt001);	DELITON(M>
ENTUM!NvE)(m)
Derivaţi dibenzoxozepinici loxapinăt1*01):
Derivaţi indolici: Oxipertină(:DC1):
Holindonăl13^1):
•	Benzamide :
Su î pi ridaiI}C]E):
daxolsn(M>
loxapac(M)
EQU!PERT1NEim)
FORIT(M)
OPERT!L(M)
oxypertin(M»
LIDONEvM:)
MOBANim)
DOGMAT!L(h>
MODAL'M>
OMAHA(m }
SULPiRiD(M)
SULPIR!Lm)
TONOFlfiM)
VAUREM™)
SOCiAM(M)
BARNETILvM)
TOPRAL(m)
neuropri<m>
TIAPRIDAL<M)
T1APR1DEX(M)
CLEBOR!L(m)
VIADIL(M)
Suirnepridă'^01):
Sultopridăi1^1):
Tiapridăl1^1):
Clebopridăi^'1): % Efecte clinice
liniar - LAMBERT (1960) situa NL pe o axă: ia stînga pe cele sedative, iar ia dreapta cele in'cis ive; multiaxial — BOBON şi COLLARD pornind de la conceptul ,,simptomelor ţintă" a lui FREYHAN, le situează pe şase axe: patru pentru efectele clinice: ar.tideiirant, antiautist, a.-ti maniacal, ataraxic, şi două pentru efecte secundare: extrapiramidale şi adrenolitice;
monofazice un ipoiare(Simon COLLONNA, 1979) — efectul sedativ creşte cu mărirea dozei (levomepromazin, clorpromazin, neuleptil); bifazice bipolare — efect stimulant la doze scăzute, efect sedativ la doze mărite (majeptil, fluar-xol, piportil, moditen);
Elveţia
Austria, Elveţia, Iugoslavia, Spania Anglia
japonia
Austria, Belgia, Elveţia, Grecia* italia, Portugalia
SUA
Australia, Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Grecia, Olan a
Belgia, Franţa Elveţia, RFG
Danemarca, Finlanda, Olanda
Austria
SUA
SUA
Austria, Belgia, Canada, E.! vet. ia*
Franţa, Portugalia, RFG, [Olanda
Israel
Grecia
iugoslavia
Finlanda
Spania
Grecia
Japonia
Belgia, Canada, Franţa, Grecia
Iugoslavia
italia
Canada, Elveţia, Franţa,
gia, Grecia RFG Spania Spania
•	DENIKER şi colab. (1977—1983) preaimi două clasificări:
—	o clasificare în : sedative, medii, poliva-
lente, dezinhibitoare ;
—	o clasificare automată, întocmită c.ii ajutorul calculatorului, pornind de ia proprietăţile farmacoclinice ale psihotropelor, utilizînd metodele statistice : analiza factorială a corespondenţelor ; clasificarea ascendentă ierarhică : discriminatorie pe mai mult de o r-jl;? de substanţe a arătat că NL forme.i; â ur; „nor" (bluster) net distinct de dlte psihotrope şi subdivizat în două subgrupe ; sedativă şi dezinhibitoare.
ţ Mecanismul biochimic de acţiune ai ML, este folosit de ANDEN pentru casificarea în funcţie
Neuroleptice : mecanisme de acţiune
Neu/219
FEHrM/HE
ALIFATICE
RESERPINE
DfBENZOAZEPiNE
COMPUS!
mu a
FENOTIAZINE PIPERIOINiC/
BUTIROFENONE
FENOTIAZINE
PIPERAZ'iNATE
BUTIROFENONE
BENZAMIDE
CARPIRA Ml NE
FRENIL & Polonia		ACETAZiN® URSS:
CLORDELAZiN ® Romania		
ABESTA ® Franca		ZEri NE ® SUA.
ENTUMINE ® Franţa
DAXOUN v
SUA
•QRIT
RFC
IDONE
FACIAL ® RFO
’IORIQAZm*
Romanţa
NEULEPTii ® Franţa .
PSYMOD w SUA
HALOPERfDOL ® Ungaria		
MAJEPTIL *		LYOGEN ® RFG
TR/FLUPERAZ/NA ® Romania		
TRIPE R/OOL ® Franţa		
oomii * Franţa		T/APR/OAL® Beluia
DEFECTQH ^ Japonia		PRAZ/M ® Franţa
CLASIFICAREA . BIPOLARA
NEUROL EPTICEL OR (DEMKER - modificat j
de afinitatea NL pentru receptorii dopaminergici, -noradrenergici şi serotoninergici (aceasta din urmă controversată)
Mecanisme biochimice de acţiune a neuroleptice lor :
Premisele de !a care s-a pornit în studiul mecanismelor de acţiune a neurolepticelor au fost în primul rînd cunoaşterea sistemelor monoaminer-gice centrale. Primele studii (BRODIE şi colab., 1955) asupra mecanismului de acţiune a reserpinei, au dus la concluzia ca aceasta ar consta în mobilizarea serotonieni (5HT) cerebrale, observaţie extinsa şi la celelalte monoamine : noradrenalina (NA) şi dopamina (DA), eliberate de reserpină din veziculele de stocaj şi apoi inactivate.
Datorită tehnicilor de imunofluorescenţă s-au putut delimita şi localiza topografic principalele sisteme monoaminergice cerebrale (FALCK, HIL-LARP şi coîab.). iar perfecţionarea tehnicilor analitice şi studiu! modelelor animale au permis analiza dinamică a metabolismului neurotransmiţătorilor, modul de interferenţă al psihotropelor cu aceste metabohsme, iniţial în mod global, ulterior pe structuri din ce în ce mai localizate.
Cunoştinţele actuale despre mecanismele de acţiune ale NL pot fi clasate în două mari categorii :
•	Modalitatea de acţiune de tip reserpinic — eliberarea neuromediatorilor din veziculele de stocaj, urmată de inactivitatea lor. Redăm metabolismul dopaminei, precum şi reprezentarea schematică a unei sinapse dopaminergice, din care reţinem principalele enzime care concură la catabolismu! dopaminei — monoaminooxidaza (MAO) şi carboximetiltransferaza (COMT), rezultînd metaboliţi dezaminaţi şi metilaţi.
Mecanismul de acţiune al reserpinei este incert, presupunîndu-se intervenţia acesteia asupra unor sisteme enzimatice cu rol în transportul sau stocajui aminelor. Luîndu-se în discuţie posibilitatea corelării efectelor farmacologice de tip NL sedativ al reserpineicu acţiunea specifică a acesteia asupra monoaminelor cerebrale, au fost formulate mai multe argumente în favoarea acestei ipoteze :
—	corelaţia directă între modificările comportamentale ale animalului de experien-
220/Neu
Neuroieptfce : mecanisme de acţiune
SfoWfEZTJ CĂJA30LISM,
(după P. MAJHIEj)
[oT
HROZINA
J3)
Do^cmom/A | HO
mo
imOfMmidM
H0-
DOPA
j OOPAMiHA
”jkî~ (tfreamm ?*»v
/
Ufs/S/C^-C0CH
ToT
i I
W *■ (AUD 3AJ)IHlD&y'FEHltÂCET!C)
CHjO ^ CH-jQ-CQiJH^ CQftî"'^--............-
//'?■
:h2-ch2-M2
J,
J HEMDQPAWM
'U0
OJ	|/£V0 3MEiG*F~4 HIDROXtFEN!LACErtC~]
IjQ- \s	{__ /ac. homevonihz HVA) J
£ P- . sinoptic
/
-neuromediotorul, dopamina (DA) este stoca* h vezicule si eliberat in sinapsa ^prin sper gerec acestora (mecanism de exorateze) la nivelul membranei Amina libera în smapsi shmuleaza: 1-receptorii pcstsinaptia, 2 -receptorii presmaptidi3-receptorii interneuronilor ■care controleaza activitatea enzmeior de sinteza a mediatorului;
Principala cale de înactivare a mediatorului liber este -recaptura „uptake" urmaţi Întoarcerea în vezicule si şecunrfar pe calea enzmeior MAQ prezenta h mitocmv dm s: PQMJ
Neuroleptice : mecanisme de acţiune
Neu/221
ţă căruia i s-a administrat reserpina şi scăderea nivelului aminelor cerebrale ;
—	din familia alcaloizilor de Rauwolfia, singurii produşi care au activitate psihotropă sînt şi cei care scad concentraţia aminelor cerebrale ;
—	asocierea IMAO—reserpina este toxică, IMAO inversînd efectele sedative a le reserpinei, iar prin inactivarea MAO, nivelul sinaptic a! monoaminelor creşte exagerat ;
—	precursorii aminelor L-dopa suprimă sedarea provocată de reserpină, reconstituind rezervele de amine.
Această modalitate de acţiune a fost menţionată, întrucît oxipertina este un NL cu mecanism de acţiune de tip reserpinic. Mecanismul de acţiune al NL la nivelul receptorilor neuronali — indiferent de clasa din care fac parte fenotiazinele, butiro-fenonete, tioxantenele, difenilbutilpiperidi-nefe, benzamidele etc., aceste substanţe au
în comun (din punct de vedere ai mecanismelor de acţiune) efectul inhibitor sau de blocaj al neuronilor dopaminergici. Pentru discutarea acestui mecanism sînt necesare precizări asupra noţiunii de receptori. Din cele arătate anterior în reprezentarea schematică a unei sinapse dopaminergice, rezultă că receptorii dopaminosensibili pot fi pre-sinaptici, postsinaptici sau să aparţină unor interneuroni cu rol reglator. Receptorii postsinaptici sînt de două tipuri :
—	Dx asociat unei molecule de adenilci-clază ;
—	D2 receptor simplu fără moleculă de adenilciclază.
Receptorii presinaptici şi ai interneuronitor reglatori nu sînt de natură adeni'cidazică. Studiind acţiunea fenotiazinelor şi a altor substanţe antipsihotice.CARLSSON şi LIND-QUIST (1963) au observat concentraţii crescute de metaboliţi metoxilaţt ai dopaminei — acid homovanilic (HVA) — com-
\
mesogerr
tCENCiCLAZ.A
'ECWIOARS
■jj: yrr a:au!!CA
	
	m
r	■
	p
A MP ciclic
(JIlecr mesager j □
FOSFODIESTERAZA
REPREZENTARE SCHEMATICA A RECEPTORULUI ADEHCICLAZIC
5 A MP inactiv
(dupa P MAT H/EU)
Molecula de adenilciclază este constituită din două subunităţi : una către exteriorul celulei (subunitatea reglatoare) — recunoaşte specific neurotransmiţătorul (,,! mesager”) ; cealaltă (subunitatea catalitica), întoarsă către interiorul celulei receptoare — posedă activitate enzimatică, fiind activata de neuromediato-r, asigură formarea de AMP ciclic („II mesager”) prin transformarea ATP.
AMP ciclic activează enzimele specifice (kinaze), care intervin în sinteza proteinelor şi în meta-bolismele energetice.
AMP ciclic este rapid inactivat de fosfodiesteraza care î! transformă în 5’AMP inactiv.
222/Neu
Neuroleptice : mecanisme de acţiune
paratîv cu alte fenotiazine fără efect anti-psihotîc — prometazina. Ei sînt primii care au sugerat ipoteza (confirmată ulterior) că efectul antipsihotic s-ar datora blocării de.către aceste substanţe a receptorilor do-parminergici, avînd ca rezultat o accelerare a turnoverului DA, creşterea concentraţiei de DA în fanta sinaptică, şi secundar, creşterea concentraţiei metaboliţilor (HVA), prin activitatea celor două enzime MAO şi COMT.
Studii ulterioare (KEBABIAN şi coiab., GREENGARD şi colab.) au demonstrat că fenotiazinele şi butirofenonele sînt inhibito ri de adenilciclazăşi dopaminosensibile.după aceşti autori activitatea NL fiind direct corelată cu acest fenomen. De asemenea, prin acţiunea diferenţiată asupra receptorilor pre- şi post sinaptici se explică modul în care anumite NL, la doze mici, pot fi dezinhibitoa-re. iar ia doze mari sînt sedative prin blocarea ambelor tipuri de receptori. Avînd în vedere că receptorii adenilciclazici nu reprezintă decît o parte din receptorii dopami-nergici şi că activitatea antiadenilciclazică nu poate fi superpozabilă în totalitate proprietăţilor NL studiate, activitatea pentru diverse tipuri de receptori a putut fi demonstrata cu ajutorul tehnicilor de „binding”, a liganţilor radioactivi (CREESE, BURT, SNfDER). Astfel, s-a confirmat că NL sînt capabile să blocheze şi alţi receptori decît cei dopaminergici (PETROUCHKA, 1980; LEYSEN, 1980), iar efectele lor sedative s-ar datora antagonismului faţă de :
—	receptorii alfa-adrenergici (CREESE, 1976 ; SNYDER, 1981) ;
—	receptorii histaminici (COUPET, 1981). Efectul antihalucinator ar fi de asemenea în reiatie cu blocajul alfa-adrenergic (TIS-SGT, 1982).
Tehnicile moderne au permis delimitarea topografică netă a sistemelor dopaminer-gice cerebrale :
După cum rezultă din tabelul de mai sus, nu toate sistemele dopaminergi-ce sînt egal sensibile la acţiunea NL, iar efectul antipsihotic nu este în directă legătură cu sindromul extrapiramidal. Astfel, NL ,,atipice’' de tip clozapină, sulpirid, metilamină au activitate antipsihotică, fără efecte secundare extrapiramidale, observîndu-se că eie cresc turnoverul DA predominent în structurile mezolimbice, spre deosebire de NL clasice care influenţează şi structurile nigro-striate.
NL clasice— CPZ, haioperidol — au de asemenea proprietatea de a elibera acetil-coiina (Ach) la nivelul structurilor nigro-striate, stabilindu-se o relaţie de balanţă între activitatea colinergică striatală şi anti-dopaminergică, sindromul extrapiramidal NL putînd fi combătut cu ajutorul anticoli-nergicelor (naturale sau de sinteză).
Alte NL fenotiazine piperidinice (tiorida-zin), sulpiridul, clozapina prezintă o activitate anticolinergică proprie. Alte acţiuni ale NL recent observate ar fi :
—	modificarea homeostaziei calciului ionic intracelular de către tioridazin, trifluo-perazin, pimozid ;
—	sub haioperidol, concentraţia de acid gamaaminobutiric (GABA) creşte în nucleul striat şi densitatea receptorilor GABA-ergici scade în substanţa neagră (HOFFMÂN 1983) ;
—	haioperidolul modifică conţinutul în Len-enkefalină, metenkefalină şi substanţa P în diferitele regiuni ale sistemului nervos central.
Aceste observaţii deschid noi căi în studiul efectelor NL, mai ales în ceea ce priveşte relaţia neurotransmiţători-NL-sisteme peptidergice, pu-tîndu-se astfel obţine pe viitor date asupra predispoziţiei biologice la psihoze, cît şi asupra me-
Sisteme dopaminergice cerebrale (după P.
Tabel nr. LXXXIII
Schulz)
j Sistem j	Funcţie	Influenţa NL
nigrcstriatal	coordonare motorie	sindrom extrapiramidal
mezocortical		
mezoiimbic	comportament	efect antipsihotic
tuberoinfundibuiar	neuroendocrină	creşterea prolactinei
infund«bulohipotaiamic	termoreglare	tulburări în termoreglare
peri ventricular	vomă	efect antiemetic
Neuroleptice : mecanisme de acţiune
Neu/223
canismelor intime neurobiologice ale psihismului normal şi patologic.
Un alt aspect al mecanismului de acţiune a NL îl constituie relaţia structură-activitate, modalitatea în care NL — substanţe cu molecule complexe — concură cu dopamina (feniletilamină simplă) ia ntveiul receptorilor acesteia, relevantă fiind asemănarea structurală a acestora, care ar explica afinitatea NL, la nivel molecular, pentru receptorii dopaminergici.
în prezent nu s-a putut evidenţia o corelaţie strictă între valorile concentraţiei plasmatice şi efectele clinice, acestea variind foarte mult în funcţie de reactivitatea individuală.
Din punct de vedere farmacodinamic, CPZ a fost luată ca sistem de referinţă pentru determinarea capacităţii antipsihotice a NL în raport biochimic cu blocajul receptorilor D2 dopaminergici, in vitro şi in vivo (Tabel nr. LXXXÎV).
sliJMWRA Mitâ 4	cslsi	atuA
'Neuroleptice	UcDomina
£) CONFORMAŢII SPAŢIALE SUPERPQIÂBILE Ă.DA'SI ~?1 Ci^^'^TE PR(M ANA" JJZA CRiSTALOSRAFlCÂ IA PA2EJ.' (SNWER)
Fcrmacocineticâ, farmacodinamie. Majoritatea NL se metaboîizează în ficat, prin procese biochimice complexe, dintre care, pentru fenotiazină, cele mai importante ar fi : demetilarea, hidroxiîarea, sulfoxidarea, dezalkilarea lanţului lateral şi oxi-darea. Metaboliţii rezultaţi pot fi găsiţi în marea lor majoritate în urină. S-a crezut o perioadă că atît metaboliţii fenotiazinelor (cap de serie clor-promazina), cît şi al butirofenonelor (cap de serie haloperidolul), ar fi inactivi — părere controversată în ulţjma perioadă (SCHULZ, 1986).
Majoritatea NL sînt liposolubile, observîndu-se concentraţii crescute la nivelul membranelor celulare, au o biodisponibiiitate ,,slabă”, iar anumite molecule — CPZ, tioridazin 30—40%, nalo-peridol 65% — ating concentraţia sistemică în formă neschimbată. Timpul de înjumătăţire plas-matic ai majorităţii NL se situează între 15 — 30 ore.
Fixarea pe proteinele plasmatice este mai bună decît a antidepresivelor, fracţiunile libere găsin-du-se numai în proporţie de 1—8%. Concentraţia optimă, mat ales pentru formele retard, este necesar a fi stabilită după mai multe dozări, deşi pînă
După cum reiese din tabelul prezentat, molecula de referinţă fiind CPZ, puterea de 50 faţă de CPZ înseamnă că o anume doză trebuie multiplicată cu 50 pentru a obţine echivalent un CPZ (exemplu : 5 mg haloperidol = 250 mg CPZ) ; numai în baza acestei noţiuni se poate modifica schema terapeutică a unui pacient, schinrtbînd neurolepticul, cu păstrarea unui potenţial anti-psihotic de aceeaşi intensitate.
Factorii de conversiune a puterii au fost studiaţi in vitro (LEYSEN, 1980) în corelaţie şi cu activitatea NL pentru alţi receptori serotoninergici, histaminergici, adrenergici şi a2, muscarinici—* această afinitate variind în paralel cu efectele clinice cunoscute— sedative, cardiotoxicitate, efecte anticolinergice.
Studiul clinic al NL. încă de ia începutul utilizării clinice a NL în psihiatrie, cercetătorii au fost interesaţi de modalitatea de impact a acestora în bolile psihice, de efectele exercitate asupra diverselor tablouri psihopatologice, în ce măsură pot acestea influenţa un simptom izolat sau un grup de simptome, corelaţia între doza administrată şl efecteie clinice, verificarea eficacităţii clinice a
224/Neu	Neuroieptice	:	capacitate	an	tipsihoticâ
Tabel nr. LXXXIV
Determinarea capacităţii antipsihotice a NL
Neurofeptic J	| Denumire comerciala | j	Capacitatea antipsihoticâ
1. Fenotiazine:		
Ciorpromazină	LARGACTIL<e) ; CLORDELAZIN	1
Levcmepromazină	NOZINAN<E) ; LEVOMEPROMAZIN	0,5—1
Promazină	PRAZINE*®)	0,5-1
Trifiupromazină		2-4
Acetofenazină		5-10
Bu tape raz ină		10-15
Carfenazină		2-4
Flufenazină	DAPOTUM<E> ; PROLIXIN<E)	50-80
Perfenazină	TRIFALON<e)	5-15
Prociorperazina	STEMETIL®)	4-7
Tioproperazină	MAJEPTIL»®)	20-30
Tiopropazat	DARTAL(e)	10-20
Trifiuperazină	TERFLUZINt®)	15-30
II. Butirofenone:		
Fluanîsonă	SEDALANDE<e)	5-10
Haioperidol	HALDOU»)	40-50
Moperonă	LUVATRENE<e)	10-25
Pipamperonă	DIPIPERON<E)	2-6
UI. Dihidroindoione :	!	
Molindon		5-15
IV. Tioxantehe :		
Cis-C!opentixol	CLOP1XOU»)	4-6
Clorprotixen	TARACTAN<R)	1-2
Fiupentixol	FLUANXOL^)	50
Tiotixen		20-50
V. Difeniibutilpiperidine :		
Pimozid	ORAP<s)	50-100 i
Vi. Dibenzotiazepine :		
Ciozapină	LEPONEX^)	1-3
Cîotiapină	ENTUMIN(E)<E)	3—5
Loxapină		5-15
VII. Benzcmide :		
SuSpirid	DOGMATIL<r)	0,3-0,5
Tiaprid	Ti AP RIDAU11)	0,5-1,5
Neuroleptice — eficacitate comparată
N eu/225
unor noi clase de substanţe,"toate acestea fiind probleme care au constituit tematica unor numeroase studii efectuate pe parcursul a trei decenii şi jumătate de terapie neuroleptică. Cităm astfel studiu! publicat în 1964 în SUA (de N.I.M.H.) —studiu multicentric folosind metoda dublu orb asupra a cca 500 de psihotici — schizofrenie acută la care s-au administrat trei neuroleptice (clor-delazin, flufenazină, tioridazin) şi un placebo, do-vedindu-se superioritatea tratamentului NL, ba mai mult decît atît, eficacitatea acestuia atît asupra simptomatologiei psihotice productive (halucinaţii, delir, agitaţie), cît şi asupra fenomenelor deficitare (autism, apatoabulie, apragmatism, izolare socială). Doze fnferioare celor de 300—400 mg CPZ (şi echivalenţi) au fost considerate ineficace, iar analiza rezultatelor studiului a stabilit că NL sînt superioare placebo-ului în absolut toate cazurile. Apariţia de noi simptome în timpul spitalizării a fost mult mai frecventă sub placebo, iar anumite simptome au fost ameliorate mai mult decît aitefe, aceste rezultate fiind confirmate de
numeroase studii asupra majorităţii NL folosite în clinică ; pentru ilustrare redăm eficacitatea comparativă a NL, după DAVIS şi CASPER, 1978.
A urmat apoi etapa studiilor comparative asupra eficacităţii diverselor substanţe NL asupra ..simptomelor ţintă” (FREYHAN), majoritatea autorilor fiind pînă în prezent de părere că, la doze terapeutice echivalente, deşi nu se exclud diferenţele individuale, răspunsurile terapeutice ar fi identice, deşi practic, se aplică totuşi, asocieri terapeutice de două sau mai multe NL, în funcţie de tabloul clinic al celor trataţi. CROW (1980) emite ipoteza existenţei a două tipuri de schizofrenii :
•	schizofrenia de tip I (datorată unei hiper-activităţi dopaminergice) cu tablou clinic productiv şi răspuns bun la NL ;
•	schizofrenia de tip II (datorată unui deficit organic al sistemelor dopaminergice) cu tablou clinic de tip deficitar, cu răspuns mai slab la medicaţia NL şi la care, după părerea autorului, ar putea fi aplicate cu succes
Tabel nr. LXXXV
Eficacitatea comparativă a NL — după Davis şi Casper, 1978
		Procent —	• studii în care substanţa a fost:		
Neuroleptice	mai eficace ca placebo	egal cu placebo	S mai eficace ! ca CPZ 1 i	i egal cu CPZ | |	mai puţin eficace ca CPZ
Cio.rpromazină (CPZ)	82	17(66)	0	_	0
Acetofenazină	—	_	0	100(1)	0
Butaperazină	100	0(4)	0	100(2)	. 0 ' ■
Carfenazină	100	0(2)	0	100(2)	0
Flufenazină	100	0(15)	0	100(9)	0
Mepazină	40	60(5)	0	0(4)	100
Mezoridazină	100	0(3)	0	100(7)	0 ...
Perfenazină	100	0(5)	0	100(6)	0
Piperacetazină	—	—	0	100(3)	0
Proci orperazină	77,8	22,2(9)	0	100(10)	0
Promazină	43	57(7)	0	33,6(6)	66,7
Tiopcopazat			0	100(1)	o::
Tioridazin	100	0(7)	0	100(12)	0'
Trifluoperazina	88,9	11,7	0	100(11)	6'
T rif 1 uGpromazi na	90	10(10)	0	100(10)	o •
Clorproiixen	100	0(4)	0	100(6)	b
Tiotixen 1	100	0(2)	0	100(4)	0
Haioperidol	100	0(9)	• r\ \J	100(3)	0
Mo! in den	0	100(1)	' 0	0	0
Loxapină	83	17(6)	20	60(5)	20
F.enojbarbsta!	0	100(3)	0	100(6)	0
Reserpină	69	31(29)			0
15—c- 8^3
226/Neu,
Neuroleptice : eficienţa clinica
amfetamineie şi L-dopa (substanţe clasic recunoscute ca avînd efect de agravare a simptomelor psihotice)
Practica a demonstrat că nu se pot face delimitări stricte, simptomatologia de ambele tipuri putînd fi întîlnită în proporţii variabile la aceiaşi bolnavi.
Un alt criteriu de apreciere a eficacităţii clinice a NL f-a constituit posibilitatea de prevenire a recăderilor după debutul bolii şi remisiunea cu defect variabil a primului puseu, majoritatea autorilor apreciind că riscurile de recădere sub NL ar fi de 2—3 ori mai scăzute (DONALDSON, 1983). în mare, putem afirma fără exagerare că NL sînt aplicabile întregii patologii psihice, de la cea organică de tip endogen (schizofrenii şi psihoze afective), trecînd prin tulburări de comportament şi personalitate, pînă la patologia nevrotică şi reactivă. în cazul urgenţelor psihiatrice, putem încadra :
•	stările de agitaţie ale psihozelor afective : PMD bi- sau monopolare, accese maniacale sau melancolice ;
•	accesele haiucinator-delirante din schizofrenii sau psihoze schizofreniforme ;
•	stările de agitaţie din psihozele organice cu sau fără delir, cu sau fără fenomene confuzionale de origine infecţioasă, toxică etc. ;
•	stările reactive de intensitate psihotică, agresivităţi, comportament suicidar, stări paroxistice de anxietate.
în aceste cazuri, indicaţia de elecţie o constituie NL sedative şi polivalente (în accepţiunea iui DENIKER) administrate izolat sau în asociaţie, în doze a căror criterii de eficacitate îl constituie ameliorarea rapidă a simptomatologiei respective. Terapia în aceste cazuri este o terapie complexă în care NL sînt asociate cu măsuri de reechilibrare hidroeiectrolitică, asistarea respiratorie cardio-vasculară şi renală, asigurarea aportului alimentar şi hidric adecvat, supraveghere, impu-nîndu-se pentru aceasta mediul spitalicesc. Spitalizarea este obligatorie şi pentru administrarea parenterală de urgenţă a anumitor NL cu efect sedativ şi acţiune foarte rapidă, ca doleptan sau barnetii.
în tratamentul de lungă durată, NL se aplică în toate formele de psihoze endogene (schizofrenii, psihoze afective, psihoze schizoafective), stărilor de graniţă border-line (tratament de fond şi al decompensărilor psihotice), psihoze paranoiace, psihoze de involuţie (paranoide, parafre-niforme), psihoze schizofreniforme sau afective consecutive episoadelor psihotice postpartum, psihozelor schizofreniforme toxice, stărilor de sevraj (toxic, alcoolic), tulburărilor de comportament şi -personalitate (mai mult episodic), stărilor psihopatoide (fond organic — epileptic, encefa-
lopat, oligofrenii etc.), anumitor forme de nevroze (obsesivo-fobică, paroxisme anxioase), NL fiind administrat simplu sau în asociaţie, sub formă standard sau depât (majoritatea autorilor opiniază pentru monoterapie în doze adecvate, criteriu f fiind obţinerea răspunsului terapeutic durabil), în funcţie de tabloul clinic putîndu-se asocia antidepresive (AD), săruri de litiu, tranchilizante etc.
NL incisive îşi găsesc indicaţia şi în unele boli neurologice : coreea Huntington, sindromul Gil-les de laTourette, torticolis spasmodic, sindromul Meniere, iar sulpiridul, în special în afecţiuni psihosomatice. O problemă dificilă pusă în faţa clinicienilor este cea a duratei tratamentului, datele din literatură nepermiţînd încă aprecieri tranşante asupra acestei probleme, majoritatea autorilor fiind în consens că remisiuniie de calitate se menţin numai sub tratament, recăderile apărînd la intervale variabile de la întreruperea tratamentului (DENIKER). Predictibilitatea recăderilor se poate baza pe criterii clinice, din acest motiv unii autori preconizînd ca test administrarea unei doze de amfetamine şi supraveghere ulterioară pentru observarea eventualelor simptome (SCHULZ, 1986).
Pe Iîngă efectul benefic al terapiei neuroleptice, încă de la primele utilizări clinice au fost observate o serie de efecte secundare şi reacţii adverse de grade şi intensităţi diferite, fenomene deloc neglijabile în planul terapeutic pe termen lung al bolnavilor psihici, necesitînd a fi bine cunoscute de practicieni pentru o rapidă depistare şi măsuri adecvate precoce. Vor fi luate în discuţie cele mai semnificative dintre efectele adverse aie NL, precum şi măsurile de corectare, în caz de apariţie a acestora (Tabel nr. LXXXVI).
Un interes practic deosebit îl reprezintă interacţiunea NL— fond somatic al pacientului, scop în care redăm, după SCHULZ, interacţiunile neurolepticelor cu diferite afecţiuni şi atitudinea terapeutică indicată (Tabel nr. LXXXVII).
Un alt aspect îl constituie interacţiunea NL cu alte medicamente, fenomen de care trebuie ţinut cont în timpul tratamentului de lungă durată af bolnavilor psihici. Redăm, după aceiaşi autor (SCHULZ, 1986), tabelul nr. LXXXVIII.
Punctul de vedere actual asupra posologiei îr> tratamentul de atac şi de întreţinere cu NL este centrat pe conceptul de capacitate antipsihotică şi putere echivalentă a NL, dar majoritatea autorilor nu au găsit încă o relaţie directă doză— răspuns la un nivel de 200—600 mg CPZ/zi(şi echivalent), opiniind pentru determinarea judicioasă a dozelor, pentru evitarea în primul rînd a complicaţiilor neurologice (sindrom extrapira-midal) dozele mai mici de 200 mg CPZIzi (şi echivalent) fiind considerate ineficace. Se afirmă de asemenea că neuroleptizarea rapidă parenterală nu ar fi mai eficace decît administrarea per os, dar că este de preferat în unele cazuri în care
Neuroleptice : efecte secundare	Neu/227
Tabel nr. LXXXVI
Neuroleptice
Efecte secundare	Observaţii
	•
^ Efecte asupra psihicului
•	asupra virilităţii : somnolenţă diurnă, perturbarea ritmului somn-veghe
#	sindromul de indiferenţă psihomotorie (criteriu clinic de activitate, DELAY)
« sindromul depresiv (controversat, putînd face parte din sindromul extrapiramidal Van Putten, 1978)
9 reactivări anxioase sau confuzionale la subiecţii vîrstnici sau taraţi somatic (ia NL incisive dezinhibitoare — GENEVIER)
Efecte vegetative şi cardiovasculare
•	hipotensiune ortostatică (mai ales NL sedative)
•	tulburări de conducere, fenomene ischemice miocardice (mai rare şi practic absente în cazul butirofenonelor şi benzamidelor)
#	Efecte neurologice :
•	sindrom extrapiramidal parkinsonian ; sindrom akinetohiperton ; sindrom hiperkineto-hiperton ; manifestări prosexice : trismus, tcrticolis spasmodic, crize oculogire, pro-trtfzia limbii, contracturi ale trunchiului lateral anterior sau postum (în terapia cu NL
. incisive)
•	diskineziile tardive (mai rare, mai ales la femei, la vîrstă înaintată) : tulburări motorii crc-faciale ("rabbit syndrome”) şi ale trunchiului (mişcări pseudocoreice sau pseudo-
atetozice)
■# în prezent este discreditată ideea că apariţia fenomenelor extrapiramidale reprezintă un criteriu al eficacităţii clinice a NL
•	efectul este însă benefic în cazul bolnavilor acuţi agitaţi ;
§ corectare :	ajustarea	dozelor,	administrare
unică vesperală ;
•	dificil de apreciat la psihoţieii cronici (poate face parte din simptomele ,,negative”) ; .
•	trebuie diferenţiat de componenta activă din schizofrenie, reacţia pacientului la propria boală ;
•	corectare : reducerea dozelor şi asocierea cu antiparkinsoniene anticolinergice;
•	necesită: control repetat al TA şi al.pulsului (mai ales la vîrstnici, cardio-vasculari,. bolnavi somatici) ;
•	corectare : diminuarea posologiei, schimbarea produsului, administrarea de dihidroergota-mină, neosinefrină, heptamil R ;
•	necesită : examen cardiologie clinic şi electrocardiografie ;
•	dureri manifeste încă de la începutul terapiei;
•	variază în funcţie de doza utilizată (uneori efecte paradoxale) ;
•	corectare antiparkinsoniene anticolinergice, NL sedative, benzodiazepine, propranolol ;
•	corectare : benzodiazepine, litiu, Baciofene R, Alfa-metil-Dopa, Lecitină etc.
•	uneori cedează la mărirea (durată scurtă) dozei de NL ;
•	absolut contraindicate antiparkinsonienele anticolinergice (agravare prin hiperactivitate dopa-minergică în corpul striat) ;
228/Neu
Neuroleptice : efecte secundare
continuare tabel nr. LXX XVI
Efecte secundare
Observaţii
9 Tulburări endocrinc-metabolice{ prin activitatea subcorticală a NL):	*
•	creşterea ponderală ;
•	amenoree ;
•	galactoree ;
•	hipertrofie tiroidiană cu insuficienţă glandulară ;
•	tulburări de dinamică sexuală (în cure prelungite).
% Complicaţii letale (foarte rare):
•	catatonii secundare grave (GREEMONA-BARBARO, 1983)
•	sindromul malign (SMEGO, 1982):
—	sindrom extrapiramidal grav ;
—	stare febrilă/hipotermie ;
—	tulburări ale TA şi respiraţiei ;
—	leucocitoză, creşterea creatinfosfokinazei (CPK) şi iactodehidrogenazei (LDH), mio-globinurie ;
—	insuficienţă renală acută (rar)
% Alte efecte secundare :
•	digestive : încetinirea tranzitului, constipa-ţie, icter (excepţional, la Clorpromazină) ;
•	sanguine : agranulocitoză (excepţional), leu-cocitoză/leucopenie, VSH uşor crescut ;
•	cutanate : eritem, fotosensibilitate, opacităţi cristaliniene şi corneene (la administrări îndelungate).
• tratament : agonişti dopaminergici : bromcrîp-tina R, Dantroîene R (MULLER, 1983) .
Tabel nr. LXX XIII
Interacţiunile NL cu diferite afecţiuni şi atitudinea terapeutică — după P. Schulz
.Boala
Interacţiune
Atitudine terapeuticii
Epilepsie
Insuficientă cardiacă
• declanşare crize
| • agravare posibilă
•	de verificat : electroencefalograma, nivelul plasmatic ai an-tiepilepticului ;
•	de evi tat : fenotiazinele al Statice şi piperidinice ;
•	de ales : butirofenone, lenotia-zine piperazinice
•	contraindicaţie: fenoţic- ali-' fatice, de ales butirofer
Neuroleptice : interacţiune	Neu/229
continuare tabel nr. LXXXVII
Boala	Interacţiune	Atitudine terapeutica
Aritmii, angor	• agravare (rar ameliorare)	•	contraindicaţii relative : ieno-tiazine alifatice şi piperidînice ; •	de ales butirofenone
Hipertensiune ortcstatică '1	• agravarea hipotensiunii	•	contraindicate : fenotiazine alifatice, piperidînice ; •	de preferat : butirofenone
• Hipertensiune arterială , 		• anumite NL au efect hipotensor 1	• a nu se neglija posibilele interacţiuni medicamentoase în timp ce pacientul primeşte un tratament antihipertensiv
Insuficienţă renală	• eliminare nemodificată a ma- | jorităţii NL, diminuată pentru j metaboliţii lor. Risc posibil de sensibilitate accentuată la efectele farmacologice ale NL	• diminuarea dozelor, de preierat butirofenonele
Hemodia-liza sau dializa peritoneană j • • \ i ■ 1	• nu influenţează eliminarea medicamentului i i	• de ales : NL care nu accentuează fenomenele somatice secundare insuficienţei renale (astenie, hipotensiune etc.)
Insufienţă hepatică sau hepatită	• Metabolizare probabil diminu-; ată, sensibilitate crescută la efecte far macologice	• de preferat : butirofenonele
Vîrsta înaintată	• sensibilitate crescută la efecte farmacologice	• de prefarat butirofenonele
Glaucom cu unghi închis	• agravare	• evitarea NL cu efecte anti coli ne rgi.ee
Afecţiuni prostatice	• retenţie urinară	• evitarea NL cu efecte antico-linergice
Astm sau insuficienţă respiratorie	• depresiune respiratorie t 1 t	• supravegherea funcţiilor respiratorii, evitarea efectelor sedative prea puternice
Sarcină "	i 1 • contraindicaţie relativă, nici un risc teratogenetic confirmat pentru haloperidol şi eforpro-mazină	• utilizarea mai ales a NL ,,clasice" şi evitarea prescrierii NL în primele trei luni de sarcină
Lactat ie	• concentraţie foarte slabă în lapte, probabil fără riscuri pe termen scurt	• necesită supravegherea clinică a sugarului, nu sînt cunoscute efectele asupra comportamentului pe termen lung
Diabet'	• hiperglicemie	• adaptarea dozelor de insulina necesară.
2301 Neu	Neuroleptice : interacţiune
continuare tabel nr. LXXXVII
boala	Interacţiune	Atitudine terapeutica
Obezitate	• creşterea ponderală	•	mai ales pentru fenotiazine, clozapină, sul pi rid ; •	de ales : NL incisive, derivaţi indolici (Molindon)
Sevraj (benzodiazepină, barDfturice, alcool)	• declanşare crize epileptice	• contraindicatie relativă pentru NL
Boala Parkinson	• agravarea sindromului extrapiramidal	•	de exclus posibilitatea psihozelor iatrogene (L-dopa etc.) •	de evitat incisivele
Porfin i	• declanşare crize	• clorpromazina prezintă riscuri minime
Neoplasme	• nedeterminate	• rolul posibil al hiperprolactine-miei şi scăderea capacităţii de răspuns imunologic (NL acţio-nînd ca imunodepresoare)
Tabel nr. LXXXVI1I
Interacţiunile NL cu alte medicamente — după P. Schulz — 1986
Medicamente	Interacţiuni	Mecanisme — comentarii
Tioridazm/Desipramină	# inhibiţie 10—60% a metabolismului hepatic ai Desipraminei	• deficit de hidroxilare la nivel hepatic, indus şi de alte NL
Tioridazin/ Chinidină	• periculos	•	Chinidina de asemeni inhibitor enzimatic •	de evitat asocierea şi supravegherea electrocardiografică
NLIBrcmocriptină	• antagonism	• Bromocriptina şi alţi agonişti dopaminergici pot agrava psihoza
NLrtutun	• scăderea eficităţii NL	• rezistenţa probabilă a fumătorilor ia NL aprioric, farmacoci-netică şi farmacodinamică
Halcperidol/Litiu	• toxicitate neurologică gravă	• rar — nu contraindică asocierea celor două medicamente în doze judicios alese
Tiondazin/Anticoiinergice	• potenţează efectul anticoliner-gicelor	• anticolinergicele corectează sindromul extrapiramidal, dar agravează efectele secundare antico-linergice datorate anumitor NL
Tioridazin/Simpatomimetice	•	efecte paradoxale asupra tensiunii arteriale •	agravarea psihozelor	• a nu se prescrie simpatomi-metice decît în caz de hipoten-siune gravă şi cu eficacitate verificată
NL/Metociopramid	• distonii acute	• de evitat asocierea cu NL, cu antiemeticele
N Li cafea	• diminuarea efectului antipsihotic	•	cafeaua şi ceaiul formează complexe insolubile cu anumite NL (contestat) ; •	importanţă clinică — toxicomania cafeinică
Neuroleptice ; Neuro!idolm ; Neurolingvisticâ
Neu/231
bolnavul se opune tratamentului. Un alt punct de vedere actual îl constituie faptul că alegerea unui NL ar depinde mai mult de impactul pe care l-ar avea acesta asupra tipului de teren, eventualele tare organice, interacţiunile de care trebuie ţinut cont în cadrul unui tratament de durată, necesitatea unui efect net antipsihotic; în acest sens, de preferat ar fi incisivele (blocaj direct dopaminer-gic), chiar atunci cînd se urmăreşte şi anxioliza, aceasta putîndu-se realiza prin asocierea incisiv-benzodiazepină sau incisiv-sedativ. în cazul absenţei răspunsului terapeutic, se opiniază pentru verificarea eficacităţii posologiei înainte de schimbarea NL, tratamentul de întreţinere de lungă durată avînd ca scop prevenirea recăderilor.
Deşi rezultatele cercetărilor nu indică diferenţa de eficacitate între NL standard şi depot, în practica curentă acestea sînt de preferat, din punct de vedere al uşurinţei în administrare, cu toate că prezintădificultăţi sub aspectul ajustării dozelor.
177.	NEUROLIDOL<M) Israel - DCI Droperido)
•	Neuroieptic sedativ, derivat butirofenonic de tip 1-/1-/3-(p-fluorobenzoil)propil/-1, 2, 3, 6-te-trahidro-4-piridil/-2-benzimidazolinonă, cu ac-
F
0=C-C%-^-1
ţiune sedativ-anxiolitică marcată şi acţiune anti emetică superioară clorpro mazinei. Efectelor se cundare de tip incisiv li se adaugă hipotensiunea
BUTIROFENONE.
178.	NEUROLINGVISTICÂ (cf. neuro- ; fr. linguistique : vezi lat. lingua „limbă”) • în sens larg, este o teorie a limbajului şi creierului, a interacţiunii dintre cîmpul psihologic, neurologic şi lingvistic, în explicarea fenomenelor legate de comunicarea umană. Poate fi descrisă ca studiu al posibilităţilor de receptare a mesajelor, de transmitere a lor prin neuroni şi căile neuronale ale sistemului nervos central şi de exprimare prin limbaj şi comportament.
LAMENDELLA (1979) insistă asupra celor trei perspective de studiu din neurolingvisticâ :
•	comportamentul verbal ;
•	neuroanatomia şi fiziologia creierului ;
•	organizarea funcţională a discursului şi sistemelor lingvistice.
In acest context, este necesară încorporarea în neurolingvisticâ a teoriei comunicării nonverbale,
a variaţiilor produse de impactul cultural, ca. şi a datelor privind teoria cunoaşterii. Cele trei modalităţi principale senzoriale care sînt implicate în transformarea informaţiei în limbaj: (vizuală, auditivă şi kinestezică), pot aduce, simultan sau succesiv, convergent sau paralel, semnalele.
Prelucrarea informaţiei primite este legată de două tipuri de simboluri (MULLALLY) : teoretice (relative la limbaj) şi calitative. Prelucrarea celor două tipuri de simboluri se face diferit de către cele două emisfere. Emisfera stîngă va prelucra elementele lingvistice vizuale şi auditive (cuvinte scrise şi vorbite), elemente cantitative vizuale şi auditive (numere scrise şi pronunţate). Această emisferă are un rol deosebit în dezvoltarea vorbirii şi a limbajului, dimensiunile anatomice ale lobului temporal stîng fiind cu circa 66% mai mari decît ale celui contralateral (WITELSON, PALLIE, GE-SCHWIND, LEWITSKI).
Simbolurile calitative de natură senzorială (sunet, imagine, gust, culoare), asociate cu coduri culturale sau cu sensuri primite prin expresii nonverbale, sînt prelucrate în special în emisfera dreaptă a cortexului. Cele două emisfere, prin simetria lor anatomo-funcţională, prelucrează bilateral toate informaţiile primite prin canalele audio-vizuale, folosind pentru transferul de informaţie corpul calos, care permite integrarea informaţiei provenite pe căi diferite. Cercetările făcute de GAZDA, CHILDERS, WALTERS, WADA au arătat că răspunsurile la stimuli auditivi sînt semnificativ mai mari în emisfera stîngă, iar cele la stimuli vizuali în emisfera dreaptă, indiferent de vîrsta la care s-a făcut experimentul, ceea ce dovedeşte că neurocircuitul auditiv este biologic asimetric, destinat achiziţiei şi dezvoltării limbajului. Urecheadreaptă, care are „acces direct” la emisferul stîng, depăşeşte în performanţe, în ceea ce priveşte identificarea şi auzul, urechea stîngă (KIMURA). KRACHEN (1977) demostrează superioritatea urechii stîngi în ceea ce priveşte recepţia muzicii şi a sunetelor naturale din mediul înconjurător (non-verbale).
Un studiu de mare fineţe al lui BAKAN (1971) analizează mişcările de lateralitate ale ochilor, pornind de la constatarea că pe emisfera cerebrală dreaptă este reprezentat cîmpul vizual stîng şi invers. Dacă diverse zone ale emisferei cerebrale stîngi sînt stimulate, ochii se mişcă spre dreapta şi, invers, în cazul stimulării emisferei drepte, ochii se mişcă spre stîngă. DAY încearcă asocierea acestor mişcări de lateralitate cu diferite procese reflexive. Se presupune că mişcările din dreapta activează emisfera cerebrală stîngă, aie cărei funcţii specializate sînt : verbală, digitală, analitică şi subiectivă. GUR (1975) constată că, atunci cînd li se pune o întrebare, marea majoritate a indivizilor îşi îndreaptă privirile în sus sau lateral, ca o modalitate de stimulare externă a proceselor cerebrale. SINGER (1976) a arătat că, atunci cînd
232fNeu
Neurolingvisticâ; Neuro lipidozâ
individul este concentrat asupra unor reprezentări vizuale interne, va surprinde într-o măsură mai redusă semnale vizuale externe, iar dacă este orientat spre fantezii auditive interioare, va recepta cu mai puţină precizie mesaje auditive externe şi, în mod invers, semnalele auditive, în primul caz, şi vizuale, în al doilea caz, sînt receptate cu acurateţe normala. Acest experiment demonstrează folosirea aceleiaşi structuri operaţionale atît în cazul imaginilor şi fanteziilor interne, cît şi în cazul stimulilor externi.
O importantă achiziţie a neurolingvisticii este constatarea că, deşi toţi oamenii normali sînt dotaţi cu acelaşi echipament senzorial, ca şi cu modalităţi de prelucrare similare, din punct de vedere anatomo-funcţional, nu există nici măcar doi indivizi care să perceapă în mod similar realitatea. Fiecare individ învaţă să depindă, într-o anumită ierarhie personală, de un canal senzorial sau de altul, ca mijloc principal de percepere şi înţelegere a lumii.
HAYN1E (1982) susţine că fiecare individ are o preferinţă senzorială evidenţiabilă de învăţare şi exprimare.
Programarea neurolingvisticâ este numele sub care este cunoscut modelul tehnicilor şi strategiilor pentru comunicare interpersonală, bazat pe anumite elemente de gramatică transformaţio-nală şi pe identificarea reprezentărilor senzoriale preferate.
BANDLER şi GRINKER (1979) identifică predicatele folosite de individ (verbele şi, ulterior, adjectivele şi adverbele) ca fiind specifice pentru modalitatea senzorială preferată. Astfel, un individ ,,vizual” va folosi formule ca : ,,priveşte, clar, vezi, limpede, nuanţat, perspectivă, strălucire”, un tip ..auditiv” — formule ca :,.ascultă, armonie, melodic, se spune, ritmic, Sună”, iar un individ „kinestezic” — formule ca : ,,apucă, ţine, uşor, a mînui, a echilibra etc.M. Au fost evidenţiate, de asemenea, replici nonverbale, folosite inconştient, cu frecvenţa : mişcări ale ochilor, „stimuli” respiratori, posturi corporale, atitudini etc., care dau indicii asupra modalităţilor senzoriale preferate de diverşi indivizi. Au putut fi folosite astfel, în psihoterapia de tip bio-feedback, modificări extrem de s.ubtl!e ca schimbarea tonusului muscular, aculorii piei ii etc.
Afiată abia la început, neurolingvisticâ se anunţă ca un domeniu de mare perspectivă nu numai pentru înţelegerea comunicării, cunoaşterea individuală şi analiza culturii, ci şi pentru psihopatologie şi psihoterapie.
179.	NEUROL1PIDOZĂ ,(cf. neuro- ; gr. lipos „grăsime”) • Grup de afecţiuni cu determinism ereditar, transmise de regulă recesiv-autosoimal.. Sînt datorate unor deficite enzimatice, care afectează cataboiismui lipidelor, determinînd acumu-
larea acestora în sistemul nervos central, sistemul nervos periferic şi în alte structuri. în alte cazuri se manifestă numai tulburarea metabolică (de regulă, privind lipoproteinele), fără să apară acumulare de lipide în sistemul nerstos central. Cele mai cunoscute neurolipidoze sînt :
•	boala Landing, determinată de acumularea de gangliozide în diverse structuri din organism. Există o formă generalizată timpurie, caracterizată prin deficit mintal sever, iar majoritatea copiilor afectaţi mor înainte de a împlini doi ani ;
•	boala Tay-Sachs, cunoscută sub numele de idioţie amaurotică familială; ca şi toate celelalte forme clinice, este caracterizată printre altele, printr-o reducere marcata a capacităţii intelectuale, ce poate merge pînă la idioţie. Se datoreşte acumulării de gangliozide în celulele nervoase ;
•	boala Niemann-Pick, determinată de o depunere de sfingomielină, datorata deficitului de sfingomielinaza. Se caracterizează prin tulburări neurologice şi viscerale şi prin întîrzieri masive în dezvoltarea psihosomatică ;
•	boala Gaucher, determinată de depunerea de glicozilceramidă prin deficit de giuco-cerebrozidază ; se manifestă neurologic şi visceral ;
•	leucodistrofia metacromatică sau boala Scholz-Greenfield, determinată de.’depune-rea de sulfatide prin deficit de arHsulfatază A; survine în cursul celui, de-al doilea an de viaţă, cu atingeri la nivelul SNC şi al sistemului nervos periferic ; în tabloul clinic domină simptomatologia neurologică ..
•	leucodistrofia Krabbe apare prin depunere de galactocerebrozide, datorită deficitului de galactocerebrozid-beta-galactozidază._ _
Unele sfingolipidoze, ca boala Fabry — depozitare excesivă de trihexozilceramidă —, nu afectează nici parenchimul cerebral şi nici activitatea neuropsihică (prin encefalopatii).
Pînă în prezent nu se cunoaşte un tratament eficace al acestor afecţiuni,# numai unele dintre ele putînd beneficia, în prezent, într-o oarecare măsură, de grefele de măduvă osoasă. Ele sînt însă accesibile diagnosticului antenatal, prin dozarea activităţii enzimatice, piecînd de lăcuituri de celule amniotice.
Alte neurolipidoze cunoscute sînt : .
•	boala Refsum — debutează, de regulă, în adolescenţă şi se caracterizează prin prezenţa hemeralopiei, a unor tulburări d;e ţip cere-belos, a unei neuropatii periferice, surditate şi ihtioză cutanată, fără ..deteriorare psihică. Este determinată de .acumularea de acid fitamic prin deficit ai activităţii fitamat-hidroxilazei ;
Neurolitium{M*; Neuromit(u5; Neuromyfar; Neuron
Neu/233
« xantomatoza cerebrotendinoasă — asociază deteriorare psihică, ataxie, hipertonie şi xantoame care apar la nivelul tendoanelor ; este determinată de acumularea de colesterol,' evidenţiabil în ser şi ţesuturi ;
•	ceroîdoze sau ceroid-lipofuscinozele se asociază frecvent neurolipidozelor şi sînt determinate de lipopigmenţi a căror natură chimică şi origine rămîn imprecise, dar care determină afectări lizozomale. în cadrul acestor afecţiuni sînt incluse diferite tipuri de idioţie amaurotică : forma infantilă San-tavouri (tip 1), forma infantilă tardivă Jan-sky-Bielschowski (tip II), forma juvenilă Batten-Spiel meyer (tip 111), forma adultă Kufo (tip IV).
O altă grupă de afecţiuni cuprinde tulburările care apar în metabolismul lipoproteinelor, fără acumulări excesive în organe şi ţesuturi :	■
•	abetalipoproteinemia (boala Bassen-Korn-zweig), care antrenează o neuropatie periferică, sindrom cerebeios, atingere retiniana ;
m boala Taugier, caracterizată printr-o absenţă aproape totală de lipoproteine cu densitate mare, manifestîndu-se printr-o hepatosple-nomegalie marcată şi o hipertrofie considerabilă a amigdalelor, la care, în timp, se adaugă o neuropatie periferică frecvent asimetrică, cu evoluţie în pusee.
Studii biochimice recente au permis corelarea adrenoleucodistrofiei (boală recesivă legată de sex) cu, acumularea de acizi graşi saturaţi cu lanţ lung (C24—C32) în componentele lipidice aie SNC şi ale suprarenalei.
180.	NEUROLfTfUH<M) Belgia, Elveţia, Franţa — DC! Litium gluconat e Timoizoleptic, sare de litiu, cu performanţe comparabile cu ale carbonatului de litiu—> LITIU — săruri.
181.	NEUROLYTRIL<m) RFG-DCI Diozepam
•	Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-cior -1,3- dihidro-1-metil-5“fenil-2H-1,4-benzo-diazepină, cu acţiune sedativ-hipnotică, anxioli-tică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de DIAZEPAM(m>.
182.	NEUROMIELiTĂ OPTICĂ (cf. neuro- ; gr. myelos „măduvă" ; sufix -/t/s „inflamare”)
sin-
---> DEVIC'b) boală.
183.	NEURO MIT*Japonia - DCI Medaze-pom#Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-2, 3-dihidro-1-metil-5-fenil-1H-1, 4-ben-zcdiazepină, cu acţiune sedativ-hipnotică şi uşor anxiolitică. Are o singură contradindicaţie : miastenia,
184. NEUROMYFAR(m* Spania — DCI Sulpiriâ • Neuroieptic incisiv, derivat benzamidic de tip N-/(1-etil-2-pirolidinil)metil/ - 5-sulfomoi! - 0-anisa-midă, cu certe valenţe antidepresive, fară compo-
nentă sedativ-hipnotică. Are indicaţiile NL incisive (endogenii) şi, în acelaşi timp] este util în combaterea impulsiunilor obsesiv-compulsive şi în medicina psihosomatică. Efectele secundare sînt comune cu cele ale NL incisive, pentru dozele mari. Se poate administra fară a necesita o pauză de 14zile după întreruperea IMAO. Nu se administrează în manie şi epilepsie.
185.	NEURON (cf. gr. neuron „nerv”) • Element anatomic unic ce permite receptarea şi conducerea influxului nervos.
Structural, prezintă un corp celular — soma — şi două tipuri de prelungiri : dendritele, care primesc influxul nervos şi îl conduc spre corpul celular, şi axonul care transmite influxul către extremitatea fibrei nervoase. Dendritele sînt prelungiri neuronale specializate pentru generarea (în cazul unor analizatori), dar mai ales pentru receptarea impulsurilor nervoase, pe care Ie transmit apoi corpului neuronal (conducere celulipe-tă). La nivelul dendritelor, se află „spini” sinaptici. Dintre organitele celulare, laf acest nivel, se disting : corpi Nissl, mitocondrii, microtubuli în număr redus. Membrana celulară, denumită neu-rilemă, la nivelul corpului, şi axolemă la nivel de axon, are un rol fundamental In propagarea influxului nervos. Cea mai mare parte dintre axoni prezintă o teacă de mielină cu rol în protecţia şi izolarea fibrelor nervoase.
Neuronii prezintă particularităţi care conferă ţesutului nervos elemente de originalitate. Astfel, ei au o particularitate esenţială : imposibilitatea reînnoirii ţesutului nervos, a refacerii neuronilor degradaţi. în momentul naşterii, individul este dotat cu aproximativ 1011 neuroni ; în viaţa post-natală, există, iniţial, o perioadă de migraţie şi maturaţie a neuronilor, perioadă în care celula nervoasă prezintă o fatigabilitate accentuată şi este în mod particular sensibilă îa agresiunile toxice şi infecţioase, fragilitate mai redusă totuş1 comparativ cu viaţa embrionară şi fetală. Anoxia are efecte nefavorabile asupra biologiei neuronului,
234/Neu
Neuron ; Neuron motor : central ; periferic^ ; Neuropatie
Sub influenţa mediului înconjurător, numărul dendritelor şi a! contactelor sinaptice se poate dezvc'ta foarte mult. Proteinele neuronale trebuie aduse din exterior, neuronul neavînd posi-
CORPUL CELULAR (PERICARION)
' CU NUCLEUL CELULAR
w vcc? :■?
-SINAPSA AXODENDRIIICA
-SINAPSA AXOSOMATICA
AXOM.
L^anizurei
- DENDRITA (JJ RAMIFICAŢII NODURILE RANViER ------AXON
.....-TEACA DE MIE UNA
_ RAMIFICAŢI! TERMIN ALE AXQNALE
unui neuron
bilitateadea la sintetiza. Există proteine de „structura" si proteine „funcţionale" (enzime, poîipep-•tide, unele avînd funcţii hormonale). Aminoacizii sînt, în parte, sintetizaţi local şi, în parte, transportaţi prin bariera hematoencefalică (acid glu-tamic, serină, leucină, fenilalanină).
Pe plan metabolic, neuronul este, în mod exclusiv, un mare consumator de glucoză, singurul materia! energetic utilizat de neuron in vivo, ţesutul cerebral avînd un coeficient respirator egal cu unitatea. Glucoza străbate bariera hematoei-cefalică prin mecanism activ, iar utilizarea ei este asigurată de aproape aceleaşi enzime ca şi în celelalte celule. Lipidele neuronale prezintă importante caracteristici, distincte faţă de lipidele din restui organismului, neuronul beneficiind de un conţinut ridicat de lipide complexe (fosfolipide, colesterol etc.), în întregime sintetizate în neuron, deoarece nici un material „prefabricat” nu străbate bariera hematoencefalică. Lipidele au roluri structurale şi funcţionale, nefiind utilizate pentru furnizarea de energie,
186.	NEURON MOTOR CENTRAL^) sindrom •
Este determinat de leziunile situate la nivelul ariilor motorii şi a! căii piramidale. Caracteristica clinică este paralizia : hemiplegie, paraplegie, tetra-plegie, monoplegie — iniţial flască, ulterior (după
3—8 săptămîni) spastică, ,,în lamă de briceag”. Troficitatea musculară este afectată, reflexele osteotendinoase sînt exagerate, reflexele cutanate
sînt diminuate sau abolite, apar semnul Babînski şi reflexe patologice caracteristice : Rossolino, Hoffman, palmo-mentonier. Sindromul se întîl-neşte în leziuni de natură traumatică, vasculară, tumorală, inflamatorie ale căilor piramidale.
187.	NEURON MOTOR PERIFERIC*8) sindrom
•	Este generat de leziunea uneia dintre componentele neuronului motor periferic (pericarion, axon, dendrite) şi se caracterizează clinic prin : paralizie flască, interesînd activitatea voluntară, automată sincinetică, atrofie musculară, reflexe osteotendinoase şi cutanate diminuate sau abolite. Sindromul se întîlneşte în leziuni ale coarnelor anterioare ale măduvei sau nucleilor nervilor cranieni, ale nervilor motori sau ale rădăcinii anterioare ale acestora, din nevrite, poJinevrite, pol iradiculonevrite.
188.	NEURONAL RETARD<M> RFG - DC!
Butaperazinâ • Neuroieptic incisiv, derivat pipe-razini lai ki Ifenotiazinic de tip 1-/10-/3-(4-meti 3-1 --piperazinil)propi l/fenotiazin-2-i l/-1-butanonă, cu
(Q^^QXC0-CH2-CHrC^
'cfl —
acţiune asemănătoare trifluoperazinei, avînd însă şi valenţe col i noi i ti ce, antihistaminice şi antieme-tice. Instalarea efectelor terapeutice se produce rapid, dar şi efectele secundare de tip incisiv apar precoce.
189.	NEURO-PADIU51) Italia - DC! Trifluo-
promazina • Neuroieptic sedativ, derivat feno-tiazinic de tip 10-(3-dimetilaminopropil)-2-(tri-f!uorometil)fenotiazină, cu acţiune sedativă, antî-emeticăşi anxiolitică. Diminuează efectele L-dopa. Influenţează reacţiile conducătorilor auto.
190.	NEUROPATIE (cf. neuro- ; gr, pathos „încercare, suferinţă") • Termen generic pentru afecţiunile sistemului nervos (neurologice). Denumirea este vagă, mascînd lipsa de cunoştinţe suficiente în domeniu.
191.	NEUROPEPTIDE - PEPTIDE CEREBRALE
(cf. neuro- ; gr. pepsis „digestie” ; lat. cerebrum „creier”) • Substanţe implicate în neurofiziolcgie, neurologie şi psihiatrie, influenţînd mecanismele de reglare, integrare şi control ale funcţiilor psihice. Studiu! acestor substanţe a început în 1924, odată cu descoperirea ocitocinei şi a vasopresinei secretate de neuronii hipotalamusuiui anterior,
Neuropeptide — peptide cerebrale	Neu/235
11	1931, fiind descoperită substanţa P. In ultimii /ece ani, cercetările au luat amploare prin dezvoltarea tehnicilor de radioimunologie, imuno-fluorescenţă, imunocitochimie ; microscopie optică şi, mai ales, electronică. Aceste substanţe se află în cantităţi importante la nivelul sistemului nervos centrai, iar activitatea lor biologică se realizează la doze infinitezimale (1 x10“l0M), ceea ce fundamentează ideea că peptidele biologic active reprezintă un sistem de control prezent masiv nu numai în SNC, ci şi în alte ţesuturi. Acest sistem de control este capabil să acţioneze asupra funcţiilor diverselor celule, în cel puţin trei moduri :
•	ca hormoni clasici, avînd efecte mediate pe cale sanguină ;
•	ca hormoni locali, cu efecte paracrine exercitate asupra celulelor din vecinătate ;
•	ca mediatori sau modulatori nervoşi, acţio-nînd ca neurotransmiţători la nivelul unor sinapse sau ca modificatori ai efectelor mediatori lor clasici.
PGLAK şi BLOOM denumesc aceste substanţe
—	avînd în vedere efectele lor multiple — peptide reglatoare (1982). La nivelul SNC, peptidele cerebrale prezintă următoarele caractere comune :
•	pot modifica activitatea electrică neuronală spontană, la diferite nivele cerebrale ;
•	sînt secretate de elemente neuronale larg distribuite în SNC ;
•	sînt eliberate, probabil, în apropierea celulelor a căror activitate o influenţează ;
•	durata lor scurtă de viaţă explică funcţia ior reglatoare la nivel local, motiv pentru care GUILLEMIN le-a dat denumirea de cibernine (cf. gr. kybernetes ,,pilot, conducător”).
Avînd în vedere distribuţia acestor substanţe, se poate spune că fa îndeplinirea unei funcţii concură o multitudine de factori biologic activi, fapt ilustrat în mod pregnant de neurotransmiţătorii şi neuromodulatorii chimici. Astfel, acidul gama-aminobutiric, noradrenalina, 5-hidroxitripta-rnina si enkefalina acţionează ca inhibitori ai eliberării substanţei^P din neuronii senzitivi ai ganglionilor spinali. In terminaţiile nervoase aferente din locus ceruieus, au fost puse în evidenţă următoarele substanţe bioactive cu rol de neurotransmiţători : GABA, noradrenalina, substanţa P, enkefalina, angiotensina II, hormonul de eliberare a tireotropinei (TRH), peptidul intestinal vasoactiv (VIP), 5-hidroxitriptamina şi neuroten-s ina.
Această multitudine de mecanisme de control asigură o rezistenţă mar mare la acţiunea factorilor perturbatori şi o revenire mai rapidă ia starea
de echilibru. Enumerăm acele neuropeptide cars nu fac obiectul unor descrieri separate :
•	Bradikinina şi kalidina sînt polipeptide biologic active, denumite cu termenul generic de kinine, cu acţiune hipotensivă şi de stimulare a musculaturii netede a celor ma multe viscere. Kinineleau cîteva acţiuni biologice majore : vasodilataţie, creşterea permeabilităţii capilare, stimularea musculaturii netede viscerale, stimularea fibrelor nervoase senzitive şi a unor formaţiuni din SNC. Provoacă senzaţie dureroasă, însoţită de descărcări de impulsuri în fibrele nervoase senzitive implicate în recepţia excitaţiilor dureroase. Stimulează eliberarea de vasc-presină din hipotalamus sau hipofiza poste-rioară. Ca şi în cazul histaminei, efectele asupra SNC sînt variabile, asupra unor structuri acţionînd excitatori în timp ce asupra altora are efect inhibitor.
•	Angiotensina, izolată în 1898 şi sintetizată în 1957, ia naştere prin acţiunea reninei asupra substratului ei a2-globulinic din plasmă — angiotensinogen. Angiotensina se află în organism sub două forme: angiotensina deca-peptid, din care derivă octapeptidul numit angiotensină II, cel mai puternic agent vaso-constrictor cunoscut pînă în prezent. Efectul ei se realizează, ca şi în căzu’: noradrenalinei, prin contracţia musculaturii netede arteriolare. Stimulează secreţia medulosuprarenalei, atît prin acţiune directă asupra celulelor cromafine, cît şi în mod indirect, prin stimularea centrilor nervoşi vegetativi din SNC. Renina din creier este de provenienţă locală, presupunîndu-se existenţa unui sistem renină-angiotensină cerebrală, care acţionează independent de cel periferic. La nivelul SNC, angiotensina II determină intensificarea senzaţiei de sete, a apetitului pentru sodiu, creşterea presiunii sanguine, stimulează eliberarea de hormon antidiuretic şi de hormon adenocorticotrop (ACTH). Aceste acţiuni, împreună cu producerea ei in situ, în SNC, de către un sistem enzimatic independent de renina circulantă, constituie argumente pentru inc.'u-derea angiotensinei în grupul peptide'or cu rol de neurotransmiţători sau neuromodu-îatori ai activităţii unor sisteme neuronale răspunzătoare de reglarea echilibrului hidro-electrolitic şi, posibil, a altor funcţii integra-tive superioare.
•	Somatostatina (GHRIH), denumită astfel deoarece inhibă eliberarea hormonului somatotrop (de creştere) din hipofiza anterioară, este considerată, în prezent, o familie de peptide ce cuprinde somatostatina 14 (14 aminoacizi) şi somatostatina 28 (28 aminoacizi). în sistemul nervos, neuronii
236/Neu
Neuropeptide — peptide cerebrale
ce conţin somatostatina (SST) se află în formaţiunile hipotalamice ce controlează activitatea hipofizei anterioare, în lobul posterior al hipofizei, în formaţiunile trunchiului cerebral, ale sistemului limbic şi măduvei. în afara sistemului nervos, SST
multe ori, determinate de creşterea excitabilităţii corticale ; îa injectare în ventriculii cerebrali, produce un efect cerebral de activare (arousal). Prin inhibarea secreţiei de hormoni somatotropi, SST poate fi inclus în factorii reglatori ai funcţiei axului hipo-
/lez&vcc:/-?/ ) J&rxr/of/cr^	/^\	_______^
/ yo/yr	\	/
J	'V	/	'
/?£-<y/~&e/xy',Dcr//? /?/Joo/o/a/r?o - /^/^of/zcr/-/Jc/r^/rra' /?> £o -cv/ej-ct/; ^ £r/<?o/&JcryJ
este distribuită în celulele secretoare din intestin, insulele pancreatice, glandele salivare şi sistemul excretor. în preparate cerebrale, SST are o acţiune excitatoare asupra activităţii electrice spontane şi produce efecte variabile *— inhibiţie sau stimulare — asupra eliberării mediatorilor chimici din diverşi neuroni. Injectarea intracerebro-ventriculară de SST produce modificări comportamentale variabile, de cele mai
taiamo-hipofizar. în formaţiunile din SNC, inclusiv în cortex, prezenţa neuronilor somatostatinergici pledează pentru includerea peptidului printre neuromediatorii care au un rol important în funcţiile integra-tive neuroendocrine.
•	Peptidul intestinal vasoactiv (VIP) este un peptid cu acţiune vasodilatatoare, extras pentru prima dată din intestin şi constituit din. 28 de aminoacizi. Este larg distribuit
Neuropsptide ; Neuropsihiatris ; Neuropsihologie
Neu/237
în tubul digestiv, pancreas şi ţesutul nervos. ■Fiind repede inactivat în sîngeie periferic, V!? acţionează mai curînd ca un hormon local. La nivel de SNC, pare a acţiona ca neuromodulator sau ca neurotransmiţător, fapt confirmat de distribuţia sa selectivă în creier, de localizarea lui la nivel sinaptic în vezicule şi de eliberarea de la acest nivel, prin stimuli depolarizanţi, în prezenţa ionilor de calciu. S-a constatat existenţa unor receptori specifici pentru VIP în membranele celulare din anumite arii cerebrale, ■unde peptidul are capacitatea de a stimula adenilciclaza. Conţinutul mare de V1P în neocortex şi formaţiunile din sistemul Iîmbie sugerează o relaţie posibilă cu funcţiile integrative superioare ; iar prezenţa iui în unii nuclei hipotalamici şi în sîngeie vaselor sistemului port, pledează pentru un rol în rrodularea funcţiei hipotalamo-hipofizare.
m Gastrina (G) şi colecistokinina (CCK) sînt hormoni gastroduodenali, implicaţi în reglarea unor funcţii digestive. în creier, G se află în cantităţi mici, în schimb CCK a fost depistată în concentraţii importante în neocortex, hipocamp, amigdală, talamus, hipo-Uiamus şi măduvă. Cu excepţia rolului probabil al CCK în controlul saţietăţii prin mecanism central, nici o altă funcţie a SNC nu poate fi atribuită, pe baza datelor existente, medierii de către peptidele din acea* stă categorie.
9 Neurotensina, tridecapeptid izolat din hipo-talamus şi alte structuri diencefalice, în hipo-flză şi intestin, potenţează acţiunea hipo-termizantă şi sedativă a pentobarbitalului ci efectul analgezic al opiaceelor, precum şi stimularea eliberării de hormoni somato-fcropi şi prolactină. Unii autori o consideră un subprodus de izolare a substanţei P. Datorită distribuţiei, efectelor biologice şi prezenţei unor receptori specifici, poate fi considerată neuromodulator cerebral.
« Carnozina (beta-alanilhistidina) a fost localizată mai ales la nivelul bulbului olfactiv, nind considerată ca mediator probabil al clfacţiei.
#	Substanţa P îşi exercită acţiunea mai ales asupra aparatului cardiovascular, a muşchiului neted visceral şi a sistemului nervos central. S-au constatat, ia nivel central, efecte depresoare. Substanţa P este considerată mediatorul chimic al sensibilităţii.
Vasopresina, ocitocina, LHRH şi hormonul tireotrop fac parte dintre hormonii hipotalamici, iar ACTH-ul, insulina, giucagonu! constituie obiectul unor articole separate-> H1POTALAMU5, INSULINA.
192.	NEUROPLEGiL(M) Italia - DC! Promazină
•	Neuroieptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip 10-(3-dimetiîaminopropil)fenotiazină, cu acţiune sedativă (inferioară clorpromazinei) şi antieme-tică. Este util în tratamentele de întreţinere ale psihozelor cronice şi în stările psihopatoide.
193.	NEUROPRI^1) Italia - DCi Tiaprida • Psihotrop, derivat benzamidic de tip N-/2-(dietila-
mino)eti!/5-(meti!sulfonil)-0-anisamidă, indicat în
co-m -ch2-ch2-n(
h3c-so2
jtjoc"3
C2H5
c2h5
diskinezii, inclusiv iatrogene (dopaminice, neuroleptice), coree şi stări coreice. Efectele secundare sînt rara : somnolenţă, hipotensiune, amenoree.
194.	NEUROPROCIN(M) Olanda - DCI Ectil-ureea «Tranchilizant, derivat ureic de tip cis--(2-etilcrotoni!)uree, cu acţiune anxiolitică, sedativă şi miorelaxantă. Este indicat în psihogenii şi medicina psihosomatică. Are o bună toleranţă, efectele secundare fiind practic absente.
195.	NEUROPSIHIATRIE (cf. neuro- ; gr. psyche „suflet”; iotreia ,,îngrijire")• în trecut, reprezenta o specialitate medicală care se adresa în ansamblu (în mod incorect) afecţiunilor neurologice şi psihiatrice. Constituirea unor specialităţi distincte de sine stătătoare datează de la finele secolului al XlX-lea şi, pentru unele ţări, de la începutul secolului al XX-lea. în prezent, nu se mai utilizează decît cu referire ia medicina infantilă, în cadrul căreia mai există specialitatea de NEUROPSIHIATRIE INFANTILĂ-.
196.	NEUROPSIHOLOGIE (cf. neuro-; gr. psyche; logos „cuvînt, discurs”) © Ştiinţă abordînd funcţiile mintale superioare în dubla şi inseparabila lor legătură cu structurile cerebrale care stau la baza acestor funcţii (HECAEN) şi cu organizarea funcţională a sistemului nervos (LHERMITTE), precum şi efectul leziunilor sau stimulărilor în focar asupra acestor funcţii. Termenul ca atare este atribuit lui LASHLEY (1943). Este un domeniu interdisciplinar, avînd relaţii cu neuroana-tomla, neurofizioiogia, neurologia clinică, psihologia teoretică şi experimentală, psihopatologia, neurochi mia.
Istoria neuropsihologiei este legată de cercetării- lui BROCA (1861), în secoîu! al XlX-iea, continuată de HEAD, GOLDSTEIN, MUNK, LASHLEY, LHERMITTE, MARINESCU, LURIA* HEBB, PAVLOV, JACKSON etc.
238!Neu	Neuroradiologie	:	metode	;	Neuroto1^
Neuropsihologia contemporană românească este reprezentată de lucrările lui M. BOTEZ, S. ALEXANDRU. L DOBROTĂ, M. GOLU, C. ARSENI şi L. DĂNÂILĂ, autori ai unor substanţiale monografii. Neuropsihologia nu desemnează numai o anumită perspectivă teoretică, ci şi un demers nosologic şi terapeutic important.
197.	NEURORADIOLOGIE (cf. neuro-; lat. radius „rază”; gr. logos „cuvînt, discurs”) • Ramură a radiologiei, fondată de neurologul Ar-thur SCHULLER (1905); utilizează şi aplică radiaţiile ionizante şi în investigarea şi terapia afecţiunilor sistemului nervos. Explorarea SNC cu ajutorul tehnicii radiologice se poate realiza prin :
•	metode clasice (fără mijfoace de contrast — radiografii craniene simple în incidenţe diferite ; cu mijloace de contrast — negativ sau pozitiv) ;
•	metode moderne (scintigrafia si tomografia).
Explorarea radigiogică fără mijloace de contrast a fost utilizată de A. SCHULLER şi OPPEN-HEIM în traumatismele craniene, iar în zilele noastre, în sindromul de hipertensiune intracra-niană (HIC). Indiferent de cauza care a determinat HIC, semnele ei radiologice sînt ; dehiscenţa suturilor (semn caracteristic doar copiilor), accentuarea impresiunilor digitale în HIC cu evoluţie lentă, modificări ale aspectului seri turceşti, accentuarea vascularizaţiei dipioice şi a impresiunilor Pacchioni. Aceste aspecte sînt variabile cu vîrsta subiectului şi nu apar concomitent ; Cornel iu ALDESCU apreciază că ele pot fi concludente numai daca sînt corelate cu aspectul fundului de ochi, al angiografiei şi cu semnele clinice.
Utilizarea mijloacelor de contrast se bazează pe contrastul artificial, negativ sau pozitiv. Această tehnică are la bază principiul diferenţei de absorbţie a" razelor X pentru lichidul cefalorahidian (şi a substanţei introduse artificial, reaiizîn-du-se în următoarele variante : substituirea cu aer a LCR-uIui în sistemul ventricular, spaţii subarahnoi-
diene şi cisterne cerebral-e (pneumoence^diografia gazoasă — PEG) ; opacifierea sistemului vascular cerebral (angiogafia) sau a sistemului ventricular (iodoventriculografia). Tehnica utilizării contrastului negativ prin mărirea transparenţei la nivef cerebral (encefalografia gazoasă) evidenţiază leziuni anatomopatologi ce corticale ale sistemului ventricular şi ceiui al LCR: atrofie corticală, hidrocefalie internă sau externă, pcrencefalie* deplasări ale sistemului ventricular produse de procese expansive intracraniene sau prin tracţiuni cicatriciale. în psihiatrie, această metodă confirma diagnosticul pozitiv şi facilitează diagnosticul diferenţial în : alcoolism, encefalopatia posttrau-matică, infecţia luetică, paralizia generaiă progresivă, schizofrenia, demenţele preseniie Pick şi Alzheimer, demenţa senilă şi arte ri osc le roza cerebrală. Metoda contrastului pozitiv prin opa-cifiere poate fi utilizată sub formă de arteriografie cerebrală sau iodoventriculografie. Arteriografia permite evidenţierea unor anevrisme sau tumori cerebrale vascularizate (meningiom, unele forme de glioame, metastaze intracraniene), deplasarea vaselor cerebrale spre procesele înlocuitoare de spaţiu care delimitează arii vasculare (hematoame subdurale, tumori chistice). Iodoventriculografia permite evidenţierea unor procese expansive ale ventriculului III şi a gradului de permeabilitate af apeductului Sylvius.
& Metodele moderne prezintă un risc practic nul pentru subiect, iar precizia rezultatelor este mult mai mare decît în cazul metodelor clasice. Scintigrafia cerebrală utilizează izotopi radioactivi pentru a determina topografic leziuni Ia nivelul SNC. Tomografia axială transversă computerizată, (tomodensimetria) permite vizualizarea în planuri succesive, prin secţiuni axiale transversale ale creierului, pe baza analizei „punct cu punct”. Se foloseşte pentru depistarea tumorilor, accidentelor vasculare, hematoamelor, atrofiei corticale* demielinizării leuconevraxitice.
198.	NEUROSIS ANGOROSA (cf. gr. neuron
sin-
„nerv” ; lat. angor „nelinişte”) --> ANXIOASA
—	nevroză.
199.	NEUROSIS DYSPHENICA (cf. gr. neuron ;
si n.	^
dysphonos „fără voce”)-----> LOGONEVROZA.
200.	NEUROSIS DYSTHENSCA (cf. gr. neuron ;
sin.
dysthenein „a fi fără putere”) --> NEURASTE-
NIE.
201.	NEUROTOL(M) Finlanda — DC! Carba-mazepinâ • Psihotrop, derivat iminostilbenic de tip 5H-dibenz/b,f/azepină-5-carboxamidă, cu ac-ţiune^ anticonvulsivantă, antidepresivă, antiâler*-gică. în cazul tratamentelor îndelungate, necesită
NeurotoMM); Neurotransmiţători : definiţie
Ntu/239
control hematologic (agranulocitoză). Nu se asociază cu IMAO şi nu se administrează în sarcină.
202.	NEUROTON(M) RDG - DCI Guaifenesin • Tranchilizant, derivat de giicerol de tip 3-(0-met-oxifenoxi)-1,2-propandiol, cu acţiune miorelaxant-sedativă şi moderat anxiolitică. Are o bună toleranţă.
203.	NEUROTRANSMIŢĂTORI (cf. neuro- ; lat. transmittere ,,a transporta”) • Orice substanţă chimică ce poate asigura transmiterea unei informaţii ia nivelul fantei sinaptice.
Prima formulare a ipotezei neurotransmiterii pare a fi fost elaborată de Dubois RAYMOND, în 1874, care aîncercat să explice, prin intermediul ei, stimularea unui muşchi de către un nerv periferic. Ipoteza este reluată de ELIOTT, în 1904, pentru a explica efectele stimulării nervilor periferici asupra organelor ţintă. Ulterior, aceste ipoteze au fost confirmate şi îmbogăţite, din punctul de vederea! conţinutului, prin lucrările mai multor autori: DALE’LOEWI, CANNON, Von EULER ş.a.
Criteriile necesare (formulate recent) pentru a întruni calitatea de neurotransmiţător sînt :
•	prezenţa obligatorie în sistemul nervos central ;
•	precursorii şi enzimele responsabile de sinteza substanţei respective trebuie să fie prezenţi la nivelul neuronului presinaptic, iar sinteza este obligatorie în neuronii con-ţinînd organitele celulare în care se realizează această sinteză. Neurotransmiţătorii nu ajung din SNC în circulaţia generală, sistemică (unde pot exista), pentru că nu pot trece bariera hematoencefalică. Această capacitate o au numai precursorii, aspect deosebit de important pentru înţelegerea mecanismului de acţiune a diferitelor droguri în unele afecţiuni neuropsihice ; astfel, în tratamentul bolii Parkinson se utilizează levodopa, precursor al dopaminei, cu rol de agent terapeutic ;
•	stimularea aferenţelor trebuie să determine eliberarea substanţei în fanta sinaptică, în cantităţi fiziologic semnificative ;
•	aphcarea directă a substanţei în spaţiul si-naptic trebuie să reproducă, în mod egal, activitatea electrofiziologică şi efectul farmacologic ai stimulării electrice ;
•	substanţa trebuie să se fixeze pe un receptor sensibil şi specific ;
•	inactivarea substanţei trebuie să fie asigurată printr-un mecanism specific şi rapid ; este, de asemenea, necesară existenţa în vecinătate a sistemelor enzimatice de inactivare.
Dintre numeroasele substanţe identificate la nivel neuronal, numai un număr mic satisface toate aceste criterii, astfel încît să poată fi considerate neurotransmiţători. Acestea sînt : acetilcolina, noradrenalina, dopamina, GABA, serotonina, gli-
cina şi acidul glutamic. Alături de ele sînt considerate neurotransmiţători potenţiali substanţe ca: acidul aspartic, taurina, adenozina — compus din structura adenozinmonofosfatului (AMP), ade-nozindifosfatului (ADP), adenozintrifosfatu/ui (ATP) — care nu satisfac toate criteriile mai sus enumerate.
Efectele unui neurotransmiţător pot fi modificate de concentraţia celorlalţi, iar neurotransmiţătorii pot modifica, la rîndul lor, funcţia tropilor adenohipofizari, fapt care se poate explica şi prin interferarea metabolismului şi acţiunii neuro-transmiţătorilor, prin blocarea preluării precursorilor, reducerea decarboxilării, stimularea inacti-vării intrasinaptice sau blocarea receptorilor postsinaptici.
l£G£tfM
//-/?</C/£V	----.
/f-/7?//ocos?c/r/e
G p/V/?t//Q c//oz?/oy/7)cy//c(y crp/r&f'/ocr - //)/)/6//or/
ca/frcfa/c'/n/rtf/or /&(/acr Wc/f//7?o/?; /P. y. /Ş£6 ] /noc///*)
Neuromediatorii trebuie diferenţiaţi de substanţele neuromodulatoare, al căror rof se exercită în modularea transmiterii sinaptice pe cale intrasinaptică sau în alt mod, deci în modularea efectelor neurotransmiţătorilor. Aceste substanţe extrase din SNC, cu o greutate moleculară între
240/N eu
Neurotransmiţâtori : modalităţi de acţiune
1000 şi 3000, acţionează direct sau prin intermediul neurotransmiţătoritor şi sînt implicate în funcţiile vegetative de bază controlate de sistemul nervos — circulaţie, respiraţie —, precum şi în controlul termic al organismului. Criteriile pe care o substanţătrebuie să le îndeplinească pentru a fi neuromodulator sînt :
•	nu trebuie să aibă acţiune transsinaptică, adică să nu acţioneze ca un neurotrans-miţător ;
•	trebuie să fie prezentă în mediile fiziologice şi să aibă acces la regiunea sinaptică, pentru a modula potenţialul membranar ;
•	modularea farmacologică a concentraţiei endogene a substanţei trebuie să modifice activtatea neuronală în anod net previzibil;
•	acţiunea directă a neuromodulatorului trebuie să mimeze efectele creşterii concentraţiei endogene a substanţei ;
•	trebuie să existe situsuri specifice de acţiune, prin care neuromodulatorui să poată interfera în activitatea neuronală ;
•	efectele obţinute prin variaţiile concentraţiei endogene trebuie să fie identice cu cele induse prin variaţii) de concentraţie de origine exogenă ;
e mecanismele de inactivare trebuie evidenţiate cu precizie, eie fiind responsabile de limitarea duratei de acţiune a substanţei.
In realitate, o substanţă ca dopamina poate acţiona atît ca neurotransmiţător, cît şi ca neuromodulator. Posibilitatea existenţei ambeior aspecte funcţionale este dependentă mai mult de ,.situaţia” sinaptică decît de substanţa în sine, ceea ce nu exclude însă posibilitatea ca uneie substanţe să prezinte numai unul dintre cele două aspecte funcţionale. Este cazul particular al ne-uropeptidelor (endomorfine, Substanţa P, somato-statina, .castrina, LHRH, hormonul tireotrop — TRH).
Cercetări recente asupra neurotransmiterli au precizat că, la nivelul aceluiaşi neuron, se pot secreta, stoca, elibera şi recapta mai mulţi neuro-transmiţători şi că nu există sinapse pur electrice, fără intermediari chimici. Neurotransmiţâtorii pot fi influenţaţi farmacologic la diferite niveluri la care el acţionează (Tabel nr. LXXXIX).
Concluziile care pot fi trase din studiile experimentale trebuie interpretate cu prudenţă pentru că, pe de o parte, creierul uman nu poate fi accesibil unei explorări directe, iar pe de altă parte,' indicatorii periferici ai neurotransmiţâtori!or produşi la nivel central, au o valoare relativă. Căutarea unui model periferic al „neuronului central" şi-a găsit aplicaţia practică numai în studiul metabolismului serotoninei placheta re. Rezultatele certe obţinute pînă în prezent s-au datorat întîmplării şi au fost oferite mai mult de
terapia medicamentoasă. Numeroase afecţiuni neuropsihice presupun implicarea neurotransmi-ţătorilor (Tabel nr. LXL).
Ele nu oferă însă date concrete asupra etiopa-togeniei afecţiunilor psihice, ci se limitează la evidenţierea „markerilor” sau, eventual,-a „con-comitenţelor” biologice ale tulburărilor clinice.
//or/7/0/
/feeyo/o'sif
c*' Jkţpo Gc//<r£0 £/&/7t/fc/o/* CSO/7?&//sO£
3/&co'fc
Meca/?/?#?£// c/e	a/ v/?c*r
/r?ec//c 0/77&/: /+ tTs/7?/><y//co/'A 'c&
{C/CASO S7â*//7?&/?s A'. Z. /
/yXk//y/cofJ
Astfel, evidenţierea anomaliilor unui neurotransmiţător nu este concludentă pentru o afecţiune, ci este doar un mod de evaluare a unui ansamblu de etape biologice perturbate, care ar putea permite, la un moment dat, depistarea componentei biochimice ce stă la baza unei tulburări.psihice.
204.	NEUROVEGETALIN(mc) RFG » Produs terapeutic care conţine mai multe medicamente cu acţiune complementară. Este compus din: E?. COTAM INĂ, ERGOTOXINĂ, HiOSCIAMINĂ, SCO-POLAMINÂ, FENOBARBITAL. Are acţiune seda -tiv-anxiolitică şi vagolitică. Se pretează administrării di urne.
Neurotransmiţători : modalităţi de ccţiune
Ne-j/241
Tabel nr. LXX XIX
Modificatori farmacologice ale neurotransmiţărilor
	Subsanţa |	| Acţiune
!.	Stimulatori ai precursorilor	
	L-Dopa	• creşte nivelul dopaminei şi al noradrena inei
	Triptofan > 5-QH-ţriptaminaJ	• crescjnivelul serotoninei
il.	Aigonişti receptorioli	
	Apomorfina ) BromcriptinaJ	• cresc nivelul dopaminei
	Oonidina	• stimulează receptorii alfaadrenergici
	Izoproterenol	• stimulează receptorii betaadrenergici
	Quipazina) LSD j	• stimulează receptorul serotoninic
III..	inhibitori ai sintezei şi biocanţi enzlrr atici	
	Alfametilparatirozina	• inhibă tirozinhidroxiiaza; blochează dopamina şi noradrenalina
	Alfametildopa	m fals neurotransmiţător (NT metilat)
	p-C!orfeni!alanîna	• inhibă triptaminhidroxilaza ; blochează sero* tonina
IV.	Depletori amin ici	
	Rezerpina	• scade acţiunea serotoninei
V.	Inhibitori ai recaptârii Antidepresive triciclice	
V!.	Eliberatori de amine şi biocanţi ci recaptârii	
	Amfetamine	• eliberează dopamină şi noradrenalină, scade captarea acestora
VI!. Biocanţi receptorioli Fenoxibenzaminal Fentolamina J Propranolol 1 CiorpromazinaJ Haioperidcl Metisergid \ CiproheptadinaJ Vii!. Distructori axoncii 6-OH-dopamina
5-OH-trÎDtamina
e blochează receptorii alfa-adrenergici
® blochează receptorii beta-adrenergic i
m blochează receptorii dopaminergici
•	blochează receptorii serotoninergici
#	distruge receptorii care captează dopa-nina, noradrenalina
; © modifică receptorii care captează serotonina.
Tabel nr. LXL
Patologia legată de neuromesageri (NM)
Neuromesazer
Acv unei Loc de acţiune j Patologie neuropsihicâ
Aminoacizi
•	GA8A © Giicocoi
•	Glutamina
$ Asparagina
•	Pro! i na
•	Seri na
m inhibă CRH
•	inhibă sistemul nervos
#	excitatcr © excitator
ţ în coreea Huntington
16 — C. 838
242/Neu
Neurotransmiţători : mod de acţiune
continuare tabel nr. LXL
Neuro mesager	| Acţiune/Loc de acţiune	Patologie neuropsihicâ
li. Acetif colina III. Amine	• asupra comportamentului	t în boala Aizheimer
• Dopam i na	• ia nivelul locus-u!ui	i în boala Parki r.scn şi în
	coeruieus	schizofrenie l în coreea Huntington
• Noradrenaiina	• ia nivelul punţii şi al	
	măduvei	
• Serotonina		t în coreea Huntington şi în schizofrenie
• Histamina IV. Peptide	6 asupra tuturor ţesuturilor din organism	• asociată bolilor hipotaiamice
		
• Iutei nizant-RH		• test ia TRH modificat în
9 Tireotrop-RH		depresii
• Corticotrop-RH		| în sindroame maniacale
	, . • creste activitatea neuronala 1	l în boala Aizheimer şi în
o Somatostatina • Growth-hormone		schizofrenie
-RH • Hormon	i	
antidiuretic • Ocitocina	!	j
• Vasotocina	• implicată în somn !	• implicată în narcoiepsie
• Hormon iipotrop i i j		t în boaîa Aizheimer 1 în schizofrenie
• Endorfine i	• mediaţie endogenă	
I •	Hormon meiano-trop •	Hormon corticc-trop	opiacee	
•	Hormon tireotrop •	Prolactina j •	Hormonul de creştere		9 testul ia TRH modificat în depresii
• Enkefaline	m ia nivelul corpului striat	
• Substanţa P j |	• excitator, hipotensiv	f în schizofrenie l în coreea Huntington
•	Neurotensina j •	Angiotensina 11 j © Bradichinina	• hipotensiv, stimulează musculatura intestinală |	
• Peptid intestinal	• ia nivelul cortexului	
vasoactiv * Gastrina	occipital	
•	Colecistochinina •	Giucagonul •	Bombesina	• rol în memorie	t în boala Aizheimer l în schizofrenie şi în coreea Huntington
î = crescut ; 1 = scăzut
Neutralitate ; Nevin^ ; Nevinovăţie; Nevralgie
Nev/243
205.	NEUROZINA<M) Italia-DC! Hidroxizin
•	Tranchilizant, derivat difenilmetan de tip 2-/2-/4-(p-clor-a-feni I benzi l)-1 -pi perazini I /-etoxi/etanol, cu acţiune sedativă centrală, antihistaminică şi anxiolitică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de HIDROXIZIN(m>.
206.	NEUTRALITATE (cf. fr. neutralite : vezi lat. neuter ,,nici unul din doi”)® în practica psihanalitică, desemnează caracteristica generală a comportamentului terapeutului în relaţia cu pacientul. Terapeutul nu-şi afirmă şi nu-şi susţine propriile idealuri, nu răspunde nevoilor trans-ferenţiale ale pacientului, nu dă sfaturi, nu orientează pacientul în asociaţiile lui. ,,Noi am refuzat categoric să considerăm pacientul un bun personal. Nu căutăm nici să-i formăm un destin, nici să-i inoculăm idealurile noastre, nici să-l modelăm după imaginea noastră cu orgoliul unui creator” (FREUD, ,,Tehnica psihanalizei”). Rolul terapeutului psihanalist constă în a facilita, prin interpretare, accesul la inconştient, ceea ce are ca rezultat dispariţia simptomelor, o mai bună autocunoaştere si, implicit, o mai mare libertate de opţiune conştientă— ABSTINENŢĂ—regulă ; ATENŢIE FLOTANTĂ-.
207.	NEUTRU (cf, lat. neuter) • în psihologie, răspuns, comportament, atitudine situate la mijlocul distanţei dintre două extreme. Presupune echilibru! dinamic al unor tendinţe contrarii. în afara cazurilor în care comportamentul este deliberat (evitarea unor situaţii conflictuale, a angajării în rezolvarea unei probleme, amînarea luării unei decizii), comportamentul aparent neutru poate presupune deficienţa de comunicare, de inteligenţă sau lipsa rezonanţei afective.
Neutră afectiv trebuie să fie şi atitudinea medicului psihiatru în problemele de expertiză a capacităţii de muncă, în domeniul medicinii legale sau în relaţia psihoterapeutică, în care este necesară evitarea manifestării unui contratransfer negativ, dăunător eficienţei psihoterapeutice. în scalele de psihodiagnostic, răspunsul neutru echivoc ,,da şi nu” este notat cu zero.
208.	NEVINtS) sindrom • S indrom psihoorganic cronic, de etioiogie ocultă, care se dezvoltă după decada a 5-a a vieţii şi ale cărui particularităţi sînt : evoluţia progresivă pînă la demenţă, coexistenţa tulburărilor de vedere, care pot merge pînă ia cecitate completă, tulburări de vorbire de tip afazic. Din punct de vedere histopatologic, se notează atrofie celulară cu modificarea celulelor gliale. Sindromul a fost descris de NEVIN, în 1965.
209.	NEVINOVĂŢIE^) delir® Ic’e; delirante secundare, de autojustificare faţă de un act de care bolnavul este acuzat în mod real sau delirant. In prima variantă, dacă acuzarea este reală şi pa=
cientul este încarcerat, el supraadaugă idei de graţiere, scotomizîndu-şi faptele. în cea de a doua circumstanţă (acuzarea este delirantă), de obicei în cazul psihozelor schizofrenice, ideile de nevinovăţie sînt secundare unor fenomene delirante primare. CAVENAR şi BRODIE (1985) consideră că aceste idei delirante sînt asociate cu fenomenu I de dedublare (opinie susţinută de psihiatria sovietică), în care bolnavul afirmă că un altul identic cu el a comis faptele de care ideile de autoacuzare şi persecuţie îl fac răspunzător.
210 NEVOIE DE PEDEAPSĂ# Exigenţă internă, inconştientă, avîndu-şi originea într-un sentiment de culpabilitate, de asemenea inconştient. Nevoia de pedeapsă a fost constatată de FREUD într-o serie de fenomene printre care : vise de pedepsire, tabloul clinic al melancoliei, reacţia terapeutică negativă, caracterul masochist, comportamentul psihopatie şi/sau antisocial, masochismul moral etc. Atunci cînd se manifestă la personalităţi masochiste, trăirea subiectivă este de continuă insatisfacţie, de exagerare a dificultăţilor şi imposibilitatea de a se bucura. Apar concomitent două atitudini : nevoia de pedeapsă şi suferinţă, motivată prin asumarea laturii negative a evenimentelor sau acordarea unor semnificaţii preponderent sau de preferinţă negative acestor evenimente ; pedeapsa (suferinţa) este căutată, provocată. Există teorii moderne privind comportamentul antisocial, care pun la baza acestuia nevoia de pedeapsă. Deşi aparent pedeapsa este în legătură cu o faptă reală comisă, suferinţa în sine capătă în mod inconştient semnificaţia ispăşirii, determinată de sentimentul de culpabilitate, în egală măsură inconstient->COMPULSIUNE DE REPETIŢIE ; MASOCHISM.
211.	NEVRACTEN(M) Mexic — DCI Dipotassium clorazepat • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-cior-2,3-dihidro-2,2-dihidroxi-5-
feni 1-1H-1,4-benzodiazepin-3 acid carboxiiic, cu acţiune anxiolitic-miorelaxantă şi sedativă. Buna sa toleranţă, precum şi efectele modeste sedativ-hipnotice, îi conferă o largă utilizare.
212.	NEVRALGIE (cf. gr. neuron ,,nerv” ; aigos ,,durere”) — sin. NEURODINIE • Durere' localizată pe traiectul unui nerv senzitiv sau ai ramurilor sale, simţită spontan sau prin provocare, a cărei
244/Nev
Nevralgie : tipuri; Nevrită : tipuri; Nevrostop(ic>
«Stiolooie poate fi variabilă (leziuni nervoase, afecţiuni fnflamatorii. tumori, compresiuni, anevris-rrie etc.) şi nu rareori determinată de factori psihici'. Poate apărea pe orice traiect senzitiv: de exemplu, pe lîngă bine-cunoscuta nevralgie de trtgemen, pot fi amintite nevralgia irrtercostâlă, sciatică, pelvină, nevralgia ganglionului cil iar, sfenopalatin etc.
213.	NEVRALGIE ABDOMINO-GENITALĂ •
Tip de algie întîlnit în clinica psihiatrică, caracterizat prin algii mono- sau bilaterale ale cordonului inghinal, cu iradiere pubiană şi în regiunea tegu-mentară adiacentă. Nu trebuie etichetată drept cenestopatie decît după ce s-a exclus elementul de organicitate la nivelul plexului lombar (Lt—L2) prin factori intrarahidieni, vertebrali sau para-vertebrali (cel mai frecvent).
214.	NEVRALGIE CERVICALĂ DIFUZĂM) sindrom • Tip de durere cu caracter neplăcut, care cuprinde regiunea cefei, însoţită de parestezii ale regiunii nucale, cu senzaţia de constricţie sau arsură. Trebuie analizată în primă instanţă prin prisma organicităţii, numai după eliminarea factorului patologic pendinte de coloană şi a celui profesional (datorat contracturii nucale prelungite şi zilnice — şoferi, dactilografe, telefoniste etc.), pot fi luate în consideraţie şi alte posibilităţi (psihogene).
215.	NEVRALGIE GLOSOFARINGIANĂ o Formă rară, prezentă de obicei la vîrstnici ; se caracterizează prin paroxisme dureroase în unghiul mandibulei, în faringe, la baza iimbii, cu iradieri în conductul auditiv extern. Se descriu două forme : cea idiopatică şi cea secundară unui proces endo-cranian.
216.	NEVRALGIE OCCIPITALĂ -sin. NEVRAL-GIE ARNOLD a Formă de algie cu localizare cervicala, avînd maximum de intensitate în regiunea tegumentară corespunzătoare emergenţei nervului Arnold, cu manifestare diurnă şi exacerbată în stările emotive.
217.	NEVRALGIE OFTALMICĂ - sin. MIGRENĂ PUTNAM• Dureri vii oculare, cărora li se
asociază senzaţia de corp străin, lăcrimare, stare de epuizare marcată şi posibilă curbatură ; de obicei, intensitatea durerii elimini dubiile de diagnostic.
PAROXISTICĂ VAIL
sin-
218- NEVRALGIE VAlL(s) sindrom.
219.	NEVRALGIE SPERMATICĂ © Paroxisme algice asemănătoare cu cele din nevralgia abdomi-no-genitală, avînd rareori acelaşi mecanism sif'ind, de obicei, o manifestare nevrotică (posibilă asociere a tulburărilor de dinamic sexuală).
220.	NEVRALGIE TRIGEMINALA - sin. FOTHERG!LL<B) boală; TIC DUREROS AL FEŢEI • Paroxism algie violent, unilateral, cu intervale libere, fără tulburări de sensibilitate, însoţit de secuse musculare tonice şi de lăcrimare Violenţ algiei şi rezistenţa la terapiile obişnuite conduc către investigaţiile necesare care clarifică diagnosticul.
221.	NEVRAX (cf. gr. neuron „nerv” ; axon „axă”) » Axul nervos format din măduvă şi ence-fal ; axul cerebrospinal ; sistem nervos central.
222.	NEVRITĂ ASCENDENTĂ FICARD - sin. ALGIE DIFUZĂ POSTTRAUMATICĂ ; BARR&S>Î sindrom ; EXTENSOPROGRESIV<s> sindrom .
NEVRITĂ IRADIANTĂ GUILLAIN LERI-CHE<S) sindrom.
223.	NEVRITĂ MULTIPLĂ - sin. POLINEURO-PATIE ACUTĂ ; POLINEVRITĂ IDIOPATICĂ
ACUTĂ-îl^LAND RY-G UI LLAI N-BA RR£-STROHL'8) sindrom.
224.	NEVROFONÎE (cf. gr. neuron ; phone ,,vo-sin- ~ ~
ce”)---M_ATRATORrI)> delir.
225.	NEVROPROMAZINE(M> Grecia -DCI C/or-premazinâ 9 Neuroieptic sedativ, derivat feno-tiazinic de tip 2-clor-10-(3-dimetilaminopropi!)fe-
[6T..10
a
notiazină, cu acţiune sedativă, antiemetică, vago-şi simpaticolitică. Potenţează acţiunea anestezi celor, hipnoticelor şi analgezicelor. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de CLORDELAZ!N(M>.
226.	N£VROSTOP(M> Grecia — DCI dormeza-nona # Miorelaxant . cu valenţe anxiolitice, de tip 2-(p-c!orfenil)tetrahidro-3-metil-4H-1,3-tiazin-
4-onă 1s1-dioxid, considerat drept primul miorelaxant adevărat, indicat în nevroze motorii (crampe musculare, torticoîis, spasme musculare), acţiunea sa anxiolitică fiind complementară. Nu are practic contraindicaţii.
227.	NEVROTIZARE (cf. fr. nGvrotique: vezi gr. neuron „nerv”) • Tip de „colmatare” a schizofreniei, în viziunea autorilor psihanalişti (RA~
Nevroza : concept, istoric, etiologie
Nev/245
CAM IER, BOUVET, PIOUS, BYCHOWSKÎ etc), prin care psihismul bolnavului caută să se restructureze. Ar fi una din modalităţile favorabile de restructurare a Eului, frizînd cei mai adesea obsesionaiuL
223.	NEVROZĂ (cf. fr. nevrose : vezi gr. neuron) ® Grup de tulburări cu etiologie psihogena, cu mecanisme psihice profunde în formarea simpto-meior, care operează cu materialul unui conflict intrapsihic inserat în istoria individului. Clinic, nevroza are un debut insidios şi se manifestă prin simptome de intensitate redusă. Aceste simptome nu afectează inserţia bolnavului în real, dar sînt resimţite şi apreciate ca neplăcute, pertur-bînd adaptarea la real (sistemul raporturilor cu raritatea se păstrează, dar se produce un deficit de funcţionare a acestuia). S-a considerat că nevrozele aparţin psihiatriei „minore”, prin opoziţia cu psihozele ; totuşi, nevrozele provoacă, în special în măsura în care tulburările se fixează în trăsături de caracter, un anume grad de invaliditate psihică, prin întărirea şi persistenţa condu iteior maladaptative. Nevroza ar putea fi considerată ca un răspuns ineficient la un rea! perceput ca real, dar resimţit în mod fictiv (caracteristicile realităţii sînt receptate şi modificate în funcţie de dorinţa subiectului, care nu se articulează la posibilităţile sale). Existenţa nevrozei se bazează pe dezacordul dintre dorinţă şi posibilităţile de realizare. Nevroticul nu se confruntă cu realul ci se apăfăde real, în acest sens răspunsul său fiind un compromis între apărare şi dorinţă. H EY reţine trei aspecte definitorii pentru nevroze ; calitatea ei de maladie psihică ,.minoră” în raport cu psihozele; predomfharea-acuzelor şi tulburări lor subiective ; faptul că în constituirea nevrozei se declanşează mecanisme patogenice inconştiente care construiesc diverse apărări împotriva angoasei.
HIPOCRATE (460—375 î.e.n.) a făcut primele observaţii referitoare la acele manifestări care îi caracterizează pe „învinşi”, înţelegînd prin învinşi indivizii nevrotici ; în antichitate s-a realizat o primă clasificare a nevrozelor şi s-au elaborat diferite remedii terapeutice pentru combaterea lor. în secolul al XVII-lea, observaţiile asupra fenomenelor nevrotice se înmulţesc ; apar diverse teorii privind mecanismele răspunzătoare de producerea simptomelor nevrotice, fiind abandonată teoria uterină (generată probabil de frecvenţa crescută a nevrozei la femei, comparativ cu bărbaţii), precum şi teoria cerebrală a lui Thomas WILLIS (1662—1675). Apar primele „studii epi-demiologice” : Thomas SYDENHAM (1624—1689) apreciază frecvenţa nevrozei lâ18—20%, consi-derînd că unul din şase pacienţi suferă de isterie. Robert WHITT echivalează nevroza cu „isteria femeii” şi cu „ipohondria bărbatului”. în secolul ai XVIll-Iea, CULLEN face pentru prima dată o
delimitare a acestei boli, în lucrarea sa „Nevroza sau bolile nervoase” ; sub termenul de „nevroză” autorul descrie o serie de tulburări care nu puteau fi atribuite unei boli precise a sistemului nervos central sau a sistemului nervos periferic, deşi aceste tulburări apăreau în tabloul altor afecţiuni ca epilepsia, sindroamele extrapiramidale, psihozele endogene. Mai tîrziu, în secolul al XlX-lea, CHARCOT defineşte nevroza ca „stare morbidă al cărei sediu este sistemul nervos şi care nu lasă asupra cadavrului nici o urmă materială detectabilă”. Deşi definiţia lui CHARCOT trimite la un factor organic în producerea nevrozei, şcoala de la Salpetriere este aceea de la care porneşte orientarea ulterior acceptată în privinţa nevrozei ; această orientare admite existenţa factorilor psihogeni, considerînd că la originea tulburării nevrotice nu stă o cauză în principal organică. în aceeaşi perioadă, FREUD elaborează concepţia psihanalitică, dezvoltînd şi teoria asupra nevrozelor, conform căreia la originea acestor tulburări stă un conflict psihic profund, cu rădăcini în primii ani de viaţă, care generează ulterior o serie de compromisuri între dorinţă şi apărare, în ansamblul lor, în secolul al XlX-lea, afecţiunile reunite sub termenul de nevroză erau caracterizate ca maladii ale sistemului nervos, de natură funcţională, deci fără leziuni de organ, dar cu diverse localizări organice (stomac, cord, uter etc.). La sfîrşitul secolului al XlX-lea, P. jANET distinge două tipuri esenţiale de nevroză : isteria şi psihastenia (cea din urmă denumită de FREUD „nevroza obsesională”). JANET considera nevrozele ca maladii ale personalităţii, cu origine în conflicte intrapsihice şi avînd drept efect perturbarea adaptării, în special a conduitelor sociale.
S-a conturat astfel concepţia conform căreia nevroza ar fi o maladie funcţională „sin,e materia” (OPPENHEIM, ERB, BABINSKI, citaţi de H. EY) ; la aceasta s-a adăugat convingerea că nevroza este o boală psihogenă, prin opoziţie cu tulburările somatogene (organice, lezionale). EY caracterizează nevroza şi prin următoarele aspecte :
9 simptomele ca apărări împotriva angoasei constituind un compromis din care subiectul obţine anumite beneficii ;
® Eul nevrotic, datorită căruia persoana este incapabilă de a stabili relaţii echilibrate cu sine şi cu lumea.
Teorii privind etiologia şi psihopatologia nevrozelor : , m teoria comportamentală — „condiţionarea unui comportament patologic la nevrotici, în absenţa unei bune adaptări”. în acest sens, PAVLOV â reuşit să reproducă nevroza în mod experimental la animale, prin punerea acestora în,situaţii „conflictuale” ; în mod analog, au fost aplicate metodele de „spălare a creierului” în lagărele naziste ;
246/Nev	Nevroza	:	etiologie,	clasificare
•	teoriile biologice — existenţa unei predispoziţii nevrotice condiţionate organo-ge-netic ;
•	teoria dinamică (P. JANET) — utilizarea neadecvată la un nivel inferior, primitiv şi automat a funcţiilor psihice, cu scăderea energiei acestora. în viziunea acestui autor, „disociaţia mintală*’ şi afectarea funcţiilor de sinteză împiedică descărcarea tensiunilor psihice într-o activitate utilă subiectului, fiind generatoare de nevroză ;
•	teoriile cultural iste şi sociogenetice — explicarea pe baza conţinutului cultural a diverselor modalităţi de organizare şi exprimare a nevrozelor. Karen HORNEY susţine rolul presiunilor sociale, familiale, conjugale, economice etc. ;
•	teoria psihanalitică (FREUD) — nevroza îşi are originea într-un conflict intrapsihic care perturbă dezvoltarea personalităţii şi se poate reactualiza în diverse momente ale existenţei ; simptomele nevrotice sînt expresia simbolică a defenselor împotriva angoasei, iar tulburările de adaptare în plan relaţional sînt expresia slăbirii Eului ; Eul nevrotic operează aproape în exclusivitate prin mecanisme de apărare. Nevroza are la origine traumatisme psihologice însoţite de tulburări emoţionale care perturbă echilibrul persoanei. în ,,Cinci lecţii de psihanaliză”, FREUD consideră că nevroza apare în momentul în care diferite obstacole din exterior împiedică satisfacerea unor trebuinţe erotica; persoana fuge de realitate şi se refugiază în boală, iar boala îi satisface, în mod deghizat, ceea ce realitatea îi refuză (sau ceea ce individul simte că i se refuză în mod real). Boala ar comporta un proces de regresiune, care favorizează reîntoarcerea individului la etape anterioare ale rezistenţei (faze anterioare ale libidoul ui) ; pe de altă parte, regresia permite modalităţi primitive de satisfacţie, specifice perioadelor respective. Practic, nevroticul ar opera o reîntoarcere în copilărie, la relaţiile şi satisfacţiile vieţii sexuale infantile. Refularea facilitează realizarea fantasmatică a dorinţelor, compensatorie pentru incapacitatea raportării şi confruntării lor cu realul. Astfel, la originea nevrozei ar sta dorinţa profundă, nesatisfăcută, care suportă modificări şi deghizări cu semnificaţie de apărare. Nevroticul îşi consumă energia şi eşuează luptînd împotriva complexelor sale ; în acest travaliu ei îşi creează sisteme de apărare mai mult sau mai puţin elaborate, reuşind să-şi construiască o falsă protecţie în raport cu realul. Tulburările nevrotice pot
avea la origine diverse eşecuri în rezolvarea
complexului oedipiar., fixaţii la un stadiu anume de evoluţie libidinală (pregenital sau genital), eşecuri în rezolvarea complexului1 de castrare, un conflict între Eu şi Supraeu etc. Aceste fenomene conflictuale ar determina o creştere a tensiunii interioare, resimţită ca disconfort şi culpabilitate, şi evacuată din cîmpul conştiinţei(-» MECANISME DE APĂRARE ALE EULUI). FREUD clasifică nevrozele în nevroze actuale, care au la origine o disfuncţie somatică a sexualităţii şi psihonevroze, care provin dintr-un conflict psihic. în acest al doilea grup intră isteria de conversie, nevroza obsesională» isteria de angoasă ; aceste nevroze sînt denumite de FREUD şi nevroze de transfer» caracterizate prin faptul că libidoul este deplasat asupra obiectelor reale sau imaginare, spre deosebire de nevrozele narcisice în care libidoul se investeşte în Eu. în perspectivă psihanalitică terapeutică, nevrozele sînt boli care se rezolvă prin cură anaiitică. De la clasificarea lui FREUD nu au fost aduse multe elemente de noutate, dar nici nu s-a ajuns la un punct de vedere comun.
Deşi nu există un consens în psihiatria internaţională în ceea ce priveşte clasificarea nevrozelor» se poate opina, fără a emite pretenţii nosologice, pentru următoarea clasificare :
•	nevroze nediferenţiate: neurastenie, nevroza depresivă, nevroza anxioasă ;
•	nevroze diferenţiate : nevrozafobică, nevroza obsesiv-compulsivă, nevroza isterică, stări nevrotice cu exprimare motorie.
Nevroza : etape în diagnostic
Nev/247
între aceste forme sînt posibile mixturi, cu realizarea unor tablouri nevrotice complexe. în vederea stabilirii diagnosticului de nevroză, ar trebui parcurse patru etape :
•	etapa descriptivă : evidenţierea elementelor definitorii ale nevrozei (tulburări somatice în absenţa unui suport organic, anxietate b-azală sau angoasă, tulburări de somn, astenie fizică şi psihică, tulburări sexuale, dispoziţie depresivă, iritabilitate etc.) ; caracterul ,,minor” al simptomatologiei, care permite pacientului menţinerea rolului şi statutului său profesional şi socio-familial ; reducerea eficienţei activităţii generale a pacientului ; fundalul anxios (de diferite grade) ; păstrarea unui contact normal cu realitatea ; prezenţa criticii faţă de starea morbidă ; relativa comprehensibilitate a tulburărilor ;
m etapa etiologică : f,mai mult ca o etapă negativă decît una pozitivă”, excluzînd în primul rînd organicitatea şi, în al doilea rînd, o tulburare psihică reactivă ;
m etapa de evidenţiere a structurii personalităţii, în completarea celei etiologice, evidenţiind o personalitate premorbidă cu trăsături deja modificate (nevrotică), în sensul imaturităţii afective, cu reacţii puerile la vîrsta adultă ;
•	etapa de circumscriere a simptomatologiei
într-unul din simptomele nevrotice : sindrom astenic (astenie, fatigabilitate, cefalee, dispoziţie tristă) ; sindromul fobie (fobii, conduite de asigurare, de evitare, anxietate concentrică) ; sindromul obsesiv (obsesii, compulsii/ritualuri, anxietate) ; sindromul hipocondriac (cenestopatii, idei hipocon-driace, anxietate concentrică) ; sindromul isteric	(s uges t i b i li t ate/aut os ugest i b i i i tate,
demonstrativitate, caracter polimorf atipic ai acuzelor în raport cu sindroamele organice pe care le mimează).
La toate acestea trebuie adăugate cîteva observaţii care vin în sprijinul diagnosticului de la primul contact cu un bolnav nevrotic : pacientul se adresează voluntar medicului, solicitînd ajutor pentru suferinţele pe care şi le consideră anormale sau este adus ia consultaţie de familie, prieteni, colegi de muncă, aceştia ,,forţîndu-l” să se îngrijească şi să nu-şi neglijeze sănătatea ; pacienţi care, după ce au fost „victima” unui, adevărat meci de ping-pong la cabinetele diferitelor specialităţi, sînt trimişi în final la psihiatru.
Diferenţierea între diferitele forme de nevroză, precum şi diferenţierea categoriilor nosologice de nevroză de alte afecţiuni impun următoarele exlcuderi :
•	excluderea nornalităţii, lucru foarte dificil în special în cazul subiecţilor normali, cu
unele trăsături nevrotice ; diagnosticul diferenţial se face pe baza fluctuaţiei şi amplitudinii tabloului clinic ;
•	excluderea altor tipuri de psihogenii, cum sînt : reacţiile (existenţa legăturii nemijlocite cu evenimentul ± tulburări ale cîmpului conştiinţei, evoluţie tranzitorie) ; dezvoltările (caracter trenant, posibilitatea atingerii unui nivel de intensitate psihotică şi de alterare a cîmpului conştiinţei, instalarea tulburărilor de comportament) ;
•	excluderea tulburărilor de structurare a personalităţii (respectarea criteriilor de definire a lor, supraîncărcarea tabloului clinic) ;
•	excluderea psihozelor (debutul pseudone-vrotic) : absenţa unei perceperi normale a realului şi a propriei boli (nevroticul, dimpotrivă, îşi exagerează simptomele), tulburări în sfera gîndirii, a afectivităţii, concomitente cu modificarea semnificativă a simţului realului; diminuarea pînă la lipsă a comprehensibilităţii ;
•	excluderea manifestărilor psihice din bolile organice cerebrale (afectarea sferei cognitive se manifestă ca un proces deteriorativ de tip organic, cu evoluţie specifică).
După cum afirmă M. LĂZĂRESCU, „evoluţia este condiţionată polimorf de o serie de factori, dintre care pot fi menţionaţi : forma clinică, personalitatea premorbidă, atitudinea microgrupulu i socio-familial, precocitatea şi complexitatea tratamentului urmat. Deşi în majoritatea cazurilor evoluţiile nevrozelor sînt către remisiuni sau vindecări, în cazuri grave, starea prelungită de nevroză poate interfera cu structura caracterului, accentuînd deficienţele inerente ale acestuia şi ducînd la o existenţă organizată nevrotic, foarte greu de tratat”.
Terapia biologică şi psihoterapia sînt două direcţii fundamentale, asociate şi unanim acceptate. Prima influenţează reactivitatea şi terenul nevrotic, favorizînd, alături de psihoterapie, creşterea numărului de remisiuni şi scurtarea duratei de evo-uţie.
229.	NEVROZĂ (de) ABANDON • Nevroză cu un tablou clinic în care predomină angoasa de abandon şi trebuinţa de securizare. Etiologia acestei nevroze este, în viziunea psihanalitică, pre-oedipianâ ; nu presupune cu necesitate un abandon suferit în copilărie. Noţiunea a fost introdusă de psihanaliştii elveţieni (Ch. ODIER, G. GUEX). Simptomatologia subiectului care prezintă c nevroză de abandon constă în masochism, angoasă, agresivitate, sentiment de nonvaloare ; originea acestor simptome s-ar afla într-o insecuritate afectivă fundamentală. în concepţia lui G. GUEX („Nevroza de abandon”, 1950), trebuinţa ne mă-
248/Ney
Nevroză : actuală, ancgopică, (de) angoasa
suratăde iubire întîlnită îaaceşti pacienţi semnifică o căutare a securităţii pierdute (prototipul securităţii ar fi fuziunea primitivă mamă-copi!). Nu este vorba.aici de un abandon real, ci de o atitudine afectivăla mamei (de exemplu : „falsa prezenţă”), atitudine resimţită de copil ca refuz al iubirii. Ar exista şi un factor constituţional (de exemplu, un dezechilibru neurovegetativ, intoleranţa fa frustrare). Complexul Oedip, după G. GUEX, reprezintă pentru abandonic o ameninţare a securităţii ; nevroza de abandon ar trimite ia o „perturbare a Eului’', care se relevă în cura psihanalitică.
230.	NEVROZĂ ACTUALĂ • În accepţiunea lui FREUD, tip de nevroză avîndu-şi etiologia în disfuncţia somatică a sexualităţii. Diferită de psihonevroze, a căror determinare constă într-un conflict psihic, originea nevrozelor actuale se plasează, după FREUD, în prezent ; aceste nevroze au o structură mai simplă, pot apărea în orice moment a! existenţei, iar simptomatologia for nu se^carâcterizează printr-o psihogeneză îndelungată. în categoria acestor nevroze, FREUD include neurastenia, nevroza de angoasă şi hipocondria.
Opoziţia nevroze actuale — psihonevroze este etiologică şi patogenică ; ambele au în comun o cauză sexuală, dar în nevrozele actuale disfuncţia s-ar lega de prezent (perturbări ale funcţiilor fiziologice în sfera genitală), în timp ce în psihonevroze cauza se află în anumite evenimente importante din trecut (anomalii anterioare vieţii sexuale genitale). Sursa nevrozelor actuale constă într-o tulburare somatică ; sursa psihonevrozelor este de natură exclusiv psihică. Mecanismul de formare a simptomelor în nevroza actuală este unul somatic, în sensul transformării directe a excitaţiei în angoasă ; în psihonevroză, mecanismul formării simptomului este simbolic, aici in-trînd în acţiune condensarea, deplasarea etc. în perspectivă terapeutică, nevrozele actuale nu se rezolvă psihanalitic, întrucît nu este vorba de elucidarea unei semnificaţii profunde. FREUD consideră că mecanismul de formare a simptomelor, în nevrozele actuale, este unul chimic şi constă în primul rînd în intoxicarea organismului cu diverse produse ale metabolismului.
Există şi o corespondenţă între nevrozele actuale şi psihonevroze, în sensul că un simptom al unei nevroze actuale poate fi element premergător al unui simptom psihonevrotic. LAPLANCHE şi PONTAUS, prezentînd accepţiunile termenului de nevroză actuală comparativ cu termenul de psihonevroză, consideră demn de reţinut următoarele: psihanaliza face distincţie între un conflict actual şi un conflict îndepărtat, cu originea în viaţa infantilă ; în cura psihanalitică, un conflict actual acut este, frecvent, un obstacol în terapie ; psihonevrozele conţin şi simptome nespecifice, întîlnite mai ales în nevrozele actuale (oboseală,
dureri vagi etc.), dorinţa inconştientă neputîr.du-se. realiza din cauza conflictului defensiv ce se descarcă şi într-un număr de simptome nespecifice ; nevrozele actuale, fiind esenţial de natură somatică, corespund concepţiilor moderne despre tulburările psihosomatice.
231.	NEVROZĂ ANAGAPICĂ (vezi nevroză;
gr. an-, prefix privativ ; agape ,.afecţiune”) •Tulburări de tip nevrotic fără specificitate deosebită* descrise de LEVY-BIANCHINI (1953) la indivizi care trăiesc izolaţi, retraşi, ca urmare a an or traume suferite în copilărie sau adolescenţă, sa. :a urmare a separării de părinţi (sau de substituier ţSi acestora), faţă de care subiectul era foarte a:ar>at. Pot îmbrăca o gamă largă de manifestări ; PC~ CT afirmă că în aceste cazuri se pot semnala :tn-dinţe la acte antisociale.
232.	NEVROZĂ (de) ANGOASĂ vezi nevrcio ; fr. angoisse : lat. angustiae „îngustime, strîmtoare”)
•	Tip de nevroză diferit de neurastenie din c de vedere simptomatic, prin predominarea a i sei, şi diferit de isterie din punct de \ etiologic, prin faptul că acumularea exci sexuale se transformă direct în simptom, fără mediaţie psihică. Nevroza de angoasă face parte din nevrozele actuale, avînd un tablou clinic foarte variat ; printre simptomele fundamentale se numără : excitabilitate generală şi senzorială cc> cută, slăbiciune iritabilă (iritabilitate), inso-nie» aşteptare anxioasă (cu elemente hipocond" ase sau cu scrupule anxioase de tipul îndoielii sau ai sentimentului de ruşine şi culpabilitate), ar.* Cetate difuză, flotantă, fără cauză şi obiect defn’-t, crize anxioase cu localizări somatice (card:ace, respiratorii, senzaţii de rău gastric, bulimie anxioasă, spasm esofagian analog cu ce! din isterie). Nevroza de angoasă a fost izolată, din tablou! scărilor nevrotice, de FREUD, în 1895. El pune :ri-ginea angoasei în relaţie cu excitaţia sexua â şi cu libidoul. Starea mintală a anxiosului este Geminată de o nelinişte constantă, care se exacerberrâ periodic. Pe acest teren anxios, pot apărea diver:e fobii (fobie de şerpi, de întuneric, de furtimă, agorafobie) sau sentimente de stranietate a percepţiei (LOWENFELDT, STEKEL). în aceste sirnp-tome fobice, angoasa este legată de o reprezentare, care are însă o valoare de substitut simbolic pentru o reprezentare refulată. Etiologia nevrozei de angoasă ar rezida în acumularea tensiunii ?e-xuale, în absenţa sau insuficienţa „elaborării Dsi-hice” a excitaţiei sexuale somatice, care se poate transforma în Jibido psihic”. E. REGIS şi A. hi^S-NARD conchid că patologia nevrozei de angoasă constă într-o „repartiţie anormală a tensiunii sexuale” ; această tensiune nu ajunge să se împlinească psihic şi iradiază somatic, producînd o serie de simptome analogice cu manifestările emot;o-na!e din actul sexual. Singura modalitate care ar
Nevroza : (de) ascensiune sociala, (c/e) caracter
Nev/249
putea împiedica această iradiere anormală a tensiunii sexuale este actul sexual cu satisfacţie compleţi ; actele incomplete sau parţiale (masturbarea, poluţia) ar produce o descărcare de tensiune pe moment, în detrimentul echilibrului nervos, între ct se stabileşte o localizare precisă a excitaţiei pe o zonă erogenă anume, iar descărcarea tensiunii nu este nici specifică, nici adevărată, ea răniîne deci neterminată (practic intervine o dis-juncţîe între elementul psihic şi actul sexual propriu-zis, care se reduce la funcţiuni fizice şi ulterior iradiază spre centrii superiori ai sistemului nervos). Această insuficientă elaborare psihici a excitaţiei sexuale şi-ar avea originea într-o dezvoltare incompletă a sexualităţii psihice, într-o reprimare a acesteia, în degradarea ei sau în distanţarea dintre sexualitatea fizică şi cea psihică (FREUD).
Literatura de specialitate oferă o cazuistică variata care ilustrează etiopatogenia nevrozei de angoasă ; astfel, FREUD distinge : angoasa adolescenţilor în momentul primelor contacte cu sexualitatea (este angoasa care poate produce sau cupla şi alte traume afective) ; angoasa tinerilor căsătoriţi, în specia! a femeilor ; angoasa femeilor ai căror soţi sînt impotenţi sau cu ejaculare precoce ; angoasa bărbaţilor care practică actul sexual întrerupt ; angoasa văduvelor şi a abstinenţilor, însoţiţi ades de obsesii. Deci, în viziunea autorului, angoasa apare ia toate persoanele care, în diferite momente de excitaţie genitală, reprimă această excitaţie din diverse motive (sociale sau personale).
Nevroza de angoasă se asociază frecvent cu alte simptome nevrotice (obsesii, fobii), fiind cea care furnizează cantitatea de excitaţie nervoasă patogeni, necesară marii nevroze ; prin jocul asociaţiilor psihice, această cantitate se repartizează în domeniul inconştientului, formînd „nucleul de angoasă", în jurul căruia, se organizează simptome isterice (în isteria de angoasă — conversia excitaţiilor originar psihice în simptome somatice, ia fei ca în isteria autentică ; angoasa poate da naştere unor fobii anxioase grefate pe un teren isteric ; sursa acestor combinări se află într-un fapt sau într-o serie de incidente din copilărie). Angoasa isterică, după FREUD stă la baza unor fobii precoce (agorafobia şi ereutofobia) ; la unii subiecţi, această angoasă implică sentimente de culpabilitate (autoreproş), legate de masturbaţie sau de curiozitatea sexuală trezită prin interdicţii.
Angoasa antrenează teama de un pericol iminent (aşteptarea anxioasă, catastrofică), datorită faptului câ psihismul percepe această perturbare a sexualităţii ca pe un agent exterior faţă de care trebuie să adopte o atitudine preventivă.
Nev‘*oza de angoasă se situează între nevrozele ac.i numai în raport cu isteria şi cu nevroza :t ,e fonaiă ; practic, anxioşii sînt predispuşt să
reacţioneze prin angoasă la o perturbare sexuală (nedescărcarea/nesatisfacerea totală a excitaţiei sexuale), pentru că în viaţa lor instinctivă există conflicte latente îndepărtate, conflicte comune şi celorlalte nevroze (de exemplu, fixaţie infantilă faţă de un partener parental, incapacitate de se-vraj etc.).
233.	NEVROZĂ (de) APĂRARE-» PSIHONE-VROZĂ DE APĂRARE.
234.	NEVROZĂ (de) ASCENSIUNE SOCIALĂ
(germ. Aufsţiegsneurose) • Termen introdus de Von WEIZSĂCKER pentru a desemna tulburările nevrotice care apar consecutiv activităţii într-un post important, în care subiectul trebuie să facă faţă unor răspunderi şi dificultăţi crescute. Adaptarea dificilă a acestor persoane la solicitările complexe creează o simptomatologie în care anxietatea, depresia, insomnia aparentă sau reală, scăderea randamentului, astenia completează un tablou nevrotic polimorf. Autorii francezi numesc aceasta entitate nevroză de „neorespon-sabilitate”.
235.	NEVROZĂ (de) CARACTER • Tip de
nevroză (în accepţiune psihanalitică) în care conflictul defensiv nu generează simptome izolabile, ci se traduce în irăsături de caracter, în moduri de comportament, într-o organizare patologică globală a personalităţii. Conceptul nu este bine delimitat, dat fiind faptul că ei ridică probleme psihologice (originea, formarea, funcţionarea caracterului) şi terapeutice (analiza apărărilor — defenselor — aşa-numite ,,de caracter”). Din punct de vedere nosografic, termenul implică mai multe sensuri, generatoare de confuzii :
•	în sens general, termenul se referă !a un tablou nevrotic care nu conţine simptome, ci comportamente caracterizate prin dificultăţi în relaţia cu mediul ;
•	în perspectiva caracterologici psihanalitice (corespondenţa tipului de caracter fie cu afecţiunile psihonevrotice — caracter obse-sional, fobie, paranoiac — , fie cu stadiile evoluţiei libidinale — caracter oral, anal etc.), termenul desemnează nevroza asimp-tomaticăîn care tipul de carac.er este semnificativ pentru organizarea patologică ;
•	în dezvoltarea caracterului, mecanismele care intervin frecvent sînt sublimarea şi formaţiunea reacţională ; dacă aceste formaţiuni predomină, atunci caracterul însuşi apare ca o formaţiune reacţională esenţial defensivă (împotriva pulsiunilor şi împotrivasimp-tomelor ; formaţiunea reacţională, ca atitudine psihologică opusă unei dorinţe refulate, ca o suprainvestiţie inconştientă, s.e poate întări şi stabiliza într-o trăsătură caracteria-iâl. Diferenţa dintre apărarea caracterială
250/Nev
Nevroza : (de) comportament, (de) depersonalizare
şi simptom constă în faptul că prima este relativ integrată în Eu, astfel încît aspectul patologic nu poate fi recunoscut ; apărarea îndreptată ia origine împotriva unei ameninţări specifice se raţionalizează şi se generalizează în trăsătura caracterială (de exemplu, trăsăturile caracterului obsesio-nal) ; în acest sens, nevroza de caracter ar implica o formă particulară de nevroză obsesională, în care predomină formaţiunea reacţională, în timp ce simptomele propriu-zise sînt sporadice ;
•	nevroza de caracter nu este echivalentă cu „caracterul nevrotic1’, ea reprezintă o structură psihopatologică bine determinată, în care „infiltraţia Eului” este foarte importantă.
236.	NEVROZĂ CARDIACĂ (vezi nevrozăj gr. kardia „inimă”) — sin. ACŢIUNE CARDIACA TULBURATĂ (DAH) ; ASTENIE NEU ROCI RCU-LATORIE ; CORD IRITABIL; HIPERVENTILA-TIE<S> si-ndrom ; INIMA SOLDATULUI ; PSEUDO-ÂNGINĂ PECTORALĂ ; STIL LE-HA RTSHOR-NE(S> sindrom ; TULBURARE A REGLĂRII Hl-
POTALAMO-ORGANICE——> DA COSTA(s) sin-drom.
237.	NEVROZĂ (de) COMPORTAMENT •
Soluţionarea pe plan comportamental a conflictelor nevrotice, descrisă de psihosomaticienii francezi, care o situează la baza structurii psihosomatice ; ar fi asemănătoare, ca mod de funcţionare, cu nevroza actuală descrisă de FREUD.
238.	NEVROZĂ (de) DEPERSONALIZARE •
Entitate aparţinînd descrierilor psihanalitice (în special celor făcute de M. BOUVET), caracterizată prin crize de depersonalizare, apărute ca urmare a pierderii unui obiect cu încărcătură afectivă importantă. Relaţiile cu acest obiect constituie pentru subiect o legătură fundamentală, care provoacă un „cutremur al structurii Eului”.
După M. BOUVET, relaţia obiectuală este în aceste cazuri de tip pregenital, diferită de cea nevrotică, determinată de slăbiciunea apărărilor contradepersonaiizante prin importanţa anxietăţii, a dependenţei afective şi a impulsiunilor narcisiste.
Tulburările de tip psihosomatic (manifestări vasomotorii, tulburări gastrointestinale) apropie simptomatologia de cea a copilului pus într-un mediu defavorabil. După „reinvestirea obiectului” în cursul terapiei (sau independent de aceasta), deci în afara situaţiilor de criză, pot apare fenomene sechelare ca : tendinţa la autoconservare, agravarea anxietăţii, tulburări de contact afectiv (S. FOLLIN, j. AZOULAY). După
unii autori, acest tip de nevroză are o rnare stabilitate, evoluţia sa neînregistrînd decît modificări minime.
239.	NEVROZĂ DEPRESIVĂ-DEPRESIVĂ —
nevroză.
240.	NEVROZĂ (de) DESTIN • Tip de existenţă caracterizat prin revenirea periodică a unor evenimente identice, în general evenimente nefericite ; subiectul pare a fi supus unei asemenea înlănţuiri determinate de o fatalitate exterioară.
Din punct de vedere psihanalitic, se consideră că resorturile acestei fatalităţi s-ar afla în inconştient, în special în compulsiunea de repetiţie. FREUD vorbeşte despre compulsiunea de repetiţie în „Dincolo de principiul plăcerii” (1920), în care afirmă că există persoane al căror destin este marcat de un „element demonic” ce se manifestă la anumite intervale de timp. Referitor ia aceste persoane, FREUD vorbeşte despre compulsiunea de destin.
Termenul de nevroză de destin nu reprezintă o entitate nosografică, avînd numai o valoare descriptivă şi intrînd în categoria nevrozelor asimptomatice. Compulsiunea de destin, aşa cum este descrisă de FREUD, trimite la repetarea unor experienţe specifice, cu următoarele caracteristici: sînt neplăcute ; se desfăşoară ca un scenariu impus, alcătuit din secvenţe de întîmplâri, fapte* ce pot avea o desfăşurare îndelungată în timp; apar ca o fatalitate exterioară căreia subiectul îr cade victimă. Nevroza de destin presupune, deci, repetarea unor evenimente sau grupuri de evenimente care apar ca exterioare ; spre deosebire de aceasta, nevroza de caracter presupune repetarea compulsivă a unor mecanisme de apărare,, a unor scheme comportamentale care se menţin într-o formă rigidă în trăsăturile de caracter.
241.	NEVROZĂ (de) EŞEC • Termen cu accepţiune largă, desemnînd structura psihologică a acelor persoane care, fie că se comportă ca şi cun> şi-ar construi propria nefericire, fie că nu pot suporta să obţină ceea ce par că-şi doresc cu intensitate. Noţiunea a fost introdusă de R. LAFOR-GUE ; se mai foloseşte sinonimul „sindrom de eşec”. în psihanaliză, eşecul nu este înţeies ca o* condiţie cauzală pentru simptomatologia nevrotică, ci ca o consecinţă a dezechilibrului nevrotic. LAFORGUE a căutat resortul comun şi specific tuturor sindroamelor de eşec în funcţionarea: Supraeuiui (o serie de lucrări au fost consacrate de acest autor psihopatologiei eşecului, mecanismelor autopunitive, funcţiunii Supraeuiui).
în psihanaliză, nevroza de eşec are un sens mai mult descriptiv decît nosografic. în general, orice nevroză antrenează eşecul, deoarece afecţiunea blochează parţial posibilităţile şi energia persoanei. Cînd eşecul constituie el însuşi un simptom.
Nevroza : (de) eşec, familiale, Impulsiva, infantila
Nevi 251
şi necesită o explicaţie specifică, atunci este vorba de nevroza de eşec. FREUD atrage, atenţia asupra unor pacienţi care „eşuează în faţa succesului” iar R. LAFORGUE leagă eşecul de autopuniţie : persoanele în cauză nu suportă o anume satisfac-
ţie, într-o anume direcţie, fapt legat de o dorinţă •inconştientă ; aceste persoane acţionează paradoxal : neexistînd o frustraţie exterioară patogenă, realitatea oferă posibilitatea satisfacerii dorinţei, dar dorinţa este intolerabilă şi declanşează ,,o frustraţie internă”, de aici refuzul subiectului de a obţine satisfacţie. Acest mecanism este considerat de FREUD nu ca o nevroză, ci ca un mod de declanşare a bolii — deci ca prim simptom al acesteia. In „Dincolo de principiul plăcerii” FREUD leagă unele tipuri de esec de compulsiunea de repetitie COMPULSIUNE DE REPETIŢIE.
242.	NEVROZĂ FAMILIALĂ • Termen care, în psihanaliză, se referă la faptul că într-o familie anume nevrozele membrilor acesteia se condiţionează. şi se completează reciproc. Acest lucru evidenţiază posibila influenţă patogenă a familiei asupra copilului, în specia! influenţa cuplului parental. Termenul a fost folosit de R. LAFORGUE şi de psihanaliştii francezi, dar nu reprezintă o entitate nosografică. Sistemul de referinţă al nevrozei familiale conţine : rolul pe care îl are în dezvoltarea persoanei, identificarea cu părinţii ; complexul Oedip ca nucleu al nevrozei, rolul cuplului parental (relaţiile din cadrul acestui cuplu) în formarea complexului Oedip. Un cuplu parental complementar nevrotic (de exemplu, ■sado-masochist) degajă o mare influentă patogenă, în psihoterapia copiilor, termenul de nevroză familială capătă importanţă din punct de vedere
practic : cererea formulată de părinţi de a trata copilul poate fi raportată la nevroza familială (copilul ca „simptom al părinţilor”). La origine, această nevroză se leagă de Supraeu, conform concepţiei freudiene, care consideră că Supraeul copilului se formează nu în raport cu imaginea părinţilor, ci în raport cu imaginea Supraeului părinţilor ; Supraeul copilului devine reprezentantul tuturor judecăţilor de valoare tradiţionale, specifice familiei respective. Cu toate aceste consideraţii, termenul de nevroză familială nu mai este folosit astăzi în psihanaliză.
243.	NEVROZĂ FOBICĂ (vezi nevroză; gr. phobos „frică”)-»- FOBICÂ — nevroză.
244.	NEVROZĂ (de) FRICĂ • Variantă traumatică a nevrozei de angoasă, care apare rapid după un eveniment înspăimîntător (R. MIROUZE), caracterizată, în opinia autorilor care acceptă această entitate, prin confuzie mintală (episoade fugace însoţite de agitaţie sau stupoare), onirism, anxietate (însoţită adesea de echivalenţe somatice), astenie, tulburări metabolice, amnezie de fixare, scădere ponderală. Evoluţia este relativ limitată (săptămîni, luni), fiind cel mai adesea favorabilă. De fapt, nu se poate vorbi de o nevroză propriu-zisă, ci de reacţii psihotice sau subpsihotice.
245.	NEVROZĂ IMPULSIVĂ • Termen folosit de autorii francezi pentru a denumi tulburările care, deşi sînt asemănătoare cu cele din „carac-teriopatii”, nu au nici constanţa, nici uniformitatea acestora, fiind însoţite, în plus, de o puternică anxietate.
Descărcările impulsive se produc în momente critice. La femei, aceste descărcări se pot referi numai la perioada catamenială. Contrar celor ce se întîmplă în nevroza obsesivă, aici trecerea la act este posibilă. Existenţa unei nevroze impulsive rămîne evident discutabilă, tulburările impulsive aparţinînd altui registru psihopatologic decît celui nevrotic.
246.	NEVROZĂ INFANTILĂ • Unul din subiectele cele mai controversate ale psihiatriei, disputele concentrîndu-se nu atît asupra definiţiei şi clasificării, cît mai ales asupra etiopatoge-niei. De la concepţia lui Mac CULLEN (1776), care considera nevrozele drept boli funcţionale ale creierului, s-au făcut progrese modeste. Astfel, s-a stabilit, de comun acord, că ele reprezintă tulburări tranzitorii, au origine psihogenă şi nu duc la dezintegrarea personalităţii şi la pierderea adaptării sociale. în ceea ce priveşte esenţa modificărilor survenite, au fost stipulate „perturbarea activităţii nervoase superioare” (PAVLOV), "tulburări ale afectivităţii şi sistemului vegetativ”. (M. ŞTEFAN), „obiceiuri persistente ale unor conduite inadaptate cîştigate prin învăţare de un organism fiziologic sănătos" (EYSENCK, WOLPE)
tŞZIHm
Nevroza infantila.: etiologie, evoluţie, tratament
sau „boli funcţionale” caracterizate prin tulburări ale prelucrării cerebrale a excitaţiilor determinate de trăiri patogene (HOCH, WENDT).
Spre deosebire de adult, delimitarea nevrozelor infantile este dificilă, datorită atît polimorfismului simptomatic, a prezenţei uneori numai a unor simptome izolate, cît şi intricării simptomelor nevrotice cu aspecte comportamentale. Din punct de vedere al complexităţii simptomelor, MALE, LEIBOVIC! şi BRAUNSCHWEIG deosebesc: structuri nevrotice bine dezvoltate, „fragmente” („emergenţe”) nevrotice şi dezvoltări nevrotice. SUHAREVÂ distinge, alături de nevrozele comune ale adultului (neurastenia, nevroza fricii, nevroza stărilor obsesive şi nevroza isterică), nevrozele monosimptomatice proprii copilăriei, în care rolul factorului vîrstă devine dominant, ceea ce duce la constituirea unor tablouri clinice axate predominant pe funcţiile aflate în dezvoltare (anorexie, vărsături, bulimie, enurezis, encoprezis, pavor nocturn, ticuri, crampa scriitorului, logone-vroze, masturbaţie etc.).
în etiologia nevrozelor se suprapun două categorii de factori : traumatismul psihic şi individul ca structură complexă, ca tip biologic, cu caracteristicile sale de sistem nervos, personalitate, vîrstă, vulnerabilitate specifică, stare funcţională a sistemului nervos şi nivel mintal. Traumatismele . psihice, deşi considerate într-un unghi diferit de. către diversele şcoli psihiatrice, declanşează în ansamblu trăiri cu rezonanţă negativă, de o intensitate deosebită pentru copil. Este de remarcat faptul că un traumatism unic, dar extrem de violent, poate declanşa la copil stări reactive acute de şoc sau subşoc care, î.n mod obişnuit, tind să dispară cu timpul, odată cu îndepărtarea cauzei. Ceea ce poate să persiste în aceste cazuri, este o „predispoziţie” Ia anxietate, care devine manifestă ja;.. reîntîlnirea cu stimulii provocatori ai tra.urnatj.smu Iui respectiv; Totuşi, nevrozelor infantile je este caracteristică traumatizarea psihică repetată, adesea îndelungată. Ea se datorează conflictelor, situaţiilor frustrante, în care este „împiedicată" din exterior îndeplinirea nevoilor, a trebuinţelor individuale. în explicarea nevrozelor infantile, o serie de cercetători, pornind de la concepţiile pavloviene (GANTT, L1DELL, CULL, MILLERv: MEYER), au încercat realizarea unor modele experimentale la animal. Deşi ingenios concepute, aceste experienţe nu au putut oferi decît informaţii parţiale.asupra răsunetului psihic al agresiunii respective. De aceea, transpunerea simplistă ia condiţiile umane a fost refuzată de numeroşi cercetători, fără a fi minimalizate unele analogii, cum ar fi „situaţiile de ambivalenţă", „de ref-liz (frustraţie)“, „de suprasolicitare” etc. Datele furnizate de FREUD au atras atenţia asupra importanţei problematicii sexuale şi a răsunetului traumatismului sexual la vîrsta copilăriei, cum ar fi seducţia de către adulţii din ambianţă,
ameninţările cu castrarea (îndeosebi în cazul masturbaţiei infantile), violul etc. Această viziune simplistă a concepţiilor psihanalitice a fost părăsită atunci cînd s-a observat că, pe de o parte, există o dorinţă nedisimulată a copilului către jocuri sexuale, iar pe de altă parte, este vorba mai curînd de fantasme cu conţinut social. O explicaţie nouă, aceea a genezei nevrozelor în raporturile dintre trebuinţă — statut biologic
—	cerinţe sociale (normele sociale impuse de familie, şcoală şi societate), tinde să cîştige din ce în ce mai mult teren. Mai mult, nevroza apare la acele persoane care se străduiesc să respecte cerinţele şi normele sociale, la cei care sînt aparent bine adaptaţi. Aceasta ar sugera că individul încearcă să-şi stăpînească pulsiunile inerente» structurale, să şi le canalizeze, ceea ce pune problema raporturilor dintre diferitele tendinţe care nu pot fi armonizate sau echilibrate. FREUD încerca să explice originea acestor „dizarmonii’* la nevrotici prin teoria libidoului, fixarea patologică a instinctului sexual într-unul din stadiile evoluţiei libidinale (oral, sadic-anal, falie, genital). Ulterior, neopsihanaliştii, ca de altfel majoritatea psihiatrilor, au accentuat rolul unor trebuinţe a căror satisfacere este necesară pentru echilibrul individual (nevoia de afecţiune, dragoste, apreciere, siguranţă, autoapreciere — „self-es-teem"). Deşi limitate, studiile Iui FREUD au avut meritul de a fi evidenţiat, cel puţin ipotetic dar plauzibil, importanţa experienţelor formatoare precoce, din primii ani de viaţă,^ asupra personalităţii ulterioare a individului. în acest domeniu converg, de altfel, şi concluziile şcolii pavloviene privind dezvoltarea de reflexe condiţionate prin achiziţie, ca şi teoria Iui EYSENCK asupra învăţării,, Problema fundamentală a nevrozelor infantile rămîne totuşi aceea a mediului familial, a condiţiilor de existenţă, a climatului afectiv, a metodelor educaţionale, a dinamicii relaţiilor familiale în raport cu procesul de dezvoltare a copilului şi cu modificările inerente ce survin în diferite etape. în această atmosferă, copilul „experimentează’* relaţiile interumane, formîndu-se ca personalitate adecvată sau distorsionată. Problema „structurării” simptomelor nevrotice este abordată în mod diferit : şcoala behavioristă reduce nevroza la simptomele nevrotice, considenndu-le „obiceiuri nevrotice dezadaptate”, în tirnp ce teoria psihanalitică pune accent pe „formaţiunile reacţionaie”, ca mecanism de apărare în faţa unu*’ dezechilibru. Şcoala clasică psihiatrică preferă însă descrierea „nucleului simptomatologie actual", în strînsă legătură cu traumastismele şi procesele confiictuale reflectate fa nivelul conştientului.
în ceea ce priveşte „terenul”, acesta are o importanţă deosebită asupra formei nevrozei şi a
Nevroza: instituţionala, maritala, motorie
Nev/253
tipurilor'de simptomatologie care apar ca răspuns la traumatizarea psihică (PAVLOV descria cele patru tipuri de temperament) ; EYSENCK evidenţia două dimensiuni, care ar favoriza apariţia nevrozelor : nevroticismul sau instabilitatea emoţională şi raportul extrovertit — introvertit. Alegerea unui organ sau a altuia în nevrozele mono-simptomatice este explicată de existenţa aşa-nu-mitei „inferiorităţi de organ" (ADLER) sau „locus minorls resistentiae” (M1CHAUX). în aceste cazuri se presupune fie prezenţa unor leziuni preexistente, fie o vulnerabilitate constituţională locală înnăscută sau cîştigată. Mult mai greu este de înţeles motivul pentru care unii copii reacţionează la traumatismul psihic prin tulburări de comporta-ment^f’acting ouţ”), iar alţii prin tulburări nevrotice. în această zonă apar dificultăţi mult mai mari de interpretare, întrucît cele două aspecte pot să se împletească sau să alterneze în timp, ceea ce sugerează că nu există un mod specific de reacţie pentru fiecare copil.
Tratamentul nevrozelor infantile necesită un complex de măsuri care solicită colaborarea medicului, psihologului şi anturajului. Un rol hotărî-tor îl are îndepărtarea factorilor psihotraumati-zanţi. Psihoterapiei, ce urmăreşte reducerea stărilor de tensiune şi insufiarea încrederii în reuşită, îi este- necesară asocierea medicaţiei anxio-litice, de sedare neurovegetativă şi de tonifiere generală. Pentru prevenirea recidivelor se impun măsuri psihoprofilactice vizînd un regim de viaţă echilibrat.
247. NEVROZĂ INSTITUŢIONALĂ m Formă de patologie, culturală descrisă de W. CAUDILL, care se suprapune peste boala mintală primară în timpul internării de lungă durată în instituţii de îngrîji-re psihiatrică. Mediul terapeutic adecvat, capacitatea personalului de îngrijire de a stabili relaţii de intercomunicare cu pacientul şi păstrarea unei atitudini raţionale faţă de boala psihică sînt condiţiile prin care se poate evita apariţia acestei patologii care, aşa cum arătau STANTON şi SCHWARTZ, dă impresia unei exacerbări a bolii psihice, după internarea bolnavului în spital,
248.	NEVROZĂ ISTERICĂ-» ISTERICĂ - nevroză.
249.	NEVROZĂ MARITALĂ • Apariţia de fe-nomene nevrotice la unul sau la ambii parteneri ai cuplului" marital în perioada de constituire a acestuia şi în afara unei patologii nevrotice anterioare. Trebuie deosebită de simptomatologia cuplurilor asortative de nevrotici,.al căror mariaj este însoţit de oexacerbare bilaterală a patologiei, în cazul nevrozei maritale este vorba numai de o
reacţie de adaptare cu prognostic şi evoluţie întotdeauna benigne, în absenţa unor intervenţii traumatizante din exterior. Psihoterapia poate duce Ia grăbirea stingerii acestei patologii.
2S0.	NEVROZĂ MOTORIE*Tip de nevroză la care predomină în tabloul clinic tulburări din sferele somato-motorie şi vegetativă, caracterizată prin manifestări psihice particulare de tip asteno-obsesivo-fobic şi apărînd cu predilecţie Ia vîrsta copilăriei sau la personalităţile imature.
Nu există un punct de vedere comun în ceea ce priveşte circumscrierea nosologică şi clasificarea acestor nevroze, pe care autorii germani le numesc şi „ocupaţionale” , iar SCHULTZ le numeşte,.marginale şi fiziogene”. De o varietate multiplă, cele mai cunoscute sînt reprezentate de: nevroza ticurilor, -logonevroză, crampele profesionale, enurezisul nevrotic şi pavorul nocturn nevrotic. Majoritatea autorilor includ fiecare dintre aceste forme în grupul mare al. nevrozelor, neacordîn-du-le o descriere distincta. Mai bine delimitate sînt crampele profesionale, nevroza ticuri.’or şi logonevrozele, în etiopatogenia cărora sînt incriminate tulburări psihice specifice şi nespecifice, ca şi posibile afectări Ia nivelul sistemului extrapiramidal. .	'
Deşi mecanismul etîopatogenic este în mare parte comun (cel nevrotic), fiecare formă de nevroză motorie se distinge prin factori particulari favorizanţi sau determinanţi, cum sînt: predispoziţia familială, stările conflictuale din familie, excesele educative, particularităţile caracteriale şi de temperament de tipul hiperemotivităţii, hipersensibilităţii, labilităţii afective — în nevroza ticurilor; afecţiuni somatice, boli infecto-conta-gioase, stări toxice, surmenaj, particularităţi constituţionale de relaţie cu mediul social şi familial
—	în logonevroză; stres psihic sau situaţii frustrante/conflictuale la locul de muncă, teren psihologic particular de tipul labilităţii excesive — în crampele profesionale ; numeroşi factori care împiedică un control sfincterian eficient : distonie neurovegetativă, traumă psihică, spină btfidă, dereglări endocrine, educaţie sfincteriană defectuoasă, boli infecţioase, predispoziţie constituţională — în enurezisul nevrotic ; factori psiho-afectivi stresanţi care acţionează frecvent pe yn teren de imaturitate psihică — în encoprezisul nevrotic; climat nefavorabil în familie, traume psihice, epilepsie temporală, spasmofilie, predispoziţie familială, afecţiuni gastro-intestinaie, alimentaţie neraţională în cursul serii — în pavorul nocturn.
Rezultatele examenelor paraclinice (oricît ar fi acestea de numeroase şi de complexe) au mai curînd darul de a elimina eventualele circumstanţe etiologice organice, decît de aafirpna diagnosticul
254/Nev
Nevroza : narcisica, noogenâ, postoperatorie
de nevroză Comună acestor tipuri de nevroză este personalitatea, caracterizată prin imaturitate, emotivitate exagerată, cu trăsături isterice sau obsesive.
251.	NEVROZĂ NARCISICĂ (vezi nevroză ; Narcis — personaj mitologic) «Termen folosit de FREUD pentru a desemna simptomatologia caracterizată prin (şi avînd la origine) retragerea libi-douiui asupra Eului. Se opune nevrozelor de transfer în cadrul grupului psihonevrozelor. în perspectivă nosografică, dipă FREUD, nevrozele narcisice acoperă grupul psihozelor funcţionale. Opoziţia nevroză narcisică — nevroză de transfer trimite, pe de o parte, la imposibilitatea transferului libidinal, iar pe de altă parte, la procesul de retragere a libidoului din obiecte (reale sau imaginare) şi plasarea lui în întregime asupra Euiui. FREUD considera ca echivalente nevrozele narcisice şi psihozele. în „Nevroză şi psihoză” (1924), el restrînge accepţiunea termenului de nevroză narcisică la afecţiunile de tip melancolic.
252.	NEVROZĂ (de) NEORESPONSABILITATE
sin.	^
---^NEVROZĂ DE ASCENSIUNE SOCIALA.
253.	NEVROZĂ NOOGENĂ (vezi nevroza ; cf. gr. noos „inteligenţă, spirit" ; gennan ,,a naşte”)
—	sin. NOONEVROZĂ • Tip de nevroză, descris de V. FRANKL, ale cărei cauze sînt determinate de probleme spirituale, de frămîntări şi conflicte morale sau de crize existenţiale. Autorul descrie o aşa-numită frustraţie existenţială generată de imposibilitatea împlinirii sensului existenţei individului, resimţită dureros. Criza existenţială poate avea un caracter patogen şi poate juca, mai adesea, rolul de factor declanşator al unei nevroze obişnuite, atunci c;nd ea interferă cu o altă afecţiune somatică sau psihică.
Prin luarea de poziţie a subiectului faţă de destin (refuzul acestuia), noonevroza implică acţiune şi voinţă, excluzîndu-se din cadrul patologiei reactive. Nu situaţia în sine generează nevroza, ci opoziţia individului faţă de o dimensiune existenţială care i se refuză, un refuz pe care nu-l acceptă. După părerea autorului, nevroticul noo-gen îşi asumă conştient suferinţa (ca răspuns la frustrarea existenţială), spre deosebire de nevroticul psihogen, care fuge de suferinţă. Refugiin-du-se în boală, nevroticul noogen capătă o dimensiune corporală, încercînd prin aceasta o salvare a spiritualităţii aflate în cumpănă.
Dintre „formele” nevrozei noogene, putem aminti : nevroza existenţială (Von GEBSATTEL) şi nevroza conştiinţei morale (Gewissensneurose). WEITBRECHT remarca, în legătură cu aceste nevroze, că ele evoluează ca şi restul nevrozelor.
254.	NEVROZĂ OBSESIV-COMPULSIVĂ -
OBSESIV-COMPULSIVĂ - nevroză.
255.	NEVROZĂ (de) ORGAN • Termen prin
care a fost denumit iniţial un larg- grup de sindroame caracterizate prin alterări anatomo-func-ţionale aie unor aparate, care nu puteau fi încadrate nici în grupul tulburărilor conversive, nici în cel al bolilor organice propriu-zise. Ulterior, aceste tulburări au constituit domeniul psihosomaticii-, MEDICINĂ PSIHOSOMATICĂ.
256.	NEVROZĂ POSTOPERATORIE • Apari-
ţia unei patologii nevrotiforme după intervenţiile chirurgicale, explicabilă prin stresul pe care intervenţia în sine îl reprezintă, prin unele din consecinţele acesteia, ca şi prin riscul real pe care orice intervenţie îl incumbă. Din acest cadru trebuie excluse plîngerile hipocondriace care preexistau operaţiei, ca şi neliniştea firească determinată de orice act medical care tulbură integritatea corporală (puneţii, cateterizare, extracţii dentare şi lucrări stomatologice etc.). Manifestările nevrotice cele mai frecvent mtîlnite sînt depresia, algiile diverse, irascibilitatea, creşterea tendinţe către obsesional itate, astenia, manifestările fobice O serie de intervenţii chirurgicale predispun la apariţia unor tulburări de acest tip, fără a exista însă o relaţie directă între dificultatea intervenţiei şi gravitatea bolii pentru care se practică respectivul act chirurgical şi intensitatea tulburărilor pe care le antrenează (KOUPERNIK, TOMKIcWICZ, BASQUIN). Intervenţiile care ocazionează mai frecvent nevrozele postoperatorii sînt : histerec-tomia, castrarea, amputaţia de membre, larin-gectomia, intervenţiile pe globul ocular şi pe cord. Frecvenţa acestor tulburări poate fi muJt redusă printr-o corectă pregătire preoperatorie şi prin susţinere psihologică precoce în perioada postoperatorie.
257.	NEVROZĂ SISTEMICĂ • Termen propus în 1959 de psihiatrul sovietic V. N. MISSISCEV, pentru a descrie tulburări la nivelul unor aparate sau sisteme (circulator, respirator, digestiv, sexual), în evoluţia cărora un rol important îl joacă factorul psihogen, constînd în dificultăţi adap-tative şi relaţionale. Suprasolicitarea duce, prin efortul deosebit pe care subiectul îl face, la dezorganizarea funcţionalităţii unui sistem conceput ca avînd la periferie organul intern, iar în centru, scoarţa cerebrală.
înlocuind termenul mai vechi şî ambiguu de nevroză de organ, nevroza sistemică este, după
I.	APTER (1966), o noţiune mai dinamică, oferind posibilitatea de trecere către conceptul general de nevroză. Această opinie este însă destul de îngustă, mai edificatoare fiind opinia lui B. KAR-VASARSK1 (1980), conform căreia nevroza sistemică este doar un fragment din boala nevrotică şi nu poate fi înţeleasă decît într-un context genera! a! individului, aşa cum face, de exemplu» psihosomatica.
Nevroza : a ticurilor, la tineri, de transfer
Nev/255
258.	NEVROZĂ (de) SPAIMĂ-» NEVROZA TRAUMATICĂ.
259.	NEVROZĂ A TICURILOR • Nevroză în al cărei tablou ciinic predomină ticurile (mişcări fără scop, bruşte, rapide şi repetate, care reproduc schematic, în întregime sau în parte, o mişcare voluntară sau un gest). Nevroza ticurilor a fost descrisă în secolul al XlX-lea de către TROUS-SEAU (1873) si definitivată ca tablou clinic de Gilles de la TOURETTE, CHARCOT, CRUCHET, MEIGE, FEINDEL ; i se apreciază o frecvenţă mai mare de trei ori la băieţi, în specia! la vîrstele critice ale copilăriei (între 4—7 ani şi 13 — 15 ani), constituind 20% din consultaţiile copiilor care vin la cabinetele psihiatrice. Mecanismele de apariţie ar fi reprezentate de imitaţie, fixarea unei reacţii de apărare, psihotraumă acută sau cronică.
Diagnosticul pozitiv se sprijină pe prezenţa elementelor definitorii ale nevrozei, a ticurilor (care afectează orice grupă musculară, dispar total în somn şi parţial în activitatea motorie, la efort voliţional şi la distragerea atenţiei, accentu-îndu-se la emoţii) şi pe evidenţierea psihotraumei.
Diagnosticul diferenţial se realizează în special cu : coreea acută (mişcările nu se aseamănă cu cele normale şi nu pot fi suprimate voluntar) ; boala ticurilor (mişcări polimorfe involuntare şi impulsiuni verbale cu caracter obscen) ; spasmul şi mioclon iile (stereotipe, localizate, care afectează grupa musculară cu aceeaşi inervaţie) ; ticuri cu substrat organic (stabile, stereotipe, elementare, care nu dispar în somn shu prin efort voluntar) ; deprinderi patologice (nu sînt însoţite de un sindrom nevrotic). Evoluţia este acută la copii şi cronică la adulţi, la care structura de personalitate este frecvent isterică sau obsesivă.
260.	NEVROZĂ (la) TINERI • Subiect cu statut aparte, tînărul fiind tributar atît perioadei adolescenţei, cît şi celei adulte, astfel încît această vîr-stă, înglobînd etapa anterioară, ,,se proiectează” în cea următoare (J. PIAGET). Procesul de maturizare a personalităţii şi labilitatea neuro-endocri-no-vegetativă de tip juvenil, tensiunea emoţională care-i domină activitatea, generată de intensa solicitare intelectuală şi a capacităţii sale de adaptare, de riscul de eşec, pe lîngă faptul că oferă un teren propice izbucnirii unor manifestări nevrotice sau infranevrotice la intervenţia celor mai neaşteptate situaţii sau evenimente, ,.colorează” tabloul clinic al acestei simptomatologii cu tot ce are tînărul particular ca persoană şi statut. Tulburările nevrotice ale tinerilor poartă astfel amprenta problematicii determinate de constituirea ,,identităţii” sale personale, a rolului său social şi profesional (j. SOUDAN).
Datele statistice din literatură evidenţiază că 80—90% dintre tineri acuză simptome nevrotice
sau de altă factură psihopatologică (H. ZIOLKO). In SUA şi Anglia se apreciază că 10—15% dintre tineri prezintă tulburări ,,emoţionale”. PAVE-LESCU constată că 31% dintre absolvenţii învăţă-mîntului superior suferiseră de stări nevrotice, sindroame de suprasolicitare sau stări astenice. KREINDLER şi ARDELEANU indică o frecvenţă de 47,5% pentru acuze nevrotice izolate şi de 27,3% pentru simptome suficiente stabilirii diagnosticului. Toate aceste date dovedesc existenţa unor factori de risc specifici mediului şcolar (universitar), ,,expresie a proceselor de adaptare so-cio-profesională” (BRÂNZEI, ŞELARU). In acest sens, există o unanimitate de vederi asupra rolului patoplastic jucat de mediu şi exigenţa şcolară. Totodată, trebuie subliniată marea sensibilitate a tînărului la acţiunea factorilor stresanţi, indiferent de natura lor.
După DORNER, corecta încadrare nosofogică a tulburărilor nevrotice la tineri este dificilă din cauza existenţei unei ,,presexualităţi” în curs de maturizare, supusă totodată ,,stresului specific profesional”, în cadru! căruia riscul de eşec se intrică cu activitatea intelectuală intensă. Este necesară îndeosebi identificarea stărilor zise ,,infranevrotice” (a ,.zonelor diluate ale patologicului”), extrem de heterogene şi polimorfe.
Clasificarea nevrozelor la tineri include, alături de nevrozele ,.clasice”, aşa-numitele ,,dezadaptări acute” (reacţiile nevrotice şi sindroamele de suprasolicitare), a căror evoluţie nu este totdeauna previzibilă, ceea ce impune depistarea lor la timp.
Implicaţiile intervenţiei unui impas nevrotic la tineri impun, din partea specialistului psihiatru, considerarea afecţiunii în raport cu contextul problemelor, nevoilor, progreselor şi cu rezultatele muncii lor, adoptarea unei atitudini terapeutice prevalent-preventive şi psihoprofilactice, precum şi a principiului complexităţii şi individualizării terapeutice, în scopul acordării unui ajutor medical complex.
261.	NEVROZĂ (de) TRANSFER • Există două accepţiuni ale acestui termen :
•	Din punct de vedere nosografic, desemnează categoria de nevroze pe care FREUD le distinge de nevrozele narcisice (în nevrozele de transfer libidoul este deplasat asupra obiectelor reale sau imaginare, în timp ce în nevrozele narcisice se retrage din aceste obiecte şi se plasează în Eu). Datorită acestei mişcări a libidoului, nevrozele de transfer sînt mai accesibile tratamentului psihanalitic. Ele aparţin psihonevrozelor, în a căror categorie intră isteria de angoasă, isteria de conversie, nevroza obsesională.
în cadrul teoriei privind cura psihanalitică, nevroza de transfer este o nevroză artificială, al cărei conţinut îl formează manifestările transferenţiaie. Ea se constituie în relaţia analist-analizat, fiind o reeditare a nevrozei clinice. Analizarea şi eluci-
256/Nev
Nevroza : de transfer, traumatica
darea ei duce la descoperirea nevrozei cu originea în copilărie şi are efect terapeutic.
In sens nosograf ic, noţiunea de nevroză de transfer a fost jntrodusă de JUNG, în opoziţie cu „psihoza”. în psihoză, libidoul este „introvertit” (JUNG) sau deplasat asupra Eului (FREUD, ABRA-HAM), ceea ce face ca subiecţii să nu fie abordabili psihanalitic, întrucît ei nu au capacitatea de a stabili o relaţie transferenţială. în clasificarea nevrozelor, FREUD distinge între nevrozele actuale şi psihonevroze („Lecţii de introducere în psihanaliză”, 1916—1917), prima categorie avînd un mecanism somatic, a doua categorie avînd originea într-un conflict psihic. în cadrul psiho-nevrozelor, FREUD operează o altă distincţie, aceea între nevrozele de transfer şi nevrozele narcisice, primele caracterizîndu-se prin faptul că au ia bază un fenomen transferenţial, subiecţii păstrînd capacitatea de a realiza un nou transfer în cazul curei.
•	A doua accepţiune se referă la transferul din cura psihanalitică, în ideea că subiectul repetă, în re’aţia cu analistul, conflictele sale infantile ; nevroza propriu-zisă, care se cere vindecată, este înlocuită cu o' nevroză de transfer, iar aceasta se rezoivă în travaliul terapeutic. Deci, manifestările de transfer se organizează, în cadru! relaţiei cu terapeutul, într-o nevroză de transfer (reacţiile de transfer fiind iniţial difuze). FREUD consideră nevroza de transfer ca element pozitiv în cadrul curei, prin faptul că situaţia analitică împrumută toate elementele bolii, care rămîne o boală artificiala, accesibilă travaliului analitic. Mai tîrziu, vorbind despre compulsiunea de repetiţie, FREUD lărgeşte sfera nevrozei de transfer, arătînd peri-cose'e care se pot ivi dacă o astfel de nevroză continuă să se dezvolte şi să se întărească ; analistul nu poate evita (şi nici nu trebuie să o facă) reeditarea unor evenimente îndepărtate din existenţa subiectului în situaţia analitică, dar, în acelaşi ii mp, trebuie să supravegheze la pacienţi păstrarea capacităţii de a recunoaşte manifestările transferenţiale, nu ca o realitate nouă în sine, ci ca o realitate care reeditează o problematică veche.
262.	NEVROZĂ TRAUMATICĂ (vezi nevroză ; gr. trauma „rană”) • Tip de nevroză în care simp-tomeie sînt generate de un şoc emoţional puternic, într-o situaţie resimţită de individ ca ameninţătoare pentru viaţa sa. Manifestările din momentul şocului constau într-o criză anxioasă paroxistică însoţită de stări de agitaţie, de stupoare, de confuzie mintală. Evoluţia acestei nevroze, după un intervai liber, poate urma două modalităţi :
•	şocul traumatic acţionează ca agent declanşator a! unei structuri nevrotice preexistente ;
•	seTproduce o „fixaţie la traumă”, traumatismul devine conţinut al simptomului' (coşmar repetitiv, tulburări de somn).
Această repetare echivalează cu o tentativă de abreacţie a traumei (de descărcare a evenimentului, a şocului traumatizant).
Noţiunea de traumatism a fost iniţial utilizată pentru aspectele somatice (leziuni ale ţesuturilor şi organelor produse de agenţi mecanici).
t
în neuropsihiatrie, există două accepţiuni ale termenului :
•	cu referire la sistemul nervos centrai (leziuni evidente sau leziuni microscopice aie substanţei nervoase) ;
•	cu referire la psihic, înţelegmd prin traumatism orice eveniment care afectează organizarea psihică a individului.
în psihanaliză, termenul de nevroză traumatică poate avea două accepţiuni diferite :
•	O accepţiune legată de factorii care intervin : traumatismul şi predispoziţia individuală (există cazuri în care un eveniment minor declanşează o reacţie puternică, datorită toleranţei subiective scăzute ia orice excitaţie, şi cazuri în care un eveniment obiectiv puternic perturbă brusc echilibrul subiectului). Deci, noţiunea de traumatism se relativizează ; relaţia traumatism-pre-dispoziţie trimite la relaţia factori actuali — confiict preexistent din nevrozele actuale. Traumatismul precipită sau acutizează practic un conflict nevrotic deja existent. Se poate întîmpla ca evenimentul exterior să împlinească o dorinţă refulată a persoanei sau să activeze o fantasmă inconştientă (vor apărea ca simptome : vise repetitivei coşmaruri etc.)- Elementul traumatizant se poate le.sa de o predispoziţie nevro-tică-particuiară •(subiecţi care, în mod inconştient,.- =par a
Nevrozism ; NevrumfM) ; Newcastie^T)
New/257
căuta situaţia traumatizantă ; după FENi-CHtL, aceasta ar semnifica faptul că Eul doreşte repetarea unui traumatism infantil în scopul unei abreacţii, pentru a se elibera de o tensiune, dar repetiţia prin ea însăşi este tensionantă, astfel încît persoana se supune mereu unei experienţe traumatice). FENICHEL numeşte aceşti subiecţi „trau-matofili”. ABRAHAM raporta termenul de „traumatofilie” (introdus de el) la traumatismele sexuale din copilărie, iar pe acestea, ia nndul lor, la o predispoziţie traumatofilă anterioară.
•	O a doua accepţiune a nevrozei traumatice (legată de investigaţia psihanalitică) este descriptivă (relativizarea traumatismului în funcţie de toleranţa subiectului şi inserarea experienţei traumatice în istoria individului). FREUD considera nevroza traumatică apropiată de isterie, prin bogăţia simpto-rne-or motorii, dar depăşind isteria prin suferinţa subiectivă şi prin perturbarea generală a funcţiilor psihice. Caracterul nevrozei traumatice este, după FREUD, în aceiaşi timp somatic şi psihic. Elementul important aici îl reprezintă spaima trăită de subiect în momentul în care el se află brusc într-o situaţie ameninţătoare pentru care nu a fost pregătit ; el nu dispune de un comportament de răspuns elaborat şi nici nu poate, datorită intensităţii şi fluxului excitaţiilor, să reacţioneze printr-odescărcare adecvată. Astfel, subiectul va repeta în mod compulsiv (mai ales în vise) situaţia traumatică, fapt care nu face decît să întărească experienţa traumatică iniţială, provoci nd o nouă spaimă.
Pot exista puncte de trecere între nevrozele traumatice şi nevrozele de transfer.
263.	NEVROZISM (cf.fr.nevrose : vezi gr. neuron „nerv") • Termen introdus în 1780 de BROWN („Elemerte medicale"), pentru a denumi un ansamblu simptomatic în care insomnia şi neliniştea joacă un rol important. ROELENS consideră acest fenomen ca o stare care precede neurastenia şi căreia, u-terior, i se incorporează. Elementele care îi constituie sînt iritabilitatea, impresionabilitatea, foiperexcilabilitatea psihosenzorială (1969). Termenul, în această accepţiune, nu are o circulaţie largă, urmînd linia de restrîngere tot mai accentuată pe care conceptul de neurastenie a suferit-o în timp.
Pentru H. EYSENCK, termenul desemnează o trăsătură de personalitate, identificată în urma unor studii de analiză factorială, care, alături de extrc v ’ e deţine un ioc important în teoria sa p	ructura personalităţii. în general,
nevr	:onsiderat ca o dimensiune a perso-
nalitd căneşte labilitatea emoţională. Fiind
de natură factorială, nevrozismul are un caracter bipolar. La polul pozitiv, nevrozismul indică o hipersensibilitate emoţională şi o stare de hiper-reactivitate, cu dificultăţi în restabilirea echilibrului psihic după şocul emoţional. De cele mai multe ori, persoanele care se situează la acest pol se plîng de dureri de cap, insomnii, diferite disfuncţii somatice, stări de anxietate, ruminări cu caracter obsesiv ; sînt preocupate de funcţionalitatea propriului corp, resimt tot felul de sentimente neplăcute. După EYSENCK, această predispoziţie nu trebuie confundată cu adevărata boală psihică. La polul negativ, nevrozismul indică o persoană bine adaptată emoţional, cu o puternică forţă a Eului, capabilă să-şi rezolve singură unele conflicte interne, fără manifestarea, chiar episodică, a unei simptomatologii de tip nevrotic.
Nevrozismul este evaluat prin chestionarul de personalitate Eysenck, chestionar care a fost eta-lonat şi în tara noastră (GULIAN, ANDRIESCU, 1975).
264.	NEVRUM(m> Italia — DCI Clordiazepoxid • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-2-metilamino-5-fenil-3H-1,4-benzodiazepin-4-oxid, cu acţiune anxiolitică, anticonvulsivantă
şi miorelaxantă ; nu are efect hipnotic, fiind unul din cele mai răspîndite tranchilizante de zi. Industria noastră farmaceutică îl produce sub nu-meie de NAPOTON <M).
265. NEWCASTLE(T) - scaJe • Cele mai cunos-
cute scale de evaluare a depresiei, prin înregistrarea comportamentului observabil al bolnavului. La elaborarea lor a fost folosit un set larg de scale, precum şi un număr de patru studii transculturale. Scopul acestor scale este de a permite un diagnostic standardizat, în ceea ce priveşte nivelul psihopatologic al depresiei (nevrotic/psi-hotic), ca şi diferenţierea depresiei de alte simptome (depresie/anxietate).
Scala Newcastle ! (N.l), publicată în 1965 de CARNEY, ROTH şi GERSIDE, permite diferenţierea depresiei psihotice de cea nevrotică şi pre-dicţia rezultatelor terapiei electroconvulsivante (E.C.T.). Cuprinde zece itemi pentru diagnostic şi zece itemi pentru seismoterapie
17	- c. 833
258/New	Newcastle<T) : itemi pentru diagnostic şi terapie
Tabel nr. LXLI
SCALA NEWCASTLE I (1865)
Caracteristici	Gravitate	
	indici diagnostici	indici ECT
Personalitate adecvată (fără trăsături nevrotice sau psihotice)	4-1	
Psihogeneză neadecvată (lipsa stresului)	+2	
Distinctă calitate a dispoziţiei (lipsa bucuriei)	+1	
Scădere în greutate	+2	
Tipul picnic		4-3
Prezenţa episoadelor depresive anterioare	+ 1	
Trezire, matinală		4-2
Activitate psihomotorie depresivă	+2	
Anxietate	-1	—2
Delir nihilistic	+2	
Delir somatic		4-2
Delir paranoid		+ 1
Mai rău după amiază		-3
Blamează pe alţii	-1	
Autocompasiune		-1
Hipocondrie		-3
Isterie ....		—3
Vină ... .	4-1	
Tabel nr. LXLH
SCALA NEWCASTLE II (1971)
Item	Grad	Scor
Debut brusc	Da		t
	Nu	0
Durata	Sub 3 luni	— 6
	3 luni — sub 1 an	— 4
	1 an — sub 2 ani	— 2
	2 ani şi peste	0
Stresul psihologic	Sever	4-12.
	Uşor/moderat	4- 6
	Absent	0
Fobia srtuaţională	Marcată/ incapacitantă	4- 3
	Medie/moderată	-4- 4
	Absentă	0
Depresie persistentă	Da	- 2
	Nu	o
Depresfe mai mare înainte de prînz	Da	-16
	Nu	0
Trezire matinală	Da	— 10
	Nu	0
Lentoare	Da	— 9 ■
	Nu	0
Delir	Da	- 7
	Nu	o
Niamid(u)>, Nicetamlde(DC1) ; Nicolaev — metoda
Nic/259
Scafa Mewcastle II (N.II) a fost introdusă în prac-tira în 1971, de GURNEY. Cuprinde nouă itemi, ac rore aluare se face gradual (între 2—4 grade). Scorur mai mici sau egale cu 19 indică o patolo-ge rea t % cele mai mari de 20— o patologie ■depre i ie tip endogen. Pentru realizarea eva-luam e ice suma algebrică a itemilor cercetaţi.
In *9 REISBY introduce un scor sintetic de aprec° a endogenităţi i folosind ambele scale Newcast Scorul 5 al scalei N.l este cotat cu 0, iar cel ega' cu 6, sau mai mare este cotat cu 2. Scorul la scala N.II cuprins între —11 şi +34 este cotat cu C, cel între —19 şi —12 este cotat cu 1, ■•tar cel îr.tre —56 şi —20, cotat cu 2. Formula Reisby se obţine adunînd scorul N.l cu N.fl. Rezultate e între 0 şi 2 arată originea reactivă a depresiei, iar cele între 3 şi 4, pe cea endogenă.
266.	NIAMID(M) Belgia, Elveţia, Spania N3AMIDE(m) Anglia, Franţa
DCI Nfa'smidăm Antidepresiv timoanaleptic, derivat hidrazinic de tip 2-acid isonicotinic-/(2-benzil-carbamiOetiî/hidrazidă, indicat în depresiile inhibate ; este lipsit de efecte sedative (necesită asocierea), Nu se administrează concomitent cu beta-blocante, psihostimulente şi antidepresive timo-leptice, necesitînd o pauză de 14zile. Contraindi-catiile sînt, în general, cele ale timolepticelor-> IMÂO.
267.	NIAQUITIK31) italia - DCI Nialamidâ.• .Antidepresiv timoanaleptic, derivat hidrazinic
N!AM!D<m) Elveţia.
268.	NîBROMIN-A(m> Japonia — DCI Proclor-
perozinâ m Neuroieptic incisiv, derivat fenotiazinic piperaaini: ce tip 2-clor-10-/3-(4-rnetil-1-pipera-.zinil)pi-cpi Tenotiazină, cu acţiune antipsihotică, ■sedativă, ar.tiemetică, cu valenţe antivertiginoase şi antispasmodice. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de EMETIRAL(mL
269.	NICERGOLINE(DCi) • Blocant alfa-adre-nergic care determină vasodilataţia cerebrală şi stimularea metabolismului neuronal. Este indicat în tulburările de irigaţie cerebrală, retiniană, ale urechii interne şi în tulburările de comportament din senescenţă.-
Industria noastră farmaceutică îl produce sub numeiedeSERMION(M).
270.	NSCETAMIDE(dcI) •Analepticcu acţiune stimulatoare ia toate nivelele axului cerebro-spi-nal, prin mecanism de creştere a excitaţiei. Uti-
; lizat-mai frecvent în trecut, ca stimulator al centrilor respiratori în intoxicaţii acute cu sedative hipnotice ş; în afecţiuni respiratorii obstructive, a putut fi înlocuit (înlăturîndu-se astfel riscurile
existente la administrarea sa) Tdatorită] dezvoltării tehnicilor de terapie intensivă. ^
271.	N1CHIRAKISHIN S(M) Japonia - DCI Me-tocarbamol • Tranchilizant, derivat de glicerol de tip 3-(0-metoxifenoxi)-1,2-propandiol 1-carbarnat, cu acţiune predominant miorelaxantă şi anxio-litic-sedativă în secundar ; are şi valenţe analgezice.
272.	NlCHOLIN(M) Italia-DCI Citicolinâm Psihostimulent cu o structură chimică particulară, de tip colină-citidină 5’-ester pirofosfat, cu acţiune psihostimulentăşi anorexigenăj; practic fără efecte simpaticomimetice.
273.	NIC-IMA/M) Argentina — DCI Lorazepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-5-(0-clorfenil)-1,3-dihidro- 3-hidroxi-2H-1,
4-benzodiazepin-2-onă, cu acţiune anxiolitică, sedativă şi miorelaxantă. Nu se administrează în sarcină.
274.	NICKKRĂMPFE - sin. BLITZKRAMPF ; BLITZNICK ; BLITZNICK UND SALAAM-KRAMPF; BOALA SPASMELOR ÎN FLEXIE ; CRIZE ECLAIRE ; CRIZE PROPULSIVE ; CRIZE SURSAUT; ENCEFALOPATIE HIPSARITMICĂ ; ENCEFALOPATIE MIOCLONICĂ INFANTILĂ CU HIPSARITMIE ; GIBBS(b) boală; HIPSARIT-MIE ; MASSIVE MYOCLONIC JERKS ; PETIT MAL PROPULSIV ; SPASM INFANTIL ; SPASME INFANTILE RAPIDE DE AFIRMARE; TICURI DE REVERENŢĂ (MARCHAND) ; TICURI .DE
TIP SALAAM sm> WEST‘S> sindrom.
275.	NICOLAEV — metodă • Terapie dietetică imaginată de psihiatrul sovietic NICOLAEV în 1948, constînd în folosirea unor reţete alimentare hipoproteice, hipoglucidice şi hipocalorice. Fără a putea stabili o legătură patogenică între tipul dietelor şi afecţiunile pentru care le recomandă, autorul revine într-un articol relativ recent (1979), precizînd că regimul său ar fi adecvat în nevrozele cu evoluţie prelungită, stările post-procesuale de tip neurasteniform şi sindroamele nevrotice secundare unor afecţiuni organice.
276.	NICTALGIE PARESTEZICĂ A MEMBRELOR SUPERIOAREI8) sindro m (cf. gr. n/x ,.noapte” ; algos ,.durere” ; para ,,alături” ; aisthesis „senzaţie") • Sindrom caracterizat prin pareste-zii distale şi algii brahiale apărute nocturn (în timpul somnului), în special la fernei între 40 — 50 de ani, avînd drept cauză compresiunea pachetului vascuio-nervos în traiectele sale şubclavicu-lare şi interscalenice. Se înregistrează o creştere a frecvenţei sindromului în stări anxioase şi depresive.
260/Nic
Nictcfcbie^ ; Niemcnn-Pick^) Nietzsche Friedrich
277.	NICTALOPiE (cf. gr. rtyx ; oloos „orb, obscur”; ops „vedere”) — sin. CECITATE NOC-
TURNÂS# căderea acuităţii vizuale în timpul nopţii sau la întuneric, ca urmare a unei avitaminoze (vitamina A) sau a unor cauze toxice, între care este incriminat şi alcoolismul cronic.
278.	N!CTOFQBlE(r) (cf. gr. nyx; phobos „frică”)* Teamă patologică de întuneric, în general, şi de întunericul nopţii, în special.
279.	NIEMANN-PICK(B) boală - sin. HISTIO-C1TOZĂ LIPOIDĂ ; SF1NGOM1EL1NOZĂ ; TE-ZAURISMOZĂ CU SFINGOMIELINĂ • Boală ereditară rară, transmisă autosomal-recesiv, datorată unui deficit enzimatic (sfingomielinoză) care determină acumularea excesivă a sfingomie-linei (prezentă în sistemul nervos central) în ţesuturile bolnavului (cantităţi de 20—30 de ori mai mari decît în mod normal). A fost descrisă de NIEMANN (1914) şi PICK (1933).
Boala debutează la cîteva luni după naştere, cu tulburări digestive, hepatosplenomegalie importantă, hipotonie musculară generalizată, deteriorare psihică progresivă, cecitate şi surditate. Din punct de vedere genetic, CROCKER şi FARBER au descris patru variante de boală Niemann-Pick : infantilă clasică (tipul A) ; juvenilă (tipul B), cu interesare viscerală importantă şi fără semne neurologice sau oculare ; a adultului (tipul C), cu semne viscerale moderate şi tulburări neurologice deseori absente ; tipul D, cu absenţa semnelor neurologice.
Examenele paraclinice evidenţiază pata maculară roşie-cireşie centrală, fără atrofia nervului optic, lipidemie moderată, celule Niemann-Pick în măduva osoasă sternală. Evoluţia este letală în cîţiva ani, cu excepţia tipului C. Nu există tratament specific.
280.	NIETZSCHE Friedrich (1844-1900)#
Filozof, filolog şi poet german, reprezentant al elitismufui organicist-biologic. Operele principale, elaborate într-o manieră aforistic-poe.tică, sînt : „Naşterea tragediei” (1872), „Consideraţii inactuale” (1873 — 1876), „Aşa grăita Zarathustra” (1883 — 1885), „Dincolo de bine şi de rău” (1886), „Voinţa de putere” (postum, 1906). Gindirea lui NIETZSCHE descinde direct din concepţia schopenhaueriană, prin care acti-vismul filozofiei clasice germane se transformase în viziune panteistă asupra lumii (,.voinţa” afirmată ca principiu al lumii, în „Lumea ca voinţă şi reprezentare”). NIETZSCHE consacră „voinţa de putere” în manieră organi-cist-biologică, prefigurînd astfel dominanta culturii germane de ia sfîrşitul secolului al XlX-lea şi pînă la zdrobirea nazismului. Ca filozof al culturii., mai'ales în „Naşterea tragediei”, fundamentează filozofia stilului. In analiza culturii antice greceşti, introduce, foloseşte şi consacră termenii :
Friedrich Nietzsche
apolinic şi dionisiac, termeni care vor face epoca în secolul al XX-lea, în calitate de ipostaze fundamentale ale culturii europene. Apolinicul (de îa Apollo) reprezintă seninătatea şi echilibrul prin-raţiune şi constituie dominanta culturii antice greceşti ; dionisiacul (de la Dionisos) reprezintă pasiunea născută din pulsiuni şi voinţă, şi constituie dominanta culturii europene moderne. Tragedia greacă se naşte ca împletire-.plină de tragism a muzicii (apolinică) cu misterele dionisiace. NIETZSCHE se îndoia, în general, de seninătatea absolută a culturii antice greceşti, ; secolul al XX-lea a consacrat apolinicul pentru cultura antică greacă şi dionisiaca! pentru cultura europeană modernă. NIETZSCHE face critica violentă a culturii europene raţionaliste clasice, introduce şi consacră tema „crizei ireversibile a culturii burgheze”. Pentru NIETZSCHE» „inegalitatea naturală a oamenilor” este valoarea fundamentală greco-ariană care a produs societăţile ariene antice. Victoria creştinismului (moştenitor al Romei) este echivalentă cu victoria valorii „egalităţii întru Christos a tuturor oamenilor*” asupra lumii antice ariene care moare. Egalitatea cristică devine egalitate politică în capitalism. Pe acest drum, se face critica violentă a religiei creştine („iudeo-creştine”), considerată si definită ca o „religie de sclavi” a statului parlamentar democrat burghez, întruchipare raţional istă a egalităţii cristice.
Nietzscheism ; Nifailum^1^ * Nihilism', Nikefobie^
ie'2.61
NIETZSCHE susţine antiteza „ inegal itate-ega-litate” printr-un elitism organicist-biologic fundamentat de ,, voinţa de putere” şi care produce „supraomul". „Veşnica reîntoarcere" (interpretare ciclică a istoriei) semnifică victoria ariano-ger-mană asupra iudeo-creştinismului. ,,Supraomul" este astfel, prin definiţie, „dincolo de bine şi de rău”. Imoralismul absolut este concluzia ontologică, logică şi axiologică pe care nazismul a reţinut-o de la NIETZSCHE. Nazismul agăsitîn „ supraomul" lui NIETZSCHE şi „charisma" lui Max WEBER mitul „Fuhrerului" gata făcut. Sînt motive suficiente pentru ca iraţionalismul de ieri şi de astăzi să fie respins ca atentat direct la umanitate.
281.	NIETZSCHEISM (derivat de la numele filozofului F. NIETZSCHE) • Termen folosit de autorii francezi pentru a desemna o atitudine orgolioasă, de supraevaluare individuală şi dispreţ pentru cei consideraţi slabi, necompetitivi, reflexivi, nonactivi. Nu se poate stabili o legătură directă între această atitudine, cu puternice trăsături psihopatologice, şi filozofia nietzscheiană (mai degrabă este de considerat o relaţie cu denaturările şi vulgarizările acestei filozofii). J. PELl-CIER subliniază că „nietzscheismul” cunoaşte o recrudescenţă în civilizaţia occidentală contemporană.
282.	NIFALIN(M) Grecia — DCI Lorazepamm Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-c!oro-5-(0-clorofeni!)-1, 3-dihidro-3-hidroxi-2H--1,4-benzodiazepin-2-onă, cu acţiune anxiolitică, sedativă şi miorelaxantă. Nu se administrează în sarcină.
283.	NIFALIUM(MC) Grecia# Produs terapeutic din grupul preparatelor combinate, care conţine două medicamente tipizate cu aceeaşi acţiune, care se complementează :
•	MEPROBAMAT<-M) — tranchilizant, derivat propandiolic ;
•	DIAZEPAM — tranchilizant, derivat benzodiazepinic.
Are acţiune anxiolitic-sedativă.
284.	NIFOBLEPS E (cf. gr. nipha „zăpadă” ; a—„prefix privativ”; bfepo „a vedea”) # Senzaţia de orbire produsă de strălucirea zăpezii.
285.	NIHILISM (cf. lat. nihil „nimic”) • Termen preluat din filozofie, desemnînd negarea valorilor, acţiunilor 'şi structurilor sociale aparţinînd civilizaţiei şi cihlturii în general, fără a le opune, în schimb, propuneri constructive. Concepţie care neagă racftca! credinţele, rînduielile, instituţiile şi tradiţiile culturale, fără a propune alternative realiste ; atitudine distructiv-critică, de negare absolută.’ ’
Nihilismul aapărutîn Rusia,în secolul al XlX-îea, mai întîi ca atitudine de derută şi dispe e a cercurilor cu vederi progresiste, dar lipsite ^ Ln program coerent de reformă socială. Sub - v ţa pozitivismului clasic al lui A. COMTE, DGB\0-LIUBOV şi PISAREV enunţă doctrina luptei pentru stîrpirea tarelor sociale din Rusia, avînd ca obiectiv imediat distrugerea din temelii a tuturor ideilor şi prejudecăţilor moştenite din trecut, urmînd apoi să fie instaurată, pe baze ştiinţifice, o nouă societate, capabilă să asigure fericirea maselor. Asimilînd ideile lui CERNISEVSKf, nihilismul evoluează în direcţiaunei critici prcf^nde a capitalismului şi a nedreptăţilor sociaie din R^sia. In urma represiunilor ţariste, unii dintre n ~ Jişti adoptă metodele teroriste ale mişcării anar~'Ste, iniţiate de BAKUNIN ; treptat, cele două orientări se apropie din ce în ce mai mult, avînd ca element comun negativismul radical şi neconstructiv, distrugerea ca scop în sine şi ţel permanent al luptelor sociale şi politice. în antiteză cu nihilismul, spiritul revoluţionar autentic aspiră să înlocuiască o societate perimată cu o societate superioară, preluînd selectiv elementele viabile din trecut.
M. GOLU include în termenul de nihilism, pe Iîngă accepţiunea filozofică, şi particularităţile profilului psihomoral al indivizilor caracterizaţi în mod esenţial prin inadaptaresuplăşi armonioasă ia condiţiile concrete ale societăţii în care trăiesc (PREDESCU). în psihiatrie, termenul a fost utilizat de MOREL ca sinonim pentru NEGATIVISM. H. EY şi K. JASPERS vorbesc de delir nihilist (de negaţie).
286.	NIHILIST<d) delir (cf. lat. nihil) NEGAŢIEI) delir.
287.	NIKEFOBIE'1') (cf. gr. Nike— zeiţa victoriei ; phobos „frică") • Tulburare psihică de limită, cu apariţie posibilă în condiţiile în care, în prealabil, subiectul obţinuse un succes de proporţii, care ulterior trebuia confirmat. A fost descrisă în special în sport, dar este potenţial prezentă şi în alte domenii. Nu se referă la frica pro-priu-zisă de victorie, ci mai mult la dorinţa de a păstra poziţiadobîndită. Nu are valoare patologică.
288.	NILERGEXW Anglia - DCi	•
Neuroieptic, derivat fenotiazinic de tip ' >'2-dimetilaminopropil)-10H-pirido/3,2-b//1,4/- oenzo-tiazină, cu acţiune dublă:	neurolepi»c-se-
dativă şi antihistaminică — ambele valenţe moderate ; are efecte secundare minime, ceea ce conferă produsului o gamă largă de utilizare.
289.	NILIPOIDl]vu Brazilia —DCI Fenproporex • Psihostimulent, derivat feniletilaminat de tip (-}-)--3-/(a-metiJfenetil)amino/propionitril, cu marcate valori anorexigene, utilizat în combaterea obezi-
262/Nim
Nimetazepam(DC1) ; Nimfomanie ; Nirvana ; Nistagmus
tăţii consecutive tratamentului îndelungat cu NL. Are efecte simpaticomimetice. Exista riscul dependenţei-. PSIHOSTIMULENTE.
290.	NIMETAZEPAM(I>CI) • Derivat benzodia-zepinic de tip 1, 3-dihidro-1-metil-7-nitro-5-fe-nil-2H-1,4-benzodiazepin-2-onă, tranchilizant cu acţiune sedaţiv-hipnotică şi uşor anxiolitică. In-
dicat în insomnii psihogene şi în afecţiuni psihosomatice. Constituie principiul activ a doi produşi farmaceutici :
ERiMiNiM* Japonia; HYPNON^M) Japonia.
291.	NIMFOMANIE (cf. gr. nymphe „femeie tînără, nimfă” ; mania,,nebunie”) — sin.ANDRO-MANiE ; CYTEROMANIE ; ESTROMANiE ; FURIE
Ti zi an
UTERINĂ ; METROMANIE ; UTEROMANIE • Exagerare a apetitului sexual al femeii, peste normele obişnuite.
292.	N!PODAL<M) RFG — DCi Prodorperazinâ • Neuroieptic incisiv, derivat fenotiazinic pipera-zinat, de tip 2-cior-10-/3-(4-metil-1-piperazinil) p-ropii/fenotiazină, cu acţiune antipsihotică, sedativă/ antiemetică, cu valenţe antivertiginoase şi antispasmodice. industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de EMET!RAL^m\
293.	NIRVAN(MC) Finlanda • Produs terapeutic care conţine două medicamente tipizate cu acţiune complementară. Este compus din MEPROBA-MAT<m> şi FENOBARBITAL<M>. Are acţiune seda-tiv-hipnotică.
294.	NIRVANA (cf. sanscrită nirvana „stingere”)
•	în budism, jainism şi în filozofia indiană sam-khya, idealul către care aspiră înţeleptul : mîn-tuirea definitivă de suferinţă prin ieşirea din lanţul reîncarnărilor succesive ale sufletului în di e-rite vieţuitoare. Nirvana înseamnă ,,stingerea”
Eului trecător şi accidental prin contopirea Sinelui (atman, sufletul individual nemuritor) cu Spiritul absolut, inconştient şi impersonal (brahman ; sufletul cosmic). Accesul în Nirvana, condiţionat de asceză severă, exerciţii psihosomatice yoga şi cufundarea în meditaţie, înseamnă evadarea din lumea aparenţelor fenomenale, schimbătoare I şi instabile, renunţarea la agitaţia sterilă şi diminuarea dorinţelor generatoare de suferinţe, amăgiri şi deziluzii, pentru a dobîndi eternitatea, pacea veşnică, beatitudinea. Deoarece, în gîndirea indiană, existenţa implică în mod fatal durerea şi suferinţa, mîntuirea sufletului este căutată în indiferenţa neantului, eliberat de accidental itatea Eului personal, de patimi şi speranţe deşarte. Transcendentă şi supraraţională, Nirvana se refuză oricăror tentative de descriere conceptuală, dezvăluindu-se numai contemplaţiei de care sînt capabili iniţiaţii, ajunşi pe treapta sfinţeniei. în scrierile canonice budiste, Nirvana este caracterizată prin negaţii, supraraţionalitatea ei fiind ilustrată de natura antinomică a atributelor sale negative, care îi dau statutul de coincidentia oppositorum.
295.	N!RVANIL<m) Franţa, Italia, Olăndâ, SUA
—	DCI Valnoctamidâ • Tranchilizant, derivat ali-fatic de tip 2-etil-3-metilvaleramida, cu acţiune anxiolitică. Nu are efecte secundare 'evidente.	|
296.	NISIDANA‘m) Spania — DCI Opipr’amo! • Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzazepinic de tip 4-!3-(5H-dibenz/b,f/azepin-5-it)propil/-1--piperazinetanol, cu acţiune anti depresivă medie, dar bun anxiolitic şi sedativ-hipnotic, ceea ce face să poată fi considerat un tranchilizant cu acţiune antidepresivă. Nu se va asocia totuşi cu j.MAO.
297.	NISTAGMUS (cf. gr. nystagmos „aţipire”) • Oscilaţiile globilor oculari în direcţie orizontal-ro-tatorie şi cu caracter pendular, cu ritm şi amplitudine egală şi durată de cîteva secunde. Nu are întotdeauna semnificaţie patologică ; astfel, nis-tagmusul de fixaţie apare după fixarea prelungită a unui obiect ; în aceeaşi categorie intră şi nistag-musul ocupaţional, întîlnit de obicei la mineri.
Nitanm ; Nitrozepcm(EC1^ — prcduşi similari; Nivel
Niv/263
Restul formelor de nistagmus (ereditar, periodic, alternant, retractorius, vertical) au semnificaţie patologică.
298.	NITAN(M) Israel — DCI Pemoiinâm Psihostimulent, derivat feniletilaminat de tip 2-amino--5feniI-2-oxazolm-4-onă, practic fără efecte sim-paticomimetice, cu indicaţiile generale ale psiho-stimulentelor. Nu se administrează în afecţiuni cu componentă depresivă-»- PSIHOSTIMULENTE.
299. NITICOLIN(M) Japonia - DCI Citicolinăm
sin-
Psihostimulent, derivat colinic--->NICHOLIN(M)
Italia.
300.	NITOMAN(M) Anglia, Austria, Danemarca, Elveţia — DCI Tetrabenazinâ • Neuroieptic sedativ, derivat benzochinolizinic de tip 1, 3 , 4, 6, 7, 11b -hexahidro- 3 -isobutil- 9,10 -dimetoxi- 2H-ben-zo/a/chinolizină, cu acţiune sedativ-anxiolitică.
301.	nitradorm(M) Olanda; nitrados(M)
sirţ.
Anglia—>NITRAZEPAM(DC1).
302.	WTRAZEAM(m> România • Tranchilizant,
NITRAZEPA M<DC1)	derivat benzo-
diazepinte de tip 1,3-dihidro-7-nitro-5-fenil-2H--1,4-benzodiazepin-2-onă, introdus în clinică în
anul 1964, cu acţiune sedativ-hipnotică, realizînd un somn aproape fiziologic. Există numeroase produse similare utilizate în practică.
•	Cete mai cunoscute sînt :
MOGADON* * Anglia, Austria, Belgia, Canada, Danemarca, Elveţia, Coreea, Franţa, Finlanda, Italia, Iugoslavia, Olanda, Spania, Suedia, Turcia
NITRAZEPAM(M) Cehoslovacia, Danemarca, Finlanda, Japonia, Polonia
•	Alte ‘produse :
APODORM<M>
BENZAL!N<m)
CALSMIN(M)
CERSON(M>
DORMICUH<m)
DUMOLID(m
EATAN N*m>
epinelbon(M)
EUNOCTfN(M)
GERSON<M>
HIPNAX<m)
H!PSAL<m>
Danemarca
Japonia
Japonia
Iugoslavia
Australia
Elveţia
RFG’
Japonia
Ungaria
Grecia
Portugalia
Spania
HIRUSUKAMIN(m)
HYPNOTIN<m)
ibrovek<m)
IMESON<m)
INSOMA31)
insomin(M>
ipersed(M)
IPNOZEM(m)
LAGAZEPAM(5i)
MITIDIN(m)
MOGADAN(m)
NELBON(m)
NEUMAX<m)
NITRADORM(m)
NITRADOS<m>
nitrazepan<m>
NITRAZEPOL(M)
NITRENPAX<m)
noctem(M>
NUMBON<m)
ORMODON<m)
PACIDRIM<m)
PACISYN(M)
PELSON(M)
PERSOPIR(JI>
prosonno(M)
QUILL<m)
RADEDORM'11)
RELACT<M)
REMNOS<m>
SEREN X(M>
SINDEPRES M)
SOMITRAN<31)
SOMNASED<m)
SOMN|BEL N(iI)
SOMNIL<m)
SOMNITE<m)
SON PAN<m)
sonnolin(M)
SUREM<w>
trazenin,m)
TR|(M)
unisomnia<3I)
Sud
Japonia Africa de Sud Grecia RFG
Noua Zeeîandă Elveţia Italia Turcia Elveţia Italia RFG Japonia Japonia Olanda Anglia Spania Brazilia Brazilia Italia Israel Africa de Mexic Finlanda Spania Italia italia Italia RDG
Argentina Anglia Brazilia Argentina Finlanda Anglia RFG Ecuador Anglia Brazilia Italia Angiia Japonia ital ia Anglia
303. NITRAZEPOL'M). N1TRENPAX(:
Brazi-
sin.
fia •Tranchilizante, derivate benzcdiazepinice->
NITRAZEPAM<m> România.
304.	NIVALEN111) Suedia • Tranchilizant, deri-
sin.
vat benzodiazepinic-->DIAZEPAMFvomânia.
305.	NIVEL (cf. fr. niveau : vezi lat. li bei lo) • Termen introdus în psihof iziologie dej. JACKSON, indicînd poziţia sau etajul funcţional la care se realizează procesele neuropsihice. Este utilizat curent în practica psihologică pentru a desemna un stadiu de dezvoltare, un grad de eficienţă, o structură funcţională etc.-»- NIVEL DE ASPIRAŢIE, NIVEL MINTAL.
264/Niv	Nivel	de	aspiraţie	;	Nivel	mintal; Nivele ale afectivi taţii
306. NIVEL (de) ASPIRAŢIE • Termen utilizat de K, LEWIN şi şcoala psihologiei dinamice pentru a desemna performanţa vizată de subiect în îndeplinirea unei acţiuni. Făcînd o ierarhie a performanţelor vizate, analizate numai în relaţie cu posibilităţile verificate sau presupuse ale subiectului, nivelul de aspiraţie poate fi scăzut, mediu sau înalt. Se pot ivi situaţii problematice pentru individ, pentru grupul din care^face parte, acestea influenţînd activitatea vizată. în acest sens pot fi decedate :
•	nivel de aspiraţie ridicat — posibilităţi proporţionale ;
•	nivel de aspiraţie ridicat — posibilităţi scăzute ;
•	nivel de aspiraţie scăzut — posibilităţi scăzute ;
•	nivel de aspiraţie scăzut — posibilităţi superioare.
Motivaţia pentru reuşita acţiunii este factorul principal, determinînd într-o anumită măsură performanţe care aparent depăşesc posibilităţile, sau dimpotrivă, performanţe sub posibilităţi.
Factorii distinşi de K. LEWIN în structura nl-veiulut de aspiraţie sînt : scopul acţiunii, scopul ideai, diferenţe între scopul ideal şi scopul actual al acţiunii, nivelul de încredere ai subiectului în reuşita acţiunii. Performanţa vizată este influenţată de normele impuse de grup, ca şi de performanţele anterioare în care posibilităţile reale ale s'jioectului sau ale grupului s-au obiectivat.
Perfecţionismu! personalităţilor psihastenice (indidnd un înalt nivel de aspiraţie) sabotează euşita acţiunii, în care un echilibru dinamic între
posibilităţi verificate şi performanţe “vizate este absolut necesar.
307.	NIVEL MINTAL • Limita pe care a atins-o dezvoltarea intelectuală a unui ind ivid, măsurată cu ajutorul testelor. Nivelul mintal nu trebuie confundat cu inteligenţa, deşi ambele sînt determinate de înzestrarea nativă a individului şi, mai ales, de condiţiile social-cultura le. O serie de studii şi cercetări au arătat, în ceea ce priveşte nivelul mintal, diferenţe între co piii care fac parte din aceeaşi familie, dar au fost crescuţi în medii social-culturale diferite. Invers, copiii provenind din familii diferite, dar crescuţi în aceiaşi mediu social-culturai, au un nivel mintal apropiat. Nivelul mintal se măsoară prin teste de inteligenţă de tip Binet sau Wechsler, care folosesc ca unitate de măsură coeficientul de inteligenţă, sau prin teste care măsoară numai o anumită caracteristică intelectuală, considerată a fi semnificativă pentru nivelul mintal, care au ca unitate de măsură nota standard. Atunci cînd se măsoară nivelul mintal al unui subiect, coeficientul de inteligenţă rezultat este raportat la o scală a coef icienţilor intelectuali, stabilită în urma unui pro ces statistico-ma-tematic, după etalonare. Du pă TERMAN. scala coeficienţilor intelectuali arată astfel :
Tabel nr. LXLlll
Coeficient intelectual	Semnificaţia
140	geniu
120-140	excepţional
110-120	superior
90-110	normai
80-90	lent
70-80	intelect la limită
60-70	debil mintal
30-50	imbecil
30	idiot
308.	NIVELE Şl FORME ALE AFECTIVITĂŢII •
Expresia se referă la clasificarea proceselor emoţionale, întrucît afectivitatea este un proces care se manifestă în diverse moduri şi la diverse niveluri, în funcţie de factorii psihofiziologict şi de cei culturali. Psihologia introspectivă clasica distinge : emoţii, sentimente, pasiuni. Emoţiile sînt stări afective mai mult sau mai puţin intense, care apar brusc şi au o durată scurtă (de exemplu, teama, mînia). Există emoţii puternice (şocuri emoţionale) şi emoţii mai slabe ; indiferent de intensitatea lor, emoţiile sînt spontane, imediate, nu persistă ca atare în timp ; ceea ce persistă este efectui declanşat, reacţia comportamentală, prelungirea emoţiei în comportament sau modificarea corn-
Nivele şi forme ale afectivităţii
N:v/265
portamentului sub influenţa emoţiei. Sentimentele sînt stări afective complexe, stabile, durabile şi cu intensitate mai slabă decît emoţiile (de exemplu, iubirea, gelozia, ura, culpabilitatea) ; ele se plasează la nivelul raporturilor interindividuafe pe diferite categorii (relaţii de cuplu, relaţii în micro-grup, relaţii cu un grup mare de apartenenţă) şi interferează cu sistemele de valori (religioase, estetice, morale). Pasiunile sînt stări afective puternice ca intensitate (prin aceasta se apropie de emoţii) şi cu o durată relativ lungă (durata le apropie de sentimente).
Foto : Mircea Bunescu
Psihologia comportamentalistăşi psihofizio'ogia abordează procesele emoţionale sub aspect comportamental, considerînd emoţia ca fiind o forţă motivantă, la care contribuie cauze directe şi indirecte, interne şi externe. Astfel, fazele procesului afectiv, înţeles ca un comportament emoţional ar fi : răspunsul imediat (reacţie de scurtă durată, intensă, nonmediată); răspunsul secundar (de durată variabilă dar relativ scurtă, perceput interior ca o emoţie, însă nu totdeauna de intensitate puternică) şi efectele persistente a!e emoţiilor, corespunzătoare sentimentelor (după j. DELAY, P. PICHOT), consecinţe ale răspunsului secundar, structurate în habitudini emoţionale persistente.
Se remarcă, în clasificarea proceselor emoţionale, cîţiva factori care interferează şi care au semnificaţie de criterii: primaritate-secundaritate, intensitate, durată, stabilitate-instabilitate. Luînd în considerare aceşti factori, P. POPESCU NEVEA-NU propune următoarea clasificare a proceselor afective :
£ Nivelul primar sau inferior :
♦	dispoziţiile organice ca reacţii afective vagi, implicite : componenta organică, somatică a nevrozelor şi componenta afectogenă a bolilor psihosomatice (de exemplu, bolile cardiace dau anxietate, teamă ; ulcerul este însoţit de indispoziţie, senzaţie de disconfort general ; în tuberculoza pulmonară se accentuează pornirile sexuale). Aceste dispoziţii
afective organice, cu ancorare somatică, aparţin schemei corporale lăuntrice, sensibilităţii interoceptive ; ele se constituie într-o trăire difuză, inexplicabilă în pian conştient, afec-tînd funcţionalitatea corporală internă ;
•	substratul afectiv al proceselor cognitive : senzaţiile, percepţiile, reprezentările, fixările, reactualizările, ideile, operaţiile mintale au o componentă afectivă intrinsecă, individul reacţionînd prin plăcere sau neplăcere la orice sarcină (activitate care nu se adresează direct afectivităţii, care vizează alte capacităţi sau procese psihice) ;
•	reacţii (manifestări comportamentale) emoţionale primitive care implică elementul instinctual ; apar brusc şi se desfăşoară rapid, intens, angajează componente motorii şi vegetative, au efecte concrete şi presupun o îngustare a cîmpului conştiinţei (imboldurile Ia sinucidere, izbucnirile de plîns, frica paroxistică) ; aici conştiinţa este subordonată afectuiui, individul este opac la ceea ce i se spune, responsabilitatea nu mai funcţionează, se trece în patologie (reacţia explozivă colerică, cînd individul nu apreciază efectul gestului, în special la personalităţile dizarmonice agresive ; reacţia de teamă şi angoasă din stările de panică) ;
% Nivelul emoţiilor complexe, caracterizat prin : motivaţie (parţial social-cultura'ă) cu o componentă comportamentală intensă, dar nu violentă, grad relativ de interiorizare, durată relativ scurtă ;
•	emoţiile secundare (veselie, tristeţe, entuziasm, plictiseală) ; se desfăşoară pe parcursul cîtorva ore, sînt circumstanţiale şi polarizate ;
•	dispoziţiile afective care depind de împrejurări, sînt generalizate şi difuze, pot persista zile şi săptărnîni ca tonalitate afectivă, ca fond ; marchează activitatea şi raporturile sociale, uneori se transmit prin contagiune ; îşi pot avea originea în temperament, dar frecvenţa apariţiei lor.se poate constitui în amprente asupra personalităţii ;
0 Nivelul atitudinilor afective caracterizate prin stabilitate, durată, obiectualitate : au autonomie faţă de manifestările emoţionale facultative care apar pe parcursul for ; constanţa lor poate fi de la cîteva luni, Ia o viaţă ; îşi păstrează obiectul chiar dacă intervin desfăşurări emoţionale contrare ; se consolidează prin deprinderi sociale, culturale, pînă acolo încît deprinderea ajunge uneori să înlocuiască substanţa sentimentului ; acestui al treilea nivel îi aparţin sentimentele şi pasiunile ; ele au obiect precis într-un domeniu al vieţii (personal, profe-
266/Niv
Nivele şi forme aie afectivităţii ; Nobesine^
sional, moral, estetic), sînt mediate prin modele conceptuale. Componenta socială şi culturală este puternică ; în specia! în sentimentele morale se ancorează (din perspectiva psihanalitică — FREUD— şi a neo-psihanalizei) în . construcţia personalităţii, ia nivelul Supraeului, în măsura în care conţin o notă de necesitate lăuntrică, un imperativ de tipul ,,aşa trebuie" sau ,,aşa este bine", în măsura în care ele devin „gardieni’^ necesităţii interiorizate şi generează constrîngerea morală într-o formă afectivă particulară — culpabilitatea. în acest sens, societăţile patriarhale dispuneau de un sistem de sentimente morale care, într-o analiză profundă, îşi aveau originea în interiorizarea tatălui idea!izat(a cuplului parental idealizat) sau a valorilor personificate în persoane autoritare, în ceea ce priveşte nivelele şi formele de manifestare a proceselor afective în patologia mintală (-* SEMIOLOGIE PSIHIATRICĂ), nevroza este considerată de psihanalişti cafiind o boală generată de traumatisme psihice provocate de tulburări ale afectivităţii ; simptomatic, tulburările nevrotice indud în special nivelul emoţiilor complexe, adică emoţiile secundare şi dispoziţiile afective; aceste simptome pot conţine şi elemente din nivelui primar (de sensibilitate interoceptîvă), dar perturbă şi al treilea nivel, acela al atitudinilor afective (contrariază sentimentele, le amplifică sau le estompează în relaţia subiect-obiect, aduc dificultăţi în desfăşurarea lor, le zdruncină sau le fisurează). La structurile dizarmonice, al doilea nive! de manifestare ai afectivităţii este foarte viu, iar din primul nivel cea mai mare pondere o au afectele — fără a fi vorba de o lipsă totală a instanţei de decizie şi control; intervine o îngustare a conştiinţei, care se prelungeşte într-o modificare (fie în sens de labil, fie în sens de rigid) a proceselor de comandă volitivă a personalităţii. în cazul psihozelor (afecţiuni mintale în care este esenţial atins simţu. realului şi capacitatea de decizie conştientă), sentimentele şi pasiunile se degradează, devin inconsistente din punctul de vedere al conţinutului relaţiei subiect-obiect. Se produce o regresiune a Eului, care antrenează o regresiune în toate modalităţile de investiţie — raportare la obiectul exterior şi la propria persoană. Psihoticui se agaţă de real în diverse puncte, păstrînd secvenţe ale unor căi de comunicare cu lumea (mesaje fragmentate), sau construieşte un real în care se investeşte cu o intensitate proporţională cu dimensiunile/parametri acestui real. Adevărul afectiv al bolnavului psihotic este impresionant de subiectiv,ţ el revine la credinţa că lumea există aşa cum o percepe, o trăieşte, de fapt, o inventează el.
309.	NIVELTON(1I) Brazilia—DCI Medazepam o Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor- 2,3 - dihidro -1 - metiî-5-feni 1-1H-1,4-benzo-diazepină, cu acţiune sedativ-hipnotică şi uşor anxiolitică, avînd o singură contraindicaţie : miastenia.
310. NIVOMAN(m) RFG, SUA - DCI Trifţu-promazină • Neuroieptic sedativ, derivat fenotia-zinicde tip 10-(3-dimetilaminopropil)-2-(trifluoro-
ch3
metil)fenotiazină, cu acţiune sedativă, antiemetică şi anxiolitică. Diminuează efectele L-dopa. Influenţează reacţiile conducătorilor auto.
311.	NOAN(M) Brazilia, Italia — DCI Diazepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-1,3-di hidro-1 -meti l-5-feni I-2H-1,4-benzodi-azepin-2-onă, cu acţiune sedativ-hipnotică, anxiolitică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de DIAZEPAM(m>.
312.	NOAN-GAP(M* Grecia — DCI Lorazepam• Tranchilizant, derivat benzodiazepinic, de tip 7-clor-5-(0-clorfenil)-1,3-dihidro-3-hidroxi-2H-1,4--benzodiazepin-2-onă, cu acţiune anxiolitică, sedativă şi miorelaxantă. Nu se administrează în sarcină.
313.	NOBELYSE(M) Japonia - DCI Meprobamat ,
•	Tranchilizant, derivat propandiolic de tip 2--metil-2-propil-1,3-propandioi dicarbamat, cu acţiune sedativ-anxiolitică, anticonvulsivantă şi uşor hipnotică. Indicat în nevroze cu componentă anxioasă şi depresivă, alcoolism, delirium tremens, unele forme de epilepsie (petit mal), afecţiuni psihosomatice. Deşi fărăj efecte secundare evidente şi contraindicaţii, tratamentul de lungă durată nu se întrerupe brusc, putînd realiza un ,,mic sindrom de abstinenţă”. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de MEPRO-BAMAT‘m).
314.	NOBESINE<m> Canada — DCI Amfepra-monâ o Psihostimulent, derivat feniletilaminic de tip 2-(dietilamino)propiofenonă; este o amină simpaticomimetică anorexigenă cu performanţe psi ho stimulatoare inferioare amfetaminelor, iar cele anorexigene apropiate fenmetrazinei. Nu se
Nobitro/(MC) ; Noctazepamm ; Noemo ; Noesa
Noe/267
asociază cu IMAO; în timp poate realiza farmaco-dependenţă. Acţiunea unei doze durează 5—6 ore. Se poate utiliza în combaterea unor efecte secundare ale neurolepticelor.
315.	NOBITROL(MC^ Spania • Produs terapeutic conţinînd două medicamente tipizate, cu acţiune diferită care se complementează :
•	AMITRIPTILINA M) — timoleptic, derivat di-benzocicloheptanic ;
•	MEDAZEPAM(M) — tranchilizant, derivat b'enzbdiazepinic.
Are acţiune antidepresiv-sedativă.
316; N-OBLIVON(m^ Franţa — DCI Metilpenti-nol corbomot • Tranchilizant, derivat carbamatic de tip 3-metil-1-pentin-3-oi carbamat, cu acţiune sedativ-hipnotică şi miorezolutivă.
317.	NOBRAKSIN<m) ; NOBRAL<M) Turcia ;
NOBRIUM(M^ Anglia, Franţa, Italia • Trar.chi-
sin.
lizant, derivat benzodiazepinic —> RUDO-TEL(M> RDG.
318.	NOCIRECEPTORI (cf. lat. nocere „a vătăma" ; rec/pere ,,a primi") • Receptori capabili să capteze stimuli interni şi externi cu influenţe dăunătoare asupra organismului, putînd pune în pericol integritatea morfo-funcţională şi echilibrul acestute.
319.	NOCTAMBULISM (cf. lat. nox ,,noapte" ;
sin.
cmbulcre „a merge") ----> SOMNAMBULlSM.
320.	NOCTAMID(m) Anglia, Elveţia, RFG -DCI Lormetozepam • Tranchilizant, derivat ben-zodiazepinic de tip 7-clor-5-(0-clorfenil)-1,3-di-hidro-3-hidroxi-1-metil-2H-1,4-benzodiazepin -2-ona, cu acţiune sedativ-hipnotică. Nu se administrează în mlastenie, glaucom, sarcină, alăptare, a copii şi vîrstnici.
321.	NOCTAZEPAM(m) RFG - DCI Oxazepom
•	Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-dor-l, 3-dihidro-3-hidroxi-5-fenil-2H-1,4-benzo-
diazepină, cu acţiune identică cu adiazepamului, fiind un metabolit al său, ceea ce permite realizarea unei concentraţii plasmatice mai rapide (4 ore); acţiunea sa este sedativ-anxiolitică, hip-
notică, moderat miorelaxantă şi simpaticolitică. Industria noastră’ farmaceutică îl prodige sub numele de OXAZEPAM(M).
322.	NOCTEM(M) Italia® Tranchilizant, derivat
sin.
benzodiazepinic-----> NITRAZEPAM(M) România,
323.	NOCTESED(M) Anglia — DCI Nitrazepomm Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip
1,3-di hidro-7-nitro-5-feni I-2H-1,4-benzodiazepin--2-onă, cu acţiune sedativ-hipnotică, realizînd un somn aproape fiziologic. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NITRAZE-PAM<m>.
324.	NOCTOSOM(m) Israel— DCI Fturczepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-cfor-1-/2-(dietilamino) etil/-5-(0-fluorofenil)-1, 3--dihidro-2H-1, 4-benzodiazepin-2-onă, cu acţiune sedativ-hipnotică, indicat în insomniile mixte ; contraindicat în sarcină, alăptare, glaucom şi miastenie.
S
325.	NOCTRAN<ilc) Mexic, Franţa • Produs terapeutic, conţinînd trei medicamente tipizate cu acţiuni complementare :
•	ACEPROMAZINA<M) — NL, derivat fenotia-zinic ;
% ACEPROMETAFENAZINA<M) - NL, derivat fenotiazinic ;
•	DIPOTASSIUM CLORAZEPAT<M) - tranchilizant, derivat benzodiazepinic.
Are acţiune sedativ-anxiolitică.
326.	NOCTYNOL<m) Anglia — DCI Mefenesinâ* Tranchilizant, derivat de glicerol, de tip 3-(0-me-toxifenoxi)-1,2-propandiol, cu acţiune miore-laxantă şi sedativ-anxiolitică.
327.	NODAF*MC) Italia • Produs terapeutic, conţinînd două medicamente tipizate cu acţiune diferită, care se complementează :
•	NORTRIPTILINA^ — timoleptic, derivat dibenzocicloheptanic ;
•	FLUFENAZINA^1^ — neuroieptic, derivat fenotiazinic.
Are acţiune antidepresiv-anxiolitic-sedativă.
328.	NOEMA (cf. gr. noemo „gîndire") •Termen utilizat în fenomenologia husserliană pentru a desemna conţinutul unei propoziţii, obiectul la care se raportează intenţional gîndirea; este complementar cu noesa (care se referă la aspectul formal al cunoaşterii). „Conţinutul noematic” descrie corelatul obiectual al gîndirii, ceea ce este vizat în actul de cunoaştere.
329.	NOESA (cf. gr. noesis „înţelegerea unui lucru, inteligenţă") • Termen utilizat în fenomenologia husserliană pentru a desemna forma
268/Mof
Nofran^ÎC^; Noguchi Hideyo j; Noloten; Nomadism
judecăţii, structura formală a enunţului (ipotetic, necesar sau asertoric), în raport de complementaritate cu noema — conţinutul sau obiectul gîndirii. Analiza noetică vizează forma cunoştinţei, feius cum se cunoaşte din punct de vedere logic.
330.	NOFRAN(mc) Grecia • Produs terapeutic, conţinînd două medicamente tipizate cu aceeaşi acţiune, care se complementează :
•	MEPROBAMAT^ — tranchilizant, derivat propandiolic ;
•	DlAZEPAM(M) — tranchilizant, derivat benzodiazepinic.
Are^acţiune sedativ-anxiolitică şi miorelaxantă.
331.	NOGEDAL<m) Franţa-DCI Noxiptilinâ• Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzociclo-heptadienic de tip 10,11-dihidro-5H-dibenzo/cJ, d/cicaheptan-5-onă0-/2-(dimetilamino)etii/oximă, cu acţiune antidepresivă medie, fără efecte sedative, de o bună toleranţă ; nu se asociază cu IMAO. Nu se administrează în deliruri acute, inie '‘caţii acute.
331 NOGUCHI Hideyo (1876-1928) • Renumit medic japonez. A studiat medicina la Tokio, susţinîndu-şi diploma în 1897; a lucrat la Institutul de cercetări pentru boli infecţioase sub conducerea îui KITASATO, fost elev al lui KOCH, apoi cu FLEXNERîn SUA, la Universitatea din Pennsyl-vanîa (1899). în 1903 se află la Copenhaga, împreună cu MlTCHELL (Institutul de serologie danez), după care vine în SUA (1904), pentru a lucra la Institutul Rockfeiler din New York. Numele său rămîne legat de punerea în evidenţă a trepone-me; pallida îa bolnavii cu paralizie generală progresivă (1913), stabilind astfel etiologia luetică a acestei afecţiuni şi încheind o veche dispută pe această temă, devenită acută din 1878, prin lucrarea fui Alfred FOURNIER. A murit ladatorie, răpus de febră galbenă la Accra, în Guineea, unde se afla pentru a studia această afecţiune.
j33, NOGUCHI-MOORE(T)-metodăde laborator # Probă calitativă pentru punerea în evidenţă aalbuminelor în lichidul cefalorahidian cu ajutorul aciduîui butiric, în prezenţa hidroxidului de sodnj. în LCR normal, reacţia este negativa.
334. NOIAFREN^ Spania — DCI Clobazam m Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7- clor -1-metil - 5-feniM H 1,5-benzodiazepin-2,4 (3H, 5H)-dionă, cu acţiune anxiolitică şi sedativă uşor inferioară seriei, indicat în afecţiuni psihosomatice, distonii neurovegetative, nevroze ce-nestopate ; este util în tratamentul ambulator, neinfluenţînd reflexele conducătorilor auto.
J35. NOILESS^V japonia — DCI Meprobamat • Tranchilizant, derivat propandiolic de tip 2-me -tiî-2-propi 1-1,3-propandiol dicarbamat, cu acţiune
sedativ-anxiolitică, anticonvulsivantă şi uşor hipnotică, indicat în nevroze cu componentă anxioasă şi depresivă, alcoolism, delirium tremens, uneie forme de epilepsie (petit mal), afecţiuni psihosomatice. Deşi fără efecte secundare evidente şi contraindicaţii, tratamentul de lungă durată nu se întrerupe brusc, putînd real iza un ,,mic sindrom de abstinenţă". Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de MEPROBAMAT<m*.
336.	NOLOTEN(M) Argentina — DCI Propra-no/o/• Psihotrop betablocant, derivat propanolic de tip 1-(isopropilamino)-3-(1-naftiloxi)-2-propa-nol, cu acţiune anxiolitică, valenţa psihostimulente şi adrenolitice. Nu duce la dependentă, nu se asociază cu IMAO — BETABLOCANTE.’ ' >
337.	NOLOTEN COMPLEX(mc> Argentina*
Produs terapeutic, conţinînd două medicamente tipizate, care se complementează :
•	PROPRANOLOL (M) — betablocant
•	DlAZEPAM(M) — tranchilizant, derivat benzodiazepinic.
Are acţiune sedativ-anxiolitică.
338.	NOMADISM (cf. gr. nomos „care duce vitele la păscut") • Mod de existenţă constînd în permanenta schimbare a spaţiului habitual. Repre-zentînd un comportament norma! pentru multe societăţi primitive sau arhaice, precum şi în cadrul preocupărilor pastorale, nomadismul devine patologic în cazul periplurilor fără ţel, a! vagabondajului pe care îl practică unii subiecţi dizar-
Nomifensin; Nominalism şi realism ; Nonconformistă — personalitate
Non/269
monir.-^T’jcturaţi ca personalitate, în special de tip insUoiî, impulsiv etc., expresie a incapacităţii lor de adaptare la solicitările mediului social. Folosind comparaţia cu privire la caracterul rătăcitor.^ nestatornic al imaginaţiei mitomanilor, DUPRE a descris un tip de mitomanie numit „nomaclomanie".
339,	NOMIFENSIN^ Japonia — DCI Nomifen-sinâ «'-Antidepresiv timoieptic de tip 8-amino-1,2,3,4-tetrahidro-2-metii-4-feniI-isochinolină, in-
dicat atît în depresiile psihotice cît şi în cele psihogene ş$ somatogene de intensitate medie, fiind potrivit pentru tratamentul ambulator ; contraindicaţi; : deliruri acute, etilism cronic, intoxicaţii cu somnifere, sarcină.
340.	NOMINALISM şi REALISM (cf. lat. nomen „nume" ; res ,,lucru”) • Curente filozofice antagoniste care, în evul mediu, îi opuneau pe adepţii scolasticii lui PLATON celor ai lui ARISTOTEL. Nominaiiştii susţineau că numai obiectele particulare au existenţă reală, conceptele fiind reductibile fa simple denumiri introduse de om, noţiunile generale fiind simple cuvinte, „nume" ale lucrurilor („universalia sunt nomina”). Realiştii susţineau că noţiunile generale, abstracte, constituie realităţi de sine stătătoare cu caracter spiritua-, anterioare lucrurilorsau obiectelor particulare- independente de acestea, ca şi de activitatea intelectului uman („universaliasunt realia”). Opoziţia dintre nominalism şi realism prezintă o analogie cu lupta dintre materialişti şi idealişti. Nominalismul a exprimat o tendinU materialistă, a subminat formalismul excesival scolasticii,autoritatea bisericii, şi a pregătit climatul teoretic pentru apariţia ştiinţelor experimentale. Limitele nominalismului sînt legate de negarea conţinutului obiectiv al generalului. Confruntarea dintre cele două curente se prelungeşte pînă în zilele noastre, prin opoziţia metafizică dintre general şi particular. Soluţia întregitoare este dată de dialectica marxistă, prin considerarea unităţii dialectice dintre singular, particular şi general, soluţie care are şi pentru psihiatrie o mare însemnătate metodologică, în special în studiul cunoaşterii şi al diferenţierii psihopatologice,
341.	NOMiVAL<51) Finlanda - DCI Orfenadrină
Tranchilizant, derivat difenilmetanic de tip
N,N-dimetil-2-(0-metil-a-fenilbenzi loxi) etilamină, cu acţiune miorelaxantă marcată şi une le valenţe antidepresive (de mică intensitate). Este utilizat în special în combaterea unor efecte secundare ale NL. Buna sa toleranţă îi conferă o utilizare fără restricţii.
342.	NONAZEPAM<m) Coreea - DCi Lora-zepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-5-(0-clorfenil)-1,3-dihidro-3-hidroxi-2H-1,4-benzodiazepin-2-onă, cu acţiune anxiolitică, sedativă şt miorelaxantă. Nu se administrează în sarcină.
343.	NONCONFORMISTĂ - personalitate (cf.
fr. non-conformiste ; vezi şi engl. nonconforming personaiity) • Model atitudinai, adoptat în raport cu contextul cultural predominant şi cu valorile sociale ale comunităţii din care face parte individul. Gradul de adaptare a subiectului, disconfortul relaţional rezultat din atitudinea nonconfor-mistă, precum şi mijloacele la care recurge pentru a face faţă acestui stres, sînt parametri utili în evaluarea gradului în care personalitatea este non-conformistă şi frizează depăşirea barierelor normalului.
Ca şi în cazul altor parametri psihologici (anxietate, hipertimie etc.), un anumit grad de non-conformism este acceptabil pentru anumite profesiuni sau în anumite împrejurări (etape) aîe dezvoltării personalităţii.
Există însă şi comportamente în contradicţie cu normele sociale acceptate, fără a fi în mod absolut inacceptabile. Dacă personalitatea poate fi definită ca un complex de modalităţi relativ stabile de răspuns la solicitările mediului în acord cu acceptările, în cazul personalităţilor nonconformiste aceste răspunsuri sînt în dezacord cu aşteptările, fără ca individul să simtă vinovăţie sau teama.
Autorii americani consideră că, în geneza acestui tip de a reacţiona, un rol important îl joacă perioada timpurie da dezvoltare a personalităţii, cînd sistemul iriterdictiv al autorităţii parentale şi sociale nu a fost intenţâJizat. Caracteristicile acestui tip de personalitate ar fi o „faţadă" de normalitate, nefiind prezente gîndirea iraţională şi simptomele nevrotice, dar care ascunde tulburări profunde în menţinerea unor raporturi coerente, fireşti, în ceea ce priveşte activităţile sociale : profesiunea, familia, şcoala. Aceste „conexiuni sociale" sînt schimbate frecvent de subiect. Prin lipsa unei relaţionări umane fireşti, bilanţul existenţei acestor indivizi devine extrem de sărac.
Abordarea terapeutică a unor astfel de cazuri este dificilă, răspunsul la psihoterapiile obişnuite fiind minim sau nul. Ea ar avea ca scop reducerea comportamentelor de respingere pe care perso-i na!itatea nonconformistă le generează prin atitu i
2701 Non
Noneston(M) ; Nonmorbide(W ; Nooanâleptice ; Noonan(s)
dinea sa în mediul social. Un succes mai mare se pare că îl au terapiile derivate din teoria învăţării sociale.
344.	NONESTON(M) Grecia - DC! Sulpiridâ
•	Neuroieptic incisiv, derivat benzamidic de tip N - /(1-etil-2 - pirolidinil)metil/ -5 - sulfamoil-0-ani-samidă, cu certe .valenţe antidepresive, fără componentă sedativ-hipnotică. Are indicaţiile NL
ţţy-cty-h'v-oc
h2h~S)2 ^
OCHj
incisive (endogenii), fiind în acelaşi timp util în combaterea impulsiunilor obsesiv-compulsive şi în medicina psihosomatică. Efectele secundare sînt comune cu cele ale NL incisive pentru dozele mari. Se poate utiliza fără a necesita o pauză de 14 zile după întreruperea IMAO. Nu se admi-nistreazăîn manie şi epilepsie.
345.	NONMORBIDElH> halucinaţii (cf. lat. nori-prefix negativ; morbidus „nesănătos”) • Fenomene de tid halucinator, descrise de SARBIN, JUHASZ, LA BARRE, KROLL, BACHRAH, constînd în percepţii vizuale şi/sau auditive care apar în afara oricăror circumstanţe patologice. în această categorie intră trăirile halucinatorii induse în timpul unor ritualuri religioase (transă, posesiune isterică, viziuni), care, după ASAAD şi SHAPIRO H986), corespund unor stări disociative. EGDELL şi KOLVEN (1972) postulează apartenenţa „companionului imaginar” la acest tip de halucinaţii, iar BALK (1983) şi FRANZ (1984) le descriu’în f'eacţiiIe ce doi iu. Alte circumstanţe în care pot surveni sînt deprivarea senzorială din izolarea îndelungată, deprivarea de somn, oboseala şi situaţiile limită. în această categorie intră şi aşa-numi-tele halucinaţii hipnagogice, hipnapompice şi halu-c!naţi)!e hipnotice. Acest termen acoperă în mare măsura cadrul conceptual al termenului mai vechi ce ha! ucinaţi i fiziologice.
346.	NONNE-APPELT^ reacţie» Reacţie care permite evidenţierea globulinelor în iichidui cefalorahidian avînd la bază principiul precipitării în mod electiv a globuiinelor de către unele săruri neutre. Se utilizează ca sare neutră sulfatul de amoniu în soiuţie ; la limita de separaţie între ce!e două lichide, se observă apariţia unei opalescenţe care poate evolua pînă ia tulbu-
rarea lichidului. Pozitivarea indică prezenţa unur proces inflamator la nivelui meningelui.
347.	NONNE Marc (1861-1939) • Neurolog german ; şi-a desfăşurat activitatea ca profesor la Universitatea din Hamburg. A fost preocupat de patologia organică a sistemului nervos central, în special deneurolues şi mieloza funiculară.' Numele îi rămîne legat, alături de cel al lui APPELT, de reacţia de precipitare pentru evidenţierea globulinelor în LCR (1907). în 1924 a publicat monografia „Sifilisul şi sistemul nervos”.
348.	NONSOMNIE(cf. lat. non- ;somnus „somn")
•	Cazuri „rarisime” (L. POPOVICIU) în care se înregistrează în mod cvasifiziologic o nevoie foarte redusă de somn (EDISON, NAPOLEON sînt cazuri celebre în acest sens). Fără să implice o carenţă propriu-zisă de somn, acest termen nu poate fi asimilat cu cel de insomnie.
349.	NOOANALEPTICE (cf. gr. nccs „inteligenţă” ; anoleptikos „care reface forţele j t Grupă de substanţe cu acţiune sti mu lentă asupra sistemului nervos central, clasificate de DELAY şi DENIKER în grupa psihoanalepticelor. Efectul lor constă în stimularea stării de vigilenţă, diminuarea senzaţiei de oboseală, ameliorarea capacităţii de învăţare, creşterea a performanţelor intelectuale. Pot fi utilizate, numai cu indicaţii medicale, stricte, pentru combaterea inhibiţiei centrilor neurovegetativi, determinată de cauze infecţioase, circulatorii, toxice, de medicaţie depresoare. Utilizarea lor excesivă, în afara recomandărilor medicale» poate conduce la veritabile toxicoman!)-* AMA-LEPTICE.
350.	NOONAN(s) sindrom - sin. FENOTIP TURNERIAN LA BĂRBAT! (HELLER, FERRIER) ; NOONAN-SUMMITT<s) sindrom ; PSEUDO-TURNERt8) sindrom ; PTERIGIUM COlLI LA BĂRBAŢI<**> sindrom (GUSTAVSON) ; TESTICU-LAR GERMINAL DISGENESIS (FRACCARO) ; TURNER — MASCULIN*8) sindrom (TURNER--MALE) • Sindrom cu determinism probabil pol.i-genic (WILROY şi SUMMITT, 1971), descris în anul 1962 de NOONAN şi EHMKE.
Din punct de vedere clinic, se caracterizează prin nanism, dismorfie caracteristică (pterjgjum colii, gît scurt, frunte îngustă, strabism, blefaropt-oză, hipertelorism, epicantus, fante palpebrale antimongoloide, urechi maiformate, bolta palatină ogivală, gură triunghiulară, retrognatisrn, torace iat cu mameloane depărtate, cubitus valguş) ; deficit psihic accentuat (Ql sub 50) ; disgenezie gonadică (la pubertate, penis şi testicule mici, criptorhidie, libidou redus, sterilitate) ; dqrma-togîife caracteristice (plică simiană, trlradjus) ; malformaţii cardiace şi ale fanerelor.
Evoluţia şi prognosticul sînt marcate de dezvoltarea încetinită şi senilitatea precoce. Tratamen-
Noosţerâ ; NoradrenaUnâ : mod de acţiune
Nor/271
tul hormonal nu'a dat pînă în prezent rezultate concludente.
351.	NOONEVROZĂ (cf, gr. noos ; neuron „nerv") NEVROZĂ NOOGENĂ.
352.	NOOSFERĂ (cf. gr. noos ; lat. sphaera) 9 Termen irJiizat de Teilhard de CHARDIN pentru a desemna sfera gîndirii umane, distinctă faţă de biosfera, peste care se suprapune în urma saltului ontic de U natură la cultură. în sens larg, reprezintă totalitatea produselor inteligenţei umane, domeniul valorilor spirituale.
353.	NODTRO?1L(m), NOOTRO?(m), RFG,
sin.
DCI Piraceîam—>?YRAM^M^m) Bulgaria.
354.	NORADRENALINA (NA) 9 Neuromedia-tor detectat de Von EULER (1948) în sistemul nervos vegetativ şi de VOGT (1954) în sistemul nervos central. Se sintetizează la nivel neuronii,, pornind de la tirozină, împreună cu adrenalina şi dopamina, etapele sintezei catecola-minice putînd fi interferate farmacologic la diferite nivele. Inactivarea are loc enzimatic în orga-neleţinti sub acţiuneacatecol-O-metil-transferazei (COMTh şi de asemenea în organe ţintă şi termi-natii nervoase, sub acţiunea monoaminooxidazei <MÂO).
Produc'i de catabolism posibil a fi dozaţi în scopul analizei activităţii noradrenergice sînt : acidul vanilil-mandelic (VMA), Jpentru noradrenalina persterică, şi metametoxi-parahidroxifenil-gli-colul (MHPG), pentru noradrenalina centrală. Dozarea MHPG urinar exprimă, prin valorile obţinute, nivelul activităţii noradrenergice centrale, di<~ aceste valori trebuie interpretate cu prudenţi, deoarece ele prezintă mari variaţii individuale în funcţie de subiect, vîrstă etc. Membrana axonală poate recapta (re-uptake) noradrenalina, iar unele substanţe, cum sînt cocaina şi antidepresivele triciclice (desipramina), inhibă acest mecanism de recaptare, sensibilizînd considerabil ţesuturi le-ţintă la noradrenalina.
Neurotransmisia adrenergică se realizează atît la nivelul SNC cît şi la nivelul sistemului nervos vegetaţi/, Astfel, NA se eliberează la capătul fibrelor postganglionare simpatice şi din medulo--suprarenală, în aceasta din urmă în cantităţi mici. La nivelul SNC tehnicile de histofluorescenţă au •evidenţiat sisteme noradrenergice cu traseu ascendent şi descendent. Studii farmacologice au permis elaborarea ipotezei situsurilor receptoare alfa si beta la nivel pre- şi postsinaptic (-*• ALFA-şi BETARECEPTORI).
Un număr de substanţe farmacologice îşi exercită acţiunea cu specificitate asupra sistemului noradrenergic, prin intermediul receptorilor sau prin alte mecanisme. Ele pot fi utilizate ca reactivi farmacologici sau ca agenţi terapeutici. Au fost
precizate categoriile de substanţe care acţionează ca agonişti şi antagonişti de alfareceptori, precum şi agoniştii şi antagoniştii de betareceptori. Printre agenţii terapeutici curent folosiţi, antidepre-sivele triciclice au acţiune puternic noradrener-gică. Mecanismul de acţiune al noradr enalinei presupune — cel puţin la nivelul receptorilor beta— intervenţia sistemului adenilciclază — AMP ciclic, iar în ceea ce priveşte receptorii alfa.se presupune intervenţia mediatorului asupra permeabilităţii membranare pentru unii ioni.
Efectele periferice esenţiale ale stimulării sistemului nervos simpatic, al cărui mediator este NA, sînt : midriază (dilatare pupilară) şi acomodare pentru distanţă ; secreţie salivară vîscoasă, cu o cantitate mare de mucină ; tahicardie şi coro-narodilataţie ; inhibarea peristaltismului intestinal ; vasodilataţie renală; ejaculare, orgasm, secreţie de catecolamine din medulosup rarenală.
Implicarea NA în practica psihiatrică este justificată (POROT) de următoarele argumente :
•	Intervenţia NA în reglarea timiei. în. acest sens, sînt de remarcat datele care plede ază pentru ipoteza unei hipoactivităţi noradrenergi ce în explicarea stărilor depresive. Astfel, reserpina, substanţă care reduce concentraţia NA cerebrale prin producerea unei depleţii de NA, poate determina apariţia unor stări depresive. Reserpina produce şi depleţie de 5-hidroxitriptamină, hista-mină şi dopamină, ceea ce ar putea, de asemenea, explica efectul ei şi al altor substanţe antihiper-tensive (cum este clonidina) asupra apariţiei depresiei. Pe de altă parte, aminele simpatomime-tice indirecte, cum este amfetamina, produc eliberare de NA centrală, avînd prin aceasta efect excitant. Cercetările au demonstrat că administrarea venoasă de NA produce desincronizarea EEG, ceea ce ar putea sugera că NA poate fi un activator a! substanţei reticulate, cu un rol considerabil în reacţia de trezire. De fapt, modificările EEG produse de NA sînt secundare hipertensiunii arteriale pe care o induce după injectarea intra-venoasă. Doze mari de NA, introduse experimental în ventriculul lateral, produc sedare şi anal-gezie, efecte similare clonidinei, şi un traseu EEG cu unde lente şi voltaj ridicat, datorită posibilităţii de a traversa bariera hematoencefalică. 1MAO şi antidepresivele triciclice cresc activitatea noradrenergică, precum şi a altor monoamine cerebrale, ceea ce constituie un alt argument în favoarea ipotezei de mai sus. O parte din pacienţii depresivi prezintă, de asemenea, un nivel mult redus de MHPG urinar, substanţă ce poate fi considerată ca indicator de eficacitate al antidepresivelor.
9 Intervenţia NA în apariţia anxietăţii. Hiper-activitatea noradrenergică se manifestă' somatic prin angoasă, iar existenţa manifestărilor somatice influenţează puternic psihismul, fiind una din
272; Nor
Norcozine^ ; Nordazepam(DC; Norflex^ ; Norkotrcl
cauzele principale aie apariţiei anxietăţii. Din acest motiv, betablocanteie au fost propuse ca unul din tratamentele utileaie manifestărilor somatice ale anxietăţii.
•	NA şi schizofrenia. Nu există încă argumente directe care să sugereze o dereglare a activităţii noradrenergice în schizofrenie. De asemenea, nu au fost obţinute rezultate clinice concludente în tratamentul schizofreniei cu doze mari de beta-blocante, cu atît mai mult cu cît la aceste doze, betablocanteie îşi pierd specificitatea. Depistarea în urina unor schizofrenici paranoizi a unor cantităţi mari de feniietilamina, substanţă cu efecte comportamentale apropiate de cele produse de amfetamine, ar putea totuşi să reprezinte un punct de plecare pentru cercetări viitoare.
•	NA şi somnul. S-a constatat că distrugerea neuronilor noradrenergici din locus ceruleus suprimă somnul paradoxal, ceea ce a dus ia presupunerea că NA ar declanşa acest tip de somn. Distrugerea substanţei reticulate mezencefalice şi, implicit, a neuronilor noradrenergici pe care ea îi conţine, antrenează accentuarea somnului lent ;
o	hipersomnie considerabilă a fost produsă prin lezarea fasciculului noradrenergic centra!.
•	Dată fiind distribuţia anatomică a fasciculelor acrenergice şi corelaţiile lor anatomice, se pot elabora ipoteze asupra rolului sistemului acrener-gic îa nivel central. Astfel, corelaţiile hipotala-mice pot întări ipoteza intervenţiei NA în comportamentul emoţional, iar legăturile cu cortexul cerebral explică intervenţia ei în reacţia de ,,alarmă’1. Influenţele emoţionale pot avea răsunet şi asupra tonusului muscular, în stări de anxietate, tensiune, prin corelaţiile cu motoneuronii coarnelor anterioare medulare.
355.	NORCAMPHANE<m) SUA - DC! Fenccm-faminâm Psihostimulent, derivat feniletilaminat de tip 3-feni!-N-eti!-2-norbornanamină, indicat în scăderea randamentului util şi a „elanului vital" Ia vîrstnici şi în convalescenţa, epuizare fizică şi psihică. Fiind o amină simpaticomimetică, impune atentie la apariţia fenomenelor de dependenţă şi sevraj-» PSIHOSTIMULENTE.
356.	NORCOZINE<M) Japonia - DC! Ciorpro-mozinom Neuroieptic sedativ, derivat fenotiazinic ce tip 2-c!or-10-(3-dimetiiaminopropil)fenotia-zină, cu acţiune sedativă, antiemetică, vago- şi simpaticolitică. Potenţează acţiunea anestezicelor, hipnoticelor şi analgezicelor. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de CLORDE-LAZIN(M).
357.	NORDAZEPAM^*001) ® Derivat benzodiazepinic de tip 7-cior-1,3-di hid ro-5-feni I-2H-1,4--benzodiazepin-2-onă, cu acţiune sedativ-anxioli-
tică, indicat în distonii neurovegetative, afecţiuni psihosomatice, cu o bună toleranţă şi o singură
I	tuic principiul activ al următoarelor produse farmaceutice DEMADAR<m>	Portugalia
DEMADAR FORTE<M>	Argentina
DEMADAR NOITE(M>	Portugalia
LOMAX<m>	Grecia
MADAR'm>	italia
SOPAX(m>	Portugalia
STILNY(m>	Belgia
VEGESAN(m>	Elveţia
358.	NORESTRAN(m) Grecia - DCI S„
firidă
Sin..
•	Neuroieptic incisiv, derivat benzamidic— NONESTON<m) Grecia.
359.	NORFEN<mc> Turcia# Produs terapeutic: conţinînd două medicamente tipizate, cu acţiune diferită, care se complementează :
•	NORTRlPTILlNA(M) — timoleptic, derivat dibenzocicloheptanic;
•	PERFENAZINA(m) — neuroieptic, derivat fenotiazinic.
Are acţiune sedativ-antidepresivă.
sin.
360.	NORFENAZIN(MC)Spania------->NORFEN*MC>
Turcia.
361.	NORFLEX<m» Anglia^ Belgia, Elveţia, RFG,. SUA — DCI Orfenadrinâ • \ ranchilizant, derivat’ difenilmetanic de tip N, N-dimeti!-2-(0-meti!-a-fe-nilbenziloxi)etilamină, cu evidentă acţiune rhiore-laxantă şi unele valenţe antidepresive (intensitate mică), utilizat în specia! în combaterea unor efecte secundare ale NL. Buna sa toleranţă îi conferă o utilizare fără restricţii.
362.NORITREN<m>	Italia, Suedia - DCI Nor-triptilinâ •Antidepresiv timoleptic, derivat- di-benzocicloheptadienic de tip 10,11-dihidrc-N--metil-5H-dibenzo/a,d/cicloheptan- A5»Y-propi lamina, cu acţiune mai rapidă decît a amitriptilinei,'dar cu efecte sedative mai modeste. Nu se administrează concomitent cu IMAO.
363.NORKOTRAL<mc)	RFG • Produs terapeutic care conţine două medicamente tipizate, a căror, acţiune se complementează. Este compus din :
•	PENTOBARBITAL<m) - derivat barbituric;.
Norma : definiţie, concept
Nor/273
•	PROMAZINA<m) — neuroieptic, derivat fenotiazinic.
Are acţiune sedativ-hipnotică marcată.
364.	NORMĂ (cf. lat. norma ,.regulă”) • Principiu, regulă cu caracter obligatoriu, impusă prin lege, uz sau consens. M. GOLU defineşte norma ca standard statistic de comparaţie, dat de media sau valoarea modală a variabilei ai cărei itemi au fost comparaţi. Norma socială reprezintă media opiniilor, atitudinilor, percepţiilor asupra actelor sau fenomenelor la care se raportează variaţiile psihoindividuale, reprezentînd o regulă de conduită recunoscută şi acceptată de fiecare individ şi de grupul de indivizi umani. Prin normele sociale sînt stabilite modele de percepere, gîndire, sentimente, acţiune, care orientează/reglează conduitele, cfîndu-le regularitate şi stabilitate. Prin norme sociale se specifică ce anume este şi nu este permis membrilor unui grup să facă într-o situaţie dată ; norma se referă deci mai mult la acţiune, emoţiile nefiind supuse în mod strict normelor ; norma presupune şi faptul că abaterea de Sa standardul comportamental va fi sancţionată. Norma este un sistem formal avînd drept conţinut un sistem de valori prin care grupul controlează manifestările individuale, imprimîndu-le' unitate şi convergenţă. Anne ANGELIN-SCHULZEN-BERGER (specialistă în dinamica şi formarea grupurilor, în psihodramă) înţelege prin normă un model sau o regulă care funcţionează reglator' într-un grup ; indiferent de faptul că este vorba de un „T-group’', de un grup de psihoterapie sau de psihodramă, el are norme explicite şi implicite, conştiente sau inconştiente. Persoanele normative au tendinţa să judece pe ceilalţi în funcţie de categoriile morale de bine şi rău, să clasifice. Unul din scopurile ,,T-group”-ului şi ale grupului de analiză este să îi înveţe pe indivizi să renunţe la atitudinea strict normativă, să evalueze situaţia şi implicaţiile ei, influenţele situaţiei asupra persoanelor diferit angajate în situaţii. Normele psihodramatice sînt reguli obişnuite ale unui grup de psihoterapie, ale unui grup de analize, de psihodramă sau de formare profesională (,,T-group”).
Din punct de vedere etic, normativitatea elaborată trebuie să regleze acţiunile umane concordant cu idealurile unei societăţi date ; norma este coercitivă, dar reprezintăforma pe care o îmbracă valoarea cînd se instituţionalizează. Raportul dintre normă şi valoare este raportul dintre formal şi informai.. Norma devine represivă. Norma trebuie să exprime concordanţa între sensul autentic al. fenomenului moral şi modalităţile sale de obiectivare. La nivel individual, norma se formează odată cu apariţia instanţei Eului, Instanţă subordonată principiului realităţii, care adaptează personalitatea îa mediu, o armonizează cu exigenţele exterioare şi cu obligaţiile colective. De-
gajată de Eu în mod inconştient, strîns legată de autorităţile parentale, reprezentînd o modificare a Eului prin interiorizareaforţelor represive, norma este instanţa denumită de FREUD Supraeu ; ea se constituie în copilărie şi constă în imperative morale (în conflict cu Eul), care sancţionează negativ, prin culpabilitate. Supraeul nu este o instanţă morală conştientă, ci reprezintă mai mult o medulare a Eului sub presiunea parentală şi socială (R. BASTIDE, citat de J. P. CHAERRIER,
/0Q\ A K	,i l
;i h	
Jii	
compară tezele lui FREUD cu cele ale lui D'JRK-HEIM, apropiind cenzura socială — FREUD exercitată prin intermediul Supraeului, de con-strîngerea socială — DURKHEIM : manifestarea conştiinţei este de fapt manifestarea societăţii în noi). O educaţie cu normative constant-repre-sive (şi nu doar reglatorii) duce laformarea unui Supraeu puternic, asemenea unui tribunal inflexibil, care constrînge şi condamnă persoana în numele unor exigenţe indefinite, reprezentînd, de fapt, prelungirea influenţelor parentale, acestea fiind, în mare măsură, expresia influenţelor sociale. în măsura în care educaţia este coercitivă şi nu comprehensivă, se creează o distanţă între motivaţiile individuale autentice şi exigenţele sociale (forţele de constrîngere), astfel încît persoana trăieşte o falsă existenţă (mistificată), con-formîndu-se dresajului social, sau o existenţă conflictuală, aflîndu-se într-o permanentă suferinţă. ADLER consideră factorii caracteriali şi sociali ca determinanţi în geneza nevrozelor ; el admite că societatea modernă, prin normele ei, susţine şi impune cultul competiţiei, inductor de inferioritate (individul se vede împins să acţioneze dincolo de capacităţile sale, ceea ce îl determină să se refugieze într-o reverie compensatorie— nuzii, conduite imaginative) ; în cazul în care forţa compensatorie depăşeşte sentimentul inferiorităţii, individul manifestă voinţă de putere, de dominare, de depăşire a nivelului mediu, ceea ce ar reveni la mecanismul şi efectele sublimării (la spiritele superioare : scriitori, pictori) sau ar determina
18 - c. £38
274/Nor
Norma ; Normalitate
comportamente brutale, despotice, răzbunătoare (ia spiritele inferioare).
Indiferent de accepţiunile date termenului, reiese că norma, reprezentînd o valoare institu-ţionalizată (socială, economică, morală, juridică etc.), are funcţie reglatorie în domeniul unde se exercită şi că eficienţa acestei funcţii depinde de măsura în care instituţia corespunde valorilor care o fundamentează.
365.	NORMABRAÎN(m) RFG - DC! Piracetam •
Nootrop cu acţiune asupra telencefalului, derivat de GABA. Produsul ameliorează procesele biochimice cerebrale care stau la baza activităţii cognitive şi măreşte rezistenţa neuronilor cerebrali faţă de diferite agresiuni (toxice, traumatice). Nivelul acţionării se pare căarfi telencefalul, unde produsul creşte viteza de formare a acidului dez-oxiribonucleic şi stimulează procesele metabolice cerebrale. Pe plan funcţional, facilitează transferul intra- şi interemisferic şi întăreşte controlul cortexului asupra structurilor subcorticale. Indicaţiile medicamentului sînt reprezentate de afecţiunile psihice secundare unui proces organic : sindrom de involuţie, tulburări circulatorii cerebrale, eti-tîsm cronic şi diferite toxicomanii, sindrom post-traumatic, tulburări de comportament la copii, întîrziere psihică. Medicamentul nu are acţiune stimulantă sau sedativă centrală, nu influenţează sistemul nervos vegetativ, este lipsit de toxicitate şi nu are contraindicaţii. Sînt posibile efecte secundare de tip : excitaţie sexuală, agresivitate (în special în demenţe).	^	^
366.	NORMADRINE<m) SUA - DCi Metom-fetaminâ • Psihostimulent cu valenţe anorexigene, derivat feniletilaminat de tip (-f)-N-a-dimetilfene-tilamină, cu acţiune şi indicaţii similare cu ale amfetaminei şi cu acelaşi risc ai dependenţei.
367.	NORMAL, NORMALITATE (cf. lat. norma „regulă”) © Concept greu de definit în psihiatrie,-mai mult decît în alte domenii de studiu ale medicinii, prin extrem de dificila posibilitate de cuantificare a psihismului uman şi prin definirea psihiatriei ca o specialitate diacritică (H. EY) prin excelenţă, operînd continuu cu antipozii axei normaî-patologic. Acceptăm că normal itatea poate fi în general exprimată de o stare sau desfăşurare firească (naturală) a obiectelor, fenomenelor, proceselor etc. sau concordantă cu intenţiile raţionale ale făuritorului (în cazul obiectelor, proceselor, fenomenelor etc., create sau provocate de om). Sensul denotativ implică delimitarea de anormalitate, de devianţă, de boală, de rău, de nefiresc, dar diferitele ştiinţe (sociologia, medicina, în general şi psihiatria, psihologia, în special), ca şi uzul curent îi conferă multiple implicaţii concrete, dizolvîndu-i limitele de noţiune abstractă. Dacă pentru A. COMTE, anormalitatea repre-
zenta variaţii superioare şi inferioare ale norma-lităţii, aceasta din urmă se leagă de problematica libertăţii umane pentru H. EY şi defineşte în sens filosofic ,,ceva care este cum trebuie să fie”, constituind un ,.sinonim atenuat” al iui „bun” si „just" (HAYNAL).
Dacă pentru medicină, în general, noţiunea de normal-normalitate cuprinde mai multe sensuri cc-notatîve (dintre care cele mai largi sînt norma-litatea somatică şi psihică în sensul conferit de nivelele de structurare sistemicăaleorganismului) pentru psihiatrie, conceptul reprezintă un teren nisipos, în permanentă mişcare, pe care construirea unui „castel” ridică serioase semne de întrebare în privinţa rezistenţei sale în timp, confrun-tîndu-se în permanenţă cu variabil itatea (concept biologic fundamental al naturii umane) practic infinită a formelor individuale ale psihismului, a tipologiilor şi variantelor normalului şi a formelor de tranziţie spre marginal. Inversînd ia modul pesimist perspectiva medicală care a încercat, încă din vremurile hipocratice să readucă bolnavul înspre sănătate, deci spre normalitate, unii autori au dorit sâ acrediteze ideea centrării psihiatriei pe anormalitate. Neputîndu-ne ralia acestei concepţii, trebuie să observăm că normal itatea pare o limită numai dacă o privim dinspre extremitatea bolii, definirea ei comportînd lărgirea graniţelor şi deci mărirea teritoriului, dacă o abordăm dintr-un punct de vedere nedeformat, nerăsturnat. Este ca şi cum un om, care nu şi-a văzut niciodată imaginea într-o oglindă normală, ci numai într-un labirint a! oglinzilor strîmbe, este pus să judece imaginea celorlalţi semeni ai săi şi să le aprecieze gradul de deformare. în acest fel, ideea de-a porni de la simptomele bolii psihice către normalitate devine caducă, neputîndu-se situa pe poziţia unei hermeneutici a psihopatologicului pentru descoperirea normalului. Un caz extrem este ai celor care, necâutînd nici rnăcar normalul în patologie, nu-1 caută de loc, lăsîndu-l în sarcina altora sau eludîndu-l pur şi simplu, sugerînd că patologicul generează „ex nihilo”. Această atitudine conduce implicit ia situaţia în care diferenţierea dintre starea de boală (ca stare de rău, dezechilibru şi disconfort pe plan fizic şi psihic) şi cea de sănătate (de bine), să se facă sub semnul liberului arbitru al celui care examinează, fiind ameninţată de o pericufo.asă subiectivitate.
Dinamica raportului sănătate-boală nu poate fi înţeleasă fâră a lua în considerare noţiunea de proces patologic. Acesta implică tulburarea unităţii forţelor din organism (integritatea) şi a organismului cu med iui (integrarea), proiectînd starea de boaîă în condiţie de formă de existenţă a materiei vii. Desigur, între normal şi patologic există o formă de trecere în care pot apărea fenomene de tip deviant faţă de primul, fără să exprime esenţa celui de al doilea, aceste fenomene putînd
Normalitate : concept
Nor/275
evolua în ambele sensuri. Astfel, abordarea patologiei marginale numai spre polul patologicului şi nu dinspre cel al normalului ar putea crea falsa senzaţie că fenomenul patologic este un conti-nuum de gravitate şi căamel iorareaseface dintr-un patologic într-un mai puţin patologic şi nicidecum într-un'mai puţin normal. Ca sistem hiperinte-grat (în viziunea biociberneticii), fiinţa umană îşi păstrează un anumit nivel de reglare a parametrilor prin mecanisme de feedback şi feed-before, care determină ca starea fiecărui element să depindă de starea tuturor celorlalte elemente, în aceste condiţii, în relaţia dintre normalitate şi boală psihică, pe Iîngă numeroasele norme obiective fără de care nu ar fi posibilă existenţa sistemului biologic, mai intervin şi o serie întreagă de norme convenţionale ; astfel, mecanismele de reglare trebuie să controleze activitatea sistemului nu numai în funcţie de particularităţile sale biologice, ci şl în funcţie de normele sociale şi culturale ale colectivităţii în care trăieşte individul. Devine evident că analiza normalităţii psihice, a psihismului văzut ca un „multiplex”, implică nu numai corelaţii biologice, ci şi sociale, culturale, epistemologice şi dinamice.
Tentativa de stabilire a unor criterii sau calităţi ale individului norma! este compromisă încă din start, prin faptul că un normal ideal ar fi extrem de atrăgător, dar ar putea lua numai forma unei statui, fixe şi imuabile, a unui idol, contrazicînd conceptual dinamismul acceptat al normalităţii. Desigur, de-a lungul unei epoci sau a! alteia, uneori al unor intervale mai scurte de timp criteriul axiologic nu a putut fi operant, normalul ideal devenind astfel extrem de variabil. „Etichetele nu sînt bune pentru că nu caracterizează decît parţial individul ; pe de altă parte nu tot ce poartă acelaşi nume este, psihologic vorbind, acelaşi lucru,, spunea K. SCHNEIDER. Pe de altă parte, asocierea scriitorilor de anonime cu ucigaşii de copii în aceeaşi categorie a anormalilor de către KRAEPELIN, este astăzi numai parţial valabilă, numai ultimii păstrînd eticheta de anormali.
Pentru psihiatrie, anormalitatea nu reprezintă astfel doar o variaţie, o „îndepărtare” pur cantitativă de normalitate ca medie statistică ; un individ nu poate fi categorisit ca bolnav psihic numai pentru că îşi apără cu vehemenţă ideile proprii este exaltat în convingerile sale, genial în creativitatea sa, răufăcător prin comportamentul său delictual sau prin perversiunile safe (H. EY). Aceste comportamente pot aparţine, în egală măsură şi unui om bolnav şi unei variaţii comportamentale mai mult sau mai puţin întîmplătoare în existenţa individului. în acest sens, antropologia şi psihiatria transculturală au evidenţiat, pe bună dreptate, gradul destul de complezent, dacă nu şi paradoxal, uneori (de exemplu, culoarea tradi-
ţională de doliu — albul la orientali şi negrul, la occidentali) de delimitare a valorilor considerate normale, în raport de semnificaţia unor fapte, a unor credinţe. Acest standard al normalităţii se edifică prin interferenţele complexe ale etosului determinat istoric cu egixenţele sociale ale momentului, după dialectica unei finalităţi care nu se desăvîrşeşte decît în limitele aleatorului, Faptul că normalul ideal ridică mari dificultăţi în aprecierea valorii sale, este însă lafel de prezent în cadrul analizei normalului statistic, în care apărarea faţă de infiltrarea judecăţilor de valoare devine imposibilă. Normalul valoric implică o măsurare procustiană în care se implică şi valorile personale ale fiecăruia. Acceptarea normalităţii ca fenomen natural (ceea ce pare lafel de simplu de admis caşi în cazul opus al bolii), aduceîn judecarea conceptului noi şi importante premise privind atît funcţionalitatea, cît şi metodologia. Atîta, vreme cît întreaga medicină operează, în mod logic şi lucrativ, cu noţiunea normalului mediu, nu vedem nici un impediment în acceptarea ei ca valabilă şi în cazul bolii — respectiv, a normalităţii psihice, subliniind calitatea sa, cel puţin, de diminuare a factorilor subiectivi în apreciere, a „judecăţilor de valoare”. Orice fenomen natural se dispune conform curbei lui GAUSS : /f(x) = = cXe-^-o)2, în care posibilitatea unei valori anumite pentru o variabilă aleatorie este practic egală cu zero. Distribuţia gaussiană ni se pare acceptabilă în aprecierea normalităţii psihice, cel puţin din următoarele motive : variabilele sînt aleatorii (nimeni nu-şi poate alege „naşterea”) ; numărul variabilelor este practic infinit (cinci miliarde ) ; probabilitatea unei singure valori e nulă (modelul individual este pulverizat) ; din noţiunile anterioare probabilitatea ca două variabile să ia valori identice este nulă.
Norma responsivă (GROTE) sau funcţională (HOLLINGWORTH) reflectă modul în care o anumită structură biologică, respectiv omul, corespunde sau nu necesităţilor funcţionale homeo-stazice (şi nu dacă este sau nu normală din punct de vedere statistic) în economia sistemului su-praiacent din care face parte. Ţinînd seama de determinismul mult mai complex al persoanei, acest raţionament poate fi extrapolat pentru ca norma responsivă să înglobeze norma statistică, referindu-se la capacitatea adaptativă a individului în contextul socio-cultural respectiv. Se poate ajunge astfel, la o definire sistemică a normei funcţionale, deziderat al „multiplelor întrebări nerezolvate” legate de normalitate, de care depinde modelul conceptual al funcţionării organismului şi de teleonomia atribuită lui (HAYNAL). Din păcate, această normă responsivă este fixistă şi deterministă, trimiţînd îa un model regresiv al bolii psihice, reprezentînd fie o disoluţie a linor funcţii ierarhizate (SHERINGTON, JACKSON, EY),
276/Nor
Normalitate : concept
fie regresiunea în sens freudian sau „defectul de comunicare” (PAMFIL, OGODESCU). Norma funcţională oricît ar părea de connvenabilă, nu poate însă din păcate răspunde la întrebarea : care este rolul funcţional pentru care o persoană există? Ba mai mult, în sistemele supraiacente din care individul face parte, în cîte trebuie să fie eficient, pentru a fi considerat normal ?
Presupunînd „coexistenţa echilibrată a identităţii vii şi a metamorfozei persoanei”, norma funcţională se sustrage de ia definirea validă din punct de vedere practic, permiţînd doar elaborarea unor cadre nosologice precise utile în domeniul acţiunii practice a psihiatrului.
Neputînd ignora, după cum observă şi K. KOLLE, că la mâjoritatea oameni lor există o dorinţă mai mult sau mai puţin conştientă de a se conforma unui standard al normalului, mai mult sau mai puţin vizibil sau exprimabil, dependent pînă Iâ un punct de „modă”, trebuie să admitem că aceasta ţine probabil de aspiraţia intimă afiecăruia spre un prototip al perfecţiunii, ca şi de anumite proiecţii inconştiente ale „evaluării” personalităţii altuia, în care o autoimplicare narcisică nu poate fi totdeauna exclusă. Raportarea la tipul normo-ideal către care se tinde, depinde de „Weltanschanuung-ul fiecăruia” (HILDEBRANDT), parametru subiectiv al normalităţii prin care se produce delimitarea de sine.
Noţiunea generică de normă se substituie celei de normaţi vi tate, în concepţia lui H. EY, constituind suma condiţiilor care asigură libertatea unui individ de a exista în normalitate, dar neputînd fi cuantificată, prin absenţa unei limite superioare şi prezenţa numai a celei inferioare. Statistic, normaiitatea s-ar putea exprima prin I.Q. (intelli-gence quotient), căci condiţia individuală cea mai generală a libertăţii de-a fi normal, este prezumţia unei inteligenţe acceptabile. Normaţivitatea ar reprezenta, în viziunea autorului, analiza clinică pe care o efectuează psihiatrul.
KRAFFT concepe normaiitatea ca pe o adaptare flexibilă a individului ia situaţiile conflictuale cărora trebuie să le facă faţă, cu toate frustrările pe care i ie provoacă întreaga anxietate pe care o antrenează.
KLÎNEDERG consideră că numai dezvoltarea optimă fizică, intelectuală şi emoţională pot să concure la dobîndirea atributului de normai unei personalităţi care doreşte să se asemene cu ceilalţi indivizi.
PAMFIL şi OGODESCU văd normaiitatea ca un echilibru între organism şi mediu, înscriindu-se în sfera fenomenelor naturale, într-un raport dialectic continuu cu anormalitatea, alcătuind un joc al probabilităţii distribuit gaussian, în care normalul se grupează după criteriul statistic al frecvenţei maxime, spre baza curbei lui GAUSS. Majoritatea autorilor moderni conferă concep-
tului de normalitate dimensiuni comunitare, măsurabile prin intermediul nivelului de adaptare social-comunitară, în funcţie de nivelul economico-social şi cultural. MEAD, L1NTON şi HALLO-WELL au evidenţiat prin studiile lor, gradul de dependenţă al conceptului normal-normali tate de caracteristicile transculturale. Pentru psihiatrie, normaiitatea ridică importante aspecte epistemologice (legate de delimitările nosografice a căror punere în discuţie de către antipsihiatrie a reactualizat problema normalităţii, îndeosebi, în domeniul patologiei marginale), precum şi una pragmatică, derivată din prima (evitarea psi-hiatrizării şi anihilarea tendinţelor antipsihiatrice în sfera acţiunii clinice a psihiatrului — ANGHE-LUŢĂ, NICA-UDANGIU ; estimarea corectă a terapiilor biologice şi psihoterapiilor, aprecierea capacităţii de muncă şi a gradelor de invaliditate prin boala psihică — G. IONESCU).
D. LAGACHE asimilează conceptul de normaii-tate cu cel de sănătate mintală şi, sintetiztad ciateie luiUARTMAN şi MURRAYrizolează următoarele caracteristici principale ale acesteia: capacitatea de a produce, de a tolera tensiuni suficient de mari şi de a le reduce într-o formă satisfăcătoare pentru individ ; capacitatea de a organiza un plan de viaţă care să permită satisfacerea periodică şi armonioasă a majorităţii nevoilor şi progresul către scopurile cele mai îndepărtate ; capacitatea de adaptare a propriilor aspiraţii la grup ; capacitatea de a-şi adapta conduita la diferite moduri de relaţii cu ceilalţi indivizi ; capacitatea de identificare atît cu forţele conservatoare, cît şi cu cele creatoare ale societăţii. E, FROMM leagă conceptul realizării individului de modul în care restul indivizilor sînt în stare de aceasta, conform permanentelor schimbări care se produc în sînul comunităţii, în direcţia progresului. Am sublinia că această permanentă căutare a individului trebuie corelată continuu cu însăşi dezvoltarea comunităţii căreia îi aparţine şi în funcţie de particularităţile etapei pe care o parcurge. Nu trebuie omisă corelaţia cu etapele de vîrstă ale subiectului : copilărie, adolescenţă, adult, vîrstnk — fiecare etapă a dezvoltării subiectului putînd conferi o poziţie diferită a acestuia faţă de unul şi acelaşi eveniment. Vastă sinteză, rezultantă complexă a unei mulţimi de parametri ai vieţii biologice şi sociale, normaiitatea este condiţionată de istoria echilibrată a organismului, determinată de integrarea intrinsecă ierarhizatăaacestuiaQACKSON) precum şi de una extrinsecă (adaptativă). Astfel, existenţa diacronică a individului trefepie concepută ca o succesiune de stări integrate (adaptate) cu altele mai puţin integrate, în cadrul unei anumite plasticităţi adaptative în care mediul şi persoana interacţionează, funcţia integrativă perfect realizată la un moment dat şi într-un anumit context, constituind doar un moment posibil al
Normalitate ; Normison(M>
Nor/277
formalităţii. Ne apare astfel că normalitatea poate fi mai bine definită în dinamică, în sensul adaptării armonice a individului în fiecare moment ai existenţei sale, în funcţie de mediul său şi istoria sa şi a colectivităţii sale, ca o rezultantă a calităţii raportului personalitate-mediu şi nu ca o absenţă a boi ii sau a posibilităţii de „plutire” într-un cîmp de forţe contradictorii. Dimensiunile normalităţii sînt conferite de totalitatea proceselor de adaptare la mediu conform modelului general al speciei, conceptele reproductive şi competiţionale fiind resimţite ca optime de majoritatea oamenilor pentru că ele reprezintă succesul evolutiv al speciei şi sînt determinate genetic (BARASH, LIPTON, 1985). Un individ va încerca astfel cea fma?k bună adaptare la situaţia sa particulară în condiţiile în care el posedă un genotip unic şi o experienţă unică de viaţă pe care le va, valorifica 1r> concordanţă cu normativele lumii în care trăieşte-. în această viziune, normal itatea ne poaţe apare şi ca o sumă de ritmuri (biochimice, fiziologice, afective, relaţionale, motivaţionale) adaptate armonic solicitărilor din mediu şi conform modelului speciei. Nedorind să oferim construirea unui mode! al conceptului de normalitate, ni se pare totuşi operant de a postula existenţa sa ca pe un dat al realităţii umane sau, mai corect spus, ca o dominantă a acestuia ; deşi din păcate, sîntem încă departe de a şti ceva despre „normalitatea” ut>ei faţete importante a psihismului — inconştientul (în acest sens ne întrebăm : cum trebuie să fie visul normal?), afirmăm că normalitatea adică sănătatea mintală, în ceea ce ne interesează, nu poate fi abordată decît din punctul de vedere al unei judecăţi şi viziuni realist-logice asupra iumii, dublate de disciplina muncii bazate pe autocontrolul voliţional, concordant cu normele sociale, pe fundalul bucuriei de a trăi.
Psihiatria este chemată, alături de psihologie, psiholingvistică, antropologie, sociologie, să evalueze normalitatea, în ciuda dificultăţilor conceptuale enumerate şi a multitudinii sensurilor sale. în limitele unei-subiectivităţi (greu de evitat) •a^rea clinică a normalitătii ar trebui să aprecieze după KAVENAR şi WALKER (1983), dacă un individ are un comportament socialmente funcţionai adecvat sau, dacă acest comportament necesită intervenţia terapeutică.
Extrema complexitate a zonelor de demarcaţie între normal şi patologic, ţesătura labirintică impresionantă prin numărul culoarelor şi fineţea împletirii de la nivelul interferenţelor celor două domenii, reprezintă o neliniştită dilemă de decizie pentru psihiatru. înarmat cu ghemul Ariadnei, ale cărui desfăşurări prin nebulosul labirint a! psihismului nu trebuie să urmeze cafea nici unei standardizări, el va încerca să găsească o rază de lumină care să reprezinte un posibil capăt de drum.
368.	NORMAUN<m> Japonia - DCI Amitrip tilinam Antidepresiv timoleptic, derivat diben zocicloheptanic de tip 10, 11-dihidro-N, N-dime til-5H-dibenzo/a,d/-cicloheptenă-A5'Y-propilamînă» cu acţiune antihistaminică şi antiserotoninică^Jn-
cffq
CHrCH2~N^CH3
dustria noastră farmaceutică îl produce sub huqrîele de AM!TRIPTILINĂ(m>.
369.	NORMALIN P<M> Japonia - DCI Trifluo-
perazinâ • Neuroieptic incisiv, derivat fenotiazinic piperazinat de tip 10-/3-(4-metil-1-piperazi-ni l)propiI /-2-(trifiuorometil)fenotiazmă, cu acţiune antipsihotică marcată şi sedativă relativ redusă, cu valenţe anxiolitice şi antiemetice ; efectele antihistaminice, antispastice şi adrenoiitice sînt mai mult decît reduse. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de TRIFLUOPERA-ZIN'M>.
370.	NORMERGIE (cf. lat. norma „regulă” ; gr. ergon „lucru”) • Capacitatea reacţională- nor* mala a organismului la acţiunea diverşilor
excitanţi.
371.	NORM!DE(m> Spania-DCI Clordiazşpo-
xid m Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-dor-2-metilamino-5-fenil-3H-1,4-benzodiaze-pin-4-oxid, cu acţiune anxiolitică, anticonvuisi-vantă şi miorelaxantă ; nu are efect hipnotic, fiind unul din cele mai răspîndite tranchilizante de zi. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NAPOTOl\UM).
372.	NORMISON(m> Anglia, Olanda - DCI Temazepam • Tranchilizant, derivat benzodiaze-pinic de tip 7-c!or-1, 3-dihidro-3-hi droxi-1 -metiI-
-5-fenil-2H-1,4-benzodiazepin-2-onă, cu acţiune sedativ-hipnotică. Nu se administrează în sarcină, alăptare, la copii ş» vîrstnici.
278/Nor
Normoc(M) ; Normum<M); Norrie-Warburg<s> ; Nortr/f>t///no(M)
373.	NORMITEN<m> Israel - DCI AtenoloJ • Bet&blocant de tip 2-/p-/2-hidroxi-3-(isopropila-mi no) pro pox i / fe n i I /acetami dă, indicat în Anxietatea cu şi fără componentă somatică, în tulburări funcţionale ale sistemului cardiocirculator, ad-juvânt în tratamentul sevrajului şi în combaterea tremorului senil. Nu duce la dependenţă, nu se asociază cu 1MAO-+ BETABLOCANTE.
374.	NORMOC(m> RFG — DCI Bromazepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-brom-1, 3-dihidro-5-(2-piridil)-2H-1, 4-benzodia-zepină, cu acţiune anxiolitică, sedativ-hipnotică, miorelaxantă,’cu valenţe anti depresive. Necesită prudenţă în administrarea la vîrstnici şi conducători auto.
375.s	NORMOPSIHICE(h> halucinaţii (cf. lat. norma ,»regulă” ; gr. psyche „suflet”) • Termen-contradictoriu, introdus de LHERMIŢTE pentru a descrie cal itatea unor halucinaţii psihosenzoriale (în special vizuale) de a avea caracteristici apro-platelidentice cu cele ale obiectelor realităţii. Are o uzanţă restrînsă, fiind folosit cu precădere în neurologie şi oftalmologie.
376.	NORMOTIN P<MC> RFG • Produs terapeu-tic care conţine mai multe medicamente tipizate, a căror acţiune se complementează. Este compus dtrt: ETAMIVAN(m>, NORFENEFRIN<m>, HEP-TAMHMOL(m). Are acţiune antihipotensoare. Este indicat în combaterea efectelor secundare aie neurolepticelor sedative şi ale antidepresivelor. Nu se va administra în epilepsie, feocromocitom, tireotpxicoză, hipertensiune arterială.
377.	NORMOTIP (cf. lat. norma ; gr. typos „tip”)
•	Tip structurat normal, sănătos, echilibrat atît structu ral cît şi fu neţi onai.
378.	NORMUD<m> RFG, Elveţia - DCI Zimel-dina m Antidepresiv timoleptic de tip (Z)-3-/1-(p-bromfeni l)-3-(d i met i lam i no) propen i l /pi r i d i nă, cu acţiune antidepresivă medie şi valenţe sedativ-anxiolitice. Pentru mulţi autori este situat la limita dintre tranchilizante şi antidepresive.
379.	NORMUM<M> Italia - DCI Sulpirida • Neuroieptic incisiv, derivat benzamidic de tip N-/(1--etil-2-pirolidinii)metil/-5-su!famoil-o-anisamidă, cu certe valenţe antidepresive, fără componentă sedativ-hipnotică. Are indicaţiile NL incisive (endogenii), fiind util şi în combaterea impulsiu-nilor obsesiv-compulsive şi în medicina psihosomatică. Efectele secundare sînt comune cu cele ale NL incisive pentru dozele mari. Se poate administra fără a necesita o pauză de 14 zile după întreruperea IMAO. Nu se administrează în manie şi epilepsie.
380. NOROD1N<m> SUA - DCI Metamfeta* mina • Psihostimulent cu valenţe anorexigene derivat feniletilaminat de tip (+)-N, a-dimetilfe-netilamină, cu acţiune şi indicaţii similare cu ale amfetaminei şi cu acelaşi risc al dependenţei.
381.	NOROFREN<M> Turcia—DCI Pimozidm» Neuroieptic incisiv, derivat difenilbutilpiperidi-nic de tip 1-/1-/4, 4-bis (p-florfenil)butilM-piperi-dil/-2-benzimidazolinonă, cu acţiune antipsihotică şi anxiolitică, indicat în tratamentul de întreţinere al psihozelor cronice, unde se va asocia ci* un NL sedative, neavînd efecte sedative. Efectele secundare sînt modeste, iar apariţia sindroamelor extrapiramidale este rară. Nu se administrează Ia gravide.
382.	NORPOLAKE<M> SUA ; NORPRAM!N<M>
Turcia—DCI Desipraminâ • Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzazepinic de tip 10, 11-dihidro-
5-/3-(metilamino)propil / -5H - dibenz/b, f/azepină meţabolit activ al imipraminei, cu aceeaşi acţiune şi indicaţii, dar cu efect mai rapid cu» 2—5 zile. Are contraindicaţii le timolepticelor. Nu se administrează concomitent cu IMAO.
383.	NORRIE-WARBURG(s) sindrom • Afecţiune ereditară, cu transmitere recesivă, afectînd sexul masculin (femeile sînt doar purtătoare). Constă în asocierea pseudogliomului bilateral cu surditatea şi oligofrenia.
384.	NORTAB(m) Australia — DCI Noririptili-nd • Antidepresiv timoleptic, derivat dîbenzo-cicloheptadienic de tip 10,11-dihidro-N-metjl-5H-dibenzo/a,d/cicloheptan-A5>Y-propi lamina, cu acţiune mai rapidă decît a amitriptilinei, dar cu efecte sedative mai modeste. Nu se administrează concomitent cu IMAO.
385.	NORTIMIL^ Italia — DCI Desipramină
•	Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzazepinic
sin
--> NORPOLAKE(M) SUA.
386.	NORTRILEN(M> Austria, Belgia, Elveţia* RFG • Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzo-
sin.
cicloheptadienic—> NORTRIPTILINA <M) Ro-mânia.
387.	NORTRIPT!L!NA(M) România • Antidepre-
NORTRIPTILINA^1)	siv timole-
ptic, derivat dibenzocicloheptadienic de tip
Norzepine(M); Nosofobie; Nosografie; Nosologie psihiatrică
Nos/279
10,11 -dihidro -N-metil -5H- dibenzo/a, d/ciclohep-tan-A5-‘-propilamină, triciclic dimetilat, cu efecte terapeutice mai prompte şi cu acţiune mai rapidă decît a amitriptilinei, dar cu efecte sedative mai modeste. Produşi farmaceutici similari :
,ACETEXA<m>
ALLEGRON<m>
ALTILEV!m>
ATEBEN<m>
AVANTYL<m>
AVENTYL'm>
MARTI MIL<m>
NORITREN(m>
NORTA3<m>
NORTPJLEN<m>
NORTP.iPTYLI[\UM>
NORTR!X<M>
NORTYLIN(m>
NORZEPINE(m)
PAMELOR<m>
PAXTIB!<m>
PSYCHOSTYL<m)
SENSAVAL<m>
SENSIVAL<m>
VIVIDYLIm)
RFG
Anglia
Franţa
Argentina
Mexic
Anglia
Spania
Italia
Noua Zeelandă RFG
Cehoslovacia
Portugalia
Israel
Portugalia
SUA
Spania
Franţa
Suedia
Elveţia
Italia
388.	NORVAL<m> Anglia - DCI Mianserin • Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzazepinic de tip 1,2,3,4I10,14b-hexahidro-2-metildibenzo/c, f/-pirazrin/1, 2-a/azepină, indicat în depresii de orice formă şi intensitate, cu menţiunea că în cele nevrotice poate apărea, în primele zile, somnolenţă. Necesită prudenţă Ia vîrstnici şi în epilepsie. Nu are antidot cunoscut, fapt important pentru intoxicaţii de diferite etiologii.
389.	NORZEP1NE(m) Portugalia • Antidepresiv
sin.
timoleptic, derivat dibenzocicloheptadienic —^ NORTRIPTILINA<m> România
390.	NOSO-, NOZO- (cf. gr. nosos ,,boală”) e Element de compunere care introduce referirea fa boală.
391.	NOSOFOBIE<F> (cf. noso-; gr. phobos „fri-că”)®Teamă de boli, de îmbolnăvire; de cele mai multe ori această teamă este corelată cu un substrat organic, al cărui răsunet afectiv este exagerat, disproporţionat, şi se suprapune peste preocuparea normală dată de boală.f
392* NOSOGRAFIE (cf. noso- ; gr. graphein „a scrie”) # Ştiinţa descrierii bolilor. Dicţionarul Robert (1985) limitează sensul descrierii la simptomatologie, dar adaugă şi „clasificarea metodică” drept conţinut al nosografiei. Clasificarea constituie însă un demers metodologic distinct de nosografie, avînd în vedere cantitatea de cunoştinţe acumulate astăzi şi trebuind să considere, alături
de criteriul simptomatologie (clinic), şi alte criterii : etiopatogenic (nosogenia), epidemiologie, paraclinic, evolutiv, genetic, prognostic, terapeutic. Formal, nosografia constituie partea descriptivă a nosologiei cu care este însă, de cefe mai multe ori, identificată. Totuşi, distincţia dintre nosografie şi nosologie capătă în psihiatrie o mai mare importanţă, datorită existenţei unor numeroase tulburări care nu întrunesc condiţiile, ceî puţin deocamdată, de a fi încadrate ca boli..
Primele nosografii psihiatrice rudimentare ar data, după MENNINGER (1963), cu 3000 de ani î.e.n., constînd în descrierea deteriorării senile a prinţului Ptah-Hotep, a melancoliei şi isteriei în manuscrise sumeriene şi egiptene (2600 î.e.n.) şi a demenţei senile şi alcoolismului în papirusurile egiptene (1500 î.e.n.). Caelius AURELIANUS (secolul V e.n.) descrie homosexualitatea ca boala mintală în societatea romană, după ce HIPOCRATE elaborase o nosografie mai complexă, de fapt o nosologie-* CLASIFICARE A BOLILOR PSIHICE, NOSOLOGIE.
393.	NOSOLOGIE PSIHIATRICĂ (cf. noso-î gr. logos „cuvînt, discurs”) • Disciplină medicală care studiază caracterele distinctive ale bolilor în vederea clasificării lor metodice (ROBERTy
1985)	; clasificare sau ştiinţă a bolilor, orientată spre scopuri medicale, teoretice şi practice; prin care WING (1984) înţelege compunerea unei clase sau ansamblu de clase în care obiectele sau fenomenele pot fi ordonate după criterii predeterminate de identificare şi diferenţiere, de a căror rigurozitate depinde validitatea clasificării. O clasificare ideală ar trebui să situeze fiecare obiect doar într-o clasă a sistemului ei teoretic dar eanuafostşi, probabil, nici nu va fi vreodată elaborată. Nosoiogia psihiatrică ideală este substituită de nosologii „parţiale” (WING), care încearcă să ordoneze fragmente aie patologiei şi să fundamenteze teoretic sisteme de gîndire psihiatrică sau conduite practice, diagnostice şi terapeutice (nosoiogia psihiatrică kraepeliană, DSM Iii etc.). Orice nosologie psihiatrică nu poate atinge perfecţiunea decît în interiorul sistemului teoretic (taxonomic, conceptual, al finalităţii practice propuse) pe care se bazează, în acest fel putîndu-se eventual vorbi de o nosologie mai utilă decît alta şi nu de „cea mai perfectă dintre toate”. O astfel de comparaţie ar trebui să ţină seama şi de momentul din evoluţia cunoaşterii psihiatrice în care este elaborată fiecare nosologie psihiatrică ; de exemplu, carenţele cunoaşterii fiind sensibil mai reduse în epoca elaborării nosologiei DSM III, faţă de cea kraepeliană, între aceste două importante sisteme nosologice existînd însă o continuitate conceptuală generală. Nosoiogia psihiatrică se construieşte dintr-o nosografie care reprezintă suma descrierilor bolilor psihice în mo-
280fNos
Nosologie psihiatrica ; Nosonomie ; Nospan; Nostalgie
mentui elaborării sate (minuţioasă, completă, documentată asupra tuturor simptomelor, sindroamelor cunoscute, definite clinic şi paraclinic, evolutiv, etiologic etc.).
Orientarea metodologică actuală se centrează pe elaborările teoretice şi experimentale care să permită o standardizare diagnostică de !a care se aşteaptă o importantă creştere a coeficientului de validitate şi, implicit, o nosologie mai clară, mai diferenţiată şi în acelaşi timp mai cuprinzătoare. KRAEPELIN (1906) este autorul primei nosologii psihiatrice edificate ştiinţific, elaborată pe bazele empirice ale unei observaţii clinice pătrunzătoare, de mare acurateţe şi complete, dar cu o „oarecare neîncredere faţă de construcţiile teoretice” (LANTERI-LAURA. 1984), ceea ce îi conferă calitatea de doctrină teoretică, ferind-o însă de defectul de a deveni dogmă. Această nosologie psihiatrică reprezintă actul de naştere al psihiatriei moderne, din ale cărei idei practice si fertilei (MAYER-GROSS, SLATER, ROTH, 1969) se revendică actualele elaborări taxonomice (sau chiar nosologice), dintre care cea mai importantă este DSM III. Ideea directoare a acestei nosologii psihiatrice fundamentale este existenţa a trei clase principale de boli psihice : psihoze organice, endogene (fără substrat patologic cunoscut, în cadru! cărora KRAEPELIN introduce, pentru prima oară, psihoza maniaco-depresivă şi demenţa precoce) şi „deviaţii" ale personalităţii, alături de stări reactive. Introducerea acestei idei cu valoare de clară diferenţiere taxonomică, precum şi a modelului medical al bolii psihice au făcut din nosoiogia kraepeliană o operă clasică, imposibil de ignorat chiar de „fanaticele” şcoli psihodina-mice (MAYER-GROSS ş.a.). Achiziţii ulterioare ale psihiatriei clinice au confirmat rigoarea acestei nosologii, ideea ei centrală rămînînd valabilă şi în clasificarea DSM III, chiar dacă, în mod firesc, se ajunge la o diversificare a subcategoriilor şi la treptata lărgire a sferei tulburărilor organice în detrimentul ceior funcţionale, endogene (SPITZ-ER, 1980).
Deficienţa majoră a nosologiei kraepeliene este absenţa unei clare delimitări a psihozelor de stările nevrotice şi de psihopatii, datorită omisiunii conceptului de reacţie psihogenă(MAYER-GROSS), pe care, în mod surprinzător, marele psihiatru german nu o sesizează prin observaţie clinică. Adolf MAYER (1915) excelează însă în nosoiogia sa (tributară doctrinei sale psihobiologice) în această direcţie, incluzînd descriptiv şi conceptual reacţia în sfera nevrozelor şi dezvoltării personalităţii, cu puternică accentuare a roiului biografiei subiectului şi a importanţei mediului — contribuţie originală valoroasă, dar dogmatică, fiind introduse în această categorie unică de boli psihice (reacţia), psihozele endogene şi organice. Concepţia sa a dominat] psihiatria americană pînă
la începutul deceniului al Vl-lea (DSM l 1952* fiind integral tributar nosologiei mayeriene).. Nosoiogia kraepeliană nu a făcut decît să revendice apartenenţa firească a psihiatriei la ştiinţa medicală şi să introducă astfel intenţia căutării cauzelor bolilor psihice, tendinţă realistă ce nu încetează să se exercite şi în prezent, avîndu-şi rădăcinile în experimentul lui KOCH (1892) prin care s-a demonstrat originea bacteriană a tuberculozei (TANCRO, 1985). Concepţia lui A. MAYER constituie, din punct de vedere istoric, momentul intermediar spre alunecarea în cealaltă extremă — exclusivistă, distructivă, nerealistă—, a negării modelului medical al bolii psihice şi a ex’stenţei-unei cauze organice ale acesteia şi, pînă ia urnrtă* a negării nosologiei psihiatrice, orientare promovată ulterior de antipsihiatrie.
Nosoiogia psihanalitică menţine forma; categoriile taxonomice ale nosologiei clasice kraepeliene, dar oferă explicaţii proprii în cadrul unui model psihanalitic, variantă „alegorică” a modelului medical al bolii psihice. Alte şcoli teoretice (comportamentale, sociogenetice etc.) oferă premise nosografice posibile, reţinute în măsura verificărilor experimentale, pentru descrierile moderne ale anumitor afecţiuni : nevroze, dizarmonii. OMS, prin ÎCD 9, precum şi DSM III se află angajaţi într-un proces elaborat strict ştiinţific, de standardizare a nosologiei psihiatrice, prin valorificarea moştenirii clasice kraepeliene cu mijloace moderne ale cercetării psihiatrice.
394.	NOSONOMIE (cf. noso- ; gr. nome „împărţire, repartiţie”) • Segment al taxonomiei (ştiinţa clasificărilor), cu referire la clasificarea bolilor. Termenul a fost propus în 1976 de SĂHLEANU-* CLASIFICARE, TAXONOMIE.
395.	NOSPAN(m) Suedia - DCI Tibcnat» Tranchilizant, derivat propandiolic de tip 2-(hi-droximetil)-2-metilpentil butiicarbamatcarbamat, cu acţiune sedativă, miorelaxantă şi cu va enţe anxiolitice, practic, fără efecte secundare.
396.	NOSTALGIE (cf. gr. nostos „întoarcere’ ; algos „durere”) • Stare afectivă preponderent depresivă, provocată de depărtarea de mediul de origine. Prin extensie, termenul semnifică şi starea provocată de frustrări actuale care antrenează rememorarea unor perioade de timp trecute, a unor locuri şi oameni Iîngă care subiectul s-a simţit fericit.
Reveria şi, implicit, starea nostalgică exprimă dezadaptarea actuală sau poate sta la baza ei. Poate avea, de asemenea, un rol afectiv compensator faţă de frustrările actuale. Ceea ce face ta trăirea nostalgică să aibă efecte dezadaptative şi /sau compensatoare, este tendinţa subiectului de a accentua evocarea contrastului dintre trecut şi prezent, dintre acolo şi aici, dintre^aceea şi aceştia»
Nostel(M); Ncstomanie ; Notaral(M); Nothnagel{8)
Not/281
Acest contrast se realizează prin accentuarea frustrărilor actuale şi atenuarea pînă la dispariţie a celor implicate în situaţia evocată.
Izvorînd din prefacerile socio-economice ale timpului, romantismul secolului trecut a cultivat sentimentul de nostalgie, lăsînd opere de mare expresivitate în literatură, muzică, pictură. Atîta vreme dt rămîne în sfera normalului, nostalgia reprezintă un atribut al trăirilor legate de schimbarea mediului (de exemplu, de la rural la urban), de procesul adaptării în general, dar mai ales de fenomenul dezrădăcinării. Cadrul psihosocial negativ/ pe care-l reprezintă despărţirea de ţara de origine, de propria familie, a constituit pretextul primelor descrieri de nostalgie morbidă {1638 — Sa tinerii soldaţi aflaţi în serviciul militar peste graniţele ţării lor, apoi la prizonierii de război şi militarii angajaţi în conflicte armate pe teritoriile fostelor colonii franceze — CAILLARD şi LOG). R. KARPE şi I. SANNAP descriu „nosto-patia" ca nevroză de război, provocată de nevoia întoarcerii acasă.
Astăzi, starea depresivă nostalgică întîlnită frecvent ia emigranţii stabiliţi în ţările industrializate. este interpretată ca o reacţie patologică •de dezadaptare a individului izolat psiho-afectiv faţă de noul mediu socio-etno-cultural. Se manifestă sub forma unui amestec variabil între anxie-
tate şt depresie, cu reverie evocatoare a imaginilor din patrie, a rudelor, vecinilor, ceea ce antrenează diminuarea somnului, a instinctului alimentar, a nivelului general de activitate şi de adaptare psihologică — simptomatologie total reversibilă prin reimplicarea pacientului în mediul său de origine.
397.	NOSTEL<m> Japonia-DCI Etdorvinol • Tranchilizant, derivat alkenic de tip 1-clor-3-etil-1-penten-4-in-3-ol, cu acţiune sedativ-hipnotică,
CH2-CH3 Cl-CH--CH-C-C<H
h
miorelaxantă şi anticonvulsivantă. Este indicat în nevroze anxioase şi cenestopate, afecţiuni psihosomatice.
398.	NOSTOMANIE (cf. gr. nostos; mania „nebunie”) • Termen puţin folosit în psihiatria actuală, desemnînd o stare depresivă de intensitate nevrotică şi foarte rar psihotică, provocată de dorul de patrie care apare la persoane dezrădăcinate (emigranţi, exilaţi), aflate într-un context socio-cultural deosebit faţă de cel în care s-au născut şi format ca personalităţi. între apariţia acestui tip de tulburare şi amploarea diferenţelor culturale, etnice, lingvistice etc., pe care subiectul trebuie să le suporte, există o legătură demonstrabilă. Poate fi însoţită şi de alte tulburări psihice de tipul dezvoltărilor.
399.	NOTARAL<m> Brazilia-DCI Oxazepam
•	Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-cîor-1,3-dihidro-3-hidroxi-5-fenil-2H-1,4- benzo-diazepin-2-onă, cu acţiune identică cu a diazepa-mului, fiind un metabolit al său, ceea ce permite realizarea unei concentraţii plasmatice mai rapide (4 ore) ; acţiunea sa este sedativ-anxiolitică, hipnotică, moderat miorelaxantă şi simpaticoli-tică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de OXAZEPAM<m).
400.	NOTENS1L(m) Anglia-DCI Aceproma-zină • Neuroieptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip 10/3-(dimetilamino)propil/fenotiazin-3-il metiiketonă, cu acţiune sedativă şi valenţe anxio-litice.
401.	NOTHNAGEUs) sindrom • Sindrom caracterizat prin paralizia perechii a treia de nervi cranieni, de partea leziunii, asociată cu hemiataxie de partea opusă. Pentru psihiatru ridică probleme de diagnostic diferenţial.
402.	NOŢIUNE (cf. lat. not/o .„cunoaştere, idee") • Formă logică fundamentalăagîndirii, care reflectă însuşirile esenţiale, necesare şi generale ale unei ciase de obiecte. Fiind rezultat a-! unu
282/Nou
Noumen ; Nous ; Novomoto; Noveri/(M)
proces logic, noţiunea implică două elemente de bază, conţinutul şi sfera, şi se exprimă prin cuvinte. Conţinutul este reprezentat de însuşirile reflectate, iar sfera de totalitatea obiectelor reflectate care deţin aceste însuşiri. Noţiunile diferă între ele în funcţie de gradul de generalitate al conţinutului (noţiuni concrete şi abstracte) şi de cuprinderea sferei (noţiuni individuale şi noţiuni generale). Noţiunea poate fi colectivă, cînd însuşirile clasei reflectate nu sînt în acelaşi timp şi însuşiri ale elementelor care compun clasa respectivă, sau necolectivă, cînd însuşirile clasei sînt şi ale elementelor.
Din punct de vedere a! sferei, între noţiuni există raporturi de concordanţă şi de opoziţie. Două noţiuni pot fi : identice, cînd sfera lor coincide total ; ordonate, cînd sfera uneia este cuprinsă total în sfera celeilalte ; încrucişate, cînd sferele lor au numai o parte comună ; contrare, cînd un element nu poate face parte din sfera ambelor noţiuni, dar poate lipsi atît din sfera primeia, cît şi a celei de-a doua; contradictorii, cînd un anumit element nu poate fi nici inclus, nici exclus în acelaşi timp din sfera ambelor noţiuni. Noţiunea concentrează şi rezumă cuceririle ştiinţei. Orice ştiinţă se caracterizează printr-un anumit sistem de noţiuni. Precizarea conţinutului şi sferelor noţiunii, delimitarea noţiunilor între ele, trecerile de la o noţiune la alta se realizează prin intermediul unor operaţii logice (determinarea, generalizarea, definiţia, diviziunea, clasificarea).
403.	NOUĂ EXPERTIZĂ MEDICO-LEGALĂ PSIHIATRJCA - sin. CONTRAEXPERTIZĂ PSIHIATRICĂ» Al doilea eşalon, la nivelul căruia, con-form prevederilor Codului de Procedură Penală sau Civilă, poate fi examinat un individ învinuit, constituit ca parte civilă într-un proces judiciar. Se efectuează la Institutul de Medicină Legală din Bucureşti, de către o comisie constituită dintr-un medic legist şi doi medici psihiatri (cînd exper-tizatul este sub 16 ani, în comisie este inclus şi un medic pedopsihiatru), în condiţii de internare a expertizatului ; este solicitată de către organul judiciar de urmărire penală sau de una din părţi, atunci cînd prima expertiză nu a răspuns fa obiectivele stabilite, prezintă contradicţii între diagnostic şi formularea capacităţii de discernămînt, este insuficient argumentată sau nu a fost efectuată în condiţii strict legale etc. şi, totdeauna, în cazurile de omor grav (art. 117 CPP). în acest din urmă caz, ca şi în alte situaţii apreciate de instanţa judecătorească, noua expertiză este avizată la nivelul unui al treilea eşalon — Comisia superioară de avizare medico-legală psihiatrică de la Institutul Medico-Legal, care validează concluziile comisiei de nouă expertiză sau îi solicită la nevoie, printr-un supliment de expertiză, precizări suplimentare pentru elucidarea cazului.
404.	NOUMEN (cf. gr. noumenos-noos „raţiune,, inteligenţă") • Entitate sau esenţă cognoscibilă exclusiv prin raţiune, în opoziţie cu fenomenul, la care avem acces prin intermediul simţurilor, deci ceea ce este pur conceptibil, desprins de empiric. în filozofia kantiană, termenul de noumen desemnează lucrul în sine, obiectul în ipotetica sa independenţă faţă de subiect. Incognoscibil pentru raţiunea teoretică (ce nu poate cunoaşte în mod autentic decît aplicînd structurile a priori ale intelectului la datele perceptive, eşuînd inevitabil în antinomii atunci cînd se desprinde de acestea), noumenul poate fi postulat de raţiunea practică. Entităţile noumenale instituite ca obiecte ale credinţei raţionale sînt libertatea, nemurirea sufletului şi Fiinţa supremă, divinitatea.
405. NOUS (cf. gr. noos) • în concepţia filozofică a lui ANAXAGORAS — temeiul primordial al lucrurilor, substanţa înzestrată cu autodţ-namism întrucît este inteligentă. La FLATOlil şi ARISTOTEL, termenul a devenit echivalent cu gîndirea umană, avînd semnificaţia de „suflet raţional”, opus „sufletului animal”.	;
406. NOVAMATCKm> Spania - DCI Mtproba-mat • Tranchilizant, derivat propandiolic de tip
2-metil-2-propil-1,3-propandiol dicarbamat, cu acţiune sedativ-anxiolitică, anticonvulsivantă şi uşor hipnotică. Indicat în nevroze cu componentă anxioasă şi depresivă, alcoolism, delirium tre-mens, unele forme de epilepsie (petit mai), afecţiuni psihosomatice. Deşi fără efecte secundare evidente şi contraindicaţii, tratamentul de lungă durată nu.se întrerupe brusc, putînd realiza un „mic sindrom de abstinenţă”. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de MEPRO-BAMAT(m).
407.	NOVAMIN<m) Japonia-DCI Prodorpe-razinâ • Neuroieptic incisiv, derivat fenotiazinic piperazinat, de tip 2-clor-10-/3-(4-mett 1-1 -pipera-zinil)propil/-fenotiazină, cu acţiune antipsihotică, sedativă, antiemetică şi cu valenţe antivertiginoase şi antispasmodice. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de EMETIRAL^)*
408.	NOVANOX(m> RFG-DCI Nitrczepam
•	Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip
1,3-di hidro-7-nitro-5-feni I-2H -1,4-benzodhzepină, cu acţiune sedativ-hipnotică, realizînd un somn aproape fiziologic. Industria noastră fa.rrna-:e ică îl produce sub numele de NITRAZEFAM(m>.
409.	NOVAZAM(m) Franţa - DCI Dicztpam
s!r>*
•	Tranchilizant, derivat benzodiazepinic »..... >
NOVODIPAM<m> Canada.
410.	NOVERIL<m) Anglia, Austria, Be’gre, Elve-ţia, Franţa, Italia, Olanda, RFG, Turcia —. DCI
Novice; Novocetam^ ; Novopoxide^ ; Novopramine^-
Nov/283
Dibenzepinâ • Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzcdiazepinic de tip 10-/2-(dimetilamino)etiI/ 5f10-di'hidrO"5-metil -11H-dibenzo-1 b,e/1,4/diaze-pin-11-Goă, cu acţiune antidepresivă şi tranchilizanta de valoare medie. Nu se asociază cu IMAO.
411.	NOVHEPAR<m) Grecia-DCI Lorazepam m Tranchilizant, derivat benzodiazepinic, de tip 7-dor-5-(o-clorfenil)-1,3-dihidro-3-hidroxi-2H-1,4-benzodiazepin-2-onă, cu acţiune anxiolitică, sedativă şi miorelaxantă. Nu se administrează în sarcină.
412.	NOV!CET<M) RFG - DCI Vincaminâ • Psihotrop, reglator metabolic de tip 13a-etil-2,3,5,6.12,13,13a, 13b,octahidro-12-hidroxi-1 H-in-doi(3,2.1)(1,5)naftirdină-12-acid carboxilic, cu acţiune asupra metabolismului cerebral ; este Indicat în gerontopsihiatrie şi în stări psihopa-toide.
413.	NOVOCETAMIm) RFG-DCI Piracetam m Nootrop cu acţiune asupra telencefalului, derivat de GABA. Produsul ameliorează procesele
''biochimice cerebrale care stau la baza activităţii cognitive şi măreşte rezistenţa neuronilor cerebrali faţa de diferite agresiuni (toxice, traumatice). Nivelul acţionării se pare că ar fi telencefalul, unde produsul creşte viteza de formare a acidului adenozir.trifosforic şi stimulează procesele metabolice cerebrale. Pe plan funcţional, facilitează transferul intra- şi interemisferic şi întăreşte controlul cortexului asupra structurilor subcorticale. Indicaţiile medicamentului sînt reprezentate de afecţiuni psihice secundare unui proces organic : s.indrcm de involuţie, tulburări circulatorii cerebrale, . etilism cronic şi diferite toxicomanii, sindrom posttraumatic, tulburări de comportament la cgpiî. întîrziere psihică. Medicamentul nu are acţiune stimulantă sau sedativă centrală, nu influenţează sistemul nervos vegetativ, este lipsit ■de toxicitate şi nu are contraindicaţii. Sînt posibile efecte secundare de tip : excitaţie sexuală, agresivitate- (în special în demenţe).
414.	NOVODIPAM(m; Canada — DCI Diazepam
•	Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-1,3-dihidro-1-meti!-5-fenil-2H-1,4-benzodia-zepin-2-onă, cu acţiune sedativ-hipnotică, anxiolitică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de D!AZEPAM<SI).
415.	NOVOFLUPAM<m) Canada-DCI Flura-
zepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic •de tip 7-clor-1-/2-(dietilamino)eti!/-5-(o-fluorofe-ni!)-1,>-dihidro-2H-1f4-benzodiazepin-2-onă, cu acţiune sedativ-hipnotică, indicat în insomnii mixte ; contraindicat în sarcină, alăptare, glaucom şi cniastenie.
416.	NOVOFLURAZIN E<3I) Canada - DCI Tri-
fiuoperazinâ • Neuroieptic incisiv, derivat fenotiazinic piperazinat de tip 10-/3-(4-meti 1-1 -pipera-zinil)propil/-2-(trifluorometil)fenotiazină, cu acţiune antipsihotică marcată şi sedativă relativ redusă, cu valenţe anxiolitice şi antiemetice ; efectele antihistaminice, antispastice şi adrenolitice sînt mai mult decît reduse. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de TRIFLUO-PERAZIN<m).
417.	NOVOMEPRO(m) Canada • Tranchilizant,
derivat propandiolic MEPROBAMAT(m> România.
418.	NOVOPOXIDE(m> Canada — DCI Clordia-zepoxid • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-2-metilamino-5-feniI-3H-1,4-benzodi-azepin-4-oxid, cu acţiune anxiolitică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă ; nu are efect hipnotic, fiind unul din cele mai răspîndite tranchilizante de zi. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NAPOTON(ML
*	419. NOVOPRAMINE(m> Canada - DCI îmi-praminâ • Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzazepinic de tip 5-/3-(dimetilamino) propiî/-10,11 --dihidro-5H-dibenz/b,f/azepină, cu acţiune antidepresivă cu spectru larg, incluzînd depresia endogenă ; se pretează şi se recomandă asocierea cu NL bazaleîn psihoze. Efectele terape utice se instalează lent (12—14 zile). Este necesar ca tratamentul să fie susţinut, existînd riscul recăderilor (în nevroze, minimum 3 luni, în psihoze, 6 luni). Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de ANTIDEPRIN(M>.
420.	NOVO REDUGRAS<M> Argentina - DCI Amfepramonâ • Psihostimulent, derivat fefliletii-aminic de tip 2-(dietiiamino)propiofenonă ; este
o	amină simpaticomimetică anorexigenă, cu performanţe psihostimulatoare inferioare amfeta-minelor, iar cele anorexigene — apropiate fen-metrazinei. Nu se asociază cu IMAO ; în timp poate produce farmacodependenţă. Acţiunea unei doze durează 5—6 ore. Se poate utiliza în combaterea unor efecte secundare ale NL.
Novoridcztne(MJ; Noxiptilinâ(DCI) ţ Nozlnan; Nucfeotide
284/Nov
421.	NOVORIDAZINE(m) Canada - DCI T/o-ridozin • Neuroieptic sedativ, derivat fenotiazinic alkiipiperazinat de tip 10-/2-(1-metil-2-piperidil) etil/-2-(metiItio)-fenotiazină, cu acţiune sedativ-anxiolitică. în funcţie de doză poate fi utilizat atît în psihogenii, cît şi în endogenii. Industria noastră farmaceutică îi produce sub numele de TIORIDAZIN(M).
422.	NOVOSED(M) italia - DCI Clordiozepoxid
sin»
•	Tranchilizant, derivat benzodiazepinic--> NA-
POTON(SI) România.
423.	NOVOTRIPTYN<m> Canada — DCI Am/-triptilinâ • Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzocicloheptanic de tip 10,11-dihidro-N,N--dimetil-5H-dibenz/a,d/-cicioheptenă-A5,T-propiia-mină, cu acţiune antihistaminică şi antiserotoni-nică. Industria noastră farmaceutică îi produce sub numele de AMITRIPT!LINA(m).
424.	NOVOXAP!N(m) Spania - DCI Doxepinâ
•	Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzazepinic de tip N,N-dimetildibenz/b,e/oxepin-A11(6H),Y-propilamină, cu acţiune anxiolitică şi antidepresivă medie, fapt care îi face pe unii autori să-l aprecieze drept un bun anxioiitic cu valenţe antidepresive. Nu se asociază cu produşi IMAO. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de DOXEPIN(M>.
425.	NOVYDRINE(m> Israel — DCI Amfetamina
•	Psihostimulent, derivat feniletilaminat de tip (+)-a-metilfenetilamină, cu acţiune adrenomi-metică indirectă (prin intermediul eliberării de catecolamine : noradrenalină şi dopamină), realizînd un efect preponderent stimulator asupra SNC, şi valenţe anorexigene (mecanism hipota-lamic). Indicaţia majoră o constituie narcolepsia ; poate fi utilizat şi în psihoze toxice, parkinsonism postencefalic. Există un risc marcat pentru far-macodependenţă. Utilizarea sa fără o strictă supraveghere medicală este deosebit de periculoasă.
426.	NOXABEN(m> Mexic — DCI Lorazepam
•	Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip
7-ck>r-5-(o-cIorfenil)-1, 3-dihidro-3-hidroxi-2H-1,4--benzodiazepin-2-onă, cu acţiune anxiolitică, sedativă şi miorelaxantă. Nu se administrează în sarcină.
427.	NOXIPTILlNĂ(I>Cl) • Derivat dibenzocicloheptanic de tip 10,11-dihidro-5H-dibenzo/a,d/
/cic!oheptan-5-onă o-/2-(dimetiîamino)eti:/oximă». cu acţiune antidepresivă medie, fără efecte sedative, cu o bună toleranţă. Constituie principiul activ al următorilor produşi farmaceutic; :
AGEDAL(m) RFG NOGEDAK31) Franţa
ELRONON(m) RDG S!PCAR(m> Argentina.
428.	NOXOKRATIN(m) Austria - DCI Metil-pentinol • Tranchilizant, derivat alkenic de tip
3-metil-1-pentin-3-ol, cu acţiune sedativ-hipnotică şi miorezolutivă, prin inhibarea transmisiei ganglionare.
429.	NOXYBEL(m) Belgia-DCI Meîogualonă
•	Tranchilizant, derivat chinazolinic, de tip 2-metil-3-o-tolil-4(3H)-chinazolină. Are acţiune sedativ-hipnotică.
430.	NOXYRON(m> Ungaria - DCI G’uteti-mid—>GLUTETIMID(m> România.
431.	NOZINAN<m> Austria, Belgia, Canada.,. Danemarca, Elveţia, Franţa, Grecia, Italia, Oianda, Suedia — DCI Levomepromazinâ o Neuroieptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip (—>-10-(3--dimetilamino-2-metilpropil)-2-metoxifenctiazinâ,. cu acţiune sedativă, antiemetică, valenţe antidepresive şi anxiolitice. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de LEVOMEPR.OMA-ZIN(m).
432.	NUCLEOTIDE, NUCLEOZIDE (cf. lat. nucleus „miez, sîmbure”) • Constituienţi ai acizilor nucleici (ARN, ADN) ; se desfac enzsmatic în nucleozide şi acid fosforic sau pot elibera, prin. hidroliză acidă, baze purinice şi pirimid;nice şl' esterul fosforic al pentozei. Unele nucfeotide libere îndeplinesc funcţii biologice deosebit de importante. Astfel :
•	adenozintrifosfatul (ATP) realizează transportul de energie în sistemele biologice ;
•	adenozinmonofosfatul ciclic (AMPc) este mediatorul acţiunii hormonilor ;
•	unii derivaţi de nucleotide, ca uridin difosfo--glucoză, UDP-glucuronat, UDP-digiicerid, sînt intermediari activi în reacţii biosin-tetice.
433.	NUCTALON<m> Franţa - DCI Lstazolam
•	Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip
8-c I o r-6-fe n i I -4H-s-tri azoI o/4,3-a/ /1, 4/ benzod iaze-pină, cu acţiune uşor anxiolitică şi marcat sedativ -hipnotică.
434.	NUDISM ÎN GRUP (cf. fr. nudisme : vezi-lat. nudus „gol”) • Tehnică psihoterapeuticâ, introdusă în 1967 în SUA de P. BRINPRIM, pornind' de la o aserţiune a lui A. MASLOW, care susţinea că ,,nuditatea creşte sensibilitatea grupurilor de training" (1965). Studii efectuate de P. WHEAT-
0-CHt-C
Nufcrol;Nc///er(T) ;Numctol; Număr \Nunazepcm
Nun/235
LEY (1974) au arătat însă că nu trebuie să existe neapărat o nuditate genitală, folosirea costumufui de baie dînd în anumite proceduri rezultate mai bune. Mecanismele care acţionează în cazul nudis-muluî în grup ar fi : participarea la o experienţă în care barierele defensive sînt înlăturate, reevaluarea imaginii despre sine şi minimalizarea unor presupuse diformităţi, combaterea fricii de sexul opus. Nudismui de grup a fost integrat în alte metode terapeutice ca maratonul terapeutic şi ,,aqua energeti ca”.
Folosirea unui cadru terapeutic atît de artificial şi regresi v, prin însăşi modificarea unor relaţii sociale bine stabilite, nu are cum să influenţeze în mod real rezultatele. De altfel, aplicarea acestei terapii a rămas extrem de limitată, chiar şi în SUA.
435.	NU-D!SPOZ(m> SUA - DCI Amfepromonâ
•	Psihostimulent, derivat feniletilaminic de tip 2-(dietilamino)propiofenonă ; este o amină sim-paticomimetică anorexigenă, cu performanţe psi-hostimulatoare inferioare amfetaminelor, iar cele anorexigene apropiate fenmetrazinei. Nu se asociază cu IMAO ; în timp poate realiza farmaco-dependenţă. Acţiunea unei doze durează 5—6 ore. Se poate utiliza în combaterea unor efecte secundare ale NL.
436.	NUFAROL<m> Grecia — DCI Sulpiridâ • Neuroieptic incisiv, derivat benzamidic de tip N-/(1 -eti !-2-pi rol idinii)metil/-5-sulfamoil -o- anisa-midă, cu certe valenţe antidepresive, fără componentă sedativ-hipnotică. Are indicaţiile NL incisive (endogenii), fiind util şi în combaterea impul-si uni lor obsesiv-compulsive şi în medicina psibo*-somatică. Efectele secundare sînt comune cu cele ale NL inci sive pentru dozele mari. Se poate administra fără a necesita o pauză de 14 zile după întreruperea IMAO. Nu se administrează în manie ,şi epilepsie.
437.	NLHTAL(m> Franţa — DCI Etimemazinâ • Neuroieptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip 10-/3-(dimeti lamino)-2-metilpropiJ/’-2-etilfenotia-zină, cu acţi une sedativ-hipnotică, antiemetică şi uşor anxiol itică.
438.	NU1ANS(m) Italia — DCI Oxozepam hemi-succinot m Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-ck>r-1,3-dihidro-3-hidroxi-5-fenil-2H-1,4--benzodtazepin-2-onă, cu acţiune identică cu a diazepamu-fu-i, fiind un metabolit al său, ceea ce permite realizarea unei concentraţii plasmatice mai rapide (4 ore) ; acţiunea sa este sedativ-anxiolitică, hipnotică, moderat miorelaxantă şi simpa-ticolitică. industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de OXAZEPAMţML
439.	NULLER(T) - scală • Metoda elaborată de NULLER (1964) pentru evaluarea (măsurarea) efectelor medicaţiei antidepresive. Constă într-o scală progresivă de valori notată de la 0 la 3), constituită în raport cu patru sisteme standard pentru depresii. Chestionarul se administrează înainte şi după aplicarea medicamentelor antidepresive, punînd în evidenţă gradul de ameliorare a simptomatologiei depresive şi eficacitatea tratamentului.
440.	NULOBES(M) Argentina — DC! Amfepra-
sin-
mona»Psîhostimu!ent, derivat feniletilaminic------^
NU-DISPOZ(m) SUA.
441.	NUMATOL<m) Spania-DCI CiticcHnd • Psihostimulent cu o structură chimică particulară, de tip colină-citidină 5’-ester pirofosfat, cu acţiune psihostimulentă şi anorexigenă, practic fără efecte simpaticomimetice.
^42. NUMĂR (lat. numerus) • Cantitate de elemente de acelaşi fel dintr-o mulţime, care arată de cîte ori o mărime este cuprinsă în altă mărime de aceeaşi natură. J. PIAGET, studiind geneza noţiunii de număr la copil, a observat că, între 1 —6 ani, acesta asimilează cîte un număr nou în fiecare an, dar numerele delal la 6, astfel asimilate, sînt intuitive şi legate nemijlocit de experienţa senzorială. Numărul este de fapt o corelaţie între obiecte echivalente, care pot fi înşiruite şi concepute în acelaşi timp. Aceasta presupune un grad de abstractizare, eliminîndu-se particularităţile fiecărui obiect în parte şi obţinîn-du-se noţiunea unităţii omogene ,,1”. Construcţia numărului are la bază sinteza a două mecanisme : gruparea obiectelor în clase şi serierea lor, numerele devenind astfel simple „etichete” verbale asociate mulţimilor concrete.
443.	NUMBON(JI) Israel — DCI Nitrczepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip
1,3-dihidro-7-nitro-5~ferii!-2H-1, 4-benzodiazepin-2 -onă, cu acţiune sedativ-hipnotică, reaiizînd un 'somn aproape fiziologic. Industria noastră farmaceutică?! produce sub numele de NITRAZEPâM®.
444.	NUMENCIAL/MC) Mexic Produs terapeutic conţinînd două medicamente tipizate cu acţiune diferită, dar care se complementează :
•	SULPIRIDE(M) — neuroieptic, derivat benzamidic.
•	D!AZEPAM(m) — tranchilizant, derivat benzodiazepinic.
Are acţiune antidepresiv-anxiolitic-sedativă.
445.	NUNAZEPAM<m) Coreea - DCI Jemoze-pom • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-cfor-1 (3-dihidro-3-hidroxi-1-metil-5-fenif-2H--1,4-benzodiazepin-2-onă, cu acţiune sedstiv-hip-
286,'Nun
Nuncita!m ; Nuredal^; Nursing psihiatric
notică. Nu se administrează în sarcină, alăptare, la copii şi vîrstnici.
446.	NUNC1TAL(m) Austria, Belgia, Danemarca, Suedia — DCI Emiicamat • Tranchilizant, derivat carbamatic de tip 3-metil-3-pentanol carbamat,
0
cu acţiune sedativ-hipnotică şî valenţe anxiolitice şi miorelaxante. Este indicat în nevroze anxioase, insomnii, afecţiuni psihosomatice.
ZA7. NUREDAL^ Ungaria — DCI Nialcmid Antidepresiv timoanaleptic, derivat hidrazinic de tip 2-acid isonicotinic-/(2-benzilcarbamil)etil/ /hidrazidă, indicat în depresiile inhibate ; este lipsit de efecte sedative (necesită asocierea). Nu se administrează concomitent cu betablocante, psihostimulente şi antidepresive timoleptice — necesită o pauză de 14 zile. Contraindicaţiile sînt în general cele ale timolepticelor-* IMAO.
448.	NURSING PSHIHIATRIC (cf. engl. nursing „îngrijire") • Termen preluat din limba engleză, unde desemna, iniţial, măsurile de îngrijire şi educaţie acordate copiilor, fiind ulterior extins şi în specialităţile medicale cu^ bolnavi care nu se mai pot autoîngriji corporal. în prezent, termenul este consacrat, fiind adoptat de OMS.
In psihiatrie, nursingul începe practic de cînd Fh, PINEL a înlocuit în Spitalul Bicetre lanţurile pacienţilor săi cu cămaşa de forţă, exemplul său fiird însuşit imediat de psihiatria de peste Canalul Hînecii, de către W. TUKE. A urmat construirea
l	nor spitale pentru bolnavi situate ia ţară, în zone climatice favorabile, concepute ca adevărate locuri de refugiu, primele măsuri terapeutice constînd din hrană corespunzătoare, odihnă, exerciţii fizice şî activităţi ocupaţionale. în acest context, sora (engl. nurse) se ocupă îndeaproape de viaţa paci-. enţilor săi, deseori locuind în acelaşi imobil. Pregătirea şi rolul surorilor medicale în psihiatrie au evoluat mult în ultimele decenii, parale! cu progresele înregistrate în medicină în general, e'e constituind un factor de bază, alături de medicul psihiatru, psiholog, asistentă socială, în cadru! echipei complexe medico-psihiatrice,
Necesitatea acordării unui interes sporit (în prezent încă insuficient) formării unor surori medicale cu o pregătire superioară, care să îngrijească bolnavii psihici, rezultă din particularită-
ţile cu totul aparte ale acestora, ale problemelor de îngrijire pe care le ridică. Pe Iîngă rolul de „absorbant de şoc" pe care-I joacă, surorile medicale reprezintă un element permanent al instituţiei de asistenţă medicală, prevenind decom-pensările şi încurajînd bolnavul. îngrijirile corporale care trebuie oferite bolnavului psihic sînt relativ simple, dar cu un important potenţial profilactic şi curativ, alături de terapiile specifice.
Indicaţiile nursing-ului psihiatric încep cu terapia intensivă aplicată în cursul psihozelor infecţioase, al sindroamelor confuzionale şi delirant-halucinatorii de diferite etiologii (inclusiv delirium tremens), a! psihozelor acute (tablou psihopatologic în care agitaţia este frecventă), al tratamentului cu psihotrope, ale căror efecte secundare necesită supraveghere, şi se termină cu îngrijirea bolnavilor nevrotici, care îşi cautăîn sora medicală, uneori cu disperare, un remediu contra anxietăţi i sau trăirilor cenestezice penibile. După cum afirmă GAYRAL şi GARNIER, unii dintre aceşti bolnavi sînt confruntaţi cu constrîngerile dependenţei fizice permanente, cu dezinteresul anturajului ; în aceste condiţii, sora medicală le oferă securizare şi revalorizare morală, printr-o relaţie binevoitoare şi totuşi neutră, în care solicitudinea afectivă trebuie să fie dozată astfel încît să diminueze dependenţa şi să nu producă frustrare.
După cum apreciază A. ALTSCHUL, nursing-ul psihiatric înseamnă îngrijirea bolnavilor şi nu a bolilor, astfel încît obiectivele propuse şi tehnicile abordate trebuie să fie simple şi eficiente. Tulburările stări i de conşti inţă sînt de regulă asociate cu incapacitatea bolnavului de a-şi mai putea acorda autoîngrijirile elementare, ca în cazul bolilor organice grave, traumatismelor, diferitelor grade de invalidare etc. Aici, pe prim plan se află măsurile de igienă locală la nivelul pielii, pentru evitarea formării de escare, igiena buco-den-tară şi oculară. Susţinerea aparatului respirator, în caz de afectare a stării de conştiinţă, va sta în atenţia personalului de îngrijire prin î-ndepărtarea obstacolelor în vederea unei respiraţii'libere, facilitarea eliminării secreţiilor traheo-bronşice. Aparatul digestiv poate fi tulburat în funcţionarea sa atît în ceea ce priveşte ingestia alimentelor, cît şi a evacuării lor (inhalarea accidentală de alimente în cursul curei cu psihotrope, a! tulburărilor conştiinţei ; tendinţa unor bolnăvi la hiper-fagie şi pol idipsie, constipaţie, diaree, -incontinenţă). Supravegherea atentă, măsurile corectoare, igiena locală vor contribui la evitarea incidentelor posibile.
îngrijirile acordate aparatului urinar prezintă importanţă atît în cadrul retenţiei din gfobu! vezica! (evacuare pe sondă)., cît şi în ce! ăl incontinenţei (igienăstrictă). Mobilizarea progresivă prin mers, exerciţii fizice zilnice gradate, completate
Nursing psihiatric ; Nutina!
Nut/287
de fizioterapie, se alătură măsurilor pentru o cît mai rapidă şi completă recuperare.
La acestea se adaugă măsurile de izolare fonică şi luminoasă, care se impun în cazurile de agitaţie şi în sindroamele confuzionale, sau măsuri de contenţie lejeră în cazul onirismului vesperal sau nocturn (cu potenţial de defenestrare sau de fugă). Tehnicile de instituire a perfuziilor, de injectare intramusculară şi intravenoasă, de administrare a medicamentelor psihotrope în general, sînt bagajul obligatoriu alături de indispensabila căldură umană, înţelegere şi dorinţă de a [ajuta, cu care trebuie să pornească la drum fiecare soră medicală ce are sub grija sa bolnavi psihici.
449.	NUTINAL(m) Anglia-DCI Benactizinâ » Tranchilizant, derivat difenilmetan de tip 2-die-tilaminoetil benzilat, cu acţiune anxiolitică seda-
tivă medie, dar cu bune efecte anticoiinergice centrale şi periferice. Trebuie menţionată acţiunea sa proconvulsivantă şi interdicţia consumu'ui de alcool în timpul tratamentului.
ooooooooo ooooooooooo oooo oooo oooo oooo oooo oooo oooo oooo oooo oooo ooooooooooo ooooooooo
1.	OASIL,m> Grecia — DCI Clordiazepoxid • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7 -clor-2-meti lamino-5 - feni I - 3H -1,4- benzodiaze-pin-4-oxid, cu acţiune anxiolitică, anticonvulsi-vantă şi miorelaxantă ; nu are efect hipnotic, fiind unul dintre cele mai răspîndite tranchilizante de zi. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NAPOTON<51).
2.	OASIL<m> Elveţia — DCI Meprobamat • Tranchilizant, derivat propandiolic de tip 2-metil-2-propil-1,3-propandiol dicarbamat, cu acţiune sedativ-anxiolitică, anticonvulsivantă şi uşor hipnotică. Indicat în nevroze cu componentă anxioasă şi depresivă, alcoolism, delirium tremens, unele forme de epilepsie, afecţiuni psihosomatice. Deşi fără efecte secundare evidente şi contraindicaţii, tratamentul de lungă durată nu se întrerupe brusc, putînd apărea un ,,mic sindrom de abstinenţă”. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de MEPROBAMAT(m>.
3.	OASIL-M<m> Grecia-DCI Amitriptilină • Antidepresiv timoieptic, derivat dibenzociclohep-tanic ce tip 10,11-dihidro-N,N-dimetil-5H-di-
benzo/a, d/-cicloheptenă-A5,Y-propi lamina, cu acţiune antihistaminică şi antiserotoninică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de AMiTRIPTILINĂ(M>.
4.	OATMAN<b> boală - sin. BATTEN-MA-YOU'b) boală; SPIELMEYER-STOCKiB> boală; STOCK-SPIELMEYER-VOGT<B) boală iî^. BAT-TEN-S?iELMEYER-VOGT(B> boală.
5.	OBACIN<m> ; OBALAN<m> SUA - DCI Fen-dimetrazinâ • Psihostimulent anorexigen, derivat feniletilaminat de tip (+)-3, 4-dimetil-2-fenilmor-folină, cu efecte simpaticomimetice reduse, indicat în astenie, tulburări ale presenilităţii, sevraj, toxicomanie, obezitate secundară curei NL, tulburări de dinamică sexuală ; este contraindicat în stările de excitaţie psihomotorie, anxietate, sarcină, comiţialitate.
6.	OBEDIENŢĂ (cf. lat. oboedientia „supunere, ascultare”) • Comportament caracterizat prin subordonarea (conformarea) cvasitotală a actelor proprii, dorinţelor, sugestiilor, ordinelor altei persoane, fie prin respectarea unor ierarhii şi modele tradiţionale, fie prin dependenţă faţă de autoritate, fie dintr-o nevoie de securitate, prin evitarea confruntărilor, riscurilor, responsabilităţilor.
7.	OBEDREX(m) Argentina - DCI Fenflura-minâ • Psihostimulent cu valenţe anorexigene, derivat feniletilaminat, amină simpaticomimetică de tip N-etil-a-metil-m-(trifluorometil)fenetila-mină. în administrarea sa există pericolul dependenţei.
8.	OBEDREX PLUS^IC) Argentina • Produs terapeutic care conţine două medicamente tipizate cu aceeaşi acţiune : FENFLURAMfNA(M) şi AMFEPRAMONA^1), ambele nooanal-eptice (derivate feniletilaminice). Are acţiune psihostimu-lentă.
9.	OBEDRIN-LA(mJ SUA - DCI Metamfeta-minam Psihostimulent cu valenţe anorexigene, derivat feniletilaminat de tip (-j-)-N, a-di-metilfe-netilamină, cu acţiune şi indicaţii similare cu ale AMFETAMI NEI şi acelaşi risc al dependenţei.
10.	OBENON(mJ Columbia-DCI Mazindol • Psihostimulent cu valenţe anorexigene, derivat clorfenilisoindolic, de tip 5-(p-clorofen*H)-2, 5-di-hid-ro-3H-imidazo/2, 1-a/-isoindol-5-oJ, fără efecte simpaticomimetice. Este indicat în astenî-i severe»
Obesidyl^1^ ; Obesin; Obex^ ; Obezitate	Obel289
sevraj toxicomanie, tulburări de dinamică sexuală, p re senilitate, combaterea unor efecte secundare ale NL şi ale anticonvulsivantelor în tratamentele de lungă durată.
C 11. OBESIDYL<mc> Suedia# Produs terapeutic care conţine trei medicamente tipizate, cu acţiuni complementare :
•	AMFEPRAMONA(m> — nooanaleptic, derivat fenilatilaminic ;
•	MEPROBAMAT(m) — tranchilizant, derivat propandiolic ;
•	METILSCOPOLAMINA(m) - antispastic, paraşi mpaticoli tic.
Are acţiune psihosti mu lentă şi parasimpatico-fitică.
12.	OBES1N(m) RDG-DC! Propilhexedrinâ • Psihostimulent, derivat difeniletilaminat de tip (±)N. a-dimetilciclohexan-etilamină, cu valenţe anorexigene şi practic fără efecte simpaticomime-tice, ceea ce conferă posibilităţi mai largi de utilizare- PSIHOSTIMULENTE.
13.	OBESONIL(m) SUA - DCI Dexamfetamină • Psihostimulent, derivat feniletilaminat de tip (+)-a-metilfenetilamină — amină simpaticomimetică, indicat în combaterea efectelor secundare ale unor psihotrope. Utilizarea în doze mari şi repetate poate duce la dependenţă.
14.	OBETROL<SI) Turcia - DCI Fenfluramină •
Psihostimulent cu valenţe anorexigene, derivat feniletilaminat	OBEDREX<M> Argentina.
15.	OBEX(m) Elveţia — DCI Fenterminâ • Psihostimulent, derivat feniletilaminat de tip a, a-di-metîlfenetilamină, cu efecte simpaticomimetice şi anorexigene, utilizat şi în combaterea obezităţii secundare curei îndelungate cu neuroleptice — PSIHOSTIMULENTE.
16.	OBEZlNE<M) SUA-DCI Fendimetrazinâ • Psihostimulent anorexigen, derivat feniietilami-nat OBACIN(M) SUA.
17.	OBEZITATE (cf. lat. obesitas) • Afecţiune complexă, tradusă prin exces ponderal, în geneza căreia este implicată dereglarea echilibrului neuro-hormonai. Contextul endocrin şi metabolic este reprezentat de prezenţa sindroamelor hipoinsu-linie, hipercortizolic, hipogonadal, hipotiroidian, hiperlipidemic şi hiperglicemic. Ele vor genera variate afectări vasculare şî organice (hipertensiune arterială, hipercolesterolernie, diabet zaharat etc.).
Etiopatogenia afecţiunii implică atît elemente legate de ereditate, cît şi de factorii dobîndiţi.
O	serie întreagă de condiţii psihoafective joacă un reî important în geneza obezităţii. BRUCH şi apoi TOURAINE au semnalat obezitatea psihogenă la copiii nedoriţi, care cunosc timpuriu sen-
timentul insecurităţii creat de neînţelegerile conjugale ale părinţilor. Ambivalenţa afectivă maternă, ostilitatea făţişă faţă de copil sau simpla indiferenţă sînt cauze generatoare ale carenţelor afective pe care le resimte copilul. Acesta va căuta să le compenseze prin ingestie exagerată de alimente, ulterior adultul adoptînd acelaşi mod compensator de reacţie la frustrările vieţii cotidiene. Este, de fapt, un tip de răspuns nespecific la tensiunile afective, o posibilitate de a obţine satisfacţie în situaţii de viaţă dificil de tolerat. Are valoare de simptom în isterie şi depresie. Alteori, părinţii adoptă o atitudine hiperprotectoare, ca reacţie la sentimentul de culpabilitate faţă de răul provocat, interzicînd copilului exerciţiile fizice ,,periculoase" şi supraaiimentîndu-L
Un alt mecanism patogenic posibil ar fi consecinţa impactului factorilor de stres asupra centrilor hipotaiamici, producînd dereglări funcţionale care interesează şi centrii foamei, cu creşterea consecutivă a secreţiei de insulina, ingestie crescută de glucide şi proteine, hiperlipogeneză. Odată instalată obezitatea, ia întreţinerea ei contribuie o multitudine de factori (M. COCULES-CU) : reducerea efortului fizic, modificarea sensibilităţii gustative, deformarea imaginii psihologice a propriului corp. Ulterior, se instalează hiper-funcţia axului hipotalamo-hipofizo-corticosupra-renalian şi sindromul hipercortizolic, cu accentuarea procesului de lipogeneză. Tulburările metabolice specifice obezităţii induc la nivelul sistemului nervos central disfuncţii ale nucleilor ven-tro-mediali, cu accentuarea senzaţiei de foame» constituindu-se astfel un cerc vicios care se închide la nivel hipotalamic. Se incriminează — conform datelor experimentale — modificări ale neuro-peptidelor presupuse a fi semnale aie controlului pe termen lung al aportului de hrană (colecisto-kinină, insulină, endorfine).
Tulburările psihice manifestate de subiecţii obezi constau în foame exagerată şi hiperfagie,
iraseibilitate, anxietate şi stări depresive (aî căror raport direct cu variaţiile glicemiei a fost obiectivat), tulburări hipnice (somnolenţă diurnă şi insomnii în timpul nopţii), tulburări ale activităţii (astenie, fatigabilitate, tendinţă la sedentarism) şi tulburări ale instinctului sexual (în al căror determinism intervine şi hipogonadismu! consecutiv inhibiţiei gonadotrope). O altă categorie de simptome, în care intră de asemenea depresia, irascibil itatea, manifestările ostile faţa de ceilalţi, se instalează reactiv, ca urmare a sentimentelor de inferioritate generate de aspectul fizic şi de atitudinea persoanelor din anturaj. Terapia afecţiuni i, din punct de vedere psihiatric, utilizează droguri cu acţiune centrală asupra sistemului adrenergic, şi serotoninergic care controlează motivaţia alimentară. Se utilizează anorexigene centrale de.tip adrenergic (amfetamina şi substanţe înrudite). De curînd au început să se
10-c. 83a
BOLNAVUL OBEZ
DIAGNOSTICUL COMPUI
		iv zii iv
		St'. RET NING FAMILIAL
		NI GA TIV
	RFCQN7R0L PERIODIC	
		
DISPENSAR/ZARE Dl ASE T ZAHARAT 1 n t Ri ’f OF MIE '<inLURlr[ Mit		
ARE
01A BEI ZAHARAT?
FAMILIALA -7 OBEZITATE PRIMARA ^HONFAMILiAh
juvenila' ' M;ţrf	pA adultuluij
AHQRQm X	g moi da
rSîAifc -dTnamTc^
TRATAMENTUL DIFERENŢIAI'
ML.
OA
ARE,
H/PERL iPI UF MIE Ş
nu
ARE . .	
HIPFRURICEMIEŞ	DAT
1 	 	" -	
ARE	
AR7R0PATIE?	N
	 !		JL	Ni
m _____
NEGUTOASA BUIA
NEGUTOASA
ARTROZĂ'
ARE
hepaigpahe sau ar iaz a
_________BILIARA?___________
X
DA
ARE HfPOriROlDlSM ? H/PERFUNCrfE . CSR, .■ _
X
ARE
SIMPTOME UF UROLOGICE Si SAU OCULARE’
DIAGNOSTIC ■ H SPITALIZAI
DIAGNOSTIC
NU
DA
^omNfTom'
Y:vmv:
'AL COMPLICA' JliiOR SI ASO ^ClAT IILOR MORBIDE AL OBE-~ZITATil ENDOCRINE Si AL OBEZITATli - HIPOTALAMICE
MODIFIC A RE A , 1 TRATAMENTULUI
XLLIXJLLLJ
reevaluare,
DIAGNOSTICA
ARE rACTORI DE RISC OBEZOGEN
ERTENSIUNE ARffl
m__________NU_______
DA ($ni4alizt)t)
ARE CARDIOPATIE ISCHEMICA
arteriopati'e jau
. SI’IIA I
r 0A. Al[ JL
ARE, -	.	,	„	,	.
INSUFICIENTA CARDIACA'
NJl
__________'_M_
NU ' JIIJ_
ARE
INSUFICIENTA RESPIRATORIE;
ARE, BOA LA , VARICOASA ? MANIFESTARI
DERMATOLOGICE?
ARE ,	.	,
MANIFESTARI
PSIHICE ?
EVALUARE TERAPEUTjCA'
■JUULLL±.1±
REEVALUARE . .. DIAGNOSTICA
J KREEmo
rAMILI Al
|zL_
| NEGATIV
DÂJ
i	
RECONTROL	
PERIODIC	
	21 ■
DISPENSA RIZARE	
H/A CARDIOPATIE	
ATS CEREBRALĂ	
ARIERIOPATIE	
TRATAMENT
CHIRURGICAL
15
T IN EFI C IE N !~I\
■ 4~M0u!FICAREA . TRATAMENTULUI
18	"
rn
au
:E F.l C I E N T A
TRATAMENT- CRONIC-DIC: PENSA Rl ZARE..
290/Qbe Obezitcte : etiologie, conduita teropeuticâ
Obezitate ; Obicei; Ghiec\
Obi/291
Impună antagoniştii opioizi, cu acţiune atît asupra senzaţiei de foame, cît şi a apetitului.
Psihoterapia reprezintă un element deosebit de important în tratamentul obezităţii, mai ales la iniţierea curei de slăbire şi în momentul în care se suspicionează un eşec. Ea se asociază cu terapia comportamentală, care are drept scop raţionalizarea comportamentului alimentar.
Obezitatea, într-o formă mai puţin severă, poate apărea şi ca efect secundar a! tratamentului cu neuroleptice. Astfel, toate fenotiazinele cresc apetitul şi determină creşteri ponderale, efect semnalat şi la butirofenone. Antidepresivele (triciclice şi IMAO) cresc apetitul (mai ales pentru glucide) şi determină creşteri ponderale, explicabile însă şi prin retenţia de apă.
18.	OBICEI • Deprindere caracteristică a unui individ, cîstigată prin repetarea aceleiaşi acţiuni <-> OBIŞNUINŢĂ);
•	Mod tradiţional de comportament, caracteristic unui popor, unui grup social; rînduială, uz, datină. i=.
•	Lege nescrisă, drept sau obligaţie, statornicită prin tradiţie.
19.	OBIECT (cf. lat. obiectum) • în teoria.cunoaş-terii, ceea ce este gîndit, conţinutul actului cognitiv ; generic,-acel „ceva” — de natură materială sau ideală — care este cunoscut. Din punct de vedere gnoseologic, obiectul este complementar cu subiectul-; fiind instituit prin activitatea de reflectare a realităţii de c|tre conştiinţa umană.
•	în plan ontologic, ceea ce este exterior şi Independent faţă-de conştiinţă, lucrul a că£ui existenţă transcende subiectivitatea.
•	Psihologia cunoaşterii consideră ca obiect ceea ce percepe subiectul cunoscător; prin calităţile sale permanente şi fixe, obiectul este universal şi există independent de voinţa subiectului ; adjectivul corespunzător este acela de „obiectiv”.
în psihanaliză, obiectul reprezintă ceea ce pulsiunea caută- pentru a se satisface, pentru a-şi atinge-scopul. în acest sens, obiectul'poate fi real sau fantasmatic, parţial sau total.
în cadrul unei relaţii obiectuale, şi anume în ■relaţia de iubire sau de ură, aceasta se stabileşte între persoana totală sau instanţa Eului şi un obiect total, care este reprezentat de o altă persoană, o entitate, un ideal — adjectivul corespunzător ar/i „obiectai” sau „obiectual”.
în psihanaliză, termenul este utilizat în expresii «diverse : alegere de obiect (alegere obiectuală), pierdere a obiectului, relaţie obiectuală. Nu trebuie confundaţi termenii „obiect” şi „lucrju” (obiectul poate fi persoană, entitate, ideal, fantasmă etc. ; lucrul este acel tip de obiect neînsufleţit şi manipulabil* care nu poate fi animat). FREUD diferenţiază între obiectul şi scopul pulsiu-ciii (obiectul fiind entitatea spre care pulsiunea se
îndreaptă, care atrage pulsiunea) : „obiectul pulsi-unii este acel ceva în care sau prin care pulsiunea îşi atinge scopul”. Obiectul se defineşte prin funcţia sa esenţială de a satisface pulsiunea. Obiectul nu este originar legat de pulsiune, el variază în istoria relaţiilor individului, fiind determinat, în special, în relaţiile infantile. FREUD îşi construieşte concepţia despre obiectul pulsiona! ple-cînd de la analiza pulsiunilor sexuale („Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii”, 1905). în ceea ce priveşte pulsi uni le de autoconservare, obiectul este determinat prin trebuinţele vitale (de exemplu* hrana), deci este riguros specificat biologic. Aceasta nu înseamnă că obiectul pulsiunilor sexuale este în mod strict opus celui al pulsiunilor de autoconservare. Astfel, în stadiul oral, obiectul este ceea ce serveşte drept hrană ; ca obiect a* pulsi uni i orale, el reprezintă tot ceea ce se încorporează, aici incluzîndu-se şi dimensiunea fantas-matică a încorporării. în relaţia obiectuală de tip oral, activitatea de încorporare se referă nu numai la obiecte alimentare, ci şi la alte categorii de obiecte (persoane sau lucruri etc.), în sens psihanalitic, obiectul nu se reduce însă la accepţiunea legată de pulsiune. El reprezintă în genere o persoană în care subiectul (se) investeşte sau de care se simte atras. în „Trei eseuri asupra sexualităţii”, FREUD face distincţie între sexualitatea pre- şi postpubertară şi sexualitatea infantilă, ca două modalităţi diferite şi opuse de funcţionare. Pulsiunea copilului este . parţială, modalitatea ei de. satisfacere este în special auto-erotică ; această satisfacere se leagă de părţi, ale propriului corp (plăcerea de organ) ; o alegere obiectuală propriu-zisă apare la pubertate, cînd manifestarea sexuală se orientează în exţenpr, spre. un altul. LJIterior (spre 1924), în concepţia lui FREUD, op9/iţia între autoerotismui infantil şi alegerea pubeîtară a obiectului se estompează j în sţadiile pregenijale ale libidoului se manifestă* într-un mod propriu acestor stadii, diferite relaţii obiectuale. Pulsi uni le parţiale nu se mai definesc doar prin autoerotism, ci prin faptul că .ele se satisfac prin obiecte parţiale între care se stabilesc echivalenţe simbolice. Astfel, şe poate distinge existenţa unui. obiect pulsional şi existenţa unui obiect al iubirii ; obiectul pulsional se subordonează satisfacerii pulsiunii, el poate fi o persoană sau o parte a corpului. în ceea ce priveşte obiectul iubirii (sau al urii), eLnu intră în relaţia pulsiu-ne-obiect pulsional, ci presupune angajarea Eului total în raporturi cu obiectele ; relaţia de alegere a obiectului este o relaţie a persoanei totale cu alte persoane totale.
Aşadar, obiectul parţial devine esenţial pentru obiectul pulsiunii şi este pregenital, în timp ce obiectuljtotal, ca obiect de iubire, devină obiect genital. în dezvoltarea sa psîhosexuală, persoana trece de la obiectul pregenital ia obiectul genital
292/Obi
Obiect „bun"!Obiect „rcu” ; Obiect fetiş
prin integrarea pulsiunilor parţiale într-o organizare genitaiă. Teoretic, lucrurile par foarte limpezi ; practic însă, investigaţia analitică arată că distincţia între obiectul pulsional parţial şi obiectul iubirii nu este foarte riguroasă — obiectul total nu se constituie neapărat într-o sinteză a diferitelor obiecte parţiale, dar acestea pot interveni fiecare într-o măsură sau în alta în alcătuirea obiectului total. Pe de aită parte, în narcisism, Eui este înţeles/definit ca obiectai iubirii, iar alegerea narcisică are la bază făptui că Eul devine un prototip pentru obiectul iubirii ; FREUD face distincţia între pulsiunile Eului şi pulsiunile obiectuale, ,,obiectul” fiind deci înţeles ca obiect exterior subiectului.
20.	OBIECT,,BUN'/OBIECT „RmU" • Termeni introduşi de Meîanie KLEIN, desemnînd primele obiecte din viaţa fantasmatică a copilului, ale căror însuşiri ,,bune” sau ,,re!e” depind de caracterul lor gratificanţ sau frustrant, dar şi de faptul că subiectul proiectează asupra lor puisiuni libid-i-nale sau destructive. Aceste obiecte pot fi parţiale sau totale. M. KLEIN consideră că obiectul parţial (sînul) suportă un clivaj în „bun” şi „rău”, acest clivaj reprezentînd mecanismul cel mai primitiv de apărare împotriva angoasei. Clivajul se răsfrînge şi asupra obiectului total (mamă ,,bună”, mamă „rea”). Ambele categorii de obiecte („bune” şi ,,rel6”) sînt supuse proceselor de introiecţie şi prbiecţie. Anaiizînd fantasmele arhaice, M. KLEIN pune în centrul teoriilor sale termenii de obiecte „bune” şi „rele”. Autoarea pune aceste adjective în ghilimele pentru a sublinia caracterul lor fan-tasmatic, în acest sens obiectul „bun” şi obiectul „rău” nefiind obiecte reate, ci imagini ale lor, deformate fantasmatic. Astfel, sînul devine obiect „bun” în măsura în care nu este frustrant; copilul profectează iubirea sa asupra sînului gratificant şi agresivitatea asupra sînului frustrant.
In dialectica obiect „bun”/obiect „rău” intervîne duafitatea pulsiuni'e vieţii/pulsiunile morţii. Aceste puisiuni sînt prezente de la începutul existentei individului şi ele se îndreaptă asupra obiectului real (sînul), de aici rezultînd ambivalenţa faţă de obiect. Ambivalenţa este anxiogenă pentru copil şi se rezolvă prin clivajul obiectului, deci şi al afectelor legate de obiect. Aceste obiecte sînt fantasmatice, dar au o consistenţă reală, în sensul în care FREUD vorbeşte despre realitatea psihică. M. KLEIN consideră că introiecţia şi proiecţia se manifestă nu numai în funcţie de calităţile „bun” şi „rău”, ci şi de obiectele ca atare. Obiectului „bun” i se atribuie fantasmatic însuşirile unei persoane ; la fel şi obiectului „rău” ; ele sînt conţinute în „interiorul” mamei. Toate obiectele parţiale suportă scindarea ; sînul este primul obiect de clivaj. Şi obiectele totale pot fi scindate în „bune” şi „rele” (-» EU-PLĂCERE, EU-REA-LiTATE).
21.	OBIECT FETIŞ (cf. port. fetiţe „artificial”) * Obiect material (de lut, lemn, piatră etc.), investit, în climatul religiilor primitive, cu forţe miraculoase şi considerat ca fiind sfînt, devenind astfel obiect de cult (idol). Fetişismul (cultul obiectelor fetiş) a fost practicat de toate triburile primitive, ocupînd un loc important şi în religiile pohteiste ale anchităţii ; elemente ale Iui s-au perpetuat şi în religiile monoteiste de mai tîrziu.
iK
Prin extensie, noţiunea se referă ra orice obiect material căruia o persoană îi atribuie o putere, magică.
în psihopatologie, fetişismul desemnează o deviaţie a comportamentului sexual (faţă de obiectul obţinerii plăcerii), constînd în faptul că interesul erotic este manifestat predominant (exclusiv) faţă de un obiect vestimentar (lenjerie de corp, în genere) aparţinînd sexului opus. Contemplarea obiectului fetiş sau luarea sa în posesiune provoacă fie orgasm, fie o plăcere platonică (GUIRAUD). îr> accepţiunea psihanalitică fetişismului arată fixaţia pulsiunii sexuale la un obiect parţial ; după FREUD, fetişul se defineşte ca substitut al penisului mamei, în fetişism (ca şi în psihoze), FREUD recunoaşte un clivaj a Eului : coexistenţa în Eu a două atitudini psihice, în raport cu faptul că reairtatea exterioară se opune unei exigenţe pulsionaie (o atitudine ţine cont de realitate, cealaltă atitudine neagă realitatea în cauză şi o înlocuieşte cu c producţie a dorinţei, cele două atitudini influenţîn-du-se reciproc). Acest iucru trimite la „realitatea" castrării : fetişistul neagă faptul că organ ui genital feminin este lipsit de penis, negarea tradu-cîndu-se prin crearea fetişului ca substitut a! penisului femeii ; pe de altă parte, fetişistul recunoaşte realitatea (lipsa penisului în organul genital feminin) ; astfel, cele două atitudini persistă fărâ să se influenţeze reciproc. SZOND! consideră fetişismul ca o tulburare a mecanismului/procesului introiecţiei : după introiectarea obiectului iubit, persoana este incapabilă să intre în posesiunea unui nou obiect libidinal ; de aceea, individul
Obiect părţi a:
Obiect iota! ; Obiect tronziţionol
Obi/293
tinde să-şi însuşească porţiuni materiale (diverse obiecte parţiale) care semnifică obiectul sexual dorit. Luarea în posesiune a unei părţi-obiect apartinînd partenerului vizat (păr, furou, pantof, mănuşă) provoacă orgasmul.
/ % \
\
22.	OBIECT PARŢIAL • Categorie de obiecte vizate de pulsiunile parţiale (în special, părţi ale corpului, reale sau fantasmatice) şi echivalen-tele^or simbolice. Chiar şi o persoană poate fi luată-drept obiect parţial. Termenul afost introdus de Melanie KLEIN şi de adepţii şcolii sale în cadrul teoriei despre relaţia obiectuală. Punctul de plecare îl constituie ideea lui FREUD că obiectul pulsional nu este persoana totală (sînul, hrana, de'pildă, sînt obiecte parţiale). FREUD stabileşte diferite echivalenţe şi relaţii între obiectele parţiale, consemnînd însă, de exemplu, faptul că trecerea de la complexul de castrare ia complexul Oedip, la femeie, este marcată de înlocuirea dorinţei de a poseda un falus cu dorinţa pentru un bărbat, acest bărbat fiind, de obicei, tatăl ; fetişismul, ca manifestare simptomatologică, ar reprezenta, în concepţia freudiană, fixaţia pulsiunii sexuale la un obiect parţial, definindu-se ca substitut al falusului mamei. O persoană totală ar putea fi luată drept obiect parţial ; K. ABRAHAM consideră că există un raport strîns între evoluţia obiectului şi a scopurilor libidinale, pe parcursul diverselor stadii psihosexuale.
Din punct de vedere genetic, iubirea parţială pentru obiect este o etapă în constituirea iubirii obiectuale (pentru obiectul total). M. KLEIN pune obiectul parţial în centrul universului fantasmatic al copiilor. După această autoare, dialectica fantasmelor se realizeazăîn jurul unor cupluri cu termeni opuşi : obiect ,,bun”/obiect „rău’’, introiecţie/proiecţie, obiect parţial/obiect totaL După K. ABRAHAM, constituirea relaţiei obiectuale nu înseamnă neapărat trecerea de la obiec-
tul parţial la obiectul total ; iubirea pentru obiectul parţial presupune un stadiu anterior de încorporare totală a obiectului. La M. KLEIN, obiectul parţial este investit fantasmatic cu trăsăturile unei persoane (persecutor sau binevoitor, securi-zant etc.).
Relaţia cu obiectul parţial continuă să aibă loc si după stabilirea relaţiei cu obieciu total. Jaques LAC AN plasează obiectul parţial într-o topică a dorinţei.
23.	OBIECT TOTAL • Obiectul vizat ca totalitate (persoană, ideal, entitate), pe care subiectul îl alege în cadrul relaţiei obiectuale. Aici intervin mai puţin pulsiunile parţiale, fiind vorba în primul rînd de relaţiile Eului faţă de obiecte. Alegerea obiectuală presupune raportarea persoanei la persoane totale. Obiectul total ar fi (prin opoziţie cu obiectul parţial) obiectul iubirii, alegerea sa corespunzînd, în perspectivă genetică, integrării pulsiunilor parţiale într-o organizare genitală. Astfel, obiectul total nu poate fi redus Ia obiectul ce satisfacere a pulsiunii (-> OBIECT; OBIECT PARŢIAL).
24.	OBIECT TRANZIŢIONAL • Obiect material, cu o anumită valoare pentru copilul mic, în special în momentul adormirii (o baretă pe care o suge, un colţ de cearceaf etc.). Noţiunea aparţine lui D. W. WINNICOTT. Autorul considera alegerea unui astfel de obiect ca fiind un fenomen normal, care permite trecerea de fâ relaţia orala cu mama fa relaţia obiectuală propriu-zisă (concepţie expusă în ,,Obiecte tranziţionaie şi fenomene tranziţionaie”, 1953). Comportamentul care arată relaţia copilului cu obiectul tranziţto-nal se observă între 4 şi 12 luni şi constă în fapt iţi că subiectul se ataşează de acest obiect (de exemplu, ciucure de lînă, colţ de cuvertură), pe care-f. strînge lîngă el, eventual îl suge, în special-. în momentul adormirii. Obiectul tranziţional reprezintă o parte inseparabilă a copilului ; în acest obiect se distinge viitoarea jucărie, deci posesiunea unui lucru care nu mai constituie o parte integrantă a subiectului, fiind un obiect exterior. Aşadar, obiectul tranziţional reprezintă o etapă de. trecere spre relaţia obiectuală propriu-zisă. Din punct de vedere libidinal, relaţia cu obiectul tranziţional smplică o activitate de tip oral. WINNICOTT vorbeşte despre o ..creativitate primară” în cadrul primei relaţii orale (cu sînul matern) ; copilul tinde (în virtutea trebuinţei sau a iubirii sale) să re-creeze acest sîn matern. Intervine ulterior „proba realităţii", proces prin care subiectul începe să distingă.'/stimulii proveniţi din lumea exterioară de stimul ii proveniţi din interior, astfel încît subiectul nu mai confundă ceea ce percepe cu ceea ce îşi reprezintă. Relaţia cu obiectul tranziţional se plasează între timpul primar, strict subiectiv, şl timpul ai doilea,
294/Obi
Obiectiv ; Ob!$ctlva-şsiho!ogia : Obiectivare ; Obiectivism
tn care obiectul vine din exterior şi este realizat ca atare. Obiectul tranziţional apare la toţi indivizii umani, ca etapă în dezvoltarea „unui cîmp neutru de experienţă”, fiind, după WINNICOTT, un cîmp intermediar, care nu aparţine nici realităţii interne, nici realităţii exterioare. Obiectul tranziţional poate persista în decursul existenţei individului, el prelungindu-se în special în domenii care implică o activitate creativă.
‘VoBlECTIVKvezi obiect) • Ontologic : atribut al unui lucru oarecare de a exista în sine, independent de subiect.
•	Gnoseologic : proprietate a cunoştinţelor adevărate de a fi întemeiate pe anumite structuri şi conţinuturi de cunoaştere care, deşi produse ale conştiinţei, au o valabilitate intersubiectivă — fiind constitutive gîndirii corecte în genere şi avînd o parţială autonomie faţă de diversitatea empirică a obiectelor fizice sau a stărilor de conştiinţă (de exemplu, conceptele şi relaţiile iogico-matematice, legile apodictice ale ştiinţelor etc.). în sens kantian, obiective sînt enunţurile universale şi necesare, cu valoare de legi sau principii a priori ale raţiunii pure, care fac posibilă în mod transcendental experienţa, nefiind condiţionate nici de datul empiric, nici de fluiditatea psihică a subiectului individual.
•	.Judecată, opinie, apreciere 'care depăşeşte îngustimea şi particularitatea intereselor individuale, ţinînd seama de interesele, considerentele, punctele-de vedere generale.
•	Din punct de vedere al psihologiei obiective, este considerat obiectiv comportamentul exterior şi parametri săi. Metoda obiectivă, în psihologie, foloseşte observaţia manifestărilor exterioare, probele de realitate, înregistrarea răspunsurilor şi conduitelor în situaţii specifice,., precise şi la stimuli determinaţi. Fenomenele şi faptele subiective, există şi ele, în mod obiectiv (aici „obiectiv” nu se referă la natura lor, ci la calitatea lor de a exista),
•	în medicină, sînt considerate obiective acele semne care pot fi observate de către medic sau got fi înregistrate şi măsurate prin diverse tehnici, în psihiatrie, semnele obiective continuă să fie încă în inferioritate faţă de cele subiective ; această situaţie, ea însăşi obiectiv determinată, nu infirmă bazele ştiinţifice şi eficienţa acestei specialităţi.
26.	OBIECTIVĂ - psihologie • Orientare în domeniul psihologiei care îşi propune studiul comportamentului exterior şi modalităţile indivizilor de a-şi modifica reacţiile. După LALANDE (citat de LAFON), psihologia obiectivă este o „ştiinţă a comportamentului”, abordînd manifestările exterioare ale individului în aspectele lor psihologice, fără a pătrunde la nivelul motivaţiilor profunde ale acestora. Se limitează, aşadar, la secvenţe reacţionale, pe care le descrie şi ie explică în
funcţie de influenţele suportate de subiect ; nu acordă importanţă laturii motivaţionale profunde. Ca metodă, psihologia obiectivă trimite în speciaî Sa behaviorism.
27.	OBIECTIVARE • în filozofia hegeliană, orice transpunere a subiectivităţii în ceva de natură obiectuală ; întrucît reduce esenţa umană la conştiinţa de sine, HEGEL priveşte orice creaţia obiectuală ca pe o înstrăinare de sine a spi ritului, în concepţia lui MARX, noţiunile de obiectivare şi de înstrăinare sînt diferite. Obiectivarea este o determinaţie ontică universală a existenţei umane, care se manifestă în procesul muncii ca materializare a facultăţilor sau capacităţilor fizice, intelectuale, volitive etc. ale subiectului în produse, în bunuri de consum şi de civilizaţie. Prin obiectivarea esenţei sale generice, omul creează o „natură umanizată”, o lume de artefacte şi de valori spirituale, făcute să dureze şi să evolueze dincolo de fragilitatea şi perisabilitatea generaţiilor de indivizi, alcătuind mediul sau „spaţiul” de cultură şi de civilizaţie^ în care se reia, mereu, procesul de umanizare. înstrăinarea este o modalitate specifică de obiectivare, produsă în anumite condiţii istorice determinate (diviziunea socială a muncii, producţia de mărfuri, proprietatea privată.asupra mijloacelor de producţie), cînd creaţiile omului tind să se autonomizeze, transformîndu-se în.forţe ostile, care îşi domină creatorul, înrobin<ju-l şi privîndu-l de sens existenţial.
•	Din punct de vedere psihologic, manifestările comportamentale şi produsele activităţii sînt fenomene de obiectivare a unor conţinuturi psihice s-ubiective.	.
28.	OBIECTIVISM • Orientare în epistemologia disciplinelor despre om şi societate, care. îşi. propune elimin,area.din substanţa discursului tepjjeţiâ a oricărui element „subiectiv”, a tot cepa.ce exprimă judecăţi de valoare, aspiraţii sau indeajun vizînd o totală dezantropomorfizare şi completa dezideologizare a cunoaşterii. Este o poziţie inconştientă, întrucît postulează legitimitate^ unui deziderat irealizabil : înlăturarea oricărui element de angajare axiologică şi ideologică duce, în realitate, la un rezultat opus — acceptarea neqriţică;, adesea inconştientă, a unor prejudecăţi vulgare, acreditate ca „evidenţe”, contopind astfel substanţa discursului teoretic cu locurile comune şi maximele triviale ale „bunului simţ” cotropit de cele mai elementare şi nereflectate opţiuni ideologice. Pe de altă parte, prin disjuncţia radicală între ştiinţă şi ideologie, între fapt şi valoare, poziţia obiectivistă scoate de sub autoritatea examenului critic opţiunile axiologice : private total de raţionalitate, acestea sînt socotite ca echivalente, întemeindu-se^ pe satisfacţia oarbă a unor facultăţi iraţionale. în autenticitatea sa, idealul cunoaşterii ştiinţifice tinde nu spre etanşeitatea
Obiectivitate ; Obiectual ; Obiectuala — relaţie
Obi/295
faţă de sens şi valoare postulată de obiectivism, d spre o cît mai deplină obiectivitate ; în teoria socială, aceasta presupune dezvăluirea şi explicarea sensurilor activităţii umane în contexte determinate istoric, clasificarea intereselor şi contradicţiilor sociale şi aprecierea lucidă a acestora din punctul de vedere al progresului istoric.
29.	.OBIECTIVITATE# Proprietate a cunoştinţelor de a reflecta în mod adecvat, corect, însuşirile, structura şi legităţile obiectului cunoscut. Obiectivitatea decurge progresiv din interacţiunea din ce în ce mai variată şi complexă între proprietăţile obiectului şi activitatea cognitivă a subiectului. Obiectivitatea nu poate fi integra! dobîndită şi cert asigurată prin recursul la o instanţă primă sau privilegiată a cunoaşterii (senzaţiile — pentru empirism, evidenţele raţiunii — pentru raţionalism), în care să fie revelat un obiect „pur!\ neafectat nicicum de activitatea subiectului. Dimpotrivă, obiectivitatea se cucereşte în mod îendenţial prin reconstrucţie mintală a obiectului, verificată în diferite modalităţi ; cu cît este mai activă,.cu atît mai mult inteligenţa umană şe poate apropia.de maxima obiectivitate,, eliminînd prin reflecţie critică efectele deformatoare şi antropomorf izante ale reflectării subiective nemijlocite, care este afectată de iluzii senzoriale, erori logice, ambiguităţi semantice, prezumţii neverificate etc. Rezultat al unui proces infinit de adecvare a cunoştinţelor, obiectivitatea este întotdeauna relativă, sporind odata cu varietatea şi complexitatea interacţiunilor controlate metodic dintre ■obiect'şi subiectul epistemic.
•	Ca atitudine sau proprietate, obiectivitatea există într-o măsură mai mare sau mai mică şi depinde esenţial de modul în care persoana se cunoaşte pe ea însăşi. Obiectivitatea se modifică semnificativ în funcţie de motivele subiectului
cunoscător, fie că aceste motive sînt conştiente sau nu. Legat de senzaţie şi de percepţie, obiectivitatea este influenţată de funcţionarea analizatorilor.. în legătură cu procesele psihice, obiectivitatea este în primul rînd dependentă de motiv şi apoi de scop (într-o anumită relaţie sau situaţie, individul apreciază ceea ce se întîmplă prin prisma motivelor sale, conform a ceea ce doreşte, conştient sau nu, să obţină). Aprecierea obiectivă a realului ţine şi de adaptarea individului la realr de modul în care reuşeşte să-şi satisfacă trebuinţele în raport cu realul (de exemplu, o frustrare sau o insatisfacţie, o culpabilitate puternic refulată, pot să provoace deformări atît în aprecierea propriilor conduite, cît şi în aprecierea atitudinilor aitora).
30.	OBIECTUAL • Termen introdus de P. POPESCU-NEVEANU, care desemnează cunoaşterea concretăaanumitor lucruri materiale. ,,Obiectual" se referă la conţinutul activităţii mintale şi senzorio-motorii. Procesele psihice (gîndirea, imaginaţia, percepţia) şi acţiunile au caracter obiectual în măsura în care ele se referă concret la obiecte concrete.
Spre deosebire de ,,obiectiv" — concept gnoseologic, referitor la proprietatea cunoştinţelor de a reflecta în mod adecvat obiectul dat în conştiinţă — termenul ,,obiectual'1 se referă la existenţa obiectului ca lucru, independent de reflectarea sa într-o conştiinţă.
31.	OBIECTUALĂ — relaţie • Termen care desemnează, în psihanaliza contemporană, ansamblul relaţiilor subiectului cu lumea, reiaţii care se constituie pe parcursul dezvoltării şi organizării personalităţii. La formarea relaţiilor obiectuale participă atît modalităţile fantasmatice de abordare a realului, cît şi diferitele mecanisme de apărare. Există tipuri de relaţii obiectuale referitoare Sa diversele etape de dezvoltare (de exem-d!u, relaţii obiectuale de tip oral, oedipian etc.) sau îa psihopatologie (de exemplu, relaţie obiectuală melancolică). FREUD foloseşte foarte rar termenul de relaţie obiectuală, acesta neintrînd în aparatul conceptual clasic a! psihanalizei. Se impune numai după 1930 (prin LAGACHE, BA-LINT), legat de evoluţia ideilor psihanalitice într-o perspectivă în care organismul uman este văzut ;n interacţiune permanentă cu mediul. ,,Relaţia obiectuală" (fr. relation d'objet) se referă la faptul că între subiect şi obiectele din jurul său („obiect” în sens psihanalitic) se stabilesc acţiuni reciproce : subiectul (îşi) percepe, resimte şi construieşte obiectele, care îa rîndul lor acţionează asupra persoanei şi îi modelează interven-tjile. Cadrul de referinţă pentru raportul dintre teoria freudiană şi noţiunea de relaţie obiectuală l-ar reprezenta conceptele de sursă, scop şi obiect pulsional. Sursa pulsională este constituită de
296/Obi
Obiectuala — relaţie ; tipuri
zona somatică, în care îşi are originea excitaţia sexuală. Obiectul şi scopul sînt, în concepţia lui FREUD, esenţial distincte (deviaţii ale scopului pulsional : sadismul ; deviaţii ale obiectului : homosexualitatea). Scopul unei puisiuni depinde de pulsiunea parţială în cauză (de exemplu, pulsiunea orală declanşează activitatea de încorporare şi se leagă de zona bucală) ; chiar dacă pulsiunea parţială se poate modifica, modificările (sublimare, deplasare, întoarcere în contrariu) sînt limitate. Obiectul are două modalităţi principale de funcţionare :
•	obiect care procură satisfacţie şi este inter-şanjabii într-un anumit stadiu (de exemplu, în stadiul oral, orice obiect este considerat incorporabil) ;
•	obiect (sau substitut al său) purtător al unor însuşiri originale, deci reprezentînd obiectul autentic, considerat ca obiect precis, singurul în stare să provoace o anumită satisfacţie.
Cînd FREUD se referă la evoluţia vieţii pulsio-nale, distincţia sursă-obiect-scop îşi pierde rigiditatea. Astfel, în stadiul oral, activitatea de încorporare este legată de zona bucală, deci relaţia obiectuală specifică devine relaţia de încorporare, dar această relaţie poate funcţiona şi ulterior ca prototip^ (activităţi impregnate de semnificaţii orale). în sado-masochism şi în voaierism-exhi-biţionism, modificarea obiectului şi modificarea scopului tind să se confunde. în concepţia post-freudiană asupra relaţiei obiectuale, în sublimare există, de asemenea, o corelaţie strînsăîntre obiect şi scop (PONTALIS şi LAPLANCHE). Ceea ce devine important este relaţia şi valoarea ei de prototip (de exemplu, relaţia orală a obiectului este cea în care se păstrează elementele vechi ale încorporării din stadiul oral sau fantasme ale încorporării). Obiectul se particularizează după tipul de relaţie (obiect oral, obiect anal). Specificarea relaţiei obiectuale urmează nu numai stadiile dezvoltării libidinale, ci împrumută caracteristici de apărare, după stabilitatea sau slăbiciunea Eului. Relaţia obiectuală, în accepţiune psihanalitică, nu se referă în mod direct la raporturile reale dintre subiect şi mediul său, ci lamodu! în care fantasmele modifică, îa un subiect anume, percepţia realului şi la influenţa modificărilor de percepţie asupra acţiunilor subiectului.
M. BOUVET apreciază că în teoria analitică su-prarelaţia obiectuală este considerată deopotrivă ca genetică şi dinamică. Genetic, ea leagă starea de maturizare a activităţii instinctuale şi structura Eului. Dinamic, relaţia obiectuală ar fi o relaţie energetică, controlată de Eu (energia instinctuală se îndreaptă spre obiecte exterioare).
Regresiunea reprezintă, sub aspect genetic, o întoarcere a subiectului la o fază anterioară de dezvoltare, întoarcere favorizată de fixaţie ;
o parte din interesele instinctuale rămîne fixată îa obiect şi la o modalitate veche de satisfacţie. Fixaţia ar fi un fel de oprire în evoluţie, care împiedică o relaţie obiectuală evoluată (de exemplu : în nevroza obsesională, la pubertate, persoana este pusă în faţa problemelor activităţii genitale, întîmpinînd dificultăţi care trimit la complexul Oedip ; această etapă a copilăriei s-a şters datorită perioadei de latenţă ; conflictul acut subzistă, deşi dezvoltarea intelectuală îşi urmează cursul ; astfel, persoana regresează la un stadiu sadic-anal de dezvoltare ; copilul, la vîrsta acestui stadiu» si obsesionalul au o structură de personalitate aproape identică).
Astfel, după psihanalişti, debutul nevrozei obsesionale se plasează la pubertate şi se explică prin ruptura echilibrului dintre energiile instinctuale şi satisfacţiile lor. Conflictul pubertar în nevroza obsesională reactivează complexul Oedip. în fobie, relaţia obiectuală patologică corespunde unui mod relaţional mai evoluat decît în nevroza obsesională pură, implicînd o regresie la stadiul oedipian de evoluţie, mai apropiat de starea adultă decît cel sadic-anal; fobia precede obsesia, persoana se angajează progresiv în regresie. în psihoze, regresia este mult mai p rofundă.
Modificările patologice ale relaţiei obiectuale sînt cu atît mai uşor de vindecat, cu cît sînt legate de stadii de dezvoltare mai recente genetic (cînd Eul este mai adult). După fazele dezvoltării libidinale, există trei tipuri esenţiale de relaţii obiectuale :
•	relaţie de tip oral (centrul de interes este gura, activitatea predilectă de satisfacere este suptul ; corespunde primelor luni de viaţă) ;
•	relaţie de tip sadic-a nai (al treileaan de viaţă; centru! de interes îl constituie manifestările pulsionale în procesul constrîngerilor şi formării deprinderilor pentru curăţenie) ;
•	relaţie de tip genital (din al treilea an de viaţă, a doua copilărie prelungindu-se în conflictele prepubertare şi pubertare ; interesul copilului se concentrează pe obiectele genitale).
Primele două tipuri sînt relaţii obiectuale prege-nitale şi se opun celui de al trei iea tip, care constituie relaţiile obiectuale genitale. Caracteristicile celor două categorii de reiaţii obiectuale, pregenitale şi genitale (după M. BOUVET), sînt :
•	Pregenital ii sînt orali sau anali, Eul lor este slab, se manifestă persistenţa relaţiei obiectuale cu un obiect semnificativ. Pierderea acestei relaţii este sinonimă cu pierderea obiectului ; de aici se produc dezordini ale Eului, pînă ia o simptomatologie de depersonalizare cu tulburări psiho-t;ce, subiectul încercînd să păstreze cu orice preţ
Obiectuala — reloţie : psihopatologie
Obi/297
contactul cu realitatea şi folosind, în acest scop, tot felul de apărări (deplasare, simbolizare), numai ca să nu fie privat de relaţia obiectuală esenţială pentru el (de aici termenul de ,,Eu auxiliar”). Relaţiile pregenitalilor cu obiectul sînt foarte strînse, indispensabile, datorită imaturităţii lor pulsionale. Trebuinţele lor instinctuale (fixate şi regresate) se manifestă violent, absolutist (la fel emoţiile şi dorinţele lor). Relaţiile lor au caracter arhaic ; în cadrul transferului, ei încearcă emoţii violente, chiar la cea mai mică manifestare a obiectului ; sentimentele lor sînt extremiste, marcate de ambivalenţă (iubire-ură) ; investiţiile sînt foarte stabile la sadici-anali şi par să aibă o mare mobilitate la orali. în relaţia obiectuală pregenitală subiectul nu ţine cont de obiect ca atare (de trebuinţele obiectului) ; obiectul este important numai în măsura în care are funcţia de satisfacţie în raport cu subiectul ; afectivitatea se manifestă posesiv şi destructiv, cu dorinţa de a poseda obiectul în exclusivitate. Această dorinţă se manifestă ca atare din cauza culpabilităţii şi a anxietăţii pe care o antrenează. Explicaţia analitică este următoarea : subiectul încearcă un compromis între satisfacerea trebuinţei instinctuale interioare şi realitatea exterioară, evitînd un posibil conflict interior între Sine şi forţele inhibitoare inconştiente ale Supraeului ; acest compromis devine, astfel, sarcina Eului : bolnavul nevrotic îşi refulează tendinţele instinctuale, dizarmonicul impune realităţii satisfacerea acestor tendinţe, bolnavul psihotic le proiectează asupra realităţii (el nu suportă realitatea, ci o re-creează). Pentru fiecare persoană, lumea exterioară ,.înseamnă ceea ce individul percepe şi simte în funcţie de starea sa interioară, ceea ce îl emoţionează şi îl mişcă în raport cu imaginea, cu viziunea sa”. în această perspectivă, consideră M. BOUVET, nevrozele, perversiunile şi psihozele sînt forme patologice ale relaţiei obiectuale (de exemplu, bolnavul nevrotic transformă realitatea într-o lume fantasmatică). Relaţia obiectuală pregenitală este, după BOUVET, ,,un dialog străin” ; orice realizare adevărată este resimţită ca un pericol grav, intervenind aici şi mecanismul proiecţiei (de exemplu : obsesionalul care doreşte inconştient asimilarea şi posesiunea exclusivă a obiectului percepe acest obiect ca fiind asemănător cu el, deci ameninţînd să-i încalce şi să-i distrugă individualitatea). Nevroticul şi perversul păstrează o anumită percepţie a lumii obiective, dar psihoticul nu reuşeşte acest lucru.
Relaţia analist-analizat este tot o relaţie obiectuală, în timpul curei, nevroticul îşi retrăieşte trebuinţele, conştientizează instinctele (pe care le supune mecanismelor de apărare) şi ie acceptă fără angoasă. BOUVET dezvoltă termenul de „distanţă” în analiza relaţiilor obiectuale. Relaţia la distanţă desemnează abaterile dintre rela-
ţiile obiectuale specifice persoanei la un moment dat, aşa cum sînt ele trăite în mod conştient, şi aceleaşi relaţii în condiţii de abandonare a de-fensei, deci şi a fantasmei care motivează inconştient relaţia patologică. Această distanţă este foarte mare în relaţia obiectuală progenitală, în care regresia şi fixaţia pulsiunilor determină o proiecţie foarte intensă. Pregenitalii nu sînt conştienţi de faptul că întreţin cu lumea raporturi pseudoreale (de exemplu, în Eul obsesional există două sectoare diferite de activitate : unul regresiv, cu activitate arhaică orientată după regula atotputerniciei gîndirii — animismul magic ; un altul guvernat de legile gîndirii logice, prin care Eul stabileşte relaţii aparent normale).
în cura analitică (în transfer), laobsesional, apare mecanismul izolării (relaţiile obiectuale aşa-zise raţionale, specifice obsesionalului, nu se leagă de un context afectiv: obsesionalul este fals obiectiv pentru că nu există obiectivitate reală fără o raportare afectivă). Relaţiile obiectuale pregenitale sînt marcate de o dependenţă puternică între Eu şi obiectele sale.
#	în relaţiile obiectuale genitale, Eul are o stabilitate pe care nu o pierde odată cu pierderea obiectului semnificativ ; Eul rămîne independent în raporturile sale cu obiectele, pentru că nu se produce o regresiune la stadii arhaice de dezvoltare/funcţiona re.
Sentimentele şi emoţiile sînt nuanţate, măsurate în funcţie de răspunsul obiectului şi de valoarea interioară a subiectului. Investiţiile variază ca profunzime ; nu există un obiect cu rol de ,,Eu auxiliar”, deci este posibilă trecerea de lâ un obiect la altul, afectele neavînd caracter de exclusivitate asupra unui obiect anume.
în cura psihanalitică, există deci diferenţe în abordarea pregenitalilor şi a genitalilor. Contactul cu pregenitalii este dificil, indirect, rigid. Contactul cu genitalii se stabileşte mai uşor, este suplu, stabil, reglat de o anumită măsură (de exemplu, în cazul unei nevroze oedipiene).
32.	OBIŞNUINŢĂ • Ansamblu de răspunsuri sau reacţii adaptative la stimuli repetitivi simpli sau complecşi. Termenul este utilizat, în psihologie şi psihiatrie, cu următoarele sensuri :
•	adaptare senzorială ;
•	dispariţia comportamentului de orientare prin mecanismul inhibiţiei interne, a condiţionării negative ;
•	în acelaşi sens cu deprinderea şi semnificînd automatizarea activităţilor;
•	dispariţia sau atenuarea efectului unui tratament chimioterapie administrat timp îndelungat, prin creşterea pragului de toleranţă ia drog a organismului (început al stării de toxicomanie).
298/Obi
Oblativitdte ; Oblev//(M) ;; Oblomovisrri; Obnubilare
33.	OBLATIViTATE (cf. lat. oblatus „oferit", de la offero „a oferi”) o înclinaţia de a dărui/oferi ceva din Sine altcuiva, fară a cere nimic în schimb ; se referă la un dar de natură spirituală sau ia o Activitatea în favoarea unei persoane (nu este vorba de un dar material), fară a se confunda cu generozitatea.
în sens religios, oblaţivitateaînseamnă sacrificiu închinat divinităţii. JUNG vorbeşte despre obla-ţiune ca gest la începutul (sau în cadrul) unui ritual, ca act pregătitor al spiritualizării. Prin expresia „oblatio panis”, JUNG se referă la ana-fură ca pîine sfinţită, impregnată deci de valoarea sacrificiului. De asemenea, tămîierea, ca act religios, semnifică ofranda sau oblaţiunea parfumu-rilor, ceea ce simbolizează o transformare a materiei de sacrificiu în sensul unei spiritualizări a corpului fizic ; astfel, fumul ar fi echivalentul corpului sublimat, spiritualizat (JUNG, „Les racines de la conscience”, 1971).
” Semnificaţia psihologică a sacrificiului (ofranda, Oblaţiunea) constă în a da (a dărui) ceva ce aparţine persoanei respective, acest dat fiind strîns legat de persoană şi marcat cu amprenta ei (LEVY-BRUHL, „Participaţia mistică”), o amprentă iraţionala, inconştientă ; se stabileşte astfel o relaţie între necunoscutul din om (conţinuturile sale inconştiente) şi necunoscutul din lucru (orice lucru are o parte ascunsă, neştiută), deci o relaţie între două elemente necunoscute care se unesc. De aici se naşte o identitate om-lucru ; tot ceea ce este lucru şi devine lucru personal (îmi aparţine, este al meu) suportă mecanismul/ efectul proiecţiei conţinuturilor inconştiente (... „proiecţia operează în tot ceea ce este al meu, fie acesta obiect, lucru, animal sau fiinţă” — JUNG).	.
Astfel, lucrurile aparţinînd persoanei capătă semnificaţii multiple, ele nu sînt numai lucruri îjrsine, ci şi simboluri în acest sens,; ceea ce fiinţa dăruieşte din ce este al său reprezintă şi un simbol (persoana nefiind însă conştientă de caracterul simbolic al lucrului oferit). Orice o-frandă reprezintă şi o revendicare ^personală, este un. r,do ut des” ; ca să existe sacrificiul, trebuie abandonată intenţia personală din „do ut des”, abandonare care se realizează prin distrugerea totală a obiectului oferit în sacrificiu. O ofrandă nu este în mod rea! un sacrificiu decît dacă omul devine conştient că, pînă la un punct, se dă ei însuşi (pe sine) în această ofrandă (se sacrifică acea parte din fiinţa lui care este identică cu datul/darul oferit). „Atunci cînd eu ştiu şi admit că mă dăruiesc sau mă sacrific eu însumi, fără să doresdsă cer un preţ pentru asta, înseamnă că am sacrificat revendicarea personală, adică am sacrificat o parte din mine însumi” (jUNG, „Les racines de la conscience”, 1971).
Astfel, ofranda devine sacrificiu. Fără această conştiinţă, ofranda are caracter de acţiune magică» în scopul de a cîştiga bunăvoinţa divină (deci, se supune principiului „do ut des”). Ofranda autentică presupune o pierdere în care să nu existe revendicare egoistă. Puterea de a se sacrifica semnifică psihologic faptul că fiinţa se posedă pe ea însăşi; a sacrifică propria revendicare presupune a fi conştient de această revendicare, în ultimă analiză, sacrificiul de sine presupune un act prin care elementele inconştiente devin conştiente.
în sens foarte rdstrîns (a ţipă R. LAFON), obla-tivitatea este definită ca un stadiu al dezvoltări; afective, stadiu care urmează pe ce! al captat!-vităţii şi care presupune exteriorizarea sentimentelor, a stărilor afective, în sensul oferirii acestor stări unei alte persoane.
34.	OBLEVIL<m) Italia OBLIVON(M) Elveţia -DCI Metilpentinol • Tranchilizante, derivaţi alkenici de tip |3-metil-1-pentin-3-oI, cu. acţn
OH ^
»c*c-t-£rrc%} clfj *2
une sedativ-hipnotică şi miorezolutivă/(prin !n« hibarea transmisiei ganglionare).
35.	OBLOMOVISM;— sin. sindror^OBtcX MOV • Sindrom descris de MASCIQNI (1957), sub nymel.e„ pşnşonajului principal al romanului lui GONCEAROV, la subiecţi cu structură dizar-monicăde tip psihasţenic, proveniţi dintr-un mediu socio-familial cu posibilităţi materialedeo-selpite. C^ şţ erouluUui GONCEAROV,.acestor subiecţi le sînt caracteri tice lenea, apatiar lipsa de voinţă. Personalităţi dependente, ele se lasă cu uşurinţă tutelate de ceilalţi, de la care aşteaptă permanente îngrijiri. Prezenţa unor sindroame fobice este, destul de frecventă, tematica lor fiind de regulă teama de diferite boli, agora- şi tanato-fobia, în 1975, W. VVERMUTH descria sub numele de sindrom Oblomov dificultatea de a părăsi patul pe care o încearcă matinal bolnavii depre-sivi.
36.	OBNUBILARE (cf. lat. obnubilare „a se acoperi cu nori, a se întuneca”) • Tulburare cânţi tat ivă de conşti inţă, mai accentuată decît torpoa-rea, caracterizată prin creşterea pragului senzorial, bradipsihie şi orientare dificilă sau absentă, în special temporală, însoţite de hipoprosexie şi hipomnezie de fixare. Subiectul răspunde vag
Obnubilare de trezire ; Oboseala : concept, tipuri
Obbl299
îa incitaţii mai puternice, putînd fr scos doar pentru o scurtă perioadă din această stare.
Se întîlneşte în stările confuzionale acute de origine toxică, febrilă, infecţioasă sau postcomi-ţială.
37.	OBNUBILARE DE TREZIRE (fr. ivresse du sommeil ; germ. Schlaftrunkenheit; engl. sleep drunkeness) 9 Manifestare episodică psiho-senzorială nocturnă, care provoacă modificări electroencefalografice, realizînd un episod de trezire intensă EEG. Survine frecvent după o trezire brutală, neaşteptată, în cursul perioadei de somn lent profund (stadiile III şi IV). Subiectul prezintă o stare de obnubilare psihică, cu răspunsuri inadecvate la stimul ii externi. Examenul electroencefalografic evidenţiază o reacţie de trezire intensă de lungă durată (traseu de tip ,,veghe” cu disociaţie clinică EEG : somn comportamental fără somn electric). După GASTAUD, KELES, BROUGHTON, obnubilarea de trezire este un fenomen hipnic banal, fără semnificaţie patologică.
38.	OBOSEALĂ • Stare tranzitorie sau de durată, acută sau cronică, constînd în scăderea capacităţii funcţionale a organismului (sau a unui subsistem al acestuia), consecutiv depunerii unui efort important (activitate intensă sau de durată), avînd rol de semnalizare, de protecţie şi apărare a organismului (împiedjcă epuizarea excesivă, autointoxi caţia, fenomenele psihopatologrce).' Diferităde surmenaj şi de astenie, oboseala desemnează acel fenomen fiziologic care semnalează individului scăderea continuă a randamentului în activitate. Modificările locale apărute la nivelul organului solicitat (muşchi, analizatori, sistem nervos) sînt însoţite de o componentă subiectivă, care poate merge de ia senzaţia de slăbiciune generală^ de epuizare vag localizata, la sentimente penibile de neputinţă şi dorinţă intensă de repaos.
Mecanismul de producere constă în epuizarea substanţial-energetică, produsă de o activitate excesivă sau prelungita, corelată cu acumularea de deşeuri cu acţiune toxică, contrabalansate de fenomene de inhibiţie ale sistemului nervos central (inhibiţie de protecţie cu rol de restabilire a homeostaziei).
în psihologia experimentală, ergonomie, medicină etc., cuantificarea diminuării forţei vitale sau a pragurilor de fatigabilitate (variabile inter-individual şi intraindividuai în funcţie de biotip, de tipul de activitate desfăşurată, de momentul din zi în care este prestată^ munca, de antrenament etc.) poate fi determinată prin metode directe şi indirecte. Astfel, se descriu teste de motricitate, atenţie/memorie, rezolvări de probleme, sau se realizează înregistrări ergpgrafice, audio-grame, analize ale oscilaţiilor rezultatelor unor activităţi monotone etc.
FESSARD şi LAUGIER au pus în evidenţă, cu ajutorul dinamografului, un ,,indice de tenacitate” egal cu timpul limită (circa 45 secunde) în care se poate menţine un efort reprezentînd 213 din maximul pe care îl Doate atinge subiectul examinat.
Diverşi autori disting, în funcţie de natura* intensitatea şi durata stimulilor incriminaţi îl> producerea oboselii, precum şi după nivelul la care se manifestă ea, mai multe tipuri de oboseală :
•	acută şi cronică ;
•	musculară (periferică) şi nervoasă (mintală, intelectuală) ;
•	generalizată sau localizată la nivelul unor grupe musculare sau analizatori (oboseală auditivă, vizuală etc.).
în mod obişnuit, oboseala se concretizează într-o serie de manifestări psihocomportamen-tale observabile nemijlocit sau mediat :
•	diminuarea capacităţii de concentrare voluntară, hipoprosexie ;
•	desfăşurarea dificilă a actelor automatizate ;
•	imposibilitatea temporară a formării de noi deprinderi ;
•	dificultăţi de coordonare a diferitelor funcţii şi procese psihice ;
f Instalarea treptată a lentorii psihomotorii;
i^redondanţa^#,mişcări sau imprecizia lor;
•	reducerea^acuităţii senzoriale etc
îi* fgrâdşte avansate ale oboselii (oboseala cronică)*^ap# simptome psihopatologice ca: astenie» cefalee, •algii diverse, tulburări funcţionale (ameţeli, tahicardie, hiperpnee ,etc.). Oboseala are un ecou psihologic’ diferit, existînd persoane care afirmă subiectiv că sînt copleşite de oboseală, fară ca fiziologic să atlnga 1 imita obiectivă a oboseli, în timp ce altele se declară apte de noi eforturi, în ciuda înregistrării obiective a oboselii fiziologice. Sentimentul de oboseală (întîrziat uneori prin anestezia musculară datorată unui efort brusc şi intens) apare ca o trăire dezagreabila, penibilă, care tinde să stopeze precoce efortul supraliminar voluntar. La bază stau senzaţiile cenestezice difuze şi localizate (în muşchi), care pot deveni senzaţii dureroase, completate subiectiv de o trăire chinuitoare de oboseală. Această trăire îndeplineşte un rol important în reglarea activităţii, în sensul că informează individul asupra unui proces potenţial distructiv (de exemplu, leziuni aie urechii interne prin stimulare sonoră intensă şi de durată) sau al epuizării resurselor energetice, condiţionînd astfel întreruperea stării de activitate sau izolarea de factorfi patogeni, în funcţie de curba oboselii (descrisă de'MOSSO) şi de pragurile de fatigabilitate medii şi individuale, se stabilesc atît orarele şcolare şi de muncă (pe tipuri de activităţi), cît şi măsurile de profilaxie
300/Obr
Qbregia Alexandru ; Obscene — cpeiuri telefonice ; Observanţâ
a bolilor psihice şi/sau somatice, cunoscut fpnd faptul ca oDoseala creşte vulnerabilitatea individului la boală prin reducerea apărării imunoioeice a organismului -* ASTENIE, FATIGABILITATE, SURMENA],
39.	OBREGiA Alexandru (1860-1937) ® Psihiatru român, ctitorul Spitalului Central de Psihiatrie (în prezent, Spitalul ,,Dr, Gheorghe Mari-nescu") din Bucureşti. Pregătirea sa ca medic
Alexandru Obregia
şi psihiatru se leagă de nume celebre aie medicinii şi psihiatriei universale : VIRCHOW, MUNK, WESTPHALL, CHARCOT, MAGNAN, BALL. întors în ţară este numit profesor de histologie (1892) al Facultăţii de Medicină din Bucureşti şi director ai Ospiciului Mărcuţa (1893), iar din 1899 director genera! al Serviciului Sanitar al ţării, calitate în care va reuşi construcţia a două instituţii psihiatrice de referinţă : Spitalul Socoia din laşs (1905) şi Spitalul Central din Bucureşti (1923).
Începînd cu anul 1910 devine titular al catedrei de psihiatrie, post pe care îl va ocupa timp de 24 de ani (1934), aducîndu-şi o contribuţie de seamă şi în organizarea predării psihiatriei în ţara noastră.
Sintetizînd activitatea lui Alexandru OBREGIA, Paul CORTEZ spunea (1975) : „Alexandru OBREGIA a fost un remarcabil om de ştiinţă şi pedagog
în domeniul histoiogiei şi al psihiatriei. Ca organizator sanitar a iniţiat înfiinţarea a 32 de spitale rurale şi a celor două mari spitale de psihiatrie din ţară (menţionate mai sus). A fost primul din lume care a preconizat şi practicat pe scară
■	argă puncţia suboccipitală şi a făcut temeinice studii anatomopatologice şi clinice în sifilisul nervos (sindromul obsesiei dentare, ticul pastilei care-i poartă numele — din paralizia generală progresivă), pelagră, alcoolism. A sistematizat cadrul nosografic al ciclofreniiior. S-a afirmat şi ca un precursor al şcolii româneşti de endocrino-ogie. Era convins că la baza suferinţei psihice stau unele modificări biologice sau biochimice survenite la diverse niveluri ale sistemului nervos central, fiind însă în egală măsură pătruns de însemnătatea influenţei mediului economico-social. Profund cunoscător al stărilor de lucruri ale epocii, a dat un semna! de alarmă în legătură cu neajunsurile pe plan sanitar şi a militat pentru o psihiatrie socială. Timp de 41 de ani (1893 — 1934) a condus serviciul de psihiatrie şi clinica de boli mintale din Bucureşti”.
Alexandru OBREGIA a reprezentat o puternică personalitate a psihiatriei româneşti, îmbinînd calităţi deosebite de clinician, dascăl şi organizator ; numele lui se leagă de dezvoltarea psihiatriei româneşti în prima jumătate a secolului al XX-lea.
40.	OBSCENE — apeluri telefonice (cf. lat. obscenus ,,de rău augur, urît, indecent") • Perversiune sexuală „modernă” de tip exhibiţionist, prin care se vizează obţinerea excitaţiei erotice prin transmiterea unui mesaj telefonic cu caracter obscen. în perioada care precede chemarea telefonică obscenă, tensiunea şi excitaţia sexuală a subiectului creşte, atingînd intensităţi preparox-istice în timp ce telefonul sună. Interlocutorul „ţintă" al acestui tip de pervers este cel mai ades o persoană necunoscută. Mesajul telefonic poate fi însoţit de masturbare, continuată pînă la obţinerea orgasmului, chiar şi ulterior întreruperii convorbirii de către cel sunat.
41.	OBSERVANŢĂ (cf. fr. observance „păstrarea regulilor stabilite”) • Termen propus de SPRIET şi SIMON (1978) pentru a descrie aderenţa (sau lipsa acesteia — nonobservanţa) pacientului la tratamentele prescrise.
Observanţa se manifestă în raport direct cu gravitatea bolii, mai corect spus cu felul în care aceasta este resimţită de subiect, cu atitudinea încurajatoare şi prietenoasă a medicului şi cu talentul acestuia de a comunica. în mod negativ, deci accentuînd nonobservanţa, acţionează complexitatea tratamentului, durata acestuia, numărul de medicamente, aşteptarea îndelungată a medicului, sexul feminin. Astfel, femeile nu respectăr. după Y. MATILLON, indicaţiile terapeutice decît
Observanţâ ; Observaţie ; Obsesie
0bs/301
în 5% din cazuri, spre deosebire de bărbaţi, la care observanţa ajunge pînă ia 35%. Media respectării stricte a prescripţiilor nu atinge, în cele mai fericite cazuri, decît 1/5 din situaţii. Abaterile cele mai frecvente sînt nerespectarea dozelor, a orelor de administrare, adăugarea de alte prescripţii. Un studiu făcut de DREISER arată că, în cazul schimbării medicului curant, respectarea ■reţetelor scade cu 19% faţă de situaţia anterioară.
în psihiatrie, observanţa are, în cazul terapiilor de lungă durată, o importanţă majoră (litiu, NL). Apariţia medicaţiei cu acţiune prelungită a îmbunătăţit simţitor acest indice.
42.	OBSERVAŢIE (cf. lat. observotio „observare") • Procedeu de cunoaştere ştiinţifică, menit să ducă la descoperirea proprietăţilor manifestate ale obiectului studiat. Spre deosebire de urmărirea nesistematică a unor aparenţe captivante, observaţia ştiinţifică este o contemplare metodică a unui fenomen sau proces, orientată intenţional de anumite ipoteze explicative. Intim asociată cu experimentul, observaţia încearcă să constate evoluţia naturală a faptelor, cît mai puţin perturbate de intervenţia subiectului, în vreme ce experimentul este observarea unor evenimente provocate şi controlate de subiect, în care acesta modifică condiţiile desfăşurării fenomenului studiat.
•	în psihologie, psihopedagogie şi psihiatrie — metodă de „studiu complet al valorii funcţionale a comportamentului şi conduitei unei fiinţe umane, ţinînd seama de elementele constitutive şi de .personalitatea dinamică în totalitatea sa şi în me-
diu! său" (P. LAFON) ; ,.Activitate perceptivă autoreglată şi conştientizată" (P. POPESCU-NE-
VEANU).
Este utilizată în examenele psihotehnice, vizînd comportamentul în cursul execuţiei testelor, în cursul activităţilor provocate (care nu servesc decît la punerea în evidenţă a comportamentelor naturale), în metoda clinică (unde se face apel mai mult la conversaţie sau interogatorii mai mult sau mai puţin sistematizate, fără intervenţia metodei experimentale).
După mijloacele folosite, observaţia se poate face prin :
•	anchetă ;
•	observare psihologică directă sau indirectă;
•	analize biologice sau statistice.
în funcţie de loc, observaţia poate fi realizată:
•	în mediu deschis ;
•	în mediu specific (familial, profesional, şcolar) ;
•	în instituţii specializate (spitale, centre de
reeducare etc.).
^u ajutorul observaţiei se obţin informaţii privind :
•	interrelaţia organism-mediu ;
•	schimbările şi schimburile determinate de relaţia organism-mediu ;
•	conduita exterioară, comunicarea ;
•	experienţa trăită ;
•	modificări somatice obiective ;
•	produsele activităţii.
în psihologie, observaţia pune problema semnificaţiilor subiective ale comportamentului exterior iar în pedagogie este o metodă ce constă în punerea elevului în contact direct cu obiectul cunoaşterii.
în psihiatrie, observaţia constituie, alături de examenul psihiatric, un element de bază pentru diagnostic.
Autoobservaţia şi introspecţia sînt cazuri particulare ale observaţiei.
43.	OBSESIE (cf. lat. obsessio „asediere")
•	Idee care se impune gîndirii, o asediază şi o invadează puternic şi neplăcut, subiectul neputîndu-i-se opune ; pot fi uneori idei multiple, străine şi contradictorii în raport cu personalitatea individului. Efortul voluntar a! acestuia pentru îndepărtarea ideii obsesive, cu conţinut adesea absurd şi chiar obscen, este permanent, dar fără rezultat pozitiv, ceea ce conferă stării afective a subiectului o gradaţie variabilă, de la penibil pînă la anxietate intensă. După cum se exprimă PUJOT şi SAVY, subiectul se simte vinovat, ruşinat, sau se teme de efectele obsesiei sale, fapt care explică în parte scrupulele, meticulozitatea sa etc. Comportamentele ritualizate se încadrează în lupta împotriva obsesiei şi a angoasei generate de aceasta. Evitarea sau diminuarea anxietăţii se poate realiza prin
I02/0bs
Obsesie : viziune psihanalitică & Qbsesivo-compulsiva —xmrază
îr,termediui sctuiui compuisiv, care este o asociere elaborată Intre apărare şi pulsiune, cea din urmă fiind „raţionalizată" şi deci „neutralizată” ca pericol.
în viziunea psihanaliştilor, mecanismul de producere a obsesiei recunoaşte existenţa unui conflict între Eu şi reprezentările incompatibile, de-danşîndu-se un mecanism de apărare cu rolul de a domina aceste reprezentări, separîndu-le de afectul cu care sînt asociate. Reprezentările sînt astfel izolate, car afectul se deplasează pe alte reprezentări care devin obsesii. După FREUD, reprezentările incompatibile sînt de natură sexuală şi se leagă de evenimente sexuale reale sau fantas-matice. Orice eveniment care trezeşte amintirea evenimentului sexual iniţial provoacă o excitaţie sexuală generatoare de frică, determinînd refularea. După BOUVET, mecanismele obsesive tind să păstreze o relaţie obiectuală pregenitală, în special cu mama. Gîndirea obsesivă are drept caracteristice: infiltrarea elementelor relaţionale şi de gîndire magică în gîndirea logică, îndoiala, ruminaţia mintală, erotizarea şi caracterul compuisiv. Punctul de plecare în elaborarea simptomelor obsesive ar fi, după FREUD, ca şi în isterie, apărarea împotriva exigenţelor libidinale din complexul Oedip, la care se adaugă apoi ,,un factor constituţional” ce modifică configuraţia simptomatică. Organizarea genitală a libidouJui fiind puţin rezistentă, are Ioc o regresie de la faza fa-îică la stadiul sadic-anal. Drept urmare, organizarea pulsională îşi preia caracterul sadic mascat de ambivalenţă. Scrupulele, mila, curăţenia sînt aspectele unor formaţiuni reactive dezvoltate în perioada de latenţă, sub direcţia Supraeului, devenit sever şi brutal. Aceste formaţiuni reactive constituie modul de apărare, constînd în adoptarea unor atitudini rigide, contrapulsionale.
Dacă obsesiile pot apărea în mod izolat şi la individul norma!, iar la copil modul de gîndire magic este prezent în primii ani ai dezvoltării sale, în psihopatologie ele sînt, cel mai frecvent, markerii nevrozei obsesivo-fobice, dar şi ai altor afecţiuni (debutul schizofreniei, depresia melan-coliformă). Caracterul specific a! ideii obsesive se desprinde prin eliminarea altor tulburări ale gîndirii :
® ideea delirantă (pe care subiectul o susţine cu convingere şi nu-i recunoaşte caracterul patologic) ;
m ideea fixă (neacompaniată de anxietate) ;
m ideea prevalentă (în concordanţă cu personalitatea subiectului, care nu-i recunoaşte însă caracterul patologic) ;
® ideea dominantă (are caracter tranzitoriu) ;
#	fenomenul de influenţă exterioară (obsesia este recunoscută ca „internă”, cu origine în personalitatea subiectului) ;
•	fobia (anxietatea este legată de un obiect exterior şi conduitele de evitare o fac să dispară).
in semiologia psihiatrică, sînt descrise, după conţinutul lor, următoarele forme de idei obsesive :
•	îndoieli obsesive (verificări permanente aie unor acţiuni sau construcţii ideative) ;
•	scrupule obsedante (asedierea gîndirii de posibilele erori pe care subiectul le-ar putea comite sau le-ar putea evita) ;
•	idei de contrast (conţinutul contravine cu sistemul etic, valoric, comportamental sau cu sentimentele subiectului) ;
•	„maniile mintale” (legate de operaţii aritmetice — aritmomania ; de nume sau cu» vinte fără utilitate imediată — onomato-mania ; de o falsă şi irezolvabilă problematică, cu întrebări obsesive — arguţiile obse» sive) ;
o amintiri şi reprezentări obsesive (conţinut penibil pentru subiect, dar dezactualizate) ;
•	impulsiuni obsesive (porniri puternice în executarea unor acte ridicole şi fără sens, absurde, fără trecerea ia act, ceea ce generează o stare .de tensiune insuportabilă;, teren fertil pentru geneza ritualurilor).
H. OBSESIVO-COMPULSIVA - nevroză (cf,
laţ. obsidere „aasedia” ; compellere „a constrînge”)
•	Psihogenie care ap^re cu o frecvenţă deosebită pe fondul unei personalităţi premorbide particulare, în care obsesiile, compulsiunile şi ritualurile însoţite de anxietate alcătuiesc un tablou specific, în absenţa oricărei alte afecţiuni psihiatrice permanente. Corespunde în mare parte cu ceea ce JANET a numit PSIHASTENIE (-»), definirea şi descrierea ei fiind rodul aproape plenar al psihiatriei franceze. PINEL este primul care clasează cazurile de nevroză obsesivă drept „nebunii raţionale”, deşi ESQUIROL o descrie pentru prima dată în 1838, iar FALRET introduce termenul în literatura de specialitate (1866). JANET exclude procesul degenerării, care i-a fost multă vreme atribuită şi îi conferă un statut nou, îngiobînd-o în psihastenie. Şcoala germană descrie sindromul obsesiv-compulsiv în;- cadrul personalităţii „anancaste” şi de abia între 1894— 1927, FREUD delimitează conceptul de nevroză obsesivă în cadrul patologiei de tip obsesiv.
Prevalenta acestei forme de nevroză este mică *. 0,5—1% în populaţia generală, reprezentînd 1% cin internări şl 1—3% din morbiditatea psihiatrică, fiind egal distribuită pe sexe.
In ceea ce priveşte etiopatogenia, zona „caldă” a discuţiilor contradictorii se află la interferenţa determinismului celor doi factori : psihotrauma şi terenul (care în mod paradoxal nu este reprezentat întotdeauna de o personalitate ananeastă;,
Obsesivo-compulsivc — nevroza : concept, diagnostic
Ob$/3Q3
ci mai degrabă de trăsături accentuate), fiind implicate şi aite circumstanţe favorizante : lăuzie, anemie, traumatisme, surmenaj. Psihogeneza ră-mîne încă un mister, deşi se cunosc astăzi factorii patogeni care conduc ia constituirea nevrozei
obsesivo-compulsive (traumele psihice favorizează generarea unor tensiuni intrapsihice, din care rezultă stări de încordare, anxietate şi perturbări ale dinamicii proceselor cerebrale).
JJDintre teoriile eti o patogeni ce pot fi amintite :
•	Teoria lui PAVLOV (focare corticale izolate, de excitaţie internă patologică).
•	Teoria psihanalitică a lui FREUD, care implică fregresia personalităţii în dezvoltare (1908), prin influenţa negativă exercitată de conflictele dintre părinţi asupra copilului aflat la vîrsta învăţării controlului sfincterelor. în concepţia lui FREUD, în această nevroză s-ar oblindi o regresie la stadiul pregenital oral sau la cel sadic-anal, individul neputînd rezolva conflictul născut din opoziţia tendinţelor pulsionale cu instanţele superioare. Drept urmare, în nevroza obsesivă conflictul se agravează în două direcţii, care explică atît sentimentele de culpabilitate, cît şi nevoia de pedeapsă : instanţa care apără devine tot mai intolerantă, iar forţele mobilizate de către apărare sînt tot 'mat insuportabile.
Fiind încadrată în nevroza de transfer, nevroza obsesivo-fobică se caracterizează, ca şi aceasta, prin existenţa conflictului intrapsihic, libidoul fiind deplasat pe alte obiecte decît cele implicate în conflictul cauzal. Organizarea pulsională îşi reia caracterul sadic, mascat de ambivalenţă. Scrupulele, curăţenia, mila sînt formele unor formaţii reactive dezvoltate în perioada de laten-
ţă, sub direcţia Supraeului, sever, dur, aceste formaţii avînd roi de apărare Împotriva puisiu* niior.
ADLER--consideră nevroza obsesivo-compulsivă o fugă de realitate şi transpunerea luptei (determinată de necesitatea rezolvării unor probleme fundamentale de viaţă) pe un pian abrea.. BRĂU-TIGAM implică şi el, în apariţia nevrozei obsesivo-fobice, tulburările din definirea personalităţii, subliniind că „munca obsesională” împreună cu cenzura puternică a subiectului sînt rezultatul autorităţii parentale exercitate în primii trei ani de viaţă ai copilului (faza anală). Problematica une structuri obsesior.ale a personalităţii a preocupat psihanaliza îndeosebi pentru studiu! bolnavilor cu nevroză obsesivo-fobică, stabilindu-se unele criterii definitorii :
•	trăsături manifestînd viaţa obsesională (se remarcă elementele caracterului ana! : meticulozitate, ordine, avariţie, încăpăţînare y ambivalenţa se reflectă în îndoieli şi caracterul obsesiv al compulsiilor) ;
•	trăsături legate de mecanismele de apărare (izolare, deplasare, anulare retroactivă,, verificări compuisive manifestate prin nevoia de ordine, programare, manii, ritualuri);
•	trăsături legate de relaţia obiectuală (pro-cesui obsesiv organizează relaţia pregenitală).
0	Tabloul clinic al nevrozei obsesive este dominat de obsesii (->). Actele compuisive reprezintă în sfera acţiunii echivalentul obsesiei din sfera gîndirii, fapt pentru care literatura de limbă engleză foloseşte frecvent termenul de nevroză obsesiv-compulsivă (pentru care optăm).
9 Diagnosticul pozitiv se face în prezenţa elementelor definitorii ale nevrozei în general şi elementelor definitorii ale sistemului obsesie-per-sonalitate premorbidă:
•	Obsesii : obsesii ideative, amintiri şi reprezentări obsesive, obsesii impulsive (asediază gîndirea, se opun conştiinţei, care este în dezacord cu ele, sînt străine şi contradictorii situaţiei şi personalităţii subiectului, care le recunoaşte caracterul patologic şi luptă cu ele, de obicei fără succes) ; pot determina, fie reprezentări figurative, senzorial-plastice, cu aspect de reproducţii eidetice cu caracter obsesiv, fie pot îndemna subiectul la acte particulare, iraţionale, neacceptate de conştiinţă, ridicole.
•	Sisteme de apărare :
—	compulsii: încărcare emoţională, anxietate cu care subiectul se opune desfăşurării şi manifestărilor obsesiilor impulsive, cu consecinţe neplăcute pentru subiecte; tematica poate fi 'religioasă, morală, puritate şi protecţie corporală» protecţie împotriva pericolelor exterioa-»
304/Obs
Obsesivo-compuisivâ — nevroză ■: diagnostic diferenţial
re, ordine şi simetrie, precizie şi complexitate, scurgerea timpului ;
—	ritualuri : acte mai complexe, realizînd adevărate sisteme de apărare, constînd dintr-o serie de acţiuni îndreptate împotriva conţinutului obsesiv, de aspect voluntar, care se succed obligatoriu într-o anumită ordine bine definită, fiind însoţite de o mare anxietate, atenuată însă după îndeplinirea acestora; de exemplu : ablutomania, ritualuri de verificare, privirea în spate, butonare-rebuto-nare a hainei de un anumit număr de ori, aritmomania, onomatomania etc. ;
•	Anxietatea: însoţeşte şi dinamizează nucleul acestui tip de nevroză (obsesie + compulsie/ ritual) .
•	Personalitatea premorbidă :	subiectul	are
o grijă constantă pentru ordine şi curăţenie, însoţită de o mare meticulozitate, punctualitate riguroasă şi perfecţionism. Are o atitudine scrupuloasă faţă de obligaţii, simţul datoriei, simţul economiei, care poate să meargă pînă la meschinărie şi avariţie. Plăcerea pentru colecţionare îl conduce adesea Ia stocare (colecţii diferite, provizii). Sînt subiecţi puţin infiuenţabili, încăpăţînaţi, autoritari, merg pînă la pedanterie în a căuta un cuvînt exact, sînt reci, seci, au tendinţa de* intelectualizare şi nu se lasă pradă investiţiilor afective, care i-ar face să sufere. Viaţa lor psihică pare compartimentată într-un amestec de amintiri, sentimente şi reprezentări.
•	Electroencefalograma : bufee paroxistice şi complexe, vîrf-undă degradate, unde beta roiandice (descrise de unii autori, fără a fi interpretate) ; examenele paraclinice (EKG, examenul radiologie, investigaţiile de laborator) sînt negative.
•	Confirmarea, în final, a uneia din formele clinice cunoscute, care pot fi :
—	după intensitatea simptomatologiei : forme uşoare, grave, paucisimptomatice, ,,criza" obsesivă ;
—	după evoluţie : forme cronice, episodice,
1	forma mixtă (nevroza obsesivo-fobică).
‘ # Dlagnosticţjl diferenţial se face cu :
•	obsesiile simple — limitate şi precise, sînt tranzitorii ; diminuează atît intensitatea cît şi mecanismele de apărare cînd situaţia generatoare este îndepărtată ;
^ « obsesiile în cadrul unui comportament nor-malT-- apar în timpul ocupaţiilor specifice la savapji, artişti, favorizînd creaţia ;
•	alte nevroze — prin elemente^ definitorii specifice fiecărui4j.p de nevroză în parte : o atenţie deosebită necesită nevroza fobică ;
•	decompensările de intensitate nevrotică la personalităţi dizarmonice de tip psihastenie
—	diagnostic diferenţial mai dificil de efectuat, fiind necesar a se avea în vedere elementele definitorii ale dizarmoniei şi legătura mai puţin evidentă cu factorul psiho-gen ;
•	psihoze — schizofrenia (debut), prin prezenţa elementelor disociative şi caracterul atipic al obsesiilor ; cu psihoza maniaco-depresivă, forma unipolară, depresivă prin antecedente, ciclicitate, monotonia obsesiilor şi concordanţa lor cu tonusul afectiv ;
•	tulburări psihice din boli cu etiologie organică :
—	paralizia generală progresivă, prin examenul neurologic, serologic, antecedente etc. ;
—	arterioscleroză, prin vîrstă, tensiune arterială, examenul fundului de ochi,, electroencefalograma, tulburări mnezice;
—	epilepsie (intercritic) — mai ales cea temporală, prin electroencefalogramă (traseu caracteristic), amnezia lacunară, impulsivitate ;
—	encefalită, scleroză multiplă — apar episodic/permanent semne neurologice caracteristice.
Majoritatea formelor de nevroză au o evoluţie cronică, cu variaţii în timp şi un grad mare de polimorfism în tabloul clinic. Simptomatologia obsesională este, nu rareori, invalidantă, prin amînări permanente ale trecerii Ia acţiune şi izolarea care caracterizează această personalitate nevrotică, prin tendinţele agresive care se manifestă uneori faţă de ceilalţi sau chiar fată de sine (BRĂUTIGAM).
R. PUJOL şi A. SAVY s-au ocupat de aspectele evolutive ale nevrozei obsesive, prezentate îr> 1968 în raportul despre „Devenirea obsedatul ui". Cele şapte forme clinice pe care le-au descris sînt:
•	forme clasice — cu debut în adolescenţă* simptomatologia obsesivă se instalează sub o formă permanentă, suferă variaţii, dar nu dispare niciodată complet ; adaptarea socio-profesională este posibilă, dar adesea perturbată (1/3 din cazuri) ;
•	forme maligne — se agravează progresiv, duc Ia invaliditate socială completă, cu potenţial schizofrenogen (2—13%) ;
•	forme cu remisiuni durabile — cu bună adaptare socială ;
•	forme intermitente — au interval liber bine precizat ;
•	forme cu debut tardiv — rare, debut după 50 de an i ;
Obsidon(M) ; Obstrucţie ; Obtuzie ; Ocdpitof — lob
0cc/305
m forme cu episoade psihotice în evoluţie :
—	sindroame confuzionate trecătoare ;
—	episoade depresive scurte/durabile ;
—	episoade schizofrenice, scurte/durabile (la subiecţii la care simptomatologia obsesivă se asociază cu o componentă psihastenică clară) ;
•	în alte cazuri, subiectul debutează în psihopatologie cu un episod psihotic, căruia îi urmează un sindrom obsesiv, cvasivindecarea psihozei permiţînd pentru un timp o oarecare adaptare socială.
0 Trotomentul curativ este deosebit de dificil, urmărindu-se, în măsura posibilului, menţinerea inserţiei socio-profesionaie a subiectului.
Ca posibiI ităţi terapeutice, psihanal iza se loveşte de obstacole ce apar în timpul curei, psihoterapiile se inspiră în majoritatea lor din teoria psihanalitică, iar chimioterapia intervine în unele etape evolutive, în special în decompensările depresive (antidepresivele pot fi eficiente) şi este indispensabilă în episoadele psihotice. Unii autori recomandă psihochirurgia pentru formele care, prin evoluţia for, atrag o invaliditate gravă.
45.	OBS!DAN (M) RDG - DCI Propronolol • Psihotrop betablocant, derivat propanolic de tip 1-(isopropilamino)-3- (1- naftiloxi)-2-propanoi, cu
2 i r	CHj
OH
acţiune anxiolitică, cu valenţe psihostimulente şi adrenolitice. Nu duce la dependenţă, nu se aso-dază cu IMAO-» BETABLOCANTE.
46.	OBSTRUCŢIE (cf. lat. obstruere ,,a închide, a bâra”)«~ Opri rea bruscă (prin violenţă externă sau obstacol intern) a desfăşurării unei acţiuni.
în psihiatrie, termenul este sinonim cu simptomul irde blocaj ideativ — tulburare a fluenţei gîndirii, obiectivabilă în întreruperea de scurtă durată afluxului verbal. Este semn patognomonic în schizofrenie (BLEULER), dar poate apărea şi în psihoza depresivă. Se poate datora fenomenelor halucinatorii, fenomenelor xenopatice sau unor cauze necunoscute.
47.	OB-TITE(m) SUA — DCI Fendimetrozină • Psihostimulent anorexigen, de tip (+)~3, 4-dime-til-2-fenilmorfolină, cu efecte simpaticomimetice reduse ; indicat în astenie, tulburări ale preseniii-tăţii, sevraj, toxicomanie, obezitate secundară
curei NL, tulburări de dinamică sexuală ; este contraindicat în stările de excitaţie psihomotorie, anxietate, sarcină, comiţialitate.
48.	OBTUZIE (cf. lat. obtusio „tocire, slăbire”) • Tulburare cantitativă de intensitate minimă a conştiinţei, constînd în creşterea uşoară a pragurilor senzoriale, cu diminuarea consecutivă a acuităţii percepţiilor. Claritatea cîmpului conştiinţei (EY) este uşor afectată, diferenţierea sti-mulilor perceptivi fiind realizată mai lent, fapt exteriorizat clinic prin întîrzierea răspunsurilor subiectului la întrebări şi integrare ceva mai lentă în situaţie. Este caracterizată de un grad mare de variabilitate. Apare în stadiile prodromaîe ale stărilor confuzionale, indiferent de etiologie, în stări de epuizare. A. POROT (1934) o identifică cu obnubilarea.
49.	OCAZIONALISM-OCAZIE (cf. lat. occasi o „ocazie”) • Concepţie ideal ist-teologică, creată în secolul al XVII-lea de discipolii lui DESCARTES, potrivit căreia modificările corpului, respectiv ale sufletului, reprezintă doar „cauza ocazională” a modificărilor celor două substanţe una faţă de cealaltă, intervenţia lui Dumnezeu fiind cauza adevărată a acestor modificări. în felul acesta era rezolvată problema interacţiunii dintre corp şi suflet, concepute ca substanţe independente.
Mai tîrziu, MALEBRANCHE, a redus orice interacţiune cauzală la o intervenţie directă a divinităţii ; respectiv, orice eveniment are, în viziunea sa, drept cauză reală, nemijlocită, voinţa divinităţii, cauzele naturale nefiind decît „ocazia" intervenţiei acesteia.
50.	OCCAM William (1280-1349) • Filozof şi teolog englez, reprezentant al nominalismului, exponent ideologic al păturilor orăşeneşti. Delî-mitînd domeniul cunoaşterii de cel al credinţei, a încercat scoaterea ştiinţei şi filozofiei de sub tutela teologiei.
Principiul „simplicităţii" („briciul lui OCCAM”) a fost îndreptat în special împotriva entităţilor metafizice şi scolastice. Demonstrînd inconsistenţa abstracţiilor scolastice, a subliniat rolul experienţei în cunoaştere.
Opere principale : „Quod Iibeta septem” (postum, 1491); „Philosophianaturalis '(postum, 1637); „Summa totuis logicae” (postum, 1665).
51.	OCCIPITAL — lob (cf. lat. occipitium „ceafă”) • Localizaţi la polii posteriori ai emisferelor cerebrale, lobii occipitali sînt în primul rînd, dar nu exclusiv, implicaţi în percepţia vizuală, la acest nivel realizîndu-se proiecţia corticală a analizatorului vizual, transformarea radiaţiiloHuminoase în senzaţii subiective. Leziunile localizate la acest nivel determină afectarea vederii în cîmpurile
20-c. 838
306/0cc
Occipital — /ob ; Occipital^ ; Ochiofobie(F) ; Octopamină
vizuale specifice, în funcţie de localizarea leziunii. Lezarea bilaterală a ariei 17 (aria de proiecţie corticaiă primară vizuală) produce cecitatea cor-tica'ă. Bolnavul nu este conştient de boaiă, datorită lipsei posibilităţilor de comparaţie în perce-
53.	OCHLOFOBÎE^) (cf. gr. ochtos „mulţime’* phobos ,,frică”) • Teamă nejustificată de aglomeraţie, de mulţime, ca formă a antropofobiei. Este întîlnită în tabloul clinic al nevrozei obsesivo-fc-bice, psihasteniei, schizofreniei, psihozei de involuţie.
54.	O.C.M.(m) Argentina — DCI Clordiazebcxid
#	Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-cior-2-nnetiîamino-5-fenii- 3H-1,4-benzodiazepin-
c.t -CÎMWiic AMirtiJuW.E ALE ICSULui CCCiPlli'
pere a vizuală. Leziunile unilaterale ia acest nivel determină hemianopsia omonimă (contralatera! în raport cu localizarea focarului distructiv). Se conservă frecvent vederea maculară. în cazul leziunilor limitate la ariile 18 şi 19 (arii de asociaţie), apare agnozia vizuală (cecitate psihică), în cadru! căreia bolnavul nu poate identifica obiectele, vede, dar nu ştie ce vede.
Tumorile cerebrale cu localizare în lobii occipitali au frecvenţă mică în raport cu alte localizări, semnele precoce fiind legate de sindromul de hipertensiune intracraniană (cefalee supraorbi-tală, vărsături, stază papilară). Simptomatologia psihiatrică are o deosebită valoare diagnostică. Este caracteristică amnezia de fixare acompaniată de confabulaţie. Percepţia este alterată de halucinaţii vizuale, elementare sau complexe, al căror caracter patologic este uneori recunoscut de bolnav (halucinoze). în sfera motricităţii, se semnalează tulburări de echilibru, de regulă nesistematizate, determinate de eventuale compresiuni cerebeloase. Uneori, tulburările percep-tuale de tip halucinator (PREDESCU) au un caracter repetitiv, stereotip şi sînt urmate de 0 criză convulsivantă generalizată.
52.	OCCIPITAL*8) sindrom • Sindrom determinat de leziuni de etiologie diferită (traumatică, înflamatorie, vasculară, tumorală) la nivelul lobului occipital.
Clinic se constată :
•	hemianopsie contralaterală omonimă;
•	cecitate corticaiă, agnozie vizuală spaţială pentru obiecte şi pentru cuvîntul scris ;
•	halucinaţii vizuale mai frecvent elementare, rar complexe (persoane, obiecte), bolnavul fiind convins de realitatea lor ;
•	metamorfopsii ;
m paralizia psihică a privirii (constînd într-o fixare a privirii într-o anumită direcţie) ;
« amnezie de fixare ;
•	senzaţia de acceleraţie sau încetinire a timpului şi mişcărilor.
4-oxid, cu acţiune anxiolitică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă ; nu are efect hipnotic, fiind unul din cele mai răspîndite tranchilizante de zi. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NAPOTOM<m>.
55.	OCOPATIE (cf. gr. ochos „vehicul” ; pathos
sin.
„încercare, suferinţă") —>KINETOZĂ.
56.	OCTOPAMINĂ • Amină rezultată din transformarea tiraminei, sub acţiunea dopamin-beta-hi-droxilazei, la nivelul terminaţiilor nervoase, unde acţionează ca „fals mediator” stocat în locul noradrenalinei, în granulele presinaptice. Tiramina, substanţă cu efecte simpaticomimetice, este un produs al metabolismului tirozinei în organism, dar se află ca atare şi în alimentele fermentate, ca unele brînzeturi, vinuri etc. Ingerată ca atare, este metabolizată sub acţiunea monoaminooxida-zei digestive şi nu are efecte clinice. Administrată însă parenteral, are o acţiune simpaticomimetica indirectă, eliberînd catecolaminele din granulele de stocare. IMAO utilizaţi ca antidepresive (Par-giiin) au acţiune inhibitorie asupra monoamino-oxidazei digestive, permiţînd accesul liber al tiraminei alimentare în circulaţia sistemică şi transformarea ei în octopamină. Deşi efectul pre-sor este de numai 1/100 din cel al noradrenalinei, ingestia unor cantităţi mari de tiramină alimentară concomitent cu utilizarea de IMAO poate determina „reacţia la brînză \ Aceasta se manifestă prin crize hipertensive determinate de eliberarea din granule a unor cantităţi mari de noradrenalină circulantă, provenită prin înlocuirea noradrenalinei din terminaţiile nervoase cu octopamina formată la acest nivel.
Depistarea octopaminei în plachetele sanguine —markeri periferici pentru activitatea monoam'B
Oculostctic'-s) ; Ocultism ; Ccupcţionai — stres
Qcu/307
nelor,— sugerează, după MURPHY, cît şi după SÎRBU, implicarea octopaminei în producerea stărilor depresive.
57.	OCULO- (cf. lat. oculus „ochi”) % Element de compunere care introduce referirea !a ochi.
58.	OCULO-BUCO-GEN1TAL <s) sindrom (cf. ocuto- ; lat. bucca „gură” ; genitalis „care dă naştere”) - sin. ADAMANNAIDIS-BEHCET(S) sindrom ; AFTOZĂ BEHQET ; GILBERT-BEHQET^) sindrom ; MARE AFTOZĂ TOURAINS ; TRIPLU
SINDROM BEHţ ET-—>BEHQET(S> sindrom,
59.	OCULO-CEREBRO-RENAL FANCONI‘s)
sindrom (cf. ocu/o-; lat. cerebrum „creier”; ren „rinichi”) - sin. LOWE-B!CKEL(s) sindrom ; LOWE-
TERREY-Mc LACHLAN(S) sindrom-^LOVVE^8) sindrom.
60.	OCULOSTATIO8) sindrom (cf. cculo- ; gr. statikos „referitor la echilibru”) o Grupare de semne vestibulare, descrise de M. GUREVICi (1938), constînd în modificarea poziţiei subiectu-lu i la mişcarea globilor oculari. Astfel, la convergenţa privirii şi la orientarea acesteia în sus se produce căderea sau dezechilibrarea spre spate. La mişcarea laterală a ochilor, căderea corpului se face spre partea respectivă. La acestea se adaugă ameţeli, dureri oculare, lăcrimare, care evoluează în accese repetate durînd cîteva minute.
Este caracteristic pentru agresiunile craniocere-brale de orice natură, apărînd cu mare precocitate. MARGULIS (1940) l-a descris şi în encefalitele cu punct de plecare vestibular.
61.	OCULTISM (cf. lat. occultus „secret, ascuns”)
—	sin. ESOTERISM • Ansamblu de concepţii şi practici superstiţioase fundamentate pe credinţa în existenţa unor lucruri, fenomene şi forţe misterioase, inaccesibile cunoaşterii comune şi experienţei empirice. Termenul se referă atît la cunoaşterea acestei lumi misterioase, nevăzute, accesibilă numai celor „iniţiaţi”, cît şi la practicarea aşa-numitelor „ştiinţe oculte”, printre care cele mai vechi şi cele mai persistente sînt : magia („albă" —benefică—sau „neagră” —malefică), manii ca sau arta divinatorie (astrologia, chiromanţia etc.), spiritismul (contactul cu sufletele celor morţi), cabala, alchimia etc.
Istoria psihiatriei a cunoscut nu o dată imixtiunea practicilor oculte, fie în „diagnosticarea”, fie în „tratamentul” afecţiunilor psihice, la care au aderat uneori medici şi, cel mai adesea, nespe-ciaîiştii şi publicul larg ai epocilor respective. Modele medievale ale exorcismului, alchimiei, astrologiei, magiei şi, ulterior mesmerismuiui, spiritismului etc. au generat deseori confuzii în
legătură cu scopurile reale ale unor practici psihiatrice, aruneînd o lumină nefastă asupra unor metode raţionale (hipnoza, biotipologia şi chiar psihanaliza). Aceste „contaminări”, întreţinute şi de
o
momentele de „rătăcire” ale unor mari gînditori (cazul lui jUNG este exemplar în acest sens) sau de alunecări dogmatice excesive îşi păstrează reflexele pînă în prezent în unele atitudini faţă de psihiatrie.
62.	OCUPAŢIONAL - stres (cf. lat. occupo-t/o) • Situaţie care apare în interacţiunea dintre indivizi şi activitatea lor profesională, caracterizată, după BEEHR şi NEWMAN (1978), prin devierea de la funcţionalitatea normală a individului.
Cele trei direcţii în care stresul ocupaţional poate genera răspunsuri modificate au fost delimitate de BRIEF (1986) în : somatică, psihologică, comportamentală.
Majoritatea autorilor sînt de acord că aceste răspunsuri apar la un nivel deosebit de ridicat al stresului, iar manifestarea lor este de cele mai multe ori gradată. De asemenea, este greu de prevăzut domeniul în care se va produce apariţia răspunsului disfuncţional, iar diversele tipuri de indivizi răspund diferit la diferite niveluri ale expunerii la stres ocupaţional.
Dintre variabilele individuale potenţiale care influenţează răspunsul la stres pot fi notate : extroversia, flexibilitatea, autoritarismul, toleranţa, pentru ambiguitate, dogmatismul.
Unii autori au descris un aşa-numit comportament de tip „A" în legătură cu apariţia tulburărilor de circulaţie cardiacă, caracterizat prin atitudini necontrolate sau dificil de controlat, rezistenţă şi angajare în efort, responsabilitate accentuată, competitivitate, implicare totală într-o ocupaţie. Stresul ocupaţional se manifestă în acest caz, după ZYZANKI şi JENKINS, nu numai
308/Ocu	Ocupaţional	—	stres	:	etiologie	;	Ocupaţionalâ	—	terapie
Tabel nr. LXLIV
Răspunsuri ia stres ocupaţional
Somatice	Psihologice	| Comportamentale I
9 bolile cardiovasculare	9 anxietate	• uz şi abuz de medicamente
tulburări digestive	• depresie	• hiper- său hipofagie
9 tulburări respiratorii	• insatisfacţie	9 atitudine impulsivă
• arterita	• plictiseală	9 agresivitate
• cefaleea	• boli psihosomatice	! m vandalism
• erupţii cutanate	• oboseală psihică	• furturi
• astenia fizică	• sentimentul de inutilitate şi	9 disreiaţionare interperso-
• moartea prematură	incompletitudine	n.aiă ■
	9 subestimarea de sine	• tentative de sinucidere şi
	• alienare j	I sinucideri
	• furie |	
	• hipoprosexie	I i
i
prin apariţia afecţiunilor coronariehe, ci şi prin-tr-un stil de viaţă marcat de imprudenţă şi agresivitate, ca şi de o permanentă nerăbdare şi dorinţă de sinteză. BRIEF (1981) grupează sursele stresului ocupaţional în trei categorii principale :
•	structuri şi procese organizaţionale ;
•	condiţiile de lucru ;
•	solicitările specifice ale ocupaţiilor.
în prima categorie au fost incriminate, ca sursă <je' stres : :
•	formalizarea şi specializarea excesivă;
•	exagerarea centralizării deciziei ;
•	scăderea ritmului de ascensiune profesională sau o redusă mobilitate'în ceea eepriveşte promovarea ;
•	o slabă comunicare între membrii grupulu i profesional ;
•	hotărîrile ambigue sau contradictorii ;
m munca în asalt.
Printre condiţiile de lucru cu potenţial deosebit de stres ocupaţional pot fi enumerate :
•	aglomerarea excesivă a locului de muncă, imposibilitatea de izolare parţială a indivi -dului în timpul muncii ;
•	poluarea atmosîerică ;
•	variaţiile importante ale confortului termic ;
•	iluminatul în exces sau deficitar ;
•	ne recunoaşte rea valorii aportului personal;
e lipsa de încredere în individ ;
exagerarea aspectului competiţional sau existenţa unor tensiuni conflictuale cu ceilalţi membri din colectiv.
Cu privire la notele specifice ale unor ocupaţii, sînt considerate ca stresori deosebiţi :
•	permanentizarea unor termene limită ;
•	lipsa de timp ;
•	responsabilitatea excesivă pentru grupul de indivizi ;
•	supra-şi subutilizarea individuală.
Faţă de aceste surse potenţiale (I ista este departe de afi completă), trebuie subliniat că mulţi dintre agenţii stresanţi sînt absolut necesari sau indisolubil legaţi de natura activităţii respective, dar că, pentru a putea fi controlaţi şi neutralizaţi înainte de a deveni generatori' direcţi de boală, trebuie imaginate în permanenţă strategii individuale şi colective.
în măsurile terapeutice instityrte de psihiatru în prezenţa unei afecţiuni cu un astfel de determinism, vor figura întotdeauna şi măsurile cu caracter profilactic.	•
63.	OCUPAŢIONALĂ — terapie (cf. lat. occu-
patio; vezi şi engl. occupational therapy)
•	Formă de terapie în care activitatea este folosită în scopul modificării favorabile a stării psihice sau fizice a bolnavilor.
Terapia ocupaţională a fost aplicată încă în Grecia antică de către medicul GALEN, care considera ocupaţia ca fiind esenţială pentru fericirea umană. Pe măsură ce spitalul de psihiatrie adoptă metode de tratament mai umane, implicarea bolnavilor în activităţi practice, potrivite cu starea lor psihică, devine din ce în ce mai răspîndită, astfel că la începutul secolului al XX-lea terapia ocupaţională are un caracter organizat şi statuat. Terapia ocupaţională, în zilele noastre, se desfă-şoarăînmediu instituţionalizat, în condiţii de în-
Odeon ^M' ; Odeox/7(M' ; Odihnă activă
0di/309
ternare sau ambulator, sub supravegere medicală, 'şi are ca obiective principale însănătoşirea bolnavului sau ameliorarea stării sale psihice. Un ait
obiectiv arfi prevenirea instalării unei stări regresive, specifice evoluţiei unei boli psihice grave {O’SULLIVAN, 1955). Atunci cînd se desfăşoară în ambulator, obiectivele majore sînt recuperarea forţei de muncă şi producţia de bunuri materiale, care vor intra în circuitul economic (I. POPESCU,
1986).
Terapia ocupaţionajă se desfăşoară conform unor reguli şi principii (O’SULLIVAN), printre care pot fi menţionate :
*	tratamentul prin muncă trebuie administrat în condiţiile unei supravegheri medicale permanente şi corelat totdeauna cu alte forme de tratament;
« tratamentul trebuie să răspundă unor trebuinţe individuale ; m este preferabil ca munca să se desfăşoare în colectiv, constituindu-se astfel într-un exerciţiu de adaptare socială ;
■	<9 ocupaţia trebuie selectată astfel încît să fie adecvată intereselor şi capacităţilor subiectului, urmînd a fi modificată conform progreselor înregistrate de bolnav în cursul terapiei.
64.	ODEOISKm) Japonia — DCI Meprobamat • Tranchilizant, derivat propandiolic de tip 2-metil--2-propiM,3-propandiol dicarbamat, cu acţiune sedativ-anxiolitică, anticonvulsivantă şi uşor hip-
notică. Indicat în nevroze cu componentă anxioasă şi depresivă, alcoolism, delirium tremens, unele forme de epilepsie petit mal, afecţiuni psihosomatice. Deşi fără efecte secundare evidente şi contraindicaţi i, tratamentul de lungă durată nu se întrerupe brusc, putînd apărea un ,,mic sindrom de abstinenţă". Industria noastră farmaceutică îi produce sub numele de MEPROBAMAT^).
65.	ODEOXIL<m> Grecia - DCI Imipraminâ # Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzazepinic de tip 5-n-(dimetilamino)propilM0,11-dihidro--5H-dibenz/b,f/azepină, cu acţiune antidepresivă cu spectru larg incluzînd depresia endogenă ; în psihoze se pretează şi se recomandă asocierea cu NL bazale. Efectele terapeutice se instalează lent (12—14 zile). Este necesar ca tratamentul să fie susţinut, existînd riscul recăderilor (în nevroze, minimum trei luni, în psihoze, şase luni). Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de ANTID£PRIN<m).
66.	ODIHNĂ ACTIVĂ® Ansamblul de activităţi circumscrise în terapia ocupaţionalăşi constînd în angajarea pacientului în forme de activitate
fără un scop practic imediat : dans, jocuri sportive etc. Se valorifică astfel, în scopterapeutic, un principiu al fiziologiei activităţii nervoase superioare, conform căruia alternarea diferitelor forme de angajare activă creşte potenţialul energetic al organismului. .	..........
67.	ODIN- (cf. gr. odyne „durere") ® Element de compunere care introduce sensul de (sau re* ferirea ia) durere.
31'O/Odi
f)dinofagie ; Odinofobie^ ; Odobtscu Gr. ; Odobleja St.
68. ODINOFAGiE (cf. odin-; gr. phagein „a mînca”) ® Durere consecutivă deglu-tiţiei, reprezentînd unul din semnele majore ale afecţiunilor laringelui şi faringelui, dar şi o posi-.bilă manifestare fără suport organic în nevrozele cenestopate şi isterice.
69. ODINOFOBIE^) (cf. od/n- ; gr. phcbos „frică”) - sin. ODYNEFOB!E<F> ® Frica patologică de durere morală,iar după unii autori de orice fel de durere (inclusiv de cea fizică). Este întîlnită la subiecţii impresionabili, la personalităţile psi-hastenice şi la depresivi.
70.	ODOBESCU Grigore (1881 -1958) ® Psihiatru român. A urmat studiile liceale şi universitare la Bucureşti, susţinînd în 1907 teza de doctorat. A activat ca medic de circumscripţie, pînă în 1910, cînd a plecat îa Paris pentru a-şi desăvîrşi studiile. Trece, pe rînd, prin clinicile profesorilor VIDAL, CHAUFFARD, VAQUEZ şi BABINSKI, apropiindu-se de domeniul neuropsihiatriei. pin 1912, revine în ţară la Ospiciul Marcuţaşi, ulterior, la Spitalul Central, unde a lucrat pînă la pensionare (1941). A publicat numeroase lucrări în diferite reviste din ţară şi de peste hotare, abordînd o tematică legată de psihiatria socială, psihopatologia colectivităţilor, raportul psihologie-psihiatrie. A introdus în 1914, împreună cu PARHON, noţiunea de „sindrom psihoendocrin” (în revista „L’Encephale”). A publicat o serie de patografii privind personalităţi celebre ca : George SAND, NAPOLEON, CASA-NOVA etc.
71.	ODOBLEJA Ştefan (1902-1978) «Medic militar, autorul „Psihologiei consonantiste” (1938
Ştefan Odobleja
—	1939), lucrare prin care autorul a cîştigat prioritatea mondială asupra ideii caracterului general al prezenţei mecanismelor cibernetice la niveiul diferitelor fenomene : biologice, psihologice, so-ciale. Pornind de la studiul fenomenelor psihologice, descoperă o lege a armoniei, pe care o denumeşte consonantă, lege pe^ care o remarcă, de altfel, şi în alte domenii. în termeni moderni, legea consonanţei este echivalentul mecanismului de autoreglare a feedback-ului.
72.	ODONTO- (cf. gr. odontis „dinte”) • Element de compunere care introduce referirea la dinte.
73.	ODONTOFOBIE(f) (cf. odonto-; gr,
phobos „frică”) • Frică patologică de durerea de dinţi şi în general de stomatologie, putînd fi întîlnită în nevroza isterică, obsesivo-fobică, schizofrenie, psihastenie etc., putînd însă să nu prezinte importanţă psihopatologică atunci cînd intensitatea sentimentului şi motivaţia au valoare normai
74.	OEDIP ® Personaj din mitologia greacă, devenit simbol în psihanaliza freudiană, fiul iui LAIOS, regele Thebei şi ai IOCASTEI. Datorită faptului că un oracol îi prezisese regelui Laios că va fi ucis de propriul său copil, după naştere OEDIP este îndepărtat din casa părintească şi abandonat pe un munte, pradă fiarelor sălbatice. Este găsit însă de nişte păstori care îl duc la curtea regelui POLYBUS. Ajuns la vîrsta bărbăţiei , pleacă să consulte oracolul de ia Delphi, dar pe drum are un conflict cu doi călători necunoscuţi lui, pe care
ii	omoară ; unul dintre ei era regele Laios, deci profeţia oraculară se împlineşte./După ce răspunde la întrebările Sfinxului, care îi devora pe fii Thebei, obţine, drept răsplată, tronul cetăţii natate şi mîrra toeasteî, fară sa ştie că este propria lui mamă;
în Theba izbucneşte o epidemie cumplită; consultat, oracolul dezvăluie că nenorocirea nu va putea fi înlăturată decît prin răzbunarea morţir lui Laios. Decis să împlinească el însuşi’această răzbunare, Oedip află adevărul ; drept pedeapsă pentru paricidul involuntar, dar şi pentru incestul lafel de involuntar, îşi scoate singur/ochii şi pleacă în pribegie, condus"'de fiica sa ANT1GONA ; moare pe alte meleaguri, bătrîn şi îndurerat.
Mitul Oedip este folosit'de FREUD pentru complexul cu acelaşi nume, nucleul mitului şi al complexului fiind dorinţa de moarte pentru rivalul reprezentat de partenerul de acelaşi sex [şj dorinţa sexuală pentru partenerul de sex opus (poziţia fiului în cadrul cuplului parental OEDIP — complex).
Oedip; Oedip — complex : viziune psihanalitica
Oed/311
Antlgona şi Oedip
75,	OEDIP — complex • Termen psihanalitic» aparţinînd lui FREUD şi desemnînd un ansamblu de sentimente pozitive şi negative (dorinţă de “ubire şi de ură, cu origine inconştientă), ansamblu care se organizează într-un model al relaţiilor ''.opii-parinţi. FREUD distinge o formă pozitivă şi o formă negativă a complexului Oedip, în forma sa pozitivă, este vorba de rivalitatea inconştientă a copilului cu părintele de acelaşi sex, datorită dorinţei sexuale inconştiente pentru” părintele de sex opus ; de aici, ura inconştienta pentru părintele de acelaşi sex:. în forma negativă, este vorba de îubire pentru părintele de’acefaşi sex, cu ură şi gelozie pentru părintele de sex opus. 'FREUD afirmă că vîrsta la care se produce complexul Oedip este între 3—5 ani. Declinul complexului Oedip marchează intrarea în perioada de latenţă. O reactualizare a. aceştui complex poate să apară la pubertate, dar ea este depăşită pr intr-un tip particular de alegere obiectuală. FREUD şi psihanaliştii în genere consideră că acest complex joacă un rol fundamental în structurarea personalităţii şi mai ales în orientarea dorinţei şi alegerii. De asemenea, psihanaliştii apreciază că acest complex are mulţiple implicaţii în psihopatologie, în special în ^tiopâtogenia nevrozelor; ei încearcă să găsească în anumite j^aJadii psihice modalităţi 'simptomatice avînd la bază deficienţele în rezolvarea complexului Oedip, Antropologia psihanalitică afirmă universalitatea acestui complex, încercînd să arate structura 1ui triunghiulară în diverse culturi, nu numai în acelea în care predomină familia conjugală(LA-PLANCHE şi PONTALIS). FREUD descoperă complexul Oedip în cadrul propriei autoanalize şi foloseşte pentru prima dată acest termen în scrierile sale, în 1910.
FREUD descoperă complexul Oedip în forma sa simplă şi pozitivă (aşa cum apare în mitul gre-
cesc), deci ca atitudine ostilă a băiatului faţă de tată, prin rivaiitatea inconştientă cu tata! in alegerea mamei drept obiect de tandreţe Cu toate acestea, are o atitudine tandră şi faţade tati; practic, ei este ambivalent afectiv în relaţia cu partenerul patern. FREUD caută să explice această ambivalenţă în raportul cu partenerul parental de acelaşi sex prin dinamica comportamentelor hetero- şi homosexuale şi nu neapărat prin situaţia de rivalitate. Elaborarea teoriei asupra complexului Oedip se sprijină pe modelul relaţiilor -fiului cu ambii părinţi, dar acest model poate fî transpus şi la f iică. FREUD admite existenţa unei perioade preoedipiene (ca şi a unei structuri relaţionale preoedipiene), în care se stabileşte o iegătură primitivă a copilului cu mama, dar rămîne rezervat în ceea ce priveşte importanţa acestei perioade în raport cu complexul Oedip. Ulterior ? alţi autori psihanalişti (FEDERN, Anna FREUD, NACHT, BOUVET) au arătat că multe din deficienţele Eului îşi au origineaîn fazele primare ale dezvoltării, adică în stadiile preoedipiene (de exemplu, în cazul nevrozei obsesionale).
Funcţiunea importantă pe care o atribuie FREUD complexului Oedip este aceea ca el marchează alegerea obiectului iubirii dup| pubertate ; această alegere conţine investiţii obiectuale şî identificări specific oedipiene, în special interdicţia incestului. FREUD consideră că accesul la genitalitate este influenţat, pe de o parte, de maturizarea biologică, iar pe de altă parte, de problematica oedipiană şi rezolvarea ei, la individul în cauză. Complexul Oedip ar regla, după FREUD şi psihanaliză, fdrmarea Supraeului.
Evoluţia complexului Oedip, la băiat, este marcată de faptul că, în mod inconştient, băiatul resimte ,,ameninţarea castrării” din partea tatălui, ameninţare ce vine să sancţioneze dorinţa lui sexuală, de asemenea inconştientă, faţă de mamă ; acest fapt determină renunţarea la obiectul incestuos (mama). Astfel, complexul Oedip, la băiat, trece în complexul de castrare. La fată, complexul Oedip apare după complexul de castrare. Fata renunţă la dorinţa inconştientă de a fi băiat, ea fiind înlocuită cu dorinţa de a avea un copil ; astfel, fata alege ca obiect al tandreţei sale pe tatăl său, iar mama devine obiect al geloziei. La băiat, complexul de castrare se fragmentează, se desexualizează, se sublimează, ceea ce echivalează cu începutul formării Supraeului ca instanţă inconştientă interdictivă. La fată, declinul complexului Oedip este greu de stabilit,el dispare prin refulare, dar se poate prelungi în diferite forme şi variante în viaţa femeii, fără a se constitui însă în nucleu al Supraeului. FREUD explică prin această evoluţie faptul că femeile au manifestări ale Supraeului mai puţin intense decît bărbaţii (depăşesc mai greu dificultăţile vieţii»
312/Oed
Oedip inversat; Oenilism ; Oestrus
judecăţile lor sînt mai influenţabile, au un spirit mai redus al justiţiei).
în perspectiva social-culturală (FREUD— ,Totem şi Tabu”), complexul Oedip este considerat ca marcînd momentul originar al umanităţii : uciderea tatălui primitiv, paricidul originar. Ipoteza are mai mult valoare mitică decît istorică : eficienţa complexului Oedip ar consta, în plan social, în faptul că provoacă intervenţia unei instanţe psihice interdictive, implicînd satisfacerea naturală a dorinţei şi legînd dorinţa de lege. După FREUD, rădăcinile profunde ale complexului Oedip se află în perioada totemismului. Există asocieri colective primitive, ca de pildă asocierea tatălui cu stăpînul, cu autoritatea sau cu animalele puternice ; aceste asocieri sînt prezente, după FREUD şi psihanalişti, în fiecare individ, dârele se cristalizează diferit după situaţii concrete. JONES consideră că asocierile dintre falus şi ideea de putere este deosebit de strînsă. După JUNG şi SILBERGER, dorinţa inconştientă de ucidere a tatălui ar semnifica doar tendinţa omului de a-l depăşi pe Adam, de a depăşi, deci, acea parte a Eului care conţine în ea moştenirea tatăiui.
Consecinţele dificultăţilor oedipiene pentru viaţa sexuala a subiectului sînt (după ALLENDY) : impotenţa sau frigiditatea, homosexualitatea, în grade diferite („există multe impotenţe relative şi homosexualităţi nerealizate”—ALLENDY). Psihanaliştii consideră că sentimentele oedipiene excesive (fie că este vorba de ostilitate sau tandreţe)’determină inhibarea capacităţii de a iubi ; sentimentul este puternic fixat la o persoană din familie (tată sau frate, în cazul fetei ; mamă sau soră, în cazul băiatului), fapt care se generalizează, la individul în cauză, pentru orice iubire. Practic, individul este incapabil să se detaşeze de cuplul parenţal., în speţă de unul dintre partenerii parentali, şî/să iubească In^mod real o persoană în afara cercului familial ; această detaşare este doar aparentă, eafavprizînd reiaţii ulterior conflictuale.
76.	OEDIP INVERSAT • Relaţie transferenţială particularâ câre caracterizează psihoterapia bătrinului. Tferâpeutul nu mai este identificat cu instanţele parentale, aşa cum se întîmplă în relaţia psihoterapeut-aduit, proiecţia referindu-se la identificări filiale, relaţia devenind părinte-fiu. Această situaţie generează abordarea psi hotera-peutică de pe poziţii modificate, în sensul exigenţelor pe care structura Eului vîrstnic le generează.
77.	OEDMANiE (cf. gr. oinos „vin” ; mania
sin.
„nebunie”) • Termen ctâ utilizare redusă > OENOMANIE.
78.	OENILiSM (cf. gr. oinos) © Formă de alcoolism- cronic (PREDESCU), urmare a consumului excesiv, şi repetat de vin (în exclusivitate).
79.	OENOMANIE (cf. gr. oinos; mania „nebunie”)
•	Impuls morbid pentru consumul de vin. Unii autori consideră termenii OEDMANIE, OENILISM şi OENOWANlE ca fiind sinonimi.
Le Nain
80.	OESTRUS (cf. gr, oistros „dorinţă”) • Faza primă a ciclului menstrual (imediat după menstră, pînă la ovulaţie), în care apare o receptivitate şi atracţie deosebite pentru sexul opus. în psihozele afective dercoloratu.ră maniacală, cît şi la personalităţi dizarmonice de tip distimic euforic, aceasta receptivitate capătă note distincte şi poate deveni preocupare majoră.
81.	OFENSĂ (cf. lat. offensa „ofensă, jignire’*
-	sin. INSULTĂ-* INJURIE.
82.	OFPTERROR(M* Japonia — DCI Pipetanat• Tranchilizant, derivat difenilmetan de tip 1 -pi—
...... c •
($ycm-cu2-CHrr\
VJL/- .	>—J
Ofidiofobie(F) ; Ofidioţilie ; Oglinda 85 ; OhlaxiniM)	Ohl/313
peridin-etanol benzilat, cu acţiune sedativ-anxio-iitică mai modestă comparativ cu acţiunea anti-colinergică. Este indicat în nevroze cu fenomene vegetative, cenestopatii, afecţiuni psihosomatice. Are acţiune proconvuisivantă ; este contraindicat consumul de alcool în timpul tratamentului.
83.	OFIDIOFOBIE<f) (cf. gr. ophidion „şarpe” ; phobos „frică”) • Frica patologică de şerpi şi, în genera! de reptile. Se manifestă frecvent în isterie, dar şi în nevroza obsesivo-fobică şi anxioasă.
\i/ W
t
i
	
Din punct de vedere psihanalitic, ar semnifica teama de falus, rezultată în urma reprimării tendinţelor erotice.
84.	OF1DIOFIL1E (cf. gr. ophidion ; philia „dragoste”) • Atracţie particulară faţă de şerpi. Fără a intra în labirintul explicaţiilor analitice, menţionăm că această tulburare, deosebit de rară, este întîlnită în cadrul unor psihoze de tip schizofrenic şi la unele personalităţi dizarmonice.
85.	OGLINDĂ® în ps ihologie, obiect, persoană, situaţie, test clinic sau paraclinic, capabile să reflecte fidel caracteristicile obiectului investigat, ale obiectului cunoaşterii.
Prin extensie, termenui denumeşte şi o caracteristică parţială ce poate defini sau este definitorie pentru un întreg (sistem, situaţie, persoană).
)
(
Psihanalistul, din perspectiva neutralităţii sale» trebuie să reflecte obiectiv, pe cît posibil fără distorsiuni subiective (sau cunoscînd aceste distorsiuni), starea, reacţiile, conţinuturile inconştiente ale pacientului, trebuie să fie oglinda acestuia.	.....
Acelaşi termen reprezintă şi un stadiu în dezvoltarea Eului, situat în juru! vîrstei de şase luni, cînd copilul, reflectîndu-se în oglindă, îşi asumă propria imagine (LACAN), „formă primordială exemplară în care Eul se precipită înainte de a se obiectiva în dialectica identificării cu altul”.
86.	OGLINDĂ — scris în#Tulburare de scris în culturile în care scrisul se face de îa stînga la dreapta, constînd în scrierea de la dreapta !a stînga
şi inversarea literelor, ca şi cum acestea s-ar reflecta într-o oglindă.
Tulburarea apare la subiecţii cu lateralitaţe stîngă, în mod special atunci cînd aceştia nu beneficiază de măsuri pedagogice adecvate. Este asociată frecvent cu disiexie.
87.	OGL!NDĂs şerrfjfî f Comportament simptomatic constînd în tendinţa de a sta timp îndelungat în faţa oglinzii. Apare în schizofrenie, ca semn al replierii narcisice, autiste, şi în demenţa Aizheimer, ca semn ai pierderii complete a identităţii personale, bolnavul’conversînd ore întregi cu propria imagine reflectată în oglindă, ca şi cum aceasta ar fi o altă persoană.
88.	OHLAXIN(M) Spania — DCI Metocarbamoi % Tranchilizant, derivat de gliceroi de tip 3-(0-me-toxifenoxi)-1, 2-propandioll-carbamat, cu acţiune predominant miorelaxantă şi anxsohtic-sedativă ; secundar, are şi valenţe analgezice.
OH
Q^H2-CH-CH2~00C~tiH-
Sl4©lk
Oikofobietv> ; Oksazepam(ll), Oldagenm ; Olfactiv-analizator
89. OIK.OFOBIE<f) (cf. gr. oi/cos „casă” phobos sin.
„frică")----> ECOFOBIE<f).
90.01K0MANIE(cf.gr.oikos ; mania ,,nebunie” ---> ECOMANIE.
91.	OKSAZJEPAM<M) Iugoslavia — DCI Oxaze-pam•Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-1,3-dihidro-3.-hidroxi - 5-feniI-2H-1^,j-rbenzodiazepină, cu acţiune identică cu a DlAz.ţ-PAMULUl, fiind un metabolit ai său, ceea ce permite realizarea unei concentraţii plasmatice mai rapide (patru ore) ;%cţi unea sa este1 sedativ-anxi o-fitrei, hipnotică, moderat miorelaxantă şi simpati-
iticâ. Industria noastră farmaceutică ÎI produce sub numele de OXAZEPAM^.
92.	OLCADIL(M* Elveţia, Franţa — DCI C/o-xazolam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 10-dor-11b-(O-clorofenil)-2,3,7,11 b-te-traniaro-oxazolo/3,2-d//1,4/-5‘enzodiazepină-6(5H)--oriă, cu acţiune anxioiitic-sedativă şi mioresa-xarită.
93.	OLDAGEN<M) Argentina - DC! Homofena-ziria • Neuroieptic sedativ, derivat homopipera-zinflalkilfienotiazinic de tip hexahidro-4-/3~12-(tri-
fiuorometii)fenotiazin-10-iI/- propiI/-1 H - 1,4-dia~ zepin-1-etanol, cu acţiune sedativ-anxiolitică moderată, indicat în distonii neurovegetative ş£ afecţiuni psihosomatice. Este lipsit, practic, de contraindicaţii.
94.	OLFACTIV — analizator (cf. lat. olfactus „miros”) • La om, simţul mirosului îşi limitează rolul Ia depistarea unor substanţe în aerul inspirat şi, împreună cu simţul gustului, ta aprecierea caii-tăţii alimentelor şi declanşarea secreţiilor digestive. Receptorii olfactivi --- receptori chimici —, stimulaţi de acţiunea substanţelor odorante, transmit informaţii pe calea nervilor olfactivi la arii ie corticale aparţinînd paleocortexului.
Receptorii olfactivi prezintă un proces de adaptare rapidă pentru un anumit miros, senzaţia dis~ părînd chiar dacă stimulul persistă, sensibilitatea acestor receptori fiind diferită pentru diverse substanţe. Tulburările simţului mirosului se pot manifesta prin/scăderea sau dispariţia mirosului* exagerarea acestuia sau interpretarea greşită a mirosurilor. Hiposmia şi anosmia pot fi dobîndită (de origine periferică, toxică, infecţioasă, metabolică, traumatica, tumorală), congenitale sao fiziologice (bătrîneţe).
Conv/\r£/f& a/7&r/0arcy!
T/pc/v/e/foc&i'	. /
ât//6v/ ăfâcf/iS •	.	/
J79//fu/d
S/a/rt&v/
feAy/e- /te&'soşa ''evo'/?	<?c/?fs>?<zr&
#C/cÂ*A//
o/^c-c/zy .■ //?	/./%&sZ-
&a/~cF	O	A&r/scs/x?	a/,'?	0//&c*Svcr ay	o
CO/^ fC/~/r>//7<y //?	Q/£>/7%?YZ'///	-■&&/£'/	^■77Cr/0/~Al/Crf<?0'
jf0/?//0r es/cs/e/or	c///>	co-'Zt&Z	aflocf/y —> ~	— — ——r
A&s&t// o//&e//£s	/pa/‘/^a	,	y/a
ja<c/	corfe*c'/ 3/yhc^/y'.
co/7>/jctn? c?y?/&/r0<7Sx?
Olfactive(H) ; Olfactive^ ; Olfactofobie^F) ; Oligerazie	Oii/315
Din punct de vedere ffziopatologic, se pot diferenţia :
•	anosmia respiratorie — datorată afectării segmentului periferic al analizatorului, cu imposibilitatea ajungerii curentului de aer la nivelul receptorilor olfactivi ;
•	anosmia nervoasă — datorată lezării fie a receptorilor olfactivi, fie a căilor sau centrilor olfactivi, în afecţiuni neurologice, metabolice, toxice, inflamatorii, tumorale ;
•	anosmia funcţională — caracteristică neurasteniei, isteriei, surmenajului, în care nu se evidenţiază nici o leziune organică.
Anosmiiîe parţiale pentru o anumită substanţă sînt considerate genetice şi sînt determinate de rhodificarea sau absenţa proteinelor de pe celulele Olfactive.
Displazia olfacto-genitală, boală cu determinism probabil genetic (anomalii cromozomiale), mai frecventă la bărbaţi, se caracterizează prin atrofia lobilor olfactivi, în grade variabile însoţită de ’irifahtiiism genital grav şi ireversibil. Sindrom olfacto-genital poate apărea însă şi ia femei, fiind caracterizat prin anosmie şi amenoree, rezultat al atrofiei primului nerv cranian şi al lezării, prin fhecanisrine necunoscute, a regiunilor cerebrale ‘implicate în comportamentul sexual.
-• Pierderea unilaterală a mirosului este un semn neurologic important care caracţerizează (în lipsa unei Leziuni olfactive primare) compresiunea t>uibului sau trăctuîui olfactiv ,	^
Hiperosmia semnifică o hipersensibilitate pato-«PŞcf ţaţă de sţimul.ii,s olfactivi obişnuiţi şi poate afcirea/ %n condiţii Yfeiblogîce (sarcină, perioadă menstruală) sau patologice (surmenaj, neurastenie, unele stări alergice, migrenă, hipertiroidism).
DisQ$mja,gşte o tulburare paţplogică a olfacţie» -de tip ^îijŞtiv, caracterizată prin interpretarea eronatăă'mirosurilor. Apare rar în stări fiziologice ^sarcină, lactaţie), mai frecvent în stări patologice ^intoxicaţii, neurastenie, tabes, paralizia generală progresivă, infecţii virale). în psihiatrie, disosmiile pot îmbrăca următoarele aspecte :
•	halucinaţii olfactive (frecvent întîlnite în schizofrenie şi crizele uncinate) ;
•	cacosmie — în care orice miros este perceput ca un miros neplăcut ; senzaţia poate fi subiectivă (percepută numai de bolnav), în afecţiuni psihice diverse şi afecţiuni neurologice, sau poate fi obiectivă (mirosul ca stimul obiectiv fiind perceput şi de anturaj, care însă nu îl resimte ca neplăcut), în leziuni inflamatorii sau tumorale ale căilor respiratorii sau în afecţiuni generale ;
m parosmia — perceperea falsă, eronată, a mirosurilor, confundîndu-se mirosul plăcut cu cel neplăcut ; este caracteristică aurei epileptice şi tulburărilor pitiatice ;
9 daltonism olfactiv (parosmie numai pentru unele substanţe odorante) şi olfacţie colorată, aspecte ce pot fi explicate prin mecanismul iradiaţiei stimulului.
95.	OLFACTIVE^) halucinaţii • Halucinaţii care
se proiectează în cîmpul perceptual al analiza-torului olfactiv. De regulă, sînt însoţite de halucinaţii gustative (cei doi analizatori, olfactiv şi gustativ, avînd o origine embriologică comună) şi uneori cenestezice (mai ales cu localizare genitală). Pot avea caracter plăcut (esenţe, parfumuri) sau neplăcut, ciudat (mirosuri respingătoare, de putrefacţie, gaze asfixiante).	-
Apar în stări confuzionale sau crepusculare ale conştiinţei (crizele uncinate), sindroame para-noide, deliruri de persecuţie (undeau un caracter dezagreabil), în stări onirice, extatice (cu caracter plăcut), în psihoze afective, unde aspectul agreabil sau dezagreabil este concordant cu tonalitatea afectivă, în nevroza obsesivo-fobică şi isterică. Apariţia halucinaţiilor olfactive şi^ustătive în psihozele de involuţie pledează, după WE1T-BRECHT, pentru aspectul organic al acestora.
96.	OLFACTIVE^1) iluzii • Tulburări de piercep^
ţie interesînd analizatorul olfactiv, avînd caracter fiziologic sau patologic, incluse de Urtîi autori fn cadrul parosmiilor ; constau în perceperea eronâlă a intensităţii şi calităţii stimul ilor specifici reprezentaţi de mirosurile reale. Sînt însoţite frecv#ht de iluzii gustative.
Se întîînesc, în condiţiile modificărilor mediului perceptual, în tulburările funcţionale sau organice ale analizatorului olfactiv, în stările confuzionale»
.„oni ri ce, în nevroze isierice.-4i. .obsesivo.-fobice, ..în perjpada de debut a schizofreniei.
97.	' OLFACTO-. (cf.. lat olfactus .„.m,iros”) •
Element de compunere care introduce referirea la miros.....	.....
' 98. OLFACTOFOBIE<f> (cf. olfactb- ; gr. phobds
,,frică”) «Teamă intensă, absurdă, de neînvins» pe care o are subiectul faţă de mirosurile neplăcute, putînd genera conduite de evitare care îi modifică profund comportamentul.
99.	OLIGO- (cf. gr. oligos „puţin”) • Element de compunere, introducînd ideea de insuficient» de puţin,
100.	OLIGERAZIE (cf. oligo-; gr. geras „dar, privilegiu”) • Termen propus de MEYER pentru a în’ocui pe cel de oligofrenie, în sistemul său er-gasiologic.
101.	OLIGOENCEFALIE (cf. oligo-; gr. enke£n halos „creier”)-—>MICROCEFALIE.
316/011	Otigofagîe	;	Oligofazie	;	Oligofrenii : etiologie
102.	OLIGOFAGSE (cf. oligo- ; gr* phageirm „a mînca”)# Desemnează scăderea poftei de mîn-care ; în psihiatrie, însoţeşte.depresia.
103.	OLIGOFAZIE (cf. oligo- ; gr. phos/s „cuvînt, afirmaţie”)# Sindrom caracteristic pentru tulburările de vorbire care apar în cadrul epilepsiei, descris de A. BERNSTEIN (1912). Constă în dificultatea denumirii obiectelor care îi sînt arătate bolnavului şi se, accentuează post-criză. Oligofa-zia se poate permanentiza sau generaliza şi inter-critic, prin sărăci rea progresivă a bagajului lexical, odată cu evoluţia bol ii.
104.	OLIGOFRENIE FENILPIRUVICĂ - sin. FOELLING<B> boală FENILCETONURIE.
105.	OLIGOFRENIE POLJDISTROFICĂ Şi MU-
COPOUZAHARIDICĂ^V SAN FILIPPO<B> boală.
106.	OLIGOFRENII (cf. oligo- ; gr. phren ,,spirit, minte”) • Stări de nedezvoltare psihică sau de dezvoltare psihică incompletă, care au ca trăsătură principală afectarea proceselor intelectuale, a gîndirii (mai ales a abstractizării şi generalizării), dar şi a celorlalte funcţii psihice (afectivitate, caracter, personalitate) (PREDESCU, CRISTODO-RESCU, OANCEA). Termeni ca „întîrziere mintală”, „arieraţie” şi „deficienţă mintală”, utilizaţi de unii autori, sînt sinonimi eu cel de „oligofre-nie”.
Repercutîndu-se nespecific asupra întregii vieţi* psihice, oligofreniile generează sindroame psihopatologice de o deosebită gravitate. în general,, sînt stări reziduale, stabilizate, cu caracter definitiv.
Oligofreniile au căpătat individualitate clinică la începutul secolului al XlX-lea, cînd ESQUiROL a diferenţiat idioţii le congenitale (oligofreniile^ de cele dobîndite (demenţele). Dacă în a doua jumătate a aceluiaşi secol domina concepţia conform căreia oligofreniile sînt determinate în exclusivitate de leziuni cerebrale grave (LITTLE, BOUR-NEVILLE, RECKLINGHAUSEN etc.), odată cu descoperirea fenilcetonuriei (FOELLING, 1934)* se demonstrează existenţa şi a altor mecanisme (biochimice^ subcelulare) în geneza unor tablouri* deficitare. în etapa cercetărilor epidemiologice,. psihologice, sociologice şi genetice, se evidenţiază! faptul că asimilarea conceptului de oligofrenie cu ce! de leziune cerebrală este numai în parte valabilă, în general pentru formele grave, pentru* multe forme uşoare şi intermediare, mecanismele fiind cu mult mai complicate.
Din punct de vedere clinic, utilizînd drept criterii psihopatologice de diferenţiere :dezvoltare& limbajului, vîrsta mintală, coeficientul intelectual» (Ql), rezultatele şcolare şi nivelul de adaptare socială, oligofreniile pot fi clasificate astfel :
Tabel nr. LXLV
Forma n cfmicâ i	Dezvoltarea t ! limbajului | i	Vîrsta mintală {ani) |	i : ! Q./. i 1 ■'!	Reuşită şcolara	Adaptare socială
Intelect de limită	i limbaji vorbit ,	1 | *12-14	i i 70-89	primele 7—8 clase	independent
	şi scris		1 |	ale şcolii generale	social
Oligofrenie gradul	limbaj vorbit	8-12	50-69	şcoală ajutătoare	independent
l (debilitate min-	şi scris				social
tală)					
Oligofrenie gradul	| iimbaj verbal	5-7	20-49	neşcolarizabil	semidependent
II (imbecilitate)	(asintaxie)				social
Oligofrenie gradul	absent	0-2	1 10-19	neşcolarizabil	dependent
III (idioţie)			i	i	social
Etiologia oiigofreniilor este complexă, admi-ţîndu-se, în general, două mari categorii de factori etiopatogenici : genetici (endogeni) şi dobîndiţi (exogeni), fără a se putea preciza însă, de ceie mai multe ori, ponderea
fiecăruia în determinarea leziunilor cerebrale din copilăria precoce. Dacă formele grave sînt produse, în proporţie de peste 8C%, de afecţiuni organice cerebrale genetice sau de natură exogenă, majoritatea formelor uşoare (de-
Ofigofrenii : genetice poiigenice
O! i/317
bilitate mintală, intelectul de limită) par a fi rezultatul interacţiunii unor factori complecşi (subdotarea ereditară familială. malnutriţia, nivelul cultural scăzut etc.).
în ceea ce priveşte oligofreniile genetice, acestea cunosc trei mecanisme principale :
m pol igenic (predominanţa aşa-numitelor gene „nefavorabile inteligenţei”) ;
•	erori înnăscute ale metabolismului (disen-zimopatii) ;
e ahomaiii cromozomiale de număr şi morfologie.
Tabel nr. LXLVI
Oligofrenii genetice poiigenice
(afecţiuni principale)
Denumirea afecţiunii		Med de transmitere
1		Z
Âcondroplazie (PARROT)		A.D.
Arahnodactilie (sindromul Marfan)		A.D.
Acrocefalosindactilie (boala Apert)		A.D.
Acrocefalopolisindactilie (boala Carpenter)		A.R.
Angiomatoză encefalo-facială (boala Sturge-Weber)		A.D. (?)
Ataxie telangiectazică (boala Louis-Bar)		A.R.
Beckwtth-Wiedemann's) sindrom		A.R.
Biemond*8) sindrom		A.R.
Bloem$> sindrom		A.R.
Block-Strtzberger (încontinentia pigmenţi)		D.X. link.
BorjessoM8) sindrom	i	D.X. Vmk.
Bourneville (epiloia)	1	A.D.
Cerebro-€osto-mandibular<s> sindrom	1	Â.R.
Cerebro-bepato-renah8) sindrom	!	A.R.
Cockayne*8) sindrom		A.R.
Cornelia de Lange(S) sindrom		A.R. (?)
Cramostenozele		A.R.
Crouzon (dîsostoză cranio-facia'ă)		A.D.
Dismorfie facială -f arc aortic în dreapta + cligafrenie		A.D. (?)
Diabet nefrogen familial		R.X. link.
Discramo-pigofaiangia		A.R.
Drsptazie ectodermaiă anhidro2ică		R.X. link.
Duchenne (d ist roi ia musculara)		R.X. link.
Ellis van Creveid<s> sindrom		A.R.
FahKB) boală		A.R.
Francescbetti (disostoză mandibulo-facială)		A.D.
Gigantism cerebral infantil		A.R. (?)
Grelg*8) sindrom (hipertelorism esenţial — forma gravă)	!	A.R.
Hidrocefalii congenitale (unele)		R.X. link.
LawrefKe-Hoon-Bardet-Bied!^) sindrom		A.R.
Menke^l sindrom	|	R.X. link.
Microcefalie primitivă		A.R.
Microftaimie cu oligofrenie		A.R./R.X.Iink.
Norrie<B) boală		R.X. link.
Oligofrenie -f- stenoză pulmonară -f pete,,cafe au ’ait”		A.D. (?)
Oligofrenie -f osteoporoză		A.D.
Orodigital tip l(S) sindrom		D.X. link.
Orodigital tip !!<s> sindrom		A.R.
Pseudo- şi pseudopseudohipoparatiroidismu!		D.X. link.
Recklinghausen (neurofibromatoza)		A.D.
318/0!
OHgofrenii : genetice disenzimopatice
continuare tabel nr. LXLVl
1	2
Rl;ey{S) sindrom	A.R.
Rubinstein-Taybi(S) sindrom	?
Staroligofrenie (oligofrenie cu cataractă)	A.R.
SeckeKs) sindrom	A.R.
Smith-Lemli-Opitz(s) sindrom	A.R.
A.R, = autosomai recesiv	R.X. link. = recesîv linked
A.D, = autosomai dominant	D.X. link. = dominant linked
Tabel nr. LXLVII
Oligofrenii genetice disenzimopatice
(afecţiuni principale)
Denumirea |	Deficitul
afecţiunii |	enzimatic ''••••
Aciduria argininsuccinică	argininsuccinază
Aciduria izovalerianică	dehidrogenaza izovalerică
Boala urinilor cu miros de arţar	oxidaze .... :
Cistationurie	cistationinaza. ..... ....
Citrulinemia	AS A sintetaza
Fenilcetonuria	fenilalaninhidroxilaza ... ......
Fu cosi doza	aifa-fucosidaza .
Gafactozemia	galactozo-1 -fosfaţuridiJ-transferaza .: ....
Gaucher<B) boală	. glucocerebrozidaza
Hartnup<B) boală ...	i ■' ' . '
Hiperamoniemia tip !	carbamil-fosfat-sintetaza .
Hiperamoniemia tip. II	ornitin-transcarbamiiază
Hiperlisinemia	cetoglutarat-reductaza alfa-1 izînei .
Hiperprolinemia tip !	prolinoxidaza .
Hiperprolinemia tip i!	proiin-5-carboxilohidrogenaza
Hipervaiinemia	valinţransaminaza , .
Histidinemia	histidaza 	
Homocistinuria	cistationsintetaza
Horman-VVood^s) sindrom	?
Hurler(B) boală	! L-iduronidaza
Lesch-Nyhan<s) sindrom	! h i poxan ti n-guan i n-fosfo ri bozi i -tranşferaza
Leucodistrofiile	| cerebrozid-sulfatidaza
Manosidoza	1 alfa-manosidaza
Maroteaux-Lamy<B) boală	! ? r .
Morquio(B) boală	! ?
Mucopolizaharidozele tip I, II, ll! Nsernann-Pick(B) boală	5 ?
	?
San Filippo*B) boală	j sulfatază/N-acetilglucozaminidaza
Tay-Sachs(B> boală	! hexozaminidaza
C'i-gof renii : cromozomiole, exogene
Oii/319
	Oligofrenii cromozomiale (sindroame principale)	Tabel nr. LXLVIIÎ
.Sindromul	Anomalia cromazomiaiâ	I Deficitul mintal
Down	Trisomie totală/parţială a cromo-	1 Constant sever
Edwards	zomului G21	| (Ql = 35 — 50)
	Trisomie totală/parţială a cromo- 1 zomului E18	1 Sever (Qi = 35-50)
Ratau	Trisomie totală/parţiaiă a cromo-	Sever (Ql = 35-50)
	zomului Dl 3	
Lejeu ne	Deleţie parţială a braţului scurt	Sever (Ql = 35-50)
(,,cri du chat”)	a cromozomului B5	
Grouchy	Deleţia braţului lung ai cromozo-	Foarte sever
■“ Schmi dt-Fraccaro	mului 18 (18q—)	(Ql = 0-19)
	Aberaţia structurală a unui extra-	Moderat (Ql = 50-69)
	cromozom G	
Turner	Monosomie totală/parţiaiă a unui	Uşor, prezent în 7—8% din cazuri
	cromozom X	
•Noo nan	Deleţie ia un cromozom C (1)	Sever (Qi sub 50) ■
	Mozaic XO/XY (?)	
' Klinefelter
% Triplo — X t Tetra — X ' Fenta’ — X ’XYY '
Cariotip XXYY (?)
Cromozomi X supranumerari (1 —3) pe Iîngă o formulă gonoso-miaiâ XY
Cromozomi X supranumerari pe . Iîngă o formulă goncsomială feminină (XX)
Cromozonr) Y supranumerar pe:
Iîngă o formula gonosomială nor-maiă masculină (XY)
Severitatea deficitului este în raport cu numărul cromozomilor supranumerari
Rar (cu excepţia pentasomiei X, unde Ql este sub 50)
Rar	....
Majoritatea factoriior exogeni acţionează în perioadele cu importanţă patogenică : prenatală (embrionară sau fetală), perinatală sau postnataiă
(în primii trei ani de viaţă), aiterînd substratul biologic a! dezvoltării intelectuale prin leziuni difuze:
Tabel nr. LXLIX
Oilgofrenii exogene
perroada de acţiune
Noxele cerebrale
Modificările patologice cerebrale
Embrionară (0—3 luni)
Fetală (4—9 luni)
Perinataiă
Pcst natală (0—3 ani)
Factori chimici, fizici, medicamente teratogene, infecţii virale, boli caşectizante ale mamei, traumatisme ale gravidei, stări caren-ţiale.
Intoxicaţii cu metale grele, stări carenţiale, infecţii, traumatisme fizice, placenta praevia, traume psihice.
Prematuritate, traumatisme ob-stetricale, hipoxie, Icier nuclear,
Boli inflamatorii cerebrale, boli infecţioase generale, cretinism, distrofii grave, traumatisme cra-ni ocerebrale.
Malformaţii cerebrale şi somatice ?rave.
Necroze, scleroză cerebrală, atrofie corticaiă, hidrocefalie, Iezi un cerebrale focalizate sau difuze.
Hemoragii, infarcte, edem cerebral difuz, scleroză cerebrală, po-rencefalie.
Leziuni cerebrale difuze, hemoragii, edem, inflamaţii, >necroze procese distrofice.
320/01 i
Oligomanie ; Oiigotimie ; 0/osed; Ombrofobie(F) ; Omco(M'
Deşi este difici! de apreciat proporţia exactă a oligofreniilor în populaţia generală, ţinînd seama că o parte din bolnavi mor în primii ani de viaţă, pare râaîă proporţia de 2—4% oligofreni în populaţia infantilă (dintre care, 5% idioţi, 20% imbecili şi 75% debili mintal) ; copiii cu intelect de limită ar reprezenta aproximativ 7—10% din-popuîaţia şcolară.
Dacă în formele grave de oligofrenie diagnosticul este relativ simplu, în cele uşoare, datorită existenţei numeroaselor forme de ,,tranziţie” spre normal, sînt necesare explorări suplimentare (anamneză, discuţie cu bolnavul, evaluări psiho-metrice etc.).
Deoarece în practica medicală curentă specialistul întîineşte numeroase afecţiuni care pot genera un tablou de nedezvoltare mintală, diagnosticul diferenţial trebuie să ia în discuţie şi următoarele eventualităţi : carenţa afectivă, ima-turitatea, falsa oligofrenie, dislexia, discalculia, demenţele şi psihozele infantile.
Tratamentul profilactic al oligofreniilor presupune, alături de sfatul genetic (în bolile ereditare cu risc crescut de transmitere), prevenirea noxelor cerebrale din perioadele embrionară, fetală, peri-natală şi postnataîă precoce, precum şi aplicarea unor măsuri terapeutice adecvate, atunci cînd acest lucru este posibil. Deficitul psihic, odată constituit, impune eforturi conjugate din partea medicului şi a educatorului specializat, pentru punerea în valoare a capacităţilor restante (tratamente maturizante, şcolarizare în unităţi speciale, educare psihomotorie etc.).
107,	OLIGOMANIE (cf. oligo- ; gr. mania „nebunie”) • Termen puţin utilizat (definit de V. PREDESCU — 1969), ,,pentru desemnarea afecţiunilor psihice care cuprind un număr restrîns de bolnavi sau afectează doar o mică parte din totalitatea funcţiilor psihice44.
108,	OLIGOTÎMIE (cf.oligo- ;gr.t/iymosMsuflet”)# Termen propus de G. DAV1DSON (1956), în tentativa de a găsi un „generic” mai adecvat pentru psihopatie. Alegerea termenului este motivată de presupusa sărăcie sau insuficienţă afectivă care ar caracteriza personal itatea dizarmonicuiui, re-prezentînd „faptul central * al psihopatiilor”. Căutînd baza anatomo-funcţională a acestei tulburări, DAVIDSON o identifică în ,,slăbiciunea scoarţei cerebrale şi prevaienţa etajului subcor-tical”. Ca şi alţi termeni privitori la dizarmonia personalităţii, nici acesta nu a reuşit să se impună.
109,	OLOSED'31) Italia - DCI Metilpentinol car-bamat • Tranchilizant, derivat carbamat ic de tip
3-metil-1-pentin-3-o! carbamat, cu acţiune seda-tiv-hipnoticâ şl miorezolutivă.
110.	OM ÎNŢEPENIT*8)sindrom - sin. MIO-
sin.
SPASTIC sindrom-------> STIFFMAN(S) sindrom.
111.	OMAHA<m* Grecia — DCI Sulpiridâm Neuroieptic incisiv, derivat benzamidic de tip N-/(1--etil-2-pirolidiniI)metiI/-5-sulfamoil-0-anisamidă, cu
C/5 'yCHp-HN-0C
jâr**
h2n-so2x-Z
certe valenţe antidepresive, fără componentă sedativ-hipnotică. Are indicaţiile NL incisive (endogenii) şi, în acelaşi timp, este util în combaterea impulsiunilor obsesiv-compulsive şi- în afecţiuni psihosomatice. Pentru dozele mari, are efecte secundare comune cu cele ale NL incisive. Se poate administra fără pauză de 14 zife după întreruperea IMAO. Nu se administrează în manie şi epilepsie.
112.	OMBROFOBlBF) (cf. gr. ombros „pioaie” ; phobos ,.frică”) • Teama intensă, de neînvins» absurdă, trăită dureros, pe care o are subiectul faţă de ploaie. Apare în nevroza obsesivo-fobică, schizofrenie, decompensări ale personalităţilor dizarmonice de tip psihastenie.
113.	OMCAfM> Austria, RFG —DCI Flufenazinâ
•	Neuroieptic incisiv, derivat piperazinilaikil-fenotiazinic de tip 4-/3-/2-(trifluorometH)fenotia-zin-10-il/propil/-1-piperazinetanol. Este indicat în psihoze paranoid-halucinatorii, catatonice şi în depresii agitate. Are efecte secundare de tip neuroieptic incisiv. Diminuează efectul L-Dopa.
114.	OMEGA MELANCOLIC8) semn (omega -numele ultimei litere a alfabetului grec) • Semn cu valoare mai mult istorico-semiologică, decît cu valoare clinică. Descris în 1898 de SCHNEILE, constă în aspectul încreţit a! frunţii subiectului, cu riduri direcţionate spre rădăcina nasului, ex-primînd ,,motor" tensiunea dureroasă şi „psihic”
—	melancolia. Semnul are valoare relativă, ne-fiind nici constant, nici specific.
115.	OMERAL*m) Italia-DCI N\oproîo\ • Beta-biocant de tip 1-(lsoprcpilamino)-3-(0-metoxife-noxi)-2-propanol, cu acţiune anxiolitică şi uşor psihostimulentă. Nu se asociază cu săruri de litiu şi IMAO BETA5LOCANTE.
116.	OMITRYL^Grecia —DC Su!piridă«Neuro-
sin-
Septic incisiv,derivat benzamidic —> OMAHA*34* Grecia.
Omnalio^ ; Omnipotenţa ; Omogen ; Omor patologic
Omo/321
117.	OMNALIO<m) Spania - DCI Clordiazepo-xid m Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7clor-2-metilamino-5- fenil-3H-1, 4-benzodiaze-pin-4-oxid, cu acţiune anxiolitică, anticonvulsi-vantă şi miorelaxantă. Nu are efect hipnotic, fiind unul dintre cele mai răspîndite tranchilizante de zi. Industria noastră farmaceutică îl produce sub nu-mele de NAPOTON(M).
118.	OMNI- (cf. lat. omnis ,,tot”) • Element de compunere care introduce referirea la întreg,
totalitate.
119.	OMNIPOTENŢĂ (cf. lat. omnipotentia ,,a-totputernicie”) • Concept utilizat de b.FERENCZI în descrierea stadială a dezvoltării simţului realităţii, în termenii pulsiunilor de autoconservare.
Constă, în esenţă, în convingerea inconştientă că gîndurile, dorinţele sînt echivalente pe pian rea!
cu acţiunile pe care ar trebui să !e determine (,,este suficient să doresc sau să gîndesc un lucru pentru ca acesta să se întîmple”).
Pornind de la «nostalgia» vieţii intrauterine (cînd nevoile erau satisfăcute prompt şi necondiţionat), de la necesitatea de a utiliza semnale din ce în ca mai specializate (de la plîns şi agitaţie, la cuvinte şi simboluri) pentru a solicita îndeplinirea nevoilor şi^de la nediferenţierea iniţială Eu/Non-Eu, răspunzătoare de mecanismul proiecţiei (confundarea Eului cu realitatea) şi de cel al introiecţiei (intro-iecţia realităţii în Eu), S. FERENCZl descrie următoarele stadii ale dezvoltării simţului realităţii :
o etapa omnipotenţei halucinatorii magice ;
•	etapa omnipotenţei cu ajutorul gesturilor magice ;
•	etapa animistă ;
•	etapa simbolismului verbal, care înlocuieşte simbolismul gestual, etapă a gîndurilor şl cuvintelor magice, la care regresează obsesionalul.
^ Gmdirea obsesionalului şi ritualurile consecutive smt marcate puternic de credinţa în atot-
puternicia gîndurilor, prin faptul că gîndurile şl actele sînt substitute ale unor dorinţe refulate-Aceste aspecte trimit Ia acea coexistenţă a superstiţiei şi lucidităţii, ce apare în conduita obsesio-naiă.
Fixarea la stadiul omnipotenţei este favorizata de unele mame hiperprotectoare, care descifrează prompt fiecare gest, intenţionat sau neintenţionat al sugarului, şi satisfac pe loc nevoia care l-a generat. Acest comportament trădează, nu rareori, propria incapacitate a mamelor de a suporta frustrarea. Conservarea în limite normale a sentimentului de omnipotenţă susţine optimismul, în timp ce pierderea lui duce la pesimism.
Fixarea ia stadiul de omnipotenţă, rezistenţa scăzută ia frustrare, sentimentul de inferioritate consecutiv pot duce la trăsături reacţionale de megalomanie, ca apărare împotriva inferiorităţii.
Noţiunea este utilizată şi ca atribut (în pian inconştient) al Supraeului şi idealului Eului, care sînt sau trebuie să devină omnipotente.
De asemenea, ,,autoerotismu! şi narcisismul sînt stadii ale omnipotenţei erotismului, şi cum narcisismul se manifestă toată viaţa, putem spune că, în materie de dragoste, putem conserva toată viata iluzia omnipotentei" (S. FERENCZl ,,Opere
r,plete”) -+ MAGIE 'INFANTILĂ, NARCISISM.
120.	OMOGEN (cf. gr. homoios ,,asemănător, ia . fel"; genos ,,specie, gen”) • Proprietate a unui întreg de a fi alcătuit din părţi avînd aceeaşi natură, aceleaşi proprietăţi structurale şi funcţionale. Este un concept corelat cu conceptul „eterogen", desemnînd, comparativ, componentele unei mulţimi, ale unui sistem.
•	în psihoterapia de grup, grupul omogen este grupul format după unul sau mai multe criterii pe care ie îndeplinesc toţi membrii săi : vîrsta, sex, tablouri simptomatice, nivel de cultură etc. Este opusul grupului eterogen.
121.	OMOR PATOLOGIC ® Categorie psihopatologică de omucidere, caracterizată prin :
•	aspectul de violenţă extremă ai faptei (deseori comisa cu o deosebită cruzime) ;
•	absenţa motivaţiei inteligibile (care poate fi delirantă, halucinatorie sau rezultat ai unei agresivităţi intempestive) ;
•	absenţa măsurilor de precauţie din modul de comitere a faptei ;
•	atitudinea prealabilă de disimulare (în cazul unei motivaţii delirante) sau absenţa oricărui semn premonitor ;
•	atitudinea faţă de faptă (disimulare, absenţa remuşcării);
•	alegerea neaşteptată a victimei (din anturaj, rudă sau întîmplătoare).
Poate constitui o formă de debut medico-iegai (de obicei, în schizofrenie, mai ales în forma para-noidă).
21 - c. 838
322/Omo
Omor raţional; Omperan^ ; Omucidere
Se întîlneşte în : epilepsie, schizofrenie, confuzie {sindroamele deîirante, evoluînd pe fondul tulburării conştiinţei), beţie patologică, reacţii acute psihotice (ca', de exemplu, în amok).
122.	OMOR RAŢIONAL • Termen aparent paradoxal, pentru că, nu se poate accepta nici un motiv raţional pentru a ucide un om. Cu toate acestea, el este discutat în legătură cu posibilitatea de a întrerupe reanimarea unui bolnav aflat în stadiul de comă profundă, atunci cînd pe electroencefalogramă apare linia izoelectrică, sau în cazul în care o afecţiune incurabilă produce o suferinţa insuportabilă, care nu mai poate fi ameliorată prin posibilităţile actuale ale terapiei analgetice -> EUTANASIE.
123.	OMPERAN Japonia# Neuroieptic inci-
sin.
siv, derivat benzamidic-----> OMAHA (M) Grecia.
124.	OMUCIDERE — literatură şi psihopatologie
(cf. lat. homo „om” ; caedere ,,a ucide”)# Cel mai grav comportament patologic pe care fiinţa umană îl poate dezvolta, distrugerea semenilor, a fost considerat, din timpuri imemoriale, ca o aberaţie împotriva speciei. Uciderea membrilor din aceeaşi specie este extrem de rar întîlnită în lumea animală şi aproape inexistentă la speciile superioare. Interdicţii severe şi pedepse extreme există pentru omucidere în majoritatea codurilor de. legi morale şi religioase ale lumii. în psiho-geneza actului criminal, rolul central este jucat de personalitatea făptuitorului, care poate fi modificată în sensul unei stări tanatogene, heteroagre-sive, condiţionată, potenţată sau declanşată de evenimente exterioare. Totuşi, acest lucru este expresia cea mai frecventă a unui fond psihopatologic latent preexistent (DRAGOMIRESCU).
La personalitatea făptuitorului se sumează factorii socio-culturali (subculturi în care este frecvent comportamentul dissocial, sau în care anumite atitudini sînt supravaforizate) şi factori legaţi de individualitatea victimei (victimologici) VJCTIMOLOGIE.
Fără a mai enumera circumstanţele care implică existenţa unor boli psihice în geneza omuciderii, vom face referiri la cîteva lucrări literare clasice, care au surprins cu deosebită fineţe psihologia şi reacţiile autorului unui act omicidar.
Opera shakespeariană surprinde în două din capodoperele sale circumstanţele unor omucideri : Machbeth şi Othello. Machbeth este, în viziunea criminologiei clasice, „ucigaşul înnăscut” (E. FERRI). El prezintă, încă din copilărie, crize halucinatorii, comportamentul său este feroce, sîngeros, conştiinţa sa morală — nulă. Shakespeare subliniază forţa tenebroasă a caracterului personajului său care îşi caută destinul tragic, ca şi personajele teatrului grec. Nimic nu-l poate opri pe Machbeth în alunecarea din umanitate. Fără ali-
narea binefăcătoare a somnului, anesteziat afectiv („aproape am uitat gustul fricii”) Machbeth este sugestibil, nu mai are forţă să se opună soţiei sale,, cu care realizează un cuplu patologic deosebit de agresiv.
Othello devine un ucigaş, dar mecanismul care declanşează crima este cu totul diferit: pasiunea. Crima pasională este confirmată de faptul că este urmată de suicid. Dezvoltarea delirului de gelozie, a interpretărilor şi prevalenţialitatea care îî conduce pe erou pînă la tragicul deznodămînt este în mod excepţional ilustrată. Reacţia reprezentată de sinuciderea imediată este o notaţie valoroasă din punct de vedere psihopatologic, ca şi marea sugestibilitate a personajului, care se iasă pur şi simplu hipnotizat de lago.
în „Sonata Kreutzer”, deTolstoi, există o situa-ţie asemănătoare, care va conduce la un deznodămînt similar. Pozdnicev se lasă cuprins lent de gelozie şi într-un acces de furie îşi ucide soţia pe care o bănuieşte că îl înşală. Prevalenţiaîitatea şi existenţa unui conflict intrapsihic, a unei spine iritative (Pozdnicev constatase la scurt timp cupă căsătorie că între el şi soţia sa nu există decît o legătură pur senzuală, şi nu o comunicare ideo-afec-tivă) este magistral subliniată de autor ; şi aici* după uxoricid, soţul doreşte să se omoare, ca unică alternativă. Starea crepusculară în care se află îl împiedică să o facă ; adoarme ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat (lucru confirmat de unele cazuri din psihiatria judiciară). Criminalul face acte şi acţiuni automate : „m-am ridicat, am închis uşa, am luat ţigările şi chibritul şi am început să fumez. Nu terminasem prima ţigară cînd m-a biruit somnul”. Odată reapărută critica faptelor, subiectul nu va găsi o justificare sufle ent raţională a acestora.
Un caz cu totul deosebit îl constituie Rasko!-nikov, personajul principal al romanului dosto-ievskian „Crimă şi pedeapsă”. Autorul îl descrie astfel : „sumbru, trist şi mîndru, (...) impresionabil şi hipocondriac (...) Nu-i place să-şi exprime propriile sentimente ... teribil de închis în sine. Totul îi este indiferent, totul îl plictiseşte (...) nu se interesează de nimic din ceea ce îi interesează pe alţii”. Modelele sale imaginare sînt figuri ilustre (cum ar fi Napoleon), caută să descifreze tainele destinului. Crima dublă pe care o înfăptuieşte Raskolnikov porneşte şi de la dorinţa de a-şi demonstra siguranţa în propriile acte şi gesturi, contextul şi motivaţia crimei sugerînd cu insistenţă psihopatologicului un debut medi-co-Iegal al unei psihoze schizofrenice. Desigur intenţia autorului, semnificaţia simbolică pe care o are personajul depăşesc muit acest cadru. Notaţiile de mare fineţe psihologică ale autorului sînt însă independente în acurateţea lor ce sccpu! literar urmărit. Intoxicaţia metafizică pe care eroul o suferă urmărind o discuţie pur teoretică dintr-o
Onanism ; Onazine^ ; Oneirofrenie ; Oneiroid^
One/323
cafenea, delirul de relaţie pe care Raskolnikov îl trăieşte după crimă, răceala şi indiferenţa (autis-rhu?) cu care îşi primeşte condamnarea şi exilul în Siberia sînt elemente care cofnpletează un tablou psihopatologic de mare complexitate/'
!n literatura română, deosebit de interesante, din punct de vedere al psihopatologiei omuciderii, sînt nuvelele lui Caragiale : „Păcat”, ,,0 făclie de Paşti”, „în vreme de război” şi piesa „Năpasta” ; romanele lui Rebreanu : „Ciuleandra” şi „Ion” ; piesa lui M. Sorbul „Patima roşie” ; romanul lui <3. M. Zamfirescu „Domnişoara Nastasia”.
125.	ONA-MAST(m) SUA - DCI Fentermin
#	Psihostimulent, derivat feniletilaminat de tip
a,	oc-dimetiffenetilamina, cu efecte simpaticomime-tice şi anorexigene. Este utilizat şi în combaterea obezităţi secundare curei îndelungate cu NL -+ PSiHOSTilMULENTE.
126.	ONANISM • Denumire provenită de Ia numele lui ONAN, fiul lui JUDO (personaj biblic), care, conform legii ievi râtul ui (veche lege a poporul; iudeu), a fost constrîns să se căsătorească cu vâdisva fratelui său. Nedorind să aibă copii cu aceasta, ONAN practica masturbarea —► AUTO-EROTISM, MASTURBARE.
•	Onanism conjugal — defineşte coitul incomplet.
•	Onanism psihic — imaginarea de scene erotice în scopul satisfacerii sexuale.
127.	ONAZ1NE(m> Grecia — DCI Clorproma-z/no • Neuroieptic sedativ, derivat fenotiazinic ce tip 2-cI or-10-(3-di metil am inopropii)fenot ia-zină, cu acţiune sedativă, antiemetică, vago- şi simpaticolitică. Potenţează acţiunea anestezicelor, hipnoticelor şi analgezicelor, industria noastră farmaceutică îi produce sub numele de CLORDE-LAZiN<M).
128.	ONDINE — blestemul (în mitoiogia scandinavă tîrzie, nimfe subacvatice care amăgeau pescarii sau călăreţii de pe ţărmuri, ducîndu-i în adîncul apelor şi înecîndu-i) • Hipoventilaţia alveolară primară apărută la copil, descrisă de SE'/ERING HAUS şi MITCHEL (1962) sub numele de v,blestemul ondinei”. Este legată de o tulburare de origine centrală, încă neeiucidată, care duce, în momentul trezirii subiectului, la o deficienţă a centrilor respiratori automatici, cu senzaţie de sufocare. Conducînd la sindroame de insomnie şi
la scăderea importantă a calităţii somnului, această hipoventilaţie are efecte nefavorabile asupra dezvoltării psihice a copilului.
129.	ONDISM (cf. lat. unda „undă, val, apă curgătoare”) —> HAVELOCK-ELLlS<s) sindrom.
130.	ONEIRO-/ONIRO- (cf. gr. oneiros „vis”)# Element de compunere, care introduce semnificaţia de „visare”, referirea la vis.
131.	ONEIROFRENIE (cf. one/ro-; gr. phren „spirit, inteligenţă”) • Stări psihopatologice din grupa schizofreniilor, ale căror caracteristici principale ar fi :
•	debutul acut;
•	evoiuţia favorabilă sub tratament ;
•	un tablou clinic în care se întîlnesc tulburări de percepţie, derealizare, tulburări de schemă corporală, modificări ale clarităţii cîmpului conştiinţei, conturînd o stare cu trăire ca de vis (oneiroidă).
Termenul a fost introdus de L. J. MEDUNA, în 1950. Majoritatea autorilor nu recunosc existenţa de sine stătătoare a unei astfel de entităţi, ea fiind actualmente considerată doar un tip evolutiv al schizofreniei paranoide cu debut supraacut.
132.	ONEIROID(d) delir (cf. one/ro- ; gr. eidea. „formă, aparenţă”) • Delir halucinator în care gradul de denivelare al conştiinţei este mai puţin marcat decît în delirul oniric, ca şi participarea subiectului Ia „visul halucinator”, care este aproape întotdeauna absentă. Delirul oneiroid este urmat doar rareori de amnezia episodului, mai frecvent putînd apărea tulburări de tip dismnezic.
133.	ONEIROIDIE (cf. one/ro-; gr. eidea) • Formă particulară de tulburare a conştiinţei, amestec de real şi vis, la care subiectul nu participă activ, comportîndu-se ca simplu spectator, în ciuda trăirii afective care poate fi intensă. A fost descrisă de MAYER-GROSS. Spre deosebire de onirism, starea confuzională de fond este mai discretă, iar viziunile care apar nu s'mt halucinaţii adevărate, ele apropiindu-se de reprezentările şi producţiile cu caracter imaginar. Tematica viziunilor este fantastică, de inspiraţie literară şi antologică şi se caracterizează printr-o „coerenţă” mai mare decît în onirism.
Se descriu forme expansive, cu idei delirante de grandoare, fantastice şi forme depresive, cu idei depresive şi de autoacuzare.
Spre deosebire de onirism, oneoiroidia nu este urmată de amnezie, deşi nu se exclude posibilitatea manifestării unor dismnezii.
Se întîlneşte în stări infecţioase, intoxicaţii, manie (forma confuzivă), schizofrenie catatonică. Unii autori încadrează stările oneiroide în grupul psihozelor delirante acute.
324/0ni
Onicofcgie ; Oniorr.onie ; Oniric^
134.	ONICO- (cf. gr. onyx „unghie”) • Element de compunere cu referire ia unghie.
135.	ONICOFAGIE (cf. onico- ; gr. phagein „a mînca”) — sin. GNÎCOTILOMANIE ; TITILO-MANiE • Acţiune impulsivă care constă în roa-derea, (mîncarea unghiilor). Subiectul îi poate recunoaşte caracterul anormal, dar cel mai adesea îi este dificil să lupte împotriva tendinţei imperioase.
Manifestare frecventă la copilul emotiv, poate fi observată şi la adult, ca simptom nevrotic care relevă prezenţa angoasei.
In 1955, SOLOMON a studiat onicofagia din punct de vedere psihanalitic, reievînd caracterul său sadic-oral. Subiectul, neputînd să recunoască frustrările externe de natură narcisistă, caută să-şi descarce tensiunile printr-un act avînd semnificaţia unei automutilări.
136.	ONIOMANIE (cf. gr. one „cumpărătură” a mania „nebunie”) • Tendinţa imperioasă de : face cumpărături în mod exagerat, cu sau fără
nume de MAGNAN (1874), care relevă următoarele trăsături distinctive :
•	caracter neplăcut şi înfricoşător (în cazuri extrem de rare îmbracă un caracter plăcut);
•	mobilitate (caracter subliniat, încă din 1869, de LASEGUE) ;
•	conţinut determinat de activităţile obişnuite sau preocupările de moment ale subiectului.
Tabloul clinic al delirului oniric a fost sistematizat în mod deosebit de H. EY :
•	vizualizarea activităţii halucinatorii : „visul” subiectului se desfăşoară în faţa ochilor, halucinaţiile vizuale derulîndu-se ca secvenţe aie unui film, în care subiectul se include ;
•	tema dramatică: delirul prezintă, cel mai adesea, o anumită unitate de acţiune sau de semnificaţie, care organizează scenele filmului halucinator, caracterizat aproape întotdeauna printr-o înlănţuire barocă ;
•	puternica încărcătură emoţională, trăirile delirante fiind supraîncărcate afectiv, de obicei negativ, în corelaţie cu conţinutul perceput ;
motivaţie bine întemeiată şi în neconccrdanţă cu trebuinţele reale şi posibilităţile subiectului. Poate fi întîlnită în psihoza maniaco-depresivă, schizofrenie, oligofrenie, demenţe, cît şi la unele personalităţi dizarmonice.
137.	ONIRICi15) delir (cf. gr. cneiros) • Del ir halucinator, descris prima oară sub acest
•	delirul actelor : subiectul nu asistă ca un spectator, ci trăind „realitatea” haiucina-torie.se implică activ în ea, îşi joacă propriul personaj, acţionînd în limitele dimensiunilor scenei imaginare ;
•	tulburările de conştiinţă, referitoarejn"pri-mul rînd 'a modificările structurilor tem-
Oniris ; Onirism ; Qnirologie
Oni/325
poro-spaţiale, ca şi ia modificările de luciditate, care pot merge pînă la obnubilare;
•	amnezie consecutivă globală sau fragmentară, permanentă sau tranzitorie.
Similitudinea existentă între termenii onirism reacţie psihotică exogenă, delirium, delir oniric este acceptată de majoritatea clinicienilor.
138.	ONIRIS (zeitate greacă, personificînd somnul cu visele sau visele din timpul somnului) • Vechii greci considerau visul drept una din principalele posibilităţi de evidenţiere a oracolelor, ceea ce a dus la „studiul sistematic al viselor”, avînd drept urmare şi o clasificare a raportului vis/oracol.
Astfel, ei distingeau în oniromanţie (arta interpretării viselor) :
•	vise chrematismatice (zeii apar clar şi prezic viitorul) ;
•	vise theorematice (evenimente viitoare care vor deveni reale) ;
•	vise aluzive (viitorul este prezentat prin simboluri).
Toate acestea ne obligă să remarcăm că această interpretare a „simbolisticii visurilor” este mult mai veche decît s-ar părea.
139.	ONIRISM (cf. gr. oneiros) • Formă de activitate mintală (studiată printre primii de RliGIS), tradusă printr-o stare de modificare a conştiinţei, comparabilă cu starea de vis, în care are loc o derulare de imagini vizuale (uneori scenarii întregi). Visul este trăit activ, invadînd realitatea bolnavului, devenind substitut autentic al realităţii, în care comportamentul subiectului este adaptat
în consecinţă. Viziunile pot avea un carazter net halucinator, iar halucinaţiile vizuale pot fi sociate cu halucinaţii auditive, tactile, cenestezice, conţinutul halucinaţiilor fiind cei mai adesea atelpăcut, terifiant.
Onirismul hipnagogic (din momentul adormirii) are manifestări mai discrete, subiectul asistînd pasiv la scenele vizionate.
In general, onirismul patologic se manifestă pe fondul unei stări de confuzie mintală. Bolile in-fecţioase, intoxicaţiile (îndeosebi cea alcoolică) pot prezenta în tabloul clinic delirul oniric, urmat de amnezie lacunară. Uneori, persistă sechele de tipul ideilor fixe, postonirice, care pot constitui punctul de plecare al delirurilor secundare postonirice, aparent sistematizate (de gelozie, de autoacuzare, de persecuţie). De asemenea, delirur onirice care par stinse pot reveni în actualitate, în ocazii identice cu aceea care a generat iniţial onirismul, sub.forma unor deliruri „renăscînde” sau ,,cu eclipse”. Bufee delirante onirice sînt observate şi în accidente ischemice, hemoragii cerebrale, ramolismente.
în demenţele senile, agitaţia nocturnă poate fi determinată de onirism. în sfîrşit, acesta mai apare în urma unor şocuri emoţionale violente, accidente epileptice, crize de anxietate paroxistică, stări crepusculare (epileptice sau isterice), în care se produc disoluţii de diverse grade ale conştiinţei.
în timpul somnului cu vise, onirismul poate fi considerat normal (supus influenţelor fiziologice). Onirismul trebuie diferenţiat de reverie, stări oneiroide, delir de imaginaţie.
140.	ONIROLOGIE (cf. oniro- ; gr. logos „cuvînt, discurs”) • Domeniu de cercetare, vag definit ,,a f/” acea ştiinţă care se ocupa de vise". Derivată
Salvador Da li
din mai vechile practici oculte (dintre care amintim oniromanţia), după 1900, odată cu publicarea lucrării !ui FREUD „Traumdeutung”, ca şi a lucrărilor lui N. VASCHIDE (1911), analiza viselor ia o nouă direcţie în psihologie, psihopatologie şi psihiatrie. Aportul neurofiziolo?iei, manifestat după introducerea de către ASERINSKY şi KLE1MAN, în anii 1950, a înregistrărilor poligrafice, a deschis
o	cale nouă de cercetare.
Şcoala românească, reprezentată de L. POPO-VICIU şi colaboratorii săi, a efectuat o serie de lucrări deosebite şi a dedicat visului o apreciată monografie. De asemenea, I. BIBER! a făcut o serie de comunicări privitoare la vis şi a propus introducerea termenului de „oniropsihologie”.
326/Onc
Onomatofobie(F); Onomatomanie ; Ontogeneza ; Ontologie
141.	ONOMATOFOBIE<F> (cf. gr. onoma „nume” ; gr. phobos „frica") • Teamă nejustificată, cu caracter patologic, de a rosti anumite cuvinte. Circumstanţele apariţiei unei astfel de frici au un determinism psihopatologic divers. Pot fi legate de greutatea pronunţării unor cuvinte complicate sau necunoscute subiectului. în cazul dislali-cilor (balbici), onomatofobia poate fi generată de dificultatea de a rosti anumite grupe de silabe care declanşează fenomenele motorii nevrotice, în psihozele schizofrenice, anumite cuvinte sînt încărcate pentru subiect de un înţeles simbolic, iar teama de a le pronunţa este legată de această simbolică delirant! La persoanele psihastenice, onomatofobia poatefi provocată de imposibilitatea subiectului de a găsi cuvîntul cei mai potrivit pentru a exprima un anumit mesaj.
Din descrierea circumstanţelor psihoptaologice de apariţie rezultă ca această fobie nu face parte din grupul „fobiiior adevărate".
142.	ONOMATOMANIE (cf. gr. onoma ; mania „nebunie") • Fenomen psihic caracterizat prin impulsiunea deosebit de intensă şi cu răsunet penibil în planul conştiinţei, constînd în apariţia în discursul mintal sau verbal al subiectului a unor cuvinte sau grupuri de cuvinte. Subiectul se simte asaltat de ele, încearcă să Ie îndepărteze fără rezultat, ceea ce îi determină o stare de anxietate intensă. Critica asupra caracterului patologic al fenomenului este păstrată. Mai rar* este descrisă obsesia de a nu uita un anumit cuvînt sau nume propriu; alteori, obsesia capătă un caracter impulsiv, subiectul simţind pulsiunea de a pronunţa anumite cuvinte (de obicei vulgare), care nu îi caracterizează vocabularul şi faţă de care are o atitudine de rejecţie.
într-o formă mult atenuată şi tranzitorie, ono-matomania este întîlnită în stările de surmenaj, în forma sa clasifică (CHARCOT, MAGNAN SEGLAS), simptomul este descris în nevroză obsesivo-fobică şi schizofrenie.	^
143.	ONTIC (cf. gr. on „fiinţă") • Referitor Ia ceea ce aparţine categoriei de existenţă ca realitate obiectivă. Aspectul sau dimensiunea ontică a diferitelor entităţi se distinge, din punct de vedere filozofic, de planul gnoseologic şi de ce! axiologic.
144.	ONTOGENEZĂ (cf. gr. on ; genesis „naştere")# în biologie; dezvoltarea individuală a organismelor vegetale sau animale, de la primele forme de embrion pînă la sfîrşitul vieţii, incluzînd succesiunea legică a transformărilor organismului viu pe tot parcursul vieţii. Ideea de ontogeneza a fost formulată de W. HARVEY (1628) şi reluată de Geoffrey de SAINT-HILAIRE, F. MULLER.
Termenul de ontogeneza a fost introdus de E. HAECKEL în 1866. în istoria teologiei s-au înfruntat două concepţii cu privire la caracterul schimbărilor ontologice :
•	performismu! (dinamica schimbărilor se reduce la o simplă creştere cantitativă) ;
•	epigeneza (schimbările constituie un lanţ de transformări exclusiv calitative).
în ceea ce priveşte natura factorilor răspunzători de direcţia dezvoltării ontologice, au existat concepţii care i-au definit ca avînd un substrat material (moleculele acidului dezoxiribonucleic), dar şi concepţii, precum vitalismul, care i-au prezentat ca entităţi nemateriale (entelehie, forţă vitală). Darwinismul concepe ontogeneza ca un produs ai interacţiunii dintre organism şi mediul extern. Termenul de ontogeneză (evoluţia individului) este corelat cu cel de filogeneză (evoluţia speciei) în cadrul legii lui HAECKEL, potrivit căreia, pe parcursul dezvoltării embriogenetice, ontogenia repetă, în linii generale, filogenia.
•	în psihologie : proces de formare a persoanei, de dezvoltare a psihicului, a conştiinţei unui individ. Unele concepţii care au explicat mecanismul ontogenetic a! psihicului au pus accentul pe evidenţierea aspectelor „naturale" ale acestui proces (J. ).’ ROUSSEAU, LOCKE, KOMENSKI), neţinînd seama de rolul hotărîtor al factorilor mediului social asupra dezvoltării personalităţii, idee centrală în psihologia socială şi în sociologia ştiinţifică contemporană.
145.	ONTOLOGIE (cf. gr. on ; logos „cuvînt, discurs") • Domeniu fundamentai al filozofiei, avînd ca obiect „fiinţa ca fiinţă" (ARSSTOTEL) — existenţa în genere, determinaţiiie şi principiile comune oricărei existenţe. Elaborată speculativ ca „filozofie primă", ontologia tradiţională şi-a propus să construiască prin raţionamente a priori un model definitiv al esenţelor sau ultimelor principii care întemeiază posibilitatea de a fi a tuturor lucrurilor ; determinaţii categoriale ale fiinţei cel mai des invocate sînt substanţa, spiritul, spaţiul (întinderea) şi timpul, realitatea şi posibilitatea, cauzalitatea, esenţa şi fenomenul etc. în epoca modernă, ontologia a fost denumită şi metafizică, datorită postulatei priorităţi epistemologice a enunţurilor sale faţă de cunoştinţele fundamentate empiric. Diferitele teorii ontologice cunoscute în
i	storia filozofiei sînt fie materialiste,fie idealiste fie dualiste. Descalificată zgomotos şi agresiv de teoriile neopozitiviste drept pseudocunoaştere, ontologia secolului al XX-lea aspiră la o reconstrucţie teoretică, urmînd două strategii în multe privinţe opuse : fie retragerea pe un teren problematic, declarat inaccesibil ştiinţei şi rezervat unei cunoaşteri filozofice sui generis (exemplul cel mai semnificativ fiind fenomenologia existen-
Cpal6ne^ ; ”Open Dcor” ; „Operaţia furculiţei” ; Operaţie concretă
OpeJ327
ţială heideggeriană), fie înlocuirea demersului deductiv-speculctiv tradiţional prin generalizarea concluziilor cercetării ştiinţifice (materialismul dialectic, neoraţionalismul).
146.	OPAL6NE<m) Belgia, Franţa - DCI Tr/me-tozinâ •Tranchilizant cu structură chimică aparte, de tip 4-(3, 4, 5-trimetoxibenzoilVmorfolină, cu
" HjCO ¥0^_O UjCO
acţiune anxiolitică şi sedativă ; nu are valenţe mioreiaxante, nu influenţează reflexele conducătorilor auto. Util în tratamentul ambulator.
147.	OPALSKI(S) sindrom • Tablou clinic caracterizat prin asocierea unor simptome de simpati-cotcnie (palpitaţii, scurte pusee de hipertensiune arterială, senzaţie de compresiune stomacală) şi vagotcmie (micţiuni spastice), cu tulburări de vedere (dificultăţi de acomodare, fcsfene), labirintice (vertij) şi tulburări psihice (astenie, adi-namie, crize de anxietate cu senzaţie de moarte iminentă, stări lipotimice).
Etiologic sr fi vorba de leziuni focale hipotala-mice (OPALSKI, 1949).
148.	OPELOMIN<m) Japonia-DCI Clorproma-z/nd • Neuroieptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip 2-clor-10-(3-dimetilaminopropil)fenotiazinăf cu acţiune sedativă, antiemetică, vago- şi simpati-coiitică. Potenţează acţiunea anestezicelor, hipnoticelor şi analgezicelor. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de CLORDELA-ZIN<M).
149.	”OFEN DCOR” (engl. „uşă deschisă")* Atitudine în aplicarea îngrijirilor spitaliceşti ale bolnavilor psihic, practicată iniţial în Scoţia, prin care se asigura circulaţia liberă a bolnavilor în afara spitalelor, pe garanţia verbală a acestora, porţile spitalelor rămînînd deschise.
introdusă în Franţa de către unii medici, printre care Marandon de MONTYEL, această metodă a permis îmbunătăţirea condiţiilor de spitalizare, a tehnicilor psihoterapeutice şi de readaptare socială. Astăzi, este considerată în mod similar orice metodă de asistenţă care asigură bolnavilor cea mai mare libertate, adesea indispensabilă vindecării, readaptării sociale, regăsirii semnificaţiei responsabilităţii.
Reprezentînd o atitudine medicală profund umanitară, metoda este facilitată de arsenalul terapeutic modern şi beneficiază de sprijinul ergotera-piei, artterapiei, meloterapiei, activităţilor sportive etc.
-*150. „OPERAŢIA FURCULIŢE!” • Intervenţie chirurgicală efectuată prin deschiderea cavităţii abdominale. A fost realizată cu succes pentru prima oară în 1876, de către chirurgul francez Leon LABBE : atît anul, cît şi numele au intrat în istoria chirurgiei. Mai puţin cunoscut este faptul că intervenţia a avut loc ca urmare a ,,forţării mîinii,t de către un bolnav psihic, care înghiţise o furculiţă. Metoda nu era de loc curentă şi nici nu corespundea etapei istorice respective. A intrat în practica curentă abia după 11 ani, în 1887 (CORTEZ), datorită lui T.G.MORTON.
151. OPERAŢIE (cf. lat. operatio „lucrare, operaţie”) • Acţiune de transformare aplicată asupra obiectelor şi situaţiilor reale sau operaţie formală, realizată în plan mintal. Operaţiile fundamentale formale, logice ale gîndirii sînt : comparaţia, analiza, sinteza, generalizarea, abstractizarea, sistematizarea, concretizarea.
în epistemologia genetică, operaţia desemnează transformările reversibile ale unei structuri în alta, prin modificări de formă sau conţinut. Operaţia este, concomitent, o modificare posibilă a realului şi o acţiune asimilatoare.
Operaţia mintală este reversibilă, putînd astfel reprezenta toate posibilităţile, realul este ireversibil, deci constituie o expresie oarecare a unei posibilităţi.
Operaţiile mintale sînt acţiuni interiorizate, reversibile şi coordonate în structuri complexe.
**152. OPERAŢIE CONCRETĂ • Transformare mintală aplicată conţinuturilor materiale, direct perceptibile şi manipulabile sau care pot fi reprezentate foarte viu. Se opune operaţiilor formale, care se aplică unor enunţuri verbale.
•	Stadiu al dezvoltării inteligenţei (după J. PIAGET), situat între7—12 ani, în care copilul, deşi are încă nevoie să recurgă la intuiţie şi acţiune, este deja capabil de decentrare. Copilul poate, datorită sistemului de operaţii concrete, să se elibereze de aspectele particulare sau superficiale ale realităţilor percepute, pentru a distinge ceea ce rămîne invariabil. El nu se mai limitează la propriul său punct de vedere, devenind capabil să coordoneze diferite opinii şi să tragă concluzii. Dar, operaţiile gîndirii rămîn concrete. Copilul nu poate gîndi bazîndu-se doar pe enunţuri verbale sau ipoteze, dar utilizează grupări.în probleme de scriere, de clasificare, poate stabili echivalenţe numerice independent de dispoziţia spaţială a elementelor, pune în relaţie durataşi spaţiul parcurs şi înţelege noţiunea de viteză. Explicaţiile
328/Ope
Operaţionalism ; Opertil^ ; Opiacee : definire, istoric
fenomenelor fizice devin mai obiective. Copilul nu se referă numai la acţiunea proprie, ci ia în considerare diverşi factori ce intră în joc, precum şi raporturile dintre ei.
153.	OPERAŢIONALISM (cf. lat. operaţi o) • Curent epistemologic înrudit cu pragmatismul şi pozitivismul logic, care consideră că semnificaţia conceptelor ştiinţifice şi, în genere, a tuturor acte-!or cognitive ideale (noţiuni, judecăţi, teorii) nu se defineşte prin raportarea lor la realitate — în cadrul unui raport de adecvare verificabilă — t ci prin seria variabilă de operaţii cognitive ce pot fi realizate de către subiect cu aceste entităţi ideale. A defini semnificaţia unei noţiuni înseamnă, aşadar, a indica ,,ce se poate face” cu acea noţiune, totalitatea operaţiilor mintale ce pot fi efectuate cu ajutorul ei. Limitînd accentele subiectiviste, interpretarea neorationalistă aoperationalismuluf (J. PIAGET, G. BACHELARD) realizează o critică instructivă a realismului naiv — axat pe credinţa în dobîndirea pasivă de către subiect a cunoştinţelor ,,furnizate” sau „oferite” de contactul nemijlocit cu obiectul —, demonstrînd caracterul elaborat şi, în acest sens, operaţional al cunoştinţelor, din care se desprinde necesitatea verificării în practică a enunţurilor teoretice.
154.	OPERTIL<m) Danemarca, Finlanda, Norve~ gia, Olanda — DCI. Oxipertină ® Neuroieptic, derivat indolic de tip 5, 6-dimetoxi-2-metii-3-/2 (4-fenil-1-piperazinil)-etil/indol, cu acţiune de tip CLORPROMAZINĂ, cu instalare mai lentă, dar performanţe anxiolitice şi sedative superioare ; posedă valenţe psihostimulente şi antidepresive. Are efecte secundare moderate. Nu se asociază cu IMAO.
155.	OPIACEE (cf. gr. opion ,,suc de mac”)# Grup de substanţe care include atît opiul şi aica-loizii acestuia, cît şi substanţele de sinteză cu o structură chimică similară. Consumul repetat al acestor substanţe antrenează, pe o durată variabilă de timp, fenomenul de toleranţă, un sindrom somatopsihic de abstinenţă în momentul încetării consumului, ducînd nu numai la accidente imediate, dar şi la instalarea uneia din cele mai tiranice dependenţe. Din această categorie de droguri fac parte : opiul, morfina, heroina, cocaina şi stupefiantele sintetice. Folosit de muită vreme în scop terapeutic (Summerul, Persia şi Egiptul Antic), opiul este menţionat de HIPOCRATE drept ce! mai bun antialergic, iar GALIEN îl folosea pentru a-j trata pe ce! mai celebru opioman al timpului său, împăratul MARC AURELIU.
india, China sînt ţări unde macul (Papaver scmniferum album), de la care se prelevează capsulele, se cultiva intens în secolele al Xl-iea —.al Xil-lea pentru extragerea opiului şi, ulterior, a morfinei si a celorlalţi aicaloizi.
Europa,este „contaminată”, pe căile maritime indo-britanice, cu opiul provenit din China, care, la mijlocul secolului al XVIU-lea, cunoaşte două „războaie” ale opiului, mărfurile conţinînd acest produs fiind confiscate. Medicul englez SYDEN-
.«A
HO
FORMULA DE STRUCTURA A MORFINEI STABILITĂ P8IN RAZE X"
HAM îl numeşte „laudar.um”, iar SEGUIN, chimistul armatei franceze conduse de NAPOLEON, în 1806 nu ezită să folosească morfina (recent obţinută de chimistul F. SERTURNER din extractul de mac şi denumită astfel după MORPHEUS, zeul somnului şi al viselor), în scop terapeutic. Obiceiul fumatului de opiu sau al folosirii sale orale, ia sfîrşitul secolului al XlX-lea, nu duce la toxicomanii severe, care încep să apară de abia după inventarea acului hipodermic, utilizat pentru inocularea morfinei pure. Deşi apreciată în SUA pentru puternicul efect antialgic obţinut prin injectare intravenoasă, morfina a devenit agentul determinant al ..bolii soldaţilor”, în timpul războiului civil.
Cu doi ani înainte de crearea aspirinei de către Compania Bayer, chimistul german DRESLER sintetizează heroina (1898), prin adăugarea a două grupări acetil la structura morfinei, în speranţa creării unui analgetic care să nu aibă dezavantajele morfinei ; din păcate, scopul propus nu a fost atins, noua substanţă avînd un psihotropism şi mai activ. Folosită iniţial pentru tratamentul sindromului de dependenţă morfinic, heroina avea să devină în curînd (şi pînă în zilele noastre) una dintre „vedetele” pieţei negre a stupefiantelor, numărînd circa 200 000 de dependenţi numai în oraşul New York, în 1916. Avînd, la cantităţi egale, o acţiune psihotropă de trei ori mai mare decît morfina, heroina constituie o „marfa” de elecţie pentru producătorii iliciţi, pentru traficanţi şi pentru sclavii ei. Culturile de mac alb se întîlnesc în unele ţări din Asia (în 1970, se apre-
Opiacee : •efecte/ acţiune, dependenţa
Opi/329
cia că 80% din heroina transportată în SUA provenea din Turcia, iar restul de 20% din sudul Mexicului şi restul Asiei).
Lupta anti-drog constituie una dintre problemele principale ale multor ţări occidentale, care se confruntă cu acest flagel toxicomanie. Războiul din Vietnam a oferit exemple evocatoare ale instalării fenomenului de toxicomanie heroinică şi a arătat, o dată în plus, roiul important al factorilor psihosociali în geneza abuzului de droguri. Studii efectuate pe veteranii acestui război, care deveniseră heroino-dependenţi (BOURNE, 1974), au indicat o mai mare rată a vindecărilor, odată cu reinserţia în mediul familial şi încheierea păcii, decît în cazul altor tipuri de toxicomani.
Efectele opiaceelor asupra organismului sînt sistemice. Cei peste 15 alcaloizi extraşi din opiu (morfina, tebaina, codeina, papaverina, narceina, narcotina etc.) şi produsele similare obţinute pe cale sintetică (care pot conţine şi toţi alcaloizii la un loc) prezintă riscul dezvoltării dependenţei (cu excepţia papaverinei), chiar dacă, iniţial, sînt utilizaţi doar cîteva zile în scopuri medicale, ca analgezice. Analgezia nu se realizează prin acţiune asupra receptorilor dureroşi din piele sau de la nivelul organelor, ci prin acţiune asupra componentei afective a durerii, producînd un efect anxio-litic, sedativ şi euforizant; subiectul descrie ,,o bunăstare”, relaxare şi indiferenţă la agenţii stre-sanţi, o senzaţie de linişte interioară şi somnolenţă. Moartea se poate instala subit (SNYDERS afirmă că mulţi dintre cei care folosesc injecţia de heroină mor printr-o supradozare iniţială, prin deprimare respiratorie brutală, însoţită de reacţie alergică pulmonară masivă). Se incriminează şi apariţia unui edem cerebral considerabil, care duce la fenomene similare cu cele din intoxicaţia cu mo-noxid de carbon (HALPERN) sau la fragmentarea substanţei albe (PEARSON). Autori ca RICHTER, BADEN şi PEARSON (1970) semnalează leziuni de necroză la nivelul ganglionilor bazaii, modificări ischemice şi chiar infarcte hipofizare, mielită necrotică. Senzaţia neplăcută de greaţă şi vomă este depăşită, de obicei, de efectul psihic, iar constipaţia pe care opiaceele o provoacă, prin diminuarea contracţiilor peristaltice, nu justifică decît în cazuri extreme folosirea preparatelor de opiu în combaterea diareei. Mioza caracteristică reprezintă un semn distinctiv pentru consumatorii acestor droguri. Modul de acţiune a opiaceelor a fost elucidat în ultimul deceniu prin descoperirea unor receptori membranari specifici la nivel celu-iar, avînd o componentă proteică. Cunoscuţi sub numele de receptori morfinici (după alcaloidul respectiv), ei au o structură similară cu cea a receptorilor neurotransmiţâtori lor. Studii microscopice (SNYDER, 1975) au relevat existenţa unor asemenea receptori în anumite regiuni ale sistemului
nervos central, începînd cu substanţa cenuşie a măduvei spinării, sistemului limbic, regiunii pre-tectale. Mecanismul de ticheie în ibroască”, prirv care acţionează opiaceele asupra receptorilor specifici, prefigurează ipotetica sinteză a unor produşi antagonişti, care ar putea fi salvatori în multe cazuri dramatice de intoxicaţie cu stupefiante. A fost sintetizat deja un număr de produşi analge-tici cu potenţial redus de dezvoltare a dependenţei, pe principiul Comb-inării proprietăţilor ago-nist-antagonişte. Pînă în prezent, naloxanul este principalul antagonist cunoscut. Descoperirea receptorilor morfinici deschide căi nebănuite pînă acum şi în psihiatrie, luînd în considerare faptul că encefalinele puse în evidenţă în ţesutul cerebral sînt substanţe „morphine-like”, iar concentraţia lor variază în acelaşi sens cu distribuţia receptorilor morfinici. Encefalinelor li se recunoaşte deocamdată un efect antialgic, iar ipotezele asupra unei funcţii de neurotransmitere în modalităţile fiziologice de reglare a durerii şi emoţiei rămîn a fi confirmate de noi cercetări.
Dependenţa psihică şi fizică pe care opiaceele o determină a făcut pe mulţi cercetători să caute trăsături psihologice predispozante la acest tip de toxicomanie (ca, de altfel, şi în cazurile altor droguri), testele psihologice evidenţiind faptul că el este specific personalităţilor caracterizate prin imaturitate, scăderea toleranţei la frustrare, ten-dinte orale şi impulsiuni sociopatice (HEK1M1AN şi GERSHON, 1968).
Pe lîngă acestea, factorii socio-culturali, dar mai ales cei economici (şomaj, sărăcie) joacă un rol important în geneza toxicomaniei. Profesiile care presupun accesul la drog (medici, surori medicale) cresc incidenţa dependenţei de 50—100 de ori faţă de populaţia generală.
Sindromul de abstinenţă apare la suprimarea administrării drogului şi determină instalarea brutală a unei simptomatologii deosebit de dramatice : anxietate marcată, însoţită de agitaţie, raptusuri impulsive, manifestări histeriforme, transpiraţii reci, paloare, tahicardie, diaree, vomă, lipotimie sau sincopă (uneori letală). Primele semne îşi fac apariţia la circa patru ore după ultima injecţie de heroină şi pot dispărea (daca subiectul are o bună rezistenţă biologică) după 36 de ore.
în ceea ce priveşte unele caractere particulare ale toxicomaniei cu diverse tipuri de opiacee, le redăm după POROT, în ideea unei retrospective mai degrabă istorice :
Consumatorii de opiu (fumat sau ingerat), numeroşi în secolul trecut, prin propagarea obiceiului originar din Extremul Orient, pînă în saloanele literare pariziene, descriau efectul pipelor de opiu ca fiind ,,cele mai frumoase acorduri ale substanţei albe şi cenuşii ale creierului” (Jean COCTEAU). Riscul dependenţei apare variabil,
33010/)/
Opiacee ; Opinie ; Opioid ; Opipramof^DCi^
între 5—50 de pipa. Opiofagia este frecventă în Asia Mică nu numai sub forma consumului unor piluieîn care opiul este amestecat cu alte substanţe euforizante sau afrodisiace, ci şi sub forma abuzului de „preparate calmante” care conţin opiu (preparate aflate sub un regim de control special în farmacii).
Morfinomania, cu incidenţă maximă la sfîrşituî secolului trecut şi la începutul celui prezent, cu mare răspîndire printre cadrele medicale, a furnizat primele date mai concludente asupra sindromului de dependenţă şi abstinenţă, ca şi asupra demenţierii posibile în urma unui consum îndelungat.
Codeinomania, prin reprezentanţii ei terapeutici folosiţi în afecţiunile respiratorii, poate facilita un anumit grad de toxicomanie.
Heroinomania devine o toxicomanie chiar de la prima priză, care este, de obicei, aproximativ de zece ori mai mare decît doza terapeutică (2—4 mg). Este principalul drog pe piaţa drogurilor. Este administrată, în special, sub formă de injecţii, flebita venelor abordate fiind un semn patogno-monic la aceşti ,,drogaţi".
Riscul apariţiei nefritelorgrave.asepticemiilor, a endocarditelor infecţioase, a sindromului ame-noree-galactoree, prin blocaj hipotaiamo-hipo-fizo-ovarian, a gravelor repercusiuni asupra fătului la gravidele heroinomane (PELOSI, 1975) conferă stupefiantelor sintetice — clorhidratul de petionină, dextromoramida (palfium), pentazo-cina (fortrai) —, în ciuda avantajului că sînt anti-algice puternice, aceleaşi inconveniente în privinţa dependenţei.
Tratamentul opiomaniei nu are decît puţine şanse de reuşită, experienţa din SUA relevînd că 90% dintre adulţii care au fost supuşi dezintoxi-caţiei revin la drog. Cu excepţia cazurilor în care exitusul este predictibil şi a durerilor insuportabile, pentru care opiaceele sînt o ultimă uşurare, aceste substanţe se află sub o interdicţie severă pentru populaţia generală. Măsurile de dezintoxicare necesită un program amplu şi crearea unor instituţii specializate, pe care unele ţări (în special occidentale) au fost nevoitesă leînfiinţeze, pentru a face faţă acestui flagel modern.
Rezultatele curei de sevraj nu sînt încurajatoare (deşi experienţa japoneză din anii 1960— 1970 a fost, se pare, eficientă), iar substituţia drogului cu alte produse (metadona — DOLE şi NYSWANDER, 1965-1967) nu face decît să înlocuiască un tip de dependenţă cu altul.
Măsuri economice, psihosociale pot contribui la învingerea acestui fenomen, cu rapide şi periculoase modalităţi de infiltrare, mai ales în rînduriie tineretului.
156.	OPINIE (cf. lat. opinio ,,părere, idee”)* Părere, punct de vedere, judecată ; receptare sau descriere a realităţii, bazată pe încrederea, adeziunea spontană sau empirică a subiectului faţă de o anumită situaţie, concepţie sau plan de acţiune. Opinia este o reflectare subiectivă, neverificată a obiectului, faptului sau evenimentului, în spiritul unui realism spontan. întemeindu-se pe consideraţiile majorităţii şi pe lipsa conjuncturaiă de certitudine ştiinţifică proprie într-o problemă dată, opinia se opune atît ,,ştiinţei”, cît şi ,,credinţei".
Opinia are grade, niveluri, trepte, după felul cum exprimă o judecată probabilă, o posibilitate sau un adevăr. Opinia reprezintă un început de cunoaştere sau cel puţin de interes, putînd facilita iniţierea unei dezbateri sau a unui dialog. La baza investigării opiniei se află ancheta sociologică şi statistică urmărind sondarea opiniei publice sau cunoaşterea stării de spirit a unui grup social.
PLATON a opus opinia ştiinţei, iar filozofia latină i-a atribuit un sens peiorativ ; stoicii considerau că înţeleptul nu trebuie să aibă sau să emită
o	pinii.
157.	OPIOID (cf. gr. opion ,,suc de mac” ; eidos ,,formă, aspect”)# Produs natural sau de sinteză, cu o farmacodinamie asemănătoare cu a opiului.
158.	OPIOMANIE(cf. gr. opion; mania,,nebunie")
•	Toxicomanie cu opiu sau derivaţii săi TOXICOMANIE, OPIACEE.
159.	OPIPRAMOL(DC1) • Timoleptic, derivat di-benzazepinic de tip 4-/3-(5H-dibenz/b,f/azepină~ 5-iI)propil/-1-piperazin-etanol, cu astructură chimică impresionantă: un nucleu imipraminic şi o catenă laterală neuroleptică, de tip fenotiazinic,
Opiran^ ; Opiu ; Oposim^ ; Opoziţie
Opo/331
care însă nu confirmă şi acţiunea farma,codinamică, aceasta fiind moderat antidepresivă, cu nete proprietăţi anxioiitice şi sedativ-hipnotice. Este considerat un bun tranchilizant, cu valenţe antidepresive. Se bucură de o bună toleranţă ; nu se asociază însă cu IMAO.
- CttrCHj-QH
Constituie principiul activ al unor produşi farmaceutici, dintre care cel mai bine cunoscut este: INSIDON<m) Anglia, Austria, Belgia, Danemarca, Elveţia, Grecia, Franţa, Italia, Japonia, Olanda, Portugalia, RFG. Se mai pot menţiona :
DINSIDON(m) ’	Chile
ENSIDON<M)	Suedia
NISIDANA<m)	Spania
OPRlMOL<M)	israel
PRAMOLAN<m)	Polonia
160.	OPIRAN(M) Franţa — DCI Pimozidâm Neuroieptic, derivat difeniibutilpiperidinic de tip
1	-/1 -/4,4-bis(p-f I uorofen i l)but i I /-4-pi peri d i I J-2-ben-zimidazolinonă, cu acţiune antipsihotică şi anxio-] itică ; este indicat în tratamentul de întreţinere al psihozelor cronice, unde se va asocia cu un NL sedativ, neavînd efecte sedative. Efectele secundare sînt modeste, iar apariţia sindromului extrapiramidal este rară. Nu se administrează iagravide.
161.	OPIU (cf. gr. opion ; lat. opium ..opiu")
•	Pulbere rezultată din uscarea latexului obţinut prin incizii ale capsulei plantei Papaver somniferum album (macul). Conţine peste 25 de alcaloizi, clasificaţi chimic în :
•	derivaţi fenantrenici :
—	morfina 5—15%
—	codeina 0,3—0,5%
—	tebaina 0,2—0,4% ;
•	derivaţi benzi!izochinolinici :
—	papaverină 0,5—1%
—	narcotină şi noscapină 5 — 6%
—	narceină 3%
—	laudanosină.
Produsul standard conţine cel puţin 11% morfină, substanţă după care se apreciază calitatea opiului.
Efectul farmacologic este obţinut prin acumularea efectelor alcaloizi lor : morfina are efect pre-
dominant analgezic, euforizant, antitusiv ; papa-verina are efect antispastic, codeina şi narcotina au calităţi antitusive.
Preparatele farmaceutice se clasifică, după calea de administrare, în :
•	preparate care se administrează pe caie bucală, pentru efectul antispastic, antidia-reic, expectorant (utilizarea pe această cale, în scop terapeutic, are doar o valoare istorică, derivatele de opiu fiind înlocuite în timp cu alte preparate, cu efecte mai slabe în ceea ce priveşte farmacodependenţa):
—	pudra de opiu (10% morfină) ;
—	extract de opiu (20% morfină) ;
—	tinctură de opiu (1% morfină) ;
—	sirop de opiu (sirop tebaic — 0,04% morfină);
—	pudra Dover (1% morfină) ;
•	preparate de opiu care se administrează parenteral, pentru acţiunea analgezică şi sedativă, utilizate în anestezie şi în combaterea durerii, în formele avansate de neoplasm.
Unii autori au utilizat experimental preparate injectabile (Mexapan) în tratamentul stărilor depresive psihotice, cu rezultate mulţumitoare, însă, datorită riscului toxicomaniei, derivaţii de opiu nu vor fi folosiţi decît cu multă prudenţă în psihiatrie.
162.	OPOSIM(M) Argentina — DCI Propranolo! • Psihotrop betablocant, derivat propanolic de tip
1-(isopropilamino)-3-(1-naftiloxi)-2-propanol, cu acţiune anxiolitică şi valenţe psihostimulente de tip adrenolitic ; nu duce Ia dependentă, nu se asociază cu IMAO BETABLOCANTE!
163.	OPOZIŢIE (cf. lat. opponere ,,a se opune”) • Reacţie constînd din atitudini afectiv-voliţionale ce se caracterizează printr-o evidentă componentă defensivă activă şi care trebuie diferenţiată de negativism (MICHAUX). Constă într-un ansamblu de atitudini şi acţiuni ale bolnavului, în mod manifest opuse celor solicitate sau aşteptate de ia el
332/Opo	Opoziţionism	pasivi	;	Oppanyl; Oppenheim(s)
Diferenţierea de negativismul activ rămîne totuşi difi.cilă, MICHAUX însuşi apropiind-o de forma ideo-motorie a negativismului.
Opoziţia se poate manifesta prin : mutism (ia stimul ii verbali), retragere, fugă, contractura musculaturii care se opune mişcării imprimate de examinator, chiar agresivitate (la stimul ii motori), refuzul alimentaţiei. Apare în schizofrenie, oligofrenie, manie, paranoia, epilepsie, demenţe.
La copil, opoziţia apare sub forma unor adevărate crize (la vîrsta de 3—4 ani), ca simptom al frustrării, iar la adolescent — în cadrul ,.crizei de originalitate juvenilă". Poate fi implicată ca simptom şi mecanism reactiv în delincvenţa juvenilă („delincvenţa paradoxală" — SUBLINEAUX).
164.	OPOZIŢIE DE FAZĂ# Traseu electroen-cefalografic înregistrat simultan pe mai multe canale, concretizat printr-o inversare de polaritate între înregistrările pe două dintre canale, cu apariţia unei imagini ,,în ogiindă".
Focarele ,,în oglindă" se dezvoltă, de regulă, în zonele corticale omologe.
165.	OPOZIŢIONISM (vezi opoziţie) —sin. NEGATIVISM ACTIV—CONTRARISM.
166.	OPOZIŢIONISM PASIVĂ sindrom • Re-
acţie de opoziţie asociată cu tulburări dispozi-ţionale, tulburări caracteriale şi comportamentale, şi cu grade variate de denivelări ale conştiinţei (DAUMEZON, 1961). Ideile delirante de prejudiciu şi de inovaţie pot apărea în mod trecător. Inhibiţia psihică şi psihomotorie poate merge pînă la mutacism, stupoare, refuz alimentar.
Acest sindrom, care apare mai ales la bătrîni, are o evoluţie paroxistică, putîndu-se agrava sau persistînd un timp mai îndelungat, în absenţa unor măsuri terapeutice adecvate.
167.	OPPANYL(M) Anglia—DCI Imipraminâm "Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzazepinic
de tip 5-/3-(dimetilamino)propil/-10,11-dihidro-5H-dibenz/b, f/azepină, cu acţiune antidepresivă cu spectru larg, incluzînd depresia endogenă. Este posibilă şi se recomandă asocierea sa cu NL bazale, în psihoze. Efectele terapeutice se instalează lent (12—14 zile). Este necesar ca tratamentul să fie susţinut, existînd riscul recăderilor (în nevroze — minimum trei luni, în psihoze — şase luni). Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de ANTIDEPRIN<M>.
168.	O PPENHEIM Herman (1858-1919) • Psi-hiatru şi neurolog german. Elev al lui WESTPHAL (căruia îi va fi, ulterior, şî colaborator), a fost foarte interesat de lucrările privind clinica leziunilor sistemului nervos central. De asemenea, s-a preocupat de nevrozele traumatice şi, lucru mai puţin cunoscut, este autorul unei metode psihoterapeutice originale : prin corespondenţă.
169.	OPPENHEIM<b) boală-sin. AMIO-TONIE CONGENITALĂ BENIGNĂ • Boală familială, cu transmisiune recesivă, caracterizată clinic prin hipo- sau atonie musculară generalizată şi simetrică, hiperlaxitate articulară, absenţa sau diminuarea reflexelor osteotendinoase, membre superioare ,,în semicerc".
IExamenele paraclinice sînt indispensabile stabilirii diagnosticului (reacţie amiotonică Coller-Wilson, prin diminuarea excitabilităţii musculare la curentul faradic ; fibre musculare nestructurate la examenul microscopic; activitate spontană de denervare, care dispare la mobilizare pasivă — fapt evidenţiabil pe el^tromiogramă).
Deşi evoluţia este spre ameliorare spontană» copiii rămîn cu un oarecare grad de întîrziere motorie, mersul neinstalîndu-se înaintea vîrstei de 5—6 ani. Există şi cazuri de evoluţie letală, prin infecţii respiratorii.
Cele mai importante probleme de diagnostic diferenţial le pune boala Werdnig-Hoffmann (care nu se transmite recesiv).
Tratamentul este simptomatic (fizioterapie» tonice etc.).
170.	OPPENHEIMsindrom • Variantă foarte rară a crizei de epilepsie,, caracterizată prin debutul cu rîs exploziv şi spasmodic, însoţit de pierderea tonusului muscular, relaxarea sfincterului vezica! si tulburări de constiintă. A fost descrisă de OPPENHEIM, în 1912*.
171.	OPRIMOL<m> Israel - DCI Opipramo! • Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzazepinic de tip 4-/3-(5H-dibenz/b,flazepin-5-il)propil/-1-pi-perazinetanol, cu acţiune antidepresivă medie, dar bun anxiolitic şi sedativ-hipnotic, ceea ce face posibilă considerarea lui drept tranchilizant cu acţiune antidepresivă. Nu se asociază cu IMAO
172.	OPROMAZIN<m) Japonia-DCI Clorpro-mazinâ • Neuroieptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip 2-clor-10-(3-di meti laminopropii) fenotiazină, cu acţiune sedativă, antiemetică, vago- şi simpa-
ticolitică. Potenţează acţiunea anestezicelor, hipnoticelor şi analgezicelor, industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de CLORDE -LAZlN<M>.
Opsomanie ; Optarakt; Optic — analizator
Opt/333
173.	OPSOMANIE (cf. gr. opson „aliment” ; mania „nebunie”) • Tendinţă puternică, irezistibilă, spre un consum exagerat de dulciuri. în ciuda încercărilor de a se opune ale subiectului,
174.	OPSOMENOREE (cf. gr. opse „tîrziu”; men „lună’ ; rhoia „curgere”) — sin. kHIPOME-NOREE.
175.	OPTARAKT(M> RFG - DCI Meprobamaf Tranchilizant, derivat propandiolic de tip 2-metil--2-propil-1,3-propandiol dicarbamat, cu acţiune sedativ-anxiolitică, anticonvulsivantă şi uşor hipnotică. Este indicat în nevroze cu componentă anxioasă şi depresivă, alcoolism, delirium tremens, unele forme de epilepsie petit mal, afecţiuni psihosomatice. Deşi fără efecte secundare evidente şi contraindicaţii, tratamentul de lungă durată nu se întrerupe brusc, putînd apărea „un mic sindrom de abstinenţă”.
Asemănător unui aparat fotografic, ochiul selectează din gama frecvenţelor electromagnetice lungimile de undă cuprinse între 375—760 [xm, le proiectează pe retină şi, după transducerea imaginilor formate pe retină, le proiectează la nivel cortical.
Sistemul receptor propriu-zis este reprezentat de retină, aflată la polul posterior al globului ocular. La nivel retinian, radiaţiile electromagnetice sînt transformate în potenţiale de receptor şi, respectiv, de acţiune, care sînt transmise la nivel cortical, pe calea nervilor optici. Mecanismul vederii presupune deci, formarea imaginii pe retină, fotorecepţia şi transformarea informaţiei în senzaţie vizuală subiectivă, conştientă.
Vederea umană este rezultatul interferenţei a două modalităţi extreme — vederea scotopică
Ynv
\
I
l H sfsa/i// ccy?asS/or i j/6c&/o/>cr3ie/os'
mt/nSrcxno /// *o/?/a *x/<?r/?a
(V j/ro/a/ orc/^L'/ar &*/&/?
Y s/rrr/i//p/^x//or/r> f txfar/?
V VI z/rcr/u/ ?rv/?v/or j /W/er/7
^ ţ jţrofe/jC'/*x//or/77
'Q\\ 1 W# &ra/<// ce/e/c/or
J j /77 &////> o/o/~e : ----^ ! fx ş/rora/
'' — ; ,
Afr//>?(? - j'/fc/c/o'fo /r?/cro^cqp/ca
176.	OPTIC — analizator (cf. gr. opsis „vedere”) ■• Peste 90% din informaţiile omului asupra mediului înconjurător sînt obţinute cu ajutorul acestui analizator, care asigură adaptarea Ia mediu sub aspectele orientării spaţiale, al menţinerii '■echilibrului, al activităţii corticale (atenţia) etc.
şi vederea fotopică — interferenţă realizată proporţional cu condiţiile externe. Vederea scotopică este reprezentată de capacitatea de a discrimina nuanţele între alb şi negru, sub nivelul critic al intensităţii iuminoase, ca rezultat al activităţii celulelor cu bastonaşe din structura retinei. Ve-
334/Opt
Optic — analizator ; Opticehalucinaţii
derea fotopica presupune capacitatea de a discrimina culorile, funcţie vizuală realizată cu celulele cu conuri din structura retinei. Rezultatul funcţionării combinate a celulelor cu conuri şi basto-naşe se numeşte vedere mezopică.
Scoarţa cerebrală controlează — cel puţin parţial — recepţia retiniană, amplificînd-o sau dirni-nuînd-o, în funcţie de interesul informaţiei. Aria vizuală primară (cîmpul 17) se află pe faţa mediană a lobilor occipitali, de o parte şi de alta a scizurii cal cari ne, iar în jurul acestei arii se află ariile vizuale secundare sau asociative (cîmpurile 18 şi 19). La nivel cortical, are loc transformarea stimu-lilor electrici, produşi la nivel retinian, în senzaţie conştientă de lumină, culoare şi formă. ""Tulburările acuităţii vizuale presupun existenţa unor procese patologice care interesează elementele oculare de dinaintea retinei (prereceptoral), retina (receptoral) sau structurile nervoase ce transmit informaţiile de la retină la cortex (post-receptoral) (EXARCU).
Interesînd mai ales oftalmologia şi neurologia, pot fi enumerate ca afectînd aparatul optic : hipermetropia, miopia, astigmatismul, anizometropia, astenopia acomodaţi vă, paralizia acomodaţiei sau spasmul acomodaţiei, glaucomul, coroidi-teie etc. Afectarea sistemului receptor poate produce : hemeralopia, nictalopia, tulburări ale vascularizaţiei retinei sau tulburări ale vederii cromatice. La nivel central, se pot întîlni : nevri-tele optice papilare sau retrobulbare, staza papilară, atrofia optică, leziuni ale căilor optice, cecitatea corticaiă.
Aceasta din urmă poate fi determinată de leziuni corticale, ale corpului geniculat extern sau chiar ale radiaţiilor optice, şi prezintă caracteristici care o diferenţiază de cecitatea periferică, produsă prin afectarea nervului optic. Astfel, cecitatea centrală este mai puţin frecventă, este totală (bolnavul nevăzînd nici lumina), reflexul de clipit la ameninţare este dispărut, fundul de ochi este normal, reflexul pupi Iar fotomotor poate fi păstrat, apar halucinaţii vizuale simple, bolnavii prezintă anozognozie vizuală (nu sînt conştienţi de lipsa vederii) ; boala este însoţită de deteriorare psihică, cu pierderea amintirilor vizuale şi a orientării spaţiale şi uneori de modificări electroencefalografice (lipsesc ritmul alfa şi reacţia de blocare la lumină a ritmului alfa).
Agnoziile vizuale, sindroame datorate lezării ariilor de asociaţie 18 şi 19 occipitale, se caracterizează clinic prin faptul că bolnavul, deşi vede, nu recunoaşte obiectele şi nici întrebuinţarea lor. Se diferenţiază agnozii pentru obiecte, pentru culori, pentru simboluri şi imagini, agnozia simultană spaţială, prosopagnozia.
Sindromul Balint se caracterizează prin :
•	paralizia psihică a privirii (deşi prezintă mişcări spontane ale ochilor, bolnavul nu-şj poate fix a îa comandă privirea asupra unui obiect sau, dacă a realizat acest lucru,[nu-şi' poate desprinde privirea);
•	ataxie optică — un fel de agnozie spaţială» cu dezorientare spaţio-vizuală ;
•	tulburări ale atenţiei vizuale.
Acest sindrom apare în leziuni ale lobului parietal, cu lobul occipital integru, sau în encefalopatii portale, prin amoniemie crescută.
A/?c'//za/orv/ Cp f/c - jc/îf/va
în psihiatrie, apar frecvent tulburări în sfera analizatorului optic, fără afectarea lezională a acestuia. Astfel, iluziile şi halucinaţiile vizuale ocupă un loc deosebit de important în simptomatologia psihiatrică. Numeroase interferenţe farmacologice sînt determinate de medicaţia psihotropă. Astfel, efectele secundare vegetative ale acestor droguri afectează procesul acomodării vizuale, de regulă, prin efect anticolinergic. Uneie neuroleptice pot produce opacităţi corneene şt ale cristalinului, asociate sau nu cu retinita pigmentară. Se mai semnalează miopie pasageră* paralizii oculo-motorii, atrofie optică. Antide-presivele triciclice şi IMAO pot determina rareori paralizii oculomotorii, iar pentru Meprobamat s-a descris diplopie, prin paralizia muşchilor oculari.
177.	OPTICE®) halucinaţii (cf. gr. ops/s) -sin. VIZUALE(H) halucinaţii • Percepţii false, fără obiect, în cîmpul analizatorului vizual.
Formele halucinaţiilor vizuale sînt nenumărate, ele variind din punctul de vedere al complexităţii (elementare, complexe sau scenice), al continuităţii, al raportului cu dimensiunea reală a obiectelor, cu rezonanţa afectivă. Au ca particularitate faptul că antrenează în mod deosebit subiectivitatea individuală, participarea afectivă, mimica, atitudinea, comportamentul halucinator vizual fiind uşor de individualizat. Pot apărea la oameni
OpticeW iluzii ; Optimax*M) ; Optimism ; Oracol	Ora/335
normali (hipnagogice şi hipnapompice), în stări -de oboseală accentuată, Ia nevrotici — avînd un •caracter anxiogen, terifiant, în afecţiuni neurologice ce interesează segmentele analizatorului vizual (în acest caz au caracter halucinozic). Mai apar în stări infecţioase, în sindroame confuzio-naie toxice, în delirul alcoolic acut (mai frecvent zoopsii), schizofrenie paranoidă, parafrenie etc.
Tratamentul cu droguri psihedelice determină halucinaţii vizuale precedate de senzaţii vizuale «deformate, alternanţe de culori, mărimi, forme, <ele producînd o distorsionare difuză a lumii vizuale reale ; apar mai ales cînd ochii sînt închişi.
în afara halucinaţiilor optice psihosenzoriale, care se proiectează în spaţiul perceptiv, avînd caracter de senzorialitate, se descriu halucinaţii optice psihice sau pseudohalucinaţii, definite ca auto re prezentări aperceptive. Ele sînt „văzute cu ochii minţii" (KAND1NSK1), adică se manifestă în spaţiul subiectiv al bolnavului, care Ie trăieşte cafiindu-i străine, impuse din afară, de neevitat. Apar în deliruri cronice, în majoritatea psihozelor.
178.	OPTICE*1) iluzii — sin. VIZUALE*1) iluzii
•	Tulburări de percepţie interesînd analizatorul vizual, cu caracter fiziologic sau patologic.constînd în distorsiunea caracteristicilor senzoriale ale obi-obiectelor reale percepute (mărime, formă, culoare, distanţă etc.).
Iluziile optico-geometrice, denumite astfel de OPPEL în 1854, constituie iluzii fiziologice nor-.male, datorate modificării proprietăţilor geometrice ale figuri lor reale prin fenomene de contrast, inducţie, iradiere, intruziune, centrare perceptivă sau a unor fenomene de ambianţă perceptivă: reflexie, refracţie, schimbarea axelor de referinţa ; au fost studiate cu precădere de LIPPS, <1897), WUNDT (1898), MOLLER-LYER (1889) ZOLLNER ş.a.
Iluziile patologice din domeniul sensibilităţii vizuale iau forma falselor recunoaşteri (fenomene „deja"), falselor nerecunoaşteri (fenomenele ,,jamais"), metamorfopsiiior, macropsiilor, microp-siilor, teleopsiei, iluziilor vizuale răsturnate, pla-giopsiei, dismegalopsiei, poropsiei, iluziei sosii lor, caracterizînd mai ales psihozele organice toxice şi de involuţie, debutul unor schizofrenii, epilepsia, nevroza obsesivo-fobică şi isterică, psihastenia.
179.	OPTICO-KINESTEZICE(H) halucinaţii (cf.
sin.
gr. opsis ; kinesis ,,mişcare") ------> BERZE
halucinaţii.
180.	OPTIMAX(M) Anglia-DCI Triptofan m Psihotrop cu structură de tip L(-)triptofan, cu acţiune antidepresivă moderată şi sedativ-hipnotică bună. Este practic lipsit de efecte secundare, nea-vînd decît o singură contraindicaţie : insuficienţa hepatică,
181.	OPTIMISM (cf. lat. optimus „cel mai'bun,r)
•	Concepţie morală şi atitudine existenţială opusă pesimismului, axată pe credinţa în posibilitatea legitimă a omului de a dobîndi fericirea, mulţumirea de sine şi împlinirea armonioasă a persoanei sale, călăuzind meandrele destinului spre un dez-nodămînt conform cu năzuinţele şi aspiraţiile lui. Iposţaziind o stare de spirit în postulat filozofic, optimismul ontologic concepe întregul univers ca pe o alcătuire desăvîrşită (LEIBNIZ — lumea existentă este cea mai bună cu putinţă) sau ca realitate ce tinde în mod natural spre desăvîrşirea morală (SHAFTESBURY-ERASM).
într-o accepţiune uzată şi inconştientă, aşa-numi-tul optimism gnoseologic postulează că lumea este în mod nelimitat cognoscibilă, prin progresul continuu al ştiinţei, în opoziţie cu variantele de relativism, scepticism sau agnosticism.
Optimismul ca trăsătură de caracter reprezintă : atitudinea prin care individul evaluează ceea ce există în jurul său (fapte, persoane, activităţi, relaţii, situaţii etc.) ca pozitiv, într-o perspectivă de rezolvare eficientă (comportamentul sanguin favorizează formarea unei astfel de trăsături caracter i ale).
182.	OPTO- (cf. gr. optikos ,,optic") • Element de compunere care introduce referirea la vedere.
183.	ORACOL (cf. lat. oraculum ,,oracol, răspuns dat de zei ; templu, loc unde se dau oracole ; profeţie, prezicere") • Răspuns profetic al divinităţii, privind, în special, viitorul, la întrebarea unui preot iniţiat,
în antichitate, consultarea oracolelor era fe-gată de situaţii critice implicînd interese de stat sau interese majore ale unui grup social, probleme politice, militare, sociale. Oracolul putea fi con-
336/Ora
Oracci; Oral, Oralitate ; Oral — tip ; Ora!ep(M)
sultat şi de un individ, în ceea ce priveşte evoluţia unei acţiuni începute sau trecerea la acţiune după un pian elaborat. Fiecare oracol se afla sub protecţia unui zeu. Oracolele se întîlnesc în toate civilizaţiile antice şi în practicile religioase primitive. Cea mai complexă instituţie oraculară aparţine Greciei Antice (templul lui Apollon din Delphi, în care Pythia rostea prevestiri). Instituirea oracolelor în Elada este atribuită zeiţei Themis. Starea de invocare a divinităţii şi de receptare a răspunsului (deci de profeţie) era probabilo stare de transă, obţinută fie prin concentrare şi autosugestie, fie prin inhalarea unor substanţe cu proprietăţi de modificare a stării de conştiinţă, pînă la manifestări halucinatorii.
S-a vehiculat ipoteza că persoanele oraculare ar avea capacităţi divinatorii datorate unor însuşiri psihice speciale, cum ar fi percepţia extrasen-zorială. Divinaţia ar aparţine fenomenelor parapsihologice. Se pare că persoanele înzestrate cu astfel de însuşiri nu sînt persoane instruite ; se presupune că aceste calităţi sînt legate de o anume „specialitate mintală”, ale cărei caracteristici nu se pot defini. De asemenea, nu este cunoscut nici mecanismul psihic al fenomenului denumit percepţie extrasenzorială. Manifestările de tip oracular, divinatoriu, se apropie, ca modalitate de expresie, de manifestările halucinatorii, fără a fi însă identice cu acestea.
Persoane oraculare în religie şi mitologie erau : şamanii, pythonessele, augurii, sibiiele ; au căpătat însuşiri oraculare unele animale şi păsări (berbecul Sechai, pasărea Oyal). Oracolele greceşti importante au fost:	Dodona, oracolul lui
Apollon din Delphi, din Klaros, Xanthos, Kolop-hon. F)rofeţia oraculară nu avea o exprimare foarte" limpede, ea fiind formulată în tsrmeni de probabilitate, iar enunţurile divi-
natorii nu se constituiau într-un discurs inteligibil, după criteriile logicii formale. Faptul se explică prin aceea că practica profeţiei presupune o modificare a stării de conştiinţă, şi se leagă de ipoteza specifică ştiinţelor oculte conform căreia destinul nu se dezvăluie în mod direct. Credinţa în divinitate a anticilor, credinţă asemănătoare cu aceea a primitivilor, care favorizează stări psihice particulare, în special în situaţii critice, poate motiva seriozitatea cu care aceştia priveau prevestirile oracolelor. Această credinţă implică şi generează o participare predominant emoţională a omului la realitatea din jurul său, participare, marcată de proiecţie şi de autoputernicia idei î (-* TOTEM, TABU, MIT, OMNIPOTENŢĂ). Menţionăm dintre cele mai importante scrieri aie vechilor chinezi şi Cartea Munţilor (Ji-King), carte de învăţătură şi de profeţie, conţinînd 64 de figuri simbolice cu diverse interpretări.
184.	ORAL, ORALITATE (cf. lat. os „gură”)
•	Stadiul iniţial al dezvoltării libidinale. Zona erogenă determinantă este cavitatea bucală.
Activitatea autoerotică este reprezentată de supt, muşcat, înghiţit. Relaţia cu obiectul este ambivalenţă, de încorporare—» STADII LIBIDINALE, FIXAŢIE, TOTEM, TABU, IDENTIFICARE.
185.	ORAL — tip de personalitate • Termenul aparţine tipologiei psihanalitice, stabilite după criteriul fazelor de evoluţie a libidoul ui. Noţiunea desemnează acel tip de personalitate la care persistă o fixaţie puternică a libidouiui (o stagnare) ia stadiul oral. Practic, expresia care se foloseşte în literatura de specialitate este aceea de „caracter oral”, ca tip de caracter nevrotic. Aparţine caracterelor pregenitale, descrise de M. BOUVET ca avînd un Eu slab, care stabileşte reiaţii de dependenţă cu obiectele ; pregenitalii au tendinţa de a poseda exclusiv şi de a distruge obiectele, fără a ţine cont de exigenţele acestora şi consi-derîndu-le prin excelenţă lucruri (-♦ OBIECTUALĂ — relaţie). Caracterul oral îşi are originea în primele experienţe legate de zona erogenă orală (gura), experienţe în care satisfacţia (plăcerea) este obţinută în primul rînd prin supt. Trăsăturile caracterului oral sînt: aviditate,^dorinţă de . satisfacţie imediată, cu intoleranţă la frustrări chiar minore, dorinţă de a primi neîncetat afecţiune, pasivitate. în aspectele sale patologice, oralitatea devine înclinaţie spre toxicomanie, mai mult sau mai puţin severă; fixaţi» orale se întîlnesc şi în anumite cazuri de isterie.
186.	ORALEP(H) Israel • Neuroieptic incisiv
sin.
derivat difenilbutiipiperidinic -—> ORAP' > Anglia Elveţia, Franţa, RFG.
Orap^ ; Ordine ; Oreion : manifestări psihice
Ore/337
187.	ORANIXON<m) OîancJa — DCI Mefenesin •Tranchilizant, derivatglicerolic de tip 3-(o-metil“ fenoxi)-1,2-propandiol, cu acţiune miorelaxantă şi sedativ-anxiolitică.
188.	ORAP(M) ; ORAP 24(M); ORAP FORTE(M) ; ORAP FUERTE<M) ; ORAP NORMAL<m> Anglia, Austria, Belgia, Canada, Danemarca, Elveţia, Finlanda, Franţa, Japonia, Olanda, RFG, Turcia,
t
© 2
CH-CH? -CHp -Cih-
F -
Ungaria — DCI Pimozidă • Neuroieptic incisiv, derivat difeniIbutiIpiperidinic de tip 1-/1-/4,4-bis (p-f I uorofeni l)buti I l-4-pi peridi I /-2-benzi midazol i-nonă, cu acţiune antipsihotică şi anxiolitică, indicat în tratamentul de întreţinere al psihozelor cronice, unde trebuie asociat cu un NL sedativ, neavînd efecte sedative. Efectele secundare sînt modeste, iar apariţia sindroamelor extrapirami-dale este rară. Nu se administrează la gravide.
189.	ORBINAMON(M> RFG — DCI Tiotixenâ
•	Neuroieptic incisiv, derivat tioxantenic de tip N.N-dimeti l-9-/3-(4-meti 1-1 -piperazini l)propi l iden--tioxantenă-2-sulfonamidă, indicat în psihoze schizofrenice, involutive, senile, alcoolice, în forme acute şi cronice. Are efecte secundare relativ moderate.
190.	ORDINE (cf. lat. ordo ,,şir, ordine, succesiune”) • Aşezare, dispunere a elementelor unui sistem după o logică proprie acestuia, într-o schemă de relaţii care-i conferă o anumită calitate. Prin ordine se înţelege şi aşezarea unor obiecte într-un spaţiu dat, potrivit unor cerinţe de ordin practic şi estetic, ca şi asigurarea unei anumite succesiuni în timp a unor fapte, acţiuni personale sau colective. Conceptul de ordine presupune, chiar subînţelege, armonia şi disciplina, atît în sfera materială, cît şi în cea socială.
191.	ORDINE — în psihopatologie • Dispunerea elementelor într-un sistem după o anumită schemă este una dintre modalităţile de funcţionare ale psihismului, de înţelegere a realităţii
înconjurătoare. Schema sau structura de bază după care un subiect poate ordona noţiuni sau obiecte este mai mult sau mai puţin cauzală şi mai mult sau mai puţin formală.
în general, un subiect îşi restructurează în mod nuanţat, în funcţie de experienţă, schema după care ordonează ceva la un moment dat. Abaterile sînt posibile chiar între limitele normalităţii.
Personalitatea psihastenică detaliază exagerat schema de ordonare, acţiunea de ordonareîn sine devenind din ce în ce mai laborioasă. Personalitatea paranoiacă simplifică schema, ceea ce determină un grad diminuat de adaptare dinamică la noile experienţe de viaţă. Autistul, personalitatea schizoidă sînt interesaţi mai ales de ordinea elementelor abstracte, fiind înclinaţi spre structurări speculativ-filozofice.Epileptoidul are oroare de schimbarea ordinii, cramponîndu-se prin adezi-vitatea sa de anumite sisteme simpliste şi stereotipe, orice situaţie nouă, generatoare de dezordine, creîndu-i tensiune şi chiar reacţii explozive. Personalitatea histrionică ny are, de fapt, un sistem de criterii constante în timp, de ordonare a existenţei. Psihoplasticitatea sa îl face să-şi însuşească uneori pînă la identificare sistemul de ordonare a mediului în care se află.
Ciclotimul îşi rectifică criteriile de ordonare după starea afectivă, aceasta variind uneori între limite destul de largi. Psihoza reactivă sau endogenă perturbă grosolan criteriile de ordonare a elementelor realităţii, schizofrenia şi demenţa caracterizîndu-se prin dezordinea maximă posibilă a psihismului, prima prin mecanismul disociaţiei, a doua prin cel al deteriorării.
192.	OREION (cf. fr. oreillons, vezi lat. ouris „ureche") - sin. PAROTIDITĂ EPIDEMICĂ» Cea mai frecventă boală a glandelor salivare, determinată de virusul urlian. Denumirea ei, sugerînd localizarea la nivelul urechii, nu reflectă decît un raport de vecinătate, şi nicidecum implicarea receptorului auditiv. Se manifestă la nivel sistemic prin infecţia provocată de virusul urlian, ce afectează cel mai frecvent glandele salivare parotide, şi uneori şi alte structuri glandulare, cum sînt: tiroida, timusul, gonadele, pancreasul şi chiar meningele.
Meningita este rară, are evoluţie benignă, lichidul din puncţia rahidiană este clar (cîteva zeci de celule/mm8), sindromul meningian putînd lipsi.
Meningoencefalita este extrem de rară şi se traduce prin prezenţa sindromului encefalitic şi a sindromului meningitic, cu expresie clinică şi evoluţie benignă.
în cadrul consultaţiei psihiatrice, oreionul poate fi uneori incriminat drept (presupusă) etiologie a tulburărilor de dinamică sexuală ale bărbatului, în încercările „febrile" ale acestuia de a găsi o
22 — c. 838
338/O're
Oreson(M) ; Oreste — complex ; Orfen(M) ; Organic(D'
cauză organică, de a-şi motiva insuficienţa. Vîrsta ia care a apărut infecţia constituie elementul tranşant al diagnosticului diferenţial.
193.	ORESON<m) SUA - DCI Guaifenesin • Tranchilizant, derivat de glicerol de tip 3-(0-rre-toxifer>oxi)-1,2-propandiol, cu acţiune miorela-xant-sedativă şi moderat anxiolitică. Are o bună toleranţă.
194.	ORESTE — complex (ORESTE, personaj din mitologia şi literatura greacă veche, este fiu! lui Agamemnon şi al Clitemnestrei. La moartea tatălui său, Oreste fiind copil, este încredinţat de sora lui, Electra, lui Stophios, tată! lui Pylade.
Oreste omorîndu-i pe Egist
Oreste este crescut împreună cu Pylade, în Pho-cida. Cîţivaani mai tîrziu, Oreste revine la Argos, cetatea sa, o ucide pe Clitemnestra şi pe amantul ei Egist, răzbunîndu-şi tatăl. Această crimă încheie lunga serie de crime ale Atrizilor) • Termen aparţinînd psihologiei profunde, care desemnează dorinţa inconştientă sau fantasma fiului de a-şi ucide mama. Psihanaliştii consideră că apariţia complexului Oreste este o depăşire a complexului Oedip, dar nu o rezolvare ; complexul Oreste ar fi o reacţie a fiului la frustrarea de obiectul oedipsan (mama). Nucleul complexului Oreste pare să aparţină, după alţi autori, stadiilor pre-oedipiene (analitate-sadism-destrucţia obiectului), în măsura în care este vorba de abandon sau de imaginea mamei falice (imagine anxiogenă, castratoare). Complexul Oreste poate trimite şi la un complex Oedip negativ (iubire inconştientă pentru părintele de acelaşi sex şi ură inconştientă pentru părintele da sex opus).
[1195. ORFEN(m) Finlanda — DCI Orfenadrinâ m Tranchilizant, derivat difenilmetanic de tip N, N--dimeti!-2-(0-metil-a-fenilbenziloxi) etilamină, cu evidentă acţiune miorelaxantă şi unele valenţe antidepresive (de intensitate redusă), utilizat, în special, în combaterea unor efecte secundare ale NL. Buna sa toleranţă îi conferă o utilizare fără restricţii.
196.	ORFIDAL(M) Spania — DCI Lorazepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-5-(0-clorofenil)-1, 3-dihidro-3~hidroxi-2H-1,
4-benzodiazepin-2-onă, cu acţiune anxiolitică, sedativă şi miorelaxantă. Nu se administrează în sarcină.
197.	ORFISM (cf. fr. orphisme, de la numele poetului mitic ORFEU) • Doctrină teologică a antichităţii eline, întemeiată, după tradiţie, de către poetul mitic ORFEUS şi discipolii săi MU-SAIOS, LINOS, OLYMPOS. Orficii aveau un cod moral riguros, conform unei viziuni spiritualiste, în cadrul căreia trupul era considerat o închisoare a sufletului nemuritor, ce peregrinează metem-psihoticde la o încarnare la alta. Doctrina orfică despre supravieţuirea sufletului se regăseşte în gîndirea pitagoreicilor şi în cea platoniciană.
198.	ORGANIO°> delir (cf. gr.‘organon ,,organ”)
•	Termen care se referă ia o serie de manifestări delirante, subliniind etiologia acestora. După SADOCK şi KAPLAN (1981), reprezintă o „tulburare psihică, definită prin predominanţa ideilor delirante pe fondul unei clarităţi a conştiinţei, care poate fi atribuită în mod cert unui factor organic”.
Tematica delirantă poate avea grade variabile de sistematizare ; deşi variat, conţinutul este, de obicei, de persecuţie.
După SPITZER şi colaboratorii, în tabloul clinic al acestor deliruri mai pot fi întîlnite : tulburări cognitive medii, care nu ating nivelul demenţial, halucinaţii, tulburări psihomotorii, dispoziţie di sfori că. Acest sindrom poate lua un aspect schizofreniform, făcînd dificilă diferenţierea de schizofrenie. în acest sens, DAVISON şi BAGLEY afirmă că halucinaţiile auditive şi tactile, tulburările de gîndire şi inerţia afectivă sînt mai puţin frecvente în delirul organic, în schimb simptomele catatonice ar fi mai frecvente decît în psihozele schizofrenice.
între factorii etiologici incriminaţi se află epilepsia de lob temporal, coreea Huntington, leziuni cerebrale, în special ale emisferei nondominante, intoxicaţii cu amfetamine, cu cannabis sau halucinogene.
Organicism ; Qrganismic; O.MS. ; Organodinamism
Org/339
Evoluţia şi prognosticul acestui sindrom sînt în strînsă legătură cu agentul etiologic.
199.	ORGANICISM (cf. fr. organicisme : vezi gr. organon) • Concepţie care consideră societatea drept fenomen natural şi nu istoric, postulînd o analogie mai mult sau mai puţin riguroasă între structura societăţii şi alcătuirea morfo-funcţională a organismelor biologice. Frecvent enunţată în antichitate, viziunea organicistă este elaborată în forma ei clasică de către Herbert SPENCER, fiind reluată cu accente diferite în gîndirea contemporană de concepţiile darwinist-sociale, neomal-thusiene sau rasiste. Pe lîngă evidentul său caracter neştiinţific., organicismul are şi un sens ideologic reacţionar, întrucît tinde să justifice prin ,,legi naturale” inegalitatea claselor sociale şi a indivizilor, pledînd pentru înţelegere şi solidaritate socială, în virtutea specificităţii funcţiilor ,.vitale” pe care fiecare grup social este destinat să le îndeplinească în cadrul organismului social.
200.	ORGANISMIC (cf. fr. organisme: vezi gr. organon) «Termen ce desemnează o organizare asemenea organismului, cu accentuarea unităţii şi a interacţiunii interne. Acest termen este folosit, în special, în psihologie, denumind orientarea psihofiziologică global istă, ce nu face distincţie între psihic şi organic.
201.	ORGANIZAŢIA MONDIALĂ A SĂNĂTĂr ŢII (OMS) • Organism al Organizaţiei Naţiunilor Unite, constituit în anul 1946 (22 iulie) dintr-un grup de 31 de state. Ulterior, în cadrul OMS au fost incluse majoritatea ţărilor care fac parte din ONU, actualmente organizaţia numărînd 168 membri (1986) şi un membru asociat. România face parte din OMS de la data de 8 iunie 1948.
Avînd drept principiu fundamental promovarea sănătăţii individului şi a colectivităţii umane şi accesul neîntrerupt al tuturor popoarelor la cuceririle obţinute de ştiinţele medicale, psihologice şi din alte domenii înrudite, declaraţia de constituire a organizaţiei subliniază, de asemenea, rolul esenţial al sănătăţii pentru pacea şi securitatea internaţională.
în domeniul sănătăţii mintale, OMS duce,, prin birourile sale regionale şi grupurile sale de experţi, o politică activă, materializată printr-o permanentă colaborare cu organizaţiile care au drept scop promovarea sănătăţii mintale, lupta împotriva toxicomaniilor.
De asemenea, între funcţiile declarate explicit de către OMS figurează :
o „Favorizarea oricăror activităţi în domeniul igienei mintale, în special cele care sînt legate de stabilirea de relaţii armonioase între oameni” (cap. II/m) ;
•	„Stabilirea şi revizuirea, după necesităţi, a nomenclaturii internaţionale a bolilor” (cap. Il/s) ;
•	„Standardizarea, în măsura în care aceasta este necesară, a metodelor de diagnostic” (cap. U/t).
Ultimele două funcţii s-au materializat, în cadrul psihiatriei, prin elaborarea unui Dosar al bolilor psihice, ca şi printr-o expunere mai detaliată în cadrul reviziei a noua a clasificării internaţionale a bolilor. Prin comitetele sale de experţi şi prin birourile regionale, OMS a programat serii de conferinţe şi reuniuni privind tipurile de asistenţă psihiatrică, psihiatria judiciară, psihopatologia îmbătrînirii etc.
în cadrul programului „Sănătatea pentru toţi — 2000”, sănătatea mintală ocupă un loc deosebit.
202.	ORGANO—(cf. gr. organon „organ”) • Element de compunere care introduce referirea la organ.
203.	ORGANODINAMISM (cf. organo-: gr. dynamis „forţă”) • Concepţie eclectică, de o valoare deosebită, introdusă în psihiatrie de H. EY, care a extins principiile evoluţionismului şi organizării ierarhice din neurologia jacksoniană pentru a găsi o explicaţie unitară fenomenelor legate de psihism.
Respingînd „disjuncţia dualistă şi negatoare a psihiatriei” (C. J. BLANC) şi depăşind separările artificiale bios-psyche, corp—spirit,endogen—exogen, biogeneză—psihogeneză.autorul concepe existenţa unei arhitectonici şi a unei dinamici dialectice a edificiului psihic.
Acest model presupune, după H. EY, o perspectivă în care :
•	organizarea psihică constituie un edificiu dinamic şi ierarhizat, rezultînd din evoluţia, maturaţia şi integrarea structurilor stratificate ale funcţiilor nervoase, personalităţii şi conştiinţei ;
•	boala mintală este efectul unei disoluţii, destructurări sau anomalii în dezvoltarea acestui edificiu structural ;
•	procesul organic care produce acest accident evolutiv are o acţiune destructivă sau negativă ;
340/0rg
Organodincmism ; Orgasipa!; Orgasm
•	regresiunea sau imaturitatea unui nivei dă bolii mintale fizionomia sa clinică (aceea a unei organizări pozitive).
Organodinamismul adaugă funcţiilor psihice instrumentale pe cele energetice, care dinamitează viaţa psihică a individului în sens pozitiv.
Organodinamismul neagă existenţa unei psi-hogeneze pure a tulburării mintale, între evenimentul psihotraumatizant şi teren existînd întotdeauna o relaţie biunivocăîn producerea bolii. De asemenea, tulburările psihice nu sînt concepute decît în global itatea afectării sistemului psihic : „Boala mintală adevărată nu poate fi văzută ca o serie de accidente mecanice (fie ele şi cerebrale) sau ca simplă reacţie la evenimente (fie ele şi catastrofice) ; nu se poate reduce psihiatria la un fel de patologie externă a organului cerebral al vieţii de relaţie (. . .) ea este o dezorganizare a fiinţei psihice" (H. EY).
HESNARD afirmă că organodinamismul se constituie ca o tendinţă de modernizare a psihiatriei, în care semiologia analitică este substituită de o fenomenologie structurală mai vastă şi mai reală, „vizînd pătrunderea ansamblurilor semnificative, experienţele trăite ale gîndirii morbide".
Cu toate obiecţiile care i se aduc, mai ales de pe poziţii psihanaliste, organodinamismul se detaşează ca un punct de vedere deosebit de coerent, care presupune abordarea bolii psihice dintr-o poziţie net medicală, oferind răspuns pertinent şi demonstrabil unor probleme dintre cele mai dificile.
204.	ORGASIPAL(m) Belgia, Olanda —DCI Or-fenadrinâ • Tranchilizant, derivat difeniîmetanic
-----> ORFEN(M) Franţa.
205.	ORGASM (cf. gr. orgao ,,afi plin de pasiune, de ardoare") — sin. ACCENE ; CLIMAX SEXUAL#In sexologie, denumeşte momentul în care se produce descărcarea tensiunilor sexuale şi trăirea plăcerii sexuale. Satisfacerea erotică presupune fenomene fiziologice şi psihologice, produse ca urmare a unei stimulări fizice (tactile) şi/sau psihice (fantasmatice). Modificărilefiziolo-gice constau în creşterea ritmului cardiac şi a tensiunii arteriale, a temperaturii cutanate, ^ ritmului respirator, a debitului sanguin în ţesutul erectil al organelor genitale, buzelor, lobului urechii, ochilor, ca şi o contractură a musculaturi i întregului corp şi contracturi spastice ale muşchilor perineaii. La bărbat, orgasmul este însoţit de emisia de spermă şi este urmat de o revenire rapidă ia starea normală, însoţită de sentimente de mulţumire, plenitudine, oarecare somnolenţă. La femeie, atingerea excitaţiei sexuale maxime se face mult mai lent decît ia bărbat şi aceasta se menţine un timp mai îndelungat în platou, perioa-
dă în care femeia poate avea unul sau mai multe orgasme, revenirea la starea iniţială cunoscînd o curbă descendentă mult mai puţin abruptă decît la bărbat. Declinul excitaţiei sexuale este însoţit şi aici de sentimentul de mulţumire şi saţietate, uneori de nevoia de somn.
Femeia mai prezintă, spre deosebire de bărbat* şi o dublă particularitate sexuală, din punct de vedere anatomic şi emoţional. Zonele erogene care participă la realizarea satisfacerii sexuale sînt situate în regiunea c!itoridiana şi în cea vaginală ; după cum predomină una sau ambele zone erogene, orgasmul se produce prin stimularea acesteia sau consecutiv, prin stimularea clitoridiană urmată de cea vaginală. După unii autori, predominanţa unei zone asupra celeilalte ar fi în strînsă legătură cu tipul de activitate masturbatorie a fetiţei.
Lipsa orgasmului, deci a satisfacerii sexuale, este determinată de factori diverşi, între care un roi important îl joacă factorii psihologici şi mai puţin cei fiziologici. Fenomenul poate avea urmări grave, ca frigiditatea, sau se poate datora acesteia în cazul în care frigiditatea face parte din tabloul unei structurări nevrotice.
Insuficienţa sau absenţa orgasmului apare în toate tablourile tulburărilor de dinamică sexuală, cu determinare somatică sau psihogenă.
Absenţa orgasmului la bărbaţi face parte din tablourile impotenţei, fie ca ejaculare dureroasă fără orgasm, fie ca imposibilitate de ejaculare şi orgasm.
Frigiditatea la femei, determinată nevrotic sau doar circumstanţial, se defineşte fie prin absenţa orgasmului, fie prin insuficienţă orgasmică (orgasme scurte, repetate). Insuficienţa orgasmică se poate manifesta ca o pseudohipersexualitate, compensatorie unei inhibiţii sexuale profunde, de natură nevrotică. în donjuanism, satiriazis, nimfomanie, pot fi incriminate atît hipererotis-mul, cît şi pseudohipererotismul, necesitînd o analiză atentă şi un diagnostic diferenţial. f| Prin orgasm alimentar, RADO denumeşte rezoluţia rapidă a tensiunilor, realizată la copil în momentul suptului. El presupune existenţa dorinţei de a retrăi orgasmul alimentar în manie, melancolie, dependenţa de droguri.
Orgasmul farmacogenic desemnează satisfacerea nevoii de drog prin administrarea acestuia, însoţită de diminuarea tendinţelor agresive şi sexuile.
„Forţa orgasmică" este un concept în teoria lui RE1CH, centrată pe noţiunea de orgasm. Această forţă ar interesa orgasmul în întregime, lipsa ei determinînd rămînerea individului ca prizonier al angoasei. Subiectul încearcă să se apere prin refulare, una dintre consecinţe fiind o lipsă de relaxare, o hipertonie musculară -* SEXUALITATE.
Orgatrax^ ; Orgoliu ; Orgone — terapie ; Orientare
O-ri/341
206.	ORGATRAX(M) SUA - DCi Hidroxizin • Tranchilizant, derivat difenilmetan de tip 2-/2-I4-(p-cloro-a-fenîlbenzil)- 1-piperazinil/ -etoxi/etanol, cu acţiune sedativă centrală, antihistaminică şi anxiolitică. industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de HIDROXIZIN^).
# W
CL
207.	ORGOLIU (cf. fr. orgueil „mîndrie”)#
Trăsătură de caracter constînd în hipertrofia Eului şi avînd ca urmare supraestimarea de sine, pornind de la intense nevoi narcisice:	.. orgo-
liosul se stimează pe sine dincolo de orice măsură” (DUPRE). Ca element al structurii para-noiace, orgoliul rezultă din proiectarea în exterior a tot ceea ce ar putea ameninţa identitatea dintre Eu şi idealul Eului. Poate corespunde unei identităţi reale dintre Eu şi idealul Eului în cazul unui Supraeu delirant sau al unui conflict real dintre Eu şi un Supraeu sever, conflict rezolvat de Eu cu ajutorul mecanismului de proiecţie. în normalitate, se îmbină cu vanitatea, care este o nevoie de apreciere venită din exterior şi are semnificaţia de aport narcisic dincolo de motive reale, obiectivabile. Cînd corespunde unei identităţi reale dintre Eu şi idealul Euiui, cu negarea elementelor ce contrazic această identitate, duce la dificultăţi de adaptare socială, prin atitudini despotice, abuz de autoritate, intoleranţă, dispreţ şi nevoie de control posesiv, asociată cu susceptibilitate accentuată. în patologie, mecanismul proiectiv care asigură identitatea Eu-Supraeu poate determina delirul de persecuţie, delirul de grandoare din psihozele paranoide, maniacale şi, mai ales, din paralizia generaiăsau din oligofrenii, cu absenţa sau pierderea autocriticii.
208.	ORGONE — terapie • Tip de terapie imaginată şi dezvoltată de Wilhelm REICH, pornind de la un concept ai sănătăţii în care folosirea energiei biologice joacă rolul central.
Această energie biologică, numită orgone (de Ja organism şi de la orgasm), ar circula în corpul sănătos, descărcîndu-se liber şi complet. Blocarea ei duce atît la apariţia unor tulburări psihopatologice, cît şi la afecţiuni somatice.
Prin terapia sa, Wilhelm REICH a încercat depărtarea obstacolelor din libera curgere a ace-
stei energii, în vederea obţinerii unui echilibru emoţionai. El a observat, în psihanaiizele pe care le întreprindea, că pacienţii raportau şi revenirea la o activitate sexuală satisfăcătoare, postulînd, cu această ocazie, aşa numita „potenţa orgas-mică” care trebuie declanşată. Pe de altă parte, el a arătat că se poate vorbi de o patologie nevrotică a caracterului, o aşa numită „armură carac-terială”, care produce rezistenţă în timpul analizei. Pornind de aici, adescris „armura somato-mus-culară”, concomitentă cu cea psihică, manifestată în atitudinile corporale şi în tonusul muscular; pornind de la aceste premise, a dezvoltat o nouă tehnică terapeutică, aceea a atacului nevrozei pornind de la nivelul somatic (prin manipularea directă a pacientului sau prin atenţionarea lui asupra tensiunilor la care se supune). încordarea somatică acumulează energie potenţială şi împiedică libera curgere a energiei organismului, pro-ducînd staze şi inundînd, sub forma simptomelor nevrotice, întregul organism. Odată cu restabilirea curgerii energiei, se obţine şi revenirea potenţei orgasmice.
Explicaţiile lui REICH şi tehnica sa sînt adesea confuze, operînd cu un model mecanicist, din care nu lipsesc adevărate construcţii pur imaginare (cum ar fi apariţia „reflexului orgasmului”). Mulţi autori (A. NELSON, 1986) subliniază însă aportul pe care această tehnică l-a adus la dezvoltarea unor modele psihoterapeutice ulterioare.
209.	ORIENTARE (cf. fr. orienter : vezi lat. oriens ,‘răsărit, est”)# Termen utilizat cu următoarele sensuri :
•	reflex sau reacţie de explorare, obiecti-vabilă prin conduita de concentrare a atenţiei în situaţii noi sau neaşteptate ;
•	capacitate de a se situa spaţio-temporal (orientare spaţială, temporală) ;
•	capacitate de apreciere a propriei persoane sau a celuilalt (orientare autopsihică sau alopsihică) ;
•	ansamblu! conduitelor mintale interne sau manifest externe, prin care se găseşte calea (optimă) pentru a ajunge Sa o destinaţie (final), reprezentată de o atitudine, împrejurare, soluţie ; modalitate de a acţiona adecvat (orientat); se poate referi la propria persoană sau ia activitatea de a conduce, îndruma, direcţiona alte persoane.
210.	ORIENTARE COGNITIVĂ • Anticipare in-
ormaţionaiă şi operaţională a oricărei sarcini-practice sau intelectuale. Este modul de a vedea sau de a pune problema în orice proces de gîndire sau învăţare. Forma elementară a orientării cognitive este reflexul de orientare, pe care PAVLOV îl numea şi „reflexul noutăţii” sau „ce se întâmplă".
342/Ori
Orientare profesională ; Orientare şcolară ; Ori gen M)
Orientarea cognitivă influenţează rapiditatea şi calitatea rezolvării oricărei probleme.
GALPERIN diferenţiază trei tipuri de orientare cognitivă:
•	incompletă (se pierd din vedere o serie de elemente esenţiale în execuţia ce se desfăşoară prin încercări şi erori) ;
•	completă (se prefigurează toate elementele esenţiale, dar este posibilă pentru domenii limitate de aplicabilitate a acţiunii);
•	orientare de sferă largă a acţiunii (subiectul îşi construieşte independent orientarea concretă în acţiune).
211.	ORIENTARE PROFESIONALĂ • Activitate medico-psihologică şi socială, implicînd selecţia subiecţilor în funcţie de exigenţele unei profesiuni (concretizată prin monografii profesionale sau psihoprofesiograme) şi/sau orientarea subiecţilor în funcţie de aptitudini, interese, opţiuni, pregătire. Este importantă corelarea activităţii de selecţie şi depistare cu nevoile economiei naţionale şi ale evoluţiei tehnico-ştiinţifice, pentru valorificarea optimă a potenţialului uman. în cadrul aceleiaşi profesiuni, pentru creşterea eficienţei şi a concordanţei cu revoluţia tehnico-şti inţifică, presupune programe de policalificare perfecţionare, reciclare.
Primul serviciu de orientare profesională a fost creat la Boston, în 1908, de către PEARSON. în România, prima comisie de orientare socio-pro-fesională (O.S.P.), înfiinţată în 1927, a fost condusă
i
i
de RĂDULESCU-MOTRU, care s-a ocupat de vocaţie şi maturizarea vocaţională. în 1969, s-a creat cadrul legal instituţionalizat, de orientare socio-profesională privind învăţămîntul şi anumite grupe de profesiuni (armată, transporturi etc.).
în neurologie şi psihiatrie este deosebit de importantă reorientarea profesională a sechelanlor şi a defectualilor postprocesuali. Cercetarea vizează, în perspectivă, nu numai elementele aptitudinale, ci şi aspectele motivaţionale ale alegeri» profesiunii, gradul de maturizare vocaţională.
212.	ORIENTARE ŞCOLARĂ • Activitate complexă, medicală, psihologică, socială, cu roi de investigaţie, consiliere şi dirijare a copilului spre forma de învăţămînt adecvată aptitudinilor sau deficienţelor motorii, senzoriale, psihice, pentru dezvoltarea maximă a posibilităţilor sale, cu scop de stimulare, formare, reeducare, recuperare.
Deciziile de încadrare într-o anumită formă de învăţămînt aparţin comisiei medico-psihologice, centrelor O.S.P. şi comisiilor de ocrotire a minorilor.
Activitatea de depistare a aptitudinilor şi deficienţelor începe de la nivelul antepreşcolar (creşe), continuînd în perioada preşcolară (grădiniţe) şi şcolară (şcoli).
Dintre formele speciale de învăţămînt vizate de activitatea de orientare şcolară din ţara noas-stră, enumerăm :
•	şcoli generale cu program special (muzică, arte plastice, coregrafie, educaţiefizică, limbi moderne), pentru stimularea aptitudinilor ce se pot dezvolta la vîrsta optimă ;
•	învăţămîntul pentru copii cu deficienţe mintale (şcoli ajutătoare, cămine-şcoaiă, cămine-atelier, cămine pentru deficienţi parţial recuperabili) ;
•	învăţămînt pentru deficienţi senzorial i-au-ditiv şi vizual;
•	asistenţa pedagogică a copilului cu deficit fizic (cămine-spital, cămine-şcoli, cămine cu regim preventorial, şcoli cu regim sa~ natorial) ;
•	asistenţa pedagogică a copiilor deficienţi caracterial (institute de reeducare şi şcoli speciale).
în perioada pubertăţii şi a adolescenţei, or ien-tarea şcolară este strîns legată de orientarea profesională.
213.	ORIGEN<m> Ungaria — DCI Trocimină # Antidepresiv timoleptic, cu o structură chimică particulară, de tip (+)-(R)-a-/(S)-1-/(3, 3-di-3-tie-nilaliI)amino/etil/benziI alcool, cu acţiune moderat antidepresivă şi valenţe anxiolitice. Are o bună toleranţă.
Originalitate ; Ormodon; Ornitofobie^¥} ; Orpbenadrin
Orp/343
214.	ORIGINALITATE (cf. fr. originalite : vezi 1at. originalis ,,care este la origine, primul”) • Capacitate de a fi original, de a produce pentru prima dată, nu prin copiere, imitare sau reproducere ; presupune, în mod esenţial, o manieră nouă, personală.
F. BARRON (citat de P. POPESCU-NEVEANU) precizează două aspecte de stabilire a originalităţii :
•	răspunsul subiectului să aibă un grad de neobişnuit în sistemul de referinţă în care s-a elaborat ;
•	să existe, între acest răspuns şi realitate, un anumit acord (să nu fie confuz).
Orice fiinţă umană care diferă de norma mediului ei de apartenenţă, a grupului ei, în sens pozitiv (de exemplu, cercetarea ştiinţifică, productivitatea artistică), se caracterizează prin originalitate. Ca trăsătură, originalitateaeste spontană, naturală, necăutată şi neostentativă ; ea este însuşire esenţială a creativităţii şi presupune :
•	participarea gîndirii imaginative, combinatorii, nonconformiste, astfel încît elementele ,,. . .să nu reprezinte nimic existenţial real, dar să imi te faptele naturale” (LALAN-DE — despre imaginaţia creatoare) ;
•	ruptura în raport cu habitudinile gîndirii (cu normele gîndirii conformiste) ;
•	flexibilitate ;
•	nonconformism.
Este necesar ca aceste atitudini să se coreleze pozitiv cu aptitudini le, intuiţia —> CREATIVITATE.
215.	ORINOTERAPIE (cf. gr. oreinos „al munţilor” ; therapeia „tratament”) • Cură montană cu scop terapeutic ; termenul nu are o largă circulaţie.
216.	ORMODON<m> Anglia-DCI Nitraze-pam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic, de tip 1,3-dihidro-7-nitro-5~feni!-2H-1,4-benzodia-zepină, cu acţiune sedativ-hipnotică, realizînd un somn aproape fiziologic, industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NITRAZE-PAM<m).
217.	ORNE-O’CONNEL^) - scală» Scală clinică imaginată de ORNE şi O'CONNEL în 1967,
în vederea aprecierii profunzimii stării de hipnoză. Sînt luaţi în studiu cinci factori, a căror evaluare se face cuantificat, după metode psiho-metrice (absenţa reactivităţii, prezenţa reacţiei ideomotorii, imposibilitatea respingerii sugestiei, posibilitatea sugestionării unor trăiri halucinatorii, amnezia posthipnotică).
218.	ORNlTOFOBIE(F) (cf. gr. ornis „pasăre”; phobos „frică”) • Teamă de păsări, exagerată, nejustificată, pe care subiectul o încearcă la vederea sau, mai rar, la atingerea acestora. Se poate referi la orice fel de păsări sau uneori la o anumită specie sau grup de specii. Este o fobie adevărată, care îşi află cel mai adesea rădăcinile în copilăria mică. Există şi o serie de superstiţii cu caracter tradiţional privind păsările: în civilizaţia dunăreană este bine cunoscută teama de cîntecu! cucuvelei (făptură iatromi ti că — VULCĂNESCU), prevestitor de moarte, precum şi de cel al cucului şi pupezei. Apare foarte rar ca expresie a unui proces patologic, fiind în mod curent o fobie izolată.
219.	ORO- (cf. lat. os, oris „gură”) • Element de compunere care introduce referirea la gură.
220.	OROFACIAL-DIGlTAL(S) sindrom (cf. oro- ;
sin.
lat. facies „faţă” ; digitus „deget”)—>PAPILLON-LEAGE (,s> sindrom.
221.	OROFARINGlENE(H> halucinaţii (cf. lat. oro- ; gr. pharynx „gîtlej”)# Halucinaţii psihosen-zoriale tactile, localizate în regiunea orofarin-giană, constînd în senzaţia unui corp străin aflat în această zonă ; apar în delirium tremens. Au fost descrise relativ recent (1970) de E. GRI-GORIANT şi M. GULEANOV. După ieşirea din episodul psihotic, amintirea acestor halucinaţii se păstrează. în opinia autorilor descrierii, nu ar reprezenta un semn de gravitate deosebită.
222.	ORPHENADRIN(M> RFG ; ORPHENA-
S!NE(M) Coreea — DCI Orfenadr/nâVTranchilizante, derivaţi difen ii metan ici de tip N, N-dimetil-2-(0-
<^K,
CI
,ch3
CH-0-CHrCH2-H[
Clh
metil-a-fenilbenziioxi)etiîamină, cu evidentă a-cţiune miorelaxantă şi unele valenţe antidepresive (de mică intensitate), utilizate, în special, în combaterea unor efecte secundare ale NL. Buna sa toleranţă îi conferă o utilizare fără restricţii.
344/Orp
OrpitilW0) ; Orson Wel!s(s) ; Ortofrenie ; Ortopsihologie
223.	ORPHOL MC) RFG • Produs terapeutic care conţine mai multe medicamente tipizate, cu acţiune complementară. Este compus din : Dl-HIDROERGOCORNINA, DIHIDROERGOCRIS-TINĂ, DIHIDROERGOCRIPTINĂ. Are acţiune hipotensivă, sedativă, antivertiginoasă.
224.	ORPITIL MC) SUA® Produs farmaceutic ce conţine două medicamente tipizate cu acţiune diferită, care se complementează :
•	FLUFENAZINA<M) — neuroieptic, derivat fenotiazinic
•	ORFENADR!NA<M) — tranchilizant, derivat difenilmetanic.
Are acţiune anxiolitic-sedativă.
225.	ORSANIL<M) Finlanda — DC! Tioridczin • Neuroieptic sedativ, derivat fenotiazinic alkil-piperazinat de tip 10-/2-(1-metil-2-piperidil)etiI/ -2-(metiltio)-fenotiazină, cu acţiune sedativ-anxiolitică. în funcţie de doză, se pretează la utilizare atît în psihogenii, cît şi în endogenii. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de TIORIDAZIN<M).
226.	ORSON WELLS*8) sindrom®]. SORIA şi colaboratorii descriu, în 1984, urmările intoxicaţiei endemice cu ulei de măsline alterat, din Spania (1981) şi, cu această ocazie, efectul pe care mass media îl poate avea în inducerea unor stări de anxietate difuză în populaţie, urmate de apariţia unor reacţii cu semnificaţie psihopatologică. Ei denumesc aceste stări „sindromul Orson Wells*', referindu-se la celebrul debut radiofonica! marelui actor, scenarist şi regizor, care, în 1937, drama-tizînd un episod din romanul lui H. G. WELLS, „Războiul lumilor”, a provocat o imensă panică în rîndul ascultătorilor americani, care au luat relatarea drept autentică.
LOPEZ IBOR (1987) insistă asupra faptului că „sindromul Orson Wells” a fost înregistrat la peste 6 000 de pacienţi, care au necesitat spitalizare psihiatrică, deşi intoxicaţia cu ulei alterat nu era însoţită de o simptomatologie psihică şi mulţi dintre pacienţi nu consumaseră alimentul respectiv. El arată că sindromul este mai frecvent fa sexul feminin, la cei cu dizarmonii de personalitate şi la cei cu un nivel intelectual mai redus. Cu ocazia unor catastrofe reale, dar fară legătură cu o an urnită zonă geografică, sau a unor fenomene astrofizice asupra cărora mijloacele de informare insistă, acest sindrom al secolului telecomunicaţiilor începe să nu mai fie o raritate.
227.	ORTgDRINE<M) Franţa - DCI Amfeta-minam Psihostimulent, derivat feniletilaminic de tip (±)-a-metilfenetilamină, cu acţiune adreno-mimetică indirectă (prin; intermediul elaborării de catecolamine: noradrenalină şi dopamină),
realizînd un efect preponderent stimulator asupra sistemului nervos central, şi valenţe anorexigene (mecanism hipotalamic). Indicaţia majoră o constituie narcolepsia ; poate fi utilizat şi în psihoze toxice, parkinsonism postencefalitic. Există un risc marcat pentru farmacodependenţă. Utilizarea sa fără o strictă supraveghere medicaiăeste deosebit de periculoasă.
228.	ORTHOSERPINA<m) Brazilia- DCI Re-	d
serpinâ • Neuroieptic sedativ, derivat aicaloid de	t
Rauwolfia, de tip 3,4,5-acid trimetoxibenzoic	c
esterificat metil reserpat, cu acţiune sedativă cen-	e
trală, uşor anxiolitică şi net hipotensoare. Nu se	l
administrează în depresii, elilepsie, parkinsonism9	t
copiilor sub trei ani.	z
229.	ORTO- (cf. gr. orthos „drept, just, corect”)
•	Element de compunere care introduce	referirea	t
la drept, corect, conform cu.	1
230.	ORTODOXIE (cf. orto- ; gr. doxa „opinie”)
•	Termen religios, care desemnează deplina conformitate a credinţei împărtăşite cu doctrina teologică oficială, decretată drept singura adevărată, în virtutea fidelităţii ei depline faţă de adevărul revelat. Prin extensie, termenul capătă semnificaţia laică de conformitate a opiniilor profesate cu o doctrină clasică sau cu principiile unui sistem de gîndire cu caracter oficial.
în sens concret religios, ortodoxia se referă la biserica creştină răsăriteană, separată dogmatic şi ritualic de cea romano-catolică.
231.	ORTOFRENIE (cf. orto-; gr pbren „spirit”)
•	Termen cu circulaţie redusă, utilizat rar în psihiatria infantilă. A fost propus^ de BONCOUR pentru a circumscrie — după SÎRBU — metodele utilizate în educarea copiilor cu tulburări de comportament.
232.	ORTOFONIE (cf. orto-; gr. phone „voce”)
sin.
—>LOGOPEDIE.
233.	ORTOPSIHOLOGIE (cf. orto-; gr. psyche „suflet” ; logos „cuvînt, discurs”) • Ramura aplicativă a psihologiei, cuprinzînd cercetări şi măsuri practice privind stimularea, recuperarea şi dirijarea (orientare şi specializare) specifică a funcţiilor psihice, în special a funcţiilor cognitive.
234.	ORTOMOLECULARĂ - terapie (cf. orto-» lat. mo/es„ masă”) • Metodă de tratament imaginată de OSMOND şi SMYTHIES (1952), pornind de la ipoteza că, în schizofrenie, există un defect de metabolism al adrenalinei, care are ca rezultat producerea sau eliberarea inadecvată de amine biogene meti late toxice. Se urmăreşte corectarea acestei autointoxicări prin administrarea unor produşi acceptori de grupări metil (ca acidul nico*
L
O. os
Ortopsfque; Oscilaţii timice ; Osfresidofobi; Ospiciu
Ops/345
tinic), pentru a demetiîa aminele, obţinîndu-se formarea de amide, produşi netoxici, deci nehalu-dnogeni şi nonschizofrenogeni. Au fost folosiţi produşi ca DND (difosfopiridinucieotidul), acidul ascorbic (PAULING, 1967), piridoxina, acidul folie, diverse minerale etc., toate avînd drept scop ,,rearanjarea moleculelor anormale”.
Terapia megavitaminică a fost contestată de diferite foruri ştiinţifice, care au arătat că acest tip de medicaţie are numai în cazuri cu totul excepţionale o influenţă pozitivă. Cu toate acestea, există grupuri de „terapeuţi ortomoleculari” care îşi susţin cu tărie metoda, mai ales că aceasta este bine primită de pacienţii psihoţiei şi de familiile acestora, a căror sugestibilitate este recunoscută.
235.	ORTOPSIQUEW Mexic - DCI Diaze-pGfî) 0 Tranchilizant, derivat benzodiazepiniede tip 7-clor-1, S-dihidro-l-metil-S-fenil^H-l^-ben-
H	n
j \	u
CI*
zodiazepină, cu acţiune sedativ-hipnotică, anxio-fitscă, anticonvulsivantă şi miorelaxantă. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de D!AZEPAM(m).
236.	OSCILAŢII TIMICE (cf. lat. osciIIatio ,.legănare” ; gr. thymos ,,spirit") # Dispoziţia nu este, în mod normal, o stare absolut lineară, constantă, pe o perioadă îndelungată. Ea suportă continuu anumite oscilaţii, spre un pol sau altul, aflîndu-se într-un echilibru dinamic ; influenţele mediului, situaţiile cotidiene o supun unui permanent proces de modelare, de rezonanţă. Faţă de acelaşi aspect al ambianţei, persoane diferite sau aceeaşi persoană în situaţii diferite îşi modifică timia, în funcţie de semnificaţia de moment a împrejurării. Expresia comportamentală a acestei oscilaţii este mai vizibilă la personalităţile extroverte şi mai puţin pregnante ia tipul introvert.
Oscilaţiile timice se pot situa fie la nivelul cel mai elementar al axului dispoziţional, ca stări psihice inanalizabile (afecte), rezultate, după P1E-RON, din reacţia de agreabil (plăcere) sau dezagreabil (durere), fie la nivelul mai elaborat moti-vational a! emoţiilor.
în practică, oscilaţiile timice caracterizează afectivitatea personalităţilor uşor impresionabile (cu răspuns emoţional brusc şi intens), cu un grad crescut de excitabilitate sau cu o mire instabilitate emoţională, aşa cum se întîmplă în cazji ,,psihopatului timid” (PETRILOvVITSCHj, dizar-
monicului hipertim, instabil, exploziv, excitabil, isteric. în nevroze, oscilaţia ti mică apare sub forma, descrisă ciasic, ,,slăbiciunii iritabile”. în manie, pe fondul excesivei bune dispoziţii, la cele mai mici şi neînsemnate incitaţii ale mediului, apar modificări bruşte spre iritabilitate, mînie, furie. în oligofrenie, oscilaţiile ti miei se datorează atît sugestibilităţii crescute, cît şi lipsei capacităţii de evaluare normală a evenimentelor ambientale şi unei diminuări importante a controlului instanţelor superioare. în oligofrenie, ca şi în demenţe, oscilaţiile timice pot ajunge pînă la incontinenţă afectivă (->), poikilotimie (-*■). Oscilaţii timice mai apar şi în corolarul simptomatologie al hiper-tiroidiei.
237.	OSFRESIDOFOBIE^) (cf. gr. osphresis ,,miros" ; phohos ,,frică") • Teamă intensă, absurdă, de neînvins, pe care o are subiectul faţă de mirosuri plăcute sau neplăcute, care se poate întîlni în nevroza obsesivă, fobică, psihastenie, în delirurile cronice, această teamă nu este o fobie propriu-zisă, avînd o motivaţie delirantă
233.	OSPICIU (cf. fr. hospice : lat. hospitium) • Denumire dată instituţiilor unde erau îngrijiţi bolnavii psihici. Apariţia primului ospiciu, a primului spital de psihiatrie, se situează în antichitate (în secolul al Vll-Iea, la Cairo, şi la Fez în Arabia). în secolele următoare însă începe prigonirea bolnavilor psihici ; abia peste un mileniu atitudinea umană pe care antichitatea a avut-o faţă de nebuni, va fi din nou adoptată, deci după ce istoria a înregistrat marile ei revoluţii sociale. Desigur că în întunecatul ev mediu, cînd nebunit erau torturaţi, arşi, consideraţi ca pericol social, problema izolării lor se punea în scopul de a fi apărată societatea de aceste malefice, nefaste ,.posesiuni demonice”. De tristă amintire rămî-ne Bedlam-ul britanic, în care erau închişi bolnavii psihici în condiţii cu mult mai vitrege decît cele destinate infractorilor şi criminalilor. Statul nu acorda credit acestor instituţii ; ele erau întreţinute din plăţile încasate în zilele de sărbătoare, în care oamenii veneau spre a se distra privind nebunii (şi jiu numai privindu-i, dar şi batjoco-corindu-i). în acest tip de instituţii erau închişi deopotrivă nebunii, cei cu boli venerice, cei cu turbare (hidrofobicii), adică toţi cei care erau consideraţi periculoşi pentru societate prin contagiune sau agresivitate (sau presupusă agresivitate).
Renaşterea, cu toată larga sa deschidere ştiinţifică, nu a adus îmbunătăţiri evidente a acestei situaţii. Petit Maison (devenit mai tîrziu Ospice des Menages), Salpetriere şi Bicâtre continuau trsita tradiţie a Bedlam-ului.
PINEl în 1792, eliberat el însăşi de Revoluţia franceză, este cel care ,.eliberează” din lanţuri bolnavii psihici de la Bicetre şi Salpetriere, exem-
346/Osp
Ospiciu ; O.S.S.<T> ; Ostank ovs;
piui fiind urmat în Italia (Azilul San Bonifacio din Florenţa), Anglia (TURKE înfiinţează o casă de sănătate).
în ţara noastră primele ospicii au apărut în locul „boiniţelor” de pe Iîngă mănăstiri şi au avut două destinaţii : unele pentru bătrînii fără adăpost şi altele pentru bolnavii psihici. Astfel a apărut ospiciul de pe iîngă Mănăstirea Golia devenit celebru după „miraciuloasa” vindecare, aici, a lui Ştefan iţă-Vodă ; ospiciul de pe lingă Mănăstirea Neamţ a luat fiinţă în 1779 fiind pentru „mireni de parte bărbătească cu diferite neputinţe” ; cel de pe Iîngă biserica Sfînta Vineri din Bucureşti adăpostea nebunii „nefurioşi”, cei „furioşi” fiind adăpostiţi la ospiciul Mănăstirii Sărindar; în Oltenia a luat fiinţă un ospiciu Iîngă biserica Madona Dudu. Vestit pentru îngrijirea bolnavilor psihici, era şi opsiciul de la Mănăstirea Malamuci (sau Balamuciy), bolnavii de aici fiind mutaţi în 1836 la Mănăstirea Mărcuţa unde Alexandru Ipsilante ordonase înfiinţarea unui ospiciu. îngrijirea acestor bolnavi a fost trecută în grija Eforiei Spitalelor Civile şi în 1864 a apărut „Regulamentul Ospiciului Mărcuţa” semnat de Carol Davila.
în aceste instituţii au fost îngrijiţi bolnavii psihici pînă îa sfîrşitul secolului XIX şi începutul secolului XX cînd au apărut spitalele de psihiatrie propriu-zise, multipavilionare.
239.	O.S.S.<T) test • Denumirea unui program complex şi eşalonat de cercetări psihologice, solicitat de serviciile secrete americane în timpul celui de-al doilea război mondial, vizînd selecţionarea de cadre cu aptitudini deosebite (apte pentru îndeplinirea de misiuni speciale în zonele ocupate de germani), program în elaborarea căruia au fost antrenaţi psihologi, sub conducerea şefului clinicii de psihologie de îa Universitatea Harvard, H. A. MURRAY, creatorul testului, proiectiv T.A.T. (1935) .
Echipa condusă de MURRAY a studiat mai întîi tehnica de lucru a psihologilor militari germani, respectiv criteriile utilizate de ei în selecţionarea şi pregătirea oamenilor pentru acţiuni de comando şi de contrainformaţii, punînd în evidenţă, printre altele, calităţile intelectuale şi emoţionale indispensabile unor asemenea misiuni secrete şi riscante. S-a trecut apoi la elaborarea scalelor de evaluare, care, pe iîngă faptul că au dat posibilitatea economisirii de timp şi efectuării unor operaţii în mod organizat, au permis descrierea concomitentă a trăsăturilor mai multor personalităţi şi compararea lor, prin stabilirea de ierarhii şi clasificări privind persoanele şi, mai ales, aptitudinile'şi trăsăturile mai des solicitate în cazul obiectivelor avute în vedere. Scalele de evaluare au inclus identificarea obiectivelor (selecţionarea şi pregătirea psihologică de specialişti pentru misiuni de transmitere a informaţiilor din zonele inamice), definirea obiectivelor în termeni de
comportament (specificarea calităţilor sau însuşirilor reclamate de activitatea de spionaj), programarea instrumentelor de măsură, aplicarea lor şi interpretarea protocoalelor de evaluare,
Candidaţii au fost examinaţi sub un cod şi un-nume fictiv, fiind observaţi, înregistraţi prin mijloace psihometrice, audio-vizuale, provocaţi; la discuţii şi manifestarea de atitudini, antrenaţi în scene stresante de maximă conflictuaiitate (modelînd situaţiile cu care aveau să se confrunte pe frontul de luptă invizibil), testaţi (prin diferite chestionare de personalitate, probe de performanţă, teste de construcţie în timp limitat, sarcinile de tip militar reciamînd colaborare şi spirit organizatoric, în lipsa unui leader formal ş.a.m.d).
Calităţile urmărite au fost : inteligenţa practică şi socială, resursele energetice şi rezistenţa în situaţii limită, spiritul de iniţiativă, prezenţa de spirit, stabilitatea şi echilibrul emoţional, vigili-tatea în situaţii stresante, curajul şi prudenţa, calităţile organizatorice, nivelul de securitate a subiectului, promptitudinea reacţiilor.
Testele create de echipa lui MURRAY, dar mai ales rezultatele înregistrate pe baza lor, au avut o importantă contribuţie în evoluţia desfăşurărilor de forţe în „impactul invizibil” din cel de-al doilea război mondial.
240.	OSTANKOVs simptom • Simptomul Mreflectării în oglindă” — se caracterizează prin repetarea comportamentului mimico-gestual al interlocutorilor, ca şi al unor persoane care intră în raza vizuală a bolnavilor. Descris în 1934 de către OSTANKOV, simptomul ar fi caracteristic demen -ţeîor organice severe şi s-ar datora preponderenţei atenţiei pasive asupra celei active.
•	Simptomul „capişonului” — a fost descris de OSTANKOV (1936) ca o atitudine particulară a bolnavilor schizofreni, care îşi trag peste caj> obiecte vestimentare (cămaşă, halat, pijama) sau cearceaful de pat, astfel încît să-şi acopere parţial sau total faţa.
Această atitudine îşi găseşte motivarea în ideile delirante, de regulă, de persecuţie sau religioase ale bolnavului, care le transpune astfel comportamental.
241.	OSTEO- (cf. gr. osteon ,,os”) • Element de compunere care introduce referirea ia os ca atare sau la ţesutul osos.
242.	OSTEODISTROFIE DEFORMANTĂ PROGRESIVĂ (cf. osteo-; gr. dys- prefix cu sensul
S‘n’
,,dificil, imperfect”; trophe „hrană”)—>PAGET(I3> boală.
243.	OSTEODISTROFIE FIBROASĂ JUVENILĂ
-sin. DISPLAZIE FIBROASĂ; DISPLAZIE O-SOASĂ POLÎOSTOZICĂ ; OSTEITITĂ FIBRO-
CHISTICĂ——>ALBRlGHT(S) sindrom.
Othello^ ; Otis^ ; Otrăvire^ ; Otrăvitor
Otr/347
244.	OTEMATOM (cf. gr. ous „ureche” ; haima „sînge” sufix — ono „tumoare”) • infiltrat sanguin >a niveiui pavilionului auricular. Autorii mai vechi descriu astfel de leziune, apărută posttrau-matic, la bolnavii cu paralizie generală progresivă, Frecvenţa mai crescută pe stîngă era legată de lovirea cu palma (apărută în incidentele care surveneau între blonavi), infirmînd alte etiologli fanteziste care erau atribuite otematomului. Supravegherea atentă a acestor bolnavi scădea mult frecvenţa apariţiei acestei leziuni, astăzi dispărută din clinica psihiatrică.
245.	OTHELLO(S) sindrom • Delir de gelozie, care apare mai frecvent la bărbaţi, în a patra decadă a vieţii, descris sub acest celebru nume de
I.	TODD si K. de WHURST (1955) şi acreditat de ÂRJETl (1959).
Gravură 1801 — foto : Bulloz
Suspiciunile de infidelitate a unuia dintre soţi pornesc, de obicei, de la interpretarea inadecvată a unui episod banal al vieţii conjugale. Acest moment iniţial este urmat de căutări susţinute ale dovezilor „materiale” aie infidelităţii, ca şi de cererea de mărturisire a vinovăţiei. In plus, drept dovezi concrete sînt aduse refuzul soţului sau soţiei de a avea contacte sexuale cu partenerul gelos, de fapt, legate de creşterea activităţii sexuale a bolnavului. Avînd aspectul unei dezvol-
tări delirante paranoiace, acest sindrom poate avea (ca şi în cazul celebrei tragedii shakespeariene) consecinţe deosebit de dramatice.
Sub forma unei patologii secundare, poate fi observat în alcoolism, la personalităţi dizarmonice, în epilepsie, schizofrenie şi depresii primare.
246.	OTIS(T)test • Prototip al testelor hîrtie-cre-
ion, privind inteligenţa subiecţilor, cu aplicabilitate în masă. OTIS a imaginat acest test în 1916. în cele două variante aie sale, alfa şi beta, el a fost folosit în formă dezvoltată de TREMAN la testarea recruţilor americani în timpul primului război mondial.
247.	OTIUMOSIS (cf. lat. otium „lene, inactivitate”) - sin. ALIOSIS; TAEDIUM VITAE-------------->
SPLEEN.
-	248. OTRĂVlRE(D) delir • Idei delirante, avînd drept conţinut convingerea subiectului că a fost' otrăvit cu ajutorul unor substanţe inhalate, inge-, rate sau injectate. Face parte din grupa delirurilor de persecuţie şi antrenează modificări comportamentale importante : bolnavul refuză să se alimenteze şi/sau să consume lichide, să primească tratament, să frecventeze anumite spaţii.
Otrăvirea poate fi privită ca un act realizat sau ca un act potenţial, împotriva căruia bolnavul îşi ia măsuri de apărare. O formă de o deosebită absurditate a delirului apare în cadrul delirurilor' induse, în care indusul gustă, de obicei, alimenteie pentru inductor, evitînd în acest fel „otrăvirea" acestuia.
J. NASH afirmă că acest tip de delir este asociat, în schizofrenie, cu o tematică sexuală. Astfel, substanţele otrăvitoare sînt hormonii, substanţe afrodisiace, iar modificările date de otrăvire se manifestă în primul rînd pe plan sexual.
249.	OTRĂVITOR • „Tip special de psihopat isteric”, clasificabil, după KOLLE, alături de scriitorii de anonime, în ceea ce ei numea „condiţiile isterice”.
Această apropiere între otrăvitorşi scriitorii de anonime îi aparţine părintelui nosologiei, KRAE-PELIN, care încadra cele doua tipuri de dizarmo-nii de personalitate în „impulsives lrresein”. Arătînd că între cele două categorii cu potenţial ridicat antisocial există o serie importantă de similitudini, cei doi autori au subliniat şi faptul că există o supramorbiditate feminină notabilă. Autorii de orientare psihanalitică au arătat rolul insatisfacţiilor sexuale în geneza celor două tipuri de acte, ca şi rolul de surogat sexual pe care îl joacă scrierea de anonime şi otrăvirea. După KOLLE, otrăvitoarele pot părea tonice, vesele, adaptate social, chiar dispuse la filantropie (hipercompensatorie), bigote, orgolioase, inauten-tice, dar cu afectivitate superficială. Ideea de a
348/Oto
Otrun^ ; OveralI'Gorham(T) ; OxofIumineiU) ; Oxczepom
otrăvi, ca şi scrierea de anonime ie dau impresia de enormă putere, exacerbîndu-le fantasmele. Istoria citează o serie de cazuri de otrăvitori „celebri”: marchiza de BR1NVILL1ERS, familia BORGÎA, Martha LOWENSTEIN etc.
250.	OTO- (cf. gr. ous, otos „ureche”) • Element de compunere care introduce referirea ia ureche.
251.	OTRUN(m) RFG — DCI Deanoi aceglumate
•	Psihostimulent, derivat dimetilaminoetanol (DMAE), de tip 2-(dimetiiamino) etanol hidrogen N-acetilglutamat; este un precursor al acetil-colinei, cu acţiune psihostimulentă, prin creşterea concentraţiei de acetilcolină, şi valenţe antidepresive. Se poate utiliza în corectarea efectelor secundare aie NL sedative ; are acţiune procon-vulsivantă.
252.	OVERALL-GORHAM<T) - scală • Scală utilizată în studiile psihofarmacologice, introdusă de OVERALL şi GORHAM în practică, în 1962. Bazîndu-se pe autoaprecierea graduală a unui set de 18 grupe de simptome, scaia poate fi utilizată în depresii şi stări delirante.
253.	0-VINC<m) RFG-DCI Vincamină • Psl-hotrop, reglator metabolic de tip 13a-eti 1-2,3,
5,	6, 12, 13, 13a, 13b-octahidro-12-hidroxi-1H-in-dol (3,2,1)pirido(3I2,1) (1,5)naftirdină-12-acid car-boxilic, cu acţiun'e asupra metabolismului cerebral ; este indicat în gerontopsihiatrie şi în stările psihopatoide.
254.	OXADON(m) Coreea — DCI Pemolinâp Psihostimulent, derivat feniletilaminat de tip 2-amino-5-fenil-2 -oxazolin-4-onă, fară efecte simpaticomimetice, avînd indicaţiile generale ale psi-hostimulentelor. Nu se administrează în afecţiuni cu componentă depresivă -> PSIHOSTIMULENTE.
255.	OXAFLUMINE<M) Franţa - DCI Oxof/u-mazinâ • Neuroieptic, derivat fenotiazinic de tip 10-/3-M-(2-m-dioxaniletiI)-1-piperazinil/pro
'J
256.	OXANID^M) Anglia • Tranchilizant, dern vat benzodiazepinic OXAZEPAM(DC1).
257.	OXANOL<M) Spania — DCI Oxprenolol m Betabiocant de tip 1-/0-(aliloxi)fenoxi/-3-fisopn> pilamino)-2-propanol, indicat în anxietate, distoniî neurovegetative, afecţiuni psihosomatice. Are valenţe psihostimulente. Nu se asociază cu sărurile de litiu, potentînd efectul toxic al acestora, şi nici cu produşi’IMAO -> BETA BLOC ANTE.
258.	OXA-PUREN(M) RFG# Tranchilizant, derivat benzodiazepinic -> OXAZEPAM(DC1>.
259.	OXAZEPAM(M) Remania; OXAZEPAM(DC1)
•	Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-1,3-dihidro-3-hi droxi-5-feni 1-2H-1,4-benzo-
pil/-2-(trifluorometil)fenotiazină, cu performante asemănătoare TRIFLUOPERAZINEI, dar cu o mai bună tolerantă.
aiazepină. Este metabolitul activ al DiAZEPA-MULUl, cu acţiune sedativ-anxiolitică, hipnotică, moderat miorelaxantă şi simpaticoîitică. Efectele secundare şi contraindicaţiile sînt cele ale Diaze-pamului. Dintre produsele similare utilizate curent, cele mai bine cunoscut sînt: ADUMBRAN(M) Austria, Brazilia, Grecia, Italia, Iugoslavia, Portugalia, RFG, Spania, Turcia ; OXAZEPAM^) Cehoslovacia, Grecia, Polonia; SEREPAX(M) Danemarca, Grecia, Norvegia, Suedia, Turcia.
Pot fi amintite si :
ADUMBRAN FORTE^1)	RFG
ANCHONAT(m)	Grecia
ANSIUM<M)	Italia
ANX10L1T<m) .	Elveţia
ANXIOLIT FORTE<M)	Austria
ANXIOLIT-RETARD<M)	Elveţia
APLAKIL<M)	Spania
APO-OXAZEPAM^1)	Canada
ASLAPAX<M)	Spania
BENZOTRAN<M)	Australia
BLOMS!LAN(M)	Grecia
BONARE<M)	Mexic
C H E MOD IAZ1N E (^>	G reci a
DROXACEPAM<M)	Spania
ENIDREL(M)	Argentina
GNOSTORID'M;	Grecia
HiLONG(M)	japonia
)RANIL<M)	Turcia
Oxazepam : produşi si mi Ieri; Oxid de carbon — intoxicaţie
Oxi/349
isodin<m>	Italia
januar<m>	Grecia
LIMBIAL<m>	Italia
HEPIZ!N(m)	Grecia
miorrelax(M>	Brazilia
MURELAX<m>	Australia
NEO FARGEN<M)	Grecia
nesontil<m>	Argentina
NOCTAZEPAM<m)	RFG
OKSAZEPAM,m)	Iugoslavia
OXAZEPAN<m)	Spania
OXAZEPOL<m)	Brazilia
OXEPAM<M>	Finlanda
OXEPAM FORTE'31)	Finlanda
OX-PAM<m)	Canada
PRAXITEN<m)	Iugoslavia
PRAXITEN FORTE<31)	RFG
PROPAX<m>	Japonia
PSICOPAX<m>	Spania
PSIQUIWAS<JI)	Spania
quen<m>	Italia
QUILIBREX<m>	Italia
RONDAR(m>	SUA
SEDOKIN(m>	Italia
SERAX<m>	SUA
serenal<m>	Portugalia
SERENID<m>	Anglia
seresta<m>	Franţa
SERESTA FORTE(M)	Elveţia
SERPAX<m>	Italia
SIGACALM<m)	RFG
sobile<m>	Spania
SOBRIL<m)	Suedia
TACEPAM<m>	URSS
tensolisin<m>	Brazilia
VABEN<m)	Israel
• OXAZEPAM HEMISUCCINATE(I)C1	
ANSIELIX<M>	Argentina
APLAKIL<m>	Portugalia
APLAKiL MINORĂ)	Portugalia
NULANS<“)	Italia.
260.	OXI- (cf. gr. oxys ,»ascuţit”) • Element de compunere care introduce semnificaţia de „ascuţit, tăios”.
261.	OXICEFALIE (cf. oxi- ; gr. kephde „cap”) -sin. ACROCEFALIE; CRÂNE DE THERSIL ; CRANE EN TOUR; HÎPSICEFALIE ; PIRGOCE-
FALiE; TURÎCEFALIE —->THERSlL(S) sindrom.
262.	OXID DE CARBON - intoxicaţie - sin. GXICARBONISM m Prima descriere a tulburărilor provocate de intoxicaţia cu oxid de carbon a fost făcută în 1876 de către MOREAU de TOURS, ulterior apărînd numeroase lucrări care elucidează patogenia acestui tip de intoxicaţie. Studii ana-tomo- şi hlstopatologice au decelat leziuni infil-
trative difuze, la nivel neuronal şi la niveiul peretelui vascular, cu localizări la nivel subcortical, în special la nivelul nucleului palidum, al capsulei interne şi corpului striat, periventricular.
Marea periculozitate a acestui compus monooxi-genat ai carbonului rezultă din următoarele sale caracteristici : gazul este inodor şi incolor (deci nu poate fi sesizat pericolul intoxicării); se fixează ireversibil pe hemoglobină, formînd carboxihe-moglobina ce conduce la anoxemie. Intoxicaţia cu oxid de carbon se produce fie accidental (aparatură casnică, poluare a aerului etc.), fie voluntar, în scop suicidar.
Clinic, în intoxicaţia acută cu oxid de carbon, apare o simptomatologie ce duce deseori la confuzia cu beţia alcoolică acută, putînd antrena, ca şi aceasta, acte cu consecinţe medico-legale (BROUARDEL). Spre deosebire de beţia acută, în intoxicaţia acută cu oxid de carbon, tulburări le sînt persistente. Frecvent, se instalează coma, de durată variabilă (zile, săptămîni), în cursul căreia pot apărea crize convulsive, semne neurologice de focar, semne de iritaţie meningeală, Ieşirea din comă se face fie printr-o revenire treptată şi lineară la starea de luciditate, fie prin parcurgerea unor stări de torpoare, obtuzie, agitaţie psihomotorie cu caracter tranzitoriu, instalarea unei stări confuzionale timp de cîteva săptămîni, după care pot persista tulburări psihice reziduale.
Perioada confuzională posteomatoasă se carac» terizează prin : inerţie, stupoare, predominarea tulburărilor mnezo-prosexice, akinezie sau bra-dikinezie, hipertonie permanentă sau tranzitorie, mişcări coreice, sindrom parkinsonian (DESOILLE a descris forma akineto-hipertonică .cu mutism, AJUARIGUERRA şi ROUAULT de la VIGNE au descris forma bradipsiho-kinetică). Aceste stări sînt dominate mai mult de inerţie decît de agitaţie, cu tulburări neurologice interesînd etajul subcor-ticaî.
Tulburările de memorie ocupă un loc important chiar în simptomatologia de debut, persistînd o perioadă îndelungată. Apar amnezii lacunare, retrograde. anterograde.
Tulburările mn estice pot fi însoţite de iab i • şi sînt atestate de studii care relevă o anumn i incidenţă a sindromului Korsakov ia intoxicaţii cu oxid de carbon. Pot apărea manifestări perseveraţi -ve, uneori tulburări pitiatiforme. Toate aceste tulburări pot forma corolarul unei deteriorări mintale de aspect demenţial, care fac extrem de dificilă reintegrarea socio-Drofesională a subiectului.
Pot apărea sechele de tip afazic, apraxo-agnozîc (în cadrul apraxiei de construcţie, MÂYER-GROSS a descris fenomenul de „closing-in”). în timpul fazei confuzionale, electroencefalograma este modificată. Pneumoencefalograma relevă modificări ase ventriculilor şi la nivel cortical.
35010xi
Ox/fob/e(F); Ox/racetam(DC1); Oxprenolol(DCl); Oxynium^M)
Prognosticul variază în funcţie de durata comei, vîrsta subiectului (la copii se instalează stagnarea dezvoltării intelectuale), perioada biologică (de exemplu, menopauza), încărcătura patologică preexistentă (de exemplu, depresiile melancoliforme care au determinat recurgerea la actul autointoxi-caţiei, pot evolua spre melancolie involuţionaiă cu aspect demenţial).
Tratamentul - implică, în perioada comatoasă, metode de resuscitare, reanimare a funcţiilor vitale. în ceea ce priveşte manifestările secheiare, acestea sînt slab influenţate de tratament.
Intoxicaţia cronică, manifestată prin astenie, cefalee trenantă, anorexie, apatie, iritabilitate, stări lipotimice, poate fi obiectivată prin dozarea carbcxi hemoglobinei în sînge.
, 263. OX!FOBiE<F) (cf. oxi-; gr. phobos „frică”), > AIHMOFOBIE.
! 264. OX1FONIE (cf. oxi- ; gr. phone ,,voce”) • Vorbire cu voce exagerat de înaltă şi tare, întîlnită !a maniacali, deliranţi, dizarmonici. Poate fi însă şi expresia unei reacţii sau „o epuizării argumentelor logice” la cei depăşiţi de situaţie.
265.	OXIRACETAM^1) • Activator a! meta-boiismului cerebral, derivat al GABA de tip 4-hi-droxS-2-oxa-1-pirolidinacetamid, asemănător ca acţiune piracetamului. Indicat în insuficienţe circulatorii cerebrovasculare si diminuarea funcţiilor cognitive -+ PSIHOSTIMULENTE.
266.	OX-PAM<m) Canada• Tranchilizant, deri-
sin.
vat benzodiazepinic------>OXAZEPAM<m) România.
267.	OXPRENOLOL(DC1) •Psihotrop betablo-cant, de tip 1-/0-(aliloxi)fenoxi/-3-(isopropilami-no)-2-propanol. Este indicat în anxietate, distonii
ţlo-,
CH?-
OH -CH2-CH-CH2-HH-CH'sCr^ 3
u2-ch±qh2
neurovegetative, medicina psihosomatică. Are valenţe psihostimulente. Nu se asociază cu litiu, potenţînd efectul toxic al acestuia, şi nici cu pro-diuşi IMAO —► BETABLOCANTE. Constituie principiu! activ pentru numeroşi produşi farmaceutici, dintre care cei mai cunoscuţi sînt :
TRASICOR(m) Anglia, Austria, Belgia, Buigaria, Canada, Danemarca, Elveţia, Finalnda, Franţa, Grecia, India, Italia, Iugoslavia, Olanda, Portugalia, RFG, SUA, Suedia, Turcia, Ungaria, URSS ;
TRASICOR RETARD<M) Franţa, Olanda, RFG.
Alţi produşi sînt:
CAPTOL<m>	Australia
CORDEXOL<m>	Elveţia
CORETAL<M>	Polonia
DIALICOR<m)	Grecia
FLECOR<m>	Grecia
OXANOL<m>	Spania
RIXIPROU51)	Grecia
SECONDAFIL<M>	Grecia
SLOW TRASICOR(M)	Anglia
TRASACOR<M>	Japonia
ZETONIUM<m)	Grecia
268.	OXYDRIN(M) Anglia ; OXYDESS(M> SUA
—	DCI Metamfetaminâ • Psihostimulente, cu valenţa anorexigene, derivaţi feniletilaminaţi de tip (+)-N- -dimetilfenetilamină, cu acţiune şi indicaţii similare cu ale AMFETAMINEl şi acelaşi risc al dependenţei.
269.	OXYNIUM<m> Grecia — DCI Piracetamm Nootrop cu acţiune asupra telencefalului derivat de GABA. Produsul ameliorează procesele biochimice cerebrale care stau la baza activităţii cognitive şi măreşte rezistenţa neuronilor cerebrali faţă de diferite agresiuni (toxice, traumatice). Nivelul acţionării se pare că ar fi telencefalu'l, unde produsul creşte viteza de formare a acidului adenozinitrifosforic şi stimuiează procesele metabolice cerebrale. Pe plan funcţionai, facilitează transferul intră- şi interemisferic şi întăreşte controlul cortexului asupra structurilor subcorticale. Indicaţiile medicamentului sînt reprezentate de afecţiunile psihice secundare unui proces organic : sindrom de involuţie, tulburări circulatorii cerebrale, etilism cronic şi diferite toxicomanii, sindrom posttraumatic, tulburări de comportament la copii, întîirziere psihică. Medicamentul nu are acţiune stimulantă sau sedativă centrală, nu influenţează sistemul nervos vegetativ, este lipsit de toxicitate şi nu are contraindicaţii. Sînt posibile efecte secundare de tip : excitaţie sexuală, agresivitate (în special în demenţe).
270.	OXYPERTIN<M> Austria® Neuroieptic sedativ, derivat indolic—> OXYPERTINE(DC1).
271.	OXYPERTlNE(DC1) • Derivat indolic de tip 5,6- di/metoxi- 2-metil-3-/2-(4-feni 1-1 -piperaziniQ-etil/indoi, cu acţiune de tip CLORPROMAZINA,
¥°
ch3
CHrCH2-N
£. L
Oxyperozine^ ; Ozereţki Nieolai; O.Z.N/D) ; Ozoderpin^
Ozo/351
cu instalare mai lentă, dar performanţe anxioli-tice şi sedative superioare. Posedă valenţe psiho-stimuîente şi antidepresive. Are efecte secundare moderate. Nu se asociază cu IMAO.
Constituie principiul activ al următorilor produşi farmaceutici :
EQUIPERTINA<m)	Argentina
EQUIPERT!NE<m)	Franţa
FORITW	RFG
INTEGRIN<m)	Anglia
LANTURIL<M>	Portugalia
LOTAWIN(m)	Anglia
OPERTlL(M>	Danemarca
OXYPERTINW	Austria.
272.	OXYPERAZINE<M) Grecia - DCI Trifluo-perozinâ • Neuroieptic incisiv, derivat fenotia-zinc piperazinat de tip 10-13-(4-metil-1-piprazinil) propili-2-(trifluorometil)fenotiazină, cu acţiun antipsihotică marcată şi sedativă relativ redusă, cu valenţe anxiolitice şi antiemetice ; efectele anti-histaminice, antispastice şi adrenolitice sînt mai mult decît reduse. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de TRIFLUOPERAZIN(M).
273.	OZEREŢKI Nieolai (1894-1955) • Psihia-tru rus care şi-a dedicat întreaga activitate problemelor legate de vîrsta copilăriei şi a adolescenţei. Elev al lui GANNUŞKlN, conduce din 1929 catedra de psihopatologie infantilă şi apoi pe cea de psihiatrie infantilă din Leningrad (1933 — 1936). După această perioadă, va deveni conducătorul întregii catedre de psihiatrie. Publică o serie de lucrări privind dezvoltarea copilului, fiind şi unul dintre cei patru autori ai tratatului de psihiatrie. (1958).
274.	OZEREŢKI^)—scală • Scală folosită în clinica de neuropsihiatrie sovietică (din 1926) pentru evaluarea standardizată a dezvoltării psihomotorii
a copilului de la patru la 16 ani. După autori sovietici, scala are o fidelitate ridicată în evidenţierea patologiei cerebrale organice.
275.	O.Z.N.(D) delir •Idei delirante al căror conţinut este legat de convingerea unor persoane de a fi avut contact cu un obiect extraterestru.
Desigur, nu toate preocupările legate de descoperirea „urmelor” extratereştrilor, ca şi de identificarea ,.vehiculelor" acestora, au un caracter patologic, delirant. O cercetare sistematică întreprinsă de B. SCHWARTZ a demonstrat o frecvenţă scăzută a bolnavilor psihic printre cei care identificau O.Z.N.-uri.
JUNG considera că tendinţa omului de a crede în existenţa O.Z.N.-uri lor este legată de nevoia de supranatural.
276.	OZODERPIN<M> Grecia - DCI Sulpirida
•	Neuroieptic incisiv, derivat benzamidic de tip N-/(1-etil-2-pirolidinil)metil/ - 5 -sulfamoil-O-anis -amidă, cu certe valenţe antidepresive, fără com-
<JyCH2-^ -0C[
h2n-so2■
&°C“3
ponentă sedativ-hipnotică. Are indicaţiile NL incisive (endogenii) şi, în acelaşi timp, este util în combaterea impulsiunilor obsesiv-compulsive şi în afecţiuni psihosomatice. Pentru dozele mari, efectele secundare sînt comune cu cele ale NL incisive. Se poate administra fără pauză de 14 zile după întreruperea IMAO. Nu se administrează în manie şi epilepsie.
pppppppppp pppp	pppp
pppp	pppp
pppp	pppp
pppppppppp pppp pppp pppp pppp
1.	P# Literă simbol în sistemul pulsional szon-dian (Analiza destinului) reprezentînd pulsiunea de surpriză sau paroxismală, denumită de autor şi pulsiune de protecţie sau pulsiune etică ; conţine doi factori pulsionali : factorul e (corespunzător bolii, epileptice şi derivatelor/echivalenţelor ei) şi factorul hy (corespunzător isteriei cu diversele ei forme). Vectorul P este vectorul afectelor, cu următoarele posibilităţi de manifestare : nelinişte, stări de angoasă, anxietate, panică, teamă fobică ; oscilaţii accentuate ale emoţiilor şi sentimentelor („flux şi reflux al afectelor şi sentimentelor”, de la explozii afective pînă la „calm plat”); crize de afect cărora li se aplică mecanisme de con-strîngere interioară (diverse modalităţi de intervenţie ale cenzurii morale) ; soluţii afective extreme (conduita afectivă se uni lateral izează prin una din modalităţile bine-rău).
Ca literă simbol, „P” reprezintă factorul pulsional corespunzător trebuinţei de diluare a Eului (trebuinţei egodiastolice) ; psihologic ar semnifica Eul spiritual. Există patru modalităţi diferite de acţiune pentru factorul P : P- (negativ) corespunzător stării de proiecţie totală ; P ± (ambivalent) corespunzător proiecţiei şi inflaţiei, mai exact, stării de proiecţie parţială (tendinţa pulsională rămîne în inconştient şi se manifestă proiectiv) şi inflaţiei parţiale (tendinţa pulsională se afirmă ca trebuinţă de ideal) ; P -+* (pozitiv), corespunzător inflaţiei totale (dilatare a Eului, formarea Idealului de Eu); conţinuturile psihice se hiper-trofiază, aspiraţia pulsională se intensifică, conţinînd perechi de tendinţe antagoniste; P0 (zero), corespunzător evacuării trebuinţei pulsionale; nu există nici proiecţie, nici inflaţie, ceea ce revine la o „dispariţie a aspiraţiilor pulsionale”.
2.	PABENOL(M) Italia - DCI Deanol» Psihosti-mulent, derivat dimetilaminoetanol (DMAE), este un precursor al acetilcolinei, cu acţiune psihosti-mulentă, prin creşterea concentraţiei de acetii-colină, şi valenţe antidepresive. Poate fi utilizat în corectarea efectelor secundare ale NL sedative ; are acţiune proconvulsivă.
3.	PAC AM ETA^mc^ Argentina • Produs terapeutic care conţine trei medicamente tipizate, cu aceeaşi acţiune sau acţiune diferită, dar care se complementează :
•	ORFENADRlNA(MÎ — tranchilizant, derivat difenilmetanic ;
•	PR0METAZINA{M> — neuroieptic, derivat fenotiazinic;
’ » CLORPROMAZINA<M) - neuroieptic, deri-vat fenotiazinic.
Are acţiune anxiolitic-sedativă!
4.	PACATAL<m) RFG, SUA - DCI Pecozină'• Neuroieptic, derivat piperidilalkilfenotiazinic, de tip 10-/(1 -metil-3-piperidil)metil/fenotiazină, cu acţiune anxiolitic-sedaţivă asemănătoare produ-sul'ui românesc TIORIDA2lN(M).
5.	PACEDOL<M) Noua Zeelandă - DCI Ho/c-
peridol 0 Neuroieptic, derivat butirofenonic de tip 4-/4-(p-cl o rfen i l)-4- h i d roxi pi peridi n/4’-fI uoro-
F ..........
k
C-fy-ty-ty-H,
0
butirofenonă, cu efecte clinice predominant sedative, dar cu efecte secundare de tip incisiv -> BU-TIROFENONE.
6.	PACE-MAKER CEREBRAL (cf.engl. pace maker „care imprimă ritmul” ; gr. cerebrum „creier”)# Metodă terapeutică elaborată de HEATH (1963), constînd în implantarea de electrozi pe suprafaţa creierului, pentru a permite autostimularea electrică. Autorul a pornit de la ipoteza existenţei unei simptomatologii psihotice asociată cu o activitate electrică septală anormală. Stimularea electrică a acestei regiuni este resimţită plăcut de subiectşi reduce, în unele cazuri, intensitatea simptomatologiei psihotice. Stimularea vermisului
£
V
Pacerfin(M) ; Pacitron; Paget(B) ; PagofobiePahl353
cerebral ar avea un efect inhibitor asupra furiei şi agresivităţii, prin efectul asupra hipocampului. Această metodă, aflată încă în stadiu experimentai, ar fi preferabilă psihochirurgiei, prin nonagresivi-tatea sa şi electeroterapiei convulsivante (nu produce crize). Nu a fost folosită decît în cazurile în care celelalte terapii cunoscute au eşuat.
7.	PACERFIN(M) Mexic - DCI Diazepom • Tran-
chilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor--1,3-dihidro-1-meti!-5-fenil-2H-1,4-benzodiaze-pin--2-cnă, cu acţiune sedativ-hipnotică, anxioli-tică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de DIAZEPAM<m).
8.	PACIDRIM(M^ Mexic — DCI Nitrazepam •
Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 1,3 -dihidro-7-nitro-5-feni(-2H -1,4-benzodiazepin-
2-onă, cu acţiune sedativ-hipnotică,	realizînd
un somn aproape fiziologic. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NITRAZE-
, PAM'M>.
9.	PACIENT (cf. Jat. patiens ,,care îndură, care suferă’') © Persoană bolnavă aflată în îngrijirea unui medic ; individ răbdător, paşnic.
10.	PACINOL<M) Danemarca; PACINOL PROLONGATUM<m) Suedia- DCI Flufenazinâ • Neuroieptic incisiv, derivat pi perazini I al-kiîfenotiazinic de tip 4-/3-!2-(trifluorometil)feno-tiazin-IO-ii/propilM-piperazinetanof, indicat în psihoze paranoid-halucinatorii, catatonice şi în depresii agitate. Are efecte secundare de tip neuroieptic incisiv. Diminuează efectul L-dopa.
11.	PACINOX™ SUA - DCI Capuridă • Tran-chilizant, derivat alifatic de tip N-(2-etiI-3-metil-valeril)uree, cu acţiune sedativ-hipnotică care se instalează foarte rapid, calitate i;care îl face util !n preanestezie.
12.	PACISYN(M) Finlanda• Tranchilizant, deri-
sin.
vat benzodiazepinic—sin. PACIDRIM(M) Mexic-------->
NITRAZEPAM(M) România.
13.	PACITRAN(M) Brazilia, Mexic % Tranchili-
,sin.
zant, derivat benzodiazepinic----->DIAZEPAM(M)
România.	-
14.	PAClTRON(M) Anglia ~ oâ\ friptafan • Psihotrop cu structură L(-)triptofan, cu acţiune antidepresivă moderată şi sedativ-hipnotică bună. Nu are practic efecte secundare; are o singură contraindicaţie — insuficienţa hepatică.
15.	PACTAL(M^ SUA # Neuroieptic, derivat
-1'	sin.	v
piperidiIalkiIfenotiazinic——PACATAL(M) RFG, SUA.
16.	PAEDOPHILIA EROTICA (cf. gr. pais „co*
sin.
pil” ; philia „dragoste”)->PEDOFILIE.
17.	PAGETfB) boală® Numele lui PAGEÎ (1814 —1899) este purtat de două afecţiuni : osteodiS-trofia deformantă progresivă şi dermatoza pre-canceroasă. Dintre acestea, numai prima iriciude în tabloul clinic manifestări psihopatologice. Os-teodistrofia deformantă progresivă afectează în special oasele lungi ale scheletului, constînd într-o hipertrofie deformantă rezultată din distrugeri şi proliferări anarhice. Tulburările psihice care apar sînt, în general, nespecifice : lentoare idea-tivă, deteriorare mintală cu diminuarea performanţelor intelectuale. Rareori apar tulburări de gîndire de tip interpretativ, delir.
18.	PAGOFAGJE (cf. gr. pagos „gheaţă” ; pha-
gein „a mînca”)--->PICA.
19.	PAGOFOBIE(F) (cf. gr. pagos; phobos „frică”) • Teamă exagerată de gheaţă ca fenomen
\
fizic. Se însoţeşte uneori de crioiobie. Se întîlneşte la personalităţi anxioase şi hipocondriace. Nu este o fobie adevărată. într-o formă particulară există la persoanele cu tulburări de echilibru, care se tem să meargă pe suprafeţe acoperite cu gheaţă. Nu are o semnificaţie psihopatologică deosebită.
20.	PAHI- (cf gr. pachys ,,gros”) • Element de compunere cu referire laîngroşare (gros).
21.	PAHICEFALIE (cf. poh/-; gr. k epho/e „cap”)® îngroşarea oaseior cutiei craniene, condu cînd la, multiple şi majore tulburări psihice... .
23—c. 8Î8
854/Pah
Paiaţa (S>; Paidenur(MC) î Paldologle } Paleotalamus
22.	PAHIGIRIE (cf. pahi-; gr. gyros „cerc”) • C ircumvoluţiune cerebrală mai lata, cu suprafaţa netedă şi cu şanţurile mai puţin adîncL
23.	PAHIMENINX (cf. pahi-; gr. meninx „membrană")® Denumi re rar utilizată pentru duramater.
24.	PA|AŢĂ(S) sindrom (cf. it. Pagliaccio — personaj din teatrul buf itaiian) — sin. CLOWN(s' sindrom®,.Sindrom fiziologic" descris deSZONDI
^n diagnosticul experimental al pulsiunilor, care înfăţişează „tristul destin al cfown-ului în circ, ca şi în societate”. Formula pulsională a acestor subiecţi ar fi S = hH-, s± ; Sch = KO pO ; C = *=* dO, m—(!), descriind „drama destinului pulsional” (drama imposibilităţii de a trăi într-o „uniune dualistă sado-masochistă”, de a suporta realitatea relaţiei cu lumea). Clownul maimuţăreşte bucuria într-o comedie în care subiectul trăieşte într-o solitudine atroce, abandonat şi abandonînd valorile obiectuale ale lumii.
25.	PA|DENUR(MC) Spania# Produs terapeutic conţinînd trei medicamente tipizate cu acţiune diferită, care se complementează :
•	IMIPRAMINA(M) — timoleptic, derivat dibenzazepinic ;
•	ATROPlNA(M> — parasimpaticolitic;
•	GABQB(M) — parasimpaticolitic. ~
Are acţiune antidepresiv-parasimpaticoiitică.
studierea sistematică a factorilor ereditari, socioculturali etc., cu aport la dezvoltarea şi conturarea personalităţii copilului. Această disciplină nu a reuşit pînă în prezent să se impună, acordînd o importanţă exagerată factorilor socio-cuîturali îr> defavoarea celor ereditari. Scopul pe care şi l-a propus paidologia este atins, în fond, prin coroborarea mai multor discipline : psihologia, sociologia, pedagogia.
27.	PALEO- (cf. gr. paiaios „vechi, bătrîn”)
•	Element de compunere care introduce semnificaţia de vechi, vechime.
28.	PALEOCEREBEL (cf. paieo-; lat. cerebellum „creierul mic") • Porţiunea cea mai veche filo-genetic din cerebel. Cuprinde lobul anterior, faţa posterioară a lobului posterior şi, după unii autorU lobul floculonoduiar.
29.	PALEOCORTEX (cf. paleo-; lat. cortex „scoarţă") • Porţiunea cea mai veche filogenetic a cortexului cerebral. Cuprinde cortexul olfactiv.
30.	PALEOPSIHOLOGIE (cf. paleo-; gr. psyche „suflet”; logos „cuvînt, discurs”) • B.amură a psihologiei care, folosind descoperirile arheologice (construcţii, unelte, haine, sculpturi, gravuri», ornamente etc.), încearcă să descifreze structura psihică, comportamentul şi condiţiile de viaţă ale oamenilor preistorici.
31.	PALEOSTRIATUM (cf. paleo-; lat. str/atum „brăzdat”) • Grupul nucleilor cenuşii centrali,de origine filbgenetică mai veche.
32.	PALEQTALAMUS (cf. paleo-; gr. thalamos „cameră”) « Grupul nucleilor mijlocii ai tala-musulu'i (nucleul paracentral, nudei i paraventri-culari anterior şiposterîor, nucleul centra! medial şi nucleul cenuşiu central), a căror funcţie nu este î n că d e pline l uci dată.
33.	PALESTEZIE (cf. gr. polein „a se agita, a tremura” ; aisthesk „senzaţie")«Termen utilizat în secolul trecut pentru a desemna sensibilitatea vibratorie ; în prezent, este utilizat cu totul accidental.
34.	PALETATIE (cf. lat. palus ^stîlp”) FLA-GELAŢIE.
35.	PA LI-, PALIN- (cf. gr. palin „îndărăt, din nou") « Element de compunere cu sensul de repetare.
36.	PALIATIV (cf. fr. palliatif).m Gest, act, medicament, manoperă care ajută la diminuarea unui& din semnele bolii sau a bolii însăşi, fără însă a o vindeca.
26.	PAlDOLOGIE (cf. gr. pa/s „copil"; logos 37, PALIFEMIE (cf. pali-; pheme „mesaj")♦ „cuvînt, discurs”)—sin. PEDOLOGIE • Disci-	Tulburare caracteristică logonevrozei, constînd
f>lină fondată de CHRISMAN, care-şi propune	din repetarea unui cuvînt sau a unei silabe.
Poligrafie ; Pafilalie ; Palilogie ; Palingenezie
PaI/355
38.	PAUGNOSTIC(I)) delir (cf. pali-; gr. gnosis
sin-
„cunoaştere”)----> PALINGNOSTIC(D) delir.
39.	PALIGRAFIE (cf. pali- ; gr. graphein „ascrie”) «•Echivalentul grafic al pali lai iei, constînd din repetarea unui cuvînt, propoziţii, fragment de frază, în scris. Apare în aceleaşi condiţii ca şi f>alilalia : sindromul pseudobulbar, demenţa Pick, sindromul parkinsonian, schizofrenie, stări oneiroide.
40.	PALiKlNEZlE (cf. pali-; gr. kinesis „mişcare”) • Termen introdus.de MARCHA1S pentru a denumi repetarea în serie, fără tendinţe de limi-
tare, a unor gesturi, mişcări (flexia şi extensia .antebraţului, balansarea unui membru sau a întregului corp etc.). Aceste mişcări apar la copiii •cu debilitate mintală gravă, în stările demenţiale (senile sau presenile) şi în hebefrenia cata--tonică.
41.	PALILALIE (cf. pali- ; gr. lalein ,,a vorbi”) • Tulburare a limbajului, constînd în repetarea spontană,, involuntară a unor silabe, a unor cuvinte dint:r-o frază sau a unei fraze. Poate fi asociată cu tahifemie sau, după BABINSKI $i STERLING, ţpoate alterna cu perioade de mutism. în funcţie de gravitatea tulburării, G. LEVY distinge trei forme : tendinţă pafilaiică, constînd; din repetarea inconstantă a unor cuvinte; pal ilalia simplă ; palilalia gravă, care apare cu tahifemie şi afonie terminală. Patogenia pal i lai iei implică o tulburare a coordonării mişcărilor voluntare, la nivel sub-
cortical. Poate fi însoţită de alte fenomene iterative : ecolalie, ecopraxie. Circumstanţele de apariţie ale patilaliei aparţin mai mult neurologiei, GUIRAUD descriind-o în cadrul sindrqmului pseudobulbar, la parkinsonieni, în demenţa Pick. CLAUDE şi PETIT o descriu ca fiind asociată hiperemotivităţii anxioase şi vîscozităţii psihice. Pal ilalia apare la copii, în cursul însuşirii limbajului, circumstanţăîn care nu este considerată patologică. Această tulburare cu caracter iterativ trebuie diferenţiată de stereotip!ife verbale, care sînt datorate tulburărilor psihice (de gîndire), spre deosebire de pal i lai ie, care recunoaşte un mecanism patogen organic.
42.	PALILOGIE (cf. pali- ; gr. logos „cuvînt, discurs”) • Termen introdus de TRENEL pentru a denumi o formă specială de pali lai ie, constînd în repetarea, în cadrul unui discurs (incoerent), a unui cuvînt, propoziţii sau fraze, lipsite de sens şi întotdeauna identice, tulburarea este caracteristică manifestărilor psihice din epilepsie.
43.	PALIMPSESTONUL BONHOEFFER (cf.
gr. palimpsestos „palimpsest”) • Simptom pre>-monitor al sindroamelor amnestice majore din-alcoolismul cronic, caracterizat prin incapacitatea de a reproduce unele detalii şi amănunte referitoare la perioada intoxicaţiei alcoolice;. După Peatnit KARA, palimpsestonul apare «înainte de instalarea dependenţei fizice faţă de alcool. Termenul, introdus de BONHOEFFER în 1901, este preluat de la LOMBROSO care-l folosea în descrierile sale criminalistico-psihiatrice. Sensul iniţial al cuvîntului era de pergament curăţat (prirv radere sau spălare), pe care se înscria un nou text ; calitatea noii scrieri lăsa de dorit, vechile urme neputînd fi niciodată complet îndepărtate.
44.	PALINESTEZIE (cf. palin-; gr. aisthesis „senzaţie”) • Revenirea bruscă la starea de con-ştienţă după o anestezie generală.
45.	PALINFRAZIE (cf. palin-; gr. phrasis „limbaj, discurs”) • Termen introdus de MARCHAiS pentru a denumi o formă de pafiialie, constînd, din repetarea ultimei silabe dintr-un cuvînt sau a-cuvîntului în întregime, tulburare prezentă în limbajul oligofrenilor, schizof reni lor.
46.	PALINGENEZIE (cf. palin-; gr. genes/s „geneză”) • Termenul ca atare este atribuit stoicilor, care considerau că lumea piere şi se reînfiinţează mereu în cicluri cosmice, alternarea existenţei şi a neantului fiind cîrmuită de voinţa unui Demiurg, a cărui substanţă se af irmă ca pozi-tivitate, retrăgîndu-se apoi în sine însăşi, pentru: a izbucni din nou, la infinit. Această concepţie filozofică este legată de teoria ciclurilor istorice sau a „evoluţiilor cosmice”, potrivit căreia orice-entitate care a existat, fie fiinţe, fie etape în dez-
356/Paf
Palingnostic^ ; Palinopsie i palipsihism ; Palpexm
voltarea universului, va reveni periodic sub o formă nouă. Istoria apare a fi astfel o succesiune necontenită de cicluri.în viziunea lui BALLANCHE, evoluţia popoarelor, a civilizaţiilor este supusă principiului palingenezei, cu perioade de dezvoltare urmate de decădere, apoi de regenerări.
La nivelul indivizilor, concepţia palingenetică se regăseşte atît în teoria metempsihozei, cît şi în ideile unor naturalişti ca C. BONNET, pentru care evoluţia viului se face lent, prin perfecţionare continuă, pornind de la germenii de viaţă indestructibili pe care îi poartă orice fiinţă vie. Termenul se referă şi Ia apariţia în cursul onto-geniei a unor caracteristici provenind de la strămoşii ancestrali.
47.	PALINGNOSTIC^ delir (cf. palin-; gr. gnosis „cunoaştere”) • Convingere patologică a bolnavului că recunoaşte, în ceea ce de fapt vede pentru prima oară, obiecte, persoane, situaţii bine cunoscute. Aceste iluzii vizuale, de false recunoaşteri continue, sînt construite cu participarea importantă a imaginaţiei. De multe ori sînt asociate cu iluzia sosiilor. Semiologic, aparţin parafreniilor expansive sau confabulatorii. Sînt frecvent întîlnite în schizofrenie şi în patologia delirantă a involuţiei.
48.	PALINOPSIE (cf. palin-; gr. opsis „vedere”)
•	Fenomen de perseverare vizuală descris de CRITCHLEY (1951) ca „reapariţia percepţiei după dispariţia obiectului care i-a dat naştere sau extensia iluzională a percepţiei la o arie mai mare decît cea pe care stimulul ar fi trebuit în mod normal să o producă". Acest fenomen iluzionai complex apare în modificările uşoare ale cîmpului vizual, dispare cînd deficitul devine complet şi reapare în faza de recuperare (BENDER). în legătură cu mecanismul de producere, HECAEN afirma că între palinopsie, aloestezia vizuală şi fenomenele halucinatorii nu ar exista decît o diferenţă de gradaţie spaţială sau temporală.
49.	PALIPRAXIE (cf. pali-; gr. praxis „acţiune”)
•	Fenomen descris de MARCHAIS, constînd în
repetarea persistentă, incoerCibila şi inconştientă a unor acţiuni orientate spre îndeplinirea unui scop. Tulburarea apare în stările postconfuzionale, în episoadele delirant-onirice, în sindromul cata-tonic.	'y
50.	PALIPSIHISM (cf. pali-; gr. psyc'ne „spirit")
•	Termen introdus de MARCHAIS pentru a denumi repetarea spontană, involuntară a unor idei, repetare tare contrastează cu inerţia psihică a bolnavului. Fenomenul poate fi resimţit ca „impus din afară” în sindromul de automatism mintal, sau poate să apară în contextul sindromului demenţial.
51.	PALISADĂ — fenomen (cf. fr. palissade) • Fenomen descris de O. FISCHERÎn 1886 şi reprodus experimental de MIEDERHOFF în 1934, apropiat iluziilor stroboscopice. Constă în iluzia vizuală fiziologică de percepere a vitezei de mişcare a umbrei unei persoane, cu mult superioară vitezei reale de mişcare, atunci cînd persoana se deplasează prin faţa unei palisade, umbra pro-iectîndu-se pe un perete situat în spatele ei, sau care este dublat de către o contra-palisadă apropiată.
52.	PALISAN(M^ Grecia — DCI Propranolot Psihotrop betablocant, derivat propanolic de tip
1-(isopropiIamino)-3-(T-naftiloxi)-2-propanol, cu acţiune anxiolitică, cu valenţe psihostimulente şi adrenolitice ; nu duce la dependentă ; nu se asociază cu IMAO -+ BETABLOCANTE
53.	PALISILAB1E (cf. pali-; gr. syllabe „silabă”)
•	Tulburare de vorbire constînd în repetarea explozivă şi sacadată a silabelor, mai ales a primelor silabe din cuvînt, întîlnită în logonevroză.
54.	PALLIUM (cf. lat. pallium „învelitcare”) • Termen vechi, neutilizat în prezent, pentru cor-textul cerebral.
55.	PALMAR — eritem • Semn important în psihiatrie pentru diagnosticarea alcoolismului cronic. Alături de arsurile degetelor provocate de ţigară şi steluţele vasculare, acest semn se înscrie între datele care oferă o direcţionare către această toxicomanie în cadrul examenului somatic al bolnavului.
56.	PALM1TA(m) Japonia — DCI Fenprobamat
•	Tranchilizant, derivat carbamatic de tip 3-fenil--1-propanol carbamat, cu acţiune mioreiaxant--sedativă şi valenţe anxiolitic-anticonvuisivante. Efectele secundare fiind practic nule, este de o bună toleranţă.
57.	PALO-ALTO- grup • Cercetători de prestigiu, grupaţi ia universitatea americană de la Palo Alto, care au elaborat modele şi metode inovatoare în terapia familială: Don JACKSON* Gregory BATESON, Jay HALEY, Virginia SATIR. Pornind de la studiul comunicării între schizofreni, aceşti cercetători au dezvoltat o serie de concepte care au permis abordarea familiei ca sistem şi implementarea unor tehnici terapeutice specifice.
58.-	PALPEX(Mi) Mexic — DCI Alimemazinâ •* Neuroieptic sedativ, derivat fenotiazinic (amino- : alkiiic) de tip 10-(3-dimetilaminopropi!-2-rnetilJ fenotiazină, cu acţiune anxiolitică, sedaţi v-hipno-
Paludism : tulburări psihice ; Pernelor^ ; Pcncgnozie ; Panbesy^
Pau/357
ti că şi cu valenţe antihistaminice, antidepresive şi miorelaxante. Are o bună toleranţă, influen-ţînd însă reflexele conducătorilor auto. Este indicat în exogenii, în tratamentul de întreţinere al endogenii lor, fiind util şi în medicina psihosomatică (astm, tuse alergică, prurit de diverse etiologii).
59.	PALUDISM — tulburări psihice (cf. lat. palus „baltă, mlaştină”) • Parazitoză datorată unui hematozoar (plasmodium), ale cărei manifestări neuropsihice grave au un caracter polimorf. Agentul patogen este plasmodium falciparum în 52% din cazuri, plasmodium vivax în 32%, plasmodium malariae tn 27%. Mulţi autori au acordat de-a lungul timpului o atentie deosebită acestor tulburări ( CH AVI GNY, POROT, GUTTMAN, SIMP-SON, HESNARD, MASSON, KAMMERER, GAL-LAIS, FITZHUGH, ARIETI, BLOCKER, DAROFF, BOSHES. COLLOMB, GIRARD), descrise mai ales atunci cînd în regiuni cu infestare endemică au avut loc campanii militare. După majoritatea autorilor, simptomele de atingere cerebrală apar la 2—3 săptămîni de la debutul bolii, dar sînt menţionate şi cazuri în care însuşi debutul s-a caracterizat prin manifestări neuropsihice. Printre mecanismele patogenice ale tulburărilor psihice pot fi implicate tulburările metabolice, anemia severă şi hiperpirexia, la care se pot adăuga, ca factori patoplastici, personalitatea premorbidă, toxicomaniile, antecedentele psihopatologice. M. POROT(1984) descrie următoarele aspecte ci in i ce :
•	forme scurte ;
•	forme confuzionale acute ;
•	accese confuzo-maniacale (rar confuzo-me-laneolice) ;
•	accese pernicioase palustre ;
•	forme trenante şi prelungite ;
•	forme cu asocieri neurologice ;
•	forme cronice evolutive ;
•	encefalopatii infantile.
Deşi bpâla este rară (în ţara noastră malari-este eradicată de peste 20 de ani), dificultăţile de diagnostic sînt foarte mari, deoarece ea poate lua aspectul oricăreia dintre următoarele afecţiuni : encefalită, meningită, tumoră cerebrală, epilepsie, alte tulburări psihotice acute (1978, LISHMAN). .O serie de autori au atras atenţia asupra unor forme apiretice sau asupra tulburărilor intervenite în perioada de defervescenţă, cînd diagnosticul devine şi mai dificil. Testul de laborator — examenul sanguin în ,.picătură groasă” —şi, în lipsa acestuia, proba terapeutică (chimioterapi că, reechi I ibrarea hematologică), orientează decisiv diagnosticul. Paludismul trebuie luat în discuţie în faţa oricăror tulburări psihice acute apărute la o persoană care provine d intr-o zonă im pal udată. Importanţa diagnosticului este legată de mortalitatea crescută (8—41%) în
absenţa măşurilor terapeutice adecvate. Tulbu-f rări le produse de paludism sînt în marea lor majoritate reversibile dacă se instituie un tratament adecvat. în cazul apariţiei simptomatologiei de intensitate psihotică, se administrează antipsiho-tice.
60.	PALUDOTERAPIE (cf. lat. palus „mîaşti-
sin.	|
nă” ; gr. therapeia „îngrijire”)---> MALARIO-
TE RAPfE -> PI RETOTE RAPIE.
61.	PAMELOR<m) SUA-DCI Nortriptilinâ •
Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzociclohep-tadienic de tip 10,11-dihidro-5-metil-5H-diben-
^§Q3) ,
zo/a d/ci ci oheptan-A5 »Y-propi I ami nă, cu acţiune mai rapidă decît a amitriptilinei, dar cu efecte sedative, mai modeste. Nu se administrează concomitent eu IMAO.
62.	PAN- (cf. gr. pan „tot”) • Element de compunere care introduce referirea ia totalitate.
63.	PANACTIN(MC) Elveţia# Produs terapeutic conţinînd două medicamente tipizate cu acţiune complementară :
•	DEXAMFETAMINA(M) ■— nooanaleptic, . derivat feniletilaminic ;
•	CAFEINA(M) — stimulent psihomotor.
Are acţiune psihostimulentă.
64.	PAN AGNOZIE (cf. pan-; gr. agnosis „ignoranţă”) • Simptom întîlnit în perioada confuzională a accidentelor vasculare care afectează emis-ferul drept şi importante teritorii cortico-sub-corticale ; constă în ignorarea totală de către bolnav a deficitului motor survenit în urma ictusuiui vascular.
65.	PANALGIE (cf. pan-; gr. algos „durere”)# Durere generalizată care prin intensitate (mult mai modestă) se diferenţiază de durerea taiamică ; apare în clinica psihiatrică în cursul evoluţiei unei nevroze cenestopate, în nevroza isterică şi în psihiatria organică : artenosclerOză, leziuni cerebrale difuze, demenţe vasculare şi mixte.
66.	PANBESY'*1) Belgia-DCI Fenterminâ • Psi-hpsti mulent, derivat feniletilaminat de tip tx.oc-di-
3531 Pan
Pancitopenie ; Pandy^ reacţie ; Panencefalitâ subacută sclerozantă
metiifenetilamina, cu efecte simpaticomimetice şi anorexigene, utilizat şi în combaterea obezităţii secundare curei îndelungate cu NL —► PSIHOSTIMULENTE.
67.	PANCITOPENIE (cf. pan- ; gr. kytos „celulă” ; lat. penuria „sărăcie, lipsă”) • Epuizare a producţiei de elemente sanguine, care poate interveni şi ca o complicaţie a unui tratament cu fenotiazine pe o durată mai lungă de 6—8 săptămîni. Oprirea medicaţiei sau înlocuirea acesteia cu un alt tip de neuroleptice duce la dispariţia simptomatologiei.
68.	PANCLAR<m) Franţa, Spania — DCI De-cnoi • Psihostimulent, derivat dimetilaminoetano! (DMAE) de tip 2-(dimeti!amino)etanoi ; este un precursor a! acetilcolinei, cu acţiune psihosti-mulentă, prin creşterea concentraţiei de acetil-colinâ, şi valenţe antidepresive. Poate fi utilizat în corectarea efectelor secundare ale NL sedative ; are acţiune proconvulsivă.
69.	PANDY^ reacţie# Metodă simplă de explorare a compoziţiei biochimice a lichidului cefalorahidian, şi anume, de evidenţiere a proteinorahiei. Utilizată iniţial de PANDY Kalman (colaborator al lui Gheorghe PREDA la Spitalul de Neurologie şi Psihiatrie din Sibiu), metoda a fost modificată şi perfecţionată de ZALOZIECKE-GRA8E. Avînd aplicabilitate mai ales în clinica neurologică, reacţia Pandy este utilă psihiatrului pentru confirmarea diagnosticului în cazul unui proces organic care acţionează ca bază etiopato-genică în tulburările neuropsihice.
Prin precipitarea proteinelor în soluţie saturată de fenol, metoda, simplă şi uşor de efectuat, oferă informaţii calitative privind prezenţa proteinelor în LCR. Corelaţiile dintre intensitatea reacţiei şi nivelul proteinorahiei sînt prezentate de ARSE-N! astfel ;
0	(reacţie negativă) = sub 0,26 g°/00
i: (reacţie dubioasă) = 0,29—0,33 g°/00
+ (reacţie slab pozitivă) = 0,33—0,46 g°/00
4-4- (reacţie pozitivă) = 0,39—0,59 g°/00
+ 4-4- (reacţie intens pozitivă) =0,56—1 g°/00
4—!—i—b* (reacţiefoarte intens pozitivă) = peste
1	p0'
‘ 5 ' 00
+ + 4-+ cazeoasă(cu precipitat cazeos) = peste 9 — 10 g°/00
Aceste date estimative privind nivelul proteinorahiei necesită (mai ales în cazul reacţiilor pozitive) informaţii suplimentare, obţinute prin determinări cantitative, precum şi prin realizarea spectrului proteinelor (evidenţiate prin reacţia Pandy). Reacţia Pandy pozitivă este caracteristică afecţiunilor meningeale (de la reacţii meningeale pînă la diversele forme de meningite — limfocitare benigne, purulente) şi blocajului în circuitul LCR datorat unor tumori medulare sau cerebrale.
Un nivel normal al proteinorahiei este caracteris-* tic perioadelor de debut ale meningitelor, traumatismelor craniocerebrale uşoare, unor forme de scleroză multiplă.
70.	PANECTYL(m) Canada — DCI Alimemazinâ
sin.
•	Neuroieptic sedativ, derivat fenotiazinic--->
PALPEX(m) Mexic.
71.	PANENCEFALITÂ SUBACUTĂ SCLERO-ZANTĂ (PESS) (cf. pan- ; gr. enkephalos ; lat. sub ,,mai puţin” ; acutus '„ascutit” ; gr. skleros „dur”)
-	sin. ENCEFALITA SUBACUTĂ CU INCLUZII DAWSON ; LEUCOENCEFALITĂ SCLERO-ZANTĂ SUBACUTĂ VON BOGAERT (LESS) ; LEUCOENCEFALITĂ SCLEROZANTĂ SUBCRO-NICĂ ; PANENCEFALITÂ NODULARĂ PETE-DORING • Afecţiune din grupul encefalitelor cu incluzii intranucleare ; se presupune că ar exista o relaţie între virusul acestei encefalite şi cel al rujeolei (CONNOLLY, 1967). Denumirea de panencefalitâ sclerozantă subacută (PESS) aparţine lui GREENFIELD (1950). Etiopatogenic, în ultimii ani s-au realizat studii care au demonstrat : prezenţa infecţiei rujeolice în antecedente (există însă o perioadă de latenţă de mai mulţi ani pînă la apariţia PESS) ; un titru crescut de anticorpi (AC) antirujeoloşi în serul şi în lichidul cefalorahidian al bolnavilor, comparativ cu titrai înregistrat în perioada de convalescenţă a rujeolei, evidenţiat prin reacţia de fixare a complementului, reacţia de hemoaglutinoinhibare.imu-nofluorescenţă (W. WISLER, G. FANCONi) ; imunofluorescenţă cu anticorpi antirujeoloşi pozitivă pe tesutul cerebral prelevat prin biopsie cerebrală(R. PIEBER, D. PASTNER, D. ENDERNS, J. KLIMA) ; deficit de imunitate celulară selectiv pentru virusul rujeolos la bolnavii cu PESS (acest deficit poate fi corectat temporar prin transfuzie de limfocite compatibile de la donatori aflaţi în convalescenţa rujeolei, printr-o bună imunizare faţă de rujeolă, sau prin perfuzarea „factorului de transfer” Lawrence—Ph. REINERT, R. MOLI AS, J. GOUST, J. HORS, A. BUSSEL) ; evidenţierea virusului în studiile de microscopie electronică pe ţesutul prelevat prin biopsie cerebrală (BOU-TEILLE şi colab., 1956); izolarea şi cultivarea unui virus cu proprietăţi similare virusului rujeolos din celulele cerebrale, după tripsinizare (HORTA-BARBOSA, 1968; ENDERS) ; transmiterea bolii la animalul de experienţă, folosindu-se material patologic prelevat de la bolnavi.
Cunoştinţele actuale permit aprecierea că în PESS există o toleranţă celulară faţă de virusul rujeolos, dobîndită şi definitivă, specifică pentru acest virus. Rezultă o pierdere a capacităţii organismului bolnav de a reacţiona prin mecanismele imunităţii celulare faţă de virusul rujeolos. Rujeola este o reacţie puternică, de tipul alergiei întîrziate, mediate celular, în care producerea
Panencefalitâ subacutâ sderozantâ (PESS): manifestări psihice
Pan/359
AC umoraii este o manifestare de însoţire (R. PIEBER, J. KLIMA etc.).
PESS apare în prezent ca o afecţiune cerebrală legată de un virus latent, avînd toate caracteristici le virusului rujeolos, dezvoltată la copiii care au în antecedente o rujeolă diagnosticată, în condiţiile
•	stadiul II, cuprinzînd hiperkinezii globale şi axiale, ritmice, de scurtă durată, asociate cu contracţii rapide ale pleoapelor şi globilor oculari (4—12/minut) ; crize comiţiale ;
•	stadiul III, cuprinzînd hipertonie pînă la rigiditate de decerebrare, comă prcfundă.
\J V	'J	V	V	V
n- r o	•>	*
f\ PL ~ îs 0
■"'"f\ I \A\j \ r~vj	I \/\f\
•vk	/v^-Av
________a(k ^
Electroencefalogramă în PESS
existenţei unei lipse dobîndite de răspuns imun celular specific. Afecţiunea se caracterizează clinic prin : encefalită primitivă sporadică ; îmbolnăvire caracteristică a copilului şi adolescentului între 4—Hani ; predominanţa la sexul masculin ; predominanţe ale tulburărilor psihice (debut cu tulburări de comportament, apoi deteriorare psihică progresivă, mergînd pînă ia aspectul de sindrom apraxie-agnozie-afazie) ; modificări ale conştienţei, mergînd pînă la comă.
Au fost descrise trei stadii de evoluţie ale PESS :
•	stadiul I, cuprinzînd modificări psihice („demenţă progresivă") ;
Evoluţia şi prognosticul PESS sînt nefavorabile, decesul survenind, în general, în 6—12 luni. Biologic, sînt de subliniat modificările LCR (disociaţie albumino-citologică, cu proteinorahie crescută şi elemente normale; disproteinemie, creşterea accentuată a gamaglobulinelor, în special a fracţiunilor cu migrare lentă — y3, y4, y6 ; creşterea gamaglobulinelor de tip monoclonal).
Anatomopatologic, există un proces difuz (pa-nencefalita), predominant însă în substanţa albă a emisferelor şi trunchiului cerebral. Examenul electronomicroscopic evidenţiază inel uzii intra-citoplasmatice şi/sau intranucleare, în celulele gliale şi endoteliale ale ţesutului cerebral, ase mă»
360/Pan
PanevrU^V ; Panica ; Panim it^ ; Panlogism
nătcare cu paramixovirusurile, din care face parte şi virusul rujeoîic. Electroencefalograf ic, PES5 se caracterizează prin complexele Rademecker (paroxisme de unde lente, cu durată de circa 3 secunde, ampie de peste 300 [lV, bilateral sincrone, survenind cu ritmicitate de 4—12/minut, în general sincrone cu paroxismele motorii). La adult, se decelează prezenţa unui focar de unde lente parieto-temporo-occipitale, care ar fi, de asemenea, patognomonic (R. PRIŞCU.V.POPESCU, W. COSS). Aspectele electroencefalografice evoluează spre agravare progresivă, paralel cu procesă. de demenţiere.
Se presupune că în această boală va putea exista un tratament patogenic. Pare promiţătoare (teoretic) terapia imunoiogică. în prezent, se încearcă imunoterapia ,,adoptiva” (transferul de limfocite compatibile de la donatori cu imunitate celulară normală faţă de virusul rujeolei şi/sau factorul de transfer iimfocitar Lawrence).
72.	PANEVRiL(M) Portugalia - DCI Camaze-pcm 9 i ranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-1f3-dihidro-3-hidroxi-1-metil-5-fenil--2H-1,4-benzodiazepin-2-onă ester dimetilcar-bamat, cu acţiune sedativ-anxiolitică ; este contraindicat în miastenia gravis, intoxicaţii cu hipnotice şi alcool.
73.	PANICĂ (cf. gr. panikos) 9 Stare afectivă particuiară care se declanşează la apariţia unor stimuli puternici şi neobişnuiţi (catastrofe, incendii, cutremure), caracterizată prin manifestarea brutală a emoţiilor primare negative de groază, teroare, spaimă, ce pot cuprinde o persoană sau o întreagă colectivitate. Prin intensitatea şi aspectul îor neobişnuit, stimul ii determină o blocare a instanţelor de control superioare, rezultînd declanşarea unor comportamente pur instinctuale, care pot conduce la agravarea situaţiei dacă nu intervine factorul conştient de control superior, raţionai. Panica, determinînd o îngustare a cîm-puîu? conştiinţei, conduce la apariţia unor reacţii paradoxale : fugă, uneori chiar în direcţia pericolului, precipitare intempestivă soldată cu răniri, mişcări neadecvate de apărare.
74.	PANICĂ HOMOSEXUALĂ • Psihoze reactive de durată scurtă, care apar de obicei la subiecţii cu trăsături schizoide de personalitate, puşi în situaţia să trăiască în comunităţi în care integritatea fizică pare ameninţată (cazărmi, barăci, cămine de nefamilişti etc.), avînd drept tematică delirantă posibila agresiune homosexuală. Aceste ■ psihoze delirant-halucinatorii sînt precedate adesea de consumul abuziv de alcool sau alte toxicomanii (L. LINN, 1985). Se pare că pacienţii acceptă cu mai multă uşurinţă terapeuţi femei. Tratamentul injectabil nu este recomandat.
75.	PANIMIT<m) RFG-DCI Bupranolol • Be-tablocant de tip 1-(tert-butilamino)-3-/(6-clor-m--tolil)oxi/-2-propanol, indicatîn anxietate, sindrom cardiac hiperkinetic, combaterea tremorului par-
m o/3
Ch'? -CH-Cfo-fM- £-CH=
| l â	CH,
kinsonian si senil. Nu duce Ia dependentă, nu se asociază cu iMAO -> BETABLOCANTE. ’
76.	PANKALMA(m) Italia - DCI Meprobamat 9 Tranchilizant, derivat propandiolic de tip 2-me-til-2-propi!-1,3-propandio! dicarbamat, cu acţiune sedativ-anxiolitică, anticonvulsivantă şi uşor hipnotică. Indicat în nevroze cu componentă anxioasă şi depresivă, alcoolism, delirium tremens şi în unele forme de epilepsie petit mal, afecţiuni psihosomatice. Deşi fără efecte secundare evidente şi contraindicaţii, tratamentul de lungă durată nu se întrerupe brusc, putînd apărea un ,,mic sindrom de abstinenţă”. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de MEPRO-BAMAT<m).
77.	PANLOGISM (cf. gr. pas, pan „tot” ; logismos ,,raţiune”) • Termen utilizat în 1853 de J. E. E RDM AN pentru a caracteriza doctrina lui HEGEL, ca variantă a idealismului obiectiv, în care succesiunea evenimentelor cosmice este concepută ca un proces logic, determinat teleologic de raţiunea universală — esenţă şi principiu activ ai realităţii.
într-o accepţiune mai cuprinzătoare, paniogis-mul poate fi atribuit oricărei doctrine filozofice care postulează că realul este inteligibil, întrucît se fondează pe raţiune ; în funcţie de interpretarea ontologică a raţiunii, panlogismul poate fi consecvent idealist obiectiv (HEGEL.sau LEIB-NIZ) sau poate căpăta şi unele accente subiectiviste (Şcoala de la Marburg, fenomenologia lui HUSSERL).
78.	PANMATEMATiSM (cf. pan-\[gr. mathema-tika) 9 Concepţie idealist-metafizică, potrivit căreia universul este guvernat de un principiu constitutiv şi ordonator de natură-matematică, succesiunea evenimentelor fiind predeterminată teoretic sub legislaţia unor constante numerice şi a unor reguli matematice imuabile. Ideea unei ordini
Pannevroza ; Ponofobie^ ; Panoramice(H); Panshape
Pan/361
raţionale a priori a cosmosului, instituită prin ipostazierea^discursivităţii analitice a raţionamentului matematic, apare în antichitatea clasică (PITAGORA, PLATON), renăscînd apoi în timpul Renaşterii, datorită avîntului mecanicii (GALILEI, LEONARDO DA VINCI, NEWTON ş.a.).
79.	PANNEVROZA (cf. pan- ; gr. neuron „nerv")
•	Formă de-evoluţie pseudonevrotică a schizofreniei, descrisă de P, HOCH şi P. PALATIN în 1948, constînd în coexistenţa simultană a unor simptome obsesive,: isterice şi conversive, neurovegetative şi anxioase, încă de la debutul bolii. Personalitatea premorbidă a acestor bolnavi este cel mai adesea de tip schizoid. Evoluţia acestor forme poate fi întretăiată de episoade de „micropsiho-ză”, al căror tablou este dezvoltat în jurul ideilor hipocondriace, al ideilor de influenţă şi al fenomenelor de depersonalizare. Nu toţi autorii admit apartenenţa acestei forme la grupa schizofreniilor.
80.	PANOFOBlE<F) (cf. pan- ; gr. phobos ,,frică”)
—	sin. PANTOFOBIE<F) • Formă de anxietate paroxistică, în care întreaga ambianţă este resimţită ca ameninţătoare, ostilă. Forma clinică cea mai caracteristicăde panofobie esteîntîlnităîn delirium tremens. Poate apărea şi în alte stări confuzionale şi delirante acute, mult mai rar in cadrul nevrozelor.
81.	PANORAMICE^ halucinaţii (cf. pan- ; gr. hcrcma „ceea ce se vede”) • Halucinaţii psihosenzoriale vizuale cu caracter static, care apar în faţa ochilor subiectului ca o imagine fotografică sau de tablou (lipsesc, de obicei, obiectele care ar putea fi animate). Au caracter repetitiv, de la un episod halucinator la altul.
82.	PANPRAMINE<.m) Anglia - DCI Imipra-
mina • Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzazepinic de tip 5-I3-(dimetilamino)propil/-10, 11-
<eC@
I
dihidro-5H-dibenzlb,f/azepină, cu acţiune antidepresivă cu spectru larg, care include depresia endogenă ; se pretează şi se recomandă asocierea cu NL bazale în psihoze. Efectele terapeutice se instalează lent (12—14 zile). Este necesar ca tratamentul să fie susţinut, existînd riscul recăderilor (în nevroze, minimum 3 luni,în psihoze, 6 luni).
Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de ANTIDEPRIN<M>.
83.	PANPSIHISM (cf. pan- ; gr. psyche „sufiet”)
•	Doctrină idealistă fondată de FLAURNOY, cu sorginte în filozofia kantiană, care susţine că esenţa tuturor fenomenelor este un spirit pur, absolut, sau o pluritate de spirite individuale de natură cosmică. întreaga materie apare astfel ca fiind de natură psihică, anorganicul avînd proprietăţi proprii psihismului : gînduri, sentimente, un ,,centru” analog sistemului nervos.
84 PANREXIN-M<m> SUA - DCI Fendimeîra-zina o Psihostimulent anorexigen de tip (-j-)-?,-4--dimetil-2-fenilmorfolină, cu efecte simpaticomimetice reduse, indicat în astenie, presenilitate, sevraj, toxicomanie, obezitate secundară curei neuroleptice, tulburări de dinamică sexuală ; este contraindicat în stările de excitaţie psihomotorie, anxietate, sarcină, comiţialitate.
85.	PANSEDIL <M> Portugalia - DCI Clorpro^a-z/no • Neuroieptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip 2-clor-10-(3-dimetilamin6propil)fenotiazihă, cu acţiune sedativă, antiemetică, vago- şi simpaii-colitică. Potenţează acţiunea anestezicelor, hipnoticelor şi analgezicelor. Industria noastră farmaceutică îl produce sub nu mele de CLORDELA-
zin<m).
86.	PANSEXUALISM (cf. pan- ; lat. sexus „sex”)
•	Concepţie a cărei sorginte se af lă în opera freu-diană, conform căreia la baza întregii vieţi psihice a individului se află factorii psihosexuali. FREUD a atribuit sexualităţii rolul determinant în vî'aţa psihică şi decisiv în declanşarea nevrozelor. Această concepţie a fost preluată şi de unii dintre elev»! iui FREUD, deşi, ulterior, acesta şi-a revizuit parţial opinia.
87.	PANSHAPE<m> SUA - DCI Fenterminc • Psihostimulent, derivat feniletilaminat de tip a, a-dimetilfenetilamină, cu efecte simpaticon^i-metice şi anorexigene, utilizat şi în combaterea obezitătii secundare curei îndelungate cu NL-»« PSIHOSTIMULENTE.
88.	PANSTRIAT<£) sindrom (cf. fon-; lat suia-tus ,,brăzdat”) — sin. DEGENERESCENTĂ HE-
PATO-LENTICULARĂ	WILSON<B)	boală.
89.	PANTEISM (cf. pan- ; gr. theos „zeu, divinitate”) • Concepţie care identifică pe Dumnezeu cu natura, postulînd că esenţa divină este prezentă şi se afirmă în toate formele de existenţă. Denumit ca atare şi expus sistematic în 1705 de către J. TOLAND, panteismul, ca orientare filozofică, s-a conturat încă din antichitate ; stoicii, de exemplu, considerau divinul drept forţă vitală imanentă lumii, idee dezvoltată şi de neoplatonism, pentru
3621 Pan
Pantofob/ce(H); Pantomima ; Pantranquil(M) ; Pcpi!lon-Lecge(s)
care cosmosul apare ca emanaţie a Unicului absolut în timpul Renaşterii, panteismul a constituit o formă deghizată a tendinţelor materialiste, in-trînd în conflict cu teismul oficial al teologiei creştine, axat pe dogma Creatorului personal şi transcendent. N. CUSANUS, G. BRUNO sau SPINOZA sînt adevăraţi precursori ai materialismului modern întrucît, identificîndu-l pe Dumnezeu cu natura, au legitimat cercetarea ştiinţifică a realităţii ca modalitate de cunoaştere riguroasă a formelor concrete în care se manifestă esenţa divină. în sine ambiguu, panteismul poate fi interpretat şi idealist atunci cînd, în loc să îl dizolve pe Dumnezeu în natură, fenomenalizează natura, făcînd-o să se confunde cu substanţa absolutului, postulat drept unică realitate autentică (MALE-BRANCHE sau unele variante ale personalismului contemporan).
90.	PANTOFOBICE<H* halucinaţii (cf. pan-; gr. phobos „frică”) • Tip de halucinaţii vizuale înregistrate în stările oneiroide (descrise de LEVY-VALENSI în 1925), caracterizate prin derularea unor scene cu efect terifiant asupra subiectului : cutremure, incendii, inundaţii, catastrofe aeriene etc. Nu există o specificitate a acestor manifestări, dar pot însoţi delirul mistic sau pe
cel parafrenic.
91.	PANTOFOBIE <F) (cf. pan-; gr. phobos „fri-
s in.
că")—>PANOFOBlE.
92.	PANTOMIMĂ (cf. pan-; gr. mimeomai ,,a mima") • Acţiunea sau arta de a exprima sentimentele prin gesturi, fără ajutorul cuvîntului.
Termenul este folosit în literatura de specialitate a psihoterapiilor de grup, psihopantomima reprezentînd o formă de psihodramă mimată, în
care nu se folosesc cuvinte. Această formă a fost folosită în special în Cehoslovacia, de KNOBLOCH şi JUNOVA, în America de Nord şi în Argentina.
93.	PANTRANQU11_(M) Anglia - DCI Meproba-mat • Tranchilizant, derivat propandiolic de tip
2-metii~2-propil-1,3-propandiol dicarbamat, cu acţiune sedativ-anxiolitică, anticonvulsivantă şi uşor hipnotică. Este indicat în nevroze cu componentă anxioasă şi depresivă, alcoolism, delirium tremens, în unele forme de epilepsie petit mal şi afecţiuni psihosomatice. Deşi fără efecte secundare evidente şi contraindicaţii, tratamentul de lungă durată nu se întrerupe brusc, putînd realiza un ,,mic sindrom de abstinenţă". Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de MEPRO-BAMAT*m).
94.	PANTROP RETARD (MC> RFG • Produs terapeutic conţinînd două medicamente tipizate cu acţiune diferită, dar care se complementează :
•	AMITR!PTILINA('m) - timoleptic, derivatdi-benzocicloheptanic ;
•	CLORDIAZEPOXID<JI) - tranchilizant, de^ rivat benzodiazepinic.
Are acţiune sedaţiv-antidepresivă.
95.	PAPEZ — schemă • Schemă propusă de PAPEZ, modificată ulterior de BUCY, pentru a explica apariţia mişcărilor involuntare coreo-ate-tozice. Locul de origine este în cortexul precen-tral, iar calea de propagare ar fi reprezentată de fascicolele piramidale.
96.	PAP1LITĂ A NERVULUI OPTIC (cf. lat. pa-pilla „băşicuţă") -> EDEM PAPILAR.
97.	PAPILLON-LEAGE<s) sindrom — sin. ORO-FACIAL-DIGITAL(S* sindrom • Sindrom caracter^ zat prin malformaţii ale scheletului feţei şi mîinii* frecvent asociate cu deficitul mintal. Evoluţia este mai gravă la băieţi. Transmiterea este de tip dominant autosomai.
98.	PAPPENHEIM Berta (1859-1936) • în 1954 administraţia poştelor din RFG emite o serie filatelică, cuprinzînd patru mărci poştale dedicate binefăcătorilor umanităţii. Una din aceste valori reprezintă efigia acestei femei care şi-a închinat cea mai mare parte a vieţii operelor militante de binefacere. în acelaşi timp, a fost şi unul din cazurile celebre ale psihiatriei : ea nu este alta decît Anna O . . . din lucrarea lui BREUER şi FREUD, publicată în 1895.
Parccncuzie ; Porabaxin(M); Parabulie ; Porocelsus
Par/363
Berta Pappenheim
99.	PARA- (cf.gr. para ,,pe lîngă”) • Element de compunere care introduce semnificaţia de deplasare de ia normai (alături, pe iîngă).
100.	PARAACUZIE (cf. para-; gr. acouein „a auzi”) • Tulburare a percepţiei auditive, caracterizată printr-o înţeiegere greşită a sunetelor sau printr-o anomalie de percepţie a intensităţii şi înăiţimii sunetelor. Este prezentă în stările con-fuzionaie^de diferite etiologii, în epilepsie, deiiruri cronice. In otorinolaringologie, termenul de para-acuzie desemnează supra-audiţia paradoxală caracteristică ateroscleroticiîor.
sin.
101.	PARABASEDOWIAN(s) sindrom------------>LAB-
BE<S^ sindrom.
102.	PARABAXIN'm) SUA-DCI Metocarba-mol • Tranchilizant, derivat de glicerol de tip
3-(0-metoxifenoxi)-1,2-propandiol 1-carbamat, cu acţiune predominant miorelaxantă şi, secundar, anxiolitic-sedativă ; are şi valenţe analgezice.
103.	PARABULIE (cf..para-; gr. boule „voinţă”)
•	Tulburare voi iţionalăînsoţită sau chiar provocată de anumite dorinţe, puisiuni, acte paralele, care determină o parazitare a activităţii normale. Astfel, în nevrozele motorii se remarcă nu numai o insuficienţă voi iţională, ci şi o acompaniere a acesteia cu ticuri, spasme sau alte mişcări motorii. Parabulia poate apărea şi în schizofrenie.
104.	PARACELSUS Aureolus Theophrastus Bombastus von Hohenheim (149^—154.1) • Alchimist şi medic elveţian. Studiază ta Base;, com-pletîndu-şi cunoştinţele medicale la universităţi italiene şi germane. în 1516 îşi ia doctoratul în medicină fa Ferra, unde studiase sub îndrumarea umanistului LEONICENO, mare admirator al învăţăturii hipocratice. O, vreme, frecventează laboratorul lui S. FIJGGERER, atras de miracolul alchimiei. Face o serie de călătorii în Europa (unii autori afirmă că ar fi călătorit şi în Transilvania). Capătă o faimă deosebită, fiind bine cunoscut dincolo de hotarele oraşului Basel unde, în 1527, este numit profesor de medicină şi medic orăşenesc. Ostil medicinii din vremea sa, deoarece considera că GALEN şi AVIC&NA au deformat opera hipocratică,.'caută noi soluţii, „aiiindu-se cu natura”, şi introduce chimia în terapeutică. Lucrările ‘ şale-„Paramirum” şi „Despre cauzele tulburărilor mintale”, tipărite postum, conţin
o	serie de idei valoroase, care au influentat atît gîndirea medicală, cît şi opiniile privitoare la ori» ginile bolii psihice.
Paracelsus
Figură importantă a Renaşterii în medicină, PARACELSUS a fost nu numai un om al timpului său, ci şi un vizionar care şi-a depăşit epoca pe
multiple planuri. Rămîne notabil şi faptul, că a
nsistat asupra relaţiei medic-bclnav (a fost printre
iprimii doctori şi profesori care au refuzat să mai
364/Par
Paradigma ; Paradoxia sexual îs ; Parafemie ; Paraţonie ; Parafrenie <B>
folosească limba latină), afirmînd că medicul trebuie să dedice bolnavului său „toată puterea sa de gîndire şi tot bunul simţ”.
105.	PARADIGMĂ/PARADIGMATIC (cf. gr. paradeigma,,model, exemplu”) • Model exemplar, caz ideal, tipic pentru o clasă de situaţii, standard, arhetip. în concepţia lui L. WITTGENSTEIN, paradigmele sînt definite ca modele de gîndire filozofică, care structurează şi orientează demersul explicativ pe anumite coordonate invariante, prefigurate la nivel infra-reflexiv, ca nişte cifruri hermeneutice subiacente gîndirii. Conceptul de paradigmă ocupă o poziţie centrală în teoria revoluţiilor ştiinţifice, elaborată de Th. KUHN ; acesta înţelege prin paradigma o construcţie teoretică universal recunoscută la un moment dat (geometria euclidiană, mecanica newtoniană, darwinis-tmul etc.), în care se structurează un cîmp problematic şi metodologic de largă acceptare şi circulaţie, constituit pe un anumit schematism raţional anterior conceptelor, ipotezelor, regulilor şi legilor ce pot fi derivate din acesta. Desprins de interpretările aprioriste, conceptul de paradigmă se dovedeşte sugestiv şi fertil în antropologie, filozofia istoriei, psihologie etc., înlesnind conceptualizarea unor structuri obiective şi relativ stabile ; spre exemplu, un caz clinic poate fi definit drept paradigmatic atunci cînd este aţît de caracteristic încît poate fi luat drept model pentru afecţiunea respectivă.
106.	PARADOXIA — sexuali* (cf. gr. paradoxia ,, ciudăţenie”) • Practicareâactivităţii sexuale fie prea devreme, fie prea tîrziu, paradoxal faţă de o normă statistică relativi (paradoxia infantilă, respectiv paradpx-ia senilă). Noţiunea este relativă întrucît nu ţine seama de contextul socio-cultural în care se dezvoltăm individul 7 pent ru anumite grupuri etnice, începerea activităţii sexuale la 13—14 ani este normală, în timp ce pentru alte grupuri, acest fapt apare ca un paradox.
Pe? de atta parte, dacă se tinV’seama de ^practica de masturbarea copiilor mici (adeseaînsoţită de fantasme sado masochiste, voaierism),/activitatea genitală precoce nu pare af i nici rară» nfdanormală (FREUD a descris copilul ca pe un „pervers polimorf”). Această paradoxie .apare frecvent-ca o activitate sexuală precoce în biografia perverşilor sexuali. La senili, paradoxia, ca activitate sexuală practicată la o vîrstă cînd majoritatea indivizilor renunţă la ea, apare ca dezinhibiţie erotică, cu scăderea simţului critic etico-moral. Paradoxia poate fi datorată unor discrinii, manifestîndu-se în cadrul pubertăţii precoce.
107.	PARAFAZIE (cf. para-; gr. phasis,,vorbire”)
•	Tulburare de vorbire descrisă de WERNICKE, caracterizată prin alterarea cuvintelor sau utiliza-
rea unui cuvînt în locul altuia apropiat ca pronunţie, dar diferit ca semnificaţie. Poaţe,,$ întîlnită izolat şi fără semnificaţie patologicăV’la indivizi cu carenţe în instrucţie, dar şi cu*-semnificaţie patologică, în schizofrenie, confuzie mintală, arte rioscleroză cerebrală, demenţe, alcoolism cronic; în neurologie, această tulburare este considerată,drept unul dintre semnele afaziei organice.
108.	PARAFEMIE (cf. para-'; gr.pheme „mesaj”)
•	Tulburare a limbajului,' constînd în*deformarea vocalelor din cuvinte ; poate fi determinată de alterări organice ale aparatului fonator, dar poate apărea şi ca bizarerie schizofrenică^sâu ca manifestare isterică.
109.	PARAFIL1E (cf. para-; gr. pMlia ,, iubi re”) PERVERSIUNI SEXUALE, " *;[';
‘ sfh.
110.	PARAFÎLÎE AMPUTATORIE~>APOTEM-NOFJLIE.
111.	PARAFONIE (cf. para- ; gr. phone „voce”) • Tu I burare a I i m baj u I u i vorbit, con stîn d în mod i f i -cafea timbrului vocii ; poate fi determinată fie de afecţiuni organice (pareze, paralizii, inflamaţii, tumori), fie de cauze psihice, cum se întîmplă în cazul puerilismului isteric, bizarerismului schizofrenic.
112.	PARAFRENIE<B) (cf. para-; gr. phren „spirit”)
—	sin. KLEIST(B) boală «Grup de psihoze endogene cronice, caracterizate prin luxurianţa fantastică a producţiei delirante, în contrast cu buna adaptare a bolnavului la mediu. Entitatea a fost contestată chiar din vremea primei sale descrieri (KRAEPELIN a delimitat-o în 1909 în cadrul celei de a 8-a ediţii a tratatului său de psihiatrie) şi continuă să fie contestată şi astăzi (DSM HI nu-i conferă un spaţiu nosografie aparte, ci o asimilează schizofreniei paranoide cronice cu delir bine sistematizat, ca şi ICD 9). Neavînd personalitatea premorbidă a paranoiei, dar fiind înrudită cu schizofrenia paranoidă prin sindromul deli-rant-halucinator, „parafrenia sistematică" descrisă de KRAEPELIN va fi completată de alte trei forme înrudite: parafren ia expansivă, confabulatorie şi fantastică.
Autorii francezi au preferat denumirile de psihoză halucinatorie cronică (BALLET, 1911) şi delir de imaginaţie (DUPRE şi LOG RE, 1914) pentru forma sistematică şi, respectiv, confabuia-torie şi fantastică, incluzînd-o pe cea expansivă într-o formă de manie cronică cu teme de grandoare (GINESTET şi CHEVALIER, 1980). La acestea, LEONHARD adaugă şi alte variante simptomatologice (hipocondriacă, incoerenta, fo-nemică), în timp ce alţi autori (KAY, ROTH) includ parafrenia în sindroamele paranoide apărute la vîrsta involuţiei.
Parafrenie : concept, descriere clinica, evoluţie
Par 13 65
Dincolo de formele clasice descrise de KRAE-PEUN, principalele caractere care definesc para-frenia pot u considerate astfel :
• caracterul fantastic al temelor delirante, cu pondere jnajoră a imaginarului;
Gustave Dore
•	juxtapunerea unei lumi fantastice pe fumea realului, la care bolnavul continuă să se adapteze bine ;
•	menţinerea îndelungată a nucleului personalităţii ;
•	predominanţa limbajului asupra acţiunii.
Debutînd după 40 de ani şi. evoluînd în mod
progresiv, boala nu necesită decît rareori spitalizare. Clasic este considerată o psihoză delirantă cronică sau un delir cronic sistematizat, indiferent sub ce formă clinică se exprimă. Parafrenia siste-maticăse dezvoltă uneori avînd ca nucleu central sindromul de triplu automatism mintal (CLE-^AMBAULT):
•	automatism ideo-verbal (halucinaţii psiho-senzoriale auditive cu caracter ostil, rar binevoitor) ;
9 enunţarea şi comentariul actelor gîndirii ;
•	ecoul gîndirii şi al lecturii ;
•	furtul şi ghicirea gîndurilor ;
•	automatism senzorial şi senzitiv: parazitarea percepţiei prin fenomene care se adresează tuturor analizatorilor ;
•	automatism psihomotor : impresii kineste-zice, senzaţia de mişcări impuse, articulare verbală forţată.
Acest nucleu central este supus (spre deosebire de schizofrenia paranoidă) unei interpretări sistematice, concretizată într-un delir de persecuţie. Uneoriacestui delir i se poate adăuga un delir de mărire, toate aceste fenomene desfăşurîndu-se pe fondul clarităţii conştiinţei, din care însă lipseşte conştiinţa bolii; '
Evoluţia este lunga, fără ca bolnavul să-şi piardă capacitatea de integrare în afara nucleului deli-rânt-halucinator. Uneori, delirul se închistează, bolnavul'părînd să nu mai acorde o mare importanţă fenomenelor delirant-halucinatorii.
Parafrenia expansivă se observă aproape exclusiv la sexul feminin şi se exprimă printr-un sistem delirant de mărire şi bogăţie, apărînd pe un fond dispoziţional exaltat. TdmeJe megalomanice predominante sînt genial literar sau ştiinţific, teme erotomanice, religioase. Halucinaţiile vizuale sub forma unor viziuni onirice apar aproape întotdeauna. Nu lipsesc nici tulburările calitative de memorie (alomnezii şt paramnezii).
\ -La fel ca şi în formele.de manie delirantă, siste-matjzarea.<felirului esţe slabă. în schimb, deschi-. dereaspre realitate este largă, deşi bolnavul este aproape tot timpul tentat să încerce transpunerea delirului în aceasta. Fondul dispoziţional este modificat în diverse grade, pînă la tulburări ce pot împinge subiectul spre suicid. Bolnavii, odată internaţi, se acomodează uşor la situaţie, conti-nuîndu-şi „netulburaţi” activitatea delirantă.
| Parafrenia confabulatorie este prezentă în mod egal la ambele sexe, debutînd mai precoce decît celelalte forme de parafrenie ; s-a observat predispoziţia constituţiei mitomanice (cu fixarea la un stadiu infantil şi sugestibilitate crescută) pentru fabulaţia delirantă. Delirul are drept mecanism constitutiv interpretarea intuitiv-delirantă a trecutului, tematica fiind, în general, de grandoare. Trecutului i se adaugă mereu noi evenimente, pe care bolnavul le preia din conversaţie sau lecturi, delirul fiind în primul rînd generat de exaltarea imaginativă, aventuroasă, bizară, dar păstrîndu-şi caracterul organizat.
p Parafrenia fantastică debutează printr-o fază de nelinişte şi nesiguranţă, cu impresia resimţirii ostilităţii şi metamorfozării lumii înconjurătoare. Apar halucinaţii şi pseudohaiucinaţii intricate cu un delir de influenţă, în sensul că percepţiile
i	se par subiectului provocate, impuse, iar trăirile halucinatorii au un caracter neobişnuit, fantastic (posesie diabolică, schimbarea sexului, metamorfoză corporală etc.). Temele de mărire şi grandoare iau, în această formă de parafrenie, dimensiuni fabuloase (filiaţii supranaturale, averi formidabile, identificarea cu personalităţi politice, cu Dumnezeu, cu puteri supranaturale), intere-
866/Par	Parafrenie	:	diagnostic	pozitis	şi	diferenţial
sant fiind că temele persecutorii păstrează aceiaşi caracter megaloman (comploturi, torturi indescriptibile). Productivitatea delirantă este ,,enormă”, gîndirea avînd un caracter evident paralogic (nu există contradicţie, admiţîndu-se aprioric orice) ; timpul şi spaţiul îşi pierd valorile
•	decompensări psihotice de aspect paranoiae sau paranoid ale structurilor dizarmonice de personalitate (personalitate premorbidă dizarmonică, durată scurtă, răspuns bun la tratament, evidenţierea unei componente reactive) ;
Goya
obişnuite, atingînd dimensiunea cosmică. Sînt prezente şi aici tulburări de memorie, cantitative şi calitative. Surprinzătoare este buna adaptare la real a subiecţilor, care par a trăi în două lumi paralele, fără a se stînjeni reciproc. Evoluţia este lentă, progresivă ; uneori se înregistrează (după zeci de ani de boală) o sărăcire a delirului, care devine mai stereotip, mai iipsit de culoare, rezumat lao simplă jonglerie de idei, la simplul schelet al delirului grandios de odinioară. Aceste ultime două forme clinice se suprapun delirurilor de imaginaţie descrise de DUPR£ şi LOGRE.
Diagnosticul diferenţial va fi efectuat în două etape distincte : în primul rînd, se va delimita de restul entităţilor în care întîlnim sisteme delirante şi, în final, se va face diferenţierea celor două psihoze delirante cronice între ele — paranoia şi parafrenia. Diagnosticul diferenţial al psihozelor delirante cronice neschizofrenice trebuie realizat în raport cu celelalte entităţi în care întîlnim sisteme delirante :
•	schizofrenia paranoidă — prezenţa sindromului discordant, autismului, degradarea
personalităţii ;
@ reacţii paranoide — declanşare psihogenă, durată scurta, evoiuţie tranzitorie, răspuns bun la terapie, absenţa trăsăturilor particulare ale personalităţii prerr.orbide ;
•	mitomania reprezintă o categone -aparte în cadul tulburărilor de personalitate îndeosebi pentru diferenţierea de parafrenia confabulatorie, aceasta realizîndu-se prin : trăsăturile specifice ale personalităţi* de tip isteric, expunerea teatrală, prin care se urmăreşte impresionarea auditoriului,, atragerea atenţiei asupra propriei persoane;
•	psihoze delirante de involuţie — de aspect paranoiae, paranoid sau parafreniform (vîrsta, caracterul de mică amplitudine al delirului, prezenţa elementelor hipocondriace, depresive etc.) ;
•	psihoza maniaco-depresivă — mania delirantă (de diferenţiat îndeosebi de parafrenia expansivă) — prezenţa în prim p!ar> (cronologic şi ca nivel al intensităţii psihopatologice) a tulburărilor afective şi a manifestărilor consecutive în planul activităţii, a ideilor delirante secundare modificării timice (productivitate mai săracă, fugă de idei mai accentuată) ;
•	alcoolismul — psihoze delirante alcoolice subacute sau cronice (etiologie cunoscută,, prezenţa semnelor de impregnare toxică* degradare intelectuală).
De asemenea, pot fi luate în discuţie : anumite forme de paralizie generală progresivă, epilepsie, tulburări psihice din alte afecţiuni neurologice— tumori cerebrale, stări posttraumatice (în care
Parafrenie erotică, presenllâ J Paragonew ; Paragrafie
Par/367
elucidarea etiologiei prin prezenţa simptomatologiei specifice permite stabilirea diagnosticului corect),
Diagnosticul diferenţia! între cele două principale entităţi nosologice încadrate ca psihoze deliranta cronice neschizofrenice se realizează cu uşurinţa prin următoarele elemente : structura -delirului, gradul de sistematizare, mecanismul de producere, nivelul adaptabilităţii sociale şi gradul de cooperare a bolnavului. Sub tratament neuroieptic se pot obţine uneori ameliorări, în paralel, de obicei, cu sărăcirea şi scăderea amplitudinii delirului. Alteori însă, evoluţia poate fi nefavorabilă, Cy trecerea spre forme paranoide de schizofrenie.
113.	PARAFRENIE EROTICĂ • Formă specifică de parafrenie, descrisă de M. ]. CARP (1915), care delimitează tulburările psihotice care apar mai frecvent la femei le aflate în perioada premeno-pauzei (40—50 de ani), cu mari nereuşite în viaţa familială. Sa caracterizează clinic prin halucinaţii cu conţinut erotic, ce! mai frecvent auditive. Halucinaţiile conţin reproşuri la viaţa uşoară, libertinajul sau adulterul pe care bolnava le-ar fi să-vîrşit. Se poate asocia cu un delir de urmărire şi de relaţie, de asemenea de tentă erotică. Debutul este subacut, iar desfăşurarea episodică. Clasificările mai noi încadrează această tulburare în rgrupa larga a psihozelor halucinatorii cronice.
114.	PARAFRENIE PRESENILĂ • Psihoză de preinvoiuţie, descrisă de F. ALBRECHT (1914), care apare predominant la femei în decada a 4-a :şi a 5-a de viaţă; se caracterizează prin aglutinarea unui de«ir sistematizat (idei de reformă, idei de grandoare, idei de urmărire cu tematică mai ales sexuală) şl halucinaţii auditive diverse.
115.	PARAGAMACISM (cf. para-; gr. gamma — numele literei g din alfabetul grec) — sin. PARA-CAPACiSM • Tulburare de articulaţie a cuvintelor (1,36% din totalul acestor tulburări), constînd în înlocuirea sunetelor g şi c prin sunetele d şi t. Se întîlneşte la şcolarii mici (primele două clase).
116.	PARAGANGLION (cf. para-; gr. ganglion „nod, umflătură”) — sin. CRChOFINOM ;
HIPERNEFROM MEDULAR TOM.
FEOCROMOCI-
119.	PARAGNOMEN BRZEZICKI (cf. para-1
sin.
gr. gnome „judecată”)----->BRZEZICKIS simptom.
120.	PARAGNOZIE (cf. paragr. gnosis „cunoaştere”) • False recunoaşteri ale unor obiecte concrete, datorate unor fenomene de tip agnozie» în cadrul unor tulburări organice lezionale afec-tînd segmentul cortical al analizatorului optic.
121.	PARAGONBm) Israel - DCI Benactizina • Tranchilizant, derivat difenilmetan de tip 2-die-tilaminoetil benzilat, cu acţiune anxiolitic-sedativă
117.	PARAGEUZIE (cf. para-; gr. geusis „gust”)
*	Senzaţie gustativă eronată, determinată de tulburarea sensibilităţii gustative (lezional sau psihogen).
118.	PARAGAMADISM (cf. para-; gr. gamma) • Imposibilitatea subiectului de a pronunţa sunete guturale în unele dislalii. încercarea de a pronunţa aceste sunete poate fi urmată de accese bal bice.
medie, dar cu bune efecte anticolinergice centrale şi periferice. Este util a se cunoaşte acţiunea sa proconvulsivantă şi interdicţia consumului de alcool în timpul tratamentului.
122.	PARAGRAFIE (cf. para-; gr. grabhein „a scrie”) • Tulburare de scris, constînd în deformarea cuvintelor (introducere sau omisiuni de litere sau silabe, transpoziţii) sau înlocuirea lor prin cuvinte asemănătoare dar cu sens diferit ; unii specialişti consideră că se poate include sub acest^ termen şi apariţia de semne bizare, cifre etc. în cazul apariţiei total izolate şi în funcţie de context, este obligatoriu a se lua în seamă lipsa de atenţie, graba, ca şi carenţele de instrucţie, în clinica psihiatrică, se întîlneşte în schizofrenie, confuzie mintală, arterioscleroză cerebrală, demenţe, alcoolism cronic. în neurologie, este considerat unul din semnele afaziei senzoriale Wernicke.
123.	PARAGRAMATISM (cf. para-; gr. gramma-
tike „gramatică”) • Pentru BLEULER, termenul desemnează o tulburare a limbajului vorbit, obser* vată în schizofrenie, constînd în folosirea unor expresii bizare sau neoformaţii verbale, pornind însă de la o rădăcină corectă. Aceste cuvinte, expresii au o semnificaţie specială, comprehensibilă numai pentru subiect. KLEIST încadrează în această tulburare structurarea gramaticală incorectă a frazelor care se observă în cursul regresiunii afazice.
124.	PARAKINEZIE (cf. para-; gr. kinesls ,,miş«r care”) • Termen care desemnează, după MOORe o tulburare a conduitei motorii, constînd în modn
368/P?"*
Pa ral al le ; Par alexie ; Parai ipofobîe^ ; Paralizie
\ /
ficarea scrisului, a conţinutului ngtural al mişcărilor, astfel încît gesturile îşi pierd firescul, succesiunea logică, apărînd bizare şi nemotivate, neadecvate conţinutului ideativ, stărilor afective, situaţiilor reale în care se găseşte subiectul. în această clasă’de tulburări sînt încadrate manierismul, bizareria, stereotipice de atitudine şi mişcare, care se întîlnesc în schizofrenie, catatonie, confuzie mintală.
125.	PARALALIE (cf. para-; gr. lalein Ma vorbi”)
•	Tulburare a limbajului vorbit, constînd în folosirea greşită a cuvintelor sau a silabelor ; poate fi întîinită în sindromul demenţial, arterioscleroza cerebrală, afecţiuni neurologice.
128.	PARALELISM PSIHOFIZIC • doncepţie dualistă, introdusă în psihologie în secolul al XlX-lea de către M. WEBER, care consideră cţ fenomenele psihice şi.cele fiziologice reprezintăjdouă ansambluri paralele,-v^ară nici un fel de relaţii cauz^-efect între ele. Această concepţie a fost idezvoltată de T. FECHNER, H. HELMHOLTZ, j. MOLLER, W. WUNDT, avîndu-şi sorgintea în epistemoiogia kantiană, în ciuda rezultatelor experimentale, care dovedeau -existenţa corespondentei dintre intensitatea stimulilor fizici şi ceas a senzaţiilor»
CLAPAREDE aplică această concepţie în psihologie, susţinînd că pentru todjte fenomenele psihice conştiente există simultan ^n determinism organic şi unul psihic, care sînt paralele şi pot fi urmărite independent, nefiind ^în interrelaţie cauzală. Eşafodajul acestei concepţii a fost dărîmat prin studiile lui C. RICHET, I. SEC^MOV, PAVLOV, DONDERS, care au dovedit strînsa interdependenţă dintre sistemul nervos şi cdp psihic, condu-cînd spre stabilirea determmistă i unităţii psiho-fizice.
.129. PARÂLEX1E (cf. para-; gr. lexis ,,cuvînt”)
•	Tulburare caracterizată prin citirea deformată a cuvintelor, cu omisiuni, inversiuni, transpoziţii de litere şi silabe. Este întîinită în schizofrenie, confuzii mintale, demenţe, arterioscleroză cerebrală. în neurologie, este considerată drept unul din semnele esenţiale Nu trebuie omisă (în cazul apariţiei singulare) lipsa de semnificaţie patologică, în cazul neatenţiei, grabei sau carenţe-de instruire — chiar atunci cînd- se produce repetat şi în timp, dar nu interesează decît unii termeni.
ilo.	PARALDEHIDĂ • Hipnotic nebarbituric, mtrodus în practica medicală în 1882, a cărui folosire a căzut în desuetudine după apariţia ben-zodiazepinelor. Principalele dezavantaje ale acestui hipnotic sînt legate de mirosul său puternic (pe care bolnavul îl receptează şi datorită excreţiei sale pulmonare), de gustul său astringent, ca şi de apariţia fenomenelor de dependenţă fizică şi psihică. A fost folosit ca înlocuitor al barbituri-celor în curele de somn (administrat intrareCta!) şi este încă preferat de unii clinicieni (S. SOLO-MON, 1985) în tratamentul deliriumului alcoolic (10 ml/zi), în asociere cu sucuri reci de fructe. Supradozarea este uşor de sesizat datorită apariţiei midriazei şi prezenţei mirosului specific. Preparatul comercial poartă numele de PARAL<M) SUA.
127.	PARALELISM FILOZOFIC (cf. para- ; gr. c’/e/on „unui cu altul”) • Concepţie dualistă carteziană, referitoare la paralelismul dintre fenomenele fizice si psihice, preluată ulterior de psihologie- PARALELISM PSIHOFIZIC.
130.	PARALGEZIE (cf.para- ; gr. algos,,durere”)
•	Percepere a senzaţiilor dureroase ca senzaţii plăcute. Apare ia personalităţi perverse, maso-chişti.
131.	PARALGIE PSIHICĂ • Termen generic (V. PREDESCU) pentru desemnarea tulburărilor din sfera afectivă.
132.	PARALIPOFOBIE<r> (cf. gr. paraleipen „a omite, a neglija” ; phobos ,,frică”) • Teamă patologică de a nu comite acţiuni greşite, teamă care atrage după sine imposibilitatea luării hotărîrilor, formarea unor conduite patologice de evitare, ritualuri. Este întîinită în psihastenie, nevroză obsesivo-fobică.
133.	PARALIZIE (cf-para-; gr. lysis, slăbire, dez-. legare”) • Pierderea totală sau diminuarea importantă a moţiiităţii voluntare, a amplitudinii, vitezei şi forţei acesteia. Posibilitatea de a iniţia şi de a efectua o mişcare sigură prin contracţia musculaturii scheletice este complet (sau aproape-
Paralizie agitantă ; Paralizie generală progresivă (PGP)
Par/369
complet) abolită. Etiopatogenic, paraiizia recunoaşte următoarele circumstanţe :
® lezare^ centrilor sau căilor motorii — în sindromul de neuron motor central, în care mişcarea nu mai este iniţiată, şi în leziuni ale tractului piramidal, în care mişcarea nu m:ai este transmisă neuronului periferic ;
•	alterare^ mecanismului de transmitere ex-citaţie-contracţie în sindromul de neuron motor periferic, în care stimulul pentru mişcarea-voluntară nu se mai transmite la muşchi ;:
•	tulburări la nivelul sinapsei musculare de-terminînt! fie un bloc neuromuscular (în mi astenie), fie o prelungire a contracţiei cu întîrzier&a decontracturii, în miotonii;
© inhibiţia funcţională, isterică, a mişcărilor voluntare care, deşi mimează aspectul, nu este o paralizie propriu-zisă, neavînd nici un substrat organic, şi care cuprinde un segment, membru, nerespectînd inervaţia zonei respective şi neavînd semnele obiective ale deficitului motor (reflexe osteotendinoase normale et^.J,/
134.	PARALIZIE AGITAN+XV Denumire desuetă şi neadecvată a bolii Parktnson, care vrea să reliefeze asociaţia dintre confractura plastică de tip extrapiramidal şi trerriurâturi le caracteristice ale membrelor şi capului.
135.	PARALIZIE CONGENITALĂ SPASTICĂ
-	sin. DiPLEGIE SPASTICĂ INFANTILĂ ; INFIRMITATE MOTORIE CEREBRALĂ; SCLEROZĂ
ATROFICĂ LOBARĂ—> LITTLE<B> boală.
136.	PARALIZIE GENERALĂ PROGRESIVĂ (PGP) — sin. BAYLE(B) boală• Meningoencefa-
lită cronică difuză, de etiologie luetică (perioada terţiară), în care tulburările psihice sînt manifestate în toate etapele evolutive. A fost izolată în 1922 de BAYLE, iar etiologia luetică a fost presupusa în 1879.de către FOURNIERşi confirmată în 1913 de către NOGUCHI, care a demonstrat existenţa treponemelor la nivelul leziunii. Evoluţia progredientă şi fatală spre demenţiere a determinat adăugarea atributului de „progresivă” la numele bolii, acesta devenind neadecvat în condiţiile descoperirii treptate a mijloacelor terapeutice din ce în ce mai eficiente.
Incidenţa paraliziei generale scade după introducerea malarioterapiei (von JAUREGG, 1917) şi mai ales după introducerea penicilinoterapiei (MAHONY, 1943). în ultimul deceniu a fost înregistrată o uşoară creştere. Afectarea sistemului nervos în infecţia luetică este de 3—5%, boala fiind mai frecventă la bărbaţi. Faptul că numai un mic procentaj din cei infestaţi cu treponema prezintă afectarea sistemului nervos s-ar datora exis-
tenţei unor factori favorizanţi legaţi de conştituţie, scăderea rezistenţei organismului prin excese alcoolice, traumatisme cranio-cerebrale, surmenaj fizic şi psihic, existenţa unui teren „alergic” (DUGARDIN) care localizează leziunile (luesul terţiar) şi un teren „analergic” incapabil de a localiza leziunile (tabes, paralizia generală progresivă). SEZANY a emis teoria conform căreia sistemul nervos beneficiază de o imunitate specială faţă de infecţia luetică, putînd fi lezat numai în stadiile tardive, caz în care afectarea este ireversibilă. în,,'1.928, LEVARDJTI si MĂRIE admiteau chiar existenţa unui agent patogen dermatotrop, responsabil de leziunile cutanate, şi a unui agent neurotrop, responsabil de leziunile nervoase, în final, cercetările întreprinse au demonstrat unicitatea mecanismelor patogenice pentru toate etapele evolutive ale sifilisului nervos, fapt demonstrat de cvasiconstanta leucocitoză rahidiană şi cefalică, dovadă a meningoencefalitei difuze, uneori latentă..
Leziunile anatomopatologice din PGP sînt omogene, difuze, atingînd toate structurile encefa-fice/Macroscopic se evidenţiază aderenţa lepto-meningelui de cortexul atrofiat,' mai ales în regiunea fronto-temporală, iar pe secţiune, în spaţiile ventriculare apar granulaţii. HistopatolOgic s6 evidenţiază diminuarea fibrelor mielinice (în bastoane), fi brozareast roci tară şi spongioză cere-
24 - c. 838
370/Par
Paralizie generala progresiva : simptomatologie psihica
brală. Toate aceste leziuni sînt însoţite de o reacţie inflamatorie care formează, atît la nivelul men'ngelui, cît şi perivascular, la nivelul striatului, talamusului, hipotalamusului, cerebelului şi trunchiului cerebral, infiltrat limfoplasmocitar bogat în pigmenţi ferici. Peretele vascular este modificat de la nivelul adventicii pînă la cel endo-teiial (arterita sifilitică).
Clinic, PGP parcurge trei faze : de debut, de stare şi faza terminală.
Debutul afecţiunii recunoaşte un polimorfism simptomatologie care permite descrierea a trei forme clinice :
•	debut prin simptomatologie neurasteni-formă de coloratură depresiv-cenestopată, în cadrul căreia se pot intercala perioade de hiperactivitate psihomotorie („dinamoge-nia funcţională” descrisă de RliGIS) ;
•	debut prin predominanţa tulburărilor pe plan comportamental (psihopatoid), care pot avea implicaţii medico-legale ;
•	debut de tip psihotiform — depresiv, expansiv, paranoid, confuzional sau prin deteriorare intelectuală progresivă.
Oricare ar fi forma de debut, modificarea semnificativă faţă de personalitatea premorbidă apare Donstant.
Simptomatologia perioadei de stare constă într-un corolar de semne psihice şi neurologice.
Simptomatologia psihică este reprezentată în special de deteriorarea intelectuală, mai mult sau mai puţin evidentă clinic : funcţia prosexică se alterează în sensul dispersării atenţiei spontane, al fatigabi li taţii atenţiei voluntare, al perturbării atenţiei de anticipare. în sfera tulburăn'or mnes-tice se înscriu amnezii lacunare precoce, insta-!îndu-se apoi hipomnezia anterogradă, care va evolua ulterior anteroretrograd, putînd ajunge pînă la amnezie totală de fixare. Comunicarea diminuă paralel cu deteriorarea intelectuală, fiind alterată în expresia ei verbală, mimică şi grafică. Timbrul şi intensitatea vocii, ca şi debitul vorbirii sînt prejudiciate, alături de modificarea Importantă a discursul ui prin folosirea unor termeni imprecişi, apariţia logoreei, a ecolaliei, apoi a bradiialiei, marasmul verbal ajungînd în final la mutism. Faciesul este lipsit de mobilitate — hi-pomimie, pînă ia „mască paralitică”, cu expresie nedumerită, uneori rîs nătîng. Scrisul este modificat ca aspect (rnic, tremurat), cu greşeli grosolane de ortografie, fiind plin de pete, murdărie etc. De importanţă majoră este prejudicierea judecăţii, prin deteriorarea capacităţii de ierarhizare, scăderea simţului autocritic, degradarea sensului valorilor morale generale, marea sugestibilitate (bolnavii afirmă cu bună credinţă absurdităţi şi contradicţii, comportamentul este absurd, cu posibile acte antisociale), diminuarea importantă a capacităţii de anticipare a consecin-
ţelor, abolirea globală a posibilităţii de raţiona-* ment (H. EY). Pe fondul acestui dezastru intelectual, apar frecvent sindroame delirante caracterizate prin absurditate, contradicţii, punctate de confabulaţii cu conţinut megalomanie, dar şi cu tematică depresiv-hipocondriacă, melancoliformă, conturînd un sindrom Cotard,şi, mai rar, de gelozie. Dispoziţia afectivă este extrem de labilă, putînd atinge nivelul incontinenţei afective de tip pseudobulbar. Mai frecvent, se întîlneşte euforia nătîngă, întreruptă de manifestări explozive, agresivitate, violenţă nemotivată, absurdă, deseori cu^implicaţii medico-legale.
în sfera instinctuală, alterările sînt de asemenea profunde : instinctul de conservare este diminuat (tentative suicidare) ; instinctul alimentar este pervertit (coprofagie) şi/sau crescut (bulimie) ; are loc o dezinhibiţie sexuală cu puisiuni erotice exagerate şi perversiuni.
Simptomatologia neurologică constă în tremor, accentuat în timpul mişcărilor, care debutează în regiunea labio-linguală, modificînd fonetica (mişcări vermiculare ale limbii). Acest tremor va determina la nivelul mîinilor modificări ale scrisului, iar Ia nivelul aparatului fonator, dizartrie pînă la limbaj dezarticulat. în jumătate din cazuri se poate pune în evidenţă semnul Argyll-Robert-son. Akinezia se exprimă prin hipomimie, facies fijat, lentoare a mişcărilor, necoordonarea scrisului. Apare o hiperreflectivitate tendinoasă. Evoluţia poate fi agravată de accidente ictale, epi-leptiforme, confuzionaîe, determinate de leziunile vasculare arteritice.
Stadiul clinic final realizează tabloul unei demenţe globale profunde, cu agravarea tulburărilor neurologice, imposibilitatea mişcărilor coordonate, incontinenţă sfincteriană, tulburări trofice, motorii, apariţia complicaţiilor infecţioase, neurologice etc.
Tabloul biologic rezultă din evidenţierea anti" corpilor anti luetici şi a reacţiilor inflamatorii de la nivelul sistemului nervos. în sînge anticorpii se evidenţiază prin reacţia de microaglutinare a cardiolipidelor (VDRL) şi Bordet-Wasserman (reacţia de dozare a complementului). în caz de reacţie VDRL negativa, diagnosticul nu este infirmat, ci impune efectuarea reacţiei de hemo-aglutinare (testul Nelson) cu TPHA (testul de hemagfutinare a treponemei pallidum).
La nivelul lichidului cefalorahidian se practică reacţia de imunofluorescenţă (FTA), prin care se stabileşte titrul anticorpilor din LCR, sau testul de evidenţiere a imunolizinelor. Aceste reacţii sînt semnificative pentru diagnostic atunci cînd raportul titrului de anticorpi dintre LCR/sînge este de 1%.
Procesul inflamator reactiv care afectează sistemul nervos se traduce nu numai la nivelul componentelor sale proteice, ci şi la nivel celular.
Paralizie generală progresivă : diagnostic pozitiv şi diferenţial
Par/371
Astfel, o configuraţie citologică a LCR-uiu! ce depăşeşte mai mult de 4—5 lirr.focite/ml este semnificativă. în absenţa limfocite'or, capătă valoare aspectul oiigoclonal al gamagiobuiineJor şi creşterea raportului imunoglobuiine G/albumină (cu sau fără proteinorahie).
*	Diagnosticul pozitiv se realizează prin coroborarea elementelor simptomatologiei clinice psihiatrice cu antecedentele luetice, cu semnele neurologice şi cu sindromul biologic sanguin şi în LCR (reacţie de hemoiiză şi floculare, testul Nelson pozitiv, hiperiimfocitorahie, hiperaibu-minorahie, curbă de tip paralitic).
Diagnosticul diferenţia! se impune pentru toate cele trei etape evolutive aie bolii :
£ Diagnosticul diferenţial a! perioadei de debut:
•	debutul neurasteniform trebuie diferenţiat de neurastenie sau de debutul neurasteniform al altor boli, prin absenţa elementului psihogen şi prezenţa elementelor definitorii ale PGP ;
•	debutul cu tulburări de comportament se diferenţiază de stările psihopatoide prin absenţa agresiunii factoriale (traumatisme, epilepsie, infecţii, discrinii etc.) şi prin prezenţa elementelor definitorii ase paraliziei generale progresive ; diferenţierea de psihopatii se realizează prin evidenţierea personalităţii premorbide şi prezenţa elementelor definitorii ale PGP ;
•	debutul psihotiform se diferenţiază prin existenţa semnelor caracteristice ale PGP.
0 Diagnosticul diferenţial al perioadei de stare:
•	forma expansivă — de accesul maniacal din psihoza maniaco-depresivă, prin deteriorarea intelectuală, evoluţia spre demen-ţiere şi prezenţa elementelor caracteristice PGP ;
•	forma depresivă — de faza depresivă a PMD, prin depresia de intensitate mai scăzută, caracterul ideilor delirante şi elementele definitorii ale PGP ;
•	forma paranoid-halucinatorie — de sin-droamele paranoid-hatucinatorii, prin gradul redus de sistematizare, evoluţia caracteristică spre demenţiere, elementele definitorii ale PGP ;
•	forma schizoidă—de schizofrenie, prin caracterul tranzitor ăl elementelor discordante;
•	forma confuzională — apare mai rar şi numai în asociere cu alcoolismul, diferenţierea făcîndu-se prin evidenţierea elementelor caracteristice ale PGP ;
•	forma epileptiformă este rară, fără expresie EEG şi cu elemente caracteristice PGP :
•	diferenţierea de scleroza în plăci, intoxicaţia cu brom, tumorile frontale, infecţiile cu melitococi.
% Diagnosticul diferenţia! al perioadei terminale a PGP pune problema diferenţierii de toate celelalte tipuri de demenţă.
Evoluţia bolii, în absenţa unui tratament etiologic, se face spre demenţiere profundă, caşexie, gatism, moarte în 2—3 ani prin boli infecţioase intercurente, complicaţii renale, hepatice, neurologice. Au fost descrise şi rare forme evolutive galopante. Evoluţia bolii sub tratament specific se face cu perioade de remisiune de luni şi ani, vindecarea fiind posibilă numai în cazul aplicării extrem de precoce a terapiei.
Măsurile profilactice se realizează prin examinarea sistematică a populaţiei, prin aplicarea reacţiilor de aglutinare cu ocazia examinărilor medicale ia angajare, la căsătorie, a femeilor gravide, precum şi prin tratamentul corect al sifilisului primar şi secundar.
Tratamentul curativ a parcurs etapa malario-terapiei, introduse de Wagner von JAUREGG în 1917, a arsenoterapiei, a bismutoterapiei, a mer-curoterapiei, forme înlocuite astăzi de asociaţia penicilinoterapie 4- corticoterapie, în doze progresiv crescînde. Confrolul eficacităţii terapeutice se face prin examenul LCR. După unii autori, o singură cură terapeutică pe an este suficientă. Dată fiind slaba sensibilitate ia penicilină a trepo-nemelor localizate cerebral, majoritatea autorilor recomandă 2—3 cure în primul an, urmate de o cură pe an în continuare. Rezultatele tratamentului depind atît de precocitatea Instalării lui, cît
372/Par
Paralizie: isterica, periodica familiala* a somnului
şi de gradul diştrucţiei neuronale. DARCOURT şi BRACCIN (1984) apreciază că în 1/3 din cazuri, atunci cînd leziunile sînt numai de tip inflamator, rezultatele tratamentului sînt foarte bune, permi-ţînd chiar o reintegrare şocio-profesională. în 1/3 din cazuri, evoluţia poate fi stagnată, iar în restul azurilor, măsurile de asistenţă medicală sînt err.ănătoare celor djn cazul sindroamelor de-
•	Hiale de orice etiologie. Tratamentul simpto-' -	: include vitaminoterapia, neurolepticele,
: a nHizantele, psihoterapia şi ergoterapia.
feie medico-legale se referă la tulburările o. ■ ^-tament, care atrag punerea sub tutelă a b. < . • -'.r lipsiţi de discernămînt şi care se pot iansa.	'f,uenţa	ideilor de grandoare, în acte
absure- -r, ..lieli, risipă). Incidentele medico-le-gafe pe* •	*' şi în urma dezinhibiţiei sexuale :
tentative jc\ -o* perversiuni ; criminalitatea este rară,
137.	PARĂi_,i '-HIPNAGOGICĂ • Tulburări motorii paroxistic. octurne. neepileptice-> PARASOMNIE.
138.	PARALIZIE ISTERiCA o Tulburare apărută în isterie, sub forma conversiei, mannesii;’du-se printr-o ,,mimare” a une* imrotenţe uociionale a unui membru sau herrncony Cunoaşte o frecvenţă mult mai mică decît ?n secolul trecut, colul cuceririlor neurologice" (actualmente se pare că sînt mai frecvente ,,:n;;;::e de inimă”).
Grandville
în ceea ce priveşte diagnosticul, paralizia isterică nu ridică probleme dacă se are în vedere : absenţa modificări lor reflexelor osteo-tendinoase şi cutanate, răspunsul pozitiv la stimulul electric, absenţa tulburărilor trofice şi a evoluţiei spasmodice, tipul flasc al paraliziei şi raportul cu sugestia
—	SINDROM DE NEURON MOTOR SI PERIFERIC.
sin.
139.	PARALIZIE MATINALĂ —> WEST<B> boală.
140.	PARALIZIE PERIODICĂ FAMILIALĂ -
sin. ADINAMIE EREDITARĂ EPISODICĂ ; GAM-STROP-INGRID1®) boală • Eredopatie metabolică,
cu transmitere predominant autosomală, mai frecventaşi mai gravă la sexul masculin, care constă în modificarea raportului dintre potasiu! intra- şi extracelular, ducîod la hiperpol ari zare membra-nară. Debutul"afecţiunii se situează în primele săptămjni de viaţă, după o perioadă prodromală. Au fost descrise două tipuri clinice şi patogenice : paralizia periodică familială cu hipokaliemie (-> WESTPHAL<S) sindrom) şi paraliziaperiodică familială cu' hiperkaliemie.
Paralizia periodică familială cu hiperkaliemie debutează în primele săptămîni (luni) de la naştere prin accese paralitice cu evoluţie ascendentă (tetraplegie ascendentă). Sînt frecvent interesaţi muşchii trunchiului, gîtului, feţei, gurii, precum şi muşchii respiratori. Reflexele osteo-tendinoase sînt abolite, iar cele idiomusculare, normale. Biologic se constată hiperpotasemie moderată, hrpercalcemie şi hipofosfatemie.' Durata crizei variază între 10—30 minute şi 24 ore, după accese, măsele musculare rămînînd dureroase. Aportul crescut de glucide între mese, extractele tiî?oidiene sau sulfatul de dextroamfetamină pot preveni accesele paralitice ; în criză, se administrează 'Oluţfi glucozate’hipertonice cu insulină, calciu gluConic, glucagon, adrenalină şi sulfat de dextroamfetamină.
141.	PARALIZIE PROFESIONALĂ A NERVULUI MEDIAN • Deficit motor şi senzitiv de mică intensitate, prezent uneori în profesiunile în care priza palmară se face cu forţă şi repetat, prin angajarea ramificaţi îl or nervului în procese de compresiune ; nu trebuie confundat cu pares-teziile psihice.
142.	PARALIZIE PROFESIONALĂ A NERVULUI PERONIER GUILLAIN-DE SEZE-BLON-DIN-WALTER<s) sindrom.
143.	PARALIZIE PSIHICĂ NOTHNAGEL •
Tulburare de voinţă, constînd în imposibilitatea mişcării membrelor cu ochii închişi ; procesul este reversibil odată cu deschiderea ochilor.
sin.
144.	PARALIZIE PSIHICĂ A VEDERII--------> BA-
L|j\jŢ(s> sindrom.
145.	PARALIZIE A SOMNULUI • Fenomen care inaugurează un episod hipersomnic foarte scurt (30 secunde, pînă ia W2 minute). A fost descris de MlTCHELL (1897) în cadrul unor atacuri cataleptice, sub numele de „night palsy”. Redescrisă în 1928 de WILSON, sub numele de „sleep paralysis”, această formă este însoţită de
Parai ogism ; Paramimie f Paramnezie ; Paramorfism
Par/373
cin sentiment de anxietate intensă, generată de imposibilitatea subiectului de a se mişca sau de a striga după ajutor (datorită inhibiţiei musculare, caracteristice somnului REM). Se disting două tipuri de paralizie a somnului : de trezire şi de adormire. Primul tip poate fi asociat cu halucinaţii ş\ senzaţia de cădere în gol. Frecvenţa paraliziei somnului este foarte redusă.
146.	PARALIZIE TODD • Paralizie paroxistică, ■însoţită de pierderea cunoştinţei, postcriză epileptica grand mal.
147.	PARALOGISM (cf. para-; gr. logismos „raţiune") • Eroare în raţionament, comisă îndeosebi datorită ambiguităţii şi întrebuinţării improprii a limbajului. Spre deosebire de sofism
—	construit anume pentru derutarea oponentului într-o înfruntare polemică — paralogismul -este involuntar, presupunînd autoînşelarea unui
subiect de bună credinţă.
148.	PARALOGIC — discurs • în psihiatrie constituie un atribut al unui raţionament incorect, fals, rupt de realitate, impenetrabil la critică şi -argumentele realităţii obiective, apărut în cadrul sistemului de ierarhizare valorică a lumii, propriu delirantului paranoic, paranoid, parafren, schizo-fren-paranoid. Atributele paralogismului involuntar, de autoînşelare şi bună credinţă, se menţin, avînd în vedere absenţa conştiinţei bolii.
149.	PARAMANIE (cf. para- ; gr. mania ,,nebunie") • Inversiune a sensului şi conţinutului manifestări or afective.
150.	PARAMETADIONĂ • Derivat oxazolidi-nic, cu acţiune anticonvulsivantă şi antîepileptică. fîste indicat mai ales în petit mal.
151.	PARAMIMIE (cf. para-; gr. mimia „imitaţie") © Expresie mimică neconcordantă cu conţinutul stării afective, cu conţinutul ideativ sau cu situaţia în care se află subiectul, făcînd parte »din cadrul parakineziilor. Alterarea gesturilor mimice exteriorizează manierismul, stereotipia, fcizareria, specifice schizofreniei. Paramimiile pot îmbrăca aspecte diferite :
•	hemimia (persistenţa unilaterală a unui gest mim ic) ;
•	neomimia (expresia mimică a neologismelor din limbajul schizofrenului) ;
•	jargonomimia (expresii bizare, neinteligibile) ;
•	psitacismul mimic (mimică hipermobilă, dar incomprehensibilă).
în afară de schizofrenie, paramimiile pot apărea in isterie, mitomanie, sub forma mimicii de îm-
prumut, în care expresia feţei este construită astfel încît să atragă atenţia anturajului, precum şi sub forma ecomimiei, mergînd pînă la „reflectarea în oglindă" a mimicii interlocutorului, în stările demenţiale profunde.
Rizzi
152.	PARAMNEZIE (cf. para-; gr. amneski „uitare") ® Termen introdus de KRAEPEUM pentru a desemna dismneziile predominant calitative, manifestate prin deformarea amintirilor sau amintiri false, neconcordante cu realitatea prezentă sau trecută, trăită de bolnav, nerespec-tînd ordinea cronologică firească a desfăşurăm evenimentelor evocate. Clasificarea lor include două categorii :
® paramnezii prin tulburări ale sintezei mnezice imediate (criptomnezia, falsele recunoaşteri) ;
® paramnezii prin tulburarea evocării evenimentelor din trecutul îndepărtat al subiectului (confabulaţia, ecmnezia, anecforia).
153.	PARAMNEZIE DE REDUPLICARE • Tulburare gravă a funcţionării mecanismelor mnezice, constînd în dedublarea evenimentelor trăite de bolnav care are senzaţia că s-a aflat în situaţii anterioare asemănătoare, dar nu identice (ca fenomenul de „deja vu") şi că fiecare eveniment esţe repetat de mai multe ori. Conţinutul logic al memoriei este afectat, în timp ce memoria mecanică este relativ păstrată. Apare în afecţiuni organice importante ale creierului : presbiofrenie, paralizie generală progresivă, sindrom Korsakov. A fost descrisă de A, PICK, în 1901.
154.	PARAMORFISM (cf. para-; gr, morphe „formă") • Tulburare predominant perceptivă, înglobată unei structuri delirante, constînd din incapacitatea bolnavului de a-şi reprezenta imagi-
B74/Par
Poramuzie ; Pcranestezie } Paranoie : concept, patogenezâ
nar obiecte sau fenomene cărora le atribuie anumite semnificaţii. Această tulburare poate apărea în schizofrenie, parafrenie, psih^^e confuzionale, demenţe.
155.	PARAM UZI E (cf. para-; gr. mouse „cîntec”)
•	Tulburare asociată, de percepţie şi memorie, constînd din incapacitatea subiectului de a recunoaşte o melodie cunoscută (confundă înălţimea sunetelor, nu diferenţiază consonanţele de disonanţe) şi de a o reproduce. Paramuzia se întîlneşte în formele psihosenzoriale aie epilepsiei, schizofreniei, arteriosclerozei cerebrale.
156.	PARANESTEZIE (cf. para- ; gr. oncisthesia ./insensibilitate”) • Anestezie generalizată, interesînd întregul corp. în clmic' psihiatrică se întîlneşte numai în nevroza isterică.
157.	PARANOIE (cf. gr. paranoia ,,tulburare a raţiunii, nebunie”) • Psihoză cronică endogenă, caracterizată prin evoluţia continuă a unui delir sistematizat, durabil şi impenetrabil la critică, dezvoltat insidios, pe fondul conservării complete a ordinii şi clarităţii gîndirii, voinţei şi acţiunii. Istoricul acestei boli începe să fie mai binecunoscut din secolul trecut, cînd MAGNAN o denumea „paranoia completă”, iar alţi autori, „paranoia persecutorie”, ,, paranoia cverulentă”. HEIN-ROTH (1818) îi atribuia sensul de nebunie (Verruc-
. ktheit), iar ESQU! ROL vorbea de „monomanie” ; KAHLBAUM (1863) preciza că este vorba de un delir care nu afectează funcţiile intelectuale şi comportamentul, iar KRAFFT-EBING (1879) făcea deja distincţia între „paranoia halucnTtoria’* (delir cu hai - cinaţii) şi „paranoia combinatoria" (alte deliruri). KRAEPELIN a definit acest delir ca ,,dezvoltare lentă şi insidioasă a unui sistem delirant durabil şi imposibil de combătut”.
Studii ulterioare, în special aie şcciii franceze de psihiatrie, au adus precizări importante (MON-TASSUT, 1924; GENIL-PERRIN, 1926) asupra personalităţii paranoiace şi a rolului jucat de aceasta în patogeneza bolii. Şcoala germană, reprezentată de NEISSER, BERZE, KRETSCHMER, BLEULER, KOLLE, va rămîne, printr-un aport original, în istoria delimitării acestui cadru noso-logic. Autorii americani (DSM III) includ paranoia în cadrul tulburărilor paranoide (alături de delirul indus şi stările paranoide), menţinînd demarcaţia faţă de schizofrenia paranoidă şi de tulburarea
paranoidă a npr^nnalita+jj,
Etiopatogenia acestei boli, deşi necunoscută, include totuşi roiul favorizant al factorilor constituţionali (respectiv, personalitate premorbidă specifică, rigiditate, hipertrofia Eului).
Anaiizînd patogeneza mecanismului de interpretare pe care se bazează constituirea sistemului
delirant, pot fi semnalate cîteva probleme specifice :
•	rigiditate psihică — pierderea supieţei gîndirii şi, de aici, deficitul de gînd re (interpretativul nu este (,mai luminat”,^ei doar crede că luceşte mai tare) ;
•	pseudosuperficialitatea — uşurinţa cu care trece pe Iîngă datele care contravin convingerilor sale, de unde multiplicarea judecăţilor eronate ;
•	încrederea exagerată în propriile capacităţi» asociată cu neîncredere faţă de judecăţile celorlalţi, imposibilitatea de a accepta şi alte soluţii decît cea „găsită” ;
•	disociaţia dintre aspiraţiile sociale, erotice» culturale, ştiinţifice şi posibilităţile concrete de realizare ale subiectului ;
•	relaţiile exacte dintre tendinţele interpretative ale personalităţii paranoiace şi sistemul delirant (distincţia între subiecţii care vor evolua spre delir şi cei care se vor menţine în limitele trăsăturilor proprii de personalitate) — problema face obiectul preocupărilor multor autori, unii dintre ei con-siderînd chiar că majoritatea paranoiaci lor nu ajung să delireze niciodată.
Cu timpul, personalitatea premorbidă para-noiacă ajunge, prin interferarea elementelor delirului, la o veritabilă restructurare de nivel psihotic. Factorii biografici psihogeni, cum sînt profesiile expuse la situaţii conflictuaie, care presupun» impunerea ordinii unei colectivităţi (învăţători,,
Paranoie : delir de Interpretare, pasiona!, erotomanie
Par/375
profesori), ca şi discordanţa dintre aspiraţiile şi posibilităţile de realizare ale subiectului (KRET-SCHMlîR) pot contribui la dezvoltarea psihozei
paranoiace.
FREUD descrie, în 1896, rolul esenţial pe care-l joacă în această boală mecanismul proiecţiei, prin care pacientul atribuie celor din jur sentimente pe care nu le recunoaşte ca personale, şi care, împreuna cu celălalt mecanism, de denegare (calitatea dea nega o parte din realitate), oferă personalităţii paranoiace calea spre numeroase decompensară şs accesul spre delir.
Epidemiologia este dificil de precizat, datorită dificultăţilor şi divergenţelor de încadrare no-soiogici. WINOKUR consideră că incidenţa bolii este'de 0,1— 0,4%, buna încadrare în societate a muir.or paranoici îngreunînd obţinerea unor date corecte. Debutul bolii se face după 30 de ani, cel mai des după 50 de ani, fiind favorizat de mediul -urban,de fenomenul de emigrare(se descriu forme distincte ale acestui context psihosocial)etc.
Principalele forme ciinice de manifestare a paranoiei {:'n funcţie de tema delirantă) sînt reprezentate de : delirul de interpretare, delirurile pasionale, delirul senzitiv de relaţie — fiecare dintre e e cunoscînd o descriere rămasă clasică.
0 Delirul de interpretare se instalează foarte Sent, ni luni sau chiar ani, debutul fiind, de obicei greu de precizat în timp. în perioada de stare, delirul devine evident şi este relativ •verosimil, tematica fiind de natură persecutorie (urmărire, otrăvire, ucidere, persecuţie religioasă sau politică) sau de grandoare (roluri politice, •misiuni divine, filiaţie, superioritate spirituală). Mecanismul de interpretare poate fi exogen sau endogen, intuiţiile şi percepţiile delirante ocu-pînd, de asemenea, un loc important, cu frecvente interpretări retrospective. Se caracterizează printr-o bună sistematizare, structura lui fiind ,,în reţea” (CLERAMBAULT), deoarece conţine o multitudine de simptome delirante juxtapuse, care realizează un mozaic delirant, cu insinuări profunde în personalitatea subiectului. în afara delirului, subiectul se poate comporta norma!, dar nu sînt excluse nici reacţii de o mare intensitate şi variabil itate (heteroagresive, mai rar autoagre-■sive), apărute ca o consecinţă a sistemului delirant. Delirul ţndus (folie ădeux) este frecvent întîlnit, paranoiacul jucînd, evident, rolul inductorului. Delirul este constant, cronic, pe toată durata vieţii, evoluţia putîndu-se produce fie în sensul unei cristalizări şi sistematizări mai stricte, cu elaborări secundare delirante, fie spre încapsulare, sărăcire delirantă, caz în care bolnavul îşi conservă convingerea delirantă, dar se preocupă mai puţin de ea. Prognosticul este constant nefavorabil.
£ Delirurile pasionale sînt caracterizate prin apariţia relativ bruscă a unei idei prevalente, care
se impue în gîndire, căpătînd caracter obsedant ; urmează o dezvoltare în lanţ, prin adăugarea de noi elemente şi construirea finală a unui sistem delirant ,,în sector”, orientînd în sens patologic activitatea subiectului şi produeîndu-i o exaltare pe plan ideo-afectiv. în mod special, acestor tipuri de deliruri le este caracteristic binomul perse-cuţie-megalomanie. Dintre acestea, delirul de revendicare cunoaşte o apariţie bruscă, legată de o cauză mai mult sau mai puţin reală, defavorabilă subiectului. Această idee de prejudiciu devine din dominantă, prevalentă, necesitatea obţinerii dovezilor de dreptate este imperioasă, evoluînd pe fondul de exaltare afectivă cu hiperestezie, exacerbată de contactele sociale. Variabil itatea tematicii delirante a permis, de-a lungul timpului, următoare delimitări :
•	cverulenţii procesivi — subiecţii îşi revendică diverse drepturi, proprietăţi, nu se abţin de la cheltuieli enorme pentru procese, trăiesc permanent cu convingerea că sînt înşelaţi, incorect judecaţi ;
•	idealiştii pasionaţi sînt, de obicei, fanaticii religioşi sau politici, care îşi susţin revendicările cu o voinţă sălbatică ;
•	inventatorii deliranţi sînt convinşi că au făcut descoperiri senzaţionale, asupra cărora deţin monopolul absolut ;
•	unele deliruri de filiaţie conţin idei de revendicare pe baza convingerii asupra unei ascendenţe totdeauna superioare condiţiei socio-culturale a bolnavului ;
•	delirul hipocondriac, în care subiectul con* testă orice tratament şi, mai ales, intervenţiile chirurgicale, doreşte răzbunare şi satisfacţie ;
•	sinistroza delirantă, după un accident de muncă sau un traumatism minor, subiectul cere despăgubiri, solicită pensie, expertize
: [, şi contraexpertize, se consideră persecutat de medici şi de persoane ia care apelează pentru dreptate.
In perioada de debut, datorită caracterului mai atenuat al delirului, subiectul reuşeşte să convingă anturajul asupra autenticităţii cauzei pe care o susţine. Treptat însă, paralei cu dezvoltarea şi structurarea procesului morbid, cu multitudinea ideilor delirante, tulburările capătă un caracter patologic evident, rezultat al une i evoluţii cronice, pe parcursul căreia fazele de remisie sînt rare. Prognosticul este nefavorabil.
0Delirul erotomanie se constituie din convingerea fermă a subiectului că este iubit de o persoană, de regulă, cu un statut social superior, care doreşte căsătoria cu el. în descrierea clasică rămasă de la CLERAMBAULT, sînt distinse, în dinamica dezvoltării acestui delir, fazele de speranţă, dezamăgire şi ură. Subiectul este frec-
376/Par
Paranoie: delir erotomanie, de gelozie
vent o femeie în vîrstă, nemăritată* care, brusc, are revelaţia dragostei ce i-o poartă un partener distins cu o poziţie socială înaltă (uneori cunoscuta doar din ziare, emisiuni TV etc.), cu care vine ir» contact în diverse circumstanţe semnificative doar pentru ea; orice nereuşită sau respingere vor fi ulterior interpretate drept probe de „încercare” din partea partenerului. în mod irevocabil, refuzurile şi obstacolele pe care Ie întîm-pină subiectul erotoman vor genera idei de persecuţie, persoana iubită transformîndu-se în duşman, în.persecutoK astfel că, după cîteva luni de desfăşurare a sistemului delirant, locui sentimentelor de dragoste îl iau cele de ură, subiec-, tul „înşelat” putînd săvîrşi acţiuni de răzbunare siu chiar1 crime.
‘%Defrrul de gelozie se constituie din convingerea Helirantă a subiectului de a fi înşelat de partener, o circumstanţă favorizantă, unanim recunoscută, fiind consumul de alcool. Cu sau fără o
motivaţie reală, apariţia ideii delirante de gelozie se impune treptat în gîndirea şi comportamentul subiectului. Ulterior, în perioada de stare, bolnavul se simte ridiculizat şi batjocorit. Treptat, el îşi capătă certitudinea deplină, pornind la căutarea probelor (desface scrisorile, urmăreşte
cu atenţie gesturile şl atitudinile partenerului* îi examinează lenjeria). în patogeneza acestui delir,, interpretările pot fi atît exogene (uşă întredeschisă, fluierături, articole din ziare etc.), cît şi> endogene (senzaţii- de rău general, puse pe seama tentativelor de otrăvire din partea rivalului sau a partenerului). Schimbarea rolului din persecutor în persecutat are loc după ce bolnavul se epuizează căutînd în zadar probe, accesele paroxistice de gelozie fiind totuşi posibile. Delirul sistematizat de gelozie se cristalizează astfel într-un bloc ideo-afectiv Indestructibil şi durabil. Nu trebuie neglijat riscul reacţiilor cu homicid^ îndreptate către soţie, la bărbaţi, şi către rivală. Ia femei, cazuri care impun internarea.
% Delirul senzitiv de relaţie, descris de KRET-SCHMER.este o formă a delirului de interpretare* dar în.acelaşi timp şi un „delir de relaţie”, care presupune o personalitate premorbidă senzitivă* dezvoltînd insidios, pe fondul unei stări ccnflic-tuale cu anturajul (familie, vecini, colegi), acest tip.particular de delir. Circumstanţele umilitoare pentru subiect,.eşecurile sentimentale sînt eve-nimenţe care rănesc orgoliul crescut al acestuia, el avînd brusc revelaţia ca unele persoane dir> anturaj îi cunosc gîndurile cele mai ascunse, rîd de nenorocirile sale, îl batjocoresc, îl arata cu-degetul etc. Personalităţile acestea sînt caracterizate prin rezervă, timiditate, sfială, nivel pui— sional sexual inhibat (caîn cazul femeilor în vîrsta* necăsătorite, sau al vîrstnicilor celibatari). Comparativ cu celelalte deliruri sistematizate, actele suicidare sînt mai frecvente, iar reacţiile hetero-agresîve, mai puţin, stenice, ocazionate de termele de persecuţie şi culpabilitate sexuală (delirul masturbanţilor).
Prin structura delirului şi gradul său. de sistematizare* prin mecam mul de producere, gradul de adaptabilitate sociala şi de cooperare a bolnavului, paranoia se deosebeşte de parafrenie (delir nesistematizat, cu teme fantastice, în care exist ă o conservare a nucleului personalităţii şi o bun ă adaptare la mediu, pentru un timp îndelungat, ; chiar în condiţiile juxtapunerii lumii reale cu cea fantastică, delirantă, mecanismul delirant fiind : preponderent imaginativ).
Diagnosticul diferenţial trebuie să mai includă schizofrenia paranoidă (în care sindromul disociativ, autismul şi deteriorarea personalităţii tranşează diagnosticul), decompensările psihotice apărute la personalităţile dizarmonice de tip para-notac, unele psihoze delirante alcool ice subacute şi cronice (în care apar semnele de impregnare toxică, deteriorarea intelectuală), psihozele delirante de involuţie (care apar însă la o anumita
Paranoieconjugala, originara ; Paranoice^ ; Paranoid
Par/377
vîrsta şi au un delir de mică amplitudine, nefiind bine sistematizat şi evoluînd pe un fond depresiv cu multiple idei hipocondriace, alături de cele de prejudiciu.
în cazul paranoiei, chiar în condiţiile internării, rezultatele tratamentului sînt modeste, pacientul, lipsit de critica bolii, considerîndu-se „prizonier şi nu bolnav”.
158.	PARANOIE CONJUGALĂ# Formă clinică de paranoia în care ideile delirante sînt determinate exclusiv de gelozia în cuplul conjugal. Boala se dezvoltă progresiv, de la mici observaţii şi critici ia adresa partenerului conjugal, pînă la un de!ir de interpretare complet, care poate fi însoţit de acte agresive mergînd pînă la omucidere. Trebuie diferenţiată de gelozia patologică apărută şi în alte circumstanţe patologice : afecţiuni cerebrale organice, abuz de droguri, alcool ism cronic, boli afective, în care aceasta este secundară fie percepţiilor delirante* fie modificărilor afective. După I. WALTHER şi K. BRODIE (1985), evoluţia poate fi favorabilă în aproape două treimi din cazuri, dacă se intervine terapeutic. Unii autori identifică această formă de paranoia cu ■sindromul Othelio.
159.	PARANOIE CVERULENTĂ —->PARANO-IA LITIGANS.
160.	PARANOIA INVENTORIA •Denumire
dată de J. STUCHLIK unor producţii cu caracter literar (versuri, proză) sau artistic (desen, pictură, corespondenţă delirantă) ale bolnavilor psihici. Aceste producţii sînt atît expresia trăirilor deii-rant-haiucinatorii, cît şi a discordanţei. C. ENĂ-CHESCU . propune încadrarea acestor tulburări In cadrul „schizofreniilor paranoide productive complexe” (1966).
161.	PARANOIA LITIGANS - sin. PARANOIE CVERULENTĂ • Formă de paranoia în care subiectul recurge ia nesfîrşite plîngeri adresate autorităţilor, la procese,fără sfîrşit prin care încearcă să-şi obţină „drepturile” {-» CVERU-
» LENŢĂ).
162.	PARANOIE ORIGINARĂ • Formă de paranoia descrisă în psihiatria clasică de V. MAGNAN
‘şi denumită ca atare de SANDER, constînd în apariţia unor idei prevalente încă din copilărie, ;-<are vor urmări traiectoria existenţială a bolnavului, devenind tot mai neobişnuite şi mai ilogice •odaţă cu creşterea discrepanţei între realitate şi posibilitatea acestor idei de a se 'concretiza. Paranoia originară rămîne prin raritatea sa o formă <u totul excepţională.
sin.
163.	PARANOIE SCHIPKO WENSKI—MDÎC-ŢIE POLICHIRURGICALĂ.
164.	PARANOICE(H) halucinaţii • Reprezentări deosebit de vii ale subiecţilor cu dizarmonii de personalitate de tip paranoiae sau cu diverse forme de paranoia, prin care aceştia ^completează” realitatea în sensul în care se dezvoltă fabulafia lor interpretativă. Fără să fie de fapt halucinaţii (G. R.^UŞAKOV le-a descris, în 1971, sub acest nume, pentru a sublinia rolul lor patogenetic), aceste producţii certifică şi întăresc convingerile subiectului, modificînd realitatea în favoarea argumentelor bolnavului.
165.	PARANOID • Termen folosit în mod diferit în literatura nonanglofonă (—> PARA-NOIDfD) delir), faţă de cea anglofonă, în special cea americană, în care acesta desemnează :
•	simptome paranoide : suspiciozitate, neîncredere, gelozie, resentimente şi reven-dicativitate, care apar în circumstanţe psihopatologice ca tulburări de personalitate, sindroame psihoorganice, depresie, schizofrenie ;
•	boîi paranoide (paranoid viisorders) -: paranoia, tulburări paranoide acute, tulburări paranoide atipice, tulburări paranoide induse (folie â deux).
După DSM III (1980), bolile paranoide au următoarele caracteristici :
Tabel nr. C	
Trasaturi esenţiale	• Trăsături asociate
•	Delir de gelozie sau persecuţie •	Emoţii şi comportament corespunzătoare sistemului delirant ; •	Absenţa bolilor organice, schizofreniei şi psihozei maniacor depresive ; •	Durata bolii, cel puţin o săptămînă	•	Irascibili tate care poate conduce la violenţă •	Idei de referinţă •	Izolare socială •	Excentricităţi com-* parlamentai e •	Suspiciozitate
B78/Par
Pcranoid : circumstanţe ; Paranoid; Paranoidă — depresie
Criteriiie de delimitare a bolilor paranoide de bolile din „spectrul paranoid” au fost sintetizate
de autorii americani J. O. CAVENAR şi H. K. M. BRODIE (1983) :
Tabel nr. CI
Boa la-criterii
Personalitate	Tulburări
paranoidă	paranoide
Schizofrenie
paranoidă
Sistem delirant Perceperea realităţii
Modificarea modelului
comportamental
Deteriorarea
personalităţii Adaptarea socială
•	absent
•	nemodificată
•	limitată
o absentă
9 conflicte
interpersonale
•	dificultăţi maritale
•	bine sistematizat
•	bună, cu excepţia sectorului delirant
•	rigiditate
•	moderată sau absentă
•	dificultăţi provocate de existenţa sistemului delirant
•	slab sistematizat
•	puternic distorsionată
9 bizară
•	progresivă şi dramatică
•	retragere autişti că
Tematica delirantă a bolilor paranoide este diferenţiată de J. I. WALKER şi H. K. BRODIE (1985) astfel :
Tabel nr. CU
Boala	| Tip de delir
boii paranoide	gelozie
	persecuţie
schizof ren ie	influenţă şi control
	deliruri bizare
	perscuţie (rar)
man ie	grandoare
depresie psihotică	vinovăţie
	hipocondriac
sindrom psihoorganic	legat de tulburările
	perceptuale
Printre circumstanţele de apariţie a sindromului paranoid organic, D. SWANSON, P. BOHERŢ şi J. SMITH (1970) enumeră :
•	Boli endocnnometabolice şi de nutriţie : hipo- şi h ipertiroidism, boala Addison, boala Cushing, sindromul Sheehan, anemie, pelagră, anemie pernicioasă, porfirie.
•	Intoxicaţii cu droguri: alcool, amfetamine, halucinogene, marijuana.
•	Traumatisme : cranio-cerebrale, stări postoperatorii.
•	Tulburări circulatorii :	lupus	eritematos
sistemic, encefalopatie hipertensivă, insuficienţă cardiacă congestivă.
•	Tumori
•	Boli infecţioase : sifilis, malarie, tuberculoză, encefalite, meningite şi abcese cerebrale.
•	Epilepsia
La toate acestea se adaugă senilitatea, în care frecvenţa sindromului paranoid este destul de ridicată, diagnosticul de paranoia reprezentînd» după KAY şi ROTH, 10% din numărj) cazurilor internate după 60 de ani, iar sindroameie de tip paranoid apar la aproape un sfert din pacienţii spitalizaţi (A. WHANGER, 1973).
166.	PARANOID(D) delir «Termen folosit de KRAEPELIN pentru a descrie delirul cin demenţa precoce. Datorită unor ambiguităţi de limbaj, în limbile anglo-saxone confuzia între paranoici şi paranoiac este destul de frecventă. H. EY propune folosirea acestui termen (paranoid) în sensul iniţial strict (acela de delir din schizofrenie —* autism).
Totuşi, o serie de autori folosesc ambii termen** pentru a defini un tablou delirant slab sistematizat, în care ideile delirante polimorfe(persecuţiecu ostilitate şi dispreţ, mistice, posesive, grandoare) se înlănţuie întîmplător, împletindu-se cu o producţie halucinatorie predominant auditivă si adesea cu sindromul de automatism mintal (Pf-LICIER). Anxietatea şi depersonalizarea întregesc un tablou clinic caracteristic episoadelor haluci-nator-delirante din schizofrenia paranoidă ; me-dicaţia neuroleptică a modificat semnificativ nu» numai frecvenţa acestor episoade, ci şi durata lor.
167.	PARANOIDĂ — depresie «Tip de depresie ,,umbrită” de ideile delirante de urmărire şi de relaţie (în care cel mai adesea bolnavul se auto-acuză). A fost descrisă de U. N. PETERS în 1967*
Paranoidâ — pseudocomunitate ; Paranaolsm ? Paraosmie ; Parapatie
Par/379
Sîmptonne'e depresiei apar clinic pe plan secund,mani festîndu-se prin lentoarea gîndirii, tulburări de somn, mentism, ruminaţii noctgrne, precum şi echivalenţe somatice ale depresiei (scădere ponderala, inapetenţă, astenie fizică etc.). Halucinaţiile lipsesc. Evoluţia unui astfel de episod poate fi de 3 — 6 luni.
Importanţa cunoaşterii acestui tip de depresie rezultă cin marele potenţial suicidar al celor afectaţi, irr.punînd asocierea antideDresivelor cu NL incisive destinate sindromului delirant.
168.	PARANOIDĂ — formulă • Punct de vedere psihanalitic care consideră multe din tulburările de tip paranoiae drept efecte ale mecanismelor de apărare împotriva homosexualităţii inconştiente. în opinia lui MASSERMAN, acest mecanism este ,,parafrazat” verbal astfel : „îi iubesc”, negare — „îs urăsc”, cu proiecţia de însoţire —
,,de aceea e: mă urăşte şi mă persecută”. Această formula a fest evidenţiată de FREUD.
169.	PARANOIDĂ — pseudocomunitate • Fenomen descris de N, P. CAMERON (1963), care apare atunci cînd frustrarea depăşeşte limitele tolerabiîe pentru personalitatea paranoidă, aceasta devenind anxioasă şi căutînd cauza suferinţei sale. Subiectul atribuie intenţii ostile unor acţiuni minore a'e unor indivizi din mediul său, nelegate, <Je fapt, ds preocupările sale. Aceşti indivizi vor deveni în mod gradat pentru subiect o comunitate de suspecţi care complotează împotriva sa : „pseudocomunitatea”. Acesteia i se vor atribui motivele care justifică propriile impulsiuni ostile şi agresive. Prin crearea pseudocomunităţii, bolnavul reuşeşte, pe de o parte, să-şi explice propria anxietate,, iar pe de altă parte să-şi circumscrie tulburările de gîndire, reuşind păstrarea contactului social cu non-membrii pseudocomunităţii.
170.	PARANOISM • Termen format prin derivare de la paranoia, desemnînd, după Paul PO-PESCU-NEVEANU, „o situaţie caracterizată prin-tr-un gen de delir sistematizat”, care nu conduce
la diminuarea funcţiilor intelectuale şi a voinţei. Termenul este folosit şi în sens peiorativ, referitor la o persoană care prezintă trăsături
caracteriale asemănătoare celor din paranoia : sentiment de persecuţie, tendinţă la interpretati-vitate, neîncredere în alţii, orgoliu exagerat, supraevaluare a propriei persoane.
171.	PARAOSMIE (cf. para- ; gr. osme „miros”)
•	Tulburare de tip iluzie olfactivă, constînd în perceperea eronată a mirosului anumitor substanţe. Este însoţită de obicei de iluzii gustative. Apare în cadrul sindroamelor ' hal-uciriator-deli-rante, predominant în cele ale căror teme sînt persecuţia, otrăvirea, dar şi în intoxicaţiile cu psihedelice, unde mirosurile percepute au de obicei un caracter plăcut. Trebuie diferenţiată de tulburările funcţiei de olfacţie, în leziuni organice ale analizatorului (rinita atopică).
172.	PARAPATIE (cf. para-; gr. pathos „încercare, suferinţă”) • Termen propus de STEKEL pentru a denumi complexul trăirilor afectiv-emo-ţionale ale unui homosexual; termenul însă nu s-a impus.
173.	PARAPLEGIE (cf. gr. paraplegia „paralizie parţială”)® Paralizia ambelor membre inferioare. Se disting multiple variante clinice şi etiologice, printre care :
•	paraplegia cerebrală a bătrînilor, datorată unor leziuni aterosclerotice la nivelul scoarţei cerebrale, nucleilor cenuşii şi trunchiului cerebral ;
•	paraplegia corticală, datorată leziunilor bilaterale ale zonei de proiecţie a membrelor inferioare în lobii parietali;
•	paraplegia mielopatică a bătrînilor, rezultată din leziuni aterosclerotice ale vaselor măduvei spinării, însoţită de „tulburări de sensibilitate profundă şi atrofii musculare, diferenţiindu-se prin aceste două senrn ne de paraplegia corticală a bătrînilor ;
Paroplegie : isterica, sifilitică l Parapraxle ; Parapsihologie
■	.	Dara p legi a rad icul ară, rezultat al lezării rădă-
cinilor anterioare ale nervilor rahidieni care inervează membrele inferioare, un sindrom caracteristic constituindu-1 paraplegia sindromul cozii de cal ;
•	porapie^ia spastică, însoţită de o niperto-nie musculară, fie în extensie, fieînflexie, apărută n secţionările parţiale şi, respectiv, complete aie măduvei ;
sin.
•	paraplegia spastică eredo-sifilitică->MAR-
boala :
•	paraplegia spasMcă familială (STRUEMPELL-LORA!NE(b) boa'ă).
174.	PARAPLEGIE ISTERICA • Manifestare de mare amploare a isteriei, tu debut brusc, legat net de „evenimentul traumatizant”, fără semne de organicitate, fară modificări =»le reflexelor (sfinc-teriene), dar cu tulburări de sensibilitate atipice, de segment care nu corespund topografiei nervoase.
175.	PARAPLEGIE A LACUNARiLOR—->LE-JEUNE-LHERMITTE® boală.
176.	PARAPLEGIE SIFILITICĂ CRONICĂ -sin. ERB® boală •Formă clinică particulară a meningitei sifilitice cronice. Debutul este tardiv, la 10—15 ani după infecţia primară. Manifestările clinice sînt grupate pe axul: parapareză spastică cu evoluţie către paraplegie, tulburări sfincteriene şi sexuale, manifestări psihice tipice. luesului nervos.
177.	PARAPRAXiE (cf. para- ; gr. praxis ,,acţiuneM)# Tulburare a activităţii, descrisă de BUCK în 1899, constînd în executarea unor mişcări necorccordahte cu scopul propus. Sub această denumire, A. PEPELMAN (1963) descrie totalitatea manifestărilor cu expresie motorie din comportamentul schizofrenilor, rezultate din tulburarea unităţii şi integrităţii psihice caracteristică acestei boli. între manifestările care sînt incluse sub acest generic intră negativismul, acţiunile impulsive, paramimia, ca şi unele tulburări aie vorbirii, toate traducînd inadecvarea acestor conduite motorii la condiţiile externe. Parapraxia apare şi în stările confuzionale.
178.	PARAPROSEXIE (cf. para- ; gr. prosexis „atenţie”) • Tulburare a funcţiei prosexice, constînd într-o'concentrare maximă a atenţiei asupra unui eveniment aşteptat, cu o puternică încărcătură emoţională,^fenomenele imediat prezente în ambianţă fiind recepţionate incomplet sau anormal. ;
179.	PARAPSIHOLOGIE (cf. para- ; gr. psyche „suflet” ; logos ,,cuvînt, discurs”) • Domeniu vecin psihologiei, care se ocupă cu studiul feno-
menelor parapsihice sau paranormale, definite ca fenomene pur mintale, ale căror cauze, origini şi modalităţi de provocare nu sînt decomdată cunoscute.; există ipoteza că - aceste fenomene ar avea o relaţie strînsă cu creierul, şi astfel sufletul (sau spiritul) s-ar manifesta în acţiuni extra-corporale. Este un punct de vedere care încă nu este confirmat ştiinţific. Fenomene parapsihice sînt considerate : telepatia (transmisia de gînduri) şi telestezia (clarviziunea sau cunoaşterea extra-senzorială a unor fapte obiective despre care subiectul nu are informaţii prealabile).
După R. TISCHNER (1973), percepţia normală ar fi o percepţie limitată, care se leagă de aparate senzoriale şi reprezintă o aprehensiune a exteriorului care nu se poate produce şi, exprima fără senzori. Percepţia şi experienţa extrasenzorială înseamnă, în această viziune, o percepţie îrv plus sau o percepţie mai nuanţată prin extinderea posibilităţilor senzoriale ; clarviziunea (percepţia extrasenzorială) nu ar avea astfel legătură cu centri nervoşi, deci nu ar reprezenta o „emanaţie” a proceselor cerebrale, atît telepatia cît şi clarviziunea constituind fenomene ale unui psihisno „pur” acreditat de autorul citat : „Poate că prir> experienţa extrasenzorială şi prin psihokinezie pătrundem în sînul energiei-materie, substanţă* a lumii fizice”.
KANT afirma despre spaţiu şi timp că ele sînt „forme a priori ale sensibilităţii”, forme prins? care omul nu poate cunoaşte „lucruri. în sine”. Pornind de aici, se pare că fenomenele parapsihice (telepatia şi clarviziunea) ar fi independente de contingenţele universului spaţio-temporal ; apar-ţinînd unei aşa-numite esenţe mintale pure, ele se află în anumite raporturi cu spaţiul şi timpul raporturi pe care organismele umane prcpriu-zise? nu le pot cunoaşte, de unde se formulează între-
Parapsihologie ; Paraquîk^ ; Pararoraclsm ; Parasan(M)
Par 13 81
barea şi în acelaşi timp ipoteza asupra existenţei unui „suflet suprauman”, a unui „suflet al Universului”. Aşadar, fenomenele parapsihice nu ar avea nevoie de organe de emisie şi recepţie, ceea ce, cel puţin în etapa actuală, are o altă etichetare în psihiatrie. Transmiterea gîndurilor la distanţă (tefepatia) ar presupune faptul că ceva psihic (de natură psihică pură) traversează spaţiul şi provoacă, în creierul receptorului, în anumite zone „corespondente", o serie de imagini sau reprezentări analoge cu cele din creierul'emiţător. Parapsiho-fogii formulează ipoteza că o energie necunoscută ar emana din corp (sau ar fi receptată şi canalizată de corp) şi că această energie s-ar putea transforma, undeva, în materie — ipoteză nu foarte stranie în epoca mecanicii cuantice, dar dificil de integrat în ceea ce cunoaştem. Profeţia s-ar constitui, astfel, nu ca un prognostic derivat dintr-o situaţie existenţială actuală, ci dintr-o interpretare a ei ; de asemenea, ea poate prezenta lacune, întrucît în profeţie, actul (imaginea, evenimentul) este văzut „ca atare”, într-o stare pură şi nu într-o legătură cauzală evidentă cu situaţia prezentă.
Manifestările paranormale nu au putut fi pînă în prezent create şi investigate prin experimente fizice cunoscute (RHINE, 1974).
Toate fenomenele parapsihice avînd la bază percepţia extrasenzorială au fost grupate în trei categorii:	telepatia	(transmi-
terea gîndurilor la distanţă, de la un creier la altul, fără mijlocirea simţurilor sau a unor forţe fizice cunoscute ;) clarviziunea (cunoaşterea extra-senzorialăa unor obiecte sau evenimente obiective) şi precogniţia sau previziunea (cunoaşterea unui eveniment viitor prin percepţie extrasenzorială). S-a făcut o analogie Între transmiterea mesajelor prin telepatie (fenomen paranormal) şi transmiterea mesajelor prin muzică, În sensul că amîndouă aceste modalităţi de transmitere nu dispun de un cod de semnale cum ar fi în cazul limbajului. Alte fenomene parapsihologice sînt: psihokinezia (producerea unor efecte fizice printr-o influenţă personală psihică asupra unui corp material); te/e-kinezia (mişcarea obiectelor la distanţă); te/e-plastica (sau materializarea unor spirite, aşa-nu-mitele „fotografii ale gîndurilor”, pe baza ipotezei că energia mintală a unui medium impresionează placa fotografică).
Modelele de investigaţie ale parapsihologiei s-au rezumat pînă în prezent la : studiul de caz (relatări şi analize ale unor fenomene paranormale şi ale producerii lor) ; testarea preliminară sau scree-ning-ul individual (studiul anumitor persoane care prin comportamentul'lor sugereâză că ar dispune de însuşiri paranormale) ; metoda testării-pilot, prin care sînt efectuate experimentări la scară mică; metoda reexaminării (revederea unor experimente mai vechi pentru a căuta noi semni-
ficaţii ale datelor şi a emite alte interpretări şi ipoteze).
Statutul parapsihologiei ca ştiinţă este ambiguu. Problema existenţei sau inexistenţei fenomenelor paranormale şi a implicaţiei lor nu a fost rezolvată încă pentru marea majoritate a oamenilor de ştiinţă ; alţii sînt însă de părere că parapsihologia conţine indicii care vor duce la o înţelegere mai profundă a omului şi a relaţiilor sale cu mediul. Parapsihologia se menţine încă izolată în rîndul celorlalte ştiinţe, la aceasta concurînd, pe lîngă cele expuse mai sus, două motive principalei dificultatea de a reproduce un experiment într-un-mod neechivoc şi lipsa unei teorii coerente (EYSENCK, ARNOLD, MEILI).
S-au căutat şi s-au descoperit unele implicaţii ale fenomenelor paranormale în educaţie, antropologie, biologie etc. în domeniul psihiatriei au fost întreprinse unele investigaţii în spitale, folo-sindu-se ca subiecţi bolnavii psihic. Scopul acşstor investigaţii a fost de a descoperi dacă, la această categorie de bolnavi, fenomenele paranormale se manifestă mai pregnant decît la subiecţii normali,, fără ca vreo concluzie pozitivă să poată fi acreditată pînă în prezent.
între 1882—1884 s-au înfiinţat Societatea engleză şi Societatea americană de cercetare a fenomenelor paranormale. în cadrul Universităţii Duke din SUA există un laborator de parapsihologic, din 1937începîndu-se editarea unu i jurnal de parapsihologie. în prezent şi în alte ţări există preocupări, mai mult sau mai puţin marcatefîrv acest sens , cercetările efectuîndu-se fie în unităţi distincte, fie în cadrul serviciilor de psihotiomică.
180.	PARAQUIK<m) Spania - DCI FenpmbamaU
•	Tranchilizant, derivat carbamatic de tip 3-fe-nil-1-propanol carbamat, cu acţiune miorelaxant-sedativă şi valenţe anxiolitic-anticonvuisivante Efectele secundare sînt practic nule, produsul avînd o bună toleranţă.
181.	PARAROŢACISM (cf. para-; gr.rhota—numele literei ,,rM(p) din alfabetul grec) • Tulburare de articulaţie a cuvintelor, manifestată fie prin imposibilitatea pronunţării sunetului „r” şi înlocuirea lui în cuvînt cu alte sunete („d’\ „i”, „h”, „v”), fie prin posibilitatea de a pronunţa sunetul „r” separat, dar imposibilitatea de.a-l pronunţa în cuvînt, fiind înlocuit cu „i” sau „h”.
182.	PARASAN<m> Danemarca — DCI Benacti-z/'nd • Tranchilizant, derivat difenilmetan de tiţ>
2-dietilaminoeti! benzilat, cu acţiune anxiolitică sedativă medie, dar cu bune efecte anticolinergice centrale şi periferice. Este util a se cunoaşte acţiunea sa proconvulsivantă, cît şi interdicţia consumului de alcool în timpul tratamentului.
3 82/Par
Paroschizofrenie ; Paraşigmatism ; Parasimpatic — sistem
183.	PARASCHIZOFRENIE (cf. para-\ gr. schi-zein ,,a împărţi”; phren „spirit”) • Stări schizo-forme reactive, denumite astfel de A. ZURABAS-VILI (1976). Deşi simptomatologia este superpo-zabilă schizofreniei, prin evoluţie, prognostic şi mai ales prin felul în care bolnavul aderă la terapie, aceste reacţii psihice se deosebesc de boala endogenă.
184 PARASEXUALITATE (cf. para-; fr. sexua• ht€) • Totalitatea tulburărilor de comportament sexual, devianţa acestuia, precum şi perversiunile sexuale. Termenul Se foloseşte rar.
185.	PARASIGMATISM (cf. para- ; gr. sigma — numele literei s din alfabetul grec) • Tulburare de articulare a sunetelor (5,44%,din totalitatea acestor tulburări), constînd din;înlocuirea unor sunete prin altele, şi anume :
•	imposibilitatea pronunţării izolate a unui sunet şi înlocuirea Iui în vorbire prin altul, din grupa siflantelorşi sibilantelor ;
•	posibilitatea pronunţării izolate a sunetului» dar imposibilitatea pronunţării Iui în cadrul cuvîntului şi înlocuirea cu alt sunet, din grupa siflantelor şi sibilantelor ;
, • înlocuirea unui sunet cu un altul, cu mod
-	apropiat de pronunţare (^,d”v »,t” etc*.) & în general, sunetele siflante sînt înlocuite cu sibilante.
Modul de înlocuire a sunetului în cadrul para-
sigmatismului se face astfel :
Tabel nr. C III	
Sunete1 afectate a	i ţ ş j c s
Sunete de s,i,t,ţ s,	,j s,t s,j,c s,i,d,z t,ţ,s c,d,j
substituire	
186.	PARASIMPATIC — sistem (cf. para-’, gr. syn „cu” ; pathos „încercare, suferinţă”) • Componentă trofotropă a sistemului nervos vegetativ, acţionînd în condiţii obişnuite de viaţă, în opoziţie cu sistemul nervos simpatic. Centri parasimpa-tici se află localizaţi la nivelul trunchiului cerebral
şi în măduva sacrată. în trunchiul cerebral, nucleii vegetativi parasimpatici se află localizaţi în apropierea nucleilor de origine afibrelor vegetative ale perechilor de nervi cranieni III, VII, IX, X. Astfel, în mezencefal se află nucleul vegetativ accesor al oculomotorului (aparţine perechii III), în punte nucleii lacrimali şi salivator superior (aparţin perechii VII), în bulb nucleul salivator inferior (aparţine perechii IX) şi nucleul dorsal al vagului (perechea X). Fibrele vegetative aparţinînd acestor nervi cranieni constituie căi eferente ale reflexelor vegetative paraşimpatice închise în trunchiul cerebral : reflexul pupi Iar fotomotor şi reflexul de acomodare (perechea III), reflexul lacrimal şi salivator al glandelor sublinguale şi submaxilare (perechea VII), reflexul salivator al glandelor parotide (perechea IX), precum şi reflexe adaptative respiratorii şi cardiovasculare, secretorii şi motorii digestive (perechea X în corelaţie cu substanţa reticulată a trunchiului cerebral).
Din centrii parasimpaticului sacrat (S2—S4) pornesc fibre aparţinînd nervilor pe!viei, distribuite organelor pelvine, care controlează reflexe complexe : micţiunea,' defecaţia, reflexele sexuale.
Activitatea centrilor vegetativi parasimpatici este supusă influenţelor nervoase superioare de la hipotalamusul anterior, cu rol de integrare para-simpatică, de la sistemul limbic, precum şi de la numeroase arii corticale. Porţiunea extranevrax-ială paraşimpatică este conectată cu centrii cranieni şi sacraţi prin fibre preganglionare. Al doilea neuron al căi i neuroefectoare paraşi mpatice se află în ganglionii localizaţi fie previsceral, fie intramural. Fibrele postganglionare sînt distribuite, de regulă, organelor efectoare prin plexuri nervoase, cu structură mixtă; si mpatico-pârasi m-patice. De remarcat faptul că fibrele parasimpa-tice au o distribuţie limitată în teritoriile viscerale inervate.
Interrelaţiile complexe dintre diversele funcţii ale sistemului nervos central, pe de o parte, şi dintre cele două componente vegetative — simpatică şi paraşi mpatică —, pe de altă parte, favorizează instalarea unor tablouri clinice în care tulburările psihice sînt însoţite de suferinţe viscerale. Se admite că există un sindrom caracterizat prin „distonie neuro-vegetativă” (L. POPOVICIU), complex de manifestări care sugerează o dominanţă a tonusului simpatic sau parasimpatic. Sindroamele paraşimpaticotonice sau vagotonice se caracterizează prin dominanţa tonusului parasimpatic, în timp ce hipofonia vagală, entitate greu de etichetat, este însoţita de regulă de manifestări de tip hipersimpaticoton.
Mediatorul chimic al sistemului nervos parasimpatic este acetilcotina care, eliberata la nivelul joncţiunii neuroefectoare, determina efecte exci-tatoare sau inhibitoare asupra organelor inervate.
Porasimpatic — sistem ; Parasimpaticomimetice
Par/383
Acţiunile excitatoare sau inhibitoare ale aceti I-colinei se realizează prin intermediul receptorilor muscarinici şi nicotinici existenţi în aceste organe. Efectu I aceti Ico 1 i nei este de seu rtă du rată, s u bstanţa
fiind rapid descompusă de aceti Icolinesteraza tisulară. Mediaţia chimică parasimpatică poate fi influenţată de următorii agenţi farmaco-d inamici :
•	substanţe parasimpaticolitice, de tip atropină, care acţionează prin blocarea acţiunii acetilcolinei la nivelul receptorilor muscarinici din structura membranelor organelor efectoare ; aceste substanţe nu afectează însă efectele aceti Ico! inei asupra receptorilor nicotinici ;
•	substanţe parasimpaticomimetice, care reproduc efectele stimulării paraşimpatice. Prototipul acestei categorii de substanţe este aceti Icolina, mediatorul chimic al sinapselor parasimpatice. Efectele a^nini-străriiei nu oi nt însă identice cucele produse «■a j arca fiziologică a parasimpaticului, i; nd cate de intervenţia rapidă a colin-esterazei. Pilocarpina are acelaşi tip de efecte cu aceti Icolina asupra receptorilor col inergici muscarin ici . Alţi compuşi au acţiune parasimpaticomimetică indirectă, realizată prin efecte anticolinesterazice reversibile (ezerina, prostigmina) sau ireversibile (derivaţii organofosforici).
De menţionat că medicaţia psihotropă are numeroase efecte secundare vegetative. Astfel, neurolepticele determină reacţii, anticolinergice, care includ tulburări de acomodare, încetinirea tranzitului digestiv şi urinar, tulburări de dinamică sexuală şi, uneori, chiar stări confuzionale toxice. De asemenea, triciclicele şi IMAO au efecte secundare anticolinergice, a căror intensitate este variabilă în funcţie de tipul de drog utilizat.
187.	PARASIMPATICOLITICE - sin. COLINO, LITICE • Grup de substanţe a căror acţiune farmacologica constă în blocarea receptorilor coii-nergici (sensibili la acetiIcolină şi colinomimetice), prin mecanism competitiv. Parasimpaticoliţicele sînt clasificate, în funcţie de receptorii asupra cărora acţionează, în :
•	M-colinolitice care acţionează antimuscari-nic; dintre acestea fac parte: atropina, scopolamina, metantilina, propantilina, hexocyclin ;
•	N-colinolitice. care blochează receptorii . „nicotinici , acestea, după modalităţile de
acţiune, se împart în :
—	nicotimce care iniţial, au o acţiune de
■	stimulare	a receptorilor, iar la repetarea
•	dozelor (sau doză unică mare) blochează receptorii {nicotină, lobelina, citizina, spiractinul) ;
—	ganglioplegice care de la început deprimă conducerea nervoasă ;
•	curarizantele, care blochează transmiterea nervoasă Ia nivelul sinapsei neuromuscuiare. Acţionează fie prin mecanism competitiv la nivel postsinaptic (d-tubocurarina, gala-mina, pancuroniul), fie prin depolarizarea prelungită a receptorik>r postsinaptici, îm-piedicînd astfel acţiunea aceti (colinei (de-cametoniu, succinilcolina), fie prin mecanism mixt — iniţial, depolarizant ulterior, şi, la repetarea dozei, prin mecanism competitiv.
188.	PARASIMPATICOMIMETICE (vezi para-simpatic; cf. gr. mimetikos ,,care imită”) — sin. M-COLINOMIMETICE ; MUSCARINICE • Grup de substanţe cu acţiune farmacologică asemănătoare celei produse de stimularea parasimpaticului. Efectele de tip muscarinic constau în :
•	bradicardie (putînd merge pîna la stop cardiac reversibil); efect inotrop negativ, dro-motrop negativ, acţiune tonotropă negativă, efect batmotrop pozitiv pe atrii; asociate vasodilataţiei, âceste efecte conduc la hipo-tensiune arterială ;
•	efecte de stimulare a peristaltismului organelor cu musculatură netedă, relaxare sf inc-teriană, scăderea tensiunii intraoculare.
/GANGLION CHIAR MUŞCHI CiLiAPi _ SEINCTERUL PUPMR ---GANGLION PALATIN - GLANDA LACRIMALA GLANDA NAZALĂ ^GANGLION SUBMANDI3ULAR GLANDA SUBMANOSUIMĂ GANGLIONUL OîlC GLANDA PAROWÂ "INIMA
--STOMACUL
"------p/LOR
-COLON
-Intestin sustIre .
■^-VALVULA W CE CALA '^--SEINCTERUL ANAL ■— VEZICA ' URINARA —-QETRUSOR '""TRiGON VEZiCAL
SISTEMUL PĂRĂSIM PA TIC (schema)
384/Par
Paraşimpaticotonie ; Parasomnie : concept, clasificare
Efectul acestor substanţe asupra sistemului nervos central se observă pe traseul EEG, pe care determină o reacţie de trezire. Administrarea lor poate duce la declanşarea crizelor convulsive cionice. Principalul reprezentant al acestei clase de substanţe este acetilcolina, puţin folosită datorită efectului său de scurtă durată.
Alţi produşi din aceeaşi clasă sînt ;
•	acetil-(3-metacolina, utilizată pentru atesta capacitatea secretorie a pancreasului ;
•	carbaminoilcolina(vasoperina), cu acţiune vasodilatatoare, folosită în oftalmologie pentru tratarea glaucomului ;
•	pilocarpina, cel mai utilizat antiglaucomatos, este folosit însă şi ca sudorific.
in ciuperca Ammanita muscaria se găseşte un puternic parasimpaticomimetic — muscarina, folosit ca vermifug, dar şi în medicina experimentală, pentru producerea contracţiilor cionice.
189.	PARASIMPATICOTONIE (vezi parasimpatic; cf. gr. tonos ,,tensiune”) • Stare psihofizică, caracterizată prin predominanţa tonusului sistemului parasimpatic ; poate fi constituţională sau momentană. Caracteristicile acestei dominante parasimpatice constau în : hipotensiune, bradicar-die, hipogl icemie, orientarea metabolismului spre faza de anabolism, dispoziţie afectivă înclinată spre planul depresiv, somnolenţă.
190.	PARASOMNIE (cf. para-; lat. somnus) • Manifestări episodice nocturne neconvulsivante, constînd din fenomene clinice motorii, psihomo-torii, psihosenzoriale şi vegetative, unele fiind fenomene fiziologice (mişcări automate, banale, mişcări gestuale, mioclonii hipnice fiziologice) ; aceste manifestări, prin depăşirea unei anumite intensităţi, capătă caracter patologic.
Sorgintea organică, epileptică, a manifestărilor episodice nocturne (MEN) este o problemă discutată şi discutabilă, ea putînd fi luată în considerare nuniâ' atunci cînd aceste fenomene sînt însoţite de accese epileptice caracteristice. Sînt incriminate, mai ales la copii, spasmofilia şi parazitozele intestinale.
GASTAUD şi BRIGHTON au demonstrat că MEN sînt componente ,.active” ale somnului, deosebite de vise, prezentînd următoarele caracteristici generale : confuzie mintală cu dezorien. tare, comportament automat, lipsă de reactivitate ia stimuii externi, răspuns slab ia tentativele de trezire ale subiectului, amnezie retrogradă şi iipsa totală a posibilităţii de reţinere şi evocare a viselor. Clasificarea MEN, după GASTAUD şi
BRIGHTON (1975, citaţi de ARSENI şi POPOVICIU), include :
ţ Manifestări paroxistice care apar în afara fazelor de somn paradoxal (REM) :
•	manifestări episodice care apar ia ,,aţipire” şi la debutul somnului lent :
—	automatisme simple (bruxism, balansări ritmice ale corpului sau capului), automatisme complexe (aranjări sistematice ale cuverturii etc.) care apar în timpul stadiilor I şi II ale somnului, mai ales la copiii mici, dar pot persista şi la vîrsta adultă ;
—	manifestări psihice la adormire şi în timpul somnului superficial, care apar la toate vîrstele :
—	în prima fază de adormire — accentuarea ritmului alfa — „reveria hipnagogică” (detaşarea progresivă de realitate, prin diminuarea funcţiei prosexice) ;
—	în faza intermediară, mijlocie, de adormire (fragmentarea ritmului alfa) — reverie vagă şi confuză, cu detaşare completă de realitate ;
—	în timpul stadiului I şi începutul stadiului II, reveria capătă aspectul unui onirism („reve hypnagogique”, „hypnagogic dream”), care, după GASTAUD, nu se deosebeşte cu nimic de visul din faza somnului paradoxal ;
•	manifestări episodice de superf iciaîizare a somnului profund, care apar la trecerea de la o fază de somn lent, profund, la o fază de somn superficial :
—	manifestări care însoţesc o superficial i-zare uşoară şi tranzitorie, cu mişcări gestuale şi/sau somnilochie;
—	manifestări care însoţesc o superf iciali-zare pronunţată şi persistentă, care poate fi progresivă şi acompaniată de tulburări vegetative (tahicardie, tahipnee, urmate de apnee, creşterea tensiunii arteriale, spasme tonice şi mişcări corporale), enurezisul nocturn, somnambulismul, coşmarele şi pavorui nocturn.
0 Manifestări episodice care survin în cursul unei faze de somn paradoxal — visul uneori ,,so-matizat” (cuvinte, gesturi), alături de pavor.
Cercetările moderne evidenţiază faptul că, în mare parte, parasomniile sînt legate de suferinţe psihoafective. Ele trebuie diferenţiate de MEN datorate unor suferinţe organice cerebrale sau unei imaturităţi cerebrale la copii.,-.precum şi de unele manifestări epileptice nocturne (automa-tismeie ambulatorii paroxistice,--crizele psiho-motorii etc.).
Parataxie ; Paraţii*** I Parat! mie ; Paraţi roi de]— glande
Par/385
191.	PARATAXIE (cf. para-; gr. taxis „aranjare, ordine”) • Termen introdus în prima jumătate a secolului XX de către T. MOORE, pentru a desemna tulburările reactivităţii emoţionale din patologia psihică nevrotică sau psihotică. Termenul nu a reuşit să se impună, fiind rar folosit.
192.	PARATJL<M) Finlanda — DCI Sulpiridâ • Neuroieptic incisiv, derivat benzamidic de tip N-/(1-etil-2-piro!idini!) metilf-5-sulfamoil-o-anisa-
^yCfţ-HN-OC
j(&rmj
H2N-S02'<S
mi dă, cu certe valenţe antidepresive, fără componentă sedativ-hipnotică. Avînd indicaţi ileNL incisive (endogenii), este, în acelaşi timp util în combaterea impulsiunilor obsesiv-compulsive şi în afecţiuni psihosomatice. Efectele secundare sînt comune cu cele ale NL incisive, pentru dozele mari. Se poate administra fără pauză de 14 zile după întreruperea IMAO. Nu se administrează în manie şi epilepsie.
193.	PARATIMIE (cf. para-; gr. thymos „dispoziţie”) • Denumire generică a tulburărilor predominant calitative ale afectivităţii, a căror caracteristică este inadecvarea lor pînă la paradoxal în raport cu motivele sau situaţiife/evenimenteîe trăite. Expresie simptomatică frapantă a disociaţiei (endogene îndeosebi, dar şi isterice), a ataxieî intrapsihice (STRANSKl) consecutive disociaţiei schtzofrene sau a deteriorării cognitive grave (pînă îa demenţiere), paratimia este întîlnită în schizofrenie (fiind o componentă a tulburărilor afectivităţii, unul din simptomele fundamentale ale bolii — BLEULER), parafrenie, reacţii disociative isterice, stări confuzionale, demenţe. Formele simptomatice distincte ale paratimiei sînt inversiunea afectivă şi ambivalenţa afectivă.
194.	PARATIROIDE - glande (cf. para-; gr. thyreos „scut”; eidos „formă”) • Glande endocrine dispuse în două perechi : una localizată ia polul posterior al tiroidei şi cealaltă la cel posteroinfe-rior, în afara capsulei tiroidei.
Descrise pentru prima dată în 1880 ca structuri separate, paratiroidele sînt glande indispensabile vieţii, datorită secreţiei de parathormon, principalul factor hipercalcemiant al organismului, izolat şi purificat pentru prima dată în 1920 de HANSEN şi COLLIP. Glandele secretă în mică măsură şi
calcitonină. Semnificaţia biologică a celor doi hormoni este legată de menţinerea în limite constante a concentraţiei ionilor de calciu şi fosfor din lichidele organismului, cu toate că o serie de factori (aportul alimentar, eliminarea renală, depunerea în oase) tind în permanenţă să Ie modifice echilibrul.
Necesitatea unei homeostazii fosfo-calcice este legată de multiplele implicaţii ale calciului şi fosforului în economia organismului. Calciul deţine rolul primordial în procese vitale ca : transmiterea sinaptică, contracţia musculară, permeabili-» tatea capilară şi de membrană, intervenind în mod deosebit în electrogeneza celulară, şi la nivel neuronal. Calciul este de asemenea un element structural major al organismului, respectiv al ţesutului osos. în schelet, şi în mai mică măsură în plasmă, calciul este legat chimic de fosfor, element cu rol important în metabolismul celular, atît prin compuşii macroergici de tip adenozin-trifosfat (ATP), creaţi n-fosfat (CP), cît şi prin adeno-zinmonofosfat ciclic (AMPc) — factor major In funcţionalitatea celulară.
Carenţa sau excesul de parathormon ocazionează tulburări metabolice complexe :
RAPORTURILE GLANDELOR PARATIROIDE
1-Glande	par a tiroide
2-6	lande tiroide
3-Trahee
4-Pachet	vascular carotidian
% Hipoparatiroidiiie pot fi clasificate, din punct de vedere etiologic, în :
•	adevărate (hormonopenice), determinate de absenţa spontană sau provocată a parat-hormonului ;
•	hormonopletorice sau pseudo-hipoparati-roidii, determinate de un deficit de acţiune
25	- c. 838
386/Par
Pcratiroide — glande ; Parazitofobie(F) ; Parchappe Jeon
al parathormonului, ceea ce antrenează hipersecreţia reactivă a acestuia la nivelul glandelor.
După alte criterii, hipotiroidiîle pot fi : idiopa-tice, iatrogene, post-tiroidectomie totală. Manifestările clinice ale hipoparatiroidiilor, deşi de un polimorfism pronunţat, pot fi centrate în jurul unui element clinic specific : crizele de tetanie. Primele simptome sînt reprezentate de parestezii ale degetelor şi periorale, cu extindere progresivă la braţe, faţă şi membrele inferioare (spasm carpopedal). Semnele clasice („mînă de mamoş” — TROUSSEAU, contractura muşchilor peribucali etc.) reprezintă o contractură tetanică ireductibilă în absenţa tratamentului substitutiv. în aceste circumstanţe este cunoscut riscul major de producere a unor crize comiţiale, rebele la anticon-vulsivante, mai ales la nou-născut si sugar, mai rar ia adult (ARNAUD-CASTIGLIONI şi SCOTTO, 1984). Aceiaşi autori remarcă variabiiitatea manifestărilor psihice propriu-zise în funcţie de forma de hipotiroidie, iar frecvenţa lor (deşi dificil de evaluat) pare a fi foarte ridicată, fără a se putea stabili corelaţii certe cu vîrsta, sexul sau terenul pacientului. Sindromul neurastenic este prezent, cu nuanţe spre anxietate (pasageră sau permanentă, moderată sau în ruptusuri anxioase, însoţită de nesiguranţă şi fobie de crize tetanice) şi depresie. Tulburările psihotice acute (accese hipomaniacale, maniacale sau episoade depresive majore cu risc suicidar) sau tulburările de conştiinţă (obnubilare, sindrom confuzional) sînt ocazionate de scăderile bruşte ale calcemiei. Probele parsciinice şi de laborator (electromiogramă — dublete şi triplete specifice ; electrocardiogramă — prelungirea intervalului QI şi ST ; electroencefalogramă — unde delta şi teta, în salve, bilateral şi sincron ; radiografie — densificări osoase, hiperplazii ale rădăcinii incisivilor ; hipercalcemie totală şi ionică, hiperfosfatemie, creşterea fosfatazei alcaline în sînge şi scăderea hidroxiprolinei urinare) sînt edificatoare pentru diagnostic. Este descrisă şi o asociere între un sindrom dismorfic particular şi un anumit grad de nedezvoltare psihică (debilitate medie) sub numele de boala Aibright (hipo-paratiroidie normonopletorică). Specific formelor adevărate de hipotiroidie este remisia spectaculoasă, integrală şi rapidă a tuturor tulburărilor sub tratament vitaminc-calcic.
#'Hiperparaîfroidiile au drept etiologiefrecventă un adenom paratiroidian care, prin secreţia excesivă de parathormon, determină o hipercalcemie (depăşind 13 mg%, cu hipercalciurie, hiperfosfa-turie şi hiperfosfatemie, fosfatazăalcalină crescută). Alături de modificări evidente la nivelul scheletului (deformări osoase, fracturi spontane ale oaselor lungi, osteită fibrochistică), ale aparatului renal (litiază) sau digestiv (inapetenţă, greaţă, vărsături, constipaţie), tulburările psihice se gru-
peazăîn jurul axei sindromului neurastenic marcat de iritabilitate şi iraseibilitate crescută, cu posibile accidente acute de tip psihotic sau convulsiv. Tratamentul chirurgical ablativ constituie condiţia remiterii rapide a acestor tulburări.
195.	PARATONIE (cf. para- ; gr. tonos „tensiune”)# Termen introdus de DUPR£ pentru a desemna tulburarea tonusului muscular, constînd în imposibilitatea unei relaxări voluntare a muscu*. laturii, precum şi în imposibilitatea de contracţie voluntară a muşchilor. Paratonia se întîlneste în sindromul catatonic.Jîn stările confuzionale, ia debili (debilitate motrică).
196.	PARAZITISM (cf. gr.ţparas/tos ,,comesean”) •Termen extrapolat din biologie (unde desemnează modul de viaţă al unui organism care se hrăneşte pe seama altor organisme), pentru a denumi fenomenul social de însuşirejde către un individ (grup, clasă) a celor necesare‘vieţii din produsele muncii altora. Fenomenul este extins în societăţile alcătuite din clase antagoniste, manifestîndu-se însă şi la nivel individul!, în toate'societăţile J după unii autori este o expresie a dizarmoniei de personalitate.
197.	PARAZITOFOBIE(f> (cf. gr. parasitos phobos ,,frică”) • Teamă patologică de îmbolnăvire prin boli de piele de^origine parazitară, descrisă de JAROSZ (1959) în cadrul stărilor nevrotice. Autorul a circumscris tulburarea numai la acest'[nivel, restrîngînd sensul termenului, care anterior includea şi sindromul Bers-Konrad (manifestări halucinator-paranoide).
198.	PARAZlTl(D) delir - sin. EKBOM<D) delir
sin.
(1938)’---> DERMATOZOIC® delir.
199.	PARCHAPPE Jeen (1800-1866) • Psihiatru francez. A studiat medicina la Rouen şi Paris unde, în 1827, şi-a susţinut teza ,,Sur ta nature et l’infiuence des passions”. Şi-a desfăşurat activitatea în învăţămînt, unde din 1835 îi urmează lui FOVILLE, precum şi ca inspector general al serviciilor de alienaţi (1848). Prezenţa sa se face simţită în ambele domenii, lucrările sale situîndu-l pe o poziţie net organicistă ; în cea de-a doua funcţie a sa, a militat pentru construirea unor azi le de alienaţi, fiind preocupat^ de adoptarea unor soluţii cît mai funcţionale.
Pardisol(M) ; Parei doi le f Parekin(M) ; Parental — complex
Par/387
■Jean-Baptiste Parchappe
200.	PARDISOL(M^ Franţa — DCI Profenaminâ • Neuroieptic sedativ, derivat aminofenotiazinic «ie tip 10-(2-dietilaminopropil)fenotiazină, cu acţiune sedativă şi antihistaminică.
201.	PARECTROPIE (cf. para-; gr. ektrope „deturnare, ocol") • Termen introdus de DUPRE pentru a desemna mişcările substitutive din apra-xiile ideatorii ; în executarea unor acte complexe apar unele „lacune” pe care subiectul le completează aproximativ.
202.	PAREIDOLIE (cf. para-; gr. e/do/on „fantomă”) • Iluzie vizuală patologică, constînd în imagini vii şi intense, care îmbracă aspectul unei „entităţi materiale” (JASPERS). Subiectul percepe imaginile banale, anodine (desene de pe tapiţerie, covor, unghiurile obiectelor etc.) sau figurile cu contur imprecis (nori, umbre) ca fiind fiinţe sau obiecte monstruoase, brodînd, cu ajutorul imaginaţiei, adevărate povestiri fantastice. Puternica angajare afectivă şi caracterul variabil al criticii
l-au determinat de H. EY să le considere elemente de tranziţie spre fenomenele halucinatorii. Se «manifestă în schizofrenie, epilepsie, stări toxice, infecţioase şi posttraumatice.
203.	PAREKIN<m) Finlanda - DCI Orfenadrină • Tranchilizant, derivat difenilmetanic de tip N, N-dimeti l-2-(0-metil-a-fenilbenziloxi)eti!amină, cu evidentă acţiune mio relaxantă şi unele valenţe
antidepresive (intensitate mică), utilizat în special în combaterea unor efecte secundare ale NL. Buna sa toleranţă îi conferă o utilizare fără restricţii.
204.	PĂREMIOFILIE (cf. gr. paroimia „proverb” ; philia „iubire”) • Utilizarea deosebit de frecventă a proverbelor, fără însă a fi deplasat sensul. Este o exagerare, care nu reprezintă un element patologic, conturînd însă mai bine personalitatea subiectului.
205.	PARENTAL — complex (cf. lat. parentalis „al părinţilor”) • Termen psihanalitic care desemnează, după unii autori (A. HESNARD), complexele formate în copilărie, în cadrul relaţiilor copilului cu părinţii. Este legat de specificul „constelaţiei parentale”, în cadrul căreia libidoul se fixează la unul din părinţi. Nucleul complexului parental este complexul Oedip, de aici derivînd o serie de alte complexe (matern, patern), care sînt, de fapt, accentuări a!e unor dimensiuni oedipiene.
Complexele care iau naştere pe parcursul dezvoltării afective a individului au o dublă rădăcină : maternă şi paternă ; mai tîrziu se dezvoltă alte gelozii familiale, în cadrul rival ităţi lor fraterne; acestea sînt diverse forme ale impulsiunilor incestuoase, care se realizează prin înclinaţii parentale presexuale în copilărie (impulsiuni la nivel inconştient, a căror iradiere genitală este refulată). ALLENDY înţelege prin complex parental atitudinea părintelui provocată (inconştient) de complexul copilului, atitudine care', lva rîndul ei, poate fi complexuală. El vorbeşte despre manifestările unor mame faţă de fiii lor sau ale taţilor faţă de fiice, afirmînd că „în corespondenţă cu complexul copilului există un complex parental” care se formează din dorinţa (inconştientă) a părintelui de dominare şi posesiune exclusivă asupra copilului ; este o dorinţă erotică ce se manifestă într-un mod mai mult sau mai puţin deghizat. Posibilitatea de soluţionare echilibrată a complexului Oedip ţine, pe de o parte, de maturizarea instinctuală şi afectivă a copilului, de diferitele împrejurări care apar pe parcursul existenţei sale (traumatismul naşterii, sevrajul, primele relaţii în familie şi în colectivitate), iar, pe de altă parte (şi într-o mare măsură), depinde de atitudinea părinţilor faţă de copii. Procreaţia deplasează centrul libidinal de la partenerul de cuplu conjugal la descendent; intră în joc ceea ce Mac DOUGALL numeşte instinct parental (protejarea copiilor); tatăl trebuie să împartă cu copilul posesiunea afectivă a femeii (pe care, pînă atunci, o pretindea în exclusivitate). De aici decurg o serie de sacrificii, în special sacri-? ficiul renunţării ; de pildă, tatăl trebuie să renunţe la dorinţa sexuală inconştientă pentru fiica sa şl
388/Par
Parentaţie ; Parergasie ; Presfnan(M) ; Pargyline^DC1)
să accepte că ea va aparţine altui bărbat; apare o criză afectivă a părinţilor faţă de copii, pe măsură ce aceştia din urmă devin fiinţe adulte, independente, şi se desprind din cîmpul re!aţîiIorJstrict familiale.
,-T^
r *
//?'
pe cei de schizofrenie în sistemul său ergasiologic
-	ERGASIE, ERGASIOLOGIE, MEYER Adolf.
gr. Eros — zeul*
în măsura în care complexele parentale sînt puternice, e!e angajează dificultăţi în soluţionarea complexelor apărute la copii, dificultăţi care constau în imposibilitatea de sevraj afectiv al copiilor, de rezolvare a problemelor inconştiente din prima copilărie, în ultimă instanţă a problemelor oedipiene. De fapt, atitudinile complexuale ale părinţilor reprezintă o manifestare a propriilor complexe infantile nerezolvate ; există tendinţe de a rezolva o problematică proprie, în cea rnai mare măsură inconştientă, într-o anumită atitudine faţă de descendenţi (astfel, o femeie care manifestă teamă sau ostilitate faţă de bărbat, fie că realizează sau nu conştient acest lucru, se poate ataşa exclusiv şi patologic de fiul ei). Se întîmplă ca părinţii să proiecteze în copii propriul lor destin nerezolvat şi să încerce astfel să-l rezolve. ,,Complexul parental” se referă deci la complexe formate în copilărie, în cadrul relaţiilor copiiului cu partenerii cuplului parental, nucleul rămînînd complexul Oedip.
206.	PARENTAŢIE (cf. lat. parentes „tată şi mamă ; părinţi”)# Relaţie de rudenie între indivizi care au în comun unul sau mai mu Iţi strămoşi (deci, anumite gene pot proveni dintr-o aceeaşi genă a strămoşului comun). MALECOT a propus o definire şi o metodă de calcul a! coeficienţilor de parentaţie. Acest coeficient este de 1/4 între părinţi şi copii, 1/8 între unchi şi nepoţi, 1/6 între veri etc. Coeficientul de înrudire permite calculul riscului de apariţie a boiilor cu transmitere recesivă.
207.	PARERGASIE (cf. porc-; gr. ergasia „muncă”) • Termen propus de MEYER pentru a înlocui
208.	PAREROSIE (cf. para-; iubirii) • Aberaţie sexuală.
209.	PRESINAN(M) Japonia - DCI Rescincminâ
•	Neuroieptic sedativ, derivat alcaloid de Rau-woifia de tip 3, 4, 5-acid trimetoxicinamic esteri-ficat reserpină, cu acţiune sedativă. Nu se administrează în cazul existenţei unei componente depresive ; este un marcat hipotensor.
210.	PARESTEZIE (cf. para- ; gr. aisthesis ,.senzaţie”) • Tulburare a sensibilităţii, constînd în:.
•	perceperea unor senzaţii false în lipsa oricărui excitant —halucinaţie senzitiv-senzoriaîâ (furnicături, zgomote etc.) ;
•	modificări de sensibilitate diferite de hipo-estezie şi hiperestezie (măsurate obiectiv).
Apariţia lor este frecventă în simptomatologia nevrotică (mai ales cea cu dominantă cenesto-pată) din nevroze, în decompensările personalităţilor dizarmonice şi în stări psihopatoide, sindromul hipocondriac, mai rar în psihoze.
211.	PAREZĂ (cf. gr. paresis „slăbire, relaxare”)
•	Tulburare a activităţii motorii, constînd dintr-c> paralizie parţială, incompletă, tradusă printr-o slăbire a forţei musculare -> PARALIZIE.
212.	PARFEZIN(1I) URSS •Neuroieptic sedativ,
sin.
derivat fenotiazinic -----> PARDISOL'4^ Franţa.
213.	PARGYLINE(DC1> • Derivat propargi!a~ minic de tip N-metil-N-2-propinilbenzilamină, indicat în depresii inhibate ; este lipsit de efecte
CH2-\h2-C,
tCH
sedative (necesită asocierea). Nu se administrează concomitent cu betablocante, psihostimulente şi antidepresive timoleptice — necesită o pauză de 14 zile. Contraindicaţii le sînt în general cele ale timolepticelor -> IMAO. Constituie principiul activ pentru următorii produşi farmaceutici : EUDATINE(M)	SUA
EUTONYL(M)	Brazilia
EUTONYL-TEN(M)	Anglia
PARGYIIN<M)	RDG
TENALIN(M)	Anglia
214.	PARHON Constantin (1874-1969) • En-dccrinolog, neurolog, psihiatru, gerontolog român de renume mondial. S-a născut la Cîmpulung
Porhon Constantin ; Paricid
Par/389
Muscel ; studiile de medicină fe-a absolvit în Bucureşti, devenind, în 1897, intern în citnica neurologică a lui Gh. MARINESCU.
Primele rezultate afe cercetărilor de endocrinologie le-a publicat în 1900, iar prima lucrare de endocrinologie din lume, „Secreţiile interne’'» a apărut în 1909, fiind elaborată în colaborare cu M. GOLDSTEIN. Prin întreaga sa activitate ulterioară, PARHON a ocupat un loc de frunte în dezvoltarea endocrinologiei româneşti, fiind şi unul din fondatorii acestei ştiinţe pe plan r: cr-diai. A fosţ creatorul şcolii româneşti de endocrinologie. în 1945, cu ocazia înfiinţării Institutului de Endocrinologie al Academiei, a fost rumit directorul acestuia. Activitatea de pionierat a marelui savant avea să se manifeste şi în doiul psihologiei şi psihiatriei.
Constantin Ion Parhon
PARHON este fondatorul endocrino-psihiatriei (psihoendocrinologiei), prima lucrare în acest domeniu datînd din 1906: „Tulburările mintale din Basedow”. Din 1913, ca profesor de neurologie şi psihiatrie fa laşi, a efectuat cercetări ana-tomo-clinice şi biochimice asupra glandelor endocrine în afecţiuni psihice şi neurologice. A pus la punct o teorie endocrină a patogen iei psihozelor afective, a subliniat rolul sistemului endocrin
în patogenia psihasteniei, psihozelor paranoide etc. ; a evidenţiat modificările suferite de glandele endocrine în cursul bolilor psihice (epilepsie, schizofrenie, paralizie generală, demenţă senilă etc.): a studiat simptomatologia psihică din afecţiunile endocrinologice : „am adus o contribuţie pe care o cred de oarecare interes la studierea raporturilor dintre tulburările funcţiilor endocrine şi tulburările psihice”, afirma ei cu modestie (PARHON — „Opere alese", voi. II). Un număr important de lucrări ilustrează preocupările savantului legate de terapia bolilor psihice. Relaţia psihiatriei cu endocrinologia l-a determinat să caute posibile interdependenţe între viaţa psihică normală şi constelaţia endocrină. Reuşeşte să străbată cu succes acest drum şi publică, în 1943, „Roiul hormonilor în viaţa psihică”, punînd b?zele unei „psihologii endocrinologice”.
Un alt domeniu, în care contribuţia iui PARHON a fost deosebit de valoroasă, îl constituie geron-tologia şi geriatria, care au beneficiat de studii privind fiziologia şi fiziopatologia senectuţii, îm-bătrînire .experimentală etc. <
Acuvuaiea ştiinţifică a savantului PARHON a fost recunoscută atît in ţară, cît şi peste hotare, el fiind numit preşedinte de onoare a! Academiei RSR şi membru a numeroase academii din întreaga lume. Deşi preocupat de vastele domenii ale cunoaşterii, PARHON nu s-a izolat de evenimentele timpului său, desfăşurînd şi o intensă activitate pe pian social.
215.	PARICID (cf. lat. parricidium „paricid”)# Infracţiunea de omor comisă asupra părinţilor. Paricidul este rar, ţinînd în marea majoritate a cazurilor de domeniul patologiei psihiatrice : debilitate mintală, episoade delirante, schizofrenie, paranoia, psihopatie decompensată ps'hotic. Autori clasici ca RfGIS, ASSELIN. ARMAND, GEVASSAT (1901—1902) îi numesc pe paricizl „degeneraţi” mojici şi inferiori, aflaţi sub nivelul necrofiliei şi vampirismului ; MAUDSLEY îi numeşte „daltonîşti morali” crHRELE — „orbi morali” etc.
Orientările psihanalitice tratează paricidul ca un mijloc de rezolvare a complexului Oedip, prin trecerea ia act. FREUD considera paricidul ca fiind un fundament al constrîngerii civilizaţiei totemului şi tabuurilor, punct de vedere respins însă, antropologia considerîndu-I cea mai arhaică formă de crimă împotriva umanităţii. Pentru alţi autori psihanalişti, alegerea lui Oedip ca simbol al revoltei împotriva tatălui este nepotrivită, întrucît acesta nu cunoştea adevărata identitate a victimei. N. OCHONOVSKEY consideră ca fiind caracteristică acestui gen de crimă faptul că reprezintă, pentru autorul ei, mai puţin dorinţa de a omorî, cît realizarea magică a propriei dorinţe de moarte (el nu omoară cu adevărat, ci distruge
390/Par
Parietal — lob ; Parietalsindrom
un obiect-fantomă). Trezind o teribilă oroare, aceste crime rămîn cel mai adesea pe cît de imprevizibile, pe atît de inexplicabile.
216.	PARIETAL — lob (cf. lat. pariesOperete” Lobii parietali ocupă partea centrală a feţei convexe a emisferelor cerebrale, fiind delimitaţi anterior de lobii frontali, lateral de cei temporali şi posterior de lobii occipitali. în girusul post-central din lobul parietal se află aria somestezică I, zona de proiecţie primară şi de integrare a fibrelor care conduc sensibilitatea generală a corpului, la acest nivel realizîndu-se integrarea în cel mai înalt grad a informaţiilor senzoriale.
Tumorile lobului parietal, de regulă glioame cu caracter invaziv, se caracterizează prin prezenţa tulburărilor psihice într-o proporţie relativ ridicată, cu manifestare paroxistică sau permanentă (V. PREDESCU). Deşi componenta motorie voluntară este păstrată, se consemnează tulburări de schemă corporală, prin deficit de integrare senzorială superioară, iluzii de deplasare corporală sau de membru fantomă, halucinaţii elementare, în funcţie de localizarea leziunii se semnalează sindromul Gerstmann (leziune în emisferul dominant cu extindere în lobul occipital), care include agnozie digitală, confuzie dreapta-stînga, acal-culie, agrafie şi apraxie ideomotorie. Tot în leziunile lobului dominant se semnalează afazii senzoriale, parafazie sau jargonofazie.
LOB FRONTAL
Hemiasomatognozia (LHERMITTE) apare în afectarea lobului parietal drept. Anozognozia şi anozodiaforia, caracteristice sindromului Anton-Babinski, precum şi elementele caracteristice sindromului demenţial (necesitînd diagnosticul diferenţial al sindromului demenţial de orice etiologie), apar în leziuni ale emisferului minor. Leziunile bilaterale se^caracterizează prin agnozie vizuală. Dominanta psihică este reprezentată de o stare confuzo-demenţială, cu alterarea timiei şi modificări caracteriale, indiferenţă, labilitate emoţională, stări depresive sau mai rar euforice.
Examenul neurologic mai semnalează crize jaclo* soniene senzitive, modificări ale sensibilităţii cu hipoestezie sau agnozie tactilă. Este caracteristic sindromul de discoordonare, alături de tulburări de echilibru determinate probabil de afectarea sensibilităţii, hemipareze discrete, alterarea motorie fiind denumită de CRITCHLEY ,,paralizie psihică”. g|
217.	PARIETAL<S) sindrom • Manifestări complexe determinate de leziuni la nivelul lobilor parietali care pot genera următoarea patologie:
#	Epilepsia parietală — epilepsia jacksoniană senzitivă, manifestată prin parestezii sau dureri cu punct de plecare Ia nivelul membrului sau hemifeţei contralaterale, extinzîn-du-se apoi pe întreg hemicorpul. Crizele senzitive pot determina modificări ale sensibilităţii de tipul anesteziei parietale.
0 Anestezia parietală, diferenţiată topografic în :
•	anestezie de tip segmentar, care apare ia membrele opuse leziunii, crescînd de la rădăcină spre extremităti (,,mîna parietală” descrisă de ROUSSY şi BRAMCHE) ;
•	anestezie de tip longitudinal, asemănătoare anesteziei spinale ;
•	anestezie de tip parcelar, constituită dintr-o asociere a primelor două.
Calitativ, anestezia parietală poate fi :
•	clasică (VERGER-DEJERINE), cu pierderea discriminării tactile, a simţului poziţiei şi astereognozie, atopognozie ;
7.\ • atipică(DEJERINE-MOUZON), cu anestezie tactilă, termică şi dureroasă ;
•	globală, interesînd toate sensibilităţile;
•	algică, descrisă de FOERSTER în tumori parietale, constînd din dureri persistente ale membrelor.
0 Ataxia parietală — datorată alterării sensibilităţii profunde sau lezării căii temporo-parieto-cerebeloase. Forma cea mai netă este reprezentată de paraplegia senzitivo-motorie corticaiă, descrisă de RAUSSY (leziuni ale celor doi lobi parietali), concretizată într-o tulburare ataxo-spasmodică cu alterarea sensibilităţii profunde şi semnul Romberg pozitiv.
ţ Tactoagnozii parietale pure, în care subiectul nu poate recunoaşte cu ochii închişi obiectul pe care îl palpează ; poate fi'unilaterală (leziunea ariei tactognozice drepte) sau bilaterală (leziunea bilaterală sau parietală unilaterală stîngă la dreptaci),
9 Asomatognozia — perturbarea integrării schemei corporale —► ASOMATOGN OZIE»
ţ Apraxia parietală de tip apraxie ideo motorie bitemporală -> APRAXIE.
Parinaud^; Parkazfne^ ţ Parkinson James ; Parkinson(B)
Par/391
în cadru! sindroamelor parietale complexe sînt considerate :
.0 Sindromul parietal drept la dreptaci, cu două posibilităţi de manifestare?a tâtblouliii clinic :
•	sindromul vizuo-constructiv de emisferă
minoră cu :	apraxre	vizuo-constructivă,
apraxia îmbrăcării, dislexie, discalculie de tip spaţial, ignorarea hemicorpUlui stîng şi a hermispaţiului înconjurător stîng (leziuni corticale) ,*
•	sindromul Anton-Babinski cu : hemiplegie şi hipoestezie, hemianopsie, hemiasoma-tognozre şi anozognozie, ignorarea hemiplegiei stîngi, a apartenenţei hemicorpuiui stîng la propriul corp (uneori fiind atribuit altcuiva). în unele cazuri poate exista şi aloestezie (în general fiind v< rba de un ramolisment si Ivi an total).
0 Sindromul parietal stîng la dreptaci-*GERTS-MANN(S^ sindrom.
218.	PARINAUD(S* sindrom • CompUeaţie a neoplazi ilor pineale, constînd în paralizia muşchilor ocuf- ari cu imposibilitatea ridicării " privirii. Tulbu-rtr ilor psihice de tip organic, li se adaugă tulburări endocrine pe axul hipotalâmc-hipofizc-corticos upfarenalian.
219.	PARKAZlNE<M) Ungaria - CCf Dietozir.ă • Neuroieptic sedativ, derivat fenotiazinic ammo_ a!k'iffenotiâi:ină de tip 10-(2-dietilaminoetii)feno_
■ r	;
tiazină, cu acţiune anxiolitică, uşcr hipnotică. Eficient numai în tratamentul psihcgeniilor şr în afecţiuni psihcscmatice.
220.	PARKES-WEBER-OSLER-DIMITRKs) sindrom - sin. ANGIOM CUTANEO-CEREBRAL ! ANGIOMATOZĂ ENCEFALOTRIGEMINALĂ ! ANGIOMATOZĂ MENINGO-OCULO-FACIALĂ! DISPLAZIE CONGENITALĂ NEUROECTODER-_MALĂ; ECTODERMATOZĂ CEREBRALĂ : KALISCHER<S> sindrom; KRABBE<S> sindrom! LAWFOR<s) sindrom; MILLES<s) sindrom ; NE-UROANGIOMATOZĂ E N CE FA LO- FACIALĂ ! SCHIRMER<S) sindrom; STURGE<S> sindrom:
STURGE - WEBER-KRABBE - BRUSCHFIELD-WY-QTT(S) sindrom ; WEBER*8' sindrom ; WEBER-
DlMITRI(ş) sindrom	STURGE-WEBER-
KRABBE<s) boală.	....
221.	PAR.KIN(M* Japonia — DCI Profenaminăm Neuroieptic sedativ, derivat aminofenotiazinic de tip 1C-(2-dîetifaminopropiI)fenotiazină, cu acţiune sedativă şi antihistaminică.
222.	PARKINSON James (1755-1824) • Medic englez care şi-a orientat o parte din preocupări în domeniul psihiatriei. Are contribuţii referitoare la organizarea sanitară şi la clinica hidro-fobiei. în 1817 îşi tipăreşte prima sa lucrare în acest domeniu, „Despre paraliziacu tremurături”. .în 1890, (a propunerea lui CHARCOT, boal%va ff denumită cu numele autorului descrierii princeps,
223.	PARKINSON(B boală - sin; PÂRKIN-SONtSM IDIOPATIC; PARALIZIE AGITATĂ*
Afecţiune neurologică degenerativă, descrisă de James PARKINSON în 1817, cu Iezitrni situate la nivelul corpilor striaţi, în special globus pal îi dus şi substanţa neagră, avînd ca efect scăderea dopa-minei — neurotransmiţător important la nivelul sis^fm^ul-extf^piramtdalii»Des€^iep©a acestei boli a f|rins contur odată cu finalizarea unor cercjetări an|tomoclinice şi biologice, care au pdrmis elucidarea mai multor forme etiologice dejpar-kilsonlsm, termenul idiopatic fiind rezervai numii acelor situaţii în care nici un factor cauzai nu a Şut ut fi demonstrat, originea nevrotică fiind dejfinitiv înlăturată.
Cercetările iui PRAT7 (1967) confirmă prezenţa unei transmiteri ereditare (de tip\dominant), în timp ce o multitudine de studii au fost efectuate, începînd cu anii *60, în scopul-elucidării aspectelor deHiîziopa^ologie consecutivă degenerării neuronale de la nivelul globului palid, aj nucleilor puta-men, caudat şi al celor asociaţi; în special de la nucleul substanţei negre (GREENFIELD, 1963). Toate aceste fenomene lezionale provoacă scăderea secreţiei de dopamină prin depopularea neuronilor dopaminergici, mediatorii acetiîcolinergici din nucleul caudat scăpînd astfel de sub controlul neuronilor dopaminergici (PARKES şi MORSDEN, 1973). S-a apreciat că dopamina scade pînă la 10% din valoarea ei normală la nivelul nucleilor striaţi, în speciâl prin diminuarea cantităţilor din trac-tul dopaminergic nigro-striatal.
Prevalenţa bolii este apreciată de autorii americani la 200 de cazuri/100 000 de locuitori, debutînd de obicei pe la mijlocul vieţii sau chiar mai tîrziu şi afectînd în specia! bărbaţii. Tabloul clinic este alcătuit dintr-o triadă caracteristică, formată din:
•	tremurături — contracţii periferice cu o frecvenţă de 4—8 pe secundă, persistente în repaus şi dispărînd la iniţierea unei mişcări
392/Par
Parkinson{B) : manifestări neurologice şl psihice
şi în somn ; predomină la membreie superioare, unde realizează semnul patognomo-nic al ,,număratului banilor" ;
•	rigiditate — hipertonie (deosebită de spas-ticitatea de tip piramidal), avînd un caracter plastic care permite mişcări spastice, fiind continuă şi identică în tot timpul desfăşurării mişcării şi cedînd sacadat (semnul ,,roţii dinţate)’*; este uniform repartizată pe toate grupele musculare, predominînd însă pe musculatura axială şi a flexorilor. Hipertonia este cea care conferă atitudinea generală deflexie a parkinsonianului, asociindu-se cu creşterea reflexelor de postură ; se accentuează în urma efortului de redresare sau de schimbare a poziţiei ;
•	hipokinezie — sărăcirea şi încetinirea activităţii motorii ; faciesul capătă aspect fijat, Mde marmura", clipitul este rar, mişcările spontane ale membrelor dispar (balansul braţelor în timpul mersului) ; mersul se face cu paşi mici şi cu trunchiul aplecat înainte. Pot apărea mişcări paradoxale, declanşate de stări emoţionale puternice.
Această triadă definitorie aduce după sine modificări de statică (antero-,retro-, lateropulsie), dificultate în demaraj (subiectul face cîţiva paşi pe loc înainte de a porni), tulburări de vorbire, constînd în bradiialie, voce sacadată, pali lai ie, precum şi modificarea scrisului, care devine lent şi neregulat, mic şi scăzînd treptat în dimensiuni
spre sfîrşitul liniei (probă folosită şi pentru verificarea impregnării neuroleptice).
Tabloul neurologic descris este însoţit, pe durata evoluţiei sale (atît în boala Parkinson cît şi în sindromul parkinsonian de alte etiologii), de un corolar de tulburări psihice, care pot fi sistematizate, după LISHMAN, astfel :
•	tulburări cognitive de amplitudine medie care se întîlnesc atît în cazurile cu deteriorare progresivă pînă la demenţă, cît şi în cele în care intelectul rămîne intact ; concluziile majorităţii autorilor converg spre opinia inexistenţei unei specificităţi a afectării cognitive în această boală ;
•	tulburări depresive, în sensul unei relaţii directe între boală şi depresie (reactivă). MINDHAM (1974) şi HUBER (1980) stabilesc corelaţii importante între gradul afectării neurologice şi intensitatea depresiei, ultimul autor observînd că depresia poate să apară în două circumstanţe : fie ca reacţie a subiectului la aflarea diagnosticului, fie ca manifestare inaugurală a bolii, ridicînd trei probleme : patogenică — o posibilă similitudine de mecanisme biologice care acţionează cu circuite diferite ; clinică — în ceea ce priveşte diagnosticul diferenţial şi diagnosticul pozitiv ; terapeutică — în sensul conduitei de aplicat atunci cînd se constată semne parkinsoniene la un bolnav ce pare a fi depresiv. In acest caz, paralei cu administrarea tratamentului antidepresiv se impune şi urmări reasimptomatologiei neurologice. Dacă după ameliorarea depresiei se accentuează manifestările neurologice, este necesară asocierea unui tratament antipar-kinsonian ;
•	modificări de personalitate, în sensul hipertrofierii egocentrismului, a cverulenţei, a suspiciozităţii, pînă la trăsături paranoiace, obsesive, hipocondriace (fără a conferi o tipologie specifică bolii) ;
•	tulburări de nivel psihotic (depresive, isterice) sau ale stării de conştiinţă (stări confuzionale tranzitorii).
Pentru diagnosticul diferenţial —► PARKIN-SQNISM<s) sindrom.
Boala Parkinson are prognostic grav; 1/4 din pacienţi cu evoluţie gravă încă de !a început sau din primii cinci ani de la debut ; în alte 2/3 din cazuri, agravarea se produce în primii zece ani. (HOEHN şi YAHR, 1967), mortalitatea fiind apreciată ca fiind de trei ori mai mare decît cea a populaţiei generale (de acelaşi sex şi de aceeaşi vîrstă). în alte cazuri, bolnavii pot avea lungi perioade de stagnare a bolii. în prezent, tratamentul de elecţie este cu Sinemet — un inhibitor de L-dopa ; Amantadina este folosită numai ca adjuvant în terapia cu Sinement, avînd dezavan-
Parkinson(B* ; Parkinsonism^ f Pcrkinsonism a rteriosci erotic^
Par/393
tajul Inducerii insomniilor, stărilorconfuzo-oni-rice şi chiar a episoadelor halucinatorii.
Tratamentul neurochirurgical, deşi uneori soldat cu rezultate spectaculoase, poate conduce la
INTERACŢIUNEA DINTRE NEURONI/ DOPAMINERGICI, COUNERGÎCi S/ GABA-ERG ICI
complicaţii psihiatrice grave (sindrom demenţial), care ridică serioase probleme privind indicaţia acestei metode terapeutice.
Medicaţia antiparkinsoniană determină complicaţii psihiatrice care se adaugă manifestărilor psihice descrise anterior. Astfel, L-dopa poate induce tulburări psihice grave, cu o frecvenţă relativ ridicată ; BIRCKMAYER descrie la 16 din 300 de bolnavi trataţi cu L-dopa, fenomene psihotice cu manifestări halucinatorii, delirante, impunînd uneori oprirea tratamentului, ace$te fenomene pot fi influenţate favorabil de L-triptofan. Fenomenele halucinatorii pot persista chiar după dispariţia delirului ; se mai menţionează episoade confuzionale şi tulburări de comportament de tip agresiv, cu hipersexualitate, însoţind sau nu un sindrom hipomaniacal. L-dopa este responsabilă şi de provocarea unui sindrom demenţial, ceea ce contraindică administrarea ei la pacienţii care prezintă semne, chiar minore, de deteriorare. Antiparkin-sonienele de sinteză de tip anticolinergic sînt reprezentate de principalul exponent al acestei clase — trihexifenidil (Artan, Romparkîn), care poate favoriza, mai ales la pacienţii în vîrstă, apariţia confuziei, motiv pentru care produsul trebuie prescris în doze mici ; este incriminat
şi în producerea fenomenelor halucinatorii (mai ales vizuale şi din timpul nopţii), faţă de care bolnavul manifestă reacţii critice. Avînd o acţiune euforizantă, consumul cronic al acestui produs se poate solda în unele cazuri cu apariţia toxicomaniei.
224.	PARKINSONISM^ sindrom • Tablou clinic alcătuit din triada neurologică: tremurături, rigiditate (hipertonie) şi hipokinezie, alături de tulburări psihice necaracteristice. Etiologia sindromului poate fi : infecţioasă, vasculară, tumoralăr posttraumatică, toxic
studiul lui HOEHN şi YAHR (1967) pe 800 de pacienţi a relevat că la 15% dintre ei s-a putut pune în evidenţă cauza declanşatoare a bolii, iar restul etichetaţi ca idiopatici sau cu etiologie nesigură. Sindromul este asociat cu leziuni neuronale la nivelul sistemului motor extrapiramidal, mai ales la nivelul celulelor pigmentare, ceea ce are un răsunet important asupra sistemului neuro-iransmiţător dopaminergic-» PARKINSON(B) boală.
Odată simptomatologia constituită, diagnosticul pozitiv nu mai reprezintă o dificultate, decît din punctul de vedere al completării cadrului etiologic. Diagnosticul diferenţial va ţine cont de eliminarea următoarelor afecţiuni :
•	artrită, osteoporoză (tulburările de mers, dureri ale membrelor) ;
•	insuficienţa circulatorie vertebro-bazilară (căderile de tip „drop-attacks”) ;
•	tumoră cerebrală (la care rigiditatea este unilaterală şi nu este însoţită de tremurături) ;
•	mixedem (lentoare ideomotorie) ;
•	depresie endogenă (hipodinamie, hipokinezie) ;
•	demenţă presenilă/senilă (sindromul deteriorat iv) ;
c tremorul esenţial benign — juvenil, adultsau senil (tremurături, încărcătură familială);
•	coree Huntington ;
•	boala Wilson.
225.	PARKINSONISM ARTERIOSCLEROTIC<B) sindrom • Sindrom determinat de microinfarcte în zona corpilor striaţi, cu debut lent, insidios, de obicei după 55—60 ani ; se caracterizează clinic prin tremurături de mică intensitate, însoţite de semne ale sindromului pseudobulbar. Existenţa acestui sindrom este contestată de unii autori, deoarece, chiar în cazul existenţei unei leziuni arteriopatice bilaterale a locusului niger, nu apare triada caracteristică sindromului. Pe de altă parte, la bolnavii cunoscuţi ca arteriosclerotici sînt prezente semne discrete de parkinsonism, iar tulburările psihice care apar în toate aceste cazuri sînt considerate ca aparţinînd sindromului psiho-organic vascular (LĂUTER).
394/Par
Parkinsonism postencefalitk î ParkMsanism toxic^ ; Parfodel
226.	PARKINSONISM POSTENCEFALITIC<s) sindrom • Complicaţie apărută în timp (intervalul liber putînd fi şi de 15—20 ani), după debutul unei encefalite letargice. Clinic, se caracterizează prin hiperkinezie, hipotonie, tremurături de repaus, tulburări vegetative şi psihice — o reală stare psihopatoidă cu lentoare ideomotorie, lipsa spontaneităţii şi iniţiativei (bradlfrenie, BOMHOEF-FER), avînd în prim plan agitaţia şi agresivitatea. Sindromul a fost descris de Von ECONOMO, după epidemia din 1917—1926, encefalita letargică fiind azi extrem derar întîinită. De reţinut că encefalitele virale se complică numai în mod •cu totul excepţional cu sindromul parkinsonian.
227.	PARKINSONISM POSTTRAUMATIC<s) sin-
■drom • Ansamblu simptomatic în care trebuie inclus şi parkinsonismului boxerilor ; poate fi. consecinţa focarelor hemoragice de la nivelul corpilor striaţi.|	;gj|
228.	PARKINSONISM TOXIC<s) sindrom»
Tablou neurologic în care predomină akineto-hi-pertonia, specifice fiind absenţa tremurături lor de repaus şi euforia, în cazul intoxicaţiei cu man-gan, şi reaiizarea unei forme nrtult mai grave, cu stare comatoasă şi importantă deteriorare intelectuală secundară, în intoxicaţia cu monoxid de carbon. în clinica psihiatrică, cele mai •cunoscute şi mai frecvente sindroame parkinso-niene toxice sînt cdle produse de tratamentul neuroieptic, în special de tip incisiv. Asupra problemei asocierii de la început a antiparkin-sonienelor în tratamentul psihotrop există încă discuţii, orientarea majoritară susţinînd că medi-caţia antiparkinsoniană are, în afara efectelor psihice secundare propriu-zise, un efect negativ asupra evoluţiei simptomatologiei psihice. /Chti-parkinsonienele scad concentraţia pfăsmatică a ^neurolepticelor, prin diminuarea ratei de absârb-
ÎSW Adencictaza tkgamina*
\	•	^ ^ sensibilă
- fosfgdiesierazQ
, i.0Mf
Re captare dopp-
^6ranule\m*ner3IL^
/de stocaj
 Morscsphr	' t
ţie a acestora. SOURGEOIS şi coîab., au desen,s apariţia, în’cursul tratamentului cu NL, a lrdepresiei akinetice” (mixtura simptomatologiei psihice — depresia, cu cea neurologică — akine -zia), care cedează la medicamente antiparkinso -
niene. Eficienţa pseudoantidepresivă a acestui tratament explică şi motivul pentru care unii bolnavi continuă să-i urmeze, chiar după ce au încetat tratamentul neuroieptic, realizînd veritabile toxicomanii.
229.	PARKINSONISM TUMORAL<s) sindrom*
Afecţiune datorată leziunilor de compresiune exercitate de tumora aflată la distanţă. Semnele psihice sînt cele care se întîlnescîn tumorile cere-braleîn general, iar caracteristica acestui sindrom este unilateralitatea tulburărilor extrapiramidale
230.	PARKOPAN<M)^RDG - DCI Trihexifenidi-
sin,
lium 9 Medicatie antiparkinsoniană -----> ROM-
PARKIN<M) România.
.<K
231-, PARKS-PLUS<MC) RFG * Produs terapeutic
ce conţine doua medicamente tipizate cu acţiune diferită, dar care se complementează :
•	AMITRIPTILINA<m) - timoleptic, derivat dibenzocicloheptanic ;
@ PRIDINOL(M) — neurodinamizator.
Are acţiune antidepresivă şi psihostimulentă.
232.	PARLODEL<m) Anglia, Austria, Canada* Coreea, Danemarca, Finlanda, Franţa, Grecia, Iugoslavia,, Italia, Olanda, Spania, SUA — DCI Bromcriptina 9 Anti parkinson ian cu structură chi-
J/â r~\
y r x o
V ti Cfi
c*3	"Jk
mică particulară, de tip 2-brom-a-ergocriptină, cu acţiune asemănătoare cu cea a timolepticelor, ceea ce a dus la încercarea de a fi utilizat ca atare, însă fără rezultate certe ; este indicat în parkinsonis-mul idiopatic, postencefalitic sau indus, stimulator al prolactinei, ceea ce-i conferă atu uri în combaterea efectelor secundare neuroleptice de tip amenoree, gaîactoree.
233.	PARMINE<M> SUA — DCI Fenterminâ *Psi-hostimulent,. derivat feniletilaminat de tip oc, a-di-metiifeneti lamina, cu efecte simpaticomimetice şi anorexigene, utilizat şi în combaterea obezităţii secundare curei îndelungate cu NL -* PSl-H OST! MU LENTE.
Parnate(M) : Paroxism EEG* Pcr$cnag£~Turner^ ; Pcrtenofobie
Par/395
234.	PARMODALIN<mc) Italia# Produs terapeutic ce conţine două medicamente tipizate, cu acţiune diferită care se complementează :
•	TRIFLUOPERAZINA<M) — neuroieptic, derivat fenotiazinic ;
•	TRANILClPROMlNA(M* — timoanaleptic, derivat ciclopropilaminic.
Are acţiune antidepresivă, anxiolitică şi sedativă.
235.	PARNATE<M) Anglia, Canada, Italia, Spania, SUA — DCI Tranilciprominâ # Antidepresiv timoanaleptic, derivat ciclopropilaminic de tip (±)-trans-2-fenilciclopropilamina,- indicat în depresiile inhibate; este lipsit de efecte sedative (necesită asocierea). Nu se administrează concomitent cu betablocante, psihostimulente şi antidepresive timoleptice — necesită o pauză de 14 zile. Contraindicaţii Ie sînt în generai cele ale ti-molepticelor —► IMAO. .
236.	PAROPSIE (cf. para-; gr. opsis „vedere”) •
Tulburare a percepţiei vizuale, constînd în modificarea distanţei care separă obiectul perceput de persoana bolnavă, fără ca dimensiunile acestui obiect să se modifice (spre deosebire de micro-teleopsii). A fost descrisă de K. HEILBR0NNER în 1904,	^
237.	PAROREXIE (cf. para- ; gr. orexfs „apetit”)
•	Tulburare a apetitului, pervertirea poftei pentru substanţe necomestibile.
238.	PAROTIDITĂ EPIDEMICĂ; (cf. gr.f paf otis
sin.	-
„oreion”)——> OREION.
239.	PAROXISM (cf. gr. paroxysfnos — sin. ATAC ; CRIZĂ ; RUSEU # I ntensitate - maximă a unei senzaţii, stări afective, tulburări sau a unei boli, în general. Termenul este utilizat pentru simptome sau boli care revin periodic --♦ACCES.
240.	PAROXISM EEG # Grup de grafoelemente care se diferenţiază de traseul activităţii de fond, prin amplitudine, frecvenţă şi morfologie. Durata este scurtă, iar apariţia şi sfîrşitul sînt bruşte. Semnificaţia paroxismului EEG nu este totdeauna patologică, putînd apărea şi în circumstanţe normale —> EEG.
241.	PAROXISTICĂ — hemicranie (cf. gr. paro-xysmos ; hemi „pe jumătate” ; kranion „craniu”). Cefalee severă, unilaterală, care apare de obicei sub formă de criză bruscă în timpul zilei, avînd o durată scurtă. Este însoţită de creşterea perioadei de somn şi, după unii autori, este expresia „blocării” somnului REM. Originea ei pare să fie vasculară* Se asociază cu cefalee acută morfeica repetată şi cu disomnii.
242.	PARPON(M* Japonia — DCI Benactizinom Tranchilizant, derivat difenilmetan de tip 2-die-
tilaminoetil benzilat, cu acţiune ănxiolitic-seda-tivă medie, dar cu bune efecte anticolinergice centrale şi periferice. Este util a se cunoaşte acţiunea sa proconvulsivantă, cît şi interdicţia consumului de alcool în timpul tratamentului.
243.	PARROT —paralizie# Pseudoparalizîe, rezultat al necesităţii de a menţine membrul imobil (uneori în scop antalgic) în|cadrul unor leziuni articulare sau osoase.
244.	PARSIDOL(M) Elveţia; PARSITAN(M) Canada ; PARSOTIL(m) Spania — DCI Profenaminâ • Neuroieptic sedativ, derivat aminofenotiazinic
sin
—> PARDISOL(m) Franţa.
245.	PARSONAGE-TURNER(s) sindrcm • Sin-drom descris de PARSONAGE şi TURNER, exprimat clinic prin dureri atroce şi persistente la nivelul umărului, însoţite sau nu de hîpoestezie cutanată şi durere la compresiunea maselor musculare. Substratul anatomo-patofogic constă în atrofierea neurogenă periferică a muşchilor inervaţi de plexul brahial.
246.	PARSONS falcott (1902-1979) • Sociolog american. După studiile efectuate la Londra şi Heideiberg, a funcţionat ca asistent la catedra de sociokagie din Harvard, apoi conferenţiar (t^31— 1944) şi, ulterior, profesor titular. A fost puternic influenţat în concepţiile sale de psihanaliză. Opinia sa că subiectul social se orientează în funcţie de valorile pe care le alege drept criterii de ierarhizare în alcătuirea unui sistem de referinţă în:care integrează situaţiile de viaţă, i-au permis o orientare deschisă fie către colectivitate, fie către individv în funcţie de o serie de parametri ca: neutralitatea sau participarea afectivă, specificitatea sau neclaritatea atitudinilor etc. El a descris anxietatea legată de anumite roluri şi statute în raport cu determinările sociale.
Dintre lucrările sale pot fi citate : „Structura acţiunii sociale” (1937), „Familia, socializare şi interacţiune” (1955), „Structura socială şi personalitatea” (1963).
247.	PARSTELIN(MC) Anglia, Australia, Franţa
tifla'-
—>PARMODALIN<MC). Italia.
248.	PARTENOFILIE (cf. gr. parthenos „fecioară”; philia „dragoste”)# Perversiune sexuală constînd în atractia morbidă, homo- sau heterosexuaîă, faţă de adolescente PERVERSIUNI SEXUALE.
249.	PARTENOFOBIE^ (cf. gr. parthenos ; phobos „frică”)•Teamă nejustificată de şi pentru adolescente ; posibilităţile de manifestare pot fi homo- sau heterosexuale.
396/Par
Participare ; Particular ; Pary * f Pasadenim ; Pasca/ 8.
250.	PARTICIPARE (cf. lat. participare „a lua parte”) • Acţiuni pe care individul (grupu!) le întreprinde în vederea realizării unei activităţi. Pentru Levy BRUHL, participarea se referă la relaţia în care gîndirea primitivă presupune că se afiă două fiinţe considerate fie ca parţial identice, fie ca aflîndu-se una sub influenţa celeilalte, fără să existe o conexiune inteligibilă, reală, între cele două fiinţe. Pentru PIAGET, participarea se referă la credinţa difuză a copilului egocentric în existenţa unor legături între propria lui persoană şi obiectele lumii exterioare. Această credinţă se datorează iluzei că aştri ,,ne urmează”, efectuează aceleaşi deplasări ca şi subiectul, fiind legaţi de acesta prin legături insesizabile, dar rea'e. Acest mod de a gîndi caracterizează egocentrismul, animismul şi artificialitatea copilului. Participarea apare, în acest sens, mai mult ca un mod de a simţi, decît ca un mod de a gîndi.
de cîipit, Diskineziile orobucale şi masticatorii sînt absente, ca şi mişcările involuntare ale extremităţilor.
254.	PASAOEN'm) Belgia, Italia, RFG - DCI Homofenazinâm Neuroieptic sedativ, derivat homo-
piperazini! alkilfenonitiazinic de tip hexahidro-4-/
3-,'2-(trifluorometiI)fenotiazin-10-il/-propil/-1 H-1,4
251.	PARTICULAR (cf. lat. particufaris „particular, parţiaî ’) • Categorie filozofică strîns corelată dialectic cu generalul şi singularul, reprezen-tînd o treaptă intermediară. în planul realităţii, particularul rezolvă sub aspect ontologic relaţ:a dintre categoriile cor’elate, întrucît orice formă concretă de existenţă, accesibilă experienţei, are statutul particularităţii. Generalul nu există în sine, desprins de lucruri ca o esenţă ipostaziată, ci numai prin particular — care manifestă sau înfăţişează generalul într-o formă specifică împreună cu elemente şi caracteristici variabile, accidentale. Pe de altă parte, orice fapt sau eveniment singular (deci orice poate fi privit ca entitate distinctă) posedă şi unele atribute de ordin general, comune clasei sau genului din care face parte, neavînd statutul absolutei unicităţi. Confirmată de transformările lor reciproce în procesul devenirii, relaţia dialectică dintre generai, particular şi singular este reflectată şi în dezvoltarea cunoaşterii ; aceasta reprezintă ridicarea prin conceptualizări succesive, tot mai cuprinzătoare, de la sing'uiar prin particular la general şi, totodată, explicarea cazurilor şi evenimentelor singulare prin prisma particularului şi a generalului.
252.	PARTICULARITATE (cf. fr. porticul ar ite) • Defineşte modelul particular, considerat ca atare. Dupi EY5ENCK, în psihologie, particularităţile psihice sînt studiate la nivelul trăsăturilor şi' al tipurilor şi sînt modelate categorial de psihologia persoanei şi diferenţia! de psihologia diferenţială.
H 253. PARY3 simptom • Complicaţie tardivă a tratamentului neuroieptic prelungit, constînd în apariţia unui ,,sindrom Gilles de ia Tourette incomplet'* (1979), constînd în c.opro!a!ie, tulburări în articularea cuvintelor, criză paroxistică
-d'azepin-1-etanol, cu acţiune sedativ-anxiolitică moderată, indicat în distonii neurovegetative şi psihosomatice. Practic, nu are contraindicaţii.
255.	PASCAL Blaise (1632—1662)#Matematicianr fizician, scriitor şi filozof francez. Are contribuţii în domeniul fizicii (legea lui Pascal), geometrie» (teorema lui Pascal), algebrei, analizei matematice, calculului probabilităţilor. A inventat o maşină de calcul, în 1642. în ultima parte a vieţii (1654), a renunţat la cercetările ştiinţifice, retrăgîndu-se la mînăstirea jansenistă Port-Royal şi s-a preocupat de probleme ale moralei şi filozofiei. Aici a conceput celebrele „Scrisori provinciale" (1656—1657), în care denunţă cu vigoare logică „cazuistica" iezuiţilor. Gîndirea sa filozofică oscilează între raţionalism şi scepticism, între ştiinţă şi religie.
Blaise Pascal
Pasca!ium(M^ ; Paseism ; Pasen*MC,); Pasional(D) ; Pasiune
Pas/397
PASCAL a opus speculaţiilor scolastice o serie de condiţii logico-metodologice ale cercetării ştiinţifice. în „Cugetările” sale, publicate postum, în 1670, a încercat să facă o apologie a religiei creştine, dovedindu-se un fin observator al sufletului uman. El este autorul vestitului „pariu", potrivit căruia „dacă Dumnezeu nu există nu pierdem nimic, iar dacă există cîştigăm totul”. Deşi recunoaşte slăbiciunile iremediabile ale omului, PASCAL îi proclamă superioritatea ca fiinţă înzestrată cu gîndire : „Omul nu este decît o trestie, cea mai fragilă din natură, dar este o trestie gînditoare”.
PASCAL se opunea mărginirii raţionale şi mecaniciste a timpului, consacrînd „spiritul de fineţe” menit să compenseze „spiritul de geometrie” şi piedînd pentru aprecierea afectivităţii ca dimensiune valorică. Existenţialismul contemporan a preluat ca atare „logica inimii”, proclamată de ( PASCAL, iar „etica valorilor”, în special a lui M. SCHELER, îşi are surse,Jde asemenea, în „logica inimii".
. 256. PASCALIUM(M) Grecia - DCI 6romaze-
pam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-brom-1,3-dihidro-5-(2-piridil)-2H-1,4-ben-zodiazepin-2-onă, cu acţiune anxiolitică, sedativ-hipnotică, miorelaxantă şi cu valenţe antidepresive. Atenţie la administrarea la vîrstnici şi conducători auto.
257.	PAS DEPRESS<m) Canada - DCI Hidroxi-
zin • Tranchilizant, derivat difenilmetan de tip 2-/2- /4-(p-clor- a-fenilbenzil)-1-piperazinil/-etoxi// •etanol, cu acţiune sedativă centrală, antihista-minică şi anxiolitică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de HIDROXIZIN(M*.
258.	PASEISM (cf. fr. pass6 „trecut”) • Concepţie orientată nostalgic spre trecut, pe care îl idealizează cu pioşenie ca pe un timp edenic sau eroic, minimalizînd prezentul — privit hiper-critic ca decadenţă meschină şi vulgară. Proprie romantismului şi unor orientări conservatoare din filozofia istoriei, concepţia paseistă preconizează frînarea progresului şi întoarcerea societăţii la epoci revolute (orînduirea patriarhală, evul mediu etc.).
259.	PASEM<mc* Argentina» Produs terapeutic care conţine două medicamente tipizate, cu aceeaşi acţiune, are se complementează :
•	CLORDIAZEPOXID<m> - tranchilizant, de-rivat benzodiazepinic ;
•	MEPROBAMAT^ — tranchilizant, derivat pro pan di ol ic.
Are acţiune anxiolitic-sedativă.
260.	PASIOFILIE (cf. lat. passio „suferinţă" ; gr philia „dragoste”) • Masochism homosexual PERVERSIUNI SEXUALE.
261.	PASIONAL(D) delir (cf.fr.passionnel) • Delir descris de G. G. de CLERAMBAULT, care se dezvoltă după o axă ideo-afectivă şi pasională, carac-terizîndu-se prin exaltare, idei prevalente, care subordonează întreaga activitate psihică, şi pă-
trunderea într-un sector ai realităţii în care se edifică un sistem bine structurat. Delirul pasional presupune existenţa unui nucleu afectiv şi a anumitor trăsături specifice de personalitate. Tulburările timice, producţia halucinatorie, depersonalizarea sînt elemente care, alături de ideile delirante referitoare la personaje şi evenimente nereale, întregesc tablourile clinice ale acestor deliruri. Delirurile pasionale cele mai frecvente sînt cele de gelozie şi cele erotomanice. Diagnosticul diferenţial, datorită tematicii şi unei infinităţi de posibilităţi în interrelaţionarea umană, este deosebit de dificil, comparativ cu alte deliruri.
262.	PASIUNE (cf. fr. passion :	vezi lat.
passio) • Formă superioară de afectivitate, cu caracter intens şi durabil, canalizînd factorii intelectuali şi întreaga activitate a individului în direcţia unui scop (obiect) material sau spiritual. Emoţie prelungită şi intelectualizată, după RIBOT, ..evenimente trăite în funcţie de]un sistem conştient de afecte”, după H. EY, pasiunea are fa origine o tendinţă predominantă şi în general exclusivă, cu acţiune directoare*asupra conduitei şi judecăţii.
398/Pas
Pasionat — tip ; Pasivism | Postrltate \ Pasotomin
Pe axa normal-patologic-ului putem găsi :
•	forme minore de pasiune, cum ar fi pasiunea pentru anumite persoane, jocuri, drog, conduite sexuale ;
•	forme majore sau conduite pasionale, ce pot atinge intensităţi paroxistice patologice : crize, stări, deliruri sau psihoze pasionale.
Luînd în considerare valorizarea socială a pasiunii, aceasta poate fi pozitivă, ca rezultat al sublimării şi socializării tendinţei originare (de exemplu, pasiunea pentru profesie), sau negativă, în acest caz atingerea obiectului, scopului pasiunii implicînd conduite antisociale sau încălcarea normelor şi legilor în vigoare.
263.	PASIONAT — tip de personalitate (cf. fr. passionnă) • în caracter io logi a lui HEYMANS, WIERSMA, LE SENNE, este tipul emotiv-activ secundar. Tipul pasionat este hiperactiv, con-centrîndu-şi resursele în vederea atingerii scopurilor propuse, este captativ, tinzînd să-şi impună personalitatea, este exclusivist în atitudini, sentimente, judecăţi, tinde permanent să domine, este egocentric şi, nu rareori, narcisic. Tipul pasionat este puţin predispus la boli psihosomatice. Hiperactivitatea îl poate duce la stări de epuizare fizică şi psihică. Predispoziţia morbidă spre schizofrenie sau paranoia este dată de factorul de secundari-tate care determină un răspuns, o reacţie amînată şi elaborată. Reprezentanţii istorici ai tipului pasionat ar fi : Napoleon, Goethe, Zola, Hegel, Descartes, Nietzsche.
264.	PASIVISM (cf. lat.possfvus „susceptibil să sufere, să suporte”) • Tendinţa de a suporta cu stoicism, fără opoziţie, suferinţa, chiar obţinerea unei plăceri din această suferinţă fizică sau psihică
-	MASOCHISM.
265.	PASIVITATE (cf. lat. passivus) • Dispoziţie psihică presupunînd un anumit grad (mai mare sau mai mic) de indiferenţă afectivă faţă de toate influenţele ambientale, atrăgînd după sine diminuarea spontaneităţii răspunsului faţă de orice eveniment exterior. Ea poate implica, în grade diverse, şi o scădere a capacităţii de judecată, a autocriticii şi a iniţiativei. Acestea nu sînt însă obligatorii : în anumite cazuri, ele se păstrează în limite normale, conducînd la o trăire penibilă de către subiect a unei stări de inferioritate. Pasivitatea se întîlneşte în mai multe circumstanţe psihopatologice :
•	la debilii mintal şi în stările de regresie pe fondul involuţiei, pasivitatea creează un mare grad de sugestibilitate, ceea ce poate avea consecinţe medico-legale : atragerea debililor mintal în comiterea unor acte delictuale, semnarea (la sugestia unor persoane răuvoitoare) de către subiecţii grevaţi de o
stare demenţială (şi deci lipsiţi de discernă-mînt) a unor acte care le aduc prejudicii etc. ;
•	în cazul pacienţilor cu depresie majoră (în special stupor melancolic), pasivitatea apare în cadrul dezinteresului total faţă de ambianţă şi al replierii în propria durere morală *
•	în schizofrenie, pasivitatea fizică motorie poate apărea în contextul stărilor catatonice.
în 1956, BALVET a descris sindromul de pasivitate apărut în urma tratamentului neuroieptic* după remiterea agitaţiei psihomotorii şi a trăirilor halucinator-delirante. în cazul acestor bolnavi», pasivitatea nu se datorează numai tratamentului neuroieptic, ci şi condiţiilor de spitalizare care rup subiectul de ambianţa lui normală. Sindromul este remisibil prin psihoterapie şi ergoterapie. Pasivitatea poate apărea şi ca o atitudine voluntară, conştientă, a unui subiect aflat într-o situaţie psihotraumatizantă puternică, de mare răsunet afectiv. în psihastenia decompensată, în stările confuzionale, în deteriorarea mintală secundară toxicomaniei, pasivitatea poate constitui un corolar simptomatologie.
266.	PASIV-AGRESIV — tip de personalitate *
Achiziţie recentă a descrierilor psihopatologice (DSM III, 1980) definită printr-un cortegiu simptomatic, în următoarea suită :
•	opoziţie la exigenţele necesare în mod obişnuit pentru obţinerea performanţelor adecvate atît în activitatea socială, cît şi în cea profesională ;
•	opoziţie exprimată indirect prin cel puţin două din următoarele atitudini : tergiversare, trîndăvie, încăpăţînare, ineficienţi voită, „uitare” ;
•	ineficienţă profundă şi prelungită (care nu permite de obicei avansarea);
•	persistenţa acestui model comportamental* chiar în circumstanţe în care afirmarea de sine şi eficienţa ar fi posibile ;
•	nu întruneşte criteriile pentru alte tulburări de personalitate şi nici pentru opoziţio-nismul survenit pînă la vîrsta de 18 ani.
Menţionăm prezenţa unora din trăsăturile amintite în cadrul altor structuri dizarmonice de personalitate (astenică, personalitate dizarmonică antisocială, personalitate dizarmonică de tip depresiv). Subliniem dificultăţile de integrare socio-familială a acestui tip dizarmonic care este adesea o povară şi un factor de stres şi pentru ceilalţi membri ai comunităţii.
267.	PASIV-DEPENDENT - tip de personalitate -+ ACTIV-PAS IV.
268.	PASOTOMIN<m> Japonia-DCI Proclor-perazinâ* Neuroieptic incisiv, derivat fenotiazinic piperazinat de tip 2-clor-10-/3-(4-metil-1-
Patau^ î Patern — complex ; Patetic ; Patetism
Pat/399
piperazînil)propil/fenotiazină, cu acţiune antipsi-hotică, sedativă, antiemetică, cu valenţe antiverti-ginoase şi antispasmodice. industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de EMETIRAL(M*.
h2
269.	PATAUf3' sindrom — sin. „D”*^ sindrom; ?ATAU-SM!TH's)sindrom ; PATAU-SMITH-THER-MANN<S) sindrom ; TRISOMIE D ; TRISOMIE O 13-15; TRISOMIC 13—1Sts) sindrom. • Sin-drom plurimalformativ genetic (există un cromozom supranumerar la grupa 13—15 D)f descris de K. PATAU şi W. D. SMITH, în anul 1960.
Din punct de vedere clinic, se caracterizează prin anomalii cranio-faciale (arinencefalie, micro-cefalîe, buză de iepure cu sau fără palatoskizis, urechi malformate), anomalii neuropsihice(întîr-ziere mintală, accese convulsive miodonice, hiper-tonie generalizată, crize de apnee şi cianoză), anomalii oculare (opacifieri corneene, microoftalmie), anomalii ale extremităţilor (flexie palmară permanentă a degetelor, poli-sau sindactilie, picior în formă de „piolet”), anomalii dermatoflifice(pliu transvers uni- sau bilateral, supraelevarea triradiu-sului axial în „t”, arc transvers de la haluce la marginea externă a piciorului). Tulburările biochimice şi hematologice constau în prezenţa hemoglobinei embrionare Gower II şi persistenţa hemoglobinei fetale.
DEABORN a descris o formă clinică particulară
—	„sindromul analgeziei congenitale” (insensibilitatea ia durere), caracterizată prin insensibilitate la excitanţii dureroşi superficiali şi profunzi, cu conservarea sensibilităţii tactile şi termice. Se pot «asocia şi alte simptome (întîrziere mintală, ulceraţii cutanate, fracturi repetate, deformaţii scheletice). Evoluţia şi prognosticul sînt nefavorabile (70—30% din bolnavi mor în primele şase luni de la naştere).
270.	PATERGASIE (cf. gr. pathos ; ergosia ,,muncă, energie”) • Termen folosit în psihobiologia lui A. MEYER pentru a desemna tulburările de comportament provocate de o afecţiune organică.
271.	PATERN — complex (cf. lat. paternus ,,al tatălui”) * Termen folosit de FREUD pentru a desemna o dimensiune majoră a complexului Oedip ; relaţia ambivalenţă cu tatăl. Termenul este
folosit uneori cu un sens particular, care pune în evidenţă relaţia fiicei cu tatăl, relaţie ale cărei aspecte din copilărie generează ulterior tulburări nevrotice. Practic, conţinutul termenului de ,,complex patern" se include în complexul Oedip (-+ OEDIP — complex).
272.	PATERNALISM (cf. fr. paternalisme : vezi lat. pater „tată”) • Protecţie, protejare, tutelare excesivă, cu tendinţa de a subordona complet — de a ,,sufoca” —propriul copil, cu motivare reală sau imaginară, printr-o dragoste şi grijă excesivă. Exercită o influenţă negativă asupra evoluţiei celui supus acestei „prea mari afecţiuni”. Este frecvent întîlnit în căzu! părinţilor copiilor suferinzi de boli psihice, avînd o influenţă nefastă.
273.	PATETIC (cf. gr. pathetikos „sensibil")# Modalitate de manifestare exagerată care provoacă emoţii puternice, pînă ia zguduire sufletească, spirituală. A fi patetic sau a avea patos conduce la a exterioriza stări emoţionale intense, contagioase, pe care ceilalţi ie preiau, indiferent dacă cel ce ie transmite are sau nu această intenţie. Fiind o înclinaţie spre emoţii accentuate, patetismul este considerat o exagerare afectivă, mergînd pînă la fals, deci disonantă faţă de realitate şi opusă autenticităţii. Personalitatea isterică dispune de o mare capacitate de trăiri patetice, dar şi de intrare într-o stare emoţională exagerată, datorită suges-tibilităţii, a imitaţiei.
274.	PATETISM (cf. gr. pathetâs „referitor la suferinţă")*Tendinţăspre o emoţionalitate exagerată, care se vrea propagată şi la alţii (POPESCU-NEVEANU) ; fără a avea semnificaţie patologică, oferă indicaţii asupra personalităţii subiectului.
V
*""275. PATICUS (cf. gr. pathetikos „care ră-mîne pasiv)” - PERVERSIUNI SEXUALE.
276.	-PATIE (cf. gr. pathos „suferinţă, boală") • Element de compunere care introduce referirea ia o stare de boală (pneumopatie, hepatopatie, psihopatie etc.). Are un sens prea larg, care generează confuzii.
277.	PATIMĂ (cf. gr. pathema „suferinţă, nenorocire”) • Termen echivalent cu pasiunea, dar implicînd conotaţii negative (pasiune cu caracter distructiv sau autodistructiv). Sugerează, mai mult decît pasiunea, caracterul dominant absolut al trăirilor emoţionaie. Satisfacerea trebuinţei trebuie să se producă rapid, aproape imediat, individul este mai activ în căutarea plăcerii determinate de obiectul patimii, trăirea frustrării este intensă şi se poate manifesta agresiv. Dacă în pasiune individul poate să-şi amîne satisfacţia, în patimă acest lucru se întîmplă mai greu. Desigur, între pasiune şi patimă nu există deosebiri importante,
Potofobie; Patogen .« Fotografie; Patologie psihiatrica
cele descrise mai sus fiind dependente, de cele mai multe ori, de diferenţele individuale şi de obiectul patimii —► PASIUNE.
278.	PATO- (cf. gr. pathos „încercare, experienţă”) • Element de compunere care introduce semnificaţia de boală.
279.	PATOFOBlE(F) (cf. pato-; gr. phobos „frică”)# Teamă exagerată de boală, de suferinţa prin îmbolnăvire. Este o fobie condiţionată în copilărie de teama de tratamentele medicale privite ca o consecinţă a bolii sau chiar ca o parte a acesteia. La adult, este expresia unei supraevaluări a propriei persoane, precum [şi a unor trăsături narcisistice şi a imaturităţii unor structuri de personalitate.
FT280. PATOGEN (cf. pato-; gr. gennan „a produce”) • Element, agent, situaţie, factor, capabil de a produce o boală.
281. PATOGRAFIE (cf. pato-; gr. graphein „a scrie”) • Termen introdus de JASPERS pentru a defini lucrările biografice care au următoarele scopuri :
•	de a înţelege genetic şi descriptiv evenimentele psihopatologice, în aspectele legate de părţile interesante ale personalităţii;
•	de a înţelege care este importanţa unor fenomene psihopatologice, în explicarea genezei unor lucrări de artă deosebite sau a unor activităţi social-politice.
Pericolul vulgarizării şi al interpretărilor eronate este evident. Acest lucru se întîmplă mai frecvent cînd patograful are cunoştinţe de psihologie reduse sau este lipsit de cunoştinţe artistice, istorice corespunzătoare, se documentează superficial sau este lipsit de un orizont filozofic.
Deşi istoria psihiatriei este bogată în patografii deosebit de interesante, unele ale unor suferinzi psihici care le-au fost pacienţi direcţi autorilor respectivi, absolutizarea metodei şi realizarea de portrete patografice cu orice preţ, duc la rezultate caricaturale. Acelaşi lucru este perfect valabil pentru „unele analize” făcute unor celebrităţi, multe dintre ele trăind cu decenii sau secole anterior părintelui psihanalizei şi discipolilor săi. în acest sens, o serie de l ucrări despre Isus, Van Gogh, Eminescu, Rousseau, Ioana d’Arc, precum şi lucrările lui CABANIS oscilează între arbitrar şi confuzie, K. LEONHARD, în contrast cu lucrările citate, reuşeşte o serie de analize deosebite în descrierea personalităţilor accentuate din literatură. Mai pot fi citate cele despre H6lderlin (LANGE), pictorul Hugo von Dergoes (DUPR£) etc.
282.	PATOLOGIE PSIHIATRICĂ (cf. pato-; gr. logos „cuvînt, discurs”) • Ansamblu al tulbură-
rilor psihice, care, grupate în sindroame şi corelate cu alte semne sau sindroame somatice, reprezintă expresia clinică a bolilor mintale.
După criteriul eti o patogen ic, patologia psihiatrică s-ar împărţi în afecţiuni organice (care cunosc o determinare internă sau externă, produdnd modificări de tip lezional la diferite niveluri ale sistemului nervos centra!) şi afecţiuni sau bol» funcţionale (cărora nu li se poate evidenţia un substrat organic la ora actuală).
După criteriul intensităţii, patologia psihiatrică ar recunoaşte următoarele niveluri (în raport cu gradul de percepere şi de inserţie în sistemul realităţii) : nevrotic, psihotic, demenţial. Fiecare dintre aceste niveluri recunoaşte o serie de particularizări, iar limitele de intensitate în evoluţia unui semn, sindrom sau chiar a unei boli nu sînt fixe, ci mobile.
Patologia psihiatrică se delimitează prin obiectul său de normalitate, în raport cu care se defineşte. Normalitatea poate fi concepută ca o istorie echilibrată a individului, în care acesta poate face faţă cerinţelor statutului şi rolurilor sociale pe care le îndeplineşte, armonizîndu-se în structura microgrupurilor din care face parte şi adaptîn-du-se variaţiilor factorilor de mediu. A fi normal înseamnă a păstra, cel puţin în relaţia socială, ur> echilibru optim funcţional şi a putea sesiza acele concesii care sînt necesare pentru ca grupul social să rămînă în parametri săi obişnuiţi de funcţionalitate. Patologicul înseamnă o modificare a statutului de interrelaţionare a individului. Patologia se defineşte şi ca o coborîre adaptativ-funcţională de la un nivel atins anterior de individ, către o treaptă inferioară, în care planul performanţial este diminuat.
Introducerea în psihiatrie a conceptului de normalitate, a ideii de normă, pare să clarifice î.vtru-cîtva problematica psihiatriei, specialitate diacritică (H. EY), pentru care diferenţa normal/patologic reprezintă principalul obiect de lucru.
Normalul ca normă statistică nu este semnificativ decît parţial în cadrul psihiatriei, abaterile de tip cantitativ fiind pe al doilea plan faţă de cele calitative. Dificultatea sporeşte atunci cînd anormalitatea, patologicul sînt reprezentate de ur> amalgam complicat de abateri cantitative şi calitative, care, sumate, alcătuiesc un tablou clinic distinct. Analiza normalităţii psihice, a psihismului văzut ca un „multiplex”, implică nu numai corelaţii biologice, ci şi sociale, culturale, epistemologice şi dinamice. Sîntem încă departe de a şti ceva despre „normalitatea” unei faţete importante a psihismului — inconştientul (cum trebuie să fie visul normal ?). Desigur, limita normal-pato-logic este extrem de complicată, interferenţele şi imixtiunile celor două domenii fiind un imprevizibil labirint. Nici un univers nu este mai greu de analizat decît psihismul, şl nici o nebuloasă
Patomimie ; Patomimie auîomutifanta ; Patomorfozâ
Pat/401
mai complicată decît individul, orice încercare de sandardizare lovindu-se de un previzibil eşec. Acest nisip, mişcător, pe care este schiţată fragila graniţă dintre două sisteme, unul căutînd să-şi crească, celălalt să-şi scadă în permanenţă nivelul organizaţional sau poate entropia informaţională, este locul de neliniştită dilemă şi de decizie al psihiatrului. Definiţia dată de MARX bolii, „viaţa îngrădită în libertatea ei”, înţelegîndu-se prin aceasta nu numai aspectele strict biologice, ci şi cele sociale şi existenţiale, îşi găseşte o ilustraţie particulară în psihiatrie.
Existenţa biologică impune un grad înalt de organizare şi structurare, procesul de diagnosticare, de descriere a patogenezei nu este decît obiectivizarea lezării acestei ordini, a dezintegrării ei ia nivel sistemic şi subsistemic (organ, ţesut, celulă), a atingerii ,flogicii viului” (Fr. JACOB). Boala este un ,,defect” în organizarea terenului pe care se înscrie textul vieţii.
Patologia psihiatrică generează o permanentă limitare a individului nu doar în libertatea sa de acţiune (aşa cum face cel mai adesea boala somatică), ci în însăşi libertatea sa de fiinţare care se exprimă pe sine în umanitatea sa. Boala psihică este o „implozie”, o prăbuşire în interior, o alunecare în imaginar, de care individul nu se poate desprinde pentru a se reinsera în sistemul de repere a lumii reale. Bolnavul este ,,un prizonier al răspîntiilor" (Michel FOUCAULT), nemaiputînd să aleagă sau să se direcţioneze atît timp cît ansamblul relaţiilor logice şi sociale i se pare o reţea implacabilă, care îl constrînge şi îl înfricoşează.
Faptul psihopatologic este desigur mai greu sesizabil decît o rană sau o anomalie biochimică, dar percepţia lui de către specialist se va face după aceleaşi reguli ale cunoaşterii diferenţiale, mani-festîndu-se de asemenea ca o tulburare a organizării, ca o descompunere.
Boala psihică se obiectivează prin fizionomii tipice ale anumitor tipuri de existenţe, de conduite, de idei, de credinţe, ce contrastează cu uniformitatea şi conformismul celor aie comunităţii, apărînd şi celorlalţi, nu numai psihiatrului, ca deosebite. Din acest fond comun de fapte, psihiatrului îi revine dificila sarcină de a le alege pe cele aparţinînd sferei psihiatriei. Făcîndu-şi descifrabile semnele dezorganizării vieţii psihice, psihiatrul trebuie să caute, în paralel, să descopere gradul lor de semnificaţie profunzimea acestei dezorganizări. Mai mult, boala poate apărea ca o paradoxală organizare, în sensul dezorganizării, o reorganizare la un nivel inferior al psihismului. Ansamblul acestor dezorganizări, care proiectează fiinţa dincolo de limitele normalităţii, sînt realităţi obiective, ca orice alte ,,semne patologice”. O fiinţă desprinsă de real, invadată de imagini neliniştitoare sau înspăimîntătoare, lipsită de
puterea de a discerne sau prăbuşită în abisul depresiei, lipsită de libertatea fundamentală şi elementară, aceea a realităţii, acesta este punctul de convergenţă în care conceptul devine realitate clinică. Acesta este locul unde psihiatrul îşi exercită nobila misiune de vindecător.
283.	PATOMIMIE (cf. pato-; gr. mim(e)ia ..imitare”) • Denumire introdusă de DIEULAFOY pentru a desemna imitarea, mimarea de către subiect a simptomatologiei unei boli fizice şi/sau
psihice, fenomen încadrat în trecut în pitiatism. T^rmenul are astăzi o utilizare redusă. Patomimia poa«.e apărea şi în sfera normalului, la copii care, în mod inconştient, imită ceea ce văd la persoanele din anturaj. Ea este relativ frecventă la pacienţii spitalizaţi, mai ales în serviciul de psihiatrie, unde subiecţii cu afecţiuni mai puţin grave mimează semnele unor afecţiuni mai grave (avînd modelele în apropiere), pentru a beneficia de o mai mare atenţie din partea personalului. Este mai ales cazul personalităţilor cu prag scăzut la frustrare şi cu
o	mare sugestibilitate.
Patomimia apare Ia debilii mintal cu discernă-mînt, simţ autocritic scăzut şi mare sugestibilitate, precum şi la personalităţile histrionice, care reclamă mereu atenţie şi solicitudine în contextul ..foamei lor afective”. Atunci cînd la patomimie se recurge în scopul obţinerii unor avantaje materiale, ea trece în sfera simulaţiei.
284.	PATOMIMIE AUTOMUTILANTĂ—^CO-
SYNS-DURET<S) sindrom.
285.	PATOMORFOZĂ (cf. pato-; gr. morphe ,.formă”) • Termen introdus de W. HELLPACH (1929) pentru a descrie modificarea manifestărilor clinice şi morfologice ale bolilor, în comparaţie cu descrierile iniţiale sau cu descrierile clasice,
26	— c. *38
402/Pat
Patoplastie ; Patriarhat f Pavlov ivan Petrovici
sub influenţa factorilor de mediu socio-culturali. Odată cu apariţia mijloacelor moderne de tratament şi, mai ales, după revoluţia terapeutică declanşată de descoperirea neurolepticelor, anti-depresivelor şi anxioliticelor, nevoia descrierii patomorfozei principalelor entităţi a devenit mult mai acută. Studiul patomorfozei duce la introducerea de criterii noi şi corecţii, atît în domeniul diagnosticului, cît şi în cel al nosogra-fiei. In acest context, sînt de menţionat numeroasele discuţii şi corective generate de bolile afective, aspectele transculturale şi dezvoltarea unei întregi ramuri de studiu a acestora (etnopsihia-tria). Apariţia de sindroame „decapitate”, sub influenţa terapiei moderne, a ridicat probleme deosebite sindromologiei, căreia de altfel i s-au adăugat numeroase corective moderne. Studiul patomorfozei oferă psihiatrului nu numai cheile diagnosticului modern a! bolilor psihice, ci şi un fascinant domeniu de cunoaştere a felului în care boala psihică se defineşte în trinomul factorilor bio-psiho-sociaii.
286.	PATOPLASTIE (cf. pato- ; gr.plassein „a modela”) © Caracteristici de manifestare ale uneia şi aceleiaşi boli ia bolnavi diferiţi ; este dependentă de tipul şi structura personalităţii.
237.	PATOPS1HOLOGIE (cf. pato-; gr. psyche „suflet” ; logos „cuvînt, discurs”) e Termen construit prin asonanţă şi folosit de P. POPESCU-NE-VEANU pentru a desemna psihopatologia. Nu are circulaţie.
288. PATRIARHAT (cf. lat. pater „tată” ; gr. <arhe „autoritate, conducere”) • Sistem de organizare socială caracteristic societăţilor primitive, care succede, odată cu epoca bronzului, matriarhatul. Specific marilor familii tribale, întemeiate şi conduse de către un singur şef de sex masculin, patriarhatul se instituie atît la populaţiile pastorale, cît şi la cele de agricultori, atunci cînd ponderea masculină, în procesul de producţie dominat de aceste ocupaţii fundamentale pentru existenţa materială, devine hotărîtoare. Superior şi prin atributele sale războinice, bărbatul — fondator de familie şi comunitate — dobîndeşte o poziţie predominantă ; filiaţia se stabileşte patriiiniar, în vreme ce grupul devine patrilocal. Redusă la activităţi secundare în cadrul gospodăriei casnice, femeia devine obiect de stăpînire a patriarhului, a cărui familie cuprinde mai multe soţii, copii, sclavi şi sclave. Odată cu apariţia şi consolidarea societăţii împărţite în clase, sistemul patriarhal de organizare socială pe bază de filiaţie este înlocuit treptat cu structura socială determinată de relaţiile de proprietate individuală, pe grupe familiale restrînse ; în acest context, marile familii congenere suferă un proces de dezagregare, fiind înlocuite cu familii monogame nucleare.
289.	PAVLOV Ivan Petrovici (1849-1936) • Psihofiziolog rus, urmează Facultatea de Ştiinţe din Petersburg, secţia de ştiinţe naturale. Din 1874 urmează Academia Medico-Militară. Cercetările în domeniul fiziologiei le efectuează între 1884—1886, la Leipzig, în laboratorul fiziologului Karl LUDWIG, ulterior la Breslau, cu Rudolf HEIDENHEIM. Din 1890 este numit profesor la
Ivan Petrovici Pavlov
Facultatea^ din Tomsk, iar din 1891, la cea din Varşovia. în 1892 devine profesor a! Institutului de Medicină Experimentală din Petersburg. în 1904 primeşte Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină, datorită cercetărilor asupra secreţiilor digestive. îşi continuă lucrările în Laboratorul de medicină experimentală de la Koltuci, lîngă Leningrad. Cercetările sînt continuate de elevii săi : KRESTOVNIKOVA, EFROFEENA, ROSENTAL, RIHMAN, PETROVA. Numele savantului rus ră-mîne legat de studiul reflexului condiţionat, opus celui înnăscut, ce stă la baza celor mai complexe fenomene fiziologice, care pot fi reductibile la un ansamblu de asemenea reflexe. Cercetările au avut unele aplicaţii practice, printre care cea mai celebră este naşterea fără dureri. Studiile sale asupra fiziologiei sistemului nervos centrai sînt dominate de accentul pe care îl pune asupra tuib urăriior funcţionale determinate de dereglarea ce ntrilor nervoşi, în opoziţie cu teoria patologiei ce lufare a lui VIRCHOW,
Povlov * ; PovJovism f Pavor[ diurn ; Povor nocturn
Pav/403
PAVLOV descoperă o serie de legi aie activităţii nervoase superioare : legea sumării excitaţiilor, legea activităţii reflexelor condiţionate, legea stărilor fizice, legea iradierii şi concentrării proceselor nervoase, legea inducţiei reciproce, legea discriminării şi generalizării stimulilor condiţionali. Aduce o contribuţie în marea problematică a bolilor psihice, prin elaborarea teoriei asupra nevrozelor experimentale.
290.	PAVLOVs simptom • Simptom descris şi explicat de I. P. PAVLOV la bolnavii catatonici, care îşi păstrează mutismul atunci cînd examinatorul li se adresează cu voce obişnuită, dar răspund Ia întrebările formulate cu voce şoptită sau foarte coborîtă. Explicaţia autorului este legată de prezenţa fazei de excitaţie ultraparadoxală a scoarţei, la bolnavii schizofreni.
291.	PAVLOV!SM • Concepţia lui I. P. PAVLOV privind activitatea sistemului nervos central, fundamentată (l.STAMATOIU) prin interpretarea uni-tăţii funcţionale aorganismului şi a relaţiilor dintre organism şi mediu.
292.	PAVOR DIURN (cf. lat. pavor „spaimă, groază”) • Criză de anxietate care se produce în mod nemotivat în cursul zilei, la copil. Termenul este puţin folosit, în ultima perioadă acest tip de tulburare nevrotică fiind, cel mai adesea, încadrat în sfera altor tulburări.
293.	PAVOR NOCTURN (cf. lat. pavor) ©Manifestare paroxistică de tip anxios care apare în timpul nopţii, mai frecventă la copii, comparativ cu adulţii (KALES utilizează pentru forma prezentă la adulţi termenul de incubus). Determinismul acestor crize nocturne („night terrorsM) este, de regulă, psihogen, dar ele pot apărea şi ca formă particulară a epilepsiei temporale. Din punct de vedere etiologic, SPARLIN (1969) diferenţiază trei tipuri de pavor nocturn
•	tipul I sau „psihotic”, cu debut în primii ani de viaţă şi evoluţie care poate continua şi la pubertate ; a fost asociat frecvent cu tulburări ulterioare de caracter, perversiuni [sau chiar psihoze ;	_
I	tipul II, denumit şi „traumatic”, este'conse-cinţă a unor traume psiho-fizice ;
« tipul III, „nevrotic”.
Este caracteristic pentru pavorul nocturn psihogen faptul că paroxismele nu sînt însoţite de modificări EEG, spre deosebire ce{ pavorul' ca formă a epilepsiei temporale, jjn'jjTcare EEG prezintă ancmalii de traseu, cu [localizare’ bite mpo ral ă,
Asimetrii le emisferice, grafoelemente patologice de tip focal, identificate pe EEG, pot orienta diagnosticul etiopatogenicspre următoarele eventualităţi :
•	etiologie organică de tip encefalopat ;
•	etiologie epileptică ;
•	etiologie funcţională dar „nepsihogenă” (spasmofilie, tulburări metabolice, parazi-toze intestinale, cu răsunet asupra electrogenezei cerebrale),
Incidenţa de apariţie a pavorului nocturn este diferit apreciată, de diverşi autori, DIATKIN considerînd că este vorba de „un fenomen banal”.
Clinic, pavorul nocturn asociat epilepsiei temporale se manifestă mai ales în a doua copilărie. Copilul se trezeşte brusc, prezintă o stare de agitaţie foarte puternică, spaimă, plîns care nu poate fi oprit. Crizele sînt scurte, sînt urmate de un somn profund şi amnezie totală a episodului. Aspectele clinice sînt asemănătoare şi pentru celelalte tipuri de pavor nocturn. Crizele apar în prima parte a nopţii, de regulă la 15—30 minute după debutul somnului. Se manifestă printr-o tulburare de conştiinţă de tip crepuscular, în care trezirea este bruscă, copilul este cuprins de panică, prezintă mimică şi gestică exprimînd starea de spaimă produsă de imaginile visate, mişcări dezordonate, automatisme complexe, producţii verbale (suspine, gemete, strigăte), fenomene vegetative intense (congestie sau paliditate facială, transpiraţii, tahicardie, modificări respiratorii şi de tensiune arterială). Frecvent apare plînsul, anxietatea marcată, stările halucinatorii sau con-
404/Pav	Pavor nocturn ; Pavorex^ J Paxlpanm ; Poxor(M)
fuzo-delirante. Durata crizelor este de la 1—2 pîrră la 20 minute, ele fiind urmate de amnezie. Se semnalează cazuri în care episodul se poate repeta de mai multe ori în decursul aceleiaşi nopţi. Frecvent, crizele de pavor* nocturn sînt însoţite de somnambulism. Acest automatism ambulator nocturn este, de fapt, o tulburare de conştiinţă de tip crepuscular, care apare în somn şi se caracterizează prin executarea unor acte motorii complexe, inconştiente, urmate de amnezie totală. De regula, se asociază cu manifestări de tip nevrotic,
Diagnosticul pozitiv presupune evidenţierea nevrozei şi a actelor motorii caracteristice, în ceea ce priveşte pavorul psihogen, şi evidenţierea anomaliilor EEG, în ceea ce priveşte pavoru! asociat epilepsiei temporale.
Diagnosticul diferenţial se poate face cu crizele de spasmofilie, parazitoze intestinale cu răsunet secundar cerebral* alte afecţiuni gastro-intestinale vegetaţii adenoide, alimentaţie în excesînainte de culcare, perioade de remisie a psihozelor reactive, în cazul pavorului psihogen.se apreciazăoevoluţie favorabilă, cu remisiuni în timp.
Terapia trebuie să fie etiopatogenică şi individualizată. Ea presupune îndepărtarea factorului psihogen, îndepărtarea altor factori etiologici (asanare intestinală, terapie cu calciu şi măsuri igienico-dietetice), utilizarea chimioterapie*! (an-xiolitice, hipnotice, antidepresive), psihoterapie, intervenţia componentei educaţionale.
294.	PAVOREX<m) Italia-DCI Metilpentinol • Tranchilizant, derivat alkenic de tip 3-metil-1~pen-tin-3-ol, cu acţiune sedativ-hipnotică şi miorezolu-tivă prin inhibarea transmisiei ganglionare.
295.	PÂX(M) SUA- DCI Meprobamat • Tran-chilizant, derivat propandioiic de tip 2-metil-2--propil-1i3-propandiol dicarbamat, cu acţiune sedativ-anxiolitică, anticonvulsivantă şi uşor hipnotică. Este Indicat în nevroze cu componentă anxioasă şi depresivă, alcoolism, delirium tremens, unele forme de epilepsie petit mal, afecţiuni psihosomatice. Deşi fără efecte secundare evidente şi contraindicaţii, tratamentul de lungă durată nu se întrerupe brusc, putînd apărea un „mic sindrom de abstinenţă”, industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de MEPROBA-MAT<m).
296.	PAXATE<M) Mexic - DCI Diazepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-cloM ,3-di hidro-1 -meti l-5-feni I-2H-1 ,4-benzodia-zepin-2-onă, cu acţiune sedativ-hipnotică, anxiolitică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă. Sndustria noastră farmaceutică îl produce sub numele de DIAZEPÂM^.
297.	PAXEL(M* Canada — DCI Diazepam • Tran-
sin.
chilizant, derivat benzodiazepinic —->DIAZE-PAM<m> România.
298.	PAXINW Italia — DCI Meprobomat • Tran-
sin.
chilizant, derivat propandioiic ----->MEPROBA-
MAT(M> România.
299. PAXIPAMW SUA - DCI Halazepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-ci or-1,3-d i hid ro-5-fen i 1-1 -(2,2,2-trif luoroet i l)-2H--1,4-benzodiazepin-2-onă, cu acţiune anxiolitic-sedativă.
300. PAXISTIL(M) Belgia — DCI Hidroxizin • Tranchilizant derivat difenilmetan de tip 2 /2-/ 14-(p-cl or-a-fen i I benzi l)-1 -pi perazi n i I /-etoxi le tanol, cu acţiune sedativă centrală, antihistaminică şi anxiolitică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de HIDROXlZIN^M).
301.	PAXISYN(M) Norvegia — DCI Nitrazepam
•	Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip
1,3-di hidro-7-nitro-5-feni I-2H-1,4-benzodiazepină, cu acţiune sedativ-hipnotică, realizînd un somn aproape fiziologic. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NITRAZE-
pamw.
302.	PAXIUM<M) Portugalia - DCI Clordiaze-poxid•Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-c!or-2-metilamino-5-fenil-3H-1,4-benzodiaze-pin-4-oxid, cu acţiune anxiolitică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă. Nu are efect hipnotic, fiind unul dintre cele mai răspîndite tranchilizante de zi. Industria noastră farmaceutică îi produce sub numele de NAPOTON<M\
*	303. PAXOR(M) Belgia — DCI Camazepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de ti p 7-cI o r-1,3-d i hi d ro-3-h i d roxi -1 -meti l-5-fen i I-21H-
Cf
SiT'"'-.....
ir-
-1,4-benzodiazepin-2-onă ester dimetilcarbamat, cu acţiune sedativ-anxiolitică. Contraindicaţii: miastenia gravis, intoxicaţii cu hipnotice şi alcool.
PaxtibiW	Pazita(<M> ; Părinţi
Păr/405
304.	PAXTIBI<m) Spania - DCI Nortriptilină» Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzocicloheptadienic de tip 10,11<iihidro-N-metil-5H-diben-zo /a, d/cicloheptan-A5’Y-propi lamina, cu acţiune «mai rapidă decît a amitriptilinei, dar cu efecte sedative mai modeste. Nu se asociază cu IMAO.
305.	PAXYL<M) Israel - DCI C/orprotixen • IMeuroleptic, derivat tioxantenic de tip 2-c!or--NtN-dimetiitioxantenă-A9’Y-propilamină, cu acţiune polivalentă: incisivă, sedativă, antihista-minică, antiemetică, coiinojitică. şi cu valenţe antidepresive. Efectele secundare sînt mai modeste •decît ale cefor!afte tioxantene.
306.	PAZITAK® Spania - DCI Medazepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-dor-2,3-dihidro-1-metil-5-feniM H-1,4-benzodia-«zepină, cu acţiune sedativ-hipnotică şi uşor .anxiolitică. Are o singură contraindicaţie : miastenia.
307.	PĂRINŢI (lat, parens „părinte”) • în sens restrîns, noţiunea desemnează cuplul mamă-tată ^cuplul parental). în sensjarg, noţiunea trimite la strămoşi, antecesori, persoane legate între ele iprin legături de consanguinitate. Subînţeleasă de •toţi, dar conştientizată în mod real de puţini, legătura copil-părinţi constituie actul fundamentai fn stabilirea relaţiilor cu lumea, din momentul «naşterii individului ; ea reprezintă acea „relaţie obiectuală” esenţială, după FREUD, în ontogenia fiinţei, în special în primii doi ani de viaţă. Ataşamentul realizat biunivpc se instalează ca urmare a cedării-primirii unor continuturi (mesaje) afective, care se dezvoltă continuu, cu satisfacţii deambele părţi." Prin intermediuI acestor relaţii primare, iiou-născutul va începe să înveţe şi să asimileze cioi cunoştinţe, va cunoaşte mediul înconjurător pornind de Ja trebuinţe simple (satisfacerea fba-rnei, setei, nevoii de securitate, de protecţie) pînă la cele mai complexe (dragoste, identificare, prestigiu, succes, autorespect, autoactualizare şi perfecţionare). Există numeroase studii (deşi chiar observaţiile mai atente ale realităţii din jurul nostru pot fi suficient de corecte) care au stabilit că, tn general în cadrul familiei, mama are un rol .afectiv direct, pozitiv — căldură sufletească, „.adăpost" în orice situaţie, iar tatăl exercită rolul autoritar (de la el pleacă principiile de conduită, dar şi măsurile restrictive), de simbioza lor depin-„zînd structurarea unei personalităţi armonioase a individului în creştere.
Din ptrnct de vedere psihologic, ret aţi a parinţi-cops i nu se poate concepe numai sub forma autorităţii iegal exercitate, ci şi, sau mai ales, sub aspectul interrelaţii lor fondate pe dragoste şi autoritate, libertate şi disciplină.
în mod normal, cuplul parental constituit într^a familie este cel ce influenţează primordial dezvoltarea personalităţii copilului prin apariţia primelor relaţii triunghiulare (complexul Oedip), a relaţiilor poli-polarizate (fratrie), prin formarea noţiunilor de Eu, Tu, Celălalt, Noi, a ansamblului de exigenţe, opţiuni, judecăţi morale (Supraeu), a idealului Eului, pregătind copilul pentru viaţa socială. Perturbările apărute în interrelaţiile şi interacţiunile dintre părinţi şi copii vor conduce, implicit, la apariţia unor vicii în modelarea psihică atînărului vlăstar. Separarea de părinţi (temporară sau definitivă), vîrsta cînd aceasta survine, durata şi condiţiile noului mediu substitutiv, carenţele educaţionale sau emoţionale din familia de origine sînt factori importanţi în generarea unor stări psihice reactive (depresive) în dezvoltarea personalităţii.
Adopţiunea, deşi privită ca acţiune benefică în unele situaţii, rămîne, de multe ori, marcată (mar ales dacă s-a produs după vîrsta de 2 ani) de o problematică afectivă destul de delicată, generată de imaginea „părintelui absent” şi de supraevaluările (de cele mai multe ori egoiste) privind „răsplata aşteptată” din partea copilului adoptat.
Anumite circumstanţe care pot interveni în viaţa părinţilor (divorţ, căsătorii nelegitime, deces, abandonul domiciliului, discordia, certuri nesfîrşite, brutal itate, aicoolism şi del incvenţa) potfifactori responsabili de declanşarea şi evoluţia unor tulburări psihice polimorfe, cu aspect comportamental şi dezadaptativ ale copilului şi adolescentului. Dezorganizarea familială, scăderea autorităţii parentale (de cele mai multe ori, prin
4 Q6iP&
„Părinţi anonimi” ; PeacemljrfM*f Pecaz//?e(DC1); Peculâ
absenţa tatălui) sînt incriminate în constituirea diferitelor tipuri de delincvenţă, în special în cea de grup.
« Profesiunea» de părinte nu este numai o metaforă, învăţarea ei presupune cunoaşterea unei adevărate pedagogii, care să constituie premisele rezultatelor scontate. „Ce semeni, culegi” este un dicton în mare măsură adevărat, care trebuie proiectat pe plan social, în raport cu măsurile de creştere a nivelului socio-economic şi cultural, a competenţei părinţilor şi a responsabilităţii acestora în formarea propriilor copii. Părinţii au din ce în ce mai multă nevoie de ghidaj pentru a evita erori educative, cu rol nefast asupra personalităţii copilului, a viitorului adult. La o analiză atentă a cazurilor (întîlnite în clinica psihiatrică); majoritatea au o copilărie insuficient depăşită, cu fixaţii excesive şi dependenţă; subiecţii sînt revendicativi, agresivi sau se simt frustraţi, complexaţi, demisionari ; se.relevă rie influenţa patogenă a cuplului parental, constituit în funcţie de o complementaritate nevrotica, fie condiţii manifest patogene ale părinţilor : seducţie-rejectare, hiper-protecţie-exigenţă, neconcordanţă cu personalitatea copilului, abandon afectiv, rigiditate, dorinţa de a-şi realiza aspiraţiile prin intermediul copilului etc. Dialogul continuu, buna cunoaştere a fiului sau fiicei, adecvarea permanentă a atitudinii sînt premisele unei bune relaţii părinţi —copii.
308.	„PĂRINŢI ANONIMI” • Grupare volun» tară care vine în sprijinul păstrării sănătăţii mintale la unele comunităţi din Statele Unite, constituite atît în scopul asistării sociale a părinţilor violenţi care şi-au agresionat copiii şi care ajung în situaţii de impas, cît şi pentru consilierea părinţilor copiilor cu schizofrenie care au, la rîndul lor,
o	atitudine ambivalenţă faţă de boala copiilor lor. Această organizaţie este structurată în cluburi de voluntari.
309.	PĂRINŢI COMBINAŢI • Expresie utili-zată de M. KLEIN pentru a desemna o fantasmă care apare în teoria sexuală infantilă, părinţii fiind percepuţi ca uniţi într-un „act sexual neîntrerupt”. Este o caracteristică a emoţiilor intense şi a activităţii copilului să atribuie, în mod necesar, părinţilor săi o stare de gratificaţie mutuală de natură anală, orală, genitală (Melanie J<LEIN — „Viaţa emoţională a copilului”) MAMĂ FALICĂ, FANTASMĂ.
310.	PCi DUARTt — proteină# Proteină pusă în evidenţă prin studiile de electroforeză bidimensionali în gel, ca marker genetic pentru scleroza multipla şi pentru depresie. Ca şi acidul
5-hidroxiindol acetic (5-HlAA) din lichidul cefalorahidian, proteina PCX Duarte este doar o probă cu validitate parţială în studiile de pedigree, fără ca strategiile actuale să o valideze complet.
311.	PCPT • Abreviere folosită de FREUD pentru a denumi percepţia sau conştientul.
) 312. PEACEMIN M) Japonia - DCI Meproba-
S‘n*
mat • Tranchilizant, derivat propandiolic- -----^
MEPROBAMATW România.£.4* \ , Jî
313.	PEALK1T(M) Japonia'—DCI Diczepcm»
Tranchilizant, derivat benzodiazepinicS,n‘>DlAZE-PAM<m> România.
314.	PECAFOBIE <F)/PECATIFOBIE<F) (cf. lat. peccatum „vină, greşeală” ; gr. phobos „frică”)
—sin. ENISOFOBIE(F)-^> HAMARTOFOBIE<f).
315.	PECAZINEC150^ • Derivat fenotiazinic de tip 10-/(1-metil-3-piperidil)metil/fenotiazină, introdus în clinică în 1954, cu mari speranţe, con-siderîndu-se că absenţa clorului din structură
i Cff2 6
este garanţia eliminării efectelor secundare ale fenotiazinelor de tip aminoalkilfenotiazinic — fapt neconfirmat. Are acţiune mai modestă decît a dordelazinei, dar efecte secundare mai jnari* ceea ce a eliminat practic pecazina din competiţie. Prezintă un singur avantaj: absenţa reacţiilor alergice la personalul medical care manipulează produsul (prezente îrv cazul dordelazinei). Constituie principiul activ al următorilor produşi farmaceutici:	,
LACUMIN^	Danemarca
ME-PASIN*#	URSS
PACATAL<M>	RFG
PACTAL<M)	SUA
RAVEN1L<m>	Italia
SERAL»	Italia
316.	PECULĂ (cf. lat. peculium „avere dobîndită, bani, dar mic”)#în sens propriu, este suma de bani pe care o persoană aflată în serviciul altei persoane o cîştigă prin munca sa, dar de care poate dispune numai în anumite condiţii (ROBERT). Prin extensie, desemnează remunerarea muncii* efectuate de bolnavii psihici în cadrul ergotera-piei. Are valoarea unui element de resocializare* interesînd bolnavul în munca pe care o desfa-
Pedanterie ; Pedeapsâ ; Pederastie ; Pedofilie
Ped/407
şoarl Termenul a fost introdus la noi de BRĂE-SCU şî, pentru unii autori de la începutul secolului, era sinonim (în mod eronat) cu ce! de ergoterapie, datorita strînsei legături dintre cele două forme de terapie.
317.	PEDANTERIE (cf. fr. pedanterie) • Modal itate de manifestare constînd în tendinţa sau atitudinea exagerată de a analiza sau de a prezenta un lucru, făcînd paradă de erudiţie, cenzurîndu-i pe ceilalţi. Este o manieră obositoare pentru cei «din jur, caracterizată printr-un exces evident de precizie, de expresii şi noţiuni de specialitate. ^Exprimarea verbală şi conduita sînt afectate, amplificate. Poate'avea, la origine, o incapacitate de «agîndiîn mod propriu, original. Comportamentul pedantului excelează în preocuparea, pînă la stereotipie, pentru lucruri neînsemnate, pentru ri-sgori tip şablon, cărora le supune orice acţiune a sa ; după aceleaşi tipare, pedantul centrează, -cenzurează, sancţionează şi acţiunile , celorlalţi. Se întîlneşte la personalităţile psihastenice, atît în discurs, cît şi în manifestări nonverbale, ca fenomen (sau element) al unui continuu proces de perfecţionare ; aici pedanteria trimite la rigorile
-excesive ale exactităţii, reflectînd preocuparea subiectului de a fi cît mai verosimil, mai adecvat > realului.
Preocuparea pentru detaliu, minuţiozitatea epilepticului, comportamentul bizar al schizofre-«nului, ritualurile fobicului pot fi doar superficial caracterizate ca pedanterie. Pedanteria poate avea şi semnificaţie demonstrativă -*• FORMAŢIUNE REACŢIONALĂ.
318,	PEDEAPSĂ (cf. ngr. epedepsa) % Sancţiunea •«negativă a unor acte ce contravin unor norme -sau legi în vigoare. Atît în cadru juridic, cît şi în cadru educaţional, pedeapsa trebuie să fie direct ^proporţională cu gravitatea actului sancţionat.
Problema pedepsei ridică numeroase dezbateri şi îmbracă diverse aspecte. Enumerăm cîteva reguli ^pe care educatorul trebuie să le aibă în vedere :
•	gravitatea pedepsei să fie în raport direct proporţional cu gravitatea greşaIii ;
■" -'-sxsBat
m aplicarea pedepsei imediat ce greşeala a fost-descoperită ;
© copilul trebuie informaţjpentru ce este pe? depsit ;
-• necesitatea cunoaşterii exacte a motivelor care au determinat conduita reacţională (de exemplu, o intenţie bună anulează sau diminuează pedeapsa) ;
pedeapsa sa corespundă vîrstei şi temperamentului ;
•	pedeapsa nu trebuie săfie un pretext pentru satisfacerea unor tendinţe agresive ale educatorului ;
•	pedeapsa nu trebuie să umilească şi sa maltrateze.
Pedeapsa absolvă de culpabilitate şi ajută la conturarea limpede a unui sistem de valori dat. Nevoia de pedeapsă ca rezultat al unui sentiment inconştient de culpabilitate poate sta la baza delinc-venţei juvenile, a comportamentului delincvent în general. Pedeapsa poate deveni un substitut; de afecţiune atunci cînd este singura modalitateJn care părintele acordă grijă şi atenţie copiliiîui. în acest caz, se structurează conduite dependente de eşec, pentru că greşeala este singurul comportament întărit prin atenţia părintelui. Acest tip de relaţie părinte-copil poate fi factor etiologic în structurarea caracterului masochist, ca şi/sau pentru predispoziţia la reacţii depresive.
319.	PEDERAST (cf. gr. pais ,,copil" ; erastos „îndrăgostit”) ® Cel care practică PEDERASTIA. ^ ACTiV — sin. PEDICATOR, partenerul activ a! actului ; ~PASIV — sin. PATICUS, partenerul pasiv al actului.
320.	PEDERASTIE (cf. gr. pais ; erastos) şPerversiune sexuală : coit anal homosexual. Termenul a fost folosit iniţial pentru a denumi atracţia homosexuală pentru copii sau adolescenţi (conform etimologiei). Această accepţiune a fost părăsită în favoarea denumirii de PEDOFILIE ( -+ ) care este mai sugestivă. In limbajul curent actual, termenul se foloseşte pentru a desemna homosexualitatea masculină activă (-» PFRVERSIUNI SEXUALE, HOMOSEXUALITATE).
321.	PEDICATIO • Perversiune sexuală:] coit anal heterosexual.
322.	PEDO- (cf. gr. pais) • Element de compunere care introduce referirea la copil,
323.	PEDOFILIE (cf. pedo-; gr. philia „prietenie, afecţiune”) © Tulburare a comportamentului sexual, constînd în atracţia erotică pentru copii (faţă de băieţi — pedofilie homosexuală—-sau f^ţă de fetiţe). Această tulburare poate apărea fie ca perversiune sexuală, fie ca simptom în cadrul unor afecţiuni psihice. Ca perversiune, apare la psihopatul pervers sexual, asociată exhibiţionismului, homosexualităţii, sadismului. Perverşii îşi atrag victimele în locuri singuratice sau la domiciliul lor. Pedofilui îşi exhibă organele genitale, masturbîndu-se sau lăsîndu-se masturbat de către copil, încercînd stabilirea unor reiaţiL.homosexuale cu băieţi sau violarea fetiţelor. în cazuri rare, finalizarea acestei relaţii poate fi uciderea victimelor. Subiectul pedofil nevrotic îşi caută ca partener sexual copii, deoarece imaturitatea sa, îl împiedică să-şi caute un partener adecvat
408/Ped
Pedofob/e(F); Peduncular'^ l-Pefabol^uc\l Pelagra
(el se simte inferior femeii adulte). La debilii rnlot^l, alegerea copiilor este făcută din cauza imposibilităţii găsirii unui partener sexual adult, în acest caz pedofilia nefiind o perversiune pro-priu-zîsăl La alcoolic, pedofilia poate apărea în timpul intoxicaţiei acute cu alcool, atunci cînd, prin slabirea instanţelor superioare^ de control, se produce o eliberare a pulsiunilor. în demenţele senile şi presenile, pedofilia reprezintă o regresiune la sexualitatea infantilă, dar şi o diminuare a cenzurii şi simţului etic. în schizofrenie, atunci cînd se manifestă, pedofilia nu este o perversiune propriu-zisă, ea apărînd fară o motivaţie comprehensibilă, ca urmare a comportamentului haiuci-nator delirant.
324.	PEDOFOBIE(f) (cf. pedo-; gr. phobos „fri-că”)# Fobie descrisă de BIANCHI, în 1906, constînd într-o stare de mare nelinişte declanşată
frenie.
325.	PEDOPSIHIATRIE (cf. pedo-; gr. psyche
sin.
„suflet” ; iatreia „îngrijire”)-----> PSIHIATRIE
INFANTILĂ.
326.	PEDUNCULAR > sindrom (cf. lat. peduncu-lus „picioruş, peduncul”) • Sindrom descris de A. KREINDLER. Este determinat de obstrucţia arterelor care irigă peduncul ii cerebrali. Se caracterizează prin tetrapareză, sindrom cerebelos, somnolenţă, mutism akinetic.
327.	PEFABOL<mc) Grecia# Produs terapeutic ce conţine două medicamente cu aceeaşi acţiune, care se complementează :
•	MEPROBAMAT(M) tranchilizant, derivat propandiolic ;
#	OXAZEPAM(M) — tranchilizant, derivat benzodiazepinic.
Are acţiune anxiolitic-sedativ-miorelaxantă.
328.	PEFANIUM(M) Anglia -DCI_ Clordiazep-oxid* Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de
tip 7-clor-2-metilamino-5-feriil-3H-1,4-benzodia-» zepin-4-oxid, cu acţiune anxiolitică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă ; nu are efect hipnotic, fiind unul din cele mai răspîndîte tranchilizante de zi. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NAPOTON<M).
329.	PEG (pneumoencefalografie) (cf. gr. pneu-ma „aer" ; enkephaios „creier” ; graphein „a
scrie”)——^ENCEFALOGRAFIE GAZOASĂ.
330.	PEG FRACŢIONAT « Variantă compîexă a PEG, care necesită însă o aparatură neuroradioio-gică specială şi o echipă complexă, cu pregătire adecvată. Are valoare deosebită în diagnosticarea tumorilor de fosă posterioară şi în cisternografia optochiasmatică, metoda fiind utilizată şi pentru, evidenţierea modificărilor organice cerebrale din. afecţiunile psihice. Contraindicaţiile sînt reprezentate de staza papilară şi vîrsta înaintată. Ca. tehnică, se introduce aer, fracţionat şi dirijat» orientat din momentul injectării, în diferite porţiuni ale spaţiului subarahnoidian —► ENCE-FALOGRAFIE GAZOASĂ.
331.	PELAGRĂ (cf. lat. pellis „piele” ; gr. agro „prindere”) • Afecţiune cronică datorată unor carenţe complexe (vitamina PP, vitaminele dir> grupul B, aminoacizii esenţiali) ; se caracterizează clinic prin triada lui Knowles : tulburări cutaneomucoase, digestive şi psihice. Această avitaminoză este întîlnită în zonele cu alimentaţie extrem de deficitară, datorită mai ales carenţei de vitamina PP (porumb mucegăit), avînd o evoluţie sezonieră şi fiind mai frecventă primăvara (odată cu începerea muncilor agricole şi expunerea la soare).
Evidenţierea etiologiei acestei afecţiuni în ţara noastră şi critica vehementă £ condiţiilor ^econo-mice şi sociale precare în care trăia populaţia României, în special în mediul rural, a constituit,, în 1906, una dintre temele discursului de recepţie la Academie al profesorului Gheorghe MARINESCU. 30 de ani mai tîrziu, la Congresul de Psihiatrie de fa Cernăuţi, avînd ca temă „Pelagra”, Gh. CONSTANTINESCU avea să sublinieze implicarea acestei afecţiuni în apariţia unor tulburări psihice.
•	Există şi o formă clinică latentă, incipientă, caracterizată prin absenţa tulburărilor cutanate şi prezenţa următoarelor simptome : senzaţie de arsură la nivelul mucoasei bucale, facies hipomobil* privire obosită, inapetenţă, colici abdominale,, balonări, constipaţie. Tabloul psihic este dominat de un sindrom neurasteniform (iritabilitate, insomnie, astenie, hipoprosexie, cefalee). Forma cfiriică manifestă are o evoluţie cronică întretăiată de pusee acute, care se declanşează de obicei în perioada aprilie-iunie. Manifestările cutanate apar în special în regiunile expuse la lumină, subforma
Pelagra : manifestări psihice ; Palizaeus-Merzbacher
Pei/409
unui eritem, apoi flictene urmate de o dermatită pelagroasă. Tulburările digestive constau în sto-matită, glosită, limbă plisată (BABEŞ), gastrită ■cronică cu ana- sau hipoclorhidrie. Tulburările intestinale sînt prezente (după BABEŞ) în 70 — 75% din cazuri : diaree cronică rebelă la tratament, uneori alternînd cu constipaţie.
Tulburările neuropsih/ce cele mai frecvente sînt cefaleea difuză permanentă, cu exacerbări frecvente, ameţeli. Apar şi simptome polinevritice, greu de diferenţiat etiologic de o eventuală avita-mmoză B, ca şi simptome spinale : sindrom spastic, -de diferite intensităţi : de la hiperreflectivitate osteotendinoaşă pînă la hipertonie de tip piramidal. Cel mai frecvent, hipertonia este frustă, ma-nifestîndu-se numai în perioadele de acutizare ; leziunile coarnelor posterioare dau parestezii, •senzaţia de arsură la nivelul extremităţilor, dureri articulare. Tulburările psihice propriu-zise sînt •variate, mergînd de la tulburări uşoare de atenţie şi memorie pînă la demenţă. în stadiiie iniţiale sau In perioadele de acalmie predomină simptomatologia neurasteniformă.
în faza de pelagră cronică, simptomele cele ţmai frecvente sînt : anxietate intensă, generată •de conştiinţa suferinţei fizice a bolnavului, depresie — uneori intensă, conducînd la tentative suici-<Jare, astenie fizică şi psihică. De menţionat că simptomatologia este variabilă de la o zi la alta. In etapele de acutizare a bolii, tulburările psihice se pot contura într-unul din sindroamele : neurastenic, depresiv, confuzional, demenţial.
Sindromul neurastenic reprezintă o accentuare a simptomelor din faza incipientă. Prezenţa sindromului confuzional reflectă un dificit major vitaminic şi poate avea mai multe forme : forma paranoidă ; forma astenică ; forma encefa-
1	itică cu agitaţie, onirism, la care se adaugă semnele lezionale organice — contracturi, clonus. Demenţa poate apărea în continuarea unui episod confuzional sau în mod insidios, în perioade libere de alte simptome clinice. Demenţa reflectă leziuni ireversibile, neuronale, leziuni ce au o evoluţie independentă de alte simptome.
Patogenia pelagrei este complexă, putînd fi rezumatăîn: deficit în alimentaţie a! vitaminei PP (acid nicotinic), al lizinei, triptofanului, izoleucinei, treoninei, valinei. Tratamentul constă în regim alimentar şi vitaminoterapie specifică (PP), cu rezultate spectaculare în episoadele acute, leziunile cronice ale sistemului nervos central neputînd fi însă influenţate de această terapie. Tulburările psihice se tratează simptomatic, elefiind rapid influenţate de terapia specifică, ^atunci cînd este introdusă precoce.
332.' PELIZAEUS-MERZBACHER<b) boală© Proces de leucodistrofie progresivă, caracterizat prin
demielinizarea fibrelor nervoase encefalice, în special din regiunea corpului cal os. Afecţiunea are caracter eredofamilial, cu transmisie autosomai recisivă. S-au descris trei forme clinice :
•	Merzbacher (1907) — debut în primele luni ale vieţii, predomină simptomatologia piramidală, demenţă dezvoltată relativ lent;
•	Seitelberger (1954) — debut în jurul vîrstei de 10 ani, demielinizare aproape completă, evoluţie nefavorabilă rapidă ;
•	Camp-Lowenberg (1941) — debut la vîrsta adultă (30—40 ani), adesea prin episoade psihotice.
333.	PELLCAPS(M^ SUA — DCI Dexamfetaminâ
•	Psihostimulent, derivat feniletilaminat de tip (-j-)-a-metilfenetilamină, amină simpaticomimeti-
că, indicat în combaterea efectelor secundare ale unor psihotrope. Utilizarea în doze mari şi repetate poate duce îa dependenţă.
334.	PELLIZI{S) sindrom • Sindrom caracterizat
prin precocitate sexuală şi tulburări de comportament, preponderent la băieţi ; pare a fi urmare a unor perturbări diencefalice. A fost descris în 1910, de către cel al cărui nume îl poartă.
335.	PELOPSCIE(1) iluzii (cf. gr. pe/as ,.aproape”:
opsis ,, vedere”) ©Iluzii vizuale constînd în perceperea deformata a distanţei. Au fost descrise pentru prima oară de BENDER şi TEUBER, in 1948. Obiectele sînt percepute ca fiind mult mai apropiate decît în realitate. Spaţiul în care se află bolnavul devine prea strîmt, străzile devin prea scurte. Datorită acestor iluzii, unele comportamente ale bolnavului apar celorlalţi ca neobişnuite, bizare. Astfel, în casă el este convins că se loveşte de mobilă, căutînd în permanenţă să o evite. Iluziile peiopsice sînt opuse paropsiilor. Pot fi întîlnite în psihoze, tulburări cerebrale de origine organică, stări confuzionale etc, —► TELEOPSIE.
336.	PELPHENAZINE<M) Japonia - DCI Perfe-
nazinâ • Neuroieptic incisiv, derivat piperazinil-alkilfenotiazinic de tip 2-c!or-10-/3-/4-(2-hidro-xietil)piperazin-1-il/-propil/fenotiazină, indicat în endogenii acute şi cronice, cu valenţe anxioli-tic-sedative. Formele depot se utilizează în terapia de durată, în condiţii de ambulator.
337.	PELPICA(M) Belgia-DCI Prometazină• Neuroieptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip
410/Pel
Pelson{M) ; P.E.M.A.(S) ţ PemotineiJ*® \Penfield* ; Penfluridol(ljCî)
10-(2-dimetilaminopropil)fenotiazină, cu acţiune sedativ-hipnotică, anţihistaminică şi anti e meti că. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de ROMERGAN^.
338.	PELSON(M) Spania - DGI Nitrazepam e Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip
1,3-dihidro-7-nitro-5-fenil-2H-1,4-bepzodiazepin-2--onă, cu acţiune sedativ-hipnotică, reaiizînd un somn aproape fiziologic. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NITRAZE-PAM<M>. g g,
r 339. PELUCES(M) Japonia — DCI Haioperidol • Neuroieptic, derivat butirofenonic detip 4-/4-(p-clorfenil^^-hidroxipiperidinM'^'-fluorobutiro-fenonă, cu efecte clinice predominant de tip sedativ, dar cu efecte secundare de tip incisiv -» BU-TIROFENONE.
340.	P.E.M.Ats sindrom (palilâîîe, ecolalie, mutism, amimie)© Sindrom descris de GUIRAUD în cadrul bolii Pick, compus din tetrada simptomatică amintită. Palilalia, repetarea de către subiect a propriilor silabe, cuvinte sau fraze rostite, este asociată frecvent cu echivalentul său grafic, pali-grafia. împreună cu ecolalia (repetarea cuvintelor interlocutorului), se manifestă în special în faza de stare a demenţei, în stadiile avansate, terminale instalîndu-se mutismul. Tot în perioada terminală, mimica devine din ce în ce mai săracă, mai inexpresivă,’ pîna la amimie. DELAY a atras atenţia asupra faptului că tulburările de limbaj sînt consecinţa deficitului intelectual datorat atrofiei corticaie fronto-temporale.
341.	PEMOLINE(DC1) © Derivat feniletilaminic de^tip 2-amino-5-fenil-2-oxazoîin-4-onă, cu acţiune psihostimulatoare, cu efecte simpaticomimetice
(oLor»«
foarte reduse (practic nule). Este indicat în astenie, depresii reactive, diminuarea activităţii intelectuale din presenilitate, sevraj, toxicomanii, alcoolism, combaterea obezităţii şi a altor efecte secundare ale psihotropelor, tulburări de dinamică sexuală. Efectele secundare sînt în general moderate şi constau în insomnie, nervozitate, eretism cardiac,anxietate moderată. Contraindicaţiilesînt reprezentate de stări de excitaţie psihomotorie anxietate, comiţialitate, sarcină şi afecţiuni
cardiace. Constituie princi
lor produşi .farmaceutici :
ACTIVARĂ
ANTIMERAN<m)
AZOXODON<m>
BETANAMIN'm)
DELTAMINE<m>
GERBIMAN'm>
HYTON<M>
HYTON ASA'm) KETHAMEDfM>
NITAN<M>
oxadon(M)
PEMOLINUM'm)
PHENOXINE(m>
PIOXOI.W
pondex(M)
prexcide<m>
revibol(M)
ronyl(M)
sigmadyn(M)
sindromida(M)
SOFRO<m)
stimul(M)
STIMULOL<m)
tradon'm)
vidil(M)
volitalW
piui activ al următori-
Coreea japonia URSS Japonia Franţa Austria Suedia Danemarca Anglia Israel Coreea Polonia Belgia Canada Ungaria Japonia Iugoslavia Anglia Italia
Argentina RFG Elveţia Olanda RFG
Austrîa'
Anglia
342.	PENFIELD Wilder (1891-1978) © Neurolog şi neurochirurg canadian. Din 1920 pînă îi> 1928 a predat chirurgia ia Universitatea Columbia. După 1930 s-a reîntors în patrie, predînd neurolo-giala Montreal, oraş în care a condus, între 1934 —
1960, şi Institutul de Neurologie. Fondator de. şcoală, figură intrată în legendă încă din timpul vieţii, PENFIELD a abordat în studiile sale şi probleme dini domenii inţerferente cu psihiatria*., rolul formaţiilor centrencefalice în menţinerea, vigilităţii, rolul substanţei ret i cu late ca formaţiune integratoare, epilepsiile, limbajul, cărora ie-a dedicat o serie de monografii.
343.	PENFIELD8 simptom • Simptom descris de autorul al cărui nume îl poartă, ca ,,gîndire impusă” (,,forced thinking”), reprezentînd, după. opinia sa, „echivalenţă epileptoidă” în epilepsia Jackson.
344.	PENFLURIDOL<DC1) • Derivat difenilbutil-piperidinic, de tip 4-/4-clor-oc, a, a-trifluor-m-to-iii)-1-/4,4-bis(p-fluorofenil)butilM-piperidinoI, cu o structură chimică şi farmacodinamică foarte apropiată de cea a pimozidelor. Are acţiune anti-psihotică bună, sedativă scăzută (necesită asociere), fiind indicat în tratamentul ambulator de lungă, durată. Constituie principiul activ al următorilor produşi farmaceutici :
•	Cel mai bine cunoscut este :
SEMAP(M) Austria, Belgia, Danemarca, Elveţia* Finlanda, Israel, Olanda, Portugalia, RFG.
!
Peniafobie^J Penormiffî*^ \ Pensanate^ ; Pensionare
Ped/411
de fiecare legislaţie naţională), fie pentru un motiv care a determinat incapacitatea de a munci.
|în prima circumstanţă, momentul pensionării trebuie apreciat în legătură cu fenomenul îmbătrânirii şi analizat în acest context bio-psiho-sodal.
•	Se maiî vtîlnesc şi sub numele :
flupidol<m)	g reci a
LONGOPERIDOL<M)	Belgia
LONGORAN<m)	Iugoslavia
MICEFAL(M'	Cehoslovacia
s£MAP'm)	Franţa
345.	PENIAFOBIE® (cf. gr. penia ,.sărăcie” * phobos „frică”) • Frică patologică, nejustificată, <je mizerie, sărăcie ; este întîlnită destul de frecvent în gerontopsihiatrie.
346.	PENICILINĂ • Cel mai utilizat dintre antibiotice care a produs şi în psihiatrie, ca şi în alte -specialităţi medicale, numeroase transformări, în primul rînd prin rezolvarea problemei paraliziei generale progresive. De asemenea, după apariţia acestui oligoglicozid, problema sechelelor postmeningeale din infecţiile streptococice a devenit mult mai rară. Dintre tulburările cu aspect psihiatric induse de acest medicament, pot fi amintite convulsiile provocate uneori de administrarea unor doze masive.
347.	PENORMIN^mc^ Grecia • Produs terapeutic compus din două medicamente tipizate cu aceeaşi acţiune, care se complementează:
•	MEPROBAMAT^1* — tranchilizant, derivat propandiolic ;
•	DIAZEPAM^ — tranchilizant, derivat benzodiazepinic.
Are acţiune anxiolitic-sedativ-miorelaxantă.
348.	PENSANATE(M> Japonia - DCI Pipetanat • Tranchilizant, derivat difenilmetan de tip 1 -pi peri -<lin-etanoi benzi lat, cu acţiune sedativ-anxiolitică fnai modestă comparativ cu acţiunea anticoiiner-gică. Este indicat în nevroze cu fenomene vegetative, cenestopatii, afecţiuni psihosomatice. Are acţiune proconvulsivantă; este contraindicat consumul de alcool în timpul tratamentului.
349.	PENSIONARE (cf. fr. pension : vezi lat. pensio ,,plată — la termen”) • Retragerea unei persoane din activitatea profesională (productivă), tfie pentru limită de vîrstă (apreciată diferenţiat
Cea de-a doua circumstanţă reprezintă o întrerupere a activităţii (temporară sau definitivă) determinată de îmbolnăvirea subiectului înainte de împlinirea vîrstei legale a pensionării, presupu-nînd implicaţii mult mai largi, rezultate din impactul subiectului cu boala, cu gradul de invaliditate pe care acesta i-i creează ( -* EXPERTIZA CAPACITĂŢII DE MUNCĂ).
Pensionarea la limită de vîrstă (55—57 ani pentru femei şi 60—62 ani pentru bărbaţi, îri ţara noastră) este echivalentul retragerii din viaţa profesională activă.După cum se exprimă POROT, ,,astăzi se moare mai întîi în societate şi apoi în viaţă”. Majoritatea autorilor recunosc unanim că pensionarea reprezintă o ,,ruptură”, o ,,criză'*, o ,,dramă”, o ,,boală”, o „patologie”, o „nevroză” —o situaţie critică în viaţa individului, care poate avea reflectări diferite asupra normalităţii şi a patologiei psihice a individului. Sînt suficienţi doi parametri (scăderea nivelului material al persoanei sau al cuplului şi sentimentul de devalorizare) pentru a genera reacţii normale sau morbide. Este bine cunoscut faptul că rata mortalităţii este'semnificativ crescută la persoanele care se pensionează, faţă de cele care-şi continuă activitatea, datorită precipitării procesului desenescenţă (reducerea tonusului psihofizic).
Cele afirmate mai sus nu trebuie însă să ofere o imagine exclusiv ,,neagră” a evenimentului pensionării, eveniment f iresc în viaţa oricăru i individ ; există şi o viziune pozitivă asupra acestei perioade, în care subiectul, eliberat de obligaţiile profe-
rmVŞ*n
Pensionare : ‘modificări pslhtldgice ; Pens/ve^M^
sionale pe care, eventual, nu şi le-a exercitat cu plăcere, se avîntă cu dăruire în activităţi pe care şi le-a dorit „de o viaţă întreagă” (lecturi, excursii, producţii literare, ştiinţifice etc.). După opinia iui V. ŞCHIOPU, structura Ego-ului, exprimată prin modul în care se exercită trebuinţele persoanei în relaţiile sale cu mediul, se confruntă cu un nou context psihologic al mediului în care se manifestă intrarea în criză a intereselor şi capacităţilor profesionale antrenate pînă la pensionare. Criza de prestigiu completează conjunctura pensionării, o glisare spre activităţi casnice, de amenajare a locuinţei, culturale, sportive, putînd aduce o fericită compensare.
Constituind o psihotraumă în istoria individului, pensionarea produce ecouri de amplitudine şi frecvenţă diferite, în funcţie de personalitatea pe care se grefează, configurînd fie varianta ,,miracol”, fie varianta ,,catastrofă” (BERGOGNE). Capacitatea de adaptare rămîne instrumentul cei mai adecvat cu ajutorul căruia individul va putea traversa calm, optimist, sau din contră, plictisit, catastrofic, perioada retragerii saie din activitate. Au fost întreprinse diferite studii, pe sexe, pe categorii profesionale etc., care au dus la concluzii interesante. Trebuie subliniată însă necesitatea menţinerii într-o activitate socială integrată a tuturor indivizilor, în funcţie de calităţile pe care le posedă şi neţinînd seama de o limită posibilă de vîrstă. Fiind un eveniment de viaţă, ca oricare altui, pensionarea îşi pune amprenta pe fiecare individ în parte, marcîndu-I într-un sens pozitiv sau negativ, mai mult sau mai puţin. O personalitate echilibrată la vîrsta maturităţii se va comporta în aceiaşi mod în momentul cînd va păşi pragul pensionării. O personalitate dizarmonică va oferi terenul dezvoltării unor reacţii şi nevroze (de multe ori, cu componentă psihosomatică) care constituie dovada inadaptării individului la noul rol.
Femeia pare a asimila criza pensionării mult mai uşor, chiar dorindu-şi retragerea din activitate mai devreme decît bărbatul (poate şi pentru că procesul îmbătrînirii se manifestă mult mai precoce la sexul feminin)*. Activitatea casnică, îngrijirea nepoţilor constituie substitute acceptate rapid şi de bună voie pentru majoritatea femeilor, ele renunţînd relativ uşor ia rolul social al profesiunii pe care au exercitat-o. Se pare că atît mediul (urban sau rural), cît mai ales specificul profesiunilor pe care le-au practicat indivizii reprezintă un criteriu important atît de prognostic, cît şi de profilaxie a unor afecţiuni psihice care pot apărea cu ocazia pensionării. Astfel, activităţilecu- specific manual, care nu presupun un grad important de instrucţie, pot fi compensate, în condiţiile păstrării unei forţe fizice corespunzătoare, prin preocupări ca grădinărit, îngrijirea
animalelor etc. în schimb, subiecţii care au desfăşurat o, activitate complexă, predominant sais> exclusiv intelectuală, vor avea de Înfruntat dificultăţi mult mai mari în acceptarea deplin^a noului statut de pensionar. în ceea ce priveştşpersoanele
care au avut funcţii de conducere, se apreciază că ele îşi ating valoarea maximă În jurul vîrstei de 50—55 de ani (POROT). De aceea, societatea nu ar trebui să neglijeze bogata lor experienţă, atît în sectorul profesional, cît şi în ce! al relaţiilor interumane, oferindu-le diferite modalităţi (funcţii onorifice etc.) prin care să se evite o rupere brutală şi traumatizantă.
Un alt factor, a cărui pondere nu poate fi ignorată, esţe starea de sănătate pe care o prezintă subiectul aflat la vîrsta pensionării ; acesta atîrnă semnificativ în constelaţia plurifactorială a senes-cenţei şi constituie o circumstanţă agravantă pentru tulburările psihice, chiar de intensitate nevrotică. Un rezultat firesc care se degajă din* cele menţionate mai sus îl reprezintă întrebarea * ce se poate face pentru a evita consecinţele negative ale pensionării ? Răspunsul ar putea fi sintetizat în două direcţii: pregătirea gradată (cu 2—3 ani înainte) a activităţii (manuale sau ştiinţi-fi ce) care o va înlocui pe cea de dinaintea pensionării, cu antrenarea unor conduite care să evite izolarea şi să utilizeze în mod optim timpu' !iber„ folosirea potenţialului restant al persoanelor în vîrstă în domenii în care ele şi-au dovedit de mult competenţa, titlul de „consilier” acoperind perfect, în cele mai multe cazuri, necesităţile ambelor de generaţii.
350.	PENSIVE<m) Anglia- DCI Meprobamat* Tranchilizant, derivat propandiolic de tip 2-metil-
Pentodorm(M); Pentazine(M^; Percept; Perceptron
PerJ413
2-propil-1,3-propandiol di carbamat, cu acţiune sedatl'v-ăhxiol itîcă, anti con vu l si vantă şi uşor hipnotică. Este "Indicat în rievroze cu componentă anxioasă şi, depresivă, în alcoolism, deiirium tremens, unele forme de epilepsie petit mal, afecţiuni psihosomatice. Deşi fără efecte secundare evidente şi contraindicaţii, tratamentul de lungă durată nu se întrerupe brusc, putînd apărea un ,,mic sindrom de abstinenţă”. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de MEPRO-BAMAT<m>.
351 PENTA0ORM<M) Austria - DCI Metil-pentinof • Tranchilizant, derivat aîkenic de tip 3-metil-1-pentif-3-ol, cu acţiune sedativ-hipnotică şi miorezolutivă, prin inhibarea transmisiei ganglionare.
352.	PENTAZINE<M) SUA — DCI Prometazină•
Neuroieptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip
2-(2-dimetilaminopropil)fenotiazină, cu acţiune
sedativ-hipnotică, antihistaminică şi antiemetică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de ROMERGAN(M).
353.	PENTAZINE<m) Canada - DCI Trif/uope»
razinâ • Neuroieptic incisiv, derivat fenotiazinic piperazinat, de tip 10-/3~(4-meti 1-1 -piperazinil)pro-pil/^-CtHfluorometiOfenotiâzină, cu acţiune anti-psihotică marcată şi sedativă relativ redusă, cu valenţe anxiolitice şi antiemetice ; efectele anti-histamîniee, antispastice şi adrenolitice sînt deosebit de reduse. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de TRlFLUOPERAZIN(M).
354.	PENTINOL(M) RDG - DCI Meti Ipenti noi m
fin.
T ranchilizant, derivat alkenic----->PENTADORM^m)
Austria.
355.	PENTOREX(DC1) • Derivat feniletilaminat
de tip a, a,p-trimeti!fenetilamină, cu acţiune psi-hostimulatoare şi ahorexigenă. Constituie principiul activ a doi produşi farmaceutici: LIPROD£NE<m)	Franţa
MODATROP,m)	RFG, Elveţia.
356.	PENTYLENETETRAZOL(1DC1> •Stimulator a!
sistemului nervos central prin antagonizarea in-
hibiţiei produsă de GABA la nivel postsLnaptic» probabil printr-o acţiune asemănătoare cu cea a picrotoxinei, dar, spre deosebire de aceasţa, este obţinut prin sintetizare. Potenţialul convulsivant crescut îi restrînge utilitatea clinică la efectuarea traseelor electroencefalografice cu activare
357.	PENTYREST(M> Anglia — DCI Metilpen-
tino /• Tranchilizant, derivat a!kenic-^>PENTA-DO RM(M) Austria.
358.	PEPTIDE CEREBRALE NEUROPEPTIDE.
359.	PEPTOLIN:m) SUA - DCI Pipradrol • Psi-hostimulent de tip a, a-difenil-2-piperidinmetanol, indicat în astenie, scăderea forţei intelectuale, preinvoluţie, tulburări de dinamică sexuală, hipo-prosexie, epuizare, scăderea randamentului, lipsa apetitului. Se poate administra în sarcină şi la vîrstnici.
360.	PERATSINfM) Finlanda — DCI Perfenazinăm Neuroieptic incisiv, derivat piperazinilaikiIfe-notiazinic de tip 2-clor-10-/3-/4-(2-hidroxietil)pi-perazin-1-ii/-propil/fenotiazină, indicat în endogenii acute şi cronice, cu valenţe anxiolitic-seda-tive. Formele depot sînt utilizate în terapia de durată, în condiţii de ambulator.
361.	PERAZINE0301* • Derivat fenotiazinic piperazinat de tip N-metifpiperazinil-N’-propilfeno-tiazină; în doze mari are acţiune anti psihotică, m doze mici — acţiune tranchilizantă. în ansamblu, are acţiune antipsihotică şi anxiolitic-sedativă. Constituie principiul activ al următorilor produşi farmaceutici :
PERNAZINUM:m)	Polonia
PSYTOMIN<m>	Japonia
TAXILAN'm'	Iugoslavia
TENSILAN!M)	RFG
362.	PERCEPT (cf. lat. perceptum) • Concept rezultat din procesul gîndirii sau al conceperii. în psihologie, unii specialişti utilizează termenul de percept ca reprezentînd procesul percepţiei (—► PERCEPŢIE) sau al perceperii. Perceptul se prezintă ca imagine primară, avînd întotdeauna un conţinut obiectual şi fiind dependentă de obiect.
363.	PERCEPTRON (cf. lat. percipere ; gr. e/ek-tron ,,chihlimbar") • Termen propus de ROSEN-BALT pentru ,,modelele creierului’' definite ca „sisteme teoretice, avînd drept scop explicarea funcţionării psihologice pe baza legi lor , ştiinţelor exacte şi a faptelor neuroanatomice cunoscute”. Perceptronui constă dintr-un set de unităţi de generare a semnalelor care sînt interconectate şi formează reţele (M. BOTEZ, I. DOBROTĂ şi
414/Per
Percepţie : concept, principii generale
S. ALEXANDRU). Aceste unităţi generează semnale de ieşire către unităţile receptive, ori de cîte ori primesc semnale de intrare. Perceptronui are unităţi care pot răspunde semnalelor originale (externe) — „in put” senzorial, şi unităţi generatoare de semnal. După ROSENBALT proprietăţile logice ale perceptronui ui sînt:
•	organizarea topologică ;
•	existenţa unui set de funcţii de propagare a semnalului ;
•	existenţa unui set al funcţiilor de memorizare.
364.	PERCEPŢIE (cf. lat. perceptio „percepţie, cunoştinţă”) • Funcţie psihică senzorială complexă prin care se obţin informaţii despre obiectele, fenomenele şi evenimentele mediului înconjurător, ca şi despre stările generale ale realităţii (spaţiul, timpul, mişcarea). Are caracter procesual, concretizîndu-se în imagini primare (percepte), caracterizate prin obiectual itate, sintetism şi complexitate globală, totalizatoare şi multidimensională, ceea ce le deosebeşte de imaginile senzoriale elementare şi monomodale constituite de senzaţii. Dacă senzaţiile reprezintă rezultatul semnalizării şi reflectării însuşirilor simple şi separate ale obiectelor şi fenomenelor prin intermediul unui singur analizator, perceptele reprezintă rezultatul interacţiunii senzoriale complexe dintre obiect şi subiectul perceptor, care suferă un proces de evoluţie în ontogeneză, conferindu-le valoarea unor fapte de conştiinţă.
Etapă calitativ superioară senzaţiilor în cadrul proceselor cognitive, ea rămîne proces primar ca şi acestea (spre deosebire de reprezentări şi gîndire, considerate procese secundare). Perceptele realizează conştiinţa obiectualităţii prin raportarea conştientă şi diferenţiată la fiecare
din mulţimea obiectelor şi fenomenelor care stimulează organele de simţ şi reglarea şi integrarea în scheme funcţionale unitare a mişcărilor, în scopuri adaptative, a obiectelor percepute (ARSENI, M. GOLU, DĂNĂILĂ, 1983). Aşadar, percepţia nu este o simplă receptare de stimuli, ci ea este esenţialmente proiectivă, selectivă şi, în special, discriminativăîn ceea ce priveşte informaţiile receptate, nu prin simplul lor efect asupra analizatorilor, ci prin elaborare sistemică la nivel cortical (EY, 1973). Dacă teoriile clasice (atomismul asociaţionist — FECHNER, KOLLER ş.a.) ale senzaţiei şi percepţiei concepeau sistemele perceptive ca organisme bipolare (organele de simţ periferice şi elaborarea corticală centrală), iargestaltismul, ca structură ireductibil organizată, interpretările lor moderne pun accentul conceptual pe teoria generală a sistemelor şi abordează fenomenele percepţiei prin intermediul metodologiei ciberneticii.
ARSENI, M. GOLU, DĂNĂILĂ sintetizează principiile generale şi postulatele admise în prezent ca „schelet a! unei viitoare teorii psihologice explicative a percepţiei şi cadrul de referinţă” pentru desfăşurarea cercetărilor concrete :
•	percepţia este un proces de tip comunica-ţional (imagistic) intern al obiectelor şi fenomenelor, ca ansambluri unitare de proprietăţi şi relaţii ;
•	imaginea perceptivă este o rezultantă a operaţiilor de analiză şi sinteză ;
•	rezultatul percepţiei (perceptul) constituie un model izomorf sau homomorf al proprietăţilor şi stărilor obiectului, conform structurilor neurofiziologice şi psihof iziologice ale subiectului (între proprietăţile obiectului şi percept existînd o corespondenţă biunivocă sau univocă ce duce la modificarea lor reciprocă) ;
•	percepţia evoluează filogenetic şi ontogene-tic, fiind o organizare dobîndită, condiţionată de factori socio-culturali. Secvenţele informaţionale perceptive sînt controlate prin mecanisme de feedback reverberant, pozitiv, antientropic, anticipativ (de întîm-pinare) şi negativ (GOLU, 1980) ;
•	structurile perceptive se supun legii redundanţei, un acelaşi obiect fiind tradus şi integrat subiectiv prin „coduri-imagine” aditive (vizual,auditiv, tactil etc.,), dublate în cazul analizatorilor pereche (auditiv, vizual, tactil-kinestezic) şi includ în imaginea perceptivă o cantitate de informaţie superioară minimului necesar pentru diferenţiere şi identificare. De aici caracterul de structură a imaginii perceptive care poate fi recunoscută doar prin analiza unei mici părţi din însuşirile anterior înregistrate, ceea ce duce la reducerea fazei explorative ;
Percepţie ; tipuri
Per/415
•	relevanţa informaţională a însuşirilor obiec-tului-stimul este diferită, fiind condiţionată de obiect, ca şi de dinamica structurilor cognitive şi motivaţional-afective ale subiectului. Se distinge astfel cîmpul perceptiv exterior potenţial (obiectul în totalitatea şi obiectual itatea sa autonomă) şi real sau factorial (ceea ce acţionează efectiv asupra subiectului, ceea ce este înregistrat şi conştientizat) ;
•	din punct de vedere informaţional, percepţia se prezintă ca o suită ierarhică de secvenţe (stimuli unimodulari, plurimodulari, grupări spaţio-temporale, complexe de elemente, însuşiri şi relaţii ca percepţia limbajului, raporturilor spaţiale, structurilor muzicale). în decursul experienţei, stimulul se ierarhizează în : familiar, relaţii familiare, nefamiliare (noi) ;
•	percepţia se desfăşoară procesual, fazic (cu succesiune logică de secvenţe operaţionale relativ distincte — detecţia, discriminarea, identificarea şi integrarea de coduri — imagine de diferite grade de generalitate şi completitudine, organizate ierarhic multi-rnvelar).
După-GOLU, există trei tipuri de imagini per-ceptuafe :
•	imagini de ordinul î (parametrice) — integrate în nucleele de proiecţie topică ale analizatorilor de la nivelul scoarţei (însuşiri ale obiectelor obţinute prin detecţie şi analiză discriminativă) ;
•	imagini de ordinul II — configuraţionale mo* nomodale integrate la nivelul zonelor de asociaţii secundare ale scoarţei (imaginea monomocr a > uoaiă a obiectului perceput pecaieaunu1 ■ guranalizator, aflatăîn raport de izomorfism sau homomorfism cu obiectul) ;
•	imagini de ordinul Ml — conflguraţionale plurimodaie (imaginile monomodale sînt traduse într-un nou cod rezultat din legături semantice specifice, între zonele de asociaţie secundare a doi sau mai mulţi canalizatori realizîndu-se o reflectare mai completă a obiectului).
Percepţia spaţiului bidimensional (forma, mărimea, distanţa., raporturile spaţiale) se bazează pe corelarea mai multor modalităţi senzoriale (vizuale, oculo-kinestezice, tactile), ca şi a celui tridimensional (volumul) — informaţiile tacti şi vizual-kinestezice.
Percepţia timpului se bazează pe perceperea unor fragmentări (serii discontinui de durate pline de evenimente şi intervale vide), fiind percepute efectiv doar duratele pline şi vide ale segmentului prezentului cu o durată scurtă (3—5 minute). Peste această limită (inclusiv viitorul şi trecutul)
are loc doar evaluarea mintală prin mijlocirea experienţei anterioare (comparată cu unităţi temporale de măsură : secunda, minutul, pînă la secol şi mileniu). Saturaţia emoţională pozitivă şi a conţinutului în evenimente scurtează durata
şi invers, de unde circumscrierea timpului real (obiectiv) şi a celui psihologic (obiectiv). Conţinutul de evenimente a! timpului psihologic determină preponderenţa prezentului la adult, a trecutului la vîrstnici şi a viitorului la tînăr şi adolescent (FRAISSE, 1958). Coordonarea temporală caracterizează fiinţa umană la mai multe niveluri : biologic, fiziologic, psihologic, social (AP.SENI, M. GOLU, DĂNĂILĂ). Timpul biologic (ceasornicele biologice) funcţionează ia nivelul coduiui genetic (bioritmurile, procesele metabolice) sau al ciclurilor biologice globale (hormonale — ciclurile şi perioadele critice ale vieţii la cele două sexe, ritmul circadian al somnului şi veghei). In determinarea ceasurilor biologice participă analizatorii auditivi în principal (considerat cel mai fidel metronom ai duratelor şi intervalelor), urmat de cele cohlear, kinestezic, vizual.
Percepţia mişcării se bazează pe integrarea stimul ilor labirintici şi oculo-kinestezici. Percepţia extrasenzorială ( -> CRIPTESTEZ1A — Ch. Rl-CHET) este denumirea pentru telepatie întîinită în psihologia engleză.
Percepţia interpersonală, interpercepţiasau inter-cunoaşterea este un proces de comunicare non-verbală care întreţine relaţii interindividuale prin exprimarea intenţionalităţii, obiectivelor şi semnificaţiei comportamentelor indivizilor Ia nivelul grupului, cît şi a structurii şi dinamicii acestor comportamente (C. MAMALI). Avînd la, origine „întîlnirea" moreniană (-+ j. MORENO) inter-percepţia necesită şi stimulează ernpatia, fiind abia apoi un act de cunoaştere supus influ-
Per/416
Percepţie inter personala : conceptt tipuri
enţei factorilor socio-culturali, dispoziţiei spaţiale, felului activităţii (J. STOETZEL), ca şi altora de natură subiectivă (atenţie, curiozitate epistemică, motivatie relaţională, valori atribuite sieşi şi celorlalţi - R. TAGIURI).
Din perspectiva unei antropologii filozofice existenţialiste, MERLEAU-PONTY (în „Fenomenologia percepţiei”, 1945) consideră percepţia „transcendentală” ca premisă a „conştiinţei încarnate” care ar subzista în orice comportament şi atitudine umană.
365.	PERCEPŢIE INTERPERSONALĂ • Sin-
tagmă referitoare ia impresiile resimţite în prezenţa altei sau altor persoane de către un „observator”, servind drept bază importantă pentru interacţiunile interpersonale. în acest proces de comunicare interpersonală, observatorul încearcă, pe baza mesajelor extralingvistice pe care le recepţionează, să descopere intenţionalitatea unor comportamente şi obiectivele lor (C. MAMALI) şi să facă predicţii privind comportamentele ulterioare.
J. T. TEDESCHI consideră că, într-un fel, termenul de percepţie personală este impropriu şi se referă de fapt la „deducţii personale” asupra persoanei „stimul”. Fritz HEIDER afirmă că între percepţia obiectuală şi percepţia interpersonală există trei deosebiri *
•	se presupune că persoanele au o viaţă interioară pe cînd obiectele nu; fiecare persoană încearcă emoţii şi gînduri şi presupune că toţi ceilalţi fac la feî ;
•	obiectele nu sînt percepute ca fiind cauze ale propriilor lor acţiuni, în timp ce persoanele sînt ce! mai adesea văzute drept principale cauze ale propriilor acţiuni. Conceptul de responsabilitate este în strînsă interferenţă cu noţiunea de acţiune, din motive interioare, şi nu prin forţe externe ;
•	persoanele pot influenţa, manipulaşi exploata în mod deliberat observatorul, în timp ce obiectele neînsufleţite nu o pot face.
Studiind comportamentele unei persoane, observatorul atribuie cauzele lor, pe de o parte, persoanei, pe de altă parte, mediului ambiant. H. KEL-LEY (1983) stabileşte chiar un principiu al creşterii riscului : „cu cît un comportament este mai riscant, cu atît el tinde să fie atribuit unor cauze personale”. Autorul comportamentului este cu atît mai „personalizat” de observator cu cît comportamentul său deviază de la ceea ce „observatorul” consideră că majoritatea persoanelor ar face într-o situaţie dată. Acest lucru implică faptul că diverşi observatori operează cu scaie de percepţie diferite, relativizînd atît principiu! creşterii riscului cît şi pe cel al devianţei. K. DAVIS şi E. JONES arată că ori de cîte ori un „observator” atribuie cauzele comportamentului unei persoane, face şi deducţiile corespun-
zătoare. De asemenea, ei arată efectul prioritar pe care „prima impresie” o are faţă de informaţiile ulterioare producînd o evidentă modificare a configuraţiei informaţionale : primele informaţii servesc ca traumă pentru informaţiile ulterioare.
Fiecare persoană (deci, implicit fiecare „observator”) tinde să dezvolte o teorie proprie asupra personalităţii în care trăsăturile sînt considerate ca avînd posibilitatea asocierii sau excluderii reciproce. Acest model duce la crearea unor ,.blocuri informaţionale” (rezultat al unor deducţii foarte dezvoltate dar depărtate mult de modelul real) care devin stereotipe şi care vor fi folosite ca adjuvante ale percepţiei interpersonale. Totuşi, cu cît un stereotip este aplicat la percepţia unui grup mai mare, cu atît rezultatele sînt mai deformate. Analizînd un astfel de stereotip, Mcel al femeilor frumoase”, socio-psihologii au pus în evidenţă diferenţa dintre „clişeul” care consideră că femeile frumoase au anumite înlesniri şi că sînt personalităţi sociale mai dezirabile şi mai inteligente. Ele au într-adevăr avantaje la angajare sau atunci cînd li se comentează rezultatele, dar sînt handicapate” atunci cînd este vorba de nivele mai importante şi alegerea în funcţii de conducere (J. T. TEDESCHI).
După P. POPESCU-NEVEANU, modelele mintale au şi rol motivaţional, conţin standarde relaţionale restrictive de ordin moral, transmise familial, reacţia de respingere putînd fi generată de non-corespondenţa imaginii actuale cu modeiul. Alte posibilităţi de deformare a percepţiei interpersonale sînt:
•	nivelul prea ridicat sau prea scăzut al atitudinii critice ;
•	generalizarea metaforică a unui indice perceptiv asupra întregii configuraţii percepute ;
•	inerţia perceptivă şi extensia temporală a indicilor perceptivi ;
•	nesesizarea comportamentelor inaparente ş: acroşarea de comportament aparent.
Percepţie : primara, secundară, tulburări; Perenium^ ; Perfecţionism
417f Per
O altă eroare curentă este generată de considerarea persoanei-stimui ca un obiect inert (care se lasă portretizat), oferind ,, observatorul ui" posibilitatea unor concluzii obiective şi elaborate asupra comportamentelor safe. în realitate, persoana observată investeşte direct sau indirect un grad de deziderabilitate socială, conformîndu-se ia rîndul ei unui model propriu al relaţionării interpersonale şi continuînd să transmită o anumita imagine favorabilă sau defavorabilă despre sine. După MORENO, interpercepţia nu este un simplu act de cunoaştere, ci şi expresia nevoii de asociere cu alţii şi de variaţie relaţională.
Pentru psihiatrie, percepţia interpersonală joacă un rol deosebit (ca de altfel pentru orice relaţie medic-pacient), impresiile şi ,.deducţiile personale'' avînd aici un roi deosebit atît în elaborarea diagnosticului, cît şi în posibilitatea deschiderii către o relaţie psihoterapeutică cît mai profundă.
366.	PERCEPŢIE PRIMARĂ • Din perspectiva
psihologiei genetice, J. PIAGET distinge două faze ale percepţiei :	primară şi secundară.
Percepţiile primare ar coincide cu momentul unor prime activizări afe cîmpului (vizual, auditiv etc.), fiind similare gestalturilor, în sensul că sînt ireversibile şi neasociative. Structura perceptivă primară este relativ grosieră, fiind rezultatul unui act perceptiv unic şi nemediat exparienţial.
367.	PERCEPŢIE SECUNDARĂ • Distincţie rea-Uzată de J. PIAGET între fazele percepţiei, desemn md momentul decentrării perceptive (-* DECENTRARE), cînd are loc reproducereaexactă atît a obiectului real sub raportul dimensiunilor şi proprietăţilor lui, cît şi a contextului. Comparativ cu percepţia primară, percepţia secundară presupune participarea activă a subiectului (explorarea cîmpului perceptiv, selectivitatea, comparaţii etc.)# desfăşurare fizică şi intervenţia unor mediatori ca memoria senzorială, experienţa anterioara ş.a.
368.	PERCEPŢIE — tulburări • Reprezentînd un proces psihologic complex prin care obiectele şi fenomenele, acţionînd nemijlocit asupra organelor de simţ, sînt reflectate în totalitatea însuşirilor lor, ca un întreg unitar, percepţia trebuie înţeleasă şi ca un ansambu de raporturi spaţio-temporale, tn strînsă legătură cu alte funcţii psihice (gîndire, memorie, afectivitate), ea constituind o trăire şi o participare a subiectului care include şi calitatea de spectator. în aceste condiţii apar dificultăţi de sistematizare ; orice încercare de clasificare fără „marcă didactică” nu-şi are valoare. Separarea aspectelor patologice perceptuale este artificială, acestea fiind prezente în realitate sub forma unor complexe simptomatologice.
r O sistematizare clasică, în lumina celor de mai sus, poate fi următoarea :
•	senzaţia : hiperestezia, hipoestezia, sinestezia ;
•	percepţia:
—	agnoziile;
—	iluziile fiziologice (optico-geometrice, prin modificarea mediului perceptuaf» prin modificarea condiţiilor subiective)}
—	iluziile patologice (false recunoaşteri, false nerecunoaşteri, pareidoliile, Ia diferiţi analizatori) ;
~ halucinaţiile psihosenzoriale (auditive vizuale, olfactive şi gustative, tactile, corporale) ; asocieri halucinatorii;
—	halucinaţii psihice (acustico-verbale, ■ vizuale, motorii); asocieri halucinatorii.
369.	PERDURETAS ANTIHISTAMINICAS'm>
Spania — DCI Prometazină • Neuroieptic,derivat
fenotiazinic—» ROMERGAN(M) România.
P 370. PEREMESIN(iI) Elveţia, RFG - DCI Me-dozină • Tranchilizant, derivat difenilmetan de tip 1 -(p-dor- a-fen i Ibenzi l)-4-(m-m eti Ibenzi l)-pi-<§>
c/
perazină, cu acţiune marcat sedativă, hipnotică şi antiemetică. Se utilizează în special în asociere cu NL incisive.
371. PERENIUM(M) Franţa-DCI Toloxatonâ
•	Psihotrop cu o structură chimică asemănătoare timolepticelor, de tip 2-oxo-2H-1,3-benzoxazi-nă-3(4H)-acetamidă, cu acţiune anxiolitică şi valenţe antidepresive.
371 PEREQUIL(M) Italia-DCI Meprobamat
sin.
•Tranchilizant, derivat propandiolic—>MEPRO-BAMAT<m) România.
373.	PERFECŢIONISM (cf. lat. perfectum) •Termen care desemnează atitudinea de hiperexi-genţăfaţăde sine şi de alţii, manifestată prin grija excesivă pentru executarea unei sarcini cît mat corect posibil, în cele mai mici amănunte. Parţial, implică noţiunea de meticulozitate.Caracterizează în special personalităţile anancaste (eforturi intense pentru exactitate, rigoare, verificări permanente, îndoială continuă (-* PERSONÂLITAT6 ANANCASTĂ).
27	c.—833
Perl 418
FerfenQzin[M) ; Performanţa ^ ; Periciczine{LC‘v) ; Peri dor{M^; Periferic(s)
Perfecţionismul, ca trăsătură, poate împiedica o realizare eficientă şi globală, persoana riscînd să rămînă ia realizări de etapă (în cazuri mai grave, să renunţe definitiv ia activitate). Se formează, pe de o parte, datorită unor însuşiri native în acest sens, pe de altă parte, datorită unui sti! de educaţie care amplifică (dezvoltă) aceste însuşiri astfel îneît ele devin forţe de constrîngere, cărora individul nu se mai poate sustrage,
374.	PERFENAZiN™ Cehoslovacia — DCI Per-
fenazinâ • Neuroieptic incisiv, derivat pipera-zinil-alkil-fenotiazinic de tip 2-dor-10-/3-/4-(2-~hidroxietil)piperazin-1-i!/~propi!/fenotiazină, indicat în endogenii acute şi cronice, avînd valenţe anxioiitic-sedative. Formele depot se utilizează în terapia de durată, în condiţii de ambulator. Produşi similari :	PERFENAZINA(M)	Mexic;
PERFENIL^ Italia.
375.	PERFORMANŢĂ (cf. engl. performance „execuţie, realizare1') • Rezuitat cuantificabil a! unei acţiuni, activităţi. Poate ocupa un loc într-o anumită ierarhie (performanţe slabe, medii, superioare), în funcţie de un criteriu, de un nivel de referinţă. în limbajul comun, desemnează numai rezultatele care depăşesc nivelul comun şi este, în acest sens, asimilabil termenului de record •
Din problematica performanţei enumerăm *. dependenţe de performanţă în constituirea imaginii de sine, nevoia de performanţă, drept compensare a complexului de inferioritate, lupta pentru performanţă în situaţiile competitive în care agresivitatea este sublimată, socializată, performanţa ca mijloc de comportare etc. Nevoia de performanţă este o componentă centrală în dezvoltarea umană generală şi individuală. Performanţa rămîne întotdeauna relativă, în funcţie de sistemul de valori la care se raportează.
376.	PERFORMANŢĂ<T> test* Destinate aprecierii funcţiilor intelectuale.au la origine formulele de asamblare ale lui SSGUIN. Sînt cunoscute labi-rintele lui PORTEUS, scările lui ARTHUR-GRACE şi ALEXANDER. Fiind modalităţi nonverbaîe de testare, pot fi aplicate surdomuţilor, analfabeţilor, străinilor. Oferă date cu privire la nivelul de dezvoltare a inteligenţei practice, atenţiei, observaţiei şi capacităţii de organizare vizual-mo-torii, cu privire la potenţialul intelectual al individului fără, sau înaintea intervenţiei factorilor instructiv-educaţionali. Sînt extrem de utile în diagnosticul oligofreniei. Dacă testele de performanţă denotă un nivel nonverbal normal al Ql, rezultă o pseudo-debilitate mintală, aspectul aparent de oligofrenie fiind datorat doar carenţelor snstructiv-educative.
377.	PERICIAZINE<DC1) • Derivat fenotiazinic (piperidilalkilfenotiazinic) de tip 10-/3-(4-hidroxi-piperidin)propil/fenotiazină-2-carbonitril, introdus
în clinică în 1962, cu acţiune adrenolitică, para5* simpaticolitică, spasmolitică, antiserotoninică, se-dativ-antiemetică, cataleptizantă. Indicat în impulsivitatea din cadrul tulburărilor de comportament ale epilepsiei, oligofreniei, senilităţii, cît
. h2
CxN
OH
şi în dizarmonii. Deşi toleranţa este, în genera), bună, nu sînt excluse efectele secundare clasice ale NL. Constituie principiul activ ai unor produşi farmaceutici, dintre care :
•	Cei mai bine cunoscuţi sînt :
NEULACTIL(W^ Anglia, Danemarca, Finlanda,
Suedia
NEULEPTIL(M) Austria, Belgia, Brazilia.Canada*
Franţa, Grecia, Italia, Iugoslavia, Elveţia, Japonia, Olanda, Portugalia
•	Alti produşi :
AOLEPTÎM)	RFG
APAMINUI)	japonia
IR1YAKIN<m) ţ	japonia
NEMACTIL(M)	Spania
NEUPERIL<M)	Finlanda
378.	PERIDOR(ÎI> Israel - DC! Haioperidol
•	Neuroieptic, derivat butirofenonic de tip 4-/4-(p--ciorfen iQ-'l-hidroxipiperidino/^’-f luorobutirofe-nonă, cu efecte clinice predominant de tip sedativ, dar cu efecte secundare de tip incisiv —> BU-TIROFENONE.
379.	PERI- (cf. gr.	peri	,,în	jur”) • Element	de
compunere care	introduce	sensul de	,,în	jur,»
împrejur’1.
380.	PERIDURAL (cf. peri- : lat. durus „dur, aspru”) • Orice formaţiune situată exterior, în jurul membranei duramater.
381.	PERIFERIC^ sindrom (cf. gr. peripherein ,,a purta în jur”) • Sindrom de neuron motor, ce presupune afectarea neuronilor somato-moton din coarnele anterioare medulare (motoneuroni care asigură inervaţia musculaturii striate). Aceşti motoneuroni pot suferi leziuni distructive totale,, ireversibile, leziuni distructive parţiale, de regulă,, ireversibile, sau leziuni iritative. Leziunile pot il focalizate la nivelul corpului neuronal, ai prelungirilor axonale sau la nivelul plăcii neuromuscu-tare. Ele au consecinţe asupra activităţii reflexe
Perimetazine(DC1*; Perioadâ ; Perioada puerperală — manifestări psihice
419/Per
a fibrelor unităţii motorii respective, determinînd paralizii aîe mişcărilor reflexe.
Se constată tulburări de excitabilitate şi trofi-citate ale fibrelor musculare. Diagnosticul diferenţial cu afectarea primară miogenă este facilitat ■de electroneurografie şi electromiografie. Sindromul de neuron motor periferic este prezent fn afecţiuni neurologice ca : poliomielite, mieiite acute, tumori medulare sau tronculare, mono-sau polineuropatii cu tropism pentru placa motorie.
în psihiatrie, se pune problema diagnosticului diferenţial între sindromul de neuron motor periferic şi manifestările motorii aie nevrozei isterice. Este însă uşor de evidenţiat caracterul funcţional al manifestărilor isterice, care, alături de lipsa semnelor neurologice, elucidează diagnosticul.
382.	PERIMETAZINE(DC1) • Derivat fenotia-zinic de tip 1-/3-(2-metoxifenotiazin-10-il)-2-metil-propil/-4-piperidinol, cu acţiune sedativ-hipnotică şi anxiolitică, posedînd valenţe analgezice, anti-emetice, adrenolitice şi antispasmodice. Constituie principiu! activ al produsului LEPTRYL^ Franţa, recomandat, pe Iîngă acţiunea sa, şi pentru buna toleranţă.
383.	PERIOADĂ (cf. gr. periodos ,.înconjur, tur") • Interval de timp în care se desfăşoară un fenomen sau o activitate. Are sensuri specifice, In funcţie de domeniile de activitate :
•	diviziune de timp (geologie, astronomie) ;
•	perioadă de înjumătăţire (fizică) ;
•	perioadă de inducţie (chimie) ;
•	intervalul creşterii maxime a valorii independente (matematică);
•	parte unitară într-o compoziţie (muzică) ;
•	ciclu menstrual (popular).
în psihiatrie (ca şi, în general, în medicină), perioada reprezintă intervalul de timp între două accese ale unei boli (de exemplu, psihoza maniaco--depresivă),sau intervalul de timp în care pot apărea unele manifestări psihice consecutive (de exemplu, perioada puerperală).
384.	PERIOADĂ PUERPERALĂ - manifestări
psihice (cf. lat puerpera „lăuză”) • Simptomatologie psihică, variată atît ca intensitate, cît şi ca durată, apărută în dependenţă directă de modificările complexe endocrino-metabolice şi psihosociale legate de evenimentul naşterii. Delimitarea nosologică a acestor tulburări nu este precisă, criteriul timp fiind incriminat în subdivizarea manifestărilor psihice ca aparţinînd gravidităţii, tăuziei şi lactaţiei ; termenul do puerperal vizează toată această perîoadă (deşi, în sens strict, psihozele puerperale sînt cele care se de-
clanşează imediat după naştere). în concepţiile actuale există două curente :
•	unul, care consideră aceste tablouri psihopatologice drept entităţi clinice de sine stătătoare, cu delimitare clară şi simptomatologie proprie — tulburările psihice din perioada gravidităţii şi puerperalitătii (SI-RADOU, KARNOSH, HOSS, DELAY, NYS-SEN, BONAFOS, CAIN, SCHNEIDER, HA-MÎLTON, BISSET, PREDESCU) ;
•	celălalt le apreciază drept entităţi clinice declanşate în graviditate sau postpartum (BREW, SIDENBERG, KLINE, FROM-DEUR, REGAN, SEGER, LESSOW).
Datele epidemiologice privitoare la incidenţa acestor tulburări sînt diferite, dată fiind diversitatea criteriilor semiologice folosite şi a orientărilor teoretice ale şcolilor de psihiatrie considerate. Autorii germani indică, de exemplu o, cifră a psihozelor puerperale situată între 1—80 la 300/1000 naşteri, iar raportată ia numărul bolnavelor internate în secţii de psihiatrie, de 4% (în scădere faţă de 8—10% în secolul trecut). Majoritatea lucrărilor indică o scădere progresiva a cifrelor, sub 1%, în condiţiile îmbunătăţirii generale a asistenţei femeii gravide şi lăuzei. Vîrsta predilectă pare a fi 25 — 30 ani, fără ca aceasta să reprezinte totuşi un element semnificativ, ţinînd seama de corelaţia cu vîrsta apariţiei primului copil, primipareie în vîrstă fiind în mod evident mai afectate. Rangul sarcinii este un element important, după PAFFENBERGER, el ară-tînd că psihozele gravidice sînt mai frecvente la multipare, iar psihozele postpartum, la primipare, După H. EY, studiile epidemiologice indică preponderenţa tulburărilor psihice majore postpartum, faţă de cele din graviditate (60—80% faţă de 15—20%) şi faţă de perioada lactaţiei (5—15%). Se pare că un rol major în determinarea multifactorială a tulburărilor psihice îi joacă patru grupe de factori etiologici : factori ereditari şi constituţionali ; factori psihosociali ; factori endocrini, infecţiile.
Din examenul fizic al femeii însărcinate şi aî lăuzei nu trebuie omise ereditatea, antecedentele patologice, constituţia biologă, personalitatea premorbidă, ca şi poziţia sa actuală (conjugală, socială, economică), in^'denteie şi accidentele gravido-puerperale perspectivele deschise de maternitate (H. EY).
în sprijini ideii că tulburările psihice ale puer-peralităţii sînt nespecifice, H. WALTHER-BUEL aduce argumentul că, în aceeaşi perioadă, devin rnanifeste şi alte afecţiuni, cu o etiopatogenie cunoscută (coreea gravi di că, psihoza Korsakov prin hiperemeză şi deficit vitaminic, infecţiile din timpul lactaţiei, mastitele), generatoare de tablouri psihopatologice de tip confuzional,delirant sau catatonic, depresiv şi, mai rar, manriacai, neurastenic şi obsesivo-fobic. în ceea ce priveşte deter-
Per/420
Perioadă puerperală : manifestări psihice, diagnostic pozitiv şi diferenţial
minismul p-lurifactoriai ai apariţiei psihozelor puerperale în mod special, psihiatrul elveţian G. SCHNEIDER remarcă prezenţa, în 50% din cazuri, a tulburărilor nevrotice şi a personalităţii de tip infantil, în care se intrică factori ereditari şi constituţionali. J. DELAY acordă o semnificaţie deose-bită modificărilor hormonale şi posibilelor infecţii de fa nivelul mucoasei uterine, pregătită în vede-rea naşterii.
insuficient cunoscute, aspectele psihosociale intervin prin intermediu! relaţiei mamă-copil-tată, în special cînd aceasta capătă o configuraţie negativă. Studii scandinave atrag atenţia asupra preexis-tenţei unor conflicte conjugale, a frigidităţii, tendinţelor homosexuale latente, grijii excesive în legătură cu naşterea copilului, stresului. Luînd în considerare atît momentul apariţiei tulburărilor psihice în cadrul perioadei puerperale, cît şi intensitatea acestora, se poate admite următoarea clasificare :
•	Tulburări psihiceale gravidităţii: modificări psihofiziologice, tulburări psihice nevrotice, tulburări psihice de intensitate psihotică.
•	Tulburări psihice ale postpartumului :
•	tulburări psihice ale postpartumului precoce (pînă la 42 de zile), cu stări confuzio-nale, delirante, psihotice de tip afectiv, stări schizofreniforme ;
•	tulburări psihice ale postpartumului tardiv (42 zile — un an), cu tulburări psihice de intensitate nevrotică, tulburări psihice de intensitate psihotică.
#	Tulburări psihice postabortum. indiferent ia care perioadă din puerperalitate se referă, recunoaşterea tablourilor psihopatologice se bazează pe următoarele elemente :
0	manifestări psihice de intensitate şi durată variabilă, apărute şi legate evident de perioada puerperală ;
•	absenţa antecedentelor psihiatrice ;
•	posibilitatea existenţei lor şi în perioadele puerperale anterioare ;
•	evoluţia tranzitorie şi prognosticul favorabil.
Tulburările psihice din graviditate (-> GRAVIDITATE) sînt grupate în ;
•	modificări psihofiziologice (de intensitate redusă şi însoţind parţial sau total perioada gestaţiei) — tulburări de tip senzitiv, scăderea toleranţei la frustrare, discretă diminuare a funcţiilor cognitive (PREDE-SCU), tulburări ale echilibrului instinctivo-afectiv ;
•	modificări psihice de intensitate nevrotică : sindrom obsesional, sindrom fobie, sindrom isteric — toate în legătură tematică directă cu trinomul graviditate-naştere-produs de
concepţie şi, deseori, asociate cu tulburări psihosomatice ;
•	manifestări psihotice : rare şi îndeosebi îi> partea a doua a sarcinii, cu prelungire îr> postpartum.
Tulburările psihice ale perioadei postpartum* (-> PSIHOZĂ PUERPERALĂ) se grupează în ;
•	manifestări psihice ale postpartumului precoce (pînă Ia 42 de zi ie), cu debut, de obicei, brusc :
—	stări confuzionale (de îa obnubilare pînă la stupoare, frecvente stări confuza-oni-rs'ce cu tonalitate anxioasă, de un bogat polimorfism) ;
—	stări delirante (funda! de depersonali-zare-derealizare) cu idei delirante slab structurate, cu conţinut de persecuţie, prejudiciu sau negaţie, tonalitate depresivă ;
—	stări psihotice depresive (putîndu-se prelungi şi în postpartumul tardiv), cu conţinut focalizat asupra maternităţii şi a noului născut, cu idei de culpabilitate, autoacuzare, frică de a nu pierde copilul, posibile idei autolitice sau de infanticid ;
—	stări maniacale (mult mai rare) ;
—	stări schizofreniforme (apar în finalul postpartumului precoce, putînd fi precedate de stări delirante, în care are loc organizarea ideilor delirante după modelul disociativ ; discutabilă este încă apartenenţa lor Ia schizofreniile autentice* prin decompensarea ocazionată de impactul gravido-puerperal, sau strict la perioada puerperală) ;
•	manifestări psihice ale postpartumului tardiv (42 zile — un an), se întîlnesc mult mai rar faţă de cele precoce, cu tulburări nevrotice depresiv — anxioase, preponderente faţă de cele psihotice (depresive sau schizofreniforme).
Tulburările psihice postabortum pot apărea după avorturi spontane (mai rar) sau după avorturi provocate (mai frecvent). Se aseamănă foarte mult cu stările din postpartum, avînd, în general, ur> aspect nevrotic. în patogenia lor sînt incriminate anxietatea, angoasa, prezente în efectuarea uneî întreruperi de sarcină şi, de asemenea, sentimentul de culpabilitate.
Diagnosticul diferenţial se poate realiza cu o multitudine de entităţi psihiatrice, atît de intensitate nevrotică, cît şi psihotică, prezentînd 1—2 elemente definitorii comune cu cele aie tulburărilor psihice din perioada puerperală. importanţă practică are însă diferenţierea de cîteva entităţi :
•	endogeni» nediagnosticate anterior — se realizează prin corelarea atentă a antecedentelor, o problemă mai dificilă fiind cea a
Perioada senila ; Periodicitate \ Peristozâ ; Perlcpine(DCI)
421/Per
debutului unei endogenii în perioada puer-perală ;
•' eclampsia — prin punerea în evidenţă a incompatibilităţii Rh, a nivelului crescut în sînge al anticorpilor anti-Rh, a modificărilor umorale, a hipertensiunii arteriale, a edemelor, a modificării funcţiei renale ;
•	debutul de trombofiebită cerebrală — prin evidenţierea semnelor neurologice de focar, concomitent cu stările febrile, posibila existenţă a convulsiilor.
Prognosticul este bun, în majoritatea cazurilor, chiar dacă este vorba de psihozele schizoforme (nemaivorbind de tulburările nevrotice, care diminuează odată cu trecerea perioadelor gravidităţi i şi postpartumului).
Tulburările psihotice din postpartum diferă ca prognostic după forma clinică, stările confu-zionale avînd evoluţia cea mai scurtă şi remisia cea mai bună. Psihozele schizofreniforme au o evoluţie mai lungă şi un prognostic îndepărtat, grevat de ipotetica psihoză latentă, scoasă la iveală de puerperalitate. Autorii germani apreciază că există mai puţine recidive în cazul unei gravidităţi tardive, caz în care întreruperea cursului unei alte sarcini nu este absolut indicată.
în general, evoluţia este bună dacă psihozele puerperale sînt tratate corect şi susţinut, în absenţa acestui deziderat, există riscul recăderilor în perioadele imediat următoare. Psihozele gravidice apărute îa sfîrşitul sarcinii, ca şi cele postpartum, beneficiază de tratament complex, în care îşi găsesc locul antidepresivele şi neuro-lepticele, terapia eîectroconvulsivantă, psihoterapia şi măsurile de reechilibrare endocrină metabolică.
385.	PERIOADĂ SENSIBILĂ • Etapă morfo-funcţională în ontogeneză, propice dezvoltăm unor noi funcţii motorii sau psihice (exemplu: mersul este posibil de la vîrsta de aproximativ
1	an). M. MONTESSORI a introdus noţiunea pentru a completa pe cea de maturare. Din momentul în care există posibilitatea maturării unei funcţii, este imperios necesară începerea învăţării ei, orice întîrziere ducînd la pierderea beneficiului plasticităţii existente în faza respectivă. Pierderea posibilităţilor unor achiziţii naturale ar explica incapacitatea unor copii crescuţi în sălbăticie de a avea un comportament uman (de a vorbi etc).
386.	PERIODICITATE (cf. fr. păriodicitâ : vezi perioada) • Caracteristică a anumitor afecţiuni de a evolua în pusee (accese), care apar la intervale mai mult sau mai puţin regulate. Acest caracter îl prezintă atît unele afecţiuni somatice „boala periodică” (epilepsia mediteraniană), paralizia periodică familială, cît şi afecţiuni psihice psiho-
za afectivă bipolară (psihoza maniaco-depresivă--PMB), a cărei evoluţie periodică a fost cunoscută şi descrisă încă din antichitate. Abordată din punctul de vedere al cronobiologiei, periodicitatea PMD prezintă două particularităţi:
•	este periodică, adică prezintă o anumită corelaţie cu succesiunea sezonieră; accesele depresive sînt mai frecvente primăvara, iar cele maniacale, toamna;
•	este circadiană, în sensul că depresia este mai accentuată dimineaţa, se ameliorează în cursul zi Iei şi diminuează seara. Alternanţa ritmului somn-veghe este şi ea legată de ritmul ctrcadian, ritm care se modifică atît în fazele depresive, cît şi în cele maniacale, atît în ceea ce priveşte hipo- sau hipersom-nia, cît şi în structura arhitectonică a somnului, modificările survenind mai ales în stadiul al IV-leâ.
Numeroase studii şi cercetări au încercat explicarea acestei periodicităţi a stărilor afective, prin corelare cu periodicitatea ritmurilor biochimice, endocrino-metabolice, rezultatele acestor studii promovînd ideea că deprivarea de somn ar contribui Ia resincronizarea ritmurilor tulburate. M. LĂZĂRESCU (1974) respinge criteriul exterior ai evoluţiei bolii, arătînd că aceasta este mult mai net legată de caracteristicile individuale ale persoanei, ipoteză în care procesul psihotic este determinat de mersul unui,,orologiu intern’*.
Evoluţii după o modalitate periodică pot fi întîînite şi în tulburări psihotice de tip paranoid, catatonic şi parafreniform, fără a se putea izola un tip special de patologie legat de acest criteriu. In patologia nevrotică se poate vorbi de o periodicitate în tulburările legate de sindromul obsesiv. Studiile de cronobiologie deschid un cîmp larg de speranţe pentru aplicarea unei farmacocronolo^i1 adecvate.
387.	PERISTAZĂ (cf. peri- ; gr. sîosis „poziţie")
•	BOVEN denumeşte peristază, ansamblul condiţiilor şi condiţionărilor ambientale în care individul se dezvoltă şi la care se adaptează. Noţiunea este deosebit de imDortantă pentru studierea dezvoltării psihice a copilului, care este influenţată şi condiţionată de factori de peristază referitori (a familie, educaţie, anturaj, mediu social. Aceşti factori îşi pun amprenta în dezvoltarea viitoarei personalităţi, care nu mai apare astfel condiţionată strict biologic ereditar.
388.	PERLAPINE^^fcTranchilizant, cu o structură chimică particulară de|[tip 6-(4-metil-1-pi-perazinil)morfantridină; are acţiune sedativ-hlp-
Per/422	Perlopal; Perls F.F. ; Pernă psihică 8 ; Perneuron(M>
notică. Constituie principiul activ al următorilor produşi :
HYPNODIN(E)<m)	Japonia
PIPNODINE<M>	Japonia
392.	PERNĂ PSIHICĂ3 semn • Semn descris de DUPRE în schizofrenia catatonică, considerat drept stereotipie akinetică de atitudine. Constă în menţinerea capului ridicat, subiectul fiind în decubit dorsal, ca şi cum ar avea o pernă pe care se sprijină. Nu este caracteristic schizofreniei catatonice, putînd fi întîlnit şi în alte forme, ca şt in impregnarea neuroleptică,
393.	PERNAZINIUM<m) Polonia - DCI Perazinâ
•	Neuroieptic, derivat piperazinilaikilfenotiazinic de tip N-metilpiperazinil-N'-propilfenotiazină. în doze mari, are acţiune anti psihotică, în doze mici
—	acţiune tranchilizantă. în ansamblu are acţiune anti psihotică, anxiolitică, sedativă.
389.	PERLOPAL™) RFG - DCI Metilpentino! •
Tranchilizant, derivat alkenic de tip 3-metii-1-pen-tin-3-ol, cu acţiune sedativ-hipnotică şi miorezo-lutivă, prin inhibarea transmisiei ganglionare.
390.	PERLS Fredericks Fritz (1893-1970) • Psihiatru american. Născut îa Berlin, a studiat la universitatea din oraşui natal, unde a obţinut titlul de doctor în 1926. După serviciul militar a petrecut un an la Institutul de Neurologie din Frankfurt, unde a fost eîevuî lui K. GOLDSTEIN. în această perioadă a devenit participant activ a! mişcării psihanalitice din Berlin şi Viena. în primii ani ai deceniului a! patrulea a părăsit definitiv Germania, stabiîindu-se în Africa de Sud, unde a întemeiat, la Johannesburg, Institutul de Psihanaliză din această ţară. Aici a publicat prima sa carte în care şi-a expus ideile pe care ulterior ie-a încorporat teoriei gestaltiste,
în 1946 s-a stabilit în SUA, unde a desfăşurat iniţial o activitate clinică, apoi a activat în cadrul Institutului de terapie intensivă din New York,, iar din 1966 — în California, la Institutul Esalem, Ultimul an al vieţii î-a petrecut la Vancouver, unde a fondat un institut de terapie gestaltistă.
Terapia sa se bazează pe acţiune, pe creşterea simţului responsabilităţii, pe adoptarea unei atitudini în care acţiunile, să fie susţinute de motivaţia afectivă. Terapeutului i se atribuie un rol autoritar, dar bazat pe sentimente de înţelegere („terapeut-umanist”).
Dintre lucrările sale cităm: ,.Terapia Gestalt" (1965); „Autobiografie” (1969).
391.	PERMITIL<m) Belgia, SUA — DCI Flufenai zinâ • Neuroieptic incisiv, derivat piperazinilal-kî[fenotiazinic de tip 4-/3-/2-(trifiuorometil)feno-tiazin-10-il/propilM-piperazinetanol. Este indicat în psihoze paranoid-haiucinatorii, catatonice, depresii agitate. Are efecte secundare de tip neuroieptic incisiv. Diminuează efectul L-dopa.
394.	'PERNEURON<m) Italia - DCI Meţexami-dâ • Psihostimulent de tip N-/2-(dietilamino)eti!/--2-(p-metoxifenoxi)-acetamida, fără efecte simpa-ticomimetice. Este indicat în astenii severe, sevraj toxicomanie, tulburări de dinamică sexuală, pre-senilitate, combaterea unor efecte secundare ala neurolepticelor şi anticonvuisivantelor în tratamentele de lungă durată,
p 39S. PERPENA'm) Coreea ; perphenan<m
Israel • Derivaţifenotiazinici-^PERFENAZINE^001
396.	PERPHAL(M) Franţa — DCI Vincominâ • Psihotrop, reglator metabolic de tip 13a-etil-2, 3,5,6,12,13,13a,13b-octahidro-12-hidroxi-1 H-indol (3l2l1)pirido(3,2,1)(1,5)naftirdina-12-acid carboxi-lic, cu acţiune asupra metabolismului cerebral este indicat în gerontopsihiatrie şi în stări psihopatoide.
397.	PERFEN AZI NE(0015 • Derivat fenotiazinic piperazinilaikilfenotiazinic de tip 2-clor-10-/3-/4—
-(2-hidroxietil)piperazin-1-i!/-propil/fenotiazină, in-
I
C#2
V—/	^ £
di cat în endogenii acute, cronice, cu vaienţe an-xiolitic-sedative, Formele depot se utilizează în terapia de durată, în condiţii de ambulator. Con-
PerphoxenfM) { Perpl exitcte ; Persecuţie : concept
■423/Per
stituie principiul activ a! următorilor produşi farmaceutici (standard şi depât) :
DECENTAN<m	Italia
ETAPERAZIN<M)	URSS
ETAPIRAZIN<m)	URSS
ETHAZERACIN(JI>	URSS
FENTAZIN<M>	Anglia
F-MON<m)	Japonia
LEPTOPSIQUE<M)	Mexic
METIDW	Franţa
PELPHENAZINE<m>	Japonia
PERATSIN<M)	Finlanda
PERFENAZIN(M)	Cehoslovacia
PERFENAZINA<M>	Mexic
PERFENIL®)	Italia
PERPENA<m^	Coreea
PERPHENAN(M)	Israel
PHENAZINE'M)	Canada
PZC<M>	Japonia
THILATAZ1N,m>	Ungaria
TRANQUISAN<5I)	Franţa
TRIFON<M>	Coreea
TRILAFONfM)	Elveţia
TRILIFANlM)	Franţa
TRIMIN<m>	Coreea
TRIOMIN<m)	Japonia
TRIPHENOT(M)	Polonia
Depot :
DECENTAN-DEPOT*M)	RFG
^ERATSIN ENANTAATTI<W> Finlanda ţRILAFON ENaNTAT*50 Danemarca
TRILAFON ENANTHAAT'M)k Olanda TRILAFON ENANTHATE<M) Suedia
398.	PERPHOXEN<M) Elveţia - DCI Fenpropo-rex • Psihostimulent, derivat fenileţilaminat de tip (-f)-3-/(a-metilfenetii)amino/propionitril, cu marcate valori anorexigene, utilizat în combaterea obezităţii consecutive utilizării îndelungate a neurolepticelor. Are efecte simpaticomimetice. Există riscul dependenţei PSIHOSTIMULENTE.
399.	PERPLEXITATE (cf. lat. perplexiîos „neclaritate”) • Stare incertă, de stupefacţie, simptomatică pentru perioadele iniţiale sau de superficia-lizare fluctuantă a tulburării conştiinţei din sindromul confuzional. Rezultă din perceperea parţial critică de către bolnav a impreciziilor, dificultăţilor sale de orientare, gîndire, integrare în situaţie. După MICHAUX, precedă onirismul. Este un simptom component al „proceselor negative” (MICHAUX) din micul automatism mintal şi al dispoziţiei delirante sau însoţitor al trăirilor de-Sirant-halucinatorii la debutul lor.
400.	PERSECUŢIE (cf. lat. persecuţi o „urmărire’')
•	Credinţă asubiectului că este calomniat, urmărit' nedreptăţit, deposedat, lezat în drepturile şi în
interesele sale, în personalitatea, sănătatea şi chiar existenţa sa (E. Rl-GIS).
în cortegiul ideilor delirante, ideile de persecuţie ocupă unul din primele locuri (în opinia mai multor autori, chiar primul loc). O primă descriere a delirului de persecuţie a fost dată de LASE-GUE, la care s-au adăugat contribuţiile lui FALRET şi MAGNAN. Masa ideilor delirante de persecuţi© nefiind unitară, de-a lungul timpului au fost încercate diferite clasificări, dintre care pot fi menţionate cele elaborate de :
0 ARNAUD:
•	persecutaţi melancolici ;
•	persecutaţi autoacuzatori ;
•	persecutaţi hipocondrîaci (BALLET — cei care au mici malformaţii pe care le consideră cunoscute si dispretuite de toată [urnea).
*	REGIS :
•	delirul de persecuţie clasic — sindrom ai psihozei sistematizate progresive ;
•	delirul de persecuţie raţional (fără halucinaţii) — delirul persecutatifor-persecutori.
#	MICHAUX:
•	idei de persecuţie primară ;
•	idei de persecuţie secundară.
Persecuţiile primare se formează prin mecanism
de intuiţie, uneori retrospectivă, independent de orice dat senzorial sau obiectiv, în afara oricare} deducţii logice, apărînd cu ocazia unei lecturi, unei întîmplări banale, faţă de care pacientul „intuieşte” (şi intuiţia devine convingere absolută) că este persecutat. Ideile de persecuţie secundare se constituie în urma unor prelucrări interpretative sau ca urmare a „informaţiilor” culese prin tulburările de percepţie, halucinaţii sau iluzii (voci injurioase, ameninţătoare, fenomene de automatism mintal). Persecuţia este enunţată şi denunţată de „voci”. FALRET considera apariţia halucinaţiilor auditive ca semnul patognomonic a! delirului cronic de persecuţie ; persecuţia, pînă atunci vagă, mai mult sau mai puţin anonimă, se personalizează în momentul apariţiei unui Mpersecutor principal”.
H. EY grupează infinitatea de fenomene haluci-; natorii ale sensibilităţii generale, trăite ca senzaţi1 neplăcute, ameninţătoare, dureroase sau stranii» ,,provocate”de un obiect sau de o acţiune exterioa' ră desfăşurată de „persecutori” împotriva subiectului, sub numele de „delir halucinator de persecuţie scmaticâAceastă producţie halucinatorie stă la baza dezvoltării unei tematici delirante de acţiune malefică. împotriva subiectului se constituie comploturi, se organizează urmăriri, se folosesc otrăvuri sau se organizează experienţe ştiinţifice în care este folosit drept cobai. Pentru a-şi realiza scopurile, persecutorii folosesc modalităţi dintre cele mai insolite, de la automate, radiaţii, unde, pînă la fluide magnetice şi telepatie, mijloace pe care s ubiectul le identifică de cele mai multe ori
Per/424
Persecuţie : concept, tipuri, mijloace de apârare
ca atare, încercînd să-şi ia măsuri de apărare faţă de invizibilii săi duşmani. Persecutorii par la început neidentificabili, nebănuindu-se scopurile pentru care fac acest lucru. Cu timpul ei sînt identificaţi fie nominal, fie ca grupuri (sociale, religioase, politice), bolnavul descoperind că de fapt este victima unor comploturi mari, din care nimeni nu poate f i exclus. Mijloacele tehnice de care dispun persecutorii sînt dintre cele mai complexe, tehnologii ie dintre cele mai avansate şi toate pro* cedeeîe parapsihologice le stau la îndemînă, îndemnînd bolnavul ia o atitudine reticentă şi neîncrezătoare, la o serie de manevre prin care încearcă dejucarea planurilor persecutorii (uî.aori subiecţii afirmă cu mîndrie că, pentru scurt timp, aceste manevre reuşesc).
Mijloacele de apărare sînt dintre cefe mai divele, de la astuparea cavităţilor naturale a!e corpului cu tampoane, piiiă ia mijloace de control electronic, de la evitarea unor situaţii în care prezenţa ,,persecutorilor”, directă sau indirectă, este previzibilă, pină (a schimbările domiciliare şi chiar expatriere (A. FOVILLE îi numea pe aceşti bolnavi „alienaţi migrato. I”), Totul este însă inutil, deoarece forţa şi mijloacele de care dispun „persecutorii” sînt imense şi imbatabile. Uneori, în dorinţa de a se răzbuna, deliranţii persecutaţi pot să se antreneze în acte med tco-i egale deosebit de grave.
CJ>
Identificarea agresorului se poate face pe cale f,raţională” sau „direct”, sub imperiul halucinaţiilor, „persecutorul” putînd fi obiectul unor tentative omucidare sau al altui act criminal grav (incendiere, mutilare etc.). în unele cazuri, „persecutatul” nemaiputînd suporta persecuţiile, face tentative suicidare (mai ales în cazurile în care delirul evoluează pe un fond depresiv). Legat de mecanismele psihopatologice care gene-
rează şi susţin acest tip de delir, H. EY afirmă că substanţa lui fundamentală se afla în însăşi coeziunea sa internă, în capacitatea de art iculare pseudo-logică a evenimentelor, a relaţiilor intersubiecti ve, a desfăşurării cronologice. Pseudoconstatările, pe care bolnavul le face, îi oferă un permanent material pentru elaborarea unor noi linii de rezistenţă în sistematizarea delirului. R. de FURSAC considera că dintre toate ideile delirante, ideile de persecuţie sînt cele care se sistematizeazăcel mai puternic şi cel mai frecvent. Bolnavul „se supune unui Alt al său, care dislocă propriul tu. Tema persecuţiei este obiectivarea acestui. Altuia, care îi alunga propriu Eu din lume. Toate peripeţiile romanului de'iratn pe care subiectul le povesteşte nu sînt decît explicaţii, credinţe şi convingeri prezentare într-o judecată falsificată, urmărind sa transforme în adevăr ceea ce este contrariul adevărului” (H. EY, 1963).
Ca şi în alte tipuri de idei delirante, şi în delirul de persecuţie nota transculturală este evidentă. Ea a fost subliniată încă din 1923, de R^GIS,
Aspectele delirului de persecuţie sînt variate, în funcţie de caracteristicile socio-culturale ale epocii :
Evul mediu :	Epoca	modernă	:
•	demonopatii	•	electrizaţi
•	posesiuni	•	magnetizaţi
•	vrăjitorii	•	hipnotizaţi
•	dominaţi	•	otrăviţi
•	licantropi	•	minaţi
•	jefuiţi
în evoluţia lui, delirul de persecuţie se poate transforma în delir expansiv. Subiectul realizează faptul că persecuţia are drept mobil calităţi personale cu totul deosebite (morale sau fizice) sau faptul că el este chemat să îndeplinească un destin excepţional (literar, ştiinţific, politic sau religios). Contribuţia producţiei halucinatorii poate fi deosebit de importantă şi în aceste cazuri, pentru consolidarea convingerilor. Trebuie subliniat aspectul remarcat încă de SliGLAS că persecutatul poate deveni rapid persecutor, energia psihică polarizată asupra sectorului delirant oferind forţa care îl mobilizează în acţiuni tot mai agresive. Circumstanţele de apariţie a ideilor delirante de persecuţie pot fi din cele mai variate ; după modelul propus dej. S. CHEVALlERşi D. GINESTER (1984), acestea ar fi :
[ • stări acute : stări confuzionaîe, episoade delirante acute (bufee delirante), melancolie delirantă;
•	patologie mintală cronică : delir paranoiae, schizofrenie, demenţe, parafrenie.
în timpul episoadelor psihotice acute (tipul caracteristic îl constituie delirul oniric din delirium tremens), productivitatea halucinator (vizual)-de-lirantă, persecutorie este trăită într-o tensiune psihică extrem de puternică, ce nu de puţine ori favorizează trecerea la act.
Persecuţie; Persecuţie somatică(D} ; Perseverare; Perseverare{T)
425/Per
în melancolia delirantă, ideile de persecuţie capătă un caracter special : persecuţia este ceva bine meritat, rezultatul autoculpabilizării, autoacuzării delirante. Cei mai organizat şi sistematizat aspect îl au ideile de persecuţie în delirurile paranoiace (unde apar prin mecanism de interpretare, pornind uneori de la o intuiţie delirantă), tema centrală avînd de obicei conţinut de prejudiciu moral, material sau fizic. Construcţia delirantă în aceste cazuri este coerentă, sistematizată şi aparent logică. Persecutorul este cunoscut, numit şi acuzat. Trecerea la act cu heteroagresivi-tate este destul de frecventă, nu de puţine ori atrăgînd consecinţe medico-legale.
în schizofrenie, ideile de persecuţie, ca toate celelalte teme delirante sînt slab sistematizate, incoerente, apărute în contextul general al sindromului disociativ. în psihozele halucinatorii cronice, ideile de persecuţie sînt susţinute de tulburările productive de percepţie. Delirul para-frenic constituie un mixaj fabulator frizînd absurdul. în demenţe, ideile de persecuţie se concretizează mai ales în idei de prejudiciu moral, avînd un conţinut absurd şi reflectînd deteriorarea intelectuală.
401.	PERSECUŢIE® delir • Delir descris de LASEGUE (1852) şi caracterizat prin convingerea delirantă a bolnavului că cineva îi este răuvoitor, îl persecută, provocîndu-i suferinţe fizice sau morale. Se poate asocia producţia halucinatorie care conferă ideilor delirante un nou suport. Este tipul de delir cel mai frecvent întîlnit în cadrul psihozelor delirante acute sau cronice, cu un conţinut mai bogat sau mai sărac, în strînsă legătură cu nivelul cultural al pacientului. Mono- sau poli* tematic, delirul de persecuţie rămîne în esenţă centrat pe convingerea nestrămutată şi rezistentă la contraargumentaţie că subiectul este victima unei conspiraţii, este urmărit, spionat, otrăvit,
,.drogat”, deposedat, înşelat, nedreptăţit, împiedicat sistematic să-şi atingă ţelurile propuse etc. Vorbe, gesturi, obiecte, situaţii — oricît de banale par celorlalţi, reprezintă pentru bolnav ,,pie-trele” cu care (prin mecanismul interpretării) îşi clădeşte „templul” său delirant unde, odată închişi devine total rupt de realitatea obiectivă a lumii semenilor săi.
Dacă se întîmplă ca „sîmburele” delirului să fie reprezentat de o anumită nedreptate care şi-ar putea găsi virtual rezolvarea prin demersuri legale, bolnavul va face tot ce îi stă în putinţă (cereri, memorii, intentări de procese, cereri de recurs, audienţe la diferitele instituţii şi persoane marcante), neeconomisind nici timp, nici cuvinte (ca în cazul ,,paranoiei cverulente”). Imposibil de împăcat şi de mulţumit, aceşti bolnavi vor îngloba treptat şi nivelele cărora ii se adresează în cadrul delirului lor, acesta căpătînd o extensiune din ce în ce mai largă. Ca şi în alte tipuri de deliruri (de
gelozie, erotomanie etc.), bolnavii cu delir de persecuţie reuşesc de multe ori să dea aparenţa unei „normalităţi” care nu se devoalează atîta vreme cît tema delirantă nu este „ultragiată”.
402.	PERSECUŢIE?SOMATICĂ<D) delir» Delir
halucinator descris^de H. EY PERSECUŢIE»
403.	PERSEVERARE (cf. lat. perseverare „a persevera”)# Persistenţa exagerată (pînă la anormalitate) a unei reacţii, tendinţe, acţiuni, idei, prin inerţia focarului de excitaţie (P. POPESCU NEVEANU). La nivel de reacţie fiziologică, fenomenul de perseverare este legat de prelungirea efectului stimulului, după ce, în mod obiectiv, acesta a încetat să mai acţioneze. Această prelungire depinde de sensibilitatea receptorului (însuşirile pragurilor de rezistenţă ale diferitelor modalităţi senzoriale, aie pragurilor absolute şi ale pragurilor relative, deosebite ca valoare de ia individ la individ).
La nivel psihologic, fenomenul de perseverare (manifestat prin reveniri la aceeaşi problemă, temă, idee) are implicaţii motivaţional-afective, intensitatea şi durata persistenţei efectelor fiind şi în funcţie de caracteristicile structurale de personalitate ale subiectului (de exemplu, persistenţa unei cylpabilităţi, prelungirea unei reacţii anxioase, fixarea unei idei, revenirea la o temă sau la o problemă a cărei rezolvare nu este neapărat necesară).
Fenomenul de perseverare în testul Rorschach : persistenţa unor conţinuturi interpretative, tendinţa lor de a se impune conştiinţei (dupăE. BOHM este unul dintre cele 64 de fenomene particulare). Este caracteristic pentru atingerile organice (diverse forme ale sindromului psihoorganic), pentru epilepsie sau*pentru complexele nevrotice.
404.	PERSEVERARE® teste • Categorie de
probe psihometrice, care pun în evidenţă, cuanti-ficînd, fenomenele de perseverare din sfera proceselor senzorio-motorii, afective, intelectuale şi comportamentale (ultimele exprimîndu-se prin persistenţa anormală a unor atitudini, acte, conduite). Este, după C. SPEARMAN, expresia unei inerţii mintale, iar după R. B. CATTELL, manifestarea unei „rigidităţi dispoziţionale”. Numărul şi varietatea tehnicilor psihologice de „măsurare" a perserverării au crescut simţitor, prima de acest fel fiind elaborată în 1894, de psihiatrul HEISSER.
Se pot distinge teste propriu-zise de perseverare (create anume în acest scop) şi teste de inteligenţă (ca subteste verbale şi nonverbale în cadrul unor baterii), care, printre altele, pun în evidenţă şi fenomene de perseverare. în categoria testelor de perseverare senzorială şi motorie, se includ i
•	tapping test — tehnici bazate pe înregistrarea timpului de reacţie (TR) la diverşi stimuli cu proprietăţi diferite ;
Per/426
Perseverare : tonică3, vizuali ; Perseverenţă ; Persistenţă
•	testul desenului (scrierii) în oglindă ;
•	testul Cattell (de alternanţă motorie).
Dintre testele de perseverare asociativă, cel
mai utilizat în practica curentă este testul Stropp (1935). Comutativitatea atenţiei şi, implicit, abilitatea de a trece cu uşurinţă de ia un tip de activitate la altul, sînt evaluate prin aşa-numitele teste „Umstellbarkeit”.
405.	PERSEVERARE TONICĂ5 semn • Exage-rarea reflexului de apucare forţată, cu semnificaţie în patologia prefrontală,
406.	PERSEVERARE VIZUALĂ8 semn • Ex-
tinderea peste limitele normale a unei imagini, cu semnificaţie în patologia occipitală.
407.	PERSEVERAŢIE (cf. lat. perseveratio „perseverare”) • Repetare exasperantă a unor acte motorii simple (percuţie, grataj, rotaţie, flexie-ex-tensie de segmente). Este urmare a proceselor lezionale de lob frontal, evidenţiind regresia.
408.	PERSEVERENŢĂ (cf. lat. perseverantia „perseverenţă’ ’) • Capacitatea unei persoane de a ramîne fermă şi constanta într-o acţiune. Termenul apropiat, tenacitatea, presupune continuitate şi accentuare a efortului, simultan cu rezistenţa în faţa obstacolelor. De reţinut faptul că acest efort este puternic susţinut afectiv (indiferent de sensul pozitiv sau negativ al afectelor). K. LEONHARD vorbeşte despre „firea hioeroer-
severentă”, pe care o caracterizează prin persistenţa anormală a afectului, în special cînd sînt în cauză interesele personale sau cînd individul consideră că aceste interese au fost lezate din exterior.
Perseverenţa se corelează pozitiv cu ambiţia (ca angajare voluntară puternică în atingerea scopului propus, indiferent de greutăţi, angajare ce poate să nu ţină cont de norme morale). Poate evolua în sens pozitiv sau negativ. în măsura în care ambiţia perseverentului îl determină sâ se angajeze în activităţi utile dîn punct de vedere
social, perseverenţa este o trăsătură pozitivă f ea devine negativă, în cazul în care individul, pentru atingereascopului, nu ţine seamă de cei din jurul său, nu respectă libertatea şi autonomia acestora, ba chiar îi discreditează pînă într-atît încît atrage asupra sa rezistenţa şi chiar opoziţia colectivităţii. O persoană perseverentă poate fi conştiincioasă, energică, corectă, dreaptă (cu sine şi cu ceilalţi), poate avea un acut simţ al datoriei, rigoare în ceea ce face; se poate implica puternic în activităţi sociale care necesită efort continuu şi rezistenţă ia obstacole. Dar această persoana se poate simţi nedreptăţită, prejudiciată, ceea ce o poate împinge spre o luptă sterilă, permanenta, cu cei din jur. Indiferent de sensul ei, pozitiv sau negativ, accentuarea perseverenţei degenerează în atitudini nevrotice sau în atitudini psihopatice.
409.	PERSIFLARE (cf. fr. persifler „a ironiza")
sin.
-	sin. ZEFLEMEA—»IRONlE.
410.	PERSISTENŢĂ (cf, lat. persistere,,a stărui”)
•	Termenul a fost utilizat*de psihiatrul NEISSER (1894), pentru a atrage atenţia asupra repetării sau continuării unor gesturi sau activităţi, ,după ce acestea au fost terminate”. Ulterior, psihologul SPEARMAN, luînd în considerare aspectele de repetare şi continuitate ale lui NEISSER, concepe persistenţa ca inerţie a energiei mintale totale a unui individ, reprezentată de inteligenţa sa generală.
EYSENCK (1950), avînd drept criteriu testele utilizate de SPEARMAN pentru a măsura persistenţa, distinge cinci categorii :
•	persistenţa senzorială —durata efectului pro«* dus de o stimulare senzorială ;
•	persistenţa asociativă — tendinţa de apariţie spontană a unor idei, după ce au fost evocate ;
•	persistenţa motrică de efort creator — uşurinţa cu care un subiect se poate detaşa de o deprindere formată ;
•	persistenţa motrică alternantă — uşurinţa cu care subiectul poate executa doua sarcin i motrice opuse, în mod independent sau alternîndu-le ;
•	persistenţa de tip „Umstellbarkeit” — uşurinţa cu care subiectul trece de la o activitate la alta.
GUIRAUD (1956) distinge trei tipuri de persistenţă, ilustrate prin exemplu! unui bolnav psihic căruia i se cere să deseneze un cerc. Acesta poate continua desenarea cercului după ce a fost terminat (persistenţa simplă), poate desena, alături da cercul executat, alte cercuri (persistenţa imperativă), sau după ce a desenat un cerc şi i se cere să deseneze o cruce, execută tot un cerc (persistenţa substituti vă).
în domeniul funcţiilor intelectuale, persistenţa se poate manifesta deseori, ca o ineficienţă a flui-
Persoana ; Personaj
427/Per
dităţii, bolnavului fiindu-i imposibil să renunţe fa ideea anterioară pentru a trece la alta. Este frecvent întîinită în demenţele senile, epilepsie, schizofrenie hebefrenică şi în sindromul confuzional.
411.	PERSONA (cf. lat. persona „mască, roi”)
•	Ansamblu de manifestări care conţin, disimulat, o parte a psihismului colectiv şi, în acelaşi timp, se constituie în iluzie a unei individualităţi. Termenul a fost introdus de JUNG.
Originar, „persona” înseamnă mască (mască purtată de comediant, conform personajului pe care acesta îl joacă). Sensul jungian al cuvîn-tufui nu este foarte îndepărtat de sensul originar, în accepţiunea lui JUNG, „persona" nu se reduce la rolul jucat, în acest rol manifestîndu-se şi imperativele psihismului colectiv. Persona nu are o realitate proprie, ci este o „formaţiune de compromis între individ şi societate”, în virtutea faptului că individul trebuie să apară într-un anumit fel în societate (orice individ este prins, delimitat, de cîţiva parametri : nume, profesie, titlu, sarcini, responsabilităţi). Comparativ cu realitatea fiinţei, persona este o realitate secundară, un artificiu, o aparenţă construită nu atît prin angajarea individului în cauză, cît prin participarea şi exigenţele celorlalţi. Totuşi, în această construcţie — identificare de care Eul este conştient — individualitatea fiinţei rămîne prezentă. Persona presupune o alegere în care intervine atitudinea conştientului, dar această atitudine suportă determinări din conştient şi provoacă în inconştient reacţii care modifică într-un anume fel dezvoltarea individuală. Aici intervin, după JUNG, fantasmele colective. în măsura în care individul se identifică total cu rolul său, el devine inconştient de acest rol, de semnificaţiile sale profunde, în măsura în care, prin analiză, de pildă, individul conştientizează semnificaţiile rolului şi ale jocului în care rolul se exercită şi se antrenează, el se eliberează de „intriga" inconştientă şi reuşeşte să-şi trăiască posibilităţile reale.
în general, o fiinţă umană resimte dezechilibrul psihic ca o situaţie de abandon, de dezorientare, de vulnerabilitate, o spargere sau o lezare
a atitudinilor şi a structurilor conştiente — există aici echivalenţe ale unui ,,sfîrşit de lume" ; sigu ranţa mai mult sau mai puţin iluzorie a conştientului este atacată de simţiri inconştiente ; individul se simte ameninţat, în el se instalează convingeri şi interpretări morbide, idealurile sale şi punctele de sprijin se zdruncină. Există două posibilităţi :
•	individul aderă la conţinuturile sale inconştiente, simte un fel de „iluminare", de credinţă în acele forţe (paranoia şi/sau schizofrenia) ;
•	individul refuză, rejectează sau refulează aceste conţinuturi (ceea ce favorizează regresiunea).
Există şi o a treia posibilitate, aceea a înţelegerii critice a situaţiei — o asemenea comprehensiune, consideră JUNG, va determina „reconstituirea regresivă a ceea ce este persona". Această reacţie complicată se produce, de obicei, în cadrul tratamentului analitic, dar procesul se poate în-tîmpla şi în alte circumstanţe existenţiale, în special în situaţii limită. Dacă demersurile regresive, în scopul de a reconstitui persona, sînt ulterior depăşite, individul ajunge la echilibru, la integrarea posibilităţilor sale reale.	’
Reconstituirea regresivă a personei este o soluţie bună în experienţele dificile, pentru un subiect al cărui eşec decisiv se datorează unei tentative particulare (mai mult sau mai puţin îndelungate) de a-şi depăşi condiţia psihică reală. Regresiunea favorizează o reîntoarcere la adevăratele dimensiuni ale fiinţei, la proporţiile sale şi deci la exigenţele pe care este în stare, în mod real, să şi le satisfacă, în funcţie de care-şi poate asuma un număr (limitat) de responsabilităţi.
în alte cazuri, regresiunea antrenează (posibil şi pe un fond de culpabilitate inconştientă) resemnare, devalorizare a însuşirilor proprii şi elaborare a unor soluţii care echivalează cu atitudini (conduite) de fugă.
412.	PERSONAJ (cf. fr. personnage : vezi persona) • Ansamblu de atitudini şi conduite corespunzătoare rolurilor pe care subiectul şi le asumă, Există trei sensuri ale noţiunii de personaj :
•	Sensul social (personajul social) se referă la faptul că individul joacă rolul pe care societatea îl aşteaptă de la el, conform poziţiei lui sociale. Este personajul legat de datoriile individului, de ceea ce el trebuie să înfăptuiască. Din punct de vedere analitic, această accepţiune trimite la Supraeu sau la formaţiunile reacţionale.
•	Personajul pe care subiectul doreşte să-l joace, ai cărui rol ar vrea să-i aparţină. Este personajul idea! la care individul aspiră, modelul său conştient sau inconştient. Analitic, acest sens trimite la procesul ideali-
Per/428
Personaj ; Personalism ; Personalitate : concept
zării, la identificarea cu obiectul idealizat (- EU IDEAL, IDEAL AL EULUI).
•	Personajul-mască, acela pe care subiectul îl alege şi Î1 joacă în faţa celuilalt. Unul dîntre scopurile acestei alegeri poate fi dependenţa în relaţia cu altul sau refuzul în/din relaţia cu propria persoană. în general, personajul este căutat şi găsit în mediul cel mai apropiat sau depărtat al subiectului. Originar, el se schiţează în copilărie, se actualizează în adolescenţă (vîrsta la care alegerea personajului poate deveni problematică şi conflictuală) şi se fixează la maturitate. Alegerea personajului (personajelor) trimite, din punct de vedere analitic, la procesul identificării (-♦IDENTIFICARE). O persoană poate juca (îşi poate asuma) simultan sau succesiv mai multe personaje.
413.	PERSONALISM (cf. fr, personnalisme : vezi lat. pşrsona) • Curent eterogen în filozofia contemporană, care afirmă personalitatea umană ca valoarea supremă şi criteriu absolut în desfăşurarea discursului filozofic. Mesajul umanist al teoriilor personaliste este viciat însă de premisele lor idealist-metafizice, care întemeiază fiinţa pe o pluralitate de entităţi spirituale, înzestrate cu atributele persoanei (voinţă, autodinamism teleologic, conştiinţă de sine) şi subordonate persoanei infinite a lui Dumnezeu. Considerînd omul concomitent o entitate autonomă şi o creaţie a divinităţii, personalismul are un caracter antinomic, încercînd să concilieze o ontologie idealist-obiec-tivă (fundamentată teist) cu o gnoseologie idea-list-subiectivă sau fatalismul religios, axat pe teoria predestinării, cu voluntarismul individualist, ce postulează deplina autonomie a voinţei. Abso-lutizînd şî ipostaziind ,,persoana” ca principiu meatfizic, filozofia personalistă trece pe Iîngă esenţa concret-istorică a personalităţii umane, ignorînd inserţia acesteia în determinismul social-obiectiv, pentru a preconiza soluţionarea dilemelor existenţiale fie prin spontaneitatea creatoare a individualităţii, concepută abstract ca un atom social de esenţă spirituala, fie prin contopirea Eului cu infinitatea persoanei divine. Iniţiat în SUA, în secolul trecut (B.P. BOWNE, W.E. HOCKING, E.S. BRIGHTMAN, R.T. FLEWELLING), personalismul şi-a mutat centrul de greutate în filozofia franceză. Reprezentat ia începutul secolului de către Ch. RE-NOU VIER, după 1930, personalismul francez s-a dezvoltat în jurul revistei „Esprit”, condusă de E. MOUNIER şi apoi de J.M. DOMENACH. în filozofia românească din perioada interbelică, C. RĂDULESCU-MOTRU a elaborat o variantă sui generis de teorie personalistă, numită de eţ „personalism energetic”.
414.	PERSONALITATE (cf. fr. personnalitâ î vezi lat. persona) • Ansamblu de trăsături morale şi intelectuale, de însuşiri şi aptitudini sau defecte care caracterizează modul propriu de a fi al unei persoane, jndivî dualitatea ei comparativ cu alte persoane. încercările de definire a personalităţii, ca şi acelea de circumscriere a conceptului, s-au lovit întotdeauna de dificultăţi insurmontabile, generate, pe de o parte, de complexitatea problemei, pe de alta, de insuficienţa instrumentelor necesare abordării unui subiect care comportă o infinitate de unghiuri din care poate fi privit.
O	definiţie unanim sau cel puţin larg adoptată nu este în momentul actual decît o „utopie", poate şi pentru că, aşa cum afirma ],t NUTTiN în „Psihologia personalităţii”, „ne aflăm abia în faza de defrişare preliminară”.
Personalitatea a fost şi va rămîne terenul de exerciţiu maxim ai multor discipline ştiinţifice, aserţiunea goetheană, după care cunoaşterea omului rămîne suprema performanţă a ştiinţei, păstrîndu-şi nealterate valoarea şi sensul. Ca toate că volumul informaţiilor a crescut, atingînd dimensiuni greu imaginabile, în ciuda progreselor realizate în metodologia exploratorie, realitatea persoanei umane rămîne încă supusă unor abordări parţiale, care nu oferă decît modele limitate.
Personalitatea este considerată de psihologie drept o problemă centrală, dar acelaşi lucru este valabil şi pentru psihiatrie, care, operînd cu modelul medical, trebuie să-şi găsească punctul de sprijin într-o normalitate pe care trebuie să o opună bolii. Poate fi luat în consideraţie un set delimitat de noţiuni şi date care aparţin acestor domenii, deşi cu conceptul de personalitate operează şi alte ştiinţe (antropologia, filozofia, psiho-fiziologia, sociologia, economia politică, etica, dreptul, istoria). Au fost elaborate numeroase definiţii ale conceptului de personalitate, în contextul domeniilor de referinţă menţionate mai sus (psihologie, psihiatrie), dintre care sînt de reţinut următoarele :
•	K. JASPERS, care afirma că nici o noţiune nu este utilizată în sensuri mai diverse decît aceea de personalitate, considera personalitatea drept mod particular de manifestare a tendinţelor şi sentimentelor unui om, modalitate în care individul este impresionat de situaţiile în care se găseşte şî faţă de care reacţionează, ansamblu al relaţiilor comprehensive între stări psihice, în ceea ce ele au particular la fiecare individ.
•	După K. SCHN5ÎDER, personalitatea este un ansamblu de sentimente, de aprecieri valorice, de tendinţe şi de acte voluntare (la care se adaugă personalitatea organică, cu tot complexul ei somatic, baza vitală a existenţei).
•	G.W. ALLPORT defineşte personalitatea ca organizare dinamică a sistemelor psihic»
Personalitate: elemente definitorii, structura
429/Per
-şi individuale, care permit şi determină adaptarea subiectului la condiţiile sociale, într-un mod original.
m K. LEWIN consideră personalitatea ca o totalitate dinamică, un ansamblu de sisteme, de forţe, de procese psihice, în centru! cărora se află ca nucleu Eul intim, compus în mod dinamic din valorile fundamentale ale individului. Eul social „înconjoară’' Eui intim, fiind, ia rîndul său, înconjurat la periferie de Eul public , regiune deschisă, angajată în sarcinile şi contactele sociale.
m A. MURRAY vorbeşte despre personalitate ca despre -o structură ipotetică a minţii, care constituie viaţa persoanei, prin manifestările sale repetate, devine recogno-scibilă în timp, incîuzînd acele desfăşurări interne (sentimente, fantezii, judecăţi, anticipaţii, intenţii) sau externe (adaptare la mediu).
•	SHELDON, într-o definiţie care sintetizează mai multe opinii, afirmă că personalitatea este „organizarea dinamică a aspectelor cognitive, conative, afective, fiziologice şi morfologice ale individului”.
•	Al. ROŞCA defineşte, tot descriptiv, personalitatea ca ”îmbinare unitară non-repe-titivă a însuşirilor psihologice care caracterizează mai pregnant şi cu un mai mare grad de stabilitate omul concret şi modalităţile sale de conduită”, iar dintr-un unghi -modern, P. POPESCU NEVEANU abordează personalitatea ca ,,un macrosistem ai Invarianţilor informaţionali şi operaţionali exprimat constant prin conduită şi caracteristicile subiectului”.
După cum se poate constata, între definiţii ie enumerate există mari diferenţe, iar multiplicarea lor este doar o problemă de spaţiu, putîndu-se inventaria tot atîtea definiţii cîte abordări teoretice există în psihologie. Totuşi, se pot desprinde •o serie de idei comune referitoare la conceptul de personalitate :
•	Personalitatea este o structura posedînd cele trei însuşiri definitorii pentru acest concept : totalitate, transformare, reglaj (J. PIAGET, 1973):
•	totalitatea — nici un fapt psihic nu poate f{ descris ca străin sau petrecîndu-se în afara personalităţii. Istoria (şi genez$) personalităţii este însăşi istoria devenirii individului, sub toate aspectele sale : biosomatic, psihic, socio-culturaL Prin însuşirea sa de totalitate, personalitatea este un holon (A. KOESTLER), adică mai mult decît suma părţilor sale şi în raport cu fiecare parte care o constituie ;
<• transformarea — personalitatea este într-o continuă şi necesară transformare, lucru pe care JASPERS l-a definit ca „dezvoltare a
personalităţii”. „Formele progresive ale construcţiei persoanei nu pot fi concepute decît ca nivele dinamice de integrare, în care inferiorul face întotdeauna parte integrantă din ansamblul noii structuri” (H. EY). Personalitatea îşi păstreazăîn acest fel, în transformarea ei, caracteristicile fundamentale, iar istoria organismului psihic conţine şi „înfăşoară” istoriile anterioare, desfăşurîndu-se ea însăşi ca o istorie continuă ;
•	reglajul — în dezvoltarea sa, personalitatea este supusă în permanenţă unei continue determinări exterioare. Ea nu se dezvoltă numai în virtutea „enteîechiei” (ARISTO-TEL), ci şi sub influenţa mediului cu care este în permanentă „confruntare”. Personalitatea se autoconstruieşte şi autoformea-ză, dar are şi capacitatea de a se autoame-liora şi autoperfecţiona, atît în sensul individualizării sale, cît şi în cel al unei tot mai bune adaptări la lume, realizînd o veritabilă unicitate în libertatea de fiinţare. Personalitatea poate fi văzută însă şi ca posedînd o arhitectură mai complexă decît aceea a unui sistem, ea reprezentînd un arhem, „adică o realitate cu arhitectură mai completă decît aceea a unui sistem, jsr in funcţiuni fenomenologice” (M. DRĂGĂNESCU, 1984). în acest sens, personalitatea se struc- . turează din concepţia despre om a vremii sale, individul raportîndu-se în sens valoric fa ceilalţi oameni şi la existenţa umană, căpătînd conştiinţă morală. Personalitatea nu poate fi reprezentată decît ca un sistem hipercomplex, subsumat sistemului sociocultural cu care este în permanentă inter-relaţie şi întrepătrundere.
După PETRILOWITSCH, structura persoanei este un sistem de forţe formative (modelatoare), o corelaţie de însuşiri înnăscute, reprezentări, predispoziţii potenţiale, instincte şi aptitudini, care stau la temelia a tot ceea ce numim desfăşurare şi stări de conştiinţă. Conceptul este neutru, pentru că se extinde în egală măsură peste trup, suflet şi spirit, în măsura în care aceşti trei factori colaborează la activitatea armonioasă a individului.
0	Personalitatea are un anumit grad de permanenţă, o dinamica şi o economie proprie. Nu se poate vorbi despre personalitate fără a vorbi despre o anumită stabilitate a conduitelor, despre tendinţa lor de repetare în situaţii similare, ca şi despre constanţa atitudinilor într-o situaţie dată. Pe de altă parte, „aspectul temporal şi ireversibil al dialecticii personal itate-ambianţă” (J. FILLOUX) asigură permanenta transformare şi dezvoltare a personalităţii, o dinamică cu legi şi economie proprii, care îi permit păstrarea unui coeficient de unitate, continuitate şi rezistenţă de-a lungul istoriei individuale. în opinia lui H. EY, dinamica
Per/430
Personalitate ■: teorii neobehavioriste, psihodinamice
personalităţii este legată de autoconstrucţia Eului, ca sub.iect inteligibil al existenţei sale, pe o cale proprie, care ,,este simultan contradicţia şi conformitatea cu Eul'’.
•	Personalitatea este compusă din elemente a câror natura este diferitâ. De fapt, această amalgamare de elemente este cea care ridică problemele cele mai importante în definirea personalităţii. A spune că personalitatea este ,,o sinteză a tuturor elementelor care concură la conformaţia mintală a subiectului pentru a-i da o fizionomie proprie'' (A. POROT, Th. KAMMERCR, 1984), nu înseamnă decît a deschide calea unui descriptivism ale cărui limite sînt greu previzibile. Definiţiile de tip schneiderian — ,,ansamblu de sentimente, aprecieri valorice, tendinţe şi acte voluntare”--,la care se adaugă persoana organică cu tot complexul ei somatic, ca bază vitală a existenţei, chiar dacă ignoră în mod deliberat inteligenţa, ar oferi un material atît de vast analizei, încît, practic, sinteza lui ar deveni inoperantă. Problema nu este nouă : KLAGES (1910) cita 4000 de termeni care puteau contribui la descrierea personalităţii, pentru ca, în mai puţin de o jumătate de secol, numărul acestor variabile să ajungă la aproape 18 000 (ALLPORT şi ODBERG). încercarea de analiză factorială pe care unii autori au întreprins-o a redus acest material enorm la 16 trăsături de bază (R. R. CATTELL), ca şi la stabilirea unor coordonate fundamentale a le temperamentului : extroversiune-introversiune şi stabili-tate-instabilitate afectivă (EYSENCK). Totuşi, modelele propuse de ei, chiar prezentate într-o manieră eclectică unificatoare (M.YELA), sînt incomplete şi statice, nu subliniază decît faptul că orice variantă a acestor factori se exprimă psihologic în configuraţii impredictibile.
în configuraţia personalităţii, oricare ar fi numărul de factori sau trăsături luat în discuţie, aspectul afectiv joacă un rol mai important decît altele în delimitarea unei individualităţi, probabil prin piasarea sa într-o poziţie bazală în orice ierarhie a componentelor personalităţii.
•	Personalitatea este rezultatul unui proces genetic. Faptul că personalitatea nu este un dat, ci este ,.dobîndită”, modelată în raport cu timpul, implicînd schimbare, devenire şi modificare, a trebuit să fie acceptat unanim. Dezvoltarea istorică şi maturarea personalităţii se fac ,,în procesul interacţiunii sale active cu lumea obiectivă, în primul rînd cu mediul său social. în personalitatea individului se reflectă sistemul relaţiilor sociale în care acesta se formează şi se dezvoltă” (AL. ROŞCA). Personalitatea nu poate fi concepută ca dezvoltîndu-se printr-un simplu proces de creştere şi maturizare în mod pasiv, ci activ, dezvăluindu-se ,,numai în acteie sale de conduită, în ceea ce omul face”.
Admiţînd că, pentru o ordonare axiologică, trebuie să preexiste o cunoaştere suficientă a noţiunii de valorizat, pot fi trecute în revistă principalele grupe de teorii cu privire la personalitate, urmărind îndeosebi aspectul structural, dinamic şi genetic puse în evidenţă de acestea, aspecte situate Ia interferenţa medicinii ca psihologia.
Teoriile neobehavioriste (obiectiviste) încearcă, să explice fenomenele psihologice prin extrapolarea rezultatelor psihologiei experimentale si psihof iziologiei. Analizînd rolul structurant aî mediului în construirea personalităţii, integrîncf reflexologia pavloviană, behaviorismul watsonian» şi teoria învăţării a lui THORNDICKE, neobeha-viorismul elaborează, prin DOLLARD şi M1LLER* teorii ale personalităţii de tip stimul-răspuns. Ej consideră ca element structurant major al personalităţi^ obişnuinţa, care ar însemna o legătură între stimul şi răspuns. Rezultatele obişnuinţelor deprinse în cursul dezvoltării ar fi personalitatea individuală, a cărei dinamică ar fi asigurată de către pulsiuni ; acestea furnizează energia necesară activităţii, fără să fie determinate de un scop, Orientarea către un scop anumit se datorează învăţării, aceasta fixînd ca scop obiectele, a căror obţinere permite scăderea tensiunii pulsionale,
Dezvoltarea psihologică se supune, printre altele, legilor extincţiei (absenţa întăririi duce la dispariţia obişnuinţei) şi generalizării (transferarea de răspunsuri unor semne asemănătoare cu semnul iniţial). Folosirea limbajului ca vector al învăţării leagă personalitatea individuală de factorii sociali şi culturali, al căror produs este. Teoriile neobehavioriste accentuează rolul determinant al învăţării precoce şi al frustrărilor secundare, văzute ca obstacole în calea obţinerii satisfacţiei şi al noţiunii de conflict, acesta reprezentînd el însuşi un obstacol activ, intern sau extern, într-o situaţie frustrantă secundară.
Teoriile psihodinamice (psihanalitice) care analizează personalitatea ca o istorie a devenirii pulsiunilor primare, obţinînd o viziune longitudinală a individului, coerentă în dinamica ei. în sistemul topic elaborat de FREUD în 1920, personalitatea este împărţită în trei instanţe :
•	Id-ul polul fpulsional al personalităţii, rezervorul dispoziţiilor ereditare şi al energiei pulsionale ;
•	Ego-ul— instanţa centrală a personalităţii» domeniul percepţiilor şi proceselor intelectuale, avînd rol de autoconservare ; el funcţionează după principiul realităţii şi corespunde gîndirii colective, raţionale şi socializate. Este o instanţă mediatoare, care armonizează influenţele contrarii ale Id-ului şi Superego-ului şi elimină, dintre stimulii lumii exterioare, pe cei consideraţi periculoşi pentru unitatea persoanei;
Personalitate : model factor ia! (Y ei a)
431/Per
Tabel m\ CIV
Modelul factorial al Iui M. YELA
W-f
i
Stabilitate emoţională I
Nesugestibiiitate
Forţa Eului
Perseverenţă
Cooperare
Bunăvoinţă
Neîncredere
Prudentă
fatigabilitate
Flegmatic Idealism tandru
INTROVERSIUNE
Inteligenţă
încredere
Obiectivitate
Calm
încredere în sine Extraversiunea gîndirii
Caracter aventuros
Masculinitate
Ciciotimie
Viscerotonie
Sangvinic
Sociabilitate
Ascendenţă
Fluentă Expansi vi tate Realism Practic Fără griji
Autism Cu griji Retras
Supunere
Timiditate
socială
Melancolic
Cerebrotonie
Schizotimîe
Feminitate
Introversiunea
gîndirii
Sentimente de inferioritate
I
I
Nervozitate Depresiune	\
Hipersensibilitate	î
Neîncredere	Emotivitate
paranoidă	nevrotică
Realism dur, EXTRAVERSIUNE
Coleric
Activism
Flexibilitate
Impulsivitate
Hipercriticism
Inconstanţă
Distimie
Sugestibilitate
I
Dispoziţie cidoidl f
W
Isterie
Per/432
Personalitate : teorii sociale
•	Superego-ul — constituit din interiorizarea a tot ceea ce educaţia aduce individului : interdicţii, ierarhii de valori, exigenţe, care-l fac elementul cenzor al personalităţii ; îşi manifestă existenţa în conştiinţa morală, autocritică, în sisteme de valori şi interdicţii, rămînînd totuşi în parte inconştient. Dinamica personalităţii este asigurată de modalităţile de distribuţie a energiei între cele trei instanţe psihice enunţate, o distribuţie corectă asigurînd echilibrul personalităţii. Funcţionarea corectă a Ego-ului, care-şi utilizează energia pentru controlul Id-ului şi Superego-ului, adică pentru îndeplinirea funcţiei sale de stingere a conflictelor, este asigurată şi de o serie de mecanisme de apărare care îl ajută să evite angoasa generată de diferite conflicte cu care este confruntat. Aceste mecanisme ar fi : introiecţia, proiecţia, refularea, sublimarea, condensarea, fantezia. în această teorie, evoluţia personalităţii este văzută ca stadială, (libidinală), constînd din următoarele etape : stadiul oral, stadiul sadic-anal, stadiul falie, perioada de latenţă, faza genitală. Fiecare etapă are o anumită dominantă (ale cărei caracteristici se găsesc şi în etapele ulterioare, dar de importanţă diminuată), evoluţia realizîn-du-se progresiv printr-o diversificare a modalităţii de funcţionare.
Ulterior lui FREUD,cercetarea psihanalitică modernă s-a dezvoltat în mai multe direcţii. Astfel, O. RANK, R SPITZ şi J. BOWLBY au acordat o importanţă determinantă, în geneza angoasei la copil, traumatismului provocat de actul naşterii, prin care se pune capăt satisfacerii fără efort a tuturor trebuinţelor. H. F. HARLOW, J. H. MASSERMAN O. H. MOWRER şi S. RADO au încercat să integreze rezultatele experimentale ale psihologiei umane şi animale, teoriei clasice psihanalitice, punînd accent pe fenomenul învăţării. Concepţia iui JUNG reprezintă o extensie considerabilă a „simbolismului” şi a „inconştientului" freudian. Pentru acest neofreudian, conţinuturile psihice cele mai profunde fac parte din „inconştientul colectiv”, format din acumularea experienţei generaţiilor trecute, care este transmisă ereditar. Inconştientul cuprinde deci arhetipuri simbolizate prin mituri. O concepţie originală privind dinamica personalităţii prin mecanismul identificărilor succesive o oferă un alt neofreudian : J. LACAN* Teoriile sociale ale personalităţii care consideră mediul social şi cultural ca factori predominanţi ai organizării personalităţii. Pornind de la datele aduse de observaţiile comparative ale interacţiunii dintre om şi societate (studii pe gemeni, studiul performanţelor de grup, studiul unor grupuri etnice, sociale etc.), autorul acestor teorii încearcă să evidenţieze şi să cuantifice într-o oarecare măsură influenţele socio-culturale asupra structurii personalităţii. Intervenţia unor serii de factori
sociali, economici, axiologici, etico-morali, micro-sociologici, juridici şi-ar pune amprenta comună pe toţi membri unei culturi, sub forma unei personalităţi de bază (KARDINER). Acest fond psihologic comun ar cuprinde :
•	tehnici de a gîndi, explica şi înţelege realitatea ;
•	sisteme de securitate (apărări contra angoasei născute din frustrare);
•	un sistem de credinţe, ritualuri, mituri.
Dinamica personalităţii ar fi creată de presiunea
culturală şi de dorinţa de securizare a individului în interiorul unei culturi anumite. Dezvoltarea personalităţii se realizează prin indentificarea treptată cu modelele grupului, către „personalitatea de bază”. Teoriile moderne părăsesc în primul rînd viziunea statică asupra personalităţii» încercînd să o explice prin structurile ei active. Ele abandonează determinismul rigid, biologi-zant sau socializant, acordînd personalităţii caracter de sistem bio-psiho-social.
G. W. ALLPORT defineşte personalitatea ca organizare dinamică a sistemelor psihice şi individuale care permit şi determină adaptarea la condiţiile sociale ale individului. K. LEWIN consideră personalitatea ca o totalitate dinamică, un ansamblu de sisteme, forţe, procese psihice, în centru aflîndu-se nucleul, Eul intim, compus îr> mod dinamic din valorile fundamentale ale individului. Acest nucleu este înconjurat de Eul social, care cuprinde sistemele de valori comune altor grupuri. La periferie se află Eul public, regiune deschisă, angajată în contactele şi sarcinile sale sociale. Cele mai noi teorii care consideră factorii de cultură ca fiind decisivi în structura personalităţii sînt cele culturaliste, avîndu-i ca reprezentanţi pe K. HORNEY, E. FROMM, A. ADLER, E. H. ERIKSON
Psihologia marxistă, axată pe studiul cît mai aprofundat şi cuprinzător al individualităţii, nu consideră personalitatea ca un simplu derivat al socialului. Făcînd parte integrantă din societate» omul nu se depersonalizează ci, dimpotrivă, se integrează ca o structură psihică particulară, avînd un determinism soci al-istoric şi o dezvoltare dialectică.
Toate aceste premise teoretice, ca şi încercările de articulare coerentă ale unor modele de dezvoltare şi funcţionare, ilustrează caracterul structu-rant, unitar, sintetic şi dinamic al personalităţii. Aceste caracteristici ale personalităţii umane se structurează în cadrul dezvoltării ontogenetice, dezvoltarea dialectică implicînd progresul, continua reînnoire, înlocuirea logică a vechiului prin nou. Se are în vedere faptul că în dezvoltarea fizică şi psihică intervin factori biologici şi socioculturali.
Personalitatea umană nu se poate forma şi dezvolta armonic fără o ereditate natyrală, fară in-
Personalitatea accentuată în concepţia lui K. Leonhard
Perl 433
fluenţe educaţionale şi culturale. în ceea ce priveşte factorul ereditar, nu se poate vorbi de o moştenire a unui conţinut psihic (asemănările caracteriale dintre părinţi şi copii sînt rezultatul influenţei durabile, conştiente sau inconştiente). Există însă predispoziţii native sau naturale polivalente, care se pot dezvolta în diferite direcţii. Mediul social influenţează dezvoltarea psihică în mod direct, prin contacte personale în familie, şcoală, colectivităţi diverse, sau indirect, prin mass media. R. LINTON susţine că, din punctul de vedere al individului, cultura societăţii în care se integrează constituie ereditatea iui socială. Pîrghia de acţiune a medmlui asupra formării personalităţii este educaţia. în aceste condiţii, dezvoltarea psihică este nelimitată ; orice experienţă umană pe care copilul o asimilează nu se adaugă celor anterioare, ci le modifică pe acestea, fiind modificată la rîndul ei ; rezultatul nu este numai o acumulare, ci o reorganizare, o modificare a raporturilor şi perspectivelor. Dezvoltarea psihică poate fi privită ca o alternanţă temporală de faze de echilibru, de stabilitate, cu perioade de criză caracterizate de modificări profunde.
Diferenţierea conţinutului de potenţialitatea acestuia, a fundalului de imagine, pare logică şi întemeiată, pentru că personalitatea este structura de rezistenţă longitudinală a vieţii psihice, actualizată în secţiune transversă de conştiinţă.
Noţiunea de personalitate îşi asumă referiri la -organizarea interioară, unitară şi individualizată a însuşirilor psihologice, cognitive şi atitudinale ale individului, reprezentînd sinteza particularităţilor psihoindividuale, în baza căreia ne manifestăm specific, deosebindu-ne unul de altul, A. T. BOGDAN descrie, sub aspect structural-di-namic şi acţionai, următoarele componente psihice interne ale personalităţii : latura intelectuală (sistem de informaţie şi prelucrare cognitivă, structuri cognitive şi operaţii intelectuale ale insului etc.); latura dinamic-energetică(temperament, afectivitate, motive) ; latura proiectivă (trebuinţe, tendinţe, dorinţe, aspiraţii, scopuri, idealuri) ; latura efectorie sau instrumentală (deprinderi, priceperi, capacitate, aptitudini); latura relaţională (trăsături de caracter şi interpersonale) şi constituţia biopsihologică a individului.
Noţiunea de temperament va reuni particularităţile înnăscute de reactivitate, la care se vor adăuga dispoziţia şi variabil itatea acesteia. Reactivităţii psihomotorii îi va imprima particularităţi de grad, ritm, rapiditate, amploare, care în general sînt considerate a fi înnăscute, apropiindu-se de componenta constitutiv-organică a personalităţii. Toate acestea sînt considerate constitutive şi deci în mare măsură ereditare (G. ALLPORT). O serie de autori consideră temperamentul ca latură dinamico-energetică a personalităţii, care ar constitui baza psihof izi o logică a caracterului (ANA-
NIEV) sau premisa morfofuncţională a aptitudinilor (TEPLOV). Ereditari sau dobîndiţi, factorii biologici (în care cei mai mulţi autori includ şi temperamentul) constituie însă numai un aspect al personalităţii şi numai una din determinările sale (DELAY).
Nivel suprem de exprimare sintetică a existenţei psihice, marcată de unicitatea ireductibilă şi irepetabilă a fiinţei umane, personalitatea desemnează o „organizare unitar-dinamică a celor mai reprezentative trăsături ale individului plenar dezvoltat şi integrat" (PAMFIL, OGODESCU). Personalitatea reprezintă nu numai terenul vieţii psihice normale, ci şi pe cel al tulburărilor mintale cărora le va imprima amprenta proprie de unitate în diversitate.
415.	PERSONALITATE ACCENTUATĂ • Personalitate caracterizată prin însuşiri speciale sau trăsături a căror intensitate depăşeşte media, favorizînd o pregnanţă a manifestării respectivei trăsături şi a exprimării individualităţii. în lucrarea sa „Personalităţi accentuate”, Karl LEONHARD (1972) face o descriere şi o analiză comparativă a acestor personalităţi, cu diferenţieri între normal şi patologic. Simpla deviere de la medie nu constituie un indiciu pentru o personalitate accentuată, ci numai o însuşire temperamentală. Există şi manifestări care, aparent, trimit la o trăsătură accentuată, dar nu se datorează cu necesitate unei astfel de trăsături, ci unor însuşiri din sfera aspiraţii-îndi-naţii, care se pot amplifica printr-o anume profesie, fără să genereze accentuări. Pentru LEONHARD, trăsăturile specifice accentuării sînt trăsături ale firii şi ele reliefează puternic caracterul ; aceste trăsături sînt invarianţi operaţionali, care generează manifestări pregnante nu numai în raport cu media, ci şi cu abaterile de la medie. De pildă, simţul datoriei poate fi un derivat aî sferei aspiraţii-înclinaţii, dar poate fi generat şi de o trăsătură accentuată (personalitatea anan-castă sau firea hiperexactă) ; în acest ultim caz, simţul datoriei şi mai ales modalitatea sa de manifestare sînt însoţite de o tensiune anxioasă permanentă, persoana nefiind niciodată sigură că şi-a îndeplinit datoria. LEONHARD consideră că există „trăsături fundamentale ale caracterului omenesc”.
Personalităţile accentuate au doar o tendinţă spre patologic. Dacă această tendinţă se realizează într-o activitate socială utilă (se sublimează), nu perturbă echilibrul personalităţii, păstrînd individul în limitele unei adaptabilităţi cu note speciale.
Personalităţile accentuate nu sînt, în mod necesar, personalităţi patologice. Patologia începe acolo unde se produce şi se perpetuează un dezechilibru în structura personalităţii, a cărui expresie este perturbarea relaţiei individ-lume. Accen-
28	- c. 838
434/Per
Personalitatea accentuata : firea demonstrativa
tuat trimite la pregnanţă, dar nu !a anormalitate, în sens pozitiv sau negativ, accentuarea presupune o manifestare ieşită din comun în mod constant, indiferent de situaţie. Normaiitatea, la nivelul mejdiu, se exprimă prin conduitele de serie. Omul norma! mediu nu are activităţi şi realizări neobişnuite, ci se manifestă într-un registru limitat de trebuinţe şi satisfacţii, registru care se menţine omogen din punctul de vedere al variaţiilor energiilor de investiţie. O trăsătură accentuată evoluează cu un grad mare de probabilitate în sens negativ cînd împrejurările de viaţă ale individu lui favorizează acest lucru (hiperperseverentu 1 evoluează ca asociaî, hiperexactu! devine obsesiona! simptomatic, demonstrativul devine un permanent nesatisfăcut, încercînd să obţină avantaje care nu i se cuvin, inventînd justificări pentru aceste avantaje). Cînd, prin trăsătura accentuată, se dezvoltă o personalitate dizarmonică, un dezechilibru constant cu sine şi cu lumea, devierea este fundamentală şi puternică, astfel încît, indiferent de împrejurări, adaptarea la realitate este semnificativ perturbată, individul avînd conştiinţa perturbării şi justificînd acest fapt în favoarea sa şi în defavoarea lumii, Limitele între normal-me-diu, accentuat şi dizarmonic-psihopatic nu sînt fixe ; delimitările se fac în funcţie de intensitatea şi constanţa manifestării ce exprimă o anume trăsătură,independent de împrejurări le exterioare.
Urmărind această idee, K. LEONHARD delimitează drept caracteristici deosebite, care imprimă o notă particulară personalităţii, hiperexactitatea şi demonstrativitatea şi descrie personalităţile hiperexacte sau anancaste şi personalităţile demonstrative sau isterice.
Personalităţile hiperperseverente sau paranoide se caracterizează printr-o persistenţă a afectului. Instabilitatea nu ar intra în trăsătur iie accentuate, întrucît ea nu generează structuri caracteriale puternice. Instabilitatea care trece în nestatornicie este însoţită şi de alte trăsături deviate, anormale. Personalităţile ciclotime sînt acelea care manifestă variaţii timice între hiper-timie şi distimie ; variaţiile timice extreme caracterizează personalitatea exaltată, derivată de LEONHARD din personalitatea ciciotimă. Autorul foloseşte noţiunile de extroversiune şi introver-siune într-un sens parţial diferit de acela dat de JUNG. Extroversiunea nu se identifică cu realismul sau cu obiectivitatea, iar introversiunea nu se identifică cu idealismul sau cu subiectivitatea. Faptul că în extroversiune predomină lumea percepută, iar în introversiune lumea imaginată, nu înseamnă că extrovertul este îndreptat în mod exclusiv spre exterior, iar introvertul în mod exclusiv spre interior. Frecvent, aprecierea extro-versiunii şi introversiunii se face, în mod greşit, iuînd în consideraţie şi unele trăsături temperamentale : astfel, de pildă, o personalitate hipo-
maniacală este apreciată ca extrovertită. Dar tendinţa de extroversiune o poate avea şi o personalitate subdepresivă. Precizările şi diferenţierile lui LEONHARD nu sînt totuşi de natură să limpezească noţiunile de extroversiune şi introversiune. Este drept că orice personalitate poate avea o trăsătură sau alta, dar există o probabilitate mică de manifestare a unui hipomaniacaf ca introvert. De asemenea, LEONHARD afirmă că exteriorizarea şi, în genere, capacitatea de* a stabili contacte cu oamenii nu are legătură cu extroversiunea, un introvert putînd stabili uşor aceste contacte, uneori chiar mai uşor decît un extrovert. în mod normal însă, extroversiunea facilitează contactul cu oamenii, în timp ce în cazul introversiunii nevoia de a stabili acest contact este mai redusă. Dacă un extrovert întîmpină dificultăţi în stabiiirea contactului cu ceilalţi, acest lucru se datoreşte, cel mai frecvent, unor tulburări nevrotice. în mod normal, extroversiunea se corelează pozitiv cu exteriorizarea, iar introversiunea cu interiorizarea. LEONHARD vorbeşte despre pre~ zenţa sau absenţa capacităţii de exteriorizare, deşi această capacitate există la toţi oamenii ; faptul că ea se realizează cu dificultăţi se datoreşte unei perturbări în funcţionarea psihismului (de obicei» tulburări nevrotice), iar motivele safe sînt parţial inconştiente.
LEONHARD foloseşte noţiunea de „fire”, mai exact ,,fîre lăuntrică”, înţefegînd prin aceasta faptul că trăsăturile accentuate sînt profunde» înnăscute, putînd fi observate încă din copilărie.
După LEONHARD, principalele tipuri de personalităţi accentuate sînt : personalitatea demonstrativă, personalitatea hiperexactă, personalitatea hiperperseverentă, personalitatea nestăpî-nită, personalitatea hipertimică, personalitatea distimică, personalitatea labilă, personalitatea exaltată, personalitatea anxioasă, personalitatea emotivă, personalitatea extrovertă, personalitatea introvertă. Fiecare dintre aceste tipuri prezintă următoarele caracteristici (trăsături accentuate):
•	FIREA DEMONSTRATIVĂ Este concepută ca un grad mai redus al firii isterice. Esenţa lor comună o reprezintă capacitatea anormală de refulare a acestor indivizi, capacitate care la isterici este atît de profundă, încît ei pot realmente să uite complet ceea ce nu vor să ştie, deci să mintă inconştient.
în acest mod, un neadevăr debitat de un isteric este cu totul altceva decît o minciună conştientă, acesta trăindu-şi rolul cu toată personalitatea sa, adică cea a cărei haină a împrumutat-o, putînd uita, pe moment, chiar ţelul pe care l-a urmărit. Stabilirea ţelului se face într-un mod cei puţin semiconştient, hotărîrea fiind estompată prin refulări continue. Dorinţa istericului se referă totdeauna 1a eludarea unei situaţii dificile, a unui conflict, evitarea unui efort. Personalităţile demonstrative ar fi caracterizate, în opinia autorului,
Personalitatea cccentuatâ: firea hiperexocto, hiperperseverentâ
Per/435
prin : laudă de sine, însoţită de obicei de un comportament specific cu scop de afirmare, tendinţă de autocompăti mi re, pripeaiă în decizii, capacitate de a se face iubite.
în cazul cînd adaptabilitatea se menţine la o intensitate moderată, personalitatea demonstrativă poate fi evaluată ca pozitivă, mai ales cînd se manifestă şi uneie talente artistice, dar firea isterică poate avea şi rezultate negative în adaptare.
Patosul este considerat de LEONHARD forma tipică de comportament (patetism în vorbire, mimică, gesturi) a personalităţii isterice, un adevărat etalon.
Sînt subliniate, de asemenea, tendinţele personalităţilor demonstrative şi isterice de a înlătura din conştiinţă aspectele neplăcute care ar putea să stimuleze o gîndire activă, subiecţii menţinîn-clu-se într-o atitudine detaşată, lăsîndu-se în voia reprezentărilor ce se manifestă nestingherit, îmbogăţind tezaurul fanteziei. Este amintit ca ilustrativ cazul scriitorului Karl MAY, ca exemplu tipic de personalitate demonstrativă, ce friza psihopatia prin practicarea unei adevărate „pseudo-îogii fantastice” şi a minciunii patologice.
•	FIREA HIPEREXACTĂ
Reprezintă un grad mai redus al psihopatiei anancaste (obsesive) şi inversul firii demonstrative, caracterizîndu-se prin lipsa capacităţii de refulare. Acest mecanism împiedică pe anancaşti de a lua o hotărîre, neputîndu-se opri la unul dintre aspectele problemei, găsindu-1 mereu pe celălalt mai bun şi amînînd astfel acţiunea, indiferent de gradul său de importanţă.
Pericolul de a proceda greşit îl frînează pe anancast în cele mai mici situaţii, dar atîta vreme cît poate învinge această temere prin prelucrări interioare, el se menţine într-o adaptabilitate convenabilă. Nevroza obsesivă este condiţia în care luarea hotărîrilor importante rămîne o problemă ; frămîntarea, îndoiala, veşnica oscilaţie între cei doi poli dă naştere fricii patologice a acestor bolnavi. Tema hipocondriacă este frecventă la aceşti nevrotici, examinările, analizele, tratamentele etc. menţinîndu-i continuu între speranţă şi teamă.
Trăsătura de hiperexactitate se hipertrofiază într-atît în cazul psihopatiei anancaste, încît capacitatea de a lua hotărîri este mult prejudiciată şi, în consecinţă, munca nu mai poate fi continuată în mod fluent.
Verificările nesfirşite diminuează eficienţa, individul trebuind să compenseze dificitul prin meticulozitate şi ore suplimentare ; asigurările excesive (închiderea uşilor, a robinetelor etc.), minuţiozitatea exagerată în executarea treburilor gospodăreşti determină acţiuni inutile, care îl pri-
vează pe hiperexact şi anancast de bucuria de a trăi.şi de posibilitatea dea savura clipele fericite.
Munca de răspundere sporeşte neliniştea acestor firi, hiperconştiinciozitatea asigurîndu-le un bun renume, o bună apreciere la locul de muncă, de care se simt foarte legaţi.
Efectele acestor trăsături pot fi exprimate şi pe planul grijii exagerate pentru propria bunăstare care, în cazul unor condiţii exterioare nefavorabile, poate genera dezvoltări hipocondriace.
Anancaştii suportă bine disciplina severă din armată, reuşind uneori şi în viaţa civilă să-şi impună singuri o atare disciplină, dacă sînt psiho-terapeutizaţi corespunzător.
•	FIREA HIPERPERSEVERENTÂ
Substratul acestei firi, ca şi al celei paranoide (avînd un grad mai mare de hiperperseverenţă şi tendinţă spre idei fixe), îl reprezintă perseverenţa anormală a afectului, datorată gradului redus de estompare pe care îl au sentimentele. Ceea ce favorizează exprimarea firii hiperperseverente este atingerea scopurilor egoiste, legate de interesele personale, cele mai neînsemnate prejudicii sau acte de opresiune declanşînd o reacţie afectivă anormală, aceşti indivizi putînd fi caracterizaţi ca ranchiunoşi.
Susceptibilitatea, predispoziţia de a se simţi cu uşurinţă jigniţi, de a fi lesne ofensaţi, setea de prestigiu personal, exacerbarea sentimentului de dreptate, pronunţatul sentiment al propriei valori, continua bănuială, neîncredere faţă de ceilalţi — reprezintă trăsături de bază ale firii hiperperseverente şi paranoide.
Repetate experienţe de viaţă, de un anumit tip, pot declanşa dezvoltarea paranoică, provenită din intensificarea neîntreruptă a orgoliului patologic, în urma alternanţei între succes şi insucces. Persistenţa îndelungată a afectelor, caracterizate prin mare intensitate, va subjuga treptat gîndirea şi va favoriza apariţia ideilor prevalente.
Dezvoltările paranoide pot avea ca temă gelozia, urmărirea unui ţel important, a unui mare succes. Datorită ideilor prevalente, aceşti subiecţi apar celorlalţi ca încăpăţînaţi.
Aspectele pozitive de evoluţie a acestor personalităţi se concretizează în ambiţia cu care ei se mobilizează pentru atingerea ţelului propus, o adevărată forţă motrice pentru realizările personale. Atunci însă cînd aceşti indivizi discreditează şi chiar înlătură alţi oameni pe care îi percep drept concurenţi periculoşi, hiperperseverenţa are efecte negative, care se izbesc de rezistenţa colectivităţii. Ambiţia şi susceptibilitatea favorizează instalarea sentimentului de prejudiciu şl declanşarea unor reacţii de ostilitate faţă de tot ceea ce se împotriveşte pretenţiilor subiecţilor.
în dezvoltarea paranoică, ambiţia şl lupta individului se canalizează spre o singură preocupare,
436/Per
Persona! itatea ^accentuată: firea hipertimică, distimică, labila
care-! acaparează cu totul. Frecvent, personalităţile hiperperseverente pot ajunge la dezvoltări hipocondriace, în care obţinerea unor satisfacţii personalese va răsfrînge şi asupra sferei invalidităţilor pe care subiectul presupune că le are.
•	FIREA NESTĂPÎNITĂ
Se caracterizează prin predominanţa impulsurilor, instinctelor şi sentimentelor asupra considerentelor raţionale. Intensităţi mari ale acestor însuşiri sînt realizate în psihopatia epileptoidă care, neavînd o legătură directă cu epilepsia, realizează o asemănare cu aceasta prin explozivi tate, gîndire lentă şi greoaie, detailarea exagerată şi conformaţia atletică a corpului (frecvent).
Aceste personalităţi reacţionează impulsiv, ex-primîndu-şi neplăcerea prin mimică şi cuvinte, prin reacţii chiar agresive, negîndindu-se la eventualele consecinţe care le pot fi defavorabile în timp. Se caracterizează printr-o mare nestatornicie, care face ca personalităţile nestăpînite să-şi schimbe frecvent locul de muncă, deşi munca fizică şi efortul nu le displac.
Predispoziţia spre mînie, spre ,,o umflare excesivă a afectelor", favorizează explozii bruşte de furie. Impulsurile nestăpînite se manifestă şi în viaţa instinctivă, prin faptul că aceşti oameni mănîncă şi beau tot ce (e place ; este una dintre explicaţiile pentru care printre marii alcoolici se găsesc numeroase personalităţi nestăpînite. Pe plan sexual, deficienţa stăpînirii de sine poate antrena, la unele tinere, de obicei, practicarea prostituţiei.
Roiul redus ai scrupuieior morale în viaţa acestor personalităţi facilitează trecerea cu uşurinţă îa acte necinstite, iar cînd dominaţia impulsurilor este exagerată, criminalitatea capătă un caracter deosebit sub imperiul unei mari tensiuni afective.
Fuga impulsivă, fuga nemotivată sînt manifestări comportamentale ce apar încă din copilărie şi adolescenţă.
•	FIREA HIPERTIMICĂ
Reprezintă o formă diminuată a temperamentului hipomaniacal, uşor de recunoscut prin combinaţia veseliei cu dorinţa de acţiune şi cu nevoia de a vorbi, precum şi cu o înclinaţie spre digresiuni în gîndire, frizînd uneori fuga de idei. Pozitivist prin excelenţă, hipertimicul subestimează necazurile vieţii, ia din ea numai aspectele plăcute, este mereu în acţiune şi are toate şansele de succes, din rîndurile acestor personalităţi făcînd parte frecvent inovatorii, oamenii de acţiune şi iniţiativă.
Bogăţia de idei se alătură bogăţiei de sentimente, ceea ce are efecte stimulatoare atît în profesie, cît şi în reuniunile sociale, unde hipertimicul este nucleul antrenant pentru crearea unei bune dispoziţii generale.
Accentuarea acestor trăsături afectează vectorul pozitiv al acestor personalităţi, determinînd
o	nedorită, dar inerentă superficialitate, manifestă atît pe plan acţionai, cît. şi pe cel etic, veselia şi nevoia de acţiune excesivă conducînd spre o activitate febrilă, dar sterilă prin aspectul de „împrăştiere" ludică pe care-l capătă.
Farmecul şi fantezia, combinate cu un grad de îrîtabiIItate, îi răpesc personalităţii hîpertime calitatea pozitivă, conferind activităţii sale caracterul de nerealizabilitate.
K. LEONHARD remarcă absenţa unui grad egal de reprezentare a afectivităţii, gîndirii şi voinţei în personalitatea hipertimicului, una sau alta dintre laturi dominînd în diverse momente. Se subliniază relaţia evidenţiabilă uneori între firea hipomaniacă şi manie, fără ca apariţia manieî săfie obligatorie la temperamentul hipomaniacal.
•	FIREA DISTIMICĂ
Constituie un grad diminuai ai te mperamen-tului subdeprestv, contrariul temperamentului hipertimic, indivizii de acest fel fiind caracterizaţi prin severitate, investire afectivă puternică în evenimentele triste ale vieţii, care, dacă sînt de intensitate crescută şi durată îndelungată, pot declanşa depresii severe, Spre deosebire de hipertimic, distimicul are nevoie scăzută de acţiune şi, ca urmare, ritmul gîndirii sale este mai scăzut, participarea sa la viaţa grupului este redusă Aceste personalităţi sînt altruiste, sobre, lipsite de egoism, posedă un sistem etic riguros, care constituie o latură pozitivă a temperamentului lor, putîndu-le oferi condiţiile unor realizări personale deosebite.
Diminuarea imboldului spre acţiune, cum se exprimă LEONHARD, constituie, în schimb, un factor inhibitor* atît în gîndire, cît şi pe plan comportamental, scăzînd semnificativ randamentul.
Relaţia temperamentului distimic (subdepresiv) cu depresia endogenă nu se bazează pe o legitate precisă, acest tip de personalitate reprezentînd una dintre variantele normalităţii, deşi indivizii din această categorie le apar celorlalţi ca lipsiţi de veselie, dominaţi de o oarecare deprimare, inerţie şi încetineală, impunerea pe plan social făcîndu-se, de obicei, cu oarecare greutate.
•	FIREA LABILĂ
Presupune alternanţa stărilor hipertimîce cu cele distimice, alcătuind tabloul unei labilităţi afective care, în condiţii de accentuare, constituie firea ciclotimică. Uneori, sub influenţa unor factori exteriori, alteori în absenţa acestora, indivizii cu fire labilă se manifestă predominant depresiv sau predominant euforic. Caracteristic este că afectele capătă o intensitate şi o coloratură spe-
Personalitatea accentuata: firea exaltata, anxioasa, emo*wa
Peri 437
cifrce hipertimiei sau distimieî, cu răsunet atît pe pianul gîndirii, cît şi pe cel al stării afective şi acţiunii. Afectele sînt determinate nu numai de evenimente biografice, ci şi de atmosfera generaiă a mediului înconjurător, indivizii iabiii îroprumutînd starea afectivă a celor din jurul $or. Oscilînd între centru! şi periferia grupului, personalităţile labile afectiv rămîn totuşi în sfera normalităţii, atîta timp cît adaptabilitatea lor este satisfăcătoare. Corespondenţa acestui temperament cu boala maniaco-depresivă nu este susţinută de un fundament ştiinţific riguros, nici fn privinţa etioîogiei, nici a psihopatologiei. Cercetările lui K. LEONHARD (1963) confirmă absenţa unei corelaţii directe între distimie şi fripertimie în determinarea labilităţii afective, combinaţia ducînd mai degrabă la o echilibrare reciprocă, respectiv la o fire sintonă, caracterizata printr-o dispoziţie uniformă la nivel mediu. La fel se pare că se se întîmplă în cazul combinaţiei firii isterice cu cea anancastă.,,După cum nu poţi să fii în acelaşi timp isteric şi anancast., la fel de imposibil este să fii în acelaşi timp distimie şi hipertimic”. După părerea autorului, două trăsături accentuate sau chiar psiho-patice nu produc prin confluenţa lor o accentuare mai ^pronunţată, respectiv o psihopatie, ci, din contră, duc la o fire medie normală, adică din două psihopatii asociate poate rezulta <jn om normal.
•	FIREA EXALTATĂ
Reprezintă ceea ce, pe plan psihopatie, ar putea fi denumit, în accepţiunea lui K. LEONHARD, temperamentul anxios-fericit, în relaţie cu ,.psihoza anxietate-fericire" caracterizată prin oscilaţii extreme ale dispoziţiei, fără a atinge intensitatea maladiei, în mod determinist.
Ceea ce caracterizează personalităţile exaltate este reacţia excesiv de intensă faţă de diferitele întîmplări din viaţa lor, astfel încît evenimentele pozitive sînt recepţionate ca „entuziasmante", iar cele negative ca „disperate" ; aceste personalităţi se manifestă altruist, bucurîndu-se pentru prosperitatea şi fericirea altora.
Pe plan profesional, exaltarea se poate canaliza spre sferele artistice, religioase, filozofice, spre natură, sport — domenii în care aceste personalităţi se pot emoţiona atît de puternic, încît pot atinge starea de extaz.
Evenimente cotidiene negative, decepţii anodine, situaţii neplăcute sau boala vreunui prieten sau rude declanşează la individul exaltat o la feS de intensă stare de deprimare reactivă, ca şî cum el însuşi ar trece prin această situaţie.
Dintre personalităţile exaltate fac parte cel «nai frecvent artiştii şi poeţii, la care se stabileşte un puternic raport afectiv între individ şi arta.
•	FIREA ANXIOASĂ
Se manifestă îrtcă din copilărie, cînd frica domină, modeiînd un comportament infantil caracterizat prin teama de a rămîne seara singur în pat sau cu lumina stinsă, de a fi trimis în locuri întunecoase, de a se afla în preajma animalelor (cîini, de obicei). Copiii anxioşi devin adevărate ,,ţinte vi»*’ pentru batjocura şi bătăile celor puternici şi curajoşi sau victimele unor profesori lipsiţi de fineţe psihologică şi pedagogică.
în perioada adultă, această slăbiciune este mai puţin evidentă, personalităţile anxioase fra-pînd însă prin timiditate, prin incapacitatea de a-şi impune punctul de vedere în cazul unor divergenţe de opinii cu alte persoane şi prin docilitate. LEONHARD face distincţia între timiditatea anxiosului şi cea a anancastului, prin prezenţa temerii, în primul caz, şi a jenei, în cel de-al doiiea.
Ambele tipuri de personalităţi pot manifesta atitudini de supracompensare, ce sugerează siguranţă de sine sau chiar aroganţă (depistîn-du-se, la o observaţie mai atentă, caracterul lor nenatural şi voit) sau o atitudine plină de încredere (ce maschează dorinţa anxiosului de a nu apărea neprietenos).
LEONHARD observă că, la femei, timidităţii
i	se mai alătură o tendinţă spre spaimă, ca o frică resimţită subit, cu participarea spectaculoasă a sistemului neurovegetativ, care amplifică reacţia fiziologică a spaimei şi sporeşte frica.
•	FIREA EMOTIVĂ
Reuneşte reacţii de mare sensibilitate şî profunzime în sfera sentimentelor subtile ale domeniului spiritual. Sentimentalismul acestor personalităţi diferă de modul de manifestare al exaltaţilor prin absenţa dozei de exagerare. Oamenii „cu inima sensibilă" pot simţi profund în situaţii relativ minore, sînt miloşi, înduioşaţi, se impresionează mai repede în faţa artei, a naturii.
Mobilitatea mimicii reprezintă modul de comunicare neverbală cel mai caracteristic al emotivilor, lacrimile ţîşnind cu uşurinţă în timpul unei conversaţii încărcate de tensiune afectivă, ai urmăririi unei povestiri sau a unui film trist. După cum se exprimă LEONHARD, aceste lacrimi pot fi de bucurie sau de înduioşare şi ele sînt observate atît la copii (cînd, ascultînd un basm, într-un anumit moment al acţiunii izbucnesc în piîns şi refuză să-i mai cunoască urmarea), cît şi la adulţi care, bărbaţi uneori în toată firea, îşi motivează atitudinea înduioşată prin ,,sensibil itatea inimii".
Intensitatea şî durata unei traume psihice pot declanşa depresii reactive severe, urmate în unele cazuri de tentative suicidare.
LEONHARD operează cu fineţe distincţia între mecanismul apariţiei depresiei la emotivi, faţă de distimici sau ciclotimfci. La prima categorie, gra-
438/Per
Personalitatea accentuata: firea extravertită, introvertită
vitatea depresiei merge paraiei cu gravitatea evenimentelor exterioare, pe cînd ia cea de a doua categorie, evenimentele exterioare provoacă dezvoltarea unei predispoziţii înnăscute pentru depresie.
•	FIREA EXTRAVERTITĂ
Se evidenţiază prin orientarea dominantă spre lumea percepţiei şi nu a imaginaţiei, individul fiind mereu în căutarea unor impresii exterioare. Deosebit de sociabil, el se simte atras de o simplă conversaţie, de o emisiune TV sau o vizionare ia cinema sau de un spectacol sportiv (fie ca participant, fie ca spectator), îi place să schimbe mediul, să întreprindă călătorii, să colecţioneze, să trăiască noi şi noi evenimente, fără a simţi nevoia să prelucreze, să integreze profund noile cunoştinţe dobîndite.
InfluenţabiIitatea şi credulitatea, care derivă din siaba reprezentare a propriilor gînduri şi excesiva deschidere spre afară, conferă personalităţii extravertite „şansele” unor acţiuni cu în-rîurire negativă asupra propriei existenţe ; extravertitul îşi poate însuşi cu uşurinţă părerile şi ideile altora, pe care nu le filtrează prin propriul psihism.
Acţiunile impulsive care se manifestă ia aceşti indivizi îşi au originea în aceeaşi puternică orientare spre exterior şi aceeaşi slabă cenzură pe planul gîndirii.
•	FIREA INTROVERTITĂ
Se caracterizează prin preponderenţa reprezentărilor faţă de percepţii şi deci o mai scăzută influenţă a evenimentelor exterioare faţă de propriile gînduri. Gradarea introversiunii plasează individul pe o axă care pleacă de la normalitate, trece prin personalitatea accentuată şi se poate opri (în anumite condiţii) la psihoză.
După cum se exprimă LEONHARD, o anumită doză de întroversiune favorizează formarea unor păreri juste, dar în cazul unei accentuări mai puternice, personalitatea introvertită se îndepărtează de realitate, construindu-şi uneori o realitate subiectivă, lipsita de un suport obiectiv, o lume ireală a ideilor.
înclinaţia spre viaţa lăuntrică poate fi modelată la nivelul inteligenţei, personalitatea introvertită reaiizînd performanţe uneori remarcabile în domeniul unor profesii care îi permit elaborarea de pianuri şi inovaţii proprii, invenţii. Chiar timpul liber este folosit în modalităţi care-i stimulează ideile, fie prin lectură, fie prin sport. S-a observat frecvenţa cu care este preferat jocul de şah de către persoanele introvertite, datorită ocaziilor pentru gîndire pe care le oferă.
Filozofia, religia, politica constituie domenii în care introvertitul are posibilitatea de a refiecta îndelung; elaborările sale însă nu sînt totdeauna
ancorate în realitate, putînd determina proiecte irealizabile. Forţa ideaţiei face ca acţiunea să ocupe un loc secund în viaţa individului introvertit, deficienţa apărînd atît în^ iniţierea, cît şi în susţinerea unor activităţi. înclinaţia accentuată spre gîndire şi predispoziţia minimă pentru acţiune determină la personalităţile introvertite o şovăială în acţiune; toate acestea pot duce la izolarea de semeni. Asocierea cu inaptitudinea primară pentru contacte, lipsa de expresivitate în gesturi şi în modulaţia vorbirii apropie aceşti indivizi de personalitatea schizoidă (în accepţiunea altor autori).
în măsura în care trăsăturile accentuate se dezvoltă ca atare şi generează dificultăţi semnificative de adaptare (dezechilibru al personalităţii,, manifestat în special în relaţiile individ-lume), personalităţile accentuate devin dizarmonice (în opinia unor autori) în anumite condiţii (vîrsta, traume majore).
Personalitatea nu poate fi modificată prin-tr-un tratament medicamentos; posibilităţile de evoluţie pozitivă pot fi influenţate printr-o cură psihoterapeutică, ce nu modifică trăsătura în sine, ca variantă dinamică înnăscută, ci sporeşte capacitatea de control conştient a persoanei, precum şi capacitatea sa de investi re eficientă. Studiind personalităţile accentuate, LEONHARD se înscrie în perspectiva tipologică asupra persoanei (în psihologie şi în psihopatologie). O personalitate accentuată are o posibilitate crescută de evoluţie psihopatologică, dar nu orice evoluţie psihopatologică presupune, cu necesitate, existenţa unor trăsături accentuate ale personalităţii. Evoluţia spre patologie, nu numai psihic, ci şi somatic, depinde de un anumit coeficient de vulnerabilitate a organismului, pe de o parte, iar pe de alta, de primele forme de relaţie între părinţi şi copii, de primele schimburi de mesaje, în cadrul cărora copilului i se satisfac, într-un anume grad, trebuinţele. Evoluţia spre patologic este dată, aşadar, de evoluţia primelor momente confiictuale, de rezolvarea acestor momente ; din punct de vedere economic, conflictul se modifică în funcţie de forţele (energia) care participă aici ; faptul că aceste forţe se leagă sau nu de trăsăturile accentuate, înnăscute, este mai puţin important; el devine esenţial în măsura în care accentuarea se constituie într-un dezechilibru de nucleu, anomalia psihică fiind, în acest caz, analogă oricărei anomalii congenitale. Accentuarea în sine nu antrenează cu necesitate dizarmonia ; accentuarea favorizează dizarmonia în măsura în care persoana se dezvoltă într-un cîmp de relaţii conflictogen» care potenţează realizarea accentuării în sens negativ. Aşadar, personalităţile accentuate ca atare nu fac obiectul psihiatriei. Ele nu pot fi tratate psihiatric, iar evoluţia lor ca personalităţ1
Personalitate adictivâ ; Personalitate de bază
Per/439
dizarmonice implică, de asemenea, discuţii în ceea ce priveşte atitudinea terapeutică.
Prin personajele pe care le creează, literatura oferă numeroase exemple de personalităţi accentuate, multe dintre ele situate la graniţa cu pato* logicul. Practic, însă este greu de găsit în literatură» ca şi în existenţa obişnuită,^ o personalitate accentuată pură (tabel CV, CVI). în general, trăsăturile se combină între ele şi, în multe cazuri, nu este vorba atît de trăsături înnăscute, cît de o anumită evoluţie a personalităţii. Raskol-nikov, din „Crimă şi pedeapsă1’ (DOSTOIEV-5K1), este considerat de LEONHARD o personalitate paranoîdă. Totuşi, Raskolnikov nu corespunde, în sens strict, acestei caracterizări. Problematizarea permanentă (referitor la dreptul său îa putere, compararea cu NAPOLEON şi negarea acestei comparaţii, „sofisticăria” care îl chinuie etc.) nu este specifică paranoidului, ci trimite mai degrabă la trăsături anancaste şi, în ultimă analiză, la un puternic complex de inferioritate. în acest sens, Svidrigailov încearcă o explicaţie şi o justificare pentru Raskolnikov (un om dotat, lipsit de condiţii minime pentru valorificarea acestei dotări, ajungînd la o teorie a superiorităţii şi inferiorităţii umane pentru a-şi rezolva, de fapt, un conflict originar). Othello, mai degrabă, se înscrie pe linia unei dezvoltări paranoide sau paranoiace (LEONHARD nu face o diferenţiere precisă), manifestînd o reacţie de gelozie care se amplifică pînă la crimă. Săvîrşirea crimei de către Othello, şi săvîrşirea crimei de către- Raskolnikov sînt similare doar ca act, dar au la bază motive diferite. Ceea ce LEONHARD consideră specific unei personalităţi isterice, la anchetatorul Porfiri poate fi doar o strategie de anchetator şi nu o trăsătură demonstrativă ; faptul că Porfir! recunoaşte în faţa lui Raskolnikov că este prefăcut pledează împotriva prezenţei „firii demonstrative’'. Ei manifestă, mai degrabă perseverenţa sau tenacitate în a-l descoperi pe Raskolnikov, atitudinea sa fiind în mod constant şi susţinut premeditată (lucru mai puţin specific unui isteric). Smerdeakov, din „Fraţii Karamazov”, manifestă mai puternic trăsături isterice, el reuşind să mimeze chiar o criză de epilepsie, deşi grija cu care premeditează crima este puţin probabil să răspundă unui specific aî personalităţii demonstrative. în literatură, în genere, şi în opera Iu i DOSTOIEVSKI, în particular, este foarte greu de „diagnosticat” o personalitate ca fiind accentuată. Acest mod de a pune problema este simplificator, întrucît psihologia personajelor este profundă,-cu multiple şi diverse implicaţii motiv aţionale. De exemplu, Verho-venski, din „Demonii” de DOSTOIEVSKI, personaj care, printr-o intrigă complicată, ajunge să tf^strugă o comunitate se mi urbană, fără să tre-
zească nici o bănuială, în tipologia lui LEONHARD, ar fi o personalitate în care se combină trăsături demonstrative cu trăsături hiperperseverente. Dacă l-am caracteriza pe Apostol Bologa, din ,.Pădurea spînzuraţilor”, de Liviu REBREANU, drept o personalitate hiperexactă în exclusivitate, aceasta ar însemna să operăm o reducţie în psihologia personajului. Simţul datoriei la Apostol Boîoga, ca şi zgîrce-nia lui Hagi Tudose, sînt trăsături care orientează spre un anume tip de personalitate, dar o personalitate nu poate fi explicată prin tipul căruia îi aparţine, ci prin geneza manifestărilor sale. Psihologia este ştiinţa care analizează motivele actelor umane şi doar în această perspectivă ea este ştiinţa conduitei, a proceselor şi fenomenelor psihice.
416.	PERSONALITATE ADICTIVĂ • Personalitate ce presupune trăsături favorizante ale alcoolismului, dar care nu poate fi definită cu precizie. Se afirmă o predominanţă a trăsăturilor orale şi o predispoziţie pentru depresii patologice. Adesea pot fi întîlnite trăsături de tip narcisiac, schizoid sau cele ale personalităţii borderline. Presupunerea că ar exista un unui tip de personalitate mai predispus la alcoolism decît altele nu şi-a dovedit veridicitatea, o serie de autori insistînd asupra modelelor familiale şi asupra deformării de tip sociopatic şi deteriorării de tip organic pe care alcoolul o exercită asupra personalităţii.
417.	PERSONALITATE DE BAZĂ - sin. EU DE BAZA ; PERSONALITATE MODALĂ • Model teoretic care explică relaţiile individ-societate-culturâ (respectiv, fenomenele de inculturaţie şi acultura-ţie) şi, în acelaşi timp, obiect de cercetare pentru diverse formaţiuni sociale, care se referă la o structură stabilă de elemente psiho-comporta-mentale şi de situaţii „semnificative” socio-cul-turale (tendinţe, valori, sentimente, aspiraţii, atitudini, convingeri), comune membrilor unei grupări sociale sau 'ai unei societăţi determinate.
Conceptul este precizat şi încetăţenit în psihologia socială prin cercetările de antropologie culturală şi psihosociologie întreprinse de MEAD, MALINOWSKI, ALLPORT, KELLY, DEFRENNE şi, mai ales, de A. KARDINER, R. LINTON şî J. DOLLARD. Echivalentă cu „personalitatea modală” sau „Eul de bază”, personalitatea de bază reprezintă matricea primară care dezvăluie raporturile membrilor unei colectivităţi cu o realitate socio-culturală istoriceşte determinată şi preexistentă individului, acea constelaţie psihică proprie şi comună membrilor unei societăţi, în raport cu care indivizii îşi elaborează un anumit stil de viaţă. Prin contactul sistematic, încă de la naştere, între individ şi mediul socio-culturai existent (prin educaţie şi condiţionare, prin modele culturale, folclor, norme, moravuri, „insti-
440/Per
Personalitate : posibilităţi de combinaţii ale diferitelor tipuri
Tabel nr. CV
Combinaţi ale trăsăturilor de caracter accentuate	Probabil itatea combinaţiei	Caracteristici	Evol UţÎQ
Personalitate demonstrativă -f personalitate hiperexactă Personalitate demonstrativă 4- personalitate hiperperseverentă	Imposibilă Posibilă	Hi perperseverenţa compensează slăbiciunea istericului Suspiciune, gelozie, reacţii afective violente	frecvent spre dizarmonia de personal itate
Personalitate hiperperseverentă personalitate nestăpînită	Posibilă		Frecvent spre dizarmonia de personalitate
Tabel nr. CVI
Combinaţii ale trăsăturilor de caracter şi temperament accentuate	Probabilitatea combinaţiei	Caracteristici
Demonstrative + bipertime	Relativ frecventă, în special	Activitate creatoare : scriitori.
	în copilărie	ziarişti, actori »
Demonstrative -f exaltate	Frecventă	Profesiuni artistice, în special actori
Hiperexacte -f- hipertime	Rară	Frecvent, efecte pozitive ; evoluţie socială bună
Hiperexacte -f distimice	Relativ frecventă	Complexe de inferioritate ; potenţare reciprocă a trăsăturilor ; evoluţie spre dizarmonia psihas-tenică
Anxioase hiperperseverente	Relativ rară	Anxietate marcată, susceptibilitate, ambiţie ; evoluţie spre dizarmonic
Distimice -f hiperperseverente	Rară	Manifestări depresive, di sfori ce, asociate cu tendinţe paranoide, gelozie, zgîrcenie ; evoluţie spre dizarmonic
Introvertite -f hipertime	Rară	Mobilitate psihică, reiaţii interpersonale stabilite cu uşurinţă, opinii proprii, înclinaţii spre filozofie
tuţii" primare şi secundare) se elaborează niveluri ale personalităţii de bază (structura Supraeului, strategii de gîndire şi acţiune, sisteme de securitate individuală, de convingeri şi atitudini fundamentale), care la rîndul lor vor reflecta trăsăturile fundamentale ale structurii societăţii care au influenţat cristalizarea personalităţii de bază (A. KARDINER—„Individul şi societatea sa", 1939 ; R. LINTON—„Fundamentul cultural al personalităţii”, 1945). Aşadar, un mediu sociocultural dat modelează personalitatea de bază,
în care se reflectă şi se concentrează atributele lui esenţiale. Potrivit autorilor menţionaţi, pe de o parte, studiind instituţiile sociale, se pot înţelege conduitele psihosociale ale indivizilor particulari, iar pe de altă parte, studiind personalitatea de bază, biografiile individuale, individul, mediul, care exprimă mai pregnant caracteristicile fundamentale ale culturii căreia îi aparţine, se pot face deducţii asupra naturii, trăsăturilor şi evoluţiei anumitor instituţii sociale.	;
Personalitate dizarmonică — tipuri: concept, definire
Per! 441
418.	PERSONALITATE DIZARMONICĂ - tipuri • Personalitatea structurată dizarmonic trebuie înţeleasă ca un rezultat al tulburării echilibrului trăsăturilor de personalitate, cu predominarea unora dintre ele. Efectul este disfuncţionali-tatea întregului ansamblu, iar consecinţa, incapacitatea de integrare armonioasă în mediul social.
Istoria umană şi a indivizilor ei a inspirat d întotdeauna la realizarea unor „tipare", a unor „modele” care să faciliteze accesul ia studiul psihismului şi ai armonizării individului cu ceilalţi semeni. Dintre cele mai cunoscute minţi luminate care au avut asemenea preocupări, menţionăm pe HI POC RATE, părintele medianei, oe TEOFRAST.
Au urmat încercări de delimitare cît mai exactă a unor tulburări intuite de psihiatrii vremii ca nereprezentind o boală în sine, dovada fiind denumirile folosite : ,,mania fără delir" (PINEL, 1809), „mania instinctiva" sau t,impulsivă" {ESQUIROL), „nebunia degeneraţilor" (MOREL), „demenţă morală—moral insanity" (PRÎTCHARD), Desigur, teoriile epocii şi-au pus amprenta şi asupra conceptului tulburărilor de personalitate, dintre care cea a degenerescenţei a avut un mare răsunet. De aceea, descrierea unor categorii de delincvenţi (BABINSKI şi CECIOTT, 1884) şi a termenului de „inferioritate psihopatică"(KOCH, 1888) reprezintă demersuri către realizarea unui concept în psihiatrie care să răspundă necesităţilor nosologice din ce în ce mai stringente. După cum s-a mai întîmplat şi în alte domenii, numele conceptului apare — cel de personalitate psihopa-tică (KRAEPELIN)—, dar fără ca acesta să reflecte deocamdată conţinutul exact al tulburării ; era conceput ca aparţinînd unor stări isterice sau ©bsesivo-fobice cu prognostic nefavorabil.
Alţi autori vor încerca să scoată în evidenţă, pe cît posibil, criterii de diferenţiere şi clasificare, apărînd din ce în ce mai evident rolul nefavorabil aî mediului social în dezvoltarea perscfnalităţii. Dacă DUPRfi şi DELMAS vorbeau de „constituţie psihopatică", KAHN, BIRNBAUM, LENZ, PARTRIDGEsubliniazăatîtde pregnant influenţa pe care o au factorii de mediu în apariţia psihopatiilor, încît ultimul propune chiar înlocuirea termenului cu cel de „sociopatii". Urmează o pleiadă de psihiatri de mare valoare care, prin minuţioase observaţii clinice, dublate de o acurateţe ştiinţifică remarcabilă, vor publica lucrări de referinţă pentru istoria conceptului de psihopatie (personalitate dizarmonică). Astfel, în lucrarea sa „Kdrperbau und Charakter", KRETSCHMER (1921) realizează nu numai o tipologie morfo-fizio-psihologică (opunînd schizotipul leptozom dcîotimulu* picnic), dar încearcă construirea unei punţi de legătură între normalitate şi psihoză, creînd secvenţa: personalitate nor-
mală— personalitate patologică şi — psihoză, (schizotim-schizoid-schizofren ; ciclotim cicloid-maniaco-depresiv).
K. SCHNEIDER descrie în cartea sa „Die psy-chopathischen Persdnlichkeiten", apărută în 1932, un număr de personalităţi care, prin caracterul lor anormal, patologic, se diferenţiază de cele considerate normale. „Normalul mediu" reprezintă axa faţă de care abaterile pot fi mai mici sau mai mari, conferind caracterul de anormalitate. Extremele ar reprezenta, în concepţia autorului, personalităţile psihopatice caracterizate prin faptul că ele însele suferă şi fac să sufere şi societatea din cauza anormalităţii lor.
Ceea ce rămîne din sfera personalităţilor anormale, ar putea corespunde „personalităţilor accentuate", descrise peste două decenii de LEONHARD. K. SCHNEIDER face importante observaţii de ordin psihopatologic privind personalităţile psihopatice, stabilind criterii de definire, completate ulterior de GANNUŞKIN. Şcoala sovietică îşi aduce contribuţii prin susţinerea existenţei unei posibile microorganicităţi, făcînd distincţia între psihopatiile propriu-zise şi stările psiho-patoide (pseudopsihopatii).
Prin specificul teoriei sale, psihanaliza a încercat să ofere explicaţii în constituirea personalităţilor psihopatice, prin fixarea excesivă a irieccnisrr.elor de apărare utilizate contra anxietăţii, a tipului de relaţie cu obiectul, stabilite în timpul dezvoltării stadiale, psihologice. Pornind de aici, autorii americani au ajuns în situaţia extremă de negare a psihopatiilor şi de considerare a lor ca simple reacţii nevrotice şi psihogene, poziţie definitiv abandonată în zilele noastre prin apariţia celei de a treia ediţii şi a celei revizuite a acesteia, din „Manualul de diagnostic şi statistică a tulburărilor psihice” (1980, 1987).
Capitolele referitoare la tulburările de personalitate reflectă apropierea de conceptele europene, dar şi preocupările pentru delimitarea unor noi tipuri de personalităţi (borderline, pasiv-agre-sivă, evitantă, dependentă, sadică şi autodestruc-tivă).
După cum s-a putut observa, pe măsura dezvoltării sale, psihiatria a încercat să ofere, prin reprezentanţii săi cei mai de seamă, tipologii şi clasificări ale tulburărilor de personalitate, care se doresc a fi din ce în ce mai apropiate de natura umană, ilustrînd-o cît mai bine, tn cele ce urmează vom menţiona descrierile şi clasificările cele mai semnificative, aparţinînd lui HEYMANS şi WIERSMA, K. SCHNEIDER, E. KAHN, PETRILOWITSCH, PREDESCU, I.C.D.9 (OMS), D.S.M.ill şi D.S.M.Ill R (revizuit).
încă din antichitate, diferenţele observate între indivizi au suscitat interesul marilor gînditori ai vremii, care, dincolo de experienţa empirică» au încercat o fundamentare ştiinţifică a acestora.
4421 Per
Personalitate dizarmonico : conceptul hipocrctic
Astfel, H! POC RATE a imaginat un cvartet tipologic avînd ia baza chimismul organic, mai exact cele patru umori : sînge, fiegmă, fiere neagră şi fiere galbenă, pe care le-a corelat cu cele patru elemente constitutive ale lumii (aer, apă, foc, pămînt), din concepţia cosmogonică a lui EMPEDOCLE, precum şi cu cele patru anotimpuri.
Au rezultat patru tipuri de temperamente, şi anume : sangvinicul, determinat de predominanţa sîngelui, reprezentînd primăvara şi avînd ca semn aerul ; colericul, determinat de bila galbenă, reprezentînd vara şi focul ; melancolicul, determinat de bila neagră, avînd drept corelate toamna şi pămîntul, şi flegmaticul (sau limfaticul), determinat de flegmă, reprezentînd anotimpul hibernai şi avînd ca element apa.
în legătură cu temperamentele, se pune problema bivalenţei trăsăturilor caracteristice fiecărui tip temperamental (fiecare tip avînd avantaje şi dezavantaje sub aspectul adaptării), precum şi a probabilităţii foarte scăzute de existenţă a tipurilor „pure”, aşa cum vor fi ele descrise în continuare (practic, întîlnindu-se indivizi cu trăsături temperamentale mixte, cu predominanţa unui tip sau a altuia).
•	Tipul sangvinic se caracterizează prin bună dispoziţie, optimism, sociabilitate, reactivitate accentuată, hiperactivism (se angajează uşor în activitate, este energic, curajos, spontan în decizii), adaptabilitate crescută, înclinaţie spre excese de orice gen (în alimentaţie, profesiune, în plan comunicaţional şi interpersonal).
Valenţe opuse ale trăsăturilor enumerate ar fi : superficialitatea şi inegalitatea în sentimente, în atitudinile faţă de sine şi semeni, lipsa de cumpătare, expresivitatea exagerată, sugestibilitatea, insuficienţa mecanismelor inhibitorii. Somatic., ar corespunde constituţiei robuste. Are predispoziţie la infecţii, migrene, colici hepatice, reumatism şi mai puţin la boli psihice.
•	Tipul melancolic prezintă durabilitate, profunzime şi autenticitate în trăiri şi atitudini, seriozitate şi conştiinciozitate, hîperemotivitate, un crescut simţ ai datoriei şi a! responsabilităţii, dar slabe disponibilităţi relaţionale (este nesocia-bii, retras) şi reacţionale, ceea ce-i asigură o adaptabilitate mai redusă. Fire interiorizată, orgolioasă şi-n genere pesimistă, el tinde să-şi mascheze defectele printr-o atitudine reţinută sau de subordonare faţă de semeni (ceea ce acutizează sentimentele de inferioritate, de nesiguranţă şi neîncredere). Melancolicul este predispus la boli psihice (nevroze anxioase, compulsive, hipocondriace etc.), la nevralgii, tulburări digestive şi vasculare. Somatic, ar corespunde cerebrotonului.
•	Tipul coleric sau biiios se caracterizează prin accentuate trăsături volitive, rezistenţă la eforturi sau dificultăţi, temeritate, hiperreactivitate emoţională (tip pasionai) şi comportamentală (tip susceptibil, excitabil, agresiv), mergînd pînă la reacţii ciastico-cverulente. Aşadar, voiuntarismu. lui poate degenera în acte agresive, opoziţionale sau în tendinţe dominatoare. ,Este predispus tulburări digestive şi corespunde constituţiei înalte şi slabe.
•	Tipul flegmatic sau limfatic se caracterizează prin trăiri şi reacţii mai puţin intense, pare calm, calculat, tolerant şi răbdător, bine dispus şi încrezător, echilibru aparent care se spulberă în situaţia de boală (suportă greu durerileşi, în genera", bolile). Sub raport somatic, ar corespunde constituţiei picnic, supraponderale.
Tipologia clasică hipocratică, deşi naivă, preştiin-ţifică în determinismul ei (reflectînd nivelul atins de cunoaşterea ştiinţifică ia acea dată) a dăinuit pînă în epoca modernă, cînd i s-a conferit o fundamentare teoretică riguros-ştiinţifică şi un conţinut mai bogat, graţie cercetărilor şi observaţiilor realizate în domeniile psihologiei şi psihofizioiogieî, endocrinologiei şi psihopatologiei.
Operă celebră (supranumită ,.cartea de aur’' — LA BRUYERE), dar singulară, „Caracterele” fu! TEOFRAST (372?-287? î.e.n.), discipol al. lui ARISTOTEL, poate reprezenta pentru psihiatru şi psiholog primul tratat despre diferenţele caracteristice ale tipologiei umane, ca şi despre dizar-moniile personalităţii, prezentate sistematic.
Cu toate că autorul şi-a prepus urmărirea sistematică a planului moral, descrierea sa arată o profundă cunoaştere a naturii i mare şi a „tainelor firii cmeneşti” (TECFRAST).
Personalitate dizarmonica: caracterele fui Teofrast
Per/443
Filozoful grec, format la şcoala marelui său dascăl, este un om de ştiinţă meticulos, iar lucrarea sa, scrisă în ultima partea vieţii, nu este singura care vizează aspecte ce interesează psihiatrul (din cele peste 200 de lucrări pe care DIOGENE LAERXIU ie-a atribuit lui TEOFRAST); el a mai scris despre oboseală, despre destinderea nervilor, despre leşin etc.
,,Caracterele” rămîn totuşi o încercare structurată de analiză, în care aspectele comportamentale, dificultăţile de relaţionare, modificările ti-miei sînt surprinse cu fineţe ^je psihopatolog, constituind un argument de excepţie în favoarea tezei că psihopatia a fost, este şi va rămîne doar o ,,patologie socială” şi niciodată una strict medicală.
Din cele treizeci de „portrete” originale, nu ne-am oprit în prezentarea noastră decît la douăsprezece : prefăcutul, flecarul, grosolanul, neobrăzatul, guralivul, născocitorul de ştiri, zgîrcitul, mojicul, brutalul, nemulţumitul, neîncrezătorul şi înfumuratul, alegerea noastră vizînd acele portrete a căror „patologie” este mai accentuată.
•	PREFĂCUTUL : „Am putea înfăţişa cusurul acesta ca fiind o lipsă de sinceritate atît în ceea ce spunem, cît şi în ceea ce facem. Prefăcut este omul care de faţă cu duşmanii lui se fereşte să le arate ura ce le-o poartă. în taină se năpusteşte asupra lor, iar cînd sînt de faţă îi ridică-n slăvi. Cînd duşmanii lui au pierdut un proces, prefăcutul este gata să le arate părerea lui de rău. Nu arată că ar pătimi din pricina celor ce-l bîrfesc,
iar vorbele lor de ocară nu le pune la inimă. Vorbeşte cu blîndeţe cu cei nedreptăţiţi şi care vin la ei să-şi arate nemulţumirea. Celor ce vin cu diverse treburi le recomandă să nu-1 ocolească. Nu destăinuie altora nimic din ceea ce pune la cale, ci spune că mai are de gîndit. Se preface că abia a sosit, că e prea tîrziu ca să poată pune treburile la cale, că nu e în apele lui. Cînd este rugat să sprijine un prieten aflat la nevoie (ajutorul bănesc acordat cetăţenilor lipsiţi se practica în mod curent în antichitate : de stat, prin contribuţii fixe de un obol, doi, pe zi, ca şi prin donaţii particulare) sau să-i împrumute spune că are ce vinde pentru a~l ajuta, şi chiar dacă nu are ce vinde, susţine că are. Cînd a aflat o veste, se face că n-a aflat; tăgăduieşte c-ar avea cunoştinţă de unele lucruri ; zice că nu-şi aminteşte să fi ajuns la o înţelegere. Uneori răspunde că problema îl preocupă, alteori că habar n-are de ea sau că i se pare ciudat cazul, iar alteori, în sfîrşit, că şi el a ajuns să fie acum de aceeaşi părere.
într-un cuvînt, putem spune că e dibaci în a născoci răspunsuri de felul acestora: „Nu am convingerea ; nu cred ; mă surprinde ; ai zice că s-a transformat. La drept vorbind, nu mi-a prezentat lucrurile astfel. Ciudat! S-o spui altuia! Nu mă lasă inima să-ţi dau ţie crezare, dar nici să-1 condamn pe el. Fii cu băgare de seamă ; nu fii prea credul!”
lată ce fel de vorbe şi de vicleşuguri ştie să descopere omul prefăcut şi cum se dezice el. De aceste apucături dubioase şi duşmănoase trebuie să te fereşti, mai mult chiar decît de otrava viperelor”.
Se pot remarca următoarele trăsături psihopatologice : secret ivi tate, disimulare permanentă, lipsa rezonanţei afective, megalomanie, nesiguranţa de sine.
•	FLECARUL : „Flecăreala este o înşirare lungă de vorbe fără rost. Flecar este omul care, stînd alături de un necunoscut, începe să-şi laude nevasta, îi povesteşte ce-a visat, îi înşiră bunătăţile cu care s-a ospătat la cină. Apoi, întinzîndu-se la vorbă, zice : „Oamenii din zilele noastre sînt mai vicleni ca cei de pe vremuri ; nu s-a ieftinit grîul pe piaţă ; au năpădit străinii în oraş ; e plăcut să călătoreşti pe mare după sărbătoarea Marilor Dîonysii (Marile Dionysii sau Dionysiile urbane — Dionysia ta en astei —, care prilejuiau manifestări dramatice deosebite, se celebrau în luna Elapfebo-lion — martie-aprilie — şi aveau un caracter pane-lenic. în lunile de iarnă, pînă fa Marile Dionysii, navigaţia era întreruptă) ; dacă se îndură Zeus să ne trimită ploaie, o să avem grîne din belşug; la anul îşi va ara şi semăna singur ogorul ; o^povară mare e viaţa. Damipos a aprins o torţă mare la sărbătoarea Misterelor de la Eleusis (Misterele de la Eleusis — azi El efsi na —, tîrguşor în preajma Atenei, erau închinate zeiţelor Demeter şi Persephone
-44 41 Per
Personalitate dizarmonicâ: caracterele lui Tecf rost
şi aveau fa baza rituri agrare, în vederea obţinerii unei fertilităţi sporite a solului. Zeiţa Demeter era preamărită ca ocrotitoarea muncilor agricole, ca ocrotitoare a căsătoriilor şi chiar ca ocrotitoare a legilor. Femeile participante îşi impuneau un post de trei zile). Flecarul vorbeşte apoi de numărul coloanelor Odeonului. (Odeoanele erau teatre descoperite, destinate audiţiilor muzicale. în textul de faţa este vorba de Odeonul ridicat de PERICLES în anul 441 î.e.n. şi descoperit în sud-estul Acropolei, în 1921. Un alt Odeon celebru la Atena este al lui Herodes Atticus — secolul al ll-lea e.n. — , care dăinuie şi astăzi şi serveşte pentru acelaşi scop). Mai spune că a avut vărsături, că nu ştie ce zi este, că Misterele se serbează în luna Boedromion. (Lună corespunzînd intervalului 15 septembrie — 15 octombrie). Apaturiile în luna Pyanepsion (sărbătoare în cinstea Atenei şi a lui Hephaistos, luna a patra a anului atic, corespunzînd cu a doua jumătate a lui octombrie şi prima jumătate a lui noiembrie), iar Dionysiile rurale în luna Posideon (Dionysiile rurale se celebrau la ţară, de obicei în cursul lunii Posideon — aproximativ decembrie-ia-nuarie. Piesele jucate cu acest prilej nu erau inedite, cele mai multe fiind o reluare a c&lor reprezentate la Atena). Dacă se încumetă cineva să-l asculte, flecarului nu-i vine să plece de Iîngă ei
Dacă nu vrei să te apuce durerea de cap, e bine ca pe flecar să-l alungi din preajma ta, şi s-o iei la picior, căci e greu să faci pe plac unor oameni care nu ştiu cît preţuieşte munca şi nici odihna!"
Se pot remarca următoarele trăsături dizarmo-nice : hipertimie, lipsa cenzurii morale, extroversiune, inflaţia Eului, incapacitatea de a stabili relaţii umane durabile.
•	GROSOLANUL: „Grosolănia pare să. fie necunoaşterea bunei-cuviinţe. Grosolanul este omul care vine la adunarea publică chiar şi în ziua în care s-a îmbătat cu kykeon (amestec savurat de ţăranii atici, în a cărui compoziţie intra miere, făină şi izmă. In formă compactă servea ca aliment, iar în formă lichidă ca băutură) ; este omul care poate să susţină că parfumul (prin parfum se înţelege orice fel de ulei parfumat. Era apreciat cel extras din mirt.) nu e mai plăcut Ia miros ca usturoiul. Poartă încălţăminte mai mare decît piciorul lui. Vorbeşte cu glas tare. Nu are încredere în prieteni şi rude, în schimb destăinuie slujitorilor lui cele mai importante secrete. Zi I ieri lor care-i muncesc pămîntul le povesteşte tot ce a auzit în adunarea poporului (gr. ecclesia, organul suprem de conducere a statului atenian). Cînd se aşează pe scaun, ridică haina mai sus de genunchi şi i se vede goliciunea (costumul grec se baza pe principiul drapării, nefiind cusut). Pe stradă, nu admiră şi nu rămîne mirat de nimic, afară numai dacă dă cu ochii de vreun bou, un măgar ori un ţap. Atunci se opreşte şi rămîne cu ochii la ei. In cămară,
îmbucă grăbit de ici şi de colo şi bea numa1 v!r> curat (a bea vin curat era un indiciu de lipsă de cumpătare. Vinurile erau foarte’tari, şi în societatea elenă beţia era dispreţuită). Face curte slujnice* care frămîntă pîinea, dar se fereşte sa fie văzut; apoi îi dă o mînă de ajutor ca să macine făina trebuincioasă pentru el şi ai lui. Se ri'dică de la masă, ca să dea nutreţ vitelor. Cînd bate cineva la uşă» aleargă el cei dintîi ; cheamă dinele şi, apucto-du-l de bot, spune : ,,Lui i-am fricredinţat spre pază moşia şi casa". Cînd încasează bani de îa cineva, se uită ia ei cu neîncredere, de teama că n-ar avea greutatea cerută (a examina atent moneda nu putea fi decît o deprindere josnică, proprie cămătarilor) ; pretinde apoi alţii în schimb. Dacă a dat cuiva cu împrumut un plug, un coş, o coasa ori un sac, nu-1 părăseşte gîndul nici noaptea şî nu poate dormi. Se scoală din aşternut şi pleacă în căutarea lor. Cînd coboară la oraş întreabă pe fiecare drumeţ cît costă peştele, cu cît se vînd pieile şi dacă începînd cu luna nouă vor avea foc concursuri tragice. îl informează că îndată ce va ajunge la oraş se va tunde (grosolanul, venind în> cras, ţine cu tot dinadinsul să-şi îngrijească porul la frizerul de acolo, ca fiind mai priceput) şi câ va cumpăra peşte sărat de îa Archia, fiindcă are drum pe la el.
La baia publică, îi vine să cînte ; poarta ghete bătute în ţinte".
Se pot remarca următoarele trăsături psihopatologice : dezînhibiţia instinctuală, impulsivitate, turbulenţă, incapacitate de autostăpînîre, nerespectarea regulilor şi uzanţelor obişnuite.
•	NEOBRĂZATUL : ,.înseamnă neobrăzare îndrăzneala pe care o arăţi spunînd şi făcînd lucruri dezgustătoare. Neobrăzat este cel ce jură cu uşurinţă pentru orice fleac şi se lasă lesne defăimat şi ocărît, are o fire josnică şi este în stare de orice obrăznicie. Să nu te mire faptul că se apuca să danseze cordaxul (dans de origine lydiana, constînd din mişcări lascive, practicat mai întîi în teatru şi opoi cu prilejul banchetelor) cînd nu e încă ameţit ( şi, deci, nu are nici un fel de scuze). La serbările de la bîlci se pune bine cu spectatorii, doar o face rost de ceva bani. Neobrăzatul se ia la ceartă cu cei fără bilet, care dau năvală să vadă un spectacol gratuit. Nu se dă în lături să deschidă o cîrdumă sau o casă de desfrîu, să strîngă dările (încasatorii de impozite nu se bucurau de stimă, din pricina lipsei lor de scrupule) şi nu este meserie oricît de josnică de care să nu se apuce.
Neobrăzatul face pe crainicul public, face pe bucătarul şi joacă îa jocurile de noroc. Refuză să-şi întreţină mama (eschivarea de la obligaţia întreţinerii părinţilor atrăgea la eleni grave penalităţi), este urmărit pentru furt şi-şi petrece timpul mai mult în puşcărie decît acasă. Parc-ar O din rîndul acelora care atrag mulţimile, le adună roată în jurul lor, le vorbesc cu glas tare şi răsu-
Personalitate dizarmonica: caracterele lui Teofrast
Per/445
nător, le acoperă de ocări, şi la rîndul lor sînt ocărîţî. în jurul lui, lumea se adună ca la bîlci ; unii vin, alţii pleacă, fără să-l ia în seamă ; unii ascultă începutul flecărelii, alţii cîteva cuvinte, iar
cîţiva sfîrşituî. Neobrăzatul crede de cuviinţă să-şi dea în vileag nemernicia ca să o cunoască lumea, ca la un spectacol. E mereu în proces — cînd acuzator, cînd acuzat. Cînd este pîrît, jură strîmb. Cînd acuză, vine la proces ţinînd la piept cutia cu dosare (este vorba de o cutie de metal sau de argila, avînd forma unui arici, în care erau pas-trate toate documentele privitoare la proces şi care puteau fi utilizate în caz de apel) şi cu mî ini le pline de hîrtiuţe. îi place să fie în fruntea unor gură-cas-că, le dă bani cu împrumut, cerînd o dobîndă de trei jumătăţi de obol (obolul era moneda greaca care valora mai puţin decît un gram de aur — 0,72 gr.) la o drahmă pe zi (dobînda legala la Atena era de 12—18% pe an). Dobînda o încasează colindînd cît e ziua de mare prin cîrciumi, prin halele cu peşte proaspăt ori sărat, şi banii adunaţi de pe urma şmecheriilor îi bagă în gură (obicei al oamenilor din popor de a introduce banii în gura, obicei ironizGt adesea de scriitorii comici).
Astfel de oameni sînt obositori, abia aşteaptă prilejul să te ocărască şi strigă cît îi ţine gura, făcînd zarvă prin ateliere şi pieţe”.
Se pot remarca următoarele trăsături psihopatologice : agresivitate, dispreţ faţă de orice sistem de valori, predispoziţie spre criminalitate, cverulenţă, megalomanie.
•	G U R A LI V U L .* ,, Dac-arn v rea să def i n i m n ăra-vul acesta, am putea spune că este neputinta de a-ţi stăpîni gura, iar guralivul este omul care, indiferent de ce i-ar spune cel ce-i iese în ca.e, îl răspunde că nu prezintă importanţă, că el le ştie pe toate şi că-i stă la dispoziţie cu informaţii.
Cînd cineva vrea să continue conversaţia, guralivul îl^ întrerupe zicîndu-i : ,,Bagă de seama să nu uiţi ceea ce aveai de gînd să spui ; îţi mulţumesc că mi-ai amintit tocmai ceea ce intenţionam eu să-ţi comunic. Ce mult ai de cîştigat cînd mai stai cu cîte cineva de vorbă! Uitasem tocmai de acest lucru. Ai sesizat repede totul. Te urmăresc de mult ca să văd dacă vei ajunge la aceleaşi concluzii ca mine". Guralivul se pricepe să facă şi alte intervenţii asemănătoare şi nu îngăduie celor cu care se întreţine nici să răsufle. Şi după ce a plictisit, rînd pe rînd, pe fiecare, este în stare să se îndrepte şi spre oamenii pe care-i vede adunaţi în grup şi-i obligă să se împrăştie, măcar că aveau de discutat lucruri importante. Guralivul îşi face drum prin şcoli şi palestre (şcoli de gimnastica prevăzute cu un teren, cu arbori şi peluze, odesea situate în preajma unei ape cur gât oare), tulbură lecţiile copiilor, pălăvrăgind cu profesorii şi paidotribii (paidotribii aveau ca sarcina principală supravegherea tineretului). Pe cei ce invocă un motiv ca să se despartă de el este în stare să-i însoţească pînă acasă. E destul să-i pui o singură întrebare, că e capabil să-ţi înşire nu numai ce s-a petrecut în adunarea poporului, ci să-ţi vorbească şi de disputa dintre cei doi vestiţi oratori (D£-MOSTHENEşi ESCHINE; procesul la care face aluzie scriitorul este cel numit „Cu privire la coroană", care a avut loc pe vremea ar hon tel ui ARISTOPHON — 330 î.e.n. 1n discursul ,,Cu privire la coroană", DE-MOSTHENE atacă pe ESCHINE, care se ridicase împotriva decernării unei coroane onorifice oratorului DEMOSTHENE, pentru serviciile aduse patriei) iscată pe vremea iui ARISTOPHON şi (fraza care urmează pare incompletă. Este cu putinţă ca în partea care lipseşte să fi existat o aluzie la restabilirea regimului celor treizeci de tirani la Atena, sub presiunea Spartei, după războiul peloponeziac)
... despre succesul discursurilor sale în faţa poporului.
între timp, nu uita să strecoare cîteva ocări la. adresa mulţimilor, obligînd în felul acesta pe ascultători să nu-i mai dea atenţie. Unii adorm, iar alţii pleacă, lăsîndu-l singur. Cînd face parte dintr-un juriu de judecată, împiedică cu pălăvrăgelile lui pe colegii lui să judece ; dacă asistă la un spectacol, împiedică pe ceilalţi să privească, iar dacă se află la o masă cu un altul, nu-i dă răgaz să mănînce ; susţine că tăcerea e o pedeapsă pentru guraliv şi că limba lui alunecă aşa cum alunecă peştele în apă, şi n-ar putea să tacă, chiar dac-ar fi să ajungă mai gureş decît rîndunelele (Mai gureş ca rîndu-
nelele — este un proverb). Guralivul îndură pînă
446/Per
Personalitate dizarmonică : caracterele lui Teofrast
şi batjocura copiilor lui ; voind să adoarmă, îi cer să le spună o poveste : „Tăticule, spune-ne o poveste^ca să adormim mai degrabă”.
Se pot remarca următoarele trăsături psihopatologice : impulsivitate, megalomanie, hiperti-mie, absenţa oricărui sistem de valori.
•	NĂSCOCITORUL DE ŞTIRI :, .Năravul acesta te îndeamnă să plăsmuieşti ştiri şi fapte care să fie luate drept bune de alţii. Născocitorul este omul care întîlnindu-şi un prieten îşi schimbă glasul şi-l întreabă cu surîsul pe buze : „Dincotro? Ce mai zici? Ce noutăţi? Cum se face că n-ai nici o veste nouă? Şi cu toate astea, se aud lucruri bune”. Fără să aştepte un răspuns, continuă : ,,Ce spui ? Cum de n-ai auzit nimic?^ Mi se pare că acum o să te saturi de noutăţi.” începe apoi să povestească că tot ce va spune sînt lucruri auzite de 1a un soldat ori de la sclavul flautistului ASTE-ION (un flautist cu renume), ori de la antreprenorul LYKON, care a sosit de la război. Sursele lui de informaţii sînt de aşa fel, încît nimeni n-ar putea să Ie atace. Pe baza acestor informaţii povesteşte că POLYPERCHON (regent al Macedoniei,unul dintre generalii lui ALEXANDRU cel Mare; s-a războit cu CASANDROS, fiul predecesorului său, ANTIPATROS, timp de zece ani — 319—309 î.e.n.) şi regele (rege/e amintit aici pare să fie FI LIP al //-/ea, tatăl lui ALEXANDRU cel Mare — 386—336 î.e.n.) au ieşit din luptă victorioşi, iar despre CASANDROS (fiul fui ANTIPATROS, om cu o fire violentă, a luat puterea în Macedonia după lupte acerbe împotriva lui POLYPERCHON şi a domnit pînă în anul 296 î.e.n.) că a
căzut prizonier. Iar dacă vreunui dintre ascultători intervine întrebîndu-l ,,Tu crezi în toate acestea? ”, el răspunde : ,,E un lucru pe care-l ştie întreaga cetate; vestea s-a răspîndit pretutindeni şi toţi povestesc la fel. Fiecare ştie amănunţit cum s-a dat lupta şi că a foşt o adevărată vărsare de sînge. De altfel, şi feţele celor ce conduc treburile publice parc-ar vorbi despre asta”. Mai spune că a auzit de unul care le ştie pe toate cum s-au petrecut ; omul a sosit de cinci zile din Macedonia şi stă ascuns pe undeva. Şi în timp ce înşiră toate astea, strigă cu o voce tare şi convingătoare : „Nenorocitule Casandros, om fără noroc! Nu vezi cum loveşte soarta în tine? Dar, ce-i drept, s-a văzut vitejia ta”. Apoi îi adresează rugămintea de a păstra taina pentru el. Şi tot el aleargă să împrăştie noutăţile prin tot oraşul,
Tare mă mir de ce or fi născocind oamenii ăştia astfel de ştiri! Ei nu numai că spun lucruri falses dar mai au de tras şi ponoase. S-a întîmpiat de multe ori ca astfel de oameni să fie înconjuraţi de mulţime în băile publice, şi în timpul acesta să rămînă fără haine. Alţii au fost condamnaţi în lipsă, fiindcă în momentul judecării lor se aflau în Portic, unde înşirau izbînziie repurtate pe mări şi pe uscat. Alţii au uitat He masa, cucerind cu vorba cetăţile.
Apucătură mai rea ca asta nu cunosc. Există oare vreun portic, vreo prăvălie, vreun colţişor în piaţă în care să nu-şi piardă vremea născocitorul de ştiri? Ei nu face decît să-i obosească pe cei ce-l ascultă şi să-i plictisească de moarte prin minciunile lor”.
Se pot remarca următoarele trăsături psihopatologice : tahitimie, megalomanie, confabuiaţii, incapacitatea de a stabili reiaţii reale cu ceilalţi,
•	ZGÎRCITUL : ,,Zgîrcenia este o economie ce întrece orice măsura. Zgîrcit este omul care înainte de a se fi împlinit luna bate la uşa datornicului şi-i cere dobînda, chiar dacă aceasta nu face măcar o jumătate de obol. Cînd se află la o masă pregătită pe socoteala celor ce iau parte ia ea (mesele comune pregătite prin contribuţii individuale sau date de diferite asociaţii şi corporaţii erau frecvente la greci), zgîrcitul numără cîte pahare a băut fiecare, iar zeiţei Artemis (zeiţa cu multiple atribuţii, care este menţionată ca divinitate a pădurilor şi ca patroană a corporaţiei vînătorilor. La romani, Diana.) îi jertfeşte mai puţin decît oricare altul dintre cei prezenţi. Dacă un cunoscut i-a procurat un obiect pe un preţ scăzut, zgîrcitul consideră că e îngrozitor de scump. Dacă sclavul i-a spart o oală ori o farfurie, îi scade din hrană. Dacă nevasta a pierdut un bănuţ, cotrobăie prin oale, răscoleşte paturile, lăzile, caută pînă şi în aşternuturi. Dacă are ceva de vînzare, pretinde un preţ atît de ridicat, încît cumpărătorul abia nu are nici un foios. Din grădina zgîrcitului nu poţi lua nici măcar o smochină. Nici pomeneală
Personalitate dizarmonica: caracterele iui Teofrast
Per/447
sate lase să treci prin livada lui sau să ridici de pe
*	os o smochină ori o curmală. Zi de zi este cu ochii pe semnele de hotar şi stă cu frica-n sîn sa nu i Ie mişte careva din loc. Cum a trecut termenul dobînzii, începe să urmărească pe datornic şi-i pune la socoteală dobînda peste dobînda. Cînd are la masă invitaţi din acelaşi demos (în textul grec, comuna este redata prin termenul demos, care, în antichitate, însemna şi popor, dar şi o simpla comuna) cu el, are grijă să taie carnea în bucăţi cît mai mărunte. Se duce în piaţă cu gîndul de a tîrgui, dar se întoarce cu mîna goală. Nu îngăduie nevestei să dea cuiva cu împrumut sare ori un capăt de fitil, un vîrf de chimion, maghiran (chimionul — gr. kymion — şi maghiranul — gr. ori-ganon — erau plante aromatice, întrebuinţate drept condimente) ori orz ; el nu ţi-ar da nici cordeluţe (în timpul sacrificiului, grăunţele de orz erau aruncate o parte în flacăra care ardea pe altar, şi o alta parte presărată deasupra capului victimei. Cordeluţele serveau la împodobirea animalului jertfit şi a altarului) pentru jertfa şi nici făină. Măcar că e vorba de nimicuri, îşi face socoteala că eîe valorează mult la sfîrşitul unui an.
Casetele zgîrciţilor de felul ăsta sînt doldora de bani! Mucegaiul stă prins pe ele, iar pe chei s-a pus rugina. Zgîrcitul poartă haina mai sus de genunchi, iar la baie aduce uleiul în sticle mititele ; se tunde la piele, îl găseşti desculţ şi fa prînz, iar cînd dă haina la curăţat îndeamnă pe meşteri să întrebuinţeze argilă din belşug, ca să nu se păteze prea repede (curăţirea veşmintelor se făcea cu apă în care erau dizolvate substanţe de-gresante, ca pămînt argilos şi săruri alcaline)".
Se pot remarca următoarele trăsături psihopatologice : rigiditate psihică, avariţie, disforie, anxietate şi obsesivitate.
•	MOJICUL : ,,Nu e greu să cuprinzi în cîteva cuvinte năravul ăsta. Mojiciaeste, de pildă, o glumă necuviincioasă, spusă pe faţă, fără ocolişuri, şi care se cuvine condamnată. Mojic este omul care atunci cînd se află în tovărăşia unor femei de condiţie liberă este capabil să-şi ridice haina casă i se vadă goliciunea. La spectacol, e singurul care continuă să aplaude atunci cînd toţi ceilalţi spectatori s-au oprit, şi tot el este cel ce fluieră pe actorii pe care ceilalţi spectatori îi urmăresc cu admiraţie. Cînd în teatru domneşte tăcerea, mojicul îşi dă capul pe spate şi sughiţe, atrăgînd atenţia celor din jur. Cînd tîrgui este în toi, mojicul se apropie de taraba unde se vînd nucile şi mirtul. Stă în pi cioare, se apucă să ronţăie nuci ori boabe de mirt şi caută prilej de vorbă cu negustorul. Pe u nii dintre trecători, pe care abia i-a cunoscut, îi st rigă pe nume. Dacă-i vede grăbiţi, îi obligă să-i aştepte. E în stare să se ducă şi să strîngă mîna unuia care a pierdut un proces de seamă, chiar în clipa cînd omul părăseşte tribunalul. Tîrguielile şi le face singur (la Atena, efectuarea cumpărături-
lor şi transportarea lucrurilor cumpărate erau încredinţate sclavilor sau unor persoane anume), angajează flautiste (flautistele erau considerate
artiste şi curtezane în acelaşi timp. Pentru fiecare şedinţă muzicală erau retribuite cu 2 drahme), invită trecătorii Ia petrecere, arătîndu-Ie tot ce a cumpărat.
Proptit în faţa unei frizerii sau parfumerii, povesteşte că are de gînd să se îmbete”.
Se pot remarca următoarele trăsături psihopatologice : dezinhibiţie instinctuală, impulsivitate, familiarism, hipertimie cu paratimie.
•	BRUTALUL: „Brutalitatea constă în folosirea unui ton aspru, iar brutal este omu! pe care dacă l-ai întrebat ,,unde e Cutare” îţi dă replica : „Nu mă plictisi”. De-I saluţi nu-ţi răspunde. De are ceva de vîndut, nu anunţa cumpărătorilor preţul, ci-i întreabă pe ei cît valorează obiectul. Celor ce-l apreciază şi-i trimit daruri de sărbători (era un obicei ca la sfîrşitul unui ospăţ să se trimită prietenilor daruri) le răspunde că darurile primite nu rămîn fără răsplată (brutalul se gîndeşte că trebuie să se revanşeze. Gafa constă în faptul ca nu este în stare să aprecieze delicateţea gestului). Nu se pomeneşte nicicînd să treacă cu vederea greşeala de a-l fi atins, de a-l fi împins sau de a-f fi călcat pe picior. Cînd îl rogi să ajute cu bani pe un prieten, la început refuză, pentru ca apoi să-ţî aducă banii ; nu uită însă să se plîngă că sîni bani aruncaţi pe gîrlă. Dacă s-a împiedicat pe drum» e în stare să blesteme piatra de care s-a poticnit. Dacă ai întîrziat, nu te aşteaptă peste ora stabilită»
448/Per
Personalitate dizarmonică: caracterele Iul Teofrast
Nu-Î face plăcere nici să cînte şi nici să danseze. E în stare să nu se roage nici zeilor (synpozionul, care urma după masa propriu-zisă, prilejuia audiţii muzicale, recitări de poezii, discursuri şi discuţii pe teme serioase sau uşoare şi începea totdeauna cu o rugă către zei)*’.
Se pot remarca următoarele tigsături psiho* patologice: disforie, explozivitate, incapacitate de a se bucura, iritabilitate şi irascibilitate.
•	NEMULŢUMITUL: „Nemulţumirea este subestimarea fără o cauza întemeiată a daruri lor primite. Nemulţumitul este omul care atunci cînd un prieten îi trimite bunătăţi de ia un ospăţ spune aducătorului: „Nesuferit om e stăpînul tău; nu m-a invitat fa masă ca să nu gust şi eu ciorba şi vinişorul lui”. (Participanţii la ospăţ erau de doua categorii: unii care participau efectiv, iar alţii cărora li se expediau acasă bunătăţile. Nemulţumitul Iui TEOFRAST îşi arată amărăciunea de a nu fi considerat printre cei dintîi.) tn locul îmbrăţişări lor spune hetairei (în gr., cuvîntul hetaira înseamnă o femeie de moravuri uşoare, care — fără a fi o prostituată propriu-zisă — este concubină sau curtezană. în mentalitatea greacă, este opusă aceleia de soţie legitimă. Hetairele nu erau dispreţuite tn societate ; adesea, *femei culte şi de spirit, erau foarte căutate. Situaţia de Jnferioritate a femeilor legitime faţa de hetaire a fost subliniată de ENGELS în,,Originea familiei”): „Nu-mi vine să cred că mă iubeşti din toată inima”. Nemulţumitul cîrteşte împotriva lui Zeus (Zeus, căpetenia zeilor, pe Iîngă numeroasele lui atribute, de apărător al statului — Zeus Polieus —f eliberator de suferinţe — soter —, purificator de orice ptngărire — catharsios —, de păzitor al jurămintelor făcute — horkios —, de proteguitor a! ospitalităţii — xenios —, îl avea şi pe acela de a dirija fenomenele naturii: era zeul norilor şi al fulgerelor, ai ploii şi al vînturilor), nu fiindcă nu trimite ploaie, ci pentru că ploaia vine cu întîrziere. Dacă găseşte pe drum o pungă cu bani, spune : „N-am avut norocul să dau nicicînd peste o corn oară I Dacă a cumpărat un sclav pe un preţ ieftin (cum serviciul domestic era destul de complicat în antichitate — ţesut, măcinat, cumpărarea de alimente etc. —, revenea sclavilor, al căror număr era de la 3 la 12, tn casele cetăţenilor cu venituri mijlocii. Preţul unui sclav varia după calitatea Iui. Cei mai scump plătiţi erau sclavii sirieni, fiindcă erau pricepuţi, provenind dintr-o ţară cu o veche tradiţie), în urma stăruinţelor vîn-zătorului, nemulţumitul zice : „M-aş mira să fie bun la ceva, căci prea e ieftin”. Iar faţă de acela care-i aduce vestea bună că a dobîndit un fiu, are replica : „Dacă ai avea în vedere că odată cu acest eveniment s-a dus pe gîriă jumătate din averea mea, ai spune adevărul” (obligaţiile de întreţinere şi educare la care urma să se supună indispun pe părinte, nemulţumit din fire). După ce a cîştigat un proces, şi încă cu majoritate de voturi, învinuieşte
pe acela care i-a compus discursul că a scăpat din vedere multe argumente care i-ar fi venit în sprijin (legea obliga la Atena ca fiecare cetăţean să-şi susţină singur dreptatea. Dar cei mai mulţi apelau la serviciile unui logograf, adică ale unui profesionist, care redacta discursul tn schimbul unei retribuţii, iar în cel în cauză urma să-l înveţe şi să-l debiteze în faţa forului judecătoresc). Dacă-l felicită careva pentru că a început o afacere datorită prietenilor, care au pus mînă de ia mînă ca să-i vină în ajutor, nemulţumitul răspunde : „Pot oare să fiu vesel, de vreme ce am datoria să îna-poiez fiecăruia banii şi le rămîn pe deasupra şi recunoscător? ”
Se pot remarca următoarele trăsături psihopatologice : senzitivitate, neîncredere patologică, dispoziţie tristă, incapacitate de relaţionare, megalomanie disimulată.
•	NEÎNCREZĂTORUL: „Neîncredereaeste desigur convingerea greşită că toţi ne înşeală. Neîncrezător este omul care după ce şi-a trimis sclavul după cheltuieli trimite pe un altul pe urma lui ca să controleze cît a plătit. în timpul călătoriei îşi păstrează banii la ei (în mod obişnuit banii erau încredinţaţi unui sclav), şi din stadiu în stadiu (gr. stadion — măsura 177,6m.)se opreşte şi-l numără ca să vadă cîţi sînt. După ce s-a suit în pat îşi întreabă nevasta dacă a încuiat ladiţa, dacă a pecetluit dulapul, dacă a tras zăvorul porţii din ogradă. Chiar dacă femeia îl asigură că a încuiat peste tot, omul neîncrezător părăseşte aşternutul şi, aşa dezbrăcat şi desculţ, aprinde lampa, colindă şi cercetează fiecare locşor cu grijă. Cu toate acestea, abia-i prinde somnul. Cere ca dobînda să i se plătească de faţă cu martori, pentru ca datornicii să nu poată tăgădui condiţiile. Nu dă haina la curăţat meseriaşului celui mai priceput, ci aceluia căre-î poate despăgubi mai bine. Dacă vine cineva să-i ceară cu împrumut cîteva pahare de argint, de obicei refuză ; dacă este vorba de o rudă sau de un prieten apropiat le împrumută, după ce a încercat mai întîi metalul în foc, după ce le-a pus la cîntar ; parc-ar fi vrut şi o garanţie pentru ele (împrumutarea veselei preţioase era frecvent practicată cu prilejul meselor fastuoase). Porunceşte sclavului care duce paharele să nu meargă în urma lui, ci să treacă înainte, ca să fie cu ochii pe el, de teamă să nufugăpe drum (sclavul râu tratat era în continuu tentat să-şi părăsească stăpînul. Se ştie că în timpul războiului pelo-poneziac, peste 20.000 slavi, din care mai mulţi lucrau în minele de la Laurion, unde erau trataţi rău, au dezertat în tabăra macedoneană. Pentru sclav, fuga era un risc, care-l expunea la pedepse crunte. Războaiele erau bune prilejuri de fugă, adică de fapt de schimbare a stăpînului). Celor ce au cumpărat un obiect de la el şi-i cer să precizeze locul unde să depună banii, nedispunînd în momentul acela de timp, le răspunde : „Nu fii
Personalitate dizarmonlcâ : caracterele lui Teofrast
Per/449
îngrijorat de aceasta, căci te voi urma pînă vei găsi răgazul necesar”.
Se pot remarca următoarele trăsături psihopatologice : obsesivitate, fobii, anxietate bazală, rigiditate psihică.
•	ÎNFUMURATUL: „înfumurarea este goana după onoruri cîştigate pe urma unor lucruri meschine. înfumuratul este omul care invitat îa un ospăţ caută cu orice preţ să se aşeze în apropierea gazdei. îşi duce singur feciorul !a Deifi (oraş în Focida, la poalele muntelui Parnas, sediul celui mai cunoscut oracol al lui APOLLO) ca să-şi tundă (era an obicei la vechii greci ca în pragul adolescenţei să-şi tundă pletele, închinîndu-le unei divinităţi, de cele mai multe ori zeului APOLLO de la Deifi; ulterior, pe vremea lui TEOFRAST, obiceiul' a fost obondonat din ^pricina dificultăţilor unei călătorii pînă la Deifi. înfumuratul prezentat de TEQrRAST persevera în vechiul obicei) pletele şi veghează ca însoţitorul lui să fie neapărat de prin părţile Etiopiei (aienienii bogaţi îşi alegeau sclavii dintre negrii africani). Cînd are o datorie de o mină (gr. mina — reprezenta deopotrivă o măsura de greutate
—	606 grame — şi o monedă —• 100 drahme), are grijă să înapoieze numai bani de argint nou-npuţi. Are acasă o gaiţă domesticită, pentru care nu pregetă să cumpere o scăriţă şi s|-i facă un scutuleţ de bronz, ca atunci cînd ţopăie să pară gata de fuptă (stînd în colivie, gaiţa este silită să ţopăie şi sâ croncăne, atragi nd atenţia trecătorilor şi prilejuind discuţii cu privire la proprietarul acesteia). Cînd sacrifică un bau, îi leagă de coarne cununi mari şi atîrnă căpăţîna animalului de stîipui porţii, pentru ca cei veniţi să-şi dea seama că a jertfit un bou (animalele ce urmau sâ fie sacrificate aveau coarnele împodobite cu cununi de măslini şi cu panglici ce erau purtate pe umeri pînă în preajma altarului). Cînd ia parte la un cortegiu de. călăreţi (corpul de cavalerie amintit era format din- 1,200 de oameni recrutaţi dintre cetăţenii bogaţi şi lua parte la ceremoniile organizate de cetate) încredinţează costumul de călărie sclavului spre a-i duce acasă, iar el, îmbrăcat în haine obişnuite şi cu pintenii la picioare, se plimbă prin piaţa publică. Şi dacă i s-a prăpădit un căţeluş de Malta, îi ridică un monument şi o coloană funerară, pe care gravează cuvintele „Rasă de Malta” (clinele de Malta — gr. Meii tai on Kynidion — m/c, cu fruntea fată şi botul ascuţit, cu urechi ridicate drept, părul lung şi des, coada stufoasă şi ridicată, exact spitzul de azi, era deosebit de căutat şi de răsfăţat, ca orice dine de salon). Iar dacă aduce ca dar de închinare în templu! lui Asclepios (templul iui Asdepios amintit aici, este situat la nord de Acropolă, unde înfumuratul închina un deget de aramă drept recunoştinţa pentru vindecarea propriului său deget) un deget de aramă, se duce zi de zi să-i împodobească cu cununi şi să-l ungă cu uleiuri parfumate. Cînd e de rînd în pritaneu (pritaneu! era sediul
Sfatului — bule—, care conducea treburile statului, întocmind decretele, ce urmau a fi sancţionate în Adunarea Poporului. Pritanii care compuneau Sfa-tu! erau aleşi pe un an, cîte 50 de fiecare din cete
10	triburi antice, deci în total 500. Serviciul nu-i făceau toţi odată, ci reprezentanţii unui singur trib, adică 50. împărţind anul în zece părţi, fiecărui trib îi venea rîndul la 36 de zile. In acest timp, pritanii luau masa în pritaneu.), se face luntre şi punte ca să aducă poporului vestea sacrificiilor. Atuncir îmbrăcat în mantie strălucitoare şi cu cununa pe cap, păşeşte în faţa mulţimii şi vorbeşte astfel: „Voi, cetăţeni ai Atenei, aflaţi că Galaxia (sărbători în cinstea Mamei Zeilor, cu prilejul cărora sq pregătea o prăjitură din orz şi lapte numită galaxia), pe care* noi pritanii le-am închinat Mamei Zeilor (Mama Zeilor era Rhea sau Cybele, în al cărei templu erau păstrate actele publice), sînt priincioase. Facă zeii să aveţi parte de bine.” După ce a savîr-şlt acestea, înfumuratul se întoarce acasă şi povesteşte nevestei despre succesul lui de pomină. Se tunde des, are grijă ca dinţii să-i fie albi, îşi schimbă hainele, deşi le-ar mai putea purta; se parfumează. în piaţa publică se învîrteşte mai ales în faţa tarabelor zarafilor (zarafii îşi exercitau meseria în agora, în faţa tarabelor) şi frecventează în special 'gimnaziile (gimnaziile erau in tftuţrr de cultură fizică) în care se antrenează' efebii, iac la reprezentaţiile de la teatru îşi caută loc în apropierea strategilor (locurile cele mai1 bune în teatre erau rezervate arhonţilor, slujitorilor lui Dionysos, strategilor şi altor persoane oficiale, at şi unui număr de cetăţeni străini). Din piaţă nu tîrgui eşte nimic pentru sine. Face doar comisioane pentru străini : expediază măsline la Bizanţ (oraş pe ţărmul european al Bosforului, azi Constant!nopol sau Istanbul), crini de Laconia (cîinii din Laconia, din rasa ogarilor de zi, erau apreciaţi la vînâtoare pentru agerimea lor) ia Cizio (Cizik sau Cyzicos, oraş pe coasta asiatică a Propontidei) şi miere de Hi met (mierea de Hymetos se bucura de faimă) la Rodos (cea mai mare insulă din Marea Egee, celebră prin statuia uriaşă de bronz reprezentînd pe zeui Apoilo). Şi tot ce pune la cale povesteşte concetăţenilor lui. Desigur că e în stare să-şi aducă în casă o maimuţă şi un tityros (tityros, după cei mal mulţi comentatori, era un soi de maimuţă, după alţii
o	pasăre necunoscută), porumbei din Sicii ia (porumbe// sicilieni erau vestiţi prin eleganţa formei lor, aşa cum rezultă din diferite fragmente ale poeţilor comici păstrate la scriitorul ATHENAIOS), zaruri din oscioare de gazelă, sticluţe de parfum din cele bombate de la Thuriii (colonie a Atenei în sudul Italiei în golful Tareni), bastoane încovoiate d i n Lacon ia. {bastoanelei din iaeonia, Jncovoiate şi _ grosolan confecţionate, erau la modă la Atena) şi covoare ţesute cu chipuri de persani. Are acasă şl o mica palestră cu nisip şi un loc amenajat pentru jocul cu mingea, loc pe care-l pune la di»
450/Per
Personalitate dizarmonicâ: concepţia lui Heymans şi Wiersma
poziţia sofiştilor (sofiştii — secolul al V-lea î.e.n. — erau propagatori ai unor teorii sociale pentru emanciparea individului din legaturile fui gentilice şi cei dintîi învâţaţi care pun problema cunoaşterii. Cu excepţia cîtorva, aveau o concepţie materialista despre lume. Ei au inaugurat dialectica şi au rămas celebri prin latura negativa a activităţii lor: abuzul de premise false şi de silogisme greşite), luptătorilor şi cîntăreţilor pentru spectacolele lor.
în timpul reprezentaţiilor îşi face şi el apariţia, ca să dea prilej spectatorilor să spună: „lată stă-pînuî palestrei
Se remarcă următoarele trăsături psihopatologice : megalomanie, teatralism, confabulaţii, filan-tropism isteric.
Notă : Prezentarea textelor „Caracterele” s-a făcut după traducerea şi notele datorate Măriei MARINESCU HI MU, Editura pentru literatură, 1968. Notele apar în text în paranteză, cu litere cursive.
Inspirată de lucrările lui Otto GROSS (1902), privitoare la funcţia primară şi cea secundară a dinamicii psihice, şcoala de la Groningue — G. HEYMANS şi E. WIERSMA (1907)-s-a bucurat de audienţă, avînd numeroşi continuatori în psihologia şi psihiatria occidentală, în special în cea franceză, reprezentată de R. LE SENNE (1920), G. BERGER (1950), A. LE GALL.
Cele trei axe fundamentale propuse de acest sistem sînt: activitatea, afectivitatea şi reper-cusivitatea.
Activitatea (A) este definită ca „mai mult o dispoziţie spre acţiune decît un comportament activ" (G. BERGER), deci noţiunea se referă la uşurinţa cu care subiectul se inseră în activitate. „Activ este acela care nu are oprelişti interioare ; uneori, totuşi, el renunţă să acţioneze, dar o face atuncf cînd este oprit de un obstacol exterior (...). El nu acţionează sacadat, ci cu supleţe, cu regularitate, cu plăcere şi fără oboseală. Nu simte nevoia de a-şi valoriza efectul’' (L. MILLET), Activitatea „reprezintă cantitatea de mişcare fabricată" de un individ (de la strigăt pînă fa imaginarea unui sistem cibernetic — E. PAMFIL, S. OGODESCU) şi, în acelaşi timp, tendinţa permanentă de a descoperi, a căuta sau a crea ocazii de a acţiona.
Conform clasificării bipolare, există o perseverare activă (A) şi inactivă (nA),
Emotivitatea se referă fa capacitatea individului de a investi afectiv în situaţiile exterioare, de a reacţiona maî mult sau mai puţin intens la un eveniment dat. în aprecierea gradului de emotivitate pot fi luate în discuţie (după R. MUCCHJEL-Ll) uşurinţa cu caro se declanşează reacţiile şi şocurile Emoţionale, rapiditatea Ivirii unor bufee emoţionale, ca răspuns la unele percepţii, frecvenţa şi importanţa aşa-numitelor stări de „tensiune nervoasă", modificarea acţiunii de către emotivi-
tate. PAMFIL şi OGODESCU consideră că emotivitatea este modul de angajare afectivă care dublează toate variaţiile, insolite sau bruşte, de situaţie sau de acţiune. Ea nu are limite tranşante şî nici momente de anulare.
Emotivul (E) este acea persoană care se tulbură cînd cea mâi mare parte a celorlalţi nu se tulbură deloc sau este mult mai violent emoţionată decît media celorlalţi în circumstanţele date (G. BERGER).
Prin contrast, la polul opus, nonemotivu! (nE) va fi mult mai rar şi mai superficial emoţionat de evenimente.
Repercusivitatea este capacitatea psihismului de „a se curăţa" mai mult sau mai puţin rapid de consecinţele trăirilor prezente şi, consecutiv, de a se redeschide spre o secvenţă ulterioară. în concepţia autorilor, ea se realizează prin factorii bipolari primar-secundar.
Pentru indivizii primari (P), prezentul este trăit în şi la nivelul intensităţii sale, pentru secundari (S), prezentul este „amînat" în trecut pentru a fi folosit ia construcţia viitorului. Primarii reacţionează exploziv, energic, imediat şi pe un interval scurt de timp, în timp ce secundarii pun Întotdeauna trecutul în rezonanţă, descărcîndu-se lent, nonemotiv.
Primarii trăiesc mai frecvent sub semnul acomo- . darii, secundarii sub cel ai asimilării (L. PE PIN).
în funcţie de cele trei coordonate descrise şi de bipolarităţi le arătate, au fost del imitate următoarele opt tipuri posibile de personalităţi:
nA nE P	— amorf
nA nE S	— apatic
nA E P	— nervos
nA E S	sentimental
A nE P	— sanguin
A nE S	— flegmatic
A E P	— coleric
AES	— pasionat
Autorii amintiţi mai adaugă la aceşti factorf fundamentali o serie de factor! complementari, cum ar fi lărgimea/îngustimea cîmpului de conştiinţă, polaritatea Venus/Marte (feminin/masculin n.n.), precum şi o serie de aşa-numiţi factori de tendinţă: aviditatea, interesele senzoriale, tandreţea, pasiunea intelectuală, care complică modelul pînă la un număr infinit de tipuri.
•	Amorful (nonemotiv, inactiv, primar) :
—	„ansamblul comportamentului său este marcat de pasivitate; este remarcabilă adaptarea sa pasivă fată de situati i deosebit de dificile" (R. MUCCHIELL1);
—	este centrat pe propriul corp, pe interesele sale organice, ceea ce creează noi dificultăţi de adaptare, alături de cele generate de lentoarea caracteristicăt
Personalitate dizarmonicâ: concepţia lui Heymans şi Wiersma
Per/451
—	fară emotivitate, este ponderat, calm, fără demonstrativitate, se încadrează cu uşurinţă în colective, în cafe însă joacă rolul unei „curele de transmisie”, fiind incapabil de orice iniţiativă;
—	are o gîndire în care experienţa empirică este suverană, pare satisfăcut de mediocritatea sa, nu are ambiţii şi se lasă purtat de viaţă, avînd drept valoare majoră plăcerea corporală.
Exemple istorice : nu este paradoxal că mediocritatea absolută nu poate fi decît în mod inutil exemplificată; din punct de vedere al patologiei psihiatrice, hipocondriaeste domeniul în care acest tip excelează.
m Apaticul (nonemotiv, inactiv, secundar):
—	„forţa apaticului constă în inerţia lui’* (MESNARD), este ca un tăvălug căruia nu i se poate modifica traiectoria;
—	maniera lui de adaptare: indiferenţa şî „politica struţului’* (G. BERGER);
—	apaticul este gol în interior, tară nici o luptă internă; conşţiinţa de sine nu are nici un fel de tensiuni;
—	dispoziţia sa este neutra* egală cu ea însăşi, apaticul poate face cel mult „implozie” (prăbuşindu-se în propriul vid interior) ;
—	este crud, încăpăţînat, lipsit de capacitate de conciliere şi de reiaţionare socială *
—	nu este interesat de nimic, nici măcar da propria-i activitate;
—	avariţia şi aviditatea devin, uneori, refu-i giul însingurării sale;
-	este conservator, pozează în înţelept, ştie să facă totul pentru a trece neobservat şi a fi lăsat „să stea liniştit’* ;
—	„oamenii de acest tip ştiu să se facă mici, să evite indignarea, uzurile şi emoţiile violente, să aştepte sfîrşitul furtunii şi să reziste acolo unde alţii se pierd printr-un exces de încordare şi prin efortul de a schimba starea lucrurilor, care, ar fi mai înţelept să fie acceptate, cel puţin momentan’* (R. VERDIER).
Exemple istorice : Ludovic al XVI-lea, Xavier de Maistre.
Patologia psihiatrică se ilustrează cu astfel do personalităţi mai ales în domeniul perversiunilor sexuale.
•	Nervosul (emotiv, inactiv, primar) : ......
—	trăieşte sub semnul clipei, este lipsit de obiectivitate, se integrează cu dificultate, este instabil, simte nevoia aventurii;
—	inconsecvent, nu face cu plăcere nici o
profesiune în care ordinea să aibă valoare; are conştiinţa discontinuităţii şi suferă pentru aceasta;	.
—	se refugiază în imaginar şi, destui de frecvent, îşi biciuie imaginaţia cu diverse droguri ;
—	are în permanenţă nevoie de impresii şi emoţii noi, are „o sensibilitate exclamativă”' (R. LE SENNE);
—	cei foarte dotaţi intelectual se realizează adesea pe plan artistic, dar duc o viaţă boemă.
Exemple istorice : B/ron, £. Alian Poe, A. de Musset, Lenau, Hoffmann,
Patologia psihiatrică a acestui tip se conturează în jurul nevrozelor afective (anxioasă, depresivă), isteriei şi mitomaniei.
m Sentimentalul (emotiv, inactiv, secundar) ';
—	are o emotivitate excesivă, care-l face
deosebit de vulnerabil;	4
5	—* ,,mai mult decît ceilalţi, are sentimentul
unei vieţi interioare, al misterelor şi profunzimilor sale şi, de asemenea, al bogăţiei ei intime, ca şi al originalităţii perso-* naie” (R. MUCCHIELLl);
—	timid şi scrupulos, îşi alimentează sentimentele din viaţa interioară şi din rumi-naţiiie trecutului; este incapabil de a interrelaţiona. cu ceilalţi şi este predispus spre mizantropie;
#	— are o dispoziţie variabilă, este introvertit, meditativ, se autoanalizează excesiv, analiza constituind o acţiune ce-i oferă alibiul
452/Per
Personalitate dizarmonicâ: concepţia Iui Heymans şi V\/iersma
existenţial care să justifice inacţiunea, anulată prin „puritatea idealului sau rigoarea exigenţei” (G. BERGER);
—	se poate acuza pentru, defectele sale, pe care le cunoaşte bine; are o anxietate crescută ; se resemnează, deoarece este incapabil de a trece la acţiune, de a se corija prin fapte ;
—	este incapabil de a acţiona la momentul oportun, pierde toate ocaziile, nu suportă ironia şi umorul.
Exemple istorice : Rousseau, Robespierre, A-miei, Kierkegaard, Thackeray.
Patologia psihiatrică circumscrisă acestui tip, este mai ales neurastenia, depresiile nevrotice depresiile majore, psihastenia şi schizofrenia*
•	Sanguinul (nonemotiv, activ, primar):
—	individul cel mai bine înzestrat pentru cerinţele vieţii moderne; rapiditate şi supleţe aaapîativă (L. PlzPIN) ;
—	anemotiv, fără anxietăţi, capabil oricînd
! „să intre în situaţie”, să o stăpînească; nu
se lasă niciodată depăşit de evenimente (dar este si incapabil de suferinţă) ;
—	simţul practic caracterizează în ce! mai înalt grad sanguinul, care în probleme concrete este de un realism excepţional (
—i „pune*punctul pe iM în toate situaţiile, are claritate de spirit, rezolvă cu diplomaţie orice situaţie socială;
*-*■ este vesel, sinton, se bucură de viaţă, nu se lasă descurajat;
—	anturajul „de cursă 'ungă” aî sanguinului remarcă superficialitatea, egoismul şi, adesea, vanitatea sa;
—	poate deveni, uneori, victima unei.căutări exagerate a succesului social sau material.
i	xernpîe istorice: Montesquieu, Bacon, Voltaj re, Ţalleyrand, Giradoux, Lessing.
Patologia psihiatrică mai frecventă Ia acest tip este legată de unele dezvoltări de tip paranoic şi de abuzurile toxice.
•	Flegmaticul (nonemotiv, activ, secundar):
—	are un simţ înnăscut al legii şi ordinii, este puternic dar, în acelaşi timp, sîab cşracterial ; activitatea sa nu este dublată de afectivitate (este un tip „glacial’*) ;
—	ocupat în permanenţă, perseverent, este omul principiilor, de o obiectivitate absolută, căutînd un permanent acord între vorbe şi fapte ;
—	se interesează mult mal frecvent de
lucruri, evenimente sociale şi instituţii, decît de persoane; este incapabil de em-patie;	.
—	preferă ”o nedreptate unei dezordini”; este îngrozit de imprevizibil şi nu ştie să se adapteze nici unei situaţii noi;
—	alege soluţii „mecanice”, care corespund unei reguli şi nu unei realităţi ;
—	se află într-o tensiune permanentă, care nu se descarcă prin „crize”, dar nici nu conduce la drame ;
—	sînt spirite puternice ce excelează în domenii în care sinteza şi coerenţa au un roi primordial (ştiinţe exacte, filozofie), dar ideile preconcepute blochează adesea capacitatea de creaţie ;
—	este omul convenţiilor stabile, prieten sigur şi fidel, deşi prietenia lui începe uneori să facă parte din „sistemul de obişnuinţe” (P. MESNARD);
—	conştiinţa profesională are o importanţă majoră în organizarea vieţii flegmaticului* care acţionează ferm şi metodic ;
—	se adaptează cu dificultate din cauza mobi-bilităţii anturajului, pe de o parte, iar pe de alta, din cauza lipsei de imaginaţie, privind lumea cu luciditate, dar în mod abstract.
Exemple istorice : Kant, Bergson, Gauss, Taine* Buffon, Darwin, Franklin, Th. Morus.
Din punct de vedere psihopatologic, flegmaticii reprezintă grupa de elecţie a raţionalismului morbid.
•	Colericul (emotiv, activ, primar);
—	acţionează cu rapiditate şi energie, dar acţiunile sale nu sînt întotdeauna foarte structurate şi direcţionate;
—	are o vitalitate inegalabilă, este tipul omu» lui de acţiune, pentru care viaţa pare uşoară; „bucuria de a realiza” îl face să treacă uşor peste orice obstacol ;
—	foloseşte toate posibilităţi ie care i se oferă, dar este un supraadaptat, un specialist al „improvizaţiei”;
—	voluntar şi exuberant, se angajează îr> numeroase acţiuni, trece spontan în fruntea grupurilor, este sociabil şi deschis» încrezător în propria capacitate ;
—	nu poate urmări acţiuni şi scopuri pe termen prea lung, deoarece este sedus de noi şi noi perspective;
f— trebuie să se apere uneori de efervescenţa gîndirii sale şi de dorinţa de a transpune totul imediat în acte, dar nu este omul deciziilor definitive.
Exemple istorice : Danton, Gambetta, Georges Sand, W. Scott, Beaumarchais, Huxjey şi Casa-nova.
Patologia psihiatrică se orientează în cazul colericilor preponderent către episoadele maniacale.
Persanaiitcte dizarmonicâ : concepţia lui Kurt Schneider
Per/453
Pasionatul (emotiv, activ, secundar) :
—	din punctul de vedere a! forţei caracterologice, se afla deasupra tuturor celorlalte caractere (R. LE SENNE) ;
—	sacrifică tot ceea ce nu consideră valoare esenţială, ccnsacrînau-şi viaţa unor scopuri deosebite, oricît de dificii i-ar fi acest lucru :
—	are o capacitate deosebită de previziune şi stăpînire de sine, ştie să organizeze acţiuni şi planuri de mare anvergură ;
—	uneori, orgoliul îi poate conduce spre deviaţii nedorite care frizează patologicul ;
—	R. MUCCHIELLI descrie o largă gamă de personalităţi : pasionatul binevoitor, fanatic, agitat, neliniştii şi „ardentul”.
Exemple istorice: Flaubert, Napoleon, Mlche-langelo, Zola, Newton, Nietzsche, Pasteur, Pascal, Ludovic al XiV-iea, Goethe, Hegel.
în sfera psihiatrică poate exista o alunecare către paranoia.
Lucrarea lui Kurt SCHNEIDER, ,,Die psycho-pathischen Personiichkeiten” (1923), reprezintă un demers fundamentaî tn separarea personalităţilor normale de cele anormale, psihopatice. Autorul formulează celebra definiţie:	„per-
soanele psihopatice” sînt „persoane anormale care, prin anormalitatea caracterului lor, suferă ele însele sau fac să sufere societatea”. Deşi definiţia este destul de vagă, s-a impus prin evidenţierea tulburării relaţionale pe care o Implică dîzarmonîa personalităţii („psihopatul
ajunge în toate împrejurările la conflicte interne sau externe”).
K. SCHNEIDER subliniază defectualitatea sferei instinctiv-afective şi voliţlonaie a psihopatului şi arată că debilitatea mintală nu poate fi considerată în raport cu tulburările psihopatice. El stabileşte principiul interrelaţionării factorilor ereditari cu influenţele mediului, dinamica acestui echilibru şi criteriile definitorii ale dezvoltării personalităţii psihopatice, pe care o delimitează net de conceptul de boală (,,psihopatia nu este o boală, este numai o anormalitate a personalităţii”).
K. SCHNEIDER evidenţiază, de asemenea, limitele tipologiilor propuse de specialişti, subliniind imposibilitatea existenţei unor tipuri pure, precum şi faptul că viaţa modelează şi metamorfozează psihopatiile.
Lucrarea sa, care s-a bucurat de o unanimă apreciere şi numeroase reeditări, are o deosebită fineţe psihopatologică şi o remarcabilă acurateţe, descriptivă.
Tipurile personalităţii (dizarrr.cnice/psihcpatice) în opinia autorului, au fost clasificate astfel :
•	abulicul „
•	explozivul
•	instabilul
•	megalomanul
•	fanaticul
•	anancastul
9 hipertimicul
—	hipertimicul echilibrat
—	hipertimicul frămîntat
—	hipertimicul cverulent
—	hipertimicul pseudolog
9 depresivul
—	depresivul posac
—■ depresivul morocănos
—	depresivul paranoid
9 astenicul
—	astenicul corporal
—	astenicul psihic
•	apaticul
9 PSIHOPATUL ABULIC : caracteristica de bază a acestor psihopaţi este lipsa de voinţă şi de rezistenţă ia orice fel de influenţă. Sînt indivizi care se lasă uşor influenţaţi de. alţi oameni şi de situaţii, sînt docili, ascultători, uşor de mulţumit. Aparent, metodele terapeutice şi pedagogice de corecţie ar fi ideale în cazul acestor indivizi, dar, din păcate, corecţia sub influenţa acestora este de scurtă durată.
—	Aceşti subiecţi se schimbă' în funcţie de mediu, niciodată în funcţie de propria lor inferioritate (BLEULER), fiind un fel de ,,trestii în bătaia vîntului”.
—	Actele lor sînt determinate de influenţele instantanee ; ei sînt total sub influenţa situaţiei în care- se angajează.
454/Per
Personalitate dizarmonicâ: concepţia lui K jrt Schnaidar
—	Ei sînt influenţaţi mai ales de factorî negativi : „după cum buretele absoarbe apa, abulicul absoarbe orice exemplu rău dintr-un mediu dat”.
—	Acest tip de psihopatie se întîlneşte în mod egal la ambele sexe şi se manifestă din tinereţe.
—	Corelaţia cu ceieialte psihopatii este marcată, în primul rînd, de marele număr de hiper-timi care sînt şi abulici ; BLEULER găseşte şi abulici apatici ; de multe ori, apar combinaţii depresiv-abulic sau astenic-abulic.
—	Mulţi abulici sînt debili mintal şi, în acest caz, incapacitatea lor de previziune şi observaţie este cea care-i conduce spre conduite neelaborate şi spre aderarea ior ia influenţe străine ; au fost descrişi însă şi abulici dotaţi intelectual.
—	Alcoolismul şi toxicomaniile sînt complicaţii frecvente ale acestui tip de psihopatie.
—	Implicaţiile medico-legale ale acestor indivizi constau în furturi, delapidări, plagieri,
, dar rar fraude importante, pentru că abulicul este lipsit de premeditare, precum şi de energia necesară susţinerii îndelungate a unei acţiuni.
—* Din categoria acestui tip de psihopaţi pot face parte prostituate, femeile uşor de sedus.
—	Maturitatea poate aduce o oarecare cristalizare caracterială sau o desprindere de tendinţele infracţionale.
—	In cadrul diagnosticului diferenţial cu schizofrenia, trebuie remarcat că unii subiecţi etichetaţi drept hebefreni sînt de multe ori abulici.
—	Tratamentul este foarte dificil ; în acest context, anturajul are mare importanţă: un mediu de prieteni buni poate face pentru abulic mai mult decît un mediu familial prost structurat.
—	Abulicul trebuie abordat cu calm şi seriozitate, cu multă înţelegere, dar şi cu recunoaşterea faptului că eşecurile pot fi frecvente ; numai abulicul debil mintal este lipsit de orice perspectivă optimistă în ceea ce priveşte succesul terapeutic.
•	PSIHOPATUL EXPLOZIV: ex plozi vi tatea, ca
formă de reacţie nespecifică, primitivă, este o însuşire care apare la mulţi psihopaţi.
—	Nu pot fi consideraţi ,caechivalenţi termenii „exploziv” şi „iritabil”, deoarece psihopatul iritabil ,,se descarcă” în „interior”, pe cînd explozivul se descarcă în afară ; depresivii şi senzitivii pot fi iritabili fără să fie explozivi.
—	Explozivul se înfurie pentru motive minore, loveşte fără premeditare are „reacţii de scurtcircuit” (KRETSCHMER). impulsiuni su ici dare.
—	Trăsăturile explozive pot apărea şi la copil, dar ele nu reprezintă un indiciu că respectivul va fi un psihopat exploziv, deoarece imposibilitatea de a-şi domina sentimentele, precum şi incapacitatea de autocontrol sînt o caracteristica infantilă.
—	Studiile ereditare referitoare la psihopatia explozivă nuatrcondus larezylţate concludente.
—	RaporturnB tQ'aetefâltr pisîfiopatii sînt multiple, putînd fi menţionate cele cu hiper-,timul, depresivul, instabilul.
—	Se poate stabili o corelaţie între explozivi-tate şi crizele convulsive psihogene.
—	Alcoolismul poate fi o complicaţie frecventă a acestei psihopatii, ingestia de alcool apă-rînd ca o necesitate de diminuare a tensiunii intrapsihice, declanşată de stările conflictuale ; comportamentul agresiv, violenţa apar la aceşti subiecţi la cantităţi mici de alcool.
—	Traumatismele craniocerebrale sînt un factor agravant, în sensul creşterii intensităţii şi a frecvenţei descărcărilor explozive; o reactivitate crescută a acestor indivizi faţă de incitările exterioare apare şi în cursul convalescenţei, al maladiilor consomptive, în stări tensionate, surmenaj,
—	SCHNEIDER observă o frecvenţă a mare a-socieriidintreexplozivitate şi debilitate mintală (mal mare decît cea remarcată de alţi autori);
Personalitate dizarmonicâ : concepţia iui Kurt Schneider
Perl 455
—	Exp!ozivu! întreţine o atmosferă familială
tensionată, greu de suportat, oferă un model ~ educaţional prost pentru copii ; implica- -ţiile medico-Iegale ale acestor indivizi sînt ~ frecvente şi grave, chiar omucidare.	~
—	Potenţialul infracţional al explozivului (cri- “ me, acte de violenţă, scandaluri cu mari pagube materiale) este accentuat întotdeauna de alcool ; în stare de ebrietate, explozivul devine extrem de dificii, nu mai ascultă de nimeni şi de nimic.
—	Terapia, tn măsura în care este posibilă, ar trebui canalizată spre învăţarea unor conduite de evitare a descărcărilor ; succesele terapeutice sînt condiţionate de nivelul intelectual.
•	PSIHOPATUL INSTABIL: tip psihopatie a cărui afectivitate bazală nu este în mod durabil depresivă, caracterizîndu-se prin instabilitatea dispoziţiei şi apariţia de tente depresive într-o manieră imprevizibilă şi incalculabilă.
—	Uneori, un excitant minor poate declanşa reacţii de intensitate maximă, dupa cum, un fapt grav, care ar dezechilibra un individ normal, poate fi suportat de instabil aproape fără nici o reacţie ; este posibilă o tendinţă de periodicitate endogenă, predispozantă pentru depresii accentuate, melancoliforme sau iritabile.
—■ Instabilul autentic ajunge, de obicei, în clinica psihiatrică în urma unei beţii, a unei fugi sau a unei risipe enorme de bani şi bunuri materiale, sau după un act de incendiere sau un furt de aspect cleptomanie.
—	Comportamentele impulsive (considerate de fapt descărcări impulsive) au loc pe fondul instabilităţii datorate unei dereglări a emotivităţii.
—	Excesele periodice de băutură, dromomania, vagabondajul, pi roman ia şi cleptomania pot fi explicate prin instabilitate emotivă, fără ca aceasta să poată fi însă incriminată în toate cazurile.
—	Uneori, instabilii sînt indivizi care, deşi în tinereţe căutau în mod instinctiv noul, schimbarea, cu timpul apar ca suferinzi de o boală subit instalată, indiferenţi sau nesiguri şi neliniştiţi.
—	Alţi psihopaţi care au unele trăsături comune cu instabilul sînt: hipertimui, depresivul, mitomanul, abulicul, dar numai în anumite situaţii.
—	în ceea ce priveşte repartiţia pe sexe, se pare că sexul masculin este mai frecvent incriminat în acest tip de psihopaţi ; vîrsta de evidenţiere a acestei psihopatii este de obicei peste 25 de ani.
—	Cea mai frecventă complicaţie a psihopatiei instabile este alcoolismul ; relaţia cu epi-
lepsia, susţinută de unii autori ai epocii respective, în opinia !ui SCHNEIDER este doar o afirmaţie teoretică.
—	Delictual itatea acestei grupe de psihopaţi este destul de ridicată; subiecui suportă foarte greu serviciul militar (^dezertează) şi, dealtfel, orice alt tip de constringere.
—	Abordarea psihoterapeutică, cu calm,”indulgenţă şi afecţiune poate avea de multe ori efect benefic asupra instabilului aflat într-o perioadă critică.
•	MEGALOMANUL : reprezintă o categorie de psihopaţi care simt nevoia să se pună în valoare, plasîndu-şi Eul în centrul tuturor preocupărilor, într-o manieră indecentă ; au permanent vanitatea şi orgoliul de a se face remarcaţi (K. SCHNEIDER respinge sistematic termenul de isteric — n.n.).
—	Rezonanţa afectivă ridicată, lipsa de perseverenţă, atracţia pentru tot ceea ce este nou, curiozitatea, bavardajul, imaginaţia, fanfaronada, excitabilitatea excesivă, oscilaţiile timice, hipersensibilitatea, originalitatea excentrică, egoismul, ostentaţia, autoaprecierea exagerată, angajarea la sacrificii lipsite de orice sens, influenţabilitatea, bogăţia reprezentărilor hipocondriace şi lipsa totală a dorinţei de vindecare sau reechilibrare (în cazul că sînt bolnavi), romanţiozitatea, impulsivitatea pînă la suicid, completate cu descărcări afective spectaculoase, alcătuiesc tabloul general al acestei psihopatii.
—	Sugestibilitatea acestor subiecţi este exagerată; amorul propriu excesiv, anxietatea faţă de boaiă şi oscilaţia permanentă între slăbiciunea constituţională şi dorinţa de a face excese si tururi de forţă le sînt specifice { RE I MANN).
—	Sînt o ciudată mixtură între răceală şi incendiu afectiv, între amabilitate şi ură, între maieabiiitate şi încăpăţînare, cu o vădită lipsă de autenticitate, întregită de egoism şi răutate (ASCHAFFENBURG).
—	JASPERS a formulat pentru caracterizarea lor următoarea sintagmă definitorie: „a părea mai muit decît eşti".
—	Pentru a reuşi să producă efectul scontat, aceşti indivizi joacă roiuri care-i pun într-o ipostază falsă, chiar cu riscul propriei reputaţii şi sănătăţi; ei pornesc de la minciuni care, repetate, devin certitudini proprii, dezvoltă atitudini teatrale, pînă la pierderea -oricărei capacităţi de a mai avea sentimente autentice, transformă experienţele reale în simple scenete, în imitaţii fără conţinuta
—	Dorinţa de a părea mai sociabil decît este în mod real se realizează în diverse maniere, fără ca motivele care duc ia acest mod de
456fPer
Personalitate dizarmonica: concepţia lui Kurt Schneider
manifestare să fie clare, atît pentru un observator exterior, cît şi pentru persoana în cauză.
—	Una dintre modalităţile de manifestare este excentricitatea care poate părea, ia o analiză superficială, complet nemotivată, dar care de fapt are la bază dorinţa de a ieşi din comun, de a deveni punct de atracţie.
—	Orgoliul excesiv, lăudăroşenia şi fanfaronada constituie un ait mod de exprimare a megalomaniei ; conţinutul discursului este fad, profzaic.
—	O alta formă de expresie este mitomania, în care dorinţa de a trece în prim plan este servită de resorturile puterii de imaginaţie ; simptomul cardinal al mitomaniei este hi peri magi naţia (ZIEHEN) ; mitomanul caută aglomerările de oameni ca să-şi debiteze fanteziile.
—	Mitomania poate fi apanajul unor „vizionari" care visează bani , acte eroice şi decoraţii, care trăiesc într-o lume a lor, paralelă cu cea reală, în care se cufundă mai ales înainte de a adormi ; reveria poate fi supravalorizată; personajele luate din lecturi, ca şi din viaţă, capătă rol de Superego, de model de imitat,
—	KRONFELD a studiat relaţia vizionar-mito-man, ajungînd la concluzia că: vizionarul falsifică valoarea lumii pentru sine, mitomanul falsifică propria să valoare pentru
lume ; vizionarul se păcăleşte pe sine însuşi» mitomanul încearcă să-i păcălească pe ceilalţi, iar dacă uneori se trage pe sfoară singur, acesta este doar un eşec secundar.
—	Laitmotivul tuturor cazurilor de mitomanie este vanitatea, dorinţa de a se evidenţia» de a entuziasma prin fabulaţii.
—	Nu se poate trage o linie de demarcaţie categorică între anumiţi escroci sau şarlatani şi mitomani (referirea nu se face la escrocheria care apare doar din simpla necesitate de cîştig).
—	La mitomani, invenţia nu este un scop în sine, ceea ce se caută nu este un cîştig material; ea este utilizată pentru satisfacerea dorinţei de evidenţiere (în realitate, şi mitD.Tunii pot avea- cîştiguri materiale, iar mitomanul este ultima persoană care ar refuza mici „găinării” din care ar avea un profit material).
—	In practica curentă,'este destul de dificil să stabilim o demarcaţie între escroc şi mitoman ; de exemplu, aşa-numiţii „escroci de spitale" cerşesc mila, nevizînd un avantaj material, ci dintr-o tendinţă conştientă de a se face interesanţi, precum şi din dorinţa de a fi ajutaţi, rezultînd astfel o mixtură din care nu se mai poate discerne patologia reală.
—	Escrocul mitoman găseşte mereu novici care să-l creadă ; modul în care-şi asigură succesul este garantat de amabilitatea sa, de felul de a şti să se facă plăcut şi să linguşească oamenii, de manierele sale alese.
—	Megalomanii excentrici şi nepăsători, cum ar fi aşa-numiţii martiri liniştiţi, au de asemenea o alură proprie, teatrală, care se modifică în funcţie de , statutul lor social.
—	Megalomania se poate obserVa din prima copilărie, deosebindu-se de lăudăroşenia tipic infantilă ; GROSMAN a descris o mitomanie compensatorie la copii cu leziuni corporale sau cu afectivitate bolnăvicioasă.
—	în decursul vieţii, mitomania poate diminua, dar KRAEPELIN. consideră că acest lucru se poate întîmpla numai pînă la 35 de ani.
—	în ceea ce priveşte relaţia cu celelalte psihopatii, se pot observa corelaţii cu fanaticul, astenicul, nesigura; şi hipertimicul ; la hi-pertimi însă, dorinţa megalomani că rămîne pe planul doi, umbrită de necesitatea acţiunii.
—	Individul care foloseşte boala cu scopul de a atrage atenţia asupra sa, foioseşte nu boala însăşi, ci doar modalitatea psihogenă necesară în producerea ei.
—	Inteligenţa megalomanilor' este variabilă, productivitatea mitomanică fiind în raport direct cu gradul de inteligenţă.
Personalitate dizarmonicâ: concepţia lui Kurt Schneider
Per/457
—	Diagnosticul diferenţial, uneori dificil, se face cu unele delirurile de aspect parafreniform, cu ideile megalomanice din manie ; deosebirea dintre delirul megalomanie şi mitomanie este că aceasta din urmă încetează brusc în momentul în care transferul a reuşit.
—	Din punct de vedere infracţional, mitomanii se pretează frecvent la escrocherii în legătură cu căsătoria, cîştigurile litigioase şi aşa-numîtele ,.escrocherii de caritate” ; mitomanele tinere sînt deosebit de periculoase prin incriminările false de răpire şi viol, în care interpretarea prodigioasă a rolului tinerei cinstite, seduse şi abandonate, poate crea situaţii sociale dificile.
—	KOCH vorbeşte despre egoismul drapat în altruism al megalomanului care, în dorinţa de a-şi uimi semenii, poate face opere de caritate extravagante sau sacrificii excepţionale.
—	Datorită inautenti ci taţii caracteristice, care face dificil orice contact afectiv (chiar.atitudinea faţă de psihiatru este neautentică, schimbătoare, idolatrizarea fiind înlocuită cu indiferenţa sau chiar cu injurii), mitomania este inabordabilă terapeutic.
—	Mitomanul grav trebuie internat şi pus sub interdicţie; uneori, în activităţile de ergoterapie, nu scapă ocazia să se evidenţieze prin falsuri, să se angajeze în scandaluri inoportune şi intrigi mărunte.
•	FANATICUL: se carasterizează prin idei prevalente care diferă de cele ale depresivului şi nesigurului priu faptul că ele nu au nevoie neapărată de un suport de negaţie a unor fapte, condu-cînd la lupte externe sau, ca în cazul astenicului, la declaraţii.
—	Supraevaluarea care priveşte persoana proprie, aşa cum se întîmplă la cverulent, se repliază şi se proiectează asupra semenilor, a fiinţelor din imediata apropiere; cînd supraevaluarea este mai puţin personală, cum este cazul sectanţilor, ea se proiectează dilatată în necunoscut.
—	Fanaticul este o persoană activă şi stenică care atrage de multe ori în jurul său prozeliţi, aşa-numiţi „fanatici liniştiţi”, străini de realitate, incolori şi insipizi.
—	Nu poate fi acceptată identificarea termenului de paranoid cu cel de fanatic, pentru câ primul indică o predispoziţie pentru introspecţie şi repliere spre sine, şi nu o supraevaluare şi o prevaienţă pusă în slujba apărării unor complexe.
—	De asemenea, nu poate fi acceptată folosirea termenului de psihopat, expansiv, care, pe de o parte, a fost demonetizat prin utilizarea'lui în opoziţie cu dispoziţia depresivă,
iar pe de altă parte, acest termen vrea să acopere şi noţiunea de stenic, activ, puternic, convingător.
•	„Kampffanatiker”sînt fanaticii expansivi, caracterizaţi prin retentivitate crescută, printr-o elaborare rapidă şi descărcare vijelioasă, care poate fi numită fanatism de luptă; ei devin veritabili psihopaţi în momentul în care creează dificultăţi sociale din cauza cve-rulenţei lor sau dacă se erijează în apostoli ai adevărului pur. în aceste cazuri, credem că termenul de paranoia este inadecvat şi ar fi mai bine să vorbim despre dezvoltări reactive paranoide, schizofrenie paranoidă şi parafrenie, în ultimele două entităţi menţionate putînd apărea episodic cverulenţă şi deliruri cu cverulenţă.
•	,,Matte Fanaţi ker”, fanaticii pasivi, au în comun cu grupa celor luptători numai prevalenţa unilaterală extremă în apărarea şi ilustrarea unei idei, dar fac acest lucru mult mai puţin activ, apărînd foarte rar cauze personale. Dintre aceşti fanatici fac parte cei mai mulţi sectanţi, care pot să se manifeste uneori ca personalităţi active, dar care de-a lungul existenţei lor îşi urmează un „drum” personal, arogîndu-şi superioritatea; acest tip de sectanţi, desculţi, cu părul lung, cu faţâ hieratică, folosind un limbaj onctuos şi extravagant, a fost descris de numeroşi autori : ei potfi vegetarieni, originali,„autentici”etc.; diagnosticul diferenţial cu schizofrenia este uneori destul de dificil.
—	Repartiţia ‘oxas 9d atît în ceea ce-i priveşte pe fanaticii activi, cît şi pe cei pasivi, înclină net în favoarea bărbaţilor ; o oarecare predominanţă feminină se găseşte în rîndul fanaticilor pasivi din sectele erotice ; fanaticul activ, agresiv, luptător este întotdeauna adult.
—	Raportul cu alte psihopatii este frecvent şi complex ; mulţi fanatici agresivi sînt şi explozivi; cu hipertimicul,fanaticul areîhcomun orientarea spre exterior, dar fanaticul este mai rigid şi mai perseverent; cverulenţil pot fi întîlniţi în ambele grupe de fanatici J se menţionează că între fanaticii pasivi se găsesc mulţi debili mintal.
—	Diagnosticul diferenţial este dificil între fanaticii pasivi bizarişi schizofreni, diagnosticul diferenţial al bizareriilor schizofrene cu cele nonschizofrene putîpdu-se face numai în raport cu rezonanţa afectivă, care este mult mai mare în cazul psihopatului ; mania poate fi, în formele ei delirante, greşit etichetată ca un fanatism agresiv, de luptă.
—	Fanaticul activ, dacă este şi exploziv, creează conflicte sociale derutînd uneori justiţia şi autorităţile, dar numai pentru moment;
458/Per
Personalitate dizarmonicâ: concepţia lui Kurt Schneider
fanaticii cverulenţi pot fi şi severi logicieni, lipsiţi de orice umor, care nu percep limitele dreptului individual în faţa necesităţilor colective.
—	Din punct de vedere infracţional, fanaticii sînt de obicei dezertori, atît în timp de război, cît şi în timp de pace, datorită convingerilor lor religioase exagerate, pornite adesea de la concepte obscure, în contradicţie flagrantă cu obligaţiile cotidiene.
—	Fanaticul activ nu se lasă tratat, nu cere şi nu are nevoie de ajutor; cverulentul simte nevoia să scrie reclamaţii, şi nu să primească răspuns; acest lucru este relevat de faptul că el se apucă să redacteze memorii şi p!îngeri fară a lăsa să treacă intervalul de timp strict necesar primirii răspunsului ia primele sale intervenţii.
-— Doar fanaticii bizari ajung să fie uneori internaţi.
•	ANANCASTUL: caracterul anancast rtu poate fi înţeles decît pornind de la starea de nelinişte şi nesiguranţă; ASCHAFFENBURG considera că acşste două stări nu lipsesc din nici o neurastenie.
—- Obsesivitatea este una din caracteristicile majore ale acestui tip de psihopatie.
—	Obsesia apare atunci cînd subiectul nu-şi poate refula conţinuturile din conştiinţă, cu toate că, în acelaşi timp, apreciază drept patologice aceste conţinuturi sau consideră că predominarea şi persistenţa for nu au nici o raţiune; conţinuturile de conştiinţă
, vin din, interior (deci nu au- exogenitate); în obsesie este vorba de o constrîngere interioară; ea nu poate apărea pe terenul unei vieţi sufleteşti suple, fluente.
—	Reprezentările obsesive, în sensul strict al cuvîntului, sînt numai formal obsesii, deoarece nu sînt însoţite de sentimentul de asediere a conştiinţei.
—	Ideile obsesive pornesc la anancast din sentimentul permanent de culpabilitate sau de insuficienţă ; subiecţii trăiesc în permanenţă cu frica că au fâcut ceva nepotrivit, greşit sau că se va întîmpla sau se întîmplă ceva nefast.
—	Aceşti indivizi sînt opusul a ceea ce se numeşte ,,o conştiinţă robustă”.
—	Temele obsesive sînt în strînsă legătură cu impulsiunile şi scara axiologică a persoanei, deci în' raport cu istoria sa individuală.
—	După FREUD, alegerea unei teme obsesive ar fi rezultanta dorinţei sexuale refulate, iar fabulaţia obsesivă — un simbol în care dorinţa nesatisfăcută se descarcă şi se epuizează în forme ,,inocente" ; mecanismele prin care apare corelaţia sex-obsesie pot
surveni doar în cazul unei structuri de personalitate neliniştită şi nesigură, avînd o atitudine specifică faţă de sexualitate.
—	Anancastul este pedant, corect, minuţios, neliniştit, nesigur, precaut, predispus spre ceremonii şi rituri, care pot părea neautentice şi bizare.
—	Repartiţia pe sexe nu este clar stabilită, deşi KRAEPELIN consideră această psihopatie ceva mai rară ia femei; caracterul anancast poate fi decelat încă din copilărie (foarte rar obsesivftatea apare după 40 de ani).
—	Studiile făcute pe familiile acestor psihopaţi îndreptăţesc ipotezele referitoare la un anume rol ai eredităţii,
—	Există o înrudire destul de strînsă a obsesivului cu depresivul şi astenicul ; procese obsesive pot apărea în faza depresivă a psihozei maniaco-depresive, chiar şi la persoane care nu au prezentat anterior trăsături anancaste.
—	Obsesia psîhopaticâ poate fi, la rîndul ei, periodică din cauze pur endogene, dar nu sînt excluse nici croşete obsesive reactive la indivizi Ia care fondul caracterial anancast este permanent.
—	Diagnosticul diferenţial este dificil, mai ales în formele grave de obsesivitate (,,psihoze obsesive progresive” — HElLBRON-NER), cu procesul schizofrenic; ceea ce este specific anancastul ui, chiar in formele cele mai grave ale psihopatiei, este dorinţa lui de a fi ajutat, spre deosebire de refuzul autist al schizofrenului.
—	S-a încercat stipularea unor interferenţe între schizofrenia latentă şi nevroza obsesivă (BLEULER), între unele forme de epilepsie şi dezvoltările anancaste (FUCHS), iar BURGER le apropie din punct de vedere etiopatogenic de encefalita letargică.
—	în generai, actele obsesive sînt modalităţi inocente de descărcare instinctivă, dar obsesivul grav devine incapabil de orice activitate utilă.
—	Orice act obsesiv autentic este onest şi socialmente necondamnabil, exemplele care contrazic acest fapt fiind etichetate greşit ca „acte obsesive”.
—	Dintre metodele psihoterapeutice, hipnoza poate suprima temporar ideile obsesive; psihanaliza nu a dat decît foarte limitate rezultate, din cauza rezistenţei extraordinare a subiecţilor faţă de tratament, prin care ei cred că li s-ar răpi necesitatea vitală cea mai dragă, aproape sacră (un obsesiv convalescent afirma : de cînd am pierdut obsesiile, am pierdut un univers fabulos).
Personalitatea dizarmonica: concepţia lui Kurt Schneider
Per/459
•	HIPERTIMICUL : are dispoziţie bazală veselă, temperament sanguin ic, grad de activitate ridicat.
—	Caracterul dominant este dispoziţia veselă, aşa că alte formulări ca: „agitaţie constituţională”, „constituţie maniacală”, „eretism”, nu sînt suficient de ample pentru a cuprinde esenţialul.
—	Hipertimicul este vesel, binevoitor, activ, de un optimism indestructibil, incorijibil prin experienţe triste.
—	Nu are profunzime, este imprudent, lipsit de simţ critic, cu excesivă siguranţă de sine, rapid, categoric, inconstant.
—	Nepăsător, optimist, incapabil să aprecieze dacă poate realiza tot ceea ce promite, ei amînă mereu îndeplinirea promisiunii.
—	Este superficial, dar veselia îl face agreabil; el îi consideră prieteni pe toţi oamenii cu care vine în contact.
—	Este capabil de a regreta, dar regretul este repede uitat.
—	Incapabil de a persevera, se angajează uşor în activitate, dar nu termină nimic ; aparent, totul este ca o joacă.
—	Hipertimicul este adesea un picnic, a cărui conduită trădează o lipsă de „stii”, familiaritate excesivă, sentiment naiv ai propriei valori.
•	Pot fi descrise mai multe tipuri de hiper-timici:
—	hipertimicul echilibrat;
—	hipertimicul neînfrînat;
—	hipertimicul cverulent;
—	hipertimicul pseudolog.
•	Hipertimicul cverulent este -cel care ajunge cel mai des la internare, deoarece vine în conflict cu ceilalţi; integrarea şi adaptarea sa sînt a-proape imposibile ; este prompt în lamentaţii, reclamaţii şi certuri, dar şi dispus la „eterne’* împăcări; nu se poate stăpîni, nu ştie să fie ferm şi să lupte cu consecvenţă pentru un scop ; de multe ori vorbeşte cu multă bunăvoinţă despre foştii duşmani.
#	Hipertimicul neînfrînat (haltlose) poate fi delimitat mai mult de coordonate sociologice ; temperamentul sanguin şi buna părere pe care o are despre sine, optimismul şi hi-peractivitatea îl fac să treacă cu uşurinţă peste toate experinţele nefericite, trăite superficial, să uite orice hotărîre înţeleaptă, să fie inconstant, agitat, instabil din punct de vedere social.
*	Hipertimicul pseudolog pune în prim plan autovalorizarea exagerată; prin maniera în care îşi exagerează importanţa, hipertimicii pseudologi sînt înclinaţi spre impostură şi fanfaronadă; ei au o hiperadaptâbfli-tate socială, un talent • Inventiv' excepţional, o abilitate de a exploata slăbiciunile celorlalţi şi de a-i escroca.
Repartiţia pe sexe nu a fost lămurită (femeile ar fi mai puţin „vizibile”, datorită faptul Ui că se ,,macină” în scandaluri casnice — BLEU-LER).
Evoluţia vieţii hîpertimicuîui nu este nici ea suficient de cunoscută; se pare ca, cu vîrsta, hipertimicul ajunge să se controleze mai bine şi să evite o serie de conflicte; hipertimicul juvenii este adesea şi un intelect liminar, care creează mari probleme de adaptare şcolară (agitaţi, bătăuşi, tiranizează colegii mai slabi sau mai timizi, se joacă violent).
O	serie de autori subliniază gradul şi. roiul important pe care ereditatea ,îl joacă în dezvoltarea perse nai itătii hipertime.
Sînt posibile corelări cu alte psihopatii: cu rr,egale mânu 1, cu explozivul, cu ^moral imbeciiiiy” ; se poate trece către forme de cverulenţă „vera”.
Combinaţia hipertimie-debiittate mintală este bine cunoscută şi are importanţă socială, ceseori hipertimicul ascunzîndti-şi prostia faţă de un examinator mai puţin
460/Per
Personalitate dizarmonicâ : concepţia lui Kurt Schneider
atent (care'o poate considera ca mobilitate spirituală) ; debilitatea mintală iese ia iveală numai cînd individul hipertim nu mai face faţă unei situaţii în care elanul său grandoman l-a împins (aşa-numita „idioţi e de relaţio-nism” ; „smalţul soclar); învăţarea mecanică, neîndemînarea maschează adesea intelectul liminar, pe care doar hiperactivitatea lipsită de randament la care îl împinge dispoziţia îl pune în evidenţă.	*	:	5
—* Hipertim ia se combină adesea cu alcoolismul, dînd naştere unui tip caracteriologic definit ca sociabil, lăudăros, care nu caută „uşurare” afectivă şi anxioliză în alcool şi nu trece către alte toxicomanii mai dure (morfină, somnifere).
—	Raportul hipertimie-psihoză maniaco-depresivă este frecvent şi greu demonstrabil; hiper-timia pune dificile probleme de diagnostic diferenţial cu hipomania, debutul schizofreniei,
—	debutul P.G.P., stările psihopatoide posttrau-matice şi postencefalitice.
—	Potenţialul infracţional se concretizează în : mici delicte şi furturi, înşelătorie, escrocherii, vagabondaj, delicte sexuale.
—	Abordarea terapeutică pare facilă şi „ghidajul” psihoterapeutic poate face „minuni”, dar, din păcate, el trebuie să fie continuu
r (lucru imposibil).
*	DEPRESIVUL:	caracterizat prin pesimism
(în cel mai bun caz, scepticism), ientoare, tonalitate afectivă sumbră.
—	Viaţa este ştirbită de plenitudinea expresiei ei, privită ca „o dragoste nefericită”, în care „bucuria vieţi i ’ ’ li pseşte.
—	Orice experienţă sumbră este trăită intens, preocupările hipocondriace, precum şi îndoielile referitoare ia sensul existenţei sînt cauze şare conduc la permanente siţuaţii de criză.
—	Uneori, depresivul îşi „camuflează*' trăsăturile, părînd un fals hipertimic sau un neliniştit anxios.
—	Unii depresivi sînt oameni ai datoriei pînă la severitate, infatigabili, fără ca vreun succes să-i bucure şi fără ca destinderea şi odihna să le poată atenua depresia.
—	Depresivul poate deveni îngîmfat şi încrezut, considerînd depresia ca o trăsătură „aristocratică” ; alţi depresivi consideră depresia ca o suferinţă sau ca o ispăşire dată din exterior şi îşi construiesc ulterior, pornind de !a
: acest punct, concepţii religioase sau filozofice în acest sens.
—	Din cauza unui grad mai mare de metamorfozare, a unor „măşti” mai variate, psihopatia depresivă este mai puţin unitară decît hiper-timia.
—	Mimica şi pantomimica depresivului nu sînt caracteristice decît atunci cînd acesta este
obosit; scrisul este adesea caracteristic ; îmbrăcămintea şi stilul de viaţă pot merge pînă la manierism ; rareori subiectul este dezordonat şi neglijent.
—	Depresivul se preocupă nunr»ai de aspecte minore, ceea ce are cu adevărat importanţă pănndu-i-se nesemnificativ şi inutil.
Ex'stă cîteva subtipari de depresivi, mai clar delimitate:	_
—	Depresivul posac este ce! mai apropiat de melancolic; este bun, tandru, sensibil, plin de înţelegere şi atenţie faţă de cei din
jur şi în speciai faţă de suferinţele şi necazurile acestora; este ezitant, lipsit de iniţiativă, incapabil de a face faţă cerinţelor vieţii practice.
—	Depresivul morocănos este nervos, rece* egoist, supărăcios, iritabil, cicălitor, pesimist, mai ales în legătură cu destinul propriu ; se bucură cînd ceva nu merge bine şi este împotriva oricărei schimbări ; se simte mereu nemulţumit şi mereu jignit.
—	Depresivul paranoid are o tendinţă de permanentă repliere în sine şi o atitudine neîncrezătoare ; există posibilitatea apariţiei unor idei delirante.
—	Repartiţia pe sexe nu este cunoscută ; firul existenţial al depresivului este marcat încă din copilărie de trăsături tipice ; cu vîrsta, manifestările depresivului posac se atenuează, iar ale celui nervos şi paranoid se agravează.
—	Combinaţiile cu alte psihopatii sînt frecvente, separarea de neliniştiţi, senzitivi şi anancast! fiind foarte dificilă : depresivul morocănos are dese corelaţii cu explozivul, apaticul, instabilul şi hipertimu! excitat ; depresivul paranoid poate evolua către fanatic.
•	PSIHOPATUL ASTENIC: în această categorie se înscriu cei care au o anumită constituţie fizică, coroborată cu anumite trăsături caracteriale» şi persoanele care-şi resimt capacitatea psihică ca insuficientă ; aşadar, se poate vorbi de astenici corporali şi astenici psihici.
—	Nu se poate accepta folosirea termenului de psihasteniei, din cauza rezonanţelor sale istorice, şi nici ce! de neurastenici, care a căpătat o extensie extremă.
m Astenicii corporali îşi controlează şi îşi examinează continuu funcţiunile corporale şi astfel le perturbă, deoarece organismul funcţionează perfect numai în afara controlului conştiinţei. Individul priveşte în sinea iui prea mult, în Ioc să privească în afară, în aşa fel încît micile dureri cotidiene, micile indispoziţii somatice, care ia indivizii normali vin şi trec nebăgate în seamă, sînt
Personalitate dizarmonica : concepţia iui Kurt Schneider
Perl 461
ateht analizate, reţinute şi fixate prin introspecţie ; fixarea introspectivă este generată de teama de a nu fi bolnav; în genere, nu se poate vorbi în cazul psihopatului astenic despre neurastenie, neuropatie şi nevroză, nici despre isterie, din următoarele raţiuni :
—	există o labilitate somatică fără anomalii psihice, fără ca experienţa trăită să aibă un rol cauzal ; un asemenea somatopat poate fi concomitent şi psihopat, fără să existe o legătură între somatopatie şi psihopatie;
—	în faţa tulburărilor corporale ale unei constituţii somatopatice, o constituţie care nu este în sine psihopatică poate reacţiona sub forma hipocondriei, nesiguranţei, anxietăţii sau depresiei ;
—	în cazul în care persoana care reacţionează are o structură psihopatică, reacţiile ei vor fi psihopaţi ce în aceeaşi măsură şi în aceeaşi manieră;
—	ceea ce este primar este psihic, sub forma experienţei trăite şi a reacţiilor psihice normale, care au însă drept consecinţă tulburări funcţionale, Vegetative: cu cît reglările corporale sînt mai instabile, cu atît mai uşor se va produce simptomul ;
—	în cazul în care persoana psihopată este un dat primar, ea se dezechilibrează prin intermediul controlului ei hipo-condriac, printr-o introspecţie continuă a unui organism care în sine nu era definit de o reglare stabilă; în acest fel se produc tot felul de tulburări corporale psihogene; putem vorbi, în acest caz, de psihopatia pur astenică, în care astenicul va fi cu atît mai afectat de introspecţia şi de autoanaliza sa corporală, cu cît preexistă un grad mai mare de instabilitate somatopatică,
—	Simptomele astenice corporale îmbracă forme infinite de expresie : oboseală inexplicabilă, insomnie, cefalee, tulburări cardio-vasculare, dismenoree, astfel încît tipul psihopatului astenic pur este rar întîinit.
—	O serie de autori sînt de acord că psihopatul astenic este în mod efectiv şi obiectiv bolnav, că anumite tulburări sînt favorizate de această structură ; au fost demonstrate modificări ale excitabilităţii musculare (HOFFMANN), ale atitudinii corporale (JAHN şi GERVING). ale echilibrului acido-bazic şi metabolismului glucidic etc.
—	Astenicul nu îşi pierde încrederea numai faţă de funcţiunile corporale, ci şi faţă de cele psihice, alături de tulburările corpo-
rale întîlnindu-se şi pi îngeri referitoare la scăderea capacităţii intelectuale, incapacitate de concentrare, tulburări de memorie (toate în evidentă legătură cu permanentul autocontrol şi introspecţie).
—	Ca şi funcţiile corporale, cele psihice sînt tulburate, devenind nesigure prin autoobser* vaţie şi control continuu, iar acest mecanism este rareori conştientizat de bolnav.
—	Stranietatea lumii şi a oricărei trăiri, irealitatea, îndepărtarea şi estomparea oricărui fenomen, răceala relaţională şi neautenti-citatea sentimentelor conduc la o lipsă de vitalitate, de ingenuitate, de simplitate şi de sinceritate faţă de propria existenţă.
—	Astenicul nu reuşeşte să obţină acea semiobscuritate psihică, absolut necesară funcţionării normale.
•	Astenicii psihici prezintă o sensibilitate psihică, au hematofobie, acusticofobie, sînt profund impresionaţi de orice eveniment nou, pierzîndu-şi controlul ; prin repetarea stărilor de dezechilibru, apare repede un „filament corporal”, în fond, tulburări corporale psihogene care conduc acest tip către astenicul corporal/
—	Copilul ştie să folosească în favoarea sa slăbiciunile astenice ale structurii sale: durerile apar doar în zilele de şcoală (niciodată duminica sau în vacanţă), devenind un adevărat „bolnav de şcoală” ; copiii unici şi mezinii învaţă mai repede să imite anxietatea mamelor hiper-anxioase, să beneficieze de atenţia exagerată pe care acestea le-o acordă; psihopatia astenică evoluează cu vîrsta, deşi nu există o relaţie precisă între evenimentele dificile şi agravarea asteniei.
—	Raporturile cu celelalte psihopatii sînt numeroase, foarte mulţi depresivi anancaşti şi nesiguri fiind astenici ; megalomanii şi abulicii pot fi, de asemenea, astenici.
—	Nu există o corelaţie între nivelul intelectual şi apariţia asteniei, dar psihopatia astenică se
1	metamorfozează în funcţie de acest nivel.
—	Deseori, psihopatia astenică se combină cu morfinomania şi cu abuzul de somnifere.
—	Diagnosticul diferenţial este destul de dificil, trebuind făcut în primul rînd cu depresiile ciclotimice şi cu stările care intervin după boli organice consomptive.
—	Experienţa unei boli .organice oarecare poate face ca un individ sigur de sine pînă la apariţia bolii să devină brusc nesigur de sine, neliniştit, mereu atent la propriul corp ; o atitudine astenică poate apărea reactiv în Condiţii grele de existenţă/ cînd individul devine, în mod se* cundar, repliat către sine şi mai atent la propriul corp.
462/Per
Personalitate dizarmonicâ: concepţia lui Kurt Schnelder
—	Astenicii provoacă perturbări sociale prin faptul că trebuie să aibă mereu sprijinul altora, al unor organizaţii publice şi de prevederi sociale.
—	Eventualul tratament trebuie să fie psihotera-peutic, dar trebuie să cuprindă şi eliminarea spinelor iritative somatice, ori de cîte ori ele există.
—	Mulţi astenici doresc şi revendică să fie trataţi doar corporal, deoarece în acest fel pot avea o dovadă palpabilă a bolii lor.
•	PSIHOPATUL APATIC: se caracterizează printr-o’jhebetudine afectivă (tocire), lipsiţi de compasiune, lipsiţi de^milă, fără onoare şi conştiinţă morală, incapabili de căinţă, brutali în orice comportament social, reci, morocănoşi
—	Lipsiţi de simţ moral, deşi cunosc legile morale, nu acţionează după ele (SCHOLTZ).
—	După KRAEPELiN, puterea de judecată, raţionamentul se pot dezvolta mai mult sau mal puţin în limitele practice ale vieţii, dar lipsa de simţ moral nu poate fi redusă numai la această limită de dezvoltare ; nu putem asocia această „malformaţie psihică” debilităţii mintale, alături de care poate exista uneori o dispoziţie morală bună.
—	Nu se poate vorbi despre debilitate morală sau afectivă, în acelaşi sens în care vorbim despre imbecilitate sau idioţie ; în cel mai bun caz am putea considera drept debil moral un individ care nu ştie să judece din punct
de vedere al moralităţii, care nu ştie să construiască raţionamente sau concepte moralei
—	Dezvoltarea puterii de judecată şi a raţiuni poate camufla foarte bine şi deficitul sentimentului moral (BERZE).
—	Apaticul imoral este mai ales bărbat; acest fapt se poate explica prin poziţia bărbatului în societatea modernă şi prin mai marea sa accesibilitate la criminalitate. Cei mai mulţi autori consideră că minusul de sentiment moral apare foarte precoce şi că apaticul şi imoralul pur pot fi recunoscuţi din copilărie.
—	BINSWANGER descrie apaticii infantili ca pe nişte călăi de animale, care acţionează în mod deliberat.
—	Este indiscutabil că un comportament dur, fără milă, poate fi condiţionat la copil de un mediu defavorabil. La aceşti copii, sentimentele sînt doar sărace şi tocite, dispoziţia afectivă fiind normală.
—	în cazurile în care mediul nu poate influenţa favorabil o psihopatie, ci mai mult camuflează deficienţa, prognosticul cel mai nefavorabil îl au asocia!ii care sînt şi debili mintal : după 20 de ani, la aceştia nu se mai poate spera nimic.
—	Apaticul pur există rar, mixtura cu hipertimi-cul este frecventă ; apaticul rece şi brutal se combină des cu abulicul ; combinaţia cu mitomania este destul de frecventă ; mai pot exista corelaţii cu depresivul posac, egoist şi rece şi cu unii instabili.
—	Sub numele de hebeidofrenie, KAHLBAUM a descris forme înrudite cu hebefrenia, în care există o prăbuşire a moralităţii, precum şi tendinţa spre acte criminale, dar care nu sînt însoţite de confuzie mintală.
—	După traumatisme cerebrale, se pot structura personalităţi apatice ; actele de brutalitate ale copiilor encefalitici se deosebesc de actele criminale ale apaticilor prin caracterul lor impulsiv.
—	Nu toţi apaticii comit acte criminale ; criminalii apatici se pot întîlni însă în anumite gru» puri sociale a căror deviză este ,,a călca peste cadavre”. Acest tip de criminal apatic nu are neapărat un scop personal, egoist; ei poate fi şi un idealist, dacă inteligenţa sa este bună sau foarte bună.
—	Una dintre caracteristicile apaticilor este imposibilitatea lor de ase îndrepta; nu există terenul pe care educaţia să poată construi ce'/a-
—	Singurele măsuri de prevenţie sînt legate de plasarea acestor indivizi îa adăpost faţă de situaţii în care să poată deveni criminali; responsabilitatea acestor indivizi nu trebuie evaluată doar din punct de vedere crimina-listic.
Personalitate dizarmonicâ:	concepţia	lui	£.	Kahn
Per! 463
Lucrarea lui Eugen KAHN, „Die psychopathi-schen Personlichkeiten” (1923), introduce o tipologie a psihopatiei bazată pe analiza structurală multidimensională, evitînd analiza statică şi de suprafaţă şi tinzînd spre analiza dinamică şi evolutivă a psihopatiei. Structura persoanei este construită pe nivele succesive, în care instinctul, temperamentul şi caracterul sînt trepiedul fundamental, cuprins într-o minuţioasă analiză.
Domeniul psihopatiei se întinde între graniţa superioară a normalului (mintal) şi cea inferioară a bolii mintale (psihoză). Esenţa psihopatiei trebuie căutată în tulburări ale dispoziţiei şi aie voinţei, în dizarmonii de integrare a instinctului, temperamentului şi caracterului. Autorul nu recunoaşte categoria nevrozelor pe care le considera tot psihopatii.
Clasificarea lui Eugen KAHN este foarte complexă, cu numeroase subgrupe, încercînd să facă faţă tuturor realităţilor pe care clinica le pune în faţa psihiatrului. Autorul admite existenţa unor variate intricaţii în diferite tipuri de personalitate, orientate pe marile axe : instinct, caracter, temperament; această clasificare va fi în mare măsură punct de plecare pentru DSM IU şi DSM III R.
Tipurile clasificate şi descrise de E. KAHN sînt:
#	PSIHOPATIILE INSTINCTIVE
•	psihopatul impulsiv
•	hipoinstinctivii
•	psihopatia sexuală
+ PSIHOPATIILE TEMPERAMENTALE
•	hipertimicii :
—	tahitimicui
—	excitabilui
—	explozivul
—	iritabilul
—	certăreţul
—	euforicul
•	hipotimicii :
—	flegmaticul
—	apaticul
—	indolentul
—	moral insanity
—	anxiosul şi fobicul
—	pesimistul
—	tristul
•	poikilotimicii :
—	instabilul emotiv
—	instabilul autohton
—	instabilul emotiv reactiv
—	senzitivul
#	PSIHOPATIILE CARACTERIALE
•	egolatrii:
—	autistul activ
—	egocentricul
•	autodepreciativii:
—	autistul pasiv
—	introspectivul
•	ambitendenţii:
—	stenicul
—	astenicul
• PSIHOPATIILE COMPLEXE
•	nestatornicul
•	schizoidul
•	autistul rece pasiv
•	autistul rece activ
•	anancastul
•	senzitivul
•	istericul :
—	fanfaronul
—	pseudologul
—	scriitorii de anonime
—	otrăvitoarele
•	hipocondriacul
•	cverulentul
—	„Eristhiker’' (arţăgosul)
—	cverulentul euforic hipomaniacal
—	cverulentul propriu-zis
•	bizarul :
—	activ
—	pasiv
•	astenicul.
#	PSIHOPATIILE INSTINCTIVE: instinctul este un impuls vital care urmăreşte satisfacerea unei necesităţi biologice ; psihanaliştii disting instinctele Sinelui şi instinctele sexuale şi, mai tîrziu, aşa-numitele instincte ale morţii ; motorul primordial a! persoanei sînt instinctele ; se poate admite existenţa a trei instincte de bază : conservarea de sine, dezvoltarea de sine şi conservarea speciei.
—	în cazurile în care instinctele nu se satisfac în tiparele lor naturale, care sînt oprite sa se desfăşoare în modalitatea lor stereotip-automată, avem de-a face cu acţiuni impulsive ; acţiunea impulsivă este un surogat, un suc-cedaneu, care realizează o falsă satisfacţie.
—	Transformarea de scop, care are loc de la instinctul normal la acţiunea impulsivă, este caracteristică pentru orice instinct care se satisface prin deviere, chiar şi în cazul sublimării.
—	în cazul acţiunii impulsive, calea de ia instinct la acţiune este mult mai lungă şi mai ocolită decît în cazul satisfacerii normale a instinctului ; acţiunea instinctivă poate să se combine cu acţiuni voluntare (omul mănîncă şi atunci cînd nu-i este foame sau are contact sexual şi fără apetit sexual) ; acest lucru se întîmpla şî atunci cînd forţa instinctului este slabă şi nu ar duce prin ea însăşi la acţiunea instinctivă, în aceste cazuri, voinţa este cea care se impune şi realizează conştient un act instinctiv, care ar trebui să se desfăşoare automat; procesul de socializare şi civilizare a instinctelor presupune o combinare a actelor instinctive cu cele voluntare.
—	în special în cazul psihopatului rmpulsiv, nu trebuie să ne imaginăm că afecţiunea este de-
464/Per
Personalitate dizarmonica S concepţia Iui £. Kahn
terminată de intensitatea instinctelor, ci este vorba de o rezultantă a incongruenţei dintre instinct şi voinţă.
•	Psihopatul impulsiv ; în psihopatia impulsivă,
KRAEPELIN include într-un prim grup risipitorii, dromomanii şi dipsomanii, iar într-un al doilea grup (impulsives irresein) — piromanii, femeile care ucid copii (ai îor sau ai altora), otrăvitoarele, scriitorii de anonime, cleptomanii, pe cei care au mania de a face cumpărături şi pe cei care au mania de a face datorii.
•	Dromomanul este cel la care studiul instinctului în stare pură poate fi ce! mai bine realizat, deoarece instinctul spre mişcare absolută (vizibil clar la anima!) poate fi bine evidenţiat; instinctul spre mişcare serveşte toate celelalte instincte, pentru că el ajută la procurarea hranei, la retragere în cazul atacului, Ia căutarea partenerului sexual, îa mişcarea în sine. Dromomania diminuează odată cu vîrsta, dar de multe ori se combină cu alcoolismul secundar. La copil, problema dromcmaniei trebuie analizată atent, pentru că de multe ori fuga nu este nemoti-
vată şi deci nu este psihopatică (mai ales în căzu! copiilor care fug de frica pedepsei sau de teama unuia dintre părinţi). Această stare afectează mai mult bărbaţii decît femeile, pentru că în mod firesc femeia nu este predispusă spre vagabondaj, acţiune care implică singurătatea şi nu compania ; printre prostituate se întîlneşte un anumit procent de poriomane, dar,,ocupaţia'’ lor
acoperă atît de bine simptomul, încît el nu se mai observă.
•	Risipitorii şi dipsomanii nu aparţin unei grupe unitare ; deşi punctul de plecare este specific instinctiv, acţiunile care urmează nu mai sînt pur instinctive ; nu orice psihopat anxios care-şl calmează anxietatea cu alcool este dipsoman ; toate actele nechibzuite de descărcare tensională, printre care consumul de alcool şi dorinţa de a risipi, ţin de psihopatia impulsivă.
•	Scriitorii de anonime şi otrăvitoarele sînt dificif de încadrat în grupa psihopatiilor instinctive, deoarece acţiunea voluntară este aici implicată preponderent.
•	Cleptomania, considerată de KRAEPELIN drept o accentuare în dezvoltarea instinctului comun al fiecărui copil de a-şi însuşi tot ce-i cade în mînă9. este mult diferită de psihopatia impulsivă, deoarece implică însuşirea unui lucru despre care subiectul ştie că nu este al său ; sugarul» idiotul şi dementul nu fură, nu pentru că ar 5 dincolo de bine sau de rău, de orice apreciere morală, ci pentru că nu au conştiinţa Eului propriu şi a Eului celorlalţi ; aşa-zişii cleptomani nu sînt lipsiţi de conştiinţa Eului, iar acţiunea lor nu este o acţiune instinctivă, pentru că un instinct al furtului pur şi simplu nu există. Cleptomania coexistă cu un mare grad de lăcomie, care apare mai ales la femei, ducîndu-le la furt mai ales în fazele critice : pubertate, menstruaţie, climacteriu, graviditate ;,,hoaţele de magazine" sînt uneori astfel de psihopate, actele lor avînd Ia bază lăcomia patologică; ele nu aparţin psihopatiei impulsive, ci sînt psihopate de cele mai diverse specii, iar furtul este doar unul dintre simptome ; hoţul impulsiv savurează mult actul furatului în sine, lacomul s-‘ fetişistul, obiectul furat ; zgîrciţii, colecţionari? şi colecţionarii de fetişuri nu trebuie să fîe încadraţi Ia psihopaţii impulsivi.
—	Conceptul de psihopatie Impulsivă trebu ?e judicios judecat, cu atît mai mult cu cît conceptul de impulsivitate a fcst tratat cu uşurinţă de către psihanalişti, care văd în fiecare nevrotic un impulsiv.
—	Toate prognosticurile asupra corelaţiei dintre anumite simptome endocrine şi psihopatia impulsivă sînt cel mai adesea neîntemeiate, ia** în cele mai bune cazuri nespecifice.
m Psihopatul sexual : FREUD nu a sesizat sau nu a acordat suficientă importanţă corelaţiei dintre instincte, în special corelaţiei dintre instinctul dezvoltării Eului, instinctul de conservare şi instinctul sexual, care poate fi uneori atît de puternică încît nu se poate vorbi de un instinct separat, ci numai de manifestări instinctive globale ; există o accentuare a unor instincte în funcţie de.vîrstă ; sexualitatea Ia adolescent, hrana la bătrîni.
Personalitate dizcrmcnicâ: concepţia lui E. Kahn
Per/465
—	Sugarul are potenţialitatea tuturor instinctelor, dar ideea lui FREUD că sugarul este un pervers pare cel puţin şocantă.
—	Nu atît intensitatea instinctului sexual are importanţă la copii, ci felul cum acesta este direcţionat de mediu atunci cînd pot apărea manifestări care prefigurează psihopatia.
—	Este exagerat să se vorbească despre patologicul vîrstelor critice (pubertate, adolescenţă), deoarece nu orice sexualitate precoce înseamnă că individul respectiv va deveni un psihopat sexual ; mai mult, uneori tocmai cei care au avut o hîpodezvoltare sexuală în adolescenţă pot să se încadreze în această grupă. 0
—	Oricîtă importanţă s-ar acorda factorilor de mediu şi celor educaţionali în dezvoltarea psihopatiilor sexuale, rolul major îi are ereditatea.
—	Tipurile hedonice de satiriazis şi nimfomanie, deci de donjuanism şi mesalinism, sînt la limita dintre psihopatia sexualis şi sexualitatea normală.
•	Masturbatorii: copilul nu are nevoie pentru satisfacţiile sale erotice nediferenţiate de un partener ; centrarea atenţiei asupra propriului corp poate fi rezultatul unei educaţii greşite, precum şi ai unui răsfăţ exagerat; în prima fază de dezvoltare, copilul este oral, pentru că obţine plăcerea la sînul mamei, iar apoi autoero-tic, centrîndu-şi atenţia asupra zonelor ero-gene (gură, anus, uretră); chiar dacă masturbarea din perioada de sugar (aşa-n urnita onanie a sugarului) trece neobservată, masturbarea din perioada de sexualitate autoerotică şi narcisică (2—5 ani) este diferită de aceasta calitativ: are caracterul unei reacţii de ciudă şi este aproximativ de aceeaşi natură intenţională ca şi enu-rezisui nocturn ; copiii cu tente psihopatice se vor masturba şi în intervalul de timp dintre 5 ani şi pubertate; copiii care încep să se masturbeze în aşa-numita perioadă de latenţă sînt mai puţin susceptibili de un viitor psihopatie, fiind vorba de cele mai multe ori de imitaţia colegilor mai mari, de proaste obiceiuri din colectivităţi (internate), neputîndu-se totuşi neglija faptul că este necesară o anumită predispoziţie pentru Imitarea comportamentelor sexuale ale copiilor mai mari ; masturbarea puberală nu este un indiciu de psihopatie : se pare că băieţii se masturbează mai intens decîtfetele, dar rezultatele statisticilor trebuie apreciate cu multă rezervă; masturbarea îa pubertate nu dă pecetea psihopatiei de mai tîrziu, dar psihopatia colorează într-un fel specific masturbarea puberului ; pubertatea este vîrsta la care se defineşte alegerea obiectului sexual, dar numărul celor care eşuează în această aiegere de obiect şi rămîn la masturbare după pubertate este
totuşi destul de mare, aici putînd fi incriminaţi şi alţi factori în afara tarelor psihopatice (frica de boli venerice, ideea de a începe căsătoria virgin şi pur, prejudecăţile sociale) ; notonania (onania de necesitate) nu este semn de boală, dar poate deranja sexualitatea adultă atît la bărbaţi, cît şi la femei ; masturbarea postpu-berală, care este un indiciu de psihopatie, poate apărea ia cele mai diverse tipuri de psihopaţi şi depinde nu numai de energia instinctivă sim-p!ă, ci şi de componente temperamentale şi caracteriale; masturbantul rămîne singur cu sine însuşi, dar marcat de situaţia tragică de a nu-şi fi suficient niciodată sieşi ; masturbantul cronic va fi, în mod obişnuit, şi un timid cu femei ie, de care îi va fi în permanenţă frică, simţindu-se asigurat doar în prezenţa mamei, sorei sau surogatelor acestora (personal de îngrijire, vîrstnici); masturbantul îşi epuizează întreaga energie psihosexuală în fantezii; masturbantul curajos este, cel puţin fenomenologic, un Don Juan care excită femeile în jocuri erotice, lascive, pentru ca apoi să se poată masturba ; cel fricos recurge numai la fotografii pornografice sau la picturi ; există şi mastur-banţi cronici care se căsătoresc şi, pe Iîngă o activitate heterosexuală chinuită şi defectuoasă, se masturbează în continuare, simţind întotdeauna o plăcere mai mare în masturbare decît în actul sexual pe care, chiar dacă-l practică normal, o fac automat, cu orgasm redus ; masochismul nu este rar la masturbanţii cronici, după cum nu rare sînt combinaţiile masturbare cro-nică-fetişism ; masturbarea este, de obicei, un simptom secundar, dar totuşi foarte important, al oricărei perversiuni sexuale; KRONFELD înţelege prin masturbare psihică, starea acelor indivizi care ajung ta excitaţie şi descărcare sexuală fără nici un fel de intervenţie mecanică, prin simplă excitare psihosexuală (în această categorie intră cei care scriu scrisori cu conţinut obscen, amatorii de literatură licenţioasă şi de lucrări clasice cu conţinut frivol).
•	Narcisiştii: reprezintă categoria cea rr.ai apropiată atît de autoerotisrn, cît şi de masturbare, fiind fixaţi erotic şi-sexuai faţă de propriul corp şi masturbîndu-se în faţa oglinzii ; narcisiştii au colecţii de fotografii ale propriului corp, în faţa cărora se masturbează, sau se fotografiază în cele mai variate costume obscene, de obicei în costume de copil ; nu este o întîmplare că masturbanţii cronici devin foarte uşor hipo-condriaci, tocmai pentru că narcisismul îi face să se preocupe de propriul corp ; nu cărţi ie de popularizare sexuală (de o calitate mai mult decît îndoielnică) fac din masturbsnt ttn hipo-condriac, ci mai ales faptul că, prin definii:e, masturbantul are, datorită narcisismului său,
30 — c. 8?
466 /Per
Personalitate dizarmonica : concepţia lui £. Kahn
predispoziţia spre interpretări hipocondriace, ajungînd la ceea ce s-a numit „paranoia mastur-batoria”.
•	Transvestiţii: ca şi narcisiacii, se joacă ,,de-a costumatul ”, pentru că plăcerea sexuală se obţine doar cu ajutorul haineîor sexului opus ; KRONFELD atrage atenţia că nu este vorba numai de a purta hainele sexului opus, ci şi numele unei anumite persoane de sex opus; toţi transvestiţii au o predispoziţiespre autodescrie-re, autoobservare, iubire de sine, cultul propriului corp goi ; dacă sînt lăsaţi să poarte liber hainele şi numele sexului opus, le place să se exhibeze şi să se facă interesanţi cu propria lor (dar atît de tragica) „dublă natură” ; bioti-pologic, transvestiţii sînt astenici, eunucoizi, ginoizi sau hipofizari acromegali ; transvestitis-mui ia naştere din conlucrarea unor factori întersexuali constituţionali cu factorii de mediu.
•	Homosexualii: în teoria etiologică a homosexualităţii au existat întotdeauna două tendinţe : cea care acordă rolui important mediului (deci seducerii) şi cea a determinării constituţionale. Opinia cea mai plauzibilă este calea de mijloc, ce e două componente, cea ereditară şi cea de mediu, fiind doar extreme. Dintre factorii favorizanţi, toxicele (alcoolul, morfina, cocaina)
accentuează deseori trăsături preexistente, constitutionale, dar latente, O serie de autori (KRETSCHMER, KRONFELD) arată că majoritatea homosexualilor sînt autişti astenici şi sînt ' rareori picnic-cicloizi ; homosexualitatea autentică nu înseamnă numai contact sexual cu un individ de aceiaşi sex, ci mai ales trezirea sentimentelor erotice numai în prezenţa unei persoane de acelaşi sex. ADLER vede în homosexual tipul nevrotic care, prin ambiţia şi orgoliul iui nemăsurat, neagă orice valoare socială, orice valoare care ar fi cuprinsă în relaţia sexuală normală, un poltron care ridică osanale relaţiei homosexuale şi dispreţuieşte normalul ; unii homosexuali ajung ia contact sexual propriu-zis, cei mai mulţi însă se rezumă la sărutări, dezmierderi, îmbrăţişări, iar homosexualul larvat şi laş se masturbează numai cînd rămîne singur, pe baza unor fantezii sau reminiscenţe homosexuale. Homosexualul autentic este cel care nu a avut niciodată o înclinare spre sexul opus şi care este, în acelaşi timp, excesiv de masturbator; nu există o corelaţie între tipurile de homosexuali activi şi pasivi şi habi-tusul feminin sau viril ; homosexualitatea feminină rămîne, în ceea ce priveşte datele, obscură, deoarece lesbienele ajung rar la medic; foarte puţine femei lesbiene ajung la relaţii sexuale propriu-zise, rămînînd.jca şi bărbaţii, la stadiul iudic de sărutări, dezmierdări, îmbrăţişări ; lesbienele active sînt şi transvestite ;
în evoluţia civilizaţiei, apariţia de mode feminine cu trăsături masculine a fost totdeauna de rău augur, reflectînd creşterea frecvenţei lesbianismului; dar modele feminine masculinizate nu sînt doar expresia femeii care se vrea bărbat, ci exprimă şi dorinţa bărbaţilor de a vedea femei tunse scurt, cu cravată, fuste-pantaion, aşadar, ilustrează dorinţa homosexuală a bărbaţilor de a avea în jurul lor femei în travesti. Războiul este, de asemenea, vinovat de oscilaţiile homosexuale ale modei, pentru că după fiecare război mai lung (perioadă în care bărbaţii sînt siliţi să stea mai mult între ei, iar femeile rămase singure acasă sâ practice lesbianismul), s-au observat exacerbări ale model feminine masculinizante ; această modă poate fi deci interpretată ca un fel de reziduu ai femeii lesbiene din timpul războiului, care vine în întîmpinarea pervertirii accidentale la care a fost supus bărbatul pe front (este demonstrabil cu exemple din istorie că grosolănia şi duritatea din timpul războiului declanşează reactiv, după război, perioade în care bărbaţii devin gracili, efeminaţi, înclinaţi spre homosexualitate; după revoluţia franceză din 1789 a existat o perioadă în care bărbaţii s-au îmbrăcat foarte feminin şi, invers, au apărut multe femei cu trăsături masculine în manifestările lor sociaie). Atitudinea homosexualului fată de perversiunea sa iste foarte diversă, el oscilînd Intre a o conf îidera o pedeapsă a naturii sau o calitate deosebită care trebuie exhibată.
•	Metatropismul: este^o atitudine erotică virilă la femei şi feminină la bărbaţi, care nu duce
$
Personalitate dizarmonicâ: ccnccpţia Iui E. Kchn
Per/467
la homosexualitate; în relaţia dintre un bărbat gracil şi o femeie masculinizată şi mai în vîrstă se vor putea pune în evidenţă, la bărbat, componente masochiste, iar la femeie, note sadice.
•	Bisexual itatea: este tendinţa individului de a aveaimpulsiuni, excitaţii şi relaţii în mod egal cu ambele sexe ; bisexualii sînt labili, slab diferenţiaţi sexual, reacţionează fazic şi paradoxal ; există cazuri de indivizi la care pubertatea a fost homosexuală, urmată de o perioadă de heterosexualitate absolut normală ; explicaţia completă a bisexual ităţii nu a putut fi dată.
•	Pedofilia: se manifestă la indivizi care nu pot avea satisfacţii sexuale totale cu indivizii de vîrstă potrivită lor, ci numai cu persoane pe care le ştiu cu certitudine inferioare (copii sau tineri) ; pedofilii sînt, de obicei, timizi, cu energie instinctivă redusă ; nesiguranţa pedofilului generează anxietate, teama că nu va suporta o persoană mai robustă; insuficienţa senilă poate duce la pedofilie ; în acelaşi context sînt frecvente cazurile oligofrenilor pedofili. KRON-FELD a evidenţiat factori sociali şi de mediu, precum şi un fundal de infantilism psihosexuai în determinarea pedofiliei.
•	Infantilismul psihosexuai: apare îa indivizi cu stigmate infantile, atît psihice, cît şi fizice ; sînt indivizi dependenţi, iritabili, sugestibili, superficiali, nesusţinuţi în acţiune, lipsiţi de iniţiativă şi perseverenţă, cu instinctele infantile prelungite anacronic dincolo de maturitate ; legătura instinct sexual-genitalitate este laxă, în locul actului normal apărînd surogate care sînt, de obicei, parafilii, jocuri sexuale, exagerarea curiozităţii sexuale.
•	Gerontofilia: se bazează pe oprirea Ia dezvoltarea prepuberală a instinctului sexual ; legăturile incestuoase şi mai ales reprezentările de acest tip joacă aici un rol important. Apropierea de normal este foarte mare în acest caz, pentru că sînt bărbaţi care fac căsătorii cu femei mai în vîrstă, care durează un timp îndelungat, în cuplurile gerontofiie, dorinţa de a juca roiul de copil şi de a reedita situaţia copi l-părinţi este în prim plan.
•	Zoofilia: este un surogat sexual pentru anumiţi indivizi izolaţi social sau o expresie a saturaţiei şi rafinamentului sexual în unele ţări orientale ; în civilizaţia europeană, survine mai ales ia oi igofreni. Zoofilia are tangenţe cu fetişismul, exprimîndu-se mai ales prin ataşamentul unor femei pentru cîini decorativi şi minusculi ; este vorba despre proiectarea unor dorinţe sexuale impracticabile în realitate, aceste femei avînd instincte slabe sau inter-sexuale.
•	Fetişismul: în dragostea normală, anumite obiecte şi complexe de obiecte joacă rolul unui excitant erotic : atitudinea persoanei iubite, vocea, părţi ale corpului, părţi aleîmbrăcăminţii, obiectele din jurul persoanei iubite. în fetişismul major, partenerul sexual dispare în întregime în spatele simbolului care-i ia locul şi care îşi pierde valoarea de simbol, transformîndu-se în excitant sexual propriu-zis ; gama obiectelor fetiş este nesfîrşită: şuviţe de păr, pantofi, albituri, batiste, blănuri, lenjerie intimă, mănuşi etc. KRONFELD este de părere că fetişismul este mai frecvent Ia bărbaţi, amintind de preferinţele acestora pentru uniforme, decoraţii, rase străine, care ar reprezenta forme de trecere de la micul către marele fetişism. De fetişism ţin şi acele cazuri în care erecţia se produce numai dacă partenerul sexual poartă asupra lui fetişul respectiv. Există şi un fetişism negativ (horror sexualis parţialis) : o repulsie sexuală faţă de anumite particularităţi, obiecte sau părţi aie corpului (ochelari, barbă, culoarea tenului). Adevăraţii fetişişti se satisfac mastur-bîndu-se cu sau în prezenţa fetişului ; cauza fetişismului major este obscură, dar ia majoritatea fetişişti lor se notează infantilism psihosexuai şi faptul că obiectul fetişului ar putea avea legătură cu reminiscenţe infantile ; fetişismul are de multe ori implicaţii legale : fetişişti i îşi fură fetişul, şi aceasta nu numai pentru că de multe ori el este inaccesibil, ci şi pentru că furtul în sine este ce! care produce uneori excitarea sexuală şi orgasmul. Eypertiza medico-legală necesită o atenţie sporită, deoarece în nici un domeniu nu se face atîta caz de patologic pentru a scăpa de responsabilitate.
•	Exhibiţionismul: este obţinerea satisfacţiei sexuale prin expunerea organelor genitale în public. La bărbaţi există o formă rară de exhibiţionism, numită adamism ; actul exhibiţionist este, din cauza caracterului său de surogat, un act sexual care rămîne în fază rudimentară ; se consumă cu spectatori, care au rolul doar de excitare a eroticii bolnavului, fapt din care reiese limpede natura infantilă a exhibiţionismului. Exhibiţionismul se agravează sub influenţa unui tată sever, a unei mame prea tandre, ca un fel de protest, ca un fel de dorinţă de a atrage atenţia asupra sa şi de a face vîivă. Exhibiţionismul are şî o componentă sadică, deoarece cel care se exhibă crede că produce un prejudiciu moral celor care-l privesc, el apelînd uneori chiar la injurii şi agresivitate. O formă particulară de exhibiţionism este trio-iismul sau plăcerea de a avea contact sexual cu mai multe persoane sau în faţa mai muitor persoane, care, de obicei, sînt şi ele perechi sexuale.
468/Per
Personalitate dizarmonica: concepţia lui £. Kahn
•	Afgolagnia: are două forme, activă şi pasivă, descrisede KRAFFT-EBING sub- numele de sadism şi masochism, şi constă în obţ’merea satisfacţiei sexuale prin suferinţă sau prin producerea ei altcuiva. Deoarece în mod obişnuit sadismul se însoţeşte de masochism, termenul de algo-lagnie este mai întemeiat; important este faptul că sadismul şi masochismul, chinuirea şi suferinţa, nu se referă, (a aceşti indivizi, strict la actul sexual, ci se extind ia toate manifestările corporale şi mai ales ia toata viaţa psihică a acestora. în cazurile pur patologice de algo-lagnie avem de-a face cu indivizi cu instincte slabe, care generează o nesiguranţă ce se cere supracompensată prin instinctul de putere şi cucerire, sau cu o totală impotenţă, pe care masochismul o presupune. în cel mai umil act masochist se poate observa o excepţională megalomanie, pentru căf iecare masochist este conştient că savurează erotica altfel decît omul obişnuit, că el este altfel decît normalul banal. Sadismul şi masochismul extinse în sfera psihică ne pun în faţa unor indivizi infantil construiţi, a unor bărbaţi cu trăsături feminine şi femei cu trăsături virile. Numim algolagnie impulsivă, sadismul care merge pînă la crimă sau grave lezări corporale sau masochismul care ajunge pînă la suportarea celor mai mari umiliri şi răniri. în cazul în care jocul sadic-masochist se desfăşoară numai îa nivel psihologic, se poate vorbi despre algolagnn distone (BOSTROEM), bazate pe fixaţii infantile şi complexe de incest. La acelaşi psihopat coexistă, adeseori, mai multe perversiuni : la scriitorii de anonime coexistă auto-erotismul, exhibiţionismul, sadismul, masochismul ; la homosexuali — sadismul sau masochismul ; la feti^işti —* sadismul (tăietorii de păr, spintecătorii de fuste); îa pedofiîi, de obicei, sadismul (pedagogii bătăuşi); homosexualitatea, exhibiţionismul, fetişismul şi aîgolagnia coexistă, de muite ori, la aceeaşi persoană, fiind bazate pe infantilism psihic şi ilustrînd teza lui KRAEPELIN, potrivit căreia psihopatiile sînt opriri în dezvoltarea instinctelor îa un nive! infantil.
% PSIHOPATIILE TEMPERAMENTALE (DISTI-MSILE)
—	Psihiatria clinică a tratat întotdeauna psihopatiile distimice cu vitregie, iar psihanaliza s-a ^erit de o circumscriere precisă a dîstimicilor.
—	în orice clasificare care foloseşte drept criteriu tipul de temperament, trebuie să se ţină seama de pluridimensionaîitatea acestuia, de factorii care stau ia baza temperamentului aşa-zis^nors mal.
—	Ritmul, forţa şi forma în care individul îşi exteriorizează temperamentul se numeşte fire ; grupul distimicilor poate fi împărţit în hlpertimici, hipotimici şi poikîlotimici. Această împărţire este pur didactică pentru că atît în domeniul normalităţiî, cît şi în cel al patologicului, hipo-, hiper- şi poikilotimia se amalgamează în cele mai diferite proporţii.
•	Hipertimlciî: limbajul comun ie atribuie un temperament vioi; întreagagrupă are o excitabilitate crescută, o emotivitate reactivă extremă, un ritm de modificare a timiei foarte rapid.
•	Tahitimicul este vioi, plin de viaţă, are o hiper-kînezie constantă, neputînd sta locului prea mult timp, este mereu în mişcare, are o mimică veselă şi mereu mobHă; vorbeşte mult, repezit şi tare, însoţindu-şi expunerea cu gesturi largi, iar atunci cînd vrea să demonstreze ceva o face cu ,, peri patetism" ; mişcă totul în ju rul său, schimbă locui obiectelor pe birou, pe masa de lucru sau la locui de muncă, fără ca aceste mişcări să compenseze o anxietate sau o jenă socială; hipertimicul autentic face mişcări absolut inutile şi lipsite de semnificaţie, se mişcă în mod absolut gratuit, unele mişcări devenind automate, stereotipe, aproape ticuri; din punct de vedere ti mic, tahiti micii nu constituie o grupă unitară, unii fiind bine dispuşi, alţii disforici; adaptarea lor socială este destui de bună, chiar dacă uneori superficială din cauza hipermobi Iităţiî lor patologice; tahitimicul nu este niciodată „nervos”, pentru că hiperkinezia lui nu-i permite acumulări afective prea importante ; poate fi picnic, dar şi longi-iin astenic ; la tahitimic se creează un fel de cerc vicios al mişcării: nu este hipermobi 1 numai pentru că temperamental nu poate fi altfel, ci vioiciunea lui este de multe ori stimulată la maximum de hiperkinezia musculară, care pare să nu se epuizeze niciodată; deşi nu caută conflictele sociale, le provoacă fără să vrea prin inegalitatea şi discontinuitatea comportamentului lui ; cînd ;supraorganizarea caracterială a tahitimicului este bună şi puternică, el poate reprezenta un element social pozitiv, dînd ideilor saie, mereu schimbătoare, forme variate, utile; cînd mobilitatea excesivă a tahitimicului se exprimă mai ales în mimică, el poate fi un foarte bun comic sau clown ; între hipomaniacal şi tahitimic există deosebiri majore (deşi pot exista tipuri mixte): diferenţa constă în faptul că tahitimicul se exteriorizează mai mult prin firea sa, hipomaniacal ui mai mult prin dispoziţia sa bazala.
•	Excîtabîîuî are o foârte pronunţată emotivitate reactivă, o permanenta excitaţie afectivă, care irumpe la cele mai mici incidente ; extrem de rar, cînd organizarea caracterială este mai pu-
Personalitate dizarmonicâ : concepţia lui £. Kahn
Per/469
ternică, excitabiiii ştiu să salveze aparenţele, să pară oameni liniştiţi ; în aceste cazuri, tensiunea afectivă se transferă în plan somatic, trădînd excitabilitatea (paliditate sau roşeaţă, tremor, hiperpnee, simptome motorii) ; unii excitabili se stăpînesc într-un mediu social străin, dar în mediul familial (în special în propria familie) provoacă scandaluri, ţipă, sparg, devin chiar agresivi : ei explodează doar în acele medii în care ştiu că nu vor fi pedepsiţi ; unii excitabili îşi stăpînesc atît de bine defectul, încît îi pot demonstra la nevoie aproape după un mecanism isteric (fără ca aceste crize să fie pură simulare, pentru că, odată declanşate, nu mai pot fi oprite de bolnav); dacă mediul îl ignoră, criza se atenuează, stingîndu-se încet; dispoziţia de bază a excitabilului este, de cele mai multe ori, indiferentă ; viaţa lor interioară este destul de nediferenţiată, crizele de excitaţie avînd aspectul unor acte biologice; unii exci-tabili au remuşcări pentru crizele pe care le fac şi îşi cer iertare şi scuze ; deşi firea excitabilului este de cele mai multe ori dinamică, nu lipsesc cazurile în care scandalul este zgomotos dar fără agresivitate ; excitabilul are o fire slabă, exteriorizată prin crizele de excitaţie; există deseori combinaţii de psihopat tahitimic cu excitabil, în cazul cărora crizele par mai fireşti decît la excitabilul pur, avînd un plus de rapiditate în desfăşurare.
Explozivii au multe asemănări cu excitabiiii, dar au în plus capacitatea de a reacţiona îa cele mai mici incidente ale mediului exterior sub forma unor explozii (adevărate „baloane de săpun”), care apar brusc, durează puţin, se termină abrupt; ei pot comite acte impulsive grave, pentru că debutul brusc şi evoluţia acută a unei explozii determină o oarecare îngustare a conştiinţei ; criza explozivă este declanşată de cele mal banale conflicte sau incidente, exis-tînd o disproporţie categorică între excitant şt reacţie ; la tipurile primitive, criza explozivă nu are coloratură afectivă, dar la tipurile mai complexe pot apărea furie şi anxietate ; în cazurile grave apar crize explozive de furie oarbă, cu un mare potenţial de periculozitate socială, însoţite de auto— sau heteromutilare.
Iritabilii pot fi sau excitabili sau explozivi ; au o dispoziţie de bază iritabilă, cu o tensiune interioară mereu reînnoită, cu tendinţă de descărcare (care lipseşte atît explozivilor, cît şi exci-tabiIilor'/; tensiunea iritabilă măreşte reactivitatea şi înmulţeşte numărul ieşirilor necontrolate ; din punct de vedere biotipologic, clinica arată că nu doar picnicul (aşa cum cred unii autori) este iritabil ; există mai multe forme de iritabilitate : poikilotimică, cicloti-mică, epileptică, maniaco-depresivă sau iritabilitate pură.
•	Certăreţii: tip psihopatie temperamental cu direcţie comportamentală precisă; certăreţii au multe puncte comune cu Iritabilii; îşi centrează toată energia în certuri şi scandaluri cu anumite persoane sau Instituţii, deci cu societatea ; se deosebesc de iritabilii puri, care au o iritabilitate difuză şi primară, descărcată anarhic pe primul obiect care le iese în cale ; certăreţul caută „cearta cu lumînarea”şi îşi alege adversarii.
•	Euforicii: sînt tipuri temperamentale dintre cele mal pure; sînt optimişti structural, cu g fire rapidă, puternică şi mobilă, dar cu afectivitate superficială ; sînt mereu dispuşi Ia orice activitate, au umor, sînt greu de indispus ; biotipologic, euforicii sînt, de cele mai multe ori, picnici ; apar uneori combinaţii excitabil--euforic şi foarte rar euforic-exploziv.
9 Hipotlmicii: constituie tipul situat la polul opus al tuturor tipurilor hipertimice, paralelismul mergînd pînă la imaginea „în oglindă” a tuturor trasaturilor.
—	Hipotimicii care se caracterizează printr-o excitabil itate scăzută sînt numiţi atimici, iar' cei cu o dispoziţie scăzută, disforici. e ATIMICI1 sînt de trei feluri : flegmatici, apatici şi moral insanity, cu două subgrupe : indolentul şi moral insanity propriu-zis (Gemu tio se).
•	Flegmaticul constituie tipul opus tahitimicu.'ui, cu o motricitate s|racă şi lentă; au multă răbdare, sînt dificil de dinamizat, au mimica redusă,
470/Per
Perscrditcte dizcrmcnlcâ: ccncepţia lui £. Kchn
dînd uneori impresia că Ie este lene să şi rîdă ;' pot sta cu ceasurile pe un scaun de restaurant pentru a bea cîteva pahare de bere, fumînd 2—3 ţigări, tăcînd şi ascultînd ; au un foarte dezvoltat simţ al umorului, însă firea Ie este de o lentoare extraordinară; ajung rar la acte impulsive, dar atunci cînd Ie comit o fac sistematic şi întemeiat ; nu au o structură atît de superficială cum ar părea la prima vedere, ci sînt greu excita-bili, lăsîndu-se greu scoşi din ale lor; fiecare flegmatic are un „călcîi a Iui Ahile”, ceva legat de complexe, amintiri vechi care se actualizează, o inferioritate somatică trăită intens, pentru care poate face scurte izbucniri de furie teribilă (probabil este vorba de amalgamări cu psihopatul excitabil sau cu explozivul) ; flegmaticul autentic nu-şi iese niciodată din limitele felului lui de a fi şi are o dispoziţie indiferentă sau senină,
•	Apaticul : are o dispoziţie complet ştearsă, tocită, nu are o viaţă afectivă interioară decît în măsura în care aceasta este absolut necesară pentru o minimă relaţionare socială ; este lipsit de capacitatea de comunicare afectivă, iar încercarea de empatie cu el este imposibilă; nu ştie să îşi comunice afectiv stările emotive ; este indiferent, greu de influenţat şi rigid ; dacă moral insanity respinge contactul social, apaticul îl evită ; are o afectivitate globală incoloră şi o dispoziţie neutră.
•	Moral insanity : are tulburări temperamentale foarte grave, care ajung, în mod secundar, la tulburări morale ; nu are de loc viaţă interioară ; creează o senzaţie de răceală şi distanţare afectivă, în aparentă neconcordanţă cu firea acestui psihopat, care poate fi rapidă şi mobilă ; are o construcţie psihică primitivă; ieşirile acestor psihopaţi sînt de o brutalitate rece, sadismul crimelor lor este cumplit; există combinaţii cu explozivul, excitabilui ; din punct de vedere biotipologic este mai frecvent leptosom sau atletic decît picnic.
•	DISFORfCII cuprind următoarele trei tipuri :
anxioşii, cu două subgrupe: timizii şi fobicii,
pesimiştii şi depresivii.
•	Anxioşii sînt persoane umide, Ia care anxietatea este liber flotantă, permanentă, fără conţinut precis; sînt nesiguri, în neîntreruptă stare de aşteptare, incapabili de a se asigura împotriva anxietăţii ; au sentimente de inferioritate ; apărută primar, anxietatea se manifestă încă din copilărie, avînd puternice rădăcini biolc* gice, numai secundar putînd căpăta conţinuturi fobice sau hipocondriace ; anxietatea timidului nu poate fi explicată numai prin factori sexuali, aşa cum încearcă psihanaliza să facă.
•	Fobicii au o anxietate secundară, ţintită ; sînt slabi şi nesiguri ; anxietatea are rol de vector,
fiind un fel de scut al celui slab ; fobicul ten> peramental face crize paroxistice de anxietate, dar în afara acestora poate fi mobi I şi pu tern ic dispoziţia lui bazală reprezentînd un amestec de anxietate şi irascibiiitate.
•	Pesimiştii (Missmiitige) au o dispoziţie generală dezagreabilă, neplăcută, complementară unei tensiuni afective ; se situează între irascibili şl depresivi, fiind mai puţin activi decît primii, dar mai puţin pasivi decît ultimii ; dispoziţia lor bazală este un amestec de iritabiI itate şi depresie ; fără să fie trist, pesimistul nu ştie să se bucure, să fie fericit, nu este mulţumit de nimic, dar nu-şi exteriorizează această nemulţumire şi nu îi caută cauze exterioare ; pesimistul pare că este supărat pe sine însuşi ; are o fire lentă, slabă, încăpăţînată ; umorul acestui tip este veninos, arţăgos ; are multe tangenţe cu flegmaticul ; în combinaţie cu anxiosul timid, creează un tip cu mare predispoziţie spre interpretări hipocondriace ; atunci cînd se supra-adaugă irascibil itatea, se manifestă ca un individ' chinuitor şi chinuit, care terorizează pe cei din jur cu fanteziile sale hipocondriace, cu felui lui de a fi ; la acest tip, raţionalizarea anxietăţii dă naştere unor fobii bizare.
•	Depresivii au o afectivitate tulbure, o concepţie despre viaţă serioasă şi severă, în care viitorul este perceput ca sumbru şi plin de pericole ; ruminează pesimist pe orice temă, se subapreciază, se simt slabi şi nesiguri de sine, sînt uşor vulnerabili, aproape senzitivi ; au o incapacitate de a derula rapid trăirile, o stagnare şi o agăţare de orice sentiment neplăcut; au tendinţa de disimulare a depresiei, astfe! că, din exterior, ei pot părea doar persoane serioase şi reţinute ; sînt sceptici, au un simţ critic acut şi o viaţă interioară bogată; combinaţia depresiv-atimic creează un individ distant şi rece; combinaţia cu psihopatul excitabil sau cu pesimistul creează un tip de depresiv rigid» egoist, certăreţ, cu o ironie muşcătoare, care se bucură de necazurile altora; nesiguranţa sa internă îl poate conduce secundar sa reacţii anxioase.
•	Poikilotimiciî: tipică pentru acest grup este permanenta instabilitate a dispoziţiei bazale, a excitabilităţii şi a modalităţilor de exteriorizare a afectivităţii. Schimbarea este legea de bază a acestor personalităţi, dar ea nu este legată strict de un eveniment, iar disproporţia cauză-efect este întotdeauna evidentă,
•	Instabilii emotiv autohtoni sînt, de obicei, combinaţii între euforici şi depresivi : fie depresivi cu faze de scurtă durată de bună dispoziţie, fie euforici cu scurte faze în care sînt depresivi; în aceste faze, instabilul nu arată totuşi
' ca un depresiv şi, respectiv, ca un euforic tipic, pentru că periodicitatea endogenă îl învaţă cu
Personalitate dizarmonicâ : concepţia lui E. Kahn
Per/471
timpul pe Individ că depresia va fi totdeauna eo’orată de speranţa euforiei, Iar euforia va ?i mereu voalată de depresia iminentă ; faza euforică a instabilului nu este una tipică, semănînd tn miniatură cu o manie inhibată, iar faza depresivă este una neliniştită, anxioasă, o miniatură de melancolie agitată; între cele două faze, instabilul emotiv autohton este, de obicei, un irascibil, ia care pot apărea multe manifestări psihosomatice (tahicardii, precordlalgii, insomnii, disconfort abdominal) ; dispoziţia în fazele de iraseibilitate este una de umor macabru (Galgenhumor) ; periodicitatea instabilului emotiv este variabilă, dar există o predominanţă a fazelor euforice primăvara şi vara, iar a celor depresive toamna şi iarna (unii instabili vorbesc despre hibernarea lor) ; instabilii emotiv autohtoni se simt mal rău dimineaţa, se dispun după-amiază, pentru ca spre seară să aibă o timie normală; există un grup aparte de instabili emotiv, care la serviciu şi printre străini fac faţă onorabil, dar odată ajunşi acasă devin brusc depresivi ; afectivitatea instabilului emotiv este superficială, mai ales în faza euforică; această psihopatie îşi găseşte o expresie paradoxală la artişti, care creează debordant în faza euforică, corectînd şi revenind critic în faza depresivă, dînd astfel îa iveală opere de artă de mare echilibru.
Instabilii emotiv reactivi au drept caracteristică predispoziţia pentru oscilaţii afective mari, sub
influenţa factorilor externi : dintr-o dispoziţie neutră, sub influenţa unor excitanţi neplăcuţi, pot trece în depresie sau, dacă excitaţia a fost plăcută, în euforie ; instabilul reactiv are multe direcţii în care poate să străbată cu o repeziciune extraordinară o gamă ce stări foarte întinsă: euforie, depresie, anxietate, trăsei bi i itate, excitabil;tate, expiozivitate ; constituie terenul de predilecţie a! reacţiilor depresive ; biotipologic, instabilul emotiv autohton este, de cele mai multe ori, picnic, iar cel reactiv nu are o predispoziţie constituţională; K. SCHNEIDER este de părere că nu există două tipuri distincte de emotivitate instabilă. Senzitivii : senzitivul propriu-zis nu aparţine numai patologiei temperamentului, ci este şi un psihopat distimie, ia care temperamentul bazai rămîne permanent vizibil, în ciuda dantelăriei de idei prevalente şi cvasi delirante în care se înfăşoară; are o mare înclinare pentru reacţii depresive şî foarte rar spre cele euforice, dispoziţia bazaiă a senzitivului fiind cea a unui disforic depresiv ; stagnarea la o trăire ofensa-torie, incapacitatea de a depăşi o stare afectivă sînt comune depresivului şi senzitivului ; senzitivul este un irascibil a cărui energie nervoasă se dirijează spre interior, se repliază spre sine,
pe fondul unei dispoziţii bazaîe depresive, anxioase, pesimiste; este incapabil de descărcare : reţlnînd la infinit trăirile ofensatorii, le exteriorizează lent, aproape vîscos ; orice senzitiv poate descărca materialul afectiv acumulat vreme îndelungată prin reacţii de scurtcircuit, care nu sînt în mod obligatoriu semnul unui temperament de tip excitabil sau exploziv ; senzitivii pot fi hipo-, hiper- şl foarte rar ati-m;c'.
#	PSIHOPATIILE CARACTERIALE (DISTO-
Ni5LE) : instinctele sînt direcţionate ; temperamentul este un dat global, difuz, nedirecţionat;
caracterul este fundamentai final ist, axat pe direcţie şi scop.
—	Caracterul poate lua două direcţii precise : către propria persoană (asupra Eului), către ? urnea înconjurătoare (non-Eul).
—	Finalitatea caracterului se poate deduce din jocul celor două direcţii, Eu şi lume, corelaţia dintre acestea avînd drept rezultantă randamentul şi eficienţa activă ; creaţia şi valorificarea sînt scopurile principale ale persoanei ; randamentul şi eficienţa activă sînt centrate pe valori.
—	Persoana normală are scopuri, finalităţi şi valori autentice, care se încadrează armonic în scopurile, finalităţile şi în scara de valori a societăţii.
—	Pentru psihopat, lumea nu este.un cîmp a! acţiunii constructive : scopurile şi finalităţile sale sînt false, valorile sînt pseudovalori, iar lumea o scenă a vanităţii sale.
—	Caracterul este o realitate fondată biologic, care se poate modela prin influenţa mediului ; educabil itatea este proprie caracterului.
—	Persoana normală se poate defini astfel : ştiu cine sînt, ştiu ce sînt, urmăresc anumite valori şi scopuri autentice.
—	Persoana psihopată din punct de vedere carac-terial are abateri de ia normă, sub raport cantitativ şi calitativ, în aprecierea Eului şi a iumii, în stabilirea valorilor, a scopurilor şi a relaţiei dintre Eu şi lume.
—	Psihopatiile caracteriaie sînt descrise în raport cu următoarele cinci coordonate : corelaţia Eu-Iume, autoaprecierea, aprecierea lumii, scopul urmărit, influenţa lumii asupra persoanei (deci patru factori legaţi de persoană şi unul legat de mediul propriu-zis).
—	Urmărind aceste coordonate, se pot descrie trei categorii de psihopaţi caracterial : psihopaţii egolatri, cu subgrupele autiştii activi ş egocentricii, psihopaţii autodepreciativi, cu* subgrupele autiştii pasivi şi introspectivi, şi ambitendenţii, cu variantele stenic şi astenia
472/Per
Personalitote dizarmonica : conceppa iui £. Kahn
•	Psihopaţii egolatri: egolatria trece spre psihopatie în momentul în care afirmarea egolatră a Eului devine legea [constantă a existenţei şi mai ales atunci cînd, din cauza ei, individul ajunge mereu în conflict cu societatea; în aceste cazuri, toate valorile şi scopurile pe care individul le creează şi pe care şi le propune sînt centrate asupra Eului; pe măsură ce egolatria creşte, valoarea şi consideraţia pe care Eul o acordă mediului social scade invers proporţional ; egolatrii sfîrşesc prin promovarea Eului lor suveran, manifestat prin voinţa de putere cu orice preţ.
#	Autiştii activi: principala caracteristică a acestor psihopaţi porneşte de Ia considerarea Eului propriu drept foarte puternic, aceasta conducîndu-i la desconsiderarea completă a relaţiei Eu-lume ; autistul activ respinge lumea şi orice relaţie cu ea, o dispreţuieşte, se izolează de ea, în măsura în care războiul permanent împotriva tuturor conduce ia izolare ; autistul activ se vrea un cuceritor, dar în lupta cu societatea pierde în mod firesc, fără să se considere vreodată învins, rămînînd într-o atitudine implacabilă şi ireconciliabilă; cu cît nivelul intelectual al autistului activ este mai redus, cu atît ei se avîntă într-o luptă mai îndîrjită; este în întregime lipsit de intuiţie socială, nu are sentimentul relaţiei interumane, considerîndu-i pe ceilalţi inferiori şi lipsiţi de drepturi; nu are
niciodată prieteni, pentru că nu se poate strădui să înţeleagă un semen ; supune orice activitate umană dorinţei sale de putere, după formula ,,în afară de mine, nu mai există nimic” ; nu caută în societate nici un fel de rezonanţă a acţiunilor sale, nu simte nevoia de aprobare din partea societăţii, doreşte puterea numai pentru sine ; judecata societăţii nu-l interesează, orice sancţionare a valorilor pe care le urmăreşte îl lasă indiferent; se consideră fanatic apărător a dreptăţii, evident a! unei dreptăţi foarte personale ; scopurile pe care autistul activ şi fe propune sînt selectate dintre scopurile obişnuite ale societăţii (creaţie artistică sau ştiinţifică, poziţie socială), cu diferenţa că nu realizează niciodată randamentul necesar pentru atingerea lor.
•	Egocentricii: randamentul egocentricilor scade la zero, este mult mai redus decît la autiştii activi, în primul plan trecînd megalomania, satisfacerea dorinţei de poză şi semnificaţie socială^ de prestigiu, toate axate pe pseudova-lori sodale; egocentricul are un Eu slab, care poate genera complexe de inferioritate, este nesigur pe sine ; supraaprecierea Eului este un mecanism de hipercompensare în faţa recunoaşterii intime a slăbiciunii Eului ; egocentricul nu poate refuza în întregime societatea, aşa cum face autistul, avînd nevoie de ea pentru a-şi satisface exigenţele ambiţiei sale nemăsurate ; deviza egocentricului, este „să mă comport cît mal bine în faţa celorlalţi, pentru a mă putea afirma” ; egocentricul are nevoie de societate pentru a putea povesti succesele sale (de obicei false) ; egocentricul face din propriul sm Eu un idol căruia i se închină, iar această divinizare a Eului merge în paralel cu desconsiderarea tuturor valorilor din jur ; scopul social aî egocentricului. este unul fals, iar existenţa îl este inautentică, devenind o poză în slujba orgoliului şi a ambiţiei; egocentricul savurează puterea aparentă prin admiraţia pe care societatea i-o acordă, spre deosebire de autistul activ, care savurează puterea în sine ; slăbiciunea Eului egocentricului face ca acesta să caute indivizi mai tari dect el, cu care apoi, din necesităţi de consolidare, se identifică ? egocentricul este doar o exagerare patologică a egoistului normal ; limitele dintre egocentric şi autistul activ sînt destul de imprecise : colecţionarul autist şi bizar este o mixtură de acest fel.
•	Psihopatul autodepreciativ : spiritul de dăruire, de supunere şi renunţare caracterizează orice acţiune normală, ajungînd să fie considerat drept patologic doar cînd subaprecierea Eului şi supraaprecierea lumii se potentează la maximum»
Personalitatea dizarmonicâ: concepţia fui £. Kahn
Per/473
—	Există două posibilităţi de manifestare a tipului autodepreciativ : autistul pasiv, la care predomină frica de dăruire, şi introspectivul, la care dăruirea ajunge la paroxism.
•	Autistul pasiv are o teamă de propriul Eu, rezultată din slăbiciunea Eului şi nesiguranţa de s<ne, care-l conduc ia reacţii particulare faţă de lume, iar în cazuri extreme, ia o retragere totală şi fugi; lumea este percepută ca duşmănoasă (aceasta rezultînd dintr-un fel de refulare a nostalgiilor după lume), izolarea devenind o atitudine de asigurare împotriva vicisitudinilor mediului ; atitudinea faţă de lume este astenica şi pasivă, rarele tentative de a depăşi izolarea soidîndu-se cu eşecuri lamentabile; viaţa socială şi contactul afectiv cu lumea sînt fragmentare, pentru ca ei este preocupat doar de asigurarea securităţii Eului, astfel încît autistul pasiv apare ca neputincios şi plin de resentimente ; nu ştie niciodată să se aprecieze la justa vai oare ; fiind silit mereu să se autodeprecieze, trăieşte resentimente şi o invidie extraordinară, care duc ia scurte bufeuri stenice.
•	introspectivii au aceiaşi Eu siab ca şi autiştii pasivi, dar nu caută izolarea de lume, pentru că modul în care încearcă să-şi consolideze Eul este pasiv, prin dăruire şi supunere, dorind să fie înglobaţi şi acceptaţi de lume ; ei vor să-şi anihileze personalitatea prin înregimentarea pe care multitudinea de Euri ale lumii o presupune ; introspectivul realizează o dăruire patologică, transformată în scop în sine, cuprin-z.Tid elementele unei jertte făcute prea gălăgios, după formula: „nu sînt bun de nimic, iată pentru ce.mă jertfesc, sînt făcut pentru a fi •victimă, priviţi-mâ cum mă jertfesc” ; acest tip îmbracă o serie de nuanţe, de la subalternul de profesie, pînă la martirul din vocaţie (are legături subterane cu tipul masochist, aşa cum autis-
■	tu; activ poate fi pus în relaţie cu sadicul); se leagă afectiv de semenii săi cu o ardoare extatică, dar în această legătură, introspectivul se caută pe sine însuşi, propriul Eu, şi ignoră reciprocitatea pe care orice relaţie o presupune : simpatia sa este falsă, lipsită de un real conţinut comunitar; în mod uitraparadoxal, introspectivul poate avea dorinţa de neputinţă (aşa cum autistul activ are voinţa de putere) : anularea propriului Eu îl poate conduce fa sinucidere, la care recurge în momentul în care nici o construcţie interioară nu mai poate fi întreprinsă, cînd viaţa interioară-se pulverizează prin analiză ; în cazuri cu totul excepţionale, la persoanele dotate cu extremă inteligenţa, introspecţia poate duce 1 a real izarea unor valori sociale pozitive.
•	Psihopaţii ambitendenţi : la ambitendent,
totul este bipolar : oscilează între autoapreciere
exagerată şi depreciere, între ambiţie patologică şî umilinţă, între Eu şi lume.
—	Nu realizează niciodată nimic, pentru că orice joacă rolul indiferentului cinic; orice hiper-acţiune este anihilată de ambivalenţa lui absolută privind scopul şi valoarea.
—	Ambivalenţa duce la conflicte cronice, la tensiuni interioare mereu reînnoite.
—	Ambivalentul nu ajunge niciodată la vreo hotărîre, la rezolvarea unui conflict sau, cînd o face, aceasta necesită multe jertfe în ceea ce priveşte integritatea scopurilor propuse şi a valorilor urmărite.
—	Există un ambitendent stenic, a cărui dorinţă de putere este dublată de un fel de ambiţie egoistă, bazată pe un Eu slab, şi un ambitendent astenic.
—	Ambitendent este orice psihopat care-şi amestecă în existenţă următoarele coordonate: voinţa de putere, dorinţa de a poza, resentimentele şi teama de neputinţă.
—	Mecanismul cel mai frecvent al psihopatiilor ambitendente este hipercompensarea, care ia naştere din dorinţa de a masca o nesiguranţă internă şi care ajunge, de obicei, la atitudini reprezentînd exact opusul situaţiei care a generat-o: astenicul sesimte puternic, timidul joacă rolul indiferentului cinic ; orice hiper-devine violent şi coleric, nesigurul iritabil compensare este în directă legătură cu ambiţia şi megalomania; prin hi per compensare, persoana capătă cel puţin o atitudine exterioară şi un stil existenţial, inexistente dacă s-ar fi conformat adevăratului ei fond interior; hipercompensarea oferă individului un rol şi o mască ; în hîpercompensare se observă întotdeauna ambitendenţa.
$ PSIHOPATIILE COMPLEXE : realitatea clinică arată că toate cele trei coordonate, instinct, temperament şi caracter, sînt implicate în proporţii diferite în structurarea unor personalităţi psihopatie e. Analiza care urmează priveşte cazurile cel mai frecvent întîlnite în realitatea clinică obişnuită.
9 Nestatornicul: este acel individ care nu se poate încadra în limitele determinate de societate şi nu poate avea şi păstra un echilibru.
—	Nu are resurse energetice pentru a respecta şi urmări scopurile sociale pe care şi le propune.
—	Nestatornicii nu pot fi consideraţi (denumiţi^ abulici sau hipobulici, pentru că tulburarea de voinţă este doar „polul cauzai” în etiologia psihopatiei.
—	Coordonatele esenţiale ale nestatornicului încep dincolo de problematica voinţei, fiind legate de labilitatea persoanei, inconstanţa şi intensitatea redusă în urmărirea scopului.
—	Nestatornicul are dese iniţiative, dar nu le poate duce la îndeplinire, ch'ar dacă-şi păs-
474/Per
Personalitate dizarmonicâ : concepţia Iui E. Kahn
trează neatins un mic capital volitiv ; abulia sau hiperbuîia nu sînt elemente simple ale persoanei (personalităţii), cl mecanisme complexe, născute din cooperarea instinctului şi temperamentului, sub influenţa caracterului.
—	Nestatornicul se demoralizează şi este deziluzionat de societate, dar numai în mod secundar, ca o consecinţă a comportamentului său (referirea se face la cele afirmate de ADLER).
—	Nestatornicul manifestă imaturitate afectivă, este un slab instinctiv (în cel mai bun caz, un impulsiv), un astenic care poate fi pus uşor în mişcare de factori externi, este tipul omului care se „lasă dus de curent”.
Combinaţia hipertimicului cu nestatornicul este periculoasă, configurînd tipul de individ care de la început nu se încadrează în disciplina şcolară şi familie, are mici acte de delincvenţă din copilărie; la vîrsta adultă, din această categorie, după opinia autorului, se recrutează cartoforii, traficanţii, proxeneţii, prostituatele.
—	Combinaţia nestatornic-poikilotim conduce la un tip care oscilează între hipertimie instinctivă şi inhibiţie.
•	Schizoidul: în viziunea autorului, folosirea termenului de schizoid în mod extensiv este îa fel de dăunătoare ca şi încercările lu-i KRETSCHMER de a redeschide dihotomia schizofrenie/psihoză maniaco-depresivă. El are următoarele caracteristici:
—	Psihopatul schizoid este un psihopat diston, cu autism activ sau pasiv, introspectiv sau ambitendent (ambivalent), mai rar egocentric, cu o predispoziţie constituţională spre reacţii sau „Îmbolnăviri schizofrene”, şi biotipologic nu este picnic.
—	Nu orice psihopat care vine dintr-o familie „greu tarată” schizofrenic trebuie sa fie, în mod obligatoriu un psihopat schizoid.
—	Este o eroare să se considere că psihopatia schizoidă este o schizofrenie abortivă, vindecată sau reprezintă sechelele lăsate de un episod schizofrenic.
—	Psihopatia schizoidă nu este un diagnostic clinic, ci unul genealogic-psihopatofogic.
•	Autistul rece: temperamental este atimic, caracteriologic este autist, instinctiv poate fi tare sau slab. Este insensibil, apatic, tocit afectiv, are „daltonism moral”.
•	Autistul rece activ este construit simplu şi primitiv, este lipsit de simţul simpatetic al comunicării sociale şi de cel al valorilor sociale. Rădăcina insuficienţei morale a autistului rece activ se află în temperament, care este un dat biologic; este iritabil, activ, tahitim, tin fel de hipomaniac „rece ca gheaţa” ; trăieşte pe picior de război cu toată lumea, atacă fără milă pe oricine, pentru orice motiv; ostili-
tatea lui faţă de societate se îndreaptă rapid spre delincventă; nu are scrupule, „călcînd peste cadavre”, e tiranic şi incoruptibil, are umor macabru, rece şi absurd; cînd sînt foarte inteligenţi, subiecţii pot fi conducători de mase absurzi şi fanatici; se apropie de ceea ce LOMBROSO definea drept criminal înnăscut; autistul rece activ este practic ineducabil, fiind „un caz cronic de ia debut” ; cu vîrsta, devine mai puţin periculos, dar periculozitatea socială a acestui ţip nu dispare niciodată.
•	Autistul rece pasiv, în afara sărăciei afective, este caracterizai printr-o inerţie sufletească foarte pronunţată şi hipoexcitabilitate; este incapabil să facă eforturi, nu are nici un fel de interese care să depăşească cercul redus a! necesităţilor de moment ; dau cel mai mare procent de delincvenţi şi criminali ; sînt înclinaţi spre toxicomanie, în special alcoolică, sînt brutaii, primitivi, inerţi ; este alcoolicul care, datorită slăbiciunii saie instinctive, devine poltron şi gelos, terorizîndu-i pe cei mai slabi decît el ; sub influenţa alcoolului poate ajunge la cele mai diverse perversiuni şi crime sexuale ţ slab instinctiv, îşi satisface înclinaţia spre obscenitate pe căi ocolite, de surogat; este încăpăţînat, arogant, invidios la un nivel patologic ; subiecţii sînt tirani familiali, care-şi tracasează soţia şi copiii; nu respectă şi nu înţeleg necesităţile afective ale celor din jurul lor, iar cînd
Personalitate dizarmonicâ: concepţia lui £. Kahn
Per/475
li se impun anumite restricţii, se larpentează şi se simt frustraţi; sînt predispuşi pentru trăsături senzitive.
•	Anancastul : cei mai mulţi anancaşti sînt
astenici; terenul anancast se naşte din reunirea
unei particularităţi instinctive cu un anumit temperament, care poate fi disforic, dar şi senzitiv.
—	în lipsa unui temperament anxios-senzitiv, fenomenul obsesiv nici nu are cum să apară, elementul anxios-senzitiv dînd prilejui structurării sentimentului de vină, care conduce la nesiguranţa senzitivă ; din trăirea sentimentului de vinovăţie ia naştere tendinţa de auto-pedepsire, dar şi revolta împotriva culpei şi a pedepsei, adică rădăcinile ambitendenţei obsesive.
—	Anancastul are următoarele caracteristici, care se adaugă fundalului instinctiv şi temperamental : Eul slab, introversiunea, nesiguranţa, subaprecierea Eului propriu, tendinţa spre fenomene de hipercompensare.
—	Obsesivul gîndeşte astfel : „sînt sortit să fiu mereu chinuit, sînt destinat suferinţei; pentru aceasta, obsesia vine la timpul oportun; prin suferinţa mea mă ridic deasupra celorlalţi, celor care nu suferă, şi astfel merit mi ia şi atenţia lor”.
—	HOFFMANN arată că una dintre caracteristicile bazale ale obsesivului este, alături de scindarea antinomică, dragostea sa pentru obsesie; obsesivui are impresia că prin obsesie plăteşte tribut unei forţe superioare şi ca responsabiii-latea sa faţă de semeni este mai iipsitâ de importanţă decît cea faţă de forţe oculte superioare.
—	Obsesivul seteme.de forţa superioară, pe care
o	bănuieşte prezentă' în fiecare fenomen obsesiv, nerealizînd că se identifică cu această forţă externă, autopedepsindu-se.
—	Nu există un singur tip de anancast, singurul criteriu comun fiind nesiguranţa generală, care însă este caracteristică şi altor tipuri psihopatice.
—	Anancastul vrea cu orice preţ să rămînă mic şi copil, dar copilul unei forţe mari, supranaturale ; de aceea, nu apare eronată apropierea dintre mentalitatea obsesivului şi cea religioasă, paralelă; această apropiere nu se limi-teaza ftumai la asemănarea ritului şi a cultului cu ceremonialul obsesiv.
—	Obsesia ajută anancastul „să fie în acelaşi timp
sclav şi stăpîn”, „copil şî părinte”, roiuri pe care..le mimează ca pe un joc; morala rigu-
roasa, tirania etică a multor anancaşti poate rezulta din ambitendenţă şi supracompensare ; obsesivul este în situaţia vulpii din fabulă, care vede strugurii, dar neputîndu-i ajunge, îi declară acri.
—	Anancastul nu este criminal, nu pentru că morala sa îl opreşte de la crimă, ci pentru că topeşte instinctele criminale în forul său interior, dizolvîndu-le într-o magmă în care el singur este „delincvent şi judecător”.
•	Senzitivul : caracterial, senzitivul este un nesigur şi un ambitendent, oscilînd între subapreciere şi supraapreciere.
—	La toţi senzitivii există un „ghimpe stenic” (KRETSCHMER), care este motorul acţiunilor lor.
—	Senzitivul pozează frecvent atît în faţa sa, cît şi în faţa celorlalţi, exhibîndu-se ca un sensibil, delicat şi rafinat: „sînt atît de fin şi de sensibil, încît toţi ceilalţi sînt nişte brute în comparaţie cu mine ; viaţa este brutală şi ordinară, eu sînt un om excepţional, o excepţie”.
—	Caută să-i depăşească pe ceilalţi într-un fel oarecare, are un deosebit talent „să aleagă” din mediul înconjurător acele situaţii care-i sînt favorabile.
—	Are instincte slabe sau nesigure; mulţi senzitivi au infantilism psihosexuai.
—	Tipul cel mai interesant de senzitiv este revendicativul, care este activ, stenic, autist, hiper-compensatdr.
•	Istericul: caracteristica principală a istericului este neautenticitatea; este un om care vrea enorm de multe roluri, dar nu are talent pentru nici unul (KLAGES).
—	Fiecare psihopat care urmăreşte un cîştig din boala sa produce simptome isterice.
—	Persoana isterică este, într-o anumită măsură, psihopatul în stare pură; în concepţia autorului, isteria nu există ca boală, există doar manifestări isterice şi persoane isterice.
—	Psihologic, istericul protestează împotriva rolului său sexuai ; este greu să spui dacă istericul este un hiperinstinctiv sau un hipoin-stinctiv, dar poţi să spui cu certitudine că, din punct de vedere instinctiv, ceva este în neregulă, fie şi numai o nesiguranţă a trăirii sexuale; frigiditatea feminină este cei mai frumos mecanism de protest împotriva rolului sexual determinat de structura biologică.
—	Istericul nu ştie să facă compromisul necesar şi
social indispensabil, între apetitul instinctiv şi renunţarea instinctivă; din această cauză, este silit să recurgă la surogate şi refulare.
—	la o atitudine narcisic-infantilă pentru a evita lucrurile neplăcute din lume, dar într-un mod diferit de copil, care profită de orice lucru plăcut.
—	Din punct de vedere temperamental, istericul este de cele mai multe ori rece, incapabil de sentimente autentice, străin de o lume afectivă bogată (deşi există şi isterici iritabili, disforici sau chiar hipomaniacali).
476/Per
Personalitate dizarmonica i concepţia lui E. Kahn
—	Din punct de vedere caracterial, isteric ui este un egocentric.
—	Anancaştii şi senzitivii doresc sâ rămînă copii şi-şi construiesc iu mea proprie ca si cum ar fi copii; istericii rămîn copii, dar au pretenţia să pară adulţi, să joace rolurile acestora, dar şi pe cei al copilului.
—	Pentru isteric este importantă întotdeauna evidenţierea persoanei proprii în raport cu publicul şi rezohanţa pe care o trezeşte în acesta.
•	Fanfaronul Isteric: vorbeşte mult, se laudă enorm, nu este un intelect liminar, dar este cu siguranţa un „geniu pustiu” (genialoid — KRiSCH) ; este prima treaptă spre pseudolog.
#	Ps^udologia este forma cea mai caracteristică a
i	psihopatiei isterice. Minciuna este expresia
unei nemăsurate dorinţe de-a juca un roi, de-a poza; cei mai mulţi pseudolog! sînt foarte activi şi cu o instinctualitate puternică (logod-nicul de meserie, Don juanul escroc), dar sexualitatea lor este lipsită de un scop precis ; au multe înclinaţii spre perversiune. Pseudoîogu! este un tahitim cu imixtiuni actlv--autiste, este rece afectiv, lipsit de spirit comunitar ; fabulaţia şi. escrocheria sînt situaţiHe în care pseudoîogu! se simte cel mai bine : este mîndru de fabulaţiile sale, ca un „artist de opera sa” ; este un artist al falsului, fiind atît de încînţat de propriile sale minciuni, încît le crede reale (BIRNBAUM). Există mulţi filantropi isterîri, îa care actele filantropice sînt făcute din simpla dorinţă de a se face cunoscut, de a. se vorbi în societate despre ei (-» PAPPENHEIM Berta) ; de asemenea, există escroci fa-care mobilul criminalităţii este de aceeaşi natură.
•	Trebuie amintite două tipuri speciale de psihopaţi isterici, aşa-numitele canalii isterice: scriitorii de anonime şi otrăvitorii. Aceştia au o dublă existenţă, jucînd roiul unor oameni binevoitori şi filantropi, pentru a-i putea chinui pe semeni la infinit şi a ajunge la acţiuni criminale, de multe ori cu substrat'sexual. Scriitorii de anonime etalează o deosebită corectitudine, poate „prea corectă”, tocmai pentru a putea masca mai bine (consideră ei) . acţiuniie lor; îmbracă masca unor corecţi puritani, care îşi trimit scrisorile în cel mai mare secret, cu extrem de severe precauţiun? ; dorinţa lor de a se afirma social, precum şi impulsul lor de a juca un rol în societate se satisfac simultan : prin scrisorile anonime reuşesc să răstoarne destine, sa încurce lumea, joacă un rol care Ie dă senzaţia că poseda o putere secreta, prin care manipulează pe oricine. Otrăvitoarele pot părea normale, vesele, tonice, adaptate social, pot fi chiar filantroape,
bigote, celălalt versant arătîndu-ie însă ca orgolioase, mincinoase, perfide, viclene, răutăcioase, false : ideea de a otrăvi din întuneric» în secret, este cea mai teribilă modalitate de agresiune în mîna unui individ slab şi neputincios.
•	Hipocondriacuf: hipocondria este o scuză a Eului în faţa lumii şi în faţa propriei persoane pentru randamentul reaimente scăzut sau pentru un randament scăzut i Lzoriu comportamentul hipocondriac este un subtertug u, prin care viaţa obişnuită, cu problemele ei. este eludată.
—	H:pocondriacu! este un individ cu un corp devitaîizat, care nu suportă efortul, dar mas ales îşi refuză sistematic orice antrenament care l-ar putea întări şi vitaliza.
—	Instinctualitatea hipocondriacului este slabă, în special cea sexuală şi, de obicei, hipocon-driacul fabulează asupra faptului că diminuarea capacităţii sexuale a fost produsă de boaia sa imaginară ; uneori, în spatele scuzelor hipo-condriacilor pentru slaba [or sexualitate stă o homosexualitate mai mult sau mai puţin latentă.
—	Temperamental, hipocondriacu! este morocănos, distîmic, iritabil, depresiv sau anxios ; se autoanalizează ia infinit, pentru că este nesigur, pasiv, repliat mereu în faţa vieţii.
—	Hipocondria este un fel particular de a căuta mereu întărirea propriului Eu, ca şi o sursă de resentimente faţă de cei consideraţi sănă-
toşi, un mod de a aştepta de la lume protecţie, cruţare şi asistenţă.
Personalitate dizarmonicâ : concepţia lui E. Kahn
Per/477
___ Caracteriaî, ’hipocondriacul este un autist
pasiv, dar deseori se combină cu megalomanul şi egocentricul şi, în aceste cazuri, hipocondria devine o unealtă a dorinţei de evidenţiere.
___ Debutul hipocondriei are loc, de regulă, în
floarea vîrstei, dar mai ales fa climax şi senium ; îmbătrînlnd, individul este predispus să se analizeze, să-şi observe corpul, mai ales pentru că viaţa instinctivă scade în intensitate ; iatro-geniiie apar la această vîrstă, pentru că fiecare hipocondriac senii va interpreta în manieră proprie sfaturile medicilor prea grijulii în !egă-tură cu tensiunea arterială şi scleroza vasculară,
•	Cverulentul: instinctiv, aceste persoane deosebit de active nu sînt totdeauna puternice, cve-
rulenţa putînd semnifica chiar o instinctualitate
slabă sau nesigură.
—	Majoritatea cverulenţilor sînt hipertimi şl sen-
zitivi, tensiunea interioară a cverulentul ui a-părînd din combinarea irascibil ităţi i hipertime cu senzitivitatea.	'
—	Cverulentul este în impact permanent cu lumea; este incapabil de relaţii sociale armonice şi datorită sărăciei sale afective, coloritului său afectiv sărac; doar puţini cverulenţi sînt normali afectiv şi, chiar dacă întreţin relaţii afective normale cu cei din imediata apropiere, ajung 1a scandaluri violente cu alţi indivizi din mediul social.
—	Sărăcia afectivă îl împiedică pe cverulent să aibă spirit comunitar, să înţeleagă nevoile celor din jur ; este un egocentric autist activ, care consideră că, în afara lui, nu mai există nimic valoros pe lume.
—	îşi satisface orgoliul şi megalomania ca „luptător şi cavaler al unei justiţii imanente5’, se autoadulează, depreciată lumea, consideră că oricare dintre semenii săi trebuie să aibă o parte de vină.
—	Cverulentul atacă societatea rigid, cu prejudecăţi, violent şi rece, convingîndu-se repede de tot ceea ce voia deja să se convingă ; îşi formează repede idei prevalente, de care senzitivitatea ÎI împiedică să se mal detaşeze.
—	Cînd cverulentul renunţă la ideile sale prevalente schimbînd „tema”, o face pentru că temperamentul hipertim sau tahitim îl împinge către aceasta.
—	Pot fi descrise trei subtipuri de cverulenţi : Eristhiker (arţăgoşi) (termen creat de KRAEPELIN, de la Erls, zeiţa discordiei în mitologia greacă), cverulenţii euforici hipomaniacali şi cverulenţii propriu-zişi.
•	Arţăgoşit. ■ (Eristhiker) au un temperament irascibil, care se asociază cu un caracter egocentric cu trăsături autist-active ; sînt energici, încăpăţînaţi, egolatri, încrezuţi, cîrcotaşi,"lipsiţi de scrupule ; el sînt „certăreţii” obişnuiţi.
•	Cverulentul euforic hipomaniacal se deosebeşte de arţăgos prin faptul că are umor, se ceartă cu poftă şi plăcere, ca şi cum. ar face sport, şi nu totdeauna între patru ochi, nu ia în serios scandalurile pe care le face la fiecare pas ; dacă ajunge 1a reclamaţii sau piocese da dovadă de mare superficialitate, de necunoaşterea spiritului legii.
•	Cverulentul propriu-zis se deosebeste de tipurile anterioare prin faptul că ajunge să construiască rapid idei prevalente tixe; se autoapreciază în mod deosebit, depreciind pe toată lumea.. Sub imperiul caracterului lor autist-activ, cverulenţii duc lupte şi susţin procese pentru o singură cauză, negiijînd toate celelalte valori care fac viaţa colorată şi bogată în evenimente afective ; ei nu doresc „să facă dreptate, ci doresc să ii se facă dreptate” ; nu au în nici un caz ceea ce se numeşte un spirit al justiţiei prea dezvoltat, pentru că vor sa satisfacă cu orice preţ, absolut şi fanatic, legea, aşa cum şi-o imaginează.ei (visează o lege perfectă, dar legea, atît timp cît este făcută de oameni, nu poate fi aşa); sînt mereu în luptă cu societatea, procesele lor lungi epuizînd justiţia.
•	Bizarul (excentricul): este o categorie socială destul de. răspîndită, bizarerii ,,obişnuite” gă-du-se la hipoinstinctivi, nesiguri, anxioşi, senzitivi,' depresivi, anancaşti, hipocondriaci, la care bizareria este în strînsă legătură cu nesiguranţa !dr originară, exteriorizată, prin hiperccmpensare co mportamentală, în excentricitale.
—	■ Bizarii au frecvent inferiorităţi crg^nfce (în
special, hipoacuzie), cere agravează rr.cnicra lor pasiv-autistă c'e a vedea lirr.ea şi viata şi care-i conduce adesea la reacţii paranoide.
—	Bizarul este instinctiv reechilibrat, instinctele sale fiind slabe, în cel mai bun caz nesigure.
—	Tfizareriile fetelor fcătrîne sînt generate de
frica ,,de trăiri violente”, dar şi de nostalgia după ele, nesiguranţă şi în acelaşi timp impertinenţă rigidă ; se pcate spune că, în mod paradoxal, aceste perscare sînt născute fete bă-trîne.
—	Pentru a motiva ciudăţeniile lor instinctive, mulţi bizari susţin că deficientele lor îşi au originea în evenimente exterioare.
—	Din punct Ce vedere temperamental şi carac-terial, se pot recunoaşte două tipuri de bizari : bizari activi şi bizari pasivi, primul caracterizat prin hlpertimie stenic-activă, celalalt — prin hipotimie astenic-pasivă.
—	Bizarul este mai muft sau mai puţin îmcpcziţie cu lumea, marginalizîndu-se din cauza slabului său contact social.
—	Are tendinţa de a elabora o formă particulară de gîndire autistă, mixtură de logică prea
478/Per
Personalitatea dizarmonica : concepţia lui N. Petrilowitsch
rigidă şi discontinuităţi, care o fac incomprehensibilă.
•	Bizarii activi sînt persoane care se identifică în întregime cu o idee prevalentă; această idee în sine poate fi acceptabilă pentru anturaj, dar maniera în care este îmbrăţişată este unilaterală şi lipsită de aplicabilitate, astfel încît ajunge să fie compromisă ; bizarul activ îşi atacă duşmanii, lipsit de simţ critic, cu tot felul de acuze posibile şi imposibile ; temperamental este irascibil, iritabil, tahitimic, cărpănos ; este lipsit de umor ; din această categorie fac parte inventatorii sterili, iniţiatorii de proiecte falimentare, fanaticii expansivi; sînt oameni care vor mult, dar pot puţin.
•	Bizarii pasivi sînt astenici ; devenind sclavii diverselor secte, urmează pînă la eşafod un conducător abil; părăsesc politica lor denon-re-zistenţă numai dacă idei ie lor prevalente sînt atacate direct; din această grupa fac parte visătorii şi fantaştii bizari, suspicîoşii geloşi cronici ; au aplicaţie deosebită pentru misterios şi ocult, sînt predispuşi să creadă, cu toate că nu sînt creduli ; spiritiştii şi superstiţioşii sînt amestecuri de bizar cu anancast. Mai poate fi descris un bizar liniştit, singuratic şi senzitiv, care-şi ordonează viaţa după principii absurde, dar inatacabile din punctul lui de vedere, manifestînd cele mai extravagante ciudăţenii. Aceşti bizari sînt moralişti, pedanţi, asceţi, ermiţi, care pot ajunge, din teama de singurătate, în secte sau mănăstiri.
•	Astenicul: constituţional, astenicul poate fi astenic propriu-zis, ' infantii, hipoplastic. Deci somatic, astenicii sînt gracili şi slabi, cu oase subţiri, musculatură slabă, turgor redus a! ţesuturilor, cord în picătură, sistem nervos vegetativ hiper-excitabil, predispuşi spre atacuri vegetative, puternic influenţaţi de orice boală corporală, predispuşi la o îmbătrînire rapidă, hipersensibili la orice efort psihic şi orice trăire.
—	Instinctiv, sînt slabi sau nesiguri, uneori evoluţia lor sexuală stagnînd la perioada adolescenţei ; au o constituţie psihosexuală infantilă ; mulţi dintre ei se mulţumesc cu propriile îor fantezii sexuale, care nu se exteriorizează mciodată, rămînînd doar dorinţe neîmplinite.
—	Temperamental, astenicul este mai ales un depresiv, cu un amestec de trăsături poikiio-time şi senzitive.
—	Afectiv sînt reci, dar ştiu să mimeze simpatia; imixtiuni de irascibilitate şi excitabilitate sînt frecvente, dar tahitimia nu există niciodată»
—	Nu au elan vital, nici o trăire nu are plenitudine.
—	Din cauza slăbiciunii sale constituţionale, astenicul este în inferioritate în lupta sa cu lumea, fiind silit să ia o atitudine pasiv-autistă şi introspectivă.
—	Este un anxios în faţa existenţei, de care fuge sau căreia i se supune ca un sclav, dar poate ajunge şi la resentimente atunci cînd megalomania sa larvară este călcată în picioare ; în aceste cazuri, el se conduce după formula: „dacă şi aşa trebuie să sufăr, cel puţin să suferiţi şi voi cu mine".
—	Nu părăseşte niciodată relaţia copll-părinte şi de aceea cere de la semeni ajutor, milă, protecţie ; îşi întrebuinţează toate micile inferiorităţi somatice, exagerîndu-le pentru a putea să-i domine pe cei din jur.
—	Cei mai mulţi astenici sînt, ,,ab ovo”, anxioşi şi timizi, încercînd să domine mediul din jur prin elaborarea secundară a acestei anxietăţi, ajungînd la stări anxioase, fobii, nevroze, care intră în recuzita lor.
—	Sloganul astenicului este „eu nu pot" ; de aceea, astenicul este predestinat nu să-şi trăiască viaţa, ci să o sufere.
—	Astenicul este unui dintre psihopaţii care-şi joacă cu plăcere rolul de martir.
—	Trăsăturile masochiste sînt evidente în asemenea situaţii, dar şi membru! cuplului familial care suportă un partener astenic nu este străin ce mentalitatea masochistă,
—	Toţi cei care-şi schimbă prea des meseria, locul de muncă, se piîng ca au de lucru prea mult sau prea greu sînt, de obicei, astenici, cu imixtiuni de tip nestatornic.
Lucrarea lui N. PETRILOWITSCH, „Abnorme Personlichkeiten” (1966), este o tentativă de clarificare, „în formă contemporană”, a conceptului de personalitate anormală. Autorul aplică în studiu! său teoria structurii emisă de KRUGER-Wb-LLEK, urmărind corelaţia structurâ-situaţie-trâire. El afirmă programatic : „tipologia noastră, ca şi oricare altă tipologie, nu este un răspuns definitiv la problemele puse, ci doar un îndreptarfo-Ics'tor pentru a ne descurca în jungla clinicii psihopatiei”. Consecvent acestui principiu, PETRI-LCWITSCH nu va da o nouă sistematică, ci va a-duce adăugiri, corecţii (implicate de moduî de abordare structuralist) şi nuanţări marii clasificări date de Kurt SCHNEIDER. El va descrie următoarele tipuri de „personalităţi anormale” (evitînd termenul de psihopatie) :
9 ANANCASTUL: Nesiguranţa este principala caracteristică a acestui tip, rezultat a! structurii particulare a personalităţii sale: suspiciune şi ser upulozi tate ;
—	Dispoziţia anancastă se transformă în simptom pentru că obsesivul preia obligaţii pe care le consideră nerezolvate în momentul în care pentru persoanele normale sînt de mult încheiate ;
Persane! itctea dizcrmonfcâ : concepţia lui N. Petrilowitsch
Perl A 79
| Anancastuî este lipsit ce un .„fundal paşnic", fapt care-i menţine într-o stare de „hiper-trezire” conştiinţa morală (von GEBSA77EL)
—	nu poate face fată niciodată cerinţelor acestei conştiinţe morbide ;
—	Ultraconştiinciozitatea anancastului conduce'a pierderea oricărei spontaneităţi : orice act, oricît ce neînsemnat, care în mod normai se petrece aproape spontan sau, în orice caz, preconştient, este problematizat;
—	Există o ,.scădere a prafului pentru problematizare”, conştiinţa morală devenind centrul persoanei ; anancastuî este lipsit de încredere m propria afectivitate, a pierdut orice candoare sub povara unui complicat sistem de siguranţe şi frîne, controlat de biruitoarea dar şi inumana conştiinţă morală ;
—	„Ab ovo”, anancastuî are o viaţă instinctuală nesigură sau- săracă; cezvc’tarea excesivă a conştiinţei morale „şl a roluiul ei” se face pe fundalul unei crescute capacităţi de retentie a trăirilor afective ;
—	Distractibiîitatea atenţiei pentru restul lumii conduce la scăderea capacităţii de contact cu lumea, dar în mod paradoxal, anancastuî este incapabil de a crea relaţiile sociale superficiale cerute în mod necesar de activitatea cotidiană ;
—	Este capabil de prietenii profunde, dar \nte-meiază greu altele noi, pentru că nu cunoaşte drumul (sau dacă îi cunoaşte, 'I străbate cu extremă dificultate) de la amiciţie social :a preten’e autentică ;
-	Rigiditatea anancastului se manifestă si prin exagerarea intensităţii emoţiilor, precum şi prin incapacitatea de desprindere de orice trăiri (ceea ce conduce la diminuarea ariei de manifestare a emoţiilor) ;
■	Anancastuî are un sentiment formal al datoriei foarte accentuat, dar acesta nu izvorăşte din sentimente autentice, ci din pedanterie, toate lucrurile trebuind să fie la locul şi la nivelul ior ;
■	Există un gen de anancaşti al căror egoism se manifestă feroce, terorizînd anturajul prin spiritul lor de dreptate şi justiţie, impu-nîndu-i propria ordine ;
■	Dispoziţia bazală a anancastului egocentric este tristă, uneori disforică; este total lipsit de umor, prin absenţa plasticităţii şi stabilitatea Eului ;
■	Conştiinţa propriei valori este foarte ridicată (contrar părerilor exprimate de alţi autori), dar şl ea îmbracă acelaşi aspect static şi forma! : fanatism al adevărului, spirit absurd ai datoriei împlinite, precizie milimetrică a unor acţiuni neimportante ;
Conştiinţa forţei interioare este foarte scăzută, iar acest fapt se manifestă prin lipsă de spontaneitate, prin anxietate şi descurajare, labilitate, timiditate ;
Anancastuî prezintă terenul caracteriolog-'c pe ' care se dezvoltă obsesiile manifeste (explicaţiile psihanalizei privind legătura acestora cu sexualitatea neputînd fi acceptate în cazul structurii anancaste) ; între sexualitate si obsesii nu există decît o legătură indirectă, care se corelează cu nesiguranţa caracteriologlcă generală ; Conţinuturile obsesiilor sînt departe de a fi atît de obscene pe cît sînt interpretate; e!e par a fi mai ales legate de bipolaritatea ,,sfînt-des-frînat” ;
Pentru normali, bipolaritatea obişnuită a oricărei asociaţii „pur-obscen” nu este luata în seamă şi nu este fixată ; anancastuî nu reuşeşte să se mai debaraseze de Icei le care intră In sfera conştiinţei;
O eroare a psihanalizei a făcut sa se ajungă ia formulări ca : ,,anancastuî este un odios plin de impulsuri criminale” (STEKEL); dar conţinutul unei idei obsesive poate fi o crimă, însă şi un lucru neînsemnat ; orice poate să cadă sub lupa analizei scrupuloase a anancastului, deoarece conţinuturile obsesive sînt hiperflo-tante în jurul anancastului şi doar întîmpîarea îl valorizează pe unul sau celălalt;
Sloganul după care se desfăşoară viaţa anancastului pare să fie „cauze mici, efecte mari” ; Studiile ereditare au arătat că, la psihopatie anancastă, există o mult mai clară contribuţie a factorilor genetici decît în cazul altor psihopatii ; aceasta s-ar putea datora şi faptului că
480/Per
Personalitate dizarmonicâ : concepţia lui N. Petrilowitsch
din punct de vedere tipologic, obsesivul este un tip mai pur;
—	FREUD, în teoriasa asupra sexualităţii infantile, vede semnificaţia obsesiei într-o oprire în dezvoltarea sexualităţii în stadiile libidinale precoce ; în opinia sa, dezvoltarea obsesiilor se face în patru faze :
•	imoralitatea infantilă, în care trăirile libidinale sînt fixate ;
•	faza reproşurilor, în care amintirile plăcute din faza infantilă se asociază cu o culpabili-zare, eliminata din conştiinţă prin mecanisme de apărare ;
•	faza sănătăţii aparente, în care neîncrederea în sine, scrupulele, timiditatea sînt singurele simptome (care rezultă din tipul apărării);
•	faza maladivă propriu-zisă, în care apărările cedează şi amintirile refulate reapar ; obsesiile manifeste sînt un fel de compromis între conţinutul refulat şi reprezentările refulante ;
—	Psihanaliza clasică nu ţine seama (sau atribuie un rol minim) de particularităţile persoanei în apariţia obsesiilor, insistînd în explicarea lor în cadrul mecanismelor de apărare ; în acest fel este pusă în valoare ,,ficţiunea atît de dragă psihanalizei, conform căreia există o egalitate originară a tuturor indivizilor” ;
—	„Egalitatea” psihanalitică are drept consecinţă supraevaluarea influenţei mediului social, postularea unei vulnerabilităţi egale a tuturor oamenilor la aceleaşi noxe ;
—	Punctul de vedere psihiatric pune un accent redus pe evenimentele copilăriei şi traumele Infantile, insistînd pe configuraţia structurii persoanei; conţinutul obsesiei ia naştere din relaţiile multiple ale structurii persoanei cu lumea, iar tematica reprezentărilor obsesive este în raport cu evenimentele trecute şi prezente ;
—	Au putut fi observate trăsături anancaste ia toţi boinavii obsesivi, deşi nu se poate spune cum şi cînd se face virajul de ia predispoziţie Ia boala obsesivă; se pare că ar exista o dispoziţie obsesiv-anxioasă lipsită de conţinut obiectual, care este resimţită de individ ca un fel de tensiune ciudată, de indispoziţie, de care nu se poate debarasa;
—	Spre deosebire de normal, obsesivul trăieşte ca şi cum nu ar fi terminat completarea unui test, pe care de fapt l-a terminat de mult (are senzaţia neterminatului) ; în clipa în care începe .o-frază a testului, e! descarcă o tensiune, dar incomplet, chiar dacă problema a fost pe deplin rezolvată;
—	Tot ceea ce normalul trăieşte ca terminat este pentru obsesiv un lucru nedus ia capăt, o tensiune nerezolvată, o problemă încă deschisă ;
—	începutul oricărei acţiuni este trăit ca o tensiune, oricît de banală ar fi acţiunea, iar anancastul alege un mod ineficient de a îndepărta această tensiune : începe altă acţiune (în acest fel, tensiunea se măreşte şi mai mult, prin angajarea într-o mulţime de acţiuni neterminate sau resimţite ca atare) ;
—	„Rezervorul de acţiuni neterminate” devine o periculoasă acumulare de dinamită, pe care orice scînteie o poate aprinde, provocînd debutul exploziv al bolii obsesive ; momentele critice ale existenţei (pubertate), condiţionările endogene (distimie, cicioidie) pot fi factorii favorizanţi ai „erupţiei” obsesive ;
—	Perseverarea anancastăj este uneori atît de
mare, încît ajunge ia veritabile cercuri vicioase care nu mai lasă loc nici unui alt conţinut de conştiinţă; persoana psihopată, în situaţi afective grave, poate face reacţii foarte intensei psihotiforme,	,
•	MORAL 1NSAN1TY (Gemutios): Defectul e-senţial al acestei personalităţi ţine tocmai de nucleul cel mai intim al structurii caracteriale care este „amorfă" ;
—	Din puncţ de vedere social, indivizii cu „moral insanity” sînt cel mai des implicaţi în acte criminale ;
—	De cele mai multe ori, acest psihopat este un abulic, un exploziv, un om al instinctelor, neserios şi nestatornic pe plan social; la aceşti indivizi nu este vorba de o deficienţă intelectuală cum s-a presupus iniţial (PRITCHARD, WESTPHAL, 2CHLOSS), ci doar de o defec-tualitate în ceea ce priveşte formarea simţului morai ;
—	Există opinia că psihopatul antisocial trebuie să fie un duşman al .societăţii în orice clipă şi în orice situaţie, afirmaţie inexactă care simplifica în mod nepermis problema ;
—	Psihopatul antisocial are o continuă „excitaţie afectivă”, în care apar şi rare perioade cînd este capabil să stabilească legături sociale, cu aiura unei minime sociabilităţi : „ieşiri sentimentale vecine cu brutalitatea” (WELLEK);
—	Psihopatul antisocial ajunge ia acte criminale pentru că firea sa dezordonată ( ucreazăanarhic, fără contratipui conştiinţei morale (care este sub-sau astructurată) ; raţiunea practică va influenţa totdeauna mai mult conştiinţa morală decît sentimentele şi firea (care au determinări biologice sau imuabile) ;
—	în corelaţia „moral insanity” — criminalitate, gradul de inteligenţă ai psihopatului se evi-; denţiază adesea în maniera de comitere a furtului sau a crimei (dacă acestea se produc);
—	Antisocialul cu nivel intelectual ridicat şi cultivat are posibilitatea sublimării instinctelor sale criminale (acceptate pînă ia un punct de societate), devenind „tipul cmuiui care dă
Personal itatejdizarmonlcâ: concţia lui N. Petrilowitsch
Per/481
din coate”, trăindu-şi imoralitatea doar în acest tip de impulsivitate neplăcută;-
—	Se poate chiar spune că, în funcţie de cultură şi de dorinţa de a se cultiva, antisocialul poate să se oprească fa următoarele trei ipostaze : m homo economicus fără scrupule
•	impulsivul dornic de putere, care ,.trece peste cadavre”
•	criminalul autentic ;
—	La psihiatrie sau la tribunal ajung doar o mică parte din antisociali, cei evident copflictuail ;
—	Nu orice adolescent cu „ieşiri, amorale” devine psihopat, antisocial, dar orice adult cu note de „moral, insanity” are prognostic negativ ;
—	Metodele de influenţare şi/sau tratament ale acestei psihopatii sînt foarte limitate ; psihanaliza a avut asupra societăţii (este vorbă despre societatea contemporană autorului — n.n.) a opiniei publice, un efect nefast în sensul slăbirii frînelor privitoare la educaţia adolescentului, care a devenit „liberaloidă” — „educaţie” nu înseamnă libertate absolută, ci educare spre conştiinţa morală şi spre -sentimentul răspunderii.
•	TIMIDUL (SENZITIVUL): Este un individ cu o capacitate de înregistrare emotivă excepţională, dar lipsit de cea de exprimare a emoţiilor, mai precis, lipsit de capacitatea de descărcare a lor;
—	Contradicţia dintre posibilitatea de înregistrare şi cea de exprimare a emoţiilor conduce la un mod astenic de a trăi ; timidul este fragil, uşor de rănit, modest, cu mult bun simţ, dar inhibat şi complexat ;
—	Timiditatea poate apărea şi la alte tipuri de psihopatii, cum ar fi cea depresivă şi cea astenică ;
—- Complexele timidului nu sînt complet inconştiente, în sens strict freudian, evenimentele afective care rămîn aglutinate în conştiinţa bolnavului acţîonînd ca nişte corpuri străine, cu potenţial distorsionant deosebit; complexul timizilor nu este decît o trăire înăbuşită a sentimentelor, conştientizată de bolnav;
—	Timidul are un orgoliu' care-f poate aduce în opoziţie tranşantă cu mediul ; vulnerabilitatea sa rezultă tocmai din exagerata conştiinţă de sine; complexul orgoliului lezat nu are posibilitatea de a se descărca în exterior ;
—	Trăirile banale, pe care un individ normal nu le sesizează afectiv, pot deveni pentru timid tot atîtea prilejuri de consternare ;
—	Rădăcinife psihopatologice ale timidităţii nu se rezumă doar la nesiguranţă'vitală a individului şi ia condiţiile de mediu', în structurarea sa intri în joc : conştiinţa de sine, conştiinţa puterii proprii şi conştiinţa valorii proprii ;
—	Timidul este incapabil să se adapteze ritmului şi discontinuităţilor din viaţa cotidiană, eşecurilor şi succeselor pe care, de altfel, le exage-
rează în ambele direcţii, dar mai ales spre polul negativ, cel al eşecului;
—	Timizii sînt lipsiţi de forţă vitală, dar extrem de orgolioşi; ei mută accentul de pe conştiinţa puterii de sine pe conştiinţa valorii de sine j „o valoare care călătoreşte în gol pentru că nu are sprijinul puterii —. iată definiţia timidului” ;
—	Randamentul foarte scăzut pe care îl au ţimiziî îi face să se refugieze la adăpostul conştiinţei valorii proprii, mult mai dificil de măsurat;
—	Conştiinţa exagerata a Eului conduce la creşterea puterii de introspecţie, făcînd dificilă relaţia cu mediul şi determinînd la timizi, conflicte bazate pe neîncrederea în ordinea ierarhică'în care se situează ;
—	Timidul se visează foarte des în centrul'atenţiei sociale şi deseori îşi imaginează că este desconsiderat în anumite medii (cînd, în realitate, mediile respective ni cî nu l-au observat), că nu i se acordă locul cuvenit în ordinea valorilor sociale ;
—- Cu cît apare mai nesigur şi mai sfios în exterior, cu atît va deveni mai sigur de «propria valoare în interiorul său ; mulţi timizi îşi cultivă sfiiciunea şi pudoarea tocmai pentru a demonstra cu ajutorul ei, ostentativ, că sînt neînţeleşi de lumea din jur ;
11 — c. 338
482/Per
Personalitate dizarmonica: concepţ ia Iul N. Petrilowitsch
—	Se pot diferenţia următoarele tipuri de timizi:
•	timidul depresiv: este predispus la autoflagelare, oriunde şi oricînd ; pentru orice întîmplare minoră se găseşte şi se declară vinovat; are o activitate intrapsihică deosebit de bogată, care reţine şi prelucrează orice stare afectivă timp îndelungat; face crize de conştiinţă şi transformă în probleme morale toate nimicurile ; oglindeşte puternic lumea din afară în propriul Eu, fără ca ulterior să descarce această imagine, preiucrînd la infinit materialul introiectat; timidul depresiv nu ajunge niciodată în conflict serios cu lumea, pentru că drama lui este pur interioară;
•	timidul iritabil ;îşi exteriorizează declamativ încredederea scăzută în forţele proprii, iar atunci cînd „paharul se umple” cu conflicte anodine, declanşează un scandal monstru care, intrat ulterior în faza de latenţă, va furniza material crizelor de conştiinţă şi remuşcarilor;
•	timidul megaloman : este un tip care ajunge la situaţii tragice în viaţă, deoarece la el se observă mai clar discrepanţa dintre conştiinţa exagerată a valorii proprii şi randamentul nul pe care îl are; face dese reacţii stenice, ca un fel de „revanşă" pentru lipsa de randament; este în veşnic conflict cu lunr>ea care nu îl înţelege ;
—	Timidul este predispus spre comportamente paranoide, deoarece este înclinat să creadă că toţi cei din jur îi observă conflictele Interioare şi îi cunosc slăbiciunile ;
—	Maniera senzitivă de a reacţiona nu este specifică doar timidului, putînd fi întîinită şi îa astenic, depresiv» instabil emotiv, fanatic, anancast şi exploziv;
—	pentru timid, nu este indiferent în ce moment istoric şi în ce tip de structură socială trăieşte, acest tip de psihopatie fiind cel mai dependent de factorii de mediu social (deci şi tratabil, dar şi cu posibilităţi de evoluţie spre agravare, ta orice vîrstă);
—	Copiii unici sînt mai predispuşi spre acest tip de psihopatie, ca şi spre interpretări preva-lenţiale şi spre complexe de inferioritate rezultate din slăbirea sentimentului propriei puteri a Eului;
—	Caracterele timide apar, de obicei, ca rezultate ale unei îndelungate acţiuni tiranice şi autori: tare, exercitate de părinţi dominatori, de regulamente pedagogice prea severe, care împiedică libera dezvoltare a persoanei şi pot conduce spre apariţia psihopatiei chiar în absenţa unui capital ereditar specific.
#	MEGALOMANUL ISTEROID: Dorinţa de
prestigiu social apare atît la omul normal, cit şi la psihopaţii expansivi, la timizi, depres'vi, avînd rădăcini foarte variate; megalomania nu este o formă unică de psihopatie; din punct de vedere caracteriologic, megalomanul, care doreşte cu orice preţ să joace un rol însemat, este foarte apropiat structural sau superpozabil caracterului isteric ;
—	Megalomanul isteroid caută în permanenţă excepţionalul, indiferent că acesta se numeşte glorie sau abjecţie (există megalomania minusului, a non-prestigiului social) ;
—	Modalitatea isterică de reacţie poate fi specifică pentru o anumită epocă istorică, dar nu este specifică pentru un anumit tip caracterial, deoarece oricine poate reacţiona isteric (opinlerrv pentru folosirea cît mai restrînsă în clinică a termenului de isteric — PETRILOWITSCH);
—	Marele grup al megalomanilor are o organizare caracterială care corespunde aşa numitei „structuri lipsite de structură” (Struktur der Strukturlosigkeit);
—	Megalomanul prezintă o mobilitate a afectelor atît de mare, o inconstanţă a manierelor de a reacţiona atît de accentuată, încît poate pune în scenă orice ipostază de a fi social (fără a adera la vreuna) ;
—	Salturile afective ale megalomanului isteroid se petrec într-o imensă gamă de tonuri, între cei doi poli ai afectivităţii ; el dezvoltă „© mie de simtăminte, dar nici un sentiment” (JA-NESCH) ;
—	Megalomanul joacă rolul omului interesat de orice în cea mai înaltă măsură, fără a pătrunde nimic în mod serios, iar actele sale de voinţă nu au nici un'efect real; ele devin un Joc în sine, deoarece nu sînt orientate spre un scop real, ci spre unul „făcut”, fals, neautentic, superficial ;
—	Megalomanul isteric lasă întotdeauna impresia că nu este în stare să ia distanţă faţă de evenimentele cotidianului şi de erupţia dorinţelor sale ; el nu ştie să facă o ierarhie vitală, să-şi selecteze propriile simţăminte şi acţiuni;
—	Gîndirea lui este spumoasă, de o superficialitate excepţională, dublată de grandilocvenţă; dacă este corelată cu o inteligenţă bună, subiectul devine un bun causeur care cunoaşte şi stăpîneşte magia cuvintelor, inducînd în eroare pe ceilalţi, manipulîndu-i cu îndemînare ;
—	Va pune totdeauna preţ pe „cum spune”, fără să acorde importanţă la „ceea ce spune” ; formalul va precumpăni în dauna conţinutului, iar frumuseţea propoziţiei va preţui mai mult decît adevărul conţinut în ea;
Personalitate dizarmonica : concepţia lui N. Petrilowitsch
Per/483
Dorinţa de a brava îl va face să jertfească conţinutul discursului de dragul unui efect (deseori ieftin) şi să alunece spre pseudologie prin absenţa corelaţiei cuvînt-realitate (căreia nu-i mai acordă nici o importanţă);
Este indiferent la stringenţa logică a expunerii şi la respectarea faptelor reale, care sînt sacrificate în favoarea unor formulări frumoase, care conţin puţin adevăr, dar care acţionează sugestiv asupra publicului ;
Megalomanul isteroid este o faţadă bine lustruită, lipsită de orice conţinut: opera „savanţilor” megalomani face mare vîlvă şi există atît timp cît există „savanţii” respectivi, care îi dau strălucire prin propria lor structură, după dispariţia acestora, din ea nemairamînînd nimic, pentru că, de fapt, nici nu a fost nimic ; Acţiunile megalomanului isteric evoluează în afara conceptelor de scop sau valoare şi sînt totdeauna lipsite de orice apreciere generai umană; inconsistenţa afectivă generează o amplă gamă de libertăţi comportamentale care îi conduc pe megaloman la adaptare în cele mai excepţionale şi bizare situaţii, la metamorfozare în cele mai ciudate constelaţii sociale ;
Trăieşte la unison cu orice situaţie, cu orice parteneri, fireşte un timp scurt şi, în mod obligatoriu, foarte superficial ; relaţiile megalomanului isteroid, oricît de bogate ar fi, nu au nici o valoare, pentru că sînt superficiale şi nu se realizează în contemporaneitatea faptelor, ci în fantezia formelor ; în ciuda adaptării sociale rapide, istericul nu ştie să se adapteze niciodată trainic şi cu scop, pentru că este lipsit de consensul interior care să-i umanizeze şi să-i permită o comunicare autentică cu orice om ;
Spiritul de falsă libertate ar istericului îl aduce în situaţia tragică de a fi prea liber, fără a se putea vreodată fixa nici în sinea lui, nici în trecutul propriilor sentimente ; este ca o navă pe o mare în furtună, care nu poate ancora ; Reversul goliciunii interioare este exagerarea machiajului şi vestimentaţiei, cu multe culori violente, ţipătoare;
Megalomania se combină deseori cu lipsa de scrupule şi de afecte profunde, megalomanul rămînînd surd îa orice voce a conştiinţei (j. WAGNER), „binele şi răul nu sînt la el valori serioase” (von GEBSATTEL) ;
Lipsa de conştiinţă morală este frecventă ia megalomanii isteroizi, dintre care se recrutează mitomanii, şarlatanii, escrocii şrescrocii internaţional i ;
Exteriorizarea falselor sentimente îi răpeşte tot timpul iar viaţa sa interioară este nulă, ca şi capacitatea de introspecţie ;
—	Din punct de vederi clinic, se disting două tipuri :
•	impulsiv~exa!tatul: instabil, pornit pe acţiuni dezordonate şi fanteziste afi înd o emotivitate stridentă, scontînd pe efecte şi poze de scurtă durată ;
•	blazatul: cu acţiuni reduse, cu lene faţă de orice iniţiativă, afişînd o emotivitate intenţionat „obosită”, o superioritate „obosită” .care, de fapt, nu ascunde nimic în spatele ei), poze care pot merge atît de departe, încît să para grimase.
#	FANATICUL Şl PARANOICUL: Intricarea dintre fanatici şi paranoici este atît de mare, încît nu pot fi prezentaţi decît împreună, caracteristica lor comună fiind perseverenţa cu care sînt susţinute propriile convingeri, ca şi extrema rigiditate cu care afirmă că propriile păreri sînt adevăruri absolute ;
—	Nu percep şi nu înţeleg polimorfismul corelaţiilor şi condiţionărilor realităţii şi nici importanţa factorilor ocazionali sau stabili de determinare, deoarece subordonează realitatea principiilor lor rigide şi imuabile ;
—	Legea după care se conduc paranoicii este că „din realitate trebuie culese doar acele date care convin propriei persoane, iar părerile celorlalţi interesează doar în măsura în care se suprapun peste şi pot fi încadrate fn propriile păreri” ;
—	Par indivizi ,,simplificaţi”, pentru că nu au libertatea interioară de alegere şi opţiune, nu au o perspectivă critică a realităţii, nu pot face niciodată abstracţie de propriile convingeri ;
—	Paranoicul este omul limitărilor categorice, a hotărîrilor definitive, duşmanul oricărui compromis ; convingerile sale sînt apriorice, expuse ,,ex cathedra” şi nu lasă decît un ioc infim mişcărn motivaţronale, adteă a tot ce defineşte libertatea operaţionaiăa individului ;
—	Acordă prioritate unor conţinuturi de conştiinţă, subordonează toate planurile şi acţiunile unor idei dominante ;
—	Viaţa fanaticului şi a paranoicului este săraca, meschină, pentru ca aceşti indivizi nu acordă nici o importanţă plenitudinii vitale a existenţei, ei nu se pot bucura din plin de ea; •
—	Sînt unilaterali, rigizi, lipsiţi de dinamism, predispuşi de a face din orice scop un s-cop în sine, incapabili de a vedea ceva din viaţă în afara propriilor idei prevalente ;
—	Prin energia formidabilă pe care o investesc, prin centrarea asupra unor scopuri unice, paranoicii şi fanaticii pot semăna, uneori, cu individul normai, energic şi dinamic, care urmăreşte la un moment dat un scop într-o anumită sferă- de activitate profesională : dar ei nu rămîn decît o caricatură con-
484/Per
Personalitate dizarmonicâ \ conce pţidjui N. Petrilowitsch
torsionată a normalităţii, dînd impresia că îşi „cultivă” unilateralitatea fanatică pentru a compensa şi pentru a ascunde incompetenţa şi incapacitatea lor profesională sau din sfera intimă („impotenţa paranoicilor”);
—	Perseverenţa cu care este urmărită ideea unică este doar un mod de hipercompensare, prin care paranoicul reuşeşte să uite sărăcia vieţii sale interioare, lipsa de adaptare socială, falimentul interior ;
—	Un modei psihopatologic al mecanismelor paranoiei îl oferă paranoia senilă : imposibilitatea de adaptare lâ Situaţii noi este cea care generează idei paranoide; nesiguranţa duce la suspiciune şi la convingerea că în spatele fiecărei nereuşite poate sta reaua voinţă a celorlalţi (cf. „L’enfer sont les autres” -~ J. P. SARTRE);
—	Slab cunoscător al firii umane, incapabil de empatie şî sintonie, paranoicul se însingurează şi se izolează ; este atît de încrezător în forţele sale, încît susţine adesea că este clarvăzător, că are orizonturi atît de largi, încît scapă umanului simplu ;
—	Pentru paranoic contează doar specualţia intelectuală şi adeverirea ei într-o „realitate parţială”, pe care nu pregetă să o considere universală; „plusul de înţelegere logică a
paranoicului este dublat de un groaznic minus în ceea ce priveşte înţelegerea semenilor” (WETZEL) ;
■	Sloganul paranoicului este: ,,docr cutezanţa nebuneasca dâ măsura adevărului'’ ; a încerca să convingi paranoicul de incorectitudinea aserţiunilor sale este o muncă sisifică care se soldează, pentru cel care o face, cu înglobarea sa în „banda duşmanilor denigratori” ; Paranoicul are o lipsa de umor şi o incapacitate de autoironie ieşite din comun * este intolerant, are „o sensibilitate de mimoză şi o seriozitate feroce” ;
Pentru paranoic, buna cuviinţă socială şi auto-stăpînirea, necesare în jocul complex ai relaţiilor sociale, nu există, acest lucru fiind generat de hipertrofierea Eului, incapabil de orice modelare sau concesie ;
Trăsăturile de caracter paranoide se accentuează cu vîrsta, ia aceasta contribuind „osi.fi-carea” obişnuinţelor, rigidizarea vieţii afective;
Paranoicii fac uşor tulburări somatice psihogene, ca şi cum nu ar avea încredere în propriul corp, * proprjile funcţiuni vitale devenind obiect al neîncrederii; prelucrările hipocon-driace sînt, de asemenea, frecvente ;
De multe ori paranoicul este un fanatic, iar ori de cîte ori realizarea ideilor proferate de fanatic întîmpină greutăţi, acesta devine paranoic ;
Dintre variantele psihopatiei fanatice şi paranoice se pot individualiza :
•	paranoicul obsesiv: nu este condus de nici un fel de idee dominantă, este doar în permanentă defensivă, luînd poziţie de atac faţă de orice eveniment extern ; este senzitiv» scrupulos, suspicios ideile de .influenţă se cuplează cu trăiri afective, astfel încît toate modificările mediului exterior provoacă acestor indivizi adevărate furtuni .afective ;
•	paranoicii şi fanaticii schizoizi : sînt persoane extrem de rigide, bizare, manieriste, pedante, cu o dispoziţie disforica (cel mai adesea,, prost dispuşi) ; scopurile pe care şi le propun aceşti indivizi sînt iluzorii şi stranii, argumentarea ideilor este mai puţin „logică” ; contactul cu realul este nul şi ei lasă impresia că, deşi luptă pentru idealul ior, nu sînt absolut convinşi că acesta poate fi transpus în real ; sînt idealişti, străini de lume şi de plăcerile ei (reformatori, sectanţi, apostoli ai păcii universale etc.), într*o gamă deosebit de largă, de la fanaticul luptător îa acolitul lipsit de forţă:
—	fanaticul schizoid este plin de resentimente, autist, egoist, avar, predispus spre o tematică de reformă socialăcel mai adesea aparţine biotipului leptosom ;
—	cverulentul este expansiv, uneori hipo-maniacai, activ, plin de dinamism social, cu energie debordantă, extenorizîndu-se
Personalitate dizarmonlcâ : concepţia lui N. Petrilowitsch
Per/485
prin discursuri şi scrieri acuzatorii împotriva inamicilor, pe care, dacă nu-i are, îi inventează; temele sale fiind mal bogate decît cele ale fanaticului, este şi mult mai periculos din punct de vedere social, faeîndu-i pe cei din jur sa se simtă permanent ameninţaţi şi expuşi. Are deseori o megalomanie exagerată, corelată eu un puternic instinct de proprietate {
—	pseudocverulentul „inofensiv" se aseamănă cu cverulentul, dar este în stare, din oportunism, să revoce toate infamiile, pentru ca, la prima ocazie, să revină cu noi acuzaţii, dacă situaţia îi este mai favorabilă.
Q HÎPERTIMUL: Are o bună dispoziţie crescută şi o predispoziţie spre permanentă acţiune; uneori, cele două caracteristici diferă ca intensitate sau una dintre ele lipseşte;
—	Hipertimul cu activitate debordantă este întotdeauna luat drept anormal; prin permanentele sale iniţiative, încurcă pe toată lumea;
—	fripertimul care are doar dispoziţia crescută este deseori considerat normal, un optimist necesar societăţii; el înclină mai mult spre intens itate decît spre profunzime (în unele con-diţiiy poate sintetiza ambele aspecte);
—• Criterii de diferenţiere faţă de maniacal : e excitaţia nu este elementară
•	siguranţa de sine este mai labilă, deci poate fi influenţată de către evenimentele exterioare
9 ajuns la spital, „se linişteşte”
•	poate fi influenţat psihoterapeutic ;
—	Optimismul fără critică, credulitatea şi încrederea naivă jac din hipertim uâ individ periculos socîalf*
£ EXPANSIVUL: Este mereu , în acţiune, mereu bine dispus, tipul omului! „care ştie să se bucure şi să rîdă” (dar „rîde cşţn mult” ~ susţin ceilalţi) ;	,	'
—	O analiză mai atentă argată cărîsul expansivului este o descărcare; tejjsionalft care, redusă la esenţa ei, este o trăire neplfcjută ;
—	Expansivul este număr ,r^e0inf*,‘-niciodată vesel autentic; are o vitalitate spumoasă (dar superficială) ; lucrează rtiefeu ,şi rfde într-una;
—	Este adeseori lipsit de voinţă ; face multe meserii, dar niciodată o profesiune ;
—- Abulia pronunţată, combinată cu lipsa de frî-nare:-în comportamentele sociale şi deseori cu megăloman4a îl conduc uneori către pseudo-logie; ,
— Expansivii sînt, de multe ori, tirani egoişti, altruismul fiind exclus în cazul acestor persoane ; sînt adesea certăreţi, pot face reacţii paranoide sau cveruleote şi constituie
contingentul cel mai important de pseudocve^ rulenţi ;
—	Finalul evoluţiei expansivului este deseori un alcoolism secundar grav;
—	Dezinhibiţia expansivilor este datorată faptului că viaţa lor afectivă nu este niciodată supusă controlului raţiunii şi nici nu este sub semnul valorii morale;
—- Gînaîrea tor cale asemănătoare afectelor: au un fel vital de a gîndi, cu asociaţii bogate şi numeroase idei noi, de o mobilitate debordantă, depăşită doar de superficialitatea acestora;
—	LE RSACH descrie două subtipuri ale expansivului :
o veselul („lustig”) este sinton, în acord cu mediul, dar şi dependent de el ; are nevoie de lume pentru a-şi desfăşură optimismul; $ seninul („heiter”) are nevoie numai de sine însuşi, pentru a vedea într-o lumină pozitivă orice mediu ; respectă doar rareori sau niciodată pe cei cu care vine în contact un timp mai mult sau mai puţin înde* lungat.
4) DEPRESIVUL : Definiţia cea mai bună este zea dată de KRAEPELIN : „oameni care îşi însoţesc toate evenimentele vieţii cu o coloratură afectivă tulbure, foarte apropiată de tristeles si foarte sustinută” :
—	Un fundal depresiv pot avea şi psihopatul nesigur, astenicul, obsesivul, megalomanul
—	Sînt adinamici, astenici, îatigabili; psihopatul depresiv nu are niciodată idei de autoacuzare, în schimb are frecvent prelucrări hlpocon-driace ;
—	Dispoziţia depresivă evoluează paralel cu astenia ; dificultatea de a trece la acţiune este expresia unei tulburări a conştiinţei subiective, care instituie o cenzură de netrecut între intenţie şi acţiune;
—	Autoobservaţie exagerată, care duce la „fabricarea de măşti” ; depresivul nu se mai recunoaşte pe sine, analizînd pînă la pulverizare aceeaşi faţetă de Dres i vă ;
—	Face mai frecvent decît alţi psihopaţi dezvoltări nevrotice ; sublimarea (în sens freudian) este unul dintre mecanismele de apărare predominante la acest tip ;
—	„Depresivul autentic” (adică acela care nu este şi astenic) este nesigur de sine, şovăitor, ne-hotărît, timid ;
—	Depresivul astenic are o viaţă afectivă lipsită de culoare, este predispus spre interpretări, în sensul credinţei că acceptarea micilor plăceri ale vieţii ar fi urmată de pedepse mult mai grave ca depresia;
4S6/Per
Personalitate dizarmonicâ: concepţia lui N. PetriJowitsch
—	Mulţi depresivi au trăsături anancaste, ceea ce îi împiedică să producă ceva în plan profesional ;
—	Unii dintre ei, atunci cînd au faze depresive, se retrag în locuinţa proprie, în aşa fel încît suferinţa lor rămîne necunoscută ;
—	Evoluţia depresivilor este diferită : unii merg din eşec în eşec, iar la bătrîneţe devin agresivi, puni de resentimente, alţii se adaptează social S a «n nivel mai scăzut, fără probleme deosebite ;
—	Depresivii pot face reacţii nevrotice secundare ; sensibilitatea deosebită a vieţii lor afective, ancorată de nucleul central al personalităţii, îi împiedică să se descarce prin reacţii violente, explozive ;
—	Gîndirea depresivului cu note anancaste este greoaie, resemnată, lipsită de vitalitate, cenuşie (WELLER), ,,senilă fără să fie bătrînă” ;
—	Cînd depresia este caracterizată prin descurajare (şi nu prin tristeţe), psihopatul depresiv apare ca veşnic nemulţumit, lezat în orgoliul propriu, nesatisfăcut de propriul destin, pizmuitor şi invidios ;
—	Psihopatul depresiv este lipsit de umor, ceea ce îl conduce cu uşurinţă către reacţii paranoide ;
—	Dispoziţia depresivă a acestui psihopat este
indiscutabil ereditară, factorii de mediu avînd un important rol modelator :	mediul ne-
favorabil influenţează puternic depresia, fă-cînd ca unele tablouri să pară depresiv-psiho-t.ce.
m ASTENICUL: „Psihopatia astenică” acoperă
aproape în întregime nervozitatea constituţională
(konstitutionelle Nervositât) ;
—	Astenicii ajung repede în impas, atît din cauza caracterului lor, cît şi din cauza structurii particulare a personalităţii lor ;
—	Se poate vorbi de o „astenie ca dorinţă” (cei care se doresc astenici), o „astenie anxioasă” (ce, care sînt obsedaţi de teama asteniei — astenofobi) şi de o „astenie simplă”, rezultata! unui biotonus scăzut, ale cărui rădăcini se află în structura persoanei, ca. un dat primitiv;
—	Astenia, manifestată prin simptomele epuizării, scăderii randamentului, impasului total, esxe caracterizată prin permanentizarea ei ;
—	Randamentul astenicului este foarte redus şt înclină spre scădere perpetuă ; „slăbiciunea v-:taîă” este evidentă, dar uneori astenicii şi-o compensează printr-o inteligenţă excepţională, aJe cărei rezultate însă se manifestă fazic;
—	Asienicii nu prezintă de obicei interes clinic, deat atunci cînd sînt puşi în situaţii deosebite faţa de activitatea lor rutinieră : randamentul io1' în situaţiile, respective «fiind extrem de scăzut, fac reacţii de tip anxios deosebit de grave ;
—	O sarcină, la care normalul răspunde prin adaptare sau prin sporirea efortului, duce la astenic la o totală epuizare, care este doar ,,o alarmă teribilă la nivelul tuturor structurilor personalităţii” ;
—	„Epuizarea nervoasă” este deviza unor persoane slabe, la care gîndirea şi afectele sînt paralizate de sentimentul insuficienţei, la care complexul de inferioritate se impune în conştiinţă ca o forţă primară ;
—	Prăbuşirea critică a astenicului este punctul terminus al unui şir lung de conflicte cronici-zate, la care subiectul a fost supus ;
—	Randamentul redus, rămînerea în urmă permanentă, iluzia unei false motivaţii cu privire la aceste evenimente, chiar dacă parţial realitatea este cunoscută şi acceptată de bolnav, conduce la agravarea crizei ; ea este cu atît mai dureroasă, cu cît nivelul intelectual al bolnavului este mai ridicat;
—	Deşi pot face faţă unor situaţii excepţionale (război, izolare), în momente de impas existenţial, atunci cînd traiectoria vieţii lor trebuie sa se modifice, eşuează lamentabil, evolu-înd cel mai adesea spre dezvoltări de tip hipo-condriac ;
—	Astenicul are un orgoliu nemăsurat pe care însă slaba sa forţă vitală nu-l ajută să se satisfacă prin realizări şi care îl împinge spre refugiul în boală ;
— Astenicul bine compensat este mai mult un caz psihologic decît unul psihopatologic J
Personalitate dizarmonică: concepţia lui N. Petrilowitsch
PerHB7
Sînt astenici care procedează în faţa vieţii aşa cum o fac copii iîn faţa unui text greu: îi încep de 100 de ori, fără a-l finaliza, oprindu-se la jumătatea paginii ;
Apare uneori situaţia paradoxală că astenicii se orientează către situaţiile cele mai grele, către meserii dificile, au pianuri măreţe (generate de nemăsuratul lor orgoliu), prăbuşindu-se în mod lamentabil ;
WELLEK vorbeşte despre aşa-numitul „fals elan vital”, care este doar dorinţa de a compensa un deficit ;
Astenicul poate fi atît de copleşit de insuficienţa sa vitală, încît cade pradă unei nelinişti motorii dezordonate, începînd nenumărate acţiuni care rămîn nefinalizate ;
Există şi o ,,pseudoastenie” apărută în unele familii care, atunci cînd au un copil cu un nivel intelectual scăzut, preferă din orgoliu excesiv să-l declare astenic şi să-i imprime şi lui această convingere : reorientarea profesională pune rapid diagnosticul şi elimină bănuita astenie ;
Pierderea „naivităţii” faţă de propriul corp este o caracteristică a astenicului care devine hipocondriac : cu cît este mai inactiv, cu atît este mai hipocondriac, filozofînd în permanenţă asupra funcţionării defectuoase a organismului său (perfect normal în cele mai multe cazuri) ; introspecţia patologică devine un simptom de bază al asteniei ;
Corelaţia cu instabilii emotivi pare, aşa cum arată şi WILMANS, foarte strînsă ; la fel şi corelaţia cu megalomanii şi fanaticii „pasivi” (matte Fanaţi ker) ;
Astenicul este un individ cu pragul de excitabilitate scăzut, în primul rînd faţă de senzaţiile psihosomatice pe care Ie recepţionează ; fac uşor „false fobii”, cel mai frecvent foto-fobie şi/sau acusticofobie;
Gradul de luciditate a conştiinţei pare uneori modificat, ia aceşti indivizi apărînd depersonalizare şi derealizare ; instabilitatea emotivă (mulţi instabili sînt şi astenici) poate fi interpretată ca un fel de impresionabili tate reactivă ;
Corelaţia instabilitate emotivă-astenie este mult mai puternică decît corelaţia astenie--depresie ; numai în situaţii foarte grave depresia apare ca o stare reactivă (reacţia obişnuită a astenicului fiind instabilitatea);
Reacţiile depresive ale astenicului (atunci cînd apar) sînt slab delimitate în timp, sînt trenante, de lungă durată, avînd la un moment dat o evoluţie necaracteristică patologiei psihogene (ştergerea nu mai urmează o funcţie lineară), iar raportul intensitatea evenimentului declanşator/gravitatea depresiei este incomprehensibil ; aşa-numita „distimie en-
doreactivă” (WEITBRECHT) este probabil o stare de acest tip; „depresiile vegetative" (LEMKE) sînt tot reacţii depresive ale astenicului ;
—	Psihoterapia nu reuşeşte să obţină rezultate decît la categoria aşa-zişilor „astenici activi”, adică cei care se străduiesc, în ciuda capacităţilor reduse, să realizeze ceva; cei pasivi (împăcaţi cu condiţia lor de astenici) sînt improprii pentru orice tentativă psihoterapeutkă ;
—	La astenici este important, afirmă FRANKL, să se evidenţieze sensul şi scopul pe care bolnavul işi centrează existenţa: ţinta psihotera-piei este de a pune de acord situaţiile în care se înscrie subiectul cu forţele de care dispune ;
—	Este important ca bolnavul să-şi schimbe atitudinea faţă de propria astenie; reconsiderarea axiologică îl pune pe subiect în situaţia de a face eforturi de gîndire (pe care ie suportă), care să-l conducă la o evaluare mai reală a resurselor :
#	INSTABILUL EMOTIV: WILMANS (1914)
introduce termenul de „instabilitate emotivă
constituţională” ;
—	instabilii sînt tipuri cu reactivitate labilă, foarte sensibile, care sînt uşor influenţare ;
—	Sînt sensibili-reflexivi, foarte apropiaţi de psihopaţii astenici, depresivi ;
—	Instabilitatea emotivă este, la această categorie de psihopaţi, mult superioară ceiei a nepalului mijlociu, pus în aceleaşi condiţii de d mâ, mediu, mediu social şi avînd aceleaşi caracteristici somatice; reacţionează paradoxal la noxe pe care ceilalţi abia ie sesizează ;
—	Dispoziţia instabilului emotiv oscilează Intre seninătate, veselie, speranţă, sentiment de plenitudine a forţelor, certitudini şi dîsti-mie, incapacitate de decizie, abulie, nesiguranţă, fară ca aceste variaţii să alba vreo explicaţie acceptabilă:
—	Este uşor influenţabil, dependent, dispus la ruminaţii asupra nimicniciei sale ; o parte din instabilii emotiv sînt apropiaţi structura) de anancaşti şi fobiei ;
—	Dispoziţia lor de bază este absentă, '-ird înlocuită prin dispoziţia momentană, influenţată din exterior ;
—	Instabilii se înrudesc cu astenicii prin faptul că modificarea permanentă şt instantanee a dispoziţiei în funcţie de evenimentele mediului îi conduce către o stare de oboseală cronică ;
—	Predispoziţia crescută pentru apariţia Simptomatologiei de tip fobie coexistă cu hiperesţezie senzorială extremă; senzaţiile sînt dihetomeate după modelul plăcut/replăcut (chiar şi zel* care pentru indivizii normali sînt imperceptibile sau indiferente) ;
483 IPer
Personalitate dizarmon/câ : concepţia lui N. Petrilowitsch
—	Instabilul emotiv are un fel particular de a cumula reacţiile mici din timpul zilei, după modelul ,.paharului care se umpie” ;
—- Cancteriologlc, instabilul emotiv este : adap-tab?■', agil, dotat cu o sensibilitate de seismograf ; frecvent, astenicii sînt leptosomi ; psihopatia este mult mai răspîndita la femei.
% EXPLOZIVUL: Are drept caracteristică comportamentul inegal şi reacţiile afective disproporţionate ; comportamentul său este de tip scurtcircuit:	necalculat, abrupt, discontinuu,
plin de contradicţii ;
—	După un acces de furie oarba, urmează un comportament în care pocăinţa plină de regrete este generată de nevoia de a relua contactele sociale ;
—	în v'aţa de familie predomină aceeaşi notă I scardaluri violente şi bătăi sîngeroase, alter-nînd cu perioadede deosebită gingăşie şi calm. care creează impresia unui menaj ideal (fa baza acestui comportament se află conştiinţa vinovăţiei şi nu sentimente reale ; ei este dictat de nevoia aplanării cît mai rapide a situaţii createi ;
—	Expansivul este lipsit de capacitatea de analiză ş! de sobrietate, incapabil să iasă „la rece” din situaţi; complicate ;
—	în termenii polari ai Eului şi Sinelui, se poate spune că explozivul este omul Sinelui, ad ci al infrastructurii, a! bazei endotimice ;
—	Nu cunoaşte posibilitatea raţională de a frîna emoţiiîe, fiind adesea mai puţin dotat intelectual ;
—	Numărul celor care ajung în clinică creşte în raport cu vîrsta; motivele pentru care explozivi; se internează sînt tentativele de suicid, bet- 'e acute şi alcoolismul cronic, scandalurile v;c;ente, prezenţa lor fiind mai rar datorată acuzelor corporale ;
—	Fac uneori reacţii şi interpretări paranoide, al căror mecanism psihopatogenic este distrugerea de către furtuna afectivă a oricăror ierarh;;: valorice şi întreruperea oricăror relaţii cu mediul ;
—	Combinaţia dintre expiozivnate şi alcoolism conduce îa reacţii paranoide sau megalomani ce compensatorii ;
—	Core'aţia exploziv-epileptic nu este cu nimic mai semnificativă decît corelaţiile cu orice alte tipuri de personalitate, chiar dacă între personalitatea psihopatică explozivă şi personalitatea epilepticului se pot stabili o serie de paralele ;
—	Aşa cum în cazul psihopatului depresiv-nu trebuie să neglijăm posibilitatea unui debut de depresie (endogenă), nici ia psihopatul explo-
ziv posibilitatea unei epilepsii nu poate fi exclusă, dar rezultatele EEG nu pledează pentru o specificitate sau pentru modificări evocatoare în psihopatia explozivă ;
—	Caracterial, explozivul este primitiv, dur, lipsit de capacitatea de adaptabilitate spirituală ; biotipologic, explozivii sînt adesea atletici sau displastici, şi, în marea majoritate a cazurilor, bărbaţi.
#	ABULICUL: Este tipul omului care se lasă influenţat total de circumstanţele mediului exterior, fără a ajunge vreodată la un conflict creator mediu/Eu, deoarece individul este predispus spre o supunere pasivă faţă de orice voinţă străină ;
—	Nu are spirit de opoziţie, fiind la discreţia tuturor, cu rare reacţii de scurtcircuit, dar şi cu recăderi rapide în starea de plasticitate patologică în faţa oricărei voinţe mai puternice decît a sa ;
—	Este, în mod primar, incapabil de a desfăşura acţiuni cu scop, îa această incapacitate adăugîn-du-se nestatornicia în urmărirea sistematică a unui scop, în caz că el a existat;
—	Sînt indivizi cu randament scăzut, nesiguri, timizi, descurajaţi şi deziluzionaţi de viaţă, resemnaţi ; abulicul autentic este lipsit atît de voinţa internă, cît şi de cea pentru acţiunea exterioară ;
—	,,Fierb la flacără mică”, se mulţumesc cu o viaţă foarte modestă, se lamentează cu privire la destinul lor şi la nedreptatea lumii, dar nu mişcă un deget pentru a schimba ceva din situaţia lor ;
—	Uneori, abulia se asociază cu indiferenţa, care conduce spre reacţii minime faţă de orice modificare a mediului, spre o existenţă desfăşurată sub deviza ».îmi este egal" ;
—	Au fost descrise diverse tipuri de abulici : abulicul indiferent, abulicul infantil, abulicul egoist, femininul, disforicul, anxiosul, şovăitorul, cel care ratează întotdeauna, abulicul fără simţ critic etc. ;
—	Abulicul are cel mai adesea şi alte defecte mari ale structurii personalităţii, la care se poate adăuga inferioritatea intelectuală ; uneori este absentă orice structură de personalitate (personalitate amorfă), -„moral insanity”, fapt care produce dificultăţi diagnostice în raport cu hebefrenia cu evoluţie torpidă ;
—	Abulicul este incapabil să rămînă pe o direcţie fixată, în urmărirea unui ,,fir roşu'* de ghidaj ; se iasă uşor deviat de la un drum pe care /-a avut eventual jalonat în minte, spre alte scopuri (la care, iniţial, nici nu se gîndise); pe care le va părăsi, de asemenea, în curînd; nu se poate opune nici factorilor de mediu Social, nici
Personalitate dizcrmcnicâ: concepţia CMS
Per/489
indivizilor în parte, nici propriilor viraje afective ;
—	Trebuie ,,împins" spre orice activitate care poate să fie absolut necesară, dar acţionează fără entuziasm, lipsit de interes şi delăsător, indiferent la recompensă sau pedeapsă;
—	Abulicul este complet lipsit de originalitate şi profil personal, este tipul de persoană mediocră ' şi plictisitoare; cu toate acestea, ei ajung rar în conflict, pentru că sînt în imposibilitate de a lua atitudine, trec neobservaţi ;
—	Cu toată supunerea lor extremă pot apărea şi situaţii confiictuale, generate de faptul că nu pot face nici cel mai mic efort cînd li se cere ;
—	Lipsa de iniţiativă şi comoditatea lor, frizînd lenea, îi fac inadecvaţi pentru orice meserie ;
—	,,CopiI problemă” pentru orice familie, abulicul încearcă să iasă din situaţie căutînd să aranjeze totul în modul cel mai comod posibii, folosind mijloace ilegale : înşelăciunea, frauda, furtul sînt delictele cele mai frecvente ale abulicilor ;
—	Nu se poate stabili o corelaţie între un tip temperamental şi abulic, doar depresivul astenic fiind uneori înrudit cu el ;
-	Printre alte caracteristici se numără şi înclinaţia abulicilor spre a se lăsa seduşi şi spre a nu rezista tentaţiilor, cazul tipic fiind cel al toxicomanilor, la care impetuozitatea instincj
tivă coexistă cu o extraordinară lipsă de voinţă ;
—	La adolescenţă se poate înregistra uneori o „abulie pasageră”, generată mai muîtde neclaritatea scopurilor existenţiale şi de î'.psa de cristalizare a personalităţii, specifice acestei perioade.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii a adoptat, ia cea de-a 29-a Adunare Mondială a Sănătăţii, a IX-a revizie a Clasificării Internaţionale a Bolilor (I.C.D. 9), valabilă pentru perioada 1978—1988, în care tulburările de personalitate sînt incluse la codul 301 (301.1—301.9) ; în concepţia echipei de experţi care a elaborat acest capitol, tulburările de personalitate sînt grupate astfel :
—	personalitatea paranoică (301.0) ;
—	personalitatea distimică (afectivă) (301.1);
—	personalitatea schizoidă (301.2);
—	personalitatea epileptoidă (explozivă)
(301.3)	;
—	personalitatea obsesională (301.4);
—	personalitatea isterică (301.5);
—	personalitatea astenică (301.6) ;
—	tulburarea de personalitate cu predominarea manifestărilor sodopate sau asocia le
(301.7)	;
—	altele (excentrică, imatură, pasivă, agresivă,
psihonevrotică) (301.8) ;	%
—	fără precizare (301.9).
Aceste tipuri de personalitate pot fi caracterizate, în maniera în care au fost formulate de Comisia de experţi OMS, astfel :
Tulburări de personalitate (301) ~ moduri de comportare neadaptată, profund înrădăcinate, de obicei ieşite ia iveală în momentul adolescenţei sau mai devreme ; persistă în cea mai mare parte a vieţii de adult, cu toate că deseori devin mai puţin evidente către vîrsta mijlocie şi bătrîneţe. Personalitatea este anormală fie în echilibru, în calităţile ei, în exprimarea comportamentelor sale, fie chiar global. Această alterare este cauza suferinţei pentru bolnav sau pentru mediul său înconjurător şi are consecinţe nocive pentru individ societate. Aceste tulburări sînt cîteodată semnalate cu denumirea de personalitate psihopatică. Dacă sînt datorate mai cu seamă unei defuncţii cerebrale, atunci ele; nu vor fi plasate în această categorie, ci în aceea a sindroamelor cerebrale organice nepsihotice (310). Atunci cînd bolnavul prezintă o anomalie a personalităţii în raport direct cu nevroza sau cu psihoza sa, de exemplu personalitatea schizoidă (a un schizofren sau personalitatea anancastă la un obsesiona!, atunci trebuie înregistrat în plus diagnosticul nevrozei sau psihozei corespunzătoare.
•	Personalitatea paranoică (301.0): tillbuare a personalităţii în care există o sensibiltate excesivă la eşecuri, Ia înfrîngeri sau la ceea ce
Personalitate dizarmonica : concepţia OMS
este înţeles ca umilire sau refuz. Există o tendinţă de a deforma realitatea, interpre-tînd ca ostile sau dispreţuitoare acţiunile neutre sau binevoitoare ale altora, precum şi o concepţie agresivă şi încăpăţînată asupra drepturilor personale. Poate exista şi o tendinţă spre gelozie şi supraestimare a Eului. Unii din subiecţi se pot simţi iremediabil umiiiţi şi dominaţi, iar alţii, de o sensibilitate excesivă, se manifestă agresiv şi inoportun, în toate aceste cazuri apare o tendinţă interpretativă exagerată.
Sînt exceptate, în viziunea OMS : accesele (bufeurile) delirante (298.3), stările delirante (297), paranoia alcoolică (291.5), schizofrenia paranoidă (295.3).
Personalitatea distimică (afectivă) (301.1)f
tulburare a afectivităţii caracterizată prin existenţa în decursul întregii vieţi a unei alterări a dispoziţiei, care poate fi constant depresivă, constant euforică sau să oscileze între ambele, în timpul perioadelor euforice, subiectul este de un optimism neclintit, are dorinţa de a trăi şi o activitate neîn-frînată, pe cînd în perioadele depresive este preocupat, pesimist, fără energie şi dezinteresat de toate. Sînt exceptate, în viziunea OMS : ciclotimia (296.2 — 296.5), depresia nevrotică (300.4), neurastenia (300.5), psihoza afectivă (296).
Personalitatea schizoidă (301.2): tulburare a personalităţii, caracterizată printr-o retragere de la toate contactele afective, sociale etc., cu preferinţă autistică pentru activitatea fantasmatică şi introspecţie. Comportamentul subiecţilor poate fi uşor excentric şi exprimă tendinţa de a evita situaţii competitive. Răceala şi detaşarea aparente pot masca incapacitatea subiectului de a-şi exprima sentimentele. Este exceptată, în viziunea OMS, schizofrenia (295).
Personalitatea epileptoidă (explozivă) (301.3): tulburare a personalităţii» caracterizată printr-o instabilitate a dispoziţiei, cu tendinţă spre accese necontrolate de mînie, ură! violenţă sau afecţiune. Agresivitatea se poate exprima verbal sau prin acte violente. Aceste accese sînt greu controlate de bolnavi, care de altfel nu tind spre un comportament antisocial. Sînt exceptate, în viziunea OMS, nevroza isterică (300.1), personalitatea dissocială (301.7).
Personalitatea obsesională (301.4): tulburare a personalităţii, caracterizată prin sentimente de nesiguranţă, de îndoială şi de incompleti-tudine, ce antrenează scrupule, verificări, o obstinaţie şi o prudenţă excesivă. Pot exista gînduri şi compufsiuni obsedante şi inopor-
tune, dar ele nu ating gradul de gravitate al nevrozei obsesionale. Nevoia de verificări repetate încearcă sâ satisfacă tendinţa spre perfecţionism, spre o precizie meticuloasă. Rigiditatea şi îndoiala excesivă pot fi manifeste. Sînt exceptate, în viziunea OMS, starea fobică (300.2), sindromul obsesional (300.3).
•	Personalitatea isterică (301,5) : tulburare a personalităţii, caracterizată printr-o afectivitate superficială şi labilă, dependenţă* nevoie de a valorifica şi de a atrage atenţia, sugesti-
bilitate şi atitudini teatrale. Deseori există o imaturitate sexuală (deexemplu, frigiditate) şi hiperreactivitate la stimuli. Sub acţiunea stresului se pot dezvolta simptome isterice (nevroză). Este exceptată, în viziunea OMS, nevroza isterică (300.1).
•	Personalitatea astenică (301.6): tulburare a personalităţii, caracterizată printr-o supunere pasivă la dorinţele celor mai în vîrstă sau ale altora, şi prin răspuns nehotărît şi neadecvat la exigenţele vieţii cotidiene. Lipsa energiei poate să se manifeste în domeniul intelectual şi afectiv ; capacitatea de a simţi plăcere este redusă. Este exceptată, în viziunea OMS, neurastenia (300.5).
•	Tulburarea de personalitate cu predominarea manifestărilor sociopatice sau asociale
(301.7): tulburarea personalităţii, caracterizată prin ignorareaobligaţiilorsociale, indiferenţă faţă de alţii, violenţă impulsivă sau instabilitate rece. Există o mare discrepanţă între
Personalitate dizarmonicâ: concepţia lui V. Preâescu
FerM91
comportament şi normele sociale stabilite. Comportamentul este puţin modificabil prin experienţă, inclusiv prin sancţiuni. Subiecţii de acest tip sînt, de cele mai multe ori, inafectivî şi pot fi anormal de agresivi şi nechibzuiţi. Ei suportă greu frustrările, acuză pe alţii, furnizînd explicaţii amăgitoare cu aparenţă de adevăr pentru actele care-i pun în conflict cu societatea. Sînt exceptate, în viziunea OMS, personalitatea epileptoidă
(301.3), tulburările de conduită fără tulburări specifice de personalitate (312). m Altele (301.8): este exceptată, în viziunea OMS, personalitatea isterică (301.5).
•	Fără precizare (301.9)* în opinia şcolii româneşti (PREDESCU), la mijlocul deceniului şapte, conceptul de psihopatie şi descrierea anumitor tipuri de personalităţi psihopatice au fost abordate într-o manieră eclectică, dar şi riguros selectivă. Aderînd la principiile lui GANNUŞKIN de definire a dizarmoniei, după principiile totalităţii, constanţei, intensităţii şi dinamicii, precum şi la cele ale lui KERBIKOV, de conturare a psihopatiei marginale, PREDESCU defineşte dizarmonia, preluînd constructiv şi ideile schneideriene şi cele ale Iui PETRILOWITSCH, construind astfel, într-o manieră proprie şi originală, un context al asimilării psihopatiilor — ca dizarmonii de personalitate. în descrierea lor aduce o nouă coloratură referirilor făcute de clasici, pe care o împleteşte cu cea rezultată din experienţa proprie.
Astfel, în 1976, PREDESCU recunoaşte şi descrie următoarele tipuri de psihopatii :
0 Pshiopaţii excitabili (explozivi) şi dezvoltările dizarmonice psihopatice de tip excitabil: Autorul defineşte această dezvoltare dizarmonică ca apărînd încă din copilărie şi fiind caracterizată printr-o atitudine voluntară, îndărătnică, greu corijabilă prin măsuri educative şi pedagogice, faţă de care astfel de copii sînt refractari ; dezvoltarea se accentuează cu vîrsta, deoarece aceşti copii sînt atraşi, mai ales, de exemplele negative.
—	Violenţi, agresivi la cele mai mici contrarieri, aceşti copii vor deveni explozivi la vîrsta adultă, descărcările apărute la incitaţii minime fiind adesea de o intensitate dezastruoasă. Uneori, ele sînt urmate de sentimente de regrete, căinţă, ceea ce-l deosebeşte pe exploziv de imoral (lipsit de conştiinţa răului făcut); alteori însă, aceste regrete nu se manifestă, rămînînd un fond dispo-ziţional ostil, morocănos, de permanentă ranchiună, manifestarea explozivă în acest caz neavînd efectul „de răcorire” realizat prin descărcarea
*	Text preluat din „Manualul de clasificare internaţională a bolilor”, Bucureşti — 1978
afectelor primare, aşa cum seîntîmplăîn primul caz.
—	Rigid, stenic, egoist, egocentrist şi violent, explozivul este greu de suportat în familie şi societate. Implicaţiile medico-legafe ale faptelor sa,!e sînt frecvente, mai ales că una din cefe mai grave complicaţii ale expiozivităţii este asocierea alcoolismul oi.
0 Psihopaţii instabili — dezvoltările pshibo-p a ti ce de tip instabil: Definiţia adultului instabil adoptată de autorul citat este cea a lui K. SCHNEIDER, care consideră că pe fondul dispoziţiei bazate constant depresive a acestor subiecţi, orice întîmplare, oricît de lipsită de importanţă ar fi ea în mod obiectiv, declanşează conduite anormale şi chiar antisociale : fugi patologice, risipirea unor sume mari de bani, înstrăinarea unor obiecte, dezertări din serviciul militar, vagabondaj, prostituţie, incendieri.
—	Autorul consideră că trebuie făcută diferenţierea netă între dispoziţia instabilului şi cea a ciclotimulu», acesta din urmă decompensîndu-se mai ales endogen, în timp ce primul se decompensează mai ales reactiv.
0 Pshiopaţii astenici — dezvoltările psthopa-
tlce de tip astenic: se definesc încă din copifăne printr-un complex de trăsături asemănătoare cu cele ale instabilului, dar fa care se adaugă subaprecierea propriilor posibilităţi, izolarea, urni-, ditatea, care-i ţ!n la distanţă de ceilalţi cop:*. Constituţional au o capacitate de efort redusă, un prag extrem de scârut al epuizabiIităţi i.
—	De altfel, această trăsătură de fatigabilitate constituţională este caracteristică şi patognomo-nică astenicului adult, alături de natura senzitivă, extrem de vulnerabilă, dînd aspectul de ,,slăbiciune iritabilă", ceea ce va conduce, prin elaborări senzitive, la dezvoltări hipocondriace, apărute în urma unei introspecţii perpetue şi patologice.
—	Deşi capabili, pentru o scurtă perioadă de timp, de eforturi mari, el nu pot menţine aceste eforturi în timp, mai ales dacă astenia se împ:e-teşte cu abulia.
—	Deşi apropiat clinic de depresiv, astenicu’, din punct de vedere afectiv, este un neutru ; apropierea poate fi făcută mai repede de psihastenie, mai ales prin apariţia trăirilor de dereaii-zare-depersonai izare.
—	Deşi mulţi autori moderni au considerat schizoidul ca un fel de subdiviziune a astenicului, PREDESCU nu aderă la acest punct de vedere, recomandînd chiar foiosirea mai judicioasă a termenului de schizoid.
0 Psihopaţii psihasteniei şi dezvoltările psihopatice de tip psihastenie: sînt definiţi de autor pornind de ia clasica afirmaţie a iui Pierre JANET că aceştia au drept trăsătură esenţială „pierderea simţului realului”, ca o conse-
492/Par
Personalitate Jdizarmonicâ: concepţia lui V. Predescu
cinţă a unei scăderi a „tensiunii psihologice”, care împiedecă unificarea percepţiei cu elaborarea, sinteza şi afectivitatea, astfel încît elaborarea unei acţiun*. deliberate devine aproape imposibilă; psihastenicul este „omul acţiunilor care presupun automatism”.
—	Dispoziţia acestor indivizi este obsesiv--anxioasă, constituind un teren propice, prin intensitate, apariţiei fobiilor, obsesiilor, dubita-ţii lor şi verificărilor, care, ele însele, creează un mare disconfort psihic.
—	Psihastenicul, structură rigidă, are o patologică conştiinţă morală, ceea ce generează hiper-conştiînciozitatea, scrupulozitatea sa, dar şi suspiciunea şi nemulţumirea faţă de cei din jur, chiar o intransigenţă exagerată faţă de acţiunile proprii şi ale celorlalţi.
—	r'Sizjuuu-ş! şirul elaborării unui act într-o nesfârşită şi sterilă elaborare dubitativă, el este incapabil (prin nesiguranţă şi neîncredere) de a lua botărîri. Bun, chiar agasant de bun executant, perfecţionist, el este un incapabil conducător.
—	Glisarea spre ritualism, cu note bizare, egocentrice şi egodistonice, predispune psihastenicul spre derealizare, depersonalizare, diferenţierea de autist hefiind uneori deloc uşoară. Psihastenicul încearcă însă cu disperare menţinerea contactului cu mediul, e! cere ajutorul, pe care autistul îl refuză, atunci cînd îi este oferit.
% Psihopatul isteric şi dezvoltările psihopatice de tip isteric: Tabloul acestei psihopatii, după autorul amintit, se conturează de la pubertate, cînd subiecţii isterici apar capricioşi, egoişti, dornic? de afecţiune, de a fi mereu în centrul a-tenţiei, sensibili la laudă şi nesuportînd critica, la care reacţionează prin zgomotoase şi spectaculoase atitudini psihomotorii, fiind nestatornici ş? incapabili de o activitate constantă (doar dacă prin aceasta îşi pot atrage admiraţia).
—	încă din această perioadă, istericul devine un adevărat actor, înscenînd situaţii în care are rolul principal, fiind un mincinos care, însă, crede în propriile minciuni.
—	Istericul vrea să apară aşa cum nu poate, şi nu va putea fi niciodată. Constituţia mîtomanîcă îi poate fi uneori fatală, deoarece pentru a putea dovedi „adevărul” fabulaţiilor sale, el poate recurge la orice mijloace.
—	Imatur în afectivitate, gîndire şi sexualitate, e? este incapabil dea înţelege trăirile celor din jur.
—• Alături de mitomani, pseudolog?, PREDESCU mai include în această categorie pe reno-mişti si (citîndu-l pe KAHN) pe asociali (sau antisociali), care, din dorinţa de a se evidenţia cu orice preţ, pot deveni criminali, precum şi pe „escrocii de spitale".
—	Apropiat de psihopatia isterică, autorul consideră a fi şi sindromul Munchausen.
•	Psihopaţii timopaţi şi dezvoltările dizarmo-
nice de tip timopat: Denumirea este preluată după POPOV, descriindu-se două tipuri de ti-mopaţi :
•	timopatul euforic, caracterizat printr-o afectivitate bazală mereu optimistă şi nemodificată de inerentele dezamăgiri şi obstacole existenţiale, constituit astfel încă din copilărie cînd, neastîmpărat, superficial şi instabil, este greu de abordat educaţional şi pedagogic.
—	Plini de iniţiativă, ei pornesc multiple acţiuni, avînd aspect de „tonic”, „stenic”, dar superficialitatea lor îi împiedică să le finalizeze. Sociabilitatea lor este ftumai aparentă, stabilesc uşor relaţii, dar tot atît de uşor renunţă îa ele. Sînt într-o permanentă mişcare sterilă, fără randament.
—	Lipsiţi de condiţionalism şi conformism, sentimentele lor sînt superficiale, de mică intensitate şi scurtă durată ; promit mereu, dar nu se pot ţine de cuvînt. Reacţiile lor pot fi extrem de violente, agresive, dar rareori cu implicaţii medico--legale, hipertimii fiind uşor toleraţi de mediu.
—	O complicaţie frecventă este alcoolismul, care apare nu ca o nevoie internă de anxioliză, ci ca o nevoie de sociabilitate : hipertimul bea în anturaj.
—	Dacă la isteric expresivitatea este un „instrument” pe care-l foloseşte pentru a ieşi în evidenţă, ia hipertim ea este constituţională, lipsită de scop, de beneficiu secundar. El îşi supraestimează Eul, dar pentru că acest adevăr este de la sine înţeles, el nu încearcă să „demonstreze”, ca istericul, această superioritate.
•	timopatul depresiv se caracterizează prin dispoziţia bazală pesimistă a afectivităţii este neîncrezător în el şi în cei din jur, nimic şi nimeni neputîndu-l mulţumi.
—	Selectează din viaţă numai aspectele ei neplăcute şi minimalizează sau ignoră pe cele plăcute.
—	Această trăire poate fi însă, la un anumit nivel, ascunsă sub masca unei jovialităţi sau hiper-activităţi.
—	Ei apare ca un orgolios, mereu rănit de ceilalţi.
—	Este un anxios care, destul de frecvent, îşi
cupează anxietatea cu alcool.
—	Capacitatea lui de autoanaliză este mult mai redusă decît la psihastenie.
—	Aceasta „receptare sumbră” perpetuă a vieţii poate aduce acestei psihopatii o coloratură astenică în reacţiile vitale, dar ceea ce-l deosebeşte pe timopatul depresiv de astenic este intensitatea trăirilor dureroase faţă de micile şi inerentele impasuri existenţiale.
—	Timopatul depresiv, mai ales în perioadele de vîrstă critică ale evoluţiei sale, poate avea în mo-
Personalitate dizarmonicâ: concepţia lui V. Predescu
Per/493
«mentul decompensări' un veritabil, şi deloc neglijabil risc s j ici dar.
ţ Psihopaţii paranoici : se conturează ca atare mai ales după perioada adolescenţei.
—	Paranoicul se formează ca un psihorigid cu sistem valoric propriu, cu un orgoliu excesiv, lipsit de once fe! de maîeabilitate la ideile şi trăirile altora, inaccesibil contraargumentelor, cău-tînd şi găsind în oricare din experienţele vieţii luj argumente-e unei dreptăţi proprii şi absolute
—	Perseverarea lui este fantastică, la fel ca şi intensitatea luptei sale, dar inadecvată ca scop. Lipsit de tact, el va păstra aceeaşi atitudine, indiferent dacă aceasta este sau nu încununată de suc-
—	Din insucces paranoicul „nu a învăţat” decît să f«e şi mai perseverent în atitudinea care l-a adus aici, De vină nu este el, ci ceilalţi. Adevărul îi aparţine în exclusivitate, este unic şi este numai acela gîndit de el.
—	Este un ,,rece afectiv”, lipsit de empatie şi simpatie, un orgolios care se iubeşte numai pe sine ; este incapabil de modelare faţă de reacţiile mediului.
—	Nu este numai un luptător pe plan ideativ: trece frecvent la acţiuni, nu neapărat agresiv-vio-lente/ dar revendicativ-cverulente (frecvent reclamă, face memorii, cere anchete, face scandah.
—	Ca luptător, el rămîne totuşi în limitele verosimilului, ceea ce-l deosebeşte de psihotic, a cărui luptă este pentru un scop ce depăşeşte cu mult frontiera realului.
•	Psihopaţii impulsivi (perversiunile impulsive):
Preluînd si reevaluînd critic părerile lui KRAEPELIN, KAHN, GUREVICI, PREDESCU consideră că impulsivii sînt subiecţi la care acţiunea impulsivă imediată, intempestivă, este o nevoie imperioasă a descărcării unei reacţii şi tensiuni intrapsihice. El include în această categorie :
•	pi roman ia, mai frecventă la femei şî, se pare, mai ales în perioada catamenială şi la pubertate -* PIROMAN1E ;
•	cleptomania, frecventă la copii şi la femei, manifestată episodic ; lucrurile furate nu au o utilitate practică, ci simpla lor privire declanşează apariţia impulsiunii -> CLEPTOMANIE ;
•	mitomania, în care există o evidentă componentă isterică, dar care nu are rolul de a denatura, de a induce în eroare, subiectul descriind ,,ps viu, ca şi cînd ar rememora, întîm-piări trăite în realitate”. Mitomanul nu se mulează după anturaj, el minte pentru că este dominat de impulsiunea de a minţi, de a se lega mai mult de ireal decît de real;
•	dromomania, poriomania, vagabondajul apar dintr-o necesitate periodică, dar imperioasă, de a-şi schimba locul, subiectul părăsindu-şi toate obligaţiile, domiciliul, relaţiile, poziţia socială. El pleacă de obicei „aşa cum este”, fără bani sau fără lucruri strict necesare — este o impul-siune a cărei necesitate rapidă de a fi îndeplinită ignoră aceste accesorii. Desigur, aici se impune diferenţierea cu vagabondajul de alte etiologii -> DROMOMANIE, VAGABONDAJ.
—	Aceste impulsiuni nu presupun o îngustare a cîmpului de conştiinţă de tip crepuscular, urmată de amnezie, aşa cum se întîmplă în automatismul epileptic sau psihoza acută de şoc.
U % Psihopaţii perverşi sociali (perversiunile sexuale): PREDESCU consideră că menţinerea acestor personalităţi în cadrul larg al psihopatiilor este argumentata de existenţa unor „anomalii caracteriale adînci» ce nu se reduc la o simplă ano-maiie de satisfacere a instinctului sexual”.
—	El adaugă că „putem vorbi de perversiune (psihopatie) în adevăratul înţeles al cuvîntului atunci cînd devierea sexuală constituie o trăsătură Individuală a unei vieţi”.
—	Stabileşte ca trăsături psihopatologice ale acestor psihopaţi următoarele :
© precocitatea — apariţia comportamentului sexual deviat încă de la pubertate ;
^ facilitatea condiţionării — un singur eveniment determină schimbarea ireversibilă a întregului comportament sexual ;
494/Per
Personalitate., dizwrnonicâ tn conformitate cu DSM III
m asocierea cu alte trăsături de,tip hiper&ten (hipererotism, paranoism -etc.) sau hipo-steri (răceală, nesiguranţă de sine etc.) ;
•	existenţa anomaliei calitative, asociată uneia cantitative (impotenţă, frigiditate).
în descrierea perversiunilor sexuale, PREDESCU adoptă clasificarea lui EY—+ PERVERSIUNI SEXUALE.
Manualul de diagnostic şi statistică medicală al Asociaţiei Americane de Psihiatrie, la cea de-a IIl-a sa’ediţie (DSM lîl), abordează problema tulburărilor de personalitate într-un mod mai puţin obişnuit pentru psihiatria din Statele Unite, făcînd o „translaţie'în'sens invers”, către valon ie psihiatriei şi psihopatologiei europene. Autorii americani evită folosirea termenilor de psihopatie, personalitate dizarmonică, dezechilibrare etc., mulţumindu-se cu termenul imprecis, dar puţin angajant, de „tufburare” (disorder). Tulburările de personalitate nu reprezintă pentru autorii americani un diagnostic în sine, ci constituie a •doua axă a diagnosticului multiaxiai.
Modelele de gîndire şi de relaţionare cu mediul social şi cu propria individualitate a subiectului se exprimă în trăsături de personalitate. Prin tulburări de personalitate, autorii înţeleg acele trăsături'inflexibile şi dezadaptative care provoacă fie perturbări în funcţionalitatea socio-profesio nală a individului, fie disconfort subiectiv. Tulburările personalităţii sînt uşor de recunoscut încă din adolescenţă (sau anterior acesteia) şi persistă toată viaţa, atenuîndu-se de obicei cu vîrsta.
Tentativa de europenizare a psihiatriei americane rămîne totuşi marcată de pragmatismul şi funcţionalismul specific acesteia. Autorii subliniază că multe din trăsăturile caracteristice diferitelor tulburări de personalitate, ca de exemplu tipul dependent, paranoid, schizotipal sau borderline pot fi întîlnite şi în cursul unui episod aparţinînd altei tulburări psihice, ca de exemplu depresia majoră. De aceea, diagnosticul de tulburare de personalitate nu va fi pus decît în prezenţa trăsăturilor respective de-a lungul unei perioade îndelungate din existenţa individului şi nicidecum în cazul unor episoade limitate de boală.
Redăm mai jos concepţia autorilor american/ privind tulburările de personalitate.
Referitor la copil şi adolescent, anumite tulburări de personalitate corespund entităţilor menţionate în DSM 111, la capitolul „Tulburări care apar de obicei în mica şi marea copilărie sau
în adolescenţă”. Tulburările corespunzătoare sînt corelate după cum urmează :
Tulburări în copilărie Tulburări de persona-sau adolescenţă	li	tate
•	tulburare schizoida la • tulburare de perso-copi i sau în adbles- naiitate de tip schizoid cenţa
•	tulburare evitantă în • tulburare de persona-copilărie sau adoles- litate de tip evitant cenţa
•	tulburare de	compor-	•	tulburare	de perso-
tament	nalitate de	tip anti-
social
•	tulburare opoziţio-	•	tulburare	de personală	nalitate de	tip pasiv-
-agresiv
•	tulburare de	identita-	•	tulburare	de perso-
te	nalitate de tip border-
line
Dacă trăsăturile specifice unei tulburări schizoide sau evitante din perioada copilăriei sau adolescenţei continuă şi în viaţa de adult; după vîrsta de 18 ani, diagnosticul va trebui să fie schimbat în tulburarea de personalitate corespunzătoare. Unii copii sau adolescenţi prezeotînd tulburări de comportament, în special tipul subso-cializat agresiv, pot întruni criteriile de diagnostic aie tulburării de personalitate de tip antisocial a adultului, caz în care diagnosticul va fi schimbat corespunzător. La fel, unii copii cu tulburări opoziţionale pot manifesta la vîrsta adultă un taUou încadrabil în tulburarea de personalitate de tip pasiv-agresiv, iar alţii, cu tulburări de identitate, se vor putea încadra ulterior în tulburarea de personalitate de tip borderline. Celelalte categorii de tulburări ale personalităţii se pot aplica îr> cazul unor copii sau adolescenţi la care se evidenţiază caracterul stabil al unor trăsături dezadaptative ale personalităţii, exprimate în situaţii deosebite, şi care, foarte probabil, vor rămîne nemodificate în timp.
în ceea ce priveşte adultul, individul care prezintă tulburări ale personalităţii se arata nemulţumit de impactul pe care îl realizează pe plan comportamental asupra celorlalţi sau de propria neputinţă de a se adapta în mod eficient. în unele cazuri se realizează un ego-sm-tonic (atunci cînd trăsăturile respective nu sînt considerate ca indezirabilede către individ) sau, în alte cazuri, un ego-distonic (individul este incapabil să se modeleze, în ciuda depunerii unui mare efort). Se întîinesc deseori tulburări ale dispoziţiei, Inclusiv depresie sau anxietate, constituind principala acuză pe care individul o prezintă în
Personalitatea dizarmonicâ In conformitate cu DSM III
Per/495
faţa psihiatrului. Tulburările de personalitate îşi au» prin definiţie, debutul tn copilărie sau în a-doiescenţă şi persista cea mai mare parte a vieţii adulte.
Afectarea activităţii pe plan social şi profesional se produce în mod pregnant şi de obicei susţinut, deşi poate fi evidenţiată uneori numai episodic sau îmbrăcînd forma unor episoade repetate de reducere a capacităţii de muncă. Cu excepţia tulburărilor de personalitate de tip antisocial, schizotipal şi borderline, indivizii cu tulburări de personalitate necesită numai rareori spitalizare, cu excepţia situaţiei asocierii unei alte tulburări, ca de exemplu toxicomania sau depresia majoră.
•	Tulburările de personalitate şi tulburările psiho-tice. în cazurile unor bolnavi psihotici suferind de schizofrenie sau paranoia, autorii americani admit posibilitatea existenţei unei tulburări anterioare a personalităţii (premorbide), pe care o recomandă a fi menţionată în formularea diagnosticului psihozei respective.
•	Tulburări de personalitate specifice. Autorii remarca faptul că, în mod tradiţional, clinicianul se orienta în diagnosticarea tulburărilor de personalitate spre găsirea unei singure şi specifice tulburări, care să definească, în modul cel mai fidel,- dezadaptarea individului. Deseori, acest lucru se poate realiza cu mare greutate, deoarece mulţi indivizi prezintă trăsături care nu pot fi încadrabile unei singure tulburări de personalitate. Autorii americani recomandă ca aceste cazuri să fie diagnosticate separat, cu condiţia îndeplinirii criteriilor respective.
Precizînd că există o mare variabilitate în modul de descriere şi de stabilire a criteriilor de diagnostic ale tulburărilor de personalitate, autorii grupează tulburările de personalitate specifice în trei grupe :
•	tulburări de personalitate de tip paranoid, schizoid şi schizotipal ;
•	tulburări de personalitate de tip histrionic, narcisistic, antisocial şi borderline ;
•	tulburări de personalitate de tip evitant, dependent, compulsiv şi pasiv-agresiv.
în fine, mai există tulburarea atipică, mixtă sau încadrabilă la categoria „altele”, în care pot fi incluse acele tulburări de personalitate ale căror caracteristici nu corespund tulburărilor specifice de personalitate descrise de DSM III.
% Tulburarea de personalitate de tip paranoid. Trăsătura de bază a acestei tulburări de personalitate constă într-o persistentă şi nejustiicată suspiciune şi neîncredere în oameni, hipersensibilitate, afectivitate redusă, în absenţa vreunei alte afecţiuni psihice (de exemplu schizofrenia sau tulburarea paranoidă). Deşi nejustificata. atitudinea suspicioasă se exprimă în multe situaţii dificile din timpul vieţii. Astfel, un individ cu tulburări de personalitate de tip paranoid ignoră evidenţa
unor contraargumente convingătoare şi poate deveni chiar bănuitor în faţa încercărilor cuiva de a-f înlătura suspiciunile. Aceşti indivizi manifestă hi-pervigilenţă şi, în consecinţă îşi iau precauţii excesive faţă de orice posibilă ameninţare. De obicei,nuşi recunosc vina, chiar dacă este dovedită, apărînd în ochii celorlalţi ca reţinuţi, închişi, nesinceri şi schematici. Pun sub semnul întrebării sinceritatea şi „credinţa” altora, aşteptîndu-se tot timpul să li se întindă capcane (punct de plecare pentru apariţia geloziei patologice). Ivirea unei situaţii noi determină la aceşti indivizi căutarea intensă şi insistentă a confirmării propriilor aşteptări, ignorînd contextul global Concluzia finală este, de obicei, exact aceea care fusese preconizată de la început. Sînt preocupaţi de găsirea unor motivaţii ascunse şi a unor semnificaţii deosebite. Deseori pot apărea'idei de relaţie, avînd un caracter pasager, indivizii prezentînd aceste tulburări sînt de obicei argumentativi, exagerînd greutăţile („fac din ţînţar armăsar”), neputîndu-şe deconecta şî neeliminînd tensiunile, pregătiţi mereu de contraatac Iacei mai.mic semn de ameninţare pecareîi percep. în ciuda faptului că sînt deosebit de critici cu ceiiaiţi, generînd deseori litigii, ei acceptă cu greu criticarea lor. Afectivitatea este redusă, dînd impresia de tipi „reci”. Nu au simţul umorului şi manifestă multă seriozitate, făcînd deseori o virtute din trăsăturile de obiectivitate, raţionalitate şi absenţă a modulării emoţiilor. Rareori manifestă sentimentalism, tandreţe. Indivizii cu acest tip de personalitate sînt consideraţi deseori de ceilalţi ca energici, ambiţioşi şi capabili, dar şi mii frecvent, duşmănoşi, încăpăţînaţi şi în continuă apărare. Au tendinţă la rigiditate şi nu vor să se compromită. Sînt preocupaţi să nu-şi piardă independenţa sau puterea ; încearcă să modeleze evenimentele în funcţie de propriile lor dorinţe. Evită intimitatea, exceptîndu-i pe cei înr care au absolută încredere. Acceptă participarea la activităţile de grup numai dacă ocupă o poziţie domn nantâ. Sînt interesaţi de invenţii mecanice’, de electronică, automatizare. Sînt preocupaţi de putere ş* rang, devenind invidioşi şi geloşi pe cei ce ocupă posturi importante. Dispreţuiesc pe cei slabi, bolnăvicioşi sau pe cei fără apărare. în general, nu sînt interesat ide artă sau de estetică. în timpul perioadelor de stres maxim pot apărea simptome psihotice tranzitorii, insuficiente pentru diagnosticul altei entităţi nosologice. Dezadaptarea este în general redusă, deoarece aceşti indivizi îşi dau seama că este mai prudent să-şi păstreze pentru si ne propri iie id ii. Totuşi mai apar 4ificultăţir de obicei în cadrul relaţiei şef-subaîterni sau cu cola* boratorii. în cazurile mai severe apare deteriorai rea gravă a tuturor tipurilor de relaţie.
496/Per
Personalitatea dizarmonica în conformitate cu DSM III
Autorii americani evidenţiază neclaritatea care mai există în stabilirea unei relaţii dintre acest tip de tulburare a personalităţii cu tulburările
*
paranoide şi schizofrenia paranoidă, admiţînd totuşi rolul predispozant al trăsăturilor de suspiciune şi hipersensibilitate în dezvoltarea tulburărilor menţionate. Nesolicitînd aproape niciodată un ajutor, indivizii cu acest tip de tulburare a personalităţii vin rareori în contact cu clinicianul psihiatru. Ei se regăsesc, datorită tendinţei lor la moralizare, grandoare şi revendicare, printre conducătorii unor grupări religioase ezoterice, pseudoştiinţifice şi cvasi-politice. Se pare că tulburarea se întîlneste mai frecvent ia bărbaţi.
Diagnosticul diferenţial se face cu tulburările paranoide şi schizofrenia paranoidă, în care persistă simptomele psihotice (ideile delirante şi halucinaţiile), ceea ce nu se întîlneste în tulburările de personalitate de tip paranoid. Cîteva caracteristici ale acestei tulburări se întîlnesc şi la tulburarea de personalitate de tip antisocial.
Criteriile de diagnostic pentru tulburarea de personalitate de tip paranoid sînt următoarele:
A.	Suspiciunea constantă, nejustificată şi neîncrederea în ceilalţi, indicate de cel puţin trei dintre următoarele manifestări :
—	bănuiala de a fi înşelat (capcane) sau lezat;
—	hipervigilenţa, manifestată printr-o cercetare continuă a mediului, în vederea depistării unor semne de ameninţare, sau prin luarea de măsuri inutile ;
—	reticenţa şi discreţia ;
—	evitarea acceptării proprie? vinovăţii, chiar cînd aceasta este dovedită ;
—	punerea la îndoială a loialităţi'* altora;
—	intensa preocupare pentru confirmarea supoziţiilor sale, cu pierderea aprecierii' contextului global ;
—	excesiva tendinţă de a găsi motivaţii ascunse şi semnificaţii deosebite :
—	gelozie patologică.
B.	Hipersensibilitate, indicată de cel puţin* două dintre următoarele manifestări :
—	tendinţă de a dispreţui cu uşurinţă pe alţii şi de a se simţi repede ofensaţi ;
—	exagerarea dificultăţilor („face din ţîn-ţar armăsar”);
—	la orice ameninţare percepută este gata să contraatace ;
—	incapacitate de a se deconecta.
C.	Afectivitate redusă, indicată de ce! puţin două dintre următoarele manifestări :
—	aparenţă de tip „rece” şi lipsit de modulaţie afectivă :
—	ridicarea la rang de virtute a obiectivităţi i, raţionalităţii şi lipsei modulării emoţionale ;
—	lipsa simţului umorului ;
—	absenţa sentimentelor de blîndeţe, tandreţe, gingăşie.
D.	Simptomele nu sînt datorate unor alte tulburări psihice, ca schizofrenia sau tulburarea: paranoidă.
£ Tulburarea de personalitate de tip schizoid»
Trăsătura principală a acestei tulburări o reprezintă capacitatea defectuoasă de a forma relaţii sociale, evidenţiată de absenţa sentimentelor de căldură şi gingăşie pentru alţii şi indiferenţă faţă de critica, lauda şi sentimentele celorlalţi. Diagnosticul nu se va putea pune în prezenţa excentricităţii' discursului, comportamentului sau moduîu’de gîn-dire specifice tulburării de personalitate detipschi-zotipal şi nici a simptomelor definitori: pentru schizofrenie. Indivizii cu tulburările descrise manifestă un interes scăzut sau chiar absent faţă de implicarea pe plan social, preferînd singurătatea şi avînd foarte puţini sau nici un prieten. Par rezervaţi, retraşi, închişi în sine, urmărind de obicei interese solitare sau avînd diverse hobby--uri. Sînt lipsiţi de umor şi indiferenţi se.u insensibili Ia situaţiile care ar trebui, în mod normal,, să le declanşeze emoţii. Deseori sînt etichetaţi ca „reci" şi distanţi. Indivizii cu această tulburare* de personalitate sînt în general, incapabili să-şi exprime agresivitatea sau ostilitatea. Nu au scopuri precise, sînt indecişi în acţiunile lor, detaşaţi de mediu, excesiv de visători. Din cauza lipsei abilităţii sociale, bărbaţii sînt incapabili de a face curte unei femei şi foarte rar se căsătoresc. Femeile însă pot accepta în mod pasiv să li se face curte-şi pot realiza căsătoria.
Personalitatea dizarmonicâ în conformitate cu HSM UI
Per M97
Alterarea relaţiilor sociale este, prin definiţie, severă. Activitatea profesională poate fi stînjenită, dacă necesită o implicare interpersonală. Pe de altă parte, în condiţii de izolare, subiecţii pot obţine realizări profesionale maxime.
Autorii americani menţionează disputa care există încă între susţinătorii teoriei că schizofrenia poate apărea ca o complicaţie a tulburării de personalitate de tip schizoid şi cei care afirmă că ultima reprezintă numai faza prodromaiă a schizofreniei. Se admite că tulburarea schizoidă din copilărie sau adolescenţă reprezintă un factor predispozant pentru tulburarea de personalitate de tip schizoid.
Deşi practic prevalenţa nu este cunoscută, se consideră că o parte semnificativă a indivizilor care lucreazăîn locuri de muncă ce implică puţine (sau absente) contacte cu alţi oameni suferă de aceste tulburări. Nu se cunosc date legate de repartiţia pe sexe şi transmiterea familială.
Diagnosticul diferenţial se face cu tulburarea de personalitate de tip schizotipal, evitant şi cu tulburarea schizoidă din timpul copilăriei sau adolescenţei. Criteriile de diagnostic pentru tulburarea de personalitate de tip schizoid sînt următoarele :
A.	Răceală şi detaşare emoţională, absenţa sentimentelor de gingăşie, de căldură faţă de alţii.
B.	Indiferenţă faţă de critica sau lauda celorlalţi, sau faţă de sentimentele acestora.
C.	Relaţii, apropiate cu nu mai mult de una sau două persoane, incluzînd membrii familiei.
D.	Absenţa unor ciudăţenii ale limbajului şi comportamentului sau gîndirii, caracteristice tulburării de personalitate de tip schizo-t'pai.
E.	Manifestările nu se datorează unei tulburări psihotice ca schizofrenia sau tulburarea paranoidă.
^Tulburarea de personalitate de tip schizotipal.
Caracteristica cea mai importantă a acestei tulburări de personalitate este prezenţa diferitelor ciudăţenii, bizarerii în gîndire, percepţie, limbaj şi comportament, dar avînd un grad de severitate insuficient pentru a concorda cu criteriile de diagnostic ale schizofreniei. Niciuna din trăsături nu este prezentă în mod constant. Tulburarea în conţinutul gîndirii poate fi de tipul gîndiri i magice (ia copii, fantezii sau preocupări bizare), idei de relaţie sau ideaţie paranoidă. Tulburările percepţiei pot cuprinde iluzii periodice, depersonalizare sau derealizare (neasociate crizelor de panică). Deseori, limbajul are unele particularităţi : noţiunile sînt lipsite de claritate sau sînt expuse ciudat, cuvintele sînt folosite în mod neadecvat, dar ne-atîngînd niciodată nivelul disociaţiei sau ai in-
coerenţei. Fără să fie o regulă, tulburările pe plan comportamental includ frecvent izolarea socială şi inadecvarea relaţiilor interpersonale (prin afectivitatea redusă şi inadecvată). în cadrul acestei tulburări de personalitate se regăsesc de multe ori amestecuri variabile de anxietate, depresie şi dispoziţie disforică. Pot fi prezente şi caracteris-. ticile tulburării de personalitate de tip borderline, ceea ce face ca în astfel ^de cazuri ambele diagnostice să fie justificate. în timpul perioadelor de stres maxim pot apărea simptome psihotice tranzitorii. Din cauza stranietăţii în gîndire, indivizii cu tulburări de personalitate de tip schizotipal sînt înclinaţi spre formarea unor convingeri bizare (fanatism, bigotism).
Activitatea socio-profesională este de obicei alterată. Autorii menţionează prezenţa crescută (faţă de populaţia generală) a tulburărilor de personalitate de tip schizotipal în familiile bolnavilor cu schizofrenie cronică.
Diagnosticul diferenţial se face cu :
•	schizofrenia de tip rezidual, în care a existat în antecedente o fază activă de schizofrenie. Chiar dacă apar simptome psihotice în tulburarea de personalitate de tip schizotipal, ele sînt temporare şi nu atît de severe ;
9 tulburarea de personalitate de tip schizoid şi evitant, în care nu se întîlnesc bizareriile comportamentale în gîndire, percepţie şi limbaj, prezente în tulburarea de personalitate de tip schizotipal ;
•	tulburarea de depersonalizare, în care nu sînt semnalate bizareriile gîndirii, limbajului ori comportamentului (deşi rareori, ambele tulburări pot coexista).
Criteriile de diagnostic pentru tulburarea de personalitate de tip schizotipal sînt următoarele :
A.	Cel puţin patru dintre următoarele aspecte :
—	gîndire magică (superstiţii, premoniţii, telepatie, „al şaselea simţ”, „alţii îmi pot simţi emoţiile, sentimentele mele”), fantezii sau preocupări bizare la copii şi adolescenţi ;
—	idei de relaţie ;
—	izolare socială: subiecţii nu au prieteni sau confidenţi apropiaţi, contactele sociale fiind limitate la sarcinile cotidiene
esenţiale ;
—	iluzii periodice, perceperea prezenţei unei forţe sau a unei persoane absente, depersonalizare sau derealizare, neasociate cu cu crize de panică ;
—	vorbire bizară (fără pierderea asociaţiilor sau coerenţei), de exemplu, limbajul poate fi digresiv, circumstanţial, metaforic, supraelaborat;
—	inadecvare în relaţiile interpersonale, datorată unei afectivităţi reduseJde exem-
32-c. 838
4^8/Per
Personalitatea dizarmonica în conformitate cu DSM II!
piu, detaşare, răceală, indiferenţă afectivă) ;
—	suspiciune sau ideaţie paranoidă ;
—	anxietate socială neadecvată sau hipersensibilitate faţă de critică (reală sau imaginară).
B.	Nu sînt întrunite criterii necesare pentru diagnosticul de schizofrenie.
^Tulburarea de personalitate de tip histrionic.
Trăsătura esenţială este dată de un comportament reactiv supradramatizat, puternic exprimat, y de modificări caracteristice în relaţiile interpersonale. Indivizii cu această tulburare sînt plini ce viaţă şi dramatism, căutînd în permanenţă să atragă atenţia asupra lor. Sînt înclinaţi spre exagerare şi deseori joacă în mod „inconştient” rolul de „victimă” sau de „prinţesă”. Comportamentul este excesiv de „reactiv” şi este exprimat cu multă intensitate. Stimuli minori pot da naştere Lnei excitabilităţi emoţionale pînă la furie („tu-rete şi fulgere”), fără a exista o motivaţie raţio-raiă. Aceşti indivizi rîvnesc în permanenţă la stimulare şi la crearea de noi şi noi emoţii, piictisin-d j-se repede de aspectele rutiniere. Relaţiile interpersonale sînt tulburate în mod caracteristic. Iniţial, subiecţii sînt etichetaţi ca superficiali, lip-s ţi de autenticitate, în ciuda farmecului şi puterii ce atracţie. îşi fac prieteni de cele mai multe ori rapid dar, odată stabilită relaţia, încep să devină egocentrici, solicitînd afecţiunea permanent şi in.mod nechibzuit; tentativele suicidare cu caracter demonstrativ sînt posibile. Există o nevoie constantă de a cere securizare afectivă faţă de sentimentele de slăbiciune şi dependenţă, cele două aspecte putînd coexista, în unele cazuri uistalîndu-se între ele chiar o relaţie de interdependenţă. Actele acestor subiecţi sînt foarte frecvent superficiale, lipsite de consistenţă şi pot fi interpretate eronat de către ceilalţi. Sînt caracterizaţi printr-o deosebită capacitate de atracţie şi seducţie, încercînd fie să exercite o f jncţie de control asupra sexului opus, fie să intre cu acesta într-o relaţie de dependenţă. Incursiu-r ;!e în domeniul romanticului, al fantasticului sînt ceva obişnuit; indivizii aparţinînd ambelor sexe afişează un comportament deschis, sincer, dar feminin, caricatural. în ceea ce priveşte calitatea relaţiei sexuale, care poate fi stabilită de subiecţii cu această tulburare de personalitate, ea poate avea o variabilitate pornind de ia promiscuitate, trecînd prin naivitate şi iresponsabilitate, pînă
ii	o aparentă normalitate, Autorii menţionează suprapunerea acestei tulburări de personalitate cu ceea ce în alte descrieri se înţelege prin personalitate isterică.
Pe lîngă cele descrise, se poate adăuga că indivizii cu această tulburare trăiesc adeseori perioade de intensă nemulţumire, exprimată deseori prin stări disforice, de obicei legate evident de
schimbările vizibile din mediul exterior, de exemplu, ruperea unei legături sentimentale poate ocaziona acte sau tentative de suicid. De obicei, aceşti indivizi manifestă un interes redus pentru realizări intelectuale şi nu au o gîndire analitică, deşi sînt adesea creativi şi imaginativi. Sînt impresionabili şi se pot lăsa uşor influenţaţi de alţii, sînt sugestibili şi reacţia lor este pozitivă faţă de o forţă autoritară despre care presupun că le poate rezolva problemele în mod miraculos. Deşi îşi însuşesc convingeri repede şi cu putere, judecăţile lor nu sînt solid construite. Sănătatea acestor subiecţi este mediocră (slăbiciune, dureri de cap sau fenomene de depersonalizare). în timpul perioadelor de stres maxim, pot apărea simptome psihotice tranzitorii, de o durată şi severitate care nu justifică însă un diagnostic suplimentar. Cînd tulburarea este prezentă la bărbaţi, se observă uneori asocierea comportamentului homosexual.
Relaţiile interpersonale sînt, de obicei, furtunoase şi lipsite de satisfacţie. Se citează tendinţa la toxicomanie (în special Ia femei) şi grefarea aitor tulburări psihice, ca depresia majoră, tulburări distimice, psihoza reactivă de scurta durată, tulburările de conversie şi somatizare. în ceea ce priveşte prevalenţa şi repartiţia pe sexe, tulburarea de personalitate de tip histrionic este diagnosticată mult mai frecvent Ia femei decît la bărbaţi, avînd şi un grad de transmitere ereditară.
Diagnosticul diferenţial se face cu tulburarea de somatizare şi de personalitate de tip borderline. Criteriile de diagnostic ale tulburării de personalitate de tip histrionic sînt următoarele:
A.	Comportament reactiv dramatic, exteriorizat cu intensitate, indicat de ce! puţin trei din următoarele manifestări :
—	autodramatizare, de exemplu, exprimarea exagerată a emoţiilor ;
—	atragerea permanentă a atenţiei asupra sa ;
—	căutarea ardentă a diversificării activităţii şi emoţiilor ;
—	hiperreactivitate ia evenimentele minore ;
—	izbucniri iraţionale de mînie sau furie.
B.	Tulburări specifice în relaţiile interpersonale, indicate de cel puţin două din următoarele manifestări :
—	dau aparenţă de superficialitate şi inau-tenticitate, chiar dacă sînt prietenoşi şi fermecători la un contact de suprafaţă ;
—	sînt egocentrici, autotoleranţi, nepăsători faţă de alţii;
—	sînt revendicativi şi orgolioşi;
—	dependenţi, neajutoraţi, solicită în permanenţă securizare ;
—	înclinaţi să manevreze anturajul prin ameninţări sau tentative suicidare.
Personalitatea dizarmonicâ în conformitate cu DSM UI
Per 1499
^Tulburarea de personalitate de tip narcisistic.
Caracteristica esenţială a acestei tulburări este prezenţa unui sentiment grandios de hipervalori-zare sau de unicitate a propriei persoane, individul construindu-şi fantezii despre un succes nelimitat, simţind nevoia „exhibiţionistă” de a atrage atenţia şi admiraţia celorlalţi ; reacţionează în mod caracteristic cînd simte că autostima i-ar putea fi pusă în pericol. Manifestă perturbări specifice în relaţiile interpersonale (autoatribuirea unor drepturi, exploatarea sentimentelor altora, alternanţă între extremele supraidealizării şi ale devalorizării, absenţa capacităţii de comprehensiune empatică). Sentimentul exagerat al propriei importanţe poate lua forma unei preocupări excesive de sine. Subiectul tinde să-şi supraestimeze în mod nerealist aptitudinile şi realizările, dar frecvent, acest sentiment alternează cu cele de devalorizare, de depreciere. Fanteziile sînt legate de scopuri nerealizabile, cum ar fi dobîndirea unor calităţi, putere, strălucire, frumuseţe sau dragoste ideală. Cînd aceste scopuri sînt totuşi atinse, ele aparţin adesea unei realităţi ..depăşite*' şi nu produc sentimentul plăcerii, apărînd imediat alte ambiţii imposibil de satisfăcut.
Stima, respectul faţă de sine sînt adesea fragile, individul fiind preocupat nu de cît de bine face, ci de cît de mult este apreciat de ceilalţi în ceea ce face. în faţa atitudinilor de critică, apărare sau dezaprobare, individul reacţionează fie prin indiferenţă rece, fie prin sentimente de furie, Inferio-
ritate, umilinţă sau depreciere. Relaţiile înter-personale sînt invariabil alterate, fapt generat de capacitatea scăzută de empatie. Este abuziv în relaţiile interpersonale, profitădepe urma altora, în scopul atingerii dorinţelor sale şi al autores'-î-zării. Relaţiile cu cei apropiaţi tind să alterneze între idealizare şi devalorizare.
S-a observat frecvent că trăsăturile tulburărilor de personalitate de tip narcisistic, histrionic, antisocial şi borderline se asociază, putînd, în une e cazuri, justifica mai multe diagnostice, în timpui perioadelor de stres maxim este posibilă instalarea unor simptome psihotice tranzitorii, insuficiente însă pentru a justifica stabilirea unui diagnostic suplimentar. Foarte des întîlnite sînt asocierea cu depresia, preocupările vizînd menţinerea atributelor tinereţii, sentimentele de invidie faţă c'e ceilalţi. Subiectul acordă o atenţie exagerată durerilor şi altor simptome fizice ale diverse’cr boli. Slăbiciunile personale sau un comportament iresponsabil pot fi justificate prin diverse subterfugii sau printr-o minciună ,,desăvîrşită". Sentimentele pot fi deseori ,.confecţionate”, în scopul de a impresiona pe alţii.
De asemenea, activitatea profesională poate suferi, uneori interferată de stări depresive, ce dificultăţi în stabilirea relaţiilor interpersonale sau de urmărirea unor scopuri nerea!iste. Pefonoui tulburării de personalitate descrise, pot evolua : tulburarea distimică, depresia majoră, psihoza reactivă de scurtă durată. Deşi această tulburare pare să fie mai des întîlnită în prezent decît ?n trecut, autorii americani consideră că acest fapt poate fi datorat creşterii interesului profesional axat pe această categorie de tulburări.
Diagnosticul diferenţial trebuie sa ia în considerare tulburarea de personalitate de tip borderline şi histrionic, cazuri în care diagnosticul va fi formulat prin menţionarea tuturor criteriilor.
Criteriile de diagnostic pentru tulburarea de personalitate de tip narcisistic sînt următoarele :
A.	Prezenţa sentimentului empatie de hiper-valorizare de sine sau de unicitate (de exemplu, exagerarea realizărilor şi talentelor, centrare pe natura deosebită a problemelor unor persoane).
B.	Fantezii despre succese nelimitate, putere, strălucire, frumuseţe sau dragoste ideală.
C.	Exhibiţionism (persoana solicită în mod constant atenţia şi admiraţia celorlalţi).
D.	Indiferenţă rece sau sentimente marcate de furie, inferioritate, ruşine, umilinţă sau nepăsare, ca reacţie ia critică, indiferenţă sau reacţie de apărare faţă de alţii.
500/Per
t
Personalitatea dizarmonicâ în conformitate cu DSM III
E. Cel puţin două dintre următoarele mani-
festări.în cadrul relaţiilor interpersonale:
—	se crede îndreptăţit a primi favoruri speciale, fară a-şi asuma responsabilităţi echivalente (de exemplu, ei surprins şi mînios că oamenii nu fac ceea ce doreşte el);
—	este abuziv în relaţiile interpersonale: profită de ceilalţi ca să-şi. îndeplinească dorinţele sau ca sa ascensioneze, nu ţine cont de normele morale, de drepturile celorlalţi;
—	relaţiile sale alternează caracteristic între extreme, de la upraidealizare pînă la devalorizare ;
—* lipsa empatiei, a capacităţii de a recunoaştempdul de a simţi al-celorlalţi ; de exemplu, nu este în stare să aprecieze suferinţa cuiva care este grav bolnav.
^Tulburarea de personalitate de tip antisocial* Caracteristica esenţială este reprezentată de conţi nuîtateaunui comportament antisocial, constînd din violarea drepturilor celorlalţi; acest comportament debutează înainte de vÎFSta de 15 ani, persista la maturitate şi conduce la eşecuri : pe plan socio-profesional (imposibilitatea de a menţine un loc de muncă pe o perioadă de cîţiva ani). Nu se pun în evidenţă semnele unei întîrzieri psihice severe, ale schizofreniei sau episoadelor maniacale.
Minciuna, furtul, bătaia, absenteismul, rezistenţa opusă autorităţilor reprezintă semne precoce, apărute încă din copilărie, la care se adaugă comportamentul sexual agresiv, abuzul de alcool şi droguri, Ja adolescenţă. La vîrsta adultă, comportamentul se menţine între aceleaşi limite, la care se adaugă incapacitatea de a susţine o activitate profesională constantă, de a-şi asuma rolul de părinte şi de a se supune normelor ,sociale şi civile. Se pare că după 30 de ani, aspectele cele mai flagrante aie acestei tulburări de personalitate pot diminua considerabil, în special în privinţa promiscuităţii sexuale, a violenţei, criminalităţii şi vagabondajului.
în ciuda prezenţei constante a unui, intelect normal, în cazul acestei tulburări apar frecvent semne de suferinţă subiectivă, constînd în stări de tensiune, incapacitate de a suporta plictiseala sau tristeţea şi convingerea (adesea corectă) că ceilalţi sînt ostili. Dificultăţile interpersonale şi disforia tind să persiste şi în viaţa adultă, chiar daca trăsăturile antisociale cele mai flagrante diminuează. Aproape inevitabil se produce o perturbare însemnată a capacităţii de a menţine relaţii apropiate* de durată, marcate de căldură şi responsabilitate, cu familia şi prietenii. Tulburarea are- un potenţial extrem de invalidant, determi-nînd eşecul în dobîndirea statutului de adult independent, datorită, de multe ori, anilor de insti-
tutiohalîzăre, mai frecvent penală decît medicală. Totuşi, indivizii care prezintă într-un grad redus caracteristicile acestei tulburări, iar debutul nu s-a produs timpuriu, în copilărie, pot avea unele succese pe plan economic şi social. Lipsa de instrucţie şi toxicomaniile diverse pot marca evoluţia acestor indivizi.
Deficitul de atenţie, tulburarea de comportament apărută în timpul perioadei prepubertare, absenţa educaţiei parentale duc la creşterea probab i I itaţii ca ţu Ibu rarea de comportament să dezvolte în viitor tulburarea de personalitate de tip antisocial. Prin definiţie, această tulburare începe înaintea vîrstei de 15 ani. Primele simptome la femei, de obicei, încep la pubertate, în timp ce la bărbaţi devin vizibile în prima parte a copilăriei. în SUA, p re valenţa acestei tulburări este de aproape 3% pentru bărbaţi şi mai puţin de 1% pentru femei, tulburarea fiind mai frecventă la categoriile sociale defavorizate material. Studiile efectuate au încercat să evidenţieze influenţele genetice, precum şi cele ale mediului familial şi sugerează că ambele sînt importante, deoarece tulburarea se moşteneşte de la genitorii biologici chiar separaţi de urmaşii lor şi, de asemenea, pare să fie rezultatul unei influenţe sociale exercitată de către părinţii adoptivi.
Diagnosticul diferenţial se face cu :
•	tulburările de comportament: prezenţa semnelor tipice de Comportament antisocial în copilărie, putînd dispărea spontan sau să evolueze spre alte tulburări ca schizofrenia; de aceek, diagnosticul de tulburare de personalitate antisocială nu trebuie să fie pus la copii, ci numai la adulţi (18 ani sau peste), care au avjyiţ Jjrnp sa prezinţşjum model lon-gitudinaLcomplet;
© comportamentul antisocial ai adultului : se ia în considerare comportamentul antisocial agresiv sau criminal, ce apare ia un individ care nu prezintă toate condiţiile pentru a i se atribui o tulburare de personalitate de tip antisocial, dar al cărui comportament antisocial nu poate fi atribuit nici unei alte boli psihice ;
©toxicomaniile: cînd comportamentul antisocial şi abuzul de droguri încep din copilărie şi continuă în viaţa de adult, se vor menţiona ambele diagnostice, dacă sînt prezente criteriile pentru fiecare tulburare. Cînd comportamentul antisocial Ia adult este aso-, ciat cu o tulburare produsă de toxicomanie diagnosticul de tulburare de personalitate de tip antisocial nu se pune decît dacă semnele acestei) tulburări au fost prezente în copilărie şi au continuat, fără o remisie de cel puţin cinci ani, între 15 ani şi perioada de adult;
Personalitatea dizarmonicâ fn conformitate cu DSM III
Per/501
înapoierea mintală (oligofrenia) severă şi schizofrenia, diagnosticată înainte de tulburarea de personalitate de tip antisocial ;
•	episoade maniacale, care pot fi asociate unui comportament antisocial, diagnosticul diferenţial fiind uşor de făcut, prin absenţa unor acte grave de comportament în copilărie şi manifestarea lor neaşteptată la adult. Criteriile de diagnostic al tulburării de personalitate de tip antisocial sînt:
A.	Vîrsta de?tel puţin 18 ani.
B.	Debutul înâinteavîrstei de 15 ani, indica* de tre? sau mai multe dintre următoarele manifestări, apărute înaintea acestei vîrste:
—	liosa nemotivată de la şcoală (semnul este pozitiv dacă durata este de 5 zile pe an, într-o perioadă de cel puţin 2 ani, fără a se lua în considerare' ultimul an de şcoală);
—	eliminarea sau exmatricularea din şcoală pentru un comportament neadecvat;
—	delincventă (arestat sau deferit tribunalului pentru minori, din cauza unui comportament neadecvat) ;
—	fuga de acasă sau de la cămin în timpul nopţii, de cel puţin două ori ;
—	tendinţa de a minţi în permanenţă;
—	raporturi sexuale întîmplătoare, repetate ;
—	abuz frecvent de droguri şi alcool ;
—	furturi ;
—	vandalism ;
—	performanţe şcolare scăzute faţă de aşteptări, în raport cu un Ql evaluat sau cunoscut (evidenţiate prin repetenţie);
—	încălcarea cronică a regulilor acasă şi/sau
la şcoală (altele decît lipsa nemotivată sau chiulul); .............
~ iniţierea de violenţe, lupte şi bătăi.
C.	Cel puţin patru din următoarele manifestări aie. comportamentului, începînd de la vîrsta de 18 ani:
—	imposibilitatea de a-şi menţine un comportament consecvent de muncă, indicată de oricare dintre următoarele manifestări :
—	schimbări prea frecvente ale locului de muncă (trei sau mai multe în timp de cinci ani, fără a considera specificul muncii sau fluctuaţiile socio-econo-mice întîmplătoare) ;
—	şomaj prelungit(şaseluni sau mai mult, în cinci ani);
—	absenţă masivă de ta serviciu (trei zile sau mai multe întîrzieri sau absenţe pe luna) ;
—	părăsirea succesivă a cîtorva slujbe, fără a avea în vedere altele •
—	lipsa capacităţii de a-şi exercita rolul de părinte responsabil, evidenţiată de una sau mai multe dintre următoarele aspecte:
—	copil malnutrit;
~ îmbolnăvirea; copilului dm lipsa uliul standard minim de igienă ;
—	greşeli în îngrijirile medicale acordate unui copil grav bolnav ;
—	dependenţa copilului, privind hrana sau adăpostul, de vecini sau rude, care nu locuiesc în aceeaşi casă;
—	absenţa supravegherii pentru un copil sub şase ani, cînd părinţii sînt plecaţi de acasă;
—	cheltuieli inutile pentru luchjn personale, din banii necesari familiei;
—	neâcceptarea şi nerespectarea normelor sociale, indicate de manifestări precum.; hoţii repetate, ocupaţii ilegale (prostituţie, vînzare de droguri, proxenetism, tăinuire de lucruri furate), nenumărate arestări şi condamnare pentru crimă;
—	incapacitatea de a păstra o legătură stabilă
cu un partener, indicată de doua sau mai multe divorţuri (dacă este căsătorit legal), abandonarea soţuluP (soţiei), promiscuitate (zecesau mai mulţi parteneri sexuali într-un an);	j
—	iritabilitate şi agresivitate, manifestate prin violenţe corporale sau atentate (care nu slujesc nici unui scop sau propriei apărări), inclusiv maltratarea soţiei sau a copilului;
—	neachitarea obligaţiilor financiare, indicată de repetate datorii, neasîgurarea de sprijin material copilului sau altor persoane dependente ;
—	eşec în planificarea viitorului sau impulsivitate, indicate prin deplasări de ici-colo, fără a avea o obligaţie precisă, fără un scop clar al călătoriilor sau fară o idee clară despre durata lor, fară o adresă fixă, pentru o perioadă de o lună sau mai mult ;
—	indiferenţă faţă de adevăr, indicată de nenumărate minciuni folosite pentru profitul personai ;
—	nepăsare, indicată de conducerea automobilului sub influenţa alcoolului sau cu viteză excesivă.
D.	Un model de comportament antisocial permanent, cu violarea drepturilor celorlalţi , neprezentînd o perioadă li beră de cel puţin cinci ani (de la vîrsta de 15 ani, pînă la data evaluării, cu excepţia perioadelor în care individul a fost internat în spital sau închis).
502/Per
Personalitatea dizarmonicâ In conformitate cu DSM IU
E.	Comportamentul antisocial nu reprezintă p consecinţă a unei întîrzieri mintale (oligofreni i) severe sau a unei schizofrenii ori a unor episoade maniacale.
^Tulburarea de personalitate de tip borderline.
Trăsătura esenţială a acesteitulburări este instabilitatea manifestată de-a lungul unei varietăţi de aspecte, incluzînd comportamentul interpersonal, dispoziţia şi imaginea de sine, niciodată nefiind prezentă o singură trăsătură. Relaţiile interpersonale sînt adesea intense şi schimbătoare, cu trans-tormari importante ale atitudinii în timp, asociind un comportament impulsiv şi imprevizibil, sub dominanta schimbărilor dispoziţionale. Se manifestă deseori tulburări de identitate (imagine de sine, identitate de sex, tulburări de lungă durată). Unii autori consideră problema intoleranţei la singurătate mai degrabă ca un nivel ai organizării personalităţii, decît ca o tulburare de personalitate. Frecvent se întîlnesc asocieri cu alte tulburări
de personalitate. Adesea, această tulburare este însoţită de multe caracteristici ale tulburării de personalitate de tip schizotipal, histrionic, narcisistic şi antisocial. In numeroase cazuri, sînt justificate mai multe diagnostice. Objşnuit, dependenţa ^alternează cu autoafirmarea. în timpul perioadelor de stres maxim, apariţia anumitor simptome psihotice tranzitorii, insuficient de grave, nu justifică un diagnostic suplimentar. Adeseori există o perturbare considerabilă a activităţii sociale sau
profesionale. Se pot adăuga tulburări distimice^ depresia majoră, psihoza reactivă de scurtă durată.
Diagnosticul diferenţial se face cu :
•	tulburările de identitate, unde există un tablou clinic asemănător, acest diagnostic ocu-pîpd un loc anterior diagnosticului de tulburare de personalitate de tip borderline, dacă individul are sub 18 ani;
•	tulburarea ciclotimică, în care există, de asemenea, o instabilitate afectivă, dar în tulburarea* de personalitate de tip borduri ine nu sînt prezente perioade hipomaniacale. Totuşi, în unele cazuri, pot coexista ambele tulburări.
Pentru diagnosticul tulburării de personalitate de tip borderline sînt necesare următoarele criterii:
A.	Cel puţin cinci din următoarele manifestării
—	impulsivitate, im previzibil itate, manifeste în cel puţin două domenii care aii potenţial autodestructiv; de exemplu, sexualitate excesivă, folosirea drogurilor, jocuri de noroc, cheltuieli excesive* supraalimentaţie şi acte fizice de auto-agresivitate;
—	un modei de relaţii interpersonale instabile ; spre exemplu : idealizare, devalorizare, schimbarea marcată a atitudini?,, manevrarea altor persoane pentru propriile scopuri;
—	mînie inadecvată şi intensă sau „crize de furie” ;
—	tulburări de identitate, manifestate prîr> nesiguranţă asupra unor aspecte ca imaginea de sine, identitatea de sex, alegerea unor mobil uri sau profesii de durată, a unor modele de prietenie, valori, credinţă (de exemplu, „cine sînt eu?”, „cînd mă simt bine, mă simt ca sora mea*’) ;
—	instabilitate afectivă, trecere rapidă de la o dispoziţie normală la depresie, iritabilitate, anxietate, care, de obicei, durează cîteva ore şi doar rareori mai mult de cîteva zile, cu revenire Ia starea normală;
—	intoleranţă la singurătate, depunerea de eforturi disperate pentru a evita singurătatea ; subiectul este deprimat cînd este singur;
—	acte fizice de autoagresiune; de exemplu, gesturi suicidare, automutilări, accidente sau încăierări periodice ;
—-sentimente cronice de vid sufletesc şl plictiseală.
B.	Dacă individul aresub 18 ani, na sînt întrunite criteriile pentru tulburarea de identitate.
^Tulburarea de personalitate de tip evitant.
Trăsăturile esenţiale sînt: hipersensibilitatea faţă
Personalitatea dizarmonicâ în conformitate cu DSM UI
Per/503
de o posibilă atitudine de respingere, umilire de către ceilalţi, dificultatea de a forma relaţii interpersonale în absenţa unor garanţii soîfde, a unor asigurări ferme; izolare socială, în ciuda dorinţei de afecţiune şi acceptare de către ceilaJţi; autostimă scăzută.
Om cauza expectanţei îndelungate şi încărcate de teamă, evitarea diverselor ocazii de a lega relaţii apropiate cu alţii devine sursa unor sentimente de inferioritate şi umilire. Se pot asocia : depresie, anxietate şi mînie faţă de sine însuşi, pentru că subiectul nu reuşeşte să dezvolte relaţii sociale. Afectarea relaţiilor sociale este, prin definiţie, severă, incluzînd activitatea profesională, dacă necesita implicare interpersonală. Se pot întîlni fobii de situaţii sociale. .
Se pare că această tulburare este aparent frecvent întîinită în populaţie. Diagnosticul diferenţial se face cu tulburarea de personalitate de tip schizoid, fobiile cu conţinut social, tulburarea de tip evitaht din copilărie sau adolescenţă. Criteriile de diagnostic sînt:
A.	Hipersensibilitate la respingerea de către ceilalţi.
8. Subiecţii nu doresc să intre într-o relaţie interpersonală fără a avea garanţii puternice de acceptare necritică.
C.	Izolare socială; de exemplu, se distanţează de legături apropiate, se angajează în roluri sociale şi profesionale periferice.
O. Dorinţă de afecţiune şi acceptare de către ceilalţi.
£.- Autostimă redusă (de exemplu, devalorizarea realizărilor proprii, spaimă excesivă faţă de defectele personale).
~F. Dacă subiectul are sub 18 ani, nu sînt întrunite criteriile pentru .tulburarea evitantă din copilărie sau adolescentă.
^Tulburarea de personalitate de tip dependent. Caracteristica de bază este constituită de pasivitatea cu care subiectul lasă pe seama celorlalţi asumarea responsabilităţii pentru principalele probleme de viaţă, din cauza absenţei încrederii în sifle şi a incapacităţii de a acţiona independent; aceşti subiecţi subordonează propriile interese celor faţă de care este dependent, în scopul de a evita orice posibilitate de a se bizui numai pe ssne^ Aceşti indivizi Iasă altora sarcina de a lua decizii majore în ceea ce îi priveşte, fiind incapabili de a cere ceva persoanelor de care depind, în ideea că ruperea relaţiei ar însemna o existenţă bazată pe propriile puteri. în mod constant există o diminuare a încrederii în sine, cu manifestarea unor tendinţe constante de minimalizare a propriilor acte, â propriilor calităţi. Se* asociază^ frecvent tulburări de personalitate de tip histrionic, schi-zdtlpal, narcis ist ic sau evitant. Este obişnuită prezenţa anxietăţii şi a depresiei. Dacă individul nu face. eforturi să-şi asigure o relaţie permanentă
în stare să-i satisfacă nevoia de dependenţă, va fî preocupat neîncetat de posibilitatea de a fi abandonat. Tulburarea poate afecta activitatea profesională, dacă natura muncii solicită independenţa. Relaţiile sociale tind să fie limitate spre puţinii indivizi de care subiectul este dependent. Pot aparea tulburări distimice şi depresie majoră. Pot constitui factori predispozanţi bolile cronice în copilărie şi adolescenţă, iar autorii incriminează şi anxietatea de separare, precum şi tulburarea evitantă din copilărie şi adolescenţă.
Diagnosticul diferenţial se face cu agorafobia, în care comportamentul dependent este prezent, dar individul insistă mai activ ca alţii să-şi asume responsabilitatea, în timp ce în tulburarea de personalitate de tip dependent, individul păstrează în mod pasiv relaţia de dependenţă. Criteriile de diagnostic al tulburării de personalitate de tip dependent sînt:
A.	Incapacitatea de a trăi independent face ca subiectul să permită altora, în mod pasiv, asumarea responsabilităţii pentru aspectele majore ale existenţei (de exemplu, lasă soţia să decidă ce fel de slujbă trebuie să aibă).
B.	Subordonarea propriilor nevoi celor de care ei depind, în scopul de a evita orice posibilitate de a se baza pe sine (de exemplu, tolerează o soţie abuzivă, exagerată).
C.	Lipsa încrederii în sine (de exemplu, se consideră neajutorat, incapabil).
#Tulburarea de personalitate de tip compulsiv. Caracteristicile de bază sînt reprezentate de capacitatea în general redusă de a exprima căldură sufletească şi tandreţe; perfecţionismui care grevează asupra posibilităţii de apreciere globală; insistenţa cu care vor ca ceilalţi ^şa admită modul în care subiectul concepe lucrurile; devotamentul excesiv faţă de muncă şi productivitate, cu ignorarea satisfacerii plăcerilor; nehotărîre, incapacitatea de a lua rapid decizii.
indivizii cu această tulburare de personalitate rareori fac complimente sau oferă cadouri, relaţiile cotidiene avînd o calitate predominant convenţională, formală. în ochii celorlalţi apar adesea preţioşi şi ,,rigizi”. Deşi au ca ideal eficienţa şi perfecţiunea, foarte rar aceşti subiecţi le pot şi atinge. Timpul este ineficient distribuit, cele mai importante sarcini fiind lăsate pentru 'ultimul moment. Există dificultăţi în realizarea statutului conferit de relaţia dominaţie-supunere. Deşi se supun autorităţii altora, insistă ca ceilalţi să se conformeze modului propriu de a face lucrurile. Decizia este mereu amînată, luarea sa fiind probabil frînată de frica de a‘nu făce o greşeală.......
indivizii cu această tulburare manifestă dificultăţi în exprimarea sentimentelor de gingăşie. Indecizia lor şi inafectivitatea generală se adaugă,, adesea, unei lipse considerabile de plăcere, Lim-
504/Per
Personalitatea dizarmonicâ în conformitate cu DSM III
bajul poaţe fi circumstanţial ; predomină dispoziţia depresiva; tind să fie excesiv de conştiincioşi, moralişti (didactici), scrupuloşi, judecători ai greşelilor proprii şi ale altora. Cînd sînt incapabili să-i controleze pe alţii, o situaţie sau propriul mediu, ajung la rumi naţii,fapt care-i nemulţumeşte, deşi nemulţumirea nu este, de obicei, exprimată direct. în mod frecvent, există o sensibilitate maximă faţa de critica socială, în special dacă ea vine de la cineva cu, statut sau autoritate considerabile. Tulburarea este relativ invalidantă, în special prin efectele ei asupra activităţii profesionale. Pot apărea: tulburarea obsesiv-compul-sivă, hipocondria, depresia majoră, tulburarea distimică; multe din trăsăturile caracteristice acestei tulburări au fost observate de autorii americani, la indivizi care au făcut (vor face) infarct miocardic.
Diagnosticul diferenţial se face cu tulburarea obsesiv-cornpulsivă, în care se manifestă, prin definiţie,,obsesii şi compulsiuni reale, absente în cazul ţulburării de personalitate de tipcompulsiv. Totuşi, dacă sînt îndeplinite criteriile ambelor boli, se vor înregistra ambele diagnostice. Criteriile de diagnostic al tulburării de personalitate de tip compulsiv sînt următoarele :
—	capacitate limitată de a exprima căldură sufletească şi gingăşie ;
2. perfecţionism, ce interferează cu incapacitatea de a percepe întregul ansamblu (de exemplu, subiectul este preocupat de detalii, regul], planuri şi liste);
—	insistă ca ceilalţi să se supună modului în care el acţionează, fiind inconştient de sentimentele provocate de comportamentul său (de exemplu, un soţ insistă cu încăpăţînare ca soţia să-i îndeplinească un comision, fără să ţină seamă de planurile ei) ;
—	consacrarea, excesivă pentru muncă şi productivitate, pînă la excluderea plăcerii şi a valorii relaţiilor interpersonale;
—	indecizie marcată: luarea de decizii este fie evitată, fie amînată, poate din cauza unor temeri neobişnuite de a face o greşeală.
$ Tulburarea de personalitate de tip pasiv-agresiv. Trăsătura de bază a acestei tulburări este opoziţia manifestată la solicitările şi exigenţele obişnuite realizării unor performanţe social-profesionale ; opoziţia se exprimă mai mult indirect decît direct. Consecinţele se reflectă global asupra personalităţii şi, prin persistenţa lor, determină o ineficienţă profesională, chiar atunci cînd afirmarea de sine şi eficienţa ar fi posibile. Autorii explică denumirea acestei tulburări de personalitate prin considerarea faptului că aceşti subiecţi exprimă în mod pasiv o agresivitate ascunsa.
Din cauza comportamentului pasiv-rezistent, indivizii cu această tulburare nu sînt eficienţi, nici din punct de vedere social, nici profesional.
' £
Pentru fixarea diagnosticului este esenţial faptul că acest model de comportament apare într-o varietate de contexte în care o activitate adap-tativă mai bună ar fi posibilă. Adesea, indivizii cu această tulburare sînt dependenţi şi neîncrezători. Ei sînt pesimişti cu privire la viitor, fără a-şi da seama că modul lor de a se comporta este de vină. Deşi individul se poate revolta în mod conştient împotriva autorităţii, el nu vaface niciodată legătura între comportamentul său pasiv-rezistent, şi naşterearevoltei, a resentimentelor. Se apreciază că, în mod inerent, survin în activitatea sojcialăt şi. profesională, unele modificări negative. Apar frecvent depresia majora, tulburările distimice, dependenţa sau abuzul de alcool.
Diagnosticul diferenţial se face cu :
•	tulburarea opoziţională, în care poate exista un tablou clinic asemănător, dar, în cazul îr> care individul are sub 18 ani, acest diagnostic se pune înaintea diagnosticului de personalitate pasiv-agresivă;
•	manipulările pasiv-agresive, folosite în anumite situaţii, în care comportamentul aserti\A este descurajat sau chiar pedepsit si nu are caracter permanent, nejustificînd acest diagnostic.
Criteriile de diagnostic pentru tulburarea de personalitate de tip pasiv-agresiv sînt următoarele :
A. Opoziţie la solicitări pentru îndeplinirea unor sarcini obişnuite în activitatea profesionala şi socială.
Personalitatea dizarmonică tn conformitate cu DSM fii R
Per/505
6. Opoziţie exprimată indirect, prin ce! puţin două din următoarele manifestări:
—	tergiversare, delăsare ;
—	irosirea timpului, trîndăvire ;
—	încăpăţînare;
—	ineficienţă intenţională;
■— „uitare”, neglijenţă.
C.	Ineficienţă socială şi profesională atotcuprinzătoare şi de lungă durată, inclusiv pentru casnice sau studenţi, ca o consecinţa a punctelor A şi B.
O.	Persistenţa acestui model de comportament, chiar în condiţiile în care eficienţa ar fi posibilă.
E.	Dacă nu sînt prezente criteriile pentru orice aită tulburare de personalitate şi dacă subiectul are sub 18 ani, nu se întrunesc cri-teri 1 ie pentru tulburarea opoziţională*.
Deşi păstrează în mare cadrul diagnostic şi epidemiologie din DSM III, ediţia revizuită a acestui manual aduce în plus nuanţări şi noutăţi la capitolul tulburărilor de personalitate, admiţînd existenţa unei constelaţii comportamentale sau ca-racteriaie responsabile fie de perturbările social--profesionale ale subiectului, fie de suferinţa subiectivă a acestuia.
Se menţine opinia referitoare la similitudinea tablourilor clinice ale unor tulburări de personalitate (de tip dependent, paranoid, schizotipal sau borderline) cu cele întîlnite în alte boli psihice, ca de exemplu, depresia majora.
Se subliniază necesitatea prezenţei trăsăturilor caracteristice respectivei tulburări de personalitate, ca tipice pentru comportamentul de lungă durată al subiectului, nereprezentînd manifestările unor episoade distincte de boala.
Autorii americani expun problema tulburărilor de personalitate în acel aş i mod ca în DSM III, respectiv :
în ceea ce priveşte tulburările de personalitate la copii şi adolescenţi, anumite tulburări de personalitate certe sînt corelate cu categoriile corespunzătoare de diagnostic din capitolul «.Tulburări manifeste în mod obişnuit în prima
şl a doua copilărie sau sînt:	ia adolescenţă”. Acestea
Tulburări în copilărie sau adolescenţă	Tulburări de personalitate
« tulburare de comportament # tulburare de tip evitant în copilărie şi adolescenţă «tulburare de identita-tate	•	tulburare de personalitate de tip antisocial •	tulburare de personalitate de tip evitant •	tulburare de personalitate de tip borderl ine
* Text adaptat din „Diagnostic and Statistica! Manual of Mental Disorders — Third Edition".
în comparaţie cu tulburarea de personalitate de tip antisocial, tulburarea de comportament trebuie sa fie stabilită numai dacă subiectul are sub 18 ani, deoarece studiile au arătat că mulţi copil cu un comportament antisocial încetează să se manifeste ca atare la vîrsta adultă; tulburarea de comportament poate fi diagnosticată numai atunci cînd lipsesc criteriile necesare pentru definirea tulburării de personalitate de tip antisocial.
Tulburarea de personalitate de tip evitant şi de tip borderline este mai evidentă Ia copii şi adolescenţi, caracteriz»ndu-se prin persistenţă (nu este specifică unui anumit stadiu de dezvoltare).
Alte categorii de tulburări de personalitate pot fi diagnosticate Ia copii sau adolescenţi aflaţi în condiţii neobişnuite, în care se evidenţiază trăsăturile de personalitate dezadaptative. în aceste cazuri, se presupune că tulburarea de personalitate va persista neschimbată şi de-a lungul vîrstei adulte.
în mod frecvent, persoana prezentînd o anumită tulburare de personalitate este nemulţumită şi suferă din cauza impactului comportamentului săli asupra altora sau a incapacităţii sate de a se adapta eficient. Este vorba fie de trăsături ego-slntonice (trăsături pe care persoana nu le consideră indezirabile), fie de trăsături eşo-dis-tonice (subiectul este incapabil de a se modela, în ciuda depunerii unui mare efort).
Tulburările afective se exprimă în mod frecvent sub forma depresiei sau anxietăţii.
Tulburările de personalitate, prin definiţie, sînt în general uşor de recunoscut din ad®Jeseenţă sau din tinereţe şi se manifestă plenar la vîrsta adultă.
Perturbarea activităţii sociale şi profesionale poate fi importantă, mai ales cînd este afectat planul profesional, dar poate fi şi de scurtă durată, sub forma unor perioade de ineficienţă. Cu excepţia tulburărilor de personalitate de tip antisocial, schizotipal şi borderline, subiecţii cu tulburări de personal itaţe necesită foarte rar spitalizare (în afara cazurilor asocierii unei alte tulburări psihice, ca de exemplu : depresia majora sau tulburările datorate toxicomaniei).
•	Tulburări de personalitate şi tulburân psihotice în cazul că bolnavii cu schizofrenie sau psihoză
delirantă au avut tulburări de personalitate preexistente, ele vor fi cotate ca „premorbide”.
•	Tulburări de personalitate specifice
în mod tradiţional, clinicianul.era tentat să descopere o trăsătură distinctă, caracteristică tulburării respective a personalităţii, care să descrie în mod fidel modul de perturbare a activităţii subiectului. De obicei, acest lucru este dificil, deoarece mulţi oameni manifestă trăsături care nu se limitează la o singură tulburare de personalitate, caz în card diagnosticul va fi multiplu.
506/Per
Personalitatea dizarmonicâ în conformitate cu DSM III R
Tulburările de personalitate au fost clasificate în trei grupe :
—	grupa A, include tulburări de personalitate de tip paranoid, schizoid, schizotipal (indivizii cu aceste tulburări par adeseori bizari şi excentrici) ;
—	grupa B, include tulburări de personalitate de tip antisocial, borderline, histrionic şi narcisistic (persoanele cu aceste tulburări par adeseori dramatice, emotive, instabile ;
~ grupa C, include tulburările de personalitate de tip evitant, dependent, obsesiv-ccmpulsiv şi pasiv-agresiv. Persoanele cu aceste tulburări par adeseori anxioase sau temătoarej
Exista şi o ultimă categorie de tulburări de personalitate nespecifice, care nu pct fi încadrate în celelalte tulburări de personalitate specifice.
Exista o mare bogăţie de modalităţi în care sînt descrise diferitele tulburări de personalitate şi de aici, o mare specificitate a criteriilor de diagnostic.
în grupa A sînt incluse :
^Tulburarea de personalitate de tip paranoid.
Caracteristica esenţială a acestei tulburări este reprezentata de tendinţa permanentă şi nemotivată, apărută încă din tinereţe şi manifestată în diferite contexte situaţionale, dea interpreta atitudinile şi acţiunile celorlalţi ca înjositoare sau ameninţătoare pentru subiect.
Aproape invariabil, acest individ suspicionează pe toată lumea că l-ar putea leza într-un fel sau altul, punînd la îndoială în mod nejustificat loialitatea şi sinceritatea prietenilor sau colegilor săi. Adeseori, persoana poate manifesta o gelozie patologică.
Atunci cînd este confruntat cu o situaţie nouă, subiectul poate ,,descifra” înţelesuri ascunse, înjositoare sau ameninţătoare, în spatele unor evenimente sau afirmaţii banale, situaţie în care poate devehi nepoliticos, dispreţuitor şi chiar furios, trecînd la contraatac; este ranchiunos şi nu uita niciodată insultele, umilirile sau preju-f dici iîe aduse. Nu-şi împărtăşeşte secretele, de teamă ca informaţia să nu fie folosită împotriva lui. Subiecţii cu această tulburare de personalitate sînt hipervigilenţi şi îşi iau măsuri de precauţie împotriva celei mal mici ameninţări. Tind să evite recunoaşterea vinovăţiei, chiar şi atunci cînd este dovedită. Ei sînt adeseori apreciaţi de ceilalţi ca:	vigilenţi, rezervaţi, discreţi,
reti-cenţi şi schematici. Caută în mod intens şi ţintit confirmarea celor preconizate anterior, fără a ţi-ne cont de contextul global. Concluzia finală corespunde de obicei prezumţiilor iniţiale. Deseori sînt prezente idei de relaţie tu caracter pasager (de exemplu, a-iţii nu le acordă o atenţie •deosebită sau spun lucruri vulgare despre ei).
Persoanele cu această tulburare sînt diffclie, certăreţe, exagerate, „fac din ţînţar armăsar”. Le este greu să se deconecteze, se menţin în tensiune, au tendinţa de a contraataca cînd simt cea mai mică ameninţare. Deşi ei critică pe alţii, declanşînd litigii, acceptă cu mare greutate să fie ei înşişi criticaţi.
Afectivitatea acestor persoane este adeseori redusă, dînd aparenţa de tipi „reci1'. Nu au simţul umorului şi sînt de obicei serioşi. Se pot mîndri cu faptul că sînt întotdeauna obiectivi, raţionali, lipsiţi de afecţiune (le lipsesc sentimentele de afecţiune, de gingăşie, delicateţe).
Alţii fac impresia unor fini observatori, oameni energici, ambiţioşi şi capabili, deşi de cele rnai multe ori sînt duşmănoşi, încăpăţînaţi şi aflaţi îr> permanentă apărare. în general sînt rigizi şi nu acceptă compromisurile, putînd produce nelîni şte şi teamă celorlalţi. Se tem uneori exagerat de eventuala pierdere a independenţei sau a capacităţii de a pune de acord evenimentele exterioare cu propriile lor dorinţe. Evită relaţiile de intimitate cu ceilalţi, exceptînd persoanele în care au încredere absolută. Afişează o exagerată auto-suficienţă, fiînd înfumuraţi pînă la egocentrism şi hipervalorizare. Evită activităţile în grup, în cazul în care nu se află într-o poziţie dominantă.
Persoanele cu tulburări de personalitate de tip paranoid manifestă adesea un interes crescut pentru electronică, automatizare, invenţii (mecanisme) tehnice, şi mai puţin pentru artă şi estetică. Sînt foarte atraşi de nivelurile reprezentative ale puterii, de ierarhizarea în superior sau inferior şi deseori sînt invidioşi pe cei ce ocupă postur? influente. Dispreţuiesc persoanele slabe, molatece, bolnăvicioase sau cu defecte fizice.
în,.timpul perioadelor de stres maxitrv subiecţi* cu această tulburare pot manifesta simptome psihotice pasagere, dar insuficiente ca durată pentru a justifica menţiunea unui diagnostic suplimentar.
Persoanele cu tulburări de personalitate de tip paranoid îşi dau seama, în general, că este mai prudent să-şi păstreze pentru sine ideile neobişnuite, perturbarea adaptării fiind, în acest caz* minimă. Totuşi, dificultăţile profesiona4e sînt frecvente, în special în relaţia cu şefii sau colaboratorii. în cazurile severe apar perturbări globale în relaţionare. Relaţia aceastei tulburări cu cea de tip delirant şi cu schizofrenia paranoidă nu este încă suficient de clară. Suspiciunea şi hipersensibilitatea par a constitui factori predispozanţi pentru dezvoltarea acestor tulburări.
Aceşti subiecţi nu solicită ajutor pentru "rezblvâhsa propriilor* probleme (spitalizare ete), de aceea ei apar rareori în atenţia clinicianului. Din cauza tendinţei Unora dintre aceşti subiecţi de a fi moralişti, grandios?, pompoşi şi represivi*
Personalitatea dizarmonicâ în conformitate cu DSA4 III R
Per/S07
«! pot ajunge liderii unor secte, culturi religioase sau ai altor grupări extremiste.
Diagnosticul diferenţial se face cu tulburarea de tip delirant şi schizofrenia paranoidă, în care există simptome psihotice persistente (idei delirante şi halucinaţii, care nu se întîlnesc niciodată în tulburările de personalitate de tip paranoid). Totuşi, aceste boli pot coincide cu tulburările de personalitate de tip paranoid.
Tulburarea de personalitate de tip antisocial prezintă cîteva trăsături comune cu tulburarea de personalitate de tip paranoid, de exemplu dificultatea deformare şi menţinere a relaţiilor apropiate şi realizarea unor performanţe profesionale slabe ; în afara cazurilor cînd două tulburări coexistă, în tulburările de personalitate de tip paranoid nu se constată o prezenţă de durată a comportamentului antisocial. Persoanele cu tulburări de personalitate de tip schizoid apar deseori ca ciudate, excentrice, reci şi distante, dar lipsindu-le o ide. aţie paranoidă netă.
Criteriile de diagnostic pentru tulburările de personalitate de tip paranoid sînt :
A,	O tendinţă nejustificată a subiectului, manifestă din tinereţe şi într-o varietate de con* texte, de a interpreta acţiunile celorlalţi ca fiind în mod deliberat ameninţătoare şi înjositoare, după cum indică cel'-puţin patru din următoarele manifestări :
—	se aşteaptă, fără suficient temei, să fie prejudiciat sau lezat de către ceilalţi ;
—	pune la îndoială, fără justificare, loialitatea sau sinceritatea prietenilor sau a colaboratorilor săi ;
—	intuieşte semnificaţii ascunse, înjositoare şi ameninţătoare, în afirmaţiile şi evenimentele banale (de exemplu : suspectează un vecin că îşi scoate afară gunoiul dimineaţa, devreme, numai ca să-l necăjească);
—	poartă duşmănie şi nu iartă insultele sau injuriile ;
—	ezită să aibă încredere în alţii, de teamă ca informaţiile să nu fie folosite împotriva sa ;
—	dispreţuieşte cu uşurinţă şi reacţionează rapid prin furie şi contraatac ;
—	pune sub semnul întrebării, în mod nejus-tificat, fidelitatea soţului sau a partenerului sexual.
8. Manifestările nu pot apărea şi în schizofrenie sau în tulburările de tip delirant.
^Tulburarea de personalitate de tip schizoid*
Trăsături esenţiale ale aceste» tulburări sîrrt reprezentate de indiferenţa fatţă de relaţiile sociale şi de existenţa unui evantai restrîns de experienţă şi expresie afectivă, debutînd timpuriu, în tinereţe, şi manifestîndu-se într-o varietate de contexte sociale.
Subiecţii cu această tulburare nici nu doresc şl nici nu se bucură de relaţii intime, apropiate, chiar şi cu membrii familiei. Preferă să fie „singuratici” şi nu au prieteni apropiaţi sau confidenţi (nici măcar unul în afara rudelor de gradul întîi). Aproape întotdeauna îşi aleg activităţi solitare şi manifestă o slabă dorinţă (dacă au vreuna) de a avea experienţe sexuale cu sexul opus. Astfel de persoane manifestă indiferenţa la critica şi lauda altora. Ei pretind că trăiesc emoţii puternice (mînie sau bucurie), dar de fapt au o afectivitate inhibată, redusă.
Persoanele cu această tulburare sînt adesea incapabile să exprime agresivitatea sau ostilitatea, părînd a fi „confuze” în fixarea scopuri lor, indecise în acţiunile lor, distrate, neatente. Din cauza deficienţei de relaţionare socială sau sexuală, bărbaţii prezentînd această tulburare sînt de obicei incapabili de a face curte unei femei şi rareori se căsătoresc. Femeile pot, în schimb, în mod pasiv, să accepte atenţii, omagii şi se pot căsători.
Relaţiile sociale sînt, prin definiţie, strtct Iincitate. Activitatea profesională poate fi perturbată în mod deosebit, dacă implică o relaţie interper-sonală. Pe de altă parte, persoanele cu aceasta tulburare pot fî capabile, în unele situaţii, de realizări profesionale deosebite, dar care presupun condiţii de izolare socială.
Prevalenţa în mediul spitalicesc este căzută. Totuşi, o proporţie însemnată din subiecţi poate prezenta această tulburare (meserii ce implică un contact redus sau absent cu ceilalţi).
Diagnosticul diferenţial se face cu tulburarea de personalitate de tip schizotipal, în care există ciudăţenii în modul de a comunica sau în comportament. Unele persoane pot prezenta atît tulburări de personalitate de tip schizoid, cît şi tulburări de tip schizotipal.
în tulburarea de personalitate de tip evitant, izolarea socială este datorata hipersensibilităţii la respingerea de către ceilalţi, fiind prezentă o dorinţă de a forma relaţii sociale, dar în condiţiile asigurării unor garanţii puternice de acceptare necritică din partea celorlalţi. în contrastcuaceştia, persoanele cu tulburări de personalitate de tip schizoid au o dorinţă redusă de a realiza relaţii sociale.
în tulburarea de tip paranoid, ideaţia paranoidă este caracteristica predominantă.
Criteriile de diagnostic al tulburări lor de personalitate de tip schizoid sînt următoarele :
A.	O constantă indiferenţă fată de formarea relaţiilor sociale şi un evan&i redus de experienţă şi expresie afectivi, marcînd de timpuriu perioada de adult*;şi prezente într-o varietate de -	indicate de
cel puţin patru din manifestările ce urmează :
—	nu doreşte şi nici nu îl bucură relaţiile apropiate cu ceilalţi, inclusiv cu membrii familiei;
5081Per	Personalitatea dizarmonicâ In conformitate cu DSM III R
—îşi alege aproape întotdeauna activităţi solitare ;
—	rareori se întîmplă să exprime sau să trăiască emoţii puternice, ca furia şi bucuria;
—	manifestă rareori său de foc dorinţa de a avea experienţe sexuale cu persoane de sexul opus (a se lua în considerare vîrsta) ;
■— este indiferent ia critica şi lauda celorlalţi ?
—	nu are prieteni apropiaţi şi nici confidenţi (nici măcar unul), în afara rudelor de gradul întîi ;
—	âre o afectivitate redusă (este rece, distant, răspunzînd rareori la expresiile sau gesturile familare, dezîmbet sau salut ale altora).
B.	Manifestarea poate fi întîinită şi în curşui evoluţiei'schizofreniei. sau a unei tulburări de tip delirant.
0 Tulburarea de personalitate schlzotipala.
Caracteristicile esenţiale ale acestei tulburări sînt stranîetatea, ciudăţenia ideaţiei, a aspectului exterior ,şi comportamentului, ca şi deficitul existent în stabilirea relaţiilor interpersonale, înce-pînd timpuriu din perioada de adult şi prezente într-o varietate de cpptexte, dar care nu sînt de o gravitate suficientă pentru a constitui criterii de diagnostic ale schizofreniei.
Tulburarea de; gîndire poate include ideaţie paranoidă,: suspiciozitate, idei de relaţie, credinţe bizareşi gîndire magică, fără ca subiectul să aparţină unor medii subculturaie, şi infiuenţînd ccmporta-mentui persoanei, ca de exemplu credinţa în clar-
viziune, telepatie sau „al şaselea simţ”, convingerea că „alţii pot simţi sentimentele mele”. La copii şi adolescenţi, pot lua forma unor fantezii şi preocupări bizare. Experienţele perceptuale neobişnuite sînt reprezentate de iluzii, de perceperea unei forţe sau a unei persoane care nu este prezentă (exemplu am simţit prezenţa unui diavol în cameră”). Deseori, limbajul este ciudat, specific, dar neajungînd niciodată pînă la tulburări semantice sau incoerenţă. Vorbirea poate fi greoaie, di greşi vă; vaga sau cu conţinut abstract, noţiunile fiind exprimate în mod neclar sau, bizar, iar cuvintele putînd fi dintre cele mâi neobişnuite. înfăţişarea şi comportamentul persoanelor cu această tulburare sînt excentrice şi bizare (sînt neîngrijite, manieriste şi solilocvează). Relaţionarea interpersonală este întotdeauna perturbată. Afectivitatea este inadecvată sau redusă, par obtuzi şi detaşaţi, răspun-zînd rareori la gesturile sau mimica celorlalţi (zîmbet, salut). Nu au prieteni apropiaţi sau confidenţi, în afara rudelor de gradul întîi, şi sînt extrem de temători cînd au de-a face cu persoane necunoscute.
Se remarcă un amestec variabil de anxietate, depresie sau disforie şi în unele cazuri sînt prezente caracteristicile tulburării de. personalitate de tip borderline. în timpul perioadelor de stres maxim* persoanele cu această tulburare pot prezenta simptome psihotice tranzitorii, dar care nu justifică menţiunea unui diagnostic suplimentar. Persoanele cu această tulburare sînt înclinate spre convingeri excentrice, facilitate de modul ciudat de gîndire. Se observă perturbări în activitatea socială sau profesională.
Studii recente*care au fofosit criteriile DSM II? pentru această tulburare, au indicat autorilor americani o prevalenta de 3% din populaţie. Se pare că persoanele cu tulburări de personalitate de tip schizotipal sînt întîlnite mai frecvent printre rudele de gradul întîi ale bolnavilor ctr schizofrenie, decît în populaţia generală.
Diagnosticul diferenţial se face cu schizofreniade tip rezidual (există un episod acut de schizofrenie îr> antecedente). Cînd simptomele psihotice se manifestă pe fondul tulburărilor de personalitate de tip schjzotipal, ele sînt temporare şi nu atît de grave. în tulburarea de personalitate de tip schizoid şi evitanţ nu se întîfnesc bizarerii ale comportamentului, gîndirii, percepţiei şi limbajului, de tipul celor prezente în ^tulburarea de personalitate de tip schizotipal. în mod frecvent, persoanele cu tulburări de personalitate de tip borderline prezintă - trăsături asemănătoare tuIburăii\ de personalitate de tip schizotipal, în astfel de cazuri -ambele diagnostice t^eb^ind sâ f+e menţionate. în tulburările de personalitate de tip paranoid, suspiciozitatea şi ideaţia paranoidă pot fi prezente, dar fără alte ciudăţenii ale gîndirii şl. comportament u I u i.
Personalitatea dizarmonică în conformitate cu DSM IUR
Per/509
Criteriile de diagnostic pentru tulburările de personalitate de tip schizotipal sînt:
A.	Un mod constant deficitar de a stabili relaţii interpersonale şi caracterul straniu, bizar al ideaţiei, aspectului exterior şi comportamentului, manifeste de timpuriu în viaţa de adult şi prezente într-o varietate de contexte, indicate de cel puţin cinci manifestări din următoarele :
—	idei de relaţie (excluzînd delirurile de re-laţie) ;
—	anxietate socială excesivă, de exemplu, neplăcere intensa în situaţiile sociale în care subiectul întîlneşte persoane necunoscute ;
—	gîndire magică sau credinţe bizare, influen-ţînd comportamentul şi neaparţinînd unor medii subcul turale, de exemplu : superstiţie, credinţa în clarviziune,, telepatie sau „al şaselea simţ", „alţii pot simţi sentimentele mele” (la copii şi adolescenţi, .fantezii sau preocupări bizare) ; experienţe perceptuale neobişnuite, de exemplu iluzii, perceperea unei forţe şau a unei persoane care nu e prezentă („simţeam ca şi cum mama mea moartă era în cameră cu mine”) ;
—	comportament bizar t sau excentric, înfăţişare, neîngrijită, manierisme, soliloqvie ;
—	absenţa prietenilor sau a confidenţilor, în afara rudelor de gradul întîi ;
—	limbaj bizar (dar fără tulburări semantice sau incoerenţă) ;
—	afectivitate inadecvată sau redusă, subiectul părînd obtuz, rece, distant, răspunzînd rareori la gesturile de saiut şi la zîm-betul celorlalţi ;
—	suspiciozitate. sau. idei paranoide.
B.	Manifestarea nu apare în cursul schizofreniei sau al unei tulburări globale. ,
în grupa B sînt incluse:
0 Tulburarea de personalitate de tip antisocial.
Trăsătura esenţială a acestei tulburări este reprezentată de comportamentul iresponsabil şi antisocial, manifest încă din copilărie sau adolescenţă şi care se continuă şi în viaţa de adult.
Diagnosticul nu poate fi pus dacă subiectul nu are cel puţin 18 ani şi nu prezenta tulburări de comportament înaintea vîrstei de 15 ani.
Minciuna, furtul, vandalismul. încăierările, fuga de acasă, absenţele de la şcoală, cruzimea fizică sînt semnele tipice în . copilărie. în perioada de adult, modelul antisocial continuă sub forma incapacităţii de a-şi achita obligaţiile financiare, de a-şi exercita rolul de părinte autentic şi responsabil, de a-şi urmări ţelurile propuse şî de a-şi menţine o atitudine-.constantă faţă de munca. Aceşti subiecţi nu se supun normelor sociale, repetînd actele antisociale, motive pentru care ajung sub incidenţa
legii. Sînt agresivi, iritabili şi se încăierează rapid, comit violenţe, îşi maltratează soţia sau. copilul. Au un comportament iresponsabil chiar cînd e vorba de propria persoană (de exemplu, conducerea maşinii sub influenţa băuturilor alcoolice). Promiscuitatea sexuală este frecventă, ei neputînd menţine o relaţie monogamă mai mult de un an. Nu au remuşcări în ceea ce priveşte efectele comportamentului lor asupra celorlalţi, găsindu-şi chiar justificări pentru rănirea sau chinuirea celorlalţi. După vîrsta de 30 de ani, trăsăturile cele mar flagrante ale comportamentului antisocial pot diminua (în special promiscuitatea sexuală, violenţa şi criminalitatea).
încă de timpuriu, în adolescenţă, aceşti subiecţi se simt atraşi de fumat, alcool sau droguri, se angajează în relaţii sexuale inadecvate. Se întîlnesc mai rar tulburările de somatizare.
Deşi cei mai mulţi din aceşti subiecţi au un nivel normal al inteligenţei, frapează la ei prezenţa sentimentului de nefericire personală, a stărilor de,tensiune emoţională, a depresiei, incapacitatea de a tolera plictiseala, convingerea (adeseori corectă) ca ceilalţi le sînt ostili. Dificultăţile interpersonale şi stările disforice tind să persiste pînă tîrziu în viaţa de adult, chiar atunci cînd trăsăturile mai flagrante ale comportamentului antisocial au diminuat. Invariabil, există o perturbare marcată a capacităţii de menţinere a relaţiilor apropiate, calde, responsabile, cu familia şi prietenii.
Prin definiţie, tulburările de comportament apar înainte de 15 ani. S-a observat că primele simptome la femei apar de obicei la pubertate, în timp ce la bărbat] sînt vizibile, în general, încă din copilărie.
Inadaptarea are adeseori consecinţe grave, e« şecul în realizarea unui statut de adult independent antrenînd perioade lungi, de instituţionali-zare, mai mult penală decît medicală. Există unii subiecţi care prezintă doar cîteva trăsături ale acestei tulburări şi care pot obţine succese pe plan. social ; dar aceştia nu prezintă niciodată întregul tablou al tulburării, lipsind, în mod special, debutul timpuriu din copilărie, care grevează de obicei asupra educaţiei.
Autorii americani apreciază că, cel mai probabil, persoanele cu această tulburare au morţi premature şi violente, în comparaţie cu masa generală a populaţiei. S-ar părea că hiperactivitatea cu deficit de atenţie şi tulburările de comportament din timpul pubertăţii s-ar constitui ca factori predispozanţi. Absenţa unei educaţii parentale consistente creşte probabilitatea ca tulburarea de comportament să devină o tulburare de personalitate de tip antisocial. Alţi factori predispozanţi ar fi: bătătle suferite înicoprlărie,fugâ de acasă,' absenţa unuia dintre părinţi. 1
Autorii americani estimează prevalenta acestei tulburări la bărbaţi de aproape 3%, iar
StOlPer
Personalitatea dizarmonică în conformitate cu DSM iii R
la femei mai puţin de 1%. Tulburarea este mai frecventă la populaţia defavorizată economic. Se pare că tulburarea este mult mâi frecventă la bărbaţi decît la femei şi este de cinci ori mai frecventă printre rudele de gradul în tîi ale bărbaţilor cu această boală decît în populaţia generală. Riscul rudelor biologice de gradul întîi ale femeilor cu această tulburare este de aproape zece ori mai mare faţă de populaţia generală. De asemenea, există un risc crescut de apariţie a tulburărilor de somatizare şi a celor datorate toxicomaniilor la rudele bărbaţilor şi femeilor cu această boală, în cadrul familiei care are un membru ce prezintă tulburareade personalitate de tip antisocial, se pare că bărbaţii au mai des tulburări de personalitate de tip antisocial şi tulburări datorate toxicomaniilor, în timp ce femeile prezintă mai des tulburări de somatizare. Studiile de adopţiune au arătat că atît factorii genetici, cît şi cei de mediu contribuie ta creşterea riscului apariţiei tulburărilor din această grupă, deoarece părinţii cu tulburări de personalitate de tip antisocial reprezintă un risc crescut pentru tulburarea de personalitate de tip antisocial, tulburări de somatizare şi tulburări datorate folosirii substanţelor psiho-active atît pentru copiii adoptaţi de ei, cît şi pentru copiii lor proprii.
Diagnosticul diferenţial se face cu: tulburarea de comportament din copilărie, care constă din semne tipice, apărute precoce. Deoarece ele pot dispărea spontan sau evolua spre alte boli ca schizofrenia, diagnosticul de tulburare de personalitate de tip antisocial nu trebuie pus la copil şi este rezervat adulţilor (18 ani sau peste) îa care acest model comportamental s-a manifestat lon^'tudinal. Comportamentul antisocial la adult este luat în considerare atunci cînd manifestarea unui comportament criminal sau agresiy apare a persoane care hu întrunesc toate criteriile tulburărilor de personalitate de tip antisocial şi aie căror1 comportamente nu pot fi atribuite nici unei alte tulburări mintale. Diagnosticul diferenţial se mai face cir toxicomaniile ; în cazul în care apare şi comportamentul antisocial în. copilărie şi se continuă în viaţa de adult, se menţionează ambele diagnostice.	.	•->,
Întîrzierea psihică şi schizofrenia pot prezenta unele caracteristici comune cu această tulburare, cum ar fi perturbarea activităţii profesionale şi a rolului de părinte eficient,
Episoadele maniacale pot fi asociate cu un comportament antisocial, dar tulburările de comportament sînt absente în copilărie^ Iar natwa episodică a comportamentului antisocial exclude diagnosticul suplimentar de tulburare de personalitate de tip antisocial.
Criteriile de diagnostic pentru tulburările de
personalitate de tip antisocial sînt:
A.	Vîrsta de cel puţin 18 ani.
B.	Evidenţierea tulburărilor de comportament înaintea vîrstei de 15 ani, indicate de trei sau mai multe din următoarele manifestări :
—	era leneş, chiulangiu ;
—	fugea de acasă în cursul nopţii, de cel puţin două ori, din familia adoptivă sau din propria familie (sau numai o dată, dar fără să se mai întoarcă) ;
—	a iniţiat încăierări ;
—	a folosit arma în cursul mai multor încăierări, lupte corporale ;
—	folosirea forţei pentru a avea o relaţie sexuală ;
— cruzime fizică faţă de animale ;
— cruzime fizică faţă de alţi oameni ;
—	distrugerea intenţionată a bunurilor unor persoane (altfel decît prin incendiere);
—	incendiere intenţionată;
—	minţea adesea (nu pentru a evita suferinţa fizică) ;
—	a furat fără să fie confruntat cu victima;
—	a furat de faţă cu victima (furt de portmo-nee, jaf înarmat etc.).
C.	Prezintă model comportamental iresponsabil şi antisocial de la vîrsta de 15 ani, aşa cum indică cel puţin patru din următoarele manifestări :
—	incapacitatea de a menţine o atitudine constantă faţă de muncă (inclusiv pentru studenţi), manifestată prin lipsa ocupaţiei timp de şase luni sau mai mult, în ultimii cinci ani, deşi posibilităţi de muncă existau, absenţe repetate de la serviciu, nedatorate unei boli, abandonarea cîtorva locuri de muncă fără a avea altele în plan ;
—	nu se supună normelor sociale/ repetă acte antisociale care îl aduc sub incidenţa
. legii;
—	ăste iritabil1 şi agresiv, iniţiind repetate încăierări, bătăi (care nu sînt justificate pentru a se apăra de cineva sau. pe cineva) ;
—	nu-şi plăteşte obligaţiile financiare, pensia alimentară pentru copii ;
—	nu ,ştie să se planifice sau este impulsiv (fie călătoreşte dintr-un loc în altul- fără scop sau fără ideea clară cînd va termina călătoria, fie că nu are o adresă fixă timp de o lună sau mai mult) ;
—	nu-i place adevărul, minţind repetat pentru un profit personal sau idnn plăcere ;
—	ignora propria siguranţă, conducînd sub influent i alcoolului sau cu viteză excesivă ;
—	incapacitatea de a-şi exercita ro-Ju-l de pări-nte, aşa cum indică una sa:u mai multe din următoarele manifestări :
—	matn-utriţia copilului ;
Personalitatea dizcrmon/câ fn conformitate cu DSM IIJ R
Per/51!
—	îmbolnăvirea copilului datorată lipsei condiţiilor minime de igienă ;
—	lipsa îngrijirilor necesare unui grav bolnav ;
—	dependenţa copilului de vecini sau rude, care nu locuiesc cu el, pentru a obţine hrană şi adăpost;
—	lăsarea copilului singur acasă, atunci cînd părinţii sînt plecaţi;
—	irosirea banilor pentru scopuri personale, şi nu pentru necesităţile căminului ;
—	incapacitatea de a menţine o relaţie monogamă mai mult de un an ;
—	absenţa milei, a remuşcărilor faţă de actele săvîrşite (rănire, violentare, furt).
D.	Comportamentul antisocial poate apărea în cursul schizofreniei sau al episoadelor maniacale.
ţTulburarea de personalitate de tip borderline.
Trăsătura esenţială a acestei tulburări este reprezentată de instabilitatea manifestată la nivelul imaginii de sine, al relaţiilor interpersonale şi al dispoziţiei, debutînd timpuriu în perioada de adult şi fiind prezentă într-o largă varietate de contexte. Aproape invariabil este prezentă o tulburare de identitate persistentă, manifestată prin nesiguranţă în realizarea imaginii de sine, în alegerea unei profesiuni sau stabilirea de ţeluri pe termen lung, alegerea prietenilor sau partenerilor.
Aceşti subiecţi se caracterizează prin instabilitatea imaginii de sine, exprimată prin sentimente cronice de vid sufletesc sau plictiseală. Relaţiile Interpersonale sînt în general instabile, deşi sînt trăite cu Intensitate, şi pot pendula între limitele supraidealizarii şi ale devalorizării. Subiecţii tolerează greu singurătatea şi fac eforturi serioase pentru a evita o posibilă abandonare (reală sau maginară).
Instabilitatea afectivă este frecventă, dispoziţia oscilînd de ta starea bazală pîna la depresie, iritabil itate, anxietate, durînd de obicei cîteva ore şi foarte rar mai mult de cîteva zile. Se adaugă o mînie neobişnuit de intensă, inadecvată, al cărei control lipseşte, descărcată prin accese de furie, încăierări. Au tendinţă la impulsivitate, electiv pentru acele actei care sînt virtual autovătă-mătoare, ca de pildă abuzul de substanţe psiho-active, ignorarea riscurilor în conducerea auto etc. In cazul formelor severe ale acestei tulburări de personalitate se rntîlnesc acte şi tentative suicidare sau de au tom utilare.
Acest tip de comportament poate fi valorificat în scopul manipulării celorlalţi, poate fi rezultatul unei crize de furie sau poate constitui un mod de contracarare a sentimentelor de ,,anestezie’' şi. depersonal izare, prezente în timpul perioadelor de stres maxim. Unii autori conceptualizeaza această tulburare ca pe un nivel al organizări i per-
sonalităţii, mai degrabă decît ca pe o tulburare specifică de personalitate.
Frecvent, tulburarea de personalitate de tip borderline este însoţită de caracteristici ale altor tulburări de personalitate, ca cele de tip schizo-tipal, histrionic, narcisistic şi antisocial, în multe cazuri fiind justificată menţiunea rnai multor diagnostice. Subiecţii afişează în general o atitudine pesimistă, la care se adaugă revendicări sociale; se remarcă frecvent alternanţa între sentimentul de dependenţă şi cel de autoafirmare. în timpul perioadelor de stres maxim pot apărea simptome psihotice tranzitorii.
Deseori se remarcă perturbări ale activităţii sociale sau profesionale. Pe fundalul acestei tulburări de personalitate se pot manifesta : tulburări distimice, depresia majoră, toxicomaniile, tulburări psihotice, psihoza reactivă de scurta durată, moartea prematură datorată suicidului. Autorii americani remarcă frecvenţa mai mare a acestui diagnostic la femei şi o prevalenţă scăzută în populaţia generală.
Diagnosticul diferenţial se face cu tulburarea de identitate, caz în care nu se evidenţiază criteriile tulburărilor de personalitate de tip border-lirie, şi cu ciclotimia, unde există de asemenea o instabilitate afectivă, dar în tulburarea de personalitate de tip borderline episoadele hipoma-niacale lipsesc.
Diagnosticul pentru tulburările de personalitate de tip borderline trebuie să întrunească cel puţin cinci din criteriile de mai jos :
—	un model de reiaţii interpersonale caracterizat prin instabilitate şl intensitate ;
—	impulsivitate în cel puţin două domenii care sînt potenţial autovătămătoare (fără a include aici actele suicidare sau de automuti-lare întîînite la punctul cinci);
—	instabilitate afectivă.;
—	furie inadecvată şi intensă, sau lipsa controlului acesteia;
—	acte de automutilare sau tentative şi acte suicidare ;
—	tulburări marcate şi persistente de identitate ;
—	sentimente de „vid sufletesc” şi plictiseală ;
—	eforturi serioase în sensul de a evita abandonul real sau imaginar.
^Tulburarea de personalitate de ţip histrionic.
Caracteristica esenţială a acestei tulburări o reprezintă emoţional itatea excesivă şi tendinţa de atragere a atenţiei, manifestă din tinereţe şi prezentă într-o varietate de contexte. în alte clasificări, această categorie este cunoscută sub numele ^personaiUaţeJstericăr- r - r
Persoanele cu această tulburare sînt în permanentă căutare sau solicitare de securizare, aprobare, laudă, mîngîiere din partea celorlalţi.,şi nu se simt bine în situaţiile în care nu constituie
512/Per
Personalitatea dizarmonicâ în conformitate cu DSM /// R
centru! atenţiei. în mod caracteristic, există o labilitate emoţională marcată, dar exprimată superficial. Comportamentul este intens reactiv şi sugestiv exprimat. Stimuli minori pot antrena o excitabilitate emoţională excesivă. Emoţiile sînt exprimate exagerat şi inadecvat. Aceşti subiecţi sînt foarte mult centraţi pe sine, avînd o slabă (sau absentă) toleranţă la frustrarea provocată de gratificaţiile întîrziate.
Aceşti subiecţi, fermecători şi seducători, dramatizează, fac totul în scopul atragerii atenţiei asupra lor, exagerînd totdeauna în relaţiile interpersonale, jucînd roluri de ,,victimă" sau ,.prinţesă", fără a fi ,,conştienţi" de aceasta. Se plictisesc repede de rutina cotidiană şi caută în mod stăruitor noutăţile. în ochii altora ei par de o încîntătoare superficialitate, dar le lipseşte autenticitatea. Din cauza sentimentului de neajutorare şi dependenţă, ei solicită, caută în permanenţă încurajare. Se întîlneşte frecvent fuga în fanteziile romantice. Calitatea relaţiilor sexuale este extrem de varia-b' 1: de îa promiscuitate, pînă la aparenta norma-IItate. Prezintă un interes minor pentru realizările intelectuale sau gîndirea analitică, dar sînt adesea creatori şî imaginativi, sînt uşor influen-ţabiii de alţii, Sînt uşor de convins şi sugestiona-bii'i, reacţionînd pozitiv faţă de orice figură autoritară presupusă a fi în stare de a le soluţiona problemele ca prin minune. Deşi adoptă cu uşurinţă convingerile altora, raţionamentele lor nu sînt profunde. Acuză frecvent dureri de cap, slăbiciune fizică, iar uneori prezintă fenomene de depersonalizare. în perioadele de stres maxim pot prezenta simptome psihotice tranzitorii, dar nesemnificative pentru un alt diagnostic. Relaţiile interpersonale sînt de obicei furtunoase şi lipsite de satisfacţii.
Pot apărea psihoze reactive de scurtă durată, tulburări de conversie şi somatizare. Se pare că această tulburare de personalitate este mult mai des întîlnită Ia femei decît la bărbaţi, fiind mai frecventă la rudele de gradul întîi ale indivizi îor cu această tulburare decît în populaţia generală.
Diagnosticul diferenţial se face cu tulburările de somatizare, cu tulburările de personalitate de tip borderline, narcisistic sau dependent.
Criteriile de diagnostic pentru tulburările de personalitate de tip histrionic sînt indicate de ce! puţin patru din următoarele manifestări :
—	constanta căutare şi solicitare de a fi încurajat, aprobat sau lăudat ;
—	inadecvare în comportamentul seductiv sexual ;
—	excesivă preocupare de înfăţişarea fizică ;
—	exprimarea emoţiilor cu o exagerare inadecvată ;
—	nu se simte bine în situaţiile în care nu se află în centru! atenţiei ;
—	modificare rapidă şi superficială a exprimării emoţiilor ;
—	excesiva centrare pe sine, acţiunile fiind îndreptate spre obţinerea imediată a satisfacţiei ;
—	stilul de vorbire este excesiv de impresionabil, dar sărac în detalii (rugat să-şi descrie mama, subiectul nu poate spune decît atît: „era o persoană frumoasă").
^Tulburarea de personalitate de tip narcisistic.
Trăsăturile esenţiale ale acestei tulburări sînt: hipervalorizare constantă de sine (imaginativ sau comportamental), hipersensibilitate în evaluarea celorlalţi şi absenţa capacităţii empatice, manifeste din tinereţe şi prezente într-o varietate de contexte.
Aceşti subiecţi prezintă o exagerată autosti-mă, hipertrofiindu-şi propriile realizări şi calităţi, dorind să apară în ochii altora ca „deosebiţi", chiar dacă se comportă în mod neadecvat. îşi trăiesc cu emfază „unicitatea", crezîndu-se înţeleşi numai de oamenii pe care îi consideră la fel de superiori ca şi ei. Uneori, aceste sentimente alternează cu cele de devalorizare.
Preocupaţi de succese nelimitate, putere, strălucire sau iubire ideală, ei sînt roşi în aceiaşi timp de invidie faţă de cei care li se par a fi reuşit mai bine în viaţă. Deşi uneori au aceste trăiri numai pe plan imaginativ, ei nu pot realiza nici măcar plenitudinea plăcerii rezultate din satisfacerea ambiţiilor.
Deşi fragilă, autostima acestor subiecţi capătă uneori un aspect exhibiţionist prin tenacitatea cu care solicită atenţia şi admiraţia celorlalţi. La critică reacţionează negativ (furie, ruşine sau amuţire), dar îşi maschează sentimentele printr-o aură de indiferenţă rece.
Incapacitatea empatică îşi pune amprenta asupra relaţiilor interpersonale, care sînt totdeauna perturbate. Se cred mereu îndreptăţiţi a fi omagiaţi, a primi favoruri, deşi nu este cazul. Prieteniile se leagă deseori pe motivul unui eventual profit, iar legăturile sentimentale sînt marcate de considerarea partenerului drept un obiect favorabil creşterii propriei importanţe.
Se pot asocia deseori trăsături aparţinînd tulburărilor de personalitate de tip histrionic, borderline sau antisocial, necesitînd menţinerea ambelor diagnostice. Subiecţii sînt de obicei trişti, preocupaţi de scurgerea vieţii. îşi justifică uneori defectele sau actele necorespunzătoare prin explicaţii „raţionale” sau minciună, dar totdeauna prin epatare.
in dorinţa de succes, aceşti subiecţi' ajung uneori în mod inevitabil la situaţii dificile, atît pe plan profesional, cît şi interpersonal. Este posibiiă, pe parcursul evoluţiei, apariţia tulburării distimke, a psihozei reactive de scurtă durată
Personalitatea dizarmonicâ in conformitate cu DSM III R
Per/513
sau chiar a depresiei majore (în partea de mijloc a vieţii).
Descrierea tulburării de personalitate de tip narcisist, mai frecventă în zilele noastre faţă de trecut, poate fi explicată prin interesul mai crescut al psihiatrilor.
Diagnosticul diferenţial trebuie făcut cu tulburările de personalitate de tip borderline, histrionic sau antisocial.
Criteriile de diagnostic sînt indicate de cel puţin cinci din următoarele manifestări :
—	reacţionează la critică prin furie, ruşine sau umilire (chiar dacă nu sînt exprimate) ;
—	îşi exploatează relaţiile interpersonale : profită de pe urma celorlalţi pentru a-şi realiza scopul;
—	sentimentul hipervalorizării de sine, emfază, autoimportanţă exagerată, hipertrofiindu-şî calităţile, aşteptînd ca alţii să-i vadă ca „deosebiţi", fără să fie cazul ;
—	crede că problemele sale sînt unice şi nu pot fi înţelese decît de persoane cu calităţi deosebite ;
—	are preocupări imaginare referitor la succese nelimitate, putere, strălucire, frumuseţe sau dragoste ideală ;
—	se consideră îndreptăţiţi de a primi favoruri, de a fi trataţi preferenţial ;
—	solicită constantă atenţie şi admiraţie ;
—	lipsa capacităţii empatice : nu pot recunoaşte sentimentele şi trăirile celorlalţi ;
—	este dominat de invidie.
In grupa C sînt incluse :
0 Tulburarea de personalitate de tip evitant
Trăsăturile de bază ale acestei tulburări sînt reprezentate de : prezenţa constantă a unei stări de disconfort social, teama de a fi judecat negai »v de către ceilalţi, timiditate, debutînd din tinereţe şi manifestate în contexte variate.
Majoritatea oamenilor sînt preocupaţi în general de felul cum gîndesc alţii despre ei, dar aceşti subiecţi evitanţi sînt extrem de uşor lezabiîi prin critică, suferind enorm la cea mai mică dezaprobare. Nu stabilesc relaţii interpersonale pînă nu au cele mai puternice garanţii că pot fi acceptaţi fără rezerve de către ceilalţi. în consecinţă» le lipsesc prietenii apropiaţi sau confidenţii, în afara rudelor de gradul întîi. Tind să evite profesiile care implică un contact interpersonal semnificativ, iar timiditatea excesivă îi împiedică si comită orice gest care iese din rutina cotidiană, Exagerează greutăţile potenţiale, pericolele fizice sau riscurile inerente actelor zilnice. Spre deosebire de persoana cu tulburare de personalitate de tip schizoid, care este izolată social prin absenţa dorinţei de a stabili relaţii sociale, cea cu tulburare de tip evitant suferă că nu poate prim: afecţiunea şi acceptarea celorlalţi din cauza incapacităţii sale de relaţionare.
Se pot asocia depresie, anxietate, furie, îndreptate spre propria persoană în situaţiile în care eşuează pe plan social. Uneori pot apărea diverse fobii.
Autorii americani sînt de părere că tulburarea evitantă din copilărie şi adolescenţă, bolile handi-capante pe pian fizic pot constitui factori predispo-zanţi ai apariţiei acestei tulburări de personalitate.
Perturbarea relaţiilor sociale este, prin definiţie, severă, mai ales cînd profesia implică un grad crescut de relaţionare.
Diagnosticul diferenţial se face cu tulburarea de personalitate de tip schizoid, fobii ie sociale, agorafobia şi tulburarea de tip evitant din copilărie şi adolescenţă.
Criteriile de diagnostic sînt indicate de cel puţin patru din următoarele manifestări :
—	este rănit uşor de critica sau dezaprobarea celorlalţi ;
—	nu are prieteni apropiaţi sau confidenţi, în afara rudelor de gradul întîi ;
*— nu doreşte să relaţioneze cu alte persoane, decît dacă are garanţia unei acceptări necritice ;
—	evită activităţile sociale şi profesionale care implică un grad crescut de contacte interpersonale ;
—	este reticent în situaţii sociale, fiindu-i teamă să nu spună ceva nepotrivit sau că nu este capabil să răspundă la întrebări ;
—	teamă de a nu roşi, de a plînge sau de a manifesta vreun semn de anxietate în faţa altor persoane ;
33 - c. S3S
514 [Per
Personalitatea dizarmonică în conformitate cu DS/Vl /// R
—	exagerează dificultăţile potenţiale, pericolele fizice sau riscuri inerente acţiunilor ce îndeplinire a unui lucru obişnuit, dar care depăşeşte rutina.
#	Tulburarea de personalitate de tip dependent
Caracteristica esenţială a.acestei tulburări este prezenţa unui comportament constant de dependenţă şi supunere, debutînd din tinereţe şi manifest în contexte variate.
Aceşti subiecţi sînt incapabili de a lua decîzîi de rutină fără a se sprijini pe asigurările şi sfaturile celorlajţi, lăsînd pe seama altora chiar asumarea tuturor responsabilităţilor în ceea ce priveşte hotărîrile majore ale propriei existente.
Dependenţa exagerată de alţii conduce la dificultatea de a face proiecte sau dea realiza acţiuni de unul singur. Cînd sînt singuri, se simt neplăcut sau neajutoraţi, evitînd pe cît posibil situaţia ce singurătate prelungită. Sînt de-a dreptul disperaţi fa încetarea unei relaţii apropiate şi îi cuprinde frica la gîndul de a fi abandonaţi. Sînt uşor răniţi de critică şi dezaprobare, tinzînd să se subordoneze uşor altora, acceptîndu-i chiar pe cei despre care cred că greşesc, din teama de a nu fi respinşi. Sînt în stare să săvîrşească deliberat şl lucruri care nu le plac, numai ca să le facă altora plăcere.
In mod frecvent, această tulburare se asociază cu tulburarea de personalitate de tip histrionic, schizotipal, narcisistic sau evitant, cu depresia •şi anxietatea. Neîncrederea în sine atrage dorinţa de a li se confirma calităţile şl afirmaţiile.
Pe plan socio-profesionaî apar perturbări în cazul cînd exercitarea profesiei presupune independenţă. Relaţiile sociale sînt limitate numai !a cele cîteva persoane de care subiectul se simte legat.
Pot apărea tulburări distimice si depresie majoră. Autorii incriminează bolile cronice somatice, tulburarea anxioasă de separare, ca factori predispozanţi în apariţia acestei tulburări de personalitate.
Diagnosticul diferenţia! ar putea fi făcut cu agorafobia.
Criteriile de diagnostic sînt indicate de ce* puţin cinci din următoarele manifestări :
—	este incapabil de a lua decizii cotidiene fără a primi un număr excesiv de sfaturi şi asigurări din partea celorlalţi ;
—	lasă pe alţii să ia cele mai multe sau cele mai Importante decizii în locul său (unde să locuiască, ce slujbă etc.) ;
—	este ce acord cu ceilalţi chiar cînd este convins că aceştia greşesc, cin teama ce a nu fi respins ;
—	are dificultăţi în Iniţierea unor proiecte sau in realizarea unor lucruri de unul singu**;
—	în mod deliberat face lucruri care nu îi plac sau care-i umilesc numai ca să ie facă altera plăcere ;
—	cînd e singur nu se simte bine sau se simte neajutorat şi face orice ca să evite singurătatea ;
—	se simte disperat sau neajutorat cînd .şe încheie o relaţie apropiată ;
—	îl preocupă frecvent teama de a fi,abandonat ;
—	este uşor rănit ce critica sau dezaprobarea
celorlalţi ;	-
£ Tulburarea de personalitate de tip compulsiv» -obsesiv. Trăsăturile esenţiale ale acestei 'tulburări sînt reprezentate de permanentul perfec-ţJcnlsm şi inflexibilitate, prezente din tinereţe şi manifestîndu-se în contexte variate.
Tot timpul, aceşti subiecţi se străduiesc să atingă perfecţiunea în ceea ce fac, dar stabilirei unor standarde atît de stricte, şi deseori de neatins, îi împiedică să-şi ducă la bun sfîrşit sarcin*“fe si proiectele. Oricît de bună ar fi realizarea lor, tot ii se pare că nu e ,,suficient de bună”.
Sînt preocupaţi de reguli, eficienţă, deia? minore, proceduri [sau formă; îşi: întocmesc liste, bogate în sarcini, a căror consultare Ie răpeşte mult prea mult timp, cînd de fapt a-fi necesare cîteva momente de rememorare, în vederea trecerii eficiente la acţiune. .Acordl multă importanţă relaţiei autoritate-supunere şi, deşi rezistă persoanelor autoritare, se plictisesc 'repede şi încearcă, în mod nefiresc, să impună, celorlalţi propriul mod de a acţiona.
Munca si productivitatea sînt preţuite în sine,, fără ca plăcerea sau relaţiile Interpersonale si? aibă vreo contribuţie. Există preocupări pentru logică şi activităţi intelectuale şi o atitudine intolerantă faţă de comportamentul afectiv'al altor persoane. Atunci cînd e vorba de plăcere, ei este uri obiectiv planificat şl pentru care se munceşte. Aceşti subiecţi îşi programează în aşa fel activităţile plăcute, inclusiv vacanţele, astfel ţhcît ele devin practic nerealizabile. Momentul de luare a unei decizii este evitat, amînat, prelungit, probabil-datorită fricii de a nu comite greşeli. : '
Aceşti subiecţi sînt excesiv de conştiincioşi,, scrupulosi, aspri în judecarea propriilor fapte şi ale altora; Sînt pretenţioşi, grijulii faţă 'de-emoţiile lor şî de bunurile lor materiale, evitînd ; să-şî exprime sentimentele şi făcînd rareori complimente sau cadouri. Relaţiile cotidiene îmbracă: □n stil convenţional, formal şi serios.
Se pot asocia dificultăţi în exprimarea sentimentelor de tandreţe, percepute disconfortarv: de subiect ; el suferă, conştientizîndu-şi lipse*, .de decizie şi ineficienta globală. Limbajul este cesecr! circumstanţial. Dispoziţia depresivă este frecventă. Cînd nu mai pot exercita, cor-zro’u. asupra altora (control, de . care• au e ts s o r^e nevoie) sau asupra unei. situaţii.-:par r — “ siări de mînle (deşi' nu, e expri-
Personalitatea dizarmonicâ în conformitate cu DSM HI R
Per/515
mată direct). Sensibilitatea la critica socială este extremă, mai ales dacă vine din partea unei persoane cu autoritate importantă.
Acest tip de tulburare de personalitate produce frecvent incapacitatea adaptării sociale, mai ales pe plan profesional.
/Complicaţiile care pot apărea sînt, în opinia autorilor americani, următoarele : tulburări ob-sesiv-compulsive, hipocondria, depresia majoră si distimia. Multe din trăsăturile menţionate pot
1,	întîlnite la bolnavii cu infarct miocardic, la personalităţile de „t-:p A". Se pare că ia rudele de gradul întîi ale acestor subiecţi, tulburarea se î'ntîlneşte mai frecvent decît în populaţia generală, Diagnosticul diferenţia! se face cu tulburarea de tip obsesiv-compulsiv.
Criteriile de diagnostic sînt indicate de ce! puţin cinci din manifestările următoare :
—	perfecţionism care impietează asupra îndeplinirii unei sarcini (incapacitatea de a desâ-vîrşi un proiect din cauza stricteţe! excesive a standarduriior propuse) ;
—	preocupat excesiv de detalii, reguli, liste, ordine, programe — pînă la anularea activităţii ;
j— insistenţă nefirească în a-: face pe ceilalţi să se supună modului său de a acţiona sau împiedicarea celorlalţi de a acţiona, din cauza convingerii că aceştia nu vor acţiona . corect;
.— devotament excesiv faţă de muncă şi productivitate, pînă la eliminarea activităţilor plăcute, distractive din timpul liber şi a prieteniilor (dar nu dintr-un motiv obiectiv sau economic) ;
—	incapacitatea de a lua decizii : e'e sînt evî-; tate, amînate sau prelungite ;
—	scrupulozitate, hiperconştiinciozitate şi rigiditate cu privire la "subiecte de morală,
. , etîcă sau la valori (fără a se datora nivelului cultural sau convingerilor religioase) ;
—	exprimarea redusă ..a afecţiunii. ^'Hpsăwde -generozitate‘{timp, ban:, cadouri}
v. -atunci cînd au .are-- un.. interes persan aii
—	incapacitatea de a renunţa la obiecte vechi •• • sau fără valoare, chiar şi atunci cînd acestea
nu au valoare.*sentimentală,
0 Tulburarea de personalitate de tip pasiv-
agresiv. Trăsătura caracteristică-acestei tulburări de personalitate este opoziţia constantă la solicitările un£i: activităţi sociale şi profesionale adecvate, rnahifestîndu-se din tinereţe şi în variate contexte. Această opoziţie este exprimată mai nu'*, md -er. şi se finalizează printr-o ir eficienţă scc o-crof-wS c-n3să'cohstantă,în condiţii în careaceas.'. nj se t iii că. Denumirea tulburării a fost su^e-mt-ă o.:-- -lor amencani de observaţia că ace-" ac* e -:prfmă, sub masca pasivităţii, o agres vţt^te as-j 3-.
Subiecţii opun de obicei rezistenţă în faţa oricărei solicitări de a-şi spori sau măcar de a menţine parametrii de adaptare, rezistenţă mai evidentă pe p’an profesional decît social. Opoziţia se exprirpă indirect, prin tergiversare, trîndăvire, încăpăţînare, ineficienţă voită, „uitare”, ridicînd piedici serioase în calea celor cu care colaborează prin natura locului de muncă.
Devin ursuzi, iritabili, argumentativ!, atunci cînd li se cere sâ facă ceea ce nu vor, protestînd vehement împotriva iraţionali taţii acţiunilor care ii se solicită, respingmd sugestiile de a-şi ameliora munca, criticînd pe cei de la care vin acestea, Sînt caracterizaţi prin dependenţă şi neîncredere în sine, percepînd viitorul în mod pesimist şi neadmitîndu-şi culpabilitatea în propriile nerea-Mzări. Perturbările apar atît pe plan profesional* cît şi social, sub forma ineficienţei globale. Depresia majoră, distimia, abuzul de alcool pot constitui eventualele compensaţii.
Diagnosticul diferenţial poate lua în considerare tulburarea de opoziţie-apărare (sub 18 ani) şi manipulările pasiv^agresive.
Criteriile de diagnostic sînt indicate de ce! puţin cinci din următoarele manifestări :
—	amină, tergiversează acţiunile care trebuiesc îndeplinite,. astfel că termenele nu pot fi respectate; '
—	devine ursuz, iritabil sau argumentativ cînd este rugâf!să facă ceva ce nu-i place ;
—	pare câ • lucrează în mod deliberat foarte încet, rsau greşit, cînd de fapt el nu vrea să muncească ;
—	protestează fără justificare faţă de solicitările altora, de neînţeles pentru el ;
—	evită obligaţii, rugînd.să fie „uitat” ;
—	crede că ar putea face o treabă mult mai bine decît cred ceilalţi că este el în stare ;
t— refuză sugestiile utile- din partea celorlalţi în legătură cu faptul Cum ar putea fi mai productiv ;
—	împiedică eforturile altora de a realiza programul de muncă,-prin neparticipare ;
—	critică fără temei sau desconsideră persoane
■	în funcţii de''exercitare a autorităţii.
In finalul expunerii acestor tulburări de personalitate, DSM UI' R propune încă un număr de irei categorii de diagnostic, a căror acreditare necesită. în opinia autorilor americani, viitoare snudii .temeinice, atît pe plan clinic, cît şi a! cercetării. Acestea sînt : tulburarea disforică a fazei lutea'e tardive, tulburarea de personalitate ce tip sadic si tulburarea de personalitate de tip autodestructiv.
$ Tulburarea disforică a fazei luteale tardive-
S-a observat că multe femei prezintă o varietate de modificări pe plan fizic şi emoţiona! în rmpul parcurgerii fazelor specifice aie ciclului menstrual. Pentru majoritatea, aceste modificări
516/Per
Personalitatea dizarmonicâ în conformitate cu DSM III R
sînt percepute ca un disconfort minim şi nu Ie perturbă activitatea profesională.
Tulburarea disforică a fazei luteale tardive ar fi, prip contrast, un tablou clinic specific, cu-prinzînd simptome afectiv-comportamentăle, care apare în ultima săptămînă a fazei luteale, cu remitere la cîteva zile de la instalarea fazei fol icul inice. La cele mai multe femei, aceste simptome se manifestă cu o săptămînă înainte şi se remit la cîteva zile după prima zi a menstruaţiei.
Diagnosticul va fi pus numai în prezenţa unui grad sever de perturbare a activităţii socio-pro-fesionale şi a apariţiei simptomelor în majoritatea ciclurilor menstruale ale ultimului an.
'î'Tc'’
Se va evita un astfel de diagnostic dacă simptomele tind să se estompeze în cîteva zile de 'a instalarea fazei fol icul inice, precum şi dacă tulburarea se datorează exacerbării, in faza Iuţeală, a simptomatologiei unei afecţiuni psihice (depresia majoră, tulburarea de panică, distimia sau o tulburare de personalitate).
Durata fazelor luteale şi fol icul inice poate fi stabilită prin ziua de instalare a menstruaţiei, deşi tulburarea a fost observată şi fa femeile cu his-terectomie, dar cu funcţie ovariană păstrată (caz în care durata ceior două faze trebuie stabilită prin dozarea hormonilor de reproducere).
Studiile au arătat că tulburările premenstruaie nu trebuie echivalate cu tulburarea disforică a fazeî iuteale tardive, avînd alte trăsături clinice. De asemenea, intensitatea simptomatologiei nu este proporţională cu valorile curbei fazei luteale.
Printre cele mai frecvente simptome se afla. labilitatea afectivă excesivă, iritabilitate persistentă, furie sau stare de tensiune, sentimente de tristeţe şi idei de autodepreciere. Scade interesul pentru activităţile obişnuite, apare fatigabiiîtâtea, şi lipsa de energie, impresia subiectivă a scăderii puterii de concentrare, modificări de apetit, capricii alimentare (în special pentru dulciuri) şi tulburări de somn. Se mai descriu : congestionarea sînifor,. dureri de cap, dureri articulare sau musculare şi-' creştere în greutate.
Unele studii par să indice asocierea acestei tulburări cu tulburarea depresivă.
Debutul acestei tulburări poate fi situat oneînd după apariţia menarhei, dar s-a observat că femeile ce solicită tratament depăşesc de obicei vîrsta de 30 de ani. Deocamdată nu există date despre evoluţie, dar se pare că există o agravare cu vîrsta. Autorii citează suicidul ca posibilă complicaţie' a tulburării descrise.
Diagnosticul diferenţial trebuie făcut cu d*s-menoreea, tulburările depresive şi tulburarea de panică.
Criteriile de diagnostic sînt indicate de cei puţin cinci din următoarele manifestări, prezente aproape de fiecare dată pe perioada fiecărei fize iuteale tardive, din care cel puţin unul din simptomele redate la primele patru puncte :
—	labilitate afectivă marcată (sentimentul brusc de tristeţe, plîns, iritabilitate sau furie) ;
—	furie sau iritabilitate persistentă şi intensa;
—	anxietate, marcată stare de tensiune ;
—	dispoziţie depresivă intensă, sentiment de neajutorare sau idei de autodepreciere ;
—	scăderea interesului pentru activităţi obişnuite ;
—	fatigabilitate sau marcată lipsă de energi-e ;■
—	scăderea subiectivă a capacităţii de concentrare ;
—	variaţii importante ale apetitului, hiperfagie sau capricii alimentare ;
—	hipersomnie sau insomnie ;
—	alte simptome fizice:	congestia	sînifor,
cefalee, dureri articulare sau musculare», creştere în greutate.
în opinia noastră, această tulburare <ie personalitate ar putea fi asimilabilă unei stări ,,psihopatoide”.
ţ Tulburare de personalitate de tip sa^ic.
Trăsătura esenţială a acestei tulburări este persistenţa unui comportament plin de cruzime, jignitor şi agresiv faţă de ceilalţi, man i fes cin-du-se de timpuriu la vîrsta adultă. Comportamentul sadic devine adeseori evident atît <n. relaţiile sociale (în special cu membrii famih'e;), cît şi in cele profesionale (cu subalternii), exterior-zîndu-se rareori la contactul cu persoane aflate în poziţii ce le conferă autoritate sau avînd uri statut nai înalt decît subiecţii.
Personalitatea dizarmonica tn conformitate cu DSM III M
Per/517
Majoritatea acestor subiecţi întrebuinţează mijloacele de violenţă fizică sau cruzimea pentru a-şi asigwa o poziţie dominantă în relaţiile pe care le stâ'b’rtesc (niciodată în scop de jaf). Aplică violenţa în momentul în care persoana vizată nu se mai lasă intimidată sau controlată. Alţii nu-şi manifestă în genere violenţa, deşi se simt fascinaţi de ea, de arme, arte marţiale, răniri sau tortură. Multe din aceste comportamente rezultă din absenţa capacităţii de a respecta şi a stabili reiaţi-î empatice cu ceilalţi. Subiecţii restrîng de multe ori autonomia celor apropiaţi, obligîndu-i să facă exact ceea ce doresc ei, folosind tactici de intimidare şi terorizare, ameninţînd tot timpul cu violenţa. Par ase amuza sau a simţi plăcere asis-tînd la suferinţa psihică sau ffzică a altora (inclusiv animale).
Aproape invariabil, comportamentul sadic este ego-sîntonic, caz în care persoana rareori se prezintă ia medic (cu excepţia cazurilor penale). Adeseori persecută persoane suferind de tulburarea de personalitate de tip autodestructiv. în mod frecvent sînt prezente multe din caracteristicile tulburărilor de personalitate de tip narcisist şi antisocial, menţionîndu-se în acest caz toate diagnosticele. Depresia este prezentă extrem de rar, iar reacţia la abandon este de obicei furia.
Complicaţiile care pot apărea sînt tulburările datorate toxicomaniilor, dificultăţi maritale, profesionale şi implicaţii medico-legale.
Ca factori predispozanţi sînt implicaţi : maltratarea fizică, sexuală sau psihologică din copilărie sau asistarea la scene de familie, în care mama era maltratată. Se pare că tulburarea este mai frecventă la bărbaţi decît la femei.
In ceea ce priveşte prevaienţaîn clinică, tulburarea se întîlneşte rar, dar în institutele medico-legale este destul de frecventă.
Diagnosticul diferenţial se face cu sadismul sexual, în care persoana exercită un comportament sadic în scopul stimulării sexuale, şi cu tulburările de personalitate de tip antisocial, în care problemele de comportament apar din copilărie sau adolescenţă.
Criteriile de diagnostic sînt indicate de cel puţin patru din manifestările ce urmează :
—- foloseşte cruzimea fizică şi violenţa pentru a avea o poziţie dominantă în relaţiile pe care le stabileşte (nu loveşte pe cineva ca să-l jefuiască, umileşte şi jigneşte în prezenţa altora) ;
—	tratează sau pedepseşte cu cruzime pe cineva aflat în puterea sa (de exemplu, un copil, student, prizonier sau pacient) ;
—	se amuză sau îi face plăcere suferinţa psihică sau fizică a altora (inclusiv a animalelor) ;
—	minte ca să rănească sau să producă chinuri (nu ca să atingă un scop anume) ;
—	pune pe alţii să facă ceea ce dcreşte el, în--spăimîntîndu-i (prin intimidare sau chiar teroare) ;
—	limitează autonomia persoanelor cu care e are relaţii apropiate (de exemplu, nu-i permite soţiei să plece de acasă singură sau fiicei adolescente să frecventeze petreceri) :
—	este fascinat de violenţa, arme, arte marţiale,, răniri sau tortură.
0Tulburarea<£epersonalitate de tip autodestructiv. Caracteristica esenţialăaacestei tulburări este un comportament autodestructiv persistent, debutînd în tinereţe şi prezent într-o varietate de contexte. Persoana evită şi subminează adeseori experienţele plăcute, este atrasă de situaţii sau relaţii în care ştie că va suferi şi îi împiedică pe ceilalţi s-o ajute. Diagnosticul nu trebuie pus dacă acest comportament apare doar în situaţii în care persoana anticipează abuzui fizic, sexual sau psihologic. La fel, în cazurile în care persoana este în depresie. Tulburarea a fost denumită şi tulburare de personalitate de tip masochist, dar numele acestei tulburări a fost ulterior schimbat pentru a evita asocierea termenului masochist cu un punct de vedere psihanalitic mai vechi, cu privire la sexualitatea femeilor şi la plăcerea inconştientă născută din suferinţă. Alte teorii psihanalitice, cognitive şi sociale au adus contribuţii la explicarea originilor acestui model comportamental.
Subiectul poate stabili relaţii cu alţii sau se pune el însuşi în situaţii care sînt autodestructive, pro-vocîndu-şi suferinţă chiar atunci cînd nu ar fi fost îndreptăţit să o facă. Sînt respinse tentativele de ajutor pe care alţii încearcă să le ofere în mod raţional, prin atitudini mergînd de la repetate refuzuri politicoase, pînă la oferirea de favoruri şi cadetul în ideea de a sabota aceste eforturi.
Atunci cînd sînt puşi să facă faţă unor evenimente personale pozitive (absolvire, promovare profesională, avansare sau orice formă de premiere sau încurajare), aceşti subiecţi reacţionează prin depresie şi sentimente de vinovăţie. Se ajunge în unele' cazuri ca aceştia să acţioneze în aşa fel încît, pentru a-şi produce suferinţă, să-şi provoace un accident sau să piardă un obiect de valoare.
în mod caracteristic, ei acţionează pentru a stîrni mînia celorlalţi şi a fi rejectaţi (inclusiv în cadrul relaţiei terapeutice).
Situaţiile care produc plăcere sînt evitate în mod constant. Deşi au ocazia să ducă la îndeplinire o acţiune care le-ar aduce un deplin succes, aceşti subiecţi, deşi au capacitatea respectivă, eşuează,
Relaţiile cu persoanele care manifestă un comportament grijuliu, atent faţă de ceilalţi, sînt puternic rejectate, inclusiv în în ceea ce priveşte relaţiile sexuale.
518/Per
Persondlftâcea' dwăfmtiiicâ fo concepţia autorilor
Aceşti subiecţi aşteaptă tot timpul, săracă ceva pentru ceilalţi, să şe sacrifice, .chiarii.dacă acest lucru nu li se pretinde şi fără ca de	resimtă
plăcere, în ideea.provocării unui, ,seaţinc\ent de vinovăţie u rmat, deci,. de respingere. 1 ,...
Se observă asocierea în’} speciaj: cu-tulburări le de personalitate de tip borderline,/;dependent» pa-siv-agresiv, obsesîv-compulşiv. "	* .
Distimia şi depresia rVfejbră, i'cfgiffe sau comportamentul suicidar pot compficav tabloul acestui tip da. tulburare, a-< pecşo«fMt$ţi^ Facţorirpr^is-pozanţi ar.fi acelaşi ca la, personalitatea de tip sadic.
Tulburarea'festă mai frecventă la rudele'de .gradul întîi ale persoanelor suferind de această tulburare.
Diagnosticul diferenţiat se face cu unele cazuri de maltratări fizice, sexuale sau psihologice, în care vicţimâ poate să şe comporte într-un mod care pare^cfi autodestructiv ; cu tulburarea depresivă, in c^re' comportamentul autodbstructiv este un simptom. Diagnosticul de ^jljaurar^ 'd.e personal i1 tate autodestrucfcivă nu se' pune dacă comportamentul de autodistrugere apare .doar cînd persoă-naest£ deprimată. Totuşi, la persoanele cu tulburări de personalitate aufodestructivăpîn mod frecvent pot coexista, episoade depresive.
Criteriile de,diagnosţic şîht indicate de cel puţin cinci din manifestărije următoare
—	alege p£rsoăhe‘'sau situaţii c^re/îf provoacă
decepţii, eşec £atr ^neplăceri,'1 Izhiar atunci cînd nu ar fi fost îndreptăţite să' acţioneze astfel ;	J ‘	■	.
—	respinge' sau anuleaza -încercările altora 'de
a-l ajuta;	1	5	’	:	.
—	ca urmare a urîorîntîmplări persdnale pozitive (d^exerrfplu, noi realizări), el reacţionează p5rinf: depresie, vinovăţia sau un comportament eare provoacă durere (accident);
—	incită mînîa sau reâcţii-de respingere din
partea altora şl apoi se simte rănit, distrus sau umilit;	-■	•.	.	.
—	rejectează situaţiile care*, irar produce plăcere sau gîndui că s-ar putea bucuraii provpa-că dezgust,- (în cjuda*faptul ui ca ardeal ită,ţi sociale adecvate şi capacitatea de a se bucura) ;
—	eşuează* în îndeplinirea sarcinilor., esenţiala pentru atingerea obiectivelor perşonaj.e, în ciuda prezenţei, calităţilor necesare, îndeplinirii lor;
—	este neinţeresat sau rejşţiează p oan^e care în mod constant se poarta b ie cu e: (chiar partenerul sexual) ;
! — se angajează îhtr-un sacrificiu de sine excesiv, fără ca să i se fi solicitat acest luc’ru*.
Sintetizînd clasificările psihiatriei clasice şi ale celei moderne şf reafirmînd poziţia sceptică în
?) Text adaptat din Diagnostic and Stattet ical: Manual of Menta! Disorders-Third Edit ion Bevised'* (1987)	•	•	.	*	,
privinţa posibilităţii de a oferi o clasificare fip,er-fastă”, se, poate sugera o variantă care corespunde mai bine obiectivului sistematic şucebi- -dkipctic. Nici o personalitate structurată.di?armonic, dacele descrise mşi jos^nu se supui^e masurilor proca-stiene: care ar putea, fi sugerate cititorului la prima vedere. (Jn individ, oricît ar părea de monomorf* este în realitate o unitate vie, în permanentă dinamică, suferind în fiecare moment infiuenţeLe mediului social* care îl metamorfozează continuu. Pe de altă parte, infinita, varietate a indivizilor umani permite realizarea unor combinaţii de tră-săţuri tot atît de diverset ceşa ce face ca, practic, pe-planeta noastră, nici un om să nu semene cu . altul. , ■	;	..	.	,
Conform, acestor considerente şi fără a avea intenţia de a impune un punct, de vederey propunem următoarea clasificane- a personalităţilor structurate, dizarmonic : tipgl^ paranoic, afectiv, schizoid, exploziv, obsqsjv,, isteric, -astenic,- antisocial şi pervers social,.bo^deri4ne,- mixt şh polimorf PERSONALITATEA STRUCTURATĂ Q1ZAR-MOHIC DE TiP.PARANOIC. Acestui tip de personalitate dizarmonică îi sînt caracteristice: următoarele trăsături : ,	■	-
•	Orgoliul excesiv şi supraestima rea de sine — -reprezintă, în viziunea lui MQNTA$SUT, GENIL-PERRI^si: şi GUJRAUD, ;tcăsătura > dom^antă, ,,coloana vertebrală”1 a personalităţii;, din care derivă, rînd- pe rînd? celelalte caracteristici. De-pa^nd prin amplqare-ceea ce o persoană afbată în cadrul normalizaţii consideră ,,buna sa părere despre sine”, hipertrofia Eului atinge la paranoic cote înalte, care-i situează,, tn dezvoltările paranoiace si în paranoia propriu-zisă* la nivelul, psn hozei. Considerîndu-se un personal ‘ important fri viaţa’socială, el priveşte sever, cu asprime, 'pe ceirăfţf*din jurul său, copleşindu-i cu propriile judecăţi şi atitudini. îh macro- sau rnicrogrup. pâ’ra-hcyicul e5te' totdeauna un'auditor de nedorit» cad el nu poate sta niciodată „în banca1 î"atîtâ' ti mp cît există o’ catedră’-'. Deşi- se afişează ca iîiipirţ;af
ii	afirmarea ideilor sale, totdeauna- valoroase, în impartirâa dreptăţii universale, el 'se dovedeşte de fapt „ridico5 si odios", cum se' ^exprimă PORQT, î/i, discrepanţă cu realitatea obieictivă. Se pare că inteligenţa nu joaca aicj un rol prea mare, deşi paranoicul face întotdeauna caz. de ea (mulţi paranoici -cultivă preocupările. .-autodidacte, (dar le utilizează în sensb negativ).* . Deşi caută sa pară tuturor un om inteligent, superdo-tat şi omnipotent, el reuşeşte (mai mult sau mat puţin), acest lucru prin siguranţa de sine, prin autoritatea pe care şi-o impune, imaginea finală ajungînd 'însă uneori pînă Ia, caricatura grotească. Diferenţierea.operată de SCHNEIDER îa psihopaţii fanatici, în „luptători” (Kampffanatiker) şi iiniştitr (matte Fanâtiker) nu exclade, nici îhtr-un caz nici in altul, supraevaluarea şi prevalenta, aceasta am1 urmă fiind înţeleasă (B1RN3AUM*
Personalitatea dizarmonfeă tmconcepţip autorilor
Per/519
BUMKE, kOPPEN) ca un complex ideatiy care, . ,în condiţiile întăririi, tonalităţii afective, ocupă un Joc dominant, o preponderenţă afectivă abuzivă. v In acelaşi sens, LECNHARQ descrie, (a.firea hiper-, perseverentă, perseverenţa anormală a afectului, _qu evidenţierea unui egoism accentuat care îl propulsează pe individ în auţocrearea .unui şi-mai ..pronunţat, sentiment al propriei valori. Paranoicul nu se .consideră niciodată vinovat sau responsabil de greşeli (autocritica la el. practic nu e^işţâ) ; ei îşj ,,cultivă” relaţiile, pentru a evita, pe. cît posibil, confruntările pe plan profesional sau^ social. Extrem ce susceptibile* aceste .per-
*	sonaiităţi se s.imt cu uşurinţă jignjte, ofensate şi t.nii .iartă niciodată pe cei care le-au Jezat într-un mod. sau,altul prestigiul personal»,‘Înţe/egînd .prin , acea,sta- f'e bunuri materiale, fie valori morale, în special dreptatea. Tot, orgoliul, excesiv ,şi supra-estimarea de sine constituie fundamentul pe care, în r$cmentul apariţiei unei convingeri şi al luării . implicit a unei decizii, nici un arg.unaent, oricît de logic şi întemeiat ar fi el, nu poate schimba convingerea paranoiacului (GUIftAlJD). Pe aceea, ei evită schimbările pe cît poate; dacă e pus în situaţia de a le face faţă, apare cu . uşuri.nţă posibilitatea dezvoltării paranoiace .(reacţionează. în stil paranoiae), individul neputînd, asimila noutatea. Constatările iui ARIETI susţin suferinţa ^paranoicufu-i, deficienţa sa în, sensul unei inadec-vări profunde în toate laturile relaţiilor interpersonale, supraevaluarea realităţii' devenind o frînă care nu mai opreşte, ci împinge personajul spre marginal teare.
•	Netmrederea în oameni este prezentă în ^reiatul© personalităţii, paranoiace sub forme mar mulfcsau-nVatfpuţin disimulate, dar din carg transpare •, puternic răceala,- lipsa de disponibilităţi pentru fanţiiiarisme, atitudini prea amicale -sau denotînd tendinţe > egali tare.. Este suspectaţă orice persoană-sau situaţie care sînt „potenţial” periculoase, . răuvoitoare sau, ameninţătoare pentru ^suveranitatea”^ .care o afişează acest tip de personalitate, Sînt ţinuţi la distanţă subalternii, colegii, chiar membrii propriei familii. Pericolul pare a putea venii de oriunde şi în orice moment, capcana-pot.exista la tot pasul, de farse şi ironii e te in stane oricine, lipsa de sinceritate şi loialitate pare a fi generală. Acestea sînt. motivele pentru care. paranoiacul. rămîne politicos, rece, distant, vorbeşte puţin, este -hipervigiîent, mereu „la pîndăv, exigent pînă la tiranie cu subordonaţi sau cu -propria familie. Rejectează puternic pe ceilalţi:care, la rîndul lor, ,îi alimentează si ampli-ficăsentim.entele de ©şţHitate şi.suspiciune. Nemilos în acuzarea'celorlalţi, paranoiacul nu numai că -nu.are,încredere,-dar dispreţuieşte profund pe cei slabh fizte* neputincioşi, sau defavorizaţi, în raza interesului său intrînd numai indivizii care reprezintă »Oî .valoare socială şau. profesională demnă de mvidiat.*AstfeU vipera piz mu ir ii găseşte un teren prielnicin auftetul-paranoiacuiui,;erodînd adînc în sentimentul autosupraeva!uării şi ..generînd noi motivaţii-de, jîupţă pentru GMcerjera de titluri, funcţii, putere.., Acestea ,sînt poziţiile favorizate penareJeţinteşte el-,în lipsa lor,paranoiacul renun-ţînd săivpartjcjpg la act i vitateagrupului, preferind retragerea .„maiestuoasă”, pe măsura grandorii
•	sale. Continua suspiciune' hrăneşte megalomania» dar-acţionează marcat în sensuMimităr;iKgradului
-de libertate al personalităţii paranoice, al restrîn-‘geri'Bjşpe^nţgii-jn, capacitatea de a lua hot-ărîri pe
•	plan afectiv. De aceea;,a,cesl individ poate fi considerat^ în, multe -circumstanţe favorabile exprimării .trăsăturiUofc domhnante ale personalităţii
■sale, ton nefericit, un eşuat paradoxal. El năzuieşte •« s preş wrfurH© .cele. maiînalte ale munţilor, pe care vrea să-i cucerească, dar este'surprins să se regăsească, în deplină'singurătate/pe o insulă plutitoare ş* nesigură, care nu~1 va putea duce spre di»-recţla-fdoNtă: Conştientizarea inadecvării poate fi uhe$r?i dureroasă; generînd stări depresive reactive, /dar niciodată înfrîngeri. .Asistăm u neon'1 ia tabloul .unor .adevărate .{.pasiuni oarbe”, al unor idealizări 4e mâre amploare, care cîteodată antrenează parsoana în ge.sturi disperate. Replierea *s:^ face, în*consecinţă, cu sporirea măsurilor de ;vigilenţă şi de apărare,,cu'creşterea graduiu? -de strspfci&ne şf rrestgwanţă faţă de intenţiile şi actele ceţorlalţj,-fa,ntrenînd complicaţii şi mai mari tu? pl anuare Uţ io nării sociale, care este permanent perceuîput ca agresogen.
520/Per
Personalitatea dizarmonicâ m concepţia autorilor
•	Psihorigiditatea reprezintă la personalitatea paranoică un mod general de memorare şi concretizare, perseverenţa propriilor idei şi convingeri în viaţa de toate zilele, o „tactică de luptă" presupusă a aduce victoria, dar care, în final, nu este decît o formulă disadaptativă. Restrîngîndu-şi mecanismele generale de adaptare la un stil mo-nomorf, paranoiacu! îşi direcţionează propriile tendinţe doar ca pe o unealtă în slujba planurilor sale fixe, imuabile, faţă de care orice compromis, orice spargere a graniţelor, orice despărţire devin de neacceptat. Lipsa supleţei în gîndire, a unei ■flexibilităţi necesare variabil ităţi i şi aleatorului din existenţa bio-psiho-socială a fiinţei umane, marchează acest tip de individ în sensul unidi-recţionării psihismului şi activităţii spre dorinţele sale egocentrice. Lumea exterioară îşi pierde contururile, spre a se prefigura în lumea :proprie, îşi estompează idealurile generale, materiale sau morale, pentru a deveni ,,un mijloc" pus în slujba idealurilor proprii. Interesele, nevoie celorlalţi devin nesemnificative, banale, chiar reprobabile, în faţa ,,măreţiei" celor proprii, însăşi perseverenţa cu care sînt argumentate reprezentînd ■treptat o nouă şi grandioasă „calitate". Astfel, ceea ce-1 depărteazăpe paranoiac de semenii săi se transformă, în ochii acestuia, într-un nou argument în sprijinul convingerilor sale, pe care-l va prelua şi integra în raţionamentele ulterioare, Contraargumente nu există, nu sînt luate niciodată în considerare, în virtutea unei absenţe apriorice. A contrazice un paranoic reprezintă, după cum spune PETRILOWITSCH, „o adevărată muncă de Sisif". La fel se întîmplă cu nuanţele şi ambiguităţile, care nu au ce căuta în cîmpul idea-tiv al paranoicului, „încurcîndu-1" şi pe care caută să le elimine simplificator. De aceea, aparenta fervoare cu care acesta îşi susţine acţiunile nu are ca rezultat un produs final cu caracter creator, util socialmente, ci susţine şi încheie de fapt o premisă. Oricît ar fi de anevoioasă calea, de elaborată şi laborioasă teorema, de -elevat şi sofisticat discursul, finişul este totdeauna startul şi „cursa” devine astfel ridicolă şi inuttlă. „Campionul” se trezeşte fără „cupa" mult rîvnită, eşecul fiind datorat bineînţeles neînţelegerii de către ceilalţi, incapacităţii lor iremediabile de asociere la virtuţile sale olimpiane. Paranoicul rămîne astfel în afara dinamismului vieţii normale, care evoluează prin dezvoltarea şi rezolvarea contradicţiilor, se marginalizează megalomanie şi rigid, se izolează de semenii săi. îi lipseşte deschiderea spre înţelegerea elementelor pl uri determinate, a împrejurărilor ocazionale, cotidiene, rigiditatea în g'ndire neputîndu-i oferi decît o imagine formală a existenţei, o imagine caricaturală a propriilor sale succese. Acest „stil" îl aduce astfel în situaţia în care noutatea, schimbarea să repre-
zinte nu un stimulent în gîndire, în creativitate, ci o ipostază abordată cu aceleaşi puţine, dar fixe instrumente, care deci reprezintă o informaţie redundantă pentru sistemul societăţii. Perseverarea în propriile idei şi convingeri n.u mai are în acest caz semnificaţia consecvenţei, a identităţii morale etc., aflate în slujba unei activităţi ce include progresul, noul, ci devine un mecanism frenator în integrarea acestui tip de personalitate în cadrul larg al normalităţii psihice. Faţada de luptător, masca de erou pe care o poartă unii paranoiaci, oricît de îngrijit compusă ar fi ea, nu se poate valoriza şi valorifica în condiţiile în care sistemul de gîndire subiacent rămîne puternic dominat de egocentrism, inflexibilitate şi auto-supraestimare. Lipsa dinamismului adaptativ îi împinge pe paranoiac departe de ţărmurile însorite şi pline de oameni, purtîndu-l spre apele reci şi singuratice ale rătăcirii.
•	Interpretat!vitatea reprezintă la personalitatea paranoică un mecanism de gîndire generat de însăşi caracteristicile definitorii aie acesteia: rigiditate şi excesivă sistematizare. încadrarea în aceşti parametri, demarcaţi pentru psihism ca entitate individuală şi colectivă, configurează pentru paranoiac, de la început, un handicap considerabil :	absenţa deschiderii spre universal.
Mascată cu abilitate, atunci cînd intelectul o permite, această deficienţă îi amputează acestui tip de personalitate tocmai receptorii destinaţi perceperii, „pipăirii", recunoaşterii şi adaptării integrat ive a informaţiilor de diferite tipuri pe care le primim de la semenii noştri şi, ca urmare, răspunsul elaborat nu va fi cel adecvat, ce! presupus, ci unul deviat, distorsionat în direcţia dictată de supraestimarea propriei persoane. în legătură cu acest aspect, autorii francezi vorbesc de „false judecăţi" la personalităţile paranoice, care, în mod obiectiv, dovedesc că înţeleg perfect sensul unor adevăruri ştiinţifice etc., căci „nu înţeleg" sau „judecă fals" numai atunci cînd este vorba de sfera convingerilor proprii. Interpretat!vitatea poate însă, lafel de bine, să fie generată de condiţiile în care informaţiile corecte există, dar nu pot fi adecvat prelucrate (nivelul intelectual inferior). în această alternativă, un Eu hipertrofiat îşi va pune amprenta, fără îndoială, şi mai puternic pe o gîndire hipotrofiată, interpretat!vitatea avînd toate şansele să se manifeste. Un intelect bine dotat va putea, în cadrul personalităţii paranoice, să atenueze o parte din răsunetul dureros al diferitelor impacte existenţiale, să corecteze într-o anumită măsură (dacă influenţa altor factori patoplastici este mai redusă, într-o anumită perioadă) disadaptarea inerentă. Absenţa trăirilor intuitiv-afective măresc distanţa care-l separă pe paranoiac de ceilalţi oameni, favorizează speculaţiile sale intelectuale, centrate pe aspectul logic-psihologic, în locul unei gîndiri operante, reaîe.
Personalitatea dizarmonicâ fa concepţia autor Hor
PeriSlt
Pe acest teren predilect, interpretat!vitatea evoluează la ea acasă; suspiciozitatea şi susceptibilitatea care îl însoţesc pe paranoiac în toate relaţiile sale metamorfozează evenimente anodine în mari drame, cu semnificaţii personale şi intenţionale. Banalul cotidian, cu animozităţile şi neşansele sale inerente, se transformă într-un furtunos prezent, cu puternice valenţe agreso-gene pentru paranoiacul aflat ,,în pericol'\ Această conjunctură, în care perspectiva de posibila victimă, nu poate fi în nici un chip acceptata, va putea fl motivată, apărată1 şi soluţionată numai prin generarea unor raţionamente, mar muKsau mai puţin felse, care să salvgardeze „idealunfe” susţinute cu atîta tenacitate, de atîta vreme ş-i cu atît de multe sacrificii. Este zona pe care se manifestă, ÂU rareori, idei de relaţie cu caracter tranzitor, avînd ca element nuclear ferma convinge re a ostilităţii tuturor celorlalţi şi a propriei superiorităţi.
•	Reducerea modularii afective transpare , la personalitatea paranoică din trăsătura de pşiho-Hgiditate şi‘dih gradul redus al timiei. Lipsa elasticităţii, a umorul Oi, a autoironiej, a tandreţei, Cinstea excesivă, intoleranţa — toate acestea reprezintă un corolar afectiv menit să-l ,.coloreze” pe individ în nuanţe reci şi lipsite de atracţie. El apare ca un dur, ca un neifnpresionabil şi incoruptibil, ridicîndu-şi aceste îrisuşiri la rangul de virtuţi. Piedestalul pe care se suie singur nu constituie însă decît un fals şi iluzoriu succes, căci reacţia mediului (normală, de obicei) nu va veni în sprijinul paranoiacului, a dimpotrivă, va genera o nouă confruntare. Acest tip de personalitate se caracterizează astfel printr-o judecată de tip juvenil, printr-o falsă maturitate (PETRILOWITSCH), dublate de scăderea capacităţii de modulare a afectelor, de rezona re cu mediul înconjurător. De altfel, paranoiacii nu-şi fac prieteni decît în mod excepţional, deoarece nu cred că cineva vâ putea menta cu adevărat această cinste. Se pare că, din ace°t punct de vedere, femeile îi depăşesc pe bărbaţi în rigiditatea afectelor şi a intenţionalitâţii, iar vîrsta acţionează, la ambele sexe, în sens potenţator. Una dintre consecinţe ar mai putea fi şi absenţa oricăror~remuşcări sau resentimente în timpul sau după consumarea activităţilor de genul proceselor, scandalurilor, reclamaţiilqr etc. Cu toate acestea, POROT mai semnalează prezenţa unor elemente depresive, uşor de depistat în spatele ,,aerelor de cuceritori” şi evidenţiabile cu ocazia unui eşec, ca şi frecvente somatizări şi tendinţe hipocondriace. Aşa cum afirma şi GUÎRÂUD, personalităţile paranoice încadrate într-un grup nu pot fi decît conducători sau revoltaţi, deseori întîmplîndu-se să treacă succesiv prin aceste stadii.. Ca şefi, ei aplică ordinea fără supleţe şi după propriul plac, ca subordonaţi ei reclamă fără încetare, devenind superexigenţi şi îndemnîndu-i şi pe ceilalţi la reclamaţii. Inter-
pretînd acest tip de personalitate în spirituf vremii, GfrNWL-PERRIN citează drept forme ale inadaptării soeîafea paranoiacului robinsonisrmjl, idealizarea haturii, vagabondajul. Bovarismul reprezintă, In ©|>mia sa, crearea unei personalităţi ideale, subiectul crezîndu-se ceea ce ar fi dorit el să fie.
Revenind te fanaticii descrişi de SCHNEIDER. s-a putut ofeserva că cei ,,de luptă” (caracterizaţi printr-o piflepmca eapacitate de retenţie, a e4a-borare vht fP o descărcare vijelioasă, instabHă> intră ceh n&aîdes* m contradicţie cu normele societăţii, Fegăsindu-se destui de frecvent sub forma „cverufenţiter” descrişi de KRAEPELIN, ca adevăraţi apostol P ai adevărului pur.
Categoria fanatici tor pasivi, < datorită: conţinutul uiimpersenai a1 ideilor lor prevalente; rămîne lipsită de strălucire, în comparaţie cu cei activiV deşi au comun eu aceştia prevalenţa unilaterala extremă, apărarea şi ilustrarea unei idei. Conştient de superioritatea lor indiscutabilă, ei se manifestă rareori cverulent, fiind atraşi de cadrul' oferit de mişcările cu caracter sectşnt, filozofic sau religios. Ei sînt „de obicei dezertori, atît în timprde război cît şi ,în timp de pace”, reuşind de multe ori să-şi mascheze trăsăturii^ psihopatice, datorită suspicic&ităţii care-i împiedică să-şi. exprime convingeri/e. Alterarea relaţiilor interpersonale nu întîrzie totuşi să se manifeste, denaturarea acestora depăşind în mod evident devoţi-unea consecventă.
în 19591, H: BARUK nota:- ,,Pe Iîngă bolnavii suferinzi de delir dfe interpretare, care este deosebit de evident datorită-absurdităţii interpretărilor, există alţiMa care nu'se poate descoperi un delir absolut evident, însă ă‘căror falsitate de raţionament şfc ardin. ee în ce mai insuportabile pe car^Te comit; relevă de asemenea o natură patologică ce oblTrgă, pentru unii dintre ei, a se lua măsuri în scopul de a proteja societatea împotriva acţiunilor răutăcioase ale acestora; totuşi,, aceste măsuri" sînt ^în general tardive» deoarece , nu se intervine decît după- ce această categorie de bolnavi atr produs adesea o serie de perturbări grave, ajungînd chiar pînă la catastrofă”.
Trăsăturile personalităţii paranoice îşi fac Simţită prezenţa încă din copilărie, iar vîrsta de obicei le accentuează, individul păstrîndu-şi în mare măsură.capacitatea de echilibru aparent. Confruntarea cu psihiatrul este ocazionată, de obicel.^de decompensări depresive, anxioase sau fobice sau de dez oftări MpocondriaCe, de un delir de interpretare sau de revendicare. Această structură dizarnrrnică cîe pe son?l favorizează formarea de tdet p^evalen^e, rezistente ia contraargumente şi cu caracter catanm (PREDESCU), adică formate şi însoţite de stări afective puternice. Aceste idei prevalente se organizează deseori în jurul unui nucleu obiectiv întemeiat, chiar minor, din biogra-
522/Per
Personalitatea dizarmonicâ în concepţia autoriior
fia individului. Hiperstenia sau hiperharmia (GU1RAUD) ie conferă acestor subiecţi o deosebită eficienţă, în special în autoapărare, Pe plan afectiv, trebuie subl iniată frecvenţa resenti.men-. tuîui..în faţa unui eşec subit, pregătirea ripostei,. care-I transformă pe paranoniacjn vindjcati v. Acesta este complexul care favorizează conturarea ideilor de persecuţie cu caracter delirant. Consideraţiile psihanalitice implică două mecanisme de apărare : denegaţia (negarea unei părţi a realităţii), si pro-, ieeţi.a (atribuirea unor sentimente altuia, în loc de a le recunoaşte ca proprii şi elaborarea interpretărilor). LOEB adaugă, pentru fanaticii pasivi, următoarele trăsături : accentuarea pronunţată a complexului Eului, persistenţa şi intenstiatea neobişnuită a experienţei individuale, contradicţia flagrantă între un concept religios obscur şi datoriile cotidiene.
Personalităţile paranoice sînt, dacă. nu imposibil, cel puţin greu de tratat, în special cei de tip activ, ,,de luptă”, care nu au nevoie de nici un ajutor exterior, deoarece nu văd de ce trebuie să fie ajutaţi, şi mai ales prin măsuri medicale. Trăsăturile de expiozivitate asociate favorizează declanşarea conflictelor sociale, iar canalizarea cverulenţei spre instituţiile centrale şi de justiţie reprezintă deseori probleme dificil de rezolvat, cărora numai un examen psihiatric le poate conferi aprecierea şi orientarea de perspectivă.
în ceea ce priveşte relaţiile personalităţii parano-icecu alte tipuri de personalităţi dizarmonice, menţionăm apropierea de personalitatea senzitivă, descrisă de KRETSCHMER, de autiştii activi (KAHN), de personalitatea explozivă şi hiperti-mică, de personalitatea paranoidă (în varianta schizoidă a lui SCHNE1DER şi în cea oferită de DSM III). Desigur că posibilitatea realizării unor combinaţii ale unor tipuri de personalitate paranoică cu celelalte tipuri este practic infinită, avînd- în vedere nu numai numărul de variante posibile' ca urmare a diferitelor clasificări, dar mai ales variabil itatea extremă a determinanţilor bio-psiho-sociali ai unui individ (structurat sau nu dizarmonic). LEONHARD descrie în cartea sa .Personalităţi accentuate'1 cîteva combinaţii ale firii hiperperseverente (echivalenţa, personalităţii dizarmonice paranoiace) întîlnite în literatură: personalităţi demo.nstrativ-hiperperse-verente, hiperperseverente-nestăpînite, anxi-oase-hiperperseverente, distimice- hiperperseverente.
Definind firea paranoidă ca un caz de hiper-perseverenţă şi deosebind-o de dezvoltarea paranoică, autorul german citează exemple literare pentru acest tip de personalitate. Astfel, firea hiperperseverentă este ilustrată prin personaje ca : Alceste din ,,Mizantropul” Iui Moliere, pentru care dragostea de adevăr a devenit ce! mai important principiu în viaţă, el însuşi transformat
într-un fanatic ai adevărului. Othello, personajul binecunoscut al lui Shakespeare, apare ca un fanatic al geloziei, dar ,.manevrat"••-.•abil de către lago, care-i cultivă în mod deliberat tensiunile-afective (oscilaţii între speranţă şi temere). .SuU tanul Orosman din lucrarea „Zaîre" de Voi tai re duce cu sine p .luptă-disperată între dragoste şi -neîncredere, dar suspiciunea crescîndă va atinge-• acelaşi apogeu ,aî geloziei, care, între polii dra~ goste-ură, va împinge şi pe acest erou Sa crimă. Atît Othello, cît şi Orosman devin, în fina!, propriile victime, alegînd sinuciderea ca soluţie a deculpabilizării pentru un omor nejustificat şi ca unică alternativă în absenţa femeii iubite. Eiectra din tragedia lui Sofocle este dominată de ură împotriva ucigaşilor tatălui său : mama ei şi actualul soţ al acesteia, în casa cărora fusese tratată ca o sclavă, umilită şi chinuită, Descărcările de violenţă împotriva mamei culminează cu uciderea acesteia, în complicitate cu fratele Oreste, avînd ca suport o puternică încărcătură afectivă de ură şî dorinţă de răzbunare, caracteristice dezvoltării paranoice a unei personalităţi paranoide. Me-deea din drama lui Euripide întrece pe Eiectra ca intensitate a sentimentului de ură împotriva lui lason care a jignit-o prin refuz, îndreptîndu-şî spre acesta toată dîrzenia fiinţei sale iubitoare de dreptate. Krimhilaa din „Nibelungii" sugerează personalitatea paranoică prin persistenţa îndelungată a urei contra lui Hagen şi a fraţilor lui. Ras-koînikov şi Marmeladova, din romanul lui Dos-toievski ,,Crimă şi pedeapsă", sînt personaje care ilustrează personalitatea paranoidă, care, în condiţii de boală şi amărăciune, cu rol defavorabil nemijlocit asupra vieţii psihice, vor dezvolta o . psihoză paranoică, avînd un determinism predo^ minant exogen. în cazul primului personaj, este descris cu mare acurateţe tabloul deiirant-haluci-nator al unei veritabile psihoze exogene, iar în cei de-al doilea — al unei dezvoltări' paranoice. Mithridate, eroul dramei Iui Racine» este şi el psihotipui unei personalităţi paranoice, manifeste în sentimentele de crudă gelozie faţă de femei; şi în tenacitatea cu care lupta contra romanilor. Crespo este eroul Iui Calderon, care, din simplu ţăran, va ajunge să fie ales de popor judecător al satului, acţionînd cu îndîrjire pentru pedepsirea celui care i-a dezonorat fiica, făcîndu-şi singur dreptate.
Combinaţia firilor demonstrativ-hiperperseve-rente ar releva, de fapt, trăsăturile de personalitate isterică şi paranoică, cu o rezultantă evolutivă, uneori total opusă celei prezentate anterior.. Linia isterică poate influenta negativ perseverenţa paranoidă în actul sooji.', prin tendinţa sade a se feri din faţaidificu'/Jţ^cr sau prin cea de simulare. Franz Moor, din arama „Hoţii” de Schiller, se caracterizează prin făţărnicie, calomnie, laudă de sine, exagerare, dramatizare, dar şi
Personalitatea dizarmonicâ în concepţia culorilor
523/Per
prirh-sentimentul-cronic de nedreptate, susceptibilitate, sete de putere, ambiţie nemăsurată. ■'■Combinaţia, personalităţilor hiperperseverentă--nestapînită, respectiv paranotcă-expfozivă se regăseşte în Rogojin.din „Idiotul” î-,ui postoievşki, caracterizat prin absenţa .stăpînirii de sine (în înţeles,uf psihopatiei epileptoide) şi prin perseverenţa, extremă cu. care luptă.să o, cîştige şi să o păstreze pe Nastasia. Gelozia nu întîrzie să apară, sporindu-i sentimentele de iubire şi incendiindu-i întreaga..personalitate, pînă ia gradul în care polii dragoste-ură nu pot decît să se distrugă reciproc. Finalizarea o oferă crima pe care; Rogojin o săvîr-şeşte sub imperiul celor două dominante, carac-teriale ale sale : trăsătura epileptoidă a declanşat, iar trăsătura paranoidă a motivat omorul..
îmbinarea personalităţii anxioase cu cea hiperperseverentă determină o dizarmonie importantă, prin tendinţele contradictorii pe care ie angajează (tendinţa de retracţie şi tendinţa de afirmare). Johan, din „Fiu de slujnică” de Strindberg, întruneşte .cele două trăsături de personalitate, descrise prin stări de frică, chinuri interminabile, temeri îngrozitoare, pe de o parte, şi susceptibilitatea la jigniri şi umiliri, ambiţia, exageratul simţ ai demnităţii, atitudini de revoltă, răzvrătire, conştiinţă exagerată a propriei valori, pe de altă parte. Continua pendulare între frica resimţită faţă de cei din jur şi tendinţa de agresiune generează trăiri chinuitoare, ce pot uşor aluneca spre idei de persecuţie.
împletirea firilor distimică şi hiperperseverentă se manifestă la personajele iui Gotthelf : Barthli din „Barthli, împletitorul ce coşuri” şi Joggeli din romanul în două părţi ,,UIi argatul” şi „Uli arendaşul”. Caracterizat prin dispoziţie depresivă, prin suspiciune, zgîrcenie şi gelozie, lipsit de capacitatea de a se bucura, Barthli stabileşte relaţii interpersonale lipsite de căldură sufletească, chiar atunci cînd este vorba de propria sa fiică.
Trăsătura depresivă se opune prin pasivitate trăsăturii' paranoice şi asigură protecţie faţă de agresivitatea pe care aceasta o emană, atenuînd astfel unele din aspectele sale negative. Această frînare a acţiunii paranoice determină, în acelaşi timp, o acumulare a efectelor şi exercitarea puternică a influentei acestora asupra ideaţiei, con-turîndu-se astfel o tranziţie spre fenomenul obsesiv. Joggeli, celălalt erou, este dominat de frica de a nu fi înşelat, prejudiciat, bănuind pe cei apropiaţi de necinste, hoţie, dar îi lipseşte trecerea la acţiune, se retrage din acţiunea care ar fi trebuit să f’e făţiş agresivă, dominat de morocă-neală, dispoziţie ursuză şi certăreaţă.
PERSONALITATEA STRUCTURATĂ DIZAR-
MONIC DE TIP AFECTIV. Se caracterizează prin manifestarea în decursul întregii vieţi a unei predispoziţii, în general inadecvate, orientate fie spre polul depresiv, fie spre cel euforic, fie spre
alternarea acestora. Avînd în vedere aceste considerente, se pot descrie trei tipuri de personalităţi afective*; afectivul euforic, afectivul depresiv şi afectivul ciclotimic.
AFECTIVUL EUFORIC
•	Dispoziţia bazală veselă reprezintă caracterul dominant, tipul de personalitate hipertimic! manifestînd multă bunăvoinţă, un optimism greu de Zdruncinat în faţa oricăror experienţe triste de viaţă. Este nepăsător, deşi poate da o semnificaţie exagerată unui lucru minor, dar aceasta este. pentru scurtă durată. Chiar dacă altruismul său pare uimitor, în realitate îşi amînă la nesfîrşit actele'de binefacere, de întrajutorare. Piin de haz, pus pe glume, euforicul trece cu uşurinţă peste vicisitudinile existenţei, reţinînd numa aspectele sale plăcute. Buna dispoziţie crescută în amplitudine antrenează o predispoziţie spre-veşnică acţiune, fără să existe un paralelism absolut între timie şi activitate. Euforicul este mereu în acţiune, mereu bine dispus, este tipul cn?ulut
care A ^ 1 t	i i< o	i c ~ n mi'L Se pare’
însc c . i !	,	f	t.	'	u	* o ,>,ra 1 itate de
desime ^	i i ri c pic ii lnei veri-
( lr	' v	e*psnsivă
a Iu P i 1 -A' m CI,*. f c i c *f nai degrabă un ,rc , ii <	n	/	ti rntic, iar în
var c 1 cv >	'i c ,n Unişte”,
este i r -4c o i . d" i w Go expansivi/ r~	.	a1	-	y ^	putin<
încă din copilărie, afectivii euforici se manifestă
524# Per
Personalitatea dizarmonicâ în concepţia autorilor
ca nişte copii neascultători, zgomotoşi, neres-pectînd disciplina şi îmbrăcînd aspectul unor mstabili. Odată cu şcolarizarea se exprimă mai •evident dezinteresul pentru activitatea şcolară şi extraşcolară, fără ca insuccesele să-l descurajeze. Sînt adolescenţi exuberanţi, guralivi, nerespec-tmd normele sociale, puşi pe glumă, adevăraţi „bufoni ai colectivului”.
•	Superficialitatea relaţionala derivă, din optimismul necritic, credulitatea şi încrederea naivă în „cauze pierdute", avînd ca fundament l ipsa de profunzime, neseriozitatea, lipsa imprudentă de simţ critic (SCHNEIDER) şi inconstanţa caracterială. Datorită lipsei de control manifestată în relaţiile sociale (în cazul unei deficienţe voliţionale pronunţate), personalităţile euforice pot fi arvtrşswtfe în situaţii nefavorabile, mai ales pentru ceitafţi : promit cu bună credinţă ajutor, neputînd fi însă consecvenţi în promisiunile lor, datorită absenţei anticipării iniţiale a posibilităţii de realizare. Reacţiile faţă de ceilalţi sînt vii, încărcate afectiv în sens pozitiv, nelipsindţînsă nici stările de furie şi agitaţie, durata lor fiind foarte scurtă. în ansamblu, euforicul este tolerat de societate mai uşor decît alte personalităţi dizarmonice, datorită asimilării bunelor sale intenţii de către grupul social şi bunei sale toleranţe în raport cu tendinţele afective ale acestuia. în copilărie, euforicii îşi fac cu uşurinţă prieteni, atrăgînd simpatia colegilor, cărora le oferă vorbărie multă, veselie, lăudăroşenie, şi devenind, de obicei, liderii grupului. Prieteniile se desfacînsă tot atît de repede cum s-au legat, atitudinea faţă de educator, profesor, reflectă nepăsare şi superficialitate, ignorarea sarcinilor şcolare, a disciplinei. Timpul liber este petrecut mai mult pe stradă, de multe ori în compania copiilor cu tulburări de comportament. La vîrsta adultă, euforicul se distinge uşor de celelalte categorii de personalitate prin extrema lui sociabilitate, lipsa de convenţionalism în relaţiile sociale, dublate de aceeaşi lipsă de profunzime în realizarea comunicării interpersonale. Atîta vreme cît implicaţiile acestei relaţionări nu afectează în mod serios nici pe euforic, nici pe cei care îl înconjoară, ci se menţine un oarecare echilibru, el se adaptează convenabil Ia mediu. Dar, în cazul unor condiţii exterioare care devin incitante pentru personalitatea euforică, aceasta poate reacţiona extrem de viu, cu stări de furie sau agitaţie extremă, decompensîndu-se şi relevîndu-şi aspectul de dizarmonie. De remarcat aspectul de ,,ploaie de vară" pe care îl au aceste descărcări afective, în sensul că ele nu lasă nici o urmă în buna dispoziţie a euforicului, după ce s-au epuizat. Acesta ar putea fi unul dintre motivele pentru care personalitatea euforică nu ajunge să comită delicte antisociale grave. Totuşi, după cum afirmă PETRILOWITSCH, optimismul necritic, credulitatea şi încrederea naivă fac din hipertimic un
individ periculos social prin planurile ireale pe care şi le face, prin cheltuielile enorme de la un moment dat şi consecinţele financiare dezastruoase ale acestora.
•	Hiperactivitatea reprezintă, alături de buna dispoziţie crescută, un simptom distinctiv al personalităţii dizarmonice euforice, ca o predispoziţie spre veşnică acţiune. Această disponibilitate se manifestă însă predominant în faza iniţierii acţiunii, bogata fantezie şi elanul euforic fa-vorizînd creativitatea individului şi sporindu-i numeric iniţiativele. Calitativ însă, această fervoare acţională nu se mai continuă, căci hipertimicul nu ajunge practic să ducă la bun sfîrşit ceea ce a început, nu reuşeşte să confirme speranţele investite în el de grupul social. S-ar părea că-l distrează mai mult ideea de activitate decît activitatea în sine, lipsindu-i suportul de perseverenţă necesar finalizării acţiunilor sale. El mai mult se oboseşte decît lucrează, este mereu ocupat, dar numai în joacă, pentru că acest lucru îi procură varietate şi plăcere, fără ca eficienţa să fie pe măsura efortului. Lipsa de profunzime, absenţa simţului critic, imprudenţa, superficialitatea, neseriozitatea, inconstanţa (SCHNEIDER) se reftectă şi în planul activităţii hipertimicului, în ci-uda aparentei sale bogăţii. Rezultatele negative pe care le obţine, greşelile şi eşecurile cu care se finalizează actele sale nu reprezintă pentru euforic „lecţii" din care ar trebui să înveţe pentru ca eventual să le evite repetarea. Chiar dispunînd de inteligenţă normală sau peste medie, euforicul nu se implică însă cu toată profunzimea în activităţile pe care le iniţiază şi de aceea nu le dă suficientă atenţie, nu îl mai interesează cum se finalizează acestea. în plus, buna părere despre sine, exuberanţa cu care îşi absolutizează afirmaţiile sînt factori care diminuează criticismul necesar unei aprecieri obiective a activităţii. Astfel, deşi bogată cantitativ, activitatea euforicului pierde calitativ prin aspectul de dezlînare, împrăştiere, lipsă de coeziune şi finalizare.
•	Lipsa de convenţionalism se manifestă la euforic de la primul contact cu acesta, prin stilul de abordare socială lipsit de reticenţe, marcat de un familiarism mai mult sau mai puţin supărător. Cînd este nerăbdător, impertinent, chiar certăreţ, euforicul este rău tolerat în societate, deşi et nu se manifestă astfel decît datorită dorinţei de libertate absolută pe care o resimte. Cînd euforicul este mai echilibrat, lipsa de convenţionalism poate îmbrăca un aspect pozitiv şi îi poate sluji ca instrument de relaţionare socială, permiţîndu-i accesul în grupul dorit. Aceeaşi lipsă de convenţionalism îl poate determina însă pe hipertimic la investiţii materiale şi morale facile, al căror răsunet negativ pentru el şi familia sa nu-l estimează, apreciind doar valoarea de procurare a plăcerii oferite pe moment.
Persanei itatea dizarmonică în concepţia autorilor
Per/525
Sentimentul crescut al autovalorii se adaugă -deseori trăsăturilor întîlnite ia personalitatea ♦euforică, aceşti indivizi fiind înclinaţi spre fanfaronadă şi impostură, ajungînd să frizeze mitomania (DELBROCK) sau să impună ,,o apariţie plină de demnitate, o facultate deosebită spre adaptarea socială, un talent inventiv excepţional, o abilitate deosebită de a exploata slăbiciunile semenilor, un anumit fel de a fi escroc” (KRAEPELIN). După cum menţionează şi SCHNEIDER, hiper-timia se combină foarte des cu alcoolismul, niciodată cu alte tipuri de toxicomanii, luînd naştere un tip aparte de alcoolic : sociabil, lăudăros, care nu bea pentru a-şi rezolva tensiunile, ci pentru a-şi facilita sociabilitatea, a pentru găsi un liant social. Trebuie menţionat însă că excesele toxice şi erotice subminează deseori statutul socio-profesional al acestor persoane, antrenînd încurcături uneori greu de rezolvat de colectivul de muncă.
Adaptabilitatea în general bună a euforicilor în societate se datorează bunei sociabilităţi şi risipei cu care îşi consumă energia, bogăţiei de idei creatoare,	care	pot	stimula munca	productivă,
numeroase inovaţii şi iniţiative. Combinaţia dintre nevoia de acţiune excesivă, lipsa simţului datoriei şi a remuşcărilor poate însă uneori periclita grav ■■situaţia euforicului, activitatea sa febrilă devenind nu numai sterilă, dar şi dezavantajoasă. Imprudenţa, neseriozitatea şi inconstanţa fac din euforic personaje	care,	deşi	acceptate pentru nota de
veselie pe	care	o aduc în grup, nu	sînt totuşi
apreciate	nici	de	şefi, nici de	subalterni.
In ceea ce priveşte repartiţia euforicilor pe sexe, ^se cunosc puţine date, toţi autorii părînd a indica o anumită predominanţă a bărbaţilor. BLEULER credea că femeile hipertimice sînt mai puţin vizibile clinic, pentru că se macină şi îşi macină energia în scandaluri familiale interne.
La fel de necunoscută rămîne evoluţia euforr eului de-a lungul vieţii, observaţiile unor autori ■atestînd totuşi, se pare, o atenuare a conflictua-!ităţii, legată de faptul că el ajunge să se auto-cunoască mai bine şi să ştie să-şi frîneze reacţiile. Jn unele cazuri s-a observat însă frecvenţa cu care apar vagabondajul şi prostituţia.
în privinţa relaţiilor cu alte dizarmonii de personalitate, unele forme de personalitate euforică se aseamănă cu cea paranoică, prin nota comună de cverulenţă. în realitate, hipertimicul este un pseudocverulent, la care se descoperă repede, printr-un examen atent, predominanţa exaltării şi veseliei şi nu ideile prevalente.
Hipertimicii pseudologi, cum îi numeşte SCHNEIDER, pot fi confundaţi, la prima vedere, cu personalităţile dizarmonice isterice, mai ales cînd pe prim plan se manifestă mitomania, dar euforicul frapează prin expansivitatea debordantă şi nu prin dorinţa de supravalorificare a Euîui. Acelaşi autor atrage atenţia asupra combi-
naţiei personalităţii hipertimice cu debilitatea mintală, situaţie în care unui examinator neatent îi poate scăpa oligofrenia, bine ascunsă sub masca hipertimiei. în mod greşit, hipertimia este considerată ca fiind dovada unei marcate debilităţi spirituale, căci situaţiile dificile din care euforicul nu mai poate să iasă nu se datorează scăderii nivelului de inteligenţă, ci elanului grandoman care le-a determinat. în fine, opiniile autorilor sînt unanime în ceea ce priveşte absenţa unei relaţii directe demonstrabile între personalitatea euforică şi psihoza maniaco-depresivă, hipertimicul putîndu-se decompensa doar hipomaniacal.
în binecunoscuta sa lucrare despre personalităţile accentuate, LEONHARD a ilustrat personalitatea euforică prin numeroase exemple din literatură. Sînt analizate şi definite ca fiind hipertimice personajele Vasenka, din romanul „Anna Karenina” de Tolstoi, doamna Katerina Osipovna Hohlakova, din „Fraţii Karamazov” de Dostoiev-ski, şi Falstaff, personajul lui Shakespeare. Ultimele două personaje corespund mai bine firii hipomaniace. Astfel, doamna Hohlakova este nu numai volubilă, ci şi foarte vioaie, exemplificînd tendinţa personalităţii hipomaniace către digresiuni în gîndire şi conversaţie, alături de vioiciune şi bună dispoziţie generală, împletirea ideilor pline de fantezie cu temperamentul.
Falstaff (cel care apare mai ales în „Nevestele vesele din Windsor”) este vesel, superficial, aferat, flecar, înclinat să facă glume şi plin de fantezie. Corpolenţa lui corespunde biotipului picnic, care savurează din plin plăcerile vieţii. Superficialitatea sa transpare şi în neglijarea laturilor morale şi în lipsa digresiunilor în gîndire. După cum spune LEONHARD, firea uşuratică a lui Falstaff se explică, în primul rînd, printr-o mare voioşie, pe care nimic nu o poate tulbura. Personajul Gavroche, din „Mizerabilii” lui Victor Hugo, este interpretat ca un băiat hipomaniacal de 11 —
12	ani, caracterizat printr-o atitudine plină de voioşie, înclinaţie către glume şi farse, prezenţă de spirit şi veselie nedezminţite, întruchipînd, într-o formă mai diluată, „mania bunei dispoziţii”. Nu este niciodată iritat, nu este răutăcios, chiar atunci cînd îi ia în zeflemea pe alţii, este totdeauna gata să aducă bucurii şi altora. Datorită mizeriei, a devenit obraznic ; datorită vieţii agitate care l-a mînat peste tot, el a acumulat atîta experienţă, încît putea să dea sfaturi preţioase şi adulţilor, însuşindu-şi de la aceştia un mod de exprimare precoce.
AFECTIVUL DEPRESIV
m Dispoziţia bazală depresivă rămîne trăsătura definitorie a acestor personalităţi dizarmonice, caracterizată de KRAEPELIN ca „oameni care îşi însoţesc evenimentele vieţii cu o coloratură afectivă tulbure, foarte apropiată de tristeţe şi foarte susţinută”. Liniştit, pesimist, cu un punct de
5261 Per
Persona!itoteo dizarmonicâ In concepţia culorilor
vedere cei puţin sceptic, depresivul neagă viaţa în plenitudinea ei şi o priveşte mereu ca pe un fel de dragoste nefericită ; pune totul îa inimă, ?i lipseşte capacitatea de a se bucura de viaţă (K. SCHNEIDER). Depresivul are „mania de a vedea totul în ndgru, de a vedea în caşcavalul Schweitzer numai găurile, strîns legată de biotonusul scăzut ' (PETRILOWITSCH). Răsunetul afectiv negativ cu care depresivii îşi trăiesc existenţa !e conferă, desigur, parametrii specifici de structurare £ personalităţii care, deşi îi predispune ia depresii reactive şi nevrotice în faţa unor eşecuri, deseori minore, nu îi împiedică totuşi să aibă o bună adaptabilitate socială, nhai ales cînd severitatea
infatigabilă îi transformă în adevăraţi „oameni ai datoriei”. Compensînd uneori în stil „hipertim” lipsa tonusului afectiv, depresivii, mai ales cei înzestraţi cu un nivel superior al inteligenţei, reuşesc ,,să camufleze” atît de bine slăbiciunea, încît realizează poze de „îngîmfat”, „impertinent”, „încrezut”, punînd în funcţiune în acest sens toate mijloacele de expresie de care dispun (mimică, gestică, aspect vestimentar). Aceasta conferă depresivului un aspect mai puţin monoton şi mai puţin unitar în manifestare decît cel al euforicului (SCHNEIDER). Multiplele măşti pe care şi le fabrică depresivul contribuie, alături de luciditatea caracteristică şi exagerarea ia maximum a autoobservaţiei, la crearea situaţiei în care acest tip de personalitate „nu se mai recunoaşte pe sine, ... analizînd pînă la pulverizare una şi
aceeaşi faţetă depresivă'’. Afectivitatea. in ten s§* alături de nesiguranţa de sine, conferă depresivului caracterul de structură dizarmc-nică depre -sivă autentică, iar cînd se asociază şi o. trăsături astenică, viaţa sa afectivă devine săracă, ternă lipsită de culoare (PETRILOWITSCH). în totala' opoziţie cu euforicul,- depresivul are capacitatea de a simţi în profunzime, de a vibra cu'absolut toate corzile sufletului, de a se apropia de msezu* personalităţii sale. Dispoziţia depresivă aso a de multe ori sentimentul de „orgoliu, rănit ,, tendinţa spre uşoare interpretări de autoac z care proiectează o imaginară pedeapsă implacabilă atunci c;nd se abandonează, micilor pîăcer a;e vieţii.
•	izolarea sociala derivă îndeosebi, din nevoia scăzută de acţiune, ca expresie, a unei „tuiburăn de conştiinţă subiectivă” (WERNICKE), din. tendinţa crescută spre autoanaliză, spre desprindere de sensul firesc al existenţei şi-de apreciere a inutilităţii ei. Dacă unele personalităţi depresive reuşesc să-şi găsească soluţiile de depăşire a impasurilor existenţiale, aitele, în schimb, cedează din ce în ce mai mult în faţa eşecurilor, „înăcrindu-se” şi „înciudîndu-se” cu timpul sau afişînd o masca, „aristocratică” de dispreţ. Depărtarea de ceilalţi se realizează şi prin neîncrederea pe care ie-.? inspiră bucuria altora, concomitent cu sentimentul de invidie pe care îl generează capacitatea altor semeni, cel^puţin aparentă, de a gusta din bucuriile vieţii. în aceste condiţii, relaţionarea interpersonală devine destul de dificilă, iar erotica şi seducţia nu au rol în modelarea relaţiilor-între sexe. Ezitanţi în faţa sarcinilor vieţii practice, unii depresivi pot fi performanţi în domenii profesionale care solicită perseverenţă, analiză profundă, elaborări ideative şi 'poetice, bucurîn-du-se de recunoaşterea valorii lor sociale.
•	Sintonie faţa de evenimentele cu conţinut afectiv negativ. Natura pesimistă absolută, sceptică, sensibilitatea deosebită cu care sînt înzestrate personalităţile depresive conferă acestora o modalitate de „mulare” perfectă şi selectivă pe evenimentele existenţiale încărcate de afecte negative. Rezonanţa are în sine o notă de armonie perfectă, dar sensul este aducător de dureri şi .'dezamăgiri, prevestitor de. nenorociri fără sfîrşit. în această lumină crepusculară, depresivul percepe cele trei dimensiuni temporale îa fel de catastrofic : prezentul îi oferă nesiguranţă şi nefericire, neîncredere şi tristeţe ; trecutul reprezintă un lung şir de eşecuri, acţiuni ratate şi reprobabile, decizii greşite şi alegeri inoportune, pentru care astăzi sau mîine trebuie primită pedeapsa meritată; viitorul este ca un cer plumburiu, aducător de furtuni devastatoare, pe fundalul căruia nu se întrevede nici cel mai mic petic senin, nici o raza de lumină. Această traiectorie existenţială dominată de culori cenuşii şi negre, lipsite de strălucire»..
Personalitatea dizarmonicâ în concepţia autorilor
Per! 527
cunoaşte-desigur perioade de echilibru, dar şi de exacerbark6;''decbmpen5ările reactive şi nevrotice ImbrăcîncT aspecte de intensitate variabilă, în care suicidu l feste totuşi mai rar. Frecvent, pe acest teren" se"grefează elemente hipocoridriace şi fobice; fenomene de depersonalizare-derealizare care, alături de astenie, reprezintă motive pentru care personalităţile depresive se prezintă la psihiatru. Recurgerea la alcool este frecventă în cazul 'acestor personalităţi, care încearcă să găsească în acest drog stimulentul, „scînteia” de plăcere care le lipseşte, euforia pe1 care nu o pot cunoaşte cu propriile simţiri. Necesitatea de an-*to)izt prin alcool, de înăbuşire a sentimentelor de inferioritate morală, poate da naştere la fenomene de abreacţie, determinînd o complicaţie majoră, prin antrenarea fenomenelor deteriora-tive specifice toxicomanie], ridicînd probleme complexe de tratament. Sintonia depresivului îa evenimentele afective negative îmbracă totuşi forme particulare, în funcţie de coloratura, mozaicul trăsăturilor globale aie personalităţii, descrieri sugestive lăsîndu-ne în acest sens Kurt SCHNEIDER. Astfel, ei distinge :
—	depresivul posac (schwermutige Depressive), echivalentul „tipului sumbru” descris de KRETSCHMER, caracterizat prin bunătate, tandreţe, sensibilitate, înţelegere largă şi atenţie faţă de suferinţa şi slăbiciunea altora, lipsă de curaj în faţa aspectelor pragmatice ale existenţei ;
—	depresivul morocănos (missmutige' Depressive), ale cărui trăsături particulare sînt răceala, egoismul, morocaneala, supărare rapidă, iritabilitate, cicăleală, răutate, pesimism faţă de tot ce îi înconjoară şi mai ales faţă de propria Iui soartă; se bucură, aproape jubilează cînd ceva merge de-a-n-doaselea şi nu doreşte nici o schimbare în bine ;
—	depresivul paranoid, mai corect spus, depresivul cu tendinţe paranoide. .	,
•	Exacerbarea simţului etic. Personalităţile depresive sînt caracterizate printr-un accentuat simţ al răspunderii în tot ceea. ce fac. Deşi activitatea lor nu este nici pe departe atît de prodigioasă în volum şi întindere ca cea a euforicilor, calitatea muncii este deosebit de îngrijită, riguroasă, chiar marcată de pedanterie. Sînt oameni destoinici, pe care te poţi baza, împingînd uneori simţul datoriei pînă la severitate şi rigiditate. Nesiguranţa, temerile care îi domină îi determină să nu fie aproape niciodată mulţumiţi de rezultate, investind un mare capital afectiv şi de muncă în realizarea sarcinilor profesionale. Problematica morală ocupă m loc important în autoanaliza depresivului şi suferă aceleaşi mai axări ruminative ca şi cea afectivă. Se autocenzurează extrem, se autosupun
unui control excesiv, care amplifică gradul de indecizie şi nesiguranţă, scăzînd, consecutiv, randamentul activităţii. Se ajunge la situaţia acordării unei atenţii" nemeritat de mari unor aspecte minore, nesemnificative, unor detalii de formă şi nu de conţinut, depresivul pierzînd din vedere ansamblul problematicii cu care este confruntat şi pe care trebuie să o soluţioneze. în acest mod, personalităţile depresive ajung să fie percepute de ceilalţi ca nişte persoane tăcute, retrase, cu care se comunică greu şi care adoptă o atitudihe cinică, dezgustată de viaţă, sau o pseudoînţelep-ciune conferită de înaintarea în vîrstă. Colaborarea dificilă cu ceilalţi, lentoarea ideativă, suportul dinamo-energetic scăzut conferă personalităţii depresive un grad redus de funcţionalitate socială.
Relaţia personalităţilor depresive cu alte tipuri de personalităţi se poate exprima prin referire la personalitatea astenică şi obsesională, cu care prezintă în comun astenia, nesiguranţa de sine, !a personalitatea explozivă (depresivul manifestă uneori descărcări de tip exploziv), instabilă şi paranoidă. Desigur că orice depresiv poate prezenta trăsături asociate amintind personalităţile menţionate, dar examenul atent va descoperi caracteristica de bază, reprezentată de scăderea tonusului afectiv. Dacă în cazul timopatului euforic este posibilă asocierea cu oligofrenia, în cel al timopatului depresiv această asociere este mai. puţin probabilă. Vechea aserţiune a lui KRAEPELIN privind relaţia personalităţii depresive cu psihoza maniaco-depresivă este astăzi negată* prin punerea în evidenţă a unor delimitări nete faţă de psihoza endogenă. Naşterea unor confuzii de diagnostic poate avea Ioc doar în cazul în care ia personalităţile depresive pot apărea episoade depresive non-reactive. Studiile lui PRELINGER (citat de PETRILOWITSCH) confirmă că episoadele depresive care pot surveni la acest tip de personalitate seamănă cu depresia autentică, dar nu se suprapun ei, fiind mai degrabă o agravare a introversiunii sub influenţa unui mediu negativ. Spre deosebire de depresivul autentic, personalităţii depresive îi lipseşte supleţea spirituală, fineţea discriminaţi vă a trăirilor afective, chiar umorul, ceea ce favorizează apariţia unor reacţii paranoice. Ilustrarea în literatură a personalităţii depresive, distimice sau subdepresive, cum o numeşte LEONHARD, este realizată de acesta prin personajul Niklaus din „Duminica bunicului’' ce Gotthelf, descris ca o fire greoaie, posacă, realizînd cu greutate contactul cu alţi oameni şi nefiind, din această cauză, iubit de aceştia. închis în sine, neprietenos, el apare ca un individ lent şi incapabil de a lua hotărîri, în ciuda eforturilor bunicului şi ale soţiei de a-i schimba firea.
AFECTIVUL CÎCLOT1M1C. Definirea acestui tip de personalitate îşi are originea în descrierile lui KAHLBAUM privind nebunia circulară şi ale lut
528/Per
Persona!itatea dizarmonica in concepţia autorilor
KRETSCHMER, care definea ciclotimiaca pe un temperament normal, iar clcloidiacapeostare premergătoare psihozei maniaco-depresive. Majoritatea autorilor înţeleg astăzi ciclotimia ca pe o constituţie psi+iopatică, un tip dizarmonic de personalitate (în sensul cicloidiei kretschmeriene), ca pe o formă atenuată a psihozei maniaco-depresive. Deşi ciclotimicii aparţin frecvent familiilor cu boală afectivă, ei nu necesită decît rareori internare, iar decompensările lor nu se transformă, de obicei, în psihoză maniaco-depresivă adevărată.
LEONHARD descrie firea labilă (afectiv) la indivizi la care se observă alternări de stări hiper-timice cu stări distimice (subdepresive), iar cînd aceste trăsături sînt mai accentuate, vorbeşte de firea ciclotimică. Părerile sînt unanime în a considera ciclotimia ca pe o tulburare cronică a personalităţii care, fără a atinge intensităţi psihotice, include numeroase perioade în care devin manifeste fie elemente ale sindromului maniacal, fie ale celui depresiv, fie ambele. Succesele terapiei cu litiu în episodul maniacal şi în profilaxia tulburărilor afective majore bipolare au atras atenţia psihiatrilor şi asupra ciclotimiei, care nu fusese luată în considerare din punct de vedere nosoiogic şi nosografic (KAPLAN, SADOCK).
Manifeste încă din perioada copilăriei şi adolescenţei, trăsăturile ciclotimice evoluează variabil, de la individ la individ, punîndu-şi amprenta asupra dezvoltării personalităţii, pe primul plan trecînd cînd un pol, cînd celălalt. Se remarcă prezenţa neobligatorie a unui eveniment exterior căruia să i se atribuie momentul declanşator al stării de hipertimie sau de tristeţe. S-a observat la aceste personalităţi o apetenţă deosebită pentru substanţele euforizante (GUIRAUD) şi modificări importante pe plan comportamental, care îi determină să-şi schimbe profesia, partenerii sexuali sau convingerile religioase ori politice. Autorii francezi descriu existenţa a trei forme de personalităţi ciclotimice : ciclotimicii alternanţi, ciclotimicii excitaţi constituţional şi ciclotimicii deprimaţi constituţional. Aşa cum arăta şi DSM III, ciclotimia nu atinge în tulburările pe plan afectiv intensitatea şi nici nu îndeplineşte criteriile necesare pentru un episod afectiv major. Criteriile de diagnostic propuse de acest manual pentru cele două polarităţi afective caracteristice personalităţii ciclotimice sînt următoarele :
•	în timpul perioadelor depresive, există o dispoziţie depresivă sau pierderea interesului ori a plăcerii pentru toate sau aproape toate activităţile ori distracţiile curente şi cel puţin trei simptome din următoarele : insomnie sau hipersomnie, scăderea energiei şi fatigabilitate cronică, sentimente de inferioritate, scăderea eficienţei sau productivităţii la şcoală, la locul de muncă sau acasă ; scăderea atenţiei, a capacităţii de concen-
trare şi a clarităţii în gîndire ; izolare socială ; pierderea interesului sau plăcerii sexuale ; limitarea participării la activităţi plăcute ; sentimente de vinovăţie pentru trecut ; lentoare ideativă ; tendinţă mai redusă de a comunica; atitudine pesimistă faţă de viitor sau ruminaţii asupra evenimentelor trecute ; plîns facil.
•	în timpul perioadelor hipomaniacale există o dispoziţie euforică, expansivă sau iritabilă şi cel puţin trei simptome din următoarefe : scăderea nevoii de somn ; energie crescută, faţă de normal ; creşterea autostimeî ; creşterea productivităţii, asociată cu ore suplimentare de lucru autoimpuse ; gîndtre deosebit de creatoare şi intensă ; împrieteniri facile şi •întîmplătoare, căutate cu ins-s-tenţă ; hipersexualitate, fără aprecierea unor consecinţe penibile posibile ; participare excesivă la activităţi distractive, cu lipsă de considerare pentru consecinţele neplăcute (de exemplu, investiţii riscante, conducere imprudentă a automobilului etc.) ; nelinişte fizică; locvacitate sporită; optimism faţă de-viitor şi exagerarea realizărilor trecute rîs, glume, jocuri de cuvinte nepotrivite.
în lucrarea sa despre personalităţile accentuate, LEONHARD remarcă dificultatea de a găsi personalităţi tipic ciclotimice în operele literare, cauza fiind absenţa unei explicaţii pur psihologice (ci şi biologice) a alternanţei de dispoziţie, fără motive exterioare, la acelaşi om : într-o anumită fază a comportării sale, mereu activ şi locvace, iar în alta — greoi şi tăcut. Sînt citate personajele Breitung, din nuvela „Maria” de Otto Ludwig, şi Razumihin, din ,,Crimă şi pedeapsă” de Dosto-ievski, ca tipuri umane corespunzătoare personalităţii ciclotimice. Aceştia au trăsături hiperti-mice, dar reacţionează cu aceeaşi uşurinţă în direcţia tristeţii sau chiar a unei depresii profunde.
PERSONALITATEA STRUCTURATĂ DIZARMONIC DE TIP SCHIZOID. Acesttipde personalitate se caracterizează, în esenţă, prin următoarele trăsături :
•	Incapacitatea de a forma relaţii sociale, caracteristică ce marchează întreaga evoluţie a personalităţii, definindu-se ca un mod constant de viaţă. Ea derivă din retragerea în sine (care îmbracă forma autismului descris de BLEULER), din preponderenţa unui dezinteres manifest pentru suferinţele sau bucuriile celorlalţi şi chiar pentru propria imagine pe plan social. Avînd o viaţă, predominant interioară, care nu permite decît cu mare greutate exteriorizarea trăirilor sau pătrunderea în intimitatea lor, aceşti indivizi oferă anturajului o aparenţă de răceală, nonşalanţă sau dezinteres, premise care îi îndepărtează de comunicarea interpersonală, dorită de altfel în unele
Persana!itatea dizarmonicâ In concepţia autorilor
Per f 529
cazuri. Rezervaţi, retraşi, asociali, ei frizează deseori excentricitatea, menţinînd distanţa socială şi rajectînd orice tentativă de apropiere din partea a-ltor oameni. Conversaţia se face cu dificultate, rvu sînt interlocutori plăcuţi şi nu sînt cultivaţi de grupul social, care îi va evita, în absenţa
primirii unui răspuns emoţional adecvat. Aceşti indivizi vor fi priviţi ca excentrici, izolaţi, singuratici, distanţi, fără a se implica în evenimente cotidiene sau în problemele celorlalţi. Nesocia-bilitatea va avea ca repercusiuni împingerea existenţei lor spre crearea unor legături interumane de necesitate minoră, ei fiind, după cum se exprimă autorii americani, „ultimii care preiau schimbările modei” (KAPLAN, SADOCK) sau constituind prototipul acelor „lupi singuratici”, care îşi urmează viaţa înainte, de unuj singur, fără a avea legături cu lumea (KOLB). în aceste condiţii, încă de timpuriu, relaţiile familiale sînt nesatisfăcătoare, tulburate la diferite niveluri, accentuînd izolarea socială a acestor personalităţi dizarmonice. încrederea în sine, care pare a le caracteriza, poate reprezenta doar un mecanism compensator, prin care aceşti indivizi încearcă să-şi consoiideze sentimentul securizării, diferitele situaţii şi implicaţii ale vieţii zilnice putînd ocaziona manifestarea unor reacţii şi atitudini de apărare, care complică şi mai mult problema adaptării sociale. în opoziţie cu sintonii iui BLEULER şi cicloizîi lui KRETSCHMER, schizoizilor le lip-
seşte capacitatea de stabilire a contactului vital cu mediul, disponibilitatea de a avea trăiri emoţionale, de ase lăsa impresionaţi şi de a-şi „manevra” afectele în mod expresiv şi adecvat ocaziei, momentului concret. Succesiunea unor astfel de momente, inerente unei vieţi normale, cu aspecte negative şi pozitive, cu un dinamism viu şi un determinism complex, îl va găsi pe schizoid dezarmat, lipsit de instrumentele de comunicare indispensabile unei armonizări cu restul semenilor săi, în căutarea, conştientă şi plină de regrete uneori, a unor canale de comunicare. Dificultatea de contact social se manifestă încă din copilărie, cînd colegii de joacă observă că nu-l pot determina să se alăture jocurilor lor, că este bizar. Acest copii sau adolescent taciturn, neprietenos, va surprinde în schimb prin „dragostea sa pentru carte”, rezultatele şcolare superioare, uneori inegale la diferitele materii (excelează la matematică, fizică). Acestea pot fi considerate (KOLB) ca substitute ale unor relaţii colegiale, umane corespunzătoare vîrstei.
•	Izolarea acestui tip dizarmonic de personalitate reprezintă o trăsătură prezentă în activitatea de fiecare zi la domiciliu sau la locul de muncă, cu ecou de obicei negativ, deficitar, asupra performanţelor pe plan social, în cazul indivizilor la care predomină trăsăturile astenice şi anestezia afectivă. în schimb, indivizii la care se manifestă pregnant „hiperestezia” sau „psihestezia” (KRETSCHMER) îşi pot canaliza preocupările spre speculaţii abstracte, spre matematică, filozofie, electronică, creînd imaginea unor intelectuali profunzi, idealişti convinşi, lipsiţi uneori de simţul măsurii, sau a unor originali timizi. Sînt cunoscute şi cazuri de vagabonzi asociali şi criminali. Ideaţia schizoi-. zi lor este populată de gînduri solitare, bine ascunse şi nemărturisite nici măcar prietenilor, oamenilor apropiaţi. După cum se exprimă KRETSCHMER, aceste personalităţi „îşi închid obloanele casei pentru a putea visa şi ziua”, investind uneori energii afective enorme în matematică, astronomie etc., domenii care le permit eludarea relaţiilor cu elementul uman ; optează pentru unele moduri particulare de alimentaţie (vegetarieni etc.), mişcări filozofice şi sociale cu caracter transformator, fără însă a se implica pe plan personal (cum face paranoicul). Solitarismul ideativ va fi compensat printr-o revărsare fantasmatică generoasă, marcată de o bogată originalitate, independenţă şi deseori de o mare precizie şi rigoare (SHAN-TON). Această fantezie particulară, repliată mult spre sine şi lipsită de ecouri spre exterior, poate îmbrăca deseori haina unui delir de grandoare, greu de diferenţiat de delirul autentic. Biografia acestor indivizi compune, în genere, un tablou secvenţial, în care etapele profesionale reprezintă interese solitare şi succese în profesiuni necompetitive, singulare, cărora alte tipuri ce perso-
34 — c. 838
530/Per
Personalitatea dizarmonicâ în concepţia autorilor
■na'itate le-ar face greu faţă atît sub aspect calitativ, cît'şi sub acela al timpului. Alpinişti şi navigatori temerari, astronomi şi matematicieni riguroşi» .asceţi şi extremişti sectanţi sînt cîteva din ipostazele în' care personalităţilor respective li se pot iesne recunoaşte trăsăturile caracteristice. Ca-pac itatea- de mobilizare interioară, adevărată absorbire de sine, urmată de o debordantă abandonare,'angajarea într-un univers de reverie diurnă, care promite şi oferă satisfacţii ce nu pot veni din alte spaţii, respectiv lumea exterioară, reprezintă pentru personalităţile schizoide o modalitate existenţială esenţialmente necesară pentru a nu se desprinde de realitate, pentru a o putea recunoaşte şi integra. Pe planul pe care îl oferă fantezia, visul de zi, aceşti indivizi pot da naştere unor idei creative originale şi autentice, rezultate din trăirile de omnipotenţă sau resemnare, din pericolele reale sau imaginare care apar, din chiar actele de agresivitate (fanteziste şi ele) la care se poate ajunge. în acest mod, preocupările abstracte, filozofice, care rămîn — la majoritatea personalităţilor schizoide — amprentate de aspectul sterilităţii, al netraducerii în fapte, accentuîndu-ie izolarea, pot deveni la unii, caracterizaţi prin ambiţie, conştiinciozitate, meticulozitate şi per-■fecţlonism, calităţi exteriorizate printr-un gust estetic deosebit, maniere elegante, rigurozitate. ■Cu toate acestea, prieteniile se leagă greu, relaţiile cu sexul opus sînt evitate, din cauza disconfortului produs de crearea legăturilor interpersonale, .căsătoriiIe se realizează tardiv sau deloc.
•	Afectivitatea redusa a personalităţii schizoide rezultă din incapacitatea acesteia de a realiza fundamentele etice ale existenţei, în lipsa acelui sentiment vital pe care, prin contrast, ciclotimul î! traduce cu mare rezonanţă şi impresionabili-, tate. După cum a observat însuşi KRETSCHMER, viaţa afectivă a schizoidului este distribuită pe axa unor poli opuşi : sensibilitatea (hiperestezie, psihestezie) şi răceala afectivă (anestezie afectivă). S-ar părea că la unii predomină primul pol (din rîndul cărora s-ar recolta cele mai multe genii), marcat mai evident de oscilaţiile temperamentale, ia alţii — răceala afectivă şi, în fine, există schizoizi care întrunesc ambii poli (WEITBRECHT). Senzitivii schizoizi se simt singuri, nu au sentimentul că sînt bine înţeleşi în intenţii şi acţiuni, nu sînt satisfăcuţi de propriile atitudini şi rezultate, sînt timizi, rezervaţi, deseori încăpăţînaţi şi refractari la sfaturile cele mai binevoitoare ale altora. îşi ţin în mare secret gîndurile, sentimentele, dorinţele şi speranţele, năzuinţele şi visările, neîmpartăşindu-Ie decît cu mare greutate rarilor prieteni pe care şi-i fac în viaţă. Sînt suspicioşi faţă de ceilalţi şi se simt repede lezaţi, se consideră răniţi de orice vorbă sau atitudine care vine în contradicţie cu convingerile lor. încă din adolescenţă, schizoizii se manifestă ca voluntari, neascul-
tători, mohorîţi- şi ursuzi, pasivi sau îndărătnici-,-refuzînd recomandările de corijare sau' supravegherea. Studiile întreprinse de autori americani-remarcă prezenţa," încă din copilăria acestor indi-• vizi, a privării afective, a lipsei climatului de căldură -părintească, favorabil dezvoltării unei personalităţi armonioase, capabile să se adapteze suplu ta viaţa socială. Astfel, la maturitate, majoritatea sînt indivizi plăcuţi şi sinceri, alţii frapează de la distanţă prin răceală emoţională, nesociabilitate, atitudine taciturnă (această categorie de personalitate schizoidă se orientează cel mai frecvent spre grupurile sectante Religioase sau ritualiste). Lipsa de spontaneitate, de haz le conferă aspectul de indiferenţi, indolenţi, lipsiţi de culoare, deşi unii dezvoltă adevărate sentimente de gelozie faţă de semenii lor care au capacitatea de a se adapta adecvat. Alţii se repliază spre sine, asupra propriilor ruminaţii, preferînd această reacţie de protecţie a hipersensibilităţii. Ofensabil itatea, predispoziţia la rănire pot să-i ducă pe aceşti indivizi la convingerea că sînt înzestraţi cu anumite calităţi, deosebite de ale celorlalţi, problemă pe care ei o vor rezolva prin introspecţie, autoanaliză şi observarea critică a celorlalţi. Ei suferă de
o	incapacitate de lungă durată de a-şi exprima în mod direct atît bucuriile, cît mai ales, supărările. Sentimentele de inferioritate şi de disconfort care se manifestă la schizoizi în sfera relaţiilor interpersonale constituie şi frîna care împiedică realizarea apropierii de sexul opus. Realitatea vieţii, cu cruzimile ei, reprezintă experienţe frus-trante trăite dureros, dar care nu pot fi rezolvate decît prin retragerea într-o lume a fantasmelor, modalitate care accentuează procesul de restrîn-gere a gamei de exprimare a sensibilităţii. Plăcerile sînt, în general, ,,mute”, răsunetul afectiv al unor evenimente plăcute fiind şters, tern şi tinzînd să se exprime mai ales pe plan intelectual. Se remarcă fascinaţia deosebită pe care o au aceste personalităţi faţă de supraevaluarea obiectelor, a lucrurilor neanimate şi faţă de construcţiile metafizice. Experienţa emoţională tinde să se restrîngă, exteriorizarea făcîndu-se cu multă uşurinţă pentru stări de plictiseală sau anxietate, în comparaţia cu sentimentele de prietenie, căldură sufletească» dezamăgire etc. Spectrul afectivităţii personalităţilor schizoide apare astfel lipsit de unitate şî armonie, dominat de tendinţe diferite sau chiar contradictorii (realizînd aspectul de ambivalenţă), dar lipsit de discordanţe.
•	Insuficienţa pulsionalâ provine, la personalităţile dizarmonice schizoide, din lipsa suportului dinamo-energetic al laturii instinctiv-afective. Deşi unii dintre ei pot avea o autentică dragoste de natură, un gust estetic deosebit, evitînd în mod acerb grosolăniile, vulgaritatea şi manifest!nd chiar
o	superconştiinciozitate, mai ales această ultima trăsătură poate exercita un efect paralizant asu-
Personalitatea dizarmonicâ în concepţia autorilor
Perl 53 V
.pra imitativei sau:asupra elaborării unor atitudini nuanţate-, în funcţie de circumstanţe. în consecinţă, acţiunile apar marcate de stereotipie, chiar de un grad de.riţualism, aceşti indivizi făcînd din suprascrupuiozitatea loc o adevărată virtute, care se .fructifică deseori în practicarea ascezei sau a puritanismului.-Acest idealism moral rigid ascunde, de fapt, slăbiciunea pulsională; urmare a unor reguli inflexibile în comportament, irăaînd Irpsa auto-■satisfac-ţiei, imprecizia scopurilor,; indecizia in acţiune, detaşarea;,' dezorientarea în; mediu! social Chiar pusă în fata unei atitudini de dezaprobare ostilitatei' insult^'agresiune din. partea altora, personalitatea schizoidă va reacţiona; prin „în-durarş în linişte-şi reculegere”, alegîndu-şi drept supapă- compensatorie visarea, caren oferă' terenul imaginării modului de pedepsire şi. distrugere a adversarului* Alteori, repliereaân sinel&trage aspecte cu evident'-,caracter defavorabil pentru individ : neglijarea ţinutei exterioare^ a loduinţei şi familiei, alterarea ^accentuată a modalităţilor de contact; interuman.vVraţa sexuală (comporta deseori dificultăţi, unele experienţe sexuale ex tîrţd numai pe planul fanteziei, personalitatea h zoida amînîndu-şi maturizarea ş-e*ualăl a infinit (KAPLAN, SADOCK). Funcţionai Itatea socială a acestu i tip dizarmonic de personal itâte este sever limitată, mai ales în condiţiile în care imperativele existenţei solicită în mod.acut mterrelaţionarea umaTiă. Compensarea apare în acele cazuri de excepţie, în care realizarea profesjonală nu este afectată de izolarea socială.
In ceea ce priveşte relaţiile cu celelalte tipuri dizarmonice-de' pers<ăftalîtate,' cea' schizoidă, am i n-teşte într-o bună măsură de .psihopatia’ja&fenifcă, PREDESCU (1976) considerînd-o chiar o subdivizionara ac&steia dia urmă si echivaiînd-o? cu autistul lui BLEULER, tipul schizoid ăi luP GAN-NUŞKIN sau închişii în s ne pat© hagiii.după/&HI-‘LIAROVSKl POPOV: De asemenea/unele trăsături ale psihopatiilor 'apatice (tipul apaticuJui irece), descrise de ■ K.. SCHNEIDER, sînt superpo--zabile schizoizilor; .este vorba despre indivizii .care se realizează şi creează mar ales în anumite domenii sociale, unde „trebuie trecut peste cadavre”,. unde trebuie un temperament de, oţel -şi unde scopul nu trebuie să fie numaidecîtrq^er-sonal, ci poate fi idealist, suprapersonal. în aceste cazuri, Inteligenţa trebuie să f.ife totdeauna bună, dacă. nu superioară. :	e,	::
interesante sînt şi cercetările americane (PRES-L£Y 'şi WALTON, 1980)*. care găsesc: apropieri semnificative între personal itatea ' schizoidă n?i cea paranoidă, considerind că personalitatea de tip schizoid' reprezintă extremitatea spre norma-iitate a spectrului şchizofrenjeif.,(alături ,de tulburarea de personalitate paranoidă şi schizotipaiă. Personalitatea dizarmonică. de tip schizoid apare n clasificarea psihopatiilor după KAHN (în gru-
pul psihopatiilor complexe), tn 71 ceâ oferită de OMS (1CD 9) şi DMS III revizuit Diagnosticul pozitiv -al tulburărilor de personalitate de tip schizoid s-ar face, după SP1TZER şi-colaboratorii, după. .următoarele criterii, cu sublinierea necesităţii unei evoluţii de lungă durată':
•	un mod caracteristic de abordare indiferentă
a relaţiilor sociale şi un grad redus de experienţe şi expresii afective, începînd de timpuriu în perioada adultă şi prezent în diverse contexte (cel puţin patru din următoarele criterii):	c s
—	nici nu doreşte, nici nu. se bucură de relaţiile apropiate cu ceilalţi, inclusiv cu membrii familiei ^
—	îşi alege aproape întotdeauna activităţi solitare ;
—	rar si întîmpiător afirmă sau pare că tră-
reşte emoţii puternice, ca mînîa -şi buci e ria;	:
—	manifestă o slabă dorinţă (dacă există vreuna) de a avea experienţe sexuale cu persoane de sex opus (a se lua în consi-
, derare vîrsta) ;	#
—	este indiferent; Ia critica şi lauda celorlalţi ; . .	,	.	. .	•
—	nu are prieteni apropiaţi şi nici confidenţi (nici măcar unul) în afara rudelor de gra?-
. .. duI întîi ;,
—	dovedeşte o afectivitate restrînsă: este1 rece, distant, apatic, răspunde rareori la expresii sau gesturi familiare (zîmbei, salut) ;
•	tulburarea nu apare în cursul'evoluţiei schizofreniei sau a unei tulburări' delirante.
Ediţia a treia a DSM introduce o nouă categorie de tulburări de personalitate, înrudită cu personalitatea; dizarmonica de tip Schizoid care face trecerea către psihoza de tip sthizofren, denumită personalitate schizotipaiă. Varianta revizuită a manualului citat oferă următoarele criterii de diagnostic pentrti tulburarea personalităţii schizotipal e :	-	J<	•	;
;*ain !m<3d caracteristic defîdtar în stabilirea relaţiilor interpersonale şi manifestarea unor
1	bizarerii în planul gîndirii,aspectul ui exterior şi ăl comportamentului, începînd de timpuriu
1	în perioada adultă şi prezent în diverse contexte (cel puţin cinci din următoarele cri-terii):'	: - "v:	■ - ■	-	■	'.■	■
—	idei de relaţie (incluzînd delirul de relaţie) ;
—	anxietate socială excesivă.: de exemplu,, un sentiment extrem de neplăcut în situaţii sociale ce implică contactul' cu persoane, necunoscute; ^
—	credinţe bizare sau gîndire magică, in-fiuenţînd comportamentul, nedatorate unui nivelsubcultural: de exemplu, super-
532&er
Personalitatea dizarmonicâ în concepţia autorilor
ştiţi i, premoniţii, telepatie, ,,al şaselea simţ", „alţii pot simţi sentimentele mele" (la copii şi adolescenţi — fantezii sau ■preocupări bizare) ;
—	experienţe perceptuale neobişnuite, de
exemplu, iluzii periodice, perceperea existenţei unei forţe sau a unei persoane care nu este prezentă (de exemplu :	,,âm
simţit cum mama mea moartă era în cameră cu mine”) ;
—	comportament bizar sau excentric ; aspectul exterior neîngrijit, manierisme în exprimarea verbală, solilocvie ;
—	absenţa prietenilor sau a confidenţilor (în afara rudelor de gradul I) ;
—	vorbire bizară (fără tulburări de asociaţie sau incoerenţă) ;
—	afectivitate nefirească sau restrînsă, individul apărînd ca stupid, mărginit, rece, distant, răspunzînd rareori la gesturi şi expresii mimice ;
—	susceptibilitate sau ideaţie de tip paranoid ;
•	tulburarea nu se manifestă în cadrul evoluţiei
schizofreniei sau a unei alte tulburări globale.
Personalitatea schizoidă şi relaţiile ei cu schizofrenia au fost discutate în literatura psihiatrică începînd din 1936, cînd KRETSCHMER, preluînd descrierile autiştilor lui BLEULER, a definit, în lucrarea „Korperbau und Charakter", temperamentele schizoide şi schizotime, ca predispoziţii caracteriale pentru psihoza schizofrenică.
Corelaţia kretschmeriană între tipul morfologic cel mai frecvent statistic — leptosomul (astenicul)
—	şi schizoidie, urmat de tipul atletic şi displastic, nu mai reprezintă astăzi decît o opinie cu un pronunţat caracter istoric, ca de altfel şi teoria opoziţiei faţă de cicloidie sau sintonie. Astfel, personalitatea dizarmonică schizoidă reprezintă, în concepţiile actuale, un tip de constituţie psihică ce realizează un teren predispus, dar nu obligatoriu, pentru schizofrenie, recognoscibil uneori în perioadele de debut ale schizofreniei. M. BLEULER a verificat prin studii statistice ipoteza că tulburările precoce de schizoidie se constituie apoi ca semne ale schizofreniei, dar a evidenţiat incidenţa crescută a acestui tip de personalitate în familiile bolnavilor schizofreni. Nereprezen-tînd o fază normală a psihozei, personalitatea dizarmonică schizoidă este una dintre personalităţile premorbide cu o frecvenţă ceva mai ridicată în ceea ce priveşte schizofrenia. Tratamentul este, ca şi la personalitatea dizarmonică de tip paranoic, imposibil, deşi anumiţi autori recomandă unele tehnic? psihoterapeutice (terapie de grup) pe o (ungă perioadă (cîţiva ani). în cazul schizoizilor cu potenţial antisocial se impune protecţia socială.
în lucrarea lui K. LEONHARD despre personalităţile accentuate în viaţă şi literatură, perso-
nalitatea schizoidă poate fi regăsită într-una dmtre variantele firii introvertite, şi anume la indivizii la care introversiunea este mai pronunţată, du-cînd la izolarea de ceilalţi oameni, care nu au înţelegere pentru ideile lor neobişnuite. Autorul admite şi existenţa unei inaptitudini primare pentru contacte, pe care o manifestă aceşti „singuratici”, lipsiţi de expresivitate în gesturi, şi în modulaţia vorbirii. Din literatură sînt citate personajele Hansjoggeli, vărul bogat, descris de Gotthelf ca un individ introvert, dar relativ bine integrat în societate, Ordinov, din nuvela „Gazda” de Dostoievski, mult mai pronunţat introvertit, aflat la graniţa alienaţiei mintale, ca şi Ivan, fratele mijlociu din romanul „Fraţii Karamazov” de acelaşi autor. Indiscutabil maladiv este considerat Don Quijote, o culme a ideaţiei introvertite, căruia Cervantes i-a conferit celebrul titlu de „Cavaler al Tristei Figuri”. Fantezia sa debordantă, populată de uriaşi, castele şi de doamna sa, Dulcineea, îl sustrage pe Don Quijote din lumea reală pe care o ignoră, de fapt, refuzînd pur şi simplu să creadă că are de-a face cu mori de vînt, cîrciumi de ţară şi o simplă fată de ţăran. Respingerea adevărului reprezintă o modalitate de apărare a propriei personalităţi, care nu se poate desprinde de lumea fantasmelor, a himerelor, în care experienţele existenţiale devin mult mai la îndemînă. Opoziţia dintre personalitatea lui Don Quijote şi cea a scutierului său, Sancho Panza, simbol al extroversiei clare, este evidentă, alăturarea acestor două personaje dovedind fineţea analizei psihologice a autorului spaniol.
PERSONALITATEA DIZARMONICĂ DE TIP EXPLOZIV. „Psihopatie comportamentală hiper-timă” — denumită ca atare în tipologia iui KAHN, psihopatie explozivă în tipologiile lui PETRILO-WITSCH şi SCHNEIDER, similară cu personalitatea nestăpînită în tipologia lui LEONHARD— este definită în ICD 9 (OMS) ca fiind o tulburare de personalitate caracterizată printr-o extremă instabilitate a dispoziţiei bazale, astfel încît există tendinţa la descărcarea brutală a afectelor la incitaţii de mică intensitate. Accesele de mînie, ură, violenţă sînt frecvente, agresivitatea putîn-du-se traduce în plan verbal şi/sau comportamental. Aceste descărcări bruşte sînt expresia unor mecanisme de scurtcircuitare ale instanţelor superioare de control.
Explozivul se defineşte ca personalitate printr-un comportament inegal, cu descărcări afective brutale, cu reacţii disproporţionate în raport cu stimulul şi printr-un fond dispoziţional afectiv disforic. Acest mod de a fi este sugestibil denumit şi „psihopatie excitabilă” (PREDESCU).
încă de la începutul acestui secol, unii autori au încercat să alăture explozivităţii epileptoidia, a cărei problematică a rămas încă incomplet elucidată. WILLIAMS, MINKOWSKA, KLEIST şi, mai
Personalitatea dizarmonicâ în concepţia autorilor
Peri 533
recent, CONRAD consideră epileptoidia ca fiind genetic legată de epilepsie sau avînd măcar o bază biologică comună. Alţi autori (KR1SCH, BLEULER, BUMKE, SCHNEIDER) consideră că diagnosticul de eptleptoidie este nefondat etiopatogenic şi insuficient delimitat clinic. Studiile eiectroencefa-fografice, la care o contribuţie importantă a avut şi şcoala românească de psihiatrie, relevă că, în-t-r-adevăr, la explozivi procentul traseelor disrit-mice este mai mare, dar nu toate studiile ulterioare au confirmat acest lucru. Ep'leptoidia(gli-scheroidia) este considerată de unii autori ca o ^epilepsie larvată”, pe cînd alţii susţin, pe bună
dreptate, câ, atît timp cît expresia clinică — criza epileptică — lipseşte, nu se poate vorbi de epilepsie. Deşi ar putea fi găsite unele Hemente patogenice comune între epileptoidie şi explozi-vitatea extremă, totuşi prima se caracterizează prin adezivitate, bradipsihie, elemente care nu apar ia excitabili. Autorii contemporani consideră epileptoidianul un psihotip constituţional care favorizează apariţia epilepsiei, argumentîndu-şi concepţia prin apariţia grafoelementelor de tip epileptic pe EEG, la aplicarea tehnicilor de stimulare.
KRETSCHMER este cel care a denumit descărcarea brutală a afectelor la explozivi — reacţie de scurtcircuit. Acest mod de manifestare, datorat insuficienţei instanţelor superioare de control si a capacităţilor frenatoni, devine evident încă din copilărie, cînd, ia cele mai mici incitaţii sau neîndeplimrea unei dorinţe, apar reacţii coleroase, .zgomotoase,, crize de agresivitate, violenţă. încă,
din copilărie, explozivul este greu de suportat din cauza atitudinii sale voluntare, a capriciozi-tăţii şi cverulenţei verbale. Probabil că tot datorită unor „scurtcircuitări", a unei dezvoltări insuficiente a capacităţii de discernămînt, aceşti copii sînt foarte repede influenţaţi de exemplele negative şi foarte greu de corectat prin metode pedagogico-educaţionale.
Adaptarea lor este deficitară. Explozivul a fost denumit de BAER „impulsiv violent", el referindu-se la consecinţele dezastruoase ale acestor descărcări, în timpul cărorasubiecţii lovesc, distrug, fără a ţine cont de consecinţe sau, mai bine zis, fără a realiza în acel moment consecinţele actelor lor. Aceste descărcări de violenţă au rolul de a-l „descătuşa" dintr-o stare de tensiune, de afect. Explozivul este incapabil de a-şi rezolva confîictuali-tăţile cu calm, „la rece”, el nu poate fi o persoană raţională (KLAGES). El are nevoie de o rezolvare imediată, intempestivă; raţionamentele logice, alegerea motivelor şi ierarhizarea lor sînt scurtcircuitate. Aceste rapide treceri la act fac ca explozivul să ajungă în faţa psihiatrului şî, nu de puţine ori, în faţa unei comisii de expertiză medico-psihiatrică.
Descărcarea violentă odată terminată, starea de afect de care a fost generată epuizîndu-se, explozivul devine liniştit, avînd uneori regretul faptelor săvîrşite, pe care le priveşte mai mult sau mai puţin critic. Aceasta este trăsătura esenţială a inegalităţii comportamentale : de la furie violentă, la căinţă, regret. Uneori însă, aceste sentimente de regret, de căinţă pot constitui terenul unei noi descărcări violente. După ieşirea din criză, explozivul încearcă reluarea contactului cu ceilalţi, promiţînd „cinstit" (el crede în aceî moment că se poate stăpîni) că nu va mai repeta aceste descărcări. Deşi cu un potenţial agresiv de o deosebită violenţă, explozivul nu este totuşi un imoral
—	el nu are psihologia „adevăratului criminal”
—	, deşi ar putea ajunge la crimă. El nu premeditează, ci dimpotrivă, scurtcircuitează. El nu este capabil să-şi stăpînească izbucnirile afective primare, nu-şi „elaborează" actul şi îf regretă ... după ce acesta a fost înfăptuit.
Incapacitatea de discernămînt şi de ierarhizare motivaţională fac ca reacţiile explozivului să fie disproporţionate în raport cu stimulul şi neadecvate momentului. Dorind să se „impună cu orice preţ", posedînd un orgoliu morbid, orice mică incitaţie venită din exterior este percepută ca injurie extremă adusă vanităţii sale. Orgolios şi răzbunător, explozivul „se aprinde de fa o umbră de scînteie".
Aparent este o personalitate puternică, stenică, dar, de fapt, fragilă prin imposibilitatea adaptării ; explozivul este în fond un psihorigid : el nu are maleabilitate, deşi poate avea calităţi intelectuale satisfăcătoare. Astfel de subiecţi caută societatea
834/Per
Personal itatea dizarmonică în concepţia autorilor
relaţi'rle interpersonale, dar nu ie pot 'întreţine datorita capriciozităţii' lor continue, continuei autosupraestîmări. Chiar în afara descărcărilor, explozivii au un fond dispoziţional disforic, sînt continuu nemulţumiţi, permanent iritabili, irascibili, morocănoşi. Această stare se accentuează în perioadele de criză biologică (pubertate, andro- şi menopauză) şi după afecţiuni somatice. Ei sînt greu de suportat de către anturaj ; sînt ostili şi ranchiunoşi, înclinaţi spre „instincte patologice”. Insuficienţa funcţiilor de ierarhizare, precum şi modul scurtcircuitat de acţiune „îndeamnă” explozivul mai mult spre polul răului decît al binelui : el devine adesea, din adolescenţă, alcoolic, toxicoman, delincvent.
Tablou! clinic ai- explozivităţii poate deveni şi mai complex în forma sa extremă, în care descărcarea de furie declanşată ia stimuli minori atinge o intensitate maximă, durează mult şi se epuizează greu, lăsînd în urmă nu o stare de ,,uşurare”, cî una tensionata, lipsită de culpabilitate si critica faptei săvîrşite, atitudinea de ostilitate permanen-tizîndu-se. In aceste cazuri, interferenţele medico-legale sînt cele mai frecvente. '
Explozi vitatea acestui tip de personalitate nu se explica prin intensitatea unei tensiuni intrapsi-hice create, care trebuie descărcată, ci numai prin pragul scăzut de excitabilitate. Egoist şi egocentric, explozivul raportează totul la propria-i persoană, la propriul sistem de referinţă. Dacă în.cadrul celorlalte dezvoltări dizarmonice de personalitate, adaptabilitatea, deşi greu de realizat, este totuşi uneori posibilă, în cazul explozivului ea este întotdeauna deficitară din cauza gravelor perturbări ale relaţiilor interpersonale.
Decompensările apărute în cadrul dizarmoniei explozive sînt întotdeauna grave, prin consecinţele reacţiilor brutale, de multe ori cu implicaţii me-dico-legale. Explozivul poate fi deosebit de violent, putînd ajunge şi la un act auto! itic. Uneori, auto! iza survine ca o reacţie violentă, secundară sentimentului de vinovăţie, faţă de o primă reacţie de abia epuizată. Alteori, autollza apare în cadru! decompensărilor depresive. Combinaţia dintre explozivitate şi alcoolism — frecventă de altfel — poate aduce decompensărilor o coloratură paranoidă.
PERSONALITATEA STRUCTURATĂ DIZARMONIC DE TIP OBSESIV. SCHNEIDER caracteriza obses:vuI în primul rînd ca pe o persoană „nesigură de sine”, pe cînd PETRILOWITSCH, citat de LĂZĂRESCU, anaHzînd ârrnealtul ca personalitate corelată obsesivului,	că	:
„nesiguranţa de sine şi timid itatea anancastu I u i sînt nespecifice . .. nesigur-nt:- de sine şi timiditatea obsesivului sînt Tot r.er Darnice .. . nesiguranţa aparţine obsesivi; !u5	>1	'-•.im	ea	aparţine
instabilului emotiv sau deprevvt.’ui, fora ca ea să-şi pună pecetea diagnosticului ... nesiguranţa
de sine a anancastul ui e mai mult consecinţa deci.',' cauza caracteristicilor . sale personale . . . etc.’\_ ’ PETRILOWITSCH consideră că axele în ;jru‘ cărora se structurează acest tip de personalitate: sînt : rigiditatea, meticulozitatea, slăbiciunea sistemului mstinctivo-afectiv, ambiţia şi conştiinţa.-morală exagerată ; deşi Eul este siab, el esie relativ echilibrat ; este incapabil de a deosebi esenţialul de neesenţial, prezentînd o mare reten-t!vitate a trăirilor.
Personalitatea structurată dizarmonic de tip obsesiv a fost definită clasic de Pierre JANET ca avînc drept trăsătură esenţială pierderea simţului rea -Jui , consecinţă a insuficienţei sintezei şi prelucra^ lor datelor perceptuaie, cognitive, afective, condu -
cînd la atitudini ezitante, din cauza necuprinderii realităţii în totalitatea ei. ICD (OMS) defineşte obsesionalul prin sentimentele de nesiguranţă şs îndoială care îl domină, prin scrupulele care-i determină dubitatia şi ezitarea, prin obstinaţie şl prudenţă excesivă.
Definiţia OMS subliniază că „pot exista gînduri şi compulsiuni comune obsedante şi inoportune, dar ele nu ating gradul de gravitate al nevrozei cbsesionale”. Tendinţa spre perfectionism se traduce prin repetate verificări şi precizări meticuloase. In plan manifest, pot apărea rigiditatea şi îndoiala. Personalitate psihorigidă, obsesionalui are resurse limitate de exprimare a sentimentelor, este indecis, nu poate avea o cuprindere totală a realităţii, are o permanentă neîncredere în sine, asociată cu tendinţe perfecţioniste. BINDER este
Personalitatea dizarmonicâ în concepţia autorilor
Perl 53 5
-«Drimul — urmi: de aproape toţi autorii moderni - cire accentuează asupra perseverării. Obsesiva’ este—după cum afirmă KEHRER — „un Dedaht-scrupulos”, angajîndu-se într-o singură acţiune pe care, dorind să o termine cit mai bine/ o verifică mereu pentru a evita neprevăzutul. Prin :3ceasta", ei se leagă numai de prezent, nu are deschidere spre viitor, suferind de „o lipsă a devenirii interioare în timp”.
Pentru obsesiona!, modeiul interrelaţiei umane în planul afectivităţii este modificat, în sensul că sentimentele eticc-morale sînt exacerbate în -detrimentul celor naturale şi simpatetice. Obse-sionalii sînt psihorigizi, cu o bandă îngustă de va-r:aiie în planul afectivităţii. Plini de scrupule, sînt Lpsfţi atît de rezonanţă afectivă, cît şi de capacitatea de exprimare a acesteia. Din acest punct -de vedere, sînt excesiv de morali ei înşişi, avînd absurde pretenţii la aceeaşi excesivă moralitate şi scrupuiozitate în privinţa celorlalţi. Ei aproape •că împiedică naturalul afectiv să se desfăşoare sau, metaforic spus, îşi ,,dogmatizează trăirile” într-o ngidă teorie etico-morala. La aceste rigidităţi afective contribuie, în mare parte, şi deficitul ■energo-dinamic structural a! obsesionalului, pre-ciîrn şi .dispoziţia sa afectivă bazală continuu depresivă, nemulţumirea de sine şi de ceilalţi. Nesiguranţa în planul afectiv, precum şi transpunerea dificilă în practică a planurilor mintale sînt generatoare de anxietate care, la rîndul ei, generează indecizia. Această anxietate existenţială este „Ttuît mai accentuată la obsesionali decît la restul ■Indivizilor, fapt motivat prin reala incapacitate ••decizionali a subiecţilor.
■	Exacerbarea sentimentelor etico-moraie în defavoarea cei or naturale, adăugarea unui deficit '■energo-dinamic duc ia o fragilitate afectivă, la o continuă neîncredere, 1a o continuă pendulare (pentru că raportarea se face şi ea tot ,,dogmatic’) a capacităţii de decizie. Deşi mental planul acţiunii de îndeplinit este realizat, el nu poate fi •aplicat în practică, din cauza imposibilităţii unui «efort voiiţonai susţinut. Lipsit de un sistem de erarhizare motivaţională, prin imposibilitatea cuprinderii realităţii, obsesivul va oscila întotdeauna în luarea unor decizii, chiar dacă aceste •decizii-sînt de o importanţă vitală. Dacă atît timp •cîţ se încadrează în planul relativei normalităţi această- indecizie este un factor perturbator, în cazul decompensărilor depresive ea va deveni un factor de ..apărare" faţă de actul suicidar pe care subiectul' oscilează să îl facă. Acea ,.pierdere a simţului realului", prin care Pierre JANET defineşte pe~sona; itatea obsesională, provine din imposibilitatea constituirii unei atitudini reale şi active i". , jtj2, pentru că individul este lipsit de capacitatea ce a sintetiza şi prelucra datele cognitiv-afective.. E! poate ,,recepta corect porţiuni, da-;* Hsi poate face din aceste porţiuni un tot,
un întreg’'. Pe de altă parte, această pierdere a simţului realului apare şi în urma tendinţei către reverie contemplativă, către, speculaţie intelectuală, fără apiicabilitate practică, tendinţe care-1 desprind şi detaşează de realitate. Obsesionalul este un introvert în continuă, minuţioasă şi crud lucidă introspecţie a acestui' ,,interior" teoretic, speculativ şi ,.sărac" prin aceasta. Sesizarea acestei sărăcii interioare îi creează un perpetuu sentiment de nemulţumire şi neîncredere în sine, care vor genera o inhibiţie pe toate planurile.
incapabil de a realiza complexitatea exteriorului şi copleşit de sterilitatea interiorului, obsesionalul se simte străin în mediu! pe care îl resimte ca straniu, nu neapărat ameninţător, dar plin de imprevizibil (prin insuficienta cunoaştere), In acest mediu, e! se înstrăinează de propria sa persoană. Nedefinindu-se pe sine în raport cu lumea, obsesionalul trăieşte durerosul corolar a! derea-Uzării şi depersonalizării. Aşa după cum afirmă STRAUSS, el este un izolat existenţial. Nu are încredere în sine, în propria sa afectivitate, sărăcită de natural şi excesiv raportată la etica şi puritatea morală ; această raportare creează o multitudine de scrupule, împiedicînd maleabil itatea adaptării. Scrupulele morale blochează posibilitatea trăirii într-o libertate interioară ; obsesto-nalul se inhibă, printr-o absurdă îngrădire a exprimării afective normale. Scrupulele îi determină epuizante crize de conştiinţă, în raport cu fapte de importanţă minimă sau nesemnificative,. Cercul vicios în care se închide obsesionalul este cel al ruminaţiilor mintale dubitative. El are, aşa cum subliniază BINDER, o dispoziţie obsesiv-anxioasă, lipsită de conţinut, dar care creează o continuă tensiune intrapsihică, un continuu sentiment de jenă şi de disconfort. Neîncrederea în sine nu se referă numai la aspectul de neputinţă proprie, ci derivă mai ales din aspectul de puritate morală. El se suspectează continuu de o încălcare a acestor norme morale şi sociale ; sistemul de scrupule pe care şi-l construieşte este menit, în primul rînd, să evite această încălcare. Deciziile sînt luate după o pedantă şi meticuloasă deliberare, astfel încît acestea poartă amprenta pedanteriei.
Spre deosebire de astenic — alături de care obsesionalul este aşezat, prin apariţia, în prim plan, a unor trăiri de insuficienţă psihică—,1a care accentul cade pe ineficienţa reală psihică şi fizică, la obsesional, accentul este pus întodeauna pe latura afectiv-morală (PREDESCU). De asemenea, prin dispoziţia întotdeauna tristă, obsesional ui este comparat cu depresivul, dar ia acesta există o mult mai complexă elaborare a trăirilor psihice. Această trăire a insuficienţei şi neîncrederii în sine generează dorinţa găsirii unui suport exterior. Rigid şi scrupulos, obsesionalul va găsi acest suport în regulamente şi instrucţiuni, care cer numai să fie respectate întocmai, şi nu într-ur\
536/Per
Personalitatea dizarmonicâ în concepţia autorilor
proces de elaborare, de decizie proprie. De aceea, obsesionalul va fi întotdeauna un excelent subaltern, care se va decompensaîrlşă în momentul .. -promovării, atunci cînd va fi \pus în situaţia de a lua el însuşi o decizie, fiind incapabil de aceasta. Pentru a-şi compensa deficienţa şi neîncrederea în sine, obsesionalul se va antrena într-o activiţate excesivă şi exceiiv de meticuloasă, cu tendinţe spre perfecţioni/sm. Obsesionalul nu-şi poate bomidera niciodată o activitate terminată, un act firrH^împlinit; el va lucra cu minuţiozitatea şi pedanteria artizanului de miniaturi, epuizîndu-se în perfecţionarea unei activităţi minore, simplu de îndeplinit. Este o modalitate de a fi, dea lucra, care epuizează, crescînd şi‘ mai mult neîncrederea în forţele proprii. Pentru el, meticulozitatea este ridicată la rang de principiu vital. în viaţa obsesionalului, totul tinde săfie „programat” judicios, verificat în cele mai mici amănunte şi organizat într-o ordine perfectă. Distracţiile sînt eliminate şi pentru că nu mai are timp pentru ele şi pentru că acestea i-ar împiedica, prin ocuparea timpului, activitatea de ,,artizan” minuţios. Deseori, hobby-ui acestor subiecţi este colecţionarismul sau acele activităţi care cer meticulozitate, răbdare, ordine perfectă. Desigur că acest perfectionism este obositor, epuizant, obsesionalul resimţind această epuizare ca pe un nou argument al insuficienţei sale. Această oboseală împiedică, aşa cum este normal, şi mai mult capacitatea decizională.
în societate este considerat ca ,,rece”, convenţional şi conformist, moralizator şi dogmatic. Nu dăruieşte afectivitate şi, din cauza cerinţelor exagerate de moralitate, nici nu poate avea afectivitatea celorlalţi. Este puţin sensibil la laudă, nefiind în fondul său un orgolios. Critica însă îi provoacă exagerate crize de conştiinţă morală. Randamentul activităţilor este mic, în ciuda muncii enorme depuse, pentru că timpul este cheltuit (singurul lucru pe care obsesionalul îl cheltuieşte fără socoteală, chiar îl risipeşte) pentru stabilirea unor scheme şi programe riguroase, prin multiple reve-rificări şi ca urmare a incapacităţii de a lua o decizie.
în ,,Patologia obsesivă”, Mircea LĂZĂRESCU descrie mai multe tipuri caracterologice aie anan-castului, personalitate care poate fi corelată cu obsesionalul :
•	seriosul funcţionar, care „poate trăi doar în termeni de utilitate, fiind indisolubil legat de praxisul standardizat şi cuantificabil"; în afara acestei hiperseriozităţi, a acestei „măşti perfecţioniste”, e! este un dezorientat, un dezadaptat ; scos din matca formulelor standardizate, es+.e incapabil de relaxare, incapcg bil de momente de ,,dolcefar niente", identi-ficîndu-şi existenţa cu funcţia ;
•	..aderentul la muncă”, îa care conştiinţa morală se identifică cu munca sa, inactivitatea şr momentele de relaxare fiind considerate ca o culpă ;
•	muncitorul orgolios şi expansiv, om al corectitudinii şi al exactităţii,vanitatea sa fiind hrănita tocmai de această corectitudine şi de perfec-ţionism ; „expansivitatea” sa se relevă ca e totală dăruire (care în fond este inutilă) muncii pe care o face, de obicei una care cere meticulozitate şi, prin aceasta, anostă, stereotipă şi standardizată ;
•	clasificatorul colecţionar, extrem de ordonat, adună şi clasifică, întrucît colecţia sa constituie „mediul” în care ordinea şi stricta deti~" mitare îi dau sentimentul echilibrului. Este--un refugiu pe care acest tip de personalitate şi-l construieşte, refugiu din care imprevizibilul, surpriza sînt eliminate ;
•	omul clarelor delimitări, aderă fa o temă,, situaţie, pe care luptă să le elucideze corn plet, fapt care este generatorul unei suprasolicitări. Orice imprevizibil intervenit determină descărcări aparent explozive, dar care,, în fond, sînt menite numai să „liniştească” orgoliul propriu şi conştiinţa morală.
Din perspectiva psihanalizei, aceste trăsături s-ar încadra caracterului de ,,tip anal”. în care individul rămîne fixat la această fază a erotismului infantil. Preocupările de excesivă ordine, curăţenie, scrupulozitate s-ar datora mecanismelor de „formaţiuni reacţionale” (ataşamentul faţă de murdărie se transformă în pasiune faţă de curăţenie etc.), caracterul sadic-anal descris de psihanaliză definindu-se prin tendinţa spre ordine, economie, încăpăţînare. Psihanaliza construieşte, de fapt (fără a argumenta cert), o legătură între ceea ce se poate observa şi ceea ce ar putea fi motivaţia abisală posibilă. Soliditatea acestei concepţii este însă discutabilă.
Există anumite profesiuni care sînt preferate de această familie caracterologică : funcţii administrative, contabilitate (cu precădere), laborator, militărie şi altele. Aceste profesiuni le conferă „siguranţa normelor, regulilor după care îşi conduc munca”. Decompensările personal ităţi r obsesionale sînt — după părerea mai multor autori —* de tip obsesiv, dar nu aceasta constituie esenţa lor. Mult mai frecventă în clinică este decom-pensarea de coloratură depresivă şi este normal să fie aşa, pentru că obsesionalul este un lucid observator (chiar exagerat) al propriei sale insuficienţe decizionale. Dată fiind marea lui sensibilitate morală, care face ca trăirile conflictuale etice, intrapsihice să fie de o mare intensitate, personalitatea obsesionalului este un teren propice dezvoltării unor deliruri senzitive de relaţie ; tot în aceeaşi sferă se poate încadra şi simptomatologia hipocondriacă de dezvoltare, la care este predis-
Personalitatea dizarmonicâ în concepţia autorilor
Perl 537
«pus acest tip de personalitate. Desigur că reacţiile nevrotice de tip obsesivo-fobic sînt posibile şi, atunci cînd eîe apar, se impune diferenţierea de nevroza obsesivă; diferenţierea este destul de dificilă şi se face atît pe baza evoluţiei în timp, cît şi, mai ales, prin investigarea corectă a personalităţii premorbide (dizarmonicâ sau nu). „Calea” pe care se poate angaja obsesionalul poate fi însă şi cea a atipiei : •ei este derealizat şi depersonalizat, psihorigid şi impenetrabil argumentării realului. Verificăriie continue ar putea evolua spre stereotipii.
închiderea în cadru! unor norme şi reguli stricte nu ar putea friza un anume tip de autism? Lipsa simpatiei şi simpatiei nu înseamnă, în fond, detaşarea, ruperea de ambianţă? Acestea constituie întrebările la care, de muite ori, clinicianul este •obligat să răspundă afirmativ. Una dintre porţile prin care discordanţa se poate instala este şi acest tip de premorbid.
Autorii americani descriu, în DSM II!, un tip -de personalitate apropiat de cel obsesional, personalitatea evitantă, caracterizată prin neîncrederea în sine şi în cei din jur, hipersenzitivitate to relaţiile cu colectivitatea. Personalitatea evitantă •-este extrem de sensibilă la aprecierile celorlalţi, predispusă — prin autodeprecierea pe care o resimte — la interpretativi tate, suspiciune, cu un -•exagerat şi disproporţionat simţ al ridicolului. Relaţiile sociale sînt stabilite cu greu şi numai *dupâ multiple asigurări că individul va fi acceptat; de aceea, el este, în final, un izolat : cei din jur nu-î acceptă sau nu-i înţeleg condiţiile, iar el nu poate accepta această „neacceptare”. în fond» evitantul simte o mare nevoie de afecţiune, o mare dorinţă de a nu fi un izolat, dar, dată fiind •=psihorigiditatea lui, este incapabil de a fi maleabil, de a se încadra. Apropierea de personalitatea obsesivă se bazează şi pe aceea că evitantul este un veşnic mizantrop, cu tendinţe de depreciere a propriilor realizări, de minimalizare a succeselor, <te lipsă de stimă faţă de propria-i persoană, sus--picionînd că şi cei din jur îl depreciază.
PERSONALITATEA STRUCTURATĂ DIZARMONIC DE TIP ISTERIC. Descrisă încă din epoca hi poc r atică, în care existenţa ei era legată de „migrarea uterului în corp” (HI POC RATE), fiind în exclusivitate un atribut feminin, isteria va fi considerată de GALEN ca strîns legată de sfera •sexualităţii. Această concepţie a dominat şi în secolele următoare, evul mediu adăugînd ideea de posesiune diavolească. Declinul ei începe abia în -secolul al XVil-lea, prin descrierea clinică a lui "SYDENHAM şi prin argumentarea de către LEPOIS a faptului că, deşi mai frecventă la femei, •isteria poate apărea şi la bărbaţi. Şcoala de la Sal pe triere (prin CHARCOT) şi apoi cea de la Nane/ (prin BERNHEiM) au o contribuţie im-ortanti p'in descrierea unor ,,stigmate" speci-
fi ce isteriei şl prin considerarea unor „leziuni organice” ca substrat a! tulburărilor. Ulterior, BABINSKI o va numi pitiatism, tocmai pentru a sublinia că ea nu este un aspect de ereditate morbidă specific feminităţii (gr. hystera ,,uter"), ci că poate apărea şi la bărbat. Pentru BABINSKI, istericul este un simulant, dar ,,un simulant de bună credinţă”.
în încercările de clasificare a tulburărilor de personalitate, personalitatea isterică apare descrisă în tipologia iui KAHN — ca psihopatie complexă—, în cea a lui PETRILOWITSCH şi, ulterior, la LEONHARD. Autorii francezi o descriu, ca de altfel toate dizarmoniile, în cadrul „nevroze-iorde caracter”, iar autorii americani definesc în DSM Iii personalitatea narcisistică, similară cu personalitatea isterică din 1CD 9 (OMS). Conform definiţiei date în ICD 9, personalitatea isterică se caracterizează printr-o labilitate, imaturitate şi superficialitate a afectivităţii, printr-o dependenţă continuă faţă de anturaj, printr-o mare sugesti-bilitate, imaturitate sexuală, prin adoptarea unor atitudini teatrale. Sub acţiunea factorilor traumatizanţi din mediu se pot dezvolta simptome isterice.
Personalitatea structurată isteric poartă marca neautenticităţii, a unui continuu teatralisrn, individul astfel structurat fiind de-a lungul întregii sale vieţi un actor ce interpretează, roluri multiple, de victimă sau cuceritor, dorind să obţină compasiune sau admiraţie, ţinînd, ca orice
538/Per
Persaneiitcîeo dizarmonicâ în concepţia autorilor
actor,.ca întregul ,,public"' să fie acaparat de jocul său, ca el să devină centrul atenţiei, întreaga sa viaţă constituindu-se dîntr-o cameîeonică schimbare ce roluri, în funcţie de situaţie, de anturaj. Această permanentă interpretare pe scena lumii i-a dat istericului denumirea de histrion, deşi deosebirea de adevăratul actor este mare : acesta joacă pentru a cărui şi a se dărui, pe cînd istericul „joacă” pent-j a deţine, pentru a i se dărui ; el îşi creează şî regizează singur rolul, în funcţie de propriile sale connţe şi neţinînd cont de realitate, de multe ori ,.arta” sa fiind folosită pentru a modifica un dat rea) nefavorabil lui, îintr-unul favorabil. Pozînd în victimă, şantajînd, lăudîndu-se, istericul cere întotdeauna ceva ce nu poate deţine altfel, dată fiind imaturitatea gîndirii şi afectivităţii sale. Ei tinde să pară mai mult decît este, nu neapărat în sens megalomanie, cum spune JASPERS, cît mai ales altfel decît este în realitate, ascunzînd astfel inconsistenţa structurii propriei personalităţi. El încearcă, prin jocul său, să convingă, să aducă In plan real fantasmele propriei sale imaginaţii.
Istericul nu este însă un (sau numai un) farsor : atunci cînd „interpretează” este sincer, marea sa capacitate de autosugestie ajutîndu-1 să se transpună în totalitate în rol : atunci cînd cere compătimire, este convins că este o victimă şi atunci cînd cere admiraţie, este convins că o merită.
Personalitatea de ;.tip isteric se constituie In jurul unui eşafodaj, clădit din teatralism, (maturitate şi labilitate emoţională, egocentrism, dependenţă afectivă, erctizarea raporturilor sccia le. Teatralismu! istericului se concretizează într-o deformare a realităţii sau într-o reconstrucţie a ei, prin prisma imaginarului atît de bogat al istericului. Patetismul interpretării dă aspectul de afectat, neautentic, simulat' (conştient sau inconştient) ; aparenţa istericului este teatrală : întotdeauna ţinuta sa este originală, cochetă, ' „mai aparte”, astfel încît să atragă atenţia prin ea însăşi. Gestica şi'mimica'sa 'sînt hipermobî-e, exagerate, ele vrînd-să fie un" argument, o subliniere'a discursului, pe 'care însă" ?n realitate' îl încarcă, îi dau tenta nenaturalului. Limbajul mimico-pa ntcm'imic devine vădit inautentic tocmai or;n bogăţia sa.
' Discursul, patetic cel mai frecvent, este susţinut cu modulaţii ale vocii, cu modificări ce ritm, cu intonaţii teatrale, care dau aucitoPu!ui senzaţia de a se afla. în faţa. unui actor ce proastă calitate. Tocmai din efortul pe care îi face ce a convinge, exagerînd uneori pînă !a grotesc, istericul apare ca. inautentic. El adeptă tenuri şi atitudini spectaculoase, mizînd astfel pe o profundă, impresionare a celor din jur, pe care, la început, o poate obţine. Succesul îl „încurajează” însă pe isteric să-şi repete „scenele” ori de cîte ori doreşte un anume beneficiu'; ori, dacă la început aceste atitudini spectaculare reuşeau totuşi să impresioneze, prin repetare ele nu se mai bucură de ace-
laşi succes ; insuccesul va determina nu o 'sch’nrţ-bare de atitudine a istericului, ci o amplificâre s spectacularului. Deşi definit ca un Ego slab, istericul este totuşi un perseverent ; el poate persista într-o atitudine de extrem teatralisnh, de spectacular grotesc, o perioadă îndelungată, reuşind prin această perseverenţă să „învingă" rezistenţa celor din jur, al căror efort de opoziţie nu. mai poate fi menţinut. Această modalitate de'comportament este, în fond, rezultatul unei imatljn--tăţi a gîndirii şi a afectivităţii ; logica istericului este o „logică afectivă”, comparată clasic cu cea a copilului, afectivitatea sa fiind, după cum araţi: JANESCH, formată dintr-o multitudine de' simţăminte, dar din nici un sentiment cert, va-\d, Istericul nu ar rezista 1a nici un fel de frustrară şi mai ales ia cea din pianul afectiv. Refuzul frustrării este trăit cu toată fiinţa şi este exprimat cu'toata fiinţa, dînd aparenţa unei suferinţe imense, întotdeauna supradimensionate în raport cu factorul cauzal. Istericul refuză realitatea nefavorabilă* ş: încearcă să o facă favorabilă, chiar atunci cînd,. obiectiv privind, acest lucru este imposibil: ef va persevera prin toate mijloacele de expresie teatrală în a cere afecţiune de acolo oe unde e& nu mai poate veni şi se va mulţumi cu compătimirea şi mila, dacă afecţiunea nu este posibili-El doreşte să fie luat în seamă, să fie întotdeauna 'n centrul atenţiei, chiar dacă acest loc îi este atr* buit din milă, din ccmpasiune şi nu dintr-o* afe: ţiu ne reală. Această problemă, a cîştigării afect -unii, istericul o amînă pertru moment, pentru-cj in acei moment — cei al frustrării — mp'ortanf este numai a fi luat în seamă, a 1 se ga re"': că eJ -o persoană care contează. Această a■ * :	c
replică teatrală rapidă ia frustrare esic cetc^r rată de un alt aspect al imaturităţii sa e ^Jgn t v afective : imposibilitatea de a aştepta t. ccre ^ rezolvare imediată şi persistă în a o ce;e ’c ct n > orice mijloace de şantaj sentimental,	i
si veleităţi suicidare sau pr-cmisiunl, pe u c »• în momentul în care le face, ştie c* ^ î c ~‘p " onora. Dar, important pentru e e^e s. cfct.r. mediat ceea ce doreşte. Aceas^ rcdpcv. ‘„ie c a-şi amîna dorinţa constituie, de r oiţe	c:	.ca<’	~ *
eşecurilor acţiunilor întreprnse de iste- c. oenUu că-el. nu poate aştepta apariţia „moment. S pr einic'V în care ar avea poa^e	ce f^t*i
■maturitatea sa afectivă îl face ca	creze rpn!
siv şi scurtcircuitat. Tentativa ’e ' r c~	c	r
taţii le conştiente de „tentatKe ’ oc i re:	pri<>
încărcătura de afect a mcme\ ^ , că ~	_r,~-
actul suicidar, pe care isterici, , i o>.g	i-'-
dorit.
Cameleonismul Istericului este ever* ^ î1 (aparent) intensa sa participa1 e a t»ă’i	^	t
juiui. Atunci cînd cei din jur r*:( c! r	z\.	n	i»
tare, atunci cînd cei din jur p'îng, e p -el n i tare, dar nu pentru că el s-ar L^it sai r- tru r ar suferi în mod rea! mai mi t decît ce c n ii »
Personalitatea \ dizarmonicâ în concepţia autorilor
Pemrn
ci pentru c| în acest mqd e1 atrage atenţia, lor. Nd *est$ o participare reaiâ ia trairei celor ,din jur,' ci o mimare exagerată si prin aceasta, nenaturală -r-a acestei participări. Desi istericul, tot prin. autosugestibilitatea sa crescută, poate avea ■trăiri congruente cu cele ale anturajului, dorinţa •‘de a şi le arăta mai pregnant, de a ieşi în evidenţă
■	cu price preţji dă nota de falsitate. Istericul rîde
•	şihplînge cu cei din jur, dar o face mai tare şi astfel vocea sa disţors.ionează armonia, creînd acorduri fajse. Desigur că, în .acest mod, istericul atrage atenţia, desigur că . iese în evidenţă, desigur' ci astfel se face remarcat şi acest lucru, îl satisface. •Clasic, egocentrismul istericului a fost comparat cu o „sugativă afectivă”. El decurge nu numai dintr-o falsă supraevaluare dş sine, ci dintr-o ima-t^ritate a gîndirii, dintr-o insuficientă aptitudine 'de. a cunoaşte, dintr-o incapacitate de,a ierarhiza valorile, dintr-o imposibilitate de a se raporta ia un,sistem de referinţe generai valabil. Ei se întronează ca obiect polarizator, pornind de la premise tot atît de false şi de. ia raţionamente tot atît de înguste ca şi atunci cînd omul a situat Pămîntu! în centrul universului.lstericul nu că nu poate cunoaşte (nu.neapărat), ci, mai frecvent, nu vrea să cunoască ierarhia reală a valorilor ; această cunoaştere l-ar siţua^acolo unde, .lipsit de siţuaţia-de* „centru*', s-ar, simţi frustrat Tot jocul său este în s.<;Qpuî, c|e a se menţine in această poziţie centraiă'şi po-larizaţoare, pe care nu gîndeşte că ar merita-o sau.; nu, ci pe' care pur şi simplu o doreşte în *,ş£tea sa de afectivitate”, niciodată satisfăcută.
'Istericul este o personalitate lipsită de eşafodaj puternic, fragiiă, sugestibilă,: imatură şi, prin aceste •trei atribute; dornic de dependenţă. El devine dependent de o personal itate mai puternică, mai ixiTţe‘structurată, mai bine ancorată în,real, întrucît şt;e că numai o astfel,de p&rsonaHîate îl poate proteja”, îi poate; oferi soluţii şi asţfel se lasă dominat de cel de care devine dependent.-Pepen-^denţa sa nu are un substrat de afecţiune, de devotament, ci numai junul pur egoist, de a-şi apăra ■prbpriHeinterese. Ei se Jasă dominat numai pentru că. experienţa i-a învăţat că această dominare îi apără şi de aceea istericul se „cramponează” de c^l de care devine dependent. Situaţia de a pierde această dependenţă devine şi ea o situaţie frus-trantă, faţă de care. reacţia 1 pi este rapidă şi zgomotoasă ; această pierdere înseamnă, pentru isteric pierderea securizării. Desigur că ea nu este recunoscută ca atare; . istericul o inversează, "încearcă să convingă de sacrificiile pe care le-a făcut, de roiul său de victimă faţă de cel de care •este dependent, transformînd relaţia sa de dependenţă intr-un a de. dominate. ;>......... ....
Egocentrismul istericului se relevă şi în momentul în care este pus în situaţia de a ajuta pe cineva tmama care să-şi ajute fu! sau soţia/soţul în situaţia a-şi ajuta partenerul): de obicei, atunci cînd un
membru aprop'at a! familiei se află’în; şuferinţă, într-o situaţie grea, istericii!, care normal ar* tre-' bui să-l susţină, înscenează o situaţie’ proprie mult mai, dramatică (dar absoîut imaginară) âktît a celui suferind. El devine mai victimă'decît însămi victima sau o victimă a victimei.în fond, şi afceastă suferinţă a unei persoa'ne apropiate constituie o situaţie frustrantă, pentru că cel suferind devine acum centrul atenţiei. înscenarea rolului de Victimă este făcută tocmai pentru recucerirea acestui foc centra!, care constituie singura sa motivaţie şî* singura situaţie în care îşi mobilizează eforttiî
voliţional. .	.	;	’	...	'	.... ‘1
Eroti zarea raporturilor sociale este paravanul unei reale inhibiţii sexuale, ea apărînd ca o hi-persexualitate prin care istericul atrage şi acaparează atenţia. Deşi într-o continuă atitudine de provocare, de seducere, -istericul este incapabil de a dărui şi de a se dărui. El doreşte să seducă pentru ă fi iubit şi nu pentru a iubî. "•
Pe rso na! i tătea1 i steri că se conturează ca atare* încă din copilărie, neuroDsihiatna infantilă numind-o Imatorîtâte afectîv-comportamentâlă, dar tabloul ei complet se defîfte^te abfa ta pubertate. Istericii sînt capricios!, nestatornici şi neho-tă^îti, sensibili la-laude si la critici (pe care întotdeauna le consideră nemeritate) incapabili de un efort susţinut saude o activitate organizată sau capabiii numai pentru* puţin timp, pentru a cîştiga atitudinea favorabilă a celor din jui% Pentru o scurtă perioadă, ei sînt persoane plăcute pentru anturaj, întrucît ştiu să-şi cîştrge simpatia^şi'să 1 mimeze participarea la grup. întotdeauna,'' astfel de. eoţyii sînt cei care recită frumos, care joacă în , scenete, care sînt sociabili şi aparent adaptaţi. > Dorinţa lor de afi în centrul atenţiei, prin metodele descrise, devine evidentă, iar „crizele!'.provocate, de obstacolele afiafce în calea propti Uor- dorinţe — » zgomotoase; încă din pubertate apare dorinţa de a povesti întîmpiări, situaţii,înţotdeauna ieşite .din; comun, rod a! unei bogate imaginaţii, prin care • istericul îşi atribuie întotdeauna rolul principal. ■ Prin. convingerea cu care este povestită, prin frumuseţea descrierii, prin multitudinea detaliilort-aceste povestiri pot fi uneori crezute de anturaj. Alteori; bogăţia imaginativă şi: puterea, de autQr< sugestie îî fac chiar pe povestitori să - ţreadă veridicitatea spuselor lor, aîunecînd spre panta mitomaniei.	^	.
Marcat de buna părere despre sine,(a!t/iaentat de laude reale sau închipuite, dus pe aripile bpg^te? sale imaginaţii, istericul poate devenj propria sa victimă, pentru ca, din cauza jiecesităţii saie de a se pune în valoare, el făureşte.un eşafodaj de pseu-dologie fanţastică. Pe parcursul întregii' sale existenţe, jocuî acesţui actor lamentabil. este;crioîiyaţ de un scop, de un beneficiu secundar, motivaţie,' care este sau nu este întotdeauna conştientizată-Existenţa acestei motivaţii explică şi perseverenţa cu care istericul lupta,'cu 'mijloacele îuî, sa-şI
540/Per
Personalitatea dizarmonicâ fn concepţia autorilor
atingă scopul, perseverenţă susţinută printr-un efort'voliţionştl. De această perseverenţă se lovesc de multe ori clinicienii care, folosind orice fel de „psihoterapie armată”, nu reuşesc rezolvarea simptomatologiei, ba uneori o accentuează; sînt celebre cazurile în care „mutismeie” în urma acestor „psihoterapii armate” dureroase au devenit ____„hemi- sau paraplegii'’ şi au persistat ast-
fel, întrucît durerea este bine suportată de isteric, nu pentru că el ar fi masochist, ci pentru că ea face parte din rolul lui de victimă, iar el îşi ia rolul în serios ; această durere îl ajută să-şi consolideze atitudinea de victimizare.
PETRILOWITSCH descrie tot ca isterici şi personalităţile care afişează o extremă blazare, această afişare avînd drept scop tot o dorinţă de a şoca, de a ieşi în evidenţă.
Pgrşonal itatea narcisistică, descrisă de autori i americani, poate fi considerată ca similară personalităţii isterice a autorilor europeni. în concepţia DSM III, acest tip de personalitate se caracterizează, printr-o. polarizare a întregii vieţi psihice, a întregii.activităţi, numai asupra propriei persoane şi a scoaterii în evidenţă a propriului Eu, în detrimentul celorlalţi. Această tendinţă de continuă evidenţiere, de cucerire a admiraţiei şi succesului, conduce la un adevărat ,,exhibiţionism”. Aparent, adaptarea socială a istericilor este bună, dar relaţiile interpersonale sînt perturbate de superficialitatea narcisiacului, de inacceptarea criticii, de continua nevoie de supraevaluare şi de transpunere în real a imaginarului, de lipsa empatiei şi s i m pat iei, a pârtie i pări i real e la v i aţa grupu iui, precum şi de continua tendinţă de expJoatşre a ceior din* jur.
Criteriile de diagnostic, pe care autorii DSM III le propun, codifică drept trăsături esenţiale : exagerarea empatică -a- im-portânţei propriei persoane, neglijarea realului în favoarea fantasmelor imaginare* care-i situează într-o poziţie egocentrică, permanenta nevoie de admiraţie şi succes, pragul scăzut de suportabilitate a criticii, cu reacţii zgomotoase şi spectaculare la aceasta, alături de lipsa participării afective reale în raport cu anturajul. Relaţiile interpersonale sînt perturbate prin cel puţin două din următoarele situaţii : neacceptarea contradicţiei şi asumarea unei dreptăţi proprii şi aleatorii, ignorarea drepturilor celorlalţi şi exploatarea celor din jur, alternarea rapidă între cele două extreme de supravalorizare şi devalorizare, precum şi egocentrismul trăirilor afective şi lipsa empatiei.
Decompensărife personalităţii isterice, apărute în context psihogen, pot fi de la ,.simple” crize de nervi, pînă la simptomatologie subpsihotică. Crizele îmbracă astăzi mai puţin aspectul celor descrise de CHARCOT, ele desfaşurîndu-se ca o stare de agitaţie, cu manifestări pseudoconvulsive, cu aspect „erotizant” sau prin crize de „sufocare”,
agravate prin hiperventilaţia şi hiperpneea voluntară, care induc hipocapnie ; pot apărea, de asemenea, crize pseudosincopate, tetaniforme etc.+ care sînt întreţinute prin prezenţa anturajul ui şt care pot ceda relativ repede prin izolarea de acesta. Alături de aceste crize, la personalităţile' isterice, decompensările apar frecvent sub aspectul conversiilor somatice : paralizii, contracturi, modificarea activităţii motorii— în condiţiile unui examen neurologic şi paraclinic negativ. Aceste-conversii respectă nu unitatea morfo-funcţională, ci „imaginea” pe care subiectul o are despre corpul său. în acelaşi context se înscriu şi falsele „anes-tezi i’ ’ sau hi perestezi i, care respectă aceeaşf regulă de lipsă a substratului lezional şi de rezistenţă la terapie.
Decompensările depresive pot depăşi intensitatea nevrotică, asociindu-se cu modificări ale stării de Conştiinţă, stări crepusculare, stări secundare, somnambulism etc.
Mulţi autori consideră că cea mai frecventă complicaţie în care se asociază dizarmonia isterică, este cea a tulburărilor de dinamică sexuală. Abordarea terapeutică este făcută mai ales de pe poziţii, psihoterapice persuasive şî de sugestibilitate* asociată, acolo unde este posibil, cu rezolvarea, conflictualitătii declanşatorii.
PERSONALITATEA STRUCTURATĂ DIZARMONIC DE TIP ASTENIC; Dezvoltare dizarmo-nită a personalităţii, caracterizată prin prezenţi’ unei aştenii cronice, atît pe plan fizic, cît şi psihic* , astenie însoţita însă de o stare de excitabilitate crescută şi numită din această cauză „slăbiciune iritabilă”.
Elementele definitorii aie acestui tip de'dizar-monie a personalităţii sînt :	astenie cronică»,
vulnerabilitate psihologică, randament nesatisfăcător, suport timic deficitar, pierderea ingenuităţii faţă "de propriul corp.
Astenia cronică, element caracteristic al aceste* dizârmbnii, este prezentă din perioada copilăriei, şi se manifestă prin timiditate şi fatigabilitate* ambele trăsături avîndu-şi expresia în relaţia copilului cu mediul. Autocaracterizîndu-se ca. lipsiţi de -îndemînare, dominaţi de slăbiciune* copiii nu iau:p&rte la jocuri zgomotoase, violente ; în mediul şcolar, se manifestă o marcată reducere a capacităţii mnezo-prosexice, ceea ce determină apariţia oboselii la eforturi de scurtă durată.. Toate aceste elemente creează copilului o stare de-labilitate emoţională, însoţită de iritabil itate*. susceptibilitate faţă de cei din jur, dar, în acelaşr timp, starea de slăbiciune este constant exploatată de către copil în favoarea sa. Se creează astfel un cerc vicios,4n care rolul mediului familial ocupă un loc deosebit de important, acest mediu acţio-nînd, de regulă, hiperprotector, hiperanxios, încurajator faţă de starea de siăbiciune a copilului*, acesta folosind o astfel de atitudine într-o formă-Iniţială a ceea ce va deveni ulterior „beneficiu
Personalitatea dizarmonica în concepţia autorilor
PeW54t
secundar”. Astenia se „cronicizează”, evoluează cu vî-rsta, astfel încît, la maturitate, ea este evidentă atît în plan fizico-somatic, cît şi în planul activităţii psihice.
Contextul fizico-somatic este dominat de o stare de epuizare marcată, apărută după eforturi, minir&e. Oboseala rapidă este însoţită uneori de inhibiţie motorie, alteori de mişcări stingace obtuze, fără prec;zie, pe un fond general de relaxare, de reducere a tonusului muscular, a forţei musculare. Manifestîndu-se ca răsunet al asteniei psihice, apare o reducere a iniţiativei şi deci a mişcărilor spontane,, rapiditatea şi eficienţa răspunsului motor fiind considerabil diminuate. Toate aceste element^ caracteristice ale asteniei fizice sînt accentuate, de o altă trăsătură a psihopatei astenic: el' nu-şi reface, <jupă repaus, starea fizică deficitară,, care devine permanentă, ajung$ndu-se uneori la ..faliment” somatic.
Pe plan psihic, astenia se manifestă, în primul rînd, în sfera mnezo-prosexică. Capacitatea de concentrare a atenţiei este considerabil diminuată, alături de capacitatea de mobilizare în vederea efectuării unui efort mintal minim. Apar frecvent tulburări de memorie. Imposibilitatea de orientare psihofizică a astenicului spre un scop final bine definit este accentuată de lipsa de iniţiativă, late ta mare în efectuarea unpr acte noi. Decizii le sînt luate cu mare dificultate; ele presupun, de altfel, trecerea Ia acţiune, în timp ce lozinca psihopatului astenic este ,,nu pot” (KAHN).
Confirmînd opinia lui SCHNEIDER — „astenicii sînţ oameni care, din motive caracteriale, ajung repede în impas din cauza celui mai mic efort” —, astenicul se teme de orice iniţiativă privind activitatea fizică sau psihică. Insomnia însoţeşte frecvent manifestările asteniei psihice, pe care o accentuează, implicînd-o într-un cerc vicios, cu consecinţe lesne previzibile.
Interrelaţia dinţre manifestările fizice şi psihice ale asteniei explică manifestările somati-forme ale acesteia. Astfel, astenicul prezintă frecvent cefalee, tulburări cardio-circulatoni, la femei — frecvente tulburări de ciclu. însăşi imaginea caracteristică astenicului pare a fi deficitară somatic, cu un aspect infantil, lipsă de „turgor” (MAYER-GRQSS), extremităţi reci* cia-notice, visceroptoză detectabilă, precum şi o labilitate neurovegativă vizibilă prin modificări vasomotorii. De altfel, SCHNEIDER prezintă „somatopatul” ca fiind un astenic corporal ce nu prezintă tulburări în sfera psihică. Acest tip somatic, conform opiniei autorului, poate reacţiona prin .manifestări astenice (hipocondrie, anxietate, depresie) sau poate deveni o personalitate structurată dizarmonic de tip astenic.
Un alt element caracteristic al.psihopatiei aste-n ice este vu iner-abil itatea psihoJogică. Ea apare ca o consecinţă firească a asteniei psihofizice şi deci a,imposibilităţii de a face faţă efortucilor de .orice natură. Multiplele eşecuri, pe care astenicul ie suferă, antrenează starea de „slăbiciune.iritativă’V bazată pe o excitabilitate crescută a subiectului faţă de orice stimul din mediu, stimul care devine astfel supraliminar. în consecinţă, apare o hiper-estezie atît în planul percepţiei senzoriale — su bi ectul nu tpI erează zgomote putern ice, căi -dura, frigul, pragul sensibilităţii dureroase este foarte şcăzuţ —, cît şi în plan psihic, astenicii fiind inhibaţi, blocaţi de duritate, cruzime, brutalităţi şi chiar de orice eveniment care le produce o stare emotivă intensă. Această sensibilitate exagerată este evidentă din perioada copilăriei, cînd astenicii dau dovadă de o deosebită impresionabil itate, labilitate emoţională, ceea ce determină pe pian comportamental manifestlri de instabilitate : ţimiditate, nehotarîre, îmbinate cu o stare de iritabil itate, de deznădejde în faţa dificultăţilor vieţii.
Lipsa de voinţă, imposibilitatea luării dec iilor optime într-o situaţie dată determină fa! men-tu111 fizic şi moral în faţa solicitărilor uzuale de ,1 orgoliul exagerat îl împinge pe astenic la planuri măreţe, la iniţierea unor acţiuni care-i depăşesc posibilităţile. Încercînd sa-si compenseze deficitul temperamental, astenicul se apucă de multe lucruri pe care, evident, nu le poate duce te bun sfîrşit. Anxietatea accentuată care însoţeşte acţiunile şi inevitabilul ,,nu pot” determină însă
■5-42/Per
Personalitatea dizarmonică în concepţia autorilor
eşecul lamentabil al oricărei iniţiative, ceea ce creează iarăşi un cerc vicios, producînd deznădejde, prăbuşire totală în fata impasurilor. Soluţia apare firesc: astenica! se refugiază în boală, ceea ce explică frecvenţa decompensărilor nevrotice.
Starea de ,,slăbiciune1’ se manifestă şi în sfera instinctuală, infantilismul fizic şi, deseori, psihic, incapacitatea de a se bucura, de a resimţi plăcerea determinînd o stare de nesiguranţă perpetuă ce afectează viaţa sexuală. Performanţele reduse accentuează teama, căsătoriile sînt ratate, vulne-. -râbilitatea psihică se accentuează şi astenicul nu-şi mai poate depăşi condiţia, apărînd note abulice în comportamentul său. Deficitul instinctual accentuează posibilitatea apariţiei decom-■pensărifor, care pot atinge chiar intensitatea psihotică. Starea de ,,neputinţă” caracteristică astenicului creează condiţii ,.optime" pentru un randament nesatisfăcător pe toate planurile, ceea ce întreţine cercul vicios în care psihopatul se D’erde. Această neputinţă însă nu are un caracter liniar, permanent, deoarece astenicul se solicită la maximum, face frecvent eforturi deosebite şi are perioade de randament mai mult decît satisfăcător, ceea ce creează premisa unor performanţe valoroase. Pe acest fond însă, posibilele oscilaţii negative şi suprasol ici tarea accentuează astenia atît pe pian fizic, cît mai ales pe plan psihic. Apare astfel sentimentul acut de ineficienţă, care cere, pentru a fi compensat, gratificaţii permanente. Aceasta necesitate însă nu este niciodată satisfăcută, ceea ce determină apariţia complexului de inferioritate, accentuat de randamentul scăzut 'in plan instinctual.
Tot acest complex de factori determinanţi şi fnvorizanţi face ca orice ,,sarcină” pe care viaţa o pune în faţa astenicului să fie percepută ca o povară, pentru îndepărtarea căreia i se cere un„ preţ niuit prea mare, eforturi de care el nu este capabil ; ,.sarcina” va fi astfel rareori dusă la.bun soîrşit, ceea ce accentuează complexul de inferior/late şî amplifică cercul vicios.
Suportul timic deficitar este global, aspectul clinic fiind asemănător depresivului. El este susţinut şi confirmat de o mimică puţin mobilă, aproape inexpresivă, expresia verbală este monotonă, iar starea afectivă de fond are note dominant negative. De altfel, numai aspectul exterior este ce timie depresivă, neputîndu-se vorbi de o anumită dispoziţie, deoarece stările emoţionale au o intensitate foarte redusă şi o labilitate deosebită, ier trăirile şi sentimentele sînt neautentice, fără pecetea vitalităţii, ceea ce afectează considerabil re.laţiije astenicului cu cei din jur. Ca mod de reactivitate, astenicul are elemente comune cu psihastenicul, dar şi cu instabilul emotiv.
Labilitatea emoţională caracteristică astenicului însoţeşte toate situaţiile ,,grele” cărora acesta
trebuie să le facă faţa, momentul în care solicita» rea atinge „paroxismul” subiectiv fiind marcat de apariţia depresiei.Aceste elemente fac ca astenicul să fie la fel de incapabil ca şi ps ir asteriscul
să se adapteze exigenţelor impuse de viaţă şi ele relaţiile cu cei din jur.
Aspectul clinic suferă însă diverse metamorfoze, corelate cu nivelul intelectual al subiectului şi cu dominanta tulburărilor în pian fizic sau psihic. Astfel, imaginea pe care astenicul o oferă poate f» depresivă, anxioasa, neurastenică, funcţională sau hipocondriacă, frecvent însa apărînd tulburări nespecifice de tip abulic. încercarea de a depăşi impactul suportului timic deficitar este orientată frecvent spre abuzul de droguri, care dau senzaţia îndepărtării sensibilităţii exacerbate, a nesiguranţei, a anxietăţii mereu prezente. „Degringolada” afectivă a astenicului este accentuată de rrnia faţă de propria-i persoană neputincioasă, supusă însă atîtor ,,grele încercări”, de necesitatea acută de a provoca şi savura mila altora.
introspecţia patologică (PETRILOWITSCH) sau pierderea ingenuităţii faţă de propriu! corp este o altă trăsătură caracteristică a personalităţii dizarmonice de tip astenic. Ea izvorăşte din sentimentul penibil de neputinţă, manifestat atît pe plan psihic, cît şi fizic, dar şi din imposibilitatea de a corela în mod simplu şi firesc cele două activităţi. SCHNEIDER sugerează necesitatea unui ,,turgor” psihic, obligatoriu pentru ca organismul să funcţioneze susţinut. Lipsa controlului conştiinţei permite o desfăşurare firească a cotidianului psihofizic, fond pe care micile acuze subiective sau stări deficitare somatice devin pasagere, nu* sînt observate sau observarea îor nu este adusă în prim-planul preocupărilor subiectului.	*	•
La psihastenie însă, toată atenţia este 'concentrată asupra corpului, asupra mecanismeiâf Sale de funcţionare, subiectul controlînd şi examl'rtîhd, reţinînd şi fixînd prin introspecţie micile dureri cotidiene sau1 stările de disconfort somatic, în mod normal neobservate. Observaţia în sine este -un factor perturbator, procesele fiziologice' ale organismului prezentînd o bună desfăşurare.numai în afara controlului conştiinţei (K. SCHN0DER). Se observă că şi acest element definitoriu âf psihopatiei astenice — pierderea ingenuităţii faţă de propriu! corp — „beneficiază” de un*- cerc vicios: plasarea tulburărilor somatice în-prim planul conştiinţei creează frica de boală, produce anxietate, dar aceasta la rîndul ei accentuează tulburările somatice. Cercul vicios se amplifică prin observarea şi controlul exercitate şi .asupra funcţiilor psihice, fenomenul fiind cu atîţ mai greu reversibil, cu cît observaţia şi controlul sînt mai profunde. Psihopatul astenic îşi creează astfel o lume proprie, dominată de straniu, de ireal,, restul lumii apărîndu-i distanţat, estompat, străin. SCHNEIDER descrie astfel această stare : ,,orice
Personalitatea dizarmonicâ în concepţia autorilor
Per/543-
şep.timent pare. neautentic, orice relaţie—rece şi .lipsită de \ tal tate. Toate aceste fenomene ţin de. pierde1 ea ingenuităţii faţă ce propria existentă”.
Toate elementele definitorii ale psihopatiei astenice contribuie la-particularizarea relaţiilor subiectului cu lumea înconjurătoare. Neparticiparea afectivă creează premise pentru evoluţia şi dezvoltarea unui anume tip de structură intelectuală, înclinată spre speculaţii abstracte, de regulă sterile,
. fară o fundamentare concretă. Imposibilitatea de a
•	realiza concret fundamentele etice ale existenţei fac din astenic un partener dificil, pe care nu se poate pune o bază, el însuşi pierzîndu-se, capotînd în . faţa evenimentelor deosebite. Deşi aparent se supune necondiţionat doleanţelor impuse de mediu, de viaţa socială, faptul că este puţin combativ, că se lamentează permanent şi evită sau oscilează mult înaintea angajării.în efort, determină izolarea astenicului, factor care însă contribuie'ia consoiidarea.cercului vicios în care subiectul îşi duce existenţa. Perpetua criză dureroasă în care se zbate psihopatul astenic — fără a-şi afla alinare prin odihnă sau alte mecanisme compensatoare — duce ia epuizare nervoasă, ia scăderea, progresivă ,a randamentului, şi aşa nesaţ i s-facătoar, şi ia amplificarea vulnerabilităţii psihologice. Toate aceste elemente îi afectează .funcţionaiitatea socială..
Diagnosticul pozitiv presupune prezenţa elementelor definitorii ale dizarmoniei în procesul de. formare a personalităţii :
.	.	«.incapacitatea de	integrare	armonioasă	în
■	•	. • mediul social ;
•	♦•control incomplet al sferelor afectiv-volitive şi - instinctuale ;
'	'	• ne recunoaşte rea	defectului	structural	de
" ' către subiect, cu .particularităţi pentru fie-'■ care tip de dezvoltare dizarmonică a personalităţii.
...... - : : ■
. Toate aceste elemente .definitorii respectă prin-(.dpijle caracteristice dlzarmenllî.or :	principiul
totalităţii, ai constanţei -şi al dinamicii.
Prezenţa elementelor de diagnostic pozitiv •: poate fi apreciată în momentul în care se presupune. încheierea procesului ce formare a personalităţii, deci, după 18 ani, şi în condiţiile în care nu se, asociază alte afecţiuni psihice sau somatice, care pot interfera trăsături ale sistemului perso-f nafităţii.
Diagnosticul diferenţial ai psihopatiei astenice se poate face cu un număr mare de afecţiuni psihice. Astfel, prin comparaţie cu schizoidul autist,
•	astenicul prezintă şi el, în contextul notei astenice, fenomene de insuficienţă pulsională, de răceală afectivă şi o capacitate redusă de contact interuman, dar toate aceste elemente — la autist
—	sînt supuse elaborării interne. Isteria prezintă
ca notă dominantă nevoia acută de spectacol şs spectatori, asociată nevoii de gratificaţie, prezentă şi la astenic. La psihastenie, cauza neputinţei este depersonalizarea, derealizarea. Depresivii au ca element caracteristic apariţia tulburării afect’ /e din străfundurile psihicului, fără a prezenta o înlănţuire comportamentală comprehensibilă. Neurastenia, deseori dificil de diferenţiat ca aspect clinic de psihopatia astenică, prezintă elemente caracteristice de anamneză. Se pot preciza astfel prezenţa elementului psihotraumatizant,- sciziunea fermă dintre etapa premorbidă şi momentul apariţiei simptomatologiei astenice. Debutul schizofreniei simple prezintă frecvent simptomatologie clinică de tip astenic; dar, în acelaşi timp,, sînt prezente elementele disociative, defectuaii-tatea. Stările psihopatoide au, de asemenea,elemente precise de diagnostic : etiologie preesă, momentul în care a acţionat factorul etiologic, evoluţia subiectului înainte şi după acţiunea acestui factor.
Evoluţia psihopatului astenic este variabi l, fiind influenţată de elemente constituţionale, de particularităţile psihosomatice ale subiectului. Un rol hotărîtor îl au însă elementele externe, b*o-soclale. în acest context, factorii fiziologici ţin de vîrstă şi de perioadele critice ale existenţei (pubertate, climacteriu), care vor acţiona în sensuf unui teren favorabil pentru decompensărî nevrotice. în acelaşi sens acţionează — mult mai intens — elemente patologice ca: afecţiuni somatice, îa care un rol deosebit îl au bolile consomptive, alcoolismul, abuzul de droguri. Cunoaşterea şt prevenirea acţiunii acestor fectori reprezintă uri element important pentru evitarea decompen-sărilor nevrotice, care grevează considerabil viaţa şi integrarea socială a psihopatului astenic.
Tratamentul psihopatiei astenice, la felea terapia oricărei dezvoltări dizarmonice a personalităţii, implică în mod cert elementul profilactic, reprezentat de igiena mintală şi, mai ales. factorul pedagogic, reprezentat de componenta educaţională familială, şcolară. Sfatul genetic poate acţiona, de asemenea, ca element profilactic. Tratamentul curativ se adresează simptomatologiei caracteristice decompensărilor. Cel mai frecvent este'utilizată chimioterapia specifică simptomelor ţintă, psihoterapia neavînd rezultate semnificative în acest context. Un rol important l-ar aveai înlăturarea elementelor iritative somatice, care accentuează simptomatologia nevrotică a decompensărilor prin însăşi prezenţa lor. Este, de asemenea, recomandabilă mobilizarea astenicului, in.’ mod special a celor care au o activitate, un te: bine definit, şi în orice caz nu este indicatei încurajarea inactivităţii, mai ales în cazul prezcrtel elementelor abulice în comportamentul astenic.
PERSONALITATEA STRUCTURATĂ BiZAR-MONIC DE TIP ANTISOCIAL. Car;eterizaţi esenţial mente prin constanta imposibi^iate de
544/Per	Per sonc! itatea dizarmonicâ în concepţia autorilor
adaptare la normele socio-morale ale colectivităţii în care-şi duce existenţa, aflată în permanent conflict direct cu ea, personalitatea dizarmonica de xip antisocial prezintă elemente de comportament cu următoarele particularităţi definitorii :
•• lîpsa de adaptare cronică la normele socio--morale ;
» incapacitatea de menţinere a relaţiilor sociale ;
•	afectivitate primitivă, dominată de tulburări instinctuale.
Categorie eterogenă, personalitatea structurată dizarmonic de tip antisocial cuprinde trei tipuri de indivizi psihopaţi, care au însă ca numitor comun elementele definitorii enumerate. Aceste subtipuri prezintă însă şi particularităţi, ceea ce mpune o descriere amănunţită a lor.
Lipsa cronică de adaptare la normele socio-morale este trăsătura cu cea mai mare specificitate pentru acest tip de personalitate. Descrisă încă de la începuturile psihiatriei, era încadrată în primele definiri ale tipului „moraMnsanity”, ulterior, încercări de stabilire aetiopatogeniei pos-tulînd ,,incapacitatea intelectuală de a forma concepte morale” (WESTPHAL, citat de PETRILOWITSCH). Incapabili de a se adapta oricăror reguli îmDuse, aceşti indivizi suportă greu sau nu suportă deîoc nici un fel de autoritate, aflîndu-se într-o permanentă contradicţie cu normele sociale, cu ceilalţi membri ai societăţii ; violînd frecvent şi fără scrupule drepturile celor din jur, antisocialii
se instalează pe un plan totalmente şi permanent opus macro- şi microgrupului social din care fac parte. Ei nu se pot identifica sub nici o formă cu un statut social curent, nu înţeleg şi deci nu pot fi de acord cu rolul pe care un individ trebuie să-l aibă în societate. Această trăsătură îşi are izvorul cel mai probabil într-un model familial, familia avînd în acest sens rolul dominant în compi-exul etiologic al acestei dizarmonii. Copilăria şi adolescenţa sînt marcate de instabilitate motorie, incapacitate de concentrare, tulburări hipnice, manifestări de cruzime corespunzătoare vîrsteK fuga de acasă şi de la şcoală, experienţe premature cu alcool, droguri, activităţi sexuale.
Incapacitatea de menţinere a relaţiilor sociale se manifestă pe toate planurile şi este evidentă din primele perioade ale existenţei. Fiecare grup social pare, şi frecvent chiar este, ostil antisocialului. Începînd cu mediul familial — iniţial protector, apoi încadrîndu-se şi el în ostilitatea geneză —, ulterior şcoala, eventualele locuri de nwncă sînt medii prin care antisocialul trece fără a se adapta vreunuia. Această trecere este marcată de conflicte de o intensitate variabilă în funcţie de comportamentul psihopat. Se succedă cu repeziciune faze de apatie şi surescitare, indisciplină, ,,crize de nervi”, fugi repetate, tiin-	|
ci una, scandalurile, conflictele şi absenţele repetate, respingerea permanentă a autorităţi» încep din copilărie şi persistă la adolescenţă, cînd tulburările se accentuează. Toate elementele de mai sus antrenează eşecuri repetate în perioada de studiu, eşecuri agravate de deficitul mnezo-pro-sexic, ceea ce poate duce în final la întreruperea activităţii. Sînt frecventate cu asiduitate grupurile ,.marginale”, delincvenţii, care reprezintă şi un model comportamental pentru antisocial. Apar astfel primele delicte : furturi diverse, agresiuni, însoţite de absenţe, fugi, nomadism, excese etilice şi consum de droguri, prostituţie. în perioadele depresive se semnalează tentative suicidare. Disciplina şi rigorile serviciului militar sînt greu sau deloc suportate. Se semnalează frecvent de-misionarismul şs' mai ales dezertarea. La adult, instabilitatea persistă şi chiar se accentuează, determinînd compromiterea definitivă a inserţiei socio-profesionafe. Relaţiile interpersonale nu pot fi prelungite, nu au trăinicie, fiind lipsite de o bază afectivă, de trăsăturile afective pozitive care să le confere stabilitate. Imposibilitatea antisocialului de a se fixa la un anume loc de muncă antrenează o existenţă bazată pe expediente şi combinaţii şi, deseori, conflictul cu legea. Antisocialul recurge frecvent la delincventă ca mijloc de trai, exceptînd cazurile în care duce o existenţă parazitară, exploatînd un partener sau o familie tolerantă.
Afectivitatea acestor subiecţi se află într-o
etapă primitivă. Reacţiile lor sînt explozii brutafe,
Personalitatea dizarmonicâ în concepţia autorilor
Per/545
determinate de nemulţumirea perpetuă. Aspectul exploziilor este disforic. Modelul structural acceptabil a! afectivităţii este considerabil modificat de tulburările pe pian instinctual, în mod special de cele din sfera sexuală. Dorinţa nu are sublimare, nu poate fi stăpînîtă sau amînată. Ea se traduce aproape instantaneu în act, fără aprecierea consecinţelor ; chiar existenţa evidentă a consecinţei nefavorabile nu produce remuşcări, suportu' motivaţional fiind uneori minor faţă de consecinţa pe care actul o produce. La subiectul adu't, această afectivitate primară antrenează dificultăţi deosebite pe plan profesional şi al funcţiilor familiale (soţ sau părinte), dificultăţi favorizate de egocentrism : divorţ, abandonul familiei, legături efemere etc. Subiectul nu se leagă afectiv de nimic, fuge din faţa obstacolelor şi de responsabilităţi ; dorinţa de aventură este puternică.
Se poate deduce din această descriere succintă a elementelor definitorii ale personalităţii antisociale importanţa pe care o prezintă pentru terapeut istoricul apariţiei lor. De regulă, antisocialii sînt aduşi ?n faţa medicului contra voinţei lor, fie de către familie, fie de alţi membri ai grupului social în care trăiesc la un moment dat. în momentul examinării lor, sînt caracteristice starea psihică aparent normală, fără tulburări în sfera afectivă sau îdeativă, nonşalanţa, tendinţa de minimalizare a consecinţelor comportamentului lor antisocial, Disforia este prezentă şi accentuată de imposibil itatea de a acţiona prin descărcarea tensiunii interne („acting out”). în acelaşi context, riscul su-icidar este crescut, apar frecvent acuze somatlforme, se dezvoltă stări depresive şi hipocondriace.
Comportamentul deviant sau eruptiv-social de tip ,,act;rsg out”, determinat de impulsivitate, însoţeşte frecvent instabilitatea. Intolerant la frustrare, antisocialul reacţionează brutal, fără nici' un -element de control, manifestările fiind complet disproporţionate în raport cu situaţia confjict’ja^â care le-a produs sau cu situaţia trăită ca fiind restrictivă. Apar frecvent, în acest context, crize de agitaţie clastică, fugi, delicte, tentative suicidare. Nu sînt prezente nici elaborarea psihică a conflictu-lui, nici anticiparea consecinţelor posibile. în locul sentimentului de jenă, al remuşcâriior, este invocată neşansa, apare poza de victima a unei societăţi răuvoitoare, a anturajului care se opune realizării imediate a dorinţelor subiectului.
Sînt, de ase,manei, caracteristice imposibilitatea reiiizir-: unor planuri de viitor, dar şi incapacitatea de a învăţa ceva din lecţia trecutului, de a încerca evitarea eşecurilor. Este chiar remarcabilă»'stereotipia recidivelor, tipică chiar în cazul unor an'.-social-i a căror inteligenţă depăşeşte nivelul, med-îii.,
în afara insensibilităţii tipice, afectivitatea antisocialului este dominată de un „rău in te-rior profund” (LEMPERIERE, FfllNE), a cărui expresie exterioară este reprezentată de perpetue tendinţe de schimbare de mediu, de ocupaţii. ,,Plictiseala” profundă a subiectului tinde să fie ,,înlăturată” prin evaziunea în alcoolism, droguri sau jocuri cu riscul, antisocialul impli-cîndu-se frecvent în situaţii periculoase, jocuri de noroc, activităţi ilegale. Disponibilitatea afectivă redusă faţă de cei din jur, loialitatea mult diminuată faţă de grupul social sau faţă de codul moral după care se conduce acel grup sînt cauzele comportamentului manipulativ, care implică folosirea semenilor pentru atingerea propriilor scopuri, fără ca individul să fie interesat sau afectat de consecinţele pe care acest fapt le-ar avea asupra celorlalţi.
Impulsivitatea, viaţa instinctuală dominată de impulsuri primare, motivate strict de existenţa plăcerii — rareori resimţită, de altfel —, judecata săracă fac ca antisocialul să nu poată stabili, dezvolta sau păstra o relaţie şi, în acelaşi tknp, să manifeste o toleranţă foarte scăzută la frustrare. Se asociază susceptibilitatea marcată, premisă pentru conflictele frecvente şi violente în care subiectul este implicat.
La sexul feminin se adaugă frecvent, manifestărilor antisociale, trăsăturile isterice. Se pot constata crize nevrotice, sugestibiiitate marcată, fenomene con verşi ve, la toate aceste elemente asociindu-se prezenţa evidentă a beneficiului secundar.
Lipsa implicării în realitatea obiectivă, refugiul în subiectivitate, cu toate caracteristicile ei, determini apariţia iluziilor deşarte, cu care antisocialul se autoamăgeşte, aşa cum îi amăgeşte şi pe ceilalţi. Mitomania, perversiunile sexuale confirmă ,,mixtura” psihică perpetuă între real şi ireal, dar în acelaşi timp, satisfac plăcerea scandalului pe care psihopatul antisocial o resimte constant. Pe fondul manifestărilor antisociale, psihopatul poate dezvolta — cauzele datorînd-u-se în mod' evident trăsăturilor de personal-i-tate — simptomatologie nevrotica sau chiar pslhotică. Se semnalează tulburări hipnice, anxietate,, iritabil itate, fobii, fenomene de nevroză motorie» tulburări somatiforme, stări depresive, manifestări conversive. Manifestările psihotice pot avea, de asemenea, o frecvenţă crescută ; acestea gre-fîndu-se pe fondul psihopat premorbidă pun problema simptomatologiei încadrabil-e în urgenţe psi-hiatrice.
Afecţiunile şi tulburări l-e psihice secundare — alcoolismul, consumul de droguri, modificarea şi alterarea comportamentului instinctual — pot determina amplificarea, complicarea atri-buteior de bază aie antisocialului, Acestea însă, la rîndul lor, trebuie considerate cu multă atenţie, deoarece se
646/Per
Personalitatea dizarmonicâ în concepţia autorilor
pot semnala momente în care antisocialul are un comportament normai: spune adevărul, face sacrificii personale, emite judecăţi corecte/este loial grupului social. Aceste momente sînt însă pasagere, subiectul nereuşind sa menţină acest comportament o perioadă mai lungă de timp, element caracteristic acestui tip de personalitate. Rareori, indivizi cu trăsături antisociale duc o viaţă care, privită superficial, pare normală, ei neîntrînd în conflict cu normele etico-morale ale grupului.
Complicaţiile frecvente care apar pe fondul trăsăturilor personalităţilor antisociale se pot clasifica astfel (T. LEMPERIERE, A. FELINE):
•	crizele de agitaţie clastică, însoţite de auto-sau heteroagresivitate, declanşate fie de stimuli minori, fie pur şi simplu de sentimentul de frustrare, pot induce reacţii în lanţ, frec- -
-	veht întîlnite în colectivităţile de psihopaţi; aceste crize au drept elemente definitorii aspect ui-brutal, exploziv, hiperexpresiv şi impli-
-careâ, de asemenea brutală, a anturajului;
•	depresia este frecventă, determinată fiind
-	fte de sentimentul de inutilitate specific psihopaţilor, fie apărînd ca reacţie la un eşec moral sau material ; caracteristica acestui tip de depresie este lipsa culpabilităţii şi chiar existenţa unei stări revendicative şi a resentimentelor ; aceste stări sînt accesibile chimio-
..... terapiei antidepresive.; .	,
•	tentativele suicidare au frecvenţă relativ*4 mar$ şi motivaţii multiple, suprapuse în* mare măsură peste particularităţile trăsăturii de personalitate ; aspectul tentativei este domi-naţ, de asemenea, de fondul psihopat: este bruţal, frecvent favorizat de impregnarea alcoolică ; deseori se fa.c tentative repetate, cac£ presupun obţinerea beneficiului secundar, dar, destul de frecvent, aceste tentative reuşesc' să . încheie existenţa., psihopatului;
•	alcoolismul şi toxicomaniile se grefează, la . antisociali, pe un teren deosebit de favorabil;
la rînduI lor, poartă amprenta personal itaţii, apărînd fenomene de beţie patologică, de- o
, periculozitate deosebită; toxicomania satisface -nevoi a de rlsc, de peri cu I os, ş i se, asociază cu ajjţomedicaţie abuzivă ;
•	situaţiile traumatizante pot fi urmate de bufeuri delirante, polimorfe ca tematică, de durată scurtă, dar cu o încărcare afectivă deosebit de puternică.
DefincVeriţa este manifestă sau potenţială şi este condiţionată de trăsăturile de personalitate care faciliteaza şi/sau antrenează conduite antisociale Deş* delicteJe pot fi minore, marca de antisocial deriva din recidivele frecvente. Infracţiunile cel mat des inii mite sînt furturi le,.' abuzul de încredere, vagabondajul/Problema delincvenţei impune aprecierea -responsabilităţii penale a subiectului;
aspect dintre cele mai deosebite în cadrul expertizei psihiatrice.
Problemele de etiopatogenie ale dezvoltării dizarmonice de tip antisocial implică, în primuf rînd, rolul familiei. De cele mai multe ori, aceşti psihopaţi provin din medii în care instabilitatea, şi carenţele educative sînt evidente, deşi se întîlnesc cazuri în care subiectul aparţine unei familii în aparenţă stabilă, cu o viaţă armonioasă. Şi totuşi, procesul de socializare a individului, care presupune o evoluţie stabilă şi, o armonie structurala, în condiţiile unui mediu optim, ridică şi problema predispoziţiei genetice pentru apariţia psihopatiei ; acest aspect este susţinut de. apariţia frecventă a impulsivităţii şi a expiozivită-ţii, asociate comportamentului antisocial fa subiecţi prezentîhd modificări ale cariotipului. Alături de aceste 1 poteze et i opatogenice' apare i matu ritatea structuri tor biologice, ca factor favorizant al dezvoltării dizarmonice a personalităţii, element confirmat de modificări EEG, constatate ia numeroşi psihopaţi antisociali. Au fost, de asemenea, constatate corelaţii semnificative între manifestările sociopatice şi potenţialele corticaie evocate,: cu o creştere a tendinţei de amplificare a stimuli lor de intensitate^ mare şi creşteri Importante1 ale pragului de sensibilitate la stimuli uzuali (durere, atingere), asociate unei tendinţe constante spre erori• repetate la teste situaţionale. Toate aceste elemente reprezintă o evaluare relativ obiectivă 'a impulsivităţii sociopaţiior.
Ipoteze biochimice încearcă să coreleze deficienţele în funcţionalitatea sistemelor catecola-minefgice .cu comportamentul antisocial, ipoteze neconfirmate însă prin studii aprofundate. •
0 i agno.sti cu 1 pozi tiv al psi hopat ie i anti soc iale n u ridică probleme deosebite, la subiectul adult, la; care biografia este grăitoare. Elemente în plus pentru^ diagnostic necesită comportamentul anti-: social al adolescentului, la. care impulsivitatea.şt • manifestările protestatare pot,constitui caracteristici ale »,crizei juvenile". în acelaşi contat adolescentin. se ridică problema diagnosticului diferenţial cu debutul unorforme-pseudopsihopat-ti ce de schizofrenie. Deşi sînt prezente şi în acesţ caz inadaptareâ.şi impulsivitatea, ele sînt asociate contacţuluilipsit de afectivitate şi bizareriilor-comportamental^, elemente în care poate apărea, potenţialul agresogen.	.	«
Toate, elementele- definitorii, ale dizarmoniei antisociale grevează considerabil funcţionalitatea, socială si socio-profesională a bolnavului. Evoluţia sa este dependentă de amplitudinea dezechilibrului psihic, de circumstanţele externe, în cadrul cărora un loc deosebit îl are atitudinea socieîiă^ir. faţăs aew suoiect Complicaţiile posibile..ale ;dizar-moniei, şînţ, la rîndul lor, dependente de trăsăturile acesteia-. Astfel, se remarcă,frecvenţa, mare a perioâdelor în care subiectul este instituţiona-lizat, fie în context medical, fie judiciar, .viaţa
Personalitatea dizarmonicâ în concepţia autorilor
Per/547
'antisorjai'iîui desfăşurîndu-se între aceste două sectoare. Nivelul intelectual mediocru, tendinţele perverse reactivitatea explozivă sînt elemente care înrăutăţesc prognosticul. Pasivitatea este, la rîndul e>, o condiţie favorizantă pentru parazitism. Mortalitatea crescută se poate explica prin accidentele frecvente, prin repetatele tentative de suicid sau complicaţiile datorate alcoolismului sau altor toxicomanii.
Elementele caracteristice psihopatiei antisociale ■descrise anterior sînt prezente la toţi subiecţii dizarmonic' de acest tip, dar eterogenitatea categoriei . antisociali” permite clasificarea acestora în trei subgrupe :
•	Antisocialul propriu-zis prezintă, în mod dominant, elementele definitorii ale dizarmoniei şi un comportament infracţional constant, prin care se află în perpetuă tensiune negativă în raport cu grupul social, relaţiile fiind de continuă respingere recprocă. DSM III enumeră criteriile de diagnostic pentru această categorie de subiecţi.
•	Personalitatea impulsivă se caracterizează prin prezenţa unor acţiuni şi tendinţe impulsive de intensitate patologică (GUREV1CI). Ele apar în conştiinţa bolnavului cu o forţă elementară atît de intensă, încît practic acesta nu se poate stă-pînî să ie transforme în acţiune. Tensiunea intra-psi hi că se descarcă prin modificări pulsionale particulare. spre deosebire de exploziv, la care manifestările comportamentale sînt determinate de scăderea pragului de excitabilitate sau, de instabiî— de mod - sările tranzitorii şi pasagere ale afectivităţii. Dar modificările pulsionale determină, de asemenea, tulburări grave de comportament, care condiţionează aspectul antisocial, cu atît mai mult cu cit mecanismele psihice ale deliberării suferă un proces de scurtcircuitare, deşi starea de luciditate a conştiinţei rămîne nemodificată. Modificarea pasională particulară este resimţită de subiect ca o necesitate acută de satisfacere a unei dorinţe act care „trebuie"^realizat, neputînd fi sub nici o formă împiedicat. în cazul în care manifestarea clinică a impulsurilor patologice este însoţită de tulburări de conştiinţă de tip crepuscular, jf-~’ate de regulă de amnezia episodului, ele trebuie -et diferenţiate de impulsiunile psihopa-tice, <n ca^e starea de luciditate este păstrată ■şi 'subiect are capacitatea de evocare a evenimentelor în cadrul impulsiunilor psihopatice se pot enumera :
—	pi remania — impulsiunea de incendiere, mai fr ecvent descrisă la femei, şi anume în perioadele de criză biologică, în mod special la .. ■ pube-'tate ;
rr- .d^yomania — impulsiunea de a-şi însuşi . ! mmri străine, fără utilitate expresă pentru . su>ectul în cauză; fenomenul este.de asemenea, descris cu frecvenţă mai mare la femei şi copii şi se manifestă episodic prin sustrageri de obiecte, în mod special din
marile magazine, unde ele se află expuse şi stimulează apariţia impulsului patologic.
Caracteristică pentru cleptoman este lipsa de utilitate a obiectului sustras. Aceste obiecte nu sînt valorificate ci, dimpotrivă, sînt fie ascunse, fie depozitate, pentru ca ulterior să fie chiar restituite aparţinătorilor. Este de remarcat abilitatea deosebită cu care se realizează restituirea, fără ca păgubaşii să ia contact direct cu cleptomanul ;
—	mitomania — impulsul patologic pe care subiectul îl resimte pentru denaturarea realităţii. Aceasta este prezentă într-o formă ce poate merge de la exagerarea simplă pînă la relatarea unor fapte cu totul neverosimile. Relatările au caracteristic aspectul pueril, dar prezentarea este realizată cu atîta imaginaţie, trăită de subiect atît de dominant, încît povestirea este plină de vitalitate, cu aspect de reactualizare a unei experienţe reale. Discursul este proferat cu proiecţii eidetice, imagini, scene, descrise cu lux de amănunte. Mitomanul este dominat de ,,firul minciunii”, deşi acesta este proiectat mai mult în ireal, în imaginar, ceea ce-i deosebeşte de isteric, care minte „dramatic”, teatral, plecînd de la evenimente şi personaje prezente în mod real în existenţa lui. Mitomanul nu poate rezista impulsiunii patologice, este dominat de ea, iar această impulsiune nu aduce subiectului beneficii semnificative, ceea ce permite un alt diagnostic diferenţia! cu mincinoşii autentici. Aceştia denaturează realitatea într-un mod mult mai puţin pueril, mult mai plauzibil, inducerea în eroare a partenerului fiind făcută pentru a convinge, pentru a obţine atingerea scopului propus în mod conştient, deliberat ;
—	dromomania, poriomania sau vagabondajul — impulsiune patologică, imposibil de stăpî-nit, de schimbare a locului ; se manifestă periodic, prin abandonarea domiciliului, familiei, locului de muncă. în toate aceste situaţii este caracteristică lipsa motivaţiei evidente, alături de imposibilitatea aprecierii consecinţelor actului impulsiv, a aprecierii condiţiilor în care el ar putea avea loc (condiţii materiale de deplasare, existenţa unui ţel precis al deplasării etc.). Durata vagabondajului este variabilă, iar condiţiile în care el se realizează creează o stare de mizerie morală şi fizică, stare în care subiectul se întoarce la locul părăsit. Acest tip de impulsiune patologică este descris mai ales la bărbaţi, factorul vîrstă neavînd o influenţă considerabilă. Etiologia multiplă a vagabondajului permite diagnostice diferenţial, în special la copii, la care pot apărea
548/Per
Personalitatea dizarmonica în concepţia autorilor
peregrinări cu caracter reactiv, fugi determinate de contexte conflictuale, în care motivaţia este o reacţie de protest sau de ■apărare perfect inteligibilă ; *
—	dipsorr.ania — tendinţă impulsivă spre consumul periodic exagerat de băuturi alcoolice, de regulă combinată cu alcoolismul cronic. Oricum, alcoolismul reprezintă complicaţia cu frecvenţa cea mai mare de apariţie în contextul personal ităţi i antisociale.
•	Perversul sexual este considerat de unii autori o subcategorie a dizarmoniei antisociale, manifestată clinic prin modificări ale conduitei generale, care scot în evidenţă anomalii caracteriale profunde, ce nu se limitează îa tulburarea comportamentului sexual. Suportul dinarlnoenergetic al anorhalieî pare a fi identic cu cel al impulsivului, iar consecinţele actelor determină starea de conflict perpetuu cu normele etico-morale acceptate de societate în privinţa sexualităţii. Anomalia mai are specific caracterul permanent (nefiind nici
tranzitorie, nici accidentală) şi pare a fi determinată de fobia de spaţiul social şi de incapacitatea de a stabili contacte umane (PETRILOWITSCH). în mod cert, perversiunea sexuală trebuie însă deosebită ele devierea sexuală tranzitorie sau accîdenta-l'ă, care apare în anumite perioade de criză, î-rrtr-un anume context psihosocial sau în contextul altor, afecţiuni psihice (psihoze etc.). £ste vorba, în aceste cazuri, de tulburări de dina-
mică sexuală, ce corespund fie unor deficienţe de maturare, fie au un caracter adaptativ, fie însoţesc alte afecţiuni psihice. Atunci însă cînd devierea sexuală constituie trăsătura definitorie a unei întregi existenţe, ea devine perversiune, deci psihopatie.	fc
Este de remarcat faptul că perverşii sexuali acor dă o importanţă deosebită unor experienţe din copilărie* experienţe cu un răsunet emoţional deosebit asupra psihicului. Pe de altă parte, existenţa lor este punctată de numeroase episoade nevrotice, de o coloratură foarte variabilă (depresive, astenice, instabile etc.), în acest context* ipoteza freudiană privind apariţia bolii fiind susceptibilă de corective multiple. Mult mai explicită apare însă teoria dificultăţii şi a modalităţii patologice de a stabili relaţii interumane, teorie mai realistă, întemeiată pe trăsăturile psihopatologice comune ale perverşi lor sexual i (PREDESCU):
—	precocitatea — apariţia experienţelor, care orientează pervers activitatea sexuală, -încă din copilăria individului;
—	facilitatea condiţionării — legată de un singur episod, acesta, izolat, putînd decide turbura vieţii sexuale a individului ;
—	asocierea aJtor anomalii caracteriale, orientate hiper- sau hipostenic (respectiv, hiper-activitate, hipererotism,: tendinţe paranoice sau insuficienţe în trăirile psihice, trăsături obsesionale, nesiguranţă de sine, răceală afectivă) ;
—	asocierea frecventă cu perversiunea — anomalie calitativă a sexualităţii— a anomaliilor cantitative (impotenţă, frigiditate).
Se pot enumera, ca fiind cele mai frecvente manifestări ale- perversiunilor sexuale, următoarele : -v?
—	azofilia, în cazul căreia excitaţia sexuală se produce prin contemplarea obiectelor cu semnif icaţie erotică ; o formă particulară este pigmâlionismul, în care satisfacţia sexuală se realizează prin raporturi sexuale în faţa sau cu statui şi manechine ;
—	coprofilia, desemnînd satisfacţia pe care subiectul o resimte voluptos într-o ambianţă jmpregnată cu materii fecale, excremente; uneori este însoţită de coprochezîe, satisfacţia erotică obţinută prin ungerea corpului-cu materii fecale ;
—	exhibiţionismul, mai frecvent întîinit la bărbaţi, presupune atingerea satisfacţiei sexuale prin expunerea a organelor genitale
_ în pne^enţa, persoanelor de sex,opus în.tîInite mtîmpiător, fărăexistenţa dorinţei contactului sexual propriu-zis ; . varianta în care subiectul obţine satisfacţia sexuală*- privind actul sexual sau o persoană nudă :se numeşte voaierism ;
Personalitatea dizarmonicâ în concepţia autorilor
Per/549
*— fetişismul presupune obţinerea satisfacţiei sexuale în prezenţa obiectelor ce sugerează subiectului actul sexual, obiecte care, de reguiă, înlocuiesc partenerul sexual ; frecvent se semnalează asocierea unor manifestări de tip impulsiv cleptomanie, legate de aceste obiecte ;
—	gerontofilia presupune alegerea unui partener cu mult mai în vîrstă în raport cu subiectul ; este, după unii autori, o formă specială de heterosexualitate, a cărei origine se află în copilăria subiectului, şi afectează mai ales personalităţile imature, capabile de a stabili relaţii afect ivo-e roti ce exclusiv cu persoane în vîrstă, identificate cu părinţii. Opusul acestei perversiuni este pedofilia — raporturi sexuale preferenţial sau exclusiv cu prepuberi, explicabile prin teama de sexua-îitate datorată imaturităţii imaginii sexuale ;
—	masochismul, mod particular de producere a excitaţiei sexuale prin umilire, lovire sau orice altă modalitate de suferinţă; de regulă, se asociază cu sadismul — satisfacerea sexuală obţinută prin producerea de suferinţe fizice sau psihice partenerului ; asocierea celor două perversiuni se poate produce în
.cadrul unui cuplu sau la acelaşi individ ;
—	homosexualitatea presupune trăirea sentimentelor erotice şi obţinerea satisfacţiei sexuale în exclusivitate cu parteneri de acelaşi sex ; are frecvenţă mai mare la bărbaţi, varianta feminină fiind numită lesbianism, safism sau tribadism, în funcţie de modul în care se obţine satisfacţia sexuală ;
—	transvestismul constă în purtarea îmbrăcă-minţii sexului opus, cu care subiectul ar vrea să se identifice ;
~ zoofilia, în cazul căreia instinctul sexual este satisfăcut preferenţial sau exclusiv prin contact cu animale; apare cu frecvenţă mai mare la debilii mintal.
Se mai pot enumera : autoerotismul (masturbaţia), incestul, transsexualismul, necrofilia, lista perversiunilor sexuale fiind foarte bogată. La toate aceste categorii de psihopaţi perverşi sexual se remarcă deficienţe grave educaţionale care, acolo unde mediul creează condiţii favorabile, se dezvoltă. Perverşii sexual sînt lucizi, deci responsabili de faptele lor, ca orice categorie de psihopat, de altfel. Numai în cazul în care perversiunea este practicată de psihotici (schizofreni). demenţi etc., aprecierea faptei antisociale şi a consecinţei-o r sale se face în funcţie de intensitatea fenomenelor premorbide.
Tratamentul psihopatiei antisociale, sub toate formele sate, respectă principiile terapeutice generale a-fe psihopatiilor. Frecvent, necesitatea terapiei' este solicitată de anturaj, foarte rar de pacienţi şi, în acest din urmă caz, în vederea ob-
ţinerii beneficiului secundar al bolii. Nici o schemă terapeutică, de altfel, nu s-a dovedit foarte eficace. Represiunea este o măsură pasageră, fapt dovedit de frecvenţa recidivelor. Măsuri ie socio-terapeutice, sfatul genetic, igiena mintală, psihopedagogia, asociate chimioterapie'! ţintite pe simptomatologia decompensârilor rămîn singurele măsuri utile într-o oarecare măsură.
“PERSONALITATEA bTRUCTURATĂ DIZARMONIC DE TIP BORDERLINE. Termenul de borderline, apărut din necesitatea de a delimita tablourile clinice nespecifice, imposibil de încadrat în anumite tipare nosologice clasice, a fost introdus în limbajul de specialitate de HUGUES (1883). Din acel moment, conţinutul său s-a modificat şi a evoluat pînă în 1938, cînd STERN îl introduce în nosologie, clarificarea lui reaiizîndu-se în ultimul deceniu în psihiatria americană. Autor*! americani desemnează prin acest termen tulbură ve de personalitate caracterizate prin instsb’î tate, ca element definitoriu în multe şi variate sectoare ale vieţii psihice. Sînt afectate în mod specia? relaţiile interpersonale, dispoziţia bazală şi imaginea de sine. Este, de asemenea, caracteristică o variabilitate extremă a modificărilor apărute în structura personalităţii, nici un element nefiînd constant prezent. Deci, elementele definitor,i aie acestui tip de personalitate sînt :
•	relaţiile interpersonale modificate;
•	dispoziţia bazală instabilă;
•	identitatea de sine tulburată.
Modificarea relaţiilor interpersonale este, pe
de o parte, determinată, pe de altă parte, marcată de instabilitate. Comportamentul impulsiv şi intensitatea afectelor fac ca aceşti subiecţi să se antreneze extrem de uşor în contacte;jnter-personale, a căror importanţă de moment c exagerează. Ei încearcă prin toate mijloacele să demonstreze beneficiul relaţiilor pentru ambele părţi, deşi, de cele mai multe ori, există o componentă de dependenţă a subiectului faţă de persoana implicată. Instabilitatea îşi face rnsă simţită prezenţa: frecvent, starea de dependenţă se transformă în ostilitate, ori de cîte ori apare impresia de frustrare. Este, de asemenea, caracteristic faptul că intensitatea ostilităţii atinge aceeaşi amploare pe care a atins-o anterior dependenţa, dorinţa de apropiere. Realizarea reiaţi Hor interpersonale este frecvent utilizată ca „antidot” împotriva goliciunii sufleteşti, a singurătăţii resimţită de aceşti indivizi. Chiar dacă în contextul acestor relaţii psihopatul este exploatat, el le întreţine în continuare, numai pentru a nu mai fi singur.
Dispoziţia bazală a subiecţilor este, de asemenea, marcată de instabilitate. Variaţiile prfczintă o amplitudine foarte mare, trecînd de la euforie, prin varianta de dispoziţie normală, pînă i-a episoade depresive intense sau furie, intensă, nestă-
550/Psr
Personalitatea dizarmonicâ în concepţia autorilor
pînită, r.ajustificată. Depresia sau starea de furie par a fi motivate de eşecuri repetate în majoritatea acţiunilor, eşecuri pentru care dizarmonicul îi consideră pe alţii vinovaţi.
Tulburarea identităţii de sine se concretizează prin depersonalizare, dezorientare autopsihică. Imaginea de sine este nesigură, subiectul este dominat de o confuzie generală, chiar atunci cînd îşi discută propriile planuri, adesea neduse la bun sfîrşit Avînd un randament mult scăzut în raport cu posibilităţile lor, subiecţii îşi declină frecvent responsabi I itatea nereal izări Ior.
La elementele definitorii expuse, alţi autori adaugă elemente diagnostice încadrabile în alte categorii de afecţiuni psihiatrice. Astfel, KERN-BERG (citat de KHOURI, 1980) enumeră :
—	anxietate de fond, persistentă, difuză, dar pâstrînd elementul instabil ;
—	a te simptome nevrotice, încadrate de autor în „nevroza polisimptomatică” : fobii mul-tipie şi polimorfe, elemente obsesive, hi-pocondriace; uneori, se semnalează stări crepusculare ;
—	activitate sexuală prezentînd tendinţe polimorfe, marcate de instabilitate, dar de cele rnai multe ori orientată spre perversiune;
—	frecvent, trăsături caracteristice altor dezvoltări dizarmonice de personalitate: paranoidă, schizoidă, hipomaniacală sau ciclo-ti mică;
—	manifestări nevrotice impulsive, de tip alcoo-icmanie, cleptomanie, dependenţă de droguri, forme variabile de obezitate psihogenă;
—	dezordini caracteriale care nu au o profunzime reală (low level), exemplificate de trăsături de tip narcisiac, modificări ale relaţiilor interpersonale, dominate de o stare de dependenţă faţă de ceilalţi.
Autorii americani (SPITZER şi colaboratorii) desemnează pentru diagnosticul pozitiv următoarele criterii ;
—	impulsivitate sau prezenţa imprevizibilului în cel puţin două sectoare al căror potenţial distructiv este considerabil ; ineficienţă utilizării timpului, modul de utilizare a veniturilor, viaţa sexuală frecvent cu tendinţă spre excesiv, frecventarea jocurilor de noroc, consumul abuziv de alcool, de droguri, acte antisociale de tip furturi din magazine, supraalimentaţie, autoagresiuni ;
—	modelul relaţiilor interpersonale dominat de intensitatea afectului care însoţeşte relaţia, dar mai ales de instabilitate ; astfel, se menţionează modificări de atitudine frecvente şi desfăşurate pe o scală foarte largă, ce se întinde de la idealizarea persoanei implicată în relaţie şi autodepreciere, pînă la ostilitate, depreciere, devalorizare; de asemenea, se menţionează frecvent manipularea de persoane, folosirea relaţiilor interpersonale în vederea realizării propriilor scopuri, trecerea responsabilităţii unor eşecuri asupra altor persoane ; este caracteristică şi alternanţa dintre starea de dependenţă faţă de cei din jur şi încrederea exagerată în sine, în propriile forţe, încredere frecvent nejustificată, în raport cu rezultatele obţinute, cu randamentul pe care subiectul îl dovedeşte ;
—	crize frecvente de furie intensă, mînie nestă-pînită şi constantă pe perioade lungi de timp ;
—	tulburări de identitate concretizate prin existenţa unui sentiment difuz, dar constant, de incertitudine privind imaginea de sine, identitatea de sex, scopurile personale propuse pe termen lung (alegerea profesiei, a grupului de prieteni, a sistemului de valori, credinţe etc.) ;
—	starea afectivă dominată de instabilitate : se remarcă treceri relativ rapide (ore sau rareori zile) de la iritabilitate la starea normală, apoi la o stare de anxietate difuză, urmată de depresie intensă şi apoi de o noua revenire la normal ;
—	eforturi disperate de a evita singurătatea, de a umple golul sufletesc, pe care subiectul nu ie tolerează, ele determinînd o marcată stare depresivă ;
—	irascibili tate concretizată prin-scandaluri şi
încăierări frecvente, aiternînd cu acte auto-agres:/e-de tip tentative suicidare, automu-ti âr, etc. ;	•	•
Personalitatea dizarmonicâ în concepţia autorilor
Per/551
—	sentimente cronice de deşertăciune şt plictiseală.
Acestor elemente diagnostice, care conferă nota de specificitate, fi se pot adăuga, cu frecvenţă relativ mare, elemente şi trăsături caracteristice aparţinînd altor tipuri de dezvoltări dizarmonice de personalitate : schizotipal, histrionic, narcisiac, antisocial. Se pot asocia — în funcţie de solicitările la care subiectul este supus (stresuri extreme etc.) — simptome psihotice pasagere, a căror durată, intensitate, severitate sînt însă suficient de reduse pentru a nu crea probleme deosebite, în sen sui de a necesita un diagnostic suplimentar.
Activitatea socială şi cea profesională sînt afectate considerabil de prezenţa tulburărilor descrise. Dîsfuncţionalitatea socio-profesională este justificată mai ales de modificarea relaţiilor interpersonale şi afectează în special sexul feminin, la care, de altfel, este diagnosticat rnai frecvent acest tip de dizarmonie.
Decompensările şi complicaţiile au o frecvenţă relativ mare, iar apariţia lor este dependentă atît de factori subiectivi, cît şi de elemente obiective, bio-psiho-sociale. Aspectele clinice sînt dintre cele mai variabile, mergînd de la intensitatea nevrotică — în contextul căreia, cel mai frecvent, se semnalează decompensările de tip afectiv —, pînă la episoade psihotice de intensitate majoră sau, de asemenea,' frecvent, psihozele reactive scurte.
' Diagnosticul pozitiv şi cel diferenţial respectă elementele ■ caracteristice tuturor dezvoltărilor dizarmonice de personalitate. Terapia eficientă presupune — ca şi în cazul altor dizarmonii — în mod special utilizarea profilaxiei prin măsuri de igienă mintală, psihopedagogie etc. în scop curativ, psihoterapia dă rezultate nesemnificative, în timp ce chimicoterapia este de elecţie în contextul decompensărilor, mai ales psihotice, vizînd simptomele ţintă şi tinzînd să refacă un nivel minim al „homeostaziei” psihice.
PERSONALITATEA STRUCTURATĂ DIZARMONIC DE TIP MIXT Şl POLIMORF. Realitatea clinică reuneşte combinaţii infinite de trăsături psihopatologice, alcătuind tablouri simptomatologie de. o diversitate maximă. Este motivul pentru care încercările de clasificări exhaustive nu au întotdeauna rezultatele scontate. De aceea, s-au impus'tn nosologie următoarele formulări :
•	pers.ortal itate dizarmonica polimorfă, .caracterizată prin prezenţa elementelor definitorii ale mai multor tipuri de dizarmonii: schizotipal, distimic, antisocial etc. ;
*	personalitate dizarmonicâ mixtă, caracterizată prin prezenţa tulburărilor de personalitate inel uzînd elemente definitorii aparţi-
. nînd mai multor tipuri de dizarmonii, dar neîntrunind în totalitate criteriile pentru nici un tip anume.
Şcoala americană utilizează şi termenul de personalitate dizarmonica atipică. în cadrul acestei dizarmonii apar elemente ce nu pot fi încadrate în nici unu! dintre tipurile descrise. în aceste situaţii sînt codificate elementele definitorii Dentru un anume tip de dizarmonie, fără a se lua în considerare aspectele simptomatologice sau trăsăturile izolate, supraadăugate, aparţinînd alter categorii de dizarmonii.
'"«mă»
Diagnosticul pozitiv şi diferenţial, evoluţia şi terapia acestor forme de dizarmonii respectă, de regulă, ‘schema dizarmonie» căreia îi aparţin elementele definitorii.
Tentativa de a construi o personologie este o tentaţie irezistibilă nu numai pentru profesionist, ci şi pentru oricare individ uman, fiind, ca orice clasificare, o tendinţă naturală a spiritului. Arn căutat, în paginile anterioare, să redăm unele din cele mai reuşite încercări în acest sens, fără a abandona nici un moment convingerea că fiinţa umană se manifestă într-o infinită serie de individualităţi. Tulburările de personalitate se constituie la nivelul contiguităţii între normalitate şi boală, într-o zonă în care demarcaţia dintre aceste două entităţi este greu de tranşat cert.
Au fost prezentate concepţii foarte vechi, cum este cea a lui TEOFRAST, de care ne despart douăzeci şi trei de veacuri, ca şi cele de ultimă oră aparţinînd şcolii americane, expuse în DSM III R, cu convingerea că din fiecare se pot extrage acele elemente care să ascută fineţea descrierii psihopatologice şi posibilitatea 'nuanţării distincţiilor pe care observatorul-le face.
552‘Per
Personalitate optimala ; Personalizare ; Personificară; Personologie
Au fost folosite texte originale şi/sau prelucrări, în dorinţa de a pune ia îndemîna cititorului român un material coerent şi accesibil, dar din care să nu lipsească „culoarea” epocii (cu inerentele limite pe care viziunea retrospectivă le implică).
în prezentarea concepţiei autorilor germani s-au folosit şi traducerile datorate prea timpuriu dispărutului psihiatru Dan ARTHUR, căruia îi aducem un omagiu cu această ocazie pentru temerara sa întreprindere.
Conştienţi de imposibilitatea cuprinderii tuturor demersurilor făcute pentru a încerca de!imitări fn infinitul domeniu al personalităţii, ne-am oprit, cu speranţa că am ales momente semnificative, fără nici o pretenţie de absolutizare, doar acoio unde acest lucru putea fi de folos pentru cei^ ce se confruntă cu psihopatologia.
In acelaşi timp, sîntem obligaţi să nu omitem rolul personalităţii în desfăşurarea proceselor psihice, fapt de altfel recunoscut de mult timp în psihiatrie (MAYER-GROSS arăta pregnanta corespondenţă dintre modul de reacţie şi trăsăturile cele mai reprezentative ale personalităţii la care acesta apare; deci, reacţiile se desfăşoară întotdeauna în conformitate cu personalitatea).
De asemenea, celelalte psihogenii, prin însăşi definirea lor ca boli ,,de dezvoltare** vor urma sensul personalităţii. înţelegerea acestui lucru va împiedica tentaţia hiperanalitică de a descrie noi şi noi entităţi şi forme clinice, pentru că —pare evident—fiecare tip de boală, indiferent de intensitatea ei psihopatologică, va căpăta nuanţa dominantă a personalităţii permorbide, dezvoltînd o simptomatologie generală de suprapunere sau de interferenţă a morbidului cu premorbidul.
Personalitatea nu este o cheie psihopatologică pentru explicarea conţinutului fiecărei boli ; ea va fj întotdeauna factorul patoplastic care va face comprehensibilă forma bolii, dar nu şicon-ţinutuJ ei.
Suprastructura socioculturală în care persoana sănătoasă sau bolnavă se integrează este ultimul parametru asupra căruia ne vom opri. Contextual itatea bolii psihice este o realitate şi nu o creaţie teoretică. Ea va influenţa profund atît forma, cît şi conţinutul tabloului psihopatologic, indiferent în care din ipostazele etiologice ne-am afla*.
419. PERSONALITATE MODALĂ - sin. EU
sin.
DE BAZĂ -------> PERSONALITATE DE BAZĂ.
420 PERSONALITATE OPTIMALĂ • Concept introdus de H. COAN (1977), din dorinţa de a descoperi acele trăsături aJe personalităţii, care îi
*> Ilustraţiile pentru PERSONALITATE ACCENTUATĂ şi RERSONALITATE DIZARMONICĂ sînt
preluate din testul Szondi.
asigură o funcţionalitate optimală. Autorul american sugerează existenţa a cinci caracteristici fundamentale pentru „condiţia umană ideală" : eficienţa, creativitatea, armonia interioară, capacitatea de asociere cu ceilalţi oameni, capacitatea de sublimare spirituală.
Cel puţin asocierea unora dintre aceste caracteristici duce, în opinia lui COAN, la crearea unor premise importante pentru optimizarea personalităţii. Alţi autori (F. R. EPTING şi D. I. SUCHMAN, 1986) susţin că un studiu complet al funcţionalităţii optimale a personalităţi ijtrebuie să ia în consideraţie alte concepte teoretice, cum ar fi:
•	conceptul individualizării (C. JUNG, 1954) ;
•	conceptul de maturitate (ERIKSON, 1963) i
•	,.caracterul productiv” (FROMM, 1973) ;
•	formarea interesului social (ADLER) ;
•	conceptul de autodescoperire (JONRARD, 1963) ;
•	conceptul de interes şi raportul interes-com-petenţă (WHITE, 1973) ;
•	conceptul de Eu autentic şi autoalienare (K. HORNEY, 1950).
421.	PERSONALIZARE (cf. fr. personnafiser: vezi lat. persona „mască, rorf) • Se referă la procesul de dezvoltare, în care psihicul şi corpul tind să se organizeze armonios. Atrage atenţia asupra prezenţei în corp a acelei părţi a personalităţii legate de ceea ce numim curent „psyche”. WINNICOTT a propus acest concept.
422.	PERSONIFICARE (cf. it. personificare) • Procedeu al imaginaţiei constînd în atribuirea de calităţi specific umane obiectelor sau fîittţefor din mediul înconjurător (-+ ANIMISM, ANIMAŢIE, MAGIE INFANTILĂ).
423.	PERSONOLOGIE (cf. lat. persona; gr. logos „cuvînt, discurs’*) • Disciplină care are ca obiect persoana umană, în toate aspectele ei. A fost concepută de W. STERN şi dezvoltată ulterior de H. MURRAY (1938). în opinia sa, persosnotogia trebuie să studieze viaţa individului şi factorii care influenţează deformarea acesteia* Persono-logul trebuie să atingă următoarele trei aspecte :
•	construirea unei teorii a personalităţii ;
•	găsirea unor tehnici care să poată urmări studierea celor mai importante atribute ale personalităţii ;
•	descoperirea acelor fapte pe baza cărora să se poată face investigaţii extensive şi riguroase în ceea ce priveşte viaţa individului uman.
De remarcat că H. MURRAY şi-a respectat întrutotul opţiunile de „personolog” H. D. MURRAY.
424.	PERSONOTROP (cf. lat. persona gr. tropos „manieră, modM) • Specificitate a tratamentului determinată de particularităţile struc-tural-constituţionale ale bolnavului (V. SAHLEA-NU).
Persopir®® ; Perspicacitate ; Persuasiune ; Pertranquilm ; Perversiune
Per 1553
425. PERSOPIR<M) Italia - DCI Nitrazepamm Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 1, 3-dihidro - 7 - nitro- 5-feniI-2H-1,4- benzodiazepin-2-
-onă, cu acţiune sedativ-hipnotică, reaiizînd un somn aproape fiziologic. Industria noastră farmaceutică îi produce sub numele de NiTRAZE-PA M(M).
426.	PERSPICACITATE (cf. lat. perspicaciîas)m Trăsătură (calitate) a intelectului (mai general, a spiritului), constînd în puterea de penetraţie a lucrurilor şi a relaţiilor, acuitate în observarea esenţialului, prin diferenţiere rapidă a sensurilor şi a semnificaţiilor. Revine îa o înţelegere clară, precisă şi, în acelaşi tinrfp, profundă a unei situaţii, acţiuni, relaţii, înţelegere în funcţie de care persoana este în stare să elaboreze rapid şi adecvat planuri de acţiune, să aleagă strategiile cele mai potrivite. Lipseşte ia intelectele medii, inferioare, ia intelectele limită, la debili mintal. Caracterizează inteligenţa superioară. Se intensifică dacă ţinută de o motivaţie pozitivă sau de un sens pozitiv faţă de un lucru sau de o situaţie.
427.	PERSUASIUNE (cf. fr. p6rsuasion) • Formă
de acţiune terapeutică pe care psihiatrul o foloseşte pentru a orienta şi dirija în direcţia dorită motivaţiile pacientului (conştiente şi inconştiente), în mod curent, persuasiunea se exercită prin mijloace verbale, mai rar prin alte modalităţi de comunicare. Personalităţile sugestibile sînt mai receptive la acest mod de terapie.	s,
428.	PERTOFRAN^ Anglia, Austria, Belgia, Brazilia, Danemarca, Franţa, Italia, Olanda, RFG
—	DCi Desipraminâ • Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzazepinic de tip 10,11-dihidro-5-/3--(metilamino)propil/-5H-dibenz/b, f/azepină, rr.eta-bolit activ al imipraminei, cu aceeaşi acţiune şi indicaţii, dar cu efect mai rapid cu 2—5 zile. Are contraindicaţiile timolepticelor. Nu se administrează concomitent cu IMAO.
429.	PERTOFRANA<M> Spania; PERTOFRANE<M) SUA; PERTOFRIN<M) Suedia - DCI Destram/na «Antidepresive timoîeptice, derivaţi dibenz-
sin.
azepinici —> PERTOFRAN<M) RFG
430.	PERTRANQUIL<M) Austria, Belgia, Elveţia Italia, Turcia— DCI Meprobamat • Tranchilizant, derivat propandioiic de tip 2-metil-2-propil--1, 3-propandioldicarbamat, cu acţiune sedativ-anxiolitică, anticonvulsivantă şi uşor hipnotică, indicat în nevroze cu componentă anxioasă şi depresivă, alcoolism, delirium tremens, uneie forme de epilepsie petit mal, afecţiuni psihosomatice. Deşi fără efecte secundare evidente şi contraindicaţii, tratamentul de lungă durată nu se întrerupe brusc, putînd apărea un ,,mic sindrom de abstinenţă". Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de MEPROBAMAT(M*.
431.	PERTRIPŢYL<MC) Finlanda# Produs terapeutic care conţine două medicamente tipizate cu acţiune diferită, dar complementară :
•	ÂMITRIPTILINA<m* — timoleptic, derivat di-benzocicloheptanic ;
•	PERFENAZINA^ — neuroieptic, derivat fenotiazinic.
Are acţiune antidepresiv-sedativă.
432.	PERVERSIUNE (cf. iat. perversitas „extravaganţă, bizarerie, depravare*’) • Alterare pînă la pato'ogica unor tendinţe instinctuale. Din punct de vedere moral, perversiunea semnifică o schimbare. o răsturnare a valorilor pozitive în negativ, o trecere de la categoria de „bine" la categoria de „rău”. Sensul moral al termenului ar fi acela de „pervertire” (uneori, expresia „caracter pervers” se foloseşte sinonim cu expresia „caracter pervertit”). Termenul trimite ia o deviere a simţului moral, a actelor morale, fapt care generează conduite maligne în relaţiile cu ceilalţi. Ca „perversiune” termenul a fost consacrat în special pentru anomaliile comportamentului sexual (perversiune sexuală). Din punct de vedere moral, perversiunea sau pervertirea se referă la acel proces de alterare a conştiinţei morale, a cărei origine se află în Supraeu şi Eu. H. EY numeşte conştiinţa morală „suprastructură etică”. Conştiinţa morală se constituie prin interiorizarea unor norme şi reguli menite sâ păstreze vaicriie morale. Astfel, conştiinţa morală, în formarea ei, acţionează asupra tendinţelor instinctuale a căror influenţă o îngrădeşte, o modifică prin determinări raţionale. Funcţiunea interdictivă a conştiinţei morale se exercită în mod normal, limitat, nu exhaustiv, şi ea nu provoacă individului suferinţe (interdicţia funcţionează de la sine, în mod firesc). Conştiinţa morală nu este un „instinct al moralităţii”—un astfel de instinct nu există. Instinctu?, ca atare, reprezintă o sursă de energie şi el nu suportă calitatea de „bun” sau de „rău”. Conştiinţa morală este o construcţie prin interiorizarea unor norme reglatorii care, pe de o parte* inhibă, pe de altă parte, dirijează energia instinctuală, în aşa fel încît investirea acestei energii să nu genereze acte destructive. H. EY distinge între
554/Pe i
Perversiune : concept, criterii, psihopatologie
perversitatea „normală” şi perversitatea patologică, Prima se referă ia acele modificări ce nu generează simptome, ci numai devieri ale conduitelor "n sensul unor raportări particulare, dar nu patologice, la valorile morale. Perversitatea patologică este perversitatea ca maladie. în perversitatea nemaladivă, H. EY include: conduitele umane subversive (un exemplu ar fi curentul suprarealist tn artă) şi viciul (căutarea unor plăceri prin rafinament, cinism, malignitate diferenţiată, nuanţată, evoluată, dirijare minuţioasă a alegerii şi a strategiei de satisfacere ; viciul presupune ,,o moraiă contrarie”, el plasîndu-se la graniţa dintre norma' şi patologic, dar în partea normalului; viciu! nu funcţionează ca simptom, ci ca deviere care deteriorează morala, o degenerează fără a se constitui în maladie).
Perversitatea patologică intră în obiectul de studiu ai psihopatologiei, psihiatriei, medicinei în genere. Semnificaţia perversiunii ar fi, după Von GEBSATTEL, distrugerea, amputarea şi fărî-miţarea întregului ; perversiunile, ca manifestări maladive, încalcă ordinea naturală a lucrurilor. Perversiunea reprezintă o deformare patologică în atingerea unui scop natural, scop ce nu este realizat ca atare (KRAFFT-EBING). După FREUD, perversiunea se defineşte ca abatere de la scopul sexua.1 prin :
m abaterea de îa regiunile anatomice obişnuite ale comportamentului sexual ;
•	fixarea la faze intermediare aie sexualităţii, faze care, într-un comportament erotic normai, sînt depăşite ;
Pentru ca o acţiune perversă să fie patologică, sînt necesare cîteva condiţii.
•	un obiect neadecvat substituie scopul sexual normal ;
•	o porţiune a obiectului sexual norma! devine independentă, ea devine obiect sexual în sine (persoana nu-şi raportează comportamentul erotic la obiect ca întreg, ci ia o parte a obiectului sau la un semnificant ai acestei părţi a obiectului) ;
a atingerea scopului se desfăşoară prin acţiuni aberante care depăşesc limitele morale.
La pervers, instinctele parţiale nu au trecut încă sub primatul genitalităţii ; tendinţele sexuale se manifestă parţial, urmînd o fixaţie la un anume stadm libidinal. După E. STRAUSS, perversiunile distrug valorile pozitive, deci semnificaţia lor ar fi devalorizarea unei realităţi vitale. H. KUNZ consideră că perversiunea este guvernată de principiul distrugerii ; perversiunea ar consta într-o perturbare majoră a atitudinii de tandreţe, fiind aceea care nu respectă integritatea obiectului iubirii. BINSWANGER şi BOSS (,,Teoria existenţială asupra perversiunii”) consideră că perversiunea reprezintăun dezechilibru în dialectica dintre existenţa finită şi existenţa infinită a omului (existenţa
finită este dată de limitele realităţii, orice act uman fiind, aici şi acum, un act delimitat, izolat; existenţa infinită este dată de trăirea dualâ cu sentimentul comunicării şi al eternităţii, deci dincolo de graniţele stricte ale realului perceptibil). Perversiunea funcţionează ca (sau produce) o ruptură în articularea acestor două modalităti ontologice, modalitatea finită şi cea infinită. Ea limitează, împiedică comuniunea, induce arbitrariul, degenerează iubirea.
în „Analiza destinului”, SZONDI afirmă două criterii ale perversiunii :
•	exclusivitatea sexuală a necesităţilor de împlinire şi dominare ;
•	perturbarea capacităţii de „luare în posesiune” a obiectului sexual (pierderea funcţiunii ideale a Euîui).
într-o accepţiune globală, perversiunea se defineşte ca deviaţie sau perturbare a comportamentului psihosexuai, deformare constînd într-o serie de aţipii în ceea ce priveşte obţinerea satisfacţiei sexuale. Note definitorii pentru perversiune sînt :
•	schimbarea obiectului sexual specific în obţinerea orgasmului (homosexualitate, pedofilie, bestialitate) ;
•	obţinerea orgasmului se realizează prin folosirea unor zone corporale nespecifice (contact sexual anal, contact oral) ;
•	orgasmul este strict determinat de anumite condiţii exterioare (fetişism, voaierism, exhibiţionism etc.).
Prin extensie, termenul de perversiune îmbracă diferite forme : delincvenţa (pervertire a „simţului moral”), proxenetismul (pervertire a „instinctelor sociale”), bulimia, dipsomania(pervertire a instinctului alimentar). Toate aceste forme ar corespunde mai exact termenului de pervertire şi ar reprezenta forme de malignitate a comportamentului.
Ca termen consacrat, perversiunea se referă îa sexualitate. De altfel, FREUD nu consideră ca perversiuni acele comportamente maligne (perturbate în modalitatea de satisfacere) care nu sînt legate de instinctul sexual, ci de alte instincte ; aceste comportamente, cum ar fi, de pildă, tulburările la nivelul instinctului alimentar, s-ar datora unei impregnări sexuale a funcţiunii alimentare, a unei „libidinizări”, ceea ce revine la un proces de pervertire. După FREUD, predispoziţia la perversiune face parte din organismul uman normal ; ca predispoziţie (şi ulterior, ca manifestare) ea se leagă de pulsiunile parţiale, cu localizare în diverse zone erogene. în acest sens, perversiunea implică regresie şi fixaţie la un stadiu anterior de dezvoltare libidmală,AStadiu care în mod normal ar fi trebuit depăşit. în concepţia psihanalitică, sexualitatea umană este profund marcată de predispoziţia la perversiune, nu ca
Perversiune : elemente esenţiale ; Perversiuni sexuale
Per/555
predispoziţie anormală, ci ca nevoie de a căuta satisfacţia (plăcerea) şi în activităţi non-specifice ; astfel, orice exagerare în ceea ce priveşte obţinerea plăcerii prin activităţi legate de alte pul-siuni decît pulsiunea sexuală devine o exagerare de tip pervers. Apare problema unei norme în delimitarea perversiunii ; această normă privită In perspectivă socială este foarte relativă, întrucît ceea ce o societate respinge, altă societate admite. Aşadar, norma în funcţie de care se defineşte perversiunea ar fi, după FREUD, unificarea pulsiunilor parţiale sub primatul genital ităţi i. Formula „nevroza este o perversiune infantilă’' se referă la faptul că în nevroză pulsiunile parţiale caracteristice sexualităţii infantile sînt refulate, în timp ce în perversiune ele se manifestă ca atare. După H. EY, perversiunile patologice se clasifică astfel :
•	disgenezii ale dezvoltării morale (amoralitate patologică generînd conduite perver-se);
•	perversiuni parţiale (cele sexuale) :
•	regresiunile amorale sau perverşi uni ie achiziţionate (acele perversiuni legate de o ma-îadie psihică gravă sau de o sechelaritate gravă) ;
•	„moral insanity" sau anomalia dezvoltării etice (sinonim cu ,.folie morale”, invaliditate morală, monomanie instinctivă).
Factorii etiologici ai perversiunii pot fi :
•	factori ereditari (degenerescenţe hiopsiho-logice, exprimate în conduite primitive, atavice) ;
•	factori de natură toxiinfecţioasă (alcool, sifilis, encefalită epidemică) ;
•	factori de mediu social şi familia! ''relaţiile cu părinţii, modelele relaţionale introiec-tate, mecanismele compensatorii, inferiorităţile şi situaţiile care generează inferiorităţi).
Perversiunea patologică presupune cinci elemente esenţiale :
•	nucleul caracterului pervers (amoralitate, inafectivitate, inadaptare, impulsivitate, malignitate, încăpăţînare, duritate, comportament rebel, revoltă permanentă împotriva normelor sociale, cruzime, perfidie, mitomanie, profanare, antrenare a altora în activităţi antisociale) ;
•	dezechilibrul afectiv (cruzimea, escrocheria, cinismul, indiferenţa, izbucnirile paroxistice, toate acestea fiind conduite care semnifică o permanentă revendicare afectivă, o căutare a unui obiect al plăcerii, fixaţii la stadii libidinale ca stadiul sadic anal sau/şi sadic oral, narcisism, relaţii latent incestuoase, homosexualitate latentă) ;
•	tulburările nevrotice implicate în orice perversiune sînt generate de perturbări la nivelul trebuinţelor profunde, inconştiente
(sînt, de fapt, perturbări ale dinamicii pulsionale, în special pe dimensiunea sexualităţii) ;
•	toxicomania reprezintă, din punct de vedere al motivaţiei profunde, o căutare permanentă a partenerului matern pierdut, toxicul este surogatul acestui partener, surogat prin care persoana încearcă o legătură obiectuală după modelul uniunii duale cu mama ;
•	crizele nu sînt specifice manifestărilor perversului; ele constau în accese impulsive, accese violente auto- sau heteroagresive, teatralism, revendicări, gelozie, ameninţări ; practic, perversiunea nu evoluează In mod caracteristic în crize, ea presupunînd o antrenare cvasicontinuăîn conduite maligne.
SZONDI vorbeşte despre triada psihopatică apărută frecvent în perversiune, şi anume : sindromul principiului plăcerii, absenţa totală sau parţială a controlului (slăbiciunea cenzurilor) şi supape (ventile) instinctive tri- şi cvadriegale (Eul alege mai multe modalităţi prin care să descarce tensiunile interne). S-a constatat că, în perversitatea tipică, la un mare număr de subiecţi, dezvoltarea intelectuală este normală, dar există o discrepanţă majoră între această dezvoltare şi slăbiciunea simţului moral. Perverşii debili mintal se caracterizează în special prin impulsivitate şi violenţă (DUPR£). Perversiunile achiziţionate includ comportamentele perverse ce apar în unele afecţiuni somatice (infecţii, tumori) şi în psihoze (schizofrenie, psihoza periodică). Aşadar, perversiunea patologică este o formă de manifestare şi de existenţă morbidă prin monstruozitatea morală, prin nevoia imperioasă de a acţiona împotriva regulilor morale şi împotriva naturii ele sînt generate de perturbări în dezvoltarea somatică şi psihică a individului, de accidente produse la nivel instinctual, fapt care generează modalităţi aberante de căutare şi obţinere a plăcer;?.
433.	PERVERSIUNI SEXUALE, PARAFILIE (cf.
lat. perversitos ; sexus „sexM : gr. poro ..opus"; philia „prietenie, afecţiune”) • Comportamente sexuale anormale, care „se substituie conduitelor psihologice şi fiziologice naturale de obţinere a orgasmului” (MICHAUX), comportamente generate de „neputinţa de a simţi orgasmul fără manevre speciale” (BERNARD).
Conceptul de perversiune sexuală este relativ greu de delimitat, atît datorită ambiguităţii (trecute şi prezente), diferenţierii între perversiune şi perversitate, cît şi datorită opiniilor socio-cul-turale, morale şi religioase care-l grevează.Referitor la primul aspect, G. LANTERI-LAURA evidenţiază faptul că termenul de perversiune a fost mult timp folosit în sens peiorativ, numai în secolul al XlX-lea începînd să fie folosit în sens strict medical. ROBERT definea perversiunea ca „acţiune de pervertire, schimbare în rău, alterare,
556/Per
Perversiuni sexuale : concept, clasificare
depravare, corupţie, deranjare, dereglare şi rătăcire", iar perversitatea ca „gust pentru rău, căutare a răului”. Evuî mediu considera perversiunea şi perversitatea ca păcat, viciu, rezultate ale pose-spjh'î demoniace. Epoca iluminismului, prin reprezentanţi ca DiDEROT şi VOLTA! RE, aduce reforme ideologice şi morale care determină revizuirea conceptului de perversiune.
Iniţial, aceasta este considerată drept o monomanie, fiind încadrată între afecţiunile psihice. Psihiatrii încep să fie interesaţi de descrierea şi încadrarea nosologică a conceptului, spre sfîrşitul secolului a! XlX-lea: KRAFFT-EBING publică în 1893 „Psihopatia sexual is” ; în 1897, HAVE-LOCK ELLIS publică „Studies in the psychology of sex” ; MAG NAN stabileşte, cam în aceeaşi perioadă, că perversiunea este datorată unei dis-funcţii apărute la nivelul echilibrului dintre arcul refiex final şi cortex. MOREL, ca şi MAGNAN şi LOMBROSO, considera că perversiunea este înnăscută, moştenită, ereditară, încadrîndu-se astfel în teoria degenerării, care domina gîndirea psihiatrica a acestui secol.
începutul secolului a! XX-Ieaeste marcat da debutul psihanalizei, care aduce o nouă interpretare a conceptului. în 1905, FREUD publică „Trei eseuri asupra sexualităţii”, în care subliniază faptul că absolut toţi indivizii prezintă, în etapele premergătoare începerii activităţii sexuale, comportamente „perverse”, copilul fiind un „pervers polimorf", care investeşte erogen diversele zone ale corpului. Sexualitatea normală se constituie, conform concepţiei freudiene, de-a lungul unor stadii succesive, care acoperă drumul de la organizarea orală a libidoului, pînă la alegerea obiectului. După parcurgerea acestui drum în totalitate, poate apărea o regresie la stadiu! anterior de fixare a! libidoului — perversiunea. FREUD considera perversiunea ca fiind o „nevroză negativă”, o manifestare brutală, nerefuiată, a sexualităţii infantile. Ea implică un refuz al realităţii, un rezultat a! di văr ii Eului.
Teoria structuralistă (LACAN) consideră că structura perversului sexual este particulară, diferită de structura nevrotică şi de cea psihotică, scopul primordial reprezentîndu-l plăcerea şi obţinerea ei. Pentru obţinerea plăcerii, perversul desfide legea moralităţii şi normalităţii, atrăgînd consecinţele acestei nerespectări, consecinţe da care este conştient. Perversul — cu cîteva excepţii însă — nu ignoră legea, ci o desfide.
Cercetările ulterioare în domeniul genetic, endocrinologie, psihologic au făcut tentative zadarnice de a găsi o cauză somatică sau psihologică a perversiunilor. Unii autori consideră că „perversiunea” este comportamentul în care plăcerea şi orgasmul se produc fără penetraţia penisului în vagin, „consideraţie limitativă şi relativă” (incestul, de exemplu, presupune un act sexual normal,
dereglarea constînd în alegerea partenerului). Au fost descrise numeroase comportamente sexuale perverse, încadrate şi clasificate diferit. Astfel, POROT descrie ca pefvermTnt^
0 Satisfacţia obţinută pjunr^Jegerea pkrteneruv
lui în mod inadecvat sau mkm-a+te mijloace j
•	partener de aceiaşi sex (homosexual hai-
te) ; partener IcopiI (pedofilia) ; partener bătrîn (gerontbfiiia) \ partener^afîimal (zoofilia) ; un obiect, W-amărtunt vestimentar (fetişism)	-
•	adoptarea unei vestimentaţii caracteristice sexului opus (travestfltismu!) ;
•	incestul (nerecunoscut de autorii americani ca perversiune),
% Comportament sexual pervertit : exhibiţionism, voaierism, sadism, masochism, sa-
do-masochism.
MICHAUX consideră valabilă o clasificare mult mai apropiată de realitatea clinică :
0 Deformarea actului sexual :
•	sado-masochismu! (algolagnia), sadismul şi masochismul fiind considerate unite, pentru că numai rareori sînt întnnite separat ; coeficientul comun a! acestor două practici (aparent opuse) constă în obţinerea plăcerii prin suferinţă, fie că subiectul provoacă această suferinţă,
fie că îi este provocată —► SAD O-MASOCHISM ;
•	exhibiţionismul — obţinerea plăcerii sexuale prin expunerea organelor genitale (bărbaţii), a sînilor (mai ales femeile) sau a întregului corp -♦EXHIBIŢIONISM;
•	voaierismul — obţinerea plăcerii sexuale în afara actului sexual propriu-zis, prin postura de spectator, prin privirea unui act sexual realizat de către un cuplu ; este însotit uneori de masturbaţie-* VOAIERISM ;
•	perversiuni anale şi uretrale (urolagnie) — plăcerea sexuală este obţinută în cursul actului de defecaţie sau micţiune, propriu sau al altuia, însoţit sau nu de coprofagie, micţiune sau defecaţie „in os”.
0 Anomalii ale alegerii satisfacţiei sexuale I
•	deformarea imaginii partenerului :
—	pedofilia, perversiune relativ frecventă, cu importante implicaţii medico-legale, asociată cu sadismul, sodomia, violul PEDOFILIE ;
—■ gerontofilia, caracterizată prin interesul erotic pe care un subiect tînăr îl manifestă faţă de un partener vîrstnic (uneori, interesul erotic poate masca însă un interes material)—» GERON-TOFÎLIE ;
Perversiuni sexuale:	clasificare	internaţionala
Per/557
—	zoofilia, bestialitatea— constă în întreţinerea relaţiilor sexuale cu animale ; este întîlnită rar, mai ales ia femei şi în mediul rural -+ ZOO-F1L1E, BESTIALITATE;
—	necrofilia constă în realizarea actului sexual cu cadavrele -> NECROFILIE ;
—	fetişismul consta în ataşamentul faţă de obiecte neînsufleţite, vestimentaţie aparţinînd sexului opus (persoană cunoscută sau necunoscută) —► FETIŞISM ;
—	masturbarea nu constituie neapărat
o	conduită perversă, făcînd parte din evoluţia psihosexuală normală a adolescentului —► MASTURBARE ;
—	homosexualitatea activă masculină (pederaştia), în care satisfacţia se obţine prin coitul anal —> HOMOSEXUALITATE, SODOMIE ;
—	lesbianismul, denumire dată homosexualităţii feminine —► LESBIANISM, SAFISM, TRIBADISM ;
—	incestul (nerecunoscut de toţi autorii ca perversitate) —► INCEST ;
« deformarea imaginii de sine, implicînd
o	perturbare nevrotică sau psihopaţi că a personalităţii, o deviaţie narcisistă a imaginii de sine ;
—	homosexualitatea pasivă (uranismul)
—	constă în sentimentul existenţei „unui suflet de femeie în corp de bărbat”, fiind, în primul rînd, o afecţiune psihică; perverşii aparţinînd acestui grup sînt partenerii pasivi ai homosexualilor activi ;
—	safismul, corespondentul feminin al uranismului ;
—	transvestitismu! (travestism, travesti-
tism, lanism), perversiune care poate avea aspecte diferite, de (a simpla travestire în* hainele sexului odus, pînă la uranism. Poate interfera cu fetişismul TRANSVESTiTISM ;	<
—	transsexuaiismul, în care subiectul nu se mulţumeşte numai să joace rolul sexului opus, ci vrea să reprezinte în mod real sexul opus (el se simte şi se vrea a fi de sex opus). Se pare că în aceste cazuri sînt implicate şi disfuncţii endocrine —> TRANSSE-XUALiSM.
' Clasificarea internaţională a bolilor (CIB), ediţia a IX-a, clasifică perversiunile la rubrica „Deviaţii şi tulburări sexuale”, precizînd că „limitele şi caracteristicile înclinaţiilor şi comportamentelor sexuale nu sînt stabilite într-o manieră absolută, în diversele societăţi şi culturi, dar ele corespund In general unor imperative sociale şi unor finali-
tăţi biologice. La subiecţii care prezintă deviaţii, activitatea lor sexuală poate fi dirijată spre re -prezentanţii aceluiaşi sex sau poate consta într-o activitate care nu comportă un coit normal, sau coitul se produce în circumstanţe anormale”. Se acreditează ideea că în această categorie nu trebuie incluşi subiecţii care recurg ia un comportament sexual anormal pentru că sînt lipsiţi de condiţiile de desfăşurare a unei activităţi sexuaie normale (penitenciar). Pot exista perversiuni sexuale simptomatice, revelatorii pentru afecţiunea psihică : alcoolism, schizofrenie, paralizie generală progresivă, epilepsie etc., care trebuie privite nu ca perversiuni sexuale propriu-zise, ci ca fenomene morbide ale bolii de bază.
CIB consideră deviaţii şi tulburări sexuale: homosexualitatea, pedofilia, bestialitatea, exhibiţionismul, transsexuaiismul, tulburarea identităţii psihosexuale, frigiditatea, impotenţa, fetişismul, masochismul şi sadismul. Deci, în concepţia OMS, impotenţa şi frigiditatea nu sînt separate de deviaţiile comportamentului sexua!. Autorii americani (DSM Iii) folosesc pentru denumirea perversiunilor sexuale termenul de parafilie, în care includ fetişismul, transvestitismul, zoofilia, pedofilia, exhibiţionismul, voaierismul, masochismul sexual şi sadismul sexual. Ei menţionează şi o clasă de parafiliiatipice, în care se includ necrofilia, coprofilia şi frotismuî. Pentru homosexualii tate, autorii americani folosesc termenul „ego distonic homosexual”, încadrînd-o fn „alte dezordini psihosexuale”. Ca şi CIB, DSM III aderă-la ideea că conceptul de parafilie (perversiuni sexuale) are graniţe imprecise, datorită în special unor diferenţe de ordin social, cultural, moral etc.
în ceea ce priceşte personalitatea perversului sexua!, sînt de luat în consideraţie două aspecte : în unele cazuri, perversul este, de fapt, pervertit de mediul familia', degrqpul social în care trăieşte, unde practicile perverse constituie norme. în această situaţie, tratamentul psihoterapie poate avea un relativ succes. în marea majoritate a cazurilor însă, perversiunea sexuală se integrează în contextul general al unei dizarmonii structurale a personalităţii, ea nefiind decît unul din aspectele acesteia. Examenul clinic nu relevă o boală propriu-zisă, ci numai anumite trăsături de personalitate. De altfel, un astfel de subiect se prezintă extrem de rar la consult, pentru că el nu se consideră nici anormal, nici bolnav, şi deci nu reclamă tratament.
Chiar dacă FREUD denumea perversiunea negativul nevrozei, aceste personalităţi pot prezenta tulburări nevrotice (anxietate, manifestări conver-sive, fobii, obsesii, preocupări hipocondriace, stări depresive). Pentru aceste tulburări, subiectul se prezintă la medic şi acceptă tratament, dar de cele mai multe ori, ascunde anomalia de comporta -ment sexual.
558/Per
Perversiuni sexuale ; Perv/t/n(M); Peso/(M) î Pesimism
Tratamentul perversiunii este considerat de majoritatea autorilor ca o iluzie, întrucît, pentru a fi eficace, el trebuie să conducă la normalizarea conduitei sexuale, pe care însă subiecţii n-o acceptă. Atunci cînd se aplică tratament unei persoane aflate sub incidenţe penale, rezultatul este, de asemenea, un eşec. Au fost totuşi preconizate anumite practici terapeutice : administrarea hormonilor masculini sau feminini, castrarea debililor recidivişti'în delicte sexuale (Franţa), loboto-miâ prefrontală ia cei cu agresivitate sexuală etc. Castrarea nu are decît două indicaţii majore : tuberculoza şi cancerul organelor genitale. Au fo^t, de asemenea, propuse tehnici de decondi-ţionare : asocierea obîectuluî (scopului) pervers cu senzaţii penibile. Rezultatele au fost nesemnificative, la fel ca şi în cazul chimioterapie! cu neuroleptice. Psihoterapia individuală sau de grup poate avea un oarecare succes dacă este aplicată subiectului care solicită el însuşi tratament. Cazurile sînt însă extrem de rare.
Uneori, perversiunile sexuale ajung să aibă implicaţii,medico-legale (pedofilia, violul) şi atunci apare contradicţia între justiţie care, de obicei, incearci să medicalizeze cazul, şi psihiatri care, practic, nu au cum să încadreze perversiunea. Dificultatea definirii şi încadrării perversiunii rezida din faptul că aceasta nu poate fi luată în consideraţie decît în comparaţie cu actul sexual normal ; ca orice fenomen uman, actul sexual este apreciat însă în funcţie de dezvoltarea istorică a societăţii, astfel încît ceea ce este la un moment dat normal într-o anumită societate şi cultură, devine anormal într-o altă societate, cu o cultură diferită. După cum afirmă POROT, apare, nu rar, dificultatea psihopatologiei de a încadra în „norme” ceea ce nu poate fi normal.
434.	PERVETRAL(M) RFG, SUA - DCI Oxi-pendil • Derivat fenotiazinic de tip 4-/3-(10H-pi-rido/3,2- b//1,4/benzotiazin-10-il)-propil/piperazin-
Cfy-Cfy- f^y.CH2-CH2-0H
-1-il etanol, cu acţiune antihistaminică şi, complementar, uşor sedativă.
435.	PERVINCAMIN(M) RFG - DCI Vincaminâ
#	Psihotrop, reglator metabolic de tip 13a-etil--2,3,5, 6,12,13,13a, 13b-octahidro-12-hidroxi-1 H--indol(3, 2, 1)pirido(3, 2, 1)(1, 5)naftirdină-12-acid carboxilic, cu acţiune asupra metabolismului cere-
bral ; este indicat în gerontopsihiatrie şi în stărr psihopatoide.
436.	PERVmN<M) Belgia, Elveţia, Italia, RDG, RFG — DCI Metamfetaminâ # Psihostimulent cu valenţe anorexigene, derivat feniletilaminat de tip (-F)-N-a-dimetilfenetilamină, cu acţiune şi indicaţii similare cu ale amfetaminei şi acelaşi risc al dependenţei.
437.	PERVOMAISKI — analiză • Analiză excesivă la care se supune viitorul psihanalist în timpul autoanalizei. Astfel, analizei nu-i sînt supuse numai amintirile, faptele şi gîndurile despre evenimente reale, ci şi „gîndurile despre gînduri” (PERVOMAISKI, 1979), într-un exces de zel caracteristic oricărui început.
43,8. PESAL<M) Japonia — DCI Pipetanat «Tranchilizant, derivat difenilmetan de tip 1-piperidin--etanol benzilat, cu acţiune sedativ-anxiolitică, mai modestă comparativ cu acţiunea anticoliner-gică. Este indicat în nevroze cu fenomene vegetative, cenestopatii, afecţiuni psihosomatice. Are acţiune proconvulsivantă ; este contraindicat consumul de alcool în timpul tratamentului.
439.	PESEX(M) Brazilia — DCI Fenproporex Psihostimulent, derivat feniletilaminat de tip (+)-3-/(a-metilfenetil)amino/propionitril, cu marcate valori anorexigene, utilizat în combaterea Obezităţii consecutive tratamentului îndelungat Cu NL. Are efecte simpaticomimetice. Există riscul dependenţei -> PSIHOSTIMULENTE.
440.	PESIMISM (cf. lat. pessimus „foarte rău, ceî mai rău”) • Concepţie opusă optimismului. Sub aspect onto-cosmologic, pesimismul ipostaziază. răul într-un principiu constitutiv al lumii, menite să rămînă întotdeauna, prin..natura ei, neîmplinită, imperfectă, întrucît poartă în sine sămînţa discordiei, autodistrugerii şi lipsei de autenticitate. în plan etic, viziunile pesimiste contestă perfectibilitatea condiţiei umane, pe care o descriu în culori întunecate, ca iremediabilă zbatere vană împotriva suferinţei, iluziei şi viciului, sortită, eşecului ; din aceste premise decurge o totală, neîncredere în viitorul omenirii, în posibilitatea progresului social. Prin analogie cu această semnificaţie etică a pesimismului, este utilizat uneori şi termenul de pesimism gnoseologic (atribuit variantelor de scepticism sau agnosticism), avîn-du-se în vedere negarea parţială sau totală a posibilităţii omului de a cunoaşte în mod cert adevărata lume şi propria sa fiinţă. Exprimînd, cel mai adesea, o reacţie critică faţă de mărginirea optimismului naiv, necritic şi mistificator, pesimismul nu este mai puţin unilateral, întrucît absolutizează, anumite limite istorice şi particulare ale unui context social concret şi trecător, atribuindu-le umanităţii în general. Aceste accente pesimiste
Pestalozzi J. H.; Peter Pan(8) ; Pethanail
Pet/559
se întîlnesc în unele mituri ale societăţii arhaice (Ghilgameş, cutia Pandorei, păcatul originar ş.a.)» primind o argumentare filozofică în antichitate (budism, cirenaici, stoicism). Una dintre cele mai notorii expresii sistematice a doctrinei pesimiste apare în filozofia lui SCHOPENHAUER; alţi promotori cunoscuţi-ai pesimismului sînt Ed. von HARTMAN, O. SPENGLER sau filozofii existenţialişti.
441.	PESTALOZZI Johann Heinrich (1746-1827) • Pedagog el veţiahv care* vpr w idei Ie sale asupra educaţiei şi instrucţiei copiilor, şi-a cîşti-,gat un loc de frunte în istoria pedagogiei universale. Metodele sale se încadrează într-o concepţie mai larga despre lume şi viaţă — umanismul. După PESTALOZZI, educaţia trebuie s^^se adreseze copilului privit ca o entitate intelectuală, fizică şi morală. Aspectele morale constituie însă fundamentul pe care se construieşte şi se modelează întreaga personalitate a Cdpilului. Atmosfera In care se desfăşoară actul educaţional trebuie să fie asemănătoare cu cea de acasă, iar relaţiile dintre profesor şi elevi să reproducă, pe cît posibil, pe ■cele dintre părinţi şi copii. Pe întreaga perioadă ^petrecută în şcoală, aceştia trebuie înconjuraţi cu dragoste şi bunăvoinţă. Educatorii trebuie să utilizeze, în cadrul procesului instructiv, atît momentele şi situaţiile apărute spontan, cît şi munca planificată. Ei trebuie să facă apel la judecată, evitînd memorarea cunoştinţelor fără înţelegerea lor. Predarea noţiunilor trebuie să se j facă de fa simplu la complex, trecerea la o etapă superioară fiind posibilă numai după înţelegerea şi însuşirea cunoştinţelor şi principiilor din etapa anterioară.
PESTALOZZI a fost unul dintre pedagogii care şi-au dat seama de influenţa exercitată de educaţie asupra^ formării şi modelării personalităţii copilului. în afara şcolii, dezvoltarea acestuia va fi -dominată de impulsuri şi forţe senzoriale, care-! vor face, la vîrsta adultă, mai puţin util societăţii. Concepţia educaţională a lui PESTALOZZI ne-a fost transmisă atît prin intermediul unor lucrări de popularizare, cum ar fi romanul „Leonard şi Gertruda”, cît şi printr-o serie de scrisori adresate discipolilor, adunate în volumul ,,Cum îşi învaţă Gertruda copiii”,
442.	PETER PAN(S) sindrom • Sindrom descris !n 1983 de psihologul american Dan KILEY, aie cărui simptome, exprimate pe plan comportamental, sînt caracterizate prin : iresponsabilitate, angoasă, singurătate, imaturitate psihosexuală, narcisism şi infatuare ; pe acest fond se manifestă crize de dezadaptare socială, care evoluează după vîrsta de 30 de ani către descurajare şi abandonare.
Inspirat de figura legendară a lui Peter Pan, tînărul fermecător şi efeminat care, lipsit de gri-
jile existenţei, refuză să crească, să se maturizeze, psihologul american a încercat să înmănuncheze în lucrarea sa („The Peter Pan Syndrome”) trăsăturile unui anumit tip de personalitate observată în cursul experienţei sale.
Fără pretenţii nosologice, definirea sindromului atrage atenţia asupra unor particularităţi psihologice de fineţe, care pot fi recunoscute prin analiza modelului comportamental al unor adolescenţi şi tineri, sug^rînd posibile măsuri corectoare din partea psihopedagogilor şi familiei.
Considerîndu4 ca pe una din sursele inadap-tării sociale a unor indivizi, Dan KILEY afirmă că sindromul devine manifest în jurul vîrstei de 12 ani (la pubertate), simptomele survenind cronolcn gic în ordinea enumerată, pînă în jurul vîrstei de 30 de ani, care reprezintă pentru autor momentu I cînd tînărul ar trebui să renunţe definitiv la gîndirea magică şi la complacerea într-un Eu marginal
I	responsabi l itatea i a naşte re pr i n apl i carea unor metode educaţionale defectuoase în familie, în condiţiile în care părinţii nu caută să imprime în timp copiilor lor responsabilitatea celor mai simple acte : curăţenia, ordinea, buna cuviinţa Angoasa îşi face loc progresiv în viaţa afectiva a copilului, pînă cînd devine permanentă, avîndu-şi originea, după opinia autorului, în dizarmoma conjugală a părinţilor, în lipsa unui climat de căldură afectivă, a instituirii unui sistem ferm de valori şi roluri tradiţionale (uneori în ciuda afirmaţiei părinţilor că au realizat o căsătorie fericită). Singură-tateaapare ca rezultat al incapacităţii acestor subiecţi de a-şi face prieteni adevăraţi, fiind atraşi de medii obscure,.în care devin mai degrabă victime decît membri ai grupului, din cauza posibilităţilor materiale oferite de părinţi (în locul timpului acestora), devenite exploatabile de persoane profitoare. Absenţa sentimentului de valoare a muncii contribuie în mod esenţial la menţinerea stării de solitudine, Imaturitatea psihosocială derivă din dificultăţile de identificare sexuală ale unui tînăr lipsit de relaţii strînse cu familia, aflat la discreţia influenţelor dramatice pe care îl au mijloacele mass-media occidentale asupra definirii rolului sexual al individului. Narcisismul şi infatuarea permit proiectarea sistematică a frici lor subiectului asupra altei persoane, refugiul în gîndirea magică, evadarea din realitate şi adoptarea unor comportamente care frizează bizarul, straniul, împiedicînd astfel relaţiile constructive cu semenii săi.
I	Constituind un mod original de interpretare a anumitor fenomene psihosociale caracteristice societăţii americane moderne, sindromul descris de Dan KILEY rămîne deschis spre actualitate.
443.	PETHANAIL^ Japonia — DCI Pipetanat •
sin.
Tranchilizant, derivat difenilmetan—>PESAL<M* Japonia.
560/Pe t
Petit mc!: ckinetic, mioclonic, variant; Petylyl^ ; Pfaundler
444.	PETIT MAL (fr.) • Formă de epilepsie generalizată, caracterizată prin suspendarea conştiinţei pentru o durată scurtă, cu un traseu EEG tipic :
__	^	hAA	WwVMAMAMJ!	MM.
.mmVffc<fty'îWiW
«4^W>>v,'sr-
N.vr-
complexe vtrf-undă 3 c/s, de amplitudine mare (200—500 |xV), generalizate, simetrice, sincrone, cu debut şi final brusc, cu o durată de 4—20 secunde, cu mecanism de geneză centrencefaiic. Elementele definitorii ale acestei manifestări clinice sînt pierderea bruscă a cunoştinţei, durata scurtă, întreruperea activităţii motorii. -» EPILEPSIE.
445.	PETIT MAL AKINETIC - sin. CRIZĂ AKINETICĂ DOOSE ; CRIZĂ AMIOSTATICĂ ;
CRIZĂ STATICĂ • Variantă de petit mal cu suspendarea de scurtă durată a tonusului postural (fîectare cap-trunchi, genunchi), care poate antrena căderea EPILEPSIE.
446.	PETSTMAL MIOCLONIC© Variantă de petit mal fără suspendarea conştiinţei, constînd în secase musculare bruşte, bilaterale, ale membrelor superioare sau musculaturii periorbitare -► EPILEPSIE.
447.	PETIT MAL PROPULSIVE - sin. BLITZ -KRAMPF; BLITZNICK; BLITZNICK UND SA-LAAM-KRAMPF; BOALASPASMELORÎN FLEXIE: CRIZE ECLAIRE; CRIZE PROPULSIVE ; CRiZE SURSAUT ; ENCEFALOPATIE HIPSAR1TM1CĂ ; ENCEFALOPATIE MIOCLOiVCĂ INFANTILĂ CU H1PSAR1TMIE : GIBBS(B> boui ; HIPSARITMIE; MASSIVE MYOCLONIC JF’-r IÎCK-KRĂM-
PFE ; SPASM INFANTIL ; SPASME INFANTILE RAPIDE DE AFIRMARE; TICURI DE REVERENŢĂ (MARCHAND); TICURI DE TIP SA LA AM
sin-
---> WEST(S) sindrom.
448.	PETIT MAL — status • Variantă de petit mal constînd în succesiuni de crize întinse pe un interval de ore, zile, cu modificări variabile aie conştiinţei.
449.	PETIT MAL VARIANT - sin. ENCEFALOPATIE EPILEPTICĂ INFANTILĂ CU VÎR-
sin.
FURI-UNDE LENTE DIFUZE ---------» LENNOX<s>
sindrom.
450.	PETOFOBIE® (cf. fr. peter „a elimina
sin.
gaze cu zgomot”)----»CACOTENOFOBIEnP).
451.	PETRILOWITSCH Nicolaus (1924-1970)#
Psihiatru german care, alături de O. KAHN şi K. SCHNEIDER, este unul dintre fondatorii noţiunii de psihopatie. Din 1953 este profesor de neurologie şi psihiatrie la Main. Abordează, în lucrări deosebite, probleme de psihopatologie, psihoterapie şi farmacologie. Dintre lucrările mar importante pot fi citate : ,,Psihopatologia structurală” (1958), „Anomaliile personalităţii" (1960), „Psihoterapia vîrstnicului” (1964), ,,Studii psiho-farmacologice” (1966).
452.	PEŢYLYL<M) RDG - DCI Desipromnâ * Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzazepinic de tip 10,11 -dihidro-5-/3-(metilamino)prc*pîl/-5H-dibenz/b,f/azepină; este metabolitul activ a! imipraminei, cu aceeaşi acţiune şi aceleaşi indicaţii, dar efect mai rapid cu 2—5 zile. Are contraindicaţii le timolepticeior. Nu se administrează concomitent cu iMAO.
453.	PEYOTL • Cactus american care face parte din aşa numitele plante „divinatorii” ; vîrfui el uscat conţinînd mescalină (substanţă psihodislep-tică),rplanta era folosită de indienii mexicani pentru producerea unei stări de extaz, însoţită de halucinaţii colorate, în cursul ceremonia’uriior religioase. Descoperirea mescalinei în acest cactus a fost făcută de RAUTHIER (1956). Efectele psihe-delice se produc la o concentraţie de 5% a soluţiei de clorhidrat de mescalină la o doză de 100— 500 mg. Ca orice drog, conduce repede ia dependenţă MESCALINĂ.
454.	PFAUNDLER'® boală-sin. ELLIS<b) boală;
sin-
GARGOLISM ; LIPOCONDRODISTROFIE ------------»
HURLER1-5' sindrom - MUCOPOLIZAHARi-DOZE.
Pfi$ter-Heiss(T*; Phasci; Phedoxe1; Phencen; Phencol^
r hej 561
455. PFI-LITHIUM^ SUA - DCi Corhoncî de
sin.
litiu m Timoizoleptic -—> CARBONAT DE LITIU*11) România.
•156. PFtSTER-HEISS‘T) test - sin. PIRAMIDE COLORATEI1') test • Metodă experimentală de investigare a personalităţii, elaborată de cei doi autori în 1950, constînd în folosirea unor piramide formate din 24 de pătrate desenate, pe care subiectul trebuie să le acopere cu pătrate de hîr-tie colorată puse la dispoziţie de examinator. Astfel, subiectul trebuie să realizeze cea mai plăcută şi neplăcută piramidă. Se cotează alegerea diferitelor culori, asocierea lor, poziţionarea for în structura piramidei, simetria etc. Corective ale alegerilor sînt legate de vîrsta subiectului. în opinia autorilor, testul poate evidenţia şi prezenţa unor tulburări psihice. MEILLI consideră că rezultatele sînt inferioare celor obţinute prin testul Rorschach, dar recunoaşte că în cazul uncr persoane cu un intelect rudimentar sau foarte inhibate, testul piramidelor se dovedeşte utn prin simplitatea sa.
457. PFOHL — interviu • Formă de interviu structurat, folosit pentru evidenţierea trăsăturilor de personalitate, conform cu manualul de diagnostic DSM III (1980), referindu-se la axul al doilea al acestui manual şi bazîndu-se pe o stabilire a ratei procentuale.
' 458. PHALLOS • Zeu al fecundităţii (la grecii antici), cu sens de personificare (KERNBACH) a organului reproducător. Cultul falie poate fi în-tîlnit la toate popoarele primitive.
459.	PHANODORM<m) RFG - DCI Cyclobor-
sin-
bitalum ---» C!CLOBARBITAL(M) România.
460.	PHASAL1-11) Anglia • Timoizoleptic, sare
sin.
de litiu —> CARBONAT DE LITIU(M) România.
461.	PHASEIN FORTE<mc) Austria, Elveţia, RFG • Produs terapeutic care conţine două medicamente tipizate cu acţiune diferită, dar complementară :
•	ORFENADRINE(M) — tranchilizant, derivat difenil metanie.
•	RESERPINE(M^ — neuroieptic, derivat de Rau-wolfia.
Are acţiune sedativ-anxiolitică.
462.	PHEDOXE<M)SUA; PH£DR1SOX(m)SUA-
—	DCI Metamfetaminâ • Psihostimulente cu valenţe anorexigene,. derivaţi feniletilaminaţi de tip (+)-N,a-dimetilfeneti lamina, cu acţiune şi indicaţii similare cu ale amfetaminei şi acelaşi risc aî dependenţei.
463.	PHEN-70(M) SUA — DCI Fendimetrczinâ • Psihostimulent anorexigen de tip (-j-)-3,4-dime-til-2-fenilmorfolină, cu efecte simpaticomimetice reduse, indicat în astenie, presentiitate, se-
I J
ch3
vraj, toxicomanie, obezitate secundară curei neuroleptice, tulburări de dinamică sexuală ; este contraindicat în stările de excitaţie psihomotorie, •sarcina, comiţialitate.
464.	PHENACTYL(M) Polonia - DC! Corpro-
mozinâ m Neuroieptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip 2-clor-10-(3-dimetilaminopropi!)fenq-tiazină, cu acţiune sedativă, antiemetică, vago-şi simpaticolitică. Potenţează acţiunea anestezicelor, hipnoticelor şi analgezicelor. Industria noastră farmaceutică îi produce sub numele de CLORDELAZIN<M).
465.	PHENAMINfîI) URSS - DCI Amfetamina • Psihostimulent, derivat feniletilaminic de tip (+)--a-metilfenetilamină, cu acţiune adrenornimetică indirectă, prin intermediu! eliberării de catecola-hnine (noradrenalina şi dopamină), reaiizînd un efect preponderent stimulator asupra SNC, şi valenţe anorexigene (mecanism hipotalamic). indicaţia majoră o constituie narcolepsia. Poate fi utilizat şi în psihoze toxice, parkinsonism posten-cefalitic. Există un risc marcat pentru farmaco-dependenţă. Utilizarea fără o strictă supraveghere medicală este deosebit de periculoasă.
466.	PHENAZINE<m) Canada - DCI Ferfena-
zinâ • Neuroieptic incisiv, derivat piperazinilal-kilfenotiazinic de tip 2-clor-10-/3-/4-(2-hidroxi-etiI)piperazin-1 -iI/-propiI/fenotiazină, indicat în endogenii acute şi cronice, cu valenţe anxîoiitic-se-dative. Formele depot se utilizează în terapia de durată, în condiţii de ambulator.
467.	PHENCEN® SUA - DCI Prcmetczină •
Neuroieptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip
10-(2-dimetilaminopropi!)fenotiazină, cu acţiune sedativ-hipnotică, antinistaminică şi antiemetică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de ROMERGAN^.
46S. PHENCOL<M) Japonia - DCI Fenproba-
mat ® Tranchilizant, derivat carbamatic de tip 3-fenil-1-propanol carbamat, cu acţiune mlorela-xant-sedativă şi valenţe anxioiitic-anticonvulsi-
vante. Are o bună toleranţă, efectele secundare, fiind practic nule.
36-c. 838
phenoxadrine(U:i; Phetadex^ ; > Ph////p(T) *; Pi- ritm EEG
s 469. PHENDOREX(M) SUA - DCI Fendimetra-
sin.	.	.
zfnă • Psihostimulent anorexigen-—>PHEN-70( ' SUA.
470.	PHENEDRINE<M) Elveţia - DCI Amfeta-
».	sin	•
minam Psihostimulent# derivat feniletilaminic > PHENAMIN<M) URS5." "
471.	PHENERGANfM) Anglia, Belgia, Elveţia,
'	i	sin.
Franţa, SUA — DCI Prometazina ------> ROMER-
<jAN(M* România.
472.	PHENERHIST<m) PHENERJECT<M) SUA •
Neuroleptice sedative, derivaţi fenotiazmici — sin. sin.
PHENERGAN<m) Anglia —> ROMERGAN<m) România.
473.	PHENOXADRINE<M) Franţa - DCI Fenil-
toloxaminâ •Tranchilizant, derivat difenilmetan de tip N, N-dimetil^-^fenil-O-toliloxOetilamină, cu marcată acţiune antihistamînică, pe lîngă cea tranchilizantă.
474.	PHENOXINE<m) Belgia - DCr Pemolinâ• Psihostimulent, derivat feniletilaminat de tip 2-amino-5-fenil-2-oxazolin-4-onă, fără efecte simpaticomimetice,. cu indicaţiile generale ale psiho-stimulenteior. Nu se administrează în afecţiuni cu componentă depresivă-» PSIHOSTIMULENTE.
475.	PHENTAZIN£<M) SUA - DCI Fendimetra-
zinc • Psihostimulent anorexigen — sin. PHEN-sin.
DOREX<m) SUA------> PHEN-70<M) SUA.
476.	PHENTERMYL WYNCAPS<m) Elveţia; PHENTROL<m) SUA — DCI Fentermină • Psiho-stimulente, derivaţi feniietilaminaţi de tip a.a-dimetilfenetifamină, cu efecte simpaticomimetice şi anorexigene, utilizat şi în combaterea obezitătii secundare curei îndelungate cu NL -+
-	PSIHOSTIMULENTE.
477.	PHETADEX<m) Australia — DCI Dexam-fetaminâ • Psihostimulent, derivat feniletilaminat de tip (4-)-a-metilfenetilamină — amină simpati-comimetică.indicată în combaterea efectelor secundare ale unor psihotrope. Utilizarea în doze mari şi repetate poate duce la dependenţă.
478.	PHETOBESE(MC) Danemarca & Produs terapeutic care conţine două medicamente tipizate cu aceeaşi acţiune :
m DEXAMFETAMINE^ — nooanaleptic» derivat feniletilaminic ;
•	METAMFETAMINE(M* — nooanaleptic, derivat feniletilaminic.
Are acţiune psihostimulatoare şi anorexigenă.
479. PHILCORIUM<3I) Italia - DCI Clordiaze-poxid • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-dor-2-metiiamino-5-fenil-3H-1,4-benzodia-
zepin-4-oxid, cu acţiune anxiolitică, anticon-.vulsivantă şi miorelaxantă; nu are efect hipnotic, fiind unul din cele mai răspîndite tranchilizante de zi. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NAPOTON<m).
480.	PHILLIP®— scală * Scală de evaluare folo-sită în schizofrenie, care oferă un profil al nivelelor psihodinamice de posibilă adaptare a acestor pacienţi. Este alcătuită din date adunate din istoricul pacientului, al bolii şi personalităţii premor-bide. Este folosită în predicţia comportamentului bolnavilor schizofrenî după externare, precum şi pentru evaluarea capacităţii restante de funcţionalitate a Ego-ului.
481.	PHIU.IPSON<T) test # Metodă proiectivă, imaginata în 1955 de autorul al cărui nume îl poartă ; incsude elemente din testul Rorschach şi din T.A/T, Bolnavului i se cere să descrie trei serii de patru planşe alb-negru şi color. Interpretarea se face în acelaşi mod ca la testele din care autorul s-a inspirat.
482.	PHILOPON<M) Japonia - DCI Metamfeta-minam Psihostimulent cu valenţe anorexigene,
sin.
derivat feniletilaminat ---> PHEDOXE(M) SUA.
483.	PHOBEX(M} SUĂ-DCi Benactizino • Tranchilizant, derivat difenilmetanic de tip 2-dimetila-minoetilbenzilat, cu acţiune anxiolitic-sedativă medie, dar cu bune efecte anticolinergice centrale şi periferice. Este util a se cunoaşte acţiunea sa pro-convulsivantă şi interdicţia consumului de alcool în timpul tratamentului.
" 484. PHRENASTENIA PARETICO-APHASICA TARDA - sin. DEMENTIA INFANTILIS; SCHI-sin.
ZOPHRENIA INFANTILIS ---------> HELLER-WEY-
GAND<B) boală.
485.	PI — ritm EEG (de la numele literei p din alfabetul grecesc) • Activitate electrică cerebrală făcînd parte din banda undelor delta, caracteri-
Piaget Jean ; Piatnîtschi(s) ; Piblotok ; Pica	Pic/563
zîndu-se printr-o frecvenţă de 2—3 cls, amplitudine mare, apariţie izolată printre undele alfa. Se poate suprapune cu undele alfa, dînd traseului un fals aspect de complex yîrf-undă. Se blochează ca şi ritmul alfa la deschiderea ochilor. Ritmul (sau undele) „pi" a fost observat de HENRY, HILL şi WALTER, iar Yvette GASTAUD (1955) a făcut un studiu complex asupra semnificaţiei acestor unde, supranumite şi ,,undele lente ale adultului tînăr". Pînă la 14 ani sînt frecvente pe electroencefalogramele copiilor sănătoşi, reprezentînd o etapă în maturarea ritmurilor posterioare. După această vîrstă diminuează procentual, iar între 19—22 de ani se mai întîlnesc numai Sa a zecea parte din bolnavii cu afecţiuni psihiatrice (ARSENI, ROMAN, 1986). NARDILI şi CONN corelează prezenţa acestor unde cu un comportament agresiv, iar TIMSIT şi KONINKX le pun în relaţie cu imaturitatea personalităţilor isterice.
486.	PIAGET Jean (1897-1980)• Psiholog elveţian, care prin originalitatea, diversitatea şi vastitatea operei sale a devenit una dintre personalităţile de frunte ale ştiinţei contemporane. Excepţional dotat pentru cercetare, PiAGET şi-a
Jean Piaget
început activitatea ştiinţifică timpuriu, publicîn-du-şi prima lucrare ia vîrsta de 10 ani. Atras de zoologie, pe care o urmează ia universitate în acelaşi timp cu audierea cursurilor de filozofie, îşi ia’doctoratul la 21 de ani, cu o lucrare asupra moluşteior. Din acest moment însă, preocupările
sale se îndreaptă spre psihologie, mai ales spre psihologia inteligenţei. Cale de mediere a interesului său pentru biologie şi pentru epistemologie, cercetările asupra dezvoltării intelectuale, asupra genezei inteligenţei, au continuat vreme de 40 de ani. După PIAGET, dezvoltarea intelectuală a copilului parcurge patru stadii principale : stadiul senzorio-motor (0—2 ani), stadiul preoperaţional (2—7 ani), stadiul operaţiilor concrete (7— 12 ani), stadiul operaţiilor formale (peste 12 arii). Cercetările şale asupra genezei inteligenţei sînt expuse într-o serie de lucrări ca: „Limbajul şi gîndirea la copil" (1923), „Naşterea inteligenţei ia copil” (1936), „Psihologia inteligenţei" (1947) etc. Lucrările lui PIAGET, sintezele sale teoretice au constituit sursa unor noi cercetări prin care s-a căutat completarea unor aspecte din teoria sa sau elaborarea unor ipoteze care să ducă la perfecţionarea acesteia. După 1947, preocupările lui PIAGEŢ şe orientează mai mult spre filozofie, logică şi epistemologie. în 1955, el înfiinţează un Centru Internaţional de Epistemologie Genetică, reunind atît psihologi, cît şi specialişti în logică, matematică, filozofie. într-un cadru interdisci-plinar, s-a urmărit felul în care iau naştere şi se dezvoltă diferitele modalităţi de cunoaştere ştiinţifică. Rezultatele activităţii acestui centru s-au concretizat prin publicarea a 12 volume din „Epistemologia genetica".
487.	PIAMÂTER (lat. „mamă iubitoare”) •> Membrană vasculară fină ce acoperă întreaga suprafaţă a sistemului nervos central (encefal-f măduva spinării).
488.	PIATNITSCHI<s) sindrom • Modificare a reactivităţii, survenită în narcomanii, care include: schimbarea formei de utilizare a substanţei, modificarea toleranţei faţă de ea, a modului de percepere a stării de „beţie narcomanică”, dispariţia reacţiilor de apărare faţă de supradozaj. După BLEIHER, această modificare apare, alături de sindroamele de dependenţă fizică şi psihică, în clinica oricărei toxicomanii.
489.	PIBLOTOK® Manifestare comportamentală determinată de anumite condiţi i socio-cu I-turale, încadrabilă în caracterul simptomelor isterice - ISTERIE.
490.	PICA (cf. lat. pica „coţofană" ; această pasăre are obiceiuri alimentare neobişnuite, ingerînd substanţe necomestibile) — sin. ALOTRIOFA-GIE, CITOZIS, EPITIMIE • Pervertire a simţului gustativ, constînd din ingerarea de substanţe necomestibile : geofagie (ingestie de pămînt, de argilă), pagofagie (ingestia de gheaţă), amidofagie (ingestia de amidon) etc.; nu are neapărat o semnificaţie psihopatologică. Astfel, la femeile gravide, ea denotă carenţa unui oligoelement (cele
564/Pic
Picard3 ; Pichon £.; Pick A. ; Pick-Aizheimer ; Pick(T)
cu hipcca'cemie simt nevoia să mănînce var). La copilul mic reprezintă o explorare pe cale bucală a obiectelor (dacă însă pica persistă-după opt luni, este patoiogică). La copiii peste 6 ani, are semnificaţie psihopatologică certă; poate apărea şi în isterie, fără a avea însă valoare patognomonică. în schizofrenie apare ca o bizarerie comportamentală, incomprehensibilă. Poate fi, de asemeni, prezentă la oi igofreni. Ocazional este întîlnită şi în nevroze.
Ingestia substanţelor necomestibile produce tulburări de absorbţie intestinală care conduc la carenţe cu repercusiuni nefaste. Pica trebuie diferenţiată de geotragie, obicei descris de SA-VEDRA-ESCOBAR ia uneîe popoare primitive, constînd în a mesteca pămînt. Trebuie de asemenea diferenţiată de picacism, care este termenul genenc pentru coprolagnie şi urolagnie.
491.	PICARD9 simptom* Fuga de idei (tahip-sihîe)întîlnită în epilepsia jacksoniană, considerată de autorii a! cărui nume îl poartă drept o echivalenţă epileptică.
492.	PICHON Eduard (1890-1940) • Psihiatru şi psihanalist francez. A studiat medicina la Paris, fiind atras iniţial de pediatrie, domeniu în care îşi susţine, în 1924, teza cu titlu! ,,Les rheumatisme cardiaque evolutif et son traitementM. Ulterior a fost preocupat de psihiatria infantilă, principalele sale lucrări în acest domeniu fiind : „Sur les traitements psychotherapiques cours d’inspira-tion freudienne chez les enfants" (1928), în colaborare cu PARCHEMINEY ; „Le developpement psychique de l’enfant et de ('adolescent” (1936) ; „Le băgaiement, sa nature et son traitement” (1937), în colaborare cu BOREL-MAISONNY. Legat de mişcarea psihanalitică franceză, printre ai cărei fondatori este, în ultima parte a vieţii sale va fi preşedintele .Comisiei pentru unificarea vocabularului psihanalitic francez”.
493.	PICK Arnoid (1851 -1924) » Neuropsi-hiatru ceh ; a fost student ai facultăţii de medicină din Viena, coleg cu MEYNERT ambii elevi ai lui WESTPHAL. A terminat acul+atea în 1875, fiind atras de studiul anatomopdtoiogic a! bolilor sistemului nervos şi, implicit, de patologis neurologică şi psihiatrică. în 1886 devine profesor de psihiatrie al Universităţii din Praga, conţi «umd să se preocupe de problemele anatomopatologice, Studiile sale asupra măduvei spinării au fost sintetizate într-un articol publicat împreună cu KAH-LER, dar ceea ce i-a consacrat numele a fost studiul afaziei şi localizării ei ; în acest sens, la Congresul Internaţional de la Amsterdam din 1907, a descris atrofia „circumscrisă” regiunii fronto-parietale însoţită de slăbirea intelectului. Doi ani Jnai tîrziu, după moartea sa, în 1926, ONARI şi
SPATZ au definitivat tabloul clinic şi anatomopatologi c ai acestei boli, pe care au denumit-o „boala Pick”.
■494. P!CK-ALZHEIMERls) sindrom • Denumire
dată cazurilor de demenţă preseniiă cînd date’e clinice nu se sprijină pe corespondentul lor anato-mo-patoiogic, propusă deT. SJOGREN şi N. SjO-GREN la 1952. Prin descrierea acestui sindrom amalgamat, cei doi autori au vrut să sublinieze dificultăţile de delimitare netă a celor două forme de demenţă. In momentul de faţă, cînd conceptul de „alzhelmerizare” a demenţelor este unanim acceptat, se confirmă buna intuiţie a autorilor citaţi.
495.	PICK(B* boală • Demenţă preseniiă, ale cărei leziuni atrofice bilaterale ating electiv regiunile fronîo-temporale (respectmd întotdeauna treimea posterioară a primei circumvoluţiuni temporale) şi realizează un sindrom demenţial cu intensitate progresivă, caracterizat prin prezenţa sindromuiui frontal, a stereotipiilor gestuale şi verbale, precum şi a tulburărilor de limbaj.
Primele cazuri au fost studiate şi descrise de PICK între 1892 şi 1904, iar primele cercetări histografice ale acestei forme mai rare de demenţă au fost realizate de ALZHEIMER în 1911; în 1926, ONARI şi SPATZ completează tabloul anatomo--clinic al bolii şi o denumesc ca atare.
Etiopatogenia bolii rămîne şi astăzi necunoscută, iar transmiterea ereditară (dominantă) este insuficient demonstrată, aducînd în discuţie prezenxa a numeroase cazuri de demenţe Aizheimer sau boli neurologice degenerative în familiile bolnavilor (coree Huntington etc.). Boala, mai frecventă la femei, debutează insidios în jurul vîrstei de 50 de ani, fiind mai rară decît boala Aizheimer. Debutul este progresiv, putînd dura cîţiva ani, cu instalarea unor tulburări pseudoneurastenice în care modificările afectivităţii sînt pe prim pian : exaltare cu euforie puerilă, iritabilitate evo-luînd pe un fond dispoziţional de apatie şi aspo.ntanei-tate, pierderea iniţiativei, apariţia stereotipiilor şi perseverărilor. Tulburările de gîndire sînt expresia modificării profunde a funcţiilor de sinteză, avînd drept consecinţă sărăcirea bagajului noţio-nal, care în planul limbajului se exteriorizează prin pierderea spontaneităţii şi apariţia unor stereotipii verbale. Perturbările comportamentului îmbracă frecvent în această perioadă acte cu implicaţii medico-legale, avînd ca tematică sexualitatea. Modificarea instinctului alimentar (bulimia) atrage după sine, de la debut, creşteri ponderale importante. Perioada de stare se instalează după 2—5 ani, cînd devin evidente, pe Iîngă sindromul demenţial comun, următoarele elemente clinice : tulburări de activitate de tip mori atic ; stereotipii gestuale ; voracitate alimentară; absenţa totală a conştiinţei bolii ; tulburări
P/ck(B); P/cfcB; Pick^ ; Pid<ford(T; ; Pickwick — tip
Pic/565
de limbaj, manifestate sub forma afaziei amnesti-ce, ia care se pot asocia tulburări de înţelegere, stereotipii şi iteraţii verbale. Progresiv, limbajul diminuează pînă la stadiul final de mutism akine-tic. Este caracteristică absenţa dezorientării spaţio-ismporale, a producţiilor delirant-halucina-toni neexistînd tulburări de tip apatic. Examenul neurologic rămîne negativ pînă în stadiul terminal (5 — 10 ani), cînd poate apărea un sindrom piramida* saj extrapiramidal.
A — normală ; afeţiunii.
caracteristică
Autori i americani apreciază că atît tabloul clinic, cît şi evoluţia bolii sînt similare demenţei senile şi boii: Aîzheimer. In opinia acestei şcoli de psihiatrie, criteriile de diferenţiere nu pot fi puse în evidenţă în timpul vieţii pacientului, ci numai prin examenul anatomo-patologic. Leziunile anatomice din boala Pick se constituie ca atrofii focale bilaterale circumscrise zonei fronto-temporale (neoformaţiuni corticale), cu o delimitare precisă. Pe pian histciogic, în zonele atrofice se constată o dispariţie difuză a neuronilor, mai ales în straturi le superficiale, cu o intensă glioză astrocitară subcorticală ; în funcţie de gradul de atrofie, se distinge o spongioză difuză, balonizări neuronale ia margineazonelor atrofice, demielinizare difuză. Trebuie subliniată absenţa leziunilor de tip seni! (plăci senile, degenerescenţă neurofibrilară şi degenerescenţă granulo-vacuoiară) ca notă caracteristică a acestei boli, Poate apărea şi atrofia, capului nucleului caudat, iar cornul lui Ammon poate fi, mai rar, sediul unor leziuni severe. Dintre examenele paraclinice utile diagnosticului pozitiv, pneumoencefalograma nu evidenţiază de cele mai multe ori decît modificări ale traseului de bază, fără semne focale (MIJLLER). Diagnosticul diferenţial se face în specia! cu boala Aîzheimer, paralizia generală şi sindromul demenţial din arterioscleroza generală precoce. Tratamentul este numai de susţinere -* DEMENŢE.
496.	PICKf1* iluzii -* PICKis> sindrom.
497.	PICK® simptom • Tulburare gnozică apărută în leziunile de emisfer major, care constă în dezorientarea bolnavului în raport cu corpul său AGNQZIE TOPOGRAFICĂ.
498.	PÎCK*3' sindrom * Hai j cinaţi? vizuale dinamice, combinate cu metamorfopsii, care apar de obicei ca urmare a leziunilor în focare profunde ale tegmenului ponţin, putînd ajunge pînă la nivelul ventriculului al IV-lea. Bolnavul are senzaţia deplasării obiectelor dincolo de pereţii camerei care, la rîndul lor, suferă transformări (curburi, mişcări). Aceste aparente tulburări de vedere se asociază cu nistagmus şi diplopie. Unii autori denumesc acest sindrom vestibular (G. UŞAKOV, 1976) „iluzia lui Pick”, denumire pe care o considerăm inadecvată, întrucît bolnavul nu are o atitudine critici faţă de trăirile sale halucinatorii. A fost descris în 1909.
499.	PiCKFORD<T) test • Metodologie de investigare folosită în clinica infantilă, avînd la bază proiecţia. Testul constă în 20 de serii de cîte şase desene care înfăţişează copii aflaţi în diverse situaţii. Investighează mai ales relaţiile micului pacient cu membrii familiei, cu mediul şcolar şi cu ceilalţi copii. A fost introdus în practică de R. W. PICK-FORD în 1963.
500.	PICKWICK(S* sindrom • Sindrom întîlnit în special la bărbaţi, între 50—60 de ani, caracterizat prin obezitate, adormire spontană episodică diurnă, pauze respiratorii (de origine centrală), cianoză, poiicitemie, tremurături fine ale extremităţilor ; asemănările cu comportamentul personajului dickensian din „Papers of the Pickwick Club" l-au făcut pe BURWELL (1959) să propună acest nume sindromului identificat şi descris în 1936 de KERR şi LAGEN.
501.	PICKWICK — tip da personalitate • încercare de descriere a unui tip particular de personalitate premorbidă la bolnavi care fac sindrom pickwickian, realizată de V. PETERS şi H. REIGER (1976). După autorii americani, aceste personalităţi sînt caracterizate prin ootimism, sociabiii-
V—
-.'-v/V-
^ 1 ?• ri> ~ 7S	,
Stadiul II NREM ÎNREGISTRARE EEG. SINDROM PiCKWÎCK
566/Pic
Picnic — tip ; Picnolepsieis) * Pictografie r Pierce Ch. S. ; Pieron H.
tate, bonomie, vioiciune fizică şi psihică, simţ practic şi multiple reuşite, dublate însa de o lipsă totală de măsură în ceea ce priveşte alimentaţia. Această delimitare a unei „personalităţi specifice” a fost făcută de cei doi autori în ideea încadrării sindromului respectiv în grupul bolilor psihice. Autorii insistă asupra modificărilor pe care evoluţia îndelungată a sindromului o are asupra personalităţii, prin „marcarea” organică a acesteia. Astfel, sînt caracteristice tulburările afective : explozi vitatea, brutalitatea în relaţiile interpersonale, apariţia unor comportamente antisociale şi a tendinţei de vagabondaj.
502.	PICNIC — tip (cf. gr. pyknos „gros, îndesat”) • Tip de personalitate, delimitat de KRET-SCHMER după criterii constituţional-corporale, asociat cu predispoziţie psihopatologică. Se caracterizează, în opinia lui KRETSCHMER, prin predominarea diametrelor transversale asupra celor longitudinale; mic de înălţime, cu sistem osteomuscular plăpînd, ţesut adipos accentuat pe trunchi, membre scurte şi subţiri, conformaţia feţei rotundă, gît scurt şi gros. în plan psihologic, prezintă caracteristici ciclotimice: alternanţă între hi pe racti vi tate,euforie şi depresie, aton ie. Are predispoziţie patologică spre psihoza maniaco-depresivă. în clinică se constată o frecvenţă mare a tipului picnic la subiecţii cu PMD ; după MAUZ, 64% din maniaco-depresivi sînt de biotipoîogie picnică. Picnicul descris de KRETSCHMER corespunde brevilinului din clasificarea lui PENDE, combinaţiei între digestiv şi muscular din tipologia îui SiGAUD şi endomorfuîui descris de ŞHELDON.
503.	PICNOLEPSIE^ sindrom (cf. gr. pyknos „frecvent” ; lepsis „acţiunea de a prinde, acces, atac”) *,Inhibiţie brutală a tonusului muscujar în absenţa somnului ; unii autori (germani) acreditează ideea unei forme de petit mal CATA-PLEXIE.
504.	PICROTOXIN*00^ • Aicaloid extras din Anamita coccuius, avînd efect stimulator asupra sistemului nervos centra!, prin antagonism selectiv cu un inhibitor a! acestuia (probabil GABA) ; are un potenţial convulsivant crescut, fapt care a determinat reducerea utilizării sale clinice (deşi în trecut era inclus în terapia intoxicaţiilor cu substanţe care deprimă sistemul nervos central).
505.	PICTOGRAFIE (cf. lat. pictus „pictat” f gr. graphein „a scrie”) • Sistem de comunicare grafică care precede scrierii, constînd în reprezentarea figurativă, realistă, a obiectelor, fiinţelor şi acţiunilor. Imaginile nu redau cuvinte, ci semnificaţia lor ODiectuală. Pictografia a corespuns modului de gîndire primitiv, fundamentată de reprezentări şi imagini concrete, aşa cum le oferă cu-nuoaşterea empirică a realităţii, percepţia senzo-
rială („logica sensibilului”, în denumirea lui CI. LEVI-STRAUSS). Ulterior, s-a ajuns !a scrierea modernă fonografică şi convenţională, trecîndu-se prjn scrierea rdeograf ică.
In patologia psihiatrică, pictografia apare în-special în schizofrenie, fiind determinată de o caracteristică a gîndirii schizofrenice: pierderea capacităţi i de a opera cu idei abstracte, în favoarea utilizării ideilor concrete.
506.	PIERCE Charles Sanders (1839—1914) • Chimist şi filozof american. A absolvit Universitatea Harvard în 1859, iar şcoala de ştiinţe Law-rence — în 1863, obţinînd licenţa în chimie. Din 1879 a fost lector al Universităţii Johny Hopkins*. unde a .activat pînă în 1884. Ulterior, s-a retras-la Milford.
Lucrările sale de filozofie au drept teme epistemologia, metoda ştiinţifică, metafizica, cosmologia* etica, logica. în articolul său fundamenta' privind „arhitectura teoriilor”, el susţinea că domeniul cunoaşterii poate fi'caracterizat în măsura in care afirmaţiile generale pot fi dovedite ca adevărate şi că toate cunoştinţele depind de logica în virtutea căreia această caracterizare este posibilă.. Teoriile sale asupra pragmatismului au avut un răsunet important asupra lui W. JAMES şr j. DEWEYşi a altor membri ai şcolii funcţional iste. PIERCE considera pragmatismul o teorie a înţelegerii şi nu a adevărului, un principiu ai definiţiei» ştiinţifice prin care conceptele pot exista ca evenimente observabile în anumite condiţii. El a subliniat aspectul utiIitarist al ştiinţei şi al cunoaşterii.
507.	PIERON Henry (1881 -1964) • Psiholog francez, considerat a fi întemeietorul docimolo-giei (disciplinăştiinţifică care îşi propune studierea metodelor de examinare şcolară). După moartea lui BINET, în 1912, îi succedă la conducerea Laboratorului de psihologie de la Sorbona. în 1923 este numit profesor la catedra de psihologia senzaţiilor de la Col lege de France. Aria preocupărilor ştiinţifice ale lui H. PIERON este cuprinzătoare, predominant fiind interesul său pentru psihologia senzaţiilor şi a percepţiilor. Ca urmare a cercetărilor efectuate în acest domeniu, publică lucrări ca „Legea percepţiei vizuale” (1920) şi „Senzaţia, călăuză a vieţii” (1955). Convins că psihologia diferenţială constituie fundamentul pe care trebuie să se bazeze toate disciplinele psihologiei aplicate, elaborează lucrarea „Psihologia diferenţială”, apărută în 1949. PIERON s-a făcut cunoscut mai ales prin participarea sa ca autor principal şi editor al „Tratatului de psihologie aplicată”, lucrare care, prin actualitatea cunoştinţelor şi modul de prezentare, a constituit multă vreme ghidul practic de activitate pentru psihologii de limbă franceză. Dintre lucrările mai importante ale lui PIERON amintim : „Problema fiziologică
Pierret-Rougier^ ; Pigmalionism ; Pi mar ^ ; pjmozid(-BCl)
Pim/567
a somnuiii;” (1913), ,.Creierul şi gîndirea” (1925), ,,De la actinie (anemona de mare) la om” (1958), A fost fondatorul Institutului de Studiu a! Muncii şi Orientare Profesională. Prin întreaga activitate ştiinţifică desfăşurată, PIERON s-a afirmat ca un reprezentant de frunte al psihologiei franceze, fiind primul preşedinte al Uniunii Internationale de Psihologie Stiintifică (1951 — 1954).
503.	RERRET-ROUGIER(s) sindrom • Triadă de mămici- psihice, constînd în delir paranoid, psihonn' e, halucinoze, întîlnite la bolnavii cu
tabes i
-50* GMALIONISM (vezi Pygmalion — scuip» tor leg*	ar, care se îndrăgosteşte de propria lui
creaţie	tuia unei femei) • Perversiunea sexuală
cor tu	n obţinerea satisfacţiei sexuale prin
mă: tu* l a e in faţa unei statui sau prin raport sexual cu anechîne —» AZOFILIE.
510.	PIGUIN(MC) Grecia • Produs terapeutic conţinînd două medicamente tipizate cu aceeaşi acţiune, care se complementează :
•	ME°ROBAMAT<m) - tranchilizant, derivat
propandiolic ;
•	D!AZEPAM(M) — tranchilizant, derivat benzodiazepinic.
Are acţiune anxiolitică şi sedaţiv-miorelaxantă.
511.	P3LTZ — reflex# Midriazăconsecutivăcon-
■centrării bruşte prosexice.
512.	P!MAL<m) Australia-DCI Meprobamatm
Tranchilizant, derivat propandiolic detip2-metil-2--propii-1,3-propandiol dicarbamat, cu acţiune sedativ-anxiolitică, anticonvulsivantă şi uşor hipnotică. Este indicat în nevroze cu componentă anxioasă şi depresivă, alcoolism, delirium tremens, unele forme de epilepsie petit mal, afecţiuni psihosomatice. Deşi fără efecte secundare evidente şi contraindicaţii, tratamentul de lungă durată nu se întrerupe brusc, putînd apărea un ,,mic sindrom de abstinenţă”. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de MEPROBAMAT(M).
513.	PIMOTlD(M* Finlanda — DCI Pimozid • Neuroieptic, derivat difeniIbutiIpiperidinîc -+ PIMOZfb^DC1).
514.	PIMOZID<DC1) • Neuroieptic incisiv, derivat difenilbutilpiperidinic de tip 1-/1-/4, 4-bis(p-flu-orofenil)buti!M-piperidin/-2-benzimidazolinonă,"u acţiune anti psihotică şi anxiolitică. Este indicat în tratamentul de întreţinere al psihozelor cronice, unde se va asocia cu un neuroieptic sedativ, neavînd efecte sedative. Efectele secundare sînt modeste, iar apariţia sindroamelor extrapiramidale este rară. Nu se administrează la gravide. Consti-
f=
â
F
tuie principiul activ al unor produşi farmaceutici, dintre care :
•	Cele mai cunoscute sînt :
ORAP<M) Anglia, Austria, Belgia, Danemarca, Canada, Elveţia, Finlanda, Franţa, Italia, Japonia, Ungaria.
ORAP FORTE<m) Austria, Belgia, Elveţia, Italia, Iugoslavia, Olanda, Portugalia, RFG.
•	Alţi produşi întîlniţi :
NOROFREN<m)	Turcia
OPIRAN(M'	Franţa
ORALEP<M)	îsrae!
ORAP 24(M)	Argentina
ORAP FUERTE<m>	Spania
ORAP NORMAL^	Spania
PIMOTiD<M)	Finlanda
PIRIUM<m>	Grecia
515.	PINATE<M) Japonia - DCI Pipetanat • Tranchilizant, derivat difenilmetan de tip 1-piperidin--etanoi benzilat, cu acţiune sedativ-anxiolitică mai modestă comparativ cu acţiunea anti col inergică. Este indicat în nevroze cu fenomene vegetative, cenestopatii, afecţiuni psihosomatice. Are acţiune proconvuisivantă; este co^t-a c cat consumul ce aicoo în timpul tratament „
516,	PINAZEPAM^00^ • Derivat benzodiazep i-nic, de tip 7-clor-1, 3-dihidro-5-feni!-1 -(2-propinil)
-2H-1,4-benzodiazepin-2-onâ, cu acţiune anxioli-
tic-sedativă, de o bună toleranţă. Este indicat în nevroze anxioase, cenestopatii, medicină psihosomatică. Datorită bunei toleranţe este utilizat
568/Pin
Pinh!nm^; PindcfcţiDC^ ; Pindomex; Pine! Phiiippe
la copii şi vîrstnici. Constituie principiul activ al următorilor produşi farmaceutici :
DOMAR<m)	Italia
DUNA(3i)	Spania
517.	PINBIN(M) japonia — DCI Reserpina m Neuroieptic sedativ, derivat alcaioid de Rauwolfia de tip 3,4,5-acid trimetoxibenzoic esterificat metil reserpat, cu acţiune sedativă centrală, uşor anxiolitică şi net hipotensoare. Nu se administrează în depresii, epilepsie, parkinsonism, copiilor sub trei ani.
F518. PINDOLOL<DC!) # Beiablocant de np 1--(indol-4-iloxi)-3-(isopropilamino)-2-propano!, indicat în anxietate cu componentă somatică, alcoo-
vistei de sănătate din Paris, ocazie cu care a tradus şi publicat opere aparţinînd fui CULLEN şi BAGLIVI, cu răsunet ulterior în lucrarea sa ,,No-sografie filozofică”. Din 1786 a început să se ocupe de tratarea bolilor mintale înCasa de sănătate a lui S. BELHOMME, iar în 1793 a lucrat ca medic la ospiciul Bicetre. Un an mai tîrziu a fost numit profesor adjunct de fizică medicală şi de igiena la Şcoala de sănătate din Paris, pentru ca în 1795 să fie numit medic şefia spitalul Saipetriere, unde a rămas pînă la moarte. Membru al Institutului din 1803, a fost decorat de Napoleon în 1805 ca* „Medic Consultant al împăratului” şi cu Ordinul Saint Michel (1818). Destituirea din funcţia de profesor în 1822, precum şi o serie de psihotrau-me familiale, au premers instalării unor ramolismente cerebrale care, în final, au conturat tabloul unei demenţe arteriopatice.
lism, adjuvant în combaterea sevrajelor. Nu se administrează în depresii şi nici concomitent cu IMAO. Constituie principiul activ al mai multor produşi farmaceutici, dintre care :
•	Cel mai cunoscut este:
VlSKEN(M)f Anglia, Austria, Canada, Coreea* Danemarca, Elveţia, Franţa, Grecia, Italia, Iugoslavia, Ungaria, SUA, RFG.	^
•	Alţi produşi sînt :	•;
BEDRENAL<m)	Elveţia
BETADREN<M)	Elveţia
CARVISKEN<M)	japonia
DECRETEN<M)	Elveţia
PINDOMEX(m)	Finlanda
P!NLOC<M)	Finlanda
VISKEEN<m)	Olanda
VISKEN MiTE(3I)	RFG'!.*
ViSKEN-QUINZE^	Franţa
VISKEN RETARD<M)	RFG ^
VISKENE<M)	Portugalia
519.	PINDOMEX<m) Finlanda-DCI P:ndoio<m Betablocant, derivat propandioiic ->• PINDO-LOL(DC1).
520.	PINEL Phiiippe (1745-1826) • Fondator al psihiatriei în Franţa, a urmat studiile clasice la colegiul din Lavaur, apoi studii religioase ia colegiul din Toulcuse, pe care le-a abandonat pentru a studia medicina. Şi-a desăvîrşit pregătirea medicală la Toulouse şi Montpellier, debutînd destui de modest în car iera sa, ca director a.1 Re-
Philippe Pinel
în istoria medicinei, PINEL rămîne cunoscut ca nosograf şi clinician. Lucrarea sa „Nosographie phiîosophique ou Măthode de î’anaiyse appliquee â la medicine” (1798) se bazează pe clasificarea bolilor mai puţin după simptome, cît după organele lezate, concepţie cu o înrîurire vizibilă asupra studiilor anatomice din lucrările lui Xavier BICHAT. în privinţa bolilor mintale, PINEL nu îndrăzneşte să le introducă într-o nosografie medicală, dar ie clasifică în mod diferit de CULLEN, în,, Trăite medi-co-phylosophique sur l’alienation mentale”(1801). Tratatul se referă mai ales la manie, care era considerată de PINEL ca modelul cel mai tipic şi cel
P/nnes(M); Pintner-Paterson(T) ; Pioxo!(U) ; Piotrowskftm
Pip/569
mai frecvent, în el fiind subliniate cauzele alienării, care pot fi „predispozante” sau ,.ocazionale”. Autorui nu este adeptul unei organogeneze cerebrale directe, dar consideră că tulburările mintale sînt consecutive unor atingeri viscerale provocate de emoţii şi pasiuni» configurînd astfel un fel de teorie periferică a emoţiilor.
în a doua ediţie a „Tratatului medico-filozof/c” (1809), clasificarea bolilor mintale este abordată la niveiu! comportamentului, mergînd de la perturbarea psihică cea mai uşoară, la cea mai gravă. Astfel, autorul descrie melancolia simplă sau delirul partal, mania sau delirul generalizat, demenţa sau slăbirea intelectuală generalizată şi idiotismul.
Fire pragmatică, P1NEL a exercitat o influenţă considerabilă asupra organizării tratamentului bolnavilor psihici. El a dezvoltat aplicarea ,.tratamentul ui moral”, pus deja în practică de medicii englezi, arătînd importanţa relaţiilor cu mediul familial, social şi spitalicesc în declanşarea, persistenţa şi agravarea bolii mintale, şi a insistat asupra necesităţii participării medicului la administraţia spitalicească, fiind un precursor al reglementării psihiatrice care-şi va găsi cadrul legislativ definitiv după 12 ani de la moartea sa.
521.	PiNLOC<M) Finlanda-DCI Pindolol • Be-tablocant, derivat propandiolic-* PINDOLOL(DC1^
522.	PîNNES(M) japonia — DCI Pipetanat • Tranchilizant, derivat difenilmetan de tip 1-piperidin--etanoi benzi lat, cu acţiune sedativ-anxiolitică mai: modestă comparativ cu acţiunea anticoliner-gică. Este indicat în nevroze cu fenomene vegetative, cenestopatii, afecţiuni psihosomatice. Are acţiune proconvulsivantă ; este contraindicat consumul de alcool în timpul tratamentului.
523.	PîNTNER-PATERSON<T) - scală • Test nonverba^ de inteligenţă, elaborat de R. PÎNT-NER şi D. PATERSON, descris în lucrarea „A Scale of Performance Tests” (1925). Conţine 15 subtesta aplicate individual unor subiecţi a căror vîrsta este cuprinsă între 4—15 ani (cu eficacitate maximă între 6—12 ani). Subiectului i se cere să reconstituie o serie de figuri sau ilustraţii (de -exemplu,. p^aca lui Seguin, cuburile Kohs, calul şi mînzuj, manechinul, profilul etc.), notîndu-se timpul.şî corectitudinea execuţiilor, combinaţiile, numărul de erori; în final, se obţin 23de variabile -calculîndu-se pe baza lor vîrsta mintală care, raportată îa cea cronologică, permite aprecierea coeficientului de inteligenţă şi, în mod corespunzător, a ‘nivelului de inteligenţă ale subiectului examinat.
în practica curentă se utilizează mai muU sub forma Pintner-Cun-ningham,ca test de inteligenţă genera! & Unele subteste ale scării Pintner-Paterson aparţin aHor autori; ta rîndul lor, subtestele
create de PINTNERşi PATERSON au fost preluate şi de alţi autori pentru a fi înglobate în alte scale de performanţă. Scala Pintner-Paterson se înscrie în categoria scalelor de performanţă non-verbale, alături de testul Raven, cuburile Kohs, labirintele Porteus, testul mozaic al lui R. Gille, scara G. Arthur.
524.	P10X0KM) Canada — DCI Pemolinăm Psihostimulent, derivat feniletilaminat de tip 2-amino-5-feniI-2-oxazolin-4-onă, fără efecte sim-paticomimetice ; indicaţiile generale sînt cele ale psihostimulentelor. Nu se administrează în afecţiuni cu componentă depresivă-*• PSIHOSTIMU-LENTE.
525.	PlOTROWSKi(s) sindrom • Sindrom evidenţiat prin testul Rorschach, întîlnit la subiecţi cu afecţiuni cerebrale organice. Principalele semne sînt: randament scăzut, cu diminuarea numărului de răspunsuri şi lentoare, reducerea numărului de răspunsuri referitoare ia formă (F) şi dificultăţi de a le explica, perseverări cu repetarea aceluiaşi răspuns pentru mai multe planşe, ezitări, perplexitate, incertitudine.
526.	PIPAMAZiNE*001) • Derivat fenotiazinic de tip 10-/3-(4-carbamoilpiperidino)propil/-2-clor-fenotiazină, cu acţiune sedativ-anxiolitică, cu o bună toleranţă. Constituie principiul activ al următorilor produşi farmaceutici : fciMORNlDlNE^SUA NOHETlN£(M) Franţa. [|NAUSÎDOUMJ Franţa
tf257. PiPAMPERONE*001) • Neuroieptic, derivat butirofenonic de tip r-43-(p-fluorbenzoH)-Propiy/1,4’-bipiperidinM'-carboxamidă, cu acţiune sedativă şi vaJenţe hipnotice, indicat, în aso-
G
ciere cu NL incisive, în tratamentul ^ psihozelor acute productive. Cofitraindicaţiiie sînt cele ale NL sedative-* BUTIROFENONE, Constituie principiul activ ai mai multor produşi farmaceutici, dintre care :
•	Cel mai cunoscut este:
DiPlPERON(M) Austria, Belgia, Danemarca,
Elveţia, Grecia, Mexic, Olanda, RFG
570/Pip	Fiperccetazine(DC5^; Pipnodine; Pipotiazine^1^ ; Pipradrol®C1^
•	Alţi produşi sînt întîlniţi sub numele de: DlPIPERALtJI> Argentina DIPIP£RON<m> Franţa PIPERONIL<m> Italia PIPERONYL(M> RFG PROPITAN(m> japonia
528.	PIPENAL<m), PIPENATE<m> Japonia - DCI Pipetonat • Tranchilizant, derivat difsnilmetan
—> P1NNES<m), PINATE'51) Japonia.
529.	PIPERACETAZINE<dc1) • Derivat fenotiazinic de tip 10-f3-M-(2-hidroxietî!)-1-p'peridino/--propil/-fenotiazin-2-i! metil ketoră, cu acţiune sedativ-anxiolitică, recomandat pentru buna sa
toleranţă ; tste indicat în psihogenii, reacţii, afecţiuni psihosomatice. Constituie principiu; activ al următorilor produşi farmaceutici :
ACTAZINE^1) Belgia
PSYMOD<m> ' SUA
QUIDE<m Canada
530.	PIPESANE'3-1), PIPETHARQN<m> japonia
—	DCi Pipetonat • Tranchilizante, derivaţi difenjl-metan-sin. PIPENAL(M>, P1PENATE<M) Japonia
--->P!NNE5^r), PiNATE^1) Japonia.
531.	PIPNODINE(m) japonia-DCI Perlapinâ
•	Tranchilizant cu structură chimică aparte, de tip 6-(4-meti!-1“piperazinil)morfantridină, cu acţiune anxiolitică şi moderat sedativă, cu o bună toleranţă.
532.	PIPOLPHEN(E)<m) Ungaria - DCI Prome-tazinâ • Neuroieptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip 10-(2-dimetilaminopropil)fenotiazină, cu acţiune sedativ-hipnotică, antihistaminică şi anti-emetică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de ROMERGAN^).
533.	PIPOTIAZINE<DCI) • Neuroieptic polivalent, derivat fenotiazinic (piperidilalkiIfenotiazi-nic) de tip 10-/3-/4-(2-hidroxietil)piperîdin/pro-pil/-N,N-dimetilfenotiazin-2-sulfonamida, cu acţiune marcat antipsihoţică şi sedativă riiedie. Este indicat în psihoze acute, cr'dni'ce şi deosebit de util în schizofrenii paranoide,' psihoze halucinatorii
cronice. Are efecte secundare moderate pentru produsul de tip retard, datorită absorbi ses lente* şi obişnuite pentru produsul de tip standard.
•	Cel mai cunoscut este :
PIPORTIL<m> Belgia, Franţa, Oia-ds, Spania
•	Dintre produsele depot similare	pot fi
enumerate :
Pipotiazine
undecylenate(DC1):	MI-LONSER£N(m)	Spania
PIPORTIL M2<m>	Franţa
PIPORTIL MED!UM-2(,lt>
Belgia
Pipotiazine
palmitate<DC1) :	LONSER£N<m)	Spania
PIPORTIL INJ.<m> N.Zeelandă PIPORTIL L4<m>	Franţa
PIPORTIL LONGU:-!-4(m.) ' Belgia
PIPORTIL PALMITAT^1)-
' Finlanda
534.	P1PRADROL<dCi> • Psihostimulent de tip-a, a-difenil-2-piperidinmetanol, indicat în astenie^-scăderea forţei intelectuale, preinvoluţie, tulburări
de dinamică sexuală, hipoprosexie, epuizare,'scăderea randamentului, lipsa apetitului. Contraindicaţii le sînt reprezentate de stări de excitaţie psihomotorie, comiţialitate, sarcină $i afecţiuni' cardiace.
Constituie principiul activ al următori Ier produşi farmaceutici :
CÂROPAN<M) Japonia DETARIL<m> Italia GERODYL<m) Danemarca LEPTIDROL<m) Suedia LUXIDIN<m> Franţa MERATONIC<m> SUA -
PiracetarrPl); Piramida ^trebuinţelor ; Piramido-striat^ ; Piretoterapie
Pir/571
'METADU4:M>	Portugalia
PIRIDROl<m>	URSS
PYRIDROL<m>	URSS
STIMOLAG FORTIS<m)	Elveţia
STiHULAN(M)	japonia
VITAZ£lu<m)	RFG
535.	?îRACETAM<m> - România - DCI Pira-cetam — sin. NOOTROP, NOOLEPTIL, NOO-TROPYL. NORMABRAIN, PYRAMEM«Psihotrop (cu acţiune nootropă); derivat de GABA. Produsul ameliorează procesele biochimice cerebrale care stau la baza activităţii cognitive şi măreşte rezistenţa neuronilor cerebrali faţă de diferite agresiuni (tex?ce, traumatice). Nivelul acţionării se pare cl ar fi telencefalul, unde produsul creşte viteza de formare a acidului adenozintrifosforic
N/A?
i ch2
Jc-nh2
o
şi stimulează procesele metabolice cerebrale. Pe pian funcţ«onal facil itează transferul intra- şi inter-emisferic ş< întăreşte controlul cortexului asupra structurilor subcorticale. Indicaţiile medicamentului sînt reprezentate de afecţiunile psihice secundare uns, proces organic : sindrom de involuţie, tulburări circulatorii cerebrale, etilism cronic şi diferite toxicomanii, sindrom posttraumatic, tulburări de comportament la copii, întîrziere psihică, Medicamentul nu are acţiune stimulantă sau sedativă centrală, nu influenţează sistemul nervos vegetativ, este lipsit de toxicitate şi nu are contraindicaţi i
"l36^P!aAMlDAwTREBUINŢELOR"(cf“gr.Ţ lat.' pyramis „piramidă”) • Teorie motivaţională fondată pe cnteriul valorii, căreia îi corespunde un model de organizare ierarhică (nivelar-piramidală) şi dinamică a trebuinţelor la nivelul sistemului de per 10na!itate, elaborată de A. H. MASLOW şi expusa în lucrarea „Motivatie şi personalitate” {1954, rev, 1970).
Construind o piramidă a trebuinţelor umane ierarhizate dinamic pe opt nivele (într-o primă variantă,, pe cinci nivele), la bază aflîndu-se trebuinţele fiziologice (foame, sete, reproducere), iar fa vîrf trebuinţele superioare de autorealizare şi autodezvoltare permanentă, MASLOW vrea să sublinieze faptul că, deşi trebuinţele bazale sînt
mai puternice, condiţionînd prin satisfacerea lor apariţia trebuinţelor supraordonate (superioare), acestea din urmă (mai puţin intense şi mai dificil de satisfăcut, cu cît urcăm spre vîrfui piramidei) sînt mai complexe, mai spiritualizate, „mai specific umane”, fiind rezultatul evoluţiei social-istorice şi culturale a umanităţii.
Trebuinţele apar ontogenetic în ordinea indicată de model, îndeplinind în proporţii variabile roluri homeostazice, destabilizare (de refacere a echilibrului) şi, complementar, de creştere sau de dezvoltare(de autoreglare a personalităţii). Astfel, trebuinţele de securitate (nivelul II) sînt mai puternice decît trebuinţele sociale (nivelul III), de apartenenţă la grup şi adeziune, de identificare afectivă, dar odată asigurată securitatea personală, devin fundamentale trebuinţele sociale care, fiind satisfăcute, deschid calea realizării de sine (nivelele IV şi V). Acestea se referă la nevoia de stimă, prestigiu şi considerare din partea celorlalţi, dar şi la nevoia cje realizare a potenţialului creator. Odată satisfăcute aceste trebuinţe-mo-tive, se deschide calea realizărilor cognitive (nivelul VI), la nivelele supraordonate situîndu-se trebuinţele estetice (nivelul VII) şi cele de autorealizare (nivelul VIil), care corespund stadiului de concordanţă, simţire şi acţiune.
Patologizarea trebuinţelor ia unul dintre aceste nivele se reflectă în satisfacerea preferenţială şi în exces a unora din ele, de regulă a celor baza/e, şi este reflexul unei disfuncţionalităţi la nivelul personalităţii globale sau numai a unuia din subsistemele ei (afectiv, cognitiv, volitional)-* TREBUINŢE.
sin.
537.	PIRAMIDE COLORATEI test—> PFIS-TER-HEISSW test.
538.	PlRAMIDO-STRIAT(s) sindrom# Manifestare caracterizată clinic prin :
•	sindrom piramidal — hipertonie spastică, hi-perreflect ivi tate osteotendinoasă, semnul Babinski;
•	simptome legate de leziuni ale corpului striat
—	hipomimie, akinezie, hipertonie extra-piramidală;
•	deteriorare-psihică progresivă.
Etiopatogenia este de natura arteriosclerotică.
539.	PIRAZIDOL <M) Iugoslavia— DCI PirlindoI
•	Antidepresiv timoleptic, cu o structură chimică particulară de tip 2,3,3a,4,5,6-hexahidro-8-metil--1 H-pirazino/3f2,1-jk/carbazolf cu acţiune antidepresivă mai modestă decît aimipraminei, dar mai rapidă şi cu efecte .secundare mai moderate.
540.	PIRETOTERAPIE (cf, gr. pyretos „febră” ; therapeia „tratament”) • Metodă utilizată în trecut, cu rezultate discutabile, în terapia unor boli psihice, cu ajutorul febrei provocate. S-au
572/Pir
Psrexicfoble^ ; Piridcxinâ ; Piridrol; Pirisudanol
utilizat diferite mecanisme de producere a febrei : infecţioase, chimice, fizice (hipertermia poate fi obţinută prin utilizarea undelor electromagnetice). Pketoterapia, mai ales maiarioterapia, a fost utilizată în tratamentul luesului nervos, iar febra provocată prin mijicace chimice a fost folosită de CLAUDE în tratamentul schizofreniei şi al stărilor confuziona!e. Descoperirea antibioticelor, neurolepticelor, a exclus această metodă din terapia modernă, ea prezentînd numai interes istoric.
541.	PIREXIOFOB1E(f) (cf. gr. pyretos ; phobos „frică") - sin. FEBRIFCBIE(f) • Teamă nejustificată, exagerată de a face febră, trăită de unii subiecţi după afecţiuni banale sau după contactul cu persoane afectate de Doii pe care subiectul le consideră contagioase. Este, de ceie mai multe ori, lipsită de orice temei şi se ignoră întotdeauna rolul de mecanism de apărare pe care îl joacă febra. Acest comportament poate fi întîlnit şi la unii subiecţi cu tulburări neurovegetative, la persoane anxioase sau hipocondriace, care exagerează va. naţiile fiziologice ale temperaturii corpului
542.	PiRGOCEFALIE (cf. gr. pyrgos ,,turn” f kephale ,,capM) — sin. ÂCROCEFALIE ; CRÂNE DE THERSIL; CRÂNE EN TOUR; HIPSICE. FALIE; HIPSOCEFALIE; OXICEFALIE ; TURL
sin.
CE FALIE---->THERS!L<s) sindrom.
543.	PIRIDOXINĂ (vitamina B<>) • Substanţă organică hidrosolubilă, cu nucleu pirimidinic, care face parte din grupul vitaminelor hidrosolubile. în stare naturală se află în drojdia de bere, grîu, porumb, ficat, rinichi, splină, creier. De asemenea, poate fi sintetizată de flora intestinală, precum şi în laborator. Din punct de vedere funcţional are un rol deosebit de important în menţinerea integrităţii structurale .şi funcţionale a ţesuturilor şi organelor, prin faptul că intră în constituţia unui mare număr de enzime (este cofactor al for) implicate în procese de decarboxilare, transa-mi nare.
Deficitul de vitamină Bfi produce importante consecinţe: tulburări de tip neurastenic, insonlnii,
' «
-CHO -~PÎRi0m *2= -CBjUH—pmmQL *
pirIdoxIna
distrofii musculare, carii dentare şi dereglări în sinteza hemoglobinei. Se pot produce astfel anemii hipocrome, rezistente ia fier şi ameliorate de administrarea vitaminei B6 ; la nivel bucal mai pot apărea leziuni ale mucoaselor. La copii apar manifestări de iritabil itate crescută şi ch?ar convulsii. S-au semnalat, de asemenea, pol ine vrite.în cazul administrării de izoniazidă, care este un antagonist al vitaminei B6. Ca indicaţii terapeutice se pot enumera : afecţiuni hematologice şi dermatologice, polinevrite de origine toxică şi medicamentoasă, distrofii musculare, toxemie gravidică în trimestrul I al sarcinii, vărsături postanestezice sau post-rontgenterapie, hepatită epidemică, boală de iradiere, epilepsie, hipertensiure arterială, Parkinson (mai ales postencemlr c), sindrom Meniere, coree Sydenham, parap'c; ^ spastică, astenie nervoasă. Efectele securc^e sînt rare; se menţionează în special cefaleea.
544.	PIRIDROL,m> URSS - DCI Piprcdrol »
Psihostimulent de tip a, a-difenil-2-pipendinme-tanol, indicat în astenie, scăderea forţei intelectuale, preinvoluţie, tulburări de dinamică sexuală, hipoprosexie, epuizare, scăderea randamentului, lipsa apetitului. Se poate administra în car cină şi la vîrstnici.
545.	PIRIMIDINE-+ NUCLEOTIDE.
546.	PlRlSUDANOL(DC1) • Psihostimu’ent, derivat dimetilaminometanolic de tip 2-(dimetila-mino)etil/5-hidroxi-4-(hidroximetil)-6-metiî-3-pi-
MX. HO
CHflH C-
CHi 0
ridillmetilsuccinat, cu acţiune psihostimulentă, prin creşterea concentraţiei de acetilcolină, şr valenţe antidepresive. Se poate utiliza în corectarea efectelor secundare ale NL sedative; are acţiune proconvulsivă. Constituie principiul activ? al următorilor produşi farmaceutici :
M£NTIS(M)	Italia
MENTIUM<m> Italia NADEX<m>	Elveţia
NADEX FORTE <M> Elveţia PRIDANA<M>	Spania
STIVANE<M>	Franţa
547.	PIRITINOL(M> România - DOPiriVnol — -sin. ENCEPHABOL, ENERBOL • Psihotrop’ cu o structură chimică înrudita cu cea a piri-doxinei (dorhidrat de piritinol). • Mecanismul
Pirium^ ; PirofobieiF* ; Pirolagnie ; Pitictism ; P/lres A.
Pit/573
de acţiune constă tn reglarea metabolică !anivel neuronal. Consecinţa este intensificarea stării de veghe, stimularea mnezo-prosexică, ameliorarea epuizării nervoase a structurilor corticale şi sub-corticafe. Aceste efecte determină eficacitatea medicamentului în stări de oboseală psihică, de deficit de memorie şi atenţie.
Indicaţiile sînt reprezentate de : tulburările de circulaţie şi metabolism cerebral, procese vascu-
■H,
CH-rS-S-CH9 S OH T 2 CH 7
are senile şi presenile, tulburări de involuţie psihică în urma unor procese degenerative vasculare ; stările posttraumatism cerebral, post-encefaiite ; neurastenie, psihastenie, stări depresive ; copii cu astenie, întîrziere în dezvoltarea psihosomatică, tulburări de comportament. Acţiunea psihostimulentă poate fi însoţită de apariţia unor efecte de tip iritativ — iritabilitate, insomnie, anxietate — motiv care contraindică administrarea medicamentului în stări de agitaţie psihomotorie.
543. PIRIUM(m) Grecia — DCI Pimoziâd • Neuroieptic incisiv, derivat difenilbut.lpiperidinic de tip 1-M-/4,4-bis(p-fluorfenil) buti!-4-piperidil/-2--benzimidazolinonă, cu acţiune antipsihotică şi anxiolitică, indicat în tratamentul de întreţinere al psihozelor cronice ; este necesară asocierea cu un NL sedativ, neavînd efecte sedative. Efectele secundare sînt modeste, iar apariţia sindroamelor extrapiramidale este rară. Nu se administrează la gravide.
549.	PtROFOBIE^ (cf. gr. pyr „foc” ; phobos ,.frică”) • Teamă patologică şi nemotivată pe care unii subiecţi o au faţă de incendii. De cele mai multe ori este întîlnită sub forma fricii de incendii ie pe care individul le-ar putea provoca în mod neintenţionat. Poate apărea la personalităţi dizar-monke de tip psihastenie, în nevrozele obsesive şi la persoanele care se autosuspectează de tulburări de memorie (reale sau imaginare). Psihanaliza găseşte focului o simbolică sexuală, afirmînd, în consecinţă, interpretabil itatea pirofobiei.
550.	PfROLAGNIE (cf. gr. pyr ; lognefo „raport sexual"') — sin. P1ROKANIE SEXUALĂ • Stare de excitaţie sexuală apărută asociat cu incendiile, fie numai contemplate, fie chiar provocate. Poate fi TntHrv’rtă fa mari-i d-izarmonici şi în une;e forme de schizofrenie. A fast descrisă în 19^7.
551.	PtROMANIE (cf. gr. pyr : mania „nebunie”) - INCENDIU, INCENDIATOR.
552.	PITIATISM (cf. gr. peitho „persuasiune” ; iatos „vindecabil”) • Termen introdus de BA-BlNSKl în 1901 pentru a-l înlocui pe aceia de isterie. Raţiunea pe care s-a bazat cuprinde două motivaţii : prima este legată de faptul că denumirea de isterie semnifică manifestarea bolii în exclusivitate la femei (hystera „uter”), iar cea de a doua se referă la caracteristica acestei afecţiuni de a prezenta „tulburări vindecabile prin persuasiune”. Deşi definiţia dată de BABINSKI este simplistă (,,. . . stare psihică ce apare la un subiect susceptibil de a fi sugestionat şi capabil de a se autosugestiona . . . manifestările ei pot fi reproduse riguros la anumiţi subiecţi prin sugestie, iar pe de altă parte, aceste manifestări pot dispărea sub influenţa sugestiei”), meritul sau deosebit constă în faptul că, încercînd să delimiteze manifestările isterice, el a descris practic întreaga semiologie neurologică. Tot el este cei care a deosebit isteria de escrocheria conştientă, arătînd că istericul este „un simulant, dar un simulant de bună credinţă”.
Termenul de pitiatism a fost ulterior greşit interpretat, ca o asimilare a isteriei cu simpla simulaţie ; din acest motiv, isteriei • i s-a ataşat adjectivul de pitiatic — conotaţie pleonastica. Termenul a devenit desuet.
553. PITRES Albert (1848-1928) • Hedic internist francez cu preocupări deosebite şi sn domeniul psihiatriei. După ce a studiat medicina la Bordeaux, a funcţionat la Bordeaux şi Paris
Albert Pitres
574iPit
Pivhydrazine(DC1) ; „Placa de gramofon"3 ; Piaddyi; Plagiopsie
(1872—1878), apoi din nou la Bordeaux, unde a deţinut catedra de clinică medicală, fiind decan în două legislaturi. A fost preocupat de problema isteriei, dedicîndu-i în 1891 o lucrare amplă în două volume : „Leţons cliniques sur l’hysterie et i’hypnotisme”, în care a descris zonele „histero-gene” şi „idiogene”.
554. PITRES - regulă • Posibilitatea poligloţilor de a păstraîn afazie comunicarea într-o limbă cunoscută anterior îmbolnăvirii (de obicei, limba maternă). Gînd se produce revenirea vorbirii, după perioada afazică, ordinea reversibilităţii vorbirii respectă aceleaşi criterii.
555.	PITRES s semn HAPHALGEZIE.
556.	PITULESCU Petre (1880-1936) • Psihiatru şi neurolog român. După studiile liceale efectuate la Turnu Severin, a studiat la Institutul Medico-Militar din Bucureşti, unde în 1906 şi-a susţinut teza de doctorat privind citologia experimentală a lichidului cefalorahidian, teză pentru care a primit nota maximă şi distincţia ,,Cum laudae”. Şi-a continuat studiile la Paris, Berlin şi Viena, fiind permanent în contact cu profesorul OBREGIA. La întoarcerea în ţară a fost numit şef de lucrări şi şeful laboratorului de Ia Mărcuţa. După mutarea secţiei de psihiatrie la Spitalul Central, şi-a continuat aici activitatea ca şef de secţie, pînă la prematura sa dispariţie.
Lucrările sale, de o acurateţe deosebită, au avut un mare răsunet în psihiatria vremii, prin deschiderea către biologie : „Psihozele în infecţia holerică” (împreună cu OBREGIA, 1913), „Contribuţii ia serologia psihiatrică” (1914), „Tulburările nervoase funcţionale din timpul războiului” (împreună cu DEVAUX, 1928).
557.	PIVHYDRAZINE^1'01) • Derivat hidrazinic de tip 2,2-acid dimetilpropanoic-2-(fenilmetil)hi-d razi dă, cu acţiune antidepresivă marcată, fără
ch3
0 CHj
efecte.;; sedaţive. Intervine farmacodinamic prin inhibarea monoaminoxidazei. Nu se administrează în depresia agitată. Constituie principiul
activ a doi produşi farmaceutici : NEOMARSîLiD<M) SUA TERSAVID^1) Franţa
558.	„PLACĂ DE GRAMOFON” s simptom •
Repetare neîntreruptă şi stereotipă, cu intonaţie neschimbata a cuvintelor, a unei scurte povestiri sau a unui număr de fraze. A fost descrisă de MAYER-GROSS în 1931, ca simptom al bolii Pick. u
559.	PLACEBO (cf. lat. plăcere „a plăcea, a fi abil” ; placebo „voi plăcea”)- EFECT PLACEBO.
560.	PLACEBO — reactiv • Persoană sugestio-nabilă sau psihic labilă ,,care reacţionează la placebo ia fel ca la medicamentul activ”. (V. STROESCU). Stabilirea prealabilă şi eliminarea placebo-reactivilor din loturile asupra cărora se fac studii de farmacologie clinică poate ameliora considerabil rezultatul.
561.	PLAC!DEX(M) Franţa - DCI Mefenoxalonâ
•	Derivat carbamatic de tip 5-/(0-metoxifenoxi)me-til/-2-oxazolidonă, cu acţiune sedativ-hipnotică şi valenţe anxiolitice şi miorelaxante. Indicat în nevroze anxioase, insomnii, afecţiuni psihosomatice.
562.	PLAC1D!A<m> Spania — DCI Lorazepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-5-(0-ciorfenil)-1, 3-dihidro-3-hidroxi-2H-1,4 -benzodiazepin-2-onă, cu acţiune anxiolitică, sedativă şi miorelaxantă. Nu se administrează în sarcină.
563.	PLACIDYU11) Canada, SUA - DCI Et-clorvinol • Tranchilizant, derivat aikenic de tip
1-clor-3-etil-1-penten-4-in-3-ol, cu acţiune sedativ-hipnotică, miorelaxantă şi anticonvulsivantă. Este indicat în nevroze anxioase şi cenestopate, afecţiuni psihosomatice.
564.	PLAFONYL(M€) Argentina# Produs terapeutic care conţine două medicamente cu acţiune diferită, dar complementară :
•	CLORDlAZEPOXID(M) — tranchilizant, derivat benzodiazepinic ;
•	DESIPRAMINA(M> — timoleptic, derivat dibenzazepinic.
Are acţiune sedaţiv-antidepresivă.
565.	PLAGIOPSIE (cf, gr. plagios ,,oblic” ; ops/'s „vedere”) • Iluzie vizuală constînd în perceperea eronată a poziţiei obiectelor, care îi apar subiectului ca fiind înclinate.
t
”r566. PLANTOPOKINEZIE (cf. gr.'phne „deviere” ; topos „ioc” ; k/nes/s „mişcare”) • Variantă
Planum(M); Plater Felix; PJazon
Pla/575
•	tulburărilor somatognozice, descrisă de P. MĂRIE şi G. LEVY (1920), constînd din alterarea capacităţii de orientare.spaţială, care se manifestă prin erori în execuţia mişcărilor, în absenţa oricărui element apraxie (incapacitatea de îmbră-care, de a face nodul la cravată etc.). Mişcările nu-şi mai pot atinge scopul pentru care au fost iniţiate. Tulburarea este datorată leziunilor parietale stîngi. Odată cu apariţia lucrărilor lui J. DELAY şi P. DENIKER (1957), privind efectele secundare ale neurolepticelor, această tulburare a cunoscut o nouă actualizare -»SINDROM DE IMPREGNARE NEUROLEPTICĂ.
567.	PLANUM(M> Elveţia, RFG — DCI Tema-zepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-c!cr-1,3-dihidro-3-hidroxi-1 -metil-5
OH
-feni 1-2H-1,4-benzodiazepin-2-onă, cu acţiune se dativ-hipnotică. Nu se administrează în sarcină alăptare, la copii şi vîrstnici.
568.	PLATER Felix (1536-1614) • Autorul primei încercări de clasificare a bolilor psihice ; e! împarte tulburările psihice în patru mari clase: imbecilitatea, idioţia, convulsiile şi apraxia ; în cea de a patra clasă include frenezia, mania, melancolia, hipocondria şi coreomania.
569.	PLATON (427-347 î.e.n.) • Filozof grec, discipol al lui SOCRATE şi maestrul lui ARISTO-TEL, Unul din marii gînditori ai antichităţii şi ai tuturor timpurilor. A înfiinţat la Atena, în juruf anului 387 î.e.n., Academia — şcoală filozofică, care va asigura continuarea filozofiei sale în formele neoplatonismului în perioada elenistă, în evul mediu şi în Renaştere. PLATON a fost un gînditor ideal ist-obiectiv, adversar al materialismului'. In centrul concepţiei sale filozofice, expusă în] ,,Dialoguri”, înjeare SOCRATE apare ca purtătorul lui de cuvînt, se află teoria Ideilor sau Formelor (ideea de frumos sau ,,frumuseţea în sine”, ideea de om etc.), potrivit căreia adevărata realitate o constituie o lume a ideilor sau arhetipuriipr, ca realităţi eterne, imuabile, perfecte,. situate în afara lucrurilor si fenomenelor naturii, a spaţiului şi timpului, dominate şi pătrunse de un principiu suprem, de natură divină,(ideea
de Bine). Copiile sau umbrele degradate ale ideilor ar fi lucrurile din realitate, percepute prin simţuri. Gnoseologia lui PLATON este consecinţa logică a ontologiei ideilor, expresia clasică a idealismului raţionalist apriorist. PLATON şi-a însuşit doctrina religioasă a pitagoricilor despre nemurire şi transmigraţia sufletelor, concepţia ascetică despre trup ca „temniţă a sufletului” („Fedon”).
Platon
Concepţia sa despr£ cunoaştere a avut caracter idealist-raţionalist, expresie clasică a idealismului obiectiv antic grec. După PLATON, cunoaşterea adevărată (Episteme) are ca obiect ideile sau Formele, lucrurile sensibile putînd fi numai obiect al opiniilor (Doxa). De aceea, nu percepţiile sen* zoriale, ci doar raţiunea poate fi calea cunoaşterii autentice. PLATON considera cunoaşterea- ca o „reamintire” (anamnesis), deoarece omul cunoaşte ideile datorită faptului că sufletul lui le-ar fi contemplat cîndva într-o existenţă anterioară.
Teoria platoniciană a ideilor conţine o gîndire dialectică preţioasă, postulînd mişcarea gîndirii de la noţiunile particulare la cele generale şi invers, impunînd disputa teoretică ca metodă de cunoaştere. Prin teoria ştiinţei ca doctrină a universului şi prin matematismul său, el a« influenţat gîndirea ştiinţifică ulterioară, MARX situîn-du-l pe locul în care certitudinea (dogmatică ce-
576/Fla
Pi aton ; Platou — limbaj fn ; Plăcere
dează în faţa îndoielii dialectice creatoare. De exemplu, prin cercetarea raporturilor dintre noţiuni, rezolvarea posibilităţii predicţiei („Sofistul”) şi încercarea de a formula Ieşi le gîndirii logice („Fedon”) a pregătit terenul pentru crearea logicii formale de către ARISTOTEL. Confruntarea ipotezelor contradictorii, postularea simultană a afirmaţiei şi negaţiei, considerată de PLATON drept calea descoperirii adevărului, au dus la dezvăluirea elasticităţii noţiunilor, a corelaţiei şi inseparabilităţii noţiunilor contrare. Schema dialecticii platonice este (în redarea lui A. DUMITR1U) următoarea :
•	lumea ideilor este lumea inteligibilă a esenţelor, formînd obiectul adevăratei ştiinţe, pe cînd lumea sensibilă este o lume aparentă despre care nu putem crea o ştiinţă, ci o opinie ;
•	ştiinţa cuprinde două feluri de cunoştinţe, date de două facultăţi intelectuale : faculta-tatea raţională, abstractă,şi intuiţia intelectuală, directă ;
•	raportul dintre acestea este un act prepara-toriu, act dialectic,dinamic,prin care inteligenţa se ridică, din idee în idee, la ideea de arhetip, care se satisface logic singură, fără nici un alt suport intelectual ;
•	ideea de arhetip nu este o concluzie, nu este demonstrată, ci sesizată direct de intuiţi3 intelectuală.
Pe p>an social-politic, PLATON a fost adept a! aristocraţiei sclavagiste, adversar declarat al materialismului» duşman ai lui DEMOCR1T. A preconizat un stat în care sa existe trei clase : „filozofii conducători", ,,gardienii” pentru apărarea statului de duşmanii interni şi externi, „agricultorii şi meseriaşii” care, prin munca lor, să întreţină clasele dominante. Sclavii nu făceau parte din stat, care avea patru virtuţi : înţelepciunea, curajul, cumpătarea, dreptatea.
PLATON este întemeietorul unor teorii etice Şi estetice originale, bazate tot pe teoria ideilor. Astfel, a elaborat o concepţie asupra frumosului, pornind de la ,.frumuseţea inferioară” (a trupului, a forţei), trecînd prin,.frumuseţea sufletelor”, către frumuseţea în sine. Ideea de frumos este caracterizată prin ordine, simetrie, armonie, măsură. PLATON considera arta ca ..mimesis”, dar o imitaţie de gradul trei, reproducînd nu esenţele, ci copiile lor. Filozofia platoniciană a influenţat întreaga evoluţie ulterioară a idealismului, rămînînd un model clasic al idealismului obiectiv. A influenţat chiar şi unele curente idealiste contemporane (fenomenologia, personalismul). ..Dialogurile” sale sînt considerate capodopere a le prozei clasice greceşti : ,,Banchetul ” ,,Fedcn'\ „Statu-i”, ..Parmenide”, ,,Sofistul”, «.Tînrven”, ,,Hippias”, ,,Fedru”.
570.	PLATOU — limbaj în • Discurs vocal mo-
nocord şi tern (j. MASSERMANN) ; întîi nit (în clinica psihiatrică în depresii, schizofrenie, stări ( deteriorati ve,	\
571.	PLĂCERE (cf. lat. plăcere ,,a plăcea”)^ Starea afectivă pozitivă (senzaţie, emoţie, senti^ ment) echivalentă cu satisfacerea unei trebuinţeA Este o stare de mulţumire, de delectare, de bucu- \ rie. Trebuinţa produce în organism o tensiune interioară, o stare de nelinişte, care se constituie ca expresie a unei lipse. Această stare de insatisfacţie există independent de conştientizarea obiectului trebuinţei ; cînd imaginea obiectului trebuinţei apare în conştiinţă, trebuinţa devine dorinţă conştientă. Plăcerea, ca satisfacere a trebuinţei sau a dorinţei, însoţeşte însuşi actul îndeplinirii. Ridicată la rangul de principiu reglator al funcţionării mintale,plăcerea devine, la FREUD, principiul plăcerii. Aşadar, plăcerea ar reprezenta satisfacţia în urma finalizării acţiunii şi,deci, a rezolvării tensiunii generate de trebuinţă. FREUD notează însă că tensiunea nu este neapărat identică cu neplăcerea (,,Dincolo de principiul plăcerii”, 1920) ; o tensiune este în genere neplăcută, dar există şi tensiuni plăcute. O tensiune se transformă în motiv, devine neplăcere şi necesită satisfacţie în măsura în care ea atinge un ^anumit grad de intensitate -> PRINCIPIUL PLĂCERII.
Modelul plăcerii, ca satisfacere a unei trebuinţe, este oferit de pulsiunile de autoconservare. în psihanaliză, plăcerea este legată şi de o experienţă de satisfacţie, procesele şi fenomenele implicate în această satisfacţie neavînd în mod necesar un caracter real (de pildă, visul ca realizare a dorinţelor) ; în acest sens, actul sati-sfacerii funcţionează după alte reguli decît în cazul trebuinţelor vitale. Reacţiile de plăcere şi de neplăcere sînt primele reacţii pe care individul le manifestă în* mod distinct încă în cursul primei luni de viaţă, aceste reacţii fiind legate, în această perioada, de îndeplinirea unor trebuinţe fiziologice. OLDS şi colaboratorii afirmă că ar exista la animale o zonă la baza creierului, a cărei excitaţie ar provoca reacţii de plăcere. De	asemenea,	cele mai
vechi amintiri ale unei	persoane	sînt cele
însoţite de o emoţie	puternică,	pozitivă
sau negativă (plăcere sau	neplăcere)-. Piăcerea
favorizează retenţia şi evocarea mai mutt decît neplăcerea. Plăcerea ca stare de satisfacţie este implicată în fenomenul fixaţiei (ataşament puternic al libidoului ta persoane, imagini sau acte,, care reproduce un anumit mod de satisforţi-e caracteristic unui anumit stadiu de dezvo+tare l-ibidi-nală). în etiologia diverselor tulburări psihice fixaţia are un rol semnificativ, în special în mecanismele nevrotice (-» FIXAŢIE). Pe de akă parte, capacitatea de a resimţi piăcerea ca emoţie pozitivă se modifică în funcţie de diversele, tulburări
Plâcere ; P/eg/c/l(M); P/eg/ne(M)
Pie/577
psihice, da natura, intensitatea şi durata acestor tulburări, Ceea ce se schimba este modalitatea persoanei de a-şi procura plăcerea, de a evita disconfortul, atitudinea sa faţa de celălalt şi faţă de real nemaifiind în măsură să-i aducă o stare de bine, în prezent şi viitor. Reacţiile de plăcere şi neplăcere sînt intense şi spontane, chiar exacerbate, ia personalităţile imature, la personalităţile primitive, cu o componentăinstinctiv-emoţională puternică. Exacerbarea unor motive primare, determinate de cele două instincte majore (conservarea individului sau autoconservarea şi conservarea speciei sau reproducerea), generează conduite delictuale însoţite de descărcări emoţionale, dintre care unele aparţin categoriei plăcerii. La personalităţile perverse există o perturbare majoră în modalitatea de satisfacere a necesităţii şi de provocare a plăcerii. După SZONDI, sindromul perversităţii este sindromul principiului plăcerii. O modalitate deviată de obţinere a plăcerii apare şi în viciu, dar ea nu este propriu-zis o conduită anormală (patologică), ci o conduită selectivă şi rafinată, în care procurarea plăcerii este minuţios pregătită (H. EY). La pervers se manifestă o exclusivitate şi o exacerbare sexuală în actul de dominare şi, concomitent, o tulburare îa nivelui Eului, o incapacitate a Eului în ceea ce priveşte funcţiunea sa ideală» de luare în stăpînire psihică a obiectului plăcerii. Toxicomania recurge la procurarea plăcerii prin consumul permanent de obiect-surogat, consum care semnifică o continuitate permanentă a relaţiei cu partenerul ; toxicul reprezintă surogatul pentru partenerul pierdut (partenerul matern). La psihoţiei, reacţiile de plăcere şi neplăcere revin din ce în ce mai mult la forma şi natura lor primară ; pierderea progresivă a simţului realului, precum şi regresia care însoţeşte procesai psihotic (şi se păstrează, în grade diferite, în stadii ie defec-tuale) determină o primaritate a reacţiei la stimul şi o nediferenţiere a satisfacţiilor. în cazul în care intervine mecanismul sublimării, expresia dorinţei şi a plăcerii se diferenţiază, se nuanţează, se spiritualizează,
Există o „seducţie estetică" (FREUD) care este în strînsă legătură cu economia dorinţei, ca orice astă plăcere. O activitate sublimată generează o plăcere sublimată ; procesul sublimării constă în derivarea energiei pulsionale de la scopul originar sexual spre/în activităţi sociale şi creatoare (în special, artistice şi intelectuale); plăcerea sublimată implică desexualizare. Pe măsură ce omul se structurează şi se inserează în viaţa socială, modalităţile sale de satisfacere a trebuinţelor şi dorinţelor suferă transformări, în sensul că o serie de comportamente naturale se modifică în funcţie de normele colective : manifestările de satisfacere se diferenţiazăîn cazul în care anumite dorinţe
nu îşi găsesc obiect în realitate, ele se repliază, se orientează spre viaţa imaginară şi spre mit, spre irealitatea visului. Refugiul în imaginar repune individul sub influenţa principiului plăcerii, a plăcerii cu componentă autoerotică. Reveria, mitomania, autoerotismul, conduitele magice sînt comportamente care semnifică fuga de realitate într-o satisfacere pur subiectivă a dorinţei şi determină în cele din urmă dezaprobarea.
Plăcerea, în filozofia greacă, este ridicată la rang de principiu (teoria epicuriană despre hedonism ; cf. gr. hedone „plăcere”). După acest principiu, activitatea umană ar avea ca scop unic plăcerea ; ca atare, omul caută să-şi asigure condiţiile minime necesare pentru ca acţiunile sale si provoace numai satisfacţii.
572.	PLĂCERE DE ORGAN • Expresie utilizată de FREUD pentru a caracteriza sexualitatea infantilă şi modul de satisfacere a pulsiunilor parţiale. Sexualitatea infantilă ,,.. .se bazează pe o funcţie vitală, ea nu cunoaşte obiect sexual, este autoerotică ; scopul sexual este comandat de o zonă erogenă" (FREUD). în acest sens, plăcerea de organ este o ,,modalitate de plăcere caracterizând satisfacţia autoerotică a pulsiunilor parţiale ; excitaţia unei zone erogene îşi găseşte satisfacţia chiar în locul unde se produce, independent de satisfacţia altor zone şi fără relaţie directă cu î n-deplinirea unei funcţii" (LAPLANCHE şi PONTA-L1S)-*PULSIUN! PARŢIALE; STADII LIB1DI-NALE.
573.	PLEGiCIL^) Elveţia, Mexic, Turcia, SUA — DCI Acepromazinâ • Neuroieptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip 10-/3-(dimetilamino)prop iS/ fe-
notiazin-3-i! meti! ketonâ, cu acţiune sedativă, antiemetică şi aJfa-adrenolitică; potenţează acţiunea narcoticelor, hipnoticelor, analgezicelor şl curarizantelor. Acţiunea sa poate fi comparată cu a clordelazinei, avînd însă un efect de 2—3 ori mai puternic şi o toxicitate redusă la jumătate. Efectele secundare fiind mai moderate, are o arie mai largă de utilizare.
574.	PLEGÎN£<m) Italia - DC! Fendimetrazinâ m Psihostimulent anorexigen de tip (4-)-3, ^4-dimeti l-2-fenil morfoli nă, cu efecte si mpati corni meti ce reduse, indicat în astenie, presenilitate, sevraj,
27 - c, $38
578/Ple	Plegomazin(m	;	PUdan(M)	l	D'iere	;	Pffu	simian
toxicomanie, obezitate secundară curei neuroleptice, tulburări de dinamică sexuală ; este contraindicat în stările de excitaţie psihomotorie, anxietate, sarcină, comiţia!itate.
575.	PLEGOMAZIN<m> Ungaria - DCI C/or-
promazinâ • Neuroieptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip 2-clor-10-(3-dimetilaminopropil)fe-
notiazină, cu acţiune sedativă, antiemetică, vago-şi ■ simpaticoiitică. Potenţează acţiunea anestezicelor, hipnoticelor şi analgezicelor. Industria noastră farmaceutică îi produce sub numele de CLORDELAZIN<M).
576.	PLENILOCVENŢĂ (cf. lat. plenus „plin” ; loquentia „vorbire”) • Tulburare de limbaj constînd în folosirea unor cuvinte grandilocvente şi redundante, trădînd fie o stare de excitaţie maniacala, fie tulburări de gîndire.
577.	PLENUR(>i) Spania • Timoizoleptic, sare
sin.
de litiu---> CARBONAT DE LITIU <M) România.
578.	PLEONEXIE (cf. gr. pfeonexia „dştig, avan-
Un.
taj, cupiditate”)--> CUP1D1TA i E.
579.	PLETiSMOGRAF (cf. gr. p/ethysmos „multiplicare, creştere" ; graphein „a scrie”) • Aparat utilizat de tehnica de pietismografie pentru explorarea circulaţiei periferice a variaţiilor dinamice de volum vascular ia nivelul membrelor, în psihiatrie, pletismograful este utilizat în studiul psihofizicicgic al reacţiilor afective pe baza modificărilor circulatorii care apar ia nivel palmar. Sub influenţa acestor reacţii afective, subiectul prezintă modificări dinamice de volum vascular (vasodilataţie sau vasoconstricţie). Circulaţia vasculară profundă, influenţînd hemodinamica ?n arterele mari, afectează fidelitatea explorării pletismografice a teritoriilor irigate de ele.
580.	PLIDAN(M> Argentina - DCI Diazepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-c!or-1,3-di hidro-1-meti l-5-feni!-2H-1,4-benzodia-zepin-2-onă, cu acţiune sedativ-hipnotică, anxiolitică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă. industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de D!AZEPAM‘M).
581.	PLIERE (cf. fr. pfier „a îndes, a încovoia” ; figurat ,,a se supune”) • în psihologie, noţiunea nu are un sens foarte specific, referindu-se ia un ansamblu de reacţii, manifestări sau modalităţi atitudinaie care au la bază o anumită disponibilitate a persoanei de a se acomoda ia celălalt sau îa sine, de a-şi modifica comportamentul în funcţie de comportamentul celuilalt, de exigenţele celuilalt sau de propriile ei exigenţe. Plierea pe exigentele celuilalt presupune o trebuinţă proprie dea satisface aceste exigenţe; a te plia pe ceea ce un altul cere înseamnă a avea un anumit
beneficiu din satisfacereafdorinţeîor acestei alte persoane. Motivul plierii ^beneficiul de obţinut pot fi mai mult sau mai puţin^onştiente. în măsura în care atitudinea de pliere^facţiunea de pliere ca reacţie sau ca atitudine) devine exagerată, indiferent dacă este vorba de relaţia cu altul sau de relaţia cu sine, îmbracă o formă^nevrotică şi capătă o semnificaţie simptomatică. în cazul normalului, plierea presupune orientare rapidă în ceea ce priveşte exigenţele celuilalt (dorinţele sale) şi selecţie a răspunsurilor proprii în funcţie de aceste exigenţe sau corespunzător for, reprezentînd un factor de adaptabilitate (modalităţile de răspuns ale individului sînt satisfăcătoare pentru trebuinţele celuilalt, în aşa fel încît individul nu suferă, dar are un beneficiu real).
în conduita nevroticului, plierea duce numai aparent la un beneficiu real, individul nefiind conştient de acest lucru. Astfel, plierea poate trece într-o conduită exagerat sumisivă, care trimite îa o trebuinţă exagerată de supunere. Plierea în relaţia cu celălalt poate merge de la supunere excesivă pînă la modificare imediată» mai mult sau mai puţin spontană, a comportamentului propriu în funcţie de comportamentul celuilalt (plasticitatea simptomatică a istericului). In relaţia cu sine, plierea caracterizează atitudinea introvertă, iar în patologia gravă, atitudinea autistă a schizofrenuîui. Plierea pe sine presupune o retragere din ctmpul relaţiilor interpersonale si o îndreptare spre lumea proprie, spre exigenţele interioare şi subiective. Invers, incapacitatea de pliere reprezintă o atitudine rigidă în raportarea la sine şi la ceilalţi, persoana persistînd în modalităţi proprii de angajare, indiferent că acestea aduc eşecul sau o falsă reuşită (atitudinea paranoiacj-lui). Incapacitatea de pliere apare în atitudinile dominatoare şi poate trimite la o trebuinţă de dominaţie exacerbată. în clasificarea trebuinţelor, elaborată de MURRAY, plierea s-ar asocia următoarelor trebuinţe : trebuinţa de supunere, trebuinţa de afiliaţie, trebuinţa de defensă, trebuinţa de umilire, trebuinţa de Izolare, trebuinţa de ajutor/sprijin.
582.	PLIU SIMIAN (cf. fr. pli „îndoitură” ; iat simius „maimuţă”^ — sin. LINIE (PLIU) CROOKSHANK r PLICĂ (LINIE) PALMARĂ iRANSVERSĂ UNICĂ# în mod normal, palma unui individ are trei pliuri datorate mişcărilor de flexie ale mîinilor : pliu! transvers distal (de fa baza indexului ia marginea cubitală a palme') pliu! transvers proxima! 'paralel cu precedentul; situat între pol ice şi - index, cealaltă extremitate continutndu-se spre eminenţa hipotenară) ; pîsuS longitudinal (are origine comună cu pi iul transvers şi se termină la jumătatea distanţei dintre marginea radială si cubitală a mînii). Pliu! simian, prezent la maimuţele inferioare, înlocuieşte cele două pliuri transversale normale şi este
Plîns spasmodic ; Plutomanie 1 Pneymic(M); Pnlgofobie(v)
Poe/579
considerat anormal (la oamenii normali se întîlneşte doar în proporţie de 1%).
în condiţii patologice, p!iu! simian este întîlnit în : anomalii cromozomiale (trisomia 15, trisomia 18, trisomia 21, trisomia 22, sindromul Turner, transiocaţii cromozomiale) ; boli genetice (acro-cefalosindactilie, anencefalie, sindrom Lange, epilepsie, boala Hirschprung, sindrom Lenz, psihoza maniaco-depresivă, boala urinilor cu miros de sirop de arţar, întîrzieri mintale, sindrom Noonan, fenilcetonurie, pseudohipoparatiroidism, psoriazis, nanism Virchow-Seckel, sindrom Smith-Lem-
ii-Opitz, sindromul intoxicaţiei cu thalidomidă, trombocitopenie asociată cu absenţa radiusului, sindrom Treacher-Coilins, sindrom Zeilweger etc.), aite situaţii clinice (22% din copiii malfor-maţi, 21% din cazurile de mortalitate neo natală).
583.	PLÎNS SPASMODIC • Tip de manifestare mimică, apărută nemotivat, fără acoperire afectivă ; sînt posibile alternanţe cu rîsul. Este caracteristic sindromului pseudobulbar.
584.	PLUBE<m) Japonia — DCI Citicoiină • Psihostimulent cu o structură chimică particulară de tip coiină-citidină 5'-ester pirofosfat, cu acţiune psihostimulentă şi ancrexigenă, practic fară efecte simpaticomimetice.
585.	PLUTOMANIE (cf. gr. pioutos „avere” ; mania „nebunie”) • Atracţie morbidă către bogăţii. Psihiatria clasică o socotea cauza unor tulburări comportamentale grave, atribuind dizar-moniilor de personalitate dorinţa de îmbogăţire prin orice mijloace şi transpunînd avariţia şi parvenitismul, din planul etico-moral, în cel ai patologicului.
586.	PNEUMO- (cf. gr. pneuma „suflu, respiraţie”) • Element de compunere care introduce referirea la „aer".
587.	PNEUMOCEFALIE (cf. pneumo-; gr. kep-ficle „cap”) • Pătrunderea aerului în interioruS cutiei craniene.
588.	PNEUMOENCEFALOGRAF1E (cf. pneumo-;
sin*
gr. enkephaios „erele-” ; grophein „a scrie”)->
ENCEFÂLOGRAFIE GAZOASĂ.
589.	PNEUMOTERAP1E CEREBRALĂ (cf. gr.
pneumo-; therapeic „îngrijire”) • Metodă terapeutică de tip biologic, dezvoltată în jurul anilor '40, pornind de la constatarea empirică a faptului că o pneumoencefalogramă efectuată unui bolnav psihic ameliorează mult simptomatologia acestuia. Unii autori au numit această metodă „oneumoşoc”. Datorită dificultăţilor tehnice şi unor efecte secundare neplăcute, metoda a găsit puţini adepţi.
590.	PN£YMIC<W) Grecia - DCI Cordlazepoxid
•	Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip
7-c!or-2- metilamino -5-fenil -3H-1,4 - benzodiaze-pin-4-oxid, cu acţiune anxiolitică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă. Nu are efect hipnotic, fiind unul din cele mai răspîndite tranchilizante de zi. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NAPOTON<M).
591.	PNiGOFOBIE^ (cf.gr. pnigeln „asugruma, a sufoca” ; phobos „frică”)— sin. ANG!OFOB!E<F)
•	Teamă patologică de a nu fi sufocat, sugrumat, înăbuşit. Bolnavul trăieşte dureros această stare, recurgînd, ca şi în cazul altor fobii, la acţiuni prin care încearcă să evite factorul declanşator, acestea conducînd ia formarea unor veritabile ritualuri. Nu este o fobie în sine, deoarece obiectul fobie nu poate fi delimitat, ci mai degrabă consecinţa altor fobii (agorafobie, emetofobie etc.). Apare în nevroza obsesivo-fobică, isterie, psihastenie.
592.	POEZIE — terapie prin (cf. lat. poesis) m Formă de psihoterapie care utilizează subtilităţile metaforice ale limbajului pentru a scoate îa lumină adevăruri ascunse, pentru a inspira creativitatea verbală şi a stimula comunicarea interper-scnală (j. MASSERMANN, 1978), Folosirea poeziei în scop terapeutic este legată de marea putere emoţională a acestui mod de expresie, de modalităţile ei polivalente de semnificare. Poezia poate facilita conştientizarea unor dorinţe ascunse, a unor idei reprimate sau refulate, a unor sentimente şi atitudini, fiind în acest fel un valoros instrument al dezvoltării mesajului terapeutic.
Este considerată ca o terapie adjuvantă şi poate fi aplicată atît la nivei individual, cît şi în grup, în toate formele de asistenţă psihiatrică. Nu există „reţete” privitoare la nivelul artistic al lucrărilor folosite, scopul şedinţelor nefiind acela de cultivare a gustului artistic, ci ceî psiho-terapeutic. Nu există contraindicaţii pentru această terapie, ea nefiind aplicabilă decît celor foarte grav bolnavi, total detaşaţi şi de acest tip de abordare.
Metodele de aplicare pot fi (după MURPHY, 1977) :
•	citirea de către terapeut a unor texte selectate de ei sau de pacienţi ;
•	citirea de către pacienţi a unor versuri sau a propriilor creaţii ;
580/Poi
Poichîlctimie ; Poinofobiej Polaritate ; Poliandrie
•	solicitarea pacienţilor de a realiza creaţii „poetice” în timpul şedinţei de terapie sau la domiciliu, pe care, apoi terapeutul le analizează.
A. ROTHEMBERG (1971), care a psihanalizat o serie de artişti şi a făcut studii aprofundate asupra creativităţii, afirmă că personalitatea creativă permite susţinerea simultană a două idei contradictorii şi integrarea lor într-un singur act creativ, denumind acest proces mintal „gîndirea simultană dublă”, şi considerîndu-l principiu „ianusian”. După opinia sa, acest principiu ar constitui esenţa folosirii terapeutice a poeziei : crearea unei lucrări poetice reprezintă o ocazie de a integra gînduri reprimate în inconştient cu gînduri conştiente. Dacă un pacient revine şi rescrie de mai multe ori, face acest lucru pentru a-şi integra intenţiile con-flictuale. Deşi este destul de facilă, această terapie, fondată numai parţial pe baze ştiinţifice, îşi cauţă încă fundamentarea raţională.
593.	POICHILOTIMIE (cf. gr. poikiios „variat, divers**;' thymos „sufîet, spirit”) • Labilitate afectiva, care face posibilă adaptarea mimetică a stării afective la ambianţa momentului, fără a mai fi tributară timiei bazaîe. Starea afectivă a subiectului, fiind dependentă de moment şi de circumstanţele lui, manifestările vor fi mai ample şi mai puternic mulate pe situaţie. Caracterizează timfa dizarmonicHor instabili, isterici.
594.	POINOFOBlE(F) (cf. gr. pcine „ispăşire, pedeapsă”; phobos „frică”)• Teamă patologică de a fi pedepsit, de consecinţele aplicării unor legi sau de consecinţele nefavorabile ale unor acţiuni. Apare în nevroza obsesivo-fobică, psihastenie, nevroza anxioasă, în unele stări depresive şi în unele forme de schizofrenie.
595.	PO)STON<m1 CoiufnKiă - DCI Meprobo-
mat# Tranchilizant, derivat propandioiic de tip
2-meti 1-2-propi 1-1,3-propandiol	dicarbamat cu
acţiune sedativ-anxiolitică, anticonvulsivantă şi uşor hipnotică. Indicat în nevroze cu compbnentă anxioasă şi depresivă, alcoolism, delirium tremens, unele forme de epilepsie petit mal, afecţiuni psihosomatice. Deşi fără efecte secundare evidente şi contraindicaţii, tratamentul de lungă durată nu se întrerupe brusc, putînd apărea un „mic sindrom de abstinenţă”. Industria noastră farmaceutică îi produce sub numele de MEPROBA-MAT<m).
596.	POLARITATE (cf. fr. poicrite : vezi gr. poios „pol, axă” ; polein „a se întoarce”)® Proprietatea unui sistem de a avea, în două puncte limită ale sale, caracteristici de aceeaşi natură, dar opuse una celeilalte.
în psihologie, termenul desemnează proprietatea activităţii nervoase şi psihice prin care trăsă-
turile şi fenomenele se manifestă în forme extreme şi opuse, de obicei pe modelul pozitiv-negatiy. Polaritatea caracterizează în special afectivitatea (emoţia, sentimentele) şi structura caracterială (dispoziţii temperamentale, atitudini ; de exemplu, primar-secundar, activ-pasiv, bun-rău). în patologie, simptomul denumit „inversiune afectivă” se înscrie în polaritatea sentimentelor,.pje dimensiunea iubire-ură; principiul plăcerii — principiul realităţii sau pulsiunile vieţii — pulsiunile morţii reprezintă alte exemple de polaritate.
597.	POLARIZARE— terâpie(cf.gr* pofos} • fie-todă terapeutică care foloseşte curentul electric de foarte joasă amplitudine (sub pragul percepţiei dermice), trecut prin electrozi fixaţi cu polul pozitiv pe arcadele orbitare, iar cu polul negativ la nivelul picioarelor. Acest mod de constituire a circuitului are, în opinia unor autori, un efect de stimulare a caoacitătii de învăţare (R. HEATH, 1963).
598.	POLI- (cf. gr. polys „numeros, mult”) • Element de compunere introducînd semnificaţia de pluralitate.
599.	POLIANDfUE (cf.poli-;gr.aner,, bărbat”)# Căsătoria unei femei cu doi sau mai mulţi bărbaţi, mai rar întîinită astăzi în raport cu poligamia. Era practicată în unele societăţi primitive, avînd la baza organizării lor matriarhatul (fără însă ca matriarhatul să includă poliandria ca o condiţie sine qua non). Cînd se manifestă în cadrul civilizaţiei moderne, denotă tulburări grave în structurarea personalităţii sau existenţa unor afecţiuni psihice care perturbă simţul moral. în cursul acceselor maniacale, starea de hiperexcitaţie sexuală, comportamentul ludic, scăderea pragului cenzurii pot determina bolnava să devină poliandră, con-tractînd noi căsătorii.
600.	POLICITEMIE • (cf. poli-; gr. Y.ytos „înveliş”) Tulburare hematologică cortstînd în creşterea producţiei hematopoetice şi stromaîe, atît Intra- cît şi extramedular.
601.	POLICITEMIE DE STRES - sin. POLICU TEMIE RELATIVĂ; PSEUDOPOLICITEMIE KA-
sin.
UNG-PETERSON—»LAWRENCE-BERLlN<?> sindrom.
602.	POLICLINICĂ (cf. fr. polycfinique) • Unitate de^asistenţă medicală ambulatorie de specialitate. în cadrul ei funcţionează şi servicii de psihiatrie sau Laborator de Sănătate Mintală. Policlinica poate fi parte componentă a spitalului unificat sau independentă.
603.	POLICLONIE (cf. poli- ; gr. kicnos ,.agitaţie”) • Clonii succesive.
Policrome,H); Polifagie ; Poli fon icem ; Poli fren ie ; Polimorfi
Pol/581
604.	POLICROME^ halucinaţii (cf. poli- ; gr. chroma „culoare”) • Imagini halucinatorii colorate, fie în culorile „naturale”, fie în culori modificate faţă de cele ale obiectelor reale. Sînt mai puţin frecvente decît halucinaţiile monocromatice. Apar în administrarea de droguri cu efect psihe-delic (LSD, mescalină), în sindromul Bonnet, în sindroamele halucinatorii din alcoolism. în unele afecţiuni aie globului ocular pot apărea imagini halucinatorii colorate sub forma unor figuri geometrice simple.
605.	POLIDIPSIE (cf. poli-; gr. dipsc „sete")® Nevoie imperioasă de ingerare a unei cantităţi mari de lichide, care apare ia intervale scurte de timp şi este determinată de o exagerare a senzaţiei de sete. Asociată cu poliuria, este caracteristică diabetului insipid, diabetului zaharat şi unor afecţiuni psihice : oligofrenie, demenţe.
606.	POLIDISTROFIE PROGRESIVĂ CEREBRA-LĂ INFANTILĂ (cf. poli-;gr. dys — prefix, „difi-
sin.
cil”; trophe „hrană”)—MLPERS-CHRISTENSEN-KRABBE<b) boală.
607.	POLiESTEZIE(cf. poli- ; gr. aisthesls „senzaţie”) • Tulburare ce sensibilitate constînd în realizarea de senzaţii multiple printr-o excitaţie unică.
608.	POLIFAGIE (cf. poli- ; gr. phcgein „a mîn-ca") • Ingestie fără discernămînt, atît a unor alimente, cît şi a unor produşi necomestihiii. Apare în stări demenţiale, oligofrenii, în unele forme de schizofrenie, în unele stări de alterare a conştiinţei şi în encefalopatii grave. O variantă mai puţin severă apare, prin pervertirea instinctului alimentar, în unele dizarmonii. Subiectul resimte o foame excesivă şi ingeră cantităţi mari de alimente.
609.	POLIFONICE^ halucinaţii (c. poli-; gr. phone „sunet, voce") — sin. POLIFONIE # Halucinaţii auditive, cel mai adesea psihosenzoriale, cu caracter complex, în care subiectul percepe mai multe voci care dialoghează „cu sau despre el". Se traduc, în plan comportamental, prin atitudinile de ascultare ale subiectului, prin rostirea nemotivată a unor cuvinte sau fraze care demonstrează participarea activă la dialogul cu „vocile". Nu s'r.t legate de o circumstanţă etiologică unică.
610. FOLIFRENIE (cf. poli- ; gr. phren „spirit") • Termen sub care R. D'ALLAN fi923) încerca o delimitare nosologică a psihozelor, în al căror tablou clinic predomină fenomenele de automatism psihic, halucinaţiile auditive-şi pseudohalu-cinaţnle. Autorul concepea această entitate ca avînd debut precizabil, o etiologie exogenă şi o evoluţie relativ favorabilă. Fiind doar o încercare de trecere din nivelul dendrolcgic în cel noso-
logic (M. GULEAMOV, 1965), entitatea nu a fost recunoscută şi termenul nu s-a impus.
r 611. FOLIGjRlE (cf. poli-; gr. gyrcs „învîrti-tură”) • Prezenţa de circumvoluţiuni supranu-merare pe suprafaţa creierului.
612.	POLIGNOZIE (cf. poli- ; gr. gnosis „cuno-
sin.
ştinţă, noţiune”)->ENC!CLOPEDISM.
613.	POLIGRAF (cf. poli-; gr. graphein „a scrie”)
•	Aparat care efectuează înregistrarea simultană a mai multor activităţi biologice : electrocardiograma (EKG) ; fonocardiogramă pe una sau mai multe frecvenţe (FKG), inclusiv carotidiană şi
FM	'--v'‘
f0
iiec~ y J	■
înregistrare multiplă (poligrafică)
prin derivate matematice ale pulsului ; electroencefalogramă (EEG) ; electromiogramă (EMG) ; electronistagmogramă (ENG) ; electrodermato-gramă (reflexul psihogaivanic). Rezultatul poate fi redat prin intermediul osciloscopului (dispiay), al hîrtiei de înregistrare obişnuite sau al hîrtiei termosensibile. Aparatele moderne au încorporate şi elemente de calcul, cu ajutorul cărora traseul grafic este transformat în cifre, iar acestea sînt prelucrate automat. Pe Iîngă aplicaţiile clasice din medicină, metoda îşi mai găseşte utilizări eficiente în cercetările psihofiziologice (asupra emoţiilor, a somnului) şi de farmacologie (în evaluarea unor efecte fiziologice ale administrării de medicamente psihotrope).
614.	POLIMORF^ delir (cf. poli- ; gr. morphe ..formă”) — sin. DELIR INCOERENT® Ansamblu slab structurat şi neorganizat al unor idei delirante diverse (de grandoare, influenţă, transformare etc.), care se succed fără coerenţă internă şi fără elaborarea unui sistem stabil. Mecanismele
582/Pol
Poli nevrită : alcoolică, enterogenă, gravidicâ; Poliomielita^ ; Poliplex
■de construcţie a acestui tip de delir sînt diverse : intuiţie, iluzii, halucinaţii, interpretări. Uneori, o temă sau o dispoziţie poate domina celelalte note ale delirului, dar acest lucru este pasager şi fără o dezvoltare tematică ulterioară. Se opune delirului sistematizat monotemătic. MAGNAN
l-a descris, în 1886, sub numele de ,,bufee delirante la degeneraţi". ROGUES de FURSAC afirmă frecvenţa mai crescută a acestui tip de delir în bufeele delirante şi în hebefrenie. Apare de asemenea în schizofrenie şi în psihoze paranoide,
615.	POLINEUROPATIE ACUTĂ (cf. _ poli- ; gr. neuron ,,nerv" ; pathos,.încercare, experienţă”) -sin. NEVRITĂ MULTIPLĂ; POLINEVRITĂ
IDIOPATICĂ ACUTĂ LANDRY-GUILLAIN--BAR R t-STROHL<3) sindrom.
616.	POLINEUROPATIE ATAXICĂ - sin. ERE-DOATAXIE HEMERALOPTICĂ POLINEVRITI-FORMĂ; EREDOPATIE ATAXICĂ POLINEVRI-
TIFORMĂ ; FITONIC-ACID-LIPIDOZĂ—REF-SUM(s) sindrom.
617.	POLINEVRITĂ (cf. poli-; gr. neuron) m Afecţiune produsă de leziuni de tip inflamator sau degenerativ, localizate la extremitatea distală a nervilor periferici, în majoritatea cazurilor simetric ; poate avea o etiologie variată : toxică, in-fecţioasă, carenţială ; poate realiza un tablou clinic în care tulburările senzitivo-motorii reprezintă principalul element.
618.	POLINEVRITĂ ALCOOLICĂ • Formă de polinevrită, caracterizată etiopatogenic prin carenţa de vitamine din complexul B, situaţie datorată în special alcoolismului cronic, iar clinic» prin predominarea simptomelor senzitive : dureri localizate mai ales la nivel plantar, avînd caracter de arsură intensă. Obiectiv se constată o anestezie dureroasă, iar în formele grave se adaugă sindromul Korsakov (amnezie, dezorientaretem-poro-spaţială, confabulaţii). Sub tratament evoluţia este benignă, vindecarea putînd surveni lent, în 1 —2 ani.
619.	POLINEVRITĂ ENTEROGENĂ • Urmare
a tulburărilor metabolice ; se poate instala în evoluţia unor afecţiuni gastrointestinale cronice.
620.	POLINEVRITĂ GRAVÎDICĂ # Urmare a vomismenteior şi a unor perturbări metabolice care pot apare în primul trimestru de sarcină ; manifestările fobice pot aminti de un sindrom Korsakov de mică amplitudine.
621.	POLINEVRITĂ IDIOPATICĂ ACUTĂ -
sin. NEVRITĂ MULTIPLĂ; POLINEUROPATIE sin- , ACUTA --------=►	LAN D R Y-G UI LL Al N-BA RR6-
-STROHL<s) sindrom.
622.	POLINOPSICE*1* iluzii (cf. poli- ; gr. opsls „vedere") — sin. POLI NOPSIE • Formă particulara de iluzii vizuale constînd în deformarea imaginii unui obiect care a fost perceput anterior de către subiect (postimagine denaturată). Poli-nopsia este o iluzie vizuală a cărei apariţie are o frecvenţă redusă şi se poate datora atît unor cauze organice, cît şi psihice.
623.	POLIOMIELITĂ*®) (cf. gr. polios „cenuşiu”!! myelos ,,măduvă") • Boală infecţioasă determinată de un virus din familiaenterovirusurilor, cu determinări inflamatorii în special la nivelul substanţei cenuşii a măduvei spinării şi chiar a trunchiului cerebral, al centrilor motori ai nervilor cranieni şi ai cortexului. în faza acută a bolii, simptomatologia neurologică predomină şi ecranează manifestările psihice, care pot fi reprezentate de : astenie, irascibil itate, agitaţie psihomotorie sau alternanţă agitaţie-somnolenţă, stări confuzionale, convulsii, comă.
în cazul instalării paraliziilor definitive şi constituirii sechelelor post-poliomielitice, simptomatologia psihică este consecutivă sentimentelor de inferioritate determinate de infirmitatea fizică, dificultăţilor legate de orientarea profesională, de întemeierea unei familii. Apar stări depresive, anxioase, bolnavii fiind suspicioşi şi iritabili. Cînd boala se manifestă în copilărie şi este urmata de sechele, personalitatea se poate structura dizarmonic. Pentru subiect, consecinţa cea mai gravă este pierderea capacităţii de adaptare la mediul socio-profesional.
624.	POLIOPS!CE^> iluzii • Tip de iluzie vizuală datorată unor defecte oculare (exemplu, astigma-tîsm), de cele mai multe ori prin neregularităţi ale cristalinului, constînd în perceperea multiplicată a aceluiaşi obiect (simultan mai muîte imagini ale aceluiaşi obiect). Este rar întîinită în psihiatrie, fiind posibilă în nevroza isterică,
625.	POLÎOPSIE (cf. poli- : gr. opsis ,,vedere") # Formă de tulburare a percepţiei vizuale, prin care obiectele sînt percepute ca avînd dimensiuni mărite, datorate, în opinia lui E. MINGAZZINI (1908), autorul descrierii, cataractei incipiente, unor leziuni cerebrale, dar şi isteriei. Ulterior, alţi cercetători (H. HOFF, O. POTZL) au atribuit acest simptom tulburărilor oculostatice.
626.	POLIPLEX<M) Columbia - DCI Metocar-bemol 9 Tranchilizant, derivat de glicerol de tip
OH
t ^CHfCH^CHfOOC-Nfy
Polipseudomieiie parestezică | Pollsciuk(s); Polisemie ; Politeţe
Po 1/583
3-(0-metoxifenoxi)1,2-propandiol 1-carbamat, cu acţiune predominant miorelaxantă şi, în secundar, anxioiitic-sedativă ; are şi valenţe analgezice.
627.	POLIPSEUDOMIELIE PARESTEZICĂ (cf.
poli-; gr. pseudo „fals”; myefos) • Variantă a auto-topoagnoziei, constînd în percepţia falsă a unor membre supranumerare (două mîini de o singură parte, patru picioare, trei coate etc.). Apare ia bolnavii cu hemiplegie stingă şi mari tulburări ale sensibilităţii tactile şi profunde.
628.	POLISEMANTISM (cf. poligr. semantikos „care semnifică”) • Traducerea în planul expresiei verbale a tulburărilor de gîndire de tip disociativ şj ambivaient, întîinită în schizoire-nie. M. LEBEDiNSKI subliniază faptul că bolnavul atribuie aceluiaşi cuvînt sensuri diferite, corespunzătoare uuei semantici proprii.
629.	POLISCIUK'8) sindrom • „Astenie vitală” înregistrată în schizofrenie ca sumă a simptomatologiei „negative” : aspontaneitate, abulie, lipsa oricărui interes şi motivaţii, scăderea impulsurilor şi a instinctualităţi i, apatie. Autorul a denu-mit-o „vitală” prin analogia cu sindroamele afective de aceiaşi tip.
630.	POLîSEî (cf. gr. polys „mult, numeros” ; sema „semn”) • -oprietate a unui cuvînt (semn lingvistic) de a avea mai multe semnificaţii. în procesul de comunicare, sesizarea semnificaţiei adecvate depinde de context ; uneori, însă, acesta este ambiguu, îimitînd transparenţa semantică a mesajului, fapt care creează posibilitatea unor neînţelegeri sau erori în demonstraţie. Caracteristica multora dintre cuvintele şi expresiile limbii naturale, polisemia reprezintă un impediment în elaborarea riguros discursivă a sistemelor explica-tiv-teoretice ; din acest motiv se cere a fi eliminată prin utilizarea unor limbaje artificiale, formalizate, în care orîce termen său expresie se asociază cu o singură semnificaţie, precis definită. Considerînd opera de artă ca sistem de semne, purtătoare de mesaj, estetica semiotică vede în polisemie o proprietate a creaţiei artistice, capacitatea ei de a sugera interpretări variate, în funcţie de codurile şi convenţiile estetice ale diferitelor contexte socio-culturale, de experienţa şi sensibilitatea receptorului etc. In acest sens, polisemia conferă creaţiilor artistice o „deschidere”! spre straturi şi conţinuturi semantice diferite.
Dacă pentru un psihic normal utilizarea polisemiei denotă un nivel intelectual şi de instrucţie ridicat, conferind expresiei verbale un plus de semnificaţie într-un înveliş verbal (şi deci, temporar) redus, în psihopatologie ea capătă aspecte care pot fi de o extremă „originalitate”. Limbajul
bolnavului schizofren reprezintă, în acest sens, locul de elecţie în care polisemia poate deveni, mai ales în formele cronice, evolutive, un semn al tabloului disociativ. Sfera semantică a unui cuvînt poate fi astfel „îmbogăţită” prin producţii proprii bolnavului, pe care acesta le creează, uneori ad-hoc, în virtutea disociaţiei ideative. Fără a mai respecta legile semantice ale limbii naturale, acest non-produs polisemantic nu reprezintă decît un „joc absurd” care poate culmina prin destructurarea cvasi totală a limbajului obişnuit şi instituirea unui non-Iimbaj GLOSO-LALIE.
631.	POLiSENZORlALE<H) halucinaţii (cf. poli-; lat. sensus —participiul verbului sentire ,,a simţi”)
—> MULTISENZORIALE® halucinaţii.
632.	POLiSENZGRIALE'1) iluzii -sin. MIXTE«> iluzii—4>MULTISENZOR!ALE(r) iluzii.
633.	POLITEŢE (cf. fr. politesse ; it. politezza) m Atitudine comportamentală acţională, comunicativă, care caracterizează un mod de a se manifesta după reguli considerate bune într-o societate dată, reguli referitoare în special la relaţiile interumane. Se formează prin integrarea (interiorizarea) normelor de conduită şi aparţine caracterului. Cînd se manifestă în mod exagerat, devine o deformare atitudinală cu originea profundă într-un Supraeu puternic în raport cu un Eu slab (semnificaţie defensivă).
Politeţea este unul din aspectele formale pe care !e îmbracă manifestările persoanei în cadrul relaţiilor sale cu ceilalţi ;favorizează, cel puţin aparent, o bună impresie asupra individului. Poate fi exagerată şi în mod intenţionat, în scopul obţinerii unor gratificaţii, de cele mai multe ori a unor aprecieri pozitive din partea celor din jur. Timizii, anancaştii, emotivii manifestă în mod deosebit această atitudine; la isterici, apare în cadrul tendinţei lor de a face o impresie cît mai favorabilă despre propria persoană (ei manevrează cu uşurinţă politeţea ca modalitate adaptativă) în diverse situaţii (în special, în relaţii cerere-ofertă).
La psihoţiei, fiind alterată latura caracterială datorită procesului general de regresie a personalităţii, politeţea se păstrează ca atitudine în funcţie de nivelul defectua! la care se plasează individul, defectul, la rîndul său, depinzînd de evoluţia particulară a procesului psihotic.
634.	POLITIC-tjp (cf. lat. poiiticus: vezi gr. polis „oraş”) & Tip de personalitate, în tipologia lui E. SPRANGER, cu ambiţii de conducător.; bunurile materiale sînt considerate de el ca mijloace pentru afirmarea capacităţilor decizionale. Pentru omui politic, totul devine mijloc pentru atingerea unui scop, jar cunoaşterea este
584/Pol
Poîitzer G.; Po//e*s); Polysat} PoIIzfen(s); Pomofînw
numai un mijloc de a-şi impune propriile poziţii, interese, propria voinţă.
635.	POLITZER Georges (1903-1942) • Filozof şi psiholog francez. A criticat,pe# baza principiilor gnoseologiei marxiste, intuiţionismul lui BERGSON („Bergsonismul, o mistificare filozofică”), opunîndu-i gîndirea concretă, critică şi demistificatoare, cu valoare decisivă în procesul cunoaşterii umane. POLITZER a criticat caracterul abstract şi fundamentul idealist al psihologiei dominante din epocă („Criza psihologiei contemporane”, „Critica fundamentelor psihologiei"). După POLITZER, psihologia şi f ilozofia ar trebui să aibă ca fundament analiza vieţii ,,dramatice” (active) a omului, considerat, într-o viziune complexă, într-o-relaţie complexă c u mediul înconjurător (în special social).
636. POLLE(S) sindrom 9 Varianta infantilă a sindromului Munchausen. Este vorba de copii cu afecţiuni ereditare (diabet juvenil, tulburări psihice, alte malformaţii grave), care fac totul pentru a-şi prelungi şederea în spital. Sindromul, descris de I. BURMAN, a fost denumit astfel după numele fiicei baronului Munchausen — Po!!e —, care a decedat la vîrsta de un an. De remarcat faptul că în cazul acestor copii, durata medie de viaţă este foarte redusă, majoritatea decedînd înaintea pubertăţii.
sin.-
637.	POLTERSAT(M) Venezuela ------------>POLY-
SAL(M Grecia.
638.	POLUŢIE NOCTURNĂ (cf. iat. poiiutio „murdărire”) • Ejaculare spontană, nocturnă, apărînd în timpul somnului, legată de regulă de vise erotice.
639.	POLYSAL(M) Grecia — DCI Amitriptilinâ 9 Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzocicloheptanic de tip 10,11 -dihidro-N,N-dimetiI-
,C#3
'Cf/z
-5H-dibenzo/a,d/-cicioheptenă-A5,Y-prop!iamină,cu acţiune antihistaminică şi antiserotoninică. Industria noastră farmaceutică îl producesub numele de AMITRIPTILINĂ(M).
640.	POLIZIEN(s) sindrom • Hipotermie paroxistică apărînd în accese şi caracterizîndu-se prin scăderea temperaturii corporale cu 0,7—1,3°C,
însoţită de senzaţia de căldură, transpiraţii pro-fuze, tanatofobie, tahicardie, greaţă, slăbiciune generală, dificultăţi respiratorii. Criza încetează după cîteva minufte sau după cîteva ore, cu senzaţia de frig, frisoane şi astenie profundă. Ar putea fi expresia unor dereglări diencefalice. Este întîlnită în unele stări nevrotice.
641.	POMADEX<M) SUA - DCÎ Dexamfetamină
•	Psihostimulent, derivat feniletilaminat de tip (4-)-a-metiIfenetilamînă — amină simpaticomi-metică indicată în combaterea efectelor secundare
aie unor psihotrope, Utilizarea ei în doze mari şi repetate poate duce la dependenţă.
*	642. POMME Pierre (1728—1314) • Medic francez, autorul lucrării „Trăite des affections vaporeuses”, afecţiuni care reprezentau, de fapt.
Pierre Pomme
manifestări isterice. A introdus „tratamentul umectant”, metodă controversată, dar apreciată de bolnavi, printre care şi unul celebru — Volta? re
643.	POMOUN{M) Mexic - DCI _ Perr.oUnâ •
Psihostimulent, derivat feniletilaminat de tip
2-amino-5-feni(.-2-oxazolin-4-onă, fără efecte sim-paticomimetice, cu indicaţiile generale ale psiho-stimulentelor. Nu se administrează în afecţiuni cu componentă depresivăPSIHOSTIMULENTE,
644.	POMPONAZZl Pietro (1462-1524) • Autor a! „Cauzelor şi efectelor minunilor natu-
Pondex(M) | Ponofobie{¥) J Ponopatle iPonsltal^l; „Pop" — psihologie
Pop/585
rgJe", lucrare apărută după moartea sa, pentru a evita disputele cu „minunile” Inchiziţiei. El a demonstrat originea fizică sau „încă necunoscută” â unor fenomene ca demonomania, vrăjitoriile, miracolele. A relevat, de asemenea, rolul ignoranţei, fricii, predispoziţiei morbide şi exaltării imaginaţiei în geneza unor tulburări psihice. Lucrarea, care'a circulat în copii manuscrise timp de trei decenii, s-a bucurat de un evident succes (dar şi de multe plagieri), infiuenţînd decisiv gîndirea epocii.
645.	PONDERAL<M) lugosIavia-DCI Fenflura-
PONDERAX<M) Anglia	min,3«Psiho-
PONDERAXR-M) RFG	stimulent cu
PONDEREX<M) Mexic	valenţe ano-
rexigene, derivat feniletilaminat, amină simpa-ticomimetică de tip N-etil-a-metil-m-(trifluoro-metil)fenetil amină ; există pericolul dependenţei.
646.	PONDEX(M) Ungaria — DCI Pemolinâ •
Psihostimulent, derivat feniletilaminat-->POMO-
LIN(M) Mexic.
647.	PONDIMlN(M) Canada - DCI Fenffuraminâ
r, sin. -1
•	Psihostimulent, derivat feniletilaminat — PONDERAX(M) Anglia.
648.	FCND!NIL<B) Beigia, Elveţie, Franţa FCNDiNOL(M) Argentina
—	DCI Mefenorex @ Psihostimulent, derivat feniletilaminat de tip N-(3-clorpropil)-a-metilfenetilamina, cu efecte simpaticomimetice reduse şi bune performanţe anorexigene, util înf tratamentul adjuvant cu NL.
649.	PONFLURAL*M) Elveţia, Italia DCI Fen-fjuraminâ9 Psihostimulent, derivat feniletilaminat
-A* PONDERAL^ Iugoslavia.
650.	PONOFOBIE^ (cf. gr. pcncs ,, muncă grea” ; phobos „frică”) 6 Teamă exagerată de efort fizic (după unii autori, de orice muncă). Fără a caracteriza o entitate particulară, poate fi întîl-nită la personalităţi astenice, în neurastenie, nevroze hipocondriace, la persoane anxioase. O semnificaţie deosebită o are ponofobia ia d izarmo nicu i de tip psihastenie, ,,paraiizat’’ de teama că nu va putea duce la bun sfîrşit munca începută. Mai poate fi semnalată după unele afecţiuni nevrotice prelungite, după afecţiuni ortopedice (fracturi, Ijuxaţii) şi după intervenţii chirurgicale (în special neurochirurgicale).
651.	PONCPATIE (cf. gr. ponos ; pathos „încercare, experienţă”) © Termen prin care KRAEPELIN (1915) descrie stările reactive în al căror determinism poatefi identificată activitatea cotidiană şi mai ales exagerarea acesteia. în,acest cadru, autorul german includea neurastenia şi nevroza de aşteptare.
652.	PONSJTAL(M) RFG — DCI Imiclopazinâ m Neuroieptic incisiv, derivat fenotiazinic pipera-zinat de tip 1-/2-/4-/3-(2-clorfenotiazin-10-il)pro-pil/-(1-piperazinil)etil/-3- metil-2-imidazolidinonă, cu acţiune antipsihotică rapidă şi valenţe anxioli-tice, sedative şi antihistaminree. Are efecte secundare marcate, (caracteristice neurolepticelor).
653.	PONŢI RIDE® Mexic — DCI Sulpiridâ •
Neuroieptic incisiv, derivat benzamidic de tip N-/(1-etil-2-pirolidinil) metil/-5-sulfamoil-o-anis-amidă, cu certe valenţe antidepresive, fără componentă sedativ-hipnotică. Are indicaţiile NL incisive (endogenii), fiind în acelaşi timp util în combaterea impulsiunilor obsesiv-compulsive şi în afecţiuni psihosomatice. Efectele secundare sînt comune cu cele ale NL incisive pentru dozele mari. Se poate administra fără pauză de 14 zile după întreruperea IMAO. Nu se administrează în manie şi epilepsie.	,	s
654.	„POP” psihologie • Mişcare ,,de idei” apărută în deceniul al şaptelea în SUA, care şi-a căutat resursele concepţicnale şi obiectul în igiena mintală a normalului. Folosind limbajul şi tehn icile psihologiei şi grupîndu-şi demersul teoretic în jurul conceptelor de creştere (growth), sentimente (feelmg) şi sine (seif), pop-psihologia propune soluţii pentru toate problemele şi impasurile
586/Pop	Popescu-Sibiu	/.	;	Papov(s); Poppelreîter -Wolpert s; Porencefalie
individuale. Bazîndu-se pe un remarcabil „boom” publicistic, pop-psihologia ,,patologizeazâ” realul, tratînd normalitatea ca simptom (CASTEL) şi constituindu-se ca o terapie fără psihologie (P. DIMaSCIO). Deşi se doreşte „ştiinţifică”, pop-psihologia alunecă adesea în agnosticism şi atitudini declarative, recurgînd frecvent la celebrul adagio „crede şi nu cerceta”.
655.	POPESCU-SiBîU ioan (1901 - 1974) m A studiat medicina la Bucureşti şi laşi, sus-ţinîndu-şi teza în 1927 cu tema „Doctrina lui FREUD” ; a fost cotată de un juriu deosebit de exigent, avîndu-l în frunte pe C. I. PARHON, cu
Ioan Popescu-Sibiu
„Magna cum laudae”. Lucrarea fusese publicată în anul anterior susţinerii în faţa comisiei, într-un tiraj de 3000 de exemplare. Toate cele patru ediţii succesive (1927, 1932, 1936, 1947) s-au bucurat de un excepţional succes de public şi de recenzii dintre cele mai elogioase în ţară şi peste hotare, lucrarea fiind premiată de Academia Română, la propunerea lui Gheorghe MARINESCU, în 1932. în 1934 a obţinut şi licenţa în psihologie, cu o lucrare avînd ca temă „Psihologia psihonevrozelor”.
Activitatea sa medicală desfăşurată la Botoşani (1927—1931),. Sibiu (1931-1938) şi Bucureşti (1938—1954) a urmat rigorile medicinii militare, fiind pensionat cu gradul de medic colonel. In această perioadă a funcţionat şi ca medic expert în psihiatria judiciară şi a participat la organizarea Institutului de psihotehnică a! armatei. în 1966 i
s-a echivalat titlu! de doctor în medicină (peste 200 de lucrări). Activitatea sa ştiinţifică, desfăşurată aproape o jumătate de secol, a cuprins preocupări de o diversitate extraordinară, culminînd cu lucrările psihanalitice. A întreţinut o valoroasă corespondenţăcu o serie de personalităţi în domeniul psihanalizei (cu FREUD — „singurul psihiatru român care a avut o astfel de corespondentă" — P. CORTEZ. L. CORTEZ-SĂRMĂSANU -, cu JUNG, ADLER, Anna FREUD, LEIBOVICI), în cel al psihiatriei si psiho!offiei(M. BLEULER, P.JANET, E. MINKOWSKI, J. DELAY, STOCKERT, LURIA). ca si cu alte celebrităti medicale (SELLYE, PALADE, DELGADO, PENDE, Von BOGAERT)^ O mare prietenie l-a legat de George CĂLINESCU în ciuda unei dispute de peste 20 de ani, referitoare la psihanaliza lui EMINESCU, în care marele critic roman, deşi iniţial în total dezacord, în final, a acceptat mare parte din punctele de vedere ale prietenului, psihiatrului şi marelui om de cultură care a fost Ioan POPESCU-SIBIU. A participat ca reprezentant al României la o serie de congrese internaţionale de psihoterapie (Paris, Copenhaga). A fost membru fondator al Revistei române de psihanaliză şi membru al Societăţii internaţionale de psihanaliză (1947).
2	656. POPOV8 simptom • Schimbare a conţinutului afectiv al viselor în raport cu faza psihozei maniaco-depresive. Apariţia de vise cu conţinut afectiv pozitiv marchează începutul ştergerii depresiei („semnul viselor fericite” — P. BIRUI-KOVICI. A. POPOV, 1956).
657. POPPELREITER-WOLPERT8 semn • Ţip
particular de agnozie optică manifestată prin imposibilitatea de a sintetiza într-un tot unitar datele şi părţile separate ale unei ilustraţii. Indică leziunea părţii anterioare a regiunii occipitale din emisferul dominant.
fi 658. PORENCEFALl£ (cf. gr. poros „trecere, cale de comunicare” ; enkephaios „creier”) • Afecţiune descrisă de HESCHL în 1859, caracterizată anatomo-patologic de existenţa în profunzimea emisferelor cerebrale a uneia sau mai multor cavităţi în formă de con, cu vîrful spre ventriculi şi baza la cortex, interesînd atît substanţa cenuşie, cît şi substanţa albă cerebrală. Cavităţile comunică cu spaţiile subarahnoidiene sau cu ventriculul lateral, printr-un orificiu denumit porus. Sînt descrise două forme ale acestei boli :
•	porencefalia „adevărată” sau „schizencefa-lia”, congenitală, produsă prin lipsa de închidere a tubului neural la capătul oral ;
•	porencefalia ,.falsă” sau encefalomalacia — leziune chistică de mărime variabilă, produsă prin degenerarea ţesutului nervos, consecutivă unui focar de hemoragie sau infarctizare.cu două variante (SCHWARTZ)s tipul periferic şi tipul centrai.
Porfirie — tulburări psihice; Pornografie; Poropsie ; Poroscopie
Por 1587
Porencefalia se produce în perioada fetală, aspectul morfologic al cavităţilor fiind în funcţie de stadiul de dezvoltare al creierului în momentul în care ele au luat naştere ; caracterul malforma-tiveste cu atît mai evident, cu cît ea apare mai precoce.
Etiologia, în formele secundare, este datorată unor factori traumatici sau infecţioşi, care determină leziuni vasculare, porencefalia putînd fi un stadiu final al ramolismentului cerebral, arterial, trombotic sau embol ic. Expresia cl inică este eviden-ţiabilă la sugari, fiind evolutivă şi manifestîndu-se prin hidrocefalie sau prin microcefalie. Tulburările psihice constau în oligofrenie, iar tulburările neurologice apar ca sindroame spastice, epilepsie, hemiplegii, cecitate. Diagnosticul de certitudine este precizat prin tomografie computerizată.
659.	PORFIRIE — tulburări psihice (cf. gr. por-phyra ,,purpură”) • Grup de afecţiuni metabolice ereditare, cu transmitere dominantă, datorate unui defect de sinteză a porfirinei la nivelul eritro-blaştilor. în acest grup sînt incluse :
•	porfiria congenitală (boala Gunther), caracterizată prin fotodermatoză, anemie, spleno-megalie, coproporfirinurie—evoluţie gravă ;
•	porfiria cronică, caracterizată prin fotodermatoză, porfirinurie, crize abdominale mi-' mînd abdomenul acut ;
•	porfiria acută intermitentă (boala Walden-strom), cu dureri abdominale, vomismente, constipaţii, pareze şi paralizii cu localizare variabilă, mai ales Ia nivelul extremităţii proximale a membrelor inferioare, sindrom polinevritic cu aspect polimiopatic, porfirinurie numai în accese.
Tulburările psihice sînt extrem de polimorfe, constînd în modificări dispoziţionaie bruşte, astenie psihof izică, care ating paroxismul înf cursul episoadelor acute. Cu o frecvenţă de aproximativ 20%, tulburările psihice sînt mai specifice în porfiria acută intermitentă, putînd contura stări nevrotice, decompensări isterice, depresie, dar şi stări confuzionale cu onirism asemănător celui din deiirium tremens, rar stare stuporoasă, sindrom Korsakov.
Evoluţia bolii este însoţită de stări depresiv--hipocondriace. Rareori, pot apărea stări disociative, cu structură paranoidă. Curabile după o perioadă de evoluţie, manifestările critice pot însă recidiva.
660.	PORIOMANIE (cf. gr. porela „mers, călătorie” ; mania „nebunie, furie”) — sin. DRO-
MOMANIE-—> VAGABONDAJ.
661.	PORNOGRAFIE (cf. gr. porneia „prostituţie” ; graphein „a scrie”)® Producţii scrise, cinematografice, plastice, fotografice, cu caracter
obscen, în care actul sexual, organele sexuale, perversiunile sexuale constituie tematica principală a unei „industrii” foarte puternic dezvoltată în lumea occidentală contemporană. Exacerbînd, în scop comercial, erotica, dezumanizînd-o şi considerînd-o
o	simplă marfă, pornografia are un impact social negativ, în special asupra tineretului şi copiilor lipsiţi de experienţă sexuală, care pot substitui acestei experienţe monstruozităţile afişate de lipsa de scrupule a producătorilor „porno”. Datorită dezvoltării explozive a mijloacelor de reproducere a mesajului, producţia pornografică s-a intensificat în mod deosebit în ultimele deceni i. Multe state au luat măsuri de asanare a climatului psihic în care se desfăşoară dezvoltarea tineret generaţii, interzicînd sau restrîngînd la maximum producţia pornografică. Cu toate acestea, faptul că „piaţa” producţiei pornografice este deosbit de tentantă, aceste măsuri se lovesc de dificultăţi majore. Din punctul de vedere, al psihiatrului, această producţie imorală şi antiaxiologică nu este decît un impact negativ, ducînd la o creştere a agresivităţii şi a actelor antisociale. De asemenea, ea poate provoca fobii şi obsesii, care pot transforma receptorul producţiei pornografice în pacient al psihiatriei.
662.	PORNOGRAFOMANIE (cf. gr. porneia ; graphein „a scrie” ; mania „nebunie”) • Preocupare morbidă perîtru scrieri cu caracter obscen, care devin un substitut şi surogat de sexualitate. Apariţia unor noi forme de expresie audio-vizuală a diminuat interesul pentru acest gen de scrieri, punctele de polarizare a atenţiei fiind, în epoca noastră, cele legate de imagine.
663.	PORNOLAGNIE (cf. gr. porreia ; lagneia „relaţii sexuale”) • Preferinţă marcată sau exclusivă a unor subiecţi pentru relaţiile sexuale cu prostituatele. Explicaţia acestei tulburări pare să fie legată de nerezolvarea complexului oedipian, datorită unei idealizări excesive a femeii-mamă şi a refulării tendinţelor incestuoase. Prostituata reprezintă un prototip al dezidealizării imaginii feminine, permiţînd subiectului realizarea unei relaţii sexuale normale.
664.	POROPSIE (cf. gr. poros „trecere” ; opsis „vedere”) — sin. TELEOPSIE ® Tulburare de vedere descrisă de HEILBRONNER în 1902, con-stînd în percepţia deformată a obiectelor, a poziţiei şi a raporturilor spaţiale dintre ele (spaţiul poate apărea îngustat sau largit.obiectele pot fi apropiate sau depărtate între ele), fară ca prin aceasta mărimea ior să sufere modificări. Este însoţită de modificări simultane ale percepţiei propriului corp şi apare mai ales la epileptici (P. PICHOT).
665.	POROSCOPIE (cf. gr. poros „trecere” ; sko-pein „a privi”) • Procedeu utilizat în cadrul identificării dactiloscopice a persoanelor, bazat pe stu-
588/Por
Porteus S, O. ; Porteus^ î Posesiune^ ; Posibil
dierea aspectelor oferite de orificiile glandelor sudoripare de la nivelul liniilor papilare. După opinia unor cercetători din SUA şi Japonia, în cazul schizofreniei ar exista o dispoziţie particulară în acest sens.
. 666. PORTEUS Stanley David (1883-1972) • Psiholog şi antropolog american. După terminarea studiilor la Universitatea din Mefbourne (Australia), a fost numit coordonator al şcolilor speciale din Melbourne, iar din 1919 director ştiinţific al Laboratorului de psihologie din Vineiand. Din 1922 devine profesor la Universitatea din Hawai, la catedra de psihologie clinică, în 1929 a făcut o expediţie în nord-vestul Australiei, urmată de călătorii.în’deşertul Kaiahari şi Africa de Sud
(1934). în 1948 a primit titlul de profesor emerit.
Lucrările sale de psihologie se referă ia îmbunătăţirea modalităţilor de explorare a inteligenţei, prin teste în special a capacităţii de organizare şi anticipare. Labirinturile sale au fost induse în scala de performanţă Arthur—Grace. A mai publicat, studii importante despre schimbările intervenite în performanţele şi structura personalităţii la bolnavii lobectomizaţi şi studii de etnologie şi antropologie privitoare ia populaţiile africane şi hawaiene.
667.	PORTEUS(T)—sca!ă®Baterie da inteligenţă nonverbală, cunoscută sub numefe de Jabirintele Porteus” sau de „scara de labirinte”. Elaborată de S. D. PORTEUS în 1914 şi revizuită (completată) în 1919, 1924,1955 şi 1959, scai a este larg ut i l izată în clinică şi în domeniile psihologiei şcolare şi orientării profesionale (în speciai, în transporturi), atît la copii, cît şi la adulţi. Pune în evidenţă aptitudinile mintale, Ql, unele particularităţi temperamentale şi i în special, adaptabil itatea socială. Administrarea testelor este facilă (labirinte imprimate pe foi separate) şi se poate realiza fără instructaj verbal, ceea ce permite examinarea surdo-muţflor, dislalicilor sau a subiecţilor aparţî-nînd unor grupări etnice la care este dificilă sau irefevantă investigarea intelectuală prin teste verbale. Probele sînt atractive, iar timpul de examinare este relativ scurt (între 10—30 minute), Există mai multe variante : Porteus-Maze, Thorn-dike-Schulte, McQuerrie, Mi'es sau testul labirint al lui. Elithom, utilizat în psihodiagnoza leziunilor cerebrale ale lobilor frontali şi temporali, putînd fi aplicat în grupLABIRINT.
668.	POSESIUNE^ delir (cf. lat. possesio „posesiune”) ® Delir în care subiectul afirmă că în corpul său s-a-instalat o altă fiinţă. Uneori, posesiunea ia o formă extremă, bolnavul fiind izgonit din' propriul său corp, care îa rîndul său suferă o serie de transformări. Del;rul de posesiune apare în Stări delirante acute sau.în: procese delirante cronice, îndeosebi paranoide, în melancolie (unde
se întîlneste de fapt o pseudoposesiune a cărei temă joacă rol explicativ) şi, în mod excepţional, în stările secundare isterice şi epileptice, la subiecţii cu intelect de limită, provenind din medii subcuiturale. Cele mai cunoscute deliruri de acest
ţip sînt cele de posesiune duminică şi de zoo patie internă. Fiind foarte rare în clinica contempo rană, aceste deliruri prezintă doar interes istoric.
3*
f669. POSIBIL (cf. lat. posse ,,a putea”) • Capacitate a unui fenomen sau a unei acţiuni de a se realiza; ceea ce este cu putinţă. Pentru psihopatologie, aprecierea posibilului, ca şi a limitelor sale, are o importanţă deosebită în d3Uă direcţii. Prima se referă la autenticitatea relatărilor subiectului, Ia evenimentele şi traiectoria sa existenţială, care pot fi adesea legate de comprehen-sibilitatea sau incomprehensibilitatea unei situaţii. Relatarea unor evenimente imposibile sub aspectul spăţio-temporal, biologic sau psihologic, pune de la început sub semnul întrebării starea mintală a persoanei (după ce s-a exclus eventualitatea că nu face acest lucru sub imperiul unui scop precis: alibi, ficţiune literară, minciuna etc.).
PsihiatruLtrebuie să aibă capacitatea de a discerne între posibil şi imposibil în discursul bolnavului, orientîndu-şi investigaţia anamnestică spre episoadele,care par neclare şi/sau neverosimile . Deşi aparent această operaţie nu comportă dificultăţi deosebite, nu rareori realitatea poate fi o adevărată, desfăşurare la limita posibilului, diferitele evenimente de viaţă fiind uneori deosebit de insolite. Este nevoie uneori de un buget sporit de timp şi de investigaţii aproape „detectivistice” pentru depistarea evenimentului semnificativ care se abate de la limitele posibilului. Mai muît, pentru a aprecia valabilitatea sau lipsa de valabilitate a unei teorii sau a unei invenţii pe care subiectul o prezintă ca posibila, este necesar să se apelez'e la specialişti din domeniul respectiv. Există cazuri extreme în care nu se poate stabili, fără consultarea specialistului în domeniu re;pec-tiv, un punct de vedere suficient de clar pentru a se emite .uni.diagnostic sau, pentru a e putea ac-
Posibil; Posibilitate ; Postabortum — tulburări psihice
Pos/539
ţiona medical într-o situaţie dată, mai ales atunci cînd subiectul are hote accentuate de personalitate care pot induce o pistă falsă.
Cel de-al doilea aspect se referă la capacitatea de judecata a subiectului pus în faţa aprecierii posibilităţii de realizare a unei situaţii. Dacă în cabinetul de psihiatrie acest lucru se referă la teste, mai mult sau mai puţin ingenios realizate, la situaţii în care absurdul este limita pe care bolnavul trebuie să o sesizeze în activitatea sa curentă, lipsa de apreciere corectă a posibilului (pe care, alături de intelectul de limită şi dizar-monia de personalitate, o pot genera o serie de circumstanţe organice sau psihoze) în viaţa cotidiană poate produce prejudicii grave individului sau comunităţii.
Atît timp cît individul stă sub semnul posibilului, cînd este vorba de situaţii vitale dramatice, el îşi păstrează o capacitate de luptă şi o capacitate adecvată de reacţie, în care doar anxietatea poate fi un factor perturbator. Absenţa oricăror posibilităţi sau alternative paralele devine un factor demobilizator, ducînd la prăbuşirea întregului edificiu psihic. Acest lucru, adesea ignorat, este valabil şi pentru familia bolnavului sau a celui supus unui stres psiho-social deosebit (pronunţareasentinţei medicale, juridice, sociale etc.), fiind urmat de o întreagă gamă-patologică, în care modificările afective sînt în prim plan. Corectitudinea raportului posibil/ probabil este unul dintre indicatorii de valoare ai capacităţii de înţelegere a individului, unul din elementele care caracterizează sintetic personalitatea individuală. între a aprecia că orice este posibil într-o lume a echiprobabilităţilor şi că nimic nu este posibil într-o lume fără speranţe şi dinamică, afectată de multitudinea variantelor, există o infinitate de nuanţe care pot caracteriza orice prezenţă umană.
670.	POSIBILITATE (cf lat. possibilitas) • Ca-tegorie a determinismului dialectic, corelativă cu cea de realitate, ambele desemnînd două momente -obiectiv necesare ale devenirii. în vreme ce realitatea se referă ia tot ceea ce este actual, prezent •efectiv în lume la un moment determinat, posibilitatea implică tot ceea ce nu este încă împlinit, dar poate fi, întrucît nu contravine legilor firii. Sfera posibilului cuprinde tendinţele de evoluţie temporală a sistemelor, configurate în conformitate cu legile imanente ale acestora, în corelaţie -cu ansamblul condiţionărilor exterioare. Posibilitatea şi realitatea sînt intim corelate dialectic, definindu-se una prin cealaltă : astfel, posibilitatea este o realitate virtuală, dată ca potenţă în ceea ce este actual, pe cînd realitatea este o posibilitate actualizată, o tendinţă devenită fapt. Practic, orice formă de existenţă reprezintă o fpstă virtualitate realizată (ca negaţie a unor stări «anterioare aie unui sistem în devenire) şi poartă
• .
în sine, ca posibilitate, germenii propriei sale "
negaţii viitoare, a cărei actualizare înseamnă o repetare a nesfîrşitului lanţ de treceri dialectice de la posibilitate la realitate şi invers. Această necurmată trecere decurge prin meandre complicate : în orice stare actuală a unui sistem sînt date mai multe trasee posibile de evoluţie, dar numai unul dintre acestea se realizează, eîiminîn-du-le pe celelalte, în funcţie de variaţia condiţiilor şi de intervenţia unor factori aleatori. Acţiunea hazardului în procesul de trecere de la posibilitate la realitate constituie un factor esenţial de mediere exprimat de categoria probabilităţii, ca măsură a^ şanselor de realizare a diferitelor posibilităţi. în natură, trecerea de Ia posibilitate la realitate decurge spontan, conform unor legităţii „oarbe”, împletite cu evenimente pur accidentale, pe cînd în cadrul acţiunii sociale ea are un tot mai pronunţat caracter teleologic, împletind condiţiile obiective cu intervenţia conştientă, premeditată a subiectivităţii, a cărei eficienţă sporeşte odată cu progresul cunoaşterii jegităţilor obiective din natură şi societate.
Aprecierea eronată a propriei capacităţi de realizare sau de alegere, deci incapacitatea aprecierii propriilor posibilităţi poate deveni obiectul patologiei psihiatrice. în acest context, pot fi menţionate cu titlu de exemplificare : incapacitatea psihastenicului de a^-şi aprecia corect propriile posibilităţi, incapacitatea distimicului hipomaniacal, angajat în sarcini care îi depăşesc cu mult posibilităţile reale, sau a dizarmonicului paranoiac care îşi supraevaluează nu numai posibilităţile, ci şi drepturile. Se pot produce reacţii dramatice aie individului pus în faţa propriei sale imposibilităţi de a realiza o sarcină considerată anterior ca realizabilă : astfel, în patologia organică de tip deteriorativ, subiectul poate avea aşa-numita „reacţie catastrofală” faţă de imposibilitatea de a răspunde la teste performanţiale. în cazul patologiei de involuţie, restrîngerea posibilităţilor este nu numai fundalul pe care aceasta evoluează, ci şi un factor patopias-tic sau chiar patogenic. Acelaşi lucru este valabil şi pentru cei ia care apare un deficit prin accident sau boală. Se poate vorbi şi despre o patologie a raportului aspiraţie/posibilitate, întotdeauna supraunitar, a cărui valoare este în directă legătură cu suferinţele pe care le generează.
671.	POST- (cf. lat. post „după”)© Element de compunere care introduce semnificaţia de „consecutiv", „de după”, „în spate”.
672.	POSTABORTUM — tulburări psihice •
Patologia psihică declanşată postabortum este în general nespecifică şi limitată, fiind determinată nu de avortul propriu-zis, ci de contextul în care s-a făcut acesta. După avorturile terapeutice.
590! Pos
Postacpune ; Posta fen(M); Postcardiotomfc(D) ; Postcură
aceste tuiburări sînt extrem de rare, avortul fiind în acest caz un eveniment profilactic (previne agravarea unei boli) sau curativ (sarcina este cauza declanşării unei simptomatologii greu de suportat). Diferit se prezintă însă situaţia după un avort provocat, din mai multe motive :
•	în unele ţari, avorturile sînt interzise, femeia care le efectuează putînd cădea sub incidenţa legii şi suporta rigorile ei, ceea ce creează inerent stresul pericolului la care se expune. La acest stres se adaugă şi nesiguranţa reuşitei, posibilitatea apariţiei complicaţiilor (de multe ori, de o gravitate deosebită, putînd periclita viaţa) ;
•	starea de conflict care se realizează între convingerile religioase (religiile creştine, ce! puţin, interzic avortul) şi morale ale grupului social din care face parte femeia şi dorinţa acesteia de a scăpa de sarcină ;
•	avortul provocat contravine unor legi naturale, umane, ale reproducerii.
Tulburările psihice îmbracă de obicei aspectul nevrotiform cu importantă componentă anxioasă, depresivă (sentiment de culpabilitate). Uneori, depresia poate atinge intensitate psihotică, asociată sau nu unor idei delirante.
673.	POST ACŢIUNE (cf. post- ; lat. oct/o „acţiune, act”) • Efect neurofiziologic datorat inerţiei proceselor nervoase, constînd într-o stare de excitaţie menţinută după ce stimulul a încetat să acţioneze. „Efectul de postacţiune” contribuie la continuitatea actelor neurodinamice şi reflexe, făcînd posibile înlănţuirile şi fuziunile de excitaţii. Vederea cinematică se explică prin efectul de postacţiune (P. POPESCU NEVEANU).
674.	POSTAFEN(M) RFG, Suedia - DCI Mec/o-z/na • Tranchilizant, derivat difenilmetan de tip
1	-(p -clor-a-feni! benzi!) - 4-(m-meti l benzi l)-pi pera-
Cb
zină, cu acţiune marcat sedativă, hipnotică şi antiemetică. Se utilizeazăîn special în asociere cu NL incisive.
675.	POSTCARDIOTOMIC(D) delir (cf. post- ;
gr. kardia ,,inimă'1 ; tome „tăietură”) • Delir descris de BLANCHLY, în 1964, drept un sindrom psihoorganic reversibil, în care pe prim plan intervin stările confuzionaîe şi delirante. Frecvenţa
lor pare a fi în jur de 20%. Tulburăr ile psihice în intervenţiile pe cord au fost descr ise şi de FOX (1954), BLISS (1955), KORNFELD (198 0), fiind semnalate şi în medicina românească de POP D. POPA şi colaboratorii.
676.	POSTCONFUZIONAL^8) sindrom (cf.. post- ; lat. confusio „tulburare”) • Termen în-tîlnit în literatura anglo-saxonă, ca sinonim cu CEREBRASTENIA POSTTRAUMATICĂ.
677.	POSTCURĂ (cf. post-; lat. cura „îngrijire”)
•	Acţiuni prin care bolnavul trebuie urmărit în perioada de după spitalizare, cură sau tratament. Această supraveghere este deosebit de importantă pentru îndepărtarea sentimentului de izolare, abandon, pe care îl poate resimţi pacientul. Supravegherea pacientului se realizează prin intermediul policlinicii teritoriale, a centrului de sănătate mintală, cărora pacientul le este arondat. Crearea acestor centre reprezintă o etapă deosebit de importantă în creşterea eficacităţii asistenţei psihiatrice, prin posibilitatea asigurării unei legături constante între medic şi pacientul externat.
Un rol deosebit de important în postcură îl are familia, prin posibilitatea de reintegrare într-un mediu cald, apropiat, care să-i faciliteze subiectului şi reinserţia socio-profesională. Reintegrarea socio-profesională este în funcţie de gravitatea afecţiunii şidestareaîn care pacientul a fost externat. Ea necesită o atenţie deosebită atît în ceea ce priveşte aprecierea şi recomandările pe care medicul din policlinică le face, precum şi din partea mediului profesional în care va activa bolnavul.
Postcură şi reintegrarea familială şi socio-pro-fesională se fac cu mult mai muită uşurinţă dacă este combătută ideea de „alienat periculos”, nebunie nevindecabilă, ceea ce presupune un umanism deosebit manifestat de toţi factorii implicaţi în aceste procese.
678.	POSTDICŢIE (cf. post- ; lat. dictio „exprimare”) • Reconstituire mintală a desfăşurării unui proces, inversînd sensul evoluţiei evenimentelor — de la efect la cauză, cercetînd din aproape în aproape diacronia obiectivă, pentru a cunoaşte geneza stării actuale a unui sistem prin dinamismul stărilor sale anterioare. Operaţie epistemică indispensabilă oricărei explicaţii ştiinţifice, post-dicţia are importanţă deosebită în investigarea proceselor şi evenimentelor istorice, a căror desfăşurare, deşi obiectiv determinată, nu se produce în limitele unor mecanisme repetitive, pe baza unor transformări cvasi-re verşi bile şî, de aceea, riguros previzibile, ci suportă influenţa a numeroşi factori aleatori, care dau acestor procese şi evenimente caracterul unicităţii, astfel
Poston/ric^; FosteI Gr, Postoperator(D) ;j Postsinaptic
Pos/591
îndt deplina lor explicaţ'e nu poala fi elaborată decît retrospectiv.
679.	POSTELNICU Paul (1917-1985) • Inginer român, unul dintre iniţiatorii ciberneticii; şi-a efectuat studiile !a Politehnica din Bucureşti, între 1936—1941. După 1944 a devenit cadru didactic, iar din 1959 profesor la Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii. în 1944 a trimis spre pubiicare un important articol despre reacţia inversă, anticipând ideea ciclului vicios. E! a formulat patru dintre cele nouă legi universale aîe ciberneticii, cu trei ani înainte ca N. WiENER să-şi fi formulat teoria (de altfel rezumată numai la legea reversibilităţii — feedback). Din păcate, lucrările respective nu au fost înţelese la vremea aceea şi nu au putut vedea lumina tiparului decît în 1963. în 1981 a publicat lucrarea ,,Cibernetica şi conexiunea inversă", în care a adus precizări legate de conceptul de viciozîtate şi de rolul hazardului în dezvoltarea unor sisteme complexe.
680.	POSTONIRIC<D> deîir (cf. post- ; gr. one/-ros „vis") «Delir care se organizează pornind de la producţia onirică. Apare în diferite circumstanţe etiologice ; are drept caracteristici organizarea rapidă a unei tematici delirante megalomanice, productivitate senzorială importantă. Fenomenele dispar progresiv în timp. Rareori (în alcoolismul cronic), evoluează spre cronici tate.
681.	POSTEL Guiliaume (1510-1581) • Erudit, neînţeles sau considerat nebun, enigmă pentru contemporanii săi, personalitate descifrată numai de generaţiile următoare : opera sa aduce lumină asupra demenţei şi manifestărilor ei în secolul al XVI-lea. Astfel, el a vrut să devină „apostol al păcii universale” şi să „realizeze noua umanitate reabilitată”. Această ultimă idee îi este insuflata de un „geniu” feminin de primă mărime, maica Jehanne — un „mesia feminin”. A fost condamnat la închisoare pe viaţă printr-o hotărîre plină de interes prin implicaţiile ei psihiatrice : „demenţă periculoasă”.
682.	POSTIMAGINE (cf. post- ; lat. imago „imagine”) • Menţinerea imaginii senzoriale după ieşirea obiectului din cîmpul perceptiv, manifestare a inerţiei funcţionale a analizatorilor.
683.	POSTOPERATOR^i delir (cf. post- ; lat operatio „lucrare, operaţie’') • Sindroame confuzionale, ct.i debut brusc şi evoluţie relativ scurtă, care se instalează la scurt timp după o intervenţie chirurgicală. Frecvenţa acestor complicaţii varieză, după diverşi autori, între 1—4% din cazurile de intervenţie chirurgicală (KNOX, KELLY, MORSE, LITIN etc.).
Simptomatologia clinică a acestui sindrom nu diferă cu nimic de cea a oricărei stări confuzionale : obnubilare, dezorientare auto- şi alopsihică, tuîburări de somn, tulburări perceptive ; consecinţele posibile sînt însă deosebit de periculoase, prin incidentele sau accidentele pe care le pot provoca : pot să compromită nu numai reuşita actului operator, ci şi să pună în perico! viaţa bolnavului. în etiopatogenia delirului postopera-tor, pot interveni succesiv trei grupe de factori :
•	preoperatori — vîrsta, alcoolismul, antece-cedentele de agresiuni cerebrale, bolile endocrino-metabolice ;
•	operatori — operaţiile prelungite, transfuziile masive, operaţiile pe zone deosebit de întinse ;
•	postoperatori—epuizarea, imobilizarea şi/sau izolarea, complicaţiile infecţioase şi dezechilibrării metabolice.
Rolul tipuiui de personalitate este socotit ca important de unii autori ; în acest sens, KRON-FELD afirma că persoanele mai active sînt mai predispuse la acest tip de complicaţii.
Tratamentul acestui delir postoperator presupune o recunoaştere precoce a sindromului confuzi onal, corectarea rapidă a dezechilibrelor hidro-e'ectrolitice şi tratamentul complicaţiilor infecţioase sau hemoragice aîe intervenţiei chirurgicale. Simptomatologia psihiatrică necesită trata-, ment simptomatic anticonfuzional şi sedativ obişnuit (haloperidol, clordelazin, tioridazin etc.). Probleme deosebite ridică apariţia deliriumului tremens la operaţii cu antecedente alcoolice, urgenţe vitale care complică atitudinea terapeutică. Fără a se putea stabili cu precizie mecanismul prin care intervenţia chirurgicală interferează patologia delirului, se subliniază roiul mai important al tulburărilor metabolice faţă de sevrajuî propriu-zis. Apariţia unor medicamente cu acţiune complexă, aşa cum este heminevrinul, a modificat pozitiv prognosticul (PREDESCU şi NICA-UDAN-GSU), mortalitatea scăzînd de la impresionante procente de 50—85%, la 2—10%.
684.	POSTPARTUM — tulburărijpsihice — PE-RiOADĂ PUERPERALĂ.
633.	POSTRUBEOLIC<s) sindrom (cf. post-; (at. rubeus „roşu") — sin. EMBRiOPATit RUBEO-
sin.
LI CA---> GREES^ sindrom.
686.	POSTSINAPTIC (cf. post- ; gr, synapsis „legătură”) • Termen cu referire la componenta membranară neuronală care participă, alături de membrana neuronului presinaptic, la realizarea joncţiunilor interneuronale — sinapse. La nivelul membranei neuronale postsinaptice se află receptorii — structuri specializate în fixarea neurotransmiţători lor eliberaţi din membrana presi-naptică. Receptorii îşi exercită acţiunea fie prin cuplarea cu canalele ionice din structura membra-
592/Pos
Postulat; Postură; Pctamofobie; Potenţial evocat
nei postsinaptice, fie prin cuplarea cu sistemele enzimatice implicate în activitatea metabolică a neuronului postsinaptic. Aceşti receptori reprezintă situsul de elecţie pentru acţiunea drogurilor.
ACh -aoetiicodna
-acehkoiintnansferezti *
ÂI* -o&nc/ntrifosfot F'5 -proieaglican âzCcA -acatiicoemimo  iocpfcf aQiim)
Ele intervin fie prin acţiune antagonică în raport cu neurotransmiţâtorii, aşa cum este cazul opia-ceefor, fie prin blocarea funcţiei receptorilor (de exemplu, stricnina).
Prin acţiunea mediatorilor la nivelui membranei postsinaptice se desfăşoară fenomene electrice complexe, care constituie potenţialul postsinaptic. Acesta este realizat prin modificări de conduc-tanţă ionică în neuronul postsinaptic, sub acţiunea neurotransmiţătorilor eliberaţi în urma stimulării neuronului presinaptic. Dacă acest neuron aparţine unei căi excitatoare, neurotransmiţătorii vor produce depolarizarea membranei postsinaptice şi apariţia unui potenţial postsinaptic excitator care, ajuns Ia un anumit nivel, declanşează un potenţial de acţiune, condus după legea „tot saufcnimic”, în neuronul postsinaptic şi prelungirile sale.
Dacă neuronul presinaptic aparţine unei căi inhibitoare, se va produce, prin intermediul neuro-transmiţătorilor, o hiperpoiarizare a membranei postsinaptice, cu apariţia unui potenţial postsinaptic inhibitor, care va bloca formarea potenţialelor de acţiune.
687.	POSTULAT (cf. lat. postul atum „cerere”) # Enunţ acceptat într-un sistem deductiv drept adevărat fără demonstraţie, din^ care sînt deriva-bile alte enunţuri (teoreme). In limbajul tradiţional al filozofiei şi al logicii, postulatele erau distinse de axiome, considerîndu-se că acestea din urmă sînt propoziţii de la sine evidente, al căror adevăr este cert, în vreme ce postulatele sînt propoziţii doar presupuse ca adevărate, inde-monstrabiie şi lipsite de autoevidenţă, dar nece-
sare în construcţia unui sistem deductiv pentru obţinerea unor teoreme. în logica actuală se consideră postulat orice enunţ prim (nederivat din alte enunţuri) într-un sistem deductiv, din categoria postulatelor făcînd parte axiome, scheme de axiome, metaaxiome, reguli de definiţie, reguli de deducţie, reguli de interpretare.
683.	POSTURĂ (cf. it. postura „atitudine”)# Poziţia pregătitoare a corpului, în vederea executării unui act motor ; expresie semnificativă a poziţiei corpului. Menţinerea posturii corpului se face automat, în cadrul motricităţii involuntare, prin reflexe somatice. Aceste reflexe sînt tonice, asigurînd repartiţia tonusului Ia diferitele grupe musculare, în funcţie de poziţia capului, a corpului faţă de mişcările efectuate, arcul reflex închizîn-du-se în trunchiul cerebral, cu implicarea căilor extrapiramidale. De asemenea, sînt implicate în păstrarea posturii şi reflexe de redresare, care modifică prin mişcări coordonate o atitudine nefirească. Exagerarea reflexelor de postură apare în cadrul sindromului parkinsonian indus de neuro-
leptice.
689. POTAMOFOBIE<F) (cf. gr. potamos „fluviu-rîu” ; phobos „frică”) • Teamă faţă de apă, Clasic, germenul a fost definit prin teama de apă curgătoare (rîuri, fluvii, cascade) Modifică activitatea subiectului. Este relativ rară în clinica psihiatrică ; de obicei, nu apare singură, ci colorează tabloul clinic al nevrozei obsesiveo-fobice, al psihasteniei, isteriei şi al schizofreniei.
_ 690. POTENŢARE (cf. lat. potentia ,,putere, tărie”) © Asocierea a dorfactori cu acţiune sinergică* al căror efect reprezintă un răspuns mai mare decît suma efectelor considerate separat. CHANG (1952) o defineşte drept posibilitate de creştere a intensităţii răspunsurilor provocate de unii stimul i, printr-o excitaţie iniţială facilitatoare.
691.	POTENTiAL (de) ACTIUNE/REPAUS -*
INFLUX NERVOS.
692.	POTENŢIAL EVOCAT (cf. fr. potent/e/ : vezi lat. potens „puternic”) m Metodă de studiu a activităţii corticale, prin înregistrarea modificărilor activităţii electrice a scoarţei ca răspuns la u n stimul.
Apariţia activităţii electrice evocate traduce activarea mecanismelor, fiziologice senzoriale şi are semnificaţii psihologice, ceea ce face din potenţialul evocat un indice deosebit de interesant în psihiatrie, util pentru studiul relaţiilor dintre boala psihică şi mediul extern. Imaginea grafică difazică, care apare după o perioadă de latenţă de la stimulare, trebuie diferenţiată de imaginile activităţii electrice cerebrale spontane, avînd o relaţie temporală bine definită în raport cu stimulul. Această relaţie depinde de viteza.
Potenţial evocat: implicaţii în psihiatrie
Pot/593
de propagare a influxului, de lungimea drumului parcurs de acesta şi de numărul sinapselor străbătute.
Potenţialul evocat primar, somestezic, vizual sau auditiv, permite analiza topografică a zonei de proiecţie corticaiă a diferitelor sensibilităţi (ariile primare). Prin analiză se poate realiza separarea unor circuite nervoase, detectarea externă a acestei manifestări electrice intrînd în domeniul investigaţiilor neurologice, prin intermediul ordinatorului numeric. Oscilaţiile activităţii electrice corticaie,înregistrate cu ajutorul electrozilor dispuşi pe pielea capului, în regiunea parietală, apar ca răspuns ia stimul ii exogeni sau endogeni. Este evidenţiată astfel o modificare electrofiziologică ce ocupă 10—15% dintr-un traseu EEG, fiind dispersată în traseul de fond al activităţii electrice corticaie spontane. Utilizarea ordinatorului numeric permite vizualizarea potenţialului evocat în cadru! acestui traseu de fond, rezultat care nu poate fi obţinut cu ajutorul altortehnici. Imaginile grafice apar sub formă dejsuccesiuni de unde, distribuite în numeroase regiuni ale scalpului, notate în funcţie de rapiditatea apariţiei şi de polaritate. Sînt folosite cifre romane pentru accidente precoce, litere şi cifre variate, în funcţie de polaritatea şi latenţa apariţiei, pentru accidentele mai tardive. S-a constatat că o parte din unde sînt modificate de atenţia selectivă, de vigilenţă, motivaţie, decizie perceptivă, în timp ce altele nu se modifică decît în funcţie de modalitatea senzorială. Se poate spune deci că potenţialele evocate reprezintă un fenomen global, a cărui analiza fina permite observarea diferitelor etape parcurse ca răspuns la stimularea senzorială, precum şi a etapelor ce conduc la decizia motorie. Aceste proprietăţi fac din potenţialul evocat un indice deosebit de preţios pentru psihiatri, care, r.u nurnai că face mai sensibilă înregistrarea EEG utilizată în diagnosticul bolilor mintale, dar permite utilizarea şi unor noi cîmpuri de investigaţie în procesele senzoriale, perceptive, cognitive. Aceste aspecte permit, la rîndul lor, discutarea unor teorii psihologice bazate pe observaţiile comportamentale în lumina elementelor EEG obiective şi cuantificabile. Se pot distinge :
m potenţiale evocate senzoriale — care apar în primele 250 ms după un stimul senzorial (somestezic, auditiv sau vizual) ; sînt expresia excitării ariilor primare sau secundare de către stimul, după ce a parcurs căile ascendente specifice. Aceste unde sînt vizibile permanent, oricare ar fi atitudinea subiectului faţă de stimul. Ele pot fi tardive sau precoce şi variază în funcţie de proprietăţile fizice ale stimulului. Undele tardive, mai larg distribuite la suprafaţa scalpului, au aproape aceeaşi configuraţie pentru stimulii vizuali»
auditivi sau somestezici. Larga lorYăspîndire topografică şi absenţa specificităţii modulatoare ar putea indica faptul că aceste unde reflectă în primul rînd o activitate corticaiă
nespecifică, realizată prin conexiuni cortico* corticaie şi comisurale sau prin conexiuni medulo-talamice nespecifice. Potenţialele senzoriale evocate pot fi socotite expresia atenţiei acordată de subiect stimulului şi sînt modificate de atenţia selectivă, de obişnuinţă sau, dimpotrivă, de noutatea stimulului ;
•	potenţiale endogene, contrar precedentelor, sînt asociate mai mult evenimentelor psihologice decît celorfiziologice. Ele nu variază în funcţie de modalitatea senzorială, iar distribuţia lor topografică principală se află în zonele fronto-centrală şi centro-parie-tală. Apar mai ales în situaţiile în care subiectul este implicat într-o activitate perceptivă legată de un proces de decizie. Tot potenţiale endogene sînt considerate şi manifestările electrice produse în intervalul dintre un semnal de avertizare şi un semnal imperativ care necesită un răspuns mental sau motor (dovada timpului de reacţie), în psihiatrie, sînt luate în discuţie amplitudinea, latenţa şi distribuţia topografică a diverselor unde, în cadrul studiilor transversale sau longitudinale. Aceste caracteristici aie undelor, corelate cu fluctuaţiile de comportament, confirmă lipsa specificităţii activităţii electrofiziologice a creierului în afecţiunile psihice. Lipsa modificărilor calitative specifice ale EEG în dezordinile psihopatologice a determinat încercarea de a lua în discuţie variaţiile cantitative, ceea ce deschide perspective de aplicare în domeniul diagnosticului,
38-c. 838
594/Pot
Potenţial: generator, genetic : Potenţializare ; Potomanie
fîzicpatOiOglei şi terapeuticii acestor afecţiuni. Astfel, unii autori consideră că este posibilă o diferenţiere a diverselor populaţii psihopatologice prin studiul potenţialelor evocate în toate tipurile de stimulări (modalităţi senzoriale). Este astfel sugeratăo disfuncţie diferită a mecanismelor neurofiziologice pentru^ populaţii de nevrotic în raport cu psihoticii, în cazul psihoticilor, este posibilă separarea schizofrenilor de melancolici prin măsurarea potenţialelor lor somestezice. Se apreciază, de asemenea, că răspunsul sistemului nervos central ia o stimulare progresivă este c caracteristică individuală relativ stabilă. Această particularitate poate fi corelată cu unele dezordini psihopatologice, pacienţii cu depresii unipolare şi schizofrenie prezentînd potenţiale evocate de mică amplitudine.^Rezultate inverse au fost observate la bipolari. în paraie! cu corelaţiiie clinice posibile, analiza potenţialelor evocate oferă şi perspectiva explicării proceselor patologice. La schizofren:, diminuarea potenţialelor evocate ar putea fi consecinţa slăbirii mecanismului de filtrare senzorială sau a competiţiei între stimuîii endo- şi exogeni. în stările depresive, încetinirea proceselor de prelucrare a informaţiei Ia reducerea motivaţiei sau/şi la modificarea strategiei cognitive ar fi baza variaţii lor înregistrate la potenţialele evocate. Se apreciază, de asemenea, că analiza potenţialelor evocate endogene ar putea exprima modificări ale activităţii sistemelor cate-colaminergîce şi colinergice din SNC. Acestea ar permite utilizarea potenţialelor evocate în domeniu) terapeuticii, aspect confirmat de studiile psihofarmacoiogice,
înregistrarea potenţialelor evocate a devenit în anii din urmă o tehnică de investigare din ce în ce mai utilizată şi cu un cîmp din ce în ce mai larg de aplicare şi cercetare, ajutată fiind de progresele electronicii şi miniordinatoarelor, care îi facilitează contribuţia obiectivă la elucidarea unui diagnostic şi, deci, la instituirea unei terapeutici precoce şi eficiente.
693.	POTENŢIAL GENERATOR • Potenţial de excitaţie nervoasă iniţială, care se declanşează local şi se amplifică progresiv. Este denumit ,,generator'’ deoarece comandă declanşarea impulsurilor nervoase. Frecvenţa impulsurilor declanşate este dependentă de amplitudinea acestui potenţial. Se deosebeşte de potenţialul de acţiune prin faptul că nu se supune legii „tot sau nimic” şi nu se propagă pe căi nervoase.
694.	POTENŢIAL GENETIC • Potenţial determinat de complexitatea fondului genetic moştenit de un individ. Din interacţiunea bazei genetice moştenite şi a factorilor de mediu rezulta fenoti-pul, a cărui evoluţie va fi influenţată de caracteristicile acestui potenţial genetic.
695.	POTENŢIAL (de) REACŢIE • Defin ţ[e
operaţională dată de HULL (1947), care exprimă prin amplitudine, forţă sau viteză, anumite reflexe fiziologice : gradul de contracţie pupi Iară, latenţa reflexului psihogalvanic etc.
696.	POTENŢIAL S • Potenţial probabil legat de prezenţa nevrogiiilor la nivel retinian ; se înregistrează îa acest nivel şi este provocat de lumină, fiind legat de sistemele receptoare luminoase şi cromatice.
697.	POTENŢIAL (de) SUMARE • Apare în timpul unei stimulări acustice sub forma unei diferenţe de potenţial, probabil prin sumarea unor efecte elementare. Sumarea este necesară frecvenţelor înalte pentru a determina apariţia unui potenţial de acţiune autopropagat.
693.	POTENŢIALIZARE (vezi potenţial)* Efect pe care administrarea unui drog o are în sensul întăririi şi favorizării acţiunii unui alt drog administrat concomitent. Se poate vorbi de potenţia-lizare şi în cazul alcoolului, a cărui utilizare întăreşte şi favorizează acţiunea anestezicelor, a unor antidepresive şi a as tor numeroase droguri
699.	POTOMANIE (cf. gr. potos „acţiunea de a bea” ; mania „nebunie”) • impuls morbid de a ingera cantităţi mari de lichide, fară ca acest lucru să fie datorat unor tulburări renale sau endocrine.
Se deosebeşte de dipsomanie care constă în ingestia paroxistică şi periodică de băuturi aicoolice. Debutul se produce în copilărie sau adolescenţă şi, pe parcursul evoluţiei ei, potomania se poate complica cu un diabet insipid. Poliuria secundară acestei ingestii masive de lichide poate pune probleme de diagnostic diferenţial cu diabetul insipid sau poate declanşa, în special la copii, un enurezis secundar. Examenele paraclinice, testele care folosesc extractele retrohipofizare, precum şî evidenţierea caracteristicilor personalităţii subiectului şi a elementelor conflictuale, tranşează diagnosticul, in schizofrenie, ol igofreni i, stări demenţiale, stări maniacale, se descriu ingestii
Poză; Pozitiv; Pozipe ; Pozipe depresivă
Poz/595
masive de lichide care nu trebuie confundate cu potomania.
Există un tip de potomanie caracterizat printr-o luptă obsedantă împotriva impulsiunilor patologice şi altul caracterizat printr-un comportament de lăudăroşenie, întîinit mai ales la subiecţii isterici. Potomania ar constitui, din punct de vedere psihopatologic, o regresiune instinctuală Iacei mai primitiv stadiu de alimentaţie.
700.	POZĂ (cf. fr. pose : vezi lat. pousa „repaus") •Termen propus de UHTOMSKI pentru a desemna tensiunea posturaîă anticipativă unei activităţi.
701.	POZITIV (cf. lat. positivus „constant")® Tot ceea ce poate fi apreciat ca fiind superior (deasupra) limitei marcate prin „zero” ; ceea ce se întemeiază pe experienţă, fapte, realitate; are şi sensul de cert, adevărat, real, precis ; corespunde ideii de bine, favorabil etc., în opoziţie cu „negativ” (tot ceea ce poate fi apreciat ca situîn-du-se sub limita „zero”, sau asociat ideii de rău, nefavorabil etc).
Termenul „pozitiv” este utilizat cu semnificaţii diferite, în funcţie de obiectul de referinţă. De exemplu :
•	om pozitiv — care consideră latura utilă, materială a lucrurilor ;
•	cantitate pozitivă (în matematică) — ceea ce se măsoară printr-un număr precedat de semnul (+) ;
•	personaj pozitiv — personaj care întruneşte trăsături corespunzătoare normelor, valorilor sociale şi morale acceptate ;
•	tropism pozitiv — atracţie exercitată de un stimul sau o situaţie stimul („pozitiv” re-ferindu-se aici la calitatea stimulului) ;
•	răspuns pozitiv — fie răspuns afirmativ, fie răspuns corect.
în psihologie, termenul este utilizat cu următoarele sensuri (P. POPESCU NEVEANU) :
•	accelerare pozitivă (în procesul învăţării, trecerea de Ia un ritm lent la un ritm rapid);
•	metoda cazurilor pozitive şi negative (T.FECHNER) în psihofizică (stimuli cu valori apropiate care sînt prezentaţi în ordine schimbată) ;
•	mişcare pozitiv-negativă, în mişcările aparente (cînd o linie albă pe fcnd negru este percepută ca o linie neagră pe un fond alb) ;
•	reflex pozitiv de susţinere (reflex care intervine în menţinerea posturii corpului) ;
•	sentimente pozitive (faţă de sine sau faţă de alţii), sentimente implicate în atitudinile de apreciere favorabilă a propriei persoane sau a altor persoane (de îa reacţia emoţională de plăcere, satisfacţie, pînă la admiraţie, consideraţie, respect etc.) ;
•	trăsături pozitive — trăsături caracteriale în sistemul de referinţă etico-moral, corespunzătoare valorilor morale acceptate social ;
•	transfer pozitiv -► TRANSFER (termen psihanalitic).
702.	POZITIVISM (cf. lat. positivus) • Curent filozofic întemeiat de A. COMPTE în secolul al XlX-lea, pe baza unui program de restaurare radicală a filozofiei, vizînd transformarea acesteia dintr-un discurs speculativ, nebulos, neverificabil, într-o ştiinţă riguroasă. în toate fazele sale de evoluţie, pozitivismul contestă legitimitatea lo-gico-epistemologică a generalizărilor filozofice referitoare la totalitatea fiinţei, întrucît sînt „speculaţii metafizice” — construcţii a priori, fără conţinut empiric şi, din acest motiv, necontrolabile. Eliminînd preocupările tradiţionale ale gîndirii filozofice (între care ţinta celor mai vehemente atacuri este problematica ontologică, axată pe raportul dintre existenţă şi conştiinţă), pozitivismul le descalifică drept pseudoprobleme şi îşi propune să restrîngă investigaţia filozofica !a analiza şi interpretarea strictă a faptelor „pozitive1', verificabile în experienţă. Sensul pozitivist al experienţei limitează însă cunoaşterea la senzaţiile şi percepţiile subiectului, ordonate logic de anumite scheme şi reguli de inferenţă cu caracter convenţional. Golind cunoaşterea de conţinutul reflectoriu al realităţii obiective, pozitivismul nu poate evita o „metafizică” tacită, de esenţă idealist-subiectivă, şi nici consecinţele agnostice în plan epistemologic. Strategia pozitivistă interzice cunoaşterii accesul la esenţa şi cauzele fenomenelor, atribuind ştiinţei numai capacitatea de a descrie şi sistematiza datele observabile, explicaţia lor teoretică fiind legată de anumite postulate şi construcţii conceptuale adoptate prin convenţie. în evoluţia pozitivismului se disting trei faze :
•	pozitivismul clasic (A. COMPTE, E. LiTTRE J. St. MILL, H. SPENCER) ;
•	empiriocriticismul (MACH, AVENARIUS) ;
•	neopozitivismul, cu diferitele sale variante (pozitivism logic, empirism logic, filozofia analitică).
703.	POZIŢ!E(cf. lat. positio,,poziţie, dispunere")
•	Termen preferat de Melanie KLEIN noţiunii de stadiu, întrucît desemnează nu atît o etapă de dezvoltare, cît o anumită configuraţie a relaţiei dintre obiect şi mecanisme de defensă caracteristice. . . Aceste ansambluri de anxietăţi şi de-fense, deşi apar mai întîi în stadiile cele mai precoce, nu se limitează ia această perioadă, ci reapar în primii ani ai copilăriei şi ulterior în anumite condiţii” (Melanie KLEIN — „Cîteva concluzii teoretice privind viaţa emoţională a copilului”)*
704.	POZIŢIE DEPRESIVĂ • Noţiune introdusă de Melanie KLEIN în 1934, în „Contribuţii la psihogen eza stărilor maniaco-depresive”.Autoarea porneşte de la analiza mecanismelor care intră în joc în stările de doliu şi melancolie şi de Ia obser-
596/Poz
Poziţie paranoid-schizoidă ; Potz/f3); Practică
vaţiiîe privind labilitatea emoţională a copilului. Poziţia^ depresivă a copilului apare consecutiv poziţiei paranoid-schizoide, în jurul vîrstei de 6 iuni; este depăşită la sfîrşitul primului an de viaţă, dar poate fi reactivată atît la copil, cît şî ia adult. Are următoarele caracteristici :
•	diminuarea divajului bun-rău (obiect) şi raportarea acestor aspecte la acelaşi obiect rea! ;
•	ambivalenţa faţă de acest obiect real, pulsiu-nile agresive şi cele libidinale vizînd aceiaşi obiect;
•	apariţia angoasei de pierdere a obiectului total ; agresivitatea „riscă în universul fantastic al copilului să distrugă, să rănească, să provoace abandon ui” (LAPLANCHE şi PONTAL1S) ;
•	mecanisme de apărare care intră în joc alături de cele ale perioadei anterioare (poziţia paranoid-schizoidă : negare, idealizare, clivaj, controi omnipotent) şi de cele specifice fazei depresive (inhibiţia agresivităţii şi repararea obiectului). Repararea obiectului presupune „efortul de a aboli starea de dezintegrare şi necesitatea de a face obiectul să devină bun şi perfect” (Melanie KLEiN
—	„Contributii la psihanaliză”) -+ DOLIU, CGMPULSiUNE DE REPETIŢIE.
705.	POZIŢIE PARANOIDĂ - POZIŢIE, POZIŢIE PARANOID-SCHIZOIDĂ.
706.	POZIŢIE PARANOID-SCHIZOIDĂ «Configuraţie specifică implicînd o anumită relaţie cu obiectul şi anumite mecanisme de apărare, situată de Melanie KLEIN în jurul vîrstei de 3—4 luni } corespunde stadiului oral şi constă în :
•	ambivalenţa relaţiei cu obiectul ;
•	obiect parţial (sînul, în acest caz) ;
•	clivajul obiectului în bun şi rău, în funcţie de frustrarea sau gratificaţia pe care o oferă si de iubirea sau ura proiectată în obiect -> CLIVAJ ;
© mecanisme de apărare specifice : proiecţia şi introiecţia ;
•	în funcţie de introiecţia obiectului bun, idealizat, sau de introiecţia obiectului rău, terifiant, copilul poate căpăta senzaţia că este apărat de angoasă (introiectînd obiectul bun) sau riscă un pericol de destrucţie internă (introiectînd obiectul rău) ;
•	alături de mecanismele de clivaj şi idealizare, Eul, care în această fază are o capacitate minimă de a suporta angoasa, utilizează şi mecanismul de control omnipotent —► OM-N! POTENŢA.
Pentru Melanie KLEIN, deşi nu contestă distincţia nosografică între paranoia şi schizofrenia paranoidă, termenul paranoid desemnează aspectul persecuţiv al delirului, aspect regăsit în ambele afecţiuni.
< 707. POTZLf3) sindrom • Tnadă sîmptomatoîo-gică constînd în alexie, cromoagnozie şi îngustare a cîmpului vizual, întîlnită în leziunile emisferei cerebrale dominante.
703.	POTZL-HOFF 3 simptom • Incapacitate a bolnavului de a mai recunoaşte feţele ceîor cu care vorbeşte, cu toate că deosebeşte fizionomiile diverşilor interlocutori. Este caracteristică leziunilor emisferului nedominant —► PROSOPAGNO-ZiE. A fost descris în 1937.
709.	PRACTICĂ (cf. gr. prakUke „ştiinţă, practică") • Activitate prin care oamenii transformă în mod conştient realitatea, existenţa materială, utilizînd instrumente şi procedee eficiente pentru atingerea unor scopuri şi satisfacerea unor nevoi sau interese. Principalele domenii ale practicii sînt : munca, activitatea de producţie, în şi prin care oamenii creează si dezvoltă forţele de producţie ale societăţii, modifidnd mediul natural şi transformîndu-l în bunuri menite sa satisfacă nevoile materiale de trai ale oamenilor ; activitate social-politică, prin care oamenii transformă relaţii le sociale şi cadrul instituţional ce structurează fizionomia unei orînduiri sociale (sub acest aspect, lupta dintre clase şi activitatea revoluţionară a claselor şi partidelor politice progresiste prezintă
o	importanţă deosebită) ; activitatea instructiv-educativă, care are menirea de a forma şi transforma însuşi omul ca „purtător material” al relaţiilor sociale, infiuenţînd sistematic modelul de personalitate adecvat unui anumit context sociocultural ; componentele experimentale şi aplicative ale cercetării ştiinţifice sau activitatea de informare artistică a materiei purtătoare de mesaj estetic — cu precizarea că în aceste forme aie practicii obiectul transformării îl constituie nu numai „substanţa” asupra căreia se exercită acţiunea, ci mai ales structu^le ideale întruchipate în alcătuiri materiale. Ca teorie fundamentală a filozofiei marxiste, pra;t':3 se corelează dialectic cu teoria — activitate spirituală cj caracter explicativ, care dezvăluie esenţa, determinările cauzale şi configuraţiile structurale aîe fenomenelor, operînd cu abstracţii şi scheme logice. Practica este, în ultimă instanţă, punct de plecare, forţă motrice şi scop fina! ai construcţiilor teoretice, oferind, totodată, şi un criteriu fundamentai de verificare a valorii lor de adevăr. La rîndul ei, teoria dispune de o relativă autonomie în raport cu exigenţele şi cerinţele practicii, progresul cunoaşterii teoretice constituind o premisă ideala a creşterii gradului de eficienţă a activităţii materiale, nemijlocit transformatoare. Teoria şl practica sînt, prin urmare, dimensiuni inseparabila ale acţiunii sociale, care se potenţează reciproc. Pornind de la înţelegerea acestei corelaţii, materialismul dialectic şi istoric se detaşează critic de interpretarea mărginită a practicii ca activitate
Practică; Prado!ol(DC1) ; Praderai^
Pra/597
senzorială şi contact empiric, pur contemplativ, cu lucrurile (ignorînd funcţia el activ transformatoare) sau ca o simplă relaţie naturală între oameni şi cadru! ambiental, determinată de nevoile lor biologice (ignorîndu-se caracterul social-istoric a! activităţii practice). Totodată, filozofia marxistă se opune interpretărilor subiectiviste, behavic-rişte sau pragmatiste, care ignoră dimensiunea relaţională a practicii, cercetîndu-i temeiurile exclusiv în sfera individualităţii (trăiri subiective, structuri comportamentale, utilizarea individuală etc.). în concluzie, definind practica drept activitate transformatoare, gîndirea marxistă subliniază caracterul ei socio-istoric şl dimensiunile ei cogni-tiv-nosologice (întemeierea pe cunoaşterea legilor obiective ale realităţii) şl teleologice (prefigurarea mintală a rezultatului final al acţiunii şi evaluarea acestuia în concordanţă cu anumite scopuri, nevoi, aspiraţii, idealuri etc.).
Caracteristicile definitorii ale practicii sînt :
•	este o activitate materială, obiectivă şi sensibilă, care nu exclude latura subiectivă şi intelectuală a omului ;
•	are caracter conştient, este orientată spre un scop anume şi, în acest sens, devine un proces da realizare/materializare a unor scopuri care răspund unor serii de trebuinţe biologice, sociale, spirituale ;
•	este o activitate transformatoare în care omul se manifestă de la acţiuni limitate, restrînse ca trebuinţă şi scop, (a acţiuni creatoare (de la reproducere la producere);
•	foloseşte un ansamblu de instrumente (unelte şi tehnici) prin care omul intervine asupra realităţii, asupra naturii;
•	este determinată social-istoric, orice individ fiind reprezentantul societăţii în care s-a dezvoltat şi s-a format; dincolo de specificul său individual, ei poartă în persoana sa specifica.' societăţii căreia î: aparţine; astfel, practica suferă şi ea modificări soci al -istorice corespunzătoare epociior pe care le traversează omenirea ;
•	conţinutul practicii îl constituie munca (activitate specific umană, conştientă şi orientată spre producerea unor bunuri cu valoare materială şi spirituală) ; munca reprezintă trecerea de la condiţia animală la condiţia umană (legea antropogenetică formulată de ENGELS în 1872);
•	procesul cunoaşterii nu poate fi separat de practică (cunoaşterea îşi găseşte surse în practică şi se orientează spre practică).
Din perspectivă psihologică, practica poate fi concepută şi analizată ca activitate specializată în diferite domenii ale realităţii. Pierderea sau scăderea capacităţii de activare şi de inserţie practică apare, în bolile psihice, în special în cazul deteriorării şi dezorganizării (destructurării) persoanei
la diverse nivele : cognitiv, afectiv, senzori o--motor. După nivelul la care acţionează în mod pregnant boala, activitatea este afectată pe una sau mai multe dimensiuni ale sale. Este sever afectată în oligofrenii, în deteriorările organice moderate şi severe, în psihoze. Terapia ocupaţională, ca ansamblu de metode destinate readaptării individului prin activităţi practice (SIVADON), vizează o reinserţie socială a individului, de proporţii reduse, prin asigurarea unul cîmp social terapeutic privilegiat şi supravegheat. Aici, procesul practicii nu răspunde tuturor notelor sale definitorii, în schimb angajează persoana într-o viaţă socială, redîndu-i sentimentul de apartenenţă la grup, sentimentul utilităţii într-un grup, chiar dacă eficienţa socială reală a acestei angajări este redusă sub aspectul cerinţelor şi scopurilor urmărite.
710.	PRACTOLOLtDC1) • Psihotrop betablo-cant de tip 4'-/2-hidroxi-3-(isopropil?.mino)pro-poxifacetanilidă, indicat în anxietate, miotonii
CM? “
§
$
i	”	Yatj
av
neurovegetatîve, combaterea tremorului senil î are efecte psihostimulente. Nu se adm nistreazâ concomitent cu săruri de litiu, potenţîndu-le efectul toxic, şi nici cu produşii IMAO-+ BETA3LOCANTE. Constituie principiul activ ii următorilor produşi farmaceutici :
•	Cel mai cunoscut este :
ERALD!N(M) Anglia, Brazilia, Danemarca, Elveţia, Finlanda
•	Alţi produşi sînt :
CARDIOLW Finlanda CORDIALINA(M) Argenti na DALZIC<m)	RFG
ERALD!NA<m)	Suedia
?RAKTOL<m»	Finlanda
PRALON<m)	Finlanda
711.	PRADER-LABHARDT-WILU(S) sindrom
sin. HHHO<®> sindrom-—>ZELLWEGENfS) sin-
crom.
712.	PRADERAL{M- Coreea — DCi Propranolo!
•	Psihotrop betablocant, derivat propanolic de tip 1-(isopropilamino)-3-(1-naftiloxi) -2-propanol, cu acţiune anxiolitică şi valenţe psihostimulente
598/Pra
Prag : absolut, diferenţial, dinamic, Inferior, neurologic
şi adrenolitice. Nu duce la dependenţă, nu se asociază cu IMAO-, BETABLOCANTE.
713.	PRAG • Intensitatea minimă necesară unui stimul pentru a produce incitaţia unei structuri, apariţia unei senzaţii, declanşarea unei acţiuni (în biologie).Termenul desemnează şi nivelul sau mărimea unui stimul la care poate apare sau dispare un proces psihic ; prin extensie, poate fi utilizat şi în ceea ce priveşte unele procese emoţionale şi intelectuale.
714.	PRAG ABSOLUT • Valoarea certă (reală), exactă, a unui excitant necesară pentru a produce un răspuns (o senzaţie),cu referire fie la valoarea (pragu!) inferioară (minimă), fie la valoarea (pragul)superioară (maximă); în ambele variante, referirea se face la ultimul răspuns cert (sigur).
715.	PRAG DIFERENŢIAL * Diferenţa minimă de intensitate dintre doi stimuli, capabilă să producă două efecte sensibil diferite. Modificarea sesizabilă conştient în ceea ce priveşte senzaţia iniţială poate fi exprimată printr-o relaţie cantitativă între intensitatea excitantului iniţial şi cea adăugată acestuia şi capabilă să determine modificarea senzaţiei. Această relaţie a fost exprimată printr-o lege psihofizică (BOUGUER-WEBER), potrivit căreia în activitatea analizatorilor, raportul dintre valoarea iniţială a stimulului şi valoarea ce trebuie adăugată pentru a determina o modificare perceptibilă a senzaţiei este constant.
Manifestările experimentale au dovedit că această lege este valabilă numai în zona spectrului intensităţilor medii şi uzuale. Stimuiii foarte slabi sau foarte puternici necesită un prag diferenţial mult mai ridicat. In acest sens, PAVLOV a elaborat iegea intensităţilor, conform căreia intensităţile medii iradiază şi se concentrează rapid, pe cînd excitaţiile slabe sau puternice iradiază mai mult timp şi se concentrează dificil. Prin această prismă, analizatorul este considerat un canal de comunicaţie, un sistem de autoreglaj P. POPESCU-NEVEANU iar pragul diferenţial este utilizat în sensul optimizării diferenţierii senzoriale.
716.	PRAG DINAMIC • Termen introdus de WALTER, cu referire la pragul senzorial care interesează atît intensitatea stimulului, cît şi variaţia intensităţii lui în timp (dinamismul).
717.	PRAG (de) EXCITABILITATE e Intensitatea minimă a unui curent (reobază^ sau timpul minim în care el este aplicat (cronaxie) pentru a produce răspuns.
718.	PRAG INFERIOR • Valoare minimă a intensităţii unui stimul, necesară pentru a provoca o excitaţie şi a determina o senzaţie. Poate fi mă-
surată, în funcţie de natura stimulului, prin unităţi fizice corespunzătoare acestor stimuli. Valoarea pragului inferior oferă informaţii asupra excitabilităţii unei structuri. Astfel, cu cît valoarea pragului este mai ridicată, cu atît excitabilitatea ţesutului este mai mică, şi invers. Acest aspect este deosebit de important pentru activitatea adaptativă a analizatorilor.
719.	PRAG NEUROLOGIC • Noţiune introdusă în 1954 de H.J. HAASE pentru a delimita doza de la care administrarea neurolepticulul
începe să fie urmată de efecte terapeutice nefavorabile. Această doză este cea la care apar mod i-ficări ale scrisului bolnavului (micrografie, scris tremurat, scurtarea rîndurilor etc.). Deşi extrem de importantă, cunoaşterea acestui prag este deseori ignorată în practică, reducîndu-se fa aprecieri empirice şi subiective.
720.	PRAG PERCEPTIV • Noţiune complexă care se referă la ierarhia nivefurilor detecţiei,, discriminării sau identificării. Astfel, pentru nivelul detecţiei este utilizată noţiunea de minimum vizibil : pragul minim la care obiectul îşi semnalează prezenţa, dar nu poate fi diferenţiat. Nivelul superior, în ceea ce priveşte pragul percepţiei vizuale, este reprezentat de minimum separabil, care desemnează pragul absolut al vederii obiectelor fără claritate. Superior nivelului de minimum separabil este minimum cognoscibil, reprezentînd pragul minim de ia care obiectul este clar perceput şi identificat.
721.	PRAG SENZORIAL • Noţiune legată de primele cercetări experimentale în psihologie, elaborată de psihofizică ; poate fi definită ca nivel minim al unei excitaţii pentru a putea produce o senzaţie. în funcţie de procesele senzoriale sau» psihice la care noţiunea este aplicată, pot fi dis-
Prag : senzcrlcf, senzorial-operativ, superior ; Pragmatism
Pra/599
tinse : praguri auditive, praguri de inteligibili tate a bmbajuiui, praguri de perceptibili tate a limbajul etc. (PIERON, 1973).
r rimele cercetări efectuate asupra pragurilor senzoriale au dus la concluzia ca ele sînt mărimi constante, invariabile, independente de activitatea individului, determinate ereditar, asupra cărora mediul nu are nici o influentă (ROŞCA, 1963). Studii se ulterioare au demonstrat însă că aceste praguri nu rămîn constante, e!e variază în funcţie de vîrsta subiectului, de acuitatea organelor sale de percepţie, de nivelul atenţiei etc.
722.	PRAG SENZORIAL OPERATIV •Termen
apărut din necesitatea de a utiiiza mărimi care să caracterizeze diferenţial itatea optimă a unui stima, semnificînd valoarea minimă a unui interval diferenţiat, îa care viteza şi precizia devin maxime. Termenul este utilizat în psihologia industrială, în cadrul căreia experimentele au demonstrat că odată cu creşterea intervalului diferenţiat, creşte şi viteza şi precizia diferenţierii. După A. CHAPANIS, termenul desemnează valoarea pragului care, în condiţii concrete, permite o diferenţiere optima.
723.	PRAG SUPERIOR • Valoare maximă a intensităţii unui stimul, ia care se mai produce încă o senzaţie specifică. In cazul în care valoarea intensităţii stimulului depăşeşte acest prag, senzaţia specifică este înlocuită de durere, tn ceea ce priveşte activitatea analizatorilor, este importantă distanţa dintre cele două praguri (superior şi inferior). Cu cît aceasta este mai mare, cu atît scala sensibilităţii absolute a analizatorului este mai întinsă.
724.	PRAGMAREL'-111 Franţa - DCI Trazodonă
sl n.
•	Psihotrop timoleptic, derivat oiridinîc —> PRAGMAZONE<m) Franţa.
725.	PRAGMATIC (cf. gr. pragmatikos ,,capabil de acţiune, eficient, abil") • Atribut care se referă la eficienţa unei acţiuni materiale, ia aspectul ei utilitar, în baza faptelor şi a valorii lor practice. O acţiune este utilă dacă ea satisface anumite trebuinţe şi realizează un anumit scop, cu beneficii pentru persoană, în prezent şi în perspectivă. Acest lucru presupune din partea individului atît o cunoaştere a realităţii, cît şi o cunoaştere a sa proprie, o raportare la real în funcţie de datele fui, precum şi o apreciere a efectelor activităţii în viitor. Sub aspect pragmatic, nevroticul este predispus (a eşec, deoarece el acţionează conform unor scopuri fictive, atribuie mare importanţă unor valori subiective şi false, are atitudini exagerate ; atitudinea nevroticului este originar con-flictualâ şi marcată de mecanisme defensive ; beneficiile nevroticului nu sînt beneficii real-utile.
Psihoticui pierde simţul realului ; articularea lui ia realitate nu este falsă, dar se plasează dincolo de sau paralei cu exigenţele realităţii concrete, atît în ceea ce priveşte prezentul, cît şi în perspectivă. Regressnd masiv, psihoticui rămîne disponibil pentru activităţi restrînse, în care foloseşte deprinderi limitate, mergînd pînă la o serie de stereotipii al căror aspect concret-utilitar îl reprezintă mai mult acţiunea în sine, decît efectele şi beneficiile ei. Apragmatismuî, ca sindrom, poate apărea şi la sechelari, în stări confuzionale cu evoluţie cronică, în afecţiuni grave cu substrat organic.
726.	PRAGMATISM (cf. gr. pragma ,,acţiune")
•	Curent idealist subiectiv pentru care valoarea utilitară sau reuşita practică reprezintă unicul criteriu acceptabil de adevăr. Iniţiat în secolul ai XlX-lea de Ch. PIERCE, pragmatismul s-a bucurat de o mare autoritate în SUA la începutul secolului al XX-lea, avîndu-i ca principali promotori pe W. JAMES şi J. DEWEY. Variantă a empirismului şi puternic influenţat de pozitivismul clasic, de voluntarismul lui NIETZSCHE şi de vitalismul iraţionalist bergsonian, pragmatismul identifică obiectul cunoaşterii cu conţinutul psihica! actului cognitiv, conceput ca instrument de adaptare biologică a individului în relaţiile sale concuren-ţiaîe cu ceilalţi şi cu mediul. Negînd conţinutul reflectoriu al cunoştinţelor, pragmatismul consideră că nu putem vorbi despre idei adevărate decît în măsura în care actele cognitive se dovedesc utile în acţiune, conducînd la succes ; orice presupoziţie sau construcţie mintală utilă individului — prin „randamentul” ei practic — este, implicit, adevărată. în această perspectivă, unii reprezentanţi ai pragmatismului încearcă să legitimeze adevărul credinţelor religioase, al moralei şi ideologiei burgheze, invocînd utilitatea lor în procesul adaptării sociale a individului. J . DEWEY dezvoltă o variantă instrumental istă a pragmatismului, caracterizînd noţiunile şi teoriile ştiinţifice drept „instrumente” (tools) intelectuale care servesc acţiunea eficientă. Adevărul nu este o descoperire, ci o invenţie, a cărei evaluare depinde exclusiv de ^utilitatea sa în raport cu intenţiile individului. Încurajîndempirismul şi practicismul îngust, pragmatismul, mai ales în varianta sa instrumental istă, a influenţat în mod considerabil neo--pozitivismul, convenţionalismul, neorealismul etc.
727.	PRAGMAZONE<m) Franţa - DC» Trazo-dona • Psihotrop timoleptic, cu o structură chi-
a o
600/Pra
ProktoI(M*; Praminw; Pramlraceiam^1'*; Pravidelm ; Prox/s
mică de tip 2-/3-/4-(m-c!orfenil)-1-piperazinil/pro-pil/-s-triazol/4,3-a/piridin-3(2H)-onă, cu acţiune an-tidepresivă şi valenţe anxiolitic-sedative. Efectele secundare sînt practic nule. Nu se administrează în primele luni de sarcină.
728.	PRAKTOL<m> Finlanda - DCI Proctolol 9 Betablccant de tip 4'-/2-hidroxi-3-(isopropilami-no)propoxi/acetanilidă, indicat în anxietate, mio-tonii neurovegetative, combaterea tremorului senil; are efecte psihostimulente. Nu se administrează concomitent cu săruri de litiu, potentîn-du-îe efectul toxic, şi nici cu produşii IMAO-* BETABLOCANTE.
729. PFALCN(M) Finlanda — DCI Proctolol 9 Betablccant —PRAKTOL^ Finlanda.
730.	PRAMIN^ Coreea — DCI Alimemazinâ 9 Neuroieptic sedativ, derivat fenotiazinic (ami-noaikii) de tip 10-(3-dimetilaminopropil-2-metil) fenotiazină, cu acţiune anxiolitică, sedativ-hipno-tică şi’cu valenţe antihistaminice, antidepresive şi mioreiaxante. Are o bună toleranţă, influenţează însă reflexele conducătorilor auto. Este indicat în exogenii, reacţii şi In tratamentul de întreţinere al endogeniiior, fiind util şi în medicina psihosomatică (astm, tuse alergică, prurit de diverse etio-
fagii)-
731.	PRAMINIL(SI^ Anglia — DCI Imipramină
o	Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzazepinic de tip 5-l3-(dimetilamino)propil/-10,11-dihidro--SH-dibenz/b.f/azepină, cu acţiune antidepresivă cu spectru larg, incluzînd depresia endogenă; se pretează şi se recomandă asocierea cu NL bâzâie în psihoze. Efectele terapeutice se instalează lent (12—14 zile). Este necesar ca tratamentul să fie susţinut, existînd riscul recăderilor(în nevroze, minimum trei luni, în psihoze, şase luni).Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de
antideprin<m).
732.	PRAMIRACETAM<DC1) o Psihostimulent,
activator al metabolismului neuronal, derivat a! piracetarnuiui de tip N-/bis(1-metiletil)amî-noeti!/-2-oxo-1-piroiidinacetamid. Eficacitatea sa asupra funcţiilor mnezice a determinat iniţierea unor studii privind utilizarea acestui produs în tratamentul bolii Aîzheimer.
733.	PRAMOLAN<M) Polonia - DCI Opipra-
mol 9 Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzazepinic de tip 4-/3-(5H-dibenz/b,f/azepin--5-il)propil/-1-piperazinetanol, cu acţiune antidepresivă medie, dar bun anxioîitic şi sedativ hipnotic, ceea ce face să fie considerat de către unii specialişti ca tranchilizant cu acţiune antide-presivâ, Nu se va asocia totuşi cu IMAO
734.	PRANOLOL<M) Norvegia; PRANON<M> sîn.
Japonia • Betablocante ----> PROPRANOLOLw
Romania.
735.	PRANTAL<M> Grecia - DCI Dictzepam 9 Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-1,3-di hidro-1-metil-5-feniI-2 H-1,4-benzodia~
zepin-2-onă, cu acţiune sedativ-hipnotică, anxiolitică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de DIAZEPAM<m>.
736.	PRAOL(M^ Grecia—jDC! Meprobamat 9 Tranchilizant, derivat propandioiic de tip 2-me-til“2-propiM,3-propandiol dicarbamat, cu acţiune sedativ-anxiolitică, anticonvulsivantă şi uşor hipnotică. Este indicat în nevroze cu componentă anxioasă şi depresivă, alcoolism, delirium tre-mens, unele forme de epilepsie petit mal, afecţium psihosomatice. Deşi fără efecte secundare evidente şi contraindicaţii, tratamentul de lungă durată nu se întrerupe brusc, putînd apărea un ,,mic sindrom de abstinenţă". Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de MEPRO-BAMAT<m).
737.	PRAVIDEL‘m) RFG, Suedia - DCI Bromo-criptinâ • Antiparkinsonian cu structură chimică particulară de tip 2-brom-a-ergocriptină, cu acţiune similară timolepticelor, fapt care a dus la încercarea de a fi utilizat ca atare, însă făr« rezultate certe ; este indicat în parkinscnismu? idiopatic, postencefalitic sau indus ; fiind stimulator al prolactinei, poate fi utilizat şi în combaterea efectelor secundare ale neurolepticelor, de tip arnenoree, galactoree.
738.	PRAXIS (cf. gr. praxis „acţiune, execuţie")
•	Termen utilizatîn limbajul fiiozofîcîn locul ce!u; de practică, cu scopul de a preveni înţelegerea Iu: în accepţiunea banală de activitate concretă, aplicativă, desprinsă nemijlocit din experienţă, accen-tuînd sensul filozofic al acţiunii şi semnlficînd activitatea conştientă prin care oanrenii transformă realitatea materială (natura şi existenţa socială), potrivit unor scopuri şi idealuri individuale sau colective.
Praxiologie ; Praxiten*MI i Prazepam(DCl); Prazinil1^
Pra/601
739.	PRAXIE (cf. gr. praxis) • Ansamblu funcţionai care face posibilă efectuarea coordonată a mişcărilor şi conferă execuţiei supleţe şi siguranţa atingerii scopului propus.
740.	PRAXIOLOGIE (cf. gr. praxis; logos „cuvînt, discurs") • Disciplină de sinteză, recent constituită, care cercetează structura acţiunii sociale pentru a desprinde criterii operaţionale, de natură să maxi mai izeze eficienţa activităţilor umane, Vaiorificînd investigaţiile filozofice aie acţiunii (între care teoria marxistă a praxisului deţine o valoare cu totul aparte) şi concluziile cercetărilor de socioiogie a acţiunii (între care se detaşează lucrările lui E, DURKHEIM, V. PARETO, M. WEBER şi T. PARSONS), filozoful polonez T. KOTARBINSKi consacră praxiologia în gîndirea contemporană, prin lucrarea sa de largă notorietate ,.Tratat despre lucrai bine făcut" (1955)— prima expunere sistematică din perspectivă logico-'epistemologică a obiectului şi problematicii pra-xiologiei, concepută ca teorie a acţiunii eficiente. Dezvoltîndu-se în strînsă corelaţie cu cibernetica, cu teoria generală a sistemelor, cu iogica acţiunii (ştiinţe generale, cu valoare metateoretică în raport cu disciplinele particulare a'e acţiunii), praxiologia oferă astăzi un univers teoretic vast şi complex, în care se disting mai muite niveluri seu registre ale discursului. Ea este o ştiinţă a acţiunii eficiente, o metodologie a maximalizării eficienţei acţionale, o metateorie a ştiinţelor particulare aîe acţiunii şî ofilozofie a acţiuni i, marcate prin concepte fundamentale precum : ( agent, motivaţie praxiofogică, strategie şi situaţie-scţiona'ă, operaţii efective, act etc.
741.	PRAXiTEN-^ Austria, Iugoslavia, RFG — DCI Oxazepam • Tranchilizant, cer'vat benzod?a-zepinic de tip 7-clor-l,3-dihidro-3-hidroxi-5-fenii--2H-1,4-benzodiazepin-2-onă, cu acţiune identici cu a diazepamului, fiind un metabolit al său, ceea ce permite realizarea unei concentraţii plasmatice mai rapide (4 ore) ; acţiunea sa este sedaţiv-anx'o-Htică, moderat hipnotică, miorelaxantă si simpa-t scol itica. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de OXAZEPAM(M>.
742.	PRAZENE<M) Italia • Tranchilizant * derivat feenzod i azep i n i c-* P R AZE P AM^DCi *.
743.	PRAZEPAM,DCi- • Derivat benzodiazepi Tiic de tip 7-cior-1-(cicJopropilmeti')-1,3-dihidro--5-feni!-2H-1,4-benzodlazep!n-2-onăf cj acţiune anxiolitică, sedativă şi uşor hipnotică. Nu se administrează în sarcină. Constituie principiu! activ a! următorilor produşi farmaceutici :
•	Cei mai cunoscut este :
DEMETRiN(M) Austria, Elveţia, Iugoslavia, RFG, Spania
ci
•	Alti produşi sînt :
CENTRAC<M>	Grecia
CENTRAX<M>	Anglia
EQUIPAX<M)	Mexic
EQUIPAZ<m>	Argentina
LYSANX!A<M>	Franţa
MONO DEMETRIN<M) RFG FRAZE NE<M)	Italia
PRAZEPAM<M)	japonia
QUIPAX<M>	Venezuela
REAPAM<m>	Olanda
SEDAPRAN<m)	Japonia
SETTIMA<m)	Argentina
TREPIDANT)	Italia
VERSTRAN(M>	SUA
744.	PRAZIL(M) Danemarca — DC! Clorproma-z’nă • Neuroieptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip 2-clor-1Q-(3-dimetiiamînopropi!)fenotiazină,
cu acţiune sedativă, antiemetică, vago- şi simpa-ticoiitică. Potenţează acţiunea anestezicelor, hipnoticelor şi analgezicelor. Industria noastră farmaceutică îi produce sub numele de CLORDE-LAZiN(M).
745.	PRAZINE^M) Belgia, Elveţia, Olanda -DCi Promazină • Neuroieptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip 10-(3-dimetilaminopropii)feno-tiazină, cu acţiune sedativă (inferioară clorproma-zinei) şi antiemetică, util în tratamentele de întreţinere ale psihozelor cronice şi în stările piho-patoide.
746.	PRAZINlLfM) Franţa - DCI Carpjpraminâ
•	Psihotrop cu o structură chimică hibridă, reunind un segment ai neurolepticelor sedative, specific derivaţilor butirofenonici (haloperidol) cu un segment al antîdepresive!or timoleptice, specific derivaţilor dibenzazepinic? (imipramina), realizînd prin această sinteză o structură de tip
1	'-/3-(10,11 -di hidro-5H-di benz/b, f/azepin-5-iijpro-pîî/ -(1,4'-bip'peridin)-4,-carboxamidă, cu acţiune timoleptic-sedativă moderată; este indicat în psihogenii şi reacţii cu componentă depresivă, sindroame depresive consecutive sevrajeior, în endogenii cu acompaniament depresiv sau depresij inhibate şi delirante, în asociere cu un neurolep. tic sau antidepresiv, în funcţie de tabloul cinic
602IPre
Preadolescenta; Precnesîezle | Precocitate
747.	PRE- (ci Ist. prce „înainte”) • Element de compunere care introduce semnificaţia de „înainte”, „precedent”.
748.	PREADOLESCENTĂ (cf. pre- ; Sat. adoles-
centia „tinereţe”) • Perioadă de tranziţie în dez-voitarea copiilor, cuprinsă între 11—12 şi 14—15 ani, în care se face trecerea de Ia copilărie !a vîrsta adultă. Această perioadă se caracterizează prin faptul că dezvoltarea fizică şi psihică a copiiurui este marcată de o profundă restructurare, organismul aflîndu-se în plină creştere si formare din punct de vedere biologic. Caracteristicile principale ale acestui stadiu sînt :
•	modificări morfologice, endocrine şi sexuale ;
•	apariţia caracterelor sexuale secundare ;
•	constituirea şi afirmarea Supraeului ;
•	nevoia de independenţă ;
•	afirmarea independenţei ;
•	reactivarea unor conflicte din istoria infantilă ;
•	labilitate timică ;
•	interes pentru realitate, cu afirmarea prin" dpi ui ui realităţii în detrimentul principiului plăcerii : orientare spre real.
Pe acest fond biologic în piină ascensiune, începe să se formeze, să prindă contur personalitatea, ia amploare capacitatea intelectuală şi se întăresc forteie, principiile morale. Atît din punct de vedere biologic, fizic, cît şi, mai ales, psihic, preadolescenta este considerată una dintre etapele „critice” din viaţa individului. Capacitatea de cunoaştere şi de apreciere a valorilor este încă redusă, labilitatea afectivă şi emoţională este mare, copilul este^ agitat, curios, instabilitatea domină activitatea. încep să se formeze convingeri morale şi sentimente. Se conturează trăsături de caracter şi un comportament specific. Pe măsură ce subiectul avansează în vîrstă, interesul, curiozitatea pentru cele ce se petrec în jurul său, ca şi capacitatea de cunoaştere a realităţii şi de apreciere a ei din toate punctele de vedere devin mai intense, mai profunde.
Se intensifică interesul pentru oameni şi pentru sine, elemente cu rol deosebit de important în formarea personalităţii. în cadrul conştiinţei de sine se manifestă o tendinţă marcată de independenţă, de ieşire de sub „tutela celor mari”. Tendinţa de independenţă în acţiune, de autocondu-cere, formarea spiritului subiectiv şi existenţa unui început, instabil car real, de atitudine critică faţă de sine constituie baza autoeducaţiei. în acest proces, efortul personal are un rol deosebit de important, alături de modelele pe care preadolescentul le are în jurul său si de cerinţele pe care le sesizează. Fondul timic a! individului este deosebit de labil, cu modificări brutale, frecvente de dispoziţie şi, Implicit, de comportament.
Se semnalează o excitabilitate crescută, care poate fi corelată cu labilitatea neuroendcc-»nă tipică acestei vîrste, ceea ce poate influenţa profund caracterul şi deci personalitatea în formare, în măsura în care mediu: social exe-cită influenţe mai mult sau mai puţin favorabile.
749.	PREANESTkZib (cf. pre- ; gr. cn- prefix privativ ; aisthesis ..senzaţie") $ Metodă acju-vantă a anesteziei, ce care o precedă, avînd drept scop sedarea subiect j u* :i potenţarea anestezicului.
750.	PRECOCITATE (cf. fr. precocM : vezi lat
prcecox „timpuriu, prematur”) • Termen utilizat mai ales în caracterizarea copiilor ale căror performanţe psihomotorii, intelectuale sau/şi aptitudinale se constată Înaintea vîrstei la care ele apar la nivelul comun, msdiu. De exemplu : mers înainte de 12 luni, citit ;r.a:nte de 5 ani sau performanţe în activitate comparabile cu ale unui ac-j t exersat.
Precocitatea poate fi atribuită eredităţii sau condiţiilor de stimulare si educaţie. Precocitatea, ca şi întîrzierea în dezvoltare, pune probleme de abordare instructiv-educativă diferenţiată. S-au făcut experimente cu clase de copii supradotaţi, în care metodele psihopedagogice au fost adap-
Precocitate intelectuala
Pre/603
tate specificului acestor copii, în scopu! dezvoltării armonioase a aptitudinilor şi a personalităţii lor. în evoluţia copilului precoce, pot apărea nivelări sau regresii, fenomene guvernate de legile evoluţiei afective.
Deşi aparent spectaculoasă, precocitatea nu reprezintă garanţia unei evoluţii ulterioare de aceiaşi tip. Copilul precoce nu trebuie tratat ca o fiinţă excepţională, ci trebuie educat în ritmul dezvoltării sale, ritm mai accelerat sau diferenţiat de cel comun.
751.	PRECOCITOTE INTELECTUALĂ • Apariţia unor aptitudini sau a unor capacităţi intelectuale deosebite ia o vîrstă neobişnuit de mică, diferită net de cea la care respectivele însuşiri «par la majoritatea celorlalţi indivizi. Literatura de specialitate a notat cazuri e unor copii hiperdo-tătî din punctul de vedere a' capacităţii de judecată sau al capacităţii de creaţie artistică, ca şi pe •ceie ale unor adolescenţi care au realizat opere deosebit de valoroase. Dintre personalităţile care au reprezentat cazuri de precocitate, pot fi menţionate :
•	Blaise PASCAL (1623 — 1662), care a reuşit îa vîrsta de 12 ani, fără nic< un ajutor sau îndrumare de specialitate, să descopere primele 32 de teoreme geometrice euclidiene; la vîrsta de 16 ani a redactat un tratat despre suprafeţele conice. Iar doi ani mai tîrziu a inventat prima maşină de calcul.
•	Jose Comas SOLA, care a scris prima sa lucrare de astronomie la vîrsta de 10 ani, urmată, doi ani mai tîrziu, de o lucrare cu ilustraţie proprie şi de descoperirea, la numai 13 ani şi cu mijloace deosebit de modeste, a petelor soiare.
•	Frederich GAUSS (1777-1855), care la vîrsta de 3 ani rezolva probleme numerice şi trasa figuri geometrice.
•	Sanzio RAFAEL (1433—1520), care a debutat ca pictor la 8 ani, Ia 12 ani a făcut schiţele pentru ,.Masacru! inocenţilor", Iar între 16 — 19 ani a creat o serie de lucrări care i-au adus celebritate europeană.
•	J. Baptiste GREUZE (1725-1805), care a deputat în pictură ia numai 8 ani ; GIOTTO (1266 — 1327) şi Antoine VAN DICK (1599-1641). care au debutat la 10 ani.
•	Gian Lorenzo BERNINI (1598—1630), care a sculptat în marmură prima sa lucrare importantă la vîrsta de 10 ani.
•	DANIE Ali^hier? (1265 — 1321), care a compus la numai 9 ani un sonet pentru Beatrice ; Geo rge Gordon BYRON (1788—1824), ^care a scris versuri de la vîrsta de 12 ani, iar la vîrsta de 18 ani a publicat primul sau volum.
•	Victor HUGO (1802 —1885), care scrisese pînă la vîrsta de 14 ani peste 3000 de versuri şi începuse două tragedii ; Johann Woifgang von
GOETHE (1749—1832), care a scris dialoguri ş i schiţe între vîrsta de 6 —8 ani, iar la 10 ani a ser i? o piesă de teatru ; primele sale lucrări tipărite au apărut înainte ca autorul să împlinească 15 kani.
-^otw ^
•	Aleksandr PUŞKIN (1799-1831), care_ a scris primul ooem ia 10 an;, urmat de o comedie : Ralph EMERSON (1803—1882), care a scris poe mul său epic „Fortus" la numai 12 ani.
•	luiia HAŞDEU (1869-1888), care, deşi s-a stins Ia numai 19 ani, a lăsat trei volume de poezii de o certă valoare, în limba franceză.
•	Wolfgang Amadeus MOZART (1756—1791), care a scris la 4 ani un concert pentru clavecin, concerta, atît la pian, cit şi la vioară, la 7 ani, iar la 12 ani a compus o operă în trei acte ; înainte de a împlini 15 ani a compus a doua operă (Mitriade, re di Ponto), prezentată la Scala din Milano.
•	Ludwigvan BEETHOVEN (1770-1827), care a dat primul său concert la 8 ani, iar la 13 ani compusese deja trei sonate celebre.
•	Franz LISZT (1811 — 1886), care a început să cînte la pian ia 6 ani, îa 8 ani dădea primele concerte publice, iar la numai 14 ani, Opera din Paris î i punea în scenă lucrarea ,,Don Sancho".
•	Franz SCHUBERT (1797—1828), ^care scrisese, pînă la 12 ani, sonate, simfonii şi opere. Karl Maria von WEBEPv (1786—1827), care, la aceeaşi vîrstă, scrisese şase simfonii, trei sonate şl o operă, la care va adăuga, un an mai tîrziu (1798), o operă în două acte prezentată ia Praga, Viena şi Petersburg.
•	George ENESCU (1831—1955), care a fost de asemenea un foarte precoce compozitor şi interpret.
604/Pre
Precompetiţional^ ; Preconcepţie ; Preda Gh. ; Predescu8
Desigur, o trecere în revistă a tuturor *,copiilor minune" ai epocii contemporane ar fi imposibila, domeniile tn care se manifestă astăzi precocitatea intelectuală a unor indivizi fiind extrem de variate : de Ia calculatoarele electronice la muzică şi de ia jocul de şah ia matematicile moderne.
752.	PRECOMPETIŢIONAL<s) sindrom (cf. pre- ; lat. competitio „întrecere") • Suită de simptome, de intensitate nevrotică, cu „declanşare psihogenă", cert legate de un anumit eveniment. Se întîlneşte nu numai la sportivi, în ajun de competiţii importante, ci şi la elevi, studenţi (examen de admitere, examen dificil, restanţă decisivă) şi, în generai, la orice subiect în ajunul unei situaţii decisive (reale sau considerate astfel de subiect). Cu debut striat legat de eveniment şi evoluţie bună, aflat la limita patologicului, se caracterizează prin următoarele aspecte : anxietate exagerată, stări obsesive, insomnii, inapetenţă, irascibil itate, labilitate afectivă, tablouri vegetative, întreaga simptomatologie se amendează după depăşirea evenimentului.
753.	PRECONCEPŢIE (cf. pre-; lat. conceptus „concepţie, idee”) • Fază incipientă în procesul ontogenetic de însuşire şi formare a conceptelor, în care copilul acordă primelor semne verbale semnificaţii restrînse. Particularitatea pre-conceptelor o constituie impregnarea cu elemente concrete senzoriale, deci neesenţiale şi schematizate ; există însă o schemă reprezentativă, care face legătura între generalitatea concep-tului şi individualitatea elementelor care-l compun. j. PiAGET caracterizează preconceptele prin „absenţa includerii elementelor într-un tot şi identificarea directă a elementelor particulare între ele» fără intermediul acestui tot".
754.	PRECONŞTIENT (FREUD) (cf. pre-; lat. conscire „a sti bine")—sin. CONŞTIINŢĂ OBSCURĂ; CONŞTIINŢĂ STINSĂ (RIBOT); INCONŞTIENT NORMAL (PRADiNES); INFRA-
CONSTIENT (BUROLOUD) —> SUBCONŞTIENT.
755.	PREDA Gheorghe (1879-1965) • Iniţiatorul primei forme de asistenţă psihiatrică extra-spitalicească: Dispensarul de psihiatrie Sibiu, în acelaşi an, 1933, apare acelaşi tip de unitate şi în URSS (DJAGAROV). Este autorul lucrării „Manual de iniţiere în ergoterapie", publicată în 1963.
756.	PREDELIRIUM TREMENS (cf. pre-; lat. defirium „detir" ; tremens „tremurător") • Termen folosit pentru descrierea formelor subacute ale delirului alcoolic. Simptomatologia acestui „accident atenuat" al alcoolismului cronic este
mai redusă decît cea a deliriumului, evoluţia mal favorabilă şi remisia mai rapidă sub tratament
Debutul este precedat de o accentuare a sindromului de impregnare alcoolică cronică şi se produce, de obicei, nocturn, ca o continuare a coşmarurilor care agită somnul bolnavului. Se descriu două forme clinice : una confuzo-onirică (mai frecventă) şi alta halucinatorie. Delirul oniric înglobează halucinaţii mai ales vizuale, profesionale, dar şi zoopsice, liliputane, terifiante. Mobilitatea halucinatorie este impresionantă, iar participarea comportamentală ş\ afectivă a bolnavului traduce destul de fide^ caracterul caleidoscopic al onirismului. Totuşi, bolnavul poate avea, fragmentar şi pentru scurtă durată, dacă este ajutat, critica trăirilor haiucina-torii. După episoadele confuzo-onirice, bolnavul are amnezie lacunară sau doar o amintire estompată a acestora.
în absenţa intervenţiei terapeutice poate evolua către delirium tremens. Vindecarea poate fs grevată de sechele de tipul ideilor postonirice sau chiar al psihozelor aicoolice cronice. Printre indicii de prognostic pot fi enumeraţi, alături de rapiditatea instituirii tratamentului, vîrsta subiectului, numărul episoadelor confuzo-onirice din antecedente, starea somatică a bolnavului. Unii autori preferă termenul de psihoză alcoolică subacută
757.	FREDESCU ^ semn® Refuz al bolnavuîu p sihic de a-şi declara identitatea, la care se poate ad ăuga negarea totală a acestei identităţi (anonimi a — BLEIHER, 1983). Se poate întîlni în patologia organică a involuţiei, schizofrenie şi. cu caracter ludic, în manie.
758.	PREDESTINARE (cf. lat. praedestinare ,3 hărăzi, a sorti”) «> Concepţie religioasă potrivi căreia creatorul divin a! cosmosului reprezintă şi voinţa care guvernează succesiunea evenimentelor, totul decurgînd conform unui „plan" prestabilit de fiinţa supremă încă de (a facerea lumii, în iudaism şi creştinism, predestinarea vizează totalitatea existenţei, care se îndreaptă spre scopul final al mîntuirii prin resurecţie, acordată de către Dumnezeu datorită infinitei sale iubiri faţă de propria sa creaţie. într-o accepţiune mai re-strînsă, analizată de teologia calvinistă şi janse-nistă, predestinarea este înţeleasă ca hotărîre implacabilă a divinităţii privind soarta fiecărui om ; acordarea sau refuzul graţiei divine (şansa mîntuirii finale) nu depind, în aceste doctrine, de strădaniile şi faptele indivizilor, ci numai de voinţa misterioasă, incomprehensibilă a creatorului.
Făra a se identifica pe deplin cu sensul religios al termenului, conţinutul semantic al. „predestinării” se regăseşte în unele afecţiuni psihiatrice9 cu o semnificaţie oarecum înrudită. Astfel, în cazul unor subiecţi caracterizaţi printr-o gîndire
Pred iepe ■ Predilecpe f Predispozipe pentru accidente
Pire/605
rudimentară, primitivă, cu o afectivitate puternică şi care suferă psihotraume capabile de a le determina reacţii psihice de diferite intensităţi, se constată prezenţa unui mod de agîndi de tipul : „aşa a fost să fie” .. .„aşa mi-a fost predestinat". Eludarea unui determinism obiectiv în apariţia reacţiei (depresive, anxioase etc.) face loc dezvoltării libere a subiectivismului, individului fiindu-i mult ,,mai uşor" să accepte fatalismul decît să-şi recunoască, eventual, propriile greşeli.
In cadrul relaţiei psihoterapeutice, medicului psihiatru îi revine un roi important în dezvăluirea mecanismelor psihologice (şi fiziologice) care au adus subiectul în starea de boală, subliniin-du-i şi caracterul de tranzitivitate aî acesteia. Formele patologice extreme se regăsesc în delirurile mistice, unde credinţa în predestinare nu mai suportă nici un contraargument, nici o confruntare cu realitatea obiectivă.
759.	PREDICŢIE cf. lat. prcedictio „prezicere, prevestire1*) m Descrierea anticipativă a desfăşurării unui proces sau fenomen. Funcţie esenţială
Foto : Sam Zarember
a cunoaşterii ştiinţifice, predicţia (sau previziunea), spre deosebire de presimţirile intuitive sau prezicerile obscurantiste, bazate pe tehnici şi practici magice sau divinatorii, are un caracter raţiona5, discursiv, înterneindu-se pe cunoaşterea unor legi esenţiale ale unei clase de obiecte şi procese, asociate cu stabi î irea exactă, prin metode observaţionale, a unor stări de fapt în care se găseşte, la, un moment determinant, sistemul căruia îi este anticipată evoluţia viitoare. Predicţia ştiinţifică poate fi riguros exactă atunci cînd
este aplicată unor fenomene a căror desfăşurare, relativ uniformă, suportă o influentă redusă a factorilor aleatori, astfel încît este posibilă cunoaşterea exactă (cuantificabilă şi exprimabilă îp, limbaj matematic) a legilor genezei şi dezvoltării fenomenelor respective. Predicţia este aproximativă şi probabilistică în acele domenii ale existenţei în care legile nu au fost formulate exact, iar influenţa condiţiilor instabile, supuse hazardului, nu poate fi neglijată.
Exagerînd la modul hiperbolic veridicitatea unor predicţii emise ca .evidenţe inatacabile, bolnavii fparanoiaci îmbrăţişează cu , totală convingere ideile anticipative de care sînt dominaţi, ridicînd stindardul cît mai sus şi sal-vîndu-l cu orice preţ, respingînd orice argument în defavoarea ..adevărurilor" susţinute.
760.	PREDILECŢIE (cf. pre-; lat. dilectio „iubire") • Preferinţă marcată de afecţiune, de prietenie, înclinaţie pentru o anumită persoană (categorie de persoane) sau un anumit lucru -> PREFERINŢĂ.
761.	PREDISPOZIŢIE (cf. pre-; lat. dispesitio ,«dispunere, aranjament, ordine")® Capacitate ereditară a unui organism de a dezvolta o anumită patologie, atunci cînd sînt prezente condiţiile ambientale necesare declanşării acelei patologii. După principiile geneticii, nu se moştenesc ţoale caracterele ereditare, ci se realizează o^transmi-tere a factorilor predispozanţi genetici. în psihiatrie, s-a constatat că psihoza maniaco-depresivă, schizofrenia, depresiile unipolare sînt afecţiuni legate de o predispoziţie genetică. Personalitatea, anumite comportamente şi chiar fenomene somatice au fost considerate semne de predispoziţie. Exemplificînd, putem afirma că personalitatea schizoidă are predispoziţie pentru schizofrenie, iar tipuf melancolic, pentru depresia endogenă, în stările depresive nevrotice reacţionale, se poate lua în consideraţie predispoziţia datorată unei traume survenite în perioada copilăriei.
762.	PREDISPOZIŢIE PENTRU ACCIDENTE•
Studii minuţioase efectuate în ultimele decenii asupra cauzelor accidentelor de muncă, de circulaţie şi chiar cosmice, au ajuns la surprinzătoarea concluzie că între diverşi indivizi există deosebiri semnificative în ceea ce priveşte probabilitatea de a fi antrenaţi într-un accident. S-a putut demonstra că există persoane ale căror trasaturi psihologice le predispun într-o măsură mai mare spre a fi victima accidentelor. Printre aceste trăsături se pot enumera : indiferenţa, fanfaronada, dezechilibrul emoţional.Vîrsta subiectului influenţează, de asemenea, predispoziţia.spre.accidente, statisticile arătînd că, în mod paradoxal, ţinerii (deci persoane cu nivel de reacţie superior) sînt mai predispuşi atît spre accidente de muncă (în
606/Pre
Prednison(M); Prâfamonem | Prefazâ î Preferinţă
care schimbarea de profesie joacă un ro! deosebit), cît şi spre accidente de circulaţie.
ROGMANS (1980), făcînd un studiu asupra copiilor implicaţi în accidente, ajunge la concluzia că nu există o diferenţă netă între aceştia şi cei din lotul martor, dar că există o rată net crescută a subiecţilor de sex masculin. Mc CORMICK şi ILGEN (1980) afirmă că, în afara vîrstei şi a sexului, nu poate fi vorba de „un tip de personalitate“ predispus ia accidente, dar în acelaşi timp nu se poate nega existenţa unor „recidivişti" ai accidentelor.
J. HUNTiNG, M. DEBOECK şi E. SOETENS (1986) afirmă că, între diverşi indivizi, există deosebiri structurale în modul de tratare a informaţiei. Indivizii caracterizaţi prin capacitate de percepţie şi de mişcare rapidă, sesizează mai bine şi mai repede aspectele importante aie unei situaţii, deci sînt mai puţin expuşi accidentelor.
O serie de studii făcute în special de psihologii angio-saxoni au arătat că există persoane atrase în mod deosebit de activităţi în care riscul de accidentare — chiar fatală — este mai crescut, fie că aceste activităţi au caracter profesional, fie că se desfăşoară în timpul liber, căutînd o supra-stimuiare senzorială, crearea unei stări de excitaţie, satisfacerea nevoii de schimbare (D. BER-LYNE, 1960; H. EYSENCK, 1969; A. MEHRA-BIAN, 1974; Ch. SP1ELBERGER.1972 ; M. ZUC-KERMAN, 1979). Au putut fi sistematizaţi ane factori determinanţi ai atracţiei către pericoi :
•	căutarea surprizei j
•	căutarea riscului ;
•	căuiarea schimbării ;
•	căutarea neobişnuitului ;
•	căutarea unui subterfugiu
Aceştia corespund nevoiior subiectului de excitare prin situaţii neobişnuite, de practicare c unor sporturi periculoase, de modificare a mediului şi a ocupaţiei obişnuite, de a încerca rezolvarea unor situaţii neobişnuite şi de aîntî'ni persoane dificile, de a părăsi cadrele considerate ca supraorganizate. Cu cît un individ se caracterizează prin mai mulţi dintre aceşti factori, cu atte creşte şi gustul îui pentru risc, deci predispoziţia spre accidente.
Subiecţii care simt o mare nevoie de tensiune prezintă, în faţa situaţiei implicînd un risc important, o anxietate mult mai redusă, decît subiecţii obişnuiţi. Indivizii labili, cu o anxietate de proiecţie crescută, au o scădere performanţială mult mai rapida în faţa unor situaţii stresante, decît indivizii cu un nivel mediu a’ anxietăţii de proiecţie.,
763. PREDNISON(M> România - DCI Predni-
senum m Derivat de corticoizi, utilizat în clinică datorită efectelor sale anti inflamatorii, antialer-gice, anti reumatice, antileucemice, antitoxice, cu
numeroase indicaţii.Prezintă efecte adverse, multe de natură psihică. Acestea apar ca efect al stimulării sistemului nervos centra! şi sînt de tip : insomnie, anxietate, agitaţie psihomotorie, mai rar tulburări de tip psihotic. Faptul contraindică sau impune o prudenţă deosebită în administrarea drogului la bolnavii psihici.
764.	PREFAMON£<m) Elveţia, Franţa - DCI Amfepramonâ • Psihostimulent, derivat fenilett!-aminic de tip 2-(dietiIamino) propl ofenonă.' Este
<5>ra-
o amină simpaticomimetică anorexigenă, cu performanţe psihostimulatoare inferioare amfeta-minelor şi anorexigene apropiate de aie fenme-trazinei. Nu se asociază cu IMAO, putînd determina, în timp, farmacodependenţă. Acţiunea unei doze durează 5 — 6 ore. Se poate utiliza în combaterea unor efecte secundare ale neurolepticelor.
765.	PREFAZĂ (cf. pre-; gr. pftasîs „apariţie a unei stele") • Termen desemnînd debutui procesului schizofren, în care predomină simptomatologia neproductivă (negativă — H. EY) : sărăcire afectivă, lipsa mobilităţii psihice, scăderea motili-tăţii (lUDiN, 1941). Caracterizează, în special, debutui formelor hebefrenice. GRUHLE a descris un tablou asemănător sub numele de hipofază.
766.	PREFERINŢĂ (cf. fr. prefârence : vezi lat preeferre „a prefera”) • Modalitate particulară de a acorda, justificat sau nejustificat, favoare, atenţie, afecţiune unui obiect (persoană, lucru, situaţie), ca rezultat al atracţiei exercitate de obiectul respectiv. Presupune o raportare afectivă, motivată pozitiv, conştient sau inconştient, şi se manifestă prin simpatie, dorinţa de a intra în relaţie, alegere a obiectului preferat dintr-un grup — aşadar reprezintă o atitudine selectivă a persoanei faţa de ceva anume şi orientează persoana spre anumite domenii, reaiităţi, sfere de preocupări. Preferinţa (sau o categorie de preferinţe) are şi o determinare socîo-cuiturală (tradiţie, habitudini familiale).
în psihologia socială, preferinţa se implică în (şi susţine) relaţiile interpersonale simpatetice, afective, care au îa bază fie similitudini motiva-ţionale (trebuinţe, interese), fie motive complementare. Preferinţa poate fi unilaterală sau reciprocă ; în as doilea caz, ea se naşte printr-o adecvare motivaţiona i (trebuinţele nu s'nt neapărat identice, ci convergente) ; în primul caz, ea poate
PrefrontcJâ-zonâ ; Pregenital; Pregnanţă ; Prejudecata
Pre/607
avea la bază o dorinţă de identificare, de completare, de autovalorîzare, se securizare etc. cu sau prin obiectuî către care de orientează.
MORENO foloseşte termenul pentru a desemna atracţiile reciproce şi spontane. Alţi autori(MORY, j. NORTHWA, Margueritte HELL.) consideră că preferinţa este determinată de caracteristicile individuale (vîrstă, ^ preocupări intelectuale) şi de factori de mediu. In soclometrie (ca metodă de studiu a grupurilor şi a relaţiilor interpersonale dîn interiorul unui grup), preferinţa se manifestă ca alegere (simpatie), iar opusul ei ca respingere (antipatie) a fiecărui membru ai grupului faţă de ceilalţi membri ai grupului. Convergenţa preferinţelor, pe de o parte, în cadrul relaţiilor interpersonale din grup, pe de altă parte, în raport cu satisfacerea unor motivaţii comune, devine unu! dintre factorii de coeziune a grupului.
In patologia psihică, există atracţii(respingeri) între două subiectivităţi, bazate în special pe dinamica pulsională (-* SZONDI) a partenerilor. De asemenea, o boală psihică poate schimba un sistem anterior de preferinţe şi poate crea aitul, în funcţie de natura bolii şi de modificările apărute, în special la nivel motivaţional-afectiv. Astfel, în psihoze,fiind grav afectat simţul realului, preferinţa pentru un domeniu exterior (sau alegerea preocupărilor) revine la inadecvarea dintre o dorinţă nedefinită şi o posibilitate (disponibilitate) reală de a o satisface; ea comportă o notă de bizar, de straniu, fie în raport cu personalitatea premorbidă, fie cu realitatea prezentă (fie cu ambele). La personalităţi ie accentuate (pînă ia dizarmonii), modalitatea particulară de a rege re (favorizare) a unui obiect este dictată de tipul de personalitate : înclinaţia istericului pentru situaţii de eşec, pe care le amplifică şi în cadrul cărora joacă rol de victimă ; impulsivitatea alegerilor ia personalităţile nestăpînite, atracţia lor pentru ce este pregnant, perceptibil ; ştergerea registrului preferenţial (şi mai ales ştergerea d:ferentelor în atitudinile de alegere) la distirrJci ; schimbarea preferinţelor (privind lucruri sau persoane) 'a personalităţile labile afectiv ; dificultatea de a-si manifesta preferinţele la anancaşti ; exprimarea intensă a preferinţelor la personalităţile exaltate (uneori, acest lucru se manifestă în entuzrasmele si disperări1 e unor asemenea personalităţi). Indiferent de domeniul în care apar, -fie că vizează o persoană, o situaţie, un lucru, o sferă de preocupări, un grup, preferinţele, în special ond au o anumită intensitate, sînt analizabile şi trimit la un motiv (aspiraţie pulsională, dorinţă inconştientă latentă) caracteristic persoanei căreia îi aparţin şi mediului ei de viată.
76?. PREFRONTALĂ - zonă (cf. pre-; lat. fnns ,.frunte”) •Porţiunea situată ia polul anterior
al lobului frontal
768. PREGENITAL (cf. pre- ; lat. genital is „care procreează”) • Termen utilizat în teoria psihanalitică a dezvoltării psihosexuale pentru a defini stadiile care preced primatul zonei genitale (stadiul genital), deci perioada acoperită de stadiile oral, anal şi falie.
769.	PREGNANŢĂ (cf. fr. pregnonce : vezi îat. proegnans „plin, umflat") • Caracteristică a unei structuri de a se impune prin evidenţă, claritate, expresivitate, prin forţă şi stabilitate de relevanţă în raport cu restul structurilor cîmpului, care sînt dispersate, discontinue, estompate, neregularizate. Legea pregnanţei sau a formei celei mai bune, a formei optime, este o lege fundamentală a organizării perceptuale, elaborată de şcoala gestaitistă (KOFFKA şi WERTHEIMER). Această lege explică cum se trece de la cîmpul perceptiv omogen la cel eterogen, pregnanţa definind forţa si, prin urmare, stabilitatea şi frecvenţa unei organizări psihice. Criteriile pregnanţei s'nt : regularitatea, simetria, simplitatea, inclusivitatea, continuitatea şi unificarea. Pregnanţa depinde de modul cum este organizat stimulul, dar şi de factori subiectivi, de contribuţia specifică adusă de^ subiect în organizarea cîmpului perceptiv.
în relaţia medic-pacient, capătă caracteristici de pregnanţă anumite aspecte care pot constitui factori favorizanţi sau nefavorizanţi în evoluţia uitericară a relaţiei. Pentru medic, pot fi pregnante anumite caracteristici ale aspectului exterior ai bolnavului, aspecte constituţionale, modificări cu semnificaţie patologică, mimică, gesturi, comportament, anumite acuze subiective din relatările subiectului, care ^ capătă relevanţă pentru un anumit diagnostic. în aceiaşi timp, ceea ce se detaşează cu pregnanţă din comportamentul medicului poate influenţa atitudinea pacientului.
770.	PREHENSIUNE (cf. lat. prehensio „prindere1') • Termenul desemnează gestul sau acţiunea mîinii de a apuca,de a prinde obiectele,cu ajutorul unei pense ^formate între degete sau îrtre palmă şi degete. în primii doi ani de viaţă, m'na este iniţial obiect ae cunoaştere, apoi de mînu-.re a obiectelor de joc, de autoservire, pentru ca apoi să devină organ pentru numeroase activităţi. Gestul orehensiunii se structurează, de asemenea, în primii doi ani de viaţă. Există şi un reflex de prehensiune (de apucare forţată), util în practica neurologică.
771.	PREJUDECATĂ (după fr. prâjuge) • Opw>e
tenace, deşi insuficient fundamentată şi verificată, ia care subiectul aderă cu toată convingerea, fără să o supună unui examen critic şi confruntării imparţiale, lucide, cu experienţa. Pe deplin satisfăcătoare pentru gîndirea dogmatică şi stereotipa, grăbită să se ancoreze în certitudini pentru a evita efortul intelectual pe care îi presupune orice
608/Pre
Prejudecata: concept i Prejudiciu
problematizare şi orice examen reflectiv, prejudecata are, cel mai adesea, „cîte ceva dintr-o baza reala", întemeindu-se pe constatarea unor fapte, pe câre le deformează, însă, şi ie interpretează eronat, generalizînd fără temei experienţe şi observaţii personale, privite în mod unilateral şi universalizate prin asocieri sau analogii grăbite şi forţate. Greu, dacă nu chiar imposibil de eliminat din gîndirea comună a vieţii cotidiene, prejudecăţile constituie un mare handicap în gîndirea teoretică, pe care o „anchilozează”, limitîndu-i orizontul problematic, creativitatea şi ingeniozitatea, condiţii necesare ale invenţiei şî descoperirii de noi cunoştinţe.
Boala psihică şi bolnavul psihic au fost de-a lungul timpului ţinta unor şiruri de prejudecăţi dintre cele mai bizare, care au generat o adevărată optică socială deformată, incluzînd fragmente insolite de gîndire magică. De la „boala divină'* şi comunicarea cu zeii din antichitate, la „posesiunea diabolică” a evului mediu, pînă la „psiho-genizarea” sau etiologia exclusiv sexuală a epocii noastre, diverse prejudecăţi au însoţit originea patologiei psihiatrice, pătrunzînd cu o uşurinţă uimitoare în mentalitatea indivizilor. Eliberarea bolnavilor din lanţuri, pe care a înfăptuit-o PINEL în pragul secolului ai XlX-lea, nu a fost deloc sau a fost prea puţin urmată de abolirea prejudecăţilor care socoteau bolnavul psihic nu un suferind, ci o curiozitate sau chiar un permanent pericol,
Prejudecata este atributul unei gîndiri închistate, puţin deschise spre critică, limitate la o comunicare în clişee. Oricine poate recunoaşte în cele ce urmează o serie de propoziţii care par a fi statuate ştiinţific, dar de fapt nu sînt decît prejudecăţi : despre aicool şi alcoolism (după COLLEMÂN, 1975) :
•	Alcoolul este un stimulent.
•	Alcoolul poate fi esenţial în tratamentul unor boli.
•	Se poate detecta întotdeauna alcoolul în respiraţia unei persoane care a băut.
•	Tulburările de judecată nu se produc decît după ce au apărut semne evidente de intoxicaţie.
•	Individul este mai repede intoxicat de „amestecul” de băuturi „curate”.
•	O persoană excepţională poate să aibă o concentraţie de alcool de 1 °/oasau chiar mai mult şi să-şi păstreze complet controlul facultăţilor.
•	Bărbatul îşi stăpîneşte mai bine beţia decît femeia.
•	Alcoolul este un drog mult mai puţin per i-culos decît altele (de exemplu, marijuana).
•	Persoanele cu „voinţă tare” nu trebuie să se îngrijoreze că ar putea să devină alcoolic i.
•	Alcoolicii care au fost trataţi cu succes pot sa se rezume doar la un „alcoolism social’' adică la consum ocazional de alcool.
Este doar unul dintre exemplele cele mai grăitoare pentru marea forţă cu care prejudecata poate acţiona şi pentru consecinţele evidente pe care le poate avea.
Oricît ar fi de absurd, prejudecăţile publicului sînt mult mai inteligibile prin faptul că funcţionează în afara rigorii ştiinţifice decît cele medicale a căror ciudăţenie este nu numai neliniştitoare, ci şi periculoasă. Reducerea modelului general la modelul personal (al aşa-numitei experienţe proprii) este sursa unor prejudecăţi, care, în fuhcţ ie de poziţia emiţătorului, se infiltrează pe o arie variabilă,limitîndu-şi şi extinzîndu-şi efectul nociv, uneori în proporţii surprinzătoare. Dacă, spre exemplu, maiariotsrapia a fost relativ uşor acceptată, cu toate dificultăţile tehnice şi inconstan ţa rezultatelor, nu acelaşi lucru se poate spune despre terapia electroconvuisivantă sau medicaţia neuro-leptkăr fa. ciudatriscuUM-WKîf şi a acţiunii lor terapeutice nete. Prejudecata, lipsa dorinţei de informare au făcut ca zidul spitalului să devină o fortăreaţă care să apere, de fapt, un mod de a gîndi anacronic şi comod.
Faţade psihanaliză, prejudecăţile s-au manifestat prin abordarea ei reducţionistă (în fapt, reducţio -nismul este unul dintre atributele constante ale prejudecăţilor),'înlocuindu-se sexualitatea cu ge-nitalismul, trebuinţa cu instinctul, teoria despre inconştient cu imaginea unui inconştient funciar, rău şi ameninţător.
Asupra psihiatriei şi a posibilităţilor sale ca domeniu medical, planează încă o serie de pre judecăţi care nu-i diminuează potenţialul de acţiune, dar îi lipsesc încă pe mulţi suferinzi de contactu I benefic pe care l-ar putea avea cu medicul.
772.	PREJUDICIU (cf. lat, praejudidum „neajuns, prejudiciu”) • în psihologie, sentiment al unei nedreptăţi morale sau materiale pe care un ii subiecţi îl încearcă, deşi obiectiv motivaţia nu
Prejudiciu ; Prejudiciu' moral(D) ; Prejudiciu senil^0 ; Pre//s(M)
Pre/609
este argumentată. în aceeaşi categorie pot fi încadrate sentimentele pe care unii subiecţi le încearcă atunci cînd primesc unele reparaţii pentru pagube de o natură oarecare pe care !e-au suferit, considerîndu-le însă total insuficiente.
Sentimentul de prejudiciu este frecvent întîl-nrt în patologia psihiatrică, în circumstanţe dintre cele mai variate. Astfel, în deficitul mintal, prejudiciul este legat de incapacitatea subiectuluide a aprecia valorile şi de sărăcia registrului său afectiv. . in dizarmoniile de personalitate, subiecţii con* strmesc o serie de povestiri din care rezultă că au fost prejudiciaţi, întîmplările povestite împier didr>du-5 să obţină succesele aşteptate pe divers® planuri. Aceste povestiri mitomanice sînt adesea însuşite ca o biografie pe care subiectul o reproduce cu scop justificativ şi revendicativ ori de cîte ori are posibilitatea. în dizarmoniile de tip paranoiac, orice injustiţie este mult exagerată şi poate orktnd declanşa o serie de demersuri pentru obţinerea „adevăratei" dreptăţi. Pentru aceşti subiecţi, prejudiciile devin repede un scop în sine.
în delirul de prejudiciu de tip paranoiac, existenţa unei daune reale sau imaginare antrenează apariţia unor idei prevalente, care se organizează rapid într-un sistem delirant, polarizînd întreaga energie a subiectului preocupat exclusiv de repararea prejudiciului. Cu cît acţiunile subiectului devin mai ample, cu atît şi prejudiciu! imaginar capătă dimensiuni mai semnificative pentru subiect.
ideile de prejudiciu mai pot fi întîlnite în psiho-ze-e vîrstei a treia şi în debutul stărilor demenţiale de la această vîrstă, fiind adesea generate de tulburările mnezice ale pacientului, cai^e se crede prădat sau jefuit de unele obiecte pe care nu le găseşte. Şi aici, ca şi în debilitatea mintală, apare incapacitatea de a mai aprecia valoarea rea’ă a unor obiecte sau fapte, ideile de prejudiciu căpă-tînd, în acest context, un caracter tot mai absurd. Accentuarea unor trăsături ale personalităţii şj rigidtzarea acesteia constituie o altă cauză a apariţiei ideilor de prejudiciu la bătrîni. Mai mult, ideile de prejudiciu apar ca o compensaţie a reducerii sferei de preocupări şi interese, specifica vîrstnicului.
; Despre ideile de prejudiciu se poate vorbi şi în cazul subiecţilor care, în urma unui traumatism, dezvoltă fenomene,.sinistrozice” şi hipocondriace, reclamînd repararea presupusului prejudiciu prin compensaţii materiale pe care le-ar dori viagere.
773.	PREJUDICIU MORAL*0) delir «Delir secundar unei intervenţii asupra corpului bolnavului, intervenţie ce are cauze medicale (intervenţii chirurgicale, tratamente) sau accidentale. Deşi este în evidentă discrepanţă cu presupusele tulburări organice sau funcţionale care i-au fost provocate, bolnavul se consideră grav prejudiciat, cerînd nesfîrşite reparaţii aîe prejudiciului. Simp-
tomele devin dovezile ,,de necontestat” ale suferinţei şi deci ale dreptului la reparaţie, recompensă. Victimă perpetuă nu numai a „agresorului” iniţial, ci şi a medicilor, tribunalelor, avocaţilor, comisiilor de expertiză, bolnavul devine un acuzator permanent şi ajunge, de obicei destul de tîrziu. la psihiatru („înnebunit” de nedreptăţile care i se fac şi de perpetua tracasare la care este supus).
774.	PREJUDICIU SEN1L<D) delir «Delir specific perioadei de involuţie, a cărui descriere clasieă îi aparţine lui KRAEPELIN. Subiecţii devin în mod treptat bănuitori şi neliniştiţi, simţindu-se în permanenţă tracasaţi de evenimentele cele mâl .neînsemnate. Absenţa de la domiciliu, chiar şi pentru intervale scurte, este urmată de verificări minuţioase care „scot la iveală” furturi de îmbrăcăminte, tacîmuri, spargeri de veselă, falsificări aie băuturiior alcoolice, sustragerea de piese din aparatura electronică etc. Halucinaţiile auditive nocturne, ca şi percepţiile delirante sînt constante, furnizînd „doveziie” prezenţei agresorilor. în cadrul suspecţilor sînt incluşi foarte repede membrii familiei, personalul de serviciu, vecinii. Mijloacele acestora de persecuţie a bătrînilor sînt cele la îndemînă (de exemplu,otrăvirea alimentelor şi a apei). împotriva celor care urmăresc tenace prejudicierea bătrînilor, aceştia îşi creează un compprtament de apărare, din care nu lipsesc mijloacele de alarmă şi pregătirile de fugă, ca ultim mod de a scăpa de persecutori.
Examenul psihic pune în evidenţă creşterea prolixităţii discursului, hipoprosexia, creşterea gradului ^de circumstanţialitate. Delirul de prejudiciu serţfl se întîlneşte cel mai frecvent 1a debutul dementelor senile.
775.	PRELAZIN<m) Canada- DCI Fenmetra-
zină • Psihostimulent, derivat fenilentilaminat de tip 3-metii-2-fenilmorfolină, cu puternice valenţe
anorexigene. Este utilizat în combaterea unor efecte secundare ale NL. Pot exista fenomene de sevraj la întreruperea tratamentului -> PSIHOSTIMULENTE.
776.	PRELIS(M) RFG - DCI Metoproioi • Beta-blocant de tip (±)-1-(isopropilamino)-3-/p-(2-metoxietil)fenoxi/-2-propanol, indicat în anxietate, alcoolism, distonii neurovegetative, afecţiuni psihosomatice. Nu duce la dependentă, nu se asociază cu IMAO - BETABLOCANTE'.
39—c; 833
t61C/Pre
Prelogic ; Premisa; Premiu | Premodrin(U); Premoniţie
777.	PRELOGIC (cf. pre-; gr. logike „logică") • Ceea ce precede logica. Termenul s-a bucurat de o largă audienţă datorită teoriei sociologului francez L. L^VY BRUHL, potrivit căreia societăţile arhaice ar fi fost dominate de un sistem de gîndire (şi mentalitate) prelogică (asociativă), structurată pe alte principii decît gîndirea raţională a societăţilor civilizate, aflîndu-se deci într-un stadiu inferior de evoluţie spirituală. Asaltat de numeroase critici, LliVY BRUHL a renunţat la această concepţie, recunoscîndu-i lipsa de temei. Cercetări etnologice ulterioare au demonstrat că mentalitatea primitivă se deosebeşte de spiritualitatea societăţilor mai evoluate nu prin structurile ei logice, ci prin sincretismul ei, în care sînt contopite fără diferenţieri accentuate cunoştinţe, reguli tehnice, datini şi rituri, credinţe religioase, practici magice şi norme estetice, astfel încît premisele categoriale şi postulatele ontologice ale omului arhaic sînt altele decît cele pe care se fundamentează conştiinţa de sine şi Weltanschau-tsng-ul culturilor occidentale moderne.
778.	PRELU-2<“> SUA - DCI Fendimetrazină • Psihostimulent anorexigen de tip (-f )-3,4-dime-til-2-fenilmorfolină, cu efecte simpaticomimetice reduse, indicat în astenie, presenilitate, se-
vraj, toxicomanie, obezitate secundară curei neuroleptice, tulburări de dinamică sexuală. Este contraindicat în stările de excitaţie psiho-motorie, anxietate, sarcină, comiţiai itate.___
779.	PRGLUDINE<m> Franţa - DCI Fenmetra-
sin.
zinc 9 Psihostimulent, derivat feniletilaminat->
PRELAZIN<m> Canada.
780.	PRELUTAL<mc) Argentina • Produs tera-peutic care conţine două medicamente tipizate cu acţiune diferită, care se complementează:
•	FENMETRAZINĂ<m) — nooanaleptic, derivat feniletilaminic ;
•	PROMAZINÂ^m> — neuroieptic, derivat fenotiazinic.
Are acţiune anxiolitic-sedativă, cu efecte secundare atenuate.
781.	PREMISĂ (cf. lat. prcemittere „a trimite înainte, a emite”) • Propoziţie din care se deduce o altă propoziţie, numită concluzie. în cazul inferenţelor imediate, concluzia decurge dintr-o singură premisă (de exemplu, în inferenţa : „toţi atleţii sînt sportivi”, prin urmare „unii sportivi sînt atleţi”, judecata „toţi atleţii sînt sportivi” este unica premisă). în cazul inferenţelor mediate, concluzia este derivată din cel puţin două sau mai m uf te premise. în silogismul : ,,toţi atleţi i sînt sportivi, toţi sprinterii sînt atleţi, toţi sprinterii sînt sportivi” —primele două propoziţii sînt premisele din care decurge cea de a treia (concluzie).
782.	PREMISE EREDITARE • Expresie ce desemnează, în psihologie, un ansamblu de însuşiri morfologice şi funcţionale, particularităţi ale sistemului nervos, ce influenţează dezvoltarea (formarea) personalităţii. Premisele ereditare se referă la : calităţile neuronale şi somatice, calităţile temperamentale (ca latură dinamico-energe-tică a personalităţii), disponibilităţile pulsionale (-> SZONDl<T> test).
După P. POPESCU NEVEANU, premisele ereditare sînt nespecifice (exceptînd funcţionalitatea analizatorilor ca factor semispecific), pentru ca ele nu determină esenţial un tip sau altul de personalitate. Particularităţile endocrine intră tot în categoria acestor premise. Expresia „premise ereditare” nu este sinonimă cu noţiunea de „ereditate”. Unii specialişti în psihologie folosesc sintagma „premisă ereditară”, în cazul în care nu se cunoaşte ereditatea unor însuşiri şi caracteristici psihice, însuşiri ce apar, totuşi, gata constituite.
783.	PREMIU (cf. lat. praemium „răsplata, recompensă”) • Termen desemnînd sancţiunea-re-compensă în opoziţie cu sancţiunea-pedeapsă. Avînd un rol important în constituirea sau întărirea unor motivaţii ale activităţii, trebuie să respecte cîteva reguli de bază :
•	să fie stimulativ, adică proporţional cu acţiunea premiată (nici prea mare, nici prea mic) ;
•	să fie în concordanţă cu vîrsta şi nevoi-e de stimulare ale subiectului ;
•	să împletească armonios recompensa materială cu cea morală, pentru a evita crearea unei motivaţii extrinseci (a învăţa pentru notă, în loc de motivaţia intrinsecă de a învăţa pentru a şti).
Premiul,’ ca şi pedeapsa, trebuie să ţină cort de performanţele grupului din care face parte subiectul. în acest sens, ele sînt relative, dar stimulative prin raportarea continuă la performanţe superioare.
784.	PREMODRIN<m) Italia - DCI Metamfeta-mina • Psihostimulent cu valenţe anorexigene, derivat feniletilaminat de tip (+)-N,a-dimetslfe-netilamină, cu acţiune şi indicaţii similare cu ale amfetaminei şi acelaşi risc al dependenţei.
785.	PREMONIŢIE (cf. lat. praemonitio „avertisment”) — sin. PRECOGNIŢIE • Fenomen psihic paramental (paragnostic), inclus în categoria fenomenelor paranormale, care se referă, în parapsihologie, la posibilitatea de cunoaştere spontană şi relevantă a evenimentelor viitoare, probabil pe cale perceptivă extrasenzorială. Dotarea paranormală de a prevedea cursul evenimentelor se deosebeşte de predicţie şi anticipare prospectivă, fiind mai degrabă similară cu previziunea de fac-
Prenormine(M); Preobiectal; Preosdiplan { Prepsihoza ; Prequil
Pre/611
tură neştiinţifică sau cu clarviziunea, prin fundamentarea ei (după unii autori) mai muit pe intuiţie subiectivă, criptestezie şi afectivitate, care se sustrag condiţionărilor temporale. în psihopatologie, premoniţiile au fost descrise iniţial în stările de transă sau de extaz mistic, apoi în debuturi discordante, deliruri cronice sistematizate (paranoia, parafrenia), psihastenii severe şi psihoze isterice, avînd cu precădere un conţinut catastrofic.
Este necesară diferenţierea premoniţiei ca fenomen parapsihologic, de afirmaţiile şi/sau trăirile determinate de procesele morbide din psihiatrie. Studiul fenomenelor paranormale se efectuează în institute de cercetare în domeniul parapsiho-logiei din diverse locuri în lume PARAPSIHOLOGIE.
786.. PRENORMINE<m) Argentina - DCI Ate-rtOiO, • Betablocant de tip 2-/p-/2-hidroxi-3-(iso-propitamino)propoxilfenil/acetamidă, indicat în anxietate cu şi fără componentă somatică, tulburări
h2-Ct/-UrM-M
âM
funcţionale ale sistemului cardiocircuiator, ca adjuvant în tratamentul sevrajelor, în combaterea tremorului senil. Nu duce Ia dependentă, nu se asociază cu IMAO BETABLOCANTE.
787. PRENT(M) Austria, Elveţia, Italia, RFG — DCI Acebutolol • Betablocant de tip 3’-aceti!-4'-f2-h»droxi-3-(isopropilamino)propoxi/butiranilidă. Este indicat în anxietate, sindroame psihovegeta-tive simpaticotone, sevraje de origine diversă, combaterea tremorului parkinsonian, senil, urmare a intoxicaţiei cu litiu. Nu duce la dependenţă, nu se asociază cu IMAO -► BETABLOCANTE.
7S8.	PREOBIECTAL (cf. pre-; lat. objectum ,,o-biect”) • Termen desemnînd faza premergătoare identificării Eu/Non-Eu. Corespunde etapei imediat următoare naşterii, cînd percepţia lumii exterioare se face numai în funcţie de nevoile primare (- OMNIPOTENŢĂ ; RELAŢIE OBIECTUALĂ ; NARCISISM).
789.	PREOEDIPIAN (cf. pre-; Oedip — personaj mitologic) «Termen desemnînd o fază de dezvoltare libidinală a individului. Această fază, anali-
zată din punctul de vedere al relaţiilor interpersonale, se situează înaintea relaţiilor triunghiulare oedipiene, cînd la fetiţă nu a avut loc schimbarea de obiect, iar la băiat, tatăl nu este încă rival şi obiect de identificare. Faza este caracterizată prin relaţia duală mamă-copil. Se diferenţiază de faza pregenitală doar din punct de vedere teoretic, practic acoperind aceeaşi zonă de vîrstă. Această fază se referă la perioada stadii lor/ pulsionale precedînd primatul zonei genitale.
790.	PREPARARE (cf. lat. praeparare ,,a pregăti” )
•	Etapă premergătoare procesului creaţiei. Analiza ei a dus la conturarea teoretică a următoarelor subetape :
•	observaţia sau definirea problemei ;
•	acumularea, implicînd strîngerea materia-
lului de lucru ;
•	subetapa operaţională, cu formularea ipotezelor, restructurarea materialului, apariţia primelor ipoteze (]. DEWEY, 1910 ţ J. ROSSMAN, 1931 ; J. HAEFEL, 1962 ; A. PROSBY, 1972).
791.	PREPARTEN<M) Mexic - DCI Profenamlnă
•	Neuroieptic sedativ, derivat aminofenotiazinic de tip 10-(2-dietilaminopropil)fenotiazină, cu acţiune sedativă şi antihistaminică.
792.	PREPSIHOZĂ (cf. pre-; psyche „suflet”) • Tablouri psihopatologice în clinica infantilă, care lasă să se întrevadă o evoluţie psihotică ulterioară. Unii autori susţin că este vorba *doar de psihoze paucisimptomatice. în antecedentele multor schi-zofreni, a căror simptomatologie la adolescenţă îmbracă un aspect clasic, se pot regăsi adesea tablouri prepsihotice (A. POROT, B. AUBIN). Termenul este ambiguu şi nu poate fi folosit în locul vreunei entităţi clinice.
793.	PREQUIL<M) Austria, Belgia, Italia—DCI Meprobamat • Tranchilizant, derivat propandioiic, de tip 2-meti!-2-propi!-1,3-propandioî dicarba-mat, cu acţiune sedativ-anxiolitică, anticonvulsivantă şi uşor hipnotică. Este indicat în nevroze cu componentă anxioasă şi depresivă, alcoolism, delirium tremens, unele forme de epilepsie petit mal, afecţiuni psihosomatice. Deşi fără efecte secundare evidente şi contraindicaţii, tratamentul de lungă durată nu se întrerupe brusc, putînd apărea un ,,mic sindrom de abstinenţă”. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de MEPROBAMAT<m).
794.	PRESCRIPŢIE MEDICALĂ (cf. laţ. proe-scriptio „prescripţie, normă”) • Dispoziţie scrisă a medicului privind tratamentul, dieta şi unele recomandări prin care se urmăreşte însănătoşirea sau prevenirea bolii.
612/Pre	Presaminem	;	Presbiofrenie&>; Pr&sepUitate cmcept
795 PRESAMINE(m) SUA — DGl Imipraminâm Antidepre iv timoleptic, derivat dibenzazepinic de tip 5 /3-(dimetilamino)propii/-10,11 -dihidro--5H dtbenz/bff/azepină, cu acţiune antidepresivă cu spectru larg, incluzînd depresia endogenă. Este posibilă şi se recomandă .asocierea cu NL bazafe, tn psihoze. ?Efectele terapeutice se instalează lent, în 12—14 zi le Este necesar ca tratamentul să fje sustinut existmd riscul recăderilor (în nevroze, minimum trei luni, în psihoze, şase luni). Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de ANTIDBPRIN<M>;
796. PRE -SATE(]VT) Canada - DCI Clorfenter-mina • Psihostimulent anorexigen. derivat fenil-eti laminat de ti p p-clo r-a,. a-d i meti I feneti I am i nă,
indicat în anxietate severă, diminuârea activităţii intelectuale, în preşenilitate, sevraj de diverse" etiologii, tulburări de dinamica sexuala, combaterea obezitătii secundare curei neuroleptice -* PSIHOSTIMULENTE. t- ' -■ ' , -797. ,PRESB»OFRENIE<b) boală (cf. gr. pres-bytes „bătrîn” ; phren „spirit”) • Entitate clinica considerată de şcoala germană de psihiatrie (WERNICKE creează, acest termen în 1906) ca fkcînd parte din patologia şenescenţei; ulterior, KRAEPELJJbl o v,a; iotegra*..demenţei şenile, iar WEITBRECHT o' vaCcqnşidera ca pe o hipomame uşoară (psihoză manifo^mă pe fond arteriosclero-tic cerebral), apărută- la o, personalitate sintona la care funcţiile mnestice sînt grav afectate.
BARDENAT (1985) o consideră tot o formă a demenţei senile, care reuneşte pe ^plan clinie elementele sindromului demenţial cu cele ale sindromului KorsaNov, evocîhd1 ceea ce CHASLIN şi SEGLAS denumeau confuzie mintală cronică. De remarcat că autorii americani nu mai menţionează presbiofrenia ca formă clinică distinctă în-clasificarea din DSM III.	,
în concepţia clasicilor^psihiatriei, tabloul clinic al acestei boli ar corista în : debut de cele mai multe ori lent, progresiv (la vîrsta senilităţii şi predominant la femei)'; perioadă de stare manifestată prin amnezie de fixare, dezorientare tenv poro-spaţială, false recunoaşteri, fabulaţii cu caracter extravagant şi absurd T -	?	'
Relativ buna conservare intelectuală şi a comportamentului instictiv-afectiv, ca şi păstrarea unor automatisme sociale permit o integrare acceptabilă a subiectului în mediu pentru o perioadă rela-
tiv lungă de^imp, în comparaţie cu celelalte forme-de demenţă. Examenul anatomopatologi np reuşeşte să fie concludent în sensul unei specificităţi a substratului lezional al presbiofreniei, pu-nînd deocamdată sub semnul întrebării existenţa* sa de sine stătătoare.
798.	PREŞENILITATE (cf. pre-; lat seniUs „bă-, trinesc”}-sin. PRESENESCENŢĂ ; PREINVO- , LUŢIE ; .VÎRSTĂ , CLIMACTEftlCĂ : # Perioadă, din ontogeneză» delimitată între vîrsta adultă de 4 stabilizare-şi începutul .senil ităţi i(45—60 de ani), ,
*	Deşi graniţele de vîrstă-sînt unanjm acceptate, * di-feritele,şcoli de psihiatrie nu folosesc aceiaşi;i termeniv Astfel, climacieriul 4este utilizat* îq,mod * arbitrar, ca termen pentru a descrie presenili- ^ tatea (URECHIA), preinvoluţia (PREDESCU), prese neşcenţa ^(DUMITRU), vîrsţ^climacteriană (şcoala italiană de gerontologie), pe care.j.însăs, şcolile germană (WEITBRECHT) şi americană^ (DSM III) le ignoră total vorbind numai despre involuţie (senium).
Termenul,,preşenilitate”este utilizat, în general, cu două accepţiuni: parâmetrii psihofiziologicf3 ai unei,.vîrste critice”, reprezentînd totuşi o perioadă normală din existenţa omului, şi scenă pe care se desfăşoară ,.accidente” patologice de o amploare mai mică sau mai mare. ,,Wechseljahre” sau „re-tour d’age”f-cum este denumită vîrsta respectivă, reprezintă'un ax în jurju 1 căruia au loc profunde modificări, Jn structură "personalităţii, pe toate cele trei planuri definitorii : biologic, psihologic şi social.
Unii oameni pot afirma că ,.viaţa începe la 40 de ani”, .pentru majoritatea, această vîrstă anii .care .un^tz^şm^ifidnd bogăţie spirituala:^ profesională, irandament maxim, plin avînt soclaf şi profesional» . *r§âliz^rea echilibrului, familial. _ După 50—55 ânl se*trece printr-o criză de in-* terioriz^re”, ocazionata de instalarea menopauzei* la femer (fâ.bărbaţi, climacteriul îşi face apariţia,,, de Qbice^-mai tîrziu),, însoţită de o slăbire gene-* rala* aţîţpe plan fizic, cît şi psihic. Esfe perioada* * cînd-unele femei se pensionează. .Bărbaţii îşi»? vor susţine în 'continuare activitateaa profesio- * naiă şi so^iitŞ, buturîridu-se de apreciere din partea celorlalţi,’transmiţîndu-şi cunoştinţele generaţiilor- mai tinere. Sînt '-posibile' conflicte între geTyer&ţii. Tabieturile devin un, mijloc de asigurare,^ "comodităţii în sînul familiei.
Pe plan psjhol-Qgic se constată, mai mult sau mai* puţin v©b?i:c scădere a performanţeforjgenerale* deşi autori de prestigiu (MULLER. HEGEMAN) ? consideră. că excesul de aicoc cafea şi,ţigări, ca şi consumul de-tranchilizante reprezintă cauza . p rmcipala a acestui fenomen.
Presen ii itate : evoluţie ; Preşkine ; iPţesiune a grupului
Pre 1613r
Scăderea nivelului sensfbiIităţi i (vecte re, auz, fnîros, simţ tactM), modificările trofice la nivelul pielii (uscare, riduri) şi al părului (albirea părului, apariţia cheliei), deformarea siluetei — devin cfin ce în ce mai vizibile după 40—42 de ani, ' =
In-general, contextul profesional oferă pasfbi-Irtatea de atingere a aspiraţiilor maturităţii sau semnalează momentul în care individul îşi dă seama de pista falsă pe care a ales-o. Viaţa de fainii ie este marcată de tensiunile afective generate de părăsirea, pe rînd, a casei de către copn sca-derea nivelului libidinal-, dar întărirea relaţiilor de interdependenţă între soţi.
în afara acestei evoluţii '„normale”, există şi situaţi i în care vîrsta preseniI ităţi i poate fi grevată de afecţiuni cardîo-respiratori i, digestive, metabolice, de instalarea progresivă a insuficienţei circulatorii cerebrale, cu suferinţă consecutivă organică (încă parţială şi reversibilă Sa această vîrstă).
Tulburărilor psihice instalate nu li se poate conferi o specificitate legată de perioada biologică respectivă; pot^fi recunoscute mecanisme psihopatologice în care se întîinesc : încetinirea proceselor intelectuale (sărăcirea ideaţiei, a creativităţii, predominanţa reminiscenţelor şi automatis-melor, apariţia fatigabilităţi i), tulburări ale nivelului dispoziţiei şi afectivităţii în condiţiile implacabilei treceri a timpului („dulcea pasăre a tinereţii”),, cu înclinare spre tristeţe şi un oarecare grad iie anxietate.
Este îndreptăţită* opinia unor autori (POROT şi BARDE NAT, 1985) care nu consideră posibilă existenţa veritabilelor neurastenii la vîrsta preseni lităţij,. socotind că astenia îşi poate avea mai degrabă originea tn încărcătura prologi că (somat ică sau cerebrală)'pe care subiectul o prezintă în această f perioadă.f Siisceptibilitatea, rntrospecţi-unea pe I inia corporal ităţi i, avînd drep.t . rezultat preocupările1 hipocondriace, acordarea unei atenţi i particulare sexualităţii, atitudinile de opoziţie faţă de . nou; şi chi&r interpretativ itatea în; sens de prejudiciu, de gelozie:■*— sînt parametri psi-ho-com porta mentali care jalonează vîrsta prese-n Uitaţii, favor izînd o patologie psihică de la tona-s iitatea nevrotică, la cea psihotică şi demenţraiă.v
în ceea ce priveşte unele cazuri de involuţie precoce, care devin manifeste în presenilitate, POROT observă că aceşt i subiecţi sînt mai degrabă posesorii unui capital vital insuficient, pe care
l-au epuizat prea repede, devenind',",falşi neurastenici pri n insuf i ci enţa’'. Psi hozeie^fecti ve care survin în această perioadă pot f i reprezentate de afecţiuni cu debut anterior, care nu'mai se pre-1 lungesc în presenium, sau1 cu debut tardiv, dar se descrie şi forma mult discutatei melancolii de involuţie, a maniei presenile (REGIS)r care apare după vîrsta de 45 de ani. Paranoia de involuţie (KLEIST, HALBERSTADT) şi parafrenia sînt deli-
.ruri cronice sistematizate care debutează .trr aceeaşi perioadă. Psihozele schizofrenice (cu excepţia contestatei schizofrenii tardive) sînt în general stabilizate la această vîrstă sau: evoluează fie către ameliorare, fie către deteriorare. în demenţele preseni Ie (Pick şi Aîzheimer) sau de tip artericsclerotic, în cazul unei paralizii generale, substratul organic este evident.
Remisia unora dintre tulburările psihice sub. tratament reprezintă un important criteriu de diagnostic diferenţial pentru preseni!itate faţ& de involuţie şi, respectiv, de prognostic favorabil. Investigaţiile paraclinice (radiologice, tomografia computerizată) şi testele psihologice perfor-manţiale completează (susţin sau infirmă) argumentele clinice.
799.	PRESIUNE (cf. lat. pressio) • Mărime fizici care defineşte raportul dintre o forţă şi suprafaţa pe care se exercită. Prin extensie, termenul are conotaţia de constrmgere a unui individ sau f unui grup social.
8Q0. PRESIUNE A GRUPULUI (cf. lat. pressic? „presiune’,’) # Influenţă pe care membrii unur grup o exercită asupra fiecărui membru din com ponenta lui, în vederea conformării acestuia la sarcinile mediate şi la regulile grupului. Asocierea» oamenilor în„grupuri constituie o condiţie fundamentală # existenţei şl supravieţuirii lor. S. BERENT afirma, privind aspectul istoric al acestef probleme, că expulzarea din grup constituie cea mai mare dintre tragediile pe care un individ o putea suferi; S. ASfcH arată că o persoană din interiorul unui grup nu poate sa nu ţină cont de regulile acestuia; W. BION arată că grupul, la rîndur sau; se formează1 în raport cu un scop sau o Sarcină care implică apariţia unui grad de coeziune între membrii săi. Acest grad de coeziune permite pe de o parte realizarfea scopurilor propuse, pe de altă parte potenţarea capacităţilor fiecărui membru.
Presiunea grupului poate influenţă selecţia» sarcinilor, credinţele, atitudinile şi chiar imaginea individului despre realitate. M. SER!FIM(1935) şi, ulterior, S. ASCH (1952) au demonstrat experimental că percepţiile şi raţionamentele unor’ membri ai grupului pot fi influenţate de afirmaţiile celorlalţi membri. C. MORGAN şi R. K1NG (1966) arată că dorinţa de aprobare socială a ceior mai mulţi dintre membrii grupului este aşa de puternică încît ei se conformează rapid afirma-* ţii lor celorlalţi, pentru a nu risca să f ie dezaprobaţi şi, deci, izolaţi. F. ALLPORT demonstrează că indivizii îşi limitează net raţionamentele în prezenţa grupului, oferind soluţii mai puţin eficiente1 decît âr face-o dacă afc fi singuri.
în "cadrul grupului apar în mod deschis sau numai subtil tendinţe disimulate de : intimidare ‘ a celorlalţi pentru®impunerea opiniilor proprii
614/Pre
Presiune intracranianâ; Prbsopmcturâ
sau pentru a se adopta o soluţie aleasă de un anumit membru în realizarea unei sarcini. Experienţa anterioară a indivizilor în ceea ce priveşte respingerea socială sau alte metode primitive poate juca un rol însemnat în aceste cazuri. H. EZRIEL (1950) analizează modul în care indivizii exercită presiuni asupra celorlalţi în cadrul inter-relaţiilor de comunicare din grup. El evidenţiază trei tipuri de relaţie : impusă, evitantă, catastrofală — descriind mecanismul fiecăreia.
In relaţia impusă, indivizii interacţionează pe căi pe care le consideră a veni în întîmpinarea doleanţelor celorlalţi şî exercită o puternică presiune ca şi ceila’ţi să se comporte la fel, lăsînd să se înţeleagă că o exprimare deschisă şi directă a gînduriior şi simţămintelor ar produce o catastrofă în relaţiile din cadru! grupului şi amenin-ţîndu-i pe ceilalţi în mod indirect cu izolarea. Cel care manevrează relaţia impusă mizează pe numărul mare de aderenţi la o relaţie confortabilă, care să nu ridice probleme. In acest fel se obţine realizarea unor puternice relaţii formale, care nu au nimic comun cu sinceritatea şi onesti tatea, reflectîndu-se negativ asupra creativităţii grupului. In opinia autorilor americani, acest tip de relaţie este ce! mai frecvent, iar presiunea exercitată de grup tinde, din această cauză; să fie în permanenţă redusă de individ.
801. PRESIUNE INTRACRANIANÂ • Valoarea presiunii lichidului subarahnoidian ia nivdul cutiei craniene (valoare normală : 25 cm3 de apă). Această valoare poate creşte(-♦ HIPERTENSIUNE INTRACRANIANÂ) la 400 cm3 de apă, determinând, alături de semnele iniţiale (cefalee, vărsături), tulburări de vedere şi o simptomatologie psihică (abulie, iritabilitate, tulburări de atenţie şi memorie, eventual tulburări confuzionale). Tardiv, apar tulburări de conştiinţă (obnubilare, onirism, somnolenţă şi chiar comă), însoţite de modificări ale tonusului muscular şi tulburări neurovegetative (respiratorii şi circulatorii).
Circumstanţele etiologice sînt legate de ob* stacole create în scurgerea sau resorbţia lichidului cefalorahidian, tulburări vasculare (trom-boze, vasodilataţie activă sau pasivă) sau edem cerebral tumora!, traumatic etc. Diagnosticul pozitiv şi diferenţial se bazează pe utilizarea tomodensionaetriei cerebrale şi EEG.
Valorile normale aîe presiunii hidrostatice a LCR se pot reduce consecutiv unor cauze lichi-diene (traumatisme craniocerebrale cu scurgeri de LCR), vasculare sau parenchimatoase (deshidratare cerebrală). Aspectul clinic se aseamănă frecvent cu acela prezent în cazul hipertensiunii. Ap^e rar la subiecţii vîrsţnict, în caz de traumatism craniocerebrai, şi poate ceda la tratamente etiologice (chirurgicale sau terapie de corecţie ionică). Diagnosticul pozitiv se pune numai prin măsurarea directă a presiunii intra-craniene,
802.	PRESOPUNCTURA (cf. lat. pressare „*
presa1*; punctura „înţepătură") • Tehnică terapeutică chineză, constînd din masarea cu ajutorul degetelor, mai precis cu indexul şi poli cele, a anumitor meridiane şi puncte de acupunctură. Derivă din tehnica acupuncturii, avînd un mecanism de acţiune asemănător cu aceasta. Tehnica şi explicaţiile presopuncturîi au fost sistematizate de medicul TCHRENN QENN TCHONG în secolul al Xlll-lea e.n., care recomanda masajul cu pulpa degetului, unghia sau palma (pentru suprafeţe mai întinse). Masajul se efectua pe pielea uscată sau unsă cu uleiuri vegetale, grăsimi, alcool, loţiuni sau decocturi de plante. în funcţia de boală, se foloseau două manevre : NGAN-MO, cu efect sedativ, şi TOU2I-NA, cu efect stimulant*
Presopunctura era utilizată fie ca metodă unici de tratament, fie ca adjuvant al altor terapii. O variantă a presopuncturîi esteTAO-INN şi constă dintr-un automasaj executat prin bătăi cu pumnul pe jumătate închis, cu palma în formă de cupă, cu degetele executînd bobîrnace sau folosind un baston de bambus. Azi, în japonia se foloseşte masajul tradiţional numit AN-MA, pentru calmarea’ durerilor. Medicina chineză foloseşte şi alte tehnici de masaj : cu ajutorul unei linguri chinezeşti încălzită în apă fierbinte, cu bulgări de sare încălziţi, cu pene de pasăre înmuiate în apă caldă.
Presopunctura se utilizează mai ales la copii, la care acupunctura este dificil de aplicat. Ca şl acupunctura, presopunctura este indicată în tratamentul tulburărilor funcţionale sau a simpto-meJor subiective din anumite afecţiuni. Astfel, este recomandată în : durerea din bolile reumatismale sau nevralgii; sindroame cardiovasculare (hipertensiunea şi hipotensiunea arterială, extrasistole, lipotimia, anghina pectorală) ; sindroame digestive (aerofagie, greţuri, constipaţie, diaree, hemoroizi, indigestie, sughiţ,vărsături); sindroa* me respiratorii (guturai, gripă, tuse, astm bron-şic); simptome psihice (insomnie, crize funcţionale, pitiatice, oboseală, alcoolism, frigiditate)!
Prestigiu ; PrestirrP45; Pftionim^; Prevalenţâ a morbidităţii
Pre/615
tulburări neurovegetative legate de menopauză. Fiind un tratament simptomatic sau sindromoio-gic, presopunctura trebuie să fie aplicată alături de terapia etiopatogenică.
803.	PRESORECEPTORI (cf. Sat. pressore;re*
sin.
ceptore ,,a primi") —BARORECEPTORI.
804.	PRESTIGIU (cf. lat. prcestigium „iluzie”)
•	Autoritate morală, consideraţie, importanţă» valoare ce se acordă de către un grup unei persoane anume sau unui alt grup, unei funcţii sau unei activităţi. Se leagă în special de statutul profesional al persoanei sau grupului (prestigiu profesional). Prestigiul unei persoane sau al unui grup este determinat de cantitatea şi calitatea activităţii, de utilitatea ei socială.
In psihologiasocială, prestigiul şi ierarhizareaJul au fost investigate prin intermediul anchetelor: prima anchetă privind prestigiul profesiunilor a fost realizată în 1920 (S. CHELCEA); alte anchete au fost realizate de BOGARDUS (1928), TAHT
(1935), TIRYAKIAN (1958); o anchetă internaţională efectuată în şase ţări (Germania, Japonia, Anglia, URSS, SUA, Noua Zeelandă), de către A. INKELES şi P. N. ROSSI (1956), adus la concluzia ierarhizării prestigiului în raport cu sistemul industrial. O anchetă realizată în Japonia (S. NISIHIRA) a arătat că factorii determinanţi ai prestigiului ocupaţional în această ţară sînt nivelul intelectual şi funcţia de conducere. Ierarhizarea profesiunilor (valorizarea lor diferenţiată) într-o societate (comunitate socială) depindede nivelul de aspiraţie al colectivităţii, de nivelul trebuinţelor, sub incidenţa dezvoltării societăţii respective, aspiraţia şi trebuinţa fiind categorii ale motivaţiei.
Dorinţa de prestigiu şi acordarea prestigiului, ca modalităţi atitudinale, sînt determinate, pe de o parte, de elemente (obiective) de statut şi de rol social, pe de altă parte, ele derivă din anumite trebuinţe (de exemplu, un narcisiac reclamă stimă, atenţie, omagii; trebuinţa de filiaţie favorizează atitudinea de acordare a prestigiului unui obiect cathectat pozitiv, mai ales cînd afiliaţia se combină cu trebuinţa de supunere).
805.	PRESTIMiM) Anglia-DCI T imolol • Be-tablocant de tip (-)-1 -(tert-butilaminoV3-/(4-mor-folino-1,2,5-tiadiazol-3-if)oxil/-2-propanol, indicat în anxietate, distonii neurcvegetative, afecţiuni psihosomatice, alcoolism, adjuvant în tratamentul sevrajelor. Nu duce la dependentă, nu se asociază cu IMAO-* BETABLOCANTE.
806.	PR£TONINE,m) Franţa-DCI Cxitriptcn
•	Antidepresiv timoleptic, cu o structură chimică prarticulară de tip (—)5-hidroxi-L-triptofan , pecursor a! serotoninei, care se presupune a fi scăzută în depresii. Este indicat în depresii er.do-
nh2 coom
gene,, involutiye, mascate* fiind util şi în corn ba» terea efectelor secundare L-dopa. Are certe valenţe sedatjv-hipnotice (în specral pentru insomnia de readormire); nu se administrează concomitent cu IMAO.
807.	PREVALENTĂ — idee (cf. lat. praevalenş..
sin.
„foarte puternic”)-----> IDEI PREVALENTE. "
808.	PREVALENŢĂ A MORBIDITĂŢII (cf. lat: praevolentia „superioritate”) • Preponderenţa»-■ frecvenţa cazurilor de îmbolnăvire într-o coteo-tivitate-umană (în unele publicaţii este utilizat şi termenui de stare de morbiditate). Se remarcă-din această definiţie că îmbolnăvirile sîntconsi-" derate independent de data debutului sau a depistări i lor. în raport cu timpul, prevalenţa îmbolnăvirilor poate fi un fenomen de perioadă (se iau în consideraţie în acest caz bolile care au existat într-o populaţie între două date calendaristice) sau un fenomen de moment (bolile <?are există la o dată calendaristică, de obicei sfîrşitul anului calendaristic).
Pentru aprecierea prevalenţei îmbolnăvirilor se utilizează un indicator de tipul :
NNI 4- NIE NMP
x 100
în care :
NNI = numărul de îmbolnăviri noi din teritoriu, deci cazurile noi ;
NIE = numărul de îmbolnăviri vechi existente în teritoriu şi înregistrate pînă. la data calculării, deci cazurile cronice }
NMP = numărul mediu al populaţiei teritoriului dat.
Se pot astfel calcula şi indicatorii de prevalenţâ specifică, de exemplu ia boli psihice, situaţie în care se vor lua în cal cu! numai îmbolnăvirile de acest gen. Informaţiile furnizate de prevalenţâ oferă atît avantaje, cît şi iimite. Prin indicii de prevalenţâ se poate determina dimensiunea problemelor de sănătate care există într-o colectivitate şi ponderea fiecăreia dintre boli.
Necesitatea cunoaşterii exacte a afecţiunilor existente într-o populaţie face ca, în acest caz, să se recurgă la o depistare de masă, la supravegherea medicală activă a unei subpopulaţii. Dat fiind caracterul activ al colecţiei datelor, spre deosebire de incidenţă, rolul perturbator al accesibilităţii este minim. Prevalenţa este un bun indicator al bolilor cronice, dar culegerea datelor pr^
'616/Pre
Prevalenţâ a morbid it dpi; Prevedere ; Preverbiaj ; Prevestire
examinare medicală activa limitează numărul subiecţilor, datorită unor restricţii de cost, efort uman şi materia!. în acelaşi timp, profunzimea investigaţiei medicale, număru! de afecţiuni care constituie obiectivul acţiunii şi calitatea examinărilor pot influenţa hotărîtor nivelul prevalentei înregistrate.
informaţiile referitoare la prevalenţa îmbolnăvirilor provin, în ţara noastră, din două surse diferite. O primă sursă o constituie bolile comunicate •în mod obişnuit ca aflate în evidenţa serviciilor -medicale ambulatorii de medicină generală şi de specialitate. Unităţile de asistentă medicală teritorială au obligaţia dispensarizării unor grupe de afecţiuni considerate de importanţă publică» Cazuri ie sînt ţinute în evidenţa acestor unităţi şi raportate periodic ca ,,bbli” sau „bolnavi” în evidenţă la finele anului. Deoarece raportările sînt făcute defalcat pe boli, nu sînt ^sesizate practic diferenţe între numărul bolilor -şi cel a! bolnavilor de aceeaşi boală, diferenţe care ar putea fi generate de faptul că un bolnav poate .avea mai multe boli. Indicatorul folosit exprimă -proporţia cazurilor de îmbolnăvire la 100 de locuitori şi este asemănător cu indicele de prevalenţâ de moment la finele anubi. Există însă o importantă deosebire de conţinut : în timp ce prevalenţa de moment presupune date culese în exclusivitate prin examinări medicale de masă, bolile f iind raportate la populaţia cuprinsă în examinări, bolnavii în evidenţă provin, în proporţii variabile, atît din depistări active, cît şi din depistări pasive, deci din consultaţii acordate ia iniţiativa pacienţilor. Cu alte cuvinte, este de aşteptat ca indicii de evidenţă să subestimeze indicii de prevalentă pentru aceleaşi afecţiuni.
O a doua sursă de date o constituie examinările medicale de masă, pe care le întreprind serviciile sanitare în scopul unei cunoaşteri mai complete a morbidităţii. Asemenea acţiuni sînt organizate în rnod curent asupra unor subpopuiaţii aflate în condiţii particulare de risc de îmbolnăvire (colectivităţi de copii, muncitorii din anumite ramuri industriale etc).
In afara acestui cadru ce rutină, unităţile medicale organizează şi depistări speciale aie une' boli sau ale mai multor boii. Aceste depistări urmăresc un dublu scop : pe de o parte, diagnosticarea precoce a unui număr cît mai mare de bolnavi, pentru a li se aplica tratamente ieftine şi eficace (scop prospectiv), pe de altă parte, o mai bună cunoaştere a nevoiior populaţiei (scop informativ), care să permită administratorilor de sănătate organizarea şi planificarea asistenţei medicaie pe o bază cit mai obiectivă.
In România, Ministerul Sănătăţii a organizat două mari anchete pentru stabilirea prevalenţei bolilor. Ambele anchete s-au desfăşurat pe cîte un eşantion de aproximativ 5% din populaţia
ţării (cca. un milion de locuitori), selectat dupâ o prealabilă zonare a teritoriului, şi s-au bucurat de o metodologie de investigaţie comună.
809.	PREVEDERE (cf. lat. praevidere „a prevedea”) • Deducere sau apreciere a mersului evenimentelor în viitor, apreciere care se bazează pe anumite legături cauzale între experienţe şi fapte . prezente sau trecute şi experienţe şi fapte viitoare. Prevederea presupune un comportament în cunoştinţă de cauză şi trimite la prudenţă, ca atitudine de evitare a riscurilor inutile, a eşecurilor posibile. Presupune, de asemenea, capaci-
tatea de anticipare a unor consecinţe şi modificarea comportamentelor în funcţie de această anticipare. La persoanele cu deficit intelectual determinat fie de insuficienta dezvoltare a inteligenţei sau a funcţiilor mental-cognitive în genere, fie de pierderea parţială sau aproape totală a acestor funcţii (deteriorare, demenţiere), prevederea este semnificativ diminuată ; aceste persoane nu sînt capabile, să realizeze operaţii de anticipare sau să elaboreze variante posibile în ceea ce priveşte mersul evenimentelor. Există şi tendinţa de prevedere exagerată (nevroticul obsesionaî şi personalitatea hiperexactă) ; în acest caz, subiectul elaborează multiple variante posibile, dintre care nu reuşeşte să o aleagă pe cea mai potrivită, nu atît pentru situaţia prezentă, cît pentru efectele ei viitoare. La psihotic, capacitatea de a prevedea scade sever, pînă la absenţa totală, datorită afectării majore a simţului realului. Producţia mintală a psihoticului, fie că este foarte săracă, fie că este deosebit de bogată (expansiv-deiirantă), modifică esenţial datele realului şi, mai aies, relaţiile de cauzalitate. Personalităţile dizarmonice au o capacitate redusă de prevedere,' nu datorită insuficienţei cognitive propriu zise, ci datorită insuficienţei autocontrolului asupra reacţiilor, mai ales la nivel afectiv şi relaţional.
310. PREVERBIAJ (cf. lat. prea ..înaintea” ; fr. verbiliage) • Limbajul spontan, onomatopeic, ai copilului (PICHOM).
811.	PREVESTIRE (cf. lat. preia; si. vest „veste”) • Fi!să an:icipiţie asupra viitorj;Ui
Previziune ; Prevosl* simptom f PrexkideCM); Prichord James
Pri/617
linului) unui individ, grup, al unei societăţi mai largi, pînă la viitorul omenirii (numeroase prevestiri despre „sfîrşitul lumii”), avînd la bază o interpretare retrospectivă pe baze subiective, în absenţa cauzalităţii ce caută sădea un sens de pre-semn/preaviz unor evenimente din real sau ireal (vis), privind perspectiva în sens variat, favorabil sau nefavorabil ; caracterizează persoane cu nivel cultural scăzut, credule şi sugestionabHe.
812.	PREVIZIUNE (cf. lat. praevisio „previziune”) • Modalitate de anticipare a celei mai probabile desfăşurări a unor evenimente viitoare, folosind ca instrument diferite operaţii mintale, şi ca material —informaţii din experienţa trecută şi prezentă sau informaţii ştiinţifice. Previziunea constă într-o serie de raţionamente de tip ipote-tico-deductiv privind variantele de desfăşurare a evenimentelor, variantele de soluţii eficiente, variantele finalităţilor probabile. Previziunea poate fi ştiinţifică (construcţie logică în baza unor informaţii şi metode ştiinţifice) sau poate avea un caracter pronunţat afectiv. Previziunea este deci o prognoză asupra desfăşurării evenimentelor. în psihopatologie, ea suferă modificările procesului psihopatologic, îndepărtîndu-se astfel esenţial de realitate (de pildă, revelaţiile psihotice din intuiţiile delirante)-» PREVEDERE ; PROGNOSTIC.
813.	PR^VOST-FECHNER-BENHAM - culori
•	PRIiVOST Benedict sesizează pentru prima oară, în 1826, culorile subiective, redescoperite de FECHNER şi apoi descrise de BENHAM. Din aceste considerente, în 1949.COHEN şi GORDON vor numi aceste culori PR^VOST-FECHNER-BENHAM.
814.	PREVOST* simptom • Deviere simultană a corpului şi globilor oculari spre partea focarului lezional.în accidentele vasculare cerebrale („bolnavul îşi priveşte leziunea").
815.	PREXICIDE<M> Japonia - DCI Pemolinâ • Psihostimulent, derivat feniletilaminat de tip
2-amino-5-fenil-2-oxazolin-4-onă, fără efecte simpaticomimetice ; are indicaţiile generale ale psi-hostimulentelor. Nu se administrează în afecţiuni cu componentă depresivă-» PSIHOSTIMULENTE.
816.	PREZUMŢIE (cf. lat. praesumtio „părere, presupunere”) • Element important în mecanismele gîndirii, atît în sfera normalului, cît şi a patologicului ; este o construcţie ipotetică neconfirmată de fapte, dar poate avea corectitudinea raţionamentului : este un raţionament plauzibil, şi, atîta timp cît rămîne în stadiu de ipoteză probabilistică, este util. Drama începe cînd este etichetat drept certitudine, uitîndu-se absenţa faptelor
şi mizîndu-se numai pe plauzibilitatea raţionamentului.
817.	PRIADEL<M) Anglia, Olanda, Portugalia #*
sin.
Timoizoleptic, sare de litiu"----> CARBONAT DE
LITIUW România.
818.	PRIAPISM (cf. gr. Priapos — zeu falie grec, care simboliza fecunditatea naturii şi senzualitatea iubirii, considerat fiu al Afroditei şi al lui Dionisos. în reprezentările plastice i se eviden-ţiau întotdeauna atributele virile) • Stare de erecţie persistentă şi adeseori dureroasă, care apare ^n absenţa unei excitaţii sexuale. Poate fi întîinită m uretrite, cistite acute, unele leziuni medulare sau afecţiuni vasculare. Unii autori consideră a fi cauza unor cazuri de satiriazis sau a unor perversiuni sexuale. Contactul sexual cu sau fără ejaculare nu duce îa detumescenţa peniană şi este numai în cazuri excepţionale însoţit de orgasm,,
819.	PRICHARD James (1786-1848) • Medic şi antropolog englez. A studiat medicina la Bristol şi Edinburgh, unde a susţinut în 1808 şi teza cu tema „De humani generis varietate”, evidenţiind orientarea sa către antropologie, domeniu în care va mai publica „O analiză a mitologiei egiptene” (1819) şi „Istoria naturală a omului” (1843).
Numele său se leagă de istoria psihiatriei prin descrierea a ceea ce el a numit „moral nesănătos” sau „nebunie morală” în „Tratatul nebuniei şi a altor dezordini ce afectează spiritul” (Londra, 1835), care nu este altceva decît „maniafără delir” (PINEL), „monomania contradictorie” (ESQUI-ROL), „depravarea morală înnăscută” (Benjamin RUSH). După opinia lui PRICHARD, această afecţiune „constă dintr-un deranjament izolat al simţului moral şi al comportamentelor sociale, fără a leza inteligenţa, nici capacitatea de judecată, fără manifestări delirante, dar care conduce la delincvenţă, punînd totdeauna magistraţilor şi medicilor problema delicată a responsabilităţii penale a subiecţilor la care se observă”. Problema boală psihică/justiţie îl va preocupa permanent; în 1842 a publicat ultima sa lucrare: ,,Diferitele forme de nebunie în raportul lor cu justiţia”.
820.	PRIDANA<M) Spania — DCI Pirisudanol •* Psihostimulent, derivat dimetilaminometanolic
/ u
6!8!Pri
Primar^ ; Primaritate f Prlmldan^ ; Pri&iitivism ; PrimonU^U)
de tip 2-(d i met i I am i n o) et i I / 5-h i droxi -4-(h idroxi-metil)-6-metil-3-piridil/metilsuccinatf cu acţiune psihosţi mu lentă, prin creşterea concentraţiei de acetilcolină, şi valenţe antidepresive. Se poate utiliza în corectarea efectelor secundare al..e.,NL sedative; are acţiune proconvulsivanţă.
821.	PRIMAR<D) delir (cf. fr. primai re : veri lat primus „cel dintîi”) • Stare delirantă, descrisă de WERNICKE, care afectează conţinutul gîndirii fărăafi determinată de stări afective şi fară a dezvolta ideile delirante anterioare. Delirul primar nu este o entitate clinica, ci o încercare de fundamentare a unui model psihopatologic. El nu este un delir fără cauză, ci undeiirfărăo cauză psihologică decelabilă (fenomenologic este inteligibil). Formele de manifestare ale acestui delir sînt dispoziţia delirantă, interpretarea delirantă, percepţia delirantă, intuiţia delirantă.
Prin e’aborarea pe care o realizează (muncă delirantă), încercînd să-şi motiveze delirul (care este inexplicabil şi pentru el), subiectul construieşte un delir secundar ai dihotomiei mirire--persecuţie,
822.	PRIMARITATE (cf. fr. primăriţă) « însu-şire-criteriu, în tipologia lui HEYMANS (şi în alte tipologii ale temperamentului), constînd în (pre)dîspoziţia nativă a unei persoane de a reacţiona aici şi acum, deci în prezent sau în viitorul imediat; se caracterizează prin incapacitate sau dificultate de diferenţierea reacţiilor, predomi-.nanţă a proceselor primare (senzaţii şi emoţii), Din punct de vedere al activităţii nervoase superioare, primaritatea presupune un prag scăzut al excitabilităţii-*- PROCES PRIMAR; PROCES SECUNDAR.
823.	PRIMIDON'11' România - DCI Primido-
num • Derivat fenobarbituric de tip 2-dezoxi-fe-nobarbital, cu acţiune anticonvulsivantă şi antiepi-leptică. Se administrează singur say asociat cu fenobarbital; nu se va depăşi doza de 2 glz\,
cumulate în cazul asocierii.
824.	PRIMITIVISM (cf. lat, primiţi vus ,:„ca.re se naşte primul") • Etapă/stare primară a dezvoltării omenirii şi civilizaţiei, marcată prin trecerea de la condiţia animală la condiţia umană,-şi primele stadii ale instituirii ei treptate.
în psihologie, primitivismul trimite la gîndirea primitivă, magică, ce se caracterizează prin animism şi „atotputernicia ideilor”. Aşadar, animismul (reprezentările referitoare la suflet; reprezentările unor fiinţe spirituale bune sau rele care sălăşluiesc în animale, plante, oameni şi chiar în lucruri ; însufleţirea naturii şi a lucrurilor), atotputernicia gîndurilor (ceea ce este intens gîndit capătă valoare de realitate, procesul psihic ca
atare devine mai puternic decît realitatea, primii tivul crede că puterea ideilor sale transformă realitatea) şi magia sînt elementele definitorii ale gîndirii primitive şi,implicit,ale primitivismului ca mod de existenţă. E. TAYLOR considera că la baza comportamentului primar al oamenilor sînt credinţele în existenţa fiinţelor spirituale care însufleţesc universul prin generalizare ; formele materiale ale mediului natural erau asimilate cu fiinţele însufleţite. Ulterior, J. FRAZER va afirma că în dezvoltarea societăţii umane a existat o fază preanimistă a „magiei pure şi nealterate” în care omul încerca să controleze natura prin rit şi vrajă în scopuri practice, avînd convingerea că obiectele şi fiinţele sînt ele însele stăpînite de o forţă proprie, intrinsecă. A. von GENNEP arată că societatea umană este cu atît mai înapoiată pe treapta dezvoltării sociale, cu cît credinţele au un ro! mai important în comportamentul general.
în „Totem şi Tabu”, FREUD consideră că omenirea a trecut prin trei mari concepţii despre lume, concepţii centrate pe trei modalităţi (sisteme) intelectuale : concepţia animistă sau mitologică (etapa primitivă sau primitivismul), concepţia religioasă şi concepţia ştiinţifică. Faza animistă (gîndirea este profund sexualizată) corespunde narcisismului, faza religioasă corespunde perioadei obiectivării (elementul principal este aici fixaţia libidinală la părinţi), faza ştiinţifică corespunzînd maturităţii.
Pornind de la tiparele primitive, grupurile sociale au elaborat noi modele a căror varietate a fost accentuată de interferenţe, diverse tradiţii religioase. Magia, mitul, superstiţia, gîndirea primitivă au fost eliminate treptat pe parcursul cunoaşterii, în măsura în care aceasta a devenit un fenomen de masă.
825. PRIMONIL<m> Israel - DCI Imipraminâ • Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzazepinic de tip 5-/3-(dimetilamino)propilMO,11 -dihidro-
-5H-dibenz/b,f/azepină, cu acţiune antidepresivă cu spectru larg, incluzînd depresia endogenă ; se pretează şi se recomandă asocierea cu NL bâzâie în psihoze. Efectele terapeutice se instalează lent (12—14 zile). Este necesar ca tratamentul să fie susţinut.existînd riscul recăderilor (în nevroze
Prîmum{M); principialitate-; Principiu: al carstcnţei ţ al inerţiei; ci Nirvonei
Pri/619
minimum trei luni, în psihoze, şase luni).lndustria noastră farmaceutică îl produce sub numele de ANTÎDEPR!N<m).
826.	PRIMUM(M) Argentina — DCI Flunitroze-
pam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip	5-{o-f!uorofenil)-1,3-di hidro-1-meti l-7-nitro-
-2H-1,4-benzodiazepin-2-onă, cu acţiune sedativ -hipnotică şi uşor anxiolitică.
827.	PRINCE Norton (1854-1929) • Psihiatru american. A fost unul dintre primii specialişti americani care s-au ocupat de psihopatologie (R. W. LUNDIN, 1984).
După obţinerea titlului de doctor în medicină, a devenit un adept a! lui S. W. MITCHELL şi al „curei de odihnă” în neurastenie.
A studiat ia Paris, unde l-a cunoscut pe celebrul Pierre JANET de care a fost puternic influenţat, în primul rînd în ceea ce priveşte concepţia asupra ,.disociaţiei” ca tulburare fundamentală a conştiinţei. El a dezvoltat acest concept în studiile saie asupra personalităţilor multiple. A venit în contact şi cu ideile lui FREUD referitoare Ia psihologia dinamică. împreună cu B. SIDIS şi W. JAMES a fondat, în 1905, la Boston,,, Revista de psihologie anormală” ; în 1927 a fondat Clinica de psihologie Harvard.
Lucrarea sa cea mai cunoscută, ,.Disociaţia personalităţii” (1905), introduce în limbajul psihiatric termenii de personalitate multiplă, co-con-ştier.t etc.
828.	PRINCIPIALITATE (cf. rus. principal inosti: vezi lat. prircipium „fundament, principiu”) • Calitate decurgînd din sistemul de valori morale cărora îi se supune individul. în întregul comportament al individului, caracterizat ca principial, fiecare acţii ne, atitudine, reacţie devin coerente şi permanent raportate la sistemul de principii conştient acceptate. Această caracteristică poate facilita anticiparea reacţiilor unui individ, pornind de îa cunoaşterea sistemului de valori al principiilor adoptate de acesta, sau poate conduce spre cunoaşterea principiilor adoptate de individ, pornind de ia coerenţa atitudinilor şi actelor lui.
In limbajul comun, termenul aie nuanţa de psi-horigiditate, trăsătură accentuată care îşi găseşte expresia deplină în cazul personalităţii paranoiace şi, într-o oarecare măsură, în cazul celei psihas-tenice şi distimice (depresive) ; ia aceşti indivizi, principialitatea atinge intensităţi care au drept rezultat blocarea, unei adaptări suple la cerinţele societăţii, provocînd suferinţe atît subiecţilor, cît şi grupului (mai mare sau mai mic), căruia îi aparţin. Cî^d totul este ridicat la nivel psihotic, reprezintă» alături de celelalte elemente de ax, una din trăsăturile paranoiei, în care bolnavul,
în psihorigiditatea sa extremă, jertfeşte totul în sprijinul cauzei pe care o susţine.
Extrema cealaltă, lipsa oricărei principialităţi» poate frapa în cazul personal ităţi fer antisociale, în care nota răceî i i afective, a detaşări i, este pregnantă, facil iţind comiterea uncr acte medico--legale dintre cele mai grave.
829.	PRINCIPIU (cf. lat. prineipium) m în sens ontologic, substanţă, cauză primordială, temei pe care se fondează o formă sau un domeniu al fiinţei. In sens epistemologic, teză fundamentală sau legitate care universalizează un întreg cîmp al cunoaşterii şi acţiunii omeneşti (de exemplu, în logică, principiul identităţii sau ai terţului exclus ; în gîndirea dialectică, principiul contradicţiei ; în cunoaşterea ştiinţifică, principiul simplităţii — conform căruia dintre cele mai multe explicaţii vaîrde ale unei clase de fenomene se cere a fi 3‘;€asă cea mai simplă etc.).
830.	PRINCIPIUL CONSTANŢEI • Tendinţa aparatului psihic de a menţine cantitatea de energie, la un nivei^ cît mai scăzut sau cît mai constant posibil. împrumutat de FREUD de la FECHNER (1837), termenul este utilizat cu sens explicativ încă de la începuturile psihanalizei (1895) şi nu este niciodată abandonat, explicînd procesul de descărcare, însoţit de satisfacţie, ca şi procesele ce apărare împotriva unui exces de excitaţie.
831.	PRINCIPIU (de) CONŞTIINŢĂ • Normă
morală integrată de individ. Reglează integrarea sa socială şi influenţează aiegeriie, comportamentul manifest, judecăţile de vaicare, ierarhizează t rebuinţele.
832.	PRINCIPIUL INERŢIEI • Principiu de funcţionare a sistemului neuronal, descris de FREUD în 1895, în „Proiect de psihologie ştiinţifică”, şi reluat apoi în textele de metapsihologie. Acest principiu afirmă că neuroni i tind să evacueze complet la polul motor al actului reflex, printr-o acţiune specifică, toate cantităţile de energie primite şi să se menţină într-o stare de excitaţie constantă cît mai ccborîtă.
833.	PRINCIPIU MORAL • Normă social admisă care reglează conduita individului în vederea adaptării îa grupul social din care face parte. Ansamblul de principii morale asumate de individ în cursul educaţiei şi al experienţei alcătuiesc conţinutul (conştient şi inconştient) al Supraeului.
834.	PRINCIPIUL NIRVANEI# Tendinţa aparatului psihic de a reduce orice cantitate de excitaţie externă sau internă ; este strîns legat de principiul constanţei şi aproape echivalent cu principiul inerţiei. In budism, precum şi în filozo-
-620/Pri
Principiu : ci plăcerii' } d realităţii fPrihddi(M) ; Privare (de) somn
fia indiană sankhya, Nirvana semnifică stingerea orkărei dorinţe, disoiuţia individuaiităţii în spiritul colectiv, ,,repausul absolut", încetarea ciclului reîncarnărilor şi eliberarea definitivă de suferinţe. FREUD a văzut în principiu! Nirvanei expresia pulsiunii morţii, deosebindu-se prin complexitate de principiul inerţiei.
835.	PRINCIPIUL PLĂCERII • Principiu care guvernează procesele inconştiente şi se traduce prin revendicarea inconştientă a îndeplinirii imediate, totale şi fără condiţii a oricărei trebuinţe. Consecinţă a principiului constanţei, orice conduită are la origine o stare de excitaţie psihică şi tinde să ajungă la reducerea acestei excitaţii, cu evitarea neplăcerii şi cu producerea plăcerii.
La copii, evitarea neplăcerii derivate din creşterea excitaţiei se face prin agitaţie motorie, urlînd, luptînd şi imaginsnd satisfacţia dorită, comportament prin care se realizează o descărcare parţială.
La adult, principiul piâcerii se manifestă în reverie, în vis, în ignorarea mai mult sau mai puţin conştientă, intenţionată, a aspectelor neplăcute ale realităţii. Puterea de acţiune a principiului plăcerii se manifestă la nevrotici, la care dorinţa refulată continuă sa se revendice si să se satisfacă tn simptom. Refularea este răspunzătoare de ■deficienţa funcţiei realului ia nevrotic.
836.	PRINCIPIUL REALITĂŢII o Princip u care derivă din modificarea principiului plăcerii, tin-. zînd spre aceleaşi scopuri, dar acomodîndu-se condiţiilor impuse de lumea exterioară. Principiul realităţii nu detronează principiul p!ăcerii, este numai o protecţie a acestuia, în sensul că plăcerea imediată este abandonată în favoarea unei plăceri ulterioare mai sigure.
In ceea ce priveşte aparatul mintal, substituirea principiului plăcerii prin principiu! realităţii se traduce prin dezvoltarea funcţiilor conştiente de ajustare la realitate (atenţie, memorie, gîndire), care se substituie refulării, ş; prin dezvoltarea acţiunii adecvate la realitate, care se substituie -descărcării motrice dezordonate. în ceea ce priveşte imaginaţia, ca funcţie mintală, ea rămîne, în jocul copiilor şi reveria adulţilor, tributară principiului plăcerii.
Pulsiunile sexuale rămîn un timp mai îndelungat sub imperiul principiului plăcerii, din cauza maturizării tardive. Odată cu pubertatea, obiectele imaginare sînt înlocuite de relaţiile cu obiectele reale, activitatea autoerotică diminuează în favoarea satisfacţiei reale, principiul realităţii capătă amploare. Factorii care contribuie ia dezvoltarea „simţului realităţii" sînt morala, educaţia şi experienţa.
Din punct de vedere economic, procesul se traduce prin transformarea energiei libere din
procesele primare, inconştiente, în energia legată din procesele secundare, conştiente. Din punct de vedere dinamic, Eul reuşeşte, ţinînd cont de realitate şi de exigenţele Supraeului, să stăpî-nească şi să dea satisfacţie (direct sau indirect) exigenţelor pulsionale.
837.	PRINDOL(M) Finlanda — DCI fprindol • Antidepresiv timoleptic, derivat indolic de tip 5-/3-(dimetilamino)propil/-6f7,8,9,10,11-hexa-
V4?
0# , ^
h'dro-5H-ciclooctfb/indol, cu acţiune antidepresivă medie, dar cu o rapidă eficienţă, fără efecte secundare ; nu se asociază cu IMAO.
838.	PRINGLE-BOURNEVILLE«b) boală - sin. BOURNEVILLE-PRINGLE-HARTDEGEN<b! boală 5 EPILOIE SHERLOCK ; FACOMATOZĂ BOUR-NEVILLE-VAN DER HOEVE ; SCLEROZĂ TUBE ROASĂ—» BOURNEVILLE(b) boaiă.
839.	PRIVARE SENZORIALĂ (cf. lat. p'ivars „a deposeda”) - DEPRIVARE SENZORIALĂ.
840.	PRIVARE (de) SOMN • Stare asemănătoare, ca mecanisme generale, cu deprivănle senzoriale, caracterizată însă ş: prin mecanismul apariţiei viselor, care contribuie ia apariţia tu!-burărilor halucinatorii. Lipsa somnului produce de asemenea iluzii, creşterea duratei timpului de reacţie şi variaţii mari ale scorului de performanţă. Este de semnalat aspectul electrogenezei cerebrale care apare în timpjl halucinaţiilor determinate de privarea de somn şi de somnul pir-ţial cu focar de veghe activ, ambele tipuri de EEG prezentînd încetinirea si aolatizarea ritmu'ui a!fa -► DEPRIVARE SENZORIALĂ.
*841. PRIVAŢIUNE (cf. lat. privatio „lipsă, absenţă") • în psihologie şi psihiatrie — efecte negative şi perturbatoare în plan psihic şi neurologic» inductoare de stări afective dezagreabile, de insatisfacţie, nemulţumire, disconfort şi/sau de modificări ale constantelor biologice, da durată şi intensitate variabile, cu caracter reversibil sau cronic (termen similar celor' de frustrare şi de privare). înregistrate la nivei individual sau.de grup, aceste efecte se instalează consecutiv un3^ condiţii nefavorabile. Etiopatogenic, privaţiunea,
Privire în opus de soare ; Probabilitate
Pro/621
■ca ,,suferinţă rezultînd dintr-o lipsă" (SILLAMY, •HESMARD, 1971), îşi are originea în izolare, abandon, nesatisfacerea unor trebuinţe vitale, prin deprivare de somn (agripnie), deprivare senzorială, apariţia unor obstacole sau dificultăţi în calea rea Uzării unor dorinţe, aspiraţii, gratificaţii pe linie de rol şi statut etc.
Stricto sensu, privarea (privaţiunea) senzorială desemnează şi o metodă psihofiziologică de studiu a efectelor întreruperi i contactelor senzoriale cu ambianţa, în condiţiile amplasării subiectului într-o cameră obscură, complet izolat de orice stimulare exterioară şi total imobilizat (Y. PELI-■CIER). în ceea ce priveşte privaţiunile afective („frustrări primare”), în teoria frustraţiei elaborată de ROSENZWEIG (1934), acestea pot fi cuantificate prin diverse teste psihometrice sau chestionare de personalitate, dintre care cel mai utrizată de psihologii clinicieni este „Picture Frcstration Study” (testul de măsurare a intensi-
•	tatii si tipurilor de frustratie, creat de ROSEN-ZWEIG în 1935) -> AGRIPNIE; DEPRIVARE SENZORIALĂ ; FRUSTRARE.
F2. PRIVIRE IN APUS DE SOARE3 semn •
Se^n care constă în rotirea în jos a globilor ocu-
3	cn' fiind parţial acoperit de pleoapa infe-‘e~' ’ 'n această poziţie, ochii au fost comparaţi j! de soare”. Deasupra irisului, sciero-
-	: ui bară este bine vizibilă, deoarece se adaugă
. -a componentă a semnului, retracţia pleoapei superioare. Pînă în prezent, mecanismul producerii acestui semn nu a fost încă elucidat. Privirea ;,m apus de soare” a fost descrisă în hidrocefalia sugarului, icterul nuclear, anomaliile congenitale ale pleoapelor, hipertensiunea intracraniană (semn tardiv). Uneori, acest semn este moderat exprimat chiar la sugarul sănătos.
Z-3. PRIZĂ DE CONŞTIINTĂ (cf. fr. prise de conscience) - CONŞTIENTIZARE.
844.	PROBABILITATE (cf. lat. probabilitas) • Concept fundamental în gîndirea teoretică modernă, cu multiple semnificaţii :
•	în sens filozofic (ontologic), este o categorie a determinismului dialectic; ce desemnează măsura sau gradul posibilităţii — mai exact, şansele unei posibilităţi, în raport cu altele — de a se actualiza devenind realitate.
•	în fizică, semnifică tendinţa sau dispoziţia unui eveniment de a se produce.
•	Din punct de vedere semantic, se referă la verosimilitatea unei propoziţii.
•	în accepţiunea comună, probabilitatea desemnează credibilitatea unei afirmaţii, aparenţa ei deafi adevărată; conceptul de probabilitate este indispensabil interpretării adecvat-deterministe a fenomenelor şi proceselor complexe, cu caracter
static şi neunivoc, în care cauzalitatea interarţio-neazăcu ansambluri variabile de condiţii aleatoare, conexiunile necesare se corelează cu ceie întîm-plătoare, iar trecerea de ia posibilitate la.realitate este mediată de intervenţia hazardul ui,, astfel încît evoluţia sistemelor nu se înscrie pe trasee prestabilite, cvasi-stereotipe, ci poate actualiza în mod alternativ mai multe stări, ceea ce face indispensabilă o previziune statistică.
•	în sens statistic, probabilitatea exprimă frecvenţa relativă a unui eveniment singular într-o mulţime de evenimente asemănătoare. Această definire este însă restrictivă, deoarece presupune apriori echiprobabil itatea evenimentelor elementare, situaţie foarte rar întîinită în natură (de exemplu, aruncarea unui zar perfect simetric, geometric şi omogen în repartiţia materialului din care este constituit). Probabilitatea este reprezentată printr-un număr cuprins în intervalul (0,1), evenimentul imposibil avînd valoarea zero, iar evenimentul sigur, valoarea unu. în studiul fenomenelor complexe, probabilitatea este reprezentată de un număr care se află în intervalul (0,1), iar dacă două evenimente A şi B sînt incompatibile, atunci probabilitatea reuniunii celor două evenimente este egală cu suma probabilităţilor lor :	P (AUB) = P(A) 4- P(B), Complexitatea
fenomenelor biologice şi mai ales a celor psihice determină dificultăţi apreciabile în studiul probabilităţii desfăşurării unui fenomen aparţinînd acestor domenii, dar permite evidenţierea unor egităţi obiective, cu caracter statistic. Oamenii
de ştiinţă au fost de multă vreme atraşi de domeniul probabilităţii subiective — probabilitatea intuită aprioric de un subiect privind şansele de reuşită a unei acţiuni. Aceasta ar putea fi apreciată ca un fel de „traducere a bunului simţ în cifre”, o expresie subiectivă bazată pe experienţa anterioară, pe logică, pe starea afectivă şi uneori pe intuiţie.
•	în domeniul psihologiei au fost realizate modele experimentale (CLAPAR&DE, 19j3 ; PIRE,
122/Pro
Probat; Probamato(M); Probamyl^; Problemă —[în psihologie
1958; PIAGET, 1953; BROSS, HICK, SUPPES, ZINNES, ANDERSON, 1961 ; ŞCHIOPU, 1966) care au vizat studiul „şanselor” în cadrul psihismului normal.
•	în domeniul patologiei psihice, teoria probabilităţii capătă valenţe în abordarea statistică a fenomenelor morbide, prin intermediul căreia se poate pătrunde în intimitatea evoluţiei şi cunoaşterii acestora. Astfel, pentru evaluarea probabilităţii apariţiei unei anumite forme clinice a schizofreniei la un anumit subiect, trebuie să se ţină seama de numeroşi factori, printre care : vîrstă, sex, mediu socio-cultural, stres, nivel socio-eco-nomic, statut familial, arbore genealogic. Probabilitatea caracterizează nu numai debutul şi forma clinică, ci şi răspunsul la tratament, evoluţia şi prognosticul. Aceasta presupune creşterea rigurozităţii în alegerea loturilor, în definirea variabilelor aleatoare care vor fi studiate, în stabilirea metodelor statistice corespunzătoare. Respectarea acestor condiţii de lucru reprezintă premisele unei evaluări corecte a probabilităţilor, deci a previziunii.
845.	PROBAL<JI) Canada —■ DCI Meprobamat m Tranchilizant, derivat propandiolic de tip 2-me-til-2-propil-1,3-propandiol dicarbamat, cu acţiune sedativ-anxiolitică, anticonvulsivantă şi uşor hipnotică. Este indicat în nevroze cu componentă anxioasă şi depresivă, alcoolism, delirium tremens, tn unele forme de epilepsie petit mal, afecţiuni psihosomatice. Deşi fără efecte secundare evidente şi contraindicaţii, tratamentul de lungă durată nu se întrerupe brusc, putînd apărea un „mic sindrom de abstinenţă”. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de MEPRO-BAMAT'm).
846.	PROBAMATO<m) Portugalia-DCI Me-probamatm Tranchilizant, derivat propandiolic—
sin. PROBAL<m) Canada-^ MEPROBAMAT(m> Edmânia.
847.	PROBAMYL<m) Elveţia - sin. PROBAMA-
sin.
TO<m) Portugalia--->MEPROBAMAT'm)România.
848.	PROBLEMĂ — în psihologie (cf. gr. problema „obstacol”) • Dificultate cognitivă sau afectivă în calea atingeri i unui scop, apărută ca urmare a inexistenţei unui răspuns adecvat în repertoriul de cunoştinţe şi deprinderi a individului. Dificultatea este conştientizată de subiect în momentul în care, în dorinţa de a-şi atinge scopul, constată că nu are suficiente mijloace. Problema se constituie astfel ca un efect al interacţiuni i dintre subiect şi ambiantă (POPESCU-NEVEANU, 1977). Unica modalitate de atingere a scopului este rezolvarea problemei, fapt care presupune restructurarea unor răspunsuri existente sau dobîndirea altora noi. O problemă este cu atît mai dificilă, cu cît
posibilităţile individului de a apela ta experienţa sa trecută sînt mai reduse. în funcţie de gradul de ambiguitate, de caracterul mai mult sau mai puţin cunoscut al unora dintre elementele componente, NEWELL şi SIMON împart probleme e în bine definite şi slab definite, acestea din urma avînd un nivel de dificultate mai ridicat. De asemenea, după Van de GEER, problemele pot fî de fixaţie, unde sînt posibile mai multe soluţii, pentru rezolvarea lor fiind necesară o activitate creativă, şi de gîndire discursivă, a căror rezolvare este condiţionată de parcurgerea unor faze secvenţiale bine ordonate (POPESCU-NEVEANU» 1977).
în limbaj cotidian, termenul este folosit cu sensul unei sarcini care urmează a fi rezolvată şi pentru care subiectul prevede unele dificultăţi, dar apreciază că dispune de mijloacele necesare soluţionării.
In rezolvarea problemelor, experienţa trecută a subiectului are un rol important, deoarece îi permite transferul procedeelor şi cunoştinţelor folosite anterior îa o noua problemă (ROŞCA, 1976). Atunci cînd problema care trebuie rezolvată nu are însă nici un element comun cu problemele anterioare, subiectului nu-i mai sînt suficiente datele stocate în experienţa sa anterioară, el fiind obligat să găsească alte mijloace adecvate de soluţionare. Procesul rezolvării probe-melor a suscitat un larg interes, datorită, pe de c
Problemă— factori da influenţare ; Problema funda mental â a filozofiei; Problematizare
Pro/621
parte, aplicaţiilor practice, iar pe de alta, angrenăm unui mare număr de procese cognitive (abstractizare, generaIizare,memorie), motivaţionaie (tensiunea creată de dorinţa atingerii scopului) şi de personalitate (interes, perseverenţă).
Pe baza cercetărilor, au fost considerate mai muîte etape sau faze ale procesului rezolutiv, numărul lor variind în funcţie de specificul experimentărilor şi de interpretarea rezultatelor. Astfel, după VINAKE (ROŞCA, 1976) pot fi distinse trei faze : prima fază — confruntarea cu problema: momentul cînd subiectul întîlneste o dificultate în calea atingerii scopului şi doreşte si o depăşească ; faza a doua — căutarea soluţiei : subiectul se implică cognitiv, operează cu materialul şi verbalizează ; ultima fază — găsireasolu-ţiei (sau recunoaşterea eşecului). Rezolvarea problemelor este influenţată negativ da aşa-nu-mita fixitate funcţionaiă, care reprezintă convingerea unui individ că un obiect nu poate fi utilizat şi în alt mod decît cel cunoscut. Rezolvarea problemelor nu are neapărat un caracter individual. Ea poate fi efectuată şi în grup. Pentru aceasta este bine ca grupul să fie compus dintr-un număr mic de persoane, iar în cadrul lui să existe relaţii ■de cooperare bazate pe atracţii interpersonale, fapt ce poate asigura o mai bună valorificare a potenţial ităţi lor individuale.
84°. PROBLEMĂ — factori de influenţare •
'Variabile obiective (externe) şi subiective (interne), care influenţează rezolvarea de probleme, determinant fiind modul de relaţionare subiec-tiv-ohiectiv. Condiţiile externe se înscriu în ceea ce se numeşte ,.situaţia problemă”. Situaţiile problematice prezintă o serie de atribute clasificate de REITMAN, astfel :
•	constantele (reprezentînd elementele invariabile) ;
•	variabilele (grupul de alternative ce pot fi folosite pentru obţinerea soluţiei);
•	atributele deschise (parametrii nespecificaţi în datele iniţiale ale problemei) ;
•	atribute structurale sau implicite (elemente neexplicite, ce se relevă treptat în procesul rezolutiv).
O situaţie obiectiv-probiematică poate sau nu ^ă devină subiectiv problematică, sau poate fi rezolvată în funcţie de o serie de particularităţi relaţional-subiective.
850.	PROBLEMA FUNDAMENTALĂ A FILOZOFIEI • Criteriu riguros de clasificare a doctrinelor filozofice în orientări principial ireductibile, formulat de Fr. ENGELS în lucrarea ,,Ludwig Feuerbach şi sfîrşitul filozofiei clasice germane", care se referă la raportul dintre materie şi conştiinţă, dintre existenţa obiectivă şi gîndire. Sub aspect ontologic, în funcţie de felul în care solu ţionează problema raportului de prioritate dintre
materie şi conştiinţă, concepţiile filozofice se ţmpart în două mari orientări :
•	materialismul, care consideră că lumea este în esenţă materială, necreată şi nedestruo* tibilă, infinită în spaţiu şi timp, independentă de orice entitate spirituală — în vreme ce conştiinţa este un factor secund, derivat, o proprietate sau un mod de a fi al unor sisteme materiale complexe (creierul omenesc), care reflectă realitatea materială ;
•	idealismul, care consideră că esenţa primordială a cosmosului este de natură ideală, existenţa avîndu-şi principiul generator şi dinamizator într-o entitate spirituală — fie supraindividuală şi impersonală, desprinsă de conştiinţa umană (idealism o-biectiv), fie individuală (idealism subiectivi
Materialismul şi idealismul sînt soluţii moniste, întrucît întemeiază^ ordinea firii pe un singur factor primordial. în afara acestor concepţii, istoria filozofiei a cunoscut şi soluţii dualiste sau pluraliste, care încearcă să concilieze eclectic şi, de aceea, inconstant, materialismul şi idealismul. Raportul dintre conştiinţă şi realitate se cere clarificat şi din punct de vedere gnoseologic, pentru a stabili argumentativ dacă şi în ce măsură gîndirea este capabilă să cunoască în mod cert, adecvat, existenţa obiectivă. Material işti i şi idealiştii obiectivi răspund afirmativ Ia această întrebare, aceştia din urmă considerînd însă că obiectul prim şi temeiul cunoaşterii nu este lumea materială, dată în experienţă şi controlabilă în şi prin praxis, ci esenţa ideală, abstractă,a universului, cognoscibilă prin exerciţiul pur al raţiunii filozofice sub forma unor construcţii a priori. Teoriile Idealist-subiective contestă sau limitează într-o formă sau alta posibilitatea de a cunoaşte esenţa realităţii obiective, elaborînd gnoseologii sceptice (care pun la îndoială autenticitatea cunoştinţelor omului, avînd dubii principiale faţă de posibilitatea discriminării certe între adevăr şi falsitate) . sau agnostice (care neagă total sau parţial posibilitatea ieşirii din sfera subiectivităţii, pentru a şti ceva cu certitudine despre existenţa obiectivă). Interpretarea raportului ontologic şi gnoseologic dintre materie şi conştiinţă constituie problema fundamentală a oricărei filozofii, deoarece se referă la cele mai cuprinzătoare categorii concepti-bile, de soluţionarea acestui raport depirvzînd abordarea şi soluţionarea oricărei alte probleme filozofice.
851.	PROBLEMATIZARE • Activitate cognitivă de formulare sau reformulare a unei probleme. Prezentarea unei situaţii în aşa fel încît, modifi-cînd una din componente, situaţia se transformă într-o dificultate pentru a cărei soluţionare subiectul nu dispune de mijloacele necesare, fiind obligat să-şl restructureze răspunsurile. Problematizare»
624/Pro
Procalm^ ; Procalmadiol; Proces (de) conştiinţa
poate să fie rodul gîndirii individului sau poate fi impusă din afară de necesităţile legate de ambianţă. In primul caz, combinarea datelor este făcută de aşa manieră încît rezultatul să constituie o problemă. Deşi datele iniţiale pot fi cunoscute, restructurarea lor voluntară sau involuntară poate duce la apariţia unei dificultăţi insurmontabile pentru moment. Problematizarea poate constitui o activitate specifică pentru descoperitorii de probleme. POPESCU-NEVEANU (1977), anali-zînd lucrările unor cercetători, distinge în activitatea descoperirii de probleme, cinci niveluri : problematizarea situaţiilor anterior neproblematice, formularea problemei, recompunerea şi definitivarea ei, restructurarea rezolutivă şi desfăşurarea gîndirii creatoare.
în sens uzual, problematizarea se referă la exagerarea importanţei unor elemente situaţionale sau, dimpotrivă, minimalizarea lor, fapt ce duce la apariţia problemei.
852.	PROCALM<m) RDG - DCI Eenactizina • Tranchilizant, derivat difenilmetan de tip dietila-minoetil benzi lat, cu acţiune anxiolitică medie,
dar cu bune efecte anticolinergice centrale şi periferice. Are acţiune proconvulsivantă. în timpul tratamentului se interzice consumul de alcool.
853.	PROCALMADIOL<m) Franţa - DCI Me-. probamat • Tranchilizant, derivat propandiolic
sin.
---» MEPROBAMAT<m) România.
854.	PROCES (cf. lat. proces sus „înaintare, pro-gres”)«în psihopatologia jaspersiană, noţiune fundamentală care defineşte acele trăiri ale bolnavului ce nu mai sînt accesibile unei înţelegeri statice sau generice. JASPERS a folosit acest concept într-un articol privind gelozia patologică (1910), în care, inspirat de lucrările lui W. DIL-THEY (1894), unde termenul de înţelegere este opus celui de cunoaştere, afirmă că la un moment dat psihiatrul devine incapabil de a mai sesiza înlănţuirea concretă a reprezentărilor interlocutorului. în tratatul său de psihopatologie, JASPERS revine, arătînd pe de o parte, durabilitatea fenomenului procesiv, pe de altă parte, modificarea rapidă a personalităţii, care creează „o nouă stare cu progresie constantă”.
Procesul se poate datoră unor cauze orga nîce,., provocînd o evoluţie lineară în raport cu iez iuneai cerebrală, dar fără posibilitatea de a putea stabili* o relaţie comprehensibilă psihologic. Oricare ar fi cauza procesului (endogenă sau organică), ,,în nici un caz nu se poate stabili o relaţie cu personalitatea preexistentă” (privită ca ansamblu şl nu ca o sumă de trăsături distincte).
Procesele psihotice produc o alterare definiţi vă a personalităţii (în opoziţie cu cele organice, care: sînt doar uneori ireversibile),diferită, în esenţa ei„, de traiectoria anterioară momentului îmbolnăvirii.. Bazat pe realitatea clinicii, şi nu pe demersul pur* teoretic, conceptul de proces „serveşte dinicie-nilor ca profilaxie contra derivei” (G. LANTERl--LAURA). Introducînd o separare metodologică' importantă, opoziţia binară proces-dezvoîtare a. oferit, prin criteriul comprehensibilităţii, un domeniu fertil de deschidere spre delimitarea, grupelor nosologice, ca şi a nivelelor de intensitate, spre explicarea cauzalităţii fenomenului' morbid.
855.	PROCES (de) CONŞTIINŢĂ• Autoanaliză, critică a unei situaţii în care persoana a fost implicată şi a acţionat printr-un anume comportament, raportînd ulterior conduita proprie la. valori şi norme sociale, acceptate şi avînd o funcţie reglatorie. în procesul de conştiinţă intervin» pe de o parte, conştiinţa de sine, ca imagine pe care individul şi-o construieşte (formează, descoperă) despre el însuşi, pe de altă parte, modul în care este perceput de ceilalţi, imaginea pe care o au şi o vehiculează ceilalţi despre el.
Procesul de conştiinţă revine la o analiză şi, evaluare prin introspecţie ; funcţionează aici*, ca instanţă psihică profundă, Supraeul, în măsura în care latura critică este accentuată şi în măsura în care sentimentul resimţit (în urma situaţiei şi a participării proprii) este culpabilitatea. înclinaţi spre procese de conştiinţă sînt îndeosebi nevroticii, obsesionalii, anxioşii, depresivii, persoanele cu Supraeu puternic şi cu Eu slab, uşor de culpabilizat; false procese de conştiinţă îşi fac personalităţile isterice. Personalităţile narcisice (-> SZONDI, clasa psihopulsionala Sch K+) analizează şi evoluează o situaţie şi pe sine ca persoană implicată, în detrimentul obiectului şi în favoarea propriei persoane, întrucît ele se caracterizează printr-o alegere narcisică a obiectului, cu rezonanţă autopsihică şi tendinţa de a supune totul propriilor interese.
Procesele de conştiinţă ale persoanelor cu afecţiuni psihice apar în măsura în care comportamentul lor este superficial, în mod obiectiv dezaprobat de norme, fără a reuşi însă să integreze o sancţiune negativă. Dizarmonicii antisociali nu se lasă antrenaţi în procese de conştiinţă; la psihotici0 fiind grav afectat simţul realului, analiza critică.
Procese emoţionale ; Proces primar ; Procese psihice	rro/625
şi obiectivă a unei situaţii, evaluarea conduitei, a motivelor şi efectelor produse, nu se realizează ca atare sau se realizează la nivel strict subiectiv (-►IDEE DELIRANTĂ, IMORALITATE), fără corespondenţă (obiectivă) cu faptele reale.
Procesele de conştiinţă presupun o normalitate psihică sau, în cazul în care persoana prezintă manifestări psihopatologice, acestea să nu depăşească nivelul nevrozei sau al personalităţilor accentuate.
856.	PROCESE EMOŢIONALE# Procese psihice afective reprezentînd ansamblu! desfăşurărilor emoţionale în relaţia persoanei cu lumea şi
cu ssne, deci ansamblu! fenomenelor emoţionale (de trăire), de la modificările organice vegetative, cu reglare predominant diencefai icâ, pînă la trăirile subiective complexe, trecînd prin comportamente motori i afective NIVELE Si FORME ALE AFECTiViTĂTII).
857.	PROCES PRIMAR# în accepţiune psihanalitică, ansamblul manifestărilor psihice caracteristice inconştientului (aspectul topic); vehiculează o enerige psihică liberă, care se rein-vesteşte în reprezentări în mod direct, prin mecanisme de condensare şi deplasare, mai ales în acele reprezentări specifice experienţelor de satisfacţie (aspectul economic şi dinamic). Procesul primar, spre deosebire de procesul secundar, reprezintă un mod de funcţionare mintală cu legi proprii, analog visului ; astfe! funcţionează inconştientul în procesul primar, strîns legat de experienţa de satisfacţie originară. Mecanismele care intervin aici sînt : deplasarea (semnificaţia şi intensitatea unei reprezentări originare este atribuită unei alte reprezentări, aparent nesemnificative) şi condensarea (într-o singură reprezentare se încrucişează o serie de semnificaţii diferite şi oarecum independente, semnificaţii al căror suport sînt diverse lanţuri asociative). Eul este şi el implicat în procesul primar, în special în modalităţile defensive patologice (defensa este com-pulsivă şi tinde spre o descărcare imediată şi totală a energiei). Procesul primar presupune circulaţia liberă a energiei ; el reprezintă un anumit mod de funcţionare psihică, dar şi o etapă în evoluţia organismului, etapă dominată de ,,funcţiunea primară" (FREUD), caracterizată prin faptul că aparatul psihic şi, mai ales, sistemul neuronal funcţionează pe principiul arcului reflex (o cantitate de excitaţie se descarcă imediat ş> în întregime). Procesul primar nu se reduce la funcţiunile primare biologice, chiar dacă se desfăşoară după modelul acestora. Patologia psihică, în măsura în care generează regresia persoanei (regresia mai intensă sau mai puţin intensă), favorizează acest mod de funcţionare psihică ce constituie procesul primar,
858.	PROCESE PSIHICE • Ansamblul manifestărilor psihismului în diferite modalităţi de conduită, modalităţi specifice în funcţie de conţinutul informaţional implicat şi vehiculat, de natura operaţiilor şi mecanismelor care intră în acţiune: şi de stilul propriu, subiectiv în care aceste manifestări se realizează. Procesele psihice sînt reflectorii ; ele vehiculează o anumită energie psihică, pe care o orientează, în desfăşurarea lor, în cadrul unei activităţi. Aceste procese se împart în cîteva categorii mari :
•	procese psihice de cunoaştere (senzaţia, percepţia, reprezentarea, gîndirea, memoria, imaginaţia);
•	procese psihice afective şi motivaţionale (emoţii, afecte, sentimente, pasiuni ; impui--siuni, stări tensionale, tendinţe, ansamblu' elementelor energizatoare, orientative, care stau la baza conduitei);
•	procese psihice voliţionaie (manifestări,
de organizare şi conducere a activităţii ; analiza situaţiei şi a variantelor deliberare pentru alegerea soluţiei, elaborarea unui plan de acţiune pentru realizarea unui scop ; conştiinţa de comandă sau, după J. PIAGET, ,,reglaj al reglajelor”, subordonat controlului raţionai).
Nu sînt considerate ca procese psihice atenţia şi limbajul ; deşi manifestarea lor are aspect procesual, ele nu dispun de conţinuturi specifice.
Procesele psihice nu pot fi separate, în mod exclusiv, unele de altele. După conţinutul lor reflectoriu, după modul de desfăşurare şi de vehiculare a energiei psihice, precum şi după calitatea de nemijlocit-mijlocit în relaţia subiect-obiect, procesele psihice sînt primare (senzaţia,percepţia, emoţia) şi secundare, elaborate şi controlate (gîndirea, imaginaţia, sentimentul, elaborarea unui plan de acţiune). Nu există însă proces psihic secundar care să nu implice elemente din procesele psihice primare.
în psihopatologie, modificarea proceselor psihice este mai mult sau mai puţin gravă, atît sub aspectul conţinutului lor reflectoriu, cît şi sub aspectul formei lor subiective de expresie, modificarea avînd loc în funcţie de procesul morbid şi urmînd evoluţia acestui proces. Boala acţionează, predominant la un nivel sau altul al psihismului, afectînd un proces psihic sau altui. De pildă, un proces psihic poate fi afectat nu atît sub aspectul operaţional, cît sub aspectul conţinutului vehiculat (există forme de schizofrenie în care sînt semnificativ modificate unele procese afective şi voliţionaie, în timp ce capacitatea de a rezolva probleme nu suferă modificări grave ; la fel se întîmplă în psihoza maniacala). Psihopatiile nu afectează aspectele cognitive ale psihismului, ci în mod esenţial aspectele afectiv--motivaţionale şi voliţionaie. Procesele psihice-
40 - c838
626/Fro
Proces secundar ; Procesivâ — personalitate ;■ Prochiorperazine(DCu ; Procrazine(M*
de cunoaştere sînt sever afectate în oligofrenii şi în sindroamele psihoorganice de diverse etio-Iqgii ; e!e sînt uşor sau relativ afectate (şi cu grad mare de reversibilitate) în stările de suprasolicit tare, în stres, în situaţii tensionate.
Reversibilitatea modificării unui proces psihic în cazji unei boli psihice depinde de gravitatea sa, de. natura procesului morbid (sub aspect etiologic şi evolutiv). Procesele psihice suportă modificări în sens negativ (diminuare a spontaneităţii, acuităţii, expresiei) şi în tratamentul psihiatric major (cura neuroleptică). Acest tratament ameliorează exacerbarea şi deformarea (în expresie şi conţinut) proceselor afective, productivitatea delirantă, unele aspecte ce ţin de controlul reacţiilor, de productivitatea senzorială, dar, simultan, impregnarea neuroleptică şterge, la nivelul tuturor proceselor psihice, spontaneitatea în manifestare, originalitatea, individualitatea. Orice remisiune conţine un grad de defect, predominant la unele nivele şi minim, chiar abia observabil, la alte nivele.
859.	PROCES SECUNDAR • în accepţiune psihanalitică, mod de funcţionare a psihismului, caracteristic sistemului preconştient-conştient (aspectul topic) ; energia vehiculată în procesul secundar este o energie legată, controlată, ea se investeşte cu o mai mare stabilitate. Drocesele secundare au constituit obiectul de studiu al psihologiei tradiţionale (gîndirea, judecata, raţionamentul, controlul acţiunii etc.). în procesul secundar intervine major funcţiunea reglatorie a Eului, în special în cazul în care Eu! nu pune în acţiune defense patologice. Această reglare vizează şi inhibarea sau transformarea procesului primar. Opoziţia dintre procesul primar şi procesul secundar revine la opoziţia dintre principiul plăcerii şi principiul realităţii.
860.	PROCESIV<d> delir——>REVENDICARE(I)> delir.
861.	PROCESiVĂ — personalitate • Personalitate cu tendinţe patologice de ceartă, dispută, interpretare a legilor şi normelor, precum şi a relaţiilor cu restul indivizilor cu care vine în contact — atitudine finalizată prin intentarea de procese repetate şi interminabile.
862.	PROCESUAL1TATE • Desfăşurarea în timp a unui fenomen, sistem material sau ideal, printr-o succesiune de etape şi stări distincte, înlănţuite cu necesitate. în psihiatrie, termenul este utilizat pentru a defini, în general, procesele psihotice cronice, îndeosebi schizofrenia.
863.	PROCHLORPERAZIN<m) Cehoslovacia, SUA — DCI Prodorperazinâ • Neuroieptic, deri-
sin.
vat piperazinilaikilfenotiazinic —>EMETI RAL(M) România.
864. PROCHLORPERAZ1NE^dcu • Derfvăt fenotiazinic piperazinat de tip 2~clor~10l/3'-(4-îYieti!~ 1-piperazinil)propil/-fenotiazină, cu acţiune anti-psîhotică, sedativă, antiemetică şi cu valenţe
CqTio
i
antivertiginoase şi arvtispasmodice. Industria noastră farmaceutică î! produce sub numele de EME-TIRAL(SI\ Constituie principiu! activ al următorilor produşi farmaceutici :
•	Cel mai cunoscut este :
STEMETIL(M> Anglia, Canada. Danemarca, Finlanda, Italia, Iugoslavia, Olanda, Portugalia, Suedia
•	Alti produşi sînt :
ANTl-NAUS<M)	Australia
APIRAN<m)	Coreea
CHLOROPERNAZINUM‘m) Polonia COMPAZINE'm)	SUA
DEPAFEN^	Finlanda
GREENTAP<m)	Coreea
KLOMETIL<mi	Finlanda
METARAZIN'm>	URSS
NIBROMIN-A<Mî	Japonia
NIPODAUm)	RFG
POSOTOMIN**1’	Japonia
PROCHLORPERAZ!N(E)<m) SUA STEMETIL R<m)	Suedia
t£MENTIL<m)	Franţa
VERTIGON<m>	Anglia
865.	PROCHOLIN<m) RDG - DCI Deono! •
Psihostimulent, derivat dietilaminoetanol (DMAE); este un precursor al acetilcolinei, cu acţiune psiho-stimulentă, realizată prin creşterea concentraţiei de acetilcolină, şi valenţe antidepresive. Se poate utiliza în corectarea efectelor secundare ale NL sedative ; are acţiune proconvulsivantă.
866.	PROCRAZINE‘m) Japonia - DCI Levome-
promczinâ • Neuroieptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip(—)-10-(3-dimetilamino-2-metilpro-pil)-2-metoxifenotiazină, cu acţiune sedativă, antiemetică şi cu valenţe antidepresive şi anxiolitice. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de LEVOMEPROMAZIN<m).
|367. PROCTALGIE ANORECTALĂ THAYSEN
(cf. gr. proktos „anus” ; olgos „durere”) — sin. PR.OCTALGIE FUGITIVĂ• Algii nocturne vii, situate în ampula rectală, dar cu iradiere variata,
Prodepress(M); Prodigalitate ; Pradrom — în epileptic ; Prodrom schizofrenic
Pr o!627
însoţite de fenomene vegetative şi anxietate marcată. Apare la femei între 40—60 ani. Etiologia şi mecanismul de producere sînt încă obscure.
| 868. PRODEPRESS<M( Australia - DCI îmi-pramirtâ • Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzazepinic de tip 5-/3-(dimetilamino)propilM0, 11-dihidro-5H-dibenz/b, f/azepină, cu acţiune anti-depresivă cu spectru larg, incluzînd depresia endogenă ; se pretează şi se recomandă asocierea cu NL bazale în psihoze. Efectele terapeutice se instalează lent (12—14 zile). Este necesar ca tratamentul săfie susţinut, existînd riscul recăderilor (în nevroze, minimum trei luni, în psihoze, şase luni). Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele] de ANTIDEPRIN(M).
869. PRODIGALITATE (cf. lat. prodigalitas „ri-sipă”) • Cheltuire dezordonată, cu generozitate exagerată, a banilor. MICHAUX o consideră mai puţin întîmplătoare şi mai mult legată de satisfacţii imediate, impulsive. Se poate manifesta impulsiv şi constant la personalităţi' .^armonice sau tranzitoriu la maniacali (ca simptom-semnal sau în cursul euforiei din perioada de^ stare, cînd poate atinge uneori nivele fabuloase). în cazul dizarmonii lor de personalitate de tip obsesional (psihasteniei) sau al personalităţilor pasiv-agresive, poate evolua împreună cu coiecţionarismul. La dizarmonicii de tip isteric îndeosebi, dar şi în alte forme de dizarmonii d° personalitate, prodigalitatea traduce caracteristica megalomani că, vanitatea, hedonismul, menţinîndu-se însă mai mult la nivel declarativ decît la traducerea în faptă, avînd deseori un caracter utilitar (de obţinere a unor beneficii, de la ceilalţi în numele unor promisiuni viitoare - MICHAUX).
Forme speciale ale prodigalităţii sînt (după MICHAUX) :
•	oniomania — nevoia impulsivă, irezistibilă de a cumpăra obiecte inutile ; este întîinită mai des ia femei cu accentuată imaturitate afectivă ;
•	donromania — impulsiunea de a face cadouri inutile.
Prodigalitatea poate apărea şi în cadru! imaturi-tăţilor cognitive (oligofrenie) sau în deteriorările grave, demenţe, necesitînd aprecierea medico-legală psihiatrică a punerii sub interdicţie.
«>70. PRODORM,m) RFG - DCI Metoqualonă •
Tranchilizant, derivat chinazolinic de tip 2-metil--3-0-tolil-4(3H)-chinazolinonă, cu acţiune sedativ-hipnotică.
871.	PRODROM—în epilepsie (cf. gr. prodromos „mesager, emisar, precursor”) #Una dintre principalele manifestări precritice ale epilepsiei ; alături de aură, este o manifestare subiectivă care precede ^n unele cazuri criza epileptică, constînd de regulă «n modificări psihologice (iritabilitate, anxietate,
tristeţe, apatie), mai rar în stări hipomaniacâ'e; poate apărea şi sub forma unor modificări de apetit sau a unor tulburări neurovegetative. Se aseamănă cu aura, prin durată şi prin unicitate (particulară fiecărui subiect), dar se deosebeşte de aură prin intervalul liber obligatoriu (variabH ca durată) şi prin absenţa grafoelementelor particulare EEG -> AURĂ.
872.	PRODROM SCHIZOFRENIC (cf. gr. pro» dromos) • Complex sindromologic care poate preceda debutul schizofreniei. Observarea unor semne prodromale ale unui episod acut la bolnavul schizofrenic oferă o cale eficace de tratament şi îngrijire a acestui tip de bolnav.
Trecînd în revistă o serie de date din literatura care se referă la această problemă, DOCHERTY (1984) a constatat un consens general privind aceste semne prodromale, ca şi cîteva etape previzibile în desfăşurarea proceselor psihice care preced decompensarea psihotică. Acestea ar fi :
•	supraextensia, caracterizată prin trăiri ccple-şitoareale anxietăţii, cu iritabil itate, scădere performnaţială ;
•	îngustarea cîmpului de conştiinţă, manifestată prin apatie, izolare, accentuarea unor simptome non-psihotice, scăderea energiei şi activităţii ;
•	dezinhibiţia : prezenţa unor impulsiuni nestăpînite şi incontrolabile si a primelor simptome psihotice ;
•	dezorganizarea psihotică, cu următoarele subfaze :
—	destructurarea lumii externe, cudistor-sionareasistemului perceptual şi cognitiv ;
—	destructurarea seifului, cu pierderea identităţii (depersonalizare);
—	pierderea sentimentului identităţii şi autocontrolului;
•	rezoluţia psihotică, manifestată printr-o scădere a anxietăţii şi reorganizare a Eului la nivel psihotic.
Peste 2/3 din pacienţi şi mai mult de 4/5 din membrii familiilor schizofrenilor au putut recunoaşte semnele prodromale cu cîteva zile înaintea decompensărilor. Anxietatea, tulburările de somn şi creşterea suspiciozităţi i formează triada de semne cel mai frecvent întîinită. Pentru clinicieni, această perioadă reprezintă momentul cheie al intervenţiei terapeutice, în care, prin modificarea schemei neuroleptice, se poate evita respitalizarea. Numai 20% dintre bolnavii la care s-a făcut o intervenţie terapeutică de acest fel au necesitat reinternarea.
873.	PRODUCTIV — tip de personalitate (cf.
lat. producere ,,a aduce, a expune, a prezenta") • Termen introdus de E. FROMM în bi©tipologiasa psihosocială. Productivitatea este definită ca o
628/Pro
Produs psihic ; Profarnina{M• £ Profesional(D) ; Profesională — terapie
aptitudine pe care fiecare fiinţă umană o poate avea în condiţii de normalitate mintală sau emoţională. Tipul productiv este creativ şi realist, dînd dovadă de responsabilitate faţă de propriile comportamente şi consecinţele acestora. Este orientat către activitate, echitate şi dragoste pentru semeni ; manifestă obiectivitate în cunoaştere şi autocunoaştere.
87-4. PRODUS PSIHIC (cf. făt, producere) • Rezultatul proceselor psihice; distincţia4care se face între procese şi produse este relativă, semni-ficînd numai faptul că produsul psihic apare în urma activităţii procesuale. P. ^OPESCU-NEVEA-NU apreciază relaţia dintre cele două entităţi ^ca fiind asemănătoare cu relaţiile posibile între gîndire şi gînd, conceptualizare şi concept, percepţie şi percept, imaginaţie şi proiect, aducereaminte -şi amintire, decizie, încordare voluntară şi atingerea scopului sau execuţie. Cele două noţiuni pot fi deci considerate ca strîns legate între ele, în sensul că produsul psihic este de fapt unitatea cu care psihicul lucrează în cadrul proceselor psihice pentru elaborarea lor.
875.	PROFAMINA(m) Portugalia - DCI Amfeta-
mină ® Psihostimulent, derivat feniletilaminic de tip (zr)-a-metilfenetilamină, cu acţiune adreno--mimetică indirectă, realizată prin intermediul eliberării de catecolamină, noradrenalină şi dopa-mină, cu efect preponderent stimulator asupra sistemului nervos central şi valenţe anorexigene (mecanism hipotalamic). Indicaţia majoră o constituie narcoiepsia ; poate fi utilizat şi în psihoze toxice, parkinsonism postencefalitic. Există un risc marcat pentru farmacodependenţă. Utilizarea sa fără o strictă prescripţie medicală este deosebit de periculoasă.
876.	PROFENAMINE*1*0» • Derivat fenotiazinic de tip 10-(2-dietilaminopropil)fenotiazină, cu ac-
"r
„cqrcq
W2-C¥j
ţiune sedativă şi antihistaminică. Constituie prin : cipiul activ al următorilor produşi farmaceutici • DIBUTIL(m)	.	RFG
LYSIVANE'M)	Anglia
PARDISOL,m)	Austria
PARFFZ!NKm) .........	URSS
PARKIN<m>	Japonia
,PARSlDOL'M)	Franţa
PARSITAN<m>
PARSOTILCm)
PREPARTEI\Km)
RODIPAL<m)
Canada
Spania
Mexic
RDG
877.	PROFESIONALĂ delir (cf. lat. professio ,,profesie”) • Denumire clasica dată nu atît unor idei delirante legate de activitatea profesională (aceste idei au un caracter fragmentar), cît unor acte şi preocupări profesionale pe care subiectul în stare de delirium alcoolic le repetă incoerent-Trăirea onirică a ambianţei celei mai obişnuite duce la participarea mimico-gestuală şi verbală a* subiectului Ia starea de vis. Poate fi întîi nit şi în' stări confuzionale de altă origine decît cea etilică.
878.	PROFESIONALĂ — terapie (cf. lat. pro-fessio) • Formă de terapie preconizată de unii autori, în care deturnarea energiilor peri cui oase ale subiectului s-ar face în activităţi care permit o descărcare corespunzătoare : activităţi normale, dar care presupun acy- w'o!ente sau cu un coeficient de risc satisfăcător uin punctul de vedere al subiectului. O serie de autori (J. MASSERMANN, K. LEONHARD etc.) preconizează o astfel de orientare ca rezolvare a dificilelor probleme ridicate de personalitatea dizarmonica. Aceasta modalitate terapeutică ar fi indicată ales în tulburări de tip impulsiv şi exploziv. Alţi autori, printre care L. SZONDi, vorbesc despre un „pro-fesiotropism” natural care sublimează încărcătura pulsională suplimentară a individului.
Se poate considera, indiferent de premisele teoretice, că reorientarea profesională poate avea în anumite cazuri un efect benefic, în cadru! unor măsuri terapeutice globale.
879.	PROFET (cf. gr. prophetes „profet”) • Persoană care se socoteşte înzestrată cu însuşirea de a prezice viitorul*fie prin contact cu divinitatea de la care obţine '„revelaţia’', ffe prin interpretarea ,.viziunilor şi oracolelor”.
880.	PROFETICE(H) halii ci naţii (vezi profet) • Producţii halucinatorii, vizuale sau auditive, care stau la baza dezvoltării unor deliruri cu caracter mi st ico-religi os ; bolnavul îşi exprimă convingerea că poate prevedea (şi prevesti) viitorul, atît în ceea ce priveşte unele evenimente limitate ia indivizi, cît şi fenomene globale privind lumea câ ansamblu. Halucinaţiile îi întăresc bolnavului convingerea că se află în legătură directă cu o forţă supranaturală care îi oferă materialul „faptic" al descrierilor sale. Puterea de proliferare a unor „profeţi” din această categorie ţine nu atît de calitatea for sau de probabilitatea realizării profeţiilor lor, cît de nivelul de cultură al mediului sau de anumite ffidmente cir efect important asupra psihologiei de masă. în acest sens* este cunoscut cazul lui Petrache LUPU („Magfa-
Profi! psihologic î Profilaxie — a bolilor psihice} Proflax(M) ţ Proganw
Pro/629
Mitul”), devenit „pţofet” în urma unor halucinaţii vizuale cu caracter mistic.
| 881. PROFETAMINE<M) SUA — DCI Amfeta-
sin.
ifn/no#Psiho'stirrvjlent, derivat feniletilaminic—> PROFAMINA(1I) Portugalia.
882.	PROFIL PSIHOLOGIC (cf. it. profila)• Reprezentare grafică a scorurilor obţinute de un •subiect atunci cînd se aplică mai multe teste pentru evaluarea caracteristicilor sale de personali-i:ate, intelectuale etc. Testele respective sînt dispuse în plan vertical sau orizontal, avînd înscrise fiecare în dreptul lui notele standard în care au ffost etalonate. Se unesc cu o linie noteie subiectului, obţinîndu-se astfel o imagine globală a rezultatelor testării. Toate testele aplicate, indiferent dacă sînt de sine stătătoare sau fac parte dintr-o baterie, trebuie să fie etalonate cu aceleaşi unităţi de măsură. Procedeul a fost imaginat de ROSSOLIMO. Scopul întocmirii unui profil psihologic este acela de a oferi o imagine de ansamblu a «caracteristicilor personale evaluate şi, în acelaşi -timp, de a scoate în evidenţă acele trăsături care individualizează cel mai bine subiectul.
Profilul psihologic permite o interpretare dinamică a rezultatelor,-'luînd în consideraţie combinaţiile dintre două sau mai muite scoruri ;• se depăşeşte astfei interpretarea mecanică şi deseori ■eronată, în care prezenţa sau intensitatea unei trăsături este direct dependentă de mărimea notei obţinute. Odată cu introducerea elementelor de calcui automat, a devenit posibilă întocmirea şi interpretarea profilului psihologic prin intermediul calculatorului.
883.	PROFILAXIE-a bolilor psihice (cf.gr. ■pro „înainte'’; phylaxis , .protecţie”) • Ansam b Iu de măsuri menite să prevină, să combată şi să reducă atît îmbolnăvirile, cît şi potenţialul inva-lidant âPbolilor psihice. Pot fr delimitate următoarele tipuri de psihoprofilaxie :
•	profilaxie primară — complex de măsuri medico-sociale avînd drept scop protectia individului sau a grupului (colectivităţii) faţă de boala, într-o perioadă anterioară producerii ei. Datele din ultimele decenii au evidenţiat o cauzalitate complexă, multi-factoriaiă, la major itatea bolilor psihice. Din acest motiv, este necesară o analiză cît mai diferenţiată a mecanismului de acţiune al fiecăruia dintre aceşti factori, în scopul influenţării lor. Alături de identificarea factorilor nocivi, în profilaxia primara, un aspect important îl reprezintă şi determinarea categoriilor, a grupblor din populaţie care sînt mai susceptibile la acţiunea acestor factori (populaţia cu risc crescut), ceea ce ipermite orientarea precisă a acţiunilor me-
dico-sociale. Profilaxia primară se real izează prin cunoaşterea factorilor de risc, măsuri medico-sociale, acţiuni de educaţie sanitară şi influenţare a opiniei publice ; o profilaxie secundară — depistarea cît mai precoce şi instituirea unui tratament adecvat în cazul în care, cu toate măsurile luate, boala a devenit totuşi manifestă; se realizează prin depistarea precoce activă sau/şi pasivă şi prin instituirea tratamentului adecvat, precoce şi susţinut ;
•	profilaxia terţiară — prevenirea prin masuri medicale a agravării sau cronici zării afecţiunii, a recăderilor şi producerii invalidităţii; se realizează prin dispensări zare şi recuperare - FACTORI DE RISC, DEPISTARE (activă, pasivă), DISPENSARIZARE, RECUPERARE.
884.	PROFLAX‘M) Argentina - DCI Timolol •
Betablocant de tip (—)-1-(tert-butilamino)-3-/(4--morfolino-1,2,5-tiadiazo!-3-i})oxiî/-2-propanoll in-
Off-lhz
fa
dicat în anxietate, distonii neurovegetative; afecţiuni psihosomatice, alcoolism, adjuvanţ în tratamentul sevrajelor. Nu duce la dependenţă, nu se asociază cu IMAO BETABLOCANTE.'
885.	PROFUNZIME (cf. lat. profundus) m Caracteristică atribuită de FREUD psihanalizei, pe care o consideră â psihologie a profunzimilor, deosebind-o de psihologi?le comportamentale care se cantonează într-o zonă „superficiala”.
336. PROGAN<m) Australia — DCI Prometazinâ
•	Neuroieptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip 10-(2-dimetilaminopropil)fenotiazină, cu acţiune sedativ-hipnotică, antihistaminică şi antiemetică. Industria noastră farmaceutică î! produce sub numele de ROMERGAN(M).
887. PROGERIE CRANIO-FACIALĂ CU ALTERĂRI OCULARE (STREIFF) (cf. lat. progerere „a
da afară, a scoate afară”) — sin. DISCEFALIE CU CATARACTĂ CONGENITALĂ SI HIPOTRICOZĂ (ULLRICH); ULLRICH - FREMERY- DOHNA<8>
HALLE RMANN-ST REIFF-F RAN~
sindrom ~ gOIS(s) sindrom.
388.	PROGNOSTIC (cf. gr. prognostikan „previziune”) o Estimarea anticipativă de către medicr
63C7Pro
Prognostic : concept; prognostic în bolile psihice
pe parcursul urmăririi pacientului, a evoluţiei, duratei şi sfîrşitului unei boli, cu alte cuvinte f,elaborarea diagnosticului viitor al bolnavului”.
Istoria a cunoscut modalităţi diferite prin care, începînd cu vraciul arhaic şi pînă la medicul specialist al zilelor noastre, s-a încercat să se prevadă evoluţia bolilor. Depăşind interpretările magi-co-religioase (practicile vrăjitoreşti, ritualurile religioase, „ghicirea” soartei,	urmate
uneori de izgonirea din colectivitate a bolnavilor incurabili, interpretarea diferitelor semne cereşti sau a condiţiilor meteorologice, tălmăcirea viselor, sacrificarea animalelor şi studiul măruntaielor acestora), ştiinţa medicală a făcut un mare pas înainte în timpul lui HIPOCRATE care îşi întemeia judecata prognostică pe ansamblul semnelor observate la bolnavi, pe studiul lor atent şi urmărirea evoluţiei bolnavului.
Corelînd prognosticul bolii cu reputaţia medicului, HIPOCRATE spunea : Mîn medicină merită să fie lăudat acela care face mai puţine greşeli”. Marile progrese făcute în medicină prin îmbogăţirea mijloacelor paraclinice şi a arsenalului terapeutic au schimbat mult, dar încă insuficient, valoarea prognosticului. Astfel, psihiatria, ca ramură a antropologiei şi componentă a ştiinţelor medicale, beneficiază astăzi de marile cuceriri ale ştiinţelor naturii (V. PREDESCU), dintre care cele oferite de ultimele trei decenii au determinat o adevărată revoluţie în tratarea bolilor mintale, deschizînd o perspectivă mai optimistă în prognosticarea acestora.
în condiţiile accesului prin „uşi deschise” al bolnavilor psihici Ia mijloacele terapeutice complexe (chimioterapice, psihoterapice, ergo- şi socioterapice), cînd 4/5 din pacienţi beneficiază de asistenţă psihiatrică în cabinetele de specialitate, în cadrul laboratoarelor de săpătate mintală sau a centrelor de sănătate mintală, s-a redus considerabil incidenţa prognosticurilor de gravitate într-o serie de boli psihice considerate anterior ca incurabile ; formele catatonice pernicioase ale schizofreniei sînt mult mai rare, cea simplă şi hebefrenică se remite mai uşor, creşte frecvenţa formelor afective, mania scade în gravitate, cu tendinţa de generalizarea diagnosticului de hipo-manie. în acelaşi timp, creşte riscul (se înrăutăţeşte prognosticul) depresiilor reactive şi al celor farmacogene referitor la tentativa de suicid(PRE-DESCU). Psihotropele moderne reprezintă un factor catalizator de neegalat pînă în prezent pentru modificarea istoriei naturale a bolilor psihice şi, implicit, a prognosticului acestora.
Deşi depinde (şi îi urmează secvenţial) de diagnostic, prognosticul nu este o rezultantă directă a acestuia ; exprimînd un fenomen statistic, prognosticul bolilor psihice se supune şi e! legilor caracteristice acestui tip de investigaţie. Dimen-
sionarea multilaterală a terenului bolnavului Tr> diagnosticare — vîrstă, sex, reactivitate, tip da personalitate, nivel de cultură — îndreptăţeşte aforismul „cîţi suferinzj de aceeaşi boală, tot atîtea prognosticuri” (RÎMNICEANU).
Unicitatea bolii şi a bolnavului este valabilă în psihiatrie mult mai mult decît în alte specialităţi medicale; pe lîngă suferinţa psihică propriu-zisă, medicul nu trebuie să ignore trecutul patologic al bolnavului, starea organelor, aparatelor şi sistemelor acestuia ; depresia reactivă poate avea un prognostic bun, dar starea organelor secundar sau anterior afectate — inimă, ficat, rinichi — poate determina un prognostic mai grav. Bolnavul, boala psihică şi medicul constituie un trinom care condiţionează prognosticul, deci viitorul bolii, mult mai dificil de elaborat decît stabilirea diagnosticului. Absenţa actuală a unei etic'ogie precise în bolile psihice, ca şi caracterul complex al personalităţii umane în interrelaţie cu mediul social, reprezintă dificultăţi serioase în formularea unui prognostic absolut, rigid (presupunînd că medicului „i se pare” că ştie totul despre boala respectivă'..
Neputînd stăpîni toate aspectele relaţiei boală-bolnav, psihiatrul va trebui să manifeste prudenţă în exprimarea categorică a prognosticului unei boli psihice, fie ea endogenă sau psihogenă, făr& ca acest fapt să exprime o slăbiciune, ci mai degraba
o	atitudine responsabilă în faţa unui fenomen natural, despre care încă nu putem afirma o cunoaştere deplină. în experienţa fiecărui psihiatru, mai nou sau mai vechi, există multe căzu re-cînd aprecierea prognosticată iniţial ca gravă a fost infirmată de evoluţia ulterioară a pacientului* care nu a mai repetat niciodată boala ; invers, o reacţie depresivă căreia i se prevede un prognostic bun prin îndepărtarea factorului psihogen, apărînd pe un anumit teren biologic, psihologic, poate lua forma unei psihoze depresive cu valoare prognostică gravă. Afirmaţia ,,pentru ca prognosticul să fie cît mai aproape de adevăr, diagnosticul trebuie să f ie cît mai corect”, îşi dovedeşte veri" dicitatea dacă i se adaugă un corolar ; prognosticul este o noţiune dinamică, urmînd fidel modelul evolutiv al fiecărei boli în parte, curba ei pozitiva sau negativă. Adaptîndu-şi în mod responsabil: şi competent atitudinea în funcţie de stadiu! evolutiv al bolii psihice, medicul psihiatru va trebui să aibă aceleaşi nuanţări fine şi în răspunsurile pe care le dă întrebări lor despre viitor ale bolnavului,, ale familiei acestuia, evitînd extremele prea optimiste sau prea pesimiste, la fel de dăunătoare.
Orientările moderne de nosologizare şi sistematizare în psihiatrie oferă, prin stabilirea de criterii obiective de diagnostic şi prognostic, şanse mai mari în psihogenii şi în psihiatria organică, unde lucrurile sînt relativ mai clare sau, altfel spus, prognosticul este mai lesne evidenţiabil. Psihozele
Prognostic In bolile psihice: factori de influenţă negativă	Pro/631
Tabel nr. CVI1
PROGNOSTICUL IN BOLILE PSIHICE
Manifestări psihice	Forme clinice	Tipuri de prognostic	Factori care influenţează negaţiv prognosticui
	2	3	4
/ .Fatz'agie psihiatrica secundară unui proces organic 1. Manifestări psihice în boli	l • traumatisme j	9 favorabil	• complicaţiile organice sau
cu localizare encefalica	craniocerebralej		psihologice ;
	| • tumori	• favorabil	•	pierderea conştiinţei pe o durată lungă ; •	structura introvertă a personalităţii ; •	boală psihică sau somatică preexistentă •	stabilirea tardivă a diag-
	cerebrale • lues cerebral	• favorabil	nosticului ; •	localizare neabordabilă neuro-chirurgical ; •	contraindicaţii neurochirurgi cale. •	diagnostic tardiv ;
		• rezervat	• absenţa sau incorectitu-
	| • infecţi i intra- j	• favorabil (bo-	dinea tratamentului ; •	stadiul de atrofie cerebrală. •	instituirea tardivă a trata-
	craniene l	lile infecţi-	mentului antibiotic şi cor-
	! I	oase generale)	t icoterapie
	I • -epilepsie	•	nefavorabil (infecţiile intracraniene) •	dificil de	• repetarea crizei conferă
		j precizat	ideea că 75% din crize vor fi de aceiaşi tip
2. Manifestări psihice în bolile	• boli	• favorabil, pa-	• durata mare a disfuncţie i
generale	endocrine	ralel cu ale	• tulburări metabolice
	• boii	endocrinopa- tiei i | • favorabil,	grave ; •	posibilităţi terapeutice reduse ; •	aeîica prelungit;
	metabolice	j paralel cu	• instituirea tardivă a trata-
	• boli neuro-	deficitul metabolic • rezervat	mentului etiologic. • intricarea factorilor orga-
	l logice	}	nici cerebrali şi psiholog ic i,
632/Pro	Prognostic	tn	bolile	psihice	:	factori	de	influenţa	negativa
(continuare tabel VCIip
1	2	3	4
	• boli infecţioase generale • afecţiuni cardiovasculare	•	favorabil, paralel cu evoluţia sindromului infecţios •	favorabil •	rezervat	•	teren biologic deficitar •	infarctul miocardic acut; •	encefalopatie acută hipertensivă.
3. Manifestări psihice în bolile cu etiologie toxică	•	alcoolism •	toxicomanii	•	favorabil •	rezervat •	rezervat	•	vîrsta precoce ; •	repetarea recăderilor ; •	prezenţa complicaţiilor; •	complicaţii somatice, psihice şi sociale.
4. Manifestări psihice în perioada puerperală	• tulburări nevrotice ; • tulburări psihotice.	• favorabil • favorabil	•	prelungire în postpartum tardiv ; •	stările schizofreniforme ; •	tratament inadecvat.
5. Manifestări psihice consecutive vîrstei	9 tulburări psihice ale adolescenţei • oligofrenii	•	favorabil •	rezervat	•	tablouri psihopatologice „atipice” •	absenţa măsurilor terapeutice etiologice (posibile) „ a măsurilor educaţionale ş& socioprofesionale.
6. Demenţe	•	senescenţa •	secundare •	presenile •	tardive	•	rezervat •	grav •	rezervat •	grav	•	intricări somatice ; •	tentative de suicid ; •	complicaţii medico-legale., •	absenţa unui tratament etiologic.
II. Psihogenii 1.	Reacţii acute (psihotice, nevrotice) 2.	Dezvoltările reactive patologice	•	nevrotice l • psihotice •	nevrotice •	psihotice	■ 4:': •	favorabil •	favorabil (30-90%) •	rezervat o rezervat	•	persistenţa unui simptom; •	cronicizarea; •	persistenţa pe întreaga? durată a vieţii.
III. Endogenii 1. Psihoza maniaco-depresivă	• episod maniacal o episod depresiv	•	favorabil (imediat) •	rezervat (îndepărtat)	•	repetarea foarte frecve ntS a acceselor (mai ales la tînăr) ; •	trecerea spre o formă cronică a accesului ; •	instalarea unei stări psihopatoide ;
Prognostic în bolile psihice; Progredient
Proţ633
(continuare tabel CVII)
^2. Schizofrenii
3. Psihoze delirante‘cronice, neschizofrenice
•	paranoia
•	parafrenia
•	favorabil (25%)
•	rezervat(50%)
•	grav(20—25%)
i	rezervat (influenţat parţial de chimioterapie)
•	debut insidios, conştiinţă
clară;
•	vîrstă tînără ;
•	forma simplă hebefrenică;
•	predominenţa tulburărilor de gîndire ;
•	constituţie displastică ;
•	personal itate schizoidă ;
•	ereditate pozitiva, î
• întreruperea	tratamen -tului ;
•	familie dezorganizat!.
•	intrkari somatice ;
•	complicaţii medico-
*§chizofrene au fost terenul pe care s-au încercat ^fnai multe scheme de prognostic, care, în ciuda aracterului lor riguros, nu au decît o valoare ►orientativă.
Formele sub care se exprimă un prognostic «evolutiv, dinamic (după RÎMN1CEANU -mod i-
Tabel nr. CVII1
. PROGNOSTICUL EVOLUTIV (DINAMIC)
Tipul prognosticului	Favorabil	Rezervat	Grav
Tipul	Vindecare	Apariţia	Exitus
^evoluţiei	completă,	unui	apropiat
	rapidă	incident	sau înde-
	sau lentă	evolutiv: —	agravare ; —	recădere ; —	recidivă ; —	sechele; —	conv plicaţii.	părtat
ficat), în cadrul bolilor psihice, pot fi prezentate printr-o schemă ce nu abordează decît un criteriu didactic (Tabel CVII, CVIII).
389,	PROGREDIENT (cf lat. progredîo ,.a merge mai departe, a înainta") • Modalitate de evoluţie a unor boli psihice constînd într-o dezvoltare continuă, lentă, a simptomatologiei, cu instalarea unor tablouri psihopatologice tot mai complexe. Evoluţia progredientă poate caracteriza atît psihozele eridogene (schizofrenie, paranoie, parafrenie şi chiar psihoze maniaco-depresive), cît şi unele psihogenii (nevrozele, în special neurastenia şi nevroza obsesivă, dezvoltările).
O parte din patologia organică are de asemenea evoluţie progredientă : toxicomaniile, în special alcoolismul cronic (toate formele), demenţele, paralizia generală, epilepsia, tulburările psihice din sindromul imunodeficitar dobîndit (SIDA). Apariţia unor terapii deosebite, în special medi-caţia neuroleptică şi cea timoizoleptică, au modificat mult tablourile evolutive ale bolilor psihice, mărind durata remisiunilor şi influenţînd manifestările clinice din episoadele acute. Evoluţia progredientă diferă de alte modalităţi evolutive, cum ar fi vindecarea (reacţii, episoade delirante acute) şi evoluţia defectuală (oligofrenie, stări psihopatoide), prin dinamica sa.
Se preferă termenul de progredient celui de progresiv în definirea modalităţilor de evoluţie
634/Pro
Proiectiv ; Proiecţie : mod de implicare ?n psihologie
a bolilor, deoarece conotaţia pozitivă a cuvîntului progres conduce către o semnificaţie contradictorie.
890.	PROIECTIV (cf. fr. projectif)m însuşire a manifestării psihismului, care are la bază mecanismul proiecţiei (ca mecanism primar de defensă, în normal şi patologic).
în psihologie, termenul se referă în general şi !a funcţia conştiinţei de a valorifica în planuri, în scheme de viitor, diferite conţinuturi subiective ; este o funcţie care caracterizează şi imaginaţia (în special, imaginaţia creatoare).
Termenul proiectiv defineşte însă şi calitatea unor probe (teste, tehnici) de personalitate (K. L. FRANK — tehnici proiective), cu următoarele caracteristici esenţiale :
•	sînt situaţii-stimul cu grad mare (chiar maxim) de ambiguitate (în sensul că nu au o structură determinată, nu exprimă o temă anume ca punct de plecare) ;
•	au consemn de liberă alegere a răspunsului (subiectul nu descoperă în stimul un ansamblu, ci numai unul dintre elementele cognitive organizate), astfel încît nu există răspuns bun sau rău, în raport cu stimulul (calitatea stimulului nu este prestabilită) ;
•	libertatea de expresie este asociată cu libertatea de timp.
D. ANZIEU apreciază că situaţia de test proiectiv se defineşte după asemănările şi diferenţele cu situaţia psihanalitică. Un test proiectiv este o „analiză condensată”. Există două principii comune psihanalizei şi testului proiectiv : libertatea de expresie (de asociaţie) şi libertatea de timp. Testul proiectiv şi psihanaliza cunosc, de asemenea, ca reguli comune : non-omisiunea şi abstinenţa. Cel care testează proiectiv are fată de subiect aceeaşi atitudine de neutralitate binevoitoare ca şi psihanalistul. între cel care testează şi subiect se stabileşte o relaţie transferenţială, mai mult sau mai puţin manifestă, mai mult sau mai puţin scurtă, care stimulează productivitatea pacientului sau blocajele sale. Deosebirea constă în faptul că material u l-test este un ecran între cel care testează şi cel testat ; dorinţele şi fantasmele, complexele subiectului se dezvăluie indirect ; subiectul vorbeşte şi elaborează plecînd de la un material-sti-mul. O altă deosebire este aceea de durată, în sensul că durata unei psihanalize (privite ca incursiune în inconştient) este incomparabil mai lungă faţă de o şedinţă de investigare proiectivă.
891.	PROIECŢIE (cf. lat. projectio „întindere înainte") • Fenomen, operaţie, procedeu prin care un element (obiect, fapt, însuşire etc.) este deplasat şi localizat în exterior, fie de la centru la periferie, fie de la subiect Ia obiect.
Termenul este utilizat cu semnificaţii particulare în diferite domenii ştiinţifice sau de activitate :
în matematică — corespondenţa dintre un pync* (sau ansamblu de puncte) din spaţiu şi un punct (sau ansamblu de puncte)de pe o dreaptă sau suprafaţa (geometrie proiectivă);în optică—raze sau radiaţii transmise de la o sursă pe un ecran; în neurologi»
—	corespondenţa între o arie centrală şi un aparat senzorial sau motor (zonele centrale corticaie la care ajung căi aferente de la receptorii periferici) | în psihof iz i ol cgie—localizarea senzaţiilor de către un subiect la nivelul aparatului receptor ; în psihologie şi în antropologia culturală — animismul* mitul, superstiţia, considerate ca percepere din lumea exterioară a unor stări afective care sfnt, în realitate, interioare, aparţinînd subiectului. Proiecţia este implicată în psihologie de următoarele tipuri de manifestări :
•	răspunsul dat de individ situaţiilor din jurul său (mediului ambiant, încărcat de stimuli extrem de variaţi) ; este un răspuns selectiv» în funcţie de trebuinţele, interesele, aptitudinile, obiceiurile, dorinţele, exigenţele, aspiraţiile, aşteptările, emoţiile sau sentimentele individului ; obiectele din jur sînt preferate sau respinse, apreciate pozitiv sau negativ, căutate sau evitate ; astfel, structurile personalităţii, însuşirile ei esenţiale se manifestă prin conduite individuale proprii ţ aceste conduite sînt alegeri, răspunsuri sau producţii ale persoanei într-o situaţie mal mult sau mai puţin definită (-+ TEHNICI PROIECTIVE) ;
•	asimilarea de către subiect a unei persoane cu altă persoană (în psihanaliză, fencmemif apropiat este transferul ; de exemp'u, un bărbat „proiectează" asupra partenerei sa!» imaginea mamei sau a suror/7) ;
Protecţie: caracter normai; viziune psihanalitici
Pro/635
m atitudinea prin care subiectul se asimilează pe sine unor persoane străine sau îşi asimilează aceste persoane ori personaje (subiectul se recunoaşte în altul sau în producţia sa; creaţia sa de „obiecte” animate sau inanimate îl conţin, ele conţin esenţial sentimentele şi trăsăturile subiectului) -*• IDENTIFICARE: m atitudinea prin care subiectul atribuie altcuiva dorinţe şi tendinţe pe care nu le recunoaşte ca fiind ale sale (astfel, gelozia este proiecţia în celălalt a unei proprii tendinţe Ia infidelitate).
In sens psihanalitic, după FREUD, proiecţia desemnează operaţia şi mecanismul prin care subiectul expulzează din sine şi localizează în altul (sau în altceva) însuşiri, sentimente, dorinţe ««cunoscute sau refuzate de el. FREUD utilizează termenul de proiecţie cu referire atît la normai, cît şi la patologic. în coordonatele acestui termen au fost interpretate, încă din 1896, următoarele fenomene: mecanismul refulării în formarea şi explicarea simptomelor isterice, rezistenţa şi transferul în tratament ; deplasarea culpabilităţii In obsesie ; negarea realităţii ca urmare a unei dureri profunde în halucinaţie. Proiecţia este în special legată de paranoia (aici ,,reproşul faţă de sine este refulat într-un mod care poate fi considerat proiecţie, provocînd un simptom de defenră ce constă în neîncrederea faţă de altui”
—	1S?6, prima utilizare clinică a termenului de proiecţie). Dar sensul termenului este limitat, întrucît proiecţia este considerată ca reprezen-ttnd ntimai^ o parte a mecanismului de defensă f»ranoiac. în 1911, pornind de la analiza unui caz devenit celebru (Schreber), FREUD investeşte termenul cu o semnificaţie mai largă : ,,o percepţie internă este reprimată, iar conţinutul ei, după ce a suferit o deformare, revine în conştiinţă sub forma unei percepţii exterioare". Paranoia se explică printr-o dorinţă homosexuală refulată proiectată, în care geneza delirului de persecuţie (după FREUD) ar avea următorul traseu:
•	,,eu (un bărbat) îl iubesc pe el (alt bărbat)”, dar caracterul homosexual al acestei iubir i o face intolerabilă conştiinţei ;
•	ca urmare, sentimentul de iubire trece în contrariul său : „nu-l iubesc, îl urăsc”, dar conştiinţa nu tolerează nici sentimente ostile ;
m rezultă : ,,îl urăsc'* — devine ,,mă urăşte, ceea ce justifică ura ce i-o port”. Se formează o proiecţie : „ura nu-mi aparţine, dar ea există şi, deci, aparţine duşmanilor mei”.
Astfel, subiectul are un sentiment (de"origine Anterioară) care pare să aibă la bază un fapt exterior („nu-S iubesc, îl urăsc pentru că mă perse-
cută’ f), proiecţia reprezentînd expulzarea unei dorinţe intolerabile (este proiecţia a ceea ce fiinţa nu doreşte să fie).
în 1915, FREUD explică fobia ca proiecţie în exterior a unui pericol pulsional (Eul consideră pericolul ca venind dintr-o percepţie exterioară, deci el se fereşte prin fugă de diverse obiecte exterioare). în gelozie, ca expresie a proiecţiei, subiectul reproşează partenerului infidelitatea pentru a se apăra de propriile sale tendinţe la (sau dorinţe de) infidelitate ; în loc să centreze atehţia pe inconştientul său propriu, subiectul o deplasează(deturneazăspre inconştientul celuilalt).
Caracterul normal al proiecţiei este recunoscut în superstiţie, mitologie, animism (referinţe care reprezintă o lărgire a sensului noţiunii de proiecţie) ; în acest context, proiecţia este determinată de o simplă necunoaştere (nu şi o expulzie) a dorinţelor şi efectelor pe care subiectul nu le acceptă ca fiind ale lui (de care este parţial inconştient şi pe care le atribuie realităţii exterioare). De exemplu, credinţa în liberul arbitru este generată de necunoaşterea motivelor inconştiente care determină ideile şi acţiunile ; superstiţiosul proiectează în afară o motivaţie care se află înăuntrul său ; „concepţia mitologică asupra iurnii . . . nu este altcevadecît o psihologie proiectată în lumea exterioară”. Aici proiecţia este deplasare (mecanismul este relevat de FREUD prin analiza propriilor vise); proiecţia păstrează conţinutul sentimentului inconştient, dar deplasează obiectul sentimentului. în situaţia analitică, FREUD foloseşte proiecţia ca fenomen particular între analizat şi analist, dar nu ca transfer în genere.
Proiecţia reprezintă un proces (care poate fi şi defensă) constînd în faptul că subiectul atribuie unei persoane sau unui lucru (din exterior) sentimente, dorinţe, însuşiri care îi aparţin, dar pe care le refuză sau nu le recunoaşte în sine. Antropomorfismul, ca fundament al proiecţiei, este vechi la fiinţa umană; de altfel, proiecţia este un proces profund ancorat în om (cel mai vechi mecanism inconştient). Proiecţia, ca proces psihic primar, se supune principiului plăcerii (tendinţa de a căuta acelaşi obiect căruia i s-a asociat o satisfacţie). Animismul, gîndirea magică, atotputernicia gîndurilor şi producţiilor mintale la primitivi, la copil, la nevrotic, rezultă din proiecţia proceselor psihice primare asupra Iu mii exterioare. jUNG afirmă că au fost necesare civilizaţii milenare pentru ca omul să fie separat, despărţit pînă la un anumit punct, de obiectul exterior. SZONDl vorbeşte de Eul mistic în stadiul în care există fuziunea totală Eu-Lume, deci proiecţie totală.
Metapsihologie protecţiei. Relaţia interior-exte-rior în cadrul proiecţiei este legată de puisiune; organismul fiind supus, ipotetic, la două categorii de excitaţii (celede care se poate protejaşi ceiede
636/Pro	Proiecţie	;	Proiecţie	paranoică	l	Prolaps	de	valva	mitralâ
care nu poate fugi), proiecţia apare ca defensă originară împotriva excitaţiilor interne, neplă-' cute prin intensitatea lor, pe care subiectul ie proiectează în exterior ; în felul acesta, el poate fugi şi se poate proteja (de exemplu, comportamentul de evitare din fobii).
Cuplul proiecţie-introiecţie în cadrul opoziţiei subiect (Eu)-obiect (lumea exterioară) (SZONDI, FERENCZI) semnifică faptul că^ pe de o parte, subiectul îngurgitează obiectele în Eul său, aceste obiecte fiindu-i folositoare ca sursă de plăcere, le introiectează (SZONDI — destinul Eului la subiectul de tip k), iar pe de altă parte, subiectul expulzează, el proiectează ceea ce în interiorul său există ca sursă de neplăcere (-^ SZONDI—destinul Eului la: subiectul de tip p, alegerea pe cale genoţroptcăj prin proiecţie).
La nrvel oral, relaţia a ingera—a rejeeta suprimă procesul introiecţie-proiecţie. Anna FREUD afirma că introiecţia şi proiecţia intră în funcţiuneîn etapa de diferenţiere a Eului de lumea exterioară. Melan ie KLEIN leagă introiecţia şi proiecţia de obiectuI „bun” şi „rău”, considerînd ca aici se întemeiază diferenţierea interior-exterior.
Esenţial în definirea psihanalitică a noţiunii de proiecţie (şi a procesului pe are noţiunea îl desemnează) este faptul că în interiorul persoanei se produce p împărţire a unor conţinuturi şi, simultan, parte din aceste conţinuturi pe care persoana îe refuză sînt rejectate asupra exterio* rului.
892.	PROIECŢIE PARANOICĂ • Mecanism defensiv descris de FREUD în formarea simptome-lor din paranoia. Primul timp al formării simptomului îl cohstituie refularea tendinţelor homosexuale şi transformarea !cr în contrar. In al doi-
lea timp, aceste tendinţe sînt proiectate în exterior, în sensul psihanalitic ai termenului de proiecţie (expulzarea tendinţelor inadmisibile şi atribuirea lor altor persoane)/ Datorită acestui mecanism patogen, în paranoia funcţia realului este-grav perturbată. Realitatea devine ostilă, primejdioasă, în aceeaşi măsură în care conţinutul proiectat este primejdios pentru Eu şi în care defensa* nu a reuşit-* PROIECŢIE.*
[' 893. PROKETAZINE<M) SUA - DCI Corfeno-
z/no • Neuroleptic incisiv, derivat piperazinilaU kilfenotiaziniq de tspf1-i1C-/2-M-(l-hicrcxiet<n~
C//2
1-piperazini!/-propii/-fenotiazin-2-i!M-prcpanonă,, avînd aceleaşi indicaţii ca şi fluorcfenazinele*.
894.	PROLAPS DE VALVĂ MITRALĂ (cf. !at.
prolcpsus ,,aberaţie”)— sin. REID-BARLO W(s^ sindrom • Descris în 1877 de B. CUFFER^ dicul mezosistolic a fost considerat cs< avînd origine extracardiacă. Abia studiile dir> deceniul al Vll-lea ai secolului nostru au evidenţiat etiologia valvulo-mitrală a acest uia(BARLOVW
1963). Anterioh acestei descoperiri.o serie de autori au atras atenţia asupra unei corelaţii existente între zgomotele vaîvulare şi tulburările de? tip anxios : cordul iritabil, astenia neuroci rogatorie, sindromul* de efort sînt doar cîteva din entităţile care au asociat cele două tipuri de simp-tome. WOLLEY, în 1976?, propune ca cele ddua; tulburări să fie considerate ca expresii ale uneia şi aceleiaşi suferinţe.
Deşi prolapsul de^vaivă mitrală (F\ H) poate fr considerat ca avînd o ettblogie eterogenă, încfuzînd cauze legate de tulburări aleţesutu'ui conjunctiv*, ca sindromul Marfan şi sindromul Ehlers:D.anlos* majoritatea cauzelor sînt determinate de o degenerare idicpatică mixedcrratoasă a valvei mitralei (DEVREUX, PERLOFF, REICHEK, 1976). Carac-
Prolaps de valva mitralaProlax(M) ; :Proligne(M\; Prolinemie
Prc/637
teristicile PVM pot fi sintetizate, (după R. R. CROWE, 1985), astfei : ‘	'
Tabel nr. CIX
CARACTERISTICILE PROLAPSULUI DE VALVĂ MITRALĂ (aupă R/R. Crowe, 1985/
•	degenerare mixedematoasă
•	prolaps în mijloc de sistolă
•	durere toracică • :
•	dispnee
•	ameţeală
•	sincopă
•	palpitaţii
•	oboseală'
•	clic mediu sistolic
•	murmur sistolic tardiv
•	unde T aplatizate sau inver-sâte'în derivaţiile II, lH-:si AVF;
•	activitate ectopică ventriculară
•	îndoirea (curbarea) posteri-oară a' cuspidelor mitrale în sistoia de mijloc
•	5,3% (femei '7,6% ; bărbaţi 2,5%)
•	penetranţă autosomal dominantă, limitată la sex
R. JfrRESATY a confirmat o similitudine între simptomatologia clinică a prolapsului de valvă initrâlă şi cea: din atacul anxios : dureri toracice, sincopă, ameţeală, palpitaţii, astenie. La 4/5 din subiecţii care prezintă această simptomatologie se evidenţiază prolapsul de valvă mitrală.
Studiile lui VENKATESH (1978), PARISER (1.979), GORMAN (1980) şi GRUNHAUS (1982) privind tulburările de tip anxios corelate cu cele ale lui KANTOR (1980), MAVISSIKALJAN (1983) şi HICREY (1983) privind agorafobia, comparativ cu studiul populaţiei generale (SAVAGE, 1983) au condus la următoarele rezultate :
Vahel nr. CX
	Nr. subiecţi	Prolaps valva	°/ /o
Crize anxioase	81	36	44,4
Agorafobie	111	17	14,4
Populaţia generală.	4967	263	5,3
Problema modului în care o tulburare cardiac^ duce la apariţia unei patologii psihiatrice nu ^ putut fi tranşată, dar există o serie de ipoteze* După KLEIN şi GORMAN, ele ar fi :	*
•	prolapsul de.val vă rritralăeste cauza crizelor de anxietate ;
•	anxietatea duce la apariţia prolapsului de valvă mitrală ;
•	ambele tulburări sînt consecinţa une*
disfuncţii fundamentale ;
•	o tulburare fundamentală care precede apariţia anxietăţii este activată de stresuri fizice (PVM, tireotoxicoză, naştere).
Diagnosticul diferenţial între atacurile anxioase şi simptomatologia de PVM este dificil de făcut, din cauza asemănărilor clinice. Singura probă care are valoare în acest sens este proba de efort, pozitivă în PVM.
în patogeneza tulburărilor din PVM sînt implicate modificările sistemului nervos vegetativ,? constînd în creşterea răspunsurilor alfa-adrener-gice şi scăderea celor paraşi mpatice, răspunsurile beta-adrenergice fiind normale. WOLEYdistinge un sindrom PVM funcţional, dar cu expresie clinică, şi unul cu substrat anatomopatologic clar. care poate să nu aibă expresie; clinică. ^
Terapia „atacurilor de 1 panică” (crize de anxietate) asociate cu PVM este imipramina, impunîndu-se monitorizarea EKG, date fiind efectele secundare ale triciclicelor pe cord. Ded ramaţi zarea acestei afecţiuni cardiace minore (este semnificativ faptul că pina l& 5%-4i^;;|«?pu-laţie este afectată de prolaps flră sa acuze Vreun fel de tulburări) care, dupa opmia m-ultor autori, este doar ,,una din ultimele boli la modă", devine obligatorie atît pentru psihiatru, cît şi pentru alţi specialişti, orice limitare a activităţi\ fizice a subiecţilor fiind lipsită de vreo fundamentare ştiinţifică.
895.	PROLAX(M) SUA —DCI Mefenesin • Tranchilizant, derivat|deglicerol de tip[3-(o-metii-fenoxi>1,2-propandiol, cu acţiune miorelaxantă şi sedativ-anxiolitică.
896.	PROLIG N E<M> Franţa - DCI Arnfepento-rex • Psihostimulent, derivat feniletilaminat de tip N,a-dimetiI-p-pentiIfenetilamină, cu .acţiune psihostimulentă şi an o rexi genă.
897.	PROLINEMIE (cf. prolina ; gr. haima „sînge”) • Grup de afecţiuni ereditare rare, înrudite clinic şi patogenic, care au îa bază o tuI-
Etiologie
Fiziopatologie
Simptome
/•-:	T	•	'	'	.	i	!	Ji	.l
Semne
EKG
Ecocardicgrâmă
Prevalentă
Genetică
63î'Pro	ProHntaneiDCÎ)	;	Promactil<M); Promoîfi(M) ; Promax(M)
burare în procesul de catabolizare a prolinei. Pînă în prezent au fost descrise doua tipuri clinice şi anatomopatologi ce : hiperprolinemia tip I şi hiperprolinemia tip II.
•	Hiperprolinemia tip I se caracterizează prin tulburări neuropsihice (întîrziere în dezvoltarea psihomotorie,convulsii tonico-clonice, surditate'de tip central), la care se asociază o serie de anomalii (mai des renale) ; biochimic se evidenţiază hiperprolinemie (de aproximativ 10—15 ori cifra normalului) şi secreţie urinară cu conţinut crescut de hi-droxiprolină, prolină şi glicină.
•	Hiperprolinemia tip II se caracterizează de asemenea prin întîrziere psihomotorie şi convulsii, mai accentuate decît în tipul L
Evoluţia şi prognosticul amoeior forme este nefavorabil, iar tratamentul inoperant.
898.	PROLINŢANE^ • Derivat feniletila-minic de tip 1-(a-propilfenetil)pirolidină, cu dublă acţiune: psihostimulatoare şi anorexigena.Consti-tuie principiul activ al următorilor produşi farmaceutici :
CATOVIT<M) Finlanda
KATOVIT<M) RFG
PROMOTIL<m) Franţa
VHLESCON(M) Anglia
85?. PROUXIN<m) SUA - DCI Flufenazină • Neuroleptic, derivat fenotiazinic (piperazinilal kilfenotiazină) de tip 4-l3-/2-(trifluorometil)feno tiazin-10-il/propil/-1-piperazinetanol. Este indica
în psihoze paranoid-halucinatorii, catatonice, depresii agitate. Are efecte secundare de tip neuroleptic incisiv. Diminuează efectul L-dopa. Pe lîngă produsul standard există şi produse retard, utilizate cu mult succes în tratamentul de întreţinere din ambulator:
PROLIXIN DECANOATE(M>	SUA
—	DCI Flufenazină decanoat
PROLIXIN DECANOATE RETARD<M) Turcia
—	DCI Flufenazină decanoat
PROLIXIN ENANTHATE<M)	SUA
—	DCI Flufenazină enantat
PROLIXIN INJECTION<M)	SUA
—	DCI Fiufenazină enantat
900.	PROMACHEL<m) SUA PROMACHLOR<M) SUA promacid<M) Austria
—	DCI Clorpromazinâ • Neuroleptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip 2-clor-10-(3-dimetila~ minopropil)fenotiazină, cu acţiune sedaţi vă, an-tiemetică, vago- şi simpaticolitică. Potenţează acţiunea anestezicelor, hipnoticelor şi analgezicelor. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de CLORDELAZIWM).
901.	PROMACTIL<m) Spania - DCI Cbrprcrria-zinâ • Neuroleptic sedativ, derivat fenotiazinic
^->CLORDELAZIN<m) România.
902.	PROMANYL<m) Canada — DCI Promazină
•	Neuroleptic sedativ, derivat aminoalkilfenotia-zinic - PROMAZINE(DC1).
903.	PROMAPAR<m) SUA - DCI Oorproma-zină • Neuroleptic sedativ, derivat aminoalkilfe-
sin.
notiazinic — sin. PROMACTIL<M) Spania ------->
CLORDELAZlN<M) România.
904.	PROMATE<m) SUA - DCI Meprobamat • Tranchilizant, derivat propandiolic de tip 2-metil--2-propil-1,3-propandiol dicarbamat, cu acţiune sedaţi v-anxiolitică, anticonvulsivantă şi uşor hipnotică. Este indicat în nevroze cu componentă anxioasă şi depresivă, alcoolism, delirium tremens» unele forme de epilepsie petit mal, afecţiuni psihosomatice. Deşi fără efecte secundare evidente şi contraindicaţii, tratamentul de lungă durată nu se întrerupe brusc, putînd apărea un ,,mic sindrom de abstinenţă”. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de MEPROBAMAT<M).
905.	PROMAX<JI) Grecia - DCI Trifluopera-zmâ • Neuroleptic incisiv, derivat fenotiazinic piperazinat de tip 10-/3-(4-metil-1-piperazinil) propil/-2-(trifluorometil)fenotiazină, cu acţiune an-tipsi hotică marcată şi sedaţi vă relativ redusă, cu valenţe anxiolitice şi antiemetice; efectele antihis-taminice, antispastice şi adrenolitice sînt mai mult decît reduse. Industria noastră farmaceutică îi produce sub numele de TRIFLUOPERAZ1N*M).
906 PROMAZ<m? SUA - DCI Clorpromazînă
•	Neuroleptic sedativ, derivat aminoalkilfenotia-
zînic-sin. PROMAPAR(M) SUA-LAZ1N(M) România.
CLORDE-
907. PROMAZETTES <M) Canada promazin<M) Polonia
•	Neuroleptic sedativ, derivat aminoalkilfeno-tiazinic->PROMAZINE <DC1).
Promazine^DC1^; Promegan(M); Promexin; Prcmetazine^1^
Prof 639
908. PROMAZINE(DC1) • Derivat fenotiazinic (aminoalkilfenotiazină) de tip 10-(3-dimetilamino-propil)fenotiazină, cu acţiune sedativă (inferioară
m-cn3 v**
dorpromazinei) şi antiemetică, util în tratamentele de întreţinere ale psihozelor cronice şi în stările psihopatoide. Este contraindicat în intoxicaţia acută cu alcool şi în epilepsie. Constituie principiul activ al următorilor produşi farmaceutici :
•	Cel mai cunoscut este :
SPARINE,M) Anglia, Australia, Canada, Danemarca, Finlanda, Grecia, SUA
•	Alţi produşi :
ATARACTIL»m>	Portugalia
ATARZINE<M)	Canada
CALMAZIN'M)	Italia
CALMOTAL<m)	Italia
CENTRACTYBm)	Suedia
ELIRANOL<m>	Italia
FRENIL'm	Polonia
HYZINE'm)	SUA
INTRAZINE<m>	sua
LIRANOL<M)	Mexic
NECTIL»511	Grecia
NEUROPLEGIl'M)	Italia
PRAZINE<m>	Iugoslavia
PROMANYL<m)	Canada
PROMAZETTES<m)	Canada
PROMAZIN<m)	Polonia
PROMAZINE<m)	Olanda
PROMEZERINE <M)	Canada
PROTACTYL<m)	RFG
PRO-TRAN<M)	Canada
PROZINE>m)	SUA
PROZYL<M)	Grecia
SAVAMiNE<M>	japonia
SEDISTON<M>	Italia
SERENEX<M)	Italia
SINOPHENIN,M)	RDG
STARAZINE <M>	Finlanda
TALOFEN«m)	Italia
TRANQUAZINE<M)	SUA
VEROPHEN<m)	RFG
909.	PROMEGAN <M) Venezuela - DCI Prcme-tczinâ • Neuroieptic, derivat aminoalkilfenotia-
sin.
zinic ;—> ROMERGAN(M) România.
910.	PROMEXIN<M) Japonia - DC! Clorpromo-2inâ • Neuroieptic sedativ, derivat aminoalkiffe-
sin.
notiazinic - sin. PROMAZ‘m) SUA------------> CLOR-
DELAZIN(M, România.
911.	PROMETAZINEtDC,) • Derivat fenotiazi-nic (aminoalkilfenotiazină) de tip 10-(2-dimetila-minopropil)fenotiazină, cu acţiune sedativă, anti-histaminică şi antiemetică. Se utilizează în numeroase combinaţii cu alte neuroleptice, în scopul
potenţării. Are efecte secundare modeste. Constituie principiul activ al mai multor produşi farmaceutici, dintre care :
• Cei mai cunoscuţi sînt:
FENERGAN<M)	Argentina, Brazilia, Mexic, Portugalia, Spania Anglia, Austria, Belgia, Canada, Danemarca, FinUnda, Franţa, Grecia, lugos’avia,. Olanda, SUA
phenergan<m)	
• Alţi produşi similari sînt :	
AVOMINE<m>	Anglia
atosil<M)	RFG
diphergan<M)	Polonia
diprazin<M)	URSS
DIPROZIN(E) <M>	SUA
DORME‘m)	SUA
fargan(M)	Italia
fellozine«m)	SUA
FENAZIL'm>	Italia
GANPHEN<m)	SUA
HIBERNA»11	Japonia
HISTANTIL<M)	Canada
INFA-STRESS'5I)	Columbia
K-PHEN'm)	SUA
LEMPROMETH<m>	SUA
LERGIGAN<m)	Suedia
LERGOBIT<m>	Danemarca
mepergan<M)	SUA
METHAZINE<m)	SUA
nausedin<m>	Columbia
pelpica<M)	Belgia
PENTAZINE'm)	SUA
PHENCEN(JI)	SUA
PHENERJECT<JI)	SUA
PIPOLPHEN‘m)	Japonia
PIPOLPHEN(E)<m)	Ungaria
progan<m>	Australia
promegan<m)	Venezuela
PROMETAZINA'm)	Brazilia
Promido!(M); Promot/f(iI); Promptitudine ; Pronidin; Pro-Pam<3l>
'-â40fPro
promethapar<M)	sua
PROMETHAZIN(E)<m)	Elveţia
PROREXM)	SUA
PROTHAZIN<m) ,	RDG
PROTHAZINE'm>	sua
PR©THIA<m)	Japonia
PRQTHIAZINE<M>	Israel
PR0VIGAN <M>	SUA
REMSED <m)	SUA
POLAMETHAZINE<M) SUA ROMERGAN <M)	România
SAYMOLM)	Spania
SY NALGOS,M)	SUA ■
THIERGAN<M>	Suedia
21 PAN <M)	SUA
912.	PROMEZERINE,m) Canada - DCI Proma-zinăm Neuroieptic sedativ, derivat fenotiazinic
—>promazine(DC1).
'	Elveţia-DCI Iprindol •
Antidepresiv timoleptic, derivat indolic de tip 5-i3-(dimeti lam ino)propi I /-6,7,8,9,10,11-hexah i dr o--5H-ciclooct/b/indol, cu acţiune antidepresivă medie, dar cu o rapidă eficienţă, fără efecte secundare; nu se asociază cu IMAO.
914.	PROMlNE(M) SUA — DCI Prometazinâ • Neuroieptic sedativ, derivat fenotiazinic —► PRO-,METAZINE(DC1).
915.	PROMOSOL(M) Canada - DCI Clorpro-
-rnozma • Neuroieptic sedativ, derivat aminoal-
kiifenotiazinic -> CLORDELAZlN*M) România*
916.	PROMOTlL<M) Franţa - DCI Prolintm * Psihostimulent, derivat feniletilaminic de tip 1-(a-propilfenetil)pirolidina, cu acţiune anorexi-genă mai marcată decît cea stimulatoare asupra sistemului nervos central, indicat în special tn combaterea unor efecte secundare ale neurolepticelor.
917.	PROMPTITUDINE (cf. lat. prompîus) • Calitatea unui subiect de a acţiona rapid, fără întîrziere. Se referă atît la viteza cu care se răspunde la o solicitare, cît şi la uşurinţa cu care se pot elabora producţii mintale. Prezenţa acestei însuşiri presupune integritatea anatomo-funcţio-naîăa tuturor analizatorilor şi efectorilor motori.
indispensabilă unei bune adaptări, atît la mediul natural, cît şi ta cel social, promptitudinea face parte integrantă din structura personalităţii, mar-cînd individul în mod specific. Este vizibilă în mod deosebit ia personalităţile ale căror procese de gîndire sînt puţin influenţate de starea afectivă, aceşti indivizi fiind indicaţi pentru profesii care
necesita decizii imediate şî de marb răspundere (dispeceri, piloţi, cosmonauţi* cadre superioare din armata etc.). Personalităţile hipertimice, hipomaniacal ii expun o pseudopromptitudine în întregul lor comportament', avînd drept suport rapiditatea ideo-motorie, dar : calitatea actelor } este def icitară ; scăderea sau l ipsa promptitud in i i denotă tulburări bazale îrn sfera ideo-motorie, caracteristiceJie-oligoî^niHor, fie sindromului deteriorativ cîe diverse etiologii.
918.	PRONDOL<M) Anglia-DCI Iprindo1 •
sin-
Antidepresiv timoleptic, derivat indolic —> PROMIQOUM> Elveţia.
919.	PRONEURIT<m) Grecia — DC! iQ^zepam m Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-dor-5-(o-clorofentl)-1,3-dihidro-3- hidroixi-ZH --1,4-ben^odia^epin-2-onă, cu acţiune a«xi©i*itîcă, sedativă şi miorelaxantă. Nu se administrează în sarcină.
; *
920.	PRONIDIN*M) Canada — DCI Fentamnlnă
•	Psihostimulent* derivat feniletilaminat de ţip a,cc-di meti Ifeneti lamină, cu efecte si mpatişeomime -tice şi anorexigene, utilizat şi în combaterea obezităţii secundare curei îndaîungate cu neurolep-tice- PSIHOSTIMULENTE;
921.	PRONOCTAN/M) Danemarca-DCI Lor-metazepam m Tranchi i izant, derivat* beazod iaze-pinic de tip 7-clor-5-(o-ciorofenif)-1,3^ihidro-3r -hidroxi-1-metil-2H-1,4-benzodiazepin-2-onă, cu acţiune sedativ-hipnotică. Nu se administrează în : miastenie, glaucom, sarcină, alăptare, la copii şi vîrstnici.
922.	PRONOVAN<m> Norvegia - DCI Propra-
sin.	■ V -
no/o/ • Betablocant—*?RO?RANOL.OL<M) Ro-mânia.
923.	PRONTOPAZ(M) Spania - DCI Loprodlol
•	Tranchilizant, derivat propandiolic de tip
2,2-bis(cIormetil)-1,3-propandiol, cu acţiune anxiolitică şi miorelaxantă.
924.	PRO-PAM(M:) Australia — DCI Diăzepam
•	Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7<lor-1,3-dihidro-1-mstii-5-fenil-2H-1,4-benzodia-zepin-2-onă, cu acţiune sedativ-hipnotică, anxiolitică, anticonvulsivantă. Industria noastră far-maceuticăîl produce sub numele de DIAZEPAM(M).
92:5. PROPAPHENlN(M) RDG - DCI yiorpro-mazinâ • Neuroieptic sedativ, derivat aminoajkii-
sin.
fenotiazinic — sin. PROMOSOL(® Gartada > CLORDELAZIN<M) România. >
Propavan(U); Propedeutica ; Propitan(M); Propizepine(DC1) ; Propoziţie	Pro/64t
926.	PROPAVAN<M) Suedia - DCI Propioma-zinâ • Neuroieptic sedativ, derivat aminofenotia-zinic de tip 1-/10-(2-dimetilaminopropil)fenotia-*ta-2-tl/-1-propanonă( cu acţiune sedativă inferioară cfcrdelazinului, dar cu certe calităţi sedativ-hipnotice.
927.	PROPAX<M) Japonia — DCI Oxazepam m Tranchilizat, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-1,3-dihidro-3-hidroxi-5-fenil-2H-1,4-benzo-diazepin-2-onă, cu acţiune identică cu a diazepa-
932.	PROPIZEPINE^001* m Derivat dibenzodia-zepinic de tip 6,11-dihidro-6-J2-(dimetilamino)--2-metiletil/-5H-pirido/2,3-b//1,5/benzodiazepin-
vnului, fiind un metabolit al său, ceea ce permite realizarea unei concentraţii plasmatice mai rapide (4 ore) ; acţiunea sa este sedativ-anxiolitică, foipwtică, moderat miorelaxantă şi simpaticolitică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de OXAZEPAM<m>.
928.	PROPAYERST<M) Argentina - DCI Pro-pranoiol • Psihotrop betablocant — sin. PRONO-
^gsin.
VAN'm) Norvegia —^ PROPRANOLOL<M> Ro-
mânia.
929.	PROPEDEUTICĂ (cf. gr. pro „înainte” ; pcîdentike „instrucţiune”) • Disciplină al cărei scop este acela de a face o iniţiere preliminară în domeniul altei discipline, prezentînd metodele, conceptele, condiţiile obligatorii necesare demersului ştiinţific sau pentru a putea desfăşura corect o anume activitate. în medicină se poate vorbi despre o propedeutică medicală, chirurgicală etc., dar şi de o propedeutică a psihodiagnozei.
930.	PROP1LNIÂ2IDA<m) Portugalia - DCI fproniazid • Antidepresiv timoanaleptic, derivat f^idrazinic de tip acid isonicotinic-2-isopropil--hidrazidă, indicat în depresiile inhibate ; este lipsit de efecte sedative (necesită asocierea). Nu se administrează concomitent cu betablocante, psihostimulente şi antidepresive timoleptice, ci după o pauză de 14 zi Ie. Contraindicaţii le sînt în general cele ale timoanalepticelor -* IMAO.
931.	PROPITAN<m).japonia - DCI Pipamperonâ m Neuroieptic sedativ, derivat butirofenonic de tip 1'-/3-(p-fiuorobenzoil)propil//1,4'-bipiperidin/--4’-carboxamidă, cu acţiune sedativ-anxioiitică,
-5-onă, cu structură chimică asemănătoare cu cea a tranchilizantelor benzodiazepinice ; acţiunea sa este conformă structurii, fiind un bun anxiolitic cu valenţe timoleptice. Constituie principiul activ a doi produşi farmaceutici :
DEPRESSIN<m) Franţa ; VAGRAN<m) Franţa.
933.	PROPOL(M) Mexic — DCI Propranolol • Psihotrop betablocant — sin. PROPAYERST*M*
sin.
Argentina ----->PROPRANOLOL<M) România.
934.	PROPOREX^ Brazilia —DCI Fenterminâ
sin.
•	Psihostimulent, derivat feniletilaminat--->PRO-
NID!N(m> Canada.
935.	PROPOZIŢIE (cf. lat. propositio) • Ansamblu de cuvinte care exprimă o idee. Prin propoziţie se poate înţelege fie o formă gramaticală (privind conţinutul „material” al judecăţii şi relaţiile dintre elementele lexicale ale acesteia), fie o forma logică ; aceasta din urmă presupune o formă gramaticală la care se mai adaugă : un conţinut informaţional, o structură logică şi o valoare de aprobare sau respingere. După semnificaţie, 'propoziţiile pot fi :
•	declamative, care exprimă o aserţiune (afirmaţie sau negaţie),fiind demonstrabile drept adevărate sau false.Rostite de simulanţi sau
•i nevrotici, de personalităţi dizarmonice şi de psihotici, în psihiatrie se poate întîlni toată gama de propoziţii declamative, fie că ele afirmă sau neagă, exprimînd un adevăr sau un fals. Cu nuanţări de la caz la caz, ele reprezintă de fapt instrumentul cunoaşterii şi aprofundării fiecărui bolnav în .parte de către medicul clinician ;
•	interogative, care formulează o întrebare. Sînt frecvente la vîrstele extreme, cînd copilul vrea să afle ceea ce nu ştie încă, iar bătrînul aflat într-o senescenţă patologică vrea să ştie ceea ce a uitat. întrebările retorice, dacă survin mult prea frecvent în discursul unui pacient, ridică ipoteza-41 nei trăsături accentuate de demonstrativitate („nesigurul de sine” preferă să se îndoiască, în gînd) ;
41-c. 838
642/Pro
Proprono/o/(DC1) ; acţiune, efed§ secundare, produşi similari
•	optative, care exprimă o dorinţă. Ele pot deveni un mod disconfortant de existenţă atunci cînd „voalează” discrepanţa de fond între dorinţe şi posibilităţi, mai ales în cazul bolnavului nevrotic care se întreabă pe sine şi întreabă pe ceilalţi, exprimîndu-şi mereu dorinţe pe care nu le poate îndeplini ;
•	imperative, care formulează un ordin (comandă, îndemn etc.). Imperativitatea unor afirmaţii se regăseşte în psihopatologie, în modul de gîndire şi interrelaţionare al personalităţilor paranoiace, ca şi în conţinutul halucinator din unele psihoze (schizofrenie, parafrenie ;
•	axiologice (judecăţi de valoare) care exprimă o raportare apreciativ-evaluativă faţă de ceva. Diferitele afirmaţii sau negaţii capătă valori axiologice accentuate în discursul aceloraşi personalităţi paranoiace şi mai ales al psihotic»for (deliranţi pasionali, mistici etc.), de necl intit în faţa oricăror contraargu-mentări ;
•	exclamative, care exteriorizează anumite sentimente. Sînt apanajul personalităţilor ti-mopate (distimice sau hipomaniacale) şî, în variantele lor extreme, al psihozei maniaco--depresive, conţinutul fiind un clişeu fidel al fondului afectiv preponderent (depresiv sau hipomaniacal/maniacal).
Cu excepţia primului tip, restul, deşi nu sînt integral lipsite de conţinut cognitiv, nu pot fi nici adevărate, nici false. Analiza logică a propoziţiilor declarative prin intermediul funcţiilor de adevăr constituie un capitol al logicii simbolice, numit logica propoziţiilor — asociată cu regulile de inferenţă ale unor propoziţii din altele, studiate de calculul propoziţional (bivalent sau polivalent, după numărul valorilor de adevăr considerate). Studiul propoziţiilor pragmatice (optative, imperative) sau axiologice formează obiectul unor discipline relativ recente — logica deontică sau logica acţiunii.
principiul activ al unui număr mare de produşi farmaceutici, dintre care :
936.	PROPRA<M) RFG ;
—	sin. PROPOL<M) Mexic-
PROPRAL(M) Finlanda • PROPRANOLOL(DC1).
Co10
• Cei mai cunoscuţi sînt:
INDERAL(M) Anglia, Austria, Belgia, Canada* Coreea, Danemarca, Elveţia, Finlanda, Grecia, Italia, Iugoslavia, Japonia, Portugalia, Suedia, SUA INDERAL LA(M) Anglia, Canada, Iugoslavia 1NDERAL RETARD(M) Belgia Elveţia Olanda PROPRANOLOL/M) Argentina, Brazilia, Iugoslavia, Polonia, RFG
937.	PROPRANOLOL<m) România ; PROPRA-nolol(DC1) • Psihotrop betablocant de tip
1-(isopropila-mino)-3-(1-naftiloxi)-2-propanol, cu acţiune anxiolitică, cu valenţe psihostimulente şi adrenolitice. Nu duce la dependenţă, nu se asociază cu IMAO -» BETABLOCANTE. Constituie
•	Alţi produşi similari
ACIFOL<m>
Al FA7ICAI W APO-PROPRANOLOL(M>
artensol<M)
avlocardyl<M)
bedranol<m>
berkolol<M)
betaneg<m>
BLOCA RDYL<U)
cardinol<m)
caridolol<m)
deralin<m>
detensol<m)
dideral<m)
dociton<M)
dor/san<M)
FREKVEN<k)
frina<k)
herzbase<m)
inderalici<m)
indobloc<m>
kemi<*°
KITERAN‘m)
kostalerg<M)
noloten<m>
obsidan<m)
oposim<M)
palisan<m>
praderal«m)
pranolol<M)
PROPAYERST<M)
propouM)
propra<M)
propral<m)
sînt :
Mexic
Grecia
Canada
Columbia
Franţa
Elveţia
Anglia
Italia
Argentina Noua Zeeiarjdă Japonia Israel Canada Turcia RFG Grecia Suedia Grecia Japonia Mexic RFG japonia Grecia Grecia Argentina RDG
Argentina
Grecia
Coreea
Norvegia
Argentina
Mexic
RFG
Finlanda
ProprioreceOţis ; Prore ; ProsoiW11*; prosopo/og/e ; Prosopospasm
ProJ6«
PROPRANUR<M)
PUR.BLOKA<m)
PYLAPRON<m)
<REDUCOR<m>
'STOBETtN<M>
SUMiAL<M>
TENOMAL<m>
TENS1FLEX<m)
TONUM<m)
WAUCOTON'm)
RFG
Africa de Sud
Japonia
Finlanda
Polonia
Spania
Grecia
Argentina
Italia
Grecia
sedativ-hipnotică, antihistaminică şi antiemetică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de ROMERGAN(M).
942.	PROSEX1E (cf. gr. prosexis
sin.
—MTENŢIE.
,.atenţie")
938.	PROPRANUR<m) RFG • Psihotrop beta-iblocant - PROPRANOLOL*DC1>.
939.	PROPRIOCEPTIVE*1* iluzii (cf. lat. pro-
prius „propriu” ; capere ,,a înţelege”)-»- PROPRIO RECEPŢIE
940.	PROPRIORECEPŢIE (cf. lat. proprlus ; <apere) • Termen introdus de SHERRINGTON
*	pent.ru a desemna modalitatea senzitivă legată de perceperea în fiecare moment a poziţiei în spaţiu a corpului, a componentelor sale, precum şi de mişcările efectuate. Propriorecepţia asigură de asemenea şi menţinerea tonusului muscular şi a posturii, participă la elaborarea senzaţiilor somatice şi la controlul actelor	motorii voluntare.
Conform schemei generale de organizare a oricărei modalităţi senzitive, propriorecepţia presupune existenţa unor receptori, a unor căi de conducere specifice şi nespecifice şi a centrilor de integrare a informaţiilor.
Localizaţi la nivelul aparatului locomotor, pro-prioreceptorii (receptorii analizatorului kineste-.zic) transmit informaţii astfel :
•	pentru sensibilitatea	kinestezică (simţul
poziţiei şi al mişcării în spaţiu) — informaţiile preluate de la	corpusculii Golgi,
Ruffini, Pacini şi terminaţiile nervoase libere ajung, pe calea fasciculelor spinobulbare, la cortexul cerebral, în ariile somestezice 1 şi
2	şi în aria senzitivo-motorie ;
«• pentru simţul tonusului muscular (sensibilitatea proprioceptivă de control a mişcării) — informaţiile oferite de fusurile neu-romuscuiare ajung prin fasciculele spino-cerebeloase la cerebel, de unde vor fi retransmise talamusului şi ulterior cortexului senzitivo-motor.
Prin intermediul propriorecepţiei se realizează <aunul din mecanismele de feedback ce participă ia reglarea activităţii motorii somatice. Ca orice modalitate senzorială, propriorecepţia poate fi afectată de iluzii sau, mai ales, de halucinaţii caracteristice delirurilor hipocondriace, schizofreniilor paranoide sau psihozelor de involuţie.
941.	PROREX<m) SUA-DCI Prometazină • Neuroieptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip ^0-(2-dimetilaminopropi!)fenotiazină, cu acţiune
^ 943. PROSKINEZIE® semn (cf. gr. pros „(pe) Iîngă” ; kinesis „mişcare”) • Semn descris de K. LEONHARD (1936) în catatonie, ca un negativism inversat, constînd în faptul că orice impuls exterior generează reacţii motorii. Reprezintă opusul negativismului.
944.	PROSONNO<M) Italia—DCI Nitrazepam
•	Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip
1,3-dihidro-7-nitro-5-feni!-2H-1,4-benzodiazepin-
&
-2-onă, cu acţiune sedativ-hipnotică, realizînd un somn aproape fiziologic. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele deN!TRAZEPAM(M).
945.	PROSOPO- (cf. gr. prosopon „faţă”) • Element de compunere care introduce referirea la faţă.
946.	PROSOPAGNOZIE (cf. prosopo-; gr. ag-
*in«
nosia „ignoranţă”)----> BODAMERs simptom.
947.	PROSOPOLOGIE (cf. prosopo- ; gr. logos „cuvînt, discurs”) • Tipologie bazată pe studierea unor caracteristici ale fizionomiei şi expresiei mimice spontane ; deşi insuficient fondată ştiinţific, este considerată ca făcînd parte dintre elementele aşa-numitului „fler clinic”.
948.	PROSOPOPLEGIE (cf. prosopo- ; gr. plege
„lovitură”) • Paralizie cu localizare facială.
949.	PROSOPOSPASM (cf. prosopo- ; gr. spcrs-mos „spasm”) • Crampă musculară a feţei (V, POPESCU), tic convulsiv.
950.	PROSPECTIV (cf. fr. prospectif) • Mod de investigaţie ştiinţifică pentru explorarea viitorului, pornind de la cunoaşterea unor cauze socio-economice şi tehnice, a evoluţiei accelerate a lumii moderne. Nu este o previziune bazată pe
644/Pro
Prospecţie şi sânâtate mintala ; Prostagfandlne (PG)
statistici prezente, ci un. raţionament ştiinţific, dinamic, pornind de îa date imaginate în legătură cu viitorul (şi nu de la datele trecutului). Este un efort de creaţie. Grupul care a creat această ramură a ştiinţei a fcst format din psihologi !'G. BERGER), economist! (A. SAUVY), personalităţi administrative (L. ARMAND).
951.	PROSPECŢIE Şl SĂNĂTATE MINTALĂ
(cf. fr. prospecticn : vezi lat. prospicere ,,a prevedea”) • Termen opus retrospecţiei, folosit de BERGER în filozofia sa în legătură cu cercetările despre evoluţia viitorului umanităţii, din care se pot desprinde elemente de previziune.
Referitor la evoluţia viitorului psihiatriei, se poate prevedea că aceasta se va realiza îndeosebi prin sisteme de îngrijire extraspitaliceşti, spitale de zi, centre de postcură, spitalizări îa domiciliu, centre de ajutor pentru handicapaţi mintal, alături de spitalele de psihiatrie, a căror amploare va fi mult mai mică. Eforturile vor fi intensificate mai ales în sensul obţinerii unei psihoprofilaxii eficiente, în care cea de tip primar trebuie să fie preponderentă.
Dezvoltarea epidemiologiei bolilor mintale, a igienei mintale, a ergonomiei şi a geneticii va permite o cunoaştere mai profundă a factorilor de risc, a etiologiei bolilor mintale şi deci evitarea lor. Studiile biochimice şi metabolice vor permite, în viitor, depistarea etiopatogeniei precise a psihozelor maniaco-depresive sau schizofreniei, precum şi stabilirea unor terapii eficiente. Boliîe psihice datorate unor predispoziţii ereditar-con-genitale (deficienţele mintale, psihozele endogene, epilepsia, psihopatiile) vor putea fi depistate şi controlate prin măsuri bazate pe sfatul genetic activ sau pasiv şi prin programe adecvate de psihoprofilaxie.
Factorii cu potenţial agresiv cerebral vor fi înlăturaţi începînd cu măsuri legate de creşterea tehnicităţii actului medical la naştere, pînă la măsuri sociale, legislative şi medicale preventive, adresate grupelor de populaţie cu risc crescut (copii, gravide, bătrîni). Psihoprofilaxia copiilor impune măsuri de educaţie şi instrucţie (a nivelul familiei şi al colectivităţilor şcolare, constînd, printre altele, în crearea unui climat afectiv adecvat, a unui raport corespunzător între sarcini şi posibilităţile de efectuare a lor, o bună orientare profesională. Pentru anul 2000 se prevede însă că alcoolismul şi toxicomania vor fi prevalente, în ciuda măsurilor profilactice, care se cer intensificate. Şi în privinţa sănătăţii mintale se impun măsuri de educaţie sanitară, de ridicare a nivelului cunoştinţelor medicale individuale privitoare la bolile psihice, de formare a unor deprinderi corecte, care să permită supravegherea echilibrului psihic prcpriu şi z\ celor din jur.
952.	PROSTAGLANDINE (PG) • Grup-âe meta-boliţi oxidaţi ai unor acizi graşi pofiesteraţi cu 20 de atom i de carbon, care fac parte din categoria acizilor graşi esenţiali ; au fost descoperite de Vor> EULER şi GOLDBLATT cu aproape o jumătate de secol în urmă. Cele două serii de PG, cunoscute şi desemnate cu literele A, B, C, D, E, F, G, H, I, au la bază structura unei molecule ipotetice de referinţă, acidul prostanoic. Practic, toate tipurile de celule au capacitatea de a converti acizii graşi precursori în PG, biosinteza fiind declanşată atît de stimulii specifici (stimulare nervoasă şi acţiune hormonală), cît şi de stimulii nespecifici (mecanici). Acţiunea PG se exercită prin intermediul unor receptori specifici sau zone cu afinitate crescută pentru PG, evidenţiate în membranele unor tipuri variate de celule. Efectele biologice ale PG se bazează pe trei acţiuni principale :
•	acţiunea la nivelul terminaţiei nervoase;
•	acţiunea asupra fibrei musculare ;
•	acţiunea la nivelul membranei celulare.
La nivelul terminaţiei nervoase (deşi modifică în mod considerabil fiziologia sinapsei) nu sînt considerate mediatori chimici, exîstînd însă relaţii certe între PG şi sistemele adrenergice şi-coi inergice. PG au fost identificate în toate structurile sistemului nervos central şi periferic, unde se eliberează sub influentele nervoase
vw#^2S
ACID PROSTANOIC
vc > 6;.,*
PGB OH
VW^
PGA	OH
HO
HO PGE OH
STRUCTURA NUCLEULUI CICLOPENTANIC AL DIFERITELOR SERit DE PG. ÎN COMPARAŢIE CU ACIDUL PROSTANOIC (MOLECULA IPOTETICA DE REFERINŢA)
Prostag land ine (PG): acpune, interacţiuni; Prostraţie
Pro/645
şi chimice şi desfăşoară o multitudine de acţiuni care implică modificări de comportament, modificări ale funcţiilor motorii, ale termoreglării, ale debitului sanguin cerebral, eliberări ale mediatorilor chimici etc.
La nivelul sistemului nervos, PG funcţionează ca modulatori ai neurotransmisiei sinaptice. Ele înteracţionează cu Ca2+ la nivel presinaptic, modulînd (de obicei inhibînd) eliberarea neuro-mediatorului în exces din neuronii presinaptici. Toate aceste constatări determină implicarea PG în tulburări neurologice şi psihice, mai ales în cele în care rolul principal este determinat de mediatorii chimici nervoşi din grupul catecolaminelor (noradrenalina, dopamina), precum şi de serotonină. S-au constatat astfel concentraţii crescute de PG din seria F la bolnavii cu boli convulsivante, infecţii ale SNC, spasme vasculare, hemoragii intracraniene. Ţinînd seama de faptul că PG pot modifica regimul funcţional al neuro-transmiţătorilor, este firească implicarea lor în producerea unor afecţiuni psihice, în interacţiuni cu substanţe psihotrope, precum şi în elucidarea rolului jucat de noradrenalină, dopamină, serotonină în producerea şi evoluţia proceselor patologice comportamentale.
Datele experimentale sînt încă incerte, incomplete şî contradictorii ; totuşi, unele rezultate obţinute deschid un cîmp larg de cercetări. Astfel, la bolnavii depresivi, creşterile cronice ale turn-overului serotoninei cerebrale (realizat de psihotrope) induc inhibiţia sintezei de PG cerebrale, probabil prin inhibarea sistemelor enzimatice, implicate în procesul de sinteză. S-au constatat, de asemenea, creşteri ale nivelului PG de tip F în tulburările afective primare, inhibarea a-proape totală a sintezei PG de tip F 1 în trom-bocitfeie bolnavilor cu schizofrenie, o stimulare uşoară a acestui proces la cei cu sindroame maniaco-depresive.
Este de asemenea probabilă o interacţiune între PG şi litiu ; astfel, litiul (al cărui mecanism de acţiune pare a fi axat pe influenţe asupra sintezei de neurotransmiţători chimici şi pe influenţe asupra metabolismului electrolitic al celulei nervoase) interferează cu PG plasmatice şi trornbo-citare din seria F. Unele observaţii clinice — rezistenţa schizofrenicilor la artrita reumatoidă şi alte inflamaţi i, toleranţa lor mai mare la durere—, sugerează de asemenea o relaţie posibilă între schizofrenie şi deficitul de PG.
S-au constatat şi modificări electroencefalo-grafice la copiii trataţi cu PG pentru permeabiii-zarea canalului arterial. Astfel, administrarea intra-arter.ială a PG (care în acest mod ajung în SNC în cantităţi mai mici) determină o uniformizare a traseelor EEG, cu aspect asemănător traseelor nou-născuţi lor imaturi (explicabile prin nematuri-zarea sistemului reticular activator ascendent),
ceea ce reflectă efectul sedativ al PG de tip F 1 şi PG de tip F 2. Administrarea intravenoasă a acestor PG (determinînd doze mai mari care ajung în SNC) are efecte excitante asupra unor zone din SNC, producînd şi fenomene miodonice de tip epileptic care implică activarea corticaiă. Nu
Efectul PG Fj asupra electroencefalograme/
este elucidat încă dacă mecanismul de acţiune al PG este realizat prin acţiune directă asupra neuronilor centrali sau prin modificări vasomotorii locale. PG exogene au dovedit o acţiune de reducere a debitului sanguin cerebral şi de producere a cefaleei, probabil ca urmare a vasoconstricţiei pe care o induc, putînd fi deci incriminate în mecanismul de apariţie a migrenei şi cefa'ieei posttrau-matice.
953.	PROSTRAŢIE (cf. îat. prostrotio) • Termen puţin folosit în clinica psihiatrică modernă, desem-nînd o stare patologică a cărei caracteristică este lipsa de răspuns la excitaţiile mediului, dezinteresul total faţă de lumea înconjurătoare. Se poate întîlni în stările de epuizare extremă, în depresiile profunde, în ureîe sindroame psihoorganice.
646/Pro
Prosyl<X); Protagoras; Protecţia intereselor bolnavilor psihici
954.	PROSYL<m) Japonia—DCI Protipendil • Neuroleptjc sedativ, derivat fenotiazinic de tip 10-(3-dimetilaminopropil)-10H-pirido/3,2-b//1,4/--benzotiazină, cu acţiune neuroieptic sedativă şi efecte secundare minore.
955.	PROTACTYL<M) Danemarca, RFG, Suedia -DCI Promazinâ • Neuroieptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip 10-(3-dimetilaminopropil)feno-tiazină, cu acţiune sedativă inferioară clorproma-zinei şi antiemetică. Este util în tratamentele de întreţinere ale psihozelor cronice şi în stările psihopatoide.
956.	PROTAGORAS (485-415 î.e.n.) • Filozof grec originar din Abdera (Tracia), unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai sofismului. El a emis următoarea cugetare celebră : ,,Omul este «măsura tuturor lucrurilor, a celor ce sînt, în ce fel sînt, a celor ce nu sînt, în ce fel nu sînt”, care exprimă un anumit relativism, dar şi tendinţa de a valorifica personalitatea umană, de a judeca lucrurile în raport cu omul şi dea legitima normele juridico-politice stabilite prin dezbateri colective. PROTAGORAS a fost partizan al democraţiei sclavagiste, prieten cu PERICLE. Drept urmare a faptului că a pus la îndoială existenţa zei lor, cartea sa ,,Despre zei” a fost arsă, iar el obligat să părăsească Atena.
sin-
957.	PROTANOP1E---------> DALTONISM.
957. PROTECTIE^ delir (cf. lat. protectio „apărare”) • Delimitat în 1964 de LAFON şi MAUREL, este consecinţa tulburărilor de afectivitate şi a modificării în sens psihotic a Eului. apariţia lui în diferite entităţi morbide avînd valoarea de prognostic nefavorabil. Clinic, el apare sub forma unor halucinaţii auditive (sfaturi, compasiune), a unor ..influenţe exterioare” (,,fluid”) sau a unor interpretări delirante.
Contextul psihopatologic în care survine este extrem de polimorf: delirurile de persecuţie, megalomanice, erotomanice. în delirurile de persecuţie, aceste modificări sînt percepute de bolnav ca ,.încercări la care este supus” sau ca (în cazu* halucinaţiilor auditive cu caracter de com-pasiune) o ,,dovadă” a existenţei persecuţiei. ţn erotomanie, ,,protecţia” este asimilată de bol-naV ca dovadă a sentimentelor de iubire manifeste faţă de el. în megalomanie, ,,protecţia” argumentează ,,valoarea” temei delirante. în schizofrenie, delirul de protecţie poate apărea în contextul ambivalenţei.
Un alt aspect al acestui delir îl constituie delirul de contradicţie descris de SlzRlEUX şi CAPGRAS.
Psihanaliştii văd în acest delir proiecţia imagini» narcisice, a dublului, sub forma protectorului sau a simbolului matern în persoana protectoare» îndeosebi în cazurile caracterizate prin carenţă afectivă. Asocierea protecţie—persecuţie este legată, după unii autori (AUBIN), de gîndirea magică, în sensul credinţei într-o forţă supranaturală, care poate fi cînd binevoitoare, cînd răuvoitoare ; după alţi autori, legătura dintre ele este de tipul continuităţii procesuale, opoziţia fiind doar aparentă, pur verbală.
959.	PROTECŢIE A INTERESELOR BOLNAVI-LOR PSIHICI#Legislaţia noastră ocroteşte bolnavul psihic, asocierea psihiatriei cu dreptul permiţînd colaborarea în interesul bolnavului şi al justiţiei, în legislaţia ţării noastre, în Codul de procedură civilă, Codul familiei, precum şi în Decretul 313/1980, sînt prevăzute norme precise privind protecţia intereselor bolnavilor psihici. Pentru protecţia bolnavilor psihici, este necesară stabilirea cu exactitate a responsabilităţii fiecăruia, în funcţie de gradul de discernămînt, ce poate fi absent sau diminuat. în funcţie de aceasta, măsurile legale ce pot fi aplicate sînt diferenţiate. Bolnavii psihici lipsiţi de discernămînt sînt ocrotiţi prin instituirea interdicţiei judecătoreşti, care presupune declararea persoanei de către instanţa de judecată, pe baza unei expertize medico-legale psihiatrice, drept lipsită de capacitatea de exerciţiu. Pentru cei fără capacitate de exerciţiu, actele juridice sînt făcute de reprezentanţii lor legali, care au sarcina de a se îngriji de persoana celui ocrotit, de a-i administra bunurile şi de a încheia, jn numele lui, actele juridice necesare. Aceşti reprezentanţi legali sînt tutorii şi curatorii, iar instituţia care îi propune şi îi supraveghează este Autoritatea T u tei ară.
Tutela este o formă de ocrotire care are ca scop protecţia exclusivă a bolnavului psihic, repfezen-tînd o sarcină socială obligatorie, gratuită'şi netransmisibilă. Ea facilitează ocrotirea medicală, fiind subordonată acesteia în sensul folosirii tuturor bunurilor personale ale celui fără capacitate de exerciţiu în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă şi al vindecării rapide a acestuia (-► TUTELĂ).’ Pentru situaţiile bolnavilor psihici cu discernămînt diminuat sau neconstatat încă, dar puşi în imposibilitatea de a-şi exercita drepturile legale, situaţie valabilă şi pentru bolnavii psihici internaţi, curatela, ca instituţie de ocrotire a acestora, prevăzută de Codul familiei, este o măsură tranzitorie de ocrotire a celor mai sus menţionaţi (-+ CURATELĂ).
Liosa discernămîntului atrage după sine şi fofo-sirea unor masuri de siguranţă în cazul bolnavilor psihici care au comis acte antisociale, măsuri ce
Protensin(M) ; Prothiodenm ; Protnov| Protopaticâ — sensibilitate
Pro/647
sînt reglementate de Codul penal. Astfel, în situaţia unor infracţiuni săvîrşite de persoane supuse unor expertize medico-legale psihiatrice care au constatat lipsa de discernămînt, articolul 114 din Codul penai prevede tratament sau internare obligatorie în spitalele de specialitate, odată cu scoaterea persoanei respective de sub incidenţa răspunderii penale. Aceste măsuri legislative sînt menite să ocrotească bolnavii psihici, precum şi pe cei care pot lua contact direct cu aceştia.
960.	PROTEIDOLIE(I) Iluzie • Formă particulară de tulburare perceptivă, descrisă de H. EY, constînd în iluzii senzoriale cu caracter elementar, dar deosebit de vii şi de intense.
961.	PROTENSIN<m) Canada - DCI Clordia-zepoxid • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-2-metilamino-5-fenil-3H-1,4-benzo-
965.	PROTHIPENDYL^1) • Derivat azofeno-tiazinic de tip 10-(3-dimetiIaminopropil)-10H-piri-do/3, 2-b//1, 4/-benzotiazină, cu acţiune neurolep-tic-sedativă, cu efecte secundare minore. Consti-
@o§>
\
c%-cqr*^*
diazepin-4-oxid, cu acţiune anxiolitică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă. Nu are efect hipnotic, fiind unul dintre cele mai răspîndite tranchilizante de zi. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NAPOTON<M\
962.	PROTHA7IN'm) RDG, RFG, SUA
PROTHIA<M> Japonia	-	DCI
Prometazinâ • Neuroieptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip 10-(2-dimetilaminopropil)fenotia-zină, cu acţiune sedativ-hipnotică, antihistaminică şi antiemetică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de ROMERGAN<m).
963.	PROTHIADEN<M)Anglia, Belgia, Cehoslovacia, Franţa—DCI Dosulepin • Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzotiepinicde tip N,N-dimetil-dibef>z/b,e/tiepin-A11(6H>,V-pr0pilamină,cu acţiune antidepresiv-timoleptică moderată, dublată de calităţi anxiolitice şi efecte secundare moderate.
964.	PROTHIAZINE<M) Israel - DCI Prometa-zinâ • Neuroieptic sedativ, derivat fenotiazinic —
ROHERGAK'm)
sin. PROTHAZIN‘M) RDG-România.
sin.
tuie principiul activ ai următorilor produşi farmaceutici :
AZACON<m)	Spania
DOMINAL<w	Franţa
DOMINIL<m>	RFG
PROSYL<M)	Japonia
TIMOVAN<m)	SUA
TOLNATE<m)	Anglia
966.	PROTIR£LINE<m) Franţa; PROTIREU-NUM'm) Austria — DCI Protireiin • Psihotrope cu acţiune uşor antidepresiv-timoleptică, de tip 5-oxo-L-prolii-L-histidil-L-prolinamidă, utilizate şi în diagnosticul diferenţial al disfuncţiei tiroi-diene.
967.	PROTNOV^ sindrom # Idei obsesive legate de consumul drogului, care apar ta toxicomani înainte de administrarea unei noi doze. Dispoziţia se îmbunătăţeşte în imediata apropiere a administrării, înlocuind sentimentele de descurajare şi anxietate ale bolnavului. Deseori, subiectul invocă motive pro şi contra administrării drogului, contradicţii din care întotdeauna au cîştig de cauză prima categorie de argumente.
968.	PROTO- (cf. gr. protos „întîiui, primul”) • Element de compunere care introduce sensul de prioritate.
969.	PROTODIAKRISIS (cf. proto- ; gr. diakrisis „distingere”) • Componente rudimentare ale unui act psihic.
970.	PROTOPATIC—sensibilitate (cf.proto-;gr. pothos ,.încercare, experienţă”) • Denumire dată de HEAD funcţiilor senzoriale caracterizate prin-tr-o sensibilitate discriminativă, difuză, grosieră, redusă, dar cu puternice repercusiuni afective ; este o sensibilitate care nu surprinde cu fidelitate proprietăţile stimulului. Sub raport filogene-tic este mai veche şi inferioară din punctul de vedere al capacităţii de discriminare specifică a diverselor tipuri de stimuli şi a relaţiilor organis-
■648/Pro
Protopopov Victor ; Prototaxicd — experienţâ ; Prototimie ; Prototip
mului cu aceştia. Sensul biologic al acestui tip de sensibilitate este reprezentat'de intrarea în alarmă a organismului în faţa unei agresiuni.
971.	PROTOPOPOV Victor. (1880-1957) •
Psihiatru rus, colaborator şi discipol al lui BECHTEREV. Conduce catedra de psihiatrie din Harkov şi Perm, stabilindu-se ulterior la Kiev, unde înfiinţează, în cadrul Institutului de fiziologie, o secţie dedicată în exclusivitate studiului activităţii nervoase superioare şi patologiei psihiatrice. Iniţiază aici o serie de lucrări originale privind fiziopatologia activităţii nervoase superioare : ,,Metode reflexogene de investigare ale omului” (1923). Descrie sindromul simpatico-tonic din psihoza maniaco-depresivă şi dedică două lucrări schizofreniei (1938, 1956), abordînd într-o manieră personală problema patogen iei acestei boli şi a tratamentului ei.	|
972.	PROTOPOPOV^ sindrom • Autorul defineşte prin acest sindrom intricările endocrino-neurologice din psihoza afectivă (midriază, tahicardie, constipaţie — SÎRBU, 1979). Elementele sindromului sînt însă frecvent întîlnite ca efecte secundare ale tratamentului specific. Deşi autorii francezi (LOO, MARCHAIS, PELICIER) încearcă acreditarea lui, sindromul nu este însă unanim recunoscut.
973.	PROTOTAXICĂ — experienţă (cf. gr. proto-; taxis „ordine, aranjament”) • Prima dintre secvenţele dezvoltării cognitive, în viziunea lui H. S. SULLIVAN, constînd într-o serie de momente ale organismului senzitiv care vine în contact cu mediul înconjurător pe cale orală, anală etc., impact care se face aleator, fără conexiuni, cauzalităţi, predicţii şi fără o organizare temporală. Informaţiile receptate din mediu vin pe un teren virgin în care anterior nu au sosit mesaje prin nici un fel de sursă sau canal. Experienţele de tip prototaxic pot apărea, în opinia autorului, şi în viaţa adultă, cînd un subiect percepe un fenomen care îl impresionează în mod deosebit, dar este Incapabil să exprime adecvat această experienţă (exemplificat; cu sentimentul de exogenitate a schizofrenului). De asemenea, experienţa proto-taxică poate fi un model pentru memoria bazală, deşi nu se cunoaşte cum: se face stocârea şi reac-tualizarea^acesior informaţii.
Experienţa prototaxică este urmată de tipul parataxie de.trăire a,evenimentelor, şi situaţiilor, în care apar elemente ale comparaţiei, se stabilesc conexiuni şi cauzalităţi şi apare funcţia simbolică. Situaţiile capătă un sens predictiv şi subiectul îşi poate organiza reacţiile şi comportamentul. SULLIVAN foloseşte termenul de „distorsiune parataxică” referindu-se ja reminiscenţe ale experienţei parataxice în viaţa adultă, cînd unii Indivizi îi tratează pe ceilalţi ca pe figuri parentale
cărora le caută aprobarea şi susţinerea activităţii lor pentru a-şi stăpîni anxietatea.
Următorul stadiu este reprezentat de modul sintaxical experienţei, care relevă o gîndire logică, secvenţială, cu o consistenţă internă recurent modificabilă privind oamenii şi evenimentele, în timp ce simţurile şi performanţele Sinelui efevin verificabile de alţii în diferite şi complexe interacţiuni.
Ultimul stadiu este reprezentat de validarea consensuală.
974.	PROTOTIMIE (cf. proto- ; gr. thymos „spirit" ; vezi şi engl.mood ; germ. Stimmung) • Termen utilizat de CHAUVIN pentru a denumi acţionarea unei pulsiuni principale generatoare de trebuinţă (cum ar fi trebuinţa de reproducere), care antrenează şi conduce, în atingerea scopului, pulsiuni subordonate, denumite de CHAUVIN deuterotimii (engl. „submeod”).
975.	PROTOTIP (cf. proto-; gr. typos ,,amprentă, marcă”) • Obiect material sau ireal cu valoare exemplară, de model originar al unei întregi clase de obiecte. în filozofia idealistă de sorginte plato-niciană, categoriile abstracte (entităţile concep-tibile) sînt ipostaziateîn prototipuri ideale — perfecte, eterne şi inalterabile—, care întemeiază fenomenele sensibile, cu statut secund în ordinea existenţei, copii sau imitaţii aproximative şi perisabile ale formelor sau arhetipurilor esenţiale.
Prin extensie, în domeniul psiho-medicaTşi cu referire strict metodologică, prototipurile desemnează cazurile exemplare (reale sau ideale);'- schemele tip sau standardele reprezentative pentru o clasă de situaţii, fenomene, procese, persoane;etc., ceea ce permite analiza şi încadrarea unui simptom, a unei entităţi nosografice, constelaţii per-sonologice, relaţii sau activităţi specific umane. Aşadar, prototipul intervine orientativ în demersurile metodologice din psihologie şi psihiatrie, ca „schemă de interpretare” sau cadru de; referinţă cu valoare operaţională.
Protran(M); Protriptytine(DC1^; Proviganm ; Prudenţa
Pru/649’
Rămîn consacrate şi recunoscute ca prototipuri cazurile de isterie prezentate de CHARCOT, BREUER şi FREUD (1882) sau cazul de mitomanie benignă al baronului Munchausen, descris de ASHER (1951). Diagnosticul multiaxial, propus de DSM III, reprezintă deocamdată un prototip pentru diagnosticul complet si dinamic -> ARHETIP ; PARADIGMĂ.
976.	PROTRAN'm) Australia-DCI Clorpro-mazinâ • Neuroieptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip 2-clor-10-(3-dimetilaminopropil)feno-tiazină, cu acţiune sedativă, antiemetică, vago- şi simpatico litică. Potenţează acţiunea anestezicelor, hipnoticelor şi analgezicelor. Industria noastră farmaceutică îl prcduce sub numele de CLOR-DELAZIN<M).
977.	PROTRAN<m) SUA - DCI Meprobamat • Tranchilizant, derivat propandiolic de tip 2-me-tiU2-propil-1, 3-propandiol dicarbamat, cu acţiune sedativ-anxiolitică, anticonvulsivantă şi uşor hipnotică. Este indicat în nevroze cu componente anxioase şi depresive, alcoolism, delirium tremens, unele forme de epilepsie petit mal, afecţiuni psihosomatice. Deşi fără efecte secundare evidente şi contraindicaţii, tratamentul de lungă durată nu se întrerupe brusc, putînd apărea un ,,mic sindrom de abstinenţă”. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de MEPROBAMAT(M>.
978.	PRO-TRAN |M> Canada - DCI Promazină • Neuroieptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip 10-(3-dimetilaminopropil)fenotiazină, cu acţiune sedativă (inferioară clorpromazinei) şi emetică, util în tratamentele de întreţinere ale psihozelor cronice şi în stările psihcpatcide.
979.	PROTRIPTYLINE,lccl)* Derivat dibenzo-cicloheptatrienic de tip N-metil-5H-dibenz/a,d/ cicIoheptan-5-propilamină, cu acţiune asemănă-
[fy-cVz-N/f-r/ţ
toare nortriptilinei, fără efecte sedative. Este Indicat mai ales în depresii inhibate, avînd efecte secundare numeroase (nu se administrează în sarcină). Constituie principiul activai următorilor produşi farmaceutici:
CONCORDIN <M>	Elveţia
CONCORDINE<m>	Franţa
MAXIMED <M)	RFG
TRIPTIL'm)	Canada
VIVACTIUm)	SUA
980.	PROVERBE<t) test (cf. lat. proverbium) • Probă folosită în evaluarea empirică a capacităţii de abstractizare şi a posibilităţii subiectului de a înţelege sensul unor expresii simbolice. Subiectului i se cere să explice sensul unor proverbe dintre cele mai cunoscute. în cazul unor subiecţi5 care prezintă fenomene de demenţiere, acest lucru* pare imposibil, explicaţiile fiind fie repetări ale proverbului, fie concretizări legate de unele în-tîmplări petrecute recent în viaţa lor. Se poate înregistra, de asemenea, o reacţie de perplexitate. Folosirea acestei probe în schizofrenie duce la rezultate nesemnificative, deoarece subiectul poate refuza intenţionat răspunsul sau îl poate lega de simbDlica propriului delir. în stările de excitaţie maniacală, de asemenea, rezultatul probei este nesemnificativ, deoarece subiectul are tendinţa la asociaţii autcmste, fugă de idei şi joc.
81. PROVIGAN(M SUA — DCI Frometozinc m Neuroieptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip 10-(2-dimetilamînoprcpil)fenotiazină, cu acţiune sedativ-hipnotică, antihistaminică şi antiemetică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de ROMERGAN^.
982.	FROZIL(M Da ne marca! j — DCI Clorprcma-PROZIN(M^ Italia \ zinc • Neurclep-
sin.
tic sedativ, derivat fenotiazinic -—> PROTRAN^ ' Australia.
983.	PROZINE'4i) Italiall — DCI Promozino 9 PROZYL(M* Grecia!I Neuroieptic seda-
sin.
tiv, derivat fenotiazinic -—> FRC-TR/N(M) Canada.
984.	PRUDENŢĂ (cf. lat. prudenţi a) • Trăsătura de caracter constînd într-o prevedere raţională, realistă, a pericolelor şi a măsurilor ce trebuie adoptate pentru prevenirea acestor pericole. Prudenţa presupune o proporţie optimă între curaj şi teamă, fiind necesară în situaţii critice, riscante. Prudenţa nu înseamnă îndepărtarea totală a riscurilor, ci se referă numai la o modalitate conştientă de a aborda situaţiile, deci la o modalitate reflexivă şi evaluativă în acţiune, îr> scopul evitării greşelilor, a pericolelor, deci îr> scopul creşterii (pregătirii) eficienţei acţiunilor. Atît în zonele de graniţă, cît şi în patologie, structurile anxioase, structurile anancaste manifestă puternice tendinţe spre hiperprudenţă ; activitatea acestor persoane este marcată de o grijă excesivă (care poate perturba, la rîndul ei, echilibrul activităţii) pentru evitarea riscurilor, pentru cîntărirea pericolelor ; un anancast ia foarte greu o hotărîre, mai ales într-o împrejurare critică (prin incapacitate de decizie,cîntărirea permanentă a elementelor pro şi contra, raţionalizarea exagerată a pericolelor şi a măsurilor de prevedere) ;
650/Pru
Prudenţa ; Pruncucidere ; Prurit
Rene Margritte
tentativele repetate de verificare nu diminuează anxietatea, ci dimpotrivă, o accentuează pînă la crize de panică, ceea ce poate determina aceste persoane să renunţe la activitate sau să abandoneze situaţia.
în dizarmoniile de personalitate (mai ales la Isterici şi ia impulsivi)în care este afectată structura caracterială, această trăsătură/capacitate este mult diminuată : istericul se grăbeşte, el trăieşte intens în prezent, deciziile sale nu Implică şi evaluări tn perspectivă ale efectelor ; impulsivul nu are capacitatea de a-şi amîna reacţiile, tendinţa spre act îl depăşeşte în măsura în care afectul primează. Coriştiinţa pericolului, a riscului, a prevenirii este diminuată ; în momentul critic ea nu mai funcţionează, persoana trece la act prin scurtcircuitare.
985.	PRUNCUCIDERE (cf. prunc (etnec.) ; lat. occidere) «Infracţiune de omor a copilului nou-născut săvîrşită imediat după naştere, de către mamă, aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naştere. Este pedepsită cu închisoare de la
2—7 ani (art. 177 CP). Legea penală acordă acestei fapte un regim special, mai puţin sever (prin durata mai redusă a pedepsei comparativ cu omorul simplu), din raţiuni de protecţie a mamei, considerată a fi vir-tualmente expusă unor astfel de tulburări. Existenţa lor se stabileşte numai prin expertiză medico-legală psihiatrică, obligatorie în pruncucidere (art. 117, alin. 1, CP). Problema teoretică cu directă semnificaţie practică (în ideea stabilirii cît mai exacte a adevărului ştiinţific) este aceea a definirii noţiunii de ,,tulburare pricinuită de naştere” (DRAGOMIRESCU), care include numai tulburări psihopatologice postpartum, distorsio-nînd calitatea conştiinţei lăuzei(la toate nivelurile), diminuîndu-i coeficientul de structurare şi (eventual) chiar de luciditate, cu repercusiuni asupra posibilităţii de control al comportamentului.
Naşterea joacă rolul unui factor declanşator sau activator aî unui fond psihopatologic preexistent
(de orice natură ar fi el, cu condiţia să fie identificabil, obiectivabil, în condiţiile şi cu mijloacele expertizei). în sfera acestor tulburări pot intra decompensări ale personalităţilor dizarmonice, tulburări nevrotice, psihoze endogene, epilepsie, nedezvoltări cognitive, reacţii acute şi, în mod excepţional sindroame psihoorganice deteriora-tive (avînd în vedere vîrsta de obicei foarte tînără a expertizatei). Nu pot intra în această sferă modificările psihoemoţionale, unele cu răsunet psihosomatic care însoţesc orice naştere (durere, emoţie, bucurie, frica de naştere, de a nu deceda în timpul parturiţiei, de a nu naşte făt mort sau mal format), îngrijorarea în legătură cu perspectivele nefavorabile (materiale, sociale) ale copilului născut în afara căsătoriei (DRAGOMIRESCU). Stabilirea laturii subiective a faptei presupune vinovăţia cu intenţie, iar a laturii obiective presupune acţiunea de ucidere comisivă sau omisivă (de exemplu, lăsarea nou-născutului în frig, ina-niţia) exercitată asupra nou-născutului (noţiune vagă din punct de vedere medico-legal, ce trebuie definitădupă criteriile m©rfo-fizio!ogice ale neo-na-talogiei), imediat după naştere, deci după terminarea expulziei, cînd se mai menţin semnele naşterii recente a copilului, cu restrîngerea maximă a acestui interval, care nu trebuie să depăşească şapte zile după naştere (SCRIPCARU, TERBAN-CEA).
Intenţia, fiind vorba de un omor calificat, trebuie să fi luat naştere în timpul tulburării pricinuite de naştere şi să nu fi fost premeditată în timpul sarcinii. Pentru argumentarea ştiinţifică a acestor aspecte, este necesară interpretarea neuro-fiziopatologică, expusă în raportul de expertiză, care să explice cauzalitatea manifestărilor agresogene materne în condiţiile bio-psiho-patologice specifice fiecărui caz în parte (PREDESCU, DRAGOMIRESCU, ROMILA), însoţită de o cercetare sociologică (anchetă socială), menită să completeze explicarea cauzalităţii şi să orienteze măsurile adresate făptaşei, să reconstituie structura personalităţii acesteia în contextul mediului ei social.
în condiţiile stabilirii cauzalităţii cerute de definiţia juridică a acestei infracţiuni, experţii vor opta pentru discernământ scăzut sau pierdut (echivalent cu responsabilitate atenuată sau pierdută).
986.	PRURIT (cf. lat. pruritus ,,mîncărime”) • Ansamblu de senzaţii complexe de disconfort cutanat, de diferite intensităţi, care determină nevoia de scărpinare (grataj). Se presupune că reprezintă consecinţa stimulării uşoare,concomitente, a receptorilor tactili şi dureroşi. Experimental, s-a constatat că după ligaturarea tractului spino-talamic lateral,senzaţia de prurit dispare, deşi sensibilitatea tactilă rămîne nealterată. Do-
Prurit: în afecţiuni psihice ; Pryleugon
Pry/651
vada experimentală că pruritul nu este considerat o senzaţie dureroasă subliminară o constituie faptul că morfina suprimă durerea, dar poate intensifica pruritul, iar imersia în apă la 40° C poate calma pruritul, dar accentuează durerea. Stimulii senzaţiei de prurit sînt transmişi de fibre amieli-nice de tip C, similare celor ce conduc impulsurile pentru senzaţia de arsură.
Pruritul fiziologic este de tip epicritic şi se caracterizează prin apariţie pe o piele sănătoasă, durată limitată şi intensitate minimă. Pruritul patologic este de tip protopatic, scărpinatul intens accentuînd senzaţia, deoarece lezarea locală produce, prin microtraumatisme locale, creşterea eliberării de către celule a substanţelor pruriginoase (histamină, acetilcolină, ionul K+, bradichinină, serotonină). După localizare, se descrie un prurit localizat şi unul generalizat. După etiologie, pru-rituî se clasifică în simptomatic şi esenţial (idio-patic).
Pruritul simptomatic poate avea, la rîndul său, mai multe etiologii :
•	boli dermatologice:	urticarie,	dermatită
alergică, psoriazis, sclerodermie, parazito-ze cutanate ;
•	boli generale : insuficienţă renală cronică, diabet, icter, insuficienţă cardiacă, hemo-
patii ;
•	intoxicaţii : cocaină, alcool, medicamente ;
•	boli netrologice rzonaZoster, poliradiculo-nevrite, siringomielie, tabes, scleroză în plăci.
Pruritul esenţial are o componentă psihogenă marcată, survenind în afara oricărei afecţiuni generale organice, şi se caracterizează prin accentuare în stări de tensiune psihologică, iritabilitate, anxietate, dispărînd sub medicatie sedativă şi tranchilizantă (G. ICNESCU).
Studiind pruritul în afecţiuni psihice, H. P. KLOTZ distinge următoarele tipuri :
•	pruritul din psihoze (este rar);
•	pruritul din isterie se caracterizează prin persistenţă şi rezistenţă Ia tratament;
•	pruritul din fobii (este mai frecvent) se întîlneşte în fobiile referitoare la cancer, tuberculoză, sifilis, boli de sînge; psihoterapia duce frecvent la vindecarea pruri-tului.
Un domeniu de predilecţie al studiului pruri-tului în raport cu tulburările psihice îl reprezintă afecţiunile psihosomatice dermatologice. Se observă frecvent cum dermatozele preexistente devin extrem de pruriginoase în condiţii de stres (A. MUNRO). în faţa unui bolnav care se plînge de prurit este esenţial să se elimine mai întîi orice cauză organică posibilă (din cele enunţate)
—	recomandare valabilă atît pentru pruritul generalizat, cît şi pentru cel localizat, în mod special
în regiunea anogenitală. Această ultimă eventualitate trebuie să excludă o gamă largă de cauze, de la aspecte deficitare de igienă locală, pînă la diverse infestări microbiene şi boli dermatologice ce lezează şi această regiune.
Aspectele psihologice aie pruritului au fost interpretate, în viziunea psihanaliştilor, prin acţiunea unui mecanism de deplasare al gratifi-caţiei sexuale (PILLSBURY, SHELLEY, KLIGMAN, 1956), a unei nevoi de autoexcoriaţie în vederea satisfacerii pulsiunilor masochiste şi a îndepărtării stării de tensiune prin activitatea de grataj, fiind în acelaşi timp expresia ruşinii, vinovăţiei şi trăsăturilor exhibiţioniste. Pruritul anogenital, în special, ar fi echivalentul sentimentului de ostilitate şi vinovăţie, ca şi al conflictelor sexuale. Studiul efectuat de WITTKOWER şi RUSSEL asupra cazurilor de prurit vulvar a evidenţiat stări de frustrare din perioada copilăriei care au condus la tulburări în dezvoltarea comportamentului psihosexuai (masturbare) şi apariţia ulterioară a unor sentimente de vinovăţie şi a altor conflicte emoţionale.
MUSAPH (citat de HAYNAL) remarcă, în cazurile de prurit psihogen, prezenţa unor trăsături de personalitate cum ar fi: hipersensibilitate, incapacitate de exprimare adecvată a propriilor sentimente, simţ exagerat al proprietăţii, prezenţa simptomelor obsesional-compulsive, imposibilitatea coordonării propriilor tendinţe agresive.
Simbolistica psihanalitică merge chiar mai departe, conferind pruritului anogenital mascat o semnificaţie a dorinţelor interzise în legătură cu aceste zone erogene (pruritul anal ar fi chiar expresia unei tendinţe homosexuale conflictuale).
în ciuda ideii specificităţii tipului de personalitate obsesiv-compulsive, acreditate de unii autori, alte studii (LAUGIER, REIFFERS) au demonstrat diversitatea structurală a celor ce prezintă prurit psihogen (personalităţi dizarmonice polimorfe decompensate).
987.	PRYLEUGAN<m> RDG - DCI Imipraminăm Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzazepinic de tip 5-/3-(dimetilamino)propil/10,11-dihidro--5H-dibenz/b,f/azepină, cu acţiune antidepresivă cu spectru larg, incluzînd depresia endogenă. Este posibilă şi se recomandă asocierea cu NL bazale, în psihoze. Efectele terapeutice se insta-
652/Pse
Pseudoacuzie ; Pseudobulbar; Pseudocronicitate ; Pseudodebilitate
lează lent (12—14ziîe). Este necesar ca tratamentul să fie susţinut, existînd riscu! recăderilor (în nevroze, minimum trei luni, Tn psihoze, şase luni). Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de ANTIDEPRIN^1).
988.	PSEUDO- (cf. gr. pseudes „fals”) • Element de compunere care introduce semnificaţia de fals.
989.	PSEUDOACUZIE (cf. pseudo-; gr. akouein lfaauzi”)« Modificare artificială a originii aparente a unui sunet sau zgomot, realizată cu ajutorul unui dispozitiv care inversează percepţia informaţiei auditive de la o ureche la cealaltă. Aparatul, inventat de JOUNG în 1928, a fost utilizat pentru studiul corelaţiilor dintre percepţia vizuala şi cea auditivă şi al importanţei acestor corelaţii în localizarea informaţiilor sonore.
990.	PSEUDOALEXIE (cf. pseudo-; gr. a- prefix privativ; lexis „vorbire”)-► ALEXIE.
991.	PSEUDOANGINĂ PECTORALĂ (cf. pse-udo-; lat. angina „sufocare"; pectus „piept”) — sin. ACŢIUNE CARDIACĂ TULBURATĂ (DAH) ; ASTENIE NEU ROCI RCULATORIE; CORD IRITABIL ; INIMA SOLDATULUI ; NEVROZĂ CAR -DIACĂ; SINDROM DE HIPERVENTILATIE ; STILLE-HARTSHORNE(s> sindrom ; TULBURARE
sin-
A REGLĂRII HIPOTALAMICH ORGANICE —> DA COSTA'3) sindrom.
992.	PSEUDOATAXIE FRONTALĂ'3) sindrom
(BARRE, 1953) (cf. pssudo-; gr. ataxia „dezordine, confuzie” ; lat. frons „frunte”) — sin. ATAXIE
FRONTALĂ'3» sindrom (BRUNS, 1892) BRUNS'3) sindrom.
sin-
993.	PSEUDOATAXIE KNAPP —> KNAPP(8> sindrom.
994.	PSEUDOBULBAR/^ sindrom (cf. pseudo- ; lat. buibjs „bulb”) • Sindrom caracterizat clinic prin manifestarea unora dintre următoarele simptome : tetrapareză piramidală, tulburări da deglu-tiţie şi fonaţie (voce stinsă, nazonată, monotonă, dizartrică ; subiectul S3 îneacă cu lichide care pot refula pe nas), mers cu paşi mici, cu trunchiu I uşor flectat, facies imobil, trăsăturile feţei mu It lăsate. Aproape patognomonic este plînsul şi rîsuî spasmodic, datorat eliberării de sub controlul cortical a modulării emoţionale. Este caracterizat şi printr-o deteriorare psihică de diferita intensităţi. Astfel, se ren arcă apariţia unor reflexe oato!ogice ca: reflexul pilmo-mentonier (semnul Marinescu-Radovici), reflexul buca! (semnul lui Tou-ouse).Simptomele se datoresc leziunilor difuze bilaterale de Ia nivelul căilor motorii, în special geniculate, piramidale. Etiologia este vasculară, aterosderoză, arterioscleroză, diabet, lues.
995.	PSEUDOCRONICITATE • Stare artificială de cronicitate a unui mare număr de schizo-freni remişi (30% din totalul bolnavilor; după M. BLEULER), datorată nu numai unui" defect real, ca în adevărata cronicizare a bolii prin persistenţa unei simptomatologii psihotice de mai mică intensitate, ci faptului că aceşti bolnavi rămîn în spitale din lipsa unei alternative de reso-cializare în afara lor. M. BLEULER explică prin acest fenomen, care atrage după sine aglomerarea inutilă a spitalelor de psihiatrie, supradimensionarea prognosticului nefavorabil al schizofreniei, evaluat de către E. BLEULER şi psihiatrii contemporani acestuia. Efect al indiferenţei societăţii faţă de aceşti suferinzi, care au totuşi un potenţial de recuperare, pseudocron icitatea apare şi la bolnavii remişi care eşuează curînd după externare în tentativa de reinserţie socială, datorită nivelului adaptativ mai scăzut şi lipsei de permisi-vitate socială.
996.	PSEUDODEBILITATE MINTALĂ (cf. pseudo- ; lat. debilitas „infirmitate, slăbiciune”) • Eficienţă scăzută a capacităţilor operaţional-cogni-tive fără determinare congenitală sau dobîndită în urma unor maladii neuropsihice (epilepsie, encefalită, traumatism craniocerebral etc.). G. N. CANTOR consideră că deosebirea majoră faţă de debilii mintal veritabili este reversibilitatea deficitului din pseudodebilitatea mintală. P. DOUSSINET propune termenul de „arieraţie pedagogică”, prin care înţelege acele tulburări generate de factori extrinseci — insuficienţe pedagogice, culturale, sociale. M. PRUDHOM-MEAU şi R. SERPELL propun termenul de „inadaptaţi” pentru a evidenţia că la originea tulburărilor stă inadaptarea. Alţi autori preferă termenul de „needucaţi”, considerînd că subiecţii provin din medii subculturale sau au fost instituţionalizaţi. R. J. HAVIGHURST apreciază ca potrivit termenul de „dezavantajat social”, înţelegînd prin acesta copilul handicapat, incapabil de a trăi independent într-o societate industrială.
Factorii principali care handicapează dezvoltarea psihică, generînd tablouri similare cu cele ale debilului mintal veritabil, sînt : instituţionali-zarea precoce, spitalizarea prelungită, subcul tura, carenţele afective, întîrzieri în dezvoltarea limbajului, handicapuri fizice. Pseudodebilitatea se caracterizează prin lentoarea proceselor mintale, capacitate scăzută de abstractizare şi preferinţă pentru concret. Limbajul prezintă deficienţe care afectează articularea, volumul, vocabularul, structura frazei. Comportamental, subiectul manifestă neîncredere în forţele proprii, inhibiţie. Prin intervenţii educative corect dirijate, pseudo-debilul mintal poate fi recuperat.
în stabilirea diagnosticului corect se utilizează anamneza, analiza atentă a mediului din care pro-
Pseudodebl litote mintalâ; Pseudo^menţâ: diagnostic diferenţial
Pse/653
vine subiectul şi testele nonverbale. Testele de performanţă nu fac apel !a achiziţiile instructiv--educative, culturale, fiind astfel relevante pentru ^potenţialul intelectual nativ al subiectului. Şcoala anglo-saxonă introduce ca un criteriu obligatoriu factorul de competenţă socială, în defavoarea exigenţelor pedagogice şi instructiv-educative, exigenţe care pot fi însă valorificate în munca de recuperare prin intervenţii corect dozate şi dirijate.
Un tablou asemănător pseudodebilităţii mintale se poate constitui la copii cu tulburări psihice, tulburări care determină inhibiţia activităţii şi <d ificultăţi de relaţionare cu autoritatea şi cu «mediul.
997.	PSEUDODEMENŢĂ (cf. pseudolat. de-mentia „nebunie”) • Afecţiune rară, care Imită îndeaproape demenţa de cauză degenerativă, con-
stîndîntr-o diminuare pînă la completa abo lire a participării subiectului la. medial ambiant, prin blocarea activităţii cognitive. Descris pentru prima dată de WERNICKE (1901) în cadrul isteriei, tabloul clinic al pseudodamenţei se regăseşte în descrierile autorilor de limbă germană şi engleză, primii considerîndu-l sub forma sindromului Ganser, iar ceilalţi, ca una din variantele posibile aîe depresiei. Datele americane oferite de un studiu făcut timp de 5—15 ani de către H. E. WELIS, în 1977, apreciază o incidenţă de 4% în cadrul unei serii eterogene, neselecţionate, de pacienţi cu demenţă, şi de 13% în cadrul unui grup atent selecţionat de bolnavi suferinzi cel mai probabil de demenţă primar-degenerativă.
Etiologia afecţiunii este legată de traumatisme craniocerebrale, stres emoţional puternic, intoxicaţii, condiţii speciale (detenţie, prizonierat).
Tabel nr. CXl DIAGNOSTICUL DIFERENŢIAL ÎNTRE PSEUDODEMENŢĂ Şl DEMENŢĂ
Pseudodemenţâ
<• simptomele sînt de scurtă durată;
•	bolnavii se plîng frecvent de starea lor de insuficienţă ;
acuzele bolnavilor sînt de obicei detaliate;
•	boinavii exprimă, de obicei, o mare suferinţă ;
pierderea memoriei pentru evenimente recente şi îndepărtate, în egală măsură ;
•# deficite de memorie pentru anumite perioade sau evenimente ;
atenţia şi capacitatea ei de concentrare sînt deseori bine păstrate ; m răspunsul frecvent este „alături” ;
<• pacienţii îşi pun în evidenţă insuficienţa ;
• pacienţilor le este necesar un mic efort în îndeplinirea celor mai simple sarcini ; boinavii îşi reliefează propriile eşecuri ;
bo!navii nu fac eforturi pentru a face faţă întrebărilor ;
•	îndeplinirea sarcinilor de dificultate egală se face cu o mare variabilitate ;
-m modificările afectivităţii sînt deseori difuze ; pierderea precoce şi intensă a contactelor sociale ;
•	răspunsurile la întrebările despre orientare sînt de obicei ,,nu ştiu” ;
•	comportamentul nu este concordant cu severitatea afectării cognitive;
tulburarea nu este accentuatăîn timpul nopţi i ;
prezenţa antecedentelor'psihiatri ce.
Dementa
•	simptomeie sînt de lungă durată ;
•	bolnavii se plîng rareori de starea lor de insuffc cienţă;
•	acuzele bolnavilor sînt de obicei imprecise |
•	pacienţii manifestă foarte des o lipsă de preocupare pentru starea lor ;
•	pierderea memoriei pentru evenimente recente este mai importantă decît pentru cele îndepăn# tate;
•	sînt rare deficitele de memorie pentru anumite perioade;
•	concentrarea atenţiei este deficitară ;
•	răspunsurile tipice sînt „nu ştiu”;
•	pacienţii îşi ascund neîndemînarea ;
•	pacienţii se străduiesc să-şi îndeplinească sarcinile ;
•	bolnavii sînt încîntaţi de finalizarea une i acţiuni oricît de neînsemnate ;
•	bolnavii se bazează pe notiţe, calendare , pentru a putea face faţă ;
•	teste cu acelaşi grad de dificultate sînt rezolvate cu aceeaşi slabă eficienţă ;
•	afectivitatea este labilă şi superficială ;
•	pacienţii îşi pierd treptat contactele sociale;
•	la testeie de orientare, bolnavii amestecă realu I cu imaginarul;
•	comportamentul este de obicei compatibil cu severitatea afectării cognitive;
•	tulburarea se accentuează de obicei în timpul nopţi i ;
•	prezenţa inconstantă a antecedentelor psihiatrice.
654/Pse
Pseudodemenţâ: diagnostic diferenţial cu formele de demenţâ
Tabloul clinic sugerează la prima vedere demenţa, dar debutul este mai acut şi fondul afectiv mai bogat, cu multă suferinţă şi trăirea dureroasă, conştientă 4 insuficienţei psihice şi fizice. Aspectul general este de hebetudine şi stupiditate ; bolnavul nu poate efectua singur nici un fel de activitate, nici intelectuală, nici motorie, conduita sa fiind lipsită de sens, neconcordantă cu solicitările exterioare. Deficitele mnezice pot fi de scurtă sau de lungă durată, iar performanţele obţinute la testele psihologice sînt de calitate slabă şi necesită un efort variabil.
După cum observa şi KAMMERER, circumstanţele etiologice şi tabloul clinic permit clasarea acestei afecţiuni în zona de interferenţă dintre psihoza depresivă melancolică (delir de inutilitate, de negaţie) şi nevrozele zise „traumatice” (cu componentă psihogenă remarcabilă). Cel mai frecvent este întîlnită în cadrul depresiei, urmînd Isteria (sindromul Ganser, stările disociative de tip isteric), după traumatisme craniocerebrale etc.
Diagnosticul pozitiv se bazează pe identificare» sindromului clinic caracteristic, pe rezultatele testelor psihologice, pe absenţa anomaliilor EEG şi pe celelalte investigaţii radiologice, cu izotopi etc. (deşi pot ex/ sta rezultate fals negative şi fals pozitive). Diagnosticul diferenţial se face îndeosebi între pseudodemenţă şi demenţă.
Diagnosticul diferenţial se face de asemenea şr* între formele particulare ale demenţei şi pseudo-demenţei.
Evoluţia afecţiunii este variabilă (săptămîni sau* chiar luni) şi de regulă cu un prognostic favorabil, marea majoritate a semnelor clinice disparîncl odată cu ieşirea din starea de hebetudine, de stupiditate. Uneori, persistă o amnezie parţială sau-totală în ceea ce priveşte episodul acut traversat de bolnav. Tratamentul este electiv, cu antidepre* sive în cadrul pseudodemenţei depresive şi seda-iv nespecific, cu nuanţări etiologice, în celelalte forme.
Tabel nr. CXII
DIAGNOSTICUL DIFERENŢIAL AL FORMELOR PARTHSULARE DJN DEMENŢĂ Şl PSEUDODEMENŢĂ
Tip Criterii	► Pseudodemenţă isterica	Pseudodemenţâ depresiva	Demmţâ de tip I vascular	Demenţa de tip degenerativ*
Deburt	brutal, în circumstanţe psihotrau-matizante	± brusc	± brusc	Insidios
Mod de instalare	rapidă (zile)	rapidă (săptămîni)	lentă (luni)	lentă (ani)
Evoluţie	variabilă, legată de persistenţa stărilor conflictuale	stabilă sau ameliorare	degradare în sector	degradare pro* gresivă
Simptome depresive	—	+++		db
Labilitate emoţională	+ + +	+	++ + +	0
Trăsături paranoiace	—	(+)	(++)	
Dezorientare		f +	+++	+ + +
Scădere intelectuală	paradoxală şi neomogenă	omogenă	neomogenă	omogenă
Răspuns la antidepresive		+ + +	(+)	0
Pseudoestezie; Pseudofobh; Pseudohermafroditism
Pse/655
998.	PSEUDODEMENŢĂ WERNICKE <B) boală
Psihoză isterică descrisă de WERNICKE în 1901, al cărei tablou clinic este asemănător cu cel al decenţei, fără ca bolnavul să-l simuleze. Mecanismul de producere este comun cu cel al celorlalte psihoze isterice (-+ GANSER(S) sindrom). Simptomatologia se conturează în diferite grade de intensitate (-> PSEUDODEMENŢĂ), ceea ce i-a făcut pe autorii francezi să propună termenii de ,,nevroză if)seudodementială” sau „psihoză pseudodemen-ţială" (KAMMERER, 1985).
999.	PSEUDOESTEZIE (cf. pseudo- ; gr. aisthe-s/s,,senzaţie") • Termen introdus de P. QUERCY, în 1930, ca un echivalent pentru halucinaţiile psihice. Termenul nu s-a impus.
1000.	PSEUDOFOBIE(F) (cf. pseudo- ; gr. phobos .„frică") • Fixarea tranzitorie a anxietăţii flotante «(libere) prin mecanisme asociative. Pseudofobiile apar în nevroza anxioasă şi nu au specificitate şi semnificaţie particulară. Anxietatea evoluînd predominant în crize, prezenţa echivalenţelor anxioase, dispariţia bruscă a fricii (în funcţie de obiectul recunoscut ca anxiogen) sînt elementele care -separă pseudofobiile de fobiile adevărate.
1001.	PSEUDOHALUCINAŢ1I (cf. pseudo-; lat. 4ialiucinatio „nălucire")—sin. HALUCINAŢII IN-
sin.
TRAPS1H1CE—> HALUCINAŢII PSIHICE (AU-TOREPREZENTĂRI APERCEPTIVE-PETIT, 1911)
1002.	PSEUDOHERMAFRODITISM (cf. pseudo-; fgr. Hermaphroditos — fiul lui Hermes şi al Aphro-ditei) - sin. GINANDROMORFISM ; HERMA-FRODITISM SPURIUS • Formă de intersexuali-tate, constînd în existenţa unor caractere sexuale aparente, care nu concordă cu sexul gonadic. Se deosebesc forme de pseudohermafroditism feminin şi masculin extern, intern sau complet, după cum sînt malformate organele sexuale interne, «externe sau ambele.
Pseudohermafroditismul feminin este o hiper-androgenizare a organismului, produsă exogen -sau endogen. El poate fi determinat prenatal sau ^postnatal. Cauzele prenatale sînt :
•	endogene — hiperplazie congenitală a zonei reticulate corticosuprarenale ;
•	exogene — tumori virilizante ale ovarului mamei, iatrogenizare (tratamente cu ste-roizi anabolizanţi, progestative de sinteză).
Expresia clinică a pseudohermafroditismului «prenatal interesează situsul urogenital, mugurii perineali, caracterele sexuale secundare ; pot -apărea şi fenomene de virilizare pilară; organele genitale interne nu sînt niciodată modificate. Cauzele pseudohermafroditismului feminin postulata! pot fi de asemenea endogene şi exogene ;
•	endogene — tumori virilizante ovariene, ovar polichistic virilizant ;
•	exogene — intersexual itatea se manifestă» în acest caz, prin sindromul viril izare-defe-minizare. Virilizarea se manifestă atît la nivel somatic, cît şi psihocomportamental. La nivel somatic : virilism pi Iar, acnee, come-doane, hipersecreţie sebacee, hipertrofie clitoridiană, plicaturarea scrotală a labiilor, timbru grav al vocii, bazin îngust, umeri largi, dezvoltare musculară^ de tip masculin, tegumente groase şi aspre. în plan psihocomportamental se manifestă tendinţe spre agresivitate, impulsivitate, dominare, dar şi complexe de inferioritate. Defeminizarea apărută prin carenţă estrogenică se manifestă prin tulburări ale ciclului menstrual (bradimenoree, spaniomenoree, tahime-noree, amenoree, oligomenoree, polime-noree, hipermenoree), hipotrofie vaginală şi involuţie uterină, hipotrofia glandelor mamare, sterilitate primară sau secundară. O formă particulară a pseudohermafroditismului feminin apare în ovarul polichistic virilizant, manifestat printr-un sindrom de masculini-zare-defeminizare.
Pseudohermafroditismul masculin este o formă de intersexualitate caracterizată prin faptul că, deşi testiculul există, organismul nu se masculinizează, datorită fie deficitului de testosteron şi inhibină, fie deficitului receptorului steroid. în funcţie de cauzele de producere, pseudohermafroditismul masculin este diferenţiat în :
•	pseudohermafroditism prin erori de bio-sinteză care interesează organele steroido-genetice, corticosuprarenala şi testiculul, apărînd în cazul deficienţelor de 20—22-des-molază sau 22-hidroxilază, 3-p-hidroxietilde-hidrogenază, 17-hidroxilază, 17—20-des-molază, 17-cetoreductază. Caracteristicile acestui tip de intersexual itate constau în faptul că sexul genetic este întotdeauna masculin, sexul gonadic este tot masculin, dar organele genitale externe nu dezvoltă derivatele mulleriene şi wolfiene, organele genitale interne fiind intersexualizate, iar cele externe putînd fi feminine sau intersexual izate ; pubertatea poate lipsi ;
•	pseudohermafroditism prin disfuncţie de receptor :
—	disfuncţia transportului citozolic pentru testosteron se caracterizează prin sex genetic masculin, sex gonadic masculin, dar cu dezvoltarea organelor genitale externe şi interne în sens feminin ;
—	deficit de 5-a-reductază testosteron-independentă ,* se caracterizează prin organe genitale externe feminine sau intersexual izate ;
—	deficit de 5-oc-reductaza testosteron-de-pendentă, se manifestă printr-un deficit sau absenţa pilozităţii ;
656/Pse
Fseudoimpondercbilitote@); Pseudolyssa histerica ; Pseudomutualitate
m pseudohermafroditismul orhidisgenetic este datorat unor leziuni morfologice şi funcţionale ale testiculului, în care organele genitale interne sînt hipoplazice, absente, normale sau intersexuate (absenţa inhibinei), organele genitale externe sînt intersexuate, pubertatea poate lipsi sau, dacă apare, este intersexuată şi deficitară.
Aceste intersexual ităţi ridică o serie de probleme medicale : sexul declarat la naştere este cel al aspectului sexual predominant, existînd frecvent, ulterior, o concordanţă între sexul acceptat de subiect şi cel „declarat” (deşi există şi cazuri de neconcordanţă). Dacă este indicată o corecţie, aceasta trebuie făcută pînă la vîrsta de doi ani (copilul nu are conştiinţa sexului). La pubertate, tratamentul hormonal substitutiv se face cu hormoni izosexualizanţi sexului pentru care s-a optat.
sin.
1003.	PSEUDOHURLER(B) boală -----> GAN-
GLIOZIDOZĂ GENERALIZATĂ; LIPIDOZĂ NEUROVISCERALĂ FAMILIALĂ; BOALA TAY-
sin.
-SACHS CU ATINGERE VISCERALĂ------->CRAIG-
-NORMAN(B) boală.
1004.	PSEUDOIMPONDERABILITATE<s) sin-drom (cf. pseudo- ; lat. /'n-, prefix negativ ; ponderare „acîntări”) • Sindrom descris de R. J. GOLANT (1940), caracterizat prin asocierea unor deficienţe senzoriale (hiposmie, agenezie) cu depresia majoră şi simptome neurologice (de tip hipotalamic şi opticovestibular), la care se adaugă senzaţia de plutire, de imponderabilitate. Uneori, apare şi senzaţia de modificare a dimensiunilor extremităţilor. A fost descris în patologia organică a encefalului, de regulă neuro-înfecţioasă, şi s-a presupus o localizare în regiunea temporală dreaptă.
1005.	PSEUDOINDIFERENŢĂ (cf. pseudo- ; fr. Indifference) • Neparticipare afectivă aparentă, datorată în realitate bradikineziei, întîlnită în afecţiunile psihice de coloratură depresivă.
1006.	PSEUDOLALIE (cf. pseudo- ; gr. laiein „a vorbi”) GLOSOMANIE.
1007.	PSEUDOLOGIE (cf. pseudo- ; gr. logos
sin.
„cuvînt”)—sin. MINCIUNĂ FANTASTICĂ —> MITOMANIE.
1008.	PSEUDOLYSSA HISTERICA (cf. pseudo- ; gr. lyssa „turbare”) • Formă clinică a isteriei (dispărută astăzi), relativ frecventă la finele secolului al XlX-lea, prin care subiectul mima rabia (turbarea).
1009.	PSEUDOMENINGITĂ (cf. pseudo- ; gr. meninx „membrană”) • Termen prin care E. DUPR£ (1895) descrie reacţia meningeală de etio-
logie nonmeningitică din diferite stări febrile (greaţă, vomă, rigiditate agîtului, cefalee şi uneori creşterea presiunii lichidului cefalorahidian).
1010.	PSEUDOMINCIUNÂ • Atitudine rezul-tînd din interferenţa realului cu imaginarul la copii, urmare a insuficientei dezvoltări a gîndirii ; nu are semnificaţie patologică.
1011.	PSEUDOMNEZIE (cf. pseudo- ; gr. mneme „amintire”) -► DfiJÂ VU.
1012.	PSEUDOMUTUALITATE (cf. pseudo- ; fr. mutuaiit6 : vezi lat. mutuus „reciproc”) • Concept introdus de şcoala de la Betesda, în special prir> lucrările lui WYNNE, desemnînd un „sistem de interpretare psihodinamic a schizofreniei în organizarea sa familială” (BRISSET, BERNARD, EY). Pseudomutual itatea este o strategie de apărare* „o stare sterilă constantă de pace şi bună înţelegere menţinută cu orice preţ, pentru a masca vidul subiacent, incoerenta şi absurditatea”(BARGUES, DEMANGEAT).
Pseudomutual itatea este concepută ca o strategie de apărare împotriva unui nivel exterior de preocupări, de luptă şi de ură continuă, ajutînd la protejarea subiectului de anxietate şi umilinţe. Ca şi pseudoostil itatea, pseudomutual itatea şterge sentimentele neplăcute, dorinţele înfricoşătoare, tendinţele ameninţătoare, dar şi emoţiile adevărate, viaţa concretă. Familia devine un mediu închis şi secret, cu o economie extremă a investiţiilor afective şi perceptive, care foloseşte relaţii formale şi depersonalizate, o „subcultură” cu caracteristici şi reguli de funcţionare proprii. Analiza pseudomutualităţîi a reuşit să stabilească principalele trăsături ale familiei schizofrenuiui : tulburarea modelelor de comunicare şi percepţie,, fragmentarea experienţei, difuziunea identităţii. Studiile asupra acestei probleme au fost reluate de şcoala de la Palo Alto.
1013.	PSEUDOPARALIZIE GENERALĂ PROGRESIVĂ (cf. pseudo-; gr. paralysis) • Tablou clinic care îmbină sindromul pseudodemenţial, neurologic şi umoral, foarte asemănător ct* cel descris în paralizia generală progresivă (RBW este negativ atît în sînge, cît şi îr> lichidul cefalorahidian). După Rodica MACREA, etiologia poate fi multiplă: alcoolism cronic, traumatisme craniocerebrale, tumori, intoxicaţii (dintre care saturnismul şi intoxicaţiile cu oxid de carbon sînt incriminaţi cel mai frecvent),trepa-nosomiaza, avitaminozele severe (PP).
1014.	PSEUDOPARAPLEGIE (cf. pseudo-; gr. para „Iîngă” ; plege „lovitură”) • Tablouri clinice în care pe prim-plan sînt prezente semne de deficit motor parţial sau total, cu elemente motorii şj senzitivo-motorii dispuse simetric, fără a se consemna leziunea sistemului nervos cen -
Pseudopsihologie ; Pseudopsihozâ ofectivâ Peters ; Pseudopubertor(s)
Pse/657
trai ; după LĂZĂRESCU, cauzele constau în afecţiuni reumatismale ale coloanei, afecţiuni neurologice cu tulburări de tonus şi afecţiuni psihice, în care frecvenţa cea mai mare o au isteria şi schizofrenia (catatonică).
1015.	PSEUDOPSIHOLOGIE (cf. pseudo-; gr. psyche „suflet” ; logos ,.cuvînt, discurs”) • Sub acest termen pot fi grupate toate acele acţiuni care, mimînd instrumentele, limbajul, obiectivele sau scopurile psihologiei (în special pe cele ale psihologiei clinice), încearcă să construiască pe cale empirică metode de explorare sau tratament. Delimitarea domeniului în care pseudopsihologia îşi face loc nu este deloc facilă, deoarece, aşa cum arăta C. S. PEYER (1986), este dificil să răspunzi la întrebarea dacă transferul de memorie între persoane sau învăţarea de către primate a limbajului articulat sînt sau nu de domeniul unui
studiu ştiinţific serios. Deşi dobîndeşte rapid prozeliţi şi susţinători înfocaţi (fenomen ale cărui cauze ar fi rolul antianxiogen al contactelor umane, dorinţa individului de a fi perfect, iluzia cunoaşterii unor evenimente imprevizibile), limbajul necritic la adresa performanţelor individuale, evaluarea unor succese înregistrate de o metodă sau alta, într-un stil care nu are nimic comun cu demersul ştiinţific, invalidează categoric valoarea şi eficienţa metodelor pseudopsihologiei. Succesul indezirabil al acestei metode ţine şi de faptul că numeroşi indivizi acceptă cu uşurinţă modelele şi explicaţiile „prefabricate”, tot ceea ce nu impune un efort de analiză. Dintre domeniile pseudopsihologiei, cele mai cunoscute sînt:
•	frenologia şi fiziognomia (unii autori consideră că metoda analizei destinului, imaginată de L. SZONDI, nu este decît o reluare
sofisticată a teoriilor fizionomice combinate cu noţiuni de genetică elementară) ;
•	polimistria, în variantele : chirosofia (asocierea desenului palmar cu personalitatea şi destinul) şi chirognomia (care interpretează forma mîinii şi a degetelor, ca şi poziţiile şi mişcarea mîinilor) ;
•	grafologia care, deşi este mai populară şi acreditată ca metodă „ştiinţifică”, în Europa este contestată, iarîn SUA studiile lui HOLT (1965) indică o corelaţie redusă sau nulă între ,,observaţii” şi realitate ;
•	astrologia, mereu într-o actualitate întreţinută cu ajutorul unor tehnici de calcu! sofisticate, mergînd pînă la folosirea „diagnosticului automat”. Mai mult, susţinătorii metodei afirmă că eşecurile de pînă acum ale astrologiei s-ar datora unor imperfecţiuni pe care datele astronom-iei moderne le-ar putea corecta. Publicarea unor horoscoape pentru cîini este ilustrativă pentru „seriozitatea” acestei pseudoştiinţe ;
•	numerologia, în diferitele ei variante, a căpătat prin introducerea tehnicii moderne de calcul un avînt trecător ;
•	preferinţa pentru culori, deşi este acreditată cu posibilităţi predictive chiar de unii psihologi, este vehement contestată (LEE, 1972),mai ales din prisma simbolisticii culorii, specifice în diversele culturi ;
•	parapsihologia, deşi descrie o serie de fenomene care stîrnesc o vie emoţie în rîndul publicului (clarviziune, telepatie, parakine-zie, percepţie extrasenzorială), nu rezistă la proba unor verificări adecvate, chiar dacă adepţi înflăcăraţi ai acestui domeniu susţin că astfel de controale, „prin ostilitatea lor, împiedică fenomenul”.
1016.	PSEUDOPSIHOZĂ AFECTIVĂ PETERS
(cf. pseudo-; gr. psyche) • Sindrom afectiv în cadrul epilepsiei temporale, caracterizat prin modificări bruşte şi frecvente ale dispoziţiei (explozii afective) şi prin tulburări notabile ale personalităţii (instabilitate, infantilism, impulsivitate). Aceste manifestări, descrise iniţial de PETERS, în 1969, nu sînt legate de apariţia unei evoluţii demenţiale. Sînt însoţite de modificarea comportamentului social, care devine dezadap-tativ şi uneori de un alcoolism secundar. Diagnosticul este dificil de stabilit atît timp cît aceste modificări sînt singurele din tabloul clinic.
1017.	PSEUDOPUBERTAR<s) sindrom (cf. pseudo- ; lat. pubertas „pubertate”) • Variantă evolutivă a unor schizofrenii torpide cu debut la adolescenţă, descrisă de V. NADJAROV, în 1965. Simptomatologia constă în creşterea labilităţii afective, atitudini de contrazicere şi opoziţie,
42-c. 838
658/Pse
Pseudoptialism ; Pseudoreminiscenţâ ; Pseudosincopâ ; Psicocen{M)
tendinţă la atitudini protestatare şi schimbări paradoxale ale emoţiilor; criteriului expectanţei, asociat cu alte simptome ca izolarea nemotivată, tocirea afectivă, scăderea creativităţii şi a atitudinilor active, care contribuie la elaborarea unui diagnostic corespunzător.
1018.	PSEUDOPTIALISM (cf. pseudogr. ptyclon ,,salivă”) • Acumulare masivă a salivei în gura bolnavilor schizofreni, ca semn al catatoniei. Saliva, care este înghiţită sau scuipată periodic, nu -este un semn al hipersalivaţiei, ci al modificării reflexului normal de înghiţire.
1019.	PSEUDOREMINISCENŢÂ (cf. pseudo-; 1at. reminiscentia „reamintire”) • Falsificare mne-zică a ordinii cronologice, prin care se poate imagina trăirea în prezent a unor evenimente reale petrecute în trecut. Face parte din grupul para-mneziilor, fiind întîlnită în sindromul Korsakov.
1020.	PSEUDOSCLEROZĂ SPASTICĂ (cf. pseudo-; gr. skleros „dur”) — sin. DEGENERESCENTĂ CORTICO-PALIDO-SPINALĂ ; DEGENERESCENTĂ CORTÎCO-STRIATĂ SPINALĂ ; DEGENERESCENTĂ PI RAMIDO-PALIDÂLĂ AMIOTROFICĂ STERLING ; ENCEFALOPATIE
cin.
DISEMINATĂ DAVISONI FELDT<b> boală.
► JAKOB-CREUTZ-
Deşi există numeroşi susţinători ai fenomenelor de tip psi, dificultăţile de reproducere în condiţii experimentale, imposibilitatea de [elaborare a unei teorii coerente, precum şi multe ambiguităţi de limbaj fac ca acest domeniu să rămînă la o distanţă apreciabilă de o instrumentare ştiinţifică.
1024.	PSICHIAL'51) Italia-DCI Clordiazepoxid
•	Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-2-metilamino-5-feni!-3H-1,4-benzodiazepin--4-oxid, cu acţiune anxiolitică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă ; nu are efect hipnotic, fiind unul dintre cele mai răspîndite tranchilizante de zi. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NAPOTON<M>.
1025.	PSICHOTON <M) Grecia - DCI Cforme-zanonâ • Miorelaxant cu valenţe anxiolitice, de tip 2-(p-clorfenil)tetrahidro-3-metil-4H-1,3-tiazin-
1021.	PSEUDOSCOPIE (cf. pseudo-; gr. sko-pein „a privi”) • Iluzie vizuală (V. PREDESCU) privind mărimea, forma şi distanţa obiectelor.
1022.	PSEUDOSINCOPÂ (cf. pseudo-; gr. s/n-kope) • Tip „de pierdere a cunoştinţei” de scurtă durată, cu instalare şi revenire lentă (element definitoriu al afecţiunii dar şi al diagnosticului diferenţial), întîlnită în special la femei, la personalităţi de tip isteric.
1023.	PSI — fenomene • Abreviere folosită tn parapsihologie pentru fenomene presupuse a se desfăşură avînd drept substrat (încă necunoscut) factorul PSI. Dintre aceste fenomene, parapsiho-(ogia deosebeşte :
•	fenomene psi gamma (de la „g” — gnozie), din sfera cunoaşterii, considerate şi sub numele de metagnozie (BORIAC), cum ar fi : teleestezia, telepatia, clarviziunea şi psi-hometria (în sensul dat de BUCHANAN acestui termen, de capacitate de a obţine impresii şi imagini din trecut sau din prezent prin intermediul unui obiect care a fost purtat sau atins de o altă persoană decît cea care percepe obiectul) ;
•	fenomene de tip psi kappa (de la „k” — ki-nezie), care includ mişcarea unor obiecte, cum ar fi teleklnezia.
-4-onă 1,1-dioxid, considerat drept primul miorelaxant adevărat indicat în nevroze motorii (crampe musculare, torticolis, spasme musculare), acţiunea sa anxiolitică fiind complementară. Nu are practic contraindicaţii.
1026.	PSICOBLITZ<mc> Italia# Produs terapeu-tic care conţine două medicamente tipizate, cu aceeaşi acţiune, care se complementează :
•	L-GLUTAM!NĂ(m) — rooborant proteic ;
•	PEMOLINĂ(m) — nooanaleptic, derivat
feniletilaminic.
Are acţiune psihostimulatoare.
1027.	PSICOCEN(M> Spania-DCI Sulpiridâ • Neuroieptic incisiv, derivat benzamidic de tip N-/(1 -etil-2-pirolidinil)metil/ - 5-sulfamoil-o-anisa-midă, cu certe valenţe antidepresive, fără componentă sedativ-hipnotică. Are indicaţiile NL incisive (endogenii) şi, în acelaşi timp, este util în combaterea impulsiunilor obsesiv-compulsive şi în afecţiuni psihosomatice. Efectele secundare sînt comune neurolepticelor incisive, pentru dozele mari. Se poate administra fără pauză de 14 zile după întreruperea IMAO. Nu se administrează în manie şi epilepsie.
1023.	PSICODELTA<mc> Italia • Produs terape-
sin.
utic care conţine două medicamente tipizate----->
PS!COBLITZ<mc> Italia,
Psicofar(U); Psicolina(U); Pslcopax(M); Prlco-Retord^UC)
Psi/659
1029.	PSICOFAR(m> italia-DCI Clordiazep-oxid m Tranchilizant, derivat benzodiazepinic —
sin.
sin. PSICHIAL(M> Italia---» NAPOTON<m> Româ-
nia.
1030.	PSICOLAND<m> Spania-DCI Metilpen-tinof carbamat • Tranchilizant, derivat alkenic de tip 3-metil-1-pentin-3-ol carbamat, cu acţiune sedativ-hipnotică şi miorezolutivă, prin inhibarea transmisiei ganglionare.
1031.	PSICOLINA<m> Italia-DCI Deanol pan-ttotenat • Psihostimulent, derivat dimetilamino-etanol (DMAE). Este un precursor al acetilcolinei, cu acţiune psihostimulentă, prin creşterea concentraţiei de acetilcolină, şi valenţe antidepresive. Se poate utiliza în corectarea efectelor secundare ale Ni sedative ; are acţiune proconvulsivantă.
1632. PSICOMIDINA<m) Italia - DCI Nialamidâ
•	Antidepresiv timoanaleptic, derivat hidrazinic de tip 2-acid isonicotinic-/(2-benzilcarbamil)etil/hi-drazidă, indicat în depresiile inhibate. Este lipsit de efecte sedative (necesită asocierea). Nu se administrează concomitent cu betablocante, psihostimulente şi antidepresive timoleptice, necesi-tînd o pauză de 14 zile. Contraindicaţiile sînt în general cele ale timoanalepticelor-* IMAO.
1033.	PSICONOVAG‘mc) Argentina • Produs terapeutic care conţine două medicamente tipizate, care se complementează:
•	MAGNESIUM GLUTAMAT(m)- rooborant
proteic ;
•	PROMETHAZINĂ<m)	-	neurolep-
tic, derivat fenotiazinic.
Are acţiune sedativ-anxiolitică.
1034.	PSICOPAX<m) Brazilia-DCI Lorazepom
•	Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-5-(o-clorfenil)-1,3 - dihidro - 3-hidroxi - 2H--1,4-benzodiazepin-2-onă, cu acţiune anxiolitică, sedativă şi miorelaxantă. Nu se administrează în sarcină.
1035.	PSICOPAX<m) Spania-DCI Oxazepam
•	Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-1,3-dihidro-3-hidroxi-5-fenil-2H-1,4-benzo-diazepin-2-onă, cu acţiune identică cu a diazepa-mului, fiind un metabolit al său, ceea ce permite realizarea unei concentraţii plasmatice mai rapide (4 ore). Acţiunea sa este sedativ-anxiolitică, hipnotică, moderat miorelaxantă şi simpaticolitică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de OXAZEPAM(M).
1036.	PSICOPAZ(M) Ecuador - DCI Dipo-tassium clorazepat • Tranchilizant, derivat benzo-
diazepinic de tip 7-clor-2,3-dihidro-2,2-dihîdroxi--5-fenii-1H-1,4-benzodiazepin-3-acid carboxilic, cu acţiune anxiolitic-miorelaxantă şi sedativă. Buna sa toleranţă şi efectele modeste sedativ-hip-notice îi oferă o largă utilizare.
1037.	PSICOPERIDOL(M> Danemarca, Italia, Suedia — DCI Trifluperidol • Neuroieptic incisiv, derivat butirofenonic de tip 4’-fluor-4-/4-hidroxi--4-(a,a,a-trifluor-m-toîiI)-piperid!no/butirofenonă.
Gruparea trifluorometil, care a înlocuit clorul, îl conferă, spre deosebire de restul butirofenonelor, o puternică acţiune antipsihotică, păstrînd acţiunea sedativă şi antiemetică a clasei. Are efecte secundare de tip neuroieptic incisiv şi sedativ puternice-, BUTIROFENONE.
1038.	PSICO-RETARD(mc> Spania • Produs terapeutic ce conţine trei medicamente tipizate, cu aceeaşi acţiune sau acţiune diferită, dar care se complementează :
•	MEPROBAMAT'm) - tranchilizant, derivat
propandiolic ;
•	DIAZEPAM(M) — tranchilizant, derivat
benzodiazepinic;
•	NÎALAMIDE(M) — timoanaleptic, derivat
hidrazinic (ţMAO).
Are acţiune antidepresivă, anxiolitic-sedativă.
1039.	PSICOSAN(M> Italia PSICOSEDIN(M> Brazilia
—	DCI Clordiazepoxid • Tranchilizant, derivat
benzodiazepinic — sin. PSlCOFAR( > Italia—> NAPOTON(m> România.
1040.	PSICOTERINA(m) Italia-DCI Clordia-zepoxid • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic
sin.
-sin. PSICOSAN(M> Italia—» NAPOTON(m> România.
1041.	PSICRO- (cf. gr. psychros „rece”) • Element de compunere care introduce semnificaţia de „rece”.
1042.	PSICROALGIE (cf. psicro-; gr. algos „durere”)— sin. PSICROESTEZIE • Apariţia senzaţiei dureroase la rece (atingerea unui obiect rece sau scăderea temperaturii mediului ambiant), prezentă în polinevrite.
660/Psi
Psicroterapie ; Ps/godal^ | Pslhaigie l Psihanafgezie
După unii autori, este tipică pentru polinevrita alcoolică,
1043.	PSlCROESTTAL(M) Costa Rica - DCI
Oxazepam —->PSlCOPAX(M) Spania.
1044.	PSICROFOBlE(F) (cf. psicro-; gr. phobos
sin-
„frică") - sin. CHEiMOFOBIE(F) —> CRIOFO-BIE(f)
1045.	PSICRONIZER(m> Italia — DCI Nomifen-sinâ • Antidepresiv timoleptic de tip 8-amino--1,2t3.4-tetrahidro-2-meti!-4-feni!isochinol ină, indicat în depresiile psihotice, în cele psihogene şi somatogene de intensitate medie. Se pretează la utilizarea în tratamentul ambulator. Contraindi-caţiile sînt reprezentate de deliruri acute, alcool, Intoxicaţii cu somnifere şi sarcină.
1046.	PSICROTERAPIE (cf. psicro-; gr. thera-peia „tratament”) • Formă da^tratament prin aplicaţii reci generale sau locale. în prezent, frec-venţacu care se foloseşte în psihiatrie este redusă ; a reprezentat o formă de tratament energic la finele secolului al XlX-lea, perioada cînd a fost utilizată şi la noi în ţară.
1047.	PSIGODAL(m> Spania-DCI Mepriprazol
•	Tranchilizant cu o structură chimică particulară de tip 1-(m-clorfenil)-4-/2-(5-metiipirazol-3-il)etil/ -piperazinâ, cu acţiune sedativ-anxiolitică.
1048.	PSIH(0)- (cf. gr. psyche „suflet”) • Element de compunere care introduce referirea la psihic.
1049.	PSIHAGOGIE (cf.psiho-; gr. agjge „acţiunea de a dirija, educaţie") • Formă de psihoterapie (V. PREDESCU) prin me todeeducative.
1050.	PSIHALERGIE (cf. psiho-; gr. allos „altul” ; ergon „acţiune") • Termenul a fost creat de BENO şi se referă la stările de sensibilizare psihică consecutive unor elemente psihotrauma-tizante care acţionează pe un teren favorab îl, în sensul predispoziţiei spre afecţiuni psihice -* ALERGIE PSIHICĂ.
1051.	PSIHALGiE (cf. psiho- ;gr.algos „durere ”
•	Senzaţie dureroasă care nu este datorată unor tulburări organice, fiind rezultatul unor modulaţii produse prin factori afectivi (L. MICHAUX). Această durere apare în crize, în cadrul sindroamelor cenestopate, al stărilor reactive şi depresiilor. I. T. EXARCU o numeşte şi „durerea feţe i”, considerînd caracteristice localizarea imprecisă, răsunetul psihic intens, rezistenţă la terapia anal-getică. Ipoteza etiologică este legată de microle-ziuni ale nudeilor tahnrvici nespecifici sau altor
structuri subcorticale, leziuni neînsoţite de date obiective neurologice.
1052.	PSIHANALGEZIE (cf. psiho-; gr. on <-prefix privativ ; algos) • Metodă psihoterapică de calmare a senzaţiilor dureroase, folosită mai ales în obstetrică. Psihanalgezia durerilor la naştere este o metodă pusă la punct de HARKOV, bazată pe concepţia pavlovistă, utilizînd metode educa-tiv-pedagogice. Psihanalgezia extemporanee a durerilor de naştere se bazează pe administrarea oxigenoterapiei şi masarea zonelor de proiecţie cutanată a durerii, în regiunea abdominală inferioară şi cea lombosacrata.
1053.	PSIHANALIZĂ (cf. psiho- ; gr. analysis „analiză”) • Sistem psihologic terapeutic elaborat de FREUD, care poate fi definit la trei niveluri :
•	metoda de investigare a persoanei în scopul descoperirii semnificaţiilor inconştiente ale unor manifestări, reacţii, acte (cuvinte, gesturi, producţii imaginative, vise, fantasme, deliruri etc.) ; conţinuturile supuse interpretării apar în asociaţiile libere ale persoanei ; alte producţii care se pot interpreta sînt desenele, grifonajele spontane ;
•	ansamblu teoretic (concepţie) ce oferă explicaţii în psihologie şi psihopatologie, pentru diferitele modalităţi de structurare a persoanei şi de apariţie a simptomelor ; ca sistem teoretic, psihanaliza conceptualizează şi sistematizează datele furnizate de investigarea analitică şi de terapia analitică ;
•	metodă terapeutică (psihoterapie) folosind tehnica asociaţiei libere ; se bazează pe investigarea analitică şi operează prin interpretare controlată a unor fenomene ca: rezistenţa, transferul, visele, actele ratate etc.
FREUD descoperă psihanaliza în cursul încercărilor de a trata o serie de tulburări nevrotice. El foloseşte pentru prima dată termenul de psihanaliză în 1896, în lucrarea „Noi observaţii asupra psihozelor de defensă”. Descoperind posibilitatea
Psihanaliză: principalei evenimente în evoluţia sa	Psi/661
Tabel CXIII
PRINCIPALELE EVENIMENTE ÎN DEZVOLTAREA PSIHANALIZEI
'î 880-+1893	Perioada premergătoare psihanalizei propriu-zise Şcoala de la Salpetriere Şcoala de îa Nancy Primul caz tratat de BREUER prin hipnoză (Anna O.) interes pentru nevroze, în specia! pentru isterie Folosirea hipnozei ca metodă de investigare şi tratament Descoperirea acţiunii patogene a amintirilor inconştiente, legate de evenimente traumatice Hipnoza, sugestia, catharsisui şi acţiunea lor terapeutică	BREUER, CHARCOT, BERNHEIM, P. JANET
1880-1332	Cazul Anna O., 21 de ani, isterie cu conversii somatice, tratat prin hipnoză	BREUER
1882	Comunicare asupra activităţii nervoase determinate prin hipnotizarea istericilor (îetargie, catalepsie, somnambulism)	CHARCOT, Şcoala de la Salpetriere
1884 (-1835)	Lecţii asupra paraliziilor isterice, legătura acestor paralizii cu traumatismele emoţionale	CHARCOT, Şcoala de la Salpâtriere
1884	Studii asupra hipnozei, efectele terapeutice ale sugestiei	BERNHEIM, Şcoala de la Nane/
1886 (->1889)	Observaţii asupra acţiunii patogene a amintirilor uitate, privind evenimente emoţionale violente	P. JANET
1889	„Automatismul psihologic” (repetarea amintirii traumatice în stare de somnambulism)	P. JANET
1893-1895 Prima perioadă freudiană	Perioada de început a psihanalizei Colaborarea lui FREUD cu BREUER. Relaţia dintre anumite amintiri traumatice şi simptomele isterice. „Mecanismul psihic ai fenomenelor isterice” (FREUD, 1893).	FREUD, BREUER
1895 f-1905) fREUD publică «o serie de lucrări importante pentru fundamentarea psi bana ’ze . A doua pe' :_dă freu-di?.- -	Descoperirile fundamentale, existenţa inconştientului, prima topică freudiană. Cenzura, rezistenţa, asociaţiile libere. Refularea, transferul. Lucrarea „Studii asupra isteriei” (1895). Finalizarea (curei) cazului Dora(1899). „Interpretarea viselor” (1900). Visul — „cale regală” spre inconştient. Mecanismele visului (condensare, deplasare, simbolizare etc.). ,, Psihopatologia vieţii cotidiene” (1901). Actele ratate şi semnificaţia lor. „Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii” (1905). Prima topică : inconştient, preconştient, conştient. Publicarea cazului Dora în „Fragment din analiza unei isterii” (1905).	FREUD
19D5 J-+1920) A treia perioadă fre-jdiană	Aprofundarea psihanalizei ca practică terapeutică (psi-hoterapeutică). Aprofundarea fenomenelor de rezistenţă şi transfer în cadrul curei analitice. Diferenţierea investiţiilor libidinale (libîdou obiectual, libidou narcisic). Mecanismul sublimării.	FREUD i
662/Psi
Psihanaliza: principalele evenimente în evoluţia sa
(continuare tabel CXIII)
1906 (-1920-1922)	Dezvoltarea mişcării psihanalitice în lume. Şcoala de la Zurich (BLEULER, JUNG). Dezvoltarea psihanalizei pe plan mondial după primul război mondial. Primul val disident, ADLER şi JUNG.	BLEULER, JUNG (Zurich); E. JONES (Londra) ; K.ABRAHAM (Berlin); S. FERENCZI (Budapesta) ; REGIS ş» HESNARD (Paris)
1907	,,Delir şi vis : Gradiva” lui JENSEN, lucrare-eseu	FREUD
1907 (-1909)	Lucrări şi articole referitoare Sa : actele obsesionale şi exerciţiile religioase, erotismul anal, maladii nervoase şi morala sexuală în societatea civilizată, creaţie literară şi vis treaz. Articolul „Analiza unei fobii la un băiat de 5 ani” (cazul micului Hans)	FREUD
1910	„Psihanaliza”, reeditată ulterior sub titlul ,,Cinci lecţii de psihanaliză”. Lucrarea ,,0 amintire din copilărie a lui Leonardo da VINCI”. Mai multe lucrări referitoare la : perspectivele terapiei analitice, semnificaţia limbajului la primitivi, alegerea obiectuală, psihanaliza „barbară”.	FREUD
1910, martie	Congresul de la Nurenberg Se creează Asociaţia Psihanalitică Internaţională Disidenţa lui ADLER	FREUD şi FERENC» ADLER
1911	i ,,Remarci psihanalitice în autobiografia unui caz de paranoia” (cazul preşedintelui Schreber).	FREUD
1912	„Dinamica transferului” — lucrare despre importanţa şi semnificaţia transferului în cura analitică. Disidenţa lui STEKEL	FREUD STEKEL
1912—1913	„Totem şi Tabu”. Originea îndepărtată a complexului Oedip. Semnificaţia morţii tatălui primitiv. Prohibiţia incestului. Animismul, gîndirea magică.	FREUD
1913	„Predispoziţia pentru nevroza obsesională”. Disidenţa lui JUNG	FREUD JUNG
1914	„Moise de Michelangelo”. „Introducere în narcisism”. „Rememorare, repetiţie şi elaborare”.	FREUD
1915	„Observaţii asupra iubirii în transfer”. „Consideraţii actuale asupra războiului şi asupra morţii”. „Pulsiuni şi destin al pulsiunilor”. „Refularea”. „Inconştientul”.	FREUD
1916-1920	Eseuri asupra psihanalizei : „Introducere în psihanaliză”, „Complement metapsihologie la doctrina viselor” ; „Un copil este bătut” ; „Psihogeneza unui caz de homosexualitate feminină”.	FREUD
1920-1939 A patra perioadă freudiană	Modificări în teoria psihanalitică. Pulsiuni le vieţii (Eros) şi pulsiuni Ie morţii (Thanatos). Fenomenele de repetiţie (nevrozele traumatice, nevroza de destin, nevroza de transfer). „Dincolo de principiul plăcerii”. Meta-psihologia. Perspectiva dinamică (stadiile libidinale), perspectiva economică.	FREUD
Psihanaliza: principalele evenimente în evoluţia sa	Psi/663
(continuare tabel CXIII)
1920 (->1923)	A doua topică freudiană, a doua teorie asupra aparatului psihic (cele trei instanţe : Şinele, Eul, Supraeul ; diferenţierea acestor instanţe). Defensele Eului (mecanismele de defensa nevrotică). „Psihologia colectivă şi analiza Eului” (1921). Perspectiva topică	FREUD
1924 (->1939)	Lucrări despre psihanaliză : „Rezistenţe la. psihanaliză*' (1925) ; „Inhibiţie, simptom şi angoasă" (1926) ; „Viitorul unei iluzii"(1927); „Dostoievski şi paricidul" (1928) ; „Rău! unei civilizaţii" (1930); „Sexualitatea femeii" (1931) ; „De ce războiul" (scrisoare către A. EINSTEIN, 1933) ; ,,Edgar Poe, studiu psihanalitic" (1933) ; ,,Analiză terminată şi analiză interminabilă" (1937) ; „Moise şi monoteismul" (1939).	FREUD
1924 (-1928)	Practica analitică aplicată la copii, descoperiri asupra vieţii fantasmatice a copiilor, consideraţii asupra sexualităţii feminine. Oedip-ul precoce, poziţia paranoidă, poziţia depresivă, tehnica analizei la copii. Mecanismele de apărare psihotice.	Melanie KLEIN
1924	Cartea ,.Traumatismul naşterii", iniţial apreciată; apoi criticată de FREUD. Cartea pune accent pe relaţia mamă-copii şi pe transferul matern.	Otto RANK
1927	Conflictul între REICH şi FREUD ; în 1927, REICH publică prima versiune a lucrării ,,Funcţiunea organismului".	W. REICH
1928-1929	Teoria pan-genitalităţii a lui REICH se extinde ; REICH creează „Centre de informare şi de igienă sexuală". Publică, la Moscova, „Materialism dialectic şi psihanaliză", articol freudo-marxist.	W. REICH
1931	SEXPOL (Sexual Politik) : mitinguri, conferinţe, consultaţii pentru educarea sexuală a copiilor, avorturi libere, modificarea legislaţiei privind mariajul şi divorţul.	W. REICH
1933 <-1937-1939)	Orientarea culturalistă.Karen HORNEY si Erich FROMM. ,, Personal itatea nevrotică a timpurilor noastre", „Noile căi ale psihanalizei", lucrări în care K. HORNEY se opune lui FREUD, sexualitatea fiind considerată nu sursă a nevrozelor, ci efect al acestora ; la fel şi complexul Oedip. Accent pe factorul socio-cultural, pe situaţia actuală a pacientului. E. FROMM, culturalist, neo-freudist, freudo-marxist : tulburările sexuale nu sînt cauza, ci consecinţa caracterului nevrotic. Nevroza este o formă (morbidă) de luptă în contextul unor condiţii dificile de viaţă.	Karen HORNEY E. FROMM O. RANK, K. HORNEY şi E. FROMM reprezintă al doilea val de disidenţi contemporani cu FREUD.
1942 „Periferia «psihanalizei”	„Eul, foamea şi agresivitatea" ; corpul este plasat în centrul preocupărilor psihoterapeutice ; este debutul terapiilor (psihoterapiilor) corporale. Gestaltterapia. Accent pe funcţiunea de nutriţie. Agresivitatea den-taîă.	F. S. PERLS !
664/Psi
Psihanaliza : principalele evenimente tn evoluţia sa
(continuare tabel CXIII)
1945 „Periferia psihanalizei”	„Visul dirijat în psihoterapie”. Pacientul fantasmează asupra anumitor teme care i se propun, teme centrate pe ascensiune, pe elevaţie, iniţial, tehnica a fost influenţată de concepţia jungiană.	R. DESOILLE
1950	4 Ego-psychology ; debutul acestei şcoli, înainte de a! doilea război. Ţeoretic, se pune accent pe mecanismele de defensa, pe rezistenţe ; din punct de vedere tehnic, | accentul cade pe analiza prealabilă a rezistenţelor (şi a 1 conţinuturilor). H. HARTMANN, „Comentarii asupra f teoriei psihanalitice a Eului”, 1950. Ego-psychoiogy cunoaşte o mare răspîndire în SUA. Este „psihanaliza . americanizată”.	H. HARTMANN, R. LOWENSTEIN, E. KRIS, D. RAPAPORT, W. HOFFER, L. de GROOT
1953, Franţa	Sciziune în Societatea Psihanalitică Franceză, înfiinţată în 1926, marcată prin demisia lui D. LAGACHE, căruia i se alătura J. LACAN. în prezent, această societate cuprinde aproximativ 280 de membrii, dintre care o treime sînt psihanalişti fără studii medicale. Protagoniştii . sciziunii : LAGACHE, LACAN, NACHT.	S. LEIBOVICI, j. LACAN* S. NACHT, P. DENIS, D. LAGACHE, SCHLUMBERGER, LAFORGUE, HESNARD. ALLENDY
1967 „Periferia psihanalizei”	D. COOPER: „Psihiatrie şi antipsihiatrie”. Antipsihia-triase apropie de psihanaliză prin perspectiva etiologică asupra maladiei psihice, atît a nevrozei, cît şi a psihozei. Maladia mintală ca simptom al maladiei sociale.	COOPER, LAING, ESTERSON
1970 „Periferia psihanalizei”	„Strigătul primai”, psihoterapia prin strigăt primai, suportă o anumită influenţă a concepţiei lui REICH. Institutul de strigăt primai, în Los Angeles. Psihoterapia primală aparţine categoriei terapiilor corporale (ab-reacţii, descărcări de energie legate de reprezentările corporale* reîntoarcere la perioada prepsihanalitică).	A. JANOV
1970 „Periferia psihanalizei”	Analiza tranzacţională; teoria personalităţii cu cele trei stări ale Eului : Părinte (P), Adult (A), Copil (C); „scenariile” copilăriei, influenţa lor asupra destinului persoanei; se dezvoltă în Statele Unite. Are un oarecare succes şi în Franţa.	E. BERNE
1972	Anti psi hanal iza : lucrarea „Anti-Oedip”; influenţă lacaniană şi reichiană. Introducerea imaginarului şi a simbolicului, structura oedipiană devenind un sistem de locuri şi funcţiuni care nu se confundă cu triunghiul I oedipian din psihanaliza clasică.	G. DELEUZE şi F. GUATTARi
1978 „Periferia psihanalizei”	„Bioenergia”, tehnică terapeutică aparţinînd psiho-terapiilor corporale ; idee centrală : „reîntoarcerea î*n propriul corp şi aprecierea vieţii în cel mai înalt grad posibil”. Accentul pus pe corp implică luarea în considerare a tuturor funcţiilor corporale, dar şi a sexualităţii.	A. LOWEN
Psihanaliza: teorii asupra aparatului psihic
Psi/665
de tratare prin cură analitică, FREUD renunţă definitiv latehnica sugestiei prin hipnoză. Psihanaliza ar fi, după E. KRIS (1950), o teorie asupra «naturii umane înţeleasă în esenţa ei conflictuală. Dinamica mintală ar fi acţionată de conflictul între două categorii de forţe : forţe psihice conştiente şi fcrţe psihice inconştiente. Psihologia clasică, tradiţională, explica funcţionarea aparatului psihic doar pe baza observării, descrierii, eventual interpretării proceselor psihice inconştiente. Psihanaliza relevă existenţa unui psihism inconştient, a intervenţiei acestui psihism în viaţa conştientă, precum şi a faptului că această intervenţie poate fi dezvăluită, cunoscută şi luată în stăpînire de către psihismul conştient. Psihanaliza acordă o mare importanţă primilor ani de viaţă, ani în carecopilu( suportă o serie de influenţe cu consecinţe asupra dorinţelor şi tendinţelor sale. Aceste influenţe ■exterioare sînt de natură să reprime dorinţele copilului ; de aici rezultă traumatismul — eveniment de şoc, perturbator al echilibrului persoanei, însoţit de trăiri emoţionale specifice. Aşadar, conflictul este de neevitat, rezolvarea lui avînd Implicaţii la toate nivelurile fiinţei. Psihanaliza consideră că există două principii majore care guvernează manifestările fiinţei umane : principiu! plăcerii, reglator al proceselor primare, este -esenţial în primii ani de viaţă şi continuă să influenţeze tot restul existenţei individului (există în fil-nţa umană o tendinţă înnăscută de căutare a plăcerii şi de evitare a neplăcerii), şi principiu! ceahiâţiî, reglator al proceselor secundare, intervine in procesul de maturizare şi orientează comportamentul în funcţie de exigenţele realităţi, ale mediului social. Individul se structurează în funcţie de experienţa plăcerii şi a' nep'â-cer •. Realitatea se impune şi cere o inhibare (re-pr 'rare, refulare) a tendinţelor primare, expresii aie psihismului arhaic, pe care omul, în procesu* «matj-rizării sale, îl depăşeşte, dar nu îl suprima definitiv. Refularea acestor tendinţe şi dorinţe «este un proces eficient în adaptare dar, în acelaşi timp, eă generează conflicte intrapsihice. Conţinuturile refulate nu dispar, cî se păstrează şi continuă să se manifeste fie în mod intens şi direct, fie deghizat în forme simbolice (vise, acte ratate, simptome. atitudini nevrotice). Energiile dorinţelor •sau trebuinţelor profunde sau energiile pulsionale favo^zeâză, în anumite situaţii, ieşiri mai mut sau mai puţin intense, dar ele pot sta îa baza unor •activ’tăţi umane spiritualizate (artistice, ştiinţifice, i*elig'oase — este cazul sublimării acestor energii, ■adică al devierii lor spre scopuri diferite de acelea determinate de natura lor originară). Aşadar, în primaSâ teorie asupra aparatului psihic (prima topică),' FREUD- diferenţiază :
•	psihismul conştient (activităţi şi procese domirate de.logică şi raţionament, folosind ca instrument principal limbajul) ;
•	psihismul inconştient (activităţi şi procese psihice legate esenţial de dorinţă şi guvernate de gîndirea primitivă, magică).
Inconştientul pătrunde în conştient, în special în patologia psihică, fără ca individul să realizeze acest lucru ; în mod frecvent, ceea ce individul consideră drept motive ale actelor sale nu reprezintă o realitate, motivaţia conştientă fiind de multe ori una fictivă şi avînd semnificaţie defensivă. Aceşfc-lucru se întîmplă.de regulă, .la nevrotic,
A doua teorie asupra aparatuţui psihic (a doua topică) postulează existenţa a trei instanţe psihice :
•	Şinele, rezervor al energiilor pulsionale profunde, al trebuinţelor instinctuale, al forţelor primitive, guvernat de principiul; plăcerii ;
•	Eul, derivat din Sine şi construindu-se la nivelul impactului cu realitatea, partea conştientă a conştiinţei, supusă principiului realităţii ; Eul realizează compromisul optim între exigenţele Supraeului şi exigenţele Sinelui, ăsigurînd echilibrul psihic al persoanei ; Eul foloseşte diferite mecanisme prin care deturnează energia Sinelui de la scopurile ei originare spre scopuri cu utilitate/semnificaţie socială (mecanismul refulării, mecanismul sublimării) ;
•	Suprăeul, instanţa inconştientă, formată prin interiorizarea normelor, în strînsă relaţie cu părinţii (în special.cu tatăl), supus principiului datoriei, acţionează prin imperative morale ; forma afectivă prin care se,face resimţit Suprăeul este culpabilitatea. Şu-praeul este reprezentantul părintelui idealizat, al personajului autoritar şi se formează sub influenţa mediului social.
Primul efect aî conflictului intrapsihic este angoasa. Experienţa angoasei originare este experienţa naşterii (traumatismul naşterii). Angoasa poate să apară în cursul vieţii individului, fiind declanşată de situaţii periculoase, reale sau imaginare . — cazul din urmă este cazul nevroticului, persoană a cărui structură psihică rămîne parţial «matură, infantilă ; nevroticul mistifică realitatea fără să-şi dea seama, inconştientul său fiind foarte puternic. Eul este obligat să se apere de aceste pericole prin mecanisme specifice ; unele dintre ele acţionează şi în cazul normalului, altele au specific patologic. Mecanismele de apărare ale Eului (Anna FREUD, 1973) sînt : refularea, regre-sia, izolarea, anularea retroactivă, returnarea spre Sine, transformarea în contrariu, introiecţia, proiecţia, formaţiunea reacţională, sublimarea (-> MECANISME ’ DE APĂRÂRE ALE EULUI), Cînd aceste mecanisme acţionează exagerat (în funcţie de intensitatea resimţirii pericolului de către persoana în cauză), ele perturbă adaptarea şi generează simptome. Boala însăşi devine un
666/Psi
Psihanaliza: principii şi reguli ale curei
sistem de apărare, o încercare a individului de a face faţă unor situaţii suprasolicitante. Mecanismele de apărare nevrotice nu sînt eficiente totdeauna .împotriva angoasei, astfel încît Eul apelează, în unele cazuri, la mecanisme de apărare psihotică: clivajul obiectului şi al pulsiunii, refuzul realităţii interioare şi exterioare, idealizarea, reţinerea trăirilor afective (Melanie KLEIN, 1966).
Ca procedeu terapeutic, psihanaliza foloseşte tehnica asociaţiilor libere (padentul, aşezat intr-un fotoliu sau întins pe o canapea, fără să-l vadă pe analist, încearcă să verbalizeze, cît mai liber şi mai spontan cu putinţă, tot ceea ce îi'vine în minte în acel moment). Conţinutul asociaţiilor libere, al viselor, precum şi al actelor ratate sînt interpretate şi astfel pacientul ajunge să descopere motivele profunde ale acţiunilor şi ssmpto-melor sale.
Principalele reguli pe care se bazează cura psihanalitică sînt : atenţia flotantă (atitudinea analistului va fi relaxată, echivalentă cu cea a pacientului) şi neutralitatea binevoitoare (analistul va păstra faţă de pacient o atitudine binevoitoare şi, în acelaşi timp, o detaşare afectivă ; el nu se va implica emoţional în măsura în care pacientul i-o cere). Fazele curei psihanalitice : faza> de debut (dezvoltarea şi instalarea transferului) ; faza nevrozei de transfer ; faza terminală (lichidarea transferului). După RICKMAN, citat
de S. NACHT, criteriile de vindecare ar fi următoarele :
•	dispariţia amneziei infantile ;
•	capacitatea de relaţie heterosexuală integrală, cu satisfacere genitală ;
•	capacitatea de a suporta frustrări libidinaie*. fără anxietate şi fără regresie cu semnificaţie defensivă ;
•	capacitatea de a munci şi de se acomoda timpului liber ;
•	capacitatea de a suporta agresivitatea faţă. de sine şi de alţii, fără culpabilitate şi tară pierderea obiectului iubirii ;
•	capacitatea de a suporta doliul.
Psihanaliza nu vizează, în primul rînd şi în mod*
exclusiv, vindecarea simptomelor, ci este o teorie etiologică, tinzînd spre descoperirea mecanismelor intime, inconştiente care au generat simptomul, deci spre dezvăluirea motivelor inconştiente responsabile de perturbarea echilibrului individului. Psihanaliza, ca metodă şi teorie a cunoaşterii de sine, vizează echilibrarea persoanei, „normalizarea” ei, în sensul că aceasta nu va mai răspunde prin alegerife sale, în mod automat şi repetitiv, în funcţie de motivul inconştient (compasiunea de repetiţie), ci va acţiona în cunoştinţă de-cauză, îşi va controla acţiunile şi se va opri în* momentul în care aceste acţiuni vor deveni perturbatoare pentru echilibrul său prezent şi viitor.. Indicaţiile psihanalizei sînt următoarele :
•	indicaţii majore în nevroze ;
•	în dizarmoniile de personalitate,perversiuni,, toxicomanii, este mai puţin eficientă şi depinde de dorinţa şi capacitatea individului de a opera modificări în structura sa^ în sensul unei echilibrări ;
•	în bolile psihosomatice cu puternică componentă nevrotică ;
•	în psihoze, se folosesc variante ale psihanalizei (analiza directă a lui ROSEN).
In cadrul unei cure psihanalitice este deosebit; de importantă dorinţa de vindecare a persoanei* analizate ; sînt importante aici beneficiilesecundare* ale bolii, beneficii accentuate în special în cazul* în care persoana trăieşte într-un mediu de reiaţii* nevrotice. Este, de asemenea, importantă vîrsta* pacientului (după 40 de ani, capacitatea de modificare la nivelul structurii personalităţii este redusă,, îa fel ca şi dorinţa de a opera modificări). Psihologia freudiană este psihologia vieţii psihice profunde : dincolo de motivaţiile manifeste, vizibile şi raţionale, există o reţea de motivaţii ascunse* inconştiente, care sînt implicate în mod semnificativ în manifestările, actele şi mai ales în alegerile persoanei. O cură psihanalitică ajută individul să se cunoască, să devină conştient de sine, eficient în prezent şi în viitor ; în cursul travaliului analitic, persoana dezvoltă o serie de rezistenţe, de a căror depăşire depinde succesul terapiei.
Psihanaliză; Psihanaliza postfreudlanâ
Psi 1667
Psihanaliza poate fi considerată o psihoterapie completă şi profundă, deosebită prin aceste calităţi de celelalte psihoterapii care (poate excep-tîrtd terapiile comportamentale) folosesc, dacă ctu conceptele clasice, atunci echivalente conceptuale ale psihanalizei. Eficienţa în acţiune a oricărei ^persoane depinde, în primul rînd, de motivele sale şi de cunoaşterea lor. Ori, cunoaşterea actelor ■noastre este insuficientă la nivelul conştiinţei, în acest sens, SPINOZA afirma că ,.iluzia liberului arbitru vine din conştiinţa acţiunilor noastre şi -din ignorarea cauzelor care ne fac să acţionăm" <_> TRANSFER; REZISTENŢĂ; CENZURĂ; «INCONŞTIENT ; SINE ; EU ; SUPRAEU ; MECANISME DE APĂRARE ALE EULUI ; COMPLEX; CONFLICT ; NEVROZĂ).
1054.	PSIHANALIZĂ POSTFREUDIANĂ • Ansamblu de curente, şcoli, metode şi tehnici care s-au dezvoltat pornind de la teoria şi practica psihanalizei clasice (FREUD), negînd, subliniind, aftrmînd sau exagerînd diverse aspecte ale psihanalizei. Aceste orientări sînt :
0 Psihoterapia adlerianâ, bazată pe conceptele «de compensaţie, sentiment şi complex de inferioritate, inferioritatea organică (-» PSIHOTERAPIE ADLERIANĂ). Este o orientare disidentă în raport cu psihanaliza.
% Orientarea jungianâ, care nu atribuie un rol «esenţial sexualităţii în viaţa infantilă şi introduce mistica în psihanaliză ; JUNG s-a ocupat de problemele diferitelor religii (creştinism, religii orientale), de mituri, de alchimie şi a aplicat teoria arhetipurilor în interpretarea viselor (simbolurile Individuale apărute în vise, în reverii, în viziuni, sÎQt puse în legătură cu marile teme mitologice ; se subliniază dimensiunea compensatorie şi funcţia prospectivă a viseior şi fenomenul telepatic în vis). Este, de asemenea, o orientare disidentă în raport cu psihanaliza freudiană. Atît JUNG, cît şi ADLER consideră că omul trebuie privit ca ,,specie aeternitatîs" (intricarea aspectelor ontologice cu cele axiologice a conferit un grad de publicitate destul de mare acestui prim vai disident).
#	Al doilea val de orientări disidente :
•	Otto RANK, psihanalist de formaţie filozofică care, în lucrarea sa,.Traumatismul naşterii”, pune accentul pe relaţia mamă-copi! şi pe transferul matern ; traumatismul naşterii ar reprezentasingurul traumatism patogen esenţial ; vindecarea tuturor nevrozelor s-ar realiza prin reproducerea acestui traumatism în cadrul curei ;
•	Wilhelm REICH, creator al teoriei pan-ge-nitaliste, cu accent pe importanţa sexualităţii în aspectele ei genitale, afirmă ideea că interdicţiile interne dispar sub acţiunea interdicţiilor externe şi că suferinţa umană
se datoreşte faptului că represiunea social-ă. „împiedică descărcarea sexualităţii genitale” ; omul este obiectul instinctului, el nu este conştient de instinctul propriu-zis, ci de manifestările lui, care apar mai ales în expresiile emoţionale. După REICH, simptomul nevrotic implică o perturbare totală a caracterului; nevroza se datoreşte lipsei de satisfacţie sexuală, totală şi repetată ; gravitatea oricărei tulburări psihice este expresia gravităţii perturbărilor în sfera genital ităţii; vindecarea depinde de restabilirea capacităţii de satisfacere sexuală completă ;
•	Karen HORNEY şi Erich FROMM, autorii psihanalizei cultural iste. Karen HORNEY, deşi critică ideile lui FREUD (în studii despre sexualitatea feminină, despre teama bărbatului în relaţia cu femeia), rămîne esenţial freudistă; în a doua parte a vieţii, în concepţia ei accentul cade pe elementul cultural, negînd rolul sexualităţii şi al complexului Oedip din teoria lui FREUD ; originea bolii (a nevrozei în special) nu se află în evenimentele trecute, ci în situaţiile vieţii prezente, în faptul că omul îşi creează scopul conform unor false valori ; astfel, imaginea lui despre sine se construieşte ca imagine ideală şi deci vulnerabilă în faţa realităţii. Individul îşi construieşte „un sistem de orgoliu” care funcţionează seductiv şi distructiv în acelaşi timp. „Orice nevroză implică o căutarea gloriei”. Erich FROMM este reprezentant al grupului freudo-marxiştilor, deşi el dezminte acest lucru. El consideră că nu problemele sexuale sînt la originea tulburărilor nevrotice, dar că aceste probleme sînt un efect ai caracterului nevrotic ; importante devin problemele morale. FROMM consideră nevroza ca fiind ,,o formă particulară de luptă pentru viaţă în condiţii dificile”.
0 Doua mari orientări în interiorul psihanalizei: • Melanie KLEIN (şi postkleinienii) consideră că fantasma inconştientă implică un anume grad de organizare a Eului, grad superior
668/Psi
Psihanaliza poslfreudicnâ: antipsihoncliza ; Psihastenie
cefui din concepţia Iui FREUD. Eul exista,
: după această autoare, de la naştere, foloseşte mecanisme de defensă şi stabileşte „relaţii ^primitive” cu obiectele, atît în plan fantas-matic, cît si în plan real (-^CLIVAJ AL OBIECTULUI; POZIŢIE DEPRESIVĂ; OBIECT BUN; OBIECT RĂU ; PĂRINŢI COMBINAŢI). Melanie KLEIN apreciază că mecanismele psihotice de apărare ale Eului sînt : clivajul obiectului şi ai pulsiunii, idealizarea, refuzul realităţii exterioare şi/sau interioare, reţinerea trăirilor afective. Corespondenţele comportamentale ar fi : discordanţa, derea-lizarea, depersonalizarea, fenomenele haîu-cinatorii, fenomenele delirante, autismul ;
•	Heinz HARTMANN, referindu-se la psihologia Eului, acordă importanţă mecanismelor particulare şi rezistenţei. Tehnica terapeutică se concentrează în special asupra analizei rezistenţelor (ulterior, a conţinu-turilor) — EGOPSIHOLOGIE.
ţ Antipsihanaliza— orientare promovată de Giî-!es DELEUZE şi Felix GUATTARI în lucrarea ,,Anti-Oedip”, 1972. DELEUZE este de formaţie filozof, în timp ce GUATTARI este psihanalist de formaţie lacaniană. Autorii neagă universalitatea complexului Oedip, admiţînd primaritatea producţiilor inconştientului ca producţii ale dorinţei, care nu se reduc şi nu se raportează toate la structura triangulară oedipiană, aceasta reprezentînd numai o variantă a inconştientului. Psihanaliza însăşi vorbeşte despre relaţii preoedipiene (ia copil) şi exoedipiene (la psihotic). Delimitînd imaginarul şi simbolicul, cei doi autori consideră că există o structură oedipiană a cărei expresie nu consta numai în relaţiile triangulare (marnâ--copil-tată), ci distribuie în diverse trianguîaţii dorinţa, obiectul ei şi legea.
% Orientări la periferia psihanalizei:
•	reveria dirijată (R. DESOILLE) — metodă prin care pacientul este invitat să fantas-meze asupra unor teme propuse de terapeut ; aceste teme vizează mai ales ascen-
■ siunea ; iniţial, metoda a fost influenţată de gîndirea lui JUNG: inconştientul colectiv, arhetipurile, elementele mistice ale psihismului REVERIE DIRIJATĂ ;
•	terapiile corporale : A. LOWEN, adept al bioenergiei, îşi concentrează acţiunea terapeutică asupra unor poziţii corporale si asupra respiraţiei; F. S. PERLS, creatorul Gestalt-terapiei, acordă importanţă anumitor funcţiuni corporale şi în special nutriţiei, strîns legată de agresivitate şi destrucţie ;
A.	JANOV, creatorul terapiei primale. Toate terapiile corporale au cîteva elemente comune : abreacţiile, descărcări energetice prin care emoţiile se leagă de anumite reprezentări, o revenire !a prepsihana'iză
(terap ii prepsihanalitice). Aceste metode s-au, dezvoltat în SUA,începînd cu anul 1970* în prezent fiind în deci in.Se apreciază că .terapiile corporale satisfac anumite trebuinţe .narcisice ;
•	analiza tranzacţională, creată de E. BERNE ->
-	TRANZACŢIONALĂ - analiză ;
•	antipsihiatria, reprezentată de D. COCHER,, R. LAING, ESTERSON, F. BASAGL1A, R. GENTIS ; iniţial, antipsihiatria a aplicat teoria psihanalitică, pentru ca ulterior să critice această teorie întrucît pune accent pe factorii psihologici individuali. Bolnavul mintal este înţeles şi explicat ca simptom al bolii societăţii în care persoana a trăit ş b s-a dezvoltat. Realitatea (norma) este aiie-nată şi alienantă -> ANTIPSIHiÂTRIE.
1055.	PSIHASTENIE (cf. psiho-; gr. astheneia* ..slăbiciune”) • Termen introdus de P. JANtT, în 1903, an în care autorul descrie MObses" e şi-psihastenia”, asociind caracteristicile structurii personalităţii psihastenice cu simptomele nevrozei obsesivo-fobice (în antagonism cu nevroza isterică» deşi le uneşte aceeaşi „tensiune psihologică”). Astăzi, termenul este rezervat definirii unei anumite structuri de personalitate (psihastenicâ). cea mai favorabilă constituirii cadrului nevrozei obsesivo-fobice. Autorii germani o regăsesc în< personalitatea dizarmonică de tip astenic, descrisă de K. SCHNEIDER. Pe plan clinic, sindromul' psihastenie se caracterizează prin :
•	astenie, ce domină tabloul psihic, fiind mai» accentuată pe plan intelectual si impunînd subiectului efectuarea a numeroase pauze în timpul unui efort intelectual ;
•	sentimentul de incompletitudine, subiectul avînd permanent impresia că nu finalizează^ acţiunile. Nesigur, el le verifică permanent, pentru a se asigura că au fost bine executate ; lipsa de încredere în propriile posibilităţi îl face agitat, uneori pînă ia o aparentă abulie :
•	percepţia este lipsită de precizie, determi-nînd apariţia sentimentului de înstrăinare. Propria personalitate îi pare subiectului lipsită de unitate, accentuarea acestei stări realizînd sindromul de depersonalizare ;
•	tendinţa de introspecţie, de autoanaliză permanentă ce duce la o accentuare a întregii^ simptomatologii. Introspecţia legată de propria sănătate poate antrena tulburări r.'po-condriace, în timp ce introspecţia în oîan etic dezvoltă tendinţa spre scrupule, mani-festîndu-se, printre altele, prin perfecţio-nism, meticulozitate, ordine excesivă :
•	pe plan caracterial, întî'nim meticulozitate*, autoritarism, zgîrcenie, trăsături ce conturează, din punct de vedere psihana-itic,„
Psihedelicâ — experienţa ; Psihestezie ; Psihiatrie : concept, istoric
Psi 1669
caracterul ana!. La acestea se adaugă, în diferite grade de intensitate : nemulţumirea permanentă de sine şi de ceilalţi, pesimism, egocentrism, susceptibilitate afectivă, nevoie de tandreţe, timiditate, uneori acoperită cu o mască de intransigenţă, rigiditate morală.
In studiile sale. P, JANET remarcă existenta a două forme : psihastenia constituţională, caracterizată prin transmitere ereditară şi conturarea din tinereţe a trăsăturilor definitorii ; psihastenia dobîndită, ce apare în urma unei afecţiuni somatice grave sau a unor psihotraume majore, la un subiect fără trăsături psihastenice anterioare (KIND). Autorii francezi descriu şi o formă evolutivă periodică, prezentînd elemente comune cu ciclotimia (VINCHON, 1937). JASPERS vorbeşte şi despre un complex simptomatic psihastenie, caracterizat printr-o slăbiciune „psihică” a trăirilor subiectului.
1056.	PSIHEDELICÂ - experienţă (cf. psiho-; gr. delos „evident, vizibil”) • Experienţa psihe-delică cuprinde fenomenele psihice apărute în urma folosirii substanţelor psihoaisleptice : LSD, mescafmă, psilocibină. Administrate experimental, voluntar sau incidental, ele produc o dezintegrare a activităţii psihice, care constă în apariţia unor halucinaţii, în special vizuale, stări oneiroide, fenomene de eidetism, modificări de schemă corporală, stări de depersonalizare. Starea subiectivă de eutimie sau euforie constituie un motiv important pentru care unii subiecţi utilizează repetat ş i frecvent aceste substanţe.
1057.	PSIHESTEZIE (cf. psiho-; gr. oisthesis „senzaţie”) # Termen utilizat de KRAEPELIN în cadrul studiului său asupra temperamentelor, unde noţiunea este corelată cu reactivitatea psihică a individului.
1058.	PSIHIATRIE (cf. gr. psyche „suflet” ; iatrein „a vindeca”)# Ramură medicală care se ocupă cu studiul bolilor psihice, în scopul tratării şi prevenirii lor. Născută din confruntarea Omului cu suferinţa afectînd însăşi condiţia sa, psihiaT tria.se conturează ca domeniu ştiinţific abia în ultimul secol. Ca preocupare umană însă, psihiatria are aceeaşi vîrstă ca şi umanitatea, dorinţa de a cunoaşte şi tentative de a vindeca (a ameliora sau a se apăra de) nebunia, suferinţa psihică —* ceea ce era misterios şi incomprehensibil, divin sau demonic, har sau pedeapsă — existînd încă, din era preistorică. în 1803, cînd J. Christian REIL a folosit pentru prima oară acest termen, el părea-cel mult o fericită alăturare a două rădăcini greceşti. „Puterea vindecătoare” (/otr/ke) a psihiatriei era nu un atribut real, ci proiecţia aspira-
ţiilor umane a uneia din cele mai puţin, eficace specialităţi medicale, la vremea respectivă.
Depăşindu-şi condiţia iniţială, de „Cenuşăreasă” a medicinii, psihiatria a fost singura care a putut „încălţa” extravagantul condur al patologiei moderne, acest fapt stîrnind invidii, manifestate în forme dintre cele mai subtile şi diversificate.
Din contextul vast al problematicii deveniri» omului, nebunia se desprinde ca un fapt aparte, extrem de controversat : preţuită ca semn al „contactului” direct cu divinitatea, în antichitate, arsă pe rug în evul mediu, înlănţuită şi descătuşată apoi, Nebunia, prin esotericul ei, prin atentatul săvîrşit la nivelul cel mai profund al structurii omeneşti, a constituit un obiect de preocupare pentru gînditorii (fie ei filozofi, artişti, medici, savanţi) tuturor secolelor. Primele descrieri ale bolilor psihice ne-au parvenit nu neapărat din scrieri medicale, ci mai ales din cele literare, din vechile cronici ; „condiţia” şi „poziţia” ei au constituit domeniul de studiu al filozofilor şi savanţilor. Această preocupare se înscrie, în fond, în sfera largă a preocupărilor Omului în legătură cu Omul, de aceea istoria devenirii psihiatriei se confundă cu istoria devenirii umane. Mai mult ca oricare altă ramură a ştiinţei, psihiatria este o „oglindă” aceea ce omenirea a fost la un moment dat.
Interferîndu-se nu numai cu aproape toate ramurile medicinii, cu psihologia, sociologia, genetica, biofizica, ci şi cu filozofia şi arta, psihiatria devine un domeniu a cărui preocupare nu este individul singular, ci umanitatea în ansamblu! său. Prin flexibilitatea cu care se adaptează progresului general, psihiatria contemporană a devenit unui dintre domeniile majore ale practicii medicale, numeroasele sale variante (socială, biologică, universitară, infanto-juveniîă, geriatrică, culturală, judiciară, militară) formînd un „corpus'* natural, caracterizat printr-un ansamblu unitar de preocupări.
Atît definiţia, cît şi precizarea obiectului de studiu al psihiatriei au cunoscut remanieri, ca urmare a lărgirii şi aprofundării unor concepte, perspective sau mecanisme implicate în clarificarea raportului sănătate/boală psihică, a cauzalităţii complexe şi a modului de tratare a bolii, precum şi ca urmare a acumulării de noi informaţii şi ipoteze în domeniul unor ştiinţe conexe.
Astăzi, psihiatria se constituie şi ca un domeniu aplicativ (conceptual şi pragmatic) pentru alte ştiinţe care au ca obiect de studiu comportamentul uman normal şi/sau patologic (psihologia, neuro-fiziologia, neurochimia, neuroendocrinologia, sociologia, genetica, epidemiologia, antropologia, pedagogia, filozofia). Caracterul interdîscipUnar a devenit astăzi definitoriu pentru psihiatrie, mareînd o etapă în dezvoltarea ei, cu profunde
670/Psi
Psihiatrie: interdisciplinaritate, statut
semnificaţii teoretice şi consecinţe practice imediate sau de perspectivă. Comportamentul normai, ca şi cel patologic nu mai pot fi concepute decît dintr-o'perspectivă multidimensională, iar finalitatea terapeutică şi profilactică a psihiatriei nu se poate realiza în afara unui demers succesiv sau simultan multidisciplinar. Evoluţia istorică a psihiatriei a parcurs drumul de la obscurantism spre psihopatologia clinică aplicată; de aici, spre teorii organicist-biologice şi psihogenetic-dinamice, înglobate astăzi într-o orientare hol istă, care aspiră să evalueze cu obiectivitate ştiinţifică importanţa fiecăruia dintre numeroşii parametri ai cauzalităţii îmbolnăvirii.
Psihiatria operează cu conceptul de normă şi normalitate, fiind, aşa cum arăta H.EY, o specialitate ,.diacritică”, pentru care diferenţa normal-pa-tologic este un instrument. Ca toate celelalte discipline medicale, psihiatria acţionează din per-
Rod in
spectiva normalului, chiar dacă la nivelul psihismului şi al personalităţii acest lucru este mai complicat decît în oricare alt domeniu de activitate medicală.
Din acest motiv, ,.deschiderea” psihiatriei este mult mai mare : obiectul ei, îl poate constitui omul la un moment dat, dar şi omul în întreaga sa existenţă ; scopul ei nu este numai acela de a
,.ameliora" perioada acută, în spital, ci şi de a reda individul societăţii şi de a-l menţine în cadrul acesteia.
Statutul psihiatriei este, în parte, diferit de a! altor ramuri medicale. O durere, un simptom, la nivelul unui organ este, de cele mai multe ori, egală cu o afectare, o boală a respectivului organ ; însă nu orice suferinţă psihică înseamnă neapărat boală, pentru că suferinţa psihică este o dimensiune a însăşi condiţiei umane şi chiar intensificarea ei nu înseamnă „alterarea" condiţiei umane. Psihiatria nu a fost ,,recunoscută" ca ramură medicală distinctă decît atunci cînd bolnavului psihic i s-a recunoscut statutul de om suferind, atunci cînd a fost eliberat din lanţuri şi transferat în instituţii azilare. Această eliberare, această recunoaştere a condiţiei umane aflate în suferinţă a venit din partea societăţii, a umanităţii, ea însăşi eliberată (PINEL—medicul a eliberat bolnavul psihic după ce PI NE L-cetăţeanul a fost la rîndul său eliberat). Psihiatria s-a constituit pentru şi ca o necesitate a umanităţii ; de aceea, limitele ei nu sînt şi nu trebuie să fie strict medicale. Odată apărută, psihiatria a cunoscut o puternică dezvoltare şi sînt puţine ramurile medicale (şi ştiinţifice, în general) care să beneficieze de o multitudine de clasificări, concepte şi entităţi comparabile cu cele dezvoltate de^teoria psihopatologică în decursul existenţei ei. în parte, acest lucru este justificat de complexitatea simptomatologiei psihiatrice ; această ,.bogăţie” de entităţi s-a datorat însă şi perioadei de început a psihiatriei, cînd aceasta, ,,vrînd să recupereze timpul pierdut” (comparativ cu alte specialităţi medicale), a început să codifice ceea ce, în fond (peste cîteva decenii s-a ajuns la această concluzie), nu poate fi codificat. Pe de altă parte, la începuturile ei, psihiatria încerca să-şi compensezeastfel insuficienţa şi ineficienţă terapeutică. A- apărut astfel o ,,inflaţie” de monografii despre tipurile de personalitate, personalităţile dezechilibrate, „moral insanity”, psihopatii prin care un anume mod de a fi, o structură particulară a personalităţii era considerată obligatoriu boală. Psihiatria contemporană a remaniat mult aceste tipologii. Dezvoltarea farmacologiei (a psihofarmacologiei) şi a terapiilor de şoc situează psihiatria pe terenul ferm al posibilităţii rezolvării episodului acut şi ai controlării perioadei de remisie.
Psihiatria nu se poate însă rezuma numai la această rezolvare. Ea se maturizează prin deschiderea ei spre filozofie şi prelungirea în sociologie, beneficiind, în înţelegerea condiţiei umane, de cultură, în toate expresiile ei, modelîndu-se după condiţiile socio-economice, în scopul, „ţeîul ei de credinţă”, de a menţine bolnavul psihic în lume, în afara zidurilor spitaliceşti. Eliberarea de rug şi lanţuri, transferarea bolnavului psihic din azile în spitale, rezolvarea simptomatologiei acute, instituirea unui tratament de întreţinere nu soîu-
Psihiatrie : evoluţia conceptului; Psihiatrie biologică
Psi/671
ţionează însă complexa problemă a ameliorării condiţiei umane a suferindului psihic. Dincolo de spitalul de psihiatrie, bolnavul psihic încetează de a fi numai o problemă medicală ; el devine şi una socială, privind nu numai medicina, ci societatea în ansamblul ei, pe care o poate perturba sau care, ta rîndul ei, poate fi perturbantă (cei „buni” şi cei „ne-buni” trăiesc laolaltă).
în psihiatrie (ca şi în multe alte specialităţi medicale) nu putem vorbi de vindecare (dar se vindecă oare o insuficienţă cardiacă? sau ea este numai compensată de tratamentul tonicardiac prelungit? ; o fractură nu lasă în urmă un calus mai mult sau mai puţin vicios?). Bolnavul psihic există în lume, el este Iîngă şi printre noi, în perioadele sale de remisie şi chiar în puseele evolutive aîe bolii sale.
Poziţia „Nebuniei” a fost una dintre cele mai controversate : oamenii au recunoscut-o acolo unde exista, au „descoperit-o” acolo unde nu exista (cu cît entuziasm au fost psihopatologizate toate personajele shakespeariene, ignorîndu-se faptul că, pentru a transmite un mesaj, trăsăturile lor erau voit accentuate ; şi oare, nu întotdeauna „nebunul regelui” a fost mesagerul înţelepciunii?) şi uneori nu au recunoscut-o acolo unde era prezentă (nu numai evul mediu ^ a aruncat în flăcări Nebunul alături de înţelept, alături de Revoltat, alături de Criminal şi de Hoţ ; dar, în epoca modernă, de cîte ori oare un paranoic fanatic nu a reuşit să convingă pe aflri să-l urmeze?). între normalitate şi boala psihică, delimitarea nu este tranşantă (psihiatria înseamnă ceva mai mult decît a diferenţia delirantul florid de meşteşugarul „cu-minte”) şi de fapt cele două ipostaze nu trebuie privite ca absolut opuse. Există interferenţe între zonele marginale, şi nu o delimitare : sîntem întotdeauna dispuşi sa ne îndoitn de integritatea mintală a unui criminal care omoară un singur om, dar numim „raţiune poFitică” actul de a omorî într-o secundă mii de oameni ; vorbim de alienare ca problemă de fond a societăţii contemporane, dar oare soarta lui Van GOGH (ale cărui opere ne extaziază astăzi, deşi este cert faptul că el nu era etichetat drept normal psihic) ar fi fost alta în această societate? ; oare valul de contagiune isterică ce a cuprins Europa în epoca în care aceasta era „luminată” de rugurile Inchiziţiei este atît de diferită, în fondul ei,de valul „toxicomaniei” actuale? Genetica poate obţine embrionul uman în eprubetă şi fizica a reuşit să ajungă la fantastica „performanţă” de a distruge omul într-o secundă. Pe această „scenă” -care este lumea, în care binele şi răul sînt inter-şanjabile, în care anormalul şi normalul se intrică în marginal itatea lor, în această lume aflată într-un precar echilibru, a cărui balanţă se poate schimba ^ntr-o clipă, psihiatria a devenit din „Cenuşărea-
să”, „Regină” (o regină mai puţin poleită decît genetica, dar mai.. . democrată) şi desigur că acest fapt s-a datorat nu numai posibilităţilor pe care i le-a oferit psihofarmacologia, ci, în mare parte, faptului că ea se adaptează (prin deschiderea ei interdisciplinară) cerinţelor actuale. Psihiatria a reuşit să scoată bolnavul psihic dintre zidurile spitalului şi să-l menţină în societate, în micro-grupul său, chiar în perioadele sale „febrile”, prin asistenţa ambulatorie şi semiambulatorie. Desigur că neurolepticele şi ortotimizantele au ajutat-o să îndeplinească acest lucru, dar realizarea a fost posibilă numai înţelegînd că bolnavul trebuie recuperat acolo unde trăieşte el, că detaşarea din acest climat şi tratarea lui (cu o înaltă competenţă desigur) în spital înseamnă numai soluţionarea accidentului acut, dar reinserţia şi readaptarea sînt mult mai dificile (atît pentru bolnav, cît şi pentru mediul care trebuie să-l reprimească). Din ce în ce sînt mai multe şi mai puternice (prin argument şi nu prin tonalitate) vocile care recomandă acest tip de asistenţă psihiatrică, păstrînd asistenţa intraspitalicească numai pentru marile urgenţe psihiatrice; mai ales că astăzi probleme deosebite nu pune ceea ce altădată definea „marea psihiatrie”, delirul depresiei majore, pentru care acum există arsenalul terapeutic, ci mai ales cazurile insidios debutante, evolutiv atipice, marginale, a căror abordare se face de pe multiple planuri, ale socialului şi transculturafului, ale unei condiţii umane numai în aparenţă puternică, dar în fond uşor vulnerabilă. Psihiatria înseamnă astăzi nu numai grija pentru om, ci grija pentru oameni ; ea se apleacă spre suferinţa umană cu grija medicului, înţelepciunea filozofului şi sensibilitatea artistului, propunîndu-şi să o aline, să o rezolve. Ea ar vrea să redea suferinzilor (şi nu numai bolnavului) calmul şi siguranţa pe care societatea nu de puţine ori i le refuză sau nu i le poate da. Psihiatria s-a transformat dintr-o profesiune într-un crez umanitar, fiind un domeniu al oamenilor pentru oameni.
1059.	PSIHIATRIE BIOLOGICĂ • Abordarea bolii psihice din perspectiva ştiinţelor biologice (genetica, anatomia, fiziologia şi biochimia sistemului nervos central, sociobiologia etc.) care, alături de psihologie şi sociologie, circumscrie largul cadru de acţiune în domeniul cercetării şi terapie: în psihiatrie. Născută din necesităţi practice privind diagnosticul, tratamentul şi prognosticul tulburărilor mintale, psihiatria biologică, deşi aflată încă la început, a înregistrat paşi importanţi prin informaţiile preţioase furnizate de dezvoltarea unor ştiinţe sau ramuri complet noi (genetica, informatica, neurochimia etc.), greu sau aproape imposibil de anticipat chiar pentru psihiatrii de la începutul secolului nostru. Unii cercetători s-au axat pe direcţia geneticii (studii întreprinse pe gemeni, pe copii adoptaţi, cu mar-
672/Psi
Psihiatrie epidemiologicâ; Psihiatrie infantila
keri genetici — în schizofrenie şi psihozele afective, în domeniul criminalităţii şi al comportamentului antisocial, în demenţele senile şi prese-niIe, în aspectele dezvoltării inteligenţei şi ale comportamentului).
Neuroanatomia şi, în special, neurochimia au contribuit la descoperiri cu adevărat senzaţionale, prin evidenţierea hipofuncţiei sistemului monoami-nergic în anumite forme de depresie, a disfuncţiei sistemului dopaminergic în schizofrenie, utilizînd metoda de dozare a cataboliţilor neurotransmi-ţătorilor în lichidul cefalorahidian, sînge, urină. Dozarea unor hormoni (testul la hormonul tireo-trop şi testul la dexametazonă) şi-a dovedit valoarea în psihozele depresive melancolice. Utilizarea psihotropelor a condus la aflarea modului lor de acţiune la nivel cerebral şi a unor corelaţii clinice importante (situsurile de fixare a imipra-minei pe trombocite, rolul dopaminei şi a mono-aminooxidazei în acutizările schizofreniei paranoide, acţiunea amfetaminei în cadrul aceluiaşi sistem dopaminergic — ZARIFIAN, 1985).
îmbogăţirea mijloacelor de explorare a SNC (înregistrarea şi prelucrarea computerizată a potenţialelor evocate pe EEG, tomografia computerizată, camera cu pozitroni, tehnica rezonanţei magnetice nucleare) se află încă la începutul aplicării lor în psihiatrie, dînd noi speranţe pentru un viitor apropiat. Psihiatria biologică se constituie astfel ca un dom an iu da actu il itate, dar mai ales de perspectivă, echipe complexe de specialişti putînd contribui în nmd substanţial la cunoaşterea fenomenului bdIii psinica.
1060.	PSIHIATRIE EPIDEMIOLOGICÂ • Ramură a psihiatriei şi a epidemiologiei, care se ocupă cu .studiul incidenţei şi prevalenţei bolilor psihice, al factorilor favorizanţi sau determinanţi ai acestora, al riscului de îmbolnăvire şi al raportului stare de sănătate/boală psihică. Fiind un domeniu interdis.ciplinar, presupune eforturile conjugate ale psihiatrilor, psihologilor, sociologilor, economiştilor, statisticienilor etc., precum şi formarea unor opinii unitare, referitoare la conceptele de sănătate, de boală psihică, în particular, de norma! itate şi’ anormalitate.
1061.	PSIHIATRIE INFANTILĂ - sin. P£-DOPSIHIATRIE ; NEUROPSIHIATRIE INFANTILĂ • Deşi ca' ştiinţă medicală psihiatria infantilă are o istorie recentă (începutul secolului al XX-lea), „rădăcinile” ei se plasează într-un trecut îndepărtat, bogat în experienţe pedagogice şi educative, (Jean ITARD, PEREIRE, PESTA-LOZZl, SEGUIN etc.). O serie de personalităţi proeminente (John HASLAM, 1789 ; Benjamin RUSH, 1812; ]. ESQUIROL, 1838; Wilhelm GRIESINGER,-•-1845 ; Walter DENDY, 1848; Pierre de BOISSEMONT, 1857 ; Henry MAUDSLEY, 1867 ; Heinrich SCHOLE, 1878; Hermann
EMINGHAUS, 1887 etc.) sînt din ce în ce mal mult preocupate de tulburările psihice ale copilului şi adolescentului.
Deşi la sfîrşitul veacului al XlX-lea au apărut tot mai multe lucrări în domeniul psihopatologiei infantile (P. MOREAU du TOURS — „Nebunia Ia copii”, 1888 ; M. MAN-HEIMER — „Tulburările mintale ale copilăriei”, 1889 etc.), clasificările şi terapia ei sînt încă împrumutate din psihiatria adultului. BOURNE-VILLE (1840—1909) inaugurează în Franţa un adevărat centru medico-pedagogic pentru arieraţi. Paralel, la Geneva, în 1898, CLAPAREDE integrează, în învăţămîntul public, primele clase pentru copiii deficienţi, pe care le numeşte clase speciale. în 1905, Alfred BINET şi Th&odore SIMON publică o scală de dezvoltare a inteligenţei.
Secolul al XX-lea este, aşa cum remarca Ellen KEY, „secolul copilului”. într-adevăr, în deceniul al doilea al secolului nostru, are loc dezvoltarea psihiatriei infantile ca specialitate propriu-zisă. Noua disciplină începe să-şi găsească o cale proprie, axîndu-se pe descoperirile moderne din domeniul psihopatologiei, neurofiziologiei, pediatriei, igienei, pedagogiei. Una dintre principalele publicaţii ale acestei perioade este „Psihopatologia infantilă” a Iui August HOMBURGER (1926). Începînd cu perioada anilor 1923—1926, această nouă specialitate cunoaşte o puternică dezvoltare într-o serie de ţări: Statele Unite* Anglia, Franţa şi Germania. G. HEUYER înfiinţează, în anul 1925, la Paris,^prima policlinică neuropşihia-trică pentru copii. în anul 1934 apare tratatul de psihiatrie infantilă al lui NOBECOURT, Iar în 1939, acela al lui BABONNEIX, DUBLINEAU, FAY şi Leon MICHAUX, precum şi compendiul lui Gilbert ROBIN, iar mai recent tratatele lui KANNER (1943) şi TRAMER (1945). în 1933» TRAMER impune în Elveţia termenul <3e psihiatrie infantilă, iar în 1952, profesorul G. HEUYER, în „Introducere în psihiatria infantilă”, face o*succintă incursiune în istoricul şi metodele rieuro-psihiatriei.
Interesul generat de numeroasele probleme medico-psihologice, medico-pedagogi ce, medico-juridice, medico-sociale . şi-a găsit expresia la primul Congres Internaţional de Psihiatrie Infantilă, care a avut.loc în anul 1937, la Paris, şi care a fost deschis de Paul SCHRORER (Leipzig). Cu această ocazie, ia fiinţă Comitetul internaţional de psihiatrie infantilă, care devine ulterior „Asociaţia internaţională de psihiatrie infantilă şi a profesiunilor afiliate” a cărei activitate se concretizează în cele patru congrese internaţionale (Londra, 1948; Toronto, ..-'19.52 ; Lisabona, 1958*; Scheveningen, 1962). în .această perioadă, a fost fondată „Uniunea pedopsihiatrilor europeni”, care a organizat numeroase simpozb
Psihiatria infantilă : concept, domzniu, metode
Psi/673
oane anuale, precum şi congresele europene de la Paris (1960) şi Roma (1963). La Paris s-a înfiinţat, în 1938, sub conducerea lui G. HEUYER, prima catedră de neuropsihiatrie infantilă, iar în anii următori au apărut, în tot mai multe ţări, şcoli speciale consacrate acestei specialităţi.
Sintetizînd importanţa primelor patru decenii ale secolului al XX-lea în dezvoltarea neuropsihia-triei infantile, Leo KANNER subliniază că, în ultimul deceniu, alături de introducerea metodelor psihiatrice avînd la bază lucrările lui Alfred BiNET, apar, sub impulsul lui S. FREUD şi cu aportul lui BEERS, tendinţele dinamice în psihiatrie, precum şi preocupările pentru igiena mintală. In al doilea deceniu, se deschid primele centre de reeducare pentru copii delincvenţi şi se dezvoltă şcolile speciale şi învăţămîntul individualizat. în deceniul al treilea, datorită primelor echipe complexe (medici, psihologi, lucrători sociali etc.), educatorii, pe baza cunoaşterii adecvate a comportamentului copilului şi a tulburărilor acestuia, elaborează metode educative adecvate. în această perioadă, se organizează şi primele activităţi de grup cu părinţii elevilor, contactele repetate cu aceştia favorizînd o mai bună înţelegere a dificultăţilor copiilor în mediul familial şi şcolar. Deceniul al patrulea este marcat de pu-. nerea la punct şi generalizarea metodelor psiho-terapice, mai ales a terapiilor prin joc, interpretate după doctrina freudiană.
în perioada următoare, ca rezultat al cercetărilor biochimice şi genetice, dar şi a îmbogăţirii cunoştinţelor de psihologie şi pedagogie bazate pe observarea directă şi pluridimensională a copilului, se parcurge o nouă etapă în neuropsihia-trie. Se constată astfel că dezvoltarea copilului nu este un monolog, ci un dialog între activitatea de creştere şi interlocutorul care ,,o alimentează' \ copilul rămînînd în toate cazurile o fiinţă în situaţie, o fiinţă în luptă cu propriile sale instanţe, în acest context, se relevă importanţa capitală a aporturilor venind din mediu, cum sînt aferenţele senzoriale şi afective (în mod particular, materne). Raportul copilului cu familia sa este traversat, aşa cum remarcau P. FEDIDAşiJ. P. SARTRE în studiul lor asupra Iui FLAUBERT, de multiple şi complexe contradicţii care se exprimă în „evenimente” singulare, ale căror semnificaţii sînt inepuizabile şi de-a lungul cărora copilul încearcă să ■„tatoneze” rolul şi puterea proprie pentru a rezolva contradicţiile apărute pe parcursul dezvoltării sale.
în domeniul neurologiei infantile, prima lucrare sistematizată de factură didactică îi aparţine lui Georg PERITZ (1912), urmată, abia în anul 1937, în Anglia, de tratatul Iui F. R. FORD. Despre nou-născut şi mecanismele reflexelor sale, cele mai’ cunoscute sînt lucrările lui LITTLE, 1853 ; OPPENHEIM.1895 ; INGRAHAM, 1944, şi DEKA-
BAN, 1959. PEIPER descrie, în 1949, activitatea cerebrală la copil, iar PRECHTL şi BEINTEMA se ocupă de tehnicile consultului neurologic al nou-născutului. în 1963, LESNY tratează problema diagnosticului complex în neurologia infantilă. MULLER, jOPPICH şi SCHULTE publică, în 1968, două monografii cuprinzătoare de neurologie infantilă.
Treptat, descoperind metode proprii, neuro-psihiatria infantilă se separă ca specialitate de psihiatria adultului şi de pediatrie, rămînînd totuşi în strînsă legătură cu ele. Ramură particulară a psihiatriei, ea nu poate ignora ansamblul acesteia, deoarece, pe de o parte, este greu de înţeles un adult în afara dinamicii evoluţiei sale, iar pe de altă parte, pedopsihiatrul trebuie să cunoască bine evoluţia patologică posibilă a viitorului adult. Ea nu se poate, de asemenea, detaşa nici de pediatrie, care rămîne ştiinţa fundamentală a fiinţei în dezvoltare, atît din punct de vedere fizic, cît şi psihic. Pediatria de astăzi, Ia rîndul ei, nu poate fi despărţită de neuropsihiatrie. Pediatrul, mai mult decît orice alt medic, trebuie să „facă lumină” atît asupra dezvoltării psihice normale a copilului, cît şi asupra anormalităţii acesteia. Pedopsihiatrul, dacă nu are cunoştinţe suficente de pediatrie, riscă să se închidă în sisteme preconstruite, subestimînd datele observaţiei clinice. Neuro-psihiatria nu poate fi ignorată nici de medicul practician care, în activitatea sa profesională, este chemat să se pronunţe adesea asupra copiilor cu dificultăţi şcolare sau comportamentale. Neuro-psihiatria rămîne astfel Ia răspîntia unor discipline ca : pediatria, psihiatria, neurologia, psihologia, etoiogia, pedagogia şi sociologia, forme de cunoaştere cu care interferează şi cărora le utilizează cuceririle. Este şi faptul pentru care, în centrele de neuropsihiatrie, s-a impus pe pian internaţional necesitatea muncii în e-chipă, în care, alături de psihiatru, activează psihologi, pedagogi, melo- şi kinetoterapeuţi.cadre de asistenţă socială, precum şi alţi specialişti cu rol consultant (pediatri, ORL-işti, oftalmologi, neuro-radiologi, geneticieni, neurochimişti, orto-pezi etc.).
Domeniile neuropsihiatrie! infantile sînt foarte extinse, dacă se are în vedere faptul că psihiatria copilului nu se limitează numai la a trata ceea ce este în mod manifest patologic, ci, mai ales, în a preveni şi a orienta. Este, în special, cazul copiilor cu deficienţe intelectuale-, cu tulburări de comportament, de limbaj, de psihomotricitate, cu dizarmonii ale personalităţii, stări procesuale etc.
în ceea ce priveşte modul în care trebuie abordat terapeutic un copil cu tulburări psihiatrice, există, aşa cum constata Marcel ECK (1973), păreri care riscă să creeze unele confuzii. Astfel, după unii autori (Melanie KLEIN), orice
674/Psi
Psihiatrie infantila: tendinţe ; Psihiatrie sociala
copil, în cursul primului său an de viaţă, prezintă o evoluţie patologică psihonevrotică. Pentru alţii, există eternul „totul se va rezolva, nu trebuie să acordărry atenţie problemelor copilului”. în realitate, copilul fiind o fiinţă în dezvoltare, specialistul neuropsihiatru nu trebuie nici să amplifice în mod excesiv un anumit aspect patologic, dar nici să minimalizeze anumite simptome. Dacă în psihiatria adultului există delimitări posibile între ceea ce este boală şi ceea ce nu este, chiar dacă se recunoaşte un vast ,,no man's land”, trebuie să admitem dificultatea şi pericolul de a face în psihiatria infantilă un partaj radical ; dacă ar fi să se încline balanţa într-o parte, aceasta ar trebui să fie, fară ezitări, către cea a normalităţii. O asemenea afirmaţie implică aderarea parţială la gîndirea lui FREUD, care scria referitor ia copii : ,,nevrozaţii şi normalii, în mod natural, sînt totuşi mai apropiaţi unii de alţii decît vor fi ulterior”.
Tendinţa actuală în unele ţări este, în mod exagerat, orientată spre o înţelegere a normalului pornind de la patologic, ceea ce duce prea adesea la o negare a normalului. Psihiatria infantilă trebuie să meargă în sensul descoperirii tipurilor de normalitate şi a posibilităţilor de a parveni la ea. Copilăria şi adolescenţa sînt „nisipuri mişcătoare”, dar totodată şi „tărîmuri aîe posibilului, în care ireversibilul trebuie să constituie excepţia” (Marcel ECK).
Neuropsihiatria infantilă — spunea pe bună dreptate G. HEUYER — rămîne una dintre cele mai dificile specialităţi medicale. „Limitele tratamentului, prognosticul deseori ireversibil angajează viitorul copilului, ce trebuie ferit de o decizie intempestivă, care riscă să-l piardă definitiv”.
1062.	PSIHIATRIE SOCIALĂ • Ştiinţă care stu-diază atît influenţa pe care o au factorii sociali asupra sănătăţii psihice, cît şi boala mintală ca fenomen cu implicaţii asupra grupului. Este o ştiinţă nouă, dinamică şi în continuă dezvoltare, o ştiinţă tipic interdisciplinară. Adăugarea atributului de social unei serii de discipline ştiinţifice care păreau autonome pînă la mijlocul veacului nostru (psihosociologie, psihoigienă, sociopato-logie, medicină etc.) constituie o ilustrare a principiului că omul, aflat în binomul său existenţial de sănătate-boală, este o fiinţă esenţialmente socială. Bolnavul mintal, ca ipostază a umanului, trebuie considerat în contextul său relaţional, înce-pînd cu celula (familia) pînă la imensul edificiu al societăţii (ansamblu de determinări economice, politice, biografice, culturale). Fundamentată atît teoretic, cît şi practic, psihiatria socială se impune cu necesitate în cîmpul actual al cunoaşterii şi acţiunii în psihiatrie, pentru că societatea trebuie să-şi apere membrii de orice factor perturbator, găsirea unor metode adecvate de cunoaştere şi deci, de combatere a acestora devenind astfel o nece-
sitate imperioasă. Departe de a se caracteriza prim descriptivism pasiv, asemenea psihopatologiei-clasice, psihiatria socială este dinamică, activă, oferind şi remediile de care bolnavii mintal au. nevoie. Concepţia bio-psiho-socială a şcolii ieşene de psihiatrie (BALIFF, BRÂNZEI) sau cea* triontică a psihiatrilor timişoreni (PAMFIL) şl cea determinist-ştiinţifică promovată de şcoala, de psihiatrie de la Bucureşti denotă că psihiatria românească se află pe coordonatele dezvoltării psihiatriei mondiale. în ţara noastră, psihiatria socială este concepută în unitate dialectică cu psihiatria instituţională terapeutică, avînd drept centru de acţiune mai ales problemele sociale ale bolnavilor psihici şi interferîndu-se, în zone largi, cu aspecte ecologice psihiatrice şi aîe psihiatriei-transculturafe (PREDESCU).
în ceea ce priveşte orientarea pe care trebuie să o aibă psihiatria socială, s-au formulat opinii diverse, care ilustrează, în mare, patru direcţir (MOLLER).
Una o reprezintă direcţia epistemologică, care are în vedere modul cum acţionează factorii sociali asupra etiopatogeniei bolilor psihice, pe ur* eşantion semnificativ de populaţie putînd avea relevanţă studiul unor parametri ca : structura, socială, rolul familial şi social, cultura. Preluînd formularea lui RENNIE — „individul trebuie văzut în ansamblul mediului său” — , cercetătorii în domeniul psihiatriei sociale au produs o adevărată „reformă” în domeniul clasicei nosologii kraepeliene, formulînd „sindroame de izolare” îrv care au inclus schizofrenia şi nevroza. Exagerările, nu au lipsit, mai ales pe continentul nord-ameri-can, în care boala psihică a fost la un moment dat privită exclusiv ca o manifestare a „societăţii bolnave” (antipsihiatria). Punctul de vedere epidemiologie a dus însă şi la o achiziţie pozitivă,, derivată din acceptarea rolului etiopatogenic ai1 familiei (familiile de alcoolici, de schizofreni) şl anume, la naşterea socioterapiilor : terapia de grup, terapia familiei etc., care urmăresc recuperarea socială a bolnavului psihic. După cum afirma şi PREDESCU, urmărirea evoluţiei stării şi situaţiei bolnavului, cît şi a deficitului psihic în sînul familiei, la locul său de muncă şi în societate, ca şi acordarea sprijinului necesar în aceste compartimente ale vieţii bolnavului constituie obiectivele psihiatriei sociale.
A doua direcţie este reprezentată de antropologia culturală, avînd ca reprezentanţi pe BENE-DICT, ERIKSON, CARDINIER, MALINOWSKI„ MEAD, OPLERetc., autori care au conceput fenomenul psihopatologic din unghiul raporturilor dintre cultura colectivităţilor umane şi problemele ridicate de sănătatea mintală.
A treia direcţie o constituie concepţia dinamicii grupului, care propune studierea individului îrs> cîmpul său social (LEWIN). Aceasta ar explica,,
Psihiatrie în Anglia j Psihiatrie în Austria
PsiJ67î
după unii, dezvoltările patologice ale personalităţii, stările psihice patologice de diferite intensităţi, în care factorul psihologic de supraevaluare ar fi pe prim plan („criza pensionării”, sindromul „mamei supraprotectoare”). Acestea reprezintă grupul de afecţiuni psihiceîn care terapiile de grup au un răspuns favorabil.
A patra direcţie este constituită de ceea ce se înţelege astăzi prin sănătate mintală şi psihoigienă. Numeroase studii făcute asupra spitalului de psihiatrie — unitate spitalicească prezenttnd particularităţi care o delimitează de sfera spitalelor cu profil somatic — converg astăzi spre conceptul de centru de sănătate mintală (cu variantele sale, în funcţie de specificul naţional, regional etc.), în care bolnavul psihic să nu fie izolat de semenii săi, ci să trăiască în mijlocul comunităţii. în aceeaşi viziune, psihiatrul şi echipa psihiatrică devin adevăraţi „lucrători sociali", în prima linie afrontului împotriva fenomenului morbidităţii prin boli psihice.
1063.	PSIHIATRIE |N ANGLIA - dezvoltare
•	în atmosfera de relativă stabilitate politică de după revoluţia din 1688, s-a dezvoltat în Anglia o psihiatrie bazată pe principiul acordării libertăţii Individuale. Empirismul epistemologic al lui J. LOCKE(1632—1704) a fost îmbrăţişat cu căldură ş-î de medicii care activau în spitale construite din contribuţiile voluntare ale cetăţenilor, astfel încît Anglia secolelor al Xl-lea — al XVIII-lea nu a cunoscut „închisorile" Franţei pentru alienaţi. Schimbările sociale datorate industrializării au avut răsunet la nivelul Parlamentului, unde clasa mijlocie (din care făceau parte şi quakerii, evan-gheiiştii) şi-a asumat răspunderea problemelor medicale. Chiar dacă existau spitale de tipul celui fiumit Bedlem (Saint-Mary of Bethleem), creat în 1403, familia era prima instanţă responsabilă de supravegherea membrilor săi atinşi de tulburări mr-ntaie.
Un aspect interesant îl constituie „comerţul cu nebunia" pe care-l practicau unele azile particulare, care găzduiau practic într-o casă 2—3 bolnavi psihici, asigurîndu-lepaza. Abuzurile au determinat votarea unei legi (1774) care regulariza procedurile de internare. Retras la York, filantropul «quaker W. TUKE organizează, în 1796, o colonie de alienaţi, ai căror „tratament moral” se baza pe cultivarea demnităţii umane şi a autocontrolului, a sentimentului apartenenţei la o mare familie. Boala psihică de care suferea regele George III a contribuit la iniţiativa construirii, pe cheltuiala populaţiei, a unor azile pentru săraci (1788) şi fa supravegherea cu străşnicie, de către o comisie specială, a aplicării „tratamentului moral”.
în perioada victoriană, după 1845, se asigură dotarea fiecărui comitat cu cîte un azil, în care se
trata după principiul „non-restraint”. Robert GARDINER HILL (1811 -1878) şi John CONNOLY (1794—1866) vor fi printre promotorii acestui principiu.
, Asociaţia^funcţionarilor medicali ai azilelor şl spitalelor pentru alienaţi, înfiinţată în 1841, con-
stituie cadrul în care psihiatrul este recunoscut ca specialist. Conceptul de „nebunie morală” („moral insanity”) ai lui J. C. PRICHARD (1786-1848) deschide terenul psihiatriei legale. J. B. WIN-SLOW editează „Revista de psihologie medicală” (1848).
Situaţia rămîne aproximativ neschimbată o bună bucată de timp, înnoirile nefiind posibile. Cercetări prin care se încearcă aplicarea unor idei ale filozofiei, psihologiei, patologiei în psihiatrie aparţin unor medici care şi-au consacrat întreaga existenţă muncii în azil : D. FERRIER (1843-1929); A. MAUDSLEY (1835-1918), CRICHTON-BROWNE etc.
Adoptînd o poziţie eclectică, psihiatria engleză ocupă în ansamblu un loc mai apropiat de medicină decît de psihanaliză, prin modelul bolii pe care-l promovează şi prin criteriile cercetării. Serviciul naţional de sănătate recomandă şi aplică în unităţile psihiatrice remedii ca medicamente, electroşoc, psihoterapia de grup şi mal puţin psihanaliza, deşi Anglia este locul formării atîtor psihanalişti de renume : E. JONES (1879 — -1958), Melanie KLEIN (1882-1960), Anna FREUD (1895-1982).
1064.	PSIHIATRIE ÎN AUSTRIA - dezvoltare
•	Viena este oraşul în care, în 1780, se construieşte primul spital general destinat atît apărării bolnavului psihic, cît şi apărării societăţii de alienaţii psihici periculoşi (este cunoscut „turnul nebunilor”, înfiinţat în 1789). Influenţele iluministe fac să ia naştere, pe teritoriul austriac, spitalele azilare. Printre fondatorii acestora se află
B.	GOERGEN (1777-1842) şi M. vonA/ISZANIK (1792—1872), care concepeau aceste instituţii ca locuri unde bolnavii psihici puteau practica echi-taţia, jocul de cărţi, biliardul, muzica. Aceste pro-^
676t?s\
Psihiatrie în Belgia ; Psihiatric în Brazilia
gresc au fost însă posibile numai după desfiinţarea metodelor inumane de contenţie (lanţuri etc.), din „turnurile nebunilor*’. în cea de-a doua jumătate a secolului al XlX-lea, asistenţa bolnavilor psihici se umanizează prin realizarea unui sistem azilar bine pus la punct. în 1902 se introduce sistemul pavilionar ,,cu uşile deschise”. Prin decrete ale poliţiei sînt reglementate internările azilare, făcute cu recomandare medicală şi cu înştiinţarea ulterioară a tribunalului regional. După ameliorare, bolnavii erau externaţi la cerere, în condiţiile garantării supravegherii.
Dezvoltarea psihiatriei ca ştiinţă se face în afara spitalelor, urmînd modelul german. Reprezentantul psihoantropologiei este aici F. A. MESMER (1734—1815), cunoscut pentru curele sale magnetice, iar al somaticii — F. von FEUCHTERSLEBEN (1804—1878), care studiază bolile psihice în raport cu localizările cerebrale. Th. MEYNERT (1833—1892) este considerat şeful şcolii psihiatrice de patologie şi anatomie, fondatorul citoar-hitectonicii ; studiile safe privesc afazia şi dience-falul, relaţiile dintre maturarea ţesuturilor şi funcţiilor lor. El întrezăreşte antagonismul structural dintre cortex (centrul funcţional al formării Eu Iu i) şi trunchiul cerebral (sediul acţiunilor involuntare, instinctive, automate). KRAFFT-EBING (1840—1902) reprezintă psihiatria descriptivă, imaginînd o clasificare bazată pe etiolo-gie şi descriere clinică. Introduce termenul de „psihopathia sexual is” (1886), realizînd prima descriere integrală a deviaţiilor sexuale. Tot el foloseşte prima oară termeni ca : stare crepusculară, sadism, masochism, fetişism, fiind şi primul autor al unui manual de psihopatologie legală (1875). Wagner von JAUREGG (1857-1940) introduce modul de gîndire propriu medicinii interne în psihiatrie, aplicînd matarioterapia (tehnica im-paludării) în tratamentul paraliziei generale(1917). S. FREUD (1856-1939) este elevul lui MEYNERT, în spiritul căruia îşi desfăşoară un timp activitatea. După contactul cu CHARCOT, are dispute în privinţa tulburărilor şi a conflictelor nevrotice cu J. BREUER (1842-1925) şi întreprinde studii asupra isteriei (1881). în 1895, FREUD descoperă tehnica asociaţiei libere, în 1896 foloseşte termenul de psihanaliză, iar în 1900 îi apare lucrarea cu privire la interpretarea viselor.
Pînă relativ recent, în universităţi, psihiatria şi neurologia nu erau separate, ceea ce a permis şi aplicarea unor terapii biologice convulsivante : malarioterapia si insulinoterapia, introdusă în 1903 de SAKEL '(1900-1956). J. BERZE (1866— -1957), E. STRANSKI (1877-1962) aduc contribuţii la studiul psihopatologiei schizofreniei şi al psihozei maniaco-depresive, iar P. SCHILDER (1886-1940), O. POTZL (1877-1962) sînt continuatorii „psihiatriei cerebrale”. ADLER(1870—
—	1937) se separă de FREUD în 1919, şcoala de
psihanaliză avînd de acum încolo un drum distinct faţă de cea de psihologie medicală.
Ocupaţia nazistă întrerupe brutal şi dezvoltarea psihiatriei. După terminarea celui de-alf doilea război rnondial, orientarea psihiatriei austriece se axează mai ales asupra cercetărilor so-mato-terapeutice în domeniul neuropsihiatrier infantile şi juvenile ; laadult, se separă psihiatria de neurologie; viziunile sindromoiogice sînt destul de rigide, în special în privinţa schizofreniei. Mai ales laVienaşi Salzburgfuncţionează instituţii specializate în tratamentul alcoolismului, toxicomaniilor, criminalităţii, centre de readaptare-pentru bolnavii schizofreni, la care se adaugă* reţele de servicii psihosociale bazate pesectori-zare şi servicii ambulatorii (11.500 de paturi la 7.518.000 locuitori).
1065.	PSIHIATRIE ÎN BELGIA - dezvoltare ♦
Ospiciile, mînăstirile adăposteau bolnavii psihici pe acest teritoriu. Ca urmare a influenţelor pe care le exercitaseră reformele azilare ale lui PINEL şi ESQUIROL în Franţa, după revoluţie (1830), guvernul a elaborat planuri centralizate pentru ameliorarea condiţiilor de îngrijire a bolnavilor psihici (1841), controlîndu-i administrativ* şi juridic. în 1850 existau 54deaziie (de stat, publice şi particulare sau ale instituţiilor religioase), în care internarea se făcea printr-un certificat medical, iar după ameliorare, punerea în libertate era condiţionată de încredinţarea bolnavului-unei persoane sau autorităţi. Coloniile familiale de la Gheel (1862) şi Liernaux (1885) au constituit primele încercări de „tratament moral” în Belgia. Curentul serviciilor „deschise” a avut de înfruntat opoziţia autorităţilor judiciare care se împotriveau opiniilor medicale, ducînd o adevărată, luptă „în ilegalitate”.
După primul război mondial, îşi fac loc primele măsuri de igienă mintală, prin înfiinţarea dispensarelor pentru adulţi şi copji, practic prin inaugurarea politicii de sector. în 1930, legea „apărării sociale” (completată în 1964) instituie un regim juridic pentru delincvenţii psihici, prezentînd măsuri de reexaminare şi punere în libertate. Sectorizarea, chimioterapia ambulatorie, servi-, ciile libere, alături de cele protejate (există 66 de spitale de psihiatrie în Belgia, dintre care 45 îr> Flandra), aplicarea psihologiei, ergoterapiei, ki-nesiterapiei, fizioterapiei şi igienei mintale reprezintă jaloane ale psihiatriei de azi în Belgia. Sub conducerea lui D. P. BOBON, în această ţară s-a elaborat sistemul AMDP (manual de documentare şi de cuantificare a psihopatologiei).
1066.	PSIHIATRIE IN BRAZILIA - dezvoltare
•	Perioada colonială încredinţa asistenţa spitalicească şi medicală comunităţilor religioase guvernate de principiile creştine, menţionate din 1543 ;
Psihiotrie tn Egipt; Psihiatrie tn Elveţia
Psi/677
referiri ia bolnavii psihici se fac însă de abia după 1822.
Cucerirea independenţei Braziliei a adus progrese în medicina socială, prin intermediul şcolii europene şi, în special, a celei franceze. Medici ca Da Cruz JOBIM, SIGAUD, Silva PEIXOTO sînt primii autori de studii psihiatrice în Brazilia (1837) şi iniţiatorii unor importante reforme privind asistenţa azilară. La Sao Paolo a fost creat, în 1898, cel mai mare azil din America de Sud. Tratamentul moral şi tratamentul prin muncă îşi găseau locul de aplicare în aceste stabilimente, bolnavii desfăşurînd activităţi în ateliere, servicii interioare, la bucătărie sau în grădină, lucrînd broderie sau croitorie, obţinînd produse care erau vîndute, aducîndu-le un cîştig. Remediile medicale folosite erau : bromura, iodura de potasiu, clorhidratul de morfină, revulsivele şi purgativele, preparatele de bel2donă, compuşii cian ici şi antispasmodicele, digitala şi ermeticele, băile şi duşurile.
Anul 1893 este anul recunoaşterii de către gu* verna statutul u i bolnavului psihic, al reglementării internării şi externării sale din azil ; legea a fost revăzută în 1903 şi 1934. MOREIDA a exercitat, pe parcursul a trei decenii, o influenţă considerabilă asupra destinului psihiatriei braziliene, înfiin-ţînd periodice ş i societăţi de specialitate, îmbinînd în activitatea sa concepţiile teoretice ale psihiatriei franceze cu cele organiciste — preponderente — ale psihiatriei germane.
în 1912, psihiatria devine specialitate autonoma! în 1927' ia naştere Serviciul de asistenţă a bolnavilor psihici ; în 1974 se emite un decret privind politica naţională în dcmeniul sănătăţii mintale, iar în 1979 altul, privind politica de asistenţă şi sănătate. Problemele actuale ale psihiatriei braziliene sînt determinate de preponderenţa sectorului particular faţă de cel de stat şi de tendinţa manifestă de psihiatr izare a cricăror prcbleme de ordin socio-eccncmic.. în ciuda creşterii numărului personalului specializat, persistă divergenţe serioase interprofes icnale, care merg pînă la punerea sub semnul întrebării a participării ştiinţelor sociale la fundamentarea psihiatriei. Secto-rîzarea , crearea spitalelor ce zi reprezintă încă un deziderat.
1067.	PSIHIATRIE ÎN EGIPT - dezvoltare •
Savanţii aduşi c'e Napclecn în Egipt menţionează, în lucrările Ier, existenţa la Cairo a unui mare spital pentru alienaţi, fer,dat în arul 710 şi reconstruit în 1310. Pe acest teren, se vor adăugaalte clădiri ale spitalului şi o moschee, iar în 1856 se va crea ,,Azilul lunaticilor”. în 18^0, Moreau de TOURS vizitează locurile destinate alienaţilor din Egipt şi are ocazia să facă observaţii asupra efectului psihotrop al opiumului şi consideraţii asu-
pra psihozelor toxice pe care le provoacă consumul său sub formă de haşiş.
Lucrările alieniştilor europeni care au vizitat Egiptul în secolul al XlX-lea menţionau, pe de o parte, tablourile clinice dominate de catatonie şi melancolie, sau de agitaţie şi manie, pe de altă parte. Bolnavii de acest fel nu erau consideraţi nebuni de societatea egipteană şi nu erau internaţi decît în cazuri extreme. Autorităţile locale erau preocupate de depistarea simulării la recruţi, delincvenţi şi criminali, dar şi de evidenţierea afecţiunilor somatice. Coloniile de străini dispuneau de spitale pentru comunitatea proprie, organizate pe principiile nosografiei psihiatrice europene. Poporul practica în alienarea mintală în nebunie (concepţie parţial valabilă şi astăzi), ca metode vindecătoare, pelerinajele la Aboukir, Cairo, Guizeh, ca şi ritualurile religioase, la modă la sfîrşitul secolului trecut.
în Egiptul aflat în faza dezvoltării industriale» bolnavul psihic cu simptomatologie inaparentă-pentru anturaj era rejectat de comunitatea care-! considera un individ ce refuză să muncească. M. MEAD, în 1953, afirma : ,.creşterea populaţiei’ cerşetoare, sărace, poate fi corelată cu aculturaţia acestei societăţi, ca soluţie compensatoare a nevrozei”.
în acest context, în Egipt se opiniază pentru impunerea unei soluţii proprii pentru reformarea instituţiei psihiatrice, a suportului său legislativ ţi a noţiunii de boală psihică.
1068.	PSIHIATRIE ÎN ELVEŢIA - dezvoltare •
începuturile psihiatriei elveţiene se situează de abia în secolul al XlX-lea, anterior acestei date negăsindu-se decît menţiuni sporadice despre asistenţa acordată bolnavilor psihici. Confederaţia elvetică nu şi-a modificat în med esenţial organizarea în decursul timpului, micile state constitutive păstrîndu-şi pe deplin autonomia în conducerea domeniilor sănătăţii, învăţămîntului public şi al finanţelor. Populaţia cantcnală, restrînsă, a constituit o condiţie favorizantă pentru asistenţa psihiatrică, azilul cantonai pentru alienaţi găzduind, alături de aceşti bolnavi, vagabonzi şi mici delincvenţi. Epilepticii au fost primii bolnavi psihici cărora li s-a destinat construcţia de azile (Zurich, Berna, Vaud) ; tot mai numeroase au devenit stabilimentele particulare pentru îngrijirea bolnavilor privilegiaţi, în spaţiile din apropierea marilor oraşe (Geneva, Lausanne, Basel, Zurich etc.) sau în vechile mînăstiri.
La sfîrşitul secolului trecut iau naştere universităţi şi şcol i de medicină elveţiene, ai căror primi dascăli vor fi medicii-directori ai azilelor canto-nale. Astfel, de la început, psihiatria universitară elveţiană a fost înglobată în sistemul de asistenţă psihiatrică sectorizată. în plus, în această ţară, neurologia a fost întotdeauna separată de psihia-
6781Ps\
Psihiatrie în Elveţia ; Psihiatrie în Franţa
trie (aparţinînd medicinii interne), ceea ce a împiedicat declanşarea unor confruntări violente de opinii.
Stilul terapeutic azi Iar era identic cu cel practicat în celelalte ţări. Penuria de cadre universitare elveţiene a favorizat un aflux important de specialişti dinspre Germania mai ales, care s-au reîntors în ţara lor de origine după o perioadă de practică la Clinica Burgholzlî.
Auguste FOREL (1848—1931) a fost primul psihiatru elveţian care a desfăşurat o bogată activitate pe plan universitar şi clinic, legată îndeosebi de problemele alcoolismului şi ale sexualităţii. Eugen BLEULER îi succedă la direcţia clinicii de la Zurich, publicîndu-şi valoroasa lucrare despre schizofrenie (1911). La clinica Burgholzli şi-au desăvîrşit pregătirea titularii catedrelor de psihiatrie din Rusia, iar FREUD a găsit o primire favorabilă pentru teoriile sale psihanaliste. C. G. JUNG, după ce a abandonat analiza freudiană, a fondat o şcoală proprie. RORSCHACH este autorul testului care îl va consacra pe plan internaţional. Manfred BLEULER continuă la Zurich opera tatălui său, manifestînd interes pentru evoluţia schizofreniilor.
Cura de somn (KLÂSI), insulinoterapia (SAKEL), neurolepticele au fost metode biologice de tratament introduse cu mult curaj în clinică de medicii elveţieni. Psihoterapia a fost reprezentată de FREUD, P. DUBOIS (psihoterapia persuasivă),
C.	G. JUNG şi L. BINSWANGER, operele acestora avînd largi ecouri pe plan mondial, ca şi cele ale lui HUSSERL şi HEIDEGGER. în 1957, R. KUHN (elev al lui BINSWANGER) descoperă efectul antidepresiv al imipraminei (medicament triciclic). C. ODIER, R. de SAUSSURE, E. OBER-HOLZER, E. BLUM ş.a. sînt reprezentanţi de seamă ai psihanalizei elveţiene.
Zurich este oraşul unde BLEULER şi KLĂSI înfiinţează primul dispensar psihiatric ; asemenea unităţi au fost create şi în alte oraşe. Supravegherea bolnavilor psihici în familii, cu ajutorul medicilor psihiatri şi al asistenţilor sociali, era generalizată în Elveţia anilor 1920. Au existat preocupări serioase pentru formarea personalului de îngrijire, încă din 1940. Crearea atelierelor protejate, a spitalelor de zi a îmbogăţit substanţial cadrul organizatoric al asistenţei psihiatrice după 1945, cu accentuarea importanţei tratamentului extra-spitalicesc. De menţionat că, în Elveţia, delincvenţii sînt trataţi fie în închisoare, fie în centrul psihiatric regional (prin transfer), fără a fi existat vreodată vreo instituţie specializată. Curentul an-tipsihiatric nu a afectat în mod semnificativ stabilitatea asistenţei şi a învăţămîntului psihiatric elveţian.
1069.	PSIHIATRIE ÎN FRANŢA-dezvoltare •
Istoria modernă a psihiatriei franceze începe la memorabila dată de 11 septembrie 1793, cînd Philippe
PINEL desface din lanţuri bolnavii de la Bicetre» Gestul exprimă simbolic desprinderea de prejudecăţile care împiedicau progresul acestei ramuri a medicinii. Apariţia „Tratatului medico-filozofic'* al aceluiaşi PINEL a inaugurat cariera strălucitoare a celei mai originale şcoli europene de psihiatrie, şcoala franceză care a valorificat marile tradiţii umaniste ale culturii în psihiatrie.
Clinicieni de talia Iui ESQUIROL (1772—1840)» FALRET (1794-1870), CALMEIL (1798-1895). J. J. MOREAU de TOURS (1804-1884), DB_A~ SIAUVE (1804-1893), MOREL (1809-1873). BAILLARGER (1809-1890), LAS&GUE (1816-1883), V. MAGNAN (1835-1916), COTARD (1840-1899), RgGIS (1854-1918), SEGLAS (1856—1939) au adunat şi selectat imensul material al patologiei, separînd una după alta marile entităţi care constituie obiectul psihiatriei moderne.
Modelul pe care BAYLE (1822) l-a propus pentru paralizia generală progresivă — devenit clasic — a adus dovada apartenenţei psihiatriei la domeniul medicinii.
Elevul lui PINEL, ESQUIROL a adoptat, ca şi maestrul său, o atitudine de respingere a speculaţiilor, de promovare a observaţiilor clinice, a faptelor, lucru care l-a condus către clasificarea metodică a entităţilor nosologice. Învăţămîntui unitar, preconizat de ESQUIROL la Paris, a determinat apariţia unei pleiade de valoroşi clinicieni, ale căror contribuţii au fost decisive în dezvoltarea psihiatriei ca ştiinţă. MOREAU de TOURS (prin lucrarea asupra hazardului şi alienaţiei mintale), LEGRAND du SAULLE, J. P. FALRET şi BAILLARGER sînt cei mai reprezentativi dintre aceştia. Deşi contestată de elevii lui pentru că răsturna perspectiva clasificării pineliene în care criteriile erau psihopatologice, concepţia^ lui ESQUIROL s-a impus cu un deosebit prestigiu* introducînd o privire unitară asupra bolii şi evoluţiei sale naturale.
Legea din 1838 a stabilit şi reglementat nu numai statutul juridic al bolnavului mintal, ci şi modul cum trebuie să se acorde îngrijirile unui astfel de bolnav şi a prevăzut crearea unei reţele azilare, echilibrat repartizate pe teritoriul^ francez. Ea a dus la „descentralizarea” psihiatriei secolului al XlX-lea — eminamente pariziană —prin crearea de şcoli provinciale. La Paris, apariţia de noi instituţii, alături de Salpetriere, Bicetre, Charenton, cum ar fi azilul Sainte-Anne (1867), construit din indicaţiile energicului prefect af oraşului, baronul HAUSSMAN, în aşa fel încît să satisfacă „nevoile ştiinţifice", a fost urmată, la scurt timp, de înfiinţarea primei catedre de boli mintale şi de numirea primului titular : Benjamin BALL.
Psihiatrie tn Franţa : secolul XIX şi XX
Psi/679
O influenţă incontestabilă a avut-o şi crearea, în 1872, a unui local rezervat examinării celor cu tulburări de comportament, intraţi, dintr-un motiv sau altul, sub incidenţa prefecturii, ,,Infirmeria specială", care a constituit, alături de Sal* petriere şi Sainte-Anne, o a treia şcoală de psihiatrie pariziană, strălucit reprezentată de LAS^GUE (pînă în 1883), LEGRAND du SAULLE (1866), GARNIER (1905), DUPRE (1920), G. de CLERAM-BAULT (1934).
Această perioadă este marcată şi de două contribuţii teoretice importante : considerarea dege-nerescenţei drept cauză a bolilor mintale (MOREL, MAGNAN) şi identificarea isteriei ca boală care poate fi reprodusă prin sugestie (CHARCOT). „Şcoala de la Nancy” (BERNHEIM, LIEBEAULT, BEAUNIS, LIEGEOiS) a arătat însă că hipnoza nu are legătură cu isteria şi că poate fi folosită ca metodă terapeutică în orice altă boală. ,,Dogma” lui MAGNAN va bloca acceptarea sistemului kraepelian în Franţa, în special prin respingerea criteriului evolutiv (P. PICHOT, 1983), determi-nînd o dezvoltare paralelă şi nu convergentă a şcolii clinice franceze.
Th . RIBOT, părintele psihologiei ştiinţifice franceze, a creat o operă de valoare, lansînd, în acelaşi timp, o idee cu totul neobişnuită la acea dată : tinerii filozofi care doreau să se dedice psihologiei, să facă studii de ,,medicină mintală”. Recomandarea a fost urmată de o serie de studenţi la filozofie şi de tineri filozofi, printre care JANET, G. DUMAS, H. WALLON, Ch. BLONDEL,
D.	LAGACHE.
După primul război mondial, reprezentantul principal al tradiţiei franceze a fost G. de CLE-RAMBAULT, care a dezvoltat teza automatismului mintal de origine organică şi a descris delirurile pasionale (şi în special erotomania) într-o manieră clasică, a cărei profunzime rămîne inegalabilă.
Pierre JANET este în această perioadă, alături de G. de CLERAMBAULT, altă stea de primă mărime a psihopatologiei franceze, remarcîndu-se prin descrieri de o deosebită fineţe ale psihasteniei şi „automatismului psihologic”, ca şi prin teze de valoare asupra nevrozelor, deşi odată cu apariţia şcolii psihanalitice (în ciuda enormului succes de public şi prestigiu internaţional şi naţional de care se bucura), o parte dintre lucrările sale vor trece pe un pian secundar.
în sfîrşit, E. MINKOWSKI (elev al lui BLEULER)
a introdus în psihopatologia franceză fenomenologia, prin lucrări de referinţă ca ,,Schizofrenia” (1927), „Timpul trăit” (1933), în care filozofia bergsoniană se îmbină cu observaţii clinice originale.
Pe plan administrativ, se poate menţiona crearea, în 1923, a primelor servicii deschise ş'Mnlo-cuirea denumirii de azil cu cea de spital psihiatric denumirea va fi oficializată abia în 1937).
După 1945, şi psihiatria din Franţa, ca şi cea din alte ţări vest-europene, a fost marcată de modeiul american, „cocktail compus din pragmatism, cul-turalism, freudism” (J. POSTEL, C. QUETEL, 1983), nu atît sub aspectul fundamentelor sale teoretice, cît sub acela ai atitudinii faţă de boală ş \ bo \nav.
Eliberarea de sub spectrul holocaustului hitle-rist a generat un veritabil reviriment, care a cuprins întreaga societate franceză şi implicit psihiatria, ilustrată de personalităţi ca P. GUIRAUD, H. EY, A. POROT, P. S!VADON,: P. BERNARD, J. DELAY, P. DENIKER, M. LOO, S. NACHT, P. RECAMIER, A. LACAN etc. Direcţiile principale de dezvoltare a şcolii franceze de psihiatrie privesc terapia bolilor psihice şi aprofundarea psihopatologiei din unghiuri dintre cele mai diverse. Descoperirea clorpromazinei (1950) şi a tioproperazinei şi aplicarea lor în psihiatrie (1952) au drept complement dezvoltarea socio-terapiei şi înfiinţarea unor instituţii de tip comunitar („arondişmentul XIII”, 1957). O contribuţie deosebită în această perioadă a avut-o H. EY, animator al grupului „Evolution Psychiatrique” şi al seminarului de la Bonneval, redactor principal al Enciclopediei de medicină şi chirurgie, seria psihiatrie. „Maestrul de la Bonneval” a fost, de asemenea, unul dintre principalii critici ai antipsihia-triei, curent contestatar din deceniul şapte, care s-a bucurat în Franţa de o relativă popularitate. J. DELAY a reprezentat linia tradiţională a psihopatologiei franceze, încercînd, în lunga perioadă în care a condus catedra de la Sainte-Anne şi destinele psihiatriei franceze (1942—1971), să găsească formula optimă de îmbinare a poziţiilor psihologiste cu cele neurobiologice. Opera sa ştiinţifică, de mare întindere, dar şi de o deosebită profunzime, l-a consacrat atît pe plan naţional (membru al Academiei Franceze), cît şi internaţional.
630/Psi
Psihiatrie in Germania : secolul XV!!! şi X/X
După 1968, s-au făcut o serie de reforme administrative şi organizatorice. Din 1976, teritoriul francez este împărţit în 725 de sectoare rezervate adulţilor,în care funcţionează unul sau mai multe ■dispensare. Spitalele psihiatrice au fost transformate, din 1968, în spitale generale şi funcţionează peste 225 de spitale de zi. în Franţa activează peste 5000 de psihiatri şi există în momentul de faţă 17 catedre de psihiatrie.
1070.	PSIHIATRIE ÎN GERMANIA - dezvoltare
Secolul al XVIII-lea găseşte bolnavii psihici din ţările germanice în grija comunelor sau a fundaţiilor, a mînăstirilor, care aveau saloane speciale pentru alienaţi şi, mai tîrziu, în ,,case de nebuni”, •dintre care cea de lîngă Bremen (1764) apl ica şi tratamentul cu opiu.
După războaiele napoleoniene, se fac progrese Importante pe linia îngrijirii bolnavilor psihici sub ■egida statului. Tot mai numeroase sînt landurile care construiesc edificii azilare, iar la Bayreuth se proiectează, în 1805, o ,,casă de sănătate pentru bolnavii psihici”, avînd şi obiective de cercetare ştiinţifică. J. G. LANGERMANN (1768-1832) şi J. Ch. REIL (1759—1813) sînt pionierii înfiinţării unor instituţii însărcinate cu paza bolnavilor psihici, asigurarea unui confort maxim acestora şi găsirea unor ocupaţii pentru cei externaţi. .
Modul în care se dezvoltă reţeaua instituţiilor psihiatrice în Germania poartă amprenta puternică a ideilor epocii despre influenţa binefăcătoare a unui mediu natural armonios şi idilic.jDa aceea, toate edificiile azilare vor fi construite în afara oraşelor. în 1820 s-a construit primul azil ta Schleswig, dispunînd iniţial de 120 — 150 paturi (număr ce avea curînd să se dovedească insuficient). în 1911, la Kleve, azilul cuprindea 2200 de paturi. în afara acestor investiţii de stat, cele particulare se dezvoltă masiv, în ambele forme azilare existînd aceeaşi modalitate diferenţiată de a trata bolnavii cronici şi cei acuţi. Iau naştere, în condiţiile incertitudinii prognosticului şi ale sărăciei metodelor terapeutice, trei tipuri de instituţi i : separate, relativ combinate şi mixte.
Predomină şi în acest secol mijloacele fizice de terapie : bai, duşuri, paturi şi scaune turnante, aplicarea de creme antinevrotizante pe scalp, privări alimentare,dar se fac şi tentative de tratament pu opiu, bromuri, cloralhidrat paraldehidic. Tre-ctat, instituţiile ce adăpostesc bolnavii psihici îşi pierd aspectul de închisoare, dispar cămăşile de forţă, psihiatria se umanizează, sînt primite şi cazuri mai uşoare. De numele lui W. GRIESINGER (1817—1868) se leagă liberalizarea tratamentului bolnavilor psihici, prin plasarea lor în coloni i agricole (mai ales oligofreni i şi epilepticii), dintre care cea mai importantă a fost înfiinţată în Renania — Westfalia, în 1867.
O lege privind reglementarea internării şi plasării bolnavilor psihici avea să se voteze de abia în 1949. Faţă de alte ţări, în Germania, cunoştinţele anatomopatologice şi observaţiile clinice au avut o influenţă mult mai mare pentru psihiatrie. Ca boli ale „sufletului”, bolile psihice au fost considerate de J. Ch. A. HEINROTH (1773-1843) drept consecinţă a păcatului ; se prefigurează astfel prima concepţie despre comprehensibilitatea conflictelor interne, primele noţiuni despre psihanaliză, autorul folosind pentru prima dată termenul de psihosomatică. H. DAMERON (1798 — 1866), K. FLEMING (1799-1880) şi Ch. ROLLER (1802—1878) reprezintă, în epocă, „lupta” care se ducea între „psihicieni” şi „somaticieni”, adică între orientarea filozofic-antropologică şi, respectiv, cea somatică.
Iau naştere o serie de catedre universitare, W. GRIESINGERfiind primul profesor şi primul autor al unui tratat de patologie şi terapie a bolilor psihice, în care acestea sînt considerate ca stări cerebrale anormale, caracterizate printr-un complex de simptome (1845). Autorul subliniază importanţa subconştientului, relaţia între sentimente şi unele modificări fiziologice, cauzalitatea psihologică şi riscul supraestimării sale în detrimentul celei somatice, geneza complexă a bolii mintale, fiind un adevărat fondator al neuropsi-hiatriei.
Multitudinea cercetărilor şi a opiniilor determină necesitatea stabilirii unui sistem nosologic al bolii mintale. Se pot distinge două direcţii : cea a „psihiatriei creierului”, reprezentată de Th, MEYNERT (1833-1893), C. WERNICKE (1848-1905), C. KLEIST (1879-1961), C. WESTPHAL (1833—1890) cu cercetările sale microscopice în domeniul paraliziei progresive, A. ALZHEI-MER (1864-1915) şi A. PICK (1851 -1.924), cu contribuţiile anatomo-clinice în domeniul demenţelor presenile ; cea a şcolii clinice, care urmărea izolarea tipurilor de boli prin observarea ansamblului evoluţiilor lor. Astfel, K.KAHLBAUM (1828 — 1899) descrie catatonia, E. HECKER (1843-1910) - hebefrenia, iar E. KRAE PELIN (1856—1926) este fondatorul nosologiei psihiatrice germane, a cărei influenţă nu şi-a'‘pierdut actualitatea. Manualul său de psihiatrie' (1883) a cunoscut noua reeditări pînă în 1927 şi â consacrat un sistem nosologic care distinge psihoze exogene (tulburări psihice apărute în’ condiţii de-febră, epuizare, intoxicaţii, tulburări metabolice, infecţii, tumori cerebrale şi demenţă precoce — cu cele trei forme : hebefrenică, cata-tonică şi paranoidă — ca un fenomen de auto-intoxicare) şi psihoze endogene (psihoze de involuţie, psihoza maniaco-depresivă, paranoia, stările psihopatice, idioţiaşi imbecilitatea). Această clasificare a avut un larg răsunet internaţional, constituind încă un modai actual da referinţă.
Psihiatrie in Ger mania ; Psihiatrie în Grecia
Psi/68î
Secolul al XX-Iea a continuat dezvoltarea instituţiilor spitaliceşti şi a celor de învăţamînt universitar, păstrînd sistemul ccmbinat de amplasare a bolnavilor psihici. Ameliorarea condiţiilor de spitalizare, introducerea ergoterapiei au fost brutal oprite de influenţa nefastă a celui de-al doilea război mondial. In 1973, în RFG, la cele 62 milioane de locuitori existau 113.5C0 paturi, predominînd spitalele mari, de 1CC0 de Iccuri. Actuale sînt tendinţele de reducere a dimensiunilor instituţiilor, a numărului de bolnavi dintr-un salon, punîncu-se accent pe instituţiile intermediare şi ambulatorii. Reglementarea condiţiilor de internare ncnvoluntară s-a impus în 1949 în RFG şi în 1968 în RDG.
O serie de şcoli de psihiatrie au promovat atitudini active, aducînd contribuţii sindromologice sau nosologice. Astfel, K. BONHOFFER (1868—
1948) identifică sindromul exogen acut, H. BUR-GER—PRINZ (1897—1976), reprezentant al şcolii de la Hamburg, descrie, în cadrul psihozelor endogene, stările maniaco-depresive, mixte, cu alternanţă rapidă. în RCG, K. LECNHARD (n. 19C4), continuatorul lui K.KLEIST (1879 — 1960), descrie un mare număr de psihoze endogene diferenţiate. Şcoala de la Heidelberg, reprezentată prin K. JASPERS (1883—1962), descrie şi denumeşte fenomenele psihice patologice netinînd cont de unităţile nosologice. K. SCHNEIDER (1887-1967) enurvţă criterii de diagnostic pentru schizofrenie (simptome de rangul l),făcînd abstracţie de evoluţia bolii. Şcoala de la Tubingen este promotoarea unei psihiatrii pluridimensionale, prin reprezentanţi ca R. GAUPP (1870-1953) şi E. KRETSCH-MER (1888 — 1964), luînd în considerare toţi factorii ce pot juca un rol în geneza şi evoluţia bolii (constituţie, mecanisme psihoreactive, modificări genetice şi organice cerebrale). Tot în Germania ia fiinţă, în 1908, şcoala de psihanaliză la Berlin , iar în 1910 la MCnchen, unde se vor forma o serie de psihanalişti : F. ALEXANDER (1891 —
1964), O. FENICHEL (1897-1946), K. HORNEY (1885-1953).
1071.	PSIHIATRIE ÎN GRECIA - dezvoltare •
Tradiţia hipocratică, filozofia aristotelică, biserica ortodoxă bizantină sînt factori care au influenţat semnificativ psihiatria grecească de-a lungul secolelor. Numeroase curente religioase au imprimat în conştiinţa populaţiei ideea că boala psihică exprimă un mesaj religios, fiind curabilă prin pelerinaje sau protecţia vreunui personaj bisericesc. Unirea insulelor ioniene cu Grecia (1864) a însemnat şi momentul în care s-a putut emite o legislaţie naţională privind internarea alienaţilor şi funcţionarea spitalelor psihiatrice. Statul îşi asuma protecţia bolnavilor şi a societăţii. Poliţia reţinea însă şi maltrata în subsolurile sale bolnavi agitaţi.
La Corfu (1864) se crease primul stabiliment psihiatric, după mcdel englez, care seamăna însă în med izbitor cu o închisoare. Pe teritoriul Greciei au funcţicnat în secolul al XlX-lea şi alte unităţi spitaliceşti, avînd structuri diferite, dar toate cu caracter azilar. Universitatea din Atena păstrează şi astăzi un centru de cercetări, de pe lîngă o secţie pentru cazurile acute, fondat în 1904.
între anii 1930—1936 sînt angajate cadre de specialităţi diferite la stabilimentul psihiatric fondat de stat, ceea ce determină perfecţionarea personalului de îngrijire. în 1936, aici se practicau şocurile cu cardiazol şi insulină. Perioada celui de-al doilea război mcrdial a compromis total, prin sărăcia economică pe care a antrenat-o, aceste încercări c'e pregres.
Cefalonia, Chios, Ermcpolis, Salonic, Lesbos, Leros sînt localităţi (unele insulare) unde existau spitale psihiatrice de capacitate mai mică, funcţicnîr.d parţial şi astăzi, în condiţii „inumane şi anacronice". CIinicile psihiatrice particulare nu s-au diferenţiat în mare măsură de curentul psihiatric general din Grecia, care s-a mulţumit cu aplicarea principiilor psihiatriei europene la contextul socic-economic şi cultural local.
Pe lîngă patologia psihică din spitale, reprezentată îndeosebi de psihoze şi de sindroame cerebrale organice, în atenţia psihiatrilor greci contemporani stă problema bolilor psihice la copii (în 1969 s-a înfiinţat prima clinică pedopsihiatrică la Atena, urmată de alta la Pedeli). Gratuitatea tratamentului este asigurată bolnavilor psihici prin serviciile de asigurări sociale şi alte forme de asistenţă ; există o legislaţie de igienă mintală, este reglementată internarea din oficiu într-o unitate psihiatrică; există un singur dispensar comunitar de igienă mintală; două catedre de psihiatrie funcţionează la universităţile din Patras şi lanina. Eforturile din ultimii ani se orientează spre crearea de dispensare şi de servicii psihiatrice în spitalele generale, spre îmbunătăţirea metodelor de învăţămînt şi cercetare psihiatrică.
Deşi cunoscută din 1915, în Grecia psihanaliza este azi practicată sporadic, publicaţiile fiind şi ele, în majoritate, traduceri. Din 1977 există o societate de psihoterapie psihanalitică.
1072.	PSIHIATRIE ÎN ITALIA - dezvoltare •
Deşi unificată în 1861, Italia nu avea o lege unică privitoare la bolnavii psihici şi la locul de tratare a lor, decît din 1904. Pe de altă parte, subordonarea politică diversă, în decursul istoriei, a diferitelor regiuni ale Italiei, a dus la creareaşi menţinerea unor diferenţe semnificative între provincii în privinţa nivelului psihiatriei, cu păstrarea unei varietăţi în practicile psihiatrice. Consideraţi delincvenţi, generatori de scandal, bolnavii psihici din Italia erau internaţi în secolul al XVIU-
682/Psi
Psihiatrie în Italia ; Psihiatrie în Olanda
l-ea — al XIX-!ea, în spitalul general şi la închisoare. Existau numeroase azile, la Roma (1725), Torino (1727), Veneţia (1733), Florenţa (1750), Reggio Emilia (1754), Milano (1780). Acţiunile filantropice ale capetelor încoronate sau ale aristocraţilor aveau ca scop ,,la modă” deschiderea „caselor de nebuni”. Rezultatele sînt mai mult negative : cheltuieli ridicate de întreţinere, mortalitate ridicată, medicul pus în umbră de factorii administrativi şi foarte slab remunerat. Condiţiile de internare sînt foarte diferite de la un stat la aitul, ca şi acelea de externare a bolnavului.
După 1850, psihiatria italiană suferă schimbări radicale, datorită emiterii unei legislaţii naţionale privind bolnavul psihic, tendinţelor de încadrare nosografică, construirii de azile după criterii ştiinţifice şi organizării învăţămîntului. Cercetările anatomo-clinice ale iui BROCA au constituit un factor favorizant semnificativ în acest sens.Acest „proiect” al psihiatriei italiene a fost susţinut şi aplicat în practică de psihiatrii care reprezentau, în aceiaşi timp, şi puterea politică (Andrea VERGA a fost senator, Leonard BIANCHl — deputat), ceea ce le-a permis înfiinţarea de societăţi şi publicaţii de specialitate, cu caracter naţional. Ca-millo GOLGl (asistent al lui LOMBROSO, la Paris) a primit, în 1906, premiu! Nobel pentru descoperirile sale privind celula nervoasă ; Auguste TAMBURINI, Eugenio TANZI au contribuţii în teoria epilepsiei pseudosenzoriale, iar Cesare LOMBROSO este considerat părintele antropologiei criminale.
Spre deosebire de alte ţări în aceeaşi perioadă, în Italia, azilele publice erau în mai mică măsură reprezentate, asistenţa psihiatrică fiind susţinută de instituţiile caritabile, secţiile de neuropsihia-trie ale spitalelor generale şi azilele particulare. După primul război mondial, scade interesul autorităţilor pentru psihiatrie (catedrele universitare se vor numi în continuare — de boli nervoase şi mintale), o influenţă negativă exerci-tînd şi conducerea fascistă a Italiei,
1938 este anul în care Ugo CERLETTI şi Lucio Bl NI descoperă electroşocul, metodă ce va înlocui rapid şocul cu cardiazol. Modernizarea azi-teior se va produce abia după începutul erei neuro-lepticelor, reţeaua semiambulatorie şi ambulatorie cîştigînd un solid teren în faţa vechilor instituţii. Măsurile de psihoigienă intră actualmente în sarcina organismelor socio-sanitare locale, care îngrijesc, fiecare, cîte 200 000 de bolnavi. Echipe specializate, complexe, acţionează în cazurile acute, spitalizarea fiind rezervată numai urgenţelor. Spitalele de zi, de noapte etc. au luat locul azslelor, care sînt în curs de desfiinţare. Terenul încâ incert al luptei împotriva „stabilimentului” psihiatric a îmbrăcat şi forme politizate în cadrul acţiunii conduse de Franco BASAGLIA, absolutizând virtuţile psihofarmacologiei şi scandalizând pe cunoscători şi ... necunoscători.
1073.	PSIHIATRIE ÎN OLANDA— dezvoltare •
Reglementări privind boala psihică sînt cunoscute în Olanda începînd cu anul 1841, dar metodele preconizate aveau un pronunţat caracter conser» vator, limitînd intervenţia medicului în cazul internării-externării şi neincluzînd prevederi legate de organizarea stabilimentelor psihiatrice.
Amenajarea şi construirea de noi instituţii care să adăpostească alienaţii au constituit principala preocupare între 1830—1860, fără ca regulamentele interioare da funcţionare să fie satisfăcătoare pentru necesităţile populaţiei în creştere. In aceste condiţii, „metoda tratamentului moral” şi-a făcut ioc cu dificultate. Deşi a urmat o a doua reglementare în 1884 (în vigoare şi astăzi), dezvoltarea psihiatriei în această ţară a fost frînată de limitarea posibilităţilor de a se asigura tuturor bolnavilor o ocupaţie. Grupurile confesionale reformate, în plină dezvoltare, au preluat, în mare parte, după această dată, problemele asistenţei psihiatrice, propunîndu-şi ca obiective prevenirea şi vindecarea alienării mintale prin recreşti-narea societăţii. Familiei îi revenea rolul principal, nefiind ignorată însă nici contribuţia psihiatriei somatice şi sociale. Sînt astfel înfiinţate cinci case pentru alienaţi şi o clinica universitară. Ordinele catolice au desfăşurat şi ele, în paralel, o activitate largă, înfiinţînd, între 1907—1928, patru instituţii destinate asistenţei alienaţilor. Nu tocmai fericit, „mariajul'* între medicină şi teologie a creat totuşi, în epoca respectivă, posibilitatea aplicării „tratamentului moral".Secolul nostru a găsit Olanda într-o situaţie complexă, organismele publice coexistînd cu un număr extrem de mare de asociaţii şi fundaţii particulare, cu preocupări în domeniul igienei mintale publice. Tentativele de conturare a unei structuri unice se apropie mult de formele de asistenţă ambulatorie.
Diferitele curente extraoficiale (declanşate de studenţi, de pacienţi, cu editarea chiar a unui ziar al acestora, între 1973—1978) sînt expresii ale tendinţelor de ameliorare a legii emise în 1884. Dezvoltarea reţelei psihiatrice, prin crearea de posturi pentru psihologi, sociologi şi asistenţî sociali, reprezintă astăzi schimbări calitative importante.
1074.	PSIHIATRIE ÎN PORTUGALIA-dezvol-tare • începutul secolului al XlX-lea găseşte bolnavii psihici din Portugalia în clădiri insalubre sau abandonaţi în închisori. Primele statistici psihiatrice sînt publicate, între 1837—1838, de medicul BIZARRO de la spitalul Sao Jos6 din Lisabona, care foloseşte termenii de manie, monomanie, demenţă, idioţie. După o călătorie de studii în Europa, doctorul GOMES face propuneri constructive autorităţilor portugheze pentru ameliorarea asistenţei psihiatrice, dar fără a obţine vreun rezultat. La fel, PULIDO, directorul azilului Ril~ hafolles, încearcă să Introducă în spitalul său
Psihiatrie fn Portugalia ; Psihiatrie tn Rusia
Psi/683
înnoirile umanizatoare în tratamentul alienaţilor. J. MARIA de SENA, J. XAVIER de MATOS, J. URBANO, L. PEIXOTA, Magahaes LEMOS sînt medici care au luptat pentru reglementarea asistenţei în stabilimentele pentru bolnavii psihici (1889). în 1884, MATOS publică primul manual de boli mintale din Portugalia, ridicîndu-se împotriva mijloacelor de contenţie aplicate alienaţilor.
LEMOS, Elisio de MOURA (iniţiator al studiilor de psihosomatică), Egas MONIZ (întemeietorul psihochirurgiei, laureat al Premiului Nobel pentru medicină), Sobra! CID sînt nume răsunătoare pentru psihiatria portugheză din primele decenii ale secolului nostru. Psihiatria contemporană este dominată de profesorii Henrique Jao de BARAHONA FERNANDES şi Pedro POLONIO, care au contribuţii importante atît la promovarea ,,psihiatriei deschise”, cît şi la organizarea cercetării şi învăţămîntului psihiatric în Portugalia.
Curentu I antipsihiatric a fost combătut cu multă tărie de profesorul Pedro POLONIO în lucrarea „Psihiatria, medicina persoanei” (1978). Există noi orientări în studiile psihiatrice, în special spre problemele adolescenţilor şi toxicomanilor, susţinute de autori ca J. SEABRA-DINIS şi Fra-goso MENDES.
1075.	PSIHIATRIE ÎN RUSIA Şl ÎN UNIUNEA SOVIETICĂ — dezvoltare • Deşi încă din 1761 PETRU al lll-lea dăduse dispoziţie să se construiască aşezăminte speciale pentru bolnavii mintal, abia în 1779 se construieşte primul ospiciu în Rusia. Cu trei ani înainte, la spitalul „Ekaterins-kaia”, din 150 de paturi, 16% (24 de paturi) erau destinate îngrijirii bolnavilor psihic. în 1808 *a fifnţă spitalul „Preobrajenskaia”, în care, de-a lungul timpului, vor lucra o serie de psihiatri de valoare : S. S. KORSAKOV, V. A. MURATOV.
Psihiatria modernă rusă a fost reprezentată de la început de o pleiadă de savanţi, al căror renume european este incontestabil. Astfel, Ivan SLENOV a publicat „Reflexele creierului” (1863), lucrare care va influenţa nu numai psihiatria epocii sale, ci întreaga orientare a psihiatriei ruse şi sovietice, prefigurînd cercetările lui I. P. PA-VLOV asupra activităţii reflexe. S. S. KORSAKOV, psihiatru deosebit de dotat, înzestrat cu un remarcabil spirit clinic, a descris o largă paletă de tulburări ale memoriei şi de tulburări cu substrat organic (psihoza polinevritică), fiind, în acelaşi timp, unul dintre cei care au implementat definitiv modelul medical în studiul activităţii psihice. Atitudinea sa deosebită faţă de bolnavi a constituit un model pentru toţi elevii săi. Ivan BALINSKI a fost primul profesor de psihiatrie din Rusia, titular al catedrei de la Petersburg, iar A. I. KO-JEVNIKOV, distins profesor de neurologie, a
predat psihiatria la Moscova. Este remarcabilă contribuţia lui BALINSKI, prin care ş-au rezolvat unele probleme teoretice privind organizarea asistenţei psihiatrice. V. A. BETZ şi I. P. MERJE EVSKI au acordat o deosebită atenţie cercetărilor privind structura celulelor creierului şi citoarhi-tectonica acestuia, ca şi histopatologiei din anumite afecţiuni organice, în primul rînd din paralizia generală progresivă. în 1887 a avut loc primul Congres de psihiatrie din Rusia, cu 400 de participanţi. Caracterizată printr-o orientare consecvent materialistă şi prin preocuparea de a pune în lumină teza Iui LOMONOSOV ,,cu privire la rolul acţiunii lumii fizice asupra organelor de simţ şi a creierului” (V. GHILIAROVSKI), şcoala de psihiatrie rusă s-a ilustrat printr-o serie de medici de valoare: V. H. KANDINSKI, V. P. OSIPOV, V. P. SERBSKI, A. N. BERNSTEIN, P. B. GANNUSKIN, S. A. SUHANOV, P. P. KASCEN-KO, V. J.’ IAKOVENKO, N. N. BAJENOV, M. P. LITVINOV, ultimii patru remarcîndu-se şi ca talentaţi organizatori. Cartea privitoare la halucinaţii, publicată de V. H. KANDINSKI în 1890» conţine una dintre cele mai detaliate descrieri ale sindromului de automatism mintal şi a pseudo-halucinaţiilor. I. P. PAVLOV, deşi a fost profesor de fiziologie, a înrîurit în mod esenţial dezvoltarea psihiatriei ruse şi sovietice. Apariţia lucrării sale ,,Lecţii asupra funcţionării glandelor digestive” i-a adus recunoaşterea mondială şi Premiul Nobel (1904). După1900,1. P. PAVLOV şi-a dedicat întreaga activitate studierii activităţii nervoase superioare. Opera sa însă, deosebit de originală şi dinamică, a fost dogmatizată, mai ales în perioada postbelică, cînd a fost considerată drept model universal de explicare a bolii psihice (poziţie care a avut un efect de stagnare şi asupra psihiatriei din alte ţări).
V. M. BECHTEREV, psihiatru şi neurolog, a publicat o serie de lucrări de o valbare certă : „Bazele teoriei funcţionării creierului” şi „Căile de conducere ale sistemului nervos”, care au condus Ia elucidarea modului în care scoarţa cerebrală
684/Psi
Psihiatrie în Spania; Psihiatrie în Statde Unite
coordonează procesele psihice şi la explicarea legăturii dintre aceasta şi activitatea organelor interne. Relaţiile personale cu 1. P. PAVLO / i-au dăunat mult, meritele sale bucurîndu-se da o recunoaştere totală abia după an ii ’50. în 1903, 8ECH-TEREV a înfiinţat Institutul de Neuropsihologie din Petersburg, iar P. B. G\N M J5KIN a fondat revista „Psihiatria contemporană”, la spitalul Alexiev unde îşi desfăşura activitatea. GANNU5-KIN (1875—1933) a devenit şeful unei şcolii reprezentate de IUD1N, KERBIKOV, GEÎER, RO-SENSTEIN, MOROZOV, MELEHOV, şcoală deosebit de activă mai ales în ceea ce priveşte psihiatria biologică şi descrierile clinice. Profesorul sovietic s-a distins prin studiile asupra caracterelor patologice şi a dizarmoniilor de personalitate. Psihiatrii sovietici, a căror orientare „sociogene-tică” a fost deosebit de pronunţată după deceniu! ai treilea, au realizat descrieri amănunţite ale unor dezvoltări patologice : „paranoidul acut a! drumului de fier” (LISAKOVSKI), „delirul prizonieratului” (FEDOROV), „delirul defectului fizic” (I. S. NICOLAEV). Pe plan organizatoric, în sistemul de asistenţă, din 1925 s-a înfiinţat prima reţea de dispensare din lume şi prin eforturile lui L. M. ROSENSTEIN s-a pus la punct sistemul dis-pensarizării. Tot în domeniul asistenţei ambulatorii trebuie subliniat rolul deosebit al lui DJA-GAROV în înfiinţarea sistemului spitalului de zi.
Psihanaliza a pătruns în Rusia înainte da 1914, iar după revoluţia din octombrie au fost traduse o serie de lucrări ale lui FREUD. în 1925, LURIA a făcut chiar o serie de comentarii favorabile metodei. După 1929, psihanaliza nu mai este menţionată în lucrările de specialitate, iar după 1945 devine chiar ţinta unor severe atacuri.
Dupa 1962, psihologia sovietică cunoaşte p dezvoltare deosebită prin contribuţiile aduse de TEPCOn/, LURIA, vVOLFO.MA-ZEiGARNIK, BAS-SIN. Lucrări notabile au fost realizate în domeniul psihiatriei infantile. După o perioadă, de fră-mîntâri şi de progres cantitativ, psihiatria sovietică a ultimului deceniu îşi' redsfineşte obiectivele şi instrumentele da lucru, cunoscînd uhproces'de accelerată daz voi tare calitativă.
1076.	PSIHIATRIE ÎN SPANIA - dezvoltare •
Secolul ai XvMea a reprezentat pantru psihiatria spaniolă mai mult decît pentru celelalte ţări: încă din 1405 funcţiona la Val anei a un spital psihiatric patronat de călugări ; ac^st model va prolifera la Saragossa (1 425), Sa/iila (1436), Toledo (1480), Valladolid (143?) şi G'inada. Renaşterea (care combatea actele da cantate ale bisericii) şi înrăutăţirea situaţiei e::>n:>nice vor conduce la pierderea caracterelor da specificitate ale acestor spitale psihiatrica, bolnavul mintal ajungînd să fie tratat, ca oricare bolnav somatic, în spitalul general sau considerat delincvent. Medicii îşi vor păstra prestigiu! atît prin prescripţiile medicale,
cit şi prin avizul dat internărilor în spital. Din cauza amplasării spitalelor în interiorul oraşel#r, ergoterapia a fost mai puţin utilizată în azilele spmiole.
La începutul secolului al XlX-lea, monarhia spaniolă a ignorat complet psihiatria, tratarea bolnavului psihic pterzîndu-se ca noţiune mai ales în timpul absolutismului regelui Ferdinand. Autorităţile locale puteau interna printr-o simpla ordonanţă, fară a mai ţine cont de certificatul medical. Anii de liberalizare (1820—1823) au trecut asistenţa psihiatrică în grija asistenţei publice, organizarea acesteia fiind puternic influenţată de cea franceză. Decretele-reguli şi ordonanţele ulterioare (1849, 1864, 1870; 1876) nu au adus modificări semnificative.
Unităţi spitaliceşti au fost create, în acest secol, cu mare efort, de medici pasionaţi ca : Francisco CAMPDERA (1844), Antonio PUJADAS (1854), Juan Gina y PASTAGAS (1857), ESQUEREDO (1877). Psihiatria clinică (organicistă) franceză este larg acceptată de autorii spanioli încă de ia începutul secolului al XlX-lea, cea germană pă-trunzînd da abia după primul război mondial. Luis SIM^RRO este primul psihiatru de formaţie experimentală, histologică şi clinică, urmat- de Santiago Ramon y CAJAL, celebru prin lucrările sale asupra histologiei sistemului nervos central.
Elevii lui ALZHEIMER, Nicolas ACHUCCARO, LAFORA, SACRISTAN, PRADOS, Emilio Mira LOPEZ ş.a. vor constitui o şcoală ce va continua direcţia anatomo-clinică. Madfid şi Barcelona sînt oraşele care centralizează clinica, cercetarea şl învăţămîntul psihiatric. Războiul civil (1936— 1939) întrerupe brutal ascensiunea noii psihiatrii spaniole. Mai tîrziu, opera lui Lopez IBOR, în care se întrepătrund concepţiile fenomenologice, existenţialiste şi filozofic-antropologice, a fost considerată ca un reviriment psihiatric, reprezen-tînd, împreuna cu acceptarea, largă a psihofarma-cologiei, punctul de vedere oficial. Eforturi se fac, în continuare, pentru limitarea cazurilor de internare a bolnavilor psihici şi pentru diversificarea mijloacelor de,tratament şi reintegrare socială a acestora. V’
1077.	PSIHIATRI E ÎN STATELE UN ITE - dezvoltare • Evoluţia psihiatriei în Statele Unite este declanşată de cîştigarea independenţei tinerei republici, etapă ce corespunde şi unei impetuoase urbanizări (în 1790, existau şase oraşe cu pestelOOOde locuitori). în 1751, Benjamin FRANKLIN solicită autorităţilor în drept înfiinţarea unui spital în care să-şi găsească adăpost atît săracii, cît şi alienaţii. în 1773 exista deja la Williams-burg, în Virgin ia, un azil public special, care nu a avut succesul scontat. Pînă în 1840 se va ajunge însă la organizarea asistenţei bolilor psihice, aşa cum şi-au dorit-o reformatorii azilari din prima jumătate a secolului al XlX-lea.
Psihiatrie in Statele Unite; Psihiatrie în ţările din Africa
Psi/685
Războiul civil (1861—1865) a stimulat crearea de servicii publice în majoritatea statelor, sub forma spitalului mare, micile azile particulare facînd eforturi continue spre a se adapta dorinţelor pacienţilor bogaţi.
Crizele sociale sau financiare prin care trecea destul de frecvent societatea americană au determinat crearea unei atitudini oficiale de înţelegere activă a tulburării mintale. Spitalul întrunea sufragiile populaţiei, cît şi ale autorităţilor de stat. Tn America, „nebunia” era un imperativ preponderent, produs al activităţii concrete, deosebin-du-se mult faţă de alienarea din Franţa, de exemplu. în Lumea Nouă, alienistul era un rezultat aî Împrejurărilor speciale create de azil ; el trebuia să lupte, în anii 1831—1840, împotriva crimelor, bolilor şi mortalităţii urbane în creştere. în ciuda bogăţiilor materiale ale Americii, imigraţia şi sărăcia, ca şi decadenţa morală şi socială pe care o antrenau nu puteau fi stăvilite. Sărăcia putea constitui, în acea epocă, un motiv de internare în spital ; spitalul, oferind bolnavilor tuturor claselor sociale iin loc de adăpost, a constituit un pas spre progres.
Cu fonduri publice sau particulare s-au înfiinţat stabilimente azilare, în care medicii pretindeau că tratează alienarea cu metode morale şi medicale, izolînd bolnavul psihic periculos de familie şi societate. Acesta a fost, se pare, momentul cînd administrarea spitalelor este încredinţată intendenţilor medicali, care exercitau o supraveghere formală asupra internării şi externării bolnavilor, rolul medicului alienist părînd a fi secundar acestora.
Criterii economice şi psihiatrice au guvernat multă vreme procedurile de internare (diferite de !a stat !a stat), acordîndu-se prioritate bolnavului agitat. Terenul a fost însă fragil, numeroase interese divergente făcîndu-şi loc şi subminînd conceptul azilar. Detenţii ilegale, acuzaţii de agravare iatrogenă vor fi motive pentru pamfletele vremii (1830—1880) şi pentru înfiinţarea unor organizaţii menite să susţină ordinea tradiţională din azile şi să apere bolnavul psihic de influenţele
negative din timpul internării (Conferinţa naţională pentru opere de caritate şi corecţie, 1874 ; Asociaţia naţională pentru protecţia animalelor şi prevenţia nebuniei, 1880—1884).’
Au fost emise şi legi pentru a limita imigraţia în SUA, care prevedeau deportarea străinilor indezirabili social sau biologic, sterilizarea părinţilor deficienţi (începutul secolului al XX-Iea). Adresabilitatea către spitalele psihiatrice fiind mai bună, a crescut şi incidenţa bolilor psihice (corespunzător ofertelor), astfel că în SUA, după cel de-al doilea război mondial, serviciile psihiatrice de zi vor spori considerabil, la fel şi numărul total a! indivizilor care primesc alocaţii psihiatrice.
Internarea bolnavilor fără speranţe crescuse iniţial durata spitalizării, dar aceasta a scăzut considerabil după introducerea tratamentului cu psihotrope. S-a observat însă că, după 1965, numărul recăderilor a crescut. în deceniul şapte, bolnavii senili au constituit una din problemele centrale ale preocupărilor psihiatrice. în 1974, o jumătate din cele 284 000 de paturi necesare bolnavilor convalescenţi erau ocupate de persoane peste 65 de ani sau de debili mintal. Adeptă a conceptului psihodinamic, psihiatria americană a preluat teoria freudiană, pe care a modificat-o specific. Serviciile ei s-au dezvoltat continuu-avînd la bază ideea posibilităţii de a păstra sănătatea oamenilor prin ameliorarea condiţiilor lor de viaţă şi de muncă.
1078. PSIHIATRIE ÎN ŢĂRILE DIN AFRICA-
dezvoltare • Boala psihică şi metodele de tratare a ei au existat în societăţile tradiţionale africane înaintea colonizării. Aducînd cu sine noi valori economice, sociale, familiale şi psihice, coloniştii au contribuit la dispariţia structurilor socio-cul-turale africane generatoare de valori proprii. De aceea, astăzi se pot face cu greu referinţe [a trecutul cultural african tradiţional, dar apare evident că familia sau grupul social lărgit au restructurat printr-o dinamică integratoare noile valori impuse de dominaţia colonială, inclusiv atitudinea de respingere a bolnavului psihic, ca ,,periculos sau inutil” pentru societate.
Fragmentarea etnică de pe teritoriul african şi introducerea tehnicilor occidentale au dus la o diversificare enormă a concepţiilor etiologice şi de tratament al bolii psihice. Personalitatea normală a unui individ se constituia la intersecţia celor trei axe reprezentate de strămoşi, familie şi comunitate, care defineau respectiv fiinţa, identitatea şi existenţa persoanei. Afectarea acestor axe putea genera tulburarea mintală. Boala psihică, în această lumină, apărea ca o dezordine intervenită în ordinea care domnea în cadrul relaţiilor bolnav-familie-comunitate. Teama de persecuţie era considerată (?a un fenomen social normal, şl doar temele de posesiune, Influenţă erau patologice.
686/Psi
Psihiatrie în Ţările Scandinave şi islanda
Faptul că agresiunea bolii se facea dinspre spirite, fetişuri, marabutaje (în ţările musulmane) spre Itidtvid, ridica probleme ce implicau, în acelaşi timp, tradiţia, rudele, neamul, ameninţînd integritatea grupului. Aceste considerente determinau luarea unei atitudini colective în faţa alienării, Iar terapiav însemna reluarea legăturii rupte, permiţînd redobîndirea identităţii în ansamblul cultural. Căutarea unui vindecător,pînă Ia găsirea celui potrivit, demonstra credinţa în curabili-tatea bolii psihice.
Construirea azilelor care doar adăposteau bolnavii psihici, fară a-i trata, s-a făcut după modelul european, dar medicul alb, prin atitudinea sa rasistă, a prejudiciat pe africanii alienaţi: atît ca negri, cît şi ca ca bolnavi psihici, dublîn-du-le imaginea de agresivitate, violenţă, periculozitate. Aceasta a mărit şi a perpetuat rezistenţa la terapia inumană a albilor. De abia din 1912, asistăm la elaborarea unei legislaţii specializate şi la formarea primilor psihiaţri autohtoni. în 1938 ia naştere primul serviciu de asistenţă psihiatrică în Africa de Vest.de ocupaţie franceză, cu desch i-derea în 1956, la Dorkas, a primulu i centru neuro-psihiatric pentru 100 de bolnavi. Din 1970, are loc şi pe teritoriul african separarea neurologiei de psihiatrie, cu înglobarea în aceasta din urmă a aspectelor psihologice şi psihosociale.
Avînd de luptat cu foametea, seceta, mal nutriţia, ţările africane plasează încă bolile psihice pe un loc mînor îh cadrul problemelor de sănătate publică. Dificultăţile economice şi sociale ale acestor ţari nu au permis încă crearea unei infrastructuri necesare activităţi» de igienă mintală, care ar necesita cercetări psihologice, psihosociologice şi psihopatologice originale, proprii.
1079; PSIHIATRIE lN ŢĂRILE SCANDINAVE (Danemarca, Finlanda, islanda, Norvegia şi Suedia) — dezvoltare • Istoria psihiatriei în aceste ţâri, care numără astăzi peste 23 000 000 locuitori, «ste cunoscută foarte puţin, comparativ cu celelalte ţari europene. în perioada de dinaintea evului mediu, singurele informaţii sînt cele pe care le oferă legendele şi miturile, de altfel bine conservate pînă azi. în evul mediu, asistenţa psihiatrică se desfăşura, de regulă, în acelaşi mod ca şl pe continent, cel mai vechi spital menţionat în Norvegia fiind din 1170, cel de pe lîngă catedrala Trondheim, în Suedia din 1551 lîngă Stockholm, în Danemarca la Bostrup din 1527, iar înj Finlanda din 1396.
Influenţele iluministe ale Revoluţiei franceze au fost benefice şi pentru psihiatria scandinavă, aceasta adoptînd în secolul al XlX-Iea reforme înnoitoare. Promotori ai liberalizării au fost Frederic HOLST (1791-1871) în Norvegia; P. W. JESSEN.J. H. SEIDELIN, Jens RASMUSSEN HOBERTZ şi HaroIdSELMERÎn Danemarca; C. U. SONDEN în Suedia; L. A. FAHLANDER în Fin-
landa. Ei au contribuit Ia înfiinţarea şi modernizarea unor spitale de psihiatrie ayînd un pronunţat caracter medical. După 1916, tendinţa a fost de a crea mici unităţi psihiatrice pe lîngă spitale generale, care oferă tratament de scurtă durata cazurilor curabile. Principiul „uşilor deschise” a găsit un teren fertil în Ţările Scandinave, terapia instituţional izată cunoscînd un mare succes pe baza unei psihiatrii sectorizate. în medie, la 300 000 locuitori ai unei provincii există un spital, inclu-zînd un serviciu psihiatric. Ia care se adaugă spitalul de zi, ateliere de ergoterapie etc. Centrele de sănătate publică şi cabinetele particulare preiau şi ele o parte din îngrijirea bolnavilor psihici.
Danemarca se remarcă prin măsurile deosebite adresate debililor mintal, iniţiate din 1934, preluate de Suedia în 1955, de Norvegia în 1949 şl 1952. Se fac eforturi speciale pentru integrarea copiilor handicapaţi într-un regim normal de şcolarizare. Problema alcoolismului şi a intoxicaţiei cu droguri cunoaşte o atenţie specială în ţările nordice, în cadrul serviciilor psihiatrice ?au al spitalelor, îngrijirile fiind prelungite prin spitalele de zi, instituţii sociopedagogice sau comunitare.
Mai puţin dezvoltată este psihiatria infantilă, în schimb, psihiatria medico-Iegală xunoaşte o reglementare unitară în peninsulă, fiind fondată pe concepţii medico-biologice (Norvegia şi Suedia) sau medico-filozofice (Danemarca). Stările psihotice sînt supuse internării şi tratamentului obligatoriu, bolnavii aflîndu-seîn grija familiei, a autorităţilor medicale sau asistenţei sociale. Din punct de vedere Ideologic, influenţa germană a fost decisivă, atît prin clasici, cît şi prin psihanalişti,pînă după cel de-al doilea război mondial, cînd a căpătat pondere psih iatriaameri cana şi engleză, în ultimi i 20 de ani, psihiatria socială s-a îmbogăţit, în aceste ţări, cu noi dimensiuni.
Metodele terapeutice active cunoscute au fost introduse în Tarile Scandinave, fără excepţie, inclusiv psihochirurgia (abandonată în anii '40— *50 datorită apariţiei neurolepticelor). Nevrozele beneficiază în primul rînd de metode psihotera-pice, iar psihozele de programe speciale ale acestui tip de tratament (este mai puţin acceptată psihanaliza freudiană şi sînt preferate formele scurte şi de grup). Largă audienţă au principiile de comunitate terapeutică, terapia mediului, ergotera-pia, terapia de readaptare şi terapia instruirii profesionale.
în ultimul secol, psihiatria a făcut parte obligatorie din învăţămîntul medical, fiind considerată printre primele trei materii clinice principale (alături de medicina internă şi chirurgie). Numărul mic al locuitorilor, stabilitatea şi accesul facil la serviciile psihiatrice favorizează realizarea unor studii ştijnţifice riguroase din punct de vedere statistic, apreciate pe plan mondial.'
Psihiatrie în ţinuturile româneşti ; Psihice acystico-verbale^
Psi/687
1080.	PSIHIATRIE |N ŢINUTURILE ROMÂNEŞTI— devoltare # Psihiatria în ţinuturile româneşti a urmat aceeaşi evoluţie ca şi în restul Europei şi, mai ales, s-a sincronizat cu aceea din părţile orientale ale continentului. Deşi se poate presupune că primele formaţiuni spital icesc-az ilare de pe teritoriul patriei noastre (1292— Sibiu, 1339— Oradea, 1366 — Cluj, 1385— Braşov) acordau asistenţă şi bolnavilor psihici.nu există dovezi clare în acest sens. De asemenea, sînt rare consemnările unor atitudini inumane faţă de bolnavii psihici, deşi în 1565 este menţionată arderea pe rug a cinci ,,vrăjitoare” la Cluj. Mai precise sînt datele privind asistenţa de tip caritabil, care era acordată în mănăstiri, biserica ortodoxă manifestînd o atitudine tolerantă faţă de boala psihică.
La mănăstiri şi schituri ca Madona Dudu» Jitea, Palamuci, Mărcuţa, Gol ia, Adam, bolnavii erau asistaţi de călugări şi nu se poate spune că, la sfîrşitul secolului al XVII Mea şi începutul secolu-1uial XlX-lea, „tratamentul moral” al bolnavilor de la „ospiciul de alienaţi” Neamţ diferea de cel din Franţa revoluţionară. în 1846, la „bolniţa” de la Neamţ au fost angajaţi un medic şi un spiţer, iar în 1905 toţi bolnavii au fost transferaţi la spitalul Socola din laşi.
Ospiciul Madona Dudu din Crai ova a fost, de asemenea, înfiinţat ca un refugiu caritabil în jurul unei biserici posesoare a unei icoane „miraculoase” (1789), legiferat în 1858 şl transformat în aşezămînt psihiatric, în 1861, de dr. HANSEL-MAN.
în Transilvania a funcţionat din 1863, la Sibiu, an spital de neurologie şl psihiatrie şi au fost înfiinţate primele instituţii pentru şcolarizarea «deficienţilor mintal (Ineu, Cluj).
în Muntenia, după instituirea unui regim unitar pentru alienaţi (1838) şi după transferarea lor fa mănăstirea Mărcuţa, a cărej gri mă conducere a fost asigurată de medicul N. GĂNESCU, se hotărăşte, în 1864, trecerea definitivă la laicizarea asistenţei psihiatrice. La ospiciul Mărcuţa s-au organizat şi primele forme ale învăţămîntului românesc de psihiatrie (în 1867—1868, sub conducerea benevolă a Iul Alexandru ŞUŢU). Profesorul ŞUŢU a devenit titular al catedrei de psihiatrie din 1898, Iar la laşi, din 1895, catedra de specialitate va fi condusă de Al. BRÂESCU.
în Bucovina ia fiinţa, din 1886, sub conducerea Iul Constantin ŢURCÂNU, .primul serviciu de psihiatrie, în cadrul spitalului din Cernăuţi.
Mare animator şi personalitate de primă mărimea psihiatriei româneşti, Alexandru OBREGIA -este cel care a Iniţiat şl realizat construcţia unor localuri moderne la iaşi (Socola— 1905) şi Bucureşti (Spitalul Central — în prezent „Dr. Gheor-ghe Marinescu” — 1922).
TR&rar
m
Contactul strîns al şcolii de psihiatrie româneşti cu şcolile europene (în special cu cea franceză) a făcut ca psihiatria românească să se dezvolte în prima jumătate a secolului al XX-lea prin contribuţia unor specialişti remarcabili ca : Gh. MARINESCU, C. I. PARHON, Pandy KALMAN, C. URECHIA ş.a.
1081,	PSIHICE ACUSTICO-VERBALBH)haIuci-naţii (cf. gr. psychikos „referitor la suflet”) • Halucinaţii auditive lipsite de caracterul de senzoria-litate şi spaţlalitate, care nu se suprapun în mod precis peste modalităţile obişnuite de localizare senzorială a unei percepţii; Ele sînt forma de manifestare a psfudohalucinâţlilor, conţinutul lor fiind reprezentat de „voci interioare, murmure intrapsihice, transmisia gîndirii, ecou al gîndirii şi lecturii” (H. EY). Bolnavul subliniază întotdeauna caracterul lor straniu şl xenopatîc, ca şi faptul că nu le percepe pe căile senzoriale obişnuite, ci cu „urechile minţii”* sau „direct în cap, în creier”. Pseudohalucinaţiile verbale sînt însoţite de impresia lipsei de intimitate psihică şi de dezvăluire a conţinuturi lor ideative. Qîte-odată, aceste halucinaţii nu ajung să capete un caracter verbal, rămînînd în stadiul de pseydo-halucinaţii aperceptive (LEVY-VALESSi). Apar în psihozele schizofrenice, Izolate sau facînd parte din sindromul de automatism mintal (Cteramba* ult-Kandinski).
688/Psi
Psihism ; Psihizore ; Psihoonaieptic ; Psihoanemic(s); Psihobiologie
1082.	PSIHICE VIZUALE^) halucinaţii • Fenomene halucinatorii al căror caracter „vizual" se referă la reprezentări mintale scenice de tipul reveriilor (HAGEN), scene imaginare extrem de impresionante (KANDINSKI), cu conţinut aperceptiv sau abstract (KAHLBAUM). Aceste reprezentări se desfăşoară în spaţiul subiectiv al bolnavului, care afirmă că le percepe cu „ochii minţii”, dîndu-i impresia că ,.trăieşte într-o lume reprezentată de scene imaginare, de amintiri, de viziuni interioare sau artificiale” (EY, BERNARD, BRIS-SET). Subiectul nu poate evoca decît cu mare dificultate conţinutul acestor halucinaţii şi are faţă de ele o atitudine pasivă, de reculegere. Sînt mult mai rare decît halucinaţiile psihice auditive. Sînt caracteristice psihozelor discordante.
1083.	PSIHISM (cf. gr. psy cinisme; vezi gr. psychle ,,suflet”) • Ansamblul fenomenelor psihice ae unui individ sau ale unei colectivităţi,prin care se reflectă realitatea obiectivă (sens în care este similar noţiunii de psihic).
1084.	PSIHIZARE (cf. fr. psycbe) • în perspectivă psihodinamică, reprezintă o modalitate psihopatologică (opusă somatizării unei problematici psihologice, ca în isteria de conversie sau în afec-ţiunile psihosomatice), prin care se produce o extensiune a unor procese patologice organice la un alt nivel (cel psihic). După G. ABRAHAM (1964), psihizareaar putea fi descrisăîn tulburările psihotice simptomatice (organice), în cadrul cărora leziunile somatice suferă un proces de transgresiune în psihopatologie. Argumentînd cu faptul ca nu toate atingerile somatice au răsunet psihic,
G.	ABRAHAM consideră consecinţele simptomatice de natură psihică (deliruri, halucinaţii, stări confuzionaie) ale leziunilor cerebrale (debilităţi mintale, stări postencefalitice, sindrom Korsa-kov etc.), produse prin „psihizare”, ca modalităţi compensatorii ale trăirii unor situaţii lipsite de mijloace habituale de control şi de reflectare intrasubiectivă normală a realităţii.
1085.	PSIHOANALEPTIC (cf. psiho-; gr. ano-tepsis „refacere, restabilire”) «Droguri psihotrope a căror acţiune determină stimularea activităţii sistemului nervos central prin mecanisme ca: creşterea vigilităţii, stimularea activităţii intelectuale sau creşterea tensiunii emoţionale. DELAY şi DENIKER clasifică psihoanalepticele în :
•	stimulente ale vigilităţii (psihotone propriu--zise) sau antihipnotice, nooanaleptice sau amine psihotone ;
•	stimulente ale dispoziţiei (timoleptice sau antidepresive) ;
•	alte stimulente pentru creşterea vigilităţii sau stimulente ale dispoziţiei, care nu se opun somnului fiziologic sau hipnoticelor şi nici nu pot inversa dispoziţia depresivă.
PSIHOSTIMULENTE.
1086.	PSIHOANEDALW Mexic - DCI D/oze*
sin.
pom#Tranchilizant, derivat benzodiazepinic-->
DIAZEPAM<m) Romania.
1087.	PSIHOANEMIC3) sindrom (cf. psiho- ; gr- an-; haima „sînge”) • Tulburări psihice de acompaniament în sindroamele anemice -» HE-MOPATIE.
1088.	PSIHOBIOGRAMĂ (cf. psiho-; gr. bios „viaţă” ; gramma „inscripţie”) • Metodă elaborată de KRETSCHMER în 1922, care investighează, pe de o parte, datele familiale şi temperamentul bolnavului,iar pe de altă parte» date privind starea lui socială, date biografice şi date somatice.
1089.	PSIHOBIOLOGIE •Sistem eclectic (J. H. MASSERMANN) teoretic, de cercetare şi de terapie comportamentală, conturat de lucrările lui A. MEYER. Principiile cele mai importante ale psihobiologiei sînt:
•	comportamentul trebuie considerat ca expresie psihobiologică globală a întregului organism şi nu ca o sumă de reacţii ;
•	comportamentul este modelat atît în constl-tuţia.cît şi în dezvoltarea sa de determinanţi multipli care trebuiesc luaţi în considerare după ,,greutatea” lor specifică ;
•	terapia trebuie să fie cît mai eclectică posibil, orice metodă putînd fi luată în considerare (fizică, farmacologică, psihoterapeutică sau socială) dacă, în mod empiric, se dovedeşte utilă.
Sistemul npsologic kraepelian, bazat pe descrierea nosologică semnificativă statistic, a fost înlocuit în psihobiologie de o descriere dinamică pornită de la radicalul grecesc „ergon” (acţiune). Psihiatria psihobiologică este atrăgătoare, simplă» raţională, universală şi, în primul rînd, dinamică ; dar este limitată, neputînd să ofere o concepţie generală clară pentru comportament şi nici să fondeze acele puncte necesare aplicării unei terapii ştiinţifice. MEYER a exagerat roiul pe care îl au evenimentele biografice ca atare, precum şi nivelul pînă la care „bunul simţ” reacţionează cu eficienţă şi eficacitate în faţa situaţiei psihopatologice. Simplificările explicaţiilor reacţiilor şi a comportamentelor umane, ale motivaţiilor profunde şi ale simbolizărilor mai subtile, au făcut ca acest curent să nu se impună decît pentru o perioadă limitată.
1090.	PSIHOCATHARSIS (cf. psiho- ; gr. cathar-sis „curăţire, purificare”) • Metodă psihanalitică CATHARSIS.
1091.	PSIHOCH1RURGIE (cf. psiho-; gr. cheir „mînă” ; ergon „acţiune”) -♦ CHIRURGIE ÎN PSIHIATRIE.
Psihodinamică : ipoteza, perspectiva ; Psihodisleptice ; Psihodromâ
Psi/689
1092.	PSIHODEGRADARE ALCOOLICĂ*8) sin-
sin.
drom (cf. psiho- ; lat. degradare)-------> KROSOW-
SKA(S> sindrom.
1093.	PSIHODIAGNOSTIC (cf. psiho-; gr. d/og-
sin.
nos/'s ,.diagnostic”) ----> DIAGNOSTIC PSI-
HOLOGIC.
1094.	PSIHODINAMICĂ- ipoteză# Ipoteză pe care terapeutul o elaborează referitor la pacient şi care stă la baza travaliului psihoterapeutic ; este folosită în special în psihoterapiile scurte de inspiraţie analitică. Această ipoteză conţine, în general, aspecte esenţiale în dezvoltarea individului ca persoană şi, în special, istoria manifestărilor morbide(a simptomelor),din punct de vedere aletiologiei şi mecanismelor de formare. Ipoteza psihodinamică vizează nu atît latura conştientă a reacţiilor, simptomelor sau maladiei mintale, cît personalitatea inconştientă, mecanismele profunde prezente în toate aceste manifestări.
Dintre toate psihoterapiile, psihanaliza foloseşte cel mai puţin ipoteza psihodinamică ; practic,terapeutul nu elaborează o astfel de ipoteză la debutul terapiei, întrucît psihanaliza este o terapie de restructurare a personalităţii prin autocu-noaştere profundă, fapt care presupune un permanent travaliu de investigare pe parcursul curei analitice. în ceea ce priveşte metodele psihologice de Investigare a personalităţii, tehnicile (metodele) proiective oferă datele necesare pentru elaborarea unei ipoteze psihodinamice.
1095.	PSIHODINAMICĂ — perspectivă* • Studiul proceselor psihice (mintale) din punct de vedere dinamic, în perspectiva dezvoltării lor în generai şi în ceea ce priveşte particularităţile dezvoltării şi manifestării acestor procese de-a lungul existenţei individului.
Perspectiva psihodinamică interferează cu una genetică şi implică referinţe esenţiale la etiologia manifestărilor respective, fie ele normale sau patologice, precum şi la mecanismele intime ale acestor manifestări. Se consideră că orice manifestare psihică, normală sau patologică, are o anumită bemnificaţie în funcţie de etiologia ei şi de mecanismele implicate în formarea ei. Studiul psiho-dinamic nu se reduce la manifestare sau simptom, ci la modalităţile şi etapelede elaborare ale simptomului, dincolo de planul conştient al reacţiei (mecanismele şi implicaţiile inconştiente).
1096.	PSIHODISLEPTICE (cf. psiho-; gr. dys-leptos „dificil de ‘prins”) • Grupă de substanţe psihotrope cunoscute şi sub numele de halucinogene, psihedelice, psihotomimetice, care produc modificări psihice îndeosebi în sfera cognitivă şi perceptuală. Din această grupă fac parte substanţele oneirogene (derivaţii de Cannabis), substanţele halucinogene (LSD 25, mescalina, psiiocibina) şi narcoticele (derivaţide
opium şi opiacee de sinteză). Un ii autori au de scris efectele terapeutice ale acestor droguri îh stări de anxietate şi depresie, deşi folosirea lor este legată de inducţia stării psihotice („farma-copsihoze”) si de instalarea toxicomaniei -►
—	PSIHOTOMIMETICE.
1097.	PSIHODRAMĂ (cf. psiho- ; gr. drama „acţiune”) • Metodă de pedagogie şi terapie activă, pusă la punct dej. L. MORENO, care semnifică realizarea totală a psihismului prin acţiune. Psihodrama tratează o problemă referitoare la/ implicînd un subiect sau un grup, într-un mod personal sau privat. MORENO afirmă că psihodrama nu este joc, spectacol sau manipulare a gru-pului ; ea nu trebuie impusă de nici un participant, nici de un monitor (terapeut), nici de o instituţie. Subiecţii pot fi invitaţi să vadă şi să asculte o psihodramă, în speranţa că îşi vor manifesta dorinţa să participe. De asemenea, sînt invitaţi psihologi, medici, pedagogi.pentru a contribui la formarea „grupului”. Psihodrama este o terapie în profunzime a grupului, o terapie realizată prin acţiunea grupului, în grup, cu grupul şi a grupului (în sensul că aparţine grupului prin conţinuturile vehiculate — A. A. SCHULZENBER-GER).
MORENO consideră că metoda psihodrame restituie autenticitatea psihismului ; catharsisu* provocat este un catharsis de acţiune. Psihodrama include toate formele de producţie dramatică în care participanţii (activi sau spectatori) furnizează întreg materialul, producţia ca atare beneficiind de efectul catharctical acţiunii, fără a pregăti nici o secvenţă a producţiei dramatice în exterior. Elementele psihodramei, după J. MORENO, sînt : scena, protagonistul, psihodramatistul (terapeutul sau monitorul), Ego-urile auxiliare (terapeuţii auxiliari), publicul sau auditoriul (membrii grupului). După acelaşi autor, există trei forme principale de psihodramă :
•	psihodrama în întregime spontană (nepregătită dinainte) ; există un conflict (în grup sau Ia unul din membrii grupului), care poate fi „jucat” cu ajutorul psihodramatistului şi al echipei de Ego-uri auxiliare; Anne Ancei in SCHULZENBERGER denumeşte această formă, psihodramă cu intrare non-directivă („mise-en-train non-directive”);
•	psihodrama planificata (pregătită); gîndită înainte sau pregătită fie de echipa psihodra-matică, fie de membrii grupului; uneori, un participant se hotărăşte să-şi prezinte problemele, alteori grupul decide să-şi joace o situaţie sau alta, la o dată anume, sau echipa psihodramatică prezintă o problemă în funcţie de cum apreciază trebuinţele grupului sau ale unui membru al grupului. Este o psihodramă dirijată într-un plan de ansamblu ;
44 - c. 838
6901Psi
Psihodrama : tipuri şi forme
•	psihodrama pusă în scenă sau repetată : reproducerea sau repetiţia unei coproducţii a grupului, plecînd de la o şedinţă precedentă ; un sindrom psihic specific al unui participant este lucrat în toate detaliile sale, sub formă dialogată, scrisă ; apoi se decide ce roluri vor juca diferiţi participanţi, în ce zi, restul grupului fiind spectator (nu participă nimeni din exterior).
Psihodrama diferă de jocul unei piese de teatru în scop terapeutic (teatro-terapie) ; diferă de asemenea de Mcommedia deil’arte’' sau de improvizaţiile pe o temă dată. MORENO spune că în psiho-dramă protagonistul îşi trăieşte viaţa sa pe scenă, cu scop terapeutic.
Anne Ancei in SCHULZENBERGER distinge :
•	psihodrama de explorare : subiectul descoperă (şi arată) ceea ce este important pentru el ;
•	psihodrama de diagnostic: psihodramatistul caută aspectele specifice ale personalităţii subiectului (pentru a ajuta un bolnav să se cunoască şi să-şi limpezească problemele) ;
•	psihodrama de formare sau educativă : subiectul se formează sau se antrenează în a cîştiga noi deprinderi în relaţiile umane (de exemplu, formarea infirmierelor, consilierilor, a studenţilor în medicină, a viitorilor profesori — deci formare sau perfecţionare profesională);
•	psihodrama de re-antrenament : se reconstruiesc vechi habitudini de interacţiune în scopul ca ele să funcţioneze ca răspunsuri mai adecvate într-o situaţie (de exemplu, re-antrenamentul accidentaţilor, al răniţilor, al bolnavilor);
•	psihodrama terapeutică : subiectul se orientează el însuşi spre o mai bună înţelegere a rolului sau a rolurilor sale (roles insight), cu catharsis, abreacţie, conştientizare ; conşti-entizînd ce rol joacă el în relaţiile cu altul, se reduc conflictele dintre diversele sale roluri; astfel, comportamentul subiectului va fi mai adecvat la diverse situaţii, o redescoperire a unor deprinderi sau habitudini de a fi („savoir-etre") ;
•	psihodrama estetică (J. L. MORENO) 1 subiectul încearcă să atingă o „senzaţie
o satisfacţie, prin modul în care îndeplineşte diferite roluri ; astfel, el joacă fie rolurile la care a fost obligat, conform statutelor impuse de diferite grupuri de apartenenţă, într-un fel care sâ-l aducă satisfacţii la nivelul imaginarului, fie roluri fictive pe care şl le-ar fi dorit şi pe care viaţa reală nu-l permite să le joace, ele rămînînd aspiraţii neobiectivate, prelungite în trăiri frustrante (de exemplu, a fî astronaut, marinar, a avea alt sex, altă familie) ;
•	antrenamentul la psihodrama şi prin psjho-dramă pentru viitorii psihodramatişti şi terapeuţi de grup (se folosesc aici toate formele enumerate mai sus).
Pot fi delimitate trei forme de psihodramă, în funcţie de desfăşurare şi de modul de participare a membrilor :
•	psihodrama de grup sau psihodrama clasică : în principiu, psihodrama este o acţiune de grup, în grup, a grupului, cu grupul şi pentru grup ;
•	psihodrama individuală (folosită mal puţin): subiectul joacă cu un terapeut, cu un cuplu terapeutic, cu o echipă psihodramatică (este forma preferenţială a psihodramei analitice franceze şi forma rară a psihodramei clasice);
•	psihodrama fară monitor (Leaderless Psy-chodrama): grupul se organizează singur, cu sau fără observator (MORENO); forme analoge sînt reprezentate de cele organizate cu grupurile de „alcoolici anonimi’' sau cu grupurile fără monitor (se practică la Western Behavorial Sciences Institute, la Jolîa, California, descrise de Cari ROGERS, Betty BERZON şi de LOUVAIN).
Psihodrama : forme şi tehnici; Psihoformacofogie
P si f691
S-au conturat, în practică, modalităţi diferite de efectuare a psihod ramei:
•	psihodrama in situ : psihodramă în existenţa habituală, pe care MORENO o denumeşte existenţială ;
•	psihodrama clasică moreniană : centrată pe protagonist, pe grup şi pe joc (MORENO şi psihodramatiştii americani) ;
•	psihodrama analitică: îmbinare de psiho-drame şi de psihanaliză ;
•	psihodrama existenţială : centrată pe „aici şi acum”, pe maniera de a fi în lume a participanţilor, pe expresia sentimentelor lor în situaţie (uneori, aici intră şi sentimentele terapeutului) ;
•	psihodrama triadică : psihoterapie de grup, care implică dinamica grupurilor şi grup--analiza (triada combină metode elaborate de MORENO, LEWIN, FREUD). Este o psihodramă de grup, centrată pe grup şi pe ceea ce grupul trăieşte : de la discuţia spontană, specifică grupului de analiză, se formulează o temă exprimată la un moment dat de un participant al grupului, devenind o temă
#	a grupului.
Printre cele mai cunoscute tehnici ale psiho-dramei pot fi enumerate :
•	inversarea de rol (protagonistul şi partenerul său îşi schimbă reciproc rolurile) ;
•	dublul (o persoană, de obicei un Ego auxiliar, se manifestă identic cu protagonistul, prin identificare cu el şi exprimîndu-se ca şi cum ar fi protagonistul);
•	prezentarea de rol (persoana — protagonistul — se prezintă pe sine, aşa cum se manifestă zilnic, jucînd diferite aspecte ale experienţei sale personale sau interperso-nale) ;
•	apart6-ul (procedeu împrumutat din teatru): un Ego auxiliar rosteşte, cu voce joasă, ceea ce protagonistul nu îndrăzneşte sau nu poate să spună ; favorizează verbalizarea sau raţionalizarea a ceea ce subiectul simte că nu poate spune;
•	solilocviul („gîndlrea cu voce tare” a protagonistului) ; se poate combina cu dublul, în sensul realizării unui solilocviu în locul protagonistului, în special în momente cheie ;
•	oglinda (Ego-urile auxiliare îl reprezintă pe protagonist în prezenţa sa); tehnica oferă protagonistului o „oglindă psihologică”, în care acesta se vede pe sine acţionînd în situaţii analoge.
1098.	PSIHOENERGIZANTE (cf. psiho-; gr.
sin.
energeia „energie”) —> PSIHOTONE.
1099.	PSIHOFARM ACOLOGIE (cf. psiho- ; gr. pharmakon „medicament” ; logos „ştiinţă”) •
Ramură a farmacologiei, al cărei obiect este reprezentat de studiul substanţelor psihotrope. Termenul îşi face apariţia în literatura medicală în 1920, cînd farmacologul MACHT David, în lucrarea „Contribuţii la psihofarmacologie”, îl foloseşte pentru prima dată, considerînd acest domeniu un teren virgin foarte promiţător, şi definin-du-l ca „studiul farmacologic şi psihologic asupra efectelor psihice ale medicamentelor — de la aspirină pînă la stricnină, incluzînd bromurile, cafeina şi opiul”. în 1935 apare prima folosire a termenului în legătură cu clinica psihiatrică : THORNER, 1935 — „Psihofarmacologia amitalului sodic”, în-tr-un articol referitor la somnoterapie.
în 1943, acelaşi MACHT preconizează primele teste de laborator pentru studiul efectelor unor substanţe asupra sistemului nervos al animalelor de laborator, în legătură cu aplicarea în clinică a acestor substanţe, aceasta fiind prima din multiplele încercări care au dus la realizările ce au permis ca, în 1950, să sg ajungă Ia ceea ce se dorise în 1920*
Psihofarmacologia îşi are originea în cele mai vechi timpuri, cînd oamenii au constatat că există anumite plante cu efecte asupra psihicului. Astfel, mandragora, opiumu I heleborul, ciupercile otrăvitoare, alcoolul ar fi numai cîteva din sursele naturale care au constituit punctul de pornire în încercările de a modifica psihicul (dispoziţie, performanţe intelectualeâ
ACID , TROPIC
BAZA <
. 9
HOC-C-C
H2
12)
ATROPINA -/ (ipseste (O)din 1 1 SCOPOLAMiNA~[ prezent (O)din 1]
percepţia mai mult sau mai puţin distorsionată a realităţii), deseori în legătură cu anumit^ ritualuri. în antichitate, HOMER, în „Odiseea”, povesteşte despre Circe, vrăjitoarea care putea Influenţa voinţa oamenilor cu ajutorul unor plante. Stu-
692/Psi
Psitiofarmacohgte : istoric, concept
diindu-se textele lui HOMER, s-a concluzionat că planta folosită de fermecătorul personaj ar fl fost mandragora, al cărei conţinut în alcaloizi ar fi de 4%, principalii fiind scopolamina şi atro-pina. Tot în ,,Odiseea” este descris drogul Polidamnei, cu efecte euforizante asupra psihicului, supoziţii asupra naturii acestuia fiind făcute de VIREij în 1813, referitor la Datura metel — scopolamina—şi de Moreau de TOURS, în 1845, referitor la cannabis. De asemenea, antichitatea cunoaşte existenţa Oracolului din Delfi, a cărui preoteasă, Pithia, inducea o stare de agitaţie maniacală cu ajutorul inhaiaţiei sau ingestiei de substanţe cu efecte psihofarmacologice, în timpul căreia îşi lansa profeţiile.
Marele filozof al antichităţii, PLATON, în lucrarea sa „Legile” imaginează substanţe capabile să inducă anxietatea — „phobos pharmakon” —, pe de o parte, ca probă de selecţie a cetăţenilor curajoşi, iar pe de altă parte, ca metodă de a învinge frica. HIPOCRATE, părintele medicinei, este primul care foloseşte plantele ce conţin substanţe psihoactive, în tratamentul unor tulburări psihice, administrînd mandragora depresivilor cu tendinţe suicidare şi heleborul, în doze moderate, în melancolie.
Perioada istorică ce a urmat, pînă în secolul ai XlX-lea, a fost dominată de ignoranţa şi obscurantismul evului mediu, întreţinute de autorităţile religioase şi de Inchiziţie. De la HIPOCRATE rămăsese nemodificată prescrierea cîtorva sub-tanţe în scopul obţinerii unor efecte psihice : mandragora, cucuta, belladona, opiumul, heleborul (a cărui substanţă activă, veratrina, a fost izolată în 1818). Pentru proprietăţile sale seda-tive, heleborul devine cel mai răspîndit remediu, dar, de-a lungul secolelor, nu se mai respectă principiile hipocratice de administrare în doze moderate.
"■ir	»	...... mi —
Secolul al XX-lea este cadrul cronologic în care se fac progrese semnificative în psihofarma-cologie, datorită realizărilor de pînă atunci în domeniul ştiinţelor naturii. în 1805, SERTURNER izolează morfina din opium, în 1820 şi 1821 PELLETIER şi CAVENTOU izolează chinina din scoarţa de cinchonaşi cafeina din boabele de cafea, în 1826 BOLARD sintetizează bromura, iar LIEBIG în 1832, doralul.
între anii 1826—1846, Moreau de TOURS (iniţial asistent al lui ESQUIROL, apoi şef de clinică la Bicetre) studiază efectul extractului de cannabis (haşişul) asupra subiecţilor sănătoşi, descriind efecte halucinogene, şi asupra bolnavilor psihici, constatînd unele efecte favorabile în melan-colie. Studiul său „Haşişul şi boala mintală” a candidat pentru premiul Mjnt/on pe anul 1846, întreaga sa activitate bucurîndu-se de recunoaş-ere internaţională. Astfel, americanul BRIG'-iVi,
folosind haşişul în tratamentul bolilor rnintale, deşi în final nu obţine aceleaşi rezulţate ca MOREAU, confirmă totuşi valoarea observaţiilor acestuia. Opera lui Moreau de TOU RS ar fi fost uitată, dacă autorii moderni (H. EY, H. BARUK) nu ar fi insistat asupra importanţei acesteia, con-siderîndu-l pe autorul ei ca precursor al psiho-farmacologiei.
OPIU----- MORFINĂ
Prin importanţa pe care stările patologice de conştienţă, durerea, anxietatea şi diverse alte emoţii o au pentru chirurgie, de timpuriu au fost aplicate pacienţilor supuşi intervenţiilor chirurgicale, substanţe cu efecte asupra psihicului, în vederea diminuării emoţiilor negative legate de actul operator şi al creşterii pragului de sensibilitate la durere. Astfel, din primul secol al erei noastre (probabil chiar şi anterior), pacienţilor supuşi unor intervenţii chirurgicale li se administra mandragora amestecată cu vin, DIOSCORIDE folosind, în acest caz, termeriul de anestezie. în China antică se foloseau seminţe de cînepă fierte în vin, iar în secolul ai IX-leae.n. este citată anestezia prin inhalaţia unui amestec sopo-ritic de mandragora, cucută şi opium. Anestezia chirurgicală modernă a fost fondată în SUA, primele anestezice folosite fiind eterul, cloroformul şi protoxidul de azot (anii 1842—1847), din 1848 toate cele trei substanţe fiind utilizate şi în terapeutica psihiatrică (deşi de abiaîn secolul al XX-lea anestezicele au fost mai larg întrebuinţate în nar-coanaliză şi somnoterapii).
Putem cita (după CLARK şi GUIDICE) pe SPITZKA care, în 1887 face o trecere în revistă a arsenalului terapeutic psihiatric, menţionînd: cannabis, Datura Stramonium (belladona) în tratamentul halucinaţiilor, opiul şi derivaţii săi (morfină etc), stricnina, cloralul — singur sau în asociere cu bromurile, paraldehida, conium, hiosciamus. Un loc aparte îl ocupă cocaina, folosită pentru curele de dezintoxicare alcoolică sau
Psihofarmacologie : sec. X/X şi prima jumătate a sec. XX
Psi/693
morfinică, FREUD dedicîndu-i, în 1884, un articol -de 25 de pagini, unde accentuează efectele stimulative ale acesteia şi rezultatele favorabile obţinute în dezintoxicarea alcoolicilor şi morfinoma-nilor. Sfîrşitu! secolului al XlX-lea este marcat
şi de prepararea, în 1876, a albastrul ui de meti-^en — thiodîfeniiamina, prima fenotiazină —, în 1891 EHRLICH găsind eficace substanţa ca analgezic în sciatică, hemicranie şi lansînd ipoteza că ar ;putea fi foîosită în psihoze, fapt confirmat de BODONt (1899) care raportează rezultate favorabile la 14 pacienţi cu manie delirantă.
In contextul avîntului ştiinţelor biologice din secolul as XX-'ea, psihofarmacologia înregistrează o serie de realizări care, puse în practjcă, devin foarte utile din punct de vedere clinic. în 1903 se sintetizează barbituriceie, din 1920 somnotera-piile devenind metode larg răspîndite în ţări ca Elveţia, Franţa, Canada. Amfetaminele, sintetizate în 1927 de ALLES, sînt folosite în 1935 de PRINZ-METAL în tratamentul narcolepsiei. Inhalaţia cu bioxid de carbon este folosită ca metodă terapeutică în psihoze, obţinîndu-se ameliorări trecătoare (LOEVENHART, 1920) şi în nevroze (ME-DUNA, 1947). Malarioterapia, prima metodă biologică de tratament în psihiatrie, cu rezultate spectaculoase asupra bolnavilor de paralizie generală progresivă, este preconizată în 1918 de Wagner von jAUREGG care este răsplătit cu Premiul Nobel pentru această descoperire.
h3 C ~ H2C~°'~Ch2 ~CH3 ETER DiETiUC
Ulterior îsi fac apariţia şi se dezvoltă terapiile de şoc : 1931, SAKEL -insulina ; 1936, MEDUNA
-	metrazolul ; 1938 CERLETTl şi BINl - elec-troşccul, metodă terapeutică în psihoze care şi-a dovedit valabilitatea pe parcurs de jumătate de secol. Metoda somnoterapiei, preconizată iniţial sub forma somnului indus prin hipnoză, aplicată pacienţilor nevrotici de către PierreJANET, încă din 1850, contribuie apoi la dezvoltarea psihofar-tmacologiei prin folosirea diverselor substanţe
psihoactive. în 1897, Mac LEOD foloseşte bromuri* le pentru inducerea curei de somn în tratamentul stărilor maniacale, şi morfina, cloralul pentru curele de dezintoxicare ale alcoolicilor. în 1920, KLÂSI preconizează somnoterapia folosind ca premedicaţie morfina sau scopolamina şi admi-nistrînd pentru producerea somnului terapeutic un somnifer (acidul dipropeniibarbituric). în 1930, BLECKWENN foloseşte amitalui sodic, iar ames-
am/tal
R^etil (C2H5) R2=izopentii
tecul Cloetta (hipnotice, barbiturice, alcoo efedrină, cardiotonic) este rămas în uz încă din 1934. în URSS este folosită somnoterapia precon i-zată de PAVLOV, somnul fiînd obţinut cu un amestec de barbiturice, paralel cu crearea unor reflexe condiţionate, urmînd ca pe parcurs să se retragă substanţele inductoare, menţinerea stării de somn rămînînd a fi realizată prin reflexele condiţionate dobîndite. în 1937, PALMER face o trecere în revistă a metodei în articolul ,,Valoarea narcozei continue în tratamentul tulburărilor mintale”, după ce, în 1935, THORNER, în articolul ,,Psihofarmacologia amitalului sodic”, folosea prima dată în psihiatrie acest termen. în 1938, Albert HOFF sintetizează LSD (dietilamina acidului lisergic), a cărei activitate psihotropă este descoperită în 1943, urmată de o serie de studii şi publicaţii de specialitate, inclusiv de preconizarea utilizării ei ca adjuvant în psihoterapie.
Faptul care a contribuit cel mai mult la dezvoltarea psihofarmacologiei, considerat ca fiind în cea mai strînsă legătură cu dezvoltarea sa ulterioară, a fost descoperirea şi folosirea fenotiazine-lorîn practica psihiatrică. în 1937, Daniel BOVET descrie activitatea antihistaminică, prima fenotiazină antihistaminică (antergan) fiind preparată în 1940 de MOSNIER şi studiată de HALPERN în 1942. în 1944 apar aminofenotiazinele, concepute iniţial ca antiparazitare (antimalarice, antihelmin-tice), ulterior observîndu-se proprietăţi le lor accentuate antihistaminice (prometazina) şi antiparkinsoniene (dietazin). în 1950, P-
694/Psi
Psihofarmacohgie : sec. XX, deceniile 5 şi 6
GUIRAUD foloseşte prometazina în tratamentul schizofreniei, remarcînd proprietăţile eî sedative.
O	altă substanţă cu efecte psihotrope observate mai demu It, care, ulterior, şi-a căpătat un loc bine meritat în arsenalul terapeutic, este litiul, folosit prima dată sub formă de bromuri de litiu, de către MTCHfLL (1870) în tratamentul epilepsiei şi al stărilor de excitaţie psihomotorie. în 1949, CADE descrie activitatea antimaniacală a sărurilor de litiu, în anii 1950—1951 apărînd mai multe studii australiene şi europene asupra acestora. Datorită unor efecte secundare, din cauza lipsei de posibilităţi tehnice de dozare, importanţa acestei substanţe a fost iniţial neglijată, ulterior ea căpă-tîndu-şi locul meritat în terapia psihotropă modernă. Deşi în prezent rolul şi indicaţiile sărurilor de litiu în terapie sînt bine precizate, nu litiul a fost substanţa cu care psihofarmacologia se constituie ca ştiinţă.
Din 1950, anul creării clorpromazinei şi a terapiei neuroleptice, istoricul acestora se împle-teştecu istoricul psihofarmacologiei (-> NEUROLEPTICE). în perioada 1952—1954, clorpromazina (CPZ) devine substanţa cu cea mai largă întrebuinţare în terapeutica bolilor psihice, înlocuind somnoterapia, fiind o metodă mai sigură, prezen-tînd avantajul că pacientul rămîne conştient, fă-cînd posibil accesul la psihoterapia precoce (prin eficacitatea asupra manifestărilor psihotice), scur-ttnd durata de spitalizare, facînd posibil tratamentul ambulator al bolnavilor psihici, îmbunătăţind atmosfera dîn spitalele psihiatrice. între anii 1954—1957, succesul CPZ stimulează căutarea altor substanţe cu eficacitate terapeutică, în 1954, KLINE preconizează tratamentul cu Rauwoifia (folosit de psihiatrii indieni încă din 1931).
Clorpromazina
Pe parcursul îmbogăţirii experienţei clinice, devine clar faptul că CPZ nu este cel mai potrivit medicament în nevroze şi nu este eficace în depre-
sii, această necesitate terapeutică fiind rezolvata prin apariţia anxioliticelor, psihostimulentelor,. antidepresivelor. Primul tranchilizant anxiolitic
—	meprobamatul — sintetizat în 1950, studiat îr* 1954, introdus în terapie în 1955, prin calităţile sale de anxiolitic şi miorelaxant, devine pentru nevroze ceea ce CPZ se dovedise a fi pentru psihoze. în 1954 apar psihotonele de tip metilfenidat şi pipradol. Azaciclonolul, derivat din pipradoi,, dev ne primul antagonist al LSD. în această perioadă se fac progrese semnificative în terapia depresiilor. Observîndu-se efectul antidepresiv al tuberculostaticeior (iproniazida fiind folosită din 1952), se preconizează utilizarea IMAO ca substanţe cu efect antidepresiv, ele intrînd în folosirea clinică în 1957. Acelaşi an, 1957, este marcat de descoperirea lui KUHN care, studiind posibilităţile folosirii imipraminei ca neuroleptic, observă calităţile antidepresive şi eficacitatea eî deosebită în depresiile endogene, substanţa devenind astfel cap de serie a unei noi clase de psihotrope — antidepresivele triciciice. Tot în aceasta perioadă, LSD şi alte substanţe halucinogene sînt intens folosite pentru producerea psihozelor experimentale, în speranţa descoperirii mecanismelor etiopatogenice ale bolilor psihice, mai ales că CPZ reprezenta un ,,antidot” eficace, făcînd această metodă oarecum lipsită de riscuri (-+ PSIHOTO-MIMETICE).
Perioada 1958—1963 este marcată de apariţia altor psihotrope : butirofenonele, haloperidofuî (A. P. JANSSEN) ; tioxantenele, clorprotixenul (P. V. PETERSON); benzodiazepinele (Leo H. STERNBACH). Perioada 1964-1969 este cadrul de apariţie a neurolepticelor cu acţiune prelungită (NAP), primul produs preconizat fiind enantatu^ de flufenazină. De asemenea, sărurile de litiu şi-au cîştigat rolul Iar deosebit în terapia psihozelor afective.
La 15 ani de la apariţia şi întrebuinţarea CPZ» s-a conturat unanim concepţia că terapia neurolep-tica nu este numai simptomatică, punîndu-se accentul pe efectele antipsihotice. Apar noi ipoteze asupra mecanismului de acţiune a neurolepticelor* în strînsă legătură cu teoriile privind mecanismul biochimic al psihozelor. Perioada de după 1980 se caracterizează prin sintetizarea de noi şi noi sub# stanţe psihotrope antidepresive, neuroleptice etc., mijloacele şi tehnologia modernă permiţînd intensificarea şi lărgirea studiilor privind biochH mia proceselor psihice normale şi patologice, psihofarmacologia ocupînd astfel un loc, nu lipsit de importanţă, în cadrul ştiinţelor biologice ş& sociale.
Psihofarmacologie: tipuri de antidpresive, neuroleptice
Psi/695
Cî: r^RAMim \ (OQo? i. 3 j £*2 i 1 i '<■*) ! ■ , ® 4r.:E?R.'N Romanţa	oci AMirmiLim <°Qq) CV Orj-C#rKr / ; < AMURIPWNA Romanic	DCl MAPORîium ©P§) Cfy-c/b-t/ft-cyj - . © LUDIOML Roman ia
Zj 7!^f fQV^- a/*-////2 ii j kalsau ° RD-C-	oci ipRomzioA ţ) T Cn, V*j ipronIazIc K"uRS.S	DC! SELEGilim /—s. ^ = cy Cff* yj © .///A/H (/ra^ana
Antidepresive (triciciice şi iMAO)
| Of/ FLUFENAZiNA @0§U 1 C}j£ // -C#2. -CJ/g—â# M0D1TEN ® Elveţia PROLIX/N ® SiM.	DCi FLUPENrm li CH . C^-îT\'-CM2-C^-C/i FLUANXOL ®RF.G.		DC! PERFENAZim , , iâO§u ' TRiAFLONP®Suedia
DCl FLUSPIRILENA h ® 0 /■ IM AP ® Ungaria		DCI PENFLURiOOL § . SEMAP ® Franţa	
Neuroleptice (depot şi standard)
696/Psi
Psihofizicâ ; Psihofiziofogie ; Psihogen
1100.	PSIHOFIZICÂ (cf. psiho-; gr. physis „natură, mod de a fi”) • Disciplină a psihologiei care se ocupă cu studiul relaţiei dintre stimul şi senzaţie, căutînd să explice modul de funcţionare a sistemelor senzoriale. Fondatorul psihofizicii este considerat Gustav FECHNER (1801—1887), care a şi stabilit legea ce-i poartă numele : intensitatea senzaţiei este în funcţie de logaritmul raportului dintre intensitatea stimulului şi pragu! absolut al senzaţiei :
R= K !og —, în care :
R	=	mărimea senzaţiei	;
I	=	intensitatea stimulului ;
l0	=	pragul absolut ;
K	—	constantă.
FECHNER, în concepţia căruia psihofizicâ era definită ca un raport funcţionai de dependenţă între somă şi psihic, a elaborat un vast proiect de cercetări în care intenţiona să supună măsurătorii o serie de procese psihice ca atenţia, afectivitatea, activitatea etc. Practic, el nu şi-a putut aplica legea decît în studiul senzaţiilor. Psihofizicâ încearcă să răspundă la trei întrebări principale :
•	care este intensitatea minimă a unui stimul pentru ca el să producă senzaţia?
•	cît trebuie modificat un stimul pentru ca această modificare să poată fi detectată ?
•	care este mecanismul prin care schimbările în intensitatea stimulului determină schimbări în procesul senzorial ? (ROBINSON, 1984).
Pentru a răspunde la astfel de întrebări, psiho-fizica foloseşte metode care i-au devenit proprii, cum ar fi metoda limitelor şi metoda erorii medii. Metoda limitelor constă în faptul că subiectului i se prezintă doi stimuli, dintre care unul are o intensitate standard (Sj), iar celălalt o intensitate variabilă (S2). într-o primă serie de încercări se pleacă de la o intensitate egală a celor doi stimuli. Experimentatorul, menţinînd S± constant, măreşte intensitatea lui S2 pînă cînd subiectul arată că a perceput diferenţa. în a doua serie de încercări, se pleacă de la o intensitate mai mare a lui S2 faţă de Sj. Experimentatorul diminuează treptat intensitatea lui S2, pînă cînd subiectul nu mai sesizează nici o diferenţă între cei doi stimuli. în metoda erorii medii, stimul ii sînt manipulaţi direct de către subiect, a cărui sarcină este de a aduce Ia echivalenţă intensităţile a doi stimuli S, şi S2, în care Sî are o valoare constantă, iar S2 are o valoare mai mare. Acest procedeu este frecvent utilizat în studiul iluziilor vizuale.
1101.	PSIHOFiZIOLOGlE (cf. psiho-', gr. physis ; logos „cuvînt, discurs”) • Disciplină psihologică avînd ca obiect studiul relaţiilor dintre
procesele psihice şi cele somatice, cu scopui de a descoperi corespondenţele fiziologice ale fenomenului psihic şi, în ultimă instanţă, substratul organic, material al comportamentului. în primul' număr al revistei „Psychophisiology”, A. STERN afirma că ,.orice cercetare în care variabila dependentă este o măsură fiziologică, iar variabila independentă, una comportamentală, trebuie să fie considerată cercetare psihofiziclogică”. Deşi considerată ca o ramură a psihologiei, psiho-fiziologia are un caracter multidisciplinar, ia dezvoltarea ei aducîndu-şi contribuţia o serie de ştiinţe ca : bioiogia, neurochirurgia, biochimia*. neurofiziologia etc.
Apariţia psihofiziologiei a fost pregătită ce oro-gresele înregistrate în alte domenii ştiinţifice,, mai mult sau mai puţin înrudite : psihofizioîogia experimentală a lui WUNDT, cercetările asupra reflexelor condiţionate, efectuate de PAVLOV, teoria hipotalamică a emoţiei, elaborată de CANNON, descoperirea electroencefalogramei etc. Toate acestea i-au făcut pe oamenii de ştiinţă să întrezărească posibilitatea verificării unor prezumţii referitoare Ia determinismul organic al fenomenelor psihice. Metoda principală de cercetare a psihofiziologiei este cea experimentală* cu procedee ştiinţifice. în alegerea acestora, precum şi a indicatorilor psihofiziologiei, se iau îr> considerare atît sistemele senzoriale implicate* cît şi faptul că un stimul poate avea efecte specifice, dar şi nespecifice (CIOFU, 1978). Printre indicatorii fiziologici cei mai uzuali pot fi consideraţi: electroencefalograma, ca indicator ai funcţionalităţii cerebrale, al somnului, veghei sau ai unei condiţii patologice ; electrodermograma, bazată pe faptul că transpiraţia poate constitui o reacţie la diferite stări emoţionale ; pletismo-grama, la baza căreia stă faptul că variaţia volumului sanguin*din unele părţi (ale corpului poate fi determinată de oboseală, de conflicte şi stări emoţionale; electromiograma, ca indicator al unor stări de tensiune nervoasă; respiraţia, ca indicator al unor momente cu încărcătură emoţională; electrooculograma care indică existenţa unor vise, reacţii de apărare etc. (CIOFU, 1978).
1102.	PSIHOGEN (cf. psiho- ; gr. gennan ,,a naşte, a produce”) • Adjectiv atribuit oricărui factor sau fenomen care este rezultatul psihoge-nezei, exprimînd ponderea componentei psihologice în cadrul ansamblului existenţei umane (normale sau patologice), adică ponderea unor factori psihici, mintali sau emoţionali, neputîn-du-se pune în evidenţă rolul unor factori organici sau somatici.
Psihogen : factori; Psihogene(H) halucinaţii
Psi/697
Termenul se referă ia două aspecte : factori psihogeni şi procese psihogene :
% Factorii psihogeni reprezintă, după cum afirmă POROT şi SUTTER, toate experienţele trăite de subiect, prin amprenta pe care fiecare dintre ele şi-o pune începînd înci din primele stadii ale dezvoltării personalităţii ; efectul acestor experienţe este cu atît mai puternic, cu cît acestea sînt mai precoce. Necesitatea cunoaşterii acestei relaţii, mult mai complexe decît cea a unei simple cauzalităţi, respectiv identificarea corectă a factorilor din mediu! extern ce acţionează asupra psihicului, reprezintă un avantaj educativ pentru părinţi sau dascăli şi unul terapeutic pentru medicul psihiatru. Autorii citaţi includ în grupul factorilor psihogeni :
•	situaţiile psihogene (contactele subiectului cu societatea prin intermediu! componen-
ţilor ei, care au, de regulă, un caracter normativ, şi numai la personalităţile dizarmo-nice un caracter conflictual) ;
•	carenţele educative (numite ca atare prin analogie cu carenţe alimentare) care dau naştere la o personalitate dizarmonică (în timp ce carenţele alimentare determină sindroame fiziopatologice specifice) ;
•	traumatismele emoţionale (psihotrauma), de tipul unor evenimente ce declanşează frică» furie sau bucurie, cu semnificaţie deosebită pentru psihic în măsura în care au fie o intensitate extrem de mare, fie un caracter repetitiv, fie reproduc sau simbolizează experienţe din primii ani de viaţă.
£ Procesul psihogen este definit, din punct de vedere psihopatologic, ca ansamblu! mecanismelor de apariţie ale unor tulburări psihice (simptom unic sau simptome) pornind de la factorul psihic patogen (—►PSIHOGENEZĂ),
1103.	PSIHOGENE'10 halucinaţii • Categorie
în care pot fi încadrate toate fenomenele haluci-natorii nelegate direct de o cauză organică, adică de dezintegrarea sistemului perceptiv. în această categorie se încadrează ,, halucinaţi ile delirante!' (H. EY), respectiv, veritabilele fenomene care antrenează perturbarea întregului sistem psihic în toate instanţele sale. Clasificarea fenomenelor halucinatorii (după H. EY, 1973), este următoarea :
Tabel nr. CXIV
VoriaţU normale a/e percepţiei
Halucinaţii
Iluzii psihonorme comune :	Halucinaţii delirante (prin dezorganizarea Eului)		Eidolii (prin sistemului	dezintegrarea perceptiv)
•m senzoriale • infantile *• culturale «• hipnotice	Experienţe delirante (destructurarea cîmpului conştiinţei — structur ile sincronice)	Halucinaţii noetico-afective (destructurarea fiinţei conştiente de sine — structurile diacronice)	Phanteidolii	Proteidolii
	Halucinaţii ,,ps:hogene’ ’		Halucinaţii	,,organice”
698/Psi
Psihogenezâ ; Psihogenii — concept
1104.	PSIHOGENEZÂ (cf. psiho-; gr. gennesis ,,naştere, producere”) • Teorie psihologică şi psihopatologică prin care este explicată dezvoltarea psihismului şi a personalităţii, respectiv a unor tulburări psihice, prin rolul determinant, predominant sau exclusiv,a! condiţiilor exterioare de mediu şi al modificărilor psihologice individuale produse de acestea.	Psihoge-
neza caracterizează, ca proces psihologic, întreaga viaţă a individului, cunoscînd perioade mai active (şi mai vulnerabile în acelaşi timp, din punct de vedere psihopatologic) pe durata ciclului vieţii (copilăria precoce, adolescenţa, a doua perioadă a maturităţii, !a vîrsta de 40—45 de ani), în cadrul cărora au loc schimbări	esenţiale
în dezvoltarea personalităţii şi care sînt mai receptive faţă de influenţele exterioare, specifice fiecăreia dintre aceste perioade. Această receptivitate electivă şi dinamică joacă un rci hotărîtor în procesul educativ, ca şi în cel psiho-terapeutic. Factori care influenţează psihogenezâ normală pot fi socotiţi toate experienţele trăite de individ în măsura în care e!e îşi pun pecetea pe un moment din existenţa lui sau pe ansamblul trăsăturilor de caracter şi personalitate (POROT, SUTTER, 1984). Amploarea acestei	influenţe
depinde în primul rînd de precocitatea ei în raport cu stadiul dezvoltării personalităţii, precum şi de semnificaţia particulară pentru fiecare individ în parte. Ca evoluţie psihologică optimă, desfăşurată într-un climat familial şi socio-cultural adecvat, psihogenezâ normală presupune dezvoltarea armonioasă a facultăţilor senzorio-motorii şi a gîndirii operaţionale a copilului, care face posibilă elaborarea universului real al acestuia şi conştientizarea Eului (PIAGET) ; această	dezvoltare
va permite organizarea ulterioară într-o structură de personalitate a tuturor informaţiilor şi influenţelor exterioare, va selecta achiziţiile mnezice, va dirija adaptativ acţiunile proprii şi va integra capacităţile orientativ-anticipative, realizînd un sens pozitiv al „seif’-ului ca stimă de sine şi stare de echilibru subiectiv şi relaţional (ERIKSON), rezultată din egalizarea homeostazică a trebuinţelor, pulsiunilor şi motivaţiei cu cadrele spaţio-temporale şi axiologice cîştigate în cursul procesului de socializare. Acţiunea modelatoare a acestor situaţii psihogenetice necesită în primul rînd un climat afectiv — îndeoseb matern — adecvat, sugerat plastic de CLAPAREDE prin sintagma „raţie afectivă", a cărui absenţă poate distorsiona episodic sau permanent psihogenezâ normală, ge-nerînd fenomene clinice afective (depresia anacli-tică, hospitalismul), reversibile (SPITZ, WOLF, 1945) sau cu consecinţe tardive insuficient cunoscute încă, în cadrul cărora depresia la vîrsta adultă (BOWLBY, 1946), dificultăţile de a stabili relaţii sociale normaie, delincventa sînt astăzi demon-
strate. Carenţa de autoritate, determinată de insuficienţa sau absenţa psihologică (sau reală) a. tatălui, constituie un alt factor de distorsionare a.. fenomenelor proiective şi de identificare, generm# „crize de identificare” nerezolvate ce pot perturba o psihogenezâ normală (ERIKSON). Se vorbeşte şi de o psihogenezâ a relaţiilor socia!e, ca şi de una a creaţiei artistice.
Psihogenezâ patologică este implicată în patologia psihică reactivă (psihogenii) şi în bolile psihosomatice. Dată fiind complexitatea factorilor care condiţionează persoana normală şi reacţiile-ei, psihogenezâ patologică interferează şi cu aspectele sociologice, antropologice şi etnologice ale dinamicii psihismului.
Psihogenezei i se descriu mecanisme psihopatologice, neurofiziologice si psihanalitice (-♦PSIHANALIZĂ, PSIHOSOMATICA). Mecanismele psihopatologice au fost descrise de K. IASPERS,. K. SCHNEIDER, E. KRETSCHMER, MOLLER-SUUR, BIRNBAUM, H. EY, M. BLEULER, RANGELL, iar cele neurofiziologice — de CANNON, H. SELYE, MAGOUN si MORUZZI» JASPERS, j. MASSERMANN, ANOUHIN ş.a. (-> REACŢIE).
Psihogenezâ constituie o problemă încă incomplet rezolvată a psihopatologiei, ea ridicînd întrebarea fundamentală a acestei ştiinţe, referitoare la* raportul dintre factorii constituţional-organlci şl cei exogeni, psihotraumatici. H. EY ajunge sa cpncluzia că nu există psihogenezâ pură în patologia psihică; el consideră că în etiopatogenia oricărei boli psihice există o organogeneză care limitează şi determină variabil manifestările psihopatologice, acestea putînd fi determinate exogen (psihogen), în funcţie de un prag specific fiecărui individ ; acest prag specific reglează, la rîndul lui, ,,articulaţia vitală care leagă procesul organic de o formă anormală a vieţii psihice”. Pe lîngă importanţa ei etiologică şi patogenetică, cunoaşterea psihogenezei influenţează, aşa cunr> arată j. BOUTONIER, atitudinea terapeutică» îndeosebi în privinţa psihoterapiei care va analiza, interpreta şi acţiona asupra unui complex de situaţii psihogenetice.
1105.	PSIHOGENII (cf. psiho-; gr. gennan) • Afecţiuni psihice ce diferă între ele prin intensitate sau coloratură, dar care au ca trăsături comune de producere şi evoluţie :
•	o traumă psihică, de obicei cu caracter brutal şi imprevizibil sau trenant şi repetitiv
•	depăşirea capacităţilor de adaptare şi răspuns ale individului ;
•	relaţia directă a simptomatologiei psihice cu durata, intensitatea psihotraumei şi cu* terenul psihologic şi somatic al subiectului,
Primul care a introdus în literatură termenul de boală psihogenă a fost SOMMER (1890),referindu-se
Psihogenii: concept, clasificare
Psi/699
ta reacţiile isterice. în tratatui său de psihiatrie ciinică/(1916)f KRAEPELIN include printre psihogenii nevroza de epuizare (neurastenia), nevroza de aşteptare, delirul indus, delirul de persecuţie ai hipoacuziei lor, nevroza de spaimă (reacţiile acute de şoc), nevroza traumatică, tulburările psihogene din debuturile psihozelor endogene şi delirul cverulentilor. KRASNUSKIN, BRAUN, KRETSCHMER, GANNUŞKIN susţin că, pe lîngă rolul declanşator pe care factorii psihogeni îl joacă în apariţia unor tulburări psihice, constituţia, terenul premorbidal personalităţii,al caracterului, contribuie în mod decisiv la exprimarea şi conturarea particulară a tabloului clinic. Ceea ce SCHNEIDER (1955) numeşte prin „Unter-grund” (infrastructura care intră în impact cu factorul stresant) şi ,,Hintergrund” (dispoziţia oe fond formată din oscilaţiile timice cu potenţial afectogen semnificativ la un anumit moment) constituie analogul ,,cheii în lacăt” descris de KRETSCHMER, referindu-se atît la psihotra-umă, cît şi la caracterul subiectului. KOLLE (1955) include în rîndul tulburărilor psihogene neurastenia, reacţia la situaţia de detenţie, nevroza de război, nevroza la accidente şi ,,rent-nevroza” (fuga în boală).
Manualul de psihiatrie editat în 1969 de E. 6LEULER precizează că tulburările psihoreactive sau psihogene sînt reacţii predominant psihice,
în sensul de trăiri, experienţe care pot fi la fei de importante pentru un om normal» ca şi .pentru un bolnav ce suferă de o afecţiune psihică, endogenă sau organică. Termenul de psihogen are semnificaţie legată strict de interiorul psihicului, trinomul situaţie psihotraumatizantă, constituţie şi dispoziţie de fond a personalităţii fiind unitar în definirea bolilor psihogene. Diferenţiindu-le de decompensările structurilor dizarmonice ale personalităţii şi de tulburările psihice din cadrul unor afecţiuni cu localizare cerebrală (ca encefalita), autorul recunoaşte importanţa semnificaţiei psihosociale pe care o capătă unele evenimente în determinarea unor tulburări psihoreactive care pot depăşi intensitatea nevrotică, atingînd nivelul psihotic. Terenul premorbid poate fi reprezentat de o tulburare caracterială, dar şi de condiţia psihologică a individului în momentul acţiunii factorului psihotraumatizant, ca şi de factorii somatici care au capacitatea de a modifica reactivitatea organismului (surmenaj, epuizare, boli somatice, intervenţii chirurgicale» factori toxici, traumatici etc.).
Modul patoplastic în care dispoziţia acţionează asupra tabloului clinic este ilustrat în majoritatea reacţiilor, dar în special în cazul celor de tip isteric, în funcţie de forma clinică, mecanismul etiopato-gen ic ar fi, pe scurt, următorul :
Tabel nr. CXV
Tipul psihogeniei	Durata j !	Intensitatea [	Personalitatea î premorbida ;	Mecanismul psihologic de apariţie
•Reacţii	m i că l I	mare j	normală/ dizarmonică	scurtcircuitare
Nevroze	medie	variabilă	particularităţi specifice	conf ii dualitate intrapsihică
Dezvoltări	variabilă	variabila	dizarmonică	prevalenţă
Oricare ar fi mecanismul etiopatogenic implicat, psihogeniile nu apar ca entităţi izolate, străine de subiect, ci se dezvoltă în strînsă unitate cu întreaga personalitate şi cu modalitatea sa proprie de comportament. Formaţiunile neuroanatomice presupuse a lua parte la producerea pshiogeni ilor ar fi axul hipofizo-cortico-suprarenal şi substanţa ret i cu lată a trunchiului cerebral.
Datele epidemiologice indică o incidenţă consU derabiiă în specia! ia vîrsta activă (tineri şi adulţi),
neexistînd diferenţieri nete privind transmiterea genetică şi repartiţia pe sexe. Ţinînd seama de tendinţele dominante în psihiatria actuală, se poate opta pentru următoarea clasificare a psihogeni i lor :
9 Reacţii psihice patologice :
•	reacţii de intensitate psihotică (stupoare, agitaţie psihomotorie, confuzie, expresie, idei delirante, manifestări isterice psihoţi ce etc.) ;
700/Psi	Psihogenii: criterii de diagnostic
torului psihotraumatizant, a terenului particular*, a criteriilor stabilite de JASPERS (relaţia directa* între starea patologică şi psihotraumă, depărtarea în timpapsihotraumei, care determină estompareas, şi dispariţia tabloului morbid, conţinutul trăirilor psihice patologice „comprehensibi Ininteligibil* legat de cei al psihotraumei).
Fixarea în cadrul nosologic a psihogen ie trebuie neco ndiţionat să treacă succe siv prin etapefe ::
•	Diagnosticul general de psihogenie :
Tabel nr. CXVI
Criterii	Reacţii ]	Nevroze	Dezvoltări
Traumă psihică : intensitate durată	mare scurtă	medie prelungită	i variabilă mare
Momentul apariţiei traumei în istoria individului	indiferent	în copilărie, cu un interval liber pînă ia debut	îa adult i
Personalitate	indiferent	particularităţi ale personalităţii exprimate premorbid	suferă modificări în cursul bolii, manifes-tîndu-se pe plan comportamental
Stabilitatea sim'ptomeior	reducerea progresivă	variabil itate	fixitate
Modificări ale dmpului conştiinţei :			
• lărgime	îngustat	rar modificat	îngustat
• claritate	modificat	nemodificat	nemodificat
Mecanism principal de producere	scurtcircuitare	conflict intrapsihic	prevalenţă
Evoluţie	vindecare	variabilă	cronică
•	reacţi i de intensitate nevrotică (manifestări nevrotice).
0 Nevroze :
•	nevroze nediferenţiate ;
•	nevroze diferenţiate.
% Dezvoltări patologice reactive (în funcţie de sindromul dominant şi specific — astenie, isterie, depresii; obsesional, fobie, hipocondriac).
Diagnosticul pozitiv este posibil, înciuda multitudinii tablourilor clinice, prin investigarea fac-
Psihogenii : criterii de diogncstic	Psi/701
Diagnosticul diferenţial cu alte afecţiuni # metode psihoterapie bîne alese, în funcţie psihice :	de	forma	clinică.
Tabel nr. CXVII
	Foctor etiologic psihogen	Teren constituţional	Intel igi bi litotea con ţi n utu f ui
• Reacţii nepatologice ia subiectul normal	acţiune de scurtă durată	fără modificări semnificative	prezentă, cu controlul emoţiilor
• Tulburări în structura personal i taţii	prezenţă posibilă	bine conturat în funcţie de criteriile definitorii	uneori prezentă, dar nu suficient de consistentă
• Endogenii	absent, de regulă ; dacă e prezent, este numai favorizant	rol incert	absentă, „incomprehensibilă”
• Tulburări psihice de origine organică	numai întîmplător ; cel organic este evident	nerelevant	nesemnificativă ; prezenţa sindromului psihoorganic acut/ cronic.
Examenele paracîinice sînt nespecifice în precizarea diagnosticului, eventualele modificări patologice exprimînd, în cazul reacţiilor, adaptarea organismului la şoc prin intermediul axului hipo-fizo-cortico-suprarenal (SELYE).
Examenul psihologic poate fi util în conturarea personalităţi i (normale sau structurate dizar-monic). în ceea ce priveşte evoluţia, debutul este brutal (în reacţii) sau lent, insidios (în nevroze şi dezvoltări). Durata este variabilă : ore, zile (reacţii acute de şoc) ; săptămîni, luni (reacţii nevrotice) ; luni.,. ani (nevroze) ; întreaga existenţă(dez-voitănle reactive ale personalităţii).
Prognosticul poate fi : foarte bun, de obicei cu remisie totală, în reacţiile acute nevrotice sau psihotke ; favorabil, 30% în mod spontan, 90% sub terapie adecvată, fiind însă posibile şi cronici-zări în nevroze ; rezervat, în dezvoltările patologice reactive ale personalităţii.
Ca principi i de tratament se impun următoarele direcţii :
•	înlăturarea, pe cît posibil, a agentului sau complexului de factori psihotraumatizanţi, scoaterea din mediu ;
•	obţinerea anxiolizei în general, atacarea simp-tomului-ţintă prin terapie biologică adecvată (preparate medicamentoase în doze ind ivi dua-Hzate) ;
1106.	PSIHOGERIATRIE/PSIHOGERONTOLO
GIE (cf. psiho- ; gr. geron „bătrîn” ; iatreia ,,vin sin.
decare”)---» GERONTOPSIHIATRIE.
1107.	PSIHOGRAMĂ (cf. psiho- ; gr. gromma „inscripţie”) • Caracterizare psihologică descriptivă (V. PREDESCU) a structurii şi dezvoltării personalităţi i.
1108.	PSIHOID (cf. psiho- ; gr. eidos ,.formă”) • Fals fenomen psihopatologic (considerat ca reai de BLEULER), exprimat în plan comportamental !a copiii aflaţi la prima şi a doua copilărie, dezvoltarea psihismului ,,normalizînd’' cu timpul aceste manifestări considerate iniţial ca semne de boală.
1109.	PSIHOIGIENĂ (ct. psiho-; gr. hygiainein „a fi sănătos”) —► IGIENĂ MINTALĂ.
1110.	PSIHOIMUNOLOGIE (cf. psiho-; lat, immunis ,,scutit de, neatins de” ; gr. logos ,,cuvînt discurs”)#Ramurăştiinţif icăinterdisciplinară.care încearcă să stabilească posibilele corelaţii între funcţionarea sistemului imun şi sistemul neuro-psihic. Studiile de psihoimunologie s-au dezvoltat mai ales în ultimii 15 ani, avîndu-l drept principal animator pe R. ADER care, în 1981, a publicat o lucrare fundamentală pentru acest nou domeniu.
702/Psi
Psihoimunologie : concept, sisteme
Deşi posibilitatea ca stresul psihologic să influenţeze răspunsul imun a fost iniţial considerată drept o simplă ipoteză ciudată, cercetările recente au arătat că stresul psihic poate să influenţeze declanşarea şi evoluţia unor boli în care componenta imună este esenţială (cancere, boli auto-imune).
Sistemele imunologice reprezintă o serie de mecanisme protectiv-adaptative interrelaţionate, bazate pe memoria moleculară (rudimentară, dar rezistentă), avînd o valoare homeostatică deosebită pentru organism. Sistemele imunitare pot fi împărţite într-o componentă aferentă, în care antigenii intră în contact cu elementele conţinutului celular sau din circulaţie, o componentă centrală, în care celulele din seria limfocitară (celulele B modulate în celule T) elaborează şase tipuri de anticorpi, o componentă eferenta, marcată de consecinţele interacţiunii antigen-anticorp (acţionarea complementului, eliberarea de alţi mediatori—histamină, kinine—, liza directă a substanţelor străine şi fagocitoza printr-o varietate de celule macrofage speciale). Sistemul imun este conceput ca un ansamblu celular care, prin cito-kine şi imunoglobuline, funcţionînd în mod simultan, facilitează sau inhibă semnalele esenţiale în menţinerea homeostaziei imunologice.
Psihoimunologia nu este un fel de medicină psihosomatică (cum consideră majoritatea cercetătorilor britanici — P. MARTIN, 1987), ci se bazează pe ideea mai nuanţată că encefalul influenţează sistemul imun, iar acesta, la rîndul său, rezistenţa organismului la boală. Dintre datele publicate în literatură, care încearcă să susţină această ipoteză, vom încerca să prezentăm, succint, cîteva :
0 Studiile clinice au avut ca punct iniţial de plecare observaţiile privind frecvenţa apariţiei unei boli grave sau a decesului la văduvii recenţi. Astfel, R. BARTROP a studiat un grup de 26 de asemenea subiecţi, la care a evidenţiat o lipsă de responsivitate limfocitară faţă de diverşi anticorpi, în raport cu limfocitele unor persoane comparabile ca vîrstă, sex şi etnicitate. Acest deficit era mai pregnant în primele 2 luni de la decesul soţului (soţiei), normal izîndu-se ulterior. Alte studii au arătat că, la bărbaţii ale căror soţii au avut cancer de sîn fatal, în cîteva săptămîni pînă la un an s-a putut constata o scădere a responsi-vităţii celulare (J. S. SCHLEIFER, 1983).
Un studiu făcut pe 2020 de femei, ţinute sub supraveghere timp de 17 ani, arată că persoanele care sufereau de depresie prezentau un risc dublu pentru cancerul de sîn faţă de cele considerate normale, iar un alt studiu realizat în două mari oraşe europene, de GROSSARTH şi MATICER (1981), pe termen lung, arată că indivizii cu risc crescut pentru boli psihice au o predispoziţie mai mare de a se îmbolnăvi de afecţiuni tumo-
raie sau de a contracta alte afecţiuni grave. S-a încercat chiar găsirea unor corelaţii între posibilitatea de apariţie a cancerelor şi anumite configuraţii psihologice. H. S. GREER şi T. MORRIS (1979) au afirmat chiar că pot prezice, pentru o perioadă de cinci ani, evoluţia cancerului de sîn la femeie, după modul de reacţie la aflarea diagnosticului, existînd o corelaţie inversă între profunzimea „şocului” şi şansa statistică de supravieţuire.
J. S. SCHLEIFER publică, în 1984 şi 1985, observaţiile sale privind legătura dintre disfuncţiile sistemului imunitar şi unele tulburări psihice, accentuînd asupra rolului depresiei.
N. LEWISTON arată că, dacă există o legătură între factorii psihologici şi evoluţia unor tumori, aceasta se realizează sigur prin intermediul sistemului imunitar.
Un alt grup de studii a vizat corelaţiile dintre subiecţii afectaţi de stres (elevi, studenţi) şi diverse forme ale răspunsului imunitar. Astfel, J. B. JEMMOTT (1983) a demonstrat pe un grup de studenţi la stomatologie că rata anticorpilor de tip Ig A scade în căi le respi ratori i în momentele examenelor considerate ca cele mai dificMe şi că această scădere este mai importantă la studenţi i mai izolaţi de grup.
J. KIECOLT-GLASER şi colaboratorii au găsit, într-un studiu făcut pe 75 de studenţi la medicină, o scădere a activităţii celulelor „killer” în ziua anterioară examenelor, cu o revenire lentă în următoarea lună.
Studiul lui S. KASL efectuat pe 1400 de elevi la o şcoală de ofiţeri a urmărit măsura în care stresul afectează incidenţa mononucleozei Infecţioase (boală datorată virusului Epstein-Barr) la acest grup. La începutul studiului, circa 1/3 din.elevi nu aveau anticorpi VEB, indicînd faptul că anterior nu fuseseră infectaţi. Dintre aceşti subiecţi neinfectaţi, aproximativ 20% au dezvoltat anticorpi, iar 5% au contractat boala. Autorul afirmă că au dezvoltat boala doar aceia care au făcut faţă cu dificultate solicitărilor şcolare, datorită unei dotări intelectuale mai modeste şi unei supramo-tivaţii induse de un model parental de excepţie (părinţi militari, cu cariere deosebite). Evoluţia bolii a fost, de asemenea, mai gravă tocmai la subiecţii cu cele mai mari dificultăţi. Un alt studiu făcut pe un grup de eleve de la o şcoală de surori medicale a evidenţiat o corelaţie pozitivă între numărul erupţiilor herpetice şi perioadele de dificultăţi afective.
Cu toate acestea, majoritatea autorilor opiniază în prezent că asocierea tulburărilor răspunsului imunologic cu evenimentele traumatizante din cursul existenţei este slab semnificativă, acest fapt fiind pus pe seama neputinţei de a „măsura” gravitatea evenimentului. Unui din contraargu mente poate f i şi faptu I că ori ce persoană care trece printr-un impas existenţial consumă.
Psihoimunologie ; Psiholepsie ; Psiholeptic ; Psihologie
Psi/703
de regulă, mai multe toxice (alcool, cofeină, tranchilizante etc.), se alimentează deficitar, doarme mai prost, contribuind astfel la scăderea capacităţii imunologice a organismului.
ţ Studii experimentale au fost întreprinse pe animale, vizînd elucidarea unor posibile mecanisme neuroimunologice.
V. RILEY (1979) a arătat că dezvoltarea anumitor tumori la şoareci este puternic legată de o serie de situaţii dificile la care sînt expuse animalele (suprapopulare, manipulare brutală), dar o serie de autori au reproşat acestui studiu că implică prea mult sistemul endocrin, în primul rînd hipofiza.
K. BULLOCH (1980), studiind inervaţia timusului (locul în care se maturizează celulele T), susţine căf ibrele nervoase nu inervează doar vasele timice (controlînd fluxul limfocitar), ci sînt direct în contact cu celulele limfoide, transmiţîndu-se probabil direct informaţii, deci timusul ar conţine terminaţii neurosecretorii. De asemenea, marile organe producătoare de celule imunocompetente au o puternică reţea nervoasă, dar încă este dificil de stabilit ce fel de informaţii aduce aceasta.
Pe de altă parte, leziunilezonelor hipotalamice (în specia! hipotaiamusul anterior) duc la modificări calitative şi nu cantitative ale răspunsului imun (T. ROSZMAN şi colaboratorii, 1985), concretizate în :
•	descreşterea numărului de celule din splină şi timus ;
•	descreşterea răspunsului mitogen splenic ;
•	descreşterea responsivităţi i antigenice ;
•	creşterea activităţii supresive a celulelor macrofage.
Afte experienţe au arătat că lezarea cortexufui cerebral stîng reduce numărul iimfocitelor T din splină şi le diminuează activitatea biologică (G. RE NOU X).
Un fapt notabil care poate fi adus în discuţie este unitatea sistemului limfoid cu cel nervos, din punct de vedere anatomic, funcţional şi embrio-logic. O serie de cercetări recente au arătat că există un adevărat ax neuroimunologic, în care comunicarea dintre cele două sisteme este asigurată de neurohormoni. în acest sens, se presupune că d.epfeţia catecolaminelor la nivel central ar avea următoarele efecte asupra parametrilor imunităţii :
•	descreşterea răspunsului primar de IgM şi IgG aie seriei roşii, dar fără a modifica dinamica răspunsului ;
•	modificarea fazei aferente a răspunsului de anticorpi primari ai seriei celulelor roşii ;
•	diminuarea dezvoltării memoriei imunologice.
Refuînd cercetări mai vechi (1926—1955) ale şcolii sovietice, ADER a reuşit să demonstreze că poate condiţiona răspunsul imunitar faţă de un
stimul psihic : supresia răspunsului imunitar faţă de un anumit antigen. Se poate conchide că şi la om există o modulare a activităţii anumitor părţi ale sistemului imunitar prin „producţii" ale sistemului nervos şi că anumite trăiri integrate ca factori de condiţionare (memorie elementară) pot să intervină în fiziologia sistemului imunitar şi deci, prin extensie, în apariţia şi evoluţia bolilor în care acesta este mai activ implicat (G. GACHE-LIN, 1986).
BALALOCK şi colaboratorii au arătat că numeroşi neurohormoni, în special alfaendorfinele, au o puternică acţiune supresivă asupra producţiei de anticorpi in vitro, în timp ce betaendorfinele stimulează proliferarea limfocitară.
Recent s-a putut demonstra că numeroase celule ale sistemului limfoid au receptori pentru neurohormon i şi că fixarea acestora pe receptori modifică şi modulează răspunsul imunitar.
Este unanimă opinia că se poate vorbi despre o „informare” a sistemului nervos, pe cale biochimică. despre activitatea celulelor limfoide (inter-lekina l, spre exemplu, produsă în timpul reacţiilor inflamatorii, provoacă febră şi somn profund).
Toate aceste date vin în sprijinul faptului că la om, stimul ii psihosociali pot determina o scădere a posibilităţilor de apărare.
Psihoimunologia se anunţă ca un domeniu deosebit de important nu numai pentru psihiatrie, ci pentru întregul ansamblu de cunoştinţe medicale, deoarece schimbarea opticii asupra mecanismelor etiopatogenice ar putea modifica integral conceptul de boală.
1111.	PSIHOKiN • Termen utilizat de BLEULER cu sensul de energie psihica ce guvernează efortul voluntar.
1112.	PSIHOLEPSIE (cf. psiho- ; gr. Iepsis „criză") • Scădere bruscă şi de scurtă durată a tensiunii psihice sau mintale (vid al gîndirii). Este întîlnită mai ales în stările psihastenice şi în schizofrenie.
1113.	PSIHOLEPTIC (cf. psiho-; gr. Iepsis) • Medicament psihotrop, caracterizat prin acţiune hipnotică, sedativă sau neuroleptică.
1114.	PSIHOLOGIE (cf. psiho- ; gr. logos „cuvînt, discurs") • Ştiinţă care se ocupă cu studiul proceselor şi fenomenelor psihice la diferite nivele de manifestare a acestora, folosind un ansamblu de metode şi tehnici specializate. Ea studiază fiinţa umană pe parcursul ontologiei sale, în general şi în diverse etape ale dezvoltării, manifestările psihice sub aspectul originii şi dezvoltării lor, în funcţie de o serie de factori individuali şi de mediu. Psihologia filozofică avea ca obiect de -studiu sufletul. Psihologia modernă consideră ca obiect de studiu fenomenele psihice, deci ansamblul
704/Psi
Psihologie : concept; Psihologie aplicata
faptelor sau manifestărilor care se constituie ca experienţă subiectivă internă, dar şi ca modalităţi obiectiv explicabile de funcţionare a organismului uman în forma sa superioară de organizare — psihismul. Ea se bazează, ca orice altă ştiinţă, pe observaţie şi experimentare, folosind metode specifice. în funcţie de sistemele teoretice şi metodologice adoptate, psihologia contemporană este marcată de diversitatea de orientări şi de şcoli, fiecare dintre ele avînd opţiuni metodologice proprii şi un sistem propriu de construcţii teoretice, care justifică abordarea psihismului dintr-o anumită perspectivă ; fiecare dintre aceste şcoli reprezintă o anumită orientare în psihologie şi se caracterizează prin anumite limite. Pot fi considerate noua mari tendinţe (orientări) în psihologie, care diferă atît din punct de vedere metodologic, cît şi în ceea ce priveşte criteriile şi scopurile lor :
•	psihologia comportamentală sau behavioris-mui (WATSON) ;
•	psihologia structurală sau psihologia formei sau gestaltismul (WERTHEIMER);
•	psihanaliza si neopsihanaliza (FREUD, ADLER, JUNG; FROMM, HORNEY, ALEXANDER etc.) ;
•	psihologia personalistă (W. STERN) ;
•	psihologia genetică — evolutivă (KRUE-GER-WERNER; PIAGET) ;
•	psihologia neuroreflexologica (BECHTEREV, PAVLOV) ;
•	psihologia tipologică (KRETSCHMER, SHEL-DON);
•	psihologia patologică (JASPERS, JANET) ;
•	psihologia socială (MURPHY, ALLPORT).
Fiecare dintre aceste orientări accentuează un
anumit ansambu de manifestări, un anumit sector ai vieţii psihice, pe care tinde să-l extrapoleze la întreaga viaţă psihicavUnele dintre aceste şcoli vor genera curente corespunzătoare de psihoterapie (de exemplu, behaviorismul va da terapiile comportamentale, psihanaliza va da terapiile analitice şi psihoterapia psihanalitică etc.).
Domeniile de aplicare ale psihologiei sînt multiple, acoperind aproximativ toate domeniile activităţilor sociale: medicina, industrie, învăţă-mînt, comerţ, pedagogie, artă, religie, politică. Sînt importante, în definirea psihologiei ca ştiinţă, următoarele aspecte :
•	viaţa mintală, în funcţie de care activitatea psihică se desfăşoară după legi proprii ; manifestările psihice au o cauzalitate specifică, ele nu smt manifestări pur accidentale, chiar dacă au de mutte ori această aparenţă ; ele sînt fragmente bine determinate şl inserate într:o înlănţuire cauzală ;
•	orice act psihic este un act motivat, indiferent de faptul că această motivaţie este sau nu vizibilă; ea poate fi cunoscută pentru că înainte de toate ea există;
•	orice act psihic are o semnificaţie şi poate fi înţeles în aspectele sale de declanşare, chiar dacă aceste aspecte nu se articulează la nivelul vieţii conştiente ;
•	energia psihică nu se ataşează definitiv şi stagnant la un conţinut sau altul, ea se poate deplasa de la o reprezentare sau alta ; această energie funcţionează în orice manifestare psihică şi se constituie în primul rînd ca motiv ,* ataşarea energiei psihice la diferite conţinuturi (reprezentări, idei, configuraţii de experienţe) determină anumite conduite care pot părea, în unele situaţii, absurde ; viaţa mintală este într-o permanentă mişcare, ea reprezintă de fapt mişcarea acestei energii psihice care poate fi reprimată sau inhibată, deplasată, modificată sau derivată, dar ea îşi păstrează în mod constant dinamismul ;
•	estomparea unor amintiri sau dispariţia lor din cîmpul conştiinţei revine la o modificare psihică importantă, ale cărei semnificaţii trimit la originea altor acte şi conduite, întrucît uitarea poate avea valoare defensivă şi se produce sub acţiunea unor forţe psihice represive, responsabile de evacuarea anumitor conţinuturi din cîmpul conştiinţei ;
•	psihismul se constituie în instanţe,, fiecare instanţă concentrînd forţe de o anumită natură şi urmărind anumite scopuri ;
•	viaţa psihică este esenţial marcată de conflict; orice conflict intrapsihic trimite, în ultimă analiză, la conflictul dintre individ şi persoane apropiate sau semnificative din mediul său imediat ; aparatul psihic trimite la o permanentă restabilire a echilibrului ; cînd conflictul se amplifică, aparatul psihic declanşează mecanisme compensatorii şi de apărare.
Psihologia, pînă la FREUD, a limitat, studiul manifestărilor psihice la viaţa psihică conştientă. Ea a studiat procesele psihice în aspectele lor vizibile şi direct observabile, dar nu a elaborat explicaţii cauzale. Studiul unei anumite categorii de fenomene rămîne mai mult sau mai'puţinincomplet, în măsura în care nu oferă şi ipoteze valabile asupra cauzelor declanşării respectivelor fenomene. Psihologia, ca ştiinţă a vieţii psihice, este, prin definiţie, ştiinţa motivelor, acţiunilor fiinţei umane, indiferent de forma lor deexpresie şi de natura proceselor pe care le implică.
1115.	PSIHOLOGIE APLICATĂ • Utilizarea cunoştinţelor teoretice de psihologie .generală pentru rezolvarea unor probleme din..domenii concrete. în funcţie de domeniul de aplicare pot fi menţionate : psihologia pedagogică, medicală, judiciară, economică, psihologia artei, psihologia sportului, psihologia copilului, psihologia vîrstelor, psihologia reclamei, psihologia muncii etc. Rezultatele aplicării cunoştinţelor teoretice
Psihologii : clinica, a conduitei, genetica, sociala
Psi/705
în domenii bine delimitate servesc activitatea respectivă, dar se înscriu şs ca preţioase contribuţii Ia dezvoltarea ştiinţei în sine.
1116.	PSIHOLOGIE CLINICĂ® Ramură a psihologiei care studiază comportamentul omuiui bolnav. Psihologia cîinică a fost practicată odată cu practicarea însăşi a medicinii, de ia care a împrumutat una din metodele de investigaţie, metoda clinică. Astfel se explică de ce primii psihologi cMnicieni au fost medici care au căutat să analizeze, să înţeleagă, să explice şi să modifice comportamentul patologic al bolnavului. Observarea acestuia în mediul spitalicesc, interpretarea actelor sale comportamentale şi convorbirea, prin care se obţineau informaţii privind aspectele mai profunde ale personalităţii, au constituit principalele. metode ale psihologiei clinice. Apariţia testelor psihologice şi aplicarea lor în clinică a îmbunătăţit nivelul observaţiei, introducînd în acelaşi, timp şi posibilitatea unei evaluări mai exacte.
Sarcinile psihologului clinician derivă din însuşi obiectul de studiu al psihologiei clinice. Analiza comportamentală prin observaţie, interviu şi aplicarea testelor psihologice îi delimitează activitatea de evaluare şi psihodiagnostic. înţelegerea şi încercările de explicare a comportamentului aparţin domeniului cercetării, în timp ce modificarea iui este obţinută prin psihoterapie* Deşi conţinutul şi sfera de acţiune a psihologiei clinice sînt recunoscute, termenul ca atare este controversat. în tirpp ce autorii de limbă engleză preferă să vorbească de o psihologie clinică, cei de limbă franceză uţiiilzeazătermenul de psihologie medicală (G. IONESCU, 1985), Această stare de l ucruri se reflectă şl în literatura noastră de specialitate prin apariţia unor lucrări cu un conţinut asemănător, dar foîosînd termeni diferiţi: G. IONESCU, 1973 — „Introducere în psihologia medicală” ; G. IONESCU, 1985- „Psihologie clinică” ; LCUCU, 1980 — „Psihologie medicală"; A. ATANASIU, 19â3„Introducere în psihologia medicală".
1117.	PSIHOLOGIE A CONDUITEI • Concepţie psihologică originala, elaborată de P. JANET (1859—1947), care se distanţează de excesele behavioriste (studiul în exclusivitate al reacţiilor obiectiv observabile ale comportamentului), propunînd ca obiect de studiu conduita sau „studiul omului în raport cu universul şi mai ales în raporturile sale cu ceilalţi oameni3’, în care conduita exprimă relaţia dinamică dintre psihic şi comportament, dintre individ şi mediu, dintre subiectiv şt obiectiv, în condiţii bine determinate.
Mergînd pe calea deschisă de RIBOT, cea a constituirii unei psihologii ştiinţifice, JANET afirmă că „psihologia trebuie să fje obiectivă, în sensul ca ea trebuie sa se ocupe nu numai de acţiunile»
mişcările, atitudinile subiectului...» dar şi de orice fapt psihologic care poate fi cunoscut altfel decît prin limbajul actelor exterioare".
Pentru JANET, conduita are o sferă mai largă decît comportamentul, incluzînd deopotrivă acţiunile extern-motorii şi intern-subiective, âtît reacţiile perceptibile pentru semeni, cît şi procesele neperceptibile, interioare (inclusiv operaţiile intelectuale, stările emoţionale, faptele voli-ţionale). Semnificînd acţiunea sub toate formele ei, JANET distinge conduite externe şi interne (care pot fi.de tip perceptiv, mintal-operaţional, afectiv, volitiv), primare şi secundare, motorii şi verbale, simple-inferioare şi complicate-supe-rioare. între toate acestea sînt posibile diverse grade intermediare. Inteligenţa, după JANET, este o conduită internă, mediată instrumental, care, ca ş i l i mbaj u I, se naşte din acţ i u ne' însăş-i (acţiuni exterioare, materiale, interiorizate) şi reprezintă un substitut acţionai prin care individu l întreţine relaţii cu mediul. Aşadar, schema conduitei include, pe de o parte, influenţa „situaţiei" (a mediului), tar pe de altă parte, reacţiile perceptibile sau neperceptibile- (intern-subiective) ale persoanei faţă de respectiva situaţie.
Un loc central în psihologia conduitei îl'aii conceptele de „nivel", „reacţie", „tendintă”, „acţiune", prin care JANET urmăreşte fi logeneza şi ontogeneza conduitelor. Importantelor contribuţii aduse de JANET în domeniul psihopatologiei (sintetizate în lucrări memorabile ca „Automa tismui psihologic" — 1889, „Nevrozele şi ideile fixe" — 1898, „Obsesiile şi psihastenia” —1903, „De la angoasă ia extaz” — 1919 etc.) ii se adaugă în psihologie crearea celebrelor conduite simbolice (conduita coşului cu mere, conduita sforii, conduita sertarelor, conduita drumului, conduita santinelei etc.). care explică formarea operaţiilor intelectuale şi condiţiile ierarhizării conduitelor la nivel uman —»> CONDUITĂ, Pierre JANET.
1118.	PSIHOLOGIE GENETICĂ • Ramură a psihologiei, situată la confluenţa psihologiei generale cu psihologia copilului, care studiază modul de formare a cunoştinţelor sau dezvoltarea structurilor mintale la adult, prin analogie cu evoluţia mintală a copilului. După F. GRECO, psihologia genetică studiază dezvoltarea mintală a individului (ontogenetic) sau a speţei (fijogenetic),. Iar după H. WALLON — este studiul „psihismului în formarea şi transformările sale”, impropriu identificată cu psihologia copilului de către unii autori, psihologia genetica dobîndeşte un statut de sine stătător prin cercetările lui j. PIAGET asupra stadialităţii dezvoltării intelectuale.
1119.	PSIHOLOGIE SOCIĂLĂ • Ramură a psihologiei, al cărei obiect de studiu îi constituie relaţiile inter personale, comunicarea interumana,
45-c. 833
706/Psi	Psihologie	sociala	;	Psihologism	(	concept
microgrupurile şi grupurile mari, comportamentele colectivităţii umane (clase sociale, comunităţi rurale şi urbane, popoare). Ramuri apficative derivate din psihologia socială sînt şi psihologia şcolară, psihologia industrială. La constituirea psihologiei sociale ca ştiinţă au contribuit în special teoria grupurilor, sociometria şi teoria rolurilor. J. STOETZEL afirmă că psihologia socială studiază interacţiunile şi comportamentele în grup. A. LEVY — „psihologia socială atacă prejudecata care reduce psihologicul la individual şi socialul la colectiv”. Studiind individul uman în manifestările sale în societate, în grup, psihologia socială se poate centra pe individ ca membru al colectivităţii (ca reprezentant al unei clase, culturi, naţiuni sau ca persoană activă într-un grup anume, influenţînd grupul şi primind influenţele acestuia) sau pe societate ca atare, pe existenţa socială a unei comunităţi umane. A. ANCELIN SCHULZENBERGER afirmă că, din perspectivă psihanalitică, psihologia socială studiază grupurile restrînse în cadrul cărora se stabilesc relaţii faţă în faţă. Autoarea distinge între psihologia socială clinică formativă ^grupurile de formare) şi terapeutică (grupurile de psihoterapie) şi psihologia socială experimentală (de cercetare). Legat de aspectul clinic, mai este folosit termenul de interpsihologie (G. DUMAS), desemnînd o ramură a psihologiei care studiază relaţiile intersubiec-tive ; acest termen a fost folosit şi în Laboratorul de psihologie socială clinică de la Sorbona (j. FA-VEZ-BOUTONNIER). Psihologia socială, ca ştiinţă a interacţiunii şi a grupurilor, se situează la intersecţia dintre psihologie, sociologie şi antropologie Culturală.
1120.	PSIHOLOGISM • Tendinţă de a reduce diferitele discipline umaniste (logica, epistemologie, etică, estetică, sociologie) la studiul fenomenelor psihice, subordonînd metodologia specifică fiecăreia punctului de vedere psihologic. Cele mai mari tentaţii de interpretare psihologistă le oferă logica şi sociologia.
în logică, psihologismul apreciază că studiul formelor gîndirii corecte nu se poate dispensa de cunoaşterea mecanismelor şi proceselor psihice.
Interferenţa logicii cu psihologia a reprezentat punctul de vedere al unor glnditori, începînd cu ARISTOTEL care, în lucrările „De anima” şi „Metafizica”, oferă date ce se completează cu ceie din „Organon”, integrînd o concepţie unitară logico-psihologică. Formele logico-gramati-cale ale gîndirii stoicilor au, de asemenea, o pondere importantă în cadrul teoriei psihologice a acestora.
Soluţia nominalistă şi conceptual istă a problemei universaliiîor din gîndireafilozofică a evului mediu refiectă consideraţiile dualiste privitoare la ex-
plicarea obiectului şi operaţiilor logice prin imagini şi procese psihologice. Astfel, epoca modernă va moşteni de fapt o concepţie prefigurată deja din două aspecte : gîndirea nu poate fi detaşată de uman (prin urmare, aparţine domeniului psihologiei), dar, pe de altă parte, gîndirea şi legile el aparţin şi reflectă realitatea concretă, obiectivă (deci, aparţine logicii).
Tendinţa extremă de atribuire definitivă a logicii psihologiei este, desigur, eronată, pătrunderea psihologiei în logică ducînd ,,la ruina aceste? ştiinţe” (G. FREGE).
Psihologismul filozofic (fundamentînd întreaga filozofie, inclusiv logica, pe teorii psihologice) şi psihologismul logic (reducînd obiectele, logice, critica cunoaşterii şi teoriei valorilor la procese şi imagini psihice) au avut reprezentanţi cu nume răsunătoare. Astfel, în ilustrarea lui A. DUMl-TRIU, psihologismul filozofic este reprezentat dej. F. FRiES, H. TAINE, Th. ZIEHEN, iar psihologismul logic propriu-zis, prin : Th. HOBBES, J. LOCKE, G. BERKELEY, D. HUME, J. St. MUL, H. SPENCER, C S. PIERCE, H. BERG50N, Ch. SIGART, W. DILTHEY.
în opoziţie cu interpretarea psihologistă a logicii, logismul (E. HUSSERL, J. LUKASIEWiCZ ş.a.) consideră că formele gîndirii corecte sînt independente de activitatea psihică, avînd o valabilitate obiectivă şi un mod de existenţă sui generis, suspendat în atemporalitate ideală, fiind indiferentă conştientizarea lor, fie adecvată, fie eronată, fie cu totul absentă. Aceasta este» în general, poziţia logicienilor matematidehî.
Realitatea unor cercetări psihologice în domeniul logicii a marcat totuşi schimbări de poziţie din punctul de vedere al logicienilor, prin lucrările unui om de ştiinţă avînd dubla calitate de psiholog şi logician : J. PIAGET. El a întreprins cercetări fundamentale !a interferenţa logicii matematice cu comportamentele inteligenţei descrise de psihologie („Essai de Logique Operatoire” — Paris., 1972). Structuralismul său genetic respinge atît interpretarea reducţionistă, cît şi automatismul fogicii, insistînd asupra corelaţiilor complementare (nu de subordonare metodologică) între studiu! psihologic al structurilor mintale, în evoluţia şi funcţionalitatea lor operaţională, şi cercetarea logică a formelor idealizate pe care aceste structuri, odată constituite, fe pot concepe discursiv.
în sociologie, psihologismul se bazează pe îdeea că procesele şi relaţiile sociale au temeiuri psihice, neputînd fi explicate altfel decît prin analiza facultăţilor sufleteşti şi a interacţiunii psihologice dintre indivizi. Diferitele şcoli sociologice de orientare psihologică fac apel fie la trăsăturile invariante ale psihologiei individuale (V. PARETO), fie la constantele relaţionale ce decurg, ca psihologie colectivă, j^din interacţiunea indivizilor (WUNDT,
Psihom | Psfhometrie ; Psihomotor(D) delir
Psi/707
Gustave le BRON, G. TARDE, G. SîMMEL, L.^von WIESE, J. MORENO).
în pofida defăimărilor idealiste şi voluntariste pe care nu le poate evita, orientarea psihologistă în sociologie are contribuţii de necontestat în evidenţierea şi clarificarea unor aspecte şi relaţii din viaţa socială, punînd bazele psihologiei sociale (^/PSIHOLOGIE SOCIALĂ).
1121.	PSIHOM (cf. gr. psyche „suflet”) • Noţiune introdusă de HELLPACH, pentru a desemna epifenomenul psihic al unui proces somatic. BONHOEFFER consideră încă din 1910 că unele simptome psihice cu ,,aceeaşi structură” însoţesc bolHe somatice. Psihornul, spre deosebire de acestea, ar avea o structură particulară de Ja boală la boală sau diferită chiar în cazul unor stări fiziologice obişnuite (foame, sete). Specificitatea psihomului este contestată de o serie de autori, care obiectează diferenţele nete între stadiile evolutive ale unei boli şi particularităţile individuale aie bolnavului. Cu corecţiile de rigoare, psîhomul rămîne în psihosomatică o noţiune cu implicaţii metodologice,
1122.	PSÎHOMETRIE (cf. psiho-; metron „măsură”) • Ramură a psihologiei, avînd ca obiect cuantificarea şi măsurarea fenomenelor psihice prin utilizarea metodelor experimentale standardizate şi etaionate (teste), Identificată l-a început cu scalele de măsură utilizate în psihofizicâ pentru măsurarea intensităţii senzaţiilor provocate de un stimul, psihometria a dobîndit noi valenţe şi posibilităţi de exprimare odată cu apariţia şi elaborarea metodelor statistice. Pe de altă parte, imposibilitatea ignorării diferenţelor individuale în situaţiile psihologice experimentale a deter-
fninat dezvoltarea testelor mintale. După apariţia acestora, psihometria s~a confundat practic cu analîza şi perfecţionarea calitaţiior metrice aie testelor, folosind şi asimilînd cunoştinţele adec-
vate ale statisticii matematice. Se pot distinge două direcţii de dezvoltare a psîhometrîei : una teoretică, în care sînt elaborate metodele de răspuns la teste sau bateri i de teste, şi alta api icativă,; în care aceste ^metode sînt aplicate în practică (LORD, 1980). în cadrul psihometriei, pot fi cir-, cumscrise patru domenii principale : etalonarea testelor, fidelitatea, validitatea şi analiza itemilor.
Etalonarea constă în aplicarea testului la un grup reprezentativ de subiecţi prin, intermediul unor procedee statistice. Pentru transformarea notelor brute în note standard sub forma unei scale, sînt posibile două metode : lineare sau nelineare. Prin transformările lineare se ajunge la note standard de tipul : Z, T sau coeficient de inteligenţă. Prin cele nelineare, în care distribu-. ţîa notelor brute din eşantionul de etalonare este ajustată astfel încît să aproximeze cît mai strîns o distribuţie normală, se obţin scale cu note standard de tipul staninelor.
Fidelitatea reprezintă calitatea metrică a testului care-i asigură o corelaţie ridicată cu el însuşi, în condiţii identice sau foarte apropiate de cele în care a fost standardizat. Ea poate fi determinată prin mai multe metode, precum : metoda test-re-test. în care acelaşi test se aplică de două ori la un interval oarecare de timp, aceluiaşi grup de subiecţi, corelîndu-se apoi ceie două seri i de rezultate, şi metoda formelor paralele, în care două forme echivalente ale aceluiaşi test sînt aplicate unui grup de subiecţi, iar rezultatele corelate.
Validitatea trebuie să răspundă la întrebarea dacă testul măsoară într-adevăr ceea ce şi-a propus autorul lui să măsoare. Ea poate fi predictivă (rezultatele testului permit prognoza succesului sau eşecului unui subiect într-un domeniu de activitate), aparentă (în ce măsură testul îi apare subiectului ca măsurînd ceea ce crede el că măsoară), de conţinut (folosită mai ales în testele de cunoştinţe şi referindu-se la capacitatea testului de a cuprinde cele mai semnificative cunoştinţe dintr-un anumit domeniu) etc.
Analiza itemilor caută să determine aportul unui item la rezultatul global a! testului. Unui din procedee’e obişnuite într-o astfel de analiză este de a corela fiecare item cu rezultatul întregului test. In funcţie de mărimea acestei corelaţii se apreciază dacă un item este corespunzător sau nu.
1123.	PSIHOMOTOR(Di delir (cf. psiho-; lat. motus ,,mişcare”) • Formă de delir, descrisă de P. GUIRAUD ca o situaţie particulară care nu se suprapune complet nici peste delirul de influenţă, nici peste psihoza halucinatone delirantă. Bolnavul ţine „un discurs” care îi este ,,dictat din exterior”, ei neînţelegînd conţinutul ideilor pe care le recunoaşte ca străine lui. Termenul este puţin utilizat» iar fenomenul poate ti asimilat cu automatismul mintal din schizofrenie.
708/Psi
Psihomotorii; Psihomotorii grqf^ce(H^ ; Psihomotricitote
1124.	PSIHOMOTORI|(h) halucinaţii # Fenomene halucinatorii, descrise de S^GLAS (1900) ca însoţind limbajul interior şi fiind legate de mişcările fonaţorii sau de reprezentările lor kinestezice. SEGLAS a descris trei forme graduale de manifestare:
•	impresia bolnavului că vorbeşte fără să facă nici o mişcare fonatorie ;
•	schiţarea unor mişcări ale limbii şi buzelor ;
•	impulsiuni verbale (bolfîavul „este făcut” să vorbească).
Unii autori folosesc termenul şi pentru expresia grafică a limbajului.
1125.	PSIHOMOTORII GRAFICE*® halucinaţii •
Fenomene halucinatorii de tipul pseudohaluci-naţiilor, care se suprapun pe modelul halucinaţiilor psihomotorii verbale (P. BERNARD, 1977). Ele ar putea fi clasificate tn halucinaţii kinestezice grafice, dominate de imagini motorii ale cuvintelor şi mişcărilor scrisului, şi halucinaţii grafomotorii complete, caracterizate prin senzaţia de scriere străină sau de scris impus. Fac parte din fenomenele de automatism motor.
1126.	PSfHOMOTRICfTATE (cf. psiho-; fr. motriciîe : vezi lat. motus „mişcare”) • Defineşte generic orice acţiune motorie, atitudine sau model comportamental care se află sub influenţa proceselor psihice. Practic, cele două laturi — psihică şi motorie — nu pot fi separate, condiţionînd în mod fundamentai întregul comportament uman.
în cursul ontologiei, psiho motricitatea suferă o continuă evoluţie şi diferenţiere, spre a servi unor funcţii specifice, perfecţionate. Astfel, dacă la sugar şi ia copiiui mic funcţiile nervoase nu pot fi încă distinse în comportamentele for, strict psihice sau strict motorii, vorbindu-se de o „dezvoltare psihomotorie”, odată cu procesul creşterii şi al maturizări i, devrn vizibile caracterele specificităţii, dar niciodată ale separării lor absolute (Tabel nr. CXVIII).
Termeni ca „tensiune psihomotorie” (A. PO-ROT) încearcă să se apropie cît mai mult posibil de această stare obişnuită de sinergie tonică între vjaţa afectivă şi caracterială pe de-o parte, şi motricitatea pe de altă parte. Normal itatea în care această dualitate fundamentală a activităţii umane se dezvoltă de-a lungul vieţii individului asigură acestuia, din punciui de vedere al reactivităţii bazale, la diversele etape de Vîrstă, o adaptare armonioasă la mediu, deci şi premisa sănătăţii mintale.
Tulburările psihomotricităţii devin astfel ex-presia afectări i, la diferite vîrsteşi diferite niveluri, ale sistemului nervos central, în circumstanţe etiopâtogenice variate, constituindu-se uneori pe pian clinic în veritabile sindroame psihomotorii. Fie că constituie un fond al tabloului clinic (excitaţie, angoasă, dezordine confuzionaîă etc.), fie că sînt reprezentate numai de aspecte ce se
detaşează de fundai (H. EY), tulburările psihomotorii au o mare valoare semiologica în psihiatrie, autorul citat descriind chiar o semiologie a psiho-motricităţii.
Tulburările psihomotorii, definite de WER-NICKE ca mişcări, exprimări verbale, involuntare (fiind excluse, deci, actele intenţionale), datorate unei deficienţe de exprimare motorie şi verbală, au beneficiat, datorită psihiatriei germane reprezentate de KLEJST şi şcoala de la Frankfurt (FUNF-GELD, BARAHONA FERNANDES, LEON-HARD), de o bogată dezvoltare conceptuală. Astfel, în corelaţie cu substratul neuroanatomic, KLEIST distingea tulburări psihomotorii corticale superioare (impulsiunile, perseverarea) şi inferioare (afectarea iniţiativei motorii şi a capacităţii de finalizare a acţiunii, prin deficienţă de inervare subcorticală), evoluînd între doi poli: hiperki-nezie — akinezie. Sînt excluse din aceste categorii mişcările intenţionale şi cu caracter lud ic, aparţinînd comportamentului uman spontan şi reactiv normal. Tulburările akinetrce se caracterizează prin lipsa capacităţii de a efectua mişcări pentru atingerea unui scop, sărăcirea nuanţării expresiilor mimice, iar tulburările hiperkinetice permit aceste performanţe numai pentru fdarte scurte perioade. Această sistematizare rămîne totuşi izolată, nebucurîndu-se de popularitate în rîndul altor scoli de psihiatrie, cu excepţia celei de la Frankfurt (S. WIESER, 1973).
Au existat şi încercări de acreditare a unei tipologii de personalitate — „temperamentul psi-homotor” (WERNICKE) — cu oscilaţii de amplitudine variâbilă privind capacitatea efectuări? mişcărilor cu caracter ludic si al motilităţii de tip automatic. KLEIST, LEONHARD şi FUNFGELO descriu „psihozele motilităţii” ca fiind psihoze cicloide din grupul afecţiunilor endogene fizice, cuprinzînd tulburări ale iniţiativei, reactivităţii şi motilităţii de expresie, a căror evoluţie pendulează între sindromul hiperkinetic şi sindromul a ki net ic.
Autorii anglo-saxoni nu adoptă o sistematizare anume a tulburărilor psihomotorii, dar menţionează valoarea semiologică a acestora în diagnosticul unor afecţiuni, psihice, făcînd referire fa ticuri, stereotipii, tatatonje, dizartrie, baibism şi tremor. Ei atrag atenţia asijpra importanţei pe care scrisul (activitatea grafică)' o poate avea în cadrul investigaţiei funcţiilor psihomotorii, atri-buindu-i o expresivitate motivaţionafă individuală, remarcabilă prin orientările pe care le poate oferi asupra trăsăturilor de personalitate, ca şl asupra unor simptome sau sindroame.
H.	EY (1978) trece în revistă şi încadrează tulburările psihomotorii în următoarea s£h'6mă semiologică:
•	crizele de agitaţie :
—	din epilepsie ;
Psihomotricitate : dezvoltarea psihomotorie a copilului (1—52 săptămîni)
Psi/709
Tabel nr. CXVIII
DEZVOLTAREA PSIHOMOTORIE NORMALĂ A COPILULUI
(după H. I. KAPLAN şi B. J. SAD DOC K)
Vîrsta	Comportament motor	Comportament adaptativ *	. ! Limbaj I Autoservire ! şi socializare	
1	2	3	4 ! "5	
| ] sub 4 săptămîni	•	face mişcări alternative de tîrîre ; •	mişcă capul lateraî cînd e pus pe burtă ; f:, ,	•	răspunde lazgomo-tul unor jucării sunătoare ; •	priveşte § obiecte care se mjscă, pentru scurt tiţjip.;	• sunete guturale, nediferenţiate ;	• se linişteşte cînd e luat în braţe ; & figură (faţă) calmă ;
I 4 săptămîni	•	predomină poziţii ton ce, refîexe aie gitului ; •	strmge pumnii ; •	capui înclinat în-tr-o parte, dar şi-i poate susţine pentru cîteva secunde ;	* urmăreşte obiecte în mişcare din faţa sa ; 9 nu arată interes pentru obiecte şi le scapă din mînă imediat	• vocal izarea de început (sunete nearticulate) ;	•	priveşte cu atenţie feţele celor din jur, întrerupîndu--şi activitatea ; •	răspunde la vorbirea celor din jur; «=■
• 16 săptămîni	•	predomină poziţiile simetrice : •	menţine echilibrul capului ; •	cînd e aşezat pe burtă, sprijinit pe antebraţe, îşi ridică capui la 90° ;	•	urmăreşte atent un obiect care se mişcă încet ; •	mişcă rnîiniie ia vederea unui obiect suspendat;	i © rîde cu voce tare ; 0	se menţine vocaliza rea ; 1 ! i '	• zîmbeşte spontan celor din jur ; $ este conştient de situaţii neobişnuite ;
.28. săptămîni •	•	stă ferm-, se sprijină pe mîini ; •	sare vioi cînd este ţinut în picioare ;	m apropie o mînă de jucărie şi o prinde ; •	loveşte şi mişcă jucăriile ; #	mută jucăriile din-tr-o mîn& în alta-;	• vocalizează „m-m--m” cînd plînge; e emite sunete voca-lice ;	•	îşi duce picioarele la gură ; •	îşi loveşte imaginea din oglindă ;
40 săptămîni'	•	stă aşezat singur; •	se tîrăşte pe burtă ; •	se ridică singur în picioare;	m alege două jucării din faţa sa ; • încearcă să execute mîzgăiitun pe bîr-tie, cu crejonui-;	•	spune ,,da-da” sau aitele similare ; •	răspunde ia numele său sau la cel cu c^re este alintat;	0 răspunde la jocuri sociale simple ; • îş? ţine singur biberonul şi produse alimentare;
52 săptămîni	•	merge ţinut de o mînă ; •	stă în picioare pentru scurt timp ;		•	foloseşte un jargon expresiv ; •	dă^ 0 jucăHe la cerere ;	• cooperează la îmbrăcat ;
710/Psi	Psihomotricitate: dezvoltare psihomotorie a copilului (1—5 ani)
(continuare tabel G XV III)
1	2	i 3	4	! 5
15 luni |	•	se tîrăşte în genunchi ; •	se tîrăşte pe scări ;		•	spune 3—5 cuvinte cu sens ; •	loveşte imagini pe carte ; •	arată, la cerere, obiecte;	•	arată sau vocalizează cînd vrea ceva ; •	aruncă obiectele sau le refuză în joacă ;
18'luni	•	merge, rareori cade ; •	urcă scările ţinut de mînă ;	•	construieşte din 3—4 cuburi ; •	mîzgăieşte spontan cu creionul ;	•	spune zece cuvinte, inclusiv numele său ; •	identifică un obiect obişnuit pe un cartonaş cu imagini; •	îndeplineşte 2 — 3 comenzi ;	•	se hrăneşte singur parţial ; •	trage după el sau îmbrăţişază o jucărie favorită ;
I 2 ani	•	aleargă bine ; •	loveşte mingea cu piciorul ; •	urcă şi coboară singur scările ;	•	construieşte din 6—7 cuburi ; •	alătură cuburi, imitînd un tren ; •	deseneazăjinii circulare şi verticale ;	•	alcătuieşte propoziţii din 3 cuvinte; •	îndepf ineşte 4 comenzi simple ;	•	îşi pune pe ;el obiecte simple de îmbrăcăminte ; •	imită mimica celor apropiaţi ; •	se referă ia sine prin nume ;
3 an	•	merge pe trie ici etă ; •	sare de pe ultima treaptă a scării; •	alternează picioarele cînd urcă scara ;	•	construieşte din 9 — 10 cuburi ; •	desenează (copiază) un cerc şi sem- . nul plus	•	îşi spune sexul şi numele întreg ; •	foloseşte pluralul ; m descrie imaginile dintr-o carte ;	•	îsi încaită pantofii ; •	deschide nasturii ; •	se hrăneşte singur;
: i 4 ani	m stă într-un picior pentru 5—3 secunde ;	•	repetă 4 cifre ; •	numără 3 obiecte, arăt în du- le corect;	•	numeşte culorile; •	înţelege 5 prepoziţii care arată direcţiile ;	•	îşi spa'a şi îşi şterge faţa singur ; •	se spală pe dinţi ; •	este cooperant în jocurile cu- alţi copii ;
! 5 an i	•	sare, aiternînd picioarele ; •	de obicei, are control sfincterîan complet.	•	copiază un pătrat; •	desenează un om cu cap, corp, membre ; •	numără corect 10 obiecte.	•	numeşte toate culorile de bază ; •	recunoaşte monede ; m roagă să i se explice înţelesul unor cuvinte.	•	se îmbracă şi se dezbracă singur ; •	scrie (imită) cîteva litere ; # participă la exerciţii şi jocuri competitive.
Psihomotricitate : tulburări şi sindroame psihomotorii	Psi/71î
—	,,nevropatică” — în specia! din nevroza isterică ;
—	catatonică ;
—	onirică (exemplu tipic : delirium tre-mens) ;
—	maniacală ;
—	anxioasă, din depresia melancolică ;
•	catatonia (fenomene psihomotori i semiautomate şi semiintenţionale — BARUK), din :
—	schizofrenia catatonică şi hebefreno-ca-tatonică ;
■— cataton ia periodică ;
—	stările de stupoare confuzională ;
•	tulburările psihomotorii sistematizate, din :
—	actele impulsive (autoagresive, hetero-agresive, comportamente inadaptate, satisfacţii brutale instinctive) ;
—	obsesiile impulsive ;
•	sindromul psihomotor nevrotic (ticuri, bal-bism, spasme, paratcnie, onicofagie, trico-tilomanie, enurezis) ;
•	parakineziile (stereotipii, iteraţii, acte fixe mvariabil, manierismul, hiperkineziile ludi-ce, ecolalia, ecopraxia), întîlnite în sindromul cataton ic, nevroza isterică şi demenţă.
Trecînd în revistă literatura care s-a ocupat de tulburările psihomotorii, A. POROT (1985) realizează următoarea ordonare care ţine cont de vîrsta de instalare şi de încadrarea nosologică : $ Tulburări şi sindroame psihomotorii la copil:
•	marile deficite organice (agenezii, embrio-patii sau encefalopatii) : diplegii, hemiplegii,
' coreoatetoză cu întîrziere mintală profundă ;
•	„debilitatea psihomotorie” (DUPRE, 1909 — 19-13, GUREV1CI şi OZEREŢKI, 1930, WALLON, 1932) :
—	infantilism motor : semnul Babinski» insuficienţe posturale, sincinezii vicioasei dezvoltare intelectuală deficitară ;
-p. asinergie motorie : afectare cerebeloasă (tulburări de echilibru, nistagmus), timiditate, emotivitate, tulburări de vorbire, lipsă de coeziune în gîndire ;
— sindrom extrapi râmi dai	inferior (par-
•	kinsonian) — mai rar ;
—	sindrom extrapiramidal mijlociu : contract ură, rigiditate, reacţii de opoziţie, gîndire concretă, disciplinare dificilă;
—	sindrom extrapiramidal superior sau subcoreic : instabilitate, tremurături ale limbii, sincinezii în oglindă, reacţii vaso-motorii şi emotive, impulsivitate, excitaţie, afectivitate necontrolată, automa-tisme, inteligenţă nereflexivă ;
‘— sindromul de debilitate motorie şi mintală (DUPRE), numit şi „cortico-proiec-trv” : semne piramidale şi frontale ;
—	sindromul cortico-asociativ frontal : exuberanţă, mişcări inutile, agitaţie, expresie mimică „goală”, jovialitate?-' (moria); sărăcirea limbajului, absenţa personalităţii ; ’ ■:
•	instabilitate psihomotorie;
•	tulburări psihomotorii de origine afectiva :
enurezis, ticuri, balbism, tulburări cqrei-forme.	-	.	*
$ Sindroame psihomotorii la adult;
•	stări de excitaţie psihomotorie (manie) ;
•	stări de inhibiţie psihomotorie (depresia melancolică) ;
•	sindromul parkinsonian ;
•	sindromul coreic ;
•	coreea Huntington ;
•	cataton ia ;
•	manifestările motorii ale isteriei.
Observaţiile aduse clasificării prezentate au
comportat numeroase discuţii, a căror inepuizabil itate rezidă din multitudinea variantelor clinice, lipsite de rigurozitatea unui tablou tipic. Astfel, în cazul tulburărilor psihomotorii la cop I, autori ca AJURIAGUERRA şi DIATKIN, negăsind semne piramidale cerebeloase şi subcorticale la copiii debili psihomotor studiaţi, nu au aderat la punctul de vedere organicist (WALLON). Ei propun în schimb ipoteza existenţei unei tulr burări de schemă corporală dreapta-stînga, a un£i levodextrii ignorate sau contracarate.
în ceea ce priveşte tulburările psihomotorii ale adultului, trebuie remarcată constanţa cu care este păstrată solidaritatea intimă între componenta psihică şi cea motorie, fie că este vorba de excitaţie, fie de inhibiţie, sugerînd în unele dazurt (catatonie) intrarea în acţiune „a unui aparat motor infinit mai coordonat, mai complex şi mal adaptat decît cel al celorlalte sisteme motorii anatomice cunoscute” (H. BARUK). -	'
1127.	PSIHONEVROZĂ (cf. psiho-; gr. neuron „nerv”) • Termen creat de KRAFFT-EBING pentru a semnifica aproape întreaga patologie psihică. Ulterior, F. RAYMOND, în tratatul \ui A. MĂRIE (1911), îl circumscrie acelor boli în care „simptomeîe psihice sînt mai dezvoltate decît în nevrozele simple sau parţiale, dar mai puţin accentuate şi mai puţin constante decît în. vesan ii ; delirul nu apare aici decît accidental, spre deosebire de vesan ii unde este întotdeauna prezent”.
BERNHEIM considera psihonevrozele „reprezentări mintale şi autosugestive, adesea de origine emotivă”, iar psihanaliza, prin FREUD, va prelua acest termen pentru a descrie aşa-numitele psi-honevroze de apărare şi a caracteriza afecţiunile psihice ale căror simptQme exprima simbolic conflicte infantile. în această categorie intră nevroza de transfer şi nevroza narcisistă, care se deosebesc de nevrozele actuale.	:
712/Psi
Psihonevrozd ; Psihonome(ll); Psihopat; Psihopatie■
Termenul, prin ambiguitatea sa (deşi a avut o voga deosebită în deceniile ai Il-Iea şi al !îî-îea a! secolului nostru), creează o serie de dificultăţi, devenind practic inoperant. Folosirea luî •este abandonată.
1128.	PSiHONEVROZĂ (de) APĂRARE •Termen folosit de FREUD (1894), pentru a desemna un grup de afecţiuni psîhonevrotîce (isterie, fobie, obsesie, unele psihoze), în care roluî centralîl are conflictul defensiv. Prototipul acestor afecţiuni este isteria de defensă. FREUD a renuntat ulterior la termenul de defensă, întrudt în toate psihonevrozeîe defensă are o funcţie es^nn? i Iniţial, FREUD descrie roju! ei şi specificitatea in isterie ; ulterior o va regăsi, în forme diferite si în celelalte simptome nevrotice (fobie, obsesîe). Dar în perioada în care scrie articolul „Psihone-vrozele de defensă”, FREUD nu generalizează defensă fa toate nevrozele şi nici măcar ia isterie în ansamblul ei (el desprinde Isteria de defensă de celelalte nevroze isterice şj o caracterizează printr-o activitate de apărare â subiectului împotriva unor reprezentări susceptibile să provoace efecte neplăcute), in 1896, în articolul ,,Noi observaţii asupra psihonevrozelor de defensă” (apărare), FREUD âjunge la concluzia definitivă că defensă este elementul ;central în mecanismul psihic al tuturor psihonevrozelor,
1129.	PSIMONOME'h) halucinaţii (cf. psiho-y gr. nomos ,,lege”) • Termen folosit de P. QUERCY pentru a denumi halucinaţiile „normale”, de fapt iluzii care pot fi întîlnite în mod curent (după EY) la copii sau grupuri sociale la care domină gîndirea magica sau determinata de eror* colective.
1130,	PSIHOPAT (cf. fr. psychopathe) « Termen cu folosinţă ma* restnnsăaştâzi, rezervat tulburărilor apărute m modul de structurare a personalităţii (-* PSIHOPATIE DIZARMONIE), fără a afecta intelectul, dar care. onn dezechilibrul caracterial (determinat m mare parte constituţional) afectează integrarea armonioasă a subiectului la condiţiile mediului social. Considerăm ca preferabil termenul de „personalitate dizarmo-n că”.
1131,	PSIHOPATIE (cf. psiho-; gr. pathos „încercare, experienţă”) • Termen intrat în limbajul psihiatriei, folos it însă şi în afara acestui domeniu, fără să existe un consens unanim asupra semnificaţiei lui. într-un sens mai larg, mai ales pentru neiniţiaţi, semnifică „boală psihică” („boala sufletului”), prin analogie cu alţi termeni medicali : pneumopatie, ginecopatie, hepatopatie etc. Această utilizare este însă eronată,
în psihiatrie, intenţia a fost ca acest termen să denumească tulburările în modul de structu-
rare a personalităţii, constînd în deviaţii calitative sau cantitative ale’ sferei afectîv-vojiţionale şi instinctive, care se cristalizează în adolescenţă şi persista toată viaţa, manifesţîndu-se pe plan comportamental, fără a fi recunoscute ca atare de subiect şi provocîndu-i acestuia o incapacitate de integrare armonioasă în mediul social, cu răsunet existenţial variabil. Această semnificaţie nu a fost însă nici ea unanim acceptată ; s-au formulat numeroase alte puncte de vedere, dintre care cele mai semnificative, în prima jumătate de veac, sînt următoarele (MALLINSON. CURRAN) :
•	Este imposibil de dat o definiţie exactă a
personalităţii psihopatice. Prin personalitate psi-hopatică înţelegem în genere personalităţile discordante, caracterizate prin particularităţi cantitative ale instinctului, temperamentului .şi caracterului, a căror activitate intenţională ş.i unitară este influenţată de anomaljj în aprecierea propriei persoane şi a semenilor ; acest fapt determină înlocuirea valorilor reale cu false valori şi a scopurilor autentice vitale cu pseudoscopuri (E, KAbiN, 1931).	;
•	Personalităţile psihopatice sînt personalităţi anormale care suferă datorită anormalităţi lor structurale sau care, prin anormalitatea lor,,fac societatea să sufere (K. SCHNEIDER, 1934}.,.
•	Psihopatie, ca atribut^ a devenit urv fel de
„coş de gunoi” în care sînt aruncate tot felul de lucruri. între aprecierile relative şi şovăitoare ale societăţii în ceea ce priveşte aşa-zisu! nebun, şi aşa-zisul criminal, psihopaţii se situează î-ntr-a zona de tranziţie, integrîndu-se înţr-una '‘dintre cele două categori i menţionate, mai mult sau mai puţin accidentai (P. WHITE, 1935).	'	f
•	Denumim prin personalităţi psihopatice indivizii cu un anumt nivel intelectual (niciodată situat la limita inferioară a normalului), care de-a lungul întregii lor vieţi sau de la vîrsta tînără au tulburări manifeste de comportament, de tip antisocial său asocia!, cu caracter recurent sau, mai des, episodic, care se dovedesc a fi puţin influenţaţi de metode sociale, penale şi medicale (de recuperare) şi pentru care nu posedăm mijloace de natură preventivă sau curativă (D, K. HENDERSON, 1939). Ei tind să-şi exteriorizeze social conflictele, în ioc să dezvolte simptomele conflictului interior (S. LEVINE, 1942).
Psihopatiile reprezintă un grup polimorf de dezvoltări patologice ale personalităţii, caracterizate clinic prin insuficientă capacitate, episodică sau permanentă, de integrare armonică şi suplă în condiţiile obişnuite ale mediului familial, profesional sau, în genera!, social (V. PREDESCU, 1976).	,
Psihopatiile (tulburări le de personalitate, in viziunea autorilor americani) sînt modele rigide, necorespunzătoare, în legătură cu percepţia şi
Psihopatie : evoluţia, conceptului şi clasificare
Psi/713
aprecierea lumii exterioare şi a Sinelui, suficient-de grave pentru a determina tulburări severe, fie pe planul adaptări i socio-profesionaie, fie pe cel al suferinţelor subiective (DSM III, 1980).
în prezent, se preferă folosirea termenului de personalitate structurată dizarmonic (personalitate dizarmonică) în locul celui de psihopatie, pentru a se evita confuzii ie determinate de proliferarea definiţiilor acestuia din urmă, dar şi pentru că noul termen reflectă,de fapt, o realitate clinică (-, PERSONALITATE DIZARMONICĂ).
La sfîrşitul secolului al XVIII-lea, sub înrîurirea raţionalismului cartezian, locul central în psihopatologie este ocupat de „delirium”, ca tulburare a gîndirii şi logicii. Ulterior, cercetările psihologice au evidenţiat că şi emoţiile au un rol important în declanşarea unor tulburări mintale, acestea fiind numite ,.maniefără delir” (PÎ1MEL), ,,monomanie afectivă” (ESQUIROL), ,,moral insanity” (PRITCHARD) ; în ultima denumire, conceptul de ,,moral”, deschide o nouă perspectivă în evaluarea bolii mintale, implicînd abordarea globală a psihicului, deci a sentimentelor, voinţei şi afectivităţii. KOCH (1891) este cel care a pus bazele conceptului de psihopatie, opus celui de „degene-rescenţă” (MOREL), după opinia lui existînd o limită între normal şi patologic, limită în care se încadrează indivizii cu un sistem nervos fragil, psihopatia nefiind deci o variantă a normalului.
KRAEPELIN, BIRNBAUM, jASPERS aduc contribuţii importante Ia marcarea limitelor care despart psihopatiile de psihozele endogene, definin-du-le ca variantă extremă a dezvoltării personalităţii normale. K. SCHNEIDER este primul care elaborează o tipologie „nesistematică”, apropiată de realitatea clinică : el consideră că orice persoană care se defineşte printr-o trăsătură cu caracter aparte trebuie considerată anormală. în funcţie de gravitatea anormalităţii şi de situaţiile în care se află, psihopatul ajunge aproape întotdeauna la conflict. PETRILOWITSCH adaugă la definirea psihopatiei multidimensionalitatea, care obligă ia considerarea atît a structurii persoanei, cît şi a evoluţiei ei. Psihopatul, în această viziune, se caracterizează prin lipsa de supleţe şi de abilitate a inteligenţei de a-şi modela în mod armonios personalitatea.
A rămas clasică circumscrierea pe care GAN-NUŞKIN a făcut-o acestor personalităţi dizar-monice prin considerarea a patru caractere : © totalitatea (particularităţile se răsfrîng asupra întregii sfere a vieţii psihice) ;
•	constanţa (trăsăturile patologice îi însoţesc toată viaţa);
« intensitatea (tulburările calitative aie personalităţii situează psihopatul ia limita dintre sănătate şi boală) ;
•	dinamica (de-a lungul ,.istoriei” sale, psihopatul prezintă decompensări, în funcţie de anumiţi factori de mediu).
POROT (1985) consideră, în spiritul traditiei» franceze şi în concordanţă cu autori din alte tari, că sub „umbrela” psihopatiei trebuie adăpostit un număr restrîns de subiecţi, posedînd un nivel intelectual normal, dar fiind caracterizaţi prin dezechilibre, tulburări caracteriale şi perversiuni ce par constituţionale. Neputîndu-se adapta societăţii în care trăieşte, dizarmonicul (psihopatul) va continua să îşi explice eşecurile pe plan existenţial numai prin prisma celorlalţi şi nicidecum prin defectele propriei structuri de personalitâte (pe care de fapt nici nu şi le recunoaşte).
TOLLE apreciază că personalităţile psîhopatice trec prin crize de-a lungul întregii lor existenţe, dar mai ales în deceniul al treilea aî vieţii (perioada cea mai activă pe plan profesional şi social), modalităţile cele mai frecvente fiind modificarea stării afective şi conversiile, în special la femef (tipul isteric, depresiv şi astenic).
încercările de clasificare sistematică a psihopatiilor au dominat preocupările tuturor autorilor clasici, spre deosebire de psihiatrii moderni. Astfel, KRAEPELIN a descris şapte tipuri, iar GRUHLE, HAMBURGER, KAHN, KRETSCHMER şi EWALD au încercat diferite sistematizări* K. SCHNEIDER descrie tipul hipertimic, depresiv, nesigur de sine, fanatic, labil emotiv, megaloman, apatic, abulic, exploziv-; LEMKE găseşte 11 tipuri, iar PETRILOWITSCH, zece tipuri. Deşi în acord unanim cu majpritateaautorilor, M. BLEULER întăreşte ideea dificultăţii, dacă nu chiar a imposibilităţii unei clasificări mulţumitoare. Definirea psihopatiilor şi a clasificării lor au suscitat şi continuă să suscite interesul multor autori. De la explicaţiile psihanalizei (frustrări afective, complexe nerezolvate) pînă la anomaliile cromozomiale (formula XXY. cu potenţial antisocial), de ia teoriile psihosociale pînă la cele existenţiale, întreaga istorie a definirii psihopatiilor nu demonstrează decît faptul că individul, în determinismul său multifact©rial, poate avea momente de viaţă (anumite situaţi i sau complexe situaţionale) în care acţionează sau reacţionează într-un mod particular şi propriu structuri i saie, dincolo de limitele atît de largi aie normalului.
Diagnosticul se face întotdeauna în cadrul unei ,Recompensări pe fond...”, altfel nu se poate şti dacă subiectul este sau nu un dizarmonic (psihopat). Acest argument conferă o anumită particularitate nosologică psihopatiei, care nu mai corespunde caracteristicilor obişnuite ale boiiior (debut, evoluţie etc.), ci se proiectează într-o configuraţie originală.
1132.	PSIHOPATIE AUTISTICĂ ASPERGER — sin. AUTISM INFANTIL KANNER; AUTISM
714/Psi
Psihopatizare ; Psrhopatoidâ — stare : cauze, clasificare
sin.
INFANTIL PRECOCE; AUTISM PRIMAR------------------->
KANNER(S) sindrom.
1133.	PSIHOPATIZARE • Termen utilizat de un grup restrîns de autori (BELLAK, CREMERIUS, NYIRO) pentru a caracteriza tulburări de comportament determinate şi amplificate de existenţa unor nevroze cu evoluţie prelungită, în raport cu afecţiunile psihice care i-au fost subsumate, utilizarea acestui termen este însă neadecvată, Delimitarea cazurilor de nevroză apărute la personalităţi dizarmonice, de tulburarea de personalitate survenită ca urmare a nevrozei, este posibila numai teoretic. De aceea, se recomandă utilizarea cu prudenţă a acestui termen.
1134.	PSIHOPATOIDĂ - stare (cf. psiho- ; gr.
pathos ,.încercare, experienţă’5 ; e/dos „aspecte» formă”)'.- sin, PSEUDOPSIHOPATIE :	PSIHO-
PATIE ORGANICA; PSIHOPATIE SIMPTOMATICĂ'; STARE PSIHOPAT!FORMĂ • Tulburări produse în structura normală a personalităţii, datorate unor agresiuni decelabile, cu acţiune lezională cerebrală, Acest aspect face ca starea psihopatoidă să se deosebească de psihopatia reală (de nucleu) prin circumstanţele etiologice. Astfel, cadrul de definire ai acestor tulburări în evoluţia personalităţii ar putea fi circumscris prin următoarele elemente : etioîogie decelată sau decelabilă, avînd efect lezionai cerebral : modificare profundă şi evidentă a personalităţii după ce agresiunea a avut loc ; controlul incomplet al sferelor afectiv-voliţionale şi instinctuale ; prezenţa sindromului axial cronic, de slăbire a performanţelor psihice, caracteristic patologiei organice cerebrale.
Cele mai frecvente cauze generatoare de stări psihopatoide sînt următoarele (după DSM III) :
•	traumatismele craniocerebrale şi interven-
-	ţiile neurochirurgicale ;
•	hemoragia subarahnoidiană şi alte accidente
*• cerebrale vasculare;
•	procese înlocuitoare de spaţiu cerebral: ^ neoplasme, anevrisme, abcese, granuloame ;
•	infecţii cerebrale (encefalite, meningoence-falite);
•	epilepsia de lob temporal ;
« parkinsonîsm postencefalitic ;
•	coreea Huntington ;
•	scleroza multipla ;
•	tulburări endocrine (tumori hipofizare) ;
•	intoxicaţii cronice cu mangan, mercur, oxid .. de carbon, alcool ;
•	intoxicaţii cu LSD, cannabis, steroizi ;
•	neurosifilis ;
•	arterita (LED) ;
•	modalitatea evolutivă a unor boit psih ce endogene (schizofrenie, psihoză maniaco-depresivă, epilepsie).
Situarea traumatismelor craniocerebrale pe primul loc în ierarhia etiologică a fost probabil favorizată şi de faptul că prima descriere clasică a unei stări psihopatoide (,,cazul Phineas Gage’\ prezentat de medicul general ist I. M. HARLOW, în 1848) s-a datorat unui traumatism cerebral în regiunea frontală, care a declanşat evidente tulburări în sfera comportamentală.
Şcoala germană de psihiatrie are contribuţii importante la definirea conceptului şî o experienţă deosebită în cazurile de stări psihopatoide postencefalitice (HAMBURGER, REI-CHARDT, THIELE, KIRSCHBAUM), pe care BONHOEFFER le explică prin instalarea unui ,.deficit cortical apărut prin inhibiţie la acest nivel'’. Acesta este motivul pentru care autorii germani vorbesc de „modificări ale personalităţii de tip organic”, iar autorii americani de „sindrom organic af personalităţii”. Observînd că unele stadii evolutive din cadrul schizofreniei, psihozei maniaco-depresive, epilepsiei se aseamănă cu unele trăsături ale psihopatiilor, KRA-EPELIN le consideră oseudopsihopatii.
Alţi autori (GANNUŞKIN, GHILIAROVSKI. HOFF, LEMKE, RENNER) delimitează ferm stările psihopatoide de psihopatii, folosind criterii etiologice, evolutive şi paraclinice. Stările psihopatoide pot fi clasificate în funcţie de agenţii etiologici (SÎRBU) în :
•	stări psihopatoide postlezionale sau de dezvoltare, cu evoluţie asemănătoare psihopatiilor de nucleu, determinate de factori toxici, infecţioşi, traumatici a căror acţiune asupra sistemului nervos central , deci cu repercusiuni asupra structurii personalităţii, se produce în perioada primei copilării (deci înainte de organizarea şi consolidarea psihicului) ;
•	stări psihopatoide în care acţiunea factorilor etiopatogenici se exercită înainte sau după ce subiectul a atins maturitatea, dar după organizarea şi consolidarea psihicului ; aceşti factori pot fi : alcoolul, drogurile, traumatismele craniocerebrale, alte noxe fizico-chimice cu efect asupra SNC, care determină stări psihopatoide de regresie.
Opiniem pentru următoarea clasificare a stări lor psihopatoide, care delimitează două categorii :
•	tulburări în evoluţia personalităţii apărute secundar acţiunii unor factori care produc leziuni cerebrale (infecţii, traume, toxice, factori endocrino-metabolici) ;
•	tulburări în evoluţia personalităţii, care caracterizează etape ale unor afecţiuni psihice (schizofrenie., epilepsie, psihoză afectivă bipolară).
Psihopotoidâ — stare : modificări aie personalităţii
Psi/715
Exprimarea clinică, modificările în „stilul” persoanei şi, în special, în comportamentul ei, sînt centrate în jurul reducerii controlului asupra sferei afectiv-instinctive. impactul agresiunii lezionale cerebrale cu structura premor-bidă afectează modul de reactivitate a subiectului. în cer cînd să sintetizeze toate aceste tulburări, LĂUTER Ie grupează în :
•	încetinirea tempouluî psihic — în sensul că toate elaborările gîndirii, reacţiile afective, actele motorii, vorbirea şi comportamentul scad semnificativ ca ritm şi intensitate, orientarea spre noi idei sau noi situaţii fiind mult îngreunată ; apare tendinţa spre detaliere, circumstanţialitate, pedanterie excesivă (prototipul este reprezentat de tipul epileptoid). Pot exista, pe acest fundal de lentoare, şi accentuări episodice ;
•	reducerea iniţiativei — prin scăderea sau chiar paralizarea impuîsiunilor spre activităţi concrete sau finalizarea lor, de suport motivaţional, diminuarea interesului pentru lumea exterioară. Extrema este realizată de sindromul apato-abulic descris la copiii şi adolescenţii care au suferit de encefalită, pe fondul căruiastările de nelinişte şi chiar agresivitatea nu sînt rare (THIELE) ;
•	tulburările pe planul afectivităţii — care includ permanentizarea unei dispoziţii de fond disforice sau euforice ; aceasta din urmă poate mima hipomania, dar sentimentul de bucurie, exaltare nu este prezent ; trecerile bruşte spre apatie sau furie sînt posibile, iraseibilitatea extremă fiind caracteristică perioadelor precoce ale instalării stării psihopatoide ; în stadii mai avansate predomină labilitatea afectivă pînă la incontinenţă, cu accentuarea trăsăturilor pre-morbide ale personalităţii ;
•	transformarea comportamentului social are loc, după opinia lui von BAEYER, fie prin-tr-o „mărire a distanţei”, o tendinţă spre inerţia contactului social (aparţinînd inerţiei generale a psihismului consecutiv procesului organic cerebral), fie printr-o „hiperso-ciabilitate”, în sensul creşterii numărului contactelor sociale, a capacităţii de acomodare la medii diverse (de cele mai multe ori inferioare calitativ celor frecventate anterior) ; actele antisociale pot interfera existenţa subiectului şi îl pot aduce deseori în faţa legii pentru delicte sexuale, furt, scandaluri etc. ;
•	modificări în sfera „centrală” a personalităţii — reprezentate de cazurile în care „umanul din om” (SCHELLER), nucleul interior al personalităţii (K. SCHNEIDER) este
atins de procesul organic cerebral. Acest proces poate afecta personalitatea.în funcţie de localizarea sa, pe axa dezvoltării onto-genetice, în trei modalităţi :
—	după von BAEYER, în majoritatea cazu-
rilor, procesul organic nivelează şi sărăceşte individualitatea şi disponibilitatea
—	varianta hipotipică;	-
—	în cazul unei structuri dizarmonice, are Ioc creşterea, supradimensionarea şi cari* caturizarea trăsăturilor anterioare, cu pierderea simţului critic — varianta hi-pertipică ;
—	atunci cînd dezvoltarea personalităţii primare este oprită prin afecţiuni cerebrale lezionale, ea va fi modificată semnificativ în sfera sa „centrală” — varianta heterotipică.
în ceea ce priveşte schimbările intervenite în plan cognitiv, perceptiv şi mnestic (specifice sindromului psihoorganic), se apreciază că şi acestea pot fi, în parte, responsabile de unele modificări ale personalităţii (MIJLLER).
Diagnosticul pune un mare accent pe o anamneză corectă şi pe cunoaşterea momentului agresiunii. Delimitările între psihopat şi psihopatoid nu sînt totdeauna uşoare, în acest sens examinările paraclinice (electro- şi pneumoencefalograma) fiind de un real folos. Evoluţia este cronică, tulburările de personalitate mareînd subiectul pentru tot restul vieţii şi transformîndu-l într-un ins vulnerabil la psihotraume, chiar minore, generatoare de reacţii nevrotice sau psihotice. Eficienţa psihotropelor este discutabilă (în afara tratamentului simptomatic); alcoolul va fi interzis; Suportul familiei şi măsurile de psihoprofilaxie socială sînt de un real ajutor.
1135.	PSIHOPATOLOGIE (cf. psiho-; gr. pat-hos „încercare, experienţă” ; logos „cuvînt, discurs”) • Ştiinţa manifestărilor morbide ale vieţii psihice. Psihopatologia ocupă, în raport cu psihologia, acelaşi loc pe care îl ocupă patologia fată de fiziologie (E. MINKOWSKI). Pentru EYSENCK, ARNOLD, MEILî (1972), psihopatologia este „studiul sistematic al etiologiei, simptomatologiei şi evoluţiei bolilor mintale, parte a psihologiei patologice care se ocupă cu boala psihică (dar şi cu manifestările psihice ale bolii somatice) sau cu dez-adaptarea”. Această definiţie se suprapune întru-cîtva peste cea a psihiatriei (al cărei domeniu cuprinde şi tratamentul bolilor psihice), definind, în fapt, psihopatologia clinică (termen datorat lui KAHLBAUM). MINKOWSKI acordă psihopatologiei sensul de „patologie a faptului psihologic”, identifieînd-o cu ,,psihiatria, reconstruită pe bazele unei psihologii presupuse generale, care este afectată de un indice de morbiditate” (LANTER1-LAURA), precum şi cel de „psihologie a faptului
716/Psi	Psihopatologie	:	concept,	criterii	de	clasificare
patologic”, care se referă fie ia descrierea globală a experienţei trăite a bolnavului (BINSWANGER, von GEBSATTEL), fie la descoperirea unei „tulburări fundamentale", care să unifice, explicativ diversitatea simptomatologiei (MINKOWSKI, BLEULER). Psihiatria, ca ştiinţa aplicativă, are drept obiect individul, căutînd concepte şi reguli generale, aplicabile cazului particular, pe care îl descrie, îl evaluează şi îl tratează, utilizînd cunoştinţe ale diferitelor ştiinţe ca mijloace auxiliare, în vederea realizării unui scop eminamente practic.
: Pentru psihopatologie, cunoaşterea ştiinţifică a regalilor şî conceptelor generale, necesare satisfacerii exigenţelor care se impun în abordarea cazului particular, constituie un scop în sine ; ea nu descrie, nu cunoaşteşi nu analizeazăcazul individual, ci generalul, care poate fi exprimat în concepte şi relaţii, putînd deveni „comunicabil” şi „erijat în reguli’' (K. JASPE-RS). Propunîndu-şi „un domeniu imens care trebuie cucerit în întregime”, psihopatologia are nevoie de „criterii şi limite care să o ajute să nu-şi depăşească atribuţiile” (jASPERS). încercînd să răspundă acestui deziderat, psihopato-*ogul german defineşte obiectul psihopatologiei generale cafîind „viaţa psihică reală şi conştientă”, adică „ce trăiesc, ce simt şi cum acţionează oamenii”, „care estedurata realităţilor sufletului”, „circumstanţele şi cauzele care determină viaţa oamenilor” în ipostază patologică, precizînd că, aşa
cum în medicina somatică fiziologia este greu de separat de patologie, ele operînd cu noţiuni şi obiecte pînă la urmă comune, nici psihopatologia nu poate fi, de fapt, complet separată de psihologie, eie coexistînd pentru a se clarifica reciproc. Avînd în vedere un domeniu atît de vast, psihopatologia a suferit o necesară fragmentare, precum şi o orientare pe direcţii metodologice diferite, în funcţie de obiectul studiului, în sens restrîns (care poate fi, după BLANKENBURG, o boală, un comportament anormal, o trăire anormală sau chiar o posibilitate a unui comportament sau trăiri). Afirmaţia iui jASPERS conform căreia psihopatologului îi este „suficient să ştie că individul e un infinit inepuizabil” conţine un adevăr deloc încurajator în eventualitatea că psihopatologia ar aspira la cunoaşterea ultimă a acestui infinit. jASPERS a postulatprin această afirmaţie „limitele intangibile ale cunoaşterii psihopatologice” (pe care psihopatologii biometricieni de azi par să ie desconsidere) ; însuşi demersul său psihopatologic, care nu şi-a pierdut nici astăzi valoarea şi actualitatea, urmăreşte o cunoaştere complexă, dar nu completă a^efibmenelor psihismului anormal, în funcţie de modelele de referinţă pe care le-a elaborat. Enunţurile teoretice jaspersiene se păstrează ele însele în limitele unei obiectivităţi şi generalităţi care le feresc de „dubla primejdie” a teoriilor psihopatologice în general, caracterizate prin dogmatism si eclectism (LACAS--MONDSZAIN, AZORIN, 1984). Astfel, multitudinea teoriilor conduce ia tot atîtea psihopatologii speciale (ca şi şcolile şi teoriile psihologice), dependente de contextul social-istoric şi cultura! şi de implicaţiile lor în plan filozofic şi epistemologic.
LANTERI-LAURA a stabilit criterii de clasificare a teoriilor psihopatologice :
•	concepţia psihiatrică iniţială, care diferenţiază teoriile intrinseci domeniului psihiatric (ca organicismul, organodinamismul, psihanaliza, antipsihiatria) de cele extrinseci acestui domeniu (psihologice, ca beha-viorismul, sau sociologice, ca teoriile socio-genetice) ;
m extensiunea domeniului psihiatric a avut în vedere teorii care pretind că studiază totalitatea psihismului sau numai un sector modificat patologic ai acestuia. Acest criteriu permite validarea teoriilor psihopatologice în funcţie de sectoarele de patologie psihică efectiv studiate ;
•	criteriul sincronic sau diacronic al abordării explicative psihiatrice.
Din această perspectivă, psihopatologia generală se constituie ca „o reflecţie asupra diferitelor demersuri de înţelegere a faptului clinic psihiatric, care încearcă să depăşească tradiţionala problemă a determinismului organo-psihic ce infiltrează
Psihopatologie.: clinica, experimentala
Psi/717
teoriile psihopatologice cu prejudecăţi metafizice” (LUCAS-MONDSZAIN, A^ORIN). Psihiatria devine astfel, sub semnul ştiinţe* sale tutelare, psihopatologia generală, „un cjomeniu experimental pentru multiple teoretizări, supuse astfel probei pragmatice Ia nivelul diagnostic şi terapeutic”. K. JASPERS fundamentează în "Psihopatologia generală” (1913) o metodologie care astăzi nu este decît aprofundată, diversificată şi, îndeosebi, înzestrată cu un aparat ştiinţific complex, interdisciplinar sau pluridisciplinar, de obiectivare. E! a descris, inventariat şi clasificat unităţile de trăire morbidă izolate prin metoda comprehensiunii ,,statice” (empatice), delimitînd înţelegerea „genetică” a fenomenelor psihologice şi psihopatologice, în cadrul dezvoltării autonome sau modificate patologic a personalităţii sau ca reacţii comprehensibile ia evenimente trăite.
Studiind fenomenele subiective ale vieţii psihice morbide (conştiinţa Eului, sentimentele şi stările afective, instinctele şi voinţa), el fundamentează, în cadrul psihopatologiei generale, direcţia psihopatologiei fenomenologice (ca modalitate de prezentare intuitivă a ceea ce este ireductibil şi esenţial în psihism). Abordarea relaţiilor de comprehensiune psihologică (comprehensiunea statică şi genetică, raţională şi prin interpretare afectivă, delimitarea efectului primar şi secundar a! procesului morbid, precum şi a fenomenelor de substituire, autoreglare, compensaţie) fundamentează psihopatologia comprehensivă, ale cărei obiective sînt comprehensiunea fenomenelor neobişnuite şi care nu pot părea „absolut incomprehensibile” (perversiunile sexuale, cruzimile instinctive etc.) şi recunoaşterea apoi a „raporturilor comprehensibile identice în stările mintale care condiţionează mecanisme anormale’* (reacţiile isterice, de exemplu). Studierea relaţiilor cauzale constituie obiectul psihopatologiei explicative (exogen/endogen, cauzele „esenţiale”, diferite efecte cu aceeaşi cauză, efecte directe şi îndepărtate, cauze diverse ale aceluiaşi fenomen, evoluţia tipică, „incomprehensibilul” sau „ininteligibilul", noţiunea de proces).
Psihopatologia clinică constituie nivelul cel mai apropiat de psihiatrie,fiind, după K. SCHNEIDER (1955), „studiu! anormalităţii psihice prin referire Macazuri dinice care conduc Ia cunoaşterea simpto-cnelor psihopatologice şija diagnostic”. Spre deosebire de psihiatrie, care cuprinde şi studiul faptelor somatice, psihopatologia clinică nu discută decît raporturile posibile dintre anormalitatea psihică şi soma, în măsura în care |)rima o influenţează pe cea dinfurmă. Psihopatologia clinică nu uzează de metoda^compr ehensivă, ci numai de cea descriptiv-analitică. După K SCHNEIDER ea se
află sub semnul dualismului empiric, exprimat prin următoarele principii :
•	anomaliile psihice pot fi abordate, pe de o parte, ca varietăţi anormale ale fiinţei psihice, iar pe de altă parte, ca diferite consecinţe aie bolilor (sau malformaţiilor) ;
•	în a doua categorie, conceptele şi denumirile diagnostice uzuale sînt atît somatolo-gice, cît şi psihopatologice, calea către diagnostic fiind dublă.
în ultimele decenii, a apărut o nouă ramură a psihopatologie?, cea experimentală, care încearcă să explice fenomenele psihopatologice din perspectiva conceptelor şi teoriilor derivate din investigaţia experimentală a comportamentului animal şi uman» fie prin inducerea experimentală a comportamentului patologic, fie prin studierea ca atare, experimentală, a acestuia.
Tintoretto
Psihopatologia experimentală utilizează metodele şi conceptele psihologiei clinice şi comportamentale, ale psihiatriei şi medianei, în general, ilustrînd afirmaţia jaspersiană despre imposibilitatea izolării psihopatologiei de psihologie, dar integrează şi date din psihologia generală, socială şi a personalităţii, din sociologie, antropologie, lingvistică. Metodologia experimentală de investigare psihopatologică introduce însă în acest cîmp de interrelaţii evaluarea cantitativă, care constituie a! treilea element al psihopatologiei contemporane : biometrica, alături de abordarea clinică obiectivă şi perspectiva fenomenologică (ZUBIN, KIETZMAN, STEINHAUER, 1985), în felul acesta, „mărturia psihiatrului despre bolnavul psihic”—psihopatologia—nu mai decurge dintr-o „întîlnire” doar empaticf, în istoria căreia „psihiatrul se situează â posteriori” (MONDS-ZAIN, AZORIN), acolo unde încetează „cenzura ce stabileşte distanţa dintre raţiune şi nebunie"
71 S/Psî
Psihoplasticitate ; Psihoplegie | Pilhorigiditate ; Psihortopedie
(M. FOUCAULT). Actul cunoaşterii psihopatologice cîştigă în rigoare şi, prin aceasta, şi în profunzime, evaluarea cantitativă oferind „mai mult decît cifre şi corelaţii, crescînd claritatea acc!o unde poate fi aplicată, oferind experienţe concrete pe care altfel nu le-am fi putut niciodată cunoaşte” (K. JASPERS). De altfel, KRAEPELIN însuşi remarcase, în 1895, valoarea testelor psihologice, care permiteau „determinarea variaţiilor individuale, imposibil de înregistrat prin simpla observaţie clinică, stabilirea graniţei dintre sănătate şi boală cu mult mai mare precizie decît înaintea utilizării lor”. Metodele cantitative (testele psihologice, scalele şi inventarele de simptome şi sindroame, activitatea electrodermală, diferiţi markeri etc.) oferă, de fapt, o formă calitativă de control în diversitatea fenomenelor psihopatologice, stabilind criterii şi etaloane de probare a valabilităţii şi validităţii observaţiilor, ipotezelor clinice şi fenomenologice. Ele oferă şi o cale de implementare a unor date aparţinînd altor discipline biologice, psihologice, sociologice, constituind posibilitatea modernă, ştiinţifică, de integrare a multiplelor perspective ale psihopatologiei.
Un model psihopatologic care integrează teoriile etiologice moderne endogenetice, psihogenetice şi sociogenetice, oferind, cel puţin pentru moment, o rezolvare a dilemei perene a psihopatologiei, bazată pe clarificarea raportului mediu--constituţie, este cel al vulnerabilităţii, conform căruia cauza primară, determinată de factori genetici sau de altă natură, este potenţată de factorii de mediu, dintre care evenimentele stresante de viaţă pot juca un rol important, de declanşare a episodului clinic psihopatologic.
1136.	PSIHOPLASTICITATE (cf. psiho- ; gr. pias-sein ,,a modela”) • Termen creat de E. DUPR£ pentru a descrie una dintre caracteristicile isteriei („predispoziţia organică”): capacitatea de simulare şi contrafacere a unor sindroame patologice (crize, impotente funcţionale, atitudini pervertite etc.), adevărate ficţiuni de ordin morbid, dificil de deosebit de tulburările simulanţilor. în opinia autorului, sugestibilitatea, imaginaţia şi activitatea mitoplastică sînt elementele caracteriaie ale individului, care determină psi-hoplasticitatea.
1137.	PSIHOPLEGIE (cf. psiho-; gr. plege „lovitură”) • Termen introdus de DUPRE pentru a denumi abolirea de natură funcţională a motrici-tăţii şi componentelor vegetative, consecutivă unei stări confuzionale apărute în urma unor traumatisme puternice, în special craniocerebrale.
1138.	PSIHOPROFILAXIE (cf. psiho-; gr. pro-phylattein „a veghea, a proteja”) PROFILAXE A BOLILOR PSIHICE.
1139.	PSIHORIGIDITATE (cf. psiho-; lat. r/gf-ditos „rigiditate”) • Termen introdus de MON-TASSUT (1924) pentru a descrie trăsăturile „pasiunii” paranoiace : cronicitate, ireductibilitate,
fixitate. Prin extensie, termenul caracterizează un tip de gîndire specific, în care imaginarul şi capacitatea de transpunere sînt excluse. Judecăţile şi raţionamentele au aspect mecanicist, sînt lipsite de supleţe şi f lexibilitate ; enunţarea de „principii” ţine loc de demonstraţie şi concluzii. După P. MARCHAIS, subiecţii se încăpăţînează şt se cramponează de o idee, indiferent dacă acest lucru le este extrem de nefavorabil. Lipsa dinamismului adaptativ duce la ignorarea ansamblului de probleme, la o perpetuă ineficacitate. Subiectul psihorigid vrea ca evenimentele să se desfăşoare conform dorinţelor sale egocentrice, situaţiile de viaţă fiind privite numai ca dovezi ale opiniilor sale, oricît ar părea acestea de inacceptabile. Compromisul este considerat întotdeauna ca o alternativă imposibilă. în situaţii noi, subiectul psihorigid cercetează intens şi cu minuţiozitate numai ce i se pare că este util pentru confirmarea aşteptărilor lui, fără nici o apreciere a contextului general, incluzînd în final întotdeauna supoziţia iniţială. Nu pare să înţeleagă nuanţele şi simplifică ambiguităţile fireşti în favoarea unei atitudini monomorfe. Poate da impresia că este activ şi energic, dar în realitate combativitatea lui nu-l face să avanseze, ci să rămînă în aceeaşi poziţie cu caracter profund neadecvat şi neadaptativ, în opoziţie cu dinamismul vieţii normale, care evoluează^ prin apariţia şi rezolvarea contradicţiilor. în fond nu poate fi elastic ceea ce nu este, sau este prea puţin pentru a putea fi extensibil.
1140.	PSIHORTOPEDIE (cf. psiho- ; gr. orthos „drept” ; paideia „educaţie”) • Termen cu care V. A. GHILIAROVSK! (1926) îşi denumeşte metoda de psihoterapie de grup, constînd în reeducarea „personalităţii bolnavilor de nevroze”. Activarea acestor bolnavi se face valorificîndu-se rezervele compensatorii ale personalităţii lor, stimulîn-du-li-se buna dispoziţie şi dezvoltîndu-se iniţiativa. Metoda a fost^adoptatăji de alţi psiho-terapeuţi sovietici.
1141.	PSIHOSENZORIALE<h) ha!ucinaţii (cf.
sin.
psiho-; fr.sensoriei)----> HALUCINAŢII ADE-
VĂRATE.
1142.	PSIHOSOMATICĂ (cf. psiho-; gr. soma „corp”) • Concepţie medicală care teoretizează un model global al unor boli, în cadrul căruia tulburările morbide sînt^explicate ca răsunet somatic (nu în mod obligator cauzai) al unor disfuncţi i
Psihosomatica : concept, istoric
Psi/719
emoţionale, manifestate sau nu în plan clinic, produse ca urmare a unor conflicte intrapsihice sau a unor cauze externe stresante, Pentru a nuanţa această definiţie, trebuie subliniat că accepţiunea corectă a termenului nu absolutizează o cauzalitate psihică a patologiei somatice, ci accentuează importanţa pentru ,,raţionamentul clinic, al respectării unei relaţii psihice cu implicaţiile şi rezonantele sale în patologia bolilor somatice” (G. IONESCU, 1975). Mai mult unii autori definesc ca psihosomatice tulburările în care existăo interacţiune semnificaţi văa componentelor somatice şi psihologice, cu grade variabile ale ponderii lor (KAPLAN, 1980), acordînd relaţiei psihic--somă un sens biunivoc şi definiţiei psihosomaticii cel mai largînţeles posibil. După GRINKER (1953), psihosomatica este ,.totalitatea proceselor integrate de interacţiunea între mai multe sisteme : somatic, psihic, social şi cultural ; noţiunea nu se rezumă nici la fiziologie sau fiziopatologie, nici la psihologie sau psihopatologie, n reprezintă un concept al proceselor între sistemele vii şi elaborarea lor socială şi culturală”. In limitele unei prudenţe necesare şi de pe poziţia nu neapărat paradoxală a unui ..monism dualist”, nu poate fi exclusă din sfera psihosomaticii, alături de factorii psihologici şi sociali încriminaţi în etiopato-genia bolilor cu manifestări somatice, reacţia psihică a subiectului la boaia somatică, definită de HEINROTH (1828) prin termenul „somatopsihic”, despre care vorbeşte jASPERS.
Astfel, noţiunea de psihosomatic (termen datorat lui HEINROTH, 1818) vizează o orientare etiopatogenică activă, iar cea de somatopsihic, una simptomatologic-constatativă (G. IONESCU)» prima cuprsnzînd-o pe cea de-a doua în sfera ei ca pe o realitate subordonată, dar nu exterioară. Stabilind noţiunii de psihosomatică un sens intensiv (punct de vedere, tendinţă, mişcare medicală) şi unul extensiv (capitol, specialitate, ramură a medicinii, ştiinţă, ramură a cunoaşterii, medicina generală), G. IONESCU trece în revistă multitudinea definiţiilor care i s-au dat, de la ..tendinţa de a înţelege toate datele unei situatii în unitatea organismului” (H. EY, BERNARD, BRISSET),
„echivalentul lui neurovisceral” (OMS, 1964) şi sinonimia cu patologia cortico-visceraiă, pînă la aceea de studiu al fenomenelor psihice şi manifestărilor lor în apariţia şi dezvoltarea bolilor care afectează corpul, sau pînă la identificarea cu medicina generală, ceea ce i-ar anula relevanţa.
Conceptul de psihosomatică este,,prudent eclectic”, lipsit de pretenţia unei,.coerenţe dogmatice”, completînd ,,lacune teoretice uşor sesizabile” (BIRT, 1986), aserţiuni ale căror conotaţii critice sînt justificate de aspiraţia, poate prematură, spre globalitate, în condiţiile persistenţei unor „lacune” la niveluri mai circumscrise ale cunoaşterii (neurofiztelogice, neuroendocrine, neuro-
chimice, genetice). Aflată într-un permanent efort de obiectivare prin proliferarea cercetărilor experimentale în mai toate zonele fundamentale ale medianei biologice, psihosomatica a reuşit să demonstreze interacţiuni ale factorilor psihosociali cu verigi neuroendocrine şi neuroimunolo-gice, lărgindu-şi domeniul de cuprindere pînă la anexarea unor maladii considerate pînă acum exclusiv organice, ceea ce a dus însă, în mod paradoxal, la o şi mai vagă şi insuficientă delimitare a acestui domeniu (FINCH, 1980), fapt ce nu trebuie înţeles neapărat ca un minus metodologic sau de cunoaştere. Delimitarea medicinei psihosomatice rămîne o pseudoproblemă atîta vreme cît conceptul de psihosomatică se dovedeşte viabil, etio-patogenic şi terapeutic, ch ar dacă nu poate fi. încadrat într-o teorie unică, condamnată să devină fatalmente dogmatică, într-un domeniu prin definiţie complex şi pluridimensional.
Psihosomatica reprezintă abordarea ştiinţifică a unei gîndiri ancestrale, prezentă în civilizaţiile arhaice sub forma vindecărilor, prin mijloace spirituale, exorcism, trepanaţii, ale unor boii cauzate de ,,spirite”, care trebuiau alungate din corp sau din craniu.
Sugestia constituia metoda terapeutică a asiro--babi'onieniior. pentru că aceştia aveau o medicină „prin excelenţă psihosomatică” (SIQUIERIST). HIPOCRATE a enunţat unitatea corpului uman, din care sufletul făcea parte integrantă, iar GALEN a postulat cauza bolilor în perturbări ale fluidelor corpului, ceea ce constituie un prim mod de abordare holistică a bolii (KAPLAN, 1980), cei doi medici ai antichităţii fiind primii teoreticieni ai psihosomaticii.
Obscurantismul evului mediu lega suferinţa corpului de păcătui sufletului, iar pozitivismul renascentist, preocupat de studiul macroscopîc şi microscopic al anatomiei corpului uman, refuză psihcului rolul de cauză patogenă. Tendinţa spre localizare.specificăteoriei celularealui VIRCHOW (secolul al XiX-lea), promovează orientarea spre emiterea unor ipoteze care vizau stricta localizare organică a bolii, văzînd „boala şi nu pacientul” (KAPLAN).
Abia în secolul al XX-lea, psihanaliza lui FREUD şi teoria cortico-visceraiă a lui PAVLOV oferă premisele unei valorificări ştiinţifice (după excese exclusiviste şi dogmatice) în cadrul teoriilor psihosomatice moderne. HEYER, KRETSCHMER, JASPERS, ALEXANDER, DUNBAR pun bazele teoretice şi experimentale ale acestei teorii, în prima jumătate a secolului, promovînd „modul de abordare unitară a persoanei, căutînd să readucă în centrul preocupărilor medicale nu numai aspectul epifenomena! al bolii, ci, în primul rînd, bolnavul, care în subiectivitatea sa suportă şi influent ţează, iar uneori dezvoltă şi auto-întreţine fenomenologia clinică” (G. IONESCU).
720/Pşi
Psihosomatica: mode!, direcţi'
1 Fascicul | piramidal
NEURONI EFECWRI SE6MENIAR! somatomofori	veqefoti vi
(Jr^ije vege\
PRINCIPALELE FORMAT!i CENUŞI! SI / CAI DESCENDENTE PIRAMIDALE Si EXTRAPfRAMÎEXALE (schematic}
Integralismul psyche-soma îsi are originea în filozofia antichităţii (PLATON, SOCRATE, ARIS-TOTEL), dualismul cartezian subliniind importanţa acestei unităţi (KLOTZ, G. IONESCU). Constituirea psihosomaticii ca ramură a medicinei este consemnată odată cu lucrările asupra relaţiei dintre emoţii si manifestările lor corporale, apartinînd psihiatre Helen FLANDERS-DUNBAR (1938), şi mai ales cu apariţia lucrării „Diagnostic psihosomatic” (1943), în care autoarea stab leşte profilul psihologic al personalităţii, „stilul personaj de viaţă” care ar fi caracteristic fiecărei afecţiuni psihosomatice (profilul coronarianului, ulcerosului, hipertensivului, astmaticului etc.). Acest profil „psihosomatic” constituie prima tentativă spre descoperirea specificităţii bolilor psihosomatice, urmată mai tîrziu de identificări la nivelul
conflictului, fixaţiei libidinale, mecanismului de defensă (CAIN, 1984), al mecanismelor neuroendo-crine şi psihoimunologice, toate aceste direcţii reţinînd adevăruri ştiinţifice parţjale, dar nu şi răspunsul la problema fundamentală a psihosomaticii : există boli exclusiv sau numai uneori psihosomatice? Aceste profiluri psihosomatice au caractere comune (agresivitate, angoasă) ; acelaşi profil poate reuni cîteva boli psihosomatice inter-ferate sau poate fi interferat de tipul constituţional şi temperamental, ceea ce face discutabilă specificitatea şi utilitatea lor diagnostică.
Psihosomatica modernă cunoaşte cîteva direcţii d e cercetare :
•	fiziologică, inaugurată de lucrările lui CAN ~ NON asupra fiziologiei emoţiilor şi continuata de teoria stresului (SELYE); :	^
Psihosomatica şi psihanah’z ă
Psil721
•	ccrticoviscerală (PAVLOV) ;
•	fenomenologică clinică (DEJERINE, GLAUC-KER) ;
•	psihanalitică (ALEXANDER şi şcoala sa de la Chicago) ;
•	psihosocială (sociogenetică) şi biopersona-listă (corelaţiile psiho-endocrino-comporta-mentale, predispoziţie genetică spre ,,boli de adaptare”, psihoimunologia etc.).
Psihanaliza a dominat psihosomatica în prima jumătate a secolului prin ALEXANDER(1950),care a enunţat mecanismul conversiunii sau somatizării conflictului nuclear inconştient;simptomul organic psihosomatic ar reprezenta simbolic conflictul iniţial, care îşi ,,alege” organul reprezentînd locul minimei rezistenţe homeostatice (HENDRICK). Acest ,,silogism psihosomatic”, corespondent al limbajului organelor (ADLER), ca modalitate de suplinire a incapacităţii persoanei de a comunica prin canalele afective şi de limbaj obişnuite, permite viscerelor să „vorbească” (GRINKER, ROB-BINS), chiar dacă organul devine victimă ce încorporează instinctul morţii în cadrul unei ,.sinucideri parţiale” (MENNINGER).
La originea conversiunii se află conflictul rezultat (de obicei, în faza pregenitală) din perturbarea a trei tendinţe instinctive fundamentale : apro-
priaţia, expansiunea, conservarea — cărora le corespund.în plan fiziologic, trei vectori energetici : incorporaţia, eliminarea, retenţia ; între aceste trei instanţe ale celor două niveluri (psihologic, fiziologic) se stabileşte o schemă dinamică, specifică fiecărei afecţiuni psihosomatice. Regăsim în această explicaţie „vectorială”, de origine energetică şi dinamică, tipic freudistă, secvenţa cauzală din psihanaliza clasică : dependentă, frustraţie, agresivitate, culpabilitate (VĂ-LEANU, DANIEL).
ALEXANDER integrează însă teoria psihanalitică a conflictului cu cea a stresului, elaborată de SELVE, considerînd conflictul un stres specific al sindromului general de adaptare ; cînd conflictul este conştient, stresul poate fi suprimat şi înlocuit, prin intermediul sistemului vegetativ, cu o reacţie asemănătoare celei de conversiune, descrisă de FREUD, dar tot prin sistemul neuro-vegetativ se poate menţine starea de alertă simpatică şi după încetarea conflictului-stres, ca şi hipertonia părăsim pat ică, atunci cînd sînt interesate viscerele abdominale.
In explicarea nivelului persoanei se adoptă o sinteză a teoriei psihanalitice şi a teoriei stresului. O persoană pasiv-dependentă devine stresată în absenţa suportului emotiv-afectiv pe care-l oferă o altă persoană, ceea ce duce, într-un
46—	c. 833
7iîfPsi
Psihosomatica : corelaţii cu stresul
caz (probabil, prin determinare genetică) ia cronicizarea alarmei parasimpatice, creşterea secreţiei gastrice, hipermotUitate gastrică şi ulcer gastric, sau, în alt caz, ia alte boii (astm, cosită etc.).
Incorporarea aceluiaşi stres în cadrul une^ strategii defensive a aceluiaşi tip de individ (care caută să deplaseze sau să anuleze stresul) poate duce la hipertonie simpatică, care,cronicizîndu-se, generează hipertensiune arterială, migrenă, artrită (aceste grupuri de bdU, înrudite etiopato-genic, ar constitui ,,constelaţi; conflictuale”' — ALEXANDER). Deşi elaborate experimental prin anchete sociologice şi psihanalize (la Institutul de Psihanaliză din Chicago) în decursul mai multor decenii (1930—1968), aceste teorii nu au căpătat credibilitate în lumea ştiinţifică, datorită postulării lor pe baze ipotetice, relaţia et io patogeni că a conflictelor şi bolilor psihosomatice generate de e!e rămînînd confuză datorită imposibilităţii elaborării unei metodologii adecvate, necesare abordării coerente a două instanţe atît de divergente (psihologia abisală şi fiziologia sistemului nervos vegetativ). Chiar dacă parţial validate (KAPLAN), specificitatea acestor teorii rămîne nerelevantă.ele fiind mai curînd nespecifice (HAY-NAL, PASINI, 1978), menţinîndu-se la nivelul unor enunţuri generale, care trebuie studiate în relaţie cu aîte tipuri de fenomene. Caracterul lor hibrid (demonstrat şi de analogia pe care ALEXANDER a căutat-o cu teoria reacţiei prin iuptă-fugă, fight--flight a lui CANNON) dovedeşte inconsistenţa lor, mai mult sau mai puţin conştient resimţită chiar şi de cei care le-au promovat. încercînd o sinteză a complicatelor şi, în bună măsură, sterilelor explicaţii psihodinamice, KAPLAN (1980) reţine următoarea serie de vectori, pe care îi triază într-o constelaţie de factori psihologici, posibil determinaţi genetic, care ar favoriza, într-un fel sau aitul, producerea afecţiunii psihosomatice :
•	cuplul dependenţă/independenţă generează anxietate şi aceasta, ulcer ;
•	cuplul dependenţă/nevoie de protecţie (anxietatea pierderii obiectului protector) generează tensiune psihică şi aceasta, astm, hipertiroidism, artrită ;
•	cuplul dorinţă de eliberare/retenţie a anxietăţii conflictuale generează tensiune psihică şi aceasta, tulburări intestinale ;
i
•	cuplul exprimare/suprimare a anxietăţii generează tensiune şi boli cardiovasculare, migrenă.
Tipul psihosomatic al cuplului copii-mamă(STER-LING, 1948), descris iniţial la copilul astmatic, realizează alternanţa rejecţieî materne şi a competiţiei pentru independenţă cînd copilul este sănătos, cu premierea compensatorie a lui prin
îngrijire excesivă, cînd este bolnav, ceea ce transformă situaţia de boală într-una dorită de copil şi stabileşte între nivelul psihologic şi cel a! manifestărilor morbide somatice, o relaţie de reciprocitate reversibilă. Această teorie situează mecanismele psihosomatice în zona influenţelor inter-re-laţionale, efectuînd trecerea de la teoriile psihodinamice spreceie sociogenetice; acestea pun accentul pe importanţa factorilor psihosociali, care determină, în funcţie de intensitatea si semnificaţia lor pentru subiect (HOLMES, RAHE, 1967), anxietate exprimată printr-un mecanism somato-gen simbolic, de natură infantilă (TRUESCH, BATESON, 1951). Numeroase studii socio-psiho-genetice ale bolilor psihosomatice abordează influenţele mediului cultural (M. fiEAD, 1947), relaţia lor cu nivelul socio-economic (CAFFREY 1970 găseşte mai frecvent infarctul miocardic îa călugări proveniţi din clase mai avute, iar HINKLE -1968-, printre indivizii cu studii superioare ; STUNKARD -1977- arată că cel mai bun predictor al obezitătii în SUA este nivelu! socio-economic scăzut), iar LIPOWSKl (1970) elaborează un modei ecologic al bolii psihosomatice.
S-a ajuns îa concluzia diferenţelor evidente ale stresului (care nu poate fi simplist legat de conflictul înţeles psihanalitic) faţă de conflictele infantile pregenitaie, şi la utilitatea corelării îui cu predispoziţii genetice aie tipului psihologic, precum şi cu mecanisme neuroendocrine şi imuni-tare. Se pot sintetiza trei direcţii de acţiune a factorilor sociali (KIRITZ, MOOS,’ 1974) : ‘
•	imposibilitatea socială a exercitării dorinţei de independenţă a individului ;
*	gradul de ajutor oferit de reţeaua de sprijin social ;
J menţinerea unui echilibru ai schimbărilor curente, obişnuite, în decursul existenţei, în lipsa căruia apare dezagregarea socială a individului, intens presantă.
Stresul, ca agent patogen, acţionează atît prin magnitudine, cît şi prin specificitate, în sensul că acelaşi stresor poate fi specific pentru o persoană şi nesemnificativ pentru alta ; de aceea, în scalele de evenimente de viaţă se evaluează nu numai magnitudinea, ci şt dezirabilitatea.
COBB (1976) defineşte reţelele de sprijin social, aj căror rol pozitiv a fost obiectivat în profilaxia sau vindecarea unor afecţiuni psihosomatice, în pro-tejareafemeii de a naşte copii subponderali.în prevenirea întîrzierii intelectuale şi a slabei şcolarităţi a copilului nedorit, în facilitarea vindecărilor şi a confianţei faţă de îngrijirile medicale şi chiar în reducerea medicaţiei copiilor bolnavi. KASL (1975) găseşte variaţii ale colesterolemiei şi uri-cemiei în funcţie de dificultăţile sociale iminente sau reale ale subiectului respectiv, variaţii semnificativ corelate cu capacitatea lor adaptativă.
Psihosomatica : corelaţii cu stresul
Psil72 g
CAUZE POSIBILE ALE DISTONllLOR NEUROVEGETATIVE
©..
AFECWNl
KMmoimtE
(Hemstenii, depresii, nevroze jsterice, nevroze obstsivo-io-cţce.psihqpatii.sin-droarn Mpocondrh ace, sa}
FOmWNi HEMASE (S HC. Segmente intermediare, S MV periferic) INFLAMATORI!. ÎOXiCEM-ÎÂBQLICE, TRAUMATICE. EK,
@
emani Aie mi--------- LiL.
AL£ im.HEURO
(Boii mdQcrr>e,ca(WovQS-Quiare, dtgesîiye. respiratorii,et.}
CU CONTEXT PLURMSCERAL
(mecanisme si cauze generale}
CU MANiFE STĂRI VEGETATIVE DE ORGAN ia fee tiu ne cfe organ)
Teoria stresului în psihosomatică se referă la destabilizarea homeostazică şi la devierea mecanismelor de restabilire în sistemele somatice, în contextul unui tip de reacţie sau al unor constelaţii patogenice specifice (KAPLAN). Astfel, hiper-funcţia secretorie a mucoaselor respiratorii sau gastrointestinale este corelată cu ostilitatea, iar hipofuncţia cu anxietatea şi depresia (WOLFF, 1950). Răspunsul neurohormonal la diferiţi stre-sori poate antrena diferite afecţiuni somatice (artrită reumatoidă, ulcer peptic). Au fost studiate experimental pe animale şi efectele anxietăţii incorporate, prin obţinerea unor simptome psihosomatice (MAHL, 1949 ; GANTT, LIDDELL, 1950).
Ultimele cercetări ale iui SELYE au urmărit să subsumeze sindromul general de adaptare unor factori contextuali mai largi de personalitate, iar teoria corticoviscerală (BÎKOV, 1957) a urmărit condiţionarea de tip pavlovian ca agent etiopato-genic psihosomatic. Aceste abordări fiziologice ale cercetării psihosomatice, departe de a fi epuizate, pot oferi căi metodologice fructuoase pentru înţelegerea „mecanismelor interactionale între niveluri diferite” (GRINKER, 1953; WEINER, 1957), apte de a fi implicate în patologia psihosomatică. Astfel, corelaţiile bio-cornportamentale privesc îndeosebi efectul glandelor endocrine asupra agresivităţii comportamentale, obţinîn-du-se rezultate preliminare asupra unor influenţe
hormonale determinate probabil genetic sau evidenţiate în achiziţia precoce, în copilărie, a unor comportamente legate de sex în cazul copiilor cu mame ,,devoratoare”.
Pe de altă parte, s-a stabilit rolul hormonilor masculini în violenţa sexuală şi în agresivitate, dar nu şi rolul patogen al acestora în maladiile psihosomatice (RADA, 1976; EHRENKRANTZ,
1975). Conceptul de boli de adaptare, atribuit afecţiunilor psihosomatice prin analogie cu cel al homeostaziei, integrează studiile de acest tip într-o perspectivă hoiistică a persoanei. Unii autori (GANTZ, 1948 ; BRODY, 1958 ; HARRIS, 1973; BOOTHE, 1977) vorbesc de stabilizarea acestei homeostazii în virtutea experienţei anterioare acţiunii stresante a persoanei cu „vocaţie” psihosomatică, în cadrul acestei experienţe intervenind mecanismele de învăţare. O teorie complexă este cea a psihoimunologiei, care promovează un model etiopatogenic psihosomatic specific şi obiectiv, argumentat prin dovezi experimentale (diminuarea răspunsului imunitar imediat, a curbei doză-răspuns în reacţia Prausnitz-Kust-ner, modificarea reactivităţii Ia infecţii bacteriene şi virotice sub acţiunea stresorilor, modificarea evidenţiată de LOCKE pentru gripa prin găsirea unor corelaţii între testul apercepţiei tematice, ca indicator al caracterului nevrotic predis-pozant, şi diminuarea activităţii celulare fago-citare şi, consecutiv, a răspunsului defensiv imu-
Psi/724
Psihosomatica: roi uf factorilor psihogeni
ni tar) ; ADER, COREN - 1975, ROGER3 - 1976 stabilesc posibilitatea condiţionări s comportamentale a imunosupresiei.
O altă caie de corelare a nivelurilor personalităţii cu cele bioiogice o constituie teorii Se care explică rolul factorilor psihologici în patologia psihosomatică. Astfel, conţinutul psihologic a' stresului este emoţia care activează alţi factori psihologici (ostilitatea, cu repercusiuni hormonale, scăderea capacităţii defensive, adaptative, depresia). S-a demonstrat efectul benefic ai hipnozei asupra alergie? experimentale (BLACK, 1969) si asupra perceperii durerii (HILGARD3Î5, 1975 ; CHERTOK, 1977), s-au găsit exprimări biochimice a*e structurilor psihopatice de personalitate cu comportament aj.'esiv periodic (modificarea secreţiei de adrera. Ină, ca răspuns ia stresori — WOODMAN. '979 ), iar APPELS, utilizînd un chestionar c~ re evantă pentru simptomatologia subiectivă ca. c ^ ascuiară, găseşte scoruri semnificativ cresc^e oe o perioadă de zece iu ni, ia cei care au prezerr : u terior un infarct miocardic fată de cei care au rămas îndemni.
WOLFF (1964) şi SCHAR (1969) au găsit uneie modificări ale răspunsului ia stimuiarea adreno-corticaiă, aie nivelului corticosteroizilor ia depresivi, ca variabile somatice ale emoţiei, dependente de conflictele care au precipitat apariţia bolii psihosomatice. LUBORSKY (1973) a încercat, în acelaşi scop, o analiză cantitativă a limbajului, fără rezultate clare. Pornind de la observaţiile lui MARTY ş'i MUZAN (1963) asupra aspectului concret al comunicării prin vorbire, lipsa de vitalitatea afectivă, observată ia psihosomatic, se concretizează în alexitimie, care a fost utilizată apoi în explicaţiile psihologice ale teoriilor psihosomatice (SIFNEOS, NEMIAH, SHANDS). Astfel, bolnavii psihosomatici manifestă o inab litate de a exprima emoţiile, aşa încît efectul stresului, care mobilizează reacţii proto-emoţionale, nu este niciodată modulat în phisism — pentru a fi prelucrat şi eliberat ca efect trăit (KNAPP). Multiple niveluri pot - participa la „patogenia alexitîmicâ" a maladiilor psihosomatice (neurofiziologic, pulsio-nal, imaginaţia şi fantazarea, învăţarea comportamentelor convenţionale, exprimarea prin limbaj verbal), motiv pentru care un răspuns clar nu este posibil; se acceptă doar o deficienţă genetică a exprimării emoţiei, o defensă primitivă sau învăţată prin mediul cultura!, rolul mediului familial fiind considerat totdeauna prezent la baza patter-nurilor trăirilor emoţionale. Deşi fără concluzii definitive, teoria „patogeniei aiex»timîce’* pare sa furnizeze rezultate şi moduri de gîndire utile, chiar dacă deocamdată mai mult empirice, în special în domeniul abordării psihcterapeutice a bolnavilor psihosomatici. Alte teme de meditaţie psihologică în etiopatogenia psihosomatică
oferă ENGEL (1954), SCHMALE (1953), GREENE (1953), care vorbesc de un Eu izolat („giving-up
—	given-up"), nestructurat, care determină persoanele cu risc psihosomatic să aleagă abandonul, refugiul în boală (probabil si prin diminuarea capacităţii de apărare imunitară), în schimbul renunţării ia efortul de adaptare la mediu, ia dificultăţile vieţii, adaptare ce ar presupune o încercare de schimbare a propriei individualităţi, încercare de care subiectul psihosomatic este incapabil. FREEDMAN, ROSENMAN (1959) descriu tipul psihologic A (definit fiziologic prin triglice-ride plasm e c ’esterol, noradrenaîurie crescute, răspu	rinsulinemic ia proba hiper-
glicemiei j	, şi psihologic prin ambiţie,
competitivi*"*** c >mbativitate crescută). cu risc psihosomatic crescut pentru coronaropatie, şi t;ou! B (anxios cronic, manifestînd însă combativitate), ca variante psihologice posibile, din care s-au recrutat unii pacienţi psihosomatici. S-a încercat printr-o metodologie adecvată (JENKINS,
1976, care a utilizat interviul structurat-computerî-zat) delim'+ar^a a- *esivităţii timpului de reacţie şi a altor pa-* ^u ar ităţi psihologice ale tipului A, dar acestei c a * cari în două tipuri i se reproşează simplificarea oen^r u că utilizează practic un singur grad de clasificare, astfel încît toţi subiecţii non-A sînt în mod sigur de tip B (KNAPP). în aceeaşi direcţie, BAHNSON (1969) descrie predispoziţia la neoplasm a persoanelor ce reprimă şi neagă în plan conştient stressul emoţional, ceea ce duce la imposib litatea defense şi revenirii normale dintr-o depresie reactivă, persistenţa fenomenelor depresive dudnd la somatizarea lor în boala canceroasă.
Aceste elaborări teoretice sau experimentale, deşi mai recente, au reuşit să substituie, în totalitate, cu argumente ştiinţifice obiective, presupuneri mai vechi, generaie, conform cărora în patogenia psihosomatică ar fi vorba de transmisia genetică a unor factori multipli, responsabili de o nstabilitate psihologică sau fiziologică (DiNGER, ACKERMAN, 1943), de o predispoziţie discretă, care devine evidentă în condiţii favorizante de mediu (ca factorul comun ai diatezei atopice, care ar sta ia originea astmului, neurodermitei, urti-cariei — EDFORDS-LUBS, 1971) sau de existenţa unor factori genetici ce participă ia apariţia unor tipuri numai aparent similare ale unor boli diferite.
Fenomenologia clinică abordează psihosomatica din perspectiva psihiatriei clinice, constat îndu-se, de cele mai mu!teori, un tablou psihiatric nevrotic, în ambele serii nosografice (psihosomatice, nevrotice) care implică, pînă la un punct, aceeaşi patogeneză (psihogenezâ — LOPEZ-IBOR, G, IQ-NESCU). Depresia mascată oferă acelaşi model al interreîaţillor psihic-somă, dincolo de „consecinţele somatice" ale oricărei trăiri emoţionale
Psihosomatica : perspective ; Psihosomatic — copil	Psi/725
normale sau dureroase. Promotor u fenomenologei psihosomatice aparţin şcolii psiho-biologice fondate de A. MEYER, care concepe
P^ACTtf ERGGTRQPE (sage*' c*"~, ?jge) Si TROFGTROPE (sdge>t ca~" ze
unitatea individului (psihică şi somatică) drept premisă a studierii manifestărilor morbide, unu) dintre precursorii acestei şcoîî fiind KRETSCHMER. Se presupune astfel existenţa unor interrela-ţii psihosomatice, specifice pentru fiecare pacient, în conformitate cu modui său particular de a somaiiza stresul, după un „iocus minoris resisten-tiae" specific (MAYER-GROSS, SLATER, ROTH, 1969;.. Alături de MICHAUX, alţi autori (H. EY, BERNARD, BRISSET, 1979) acceptă existenţa tulburărilor funcţionale secundare distoniei vegetative vago-simpatice, dar ş* posib litatea unor structuri a trăsăturilor de caracter care realizează adevărate sindroame psihosomatice lezio-nale, prin exces sau carenţă a răspunsului fiziologic efectuat totdeauna în aceiaşi sens.. Şcoala germană de psihiatrie antropologică şi existenţialistă (von BERGMANN, von WEiZSĂCKER, FRANKL, BUYTENDIjK, BÎNSWANGER, von GEBSATTEL) vorbeşte de tulburări funcţionale care dau un „sens” specific bolii, orientare care nu a putut fi obiectivată ştiinţific.
Din prezentarea acestor teorii şl date rezultă că viitorul psihosomaticii presupune precizarea ştiinţifică a tipologiilor de personalitate şi ale ■somei umane, a roiului condiţiilor de mediu (îndeosebi familial, social), precum şi a unor mecanisme biochimice nervoase (KAPLAN,1980), obiective pînă la urmă ale medicinii însăşi (fie că este vorba de latura ei aplicativă sau fundamentală).
Kezoîvarea lor completă şi perfect sincronă este un deziderat îndepărtat, poate chiar utopic, în aşteptarea căruia psihosomatica îşi caută, în limitele adevărurilor ei parţiale, căi şi mijloace de aplicare practică, terapeutică. Prin conţinut, patologia psihosomatică aparţine, în cea mai mare măsură, psihologiei şi psihiatriei, iar prin manifestarea ciinică, patologiei somatice (G.IONESCU).
^ Abordarea terapeutică a pacientului psihosomatic va fi bivalentă: psih of ar maco I og i că (anxiolî-ticl, anticepresivă, sedativă) şi psihoterapică (terapii de relaxare, cognitive, comportamentale şi; ce autocontrol — bio-feedback—, psihanaliză), avînd ca scop „dizolvarea’1 farmacogenă, conştientizarea, reducerea simptomelor somatice şi ale tensiunii psihice prin ţintirea simptomelor caracteristice, manifeste sau mascate, ale pacientului : anxietatea, depresia, agresivitatea, culpabilitatea. De cese mai multe ori.., acest tip de bolnav nu realizează subiectiv astfel de trăiri, scopul terapiei fiind mal mult acela de a realiza o armonizare a sferei emoţionale cu aceea intelec-tuai-cognitivă, decît cel de a suprima pur şi simplu sîmptomeie enunţate, uşurînd adaptarea comportamentală a individului la situatiile dificile ale vieţii interreîaţionaie cu semenii (BASTIAANS, 1979). Depăşirea impasului psihosomatic se^poate reaiiza terapeutic prin reevaluarea relaţiei medic—pacient (BALINT, GUYOTAT).
1143.	PSIHOSOMATICĂ LA COPiL • „Ny^xistă
nimic mai psihosomatic decît copilul”, afirmă AJURIAGUERRA, în accepţiunea cărcwju bolile so m at i ce ,, ss n t car acte r i zate p ri h'tF-cf- - dezo n*a-n.ra-'e somatică trecătoare sau permanenta^*’-'# cărei geneză sau dezvoltare comportă un determinism de ordin psihologic, fie actual, fie de ordin regresiv, care pune în evidentă organizările psihc-bioiogice precoce”. PiNKERTON (citai de i, SICHEL) defineşte boala psihosomatica a copilului printr-o triadă ce asociază un profil personal, o contribuţie parentală, stresuri emoţionale deseori banale; LE1BOVIC1 si SOULE opiniază că „este dificil de izolat un aspect clinic ia copil, producînd o structură psihosomatică Ia care domină simultan expresia funcţională şl somatică faţă de o mentalizare săracă şi ineficace”, preferind să ia în considerare simptomul apărut în contextul unei dinamici familiale prSntr-un proces de simbolizare. Evoluţia unei boii psihosomatice se face în pusee.
Stadiul dezvoltării pslhoafective şi mintale a copilului este important în momentul impactului cu factorul care declanşează boala psihosomatică, conferind semnificaţie tulburării respective, în acelaşi timp, odată cu elaborarea posibilităţilor de integrare mintală senzorială şi motorie şi cu dobîndirea capacităţii plastice de a reacţiona fără tulburări, copilul poate depăşi diferitele tul-
7261Psi
Psihosomatic — copil: tulburări funcţionale şi obiective
burări psihosomatice care dispar defin tiv, soluţii de care adultul nu dispune.
Tulburărilefuncţionaleale alimentaţiei (survenite înainte de dezvoltarea limbajului) au fost analizate de KREISLER, FAIN, SOULE (după 1966), iar boii!e somatice din diferitele etape ale copilăriei pînă la pubertate au beneficiat de aceleaşi consideraţii ca şi cele a!e vîrstei adulte.
9 TULBURĂRILE FUNCŢIONALE ALE ALIMENTAŢIEI, caracterizate prin absenţa unor forme ,,pure” sau a unei structuri psihosomatice şi prin identificarea unei „organizări afect ivo-soma-tice”, exprimînd relaţia mamă-copil :
•	Colicile idiopctice din primul trimestru : apar la 8—10 zile după naştere, datorită unei distensii gazoase intestinale, mai ales seara şi noaptea. Copilul scoate ţipete puternice, orice remedii dietetice dovedindu-se inutile ; suzeta şi legănatul sînt singurele mijloace care îl calmează. Crizele dispar spontan la vîrsta de 2—3 Iun sau în caz de spitalizare. Explicaţiile psihanalitice implică stadiul narcisismului primar care se epuizează către luna a treia, cînd apar primele răspunsuri îndreptate către anturaj, precum şi posibilităţile mintale şi fizice ale copilului de a-şi descărca tensiunile. Mamele cu comportamente contradictorii, de tip nevrotic, par să fie generatoarele acestor manifestări psihosomatice.
•	Insomniile precoce : frecvente în primul trimestru, mai ales în prezenţa unei mame patogene ale cărei afecte anormale impregnează relaţia cu copilul. KREISLER este de părere că insomnia precoce se instalează în măsura în care somnul nu devine echivalentul psihologic al fuziunii cu mama.
•	Narcisismul : mai frecvent la băieţi ; poate apărea de la vîrsta de 4—6 luni, manifestîndu-se prin vomismente provocate, regurgitaţii, care se produc în absenţa tulburărilor de apetit şi numai cînd copilul este lăsat singur. Se asociază sau alternează cu sucţiunea policelui, manipularea unei părţi a corpului etc. Semnificaţia ar consta în satisfacţia pe care ar resimţi-o copilul prin prezenţa bolului alimentar în gură şi funcţionarea actului deglutiţie . S-ar părea că intră în funcţiune o serie de mecanisme de apărare, mai ales regresia care antrenează dezinvestirea obiectului şi satisfacţia autoerotică de tip compuisional-repetitiv. Tulburările de acest tip pot avea consecinţe grave.
•	Eczema atopicâ precoce de alimentaţie : apare în cel de-al doilea trimestru de viaţă, avînd o topografie predominant cefalică şi vindecîndu-se spontan în jurul vîrstei de trei ani (deşi jumătate din cazuri evoluează către astm bronşic). S-a observat că mamele acestor copii au o personalitate caracterizată prin imaturitate, cu atitudini anxioase. SPITZ crede că explicaţia ar putea consta în rejecţtaacestor mame faţă de atingerea alimentaţiei care trebuie să o pregătească copilului.
•	Anorexia mintala a celui de-al doilea trimestru : debutează către iuna a 5—6-a, mai frecvent îafete, fără a afecta semnificat iv (în mod paradoxal) curba ponderală. Se implică aceeaşi perturbare a relaţiei mamă-copil, cu inducerea unei reacţii circulare între mamă, fixată în atitudinea sa de constrîngere, şi copil, fixat în cea de opoziţie. Anorexia poate vira după un timp sprebulimie şi obezitate, sau poate regresa după obţinerea unei modificări în atitudinea mamei. SOULE este de părere că aceste anorexii pot sta la baza unor viitoare „nevroze de caracter”.
•	Vornismentele psihogene : foarte banale, de aspect obişnuit sau acut, dramatic, apar în primul an de viaţă şi au, după unii autori, o semnificaţie autodestructivă şi regresivă.
•	Spasmul hohotului de plîns : primele crize apar la vîrsta de 6—18 luni, totdeauna în contextul unei situaţii emoţionale specifice pentru acelaşi copil. Se manifestă fie sub forma cianotică sau albastră (80% din cazuri) la copiii energici şi dominatori în momentul unei contrarietăţ? sau refuz, fie sub forma palidă (20% din cazuri) la copiii timizi şi pasivi. Spasmele se însoţesc de sincopă şi convulsii. Vindecarea se produce, de obicei» spontan către vîrsta de trei ani ; la 10% din cazuri, spasmele pot persista pînă la vîrsta de 6 ani. SOULE şi colaboratorii consideră ca aceste manifestări stau la baza unor viitoare tulburări caracteriale importante.
•	Astmul de alimentaţie : debutează rareori înainte de cel de-al doilea trimestru, prin crize respiratorii acute, uneori dramatice, sau prin episoade bronşitice astmatice cu evoluţie critică. Se vindecă spontan, numai 10% din cazuri evoluînd spre forme severe. Copiii sînt în general sociabili, activi şi veseli, chiar în prezenţadispneei. Psihanalitic ar exista o ratare a refulării primare, în sensul primei topici a lui FREUD.
•	TULBURĂRILE PSIHOSOMATICE DIN TIMPUL PRIMEI COPILĂRII PÎNĂ LA PUBERTATE :
•	Astmul : considerat afecţiunea principală a psihosomaticii, datorită numeroşilor factori psihologici care intervin în patogeneza sa :
•	factori emotivi în declanşarea sau determinismul crizelor ;
•	modificarea numărului şi caracterului crizelor de către factorii de mediu şi de către psihoterapie ;
•	roiul patologiei parentale (AJURIAGUERRA).
Copilul astmatic este caracterizat prin anxietate, lipsa încrederii în propriile forţe, dependenţă extremă faţa de părinţi (deşi alţi autori descriu şi copii foarte dinamici, deseori agresivi). Mama copilului astmatic este asemănătoare cu cea a copilului eczematos, iar relaţiile mamă-copi I sînt caracterizate prin inadecvare : comporta ment regresiv, climat anxios, cu dificultăţi familiale, hiperprotecţie — generînd copilului situaţii trăite
Psihosomatic — copii: tulburări ;• Psihostimu fente
Psi/727
ca insecurizante. Tată! este de obicei absent, deseori pasiv şi îndepărtat sau puţin preocupat de boala copilului. M. SPERL1NG apreciază că ,,nu există nici un singur tip de astm, nici personalitate astmatică, spectrul tulburărilor psihice putîndu-se întinde de la nevrotic ia borderline şi chiar la psihotic”. Evident, roiul părinţilor în terapia acestor tu'burari nu trebuie neglijat,
•	Afecţiunile alergice (criza spasmodică, urticaria, edemul Quincke) : sînt rare la copii,
•	Afecţiunile dermatologice (eczema, peiadele «moţionale) : prezintă multe trăsături comune ş? sînt legate de situaţii emoţionale în care este implicat abandonul, pierderea simbolică sau reală a obiectului.
•	Afecţiuni psihosomatice ale tractului digestiv :
—	tulburări ' ale conduitelor alimentare : obezitatea apărută în contextul indiscutabil a! tendinţei de supraalimentare în familie, ca mecanism de apărare împotriva anxietăţii şi a tensiunilor afective (BRUCH) ; copilul obez este totdeauna foarte dependent de mamă şi anturajul său ; mama este hiperprotectoare, anxioasă, perfecţionîstă şî posesivă, legata de copilul său prin intermediul hranei, ca materializare a iubirii posesive pe care
i-o dovedeşte ;
—	vomismenteie acetonemîce : manifestate în condiţii de abandon matern, de săvârşire a unei greşeli, perturbaţii obiective în relaţia mamă-copii ; dispar la pubertate ;
—	ulcerul peptic al copilului : apare în mod excepţional şi rarissîm înaintea vîrstei de trei ani ; aceşti copii se remarcă prin pasivitate sau supunere aparentă, cu agresivitate ascunsă, mare dependenţă maternă şi tendinţă la repliere, cu sentimentul insuficienţei ; părinţii se caracterizează prin imaturitate — mama hiperprotectoare sau rejectantă, tatăl şters ;
—	rectocolita ulcero-hemoragica:	apare
între 1—3 ani, la vîrsta şcolară şi la pubertate, atît la băieţi, cît şi la fete cu o personalitate caracterizată prin dependenţă maternă, agresivitate, supunere, inhibiţie, emotivitate asemănătoare cu a copilului anorexie ; separarea reală sau imaginară de mamă sau substitutul său provoacă, se pare, boala ; mama are deseori trăsături depresive, este autoritară, agresivă, anxioasă, hiperprotectoare, iar tatăl este pasiv, şters în constelaţia familială.
•	Alte afecţiuni psihosomatice: hipertiroidia, spasmofilia, crizele de tahicardie sînt foarte rare la copil. Mi3renele au aceiaşi aspect clinic ca şi la
vîrsta adultă. Strabismul creează mai degrabă situaţii nevrotice decît psihosomatice, Cefaleea şi durerile abdominale periodice par a fi mai degrabă reacţii isterice sau aparţin nevrozei infantile, situaţii în care se caută beneficii secundare.
Consideraţiile teoretice legate de boi ile psihosomatice ale copilului sînt încă departe de a exprima un punct de vedere unanim, ele luînd în discuţie existenţa unei „personalităţi sau structuri psihosomatice specifice", alegerea organului, relaţia mamă-copil.
Prognosticul este greu de apreciat, fiecare tulburare psihosomatică avînd un prognostic diferit şi neputînd anticipa ce vor deveni aceşti copii ia vîrsta adultă, rezumîndu-se îa simpla presupunere că ar fi mai predispus! ia o evoluţie psihosomatică faţă de populaţia normală.
Dintre metodele terapeutice folosite în tulburările psihosomatice cităm : reeducarea psihomo-tricităţii, hipnoza, relaxarea (training autogen Schultz), psihoterapiile, psihanaliza.
1144.	PSIHOSTIMULENTE • Clasă de substanţe psihotrope cu acţiune stimulatoare asupra funcţionalităţii sistemului nervos central, printr-o acţiune directă, ţintită sau prin efectele lor secundare. DELAY si DENIKER le numesc NOOANALEPTfCE, iar POROT include, în această grupă, subgrupa psihostimulenteior şi a psihoenergizanteior. Grupa psihostimulenteior cuprinde :	amfetaminele, substituenţli
de amfetamine, alcaîoizii neurostimulatori, iar grupa psihoenergizanteior — substanţele cu acţiune de optimizare a metabolismului cerebral : acizii aminaţi, sărurile minerale, vitaminele din grupa B, C, PP, substanţele cu acţiune enzimatică, substanţele cu acţiune hormonală, substanţele ,,activatoare" ale metabolismului cerebral şi cele care ameliorează oxigenarea cerebrală. Această distincţie este operată în funcţie de mecanismul de acţiune dominant :
•	psihostimulentele acţionează asupra substanţei activatoare a mezencefalului, prin interferearea metabolismului catecolaminelor ;
•	psihoenergîzanteie au ca mecanism de acţiune intervenţia asupra diferitelor faze ale metabolismului cerebral.
Vom considera, deci, psihostimulentele ca fiind sinonime cu psihoanalepticele şi nooanalepticeie, avînd ca acţiune terapeutică ţintită :
•	stimularea stării vigiîe (opunîndu-se funcţiei hipnotice) ;
•	stimularea activităţii generale şi optimizarea performanţelor intelectuale ;
•	creşterea acuităţii percepţiei senzoriale;
•	diminuarea senzaţiei de oboseală (care poate avea un efect uşor euforizant, dar şi unul anxîogen).
728/Psi
Psihostimulente : concept, mod de acţiune
DELAY şi DENIKER fac o delimitare netă între nooanaleptîce şi timoleptice : nooanalepticele stimulează vigilenţa şi, consecutiv, psihismul, pe cînd timolepticele ,.stimulează” dispoziţia. O ameliorare temporară a stării depresive poate fi obţinută în urma terapiei psihostimulente, dar aceasta nu justifică introducerea nooanaieptîcelor în cadrul substanţelor antidepresive. Ameîiorînd activitatea sistemului nervos central, diminuată de oboseală, substanţele psihostimulente cunosc o largă aplicabilitate clinică.
Fiind rezultatul interacţiunii dintre fenomenele de excitaţie şi inhibiţie, echilibrul funcţional al sistemului nervos central poate fi stimulat prin două procedee : blocarea inhibiţiei sau intensificarea excitaţiei. Unele substanţe psihostimulente,
DCI AMFETAMINA	DCi DEXAMFEÎAMINA	DCI LEVAMFETAMINA ]
(DERIVATi FENiLETlLAMfNid ) |		
ch3	©-Ctirp'~HH2 CH3	(Qy-CHrCH-M2 V :
■ ® PHENAM/N U.RSS.	DEXAMED ® Anglia	> ® . AD. NIL- Italia
DCI CATiNE	DCi METAMFETAMINA	DCl AMFEPENTOREX
(nyCH-CH-HH2 OH CH3	^5yCHrţH-NH-CH3 c»3	rn2-@- ty-CH-NH- ch3 ch2 ch3 CH2~CHrCH3
MINISCAP ® Elveţia	PERVim ® ROG. -	PROUGNE ® Franţa
DCl ETILAMFETAMINA	DCI FENE&W'm '	DCÎ AMFECLORAL
{^yCH2-CH~NH-CH2- CH3 CH3	(oy CHf- CH- HH- CHr CH3 f3c k	@-Cfy-CH-H*CH-CCl3 k
APEmiL Elveţia	PONDERAL Grecia	(® ACUTRAN\ SUA
ca stricnina şi picrotoxina, intervin blocînd selectiv procesele inhibitorii la nivel central, în timp ce altele, ca doxipramlna, nicetamida, metHfenldatuî etc., acţionează direct, potenţînd excitaţia. Ur> factor care determină necesitatei utilizării cu precauţie a produşilor amintiţi este efectul lor cory vulsivant, intervalul dintre nivelul eficient psiho-stimulent şi nivelul convulsivant fiind destul de redus. Datorită impredictibilităţii momentului în care pot apărea convulsii generalizate la administrarea acestor analeptice, utilizarea acestora în intoxicaţii cu substanţe depresoare ale sistemului nervos centrai, în scopul stimulării centrului respirator, a fost restrînsăîn favoarea unor tehnici de terapie intensivă mai sigure.
Psthosti mu lente : efecte farmacologice
Psî/729
Efectele farmacologice ale pşihostimulentelor
-	nooanaleptice proprîu-ztsesînt următoarele :
•	stimularea la nivel cortical : determina (experimental) o creştere importantă | activităţii motorii ; pe electroencefalogramă apare o diminuare a amplitudinii şi o creştere a frecvenţei activităţii bioelectrice ;
•	acţiunea antihipnotică (,,de trezire”): este concretizată prin antagonîzarea somnului fiziologic, producînd perturbarea activităţii somnului prin scăderea importanta a fazelor de somn paradoxai ;
« creşterea performanţelor de memorizare şi învăţare ;
« efectele anorexigene : sînt variabile în funcţie de substanţele folosite ;
Derivaţi fenîietilaminici
•	efectele simpaticomimetice : se traduc prin creşterea tenstunii arteriale, vasoconstrlcţie şi tahicardie.
Efectele farmacologice ale „psihoenergizanteior" sînt următoarele :
•	creşterea activităţii motorii, acelei exploratorii (în experimentele pe animale)* fără a conduce la incoordonare ;
•	antagonîzarea discretă a somnului f izîologîc;
•	lipsa unor efecte marcate asupra sistemului nervos vegetativ.
Principalele substanţe cu efect psihostirmilent sînt aminele simpaticomimetice (—► AMINE PSl-HOTONE, AMFETAMINE) şi aminele de sinteză cu efect slab sau nul simpaticomimetic : anfine piperidinate, fenilmorfoline, fenilpirolidinopen-
"Xf WtFcmn'
CH-
tyNDitn
Frzih
Ft)WR3Dpu»r f
c*3
„ • ® ,
J Araenl'r.c
DC! CLQBENZOREX
ch3 cf
f	(M:
FiNEQAL "" Spania
m ÂftrEJÂWHl
ch3 Iu
jmum.
<8
BE'iEAWETAMA
Mi
CC FURFENCREX
~0Cf ■ FE‘ifERMi/\'A
00 CLORIt* t‘,
CC CLORFE‘!ÎERMi>!Â
730/Psi
Psihostimulente : efecte farmacologice
tine, orfenadrina (derivat de benzidral), cafeina (-» CAFEINA, CAFEISM), stricnina, picrotoxina (- ANABOLÎZANTE).
Principalele structuri chimice pentru formarea substanţelor reglatoare metabolice cu efect „psihoenergîzant" sînt: glucoza, sărurile de magneziu şi potasiu, acidul fosforic, acidul sspartic şi ascorbic, vitaminele din grupul B, vitamina PP, substanţe cu acţiune hormonală (extracte tiroi-diene şi corticosuprarenaliene).
Principalele efecte terapeutice, care justifică folosirea psihostimuienteior în practica curentă, sînt :
•	stimularea stării vigile ;
•	stimularea activităţii generale şi, în special, a celei intelectuale ;
• efectul anorexigen.
Indicaţiile actuale ale psihostimuienteior se referă la :
0 Stimularea vigilenţei în :
•	stări comatoase produse prin ingestia de depresoare ale sistemului nervos centra!, ia niveî toxic (neurostimulentul de elecţie este bernergidul), comele vasculare şr posttraumatice (este indicată centrofe-noxina) :
•	stări confuziona'e de etiologie diversă,, inclusiv cele survenite post traumatism? craniocerebral (centrofenoxină şi amfetamine), cu condiţia să nu existe o componentă anxioasă ;
Derivaţi fenîletilamînici
DU MEFENTERtm ch3 {^-c^-c-hh-ch3 k 1 • ® i MEPHENTERMiH RM.	DC! PRQUHfAU (QyCh-,-CH-CHrCri7-C^ 6 PROMCTIL ® Franţa	DCI CLOFOREX r~ ^ - M-CO 0- Oţ-CHj ‘ k \ FRENAPYL ® RFG.
i x! PEHTOREX \ CH3 ©-CH-ţ-Hţ ch3 cm3 \ JPR:DENE & Franţa	DCI FENCAMFAMIN \ EUViTOl ® Anglia	DCI FFNMETRA21NA !| ' j H 3 | ! , . .0 jş 1 w i ia ii
o:; ^EtmETRAzm j i *u ' ^3 7AW&EX ® S.UA.	CC! -EHBUJRAZAa ‘ 1 S ‘ ^ ru. & Cil CAFILON 'B Elveţia	leyck t pmv f <2^ ; H CH-jQC-Clh \ ® UDEPRAN ® Frarrfa j
Psihostimulente : efecte farmacologice
Psi/731
•	hipersomniile — una din indicaţiile de elecţie aie psihostimuientelor, mai ales aie amfetaminelor ;
•	şocul amfetaminic (-*• AMFETAMINE, TERAPII DE ŞOC).
♦	Stimularea activităţii generale şi, în specia!, a celei intelectuale, în :
•	,,facilitarea" realizării unui efort fizic, dar mai ales psihic, prin inhibarea activităţii hipnice fiziologice, apariţia unei uşoare stări de euforie, înlăturarea senzaţiei de oboseală, creşterea ,,apetitului” pentru activitate ; aceste efecte aie psihostimuientelor pot avea însă un revers mai mult decît nefavorabil : tendinţa de folosire a lor ca droguri (doping) pe o perioadă îndelungată, datorită
înlăturării ,.semnalelor de alarmă” aie fatî-gabilităţii şi conducînd, în final, Ia o epuizare a resurselor psihofizice, cu apariţia insomniilor rebele, iritabilităţii extreme, anxietăţii marcate, diminuarea performanţiaiă, în ciuda unei hiperactivităţi sterile ; această tendinţă apare mai ales faţă de amfetamine, mult mai indicate părînd a fi „psihoenergi-zantele” care acţionează printr-o optimizare a metabolismului cerebral ; astenia apărută în : bolile organice consomp-tive, în perioada de convalescenţă (se poate apela la psihoenergizante de tipul fosfatului de demanoi, vitaminelor, androgenilor ana-boiizanţi) ; stările nevrotice cu anxietate minimă (psihostimulentele cresc anxieta-
Derivaţi feniletilaminid
DCI MEîiiFEHiDAT I t i O 1 ■ - ® RITAUN Unqjrc \	DCi PtfflML p'p j?'.	DC! FENEliUN CH-, - Ww h, rjjţ, j FIIWN ^ israel
DC! PROPiLHEX'CP'\'A | ~ CHj OBBSÎH	DCi AMpEPr ' \ CHS J i	DCi MErAMFEPmm | LHJ ® , zh r Pronia j
! DCI PiPT^LEPOh: | ^ENi " i ’J-A-	.1 ?c'\ - | Tf, PO^iEi jngcnr	CCi PEMC.I3L0.iA i . ' ,-y 1 . * , rranta !
732/Psi
Psihostimulente . principate contraindicaţii
tea, mai indicate fiind psihoenergizantele reglatoare ale metabolismului cerebral); tratamente cu barbiturice. (asocierea de am-fetamină levogiră cu fenobarbita! ,în produsul Ortenal, reduce somnolenţa indusă de bar-bituric, fiind indicattnai ales în tratamentul anticonvulsivant de lungă durată) ; tratamentul neuroleptfc, în special în sindromul de adinamie (în care indicaţia de elecţie o au heptaminolul, facetoperanul mefexamida, orfenadrina).
# Efectul anorexigen, prezent mai ales (a ami-neîe de sinteză, care se folosesc în tratamentul obezităţii (fenmetrazina, fenmetra-zin teoclat etc.).
Principalele contraindicaţii ale psihostimuienteior sînt : stările anxioase, stările de agitaţie psihomotorie, insomniile, hipertiroidia, cofruţiali-tatea, hipertensiunea arterială, ateromatoza; cardiopatiile.
în afara efectelor simpaticomimetice care pot constitui (în funcţie de doză, substanţă şi teren predispozant) grave inconveniente din punct de
QCt tEAh'QL
DCl DEÂHQL SVUMAJE
DCl DEÂHQL îfEVSlCCWEl DCi DEÂHQL MNTOTENATE
( DERIVA T!	BimTiLAMlNeETAMOUB^
as-
* - :&}
• ® FdOCHOUH PD.C
M ,
: JA MIHÂ l folie
jLi mtrVi rî’SfAît .......................
oci DcANOL Pimimw
.DC! uEAHOl TÂRÎ*
Xl fEA>
APORA
jEBRu ‘ŞL ®Frmia.
.1 „MâESâI -	, R.if t.
'■SSAiMIc'-'» cenfina
r:	a	/.
J’z ini
~Ci
z>
Frant'
Eif msuDAmi
'"ÎOVţ
CCI LEAHCL ACESLUMÂT
HO
;h2gh c~o
W"
.cm3
'C%
[HrC-C-CH2-CHr
COOH
ch2
CH-CCCtf
h-to
jmi
.RiSÂTÂm ® R.F.G
Psihostimulente : diferiţi derîvoţi
Psi/733
734/Psi
Psihostimulente : Etilamfetamina(DVl), Amfetam/n//(DC1\ Ânfebutamona(DC1)
vedere al utilizării lor, psihostimulentele pot avea ca efecte secundare :
•	sindrom hipomaniacal (acolo unde există un premorbid predispozant) ;
•	efect anxiogen puternic, mai aîes în căzui unei stări anxioase preexistente (care poate ceda însă prin oprirea medicaţiei şi administrarea de anxiolitice cu efect rapid) ;
•	revelarea unei simptomatologii psihice talente, atunci cînd starea de surmenaj „simplu” are de fapt ca substrat o nevroză; în cadrul curelor de slăbire, cînd doza de psi-hostimuiente este excesivă şl efectul nu este diminuat prin tranchilizante, putînd apărea tulburări psihice, de la simple reacţii nevrotice pînă !a tentative suicidare ;
•	intoxicaţiile acute, ca şi toxicomania apar datorită căutării efectelor stimulente şi eu-forizante, mai ales la amfetamine f— AMFETAMINE).
Redăm cîteva psihostimulente mai frecvent folosite, avînd indicaţie ţintită. Astfel, din categoria simpaticomimeticelor, enumerăm :
•	ETILAMFETAMINA,I)C1>: denvatfeivSetiia-miflic de tip N-etil-a-metilfenetilaminî, foiosit, pe
CHo
-C-CH !
•	MEFENTERMINA(Dei): derivat feniletilamî-nicdetip N, a, a-trimetilfenetiiamină. Este folosit în tratamentul hipotensiunii datorată ganglio-pîegiei. Nu trebuie folosit în hipotensiunea pro-
ch3 CHp-C-Cfy
*	i
/
NH
CHj
vocatâ de neuroleptice. Constituie principiul activ a! mai multor produşi farmaceutici, dintre care ce! mai cunoscut este WYAMINE(M* Belgia, Grecia, Olanda.
•	(4-)~NORPSEUDOFEDRINA = CAT3NA*dci>: derivat feniletiîaminic de?tip 2-amino-Vfenilpro-panoî. Este utilizat ca‘a&juvant în tratamentul
durată scurtă, în tratamentul obezităţii. Are proprietăţi stimulante slabe. Constituie principiul activ al mai multor produşi farmaceutici, dintre care cel mal cunoscut este APET1N1L DEPO(Ml Elveţia, Belgia.
•	AMFETAM!NlUDCl> : derivat feniletiîaminic de tip /(a-metilfenetil)amino/fenilacetonitril. Este folosit în tratamentul tulburărilor fobice, în fatiga-bilitate. Se bănuieşte că efectele stimulatorii sînt datorate jumătăţii de moleculă amfetaminică pe care o are. Constituie principiul activ ai mai multor produşi farmaceutici, dintre care cel mai cunoscut este AN 1(M) RFG.
ch2-ch-ch1
NH
obezităţii ; are acţiune psihostimuientă. A fost descoperită în ficatul de pisică., Constituie principiul activ ai următorilor produşi farmaceutici : ADIPOSETTEN<M)	P.FG
AMORPHAN(>î)	RFG
AMORPHAN DEPOT^M) RFG BOXOGETTEN^M	RFG
CATHlN<M)	RFG
MiRAPRONT NfX)	RFG
RECATOL/M)	RFG
•	BUPROPION=ANFEBUTAMONA^cl> : derivat feniletiiamînic de tio (-f)-2-(terţ-butil;amino)--3’-doropropiofenonă. în doze de 150—750 mg-zi are efect antidepresiv, cu eficacitate comparabilă
CH, CM,
Psihostimulente: Fencamfamina(DC1\ Mefenorex(DC1\ SoIbutamol(DC1)
Psi/735
cu a triciclicelor. Are efect minim în ceea ce priveşte recaptarea norepinefrinei şi serotoninei. Tîmpu! de înjumătăţire plasmatică este de 12J!2 ore. Constituie principiu! activ al mai multor produşi farmaceutici, dintre care cei mai cunoscut este WELLBATRiN<M) SUA.
•	p-BROMO-METAMFETAMINA^DCI>: derivat feniletiîaminic de tip p-bromo-N, a-dimetilfenetil-arninâ. Are acţiune serotoninergîcă. Creşte turn-
H
/v"irr%
1J anh
ch3
CH-
CHr^-CH3
NH
cerebrale. Constituie principiu! activ al produsului RO 4-6861 Elveţia.
•	MEFENOREX(DC1): derivat feniletiîaminic de tip N-(3-c!oropropiI)-a-metiIfer>etilamină. Este uti-
H H CHp-C-N-CHp
Br
-over-u! dopaminei. Este utilizat ca stimulent în procesul de învăţare. Este metabolizat, în principal, prin N-demetilare. Nu există date cinice concludente. Constituie principiul activ ai produsului V —Ungaria.
•	FENCAMFAMINA(DC1) : derivat feniletilami-nic de tip N-etiî-3-penti,L2-norbornanamină. Este eficient în tratamentul asteniei psihofizîce.
//
/N—CI-fp-CHş
CH) CK,
N
lizat (alături de dieta hîpocalorică) în combaterea obezităţii. Este siab psihostimuîent. Constituie principiul activ al următorilor produşi farmaceutici :
PONDINiL'3^ Belgia, Elveţia, Franţa
RONDIMEN* RFG.
•	SALBUTAMOL(DC1) : derivat feniletiîaminic de tip 2-terţ-butilamino-1-(p-hidroxi-m-hidroxi-roetilfen?!)-etanol. Are acţiune bronhodilatatoare
Este folosit ca substitut a! cocainei şi a fost studiată utilizarea iui în tratamentul narcolepsiei. Constituie principiul activ a! mai multor produşi farmaceutici, dintre care cel mai cunoscut este REACT!VAN<m) Anglia, Belgia, Finlanda, RFG.
•	p-CLORO-METAMFETAMINA<DC1> : derivat feniletiîaminic de tip p-doro-N, a-dimetilfenetiîa-mină. Bromul din	este	substituit cu clor.
A fost studiată aplicarea Iui în tratamentul tulburărilor afective. Doza folosită este de 90 mg/zi. Determină o creştere de durată a serotoninei
şi de stimulent beta-adrenergic. A fost studiată
utilizarea lui în tratamentul psihozei afective. Îmbunătăţeşte performanţele în întîrzieriie psihomotorii. Se foloseşte în tablete de 2 şi 4 mg, precum şi în alte moduri de prezentare. Constituie principiul activ ai următorilor produşi farmaceutici
AEROLIN'M) ASMAVEN'm) COBUTOLIN(M-SALBUL!NcM>
salbumoi>¥)
salbutamol(M>
salbuvent<M)
sultanol<m)
ventide<m>
VENTOL!N»m)
Grecia
Anglia
Anglia
Olanda
Finlanda
Franţa
Elveţia
RFG
Anglia
Suedia.
•	FENPROPOREX(DC1): derivat feniletilafninic de tip (4-)-3-(a-meti!fenetiIamină)proprionitril hs-drociorid. Este utilizat ca adjuvant în tratamentul
736/Psi
Psihostimulente : Pemo//na(DClV' Mehifen/-c/at(Dcn, Atezindotf1*01)
'2 L u
~	5
CH‘?
d
de scurtă durata a! obezităţii, cu possbi! efect psihostimulent. Interacţionează cu antidepresi-vele. Constituie principiul activ al următorilor produşi farmaceutici :
APbETITZOGLER(m)	p.fg
FEN’PROPOREX RETARD'M! Franţa PE?-°HOX£N3M>	Belgia.
• PEMOUNA,I)Cî* : derivat fen'îetifaminic de tip 2 -imino-5-fer. i ■ -1,3-oxazo! id in-4-on ă, ps i h osti -mulent folos't în tratamentul dismneziilor surve-
cunoscut este Rh AL!N(£)^M' Belgia, Danemarca* Elveţia, Grecia, Italia, Norvegia, Olanda, RFG, SUA.
•	PIPRADROL/1*01* : derivat feniletilaminic de tip a,a-difenil-2-piperidinmetanol. A fost introdus în cinici în 1956, ca un psihostimulent mediu.
Este indicat în depresii. Se prezintă sub formă de tablete de 1 mg. Constituie principiu! activ al mai muitor produşi farmaceutici, dintre care ce! maî cunoscut este MERATRANtM' SUA.
•	MAZlNDOL<DCi) : derivat isoindolic de tip 5-(p-clorofen ii)-2,5-d i h idro-3H-i m * dazo(2.1 -a)- iso-indof-5-ol, ad;uvant în tratamentul obezităţii. Are
nite 'n urma terapiei electroconvu’s’vante şi ca adju-vant în depresii, sindrom hîperkinetic, nar-coleps;e. Sînt comunicate şi efecte asupra dispro-sexiiîor. Se administrează doză unică zilnica, Timpu! de înjurnităţire plasmatică este de 16 —
—	18 ere. Atinge vîrful plasmatic în 2—4 ore,
•	MET1LFENSDAT(I3C1> : derivat feniletilaro;-
nat de tip a-fen i l-2-pi per idi n-acid acetic met ii ester, adjuvant în tratamentul tulburărilor psi-
hice minore, în sindroamele hîperkinetice, în tulburările de comportament aie copilului, în nar-colepsie şi în „letargia psihica”'. Mai este'folosit pentru diferenţierea diferitelor tipuri de depresii experimentale. Constituie principiu! activ al mai multor produşi farmaceutici, dintre care cel mai
efecte bune în narcolepsie şi cataîepsie. Creşte anxietatea, probabil prin diminuarea activităţii morfinice endogene. Constituie principiul activ ai următorilor produşi farmaceutici :
SANOREXW fSUA
TERONAC(M* Anglia, Elveţia, Grecia, Olanda, RFG.
•	ENILOSPiRONA<DCÎ): derivat azaspîronic de tip (2R, 5RS, 6R)-6-(m-cîorofenoxi}-2-metil-1 -oxa--4-azaspiro(4,5)decan-3-onă, psihostimulent folo-ş sit în doze de 100—3C0 mg/zi. ^Chiar la doze mici îmbunătăţeşte performanţele. în doze mari produce insomnii. Nu antagonizează activitatea do~ pa-“'nergicl Constituie principiu! activ a! produsului CERM 3726^ Franţa-
Psihostimulente : Fenozofona^1*, Fenetiiîna^^, PiracetamPsi!737
•	FEMOZOLONA(DC1): derivat feniletiîaminic de tip 2-etitamino-5-feniloxazolin-4-onă, structurat asemănător cu AMINOREXUL, folosit în trata-
•	OXîRACETAM(DC1) : derivat GABA de tip 4-hidrox -2-oxa-1-pirofidinacetamidă, asemănător PIRACETAMIDEI. Este posibil ca mecanismul sau să nu interfere GABA. Este eficace în tratamentul
mentuî fatigabiiităţii psihice şi a! dismneziilor vîrstnirilor şi ca adjuvant în tratamentul tulburărilor de comportament la copil. Constituie principiul act' / al mai multor produşi farmaceutici, dintre care cel mai important este ORDIN ATOR(M) Franţa.
•	PIROVALERONA(DC1) : derivat valerofeno-nic de tip p-metii-2-(1-pirolidin)vaIerofenona, psihostimulent folosit în tratamentul asteniei şi al
0
II H i C-C-A^J Chb N—1
te
CH,
’3
depresia* cu astenie. Constituie principiul activ al mai multor produşi farmaceutici, dintre care ce! mal important este THYMERGIX(M^ Franţa.
•	FENETILINA(DCl) : derivat purinic de tip 7-/2-(a-metilfenetil)amino/etilteofilină, psihostimulent folosit în astenia psihică, în doză de 150 mg/zi.
CH2-CH2-NH
HO
ti.
CH0-c~m2
Z \\	£
O
insuficienţei cerebrovasculare a vîrstnîciior, în doză de 2 x 400 mg. Timpul de înjumătăţire la subiecţii vîrstnici sănătosi este de 3 — 6 ore.
•	PiRACETAM(DC1) : derivat de GABA de tip
2-oxopirolidină-1-acetamidă, utilizat pentru îmbunătăţirea activităţii nervoase superioare. Este folosit în sindroameie psihoorganice, deteriorările cognitive ale vîrstniciior. Constituie principiul activ a! următorilor produşi farmaceutici i GABACET<M)	Franţa
NOOTROP(IL)<M)	Elveţia
NORMABRAIN<m)	pfg
OXYNIUM<m)	Grecia
•	PRAMIRACETAM^1* : derivat de PIRACETAM de tip N-(2-(bis(1-meti!eti!)amino)etil)-2--oxo-1 -piroîîdinacetamîdă, utilizat în tratamentul bolii Alzheimer. Este eficaceîn îmbunătăţirea rrme-ziei, în doză pînă ia 1,5 g/zi. Timpul de înjumătăţire este de 4—6 ore.
•	TAMITINOL/3001* :	derivat	piridinic	de	tip
4-(etilam;nometil)-2-metil-5-(metHtiometi~i)-piri -
CHj—S^Chy^^ 0H
Constituie principiul activ al mai multor produşi farmaceutici, dintre care cei mai important este CAPTAGONfMI Belgia, Franţa, RFG.
din-3-ol, agent neurotropîc folosit în depresia
din sindroameie psihoorganice.
Constituie principiul activ al produsului EMD 21.657‘M) RFG. '
47—c.
738/Psi
Psihostimulente : PiritJnoliDC1)> FipexidaiW1\ Brovincaminapm
•	PIRITINOL^^ : derivat piperidinic de tip 3,3’ - ditiometilen-bis(5-hidroxi-6-metil - 4 - piperi-din)-metanol. 80,5 mg piritinol bază este echivalent cu 100 mg sare ciorhidrică. îmbunătăţeşte hemodinamica cerebrală. Constituie principiul activ al următorilor produşi farmaceutici : ENCEPHABOL<M>	Belgia, Elveţia, Fran-
ta, RFG
MARAF!N<m)	Grecia.
#	CENTROFENOXINA (MECLOFENOXAT)(dci>:
psihoton de tip dimetilaminoetil ester de p-clor-fenoxi-acetic acid. Este folosit în leziunile cere-
CL
braie, în sindromul postcomoţional rezidual, în stările confuzionale, în deficitul cognitiv a! vîrst-nicilor. Costituie principiul activ al următorilor produşi farmaceutici :
HELFERGIN(m>	RFG
LUClDRIL(M*	Belgia, Elveţia, Franţa.
•	FIPEXIDA(DC1) : derivat piperazinat de tip
1-/(p-clorofenoxi)acetil/-4-piperonilpiperazină, psihostimulent al funcţiilor cognitive, atenţiei şi
memoriei. Nivelul său plasmatic este maxim la o oră după administrare. Timpul de înjumătăţire este de 6 1/2 ore. Constituie principiul activ al mai multor produşi farmaceutici, dintre care cel mai cunoscut este VIG!LOR^M) Franţa.
•	V!NCAMINA(DC1): psihotrop, reglator metabolic de tip 13a-etil-2, 3, 5, 6,12,13,13a, 13b-octa-hidro-12-hidroxi-1 H-indol(3, 2,1)pirido(3, 2,1) (1. 5)naftirdină-12-acid carboxii ic.
îmbunătăţeşte activitatea de oxigenare cerebrală* fiind utilizat în leziunile cerebrale cu deteriorare cognitivă la vîrstnici. Există diverşi derivaţi sintetici, fiind răspîndit în anumite ţări. 7!mpul de înjumătăţire plasmatică este de nouă ere. Constituie principiul activ al următorilor produşi far-
maceutici :
ANGIOLIPID(M)	Grecia
EGEFANIUM'm)	Grecia
ESBERIDIN'M)	RFG
NEURO CRANIT<m)	Grecia
OPTONIUM'm)	Grecia
PERPHAL<m)	Franţa
PERVINCAMINA'm)	Beigia
TSEROVlN'M)	Grecia
VINCA*	Franţa
VINCABRAlN<M)	Eivetia
VINCAPRONT'm)	RFG
VlNCARUTINE<M)	Franţa.
Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de VINCAMINĂ<m).
•	BROVINCAMINAfDC1) : derivat a! VINCA-MINEI de tip metil ester 9-bromo-13a-etil-2, 3,5,6,12,13,13af13b-octahidro-12-hidroxî-' H-indo[
(3, 2, 1)pirido(3, 2, 1)(1, 5)naftirdină-12-acid carbox il ic, utilizat în deteriorarea mintală cu substrat vascular, în doză de 4 x 20 mg/zi. Diminuează ischemia, îmbunătăţind testele performanţelor de memorie. Constituie principiul activ ai produsului BV 26—723(M* Elveţia.
•	DEANOL (*>C!i); derivat de DMAE de tip
2-(dimetilamino)etanol, precursor a! s cetii colinei, utilizat ca psihostimulent. Se preconizează introducerea sa în tratamentul diskineziiior tar-
Psihostimulente ; Psihotaxie ; Psihotehnicâ; psihoterapie
Psi/739
HO-CHf-CH2-N
şCHş
'CH?
dive„ aI coreei Huntington, al bolii GiiIes de Ia Tourette, aî tulburărilor de comportament la copil Deanolul ar putea constitui substratul acţiunii cerebrale a Meclofenoxatului. Constituie princip ut activ al următorilor produşi farmaceutici :
ACT!?B'tAL<M)	Franţa
C£REBROL<m>	Franţa
CLEREQLW	Franţa
Dâ*RU!MrL<M>	Franţa
PHARKATON<M)	Franţa
RISATARUN<m)	Franţa
TONIBPAUm»	Franţa.
•	VINPOCETINA<dci) : derivat de DMAE de îip etile-vţer 13a-etil-2, 3, 5, 6, 13a, 13b-hexahidro--1H-indo(3, 2, 1)pirido(3, 2, 1)(1, 5)naftirdin-12-
CH3°-Ci;'oh o
-acid carboxilic. Are structură asemănătoare cu cea a 1NCAM1NEI şi BORNANAMINEI. Are activitate '/asodiiatatoare, îmbunătăţind hemodina-mica cerebrală. Este folosit în insuficienţa circulatorie cerebrală şi tulburările de memorie. Timpul de înjurrităţire plasmatic este de cinci ore. Principalul rnetabolit a! său este acidul apovincami-nîc. Constituie principiul activ al mai multor produs* farmaceutici, dintre care cel mai cunoscut este C-\ ;nTOM<M) Ungaria.
-1145. PSIHOTAXIE (cf. psiho- ; gr. taxis „ordine, aranjament”) • Tendinţă adaptativă a individului de oriertare către situaţii p!ăcute(psihotaxie pozitiva) şi evitare a celor neplăcute (psihotaxie negativi),Termenul a fost introdus de T.V.MOORE în 192-+, Psihotaxia este în strînsă legătură cu ■trăsătur'e de personalitate şi cu modelele comportamentale învăţate ale individului.
1146.	PS1HOTEHNICĂ (cf. psiho- ; gr. techne „artă manuală") • Ramură a psihologiei aplicate, care s-a ocupat cu studiul adaptării omului la
muncă. Principalele probleme care au constituit obiectul psihotehnicii au fost orientarea şi seîeic ţia profesională, analiza profesiunilor în vederea întocmirii profesiogramelor, elaborarea şi aplicarea testelor psihologice. Ulterior, unele dintre aceste probleme au fost asimilate de psihologia muncii sau au devenit obiect a! unor domenii de activitate de sine stătătoare (elaborarea şi studierea testelor constituie astăzi obiectul psihome-triei). Deşi în prezent psihotehnica nu mai există ca atare, ea are merite incontestabile în afirmarea psihologiei aplicate, prin reliefarea importanţei factorului uman în diferite domenii de activitate. Dintre aspectele ei pozitive, trebuie menţionate în mod special evidenţierea necesităţii de a corela caracteristicile personale ale lucrătorului cu cerinţele locului de muncă, ceea ce a dus la întocmirea profesiogramelor, şi contribuţia adusă Ia dezvoltarea metodelor de investigaţie psihologică. Astăzi, ceea ce i se reproşează psiho-tehnicii este concepţia despre atitudini, exagerarea rolului pe care-l joacă testul ca instrument de investigaţie în concepţia atomistă asupra personalităţii.
1147.	PSIHOTERAPIE (cf. psiho- ; gr. therapeia „îngrijire”) • Terapie care foloseşte mijloace psihologice, cu acţiune directă asupra unei maladii psihice sau asupra persoanei aflate într-o dificultate existenţială, fără intervenţie directă asupra somaticului. Este o formă de terapie constînd într-un ansamblu de metode şi tehnici psihologice care vizează fie vindecarea simptomului, fie restructurarea personalităţii, fie ambele aspecte. Indiferent de tipul de psihoterapie folosit, intervenţia psihologică în sine se bazează pe (şi foloseşte ca instrument) relaţia terapeut-pacient. Această relaţie funcţionează cu o parte din semnificaţiile ei în orice altă terapie. Ea este o relaţie în care se vehiculează conţinuturi afective, în care pacientul exprimă atitudini emoţionale inconştiente de afecţiune, de ostilitate sau ambivalenţă pe care persoana Ie-a manifestat şi în copilărie, în relaţiile cu părinţii sau cu reprezentanţi ai acestora (—> TRANSFER).
DELAY şi PiCHOT prezintă o anchetă efectuată pe populaţia franceză, vizînd calităţile pe care unii bolnavi le consideră a fi cele mai importante la un medic ; aceste calităţi reprezintă de fapt ceea ce bolnavul cere de la medicul său, indiferent dacă este sau nu conştient de cerinţele sale. Rezultatele anchetei sînt următoarele :
•	conştiinţă profesională ................	66%
•	exactitate a diagnosticului.............62%
•	devotament..............................~^%
740/Psi
Psihoterapie: concept
•	siguranţă în decizii	............	35%
•	cunoştinţe ştiinţifice	........	33%
•	timp consacrat bolnavului................12%
•	sinceritate....................	12%
•	dezinteres . . . .	....	.	.	.	.	11%
•	cordialitate ............................	8%
•	autoritate .................... .............5%
Se remarcă faptul că pe primele locuri se plasează calităţile morale, alături de cele tehnice. Boala în sine, indiferent de natura şi gravitatea ei, induce regresie; omul bolnav intră în relaţie cu terapeutul avînd o serie de cerinţe pe care nu le poate verbaliza în totalitate, întrucît el însuşi nu le cunoaşte în întregime. El îşi manifestă cererea de ajutor prin ceea ce simte el, mai mult decît prin ceea ce transmite sau formulează direct. Psihoterapia, în sens larg, este implicată în orice demers terapeutic al unui specialist în relaţia cu pacientul său. Orice relaţie terapeutică vehiculează un anumit conţinut (materialul adus în relaţie),‘ într-un anumit mod. în sens larg şi oarecum nespecific, psihoterapia tentează ameliorarea aspectelor psihice implicate într-o boală, indiferent de natura sa, deci angajarea persoanei într-o perspectivă sanogenetică.; Terapeutul acţionează asupra dorinţei de vindecare a pacientului.; el este personajul pe care'’' pacientul îl investeşte pozitiv la nivel conştient, dar căruia el îi adresează şi o serie de trebuinţe inconştiente. Orice act medica! trebuie să se înscrie pe o dimensiune securizantă, diferită esenţial de securizarea (în Unele cazuri) prin boală, să cîştige cooperarea pacientului, să stimuleze dorinţa lui de vindecare, împotriva tentaţiei lui de păstrare a bolii, cu beneficiile ei primare şi secundare.
Rene Margritte : Terapeutul
în sens restrîns, psihoterapia (terapia psihologică) se defineşte ca intervenţie terapeutică specifică şi controlată asupra bolii sau/şi a personalităţii omului bolnav, intervenţie care foloseşte un ansamblu de metcde determinate, conform unei concepţii (teorii) despre personalitate şi despre boală. Indiferent de tehnica adoptată, psihoterapia foloseşte ca instrument important al vindecării relaţia terapeut-pacient. Psihoterapia se adresează acelor boli ale căror mecanisme şi simptome sînt esenţial de natură psihîcă, chiar dacă ele aii şi efecte somatice ; situaţia pslhotera-peutică este situaţia specifică în care o persoană-terapeut se angajează conştient, deci controlat, folosind o anumită metodă, într-o relaţie specifică de vindecare, urmărind dispariţia sau ameliorarea simptomelor, decondiţionarea mecanismelor etiopatogenice, modificarea personalităţii în profunzime sau la un anumit nivel, cu eliberarea resurselor persoanei în scopul creşterii eficienţei sale, astfel încît între exigenţele individului şi exigenţele realului să nu se producă şi să nu se întreţină o stare de conflictualitate. Orice psihoterapie vizează implicit sau explicit cunoaşterea persoanei de către ea însăşi. Eficienţa adap-tativă nu presupune suprimarea oricăror conflicte şi nici aplatizarea emoţională în rezonanţa persoa-nă-lume. Eficienţa înseamnă adaptare şi investiţie reală, nemistificată prin cunoaşterea propriilor trebuinţe, ă semnificaţiilor acestora, a posibilităţilor de îndeplinire. Realitatea este, originar* ambiguă, provocatoare de insecuritate, conflic-tuaiă. Fiinţa umană este ^a însăşi marcată de conflict (între dorinţă şi renunţare, fiinţa se construieşte pe sine într-o permanentă relaţie cu un altul care gratifică sau frustrează), este ambivalenţă şi provocatoare.
Eficienta presupune a simţi, a aprecia şi a alege evenimentele, situaţiile, dar mai ales relaţiile, astfel încît provocările realului şi răspunsurile persoanei să nu se conjuge într-o sursă de transformări maladive. Psihoterapia nu face persoana imună la suferinţă, dar o păstrează în limitele normal ităţii chiar în suferinţă. Ca terapie specializată, ca intervenţie psihologică definită, psihoterapia dispune de un ansamblu de teorii, metode, tehnici şi criterii de aplicare care nu pot fi aplicate decît de un specialist.
în sens larg, psihoterapia nu este o metodă terapeutică ci o atitudine psihologică în cadrul unui act medical. în acest sens (ca atitudine), ea nu are contraindicaţii. Ca specialitate terapeutică, ea are însă indicaţii şi contraindicaţii, în funcţie de metoda terapeutică folosită, de categoria simptomatică, de anumite însuşiri ale subiectului (nivel intelectual, nivel de instruire, vîrstă). Există un moment optim al intervenţiei psihoterapeutice (după cum există un moment optim a! oricărei intervenţii medicale), care nu trebuie să depă-
Psihoterapie: indicaţii, clasificare
Psl/74î
şească o anumită fază de constituire şi evoluţie a simptomelor. Există, de asemenea, o limită (nu foarte strictă.dar importantă) de vîrstă. Accesibilitatea la psihoterapie este crescută în măsura în care : pacientul nu a depăşit vîrsta de 45 de ani ; pacientul doreşte în mod real să se vindece; pacientul dispune de o capacitate comprehensivă de nivel mediu/bun ; personalitatea nu este structurată ca o dizarmonie de nucleu ; boala nu este constituită într-un timp îndelungat (nu există o organizare patologică bine stabilită în sistemul personalităţii). Indiferent de indicaţii şi contraindicaţii, este deosebit de importantă dorinţa reală de vindecare a pacientului, dorinţă care nu se identif ică cu ceea ce pretinde el, în mod conştient, că doreşte. Există cure terapeutice care sînt în exclusivitate psihoterapii şi psiho-terapii care uneori se asociază unor terapii medicamentoase. Implicaţiile psihoterapeutice ale oricărui act medical au, ca opus al lor, iatrogenia (contravenţie la principiul hipocratic „primum non nocere”).
Indicaţiile psihoterapiei, ca metodă specifică de tratament, se referă la :
•	nevroze (nevroză anxioasă, isterie, nevroză obsesională, fobii, în general la orice nevroză) ;
•	perturbări adaptative (în special de integrare socială) ;
•	criza de adolescenţă ;
•	dezechilibrul psihic provocat de o situaţie stresantă sau traumatizantă, pe care persoana nu o poate depăşi (eşec, dificultăţi profesionale, dificultăţi familiale, doliu) ;
•	tulburări de dinamică sexuală ;
•	toxicomanii, perversiuni sexuale (limitat) ;
•	cazuri borderline (limitat) ;
•	psihoze (o anumită formă de psihoterapie şi doar în anumite cazuri) ;
•	bolile psihosomatice.
1148.	PSIHOTERAPIE — clasificări • Există două mari categorii de sisteme psihoterapeutice (Eugene T. GENDLIN):
•	Sisteme centrate asupra conţinutului (conţinuturile persoanei şi ale experienţelor sale normale şi patologice) ; aceste sisteme operează cu o serie de concepte şi insight -uri, iucrînd cu şi asupra conţinuturilor bazale, asupra semnificaţiei şi influenţei lor, a structurii lor de-a lungul existenţei. Din această categorie fac parte: psihanaliza, analiza jungiană, analiza tranzacţională, psihoterapia adleriană şi, în general, toate psihote-rapiile de inspiraţie analitică. Sînt sisteme terapeutice care se bazează, esenţial, pe o anume teorie.
•	Sisteme terapeutice tehnice ; aceste sisteme se bazează pe o anumită procedură, pe faptul că persoana are nevoie, pentru a
se schimba, de anumite proceduri sau tehnici. Ele reprezintă orientări mai noi, care nu au la bază o teorie minuţios elaborată, dar folosesc proceduri sau tehnici experimentate şi relativ validate. Din aceste sisteme fac parte: Gestaltterapia, terapia raţional-emotivă, terapiile comportamentale, terapia centrată pe subiect. Sînt terapii focalizate pe situaţia prezentă şi nu folosesc analiza şi interpretarea.
Această clasificare ia în consideraţie trei criterii esenţiale: teoria care fundamentează (eventuai generează) sistemul psihoterapeutic, metoda psi-hoterapeutică particularizată la relaţia terapeut-su-biect şi scopul urmărit în procesul psihoterapeutic. în ceea ce priveşte scopul, delimitarea lui nu ^£te esenţial diferită în raport cu cele două categorii de sisteme (exceptînd terapiile comportamentale care se centrează exclusiv pe comportament), întrucît aproximativ toate psihoterapiile urmăresc schimbarea persoane , în următoarele accepţiuni ;
•	identitatea cu sine şi acceptarea de sine (cunoaşterea propriilor trebuinţe, acceptarea lor, împlinirea lor nonconflictuală);
•	acceptarea lumii (a celuilalt, a obiectului) aşa cum este ea ;
•	autenticitatea şi spontaneitatea în relaţia conştientă cu celălalt;
•	eficienţăîri acţiune şi în alegere,fară cheltuire redundantă de energie psihică ;
•	o rezolvare simptomatică, de la ameliorare semnificativă, la vindecare.
Indiferent de teoria pe care o elaborează sau la care aderă şi de metoda folosită» toate aspectele mai sus enumerate ale sistemelor psihoterapeutice interferează. Au fost elaborate numeroase clasificări ale psihoterapii lor, printre care mai cuprinzătoare, dar nu şi exhaustive, pot fi considerate următoarele :
$ După H. EY, există două mari categorii de psihoterapii:
•	Psihoterapiile individuale, din care fac parte :
—	psihanaliza;
—	psihoterapiile de inspiraţie analitică £
—	alte psihoterapii anaiitice (psihoterapia lui JUNG, psihoterapia lui ADLER, psihoterapia „non-directivă” a lui ROGERS, analiza existenţială a lui BINSWANGER);
—	hipnoza şi sugestia ;
—	reveria dirijată (R. DESOiLLE) ;
—artterapia;
—	terapiile de relaxare (SCHULTZ, JA
COBSO H,	Yoga, Zen, ViTTOZ)
—	narcoanalizaf şi oniroanaliza ;
—	terapiile de decondiţionare (psihoterapii comportamentale).
742/Psi
Psihoterapie : clasificare ; Psihoterapie adlerian â
•	Psihoterapiile colective, din care fac parte :
—	psihoterapiile de grup :
—	bazate pe dinamica grupului;
—	bazate pe tehnici derivate din psihanaliză (psihanaliza de grup şi psihoterapia analitică de grup) ;
—	bazate pe tehnica psihodramatică şi dramatică (psihodrama moreniană, psihodrama analitică) ;
—	psihoterapia ..cazului de tratat” ;
—	cura de somn colectiv ;
—	psihoterapiile instituţionale şi comunitare :
—	ergoterapia ;
—	comunităţile terapeutice.
0 Clasificarea propusă de şcoala de la Timişoara (Caiet metodologic de psihoterapie, 1987):
•	Psihoterapiile comprehensive (ipoteză teoretică : efectul terapeutic se obţine prin înţelegerea sensului inconştient sau existenţial al suferinţei, procesul terapeutic se bazează pe relaţia transferenţială), din care fac parte :
—	psihoterapiile psihanalitice :
—	psihanaliza;
—	psihoterapii analitice diferite de psihanaliză ;
—	psihoterapii scurte de inspiraţie analitică ;
—	Gestaltterapia ;
—	psihoterapia „non-directivă" Rogers ;
—	analiza tranzacţională (E. BERNE);
—	logoterapia (FRANKL) ;
—	analizaexistenţială(L. BINSWANGER)
—	psihoterapiile de cuplu, familie, grup:
—	terapia cuplului ;
—	terapia familiei ;
—	psihoterapiile de grup ;
—	psihoterapiile desfăşurate în grup şi psihodrama ;
—	grupul Balint.
•	Psihoterapiile operaţionale (ipoteza teoretică : procesul învăţării marchează întreaga existenţă a individului, generînd distorsiuni cognitive care se pot rezolva prin desensibilizare şi reînvăţare), din care fac parte :
—	psihoterapiile comportamentale ;
—	metode cognitive (predominant cogniti-tive laschizofreni, cognitive şi comportamentale la depresivi).
•	Psihoterapiile anticomprehensive (ipoteză teoretică insuficient conturată, metodele vizează stratul „preverbal” al personali-tâţii ; sînt terapii bazate pe sugestie şi relaxare), din care fac parte :
—	hipnoza terapeutică ;
•— psihoterapiile de relaxare ;
—	sofroterapia.
•	Optăm pentru următoarea clasificare :
•	Psihoterapiile individuale, din care fac parte :
—	terapii dialectice :
—	psihanaliza ;
—	alte terapii de inspiraţie analitica?
—	analiza existenţială ;
—	analiza tranzacţională ;
—	psihoterapia „non-directivă” Rogers ;
—	psihoterapii scurte de inspiraţie analitică ;
—	logoterapia (FRANKL);
—	terapii sugestive şi hipnotice :
—	hipnoza;
—	reveria dirijată (R. DESOILLE) j
—	metodele de relaxare (SCHULTZ, JACOBSON) ;
—	bio-feedback ;
—	subnarcoza barbiturică ;
—	terapii comportamentale :
—	inhibiţie reciprocă ;
—	imersie sau inundare ;
—	inhibiţie condiţionată sau practică negativă ;
—	aversiune ;
—	condiţionare pozitivă ;
—	terapii ale creativităţii :
—	artterapia ;
—• meloterapia ;
—	ergoterapia.
•	Psihoterapiile colective, din care fac parte: —- psihoterapia de grup ;
—	psihoterapii analitice de grup :
—	grup analitic ;
—	psihanaliză de grup ;
—	psihoterapii dinamice de grup :
—	grup de susţinere ;
—	psihoterapii alternative :
—	psihodrama moreniană ;
—	terapia familiei ;
—	socioterapia :
—* comunitatea terapeutică
—	resocializarea.
1149.	psihoterapie adleriană • Sistem
psihoterapeutic care are la bază o teorie a personalităţii centrată asupra complexului de inferioritate, cu origine în inferioritatea organică ; se bazează pe interpretarea stilului de viaţă al subiectului, în special pe interpretarea conduitelor de succes şi eşec. Psihoterapia adleriană se afirmă ca demers educaţional, în scopul dezvoltării interesului social prin modificarea sistemului de valori al individului, mai ales al valorilor deficitare. Procesul psihoterapeutic este orientat spre relevarea ,,greşelilor de bază”, a distorsiunilor cognitive, urmînd ca pacientul să decidă singur asupra orientării sale viitoare (dacă îşi va continua sau îşi va schimba stilul de viaţă).
Psihoterapie adieri ana: concept, principii
Ps 11743
Scopurile procesului terapeutic (considerat ca proces educaţional), sînt următoarele :
•	creşterea interesului social ;
•	scăderea sentimentului de inferioritate;
•	modificarea stilului de viaţă, prin conştientizarea erorilor care stau la baza luijmpli-cînd dificultăţi adaptative ;
•	schimbarea motivaţiei deficitare ;
•	determinarea persoanei să-şi accepte egalitatea cu ceilalţi ;
•	determinarea persoanei să devină cooperantă în relaţiile sale cu ceilalţi.
Procesul psihoterapeutic are în vedere următoarele repere de bază ;
•	construirea şî păstrarea unei relaţii psihoterapeutice ,,bune” (în sens freudian, ar fi o relaţie care implică predominant aspecte transferenţiale pozitive) ;
•	înţelegerea stilului de viaţă al pacientului ; „formularea” legii individuale a pacientului (înţelegerea dinamicii sale personale) ;
•	interpretarea, avînd drept consecinţă ,,in-sight-ul” ;
•	reorientarea, parte finală a procesului terapeutic, revine la faptul că pacientul îşi modifică atitudinile în sensul intereselor sale, el se investeşte mai sigur şi mai eficient.
Acest proces terapeutic este fundamentat pe următoarele principii ale psihologiei adleriene :
•	psihologia pune accent pe subiectivitate în cunoaşterea individuală ;
•	persoana reprezintă o unitate indivizibilă, ea se angajează în plan social şi într-o perspectivă teleologică (finalistă) ; aşadar, persoana poate fi înţeleasă în contextul relaţiilor sale interpersonale, ca element într-o configuraţie socială ;
•	scopurile ideale specifice individului sînt: realizare de sine, expansiune (împlinire) a fiinţei, întărire a sentimentului social;
•	omul este o fiinţă liberă, care alege, decide, acţionează în funcţie de stilul său de viaţă ; atributele de „bun" şi „rău” nu sînt înnăscute, ele reprezintă un mod de a fi pe care omul îl construieşte singur ; într-o anumită măsură, omul alege ceea ce i se întîmplă în funcţie de poziţia sa particulară în şi faţă de viaţă ;
•	formarea individului şi ceea ce el devine în procesul acestei formări poartă amprenta configuraţiei familiale şi a altor medii ;
+ este importantă, în existenţa unui individ, cooperarea cu ceilalţi;
[	#	inferioritatea	femeii	aparţine	codului	cul-
tural, tot acestui cod îi aparţine şi superioritatea bărbatului ;
•	etiologia nevrozei este eşecul ; el apare ca urmare a unor deficienţe de învăţare, deficienţe care la rîndul lor generează şi implică distorsiuni perceptive şi cognitive.
Concepte de bază în teoria adleriană asupra personalităţii :
•	constelaţie familială, configuraţie de relaţii (roluri, statute) în care copilul se dezvoltă, în care este mai mult sau mai puţin primit şi în care el învaţă să se facă înţeles ; este mediul care determină formarea primelor impresii, concepţii şi judecăţi de valoare despre sine şi despre ceilalţi ;
•	stilul de viaţă se construieşte ca sistem de atitudini, opinii, convingeri, aşteptări, percepţii centrate pe imaginea individului despre sine şi despre lume (mai ales pe aprecierea propriei persoane şi a celuilalt) ; stilul de viaţă conţine (după MOSAK, 1954) : concepţia reală despre sine (the self-concept), concepţia ideală despre sine (the self-ideal), imaginea despre lume (das Weltbiid) şi codul etic ;
•	sentimentul de inferioritate, generat de discrepanţa dintre concepţia reală despre sine şi concepţia ideală despre sine (între convingerile persoanei despre ceea ce ea este şi despre ceea ce ea ar trebui să fie, ar dori să fie) ;
•	sentimentul de inferioritate caracterizează esenţial fiinţa umană, în sensul că existenţa însăşi este o înlănţuire de situaţii marcate de trecerea de la inferior la superior (,,... a fi om înseamnă a te simţi inferior ... ; istoria omenirii este istoria sentimentului de inferioritate si a încercărilor de a Făsi o soluţie” - ADLER, 1954) ;
•	inferior-superior trimite la feminin-masculin ; atitudinea protestatară a femeii are drept scop egalizarea cu bărbatul ; atitudinea protestatară a bărbatului are drept element principal dorinţa de a fi în mod real bărbat; societatea modernă şl contemporană favorizează bărbatul, deoarece civilizaţia noastră este o civilizaţie de tip patern (FROMM);
•	inferioritatea antrenează culpabilitate ;
•	sentimentul inferiorităţii nu este, prin el însuşi, patologic ; în mod normal, el este prezent la toţi oamenii, intrînd chiar în alcătuirea materiei vii, a cărei mişcare a fost, de ia apariţia ei, ascendentă ; sentimentul de inferioritate devine patologic dacă degenerează într-un complex de inferioritate, care provoacă inadaptare, inadec-vare, simptom ; această trecere a sentimentului de inferioritate în complex de inferioritate traversează stilul de viaţă al individului, stil care nu este decît parţial conştient
744/PsI
Psihoterapie analitica de grup
şî care constă într-o organizare cognitivă particulară, mai mult decît într-o organizare comportamentală ;
•	iubirea (acordată şi/sau cerută) se bazează de asemenea pe elemente cognitive ; nevroza apare ca urmare a discrepanţei între ceea ce persoana ştie că ar dori să simtă şi capacitatea de a simţi ceea ce ştie că doreşte (deci între dorinţa conştientă şî puterea de a o realiza) ; schema de funcţionare a nevroticului este „da, dar” (s-ar traduce prin : ,,ştiu ce aş dori, dar nu pot pentru că sînt bolnav”) ; în acest sens, persoana îşi construieşte nevroza (judecăţi, emoţii, atitudini care vizează superioritatea) ; persoana îşi întemeiază eşecul, î! face să devină durabil prin faptul că se angajează în scopuri fictive, în încercări false, folosin-du-şi exagerat mijloacele (fie desfăşurînd o activitate exaltată, fie refugiindu-se într-o pasivitate exagerată) ;
•	suprastructura psihică compensatorie este baza caracterului nevrotic, marcat de dorinţa de virilitate ( -> COMPENSARE).
ReLaţîa şi cura terapeutică se construiesc ca proces de cooperare şi nu de rivalitate (luptă). Scopurile terapeutului şi ale pacientului se vor delimita în procesul terapeutic şi vor căpăta acelaşi! sens. Se vor delimita de asemenea problemele rezistenţei şî ale transferului. Terapeutul nu va intra în jocul pacientului şi nu se va conforma aşteptărilor sale, chiar dacă pacientul se va simţi, Intr-o primă fază a terapiei, neînţeles şî neiubit. Pe măsura înaintării în terapie, pacientul va învăţa (prin descoperire) că el participă activ la construirea relaţiilor sale bune şi rele, că această construcţie, în măsura în care antrenează eşecuri, are la bază distorsiuni cognitive, aşteptări şi anticipări nejustificate. Terapeutul va căuta să înţeleagă stilul de viaţă a! pacientului, în ce măsură acest stil conţine erori esenţiale (generalizări definitive, false formulări, percepţii şi concluzii eronate, autodepreciere, false aprecieri referitoare la propria persoană şi la ceilalţi, valori deficitare). Terapeutul va căuta să aprecieze în ce măsură pacientul îşi cunoaşte adevărata valoare, va acorda atenţie tuturor manifestărilor pacien-tuluî în relaţia terapeutică (gesturi, limbaj, discurs, producţii imaginare, vise). După ADLER, visul este orientat mai mult spre viitor decît spre trecut; deci, visele ar semnifica ,,răspunsuri pos«fc*'e la problemele imediate” sau răspunsuri la dcnnţe proiectate în viitor. Ca acţiuni tehnice, adlenenii folosesc discursul liber, jocul de rol, tehnica scaunului (discursul în faţa unui scaun gol
—	SHOQBS, 1964). Terapeutul va funcţiona?ca modei, ca fiinţă care se acceptă pe sine şî pe ceilalţi, îr. stare să coopereze cu cei lalţi aşa cum sînt ei.
Psihoterapia adleriană se aplică în nevroze, în tulburări de adaptare, tulburări de dinamică sexuală, în instituţii (centre) sociale de educare şi reeducare , în centre de îndrumare şi consiliere , în terapia de grup. Din psihoterapia adleriană au derivat: şcoala ego-psihologică, psihoterapia raţional-emotivă (A. ELL1S) şi concepţia umanistă a lui MASLOW.
1150.	PSIHOTERAPIE ANALITICĂ DE GRUP*
Formă a psihoterapiei de grup care urmează modelul psihoterapiilor analitice individuale ; constă în verbalizarea unor evenimente prezente sau trecute, vise, fantezii, fantasme, şi în interpretarea acestora. Grupul este condus de un terapeut analist şi de cîţiva asistenţi (co-terapeuţi) de formaţie psihanalitică. Caracteristicile definitorii ale grupului analitic ar fi : comunicarea verbală prin metoda ,.asociaţiilor de grup” (discuţie liberă), echivalentă cu asociaţia liberă din cura psihanalitică; analiza conţinuturilor vehiculate în comunicare, atît în ceea ce priveşte conţinuturile manifeste, cît şi în ceea ce priveşte conţinuturile latente (interpretarea lor). Este o psihoterapie esenţială şi radicală dar, spre deosebire de psihanaliza individuală, ea se centrează asupra momentului prezent, asupra tranzacţiilor stabilite în situaţie, şi mult mai jDUţin asupra originii profunde a simptomeior. în contextul acestei metode, diferitele strategii particulare de acţiune ale membrilor grupului au o desfăşurare pe orizontală, spre deosebire de psihanaliză, în cadrul căreia procesul se desfăşoară vertical. Transferul se realizează simultan la nivelul relaţiilor dintre membrii grupului, dar şi la nivelul relaţiilor dintre membrii grupului şi terapeut (fiecare membru al grupului întreţine, deci, două categorii de relaţii).
Psihoterapia analitică de grup vizează analiza, înţelegerea şi modificarea relaţiilor interindivi-duale, conform principiului că simptomele şi, în genere, perturbările mintale rezultă din cîmpui relaţiilor pe care individul le stabileşte şi în care el se implică. Dorinţa de vindecare a subiectului nu este totdeauna o dorinţă completă, întrucît el doreşte o îmbunătăţire a situaţiei nu prin schimbarea sa, ci prin schimbarea celorlalţi, individul evitînd asumarea responsabilităţilor pe care le presupune o schimbare reală. Rezistenţele şi defensele ia schimbare aparţin subiectului,dar şi cîmpului său relaţional, partenerilor săi de relaţie, întrucît aceştia nu vor să piardă o serie de beneficii instituite chiar prin tulburările în cauză. Conflictul intrapsihic reprezintă de fapt conflictul dintre individ şi mediul său. Nevroza, reprezentînd un compromis ineficient, conţine deopotrivă suferinţă şi satisfacţie; existenţa nevroticului (relaţiile sale) se subordonează cînd suferinţei,cînd satisfacţiei, această alternanţă mobilizînd defensele. Pe de altă parte, însăşi psihoterapia
Psihoterapie analitică de grup; Psihoterapie comporta menta fâ
Psîl 745
analitică, opertnd schimbări de profunzime, cere o suferinţă nouă ; în momentul în care beneficiile schimbării devin sesizabile, persoana se acceptă pe ea însăşi în procesul acestei schimbări.
In psihoterapia analitică de grup sînt implicate următoarele elemente tehnice :
•	sala de grup : încăpere cu mobilier impersonal, relativ izolată, în care membrii grupului sînt aşezaţi în cerc ; terapeutul se inserează si el în acest cerc (din punct de vedere psihologic, cercul are atribute magice ; emoţiile se mişcă centripet şi centrifug, membrii grupului se pot vedea fiecare pe fiecare ; ulterior, se vor constata rezistenţe la schimbarea poziţiilor, care traduc, de fapt, rezistenţele din relaţiile transferen-ţiale) ;
•	numărul membrilor grupului se fixează în funcţie de scopurile terapiei ; pentru ca un grup să fie reprezentativ este nevoie de minimum cinci membri ; cifra optima este de şapte sau opt membri ;
•	ca structură, grupul poate fi închis sau deschis (deschis-îent, cînd persoanele noi sînt introduse la anumite intervale de timp) ; cea mai bună formă de terapie intensivă este cea practicată în grupul închis, cu număr limitat de membri.
Formarea grupurilor supuse procesului terapeutic este fondată pe anumite principii de selecţie, în funcţie de care se conturează şi o anumită tipologie a grupurilor :
•	grupul eterogen (persoane cu tulburări diferitenevrotici, psihotici, timizi etc.); în măsura în care membrii grupului se suportă între ei, potenţialul terapeutic este foarte mare ;
•	grupul intermediar (o relativă „asortare” a membrilor grupului);
•	grupul omogen (simptome comune, un singur sindrom ; reprezintă un grup închis, în raport cu care terapia este intensivă; acest tip de grup poate favoriza creşterea rezistenţelor, dar şi o accentuare a procesului analitic).
Şedinţele de grup sînt programate, de regulă, o dată pe săptămînă. Durata optimă a unei şedinţe este de o oră şi jumătate. Durata terapiei este în funcţie de tipul de grup (închis, lent-deschis, omogen etc.) ; media pentru un tratament intensiv este de doi sau trei ani, cu 40—45 şedinţe pe an. Durata minimă este de nouă luni.
Ca precauţii^profilactice 'se’Tecomandă : frecvenţă regulată, punctualitate, evitarea contactelor exterioare între membrii grupului ; terapeutul nu va impune aceste restricţii, ci va informa grupul despre principiile terapiei, lăsîndu-i să le aplice singuri. Funcţiile principale ale grupului sînt: de susţinere (acceptare, toleranţă reciprocă)
şi de analiză (interpretare şi analiză a defenselor, rezistenţelor, conflictelor). începutul psihoterapie i este marcat de faptul că fiecare membru al grupului se concentrează asupra propriei persoane ; cînd membrii grupului se concentrează asupra grupului însuşi, se poate considera încheiată prima fază a procesului terapeutic : este momentul de stabilire a situaţiei analitice de grup.
Tipurile de reacţii care apar în grup sînt reprezentative pentru conflictele în grup, care se articulează în esenţă la relaţia părinţi —copii. Astfel, în grup se manifestă : reacţii de conformitate (fiecare membru respectă normele impuse de grup) ; reacţii de autoritate (întîrzieri, încălcări ale regulilor grupului, care au la bază „complexul patern'’) ; reacţiile de dependenţă (care presupun o regresie a membrilor grupului faţă de terapeut şi pot fi rezolvate prin atitudinea terapeutului ; aceste reacţii reprezintă, în majoritatea cazurilor, reactivarea unor conflicte sau complexe constituite în copilărie) ; reacţiile la schimbare (legate de rezistenţe, de beneficiile bolii ; pot să apară la anumiţi membri ai grupului sau la grup în ansamblul său ; rezistenţa este determinată de rezerva pe care o persoană o are în faţa elementelor necunoscute, implicate de orice schimbare, ma-nifestîndu-se mai puternic la nevrotic, datorită ambivalenţei dorinţei lui de vindecare).
1151.	PSIHOTERAPIE COMPORTAMENTALĂ
(TERAPIE BEHAVIORISTĂ) • Termenul desemnează un ansamblu de metode şi tehnici psihotera-peutice care se împart în două mari categorii : terapia comportamentală propriu-zisă (în sens behaviorist), bazată pe concepţia şi lucrările lui WOLPE, şi modificările comportamentale (în acelaşi sens), bazate pe concepţia şi lucrările lui SKINNER. Prima categorie de teorii foloseşte modelul condiţionării clasice, a doua categorie foloseşte condiţionarea operantă.
Psihoterapiile comportamentale pot fi definite prin următoarele aspecte :
•	comportamentul se defineşte ca răspuns aS individului la stimuli interni şi externi ;
•	perturbarea comportamentului, reprezen-tînd dezadaptarea sau generînd-o (în plan afectiv, cognitiv, motor sau în mai multe planuri), este o consecinţă a unei învăţări neeficiente ;
•	psihoterapia comportamentală foloseşte legile învăţării într-o situaţie experimentală, astfel încît comportamentul neadaptat poate fi înlocuit cu unul eficient, adaptat.
Ca elemente caracteristice ale psihoterapie] comportamentale pot fi considerate :
•	centrarea asupra comportamentului inadecvat, considerat simptom ;
•	scopul terapiei constă în modificarea comportamentului inadecvat ;
746/Psi
Psihoterapie comportamentala: principii şi metode
m scopul terapie] se stabileşte în contactul terapeutic;
•	terapia se desfăşoară în prezent, aici şi acum, nu se acordă atenţie cauzalităţii profunde care a generat simptomul;
•	terapia are patru faze : delimitarea aspectului comportamentului inadecvat (cînd a apărut, în ce împrejurare, cum anume şi în ce situaţii continuă să apară) ; delimitarea simptomelor-ţintă şî a scopurilor terapiei ; alegerea unei tehnici psihoterapeutice (sau a cîtorva, stabilirea unui program) ; evaluarea rezultatelor în raport cu stadiul anterior terapiei;
•	terapia foloseşte teoriile şi legile învăţării şi aplicarea lor experimentală ; schema comportamentului este schema stimul—reacţie (S—R); schimbarea comportamentului în procesul psihoterapeutic este urmărită mai afes sub aspect relaţional.
Articularea conceptelor de bază ale psihoterapie! comportamentale se bazează pe faptul că formarea personalităţii se realizează printr-o serie de procese de învăţare, în cazul relaţiilor individ —mediu ; comportamentul rnadaptat este rezultatul unei învăţări inadecvate ; acest comportament este corectat printr-o altă învăţare, în cadrul unor experienţe adecvate. Practic, ceea ce se schimbă printr-o psihoterapie comportamentală nu este numai simptomul delimitat ca atare, ci întreg comportamentul în care simptomul se integrează.
în teoria şi practica psihoterapiilor comportamentale, precum şi în perspectiva teoriei asupra personalităţii, au fost elaborate şi utilizate concepte» principii şi metode de bază :
•	validarea empirică sau evaluarea beneficiului terapeutic se face-în funcţie de modul în care scopurile terapeutice se ating prin modificările comportamentale; se poate schimba tehnica în cazul în care scopurile terapeutice nu se realizează prin tehnica aieasă iniţia! ;
m importanţa acordată procesului de schimbare, în experienţa concretă a schimbării ; terapeutul este activ, el poate da sugestii în mod direct;
m pacientul nu este interpretat ca bolnav, ci ca persoană în dificultate, terapeutul avînd rol de consultant pentru a-şi determina (tnvăţa) interlocutorul să îşi formeze comportamente şi atitudini eficiente (deci nu există un model medical) ;
•	nu se interpretează ,,rezistenţele" pacientului ; ceea ce apare ca rezistenţa („nu pot să fac asta") se consideră ca. o incapacitate a pacientului datorată anxietăţii sale, care împiedică învăţarea unor noi comportamente ;
•	orientarea pe situaţia prezentă şi spre viitor, nu spre trecut ;
•	persoana dispune de sensuri multiple, se!f-uf definindu-se ca ansamblu funcţional de răspunsuri, iar conştiinţa ca descriere a unui comportament propriu ;
•	trăsătura (la care se referă teoria factorială asupra personalităţii) reprezintă, la comportamental işti, un comportament în desfăşurare ;
•	self-controlul reprezintă un comportament controlat, indiferent de condiţiile mediului exterior ;
•	condiţionarea clasică implică faptul că învăţarea revine la achiziţia răspunsului condiţionat (este condiţionarea pavioviană) ;
•	condiţionarea operantă impiică faptul că răspunsul este întărit prin consecinţele safe (întărire pozitivă, în cazul unei sancţiuni pozitive) ;
•	întărirea negativă nu se confundă cu pedeapsa, ci se referă la faptul că răspunsul se consolidează prin însăşi proprietatea sa de a pune capăt unei aversiuni ;
•	contingenţele de întărire se referă la faptul că un răspuns, odată învăţat, poate apărea în situaţii în care subiectul nu este implicat direct, deci în situaţii întîmplătoare ;
•	autoîntărirea este urmarea controlului asupra elementelor întîmplătoare externe ;
•	controlul stimulului este^un tip particular
de întărire, constînd în faptul că un comportament poate fi pus sub controlul unor stimuli discriminativi ;____
•	stingerea unui răspuns condiţionat se obţine
prin prezentări repetate ale stimulului condiţionat, fifi srtimuîul necondiţionat, «sau prin repetarea performanţelor, fără întări re; stingerea apâre cînd consecinţele răspunsu-lui sînt nule ;	____:	......
•	generalizarea constă în faptul că un răspuns condiţionat poate să apară şi în situaţii cu stimuii analogi stimulilor care au condiţionat răspunsul;
« exista patru forme de condiţionare operantă : întărirea pozitivă, evitarea consecinţelor negative, anularea lor, stingerea răspunsului ; condiţionarea clasică devine caz particular al condiţionării operante ;
•	psihoterapia este un proces de învăţare colectivă ; orice comportament reprezintă răspunsul la un stimul, extern sau intern ;■
m relaţia» terapeutică este o relaţie dir.ectă, de colaborare; terapeutul nu va emite judecăţi de valoare, îl va înţelege şi accepta pe pacient şi îi va orienta spre atingerea scopurilor sale ;
Psihoterapii comportamentale — tehnici
PsiJ747
•	se va face o analiză amănunţită, de tip anam-nestic, a comportamentului inadecvat, a situaţiilor în care a apărut, a modului cum a apărut, a situaţiilor care influenţează comportamentul ; terapia este centrată asupra prezentului, dar analiza funcţională va culege date şi despre trecutul pacientului ;
•	terapeutul are un rol activ-directiv, dar nu autoritar ; el va explica pacientului, eventual exemplificînd, cum se învaţă comportamentele inadaptate şi cum se rezolvă ele prin experienţe corective.
Cele mai folosite tehnici în psihoterapia comportamentală sînt : desensibilizarea sistematică, flooding (sau tehnica imersiunii), tehnica asertivă, economia de jetoane, tehnici aversive, tehnici cognitive.
1152.	PSIHOTERAPII COMPORTAMENTALE
—	tehnici • Ansamblu de metode ale învăţării corective, dintre care mai importante sînt :
•	Desensibilizarea sistematică (WOLPE, 1958) care constă în reducerea anxietăţii prin contracondiţionare în situaţie de relaxare. Pacientului aflat în stare de relaxare i se prezintă gradat stimuli provocatori de anxietate (de la cel mai anxiogen, Ia cei mai puţin anxiogen). Pacientul va practica zilnic relaxarea, pînă va deveni conştient de agenţii anxiogeni; în felul acesta, anxietatea dispare. Se obţine o decondiţionare, mai întîi în situaţii imaginare, apoi în situaţii reale. Pentru relaxare se foloseşte tehnica Jacobson sau orice altă formă scurtă de relaxare. în cazul în care subiectul nu reuşeşte să-şi imagineze situaţia, desensibilizarea se va practica in vivo : pacientul se va relaxa, apoi i se vor prezenta obiecte anxiogene. Se aplică mai ales în fobii.
• Floodingul (tehnica imersiunii): pacientului i se prezintă în imaginaţie sau in vivo stimuli provocatori de anxietate, fîind menţinut
într-o situaţie anxiogenă care va declanşa apariţia şi stingerea răspunsului. Se va continua şedinţa pînă cînd se va obţine răspunsul cu cea mai slabă anxietate, comparativ cu răspunsul iniţial. Durata unei şedinţe este de 1 —2 ore. Stingerea răspunsului poate dura 3 ore. Tehnica a fost folosită de MALLESON (1959).
•	Tehnica implozivă (STAMPEL şi LEVIS, 1967), care combină elemente din psihanaliză şi din teoria învăţării. Foloseşte teme provocatoare de angoasă, cu material oedi-pian ; subiectului I se recomandă să se menţină în această scenă pînă cînd starea de anxietate dispare. Durata terapiei este între 1—10 şedinţe. Se foloseşte ca şi tehnica imersiunii (flooding) în fobii, obsesii, reacţii anxiogene la diverse situaţii sociale generatoare de anxietate.
•	Trainingul asertiv (terapia asertivă) care vizează modificarea comportamentului inter-personal inadecvat al subiectului. Pacientul este încurajat să fie el însuşi, să-şi exprime ideile şi emoţiile proprii şi să le respecte pe ale celorlalţi. Terapia asertivă este o terapie a afirmării de sine (terapia celei mai „potrivite” expresii, după GOLDENSTEIN,
1976). Terapeutul va delimita, împreună cu pacientul, situaţiile şi relaţiile interperso-nale semnificative care provoacă stări (emoţii) de inferioritate şi culpabilitate. Terapeutul va arăta apoi pacientului care este răspunsul minim eficient îa situaţiile în cauză. Sînt folosite, în acest scop, situaţii din ce în ce mai complexe. Se foloseşte jocul de ro! (modeling) cu pacientul, ulterior terapeutul şi pacientul putînd inversa rolurile. Pacientul va repeta propriul său rol pînă la scăderea anxietătii. Reprezentanţi ai terapiei asertive sînt R. ALBERTI, M. EMMONS, 1970 ; LANGE ; YARUBOWSKI, 1976.
0 Tehnicile aversive, de provocare a aversiunii, cu stimuli punitivi. Aceste tehnici merg de la stimulările electrice, la scene sau imagini foarte neplăcute. O tehnică aver-sivă se foloseşte cînd au eşuat alte tehnici ale terapiilor comportamentale. De exemplu, sensibilizarea internă constă în a-i spune subiectului să-şi imagineze consecinţe neplăcute, legate de comportamentul ineficient. Metoda se aplică în tabagism, alcoolism, obezitate. Aversiunea condiţionată dezvoltă un comportament de autocontrol.
•	Economia de jetoane (KAZDIN, 1977), tehnică folosită pe scară largă cu pacienţi psi-hotici cronici internaţi ; se bazează pe modelarea operantă şi pe întărirea prin stimuli exteriori. Terapeutul, împreună cu pacien-
Psi/743
Psihoterapie configuraţionalâ: concept
tui, delimitează comportamentele care trebuie modificate ; se organizează apoi o restructurare a mediului, astfel încît comportamentele eficiente să fie întărite, iar cele ineficiente să fie stinse. Economia de jetoane se foloseşte în structurarea unor programe din mediul spitalicesc, în instituţii azilare, vi-zînd atitudinile pasive, izolarea, retragerea. Această tehnică constă în elaborarea unor programe de activităţi la care participă pacienţii, gradul de participare fiind marcat prin jetoane pe care ulterior pacienţii le schimbă între ei pentru alte gratificaţii, Jetoanele reprezintă o întărire a comportamentelor eficiente şi dorite. Se pune însă problema menţinerii comportamentului după încetarea programului; de aceea, programul trebuie să aleagă acele comportamente care pot fi întărite în mod natural.
#	Tehnicile cognitive (A. BECK, 1967 ; A. ELLIS, 1962) care consideră că o serie de tulburări psihice au la bază anumite distorsiuni cognitive (MAHONEY, 1974). Terapia cognitivă are la bază următorul principiu : modul de gîndire al unei persoane determină modul de simţire şi de comportament ; aşadar, modificarea comportamentului şi a emoţiilor depinde de modificarea cogniţiei. Terapia cognitivă consideră că învăţarea are caracteristici predominant cognitive. Un comportament implică :
—	relaţia stimul-răspuns ;
—	schema de anticipare a subiectului (aşteptarea sa), care orientează selecţia informaţiei ; această schemă poate fi înnăscută sau dobîndită (COTTRAUX, 1981),
Controlul asupra comportamentului depinde de aceste doua aspecte, deci de stimuli din mediu şi de aşteptările subiectului. După teoria tui BANDURA (1977), influenţele exterioare modifica diverse comportamente în măsura m care aceste influenţe creează sau întăresc anumite scheme de aşteptare. Comportamentul, în ansamblul său, constituie stilul de viaţă. Percepţia de sine generează anumite alegeri care se inserează, la rîndul lor, în acest stil de viaţă. Psihoterapia cognitivă vizează modificarea schemelor de aşteptare, prin diverse metode (informare, modelare, persuasiune, interpretare, reducere a anxietăţii de performanţă). Se consideră că un comportament inadecvat, avînd la bază distorsiuni cognitive, poate să devină adecvat prin corectarea acestor distorsiuni. De exemplu, o stare depresivă psihotică poate avea la bază distorsiuni care reactivează structuri cognitive potenţial depresogene, achiziţionate în copilărie ; prin aceste structuri, subiectul percepe o
informaţie exterioară, dar o evaluează greşit, ceea ce se va repercuta negativ asupra stării afective. După BECK, există cîteva mecanisme ale evaluării cognitive eronate :
—	evocare selectivă şi abstractizare a evenimentelor neplăcute ;
—	exagerarea semnificaţiei evenimentelor minore ;
—	provocarea arbitrară a evenimentelor neplăcute.
Triada cognitivă negativă prin care se întemeiază comportamentul depresiv este reprezentată prin :
—	autodevalorizare ;
viziune pesimistă asupra realităţii şi a existenţei proprii ;
—	viziune pesimistă în orientarea spre viitor. Această triadă generează evitare, pasivitate, blocajul expresiei emoţionale, blocajul comunicării.
Ca metode terapeutice, cognitiviştii folosesc :
—	implicarea subiectului în sarcini cu dificultate gradată ;
—	programe zilnice de activităţi ;
—	tehnici comportamentale (în special, tehnica asertivă) ;
—	delimitarea erorilor cognitive ;
—	antrenarea pacientului în evaluări realiste ;
—	provocarea unor stări afective opuse depresiei.
•	Alte tehnici în psihoterapiile comportamentale sînt : terapia raţional-emotivă a lui ELUS (-*■ PSIHOTERAPIE RAŢIONAL-EMO-TIVĂ). terapia prin intenţie paradoxală (hipnoză, stingerea-prevenirea răspunsului, schimbarea modelelor comunicării), tehnica contingenţelor de întărire (condiţionare operantă), imitarea de modele (învăţare prin imitare), terapia prin contact (condiţionarea operantă), bio-feedback.
1153.	PSIHOTERAPIE CONFIGURAŢIONALÂ (GESTALTTERAPIA) • Sistem psihoterapeutic noninterpretativ şi existenţial, aparţinînd lui Frederic S. PERLS, centrat spre conştientizarea experienţei prezente, a autoreglării organismului şl a limitelor sale. Terapia se focalizează pe proces şi nu pe conţinuturile acestui proces, urmărind creşterea responsabilităţii persoanei în acţiunile sale. Dificultăţile pe care le întîrnpină persoana în existenţa sa nu s-ar datora unei incapacităţi funciare, ci faptului că individul a introiectat, pe parcursul formării sale, modele atitudinale neadecvate cu propriile trebuinţe. Interiorizînd atitudinile altora (părinţi, profesori), el interiorizează şi părerile altora despre el şi începe să se poarte conform acestor păreri. Sistemul operează cu următoarele principii :
•	conştientizarea, atitudinea persoanei faţă de propria sa experienţă şi existenţă; tre-
Psihoterapie configuraţi anal a : principii	Psi/749
bu'e să vizeze prezentul aşa cum este el, atît în ceea ce priveşte persoana, cît şi în ceea ce priveşte situaţia ; contactul şi suportul — relaţia individului cu lumea, care presupune o diferenţiere a ceea ce este propriu persoanei faţă de ceea ce nu-i aparţine, în funcţie de ceea ce persoana asimilează şi rejectează ; suportul nu conţine numai elemente de susţinere psihica, ci şi elemente corporale (mişcări ale membrelor, ţinuta, respiraţia etc.), care pot genera relaţii confortante sau disconfor-tante;
■m relaţia Eu —Tu, ca relaţie terapeutică — presupune asistenţa acordată de terapeut şi participarea pacientului ; formula acestei relaţii ar fi următoarea : ca să te ajut să te simţi bine, trebuie să mă ajuţi să te cunosc, să te simt aşa cum eşti ;
#	relaţia primordială a organismului cu mediul — construită pe modelul foame-hrană ; tot ceea ce există în afara organismului reprezintă hrană (fie obiect alimentar, idee, emoţie etc.) ; contactul cu exteriorul urmează dinamica trebuinţei de hrană ; pentru ca individul să folosească această hrană, el trebuie să o mestece, să o digere, să o asimileze ; fără aceste operaţii, contactul ia forma rejectuluî ;
m metabolismul intern intră în relaţie cu metabolismul schimburilor dintre individ şi lume ; aceste două categorii de metabolism se află în mişcare permanentă ;
#	existenţa se constituie printr-un număr infinit de situaţii nerezolvate (nefinalizate); aceste situaţii sînt ,,Gestalturi incomplete trebuinţele individuale se organizează de asemenea în Gestalturi ; astfel, Gestaltuî, ca şi configuraţie, constituie Mun fenomen biologic primar" ;
#	personalitatea se construieşte pe straturi concentrice ; comportamentul neconştientizat aparţine unor straturi care, într-un moment anume, nu intră în contact direct cu exteriorul. Aceste straturi sînt : stratul clişeelor (cel mai superficial — conduitele politicoase, indiferente) ; stratul rolurilor (conduitele de rol care se exercită oarecum automat, masca personalităţii, ceea ce JUNG denumeşte „persona”) ; stratul ,,vid” (gîndirea non-conceptuală, analogă „vidului" din experienţa Zen) ; stratul imp!oziv-exp!oziv(afecte, emoţii, sentimente conştiente) ; stratul genuin (nucleu! autentic al fiinţei, ţa re nu conţine nici unul din elementele achiziţionate social) ;
■m raportul dintre autoreglarea organismică şi reglarea schimburilor organism-lume ; este importantă conştientizarea reglării intraor-
ganismîce a self-controluîui specific şi propriu organismului ;
•	autoactualizarea este diferită de actualizarea imaginii de sine (imaginea de sine poate conţine şi lucruri care nu aparţin în mod rea! persoanei) ;
•	există trei modalităţi principale de a fi în lume (S. PERLS) : a exista în excfusivitate conform regulilor, legilor, normelor, conform cu ceea ce trebuie („shouldistic peo-pfe'\ persoane care se conduc după ideal); a exista centrat spre trecut sau spre viitor („aboutistic peopie”, persoane care gîndesc despre, vorbesc despre, îşi amintesc despre, reactualizează trecutul sau fac prognoze asupra viitorului) ; a exista în prezent, a se accepta pe sine şi a-i accepta pe ceilalţi aşa cum sînt (,,isistic people”) ;
•	homeostazia, principiu de bază al funcţionări! organismului, este în strînsă legătură cu sănătatea mintală ; această sănătate depinde de identificarea individului cu organismul său ;
•	autoreglarea se bazează pe configuraţii de trebuinţe ; o configuraţie de tip „formă bună" presupune echilibrarea unor trebuinţe, ceea ce generează posibilitatea de a constitui noi Gestalturi ;
•	polarităţile (cuplurile de forţe opuse) se produc atunci cînd individul interiorizează modele neadecvate cu organismul său ; persoana simte într-un anume fel, şi ceea ce simte nu concordă cu ceea ce ştie că trebuie să simtă :
•	energia bazală a organismului este agresiunea dentală; personalitatea începe să se formeze de la fărîmiţarea cu dinţii a unui ohiect-hrană, acţiune prin care individul introduce în el (fizic sau mintal) o serie de alte obiecte ; dacă aceste obiecte rămîn întregi, ele nu sînt asimilate şi devin corpuri străine în organism ; acest lucru ar corespunde agresivităţii orale din psihanaliză, considerată de PERLS ca fiind biologic-prima-ră şi legată de necesitatea supravieţuirii ;
•	responsabilitatea se referă la faptul că persoana normală îşi acceptă în mod firesc şi spontan responsabilităţile, ea nu le resimte ca pe obligaţii străine şi exterioare.
Gestaltterapia urmăreşte conştientizarea propriei existenţe în însuşi procesul trăirii, asumarea propriilor responsabilităţi, eliberarea persoanei de modele rigide impuse din exterior ; foloseşte metoda focalizării (subiectul îşi exprinrjă o problemă a sa particulară în relaţia cu terapeutul sau face anumite exerciţii pentru a experimenta atitudinea sa faţă de o situaţie existenţială), dar şi unele procedee din psiho*
750/Psi
Psihoterapie experienţialâ : principii teoretice
dramă şi din analiza tranzacţională. Gestalttera-pia se poate desfăşura individual sau în grupuri de 12—16 persoane, cu unul sau mai mulţi psiho-terapeuţi ; grupurile pot fi eterogene ca sex, vîrstă, profesie.
Escher
începutul teoriei şi psihoterapiei gestaitiste îl reprezintă lucrarea „Eul, foamea şi agresivitatea”, publicată de PERLS în 1946, în care autorul îşi propune o revizuire a teoriei şi metodei freu-diene ; concepţia îui rămîne însă impregnată de gîndirea lui FREUD. După unii autori, Gestalt-terapia a fost considerată o terapie existenţială, după alţii — o terapie corporală, întrucît ea pune accent pe funcţiunile corporale, în special pe funcţia de nutriţie.
1154.	PSIHOTERAPIE EXPERIENŢIALĂ • Sis-
tem psihoterapeutic care vizează modificarea persoanei în procesul existenţial prezent, prin analiza a ceea ce pacientul simte în mod concret, în raport cu diverse situaţii în care este implicat fizic şi psihic şi în raport cu dificultăţiie sale. Sistemul operează cu următoarele principii teoretice :
•	simţul (concret) al experienţei trăite (sentimentul experienţei) ; este legat de aspecte ale unei situaţii trăite, de ceea ce subiectul percepe despre el în situaţie şi despre situaţie, de trecutul reactualizat de situaţie sau care a generat situaţia, de sentimentul trăit în raport cu orice problemă existenţială ;
•	diferenţierea — aspecte diferite ale sentimentului experienţei trăite ; acest sentiment este un întreg care conţine gînduri, emoţii, reacţii, conţinuturi în continuă mişcare ; experienţa le conţine, dar nu se identifica cu ele ;
•	continuitatea în procesul schimbării, al diferenţierii individului în activitatea sa, în experienţele sale ; fiinţa umană nu este o entitate rigidă, fixă, procesele fizice şi mintale fiind într-o desfăşurare (curgere) permanentă ; continuitatea reprezintă mişcarea sentimentului experienţei trăite, care este un întreg nereductibil la reacţii şî emoţii delimitate ;
•	interacţiunea permanentă a individului cu mediul în care trăieşte ; această interacţiune este şi de natură fizică : omul există şi intră în relaţii cu întregul său corp ; gîndurile, emoţiile, situaţiile sînt trăite cu întregul corp, fiinţa implicîndu-se în orice împrejurare cu toate disponibilităţile sale fizice şi psihice.
Psihoterapia experientialăîi are ca-precursori pe KiERKEGAARD, DILTHEY, HUSSERL, BUBER, SARTRE, promotori ai existenţialismului ; teoria care stă ia baza acestei metode accentuează, în cadrul existenţialismului, experienţa. Procesul terapeutic se concentrează asupra sentimentului experienţei trăite, care este integral. Relaţia dintre terapeut şi pacient este o relaţie deschisă,, expresivă, directă. Situaţia terapeutică este o experienţă comună, împărtăşită de ambii parteneri ai relaţiei. Reprezentanţi ai psihoterapiei experien-ţiale sînt: C. WHITAKER, J. WARKENTIN. T. MALONE (precursori), O. RANK, C. ROGERS, L. BINSWANGER. în America, psihoterapiaexpe-rienţialăafost introdusă de Rolio MAY, care afirmă responsabilitatea şi independenţa persoanei în raport cu „pseudodeterminismul factorilor exteriori" ; MAY foloseşte expresia ..nevroză existenţială". Logoterapia lui V. FRANKL este şi ea derivată din analiza existenţială şi vizează sistemul de valori al individului şi modificarea semnificaţiilor acestui sistem pentru ca individul să devină liber şi responsabil în alegerile sale.
Terapia experienţială a fost iniţiată de E. T. GENDLIN (1969, 1973). Este o terapie a autenticităţii : acţiunile,, ideile, cuvintele, simbolurile, se cunosc şi se verifică sau nu în experienţă (în ceea ce persoana trăieşte şi simte) şi se bazează pe teoria conform căreia persoana este un întreg somatic, psihic şi social, acest întreg implicîndu-se în fiecare moment al experienţei sale. Individul nu funcţionează separat pe nivele, ci ca întreg, par-ticipînd la experienţă cu toate procesele sale.
Nevroza existenţială reprezintă o inabilitate a persoanei de a-şi trăi propria experienţă în mod independent, autentic, de a avea alegeri directe
Psihoterapie experienţială; Psihoterapie de familie
Psi/751
şi, mai a(es, acces la sursele acţiunilor sale. Lipsa autonomiei generează un sentiment de vid şi de disperare, anxietate, diminuarea semnificaţiilor şi a valorilor existenţei. Un mod de viaţă neautentic provoacă dezordini mintale şi dezorganizarea personalităţii. Conformismul excesiv deformează simţul social real, simţul relaţiilor cu ceilalţi, inducînd asumarea unor roiuri artificiale. Experienţa înseamnă, în primul rînd, interacţiunea cu mediul; izolarea duce la non-interacţiune, deci la non-experienţă ; dar experienţa înseamnă şi ceea ce persoana simte despre ceea ce se petrece, presupunînd şi o interpretare a ceea ce se petrece,
în concepţia terapiei experienţiale, personal ita* tea nu este relevată atît de conţinuturi, ci de modalităţi (procese) prin care individul simte, răspunde, se relaţionează, deci trăieşte. Psihoterapia experienţială se realizează pe două dimensiuni Importante:
•	planurile travaliului terapeutic ; sînt considerate patru planuri în care psihoterapia poate să acţioneze : planul fizic, corporal, în care sînt folosite diverse tehnici, cum ar fi dieta, exerciţiile de respiraţie, exerciţiile yoga; planul comportamental, în care sînt folosite tehnici din terapiile comportamentale ; planul interacţional, relaţiile cu ceilalţi, în care se lucrează asupra sentimentelor, emoţiilor ; planul sentimentului (global) al experienţei trăite, care le include pe toate celelalte ; terapeutul poate lucra pe mai multe dintre aceste planuri sau pe unul singur;
#	modalităţile procesului terapeutic (terapeutul va fi preocupat în primul rînd de ceea ce simte pacientul, de semnificaţia a ceea ce simte, de modul în care el simte —„cum” —, şi nu de conţinutul a ceea ce simte ; terapia vizează schimbarea modalităţilor deficitare de a fi şi de a simţi).
Tehnica focalizării în terapia experienţială constă în centrarea pe ceea ce pacientul simte^aici şi acum ; pacientului i se cere să se concentreze pe ceea ce simte, fără să vorbească (i se spune, de exemplu : fii atent asupra acelei părţi din tine în care te simţi trist sau bucuros ; pacientul este lăsat să se concentreze timp de cinci secunde ; i se cere deci să se concentreze asupra lui însuşi, asupra unei zone din propria saf iinţă, să încerce să simtă exact acest sector, acea parte a sa). Este o experienţă corporală şi emoţională în acelaşi timp, o experienţă a trăirii corporale, a conştientizării emoţiei în localizarea ei corporală. Exerciţiile pot dura zece secunde, 30 secunde, un minut.
Relaţia terapeut-pacient trebuie să respecte două principii esenţiale :
•	terapeutul va acorda atenţie nu numai ta ceea ce pacientul spune, ci şi la modul în
care el spune, cum simte el ceea ce spune : în acest scop, trebuie observate expresia facială, gesturile, întreaga expresie corporală, tonul vocii, întreaga manifestare a pacientului ;	$
•	terapeutul va controla şi va confrunta ceea ce el personal simte, cu reacţiile pacientului; uneori, terapeutul poate exprima direct ceea ce el simte (pentru că emoţiile şi^tră-irile unui partener al unei relaţii sînt relevante şi pentru celălalt partener).
Terapia experienţială urmăreşte formarea unui sentiment holistic al experienţei trăite, care implică şi modalităţile de trăire corporală. Pacientul vafi invitat să-şi asiste propria sa trăire, sa observe cum se formează simţul experienţei ia toate nivelurile corporale ; el vafi invitat apoi să spună cum anume a simţit, ce a simţit sau ce a perceput. Schimbarea mintală începe efectiv numai din momentul în care este percepută şi ca schimbare corporală. Terapia experienţială foloseşte elemente, vocabular şi proceduri din oricare alte terapii, dar în relaţie directă cu simţul (sentimentul) experienţei trăite la toate nivelurile fiinţei : corporal, psihologic, social. Corpul nu este numai un sistem de mecanisme fizice şi fiziologice. Există un simţ lăuntric al corporalităţii, care se implică în diferite semnificaţii personale şi sociale. Relaţia psihoterapeutică este o interacţiune mutuală în care două persoane se exprimă reciproc. Psihoterapia experienţială se poate aplica individual sau în grup, în servicii speciale de asistenţă, în care nu funcţionează modelul terapeutic clasic. Se aplică în toate cazurile care prezintă probleme psihologice, ţinîndu-se cont mai puţin de categoria noso-logică ; deci se aplică pe Un registru larg, de la tulburările aşa-numite funcţionale pînă la psihoze.
1155.	PSIHOTERAPIE (DE) FAMILIE - concepte, etape, tehnici • Ansamblu de intervenţii psihoterapeutice care vizează familia ca sistem, considerînd individul ca simptom în patologia sis-
752/Psi
Psihoterapie de fcmiiie : repere, principii
ternului şi centrînd acţiunea terapeutică nu pe tulburările individului, ci pe disfuncţiUe sistemului.
în psihoterapia de familie funcţionează următoarele concepte de bază :
•	familia ca sistem deschis, caracteristicile sistemului familial ;
•	interacţiunile trianguiare (triunghiurile) în cadrul familiei ;
•	feedback-ul.
Metoda terapeutică este corelată cu caracteristicile sistemului familia! : integritatea (o parte poate fi explicată şi înţeleasă în interacţiunea ei cu celelalte) ; înrudirea (relaţiile de înrudire, de fapt relaţii intrafamiliale, accentul fiind pus pe ‘fapt — ceea ce se întîmplă — * şi nu pe cauză — de •ce se întîmplă ; echifinalitatea (focalizareaterapiei ;pe situaţia prezentă, aici şi acum, momentul 'schimbării fiind însuşi momentul intervenţiei, întrucît acesta marchează o modificare a condiţiilor iniţiale) - CORSINI, 1979 ; ARIET), 1969.
Intervenţiile trianguiare (BOWEN, 1971) se referă Ia faptul că o a treia persoană (lucru, eveniment) poate reda echilibrul şi stabilitatea sistemului, intervenind în momentul în care tensiunea emoţională dintre două persoane devine prea Intensa sau prea relaxată (distanţare excesivă).
Feedback-ul constă în procese de modificare adaptativă proprii sistemului ; feedback-ul poate fi negativ (restaurează echilibrul prin corectarea devierilor) sau pozitiv (distruge sistemul prin forţarea schimbării şi nerevenirea la o stare iniţială). Feedback-ul negativ poate fi ilustrat prîn comportamentul unui copil care manifestă un simptom cu semnificaţie în păstrarea cuplului parental (cît timp există simptomul, părinţii vor rămîne împreună, sub justificarea „copilul este bolnav”). Feedback-ul pozitiv reprezintă în schimb un paradox în psihoterapie : terapeutul nu se concentrează asupra unui simptom, ci forţează problema în direcţie opusă, de aici rezultînd prăbuşirea sistemului.
în perspectiva psihoterapiei de familie au fost evidenţiate anumite repere (legate de teoria personalităţii) şi aspecte principale (V. FOLEY) :
•	ce este o familie (trebuinţele bazale, vitale, specifice membrilor familiei : trebuinţele emoţionale, trebuinţa de apartenenţă Ia sistemul familial, trebuinţa de intimitate ; semnificaţia familiei pe dimensiunea pro-creerii ; familia ca unitate socială ; mariajul ca relaţie de întemeiere a unei familii ; problema dependenţei şi independenţei persoanelor implicate în mariaj) ;
•	ce este familia ,,disfuncţională” (disfuncţie sau boală, simptomul ca expresie a disfunc-ţiei familiale, influenţa fenomenelor trans-ferenţiale naturale din cadrul familiei asupra fenomenelor transferenţiale din cadrul psi-
hoterapiei, disfuncţia familială în raport cu* satisfacerea trebuinţelor membrilor familiei, trebuinţe care coincid foarte rar ; disfuncţia apare cînd membrii familiei nu sînt în stare de compromisuri care sâ. evite conflictele majore) ;
•	necesitatea schimbării unei familii (stadiile de organizare şi funcţionare ale unei familii, copiii ca element care operează o deschidere în sistemul familial, precum şi o modificare a rolurilor membrilor cuplului marital, relaţiile părinţi-copii, momente esenţiale în existenţa copiilor, ca de pildă intrarea în şcoală, adolescenţa, separarea copiilor de părinţi) ; rolul configuraţiei familiale a fost subliniat de ADLER ; alţi autori (SULLIVAN) au subliniat importanţa mamei în formarea personalităţii.
Aşadar, terapia de familie vizează : subsistemul marital, subsistemul relaţiilor dintre'copii (,,coaliţia copiilor”), homeostazia sau balanţa :nterac~ ţiunilor dintre cele două subsisteme.
Principalele repere în teoria asupra psibotera.-piei sînt :
•	schimbarea persoanei este rezultatul schimbării configuraţiei relaţiilor intrafamilîale:. schimbarea se va manifesta în comportament şi relaţie, fără a se produce în mod necesar un insight la membrii familiei ;
•	istoricul relaţiilor intrafamilîale este mai puţin important, atenţia terapeutului foca-iizîndu-se asupra manifestărilor relaţiilor de familie, aici şi acum, în prezent ;
•	nu se operează o diagnosticare propriu-zisă a tulburărilor, ci se apreciază că simptomele unui membru ai familiei sînt congenere cu simptomele manifeste afe celorlalţi membrii ai familiei, deci se produce o perturbare !a nivelul patternurilor familiale, cu consecinţe asupra întregii familii, dar în special asupra unui membru anume (Aurelia IONESCU, 1985) ;
•	comportamentele generează emoţii şi afecte, şi nu invers ; provocarea emoţiei devine instrument pentru schimbarea comportamentului (MINUCHIN, 1970) ;
•	învăţarea membrilor familiei asupra unor modalităţi eficiente de relaţionare ; nu este importantă conştientizarea procesului de învăţare, ci procesui în sine ;
•	esenţa terapiei nu constă în analiza transferului ;
•	terapeutul devine agent al schimbării, nu ca obiect de transfer, ci ca model (persoană care învaţă pe ceilalţi, examinînd interacţiunile şi evaluînd comportamentele într-o altă perspectivă ; deci, terapeutul este activ şi directiv).
Psihoterapie de familie ; Psihoterapie filozofica
Psi/753
Etapele procesului terapeutic în psihoterapia de familie sînt următoarele (după V. FOLEY) :
•	interviu iniţial (evaluarea problemei prezente şi angajarea familiei în procesul psihoterapeutic) ;
•	şedinţele vor fi stabilite de terapeut ;
•	încălzirea (membrii familiei se vor aşeza singuri, îşi vor alege poziţiile, distanţele, apropierile ; în funcţie de acest îucru se vor observa sciziunile şi coaliţiile, se va schiţa o prognoză asupra terapiei ; în această etapă se realizează şi primele contacte ale familiei cu terapeutul) ;
•	reformularea ,,problemei” (familia, de fapt părinţii, este invitată să motiveze solicitarea terapiei, precum şi aşteptările în ceea ce priveşte această terapie) ;
•	extinderea problemei (diferite modalităţi de a pune problema, care se reformufează ca ipoteză, întrucît aceasta nu antrenează culpabilitate) ;
•	necesitatea schimbării (faza terapiei în care familia devine conştientă de modalităţile inadecvate de a pune problemele sau de atitudinile ei inadecvate) ;
•	schimbarea căilor de comunicare (intervenţii active ale terapeutului, membri; familiei vor conştientiza faptul că relaţiile familiale îi implică pe fiecare dintre ei, că dificultăţile unui membru al familiei sînt dificultăţile tuturor, implicînd totdeauna doi sau mai mulţi membrii ai familiei).
Gustave Courbet
Psihoterapia de familie foloseşte următoarele tehnici :
•	psihodrama ,,in situ” (repunerea în roiuri : acei membri ai familiei care întîmp'nă dificultăţi vor fi puşi să stabilească între ei o relaţie în timpul şedinţei ; ceilalţi membri ai familiei vor participa la această reiaţie) ;
•	acţiuni în familie (sînt sugerate de terapeut ; membrii familiei încearcă să găsească soluţii reale, astfel ei îşi înţeleg şi, ca urmare, îşi modifică comportamentul) ;
•	„family sculpting” (recrearea familiei de origine în spaţiu, folosind mijloace nonver-bale ; se vor reactualiza poziţiile din familia de origine ; se va observa că familia actuală reia patternuri din familia de origine);
•	genograma (diagrama relaţiilor familiale pe parcursul a trei generaţii — GUERÎN şi DENDGAST, 1976);
•	tehnici de modificare a comportamentului (tehnici aparţinînd psihoterapie! comportamentale) ;
•	tehnica familială multiplă (mai multe familii sînt luate împreună în terapie).
Durata psihoterapiei de familie (de la cîteva şedinţe la cîţiva ani) depinde de scopurile vizate (pentru rezolvarea simptomului — 10—15 şedinţe, pentru optimizarea comunicării — 25—30 şedinţe, timp de şase sau opt luni, pentru restructurarea sistemului familial — 40 de şedinţe pe o perioadă mai lungă de timp).
Psihoterapia de familie este aplicată atît în probleme de familie, cît şi în probleme maritale sau individuale, în tratamentul schizofreniilor ('egat de recăderi), în psihozele afective, în alcoolism (Aurelia IONESCU, 1985).
1156.	PSIHOTERAPIE FILOZOFICĂ (cf. Cî ho- ;
gr. therapeia ,,îngrijire”) • Tip de terapie din grupul terapiilor cognitive, care foloseşte modificările inductibile în comportament şi în controlul emoţiilor prin modificarea viziunii subiectului asupra lumii. Sistemul credinţelor personale, al valorilor şi atitudinilor individuale, Weltanschauung-ul, afectează personalitatea tot atît de mult ca şi stimul ii din mediu. Convingerile filozofice pot fi numite stimuli interni (W. S. SAHAKIN). Ei pot juca un rol decisiv în direcţionarea acţiunilor şi coordonarea modului în care individul răspunde la o situaţie dată. O modificare a personalităţii înseamnă şi o modificare a filozofiei individuale. Cînd o persoană consideră un punct de vedere incorect ea se opune schimbărilor. Modificări ale personalităţii care pot atinge niveluri patologice şi modificări ale concepţiei filozofice pot fi evidenţiate cînd individul se lasă pradă unor convingeri religioase sau unor practici iraţionale. Convingerile filozofice pot modifica afectivitatea : o filozofie pesimistă este însoţită de un comportament de tip depresiv, una optimistă — de o atitudine încrezătoare. Psihoterapia de acest tip caută să modifice sistemul convingerilor filozofice ale individului într-o direcţie pozitivă, deschisă spre acţiune şi viitor.
1157.	PSIHOTERAPIE (DE) GRUP • Ansamblu de metode şi tehnici psihoterapeutice avînd ca factor principal acţiunea grupului, prin grup în-ţelegîndu-se un ansamblu de persoane între care se stabilesc relaţii psihologice reciproce atît manifeste, explicite, cît şi latente, implicite. Principalele modalităţi de acţiune ale psihoterapiei de grup (după S. FOULKES şi E. ANTHONY) sînt:
•	catharsis, vindecare prin expresie (activităţi de grup) ;
48-c. 838
754/Psî
Psihoterapie de grup : concept; Psihoterapie jungianâ
•	participare şî acceptare, avînd ca urmare o restabilire a echilibrului persoanelor în cauză ;
•	evidenţierea conflictelor generatoare de tulburări, rezolvarea acestor conflicte.
H.	EY (1975) consemnează ca metode folosite în psihoterapiile de grup :
•	tehnici bazate pe dinamica grupului (,,grupuri terapeutice” în diferite variante: grupuri de diagnostic, grupuri cu personal de îngrîjire, grupuri de ,.program”, cu diferiţi bolnavi) ;
•	tehnici verbale psihanalitice non-directive : psihanaliza de grup (de lungă durată, pe modelul curei individuale ; grupul este condus de un psihanalist şi, eventual, decîţivaco-te-rapeuţi ; pacienţii vorbesc liber între ei, iar materialul furnizat de pacient se interpretează) ; psihoterapiile de grup pe modeiul psîhoterapiilor analitice individuale (psihoterapii de susţinere sau de urgenţă, psihoterapii pe grupuri familiale reunite, grupuri de discuţii, alte forme de grup) ;
•	psihoterapiile centrate pe expresia psihomotorie şi verbală: psihodrama, psihanaliza dramatică de grup (bazată pe dinamica grupului, scene jucate de bolnavi şi terapeuţi);
« psihoterapia ,,case-work” (tehnica anglo--saxonă, conform căreia se tratează grupul în situaţia reală, de exemplu, pacientul în/şi familia sa) ;
•	cura de somn colectiv (H. FAURE, 1958), aplicabilă la un grup de 5—7 pacienţi ; tehnica constă în a crea tensiuni în grup, interacţiuni, schimburi oneiroide.
Psihoterapia de grup poate fi aplicată pe diferite categorii de grupuri (ANTHONY şi FOULKES) :
•	grupuri de activitate, constituite pe baza unei ocupaţii comune tuturor membrilor ei, in-
diferent de natura activităţii ; coeziunea grupului se menţine prin faptul că membrii lui sînt convinşi de utilitatea acestei activităţi (fizice, culturale, ştiinţifice) ;
•	grupuri terapeutice care se organizează deliberat, cu scop terapeutic ; se pot centra pe o activitate, însă aceasta nu este esenţială în menţinerea grupului. Un rol important n revine monitorului, care va influenţa participarea membrilor la grup, va face astfel încît tensiunile şi conflictele să fie discutate, analizate şi interpretate în grup, va stimula travaliul terapeutic astfel încît el să funcţioneze, la un moment dat, independent ; în final, grupul se va accepta ca atare ; în sarcina terapeutului vor cădea mai ales interpretările ;
•	grupuri terapeutice bine individualizate, în raport cu care instrumentul principal este comunicarea verbală, grupul reprezentînd agentul terapeutic, iar fiecare membru al grupului fiind obiect ai terapiei.
Condiţii prealabile pentru grupul psihote-
rapeutic :
•	apartenenţa membrilor grupului îa o singură rasă ;
•	fond cultural comun (sistem normativ-axio-logic comun) ;
•	îi'mbaj comun, pentru receptarea şi transmiterea mesajelor fără erori ;
•	motivaţie din partea tuturor pacienţilor pentru această formă de terapie ;
•	metode care să ofere accesul la inconştient;
•	relaţia terapeutică să fie o relaţie pe bază emoţională şi să permită exprimarea tuturor membrilor grupului ;
•	bolnavul va fi luat în îngrijire în totalitate şi în situaţia sa reală.
Grupul funcţionează ca întreg, pe baza unei reţele (matrice) de interacţiuni. Terapia de grup se bazează esenţial pe comunicare, ea reprezintă un travaliu al comunicării şi pentru comunicare, din acest travaliu rezultînd un beneficiu pentru fiecare membru al grupului.
1158.	PSIHOTERAPIE JUNGIANĂ • Sistem de psihoterapie creat de JUNG, diferit de sistemul lui FREUD prin modalitatea de analiză şî interpretare a viselor (modalitate care foloseşte referinţe la mit, la arhetip, la inconştientul colectiv, îa simbolurile şi conţinuturile mistice şi religioase), în relaţia psihoterapeutică, transferul se bazează pe investirea analistului cu autoritate. Durata curei este inferioară celei din cura psihanalitică clasică (şase săptămîni, două şedinţe săptă-mînal). JUNG aparţine primului val de disidenţi fată de teoria si practica psihanalitică —► PSIHANALIZĂ POSTFREUDIANĂ, INDIVIDUAŢÎE, PEPxSONĂ, ARHETIP.
Psihoterapie nondirectivâ — centrata pe „subiect”
Psi/75S
1159.	PSIHOTERAPIE NONDIRECTIVÂ (CENTRATĂ PE ,,SUBIECT”) • Sistem de psihoterapie introdus de C. ROGERS în 1951, constînd într-o intervenţie focalizată pe lumea interioară a persoanei, pe experienţa sa subiectivă, realizată în
cadru! unei re1 atî i denumite de autor ,,re .at e de sprijin/ajutor'’ (fr. relation „d’aide”) : această reiaţie semnifica întîl ni rea a două persoane faţă în fată, cu dorinţa şi capacitatea unei persoane de a o ajuta pe cealaită. C. ROGERS defineşte această relaţie terapeutică astfel : ,,relaţie prin care unui dintre cei doi protagonişti încearcă să-1 favorizeze celuilalt dezvoltarea, maturizarea, o mas bună funcţionare si o mai mare capacitate de confrun-tare'cu viaţa” (1972). O astfel de relaţie favorizează cunoaşterea resurselor interne, aprecierea propriei persoane în funcţie de aceste resurse, mobilizarea resurselor într-o funcţionare cît mai adecvată în interesul persoanei. în această relaţie, atitudinea terapeutului se caracterizează prin următoarele aspecte :
•	acceptare parentală democratică, de a terapeut la pacient ;
•	relaţie bazată pe încredere ;
•	interesui terapeutului centrat asupra problematicii actuale a pacientului ;
•	atitudine comprehensivă a terapeutului (dorinţa şi încercarea de a înţelege mesajul subiectului), tratarea pacientului ca persoană, şi nu ca entitate clinică (comprehensiune empatică) ;
•	atitudine ,,congruentă” autentică (în cadrul căreia sentimentul terapeutului corespunde conştiinţei terapeutului despre acest sentiment) ; ceea ce terapeutul simte în mod real, este concordant cu ceea ce ei manifestă în relaţia cu pacientul ; autenticitatea terapeutului în raport cu el însuşi generează
autenticitate şi acceptare în relaţia sa cu pacientul ;
•	pacientul va fi tratat ca subiect în relaţie (şi nu ca obiect al relaţiei), dar mai ales ca persoană care solicită un sprijin ; terapia se va centra pe explorarea şi pe conştientizarea sentimentelor pe care pacientul le simte ca fiind confuze, periculoase, străine ;
•	se va conştientiza experienţa pacientului,, trecută şi prezentă, în cadrul relaţiei cu terapeutul, aici şi acum ;
•	relaţia terapeutică ,,de ajutor” este o relaţie de experienţă în cadrul căreia pacientul devine, progresiv, el însuşi, acceptîndu-şi sentimentele şi pe sine ca purtător şi generator a! acestor sentimente ; procesul terapeutic devine, prin atitudinea terapeutului şi prin tipul de relaţie, un proces de trăire, de conştientizare şi acceptare a propriei experienţe şi a propriei persoane generatoare de experienţă, fapt care întăreşte Eu! ;
•	terapeutul nu va dirija, în mod activ şi manifest, prin intervenţiile sale, discursul pacientului.
Acest sistem psihoterapeutic este fundamentat de ROGERS pe următoarele concepte de baza referitoare la personalitate:
•	natura umană este esenţial pozitivă :
•	omul se îndreaptă spre un nivel optim de funcţionare şi satisfacere ; există o disponibilitate nativă spre autodezvoltare, manifestă în relaţiile cu ceilalţi ; această disponibilitate cere relaţii umane pozitive, pentru caeasăducă iao imagine de sine armonioasă,, neperturbată ;
•	natura umană fiind esenţial pozitivă, angoasa, anxietatea, narcisismul, regresia, agresivitatea (şi alte manifestări semnificativ patologice) reprezintă o deformare a tendinţelor umane pozitive ;
•	personalitatea are ia bază un ansamblu de forţe esenţial constructive, patologia rezui-tînd din faptul că aceste forţe sînt blocate sau deviate prin intervenţia unor condiţii exterioare (influenţe sociale negative);
•	Eul este expresia tendinţei actualizate, care are la bază manifestarea capacităţii de autodezvoltare ;
•	formarea Eu’.ui presupune conştientizarea experienţei proprii, a diferenţei dintre experienţa proprie şi experienţa celorlalţi, a faptului că propria persoană este diferită de ceilalţi ;
•	Şinele (concept gestaltist) se constituie în procesul perceperii Eului şi al integrării relaţiilor dintre Eu şi lume ;
•	organismul, ca totalitate fizică şl psihică, manifestă reacţii proprii, pe care ROGERS ie numeşte ,,reacţii organismice” ; aceste
Psi/756
Psihoterapie nondirectivă : atitudinea terapeutică
reacţii favorizează dezvoltarea resurselor organismului şi susţin tendinţa la actualizare, generînd experienţe pozitive ; cînd reacţiile organismice nu favorizează trebuinţa de actualizare, ele generează experienţe negative; experienţa este esenţiai legată de tendinţa la (trebuinţa de) actualizare ;
•	eHcienţa unei persoane presupune ca persoana să acţioneze şi să se comporte în relaţiile cu ceilalţi în funcţie de ceea ce simte, să nu-şi construiască o faţadă accentuat contrară în raport cu ceea ce simte ;
•	eficienţa unei relaţii interpersonale depinde de acceptarea reciprocă a partenerilor relaţiei ;
•	sentimentul (interior) despre experienţa proprie este superior raţionalizărilor asupra acestei experienţe ; dacă persoana se cunoaşte pe sine în propria sa experienţă, ea reuşeşte o autoapreciere mai exactă şi mai eficientă decît aprecierea altor persoane despre ea ;
•	orice experienţă proprie se ierarhizează, în totalitatea experienţelor individului, în fjncţie de semnificaţia ei (deci, orice experienţă devine semnificant),
Caracteristicile procesului terapeutic privit ■din interior :
•	procesul reprezintă o ,.experienţă imediată a experienţei” (pacientul se investighează şi se descoperă pe sine în experienţa sa aşa cum el simte, dincolo de convingerile şi raţionalizările sale) ;
•	relaţia terapeutică este o re'aţie afectivă concretă (pacientul simte că este acceptat şi că terapeutul se implică şi el în relaţie) ;
•	pacientul capătă o atitudine afectivă pozitivă faţă de sine (el încearcă un sentiment de satisfacţie faţă de propria persoană) ;
•	pacientul se descoperă pe sine în tendinţele sale profunde, esenţial pozitive, dincolo de exigenţele şi presiunile sociale ;
•	pacientul capătă o atitudine congruentă (autentică şi spontană), ceea ce persoana simte despre sine concordind cu ceea ce ea gîndeşte, raţionalizează despre sine ; ea nu-şi mistifică atitudinile în relaţiile cu sine şi cu ceilalţi, îşi însuşeşte posibilitatea de a alege liber, în cunoştinţă de cauză, şi îşi acceptă erorile şi consecinţele erorilor sale.
Sînt descrise şapte stadii ale procesului terapeutic; principalele caracteristici ale acestor stadii sînt:
•	stadiul I — persoana refuză comunicarea directă, îşi refuză propriile sentimente, are atitudini rigide, nu doreşte în mod real schimbarea, se comportă conform unor scheme vechi, generate de experienţele
trecute, asimilează situaţia prezentă acestor experienţe trecute ;
•	stadiul II — persoana simte că psihoterapeu-tu£ o acceptă necondiţionat, comunicarea ffind mai puţin superficială, dar îşi simte propriile probleme ca fiind exterioare şi na se consideră responsabilă faţă de ele ; schemele rigide se menţin, experienţa imediată se ancorează în trecut ; persoana nu-şi trăieşte propriile contradicţii ;
•	stadiul III — discursul persoanei se articulează mai mult la sine, referîndu-se la experienţe trecute ; sentimentele proprii sînt privite ca neplăcute, reprobabile şi exterioare ; persoana îşi realizează rigiditatea schemelor comportamentale, însă nu le poate schimba ; ea descoperă că alegerile sale sînt ineficiente (majoritatea celor care cer ajutor psihologic se află în acest stadiu) ;
•	stadiul IV — relaxarea schemelor rigide, momente de exprimare actuală a sentimentelor, dincolo de verbalizare, tendinţa de a trăi în prezent însoţită de neîncredere şi teamă, acceptare de sine într-o anumită măsură; relaţia cu terapeutul este resimţită la un anumit nivel afectiv ;
•	stadiul V — exprimare liberă a sentimentelor în prezent, surpriză şi teamă în această exprimare, acceptarea propriilor sentimente, criticarea schemelor rigîde, diferen* ţîerea sentimentelor şî intenţiilor, confruntarea cu propriile contradicţii şl disonanţe, responsabilitatea faţă de problemele sale ;
•	stadiul VI — sentimentul autentic şi spontan al experienţei imediate, Euî realizat ca parte integrantă a persoanei, dispariţia non-congruenţei, trăirea, cunoaşterea şi acceptarea problemelor fără teamă şi fără mobilizări defensive ;
•	stadiul Vil — trăirea imediată se nuanţează în interiorul şi în exteriorul relaţiei terapeutice, situaţia prezentă nu mai este articulată la scheme anterioare rigide, schemele personale se relativizează, se raportează la experienţă (nu experienţa la scheme), persoana se schimbă, blocajele interne dispar, comunicarea devine liberă.
Aplicarea psihoterapiei centrate pe ,,subiect” se poate realiza : în grupul intensiv (grupul de întîlnire centrat pe persoană), în instituţiile de educaţie, în programele de educaţie medicală, în grupuri profesionale, în consilierea şcolară şi maritală, în orice fel de consiliere, în nevroze, în toate tulburările de adaptare. Fără a fi tributar unei anumite şcoli, ROGERS a fost influenţat de psihanaliză, în special de concepţia lui O. RANK. Se remarcă de asemenea influenţe ale gîndirii fenomenologice, ale filozofiei existenţialiste, ale psî-
Psihoterapie scurtă: concept, principii
Psi/757
tiologîsi gestaltiste şi ale unor concepţii orientale.
11-0, PSIHOTERAPIE SCURTĂ • Sistem psihoterapeutic a cărui teorie şi tehnică derivă din ■psihanaliza clasică, dar care, ca terapie, se diferenţiază de cura psihanalitică prin următoarele aspecte : durata terapiei (mult mai scurtă), •frcvenţa şedinţelor (una sau două şedinţe pe săptămînă), scopurile terapeutice (restrînse comparativ cu cele aie psihanalizei), relaţia pacient -terapeut (relaţie ,,faţă în faţă"), atitudinea terapeutului (mai mult sau mai puţin activă). Acest sistem se bazează, ca şi terapia psihanalitică, pe ■relaţia transferenţială şi foloseşte, parţial, metoda asoc'i" ei libere. Atitudinea activă a terapeutului (metraj are, în concepţia lui FERENCZI, urmă-tou - - caracteristici : terapeutul joacă un anume ro! t" relaţia cu pacientul, care generează reacţii transferenţiale intense ; procesul terapeutic are o durata fixă, care este comunicată de la început pacientului ; provocarea unor ,,fantezii forţate" (i se cere pacientului să imagineze scenarii pe teme alese) ; terapeutul frustrează pacientul în mod conştient şi controlat, îi care chiar să facă anumite lucruri şi îi interzice altele.
ALEXANDER şi FRENCH au conceput o nouă psihoterapie scurtă, bazată pe o apreciere dinamică ( ntr-o perspectivă diagnostică) a personalităţii pacientului, care nu îşi propune modificarea profundă a persoanei şi nu foloseşte o tehnică fixă (poate fi folosită asociaţia liberă, dar şi convorbirea directă ; frecvenţa şedinţelor poate fi schimbată ; terapeutul îi poate da pacientului anumite indicaţii privind existenţa sa obişnuită). La FERENCZI, prin ,.activ" se înţelege acea atitudine a terapeutului care creşte tensiunea interioară a pacientului, provocînd confruntarea persoane^ cu ea însăşi. La ALEXANDER, ,,activ" se referă la faptul că atitudinea terapeutului favorizează, !a pacient, reactualizarea unor evenimente trecute, în cadrul relaţiei terapeutice, reactualizare ce echivalează cu o ,.experienţă emoţiona'ă corectivă". De fapt, o astfel de experienţă trimite la ceea ce FREUD numeşte transfer. Orientarea psihoterapiei de la psihoterapia profundă psihanalitică la psihoterapia scurtă reprezintă, de fapt, trecerea de la accentul pus pe conflictul intern profund la accentul pus pe conflictul actual manifest (criză profesională, criză familială etc.). Argumentele principale pentru noul curent psihoterapeutic ar fi după E. G1LL1ERON (1983), următoarele :
•	datorită creşterii problemelor psihologice ale populaţiei, numărul şi posibilităţile psihanaliştilor au devenit insuficiente în rezolvarea acestor probleme ;
#	dificultăţile economice ale pacienţilor (costul mare a! unei cure psihanalitice) ;
•	timpul redus de care dispun pacienţii (o cură psihanalitică durează între 2—4 ani sau chiar mai mult) ;
•	dificultăţile de verbalizare într-o anumită categorie a populaţiei (cu nivel socîo-cul-turai inferior) ;
•	frecvenţa crescută a situaţiilor de criză şl catastrofă ;
•	dorinţa pacientului de rezultate terapeutice rapide f
•	rolul preventiv a! anumitor psihoterapii.
Dincolo de faptul că aceste criterii sînt mal
mult sau mai puţin relevante, psihoterapiile scurte, ca metode de tratament psihologic, se articulează esenţial ia teoria şi practica analitică a lui FREUD.
Psihoterapia scurtă se aplică preferenţial în situaţii selectate în baza următoarelor criterii :
•	maladie ,,benignă", cu instalare acută recentă ; simptome acute, recente ;
•	personalitate de bază adaptată la perceperea şi asimilarea realităţii ; flexibilitate a personalităţii (capacitate crescută de „insight");
•	„conflict actual" ascuns de simptomul nevrotic (STEKEL), simptomul fiind recent (în acest sens, psihoterapia scurtă s-ar putea aplica pe o scară largă în nevroze, tulburări de dinamică sexuală, abuz de droguri) ;
Criteriul eficienţei în psihoterapia scurtă implică în mod deosebit două aspecte : dispariţia simptomelor şi ameliorarea relaţiilor interper-sonale. Sînt de evitat, în psihoterapia scurtă, factorii care prelungesc analiza : folosirea exclusivă a asociaţiilor libere, pasivitatea terapeutului, luarea în considerare a întregului material oferit de pacient. Poziţia terapeutului şi a pacientului în psihoterapia scurtă este poziţia „faţă în faţă", relaţia terapeut-pacient devenind o reiaţie de tip dialog ; discursul pacientului trebuie să fie ancorat predominant în realitate şi nu în fantasme, relaţia directă permiţîndu-i terapeutului să participe activ la acest dialog ; terapeutul selectează materialul pacientului, dar interpretările lui nu trebuie să fie limitate în funcţie de limitarea scopurilor terapiei ; terapia are la bază un plan care se construieşte conform unei ipoteze psihodinamice.
Dintre psihoterapiile scurte, psihoterapia lui ROGERS este cea mai apropiată de tehnica pasivă (atitudine reflexivă a terapeutului, acceptare em-patică, valorizare.a pacientului prin această acceptare). în ceea ce priveşte transferul, psihoterapia scurtă încearcă să evite constituirea unei nevroze de transfer (ceea ce ar prelungi cura). Practic, orice relaţie transferenţială are şi elemente ale unei nevroze de transfer, în accepţiunea în care transferul desemnează un sentiment nevrotic al unei persoane faţă de altă persoană. Evitarea nevrozei de transfer se poate realiza prin limitarea interpretărilor materialului transferenţial (RO-
758/Psi
Psihoterapie scurta : clasificare, tehnici
GERS consideră că psihoterapia centrată asupra pacientului acceptă transferul ca reacţie emoţională globală a acestuia faţă de terapeut, reacţie în care elementul central nu este dependenţa pacientului). Aşadar, terapia nu se mai focalizează asupra relaţiei terapeut-pacient, ci asupra problemei actuale a pacientului. Se admit interpretări ale transferului în momente în care intensitatea fenomenelor transferenţiale ameninţă să perturbe terapia (fenomene de transfer negativ sau rezistenţă intensă). H.GILLIERON consideră că psihoterapia scurtă este o cură analitică modificată în aspectele ei spaţio-temporale ; tehnica de interpretare rămîne cea analitică, iar consemnul rămîne cel al asociaţiilor libere. Modelul psihoterapiei scurte ar conţine, după autorul mai sus citat, trei aspecte principale :
•	cadrul psihoterapeutic specific, care influenţează procesul psihoterapeutic ;
•	relaţia ,,faţă în faţă” ca relaţie irrtersubiec-tivă între terapeut şi pacient, cu o dinamică proprie ;
•	raportul dintre relaţia intersubiectivă faţă în faţă şi funcţionarea intrapsihică a pacientului.
Cadrul psihoterapeutic implică limitarea temporală şi poziţia faţă în faţă. Limitarea duratei terapiei stimulează angoasa de separare (fiecare partener al relaţiei se confruntă cu statutul său real), confruntarea este orientată mai mult spre real itatea exterioară decît spre fantasmă. I nd icaţi i le pentru psihoterapia scurtă derivă din criteriile de selecţie. Contraindicaţi ile sînt legate de motivaţia pacientului, în acest sens existînd, după GILLlERON.două categorii de motivaţii: progresive (constînd în dorinţa de schimbare a pacientului) şi regresive (constînd în dorinţa de compensare a dificultăţilor ; aceşti pacienţi sînt mai puţin sau deloc accesibili psihoterapii lor scurte). Sînt considerate şi contraindicaţii legate de cadrul spăţio-temporal : psihoţiei cu pronunţată componentă autistă, obsesionali (ia care defensele faţă de dezvoltarea fenomenelor transferenţiale sînt foarte puternice), psihopaţii cu tendinţe agresive marcate, structurile perverse, nevrozele ,,narcisice” (rezistenţă în stabilirea unei relaţii afective). Se consideră că psihoterapiile scurte se centrează asupra ,.situaţiei critice” (situaţia care a determinat solicitarea unei consultaţii din partea pacientului), deoarece această situaţie exprimă conflictul actual al persoanei.
In psihoterapia scurtă sînt practicate cîteva tehnici principale (modalităţi de intervenţie în esenţă asemănătoare, dar diferind între ele prin unele aspecte), care, după clasificarea lui E. GIL-L1ERON, ar fi următoarele :	_____
•	Tehnica lui'C BELLAK şi L SMALCT
•	delimitarea problemei actuale a pacientului şi elaborarea unei ipoteze psihodinamice ;
•	evaluarea diagnostică a manifestărilor printr-o anamneză relativ completă în prima şedinţă ;
•	delimitarea patogeniei, CU trimitere la originea simptomelor ;
•	alegerea intervenţiilor terapeutice (intervenţii verbale şi /sau alte metode active) ;
•	întărirea comportamentului nou, cu stingerea modalităţilor maladive anterioare ;
•	finalizarea terapiei cu păstrarea unui transfer pozitiv.
ţ Tehnica lui K. LEWIN bazată pe fenomenele (noţiunile) de culpabilitate şi masochism, în accepţiunea lor psihanalitică :
•	stabilirea scopurilor terapiei, delimitarea unor aspecte principale în travaliul terapeutic ;
•	atitudinea activă a terapeutului : pacientul este confruntat cu semnificaţia comportamentului său (autopunitivă) şi cu faptul ca el singur îşi construieşte simptomele ;
•	interpretarea precoce a transferului, îr> special a aspectelor sale negative ;
•	atenţia pacientului va fi focalizată, de la o şedinţă la alta ;
•	i se va stimula pacientului continuarea travaliului asupra lui însuşi ;
•	terapeutul va funcţiona ca model de conştiinţă morală mai puţin punitivă.
% Tehnica lui D. MALAN :
•	relaţia faţă în faţă ;
•	fixarea duratei terapiei ; pacientului i se comunică faptul că, în lipsa rezultatelor aşteptate, se va trece la o altă formă de psihoterapie ;
•	formularea unei ipoteze psihodinamice, cu referire la problematica actuală a pacientului ;
•	interpretarea activă şi atenţie selectivă a terapeutului asupra unor aspecte principale din ipoteza psihodinamică (focalizare).
0 Tehnica lui P. SIFNEOS (provocatoare de anxietate) :
•	durata tratamentului nu se fixează riguros* dar i se comunică pacientului că terapia seva desfăşura pe parcursul a 12—18 şedinţe ;
•	relaţia faţă în faţă ;
•	relaţia terapeut-pacient se va centra pe ceea ce constituie problema de tratat;
•	intervenţii active cu atitudini de încurajare de Ia terapeut Ia pacient.
£ Tehnica lui H. DAVANLOO, care consideră psihoterapia scurtă o „psihoterapie dinamică pe termen scurt, cu focar lărgit” :
•	delimitarea focarului conflictual care a generat probabil simptomele pacientului ; acest focar vizează o problematică oedî-piană ;
•	confruntarea pacientului, în mod direct şi activ, cu rezistenţele sale ;
Psihoterapie scurta: tehnici î hoticism ; Psihotomimetice
Psi/759
•	Intervenţia imediată asupra unor aspecte transferenţiale ; pacientului i se cere să verbalizeze trăirile sale (emoţiile) faţă de terapeut;
•	durata terapiei nu se va fixa riguros, dar şedinţele vor fi minimum 10 şi maximum 30 (în medie 20).
^ Tehnica iui J. MANN:
•	şedinţe iniţiale de investigare, delimitarea conflictului central generator de simptome (două sau trei şedinţe); ipoteză psihodinamică, cu trimiteri la perioada copilăriei ;
•	durata totală a terapiei este de 12 ore, repartizată fie în 12 şedinţe de cîte o oră, fie în 24 de şedinţe de cîte o jumătate de oră, fie în 48 de şedinţe de cîte un sfert de oră ;
•	relaţia terapeut-pacient este o relaţie semnificativă, terapeutul manifestă o atitudine empatic-comprehensivă, nucleu! conflictual va fi definit de terapeut pentru pacient în termeni generali ;
•	data ultimei şedinţe se fixează precis ;
•	tratamentul urmează un plan predeterminat.
După MANN, situaţiile conflictuaîe de baza sînt în număr de patru : activitate-pasivitate ; independenţă-dependenţă ; încredere în sine — pierderea sau diminuarea încrederii în sine; doliu nesoluţionat sau întîrziat.
% Tehnica lui E. GILUERON, bazată pe două aspecte principale, limitarea temporală şi relaţia faţă în faţă :
m prima şedinţa, centrată pe acuzele pacientului şi pe anamneză ; se vor delimita împrejurările în care au apărut simptomele (ipoteza lui GILUERON este că decompen-sările sînt urmarea unor „minicrize relaţionale”) şi se va formula o ipoteză terapeutică (medicamentoasă, psihanaliză, psihoterapie scurtă etc.) ;
•	a doua şedinţă : terapeutul va formula o ipoteză psihodinamică ; se pot face interpretări de încercare asupra relaţiei dorite de pacient şi asupra atitudinii sale actuale ; a treia şedinţă : decizia pentru terapie, fixarea secvenţei şedinţelor ; se va cere pacientului să aprecieze timpul subiectiv pe care îl consideră necesar pentru vindecarea sa, iar terapeutul va aprecia şi el acest timp ;
•	relaţia este o relaţie faţă în faţă ; metoda de bază este metoda asociaţiilor libere; durata terapiei : între 3—12 luni ; frecvenţa şedinţelor: 1—2 şedinţe pe săptămînă;
v# procesul terapeutic se desfăşoară analog terapiei psihanalitice ; se vor urmări cu atenţie modificările relaţiei transferenţiale în cazul limitării duratei terapiei şi al par-
ticularităţilor de cadru spaţio-temppraf (relaţia faţă în faţă) ;
•	terapeutul va face referiri la ipoteza sa psihodinamică, eventual va modifica această ipoteză pe parcursul terapiei ;
•	terapeutul reflectează asupra şedinţ< lor şi a materialului oferit de subiect;
•	intervenţiile terapeutului nu vor dirija asociaţiile libere, ci ie vor facilita.
1161.	PSIHOT1CISM (cf.fr. psychotique) • Tendinţă psihotică latentă, fără semnele clinice ale unei afecţiuni certe de intensitate psihotica, dar care ia testele clinice prezintă scoruri înalte, la mai multe scale. De exemplu, la Inventarul multifazic de personalitate Minnesota (MNPl) obţine profiluri înalte cu valori în registrul 70—1 NS şi peste, pentru paranoia, schizofrenie, hipomanie, intro-versie socială.
1162.	PSIHOTOMIMETICE (cf. fr. psychotique : vezi gr. ps/che,,suflet”; gr. mimetikos „care imită") -sin. MISTICOMIMETICE; PSIHEDELICE ; PSl-HODISLEPTICE • Substanţe capabile să producă tulburări majore ale percepţiei, proceselor cognitive, afectului, fără alterare majoră a pragului de conştiinţă.
Clasificarea psihotomimeticeior :
0 indolaikiiamine substituite :
•	LSD (dietilamina acidului lisergic) -f o serie de compuşi naturali şi sintetici înrudiţi ;
•	DMT (dimetiltriptaminaj-l-hidroximetii.etil, propil şi altele din această serie ;
•	Bufotenina— conţinută în Amanita muscaria şi în alte ciuperci otrăvitoare, precum şi în glanda parotidă a batracianului marin Bufo marinus ; substanţa a fost identificată în urina unor schizofrenî ;
•	Psihocinâ şi psilocibina, conţinute în ciuperca Psiiocibe mexicana şi în speciile înrudite ;
•	Harmina şi harmalina din Banosteriopsis caapi şi speciile înrudite ;
•	Ibogaina, un alcaloid din bobul de Tabernen-the iboga, plantă congoleză folosită în ritualuri.
% Fenilalkilamine substituize :
•	Mescalina, unu! din numeroşii alcaloizi ex-traşi din Peyotl (cactus mexican), primul psihotomimetic extras şi sintetizat ;
•	DOM (2,5-dimetoxi-4-meti!amfetamină) — cap de serie al unor compuşi amfetaminici cu proprietăţi halucinogenice ; urmează TMA (3,4,5-trimetoxiamfetamină), PMA (p-metoxiamfetamină) şi altele.
£ Piperidibenzilaţi 3 N substituiţi:
•	Ditran — psihotomimetic de sinteză, anti-colinergic central, înrudit chimic cu anti-colinergicele de tip atropinic ;
760/Psi
Psihotomimetice : clasificare, meconism de acţiune
•	3-quinuciidinil benzilat (BZ) — psîhoto-mimetic puternic, cu acţiune de tip retard, efectul persistînd la om 7—9 zile; preconizat ca substanţă în arsenalul armelor chimice.
#	Fenciclohexilpiperidine :
•	Sernyl — substanţă folosită în anestezia veterinară; are efect psihotomimetic major, determină alterarea egoului (dezorientare auto psihică) .
#	Tetrahidrocanabinoli (THC) :
•	A8 şi A9THC, ultimul fiind substanţa activă din Cannabis Sativa; variantele lanţului lateral şi compuşii hidroxilaţi sînt de asemenea activi ;
•	Pyrahexil (Synhexil), THC sintetic, folosit în lucrări de cercetare.
#	Alte psihotomimetice :
•	Miristicin, elemicin, safrol — anafogi neazotaţi ai unor compuşi psihotomimetici, cu acţiune asemănătoare amfetaminei, conţinuţi în unele seminţe de arbori tropicali;
•	Compuşi pironici ariîsubstituiţî la C6, conţinuţi de Kava — băutură de ceremonial din Polinezia.
Pintre substanţele enumerate în această clasificare, cele mai cunoscute psihotomimetice sînt LSD 25 şi substanţele active din Cannabis (THC).
LSD 25 este substanţa cu cel mai puternic efect psihotomimetic, doze de 0,2 {xg/Kg corp determi-nînd efecte la majoritatea subiecţilor, iar doze mari, de 5—15pig/Kg corp determinînd stări intense de disociere şi depersonalizare ; este de 50 de ori mai puternic decît mescalina şi, !a aceeaşi greutate, de 300 000 de ori mai puternică ca marijuana sau alcaloizii din Peyotl.
Administrarea de doze medii per os determină efecte la majoritatea subiecţilor în 20—80 minute, intramuscular în 5—10 minute, iar intravenos în interval de 1 —2 minute. Difuzează rapid în toate ţesuturile, creierul primind 1% din doza administrată ; la nivelul sistemului nervos central se constată o afinitate a substanţei pentru zone din hipotalamus, sistemul limbic, ariile reflexelor auditive şi vizuale, epifiză şi hipo-fiză.
în ceea ce priveşte toxicitatea, doza letală (DL 50) pentru om este de 0,2 mg/Kg corp, durata de înjumătăţi re fiind de aproximativ 175 minute; doza medie determină efecte de vîrf după 120—180 minute, cu descreştere în următoarele 6 ore, la subiecţii sensibili menţinîndu-se tulburări senzoriale şi după 24 de ore.
Toleranţa se dezvoltă rapid, atît pentru LSD cît şi pentru alţi compuşi ai seriei, (de exemplu, 2-brom-LSD). întreruperea nu produce sindrom de abstinenţă, dependenţa find conside* rată de tip psihologici.
Eliminarea este de 90% în 24 de ore, substanţa metabolizîndu-se prin oxidare, hidroxîîare şi glicuronare ; produşii de excreţie 2-oxi-LSD, 11 hidroxi LSD şi giicuronizii acestora sînt nerţi din punct de vedere fiziologic şi al efectului psihic.
Mecanismul de acţiune biochimic al acestei substanţe : iniţial, acţiunea ei psihotomimetică a fost pusă pe seama competitivităţii cu serotonina (5-hidroxitriptamină-5 HT), la nivelul receptorilor serotoninergici, ulterior ajungîndu-se la concluzia că acţiunea antiserotoninică nu are legătură cu efectele psihotomimetice, 2-brom-LSD avînd acţiune antiserotoninică fără acţiune psihctorni-metică. De asemenea, s-a constatat că receptorii serotoninergici ai rafeului median ar conţine şi alţi transmiţători indolalkilaminici, aceştia fiind incriminaţi în acţiunea LSD.
Recent, se presupune un alt mecanism de acţiune, responsabil de activitatea psihotonvmetică a LSD, pornindu-se de la constatarea că LSD este agonist central al dopaminei (DA), reserpina mărind durata şi intensitatea acţiunii \u]-. De asemenea, unii cercetători semnalează şi efectul de blocadă adrenergică centrală a LSD. 'mţia!, LSD a fost considerat ca substanţa ces împotrivită pentru inducerea psihozelor experimentale ; ulterior s-a constatat însă că sindroa-mele schizofreniforme postamfetaminice slrn mai asemănătoare cu boala în sine decît stările de intoxicaţie cu LSD, unde predomină halucinaţii vizuale, efecte vegetative accentuate, dezvoltare rapidă a toleranţei. Cu toate aceste inconveniente* LSD s-a dovedit a fi un bun instrument de laborator pentru studiul biochimiei cerebrale, al stărilor de alterare a conştiinţei, percepţiei,, proceselor cognitive.
Efecte fiziologice ale LSD asupra activităţii nervoase :
•	stimularea activităţii simpatice centrale, tradusă prin midriază, piloerecţie, hiper-termie, hiperglicemie, hiperreflectivitate osteotendinoasă, tahicardie ;
•	stimularea activităţii paraşimpaticomime~ tice centrale, mai redusă ca intensitate, manifestă prin fenomene ca: salivaţie, Perimare, apetit scăzut, greaţă.
Dintre acestea, midriaza şi hipertermia sînt efectele întîlnite cu cea mai mare constanţă şi intensitate. Cu tot pragul înalt de activitate cerebrală resimţit subiectiv, nu s-au înregistrat consum crescut de oxigen cerebral, de glucoza şi-flux sanguin crescut.
Efectele psihologice sînt variate, fiind influenţate şi de factori care nu ţin de administrarea drogului : personalitatea subiectului, condiţiile în care se administrează substanţa, relaţiile interpersonale subiect-experimentator ; varia
Psihotomimetice: diferite tipuri de substanţe
Psî/761
bllitatea efectelor se datorează stării de hiper-	tat: cu ochii închişi devine cromatic, cu apariţia
sugestibilitate, subiecţii avînd reacţii intense la	caleidoscopică de imagini plăcute — corpuri geo*
cei mai mulţi stimuli.	metrice, modele florale etc. ; cu ochii deschişi»
i »			i	 . (. fenetilam/ne ) •	
	c< MET/LMESCALINA	DMPEA-3M DIMETOXIFENIL-ETIL A MINA
		
( triptamIne
ZEROTOMiNĂ -5 HIDROX !TR1PTA MINA
PSILOC IBiNA
Y0HIM3INA
c
CLICOLATI
J
]!© - N -ETIL -3 PIPERIDINOFENILC(CLO'-î	PENTLGUCOLAT
(ByN-ETlL-2 PIROLIDINOMETJLFEN/LCICLO -PENTIL GUCOLA T
i i ■ cw	i SISJ^O" "0&*	1 Ws
tM/RiST/C/NA	METIS TIC IN A	CANABIDIOl j
Efecte multiple se exercită asupra percepţiei *	obiectele văzute capătă o intensitate deosebită a
subiecţi* relatează stare de hipervigilenţă cu hiper-	culorii, a luminozităţii, o profunzime crescută,
estezie senzorială. Cîmpul vizual este intens afec-	devenind intens semnificante pentru subiect.
762/Psi
Psihotomimetice: efecte adverse
Sînt notate ca fenomene posibile : iluzii — obiectele staţionare apar în mişcare, o pată pe perete fiind văzută ca un ochi ; la doze mari, apar, deşi rar, halucinaţii vizuale al căror conţinut implică subiectul, care trăieşte intens episodul. Percepţia sonoră este şi ea modificată, apărînd fenomene de hiperacuzie (zgomotele sînt percepute exagerat şi foarte de aproape, muzica este percepută cu o intensitate aparte), iluzii auditive (un zgomot de ploaie este perceput ca răpăit de tobe) etc. Caracteristic pentru LSD este şî modificarea semnificaţiei percepţiei, subiecţii afirmînd că văd zgomotele şi percep culorile ca sunete sau ca mirosuri. Percepţia tactilă este de asemenea modificată, în sensul unei hiperestezii predominant subiective, obiectiv sensibilitatea fiind nemodificată sau chiar diminuată. Modificările simţului gustativ şi olfactiv reflectă strînsa legătură cu starea afectiv-emoţionaiă, în cazcl stărilor pozitive de afect percepîndu-se gusturi şi mirosuri deosebit de plăcute. Percepţia timpului este distorsionată ; în funcţie de tonalitatea afectivă, scurgerea timpului este resimţită ca încetinită sau stopată, experienţele pozitive fiind resimţite ca şi cum ar dura o viaţă, iar cele negative ca împovărătoare, apăsătoare, suferinţe perpetue.
Gîndirea devine neiiniară, ilogică, cu accentuate trăsături magice, subiectul simţind că poate citi gîndurile altora, că poate transmite gînduri, că poate merge pe apă sau poate zbura (cauze frecvente de deces în intoxicaţia cu LSD) ; conţinutul gîndurilor este eidetic, vizualizat. Domină ideile de grandoare, omnipotenţă, apărînd uneori fenomene paranoide persecutorii. La unii subiecţi s-a constatat o accelerare de tip maniacal a fluxului ideativ ; ideile îi par subiectului foarte originale, creatoare, deşi obiectiv nu se constata accentuarea unor calităţi artistice, acest fenomen apărînd datorită lipsei de critică în timpul stării de intoxicaţie. Testele psihologice atestă, dimpotrivă, diminuarea performanţelor intelectuale în timpul „şedinţelor” de LSD.
Afectiv, se notează dezinhibiţia, incontinenţa afectivă, instabilitatea, cu trecerea foarte uşoară de la o extremă la alta : extaz—oroare („goodtrip”
—	,,bad trip”), tonalitatea afectivă dominantă fiînd uneori plăcută, euforică, alteori negativă, intens anxiogenă, cu trăiri de tip paranoid.
Alterările funcţiei întegrative a Ego-uîui se manifestă prin stări de depersonalizare, tulburări de schemă şi imagine corporală, senzaţie de multiplicare a Eului, mergînd pînă Ia stări extreme de totală depersonalizare, cu pierderea identităţii de sine. Sindromul de derealizare, manifestat prin sentimentul unor trăiri stranii şi ireale, realizează, împreună cu fenomenele de depersonalizare, trăiri asemănătoare celor psihotice.
Comportamentul este predominant pasiv, activitatea motorie redusă contrastînd cu intensitatea
trăirilor. Capacităţile performanţiale testate sînt mult diminuate.
în funcţie de efectele psihologice care-’i sînt caracteristice, LSD 25 este considerat ca avînd un potenţial terapeutic :
•	în Europa este preconizat ca adjuvant a! psihoterapiilor de tip abreactiv, în doze mici (25—300jjl g), pentru reducerea rez istenţelor Egou-lui, deblocarea subconştientului* intensificarea răspunsului emoţionai, toateîn> scopul accelerării procesului terapeutic — metodă denumită terapie psiholitica;
•	în SUA s-a preconizat metoda denumită terapie psihedelică, constînd în administrarea uneia sau mai multor doze mari, de 400—800 jxg de LSD 25, pentru cct' nerea unei stări transcendente, de reconsidere a sensului existenţei, de renaştere ps!r: ionică
—	aplicată în alcoolismul cronic, ci- fără rezultate deosebite, studiile longitudinale efectuate punînd în evidenţă lipsa de valoare a metodei. Unele rezultate s-ar fi obţinut în tratamentul autismului infantil, :ar unit autori au preconizat administrareasubstantel bolnavilor incurabili, pentru diminuarea impactului psihologic al sfîrşitului apropiat.
Administrarea de LSD 25 în scop terapeutic implică efecte adverse, care necesită, la rîndui lor, un tratament adecvat :
•	efecte adverse imediate — ,,bad trip ’ : stări de anxietate, panică ± tulburări de gîndire de tip paranoid, pericol de autoagresiune : se ameliorează datorită stării de r persu-gestibilitate, pacientul reacţionînd favorabil la asigurările verbale, cărora li se pot asocia tranchilizante (diazepam) sau, de preferat, neuroleptice. Mai trebuie avute în vedere şi prevenite posibilităţile de accidente datorate ideilor de omnipotenţă descrise mas sus, fenomenele de auto- şi heteroagresiune ce pot apărea în contextul sindromului paranoid* crizele convulsive de tip grand mal etc. :
•	efecte secundare prelungite, constînd în : stări de anxietate cronică ; stări psihotice* mai ales la cei cu personalitate patologică premorbidă — se recurge la psihoterapie + neuroleptice ± terapie electroconvulsi-vantă ;
•	efecte recurente „flash back” — retrăirea stărilor acute în lipsa unei administrări de drog, prin suprapunerea stresuri lor psihologice, fizice, administrării antihistamin'icelor, manifestate prin distorsiuni vizuale şî temporale, cu sau fără stări de anxietate, beneficiind de psihoterapie sugestiva., asigurarea că nu este vorba de debutul unei boli psihice, administrare de tranchilizante, uneori hipnotice.
Psihotomimetice ; Psihoză; definire» concept
Psi/763
THC (A9 şi A8) reprezintă substanţe active din Cannabis responsabile de activitatea psihică, Canabfoîu! şi Canabidioiul ; influenţează unele efecte psihofiziologice.
Farmacologic, mecanismul de acţiune al THC nu este încă bine cunoscut; pînă în prezent s-a preconizat ipoteza că ar acţiona ca factori inhibitori ai prostaglandinelor, efectele lor asupra aminelor cerebrale 5-HT şi DA nefiind încă precis identificate. S-a constatat, experimental, efectul ant?convulsiv al THC la şoareci : împiedică convulsiile date de electroşoc, cardiazol, dezvoltă •rapid toleranţă.
Utilizarea THC implică multiple efecte fiziologice :
•	efecte neuroendocrine — scăderea testosteronului plasmatic, care ar explica fenomenele de impotenţă şi oligospermie la marii fumători de marijuana ;
•	efecte circulatorii — scăderea tensiunii arteriale şi a ritmului cardiac Ia majoritatea subiecţilor. Unele persoane nu tolerează substanţa şi au reacţii adverse, una dintre reacţiile adverse fiind tahicardia ;
•	efecte asupra sistemului imunitar : scăderea răspunsului imun prin mărirea duratei de răspuns şi diminuarea intensităţii lui ;
<• toxicitatea : DL 50 este de 40 mg/Kg pentru animalele de laborator (şoareci) ; la doze mari, apar comportamente agresive şi manifestări de neurotoxicitate: tremor, convulsii etc. ;
• anomalii ale sintezei de acid dezoxiribo-nucleic ia nivelul celulelor aparatului respirator, constituind împreună cu tutunul o posibilă cauză a cancerului bronhopul-rronar.
Starea obişnuită după administrarea de THC consta în relaxarea musculară şi psihică, stări de reverie visare, pe un fundal afectiv euforic; apetit alimentar crescut, hiperestezie senzorială, dar şi posibile efecte adverse de ti'pu! stărilor de anxietate, mai rar al sindroamelor paranoide. La subiecţii testaţi s-a constatat un deffct al memoriei de evocare recentă, scăderea performanţelor psihofizice, modificarea capacităţii de conducere auto, asemănătoare cu cea de după consumul de alcool.
Deşi prin studii efectuate pe populaţii mari s-a constatat că consumul de marijuana nu ar afecta comportamentul de integrare a individului în societate, în loturile de consumatori studiate s-a observat un procent mai mare de tulburări de comportament, stări marginale, episoade psiho-tice îa unii subiecţi.
în ceea ce priveşte potenţialul terapeutic al THC, au fost studiate : efectul analgezic, anti-convutsivant, tranchilizant diurn, hipnoinductor, potenţator al barbituricelor, agent preanestezic,
acţiunea bronhodilatatoare, reducerea presiunii intraocuîare. Efectul stimulator al apetitului şi cel anxiolitic au fost luate în considerare ca utile în tratamentul unor cazuri de alcoolism cronic sau farmacodependenţă.
1163.	PSIHOZĂ (cf, fr. psychose : vezi gr. psyche „suflet”) • Termen general folosit pentru definirea suferinţei psihice, a cărei circumscriere este dificilă datorită criteriilor diferite luate în consideraţie : intensitate, conştiinţa bolii, percepţia timpului trăit, gravitatea destructurării cîmpului conştiinţei etc. După unii autori (REDLICH, FREEMAN), eliminarea conceptului de psihoză ar însemna un progres metodologic. Această tendinţă a fost marcată odată cu apariţia manualului american de diagnostic, în variantele DSM ii şi DSM III, ultima eliminînd din clasificare o aşa-zisă grupă a psihozelor.
Definiţiile, mai corect spus, încercările de defi-finiţie se opresc la tentative descriptive sau au un caracter tautologic. H. EY defineşte psihoza ca „boală mintală caracterizată prin delir”, care alterează sistemul realităţii, proiectează inconştientul, dezorganizează Eul (fiinţa conştientă de sine). în viziunea sa, psihoza şi delirul sînt noţiuni coextensive, deoarece „psihoza actualizează virtualitatea halucinatorie a inconştientului şi dezorganizează (pentru a reorganiza în planul imaginarului) maniera de-a fi în lume”. Din această definiţie rezultă dificultatea de a circumscrie „psihoza” fără a recurge la alte concepte (delir, inconştient, dezorganizarea Eului).
PAMFIL şi OGODESCU propun o definiţie legată de aspectul comportamental : „aparentă intensificare a activităţii psihice cu o modificare generală şi dezorganizată a psihismului, astfel încît concluziile sale nu se mai înscriu în şi pe realitate”. Implicatul trăit al acestei stări de „entro-piofrenizare” este incomprehensibilitatea. Şi în acest caz, definiţia se pierde în concepte ample (psihism, realitate, dezorganizare), care impun modelele explicative şi structurale ale fiecărei noţiuni.
Von GEBSATTEL consideră psihoza o alterare a cîmpului vita! sau trăit (Gelebezeit), iar STORCH afirmă că temporalitatea dispare pentru psihotic. A. TATOSSIAN subliniază faptul că noţiunea de psihoză este greu de folosit în nosologie, dar ar putea avea semnificaţie în psihopatologie, unde ar desemna o structură particulară, aptă să se decompenseze la intensitate psihotică.
La aceste încercări se adaugă şi controversamai veche care opune psihozei unice (în sensul că toate fenomenele de o anumită intensitate ar aparţine unei singure psihoze) diferitele clase de psihoze cu trăsături clinice distincte, dar şi cu evoluţie şi prognostic diferit, O soluţie mai frecvent abordată, cu implicaţii cel puţin metodolo-
764/Psi
Psihoze delirante cronice neschizofrenice
gice, este aceea de a opune ce'e două noţiuni fundamentale, nevroza şi psihoza, pentru a le defini prin comparaţie. în acest sens, sînt luate în consideraţie criterii a căror valoare este discutabilă :
•	criteriul gravităţii — imprecis, deoarece există o serie de neclarităţi mai ales în domeniul bolilor afective (TELLENBACH), unde nu se poate stabiii o limită între o depresie nevrotică gravă şi o depresie psihotică minoră ;
•	criteriul evolutiv — inoperant în unele cazuri (de exemplu, unele episoade psiho-tice onirice, cu evoluţie posibil foarte favorabilă, faţă de o nevroză obsesivo-fobică, care poate deveni invaiidantă);
•	criteriul etiologic — insuficient de relevant, factorii psihogeni putînd genera fie nevroze, fie reacţii psih otice ;
•	criteriul conştiinţei bolii— limitat, deoarece există psihoze în care bolnavul recunoaşte cei puţin parţial suferinţa sa, ca si nevroze în care bolnavul este prea puţin conştient de tulburăriie sale. Dacă se iau în discuţie şi dizarmoniiie de personalitate, nerelevanţa acestui criteriu devine mai evidentă.
Relativitatea acestor criterii nu este la fel de marcată în practică, unde limita nevroză-psihoză este mai evidentă şi mai operantă, cu toate că există numeroase forme de trecere si că, asa cum afirmă Y. POINSO şi R. GORI (1972), „tendinţa actuală'a psihiatriei este către dispariţia barierelor nosografice care, oricît ar fi de comode, sînt totodată schematice şi artificiale”. Termeni ca ,,nevroză depăşită” (TATOSSIAN) sau „nevroză invalidantă” (Y. PELICIER), ca şi mai vechea „nevroză narcisistică” (FREUD), confirmă opinia după care diferenţierea între cele două concepte este iluzorie. Totuşi, după A. POROT şi J. SUTTER, diferenţa cea mai autentică „constă în faptul că psihoza privează bolnavul de posibilitatea de a accede la nivelele cele mai elevate ale vieţii psihice (cu cît tulburarea este mai profundă, cu atît teritoriul pe care se întinde această interdicţie este mai important), în timp ce nevroza conservă accesul la registrele superioare, infirmitatea individului constînd în Incapacitatea de a pătrunde şi a se menţine aici în circumstanţele vieţii saie, care necesită o anticipare pozitivă şi îi angajează responsabilitatea”.
1164.	PSIHOZĂ ACUTĂ AZOTEMICĂ (TOU-LOUSE MARCHAND-COURTOIS) — sin. DELIR ACUT IDIOPATIC ; SINDROM DE CONFUZIE
MALIGNĂ CALMEIL(D) delir.
1165.	PSIHOZE DELIRANTE CRONICE NE-SCHIZOFRENICE • Controversate în psihopatologie, delirurile cronice au fost delimitate de-a
lungul timpului în mod diferit, după şccH şl autori. PINEL a fost primul care a dihotomizat grupa „nebuniilor”, separînd maniile de melancolii pe care le considera „nebunii parţiale”, -eiuînd această idee, ESQUIROL a descris în cadru; nebuniilor parţiale „lipomania”, avînd ca trăsătură distinctă tristeţea, şi „monomaniile”, pe care ie-a separat după tema delirantă predominanţi,, îr> acest fel, a fost generată ideea clasificării delirurilor după temă : de persecuţie, de influenţă, hipo-condrîac etc.
in cea de-a doua jumătate a secolului a! XX-lea, între şcoala de psihiatrie franceză şi cea germană apar diferenţe atît în maniera de descriere a delirurilor, cît şi în clasificarea şi interpretarea mecanismelor lor de producere. Astfel, în cranţa# LASEGUE le denumeşte „deliruri cronice cu evoluţie progresivă”, iar FALRET şi FOVILLE e descriu patru faze : de interpretare, halucinatele auditivă, de tulburare a sensibilităţii generaie si de delir ambiţios. MOREL a revizuit în totalitate această concepţie, iar MAG NAN le-a descris sub numele de „deliruri cronice cu evoluţie sistematică”, considerîndu-le epifenomene leziona'-e cere® brale, existente la personalităţi predispuse („degeneraţi”). După 1900, ca o reacţie de respingere faţă de concepţia degenerescenţei mintale, apare studiul Iui SERIEUX şi CAPGRÂS desDie ntnu-niiie raţionale”, în care este descris de. dt interpretare, explicîndu-se în mod deosec r eca-nismul de producere al acestuia. El vaf « ^ot de delirul de imaginaţie (DUPRE, 1911), pr'hoza halucinatorie cronică (GILBERT-BALLET. ' delirul erotoman (G. de CLERAMBAUL7,' GRIESINGER, reprezentantul şcolii de i'ihia-trie germane, critică doctrina monomanii,cr, con-siderînd-o „anecdotică”. KAHLBAUM propune, în 1863, termenul de paranoia, preluat apoi de KRAEPELIN, şi definit, în 1889, ca o „dezvoltare insidioasă sub dependenţa cauzelor interne şi conform unei evoluţii continue a unui sistem delirant durabil şi imposibil de zdruncinat, care-se instaurează cu conservarea completă a clarităţii şi ordinii în gîndire, voinţă şi acţiune’'. Tot KRAEPELIN introduce, în 1909, termenul de para-frenie, prin care înţelegea delirurile cronice endogene, cu păstrarea relativă a personalităţii, delimi-tîndu-le patru forme clinice : sistematică {corespunzătoare termenului de psihoză halucinatorie cronică), expansivă, confabulatorie şi fantastica (similară delirurilor de imaginaţie — DUPRE). BLEULER a separat delirurile cronice de grupul schizofreniilor prin lipsa tulburărilor fundamentale — disociaţie-autism. între cele două războaie, psihiatria germană şi anglo-saxonă au extins excesiv conceptul schizofreniilor, în care au înglobat majoritatea delirurilor cronice. KLEIST şl elevul său, LEONHARD, au readus în discuţie problema organîcităţii, iar FREUD, ABPAHAM
Psihoze delirante crcnice neschizofrenice
Ps i/765
şi Metanie KLEIN au elaborat o interpretare psihodinamică a conţinutului şl structurii tulburărilor ; BINSWANGER, GEBSATTEL, MINKOW-SKI au reluat studiul simptomatologiei delirului dintr-un unghi nou, acela al trăirilor.
O opinie unitară în clasificarea şi structurarea acestor psihoze, mai a!es în domeniul parafre-niilor, nu există nici în prezent. Mulţi autori consideră parafreniile ca aparţinînd schizofreniilor, iar ediţia a treia a Manualului de diagnostic şi statistică a bolilor mintaie” le tratează separat, sub numele de „psihoze paranoide”. Indicii epidemio-logici ai acestor afecţiuni sînt relativ greu de obţinut, dat fiind dificultăţile şi divergenţele de încadrare nosologică. După THURST şi BOBIN-G1AN, aceste afecţiuni constituie 10% din internările în serviciile de psihiatrie, fiind mai frecvente în mediile urbane şi la emigranţi. Aceşti autori consideră că procentul menţionat este relativ, pentru că subiecţii cu astfel de afecţiuni refuză sistematic internarea sau tratamentul psihiatric, convingerea că sînt sănătoşi făcînd parte din însăşi simptomatologia bolii. Dacă starea delirantă este de amplitudine scăzută, cu conţinut tolerabil pentru anturaj, dacă acesta are şi exigenţe scăzute, atunci posibilitatea depistării acestor bolnavi este şi mai mult diminuată. Epidemiologia para-freniei este dificil de stabilit în condiţiile în care există autori care nu o recunosc ca entitate, înca-drînd-o în grupul schizofreniilor. Aceste entităţi aparţin vîrstei adultului, fiind mai dese din a cincea decadă ; repartiţia pe sexe ar fi aproximativ egală, cu o uşoară preponderenţă ia sexul feminin.
Psihozele delirante cronice sînt boli care deşt ruct urează viaţa psihică prin apariţia, dezvoltarea şi extinderea unor idei delirante cu caracter permanent, care se integrează şi reorganizează sistemul personalităţii, alterîndu-l, fără a-l modifica însă în sens autistic, permiţînd astfel o adaptare acceptabilă a subiectului la exigenţele mediului.
Elementele definitorii sînt : existenţa unui sistem delirant, paralogic, paralel şi simultan cu realitatea ; organizarea producţiei delirante în jurul unei tematici unice ; existenţa unui nivel de personalitate care asigură relativa adaptare a individului.
Etiopatogenia este puţin cunoscută, neputîn-du-se demonstra încă o specificitate genetică.
Este relativ admisă însă influenţa factorilor bio--constituţionaii. Pentru KRAEPELIN, în paranoia este vorba în 50% din cazuri de biotîpuî picnic, în ceea ce priveşte predispoziţia caracterială pentru paranoia, personalitatea premorbidă ar avea un caracter particular : terenul pe care se grefează delirul paranoiac este reprezentat, în majoritatea cazurilor, de personalitatea paranoîacă, definită prin neîncredere, orgoliu excesiv, hipertrofie a Eului, susceptibilitate, tendinţă la false interpre-
tări, psihorigiditate, sau de personalitatea de tip senzitiv, definită prin timiditate, sensibilitate, anxietate, înclinaţie spre procese de con-tHnţă, inhibiţie pulsională.
Simptomatologia paranoiei este determinată, pe de o parte, de procesul endogen, iar pe de altă parte, de dezvoltarea ei pe baza unei personalităţi premorbide particulare, în structura căreia se interferează elementele delirului, cu timpul ajungîndu-se la o veritabilă restructurare a personalităţii subiectului. De asemenea, factorii psihogeni biografici, constituţionali, joacă un rol determinant în declanşarea sistemului delirant, în particularităţile lui structurale, în tematica deHrului. Profesiunile expuse sînt acelea în care pot fi generate situaţii conflictuale între mediu (anturaj) şi activitatea profesională (învăţători, profesori etc.). KRETSCHMER afirma că paranoia apare atunci cînd există o discordanţă între aspiraţiile şl posibilităţile de realizare ale subiectului.
Parafreniile sînt în schimb mult mai frecvente în familiile cu antecedente de tip psihopat'c, iar parafrenia confabulatorie apare mai ales la personalităţile mitomanice (DUPRE). După KPAEPE-LIN, caracterele clinice ale delirurilor parafrenice şi evoluţia lor, în contrast cu structura delirurilor paranoiace, constau şi reprezintă mai puţ'n un proces morbid în sine şi mai mult o dezvoltare patologică a personalităţii, depinzînd preponderent de modalităţile de reacţie la productivitatea haîu-cinatorie a unei personalităţi complet structurate.
Clasificarea se face după natura deliru-u', deo-sebindu-se : paranoia (KAHLBAUM) — psihozele delirante sistematizate (şcoala franceză) — s) para-frenia (KRAEPELIN) — delirurile fantast ce şi imaginative (aceeaşi şcoală). Diagnosticul' pozitiv în cazul une psihoze delirante cronice neschizofrenice este realizat de : existenţa unui s-.stern delirant paralogic — paralel şi simultan cj realitatea —, organizarea producţiei delirante In jurul unei teme unice, existenţa unui nivel de personalitate care asigură relativa adaptare a individului, toate aceste elemente în absenţa disociaţiei profunde a personalităţii. Diagnosticul pozitiv al paranoiei se realizează în baza următoarelor elemente :
•	delir cronic sistematizat, nehalucinator, cu păstrarea clarităţii şi ordinii în gîndire, voinţă şi activitate ;
•	mecanism predominant interpretaf v ,
•	personalitate premorbidă specifică :
•	absenţa totală a criticii bolii, cu refuzul tratamentului.
Diagnosticul pozitiv a! parafreniei se realizează în baza următoarelor elemente :
•	delirul mai puţin bine sistematizat, ha'ud-nator ;
•	caracterul fantastic al temelor deS'rante j
766/Pse
Psihoze delirante cronice; Psihoza de etapa
•	mecanisme multiple, în special imaginative, asociate cu tulburări calitative perceptuale şi mnezice, fenomene de automatism mintal ;
•	bipolaritatea vieţii psihice, fără disocierea personalităţii, cu menţinerea adaptării sociale.
tică, care apar în anumite etape ale evoluţiei individului (pubertate, sarcină, lăuzie, ciimacteriu). Aceste etape nu reprezintă însă circumstanţe etiopatogenice pentru declanşarea unui tablou psihotic, ci numai condiţii favorizante, motiv pentru care se consideră că noţiunea de „psihoză de etapă” nu exprimă nici elementul etiopatogenic
	Psihoze acute			Boli mintale cronice		
Nivel structura!	Delir oniric	Stări oneiroide	Stări mani-aco-depresive	Schizofrenii	Deliruri sistematizate	Nevroze de caracter
'Patogenie	• integrarea unei de-structurări profunde a cîmpului de conştiinţă	• integrarea unei stări crepusculare a cîmpului de conştiinţă	• integrarea destructu-rării tem-poral-etice a cîmpului de conştiinţă	• integrarea în sindromul de disociaţie au-tistică I	• integrarea într-un sistem noeti-co-afectiv | de alienare	• integrarea într-o malformaţie conflictua'ă a personalităţii
Fenomeno- logie	• spectacolul halucinator se substitue realităţii imaginii încadrate	• viziuni delirante „pseudo-halucinato-rii”; se dezvoltă într-o se-mirealitate crepusculară	• viziuni „pseudoha-iucinatorii” legate de expansivi-tatea maniacală sau în depresia melancolică	j • viziuni ha-lucinatorii şi pseudo-haiucinato-rii de dedublare a personalităţii	• viziuni pseudoha-lucinatorii legate de tematica delirantă	• fenomene de p-ro-îecţie inconştientă a „d-efirului virtua-l”(ob-sesii, idei fixe)
Examenele paraciinice care pot fi utile sînt: EEG, simplă şi cu activare, examenul lichidului cefalorahidian, pneumoencefalografia, radiografiile craniocerebrale, explorările aparatului cardiovascular, ce permit diferenţierea de tulburări psihice generate de afecţiuni somatice şi organice (cerebrale), Examinarea psihologică poate aduce date despre particularităţile personalităţii pre-morbide şi despre disfuncţiiie personalităţii prezente. Ancheta socială are un rol important în cunoaşterea datelor biografice ale bolnavului şi în evidenţierea comportamentului delirant.
1166.	PSIHOZĂ DIENCEFALICĂ PERIODICĂ
GOLANT<s) sindrom.
1167.	PSIHOZĂ (de) ETAPĂ • Termenul, neacreditat de nosologia psihiatrică actuală, se referă la tablouri psihopatologice de intensitate psiho-
şi nici esenţa unui tablou psihopatologic (cu excepţia intensităţii psihotice).
1168.	PSIHOZE EXPERIMENTALE • Provocarea prin diverse procedee a unei simptomatologii psihotice (la om sau la animal). Este folosită în scopul elucidării mecanismelor de producere a acestora, stabilirii (în măsura în care este posibil) a zoneior corticaie responsabile de aceste dezordini, precum şi pentru testarea acţiunii anumitor droguri. Printre iniţiatorii acestei metode se numără PAVLOV, care a declanşat nevroze experimentale, prin diferite procedee, la animale cărora le formase o anumită condiţionare, fie provo-cîndu-!e anumite tulburări printr-un stimul condiţionat foarte intens, fie creînd un conflict, o discordanţă între condiţionări şi necesităţi, fie determinînd o inhibiţie intensă ori îndelungată. Faţă de aceşti factori nocivi, animala! reacţionează în funcţie de temperamentul său. Cercetările sale
Psi hoze experimentale ; Psihoza infantila
rsi/767
asupra nevrozei experimentale au fost continuate de MASSERMANN şi GANT, ale căror studi i au permis înregistrarea tabloului clinic simptomatologie. Pentru a delimita localizarea cerebrală a anumitor simptome, au fost de asemenea întreprinse numeroase experimente ; astfel, fiziologii americani au obţinut declanşarea crizelor de furie Ia pisică (shame rage) prin lezarea anumitor zone cerebrale. M. MOUNIER ş.a. au declanşat reacţia de frică, furie sau oboseală, excitînd animalul prin intermediul unor electrozi implantaţi în diferite regiuni ale zonei talamo-subcorticale. De JOUG şi BARUK au obţinut un aspect asemănător cata-toniei prin injectarea bulbocapninei. Aceleaşi efecte le-a obţinut BARUK prin injectarea toxinei coli baci lare.
De un interes deosebit s-a bucurat şi se bucură producerea unor perturbări psihice de intensitate psihotică prin administrarea de substanţe halucinogene, în scop terapeutic şi de investigare. Halucinaţiile realizate prin administrarea substanţelor psihedelice urmează o dinamică progresivă, de la imaginile elementare, pînă la imagini complexe scenice. Experienţele de deprivare senzorială se bazează fie pe întreruperea canalelor normale de comunicare, fie pe diminuarea forţei excitantului sau ridicarea pragului receptiv senzorial, reali-zînd un comportament de multe ori asemănător celui a! bolnavilor psihici. Deprivarea de somn, înrudită cu deprivarea senzorială, realizează o legătură între mecanismele halucinatorii şi cele afe viselor.
1169.	PSIHOZĂ INFANTILĂ • Tulburări psi-hotice specifice vîrstei copilului, care, chiar dacă în ultimii ani au beneficiat de o definire mai adecvată, continuă să fie puternic controversate, fiecare şcoală sau chiar fiecare autor considerîndu-le dintr-un punct de vedere original. Nu există nici în prezent un consens asupra vîrstei limită între psihozele copilăriei şi cele din perioada pubertăţii şi adolescenţei (10—12 ani după diverşi autori). DUCBE distinge patru mari etape în dezvoltarea conceptului de psihoză infantilă:
•	Etapa medico-pedagogică. Primele cazuri de psihoză infantilă au fost semnalate în literatura de. specialitate a secolului al XlX-lea sub denumirea de „idioţie acută", „demenţă cataleptică”, „para-, noia acută’'. DANILO a descris, în 1896, un caz de „catatonie” la un copil de 14 ani. SANCTE de SANCTIS a identificat (1905—1906) primele cazuri de „dementia praecocissima” la copii care pînă la vîrsta de 3—4 ani aveau o dezvoltare normală, începînd să prezinte, după această vîrstă, dezinteres progresiv faţă de mediul înconjurător, reacţii discordante şi manifestări catatonice, ma-nierisme, negativism, stereotipii, halucinaţii, crize de mînie, deteriorare psihică. După acest autor, observaţiile şi studiile privind psihoza la copil au devenit din ce în ce mai numeroase.
•	Etapa apariţiei noţiunii de schizofrenie. A. A. BRILL (1926) şi G. E. SUHAREVA (1932) au descris un număr impresionant de cazuri de schizofrenie infantilă (termenul de schizofrenie a fost introdus în psihopatologia copilului de POTTER, 1933), folosind criteriul formei de debut şi de evoluţie ; SUHAREVA descrie forme cu debut insidios şi evoluţie lentă, progresivă, întîlnite înaintea vîrstei de 10 ani, forme cu debut brusc şi evoluţie rerni-tentă, caracteristice pubertăţii şi adolescenţei, şi forme intermediare, cu debut subacut şi evoluţie progresivă, în salturi sau cu accese. G. HEUYER (1934) pune în discuţie problema noso-grafiei dementelor infantile, iar C. BRADLEY, J. LUTZ, L. DESPERT, L. BENDER (1937) stabilesc cadrul clinico-evolutiv al tulburărilor descrise sub denumirea de schizofrenie. După j. LUTZ, schizofrenia copilului se caracterizează prin tulburări relaţionale (ruperea relaţiilor, relaţii de înlocuire sau tipuri de relaţii bizare), iar ulterior, prin pierderea nevoii de relaţie. Rezultatul acestor tulburări relaţionale este un mod de Izolare tipic. în domeniul afectivităţii apare o stare de he-betudine (descrisă de A. CRAMER), o disociaţie şi destructurare a afectului. în ceea ce priveşte activitatea, aceasta se caracterizează prin apatie sau excitaţie impulsivă. Autorul acordă o atentie deosebită factorului timp în diagnosticul schizofreniei copilului, nu numai din cauza specificităţit-simptomelor (în funcţie de vîrstă), ci şi a relaţiei dintre momentul apariţiei psihozei şi dezvoltarea globală a personalităţii. Pe plan psihodina-mic, L. DESPERT (1940) defineşte schizofrenia copilului drept un „proces morbid în care pierderea contactului afectiv cu realitatea sau absenţa dezvoltării acestui contact coincide cu/sau este determinat de apariţia unui mod de gîndire autis-tic şi este întovărăşit de fenomene de regresie şi disociere”. Autorul deosebeşte psihozele afective (unde tulburarea nu afectează structurarea personalităţii) de schizofrenie (în care se produce o destructurare a personalităţii).
•	Etapa autismului infantil. în 1943, L. KANNER Izolează un sindrom particular, caracteristic vîrstei antepreşcolare, pe care îl denumeşte „autism infantil precoce” ; acestuia, M. MAHLER îi adaugă varianta hiperkinetică, „psihoza simbiotică” a copilului mic. L. BENDER descrie ulterior „schizofrenia sugarului”, iar H. ASPERGER „psihopatia autistică” (pe care W. SPIEL o include în subgrupa psihopatiei schizoide, iar C. BURMS o defineşte drept „autopatie”). TUSTIN distinge tre\ mari tipuri de autism : primar anormal (care continuă autismul primar normal), secundar şi secun-dar-regresiv.
•	Etapa perspectivelor psihanalitice. Este marcată de lucrările Melaniei KLEIN, care consideră că orice copil trece printr-un „stadiu depresiv central, în care percepţia propriei persoane şi a
768/Psi
Psihoza infantila : criterii de clasificare
mediu'ui se face divizat, fragmentat”. Acest stadiu ar fi, în uneîe circumstanţe, punctul de plecare a! psihozei; WINNICOTT, LEIBOVICI, DÎATK5NE, MISES, LANG, AJUR1AGUERRA, MANNONI, inspirîndu-se din aceste lucrări, Insistă asupra dinamicii relaţionale, conştiente şi inconştiente, dintre părinţi şi copiii psihotici. M. MAHLER izolează două tipuri de psihoze infantile ; o psihoză autistîcă primară şi o psihoză simbiotică.
Deşi în ultimele decenii ale secolului nostru au apărut numeroase publicaţii asupra psihozelor infantile, aporturile au fost eterogene, atît din punct de vedere al cadrului clinic, cît şi al ipotezelor patogeni ce. în ceea ce priveşte problema nosologică, aceasta este actualmente încă departe de a fi clarificată. Cu toate că termenul de schizofrenie este larg utilizat în Statele Unite, în timp ce în Europa este preferat cel de psihoză, ambii termeni îngiobează sindroame cu simptomatologie diferit interp'etată din punct de vedere patogenic. Dacă uni* ajtori includ autismul Kanner şi sindromul simb o: : în schizofrenie, alţii (R1MLAND) disting ret autismul de schizofrenie. La rîndul său, GOLDFARD consideră că schizofrenia copilului nu este o entitate clinică specifică. Acelaşi autor sub! în rază marea fluctuaţie a simptomelor schizofrenice (relaţii alterate, tulburări ale identităţii de s re, rezistenţă la schimbări, angoasă accentuată, dificultăţi perceptive, motiiitate bizară, preocupări neobişnuite etc.). Atît din punct de vedere descriptiv, cît şi patogenic, schizofrenia infanti ă rămîne deci univocă pentru unii, complexa pentru alţii. Pentru G. HEUYER (1957), psihozele infantile sînt entităţi clinice care nu sînt în mod primar demenţiale, caracterizate prin pierderea contactului cu realitatea şi constituirea unei organizări autistice, marcată de fenomene specifice de regresie şi tradusă prin disociere. Un grup de psihiatri britanici au stabilit în anul 1961 criteriile pentru definirea psihozelor copilului (îi. CREAK) : alterarea profundă şi constantă a relaţiilor emoţionale cu oamenii ; ignorarea propriei identităţi ; preocupări patologice pentru obiecte particulare sau unele caracteristic? ale acestora ; rezistenţă la orice schimbare a mediu iui ; experienţe perceptive anormale (în absenţa unor leziuni organice decelabile) ; anxietate acută; arieraţie pe fondul căreia pot apărea ,,insule” de funcţionare intelectuală normală.
Pentru J. de AJUR1AGUERRA, psihozele infantile sînt caracterizate prin : comportament inadecvat faţă de mediu (retragere autişti că sau frag-mentareacîmpului realului) ; restrîngereadmpului de utilizare a obiectelor ; investiţii cognitive, afective ş: de activitate, insuficiente sau parţial exagerate, prea focalizate sau dispersate, antrenmd comportamente hiperrigide sau inconsistente ; viaţă far«tasmatică_săracă sau de tip magico-halu-
cinator ; o atitudine prea abstractă sau prea con ; cretă, Hmîtînd mobilitatea gîndirii şi a activităţii? comunicare restrînsă sau distorsionată, atît pe plan verbal, cît şî emoţional-afectiv ; relaţii inadecvate cu oamenii.
M. DUGAS, C. GUERIOT, J. VELIN (1970) clasifică psihozele infantile în :
% Psihoze precoce (pînă la vîrsta de 5 ani), în care sînt incluse formele autistice, psihozele cu expresie deficitară, formele hiperkine-tice, stările psihotice acute şi stările pre-psihotice,
0 Psihozele „fazei de latenţă” (de la vîrsta de 5 ani pînă la prepubertate), care cuprind :
•	psihozele în care domină dezorganizarea personalităţii (aceste forme se apropie de schizofrenie) : psihoze acute şi subacute; psihoze cu evoluţie progresivă (forme dominate de instabilitate şi excitaţie psihică ; forme inhibate ; psihoze imagifiative -descrise de G. HEUYER) ;
•	psihozele în care domină distorsionarea personalităţii (forme cu simptomatologie nevrotică, forme comportamentale şî distorsiunile evolutive) ;
•	psihoze cu expresie deficitară.
J. de AjURlAGUERRA (1972) deosebeşte :
•	tulburări psihotice precoce (autismul precoce Kanner, tulburările primelor relaţii obiectuale, prin dezaferentare precoce, şi tulburările psihotice precoce, prin hiperin-vestiţie maternă) ;
•	tulburări psihotice ce apar după vîrsta de trei ani (psihoza acută) ;
•	forme particulare sau marginale de psi-hoză la copii şi adolescenţi (heboidofrenîa, encefalopatiile infantile psihotizante, stările prep-sihotice — borderline).
în „Clasificarea internaţională a bolilor” .ediţia a 9-a (iCD 9), în grupa psihozelor copilăriei sînt incluse autismul infantil, psihozele dezintegratîve, alte psihoze şi psihozele nespecificate, iar în „Manualul diagnostic şi statistic al tulburărilor mintale”, ediţia a 3-a (DSM III), schizofreniacopilăriei cuprinde autismul infantil, psihozeie copilăriei, copiii atipici şî psihozele simbiotice, a căror relaţie cu tulburările psihotice ale adultului nu este încă clară.
Din punct de vedere etiopatogenic se consideră că tulburarea psihotîcă răspunde unui mod particular de organizare fiziopatologică (de tip constituţional sau lezional), care în unele cazuri antrenează o perturbare a relaţiilor precoce ale copilului cu mediul, determinînd tulburări importante în primele organizări ale personalităţii (]. de AjURlAGUERRA). Copiii schizofrenici sînt (după C. BRADLEY) slab echipaţi, încă de ia începutul vieţii, pentru a face faţă stresurilor emoţionale. BENDER arată că sugarul schizofren conservă toate trăsăturile fătuiui, fapt ce ar cores-
Psihoza maniaco-depresivă: definire, epidemiologie
Psi/769
punde unei opriri în dezvoltarea sistemului r.ervos centrai la etapa embrionară, caracterizată pr'ntr-o „plasticitate primitivă” în toate ariile de integrare. Acest proces de dismaturaţie determinat genetic poate fi activat cu ocazia unor crize fiziologice” (de exemplu, naşterea). Alţi autori sînt preocupaţi de „dezorganizarea receptorilor” şi de mecanismele de feedback la copiii autişti şi schizofrenici (care prezintă perturbări perceptive şi integrative, ca rezultat al •disfuncţiei cerebrale).
Cercetările de neurochimie relevă în unele cazuri» de psihoză infantilă modificări ale sistemelor dopaminergice şi noradrenergice, precum şi ale celor implicate în transmiterea indolaminergică. Neurofiziologic, s-a relevat o hipersensibilitate la stimuli diverşi, variaţii ale potenţialelor evocate auditive şi vizuale, precum şi aspectul de inactivitate EEG în somnul paradoxal.
în ceea ce priveşte evoluţia şi prognosticul psihozelor infantile, M. RUTTERşi L. LOCKYERpun în discuţie patru factori care determină un prognostic nefavorabil : Q! sub 60 ; tabloul clinic sever <ie a început ; întîrziere accentuată în dezvoltarea i. "’jajului (absenţa limbajului util la vîrstă de cinci an,) ; imposibilitatea şcolarizării. G. BOLLEA şi j c** AjURIAGUERRA consideră următoarele mo-<j’ tăti evolutive : spre tablouri demenţiale '"L—15% din cazuri;, psihoză „închistată” (20% d ^ cazuri), tablou psihopatie (20%) şi insuficienţă ” *-tală medie sau gravă (35%). După G. BOLLEA, prognosticul defavorabil este mai frecvent ia copii cu Ql sub 80 şi care prezintă stereotipii, mişcări ritmice iterative, tendinţe la autoliză şi limbaj puţin dezvoltat.
Tratamentul chimioterapie al psihozelor infan-' 3 urmăreşte fie un efect antipsihotic, fie numai j ' jl simptomatic, de combatere a anxietăţii, agre--> . tatii şi instabilităţii. Tehnicile educative utili-eîn cadru! instituţional creează un mediu favora-gratîfîcant, restructurant, permisiv, tolerant
*	.:a de regresiile temporare. în acest context, c^oilul poate depăşi progresiv sistemele sale de irare psinotică şi poate stabili un nivel de relaţii ^ a sfdcător. Psihoterapiile de inspiraţie analitică, individuale sau de grup, se dovedesc utile în unele cazuri. în fine, trebuie avută în vedere şi terapia familiei, care vizează anularea reacţiilor de respingere sau culpabilitate.
1170.	PSIHOZĂ MANIACO-DEPRESIVĂ «Grup
de boli psihice în care pe prim plan se situează ^uiburăriie ciclice ale afectivităţii, manifestate la acelaşi bolnav sub forma unor faze maniacale sau depresive, urmate de regulă, interfazlc, de echilibrarea timiei. Ca elemente definitorii se înscriu
tulburările majore, cu caracter endogen, pe planuf. afectiv-instinctual (modificările ritmului psihomo-tor şi evoluţia ciclică, cu perioade de remisie in-tercritică).
Frecvenţa psihozei maniaco-depresive este foarte diferit apreciată din cauza marilor dificultăţi de delimitare noso'grafică a acestei afecţiuni, dar şi a variabilităţii şi polimorfismului manifestărilor ei.
Cu toată relativitatea statisticilor, literatura de specialitate subliniază însă faptul că depresia este în mod incontestabil cea mai frecventă stare psihică patologică. Studiile estimative făcute de experţii OMS au stabilit că 3% pînă la 5% 1 din populaţia globului suferă de depresie, existînd tendinţa continuă de creştere a acestei cifre, mai ales în mediul urban industrializat ; din acest motiv, în 1975 s-a înfiinţat Comitetul Internaţional pentru Prevenirea şi Tratamentul Depresiilor, care publică periodic un buletin informativ. După mulţi autori însă (R. A. COHEN, MAYER-GROSS şi colab., MATUSSEK, ANGST etc.) se estimează că incidenţa acestei boli este între 0,3— 0,4% şi ar fi în aparentă scădere (de la 12% în 1933, la 1,5% în 1968) ; procentele ar fi mai ridicate dacă s-ar lua în calcul şi episoadele depresive unice (6 °/00 pentru femei, 3°/00 pentru bărbaţi, după DSM III). Există părerea că PMD este mai frecventă în cadrul populaţiilor cu nivel socio-cultu-rai mai ridicat si în sudul Europei, după autorii europeni, cifra estimîndu-se la 2,20—2,50%. Prevalenţa, după ^ DSM III,j este' 18—23°/00 pentru femei, iar pentru bărbaţi 8—11°/00rdin populaţie, pentru’un episod depresiv major. După aceiaşi autori, cca 3% dintre bărbaţi şi 6% dintre femei au necesitat spitalizare pentru episoade depresive majore, iar 0,4—1,2% din populaţia adultă suferă de PMD. Incidenţa pe sexe ar fi de 3/2 în favoarea femeilor în forma unipolară, dar egalăîn forma bipolară. Formele maniacale sînt mas frecvente la femei şi la subiecţii tineri, iar cele depresive predomină în grupele avansate de vîrstă. Vîrstă medie a debutului este sub 40 de ani (LARSON, SjOGREN, STENSTEDT), opiniile fiind însă diferite din cauza introducerii uneori în studii 3- melancoliei de involuţie (vîrstă peste 65 de ani). Cele mai multe debuturi se situează sub virstade 35 de ani, adolescenţii cu simptomatologie depresivă sau maniacală suferind mai mult de sc'nizofre^ nie sau de o boală cu substrat organic.
4*-c. 833
770/Psi	Psihoză	maniaco-depresivâ	:	incidenţa	psihozelor	unipolare
Redăm, după F. ROUiLLON (1984), studiile	bipolare şi a celor depresive monopoîare :
efectuate asupra incidenţei psihozelor afective
Tabel nr. CKIX
INCiDENŢAJPSIHOZELOR DEPRESIVE UNIPOLARE
Locul şi data Studii longitudinale		Ofra la 100.000 foc.		
	Autorii	bărbaţi	femei	frecvenţă generală
Sudul Suediei (1947-1957)	Essen-MoHer (1961)	82	247	162
Gothenburş (Suedia) (1968-1969)	Hăllstrom (1973)		6,175	
Camberweii (Londra) (1969—1975)'	Brown si Harris (1978)		7,8	
Registru de cazuri
Samso (Islanda 1976 Danemarca)	Niefsen (1979)			519
Aarhus (Danemarca 1976)	Ni ei sen (1979)			20^
Camberwel! (Londra) (1964-1974)	Wing (1976)	201	381	295
Salford (Anglia) (1964-1974)	Wing	156	320	240
Iceiand (1966 — 1967)	Heîgason (1977)			104
Chinchester (Anglia) (1960)	Grad de Aîarcon (1975)			350
Salisbury (Anglia)	Grad de Aîarcon			246
Aarhus (Danemarca) (1960-1964)	Weeke (1975)	130	330	230
Aarhus (Danemarca) (1958)	Nieisen (1961)	200	500	350
Psihoza maniaco-depresivâ : incidenţa psihozelor bipolare	Psi/771
Tabel nr. CXX
INCIDENŢA PSIHOZELOR BIPOLARE
		Cifra la 100.000 loc.	
Lccul şi data	Autorii		
		bărbaţi | femei	frecvenţă generală
Cifre provenind din prima internare psihiatrica
Registru! danez centrai 1978 ('>970 — 1972)	Weeke (1979)	4,8	4,7	4,8
Registru! danez central	Weeke	8,3	10,7	9,5
(1970-1972)	(1979)			
Anglia si Tara Galilor	Soicer	3,0	3,9	3,5
(1965-1966)	(1973)			
Sams# (Islanda, Danemarca)	Nielsen			6,1
(1957-1974)	(1980)			
Chicago	Faris			22,2
<1922-193^)	(1939)			
Chicago	Faris			2,8
(1922-1934)	(1939)			
Cifre bazate pe consultaţie — 15 ani
Aarhus (Danemarca) (1960-1964)	Weeke (1980)	15,2	17,4	16,3
Sarr.-0 (Islanda, Danemarca)	Nielsen	14,1	7,4	10,8
(1957- 1974)	(1980 )			
îceiand	Heigason	9,2	32,5	20,8
(1966— 1973)	(1980)			
772/Psi
Psihoză ■ maniaco-depresivâ biotip, factori endocrini
Din punctul de vedere a! etiopatogeniei, PMD aparţine afecţiunilor de tip endogen în care rolul eredităţii, al constituţiei şi al factorilor biologici umorali şi hormonali este considerabil. Ereditatea în PMD este astăzi dovedită, mai mult decît în oricare dintre psihoze, transmiterea fiind directă. LANGE admite că riscul ereditar este de 30 de ori mai mare în cazul rudelor apropiate (în populaţia globală fiind de 4 °/00). STENSTEDT arată că melancolia de involuţie este de 20 de ori mai frecventă în cazul celor care au unul dintre părinţi cu o boală asemănătoare. Studiile genetice întreprinse au indicat o mare frecvenţă a unei eredităţi similare, posibilitatea alternării manifestărilor maniacale sau depresive de la o generaţie la alta, apariţia tardivă (de exemplu, melancolia de involuţie, la subiecţii care aveau antecesori cu debut mai precoce ai fazelor de PMD), sau fenomenul invers, episod precoce de depresie melan-coliformă la subiecţi tineri ai căror părinţi sau bunici prezentaseră psihoze periodice mai tardive (ereditate procesivă). Studiile independente ale lui ANGST şi PERRIS (1966) asupra aspectelor genetice au adus noutăţi în diferenţierea nosologica a psihozelor bipolare (ciclice sau circulare) de cele monopolare (depresive periodice), ca forme evolutive.
Modul de transmitere este încă controversat, ceea ce traduce poate eterogenitatea bolii, anumite subgrupe avînd un posibil determinism genetic diferit (genă dominantă cu penetraţie incompletă), de tip poligenic sau heterogemc (ZERBIN-RUEDIN).
In cercetarea cauzelor care determină apariţia şi evoluţia psihozelor afective bipolare a fost incriminată o multitudine de factori :
•	B/ot/pu/ — constituţia „ciclotimica" a fost multă vreme considerată, în multe cazuri, ca bază patogenă, luîndu-se ca punct de plecare lucrarea kretschmerianăîn care tipul picnic (ciclotim) apare opus leptozomufui schizotim (BLEULER). Corelaţia tip ciclotim — PMD este, se pare, evidenţia-biiă în 64% din cazuri, dar unii autori admit că boala poate surveni şi fără existenţa prealabilă a unor variaţii ciclice ale dispoziţiei. Psihopatologia contemporană a preferat termenul de constituţie celui de structură, deoarece ţine seama de toate elementele care constituie personalitatea.
Referitor la personalitatea premorbidă, BECK postulează că o stare timică negativă rezultă din-tr-un stil defectuos de cunoaştere a realităţii, tradus printr-o concepţie negativă a Eului, interpretări negative ale propriei experienţe şi o idee negativă despre viitor, ceea ce dă naştere unor sentimente de disperare, în care tendinţa suicidară ar avea un efect catharctic. Psihiatria existenţială consideră boala ca o tulburare a ,,modului de a fi în lume”, cu imposibilitatea găsirii unei ,,căi de
viitor” (BINSWANGER). Teoria psihanalitică propune, în context, următoarea interpretare : tendinţa depresivă traduce o fixaţie sau o regresie a libidoului într-un stadiu în care sentimentul valorii de sine depinde de compensările exterioare (deprimatul este însetat de gratificaţii, pentru a-şi satisface nevoile narcisiste). Introiectarea obiectului iubirii va spori culpabilitatea. Eul se apără,. Supraeul domină. Episodul maniacal pare să realizeze ceea ce bolnavul caută în depresie.
•	Factori endocrini. Lucrările lui PARHON (1906) au dus la deschiderea unui amplu cîmp de cercetări care au căutat să stabilească roiul diferitelor glande în stările maniaco-depresive. Au fost studiate pe rînd : tiroida (MANN şi KAHN), hipo-fiza (ABLEY, RETEZEANU, DELAY), glandele sexuale, corticosuprarenalele (DELAY, KAPLAN, MAYOLIS), fără să se poată ajunge însă la conck.::L elocvente. Descoperirea mai recentă a unei ,,funcţii timice”, reglatoare a dispoziţiei, al cărei sediu* poate fi situat la nivelul diencefalului, a permis unor autori (DELAY) să înscrie PMD în cadru!* dereglărilor de origine hipotalamică.
•	Tulburările metabolice. S-au putut constata
episoade maniaco-depresive în cursul curelor'de slăbire ; autorii sovietici (PROTOPOPOV şi colab.) au evidenţiat o creştere a glicemiei, afosfatazei şi globulinemiei, cu o scădere a serinemiei, care denotă o excitabilitate crescută a regiunii hipota-lamice.	'
•	Tulburările metabolismului mediatorilor. Studiul mediatorilor chimici ai transmisiunii neuronale demonstrează substratul organic al tulburărilor timice. Lucrările şcolii conduse de AjURIA-GUERRA au evidenţiat o creştere a eliminării mc-taboliţilor serotoninei şi catecolaminelor (adrenalina şi noradrenalina), la subiecţii cu depresie endogenă. Reserpina, care provoacă o depleţie la nivel tisular a serotoninei, are efecte sedative.. IMAO, care au efect contrar celui reserpinic, scăzînd viteza de degradare a serotoninei, au> efecte antidepresive ; şi alţi neurotransmitători ca acetilcolina, neuropeptidele (endorfineîe, sub-* stanţa P)au rol în variaţiile ti miei, oscilaţiile acestora părînd a fi mai mult un dezechilibru global decît unul particular (al unui singur neurotraHs-miţător). ZAR! FI AN şi LOO (1984) citează mai multe teorii biochimice, printre care • teorii care incriminează deficienţe cantitative ale transmiterii monoaminergice prin intermediul noradre-nalinei (NA) şi 5 hidroxitriptaminei (5HT), conceptul dezechilibrului între cele două căi monoaminergice (NA şi 5HT) eiaborat de TISSOŢ,^teorii le membranare (anomalii ale permeabilităţi* membranare, descoperirea receptorilor membra-
nari celulari pentru neurotransmitători şi neuro-modulatori), prezenţa altor sisteme" biochimice posibila (endorfinice, GABA-ergice, co'inergice),,
Psihoza maniaco-depresivâ: factori etiologici, forme clinice
Psi/773
existenţa unui „ligant endogen" reglator a! dispoziţiei. Sînt menţionate şi ipotezele perturbării numeroaselor constante biologice în depresia endogenă (somnul, secreţia prolactinei, melato-ninei), deşi, în mod evident, relaţia cauzală este inversă.
•	Factorii psihici. Cel puţin în parte, declanşarea fazelor afective este direct legată de o psiho-traumă sau de o stare emoţională deosebită (evenimente biografice). LITWAK, SCHNEIDER, KAHN au încercat să articuleze inteligibil factorii de mediu cu cei endogeni şi constituţionali. L. EISENBERG arată că, ,,în ciuda problemelor evidente, există o anomalie biochimică la pacientul depresiv, aceasta putînd constitui calea comună de exprimare a unui stres psihosocial şi/sau o dereglare genetică”.
•	Factorii culturali. Studiile de psihiatrie comparată, antropologie şi etnologie au pus în evidenţă faptul că relaţiile interumane mai strînse scad incidenţa psihozelor timice. Pierderea rolului şi statutului social, poziţia ambiguă sau evident dezorganizată la anumite vîrste duc la episoade timice (EATON, WEIL, STEINBROOK, FORRiS şi DUNHAM).
o	Factorii exogeni — infecţiile, traumatismele craniene, şocurile emoţionale pot acţiona asupra unui teren predispus sau chiar pot modifica struc tura personalităţii.
Clasificarea psihozelor afective (bipolare şi unipolare) a cunoscut de asemenea soluţii diferite ; într-un sistem mai general, pot fi considerate două criterii de disociere :
•	după coloratura atectivă, episodul poate fi maniacal, depresiv sau mixt ■
•	după evoluţie, PMD îmbracă forme izolate, remitente, intermitente, cu dublă formă circulară, cu dublă formă intermitentă, periodic alternantă.
în 1976, FIEVE, KUMBARAKI şi DUNNER au propus următoarele tipuri de psihoze afective : bipolare tip 1 (cu spitalizare impusă în timpul acceselor maniacale) ; bipolare tip 2 (cu spitalizare necesară în fazele depresive) ; unipolare depresive ; unipolare maniacale. De interes mai mult. istoric, pot fi citate şi alte două concepţii, deşi căzute în desuetudine :
•	clasificarea lui A. ARNAUD (apărută în tratatul lui BALLET în 1903), care distingea următoarele tipuri de psihoze periodice : mania intermitentă de tip regulat, mania intermitentă de tip neregulat, melancolia intermitentă (tip regulat şi neregulat), psihoza alternantă tipica, psihoza cu dublă formă, psihoza circulară ;
•	clasificarea lui Gilbert BALLET care, stabi" lind aspectele fundamentale ale maniei şi
melancoliei (exagerarea mişcărilor şi, respectiv, inhibiţia motorie, fuga de idei — îentoarea ideativă, hipertimia — hipotimia) şi combinînd aceste elemente în grupe de cîte trei, a determinat şase tipuri de stări mixte : mania furioasă, excitaţia cu depresie, mania neproductivă, depresia cu fugă de idei, mania inhibată şi stupoarea maniacală.
Diagnosticul pozitiv se realizează în prezenţa elementelor definitorii ale episodului maniacal sau depresiv, corelate cu următoarele criterii : debut sub vîrstă de 40 de ani ; ciclicitatea episoadelor maniacale sau depresive ; prezenţa PMD în antecedentele personale sau heredocolaterale şi predispoziţia constituţională ; biotipul picnic (KRETSCHMER) şi temperamentul ciclotim şi sin-ton, cu tendinţă fundamentală la oscilaţii ale dispoziţiei (E. BLEULER). Aceste criterii au însă numai o valoare orientativă.
Examenele paraclinice pot fi utile : examenul psihologic pentru evidenţierea tipului ciclotim, studii genetice în familiile cu PMD, ancheta socială, examene complementare (radiografii craniene, RBW, pneumoencefalogramă, electroencefalogramă, examenul fundului de ochi, arterio-grafia cerebrală, pentru excluderea unor sindroa-~oe afective simptomatice).
Formele clinice necesită o descriere separată, atît a episodului maniaca! şi a celui depresiv, cît şi a formelor mixte.
#	Episodul maniacal. Debutul crizei maniacale poate fi: brusc — subiectul adult cu un comportament norma! în decursul lunilor precedente este, invadat deodată de un sentiment de euforie bunăstare, uşurare, de o nevoie irezistibilă de mişcare şi activitate, dezinhibiţie pe plan puisicnal : insidios — precedat iniţial de o fază depresivă (cefalee, astenie, inapetenţă, insomnie) sau de o fazăf de s ubexcitaţie sau de conduite comportamentale neobişnuite, totdeauna aceleaşi, prece" dînd criza. Perioada de stare este caracterizată prin exteriorizarea spontană a simptomelor, bolnavul fiind într-o stare de excitaţie continuă, evidentă.
imrmmĂ ^	TunCoT ' 1
mJnif supmrurÂ	.
Weacum	
FXnTÂlfF MANIACA!A	i* \
STARE NORMALA	A F \d _ ,
DFPRFStF MFiMCim	T/
'mMuFAum	
MFLANCOUE SWPim V	■ i
		1
*. MANIE SUPERACUTĂ SIMPLĂ
(aupa t.Regis}
7741 Psi
Psihoza miniaco-depresiva : clinica episodului maniacal
Elementele definitorii sînt :
•	dispoziţia euforică, exacerbarea laturilor afectiv-instinctuale ;
•	accelerarea ritmului ideativ ;
•	hiperactivitate dezordonată.
Mania este definită ca o stare de exaltare psiho-motorie şi de dezinhibiţîe a pulsiuniîor instinctiv-afective.
Aspectul general : ţinuta este neglijentă şi extravagantă (farduri stridente, panglici, pene, medalii etc.), iar mimica foarte mobilă, expresivă, în timp ce bolnavul vorbeşte fără încetare, dar superficial, atingînd un famiiiarism jenant. Pacientul se mişcă continuu, cu gesturi ample, îşi schimbă mereu preocupările.
In sfera perceptuală se constată o promptitudine, care împiedică însă discriminarea, ceea ce generează^ iluzii, imagini eidetice, false recunoaşteri. în cazuri severe pot apărea halucinaţii. Atenţia se caracterizează printr-o mare mobilitate şi distributivitate spontană, prin-tr-un volum considerabil, înregistrîndu-se însă hipoprosexie voluntară (de concentrare). Consecutiv, memoria, legată semnificativ de evenimente în genera! pozitive, este de tip hipermnezie selectivă, fixarea evenimentelor din timpul crizei făcîndu-se deficitar. Orientarea este de obicei corectă, dar fâră importanţă pentru subiect, care ţine mai rnult seama de coordonatele temporo-spaţiale ale propriei fantezii.
MH1E mMCUfA	B r~\C 8r~\C
lyfMTlF MAHIATAIA	M Ir fini]"
SĂBE nqrmala	
.mm!E MElAHCOLfCA	
MELANCOLIE ACUJA	
miAHCDUE STUPtHm	
	
MANIE REMITENTĂ f dvpa E. Regis J
Pe pianul gîndirii, aspectul cel mii e vîdent este tahipsihia, care traduce excitaţia maniacalului : accelerarea reprezentărilor mintale pînă ia fuga de idei. Asociaţia de idei este superficială şi rapidă, fiind realizată prin legături verbale fragile şi automate (rime, jocuri de cuvinte), existînd tendinţa la divagaţii. Conţinutul ideativ traduce starea de euforie, de satisfacţie, idei de grandoare, de invenţie, de îmbogăţire, idei erotice, marcate însă prin discontinuitate, şi chiar idei delirante cu terne de grandoare, revendicare, de persecuţie, gelozie etc.
Tulburările din sfera afectivităţii şi a vieţii instinctuale sînt definitorii pentru această afecţiune, Hipertimia sau starea de exaltare afectivi se exprimă clinic prin : euforie, expansi vitate, optimism,
entuziasm, creşterea încrederii în sine şi a intensităţii trăirilor, dar fără angajare în realitate. Această tonalitate afectivă este însă instabilă, maniacalul putînd trece, chiar Ia incitaţii minore, de la bucurie la mînie, agresivitate, pînă ia starea de ,,furor maniaca!". Starea de exaltare se manifestă şi pe planul instinctualităţii sexuale, prin excitaţie erotică (cuvinte, propoziţii, gesturi, atitudini erotice, pînă la obscenităţi, exhibiţionism, masturbaţie). Limbajul vorbit şi scris este un flux continuu de cuvinte, propoziţii prost asamblate şi rapide (logoree şi graforee), reflectînd în mod evident dezorganizarea gîndirii maniacalului. Poate apărea uneori şi mutism cu caracter ludtc (de opoziţie), mai ales în mania stuporoasă.
	
nrnnrc/r ur/ ir â ,	A . OA DA T~
QEPREjE , MELASUlLICÂ..	
MANIE INTERMITENTĂ {dupg E. Regis)
în timpul eosodului maniacal, impresionează în mod deosebit tendinţa imperioasă a bolnavului spre hiperactivitate (gesticulează, umblă, mută Jucruri le din casă, manipulează obiecte etc.), schim-bîndu-şi permanent preocupările. Această tahi-kinezie, activitate multiplă şi dezordonată, pol i-pragmatică, are un caracter lud ic, uneori grotesc, subiectului plăcîndu-i să se deghizeze, să joace roluri, să cînte, să recite, să danseze. Acest comportament nu este echivalent histrionismului, deoarece pentru maniacal eî reprezintă o modalitate de a trăi în realitatea exterioară, pe care o transformă după fantezia sa optimistă. Marea agitaţie (furia maniacală) este astăzi rară (mişcări continue, strigăte, refuz alimentar, impulsiuni agresive, insomnie completă, brutalitate distructivă severă) datorită tratamentului chimioterapie care, odată instituit, modifică acest tablou clinic clasic pentru care vechea terapie era practic fără efect.
Simptomatologia somatică este prezentă totdeauna alături de tabloul psihic, prin :
•	semne fizice : scădere ponderală rapsdă, în contrast cu bulimia şi polidipsia; insomnie rebelă în timpul episodului ; hipertermie (37,5°—383C) ; rezistenţă mare la frig şi efort ;
•	tulburări digestive : încetinirea tranzitului intestina!, hipersaiivaţie, buîimie, polidîps’e;
Psihoza maniaco-depresivâ : clinica episodului dersiv
Psi/775
•	tulburări cardiovasculare : tahicardie, hipertensiune arterială moderată ;
•	tulburări instinctuale : alimentare, sexuale (hfpererotism), amenoree (în timpul episodului).
^Examenul neurologic este negativ.
In funcţie de intensitatea simptomelor, sînt diferenţiate următoarele forme clinice ale maniei:
•	hipomania — elementele definitorii ale maniei sînt de intensitate redusă, subiectul fiind capabil de performanţe superioare în activităţi care nu presupun o mobilizare voliţională îndelungată şi o analiză precisă ;
•	mania supraacută (furia maniacală) — ele-nnentele definitorii sînt de intensitate extremă, pe un fond de îngustare a cîmpul ui conştiinţei (această formă este astăzi rară) ;
•	mania delirantă — elementele definitorii clasice ale maniei, ia care se adaugă idei delirante predominant expansive.
#	Episodul depresiv. Debutul episodului depresiv poate fi : lent, brusc, de aspect nevroti-form, obsesiv, asimptomatic. Cînd modalitatea de instalare este progresivă, timp de săptămîni sau luni, subiectul devine tăcut, fără elan, acuzînd astenie, fatigabilitate, sentimentul unui „rău general”, dezinteres pentru preocupările şi distracţiile anterioare ; insomnia este precoce şi constantă, însoţită de inapetenţă, scădere ponderală, cefalee frecventă. Perioada de stare a unui episod depresiv de intensitate medie este caracterizată semiologic astfel : subiectul are o ţinută vestimentară puţin îngrijită, vorbeşte cu voce stinsă, monotonă, rară, indecisă, sau nu vorbeşte, ci geme, plînge, rămînînd aşezat, foarte puţin mobil, cu mişcări reduse ca amplitudine. Faţa iui exprimă tristeţea : palidă, cu ochii larg deschişi, privire tristă, pliuri frontale care schiţează semnul „omega melancolic”. Percepţiile sînt diminuate, lumea părîndu-i-se bolnavului rece, depărtată sub aspect afectiv, cu o notă de irealitate. Nu este rară prezenţa cenestopatiîlor, multiple şi disconfort ante.
\MNtE SmAACUTÂ	
MÂNIE ACUTA	1
FXr.tTAW MANIACALA	5
STARE NORMALA		
DEPRESIE MELANCOLICA	A \ SD 1
MELANCOLIE ACUTA	■ \ 		.s* 		j
MELAHCQUE SIUPURQASÂ		'C I
	1
MELANCOLIE ACUTĂ SIMPLĂ
( du pa- ' E. Regis)
Hipoprosexia se manifestă asupra elementelor realităţii exterioare, atenţia onentîndu-se predominant spre trăirile, interioare. Memoria este
axată pe momentele afectiv-negative ale existenţei personale, bolnavul prezentînd chiar o hipermnezie selectivă a evenimentelor penibile, psihotrau-matizante, în timp ce aspectele pozitive ale existenţei pot trece chiar neobservate. Inhibiţia psihică, o adevărată „paralizie psihică” (bradipsihîe), constă în ideaţie lentă, flux ideativ sărac, asociaţii defectuoase, evocări penibile, sinteză mintală imposibilă, reducere globaiă a tuturor forţelor care orientează cîmpul conştiinţei. Conţinutul ideativ reflectă renunţare, resemnare, idei hîpo-condriace care pendulează între teamă şi dorinţă de boală. Ideile de culpabilitate domină, „depresivul nu este bolnav, ci vinovat” (N. EY), iar ideile suicidare apar ca derivate din sentimentul de culpabilitate (totdeauna cu risc suicidar). Aceeaşi inhibiţie se manifestă şl în planul afectivităţii, timia putînd prezenta următoarele tulburări :
•	tristeţe morbidă — un sentiment de plictiseală, descurajare şi dezgust pentru viaţă, trăirea sentimentului de fatalitate ;
•	durere morală — impresie penibilă de neputinţă şi autodepreciere, de incapacitate, atît pe plan fizic, cît şi moral ; trecutul şi prezentul i se par depresivului ca pline de greşeli şi de conduite nedemne, totul se concentrează asupra nefericirii sale ;
•	anestezie afectivă — bolnavul îşi reproşează faptul că nu-i mai poate iubi ca înainte pe cei din jur, că ar avea faţă de ei o anumită indiferenţă.
i miE sumAcm l		
MANIE ACUTA 1	b r~\	C BnC _ Br^C ...
EXCWIE MANIACALA L_ f		/ s / 1
STARF NORMALA \	Al	FA) 1 F Al \ F
/TPRFSIE MELANCOLICA		, i i \ i ti * » i '
\ MELA NC OUE ACUÎA		
i MELANCOLIE SIUPURQASA		
L. 	 1	 ....		
MANIE MELANCOLIE INTERMITENTA ( după E. Regis)
Refuzul alimentar este prezent de la lipsa de apetit, pînă ia rezistenţa disperată faţă de tentativele de alimentare. Dorinţa şi căutarea morţii sînt constante în conştiinţa depresivului, acesta căutînd nu numai să se abandoneze morţii, dar să şi-o şi producă. Suicidul este obsedant, invocat fără încetare, dorit şi căutat, posibilitatea suicidului punînd pe orice depresivîn pericol de moarte. Acest lucru impune o supraveghere atentă a bolnavului în cursul episodului şi al convalescenţei. Tentativele de suicid pot surveni în orice moment, fii ind uneori foarte abil pregătite şi disimulate. Raptusu! suicidar este o impulsiune brutală şi neaşteptată, care împinge depresivul la autoliză (defenestrare, înec, strangulare, otrăvire, împuş-
776/Psi
Psihoza maniaco-depresivâ: clinica episoduiui depresiv
care). Suicidul colectiv se observă mai aîes la femei, care-şi omoară copiii dintr-un altruism delirant. Simţindu-se neputincios să dorească, să acţioneze, depresivul se abandonează în inerţie, Motivaţia este diminuată. Apare hipo- şi abulia. Producţia lui verbală este încetinită, întreruptă, pînă Ia cvasimutism. Activitatea este frînată, redusă, actele unei vieţi normale necesitînd un efort deosebit, bolnavul nejlijîndu-şi nevoile corporale şi obişnuinţele.
Tulburările somatice au unele caracteristici :
•	se pot referi la orice organ, aparat sau sistem ;
•	apar, cronologic, înaintea simptomelor psihice ;
•	pot constitui singurul simptom („echivalenţe depresive”) în depresia mascată.
In ordinea frecvenţei, se instalează :
•	astenie fizică ;
•	rahialgii şi poliartralgii ;
•	insomnie rebelă, totdeauna terminală (bolnavul se trezeşte devreme dimineaţa, cu angoasa zilei ce urmează să o trăiască) ;
•	tulburări digestive : anorexie, constipaţie, scădere ponderală ;
•	tulburări ale vieţii instinctuale : alimentar (scăderea apetitului), sexual (în general, scăderea Iibidouiuî, însoţită de arnenoree cvasi con st antă),
Examenul neurologic este negativ. Inconstant, poate exista o diminuare a reflexelor osteoten-dinoase(ROT), hipertonie musculară şi hîpoestezie (care a permis în unele cazuri suiciduri sîngeroase, fară durerea aferentă). Unii cercetători au găsit o creştere a colesterolemiei şi raportul albumine/ globul ine (A/G) inversat în majoritatea cazurilor.
Se descriu următoarele forme clinice ale depresiei :
•	depresia majoră simplă — elementele definitorii ale depresiei sînt mai atenuate, durerea morală este mai puţin importantă, poate trece chiar neobservată de anturaj ;
riscul suicidar este însă totdeauna prezent; simptomatologia acestor forme diminuează spontan sau sub influenţa sărurilor de litiu ;
•	depresia majoră stuporoasă — unu! dintre elementele definitorii ale depresiei majore, şi anume inhibiţia psihomotorie, atinge intensitatea maximă ; bolnavul este împietrit, mut, alimentarea este foarte dificila, în spatele faţadei (stupoare) există o durere morală profundă, care se exprimă prin mimică tipică de disperare. în orice moment este posibil raptusul suicidar ;
•	depresia majoră anxioasă — alături de elementele definitorii ale depresiei, pe prim plan se situează angoasa, manifestată clinic prin senzaţia de opresiune, sufocare, cenesto-patii multiple, incontinenţă emoţională cu aspect uneori teatral, dar care nu trebuie să ne facă să subestimăm durerea morală, totdeauna autentică. Agitaţia este permanentă, cu gesticulări, lamentări cu tematici monotone sau deseori delirante ; şi aici este prezent riscul crescut de raptus suicidar în paroxismele anxioase, ca şi fuga, gesturile de automutilare ;
•	depresia majoră delirantă — la elementele definitorii ale depresiei majore se adaugă interpretările delirante, cu idei care con-
stituie un delir patetic, totdeauna cu tonalitate dureroasă, a cărui elaborare rămîne însă săracă; delirul este monoton şi fix, dar pe parcursul evoluţiei capătă un caracter centrifug şi extensiv, bolnavul simţindu--se responsabil de nenorocirile persoanelor din anturaj, pe care, lent, le înglobează în sistemul său ideativ delirant. Temele depresiei delirante sînt: idei de vinovăţie (autoacuzări pentru diverse greşeli, deseori pur imaginare, fapte cu consecinţe grave, crime etc.) ; idei de ruină, de doliu ; idei hipo-condriace, de transformare şi negare cor-
MANIE SUPRAACUTA		
.MANIE ACUTA	£ rnC Br^	C B ,r-\C
IXClWtE MANIACALA	vl f	Y\
MRF M&MALA		,0 E H Al fD
DEPRESIE MElANCQIJCA.l	\ t » — i ./	 S n	
MElAHfWF Arm ^	% î J	
	r \	 * ' 			t—zţryr- ■■■ 	 	—— t t U	
		
MANIE MELANCOLIE ALTERNANTĂ ( după E. Regis]
Psihoza maniaco-depresivâ: diagnostic diferenţial
Psi/777
I	STARE GENERALA
MFIAtmtE ACUTA
LV Hi BE_.
~Tfc*A—D'
MANIE MELANCOLIE CONTINUA (dupa E. Regis)
porală ; idei de influenţă, de dominaţie şi posesiune ; idei de negaţie. Toate aceste idei pot culmina într-o singură temă — negaţia lumii, a propriului corp, a vieţii, a morţii, grupîndu-se în sindromul descris de COTARD (rareori întîinit), care cuprinde idei de enormitate, imortalitate şi negaţie.
#	Forme mixte (maniaco-depresive). Elementele definitorii sînt cele ale depresiei majore şi ale maniei. Acest sindrom este caracterizat prin amestecul simptomelor de excitaţie cu simpto-mele depresive. KRAEPELIN a delimitat următoarele forme clinice : mania coleroasă („melancolia agitată” — H. EY) ; mania depresivă ; mania neproductivă ; stuporul maniacal ; depresia cu fugă de idei ; mania akinetică.
__L
■flW.r Ar,lA
	
SCHEMA STAR/LOR MIXTE (după E% Regis/
Diagnosticul diferenţial trebuie făcut separat pentru episodul maniacal şi pentru cel depresiv.
9 Diagnosticul diferenţial al episodului maniacal nu creează dificultăţi deosebite, dar recunoaşterea unui episod maniacal necesită diferenţierea de numeroase alte afecţiuni care trebuieeliminate : disforia din cursul intoxicaţiilor acute şi din epilepsie ; euforia puerilă din schizofrenia hebefre-nică ; labilitatea afectivă mergînd pînă la incontinenţă afectivă a vascularului ; rîsul spasmodic al pseiidobulbarului ; mor ia din tumorile frontale. De asemenea, este necesar să fie luate în consideraţie şi următoarele posibilităţi : endocrinopa-tii -— boaîa Basedow, boaia Cushing ; paralizia generală, forma expansivă (hipomnezie, caracterul absurd şi deficitar al conţinutului ideativ, examene de laborator şi neurologice specifice) ;
arterioscleroza cerebrală cu debut prin sindrom maniacal (tablou clinic oscilant, şters, predominant nocturn, care evoluează spre depresie) ; traumatism craniocerebral (prezenţa accidentului, evoluţie scurtă şi remisie spontană a simptomatologiei) ; encefalită — cu afectarea dience-falului şi a regiunii hipotalamice (etiologia este cunoscută, somnolenţă diurnă cu manifestări predominant nocturne ale excitaţiei) ; tumori cerebrale (etiologie cunoscută, tulburările sînt mai mult disforice) ; unele forme de epilepsie (aspectul EEG) ; intoxicaţiile: voluntare — faza de excitaţie din intoxicaţia acută, banală cu alcool, cu alte toxice (opiu şi derivaţii săi, cocaina), cu o simptomatologie pasageră ; involuntare — cu toxice accidentale, în mediul industrial sau chiar în cursul anumitelor chimioterapii (cortizon, ci-closerină, L-dopa, IMAO, amfetamine) ; mania presenilă (lipsa antecedentelor bolii, debutul la vîrstă presenilă, prezenţa elementului deteriorativ) ; presbiofrenia, forma cronică (lipsa antecedentelor bolii, vîrstă, simptomatologie ştearsă, deficitul prezent).
Este necesară şi o discriminare mai fină în raport cu :
m timopatul euforic (euforia este caracteristică personalităţii, asocierea cu alcool este frecventă — poate fi întîinit chiar şi sindromul Korsakov — , decompensările sînt determinate de conflictele cu anturajul) ;
•	schizofrenia afectivă de coloratură euforică : dispoziţia euforică mai puţin netă, mai puţin transmisibilă,capacitate de contact diminuată sau nulă, aspectul discordant al gîndirii, afectivităţii şi comportamentului, fuga de idei ca exprimare a incoerenţei, agitaţia putînd căpăta note catatonice.
£ Diagnosticul diferenţial al episodului depresiv poate fi realizat cu relativă uşurinţă faţă de : © anxietatea şi depresia nevrotică (elementele psihogene, personalitatea particulară, depresia este maximă seara şi nu dimineaţa, influenţată de anturaj, asociere cu alte elemente nevrotice, ideile suicidare sînt rare, mai mult şantaj suicidar) ; m decompensările depresive ale timopatuiui (accentuarea trăsăturilor psihopatice, respectarea celor patru principii definitorii, durata scurtă a episodului) ; o stările depresive reactive (agent psihotrau-matizant recent, evoluţie benignă).
Pentru diferenţierea episodului depresiv trebuie luate obligatoriu în consideraţie şi :
© stările depresive simptomatice din afecţiunile organice (de obicei, realizează greu un tablou clinic depresiv, mai mult o stare confuzional-depresivă) ;
778/Psi
Psihoza maniaco-depresiva: evoluţie şi prognostic
•	afecţiunile cerebrale : tumori cerebrale, ar-terioscleroză cerebrală, boala Parkinson, epilepsia, traumatismele craniocerebrale, demenţele senile şi presenile ;
•	discriniile : boala Cushing, boala Addison, graviditatea, postpartum, perioada premen-struală şi premenopauza, contraceptive orale ;
•	afecţiunile generale :	tuberculoză, diabet
zaharat, cancer al aparatului digestiv, hemo-patii, colagenoze, convalescenţa gripei şi hepatitei virale, mononucleoza, nefrita cronică hipertensivă ;
•	chimioterapia iatrogenă : antihipertensive (reserpina, aldometul), corticoizi, L-dopa, tratamentul unui episod maniacal anterior ;
9 stări de sevraj : stare disforică, de astenie anxioasă după cura de dezintoxicare în alcoolism, toxicomanii.
Diagnosticul diferenţial este mai dificil în cazul :
•	stuporii confuzionale din : stări ie postcri-tice epileptice, unele nevroze isterice, toxi-infecţii, stările anxioase confuzionale după traumatisme cerebrale (debut brutal, he-betudine, tulburări de orientare tempo-ro-spaţială, mimica nu este depresivă, durerea morală este absentă) ;
0 stuporii catatonice din schizofrenie (prezenţa stereotipiilor, negativismului, a surî-sului discordant).
Diagnosticul diferenţial se face însă foarte greu în următoarele circumstanţe :
•	deliruri cronice cu teme depresive (evoluţia şi răspunsul terapeutic permit diferenţierea) ;
•	schizofrenia — depresii atipice (stare disforică cu ruminaţii penibile de depreciere şi incurabilitate, sentimente de transformare catastrofică a lumii, a vieţii) ;
•	depresia postpsihotică (după remisia tulburărilor psihotice acute schizofrenice — vid afectiv, sentimente de devalorizare);
•	melancolia de involuţie (deşi mult timp încadrată în PMD, apare la o vîrsta înaintată, fiind declanşată de factori psihogeni sau somatogeni, evoluţia este progredientă, fără caracter ciclic, cu mare rezistenţă la tratament).
Evoluţia şi prognosticul PMD sînt variabile de la o formă la alta şi de la un subiect la altul. Debutul primului episod al psihozei afective formă bipolară apare de obicei înainte de 43 de ani (şi aproximativ 10% după 60 de ani). Cele două forme, maniacală şi depresivă, au o evoluţie periodică, episodul primar avînd tendinţă la repetiţie, cu excepţia unor cazuri cînd se manifestă un singur episod izolat.
Episoadele maniacale încep de obicei brusc, cu o agravare rapidă a simptomelor, durînd de la
cîteva zile pînă îa cîteva luni, fiind mai scurte şi terminîndu-se mai brutal decît cele depresive. Majoritatea subiecţilor la care apar unul sau mai multe episoade maniacale vor avea şi un episod depresiv. Debutul episodului depresiv este progresiv, simptomele dezvoltîndu-se de obicei într-o perioadă de la cîteva zile pînă la cîteva săptămîni. Totuşi, în unele cazuri, debutul poate fi brusc (de exemplu, atunci cînd este asociat unei psiho-traume severe). Uneori apar simptome pro-dromale (de exemplu, anxietate de aşteptare sau în crize, fobii sau simptome depresive uşoare), chiar cu cîteva luni înainte de debutul propriu-zis. Se apreciază că peste 50% din subiecţii cu depresie unipolară — episod unic, vor avea eventual un ait episod recurent. Aceşti subiecţi au un risc mai mare de a dezvolta o PMD unipolară, decît cei cu un singur episod depresiv.
in psihoza afectivă bipolară, episodul iniţial este deseori de tip maniacal. Atît episodul maniaca!, cît şi cel depresiv sînt mult mai frecvente şi mai scurte decît episodul depresiv din psihoza afectivă unipolară, la aceiaşi bolnav predominînd însă de obicei un anumit tip de episod. Foarte frecvent, un episod maniaca! sau depresiv este imediat urmat de un scurt episod de celălalt tip.
Evoluţia PMD variază de la individ la individ, unii subiecţi avînd episoade separate prin intervale de mai mulţi ani (chiar peste 10 ani), perioade în care revin Ia starea normală, alţii avînd serii succesive de episoade, iar alţii prezentînd o creştere a frecvenţei episoadelor odată cu înaintarea în vîrstă. Remisiunea se face de obicei pînă la nivel premorhid (între episoade) într-un timp mediu de 6—8 luni — spontan, şi aproximativ două luni — cu terapie. Remiterea accesului are loc cel mai frecvent progresiv, în aceeaşi manieră în care s-a şi instalat, totuşi mult mai rar, brusc, durata^remisiunii fiind variabilă de la un caz la altul. în formele unipolare cu debut tardiv apar frecvent episoade prelungite peste un an, rare în forma bipolară (ANGST, MATUSSEK). Evoluţia favorabilă este anunţată, în ambele tipuri de episoade, de reglementarea funcţiilor biologice — somn, apetit (remisiunea bruscă a episodului maniacal prin criză poliurică este foarte rar întîlnită azi şi are risc crescut de recidivă). Totuşi, 20—35% din cazuri au o evoluţie cronică, cu o simptomatologie reziduală considerabilă şi implicaţii sociale (mai ales în cazul episoadelor recurente). Complicaţiile cele mai frecvente constau în :
•	posibilitatea unei recăderi în timpul convalescenţei, mai ales în episodul depresiv („coada melancoliei’'), cu risc suicidar crescut ;
•	virajul către o fază maniacală, respectiv depresivă, sub tratament medicamentos ;
•	în cursul episodului maniacal se pot înregistra creşteri termice cu deshidratări ma*
Psihoza maniaco-depresivâ : tratament
Psi/779
sive, care duc la agravare clinică cu risc vital; de asemenea, sînt frecvente abuzul de droguri (alcool etc.) şi consecinţele care rezultă dintr-un discernămînt scăzut (pierderi materiale, activităţi ilegale) ;
•	cea mai severă complicaţie a unui episod depresiv este suicidul.
Implicaţiile episoadelor maniacale sînt de obicei considerabile pe plan social şi necesită protejarea faţă de consecinţele unui discernămînt scăzut sau ale hiperactivităţii. In episodul depresiv, gradul afectării sociale este variabil, dar el există totdeauna. Dacă acesta este sever, subiectul poate fi total incapabil să-şi exercite funcţia socială sau chiar să se alimenteze, să se îmbrace sau să-şi menţină o igienă personală intimă.
Prognosticul imediat al episodului depresiv sau maniacal este bun, bolnavul revenind la starea psihică anterioară. Prognosticul îndepărtat este rezervat, datorită repetării episoadelor (de tip maniacal sau depresiv), cu frecvenţă variabilă şi re-misiuni mai mult sau mai puţin complete, caracteristici în funcţie de care se pot stabili următoarele forme clinice evolutive ale psihozei afective:
•	forma unipolară, în care depresia cu caracter ciclic (depresia intermitentă) reprezintă singura formă de manifestare a bolii ;
•	forma bipolară, în care faze sau episoade depresive alternează cu episoade maniacale, separate între ele prin intervale libere mai mult sau mai puţin prelungite, în timpul cărora individul este normal.
Autorii francezi includ aici şi formele de manie periodică; americanii o încadrează în primul tip de boală (DSM 111). Modelele evolutive ale psihozei afective, după apariţia şi succesiunea episoadelor, pot fi :
•	episoade izolate de manie sau depresie, mai frecvente la tineri ;
•	episoade de manie remitente, în care fazele de manie se succed fără interval liber;
•	episoade de manie intermitente : fazele sînt separate de perioade variabile, în care individul revine la normal ;
•	episoade de depresie remitentă ;
•	episoade de depresie intermitentă ;
•	evoluţii cu dublă formă, circulară, în care episodul depresiv urmează unuia maniacal sau invers, fără revenire la normal ;
•	evoluţii cu dublă formă, intermitentă, unde, spre deosebire de forma precedentă, între episoade există intervale libere cu durată variabilă, în care individul este normal ;
•	evoluţii periodice caracterizate prin alternarea fazelor de manie şi depresie după revenire la normal, pentru perioade diferite de timp.
Există şi posibilitatea stărilor mixte caracterizate printr-un tablou clinic de tranziţie între
episodul maniacal şi cel depresiv, foarte frecvent întîlnite. Elementele de prognostic nefavorabil sînt :
•	repetarea foarte frecventă a crizelor, para-zitînd existenţa normală a individului, mai ales la pacientul tînăr ;
•	trecerea spre cronicizare a accesului maniacal sau depresiv ;
•	apariţia unui grad de slăbiciune intelectuala realizînd un stadiu de„demenţă secundară*’ ; mulţi autori acceptă în acest sens termenul de stare psihopatoidă.
Tratamentul se stabileşte diferenţiat, în raport cu cele două tipuri de episoade :
•	Tratamentul accesului maniacal :	accesul
maniacal frust necesită spitalizarea, fiind o urgenţă psihiatrică. Intervenţia terapeutică trebuie flcută prompt, pentru prevenirea unor foarte complicate situaţii socio-familiale. Neurolepticele îşi găsesc aici un cîmp de acţiune privilegiat. Se folosesc NL sedative, asociate cu cele incisive (clorpromazină 4- butirofenone sau tioxantene). Nu se folosesc NL sedative cu acţiune medie şi nici incisive cu acţiune stimulantă. Sărurile de litiu se introduc în terapie, dar efectul lor apare abia în a 8-a, a 10-a zi de tratament, cînd iite-mia ajunge ia nivel satisfăcător pentru formele acute. In cazul în care se doreşte un efect rapid, se asociază cu NL a căror doză se scade progresiv, rămînîndu-se în final pe tratamentul cu săruri de litiu. Accesele hipomaniacalese pot trata şi în ambulator, cu o chimioterapie de tip neuroleptic în asocieri variate, după intensitatea tulburărilor.
•	Tratamentul accesului depresiv : episodul depresiv reprezintă de asemenea o urgenţă psihiatrică, în care pericolul suicidar este foarte mare. Se impune spitalizarea, cu supraveghere strictă.
Chimioterapia constă în tratamentul cu anti-depresive asociat cu NL sedative cu efect mediu. Atunci cînd este posibil, se recomandă folosirea administrării parenterale intravenoase. In aceste condiţii, rezultatele devin sesizabile începînd din a patra zi de tratament ; de obicei, după 15—21 zile se obţine efectul scontat. Se folosesc AD triciclice. După obţinerea efectului dorit, posologia trebuie scăzută săptămînal pînă la doza de întreţinere, care poate fi folosită cu uşurinţă şi în ambulator. Dacă efectul antidepre-siv nu apare după 1—2 săptămîni de tratament» se schimbă produsul medicamentos sau se foloseşte terapia electroconvulsivantă. Dacă nu se obţin ameliorări în 4—5 săptămîni, se întrerupe antidepresivul iniţial (imipramina, amitriptilina) timp de 14 zile, după care se introduc IMAO în depresiile dominate de inhibiţie.
Tratamentul de întreţinere durează mai multe luni şi se face ambulator. Doza eficace de AD trebuie menţinută cel puţin o lună după dispariţia
780/ Psi
Psihoza maniaco-depresivâ ; Psihoză puerperalâ
simptomelor. La sfîrşitul acestei perioade se reduce posologia progresiv, pînă la zero, în 3—6 luni. în caz de viraj maniacal sub AD, se recomandă NL fenotiazinice sau butirofenonice.
Terapia electroconvulsivantă rămîne cea mai sigură metodă în tratamentul stărilor depresive : 7Q__80% rezultate favorabile după 6—12 şedinţe de electroterapie. Datorită unor dificultăţi legate de această metodă terapeutică, ea se aplică în special formelor rebele la tratamentul chimioterapie. Deprivarea de somn a dat de asemenea rezultate interesante şi este relativ uşor de aplicat. Consolidarea rezultatelor se face prin repetarea deprivărilor. Psihoterapia se dovedeşte şi ea utilă în toate cazurile, scurtînd durata de tratament.
Tratamentul preventiv al episoadelor depresive se face, ca şi în cazul celor maniacale, cu săruri de litiu, respectîndu-se condiţiile acestui tip de terapie (litiul este un antimaniacal eficace, dar un antidepresiv slab) ; rezultatele incontestabile privind ameliorarea frecvenţei episoadelor nu mai sînt puse astăzi la îndoială de nimeni. Cu toate că monitorizarea biologică şi tratamentul de lungă durată pot să pară dificile bolnavului, controlul clinic periodic, deculpabilizarea familiei şi a bolnavului duc la un bilanţ psihoterapeutic pozitiv.
1171.	PSIHOZĂ PUERPERALÂ «Tulburări psi-
hotice de coloratură variabilă, survenite în timpul sarcinii, al naşterii şi al lactaţiei. în general, în geneza acestor tulburări intervin factori specifici ereditari şi constituţionali, psihosociali, endocrini, infecţioşi. Astfel, s-a evidenţiat o anumită vulnerabilitate psihică a persoanei, fără a se putea descrie trăsături particulare ale premorbi-dului. Studiile au relevat o frecvenţă crescută a transmiterii ereditare în psihozele gravidice. Factorii psihosociali au fost consideraţi de unii autori ca avînd un rol capital în geneza psihozei apărute în perioada puerperalâ. A fost de asemenea incriminată o patologie endocrină, bazată pe variaţiile hormonale din perioada puerperalâ (tiroida, corticosuprarenala sau axul diencefaio--hipofizar). Factorii infecţioşi sînt în epoca noastră mult diminuaţi, în condiţiile asigurării măsurilor de asepsie şi antisepsie. Sînt incriminaţi predominant factorii somatici (malnutriţle, sarcini repetate, traumatismul reprezentat de naştere, complicaţiile obstetricale).
S-au emis mai multe ipoteze privind patogenia acestor tulburări psihice. Unii autori le consideră entităţi clinice de sine stătătoare, cu delimitare clară şi simptomatologie proprie ; alţii le consideră afecţiuni psihice declanşate de sarcină. S-a afirmat chiar că psihozele puerperale sînt, de fapt, schizofrenii sau psihoze manîaco-depresive cărora naşterea le conferă un grad de atipie (ZILBOORG,
1960). Alţi autori le consideră ca avînd un meca-* nism de producere similar reacţiei, mult influenţat de personalitatea premorbidă (EBAUGH), Tulburările psihotice puerperale se află însă în mod evident în strînsă interdependenţă cu modificările endocrino-metabolice şi psihosociale ale etapei. Ele pot apărea cu intensităţi diferite în timpul gravidităţii, al postpartumului precoce (pînă la 42 de zile), implicînd stări confuzionale» stări delirante, stări psihotice afective, stări schi-zofreniforme. Tulburările psihotice, mai rare în comparaţie cu cele nevrotice, îndeosebi în a doua jumătate a sarcinii, sînt de tip depresiv. Manifestările postpartumului precoce au drept caracteristică, în aproape toate cazurile, prezenţa tulburărilor de conştiinţă. Ele pot fi discrete, de tipul obnubilării (de exemplu, dezorientarea temporo--spaţială discretă), sau intense, sub forma stărilor confuzionale grave, cu agitaţie sau stupor, cu sau fără componentă onirică. Sindromul confuzionaS prezintă fluctuaţii mari ale clarităţii cîmpului conştiinţei.
Halucinaţiile vizuale se integrează într-un veritabil delir oniric, cu conţinut persecutor şi terifiant, centrat asupra relaţiilor mamă-copil („delir trist") : negarea maternităţii, idei funebre legate de copil. Starea somatică se alterează rapid, ca urmare a dereglărilor hidroelectrolitice determinate de hipertermie. Tulburările delirante sînt însoţite de variaţii timice, oscilînd între ^polul depresiv şi cel al excitaţiei hipomaniacale. în afara stărilor confuzo-onirice, în postpartumul precoce pot surveni episoade timice pure, îndeosebi de tip depresiv, rareori maniacal, dar mai frecvent de tip ,,mixt”. Apar idei de culpabilitate, autoacuzare, însoţite constant de idei de autoliză sau de riscul infanticidului.
Stările schizofreniforme survin după aproximativ 4—6 săptămîni de la naştere. Există însă discuţii dacă aceste stări pot fi considerate ca schizofrenii puerperale sau sînt schizofrenii autentice, decompensate de impactul gravido-puer-peral.
Psihozele de lactaţie debutează după 1—4 luni de Ia naştere ; spre deosebire de psihozele din postpartumul precoce, în care tabloul psihic este polimorf, iar tulburările de conştiinţă sînt aproape constante, în lactaţie tablourile clinice apar mal bine conturate şi mai apropiate de entităţile psihiatrice tipice. Psihozele de lactaţie, spre deosebire de celelalte psihoze puerperale, se datoresc mai puţin factorilor patogenici amintiţi şi au o componentă endogenă accentuată, terenul constituind factorul primordial, iar maternitatea rele-vînd numai predispoziţia endogenă sau o evoluţie latentă. Tulburările psihotice sînt frecvent de tip maniaco-depresiv, mai rar schizofreniforme*
Atît maniTesianie psihotice din perioada gravidităţii, cît şi cele din postpartum au, în gene-
Psihoză puerperalâ ; Psihoze ia tineri
Psi/781
ta!, o evoluţie şi un prognostic bun, diminuînd odată cu depăşirea treptată a perioadelor respective. Tulburările psihotice din postpartum însădi-feră ca prognostic, după forma clinică; cele de ;tip confuzional se remit complet în cîteva săptămîni, foarte rar evoluînd spre delirul acut azo-temic („encefalita psihotică acută azotemică” — MARCHAND). Uneori însă, pot avea o evoluţie mai lungă, grevată de ipotetica psihoză latentă scoasă la iveală de puerperali-tate. în 25% din cazuri ele au acelaşi prognostic cu psihozele endogene. Durata psihozelor de lac-taţie se poate prelungi mai multe luni. ARNOLD--CASTIGLIONI şi SCOTTO apreciază că prognosticul este cu atît mai bun, cu cît episodul psihotic •este mai acut, mai precoce (faţă de momentul naşterii) şi antecedentele psihiatrice sînt absente. S-a constatat un paralelism între evoluţia tulburărilor psihice din psihoza puerperală şi de lactaţie şi regenerarea endometrului, reluarea ciclului menstrual marcînd de obicei sfîrşitul bolii sau fixarea sechelelor (P. ABLAY, J. DELAY). Prognosticul stării sănătăţii copilului născut de o mamă cu psihoză puerperală este apreciat ca defavorabil (s-au înregistrat multiple decese şi malformaţii diverse). Există un risc mare pentru naşterile ulterioare, motiv pentru care legislaţia noastră prevede întreruperea cursului sarcinilor, în aceste cazuri.
1172.	PSIHOZE LA TINERI • Manifestările de intensitate psihotică la tineri se suprapun, în generai, peste entităţile nosologice clasice, avînd totuşi unele caracteristici clinico-evolutive imprimate de modificările bio-psihologice determinate de vîrstă. Astfel, în ceea ce priveşte schizofrenia, în perioada pubertară se descriu cu o frecvenţă crescută forme cu debut subacut şi cu evoluţie continuă, în salturi sau cu accese, iar la adolescenţă, formele cu debut acut şi cu evoluţie remitentă. Formele cu debut insidios şi evoluţie lenta, care permit o mai largă desfăşurare a stadiilor procesului psihotic în diversele sale variante, sînt specifice vîrstei prepubertare. în aceste cazuri, studiul personalităţii premorbide relevă fie dorinţa de autoperfecţiune şi conformism exagerat, Indolenţă, pasivitate, atitudini contemplative, reverie, fie trăsături de infantilism psihic, cu imaturi tate, instabilitate a intereselor şi atitudinilor. în perioada de debut, alături de manifestările fazei negative” (scăderea intereselor şcolare, a iniţiativelor, a contactelor afective şi sociale, tendinţă ia independenţa exagerată, atitudini de .revendicare şi criticism, intoxicaţie metafizică, preocupări morbide spre autoanaliză, stări de Instabilitate şi excitabilitate etc.), apar simptome •5,producti ve” care realizează variantele de debut
nevrotic, heboid (pseudopsihopatic), delirant sau afectiv. Formele cu debut insidios pot evolua spre o relativă stabilizare a simptomelor în stadiu! celor manifestate în perioada de debut sau spre o agravare a tabloul ui clinic, cu halucinaţii şi pseudo-halucinaţii, cu dezvoltarea unui delir halucinator şi a sindromului de automatism.
O serie de caracteristici diferenţiază delirul din perioada pubertăţii şi adolescenţei de ce! din perioada de adult : caracterul concret al delirului, caracterul amorf, fragmentar şi instabil al ideilor delirante, slăbirea logicii în demonstraţie, pasivitatea atitudinii (subiectul nu încearcă să convingă pe alţii sau să cîştige aderenţi). în cadrul formei paranoide, adolescentul prezintă fie un delir de influenţă, prin prelucrarea delirantă a unor halucinaţii haptice, motorii, cenestezice, fie un delir de persecuţie, prin prelucrarea unor iluzii sau halucinaţii verbale sau datorită fenomenului de sonorizare a gîndurilor, fie un delir de otrăvire, cu punct de plecare în halucinaţiile gustative şi olfactive. Specifică perioadei adolescenţei este forma fanteziilor delirante, în care tînărul elaborează adevărate construcţii fantastice, prin prelucrarea naivă a unor informaţii provenite din lecturi sau filme vizionate. Forma hebefrenică, cu tulburări ale fluxului gîndirii, idei delirante fragnrventare, incoerente, dispoziţie euforică sau disforică, pervertirea activităţii instinctuale, cu semne de disoluţie în expresivitatea mimico-pan-tomimică etc., este de asemenea caracteristică vîrstei tinere. Formele cu debut subacut, ca şi cele cu debut acut au o evoluţie progresivă sau în salturi, ,,cu accese periodice” care iau aspectul oscilaţiilor afective, al stărilor halucinator-de!i-rante sau a! unor pusee catatonice.
în general, prognosticul psihozelor la pubertate şi adolescenţă este favorabil, cu remisiuni bune de tip A şi B în 26% din cazuri, şi de tip C în 42% din cazuri. La această vîrstă, diagnosticul de schizofrenie trebuie pus cu deosebită prudenţă, fiind necesară sesizarea unor elemente ,,disociative” din tablourile psihopatologice zgomotoase şi ,.atipice" ale adolescenţei, ceea ce impune ex-pectanţa, maturizarea aducînd deseori intrarea pe linia „normalului”. Simptomatologia afectivă şi paranoidăseintricăfrecvent la pubertate şi adolescenţă, înregistrîndu-se bufeuri delirante cu evoluţie relativ scurtă şi de aspect simptomatologie mixt, afectiv-paranoid.
Psihoza maniaco-depresivă, rară înainte de pubertate, urmează o curbă progresivă a frecvenţei debutului la această vîrstă. RCiMKE (1929) descria un sindrom la vîrsta pubertară („mania fantastica Infantil îs"), confirmat de KRE-VELEN (1961), ce poate fi considerat drept forma juvenilă a maniei. El se caracterizează clinic prin stări de exaltare, idei de grandoare,' confabula-ţie, mitomanie şi erotism precoce. După J. de
782/Psi
Psihoze la tineri; Psihoze la vîrstnici
AJURIAGUERRA, în preadolescenţă sînt mai frecvente episoadele hipomaniacale exteriorizate prin turbulenţă, agitaţie şi insomnie. Aceiaşi autor descrie la adolescenţă sindroame depresive caracterizate prin tristeţe, indiferenţă, angoasă cu disperare, sentimente de devalorizare şi idei de disoluţie fizică. Aceste manifestări ar fi declanşate şi întreţinute de deziluziile sentimentale specif ice adolescenţei. La această vîrstă pot apărea însă si primele accese caracteristice ale PMD (DELÂSiAUVE, MOREAU DE TOURS). Ele sînt uneori ritmate, la fete, de către menstră, fiind în general de scurtă durată şi însoţite de anxietate şi confuzie. Spre deosebire de adult, la adolescent, patologia afectivă de tip depresiv este mai puţin profundă, iar ideile de culpabilitate, de autoacuzare sau de ruină sînt rare. într-o măsură mai mare decît la adult, depresia nu apare pură, fiind deseori marcată de un sentiment de oboseală sau greutate fizică, de bradipsihie şi bradikinezie. ANTHONY şi SCOTT consideră PMD la tineri fie ca entitate clinică aparţinînd sfîrşitului copilăriei, fie ca variantă al debutului precoce al bolii la adult, fie ca simplă amplificare a unei tendinţe ciclotimice, oscilaţiile emoţionale fiind în mare parte neinfluenţate de mediul ambiant.
AJURIAGUERRA include în „psihozele cicloide" unele tablouri clinice pubertare cu aspect diferit de cel al PMD : episoadele ciclice de apatie cu lipsa iniţiativei, depresie, hipocondrie, anxietate cu tentă confuzională sau sindroame confuzionale cu agitaţie şi halucinaţii verbale şi auditive, ritmate, la fete, de menstre. Aceste manifestări pot fi incluse în stările de obnubilare episodică descrise de KLEIST, caracterizate prin faze de inhibiţie, alternanţa unor faze de dezinhibiţie cu stări crepusculare şi tulburări periodice de somn. Pato-genia ar fi metabolică sau endocrină, fără a fi exclusă posibilitatea unei dinamici regresive de tip iste roi d.
Perioada pubertăţii şi adolescenţei oferă însă şi posibilitatea apariţiei unor manifestări psihice reactive de intensitate psihotică (reacţii acute de şoc sau subşoc, reacţii delirante paranoide şi paranoice, reacţii psihotice isterice), în care, pe lîngă efectul acţiunii unei traume psihice, intervin o serie de factori ce pot modifica reactivitatea episodic sau pe perioade mai lungKde timp (surmenajul, epuizarea în urma unor eforturi susţinute, boli somatice, intervenţiile chirurgicale, o serie de factori toxici, traumatici etc.). La baza acestor manifestări psihotice stau caracteristicile stabilite de JASPERS pentru distincţia dintre „reacţia psihogenă” şi „puseul” sau „faza psihotică" în care nu se pot stabili legături inteligibile între o psihotraumă şi conţinutul producţiei psihotice.
Trafâfnehttti''t^lburăriior'psîhotice din adolescenţă, deşi în linii generale este asemănător celui al adultului, va trebui să ţină seama de particulara tăţi le ’bio-psi ho logice ale vîrstei.
1173.	PSIHOZE LA VÎRSTNICI • Afecţiunile de intensitate psihotică ale vîrstei înaintate nu diferă esenţial de cele întîlnite la adult, avînd însă particularităţi specifice datorate modificărilor imprimate de involuţie. Se poate afirma că nu există psihoze ,,de involuţie", ci psihoze „la involuţie”, desemnînd mai mult o nuanţă, decît o cauzalitate. Astfel, tablourile psihopatologice sînt modificate» în sensul unei intricări simptomatologice în care etiologia organic-endogen-reactivă se potenţează. Involuţia îşi pune amprenta asupra simptomatologiei, ştergînd ascuţimile şi limitînd amplitudinea.
Psihozele de tip schizofren şi de tip afectiv ale vîrstniciior pot fi continuarea unor psihoze cu debut anterior, cărora vîrstă le imprimă o pecete specifică, sau pot fi, mai rar, debuturi tardive ale endogeniilor. Psihozele cu debut la vîrstă adultă sau cele remise, cu recăderi tardive, se continuă lasenescenţă, căpătînd uneori o amprentă organică patognomonică, în sensul apariţiei unor elemente semiologice noi — halucinaţii gustative şi olfactive şi, mai rar, sindromul delirant „al paraziţilor cutanaţi”.
Psihozele de tip schizofren se continuă la vîrstnici, suferind diverse transformări, uneori în sensul unei ameliorări parţiale. Debutui unei simptomatologii de tip disociativ la senescenţă este mai rar şi trebuie luat înconsi de rare doar după eliminarea unei cauze psihoorganice. ModificărNe determinate de involuţie asupra modului de existenţă, slăbirea funcţiilor senzoriale, îndeosebi surditatea, pot favoriza gîndirea delirantă. Aceasta capătă un conţinut tot mai concret, fixat asupra corporalităţii, pe care o consideră aflată sub imperiul influenţei unei forţe ostile. De menţionat că debutul acestor psihoze la vîrste înaintate presupune persoane care au menţinut pînă atunci un echilibru relativ, decompensat de încărcătura vîrstei.
Psihozele afective sînt, în majoritate, de tip depresiv. în cazul formelor cu debut anterior se constată o oarecare ameliorare atimieicu vîrstă, deşi frecvenţa fazelor creşte, intervalele libere fiind tot mai scurte. Atenuarea depresiei s-ar putea interpreta ca o urmare a modificărilor pe care senescenţă le aduce timiei, în sensul unei aplatizări, a unei apatii. Frecvent, fazele depresive ait un caracter aparent reactiv, fiind declanşate de evenimente ale vîrstei înaintate ^(pierderea conjunctului, apariţia unei noi boli). în evoluţia acestor stări depresivie este posibilă trecerea spre o formă hipertonă „rigidificată Medow" şi, ulterior, spre demenţă.
în ceea ce priveşte psihozele depresive cu debut Ia vîrstă înaintată, au fost descrise entităţi nosofo-gice de sine stătătoare, considerînd determinismul psihozei în însuşi fenomenul involuţiei, îs* sensul modificărilor patologice legate de vîrstă, avînd rol atît patogenic, cît şi patoplastic. Astfel, s-a descris, ca o entitate particulara, melancolia de
Psihoze schizoforme ; Psilocibinâ ; Psiquium; Psitacism
Psi/783
involuţie, caracterizată prin depresie de intensa tate psihotică, anxietate, idei delirante hipocon-■driace şi de negaţie, evoluţie progredientă către deteriorare psihică. Există rezerve din partea multor autori asupra existenţei acestei entităţi; însuşi KRAEPELIN, după ce a delimitat-o, o retractează.
Mult mai rare decît cele depresive, episoadele maniaca!e survin în senescenţă în cadrul unor psihoze cu debut anterior sau tardiv. Caracterele maniei de involuţie sînt mai puţin nete ca la adult, simptomatologia devenind monotonă şi stereotipă, cu expansivitate de nuanţă ridicolă, absurdă. Se adaugă eiemente confuzionale, cu caracter catatonic, uneori elemente paranoide.
în cadrul psihozelor paranoide ,,de involuţie", se descriu individualităţi nosologice ca delirul de prejudiciu, paranoia de involuţie, parafrenia de involuţie. Oricum, sindromul paranoid aî vîrstnicilor prezintă cîteva caracteristici : mică amplitudine (limitată de spaţiul înconjurător), mecanismul interpretativ, fondul depresiv-anxios, tematica delirantă centrată asupra stării de sănătate, relaţiile sociale restrînse, cu caracter comprehensibil. Există controverse asupra apariţiei lor, unii considerîndu-le psihoze schizofreni-forme, alţii ca avînd un loc aparte în nosologie.
Psihozele cu debut Ia vîrstă înaintată capătă uneori un aspect productiv delirant absurd, cu note de fantastic şi pueril, preocupări erotice şi sexuale, halucinaţii cu tonalitate negativă, agitaţie nocturnă. Fenomenul involuţiei îşi pune amprenta de organicitate asupra tabloului psihic, evoluţia progredientă fiind constantă, asociind complicaţii somatice şi sindromul psihoorganic cronic sau acut.
1174.	PSIHOZE SCHIZOFORME • Termen utilizat de LANGFELDT (1934) pentru a denumi tulburări psihice de intensitate psihotică, a căror origine endogenă şi evoluţie procesuală nu puteau fi confirmate. Prea largul evantai de circumstanţe considerate (reacţii, cauze organice, bufee delirante) a dus la erodarea conceptului, deşi importanţa euristică a studiului stărilor definite ca „pse-udoschizofrenii" (ROMKE, 1958), faţă de schizofreniile „adevărate" a fost subliniată de G. CONSTANT!NESCU, T. CIUREZU, M. ŞTEFAN (1976). Aceasta ar fi putut, în opinia lor, ca şi în opmia unor autori străini (CONRAD, MAYER--GROSS, PETERS etc.), să aducă o posibilă lumina în elucidarea mecanismelor etiopatogenice ale schizofreniei.
•H75. PSILOCIBINĂ (cf. gr. psilos „lipsit de ceva" ; kybos „cub, vertebră") • Substanţă halucinogenă cu nucleu indolic, mai precis hidroxime-tiltriptamina, extrasă pentru prima data în 1956 de 'R. HEIM, dintr-o ciupercă culeasă în Mexic.
Studii clinice legate de acţiunea acestei substanţe-au fost efectuate de J. DELAY. Datorită asemănării structurale cu serotoninaşi LSD 25, ea determină stimularea sistemului nervos central, dar Ia doze foarte crescute provoacă convulsii. Psilo-cibina produce efecte simpaticomimetice: greaţă, vărsături, hipertermie, hiperreflexie, midriază, tahicardie şi efecte psihodisleptice. Astfel, percepţia este distorsionată, apar modificări de schemă corporală cu perceperea separată a unor segmente corporale, cu halucinaţii vizuale colorate, simple sau complexe, caleidoscopice, halucinaţii autoscopice şi fenomene cronopatologice, de contracţie şi expansiune a timpului. în contrast cu modificările senzoriale, modificările afectivităţii pot fi variabile, de laeuforie pînă Ia stări disforice, anxioase. De o sută de ori mai puţin activă decît diamina acidului lisergic (LSD), psilocibinâ are şi o durată de acţiune mai scurtă, dar dezvoltă, ca toate halucinogenele, mai mult dependenţă psihologică decît una fizică.
1176.	PSIQU!UM(M^ Brazilia — DCI Medazepam
•	Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-2,3-dihidro-1-metii-5-feni!-1 H-1,4-benzodia-
a
zepină, cu acţiune sedativ-hipnotică şi uşor an-xiolitică, cu o singură contraindicaţie — miaste-nia.
1177.	PSlQUIWAS(M) Spania — DCI Oxazepam
•	Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-1,3- dihidro-3- hidroxi-5-fenil-2H-1,4- ben-zodiazepin-2-onă, cu acţiune identică cu a diaze-pamului, fiind un metabolit al său, ceea ce permite realizarea unei concentraţii plasmatice mai rapide (4 ore). Are acţiune sedativ-anxiolitică, hipnotică, moderat miorelaxantă şi simpaticolitică. Industria noastră farmaceutică îi produce sub numele de OXAZEPAM(M).
1178.	PSITACISM (cf. gr. psittakos „papagal")
•	Tulburare a limbajului, încadrabilă în dis*logii, caracterizată prin repetarea unor cuvinte, fraze sau noţiuni, pe care o persoană o face fără înţelegerea lor, sau prin repetarea involuntară a ultimelor silabe pe care un subiect le aude pronunţate în faţa lui. Cuvintele, frazele se înşiră mecanic,
784/Pso	Psofogenie	;	Psoriazis	;	Psychatrin(MC); Psychea'riniM)
fără semnificaţie, în mod pompos, necorespunzător situaţiei. Este supranumit,,limbaj de papagal”. Uneori se poate manifesta printr-o incoerenţă verbală totală, caracterizată prin sonorizarea mecanică a unor sunete, lipsite complet de conţinut semantic. Apare în debilitatea mintală de toate tipurile şi în demenţe avansate.
1179.	PSOFOGENIE—formă de epilepsie
(cf. gr. psophos ,,zgomot" ; german „a naşte, a produce") • Termen introdus de GA-STÂUD şi PIROVANO în 1949, pentru a desemna accese epileptice convulsive produse de stimulări sonore intermitente.
1180.	PSORIAZIS (cf. gr. psoriasis ,,afecţiune cutanată”) ® Boală a pielii avînd o evoluţie cu recăderi şi manifestări clinice variabile, interesînd epidermui şi vascularizaţia cutanată. Evoluţia bolii poate fi în mod sintetic legată de noţiunea de „presiune eruptivă" (PHERS, G. KRUEGER, 1987), cuprinzînd totalitatea factorilor care sînt presupuşi că exacerbează, perpetuează şi remit boala. Psoriazisul este o boală relativ frecventă, afectînd peste 1% din populaţie, nefiind legată de vîrstă sau sex şi avînd o mare variabilitate în ceea ce priveşte intensitatea manifestărilor de la un episod la altul, la acelaşi individ. Fără să se poată pune în evidenţă o cauză precisă în geneza bolii, s-au observat modificări biochimice, imunologice şi de altă natură, chiar şi între episoadele de acu-tizare. Este cunoscut faptul că psoriazisul poate fi agravat şi de alţi factori ca : infecţii de sistem, modificări ale pielii la expunerea la soare şi frig, în afara stresului emoţional. Tulburările emoţionale pot precipita apariţia unor episoade acute.
După SUSSKIND şi Mc GUiRE (1959), există o legătură directă între tulburările generate de evenimente stresante şi 40% din debuturile şi 70% din exacerbările psoriazisului. Totuşi, BAUGHMAN şi SOBEL (1971) nu reuşesc să pună în evidenţă decît o slabă corelaţie între evenimentele stresante din viaţa bolnavului şi gravitatea acestei boli ; MACKENNA (1944) consideră psoriazisul ca fiind legat de gradul de regresie a conflictelor şi că prezenţa mîncărimilor generalizate este în strînsă legătură cu factorii emoţionali care sînt responsabili şi de eflorescenţa sau persistenţa erupţiei.
G. IONESCU (1975) descrie consecinţele psiho-comportamentale ale psoriazisului :	„datorită
organizării obsesionale a personalităţii acestor bolnavi, are loc o limitare a vieţii lor socio-profe-sionale ; erupţia cronică le impune retragerea, iar aceasta, la rîndul eî, dezvoltă depresia şi anxietatea care le cupează iniţiativele". WITTKOWER (1948) concluzionează că dezadaptările emoţionale ale individului sînt legate de evoluţia, persistenţa şi recăderea episoadelor de psoriazis.
Nu s-a putut pune în evidenţă un tip de personalitate sau un tip de conflict specific declanşăm acestei boli. Apariţia unei erupţii psoriazice Într-D zonă care a fost supusă anterior unei intervenţii chirurgicale este cunoscută sub numele de semnul Kobner. O serie de autori subliniază importanţa, unei abordări psihoterapeutice ca măsură supH-mentară în tratamentul acestei afecţiuni.
1181.	PSP (PROFIL PSIHOFIZIOLOGIC LA STRES) (cf. engl. psychophysiological stress profite) • Metodă standardizată de diagnosticare a pacienţilor care urmează să facă un tratament prin bio-feedback. Aceştia sînt exploraţi în stare de repaus, de stres mediu, la sfîrşitul operaţiilor stresante efectuîndu-se electromiograma (EMG), măsurîndu-se temperatura mîinilor şi răspunsul electrodermal. Cei mai mulţi pacienţi anxioşi au> un EMG modificat şi o scădere importantă a temperaturii mîinilor, la care se adaugă, cu un procent mai redus (la cei mai anxioşi), o activitate elec-trodermică accentuată. Lipsa de adaptare la stres este caracterizată prin mărimea excesivă a răspunsurilor şi lungirea perioadei de revenire la nivelu; bazai (L. ROSE BAU M, 1984). Diagnosticarea se face prin compararea PSP-ului cu lot de subiecţi fără antecedente psihiatrice şi fără tulburări evidente psihice sau fiziologice. La un grup de bolnavi acuzînd cefalee şi senzaţie de presiune craniană, BRUDZINSKY (1981) a găsit o modificare semnificativă a EMG frontale în toate cele trei faze ale PSP.
1182.	PSYCHATRIN(MC) RFG • Produs terape-utic care conţine două medicamente tipizate a. căror acţiune se complementează: HIPERICIN (extract vegeta!) şi ACID ASCORBiC. Are acţiune sedaţi vă, fără efecte hipnotice, şi moderat anxiolitică şi antidepresivă.
1183.	PSYCHEDRIN*M) Polonia — DCI Amfetamina • Psihostimulent, derivat feniletilaminîc de tip (±)-a-metilfeneti!amină, cu acţiune adrenc-mimetică indirectă, prin intermediul eliberării de catecolamine (noradrenalinăşi dopamină), realizînd un efect preponderent stimulator asupra sistemului nervos central şi avînd valenţe anorexigene (mecanism hipotalamic). Indicaţia majoră o constituie narcolepsia ; poate fi utilizat şi în psihoze toxice, parkinsonism postencefalitic. .Există un risc marcat pentru farmacodependenţă. Utili-zareasafărăo strictă prescripţie medicală este deosebit de periculoasă.
1184.	PSYCHOFOR!N(M) Bulgaria — DCI Imi-praminâ • Antidepresiv timoleptic, , derivat di-benzazepinic de tip 5-/3-(dimetiiamino)propil/-10c 11~dihidro-5H-dibenz/b,f/azepină ; acţiunea antidepresivă are un spectru larg, incluzînd depresia endogenă. Se pretează şi se recomandă asocierea
Psychogen(M); Psychori^MC) ; Psychoson^M); Psyquil Compositum(MC)
Pti/785
cu NL bazaîe în psihoze. Efectele terapeutice se Instalează lent : 12—14 zi le. Este necesar ca tratamentul să fie susţinut, existînd riscul recăderilor (în nevroze, minimum trei luni, în psihoze, şase luni). Industria noastră farmaceutică îi produce sub numele de ANT!DEPRlN<M).
1185.	PSYCHOGEN(M) Grecia — DCI Clorme-zanonâ © Mioreîaxant cu valenţe anxiolitice, de tip2-(p-ciorfenii)tetrahidro-3-metil-4H-1,3-tiazin--4-onă 1,1-dioxid, considerat drept primul miore-iaxant adevărat, indicat în nevroze motorii (crampe musculare, torticolis, spasme musculare), acţiunea sa anxiolitică fiind complementară. Nu are practic contraindicaţii.
1186.	PSYCHOPAX<M) Austria-DCI Diaze-pom • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-c!or-1,3-dihidro-1-meti!-5-feni!-2H-1,4-ben-zodiazepin-2-onă, cu acţiune sedativ-hipnotică, anxiolitică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă. Industria noastră farmaceutică îl produce sub nu-mele de DIAZEPAM(m).
_ 1187. PSYCHOPERIDOL<m) Australia - DCI
Vrifluperidol ® Neuroleptic incisiv, derivat butiro-fenonic de tip 4’-fluoro-4-/4-hidroxi-4-(a,a,a-tri-fluoro-m-to)il)-piperidin/butirofenonă ; gruparea trifluorotoliI care a înlocuit clorul îi conferă, spre deosebire de restul butirofenonelor, o puternică acţiune antipsihotică, păstrînd acţiunea sedativă şi antiemetică a clasei. Are efecte secundare de tip NL incisiv şi sedativ puternice-+BUTIROFENONE.
1188.	PSYCHORIL(mc) Grecia • Produs terapeutic care conţine două medicamente tipizate cu aceeaşi acţiune, care se complementează :
•	MEPROBAMAT<m) -tranchilizant, deri-
vat propandiolic;
•	CLORDIAZEPOXID<m)-tranchilizant, deri-
vat benzodiazepinic.
Are acţiune anxiolitic-sedativă.
1189.	PSYCHOSON(m) Belgia, Franţa, Grepa
—	DCI Clotiapinâ • Neuroleptic, derivat dibenzo-tiazepinic de tip 2-clor-11-(4-metil-1-piperazini!) dibenzo/b,f//1,4/-tiazepină, cu acţiune dublă : iniţial anxiolitic-sedativă şi în continuare antipsihotică. Efectele secundare sînt cele ale NL inci-
sive, cărora ii se adaugă şi hipotensiunea. Nu se administrează în psihiatria organică şi lavîrstnici.
1190.	PSYCHOTON<m) Cehoslovacia - DCi Amfetamina—->PSYCHEDRI N(M) Polonia.
1191.	PSYCHOZINE<m> SUA - DCI Clorprcma-zinâ o Neuroleptic sedativ, derivat fenotiazinîc de tip 2-clor-10-(3-dimetiiaminopropil)fenotiazină, cu acţiune sedativă, antiemetică, vago- şi simpatico-litică. Potenţează acţiunea anestezicelor. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de CLORDELAZIN<M).
1192.	PSYLACTIL<M) Finlanda 0 Neuroleptic se-
dativ, derivat fenotiazinic -România.
►CLORDELAZ!N(M)
1193.	PSYMOD(M) SUA — DCI PiperacetGzinâ © Neuroleptic, derivat fenotiazinic de tip 1G-/3-H-“(2-hidroxieti 1)-1 -pîperîdin/-propil/-fenotiazin-2-I î metilketonă, cu acţiune sedativ-anxiolitică, cu o bună toleranţă.
1194.	PSYQUIL^ Austria, Elveţia, Franţa» RFG — DCI Trifluopromazinâ o Neuroleptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip 10-(3-dimetiiami-nopropi!)-2-(trifluorometi()fenotiazină, cu acţiune sedativă, antiemetică şi anxiolitică. Diminuează efectele L-dopa. Influenţează reacţiile conducătorilor auto.
1195.	PSYQUIL COMPOSITUM^mC) RFG •
Produs terapeutic care conţine două medicamente tipizate, cu acţiune diferită, dar care se compie-mentează :
•	TRIFLUOPROMAZINĂ<m) - neuroleptic,
derivat feno-tiazinic ;
•	PETIDINĂ<m)	-	rooborant
proteic.
Are acţiune anxiolitic-sedativă.
1196.	PSYTOM1N<m) Japonia - DCI Perazină o Neuroleptic, derivat piperazinilaikilfenotiazinic de tip N-metilpiperazinil-N’-propilfenotiazină, cu acţiune antipsihotică în doze mari şi acţiune tranchilizantă în doze mici. în ansamblu, are acţiune antipsihotică, anxiolitică şi sedativă.
1197.	PTEROfLGLUTAMIC — acid -------> ACID
FOLIC.
1198.	PTERONOFOBIE<F) (cf. gr. pteron „pană, aripă” ; phobos ,.frică”) • Teamă patologică de pene. Poate apărea în unele forme de schizofrenie, în psihastenie, isterie, nevroză obsesivo-fobică.
1199. PTIALISM SIALOREE.
(cf. gr. ptyalon „salivă’’)-
50 - c. 838
786/Pub
Pubarhâ ; Pubertate ; aspecte normale şi manifestări psihopatologice
1900.	PUBARHĂ (cf. lat. pubes „peri (în barbă), barbă” ; gr. arche „început”) — sin. ADRENARHĂ
•	Apariţia la pubertate a pilozităţii sexuale. Din punct de vedere clinic, părul axilar are caractere comune Ia ambele sexe, părul facial se dezvoltă numai la băieţi, iar părul pubian are dispoziţie diferită la sexul feminin în comparaţie cu cel masculin. Instalarea pubarhei Ia băieţi se datorează secreţiei hormonilor androgeni de origine suprarenală şi testiculară, iar la fete este determinată de secreţia de hormoni androgeni de origine suprarenală. Aceste modificări fiziologice, apărînc pe terenul normal, dar fragil al pubertăţii, pot declanşa, în contextul unor condiţii favorizante, reacţii de anxietate, stări de iraseibilitate, tendinţe îa izolare.
1901.	PUBERTATE (cf. lat. pubertas) • Perioadă a ontogenezei (între 14 — 16 ani la băieţi şi 11 — —15 ani îa fete), care face tranziţia între copilărie şi vîrstă adultă, caracterizată prin accelerarea dezvoltării fizice, sexuale şi psihice, astfel încît reproducerea devine posibilă. Trecerea de la copilărie la vîrstă adultă este un proces complex, progresiv, existînd un paralelism între creşterea şi maturizarea diferitelor aparate şi sisteme ale organismului, care duce la o dezvoltare armonioasă, la realizarea trăsăturilor adultului. Durata acestei perioade este dependentă de gradul de dezvoltare a civilizaţiei. Studiile antropologice demonstrează că în societăţile primitive puberul este primit cu drepturi depline în societatea adulţilor odată cu
maturizarea sexuală, dar numai după îndeplinirea unor ritualuri care-i consacră capacitatea de a fi independent. Odată cu înaintarea pe scara civilizaţiei şi creşterea volumului de cunoştinţe şi deprinderi pentru realizarea unei profesiuni, durata acestei perioade a fost considerată de unii autori pînă la vîrstă de 22—24 de ani.
LAROCHE (1956) distinge trei etape ale pubertăţii :
•	prepubertatea (dominată de secreţia de hormoni somatotropi ; începe la vîrstă de 10 ani la fete şi 12 ani Ia băieţi) ;
•	pubertatea propriu-zisă (dominată de procesele de maturizare sexuală, urmare a creşterii secreţiei hormonilor gonadotropî şi sexuali) ;
•	postpubertatea sau adolescenţa (etapă dominată de secreţiile hormonilor tiroidieni, durează de ia terminarea pubertăţii pro-priu-zise pînă la închiderea cartilajelor de creştere).
In epoca modernă, pubertatea se instalează mai devreme cu aproximativ doi ani în comparaţie cu generaţiile mai vechi, creînd un decalaj între maturizarea sexuală şi cea afectivă şi socială, care tind să se instaleze din ce în ce mai tardiv, in cursul pubertăţii sînt intricate fenomene deosebite, cu intensitate inegală (T. STOiCA): creşterea organismului (mai accentuată în prepuber-tate) şi modelarea proporţiilor corporale ; maturizarea sexuală (organele genitale îşi încep dezvoltarea în timpul prepubertăţii, se dezvolta intens Ia pubertate, desăvîrşindu-se în adolescentă); corelaţia între creştere şi maturizarea sexual ; maturizarea neuropsihică (în perioada adolescenţei). Aceste procese majore sînt interdependente, infiuenţ'indu-se reciproc.
Din punct de vedere biologic, în timpul pubertăţii nu au loc transformări anatomice, morfologice numai în sfera genitală (dezvoltarea caracterelor sexuale primare şi secundare), ci la nivelul tuturor aparatelor şi organelor corpuiui. Procesul de dezvoltare armonioasă a organismului este însoţit de scăderea rezistenţei faţă de unele agresiuni, ceea ce face ca tînărul săfie vulnerabil la o serie de afecţiuni grave, ca tuberculoza pulmonară, reumatismul articular etc. Marile procese modulative care survin în acest interval restructurează în bună măsură viaţa psihică a adolescentului în raport cu cea a copilului. Declanşate de momentul bioendocrin pubertar, aceste procese implică aspecte multiple, printre care cele mai semnificative sînt : achiziţia unor noi instrumente de gîndire, îmbogăţirea şi nuanţarea limbajului, creşterea capacităţii de înţelegere şi autoînţelegere, accentuarea şi diferenţierea afectivităţii etc.
Pubertatea nu reprezintă o simplă acumulare cantitativă. în centrul său stă maturizarea personalităţii şi structurarea Eului, care se realizează printr-un proces complex de depăşire a vechilor poziţii infantile. Deşi psihologia pubertăţii îmbină elemente din psihologia copilului („semicopil”) şi din cea a adultului („semiadult”), ea prezintă în acelaşi timp o serie de trăsături specifice. Astfel, mai ales în postpubertate (adolescenţă), tînărul se caracterizează printr-o frămîntare intensă, greu de definit, specifică acestuia, inexistentă la copil şi din care, la adult, persistă numai rămăşiţe, deoarece „prin disciplinare, adolescentul a ajuns la munca creatoare”. în plan intelectual, se face un
Pubertate :	manifestări	psihopatologice
Pti/787
adevărat salt din !urnea concretă către cea abstractă, cu creşterea remarcabilă a capacităţii operatorii, a raţionamentelor complexe, a operaţiilor logice şi deductive. Conjugat cu o îmbogăţire considerabilă a percepţiilor, care-i permite puberului să sesizeze o serie întreagă de aspecte ale realităţii care nu-i erau accesibile, apare şi se dezvoltăconştiinţa de sine. Dacă copilul eraîndrep-tat exclusiv către exterior, fără să aibă capacitatea de autoobservare, în perioada postpubertară, mai ales, se produce o mişcare către interiorizare--introspecţie, cu încercarea de delimitare faţă de lumea exterioară. O trăsătură importantă a proceselor afective din perioada pubertăţii o constituie marea lor instabilitate şi variabilitate. Alternanţa de dispoziţie şi de atitudine, toleranţa redusă îa frustraţie şi tendinţa de trecere rapidă la act, puîslunUe exagerate (grosolănie, agresivitate, poftă de mîncare exagerată etc.) fac din tînărul puber o fiinţă particulară. în drumul său către adultizare, într-o primă fază, are loc o mişcare de separare, de desprindere faţă de lumea anterioară, cîtecdată prin intermediul unui proces dureros de criticism, de devalorizare a figuri lor parentale, de izolare şi de atenţie exagerată faţă de propria persoană, de căutare a unui nou tip de ideal, a unor valori sociale noi (,,faza negativă” — Ch. BUHLER) ; într-o a doua fază se produce o mişcare oarecum în sens contrar, de aderare la va'o-
Le Nain
riie vieţii adulte (,,faza pozitivă”). în această a doua etapă devine preponderent procesul de individualizare, de cîştigare a identităţii, care se realizează în mare măsură prin asimilare şi identificare.
Eforturile de detaşare de mediul familial capătă adesea alura unei adevărate tendinţe de afirmare, care devine o problemă esenţială pentru realizarea imaginii de sine. în aceeaşi direcţie se înscrie şi efortul de independenţă, de găsire a unei profesiuni, a unui partener de sex opus, de construire a unei existenţe de sine stătătoare. Dar elementul fundamentai rezultat din procesele de maturizare este reprezentat de o anumită slăbiciune a Eului, cauzată, printre altele, de dezechilibrul în sfera sexuală, ce are drept rezultat o imagine de sine nesatisfăcătoare, neîncredere în propria persoană şi trăiri de inferioritate. Modificări oarecum specifice perioadei pubertare apar şi în planul relaţiilor interpersonale : deplasarea ataşamentului fundamental de fa imaginile parentale către noi persoane din ambianţă, cu riscul îndepărtării de familie, inversarea comportamentului afectiv, în sensul apariţiei unor stări de tensiune şi revoltă, retragerea în sine etc., manifestări care impun adaptări corespunzătoare a tehnicilor educaţionale.
în procesul de stăpînire şi integrare a schimbărilor calitative şi cantitative ale procesului de sexual izare psihologică, ia unii tineri pot apărea perturbări ca : stări de inhibiţie, fuga de sexualitate etc. La cei cu structură etică anterioară exagerată, se manifestă tendinţa de apărare faţă de propriile puisiuni sexuale, sub forma reacţiilor de ascetizare (agresivitate faţă de sexul opus, anorexie mintală, refuzul acceptării formelor fizice caracteristice sexului) sau de intelectualizare (raţionalism accentuat, preocupări exclusive pentru problemele intelectuale, metafizice, filozofice etc. — ROUART, FREUD). Accentuarea în mod excesiv şi adesea unilateral a unor trăsături psihologice (tendinţa la interiorizare, îrascibiIitate, labilitate afectivă, variabil itate în atitudini etc.) dă aspectul clinic de „criză pubertară”, ,,criza vîrstei ingrate”, ,,criza vîrstei dificile” sau „a doua naştere”, care reprezintă, în realitate, o criză de identitate. Problema afirmării imediate a tînăru-!ui în mediul social, a cîştigării prestigiului în faţa celor din jur, îndeosebi a colegilor, capătă în anumite cazuri o importanţă capitală. „Criza de originalitate juvenilă”, descrisă de M. DENESSE la această vîrstă, împinge uneori tînărul pe calea încercărilor de compensare sau supracompensare, cu aderarea, în unele cazuri, la persoane şi grupuri a căror structură nu este totdeauna sănătoasă.
Manifestările sexuale pot căpăta o importanţă deosebită, mai ales la unii adolescenţi cu identificare greşită (homosexualitate latentă, travestism, transsexualism, fetişism etc.), Iacei crescuţi într-un mediu rigid şi îndrumaţi spre negarea şi con-
788/Pub
Pubertate ; Pubertate întîrziatâ ; Pubertate precoce
damnarea impulsurilor sexuale, la timizi, la cei cu inhib;ţii sociale sau traumatizaţi sexual precoce. Faptul că la vîrsta pubertăţii corpul devine un ..simbol al Eului” generează la tînăr o serie de preocupări pentru „frumuseţea” fizică şi, respectiv, teama pentru eventuale anomalii. Situată între nevroză şi psihoză, dismorfofobia are Ia bază o profundă alterare a Eului, cu aprecierea eronată a schemei corporale şi tulburări interpersonale.
La această vîrstă pot fi întîlnite şi alte manifestări patologice : tulburări de comportament (tranzitorii, stabile sau decompensări ale unor tulburări anterioare) ; tulburări nevrotice, caracterizate prin somatizarea simptomelor, datorită predominanţei componentei vasculare şi tulburărilor motorii ; psihoze, mai ales la cei cu fragilitate genetică (debutul unei schizofrenii sau „decompensarea” unor tulburări psihotice anterioare) ; accentuarea unor stări de deficit mintal uşor etc. Toate aceste aspecte patologice impun adoptarea unor metode terapeutice particulare (ambulatorii şi/sau spitaliceşti), care, pe lîngă medicaţie, impun ca hotărîtor „stilul medical” (contact binevoitor, obiectivitate, analiza situaţiei actuale, reinterpretarea „într-o altă lumină” a aptelor etc.).
1202.	PUBERTATE ÎNTÎRZIATĂ • Absenţa primelor semne clinice aie debutului pubertar la vîrsta ia care acestea apar normal (creşterea volumului testicular la băieţi pînă la vîrsta de 15 ani şi dezvoltarea glandelor mamare la fete pînă la vîrsta de 14 ani). Pubertatea tardivă este mai frecventă şi mai evidentă la băieţi. Se evidenţiază următoarele semne clinice :
•	îa băieţi—testicule infantile, prostată nepalpabilă la tuşeu rectal, penis sub şase centimetri lungime, scrot nevascularizat şi nepigmentat ;
•	la fete — lipsa dezvoltării areolelor mamare şi a mameloanelor, vulvă infantilă şi mucoasă fără secreţie, uter infantil.
La ambele sexe se constată absenţa saltului stăturo-ponderal. Dozările hormonale evidenţiază o concentraţie scăzută a gonadotrofinelor •serice, testosteron plasmatic diminuat la băieţi şi absenţa impregnării estrogenice pe frotiui vagina! la fete.
Din punct de vedere al etiopatogeniei, sînt descrise două forme de pubertate întîrziată <P. FRANCHIMONT) :
•	întîrziere pubertară la subiecţii care răspund pozitiv Ia testele de stimulare prin clomifen şi releasing-hormon-LH (RH-LH) ; această întîrziere este de origine hipotala-mo-hipofizară, pubertatea instalîndu-se spontan în următorii doi ani ;
« întîrziere pubertară Ia subiecţii care nu răspund de loc Ia clomifen şi au un răspuns slab U RH-LH ; în aceste cazuri există o
deficienţă hipofizară în sinteza gonadotro-pilor sau în eliberarea lor, prognosticul fiind, în general, nefavorabil.
Din punct de vedere clinic există de asemenea două forme de pubertate tardivă :
•	familială (mai frecventă la băieţi), caracterizată prin proporţii corporale armonios dezvoltate, vîrsta osoasă egală cu cea stăturală şi apariţia unei pubertăţi normale la 18—20 ae ani. Această formă este determinată de o secreţie insuficientă de gonadotrofin-rea-lising-factori (GRF) ;
•	întîrzierea maturizării generale, datorată unui aport proteic şi energetic deficitar (stări de subalimentaţie globală, sindrom de malnutriţie etc.) sau unor cardiopatii congenitale cianogene şi necianogene, determinate de afecţiuni ca: hipertensiune pulmonară, diabet zaharat juvenil, tuberculoză pulmonară, nefropatie cronică, encefalopatii, anemie hemolitică etc.
înainte de a eticheta o insuficientă dezvoltare sexuală drept pubertate tardivă, se impune diagnosticul diferenţia! al acesteia cu infantilismul genital. Tratamentul pubertăţii întîrziate constă în administrarea de hormoni sexuali (testosteron la băieţi, estrogeni şi progesteron la fete), de gona-dotropi (în forma hipogonadotropică a întîrzierii pubertare) sau de RH-LH (în cea de origine hipo-talamică).
1203.	PUBERTATE PRECOCE • Pubertatea care apare înaintea vîrstei de 8 ani la fete şi 9 ani Ia băieţi. Din punct de vedere etiologic, au fost descrise patru tipuri de pubertate precoce (WILKINS) :
•	pubertate precoce neurogenă (prin leziuni intracraniene), determinată de tumori cerebrale, encefalite, defecte congenitale ale hipotalamusului, angioame de tuber cine-reum (hemartroame), sindrom Albright etc. ;
•	pubertate precoce idiopatică familială (reprezintă peste 80% din cazuri) ; este maî frecventă ia fete şi debutează la vîrste foarte mici (uneori chiar la naştere).
Caracteristicile pubertăţii precoce în cele două grupe (neurogenă şi idiopatică) sînt următoarele : este completă (se produce o maturare sexuală normală a testiculelor sau a ovarelor, cu prezenţa spermatogenezei la băieţi şi, respectiv, a ovulaţiei la fete) ; hormonii sexuali secretaţi sînt la un titru crescut ; dezvoltarea dentară, mintală şi psiho-sexuilă au un ritm mai lent în raport cu maturi-zarei sexuală a acestor subiecţi.
•	pubertatea precoce gonadică, determinată de tumori testiculare la băieţi şi de tumori ovariene îa fete ; se caracterizează prin faptul că este incompletă (pseudopubertate
Pubertate precoce : modalităţi de abordare terapeutica ; Puerilism
Pub/739
precoce); tumora afectează o singură go-nadă, iar hormonii sexuaii secretaţi au un titru excesiv de mare ;
•	pubertatea precoce corticosuprarenală (prin hiperplazia congenitală a corticosuprarenalei sau prin tumoră corticosuprarenală secre-tantă) este, de fapt, o pseudopubertate precoce.
In toate cazurile de pubertate sau pseudopuber-orecoce de diverse etiologii, există un avans o** / ritmul creşterii staturale, precum şi o acce:erare a maturizării scheletale. Pubertatea precoce este de două ori mai frecventă la fete •dec': ia băieţi, iar dintre tipurile etiologice pre-dom nă cel idiopatic (familial). Pentru stabilirea diagnosticului sînt necesare examinări care să stab ească vîrstă staturală, ponderală, genitală, osoasă, dentară şi mintală ; de asemenea, sînt necesare radiografii de craniu, simple sau cu substanţe de contrast, examenul fundului de ochi, ang'ografia cerebrală, tomografia computerizată, precum şi dozări hormonale (17-cetosteroizi, cromatograma, 17-cetosteroizi totali, testosteronul plasmatic, estrogenii totali sau fracţionali, pro-anuria totală sau gonadotropii fracţionali).
Dezvoltarea psihosexuală a copiilor cu pubertate orecoce nu este egală cu maturizarea lor se-xuai'ă precoce. Din această cauză, aceşti copii au rareori un comportament psihosexual care creează probleme. Totuşi, în uneie cazuri ei pot deveni victime sexuale ale adulţilor, ceea ce impune instituirea unor măsuri de protecţie faţa de avansurile sexuale. Copiii cu pubertate precoce îşi pot exercita autocontrolul asupra comportamentului lor întocmai ca şi adolescenţii normali. Mulţi din-. tre ei însă se masturbează. în general, dificultăţile care survin la copiii cu pubertate precoce sînt legate de disocierea dintre dezvoltarea lor intelectuală şi psihoafectivă în raport cu dezvoltarea sexuală prematură.
Tratamentul pubertăţii precoce urmăreşte aouă obiective : frînarea sau chiar retrocedarea simpto-meior, cu împiedicarea apariţiei sau sistarea men-struaţiilor, şi îmbunătăţirea prognozei creşterii, în forma idiopatică se' recomandă medroxipro-gesteron acetat (MPA); în ceaneurogenăsau determinată de tumori gonadice şi corticosuprarenale, tratamentul se adresează cauzei (descoperirea şi eventual extirparea tumorii) ; în pseudopuber-tatea precoce prin hiperplazie suprarenală congenitală este necesara corticoterapie îndelungată.
1204.	PUDOARE (cf. lat. pudor) m Atitudine opusa exhibiţionismului» constînd în discreţie şi : măsură în dezvăluirea propriului corp, a propriilor ^sentimente, stări, reacţii. Se manifestă în strînsă legătură cu normele morale ale grupului sau epocii din care face parte subiectul şi din acest motiv ,are o valoare relativă. Apare în formă relativ pură
la personalităţile introverte sau se poate constitui ca o formaţiune reacţională la tendinţele exhibiţioniste.
în adolescenţă, reacţia de pudoare se obiectivează adesea sub forma ,,eritemului de pudoare”. Este necesară diferenţierea de ,,falsa pudoare”, comportament care mimează pudoarea, fără să fie susţinut de o veritabilă opţiune morală şi apărînd ca o atitudine pudică demonstrativă.
1205.	PUERILISM (cf. lat. puer „copil”) • Alterarea personalităţii, ,,care pare să indice un fel de regresiune a mentalităţii către copilărie, caracterizată prin modificări particulare ale sentimentelor, tendinţelor, limbajului şi gesturilor” ; cu acest sens, termenul a fost introdus de E. DUPRE în 1903. Ulterior, R. SOULLARD, CHARPANTIER, COURBON au adus contribuţii la delimitarea conceptului de pueril ism. GUIRAUD consideră că puerilismul este o veritabilă ecbioză, în care evenimentele din copilărie ,,nu sînt numai conservate sub forma unor amintiri izolate, ci îşi păstrează întreaga lor tonalitate afectivă”, precum şi relaţiile reciproce izocrone.
în mod clasic, se delimitează un pueril ism acut (sau tranzitoriu) şi un puerilism cronic (sau constant). în prima categorie poate fi considerată apariţia reacţională a puerilismului în diferite situaţii existenţiale sau ca atitudine de apărare, cel mai frecvent ca un simptom isteric în stări reactive, stări secunde, sindrom Ganser. Ca toate celelalte simptome isterice, durata puerilismului depinde de atitudinea anturajului. Tot ca o formă tranzitorie (acută), puerilismul a fost descris la răniţi i ce prezentau comoţie sau contuzie, în timpul primului război mondial, ameliorarea survenind odată cu schimbarea mediului. Puerilismul, ca manifestare constantă (cronică), este descris în tumorile etajului anterior al bazei craniului (me-ningioame ale aripii sfenoidale mici), în abcese cerebrale şi paralizia cerebrală progresivă, debilitate mintala.
Puerilismul mintal senil apare mai ales în demenţa senila, unde se manifestă, după cum afirma DUPRE, printr-o capriciozitate disproporţionat, trecere bruscă de la veselie la furie, ilogism, jocuri infantile, egoism, manifestări distructive, cinice, bolnavul abordînd o mimică şi un limbaj specific — simptomatologie care relevă o regresiune a întregii personalităţi la stadiul infantil. Aceste manifestări para fi facilitate de dispariţia amintirilor recente şi de reapariţia în conştiinţa de sine sărăcită, a vieţii infantile, ,,în toată spontaneitatea, ingenuitatea manifestărilor sale”.
Puerilismul mintal poate semnifica uneori debutul unei schizofrenii. La cei aflaţi în detenţie poate apărea cu aspect de simuiaţie sau suprasimulaţie. Patogen ic, puerilismul este rezultatul unei dimi-
790/Pue
Puerilitate ; Puerperaldelir ; Pulsan; Pulsiune
nuări (tranzitorii sau permanente) a capacităţii de anticipare pozitivă sau efectui unei inhibiţii afective apărute în condiţii existenţiale insurmontabile, cînd subiectul se transpune în stadiile anterioare ale.existenţei, stadii fericite şi securizante. Pueriiismul mintal apare astfe! ca expresie clinică a fondului primitiv al personalităţii, actualizat de prăbuşirea instanţelor superioare aîe organizării psihice, cu evidenţierea imaturităţii planului afectiv.
1206.	PUERILITATE (cf. lat. puerilitas) • Manifestări copilăreşti ale adultului, implicînd gesturi, atitudini, întrebări sau afirmaţii, regăsite la vîrsta infantilă, precum şi unele reacţii survenite în cadru! unui comportament considerat normal pînă Ia instalarea acestor tulburări. Sînt caracterizate prin navitate, superficialitate şi un grad scăzut de control voliţional şi raţional. Spre deosebire de puerilism, au însă o desfăşurare izolată şi secvenţială, nu se înscriu în cadrul unei modificări globale Comportamentale şi de personalitate. După A. POROT, ar reprezenta o trăsătură existenţială a numeroase comportamente nevrotice, putînd fi întîlnită şi în slăbirea intelectuală de tip demenţial.
1207.	PUERPERAU®) delir (cf. fr. puerpiral: vezi lat. puerpera ,,lăuză”) • Tulburări psihice de intensitate psihotică ce pot însoţi perioada puerperală, distingîndu-se două varietăţi clinice :
•	delirul puerperal infecţios, care complică unele naşteri septice şi a cărui evoluţie a fost net modificată de apariţia antibioticelor ;
•	delirul puerperal acut, de extremă gravitate, cu instalarea bruscă, la cîteva zile de Ia naştere, a unei stări confuzo-onirice, însoţită de agitaţie şi tulburări vegetative majore. Deşi progresele terapeutice au îmbunătăţit în mare măsură prognosticul acestui delir, posibilitatea ca el să fie fatal nu poate fi exclusă.
în realitate, cele două variante aie delirului puerperal pot fi încadrate ca forme particulare ale sindromului psihoorganic acut într-o perioadă specifică.
1208.	PUERPERALITATE (cf. fr. puerperalite: vezi lat. puerpera) • Perioadă constituită din graviditate şi postpartum, în care se produc modificări fiziologice ale psihismului femeii, dar în care pot interveni şi manifestări psihice patologice (mai ales în timpul gravidităţii)-* POSTPARTUM, GRAVIDITATE.
1209.	PULSAN(M) Japonia - DGl Indenolol • Betablocant de tip 1/inden-4(7)-iloxi/-3-(isopropii-amîno)-2-propano!, indicat în anxietate cu şi fără determinare somatică, alcoolism, sevraje de diferite origini, medicină psihosomatică. Nu se administrează cu concomitent IMAO.
ţo ...............
⥠^
1210.	pulsanton(MC) Grecia • Produs farmaceutic care conţine două medicamente tipizate cu aceeaşi acţiune, care se complementează :
•	MEPROBAMAT (M) — tranchilizant, derivat
propandiolic ;
•	OXAZEPAM(M) — tranchilizant, derivat
benzodiazepinic.
Are acţiune anxiolitic-sedativă.
1211.	PULSIUNE (cf. fr. pulsion „pulsiune” ; lat. pulsus „impuls”) • Proces dinamic constînd într-ur> puseu (încărcătură energetică — factor de motricitate) care împinge organismul spre un scop. După FREUD, o pulsiune îşi are sursa într-o stare de tensiune creată de o excitaţie corporală. Scopul este de a suprima starea de tensiune care stăpî-neşte sursa pulsională. Pulsiunea îşi atinge scopul numai în/sau prin obiect.
Conceptul de pulsiune a rezultat di ; traducerea franceză a termenului german „Trieb" prin „pulsion”, folosit pentru evitarea unor termeni mai vechi ca „instinct” sau „tendinţă”. Este dec? o convenţie terminologică, nu unanim respectată» dar care are anumite justificări :
•	în limba germană, conceptele desemnate prin termenii „Instinkt” şi „Trieb” nu sînt unitare ca semnificaţie; „Trieb” îşi păstrează nuanţa de puseu (împingere), deci nu sem-' nifică o finalitate precisă, ci mai degrabă o orientare generală cu caracter ireversibil ; unii autori folosesc „Instinkt” şi „Trieb" ca sinonime ; alţii consideră „Instinkt" ca de-semnînd un comportament fixat ereditar pe scara animală şi apărînd aproape identic la indivizii de aceeaşi speţă;
•	FREUD operează, în schimb, o distincţie clară între cei doi termeni: „instinkt" se referă la un comportament animal, fixat ereditar, caracteristic speţei, preformat fn desfăşurare şi avînd un obiect specific 1a care este adaptat; conceptul de „Trieb" (pulsiune) implică, esenţial, calitatea de puseu (împingere). Ca noţiune desemnînd o energie, termenul apare iniţial în distincţia pe care FREUD o face între două t i puţi de excitaţii Ia care organismul este supus pe care trebuie să le descarce confofm principiului constanţei : excitaţii extern, de care individul poate să fugă sau să
Pulsiune: concepi, abordare psihanalitica
Pul/791
protejeze, şi surse interne care emit contant un flux de excitaţii, de care organismul nu poate scăpa şi care constituie mecanismul funcţionării aparatului psihic.
Uti'izînd pentru prima oară termenul „Trieb” în „Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii” (1905), FREUD face distincţii, în cadrul fenomenului desemnat prin el, între „sursă”, „obiect” şi f!scop”. Noţiunea freudiană de pulsiune se degajă deci din abordarea sexualităţii umane. FREUD a studiat perversiunile sexualeşi modalităţile sexualităţii infantile, arătînd că puîsiunea sexuală are obiect variabil, care nu capătă o formă definitivă decît în funcţie de istoria subiectului ; scopurile acestei pulsiuni sînt multiple, depinzînd de surse somatice care, la rîndul lor, sînt multiple (zonele erogene) : există deci pulsiuni parcelare care nu se subordonează zonei genitale. Legat de pulsiune, FREUD introduce şi noţiunea de „puseu” ca factor cantitativ economic, pe lîngă elementele menţionate mai sus (sursă, obiect, scop). Puisi-unea este dec! o forţă interioară care împinge organismul la executarea unor acţiuni ce provoacă detensionarea prin descărcarea excitaţiei, repre-zentînd „un concept limită între somatic şi psihic”. în teoriile lui FREUD sînt concepute două sisteme de dualism al pulsiuniior. în „Trei eseuri asupra sexualităţii”, acest dualism se referă la pulsîunile sexuale şi pulsiunile Eului sau de autoconservare, cele din urmă reprezentînd marile trebuinţe de care depinde conservarea individului, prototipul lor reprezentîndu-l foamea şi funcţiunile alimentare, opuse pulsiunii sexuale, în „Dincolo de principiu! plăcerii”, dihotomia se stabileşte între pulsiunile vieţii şi pulsiunile morţii. Se modifică, în acest context, şi situaţia conflic-tuală a pulsiuniior :
•	Şinele, es terezervor pulsional, conţinînd ambele categorii pulsionale ; Eul, ca instanţă defensivă (avînd cao pus instanţa refulată), îşi ia energia din acest fond a! Sinelui, fiind însă o energie „desexualizată” şi sublimată;
•	categoriile de pulsiuni (în acest nou sistem teoretic) sînt înţelese nu atît ca dimensiuni motivaţionale în funcţionarea organismului, cît ca principii fundamentale ce guvernează activitatea.
în coordonatele acestor sisteme dualiste de explicaţie, FREUD a conceput sau anticipat tipuri de pulsiuni relativ diferenţiate, cărora nu le-a acordat însă o specificitate aparte, ci le-a delimitat numai ca aspecte ale fenomenelor semnificate prin termenii celor două sisteme dualiste preconizate (pulsiunile sexuale/pulsiunile Eului ; pulsiunile vieţii/pulsiunîle morţii).	___________
Puîsiunea agresivităţii — prin careTFREUD înţelege numai pulsiunile morţii orientate spre exterior, scopul lor fiind destrucţia obiectului, nerecunoscînd-o ca avînd o specificitate aparte
(noţiunea de „pulsiune agresivă” a fost introdusă de ADLER) şi considerînd-o numai în cadrul opoziţiei dintre pulsiunile vieţii şi pulsiunile morţii.
Puîsiunea de distrugere (puîsiunea destructivă)
—	apare la FREUD tot în contextul pulsiuniior morţii, într-un plan mai apropiat de experienţa biologică şi psihologică, cu semnificaţie apropiată de cea a termenului de pulsiune agresivă (orientarea pulsiuniior morţii spre obiectul exterior). Puîsiunea de distrugere ar reprezenta un efect manifest, exteriorizat, al pulsiuniior morţii, opus acţiunii subterane, realizate înăuntru şi nu în afară, a acestora. îndreptarea lor spre exterior se realizează prin investirea libidoului narcisic. Uneori, FREUD consideră în cadrul pulsiunii de distrugere şi autodestrucţia.
Puîsiunea de apucare (fr. emprise „influenţă, ascendent, autoritate morală” ; emprisonement „întemniţare”) — termen utilizat imprecis, căruia FREUD îi dă un sens de pulsiune nonsexuală sau iegată numai secundar de sexualitate şi avînd ca scop dominarea obiectului prin forţă. S-a recurs, pentru explicarea acestui aspect, şi la termenii de „pulsiune de stăpînire” sau „instinct de posesiune”, care prezintă însă unele incoveniente : stăpînire presupune o dominare controlată, iar posesiune presupune conservare ; ori termenul german folosit de FREUD („sich bemăchtigen”) semnifică esenţial dominarea prin forţă. în lucrările care au anticipat „Dincolo de principiul plăcerii”, puîsiunea de apucare este descrisă ca pulsiune nonsexuală, dirijată spre obiectul exterior, singurul element prezent în cruzimea infantilă originară. în „Trei eseuri asupra sexualităţii”, FREUD vorbeşte despre puîsiunea de apucare ca origine a cruzimii infantile, care nu are iniţial drept scop suferinţa celuilalt (practic nu are scop), în „Predispoziţia pentru nevroza obsesională”, puîsiunea de apucare este definită în cadrul relaţiei activitate-pasivitate, predominantă în stadiul
792/PuI
Pulsiune : parţiala, agresive, de autoconservare
sadic-anal : pasivitatea are ia bază erotismul anal, activitatea se leagă de puîsiunea de apucare, considerată sadism atunci cînd ea şe află în slujba puisiunii sexuale. în acelaşi context al opoziţiei activitate-pasivitate, FREUD consideră musculatura ca suport al puisiunii de apucare. în „Pulsiuni şi destine personale”, el dezvoltă conceptul de sado-masochism : sadismul ar avea drept scop dominarea prin violenţă a obiectului, provocarea suferinţei neaparţinînd scopului originar ; masochismul are ca scop producerea durerii şi leagă acest scop de sexualitate. Aceşti doi termeni sînt redefiniţi de FREUD în ,,Dincolo de principiul plăcerii*unde introduce şi termenul de pulsiune a morţii. La origine, această pulsiune vizează distrugerea subiectului însuşi, dar este împinsă înapoi de către Eu, sub influenţa libidoului narcisiac, aşa încît să nu devină manifestă decît legat de obiect : această manifestare este denumită de FREUD sadism. în sadism şi masochism, accentul nu se mai pune, ca scop, pe apucare, ci pe destrucţie. Astfel, puîsiunea de apucare rămîne o forţă a puisiunii morţii, numai cînd aceasta din urmă funcţionează sub impulsul puisiunii sexuale (PONTALIS şi LAPLANCHE, 1973).
Ives HENDRICH abordează problema psihologiei genetice a Eului, folosind elemente din cercetările asupra învăţării (learning), dar şi date din concepţia lui FREUD privind puîsiunea de apucare, ajungînd la următoarele consideraţii :
•	existenţa unei trebuinţe de a stăpîni mediul înconjurător (,,instinct to maşter”), pe care psihanaliştii au interpretat-o exclusivist ca mecanism de căutare a plăcerii ;
•	această trebuinţă (pulsiune) nu este originar sexuală, în mod secundar se poate asocia sexualităţii, deci se Iibidinizează ;
9 această pulsiune comportă o plăcere specifică, constînd în a executa o funcţie cu succes ;
e în loc de instinctul de a stăpîni, Eul poate fi considerat ca instanţă sau sistem care produce forme de plăcere (care nu sînt identice cu gratificaţiile instinctuale).
Puîsiunea parţiala — termen ce desemnează ultimele elemente la care ajunge psihanaliza în abordarea sexualităţii. Fiecare dintre aceste elemente are sursă specifică (pulsiune orală, pulsiune anală) şi un scop anume (de exemplu, puîsiunea de a vedea, puîsiunea de a apuca). Adjectivul ,,parţial” se referă nu numai la faptul că pulsiunile amintite aparţin puisiunii sexuale, ci şi la faptul că ele funcţionează independent şi tind sase unească în diferite organizări libidinale (sensul lor genetic şi structural). Introducînd termenul de „pulsiune parţială”, FREUD încearcă o definire a componentelor activităţii sexuale, pe care le leagă de surse organice şi cărora le atribuie scopuri specifice. Pulsiunile parţiale degajate din pulsiu-
nea sexuală sînt cele care se leagă de zone ero*;0 şi se caracterizează printr-un scop anume. E ? ' manifestă mai întîi în activităţile sexuale pa lare ale copilului ; la adult apar ca plăceri p minare actului sexual sau în perversiuni. în r -mele iniţiale, pulsiunile funcţionează anarhic, organizarea lor reprezentînd un proces securi ^ în activitatea sexuală infantilă, pulsiunile pani o intră în joc în mod neorganizat, conf/gurîr ’ ; fază autoerotică, în care fiecare pulsiune par5 . ^ capătă, pentru sine, satisfacţia plăcerii în co^sî propriu. Procesul de organizare şi integr sexualităţii se desfăşoară, în dezvoltarea ir. dului uman, la pubertate.
După FREUD, puîsiunea sexuală (libidoul) ' descompusă iniţial în diferite pulsiuni par+ , care tind, în mod independent unele de alt(!^ t satisfacere, dar care, în cursul dezvoltării ~ 1 nismului, se reunesc şi se concentrează. Un p ) stadiu de organizare (pregenital) ar fi reprezentat, de organizarea orală.
1212.	PULSIUNE AGRESIVĂ -+ PULSIUNE, AGRESIVITATE.
1213.	PULSIUNI (de) AUTOCONSERVARE©
Termen prin care FREUD denumeşte ansarnl* ’J trebuinţelor legate de pulsiunile corporale, ne .* ■ sare conservării individului, opuse pulsiu-'^r sexuale. Termenul este utilizat pentru prima c-*.. i în 1910, anterior, fenomenul corespunzător '.■ * fiind definit numai ca pulsiuni opuse celor sexuV legate de satisfacţia trebuinţei de hrană şi rea' -zate prin activitatea de nutriţie ; în acest cont/. O este implicată şi ideea că iniţial sexualitatea L* are suportul în alte activităţi, sprijinindu-se pe alte funcţiuni somatice.
în contextul opoziţiei pe care FREUD o operează, în 1910, între pulsiunile sexuale şi pulsiunile Su-lui, toate pulsiunile organice intrapsihice sînî: grupate în doi termeni : „Foame” şi/sau „Iubire1', Pulsiunile sexuale se sprijină pe cele de autoconservare, opoziţia dintre ele devenind factor determinant în conflictul psihic (de exemplu, i. -burările de vedere din isterie : ochiul este sup^ . al celor două tipuri de activitate pulsiona1-cînd între aceste activităţi se dezvoltă un confncu ochiul devine locul/suportul simptomului). Opoziţia dintre cele două categorii de pulsiuni în conflictul defensiv este determinată de faptul că pulsiunile Eului îşi găsesc satisfacţia într-un obiect real, trec repede de la principiul plăcerii Ia principiul realităţii şi devin purtători ai realităţi», începînd astfel să se opună pulsiuniior sexuale» care pot fi satisfăcute şi în mod fantasmatic, dec? rămîn mai îndelungat guvernate de principiu1 plăcerii. După FREUD, „o parte esenţială.a predispoziţiei psihice spre nevroză îşi are originea în faptul că puîsiunea sexuală întîrzie să ţină seama
Pul si uni ale Eului; Pulsiuni ale morţii
Pul/793
de realitate” (prelungindu-şi modalitatea fantasma* i că de satisfacere).
FONTAUS şi LAPLANCHE remarcă faptul că FREUD nu a diferenţiat foarte clar pulsiunile de autoconservare (cel mult vorbeşte, în cadrul lor, de rnodelul foamei), dar a admis numeroase componente (derivate specifice) ale acestora, corespunzătoare funcţiunilor organice (defecaţie, activitate musculară, micţiune, văz, nutriţie). Vorbind despre pulsiune în general, FREUD se referă de fapt mai mult la pulsiunea sexuală, pe care o caracterizează prin variabilitatea scopului şi legarea ocazională (atingere întîmplătoare) de obiect; on, pulsiunile de autoconservare au căi de acces preformate şi obiect determinat (ele nu se pot satîsface prin orice obiect, ci se caracterizează prin făptui că implică o „intuiţie" a valorii obiectului).
Dacă pulsiunile sexuale se sprijină pe cele de autoconservare, înseamnă că acestea din urmă le înd'că celor dintîi calea spre obiect. Dar stabilirea unui paralelism strict între cele două cate-£or[! de pulsiuni este artificială, întrucît ambele se supun, iniţial, principiului plăcerii şi progresiv se îndreaptă spre principiul realităţii, cu diferenţa ca pulsiunile de autoconservare se apropie mai repede de principiul realităţii, iar cele sexuale rârnîn mai aproape de principiul plăcerii.
prima sa teorie asupra pulsiuniior, FREUD punea semn de identitate între pulsiunile de autoconservare si pulsiunile Eului. Ulterior, el le-a diferentiat (-+ LIBIDO AL EULUI, LIBIDO OB-IECTAL ; EU ; PULSIUNI ALE EULUI).
FREUD consemnează şi opoziţia dintre pulsiunile de autoconservare şi pulsiunile de conservare a speţei care, ca şi opoziţia dintre iubirea investită în Eu şi iubirea investită în Obiect, se situează în înterioru! Erosului. Erosul este congener cu materia vie, animată, eS reprezintă instinctul vieţii şî se opune, prin origine şi de la origine, instinctului morţii.
1214.	PULSIUNI ALE EULUI • Termenul desemnează, în prima teorie freudiană a pulsiuniior (1910—1915), un tip specific de pulsiuni, a căror
energie se află în serviciul Eului ; aceste pulsiuni sînt asimilate pulsiuniior de autoconservare şi opuse pulsiuniior sexuale. în confiictul psihic, elementul principal îl constituie faptul că sexualitatea este refulată de o instanţă defensivă — EuL In „Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii" (1905), FREUD opune pulsiunile sexuale celor pe caree! le numeşte ,,trebuinţe", ca funcţiuni vitale, şi afirmă că primele se sprijină pe celelalte (pulsiunile sexuale pe trebuinţe), apoi se detaşează. Autoero-tismul ar fi o formă de manifestare a detaşării pulsiuniior sexuale.
FREUD consideră că opoziţia dintre Eu şi pulsiuni le sexuale, în conflictul defensiv (manifestată ciînic), coincide cu opoziţia (originară, genetică)
dintre funcţiunile de autoconservare şi pulsiunea sexuală. în 1910, abordînd tulburările psihogene de vedere în perspectivă psihanalitică, FREUD regrupează ansamblul ,,noilor pulsiuni" nonse-xuale sub numele de ,,pulsiuni de autoconservare" şi le desemnează ca ,,pulsiuni ale Eului", care participă în conflictul psihic (pulsiunile sexuale ar servi Ia obţinerea plăcerii sexuale, iar celelalte ar avea drept scop conservarea individului). Sinonimia pulsiuniior de autoconservare şi pulsiu-nilor Eului ar consta în următoarele aspecte :
•	la nivel biologic, FREUD distinge între pulsiunile de conservare şi pulsiunile care servesc scopurilor speţei; în acest sens, pui-siuniie Eului ar fi identice cu pulsiunile de conservare ;
•	prin opoziţie cu pulsiunile sexuale, cele de autoconservare funcţionează pe principiul realităţii : ,,Eui nu are nimic altceva de făcut decît de a tinde către util şi de a se asigura împotriva prejudiciilor" ;
•	pulsiunile Eului (în conflict cu pulsiunile sexuale) se ataşează de un anumit grup de reprezentări.
Aici intervine un element nou : pe de o parte, pulsiunile Eului sînt înţelese ca tendinţe care emană din organism şi se îndreaptă spre obiectele exterioare, relativ specifice ; pe de altă parte, aceleaşi tendinţe pot alege Eul ca obiect al lor. în interpretările date conflictului, FREUD nu vorbeşte de pulsiunile de autoconservare ca forţă motivantă a refulării. în studiile clinice dinainte de 1910, Eul este considerat ca important în conflict» dar nu apare în relaţie cu funcţiunile de conservare biologică a individului. Ulterior, după ce pulsiunea de autoconservare a fost identificată cu pulsiunea Eului, ea a fost rar indicată ca energie re-fuiantă ; forţa care determină refularea este plasată în ,,libidoul genital narcisic". în lucrările de metapsihologie (1914—1915), FREUD consideră că refularea, în nevrozele de transfer, se datorează „jocului libîdinal" de investire, dezinvestire şi contrai n vesti re a reprezentărilor.
Psihanaliza, ca teorie, conţine ideea „conflictului între exigenţele sexuale şi exigenţele Eu-lui". Dualismul pulsional răspunde unor considerente „biologice", el afirmînd că separarea pul-siunilor sexuale de cele ale Eului este în mică măsură fundamentată psihologic şi se sprijină în mare măsură pe temelii biologice. Noţiunea de narcisism implică o distincţie suplimentară în opoziţia dintre pulsiunea sexuală şi pulsiunea Eului. Pulsiunile sexuale se pot investi într-un obiect exterior (libido obiectai) sau în Eu (libidoul Eului sau libido narcisic). Energia pulsiuniior Eului nu este libido, ci ,,interes".
1215.	PULSIUNI ALE MORŢII • Termen care, în a doua teorie a lui FREUD asupra pulsiuniior.
794/Pul
Pulsiuni ale morţii: obor dare psihanalitică
desemnează pulsiunile opuse pulsiuniior vieţii, tinzînd, prin reducerea lor compietă, la revenirea fiinţei vii ia o stare anorganică. Iniţial, pulsiunile morţii se îndreaptă spre interior, vizînd autode-strucţia, apoi ele se dirijează spre exterior, ma-nifestîndu-se ca puisiuni agresive sau destructîve. Noţiunea a fost foarte controversată de către discipolii lui FREUD.
După FREUD, orice fiinţă vie conţine în ea o tendinţă fundamentală de a se reîntoarce Ia starea anorganică ; Suînd în consideraţie cercetările asupra fenomenului morţii la organisme uni- şi pluri-celulare, pe treptele inferioare ale evoluţiei animale, el conchide că „orice fiinţă vie moare din cauze interne”. Există o tendinţă generală, comună fiinţelor vii, de a se reîntoarce la repaosul anorganic. la starea de stabilitate anorganică. Libidoul încearcă să devieze spre exterior această pulsiune, care tinde să dezintegreze organismul celular în drumul spre anorganicitate. Puîsiunea deviată devine pulsiune destructivă, pulsiune de apucare, voinţă de putere. O altă parte a puisiunii dezintegratoare a organismului este pusă în slujba funcţiunii sexuale, de aici rezultînd sadismul propriu-zis ; o altă parte rămîne în organism, fiind legată de Hbidînal şi dînd masochismul originar, erogen. Pulsiunile vieţii (E ros ui) includ puîsiunea sexuală, puîsiunea de autoconservare, pulsiunile Eu!ui. Tn demersul teoretic al Sui FREUD, ideea de pulsiune a morţii a fost generată de următoarele elemente :
•	fenomenul repetiţiei, la diverse nivele, nu se reduce la căutarea unei satisfacţii iibidi-nale şi nici la stăpînirea experienţelor neplăcute ; există o forţă „demonică”, independentă de principiul plăcerii şi opusă lui, care se leagă de caracterul regresiv al instinctului ;
•	noţiunile de ambivalenţă, agresivitate, sadism, masochism, foarte importante pentru experienţa psihanalitică ;
•	ideea că ura nu se poate deduce din pulsiu-ni'e sexuale.
în „Pulsiuni şl destine ale pulsiuniior”, sadis-mu I şi ura sînt puse în relaţie cu pulsiuni le Eului :
..... prototipurile relaţiei de ură nu provin pe
cale sexuală, ci din lupta Eului pentru conservarea şi afirmarea sa”. Ura presupune o relaţie cu obiectele „mai veche decît iubirea”. Cînd vorbeşte însă de pulsiunile sexuale şi de cele ale Eului, conside-rîndu-Ie modalităţi ale libidoul ui şi ştergînd distincţia dintre ele, FREUD întîmpină o dificultate în a extrage ura din monismul pulsionat. Gîndirea iui este marcată de un dualism fundamental, repre-zentînd cupluri de opozite care se accentuează în cadru! pulsiuniior, acestea fiind ultimele forţe care se confruntă, se împotrivesc reciproc în conflictul psihic. Puîsiunea morţii este prefigurată mai întîi prin consideraţii speculative, pentru ca
uiterîor să se cristalizeze în enunţuri axiomatice. Sadismul, după FREUD, nu poate fi derivat din Eros, pentru că Erosul are funcţiunea de a conserva şi a întreţine viaţa ; se poate admite deci că sadismul „nu este propriu-zis decît un instinct ai morţii pe care libidoul narcisic l-a detaşat de Eu şi care nu-şi află modul de exercitare decît asupra obiectului”; în faza de organizare oralăa Iibidou— iui, posesiunea amoroasă coincide cu distrugerea obiectului ; ulterior, sadismul se degajă (faza genitală) şi împinge individul spre dominarea obiectului într-o măsură compatibilă cu îndeplinirea actului sexual. ,,în cazul în care sadismul primitiv nu a suportat nici o atenuare şi a i irnas un amestec pur, atunci asistăm la ambivalenţa iubire-ură”, care caracterizează vieţile amoroase. Masochismul, instinct parţial complementar, ar corespunde sadismului reîntors spre Eu,
Criticile analiştilor privind concepţia iui FPEUD asupra pulsiuniior morţii se constituie pe diverse direcţii :
•	din punct de vedere metapsihologie, refuzuî de a admite că un grup determinat de pulsiuni răspunde exclusiv de reducerea tensiunilor ;
•	tentative de a conceptualiza geneza agresivităţii, fie ccnsiderînd-o un corelativ a: oricărei pulsiuni, în măsura în care ea se realizează printr-o activitate impusă de subiect obiectului, fie considerînd-o ca o secundară frustrării ce vine de la c jct
•	recunoaşterea importanţei şi auxo >ier pulsiuniior agresive, dar fără a le^ =» pulsiuni de o tendinţă autoagresivă , » "
de a admite în orice fiinţă vie cuplul de opozite pulsiuni ale vieţii — pulsiuni de auto-destrucţie.
Se poate admite, afirmă criticii, existenţa opoziţiei iubire-ură (ca punct de plecare în încorporarea orală), dar această opoziţie nu poate fi înţeleasă decît în relaţia cu un obiect exterior.
Contrar acestor critici, şcoala Melaniei KLEIN reafirmă dualismul pulsiunile vieţii/pulsiuniîe morţii, considerînd că cele din urmă joacă un rof esenţial în existenţa umană, nu numai în relaţia cu obiectul, ci şi în măsura în care ele acţionează, în cadrul organismului şi induc angoasa de dezintegrare şi de anihilare.
Vorbind despre opoziţia dintre pulsiunile vieţii şî ale morţii, FREUD se referă la două mari procese vitale fundamentale : asimilaţia şi dezasimi-'aţia. Ceea ce e! explică sau înţelege prin pasiunea morţii este un element fundamental în noţiunea de pulsiune, şi anume reîntoarcerea ia un stadiu anterior, în ultimă analiză, fa repaosul- absolut, anorganic. FREUD asociază principiu.1 plăcerii cu pulsiunile morţii ; ulterior, sensibilizat de contradicţie, eî distinge principiu» Nirvana, ca prlncip:u economic de reducere a tensiunilor
Pulsiune sexuala: Pulsiuni aie vieţii
Pul/795
lazero, în întregime în serviciul pulsiuniior morţii (în timp ce principiu! plăcerii „reprezintă exigenţa libidoului”). în altă perspectivă, FREUD acordă noţiunii de Eros sensul de principiu de coeziune, forţă care uneşte diferite subsisteme în ansambluri tot mai mari şi le menţine, deci scopul ar fi legătura ; scopul pulsiuniior de distrugere este, dimpotrivă, disoluţia, ruperea acestor asamblări.
Ceea ce este de reţinut din gîndirea lui FREUD despre pulsiunile morţii, indiferent de unghiu! de abordare, este că această tendinţă de distrugere, dincolo de forma în care se manifestă (sadism sau masochism), corespunde unui principiu radica? al funcţionării psihice, principiu profund pulsio-nai, care leagă orice dorinţă (agresivă sau sexuală) de dorinţa morţii.
1216.	PULSIUNE SEXUALĂ (în psihanaliză)©
Puseu intern ale cărui activităţi (căi de obiectivare) nu se identifică cu cele a!e activităţii sexuale în accepţiunea curentă, în sensul că pulsiunea sexuală acoperă un cîmp mai larg de manifestare, Pulsiunea sexuală se diferenţiază de instinct prin faptul că nu are obiect predeterminat biologic, ci dispune de modalităţi de satisfacere variabile, le*-r.te de zonele erogene (zone corporale deter-m: :-te), putînd însoţi diverse activităţi. Deci, pu':'unea sexuală este fragmentată în pulsiuni parţiale cu satisfacţie locală (pe organe), este legată de reprezentări şi fantasme specifice ei şi se organizează, se diferenţiază, se finalizează, sub aspectul genitalităţii, pe parcursul unor modificări (evoluţii) complexe. Substratul energetic al pulsiunii sexuale este libidoul. Din punct de vedere dinamic, libidoul constituie principalul obiect al refulării în inconştient (PONTALIS şi LAFLANCHE, 1973). Iniţia!, FREUD opune pasiunea sexuală pulsiuniior de autoconservare, ulterior inciuzînd-o în pulsiunile vieţii (Eros). în accepţiunea strictă de pulsiune sexuală (primul dusJîsm freudian), aceasta este o forţă guvernată exc usiv de principiul plăcerii, o forţă dificil de manipulat prin educaţie, funcţionînd ca proces primar şi ameninţînd în permanenţă echilibrul psihic a! persoanei. Ulterior, cînd pulsiunea se-xiid:ă este inclusă în pulsiunile vieţii, ea devine forţă de legătură în constituirea si menţinerea unităţilor vitale (-> PULSIUNI ALE’ VIEŢIL PULSIUNI ALE MORŢII), în extrapolarea libidouiui ca principiu de legătură în alcătuirea grupurilor, al colectivităţilor umane.
1217.	PULSIUNI ALE VIEŢII • Mare categorie pulsională pe care FREUD o opune pulsiuniior morţii ; caracterizate esenţial prin faptul că tind să constituie unităţi vii din ce în ce mai mari şi să le menţină. FREUD le denumeşte şi cu termenul Eros. Ele conţin pulsiunile sexuale propriu-zise şi pulsiunile de autoconservare. Dacă pulsiunile morţii tind la distrugerea unităţilor vitale, la
egalizarea tensiunilor şi la reîntoarcerea la starea anorganică, pulsiunile vieţii tind să păstreze unităţile vitale şi să le înglobeze în ansambluri tot mai mari. Există, la nivel celular, o tendinţă spre menţinerea coeziunii între părţile substanţei vii. Astfel, organismul încearcă să-şi păstreze unitatea şi existenţa (pulsiunile de autoconservare, libidoul narcisic). Sexualitatea, în formele ei manifeste, revine tot la un principiu de uniune. Pulsiunile vieţii şi pulsiunile morţii se opun unelealtora, ca două principii fundamentale care se manifestă şi la nivel fizic (atracţie-repulsie), prin analogie cu procesele care stau la baza fenomenelor vitale (anabolism-catabolism).
Acest dualism pulsional este marcat în gîndirea iui FREUD printr-o serie de contradicţii. Ei introduce noţiunea de pulsiune a morţii legat de ceea ce este esenţial în orice pulsiune : reîntoarcerea !a o stare anterioară — tendinţă regresivă vizînd restabilirea unor forme mai puţin diferenţiate, mai puţin organizate, care nu comportă diferenţe de niveî energetic. Pulsiunea vieţii se caracterizează printr-o mişcare inversă, avînd drept scop menţinerea unor forme mai diferenţiate, mai bine organizate, menţinerea constanţei şi chiar a creşterii diferenţelor energetice între organism şi mediu. în ceea ce priveşte pulsiunile vieţii, FREUD nu arată în ce ar consta mişcarea lor regresivă. Legat de principiile funcţionării psihice, corespunzătoare celor două categorii mari de pulsiuni, FREUD este pus în faţa aceleiaşi dificultăţi ; el vorbeşte despre principiu! Nirvana, corespunzător pulsiuniior morţii (Nirvana, ca stare de repaus absolut), în timp ce principiul plăcerii (şi trecerea sa în principiu! realităţii), care ar corespunde pulsiuniior vieţii, este refor-mulat numai în termeni ,,calitativi". în „Abrege de psychanalyse” (1938), FREUD arată că principiul subiacent pulsiuniior vieţii este un principiu de legătură, scopul Erosului fiind acela de a realiza (stabili) unităţi tot mai mari, de a conserva, deci de a lega, în timp ce scopul celuilalt principiu (al pulsiuniior morţii) este de a rupe raporturile, ,,de a distruge lucrurile”. Aşadar, din punct de vedere economic, pulsiunile vieţii intră în dezacord cu modelul energetic al pulsiunii (reducerea tensiunilor) ; în acest context, FREUD pune Erosu! în opoziţie cu caracterul general conser-vatora! pulsiunii. Pe de altă parte, FREUD înţelege prin pulsiunile vieţii ceea ce înainte desemnase ca pulsiune sexuală ; în opoziţiile pe care le concepe (energie liberă — energie legată; proces primar — proces secundar ; principiu! plăcerii — principiu! realităţii ; principiu! inerţiei — principiul constanţei), sexualitatea este concepută ca forţă destructivă. în ultimul dualism pulsional, forţa destructivă „primară” devine pulsiunea morţii, în timp ce sexualitatea este percepută ca principiu de legătură, de unire.
796/Pun
Purata® ; Pussin J. B. ; r utere — comp'ex ; Putere soc;o/dlD)
1218.	PUNA<e) boală-sin. BOALĂ DE ALTITUDINE ; BOALA MUNŢILOR—» DA COS-TA<1!) fcoaiă.
1219.	FLNCH-CRUNKENNESS'f) sindrom
-	sin. HA RTL A ND1^ si nd ren.——^ENCEFALOPATIE A EOXERILOR.
1220.	FURATA(J1) Anglia-CCI Cxoiepcm» Trenchilizcr.t, derivat fcenzcdiazepinic de tip 7-cicr-1, 2-dihicrc-2-hidrcxi~5-fenii-2H-1,4-benzo-
diazepină, cu" acţiune identică cu a diazepamuluî, fiind un metabolit al său, ceea ce permite realizarea unei concentraţii piasmatice mai rapide (4 ore). Are acţiune sedativ-anxiolitica, hipnotică, moderat mioreiaxantă şi simpaticolitică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de OXAZEPAM<m).
1221.	PUSSIN Jean-Baptiste (1746-1811) • Intrat în istoria psihiatriei alături de PiNEL, căruia i-a fost un fidel colaborator, fiind „şeful echipei supraveghetorilor" — echivalentul sorei şefe de astăzi — Sa Bicetre şi Salpetriere. Sînt suficiente pentru a-l caracteriza cuvintele lui PÎNEL : „PUSSIN alătura unei inteligenţe rare, împletirea sentimentelor de umanitate cu cele de fermitate imperturbabilă”. în amintirea celui numit de PINEL „cei mai fidel colaborator” al său şi de PARiSET „precursorul Iui PINEL”, s-a inaugurat Ia Bicetre, Ia 3 august 1887, o placă comemorativă.
1222.	PUTERE — complex de# Termen introdus deJUNG pentru a desemna totalitatea reprezentărilor şi aspiraţiilor care tind să plaseze Eul deasupra altor influenţe pe care acesta tinde să Ie subordoneze. Este vorba de influenţele care previn de la persoane sau situaţii exterioare sau de influenţele unor „gînduri, sentimente, instincte subiective”. în perspectivă adieriană, complexul de putere ar trimite la nevoia de afirmare excesivă a superiorităţii, compensatorie pentru complexul de inferioritate (afirmarea^ superiorităţii revine la afirmarea virilităţii). în perspectivă freudiană, complexul de putere ar trimite la o soluţie negativă, simptomatică a complexului de castrare.
1223.	PUTERE SOCIALĂ® delir • Delir eufo-ric (GUIRAUD, DIDE), în care bolnavii pretind
că sînt personalităţi sociale deosebite, că deţin-bunuri materiale imense, care le asigură o poziţie privilegiată, sau că sînt comandanţii unor unităţi militare reaie sau imaginare, ceea ce le oferă o deosebită putere de decizie. Bolnavii adoptă o ţinută corespunzătoare şi se împodobesc cu ordine, decoraţii, crucifixuri, care să simbolizeze puterea deosebită pe care o au. Prezenţa sindromului haJu-cinator este constantă ia aceşti bolnavi, care poartă, nu o dată, ,,discuţii cu subalternii” pe această „cale”. Odată cu scăderea frecvenţei paraiîziei generale progresive, numărul cazurilor cu acest tip de delir s-a redus.
sin.
1224.	PUTNAM — migrenă ------> NEVRALGIE
OFTALM1CA.
1225.	PUTNAM-SCHULZE<8) sindrom - sin. ACROPARESTEZ1E NOCTURNĂ • Sindrom prezent la femei, între 40—50 de ani, care se manifestă sub forma unor parestezii nocturne ale extremităţilor superioare. Etiologia este încă obscură : se incriminează e'ongaţii a.e nervilor periferici, prin laxitate articulară.
1226.	PUYSEGUR Amand-Marie (1751-182:)# împreună cu fraţii săi, Antoine şi jacques, s-a ocupat de magnetism, fiind unul dintre eievîi 'ui MESMER ; pune însă la îndoială „fluiduT" şi se îndepărtează de doctrină. Este printre primii care înţelege rolul voinţei, al încrederii, al analogiilor de temperament dintre magnetizator şi subiectul său, pregătind astfel calea evoluţiei succesorilor săi.
. 1227. PYGMALION - efect (de la numele l--j sculptor legendar din Cipru, care ar fi ciop f- o statuie reprezentînd o femeie foarte frumo* a îndrăgostindu-se de propria sa creaţie, a ruj r-o pe Afrodita să dea viaţă statuii)# Fenomen afectiv ce poate apărea în relaţia stabilită între creator şi creaţia sa, maestru şi ucenic, educatcr ?i elev. Constă în investiţia afectivă pe care maestrul, educatorul, creatorul o face în obiectul creaţiei sale, investiţie din care rezultă atitudinea de asistentă şi suport afectiv, mai mult sau mai puţin conştient. ADAIR, EPSTEIN şi ROSENTHÂL dau acest nume unui fenomen afectiv survenit ■n relaţia educator —elev. în experimentul iui ROSENTHÂL, au fost selectaţi 1a întîmplare copii de şase ani cu performanţe foarte bune, bune şi slabe, alcătuindu-se o grupă de copii prezentaţi învăţătoarei ca grupa cu cei mai ridicat nivel dintre copiii testaţi. După opt luni, toţi copiii retestaţi au avut performanţe superioare cu patru puncte la Ql. Această surprinzătoare evoluţie a fost atribuită investiţiei afective pe care învăţătoarea a făcut-o în elevii săi. Investiţia afectivă susţine şi favorizează subteran, la nivel inconştient, de ambele părţi, procesul de devenire şi expansiune intelectuală şi afectivă.
i
Pylapron; Pyramen(M) ; Pysîon{UC*; Pythia
Pyt/797
acţiune sedativ-hipnotică, antihistaminică şi antiemetică. Industria noastră farmaceutică îi produce sub numele de ROMERGAN(M .
1231.	PYRIDROL(M) URSS — DCI Pipradrol » Psihostimuient de tip a, a-difenil-2-piperidinme-tanol, indicat în astenie, scăderea forţei inte ec-tuale, preinvoluţie, tulburări de dinamică sexuală, hipoprosexie, epuizare, scăderea randamentu’ui» lipsa apetitului. Se poate administra în sarcină şi !a vîrstnici.
1232.	PYRIKAPPL(M Japonia - DCI Suipii Neuroleptic incisiv, derivat benzamidic de N-1 (1-etii-2 - pirolidini!)metil/-5-su!famcV;-0-an
'dm
tip
sa-
oc&
Pygmahon şi Galateea
12/8. PYLAPRON<M) Japonia - DCI Propranolol
m Psihotrop betablocant, derivat propanolic de tip 1-(isopropilamino)-3-(1-naftiloxi)-2-propanol, cu acţiune anxiolitică, cu valenţe psihostimulente şi adrenolitice. Nu duce ia dependenţă, nu se asociază cu IMAO — BETABLOCANTE.
1229. PYRAMEM<m) Bulgaria - DCi Piracetom
•	Nootrop cu acţiune asupra telencefa'uiui, derivat de GABA. Produsul ameliorează procesele bfochi'mice cerebrale care stau la baza activităţii cognitive şi măreşte rezistenţa neuronilor cerebrali faţă de diferite agresiuni (toxice, traumatice). Nivelul acţionării se pare că ar fi telencefalul, unde produsul creşte viteza de formare a acidului adenozintrifosforic şi stimulează procesele metabolice cerebrale. Pe plan funcţionai facilitează transferul intra- şi interemisferic şi întăreşte controlul cortexului asupra structurilor subcorticale. Indicaţiile medicamentului sînt reprezentate de afecţiunile psihice secundare unui proces organic : sindrom de involuţie, tulburări circulatorii cerebrale, etilism cronic şi diferite toxicomanii, sindrom posttraumatic, tulburări de comportament îa copii, întîrziere psihică. Medicamentul nu are acţiune stimulantă sau sedativă centrală, nu influenţează sistemul nervos vegetativ, este lipsit de toxicitate şi nu are contraindicaţii. Sînt posibile efecte secundare de tip : excitaţie sexuală, agresivitate (în special în demenţe).
123a PYRETHIA(M) Japonia-DCI Promelc-
z/na • Neuroleptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip 10-(2-dimetilaminopropil}fenotiazină, cu
midă, cu certe valenţe antidepresive, fără componentă sedativ-hipnotică. Are indicaţiile NL incisive (endogenii), fiind, în acelaşi timp, util ?n combaterea impulsiunilor obsesiv-compussive şi în afecţiuni psihosomatice. Efectele secundare sînt cele comune NL incisive, pentru dozele mari. Se poate administra fără pauză de 14 zile după întreruperea IMAO. Nu se administrează în manie şi epilepsie.
1233.	PYSTON(mc) RFG • Produs farmaceutic care conţine două medicamente tipizate :
•	NOM!FENS!NA<M) — timoleptic;
•	CLOBAZAM(M) — tranchilizant.
Deşi flecare în parte are o acţiune diferită, în acest caz se complementează. Acţiunea produsului este antidepresivă, anxiolitică şi sedativă.
1234.	PYTHIA • Preoteasă a oracolului din Delphi. Aşezată pe un trepied deasupra unei crăpături în pămînt, de unde ieşeau pretinse exalaţii profetice, PYTHIA îşi rostea oracolele numai o dată pe an, la începutul primăverii, in timp ce era condusă de către preoţi spre trepiedu; ei, PYTHIA intra într-o transă frenetică, în cursul căreia începea să-şi îndeplinească propriile ei funcţiuni : profera strigăte, scotea urlete, părînd a fi posedată de zeu. După pronunţarea oracolului, cădea într-o stare de inconştienţă, care cura uneori mai multe zile. Comportamentele descrise mai sus sugerează atît forme de delir, cît şl de histeroepilepsie.
La origine, PYTHIA a fost una singură ; ulterior, pe măsură ce oracolele au căpătat un credit mai mare, au apărut, prin elecţie, mai multe preotese gata să răspundă întrebărilor cînd surveneau evenimente importante sau excepţionale, calitatea implicată de acest nume fiind atribuită tuturor femeilor care practicau divinaţia.
QQQQQQQQ QQQQ	QQQQ
QQQQ QQQQ QQQQ QQQQ QQQQ	QQQQ
QQQQ QQQQQQ QQQQQQQQ QQQQ QQQQ
1.	Q — factori • Factori definitori ai personalităţii în viziunea lui CATTELL. Aceşti ultimi patru factori, Q1( Q2, Q3, Q4, nu sînt originali aşa. cum sînt factorii A —O, ci derivaţi prin analiză facto-rială din primii. Ca şi ceilalţi factori ai analizei, şi aceştia sînt bipolari, prezenţa lor scăzută sau ridicată în descrierea caracteristicilor personalităţi' deruîînd o anumită configuraţie.
Factor	Prezenţa scăzută	Prezenţa crescută
Qi	• conservator, respectă prejudecăţile, tolerant ia dificultăţile tradiţionale	• experimentat! v, liberal, analitic
Q*	• dependent, oportunist, bun discipol	• independent, preferă propriile decizii, inventa-tiv
q3	• detaşat urmează propriile impulsuri, delăsător, slabă con-şti inţă de sine	• controlat, corect din punct de vedere social, auto-disciplinat, conştiinţă de sine puternică
Q*	• relaxat, calm, tensiune ergică slabă	• agitat, frustrat, distrus, surescitat, tensiune ergică crescută
Q — scor# Notările succesive din testul labirintului Porteus, care desemnează succesul calitativ ia această probă. A fost introdus în anul 1945.
2.	QJ. (cf. engl. Intailigence quotient) • Abreviere pentru noţiunea de coeficient de inteligentă— INTELIGENŢA - coeficient
3.	Q.s. • Abreviere pentru QUANTUM SATIS.
4.	Q.t. • Abreviere pentru QUARTINA.
5.	QID-BAMATE<m) SUA - DCl Meprobamaf
Tranchilizant, derivat propandiolic de tip 2-me-til-z-propil-1, 3-propandiol dicarbamat, cu acţiune sedativ-anxiolitica, anticonvulsivantă şi uşor hipnotică. Este indicat în nevroze cu componentă anxioasă şi depresivă, alcool ism, del irium tremens, unele forme de epilepsie petit mal, afecţiuni psihosomatice. Deşi fără efecte secundare evidente şi contraindicaţii, tratamentu1 de lungă durată nu se întrerupe brusc, putînd apărea un ,,mic sindrom de abstinenţă”, industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de MEPRO-EAMAT(M).
6.	QUADNÎTE(M) SUA-DC! Prometazinâ • Neuroleptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip 10-(2-dimetilaminopropil)fenotiazină, cu acţiune sedativ-hipnotică, antihistaminică şi antiemetică. industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de ROMERGAN(M).
7.	QUA|T<M) italia — DCi Lorazepom • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-5-(Q-clorfenil)-l ,3-dihidro-3-hidroxi-2H-1,4-benzodi-azepină, cu acţiune anxiolitică, sedaţi vă şi mio-relaxantă. Nu se administrează în timpul sarcinii.
£. QUANAME<m) Belgia, Elveţia - DCl Mepro-
s.n.
bcmct • Tranchilizant, derivat propandiolic----
MEPROBAMAT(M) România.
9,	QUANIL(M) Italia-DC! Msprcbamot—> QID-BAMATEţMi SUA.
10.	QUANTR.IL(M) SUA - DCl Benzquinamidâ •
•	Neuroleptic sedativ, derivat benzquinoiizînic de tip N, N-dietiM, 3, 4, 6, 7, 11 b-hexahidro-2--h i d roxi-9,10 - d i metoxi -2H-benzo/a/qu i noî izinâ -3 --carboxamidă acetat (ester), cu acţiune pronunţat sedativ-hipnotică, ataractică, normal izatoare a
Quartimax ; Quasimodo — complex ; Queteiet L.AJ. ; Quide^
Qua/799
timie’i şî foarte moderat antipsihotică. Datorită efectelor secundare modeste şi bunei toleranţe este utilizat în specia! ia copii şi vîrstnici.
Wc-a/s ^
11.	QUANTUM SATIS (iat. „cantitatea necesară”) • Termen utilizat curent în prescripţiile medicale (q.s.), în scopul indicării obligativităţii adăugării unui ingredient pînă ia completarea cantităţii solicitate.
12.	QUARTIMAX • Criteriu matematic introdus dej. O. NEUHAUS şi C. F. VVRIGEY (1954), în analiza factorială, permiţînd definirea în manieră unică a poziţiei care trebuie atribuită factorilor (ca aceea care maximalizează varianta ansamblului saturaţiilor la pătrat — H. PIERON).
13.	QUARTINA (lat. ,,un sfert”) • Termen puţin utilizat în prezent în prescripţiile medicale (q.t.), indicînd obligativitatea administrării a numai o pătrime din cantitatea totală.
14.	QUASIMODO — complex (după numele eroului romanului ,,Notre Dame de Paris”, 1831, de Victor HUGO) • Conflict emoţional major, cu repercusiuni evidente asupra dezvoltării personalităţii — dezadaptare, tulburări comportamentale —, generat de urîţenia fizică. Poate surveni şi la marii mutilaţi, îa persoanele cu afecţiuni dermatologice grave, în special în zona feţei.
15.	QUEN»M) Italia — DCI Cxczepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-cior--1 ,3-dihîdro-3-hidroxi-5-fenil-2H-1, 4-benzod'aze-pină, cu acţiune identică cu a dlazepamului, fiind un met a bolit al său, fapt care permite realizarea unei concentraţii plasmatice mai rapide (4 ore) ; acţiunea sa este sedativ-anxiolitică, hipnotică, moderat miorelaxantă şi simpaticoiitică. Industria noastră farmaceutică î! produce sub numele de OXAZEPAM<m).
16.	QUETELET Lambert Adolph Jacaties
(1796 — 1874) • Matematician, astronom, poet belgian. Face studiile în oraşul natal Gheut unde, în 1815, este numit profesor de matematică la universitate. După susţinerea tezei de doctorat (1819) se transferă 'afacultatea din Bruxelles ; aici, cîţiva ani mai tîrziu, va fonda observatorul astronomic din localitate, unde îşi va desfăşura activitatea, Spirit foarte activ, QUETELET publică nu numai în
domeniu! geometriei, fizicii şi astronomiei, dar şi în cel a! criminalisticii, teatrului liricşi literaturii. Preocupat de aplicarea probabilisticii şi statisticii în psihologie, va căuta aplicarea şi extinderea noţiunii de distribuţie normală a erorii, arătînd că aceasta este o condiţie adevărată, mai mult decît o simplă măsură a erorii. Introduce noţiunea de „om-mediu” şi arată că media este valoarea ideală a naturii. Distribuţia normală.a erorii indică, după QUETELET, „cît de des greşeşte natura în căutarea idealului său”.
Francis GALTON va extinde studiile începute de matematicianul belgian asupra caracteristicilor mintale umane. Sesizînd complexitatea fenomenelor sociologice, QUETELET va arăta, că în cercetarea sociologică trebuie folosite procedee similare celor din fizică, care iau în calcul, pentru a face o medie, un număr mare de cazuri.
17.	QUETINIL^ Italia—DCI Diazepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-1,3-dihidro-1 -meti l - 5-fenil - 2H -1,4-benzo -diazepină, cu acţiune sedativ-hipnotică, anxioli-tică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de D!AZEPAM(M).
18.	QUIACTIN^ Franţa — DC! Oxanamidâ • Tranchilizant de sinteză recentă, de tip 2,3-epoxi--2-etilhexanamidă, cu acţiune sedativ-anxiolitică. Are o bună toleranţă.
19.	QUIADONi^) RFG-DCI Oxazolam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip IO-clor-2,3,7,11 b-tetrahidro-2- meti 1-11 b-feniloxa-zoi/3,2-di/1,4ibenzodiazepină -6- (5H)~ onă. indicaţiile, acţiunea, efectele secundare sînt comune cu cele aie clasei.
20.	QUIDDITATE (cf. lat. quidditas) • Concept aristotelic, adîncit în gîndirea scolastică, desem-nînd ansamblul condiţiilor şi factorilor care determină fiinţa în fapt a unui lucru — tot ceea ce face ca o entitate să fie cum şi ceea ce este.
21.	QUIDEfM) Canada — DCI Piperccetazinâ • Neuroleptic preponderent sedativ, derivat feno-tiazinic de tip 10-/3-/4-(2-hidroxieti!)-1-piperidino/--propi ll-fenotlazin-2-iI metil cetonă, cu acţiune sedativ-anxiolitică şi cu o bună toleranţă ; are
t
C//2-Ch/rN^-e#~C%-M
800/Qui
Quiescin^ ; Quietîsm ; Qui/onorm; Quîncey Thomas
performanţe şi efecte secundare comparabile cu cele ale produsului românesc TIOR1DAZIN(m>.
22.	QUIESCIN(M) SUA - DC! Reserpinâ • Neuroleptic sedativ, derivat alcaloid de Rauwoifia de tip 3,4,5-acid trimetoxibenzoic esterificat metil reierpat, cu acţiune sedativă centrală, uşor anxio-titică şi net hipotensoare. Nu se administrează în depresii, epilepsie, parkinsonism, copiilor sub trei ani,
23.	QUÎETAL(M* Canada — DC! Meprobamat •
sin.
Tranchilizant, derivat propandiolic --->MEPRO-
BAMAT(M) România.
24.	QUIETIDON'm> Italia - DCl Meprobamat
•	Tranchilizant, derivat propandiolic— sin.
sin.
QUIETALtM) Canada —»MEPROBAMAT<m) Ro-
mania.
25.	QU!ETIM(M) Franţa — DCl Oxitrlptan • Antîdepresiv timoleptic, sintetizat recent, cu o structură chimică particulară de tip (-)S-hidroxi--L-triptofan ; are o bună toleranţă, dar efectele antidepresive sînt moderate.
26.	QUîETISM (cf. îat. quietus ,,liniştit”) • Doctrina mistică, răspînditâ mai ales în secolul al XVH-lea, potrivit căreia perfecţiunea creştinească se poate atinge prin iubirea neţărmuită de Dumnezeu în adîncul inimii, însoţită de cea mai deplină detaşare faţă de lumea exterioară, prin totală indiferenţă şi pasivitate. Valoarea supremă rezidă în trăinicia şi profunzimea sentimentului religios, dezinteresat de orice acţiune morală eficientă.
27.	QUIEVITA(M) Italia - DCI Diazepam •
sin-
Tranchilizant, derivat benzodiazepinic ---->DIA-
ZEPAMfM) România.
23. QUILIBREXW Italia — DC! Ciorprotixenâ
•	Neuroleptic, derivat tioxantenic de tip 2-clor--N,N-dimetiltioxantenă-A9’Y-propilamină, cu acţiune polivalentă : incisivă, sedativă, antihistami-nică, antiernetică, colinolitică şi valenţe antidepresive. Efectele secundare sînt mai modeste decît cele ale celorlalte tioxantene.
29.	QUILL(m) Italia — DCI Nitrazepam # Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 1,3-dihi-dro-7-mtro-5-fenil-2H-1,4-benzodiazepină, cu acţiune sedativ-hipnotică, realizînd un somn aproape fiziologic. Industria noastră farmaceutică î I produce sub numele de NITRAZEPAM^.
30.	QUiLONORM^ Austria, Elveţia, RFG, SUA — DCI Litiam acetat • Timoizoleptic, sare de litiu, cu performanţe comparabile cu cele ale
CARBONATULUI DE LlTIU<M) România- LITIU
—	săruri.
31.	QUILONUM'm) RFG • Timoizoleptic, sare
sin.
de litiu—»QUILONORM(m> Austria.
32.	QUINCEY Thomas (1785-1859) • Scriitor englez. Fiu ai unei familii înstărite, a rămas orfan Ia vîrstă de opt ani. A urmat studiile gimnaziale şE liceale la o serie de instituţii şcolare celebre (Winkfield Academy, Eton, College-Oxford, Worcesteretc.) şi afăcut studii de drept la Londra (1812—1815). Fire inconstantă şi contradictorie, a avut o traiectorie existenţială deosebit de sinuoasă, reflectată şi în bogata sa operă, cuprinzînd articole de enciclopedie, critică literară, teorii economice, comentarii politice, amintiri, eseuri, proză descriptivă, istorie. Pentru psihiatrie, lucrarea sa „Confesiunile unui opioman englez” (1821) reprezintă o referinţă de valoare, punînd în evidenţă nu numai modul în care această toxicomanie se instalează, ci şi o serie de trăiri psihopatologice, în special delirul oniric şi unele distorsiuni afective. Cu un talent deosebit, autorul îşi descrie experienţa de toxicoman (care a durat zece ani), avertizînd în mod categoric asupra enormului pericol ai acestei boli. Ca şi în cazul altor scrieri de acest fel, mesajul autentic al lucrării nu a fost corect perceput în epoca respectivă.
33.	QUINQUAUDS semn • Desemnează tremu-răturafină a degetelor şi a mîinii ; este prezent, de obicei, în alcoolismul cronic. Poate fi mai bine pus în evidenţă (FEIGHIN, SÎRBU) în situaţia în care subiectului i se cere să-şi aşeze mîinile pe partea dorsală a mîinii examinatorului.
34.	QUINUPRAMINA(DC1) • Derivat dibenza-zepinic, de tip 10,11-dihidro-5-(3-quinuc!idinil)--5H-dibenz/b,ffazepină, cu acţiune antidepresivâ medie, cu o toleranţă foarte bună şi cu efect sedativ
uşor. Este indicat în depresii reactive şi în cele de intensitate nevrotică (rata de succes peste 85%), avînd rezultate mai modeste în cele endogene (rata de succes sub 60%). Are o afinitate redusă pentru aifa-adrenoreceptorii postsinaptici,- fapt care diminuează riscul apariţiei hipotensiunii ort o-!
Quipax(M); Quiridil(M:} î Quitaxon(M) f Quotidie
SQIiQuo
Constituie principiul activ a! următorilor produşi farmaceutici :
ADEPR1M(m)	Belgia	KINUPRiL(M) Franţa
KEVOPR!L(M) Belgia
35.	QUIPAX(M) Venezuela - DCI Prazepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-dor-1-(ciclopropilmetil)-1,3-dihidro-5-fenil - 2H --1,4-benzodiazepin-2-onă, cu acţiune sedativ-an-xiolitică. Este indicat în anxietatea de intensitate «nevrotică, labilitatea emoţională, depresiile de Intensitate nevrotică, dificultăţile de adormire, afecţiuni psihosomatice.
36.	QUIRIDIL(M) Italia—DCI Sulpiridâ • Neuro-feptic incisiv, derivat benzamidic de tip N-/(1-etii--2-piroIi dinii) metiI/-5-suIfamoil-o - anisamidă, cu certe valenţe antidepresive, fără componentă sedativ-hipnotică. Avînd indicaţiile neuroleptice-for incisive (endogenii), este în acelaşi timp util în combaterea impuisiunilor obsesiv-compulsive şi fn afecţiuni psihosomatice. Pentru dozele mari, efectele secundare sînt comune cu cele ale neuro-'teptfcelor incisive. Se poate administra fără pauză de 14 zile după întreruperea IMAO. Nu se administrează în manie şi epilepsie.
37.	QUITAXON(M) Belgia, Danemarca, Franţa, Grecia, Olanda, Portugalia — DC! Doxepin • An-
ti depresiv timoieptic, derivat dibenzoxepînic de tip N.N-dîmetildibenz/b.e/oxepin - A11^***’*--propilamină, cu acţiune antidepresiv-anxîoiitică
moderată, ceea ce face ca unii autori să-l considere mai mult un bun tranchilizant cu valenţe antide-presive, decît un anti depresiv. Este indicat în depresii de intensitate nevrotică, stări depresive din alcoolism, postpartum, afecţiuni psihosomatice, tratamentul de întreţinere al depresiilor endogene. Avînd o bună toleranţă, toxicitate şi efecte secundare reduse, se bucură de o largă utilizare. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de DOXEPIN(M^.
38.	QUOTÎDIE (lat. „zilnic”) • Termen rar utilizat în prescripţiile medicale, pentru a indica obligativitatea administrării zilnice a unui medicament.
Sfh-Cc 635
BRE EEEEEEEEE EEEE	EEEE
EEEE	EEEE
EEEE	EEEE
EEEEEEEEEEEE EEEE	EE
EEEE	EE
EEEE	EE
EEEE	EE
1.	R • Simbol pentru roentgen — unitate a „dozei de expunere”. Este doza de energie de aproximativ 84 ergi absorbiţi de 1 g de aer. Radiaţia gama emisă de un gram de radium realizează, la o distanţă de 1 m, aproximativ 1 R/cră.
•	r(93) — Roentgen-ui biologic ; este definit ca absorbţia a 93 ergi pe gram de ţesut moale. Doza inofensivă poate fi între 0,06—0,1 R/zi.
Pentru om, doza inofensivă este de 0,3 R/săptă-mînă, între 24—45 de ani, şi de 0,6 R/săptămînă, peste 45 de ani, atunci cînd expunerea este prelungită. La copil şi adolescent, se admite ca inofensivă o doză de 1,5 R/an. Sînt considerate periculoase, pe timp scurt, dozele de 50 R (această doză ar dubla numărul normal al mutaţiilor în celulele germinale). Doza letală 50 (provoacă decese la 50% din populaţia expusă) este ce 400 R.
•	r — coeficient de corelaţie int rac lase. Fie : t — intervalul tip calculat pe ansamblul valorilor ;
—	intervalul tip a! mediilor din familia de fenomene ; k — numărul de indivizi din familia de fenomene.
kT^ — T2
^(k - 1)
2jX2
2,	RAAB- sindrom • Sindrom caracterizat printr-o complexitate deosebită a manifestărilor clinice : obezitate hipofizară, hemeraiople, reti-
nită pigmentară şi tulburări psihice de tip afectiv (manie, depresie), de intensitate psihotică.
3. RABELAIS Frangois (1494?-1553) • Medic şi scriitor renascentist. Intră, iniţial, în ordinul călugărilor franciscani, ca apoi să treacă, din 1524, în ordinul benedictin. Studiază medicina ia Mont-
•	rx,2 — coeficient de corelaţie între variabile; dacă există două variabile Xj şi xa, atunci :
•	r^^ — corelaţia între două teste presupuse ca fiind perfect fidele. Dacă rlX şi r2u ar fi coeficienţii de fidelitate a două teste rj şi r2, atunci :
r1.2
La Dive Bouteiile
pe)!ier pînă în 1530, apoi la Lyon. Face numeroase-căfătorii împreună cu cardinalul Jean du BELLA.Y şi practică medicina la H6te! Notre Dame de-Pstie. du Pont du Rhonel, primind diploma abiaîr^ 1542, ia Meudon. A fost unul din medicii celebri
Rabie(B} : Rabiofob?em ; Rackin^ ; Radedorm(M)
Raâ/fc*03
'ai vremii sale şi s-a ilustrat în traducerea unor 'lucrări dintre care şi „Aforismele” hipocratice. ■Opera sa capitală rămîne însă scrierea romanescâ, RABELAIS devenind celebru prin romanele : .„Pantagruei" (1533), „Gargantua” (1534), ,,Le Tiers livre” (1546), „Le Quart livre” (1552), care ;au constituit unul din marile manifeste umaniste -ale Renaşterii.
Deşi nu a fost filozof, RABELAIS^poate fi considerat precursorul raţionalismului. în vasta sa lucrare transpare atitudinea nouă pe care medicul Renaşterii o are faţă de boala psihică, ironia cu care sînt considerate practicile „exorcizatorii”, fiarele umanist RABELAIS afirmă principiul atît de actual şi astăzi : „Ştiinţa fără conştiinţă nu este ■•decît ruina sufletului” (,,Lettre de Gargantua â Pantagruel”).
4.	RABIE(e) (cf. lat. rabies „turbare”) — sin, TURBARE • Encefalomielită virală, al cărei agent patogen este un rabdovirus, transmis prin saliva introdusă prin muşcătura animală. Rezervorul de viruşi este în special vulpea, care-l transmite mai ales cîiniior, mai puţin pisicilor şi bovinelor. Incubaţia este lungă — de Ia o lună la cîteva luni. Această perioadă lungă de incubaţie permite •eventuala vaccinare.
Rabla — eradicată aproape în majoritatea ţârilor civilizate — este o afecţiune gravă, cu evoluţie, de obicei, letală, care cunoaşte două forme clinice de manifestare :
•	Rabia paralitica, al cărei debut se caracterizează prin dureri intense ale membrelor superioare şi lombelor, urmate de instalarea unei paralizii progresive şi ascendente a membrelor inferioare — sindrom Landry —, cu extindere, în fina!f pînă la nivelul bulbului cu prinderea centrilor card^orespiratori.
•	Rabia spastică, al cărei tablou psihopatologic •este dramatic, implicînd : agitaţie psihomotorie -extremă, mişcări anormale, strigăte, urlete, halucinaţii terifiante, tentative de a muşca, hiperes-tez’e senzorială şi cutanată, convulsii, hipersia-io-ee.
Simptomul clasic, important pentru diagnosticul pzc't’V şi diferenţial, este hidrofobia : deşi resimte o sete intensă, subiectul nu poate bea apă, din •cauza contracturi!, spastice a faringelui. Starea generală se alterează rapid, apărînd hipertermie, tahicardie, oscilaţii tensionale, tulburări respira* to.'.'i (contractura musculaturii de la nivelul ■laringelui, a! bronhiilor etc.). în ambele forme •dirrce, sfîrşitul letal survine în cîteva zile.
Diagnosticul diferenţial al rabiei spastice cu ■dirtul acut şi sindromul maniacal se face prin Jouâ elemente :
•	existenţa în ultimele luni a muşcăturii unui animal (de obicei, cîini) posibil infestat ;
•	existenţa hidrofobiei.
Anatomopatologic, se constată leziuninespecifice de encefalomielită, existenţa corpuscu Iilor Negri, corpuscu!! virali acidofili, în ceiuîele piramidale şi gangiionare şi în cornul Iui Ammon.
Tratamentul curativ constă în reanimare, cu susţinerea funcţiilor vitale şi administrarea imu-noglobulinelor. Ei nu poate asigura însă decît o supravieţuire de cîteva luni. Singura armă'terapeutică eficientă este tratamentul profilactic: aprecierea riscului prin autopsierea (dacă este posibii) animalului de care e muşcat subiectul şi vaccinarea antirabică în centre specializate, eficientă datorită perioadei lungi de incubaţie a.virusului.
5.	RABIOFOBIE® (cf. lat. rabies: gr. pho'bos
„frică”) • Frică de turbare, iraţională şi nejustificată. în genere, apariţia ei este rară în practica curentă.
6.	RACEPHEN(M) SUA-DCI Amfetamina •
Psihostimuient, derivat feniletiîaminic de tip (±)-a-metiifenetilamina, - cu acţiune adrenomi-
' - h3
metică, prin intermediu; eliberării catecolamine-lor (noradrenalină şi c’opamină). Are un efect preponderent stimulator asupra sistemului nervos centrai şi valenţe anorexigene (mecanism hipotaiamic). indicaţia majoră o constituie narco-iepsia ; poate fi utiiizat însă şi în psihoze toxice, parkinsonism postencefalitic. Există un risc marcat pentru farmacodependentă. Utilizarea fără o strictă supraveghere medicală este deosebit de periculoasă.
7.	RACHiS (cf. gr. rachis „coloană vertebrala”)
•	Coioana vertebrală — canaiui rahidian — care adăposteşte măduva spinării.
8.	RACKINiTj — scaii • Scală imaginata de RACKiN, în 1968, pentru evaluarea clinică a intensităţii şi tabloului simptomatologie ai depresiei. Simptomele depresive sînt grupate în : •
•	modificări comportamentale induse de depresie ;
•	simptome secundare îmbolnăvirii.
Este folosită atît în diagnosticul diferenţial ai depresiei, cît şi în aprecierea dinamicii acesteia. De asemenea, poate fi folosită în studii ie privind terapia depresiei.
9.	RADEDORM(JI> RDG - DCI Nitrazspom •
Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip
1,3-dihidro-7-nitro-5-fenii-2H - 1,4-benzodiazepină,
cu acţiune sedativ-hipnotică, realizînd un somn
804/ Rad
Rodermecker — complex ; Radepur; Radiculitâ^ ; Rodiojobie
aproape fiziologic. Industria noastră farmaceutică 'I produce sub numele de N!T RAZE RAM
10.	RADEMAKER-GARCIN - probă • Probă utilizată In evidenţierea tulburărilor de echilibru (probă de adaptare statică), necesară în diagnosticul diferenţial.
11.	RADERMECKER - complex - sin. COMPLEX PERIODIC REPETAT • Aspect grafoelectrlc encefalografic, foarte rar întîinit, dar patognomo-nic pentru leucoencefalita sclerozantă subacută von BOGAERT, epilepsia malignă a sugarului, panencefalita sclerozantă subacută. Complexul constă dintr-un grupaj de vîrfuri, urmat de unde lente hipervoîtate, cu durată de 0,5—3 secunde, prezente bilateral, sincron şi simetric. Apariţia lui este periodică, ritmică (8—16 complexe/ minut, cu distanţe inegaie între ele).
12.	RADEPUR{M) RDG-DC! Ciordiazepox-d
m Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-2-met i I am i no-5-fen i I-3 H-1,4-benzod i azep i n-
HH-CH3
psihopatologia în a doua jumătate a secolului ai XX-'ea, fiind prezentă în numeroase tablouri psihotice delirante.
-4-oxid, cu acţiune anxiolitică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă. Nu are efect hipnotic, fiind unul din cele mai răspîndite tranchilizante de zi. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numeie de
napoton<M).
13.	RADICULITÂ(s) sindrom (cf. fr. radiculite) • Sindrom senzitiv radicular, manifestat prin dureri şi tulburări de sensibiiitate în teritoriul tributar rădăcinii lezate. Durerea se accentuează la efort, tuse, mobilizarea coloanei.
Tulburările de sensibiiitate obiective au un aspect particular în tabes, în care este afectată sensibilitatea profundă şi tactilă epicritică, iăsînd intactă sensibilitatea termo-algică şi tactilă proto-patlcă (disociaţie de tip tabetic).
Rădăcina posterioară poate fi lezată în : lues, bruceioză, meningomieloradiculite, poliradiculo-nevrite, arahnoidite spinale, neurinoame, menin-gioame, malformaţii vertebrale, spondiloză, hernie de disc, tumori vertebrale, traumatisme.
14.	RADIOFOBIE,f) (cf. lat. radius „rază" ;
gr. phobos „frică”) • Teama de a fi iradiat sau de radiaţii, în general. Manifestarea, destul de rar întîlnită ia f«neie secolului al XlX-’ea, invadează
15.	RADO Sandor (1890—1972) • Psihanalist american. Şi-a făcut studiile superioare în ţara natală, Ungaria. împreună cu FERENCZi a organizat Societatea Psihanalitică Ungară, devenind apoi analistul lui KarI ABRAHAM şi membru ai Institutului Psihanalitic din Berlin. în 1931 a emigrat în SUA, iar în 1945 a devenit, în cadru’ Universităţii din Columbia, directorul primulu* nsii-tut psihanalitic dintr-o universitate meJ :ita.
RADO a dezvoltat o teorie unitară, siste.r.an-zată, în legătură cu comportamentul uman. Tcon.:v sa despre psihodinamica adaptării concepe organismul ca sistem biologic sub controlul hedonic* Aparatul psihic al unei persoane sănătoasa îşi exercită cu putere funcţiile de adaptare. Boala psihică sau tulburările de comportament sînt eşecuri ale capacităţii psiholog .2	2.
organismului de exercitare a funcţiei jiio adaptative. De asemenea, RADO a suV^'V importanţa prioritară a factorilor de înv/ disciplinari şi culturali, faţă de factorii Inşi,rituali ; a avut în vedere şi semnificaţia factor î^ biologici, sugerînd o accentuată aberaţie genetic--biochimică în schizofrenie.
16.	RADOTAJ (fr. rodotage ,,repetiţie obositoare a unor afirmaţii”) • Repetare a relatării uno^ evenimente, întîmplări sau povestiri de către subiect, în timpul unei discuţii. Sînt mai fre.v.nt repovestite întîmplări care au o semnir cif afectivă pentru subiectul în cauză, dar nu rarerrî povestirile surprind prin banalitate. Dupa P, MARCHAIS, ar fi simptomatic pentru sindroame e-organice senile.
17.	RAFINAMENT (cf. fr. raffinement) • Termen desemnînd, pe de o parte, creşterea exigenţelor senzoriale, estetice, intelectuale în produ-
Rahiolgle ; Rofeo Mrhai; Rambot(MC); Ramolisment
Ram/805
cerea plăcerii, iar pe de aita, perfecţionarea mijloacelor care satisfac aceste exigente şi procură în fina! plăcere (-> PLĂCERE, PERVERSIUNE,
vicru).
18.	RAHI- (cf. gr. rachis „coloana vertebrală”)
•	Element de compunere, care introduce referirea fa coloana vertebrală.
19.	RAHIALGIE (cf. rchi-; gr. olgos „durere”)
•	Termen generic, utilizat pentru durerile (de orice origine) coloanei vertebrale.
20.	RAHICENTEZĂ (cf. rchi-; gr. kentes/s „înţepătură") • Puncţie lombară.
21.	RAHISCHIS1S (cf. rchi- ; gr. schisis „separa-
; sin.
ţie”)---»SP!NA BIFIDA.
22.	RAISA GOLANT(s) stndrom-sin. PSIHOZĂ
sin.
DIENCEFALiCĂ PERIODICĂ --------------> GOLANT<s)
sindrom.
23.	RALEA Mihai (1896—1964) • Academician, personalitate de frunte a ştiinţei şi culturii româneşti. A adus contribuţii importante în domeniul psihologiei, sociologiei, esteticii şi filozofiei.După obţinerea licenţei în filozofie ia Universitatea din laşi (1918), pleacă la Paris, unde îşi dă doctoratul în ştiinţe economice şi politice, cu o teză despre PROUDHON (1922). Tot la Paris, obţine titlul de doctor în litere (1923), cu lucrarea „Ideea de revoluţie în doctrinele socialiste'’. Întors în ţară, este numit profesor la Universitatea din laşi, îa Facultatea de Filozofie şi Litere (1923), iar în 1926 este numit profesor de psihologie la aceeaşi universitate.
Ml hai Ral ea
Problema centrală a activităţii lui RALEA, ca psitiotag, a constituit-o personalitatea, pe care a conceput-o ca o entitate complexă, avînd un determinism biologic, dar fiind puternic influenţată de factori sociali. în studiile sale asupra personalităţii, RALEA s-a situat de la început pe o poziţie mate-Fiafetă, combătînd atît exagerările biologizante,. cît şi pe acelea ale psihanalizei. Abordînd problema inconştientului, RALEA arată că acesta îndeplineşte rolul de a păstra experienţa trecută a individului, actele sale psihice automatizate, degajînd5 conştiinţa şi oferindu-i astfel posibilitatea relaxării. Dintre lucrările mai importante, publicate în perioada ieşeană, menţionăm : „Formarea ideiî de personalitate” (1924) şi ,,Problema inconştientului” (1925). Transferat îa Universitatea din Bucureşti, continuă activitatea de psiholog, la care se adaugă preocupările filozofice şi estetice. în 1938, îi apare lucrarea „Psihologie şî viaţă”, în care discută aplicaţiile practice ale psihologiei în medicină, comerţ, pedagogie etc. Alte lucrări importante, cum ar fi „Explicarea omului” (1946) şi „Psihologismul sociologic în lumina dialecticii marxiste” (1963), sînt expresia interesului său pentru probleme filozofice.
24.	RAMBOL<mc) Grecia# Produs terapeutic ce conţine două medicamente tipizate, cu aceeaşi acţiune, care se complementează :
•	MEPROBAMAT<m) — tranchilizant, derivat
propandiolic ;
•	CLORDIAZEPOXID(M)— tranchilizant, derivat
benzodiazepinic.
Are acţiune anxiolitic-sedativă.
25.	RAMOLISMENT CEREBRAL (cf. fr. ro-
moHissement:	vezi lat. mollis „moale”) — sin.
CE REB ROMA LAC IE • Aspect anatomopatologic al unui tip de accident vascular cerebral* datorat unei ischemii severe, care se instalează brusc şi persistă o perioadă îndelungată. Datorită bogăţiei în fosfolipide şi lipsei ţesutului fibrocon-junctlv, se produce o iichefacţie a ţesutului nervos. Macroscopic, este vizibil un ramolisment de culoare aîbă-roz-gălbuie, de consistenţă redusă, la marginea focarului apărînd un material necrotic granular. Soma modifici , '^n lichefiere determină apariţia unei cavii. " re cu lichid clar. în jurul focarelor necrotice mai vechi, se formează treptat o zonă de scleroza gnaiă.
Circumstanţele etiologice sînt reprezentate de tromboza arterială, embolie sau spasm arterial cerebral care, de obicei, se suprapune procesului tromboemboiic.
Simptomatologia clinică este determinată de zona afectată de ramolisment, apărînd tulburări motorii, senzitive, senzoriale, psihice (mnezice, apatie etc.). O gravitate deosebită au leziunile produse în teritoriul trunchiuri lor arteriale marL Vindecarea se face întotdeauna cu sechele.
806/Ram
RandotectilW:; ftankOttb ; R<$pap0rtn); Raptus
26.	RAM6N Y CAJAL Santiago (1852-1934) • Neurohistolog spaniol.- A studiat medici,na-iâîM*-drid, absolvind facultatea în 1873 ; în 1877*3 obţinut titlul de doctor în medicină. în 1884 a fost numit profesor de anatomie la Valencia, iar; din 1887 a predat histologia-normală-şi: patologifcă-ia Barcelona. între 1892 şi 1922 a fost şeful cated-rei de histopatologie din Madrid. De asemenea, din 1900 a condus Institutul Naţional de igienă^dm Madrid. în 1906 a primit Premiul Nobel pentru cercetările sale privind anatomia şi fiziologra‘s«-ternului nervos, în special transmisia neuronal-ă de la nivelul sinaptic ; a descoperit ramurile colaterale axonale. A întreprins studii fundamentale privind degenerarea şi regenerarea fibrei--:;nervoase, a studiat nevroglia şi, de asemenea, a fost preocupat de sistemul vizual al insectelor. ■ ‘ •
27.	RANĂ • Prejudiciu adus integrităţii corporale.	.	<
în psihanaliză, termenul se raportează la angoasă şî/sau la complexul de castrare, în lumina căruia simptome ca fobia desîngeşide răni pot fi Interpretate ca accidente din seria actelor ratate, avînd semnificaţia inconştientă de castrare, sau autocaş-trare simbolică.
28.	RANĂ NARCISISTĂ • Semnificaţie inconştientă a unei infirmităţi fizice, eşec profesional, social sau decepţii sentimentale, care afehfeazâ negativ imaginea de sine,
aia.
29.	RANDAMENT (cf. fr. rendement) —> EFICIENŢĂ.
30.	RANDOLECTIL(M) RFG-DCI Butapera-
zlnâ • Neuroleptic incisiv, derivat piperazmilal-kilfenotiazinic de tip 1-/10-/3-(4~nrietiM-piparazi-nil)propiI/fenotiazin-2-i I/-1 -butanonă, cu acţiune
(Qx	-cHrcH2-cn3'
CH2	■■■■■■■	;■
asemănătoare cu cea a T R! FLU O PE RAZ i N E i,: avînd însă şi valenţe colino!itice, antîhistaminice şlanţi-emetice. Instalarea efectelor terapeutice, şe produce rapid, dar şi efectele secundare de tip incisiv apar precoce.
31.	RANK Otto (1334-1939). • Psihanalist d,e origine austriacă. îi este prezentat lui FREUD de către ADLER, în 1906, şi devine unul dintre,djs-
.cipo-S-ii săi/în 1912 se numără printre redactOrU •revistei „Imago”. După 1924, începe o dispută . între maestru şi elevul- său, ce va determină ruptura definitivă în 1926, cînd RANK se stabileşte în SUA. E! consideră angoasa nevrotică ca avînd rădăcini în ,,traumatismul naşterii". Aşa cum încearcă să-l definească Pierre FEDIDA, a fost cel care a formulat ,,o nouă interpretare” a complexului Oedip, conform căreia tatăl nu-are influenţa .castratoare, iar mama capătă semnificaţia reîntoarcerii la origine,, rezolvînd angoasa separării prin naştere. Spre deosebire de FREUD, a pledat .pentru o cură analitică limitată, cu scopul de a trezi în pacient conştiinţa separării, actuaiizlnd angoasa naşterii.
' 31 RANKOTIPfM> RFG - DCI Cătină • Psi-
hostimulent cu valenţe anorexîgene, derivat fetiif-etilaminat de tip (-4-)-norpseudofedrină. Este fndibat în astenie, preinvoluţie, sevraj, 'obezitate secundară curei neuroleptice. Nu se asociază* cu IMAO.
33.	RAPHETAMINE(Mi SUA - DCl Amfetamina
•	' Psihostimulent, derivat feniletilaminie de tip (*Jz)'-oc-meti'Ifenetilamina, cu acţiune adrenomime-tică’ indirecta, prin intermediul eliberării de cate-cblamihe (noradrenalină şi dopamină), avînd un efect preponderent stimulator asupra sistemului nervos central şi Valenţe anorexigene (mecanîshi hipotalamic). Indicaţia majora o constituie riarci-lepsia, dar poate fi utilizat şi în psihoze toxice, pârkinsonism postencefalitiC. Există un risc marcat pentru'farmacodependenţă. Utilizarea sa fără 'o strictă supraveghere medicală este deosebit de periculoasă.
34.	RAPORANfM) Australia — DCl Medazepom
•	Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de t<p 7-cior-2,3-dihidro-1-metil -5-fenil- tH -1, 4 - benzo-diazepină* cu acţiune sedativ-hipnotică şi uşor anxiolitică. Are o singură contraindicaţie : mi astenia.
35.	RAPPAPORTfT) test • Test folosit pentru evidenţierea consumului de alcool etilic în cazul beţiei acute, în aerul expirat, cu ajutorul unui amestec de nipermanganat de potasiu, acid sulfuric şi apa distilată. Barbotarea soluţiei cu aer expirat duce la decolorarea acesteia. Amestecul indicator poate fi preparat cu uşurinţă în or;ca laborator.
36.	RAPTUS (cf. lat. raptus ^răpire”) • Tulburare a conduitei motorii, constînd în manifestări paroxistice, cu debut exploziv. Apare consecutiv fie unei tensiuni afective extreme (depresie endogenă, reacţie acută de şoc), fie unui automatism motor incoercibii (epilepsia), fie unei activităţi halucinatorii (schizofrenie catatonică, paranoidă* alcoolism),
Ropîus melancolici RcpuoteL^ 4 Raţional; Raţionalism
Rat/807'
Are un puternic caracter impulsiv, de necesitate imperioasă a descărcării unei stări afective intense printr-un act care poate atrage după sine consecinţe grave, cu implicaţii medico-legale frecvente (fugi, suicid, omor). De cele mai multe ori, bolnavul are amnezia lacunară a actelor săvîrşite în timpul raptusului. Modificarea stării de con-ştienţă, pînă ia obnubilare, este posibilă, dar apare mult mai rar. Evocarea clară a actelor săvîrşite ridică serioase întrebări asupra păstrării discer-nămîntului, în cazul unei expertize medico-legale.
întreruperea brutală a inhibiţiei psihomotorii din depresia melancolică (-> RAPTUS MELANCOLIC) se deosebeşte totuşi de cea din schizofrenia catatonică (prin caracterul bizar şi automatizat af acestui tip de raptus, !a originea căruia se poate adăuga şi o componentă haludnatorie). Deseori, fundalul acestei izbucniri impulsive constă dintr-o bruscă şi intensă accentuare a anxietăţii (psihoze reactive), care se poate solda cu tentative suicidare şi, mai rar, cu acte heteroa-gresive. Alcoolismul, ca şi alte tipuri de toxicomanii (amfetamine, psihodisleptice), realizează aceleaşi descărcări explozive, al căror mecanism poate fi, în egală măsură, de tip delirant-haludna-tor sau de tip psihopatoid (ca urmare a impregnării toxice cronice).
Trăsăturile de instabilitate şi explozivitate ale unor personalităţi dizarmonice (inclusiv cele predominant isterice şi paranoiace), ale debililor mintal se află la originea unor raptusuri de niveî mai redus, concretizate prin acte cu periculozitate mai mică pentru subiect şi anturajul său.
Raptusul epileptic rămîne, prin caracterul său net destructurant ai conştiinţei şi potenţialul destructiv extrem de grav, una dintre tulburările activităţii motorii cu substrat organic demonstrabil.
37.	RAPTUS MELANCOLIC • Formă de raptus ce apare drept consecinţă a descărcării paroxistice a tensiunii subiectului cu depresie endogenă (melancolia, în accepţiunea autorilor francezi),cînd,
datorită anxietăţii crescînde, devenite insuportabilă; şi exteriorizată prin nelinişte, agitaţie extremă,, sînt facilitate acte auto- şi, rnai rar, heteroagresive.
Inhibiţia psihomotorie a bolnavului, în formele stuporoasă şi anxioasă ale depresiei majore, reprezintă suprafaţa unei ape „liniştite, dar profunde” : dorinţa şi căutarea morţii sînt constante şi pot lua, în lipsa unei supravegheri atente, forma unei impulsiuni brutale şi neaşteptate, avînd drept scop autoliza prin orice mijloace (defenestrare,, înec, strangulare, otrăvire, împuşcare, secţionare a arterelor etc.).
: Alteori-, bolnavul realizează numai „echivalenţe” suicidare — fugă, gesturi de automutilare —, avînd întă aceeaşi semnificaţie a tristeţii morbide, durerii* morale şi anesteziei afective, care îi domină starea psihică.
Trecerea la actul suicidar este posibilă în oricare dintre.momentele evoluţiei bolii, deci şi în timpul convalescenţei (favorizată cîteodată de instalarea; efectului dezinhibitor terapeutic ai ortotimizan-te lor).
Această „coadă a melancoliei”, pe care psihiatrul nu trebuie să o neglijeze, este uneori scena unei adevărate „reg//”, pregătite cu grijă şi pedanterie de pacient, în,vederea trecerii ia actul auto-litic.
38.	RAPUNTEL(S) sindrom (RAPUNTEL - per-
sonaj al unuia dintre basmele fraţilor GRIMM : fetita cu codite lungi) • Sindrom descris de E. VAUGHAN, J. GAWYERS şi H. SCOTT (1968), constînd în obstruarea intestinelor, provocată de înghiţirea sistematică a propriului păr, ceea ce duce la formarea de conglomerate — trichobe-zoare. Destul de frecvent, în astfel de cazuri» intervenţia chirurgicală este singura soluţie terapeutică. Se întîlneşte în dizarmonii ale personalităţii-de tip impulsiv, schizofrenie, epilepsie, întîr-zieri mintale.
39.	RAŢIONAL (cf. lat. rctic „caicul, judecată”)
•	Ceea ce este conform raţiunii. Sub aspect ontologic, realitatea este raţională atunci cînd decurgerea fenomenelor se conformează unor legităţi necesare, care pot fi concepute potrivit normelor imanente raţiunii. Gnoseologic, este raţional ace} cuprins al gîndului ce poate fi instituit pur deductiv, independent de experienţă (şi, în acest sens» stă în opoziţie cu empiricul).
; 40. RAŢIONALISM (cf. fr. rctionalisme : vezi lat. rctio) • In sens strict, teorie gnoseologică opusă empirismului, potrivit căreia raţiunea (facultatea de a gîndi prin concepte) constituie temeiul şi unica instanţă normativă a cunoaşterii autentice, aceea care se ridică deasupra impresiilor sensibile (accidentale şi înşelătoare), pînă la cunoştinţe cu valoare de universalitate, necesitate şi certitudine. Meritul raţionalismului- modern (DE SC AR-
'8081 Rat	[	Raţionalism	;	Raţionalism	mdrbîd
TES, SPINOZA, LEIBNIZ, KANT) este de a fi descoperit rolul activ, constructiv, al subiectului epistemic; cunoaşterea nu este, demonstrează raţionamentul, o înregistrare pasivă a datului empiric, ci o activitate sintetică, structurată, prin care se produc idei, asimilînd şi organizînd datele 'experienţei cu ajutorul unor forme şi criterii inerente facultăţii de a gîndi, independente faţă de experienţă, pe care o fac apriori posibilă ca "formă de cunoaştere inteligentă. Atribuind structurilor cognitive ale subiectului un caracter atemporal, imuabil şi aprioric, în cea mai deplină independenţă faţă de experienţă, raţionamentul mo-
Rene Descartes
dern se confruntă cu o mare dificultate, fiind nevoit să accepte un mister (ceea ce, implicit, fixează o limită a raţiunii însăşi) : cum se explică acordul structurilor categoriale cu experienţa, adecvarea lor faţă de procesele şi fenomenele naturii? DESCARTES enunţă teza ideilor înnăscute
—	certitudini ale evidenţei, implantate constitutiv intelectului omenesc de către fiinţa supremă, spre a face posibilă ascensiunea cunoaşterii —, iar monadologia lui LEIBNIZ postulează armonia ■prestabilită de creatorul divin între structura realităţii şi structura cunoaşterii raţionale. Sceptic faţă de întemeierea raţională a teologiei, KANT elimină rolul divinităţii în clarificarea problemelor epistemologice, încercînd nu să descifreze, ci •să oculteze misterul ; după e?, formele apriori ale gîndirii, aplicate intuiţiilor sensibile, ne dau
cunoştinţe despre fenomene şi nu despre ipotetica sursă exterioară care ne afectează sensibilitatea
—	„lucru în sine*’. In sens larg, raţionamentul cuprinde toate concepţiile filozofice care postulează raţionalitatea existenţei şi capacitatea gîndirii teoretice de a descoperi şi explica riguros caracterul ordonat, legic al universului. în acest sens, întrucît mizează pe forţa raţiunii ca instanţă privilegiată de cunoaştere a esenţelor, raţionalismul se opune tuturor variantelor de iraţionalism—care minimalizează, restrînge sau neagă radical autenticitatea cunoaşterii discursive, exaî-tînd alte pretinse modalităţi de acces imediat la substratul adînc ai realului : sentimentul, voinţa, intuiţia, instinctul, extazul mistic etc.
41.	RAŢIONALISM MORBID (cf. lat. ratio < rmrbidus „bolnav”) • Element esenţial al structurii schizofrenice, în lucrările lui E. MINKOWSKI, care îl concepe ca pe o deformare particulară de ordin structural a gîndirii bolnavului, „dominată în întregime de antiteze". Reflectarea are ioc implicit şi la nivelul activităţii, care este circumscrisă ,,geometric”, dar tot morbid ; în situaţii reale, concrete, schizofrenul oferă soluţii sterile, raţionamente complicate şi minuţioase, de excesivă rigoare.
Raţionalismul morbid, idealismul rigid, profunzimea meditativă, tendinţa spre reverie şi abstracţiuni, care duc la replierea în sine şi interiorizarea excesivă a vieţii spirituale a individului, caracterizează, după EY, gîndirea psiho-tipului schizoid, formă posibilă a personalităţii preschizofrenice. Diferenţierea de autism, dificila uneori, constă în absenţa disocierii. Raţionalismul
Raţionelitote ţ Roţionalizare ; Raţionament
Rat/809*
morbid, constînd în ciudăţenii ale gîndirii, exprimate prin gîndire magică (fantezii bizare la copil), caracterizează şi personalitatea schizotipală (SPITZER şi colaboratorii), numai amploarea mai redusă şi aspectul sărac al modificării conţinutului ideativ deosebindu-l de tulburările schizofrenice de tip paranoid.
Lipsit de vitalitate şi dinamism (scăderea elanului vital bergsonian), sistemul de gîndire al bolnavului schizofren se pierde într-un joc neproductiv şi gol, ce nu se bucură de suportul instinctului şi sentimentelor, ' imprimînd imobilitate mişcării naturale, menită concretului (SUTTER).
Tot ceea ce este mişcător, personal, dinamic, intuitiv, imediat, pe scurt, tot ceea ce este v+abil, „trăit”, după cum spune E. MINKOWSKI, a dispărut în schizofrenie ; în aceste regiuni polare, glaciale, geometrismul şi raţionalismul morbid domnesc în voie.
42.	RAŢIONALITATE (cf. fr.' raţionalite) • în sens ontologic, înlocuire şi devenire, logic ordonate, ale unei forme de existenţă, p£ care gîndirea le poate asimila prin concepte, caracter inteligibil al realului. în sens logico-epistemologic, coerenţa necontradictorie a unui discurs, corectitudine în demonstraţie. Semantic, conţinut cognitiv, inteli-gibilitate a unei semnificaţii. Antropologic, dimensiune definitorie a condiţiei umane* caracteristică esenţială, specifică gîndirii şi acţiunii omeneşti-, în măsura în care acestea se întemeiază pe rigorMe $i principiile logice ale raţiunii.
43.	'RAŢIONALIZARE (cf. fr. rationaiiser : vezi
îat. ratio) • Termen introdus în psihanaliză deE. JONES, în articolul ,,Raţionalizarea în viaţa cotidiană” (1908), desemnînd un procedeu conştient, utilizat în scopul camuflării satisfacţiilor' instinctuale sau ale defenselor inconştiente, care stau la baza unor comportamente, atitudini, simptome. Constă în căutarea unor explicaţii logice, care să facă acceptabile moral şi social- anumite comportamente. Această explicaţie vizează cauza aparentă a comportamentului, dar la o analiză mai atentă, se poate constata că a fost găsită ulterior, că este adesea superficială sau, chiar dacă pare solidă,, se poate ajunge la conflictul inconştient, la satisfacţia inconştientă pe care o susţine.	•
în cura psihanalitică, se manifestă ca rezistenţă. Se deosebeşte de mecanismele defensive prin aceea că este un procedeu conştient, cu rol de camuflare secundară a elementelor conflictului defensiv, care determină, direct şi inconştient comportamentul în cauză (-» INTELECTUALA ZARE, FORMAŢIE REACŢIONALĂ).
44.	RAŢIONAMENT (cf. fr. rcticnnement: vezi lat. ratio) • Formă logică fundamentală şi categorie a gîndirii, constînd dintr-o înlănţuire de judecăţi
prin care se obţin cunoştinţe noi din cunoştinţe* date. Reprezintă, din punct de vedere psihologic, forma acţională cea mai complexă a gîndirii, care integrează în mod necesar toate operaţiile acesteia (analiza, sinteza, comparaţia, abstractizarea, concretizarea, generalizarea, cele mai importante* fiind însă abstractizarea şi generalizarea), în vederea elaborării unor noi atitudini, conduite şi comportamente, în confruntarea cu diferite situaţi ¥ problematice. Din punct de vedere logic, este o^ inferenţă mediată, presupunînd o judecată iniţială (premisa, argumentul), prin care se evaluează raporturile dintre noţiunile iniţiale, o judecată intermediară, prin care se face operaţia logică de derivare (inferenţa), şi judecata finală, care e^rlma cunoştinţa nouă astfel obţinută (judecata; «Jertvatăv concluzia, consecinţa). Din multitudinea d>e raţionamente descrise de logica clasică, pot f i: reţinute;
•	raţionamentul deductiv, în care operaţia logică- porneşte de la generai (în premisă) şi ajunge la ceea ce intră sub incidenţa acestui -generai (în concluzie) ;
•	raţionamentul inductiv, în care operaţia logică este mişcarea de la cazuri particulare lai general*-sau esenţial, de la fapte la concepte.
Psihologia experimentală* nosografia şi nosolo-gia operează cu astfel de raţionamente, utilizînd, ca toate ştiinţele, observaţia şi experimentul în vederea stabilirii: cauzelor, a raţiunii suficiente a» fenomenului. Inferenţa utilizează, în acest tip de raţionament, generalizarea, care foloseşte în inducţia, ştiinţifică metodele inductive de cercetare a cauzalităţii., Taxonomia.şi nosologia psihiatrică utilizează, raţionamente inductive şi deductive* dar şi raţionamente ipotetice, bazate pe judecăţi ipptetice.
	
# \	
		^	'v'ip/
Kii	
ii	ff
	i % \
	- ■ si
	
	
€10/Rat
Raţionament ipotetico-disjurictiv-; Raţiune ;' Raufen(M)
în diferite afecţiuni psihice, are loc alterarea ^judecăţilor şi raţionamentelor. în sindromul paranoid, raţionamentele sînt grav distorsionate prin ^falsificarea noţiunilor (datorita perturbării perceptive haiudnatorii, care conduce la reprezentarea-tfalsă a însuşirilor obiectelor şi fenomenelor lumii înconjurătoare), manifestate clinic prin ideea ^delirantă. în paranoia, raţionamentele sînt false întrucît utilizează judecăţi false. în generai, în ^psihozele delirante, întregul produs al activităţii *de gîndire (ideile) este distorsionat delirant, în conformitate cu diferitele teme delirante. Demenţele şi oligofreniile, prin profunzimea destrucîd-rării sau nedezvoltării cognitive, au ca: aspect specific imposibilitatea efectuării de raţionamente; 'Nu trebuie să pară surprinzător ca raţionamentele ;pot fi perturbate şi în nevroze sau dizamnfonii de ^personalitate, nu însă prln mod^otreaioperaţiilor .gîndirii, care sînt păstrate, ci4>rjninferenţesn©#?-ficate de imixtiunea, inoportună şi nejustifidftă •logic, a motivaţiei, care poate oculta pasager ; acurateţea unui raţionament ce o implică tematic, în aceste situaţii, motivul domină corectitudinea raţionamentului („logica” devine „afectivă”). In cura psihanalitică, prin interpretare, se urmăreşte tocmai conştientizarea motivului în scopu I subordonării sale raţionamentului logic.
45.	RAŢIONAMENT IPOTETiCO-DISJUNCTIV
•	Categorie specială de raţionamente deductive, denumite şi „iernatice” ; în ordinea logică, aceste raţionamente debutează cu o premisă disjunctivă, continuă cu exact atîtea implicaţii (tot ca premise) cîte variante (eventualităţi) conţine disjuncţia-iniţială şi încheie cu o concluzie, care poate fî sau o propoziţie simplă, în cazul raţionamentelor Iernatice simple, sau o propoziţie disjunctivă (compusă), în cazul raţionamentelor Iernatice complexe (compuse).
46.	RAŢIUNE (cf. lat ratio) • Facultate de înţelegere discursivă, ce operează cu noţiuni, ju-‘decăţi şi raţionamente ; gîndire în desfăşurarea ei -argumentat! vă. Prin exerciţiul raţiunii, omul are acces dincolo de aparenţele fenomenale, cunoscînd esenţele şi legile obiective ale realului, cauzele şi determi naţiile universale şi necesare ale devenirii lucrurilor. KANT distinge raţiunea .teoretică — 'facultate a gîndirii discursive, posibilă prin jocul speculativ al categoriilor apriori ale intelectului, 'fără aplicarea acestora asupra unui dat empiric — de raţiunea practică, autodeterminarea voinţei •călăuzite de criterii raţionale imanente, prin care •decurge apriori legea morală. HEGEL redefineşte în alţi termeni distincţia kantiană între intelect şi raţiune, arătînd că intelectul este gîndirea ce operează cu categorii ale finitului, adecvate experienţei empirice, în vrems ce raţiunea este facultatea speculativă, proprie gîndirii dialectice,
prin care se poate concepe infinitul ; operînd cu categorii polare, intelectul se împotmoleşte în paradoxie, osciiîhd derutat în faza unor alternative antinomice, pe cînd raţiunea dialectică sesizează afinităţile şi trecerile determi naţii lor contrarii dintr-una în cealaltă, explicînd astfel unitatea în diversitate şi autodinamismul fiinţei.
Pot fi distinse mai multe tipuri de temeiuri (raţiuni), care fundamentează, justifică o idee, o acţiune etc. :
necesar, dar nu şi suficient (a) ;
•	necesar şi suficient (b) ;	§	I	f
j* suficient, dar nu şi necesar (c). 1 jjjfjj
Respectînd exigenţele metodologice impuse de ştiinţa logicii, o idee este justificată dacă dispune de un temei de tipul (c) ; se admit şi temeiuri de tip-(b), dar nu şi de tip (a). De regulă, gîndirea care apelează la un temei de tip (a) este calrficată drept „neraţională”, mai ales dacă nu sînt introduse restricţiile corespunzătoare. Raţiunea suficientă (legea raţiunii suficiente), formulată explicit de LEI8NIZ, apare ca principiu fundamental al gîndirii, în virtutea căruia „orice enunţ are un temei”. Principiul raţiunii suficiente cere ca oricărei afirmaţii sau negaţii, pentru a fi acceptată, să i se arate temeiul.	;
Fiind o categorie care desemnează (ca şi intelec-tul). un mod determinat al gîndirrt, raţiunea este obiectul de studiu al filozofilor (KANT o opune intelectului,HEGEL evidenţiază unitatea cu acesta). Raţiunea, ca etapă ultimă a gîndirii, de raportare dialectică a raţionamentelor, (ideilor), este în mod firesc proprie unei gîndiri ciinic sănătoase. De altfel, gnoseoiogia material ist-dialecţică considera raţiunea o facultate constructivă a gîndirii (intelectului). Dacă fundamentul psihologic (gîndirea). aî raţiunii (idee delirantă, raţionalismul, morbid) sau treapta senzorială a cunoaşterii (halucinaţie) sînt perturbate, ca în cazul stărilor psihotice, cunoaşterea abstractă realizată de subiect este falsificată pînă. la pierderea* totală a contactului cognitiv cu realitatea.
47.	RAULEN(M) " Canada - DC! Reserpinâ • Neuroleptic sedativ, derivat alcaloid de Rau-wolfia de tip 3,4,5-acid. trimetoxibenzoic esterh ficat metil reserpat, cu acţiune sedativă centrală, uşor ânxidlitică şi net hipotensoafe. Nu se administrează îrt depresii, epilepsie, parkinsonîsm, co~ plilor sub trei ani.
48.	RAUL1N Joseph (1708-1784) • Psihiatru tefţcez. A sţucHat .medicina Ia Bordeaux şî Paris şi a publicat în 1758 „Trăite des affections vapo-reuses du sexe*’, în care a afirmat'ca isteria se poate manifeşLta în- mod egal - ia albele .sexe. Această observaţie, alături de cele ale lui LEPQlŞ, WILLIŞ, SYDENHAM,' vor permite ‘în* secolul'următor clarificarea ipotezei referitoare la isteria masculina
Rounervi}{U)- ;■ Raunormr/)e^lti*RoUschbung s ;• Rover?(T)
Rav/811
derivat ^icaloidvde Râuwoifia România.
53.	RAUPYROLW Elveţia RAURESCIN(M)SUA
M, • Neuroleptic j [sedativ, derivat alcar loid de Rauwolfia de tip 3,4,5-acid trimetoxicin-narnic esterrficat metil reserpat, cu acţiune sedativă. Nu se administrează în cazul existenţei unei componente depresive; este un marcat hipotensor.
54.	RAUR IN£<m)... SUA , . RAUSAN<M)	Spania
RAUSEDAN<M> RFG RAUSEDYL<M> Ungaria RAUSERPlNE<M) SUA
— DCl Reserpjnâ» Neuroleptice sedaţi ve, derivaţi alea-loizi de Rauwolfia -sin. RAULEN<M>
sin.
Canada------>RAU-
NERViL>M) Roma-
55.	RAUSCHBURG s simptom • Tulburare a limbajului scris şi vorbit (descrisă în 1905) ; constă în aglutinarea, emiterea sau repetarea unor silabe sau părţi de cuvinte. Se întilneşte în stări de epuizare sau în cadrul schizofreniei.
56.^	]MfUTABS<w) Mexic - DC! Reserpinâ» Neu'roleptîc sedaţiv,r derivat alcaloid de .Rauwol-
■	■	Joseph Raulin • •	•5'*>
49. RAULOY0IN<M) SUA- DCI Reserpina*. Neuroleptic- sedativ, derivat aîcaloid • de Rau-, sin.	. .	■	.
wolfia r-^fŞAUNERV|L<M> România. • '	'	V:;
•50. RAUNER.VIL(¥> Roimânia- DCI..Resenpină' m Neuroleptic>sedativ blîn-d, cu eîecte secundare . hipotensoare. Este indicat în psihoze senile, itoxK comanii, delirium tremens, sindrom Korsakov, anxietate şi tuiburări de comportament ale icopH-ior. Cont rai ndicaţiife sînt reprezentate de. depresii,; epilepsie, boală ulceroasă; ..	::) . ... A
. 5i. RAUNORMiNE^^ SUA - DC I; Beserpidip^ •^Neurolepticderivat -din. ate-şloi^ ,;de'; Rauwolfia de tip 11-dimetoxireserpină,. pujacţijihjL anxiolitică mai bună si efect, mai. ^pjd, jnsa, , efecte secundare: mai marcate. • .	;	......... -
■ •	:	.	■	:	;	■	"■	u/!	.	.:!/■	i.:
52.	RAUPASIL* Polonia - DCI Rese^ino - ', sin. RAULEN(M>v Canada • Heunoleptie sedativ,
> raonejwiL!^'
-DCI fiescinncmi- ;
fia
►	RAUNERVIL<M) România.
-S7.;RAyEN(T) test • Probă cunoscută sub denu-mTresi’d<5: Matrîceie Progresive Raven, elaborata în^93& ‘de \1: S. PENROSE şi J.C;RAV£N, pe^ţni • evalUarea „abilităţii' educative înnăscute”; larg5 utîffza'tă îrî’tinipul c£fui de-al doilea război mondial în; Angllâ la examenuT/recruţilor; continuă să fie folosită'<itrsucces şi astăzi, 'în diversele variante-şi! Yeviziî; atît IrV orientarea'şcolară şi profesională,, cît şi în clinică. Testul"permite măsurarea facto-' ruîâi	de inteligenţă generală (saturaţie,
de." Q]$îy' şi' :a factorului de grup vizual perceptiv/5 asîgtjfîndr independent de factorii culturali (in-strij!cîtlvi-ed\jc!ativi), depistarea deficienţilor miritat -şi a deteriorării intelectuale. Testul cunoaşte o ' variantă standard, constînd în cinci serii (de la A îa^y 'de cUe'12 matrice ; acestea sînt serii deligUri geometrici vde!’ dificuîtăte crescîndă, cărora te* liJpV£$16;î unul1 dintre ' elemente (elementele lipsă vfer‘figursT Tntre alte' 6—8 modele, prezentate'în1 partea 'de jos a matricelor) ; o altă'variantă este ' destinată copiilor de 5—11 ani (dar şi adulţiloH deficienţi' mintal sau1 deterioraţi) ; este utilizată’ câ' vanahi:ă!şi;'0'suîtă de matrice pentru examinarea subiecţilor de pestei 1 ani, bine dotaţi intelectual. Testul se- pdate aplica individual sau colectiv (în-cep/nd de la opt ani), cu rezolvare limitată în timp*: sau fără precizarea baremului temporal (maxi-msm o oră], ^
Validitatea probei'a fost realizată prin corelaţie’ cu scara Stanford-Binet (0,86) şi cu scara Wech-;; sler (aproximativ 0,75%). Are valoare psihodiag-7 nostică şi predictivă privind reuşita într-o serie d,e i profes iu ni (arh itectu ră, transpe rturi feroviare şi aeriene etc.).	'	*
58.	RAVENIL<*t) italia — DCI Pecazinâ • Neuro^ ^ leptic, derivat piperidilalkilfenotiazinlc de tip*
4312/ Rav
Ray('r) ; Raysedan; Razdolsdm^; Râdulescu-Motru Constantin
10-/(1-metii-3-piperidir)metil'fenotiazină, cu acţiune anxiolitic-sedativă asemănătoare cu cea a ^produsuiui românesc TiORlDAZIN(M).
59.	RAVOTRIL(M) Chile — DCI Gonuzepam •
sta*
Tranchilizant, derivat benzodiazepinic ——>RAVA-TRIL<m) Suedia.
60.	RAY<t) test • Probă de tip perceptiv-motor
-	elaborată de A. RAY în 1942, larg utilizată în clinica psihiatrică sub denumirea de „testul figurilor
^complexe Ray". Constă într-o serie de figuri geometrice din ce în ce mai complexe, care sînt prezentate subiectului într-o anumită succesiune, acesta trebuind să le reproducă grafic din memorie. Testul investighează atît inteligenţa generală, cît şi aptitudini sociale, de tip perceptiv, mnezic şi ‘Qptico-motor (praxia digitală).
Pune.în evidenţă tulburări congenitale sau do-‘bîndite, din sfera proceselor perceptiv-mnezice, ^caracteristici ale inteligenţei, calitatea structurării perceptive a spaţiului şi prezintă valoare psihodiagnostică în afazii, apraxii, agnozii.
61.	RAYMOND FuJgence (1844-1910) • Neurolog francez. A studiat la Paris cu VULPI AN şi CHARCOT, al cărui elev preferat a fost, urmîndu-l îa conducerea catedrei în 1894. Este autor al unui vast .tratat de neurologie în şase volume : „Clin<-pque des maladies du s/steme nerveux” ; a fost unul dintre primii medici (alături de ERB şi FOUR-NIER) care a susţinut originea luetica a paraliziei
;genera!e. A publicat în 1907 o lucrare de psihiatrie : „Nevroses et psychoses" ... de pe poziţiile neurologiei.
62.	RAYSEDANW Argentina - DCi Clordia-.zepQxidm Tranchilizant derivat benzodiazepinic •de tip 7-clor~2-mietil-amirio~5-feniI-3H-1,4-ben-
zodiazepin-4-oxid, cu acţiune anxiolitică, anticon-vulsivantă şi miorelaxantă; nu are efect hipnotic, fiind unui dintre ceie mai raspîndite tranchilizante de zi. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NAPQTONw.
63.	RAZAN Gregory (1901 -1.973) ® Psiholog ^american de origine rusa. S-a născut ta Slutsk, în ?Rusia, şi a emigrat în 1920 în Statele Unite. A
absolvit în 1927 Colegiul Columbia, unde şi-a susţinut doctoratul în psihologie sub conducerea lui R. S. WOODWORTH ; a fost conferenţiar ia această universitate pînă în 1938. în 1940 s-a mutat la Queens College, unde între 1945 — 1966 a funcţionat ca şef al departamentului de psihologie. A adus contribuţii importante ia întemeierea departamentului de psihologie ai Universităţii din Jerusalim (1952).
Păstrînd o legătură permanentă cu psihologia rusă, a facilitat pătrunderea ideilor acestei şcoli în Statele Unite ; în 1961 a fost ales preşedinte al Conferinţei Internaţionale pavloviene asupra activităţii nervoase superioare. A ocupat şi funcţia de preşedinte al secţiunii de psihologie generală a Asociaţiei americane de psihologie.
A publicat peste 50 de fucrări asupra condiţionării clasice. în lucrarea "Mind in Evolution : An estrwest Synthesis” (1971) a integrat conceptele condiţionării clasice, cu cele ale condiţionării instrumentale, în teoria învăţării şi teoria dezvoltării stadiale.
64.	RAZDOLSDIN(s) sindrom • Tulburări ale schemei corporale, care apar cu caracter paroxistic în timpul crizelor de tip Bravais-Jackson, constînd în senzaţia că extremităţile s-ar fi scurtat sau că fragmente de extremităţi ar executa mişcări rotatorii, „de înşurubare". A fost descris în 1935 de RAZdOLSDIN, care l-a considerat un semn de localizare superficială a unor tumori cerebrale ia polul anterior al lobului frontal Este însoţit şi de alte tulburări ale sensibilităţii raio-artro-kinetice.
65.	RĂDULESCU-MOTRU Constantin (1868-1957) • Psiholog şi filozof român, preşedinte al Academiei (1938—1941). După ce, în 1889, îşi ia licenţa la Facultatea de Filozofie din Bucureşti, unde a avut ca profesori personalităţi ca Ti tu MAIORESCU şi DUMITRESCU-I AŞI, îşi continuă studiile la Paris şi Leîpzig. La Paris, audiază cursurile de psihologie ţinute de RIBOT la Coll&ge de France, vizitează laboratorul din Beaunrs, precum şi clinica lui CHARCOT. în 1890, pleacă în Ger-mania.maiîntîi larMQnchen, apoi ia Leipzig, unde activează m laboratorul lui WUMDT, care-i va fi şi profesor. Aici, în 1893, îşi susţine examenul de doctorat, apreciat elogios de WUNDT, cu o teză despre teoriile lui KANT.
întors în ţară, este angajat la Universitatea din Bucureşti, unde Ţme un curs de psihoîbgîeexperi-mentală. în 1898, publică pritsna sa lucrare importantă, „Problemele psihologiei”, în care îşi dezvoltă concepţia despre psiholdgie, îf descrie principiile teoretice şi metodele, fiind preocupat de conturarea ei ca ştiinţă independentă. în 1906, înfiinţează laboratorul de psihologie experimentală al Universităţii din Bucureşti. Datorită unor
Răspuns „daturi; Rănire ; Răspunsuri absurde
Răs/813>
C. Radu (eseu Motru
condiţii vitrege; (lipsă de aparatură şi spaţiu), o perioadă însemnată de timp acesta a funcţionat doar în scop didactic. Deşi interesat de problemele teoretice ale psihologiei, RĂDULESCU-MOTRU
(1927), lucrare cu o evidentă tentă ideaiistă, corectată în bună măsură prin lucrări ulterioare, cum ar fi "Materialismul şi personalismul în filozofie" (1947), prin care încearcă o integrare în materialismul dialectic,
66.	RĂNIRE (boală după) • Aspect psihopatologic descris de D. GRIGORESCU şi T. IACOB (1943), la subiecţi cu trăsături de personalitate de tip isteric, care au suferit o rănire accidentală (în război, accident de muncă etc. ; este extrem de rar în rănirea prin autoaccidentare). După cei' doi autori, acest fenomen morbid este o rezultantă a interacţiunii complexe dintre statutul psihic al subiectului şi constituţia sa fizică:,, impresionat de aspectul membrului rănit, la care se adaugă durerea- chinuitoare, bolnavul nu va mai mişca membrul rănit (imobilizare psihică), în consecinţă, tulburările circulatorii şi vegetative constituţionale şi cele determinate de rănire se vor accentua".
Autorii citaţi explică mecanismul etiopatogenic al acestei boli (schema de mai jos).
Ca modalităţi terapeutice sînt recomandate: mobilizarea precoce, psihoterapia armată, sugestia, reducerea spitalizării îndelungate, toate avînd drept corolar „extirparea cicatricei psihice".
sin.
67.	RĂSPUNS ,.ALĂTURI"(s) sindrom —>
GANSER(S) sindrom.
RĂNIRE
Componenta psihică, ă. rănii
Fenornene vegetative locale
Fenomene		>	Aparat vege-
medulare	^		tativ central
Psihic ;
BOALĂ DE DUPĂ RĂNIRE
Simptome f izio-patologice pure
I Exagerarea tul-J *-burărUor de j motilitate. Ati- J tudine vicioasă (
«şţe atras, în egala măsură, de posibilitatea aplicaţiilor ei practice. Pe aceasta linie de preocupări, activează ca director al Institutului Psihotehnic din Bucureşti (1937) şi fondează „Jurnalul de Pşiho-tehnică" (1937) şi „Analele de psihologie” (1934), unde publică diferite lucrări cu caracter aplicativ. RĂDULESCU-MOTRU este cunoscut nu numai ca psiholog, ci şi ca filozof. Concepţiile sale filozofice sînt 'expuse în „Personalismul energetic^
I_______
Eul insuficient (temperament isteric); cicatricea psihică
68.	RĂSPUNSURI ABSURDE • Modalitate prin care bolnavul răspunde la întrebările puse de examinator într-o formă lipsită total de logică sau complet diferită de limbajul obişnuit, frapînd şi surprinzînd în acelaşi timp. Nu trebuiesc confundate cu răspunsurile „alături”, care sînt nu atît absurde, cît greşite, demonstrînd înţelegerea perfectă a întrebărilor. întrebat, pacientul formulează
814/Ras
Răsturnare, a -valorilor ; Răsunei ; Râu-
o frază care denotă lipsă globală de Înţelegere a conţinutului întrebării sau cuprinde elementele constitutive aie întrebării, fără însă ca acestea să aibă vreun sens în răspuns.
Răspunsurile absurde sînt însoţite de gesturi corespunzătoare, traducînd evident tulburările care au loc ia nivelui gîndirii prin ’ sărăcire şi stereotipizare (în cazul dementului), prin modificarea stării de conştiinţă' (în cazul sindromului confuzlonaf), prin disociaţie (în căzui procesului schizofren). Uneori apar şi îa nevroticul obseslo-nal, asediat de obsesiile si ritualurile sale.
Legătura dintre evidenta tulburare a gîndirii şi absurditatea răspunsurilor a stat şi la baza alcătuirii şi utilizării unor teste psihologice care investighează potenţialul capacităţii de judecată a subiectului (teste psihometrice).
Dacă în cazul entităţilor nosologice enumerate anterior răspunsul absurd este, de obicei, lesne de evaluat şi de integrat în ansamblul modificărilor funcţiilor cognitive, mult mai multe probleme ridică clinicianului psihiatru eventualitatea prezenţei unor pseudodemenţe isterice (-* PSEU-DODEMENŢĂ), cazuri extrem de dificil de deii-miţat de comportamentul simulativ, de negativismul schizofrenic, de starea crepusculară isterică sau chiar de manifestările unei nevroze isterice.
69.	RĂSTURNARE ÎN CONTRARIU - MECANISME DE APĂRARE.
70.	RĂSTURNARE A VALORILOR • Expresia se referă lao modalitate de operare mintală constînd tn inversarea unei judecăţi de valoare In raport cu un anumit obiect, lucru, fenomen. Revine la schimbarea perspectivei de apreciere a sistemului de referinţă în funcţie de care este evaluat obiectul
respectiv. Mecanismul acţionează în special -n domeniul moral axiologic şi vizează mai ales acele judecăţi de valoare care, prin rigiditatea :or,
trimt la prejudecată (astfel, de .pildă, un;:ânu-~^ pe.-onfcj considerat în permanenţă pozitiv p r cahtaţile sale morale, întrucît el reprezintă *:u. atît o persoană reală, cît un prototip sau un ţ cîpiu, devine personaj negativ în măsura n este privit dintr-o perspectivă profundă d şi cpusă perspectivei date de aparenţă) A modalitate reprezintă oarecum un mecan m idealizării, efectul fiind aducerea în planj . w.... taţii, în sensul că „pozitivul” şi „negativul”, ca. dimensiuni ale fiinţei umane, coexistă în aceiaşi individ. Astfel, , ,af i bun” şi',,-a fi rău” devin douâ modalităţi;de alegere care funcţionează, fiecare în parte, prin anumite resorturi motivaţion^e ; aceste resorturi, luate ca atare, nu sînt nici bune* nici rele, ci reprezintă forţele care punîn mişcare alegerea'J;/ ‘
71.	RĂSUNET# Dimensiune fundamentală a caracterului, după LE SENNE, alături de emotivitate, afectivitate. Răsunetul este ecoul pe care îl are, în conştiinţa individului, reprezentarea uror lucruri, fenomene sau evenimente. LE SEf/i~ (1952) arată că există un prim răsunet,, cons: -din efectele produse de reprezentare în"'interviul* de timp cînd aceasta se află în cîmpul conştiinţa, şi un răsunet secund, constituit din efectele produse de o reprezentare care nu se mai află cîmpul conştiinţei. Se disting astfel ’două funcţii importante ale reprezentării perceptive : o funcţie primară sau primăritatea şi o funcţie secundara sau secundaritatea.
Primaritatea se referă la prezent, fa efectul imediat pe care îi are asupra comportamentului conţinutul perceptiv al unei reprezentări, aflat îa-acel moment în atenţia individului. Atunci cînd' reprezentarea iese din cîmpul conştiinţei, trecînd* în subconştient, ea continuă să acţioneze, uneori vreme îndelungată, determinînd efecte care influenţează comportamentul individului. Acest aî doilea aspect defineşte secundaritatea. Primari-tatea şi secundaritatea sînt doi poli opuşi ai răsunetului şi duc .la formarea a două tipuri carac--teriale : tipui primar şi tipul secundar.
Primarul este omul prezentului, activ, impute*^ şi instabil. Este ani maţ de dorinţa de schimbaFe» ceea ce îi face inconsistent în prietenii. Datorită* sugestibilităţii sale, este uşor de convins, trece-rapid ia acţiune, avînd în vedere rezultatele imediate. Emoţiile saie se consumă rapid, intens şv complet. De multe ori, are un comportament contradictoriu, fără ca acest lucru să-h preocupe; Evenimentelor cotidiene ie dă o interpretare proprie, dar nu-şi menţine multă vreme părerile.
Secundarul este caracterizat prin trei aspecte esenţiale (LE SENNE, 1952):	*
•	persistenţa impresiilor;
•	s istemat i za rea vieţi i m s ntale ;
•	puterea inhibiţiei.
Râu epileptic ; Râu (de) mare ; Râu (de) munte
Răz/815
$1 este constant în comportament, hotarît, încăpăţînat, legat de amintirile sale. Este mai puţin socikbil, acţionează conform unor principii şi caută sa fie cît mii obiectiv în relaţii. Emoţiile sale, odată declanşate, pDt să persiste vreme îndelungată.
72.	RĂU (cf. (at. reus ,,acuzat, vinovat”)# Categorie centrală în etică, opusă binelui, semnifi-cînd tot ceea ce, în condiţia omenească, în fapta, gîndire şi simţire, înjoseşte şi ameninţă valoarea amorală, îndepartînd omul de esenţa lui şi făcîndu-1 să acţioneze împotriva menirii, sale — conştientizată în idealul moral al binelui. Categoria răului se particularizează în felurite vicii, păcate şi culpe fnorale : nedreptatei, necinstea, dezonoarea, cruzimea, laşitatea, avariţia etc. Determinat istoric, răul — ca şi opusul lui, binele — are un caracter relativ, contextual, stînd faţă de bine într-un raport dialectic de opoziţie, dar şi de unitate indi-
. sociabila adeseori răul, coQtfrţie genetică a omului* se deghizează seducător'sub masca „binelui" ; individul, egoist, imediaţ şi centrat pe pornirile spontane ale' individului, îrt vreme ce „răul”, Irifierât cu aversiune de conştiinţa conservatoare, -•ca factor- de disoluţie .a unor arînduiri de mult •5tfitQrnidte,-şe dovedeşte a fi, în cele din urmă,
o	contestaţie radicală, din care se nasc valorile morale superioare ale unei lumi situate într-un orizont etic mai înalt. Dincolo de această relativitate istorică, răul este un corelat necesar al binelui, ambele categorii avînd sens numai raportate la finitudinea dinamică a condiţiei umane, capabilă totuşi de autodepăşire în decursul procesului istoric ; născocirea speculativă a perfecţiunii se plasează dincolo de bine şi de rău, întrucît o fiinţă constitutiv ferită de posibilitatea de a greşi, de experienţa eşecului moral şi de comiterea răului este implicit privată şi de conştiinţa şi de meritul binelui.
•	Ontologizînd substanţa etică a răului, prin ipostazierea acestuia într-un principiu constitutiv şi într-o forţă activă a fiinţei, metafizica idealistă şi unele „teologii raţionale” îi atribuie un rol esenţial în devenirea lumii, cîrmuită de creatorul divin, către un final eschatologic.
Asociat, de regulă, cu materia corupătoare şi coruptibilă, ca principiu al fenomenalităţii în care sufletul nemuritor se pierde, înrobit de ispitele aparenţei înşelătoare şi de poftele insaţiabile ale corporalităţii, răul are menirea de a pune la încercare tăria şi curăţenia sufletească a fiecărui individ, pentru a-i depăşi pe aleşii mîntuirii finale de cei sortiţi să nu păşească niciodată în liniştea contemplativă a eternităţii. Acest mod de a concepe devenirea universului ca înfruntare dintre bine şi rău este o „presimţire” filozofică a dialec-ticităţîi, semnificînd simbolic opoziţia fecundă şi multilaterală, eternă şi creatoare, dintre pozitiv şi negativ, dintre afirmaţie şi negaţie,
•	în accepţie comună, răul denotă cel mai adesea o stare de disconfort fizic şUsau psihic, manifestă ca suferinţă pricinuită de tulburarea proceselor psihosomatice în decurgerea lor firească, ori ca sfîşiere lăuntrică a dezacordului cu sine, în situaţii confiictuale de angajare a Eului în direcţii antinomice.
73.	RĂU EPILEPTIC STARE DE RÂU EPILEPTIC.
74.	RĂU (DE) MARE^ sindrom # Se manifestă
clinic prin triada: hipotoh ie .cu. vertij, ănxiltate, tulburări vegetative (paloare, transpiraţie, vărsături). Se consideră c‘ă este urmare a reacţiei simpaticului bulbar la excitarea brutală'a ©toli-teior. ....	'	,	.	'v'~' i;
75.	RĂU (DE) MUNTE1®* sindrom#.Se manifestă clinic prin : tulburări de vedere .şi auz, depresie şi confuzie, încordare motorie şi hiperki-nezie (pînă la convulsii). Este .urmare a hipoxiei realizate prin scăderea presiunii parţiale ai oxigenului.
76.	RĂZBOI — implicaţii psihiatrice© Ipostază
deosebit de tragică a fiinţei şi comunităţîf um&ne, războiul generează efecte care intră,' prin multiple
8161 Raz
Război — implicaţii psihiatrice
aspecte, sub incidenţa psihiatriei. Trebuie diferenţiate tulburările care apar la indivizii din mediu! m'iitar- de efectul asupra populaţiei civile, deoarece se poate stabili un anumit grad de specificitate. Tulburările psihice survenite la subiecţii din mediul militar sînt, cel puţin parţial, efectul condiţiilor perturbatoare excepţionale pe care le reprezintă războiul pe plan individual şi colectiv,
■	material, intelectual si moral, avînd repercusiuni şi după încetarea conflictelor.
Aspectele psihopatologice pot fi grupate în :
•	psihoeenetice (dificultăţile de adaptare a combatanţilor, trecerea de la condiţia civilă la cea militară, responsabilităţile uneori tragice, emoţiile luptei şi, mai ales, frica, perpetua ameninţare a morţii, dezmembrarea familială, incertitudinea viitorului la nivelul populaţiei civile) ;
•	organogenetice (traumatismele, mai ales craniocerebrale, epuizarea fizică, carenţele alimentare, bolile epidemice, tulburările provocate de substanţele toxice de război şi de radiaţii) ;
•	sociogenetice (situaţiile afective familiale, sociale, generate de doliu, despărţiri, carenţe economice durabile sau chiar definitive).
•	Nevrozele şi celelalte psihogenii nu prezintă
o	creştere sensibilă în timpul conflictului, deoarece fiecare trăieşte „cu nervii încordaţi”, iar majoritatea indivizilor îşi mobilizează forţele de rezistenţă pentru a supravieţui. Situaţia se schimbă Insă' după încetarea ostilităţilor, cînd, în contact cu dificultăţile reale întîlnite în căutarea unui nou echilibru intelectual, moral, economic, social, apare descurajarea.
Deşi nu se poate vorbi despre o specificitatea patologiei de război, totuşi următoarele aspecte pot fî luate în discuţie, chiar dacă un simptom nu creează o patologie, ci doar o conturează :
•	anxietatea este simptomul principal, „liberă sau camuflată*', survenind în crize sau chiar în raptusuri (de altfel, începuturile descrierii acesteia se leagă de celebra „inimă de soldat”);
•	confuzia mintala de război (CAPGRAb, 1917) poate îmbrăca aspecte diverse, de -a onirism pînă ia delir acut;
•	forme particulare: „hipnoza de luptă” (G. MILLAN, 1914) — transpoziţie imaginară a unor posibile pericole, pe care subiectul nu le-a trăit —, reacţii paranoîde (PALMER) sau „schizofrenia de trei zi ie'* (BRUCELAN şl ROME, 1944) etc.
Intru cit situaţiile psihogene, în condiţiile războiului modern, rămîn, în fond, aceleaşi, mod;-ficîndu-li-se doar forma, manifestările descrise vor suferi şi ele aceleaşi modificări de formă, dar nu de fond:
•	formele Isterice, mai frecvente în timpul prîmu>ui război mondial, au suferit o trans-
poziţie în planul psihosomatic ; ele iau aspectul unor reacţii „primitive” (KRETSCHMER), histero-anxioase, sau sînt „un ref^iu ţintit în boală’1 în raport cu misiunea de '\v".â (paralizii ale membrelor inferioare la trimişi în misiuni de recunoaştere, cec psihică la aviatori — j. LYLE etc.) ;
•	formele depresive legate de dispariţia inerentă a unor tovarăşi de luptă, sentiment da-culpabilizare ;
•	tulburări psihosomatice, care pot îmbrăca* cele mai diverse aspecte, dar se centrează asupra aparatului digestiv şi cardiorespirator.
Apariţia unui alcoolism compensator este frecventă în oricare dintre aceste ipostaze clinice.
in conformitate cu diferite studii, frecvenţa apariţiei unei simptomatologii psihiatrice este variabilă în raport cu „specialitatea” combatanţilor. Astfel, infanteria este mult mai afectată de acest tip de tulburări decît marina (P. JUILLET, P. MOUT1N, A. SAVELL1), faptul explicîndu-se prin selecţia mai severă din marină şi prin rolul protector al grupului care este echipajul (coeziunea grupului relativ izolat). La echipajele submarinelor (la care, în condiţiile actualei tehnici de Suptă, în mod curent, autonomia de scufundare a ajuns la peste 60 de zile), se pun probleme deosebite nu numai în condiţii de război, ci şi de pace,, asemănătoare cu cele ale participanţilor la zboruri spaţiale sau ale celor care efectuează misiuni de luptă în condiţii de mare izolare (WEY BREW, NODDIN, 1979).
în sfîrşit, în aviaţie, arma de elită a războiului contemporan, apariţia unei patologii psihiatrice este direct proporţională cu numărul de
misiuni de luptă îndeplinite, reacţiile fobice şl depresia întîrziată fiind specifice.
în prizonierat, posibil eveniment în viaţa militarului angajat în luptă, apare o simptomatologie specifică :
•	„psihozele nostalgice” — nu acoperă un con» cept nosologic, ci implică doar faptul că ele sînt dominate de anxietatea de separaţie j
•	„mania de reîntoarcere” ;
•	„stări astenice de captivitate”.
MINKOWSKl descrie ia deportaţii în lagăre»
printre care se numărau şi prizonieri de război, aşa-numita „anestezie afectivă”, teren favorabil dezvoltării unei patologii ulterioare.
Trebuie. menţionat aspectul de patologie de grup, „panica colectivă'’, simptomatologie „la fel de veche ca războiul” (J. HAMOM, 1955),, care apare mai frecvent ia trupele demoralizate sau intrate în focul luptei fără un antrenament suficient, mai ales în timpul retragerii sau ai capitulării, Deşi este un fenomen aparent spontan
Război — implicaţii psihiatrice
Răz/8.17
Tabel nr. CXXI
După E. ETTEGUi şi M. BRIDGES (1985)
Sindroame specifice patologiei de război descrise de-a lungul istoriei
Sindrom Da Costa (1971)
Şocul de obuz
Oboseala de^ luptă
Sindromul
supravieţuito-
rilor
Nevroza
traumatică
Tulburări de stres post-traumatic
palpitaţii
•	dureri pre-cordiafe
tahicardie
respiraţie ace ferată tremurături
•	oboseală
•	iritabi î itate
•	fobii
•	coşmaruri
•	cefalee
•	simptome digestive
•	nervozitate
•	paralizii
« stupoare catatonică
confuzie •
tremurături
atacuri de anaxi etate
•	reacţiii fobice
•	sindroame hipocon-driace
•	iritabil itate
•	nelinişte
•	insomnii
•	coşmaruri
•	vise cu caracter repetitiv
•	%i
•	depresie
•	mutism
•	„orbire”
•	conversie
•	anxietate generalizată
•	depresie
•	apatie
•	halucinaţii
•	conversie
•	agitaţie
•	de reali zare
manifestări
psihoso-
matice
•	insomnii
anxietate
cronică
•	coşmaruri
•	oboseală
•	apatie
•	iritabil itate
•	disfuncţii psihosomatice
•	labilitate neurovegetativă
•	disforle
•	anhedonie
•	idei de vinovăţie
•	anxietate intensă
•	vise repetitive cu conţinut militar
•	depresie
idei de vinovăţie comportament agre-; siv-explo-ziv
dependenţă socială tulburări de somn
indecizie
coşmaruri
'• visuri repetitive
•	hipermnezia episoadelor traumatice
•	depresie
•	izolare
•	; răceală afectivă
•	i rasei bili-
msomme
•	dismnezii
•	hipopro-sexîi
•	rumi naţii de vinovăţie
•	comportament evita nt
•	răspunsuri fobice
•	atacuri de panică
52 c. - 838
818/Rea
Război ~~ implicaţii psihiatrice
şi imprevizibil, se desfăşoară într-o secvenţial i-tate mereu aceeaşi :
•	fază de şoc ;
•	fază de reacţie ;
•	faze de interacţiune.
La populaţia civilă, apar nevroze cu o frecvenţă relativ moderată, ca urmare a perioadelor de pericol (bombardamente, exoduri, invazii) sau a tensiunilor emoţionale puternice. De cele mai multe ori, este vorba numai de stări anxioase, putînd ajunge pînă la pantofobie şi la delir acut, mai des apărînd simptome psihosomatice (tahicardie, dispnee, tulburări digestive, oboseală exagerată). La copii se semnalează depresie, anxietate, amnezii, precum şi o creştere considerabilă a delincvenţei infantile (consecinţă a instabilităţii familiale, sociale şi economice).
Fenomen complex, atît ca intensitate, cît şi ca durată, războiul îşi întinde tentaculele multă vreme după încheierea ostilităţilor, manifestările psihice amplificîndu-se, mai ales pe terenul predispus al personalităţilor dizarmonice, cu accentuarea hiperemotivităţii, a depresiei, anxietăţii sau chiar a episoadelor delirante cu evoluţie favorabilă,
Studiind roiul predispoziţiei, SARGANT, SLA-TER ş.a, au arătat că nevrozele ating mai ales su biecţii predîspuşi printr-o dizarmonie anterioară a personalităţii, constituţională sau dobîndită, iar prognosticul este cu atît mai puţin favorabil, cu cît această dizarmonie are o formă mai complexă (antisocialii, paranoicii, perverşii), în timp ce fenomenele psihopatologice apărute pe un fond de simplă hiperemotivitate se vindecă totdeauna cu uşurinţă.
Frecvenţa într-o populaţie normală a tulburărilor este, după o serie de autori, de 10—1.5 ori mai redusă faţă de populaţia subiecţiior cu risc.
Datele prezentate se referă la „războiul clasic”, la tipurile de operaţii militare cunoscute şi analizate în special cu prilejul celor două conflagraţii mondiale şi cu prilejul unor conflicte regionale mai ampje, apărute ulterior (războiul din Coreea, războiul din Vietnam, războiul israel iano-arab, „războiul Majvinelor"),
Cu tot dramatismul lor, aceste date sînt doar o imagine palidă sau chiar nesemnificativă a ceea ce ar putea însemna un război nuclear, în fapt un „holocaust atomic”, sau chiar „non-nu-clear”, dar dus cu mijloace moderne de distrugere în masa, între care armele chimice şi bacteriologice ar-avea,, desigur, o pondere importantă.
Deşi nu fac obiectul psihiatriei în sine, „scenariile” unui astfel de război sînt cele ale inimaginabilului, ale unui posibil uriaş pas înapoi a! omenirii. Nu este lipsit de semnificaţie faptul că ameninţarea atomică pătrunde în conştiinţa colectivă, că-teama de moarte apare la copii de 10—1-3-ani
în proporţie de peste 1/3 din cazuri, i * .au arătat studii recente din Statele Unite .a j ni a (1986).
Tratamentul tulburărilor psihice generate de război este ce! specific fiecărei afecţiuni în parte, dar nu poate exista decît o unanimă opţiune profilactică a psihiatrilor, ţinînd de resorturile cele mai profunde aie acestei specialităţi medicale : eradicarea definitivă a potenţialităţii războiului. Din păcate, decizia măsurilor ce trebuie instituite nu aparţine, în acest caz, medicilor -»ARMATĂ, CATASTROFĂ, ÎNCARCERARE.
77.	REACTANŢĂ • Termen preluat de psihologie din fizică, unde desemnează rezistenţa la trecerea curentului, pentru a descrie comportamentul indivizilor asupra cărora se exercită influenţe menite să ie limiteze libertatea de acţiune sau decizie. J. W. BREHM (1966) consideră că motivaţia unică a acestor comportamente de opoziţie este restabilirea situaţiei anterioare limitării libertăţii. într-u-n studiu amplu asupra reactan-ţei, din 1981, acelaşi autor subliniază rolul acesteia într-o sferă largă de probleme psihologice. Fiecare individ are un număr finit de libertăţi specifice aie comportamentului, adică de manifestări libere în diferite împrejurări. Noţiunea de libertate .specifică este distinctă de ideile de libertate, ca stare generală.
Reactanţa este în raport direct cu importanţa libertăţii specifice ameninţate sau suprimate, cu numărul libertăţilor ameninţate, cu motivaţi-a pe care subiectul o are pentru restaurarea comportamentului anterior.
Acţiunile de restabilire a libertăţilor .specifice sînt îngrădite atît de magnitudinea acţiunilor de impunere a limitării libertăţilor comportamentale, cît şi de preţui prea mare pe care o acţiune de opoziţie l-ar implica.
Motivaţia pentru acceptarea supunerii !a un comportament impus şi forţele care se opun acesteia, pentru restabilirea situaţiei anterioare, generează vectorul reactanţei, amploarea acesteia.
MANN şi BREHM (1975) au publicat un interesant studiu privitor la subiecţii care credeau câ părerea lor personală asupra unei sarcini a grupului este foarte importantă.şi care au fost constrîr^i să-şi schimbe această opinie. Reacţia subiecţilor a fost foarte puternică, declanşînd o tendinţă manifestă de a apăra poziţii inverse celor apărate de grup, cu efecte funcţionale nefaste atît pentru individ, cît şi pentru grupul respectiv. Acest exemplu este considerat de autorii studiului ca semnificativ pentru încercările prea brutale de a influenţa comportamentul individului în cadrul grupului, de a-i stabili un statut şi un rol, în contradicţie cu capacităţile sale fireşti, cu trăsăturile de personalitate sau cu imaginea de sine pe care .el o. dezvoltă în timpul activităţii.......
Reactcnţq ; .Reactivitate ; Rcccţie-reactiv-reacţiona!
Rea/819
!■ Ostilitatea poate însoţi reacţia-subiectului faţă de situaţia sau pere.	Cc • e îi ameninţă libertăţi ie (S_. WARCHEL,	Au fost organizate ex-
perimente care au demonstrat apariţia unor sentimente de acest tip în numeroase situaţii de alegere în care se introduceau restricţii, evidenţiin-du-se tendinţa spontană de a depăşi asemenea limitări, chiar dacă prin aceasta subiectul nu obţinea obiectul pe care l-ar fi ales în absenţa restricţiilor, Teoria dinamică-a reactanţei oferă un vast orizont de explorare a comportamentelor umane.
78.	REACTIVAN(M) Anglia, Austria, Belgia, Elveţia, Finlanda, Italia, Olanda — DCl Fenccm-famină • Psihostimulent, derivat feniletîîamînat
ţftM-mz-m,
'ngi
de. tip 3-fenil-N-etîi-2-norbornanarnină ; fiind o
amină simpaticomimetică,. este indicat în scăderea randamentului util şi a elanului vital îa vîrstnici şi 'în convalescenţă, în epuizarea fizică şi psihică. Poate provoca fenomene de dependentă şi sevrai
—	PSIHOSTIMULENTE.
79.	REACTIVITATE (cf. fr. râacîivite) • Capacitatea organismului de a răspunde în sens adapta-tiv unor stimuli din mediul intern sau extern. Această capacitate de răspuns se manifestă de regulă în sens defensiv în raport cu elemente perturbatoare care tind să deregleze homeostazia. Reactivitatea este determinată de interacţiunea dintre factorii genetici şi factorii mezologici, fiind de fapt expresia funcţională a terenului sau predispoziţiei unui individ’ După M. SARAGEA, ea „face referire ia caractere singulare sau la un grup de caractere, numai atunci cînd ele sînt specificate — de exemplu, predispoziţie la schizofrenie'’.
Dotarea genetică a indivizilor este deosebit de eterogenă ; datorită diversităţii genoemelor, nu există identităţi constituţionale» aspect legat şi de modalităţile diferite de transmitere a caracterelor. Factorii mezologici sînt de asemenea deosebit de eterogeni, ceea ce determină o evoluţie ontogenetică variabilă şi dinamică. In consecinţă, participarea factorilor de mediu ia mode'area constituţiei este şi ea diferenţiată. Pornind de ia aceste aspecte, se constată că încercările de a împărţi oamenii în tipuri constituţionale nu realizează, indiferent de criteriile utilizate, ocore-laţie complexă rea să între teren şi reactivitatea concretă a unui anume organism. Se impune deci ca snsus să fie considerat o ,,individualitate constituţională a cărei reactivitate are caracterele generale ale speciei, dar, în aceiaşi timp, este grevată
de particularităţi 'rezultate din eterogenitatea constituţională, precum şi a factorilor de mediu sub influenţa cărora s-a format”. Astfel, BLEULER, referindu-se la încercările de stabilire a etiopato-geniel schizofreniei, afirma că : ,,nu pot spune mai bine cine face mai mult schizofrenia : mediul sau predispoziţia”.
80 REACŢIE - REACTIV - REACŢIONAL (cf.
fr. reaction : vezi lat. cctio ,,acţiune”)'» Modalitate generală prin care un organism răspunde Ta un stimul, putînd avea caracter reflex '-—în cazul eliminării unui agent nociv şi al unei adaptări spontane — sau unul voluntar — în cazul unui răspuns convenţional şi al unei adaptări conştiente. Reprezintă un mod specific al relaţiilor organismului cu mediul, avînd la bază un răspuns siste-rnic faţă de care conceptele de reflex singular sau de ianţ de reflexe, de stereotip dinamic, nu mai sînt suficient de concludente (P. POPESCU-NEVEANU); Psihologia behavioristă şi'reflexologia consideră că toate conduitele umane sînt reacţii.
in psihiatrie, termenul de reacţie are o istorie complicată şi un statut insuficient argumentat. Dacă psihiatria germană (care l-a şi introdus în literatură) continuă să-l păstreze, iar cea franceză să-l admită sub forma psihozei reactive, psihiatrii angio-americani nici nu-1 mai menţionează, aspectele patologice astfel denumite în alte ţări fiind considerate.în cadrul tulburărilor de tip nevrotic sau de tip psihosomatic (DSM 111). Se pare că termenul a intrat în psihiatria franceză prin fizica newtoniană (secolul al XVII-lea), pătrunzînd, pe această cale, în circuitul general al limbii franceze (]. SUTTER). în Germania, reacţiile psihice au constituit preocuparea unor autori ca SOMMER (secolul al XlX-lea). K. JASPERS, K. SCHNEIDER, E. KRETSCHMER (secolul al XX-lea), care au căutat să le delimiteze un cadru şi să le ofere o explicaţie eti o patogen ică.
Reacţia exogenă acută descrisă de K. BONHO-EFFER este concepută ca un răspuns nelimitat şi complex al organismului fată de noxe, ia care psihicul, ca parte componentă a acestuia, răspunde însă printr-un număr limitat de sindroame psihopatologice. Descrierile autorului german (1908, 1909, 1912) corespund însă în bună parte cu ceea ce francezii înţelegeau prin confuzie mintală.
Descriind ,,reacţii primitive” şi „reacţii complexe” ale personalităţii* KRf-*1 CCHMER a subliniat importanţa trăsăturilor premorbide ale personalităţii, dar contribuţia sa are astăzi numai 6 valoare istorică.
In psihiatrie, termenul ,,reacţie” se referă la intervenţia brutaiă în viaţa unui subiect a unui eveniment care îi perturbă în mod grav echilibrul afectiv (j. SUTTER). Caracterul de reacţie nu este prezent în întreaga patologie psihiatrică, aşa cum au considerat MAYER-GRCSS y aiţii *,
820/Rea
Reacţîe-reactiv-reacţional ; Reacţie adversa
se poate însă afirma că orice tulburare psihică poate avea aparent un caracter reacţionai, dar nu orke tulburare psihică poate fi o reacţie,
Sintetizînd concepţiile actuale, considerăm că tulburările reactive reunesc generic acele modificări ale psihismului care sînt determinate sau precipitate de un eveniment recent, precis (identificabil), cu semnificaţie psihotraumatizantă şi comprehensibilă : decesul unei persoane dragi, situaţii aparent mai puţin dramatice (decepţii sentimentale, schimbări în viaţa profesională sau de familie, despărţiri), catastrofe (cutremur, naufragiu). Este surprinzător uneori cum evenimente cu conţinut psihotraumatizant mai puţin dramatic pot căpăta, în cazul anumitor indivizi, dimensiuni catastrofice, care induc declanşarea unor episoade reacuve de intensitate nevrotică sau psihotică. în această ultimă variantă, sonorităţile pot oscila între gama maniacală, depresivă sau schizofreni-formă, dar legătura cu factorul declanşator este evidentă şi remisia se face rapid. Acest aspect i-a făcut pe mu îţi autori să pună semnul egal între reactiv şi non-psihotic:, între reactiv şi non-ne-vrotfC, aserţiune care nu este deloc suficientă, faptele demonstrînd că şi un bolnav psihic poate face reacţii (între puseele bolii sale şi în faza de remisiune a unora dintre ele).
exprimarea se poate face practic ia ni vei ui oricărui organ.
Tot reactive sînt considerate şi stările apărute în urma dificultăţilor în raporturile cu anturajul, în care coexistă perturbări emoţionale, anxietate, stări depresive uşoare.
La copil, personalitatea în transformare face dificilă recunoaşterea reacţiilor.
Clinicianul psihiatru este obligat să asculte cu atenţie şi să discearnă dacă relaţiile şi trăirile pacientului din faţa sa reprezintă sau nu o patologie reactivă. Atitudinea sa va fi di seri mi nativă prin excelenţă, evitînd atît să eticheteze cu prea mare largheţe drept patologice reacţii psihologice normale, dar de intensitate mai crescută sau nuanţate conform unor tipuri particulare de personalitate, cît şi să treacă indiferent pe lîngă manifestări psihice care pot fi uneori disimulate sau nerecunoscute ca atare.
81.	REACŢIE ADVERSĂ - sin. EFECT ADVERS# în căzu! medicamentelor, reprezintă acel răspuns neplăcut şi/sau dăunător, apărut în mod neaşteptat şi nedorit atît de medic, cît şi de pacient. Pe plan mondial, se apreciază o creştere conside-
Acest punct de vedere a fost susţinut şi de H. EY {cu ocazia Congresului de Psihiatrie şi Neurologie de ia Clermont-Ferrand, în 1949) care, respin-gînd conceptul „psihozei reactive", a afirmat suveranitatea reacţiei ca tip de „proprietate însăşi a viului”, în sensul de capacitate a mecanismelor de apărare împotriva unei agresiuni.
Patologia psihosomatică reprezintă o alta cale de exteriorizare a tulburărilor reactive, în care
rabilă a frecvenţei acestui tip de reacţie, datorită dezvoltării asistenţei medicale şi, consecutiv, unei producţii lărgite de medicamente ; astfel,-se estimează apariţia reacţiilor adverse între 8— 13,6%, â accidente!or ce impun sistarea tratamentului între 4—8%, iar 5% din internările în spital se datorează racţiiJor adverse (STROESCU).
Fieacţie adversa — efecte aie psihotrope)or	Rea/821
Se clasifică în : efecte toxice, efecte teratogene, efecte mutagene şl cancerigene, efecte idiosin-crazice şi efecte alergice..
Psihotropele plătesc şi ele tributul marilor victorii obţinute în privinţa efectului terapeutic, prinir-un număr de reacţii nedorite, în a căror combatere clinicianul trebuie să joace deseori rohji echiiibristului pe sîrmă, De asemenea, menţionarea tuturor reacţiilor adverse (adesea, o iungă listă) în prospectele care însoţesc preparatele psihotrope sau în anualele Agende Medicale ;nu ar trebui să constituie (cum se întîmplă uneori)
un impediment în acceptarea pianului terapeutie propus de medic pacientului său, deoarece etc reflectă mal degrabă modul specific de reactivitate individuală ia acei medicament şi nu un fenomen toxic propriu-zis.
De aceea, pare motivată afirmaţia imposibilităţii creării unui agent terapeutic perfect şi unanim receptat de bolnav, în acest context, discuţiile purtate în jurul reacţiilor adverse sînt multiple şi lipsite de consecinţe practice.
Schematic, efectele adverse ale psihotropelor, în lumina datelor cunoscute şl oferite de majoritatea autorilor, sînt :
Tabel nr. C'XXXII
GRUPA MEDICAMENTOASĂ	REACŢII ADVERSE	OBSERVAŢI!
1	2.	3
BROMURI (de sodiu,	% Psihiatrice :	^Activitate EEG difuză, b radi rit-
.potasiu, stronţiu, calciu,		mică, ce se transformă în frecven-
.amoniu)	•	diminuarea performanţelor psihomotorii, senzoriale şi cognitive ; •	iritabil itate ; •	somnolenţă ;	ţe rapide odată cu eliminarea bromului din sînge şl se normalizează ;
	•	stări confuzionale toxice ; •	hipomanie.	• rare
	#	Neurologice ; •	ataxie ; •	vertij, riistagmus ; •	tremor al mîinilor. #	Vegetative : •	palpitaţii ; •	ce nestopat ii ; •	tulburări de dinamică sexuală; •	sialoree. 9 Dermatologice :	ţ Se remit la scăderea dozelor
	• acnee bromică ;	• frecventă la persoanele cu ten seboreic ;
	• bromodermită.	• localizată !a membrele inferioare.
HiDRATUL DE CLORAL	0 Vegetative :	
	• hipotensiune arterială;	• gravă Ia 6—10 g/zi şi minimă ia 3 g/zi
	• bradipnee. 0 Digestive : j • greţuri ;	* rară
	• vărsături apoase şi alimen-	9 diminuate prin diluarea substan-
	tare ; m arsuri epigastrice.	ţei active
8221 Rea
Reacţie .adverzâ-— efecte r c f <	rr
Tabel continuare?
1 . 2 |		3
SĂRURILE DE CALCIU • (cloruri, bromuri, gluconat, lactat)	ţ Vegetative : •	hrad'icardie ; •	tulburări de ritm cardiac, ţ Digestive : •	greţuri, vă _> x j •	scăderea apK't % Iritative locala ^ rzal administrării pa ren* •	durere ; •	impotenţa membrului ; •	flegme n, abces ; •	flebita.	0 Mai ales în administrarea paren-terală 0 Proporţionale cu concentraţia decalc iu în soluţie #	Clorura şi brcmura se adrr^nis-trează numai l.v. #	Proporţionale cu concentraţia calciului în soluţie
SULFATUL DE MAGNEZIU • ; -	ţ Psihiatrice : •	deprimare psihomotorie ne-sp^cfiră. ţ Neurologice : •	h,p( • -efVctivitate. % Vegrtr,+ ve : •	h,pc»er*‘ iu ne arterială ; •	b*\.d i rr e ; •	hipersudoraţie.	• #în cazul injectării rapide • mai marcata la no rmoiensiv** decît ia hipertensivi
BARBITURiCE	$ Psihiatrice : •	obişnuinţă : •	toxicomanie : —	intoxicaţie cronică : —	deficit cognitiv : —	iritabil State şi labilitate emoţională ; —	intoxicaţie acută : -- tulburări confuzo-oni- —	producţii delirant-ha-iucinatorii ; •	sindrom de abstinenţă. 0 Neuroiogicr | • dizartrie ; ’§" • tremurăto . -a!e extremităţilor ; •	ameţeli, dîptople. nlstagmus ; •	hi polonie musculară : •	Babinski pozitiv unilateral, j	• se produce prin scăderea în timp» a efectului hipnotic şi necesitatea măririi dozei în vederea obţinerii acestuia
Reacţie adversa — efecte aie psihotropelor
Rea/823
Tabel continuare
% Vegetative :
•	deprimare respiratorie, urmată de edem pulmonar* acut ;
•	HTA moderată ;
•	constipaţie.
Hepatice : insuficienţă hepatică acută.
Inductive enzimatice faţă de :
•	anti coagul ante ;
•	derivaţi cumarinici ;
•	fenilhidantoină ;
•	digitala ;
•	fenazone :
•	griseofulvina.
Renale :
•	edeme ase membrelor inferioare ;
•	scade rea fii t rar i i g I o rn e r u I are;
•	reducerea fluxului plasmatic renal.
% Dermatologice ;
•	erupţii eritemato-pap-uîoise ;
•	rush morbiliform ;
•	dermatita exfoliativă.
% Alergice :
•	dispnee paroxistică ;
•	edeme parţiale ;
•	edem Quincke.
% Idiosincrazice :
•	excitaţie psihomotorie ;
•	sindrom confuzional ± delir
•	sindrom digestiv ;
•	ameţeli,
Pot fi evitate prin administrare de pa ras i rn patico \ itice
La bolnavii cu funcţie hepatică anterior alterată
% Diminuează odată cu scăderea concentraţiei barbituricului în sînge, care poate fi accelerată prin alea! ini zarea uri ni i
% Mai ales la persoanele cu o sensibilitate anterioară
% La nevrotici care utilizează şi abuzează de barbiturice vreme îndelungată
TRANCHILIZANTE
ţ Psihiatrice :
•	diminuarea performanţelor psihomotorii, senzoriale şi cognitive ;
•	somnolenţă;
•	astenie, apatie ;
•	i rasei bil itate, iritabil itate ;
•	depersonalizare ;
•	obişnuinţă, sindrom de„Ira-pregnare",. cumulare, sindrom de abstinentă.
9 la doze mari
•	rare şi paradoxale
•	discutabilă
824/Rea
Reacţie adversa — efecte o/e psihotropelor
Tabel continuare
NEUROLEPTICE
Neurologice :
•	ataxie, inc oor don a re motorie;
•	dizartrîe :
•	dipiopie ;
•	polinevrită.
Vegetative :
•	hiLO~t J>'»e arterială :
•	cc..Jt.p«Y.. ;
•	disurie ;
•	frigiditate, impotenţă. Hematologice :
•	granulccilopenle :
•	agranulocitoza ;
•	trombcotopenie ;
•	pancitopenie ;
•	îeucopenle/leucocitcză ;
•	anemie apiastică.
i	Oculare :
•	tulburări de acomodare ;
•	crr;4^»-ea tensiunii arterei c-1 nu aie a retinei.
i	Derm.uoi©gi.ce : erupţii erite-mato- papulo-macula re, urtl carie.
% Alergice :
•	generalizate ;
•	şoc anafiiactic.
•	Ne proba mat, Diazepam (doze mari)
•	Glutetimid (doze mari)
0Reversibile după încetarea administrării
•	Glutetimid, Meprobamat-
Psihiatrice :
•	tor poare moderată ;
•	inactivitate ;
•	depresie ;
•	anxietate ;
•	z agitaţie psihomotorie ;
•	± °t'Vi confuze-onirice. Neurcic;;i:.e :
•	epiiep:oger,e ;
•	t:/t-‘ao'rc..r,idale :
sindrom pa^kinsonian : tremor ;
bradikinezie (akinezîe) ; akatisie si tasikinezie ; reacţii distonîce sau dîski-netîce acute ; disklnezie tardiva.
Benactizină, Diazepam, Hîd-o-xizin
►	Dispar după cîteva zile, spontan sau după antihistarninice
Glutetimid
Diazepam
•	apare ia doze terapeutice
•	apar după 3—4 săptămîni de tratament ;
•	se remît în 3—7 z:te de la încetarea administrare
Reacţie adversa - efecte ale psihotropelor
Rea/825
Tabel continuare
) Vegetative :
•	antiadrenergice :
—	congestie nazală ;
—	inhibiţia ejaculării ;
—	hipotensiune arterială ;
—	deprimare respiratorie ;
—	hipotermie ;
•	anticolinergice :
—	scăderea secreţiei şi a PH-ului saiivei ;
—	xerostomie ;
—	uscăciunea gurii, gust amar ;
—	paralizia acomodaţieî ;
—	tahicardie ^ palpitaţii ;
—	constipaxie ;
—	±agravarea glaucomuiui ;
—	mioză/midriază ;
—	incontinenţă urinară,
% Metabolice şi endocrine :
creşte rea/scade rea apetitului creştere/scădere ponderală ; oligc-/amenoree ; întîrzierea ovuiaţiei ; iactaţie/galactoree : ginecomastie/impotenţă Ia bărbaţi ;
creşterea libidoului la femei : poliurie ; edeme ;
teste de sarcină pozitive ; hipertrofie tiroidiană.
% Hematologice :
•	leucopenie ;
•	agranulocitoză ;
•	trombocitopenie ;
•	pancitopenie ;
•	anemii (rar) ;
•	hipocoagu labil itate ;
•	tromboflebită,
% Dermatologice :
•	erupţii maculo-papulare ;
•	rush morbiliform ;
•	urticarie ;
•	edem angioneurotic ;
•	purpură netrombocitopenică;
•	dermatită exfoliaţi vă ;
•	sindrom Stevens-johnson ;
•	lupus eritematos ;
—	mai ales în primele zile ; predomină la arterosclerctici şi coro-narieni
• îa doze antipsihotice
% Rare, după doze mari menţinute timp îndelungat
Localizate în administrarea şi generalizate în cea i.v.
826/Rea
fteccţ/e adversa — efecte ale psihotropelor
Tabel continuare’
	•	erupţie acneiforrnă ; •	dermatită de contact ; •	fotosensibiîitate. ) Cardiace : tulburări de conducere cu modificări HKG. ) Hepatice : •	icter colestatic ; •	icter hepatocelular. 9 Oculare : •	opacifierea corneei şi cristalinului ; •	miopie pasageră ; •	paralizii oculomotorii. ţ Teratogene 0 Obişnuinţa, dependenţa, sindromul de abstinenţă	•	Haloperldoi •	Clorpromazina •	Tioridazin, Clorpromazina % Nu există dovezi certe, dar trebuie luat totuşi In considerare riscul malfcrrrailv ţ Foarte rare (practic absente> după unii autori)
ANTIDEPRESIVE	ţ Psihiatrice : •	diminuarea performanţelor psihomotorii, senzoriale şi cognitive ; •	torpoare, somn : •	excitaţie, nelinişte, hiperac-tivitate •	insomnie ; •	hipomanie ; •	activarea unei psihoze para-noide ; •	stare confuziona'ă toxică ; •	dreamy-states ; •	amnezii episodice. 0 Neurologice: •	precipitarea crizelor de grand mal ; •	cefaiee ; •	nevrită retrobulbară : •	paralizii oculomotorii ; •	vertij, nistagmus ; •	dizartrie ; •	ataxie ; •	tremor ; •	hipokinezie, sindrom parkin-sonian ; •	parestezii, parai’iii. # Vegetative : - NEUROLEPTICE.	•	ia nevrotici •	în căzu! antidepresiveior sttmu— iante •	rar, îa antidepresivele triclcfîce şi ffiAO •	la bătrîni, chiar Ia doze cnid, dar cu evoluţie favorabilă •	fa lmipramiri>150 mg, rare IMAO •	excepţională pentru tricicUce* mai frecventă la IMAO
Reacţie cdversâ — efecte aie psihotropelor ’	Rea/827
Tabel continuare
SĂRUSI DE LITIU
0 Metabolice şi endocrine : . .	
• creşterea apetitului ;	
• creştere/scădere ponderală ;	
• galactoree ;	
• scăderea libidoului, impo-	
tenţă.	
0 Hematoiogice :	% Rare, după o perioadă lungă de tratament cu doze mari
• îeucopenie ;	
• agranuiocitoză ;	
• trombocitopenie	
• eozinofilie ;	
• leucocitoză.	
% Dermatologice :	
• erupţii macuio-papuîare ;	
• purpură netrombocitopenică ;	
• vascuiită ;	
• prurit ;	
• urticarie ;	
• edem angioneurotic Quincke ;	
• fotosensibilitate.	
0 Cardiovasculare :.	% Pot provoca accidente vasculare
	(cerebrale şi coronariene) • la vîrstnici
• hipotensiune ortostaticâ ;	
• aritmii cardiace. . .	
9 Gastrointestinale :	% Pot apărea îa subiecţi indemnl anterior
• glosite ;	
• stomatite ;	
• faringite ;	
• anorexie ;	
• pirozis, vărsaturi ;	
• constipaţie ;	
• icter colestatic, hepatccelular	• rar, la IMAO
# Oculare :	
• tulburări de acomodare (mi-	
driază) ;	• glaucomul cu unghi închis con-
• creşterea tensiunii intra-	
oculare.	stituie contraîndicaţie absolută'
• Teratogene-» NEUROLEPTICE.'	
% Psihiatrice :	
• cefalee ;	
• tulburări de atenţie şi me-	
morie ;	
• scăderea rezonanţei sfec.tive ;	
• diminuarea reactivităţii şi a	
iniţiativei.	
0 Neurologice :	
• tremurături fine postura la	• nu răspund la antiparkinsoniene,
şi/sau de acţiune ;	ci ia betablocante ; la parkinso-nieni.se accentuează tremurătu-riie
828
Reacţie adversa ; Reacţie circuicrâ ; Reacţie pseudocaiatonicâ
1 I	2	I 3
	•	slăbiciune musculară ; •	mişcări sacadate ale membrelor. # Digestive : •	greaţă, vărsături, ffatulenţă ; •	dureri abdominale ; •	scaune moi, diaree. 0 Endocrine şi metabolice : •	creştere ponderală ; •	guşă şi hipoteroidism; •	sete şi polidipsie ; •	acnee, alopecie. 0 Renale : •	poiiurie şi polidipsie ; •	edeme faciale şi ale membrelor inferioare.	0 Cedează la scăderea dozelor •	pînă la 10 kg •	pînă la 5 — 8 î/zi
82.	REACŢIE CIRCULARĂ • Comportament ciclic, constînd într-o serie de acte realizate repetitiv. în cadrul unei serif, componenta finală a unuia din actele constitutive reprezintă, în acelaşi timp, componenta de debut a unei acţiuni identice. P. POPESCU-NEVEANU apreciază că reacţia circulară în variantele ei — primară, secundară, terţiară — caracterizează comportamentul copilului în etapa în care ei aplică schema judecăţilor empirice, etapa inteligenţei senzc-rio-motorii. O variantă de reacţie circulară este reprezentată de mecanismele de feedback, în cadrul cărora centrul care a elaborat o comandă poate repeta, menţine, modifica sau amplifica acea comandă în funcţie de retro-informaţiile primite de ia organul receptor.
83.	REACŢIE LONGITUDINALĂ - EMG • Se-
cusă puternică spre extremitatea distaiă a muşchiului, evidenţiind scăderea excitabilităţii.
84.	REACŢIE MUCH-HOLZMANN# Pretinsă proprietate a sîngelui bolnavilor schizofreni sau cu psihoză maniaco-cepresivă de a neutraliza he-moiiza provocată de veninul de cobră. Ca şi alte „descoperiri” senzaţionale privitoare la constantele biologice ale psihoticilor, si această „proprietate”, descrisă de H. MUCH şi HOLZMANN, a rămas o simplă curiozitate.
85.	REACŢIE (DE) OPRIRE - EEG • Modificarea activităţii electroencefalografice, înregistrată pe derivaţiile posterioare, la deschiderea ochilor. Această modificare poate fi completă sau incompletă. Este completă în derivaţiile posterioare şi incompletă la nivelul celor centrotemporale. Deschiderea şi închiderea ochilor este proba care se efectuează după încetarea celei de hiperpnee. Modificările apărute constau în variaţii de frec-
venţă, amplitudine, apariţia unei activităţi noi paroxistice sau continue.
86.	REACŢIE PARADOXALĂ - EEG • Dis~ funcţie a formaţiunilor mezodiencefalice, în cireşe înregistrează (LĂZĂRESCU) o înlocuire a-activităţii electrice cerebrale preexistenta, ca> urmare a unei stimulări, cu o activitate caracteristică, amplă, regulată, de tip alfa la limita sa< superioară.j
87.	REACŢIE PSEUDOCATATONICĂ • Tablei*
psihopatologic din grupui reacţiilor psihice patologice, cu tulburări predominante ale conştiinţei, în care se combină, într-un grad întotd^una favorabil fenomenului isteric, elemente canonice amintind schizofrenia (negativism, flex b ceroasă, stereotipii — dar inconsistent reproT^n-tate), cu elemente caracteristice psihogeni' cte tip isteric (cu manifestări predominant inho:-tor ii).-
88.	REACŢIE PSIHICĂ (PATOLOGICĂ) • Ta-
blouri psihopatologice determinate de efectul' unui eveniment psihotraumatizant brusc, imprevizibil sau deosebit desever ca intensitate, asupra unui individ, care îi provoacă trăiri cu un conţinut corespunzător şi cu o durată de obicei scurtă (zile, săptămîni) ; pot apărea modificări în claritatea şi lărgimea cîmpului conştiinţei, determinate de intensitatea psihotraumei.
Elementele definitorii sînt :
•	prezenţa factorului etiologic psihogen ;
•	relaţia temporală cu evenimentul psihotrau-matizant ;
•	diminuarea Intensităţii patologice în funcţie de timp.
Dc-' "ici pînă în prezent nu există încă un o> sc ^ vn m în sistematizarea, reacţiilor pate'or-C'* ... bj+ .le aduse de clasicii psihiatriei (JAS^I^S,
Reacţie psihica patologica
Rea/829
SCHNEIDER, KRAEPELIN, BONHOEFFER, GANNUŞKIN ş.a.) au pus accent pe importanţa trăsăturilor particulare ale personalităţii premor-bîde, pe infrastructură şi retrostructură, pe starea generală somatopsihică a individului în momentul acţiunii factorului psî hotraumatizant. Explicaţiile
fără a fi bruscă sau imprevizibilă, este prelungită şi se produce de cele mai multe ori în doi timpi, spre deosebire de „evenimentele vitale”, care acţionează în perioada adultă şi sînt brutale, tul-burînd echilibrul afectiv al subiectului. Echilibrul afectiv poate fi sensibilizat şi de un eveniment
de ordin psihopatogen au oscilat, de-a lungul timpului, între absolutizarea roiului factorului afectiv traumatizant, împreună cu corolarul său biologic (neurovegetativ, fa nivelul metabolismului neurotransmiţătorilor), şi a rolului organizării iibidinaie, strîns legată de copilăria subiectului (J. SUTTER).
Psihanaliza acordă o mare atenţie noţiunii de traumatism psihic (situat mai ales în copilărie, mai rar în viaţa adultă), legat de sexualitate (organizarea libidinală a personalităţii) şi exercitînd un caracter de ameninţare iminentă sau de lezare a corporalităţi’, de situaţie traumatizantă. Aceasta,
mai vechi, asemănător celui actual, de existenţa unui anumit tip de structurare a personalităţii, de caracterul investirilor afective aie subiectului. Alţi autori sînt de părere că mecanismul cei mai frecvent de producere a reacţiilor este cel de scurtcircuitare. După T. KAMMERER (citat de J. SUTTER), evoiuţia tulburărilor psihice reacţionate, începînd cu momentul acţiunii evenimentului şi ai producerii emoţiei iniţiale, se desfăsoară astfel :
•	faza primară de şoc — emoţie intensă, putînd antrena o agitaţie dezordonată, confuzie, stupor, uneori agresivitate ;
830/Rea
Reacţie psihică patologica
•	faza de elaborare — evocarea repetitivă a traumatismului, cu emoţii mai puţin intense, dar constituind un potential de apariţie a nevrozei (-NEVROZĂ TRAUMATICĂ şi POSTTRAUMATICĂ) ;
•	faza de reorganizare a „economiei libidinale” (în limbaj psihanalitic), cînd o deosebită importanţă o au atitudinea şi contrareacţiiîe anturajului socio-profesional şi medical.
Amintim doar în treacăt clasificarea iui KRET-SCHMER în „reacţii ale personalităţii” : „reacţii primitive” (inconştiente) şi active, mai bine structurate. Trebuie menţionată contribuţia hotărî-toare a studiului lui JASPERS care caracterizează reacţiile psihice prin trei elemente :
•	apariţia lor este strîns legată de factori apropiaţi în timp ;
•	conţinutul trăirilor este în relaţie comprehensibilă cu factorul declanşator ;
•	prin dispariţia cauzei are ioc şi dispariţia stării reacţionale.
Tot JASPERS (1913) descrie depresiile reacţionale, cu o simptomatologie mai puţin zgomotoasă decît cea a depresiei endogene, melancolice (deşi riscul suicidar nu este totuşi niciodată exclus) şi mai accentuată în a doua parte a zilei, avînd o evoluţie relativ scurtă. KIELHOLZ individualizează, în clasificarea pe care o operează asupra depresiilor, o formă reacţională inhibată, anxioasă şi depresivă, putînd atinge uneori intensitatea unei veritabile depresii endogene. împreună cu HOLE elaborează conceptul „depresiilor pluristratifi-cate”, în care coexistă o componentă reactivă sau una endogenă, dar care par să reprezinte cazuri de excepţie.
în funcţie de intensitatea tabloului psihopatologic şi de afectarea funcţiilor psihismului, se realizează o paietă largă şi viu colorată de forme clinice :
0 Reacţii psihotice :
•	cu tuiburări predominante aie conştiinţei :
—	de tip crepuscular (starea crepusculară isterică, sindromul Ganser, pseudode-rnenţa isterică, pueriiismul, stări pseudo-catatonice, fuga patologică) ;
—	da tip confuzional (stupoarea reactivă, agitaţia -psihomotorie) ;
•	cu tuiburări predominante de afectivitate :
—	stări depresive ;
—	stări anxioase ;
•	cu tulburări de tip delirant :
—	reacţii paranoide ;
—	delirul indus ;
—	iatrogeniile.
ţ Reacţii nevrotice.
Din reacţiile psihotice cu tuiburări predominante ale conştiinţei fac parte: reacţii de tip crepuscular, de tip subacut şi acut care apar în condiţii deosebite de viaţă (prizonierat, detenţie, război,
calamităţi naturale). Aici sînt descrise, fofiŢte variate de isterie (între care delimitările. sînt aproape imposibil de făcut), mai ales psihozele isterice :
•	starea crepusculară Isterică, stuporoasă sau agitată, cu îngustarea cîmpului conştiinţei şl cu focalizare pe evenimentul psiho-traumatizant ; prezenţa demonstrativii!** ţii constituie elementul de referinţă în diagnostic ;
•	sindromul „răspunsului alături" (sindromul Ganser), cu răspunsuri paralogice, dar nu absurde, dezorientare şl posibile tulburări de percepţie (inclusiv haiucinaţii), amnezie lacunară ;
•	pseudodemenţa isterică, depresivă sau agitată : bolnavul se comportă ca şi cum ar fi dement, dar în mod demonstrativ (PRE~ DESCU) ;
•	pueriiismul (tlFaxensyndrom”) — comportament regresat la nivel infantil, întocmai ca jocul copiilor ;
•	reacţia pseudocatatonică — tablou asemănător cu ce! al schizofreniei catatonice, dar cu caracterele isteriei ;
•	reacţii de tip confuzional, cu detaşare de mediu şi de întreg contextul psihotrauma-tizant, prin afectarea nivelului perceptiv şi motor.
în stupoarea reactivă, bolnavul rămîne în poziţia ,,împietrită”, nu schiţează nici un gest de apărare chiar în faţa unui pericol ; în agitaţia psiho-motorie, percepţia nu se mai realizează, au loc crize de furie sau epileptiforme, strigăte, gemete.
în cadrul reacţiilor psihice cu tulburări predominante ale'afectivităţii se pot distinge reacţiile depresive : forma inhibată (stuporos-inhibată — KIELHOLZ) şi forma agitată. Tablou! depresiv este de mare intensitate şi survine consecutiv unei psihotraume cu răsunet important (pierderea unor fiinţe foarte apropiate, participarea la o luptă, catastrofe naturale etc.). Reacţiile anxioase sînt manifestări comportamentale avînd ca suport anxietatea (nervozitate, nelinişte, excitaţie, agitaţie).
Reacţiile psihotice delirante apar la subiecţii care îşi schimbă în mod bruta! şi radical mediul de viaţă (emigranţi, refugiaţi, prizonieri, recrtiţi). Ele se produc prin mecanism de scurtcircuitare, conturînd tablouri clinice extrem de polimorfe şi zgomotoase prin productivitate (halucinaţii şi idei delirante de persecţie, urmărire, relaţie) şi prin suportul afectiv (anxietate intensă). în mod clasic se descriu :
•	delirul prizonierului (FEDOROV) ;
•	paranoidui de izolare — prin necunoaşterea limbii (ALLORA, WUTT) ;
•	paranoidui acut al drumului de fier (LISA-* KOVSKl, SCHNEIDER) ;
Reacţie psihică patologica
Rea/831
•	halucinoza acută de închisoare ;
•	delirul de graţiere ;
•	paranoidul situational (AVRUŢKI şi NE-; ‘ VUDA).
"Delirul indus (LAS&GUE şi FALRET) ia naştere din expunerea pe o lungă durată de timp a subiec-
de apariţie, schematic (după G. E. RÎNDAŞU), ia-trogeniile se pot clasifica în :
•	iatrogenii de spital ;
•	iatrogenii de explorare (nebănuit de vaste) ;
•	iatrogenii induse ;
tuîui indus (sugestionaţi! şi cu nîve! intelectual inferior inductorului, legat puternic afectiv de acesta) la ideile delirante ale unui bolnav psihic (inductorul), pe care şi fe însuşeşte în mod prevalent.
latrogeniile au fa origine teama de actul medical, presupunînd un nivel intelectual şi cultural scăzut, imposibilitatea explicării corecte a fenomenelor şi necesitatea de a avea totuşi o explicaţie (pe care, dacă nu o primesc, subiecţii şi-o formulează deseori eronat), atitudinea ermetică, absenţa unor relaţii de apropiere şi încredere între medic şi pacient şi între cadru! medical mediu şi pacient, vocabularul necontrolat (,,de dragul ştiinţei se poate răpune bolnavul”), eventualele erori, atît de tehnică, cît şi de diagnostic. După contextul
•	iatrogenii chirurgicale ;
•	iatrogenii medicamentoase.
Clinic, se realizează tablouri simptomatologice de o mare varietate şi de intensitate diferită (nevrotice, psihotice), de coloratură largă (de ia depresie şi anxietate, la tabloul paranoiac, hipocon-driac), dînd adevărata dimensiune a acestei entităţi, mult mai frecventă decît am bănui la prima vedere.
Reacţiile nevrotice nu reprezintă o nevroză decompensată reactiv, ci ansamblul de modalităţi reacţionale specifice fiecărui individ în parte, aparţinînd structurii sale, pe care psihotrauma le-a pus brusc în evidenţă. Se delimitează cu dificultate, situîndu-se, pe scala intensităţii, între reacţia emoţională normală faţă de un eveniment
832/Rea
Reacţie psihica ; Reacţie terapeutica negativa ; Readaptare
psihotraumatizant şi reacţiile psihotice. Deşi nevrozele sînt privite tot ca „afecţiuni reactive” (PREDESCU), reacţiile nevrotice au, comparativ, o durată piuit mai redusă. Modul reacţionai nevrotic a! subiectului poate îmbrăca tabloul clinic a! oricăruia dintre sindroamele nevrotice, într-o diversitate remarcabilă:
•	reacţia de tip isteric (demonstrativitate, „crize de nervi”, conversii) ;
•	reacţia de tip obsesional (ruminaţii, preocupări obsesionale, conduite de verificare) ;
•	crize de anxietate/angoasă ;
•	fobii pasagere.
în cazul reacţiilor, examenele paraclinice au importanţă pentru excluderea unei etiologii organice, mai degrabă decît pentru diagnosticul pozitiv.
Ancheta socială poate furniza detalii lămuritoare privind relaţia de cauzalitate dintre evenimentul psihotraumatizant şi conţinutul tabloului psihopatologic.
Evoluţia este favorabilă, cu reversibilitate totală în intervale de ore, zile, săptămîni, în cazul reacţiilor acute psihotice. La fel de favorabilă, dar cu remisie mai lentă, putînd dura luni, este evoluţia în cazul reacţiilor nevrotice.
Principiile de tratament sînt aceleaşi ca în cazul tuturor psihogenii lor. Utilizarea deosebită a psihoterapiei în reacţiile nevrotice facilizeată, într-o primă fază, verbalizarea psihotraumei trăite, care a depăşit posibilităţile psihice aie subiectului. Subnarcoza are efect favorabil, Ia fel tehnicile comportamentale şi cognitive, tratamentul cu psihotrope. Există însă şi posibilitatea ca, în ciuda unui tratament adecvat, decompensarea să îmbrace un caracter cronic.
89.	REACŢIA REGELUI DAVID (David, 1031-961 î.e.n., rege legendar al evreilor antici, care a organizat în decursul lungii sale domnii — 33 de ani — un puternic regat centralizat) • Combinaţie de mecanisme de proiecţie mintală cu mecanisme de represie, identificare şi raţionalizare. Este o apărare intrapsihică prin care imaginile nedorite, comdamnabile, inacceptabile despre propria persoană, negate în mod conştient, devin trăite conştient ca antipatie faţă de altă persoană căreia îi sînt atribuite. Acest proces complex poate funcţionaşi invers, prin aprobarea unor trăsături, care constituie modelul autoaprecierii individuale, îa altă persoană, determinînd o simpatie faţă de aceasta.
In opinia lui LAUGHLÎN, acest proces poate sta la baza unor sentimente şi trăiri faţă de altă persoană, altfel cu totul inexplicabile. Reacţia este favorizată de ne recunoaşte rea conştientă a asemănărilor fizice, caracterologice sau comportamentale.
Numele reacţiei a fost inspirat de istoria biblică a regelui David care, văzînd-o într-o zi pe Batseba, soţia comandantului său Urie, scăldîn-du-se, a dat frîu liber pornirilor sale sexuale, devenind amantul acesteia şi dînd ordin ca soţul ei să fie asasinat pe cîmpul de luptă. Ulterior, ascul-tîndu-l pe prorocul Natan, care i-a descris într-o parabolă (parabola mieluşelei) monstruozitatea faptei sale, David şi-a exprimat oprobiul faţă de personajul negativ din povestire, fiind gata să-l condamne la moarte, fără să realizeze asemănarea evidentă cu propria lui situaţie.
90.	REACŢIE TERAPEUTICĂ NEGATIVĂ*
Formă de rezistenţă în cadrul curei psihanalitice, manifestată prin reapariţia sau agravarea simpto-melor în momentele care marchează un proces spre vindecare. Astfel, o rezolvare parţială, în loc să ducă la ameliorare, generează „o întărire a suferinţei”. Spre deosebire de alte forme de rezistenţă (incapacitatea subiectului de a renunţa Ia fixaţii, rivalitatea pacientului faţă de analist şi dorinţa de a-i demonstra suferinţa sa, beneficiul bolii), reacţia terapeutică negativă, ca reacţie inversă (dorinţa de a păstra suferinţa în locul dorinţei de a obţine vindecarea), este legată, după FREUD, de o culpabilitate inconştientă, difuză, pe care pacientul nu o resimte ca atare, ci ca pe o maladie. Reacţia terapeutică negativă se leagă, de asemenea, de masochism, ca necesitate de a păstra „o anumită cantitate de suferinţă”. în măsura în care reacţia terapeutică negativă trimite la culpabilitate, ea poate fi interpretată ca formă de rezistenţă a Supraeuiui. Reacţia terapeutică negativă poate fi interpretată şi depăşită dacă persoana analizată conştientizează semnificaţiile ei. Cînd nu poate fi depăşită prin interpretare, această reacţie trimite ia pulsiunea morţii (-* MASOCHISM).
în general, expresia „reacţie terapeutică negativă” este folosită pentru a desemna, în cura psihanalitică, o forma puternică de rezistenţă la schimbare.
91.	READAPTARE (cf. re- prefix Iterativ ; lat. adaptare „a potrivi”) — sin. REABILITARE • Ansamblu de măsuri medicale şl socio-profesionale, care au drept scop redobîndirea de către deficient a funcţionalităţii sale somatice, psihice, sociale, şi profesionale, pierdute ca urmare a unei boii sau a unui traumatism.
Readaptarea se impune nu numai în cazul cînd a intervenit o maladie în evoluţia stării de sănătate a individului, ci şi în situaţii determinate de schimbări profesionale bruşte, schimbări aie mediului socio-cultural sau consecutiv comportamentului delictual.
Bolnavul psihic, delincventul minor şî şcolarul cu deficienţe intelectuale sau cu tulburări carac-teriale sînt consideraţi inadaptaţ* social, metodele
Readaptare — tipuri ; Real ; Realism
Rea/833
si tehnici !e psihologice şi pedagogice aplicate vi-zî nd remedierea comportamentului anorma! şt redarea sentimentului valorii personale.
Datorită dificultăţilor procesului de readaptare, trebuie să se aibă în vedere că acesta necesită timp, reaHzîndu-se treptat şi implicînd apelul la asistenţa •şi înţelegerea anturajului. între eficacitatea readaptării şi durata ei există o relaţie direct proporţională, reeducarea trebuind să se prelungească pînă în momentul consolidării noilor structuri învState, chiar dacă acest lucru nu este încheiat *n momentul părăsirii de către subiect a instituţiei spec-alizate în acest sens.
Deşi preocupările în domeniu! readaptării sînt mai vechi, trecerea la o activitate specializată, bazată pe principii ştiinţifice, s-a făcut abia după al doilea război mondial, cînd numărul mare aî invalizilor a impus necesitatea unor acţiuni care să perrn'tă integrarea parţială sau totală a acestora în roci etate şi în viaţa profesională. Pe de altă parte, cuceririle ştiinţifice din domeniu! medicai şi clin alte discipline ale căror cunoştinţe sînt utilizate în procesul readaptării, schimbarea mentalităţi* despre invaliditate, au permis utilizarea restantului funcţiona! cu o mai mare eficacitate,, dar ;• reducerea riscului de instalare a unui deficit pe o perioadă îndelungată de timp sau definitiv. Readaptarea este o activitate care se desfăşoară în echipă, ea implicînd o participare muItidiscî-piinară : medici, psihologi, sociologi, asistenţi social', alţi specialişti, fiecare aducîndu-şi contribuţia în limitele specialităţii şi ale competenţei, Pr n analogie cu clasificarea profilaxiei, FLOREA ş} VINTI (1931) încearcă o clasificare a readaptării, deosebind trei tipuri :
•	readaptare primară — are ca obiect bolile ‘lorfo-funcţionaie cu potenţial invalidant şi cuprinde acţiuni care se desfăşoară înainte de constit. 'ea unei deficienţe, deci cu caracter prevent ';
•	readact-*e secundară — în care complexul
de Tiis.." priveşte o deficienţă instalata,
urmărind, prin reducerea ei, restabilirea totală sau parţială a capacităţii de muncă;
•	readaptare terţiară— priveşte deficienţa ireversibilă şi are drept scop dezvoltarea unor capacităţi compensatorii, care să permită autoservirea sau desfăşurarea unor activităţi.
Deşi şcolile anglo-saxone şi chiar unii autori români folosesc termenul de ,,reabilitare”, datorită conotaţiei (ui juridice, preferăm noţiunea de „readaptare".
92.	REAL (cf. lat. reaiis) • Atribut a tot ceea ce există efectiv, spre deosebire şi în opoziţie cu atributul de imaginar, fictiv, ,,ideal" în sensul de subiectiv, dat ca interioritate a gîndului, simţirii, voinţei etc., fără temei în alcătuirea şi devenirea existenţei obiective. Substantivat, realul este un sinonim filozofic al realităţii, desemnînd lumea (natura şi societatea) din afara conştiinţei, spre deosebire de produsele acesteia — idei, reprezentări, sentimente, acte apreciative etc. Filozofia idealist-subiectivă răstoarnă acest raport dintre fiinţa în fapt şi fiinţa în spirit, considerînd că reale sînt doar actele şi stările sufleteşti, referenta' lor obiectiv fiind — dacă nu o ficţiune inde-monstrabilă — cel mult o ipoteză necontrolabilă pînă la ultimele sale consecinţe. Materialismul şi idealismul obiectiv coincid, întrucît definesc rea-\ul prin opoziţie faţă de ceea ce nu este decît conţinut în subiectul individual, dar se despart în ceea ce priveşte conţinutul esenţial al realului : idealismul obiectiv atribuie gradul maxim de realitate unei forme sau alteia de idealitate, abstractă, impersonală şi cognoscibilă în mod aprioric, pe cînd materialismul defineşte realul ca materialitate, existenţă obiectivă, primordială în raport cu orice idealitate (aceasta din urmă avînd tangenţă cu realul numai întrucît reflectă în mod adecvat legile şi esenţele obiective din lumea materială).
93.	REALISM (cf. fr. rea'isme : vezi lat. reaiis) • în accepţiune generală si nedeterminată, atitudine cognitivă care respinge speculaţia şi presupoziţie insuficient întemeiate, acordînd credit cercetării imparţiale a faptelor, cîntărite cu prudenţă şi interpretate în limitele vâri abili taţii.
. ® Concepţie filozofică — opusă interpretărilor idealist-subiective — după care marginile subiectivităţii se ating de, ori se pierd într-o realitate obiectivă, independentă de conştiinţa individual, în care se reflectă mai mult sau mai puţin adecvat, în filozofia nemarxistă, termenul realism este restrîns ia o semnificaţie gnoseologică, definin-du-se ca teorie după care cunoaşterea are acces la esenţa adevărată a realităţii obiective, în opoziţie cu idealismul, potrivit căruia nu cunoaştem decît fenomene, dar nu şi realitatea ,,în sine".
Distincţia realism-ideaîIsm r t :bj e confun-
•	dată cu aceea care desparte n*a ci a o^nul (orice rea.: itate este de natură in a teri a il ie ritual ism
53	- c. 838
834/Rea
Realism ; Realism naiv ; Realitate
(realitatea cea mai autentică este de natură ideală) ; atît materialismul, cît şi spiritualismul constituie variante de realism, cu deosebire că obiectul şi metoda cunoaşterii fiinţei obiective sînt, în .primul caz, lumea materială şi generalizarea filozofică a. experienţei, iar în cel de-al doilea, esenţele ideale şi deducţia lor speculativă, apriori.
0	în filozofia medievală, concepţie potrivit căreia abstracţiile, noţiunile generale desemnează esenţe de sine stătătoare, anterioare (ontologic vorbind) şi independente faţă de lucrurile individuale din sfera concretului empiric.
% în teoria şi creaţia artistică, termenul are o pluralitate de semnificaţii, înrudite, dar nesufe-sumabile unui sens atotcuprinzător. Printre cele mai des utilizate sînt următoarele:
•	curent în l iteratura şi artele plastice moderne (secolul al XlX-lea), care.se substituie — după înfruntări polemice — romantismului, afirmînd primatul obiectivităţii faţă de hipertrofia subiectivităţii în creaţia
. artistică ;
•	concept literar şi plastic, prefigurat în
-> Pxenaştere şi adîncit de iluminism, care
preconizează, ca temei al creaţiei estetice, studiu! atent a! naturii şi al firii omeneşti, al sufletului, instituţiilor şi moravurilor din societate ;
•	în gîndirea marxistă, categorie estetică ce atribuie artei din toate timpurile primatul valoric al reflectării veridice a realităţii, oricît de diverse ar fi mijloacele expresive aie acestei reflectări, în care — după ENGELSpe lîngă adevărul detaliului, se afirmă „redarea veridică a caracterelor tipice în împrejurări tipice5’.
94.	REALISM NAIV • Concepţie spontan materialistă a vieţii cotidiene, însoţită, în activitatea de confruntare practică cu existenţa, de certitudinea că lucrurile fiinţează independent de conştiinţă, ca lume exterioară, cognoscibilă şi fna-nipulabilă în anumite limite. „Naivitatea” aceste» concepţii provine din spontaneitatea ei, din lipsa conştiinţei critice. Neputînd revendica statutul unei reflecţii filozofice sistematice, întrucît se bizuie pe evidenţele practice aie bunului simţ, nedistanţat analitic de actele sale, realismul .naiv nu trebuie confundat cu materialismul. Cel mai adesea, aparent solida concepţie „sănătoasă” a contactului nemijlocit cu concreteţea fenomenală se contrazice, acceptînd, pe baza unor generalizări pripite şi a unor analogii antropomorf izante, reprezentări idealiste sau religioase, superstiţii şi credinţe magice etc.
95.	R£ALFFATE (cf fr râalite: vezi lat. res „lucru, obiect, ceva care exista”) • Tot ceea ce exista în mod efectiv, Ca stare, la un moment determinat, a universului în totalitate. Privită pe coordonatele problemei fundamentale a filozofiei, realitatea se referă la tot ceea ce are atributul fiinţei obiective, spre deosebire --şi în opoziţie faţă de ceea ce este dat numai în interiori tatea subieqtî^ă ca act sufletesc — idei, reprezentări, sentimente, raporturi atitudinale etc; Privind realitatea ca exterioară şi independentă faţă de conştiinţa individuală (postulat legat de idealismul subiectiv, care atribuie o realitate certă numai trăirilor individuale), materialismul şi idealismul se opun în ceea ce priveşte esenţa realităţii concepţiile materialiste consideră obiectivitatea (în sens ontologic) ca atribut exclusiv şi definitoriu al materiei, pe cînd teoriile idealist-obiective
Foto: Aifred Ko
Realitate — concept, funcţii
Rea/83 5
ierarhizează sfera fiinţei obiective, afirmînd primaţii f ontic ai unor esenţe de natură ideală.
$ Categorie a determinismului, corelată cu pesibÎMtatea, prin mijlocirea dialectică a probabilităţii, care desemnează ceea ce este actual, efectiv prezent în lume la un moment determinat, spre deosebire de ceea ce nu este decît virtual, pulînd să se ivească în lume, întrucît nu contravine legilor firii, dar putînd să rămînă şi inactual, neavînd caracter de necesitate.
9 într-o accepţiune insuficient de riguroasă, substantivul realitate — însoţit de un determinant : realitate naturală, socială, psihologică, ştiinţifică, artistică, moraiă etc. —desemnează un strat sau domeniu particular al existenţei, decupînd din aceasta o sumă de fapte, situaţii, creaţii ş.a.m.d. care configurează starea în care se găseşte devenirea domeniului respectiv la un moment determinat.
Alte referinţe/accepţiuni privind conţinutul noţiunii de realitate sînt:
#	„funcţiunea realului” (P. JANET), capacitate de integrare a persoanei în mediul său fizic şi social ; ceea ce persoana percepe, simte, apreciază şi comunică ;
#	realitatea dorinţei şi a fantasmei, legată de procesele inconştiente, în accepţiunea freudiană (-+ REALITATE PSIHICĂ) ;
#	principiul realităţii, principiu reglator al vieţii psihice, în sens restrîns, ai modalităţilor de satisfacere (căutare a plăcerii) prin căi indirecte, deturnate, în funcţie de lumea exterioară (_ PRINCIPIUL REÂLITĂŢN) ;
« reaMtate(real) şi adevăr, în studiile de semanaliză (confruntare a semiologiei, semanticii, sintaxei şi psihanalizei în abordarea discursului psiho-ticj ; J. KR1STEVA foloseşte noţiunea de „vrea!" (fr. ie vreei), care se referă la problema adevărului în diferite moduri de enunţare (de discurs) şi ia problema angajării tipurilor de discurs în raport cu realul ; aşadar, noţiunea de „vrea!” ar reprezenta o condensare a noţiunilor de „adevărat" şi „real” (fr. vrai 4- râel) ; vrea!ui se defineşte astfel : adevărul pe care persoana încearcă/doreşte să-l spună este realul ; acest lucru caracterizează toate fiinţele vorbitoare : m realul, categorie care se opune modalităţilor subiective aîe imaginarului şi simbolicului; <* realul (realitatea) nu intră în opoziţie cu irealul, cele două categorii interferîndu-se; G. .BACHELAPvD consideră că „o fiinţă căreia îi lipseşte funcţiunea irealului este nevrotică în aceeaşi măsură ca şi o fiinţă căreia îi lipseşte funcţiunea realului" ; realitatea se afirmă şi se . integrează în viaţă, ea se confundă cu viaţa însăşi ; aspectul „dur" a! realităţii este aspectul .resimţit ca atare în situaţii dramatice, în perioade de dificultate ; duritatea realităţii devine tangibila, persoana se simte atinsă de această
duritate, care trimite la coercitiv, la independent de dorinţele subiective; expresia „realitate dură" (înţelegînd atributul „dur" atît în sens concret, cît şi în sens metaforic) nu acoperă întreg conţinutul noţiunii de realitate ; duritatea realităţii participă la formarea individului, dar în măsura în care individul percepe şi resimte exagerat această duritate, ea pătrunde în ireal (E. MINKOWSKI);
•	reflectarea şi meditaţia ar reprezenta, aparent,
o	deturnare de la realitate ; în fapt, reflectarea şi meditaţia implică un contact pşofand cu realitatea, cu esenţa fenomenelor şi obiectelor realului, acel tip de contact în care-bariera dintre subiect şi obiectul exterior se dizolvă;
•	funcţia irealului ar aparţine imaginaţiei creatoare ;
•	funcţia realului, în procesul de adaptare la real, presupune raportarea eficientă a persoanei ia exigenţele lumii exterioare, în prezent şi în viitor ; această adaptare depinde în-mod esenţial nu numai de ceea ce persoana cunoaşte despre realitatea interioară, ci şi de ceea ce cunoaşte despre realitatea subiectivă.profundă (fantasmele şi dorinţele inconştiente); lumea (realitatea) interioară este mai mult simţită decît percepută; se impune astfel un „realism ai irealului" (G. BACHELARD) : lumea existentă şi lumea trăită sînt guvernate de legi dinamice care se interferează; opoziţia real-i real aparţine gîndirii discursive conştiente, nefiind, în fapt, opoziţie, ci un raport de continuitate;
•	opoziţia normal-morbid nu acoperă raportul real-i real ; normalitatea psihică presupune o dialectică a funcţiunii realului şi a funcţiunii irealului ; morbiditatea psihică presupune o ruptură între aceste două funcţiuni sau o exagerare a uneia dintre ele: astfel, se afirmă despre psihotic că a pierdut simţul realului, despre nevrotic că a pierdut capacitatea de acord cu exigenţele realului, deci de adaptare la realitate; ia nevrotic, funcţia realului există, dar este orientată spre scopuri mistificate ; psihoticul se plasează în afara realităţii, el suferă o ruptură în relaţia cu semnificanţi primordiali ai realuiui; există, ia psihotic, o respingere a semnificanţitor primordiali şi o proiecţie originară în exterior; în nevroză, Eul se supune exigenţelor Supraeului ; în psihoză, EuI este rupt de realitate, rămînînd dominat (invadat) exclusiv de exigenţele Sinelui; psihoticul (mai ales delirantul) construieşte o altă realitate, ei nefiind conştient de faptul că această realitate este deşartă; îa psihotic, se produce o ruptură între lanţul semnificanţi lor şi lanţul semnificaţiilor; psihoza operează o retractare a realităţii; nevroza operează o reprimare a dorinţei;
836/Rea
Realitate psihica ; Realitate — terapi e
m raportul dintre posibil şi real presupune o măsură a trecerii posibilului în real (probabilitatea) ; orice real a fost, anterior, un posibil (o posibilitate) ; posibilitatea se articulează la o anumită realitate, devenirea repre-zentînd în aceste condiţii un proces în care se desfăşoară unitatea posibilului şi a realului ; cînd posibilul contravine tuturor legilor realităţii, ale existenţei în genere, el se transformă în imposibil ; trecerea posibilului în real ţine de anumite condiţii în desfăşurarea proceselor şi fenomenelor (un exemplu de imposibil este afirmarea.unor procese acau-zale) ; discursul psihoticwlui în perspectiva raportului dintre posibil şi reai este o tentativă de rostire a imposibilului (—> PSIHOZĂ, NEVROZĂ, NEGARE, REFUZ, REFUZ AL REALITĂT1I, REALITATE PSIHICĂ, SCHÎ-. ZOFRENIE).
.96. REALITATE PSIHICĂ • Termenul desemnează, in accepţiunea lui FREUD, toate acele elemente ale psihismului caracterizate prin coerenţă şi rezistenţă, comparabile deci cu o realitate materială. Expresia se referă ia dorinţa inconştientă şi la fantasmele legate de ea. FREUD nu înţelege prin realitate psihică conţinuturile psihologice ca entităţi distincte, susceptibile de cunoaştere şi investigaţie ştiinţifică, ci ceea ce are, pentru subiect, valoare de realitate.
în psihanaliză, noţiunea de realitate psihică se leagă de rolul patogen al traumatismelor infantile reale, al fantasmelor (chiar dacă fantasma nu presupune, cu necesitate, un eveniment reai). Astfel, în nevroze, „realitatea psihică este cea cafe joacă roi dominant" (FREUD); ea se opune realităţii materiale, dar pentru subiect are valoare de realitate. Ceea ce în nevroze apare ca nejustificat (de exemplu, culpabilitatea obsesionaluiui) se justifică tocmai prin faptul că se leagă de această realitate psihică. Aşadar, realitatea psihică trimite la procesele inconştiente (care nu ţin cont de realitatea exterioară).
Sensul strict al expresiei realitate psihică se referă la dorinţa inconştientă şi fantasma corespunzătoare ei.
97.	REALITATE — terapie (engl. Realiţy The-rapy) • Sistem terapeutic dezvoltat pe baza teoriilor iui W. GLASSER (1965), care afirmă că omul, pe lîngă instinctul de 'supravieţuire, are necesităţi la fel de puternice : nevoia de a fi integrat, de a intra în competiţie, de a se distra şi de a fi liber. Autorul susţine că toţi cei care nu sînt capabili să controleze lumea înconjurătoare prin propriile forţe, în aşa fel încît să-şi poată satisface nevoile mai sus enumerate într-un mod rezonabil, pot beneficia de acest sistem terapeutic. Terapeutul trebuie să obţină un număr suficient de
relaţii despre pacientul său,pentru a putea identifica nevoile lui nesatisfăcute şi pentru a-i explica direct comportamentul său ineficient.
Terapeutul face cu pacientul său atît o evaluare a forţelor acestuia, cît şi un plan al viitorului comportament,4m aşa fel încît acesta să poată înlocui comportamentul considerat nesatisfăcător şi inadecvat. Odată cu stabilirea planului, terapeutul îi va cere subiectului angajare necondiţionată şi perseverenţă în realizarea acestuia, pentru a-şi putea satisface cît mai bine necesităţile.
Fiinţa umană este singura pentru care necesitatea de a trăi în securitate, de a fi integrată în mediul social, de a fi iubită, de a-şi Cîştiga auto-stima şi puterea, de a fi-Jiberă, reprezintă, pe lîngă nevoia fundamentală de supravieţuire, trebuinţe echipolente. Ea este singura care-şl. riscă viaţa sau chiar se sinucide pentru a-şi satisface aceste trebuinţe fundamentale. Comportamentul uman se modifică în aşa fel încît, atunci cînd plăcerea rezultă din împlinirea trebuinţelor, ea;să fie cît mai mult prelungită, dar, în mod cu totul paradoxal, poate implica şi o tendinţă de a rrenţine starea de disconfort, atunci cînd nu reuşeşte satisfacerea trebuinţelor.
Terapia realităţii pleacă de la premisa că, în general, oamenii au trebuinţe asemănătoare, dar diferenţa constă în gradul de eficacitate cu care îşi satisfac aceste trebuinţe.
Terapeuţii care se ocupă de acest domeniu evită folosirea unor tipologii sau diagnostice psihologice standard,- singurele „clasificări’' fiind cele întemeiate pe dihotomizarea :
—	persoane care şi-au găsit vocaţia, au succes şi sînt mulţumite în cea mai mare parte a timpului ;
—	persoane incapabile de a-şi defini vocaţia,
nefericite şi permanent în suferinţă.
Această din urmă categorie poate fi, la rîndui ei, împărţită în două subclase :
•	cei care renunţă să mai încerce ;
•	cei care încearcă să renunţe ia satisfacerea trebuinţelor.
Cele două comportamente, compensator în primul caz şi simptomatic în al doilea, sînt resimţite ca neplăcute, marcate intens sub raport emoţional.
Terapia realităţii pune accentul pe faptul că determinarea comportamentului se face, în primul rînd, din interior, condiţionarea externă fiind secundară.
După autorii acestei metode terapeutice, depresia, anxietatea, fobiile sînt numai strigătele de ajutor afe unui individ pus în imposibilitate de a găsi un acord cu realitatea. Terapia este o încercare de a-i ajuta pe subiecţi să aibă un control mai bun şi mai eficient asupra deciziilor luate în legătură cu propria viaţă, să aleagă acel comportament care îe va stisface mai bine nevoile înnăscute.
Realizare simbolica ; Reanimare în psihiatrie
Rea/837
98.	REALIZARE SIMBOLICĂ (cf. fr. reoiiser: ,vezi lat., res „lucru, obiect, ceea ce există”) • Metodă de psihoterapie analitică în schizofrenie, conştînd în rezolvarea frustraţii lor suportate de subiect în primii ani ai copilăriei prin satisfacerea simbolică, a trebuinţelor sale ; această satisfacere îi deschide subiectu lui accesul ia realitate. Termenul a fost introdus de M. A. SECHEHAYE (cazul Re/iee, o tînără schizofrenă pentru care autoarea a încercat un demers analitic, este expus în „Intro-«Juctron-a une psychotherapie des schizophrenes”
—	1954; bolnava însăşi relatează această experienţă în „Journal d’une schizophrene” — 1950).
în accepţiunea psihanaliştilor, „realizare” presupune satisfacerea trebuinţelor fundamentale ale schizofrenului în timpu! curei ; „simbolică” se referă la faptul că aceste trebuinţe se împlinesc conform exprimării lor, adică într-un mod „ma-gico-simbclic”, caracterizat prin unitatea dintre obiectul care satisface şi simbolul său. Realizarea simbolică.ar fi o formă a tehnicii maternajului, terapeutul reprezentînd partenerul matern („mama bună”), care înţelege şi împlineşte trebuinţele orale frustrate ; practic, realitatea „dură” şi frustrantă este înlocuită cu una suportabilă, protectoare. Realizarea simbolică vizează trebuinţele baza'e la nivelul regresiunii profunde a subiectului. Schizofrenia presupune, în optica psihanaliştilor, un proces de regresiune profundă, în care se pierde identitatea, se pierd „semnifi-canţii” experienţei. Realizările simbolice ale trebuinţelor elementare ar urma stadiile dezvoltării în succesiunea lor genetică ; astfel, se produce o reconstrucţie a Eului şi, în paralel, o recucerire a realităţii ; procesul este parţial similar cu ceea ce antipsihiatrii numesc „nevroză afectivă”.
99.	REANIMARE IN PSIHIATRIE (cf. re- prefix iterativ ; lat. animare „a însufleţi”) • Aplicare a unor metode şi tehnici medicale (se preferă ter-
menul de terapie intensivă), prin care se urmăreşte supravieţuirea bolnavului psihic, prin restabilirea uneia sau mai multor funcţii vitale, în caz de intoxicaţie, tulburări metabolice sau insuficienţă de organ.
Din gama largă a situaţiilor cu care este confruntat medicul psihiatru nu lipsesc acele cazuri în care terapia intensivă este indispensabilă. Asir gurarea succesului tratamentul depinde, într-o mare măsură, şi de condiţiile de organizare a asistenţei : saloane special amenajate în cadrul secţiei de psihiatrie (patul cu acces pe.ambele laturi, somieră tare, suficientă rufarie de schimb, un aspirator electric şi o butelie cu oxigen), material elementar pentru primul, ajutor (canulă Mayo, ventilator manual cu balon şi mască, perfu-zoare), posibilităţi pentru o monitorizare corectă. Medicamentele absolut necesare sînt Atropină, Adrenalina, Hemisuccinatul de hidrocortizon, serul dicarbonat, o soluţie macromoleculară per-fuzabilă, un analeptic respirator.	$
Gesturile elementare de prim ajutor au drept scop ventilaţia eficientă (gură la gură, cu balon etc.), masajul cardiac, poziţionarea corectă a bolnavului.
Aspectele ce privesc îngrijirile speciale acordate acestor bolnavi sînt de o mare importanţă în bilanţul pozitiv terapeutic şi cuprind:
•	igiena corporală riguroasă ;
•	prevenirea escarelor;	u
•	menţinerea echilibrului hidroelectroiitic (problema cheie a tratamentului acestor bolnavi), cu preîntîmpinarea deshidratării globale celulare sau extracelulare ;
•> asigurarea aportului caloric ;
•	prevenirea complicaţiilor.
Reanimarea se impune în cazuri diverse, dar frecvenţa cea mai mare o au intoxicaţiile voluntare poiimedicamentoase, alcoolice, toxicomaniile. La reanimarea simptomatică se adaugă, în aceste cazuri, metoda de eliminare a toxicului (lavaj gastric, diureză forţată neutră sau aicalinizantă, hemodializă). Măsurile vizează, pe lîngă eliminarea drogului din organism, susţinerea funcţiilor vitale, prevenirea complicaţiilor ; unele cazuri beneficiază de antidotul toxicului sau de agenţi chelatori.
în ordinea frecvenţei, intoxicaţiile medicamentoase se datorează:	barbituricelor, derivaţilor
fenotiazinici (Clordelazin, Levomepromazin, Ro-mergan, Tioridazin etc.), butirofenonici (Halope-ridol, Trifiuoperidol), antidepresiveior triciclice (Antideprin, Amitriptilină), produsului Antal col.
în afară de cazurile de intoxicaţii, afecţiunile psihice acute şi tot ceea ce se înţelege, de obicei, prin „urgenţă psihiatrică” reclamă şi ele, cel puţin, o reanimare simptomatică şi hrănire artificială. Astfel, în sindroamele confuzionale, psihozele acute, schizofrenie sau depresiile endogene
838/Rea
Reanimare ; Reapamnt) ; Rebenok s ; Receptivitate
cu refuz alimentar, starea bolnavului este agravată de epuizarea metabolică prin deficit nutriţional. Dacă delirul acut hiperazotemic este astăzi din ce în ce mai rar întîinit, se observă, în schimb, în mod frecvent, stări de epuizare organică la vîrst-niclî depresivi şi stări caşectice ia tinerii cu anorexie mintală. Se pot semnala „complicaţii psihiatrice” manifestate prin raptusuri, stări de agitaţie psihomotorie, producţii delirant-halucinatorii, episoade depresive, depersonalizareşi derealizare, care survin secundar îngrijirii unui bolnav oarecare într-o secţie de terapie intensivă (declanşate de ambianţa tehnicizată, starea gravă a a1 tor bolnavi internaţi în acelaşi serviciu etc,).
Existenţa unor tehnici moderne şi complexe, care în buna parte pot fi însuşite de unui dintre membrii echipei psihiatrice din secţia clinică, pasionat de problemele terapiei intensive, conduce, după GAYRAL şi GRANIER, la intervenţia oportună în următoarele situaţii :
•	tulburări respiratorii (neurologice, toxice — prin deprimarea centrilor respiratori ; mecanice, prin inhalarea sau sup^ainfectarea secreţiilor bronşice) — se combat prin respiraţie artificială monitorizata (în mod optim) ;
. • tulburări cardiovasculare (tulburări de ritm, secundare terapiei cu antidepresive, vaso-plegie de origine centrală prin neuroleptice sau doze masive de Meprobamat, insuficienţă cardiaca) — necesită monitorizare şi tratament, uneori masaj cardiac, defibrilari ;
•	stărî de şoc (neurogen, cardiogen, hipovole-mic, septic, anafiiactic) — impun terapia anti-
ŞOC ;
•	tulburări metabolice — sînt diagnosticate şi supravegheate în evoluţie prin analize biologice, corectîndu-se prin aport de eiectro-liţi, de lichide perfuzabiie, la nevoie, prin epurare extrarenală ;
•	echilibrul acido-bazic, frecvent afectat, este redresat în paralel cu combaterea tulburărilor metabolice ;
•	tulburări neurologice (de obicei, come, cj tulburări neurovegetative) — impun intu'oa-ţia şi respiraţia artificiala; convulsiile se tratează cu anticonvulsivante administrate intravenos ;
•	tulburările hematologice (coagulare intravas-culară diseminata), afectarea hepatică sau a altor organe se cer diagnosticate în timp util
Dozările toxicologice oferă informaţii cu valoare diagnostică, prognostică şi terapeutică, pe baza cunoaşterii farmacokineticu fiecărei substanţe.
Un bun instrument de urmărire a evoluţiei clinice sub tratament a bolilor psihica îl reprezintă şi dozările sistematice ale unor medicamente
psihotrope (litiu, anticonvulsivante, antidepresive» neuroleptice), permiţînd individualizarea terapiei şi prevenind posibile complicaţii ale unei sub-/su-prado zări.
Reanimarea cunoaşte, în clinica psihiatrică, o continuă perfecţionare menită să contribuie la îmbunătăţirea calităţii asistenţei acordate bolnavului psihic.
100.	REAPAMW Olanda-DCl Prazepam . • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-cîor-1-(cic!opropilmeti!)-1,3-dihidro-5-fenil- 2H-
-1,4-benzodiazepin-2-ona, cu acţiune anKiol i~ ticâ, sedativă şl uşor hipnotica. Nu se va administra în sarcină,
101.	REBENOK3 simptom • Tulburări psihice de tip perceptuai, care apar în timpul psihozelor postgripale, avînd drept caracteristică prezenţa apei. Halucinaţiile auditive, vizuale şi cenestezice pot lua aspecte dintre cele mai insolite : zgomotul apei care curge, susurul izvoarelor, valurile mării, imagini de nuri, bazine confluente de apă, lacuri, havuze, senzaţia că pe corp curge apă sau că părţi ale corpului sînt cufundate sau umezite de lichide. Tabloul halucinator poate lua un aspect oniric, bolnavul avînd teama de a nu se îneca, spaimă de apă şi inundaţii, încercnd să se salveze. Mai rar» bolnavii resimt o atracţie faţă de apă (hidromania).
Episodul halucinator poate dura ore sau zile. A fost explicat prin atingerea structurilor dien-cefalice de către virusul gripal. Simptomul a fost descris în 1974.
102.	RECATOL<M) RFG-DCI Catinâ m Psi-hcstimulent cu valenţe anorexigene, derivat fenil-etilaminat de tip (-r)-norpseudofedrină, indicat în astenie, preinvoluţie, sevraj, obezitate secundară curei cu neu role otice. Nu se asociază cu IMAO.
103.	RECEPTIVITATE (cf. fr. receptivite : vezi lat. reci pere ,,a primi”) • Proprietate a unui sistem de a recepţiona formele de energie care constituie stimulii lui specifici. Pentru organele senzor ale. neuroabernetica foioseste, cu acelaşi sen^, te~-menu! de per^zab^'trte.
Receptor ; Receptori cerebrali
Red-839
în limbajul comun, receptivitatea se referă fa capacitatea de asimilare a informaţiilor oferite sau, prin extrapolare, ia asimilarea unor idei, opinii, conduite, capacitate care se dobîndeşte în cursul existenţei individului, prin antrenament sau prin acumularea de experienţă, fiind o condiţie facilitatoare a învăţării. In cursul formării sale ca personalitate, individul trece de la formele primare ale receptivităţii — acceptarea lipsită de critică a copilului — la o formă superioară de receptivitate, selectivă si specializată (intelectuală, artistică, profesională - P. POPESCU-NEVEANU).
Receptivitatea este deosebit de importantă pentru succesul tehnicilor psihcterapeutice.
Tot în medicină, termenul este utilizat şi pentru a desemna lipsa de rezistenţă specifică a unei persoane sau a unui grup pcpulaţional faţă de o boaiă infecto-contagioasă, urmată de contractarea acestei afecţiuni.
104.	RECEPTOR (cf. fr. recepteur: vezi tat. rec/pere ,,a primi”) • Structură anatomică dotată cu specializare funcţională, la nivelul căreia aţiile unor forme de energie (stimuli specifici) sau Intensităţile mari ale altora (stimuli nespecitîci) se transformă în potenţiale de receptor, ce se propagă sub formă de potenţiale de actiu * Structural, receptorii sînt fie epitelii specii a e în receptarea unor stimuli specifici din rec i extern sau intern (epitelii senzoriale), fie terminaţii dendritice neuronale, aparţinînd neuronilor din ganglionii spinali sau omologilor tor cranieni.
La nivelul receptorilor se realizează o primă etapă de codificare a stimulului, urmată de apariţia semavei subiective, conştiente, prin procese de integrare nervoasă centrală. Receptorii reprezintă segmentul „periferic al analizatorilor, sisteme complexe şi unitare, la nivelul cărora are loc acest proces de integrare.
Una dintre clasificările receptorilor se face în funcţie de localizarea acestora :
•	e-xteroreceptori, p'asa* a s'. crafaţa corpului si reprezentaţi de receptori aparţinînd analizatorilor cutanat, .,iua!, z.ativ, gustativ şi olfactiv ;
•	p roprioreceptcri, loca t ia nivelul apara-
tului locomotor si ape r -d analizatorului kinestezic;	-	‘*
•	intero receptori, localizaţi ia nivelul organelor interne (viscere).
Stimulii care acţionează asjr te acestor receptori pot fi mecanici, fizici, c — c fiziologici.
Leziuni ale receptor Ier pet deJermina incapacitatea unui subiect de a .es :: ? numite calităţi serzo^aie ale lumii inccnrr.--L.oa''e. Există insă deficite psihosenzoriale în cadrui cărora aceste ca'itati nu s'nt necunoscute de ; !>ect, deşi recep-toi'u1 este ir tact (—► AGNOZ!!).
Plecînd de la afirmaţia lui PAVLOV că şi cortexul este o suprafaţă receptoare pentru stimul ii care au fost recodificaţi subcortical, receptorii se mai pot clasifica în receptori centrali si receptori periferici (-> RECEPTORI CEREBRALI)!
105.	RECEPTORI CEREBRALI (cf. lat. rec/pere ,,a primi” ; cerebrum „creier”) • Noţiunea de receptor afost introdusă de LANGLEY în 1905, iar descoperirea structurilor receptoare cerebrale se tiatereşte utilizării substanţelor agoniste şi antagoniste specifice, tehnicilor farmacologice, elec-trofiziologice, radioizotopice şi imunologice. Descoperirea receptorilor cerebrali este o etapă deosebit de importantă în farmacofiziologie, deoarece permite stabilirea unei relaţii cantitative între doze sau între concentraţia drogului şi efectele sale farmacologice. Receptorii sînt, de asemenea, responsabili de selectivitatea acţiunii drogului şi lot ei mediază acţiunea agoniştilor şi antagonistelor farmacologici ai drogurilor.
Tehnicile cele mai utilizate în studiul receptorilor cerebrali sînt cele bazate pe proprietatea unei molecule de a deplasa o alta fixată pe acelaşi receptor, în funcţie de puterea sa farmacologică, precum şî tehnici de „legătură” care evidenţiază numărul de situsuri maximum posibile pentru o moleculă şi afinitatea receptorului faţă de acea moleculă.
Definiţi iniţial ca situsuri celulare, pe care neuro_ transmiţătorii Sau neuromodulatorii se pot fixa pentru a-si exercita acţiunile caracteristice, receptorii au fost identificaţi structural cu macromo-lecule proteice dotate cu specificitate spre un anume mediator. Cele mai cunoscute sînt proteinele reglatoare, care mediază acţiunea neuro-transmiţătorilor şi hormonilor. Mai pot acţiona ca receptori şi alte categorii de proteine : enzimele (dacă pot fi activate sau inhibate cu un anume drog), proteinele transportoare sau chiar pro-tînele structurale (tubulina).
Deci, receptorul are capacitatea de a fixa spe-specif c o anumită substanţă şi de a iniţia, sub acţiunea ei, evenimente biofizice sau biochimice care să determine un răspuns celular, de asemenea specific.
în sistemul nervos central, receptorii se află coalizaţi îa nivelul sinapselor şi, în funcţie de componenta sinaptică la care sînt ataşaţi, deosebim :
•	receptori presinaptici, care captează mediatorul, şi autoreceptorii, sensibili ta variaţiile concentraţiei de mediator ?n fanta sinaptică ; există receptori a căror acţiune se realizează în sensul facilitării procesului de eliberare a neurotransmiţătorului si receptori a căror stimulare inhibă acest proces ;
840/ Rec
Receptori cerebrali — clasificare
RECEPTOR/
EXTERORECEPTORi
'{recetcr; superficiali cutanati)
12! h funcţie de structura
1	terminări! nervoase libere
2	terminata nervoase Încapsulate
3. terminata nervoase periîrihiale (lo nivelul foliculilor pilosi)
mh funcţie de modalilai ea de recepţii* l exterorecepion de distanfâ (ielere ^ cep fori) -re fina
-organ Corii- ■ -*	'
-mucoasa ung va IU -mucoasa olfactiva
Zexteroreceptori de contact a) pt. sensibilitatea lactiic -discuri Merkel -corpuseul! Meissner -terminalii periîrihiale h) pentru sensibilitatea presionale -corpusculi uotgi -corpuscuh Vater-Pccinf'
-corpusculi Krause -corpuscuh Ruffini
c)pentru	sensibilitatea dureroasa . -terminalii nervoase Obere
d)pentru	sensibilitatea termică -terminala nervoase libere -corpusculi Krause
-corpuscuh Ruffini
PROPRIORECEPTORi
0 Care sînt in ferma:; de sensul mişcării si poziţia corpu:ui
lcorpuscuh neurolsndir.osi. Golgi
2.corpuscuh	Ruffin;
3.terminaIii	nervoase libere *corpusculi fytin
IM ce control al tonis^ muscular \ l fusurile neurzrri,scJar$
INTERQRECEPTGRI (VISCERORECEPTORii
funcţie de s truc turc 1 terminala nervoase litere 2corpusculi lamefel'
■ S3jb funcţie de modei; ;c tec de recepţie.. t barorecepior*
Zchemorecspforl j.Gsmcreceptor
Receptori cerebrali : localizare, funcţii
Rec/841
•	receptori postsinaptici, care asigură transmiterea mesajului în funcţie de caracteristicile neuromediatorului ; astfel, dopamina este un neuromediator inhibitor, iar acetilcolina este exc'rtator.
Pentru ca o structură proteică să poată fi considerată receptor pentru o anume substanţă, ea trebuie să satisfacă următoarele criterii :
•	să prezinte o afinitate deosebită pentru acea substanţă, putînd să realizeze legarea şi fixarea ei la concentraţii foarte mici ;
•	capacitatea receptorului de a fixa neuro-transmiţătorul sau neuromediatorul trebuie să fie proporţională cu cantitatea de substanţă prezentă ;
•	fixarea sau legarea substanţei de receptor trebuie să fie reversibilă ;
•	interacţiunea dintre neurcmediator (modulator) şi receptor trebuie să fie specifică şi să se realizeze după o cinetică bine stabilită ;
•	fixarea (legarea) neurotransmiţătorului (modulatorului) de receptor să declanşeze un răspuns biologic.
Membrana terminaţiilor presinaptice conţine canale specifice pentru calciu şi sodiu, astfel încît declanşarea potenţialului de acţiune determină pătrunderea intracelulara a ionilor de Na+ alături de cei de CaT~r.
Cantitatea de neurotransmiţătcr eliberat de fa nivelul veziculelor presinaptice este direct influenţată de numărul de ioni de Ca'1'4" ce se leagă de proteinele receptoare de pe faţa internă a membranei presinaptice. Aceste proteine sînt numite situsuri de eliberare. Fixarea calciului favorizează apropierea veziculelor ce conţin neurotransmiţă-toru! de membrana presinaptică, fuzionarea acestor vezicule cu ea şi, în final, deschiderea lor în spaţiul sinaptic. Orice factor care influenţează intrarea ionilor de calciu în butonul terminai presinaptic va influenţa eliberarea mediatorului chimic.
Receptorii membranari postsinaptici au două componente :
•	o componentă de fixare, care proemină în spaţiul sinaptic şi fixează neuromediatorul eliberat din membrana presinaptică ;
•	o componentă ionoforă, care pătrunde în interiorul membranei postsinaptice şi care, la rîndul ei, este de două tipuri :
—	activator chimic al canalelor ionice, care acţionează influenţînd mişcarea Na+, Kr, CI ; astfel, deschiderea canalelor de Na+ produce depolarizarea membranei presinaptice, declanşînd deci un potenţial presinaptic excitator (astfel acţionează acetilcolina) ; deschiderea canalelor de K+ şi CI” determină hiperpolarizarea membranei postsinaptice, cu apariţia unui potenţial postsinaptic inhibitor (aşa cum
acţionează acidul gamaaminobutiric), mărimea potenţialului postsinaptic fiind proporţională cu numărul de canale ionice deschise (MEYER) ; acest mecanism de acţiune este de scurtă durată :
—	enzimă care activează sistemele metabolice interne ale celulei ; astfel, cuplarea receptorului cu adenilatciclaza inactivă fixată pe faţa internă a membranei celulare are drept efect activarea enzimei, cu sinteza de adenozinmonofosfat ciclic din adenozintrifosfat şi inducerea activităţii enzimatice celulare prin activarea adeno-zinmonofosfat-proteinkinazelor ; acest mecanism determină intrarea în acţiune a celui de al doilea mesager (primul fiind mediatorul chimic) şi anume, adenozin-monofosfatul ; adenozinmonofosfatul ciclic, odată format, modifică permeabilitatea membranară postsinaptică, prin deschiderea protein-canalelor, dînd naştere potenţialului postsinaptic ; prin acest mecanism acţionează dopamina, noradre-nalina, histamina, serotonina.
Aparţinînd membranelor celulare, receptorii sînt supuşi, ca şi acestea, unor procese de permanentă reînnoire, numărul lor fiind variabil în funcţie de cantitatea de ligant. O cantitate mare de neurotransmiţători antrenează o hiperstimulare a receptorilor, care însă, ulterior, diminuează prin intervenţia unui mecanism adaptativ (fenomen de desensibilizare sau hiposensibiIitate a receptorilor).
Majoritatea intermediarilor chimici prezintă o ..polispecializare’’ în privinţa modelului de stimulare a membranei postsinaptice. Astfel, acetilcolina utilizează sistemul de protein-canale ionice la nivelul plăcii neuromusculare, în timp ce, la nivelul sinapselor centrale, acţionează prin intermediul celui de-a! doilea mesager.
Neurolepticele (fenotiazine şi butirofenone) blochează receptorii proteici postsinaptici, îm-piedicînd fixarea dopaminei. Aceste droguri, prin hipersensibiiizarea receptorilor dopaminergici postsinaptici de 1a nivelul nucleilor bazali produc diskineziile tardive.
Reserpina produce depleţia veziculelor sinap-t:ce monoaminergice, antidepresivele împiedică recaptarea noradrenalinei şi serotoninei în membrana presinaptică şi scăderea numărului receptorilor beta-adrenergici. Amfetaminele cresc eliberarea de dopam ină, cofeina şi te of iii na inhibă fosfod ieste raza, cu creşterea cantităţii de adenozinmonofosfat ciclic. Drogurile halucinogene, prin elemente structurale comune cu intermediarii chimici fiziologici, se fixează în locul acestora pe receptorii membranei postsinaptice, pe care îi stimulează (mescalina are nucleu benzenic, similar dopaminei, LSD şi psilocibinâ — nucleu indolic
842/Rec
Recepţie ; Racesiv ; Racatan^ jj Recidiva ; Recidivism
similar serotoninei). De altfel, LSD poate fi agonisi sau antagonist de serotonină, în funcţie de doză.
106.	RECEPŢIE (cf. lat. receptio ..primire”) • Proces neuropsihic care constă în formarea unor imagini simple sau complexe, prin detectarea, captarea şi codificarea informaţiilor primite. La nivelul analizatorilor, procesul de recepţie se desfăşoară astfel : segmentul periferic (receptori, celulă specializată) detectează şi captează informaţia, care este ulterior condusă pe ci ascendente, specifice şi nespecifice, pînă la nive cortical (segment central a! analizatorului). Atît pe traseul ascendent, cît şi la nivel cortical, are loc codificarea şi integrarea nervoasă a stimulului recepţionat, aceste procese fiind finalizate prin formarea senzaţiei subiective şi conştiente.
Procesul de recepţie reprezintă o caracteristică a organului de simţ, prin care acesta întreţine relaţii informaţionale cu mediul şi, implicit, realizează integrarea organismului în acest mediu.
Acest proces stă îa baza percepţiei, care oferă informaţii elementare despre realitatea mediului Intern şi extern, antrenînd procese afectiv-cog-nitive dotate cu specificitate individuală. Tulburările de percepţie au o frecvenţă mare în psihopatologie şi deci o semnificaţie semiologică deosebită.
107.	RECESIV (cf. lat. recessio „retragere”) • Termen utilizat în genetică pentru a desemna însuşirea unor gene alele de a codifica mai greu, în raport cu genele alele dominante, sau de a nu se exprima fenotipic. Astfel, o anumită trăsătură deosebită a celor doi genitori poate să nu se manifeste fenotipic ia descendenţi dacă alela mutantă este recesivă. Pentru ca un caracter recesiv comun celor doi genitori să se exprime fenotipic la descendenţi, aceştia trebuie să primească ambele alele recesive (organisme homozigote). Perioada necesară unei mutaţii pentru codificarea informaţiei genetice şi apariţia expresiei fenotipice are o durata variabilă, în funcţie de relaţia dominanţă--recesiVîtate, dar şi de alţi factori externi sau interni.
Afecţiuni genetice a căror transmitere este dependentă de rece sivitatea genelor mutante sînt daltonismul, hemofilia, uneie forme de atrofie a nervului optic. Frecvenţa afecţiunilor ereditare transmise autosomal recesiv variază între 0,11—0,21%. Numeroase erori metabolice înnăscute se transmit autosomal recesiv, multe dintre ele fiind asociate cu înapoiere mintală (fenilceto-nuria, galactozemia. unele neurolipidoze).
108.	RECETAN<M) Italia-DCI Butidrinâ • Betablocant de tip a-/(sec-butilamino)metii/--S^^S-tetrahidro-î-naftalin-metanol, indicat în anxietate, alcoolism, ca adjuvant în combaterea sevrajelor, în distonii neurovegetative, psihoso-
matici Nu duce fa dependentă, nu se asociază ci IMAO.	'	’	...
109.	RECIDIVĂ (cf. lat. recidivas ,,care revine")
—	sin. REÎM BOLNĂVI RE • Reapariţia simptome-lo'* bolii la un interval variabij de timp după vindecarea primei îmbolnăviri. în cazul bolilor psihice, diferenţierea recidivei de recădere este adeseori dificilă (recăderea semnifică reapariţia sim-ptomelor la o afecţiune remisă, dar nevindecaţii, datorită tratamentului insuficient ca doze sau durată). Poate fi considerat ca recidivă un tablou clinic apărut după un interval de timp suficient de lung pentru ca prima îmbolnăvire să fie considerată vindecată. De aceea, recidivele sînt rare în bolile psihice, mult mal frecvente fiind recăderile.
în sens juridic, termenul se referă îa repetarea unei infracţiuni, după aplicarea unor masuri de represiune sau reeducare.
Cercetările întreprinse au arătat că în cazul subiecţilor cu dizarmonii de personalitate de tip antisocial, recidivele sînt mai frecvente decît în cazul altor dizarmonii de personalitate.
Prin măsurile luate în cazul indivizilor cărora expertiza medico-legală le precizează un discernămînt atenuat sau absent datorită unei afecţiuni psihice, se urmăreşte preîntâmpinarea unei recidive.
Studiile au relevat că elementul bio-psihologic nu este determinant, societăţii revenindu-i, prin factorii săi educaţionali, un rol important în prevenirea recidivelor, mai ales în cazul delincvenţel juvenile.
110.	RECIDIVISM (cf. fr. recidiver: vezi lat. recidivus) • Caracteristică definitorie a comportamentului antisocial, constînd din iterarea periodică sau întîmplătoare a actelor delictuale. Constituie un indice juridic de apreciere a delincvenţel şi malignităţii comoortamentelor deviante delictuale.
WEST (1963) a studiat biografia a 100 recidivist!, dintre care 50 avuseseră perioade nedelictuale destul de îndelungate. El a constatat că aceste perioade au coincis cu prezenţa unui suport social bine exprimat în existenţa recidivistului (părinţi, soţie, asistenţă socială în perioadele de ,.încercare” a readaptării lui sociale etc.), ceea ce a sugerat un ros important în prevenirea recidivelor al reducerii anxietăţii şi stresului prins relaţionare constantă la o altă persoană.
Recogncr>iM) ; Recompensa ; Recondiponare ; Recrein^
Rec/843
111.	RECIMIN(M) Coreea — DCI Rescinnominâ m Neuroleptic, derivat alcaloid de Rauwolfia de tip 3,4,5-acid trîmetoxicinnamic esterificat metil reserpat, cu acţiune sedativă. Nu se administrează în cazul existenţei unei componente depresive ; este un marcat hipotensor.
112.	RECKUNGHAUSEN(B) boala-» FACO-
MATOZE.
113.	RECOGNAN^ japonia-DCl Citicolinâ
•	Psihostimulent cu o structură chimică particulară de tip cotină-citidină 5’-es:er pirofosfat, cj acţiune psihostimulentă şi anorexlgenă. Practic, nu are efecte secundare.
114.	RECOMPENSĂ (cf. fr. recompense ; vezi : re-; lat. compensare) • Răsplată cu care este apreciată o acţiune sau conduită, individuală sau de grup, avînd drept scop întărirea sau creşterea eficienţei acţiunii (conduitei) respective, prin factori pozitivi, gratificanţi. în ait< " r a cj pedepsele, recompensele constituie insvr men+e de socializare a individului (R. L1NTON '90, de control social şi de educaţie.
în plan subiectiv, este trăită cu satisfacţie, ca stare de confort, îndeplinind funcţii multiple: de mobilizare în atingerea unei performanţe, de stimulare a iniţiativei, de încurajare sau de întărire a motivaţiei iniţiale, de creştere a eficienţei unui individ sau grup social etc.
Recompensele pot fi de ordin material sau moral, pot fi administrate individual sau unui colectiv. Cele de ordin moral (care predomină în societăţile evoluate) pot îmbrăca mai multe forme : încurajare (publică, individuală), laudă, recunoaştere socială, evidenţiere, promovare socială etc. Permeabilitatea la recompense se realizează de
timpuriu în psihogeneză, aşa cum o demonstrează studiile experimentale privind învăţarea la copii (copilul devine în mai mare măsură apt de performanţe sub acţiunea laudei, decît sub acţiunea criticii, a pedepsei sau a indiferentei — E. HURLOCK, 1964).
Modalităţile de recompensare morală îa care recurge psihiatrul în relaţia cu pacientul trebuie să fie bine dozate şi suplu mînuite, în funcţie de particularităţile nosografice şi psiho-individuale a?e pacientului, în caz contrar, încurajarea dăunează actului medical sau progreselor realizate prin mijloacele chimioterapice PEDEAPSĂ, PREMIU, MOTIVAŢIE.
115.	RECONDIŢIONARE (cf. fr. conditionner ; vezi lat conditio „condiţie”) • Tip de psihoterapie bazată pe concepţia potrivit căreia nevroza ar fi rezultatul unei condiţionări deficiente. Pacientul este direcţionat cu autoritate spre alte modele comportamentale şi spre practicarea unor obiceiuri noi, care vor căpăta valoare pentru el (SLATER). Pacientul este considerat a fi în stadiul de inhibiţie patologică (ea însăşi un răspuns condiţionat), care blochează expresia emoţională liberă (excitaţia).
Tratamentul psihoterapeutic este direcţionat spre reflexele inhibitorii condiţionate, neînvă-ţate, şi înlocuirea lor cu reflexe condiţionate excitatorii, cu ajutorul unor mijloace prin care reacţiile emoţionale deliberate se stabilizează ca reflexe condiţionate. Participarea subiectului la obţinerea unor rezultate semnificative este necesar să fie foarte susţinută. Metoda este însă destul de limitată şi pleacă de ia un punct de vedere strict mecanicist.
116.	RECREIN(1I) Japonia-DCl D ecnol tar-
tret • Psihostimulent, derivat dimetiiaminoetano! (DMAE) ; este un precursor al acetilco’inei, cu acţiune psihostimulentă, determinată de creşterea concentraţiei de acetilcolină, şi cu valenţe antidepresive. Se poate utiliza în corectarea efectelor secundare ale neurolepticelor sedative ; are acţiune proconvuisivantă.
117.	RECTOCOLITĂ ULCEROASĂ*®) (cf. lat.
rectum ; gr. koicn „intestin” ; sufix — /t/s „inflamaţie”) — sin. CROHN(B) boală• Afecţiune psihosomatică în directă legătură cu colita ulceroasă. Definiţia princeps este dată de CROHN în 1932, dar fără o diferenţiere notabilă în raport cu alte tipuri de colită. Este caracterizată prin-tr-un proces necrozant care afectează recurent, colonul provocînd leziuni cicatriceaie. Numita iniţial enterită regională, boala a fost identificată ca afectînd intestinul gros de la un cap la altul. Diagnosticul este dificil, datorită instalării pro-grediente. Natura şi gravitatea simptomatologiei sînt în legătură cu gradul de afectare a colonului.
844/Rec
Recunoaştere ; Recunoaştere falsă ; Recuperare
Boala lui CROHN se poate manifesta ca o ane-miere cu instalare insidioasă sau ca o stare febrilă de origine necunoscută. în perioada de stare apar durerile abdominale intermitente şi diareea suba-cută. Poate surveni la orice vîrstă, dar afectează în primul rînd adultul tînăr, cu maximum de incidenţă în decada a treia de viaţă. Ambele sexe sînt în mod egal afectate. Nu există date care să confirme o transmitere ereditară.
Trăsăturile de personalitate ale suferinzilor de această boală sînt asemănătoare cu cele ale subiecţilor suferinzi de colită ulceroasă : compulsivi-tate, dorinţa de ordine şi curăţenie, abstinenţa, lipsa umorului, timiditatea, interiorizarea agresivităţii. Ei suportă cu greu critica, sînt extrem de orgolioşi, au o dezvoltare particulară a trăsăturilor narcisistice. Organizarea Eului este de tip punitiv, marginal, vulnerabil la dificultăţi existenţiale, în faţa cărora se descurajează.
Nici una din teoriile psihosomaticii nu este su-perpozabilă patogenezei bolii Crohn.
Alături de terapia medicamentoasă obişnuită , boala Crohn poate beneficia şi de psihoterapie, dacă se respectă următoarele principii (D. OKEN) :
•	psihoterapia trebuie făcută cu abilitate şi
tact;
•	psihoterapeutul să colaboreze strîns cu un internist ;
•	psihoterapia să fie ţintită pe gravele probleme psihice declanşate de existenţa acestei boli.
118.	RECUNOAŞTERE (cf. lat. recognoscere)
•	Fenomen legat de procesul de memorie, caracterizat prin reidentificarea unei situaţii percepute anterior. Identificarea presupune compararea percepţiei cu imagini actualizate de către memorie.
în funcţie de gradul de precizie, pot fi considerate mai multe tipuri de recunoaştere :
•	recunoaştere eronată — cînd se identifică greşit imaginea cu situaţia memorizată ;
i	• recunoaştere imprecisă — cînd sînt recunoscute numai anumite elemente sau caracteristici ale imaginii ;
[• recunoaştere precisă — care implică o analiză şi sinteză a elementelor specifice obiectului, nefiind o simplă percepţie repetată.
Recunoaşterea se diferenţiază de reproducere, fenomen care se realizează în absenţa obiectului perceput anterior.
Recunoaşterea formelor constituie unul din domeniile de studiu din inteligenţa artificială, avînd drept scop final modelarea pe calculator a unor funcţii complexe, necesare deplasării şi activităţii roboţilor.
119.	RECUNOAŞTERE FALSĂ (cf. lat. recognoscere ; fal sus „fals”)—► FALSĂ RECUNOAŞTERE.
120.	RECUPERARE (cf. lat. recuperare „a recîş-tiga, a recăpăta”) • Acţiune, „proces prin care i se redă unei persoane posibilitatea de a-şi trăi, în limitele normalului, viaţa pe deplin” (BAKER).
Scopul acestei acţiuni importante, dar grevate de o serie de dificultăţi majore, este reîntoarcerea bolnavului (mintal) în mediul său socio-familial la cei mai înalt potenţial de readaptare pe care-l poate atinge.
Grevată în mare măsură de necesitatea rezolvării unor cazuri urgente sau acute, recuperarea bolnavilor psihici cronici rămîne deseori pe plan secundar, atît în activitatea psihiatrului din clinică, cît şi a celui din ambulator ; totuşi, în ultimul deceniu s-a subliniat faptul ca un demers terapeutic oprit înaintea recuperării este cel puţin incomplet şi nu se înscrie într-o viziune globală nici ca eficienţă, nici ca act medica! propriu-zis. Necesitatea recuperării a condus la apariţia unor unităţi specializate în acest tip de terapie, dar o serie iargă de autori subliniază necesitatea realizării acţiunilor de recuperare de către oricare dintre eşaloanele demersului terapeutic.
între tratament şi recuperare există o unitate dialectică ; pe de o parte, merg simultan, îmbi-nîndu-se, iar pe de altă parte, se deosebesc : tratamentul combate procesul primar al îmbolnăvirii, pe cînd recuperarea stimulează şi dezvoltă deprinderile ce pot acoperi deficienţa funcţională reziduală.
în esenţă, recuperarea este procesul care face capabilă o persoană cu un anumit grad de incapa-
Recuperare în psihiatrie
Recf845
citate să-şi folosească cît mai bine aptitudinile restante, într-un context social, pe cît posibil, normal.
In cadrul concepţiei unitare de sănătate mintală, problema recuperării capătă o valoare deosebita ; ea se adresează unor categorii de bolnavi psihic în diferite etape ale evoluţiei afecţiunii. Confc-m concepţiei moderne, în asistenţa bolnavului psihic măsurile de recuperare se instituie încă de la debutul bolii, prin metode recuperatorii aplicate în scopul conservării capacităţilor psihice, prin acţiuni desfăşurate în vederea inserţiei familiale sau profesionale.
Bolnavul psihic cronic nu este doar un ,,bolnav”. adică doar obiectul de interes al serviciilor medicale ; e! trebuie privit şi ca un ,,deficient”, prin aceasta înţelegîndu-se toate consecinţele pe care le implica suferinţa sa pe plan psihosocial:
•	incapacitatea de interreiaţionare ;
•	incapacitatea sau scăderea capacităţii profesionale ;
•	scăderea capacităţii de autoîntreţinere ;
•	modificarea sau prăbuşirea statutului social ;
•	modificarea atitudinii faţă de grupul în care era integrat anterior debutului bolii ;
•	izolare ;
•	marginali zare.
Faţă de toate aceste deficienţe, cu variaţii de intensitate şi structură, singura posibilitate de contrabalansare este existenţa unor sisteme de ajutorare, de protejare, a unui model funcţional recuperator, adecvat şi viabil pe toată durata deficienţei.
Modelul şi posibilităţile acţiunilor de recuperare sînt legate, pe de o parte, de atitudinile pe care grupul social ie are faţă de bolnav, iar pe de altă parte, de însăşi atitudinea bolnavului faţă de propria sa boală.
Tabel nr. CXXIII
EFECTUL ATITUDINII FAŢĂ DE BOALA PSIHICĂ ASUPRA BOLNAVULUI
TIPUL ATITUDINII	negativă	mister	indi- ferenţă	ajutor	repulsie	teamă
GRUPULUI						
EXPRESIA
ATITUDINII
FAŢA DE PREZENTA BOLNAVULUI ÎN COMUNITATE
contrariantă
intolerabilă
i ndlfe rentă
protectivă
respingere
expu Izare
Tabel nr. CXXIV
FORME ALE ATITUDINII BOLNAVULUI PSIHIC FAŢĂ DE BOALĂ
I CERERE DE AJUTOR		RESPINGERE DE AJUTOR	DISIMULARE	SUPRA- SIMULARE
Recunoaşterea deficienţei	+			±	
Nevoia de recuperare		—	±	
Consecinţe sociale	+	—	±	—
Modul de desfăşurare a acţiunilor de recuperare este rezultanta acestor atitudini, fiind, totodată, expresia nivelului de dezvoltare socială şi culturală a comunităţii.
Recuperarea presupune un proces secvenţiali-zat şi existenţa unor principii fundamentale privitoare la acest proces :
•	integrarea acţiunilor în structurile comunitare ;
84 6/Rec	Recuperare fn psihiatrie
•	dinamizarea deficientului psihic ;
•	diversitatea şi mobilitatea metodelor ;
•	programarea şi planificarea gradată a acţiunilor recuperatorii;
#	cont rol u-1 şi supravegherea medicală a acţiu-
nilor recuperatorii ;
•	readucerea ia normalitatea funcţională. Arătînd relaţiile dintre eficienţă si recuperare,
C. ENĂCHESCU propune următoarea schemă operantă :
Schimbarea centrului de greutate a asistenţei medicale, cu preponderenţa asistenţei ambulatorii,'apariţia staţionarelor de zi, a noţiunii de echipă terapeutică au modificat profund eficienţa şi sensul acţiunilor de recuperare, revaiorizîndu-le ia un nivel calitativ superior. Desigur, activitatea de recuperare se desfăşoară paralei şi simultan cu dispensarizarea şi aite măsuri de psihoigienă (familială, comunitară etc.).
Recuperarea ţine seama, ca orice demers medical, de criteriul specificităţii nosologice.
In nevroze, recuperarea trebuie să aibă în vedere criteriile eficienţei şi aie randamentului, adică să se desfăşoare într-un timp cît mai scurt, nefiind vorba de o afecţiune gravă. Măsurile recuperatorii se axează pe psihoterapie sub toate formele ei (indicaţie electivă), cură sanatorială, asanarea mediului familial şi ameliorarea condiţiilor de muncă (adecvarea lor).
în tulburările de structurare a personalităţii, măsurile recuperatorii se vor axa, în primul rînd, pe metodele de ordin psihosocial. Atitudinea comunitară fermă, măsurile educative, încadrarea în grupul profesional, psihoigienă familială se vor alătura supravegherii medicale atente şl intervenţiei precoce în cazul decompensărilor.
în psihoze, măsurile recuperatorii trebuie să fie aplicate în toată complexitatea lor. Procesul recuperator începe odată cu debutul bolii (criteriul precocităţii), utilizînd întregul arsenal terapeutic (criteriul intensităţii) şi prelungindu-se pînă la obţinerea maximului recuperator (criteriul duratei). Recuperarea, la care va participa o echipă terapeutică complexă din partea căreia se cere un
susţinut efort competent, se va adresa atît bolnavului, cît şi familiei şi comunităţii (criteriul' totalităţii). Instalarea unei deficienţe psihice importante impune recurgerea la metode specifice de tip protectiv : ateliere de ergote.-apie, ateliere protejate şi, in cazurile foarte grave, cărr.'neie spital de cronici.
în alcoolism, chimioterapiilor şî ps’-hcterapnlor de decondiţionare ii se vor adăuga, pe lingă alte forme specifice de terapie (cultterapja, terapia ocupaţională, socioterapia), măsuri ca schimbarea microcolectivităţii şi reorganizarea familiei, participarea colectivului de munca la acţ’unea recuperator ie.
în oligofrenii, recuperarea adaugă ia metcdefe terapeutice medicamentoase (nootrcpe şi, eventual, sedative), procedurile fizioterapeutice, psihoterapia, terapii de reeducare comportamentală şi psihomotorie, măsuri medico-pedagogice şl profesionale.
în gerontopsihiatrie, măsurile de recuperare^nu mai vizează capacitatea de muncă şi se adresează numai aspectelor medico-sociale. Acestea constau în măsuri de protecţie socială, măsuri comunitare legate de crearea unor condiţii necesare pentru, păstrarea raporturilor normale cu lumea şi existenţa, crearea în cadrul comunităţii a unei atmosfere familiale.
Prevenirea instituţionalizării, la care spitalul clasic de psihiatrie, ca ,,instituţie totala”, supunea pacientul, făcîndu-I incapabil de a reveni în cadrul comunităţii la o viaţă independentă, este primul, pas al recuperării. Subliniată ca factor negativ de o serie de autori —RUSSELL, BARTON (nevroza>.
Recuperare ; Recurenţa ; Redeptin(M)
Red/847
Instituţională), CUMMING, WiNG, BROWN, BIRLEY —, instituţionalizarea poate apărea ca efect al lipsei de motivaţie pentru recuperare a pacientului care, anterior internării, a avut în nledî; J social c serie de experienţe negative datorate bolii. La instituirea unei astfel de situaţii conduc supramedicaţia, atitudinea de depersonalizare a subiectului (care devine un ,,cronic"), izolarea geografică a instituţiei spitaliceşti.
La subiecţii îa care au apărut deja fenomene de Jnstituţionauzare sau la cei ia care internarea s-a prelungit peste şase luni, trebuie întreprinse o serie de acţiuni de selecţie, care să permită iniţierea recuperării, ori de cîte ori acest lucru poate fi făcut : orientarea către secţiile mici, spre sistemul staţionarelor de zi şi al atelierelor cu regim protejat. în aceste unităţi, metoda grupurilor, reducerea terapiei medicamentoase la nivelul minim posibil şi a posolo-gijei. la un număr cît mai mic de prize (fără ca aceste măsuri să diminueze efectul antipsihotic al terapiei), terapia ccupaţională şi cultterapia sînt principale linii directoare. Reinserţia familială se va face cu prudentă, mai ales atunci cînd sînt constatate cond defavorabile (respingerea bolnavului sau sup^aprotecţia acestuia care nu ar duce decît la sch-i^Ji^ea tipului de dependenţă).
Integrarea socio-profesională, ca ultim act al recuperării, implică eforturi deosebite atît din partea fostului pacient, cît şi a întregii echipe terapeutice. Găsirea unui loc de muncă adecvat, rezolvarea problemelor de reinserţie familială sau în rrficrocolectivitate, stabilirea unui program de <disp>ensarizare — sînt măsuri care^ trebuie să se constituie într-un tot unitar. în acest scop, relaţia psihiatrului cu comunitatea pe care o deserveşte ar trebui să fie, în cele mai multe cazuri, d‘(rectă. Pensionarea medicală a unui bolnav psihic trebuie să reprezinte numai o alternativă de excepţie/acest act semnificînd de cele mai multe
o	fi eiecui terapeutic şi recuperator.
Recuperarea psihică reprezintă un act medical de cea mai înaltă valoare, cu implicaţii socio-eco-nomice complexe şi cu efecte pozitive asupra prognosticului şi evoluţiei bolii.
Recuperarea bolnavilor psihic, consecinţă a unor mutaţii esenţiale produse în gîndirea psihiatrilor contemporani, mentalitate care se reflectă ia nivelul întregii societăţi, reprezintă unui din aspectele ceie mai umanitare ale psihiatriei contemporane. Redobîndirea de către bolnavul psihic, prin procesul recuperator, a statutului şi rolului psihosocial, în esenţă, a sănătăţii mintale, reprezintă corolarul întregii activităti psihiatrice.
C. £. CAN1FF (citat de C. ENĂCHESCU) afirmă că conceptul de recuperare a apărut odată cu epoca contemporană.
în acest context, aserţiunea lui Peari BUCK este perfect justificată : ,,A recunoaşte deficienţa unui individ este bine, să-i ameliorezi starea sau să-i vindeci este mult mai bine, să-l redai vieţii sociale este totul”.
121.	RECURENŢĂ (cf. fr. recurrent) • Însuşire a unui proces (material sau ideal) de a reveni asupra lui însuşi, remodelindu-se în virtutea creşterii în complexitate sau a gradului de determinare ; retroacţiune a unui fapt sau eveniment asupra cauzelor care l-au generat.
•	în matematică, demonstraţia prin recurenţă este un mod de demonstraţie numit şi inducţie matematică sau inducţie completă.
•	în fiziologie, termenul este utilizat în corelaţie cu mecanismele de feedback. Termenul este, de asemeni, folosit în psihologie după introducerea şi în acest domeniu a relaţiei de feedback, cu referire la reversibilitatea operaţiilor (P. PO-PESCU-NEVEANU). în medicină în general, ca şi îa psihiatrie de altfel, termenul face referire îa acele afecţiuni acute sau la decompensările acute ale bolilor cronice care prezintă recidive.
1	22. REDEPTIN<m) Anglia - DCl FiuspirUenâm Neuroleptic, derivat difeniibutiipipendinic de tip 8-/4,4-bis (p-fluorofenil ) butil/-1 -fenil-1 f3.8-tri-
azaspîro/4,5/decan-4-onă, cu acţiune anxioli-tică, sedativă şl antipsihotică. Efectul se menţine
4—6 zile după administrarea unei doze. Nu se va
848/Red
Redintegrare ; Redlich s ; Reducor; Reductiv ; ReductoW
administra în depresii endogene şi în psihiatria organică. Efectele secundare nu apar !a dozaj de tranchilizare (pînă la 1,5 mg/săptămînă). La dozaje mai mari, efectele secundare sînt predominant de tip sedativ. Se va evita administrarea la gravide. Este indicat pentru tratamentul de întreţinere de lungă durată, în ambulator.
123.	REDERGIN(M) Iugoslavia • Simpaticolitic,
vasodilatator periferic-->HYDERGlN(M^ Elveţia.
124.	REDINTEGRARE (cf.lat. integrare „a reface”)
•	Termen creat de HOLLiNGWORTH pentru a desemna procesul în care un segment al unui antecedent compiex provoacă o reacţie completă, aşa cum ar fi existat ea iniţial. Reflexul condiţionat este un exemplu de redintegrare. De asemenea, redintegrarea ar sta la baza valorizării amintirilor care tind să stîrnească aceleaşi atitudini ca şi experienţele cu care sînt, la origine, interconectate. Uneori termenul este folosit ca sinonim cu reintegrarea (->).
125.	REDLICH s simptom • Simptom constînd în dilatarea spontană a pupilelor, datorită puternicei încordări musculare. Descris în anul 1908, de REDLICH, care susţinea că apare exclusiv ia bolnavii isterici şi nevropaţi, simptomul nu are valoare diagnostică, întîinindu-se şi în situaţii fiziologice.
126.	REDLICH-FLATAU<B) boală • Encefalo-mielită difuză, a cărei patogenie este legată de un proces de demielinizare. Expresia sa clinică este asemănătoare cu cea a sclerozei în plăci. Tablou! clinic este, la debut, marcat de astenie, pentru ca, ulterior, să fie înlocuit cu manifestări paranoide sau de tip onei roid. Afost descrisă independent, de REDLICH şi FLATAU, în 1927 şi, respectiv, 1928.
127.	REDOMEX'm) Belgia - DCI Amitriptilind • Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzocicîohep-tanic de tip 10,11-dihidro-N,N-dimetil-5H-di-benzo/a,d/-cicfoheptenă-A^5-propi!amină, cu acţiune antihistaminică şi antiserotoninică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de
amitriptilină<m).
128.	REDUCOR<M) Finlanda-DCI Propranolol* Psihotrop betablocant, derivat propanolic de tip
1-(isopropilamino)-3-(1-naftiloxi)-2-propanol, cu acţiune anxiolitică, cu valenţe psihostimulente şi adrenolitice. Nu duce la dependenţă, nu se asociază cu IMAO.
129.	R:EDUCTIV (cf. lat. reductio „readucere”) • Termen utilizat de C. G. JUNG pentru a caracteriza metodele de interpretare psihologică în raport cu care produsul inconştient nu este privit ca un simbol, ci semiotic, ca un semn sau simp-
tom al unui produs subiacent. Reducţia modifica semnificaţia reală a produsului inconştient, care este fie readus îa antecedentele sale istorics şi anihilat, fie reintegrat aceloraşi procese elementare din care a provenit odinioară şi deci dezintegrat.
Produsul inconştient capătă în mod necesar caracterul unei expresii inautentice, căreia nu ‘ii mai este posibilă apjicarea termenului de „simbol” în sens propriu. în opinia lui JUNG, atît analiza freudiană, cît şi cea adleriană sînt reductive, deoarece conduc, în ultimă instanţă, !a procesele elementare de a dori sau de a voi (dorinţă-voînţă)* care au o natură fiziologică sau infantilă.’
^ Atît în sens strict istoric, cît şi în sensul figjrat ai urmăririi unor factori complecşi diferenţiaţi» metoda reductivă orientată retrospectiv este în opoziţie cu metoda constructivă.
130.	REDUCTO^» Austria, SUA - DCI Fen-
dimetrazinâ • Psihostimuient anorexigen de tip (+)-3,4-dimetil-2-fenilmorfolină, cu efecte simpaticomimetice reduse. Este indicat în astenie,, presenilitate, sevraj, toxicomanie, obezitate secundară curei cu neuroleptice, tuiburări de dinamică sexuală şi contraindicat în stările de excitaţie psihomotorie, anxietate, sarcină, comiţia-! itate.
131.	REDUCTOL^ Argentina • Produs terapeutic care conţine două medicamente tipizate, cu acţiune diferită, care se complementează:
•	FENPROPOREX(M) — psihostimuient, derivat feniletilaminat ;
•	LORAZEPAM(M) — tranchilizant, derivat benzodiazepinic.
Are acţiune psihostimulatoare.
132.	REDUCŢIE FENOMENOLOGICĂ (cf. fr.
reduction : vezi lat. reductio) • Moment esenţial în metoda analizei fenomenologice, elaborate de HUSSERL, ca modalitate riguroasă de acces la evidenţe apodictice. Precedînd „intuirea esenţei’* (WESENSSCHAU), ia care conştiinţa se raportează intenţional, reducţia fenomenologică constituie o suspendare sau punere între paranteze a tot ceea ce nu este strict justificat. în structura finală a teoriei sale, HUSSERL distinge două semnificaţii ale reducţiei fenomenologice :
•	reducţia transcendentală este momentul de suspendare a convingerii naive privind realitatea obiectivă a lumii şi, implicit, a oricărei judecăţi despre o lume în sine, desprinsă de actele subiective, iăsînd obiectul cunoaşterii să apară ca un corelat intenţional al percepţiei (cogitatum pur sau noemă); reducţia este transcendentală deoarece operează şi asupra Eului empiric, ca parte a realităţii suspendate, urmărind să evidenţieze în cîmpul analizei fenomenologice doar actele pure,
Reducţie fenomenologica ; Reducţionism
Red/849
constituante, ale subiectului, operaţiile spirituale care fac posibilă (în sens epistemic) percepţia lucrurilor ;
•	reducţia eidetică înseamnă contemplarea unor ipostaze variate ale imaginii unui fenomen, pentru a degaja esenţa fenomenului respectiv, observînd ceea ce este invariant şî cu necesitate prezent în toate variaţiile imaginii contemplate (de exemplu, reprezentarea unei diversităţi nedefinite de triunghiuri particulare, pentru a desprinde ca esenţă particulară a triunghiului proprietatea de a fi o figură formată din segmentele de dreaptă ce unesc trei puncte nealiniate) ; în acest caz, rezultatul este o reducţie a varietăţii fenomenelor la esenţa lor.
Reducţia fenomenologică este instrumentul atitudinii şi cunoaşterii fenomenologice clinice, prin intermediul ei urmărindu-se abordarea comprehensivă a fenomenelor psihopatologice. Reducţia fenomenologică „despoaie” aceste fenomene pentru a atinge ,,un nive! de vacuitate, de disponibilitate, de ingenuitate, care se dispensează de cunoaşterea obiectivă” (ACHA1NTRE). Mijloacele de a o realiza sînt, după JASPERS (1913), următoarele :
•	penetrarea gesturilor, comportamentelor, expresiilor etc., pentru a se experimenta aşa cum le experimentează un actor ;
•	explorarea prin interogare dirijată de cursul investigaţiei ;
•	studierea relatărilor scrise ale experienţelor trăite de bolnav, mijloc prin care se poate 3ua cunoştinţă de trei ordini de fenomene :
—	cele pe care toţi le cunoaştem prin propria noastră experienţă ;
—	cele care reprezintă dezvoltarea, diminuarea sau contaminarea experienţelor personale ;
—	fenomene imposibil de a fi reprezentate în mod comprehensibil (ca experienţele schizofrenice).
Fenomenologia caută prin reducţie o „unitate ontologică” (Von GEBSATTEL), îndreptîndu-se spre totalitatea fiinţei umane (îndeosebi în cadru! Dasein-analizei lui BiNSWANGER).
133.	REDUCŢIONISM (cf. lat. reducere) • Mod de interpretare sau explicare a unor fenomene relativ complexe prin reducerea lor la configuraţii, legi şi structuri mai simple, proprii unor straturi sau niveluri inferioare ale existenţei. Reduc-ţionismul de orice fel este solidar cu postulatul metafizic, potrivit căruia arhitectonica fiinţei poate fi descompusă în unităţi sau principii elementare, cu proprietăţi universale, din care sînt deductibile toate ipostazele realităţii (proprietăţile emergente în straturile ontice mai complexe avînd, de aceea, un statut epifenomenal). Printre cele mai
cunoscute variante de reducţionism se numără : mecanicismul, fizicalismul, vitalismul (biologismul, darwinismul social, organicismul), psihologismul, economismul, utilitarismul, operaţiona-iismul, scientismul etc.
In fapt, reducţionismul este o etapă inevitabila pe calea cunoaşterii complexităţii lumii biologice, o critică a iui fiind justificată fie de aplicarea sa neştiinţifică (îndeosebi în ce priveşte analiza ,,pe verticală” a structurilor şi funcţiilor organismelor, cînd nu există pericolul confundării părţii cu întregul, al organului cu organismul, celulei cu ţesutulEŞEANU), fie de poziţia extremistă a unui , .purism" biologic de sorginte vital istă (H . DRIESCH, BERGSON). Calitatea fiind urmarea restricţiilor legice impuse cantităţii, reducţionismul poate ajunge la o reală cunoaştere ştiinţifică, dialectică, prin analiză judicioasă, în condiţiile cunoaşterii naturii reale a restricţiilor cu care operează, realizată prin reducerea fenomenului biologic la bazele sale naturale chimice şi mai cu seamă la legile universale fizice (EŞEANU).
Structura fiind modalitatea fizicului de a intra în biologic, investigarea experimentală reducţio-nistă, cu reală valoare euristică, va „demonta complexul pentru a-l reface apoi”, transferînd complexitatea în metodă a complexităţii (ibid). Reducţionismul, pus în acţiune de cercetarea biologică experimentală contemporană pentru investigarea complicatelor structuri şi funcţii proteice, neuronale, enzimatice etc., constituie o modalitate me-metodologică adecvată, dialectică, de investigarea lumii vii, ridicînd achiziţiile experimental-canti-tative obţinute prin analiză la un nou nivel calitativ al cunoaşterii. Direcţii eronate metodologic şi conceptual ale reducţionismului sînt, în istoria ştiinţei, fizicalismul, organicismul, psihologismul, sociologismul, care au abordat fenomenele din perspective exclusiviste, unilaterale. Metodele cantitative (biometrice) utilizate de cercetările ac-
54	- c, 638
850/Red
Reducţionism ; Redundanţa ; Redupîicare
tuale de psihologie experimentală ilustrează posibilităţile de aplicare fructuoasă a reducţionismului, evidenţiind, cu variate instrumente de investigare (interviuri structurate, inventare de personalitate, scale clinice deevaluarea simptomatologiei şi rezultatelor terapeutice, diferite tipuri de mar-keri etc.), particularităţi nosografice, mecanisme etiopatogenice, interacţiuni de fenomene diferite (biologice, psihologice, sociale), pentru a le modela apoi (prin intermediul instrumentului matematic) în structuri şi sisteme funcţionale cu diferite g^ade de complexitate. Simplificarea metodică devine astfel o Cale de acces spre înţelegerea sistemică a fenomenelor psihopatologice. Organo-dinamismul (H, EY) este o concepţie reducţionistă a modelului bolii psihice, care este explicată prin dereglarea unui sistiem cu mai multe trepte ierarhizate de funcţionare şi reintegrare funcţională compensatorie ia unul dintre nivelurile superioare.
134.	REDUNDANŢĂ (cf. lat. redundantia „abundenţă, exces”) • Concept utilizat în teoria informaţiei, care se referă la prezenţa într-un mesaj a unui număr de unităţi de informaţie mai mare decît cel strict necsar pentru transmiterea/receptarea corectă şi integrală a mesajului, Un grad oarecare de redundanţă este necesar pentru a garanta şi facilita transmiterea informaţiei, păs-trînd o proporţie judicioasă între ceea ce este „original” pentru receptor şi ceea ce acesta recunoaşte ca dinainte ştiut. Dincolo de un anumit prag însă, creşterea gradului de redundanţă alterează valoarea mesajului, ducînd la o risipă de mijloace pentru transmiterea unei cantităţi reduse de informaţie utilă (originală, interesantă etc.).
După C. ARSENI, M. GOLU, L. DĂNĂILĂ (1^83), creierul uman este sistemul informaţional cu coeficientul cel mai ridicat de redundanţă, care se manifestă sub următoarele două aspecte :
•	redundanţa structurala, caracterizată prin :
—	existenţa unui număr de neuroni mult mai mare decît minimul necesar ;
—	existenţa unui exces neuronal destinat efectuării uneia şi aceleiaşi operaţii ;
—	existenţa unor structuri integrative duble (emisferice) ;
—	multiplicarea nivelelor verticale şi a gradelor pe orizontală în prelucrarea şi integrarea informaţiei ;
•	redundanţa funcţionala, caracterizată prin :
—	dublarea modelelor informaţionale interne ale obiectelor externe recepţionate ;
—	dublarea sistemelor de legături temporare elaborate în cursul ontogenezei ;
—	elaborarea unor structuri logice de corectare a distorsiunilor şi omisiunilor semnalelor transmise ;
—	reiterarea aceloraşi procedee, operaţii şi acţiuni pentru fixarea şi consolidarea elementelor mnestice ;
—	utilizarea informaţiei stocate prin experienţă.
Deşi creierul pare să funcţioneze într-un „exces' ’ informaţional, totuşi, sub raport energetic, este cel mai economic din subansamblele organismului.
Structurile perceptive se supun legii redundanţei, care se exprimă prin următoarele aspecte :
•	obiectele sînt traduse şi integrate subiectiv prin mai multe „coduri-imagine” modale;
•	dublarea codurilor-imagine în codul analizatori lor-pereche ;
•	închiderea în imaginea perceptivă a unei cantităţi de informaţie mai mare decît necesarul, pentru a fi identificată şi recunoscută,
Dacă în domeniul cîştigului de informaţie, redundanţa activează în sens pozitiv, fiind expresia unei perfecţionări structurale şi funcţionale, ia nivelul transmiterii informaţiei cu ajutorul limbajului verbal şi/sau nonverbal, creşterea cantităţii de „zgomot” din mesaj duce ia deteriorarea iui progresivă. Mesajul ajunge ininteligibil sau foarte greu inteligibil atunci cînd cantitatea de „zgomot” egalează sau depăşeşte numărul semnalelor purtătoare de informaţie.
Apariţia de informaţie redundantă este expresia disfuncţionaiităţii sistemului de comunicare, care, la rîndul ei, este, în marea majoritate a cazurilor, expresia unor suferinţe psihice. întârzierile mintale, deteriorarea organică, confuzia mintală, tui ou rări ie afective sînt tot atîtea ipostaze ale denaturării prin supraîncărcare a mesajului. Ba-vardajul,chiar dacă poate fi o ipostază a normalului, este o expresie tipică a denaturării mesajului. Circumstanţialitatea, verbigeraţia, prolixitatea limbajului, ca şi hipermimia sau tuiburările de atitudine şi gestuale sînt aspecte parazitare, care transformă comunicarea în opusul ei.
135.	REDUPLICARE (cf. re- prefix iterativ ; lat. duplicare „a dubla”) ® în genetică, la nivel cromozomiai, reprezintă procesul de sinteză a
jerri Sehatzberg
Reeducare ; Referinţa — grup ; Refehnţâ(D) ; Reflectare
Ref: 851
acidului dezoxiribonucleic, avînd drept rezultat dublarea numărului de cromatide şi, în final, diviziunea celulară.
•	în psihiatrie, termenu! se referă ta aspectul de dublare în reproducerea unui eveniment sau a unui lant de evenimente (formă de paramnezîe descrisă de PÎCK -> PARAMNEZIE). Obiectul, persoana sau situaţia pe care bolnavul le rememorează sînt percepute eronat, drept identice cu alt obiect, persoană sau situaţie trăită anterior. Reduplicarea face parte, deci, din categoria iluziilor mnezice. Simptomul este destul de rar şi se în-tîlneşte în cadrul sindromului Korsakov şi ai demenţelor presenile.
136.	REEDUCARE (cf. re-; lat. educare) •Ansamblu de mijloace terapeutice (medicale, psihologice, pedagogice) al căror scop este recuperarea uno-r capacităţi motorii şi psihice, optimizarea comportamentului adaptativ, tinzînd spre apropierea de nivelul potenţial sau anterior al subiectului.
Cuprinde :
•	metode diferenţiate, aplicate în probleme de dezvoltare (dislexici, disgrafici etc,);
•	metode psihopedagogice speciale pentru tineri cu tulburări de comportament;
•	metode psihofizice după traumatisme grave (infirmi) sau secheiari neuropsihic (afazici, apraxici etc.).
După LAFFON, reeducarea este „într-un sens ^lar& Şl în generai mai psihologic, ansamblul de instituţii şi metode utilizate pentru copilul neadaptat (...) ce! al cărui comportament este incompatibil cu o viaţă în societate. în acest domeniu se situează reeducarea delincvenţilor, a copiilor dificili sau a deficienţilor mintal...”
Reeducarea presupune :
•	servicii de depistare ;
•	reeducarea propriu-zisă în cură liberă, în externat sau internat;
•	servicii de urmărire postcură.
137.	REEDUCARE PSIHOTONICĂ - sin. ALEXANDER — metodă® Metodă de tratament elaborată de G. ALEXANDER, bazată pe o tonici-tate musculară armonios echilibrată (eutonie) şi care urmăreşte dezvoltarea spontană a mişcări şi învăţarea acesteia atît de către copii, cît şi de către persoane ia care patologia mişcării este consecutivă tulburărilor psihice sau regresiunii. Metoda de învăţare a controlului mişcărilor segmentare şi a relaxării poate fi folosită atît în patologia psihosomatică (în special digestivă şi respiratorie), cît şi în psihiatrie, în stări fobice, instabilitate psihomotorie, tulburări de limbaj, tulburări cu caracter hipocondriac.
138.	REFERINŢĂ — grup de (fr. reference: vezi lat referre ,,a raporta”) • Grup căruia indi-
vidul îi aparţine prin aspiraţii, atitudini sau dorinţe, de care se simte'legat prin unele particularităţi ale personalităţii sale, prin sistemul său de valori, prin modul său de comportament. El poate să aparţină efectiv acestui grup, caz în care grupul de referinţă coincide cu grupul de apartenenţă sau, dimpotrivă, poate să nu-i aparţină efectiv, dar să se raporteze la el spiritual şi comportamental. în primul caz, încadrarea se poate face fără dificultăţi, dar în al doilea caz, pot să apară situaţii conflictuale, de natură interperso-naiă. NEWCOMB distinge un grup de referinţă pozitivă, înţeles ca un grup în care individul caută săfie primit şi tratat ca membru cu aceieaşi drepturi şi obligaţii, şi un grup de referinţă negativă, căruia î se opune, refuzînd calitatea de membru. Grupul de referinţă poate avea două funcţii importante (KELLEY, 1965) : funcţia normativă şi funcţia comparativă. Un grup funcţionează ca un grup de referinţă normativ, atunci cînd aprecierile sale asupra unei persoane sînt determinate de măsura în care aceasta se conformează standardelor de comportament şi atitudine proprii grupului. Recompensele şi pedepsele sînt în funcţie de aceste aprecieri. în ai doilea caz, un grup funcţionează ca un grup de referinţă comparativ, atunci cînd caracteristicile sale de comportament şi atitudine constituie modele de comparare pentru o persoană, care se serveşte de ele pentru a-şi formula judecăţi şi aprecieri.
139.	REFERINŢĂ™ delir «Termen al carul
grad de precizie este redus, avînd semnificaţia unui delir care exprimă credinţa că „evenimentele din mediu! imediat apropiat au o semnificaţie personală neliniştitoare, de obicei cu o coloratură negativă sau peiorativă” (J. NASH, 1985).
Conversaţiile, acţiunile şi comportamentul persoanelor străine capătă o semnificaţie personală, se referă la subiectul în cauză, aceste evenimente avînd, îp majoritatea cazurilor, caracter depreciativ, enigmatic şi devalorizator pentru subiect.
Unii autori afirmă că mecanismul acestui delir ar consta în hipersensibilitatea schizofrenilor la stimulii exteriori, în hipervalorizarea simbolică a unor evenimente lipsite de semnificaţie pentru subiectul normal.
KRETSCHMER a descris aceste idei delirante la personalităţile cu trăsături particulare „de tip senzitiv”, care sînt înclinate să raporteze realitatea la sistemul propriu de valori etico-moraie.
Delirul de referinţă se poate întîlni în schizofrenie, reacţii şi dezvoltări senzitive, psihoze afective şi dizarmonii de personalitate.
140.	REFLECTARE (cf. lat. reflectere „a replia, a întoarce, a oglindi”) «Categorie fundamentală a gnoseologiei materialist-dialectice, desemnînd esenţa relaţiei cognitive ca interacţiune între subiect şi obiect, care are drept rezultat anumcte
852/Ref
Reflectare ; Reflectivitate ; Reflecţie ; Reflex
modificări interne ale subiectului (sub formă de percepţii, reprezentări, noţiuni etc.), aflate într-o relaţie de corespondenţă cu anumite însuşiri ale obiectului. Cunoştinţele, ca acte de reflectare, apar drept rezultate ale acţiunii obiectelor asupra organelor de simţ, ale căror informaţii sînt preluate în creier, constituindu-se în imagini ale
•	Autoanaliză, cunoaştere de sine, într-un sens apropiat (dar nu identic) de ce! al termenului introspecţie.
143.	REFLEX (cf. lat. reflexus) • Act nervos elementar, considerat drept răspuns motor, vasomotor sau secretor, care apare consecutiv unui stimul. Reflexele se subîmpart în condiţionate şt necondiţionate, ultimele fiind utile şi în practica psihiatrică.
realităţii obiective. Aceste imagini nu sînt copii fotografice ale lucrurilor exterioare,^ ci modele subiective, structural asemănătoare. în procesul reflectării cognitive, subiectul nu se comportă ca un receptor pasiv de informaţii, ci desfăşoară o activitate complexă de selecţie, evaluare, modelare raţională şi verificare a datelor senzoriale primare, reconstituind structura şi funcţionalitatea ciaselor de fenomene şi procese prin intermediul abstracţiilor, relaţionate în modele ideale, nelimitat perfectibile. Proprietate universală a sistemelor materiale de a interacţiona provocîn-du-şi reciproc modificări interne, izomorfe sau corespondente cu acţiunile exercitate, reflectarea atinge treapta cea mai înaltă de evoluţie ca proces subiectiv de cunoaştere raţională, dimensiune definitorie a condiţiei umane.
141.	REFLECTIVITATE (cf. lat. reflectere)• Capacitatea stimulilor de a provoca răspunsuri reflexe.
142.	REFLECŢIE (cf. lat. reflecţi o „întoarcere înapoi”) • Interpretare raţională, contemplare şi examinare a sensului şi valorii diferitelor fragmente ale realului, din unghiul de vedere ai judecăţii jerarhizante.
•	Investigare analitică a însăşi activităţii de cunoaştere, „reîntoarcere” a gîndirii asupra eî însăşi, pentru a-şi dezvălui propriile mecanisme şi spre a-şi evalua rezultatele (LOCKE, LEIBNiZ Ş.a.).
SCHEMA ARCURILOR REFLEXE
S-stimul; HR-neuron receptor; Nhneum intermediar; NE-ineuron efecfor;OEvrgcn executor; A-reflex rmnosinQjkc (bine-uranal),B- reflex rwnosinaptic sau polis, nautic (moltine urmat)
Distingem următoarele tipuri de reflexe necondiţionate :
% Reflexe osteotendinoase (ROI): se evidenţiază prin percuţia unor tendoane sau suprafeţe osoase şi au drept rezultat o contracţie promptă a unui muşchi sau grup muscular.
în cazul examinării unor bolnavi psihici sau a unor persoane suspecte de simulaţie, este indicat să se utilizeze metode de distragere a atenţiei (în mod clasic, metoda Jendrassik).
Răspunsul obţinut trebuie să asigure singur o contracţie scurtă, după o perioadă mică de latenţă, şi simetrică pentru ambele membre. Se consideră abateri: diminuarea-abolirea, accentuarea-exagera-rea, inversarea şi pendularea (în cazul reflexului rotulian) :
•	diminuarea şi abolirea ROT : este considerat patologic răspunsul lent sau absent unilateral sau bilateral, care contrastează intens cu restul reflexelor ; etiologic, există numeroase cauze datorită cărora se produce :
—	leziunile componentelor arcului reflex (îndeosebi) ;
—	starea de extenuare fizică sau psihică ;
—	intoxicaţii severe cu alcool, bărbi tu rice, opiacee ;
—	sindrom de hipertensiune intracraniană ;
—	comele de orice natură, mai puţin cea ,,isterică” ;
—	vîrstă avansată, pentru care diminuarea sau dispariţia reflexului achilian şi stilo--radia! nu are valoare patologică (deşi cîteodată i se acordă o astfel de valoare pentru a contura „ma/ bine" patologia vîrstnicuîui) ;
•	accentuarea şi exagerarea reflexelor : este considerat patologic răspunsul mai rapid,
Reflexe osteotendinoase
Ref/853
cj mişcare mai amplă, cu excitant minim (uneori aplicat chiar în zone vecine) sau cu răspuns " ş* :a muşchii vecini, ce nu se contractă îri mod normai ; etiologic, cauzele sînt mai puţin numeroase şi pot evidenţia ;
—	leziunea căii piramidale ;
nevroze şi personalităţi dizarmonice (isterici, excitabili) ;
—	hipertiroidii ;
—	hi pocal cernii şi hipogiicemii ;
—	intoxicaţii cu stricnină ;
•	inversarea reflexelor osteotendinoase : este considerat patologic răspunsul muşchilor antagonist! sau al centrului vecin cu ce! a! muşchilor care ar fi trebuit să se contracte în mod normai ; este rar întîlnit atît în neu-rc:ogie, cît şi în psihiatrie ; apare în stadiile avansate aie paraliziei generale progresive ;
•	pendularea reflexului rotulian, prezentă în ci. ni ca neurologică în hipotonia existentă ia
cerebelosi, poate fi întîînjtă în clinica psihiatrică la unii schizofreni şi în demenţele presenile.
%Reflexe cutaneo-musculare (RCM) : se realizează prin excitarea unor zone tegumentare şi au drept rezultat contracţia muşchilor segmentări corespunzători.
Răspunsul obţinut trebuie să asigure o singură contracţie scurtă, după o perioadă mică de latenţă, simetrică pentru diverse zone ale corpului. Se consideră abateri diminuarea-abolirea, accentua-rea-exagerarea şi inversarea răspunsului :
•	diminuarea şi abolirea RCM : au valoare semiologică atît în clinica neurologică, cît şi în cea psihiatrică, unde diminuarea lor se întîlneşte în cadrul aceloraşi afecţiuni în care există şi diminuarea ROT ;
•	accentuarea şi exagerarea RCM : au aceeaşi valoare semiologică şi se întîlnesc în aceleaşi
Tabel nr. CA VI
PRINCIPALELE REFLEXE OSTEOTENDINOASE
	DENUMIREA REFLEXUl	ORIGINEA	LOCUL DE APLICARE A PERCUŢIEI	REACŢIA DETERMINATĂ
0	1	2	3	4
CL. <c	Reflexul maseterin	V-VII	degetul examinatorului	ridicarea mandibulei
u			aplicat pe regiunea	
			mentonieră	
	Reflexul bicipital	c5—C6	tendonul bicepsului	flexie antebraţ pe braţ
	Reflexul stilo-radial	c5-c6	apofiza stiloidă radială	flexie antebraţ pe braţ
Dl	Reflexul tricipital	C7-C8	tendonul tricepsului	extensie antebraţ-r-con-
o				tracţie triceps
UJ	Reflexul cubito-pronator	Cg—C8	apofiza stiloidă ulnară	uşoara pronaţie a ante-
O— 3				braţului
_j ZD	Reflexul acromial	Q-Ti	acromionul	flexia şi pronaţia ante-
OL				braţului
ea	Reflexul deltoidian	c5-c6	tendonul deltoidului	abducţia braţului
LU	Reflexul marelui pectoral	Cs-Tx	tendonul marelui pec-	abducţia interioară a bra-
z			toral	ţului
	Reflexul mediosternal	c6-t5	mijlocul sternului	contracţia muşchilor ab-
				dominali + pectorali
o	Reflexul rotulian	L2-U	tendonul rotulian	extensia gambei
5 i 11	Reflexul achilian	Si—S2	tendonul lui Achile	flexia plantară a picioru-
JLL. z	Reflexul mediopubian	Li-La	simfiza pubiană	lui contracţia adductorilor
D •Oîl	Reflexul adductorilor	L2 L3	condilul femural	coapsei contracţia adductorilor
CO				coapsei
X 1 \ v	Reflexul cuboidian	L-3~L5	faţa superioară a picio-	extensia ultimelor patru
z			rului în dreptul cubo-	degete
			idului	
854/Ref
Reflexe cutaneo-musculare ; Reflexivitate
afecţiuni psihice în care sînt accentuate şi ROT ; un loc aparte îl ocupă reflexul pal mo-mentonier Marinescu-Radovici, exagerat în demenţa vasculară şi mixtă ;
•	inversarea RCM : se întîlneşte sub formă de-unicat, dar grupează o întreagă patologie (cea a neuronului motor central fiind cunoscută drept semnul Babinski) ; poate fi prezentă nu numai în patoiogia neuronului motor
central, ci şi în : post-criza epileptică, coma insulinică (accident de terapie), post-e'ectro-şoc, paralizia generală progresivă, demenţe. Deşi sînt mai puţin cunoscute, aceeaşi va;oare semiologică au şi semnele; Oppenheim, Schăffer, Gordon, Hoffmann, eie exprmînd aceeaşi suferinţă a neuronilor mctori centrali. Redăm în tabelul următor principalele reflexe cutaneo-mu coase :
Tabel tir. CXXVI
PRINCIPALELE REFLEXE CUTANATE
REFLEXUL	LOCUL DE APLICARE AL EXCITANTULUI	i REACŢIA DETERMINATĂ
Reflexul cornean	| j excitarea corneei	contracţia orbicularului pleoapei
Reflexul corneo-mandibular	i excitarea corneei	proiecţia şi lateralizarea mand: -bulei
Reflexul palmo-mentonier Marinescu-Radovici	! excitarea hipctenară sau te-I nară	contracţie mentenieră
Reflexul palmo-mentonier Braka	| excitarea marginii externe a | policeiui	contracţie mentonieră
Reflexe cutanate abdominale	excitarea verticală, fa diferite nivele, a marginii externe a muşchilor drerti abdominali	contracţia muşchilor abdomenului cu deplasarea ombilicului
Reflexul cremasterian	excitarea feţei interne a coapsei	ridicarea testiculului
Reflexul cutanat plantar	excitarea marginii externe a plantei, de la clicii spre degete	ffexia degetelor
•	Reflexele statice sau de postură se realizează prin apropierea pasivă a capetelor unui muşchi, obţinîndu-se la sfîrşitul manevrei o contracţie tonică. Sînt prezente la orice muşchi, dar mai evidente pe muşchi lungi, care traversează o articulaţie ; de aceea, de obicei, bicepsul brahial sau gambierul anterior fac obiectul examinării în practică. Abolirea reflexului nu este cunoscută în clinica psihiatrică, presupunînd leziunea arcului reflex. Exagerarea reflexului, tradusă prin de-contracturarea sacadată, realizînd ,,semnul roţii dinţate", este prezentă în impregnarea neuroîep-tică.
144.	REFLEX AFECTIV ACUT • Denumire folosită de KRETSCHMER pentru a desemna manifestările somatice precoce, produse de descărcările emoţionale determinate de o situaţie stresantă : tremurături, transpiraţii etc.
145.	REFLEX (DE) APUCARE FORTATĂ
GRASPING - reflex.
146.	REFLEX MIMICO-BULBAR —4 MONDQ-NESI — reflex.
sin.
147.	REFLEX PALMO-MENTONIER --------->MARf-
NESCU-RADOVICI - reflex.
143.	REFLEXE(H) halucinaţii • Pesupusă modalitate patogen ică de producereahaiucinaţ!ilorl,peri-ferice indirecte5' (S^GLAS, 1896), avînd drept caracteristică asocierea automată (reflexă) a unei serii de senzaţii obişnuite (zgomote, imagini, mirosuri) cu o producţie halucinatorie cel mat frecvent auditivă.
149.	REFLEXIVITATE • Proprietate formală a unor relaţii ce se pot stabili între un termen şi sine însuşi ; simbolic, reflexivitatea (Ref) unei reiaţii R se defineşte astfel : Ref (R) = x(xRx) : există cel puţin un x, astfel încît să fie valabilă relaţia xRx. Implicaţia (p -> p) şi echivalenţa (p = p) sînt relaţii reflexive.
Reflexograma ; principiu, tehnici
Ref/855
150.	REFLEXOGRAMA (cf. lat. t Jîexus „întoarcere înapoi”; gr. gramrrc ,.semn, desen”)» Mecanogramă a reflexului acrr iar, care s-a impus ca o investigaţie paraclinică foarte valoroasă, datorită simplităţii tehnicii de efectuare şi fidelităţii rezultatelor. Ea constă în înscrierea grafică (cu ajutorul unui electrod EEG sau EKG), în condiţii izotoni ce, a mişcării pe care o face piciorul după percuţia tendonu'ui achiiian. înregistrarea are
I
\ V
1
decontracţia. Evaluarea se face prin măsurarea următorilor timpi : timpul artefactului de percuţie, timpul de latenţă, timpul de contracţie (pînă la revenirea curbei la niveiu! de bază). O interpretare mai fidelă poate fi făcută prin măsurarea timpului dintre^vîrful curbelor de contracţie şi de decontracţie. în mod normai, în primul caz, durata contracţiei se situează între 200— 280 milisecunde (ms), iar în ce! de-a! doilea, între 160—200 ms.
Tehnici mai recente folosesc, în afara acestei metode magnetice, o metodă optică de înregistrare, prin extincţie şi reflectare şi prin metoda poten-ţiometrică. Rezultatul este o curbă în care artefactul de percuţie şi timpui de latenţă sînt mai bine delimitate.
Reflexograma are o mare valoare diagnostică pentru tiroidopatie, durata contracţiei musculare fiind dependentă de impregnarea organismului cu hormon tiroidian.
După DUMOUL1N si B1SCHOP (citaţi de STA-MAlOIU), durata refiexogramei în eutiroidii şi în distiroidii poate fi schematizată astfel :
Tabel nr. CXXVII
a - ffe/ocfa d? a^/ccf/e o fâ'f/exOQro/pe/
’C j'cM'/y?o//ca
) j	__ _
f-/pefo</cr	£ş/ /Vy7i?/oob Ojo/Zca
frtorezen/art &c/>£sy?c'//c&
&/&■ ).
Y/7 - jycr/*/r?&Z v</£ &xf//?c//£ ' /J/ - j'/ir/â/v>t// jor/'/?
Ji> - r<*/'/£'*QQfcrjT>cr	pr//? /nefockr
c/xy -	cfr	yoerci///^	;
-ro/car^o mox//y?<y a cSâ-co/i/rocp/c/ j o^cox?/ro,c//e> '.
aspectul unei curbe poli fazi ce, a cărei porţiune iniţială (după artefactul percuţiei) traduce contracţia musculară, iar deflexiunile următoaret raduc
	METODA OPTICĂ (contracţie-f se-mi relaxare)	METODA MAGNETICĂ (contracţie)
Hipertiroidie	160—310 ms	sub 200 ms
Eutiroidie	260—380 ms	200-280 ms
H'potiroidie	360-720 ms	peste 280 ms
Mărirea duratei reflexogramei, în afara hipoti-roidiei, poate apărea şi în hipopotasemia apărută în perturbările metabolismului hidroelectroiitic şi energetic din vomismente, diarei, diabet, ciroză (mal ales cea cu edem), insuficienţă renală, neoplasm metastazat.
Alte discrinii pot modifica şi ele aspectul reflexogramei : deficitul hormonilor corticosuprarenaîi se traduce printr-o prelungire a duratei, iar excesul lor determină scurtarea duratei.
Reflexograma poate fi folosită şi ca un indicator a: eficienţei terapeutice. Astfel, substanţele cu acţiune antitiroidiană (tiouree. percloraţi, bromu-raţi, ganglioplegice) măresc durata reflexogramei, iar vitamina Bla, sal ici laţi i în doze mari, amfetaminele, adrenalina, corticoîzu determină o scurtare a duratei acesteia.
856/Ref
Reflexologie ; Reformator; Refractar ; Refsum<9)
151.	REFLEXOLOGIE (cf. lat. reflexus ,.întoarcere înapoi” ; gr. logos „cuvînt, discurs”)• Disciplină care se ocupă cu studiul reflexelor. Fundamentarea ei îşi are sorgintea în teza lui RIBOT referitoare la faptul că ia baza întregii activităţi psihice se află reflexele.
în prima jumătate a secol ului al XX-lea, PAVLOV şi BECHTEREV (rival al lui RIBOT pe plan ştiinţific) îşi consacră o mare parte a activităţii lor studierii şi explicării ştiintifice a reflexelor ,,conjunctive” şi „asociate”, formulînd teoria condiţionării (reflex condiţionat), care explică felul în care un excitant devine un stimul pentru altul. Aceste cercetări urmăreau să descopere o „bază organică a conştiinţei”.
Mai trrziu, KOSTILEV, unul dîn reprezentanţii de seamă ai psihofiziologiei moderne, lansează ipoteza că toate manifestările psihicului uman, implicînd cele mai înaintate forme ale creativităţii, sînt rezultatul unei „concilieri între materialism şi spiritualism” (POROT).
152.	REFORMATOR(D) delir (cf. lat. reformare „a schimba, a preface”) • Delir de tip paranoiac, prin care bolnavul propune o serie de schimbări şi reforme, în special în domeniul socio-politic, dar şi în alte domenii, în care sînt stabilite o serie de reguli relativ fixe : organizare industrială, dogme religioase, sisteme literare sau artistice. Reformele au, de obicei, un caracter pueril sau utopic şi urmăresc, de fapt, punerea în evidenţă a personalităţii subiectului ca iniţiator şi realizator al acestora.
ideile delirante de acest tip apar în schizofrenie, psihoze sistematizate, involuţie. Delirul reformator mai poate apărea, cu caracter pasager, şi legat de omnipotenţa subiectului maniacal.
153.	REFRACTAR (cf. lat. refractarius „chiţibuşar, certăreţ.”) • Persoană care manifestă o formă de rezistenţă faţă de ideile, atitudinile sau comportamentele celorlalţi. Rezistenţa poate fi manifestă sau latentă, conştientizată sau inconştientă. La persoanele refractare, întîlnim deseori trăsături de personalitate ca: tendinţa spre opo= ziţie, perseverarea, tendinţa de contrazicere etc.
în psihopatologie, printre refractari întîlnim bolnavi paranoici, fobiei, obsesivo-fobici, deliranţi, în cazul acestora, acceptarea oricărui mesaj care nu se încadrează în sistemul lor de gîndire se face cu dificultate, deseori fiind chiar imposibilă.
154.	REFSUM(s) sindrom-sin. EREDOATAX1G HEMERALOPICĂ	POLI NEV RIT! FORMĂ ; ERE-
DOPAT1E ATACTICĂ HEMERALOPICĂ ; EREDO-PAT1E ATACTICĂ POL1NEVRITIFORMĂ ; FiiO-NIC-ACID-L1PIDOZĂ * Eredopatie degenerativă a sistemului nervos, cu caracter familial şi transmitere recesiv-autosomală, din grupul tezauris-mozeior lipidice, cu etiologie încă necunoscută. A fost descrisă de S. R.EFSUM, în anul 1937.
Patogenic, ar fi vorba de un deficit congenital at unor oxidaze ce intervin în degradarea aedului fitonic.
Clinic, simptomele apar între 5—30 ani (după unii autori, între 4—8 ani), fiind nespecifice : hipotonie musculară generalizată, hemeraio-pie, tulburări de echilibru. în perioada de stare, se instalează toate manifestările caracteristice sindromului :
•	retinită pigmentară prin degenerescenţă tapeto-retiniană (simptom constant) ;
•	polinevrită senzitivo-motorie distaiă şi simetrică, mai ales Ia membrele inferioare ;
•	ataxie cerebeloasă (tremor intenţional, dis-metrie, tulburări de echilibru) ;
•	tulburări în dezvoltarea psihomotorie ;
•	leziuni cutanate (ihtioză) ;
•	dismorfii (picior scobit etc.).
Investigaţiile paraclinice evidenţiază:
•	atrofie pupi Iară şi modificări retiniene, la examenul fundului de ochi ;
•	anomalii ale complexului QRS şi ale intervalului Q-T, la EKG ;
Refugiu în boală ; Refulare
Ref/857
•	hiperalbuminoză fără pleiocitoză, în lichidul cefalorahidian ;
•	hiper!ipemie ;
•	acidfitonicîn sînge, urină şi în unele ţesuturi (hepatic, renal);
•	creşterea transaminazelor serice.
Evoiuţia este cronică, cu exacerbări şi remisiuni.
în absenţa unui tratament etiologic, se obţin unele rezultate prin recomandarea unui regim dietetic sărac în acid fi ton ic.
155.	REFUGIU ÎN BOALĂ (cf. lat. reţugium ,,refugiu, adăpost") — sin. FUGĂ în BOALĂ# Denumire metaforică folosită pentru conduita subiectului de a se complace în situaţia de bolnav, de a*se ,,abandona” bolii, pe care o consideră mult niaf convenabilă, mai comodă decît reintegrarea într-o activitate normală. Conştient de avanta-
jele de care beneficiază prin boala sa, individul îşi accentuează ipohondrie sau conversiv afecţiunea, care devine astfel un refugiu faţă de problemele existenţiale. Acest abandon în boală se întîlneşte mai frecvent la nevrotic, ADLER subliniind atitudinea acestuia de a transfera altora problemele proprii, spre a fi soluţionate. Este o atitudine de evitare. Pentru beneficiile secundare pe care le prezintă, refugiul în boală poate apărea şi la subiecţi cu afecţiuni organice, care, deşi amelioraţi sau vindecaţi, continuă să acuze aceeaşi simptomatologie sau chiar exacerbarea acesteia -» ME-TASIMULAŢIE, SUPRASIMULAŢIE.
156.	REFULARE (cf. fr. refoulement) $ Operaţie (mecanism) prin care persoana trimite sau menţine în inconştient reprezentări pulsionaîe (gîn-duri, amintiri, imagini). Este un proces psihic universal, prin care se constituie inconştientul, ca domeniu separat al psihismului
Termenul a fost introdus de R. B. CARTER (1828—1918), în lucrarea „Despre patologia şi tratamentul isteriei”.	^
Refularea apare în momentul în care satisfacţia unei pulsiuni, generatoare de ^ plăcere, este în opoziţie cu alte exigenţe. în afecţiurwMe psihice, refularea se întîlneşte în special în isterie. Ca mecanism de apărare, refularea constă în excluderea din Eul conştient (uitare aparentă) a unui eveniment trecut, cu semnificaţie traumatică. Refularea ratată, imperfectă, generează relaţii patologice (BOUVET).
în accepţiunea lui FREUD, refularea ca defensă este fie o etapă într-un proces defensiv maî complex, fie o metodă particulară de defensă, fie o modalitate pentru alte operaţii (mecanisme) defensive. Vorbind despre psihozele de defensă (perioada 1894—1896), FREUD distinge diferite mecanisme de defensă (între care nu include şi refularea) : conversia afectului, în isterie ; transpoziţia sau deplasarea afectului, în nevroza obse-sională ; rejetul sau proiecţia afectului şi reprezentării, în psihoză. Totuşi, refularea este prezentă şi ca mecanism universal în diferite psihoze» în măsura în care toate aceste afecţiuni implică un inconştient (existenţa inconştientului preşupune refularea). După 1900, FREUD face o distincţie mai netă între noţiunea de refulare şi noţiunea de defensă. Refularea îşi păstrează specificitatea proprie, ea nu se confundă cu defensă, care rămîne generică, înglobînd diverse tehnici (în cadrul conflictului psihic) ; există „defense secundare”, dar nu şi refulări secundare. Esenţa refulării constă în a îndepărta şi a menţine în inconştient anumite conţinuturi. în isterie, ea joacă un rol major, iar în nevroza obsesională, ea reprezintă o operaţie într-un proces defensiv rrfai complex.
în perspectivă clinică, noţiunea refulare i se impune Iui FREUD odată cu tratamentul isteriei. Pînă la teoretizarea ideii de defensă (mecanism de defensă, defensă inconştientă a Eului), FREUD acceptă refularea ca sinonimă cu inconştientul. Ceea ce se refulează devine un ,,grup psihic separat”, care nu se mai supune conştiinţei şi legilor saie. Acest grup (nucleu) poate atrage alte conţinuturi insuportabile, care sînt, la rîndul lor, refulate, fără vreo intervenţie din partea conştiinţei. Definitivînd teoria asupra refulării (1915— „Le refoulement”), FREUD consideră procesul ca avînd trei etape, în sens larg, şi că etapa a doua sau, mai precis, timpul doi constituie refularea în sens restrîns.
FREUD distinge :
•	refularea originară (se referă !a „reprezentanţi pulsionali”, ca semne ale puisiunii, şi duce la alcătuirea unui nucleu inconştient care captează şi alte conţinuturi, eiemente de refulat) ;
858/Ref
Refulare ; Refulare originara ; Refuz — conduita
•	refularea propriu-zisă, ulterioară (atracţiei primare i se asociază o repulsie din partea unei instanţe superioare) ;
•	manifestarea conţinutului refulat („le retour du refouîe”) în simptome, vise, acte ratate.
Sînt necesare cîteva precizări : nu puîsiunea este ceea ce se refulează, nici afectul (puîsiunea este o forţă, o sarcină energetică, avîndu-şi sursa într-o excitaţie corporală, deci ea se ancorează organic ; afectul propriu-zis este mai degrabă supus represiunii în sens de inhibare a lui, nu neapărat de trecere în inconştient) ; ceea ce se refulează sînt expresiile psihice aie puisiunii, reprezentanţii ei (amintiri, idei, imagini).
PONTALIS şi LAPLANCHE (1973) consideră refularea dintr-o triplă perspectivă :
•	refularea ca menţinere a unor conţinuturi,
•	elemente» în afara conştiinţei ; refularea ca defensă a Eului (aspectul topic) ;
•	refularea Implicînd dezinvestiţii, reinvestiţii şi contrainvestiţii, în ceea ce priveşte reprezentanţii puisionali (aspectul economic) ;
•	motivele refulării : de ce puîsiunea a cărei satisfacţie procură plăcere poate aduce o neplăcere, astfel încît să suscite refularea (aspectul dinamic).
Refularea originară — primul timp al procesului de refulare—determină formarea unui nuc ej de reprezentări inconştiente („le refoule origina ire”) ; acest nucleu atrage şi alte conţinuturi de refulat .
Se mai folosesc termenii de : refulare primară, refulare primitivă, refulare primordială. FREUD consideră ca necesare două elemente pentru care o reprezentare sa fie refulată : acţiunea unei instanţe superioare şi atracţia din partea unui nucleu (de conţinuturi) deja inconştient.
Aşadar, refularea presupune trei operaţii : excluderea unui lucru perceput şi fixat (memorat) ; excluderea faptului că lucrui respectiv a fost memorat ; anihilarea conştiinţei în ceea ce priveşte primele două operaţi; de excludere.
15.7. REFULARE ORIGINARĂ • Termen pe
care FREUD îl foloseşte pentru a desemna prlrnui timp al refulării, ce determină formarea unui nucleu inconştient de reprezentări („refulatul originar”). Acest nucleu inconştient captează apoi alte conţinuturi, care se refulează ca urmare a unei repulsii venite de la instanţele superioare. Sinonime pentru refularea originară sînt: refulare primară, refulare primitivă, refulare primordială.
Refularea originară (ca nucleu inconştient preexistent, care atrage alte e emerite supuse refulării propr!u-zise) se leagă de fixaţie ; în perspectivă genetică, fixaţia ar fi o „inhibiţie a dezvoltării" (ca fixaţie ia un stadiu ib d.naî). Lărgind semnificaţia termenului, FREUD vorbeşte despre
fixaţia puisiunii ta o reprezentare şt trecerea acestei reprezentări în inconştient ; în acest sens» refularea originară, ca prim timp ai refulării, revine la faptul că reprezentantul psihic a puisiunii (reprezentant-reprezentare) este refuzat de conştient şi subzistă în inconştient, legînd pulsiu-nea (fixaţia). Mecanismul refulării originare s-ar explica printr-o contrainvestiţie (perspectiva economică a refulării : pentru ca permanenţa formaţiunii inconştiente primare să f'e asigurată, este necesară o contrainvestiţie ; Eu: învesteşte o reprezentare, o atitudine, un comportament, cu scopui ca efectul acestei investiţi să se constituie într-un obstacol persnanent, care să menţină în inconştient ceea ce s-a ref^lcit)(—> CONTRAINVESTIŢIE). Insă, contra investiţia legată de refularea originară nu este foarte bine precizată de FREUD ; sursa ei s-ar afla în experienţe arhaice foarte puternice. S-ar putea ca refularea originară să se producă în condiţi i ie în care o excitaţie puternică ameninţă sistemu! de paraexcita-tii (la FREUD, paraexcitaţia desemnează o funcţiune sau aparat de protecţie a organ îs mu Iu împotriva excitaţiilor venind din exterior) ; în acest sens, contrainvestiţia se referă la reacţia de defensă a organismului (mobilizarea e^e^ei interne) împotriva unor excitaţii (energii externe. Astfel, refularea originară ar avea puncta de plecare îr> impactul dintre o cantitate de exc’taţii externe puternice şi sistemul (aparatul) paraexcitaţiilor.
158. REFUZ — conduită de (cf. f*. rc-fus) m Atitudine de respingere faţă de une.e situaii--, persoane, obiecte, care se poate mar/es:ade la simpla reticenţă (cu dificultăţi de integrare sau armare într-o situaţie sau relaţie), pînă la negativism (refuzul ca atitudine psihotică). în cadrul normali taţii» conduita de refuz intră în gesturi ie adaptat.ve ate individului.
în patologie, refuzul nu este o manifestare adaptativă, întrucît răspunde numai unor trebuinţe subiective, conştientizate sau nu.
Principalele forme de refuz în psihopatologie sînt următoarele :
•	reacţie sau atitudine de e. ic *e, de reţinere, de fugă sau demisie în cor4'." .a<ea cu reali-
Refuz ai actului operator ; Refuz alimentar
Re f/8 59
tatea (refuz specific nevroticului ; evitare de tip fobie, evitare de tip obsesiona!) ;
« reacţia sau atitudinea de opoziţie, de încă-păţînare, blocaj, incapacitate de soluţionare a situaţiei (ia nevrotic, la personalităţi accentuate) ;
•	reacţie sau atitudine de opoziţie, urmată de o reacţie explozivă mai mult sau mai puţin violentă sau de o reacţie de revoltă, cu descărcare de agresivitate faţă de obiect (în dizarmonille de personalitate) ;
•	reacţie sau atitudine negativistă, vizînd anumite obiecte exterioare (în debutul şi evoluţia psihozelor) ;
•	refuzul şcolar (este, cel mai frecvent, un refuz nevrotic şî provine din dificultăţile de adaptare la o schimbare majoră, dificultăţi generate de o anumită configuraţie motivaţional-afectivă sau de un anumit handicap obiectiv) ;
•	refuzuî ca urmare a unui eşec (acest refuz este de asemenea nevrotic şi poate determina, la rîndul său, o altă situaţie de eşec ; pe de altă parte, eşecul în sine poate avea semnificaţie de refuz).
Indiferent de forma sa de exprimare, de intensitate şi de obiectul vizat, refuzul este pe de o parte o manifestare, iar pe de altă parte poate intra., ca mecanism, într-un iant motivational mai complex (-. NEGARE, NEGATIVISM,’ REFUZ AL LEALITĂŢII).
159. REFUZ (AL) ACTULUI OPERATOR •
Refuzu i actului operator nu este întotdeauna legat de existenţa unei afecţiuni cu risc potenţial sau a «jnor boli în care intervenţia ar trebui să fie efectuată asupra unei regiuni considerate intime de către subiect, cu urmări mutilante importante şi cu şanse minime de ameliorare a stării generale sau a prognosticului. Personalităţile anxioase, emotive, cele cu o Imagine personală deosebită se supun mult mal greu, de regulă, oricărei intervenţii chirurgicale,
O primă categorie de circumstanţe psihiatrice m care se înregistrează refuzu' operaţiei sînt stările confuzionale şl subconfuzionale, în care subiectiv nu poate aprecia urmările neinterveniriî, neputnd să-s' aprecieze, de fapt, starea somatc--psihicâ. Astfel de situaţii se pot înregistra în traumatisme şi po’Itraumatisme însoţite de stări de şoc, în ;ntox'caţ:i# în complicaţii febrile sau toxsco--septice ale uncr afecţiuni chirurgicale.
Alte împrejurări cu caracter psihopatologic, care duc la refuzul actului operator, apar în schizofrenie, deliruri cronice, nevroze obsesivo-fobice.. Existenţa unor idei delirante de prejudiciu sau persecuţie, a unui nivel de anxietate extrem de ridicat sau a unor idei obsesive duce la respingerea actuL c^’-urgical.
Depresia ' .~eon nediagnosticată) poate determina comportamente suicidare mascate sau
latente, realizate prin refuzul intervenţiei salvatoare,
160. REFUZ ALIMENTAR • Conduită de neac-ceptare a hranei, apărută în contextul unei afecţiuni psihice; trebuie diferenţiată de anorexie, de refuzul alimentar voluntar al celor aflaţi în detenţie, de greva foamei. De asemenea, trebuie diferenţiată de conduitele de restricţie alimentară care apar în isterie, unde iau un caracter ostentativ şi spectacular; de restricţiile fobice şi obse-sîonale, în care ingestia forţată a anumi.tor alimente (carne, brînză etc.) declanşează crize puternice de anxietate, de restricţiile hipocondriaci-ior, motivate prin efectele dezastruoase pe care anumite alimente le pot avea asupra stomacului (falşii gastropaţi). Conduita de refuz alimentar se extinde asupra tuturor alimentelor şi, uneori, chiar şi asupra lichidelor, apărînd prin mecanisme diverse, în funcţie de entitatea patologică de bază.
în contextul patologic al refuzului alimentar se descriu următoarele aspecte :
•	anorexia mintală a tinerelor fete, nejustificată de scăderea apetitului (cel puţin în primele luni), apare motivată de elemente de ordin estetic ; constrîngerea dea mînca, exercitată de familie asupra subiectului, conduce ia importante modificări afective, cu iritabili-tate, irascibil itate, anxietate ;
•	refuzu! alimentar apărut în contextul depresiei meiancoliforme poate traduce fie o materializare a ideii suicidare, fie este rezultatul ideilor de ruină, de culpabilitate ale pacientului, care susţine că „nu merită hrana" ; refuzu! este aproape întotdeauna complet, extinzîndu-se şi asupra lichidelor ;
•	conduita de refuz aî hranei poate apărea ca fenomen a! comportamentului halucinator delirant, în delirurile cronice de persecuţie (subiectu? nu mănîncă pentru că este convins că alimentele sînt otrăvite), în cele cu caracter mistic (asceză, penitenţă) sau hipocon-driace (alimentele nu pot fi ingerate) ;
•	în cadru! sindromului de automatism mintal, refuzul alimentar are la bază făptui că bolnavului „i se ordonă” să nu mănînce ;
•	refuzul alimentar poate apărea în contextul negativismului total al sindromului catatonic din schizofrenie, precum şl în stări maniacale (nu are nevoie de hrană), stări confuzionale, demenţe.
Acest comportament anormal necesită, alături de tratamentul afecţiunii de bază, persuasiune şi perseverenţă din partea cadrelor medicale. Uneori, sînt necesare măsuri de "reechilibrare hidroelectroîit'că şi alimentaţie artificială, în melancolie,, cataton ie, bufee delirante, în fazele
8601 Ref
Refuz al realităţii; Regenerare — tehnică
procesuale ale unui delir cronic, sînt necesare, iniţial, cîteva şedinţe de terapie electroconvulsi-vantă. Salutară se pare a fi, în aceste cazuri, şi insulinoterapia.
161.	REFUZ (AL) REALITĂŢII • Termen care, în concepţia îui FREUD, desemnează un mecanism de defensă, constînd în faptul că subiectul refuză să recunoască realitatea unei percepţii traumatizante. Această realitate (negată, refuzată) se referă iniţial la absenţa penisului la femeie. FREUD consideră că mecanismul de tăgăduire a realităţii se manifestă în specia! în fetişism şi în psihoze. El face o analiză a manifestărilor desemnate prin acest termen în „Abrege de psychanalyse” (1938), raportînd refuzul la realitatea de castrare ; iniţial, copilul neagă absenţa penisului ia fată, ulterior această absenţă fiind considerată un rezultat al castrării. La copil, procesul se păstrează în limitele normalului, dar ia adult el reprezintă punctul de plecare al unei psihoze — psihoticul începe prin tăgădui rea realităţii (mecanismul fiind opus refulării). în fetişism coexistă, într-o atitudine infantilă, două modalităţi incompatibile : negarea şi recunoaşterea castrării feminine. Coexistenţa confiictuaiă a acestor două atitudini determină un clivaj al subiectului (-* CLIVAJ AL EULUI) ; cele două atitudini persistă de-a lungul vieţii individului, fără ca ele să se influenţeze reciproc. Disocierea caracteristică clivajului diferă de scindarea persoanei în cazul refulării nevrotice : refularea presupune un conflict între Sine şi Eu, pe cînd clivajul se referă ia existenţa simultană a două atitudini opuse ; în clivaj este vorba de o defensă a Eului în raport cu realitatea exterioară, constînd în negarea unei percepţii. Negarea (refuzul) realităţii, ca modalitate originară de defensă, trimite !a concepţia lui FREUD despre proiecţie, dezinvestire sau pierdere a realităţii în psihoză. Se admite, conform ideilor lui FREUD, un clivaj ai personalităţii, determinat de diferite moduri de defensă.
După FREUD, prototipul oricărei negări a realităţii este refuzul castrării ; realitatea castrării trimite la absenţa penisului la femeie. în acest sens, nu se poate vorbi de percepţia unei realităţi, întrucît negarea absenţei penisului nu reprezintă negarea unei percepţii, ci o explicaţie teoretică a unor fapte. Refuzul realităţii ar avea deci, la origine, nu refuzul unei percepţii în sensul strict al cuvîntului, ci refuzul unui ipotetic fapt perceptiv.
Termenul de negare, în raport cu realitatea, se referă nu numai la contestarea unor afirmaţii ale unei persoane, ci şi la un drept sau un bun pe care subiectul îl refuză, refuzul nefiind legitim (de exemplu : refuzul alimentar, refuzul justiţie ).
162.	REFUZ SISTEMATIC—^RENEGARE SISTEMATICĂ.
163.	REGENERARE — tehnică (cf. lat regenerare ; vezi şi engi. rebirthing) • Metodă curativă (intrînd în categoria terapiilor de relaxare)bazată pe o respiraţie de tip special, în care pauza dintre expiraţie şi inspiraţie este eliminată, cele două faze ale respiraţiei alcătuind în acest fel un proces continuu. Faza insipiratorie este prelungită, folosind activ zona pectorală, în timp ce faza expira-torie este pasivă, folosind în special musculatura diafragmatică.
Această tehnică, elaborată de Leonard ORR !a începutul anilor ’70, pleacă de la premise teoretice destul de confuze, reflex al filozofiilor orientale hinduse şi budiste, care afirmă că mintea individului creează universul în care acesta trăieşte. Prin respiraţie, energiile negative sînt el:minate din organism, permiţînd minţii să proiecteze gîn-duri pozitive care să creeze un univers ma! plăcut, capabil să satisfacă trebuinţele individului.
în opinia autorului, respiraţia nu este completă şi liberă la persoanele a căror gestaţie, naştere, copilărie a fost marcată de evenimente negative. Această ,.încărcătură negativă” a evenimentelor dispare odată cu deprinderea unei respiraţii corecte ; în mod corespunzător dispar şi efectele evenimenelor vechi asupra unor situaţii prezente, pacientul devenind liber să facă alegeri corecte faţă de situaţiile curente, care nu mai sînt tratate în mod nevrotic. Catharsisul se realizează spontan, în absenţa oricărei discuţii sau dramatizări, debarasarea de trecut constituind pentru subiect o adevărată ,,renaştere” (este preferabil însă termenul de regenerare, pentru evitarea confuziilor).
Fără a adera la acest sistem ipotetic privind pa-togeneza bolilor şi terapia lor, este de notat totuşi că metoda este indicată în tulburările de tip astenic, în anxietate, depresie, alte tulburări emoţionale, nevroze motorii, diverse boli somatice (ca metodă adjuvantă). Efortul minim necesar deprinderii tehnicii, ca şi facilitatea folosirii ei, o recomandă ca pe o alternativă posibilă.
Rdg/s j. B. ; Regium(MC) ; Reglare — mecanism
Reg/861
164.	REGENON(M) Belgia, Elveţia, Italia REGENONE<M) RFG
. REGIBONfM> Canada REGIM<m) Brazilia
—	DCI Amfepramono • Psihostimuient, derivat feniletiîaminic de tip 2-(dietilamino)propiofenonă ; este o amină simpaticomimetică anorexigenă, cu performanţe psihostimulatoare inferioare AMFET-AMINELOR şi cu efect anorexigen apropiat FEN-METRAZINEI. Nu se asociază cu IMAO. în timp, poate realiza farmacodependenţă. Acţiunea unei doze durează 5—6 ore. Se poate utiliza în combaterea unor efecte secundare ale neurolepticelor.
165.	Rl:GIS Jean Baptiste (1855-1918) • Psihia-tru francez. A studiat medicina la Toulouse şi Paris, unde a susţinut şi teza cu tema „Folie â deux ou folie simulee” (1880). în 1885 a publicat un „Manuel pratique de medecine”, care în urmă-
Jean Baptiste Regis
toarea ediţie va deveni ,.Precis de psychiatrie”, continuînd să beneficieze de numeroase reeditări. în cea de a treia ediţie (1894), reluînd vechea idee a iui LASEGUE, potrivit căreia ,,delirul alcoolic nu este un delir, ci un vis”, propune termenul de ONiRÎSM. în cea de a cincea ediţie (1913), a încercat valorificarea concepţiilor Iui FREUD, pe care Ie consideră însă ,,drept un sistem seducător, dar extrem de ipotetic”, ceea ce nu-l va împiedica să sublinieze importanţa lor deosebită pentru psihiatrie.
166.	R£GIS's) sindrom-sin. DROMOMANIE
sin.
----^VAGABONDAJ.
167.	REGIUM^IC) RFG • Produs farmaceutic ce conţine trei medicamente tipizate, cu acţiune diferită, dar care se complementează. Este compus din : MEPROBAMAJ, EXTRACT DE BELADONĂ şi ERGOTAMINĂ. Are acţiune anxiolitic-sedativă.
168.	REGLARE — mecanism (cf. fr. reg/er) • Mecanism prin care organismele superioare, privite ca sisteme homeostatice (CANNON), realizează menţinerea constantă a proprietăţilor mediului intern, ca o condiţie obligatorie pentru a-şi desfăşura activitatea.
Reglarea funcţiilor acestor organisme este un proces care intervine ori de cîte ori o constantă homeostatică este perturbată. Există un număr mare de mecanisme care intervin în menţinerea homeostaziei organismelor superioare, implicit un număr mare de structuri cu potenţmf reglator. Ele au capacitatea de a primi.depozita şi transmite informaţii către celule. Organismele „superioare depozitează şi transmit informaţiijn cadrul a trei sisteme de reglare: sistemul nervos, sistemul endocrin şi sistemul imun.
Sistemul nervos are capacitatea de a prelua iri-formaţii reprezentate de stimuli externi sau interni, care acţionează asupra organelor receptoare. Informaţiile preluate sînt prelucrate în reţeaua neuronală. O parte din ele şlnt reţinute în memorie, servind ca termen de comparaţie pentru o informaţie ulterioară. Rezultatele acestei prelucrări-sînt transmise sub formă de comenzi secretorii sau motorii organelor efectoare periferice, care vor produce răspunsul la stimularea iniţială.
Astfel se realizează acte reflexe — avînd ca substrat anatomic arcurile reflexe —, mecan;sme nervoase de reglare care declanşează şi/sau corectează permanent activitatea organelor efectoare. Activitatea reflexă va fi adaptată în acest mod variabil i-tăţi’i mediului intern şi extern, dar şi experienţei anterioare individuale stocate în memorie. Particularităţile mecanismelor nervoase de reglare sînt intervenţia imediată, diferenţiată, cu participarea întregului organism, rapid modificabilă corespunzător unor variabile.
în interacţiune cu sistemul nervos, sistemul endocrin, acţionînd prin intermediul hormonilor, potenţează şi prelungeşte acţiunile nervoase, intervenind tardiv, dar avînd o durată mai mare de acţiune. Intervenţia mecanismelor endocrine de reglare este orientată asupra activităţii unor grupe de celule a căror activitate este influenţată de metabolism. Atît activitatea sistemului nervos, cît şi a celui endocrin, au ca modalitate comună de funcţionare mecanisme de feedback negativ şi pozitiv. Un alt aspect important este faptul că
862/Reg
Regletin{M) ; Regresie ;Regres/e psihomotorie
mecanismele de reglare nervoase şi umorale nu intervin separat şi independent, ci în colaborare, orice proces de reglare fiind în cele din urmă neuro-umoral. Această datorită interacţiunii şi integrării activităţii nervoase şi a celei endocrine, atît la nivelul sistemului nervos central, cît şi la nivel periferic.
Autoreglarea în vederea conservării homeosta-zie» funcţionale şi structurale caracterizează toate listemele organismului : subcelular şi molecular, celular, nivel de organ, de sistem şi de organism.
169. REGLARE AUTOMATĂ-
AUTOREGLARE.
►AUTOREGLAJ/
170.	REGLETIN<m> Japonia - DCl Alprenalol • Betablocant de tip 1-(0-alilfenoxi)-3-(isopropila-minc)-2-propanol, indicat în anxietate, sindroame
_\	OH
\Q^Q-CH2-CH-CHrM-CH ch2-ch*ch2 Cf*3
cardiace hiperkinetice, alcoolism, afecţiuni psihosomatice. Nu duce la dependentă, nu se asociază cu 1MAO-+ BETA B LOCA NTE.
171.	REGRESIE (cf. lat. regressio ,,reîntoarcere, revenire”) • Termen folosit în psihanaliză pentru a desemna mişcarea de întoarcere a unui proces psihic la un nivel anterior Celui pe care l-a atins într-o anumită etapă de dezvoltare. Există trei sensuri restrînse ale acestei noţiuni :
•	sensul topic, care se referă la faptul că în cadrul subsistemelor psihismului, excitaţia nu mai parcurge o direcţie continuă, ci stagnează ;
•	sensul temporal, care se referă la faptul că persoana revine la etape anterioare ale dezvoltării sale (etape reprezentate de anumite stadii Jibidinale, de anumite tipuri de relaţii obiectuale sau anumite tipuri de identificări) ;
•	sensul formal, care se referă la revenirea comportamentului spre nivele inferioare de expresie, în ceea ce priveşte gradul de complexitate, gradul de structurare şi gradul de diferenţiere.
Folosirea termenului (frecventă în psihanaliză, în psihologie şi în psihopatologie) trimite la forme anterioare, chiar arhaice, de manifestare în ceea ce priveşte gîndirea, relaţiile obiectuale şi comportamentul. Cele trei modalităţi de regresie, regre-sia topică, temporală şi formală, sînt comentate de FREUD în diverse lucrări ale sale (,.Interpretarea viselor”, 1900 ; „Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii”, 1905 ;	,.Predispoziţia pentru nevroza
obsesională”, 1913). în vis, regres ia apare sub aspectul ei topic: sensul excitaţiei, în starea de veghe, este de la percepţie la mişcare ; în starea de somn, motilitatea fiind inhibată, excitaţia ră-mîne la nivelul percepţiei, ai imaginii,.desfăşurate în plan mintal. în dezvoltarea psihosexuală a persoanei, regresia exprimă o reîntoarcere la modalităţi parţiale de obţinere a plăcerii (modalităţi specifice unui anumit tip de obiect, anterior stadiului prezent) şi de relaţie obiectuală (de asemenea anterioară) ; este vorba aici de satisfacerea trebuinţelor conform unui model anterior de organizare libidinală; acesta este aspectul temporal al regresiei. în ceea ce priveşte aspectul formal, acesta se referă la comportament şi*constă în revenirea comportamentului la expresii primitive. Produsul regresiei nu este însă diferenţiat, regresia producîndu-se, în general, sub toate aspectele sale simultan, întrucît ,,ceea ce este mai vechi în timp este de asemenea primitiv în formă şi se situează rpai aproape de extremitatea percepţiei în topica psihică” (FREUD, 1914). Termenul de ,,regresie formală”, fbiosit de FRfŞpD, est^ analog cu ceea ce psihologia gestaitista si neurofizioiogia numesc „destructurare” (referitor la comportament, Ia conştiinţă); destructu rarea nu vizează atît etapele de dezvoltare în sine, cît constituirea ierarhică a funcţiunilor, organizarea structurilor. După FREUti; regresia tempo raia Avizează obiectul, stadiul libidinal şi evoluţia Eului. De; pildă, în isterie, regresia nu se refera la stadiul libidinal, ci la obiectul de relaţie (revenire la ,,obiecte sexuale incestuoase primare”). în evoluţia sa, individul nu suprimă etapele sau modalităţile primitive ale psihismului, ci doar Ie depăşeşte ; Individul poartă în el psihismul său arhaic, orice formă de viaţă evoluată poartă în ea forme arhaice, după cum ci vi lizaţia omeni ri i conţi ne ş i elemente ale tuturo r etapelor sale anterioare. Reactivarea trecutului este oricînd posibilă, fiind legată de cpmpulsi-unea de repeţiţie.	;
în psihopatologie, regresia apare sub*'.diverse aspecte şi în diferite maladii mintale :
•	istericul regresează la obiecte primare incestuoase ;
•	obsesionalui regresează la stadiul anal ;
•	schizofrenul regresează la un stadiu oral primar (el manifestă un comportament echivalent cu al sugarului) ; catatonicu! regresează ia stadiul fetal ;
•	în cura analitică, în cadrul transferului, regresia se produce, dar ea este mult mai limitată ;
•	în halucinaţie şi vis, se produce o regresie spre extremitatea perceptuaia.
172.	REGRESIUNE PSIHOMOTORIE{s) sindrom
•	Sindrom descris recent (1986), grupînd o, serie de manifestări motorii şi psihice care apar !a vîrstă foarte înaintată.
Regula ;Regullnm ; Reich Wilhelm
Rei/863
Semnele motorii sînt : astazoabazia, retropulsia friipertonică, pierderea automatismului mersului, dispariţia- reacţiei de echilibrare.
Pe>pla*nul simptomatologiei psihice se notează : bradipsihie, dezinteres, lipsă de motivaţie, indiferenţă afectivă sau depresie.
" Evoluţia simptomelor psihoafective, intelectuale şi motorii urmează un paralelism care justifică aceasta'grupare sindromofogică.
Debutul este, cel mai adesea, brutal, după un eveniment deştabilizant fie al condiţiei psihice (pierdă%a.soţului, pierderea unor obiecte, investite cu O încărcătură afectivă deosebită, schimbare de domkjjjii, împărţirea bunurilor, conflicte instituţionale), îfj^al condiţiei fizice a bătrînuîui (accident,'.^bdal^cută, intervenţie chirurgicală). Este caracteristică acestui sindrom o reacţie disproporţionată tere intensitatea trăirilor si valoarea reală a evenimentului,
Sinţţromyi poate avea şi un debut fenVprogresiv, cocesptiiîzător unei dezadaptari psiho-socio--afective. Acest tip de debut este maj frecvent la subiecţii cu viaţa săracă şi rutinieră înceeace priveşte doiŢi^rîfui intelectual, redusă la simple automat isme,.-;"'	v
Diagrrosticul diferenţial trebuie făcut cu boala Parkinson. şî sindroamele extrapiramidale, cu depresiile cu pseudpdemenţele.
Individualizarea acestui sindrom în;‘gerontopsi-hiatrie are implicaţii terapeutice, subiecţii putînd beneficia de o readaptare specifică, mai ales în cazurile în care debutul a fost brusc. Ea permite şi o abordare „mai puţin fatal ista” a acestei entităţi (GAUDET, TRAVERNIER, MOUREY).
173.	REGULĂ (cf. lat. regula ,,regulă, normă”)
•	Relaţie constantă şi necesară între efect şi cauză în producerea unui fenomen, avînd însă o valabilitate relativa. Din punct de vedere epistemologic, regula reprezintă o categorie de graniţă între lege, esenţă şi fenomen, avînd o structură constantă după criterii statistice. Din punct de vedere pragmatic, regula reprezintă o normă de acţiune şi de control, putînd fi exprimată printr-un algoritm de lucru. Din punct de vedere moral, regula este normă de comportament.
•	în psihanaliză, ,,regula fundamentală” se referă la faptul că analizatul este invitat să spună tot ceea ce gîndeşte şi simte, fără a selecta nimic şi fără a omite nimic din ceea ce îi vine în minte, chiar dacă aceste conţinuturi par neplăcute, ridicole, neimportante sau absurde. Este regula care pune la baza curei psihanalitice metoda asociaţiei libere. Termenul de ,.liber” se referă ia tot ceea ce îi trece subiectului prin minte, fără control, fără organizarea materialului; termenul de „asociaţie” se referă la o înlănţuire a acestor elemente, înlănţuire care nu este determinată în prealabil. în mod subiectiv, legătura asociativă liberă pare să nu fie
legată de context;ea favorizează acea comunicare în cadrul determinismului inconştient care iese la suprafaţă.
Căile de acces spre inconştient, după FREUD, sînt, îndeosebi, asociaţia liberă a ideilor (conţinuturi lor), interpretarea actelor ratate şi a viselor. Efectele regulii fundamentale în cura psihanalitică sînt explicate astfel : încercînd să spună ceea ce îi vine în minte, subiectul vehiculează prin limbaj sentimente, emoţii, idei, impresii corporale, amintiri ; acestea apar ca un fel de „acting-out” şi sînt în legătură cu transferul. Regula scoate la suprafaţă puncte cheie în asociaţiile libere ; subiectul întîmpină anumite dificultăţi în aplicarea regulii (reţineri,’ rezistenţe incbiiştient6). Pe de altă parte, regula fundamentală a curei psihanalitice este o tehnică de investigare ; ea structurează sftuaţia analitică, relaţia anâlrst-analizat nefiind singura condiţie a acestei situaţii. în regula asociaţiei libere, criteriul coerenţei nu este un criteriu de selecţie. Discursul analizatului revine la formularea verbală a unor cereri (trebuinţe) pe care le exprimă în modalităţi diferite, similare cu stadii anterioare de expresie şi de comportament.
174.	REGULIN(M> Austria — DCI Fentermina • Psihostimuient, derivat feniletilaminat de tip a,a-dimetilfenetiiamină, cu efecte simpaticomime-
ch3 (QyCH2-C-NH~CH3
tice şi anorexigene, utilizat şi în combaterea obezităţii secundare curei îndelungate de neuroiep-ticel* PSIHOSTIMULENTE.
175.	REICH Wilhelm (1897-1957) • Psihiatru austriac. După terminarea studiilor medicale îa Viena, a lucrat împreună cu WAGNER von JAUREGG, luînd astfel contact cu psihiatria; din 1920 participă la mişcarea psihanalitică vieneză.
In concepţia sa, la originea oricărei nevroze se află imposibilitatea descărcării energiei sexuale. Acordînd o importanţă de prim ordin eliberării complexe a acestei energii, prin intermediul unei forţe orgasmice care se generalizează în tot corpul, el pune bazele orgasmoterapiei. Concepe ideea originii sexuale a agresivităţii colective, aceasta avînd şi ea roiul de a descărca tensiunile, devenind astfel sursă de plăcere.
Conform teoriei sale referitoare la „platoşa musculară” şi cea ..caracterială”, în lumina căreia „rigiditatea musculară este latura somatică a
864/ Rei
Reichard s ; Reificare ; Reil Johann Christian ; Reinserţie
refulării şi baza menţinerii sale”, fundamentează o tehnică terapeutică avînd la baza relaxarea musculară (vegetoterapia).
Introduce noţiunea de „orgon”, prin care desemnează energia vitală, considermd-o specifică fiecărei forme de viaţă.
176.	REICHARDS semn • Semn propus de REICHARD pentru evidenţierea halucinaţiilor vizuale. Tehnica de examinare constă în solicitarea subiectului de a face lectura unei foi albe ; nu este utilizat şi acceptat unanim.
177.	REID-BARLOWS(s) sindrom-^PROLAPS DE VALVA MITRALĂ.
178.	REIFICARE (cf. lat. res „lucru’1) • Consecinţă, teoretizată de MARX, a fenomenului de înstrăinare, ca reprezentare a omului drept lucru, simplu obiect sau instrument golit de subiectivitate, manipulat de. forţele obiective, impersonale, ale legităţilor şi instituţiilor sociale. Avîndu-şi premisele în diviziunea socială a muncii, în funcţionarea „oarbă”, stihinică, dar implacabilă, a producţiei de mărfuri şi în separarea producătorilor de mijloacele de producţie, reificarea însoţeşte istoria societăţilor împărţite în clase, tulburate de conflicte şi disfuncţionalităţi catastrofice în care individul se simte dominat de o necesitate străină şi incomprehensibilă, victimă a unor forţe heteronome, ce îi dezmint aşteptările şi îl supun unor presiuni nelegate de aspiraţiile şi sensurile sale existenţiale. Reificarea apare deci ca pierdere a Euîui într-o lume inumană, ce îi refuză individului statutul de unicitate, impunîndu-i condiţia impersonală de element într-un angrenaj ostil şi absurd, golit de semnificaţie.
•	S-a încercat (GABEL — 1960, 1967), pornin-du-se de la modelul reificării, teoretizarea unei analogii între patologia socială generată de relaţiile de muncă (alienarea socială) şi cea a persoanei (alienarea psihică „endogenă”).
Schizofrenul ar suferi un proces de reificare prin degradarea calităţii dialectice a experienţei (GEYER, 1980), autismul constînd într-o reificare a relaţiilor sociale, consecinţă a Spaltung-uiui schizofren.şi cauză a pierderii contactului vital cu realitatea. Schizofrenul nu mai obiectivează realitatea înconjurătoare si nu se mai obiectivează (BERGER, PULBERG, 1966), „uitînd” că cel care a produs lumea a fost şi el alături de semenii săi (GEYER). Grupul social, în care individul,normai poate exista doar ca „homo faber”, îl izolează pe bolnavul psihotic disociat, „reificîndu-1”, grupui apărînd, la rîndul său, ca un organism străin, ostil, „reificat’' pentru bolnav. Aceste analogii şi tranziţii (alienare psihică/alienare socială), care explică „falsa conştiinţă” derealizată a schizofrenului, „reificatoare cît şi reificată” (BERGER, PULBERG),
rămîn, printr-o interpretare psihologizantă a unui fenomen social, la dimensiunea unui factor favorizant, de întreţinere, îndeosebi a crontcităţii defectuale din schizofrenie.
179. REIL Johann Christian (1759-1813) • Neurolog şi psihiatru german. A studiat medicina la Gottingen şi Halle, susţinîndu-şi diploma în 1782. între anii 1787—1810 a desfăşurat o susţi-
Johann Christian Reil
nută activitate didactică în calitate de profesor de neurologie şi psihiatrie la Universitatea din Halle, apoi la Universitatea din Berlin. în 1803 a publicat o lucrare în care defineşte psihiatria ca ştiinţă şi face referiri la metode psihoterapeutice în tulburările mintale, printre care menţionează şi recomandă şi meloterapia; în 1809 a descris lobul insulei.
180.	REINSERŢIE (cf. re- prefix iterativ; fat. insertio) • Etapă finală a procesului complexf de recuperare, prin care deficientul este reintegrat într-o activitate productivă. Reinserţia profesională presupune stabilizarea definitivă a deficienţei, restantul funcţional ai individului, după parcurgerea etapelor recuperării, permiţînd acestuia desfăşurarea unei activităţi.
în procesul de reinserţie apar trei elemente principale care-! condiţionează, determinîndu-i reuşita sau eşecul. Primul element îl reprezintă deficientul însuşi, prin dorinţa şi motivaţia sa de a participa activ la viaţa socio-profesională a colectivităţii, prin nivelul de dezvoltare a aptitudinilor sau de menţinere ?. deprinderilor anteri-
Reism ; Reiter^ ; Rsfa(m) ; Relaksin(U); Relativism
Re 1/865
oare, prin gradul de integritate a trăsăturilor de personalitate necesare adaptării sau readaptării într-un. colectiv de muncă.
Al doilea element este reprezentaţ de grupul fn mijldcul căruia deficientul urmează să se reintegreze. Aici trebuie luată în considerare natura relaţiilor interpersonale din cadrul grupului, nivelul valorii profesionale, atitudinea faţă de deficienţi, disponibilitatea afectivă faţa de aceştia (informaţii care se obţin prin investigaţia socială 1a locul de muncă).
Al ţreiiea element îl reprezintă cunoaşterea solicitărilor locului de muncă, măsura în care acestea asigură o apreciere corectă a compatibilităţii dintre posibilităţile invalidului şi cerinţele muncii, determinînd randamentul său profesional.
Remserţia ton^ftoi^desteori un prdces de mare complexitate, pregătirea ei solicitînd minuţiozitate şi necesitînd uneori participarea activă, alături d£ membrii echipei recuperatorii; a factorilor de răspundere şi decizie din întreprinderi şi instituţii. La începutul procesului de reihserţie, deficientul poate dezvolta reacţii dezadaptative care să-i compromită-Integrarea, motiv pentru care este necesară continuarea asistenţei de specialitate mai ales a celei psihologice şi sociale, pînă la completa independenţă socio-profesională.
181.	REISM (cf. lat. res) ® Concepţie elaborată, ia începutul secolului, de T. KOTARBINSKI, ca im program mitdidlogic de respingere a interpretărilor ideălist-subidctive sau realist-platoni-ciene aîe enunţurilor universale cu care operează discursul ştiinţific. în viziunea retsta lumea este alcătuită numai din lucruri concrete individuale; abstracţiile nu se referă la entitati reale, cu existenţă autonomă, separată )de lucruri, ci denotă proprietăţi sau atribute ale lucrurilor. Fără a preconiza eliminarea noţiunilor abstracte din limbajul ştiinţific, reismul încearcă doar să asigure un referent clar definit ai acestora, înlocuind judecăţile în care subiectul este o abstracţie cu enunţuri al căror subiect denotă o pluralitate de obiecte avînd o proprietate comună (de exemplu, .Temeritatea sfidează pericolele” se reduce la „Oamenii temerari sfidează pericolele”).
182.	REITERA sindrom • Tulburări psihice care pot apărea ca urmare a unor intervenţii stomatologice mai severe, constînd în idei de relaţie, anxietate psihotică, idei hipocondriace delirante, centrate pe cavitatea bucală. Fondul premorbid al acestor subiecţi este marcat de reacţii de intensitate nevrotică şi de afecţiuni psihosomatice digestive. A fost descris de J. P. REITER în 1956,
183.	RELA(M) Canada, SUA - DCI Carisoprodol
% Tranchilizant, derivat propandiolic de tip 2?me-tii-2-propil-1,3-propandiol carbamat isopropil-car-
bamat,. cu acţiune anxiolitică, miorelaxantă şi uşor antidepresivă. Se bucură de o bună toleranţă.
184.	RELACT(M) Argentina — DCI Nitrazepam
•	Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip
1,3-dihidro-7-nitro-5-fenil-2H-1,4-benzodiazepină,
cu acţiune sedativ-hipnotică, realizînd un somn aproape fiziologic. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NlTRAZEPAMlM).
185.	RELÂfEN(M) Mexic - DCI Metocarbamol © Tranchilizant, derivat de glicerol de tip 3-(o-me-toxifenoxi)-1,2-propandiol 1-carbamat, cu acţiune predominant miorelaxantă şi anxiolitic-sedativă, dar şi cu valenţe analgezice.
186.	RELAKSIN(M) Turcia-DCI Meprobdmat ® Tranchilizant, derivat propandiolic de tip 2-:metiî-2-propil-'l,3-propahdiol dicarbamat, cir acţiune sedativ-anxiolitică, anticonvulsivantă şi uşor hipnotică. Este indicat în nevroze cu compdnentă anxioasă şi depresivă, alcoolism, delirium tremens, în unele forme de epilepsie petit fthal, afecţiuni psihosomatice. Deşi fără efecte secundare evidente şi contramd cath tratamentul de lungă durată nu se întrerupe brusc, putînd apărea un ,,mic sindrom de abstinenţă”. Industria. noastră farmaceutică îl produce sub numele de MEPRO-
bamat(M).
187.	RELANIUM(M) Polonia - DCI. Diazepam RELANSOL(M) Ceha- • Tranchilizant,
slovacia	derivat benzodia-
RELASAN(M) Mexic	zepinic de tip
RELASOM® Mexic	7- clor-1,3 -dihi-
dro-1-metil-5~fenit-2H-1,4-benzodiazepină* cu acţiune sedativ-hipnotică, anxiolitică, anticonvuisi-vanta şi miorelaxantă. industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de DIAZEPAM^.
188.	RELATIVISM (cf; fr. refativisme : vezi lat. relativus) • Concepţie subiectivistă pentru care Adevărul, unic şi obiectiv valabil, este doar o convenţie sau o ficţiune, desemnînd de fapt adevăruri parţiale şi trecătoare, a căror valabilitate nu are certitudinea apodictică, ci. le bizuie pe adeziune, motivată psihologic, istoric, cultural etc. Contes-tînd cu temei excesele viziunilor metafizic absoju-
55	- c. 838
8641 Rei
Reichards ; Reificare ; Reil Johann Christian ; Reinserţie
refulării şi baza menţinerii sale”, fundamentează o tehnică terapeutică avînd la bază relaxarea musculară (vegetoterapia).
Introduce noţiunea de ,,orgon”, prin care desemnează energia vitală, considerînd-o specifică fiecărei forme de viaţă.
176.	REICHARDS semn • Semn propus de REICHARD pentru evidenţierea halucinaţiilor vizuale. Tehnica de examinare constă în solicitarea subiectului de a face lectura unei foi albe ; nu este utilizat şi acceptat unanim.
177.	REID-BARLOWS(s) sindrom-^PROLAPS
DE VALVĂ MITRALĂ.
178.	REIFICARE (cf. lat. res ,,lucru”) • Consecinţă, teoretizată de MARX, a fenomenului de înstrăinare, ca reprezentare a omului drept lucru, simplu obiect sau instrument golit de subiectivitate, manipulat de forţele obiective, impersonale, ale legităţilor şi instituţiilor sociale. Avîndu-şi premisele în diviziunea socială a muncii, în funcţionarea ,,oarbă”, stihinică, dar implacabilă, a producţiei de mărfuri şi în separarea producătorilor de mijloacele de producţie, reificarea însoţeşte istoria societăţilor împărţite în clase, tulburate de confiicte şi disfuncţionalităţi catastrofice în care individul se simte dominat de o necesitate străină şi incomprehensibilă, victimă a unor forţe heteronome, ce îi dezmint aşteptările şi îl supun unor presiuni nelegate de aspiraţiile şi sensurile sale existenţiale. Reificarea apare deci ca pierdere a Eului într-o lume inumană, ce îi refuză individului statutul de unicitate, impunîndu-i condiţia impersonală de element într-un angrenaj ostii şi absurd, golit de semnificaţie.
•	S-a încercat (GABEL — 1960, 1967), pornin-du-se de la modelul reificării, teoretizarea unei analogii între patologia socială generată de relaţiile de muncă (alienarea socială) şi cea a persoanei (alienarea psihică ,.endogenă”).
Schizofrenii! ar suferi un proces de reificare prin degradarea calităţii dialectice a experienţei (GEYER, 1980), autismul constînd într-o reificare a relaţiilor sociale, consecinţă a Spaltung-ului schizcfren.şi cauză a pierderii contactului vita! cu realitatea. Schizofrenul nu mai obiectivează realitatea înconjurătoare si nu se mai obiectivează (BERGER, PULBERG, 1966), ,,uitînd” că cel care a produs lumea a fost şi ei alături de semenii să; (GEYER). Grupul social, în care individul norma’ poate exista doar ca ,,homo faber”, îl izolează pe bolnavul psihotic disociat, „reificînd'j-l”, grupui apărînd, la rîndul său, ca un organism străin, ostil, ,,reificat” pentru bolnav. Aceste analogii şi tranziţii (alienare psihică/alienare socială), care explică ,,falsa constiintă” derealizată a schizofrenului. ,,reif;catoar'e cît şi reificată” (BERGER, PULBERG).
rămîn, printr-o interpretare psihologizantă a unui fenomen social, la dimensiunea unui factor favorizant, de întreţinere, îndeosebi a crontcităţii defectuale din schizofrenie.
179.	REIL Johann Christian (1759-1813) m Neurolog şi psihiatru german. A studiat medicina la Gottingen şi Halle, susţinîndu-şi diploma în 1782. între anii 1787—1810 a desfăşurat o susţi-
Johann Christian Rei!
nută activitate didactică în caiitate de profesor de neurologie şi psihiatrie la Universitatea din Halle, apoi la Universitatea din Berlin. în 1803 a publicat o lucrare în care defineşte psihiatria ca ştiinţă şi face referiri la metode psihoterapeutice în tulburările mintale, printre care menţionează şi recomandă şi meloterapia ; în 1809 a descris lobul insulei.
180.	REINSERŢIE (cf. re- prefix iterativ: fat. inserţia) • Etapă finală a procesului complex de recuperare, prin care deficientul este reintegrat într-o activitate productivă. Reinserţia profesională presupune stabilizarea definitivă a deficientei, restantul funcţional al individului, după parcurgerea etapelor recuperării, permiţînd acestuia desfăşurarea unei activităţi.
în procesul de reinserţie apar trei elemente principale care-! condiţionează, determinîndu-i reuşita sau eşecul. Primul element îi reprezintă deficientul însuşi, prin dorinţa şi motivaţia sa de a - Da act:7 îa ' ^ ^oco p o es o a	a
c_ ^	taţii, " 'in n'vek1 c1*- c o f u a	^	i-
d	.u	de	menţine	i
Reism ; Refter^ ; Reia^ ; RelaksinPl); Relativism
R eî/865
oare, prin gradul' de integritate a trăsăturilor de personalitate necesare adaptării sau readaptării intr-un. colectiv de muncă.
Al doilea element este reprezentat de grupul în mijlocul căruia deficientul urmează să se reintegreze. Aici trebuie luată în considerare natura relaţiilor interpersonale din cadrul grupului, •nivelul valorii profesionale, atitudinea faţă de deficienţi, disponibilitatea afectivă faţă de aceştia (informaţii care se obţin prin investigaţia socială ’la bcul de muncă).
Al treilea element îl reprezintă cunoaşterea solicitărilor locului de muncă, măsura în care acestea asigură o apreciere corectă a compatibilităţii dintre posibilităţile invalidului şi cerinţele muncii, determinînd randamentul său profesional.
Reinserţia constituie deseori un proces de mare complexitate, pregătirea ei solicitînd minuţiozitate şi necesitînd uneori participarea activă, alături de membrii echipei recuperatorii, a factorilor de răspundere şi decizie din întreprinderi şi instituţii. La începutul procesului de reinserţie, deficientul poate dezvolta reacţii dezadaptative care să-l compromită integrarea, motiv pentru care este necesară continuarea asistenţei de specialitate mai ales a celei psihologice şi sociale, pînă la completa independenţă socio-profesională.
181.	RESSM (cf. lat. res) ® Concepţie elaborată, îa începutul secolului, de T. KOTARBINSKI, ca im program metodologic de respingere a interpretărilor idealist-subiective sau realist-platoni-ciene ale enunţurilor universale cu care operează discursul ştiinţific. în viziunea reistă, lumea este alcătuită numai din lucruri concrete, individuale ; abstracţiile nu se referă la entităţi reale, cu existenţă autonomă, separată de lucruri, ci denotă proprietăţi sau atribute ale lucrurilor. Fără a preconiza eliminarea noţiunilor abstracte din limbajul ştiinţific, reismul încearcă doar să asigure un referent ciar definit ai acestora, înlocuind judecăţile In care subiectul este o abstracţie cu enunţuri al căror subiect denotă o pluralitate de obiecte avînd o proprietate comună (de exemplu, „Temeritatea sfidează pericolele” se reduce la „Oamenii temerari sfidează pericolele”).
182.	REITERA sindrom • Tulburări psihice care pot apărea ca urmare a unor intervenţii stomatologice mai severe, constînd în idei de reiaţie, anxietate psihotică, idei hipocondriace delirante, centrate pe cavitatea bucală. Fondul premorbid ai acestor subiecţi este marcat de reacţii de intensitate nevrotică şi de afecţiuni psihosomatice digestive. A fost descris de J. P. REITER în 1956.
183.	RELA(M) Canada, SUA — DCl Carisoprodol m Tranchilizant, derivat propandiolic de tip 2-me-ti^2-prcpii-1,3-propandiol carbamat isopropil-car-
bamat, cu acţiune anxiolitică, miorelaxantă şi uşor antidepresivă. Se bucură de o bună toleranţă.
184.	RELACT(m) Argentina — DCl Nitrozepam m Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip
1,3-dihidro~7-nitro~5-fenil-2H-1,4-benzodiazepină,
H 0
r
cu acţiune sedativ-hipnotîcă, realizînd un somn aproape fiziologic, industria noastră farmaceutică îi produce sub numele de NITRAZEPAM^.
185.	RELAFEN(M) Mexic — DC! Metocarbamo! ©Tranchilizant, derivat de giicerol de tip 3-(o-me-toxifenoxi)-1,2-propandiol 1-carbamat, cu acţiune predominant miorelaxantă şi anxiolitic-sedativă, dar şi cu valenţe analgezice.
186.	RELAKSIN(M) Turcia-DCI Meprobamat © Tranchilizant, derivat propandiolic de tip 2'metiI-2-propil-1,3-propandioI dicarbamat, cu acţiune sedativ-anxiolitica, anticonvulsivantă şi uşor hipnotică. Este indicat în nevroze cu componentă anxioasă şi depresivă, alcoolism, delirium tremens, în unele forme de epilepsie petit mal, afecţiuni psihosomatice. Deşi fără efecte secundare evidente şi contraindicaţii, tratamentul de lungă durată nu se întrerupe brusc, putînd apărea un „mic sindrom de abstinenţă”. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de MEPRO-3AMAT(Mi.
187.	RELANIUM(>r) Polonia - DCl Diazepam RELANSOLw Ceho- • Tranchilizant,
slovacia derivat benzodia-RELASAN(m- Mexic zepinic de tip RELASOM<m) Mexic 7 - clor -1,3 - dihi-dro-1 -metil-5~fenil-2H-1,4-benzodiazepină, cu acţiune sedaţiv-hipnotică, apxiolitică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de DIAZEPAM^.
188.	RELATIVISM (cf. fr. relativisme : vezi lat. relativus) • Concepţie subiectivistă pentru care Adevărul, unic şi obiectiv valabil, este doar o convenţie sau o ficţiune, desemnînd de fapt adevăruri parţiale şi trecătoare, a căror valabilitate nu are certitudinea apodictică, ci se bizuie pe adeziune, motivată psihologic, istoric, cultural etc. Contes-tînd cu temei excesele viziunilor metafizic absolu-
866
Relativitate ; Relaţie ; Relaţie^ delir ; Relaţie inter personala
tiste, relativismul accentuează în mod unilateral istoricitatea şi limitele procesului de cunoaştere, ignorînd corelaţia dialectică între adevărurile relative şi conţinutul de absolut al acestora.
Fenomenologia idealistă a lui HUSSERL relativizează cunoaşterea obiectivă prin ipostazierea esenţei apriorice, separînd existenţa de esenţă, golind existenţa de un sens propriu. Ea se constituie ca premisă a doctrinei existenţialiste, promotoarea absurdităţii existenţei umane („Dasein”). Dasein-analiza, metodă psihoterapeutică profundă, se bazează pe fenomenologie si analiza existenţială a lui BINSWANGER.
189.	RELATIVITATE (cf. fr. relativlti : vezi lat. reiativus) • Proprietate a fenomenelor de a avea valori dependente de relaţiile dintre ele, de mobilitatea şi transformarea perpetuă a relaţiilor, ceea ce duce la aserţiunea că nimic nu este absolut. în psihologia experimentală, se constată interdependenţa dintre timp şi spaţiu în percepţie, dintre cunoaştere şi starea afectivă. M. RALEA, O. FRANK, P. FRAISSE vorbesc despre o relativitate subiectivă.
Dacă se recunoaşte că fiecare obiect sau fiecare caracter există în funcţie de alte obiecte sau caractere, atunci existenţa lui este legată de subiectul perceptiv.
în psihiatrie, ca în toate ştiinţele biologice, se poate vorbi de o oarecare relativitate în modalităţile de manifestare clinică a unor boii şi sindroame, întrucît proprietatea comună cea mai generală a fenomenelor lumii vii este variabilitatea. Condiţiile şi relaţiile în care există şi care definesc fenomenele biologice le transformă într-o realitate finită (imperfectă) şi variabilă. Psihopatologia, noso-grafia, clasificarea (taxonomia) bolilor psihice, nosologia stabilesc criteriile ştiinţifice ale aprecierii condiţiilor şi relaţiilor care definesc valabilitatea astfel limitată a fenomenelor psihopatologice. Progresul cunoaşterii contribuie permanent Ia obiectivarea ştiinţifică a acestei relativităţi, îa restrîngerea, pe baza unor fapte obiective, a domeniului ei.
190.	RELAŢIE (cf. lat. relatio „raportare") • Raport între obiecte şi procese, ca şi între însuşirile acestora. Existenţa şi dezvoltarea lucrurilor depind de multiplicitatea relaţiilor lor interne şi externe, cu caracter obiectiv, înscrise într-o infinită varietate calitativă. Progresul ştiinţei constă în cunoaşterea tot mai exactă a relaţiilor specifice diferitelor categorii de obiecte şi procese, ierar-hîzînd între acestea relaţiile necesare, esenţiale, relativ stabile, cu caracter legic.
•	în logică, determinare a obiectelor prin raporturi reciproce. După numărul obiectelor între care se stabilesc raporturi, relaţiile pot fi diadice sau binare (de exemplu, x>y), triadice (x se află
între y şi z) etc. Analiza relaţiilor (reduse, de regulă, la cele diadice sau binare) constituie obiectul de studiu al logicii relaţiilor —> LEGĂTURĂ.
191.	RELAŢIE™ delir (cf. lat. relatio) • Delir
în care subiectul pune în relaţie directă cu persoana sa toate modificările ambientale, fraze, propoziţii sau cuvinte care nu au nici o legătură cu ei. Bolnavul are convingerea că persoanele din ambianţă exercită, prin gesturi, cuvinte sau alte manifestări, o acţiune defavorabilă asupra sa sau fac aprecieri negative asupra calităţilor sale.
Delirul de relaţie este, după opinia lui GHILIAROVSKI, doar „fondul amorf pe care se vor dezvolta idei delirante, mai coerente şi mar clare’'.
192.	RELAŢIE INTERPERSONALĂ • Legătură sau sistem de legături între două sau mai multe persoane, rezultat al consanguinităţii sau al unei alegeri conştiente, indiferent de faptul că motivul alegerii este sau nu conştient. Relaţia interper-sonală marchează întreaga existenţă a individului»
exprimînd legătura persoanei cu un obiect exterior. începutul oricărei legături cu un obiect exterior este legătura cu un Tu-Persoană (SZONDI» 1952). Orice existenţă se desfăsoară printr-o succesiune de secvenţe Eu-Tu, adică o succesiune de secvenţe în care un Eu se leagă de un alt Eu. Relaţia interpersonală este marcată de următoarele aspecte :
•	o forţă generatoare de legătură şi suport energetic al acestei legături ;
Relaţie rogersianâ ; Relaţionala — dificultate ;; ReIax(M) ; Relaxare
Re I / 867
•	o atracţie specifică, în virtutea căreia o anumită persoană se simte chemata spre alta ;
•	un motiv specific, care operează selecţia în cazul atracţiilor şi al respingerilor, în conduitele de alegere şi stabilire a unei relaţii ;
•	un motiv specific, care provoacă ruptura unei legături şi căutarea altei legături, indiferent de vechimea celei iniţiale ;
•	un motiv specific, care orientează persoana spre un anumit obiect şi nu spre altul.
Prima relaţie ontologică care marchează dezvoltarea şi formarea persoanei (creşterea, maturarea) este relaţia copilului cu mama (SZONDI vorbeşte, în acest sens, despre unirea duală primară). Din această uniune duală, rezultă prima uniune dublă : aceea dintre mamă şi copil şi aceea dintre tată şi copil. Tatăl reprezintă primul obiect al realităţii ; el aduce imperativele realului în uniunea duală copil-mamă. Triunghiul mamă--copsl-tată este model bazai, originar pentru toate celelalte relaţii stabilite ulterior de o persoană. Cînd în cadrul acestui triunghi există perturbări semnificative, în special în primii ani de viaţă, eie au repercusiuni asupra tuturor relaţiilor (alegerilor relaţionale) de mai tîrziu. Relaţia interpersonală se formează şi se modifică, se structurează, în cursul stadiilor de dezvoltare a persoanei. Ea împrumută caracteristicile relaţiei obiectuale, ca modalitate specifică de legătură a unei persoane cu un obiect exterior-(-+ RELAŢIE OBIECTUALA).; Ciafadia psihică, fie ea dobîndită, fie manifestată ca dezechilibru mai mult sau mai puţin grav în formarea personalităţii, modifică relaţiile inter-personale, schimbînd, practic, felul de a fi al persoanei şi raportarea sa la lumea obiectelor.
193.	RELAŢIE ROGERSIANĂ • Relaţia dintre terapeut şi pacient în cadrul psihoterapiei non--directive (sau psihoterapia centrată pe pacient), al cărei autor este C. ROGERS. Acest tip de relaţie terapeutică se mai numeşte şi „relaţie de ajutor" („relation d'aide”). Ea este definită de ROGERS ca fiind acea reiaţie în care o persoană ajută o altă persoană, acceptînd-o necondiţionat, favorizîndu-i dezvoltarea şi maturizarea şi instrumentînd-o astfel pentru o confruntare eficientă cu viaţa.
194.	RELAŢIE UMANĂ -> RELAŢIE INTER-PERSONALĂ, RELAŢIE OBIECTUALĂ.
195.	RELAŢIONALĂ - dificultate • Termen folosit de şcoala germană de psihiatrie (Verhâlt-nisschwachsinn) pentru a desemna incapacitatea unor persoane de a se descurca în împrejurări dificile în care au ajuns în mod întîmplător. Aceşti indivizi nu au o debilitate mintală propriu-, zisă ci sînt mai ales structuri de personalitate dizarmonice, fn dezacord cu mediul în care trăiesc.
196.	RELAX(M) Spania — DCI Nitrazepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip
1,3-dihidro-7-nitro--5-fenil-2H-1,4- benzodiazepină, cu acţiune sedativ-hipnotică, realizînd un somn aprpape fiziologic. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NITRAZEPAM(M).
197.	RELAXANTĂ Anglia - DCI Mefenesin • RELAXARĂ Italia Tranchilizant,
derivat giicerolic de tip 3-(o-meti!fenoxi)-î,2-pro-pandiol, cu acţiune miorelaxantă şi sedativ-anxio-litică.
198.	RELAXARE (cf. lat. relaxare „a relaxa, a destinde") • Stare de destindere, detensionare sau decontractare.fizică sau psihică, stare analogă repaosuiui, care favorizează recuperarea unor energii fizice şi psihice. Ca metodă, relaxarea se foloseste în terapiile de relaxare (—> TRAINING AUTOGEN. PSIHOTERAPIE DE RELAXARE).
199.	RELAXIL<M) Canada — DCI Clordiazepoxid
•	Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-2-meti!amino-5-fenil-3H-1, 4-benzodiazepin-
hh -m3
-4-oxid, cu acţiune anxiolitică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă.’Nu are efect hipnotic, fiind unu! dintre cele mai răspîndite tranchilizante de zi. Industria noastră farmaceutică îi produce sub numele de NAPOTON(M).
200.	RELAXIL(M) Belgia - DCI Mefenesin m
T ranchilizant.derivat gl icerol ic	^ RELAXANT^1*
Anglia, RELAXARĂ Italia.
201.	RELAX!L(M) Ungaria-DCI Guaifenesin m Tranchilizant, derivat de gl icerol de tip 3-(o-me-toxifenoxi)-1,2-propandiol, cu acţiune mioreia-xant-sedativă şi moderat anxiolitică, cu o bună toleranţă.
202.	RELAXO-POWEL(M) Spania - DCI Cariso-prodol • Tranchilizant, derivat propandiolic de tip 2-metil-2-propii-1,3-propandioi carbamat isopro-pil-carbamat, cu acţiune anxiolitică, miorelaxantă şi uşor antidepresivă. Se bucură de o bună toleranţă.
868/Rei
Relefoct^ ; Reliberan^ ; Reli gie — concept
203. RELEFACT(M) Canada, Elveţia — DCl Pro-tirelin • Psihotrop uşor timoleptic, de tip 5-oxo--L-pro! i l-L-histidi 1-L-prol i namidă, utilizat şi în diagnosticul diferenţial al disfuncţiei tiroidiene, folosit pentru evaluarea sintezei tireotrop-hor-monului.
20< REL!BERAN(M) Italia, Turcia - DCl C/or-diozepoxid • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic-^H»REL AX IKM) Canada.
205.	RELIGIE (cf. lat. religio „teamă, scrupul, pietate, religie”) • Formă a conştiinţei sociale, în funcţie de care comportamentele şi relaţiile umane sînt întemeiate pe credinţa în existenţa unor fiinţe supranaturale, creatoare şi guvernatoare ale cosmosului, avînd cu omul o relaţie privilegiată, în şi prin care se instituie un sens transcendent al destinului omenesc. în sens foarte larg, religia îmbrăţişează toate concepţiile despre lume (şi practicile asociate cu ele) care se axează pe credinţa în poziţia ontologică a supranaturalului, a misterului cu puteri tainice, suprainteli-gibile, instalat în miezul fiinţei, dincolo de aparenţe, de unde conduce devenirea lumii vizibile. Astfel considerată, religia reprezintă un fenomen străvechi, care însoţeşte dezvoltarea culturală a omenirii de la începuturi pînă astăzi, înaintînd pe direcţia unei creşteri progresive a gradului său de complexitate de la animatism, animism, tote-mism, idolatrie sau fetişism (specifice comunei primitive timpurii), pînă la demonologie şi mitologie (ce apar în perioada de descompunere a orînduirii arhaice), pentru a culmina (odată cu apogeul antichităţii sclavagiste) cu apariţia credinţelor codificate teologic, cu vocaţia universalistă.
într-o accepţiune mai restrînsă, religia desemnează numai stadiul cel mai evoluat la care ajunge conştiinţa sacrului, postulînd transcendenţa divinului, reprezentat ca persoană infinită şi eternă, de esenţă ideală, creator din nimic ai lumii şi stăpîn al omului — fiinţă al cărui destin joacă un rol aparte în devenirea cosmică. prea restrictivă, această accepţiune obnubilează unitatea de esenţă a tuturor formelor istorico-culturale de aşezare a condiţiei umane pe credinţa în prezenţa activă a sacrului, în orice situaţie existenţială. în structura fenomenului religios se disting următoarele componente :
•	în plan ideatic, un ansamblu de reprezentări simbolice, cu valoare paradigmatică, ale sacrului si un repertoriu de naraţiuni exemplare despre faptele divinităţii, în cadrul cărora se conturează o viziune ce dă răspunsuri explicite sau alegorice unor întrebări esenţiale privind viaţa şi moartea, originea şi finalitatea fenomenelor din cer şi de pe pămînt, taina destinului individual ai omului etc. Aceste conţinuturi şi forme de ideaţie, care angajează spiritualitatea omenească pe toate dimen-siu iile şi coordonatele ei, împletind într-o unitate
indisociabilă raţiunea speculativă, fantezia, imaginaţia simbolică, sentimentul, discernămîntul axiologic, proiecţia intenţională etc., au fost sistematizate, printr-un lung proces evolutiv, în mitologi? complexe: religiile mai evoluate, susţinute de autoritatea unor caste sacerdotale de-a lungul' unei îndelungate tradiţii, aspiră să se închidă într-o transfigurare definitivă şi completă a misterului divin, ca dogmatică teologică : sumă de adevăruri pretins revelate, transinteligibile şi* ca atare, mai presus de judecata critică, din care se dezvoltă deductiv o imagine totalizantă a lumii.
•	în plan practic, orice religie consacrăurv ansamblu de ritualuri şi reguli de cult, care codifică raporturile dintre om şi divinitate ; unele dintre acestea reiterează faptele exemplare ale fiinţelor sacre, altele sînt forme de înduplecare invocatorie sau expiatorie a divinului ; ce! mal adesea, religiile susţin şi un cod moral, întemeiat pe autoritatea sacră a normelor şi prescripţiilor care definesc purtarea bună, pe placul creato-rului supranatural.
•	Atunci cînd oficierea cultului, prin care este mijlocită relaţia dintre muritori şi divinitate* este monopolizată de către o elită sacerdotală (grup de iniţiaţi, fără de care profanii nu pot intra în contact cu fiinţa supremă), religia se organizează ecleziastic, devenind (ca „biserică'') o instituţie a cărei autoritate se întemeiază, mai presus de orice, pe credibilitatea învestiturii sale cu puteri soteriologice, de care depinde mîntuîrea prin prea-fericita nemurire a fiecărui suflet individual, sau, dimpotrivă, condamnarea îa chinuri veşnice. Elementul osmotic al acestor componente este credinţa în sacralitatea ascunsă a lucrurilor* dezvăluită numai acelora care reuşesc (prin propriile puteri sau binecuvîntaţi de har) să se transpună în stări excepţionale, privilegiate, ale conştiinţei : iluminare, revelaţie, extaz. Atribuind o valoare esenţială acestui element în structurarea fenomenului religios, Mircea ELIADE eternizează sacrul, considerîndu-l o dimensiune definitorie a condiţiei umane : „sacrul — afirmă eî — este ur> element în structura conştiinţei şi nu un stadiu in istoria acestei conştiinţe”.
In marea diversitate a credinţelor religioase sînt posibile multiple clasificări. între acestea, cel mai puţin rezistentă este dihotomia teologică între religii naturale (produse ale minţii omeneşti) şi religii revelate (ale căror dogme au fost dezvăluite unor profeţi sau aleşi direct de către divinitate) ; în fapt, orice religie se pretinde a fi unica revelată şi, de aceea, adevărată, privindu-le pe celelalte ca naturale. în funcţie de natura unică sau multiplă a supranaturalului, religiile se împart ir> următoarele categorii principale :
•	politeismul — care acceptă mai multe divinităţi, una dintre acestea (nu neapărat mereu aceeaşi) avînd o autoritate supremă ;
Religie — concept, tipuri; Religiosdelir
Rel/86 9
m henoteismul — care adoră un singur zeu, recunoscînd însă, alături de el, şi alţi zei ;
•	dualismul — care afirmă lupta dintre două prncipii divine contrare, transfigurînd religios opoziţia dintre Bine şi Rău ;
•	monoteismul — care recunoaşte o singură divinitate, atotputernică şi atotcuprinzătoare, dar şi un panteon de ordin secund, alcătuit din divinităţi subalterne.
Cele mai cunoscute şi mai răspîndite religii monoteiste sînt creştinismul, mahomedanismul sau islamismul, mozaismul sau iudaismul ; alături de acestea, se bucură încă de autoritate în lumea contemporană, în diferite arii geo-culturale, budismul, hinduismul, confucianismul, daoismul, sintoismul.
Critica filozofică a religiei a exagerat, încă din antichitate, temeiurile gnoseologice ale credinţei în supranatural, punînd apariţia şi persistenţa religiei doar pe seama ignoranţei. Religia este şi o explicaţie fantastică a unor forţe naturale neînţelese pozitiv, datorită stadiului încă precar al dezvoltării cunoaşterii pe treptele timpurii ale culturii, dar ea nu se întemeiază numai pe ignoranţă. Fenomenul religios se alimentează, în egală măsură, din surse psihologice şi antropologice (mirarea, spaima şi neputinţa resemnării în faţa morţii, sentimentul de culpabilitate, remuşcarea şi nevoia de ispăşire, dorinţa de a fi asistat de o forţă benefică în împrejurări critice, cu deznodă-mînt imprevizibil şi necontrolabil de către individ etc.).
Critica marxistă a religiei are meritul de a fi dezvăluit rădăcinile sociale ale credinţei în supranatural, văzînd în ele o formă de înstrăinare a omului dominat de forţe şi legităţi sociale opri-mante ; revolta neputincioasă a celor dominaţi în faţa strîmbei întocmiri a lumii generează speranţa unei reparaţii în transcendent, prin mîntuirea acordată drept răsplată a suferinţei pămînteşti, speranţă abil exploatată de clasele dominante pentru a-şî legitima privilegiile prin voinţa divină.
Apariţia miturilor şi credinţelor religioase a constituit o formă de afirmare *a conştiinţei de sine a umanităţii ; adîncirea „misterului” a contribuit, în epocile arhaice, la elaborarea limbajelor creaţiei spirituale — arta, literatura, proto-filozofia—şi chiar a unor rudimente ale cercetării po7itive, născute nu numai din nevoile practice, ci şi ca daruri ale contemplaţiei. Multă vreme, religia şi-a putut asigura şi menţine supremaţia sau, cel puţin, o poziţie proeminentă în ansamblul vieţii spirituale, datorită sincretismului său, care permitea diferitelor concepţii atît transferul reciproc de dogme şi ritualuri, cît şi asimilarea unor creaţii din alte forme de spiritualitate. Treptat, aspiraţiile de supremaţie culturală a religiei s-au lovit de ştiinţele pozitive, iar rolul conservator al bisericii a fost din ce în ce mai violent demascat
şi condamnat de ascensiunea istorică a unor forţe sociale progresiste. Antrenată într-un conflict de principiu cu emanciparea cunoaşterii raţionale, religia a încercat, mai întîi, să exercite (prin structurile ei ecleziastice) represalii împotriva progresului cercetărilor pozitive; redusă, treptat, în autoritatea sa instituţională, teologia încearcă astăzi să se adapteze asaltului cunoaşterii ştiinţifice, renunţînd la unele dintre dogmele tradiţionale, reinterpretînd altele, dar şi deformînd unele incertitudini sau probleme încă neclarificate ale ştiinţei contemporane. Pe de altă parte, unele doctrine de inspiraţie creştină (personalismul, existenţialismul religios, neotomismul), precum şi o serie de personalităţi clericale se pronunţă în favoarea unor mişcări şi reforme democratice, schimbînd imaginea tradiţională a religiei ca templu exclusivist al fanatismului retrograd. Adevăratul conflict, principial insolubil, opune reîigta filozofiei materialiste, care demonstrează critic temeiurile credinţei în supranatural, dezvăluind atît aspectele ei iraţionale, cît şi consecinţele practice alienante.
206.	RELIGIOS*0 deiir (cf. lat. religicsus)• Delir descris de GU1RAUD şi DIDE, care apare adesea consecutiv unui delir de persecuţie sau de posesiune diabolică. Subiectul este convins că dificultăţile prin care a trecut şi trece se datorează fie faptului că este o persoană deosebită, protejată de divinitate (îngeri, Sfînta Fecioară, Dumnezeu), căpătînd, prin această relaţie, atributele iluminării, fie faptului că este însăşi întruparea divinităţii,
Rubens
870/Ref
Religios — tip ; Reliver; Remestan(M5 ; Reminiscenţa ; Remsed^M)
avînd puteri deosebite. Şi într-un caz şi în celălalt, subiectul trece la îndeplinirea „misiunii sale divine”, dedîndu-se la „tot felul de practici de cult excesive, exclusive sau baroce” (A. HESNARD).
Halucinaţiile auditive şi vizuale sînt frecvente şs pot lua aspectul unor mesaje scrise. Un exemplu ce ebru în acest sens poate fi considerată legenda iegată de inscripţia scrisă „de o mina invizibila” pe peretele palatului rege!ui BALTAZAR al Babi-lonului : „Mane, tekei, fares” (Numărat, cîntărit, împărtit), prevestind cucerirea oraşului de către Ci RUS.
207.	RELIGIOS - tip • £. SPRANGER denumeşte astfel subiecţii la care sentimentul religios este atît de puternic încît ei consideră că religia le controlează întreaga viaţă, subordonînd toate domeniile realităţii ; divinitatea ca putere supremă reprezintă un principiu absolut, care există în toate lucrurile şi le marchează esenţial. Poate fi o caracteristică a personalităţilor slabe, dependente, nesigure de sine, pentru care această convingere reprezintă soluţionarea problemelor existenţiale pe care sînt incapabili să şi le rezolvd
203.	RELISORM-T<M) Italia - DCl Protirelir, •
sin.
Psihotrop timoleptic------> RELEFACT^ Canada,
Elveţia.
209.	RELIUM<m) Canada — DCl Clordiazepoxid
sin.
•	Tranchilizant, derivat benzodiazepinic ----------->
REL!BERAN(m) Italia, Turcia.
210.	RELIVER<M) ; RELIEZEN<M) japonia - DCl Diazepam • Tranchilizante, derivaţi benzodiaze-pinici de tip 7-clor-1,3-dihidro-1-metil-5-fenîi--2H-1,4-benzodiazepină, cu acţiune sedativ-hip-notică, anxiolitică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă. Industria noastră farmaceutică le produce sub numele de DIAZEPAM^.
211.	RELIZON(m) Japonia — DCl Clormezanona
•	Miorelaxant cu valenţe anxiolitice, de tip
2-(p-clorofenil)tetrahidro-3-metil-4H-1, 3 -tiazin-4--onâ 1,1-dioxid, considerat drept primul miorelaxant adevărat, indicat în nevroze motorii (crampe musculare, torticolis, spasme musculare), acţiunea sa anxiolitică fiind complementară. Nu are practic contraindicaţii.
212.	REMANS1L(m) Mexic — DCl Diazepam •
sin.
Tranchilizant, derivat benzodiazepinic----->D!AZE~
PAM<M) România.
213.	REMDUE<m) Italia — DCl Flurazepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-1-/2-(dietilamip.o)etil/ -5-(0-fluorofenil) -1,3--dih;dro-2H-1,4-benzodiazepină, cu acţiune seda-
tiv-hipnotică. Este indicat în insomniile mixte şi contraindicat în sarcină, alăptare, glaucom şi mi astenie..
214.	REMESTAN(m) RFG - DCl Temazepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-1, 3-dihidro-3-hidroxi-1-metil-5-fenil-2H-1, 4
-benzodiazepină-2-onă, cu acţiune sedaţiv-hipno-tică. Nu se administrează în sarcină, alăptare, Sa copii şi vîrstnici.
215.	REMICIN(M) Coreea — DCl Rescinnaminâ • Neuroleptic sedativ, derivat alcaloid de Rauwolfia de tip 3, 4, 5-acid trimetoxicinnamic esterificat metil reserpat, cu acţiune sedativă. Nu se administrează în cazul existenţei unei componente depresive ; este un marcat hipotensor.
216.	REMINISCENŢĂ (cf. lat. reminiscentia „reamintire”) • Reziduu mnezic, ce nu poate fi evocat exact în contextul spaţio-temporal concret în care s-a fixat şi care contribuie, prin prelucrare, fa stabilirea verosimilului, a adevărului (PLATON), la efortul voluntar, intelectual de evocare a unor fapte precis localizate în timp (ARISTOTEL), la actul creaţiei, în care informaţia stocată este inconştient prelucrată, devenind incognoscibilă în opera de artă, la explicarea simptomelor nevrotice (FREUD).
în psihologia engleză, cuvîntul desemnează o bruscă performanţă a evocării unor fapte ce păreau uitate.
în psihanaliză, ea este legată de amnezia infantilă, care dispare^prin înlăturarea defenselor patologice, a rezistenţelor care menţin refulate amintiri legate prin lanţuri asociative de puîsiunea refulată şi de reprezentarea ei pe plan psihic.
217.	REMiSIUNE (cf. lat. remissio „scădere, slăbire”) • Atenuare progresivă a simptomatologie! cronice, pînă la vindecare, în cazul unui proces morbid.
218.	REMSED<m) SUA - DCl Prometazină • Neuroleptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip 1Q-(2-dirnetiiaminopropil)fenotiazină, cu acţiune sedativ-hipnotică, antihistaminică şi antiemetică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de ROMERGAN<m).
Remuşcare ; Renaştere : filozofie şi psihiotrie
Ren/371
219.	REMUŞCARE (comp. fr. remords) • Categorie de suferinţă morală, care apare ca reacţie la încălcarea unor norme etice. Are la bază un sentiment de culpabilitate, care generează, de obicei, nevoia de ispăşire ca o condiţie necesară de regăsire a echilibrului interior. Remuşcarea este un proces pe care individul şi-l intentează toi însuşi, el fiind singurul vinovat şi căutînd o cale de ispăşire, pe care o poate găsi sau nu. Originea profundă a remuşcării se află frecvent într-un Supraeu puternic, ce sancţionează prin culpabili-zare. Remuşcarea este un reproş intens al conştiinţei, persoana avînd sentimentul că a comis o greşeală.
în patologie, istericul nu are remuşcări autentice ; dacă totuşi le formulează, ele sînt superficiale sau jucate, persoana urmărind să obţină o gratificaţie, să facă o bună impresie. Anancastul are o înclinaţie puternică spre remuşcare, fiind gata să admită sau să simtă că a comis o greşeală. In general, subiecţii cu structurări dizarmonice ale personalităţii, la care este sever atinsă structura caracterială în aspectul ei moral, nu au reacţii de suferinţă la încălcarea normelor (SZONDI vorbeşte despre comportamentul dezechilibrat, instabil, despre pierderea concepţiilor etice, morale, ce determină lipsa de reţinere sau diminuarea severă a capacităţii de stăpînire în căutarea plăcerii ; de aici, „incontinenţa” în satisfacerea plăcerilor sau căutarea frenetică a obiectului plăcerii la perverşi, ia indivizi cu „moral insanity”, ladipso-mani). Dizarmonicul se plasează pe poziţia „eu nu sînt vinovat, lumea este (mereu) vinovată”, corespunzătoare poziţiei a doua din analiza tranzacţională („Pm OK — You’re not OK”), poziţie care admite cu greu sau deloc remuşcarea.
La psihotic, în cazurile de depresie (fie ele reactive, dar mai ales în depresia cu pronunţată etio-logie endogenă), în funcţie de intensitatea procesului psihotic, remuşcarea îmbracă forme grave, de la culpabilitate maximă, la sentimente de inutilitate ; persoana se autopedepseşte printr-o suferinţă morală, fără să fi comis, în realitate, un act care să justifice această suferinţă.
220.	RENARCOL<m) SUA - DCI Mefenesir, • Tranchilizant, derivat de glicerol de tip 3-(0-metîl-fenoxi)-1,2-propandiol, cu acţiune miorelaxantă şi sedativ-anxiolitică.
221.	RENAŞTERE : FILOZOFIE Şl PSIHIATRIE •
Renaşterea reprezintă o perioadă istorică a cărei complexitate a declanşat numeroase controverse între specialişti din diverse domenii : istorici, economişti, filozofi, oameni de artă. Renaşterea a primit, în diferite perioade istorice, interpretări diferite, în funcţie de interesele şi ideologia care caracterizau acea perioadă. Revoluţia culturală, caracteristică sfîrşitului secolului al XV-lea, este
definită prin termeni care au ca numitor comun trecerea bruscă de la o stare la alta, cu desăvîrşire nouă: reînflorire, restaurare, reînnoire, revelaţie, reformă, renaştere.
încercarea de a înţelege această perioadă de lumini şi umbre presupune cunoaşterea filozofiei, a gîndirii ce a dominat Renaşterea. Dezacordurile istoricilor privind localizarea în timp şi spaţiu a începuturilor Renaşterii sînt atenuate, pe de o parte, de faptul că baza economică înfloritoare a acestei perioade este condiţia sine qua non a constituirii noii suprastructuri, a noilor forme ale conştiinţei sociale, pe de altă parte, de faptul că, pentru filozofie, aceste aspecte nu sînt semnificative, Renaşterea prezentînd acea unitate în diversitatea caracteristică oricărei direcţii noi de dezvoltare.
Considerată de ENGELS drept „epocă a titanilor”, „cea mai mare răsturnare progresistă din cîte trăise omenirea pînă atunci”, Renaşterea este dominată de ideea de umanitate, esenţa gîndirii renascentiste fiind revolta împotriva dictaturii spirituale a bisericii, întoarcerea la preocuparea pentru tot ceea ce este pămîntesc, oferind spiritului uman infinitul — nu pe cel al unui Dumnezeu inefabil, ci pe cel ai Universului concret. Efortul de „a gîndi” acest infinit presupune o adevărată revoluţie intelectuală, ştiinţa — sub toate aspectele ei — devenind cunoaştere dobîndită prin studierea omului şi a naturii.
Opoziţia faţă de autoritatea bisericească este caracteristică umanismului renascentist; mişcare amplă, cu implicaţii istorice, artistice, filozofice, etice etc., elementul esenţial fiind concepţia despre om şi educaţie, preocuparea prioritară pentru
872/Ren
Renaştere : fihzofie şi psihiatrie
problematica şi valorile umane. Nevoia de erudiţie se împleteşte cu nevoia revoluţionarii formei, ambele aspecte avînd ţeluri comune de ordin pedagogic şi filozofic-moral. Filozofia morală, bazată pe cultură şi permanent îmbogăţită prin aceasta, prezintă frecvent trimiteri la teoriile antice, irnpulsionînd gîndirea spre observaţie personală, spre opinii personale despre fericire, bine şi rău, virtute şi viciu, pasiune, datorie morală, libertate şi constrîngere. Redescoperind limba şi cultura elini, umanismul renascentist încearcă să le continue, dar şi să le depăşească,, accentuînd elementul raţional, promovînd ca preocupări fundamentale cunoaşterea, adevărul, concretul, devenirea omului, în sfîrşit, filozofia modală.
Secolele al XlV-lea — a! XVi-lea sînt dominate de umanism atît pe plan ideologic, cît şi pe pian istoric, artistic, social şi politic. Din punct de vedere filozofic, aceste secole poartă pecetea gîndirii unor personalităţi, ce constituie chintesenţa conştiinţei umane, din această perioadă: Francesco • PETRĂRCA, Lorenzo VEL'lA, Leon BATT1STA-ALBERTÎ, Marsilio FICINO, Giovanni PICO della Mirandola, Didier ERASMUS, Mjchei EYQUEM de Montaigne, Leonardo da VINCI, Luls V1VES, Nicolaus CUSANUS, Giordano BRUNO, Tommaso CAMPANELLA, Niccolo MACHIA-VELLI, Thomas MORE, Francis BACON. Toţi aceşti iluştri reprezentanţi ai Renaşterii promovează în lucrările lor încrederea în capacitatea omului de a cunoaşte şi de a acţiona, dorinţa de a asigura prosperitatea şi progresul moral al societăţii ; uneori, concepţiile lor poartă amprenta poeziei, imprimată de percepţia unui Univers pussînd de vitalitate ; alteori, ele interferează cu ştiinţa, mişcarea ştiinţifică elaborînd premise filozofice sau impunînd conceptelor filozofice propria ei dezvoltare. Un alt element caracteristic gîndirii filozofice din Renaştere este îmbinarea credinţei — a religiei creştine — cu elemente de cultură clasică ; există însă o curiozitate, chiar o lăcomie de cunoaştere prin observaţie, puse în sprijinul omului, a cărui natură este imposibil de ignorat sau de dispreţuit, în concepţia umanistă.
Setea de cunoaştere, idealurile culturale ale umanismului renascentist sînt concretizate în înflorirea învăţămîntului, cultura umanistă impli-cînd cunoştinţe de metafizică, filozofia naturii, logică, teologie, medicină, matematică. Astfel, matematica oferă posibilitatea stabilirii unor relaţii mai profunde decît cele oferite de filozofia tradiţională, devenind element indispensabil în cunoaşterea naturii obiectelor şi fenomenelor, dar şi în planul mişcării artistice a epocii.
Redescoperirea posibilităţilor matematicii conferă noi orizonturi creaţiei lui Leonardo da VINCI, toata opera sa artistică, tehnică, filozofică pur-tînd amprenta dorinţei de cunoaştere aprofu-
dată a mecanismelor care stau la baza proceselor naturale. Da VINCI sesizează existenţa legităţilor care guvernază lumea şi creează premisele elaborării conceptelor de inducţie şi deducţie» matematica ocupînd în concepţia, sa locul suprem în ierarhia, metodologică a cunoaşterii, prin posibilităţile de stabilire a raporturilor cantitative exacte dintre cauză şi efect pe care le oferă.
Astronomia este o altă latura ştiinţifică al cărei impact asupra gîndirii filozofice renascentiste a fost deosebit de puternic. COPERN1C saujohann KEPLER au contribuit, prin operele lor, la procesul de transformare a conştiinţei umane, atît în plan ştiinţific, cît şl, mai ales, în plan ideologic,
Superioritatea umaniştilor moderni în raport cu gînditorii antichităţii (conferită de noile descoperiri ştiinţifice şi realizări pe plan. tehnic) va avea consecinţe pe plan ideologic. Orientîndu-şi studiile şi gîndirea spre ştiinţă,, dar şi spre istorie, literatură şi studii clasice, umaniştii cultivă etica, filozofia naturii, fără să delimiteze sferele cunoaşterii, dar creînd premisele problematicii viitoarelor ştiinţe moderne.
Deşi doctrinele antice renasc prin redescoperi-rea textelor latine şi eline, ele se amplifică şi sînt reconsiderate prin prisma umanismului, care încearcă să înăbuşe obscurantismul, misticismul şi întunecimea spirituală, caracterisice evului . mediu. Umaniştii rezolvă într-un mod cu totul particular conflictul ideologic.dintre filozof ie şi religie, nu prin relaţii de subordonare, ci prin completare armonioasă şi chiar prin autentice elemente de autonomie pe care le capătă gîndirea filozofică» Expresia cea mai concretă a acestei armonii dintre ,,toate” religiile şî filozofiile sînt cele 900 de teze ale lui Giovanni PICO della Mirandola, pentru care adevărul universal este ţelul comun îa care trebuie să ajungă atît religia, prin credinţă, cît şi filozofia, prin raţiune. Ambele cai prin care se poate ajunge la adevărul universal au un element centrai : afirmarea, după secole de dependenţă, a demnităţii umane, a libertăţii de opţiune a omului, a credinţei în forţa de manifestare a personalităţii individului.
Michel EYQUEM de Montaigne, prin eseurile sale, se relevă ca unui dintre primii gînditori europeni care încearcă eliberarea moralei de religie, adevărul reprezentînd pentru autor o formă de expresie a libertăţii individului.
Laicizarea moralei este realizată de Didier ERASMUS prin afirmarea deplină a demnităţii umane, a geniului şi forţei creatoare a omului, opuse dogmelor supranaturale, neomeneşti ale teologiei. în concepţia sa, biserica nu face altceva decît să rupă religia de om, care este astfel ignorat, înjosit şi capătă o conştiinţă impusă, lipsită de originalitate, de individualitate. ERASMUS afirmă că omul reprezintă, alături de natura creatoare, singurele elemente demne de cunoaştere, răs-
Renaştere : filozofie şi psihiatrie
Ren/873
turnînd astfel — e adevărat, cu prudenţă — concepţia întunecată despre om şi Dumnezeu, ce a dominat evul mediu.
Pietro POMPONAZZI, reprezentant tipic al liberei cugetări renascentiste, elaborează ideea privind caracterul istoric al religiilor şi susţine că orice religie apare, se dezvoltă, se degradează şi dispare, numai creştinismul făcînd excepţie de ia această devenire istorică.
Ambiguitatea ideologică perpetuă, care impune persistenţa ideilor religioase în flagrant conflict cu realitatea evidentă a descoperirilor ştiinţifice, este explicabilă prin faptul că Renaşterea, în mod deosebit secolul al XVl-lea, manifestă dorinţe mult peste posibilităţile vremii. Este perioada conflictelor religioase, a manifestărilor religiei oprimatoare ca forţă ce sprijină clasele dominante, perioadă în care gîndirea evoluează şi se emancipează cu greutate, în ciuda noilor posibilităţi ale cunoaşterii. O expresie semnificativă a zbuciumului gîndirii, a contradicţiilor dintre religie şi realitatea cunoaşterii este opera lui Nicolaus CUSANUS, care, în mod cert, ar fi fost considerată erezie, dacă autorul ei n-ar fi fost cardinal şi apărător fervent al bisericii catolice. în concepţia lui CUSANUS, cunoaşterea umană neluminată de credinţă nu poate atinge absolutul, ea constituind numai o trecere de la sensibil la raţional; depăşirea posibilităţilor senzoriale presupune existenţa unui maximum absolut, reprezentat de Dumnezeu. CUSANUS înalţă omul în plan cosmic, apropiindu-l de infinit şi absolut, pe aceeaşi treaptă cu Dumnezeu.
Un alt gînditor care exprimă la modul cel mai complex spiritul epocii renascentiste a fost Gior-dano BRUNO : heliocentrismul şi critica bisericii catolice au reprezentat încercări de a opune ştiinţa sistemului religios. De la universalizarea şi unificarea valului de cunoştinţe noi ale epocii, BRUNO trece la elaborarea unei filozofii complete, care încearcă să înglobeze întreaga experienţă umană. Studiile sale despre univers şi lumi, despre unitate şi contrarii, despre cunoaştere exprimă concentrat duplicitatea ideologică a epocii. BRUNO aduce în planul gîndirii ideea numărului infinit al lamilor, ca sisteme solare cuprinse în-tr-un univers infinit, ideea relativităţii spaţiului, a mişcării şi timpului, dialectica sa adoptînd adevărurile noii ştiinţe, apărate însă cu procedee scolastice. Apelul la experiment refuză accesul faptului supranatural. Ideea unităţii substanţei este dominată de două cupluri de concepte : principi u-cauză şi materie-formă, tot acest ansamblu fiind un alt factor care consolidează poziţia omului în Renaştere. După BRUNO, sufletul şi materia stau la baza fiecărui lucru, iar intelectul uman conferă, de fapt, viaţă fiecărui lucru, el conţinînd
1	:.zz-~3
toate noţiunile şi modelînd toate fenomenele
naturale din interior. Forma şi materia sînt, la Giordano BRUNO, principii care se determină reciproc. Ambiguitatea universului gîndit, cînd ca imagine a lui Dumnezeu, cînd identic cu acesta, se înscrie în ambiguitatea de gîndire a epocii* Superioritatea naturii umane derivă, în gîndirea lui Giordano BRUNO, dintr-un raţionament ştiinţific specific Renaşterii: obiectul cunoaşterii umane este natura, natura este identică cu Dumnezeu, deci a cunoaşte natura înseamnă a-1 cunoaşte pe Dumnezeu. Şi totuşi, raporturile astfel stabilite între subiectul şi obiectul natural nu sînt marcate de imixtiunea supranaturalului. Ideea reformării religiei nu depăşeşte planul gîndirii, încărcătura etică a religiei fiind singura reţinută în gîndirea lui BRUNO ca fiind adevărată, în măsura în care acţiunea morală a omului este guvernată de legi desprinse din cărţile sfinte.
Tommaso CAMPANELLA, alt metafizician aJ Renaşterii, îmbină în teoriile sale necesitatea cunoaşterii naturale cu necesitatea ca Biserica să accepte explicarea naturii conform legităţilor acesteia. Existenţa lui Dumnezeu este primul său adevăr filozofic, Dumnezeu există însă în lucruri şi, nu în afara lor ; omul îl recunoaşte în el însuşi şi prin aceasta, individul atinge perfecţiunea terestră, fericirea umană fiind, în concepţia lui CAMPANELLA, ceea ce legea este pentru societate.
Observarea atentă a faptelor naturii şi a omului atinge apogeul în Renaştere prin gîndirea luî Francis BACON, personalitate tipic renascentistă, care a stîrnit numeroase controverse atît printre contemporani, cît şi în secolele următoare. în concepţia sa filozofică, renascentistă atît prin intenţie, cît şi prin caracterul ei realizabil, natura este un organism uriaş, acţionat de energii vitale secrete, cu efecte dintre cele mai diverse. Consi-derînd posibilităţile omului, teoretic, infinite,
8741 Ren	Renaştere	:	filozofie	şi	psihiatrie
dar, practic, limitate în contextul epocii, BACON elaborează teoria conform căreia cunoaşterea naturii se poate realiza prin supunerea în faţa legităţilor acesteia. Sînt necesare anumite condiţii pentru a înţelege cauzele şi efectele naturale, pentru a provoca efecte noi, deci pentru a spori cunoaşterea. Senzaţia este element al conştiinţei. Toate facultăţile sufletului sînt raportate la gîndire, care se subordonează modalităţilor specific umane ale activităţii : logică şi morală. Filozofia, concepută de BACON ca ansamblu de cunoştinţe, de noţiuni abstracte desprinse din cazuri particulare, este replasată în ierarhia cunoaşterii pe locul pe care-l ocupase în antichitate. Teologia este o filozofie care-l are ca obiect pe Dumnezeu, fiind pentru filozof o modalitate prudentă de a se desprinde de religiozitate. Ştiinţa despre om are ca premisă cunoaşterea generală a materiei a cărei parte integrantă este omul, considerat fie ca individ, fie ca fiinţă socială. în concepţia lui BACON, omul poate domina natura, posibilităţile sale în acest sens fiind justificate istoric de secole de invenţii ; aceste posibilităţi vor deveni imense cînd activitatea de cunoaştere se va desfăşura conştient, cînd oamenii vor înceta să-şi mascheze ignoranţa şi vor utiliza energia mintală, irosită în religie, pentru cunoaştere. în acest sens, sînt necesare observaţia, experimentul, verificarea; trecerea de la particular la generai trebuie făcută treptat, prin interpretare şi nu prin presupuneri şi anticipaţii. Aceste idei relevă contrastul dintre filozofia antică şi cea modernă propusă de BACON şi, prin acest contrast, esenţa însăşi a perioadei umanist--renascentiste.
Gîndirea Renaşterii a fost centrată asupra cunoaşterii, asupra ţelului cunoaşterii omului, asupra dorinţei acestuia de prosperitate şi progres moral, în contextul unui Univers plin de vitalitate, dar locuit de un Dumnezeu care îi conferă lumii propria-i esenţă. în acest context, sufletul uman a fost considerat ca elementul cel mai preţios al omului, realizîndu-se astfel premisa a ceea ce mult mai tîrziu va deveni cîmpul vast de desfăşurare al psihologiei. De la PICO della Mirandola, care credea în magie, la ERASMUS, care ataca minunile şi duhurile rele considerate de ei superstiţie, la da VINCI, care antropomorfiza universul, la BACON pentru care sufletul şi corpul, indisolubil legate, se influenţează reciproc, pentru gîndirea renascentistă toate facultăţile spirituale sînt facultăţi ale omului care posedă un trup. în aceste condiţii, melancolia nu mai reprezintă un viciu, iar laicizarea conştiinţei permite individualizarea reacţiilor.
Omul de ştiinţă, filozoful, artistul perioadei renascentiste pornesc o frenetică şi entuziastă aventură a cunoaşterii şi autocunoasterii : omul este recunoscut ca fenomen natural, dar esenţa umanităţii, sorgintea ei sînt încă supranaturale.
Esenţa umana se află în sufletul uman, iar acesta este creat de o forţă supranaturală, singura care-I poate influenţa. Corpul este un instrument prin care sufletul se exprimă. Tristeţea, apatia sînt pentru suflet ceea ce bolile sînt pentru corp : o modalitate de exprimare. Sufletul fiind creat de forţa divină, fiind nemuritor, nu se poate deteriora (după ARIOSTO, generarea şi deteriorarea merg împreună).
Astfel, în secolul al XVl-lea, nu se poate vorbi despre boala sufletului, ci mai degrabă despre boli, ale spiritului animal, care, după cum afirma PARE, este „animal nu pentru că ar fi substanţă a sufletului. ci pentru că este principalul instrument localizat în creier”.
Ceea ce mai tîrziu se va numi boală mintală, pentru medicina Renaşterii înseamnă o tulburare fizică, ale cărei efecte sînt resimţite de creier, considerat un organ ca oricare altul. Aceste afecţiuni sînt net separate de „nebunia sacră”.
în această perioadă, un ecou deosebit îl are afirmaţia lui SOCRATE că : „delirul este de două feluri, unul datorat bolilor umane şi altul care este o stare divină, care ne face să ieşim din normele cotidiene”. Răspîndirea platonicismului, prin FICINO şi PONTUS de TYARD, duce la consoli-datrea concepţiei că aceeaşi manifestare psihică (furia, de exemplu) poate fi rezultatul „unui viciu al creierului” — şi în acest caz, abordabilă de către medicină — sau poate fi expresia influenţei unei forţe divine, „care se coboară în corp” sau care „poate ridica, din acest corp, sufletul către ceruri”.
Nebunia ca boală este deci situată în corp şi modul de abordare şi înţelegere a ei este acelaşi ca şi pentru afecţiunile corporale. Ea este o boală a creierului — care este un organ — şi nu a sufletului. CAP1VACCI tratează în scrierile sale frenezia, letargia, melancolia, mania, tulburările de memorie, vertijul, epilepsia, coma, insomnia, ca fiind boli în relaţie cu creierul. Nicolas ABRAHAM consideră că afecţiunile mintale se datoresc unor leziuni strict delimitate la nivelul unei anumite zone a creierului ; astfel, sediul de dezvoltare a freneziei, maniei, melancoliei, letargiei este în substanţa creierului ; din sistemul ventricular şi conducte se declanşează vertijul, convulsiile, epilepsia, apoplexia, paralizia şi catarul ; cefaleea, cefalaigia şi migrena se declanşează sub meninge, în pericraniu. în 1573, medicul piemontez G. F. ARMA, în tratatul „Despre trei afecţiuni ale creie-ruiui”jzolează trei boli : frenezia, mania şi melancolia. încadrate între bolile „interne”, considerate a fi datorate unui „viciu al creierului”, ele nu sînt despărţite de patologia „corporală” generală şi deci nici nu apare nevoia separării unei discipline medicale care să le studieze.
Afecţiunile psihice sînt explicate, în această perioadă, printr-un „joc” al umorilor şi a! anumi-
Renaştere : f Hozofie şt psihiatrie
Ren 1875
tor vapori : toate aceste boli au, după FERNEL, drept cauză ,,o umoare sau un vapor extrem de caid, care se răspîndeşte în substanţa creierului şi în ventricuii şi ale căror impulsuri şi agitări determină în spirit (mens) idei faise şi fantastice”, jean TAXIL consideră că epilepsia este provocată de un „venin”, rezultat din atrabilă ; singura care face oarecum excepţie de la această explicaţie umorală este melancolia.
„Cheia” nebuniei se află în jocul umorilor rezultate din digestie : în stomac se formează chilul, care din intestin se absoarbe prin venele mezen-terice şi pe cale portală ajunge în ficat, unde chilul devine chim. Purificat în ficat, sîngele conţine patru umori : sîngele propriu-zis, bila, melancolia şi pituita (flegma). GALEN compară acest proces cu cel al formării vinului şi, folosindu-se de această comparaţie, ABRAHAM afirma: „în masa sanguină se descriu patru umori diferite : sîngele, care este cea mai benignă umoare, reprezentînd cea mai bună parte din vin ; bila, care apare sus, semănînd cu floarea ; melancolia este întotdeauna jos, semănînd cu drojdia, iar flegma semănînd cu apozitatea”.
In afară de flegmă, care prin căldură se distruge* celelalte umori dau prin „arderea” lor substanţe nocive, numite „bilă neagră” sau melancolie. Substanţele toxice sau vaporii rezultaţi din ardere ajung la creier, producînd modificarea funcţionalităţii acestuia. Fiecare dintre aceste umori are un rol în declanşarea bolii mintale : flegma determină letargia cu sau fără febră, după cum „pituita se degradează sau nu”. Frenezia — spune ABRAHAM — îşi află sorgintea în inflamaţia creierului datorată abundenţei masei sanguine sau bilei negre, însoţite de febră, deosebindu-se astfel de manie şi melancolie, care sînt „reverii” fără febră. Pentru ABRAHAM, „mania este o reverie cu mînie şi furie”, provenind din umoarea atra-biliară, rezultată din arderea cholerei, a melancoliei sau a sîngeiui, fără febră ; melancolia este o „reverie” fără febră, provenind din „umoarea sau vaporii melancolici”, care ocupă creierul şi îi alterează temperatura. Toţi autorii contemporani Iui ABRAHAM vor prelua faptul că febra este o trăsătură constantă a freneziei, deşi nu vor accepta In totalitate teoria sa „et io patogeni că”. LAZERME, de exemplu, consideră că melancolia se datorează unei „umori naturale”, care configurează un caracter cu tendinţe spre „tristeţe meditativă”, spre o alienare a spiritului, provenită din acţiunea diverşilor „produşi de ardere” ai umorilor.
Acest joc al umorilor este diferit în funcţie de vîrstă, anotimp şi ore şi, în acest context, melancolia este umoarea care apare la sfîrşitul zilei, toamna şi la vîrstă înaintată, precedînd „noaptea, iarna şi îmbătrînirea”. După PARI:, melancolicii sînt „gravi şi răutăcioşi, frauduloşi şi mincinoşi, sfioşi
şi trişti, cu regrete, îndureraţi, nemulţumiţi, tăcuţi, cruzi, încăpăţînaţi, nemiloşi”. Deşi ARISTO-TELo mai spusese, LEMNIUS afirmă că melancolia este ca vinul pentru că această umoare, „deşi stimulează judecata, la fel ca vinul consumat moderat, totuşi, dacă este prea abundentă şi excesivă şl pătrunsă de ceva viciu, dăunează spiritului”. Ceva mai tîrziu, MONTAIGNE afirma că pasul pentru a trece de la înţelepciune la nebunie este foarte mic. Melancolia a reprezentat domeniui în care a fost sesizată una dintre cele mai importante caracteristici ale trăirii psihice :	intensitatea,
care o poate situa în limitele normalului, sau care crescînd, poate duce această trăire în sfera patologicului.
în literatura medicală a secolului, melancolia ocupă un loc important, beneficiind de numeroase descrieri ; în aproape toate există această apropiere între melancolie şi teluric, tern, întunecat, tenebros, pentru că se considera că menlancoiia este provocată de o „umoare neagră şi mîloasă”. GALEN scria *. „la fel cum tenebrele înfricoşează pe copii, la fel întunecimea umorii melancolice asemănătoare unei nopţi învăluie luminozitatea sufletului cu tenebrele sale” sau „inima care este învăluită în obscuritatea umorii este impresionată şi nu cere decît tenebre”. GUIBELET considera că melancolia este o „moarte a sufletului”, iar Du LAURENS spunea că melancolicul este un „animal sălbatic, bănuitor, suspicios, solitar, duşman al soarelui”.
Toate aceste descrieri asimilează melancolia celei mai sumbre şi disperate situaţii umane. Sorgintea melancoliei, efectele ei dezastruoase asupra fiinţei umane sînt explicate într-o teorie în care supranaturalul şi naturalul se împletesc, in concepţia acelei perioade, diavolul are o predilecţie pentru melancolie, „răscolind bila neagră care este în corp şi împinge aburii spre celulele simţurilor interioare”. Pe urmă, el creşte această umoare prin excesul unor lucruri fierbinţi, pe care le reţine şi le împiedică să se evacueze. El cauzează epilepsia, paralizia şi boli asemănătoare, prin sucuri groase, astupînd uneori ventriculul creierului, alteori rădăcinile nervilor. El dă orbire sau surditate, îngrămădind excremente vătămătoare în ochi sau urechi (Martin del RiO), Jean TAXIL spune că diavolul tulbură cu „picioarele umorile, obstruînd organele, în-ţepînd meningele şi nervii, astupînd arterele”, toate acestea înfăptuindu-se ca urmare a accesului pe care demonii îl au ia bila neagră. Nu a avut loc nici o dispută între teologi şi naturalistî, dimpotrivă, cele două categorii au conlucrat ia făurirea acestei paradoxale împletiri dintre rea! (sau ceea ce era considerat real, fapt obiectiv) şi fantastic, supranatural. Naturaliştii nu au contestat amestecul diavolului în ,,umoarea neagră" şi nici teologi?
8761 Ren	Renaştere:	filozofie	şi	psihiatrie
existenţa acesteia. Această conlucrare s-a concretizat şi într-o mameră comună de a aborda vindecarea acestei posesiuni, prin folosirea unor substanţe care ar scădea umoarea neagră şi l-ar lipsi astfe! pe diavol de instrumentul său. Desigur că această tehnică este mult mai umană şi mai ,.naturală*’ decît ritualurile exorciste ale evului mediu : este mai uman să-i dai melancolicului anumite plante pentru a-l scăpa de umoarea neagră, şi astfel de diavol, decît să-l arzi pe rug. Acum se concretiza o teorie, pe care AVICENA o menţionase deja: chiar cînd se bănuieşte prezenţa diavolului, medicul este împuternicit să intervină asupra cauzei răului. Deşi ,,posedat", bolnavul mintal poate beneficia de ajutor. De altfel, această atitudine este revelatoare pentru concepţia epocii : daca sute de ani, în apărarea sa împotriva demoniacului, omul nu a putut fi ajutat prin dumnezeire, dacă această posesiune diavolească nu a putut fi îndepărtată prin foc şi biciuire, acum, omul ajunge să lupte el singur cu supranaturalul.
\
în epoca Renaşterii, omul capătă încredere în forţa sa ; el nu mai este un simplu pion pe cîmpui de luptă dintre demoniac şi dumnezeire, ci devine un luptător activ pentru apărarea condiţiei sale de om. Din adversar ai divinităţii, diavolul devine acum adversar ai omului. încep să se ridice voci care, din ce în ce mii ferm, încep să susţină că, de fapt, diavolul nu ar avea nici un amestec în declanşarea acestor boii sau că măcar o parte din acestea nu se datoresc amestecului forţei malefice. MARESCOT afirma că: „Nimic nu trebuie atribuit diavolului dacă nu este ceva extraordinar.
deasupra legilor naturii”. Abia în acest moment începe făţiş conflictul între medicină şi teologie. Acum începe să se infirme teoria ca boala ar putea avea mai „multă putere” decît sănătatea. Astfel, LEMNIUS lansează curajos afirmaţia că „furia” poate face subiectul să vorbească „o limbă străină, necunoscută”, care nu ar fi nicidecum de inspiraţie demonică, ci ar reprezenta o eliberare, prin furie, a sufletului din „închisoarea corpului”, încep să mijească zorile unei noi ere. Melancolia începe să nu mai fie locul de întîlnire între natural şi supranatural, ci locui în care naturalul îşi dovedeşte propria sa slăbiciune.
Din „Discurs asupra nebuniei”, cuprins în „Praxeas medicae ..." de PLATER (secolul al XVII-lea), reţinem şi descrierea făcută maniei, ca fiind total „împotriva raţiunii”, fără a produce scufundarea în durere şi tristeţe. Maniacul rîde, cîntă, glumeşte, dar foloseşte şi „cuvinte triviale, înjurături”, recurge la acţiuni contrare „moralei omeneşti”, se poate înfuria distrugînd totul în jur, are un apetit sexual deosebit, începe mai multe acţiuni, fără a sfîrşi nici una.
Acelaşi autor descrie ceea ce, în limbajul vremii, se numea „obsessio adaemone”: „.. .ei rămîn adesea căzuţi într-un mutism interminabil ... se abţin uneori de la hrană pînă la limita toleranţei lor naturale, fără a avea vreo leziune; uneori, ei se răsucesc, îşi pliază şi curbează corpul pînă la un punct ... ce n-ar fi normal posibil fără luxarea articulaţiei”. Cît de diferită este, oare, descrierea catalepsiei în tratatele devenite clasice? Acelaşi autor spune în continuare „. . .ei sînt ghicitori şi predicatori sau se exprimă în limbi ce nu le-au vorbit şi înţeles cînd erau sănătoşi la cap, ca şi cum demonul ar vorbi prin gura lor”.
O altă maladie psihică, licantropia, cunoscută încă din antichitate, este descrisă în Renaştere de mulţi autori ca : H. BOGUET („Discours execrable des sorciers”, 1606), P. LANCRE (,,Tableau de S’inconstance des mauvais anges et demons”, 1612), l. NYNAULD („De la lycanthropie”, 1615),
C.	F. PRIEUR („Dialogue de la lycanthropie”, 1596).
în perioada Renaşterii se vehiculează termenul de „nebunie sacră”, folosit pentru a o diferenţia de nebunia produsă de un viciu al creierului» precum şi pentru a-i argumenta esenţa divină; „nebunia sacră” apare ca o pogorîre în sufletul (sufletul şi nu spiritul) uman a inspiraţiei divine. Profeţia, talentul artistic, misticismul sau iubirea pasională erau considerate a fi rezultatul unei „posesiuni”, dar o posesiune care ridica omul spre culmi celeste. Aceste stări — angrenînd toate trăirile intense în desfăşurarea lor — erau o modalitate de comunicare cu divinul. Astfel, Cristoforo LANDINO, scriitor italian ai Quat-trocento-ului, elaborează o „teorie practică şi profetică a inspiraţiei”. în comentariul „Banche
Renaştere : filozofie şi psihiatrie ; Reninâ
Ren/877
tuiuî” de PLATON, precum şi în „Teologia plato-niciana \ el descrie etape de „furor” divin : furo-ru! poetic, mistic, profetic şi bahic sau pasional ^pentru că bacantele „îmbătau” nu numai cu vin, ci şi cu iubire). Această teorie, susţinută şi de FICiNO, predomină si în secolul al XVi-lea ia GÎRALDI, Du BELLAY, RONSARD, Pontus de TYARD. Poeţii erau denumiţi „copiii dumnezei-rii”, expresie preluată din „Arta poetică” a lui SEB1LLET din 1548. Creaţia poetică este descrisă ■de FiCINO astfel : „sufletul uman se înalţă pînă la Dumnezeu. Furorul divin este o iluminare a sufletului raţional, prin care Dumnezeu atra?e, spre ceruri, sufletul”.
Profeţia şi poezia se împleteau, în această perioadă : profeţiile erau făcute prin intermediul poeziei — şi trebuie amintit aici celebrul NOS-TRADAMUS şi al său „Centuries”, scris în 1558, în care, prin „inspiraţie” divină, autorul şi-a expus ;n versuri supoziţiile. Desigur că această teorie a avut şi adversari, unul dintre ei fiind RABELAIS care, în „Pantagruel”, denigrează divina inspiraţie în cuvinte ironice şi fraze pline de sarcasm.
Accesul medicinii spre această „specie” de nebunie devină, sacră, era interzis.
Renaşterea a cunoscut, ca şi epocile anterioare, delirul mistic pe care l-a denumit „nebunia credinţei”. Tot aici trebuie citat ERASMUS, cu Elogiul nebuniei”, un apogeu, am putea spune, al retoricii creştine.
Spre sfîrşitul acestei epoci însă, nebunia sacră este demitizată şi demistificată. Treptat, se observă (şi WltR este un astfel de observator) că între delirantul mistic şi altul ce prezintă un delir cu tematică diferită nu există, în fond, nici o deosebire. Esenţa „divină” a artei constă în valoarea inestimabilă pe care o are pentru umanitate, dar . . . creatorii ei sînt oameni. Limita dintre sacru şi profan, pe tărîmul nebuniei, dispare treptat şi ■boala este privită la fel pentru toţi. Devenind în exclusivitate a oamenilor, nebunia începe a fi şi ea privită prin prisma domniei „raţiunii”, specifică secolului al XVIi-lea, şi, mai ales, începe a fi şi ea „constrînsă” să se încadreze în „nevoia de ordine” a epocii, în soiritul căreia erau adunaţi de pe drumurile europene vagabonzii, cerşetorii, prostituatele, cei cu boli venerice şi închişi în anumite instituţii. Alături de aceştia, se află şi nebunii, folosindu-se pentru contenţia lor mijloace nu tocmai blînde, pentru că, deşi devenise a omului, nebunia nu-şi căpătase încă şi statutul de umană.
Un edict din 1656 legifera construirea unui Spital General la Paris şi un altul, în 1662, legiferează construirea unor astfel de spitale în toate regiunile Franţei, acest exemplu fiind urmat de Spania (Casas des misericordio), Italia, Germania, Olanda, Anglia. Aceste instituţii gazduiau pe aceia pe care alte instituţii spitaliceşti îi refuzau :
pe bolnavii cu afecţiuni venerice (din cauza con-tagiozităţii) şi pe bolnavii psihici.
Treptat însă, bolnavul psihic va căpăta statutul de suferind, nebunia va fi recunoscută ca umană şi astfel, porţile „iatriei” se vor deschide şi pentru aceşti atît de nefericiţi „posedaţi” ai întunecatului ev mediu. Perioada următoare, a Iluminismului, va aduce şi aici lumină
222.	RENBORIN^M) Japonia — DCI Diazepam •.
—	Sin.
Tranchilizant, derivat benzodiazepinic—► DIA-ZEPAM<m> România.
223.	RENEGARE SISTEMATICĂ (cf. re- prefix iterativ ; lat. negare ; comp. fr. ren/er) — sin. REFUZ SISTEMATIC • Atitudine de respingere sau nerecunoaştere a unor manifestări cu caracter simptomatic (P. JANET vorbeşte, în acest sens, de „uitarea voluntară”, ca ansamblu de soluţionare a situaţiilor provocatoare de şoc afectiv). Apare ca formă a unor mecanisme de apărare _(-+ NEGARE, PROIECŢIE, REFUZ AL REALITĂŢII) şi se manifestă frecvent la psihotici. Subiectul îşi neagă tulburările, nu pentru că nu are simţ critic, ci pentru că nu este conştient de semnificaţia acestor nerecunoaşteri repetate. Atitudinea implică şi o pierdere a criteriilor în raportarea la realitate.
224.	RENINĂ (cf. lat. reniculus) • Protează de origine renală, cu greutate moleculară de 43 000, secretată de celulele epitelioide ale aparatului juxtaglomeruiar. Structural nu este o proteină omogenă, conţinînd numeroase fracţiuni proteice renale, izolate, prezentînd activitate reninică, cu greutăţi moleculare variabile (dar depăşind 40 000). Se apreciază că este vorba de forme inactive ale reninei, rezultate prin fixarea acesteia de un inhibitor proteazic (MEYER).
Acţiunea reninei se exercită asupra angioten-sinogenului plasmatic, pe care-l transformă în angiotensină 1. Aceasta, sub acţiunea unei enzime de conversie, se transformă în angiotensină 11, substanţă cu efecte vasoconstrictoare, cu efecte asupra tubilor renali, a sistemului nervos vegetativ şi cu rol stimulator asupra secreţiei de aldo-steron din cortexul suprarenal.
Reni na are şi efecte vasoconstrictoare periferice, efecte la care participă şi sistemul nervos simpatic. Angiotensină II are efecte stimulatoare asupra structurilor simpatice periferice şi asupra complexului hipotalamo-hipofizar, crescînd eliberarea de hormon antidiuretic şi de hormon adre-nocorticotrop, în acelaşi timp exercitînd efecte dipsogene centrale.
După GANONG (1974), secreţia renală de renină este controlată de următoarele mecanisme :
•	reducerea presiunii sîngelui în arteriolele glomerulare aferente stimulează secreţia de
878/R.en
Renină ; Renovon(M) ; Reoencefalografie
BIOCHIMIA SISTEMULUI RENINĂ-AN6IQTENSNA
AN6I0TENSIN06EN
TRIPSm \
l
NHp-Asp -Arg -	Val	-	Tyr-lle-His	- Pro	- Phe - His-Leu -Leu -	Val - Tyr-Ser	-\~p
7	2	3	4	5	6	7	8	9	10	11	12	13	H	t
I-----------REN!NA
t
ANGIOTENSINA 1
NH?~Asp	- Arg	-	Voi	~ Tyr - lie	-His ~Pro ~Phe ~ His-Leu ~ COOH
1	2	3	4	5	6	7	8	9	10
Aminopepiidozg
(Des-Aso) ANGIOTENSINA 1 NHp-Arg-Val-Tyr-l/e -His- Pro-Phe ~His "234	5	6	7	8	9
Leu'COOH 10	Enzima de conversie
	
ANGIOTENSINA 111	
NHp-Asp -Am- Voi - Tyr - 11 e-His~ Pro ~ Phe-COOH
Z 1	?	L	ţ	R	7	R
ENZIMA DE CONVERSIE —....
\ \—AM/!!OPEPT/DAZA ANGIOTENS/NA III
Angioiensinoze NH?~Arg-Vol-Tyr-lie -His-Pro ~ Phe-COOH	Angioiensinoze
~ 2	3	i	5	6	7	8
Angioiensinoze-----------
--------------PEPTIDE DEGRADATE —
renină, prin intermediul baroreceptorilor arteriolari ;
•	eliminarea crescută de Na+ în tubul contort distal renal (macula densa) stimulează chemo-receptorii tubulari ;
•	mecanismul simpaticoadrenergic stimulează secreţia de renină prin acţiune directă, dar şi prin intermediul creşterii concentraţiei de catecolamine.
Cercetări recente au evidenţiat existenţa unor surse extrarenale de renină în aproape toate organele, inclusiv în structurile nervoase centrale, Se pare că renina cerebrală este produsă local, independent de cea periferică. Se realizează astfei îa acest nivel, un sistem renină-angiotensină considerat a avea rol de neuromodulator în cadrul sistemelor neuronale implicate în reglarea balanţei hidroelectrolitice a organismului.
Sistemul renină-angiotensină-aldosteron pare implicat în patogenia unor forme de hipertensiune arterială de origine renală, în aceste forme de
hipertensiune constatîndu-se o activitate reninică plasmatică crescută. Astfel se explică şî efectul favorabil al betablocantelor în aceste forme de hipertensiune arterială (Propranolol), ele inhi-bînd mecanismul nervos simpatic ce favorizează producţia crescută de renină.
225.	RENOVAN^* Polonia — DCl Guaifenesinm Tranchilizant, derivat de glicerol de tip 3-(0-me-toxifenoxi)-1,2-propandiol, cu acţiune miorela-xant-sedativă şi moderat anxiolitică. Are o bună toleranţă.
226.	REO- (cf. gr. rhein ,,a curge”) • Element de compunere care introduce referirea ia curent (electric, lichidian).
227.	REOENCEFALOGRAFIE (REG) (cf. reo-;
gr. enkephaios „creier” ; graphein „a Hn/scrie")» Metodă de investigaţie paradinică în afecţiunile sistemului nervos, care constă în înregistrarea
Reoencef olograf ie	Reo/879
grafică, sub formă de unde monofazice, asimetrice, a impedanţei ţesutului cerebral (impedanţa este mărimea fizică ce exprimă opoziţia manifestată de un ţesut la trecerea unui curent alternativ).
Termenul de reoencefalografie, introdus de JENKER (1957), defineşte cantitatea de curent ce traversează encefalul, în funcţie de impedanţă. înregistrarea impedanţei se face prin utilizarea a doi electrozi (unul pentru aplicarea curentului şi altul pentru culegere) sau prin tehnica Lechner şi Rodler, cu patru electrozi (doi pentru aplicarea curentului şi doi pentru culegere).
REG normală are forma unei curbe monofazice pozitive, asimetrice şi este caracterizată morfologic prin :
•	punct de inserţie (ce corespunde momentului sosirii undei pulsatile sistolice, ce se deplasează în lungul vaselor mari) ;
•	o fază (pantă) ascendentă, dreaptă, rapidă, care leagă punctul de inserţie cu punctul cel mai înalt al undei (se datoreşte creşterii volumului sîngelui intracerebral în timpul sistolei) ;
« un unghi de înclinaţie al pantei ascendente (unghi anacrot), care reflectă elasticitatea arterelor ;
•	un vîrf, care redă schimbările de conductibili-tate cerebrală ;
« o fază (pantă) descendentă şi o undă secundară (unda dicrotă), care împarte faza descendentă într-un segment predicrot (care reflectă începutul întoarcerii sîngelui venos) şi unul postdicrot (în relaţie cu scăderea volumului de sînge din parenchimul cerebral).
Amplitudinea undei (reprezintă volumul cef mai mare de sînge din patul vascular cerebral ex-trasistolic) se măsoară în ohmi. Determinarea volumului maxim de sînge este raportul dintre amplitudinea undei (în milimetri) şi mărimea semnalului de calibraj în milimetri (care se obţine la un calibraj de 0,1 ohmi). Velocitatea sfigmică (timpul dintre unda Q din complexul QRS şf punctul de inserţie al pantei ascendente) are valoarea de 0,15 secunde. Timpul vîrfului (timpul dintre punctul de inserţie al undei şi vîrful maxim) este estimat la 0,08—0,16 secunde. Celeritatea sfigmică (coeficientul K), care reprezintă raportul dintre timpul de vîrf al pantei ascendente ş! durata totală a undei, are valoare de 10—15%, la tineri, şi 18—22%, la adulţi.
Desfăşurarea în timp a diferitelor componente ale curbei REG ia ca reper unda Q de pe electrocardiogramă, ceea ce permite deosebirea curbelor normale de cele patologice. Curba REG variază în funcţie de poziţia bolnavului (clinostatisr, ortostatism) şi de factori farmacodinamicl (hista-mina, acetilcolina, nitrit de amil etc.).
Fiind o metodă uşor de executat, simplă din punct de vedere tehnic şi nenocivă pentru bolnav, REG s-a impus în diagnosticarea afecţiunilor cerebrale, în determinarea circulaţiei compensatoare, în diagnosticul proceselor expansive intracraniene şi în traumatismele craniocerebrale. în ceea ce priveşte afecţiunile psihiatrice, metoda oferă importante informaţii în psihozele afective pe fond de arterioscleroză cerebrală, în demenţele senile, boala Alzheimer şi boala Pick, putînd semnala fondul organic, lezional, vascular şi ajutînd
CURBA REOENCEFALOGRAFiCA NORMA!Ă
1. Pan ta ascendenta	4. Panta ascendenta
2 Virful undei	5. Amplitudinea undei
3. Unda dicrotă	6. Unghiul anacrot
1 Punctul de inserţie AB. Velocitatea sfigmică	80 Durata totala a undei
BC.Ttmpul de'jirf	K Celeritatea sfigmică (coef.K)
AC. îimpul de la debutul sistolei electrice QRS si apariţia vîrfului
880/Reo	Reorganizare	;	Reostral(M)	;	Reparare	;	Repaus
astfel îa diagnosticul, prognosticul şi urmărirea eficacităţii tratamentului prin examinări repetate (V. PREDESCU, I. ROMAN).
228.	REORGANIN<M) Elveţia, RFG - DCI Guai-
sin.
fenes/’n • Tranchilizant, derivat de giicerol----->
RENOVAN<m) Polonia.
229.	REORGANIZARE (cf. fr. reorganiser)»
Acţiune de organizare pe baze noi a unui proces sau reluarea lui în condiţii similare sau deosebite. Pe plan psihologic, reorganizările intervin permanent atît la nivelul gîndirii, ca strategii de verificare a demersurilor cognitive şi de îmbogăţire a fondului de cunoştinţe, deprinderi şi operaţii, cît şi îa nivelul personalităţii, ca modalităţi de ,.cizelare" a Eului şi de creştere a eficienţei adap-tative. Reorganizarea se bazează şi reclamă reversibilitate operaţională, flexibilitate şi plasticitate neuropsihică. Reorganizarea se desfăşoară în dezvoltarea ontogenetică stadială, în maturare şi maturizare, în procesul trecerii de la o etapă de dezvoltare la alta, superioară.
în varianta de reconstrucţie a microgrupurilor de muncă sau profesionale, reorganizarea apare ca obiectiv al psihologiei organizaţionale.
230.	REOSTRAL<m> Suedia - DCI Mefenesin •
sin.
Tranchilizant, derivat glicerolic-------> RENAR-
COL<M) SUA.
231.	REPARARE (cf. lat. reparare ,,a reface, a restabili”) • Mecanism prin care subiectul încearcă să anihileze efectele produse de fantasmele destructoare asupra obiectului iubit. Termenul a fost introdus de Melanie KLEIN. Angoasa şi culpabilitatea din depresie se leagă de mecanismul reparării : obiectul matern extern şi intern fiind reparat la nivel fantasmatic, Eul reuşeşte o identificare stabilă cu obiectul benefic şi astfel poziţia depresivă este depăşită. Termeni analogi sînt: restaurare, restituire.
Termenul de reparare aparţine concepţiei autoarei menţionate despre sadismul infantil precoce (fantasmele de distrugere a obiectului, de îmbucă-tăţire, de devorare) şi se leagă de poziţia depresivă (pericolul fantasmatic de a distruge obiectul matern, în momentul în care copilul este în stare să se raporteze mamei ca la un obiect total, se atenuează, pulsiunile libidinale şi cele ostile sînt îndreptate împotriva aceluiaşi obiect într-o atitudine ambivalenţă; acest lucru provoacă angoasă şi culpabilitate, repararea fiind unul dintre mecanismele care asigură anihilarea efectelor distrugerii fantasmatice, recuperarea integrităţii obiectului şi introiectarea obiectului iubit într-un mod securizant).
Odată restabilită integritatea obiectului şi anihilate efectele distrugerii suportate de acest obiect, copilul îşi asigură posesiunea lui ca obiect
în totalitate ,,bun" ; introiecţia unui asemenea obiect întăreşte Eul, deci fantasmele reparării intervin în dezvoltarea şi structurarea Eului.
In legătură cu psihopatologia, mecanismele de reparare, în măsura în care ele se deformează (nu sînt bine realizate, nu funcţionează eficient), se apropie de modalităţile defensive maniacale (sentimentul de omnipotenţă) sau de mecanismele obsesionate (repetiţie compulsivă a acţiunilor reparatorii). în ceea ce priveşte dialectica pulsiuni-lor vieţii şi a pulsiuniior morţii, repararea presupune un cîştig^al pulsiuniior vieţii asupra pulsîu-nilor morţii. în doliu şi în procesul sublimării, operează de asemenea mecanismul reparării (aducerea obiectului la un stadiu de frumuseţe absolută, de perfecţiune).
232.	REPAUS (cf. lat. pausare ,,a se opri1')# Corelat dialectic al mişcării, definit ca negaţie a acesteia; sensul repausului depinde în mod direct de ceea ce se înţelege prin mişcare. în interpretarea mecanicistă — pentru care mişcarea înseamnă deplasare în spaţiu —, repausul apare cainvarianţă a poziţiei unui corp în raport cu un sistem de referinţă. Definind mişcarea drept schimbare în general, materialismul dialectic concepe repausul drept generalizare filozofică a stabilităţii (calitative sau cantitative). Teza frecvent enunţată de autorii marxişti (reluînd consideraţiile iui ENGELS din ,,Diaiectica naturii" şi „Anti-Duh-ring") afirmă mişcarea ca proprietate absolută a materiei, în vreme ce repausul este doar relativ — un moment al mişcării, o întrerupere relativă a acesteia. Ideea se argumentează prin aceea ca mişcarea este un atribut al materiei în general, pe cînd repausul este o caracteristică specifică obiectelor şi fenomenelor luate individual. Argumentul este însă sofistic, deoarece, în concepţia
Repaus : accepţiune medicala
Rep/88 1
marxistă, materia nu este o substanţă în sine, existentă ca atare, ,,în general”, ci o abstracţie filozofică, desemnînd varietatea infinită de lucruri şi procese individuale ce au în comun proprietatea obiect.ivităţii (independenţa faţă de conştiinţă). în planul realităţii concrete, mişcarea, ca şi repausul deci, aparţine, de asemenea, lucrurilor individuale — nefiind posibilă, din acest punct de vedere, nici un fel de ierarhizare ontologică între cele două categorii. Un alt argument este aceia ca o întrerupere totală, absolută a mişcării este imposibilă ; cu alte cuvinte, în orice moment, ,,ceva se mişcă”. Dar tot atît de bine se poate postula (căci nu avem de-a face cu altceva decît cu nişte postulate) că, în orice moment, „ceva este în repaus” — cu aite cuvinte, este la fel de imposibilă o declanşare simultană a absolut tuturor formelor concrete de mişcare din univers. Nici sub acest aspect, repausul nu stă într-o poziţie de subordonare ontologică faţă de mişcare. într-o judecată consecvent dialectică, repausul este un corelativ necesar al mişcării, un moment al devenirii, care se iveşte cu necesitate şi în mod universal în dezvoltarea oricărui sistem finit. Alternanţa dintre mişcare şi repaus nu se realizează niciodată simultan pentru toate sistemele ce alcătuiesc cosmosul infinit, în care, la orice moment, coexistă forme concrete de mişcare şi forme concrete de repaus ; din acest motiv, atît absolutizarea mişcării, cît şi conceperea unui ipotetic moment iniţial sau final al devenirii universale (precedată
şi succedată de o inerţie totală a lumii) sînt la fel de naive din punct de vedere filozofic.
•	în accepţiune medicală, termen echivalent cu cel de odihnă, inactivitate, desemnînd o redu* cere sau suspendare tranzitorie a funcţiei unul ţesut, organ sau sistem, în scopul refacerii funcţionalităţii sale şi, în final, a întregului organism, a capacităţii de muncă a subiectului.
în această accepţiune, somnul poate fi considerat un repaus fiziologic periodic al activităţii psihice, timp în care refacerea organismului devine posibilă şi al cărui ritm zilnic îi este indispensabil. Cronobiologia este astăzi o disciplină ştiinţifică deja consacrată, permiţînd accesul într-unul dintre colţurile tăinuite ale organismului nostru. Perioada de repaus postsistolic al miocardului (diastola) este doar un exemplu, care poate fi generalizat, practic, pînă la nivel de celulă. Organismul este astfel programat încît să realizeze parametri de funcţionalitate optimă prin alternanţa activitate--repaus, energia şi eficienţa reglîndu-se prin mecanisme proprii. Cu atît mai mult, psihismul are nevoie de perioade ritmice de repaus, care să-i permită refacerea şi reluarea activităţii la nivele anterioare.
Surmenajul reprezintă o stare de epuizare fizică şi psihică (-> SURMENA]), în care somnul îşi pierde caracterul reparator. Această stare generează tulburări psihice, cuprinzînd întreaga gamă a patologiei acute şi subacute, constituind, în acelaşi timp, fondul pe care pot apărea tulburări psihosomatice sau unele tipuri de nevroze.
Se poate considera că orice cadru patologic în care somnul se modifică sub aspect calitativ sau cantitativ impune cu necesitate realizarea unui repaus, prin folosirea întregii palete terapeutice cunoscute (de la mijloace naturale, la electrosomn şi psihotrope).
în psihiatrie, în tulburările psihogene, repaus poate fi considerată şi scoaterea din mediul traumatizant, realizabilă prin sistemul ambulatorsau semiambulator de asistenţă psihiatrică sau, la nevoie, în secţiile clinice de psihiatrie. Unităţile de postcură contribuie la desăvîrşirea repausului, ca parte componentă în tratamentul nevrozelor şi chiar al unor tipuri de psihoze remise.
O perioadă mult prea prelungită de repaus poate fi tot atît de dăunătoare, la un moment dat, ca şi una insuficientă, făcînd dificilă reintegrarea pacientului în mediul său socio-profesional. De aceea, medicul psihiatru va trebui să indice în mod judicios atît momentul intrării în repaus, cît şi cel al sistării sale, pentru fiecare pacient în parte, în vederea refacerii capacităţii de muncă a acestuia. O atitudine raţională în recomandarea repausului în tratamentul bolilor psihice (respectiv, zile jde incapacitate temporară de muncă) nu înseamnă a fi împotriva repausului, ci a-l valorifica în mod
56- c. 838
882/Rep	Repeltin; Repercusive^H) ; Repersonalizare ; Repetiţie
optim în interesul sănătăţii psihice a colectivităţii.
233.	REPELTINW RFG — DCI Alimemazin?• Neurolepticsedativ, derivat aminoalkilfenotiazinic de tip 10-(3-dimetilaminopropil-2-metil)fenotia-
zină, cu acţiune anxiolitică, sedativ-hipnotică şi valenţe antihistaminice, antidepresive şi miorela-xante. Are o bună toleranţă, influenţînd însă reflexele conducătorilor auto. Este indicat în exogenii, reacţii şi în tratamentul de întreţinere a! endogeniilor, în afecţiuni psihosomatice (astm, tuse alergică, prurit de diverse etiologii).
234.	REPERCUSIVE(H) halucinaţii (cf. lat percuiere ,,a respinge, a reflecta”) — sin. COMBl-NATE'H^ halucinaţii • Halucinaţii care au drept modei de producere sinestezia —► SINESTEZICE^ halucinaţii.
235.	REPERCUSIVITATE (cf. lat. repercussio „reflectare, respingere”) • Una dintre cele trei axe ale sistemului caracteriologic imaginat de HEYMANS şi WIERSMA, bazat pe descrierea modalităţii în care individul se angajează şi se de-zangajează în acţiune sau în atitudine. Ca şi celelalte două axe (activitatea şi emotivitatea), reper-cusivitatea poate îmbrăca două aspecte polare : primaritatea (P) — participare explozivă sau instantanee, cu o consumare şi dezangrenare rapidă — şi secundaritatea (S), cu o desfăşurare lentă şi o infiltrare insidioasă, ,,dar persistentă şi durabil asemănătoare cu sine” (E. PAMFIL şi D. OGODESCU). Cele două polarităţi nu pot da în absenţa celorlalţi factori decît tipuri de personalitate foarte şterse : amorful (nonemotiv, nonactiv, primar) şi apaticul (nonemotiv, nonactiv, secundar).
236.	REPERSONALIZARE (cf. lat. persona „rol, persoana, personaj”) • Termen propus dî MORTON PRINCE, în secolul trecut, în locul celui de hipnotism. Ca şi alţi termeni, acest „echivalent” (mai bine justificat teoretic în opinia autorului) nu s-a bucurat de consacrare-► BRAI-DISM.
237.	REPETIŢIE (cf. lat. repetitio „repetare”) • Reeditarea, reintegrarea, reproducerea periodică a unei acţiuni, activităţi, idei, situaţii, a unui cuvînt, gest, eveniment sau comportament. Situaţii în care apare repetiţia sînt :
•	în activitatea de învăţare, unde funcţionează ca regulă şi ca instrument, fiind legată de memorie, de formarea unor deprinderi, de stocarea informaţiilor ;
•	în manifestarea unor trebuinţe vitale, a căror satisfacere periodică exprimă o relaţie de necesitate între trebuinţa ca atare (procesul intern cu modificările sale specifice) şi un obiect specific ;
•	în manifestarea unor habitudini, deprinderi, acţiuni achiziţionate, care au căpătat o autonomie motivaţională ;
•	ca ansamblu de gesturi, reacţii, conduite în situaţii noi, dar analoge unor situaţii vechi, prin faptul că situaţiile provoacă aceeaşi motivaţie sau sînt declanşate de motivaţii aproximativ identice ;
•	în cazul înlănţuirii tipice, de obicei neplăcute, a unor evenimente care reprezintă expresia unor conduite (a unor alegeri) aparent diferite, dar esenţial asemănătoare» dacă nu chiar identice ; aceste conduite aparţin aceleiaşi persoane, marcîndu-i în mod constant existenta (—> NEVROZĂ DE DESTIN, NEVROZĂ DE'ESEC, COMPULSIUNE DE REPETIŢIE) ;
•	în nevroza de caracter, ca manifestare periodică şi compuisivă a unor mecanisme de defensă şi a unor scheme de comportament într-o formă rigidă (trăsături de caracter exagerate) ;
•	în nevroza obsesională, sub forma compul-siunilor ;
•	în delincvenţă (ca recidivă) ;
•	în parakinezii, sub forma unor stereotipii de mişcare şi de atitudine (motorii, verbale, grafice) ; GUiRAUD vorbeşte despre fenomene iterative (tulburări aie tonusului muscular prin repetare automată a actelor) şi de acte fixate (caracteristice schizofrenilor) ;
•	în comportamentele ,, în ecou” (ecoialie, ecopraxie, ecokinezie) ;
•	în orice stereotipie, stereotipia fiind expresie a unor conduite repetitive (atitudini, gesturi, cuvinte) ; aici, repetiţia are caracter automat (indiferent că este vorba de un fragment delirant sau de o ritualizare mai mult sau mai puţin simbolică), semnificînd o ştergere a iniţiativei, o diminuare masivă a resurselor de investitie, o regresie (—*> STEREOTIPIE, SCHIZOFRENIE).
233.	REPETOVVNuî) japonia - DCI Meprcba-mct m Tranchilizant, derivat propandiolic de tip 2-metil-2-propi!-1,3-propandiol dicarbamat, cu ac-
Repo/se(M) ; Reposium(M* ; Represiune ; Reprezentare
Re pi 883
ţiune sedativ-anxiolitică, anticonvulsivantă şi uşor hipnotică. Este indicat în nevroze cu componentă anxioasă şi depresivă, alcoolism, delirium tremens, unele forme de epilepsie petit mal, afecţiuni psihosomatice. Deşi fără efecte secundare evidente şi contraindicaţii, tratamentul de lungă durată nu se întrerupe brusc, puţind apărea un ,,mic sindrom de abstinenţă”. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de MEPROBAMAT^.
239.	REPO!SE(M) SUA - DCl Butaperazinâ • Neuroleptic incisiv, derivat piperazinilalkilfeno-tiazinic, de tip 1-/10-/3-(4-metil-1-piperazinil)pro-pil/fenotiazină-2-ilM-butanonă, cu acţiune asemă-
(O^^QXco-CK^-ais
lCH2
CHrCH2-rj-CH3
nătoare cu cea a TRiFLUOPERAZINEI, avînd însă şi valenţe colino!itice, antihistaminice şi antiemeti-ce. Instalarea efectelor terapeutice se produce rapid, dar şi efectele secundare de tip incisiv apar precoce.
240.	REPOSIUM<m) Grecia - DCl Temazepom
•	Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-1, 3-dihidro-3-hidroxi-1- metil-5-feni! -2H--1,4-benzodiazepin-2-onă, cu acţiune sedativ-hip-notică. Nu se administrează în sarcină, alăptare, la copii şi vîrstnici.
241.	REPRESIUNE (cf. lat. reprimare ,,a respinge, a stăvili”) • Operaţie psihică prin care un conţinut neplăcut (idee, afect, amintire) dispare din cîmpul conştiinţei (în sens larg, refularea ar fi o modalitate particulară de represiune). Sensul restrîns implică distincţia între represiune şi refulare : represiunea poate fi conştientă, iar conţinutul reprimat trece în preconştient şi nu în inconştient ; represiunea exercitată asupra unui afect nu-l transpune în inconştient, ci îl inhibă. Unii autori echivalează, în mod greşit, represiunea cu refularea (PONTALIS şi LAPLANCHE, 1973).
Termenul desemnează, de obicei, un fenomen diferit de refulare (FREUD — „interpretarea viselor”), ca mecanism conştient, la nivelul ,,cenzurii secundare” pe care FREUD o plasează între conştient şi preconştient. Un rol important în ceea ce priveşte punerea în funcţiune a mecanismului represiunii îl au motivele morale. Represiunea se exercită cu precădere asupra afectelor :
FREUD consideră că doar puîsiunea se supune refulării, în timp ce afectul nu poate fi trecut propriu-zis în inconştient ; afectul este reprimat sau deviat în altceva, în alt afect.
242.	REPREZENTARE (cf. lat. repraesentare „a reprezenta, a reproduce”) • în sens psihologic general, termenul desemnează un proces şl un produs (imagine) prin care un obiect real şi absent se construieşte în plan mintal. Reprezentarea implică participarea memoriei, dar şi a unor elemente de gîndire şi imaginaţie. Ca treaptă în demersurile psihice, reprezentarea se plasează între senzorial şi logic, fiind o imagine mintală; după PIAGET, ea are valoare de semiconcept (sau de concept potenţial). Reprezentarea păstrează elementele percepţiei (ea este o reproducere a unei percepţii anterioare), dar este independentă de contextul obiectiv, de stimulii care au determinat percepţia, astfel încît, ca imagine mintală, ea permite (şi implică) reconstrucţia obiectului prin schematizări, combinări, operaţii intelectuale; ca semnificant, reprezentarea păstrează un raport de reflectare cu semnificatul (obiectul sau acţiunea care stau la baza ei).
•	FREUD consideră că reprezentarea se opune afectului ; în modelele sale teoretice asupra psi-honevrozelor, FREUD distinge între „cuantum de afect” şi reprezentare. în nevroza obsesională, se produce deplasarea afectului de la reprezentarea patogenă, legată de evenimentul traumatizant, ia o reprezentare considerată nesemnificativă de către subiect ; în isterie, afectul este convertit somatic, reprezentarea este refulată şi se simbolizează printr-o zonă sau manifestare corporală. Reprezentarea şi afectul au destine diferite ; astfel, reprezentarea se refulează, iar afectul se reprimă (sau suportă o represiune). FREUD foloseşte expresia de ,,reprezentare inconştientă”, înţelegînd prin aceasta faptul că anumite elemente ale obiectului se înscriu în „sisteme mnezice”.
Pentru FREUD, sistemele mnezice sînt urme mnezice (amintirea se desface în serii asociative) legate de obiect, urme cu valoare de semnificant. în diferenţierea dintre „reprezentări ale cuvîn-tului” şi „reprezentări ale lucrului", se subliniază un element topic, în sensul că reprezentările lucrului caracterizează sistemul inconştient şi au un raport imediat cu obiectul (reprezentarea lucrului, aşa cum apare ea în „halucinaţia primitivă”, este considerată de copil ca echivalent al obiectului şi este investită ca atare în absenţa obiectului ; în experienţa de satisfacţie, imaginea obiectului satisfăcător este investită în absenţa obiectului rea!, determinînd realizarea halucina-torie a dorinţei). Cînd vorbeşte de „reprezentarea inconştientă patogenă” în cadrul curei, FREUD se referă la acel moment în care obiectul şi urmele
884/Rep
Reprezentare (cuvînt, lucru) ; Reprimare ; Rescinnamine'DCî*
sale sînt indisociabiie (semnificatul şi semnificantul nu sînt diferenţiaţi).
în psihanaliză, se operează o distincţie între urma mnezică şi reprezentare ca investire a urmei
mnezice ; diferenţierea nu este foarte netă, întrucît este foarte greu de conceput o urmă mnezică fără nici un fel de investire (inconştientă sau conştientă).
243.	REPREZENTARE A LUCRULUI, REPREZENTARE A CUVÎNTULUI • Termeni pe care FREUD îi foloseşte în metapsihologia sa, pentru a distinge două tipuri de reprezentări : ceie vizuaie, derivate din lucru, şi cele acustice, derivate din cuvînt. Din punct de vedere topic, reprezentarea lucrului legată de reprezentarea cuvîntului corespunzător caracterizează sistemul preconştient -conştient, sistemul inconştient conţinînd doar reprezentări ale lucrului. FREUD face această diferenţiere (între cele două categorii de reprezentări), piecînd de la studiile asupra afaziei. Reprezentarea lucrului este definită de FREUD ca o investire, nu neapărat a imaginilor mnezice directe ale lucrului, ci a urmelor mnezice derivate din aceste imagini ; deci, urma mnezică ar fi o înscriere a evenimentului, iar reprezentarea o rein-vestire a acestei urme ; reprezentarea lucrului nu revine la imaginea mintală analogă/identică lucrului, Ci se manifestă în sisteme asociative legate de diferite aspecte aparţinînd lucrului.
Reprezentarea cuvîntului presupune legarea imaginii lucrului de o imagine verbală (trecerea la verbalizare şi la conştientizare, trecerea de la procesul primar la procesul secundar). Reprezentarea conştientă conţine reprezentarea lucrului şi a cuvîntului corespunzător ; reprezentarea inconştientă este doar reprezentarea lucrului
(FREUD). Diferenţa dintre cele două tipuri de reprezentări nu se reduce la diferenţa dintre aparatele senzoriale. Astfel, în schizofrenie, reprezentările cuvîntului apar ca reprezentări ale lucrului ; în vis, anumite cuvinte, propoziţii din starea de veghe suportă modificări (condensare, deplasare), ca şi reprezentările lucrului (resturile diurne de tipul reprezentărilor sînt tratate, în vis, ca reprezentări ale lucrului)/-
244.	REPRIMARE (cf. lat. reprimere ,,a respinge, a stăvili”) #în sens strict, termenul desemnează operaţia prin care un conţinut inoportun (sau o dorinţă neconcordantă cu exigenţele morale) este, în mod conştient şi voluntar, inhibat sau suprimat, fără a fi trecut în inconştient REPRESIUNE).
Din punct de vedere dinamic, în acest caz predomină motivaţiile de natură morală. De cele mai multe ori, este vorba de reprimarea unui afect sau a unei dorinţe.
245.	RESCAL01D<m) Suedia RESCAMINfM) Suedia RESC1MIN(m) Spania RESC1NATE(M) japonia
•	Neuroleptice sedative, derivaţi alcaloizi de
Rauwolfia —> RESCINNAMINE(DG1).
246.	RESCINNAMINE^1^ • Neuroleptic sedativ, derivat alcaloid de Rauwolfia, de tip 3,4,5-acid trimetoxicin.namic esterificat metil reserpat, cu
r-<0CH3
s0CHq
indicaţii în nevroze anxioase, distonii neurove-getative, anxietate (componentă), dizarmonii de personalitate. Nu se administrează în cazul existenţei unei componente depresive. Este un marcat hipotensor.
Constituie principiul activ a! următorilor [produşi farmaceutici :
ANAPREL(M)
apolon(M>
aporecin(M)
apoterin(M-
ATENSION(m'
CANIRAMIN(E)(M)
cartric(M)
C!NNALOID(M)
Franţa
Japonia
japonia
Japonia
Japonia
Japonia
Japonia
Japon ii
Resemnare nevrotică ; Resentiment ; Reierpine<DCr>
Res/885
ONNIASIL	SUA
COLSTAMIN(m)	Japonia
DAISALOID(M>	Japonia
HyPOTENAMIN(M)	Japonia
*SoCALSINE<m>	Japonia
MODERIL(M) PARESiNAN(M) RAU?YROL<m) RAURESCIN(M)
REC!MIN(M)
REM!C!N<M)
rescaloid<m)
RESCAHiN'M)
RESC!MIN(M) RESCINATEi111 RESC!SAN<m) RESC!TENS(M)
RES!LOID<M)
RESt?AL(M)
ROZEX<m)
SCIH'NAN(m) SERCINAMIN(m) SER,PiN!N(M)
sinselpin(M>
SUA
Japonia
Elveţia
SUA
Cofeea
Coreea
Suedia
Suedia
Spania
Japonia
Suedia
Italia
japonia
Norvegia
Japonia
Japonia
Japonia
Japonia
laponia
NEUROLEPTICE.
în psihiatrie, personalitatea dizarmonică para-noiacă este reprezentativă pentru acest mod de reactivitate aminată, cu mare încărcătură negativă.
251.	RESERPINE(DC1) • Neuroleptic sedativ, derivat alcaloid de Rauwolfia de tip 3,4,5-acid trimetoxibenzoic esterifcat meti! reserpat. Este indicat în stări de agitaţie, tensiune interioară, stupoare, negativism, impulsiuni obsesive. Delirurile sistematizate nu sînt influenţate. Contraindicata maioră o prezintă depresiile.
2“"\ RESClSAN(M) Suedia • Neuroleptice se-RESCITENS(M) Italia dative, derivaţi alca'oizi de Rauwolfia - RESCINNAMINE'1*^
2-3. RESE-LAR(M) Spania - DCl Reserpir.ă • Neuroleptic sedativ, derivat alcaloid de Rauwolfia
—	reserpine(DC1).
2-9. RESEMNARE NEVROTICĂ • Termen introdus de K. HORNEY pentru a desemna evitarea oricărei situaţii care ar determina conflicte interioare, fie prin retragerea în activitate — hiper-activitate în toate celelalte domenii ale realităţii — , fie e“in „revolte nevrotice” împotriva regulilor şi ondinelor.
250.	RESENTIMENT (cf. fr. ressentiment) o
Stare afectivă rezultată din acumularea de afecte negative (ură, invidie, răzbunare etc.), a căror descărcare este inhibată sau insuficientă.
Originea resentimentului, după SCHELER, ar consta în acumularea sistematică de insatisfacţie, care are ca rezultat o „autointoxicare psihică”. ADLER consideră resentimentul ca o atitudine generalizată, consecutivă complexului de inferioritate.
După criteriul calităţii reacţiei la evenimente de orice fel (reacţie imediată şi spontan exteriorizată sau amînatâ, elaborată, interpretată), resentimentul corespunde tipului secundar, cu reacţii amînate, prelucrate, elaborate, uneori niciodată exteriorizate.
Constituie principiul activ ai unor produse farmaceutice, dintre care cele mai bine cunoscute
sînt :
RESERPIN(E)^ Anglia, Cehoslovacia, Iugoslavia, Olanda, RFG, SUA ;
SERPASIL^ Anglia, Austria, Belgia, Canada, Elveţia, Franţa, italia, iugoslavia, Japonia, Olanda, RFG, Turcia.
Alţi produşi sînt :
abesta(m-	Franţa
ALKARAUfM'	SUA'
ALSERlN(M ’	Canada
ANQUILiM'	Franţa
APOPLONlJIi	Japonia
ARCUM R-S,,n	SUA
ASCOSERP'511	Austria
banasil(M>	Anglia
bonapene(M!	SUA
cardioserpin!M>	Finlanda
CRYSTOSERP!NE(M)	SUA
deserpine,M)	Franţa
E3SERPINE(Mi	An?!:a
ELSERPiNE(Mi	SUA
ESKAS£RP(M!	SUA
helfoserpin(M)	RFG
HiPOTENSOR(Mi	Brazilia
HiSERPIA(M)	SUA
maso-serpine(M)	SUA
MEPHASERPINlS1)	Elveţia
NEO-SERPw	Canada
grthoserpyna(H)	Brazilia
PERDURETAS1511	Spania
QUIESCINf11’	SUA
886/Res
Ressrpine(DC1}; Resibamato(M); Resmit(U> ; ResocohrP1'1
RAU-SED<m)
RAUCAP(M)
RAULEN<M)
rauloydin<m)
RAUNERVIL<m>
RAUNORMIN,m)
RAUPASIL(m)
RÂURI NE<M)
RAUSAN(m)
RAUSEDAN(m)
RAUSEDYL(m)
RAUSERPIN(M)
rauserpine(M)
rauserpol(M)
RAUSINGLE<M>
RAUTABS(M)
rauvilid(M)
rauwita(M)
rauwopur(m)
RESEDR1L(m)
RESEDREX(m)
RESERA(m)
RESE-LAR(m)
RESER-AR(m)
RESERBAL<m)
RESERCEN(m)
RESERCRINE(m)
RESERFIA(m)
reserjen(m)
reserlor(M)
reserp(m>
reserpal(m>
reserpanca(M)
reserpaneed(M)
reserpina(m)
reserpoid(m)
reserutin(m)
resine(M)
RESOCALM(m)
resomine(M>
respil(m)
respital(M)
restran(m>
rivasin(m)
roxel(M)
roxinoid'm)
ryser‘m)
sandril<m)
sedaraupin^m)
SERFIN'm)
serp<m)
serpaloid^
SERPEDIN'm)
SERPEN'm)
SERPENA<m)
SERPENTIl/M)
serpicon<m)
serpiloid(M)
serpin'm)
SUA
Franţa
Canada
SUA
România
Franţa
Polonia
SUA
Spania
RDG
Ungaria
Brazilia
SUA
SUA
SUA
Mexic
Suedia
Spania
Canada
Spania
Australia
Japonia
Spania
SUA
Ungaria
SUA
Canada
Canada
SUA
Anglia
SUA
Ungaria
Canada
SUA
Portugalia
SUA
Japonia
SUA
Japonia
Belgia
Grecia
Italia
Anglia
RFG
SUA
SUA
Australia
SUA
RFG
SUA
SUA
SUA
Suedia
RFG
SUA
Iugoslavia
Spania
SUA
Portugalia
SERPINEW	SUA
SERPIPURW	Austria
SERPIVITE'M)	SUA
SERPONE<M>	Canada
SERPRESAN'M)	Spania
SERTINA<M)	SUA
SK-RESERPINE<m)	SUA
TEFASERPINA'm>	Italia
TENSANYL<m)	Anglia
TENSERPW	Australia
TENSERPINE(m)	israel
TENSIN(m>	SUA
T-SERP'm)	SUA
VIO-SERPINE(M)	SUA
V-SERP<m)	SUA
ZEP|NE(M)	sua
- NEUROLEPTICE.
252.	RESERPINI(M^ Japonia» Neuroleptice se-
dative, derivaţi RESERPOID<M) SUA alcaloizi de Rau-RESERPUR(M) Norvegia wolfia - RE-RESERUTIN'M) Japonia SERPINE(DC1).
253.	RESIBAMATO(MC> Portugalia» Produs terapeutic ce conţine două medicamente tipizate, cu acţiune diferită, dar care se complementeaia :
•	MEPROBAMAT111^ — tranchilizant, derivat propandiolic ;
•	RESERPINA<M) — neuroleptic, derivat de Rauwolfia.
Are acţiune sedativă pronunţată.
254.	RESILOID<m) Japonia - DCI Rescinnamwd m Neuroleptic sedativ, derivat alcaioid de Rauwolfia de tip 3, 4, 5-acid trimetoxicinnamic esten-ficat metil reserpat, cu acţiune sedativă. Nu se administrează în cazul unei componente depresive ; este un marcat hipotensor.
255.	RESINE(M) SUA • Neuroleptic sedativ, derivat alcaioid de Rauwolfia —► RESERPINE^1*"4*.
256.	RESIPAL<M) Norvegia - DCI Rescinnaminâ
•	Neuroleptic sedativ, derivat alcaioid de Rauwolfia *^RESILOiDcM) Japonia.
257.	RESMtTW Japonia-DCI Medozepam m Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-2,3-dihidro-1-metil-5-fenil-1 H-1,4-henzodia-zepină, cu acţiune sedativ-hipnotică şi uşor anxiolitică. Are o singură contraindicaţie *. miaste-nia.
258.	RESOCALM<m) Japonia; RESOMINE<m>
Belgia ® Neuroleptice sedative, derivaţi alcaloizi de Rauwolfia -» RESERPINE^001^
Resomatizara ; Respect; Respenyl{yl) ; Respingere — relaţii ; Responsabilitate
Res/887
259.	RESOMAT1ZARE (cf. gr. soma „corp”)# ■Revenirea la modalităţi de reacţie somatică infantilă, tn cadrul somatizării, ca mecanism de apărare imatur în reacţiile psihofiziologice ale individului, conflictele nerezolvate pot, prin acest mecanism, să joace un rol foarte important, alături de deso-matizare -> MECANISME DE APĂRARE ; SOMA-TIZARE.
260.	RESPECT (cf. lat. respectus ,,luare în seamă, considerare”) • Atitudine manifestă sau latentă presupunînd consideraţie şi deferenţă faţă de valori morale, sociale sau faţă de anumite per* soane reprezentative pentru aceste valori.
în general, respectul presupune adoptarea conştientă a unui sistem de valori, dar -poate avea şi ■dimensiuni inconştiente, în cazul în care unii indivizi induc respect membrilor unui grup prin atitudini de autovalorizare.
■'V;;/
>r:
Respectul se manifestă în mod obişnuit printr-o atitudine politicoasă, dar politeţea ca aspect forma’ al comportamentului nu presupune neapărat existenţa respectului. Acest fapt este evident fa personalităţile dizarmonice demonstrative.
Aparenta lipsă de respect pentru valori morale •consacrate, caracteristică adolescenţei, poate fi expresia repunerii în discuţie a acestor valori, etapă necesară în reorganizarea de tip adult a personalităţii. Poate fi de asemenea consecutivă frustrării în raport cu educatorii, o formă de ooc-ziţie, de revoltă, o formă a conflictului între generaţii.
261. RESPENYLW Ar^i-DC! Cucifenesin • Tranchilizant, derivat ck ;:'cero- de tip 3-{C-meto-xîfenoxi)~1, 2-prcpand.c', cj acţiune miorelaxant-
sedativă şi moderat anxiolitică. Are o bună toleranţă.
262.	RESPiLM) Grecia# Neuroleptic sedativ, derivat alcaloid de Rauwolfia -► RESERPINE(DC1).
263.	RESPINGERE — relaţii (cf. ital. respingere)
•	Aspect afectiv al relaţiilor interpersonale, constînd într-o atitudine sau conduită de evitare a unei persoane (sau a mai multora), exprimată manifest sau voalat (de cele mai multe ori), în virtutea unor sentimente de antipatie, repulsie, ostilitate. în generali respingerea implică decizie, opţiune şi intervenţie voluntară. Este opusă alegerii interpersonale, bazată pe simpatie, atracţie, preferinţă.
în planul cercetării concrete, motivaţia care stă la baza respingerii şi gradele ei de intensitate sînt evaluate prin intermediul testelor sociometrice. Sistemul sociometric morenian relevă existenţa a trei tipuri de relaţii de respingere :
•	reciprocă (persoanele se evită reciproc) ;
•	unilaterală (doar unul dintre membrii diadei manifestă respingere) ;
•	contracarată de preferinţe (relaţii disonante în care un membru al diadei respinge, iar celălalt membru preferă).
Cu cît aria relaţ iiior de respingere în cadrul grupului este mai mare, cu atît sînt mai slabe interacţiunile active dintre membrii grupului, situaţie care grefează asupra coeziunii lui. Persoana care cumulează numărul cel mai mare de respingeri din partea celorlalţi capătă statutul de persoană exclusă din grup.
Relaţiile afective preferenţiale sau cele de respingere, stabilite în cadrul diadei medic-pacient, sînt fundamentale pentru evoluţia şi eficienţa actului medical psihiatric.
264.	RESPIRATORIE — encefalopatie • Encefalopatie a cărei cauză este insuficienţa respiratorie; se exprimă printr-un sindrom demenţial ia care se adaugă tulburări ale cîmpului conştiinţei, tremor, spasme musculare, asterixis, cefalee, edem papilar, semne de insuficienţă cardiacă. Tulburările psihice sînt relativ uşor de pus în legătură cauzală cu tulburarea respiratorie. De regulă, acestea dispar dacă, se face un tratament eficient al insuficienţei.
265.	RESPONSABILITATE (cf. fr. responsabilite : vezi lat. respondere) • Termen cu dublă semnificaţie în medicină :
•	responsabilitatea bolnavului, care în psihiatria judiciară desemnează capacitatea subiectului de a-şi controla şi aprecia atît faptele, cit şi consecinţele sociale ale acestora ;
•	responsabilitatea medicului — RESPONSA-BIUTATE MEDICALĂ-, care desemnează răspunderea penală, civilă, disciplinară şi
888/Res
Restaurant chinezesc(s) ; Restenii^ ; Restorff — efect; Resturi diurne
morală a corpului medical în exercitarea obligaţiilor profesionale.
Antonim: IRESPONSABILITATE.
266.	„RESTAURANT CHINEZESC”(s) sindrom
—sin. KWOCK(s) sindrom #CefaIee de origine vasculară, determinată de o alimentaţie în care cantitatea de glutamat de sodiu este ridicată, ca cea specifică bucătăriei tradiţionalei chineze (Troy THOMPSON, 1985). Alte circumstanţe alimentare care pot produce cefalee sînt alimentele bogate în tiamină şl cele bogate în feniletila-mină (brînză, ciocolată etc.);
267.	RESTENIL<M> Elveţia - DCI Meprobamatm Tranchilizant, derivat propandiolic de tip 2-metil-
2-propil-1,3-propandiol	dicarbamat, cu acţiune sedativ-anxiolitică, anticonvulsivantă şi uşor hipnotică. Este indicat în nevroze cu componentă anxioasă şi depresivă, alcoolism, delirium tremens, unele forme de epilepsie petit mal, afecţiuni psihosomatice. Deşi fără efecte secundare evidente şi contraindicaţii, tratamentul de lungă durată nu se întrerupe brusc, putînd apărea un „mic sindrom de abstinenţă". Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de MEPROBAMAT(M).
268.	RESTETAL(M) Suedia-DCI Emiicamaf Tranchilizant, derivat carbamatic de tip 3-metil-
3-pentanol	carbamat, cu acţiune sedativ-hipnotică şl valenţe anxiolitice şi miorelaxante. Este indicat în nevroze anxioase, insomnii, afecţiuni psihosomatice.
269.	RESTFUL(M) Grecia-DCI Sulpiridâm Neuroleptic incisiv, derivat benzodiazepinic de tip N-/(1-etiI-2-pirolidiniI)meti!l-5-suIfamoil-0-anis-
c/5
H2N's02'
amida, cu certe valenţe antidepresive, fără componentă sedativ-hipnotică. Are indicaţiile neuro-lepticeior incisive (endogenii), dar este util şi în combaterea impulsiunilor obsesiv-compulsive şi în afecţiunile psihosomatice. Pentru dozele mari, efectele secundare sînt comune cu cele ale NL incisive. Se poate administra fără pauză de 14 zile după întreruperea IMAO. Nu se administrează în manie şi epilepsie.
270.	RESTLESS LEGS<S) sindrom - sin. ANXIE-
TAS TIBIARUM ; MERASTENIE AGITANTĂ ;
PICIOARE NELINIŞTITE^ sindrom; WÎTT-MAACK-EKBOM(B) boală-—>EKBOMsindrom.
271.	RESTORFF — efect • Fenomen observat în procesul învăţării, constînd în memorarea predilectă a acelor componente ale materialului de studiu, care diferă structural de majoritatea componentelor. Dacă datele unui şir de învăţat se deosebesc între ele din punct de vedere al materialităţii lor, atunci componentele izolate se memorează mai bine decît cele omogene. Acest efect ar putea fi folosit în unele terapii de tip comportamental.
272.	RESTORIL(M> SUA - DCI Temazepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-c!or-1,3-dihidro-3~hidroxi- 1-metil-5-feniI-2H -1.,.
4-benzodiazepin-2-onă, cu acţiune sedativ-hipnotică. Nu se administrează în sarcină, alăptare, la copii şi vîrstnici.
273.	RESTURI DIURNE • Elemente reale întîmplările zilei care au precedat visul şi apar în scenariul visului şi în asociaţiile lioe -e provocate de vis. Resturile diurne pot fi :
•	în legătură directă cu dorinţa îndeplinită în vis (aşa se întîmplă în special în visele copiilor) ;
•	în legătură indirectă, asociativă, cu dorinţa îndeplinită în vis (preocupările persoanei în stare de veghe suportă modificări determinate de mecanismele visului ; astfel, resturile diurne apar în vis într-o formă deplasată, condensată, simbolică).
în concepţia Iui FREUD, „dorinţa conştientă nu poate provoca un vis decît dacă ea stimulează şi o altă dorinţă, inconştientă, în consonanţă cu ea şi întărind această dorinţă conştientă”.
Resturile diurne au următoarele caracteristici:
•	avînd o aparentă lipsă de semnificaţie, ele exprimă conţinuturi refulate, care evită cenzura ;
•	sînt în legătură cu o dorinţă infantilă ;
•	sînt legate de inconştient (de Ia care împrumută forţa pulsională, folosită de dorinţa refulată);
•	sînt legate de prezent şi, în acest sens, pot fi interpretate ca avînd legătură cu transferul.
274.	RESUCIL(M) Italia - DCI Deano! succint!-succinat mPsihostimulent, derivat dimetilamino-etanol (DMAE) ; este un precursor al acetilcolineî, cu acţiune psihostimulentă, determinată de creş-
HQ-CH2-CH?-N'CH3 CH,
Resyl(M) ; Raţional-emotiva — terapie (R.E.T.)
Ret/889
tarea concentraţiei de acetilcolină, şi valenţe antidepresive. Poate fi utilizat în corectarea efectelor secundare ale NL sedative ; are acţiune p re convulsivă.
275.	RESYL(M) Austria, Canada, Eiveţia, Suedia
—	DCi Guaifenesin • Tranchilizant, derivat ' de glicerol de tip 3-(0-metoxifenoxi)-1, 2-propandioi, cu acţiune miorelaxant-sedativă şi moderat anxio-iitica ; are o bună toleranţă.
276.	R.E.T. (RAŢIONAL-EMOTIVĂ - terapie)
#	Terapie constituită şi dezvoltată de A. ELLIS, în 1950, pornind de la argumentul că o anumită consecinţă emoţională nu este rezultatul unui anumit eveniment, ci este rezultatul unui sistem ci credinţe iraţionale” specific individului care suportă (manifestă) această consecinţă. Psihotera-p .. vizează raţionalizarea cauzelor perturbatoare (c* ilnţelor iraţionale). Prin raţionalizare, con-
.a emoţională negativă dispare.
§*• Caracteristicile psihoterapiei R.E.T. sînt următoarele :
#	fnnţa umană are o serie de disponibilităţi, atît raţionale, cît şi iraţionale, reiî'arLe sub diferita forme de expresie (constructiv, cctiv, p?.siv, eronat etc.) ;
#	emul este o fiinţă puternic condiţionată cultura!, încă de ia o vîrstă precoce ;
#	emul acţionează, simultan, în mai multe planuri : cognitiv, afectiv, conativ şi motor ; demersul terapeutic trebuie să vizeze toate aceste planuri, deci trebuie să conţină un ansamblu de metode „perceptual-cognitive, emoţional-e-vocative, comportamental-reeducative” (ELL1S);
#	dintre metodele folosite în terapia raţionai -emotivă, pot fi menţionate : discuţii didactice, biblioterapie, tehnici comportamentale, activităţi selecţionate şi orientate ; accentul nu :e pune pe relaţia (afectivă) terapeut-pacient, pe transfer ;
alte metode folosite în R.E.T. sînt: metoda asertivă, jocul de rol, desensibilizarea, condiţionarea operantă, metoda suportivă; toate vizează modificări cognitive, care, la rîndui lor, vor genera modificări de atitudine în sens adaptativ ;
#	există o terapie raţional-emotivă generală, sinonimă cu terapia cognitivă, şi o terapie raţional-emotivă specifică, vizînd restructurarea persoanei sub aspect cognitiv şi filozofic ;
#	argumentaţia care motivează R.E.T. este urmă* toarea: gîndirea magică generează perturbări emoţionale ; conţinuturile acestei gîndiri, dezbătute logic, încetează să se exprime prin simp-tome emoţionale ; la origineea reacţiilor perturbate şi perturbatoare se află idei iraţionale si credinţe nerealiste, care creează o ipoteză de acţiune absurdă, descoperită şi conştienti-
zată de către individ printr-un travaliu logic, în R.E.T. ;
•	perturbarea emoţională considerată consecinţă a unui eveniment nu se datoreşte. evenimentului ca atare, ci interpretării lui false de către persoana în cauză ; deci, evenimentul devine perturbator în condiţiile în care el contrastează cu credinţele subiectului ;
•	etapele parcurse în cadrul R.E.T.:
—	persoana îşi dă seama că şi-a înţeles greşit antecedentele ;
—	persoana înţelege că perturbarea emoţională este o construcţie proprie, la baza căreia se află credinţe magice, iraţionale ;
—	disfuncţlile emoţionale provin din falsele autoaprecieri ;
•	R.E.T. se apropie de psihoterapia adleriană (analiza credinţelor fictive şi a scopurilor fictive care provoacă perturbări emoţionale) şi de terapia Rogers (acceptarea necondiţionată a pacientului) ;
& R.E.T. este un sistem directiv, logic-incisiv, foloseşte tehnici ale învăţării, tehnici comportamentale, metode persuasive ;
m perceperea greşită a unor preferinţe în termeni de trebuinţe generează modalităţi patologice de satisfacere ;
•	dincolo de învăţarea socială, omul îşi formează atitudini non-adaptate prin însăşi faptul că e! aparţine condiţiei umane ; însăşi natura umană, prin potenţialul ei raţional, generează modalităţi de exprimare nevalabile, întîlnite în anumite contexte sociale ;
•	paradigma R.E.T., după ELL1S, este : individul trebuie respectat, nu şi ideile sale ;
•	în 1968, la New York, se fondează Institutul pentru R.E.T. cu multiple filiale în Statele Unite.
£ Repere în teoria personalităţii în perspectiva
R.E.T. :
•	subiectul însuşi este creatorul consecinţelor emoţionale (fie ele perturbate sau adaptate) ;
•	condiţionarea socială modifică potenţialul înnăscut ai individului, potenţial specific unei anumite realizări ;
•	conştientizarea ,,credinţelor iraţionale" reprezintă calea spre vindecare ; această conştientizare este posibilă prin faptul că omul este singura fiinţă care poate să „gîndească despre ceea ce el gîndeşte" ;
•	omul se modifică în procesul înţelegerii şi cunoaşterii sale, el fiind capabil de autodisdpli-nă;
•	terapeutul specialist în R.E.T. are o atitudine activă, directivă, didactică, filozofică.
9 Direcţii terapeutice în R.E.T.:
•	terapia cognitivă — vizează separarea raţionalului de iraţional, pacientul învaţă să recunoască.
890/Ret
R.E.T. ; Retcrdoţi - copii; Retcoi
să înţeleagă, să accepte realitatea, îşi modifică aprecierile sale subiective şi perturbatoare ;
•	terapia emoţional-evocatoare — vizează modificarea sistemului de valori a individului prin conştientizarea a ceea ce este fals în acest sistem de valori ; subiectul va învăţa să se accepte, să îi accepte pe ceilalţi, să înţeleagă că ceilalţi îl pot accepta — toate acestea în planul realităţii ;
•	terapia behaviorală — vizează, în R.E.T., mai aies modificarea cogniţiilor (asumarea anumitor riscuri, asumarea deliberată a unor sarcini cu eşec, analiza modalităţilor proprii de receptare şi trăire a acestor situaţii) ; se foloseşte ca tehnică şi condiţionarea operantă.
0 Elemente în procesul terapeutic :
•	procesele emoţionale şi procesele cognitive interferează, se semnifică reciproc ; terapeutul va încerca să arate subiectului că ideile sale iraţionale sînt legate de trăirile sale ;
•	terapeutul va contrazice pacientul, îi va aduce exemple evidente din experienţa sa proprie (a terapeutului) în viaţă, în relaţia cu oamenii ;
•	terapeutul va arăta/sublinia subiectului că el este ceea ce este pentru că afirmă despre el aceste lucruri şi nu altele ;
•	sentimentele de anxietate, depresie, culpabilitate vor fi subliniate, admise şi analizate ;
•	vor fi interpretate ideile iraţionale generatoare de trăiri negative, de sentiment al eşecului ;
•	terapeutul va accepta pacientul ca persoană, va arăta încredere în capacitatea acestuia de a se schimba, precum şi că modul său de a gîndi şi de a se comporta va deveni mai eficient dacă va înceta să se autopriveze ;
•	terapeutul are o atitudine empatică.
R.E.T. se aplică ca terapie individuală (între 5—50 şedinţe), ca terapie de grup, în grupurile de întîlnire de tip Maraton, ca terapie scurtă, în terapia cuplului, în terapia familiei. R.E.T. este un sistem psihoterapeutic cognitiv-emotiv-beha-vioral ; este un sistem activ şi didactic, care foloseşte o modalitate de abordare fogico-empirică şi filozofică.
277.	RETARDAŢI — copii (cf. lat. retardare „a întîrzia”) • Situaţie caracteristică copiilor al căror nivel de dezvoltare într-unul din sectoarele vieţii psihomotorii este inferior celui corespunzător copiilor normali de aceeaşi vîrstă.
Au fost descrise următoarele tipuri de retard :
•	mintal (insuficienţă intelectuală datorată deficitului de dezvoltare a unor structuri mintale potenţial normale) ;
•	psihomotor (întîrziere în apariţia mersului, în realizarea controlului sfincterian etc.);
•	al limbajului afectiv (implicit al legătunlor sociale).
La copiii mici, absenţa sau întîrzierea apariţiei onor achiziţii psihomotorii, observate adesea oe
părinţi, pot fi diagnosticate prin examenul neurologic şi psihometric (teste adecvate, precum: Brunet-Lezine, Gessel, Borel-Maisonny), care pot stabili cu destulă precizie coeficientul de dezvoltare (QD) a diferitelor sectoare (motricitate* limbaj, sociabilitate). în toate cazurile trebuie investigat sistematic un posibil deficit senzorial global sau parţial (vizual sau auditiv), prin examen clinic şi electrofiziologic (electroencefalogramă, electroretinogramă, potenţiale evocate).
Întîrzierea în dezvoltarea psihomotorie, care se recuperează de obicei spontan în condiţii socio familiale normale, se poate întîlni la copii prematuri şi hipotrofici. Tulburările precoce ale d ader mamă-copil, prin separaţie sau carenţă de aport afectiv, pot antrena, de asemenea, o întîrziere îrr dezvoltare, a cărei reversibilitate depinde de precocitatea intervenţiei terapeutice.
La subiecţii la care întîrzierea dezvoltării psihice se conjugă în evoluţie cu dezvoltarea unei perso nalităţi dizarmonice, pot apărea psihoze infantile.
La copilul mai mare, retardarea este evidenţiată frecvent în timpul şcolarizării, rezultatul fiind eşecul şcolar. Acest eşec poate fi generat de factori negativi din mediul familial, de conduite de eşec de origine psihoafectivă, de carenţe de aport sau de absenţa unor motivaţii socio-culturale* Sînt frecvente la aceşti copii tulburările instrumentale în domeniul psihomotricităţii sau limbajului, care se exteriorizează prin tuiburări postu-rale şi gestuaie, prin distonii, paratonie, persistenţa sincineziilor, disiexie, discalculie, disgrafie. Acest retard poate fi compatibil cu o dezvoltare psihică normală sau poate antrena un deficit psihic de intensitate variabilă.
Întîrzierea limbajului, care trebuie diferenţiată de disfazie, este de asemenea compatibilă :u o dezvoltare psihică normală sau poate^ influenţa nefavorabil dezvoltarea inteligenţei. în aceste cazuri, se impun măsuri pedagogice (reeducare psihomotorie, tratament logopedic), precum şi psihoterapia copilului şi a familiei în scopul pre-întîmpinării unui eşec şcolar şi/sau social.
278. RETCOL<m) Japonia-DCI Oordiazepoxiâ
•	Tranchilizant, derivat benzodiazepinic d*e tip 7-c!or-2-metilamino-5-fenil-3H-1, 4-benzodiazepin-
4-oxid, cu acţiune anxiolitică, a.nticonvuls>-
Retentivâ — tendinţa ; Retenţie ; Reticenţa
Ret/891
vamă şi miorelaxantă ; nu are efect hipnotic, fiind unu1) din ceîe mai răspîndite tranchilizante de zi. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NAPOTON<M>.
2/9. RETENTIVĂ — tendinţă (cf. lat. retentio „oprire”) «Tendinţă corespunzătoare trebuinţei de retenţie. Constă în acea mişcare a organismului orientată spre păstrarea obiectelor, colecţionarea sau tezaurizarea lor; generează atitudinea reten-tivă sau de tezaurizare. Ea poate fi latentă sau ■manifestă şi originea ei se află în stadiul anal de dezvoltare libidinală. în acest cadru (corespunzător celui de-al doilea şi al treilea an de viaţă), principala zonă erogenă este zona anală, satisfacţia lîbidinâlă fiind în legătură cu defecaţia. Trăsăturile de caracter considerate de FREUD ca tipice •erotismului anal sînt : punctualitatea, zgîrcenia, îîk jpâţînarea sau autoritarismul. Alte trăsături spe;rfice erotismului anal şi care implică tendinţa tivă sînt: temporizarea, a mina rea pînă în
h 'nul moment, activitatea intensă, susţinută de o r ■ re energie, subiectul neacceptînd nici o inter-ver" e din afară, concentrarea maximă asupra actr .taţii (depăşind chiar dificultatea obiectivă a activităţii respective), perseverenţă marcată în tot ceea ce persoana întreprinde, incapacitate de ase desprinde din acţiunea/activitatea în care s-a angajat, capacitatea de a depăşi obstacole aparent de netrecut. Acţiuni simbolice care trimit la erotismul anal : acţiuni legate de un sentiment al datoriei, a! obligaţiei; acţiuni dezagreabile, dar pe care subiectul le îndeplineşte împotriva dorinţei (plăcerii) sale conştiente ; acţiuni cu obiecte care reprezintă simboluri aie produselor de excreţie (obiecte murdare, produse în descompunere, bani). Aceste trăsături de personalitate se pot accentua pînă la a deveni simptomatice. în psihopatologie, expresia tipică a analităţii este nevroza obsesională.
280.	RETENŢIE (cf. lat, retentio) m Termen care In medicină se referă la neevacuarea vezicii urinare sau intestinului gros, din diferite motive ; în r-inica psihiatrică, retenţia poate fi întîinită ci simptom ai schizofreniei catatonice sau ca o com-p!icv;*e a tratamentului cu antidepresive tricic 1 ice ia fcîrbaţii cu afecţiuni ale prostatei,
în psihologie, termenul are semnificaţia de stocare în memorie a unor informaţii preluate fără posibilităţi de învăţare suplimentare. Sînt folosite teste de retenţie mnezică (REY, WECHSLER), care exprimă, prin aşa-numiţii coeficienţi de memorie, aspectul cantitativ (statistic) al capacităţii de memorare. Psihanaliza foloseşte termenul referindu-se ia acele trăsături sau simptome considerate a se dezvolta pe baza dorinţei sau necesităţii de a reţine, de a aduna (CAMPBELL) : cleptomania, coiecţionarismul, încăpăţînarea, discreţia sînt considerate, în mod clasic, exemple de retenţie ţinînd de aşa-nurnita structură anala.
în psihopatologie, KRETSCHMER foloseşte termenul de retenţie pentru experienţele neprelucrate care sînt acumulate de individ în starea lor primară, iar H. SCHULTZ-HENCKE consideră retenţia ca trăsătură a personalităţii ce poate fi descrisă prin incapacitatea de expresie şi comunicare, în absenţa altruismului şi dăruirii de sine,
281.	RETICENŢĂ (cf. lat ret/cere ,,a tăcea") • Atitudine de rezervă sau reţinere în exprimarea gînduriior şi în manifestările comportamentale, care poate ajunge la conduite de disimulare mai mult sau mai puţin deliberate sau conştientizate.^
Reticenţa se poate datora neîncrederii în propria persoană sau în alţii, fricii de aprecierea negativă a celorlalţi, conştiinţei unui defect fizic etc. în mod normai, este vorba de o caracteristică a subiecţilor timizi, hiperemotivi, extrem de pudici ; în psihopatologie, apare ca simptom în schizofrenie, paranoia, depresie, psihastenie.
COURBON (citat de MICHAUX) a descris printre metodele de disimulare ale bolnavilor reticenţi negaţia, dilaţia (eschivarea răspunsului), interogaţia (care-l obligă pe psihiatru să aleagă între o multitudine de alternative posibile oferite de pacient), ironia, recunoaşterea faptelor cu situarea lor în trecut, reticenţa exploratorie (în care subiectul păstrează tăcerea), reticenţa prin convenienţă (justificată prin înţelegerea reciprocă presupusă între subiect şi interlocutor), reticenţa manifestată într-un anumit context afectiv.
Reticenţa îmbracă mai multe forme clinice : disimulatorie sau defensivă (COURBON), anosog-nozică şi elocventa.
în forma clinică disimulatorie, subiectul îşi argumentează normalitatea psihică fie din jenă, fie pentru a se externa şi a-şi îndeplini scopurile propuse. Ea se întîlneşte în toxicomanie, îndeosebi alcoolomanie, în melancolie (unde ascunde intenţiile suicidare), în schizofrenie, în epilepsie, în paranoia.
Reticenţa anosognozică se caracterizează prin negarea oricărei tulburări psihice prezente sau trecute, prin afirmarea cverulentă chiar a norma-lităţii psihice, şi ascunde un substrat psihopatologic mult mai grav decît reticenţa defensivă. Este caracteristică schizofreniei, dar şi delirurilor1 cronice neschîzofrenice.
Reticenţa elocventă, descrisă de DAUMt:ZON, se caracterizează prin formulări evazive, prin care bolnavul ar vrea să lase să se înţeleagă ceea ce de fapt nu vrea să exprime. Se întîlneşte în schizofrenie şi în debutul stărilor confuzionale.
în dizarmoniile de personalitate, mai ales ia ceîe de tip antisocial şi la mitomani, reticenţa poate îmbrăca toate aspectele descrise.
Reticenţa se manifestă printr-o mimică şi gestică controlată, chiar dacă are aspectul aparent aî spontaneităţii. La nevrotic, ea apare din teama
892/Ret
Retifism ; Retori^ ; Reitccpe a Eului ; Retragere
acestuia dea nu fi considerat ,,nebun”, la debilul mintal e datorată sentimentului de inferioritate şi gravelor tulburări de judecată, la maniacal are o formă ludică, ironică şi este puţin rezistentă, iar în demenţă apare în faza de debut, cînd bolnavul mai păstrează critica stării sale.
Reticenţa poate fi întîlnită şi în cadrul unui interviu clinic sau în desfăşurarea şedinţelor de psihoterapie, la subiecţi care din diferite motive nu vor să-şi descrie suferinţele psihice.
282.	RETIFISM (de Ia Retif de Ia Bretonne, 1734—1806, educator francez, cunoscut pentru un tip particular de perversiune sexuală) • Denumire propusă de Ivan BLOCH pentru o formă de fetişism constînd în apariţia excitaţiei sexuale ia vederea picioarelor şi mai ales a încălţămintei. Piciorul sau pantoful poseda pentru retif ist valoarea de substitut al organelor sexuale. încălţămintea este privită ca o persoană reală, satisfacţia sexuală putînd fi obţinută numai în prezenţa acesteia, şi este folosită drept stimul pentru masturbare. Sînt semnalate cazuri în care plăcerea sexuală este obţinută la vederea încălţămintei sexului opus, chiar cînd persoana care o poartă este absentă.
283.	RETINOPATIE HIPERTENSIVĂ (cf. lat. rele „reţea” ; gr. pothos „încercare, experienţă”)
ANGIOPATIE RETINIANA.
284.	RETON'm) SUA — DCI Fendimetrazinâ m Psihostimuient anorexigen, de tip (-f)-3,4-dimeti l-2-feni!morfolină, cu efecte simpaticomimetice reduse, indicat în astenie, presenilitate, sevraj,
'N ^ch3 CH0
toxicomanie, obezitate secundară curei de NL, tulburări de dinamică sexuală; este contraindicat în stările de excitaţie psihomotorie, anxietate, sarcină, comiţialitate.
285.	RETRACŢIEA EULUI (cf. lat. retractio „retragere”) • Conduită nevrotică de evitare a oricărei ocazii de a suferi. Constă în restrîngerea funcţiilor Eului şi evitarea oricărei situaţii exterioare susceptibile să-l pună în inferioritate, conduita fiind similară cu ceea ce în general poartă numele de comportament inhibat.
Există, după Anna FREUD, doua categorii de comportament inhibat sau de inhibiţii :
•	adevărate, nevrotice, structurale, care pot fi foarte dificil modificate şi numai prin cură
psihanalitică ; cînd subiecţii se angajează în competiţie, competiţia evocă pentru ti- o concurenţă disperată cu rivalul fazei cedi-piene sau le aminteşte în mod neferic: de diferenţa dintre sexe (A. FREUD — „Teoria mecanismelor de apărare”) ;
•	aparente, caracteristice celor care evită competiţia, pentru a evita neplăcerea insuccesului, dar care, puşi în alte situaţii, se „de-zinhibă” şi obţin rezultate bune.
în prima formă, Eul se apără împotriva proceselor interne ; în forma a doua, Eul se apără împotriva evenimentelor externe.
286.	RETRAGERE (cf. lat. retractio) • Atitudine de recul, de la evitare la fugă, de la diminuarea angajării la non-angajare, îh faţa unui obstacos sau a unei forţe de natură extern-obiectivă sau intern-subiectivă. Această atitudine apare în diferite cazuri :,
•	la personalităţile introverte, ca urmare a tendinţei la repliere în sine, reflexivitate» interiorizare, introspecţie, detaşare manifestată faţă de lumea exterioară, cu îngustarea cîmpului de relaţii interpersonale ;
•	la personalităţile schizoide, îa care trăsăturile introverte se accentuează pînă la o izolare semnificativă a persoanei de mediul social ;
•	ia personalităţile psihastene, Ia care atitudinea retractivă devine expresia dificultăţi* majore de alegere ;
•	la nevrotic, în special la nevroticul obsesional» Ia care retragerea capătă o semnificaţie defensivă ; poate fi urmare a unui eşec ;
•	ia adolescenţi, ca semn patognomonic pentru un debut psihotic (aici, atitudinea de retragere este însoţită de idei şi preocupări bizare, legate în special de propria persoană sau de centrarea pe o activitate anume, cu dezorganizarea cîmpului de activităţi) ;
•	!a vîrstnic, în cadrul obiectiv şi înstituţiona-iizat al pensionării, unde retragerea nu corespunde totdeauna cu dorinţa de retragere ; în cazul în care există o discrepanţă între dorinţa persoanei, posibilităţile sale reale şi atitudinea instituţiei, se pot declanşa fenomene de tip dezadaptativ, în sensul că retragerea impusă şi neintegrată de persoană ca atare poate perturba echilibrul (individul se decompensează printr-o serie de manifestări nevrotice, care pot atinge şi o intensitate psihotică : sentimentul devalorizării din partea celorlalţi, prelungit sau nu cu autodevaio-rizarea ; sentimentul inutilităţii ; sentimentul pierderii, în ultimă instanţă al pierderii de afecţiune din partea celorlalţi ; sentimentul izolării forţate, impuse din exterior) ;
Retroactivdelir ; Retrobulbar ; Retrograd
Ret/893
•	în simptomatologia depresivă, ia diferite nivele de intensitate a depresiei, în care retragerea este mai accentuată sau mai puţin accentuată, în funcţie de gravitatea depresiei; aici, retragerea poate culmina cu actul suicidar (în acest sens, ADLER vorbeşte despre retragerea completă din faţa vieţii).
Aşadar, retragerea, ca atitudine de evitare, de non-angajare sau de demisionare, poate fi ;
•	consecinţă a unei trăsături de personalitate ;
•	consecinţă a unui eşec mai mult sau mai puţin întîmplător ;
•	consecinţă a unui dezechilibru psihic acut sau cronic ;
•	fenomen institutionalizat, deci cu statut de obligativitate, la o anumită vîrstă, caz în care retragerea va avea diferite influenţe asupra echilibrului psihic al persoanei.
în primele trei ^cazuri, retragerea este consecinţă şi atitudine. în ultimul caz, ea este un fenomen social, teoretic cu implicaţii benefice, suportat însă greu mai ales de persoanele a căror îm-bătrînire nu corelează pozitiv cu nevoia de repaus (- DEMISIE, AUTISM, INTROVERSIE).
287.	RETRO- (cf. lat. retro „înapoi'') • Element de compunere care introduce semnificaţia de : „situat înapoi, în spate”.
288.	RETROACTIV'1» delir ^ RETROSPEC-TIV<D) delir.
289.	RETROACTIUNE (cf. retro-; lat. actio ,,2cţiune, act”) - FEEDBACK.
290.	RETROBULBAR (cf. retro- ; lat. buibus „bulb”) • Noţiune anatomică cu referire la situarea unui proces (formaţiune) în zona posterioară a globului ocular.
291.	RETROGRAD (cf. lat retro gradi ,,a merge înapoi”) • Comportament, atitudine, manifestare — opuse progresului şi orientate spre un trecut depăşit (mersul înapoi); atitudine necores-
punzătoare a unor indivizi în acceptarea noului pe plan profesional sau social.
în asistenţa psihiatrică, atitudinile retrograde s-au manifestat în opoziţie cu factorii de progres. Formele de organizare a asistenţei psihiatrice bazate pe concepţii noi au schimbat fundamental poziţia bolnavului psihic în societate, chiar dacă au întîmpinat dificultăţi. Din prizonier în lanţurile turnurilor şi stabilimentelor de tip azilar, alienatul şi-a căpătat, prin acţiunea perseverentă, adeseori marcată de sacrificii, a unor luptători împotriva concepţiilor retrograde, un statut corespunzător condiţiei sale umane.
Impunerea noului continuă să se lovească şi astăzi de „carapacea” unor concepţii conservatoare, care respinge orice iniţiativă, datorită iipsei de înţelegere şi cuprindere a factorului progres. Impunerea definitivă pe plan organizatoric a noilor forme, „cu uşile deschise”, de unităţi moderne de asistenţă a bolnavului psihic a reprezentat şi în ţara noastră o victorie asupra forţelor retrograde, opozante, demonstrînd invincibilitatea progresului în interesul sănătăţii psihice a populaţiei.
în semiologia psihiatrică, termenul retrograd se asociază cu cel de amnezie (~+ AMNEZIE), sem-nificînd manifestări caracterizate prin ştergerea amintirilor legate de evenimentele anterioare debutului bolii (agresiuni factoriale), care se întinde în trecut pe un interval proporţional cu gravitatea tulburării psihice. în schimb, posibilitatea de fixare rămîne neschimbată pentru evenimentele situate posterior instalării bolii. Odată cu remisiunea simptomatologiei (în unele cazuri), amnezia „se retrage” pe axa timpului, apropiin-du-se de momentul declanşării bolii.
Mecanismul de producere a amneziei retrograde ar consta în modificările ce au loc la nivelul stocării evenimentelor îndepărtate (cu relativa conservare a fixării pentru evenimente recente), odată cu intervenţia factorului agresogen (deci patogen).
Amneziile retrograde pot fi clasificate în amnezii localizate (lacunele) şi progresive (amneziile retro-anterograde). Primul tip este reprezentat de amneziile psihogene, elective, care sînt limitate frecvent la o perioadă cu mare încărcătură afectivă negativă (cele extinse la întreaga existenţă — „personalităţile alternante” — fiind astăzi extrem de rare). Al doilea tip cuprinde tulburările mnezice care înglobează atît evocarea (memoria trecutului), cît şi fixarea (memoria prezentului).
Circumstanţele patologice în care pot surveni tulburări mnezice de tipul amneziei retrograde sînt:
•	demenţele (în special cea senilă, în care amnezia retrogradă progresivă este tipică);
•	afazia Wernicke;;
894/Ret
Retrogresie ; Retrospectiv; Retrospecţie ; Reţea; Reuşita
m sindromul Korsakov;
•	stările crepusculare epileptice ;
•	sindromul confuzional post traumatism cra-niocerebral ;
•	nevrozele (amnezia retrogradă, cu un pronunţat caracter afectogen, este discutabilă, în opinia diverşilor autori).
292.	RETROGRESIE (cf. lat. retro gradi ,,a merge înapoi”) • Reîntoarcerea la un comportament caracteristic unei perioade trecute din evoluţia individului, în cazul în care un comportament mai recent dezvoltat este nesatisfăcător. Termenul este sinonim cu regresia, dar evită conotaţia psihanalitică a acestuia (-♦ REGRESIE, MECANISME DE APĂRARE).
293.	RETROOLlVAR's) sindrom (cf. retro-;
lat. oliva „măslină”) — sin. SINDROM LATERAL
AL BULBULUI S-^-> WALLEMBREG(s) sindrom.
294.	RETROSPECTIVĂ delir (cf. retro-; lat
spectare ,,a privi”) — sin. RETROACTIV^) delir
•	idei delirante proiectate în trecut şi neavîna legătură decît cu „realitatea” subiectivă imaginată de subiect, constînd fie în denaturări aie unor fapte reale, fie, mai adesea, în creaţii imaginare. ROGUES de FURSAC afirmă că acest tip de delir se întîlneşte mai frecvent în psihozele sistematizate şi se află la baza creaţiilor imaginare din psihoza alcoolică, iar LEGRAINE îl asimilează delirului cu eclipse.
Modalităţile de producere ale acestui delir sînt, după autorii clasici, fie tulburările reale ale memoriei (în psihozele alcoolice cronice), fie mecanismele imaginative (în delirurile sistematizate cronice). în cazul din urmă, delirantul interpretativ realizează un trecut complet inventat, brodînd pe marginea unor fapte exacte raţionamente false, „ajustînd” astfel amintirile, întîm-plările din trecut, în vederea armonizării lor în sistemul delirant, procedeu aplicat tuturor dimensiunilor realităţii.
295.	RETROSPECŢIE (cf. retro-; lat. spectare) • Formă a introspecţiei, constînd în evocarea trecutului în scopul reexaminării şi reinterpretării unor fapte, reacţii şi trăiri legate de acestea. Termenul desemnează şi o metodă psihologică utilizată de O. SELTZ pentru descrierea unor trăiri psihice care au avut loc într-un cadru experimental. Retrospecţia diminuează dezavantajul dedublării (actor-spectator) presupus de introspecţie, dar păstrează caracterul vag, incomplet al evocărilor. Ea apare şi îşi arată utilitatea în orice metodă psihoterapeutică vizînd istoria persoanei. Prin retrospecţie, trăiri şi fapte pot fi descărcate de semnificaţia traumatică sau, dimpotrivă, se pot încărca, pot dobîndi noi semnificaţii (traumatice sau nu).
296.	REŢEA(D) delir (cf. lat. rete „reţea”) • Tip de organizare delirantă, cu ramificări permanente ale construcţiei, constituind un eşafodaj care^cuprinde întregul sistem ideativ al subiectului. în acest mozaic de idei se pot distinge cîteva teme delirante, reprezentînd „canavaua” în jurul căreia se realizează întreaga reţea delirantă. Ramificarea delirurilor se face în sensul unei „distilări” nesfîrşite a faptelor, care rărnin adesea rudimentare, nesemnificative, dar care, prin interpretare, apar într-o viziune tot mai complicată. Reţeaua delirantă se constituie în consensul sen-zitivităţii subiectului.
297.	REUŞITĂ (cf. ital. riuscire) • Rezultat eficient într-o activitate, în soluţionarea unei situaţii, în atingerea unui scop. Reuşita este completă atunci cînd nu se referă numai la momentul pre^
zent, ci şi la viitor. Reuşita într-o acţiune (activitate, situaţie) presupune echilibrul psihic al persoanei care acţionează, precum şi o apreciere obiectivă a situaţiei şi a resurselor proprii în raport cu situaţia. Astfel, reuşita nevroticului este aparentă, întrucît motivele sale sînt perturbate, fiind marcate de o confIictualitate internă ; persoana apare ca victimă care îşi construieşte inconştient eşecurile ; acestea se produc asemenea unei înlănţuiri de evenimente exterioare impuse şi se repetă ca experienţe neplăcute. Acţiunile nevroticului sînt marcate de vulnerabilitatea sa; el concepe şi interpretează experienţele sale de viaţă, relaţiile sale, printr-o structură psihică compensatorie (ADLER). Capacitatea nevroticului de a obţine succesul este diminuată semnificativ datorită faptului că el răspunde unor trebuinţe pe care nu le cunoaşte suficient sau nu le cunoaşte deloc, chiar dacă, în mod conştient, el apreciază că se află într-un raport obiectiv cu realitatea.
în procesul psihotic, cu repercusiuni la toate nivelurile personalităţii, capacitatea de reuşită este grav afectată.
Revelaţie ; Revendicare ; Revendicare(D) ; Reverie ; Reverie dirijata
[ Rev/895
298.	REVELAŢIE (cf. lat. revelare ,,a dezgoli, a descoperi”) • Iluminare dăruită ca stare de har, în care divinitatea transcendentă îşi face cunoscută unor aleşi prezenţa, realitatea fiinţei, voinţa şi
•
puterea infinită, comunicînd astfel muritorilor o „informaţie" sacră, de necucerit prin exerciţiul facultăţilor spirituale de care dispune omul în mod obişnuit (raţiune, percepţie, intuiţie etc.). Laicizat, termenul se referă !a acea stare privilegiată de inspiraţie sau maximă acuitate a conştiinţei creatoare, în care subiectului i se dezvăluie, cu spontaneitate, un gînd clarificator, un unghi favorabil privirii, în transparenţa fiinţei.
•	în psihopatologie, revelaţia se întîlneşte în delirul cu tematică mistică, sistematizat sau mai puţin sistematizat, în care tulburările productive de percepţie (halucinaţii şi pseudohalucinaţii vizuale, auditive etc.) constituie pentru subiect ,.calea de comunicare” cu divinitatea. Aceste revelaţii îl conving de rolul lui mesianic, argu-mentîndu-i, în cadru! delirului său, rolul profetic sau cel de propovăduitor.
istoria cunoaşte cazuri în care bolnavii psihici cu astfel de simptomatologie reuşeau să-şi convingă semenii de „realitatea” viziunilor avute, obţin ind astfel, în cadrul comunităţii, efectiv rolul de profet.
Chiar şi în epoca noastră, există, din păcate, grupuri de indivizi (proveniţi de obicei din medii subculturale) care se lasă convinşi de „revelaţia” avută de un delirant mistic, constituindu-se în jurul acestuia ca adepţi. Ei sînt, de fapt, poîul „indus” al binomului inductor-indus.
299.	REVENDICARE (cf. lat. rei vindicatio „reclamarea unui lucru”) • Cerere, reclamare a unui drept sau a corectării unei nedreptăţi reale sau imaginare.
în psihiatrie, semnifică atitudinea motivată psihopatologic prin disproporţia dintre valoarea, importanţa obiectului, dreptului solicitat şi îndreptăţirea socialmente sau circumstanţial determinată de a o face, prin modalitatea de conduită sau comportament a subiectului, prin asocierea unor fenomene, simptome, stări afective cu caracter psihopatologic. Apare în dizarmonia de personalitate de tip isteric, paranoiac, mitomanie, în epilepsie, în sindromul Munchausen. Constituie nucleul clinic al unora dintre delirurile cronice. în paranoia, apare bine sistematizată într-o structură delirantă, coerentă şi „logică”, survenind la o personalitate premorbidă cu particularităţi hiperstenice, cverulent-revendicative. Poate a-părea mai rar şi mai slab sistematizată în schizofrenia paranoidă, ca reacţie la o temă delirantă de persecuţie.
300.	REVENDICARE'1» delir-sin.PROCES!V(D>
delir • Delir descris de PAILHAS sub numele de „delir de deposedare”, apoi de REGIS, cu precizarea că apare la subiecţi expropriaţi de unele bunuri prin hotărîre judecătorească, pe care „nu vor să o recunoască, recurgînd la revendicări mai mult sau mai puţin violente” (1923).
CULERE a denumit „delir de revendicare” comportamentul prin care subiectul reclamă restituirea unor bunuri străine, ca şi cum acestea
i-ar fi aparţinut. Autorii clasici subliniază apartenenţa sau identitatea acestui delir cu delirul pro-cesiv.
301.	REVERIE (cf. fr. reverie) • Formă a imaginaţiei spontane, pasive, prin care individul se detaşează de realitate şi acţiune, situîndu-se într-o stare intermediară între gîndirea vigilă şi vis. Subiectul îşi „construieşte castele în Spania”, pierzînd pentru moment contactul cu realitatea. Reveria poate apărea în contextul dezvoltării normale a adolescentului, fiind favorizată de monotonia sau sărăcia stimulilor exteriori, ca şî de dorinţele a căror îndeplinire este amînată. Patologic, reveria este constantă la tipul schizoid, putînd avea la nevrotici şi isterici caracterul unei fugi în imaginar pentru a ignora sau „repara” realitatea. Apare, de asemenea, în schizofrenie.
302.	REVERIE DIRIJATĂ - sin. VIS TREAZ
DIRIJAT • Metodă psihoterapeutică de inspiraţie psihanalitică, creată de DESOILLE Robert, în jurul anilor ’30. Pornind de la o serie de consideraţii teoretice determinate de opera lui FREUD, influenţat de cea a lui PAVLOV, autorul/bazîn-du-se în fapt pe opera jungiană, „invită pacientul să fantasmeze pe teme care îi sînt propuse şi care sînt axate, în general, pe ascensiune, pe ridicare” (B. GRUNBERG, J. CH. SEGUET-SMIRGEL).
896IRev
Reverie dirijată ; Reversibilitate ; Revibol(M)
impiicind o serie de scenarii şi şedinţe de analiză, cura este, în fapt, „un mod particular de repunere în mişcare, la nivel simbolic, a problematicii inconştiente blocate, permiţînd reexperimen-tarea sa, şi un proces analitic, modificînd relaţiile pacientului cu inconştientul său” (LAUNAY, LEViNE, MAU REY).
Fiind şi o tehnică a creativităţii (j. C. BENOIT), reveria dirijată ar putea fi considerată o stare de „creativitate în doi”, dar orientarea modelului terapeutic asupra acestui aspect nu face decît sa favorizeze rezistenţele. După GUILHOT (1972), creativitatea şi reveria dirijată pot readuce o situaţie de „fuziune preoedipiană”. Metoda reveriei dirijate presupune atît realizarea sistematică a acestei stări, cît şi analiza (circa doua treimi din cură) nondirectivă şi nestandardizată a materialului simbolic produs de subiect în timpul şedinţelor. Pe măsură ce se dezvoltă imagsria, emoţiile se manifestă mai net (BENOIT, 1984), DESOILLE recomandă utilizarea deplasării pe verticală : angoasa poate să se întîlnească mai des în „coborîrea” spre profunzimi, euforia în,.ridicarea” reuşită ulterior.
Terapeutul trebuie să noteze tot ceea ce subiectul vede, simte, trăieşte în timpul şedinţei, încurajîndu-l în permanenţă să-şi verbalizeze experienţele ; de asemenea, trebuie notate toate intervenţiile terapeutului. El va stimula evocarea analogiilor, a asociaţiilor de idei, căutarea sensurilor simbolice, răspunzînd acelor semnificaţii care sînt înscrise în trama personalităţii subiectului.
După LAUNAY, LEVINE şi MAUREY, funcţionalitatea reveriei dirijate ar fi de :
•	limbaj de ,.chemare” a exprimării trăirilor
•	inconştiente ;
•	exprimare verbală restitutivă într-o tentativă de reevaluare a ceea ce nu se poate verbaliza direct:
•	nou rîm' relaţional, mai autentic.
impactul relaţional pe care îi produce reveria dirijată se manifestă la nivelul relaţiei cu terapeutul, la nivelul stării de visare propriu-zise şî la nivelul exprimării relaţionale a pacientului în afara primelor două niveluri, adică la nivelul restabilirii echilibrului relaţiilor cu ceilalţi şi al corectării intercomunicării cu aceştia.
Indicaţiile reveriei dirijate sînt nevrozele anxioase, obsesive, isterice, tulburările sexuale, afecţiunile psihosomatice. Unii autori au încercat folosirea metodei la adolescenţii borderline, în „fazele liniştite aie psihozei afective bipolare, după bufee delirante” (]. LEVINE, J. LAUNAY, J. P. SCHNETZLER) sau în clinica de psihiatrie infantilă şi infanto-juvenilă (FABRE, GUILHOT, LACROIX, NADAL), cu rezultate discutabile. Psihozele cronice sînt contraindicate pentru o astfel de abordare terapeutică.
Asocierea ‘chimioterapiei poate îmbunătăţi rezultatele acestei terapii, dar apariţia unor interferenţe psihotice face necesar apelul la un alt terapeut, deoarece pacientul trebuie să rămînă cu psihoterapeutul numai în relaţia stabilită iniţial. Durata unei cure este în medie de 30 de luni, cu un ritm săptămînal ai întîlniplor terapeutice. O serie de alte metode derivă din reveria dirijată : imageria mintală, ciclurile superioare ale trainin-gului autogen Schultz.
303.	REVERSIBILITATE (cf. fr. reversibilite : vezi lat. revertere „a se întoarce, a reveni”) • Proprietate a unui obiect sau fenomen de a revent, de a putea fi readus sau întors la starea iniţială,
în psihologie, termenul a fost folosit de J* PlAGET ca un concept deosebit de important* care desemnează capacitatea psihicului uman de a realiza una şi aceeaşi acţiune în două sensuri diferite de parcurgere, deşi modalităţile de realizare se suprapun şi acţiunea nu se modifică.
în medicină, termenul este utilizat pentru a caracteriza acele procese patologice care, sub influenţa fnijloacelor terapeutice, se rezolvă cu „ restitutio ad mtegrum”,fără ca organul sau aparatul afectat de ele să şuiere consecinţe lezionaie morfologice sau funcţionale.
Reversibilitatea unor stări psihopatologice priveşte posibilitatea remiterii parţiale a unor simptome (fenomenele productive halucinator-dei i-rante din psihozele paranoide sau tulburările calitative de conştiinţă), echivalente cu ameliorarea clinică, sau remiterii totale a unor stări psihopatologice de natură psihogenă (afectul sau fuga patologică, stuporul reactiv, psihozele isterice» reacţia patologică de doliu etc.). Nevrozele pot fi de asemenea remise dacă nu au suferit un fenomen de dezvoltare nevrotică a personalităţii, reversibilitatea fiind în general o caracteristică definitorie a tuturor psihogeniilor.
304.	REVIBOLw Iugoslavia — DCI Pemolină m Psihostimuient, derivat feniletilaminat de tip
2-amino-5-fenil-2-oxazolin-4-onă, fără efecte sim-
paticomimetice ; indicaţiile generale sînt cele a îa psihostimuienteior. Nu se administrează în afecţiuni cu componentă depresivă-» PSIHOSTIMU-LENTE.
Revolta ; Rexan; Rexigen ; RexortW ; Rey Abel
Rey/8 97
305.	REVOLTĂ (cf. fr. râvolte) • Atitudine de opoziţie, cu semnificaţie justiţiară, împotriva unor autorităţi legitime. Este provocată în general de abuzurile autorităţii, de injustiţie, de constrîn-gere, de îngrădirea libertăţilor şi drepturilor. Se poate manifesta în plan social, la nivelul unui grup sau în plan interpersonal, la nivelul unei relaţii.
în sens analitic, revolta, ca atitudine de opoziţie faţă de autoritate şi de eliberare în raport cu autoritatea, trimite 1a revolta împotriva tatălui ca putere originară, avînd la bază ostilitatea oedipiană. tn plan social, puterea tatălui este reprezentată prin instituţiile social-culturale, care ,.reflectă şi transmit conflictele inconştiente ale sufletului omenesc” (G. MENDEL, 1969). Ideea de justiţie, drept, libertate se leagă, în inconştient, de ima-go-ul patern, instituţiile social-culturale reprezintă
o	formă a acestei puteri paterne originare (puterea tatălui se prelungeşte în puterea socialului care reprimă, inhibă, pedepseşte, protejează condiţionat). Revolta împotriva tatălui este expresia distanţei dintre puterea socială şi dorinţa de libertate a individului. Atitudinea de revoltă conţine, în ea însăşi, o ambivalenţă : pe de o parte, este revolta împotriva tatălui laicizat, ceea ce înseamnă cîştigul puterii şi depăşirea culpabilităţii originare; pe de altă parte, această revoltă apare în numele tatălui, deci în numele unor valori reale şi necesare, legate de imago-u( patern. Aşadar, revolta implică o dorinţă de eliberare activă şi conştientă, o culpabilitate inconştientă puternică şi o teamă inconştientă la fel de puternică faţă de partenerul patern sau de substituţi ai acestuia şi, ca urmare, o agresivitate reacţională intensă. Această agresivitate este foarte greu de asumat ; evitarea/depăşirea conflictului se face prin identificarea individului cu tatăl (depăşirea conflictului oedipian). Revolta are caracter contestatar ; în sens profund, ea nu se manifestă în numeie unei ideologii sau al unui partid, ci are fa bază o mişcare lăuntrică (un elan interior) împotriva degradării valorilor (justiţie, libertate, drept). Prin identificarea cu tatăl, imaginea paternă ideală se află în individ. Tatăl social, plasat în exterior, în afara individului, devine un tată exagerat represiv, care provoacă în individ utopia unei societăţi fără ierarhii, fără interdicţii. Tatăl social devine obiect al agresivităţii, al destrucţiei. Civilizaţia modernă este însă marcată de figura tatălui profund înrădăcinat în achiziţiile culturale. Distrugerea tatălui ar însemna întoarcerea îa credinţele magice regresive împotriva angoasei. în cele din urmă, dezvoltarea socială a fiinţei nu se poate real iza fără procesul de interiorizare a figurii paterne, de fapt a Supraeului patern. Practic, această interiorizare este foarte veche: ea datează din paleolitic, iar finalizarea ei face trecerea spre revoluţia neoliticului. Progresui presupune o reprimare a tendinţelor arhaice, a dorinţei de reîn-
toarcere, a fantasmelor regresive. Pe de o parte, revolta este expresia unei opoziţii : ea se manifestă ca opoziţie împotriva unei stări de lucruri limitate, totalitare şi care încalcă drepturi de statut ; pe de altă parte, poate avea la bază o dependenţă psihică, o adoraţie inconştientă a tatălui ideal. Revolta vizează autoritatea care cere supunerea absolută, limitarea autonomiei şi inde-i pendenţei, conformism total ; ea exprimă dorinţa de a reflecta, a critica şi a alege în cunoştinţă de cauză, în baza unor informaţii reale.
Revolta este specifică adolescentului, tinerel generaţii, putînd avea la bază tendinţe constructive care, exagerate, trec în nihilism.
' 306. REXAN(M) Italia - DCl Clormezanona m Miorelaxant cu valenţe anxiolitice, de tip 2-(p-do~ rofenil)tetrahidro-3-metil-4H -1,3 - tiazin - 4 - onă
1,1-dioxid, considerat drept primul miorelaxant adevărat. Este indicat în nevroze motorii (crampe musculare, torticolis, spasme musculare), acţiunea sa anxiolitică fiind complementară. Nu are practic contraindicaţii.
307.	REXIGEN(M) Franţa — DCI Clobenzorexm Psihostimulent cu valenţe anorexigene, derivat feniletilaminat de tip(-f)-N-(o-clorobenzil)-a-me-
. ch7
tilfenetiiamină, recomandat pentru bunele efecte în combaterea şi corectarea unor inconveniente ale curei neuroleptice îndelungate (obezitate, adinamie) -*• PSIHOSIMULENTE.
308.	REXORT(M) Franţa - DCl Citicoimă • Psihostimulent, cu o structură chimică particulară de tip colină citidină S’-ester pirofosfat, cu acţiune psihostimulentă şi anorexigenă. Nu are practic efecte simpaticomimetice.
309.	REY Abel (1873-1940) • Filozof francez. Obţine diploma în filozofie în 1896 şi îşi începe cariera universitară la Dijon. Din 1919 este profesor la Sorbona. îşi dedică întreaga activitate problemelor legate de teoria cunoaşterii, precum şl corelaţiei acesteia cu mecanica. în opinia sa, gîndi rea ştii nţifică trebuie să se apropie cu precizie de real ; în aceeaşi accepţiune, ştiinţa ia naştere ia interferenţa naturii cu raţiunea, contact prin care ambele se modifică. Operele sale principale sînt 5 „Lecţii de filozofie şi psihologie” (1903), „Lecţii de morală şi sociologie” (1905), „Energetica şl mecanica din punct de vedere al teoriei cunoaşterii” (1907), „Reîntoarcerea eternă şi filozofia, fizicii” (1925).
57 - c, 838
898/Rey
Rey(T) ; Reye(s) ; Rezidual^ ; Rezistenţă
310.	REY(T) test# Probă de memorie verbală, în două variante : vizuală şi auditivă. Proba se desfăşoară în şase faze, urmărind memorarea unei serii de 15 cuvinte, în cinci repetiţii şi reproduceri succesive (în primele cinci faze), şi capacitatea de recunoaştere în text a cuvintelor memorate anterior (în faza a şasea). A. REY a întocmit, pentru fazele de memorare, patru liste de cuvinte, iar pentru faza de recunoaştere,texte scurte. Existenţa mai multor liste permite retestarea, la interval scurt, a capacităţii mnezice a aceluiaşi subiect, folosind aceeaşi probă.
A. REY a stabilit etaloane pentru normali de diferite vîrste şi niveluri culturale.
Proba de memorie verbală Rey scoate în evidenţă performanţa, dinamica procesului mnezic, ca şi particularităţile de personalitate şi patologice care influenţează performanţa.
311.	REYE^ sindrom • Sindrom constînd din asocierea unei encefalopatii acute cu degeneres-cenţa unor organe (mai frecvent ficat şi rinichi). A fost descris de R. D. REYE, în anul 1963. Etio-patogenia este încă neprecizată (după L. DAVID, G. MORGAN, I. BARAL, ar fi o stare postviraiă). Debutul se situează între 1—15 ani (cu un maxim de frecvenţă în jurul vîrstei de trei ani) şi se caracterizează prin manifestări clinice nespecifice (stare gripală, tulburări digestive de tip infecţios, temperatură, vărsături alimentare, bilioase sau sanguinolente). La scurt interval, apar simptome neurologice şi psihice grave, care domină tabloul clinic (hipertonie generalizată, convulsii, agitaţie psihomotorie, delir, halucinaţii, stare comatoasă). La copii mici, evoluţia este frecvent mortală. Cei care supravieţuiesc rămîn, în general, cu sechele neurologice.
Investigaţiile paraclinice evidenţiază modificarea metabolismului protidic, hiperglicemie, alcaloză respiratorie, urmată de acidoză metabolică şi respiratorie, uree sanguină crescută, hiperieucocitoză cu polinucleoză.
Tratamentul este patogenic, în condiţii de asistenţă medicală intensivă.
312.	REZIDUAL<d) delir (cf. fr. residuel : vezi lat residuus ,,care a rămas”) • Termen prin care C NEISSER (1893) denumeşte ideile delirante care rămîn după o stare psihotică acută de tip confu-zional. în patogeneza lor, tulburările de tip amnezic pot avea un rol important Corectarea stării bolnavului, ca şi apariţia unor noi episoade halu-cinatorii nu influenţează asupra constituirii acestui tip de delir.
313.	REZISTENŢĂ (cf. ital. resistenza : vezi lat. fes/stere „a rămîne pe loc, a rezista1’) — sin.
SOLIDITATE CONSISTENŢĂ.
314. REZISTENŢĂ — în psihanaliză • Termenul desemnează un ansamblu de manifestări ale celui analizat, în timpul curei, manifestări cu semnificaţie de opoziţie sau baraj la accesul spre inconştient.
Extinzînd termenul, rezistenţa din cadrul curei devine rezistenţă la psihanaliză şi se referă la un ansamblu de manifestări (sau o atitudine-con-cepţie) care se opune psihanalizei, în special laturii ei practice, aplicate, ce vizează descoperirea unor semnificaţii inconştiente ale actelor şi conduitelor umane. Opoziţia (rezistenţa la psihanaliză) s-ar baza pe faptul că aceste semnificaţii (dorinţe inconştiente) lezează ceea ce în rrcd conştient persoana apreciază şi gîndeşte despre ea însăşi şi despre ceilalţi. Rezistenţa apare, pe parcursul curei, ca o încălcare a regulii asociaţiile •• libere (pacientul nu verbalizează orice producţie psihică de moment, ci selectează, alege, evită,> fără să-şi dea seama sau chiar conştient, anumite conţinuturi, imagini, reprezentări, idei, mai aies anumite manifestări emoţionale). Astfel, rezistenţa este un obstacol în progresul curei analitice, în travaliul analitic. Insistenţa şi persuasiunea, ca forţe contrare rezistenţei, nu o înlătură. FREUD consideră că, alături de interpretarea transferului, interpretarea rezistenţei este o modalitate de acces la inconştient. Rezistenţa şi transferul sînt fenomene care se interferează, în perioada în care scrie ,,Studii asupra isteriei'5, FREUD consideră că rezistenţa derivă din forţa. Eului împotriva amintirilor şi reprezentărilor din. jurul nucleului patogen (persoana se opune conştientizării conţinutului refulat, întrucît acesta este neplăcut, penibil).
Aşadar, rezistenţa ar avea două semnificaţi; :
•	funcţionează ca opoziţie împotriva conţinutului refulat şi devine intensă în măsura în. care un moment sau o etapă din travaliu? analitic se apropie de nucleul patogen ;
•	funcţionează ca defensă, putînd fi consecinţa unui mecanism de apărare (deci o formă de manifestare a mecanismelor de defensă),
în acest al doilea caz, analiza rezistenţelor devine analiza mecanismelor de apărare. în „Inhibiţie, simptom şi angoasă”, FREUD (citat de PQNTAUS şi LAPLANCHE, 1973) diferenţiază cinci forme de rezistenţă :
•	refularea ;
•	rezistenţa de transfer ;
•	rezistenţa generată de beneficiu! secundar a?
uuMl ,
•	rezistenţa Sinelui (legată de compulsiunea de repetiţie) ;
•	rezistenţa Supraeului (legată de culpabilitatea inconştientă şi de trebuinţa de pedeapsă)»
Primeie trei forme constituie rezistenţe ale Eului.
Rezonanţa ; Rhex^ ; Riboflavinâ^ ; Ribot Theodufe
Rib/399
In ,,interpretarea viselor’' (1909), FREUD defineşte rezistenţa ca fiind ,,tot ceea ce perturbă continuarea travaliului analitic”,
315.	REZONANŢĂ (cf. lat. resonantia ,,răsunet, ecou”) • în psihologie, în teoria percepţiei, termenul desemnează asociaţia prin asemănare şi nu prin contiguitate. Teoria tipului de rezonanţă intimă stă îa baza testului proiectiv Rorschach (- RORSCHACH(t) test).
316.	RHAZES (ABU BAKR MUHAMMAD IBN ZAHARIA AL RHAZI) (860-932) • Medic persan, conducător al spitalului din Rei (lîngă Teheran). Spirit enciclopedic, scrie aproape 200 de lucrări de filozofie, teologie, astronomie, medicină, matematică. în lucrarea sa ,,Kitab al hawi” („Conti-nens”), realizează o trecere în revistă a tuturor cunoştinţelor pe care le avea medicina secolului al X-iea. Un rezumat al lucrării amintite, constînd în ,,doar” zece volume (lucrarea originala avea 24 de volume) a fost intitulat ,.Cartea de medicină a lui Al-mansor” (,,Liber ad Almansorem”). Aceste două lucrări, traduse în latină de FARAD) ben SALEM (sfîrşitul secolului al Xlll-lea),respectiv Gerard de CREMONA (jumătatea secolului a! XM-lea), au influenţat teoriile medicale ale lumii occidentale asupra bolii psihice.
317.	RHEX(M) RFG - DCl Mefenesin • Tran-chilizant, derivat glicerolic de tip 3-(o-metoxife-noxi)-1,2-propandiol, cu acţiune miorelaxantă şi sedaţi v-anxiolitică.
318.	RHODIASECTRAL(JI) RFG - DCi Acebu-tolol • Betabiocant de tip 3’-acetil-4’-/2-hidroxi-3-(isopropilamino)propQxlibutiranilidă. Este indicat
HH-:0 -Glp-CH?-CH?
fol
i	Cu -Lrlj
u
3	Lti"
CHp- CH ~CHi~ttH -CH\ni * î <	rn-î
OH	J
în anxietate, sindroame psihovegetative simpati-cotone, sevraje de origine diversă, combaterea tremorului parkinsonian	şi	senil şi	a celui	survenit
ca urmare a intoxicaţiei	cu litiu.	Nu duce la depen-
denţă, nu se asociază cu IMAO-^BETABLOCANTE^
319.	RIBOFLAVINĂ^ • Denumire dată vitaminei B2, datorită structurii sale de flavină (pigment galben). Este o coenzimă, ce ia parte la procesele de oxidoreducere în organism. Hipovita-
minozaşi carenţa vitaminei B2 determină simptomatologia caracteristică avitaminozelor.
320.	RIBOR!NG(M) Coreea - DCl Trifiuopercm
zinâ • Neuroleptic incisiv, derivat fenotiazinic piperazinat de tip 10-/3-(4-meti 1-1 -piperazinil)pro-pil/-2-(trifluorometil)fenotiazină, cu acţiune anti-psihotică marcată şi sedativă relativ redusă, cu valenţe anxiolitice şi antiemetice ; efectele antihis-taminice, antispastice şi adrenolitice sînt deosebit de reduse. Industria noastră farmaceutică îi produce sub numele de TRIFLUOPERAZIN(M).
321.	RIBOT Theodule (1839-1916) • Psiholog francez. Absolvent al Şcolii Normale Superioare (ca şi WALLON, JANET ş.a.), licenţiat în filozofie (1865), s-a ridicat hotărît împotriva asociaţionis-mului, recomandînd psihologiei ,,întemeierea cercetărilor pe fapte şi pe căutarea cauzelor obiective”, în mod deosebit pe observaţia clinică (care, pentru el şi elevii săi, are valoare de experiment, faptele prezentate de cazuistica patologică echi-valînd oarecum cu experimentele naturale). Este considerat pe drept cuvînt ,,părintele psihologiei ştiinţifice franceze”, precursor al lui W. JAMES, ,,inspiratorul celei mai fecunde unificări din istoria psihologiei”, cea dintre psihologia experimentală şi psihologia patologică (aprecieri ale delegaţilor la centenarul T. RIBOT, celebrat ia Sorbona, în 1939).
Primele lucrări ale lui RIBOT („Psihologia engleză contemporană'" — 1870 şi ,,Psihologia germană contemporană” — 1879) reflectă interesul autorului pentru emanciparea psihologiei, prin prelucrarea elementelor autentice din vechea psihologie şi deschiderea spre patologia mintală, care oferă psihologiei un larg evantai de „fapte”, în această direcţie, promovarea metodei clinice şi experimentale de către RIBOT, care corespunde în fapt naşterii psihopatologiei moderne, îşi găseşte recunoaşterea prin iniţierea, în 1885, a unui curs de psihologie experimentală la Sorbona (încredinţat lui RIBOT) şi prin crearea unei catedre de psihologie experimentală şi comparată la Col lege de France, la conducerea căreia este numit din 1388, tot RIBOT. O mare parte dintre lucrările publicate în această perioadă sînt consacrate psihopatologiei memoriei („Bolile memoriei” — 1881, în care se precizează legile disoluţiei memoriei, preluate şi de H. EY în teza sa de doctorat „Disoluţiile memoriei”), voinţei („Bolile voinţei”, 1883), personalităţii („Bolile personalităţii”, 1885) şi atenţiei (1888).
Ultima parte a activităţii de cercetare a lui RIBOT este orientată spre viaţa afectivă, din ca?*e derivă viaţa intelectuală : „Psihologia sentimentelor” — 1896 ; „Imaginaţia creatoare” — 1900; „Logica sentimentelor” — 1905 ; „Viaţa inconştientă şi mişcările ei”— 1914.
9 00/ R-b
Ribot — legile ;■ Richard D. ; Richer P. ; Ridazin; Rieger^
322.	RIBOT — legile Iui • Legi ale regresiunii memoriei, stabilite de RIBOT în lucrarea sa asupra boiiîor memoriei (1881). Ele sînt următoarele:
•	în cazul destructurării generale a memoriei, pierderea amintirilor urmează o ordine invariabilă : fapte recente, idei în general, sentimente, acte ;
•	în cazul destructurării parţiale (mai puţin cunoscută), pierderea amintirilor urmează o ordine invariabilă: nume proprii, substantive comune, adjective şi verbe, interjecţii, gesturi ;
•	regresiunea se face întotdeauna de la nou spre vechi, de la complex spre simplu, de la voluntar spre automat, de ia mai puţin organizat spre mai bine organizat ;
•	în cazurile în care se înregistrează ameliorări ale tulburărilor de memorie, ordinea recuperării se face în sens invers : amintirile revin de la cele pierdute mai recent către cele pierdute primele.
Autorul susţine că determinarea fiziologică face ca degenerescenţa să atingă ceea ce este mai rec: nt format, iar determinarea psihologică face ca elementarul să fie mai stabil decît complexul, care este mai puţin repetat în experienţa individuală.
PAVLOV a încercat să propună pentru legile lui Ribot o explicaţie reflexologică, conform căreia bătrîneţea produce slăbirea inhibiţiei active şi, în consecinţă, întărirea reflexelor mai vechi, care sînt mai stabile. Explicaţia este însă limitată doar la unul dintre aspectele legilor şi la o singură ipostază etiologică.
323.	RICHARD David (1806-1859) • Directorul Casei de Sănătate din Stephansfeld, între 1840—1859. Susţine la Congresul ştiinţific de Ia Strassburg, în 1842, independent de FALRET şî, de aitfel, anterior acestuia, „necesitatea înfiinţării unui patronaj pentru bolnavii mintal însănătoşiţi, aflaţi în afara mediului spitalicesc, în scopul facilitării reintegrării lor sociale". O idee a cărei vechime ar trebui să pună pe gînduri pe cei care o neglijează încă şi în prezent.
324.	RICHER Paul Mărie Louis Pierre (1849— 1933) • Psihiatru francez. Asistent al lui CHARCOT, îşi susţine, în 1879, teza despre „£tude descriptive de la grande attaque hystero-epî'eptique et de ses principales varietes”, care, de aitfel, va sta la baza celei mai importante lucrări a şcolii de la Salpâtriere, ,,£tudes cliniques sur la grande hysterie ou hystero-epifepsie" (1885).
Lucrările şi observaţiile clinice ale lui RICHER vor fi utile şi lui FREUD în elaborarea noţiunii de Inconştient. A fost preocupat, de asemenea, de hipnotism, avînd merite în direcţia deschiderii
porţilor medicinii pentru această metodă blamată anterior. Posesor al unui talent deosebit de dese-, nator, el a realizat şi iconografia lucrărilor sale.
325.	RICKETSIOZE • Afecţiuni produse de Ricketsii, dintre care cea mai redutabilă este tifo-? sul exantematic (produs de Rickettsia Prowazecki), boală eradicată pe cea mai mare parte a globului, persistînd însă în Africa, America Centrală şi de Sud. Agentul vector este păduchele.
Evoluţia bolii cunoaşte şi o bogată simptomatologie psihică : agitaţie confuzională la debut, tablou delirant oniric, delir acut care apare atît în perioada de stare, cît şi în cea de convalescenţă, în formele epidemice, pot apărea cazuri cu evoluţie superpozabilă hebefreniei, paranoidiei, psihozelor afective.
Tratamentul manifestărilor psihice este acelaşi ca pentru toate psihozele de etiologie infecţioasă. Ricketsiiie sînt sensibile la antibiotice de tipul cloramfenicolului şi al tetraciclinei.
Tot din categoria Ricketsiozelor face parte şl febra Q, produsă de Coxieila Burnetti, care evoluează fie ca meningită cu lichid clar, fie ca encefalită.
326.	RIDAZIN<m) Israel - DCI Tioridazinâ • Neuroleptic sedativ, derivat fenotiazinic aikiipi-perazinat de tip 10-/2-(1 -metil-2-p i pe rid i l)etil/-2-
\ch3
ţ
; ch7
/
HqC
-(metntio)-fenotiazină, cu acţiune sedativ-anxiolitică. în funcţie de doză se pretează la utilizarea atît în psihogenii, cît şi în endogenii. Industria noastră farmcceutică îl produce sub numele de
tioridazin<M).
327.	R|EGER<S) sindrom - sin. DiSGENEZIE MEZODERMICĂ CORNEANĂ SI IRIANĂ : DISGENEZIE MEZODERMICĂ SI ECTODERMICÂ ; DISGENEZIE MEZOSTROMALĂ ANTERIOARĂ HAGEDORM ; DISPLAZIE MARGINALĂ POSTE-RIOARĂ STREIFF ; EMBRIOTOXON CORNEAN POSTERIOR AXENFELD • Displazie ecto- şl mezodermica a elementelor camerei anterioare a ochiului şi a dentiţiei, de etiologie încă necunoscută, cu transmitere genetică autosomal-domh nantă, descrisă de RIEGER, în anul 1935.
R jgiditoîe ; Rigiditate mintala 5 Rigorism | Rilctin*M); Riley-Doy(s)
Ril/901
Din punct de vedere clinic, constă în asocierea unor anomalii oculare (aniridiesau hipopiazia irisului, glaucom, megalocornee), dentare (anodonţie, oligodonţie, microdonţie, hipopiazia emailului dentar, malformaţii ale arcadelor dentare), musculare (distrofie miotonică) şi psihice (deficit Intelectual moderat, dispraxie a scrisului). Nu există pînă în prezent un tratament specific.
328.	RIGIDITATE (cf. lat. rigiditas „rigiditate”)
•	Simptom neurologic constînd din hipertonie musculară, cu aspecte caracteristice, în funcţie de etiologie :
•	Rigiditate decerebratâ (sinonim RIGIDITATE DE TIP GAMMA), descrisă de SHERINGTON — se produce prin leziuni ale sistemului extrapiramidal, situate deasupra nucleului roşu, determinînd excluderea din circuitul normai a zonelor care controlează distribuţia tonusului muscular general al organismului. Clinic, se manifestă prin hipertonie cu extensia membrelor inferioare., extensia şl pronaţia membrelor superioare.
•	Rigiditate decerebratâ ischemica, descrisă de GEL FA N şi TARLOV — este generată de întreruperea transmisiei polisinaptice, prin atingerea Interneuronilor care reglează activitatea moto-neurop:!or medulari.
•	frigiditate de origine medulara — se dato^ază leziunilor localizate în regiunea medulară centrală, prin care cornul anterior este separat de conexţiunile lui (seringomielie, tumori medulare) ; este acompaniată de spasme, fără exagerarea reflexelor segmentare proprioceptive sau cutanate.
•	Rigiditate de tip alfa — este determinată de activitatea motoneurenilor, tgră intervenţia arcului reflex fusorial, fiind dependentă de reflexele de origine labirintică, proprioceptive aie muşchilor cefei.
•	Rigiditate încordata, descrisă de THOMSON în leziunile veimisului — se caracterizează prin atitudine rigidă în timpul mersului, ca şi cînd bolna-vui ? *■ fi fixat în ortostatism.
•	Rigiditate	— cons+y în pierderea
reflexului pupilar la lumină şi distanţă; apareîn encefalita 9\ ependimite H e apeduct.
329.	RIGIDITATE MINTALĂ • Trăsătură de personalitate (paranoidă, Dsih-Ctcna) constînd într-o lipsă de mobilitate primea, manifestată prinT respectarea exagerată a unor princi^;^ fmuabile şi Impenetrabile la alte argumence decît ce1** proprii, precum şi pnnxr-un egoism şi egocentrîsrr, care determina incapacitatea He «t-i înţeîege pe ceilalţi
-	PSIHO RIGIDITATE.
330.	RIGIDITATE MUSCULARĂ SENILĂ<s) sin-
Sf 'ţ.
©m---->JACOB^ sindrom.
331.	RIGORISM (cf. lat. rigor „rigiditate, severi*» tate”) • în sens general, severitate excesivă în respectarea normelor morale, care duce la inflexibilitate şi la atenuarea discernămîntului practic* odată ce nu corectitudinea fapte[, ci intransigenţa judecăţii devin scopuri în sine. într-un sens mal strict, concepţie etică (legată, cel mai adesea, de numele lui KANT), opunînd rigid imperativul moral, instituit apriori de Eul transcendental ca raţiune pură practică, şi motivaţiile psihologice ale Eului empiric, condiţionat de evenimente aflate în zona facticităţii.
332.	RlLAQUJL<M) Italia — DCI Clormezanonâ
•	Miorelaxant cu valenţe anxiolitice de tip 2-(p-clorofenil)tetrahîdro - 3- metiMH -1,3-tiazin-4-onăt
a
0
xh3
1,1-dioxid, considerat drept primul miorelaxant adevărat. Este indicat în nevroze motorii (crampe musculare, torticolis, spasme musculare), acţiunea sa anxiolitică fiind complementară. Nu are practic contraindicaţii.
333.	RILATIN(M) Anglia, Canada, Elveţia, RFG, SUA — DCI Metilfenidat • Psihostimuient, derivat feniletilaminat de tip a-fenil-2-piperidin-acid acetic metil ester. Este indicat în cazul scăderii performanţelor psihice şi intelectuale, în stările uşoare depresive din climax şi convalescenţă. Performantele sale sînt inferioare amfetaminelor PSIHOSTIMULENTE.
334.	R!LEY-DAYis) sindrom-sin. DISAUTONO-MIE FAMILIALĂ; DISFUNCŢIE AUTONOMICĂ FAMILIALĂ; RILEY<^ sindrom • Disfuncţie fleurovegetativă, cu caracter familial şi ereditar» de'etiologie încă necunoscută, transmisă recesiv-autosomal. A fost descrisă de M. C. RILEY, în 1949. Apariţia sindromului pare legată de excesul de acetilcolină fa nivelul terminaţiilor nervoase, care blochează transmiterea impulsului nervos în-masa musculară.
Din punct de vedere clinic, se caracterizează prin asocierea unor manifestări legate de sistemul nervos centra! (indiferenţă la durere cu automu-tilărî, discoordonare a mişcărilor, hipotonie musculară generală sau interesînd unele grupe musculară, întîrziere în dezvoltarea motorie) sau de sistemul nervos vegetativ (diminuarea sau absenţa secreţiei lacrimale, hiperhidreză, hipersalivaţie* exantemie, hipotensiune arterială ortostatică*
r
902/Rin
Riley~Day^} sindrQiW ; Rinencefal
extremităţi reci, diaree alternînd cu constipaţie), cu manifestări psihice (întîrziere moderată).
Sindromul poate fi evidenţiat încă de la naştere, sugarul prezentînd hipotonie generalizată, hi-perreflectivitate osteotendinoasă, dificultăţi ale suptului şi deglutiţiei.
Pentru diagnostic, testul cu histamină (intra-dermoreacţie pozitivă) este deosebit de util,
Evoluţia şi prognosticul sînt, în general, nefavorabile (20—30% dintre bolnavi mor în primii ani de la debutul bolii, de obicei prin complicaţii pulmonare sau digestive). Nu există, pînă în prezent, un tratament eficient.
335.	R1NO- (cf. gr. rhis „nas") • Element de compunere care introduce referirea la nas,
336.	RINENCEFAL (cf. r/no-; gr. enkephalos „creier") — sin. PALEOCORTEX • Ansamblul unor zone situate în regiunea bazală a emisferelor
cerebrale, care sînt printre primele formate în evoluţiafilogenetică. Este constituit din zonasupra^ orbitară a lobului frontal, extremitatea anterioară a lobului temporal, regiunea anterioară a cinguiui, hipocampul, lobul piriform, nucleii amigdaiienl, cornul lui Ammon.
în aceste zone sînt integrate, la nivel superior, funcţiile vegetative ale organismului. Ponderea cea mai importantă este cea a integrării funcţiilor şi comportamentelar primare, paleocortexul par-1 ticipînd, în primul rînd, la reglajul comportamentului alimentar. Leziuni ale acestor zone sau stimularea lor electrică provoacă hipo- sau afagîe, respectiv, hiperfagie. Tot la acest nivel sînt integrate funcţiile sexuale (avînd în subordine cern trul hipotalamic). în afară de aceste funcţii vegetative, paleocortexul participă, alături de substanţa reticulată, la menţinerea stării de veghe, bombară dînd neocortexui cu influxuri de tip tonifiant.
WMAr/umES/sm/ini imn
1-Stnemedulara; 2-Corp calos; 3-Girus para terminai; 4-Sfne elfacfivă mediala;5-Buib olfactiv, 6-Tract olfactiv; 7-Sine olfactiva mijlocie-8-Tubercul olfactiv; 9-Substanta perforatd anterioară; W-Corp ma-l^cleu! habenulei; B-FomixiH-Strie terminalaă- Fasaco. mamlofegmenial/ W-Hipocam; 17-Fascicol mamilotalamic.
Pinofobie(T); Ripcfobie(F) ; ft/pcscn(M); Risc
Ris/903
337.	RINOFC5l€(i «ct. , * - : gr.fh*Tf.s „frică”) m Teamă pato!cg?că ce tot re are 'efa4u? a cu nasul, tntî*nită în isterie, novrci: obses.vc-^bki, schizofrenie.
338.	RINOLALIE (cf. r/no-; gr. dein „a vorbi”) • Formă de dislalle, care se manifestă prin vorbirea nazonată. Cauza poate fi :
•	organică : poli poză nazală, pareza sau paralizia vălului palatin (afecţiuni aie nervilor tngemeni, glosofaringieni şi vag, care inervează motor văluî palatin) ;
•	psihică : isterie, nevroze mixte etc.
Se descriu două tipuri de rinoiaUe organică:
m aperta (vălul paiitin nu închide în timpul vorbirii o;,rklue posterioare aie foselor nazale şi istmul bucofaringian) ;
•	clausa (rezonanţa este perturbată de obstrucţii nazofaringiene).
339.	RIPOFAGIE (cf. gr. rhypos „murdărie” î phagein „a mînca”) • Tulburare a comportamentului alimentar, constînd din ingestia de gunoaie, excremente, murdării. Apare în stările demenţiale profunde, în debilitatea mintală gravă, în schizofrenie (cu motivaţie delirantă, aberantă).
340.	RIPOFOBIE(r) (cf. gr. rhypos ; phobos) • Teamă exagerată, patologică de gunoaie, de murdărie ; singură sau însoţită de alte fobii, ea determină o stare tensională, de care subiectul încearcă să scape prin diverse ritualuri. Poate fi cauza unei ablutomanii. Se întîineşte în nevroza obsesivo-fobică, psihastenie, schizofrenie, isterie.
341.	R!POSON(M) Italia-DCI Metilpentino! • Tranchilizant, derivat alkenic de tip 3-metil-1--pentin-3-ol, cu acţiune sedativ-hipnotică şi mic-rezo'utivă (prin inhibarea transmisiei ganglio-nare).
342.	RISATARUN'M) RFG - DCI Decnol ace-glumei c Psihostimuient, derivat dimetilamino-etanoS (DMAE) de tip 2-(dimetilamino)etanol hidrogen N-acetilglutamat. Este un precursor ai acetilcolinei, cu acţiune psihostimulentă, prin creşterea concentraţiei de acetiicolină, şi valenţe antidepresive. Se poate utiliza în corectarea efectelor secundare aie NL sedative ; are acţiune proconvulsivantă.
343.	RISC (cf. ital. risco) m Pericol, inconvenient, situaţie hazardată, nesigură, primejdioasă, care se apreciază în funcţie de raportul dintre probabilitatea reuşitei şi probabilitatea eşecului în acţiune. Ca fenomen psihologic, riscul se manifestă prin-tr-un comportament decizional, subiectul trebuind să aleagă între două sau rai n’!e alternative, cu grade diferite de perioJcz , de nesiguranţă sau de elemente aleatorii.
P. POPESCU-NEVEANU afirmă că, în situaţia de risc, creşterea valorii de utilitate se asociază cu o reducere a posibilităţii de reuşită. Aprecierea valorii riscului depinde de posibilitatea (obiectivă) a eşecului şi de capacitatea subiectului de a conştientiza această probabilitate. Valoarea riscului depinde de doi pararr\etri : unul obiectiv, referitor la caracteristicile situaţiei în sine, şi unul subiectiv, referitor la caracteristicile subiectului, la implicarea sa în situaţie şi, în special, la motivele care determină, în cele jdin urmă, alegerea propriu-zisă a alternativei. In mod conştient, persoana nu doreşte să piardă, deci ea va căuta alternativa sau/şi strategia care să favorizeze cîş-tigul şi să diminueze probabilităţile de eşec, dar nu va reuşi să reducă la zero probabilitatea pierderii. J. MOTHE3 (1968) afirma referitor la motiv
In alegere :.......pentru a opera alegerea, trebuie
să definim o sumă de valori între actele aflate îr> discuţie ..., ceea ce implică aprecierea consecinţelor liecăruia dintre ele”. Alegerea presupune (ca demers decizional) un criteriu (sau criterii) de evaluare a alternativelor, cu posibilităţile lor de reuşită şi eşec, în raport cu un obiect (scop) vizat. MOTHES distinge patru categorii specifice unei situaţii în care individul trebuie să aleagă :
•	universul aleator (factori aleatori, dar uşor previzibili) ;
•	universul determinat (factori cunoscuţi şi stăpîniţi de persoană) ;
•	universul incert (factori imprevizibili) ;
•	universul ostil (factori care se opun acţiunii» dar sînt controlabili prin anumite mijloace).
Aceste categorii se referă predominant la situaţie ; dintre ele, categoriile a treia şi a patra ar implica cel mai mare grad de pericol. Insă, alegerea nu este un act exclusiv raţional ; persoana combină valorile situaţiei în mod propriu, conform unei interferenţe de motive subiective ; la acest nivel» •intervin şi mecanisme inconştiente (defense, reprimări, sublimări) ; există un stil motivaţionai specific individului, cu o expresie în stilul de alegere, în funcţie de modelele interiorizate, de interdicţiile şi de renunţările introiectate, datorită cărora informaţia primită este investită cu semnificaţii diferite. Nu totdeauna cea mai mare cantitate de informaţii are cea mai mare valoare pentru individ ; o informaţie cantitativ mică poate funcţiona cu o semnificaţie importantă. Valoarea in-formaţiei determină valoarea alternativei celei mai atractive pentru subiect. între gradul de atractivitate şi gradul de reuşită nu există cu necesitate un raport direct proporţional. Deşi o persoană nu doreşte, în mod conştient, să piardă» există tendinţe inconştiente („aspiraţii pulsiona-le”) care determină asumarea unui risc (deci a unui pericol, a unei primejdii) pentru împlinirea unei dorinţe inconştiente ; ori, a alege într-o si-
904/Ris
Risc: concept, Investigare, psihopatologie
tuaţie o anumită alternativă poate reprezenta o modalitate de a risca inconştient Comportamentul de risc poate fi determinat de o asumare conştientă sau de un motiv latent profund (supra-compensare, dependenţă, expiaţiune). Astfel, există soluţii considerate drept cele mai bune care, pe o dimensiune temporală anume, se dovedesc a fi un eşec.
Tendinţele spre risc pot fi investigate (după P. POPESCU-NEVEANU) la trei niveluri :
•	psfhofiziologic (măsurarea gradului tn care mecanismele de apărare ale Eului intervin în structurarea sarcinii şi în alegerea răspunsului) : este nivelul legat de subconştient în care nu intervine controlul voluntar (I. P. VASILESCU, 1975) ;
•	atitudina!: se examinează prin chestionare cu diferite situaţii ipotetice, subiectul fiind pus să aleagă cîte o variantă de răspuns ; se mizează pe identificare (N. KOGAN, N. R. WALLACH, 1964);
•	comportamental:	presupune	introducerea
subiectului într-o situaţie cu grade diferite de autenticitate ; forma în care i se cere răspunsul influenţează deciziile subiectului ; situaţiile acestui nivel au fost furnizate, în majoritatea lor, de teoria jocurilor (jocul ca model formal pentru o situaţie conflictuală).
în perspectivă psihopatologică (E. PAMFIL,
D.	OGODESCU, 1973), semnificaţia particulară a unei informaţii pentru o persoană anume este o semnificaţie existenţială (deci ea se leagă de onto-genia individului, de receptivitatea lui nativă şi de ceea ce el a construit după ce a interiorizat şi a rejectat, de influenţele mediului său mai mult sau mai puţin apropiat).
Riscul (asumarea riscului, deci alegerea liberă, în cunoştinţă de cauză şi prin aceasta în cunoştinţă de sine) presupune o confruntare adultă cu dificultăţi reale. Un nevrotic, de pildă, alege în funcţie de afectivitatea sa rămasă la forme infantile (fixaţii, dependenţă) ; ceea ce pentru el pare a fi
o soluţie eficientă la un moment dat se dovedeşte ulterior un eşec ; un pericol evitat prin fuga de dificultate nu este un pericol rezolvat. în evalua» rea unei situaţii (mai ales critică) şi în aprecierea probabilităţii de succes şi eşec, o importanţă decisivă o au însuşirile persoanei, motivele sale particulare. Astfel, un isteric trăieşte pregnant în prezent ; el va risca frecvent, fără să-şi dea seama că risca, prin hotărîrile sale grăbite sau prin alegeri false, de a căror autenticitate este parţial convins ; un anancast nu va risca niciodată în mod conştient, el va risca mai degrabă neluînd nici o hotărîre decît fuînd una, pentru că luarea hotă-rîrii antrenează imediat un sentiment al eşecului (J. KRISTEVA : problema verosimilului Ia anancast, permanenta căutare a adevărului) ; hiperperse-verentul acţionează în funcţie de dominanta afectivă şi de natura afectului dominant, ajugînd să-şl pericliteze chiar o poziţie bună printre ceilalţi, să devieze relaţiile sale iniţial stabile în relaţii conflictuale. Aprecierile sale faţă de sine şi de alţii folosesc (pe măsură ce trăsăturile structurale se accentuează şi se consolidează caracterial) ca unitate de măsură afectul, cu îngustarea capacităţi! obiective de apreciere, astfel încît reuşita trece în eşec. Exaltatul poate adopta un comportament riscant" în virtutea entuziasmului său brusc. în general, subiecţii cu dezvoltări dizarmonice ale personalităţii sînt consideraţi responsabili de acţiunile lor, adică ei dispun de un potenţial de res-ponsabijitate ; la ei, actul decizional este un de«4 mers pecetluit de dizarmonia structurală. în cazul psihozelor, elaborarea deciziilor (a alegerilor, a strategiilor de rezolvare) este impregnată de risc în sensul afectării, într-o măsură semnificativ patologică, a simţului realului; un psihotic creează situaţii riscante prin angajarea într-un eşec de perspectivă, cu sentimentul intens ai unui succes, prin descoperirea unei căi, de obicei a unei vocaţii, care nu se ancorează în realul în care trăieşte (de exemplu, actele absurde, motivate bizar, din debuturile psihotice, acte neconcordante cu realitatea de fapt ; comportamentele delirante, actele suicidare şi actele antisociale).
La psihotlci nu se poate vorbi de o asumare conştientă a riscului, pentru că ei nu se raportează în mod real la pericol ; psihoticii construiesc realul pornind de îa un dinamism interior propriu f psihoticul poate alege alternativa care, în aprecierea celorlalţi, este cea mai riscantă, în apreciem rea sa această alternativă corespunzînd unei trebuinţe imperioase (de realizare, de autovaiorizare* de împlinire, de putere etc.). în puseu! acut, corn ceptul de risc devine inoperant în evaluarea cam-* portamentuiui psihotic ; la fel, într-un stadiu de*# fectual avansat, care implică un proces înaintat (chiar dacă este stabilizat) de destructurare a personalităţii.
Risc genetic empiric | fi/s elf(M) ; Ritalino(M); Ritm
Rit/905
344.	RISC GENETIC EMPIRIC (cf. ital. r/sco ;
fr. risque) • Posibilitatea de apariţie a unui fenomen specific, pe baza unor antecedente. Deoarece un număr de boli şi de malformaţii congenitale nu se transmit în concordanţă cu legile mendeliene (ale dominanţei sau recesivităţii), în vederea stabilirii probabilităţii ca un viitor copil sa manifeste aceeaşi maladie, geneticienii aplică calculul riscului genetic empiric.
HERNDON deosebeşte mai multe tipuri de riscuri genetice empirice, fiecare avînd un domeniu specific de aplicabilitate. Riscul empiric este larg utilizat atît în patologia psihiatrică, mai ales în oligofreniile grave (idioţia fenilpiruvică, gargo-lism, idioţiile amaurotice etc.), cît şi în cea neurologică (distrofiile musculare progresive).
ValorIL- estimate ale riscului empiric diferă după autori. Astfel, el oscilează pentru fraţii şi surorile probantului între 1,6—5,6% pentru deficienţele mintale grave şi între 3,6—12,4% pentru cele uşoare (AKESSON). După B06k, aceste valori sînt cuprinse între 9,7 ±1.9% pentru ceilalţi membri ai fratriei probantului, iar după HALL-GREEN şi SjOGREN, între 8,4±0,9%. Riscul creşte în mod semnifictiv (15—40%) dacă_ unuj dintre părinţi este aîectat. Cînd ambii părinţi sînt oligofreni , riscul se dublează.
Valorile riscului empiric sînt considerabile şi în schizofrenie. în familiile în care unul dintre părinţi este afectat, fiecare copil are o şansă din şase de a face ulterior boala. Dacă părinţii sînt îndemni şi unul dintre fraţi este schizofren, orice viitor copil are 7% şanse să fie schizofren.
Problema riscului genetic empiric interesează tn primul rînd lamina, tn vederea unui consult genetic obiectiv este necesară respectarea a cel puţin două principii :
•	aplicarea unui studiu pluridimensional social îuir-un centru specializat, consultul genetic fiind incompatibil cu diletantismul (GARD* NER-MEDWIN, R. J. PENNiNGTON, J. N. WALTCN, C. PELLIE, J. FEiNGALD, ^DEMOS etc.);	_
@ calcularea riscului recurenţei pe baza" unor curbe de probabilitate prin metoda Baye-siana (A. e! H. EMERY, R. MCRTON» T« E HiLDITCH, j. C. SWEETIN etc.).
345.	RiSC SUICIDAR -* SUICID.
346.	RiSCHlAR!UM) italia - DCI Decnol ace-glumeţ m Psihostimulent, derivat dirnetilamino-
etanoi ^RISATARUN<m) RF .
347.	RiSELF(]VI> Italia — DCl Mefenoxalonâ » Derivat carbamatic de tip 5-/(0-metoxifenoxi) metil/-2-oxazclidinonă, cu acţiune sedativ-hipno-ţică şi valenţe anxiolitice şi mi o relaxante. Este indicat în nevroze anxioase, insomnii, afecţiuni psihosomatice.
348.	RISCLID(M) Dar e marca — CCI Clcrdiaze-pcx/d• Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-c!or-2- metilamino -5-fenil-3H- 1,4-benzodia-
NH-Cri 3
zepin-4-oxid, cu acţiune anxiolitică, anticonvulsi- " vantă şi miorelaxantă. Nu are efect hipnotic, fiind -unul dintre cele mai răspîndite tranchilizante de zi. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NAPOTON(M).
349.	RITALINAW Suedia [[ DCl Metilfenidat # RITALINE(M) Franţa |[ Psihostimulent, derivat feniletilaminat de tip a-fenil-2-piperidin-acid acetic metil ester. Este indicat în scăderea performanţelor psihice şi intelectuale, în stările uşoare depresive din ciimax şi convalescenţă. Are performanţe inferioare amfetaminelor —► PSIHOSTIMULENTE.
350.	RITM (cf. gr. rhythmos) ©Termen care cunoaşte mai multe accepţiuni referitoare la caracterul alternant-regulat al unor fenomene sau la diferenţele de intensitate, sesizate între stimulil perceptivi succesivi. Se vorbeşte de ritmuri biologice (nictemeraîe, circadiene, sezoniere), psihologice" (tempo individual de reacţie, de muncă» de învăţare etc.), vitale etc.
351.	RITM BICLCGIC—BIORITM.
352.	RITM E L E CTRO E N C E F ALO GRAFIC m Succesiune de unde echivalentă unei activităţi bicelecirice cerebrale, cu caracteristici relativ constante. Principalii parametri sînt : frecvenţa (număr cidi/secundă) şi amplitudinea (în jxV)
906/ Rit
Ritm ■e1s€tr9Zficcf<Jîogrciţic
-cărora ii se adaugă morfologia, regularitatea, sincronismul, simetria, localizarea, gruparea, proporţia în traseu, reactivitatea la diferiţi stimul.
Corespunzător parametrilor descrişi mai sus, dar mai ales în funcţie de-proporţia în traseu şi
semnificaţia lor, ritmurile se împart în două mari categorii :
•	ritmuri principale ;
•	ritmuri secundare.
OCdr
C/i/r
f
^-///>#& <& ^ k ~ ibis/* oso&$&
âffuVi______
^ /sec
4
Orc/r
^	5-4,
^	Ifll--***/
£*	/mjUV%Ic.	„	...	.................... ^
\a/'- fi
Ritm electroencefolcgrcfic
Rit/907
Ritmurile principale sînt : ritmurile alfa, beta, ele prezintă, sintetic, următoarele caracteristici :
teta, delta, în funcţie de parametrii menţionaţi,
Tabel nr. CXXVIII
				
Pars.metri	ALFA	BETA	TETA	DELTA
Frecvenţă	8-13 cls	14-30 c/s	4—7,5 c/s	0,5-5,5 c/s
Amplitudine	10-100 V	5-30 V	40-70 V	20-150 V
% în traseu	20-90%	2-30%	10-15%	absent (EEG normal)
Morfologie	sinusoida! în fusuri	neregulat rapid	sinusoidal larg	polimorf sau sinusoidal
Sincronizare	sincron	asincron	sincron	asincron
Simetrie	simetric	asimetric	simetric	asimetric
Localizare	regiunea poster!- oară	regiunea anterioară	regiunea temporală	variabilă
Stimulare	desincronizare	neinfluenţat	neinfluenţat	amplificare
Ritmurile sccu 6 »c sînt ritmuri cu frecvenţe asemănătoare ritrr’.n cr principale, dar diferenţiate net de eîe prin morfologie, amplitudine şi localizare, precum şi prin proporţia redusă în traseu.
Ritmurile secundare se clasifică, îa rîndul lor, după doi parametri : frecvenţa şi morfologia.
Frecvenţa delimitează în cadrul fiecărui ritm principal (alfa, beta, teta, delta) încă cel puţin cîte două ritmuri secundare, cu următoarele caracteristici :
Tabel nr. ( XXIX
	RITM j	\ FRECVENŢĂ !	I AMPLITUDINE	MORFOLOGIE	LOCALIZARE
	j Ritm pt (miu) j	7-10 c/s	40-50 y,V '	i | ! arc de cerc j	regiunea anterioară
a	Ritm k (kapa)	7- 9 c/s	30—40 j*V	alfa mic \	regiunea anterioară
	Ritrn a variant rapid	16—26 c/s dublu alfa	! 10-20 |xV :	; alfa ascuţit j	regiunea posterioară
P	Ritrn y (gamma) «	30-40 c/s	5-15 fiV	nu se înregis- j trează standard	regiunea posterioară
6	Ritm a variant lent	i 5—6 c/s (1/2 din a)	5-30 jiV	: rr _tric !	rer iu nea :c:;erioară
	Ritrn 4 c/s posterior	4 c/s	5-20 U'/	-JL ~rj g-jpat	: cj.'unea ronoară
	Ri-n "t p.)	2—3 c/s	50—70 utV	izolat lent -	''■ . • * irioară
A	~ X 'l n \:âz)	2-3 c/s	50 p.7	; „piectene” :•	* ~^; i c "'/'rioara
908/Rit
Riionic^ ; Ritti F. A. ; Ritual
După morfologie, se realizează următoarea sub-împărţire :
•	pentru alfa: rapid, lent, ascuţit, variant lent;
*	pentru beta : difuz, localizat, fusuri de medi-caţie, activitate tip „choppy" ;
« pentru teta : difuz, localizat, ascuţit, hiper-sincron ;
® pentru delta: difuz, localizat, hipersincron.
Ritmurile secundare, deşi nu prezintă o semnificaţie majoră în patologie, reprezintă un element <je fineţe în interpretarea electroencefalogramei, ele corelîndu-se cu ritmurile principale din care ♦provin şi pe baza cărora se face, de fapt, interpretarea.
353.	RITONIOm) Elveţia, Franţa, SUA - DCI Metilfenidat* Psihostimuient, derivat feniietila-
minat-^RITALINAW Suedia.
354.	RITTI Fran^ois Auguste (1844—1920)® ■Psihiatru francez. Studiază medicina şi lucrează sub îndrumarea unor psihiatri de valoare : LUYS, BAILLARGER, FALRET, LEGRAND. In 1874, susţine teza „Theorie physioîogique de l'halluci-nation". Ocupă un post la Charenton şi, din 1882 pînă la moartea sa, este secretarul general al Somităţii Medico-Psihologice. Principalele sale lucrări sînt : ,,La folie â double forme" (1883), ^,Les psychoses de la vieillesse" (1885).
355.	RITUAL (cf. lat. ritualis) • Secvenţă de acte motivate prin prescripţii magice, mitice, dar şi •de natură practică, prin care se preconiza obţinerea unui efect asupra individului sau colectivi-taţii. După R. VULCĂNESCU (1979), ritualul re-prezintă punerea în scenă a unui mit sau a unui eveniment sacru, prin codificarea sau decodificarea acestuia, avînd drept scop prevenirea, provocarea sau anularea unui efect malefic sau benefic. Ritualul apare ca o standardizare a unui ansamblu de relaţii ipotetice între individ, grup şi forţele supraindividuale, care asigură o funcţionalitate de un anumit sens sau de o anumită calitate. Practicile rituale colective sînt întîlnite mal întîl ■id. civilizaţiile primitive, la care au reprezentat sisteme de acţiune şi comportament fundamentate pe gîndirea magică şi pe concepte mitice, dar şi pe o cunoaştere empirică a naturii, vizînd evenimente importante din^ evoluţia destinului colectivităţii şi individului, în viziunea Iul Mircea ELIADE, orice ritual şi, în special, ce! care marchează ascensiunea (trecerea) unui individ la un nou stadiu, este o întoarcerea ab-origine, rememorarea unor evenimente petrecute într-un illud tempus fabulos. Departe de a fi un simplu act de memorie, ritualul capătă semnificaţia unei renaşteri.
Activităţi rituale pot fi consemnate însă în toate modeleie socio-culturale. Chiar dacă semnificaţia
lor se pierde, fiind împinsă dincolo de conştient (poate în cadrul inconştientului colectiv), importanţa rolului lor se menţine : ,,Pe plan social, ritualul este o invocaţie antianxiogenă, care asigură liniştea gruouiui pe pian existentiaî si moral-axiologic" (M. LĂZARESCU).
Ceremonia primirii unui individ într-un anumit grup (şcoală, armată, colectiv de muncă), sărbătorirea majoratului, a noului an sînt exemple de ritualuri colective întîlnite la nivelul întregii civilizaţii moderne.
Ritualul individual normal funcţionează în general în baza modelului colectiv. Pentru psihiatru au valoare ritualurile individuale patologice, care apar frecvent în nevroza obsesivo-fobică, psihastenie, schizofrenie ; ele sînt denaturări ale comportamentului uzual şi constau într-o succesiune imuabilă de acţiuni standardizate, stereotipe şi inutile, corelate cu conţinutul trăirilor obsesivo-fobice. Consecutiv, comportamentul suferă o rigidizare şi inadecvare, pierzîndu-şi semnificaţia pentru anturaj.
Pentru obsesiv, ritualul devine o „soluţie de compromis” în stabilirea unei reiaţii magice cu lumea; în acest fel, el caută să-şi asigure o protecţie împotriva unui univers pe care „neputînd să-l domine, îl conjură" (EY, BERNARD, BRIS-SET). Autorii menţionaţi consideră că, prin rituai, conduitele obsesionalului se unifică într-o particulară mistificare de sine a subiectului, ca şi a lumii. Lumea devine un cadru fix, imobil şi previzibil, trebuie ,,înţepenită", pentru a permite dezvoitarea unui comportament ale cărui limite sînt riguros precizate. Lumea, prea amplă şi prea spontană în devenirea ei, deci ameninţătoare şi incontrolabilă pentru subiect, este în intenţia acestuia golită de inconsistenţa „lichidă", „oscilantă" aconţinuturilor, pentru afi redusă la forme, esenţe, cuantificări. Realitatea devine „număra-bllă” şi finită, putînd fi supusă unei analize mecanice, unui sistem perfect angrenat, care funcţionează automat: ritualul. Pentru obsesivi, rltua-lizarea devine scopul existenţei, formalismul vid al conjuraţiei, „înlocuieşte sau uşurează, fără să înceteze însă să o întretina, constrîngerea internă" (H. EY).
M. LĂZĂRESCU afirmă că „atunci cînd comportamentul uzual începe să se transforme în ritual, avem deja boala obsesivă gravă".
Ritualizarea apare trecvent în comportamentul infantil, ca o nevoie a copilului ca, prin repere fixe spaţio-temporale, gestuale, mimice, să poată lua în stăpînire mai repede şi mii eficient lumea, ca realitate distinctă. Numeroase jocuri au caracter net repetitiv, ritualizarea fiind, pentru multe dintre ele, condiţia jocului : atingerea unui model dorit este urmată automat de reînceperea altui stereotip comportamental.
Ritualuri pubertare ; R/VaKM- ; Rivasin^ ; R/Vers W, H.
Riv/90?
Totuşi, în psihozele infantile, pot apărea notele ritualurilor patologice, apariţia unor ,,verificări repetate ale imuabilităţii cadrului da viaţa, a unor manipulări adesea stranii şi sofisticate ale anumitor obiecte, a investirii unei părţi a corpului sau a
•îmbrăcămintei unei fiinţe umane, cu care se stabileşte o relaţie privilegiată, prin care se face o deschidere spre ritualizarea tuturor activităţilor de alimentare, de joc, de spălat, de îmbrăcat, de •urinat, de defecatie” (R. MISES, M. MONIOT, 1970).
Ritualurile din schizofrenie apar ca acte deosebit de absurde, legate de o simbolistică ermetică aparţinînd strict subiectului.
Apărut ca o contrapondere a unui act compulsiv, inacceptabil pentru subiect, ritualul are scopul de a-i preveni, descărcînd astfel anxietatea. El va prelua potenţialul anxiogen pe care îi aveacom-pulsia.
Nu se poate stabili o corelaţie între tipul ritualului sau durata acestuia şi gradul de anxietate, .agresivitate sau depresie pe care îl generează, îndeplinirea ritualului este urmată de liniştirea subiectului, dar si de o scădere energetică (PAM-m, OGODESCU, 1974).
356.	RITUALURI/RITURI PUBERTARE ® Ritul este un act stabilit convenţional de o societate sau de un grup uman pentru a preveni sau a anula efectul malefic al unei forţe supranaturale. Ritul «este o activitate sacră şi poate fi ezoteric (ocult) sau exoteric (public). „Riturile de trecere” marchează evenimentele vieţii individului, trecerea acestuia de la un rol social la altul, cu modificarea apartenenţei de grup (-+ RITUAL).
în multe culturi primitive, exista rituri de Iniţiere a copilului ajuns ia pubertate, conform .unor modele religioase. Un ritual comun este
simularea uciderii şi reînvierii copilului ; alte ritualuri pubertare se referă ia iniţierea copilului adolescent, cu supunerea acestuia ia unele încercări dureroase. Misterele antice, Bar Miţva iudaică, ungerea cavalerilor medievali aveau ca principal scop afirmarea virilităţii adolescenţilor, aceste rituri îmbinînd verificarea aptitudinilor necesare exercitării funcţiilor sociale de adult, cît şi a celor familiale. Circumcizia la unele triburi africane şi la musulmani, excizia clitorisului la fetele din unele triburi din Noua Guinee, prima comuniune din biserica veche creştină sînt tot atîtea exemple de rituri iniţiatice, în care sexualul şi socialul sînt îmbinate şi care ilustrează universalitatea acestora.
Riturile pubertare nu au doar rol de control din partea grupului social al viitorului său membru, ci şi de puternic antianxiogen pentru acesta.
357.	RIVAL(M) Canada — DCI Diazepam ® Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-cior-
-	1,3- dihidro-1- metii-5-fenil-2H -1,4 - benzodiaze-pină, cu acţiune sedativ-hipnotică, anxiolitică, anti-convulsivantă şi miorelaxantă. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de DIAZE-PAM<m).
358.	RiVASilM<M) RFG - DC! Reserpină » Neu-roleptic sedativ, derivat alcaloid de Rauwolfia de tip 3,4,5-acid trimetoxibenzoic esterificat metil reserpat, cu acţiune sedativă centrală, uşor anxiolitică şi net hipotensoare. Nu se administrează în depresii, epilepsie, parkinsonism şi copiilor sub trei ani.
359.	RIVATRIL<M> Austria, Belgia, Suedia —
DCI Clonazepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic---->RIVOTRIL<M^ Anglia, Franţa, Italia,
Japonia.
360.	RIVERS Wiliiam Halse (1864-1922)® Medic şi psiholog britanic. Şi-a făcut studiile la St. Andrews în Scoţia. Interesat de fiziologia şi psihologia simţurilor, şi-a desfăşurat o perioadă activitatea sub conducerea lui E. HERING la Praga.
Preocupat de problemele antropologiei, a făcut
o	călătorie în Noua Guinee, efectuînd măsurători psihologice asupra unor populaţii primitive şi ulterior şi-a continuat studiile pe populaţii din india şi Maiaezia. Această activitate s-a materializat în doua lucrări : „The Todas” (1906) ; „Istoria societăţii malaeze" (1914).
în 1904, împreună cu MYERS şi Th. WARD, a fondat , Jurnalul britanic de psihologie”. în timpul primului război mondial, a descris „sheli shock”, semnalînd principalele elemente ale acestei entităţi clinice. Dintre lucrările sale mal importante cităm : „Instinct, inconştient” (1920) ; „Conflict şi vis” (1923) ; „Medicină, magie şi religie” (1924) ; „Psihologie şi etnologie” (1926),
910/Riv
Rivivol^; Rixiproi{M^ ; Rîs şi plîns spasmodic
361.	RIVIVOL(M) Italia-DCI Iproniazidm Anti-depresiv timoanaleptic, derivat hidrazinic de tip acid isonicotinic 2-isopropilhidrazidă, indicat în depresiile inhibate ; este lipsit de efecte sedative (necesită asocierea). Nu se administrează concomitent cu betablocante, psihostimulente şi anti-depresive timoleptice — necesită o pauză de 14 zile. Contraindicaţiile sînt în general cele ale timolepticelor IMAO.
362.	RIVORIL(M) Austria, Belgia, Canada, Sue-
dia— DCI Clortozepcm «Tranchilizant, derivat benzodiazepinic ----> RlVOTR!L(M^ Anglia, Franţa,
Italia, Japonia.
363.	RIVOTRIL<M) Anglia, Austria, Belgia, Ca* nada, Danemarca, Elveţia, Franţa, Grecia, Italia, Japonia, Olanda, Spania, Turcia—DCI Clonaze-poni • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de
tip 5-(0-clorofenil)- 1,3-dihidro- 7- nitro -2H -1,4-benzodiazepin-2-onă, cu acţiune anxiolitică, anti-convuisivantă şi sedativă. Este indicat în sevraj, toxicomanie, epilepsie petit mal, anxietate de intensitate nevrotică, cenestopatii. Are efecte secundare minime şi o bună toleranţă.
364.	RIXIPROL<m) Grecia-DCI OxprenoloI• Betablocant de tip 1-/0-(aiiloxi)fenoxi/-3-(isopro-pilamino)-2-propanoI, indicat în anxietate, distonii neurovegetative, afecţiuni psihosomatice ; are şi valenţe psihostimulente. Nu se asociază cu litiu, potenţînd efectul toxic al acestuia, si nici cu produşi IMAO BETABLOCANTE.
365.	RIZE(m* Japonia — DC! Clotiazepom © Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 5-(0-clo-rofenil)-7-etil-1, 3-dihidro-1-meti!-2H-tieno/2, 3--eM, 4-diazepin-2-onă, cu acţiune anxiolitică şi, secundar, sedativă. în utilizarea iui trebuie avut în vedere pericolul dependenţei, ca şi apariţia sevrajului la întreruperea bruscă a tratamentului.
366.	RÎS (cf. lat. rlsus) © Manifestare esenţial-mente umană, rîsui este o activitate mimică, tra-ducînd o stare emoţională provocată de o situaţie comică, dar şi de o realizare, bucurie ; poate apărea şi ca o detentă afectivă. Adesea, rîsuî exprimă un sentiment de superioritate şi, uneori, chiar de
ostilitate faţă de obiectul (situaţia, persoana) care l-a declanşat.
Centrul coordonării rîsuîui este descris de diverşi autori la nivelul nucleului ovalis ventralis al talamusului (HASSLER şi REiCHERT), la nivelul' hipotalamusului (BOTT), ;n regiunea capsulară cu solicitarea nucleilor de la bază — neostriatui^ (POECK şi PILBRI).
După RAMA, rîsul se declanşează în urma comenzilor pornite de la nivelul trunchiului cerebral şi măduvei ; coordonarea rîsului şi-ar afla sediul în regiunea rinencefalică, iar intelectualizarea sa.
—	ia nivel cortical. Pentru realizarea actului rîsului, este necesară coordonarea musculaturii-faciale, faringolaringiene şi respiratorii, uneori cu participarea muşchilor cervicali şi abdominali.
Rîsul patologic este inadecvat situaţiei, neconcordant cu motivaţia, necontrolat ca durată şp extindere (comparativ cu rîsul normal, al individului sănătos).
în epilepsie, el apare frecvent ca echivalenţă epileptică, însoţind criza jacksoniană focală, ca aură sau manifestare crepusculară a epilepsiei majore sau psihomotorii, înlocuind stadiul clonic ai* unei crize generalizate, ca echivalenţă parţială. Apare şi în encefalite, în scleroza în plăci şi, într-o formă particulară, în paralizia pseudobulbara (-> RÎS SPASMODIC).
în psihopatologie, rîsul patologic apare în maP multe circumstanţe. în schizofrenie, el este patologic prin neadecvare la situaţie sau la conţinutul ideo-afectiv, ca urmare a unor asociaţii' de idei anormale. Frecvent, în schizofrenii, apare un zîmbet stereotip nemotivat. în manie, rîsuî' apare în contextul excesivei bune dispoziţii, fiind' determinat de comportamentul ludic, urmare au glumelor puerile, dar şi cu o nuanţă de causticitate, jignire, agresivitate.
în demenţele senile, în paralizia generală progresivă, rîsul apare ca manifestare a jovialităţii sau. în contextul megalomaniei (rîsul de superioritate), în debilitatea mintală accentuată, rîsul patologic apare impulsiv, nemotivat.
367.	RÎS PARADOXAL -* AFECTIVITATE PARADOXALĂ.
368.	RÎS Şl PLÎNS SPASMODIC e Rîsul şi plîn-sul spasmodic apar rar, fiind descrise ca patogno-monice în sindromul pseudobuibar, dar şi în stări deteriorative de etiologie arteriopatică. Apar la> incitaţii minore ale mediului sau în urma evocării mintale a unor situaţii, fără a fi însă concordante ca intensitate cu aceste motivaţii. Ele se datorează, pierderii controlului emoţiona! de la nivelul instanţelor superioare. Denumirea de spasmodic se datorează faptului că musculatura feţei, parezata pentru mişcările voluntare, se contractă spontan şi puternic, respiraţia se întrerupe în expir sau-este înlocuită printr-un spasm expirator. Accesele
Roata dinţata’ ; Rjbamate^M) ; Roberts^ ; Robînson Crusoe — vîrstâ
Rob/911
de rîs pot apărea în epilepsie sub forma crizelor ^elastice.
369.	„ROATĂ DINŢATĂ” s semn • Semnul sindromului parkinsonlan, inclusiv al celui indus neuroleptic ; datorită hipertoniei musculare generalizate a tuturor segmentelor corpului, în cazul în care se realizează mobilizarea pasivă a unui segment, revenirea se face sacadat, putîndu-se evidenţia timpii mişcării (ca mişcarea lentă a unei roţi dinţate).
370.	ROBAMATE<m) SUA - DCl Meprobamat • Tranchilizant, derivat propandiolic de tip 2-me-til-2-propil-1f 3-propandiol dicarbamat, cu acţiune sedativ-anxiolitică, anticonvulsivantă şi uşor hip-
ch2-ooc -m2 fbC-C-C%-CH2-CH3 cfy-ooc ~mz ,
notică. Este indicat în nevroze cu componentă anxioasă şi depresivă, alcoolism, defirium tre-mens, unele forme de epilepsie petit mai, afecţiuni psihosomatice. Deşi fără efecte secundare evidente şi contraindicaţii, tratamentul de lungă durată nu se întrerupe brusc, putînd apărea un .„mic sindrom de abstinenţă”. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de MEPRO-BAMAT!M'.j
371.	ROBAMOL<m) SUA - DCl Metocarbamo! •
sin-
Tranchilizant, derivat de glicerol —ROBA-XAN(m> Anglia, Belgia, SUA.
372.	ROBAXANW Anglia, Belgia, Brazilia,
Canada, Elveţia, Mexic, SUA
ROBAXSN» Anglia, Belgia, Braziiia,
Canada, Danemarca, Grecia, Italia, Olanda, Suedia, SUA
—	DCl Metocarbamo! ©Tranchilizant, derivat de glicerol de tip 3-(o-metoxifenoxi)-1,2-propandiol
1-carbamat, cu acţiune predominant miorelaxantă şi anxiolitic-sedativă ; are şi valenţe analgezice.
373.	ROBERTS(s> sindrom • Sindrom cu transmitere autosomal-recesivă, caracterizat de triada „hipomelie, hipotricoza, hemangiom faciai” (HALL ^i GREEBERG, 1972), la care se adaugă grave tulburări de dezvoltare, precum şi important deficit mintal. Craniul prezintă microbrahicefalie, scheletul medio-facla! are malformaţii variate şi mai ales hemangioame capilara, membrele au grave
afectări ca : hipomelie, focomelie, absenţa unor segmente, sindactilie, clinodactiUe.
Criptorhidia şi pilozitatea capilară, cu aspect caracteristic (păr blond argintiu, subţire, rar), sînt alte semne frecvente ale acestui sindrom. Deficitul mintal este irecuperabil şi se accentuează cu vîrstă.
Această grupare semiologică, descrisă de J. B. ROBERTS în 1919, i-a sugerat lui J. HERRMANN şi colab. (1969) denumirea de sindrom pseudo-thalidomidic -> THALIDOMIDA.
374.	ROBERTSON Douglas (1837-1909) • Chirurg englez. A studiat medicina la Edinburgh şi Neuwied (Germania), fiind printre primii chirurgi care^ vor practica exclusiv chirurgia oftal-mologică. în 1869 a descris reflexul care-i poarta numele ; acesta este considerat azi ca unul din semnele paraliziei generale progresive, dar pînă la introducerea examenelor serologice a reprezentat elementul decisiv de diagnostic al luesului cerebral în general.
375.	ROBESE<M} SUA-DCl Dexamfetamină • Psihostimulent, derivat feniletilaminat de tip (-f)-a-metilfenetilamina; este o amină simpatico-mimetică, indicată în combaterea efectelor secundare ale unor psihotrope. Utilizarea în doze mari şi repetate poate duce la dependenţă.
376.	ROBINÂXW India — DCl Metocarbamo! •
Tranchilizant, derivat de glicerol—->ROBAXAN<^ Anglia, Belgia, SUA.
377.	ROBÎNSON CRUSOE - vîrstă (dupa, numele eroului principal al romanului „Aventurile lui Robinson Crusoe” al scriitorului englez Daniel Defoe, 1660—1731) • Conform teoriei epigene-tice a lui ERIKSON, care încearcă o paralelă între fazele specifice ale dezvoltării psihosociale cu cele ale dezvoltării libidinale a Eului, această vîrstă corespunde celui de-al patrulea stadiu, adică vîrstei de 6 — 11 ani (stadiul de ,,latenţă” freudian). Copilul face în această perioadă un pas înainte în cucerirea realităţii lumii, desprinzîndu-se de explorarea imaginativă din timpul jocului, printr-o participare mai concretă ia activităţile adulţilor, prefigurîndu-şi viitoarele direcţii de dezvoltare.
Deşi lumea copilului este considerabil limitată (ca şi insula lui Robinson), ea va începe să fie mai stăpînită „tehnologic" de copil. Influenţa părinţilor se limitează progresiv, copilul trecînd sub „tutela" şcolii. El începe să capete o serie de atribute, printre care şi cele ale hărniciei, perseverenţei, legate de folosirea unor unelte, aparate, mecanisme.
Printre interesele copilului apar în această perioadă şi acelea de a construi şi folosi lucruri, iar printre valoriie sale încep să se numere sentimentul datoriei împlinite şi satisfacţia muncii.
912/Roc
RocitensillC) ; Rod/pal; Rodostene{M} ; Rogers Cari
Copi!ul îşi dezvoltă „bazele tehnologiei” (ERIKSON), existînd o diferenţiere după sex : băieţii construiesc case, aeromodele, folosesc „arme”, fetiţele gătesc, cos, spală etc. Atitudinile părinţilor şi educatorilor influenţează gradul de per-
cepere a noilor abilităţi pentru „micii robinsoni”. Ridiculizarea eforturilor acestora creează sentimente de inferioritate şi insuficienţă. O atitudine instructivă şi constructivă impulsionează sentimentul de competenţă al copiilor, încurajîndu-i în dezvoltarea ulterioară.
378.	ROGTENS(MC) Grecia® Produs terapeutic care conţine două medicamente tipizate, cu acţiune diferită, dar care se complementează:
•	AMITRIPTILIN^ — timoleptic, derivat di-benzocicloheptanic;
•	DIAZEPAM— tranchilizant, derivat benzodiazepinic.
Are acţiune antidepresiv-sedativă.
379.	RO-D!ET<M) SUA — DCi Amfepramonâm Psihostimuient, derivat feniletiîaminic de tip
2-(dietilamino)propiofenonă; este o amină simpa-ticomimetică anorexigenă, cu performanţe psiho-stimulatoare inferioare AMFETAMINELOR şi cu valenţe anorexigene apropiate de cele aje FEN-METRAZiNEI. Nu se asociază cu IMAO. în timp, poate realiza farmacodependenţa. Acţiunea unei doze durează 5—6 ore. Poate fi utilizată în combaterea unor efecte secundare ale neuroieptîcelor.
3S0. RODiPAL(M) RDG-DCi Profenaminâo Neuroleptic sedativ, derivat aminofenotiazinic de tip 10-(2-dietilaminopropii)fenotiazină, cu performanţe comparabile cu cele ale produsului roma-nesc LEVOMepROMAZ1N!M>.
381. RODOSTENE(M) Canada-DCI Metapra-
mina • Antidepresiv timoleptic, derivat dibenza-zepinic de tip 10,11-dihidro-5-metil-10-(metila-mino)-5H-dinenz/b,f/-azepină, cu acţiune anti-depresivă medie şi valenţe sedative.
332.	ROERIDORM<m) Suedia — DCI EtcIorvinoP
•	Tranchilizant, derivat alkenic de tip 1-clor-3-*eti!-1-penten-4-in-3-ol, cu acţiune sedativ-hipnotică şi miorelaxantă.
383.	ROGERS Cari (n. 1901) • Psiholog american. Pe lîngă studiile de specialitate, a făcut studii de istorie, teologie, pedagogie. Participarea, în* 1922, la Congresul Mondial al Federaţiei Studenţilor Creştini, care a avut loc în China* are un profund răsunet asupra personalităţii ş* convingerilor lui, determinîndu-l să se elibereze total de opiniile religioase inoculate în familie..
Cari Rogers
îşi începe activitatea la un centru independent de psihopedagogie din Rochester. în 1940, acceptă un post Sa Universitatea statului Ohio, unde rămîne cinci ani, predă apoi 12 ani la Universitatea din Chicago şi patru ani la Universitatea din Wisconsin.
Pornind de la interesul pe care îl acordă relaţiei psihoterapeutice medic-pacient, de ia analiza, acestei relaţii din perspectiva perfecţionării mijloacelor psihoterapeutice tehnice, C. ROGERS fundamentează teoria şi practica psihoterapiei nondi-rective (-* PSIHOTERAPIE NONDIRECTIVĂ).
Roheim G. ; Rohypnol(M) f Rol f Rolfing ; Roman familial
Rom/913
Din vasta sa operă, menţionăm : „Clinical Treat-ment of Problem Child” (1940). ,,On Becoming a Person” (1961), „Freedom to Learn” (1969), „On Becoming Partners. Marriage and its Alter-natives" (1972). „C. ROGERS on Personal Power” (1977).
384.	ROHEIM Geza (1891—1953) • PsihanânTt maghiar, cu studii efectuate la Berlin, Leipzig şl Budapesta, emigrat în SUA în 1944. Fiind influenţat de doctrina freudiană, şi-a desfăşurat cariera universitară ca psihanalist ia Worcester (Massa-chusetts) şi la New York.
385.	ROHIPNOL(M) Spania - DCl Flunitroze-
sin.
pam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic—> ROHYPNOL(M).
386.	ROHYPNOLW Anglia, Austria, Belgia, Brazilia, Danemarca, Elveţia, Franţa, Finlanda, Olanda, Portugalia, RFG, Suedia — DCI Fluni-îrazepom 9 Tranchilizant, derivat benzodiazepinic
de tip 5-(0-fIuorofenil)-1,3-dihidro-1-metil-7--nitro-2H~1,4-benzodiazeplnă, cu acţiune sedativ--hipnotică, indicat în insomniile mixte ; este contraindicat în sarcină, alăptare, glaucom şi mias-tenie.
387.	ROlPNOLfM) italia - DC! Flunitraze-pam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic sin.
—>rohypnol(M).
388.	ROL (cf. fr. râie) 9 Atribuţia care revine unei persoane în contextul desfăşurării unei anumite activităţi sau al importanţei unui factor pentru evoluţia unui eveniment, proces etc. Acest sens general este investit cu accepţiuni diferenţiate în diferite ramuri ştiinţifice, domenii de activitate etc.
în psihologia socială, reprezintă aspectul complementar şi dinamic al statutului individului (R. LINTON) sau „modelul organizat de conduite privind o anumită poziţie a individului într-un ansamblu organizaţional” (A. M. ROCHERLAVE-
-SPLENLIi). Fiecare individ îndeplineşte simultan un set de roluri variabile în funcţie de sexul şi vîrstă lui, de circumstanţe, de interacţiunile cu grupul sau grupurile supraordonate, de cerinţele sociale şi valorile (modelele) culturale etc.
Funcţia de diagnostic şi, în special, de terapie pe care o are adoptarea unui rol a fost fructificată de MORENO, în psihodramă.
Indicaţia de schimbare de rol, alături de schimbarea de mediu, este frecvent utilizată în clinica psihiatrică, pentru a ameliora condiţiile exterioare favorizante în apariţia sau menţinerea procesului morbid.
Nivelul de aspiraţii neconcordant cu posibilităţile individuale, rezultatul unei supraevaluări sau subevaluări personale, imposibilitatea obiectivă sau subiectivă a realizării vocaţiei, deci implicit a îndeplinirii unui rol, sînt fenomene psihologice ades incriminate în patologia psihică.
389.	ROLAMETHAZ!NE<M) SUA - DCl Pro-
metazinâ • Neuroleptic sedativ, derivat fenotia-sin.
zinic---» ROMeRGAN(M) România.
390.	ROLAPHENT<M> SUA - DCl Fentermino •
Psihostimulent, derivat feniletilaminat de tip a, a-dimetilfenetilamină, cu efecte simpaticomime-tice şi anorexigene, utilizat în combaterea obezităţii secundare curei îndelungate cu neuroleptice PSIHOSTIMULENTE.
391.	ROLAVIL<M) SUA-DCl Amitriptilină • Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzociclohep-tanic de tip 10,11-dihidro-N,N-dimetil-5H-dk benzo/a,d/cicloheptenă-A5,Y-propiiamină, cu acţiune antihistaminică şi antiserotoninică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de AM!TRIPTILINĂ<m).
392.	ROLEXIN(M> Coreea — DCl Metocarba~
sin.
mol 9 Tranchilizant, derivat de glicerol—-*> RO-METHOCARB(M) SUA.
393.	ROLFING (de la Ida ROLF, medic american) © Sistem terapeutic constînd într-un masaj, profund cu rolul de a elibera ţesutul conjunctiv* care leagă grupe musculare în care sînt stocate,, tn opinia autorului, „atît dureri fizice, cît şi suferinţe psihice”. în mod tipic, rolfing-ul se aplică. în şedinţe rare, de-a lungul mai multor săptămîni. Nu sîntem convinşi de „localizarea subcutană” a. trăirilor psihice.
394.	ROMAN FAMILIAL (cf. fr. roman) ® Termen psihanalitic desemnînd ansamblul fantasmelor prin care un subiect nevrotic sau psihotic modifică, iegăturile genealogice rea!e, imagintnd scenarii cu sisteme diferite de relaţii familiale, precum : el este un copil înfiat; fraţii săi sînt înfiaţi şi el este-
58 - c; 833
91 Al Rom
Romanes G. J. ; Romberg—proba Romergan^1) ; Romp<itxin(M)
unicul copil al părinţilor ; părinţii reali sînt oameni importanţi din punct de vedere social. Acestea sînt numai cîteva exemple din multitudinea de „romane familiale” care pot să apară la bolnavii psihici.
„Romanul familial” apare ca o fantasmă care ar rezolva conflictele intrapsihice ale subiectului, conflicte derivate din complexul Oedip, din rivalitatea cu fraţii şi surorile, din nevoile sale de .grandoare (nevoi de compensare sau supracom* pensare). Analiza lor în raport cu realitatea şi cu dorinţele inconştiente ale subiectului este deosebit de importantă în psihoterapie.
395.	ROMANES George John (1848-1894) • 'Fiziolog şi filozof englez. Şi-a făcut studiile laCam-brrdge şi a fost profesor de fiziologie ia Londra, <ie filozofie şi ştiinţe naturale la Edinburgh şi de biofogie Ia Cambridge.
Influenţat de lucrările prietenului său DARWIN, a publicat o serie de lucrări : „Inteligenţa animală” (1881), „Evofuţia* mintală a animalelor” (1883), „Evoluţia mintală a omului” (1888), „DARWIN şi după DARWIN” (1892), în care a dezvoltat ideile evoluţioniste.
396.	ROMBERG - probă • Probă utilizată în examenul clinic neuropsihiatric. în poziţie verticală, cu picioarele lipite, la închiderea ochilor se produc oscilaţii lente şi devierea corpului în partea afectată de o leziune vestibulară. Proba este .utilă în diagnosticul diferenţial : cerebelosul nu răspunde, tabeticui are oscilaţii în toate sensurile, iar în isterie sau simulaţie răspunsurile sînt nespecifice.
397.	ROMERGAN<m) România — DCI Promot-azinâ © Neuroleptic sedativ modest, cu certă valoare antihistaminică, antiemetică, anxiolitică şi sedativă. Există un număr mare de produse similare utilizate curent, dintre care cele mai cunoscute sînt:
•	FEI\IERGAN<m) Brazilia, Canada, Mexic, Por-
tugalia, Spania ;
•	PHENERGAN(M> Anglia, Austria, Belgia, Da-
nemarca, Elveţia, Franţa,
Iugoslavia, Olanda, SUA,
(600
'N-
i
ch3
p3
'3
DORME<m>
fargan<M)
fellozine<m)
F£NAZIL<m>
GANPHEN(m)
hiberna^ LERGIGAN F.<M) LERGOBIT(m)
methazine<M)
pelpica<m>
pentazine<m>
phenerhist<M)
PI POLPHEN(E)(Mi
PROMEGAN<m)
PROMINBm>
prorex<m)
prothazin<m>
prothia<m>
PROTH!AZINE<M)
quadnite<m>
SAYOMOL(m>
THIERGAN<m>
zipan<m>
SUA
italia
SUA
italia
SUA
Japonia
Spania
Danemarca
SUA
Bulgaria
SUA
SUA
Ungaria
Venezuela
SUA
SUA
RDG
Japonia
Israel
SUA
Spania
Suedia
SUA
398.	ROMETHOCARB<m) SUA - DCI Mito-carbamol • Tranchilizant derivat de glicerol de tip 3-(o-metoxifenoxi)-1,2-propandiol 1-carbamat, cu acţiune predominant miorelaxantă şi anxiolitic-sedativă ; are şi valenţe analgezice.
399.	ROMPARKiNCM) România — DCI Trihexi-fenidilum © Antiparkinsonian prin acţiune antico-Jinergică centrală, parasimpaticolitic. Indicat în boala Parkinson şi în genere în toate formele de parkinsonism, coree, sindroame extrapiramidale.
Produse similare sînt :
ARTAN<M)	SUA
CICLODOLUM<m) URSS PARKOPAN<m)	RDG
400.	ROMTIAZIN<m) Rcrrânia — DCI Proma-zinâ © Neuroleptic sedativ moderat, cu valenţe antiemetice. Are o bună toleranţa, fiind indicat în afecţiunile psihosomatice, toxicomanii, intoxicaţie alcoolică acută, deiirium tremens. Există un număr
lOL^OJ !
Alte produse similare sînt cunoscute sub următoarele denumiri :
.ATOS!UM)	RFG
DIPHERGANCm) Polonia DiPRAZ!N'M)	URSS
CH?
i “ JHi CH2-CH2-n
RondarW ;-Ronyi; Ropledge^ ; Rorschoch H.
Ror/915
mare de produse similare, printre care pot fi enumerate :
ATARACTIL<M>	Portugalia
atarzine<m>	Canada
CALMOTAL<m)	italia
centractyl<m)	Suedia
EL!RANOL<m>	Italia
FRENIL(m>	Polonia
hyzine<m)	SUA
intrazine<m>	Olanda
nectil<m)	Grecia
neuroplegil<m)	italia
prazinecm>	Belgia
PROMAZIN<m)	Polonia
protactyl<m)	RFG
prozyl<m)	Grecia
SAVAMINE<m)	Japonia
SINOPH£NIN<m)	RDG
sparine<M)	SUA
TALOFEN‘m)	Italia
TRANQUAZINE<m) SUA	
VEROPHEN<m>	RFG
401.	RONDAR<M) Italia, SUA - DCl Oxaze-pam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-1,3-dihidro-3-hidroxi-5-fenil-2H-1,4-benzodiazepină, cu acţiune identică cu a DIAZEPA-MULUI ; fiind un metabolit al acestuia, se realizează o concentraţie plasmatică mai rapidă (patru ore) ; acţiunea sa este sedativ-anxiolitica, hipnotică, moderat miorelaxantă şi simpaticolitică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de OXAZEPAM<m).
402.	RONDIMEN‘m) RFG - DCl Mefenorex • Psihostimulent anorexigen, derivat feniletilami-nat de tip N-(3-cloropropil)-a-metiîfenetiîamină. Nu are practic efecte simpaticomimetice.
403.	RONEXINE<m) Israel - DCl Levomeproma-zinâ • Neuroleptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip (—)-10-(3-dimetilamino-2-meti!propil)-2-meto-xifenotiazină, cu acţiune sedativă, antiemetică, valenţe antidepresive şi anxiolitice. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de
levomepromazin<M).
404.	RCNYLfM) Anglia - DCl Pemolină • Psi-hcstsmuient, derivat feniletiiaminat de tip 2-amino-5-feniî-2-oxazolin-4-onă, fără efecte simpaticcmi-metice, avînd indicaţiile generale ale psihostimuienteior. Nu se administrează în afecţiuni cu componentă depresivă-» PSIHOSTIMULENTE.
405.	RO-ORPHENA<m) SUA - DCl Crferadrină $ Tranchilizant, derivat difeniîmetanic de tip N,N-diînetil -2-(o-metil -a-feni!benziloxi)etilamină, cu evidentă acţiune miorelaxantă şl unele valenţe antidepresive (de mică intensitate) ; este utilizat în special în combaterea unor efecte secundare
ale NL. Buna sa toleranţă îi conferă o utilizare fără restricţii.
406.	ROPLEDGE<M) SUA - DCl Fendimetrazinâ
•	Psihostimulent anorexigen de tip (-f-)-3,4-di-metil-2-fenilmorfoIină, cu efecte simpaticomimetice reduse, indicat în astenie, presenilitate, sevraj, toxicomanie, obezitate secundară curei NL, tulburări de dinamică sexuală ; este contraindicat în excitaţie psihomotorie, anxietate, sarcină, comi-ţial itate.
407.	ROPRAMINE<m) SUA - DCI Imipramină
•	Antidepresiv timoieptic, derivat dibenzazepinic de tip 5-/3-(dimetilamino)propil/-10,11-dihidro-5H-dibenz/b,f/azepină, cu acţiune antidepresivă,
avînd un spectru larg, incluzînd depresia endogenă. în psihoze, se recomandă asocierea cu NL bazale. Efectele terapeutice se instalează lent (12—14 zile). Este necesar ca tratamentul să fie susţinut existînd riscul recăderilor (în nevroze, minimum trei luni, în psihoze, şase luni). Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de ANT!DEPRIN<M).
408.	RORSCHACH Hermann (1884-1922) * Psihiatru elveţian, născut la Zurich. Deşi înzestrat pentru desen, s-a decis să urmeze studii medicale» sub influenţa marelui biolog HAECKEL. A studiat la Neuchatel, Berlin, Berna, Zurich (1904—1909).
S-a specializat în psihiatrie şi a lucrat la clinica universitară din Zurich, unde JUNG făcea experimente cu testul său asociativ verbal şi unde se încerca, pentru prima dată, aplicarea concepţiei psihanalitice în psihoze. între 1915—1920 a lucrat ca medic în cîteva spitale de cronici. A aplicat ef însuşi psihanaliza în tratamentul maladiilor psihice. între 1909—1913 a frecventat grupul psihanalitic de la Zurich (BLEULER, JUNG, BINS-WANGER, PFISTER). A fost vicepreşedinte ai Societăţii elveţiene de psihanaliză, fondată în 1919. în 1921 a publicat lucrarea „Psychodiagnos-tik”. La scurtă vreme după publicarea acestei lucrări, a survenit moartea sa prematură. Este autorul probei proiective Rorschach, metodă de-investigare a personalităţii, elaborată pe modelul probelor petelor de cerneală. Publicarea lucrăm
916/Ror
Rorschach: concept, specificitate, tehnica
sale a reprezentat un eşec asemănător ceiui pe care FREUD l-a avut cu „Interpretarea viselor”. Abia Ia zece ani după moartea sa, testul este reluat de diverşi specialişti. BINDER (Suedia) adaugă răspunsurile clar-obscur. BECK introduce testul în SUA, în 1936. KLOPFER fondează la New York (1939) Institutul Rorschach.
409.	RORSCHACH(T) test © Test proiectiv de personalitate, elaborat de Hermann RORSCHACR, constînd în zece planşe (cinci negru-alb, două negru-alb-roşu, trei divers colorate) cu imagini asemănătoare unor pete de cerneală ; planşele sînt oferite subiectului ca material-stimul, însoţit de următorul consemn impersonal : „Ce ar putea fi acest lucru?” Se pot face precizări, în cazul în care persoana Ie cere insistent sau afirmă că nu a înţeles consemnul ; astfel, i se va spune subiectului ca dispune de întreaga libertate asociativă, ■de un timp nelimitat; subiectul va fi asigurat că nu există răspunsuri bune sau proaste, că el trebuie să spună tot ceea ce îi vine în minte (eventual ce simte) privind aceste planşe. Planşele se oferă în poziţie dreaptă, pe orizontala, dar subiectul este lăsat să le manevreze după cum doreşte. Nu
i	se dau alte explicaţii suplimentare, cel mult i se repetă consemnul şi faptul că este liber să spună tot ceea ce îi vine în minte. Atitudinea examinatorului este neutră, binevoitoare. Se notează cu •exactitate : răspunsul propriu-zis (ceea ce subiectul afirmă sau neagă, ca semnificant, despre planşă), comentariile, gesturile, reacţiile spontane, latenţele prelungite (atunci cînd apar), poziţiile în care subiectui întoarce pianşeie (notate prin simbolurile :	A,	poziţie orizontală;
< / >, poziţie laterală, dreapta sau stînga ; y, poziţie inversă), comentariile legate de poziţii sau •de orice element al planşei. După terminarea şedinţei proiective, se poate face o anchetă asupra răspunsurilor (pentru precizări de conţinut şi de
M
localizare). Se mai cere subiectului, Ia sfîrşit, sa aleagă două planşe care i-au plăcut cei mai mult şi două planşe pe care le-a resimţit ca fiind cele mai respingătoare. Durata unei şedinţe Rorschach este, în medie, între 30 minute şi 2 ore (probă şi anchetă). O interpretare corectă a protocolului poate dura de la cîteva ore la jumătate de zi (cazul protocoalelor cu număr mare de răspunsuri, cu răspunsuri originale sau individuale şi care implică un mare număr de fenomene particulare).
Specificul probei Rorschach :
@ materialul perceptuaî — imagistic, nonver-bal, fără o structură formală determinată, care să ceară o semnificaţie determinată; © consemn care propune o maximă libertate de alegere (din ceea ce nu reprezintă nimic determinat, persoana poate alege orice care să reprezinte ceva anume) ;
© stimulul are o ambiguitate maximă, fapt care forţează ia o atitudine semantică (de semnificare, de atribuire a unor semnificaţii) ; © tot ceea ce persoana spune este interpretabil, analizabil, în aspectele psihologiei profunde ; © percepţia este doar momentul de intrare în situaţia proiectivă, blocajele care apar la acest nivel fiind primele semne de avertisment asupra unei probabile teme profunde dominante ;
© proba şi consemnul ei provoacă o relaxare a controlului conştient şi de aici fie o relaxare a cenzurii, fie o intensificare a acesteia (a acţiunii Supraeului) şi o manifestare a rezistenţelor (şi a defenseior, în genere) ;
© în perspectiva analitică, proba Rorschach stimulează regresia şi mobilizează mecanisme profunde împotriva unei angoase primitive originare ; planşele trimit la diferite stadii de organizare şi de evoluţie a fiinţei, pe parcursul ontogenie!.
Notarea răspunsurilor urmează două direcţii principale (complementare) :
© direcţia cantitativă sau statistică, dimensiunea cotarii formale, denotativul, în corespondenţă cu funcţiunea paradigmatică a limbajului (codul) ;
© direcţia calitativă sau dinamică, de interpretare în sens analitic, dimensiunea conotativă* care se referă Ia elementele analizabile, în corespondenţă cu funcţiunea sintagmatică a limbajului (mesajul).
S-a considerat răspunsul Rorschach ca operaţie în primul rînd paradigmatică, în sensul că persoana alege, din stocul lexical cunoscut, acei termeni prin care structurează un material ambiguu, informai (de exemplu, răspunsuri de tipul „liliac”, „fluture”, „urşi”). Dar prelucrarea materialului în funcţie de experienţa cognitivă şi afectivă a persoanei constă şi în combinarea elementelor, în relaţionarea lor, ceea ce revine îa un travaliu de
Ror$chach(T) test: concept, specificitate, tehnică
F;or/917
desfăşurare procesuala şi temporală a paradigmaticului ; apar astfel răspunsuri combinate, care conţin mesaje la doua sau mai multe niveluri (de exemplu, răspunsuri da tipul ,,doi vraci primitivi într-un ritual de tămăduire” sau „două .personaje într-o scenă de pantomimă gen commedia dell’arte” sau „doi vrăjitori care se apleacă -asupra destinului omenirii într-un gest benefic”),
Intervine aici ceea ce JACOBSON denumeşte funcţiunea poetică a limbajului : paradigma se substituie printr-o sintagmă în răspunsuri globale, Sinestezice şi combinatorii. Cotarea formală a răspunsurilor Rorschach se face pe trei dimensiuni principale :
9 Localizarea răspunsurilor sau aprehensiunea (G = globa! ; D — detaliu major ; Dd = detaliu minor ; Dbl = detaliu alb ; Do == detaliu oligo-fren) ; pot exista diverse combinaţii în localizările complexe : reprezintă stilul perceptiv al persoanei, modalitatea sa particulară de raportare la realitate (sintetică sau analitică, flexibilă sau rigidă); aprehensiunea este global sincretică, difuză şi imprecisă îa debilii mintal, la intelectele de limită, in sindroamele psihoorganice ; rigiditatea în aprehensiune trimite la mecanismul refulării (refugiu! In G devine securizant). Detaliul major D semnifică simţ al realului, inteligenţă concretă, simţ practic ; în proporţie mai mare de 75% semnifică limitare emoţională sau intelectuală. Detaliu! minor semnifică spirit de observaţie, analiză atentă, perseverenţă, minuţiozitate obsesională sau slăbiciune intelectuală, infantilism, perturbări emoţionale (angoasa). Detaliul alb, neintegrat în răspunsul global, semnifică agresivitate inconştienta, tendinţa spre opoziţionism, contradicţie, încă-păţînare sau sentiment de inferioritate, scrupule, indecizie. Detaliul oligofren este considerat semn de întîrziere mintală sau semn de puternică inhibiţie afectivă.
9 Determinanţii se referă 1a însuşirile răspunsului, 1a ceea ce a generat percepţia. Determinanţii sînt : forma (F), culoarea (C), kinestezia sau mişcarea (K) şi clar-obscurul, care poate fi difuz (Ciob) sau detaliat (estompaj £). Un răspuns se poate cota cu doi sau chiar mai mulţi determinanţi (de exemplu, FC sau KC sau kob. FC). Forma semnifică modul în care funcţionează inteligenţa şi gîndirea (rigid, flexibil, Săbii, integrînd afectele sau fiind perturbate de afecte). Kinestezia se referă la viaţa interioară a subiectului, de ia dinamica inconştientă, pulsională, sursă a dorinţelor profunde, îa dinamica creatoare, supusă mecanismelor sublimării ; kinestezia reprezintă, de asemenea, viaţa imaginară, fie acel travaliu imaginar care susţine creaţia, fie activitatea Imaginară compensatorie, cu caracter pronunţat nevrotic. Autorii americani consideră kinestezia analogă visului şi îi atribuie procedeele specifice visului (condensare, deplasare, cenzură, deghizare simbolică). Kines-
tezia este ea însăşi de mal multe feluri : kinestezie majoră umană (K), kinestezie animală (kan), kinestezie obiectuală (kob). Răspunsurile culoare sînt semnificative pentru funcţionarea afectivităţii şi pentru modul de adaptare afectivă. Ele pot conota impulsivitate sau agresivitate (culoare pură C), labilitate emoţională (culoare-formă CF) sau control asupra emoţiilor (formă-culoare FC). semnificaţiile clar-obscurului difuz sînt: anxietate difuză şi intensă, angoasă nevrotică, disforie. Semnificaţiile clar-obscurului detaliat (estompajul) sînt: afectivitate nuanţată, discretă sau timiditate, dificultăţi anxioase de adaptare, pesimism, disforie ; în estompaj, se produce o asociere între tendinţa de intelectuaîizare a răspunsului şi persistenţa unei angoase difuze ce trimite ia trebuinţe primare de afecţiune, prin contact fizic direct, dependenţă.
•	Conţinuturile sau registrul tematic se referă la realitatea decupată într-un răspuns sau construită în acel răspuns. Există multe categorii de conţinuturi : uman (H), animal (A), vegetai (V), anatomic (Anat.), sexual (Sx), sînge (Sg), simbolic (Sy)t geografic (Geog.). Conţinuturi mai particulare : veşminte, mască, jucării, embleme, obiecte alimentare, construcţii arhitecturale, abstracţii, elemente etc. Conţinuturile trimit la sfera de interese şi de motivaţii a subiectului, la nivelul său informaţional.
& Există o a patra dimensiune a răspunsurilor Rorschach, care ar putea fi considerată o punte de legătură între cotarea formală şî cotarea infor-mala; este vorba de calitatea de banal (Ban.) sau original (Orig.) a răspunsurilor, în funcţie de frecvenţa de apariţie a unor categorii de conţinuturi (frecvenţă stabilită statistic).
918/Ros
Rorschach<T) test; Rosenhach s semn ; Rosenboch s simptom
Cotarea informaiă a răspunsurilor Rorschach se referă ia fenomenele particulare, adică la acele calităţi ale elaborării răspunsurilor (calităţi ale travaliului asociativ şi perceptiv al subiectului) care nu se înscriu în dimensiunile cotării formale. După BOHM, există 64 de fenomene particulare dintre care cităm cîte va :
•	şocurile (şoc iniţial sau de intrare, şoc-culoare, şoc la roşu, şoc ia alb) semnifică perturbările emoţionale,- reacţiile de stupoare afectivă, perturbările în dinamica sexuală profundă, fobie ;
•	refuzul (indice de blocaj nevrotic, atunci cînd se manifestă doar ca tendinţă, şi indice de blocaj psihotic, atunci cînd subiectul nu îl depăşeşte) ;
© simetria (indice de obsesionalitate) ;
•	alte fenomene particulare : descrierile, comentariile de tip critic şi autocritic, alternativele de precizare, perseveraţii le şi stereo-tipiiie etc.
Fenomenele particulare sînt semnificative pentru perturbările dinamicii emoţionale, dinamicii sexuale, complexe, manifestări psihopatologice, de la nevroză la psihoză.
Un protocol Rorschach se interpretează în funcţie de două aspecte principale (sau categorii de aspecte) :
•	cantitativ (dimensiunea formală) ;
© calitativ (dimensiunea informaiă).
Interpretarea conţine, de asemenea, şi o analiză
a discursului proiectiv, ca atitudine semantică a persoanei în faţa unui material atematic. Protocolul Rorschach este un test care exprimă corespondenţa între stimulul semantic sau discursiv al persoanei şi structura sa psihică (Frangoise MINKOWSKA). Există, în acest sens, două modalităţi discursive esenţiale : modalitatea schizoidă, care se înscrie pe axa raţionalităţii, şi modalitatea epileptoidă, care se înscrie pe axa sen-zorialităţii. Prin analiza semantică a discursului
proiectiv, se realizează evaluarea aptitudinilor de verbalizare şi simbolizare, se apreciază modalităţile prin care individul trece de lă semantic® conotativă (procesele primare) la semantica deno-tativă (procesele secundare).
Semnificaţia analitica a planşelor Rorschach (D^ ANZIEU şi Mi reil le MONOD) :
•	planşa l : angoasa pierderii obiectului ;
•	planşa II : scena primitivă, cuplul originar;
•	planşa III : situaţia oedipiană ;
•	planşa IV : Supraeul patern ;
•	planşa V : imaginea mamei falice ;
•	planşa VI : bisexualitatea ;
•	planşa VII : separarea de partenerul matern
•	planşa VIII : mediul exterior, străin de familie ;
© planşa IX : puîsiunea morţii ;
•	planşa X : (angoasa de) îmbucătăţire, distrugerea ansamblului, cu păstrarea disponibilităţii reîntregirii şi reglării.
Semnificaţiile arhetipale în planşele Rorschach* (Mc CULLY):
•	planşa I : autoritate feminină matriarhală („the Great Mother”, Anima) ;
•	planşa II : ideea naşterii, continuitatea vieţii^ elemente bisexuale, separarea originară om* -animal ;
•	planşa NI : complexele personale, psihismul individual profund ;
•	planşa IV:	principiul masculin, puterea,,
virilitatea (Animus) ;
•	planşa V : psihismul personal primar, imaginea de sine ;
•	planşa VI : funcţionarea principiului masculin* investirea energiei masculine ;
•	planşa VII : arhetipul feminităţii, energia ş? funcţionarea principiului feminin ;
© planşa Vili : disponibilităţile adaptative ale subiectului, natura lor, lumea exterioara mediului familial, străină;
© planşa IX : transpersonalul, uniunea marilor categorii de opozite, angoasa morţii ;■
© planşa X :	arhetipul-sursă, inconştientul^
principiul inconştientului în sens larg (sursa* inconştientă profundă, simbolic: principiul marin, acvatic).
410.	ROSENBACH 8 semn © Persistenţa reflexelor abdominale în hemiplegia isterică, în contrast cu anestezia cutanată pe care o prezintă subiectul.
411.	ROSENBACH s simptom © Tremoruj pleoapelor, atunci cînd acestea sînt închise. Se întîlneşte în boala Basedow, după blefarospasm prelungit, în paralizia parţială a nervului facial, precum şi în afecţiuni psihice (isterie) sau bolî organice ale sistemului nervos central (scleroza. difuză, paralizia agitanta, tabes).
Ross-jones'T) ; Rossolimo8; Roşu Silviu ; Rousseau J. J.
Rou/919
412.	ROSENZWE1G Saul (n. 1907) • Psiholog american, doctor în filozofie (Harvard, 1932). Şi-a desfăşurat activitatea la universităţile din Pitts-burgh şi Saint Louis (Missouri). Este creatorul testului de frustraţie Picture Frustration Study "(1935), tehnică proiectivă foarte răspîndită în clinica psihiatrică, pentru valenţele psihodiagnostice, simplitatea si calitătile ei metrologice-* FRUS-TRAŢIE<t> test.
413.	ROSS-JONES(T) test • Test biologic care evidenţiază excesul de globulină în lichidul cefalorahidian. Lichidul este turnat peste o soluţie de sulfat de amoniu, peste care pluteşte ; între lichid şi această soluţie se formează, în cazul unei biperglobulinemif, un inel alb-argintiu a cărui grosime este în raport direct cu nivelul globuli-nemiei. Proba are un caracter calitativ pronunţat, fără să poată oferi însă determinări de fineţe.
414.	ROSSOLIMO8 semn • Semn care pune în evidenţă leziunea căii piramidale. Se evidenţiază prin percuţia suprafeţei plantare a degetelor, 'determinînd flexia plantară rapidă a acestora, idînd aparenta unui reflex de prehensiune,
415.	ROSTAN Leon Louis (1791-1866) • Psihiatru francez. Lucrează ca asistent în cîteva spitale din Paris. Este elevul lui PINEL. îşi susţine, în 1812, teza ,,Sur le charlatanisme”, atingînd, în fond, problema simuiaţiei. A fost preocupat de domeniul magnetismului şi al metaloterapiei. Articolul „Du magnetisme animal", din „Dicţionarul de medicină’' din 1825. îi aparţine,
416.	ROŞU Silviu (1908-1971) • Psihiatru român. Studiile de medicină şi le face la Facultatea din Cluj, pe care o absolvă în 1935 ; încă din ultimul an de studenţie, lucrează ca preparator la clinica de psihiatrie. în perioada 1946—1964, străbate treptele ierarhiei universitare, manifes-tîndu-se ca o prezenţă activă la congresele de psihiatrie naţionale şi internaţionale, urmărind în permanenţă o orientare modernă a lucrărilor sale ştiinţifice, axate pe probieme de nosologie, psi-hofarmacologie şi neurofiziologie. Ctitor al actualei clinici clujene de psihiatrie, a fost vicepreşedinte al Societăţii Române de Psihiatrie.
417.	ROTACISM (cf. gr, rhotakismos — de la rhota, numele grecesc al literei R) $ Dislalie de sunet, constînd în dificultatea sau imposibilitatea pronunţării literei „R”, consecutivă nerealizării unei vibraţii normale a vîrfului limbii şi vibrării compensatorii a vălului palatin.
418.	ROUSSEAU jean Jacques (1712-1778) ® Născut la Geneva, filozof iluminist, pedagog, scriitor şi muzician francez. Pornind de la idealizarea naturii, ROUSSEAU are o privire critică la adresa societăţii şi civilizaţiei, care, după opinia lui, ar
duce la coruperea omului ; condamnă inegalitatea economică generată de proprietatea privată, inegalitatea politică şi despotismul. ROUSSEAU nu condamnă orice societate, ci numai alcătuirile sociale care generează inegalitate economică, politică etc. Idealul său îl constituie o societate a libertăţii şi egalităţii tuturor. Considerînd că
jean Jacques Rousseau
puterea de stat este legitimă numai atîta vreme cît se întemeiază pe „contractul social’', pe înţelegerea încheiată între indivizi, în virtutea căreia ei cedează o parte din drepturile lor comunităţii, ROUSSEAU subliniază că adevăratul suveran nu poate fi decît poporul, preconizînd ca ideal de stat republica patriarhală în care cetăţenii pot aproba în mod direct legile.El privea ca legitimă insurecţia poporului asupra despotismului. Doctrina sa politică a devenit platforma democraţiei sociale iacobine în timpul Revoluţiei franceze de Ia 1789.
jROUSSEAU a criticat religia şi biserica oficială, dar a rămas adept al deismului, pe care îl consideră ca o religie bazată pe sentiment.
Pe tărîm literar, poatefi considerat ca precursor al romantismului european, mărturie fiind romanul epistolar „lulia sau noua Eloiză" (1761), precum şi lucrarea autobiografică „Confesiuni” (1782— -1789).
Ca muzician, ROUSSEAU compune muzică de operă („Vrăjitorul satului”, „Pygmaiion”), abor-
920/Rou
Rouy C. H. ; Roxe!; Royer-Collard A. ; Rozex(*!)
dează probleme de estetică şi de teorie a muzicii şi creează un sistem original de notaţie muzicală.
ROUSSEAU este iniţiatorul funcţionalismului în pedagogie şi unul.dintre precursorii psihologiei copilului, romanul său „psihologic” „Emil sau despre educaţie” (1762) constituind izvorul de inspiraţie (direct sau indirect) pentru majoritatea educatorilor în secolele al XJX-lea şi al XX-lea. Originalitatea şi îndrăzneala lucrării rezidă în insistenţa autorului asupra necesităţii cunoaşterii copilului înainte de a-l educa şi a necesităţii de a urma: natura în probleme de educaţie (sens în care ROUSSEAU descrie un ciclu educativ tetradic, corespunzînd maturizării corpului, simţurilor, - intelectului şi sentimentelor copilului) şi în polemica îndreptată împotriva educaţiei pozitive din secolul al XVIII-lea, care considera copilul ca pe un adult în miniatucă şi nu ca pe un adult în devenire, ce trebuie abordat ca atare.
419.	ROUY Camille Josephine Hersilie (1814— 1881) (sau ISTORIA CELUI MAI CELEBRU DELIR) • Celebră bolnavă din secolul trecut; a fost internată în 1854 la Charenton şi apoi la Salpetriere cu un delir de filiaţie (susţinea că este sora lui HENRIC al V-lea şi fiica ducesei de BERRY, încredinţată de către poliţia ţaristă spre îngrijire matematicianului Charles ROUY, tatăl ei natural), fiind, rînd pe rînd, pacienta iui CALMEIL, TR6LAT, MITIVlG, FOVILLE, PORET.
Acest periplu azi Iar se încheie cu o neaşteptată externare, în 1868, urmată de acordarea unei pensii de stat, obţinută de bolnavă pentru recompensarea „greşelii” de a fi fost sechestrată „ilegal”. După moartea sa, în 1881, Le NORMAUT de VARANNES, acelaşi care intervenise pentru externarea ei, va publica, sub titlul „Memoires d'une ailiennee” (1883), notele şi însemnările bolnavei din perioada de internare.
SiiRIEUX şi CAPGRAS vor stabili însă diagnosticul definitiv, citînd-o pe bolnavă drept un caz tipic de „folie raissonnante”.
420.	ROXEL<M) ; RO!NOID{M) SUA - DCI
Reserpinâ ® Neuroleptice sedative, derivaţi alcaloizi de Rauwolfia, de tip 3,4,5-acid trimetoxibenzoic esterificat metil reserpat, cu acţiune sedativă centrală, uşor anxiolitică şi net hipctensoare. Nu se administrează în depresii, epilepsie, parkinso-nism, copiilor sub trei ani.
421.	ROXYN(M) SUA-DCl Metamfetaminâ e
Psihostimulent cu valenţe anorexigene, derivat feniletilaminat de tip (+)-N,a-dimetilfenetilaminăI
cu acţiune şi indicaţii similare cu ce'e ale amfetamine! şi cu aceiaşi risc a! dependenţei.
' 422. ROYER-COLLARD Antoine (1768-1825)
% Psihiatru francez. Studiază la Paris, în 1802, îşi susţine teza „Essai sur l’amenorrhee”. !n 1805, este medic şef la Charenton, iar tn 1819, şeful
Antoine Royer-Collard
catedrei de medicină mintală, nou înfiinţată. Unui dintre elevii săi, BAYLE, va deveni celebru ; anumiţi autori sînt de părere că ROYER ar fi fost cel care a inspirat cercetările lui BAYLE.
423.	ROZEX(M) Japonia — DCl Reşcinnominâ Neuroleptic sedativ, derivat alcaloid de Rauwolfia de tip 3,4,5-acid trimetoxicinnamic esterificat metil reserpat, cu acţiune sedativă. Nu se administrează în cazul existenţei un** componente-depresive ; este un rr.cwcat hipotensor.
424.	RUBEOLĂ(b>(;*1. iat. rubeus „roşu”)# Boala eruptivă, de obicei benignă, care prezintă însă a gravitate deosebită atunci cînd survine la femeia însărcinată, mai ales în primul trimestru de sarcină, pentru că determină o embriopatie severă (descrisă de GREGG în 1941). Nou-născuţii sînt prematuri, prezentînd purpură trombopenică* hepato-splenomegalie, leziuni cutanate şi osoase, asociate cu multiple malformaţii cardiace, ofta!» mologice (microoftalmie, retinită, glaucom), acuş»; tico-vestibulare, micror^-.He, retardare mintală,
La aceşti copii se pot intrica şi episoade de intensitate psihotică.
425.	RUBIDIU • Cation monovalent, ale cărui potenţialităţi psihotrope au fost deseori puse în discuţie. A fost izolat, în 1861, de BUNSEN (în acelaşi an cu litiu!), din carnalit şi lepidolit Din 1880, a fost introdus în practica medicală : ca bro» midă, în tratamentul epilepsiei, iar ca ic-didă, în tratamentul luesului (BOTTKIN va dedica acestui
Rubigen^M) ; Rubinstein-Taybi^ ; Rud^ Rudote!^ ; RuinSD)
Rui/92t
-element teza de doctorat, sub conducerea lui
PAVLOV).
După fervoarea cu care acest element a fost folosit în terapie la începutul secolului, a fost dat uitării pînă în perioada anilor ’50, cînd, odată cu litiul, a revenit în actualitate. Iniţial a fost folosit ca un competitor al litiului („antilitiu”). R. FlEVE, în studii succesive, în perioada 1963—1974, a demonstrat efectul curativ al rubidiului în depresie, fără riscuri la doze situate în jurul a 1 mEqM (rubidemia normală se situează între 0,20 — —0,30 mEq/l). Cu toate acestea, sărurile de rubi-«diu nu au intrat în practica obişnuită.
G. GHONIARD şi colab. (1986) au arătat că un ■efect benefic se obţine în schizofreniile cronice în care asocierea sărurilor de rubidiu cu neuroleptice permite o reducere importantă a celor din urmă.
426.	RUBlGEN(M) Japonia — DCI Tetrabenazinâ « Neuroleptic sedativ, derivat benzochinolizinic de tip 1,3,4,6,7,11 b-hexahidro-3-isobuti 1-9,10-di-fnetoxi-2H-benzo/a/chinolizină, cu acţiune seda-ţivă şi cu o bună toleranţă.
427.	RUBINSTEIN Serghei (1889-1960) • Psiholog rus. Studiază filozofia în Germania (perioadă în care cunoaşte bine filozofia lui HEGEL) şi psihologia în Rusia, la Petersburg. în prima sa lucrare importantă, „Fundamentele psihologiei" (1935), afirmă relaţia strînsă între conştiinţă şi activitate, depăşind conceptele ce afirmau o pasivitate a conştiinţei. Opt ani mai tîrziu, fundamentează şi alte principii care vor călăuzi o lungă perioadă de timp întreaga psihologie sovietică : mintea este o funcţie a materiei, dar şi o «reflectare a realităţii materiale ; psihicul uman este o funcţie a evoluţiei istorice şi are capacitatea de a se modifica; teoria şi practica sînt unitare.
Alături de VÎGOTSKl a orientat, prin lucrările sale, psihologia sovietică spre domeniul psihologiei conştiinţei. A avut contribuţii importante privind procesele de rezolvare a problemelor de către gîndire, arătînd legăturile dintre analiză, sinteză, abstractizare, generalizare.
428.	RUBINSTEIN-TAYBI<S> sindrom • Sindrom plurimalformativ rar, caracterizat prin asocierea tinor anomalii digitale şi craniofaciale cu nanism si întîrziere psihomotorie. A fost descris de k I. RUBINSTEIN şi H. TAYBI, în anul 1963.
Afecţiunea debutează postnatai, fiind întîinita ia ambele sexe. Clinic, anomaliile morfologice constau în :
•	lăţirea policelui (semn caracteristic), a halu-celui şi uneori chiar a celorlalte degete, rea-iizîndu-se aspectul de „paletă" al acestora ;
•	dismorfie craniofacială (microcefaiie, „naevus flammeus" al frunţii, sprîncene arcuite, ptoză palpebrală, fante palpebrale antimongoloide, micrognaţie şi retrognaţie, boltă palatină ogivală, epicantus) ;
•	întîrziere psihică (constantă, dar de intensităţi variabile) ;
•	nanism armonic (semn constant) ;
•	ectopie testiculară.
La aceste simptome se pot asocia, în mod inconstant, manifestări neurologice (hipotonie generalizată, convulsii), malformaţii osoase. Etiopato-genia sindromului nu este încă precizată (după unii autori, ar fi o eredopatie precoce, după alţii, o eredopatie cu transmitere genetică necunoscuta). Evoluţia şi prognosticul sînt nefavorabile, datorită severităţii manifestărilor neurologice şi a deficitului psihic. Nu există tratament eficient
429.	RUD(S* sindrom • Sindrom cu etiologie necunoscută, rar întîlnit în practica medicală, caracterizat prin asocierea ihtiozei cu scleroder-miaşi întîrzierea psihică accentuată. A fost descris de RUD, în 1927.
Boala debutează precoce, în primele zile de viaţă, manifestările clinice constînd în: tegumente hiperkeratozice, mai ales ia nivelul marilor articulaţii, cu aspect de lichenificare (ihtioză cu scle-rodermie) ; întîrziere importantă în dezvoltarea psihomotorie a limbajului. Inconstant, au fost semnalate crize epileptice, alopecie regională sau generalizată, nanism, infantilism genital, retinită pigmentară, polinevrită. Unii autori apropie acest sindrom de sindromul Sjoegrerţ-Larsscn, în care există însă şi diplegie spastică.
Evoluţia şi prognosticul sînt nefavorabile, mai ales datorită deficitului psihic accentuat.
430.	RUDOTEL™ RDG - DCi Medazepam •
Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-2,3-dihidro-1-metil-5-feni 1-1H-1, 4- benzo-
diazepină, cu acţiune sedativ-hipnotică şi uşor
anxiolitică. Are o singură contraindicaţie : miaste-nia.
431.	RUINĂ(D* deîir (cf. lat. ruina „cădere, dărîmare”) • Delir care poate însoţi tulburările depresive (în special pe cele din presenium). Bolnavul se declară ruinat şi lipsit de orice fel de
922/Kuj
RujGo;a(T) ; Ruminoţie J Rumpf8; Rupis(M) ; Rush B.
mijloace materiale care l-ar putea ajuta să supravieţuiască. Alimentele, îmbrăcămintea, chiria, întreţinerea, eventual medicamentele par a ridica
obstacole financiare care nu vor putea fi în nici un feî trecute.
Bolnavul crede că va ajunge (el si descendenţii săi) într-o stare de mizerie fizică şi morală extremă, va fi obligat să-şi cerşească hrana sau va sfîrşi în închisoare. Uneori, ideile de ruină sînt dublate de idei cu note persecutorii (GUIRAUD) : bătrînul crede că familia Îşi ascunde bunurile de ei sau că îi priveşte cu ură cînd mănîncă, umilindu-l.
432.	RUJEOLĂ®) (cf. lat. rubeus „roşu”) • Febră
eruptivă, contagioasă, determinată de un mixo-virus, izolat de ENDERS în 1954. Boala în sine nu este gravă ; importante sînt însă complicaţiile pe care le poate atrage după sine, dintre care cea mai gravă este encefalopatia. Debutul acestei complicaţii poate surveni în ziua4—5 de boală, printr-o simptomatologie neurologică, uneori de focar, prin modificarea lichidului cefalorahidian şi a traseului electroencefalografic. Anatomopatologic, este vorba de o leucoencefalită perivenoasă demi-elinizantă, în producerea căreia sînt discutate atît rolul direct a! virusului, cît şi mecanismele imuno-patologice. Letaiitatea este de 10—15%, iar vindecarea se produce doar în jumătate de cazuri fără sechele.
O altă complicaţie deosebit de gravă a bolii este panencefalita subacută scîerozantă, care apare între 4—15 ani. Tratamentul nu este decît profilactic, constînd în vaccinare cu suşe de vaccin vii atenuate.
433.	RULETĂ RUSEASCĂ • „joc de noroc” cu
puternică implicaţie psihopatologică, în care partenerii de joc mizează pe însăşi existenţa lor biologică. Jucătorii îşi îndreaptă spre tîmplă un pistol automat în încărcătura căruia nu se află decît un singur glonte a cărui poziţie este necunoscută. Apăsarea pe trăgaciul armei se face succesiv de cei doi (sau mai mulţi) parteneri aflaţi in joc. Desigur că declanşarea mecanismului de tragere al pistolului (care poate fi mortală) cere — în cazul în care ,,jucătorul" nu are idei de sinucidere evidente — o enormă concentrare de voinţă şi generează anxietate deosebit de puternică, întrucît subiectul se află Intr-o situaţie extremă pe care nu o poate influenţa.
Acest „joc” pare să izvorască dintr-o concepţie profund fatalistă, ce exista la un moment dat la nivelul unor pături ale intelectualităţii ruse din secolul trecut. Atracţia pe care această „încercare supremă” o exercită asupra „jucătorilor” provine, se pare, dintr-o simbolistică deosebită a roţii norocului care exprimă, în sensul cel mai general, instabilitatea permanentă şi eterna reîntoarcere.
Roata norocului este mai puţin imaginea hazardului, cît cea a unei justiţii imanente. Supravie-
ţuitorii unor partide de ruietă rusească prezinţi deseori tulburări reactive grave cu aspect afectiv sau paranoid, care se manifestă la interval important de timp. Printre jucători, numărul celor care prezintă tulburări psihice, este deosebit de ridicat (schizofrenii, toxicomanii, depresivii)-* JUCĂTOR! PATOLOGICI.
434.	RUMINAŢiE (cf. lat. ruminore „a rumega”)
•	Impulsiune morbidă de perseverare, meditare nesfîrşită, inutilă, obositoare, monotematică, pe care subiectul o reia în permanenţă. Ruminaţia este un aspect caracteristic ai lipsei de mobilitate psihică, al inerţiei mintale a gîndirii psihastenia eului şi nevroticului obsesivo-fobic.
435.	RUMPFS semn # Creşterea pulsului cu? 10—20 de bătăi pe minut la bolnavii cu neurastenie, atunci cînd sînt apăsaţi în punctele pe care le acuza ca dureroase. Semnul, descris de Th. RUMPF, are puţină specificitate, neputînd constitui un criteriu pentru diagnosticul neurasteniei.
436.	RUPIS(M) japonia — DCl Citicoiinâ • Psihostimulent cu o structură chimică particulară* de tip colină citidină S’-ester pirofosfat, cu acţiune
rlH>
(*> ou	i	)
0	0	rşj;	ţi/)
-iu Oii
psihostimulentă şi anorexigenă ; nu are, practic^ efecte simpaticomimetice.
*	437. RUSH Benjamin (1746-1813) • Psihiatru* american. Studiază la Philadelphia şi apoi la Edin-burgh, ca elev al lui CULLEN, de la care a preluat o serie de idei. A colaborat la Londra cu HUNTER: şi l-a însoţit, pentru o^scurtă perioadă, pe Benjamin FRANKLIN la Paris. în 1776, a fost printre primii semnatari ai Declaraţiei de Independenţă de la 4 iulie. A fost primul medic american care s-a consacrat psihiatriei. A publicat, în 1786, „Cercetări» asupra influenţei cauzelor fizice asupra facultăţilor mintale”, iar în 1812, ..Cercetări şi observaţi] medicale asupra bolilor spiritului”, lucrare considerată drept primul manual de psihiatrie american, De asemenea, a avut merite în organizarea şi dezvoltarea asistenţei psihiatrice, creînd primul; spital de psihiatrie la Philadelphia, în 1780.
438. RUSSELL8 semn • Escoriaţii, plăgi ale degetelor mîinii, rezultate din efortul repetat depus de
Ruth-artord^^sindrom i Rutină 1 Rydimaî(MC) ; Ryser(m
Rvs/923
subiecţi cu buiimie mintala, în scopul provocării vomei.
439.	RUTHERFORD(s) sindrom • Complex simptomatic cu transmitere ereditară, care grupează următoarea triadă :
•	dlstrof ie şi opacifiere corneană ;
m hipertrofie gingivală cu întîrzierea apariţiei dentiţiei ;
m întîrzierea dezvoltării psihomotorii.
A fost descris în 1931.
440.	RUTINĂ (cf. fr. routine) • Atribut a! unei activităţi a cărei desfăşurare este simplificată prin deprinderi automatizate, cere efort minim şi nu mai presupune control conştient permanent. Spre activităţi de rutină, care nu necesită adaptare promptă la schimbări de sarcină sau condiţii, ci doar desfăşurarea automată a unei serii de deprinderi, sînt orientaţi subiecţi cu deficit psihomotor, senzorial, intelectual, mixt, defectuali în stadii de remisie, care pot fi încadraţi într-o activitate organizată.
Atitudinea de rutină în desfăşurarea unei activităţi presupune rigiditate şi rezistenţă la schimbarea schemelor de acţiune, absenţa sau atenuarea •motivaţiei intrinseci şi predominanţa motivaţiei extrinseci. Este un obstacol în adaptarea suplă îa realitate, în calea unor soluţii noi şi eficiente.
Rutina, ca atribut al unei activităţi sau ca atitudine, implică legea minimei rezistenţe şi a minimului efort.
Personalităţile instabile sa acomodează cu dificultate într-o muncă de rutină, în timp ce tipurile de personalitate cu mare inerţie psihica (epileptici, distimici etc.) se încadrează perfect într-o astfel de activitate, care nu presupune schimbări bruşte de condiţii, sarcini, mijloace.
441.	RYDIMAT<mc) Grecia • Produs terapeutic
care conţine doua medicamente cu aceeaşi acţiune, care se compiementează :
•	MEPROBAMAT(M| - tranchilizant, derivat propandiolic ;
•	HIDROXIZ!N<m> - tranchilizant, derivat di-fenilmetanic
Are acţiune anxiolitic-sedativă potenţată.
442.	RYSER m' Australia - DCI Ressrpinâ •
Neuroleptic sedativ, derivat alcaioid de RauwoIfia de tip 3,4,5-acid trimetoxibenzoic esierificat metil reserpat, cu acţiune sedativă centrală, uşor anxiolitică şi net hipotensoare. Nu se administrează, în depresii, epilepsie, parkinsonism, copiilor sub trei ani,
INDEX ALFABETIC PENTRU
—	boli (B>
—de!iruri(D)
—fobii(F>
—	halucinaţi^11)
—medicamente<M)
—	betablocante
—	neuroleptice
—	psihostimulente
—	timoanaîeptice
—	timoleptice
—	tranchilizante
—	medicamente compuse(MC>
—	personalităţi (date despre)
—	semne/simptome8
—	sindroame*5*
—	teste(T)
926
Index alfabetic — boli
Sînt cuprinse în ordine alfabetică, pentru iîtereie M — R, principalele boli(B), deliruri(D), fobii(F), halucinaţii(fI), medicamante(M), personalităţi cu implicaţii în dezvoltarea psihiatriei, semne/si mptome8, sindroame(S) şi teste(T), cu indicarea numărului termenului în cadrul literei şi cu pagina respectivă unde este tratat.
Exemple :
Pentru boli(B), deliruri(D), fobii(F), halucinaţii(Ii-, semn/simptorn\ teste'T;f datele oferite sînt dispuse după modelul :
Denumirea: (B), (D), (F), (H), s, (S),(T) sinonime, trimiteri etc, Nr. crt. Nr. pag.
MEYNET(B) boaiă NEVINOVĂŢIE^ delir OMBROrOBIE(F)
POUSENZOR!ALE(H) halucinaţii QUiNQUAUD3 semn MIDAS{S) sindrom
Pentru medicamente(M) şi medicamente compuse (MC% datele oferite sînt dispuse după modelul :
Denumirea	Ţara	D.C.l.	Derivat	Nr.	crt.	Nr,	pag.
produsului
f)nebunia reumatismală”	M 419	106
,, vi novat fără vină”	N 209	243
teama de ploaie	O 112	320
sin. —>MULT!SENZOR!ALE(H}	P 631	583
tremor fin al mîinii	Q 33	800
,.libertinaj feminin”	M 449	111
MOXADRIL(M) Franţa NONESTON(M) Grecia OXAZEPAM(M) România PROPRANOLOL(M) România QUILONORM(M> SUA
Amoxapină Sulpiridă Oxazepam Propranolo! Acetat de litiu
Dibenzazepinic
Benzamidic
Benzodiazepinic
Propanolic
M 687
N 344 O 259
P 937 Q 30
168
270
348
642
800
Pentru personalităţi implicate În dezvoltarea psihiatriei, dateie oferite sînt dispuse după modelul :
Numele şi prenumele
Anii
Date
Nr. crt. Nr. pag.
MARCUSE HERBERT (1898-1985) filozof german OBREGIA ALEXANDRU (1860-1937) psihiatru român
BOALĂ(E>
MARCHAND(B)	—	encefalită cu etiologic necunoscută (1939)
MARCHIAFAVA-BIGNAM!(B)- demenţe toxice
MARFAN(B)	-	sin. PARALIZIE SPASTICĂ EREDOSIFiLITICĂ<B)
MARINESCU—SJOEGREN(B) — oligofrenie, ataxie, cataractă
sin.
—> CLEPTOMANIE
—	manifestări psihice
—	sin. BOALA URINILOR CU MIROS DE ARŢAR
—	,,nebunia reumatismală"
—	manifestări psihice
—	semne psihice şî neurologice
—	manifestări psihice
—	manifestări psihice
—	sin. SCLEROZĂ LAMINARĂ CORTICALĂ
—	manifestări psihice
M
O
97
39
36
300
MATTEY-MARCiB>
MAYER-BETZ<b)
MENKES<B)
MEYNET<B)
miastenie<b> minamata(B) miopatie senilă<b>
MONOSOMIE 21<bS MOREL<b)
morquio(B)
M 95	36
96	36
100	36
114	39
156	51
169	53
280	81
419	106
428	108
433	117
514	123
629	149
651	157
672	161
index alfabetic — boli
927
neumann-cohn<b) — formă de demenţă presenifă	N	146
NEVROZĂ<B)	— consideraţii generale	228
•	(de) ABANDON	229
•	ACTUALĂ	230
•	ANAGAPICĂ	231
•	(de) ANGOASĂ	232
•	(de) APĂRARE	233
•	(de) ASCENSIUNE SOCIALĂ	234
•	(de) CARACTER	235
•	CARDIACĂ	236
•	(de) COMPORTAMENT	237
•	(de) DEPERSONALIZARE	238
•	DEPRESIVĂ	239
•	(de) DESTIN	240
•	(de) ESEC	241
•	FAMILIALĂ	242
•	FOBICĂ	243
•	(de) FRICĂ	2-4
•	IMPULSIVĂ	245
•	INFANTILĂ	246
•	INSTITUTIONALĂ	247
•	ISTERICĂ	248
•	MARITALĂ	249
•	MOTORIE	250
•	NARCISICĂ	25:
•	(de) NEORESPONSABILITATE	'	252
•	NOOGENĂ	253
•	OBSESIVO-COMPULSIVĂ	254
•	(de) ORGAN	255
•	POSTOPERATORIE	256
•	SISTEM ICĂ	257
•	(de) SPAIMĂ	258
•	A TICURILOR	259
•	(la) TINERI	260
•	(de) TRANSFER	261
•	TRAUMATICĂ	262
NIEMANN —PICK(Ji)	— boală autosomai-recesivă	279
sin.
OATMAN(,i)	- sin. BATTEN-MAYOU<B)-------»VOGT-SPIELMEYER(B) O 4
OBSESIVO-COMPULSIVĂ	- nevrozat») — eti o patogen ie, forme cfinice, diagnostic	~4
sin.
OUGOFRENIE FENILPIRUV!CĂ<B) -------> FENILCETONURIE(B)	104
sin.
OUGOFRENIE POLI DISTROFICĂ -----> SAN FILIPPO(B)	105
şi MUCOPOLIZAHARIDICĂ(B>
OLIGOFRENII<b)	—- etiologie, forme clinice, diagnostic	106
OPPENHEIM<B)	- sin. MIOTONIE CONGENITALĂ	169
paget<b)	— manifestări psihice în osteodistrofia deformantă P 17
PANENCEFALITĂ SUBACUTĂ SCLEROZANTĂ (PESS)<B>	71
PARAFRENIE(B)	— sin. KLEIST(B\ psiho2ă endogenă cronică	112
sin.
PARALIZIE CONGENITALĂ—» LITTLE(B)	135
spastică*3^
PARALIZIE GENERALĂ	- sin. BAYLE<B)	136
PROGRESIVĂ (PGP)<B)
PARALIZIE HIPNAGO- -* FARASOMNIE	137
GICĂfB>
PARALIZIE ISTERICĂ<B)	— „demonstraţie ridicolă a ceea ce nu este”	138
PARALIZIE MATINALĂ{B) WEST<b)	139
204
245
247
248
248
248
249
249
249
250
250
250
250
250
250
251
251
251
251
251
253
253
253
253
254
254
254
254
254
254
254
255
255
255
255
256
206
283
302
316
316
316
322
353
358
364
369
369
372
372
372
928
Index alfabetic — boli
PARALIZIE PERIODICĂ — variante clinice, circumstanţa FAMILIALĂ<B)
PARALIZIE PROFESIONALĂ A NERVULUI MEDIAN™*
PARALIZIE PROFESIONALĂ A NERVULUI PERONIER-»*
PARALIZIE PSIHICĂ NOTHNAGEL(B)
sin.
PARALIZIE PSIHICĂ A ---------» BALINT'si
VEDERII'»)
PARALIZIE A SOMNU- — episod hipersomnic, anxietate LUI<B)
PARALIZIE TODD'B)	-	paroxism în G.M. (posibil)
PARANOIE*1*’	—	etiologie, forme clinice, diagnostic, evoluţie
PARAPLEGIE<B)	—	manifestări psihice
PARAPLEGIE ISTERICĂ® —	manifestări psihice, neurologice
sin.
PARAPLEGIE A LACUNA- —> LEJEUNE-LHERM1TTE'B)
RILOR'B)
PARAPLEGIE SIFILITICĂ — forma clinică a meningitei sifilitice CRONICĂ<B)
parkinson<b) pelagră<b)
PELIZAEUS —MERZBA-CHER<B)
PFAUNDLER'b)
140	372
PHRENASTENIA PARE-TICO-APHASICA TARDA(B) PICKfB)
PORENCEFALIE<B) PRESBIOFRENIE<B)
PRINGLE—BOURNE-VILLE'B)
PROLAPS DE VALVĂ MITRALĂ<b) PSEUDODEMENTĂ WERNICKE<B) PSEUDOHURLER(B)
—	manifestări psihice
—	sin. AVITAMINOZĂ PP, manifestări psihice
—	manifestări psihice
—	sin. ELLIS<b) ; GARGOLISM ; HURLERfS)
MUCOPOLIZAHARIDOZĂ
sin.
-> HELLER-WAYGAND'B)
—	etiologie, forme clinice, diagnostic, evoîuţie
—	manifestări psihice
—	etiologie, forme clinice, diagnostic evoîuţie sin.
—» BOURNEVILLE'b'
—	manifestări psihice
—	psihoză isterică
—	sin. BOALA TAY-SACH3 CU ATINGERE VISCE
PSEUDOPARALIZIE
RALĂ —» CRAIG—NORMAN!B!
____	__________	—	manifestări psihice
GENERALĂ PROGRESIVĂ'8’
PSEUDOPSIHOZĂ AFEC- — manifestări afective în epilepsia temporală TIVĂ PEJERS<b)
PSIHOZĂ MANIACO- — etiologie, forme clinice, diagnostic, evoîuţie DEPRESIVĂ (PMD) <B>
PUNA(B>
BOALĂ DE ALTITUDINE ; BOALA MUNTILO R > DA COSTA(B)
RABIE<Bi
RECKLINGHAUSEN<BÎ RECTOCOLITĂ ULCE-ROASĂ<b)
REDLICH-FLATAUfBÎ
RUBEOLĂ'b)
RUJEOLî5
manifestări psihica FACOMATOZE
manifestări psihice manifestări psihice manifestări psihice manifestări psihice
141
142
143
144
145
146 157
173
174
175
176
223
331
332
495
653
797
£33
894
993
1003
1013
11;
372
372
372
372
372
373
374
379
380
380
380
391
408
409
454	560
484	562
564
536
612
620
636
655
656
656
1016	657
1170	769
1218	796
803
843
117	843
126	848
424	920
432	922
I
*
Index alfabetic — de* iruri	929
DELIRA
WACROMANIACAL^-'	—► MACROPTIC(D) M 8		8
MACROPTIC<D)	— dimensiuni mai mari ale obiectelor/fiinţelor	12	9
MANIHEISM DELIRANT*1»	— înfruntarea nesfîrşită între bine şi rău	78	33
MARTIRAJ*01	— misionarism religios fanat'-: JilV 	» ASCUNS*1»	124	41
MASCAT 01		129	43
MĂRIRE*01	— ,,istoria rolului dorit"	178	55
HEGALOMANiC0,	— putere nemărginită şi ireală	227	66
MEGALOMELANCOLIC*01	— idei de grandoare/trăiri depresive	229	68
MELANCOLIC*0'	- sin. DEPRESIV*01	241	63
MENOPAUZĂ101	— „visul ultimei reprize”	285	82
METABOLIC'™	- sin. METAMORFOZĂ*0*	347	95
METAFIZIC*™	sin. 	» COSMOGONIC*1»	352	97
METAFORIC'01	—* în intoxicaţiile cu haşiş	355	93
METAMORFOZĂ	— în schizofrenie, patolog;a de lob temporal	363	99
SEXUALĂ!0’ METEMPSIHOZĂ101	— delir megalomanie de persecuţie	377	101
MICROMANIACALful	— totul este mai mic, chia-' şi subiectul	444	110'
MISIUNE DIYINĂ01	— tip de delir expansiv	532	125
MISTIC'0'	- sin. RELIGIOS**	536	126
MIXT*Ui	sin. 	»COMBINAT*D)	561	1 34
MÎNTUIR£;D>	— „acţiuni personale în scocul salvării omenirii''	566	1 34
musitant<d)	- sin. ’CARFOLOGIE	705	172
NEGAŢIE*01	— refuz al realităţii morale sau fizice K	74	1-93
NERVOS*0'	— delirul simptomatic — sec, al XlX-lea	134	202
NESISTEMATIZAT L	— referitor la modalitatea de structurare	136	
NEVINOVĂŢIE*0*	— ,,vinovat fără vină" sin. 	> NEGAŢIE*01	209	243
NIHILIST05		286	261
ONEIROID*01	— manifestare clinică O 132		323
ONIRIC*0»	— manifestare clinică	137	324
ORGANIC*1^	— manifestare clinică	198	333
OTRĂVIRE*0’	— manifestare clinică	248	347
O.Z.N.*n{	— manifestare clinică	275	351
PALIGNOSTiCPALIN-	— falsă recunoaştere continuă F	5 38	' 355
GNOSTIC*01		47	356
PARANO!D*di	— formă a delirului în demenţa precoce (KRAEPEUN)	166	
PARAZIŢI'®	sin. 	> DERMATOZOIC(d)	198	3 36
PASIONAL*01	— paroxism a! pasiunii excesive (CLERAM3AUL i)	261	3?7
PERSECUŢIE*^	— ,.victima sigură a tuturor'' (LASEGUE, 1852)	401	425
PERSECUŢIE SOMATICA*0) (H. EY)-> PERSECUŢIE		402	*25
POLIMORF'0'	— ansamblu slab structurat a! unor idei delirante	614	531
POSESIUNE*31	— „alta fiinţă în propria fiinţă”	668	583
POSTCAROlOTOîilC D	— sindrom psihoorganic reversibil (BLANCALY, 1964)	675	590
POSTONIRiC*0'	— productivitate senzorială majoră, după episod oniric	680	591
POSTOPERATO? 1	— particularităţi, circumstanţe	683	591
PREJUDICIU MO^AL '	— delir secundar unei intervenţii	773	609
PREJUDICIU SENIL'	— „victima tuturor” — în involuţie (KRAEPELIN)	774	609
PRIMAR*0	— particularităţi, circumstanţe (WERNICKE) sin. 	» REVENDICARE*D)	821	■ 618
PROCESiyi0>		860	626
PROFESIONAL^	— ,,grija” pentru profesiune a etilicului	877	628
PSIHOMOTOR*-"	- P. GUIRAUD	1123	707
PUERPERAL*15'	— variante, particularitate circumstanţe	1207	790
PUTERE SOCIALĂ 11	- delir euforic (GUIRAUD, DiDE)	1223	796
59 - c. 833
930
I ndex alfabetic — fobii
REFERINŢĂ*0*	—	o depreciere enigmatică şi devo!cr'i2atoare	R	139
REFORMÂTOR<D^	—	avalanşă de reforme de tipuri c::V;1e	152
RELAŢIE^	—	relaţie directă cu întreg mediul
înconjurător	191
religios(D)	—	misiune divină sau „întrupare"
(GUIRAUD-DIDE)	206
RETROACTIV*1»	RETROSPECTIV^’	288
RETROSPECTIV*1»	—	ajustarea amintirilor la o realitate	294
delirantă
RET EA*—	reţea delirantă/mozaic delirant	296
REVENDICARE*1»	—	... sau a dori/rîvni şi a lupta pentru ceea	300
ce nu-ti aparţine (CUL^RE) rezidual(D)	—	... resturi delirante persistente	312
(C. NEISSER-1893)
RUINĂ^	—	pseudosărăcie cu elemente interpretative	*131
în senium
fobii(FJ
MAST!GOFOB!E<f)	—	teama	nejustificată de biciuire	M
mecanofobie(F)	—	teama	de dispozitive, aparate, mecanisme	i:3
metalofobie(F)	—	teama	de obiecte metalice
METEOROFOBIE<f)	—	teama	de meteoriţi (căderea acestora)	?«()
MICROFOBIE<f)	—	teama	de obiecte mici
MIFOFOBIE<f)	—	teama	de a nu spune minciuni	^5/
MISOFOBIE<f)	—	teama de boală contagioasă	•	533
MITOFOBIE<f)	—	teama	de mituri, legende	549
sin.
MOLISMOFOBIE*f)	--->	MISOFOBIE(F)	604
MONOFOBIE*f)	—	teama de a sta singur	620
MONOPATOFOBIE^	—	teama de boală (de a te îmbc năvi)	624
MUSOFOBIE<f’	—	teama de şoareci	708
NECROFOBIE<f)	—	teama	patologică de	cadavre, croîtire	N	59
sin.
NE0F0B»E(F)	-	sin. KAINOFOBIE<f)----» CA!NOFOBIE<f)	99
NICTOFOBIE<f)	—	teama de întuneric	278
NIKEFOBIE<f)	—	teama de a pierde poziţia cucerită	287
NOSOFOBÎE	—	teama patologică de îmbolnăvire	391
ochlofobie(F)	—	teama	patologică de	aglomeraţie	O	53
odinofobie<P)	—	teama patologică de suferinţă r<orală	69
odontofobie<f)	—	teama patologică de durere de dinţi	~;,3
ofidiofobie<p)	—	teama de reptile	83
olfactofobie(P>	—	teama de mirosuri	98
ombrofobie(F)	—	teama de ploaie	112
onomatofobie*f)	—	teama de rostirea cuvintelor	M1
ornitofobie<f)	—	teama de păsări	218
pagofobie<f)	—	teama	de gheată	P	19
panofobie(F>	—	teama	de ambianţa care devire ostilă	80
sin.
PANTOFOBIE<r)	---»	PANOFOBIE(F)	d1
PARAUPOFOBIE*f)	—	teama permanentă de greşea’ă	132
PARAZITOFOBIE<f)	—	teama de îmbolnăviri prin paraziţi	197
PARTENOFOBIE<f)	—	teama de şi pentru adolescente	249
sin.
PECAFOBIE/PECATIFOBIE<f) ------» HAMARTOFOB!E'f)	314
pedofobie(F>	—	teama de păpuşi şi/sau sugari	324
PEN!AFGBIE(F)	—	teama nejustificată de sărăcie	345
sin.
PETOFOBIE(F)	--->	CACOTENOFOBIE<f)	410
851
856
.866
.869
893
.894
894
895
898
921
45
'61
99
101
110
112
125
130
.146
148
149 173
m
195
260
261
279
306
310
310
313
315
320
32.6
343
353
361
362 368 386 395
406
408
411
560
Index alfabetic — halucinaţii
931
PîREX!OFOBIE<f)
PIROFGSI£<f)
PNIG0F081E<f)
P0lN0F08iE^}
PONOFOBiE^
POTAHQFOBIE(f)
pseudofobie(F)
psicrofobie*f)
pteronofobie*f)
RABIOFOBiE^
RADIOFOB1E<f)
R«NOFQ8^f)
RIPOFOB1£'f)
teama nejustificată de febră
teama nemotivată de incendii
teama nejustificată de sugrumare, sufocare
teama exagerată de lege (pedeapsa ei)
teama de efort fizic (muncă)
teama de apă (curgătoare)
■ fixare tranzitorie a anxietăţii flotante
CHE1MOFOBIE(f) teama de pene (cu sau fără păsări)
teama de turbare teama de a fi iradiat
teama de ceea ce este în legătură cu nasul
-	teama de gunoaie, murdărie
541
549
591
594
6 jC 68** 1000
1044
1198
5
14
337
340
halucinaţii'11’
MACROPSICE'h)
MAGNAN;i)
MlCROP3ICE!H)
MISTICE-?5
MNEZICE'®
MONOCROME'111
MONOCULARE'h)
MORFOP3ICE'11’
MULT!SSNZORIALE'h)
MUZICALE1'11’
NEGATIVE®
NONMORBIDE'11’
NORMOPS1HICE'11’
OLFACTîVE'H)
OPTICE K
OPTICO-KIN ESTEZICE <H’ OROFARINGIENE'H>
PANORAMICE'11*
PANT0F06ICE'h)
PARANO<CE'h’
POLICROME®
POLIFONICE'11’
POUSENZORIALE'11’
PROFETICE®
PSIHICE ACUSTICO-VERBALE H)
PSIHICE VIZUALE'11' PSIHOGENE'11’ PSIHOMOTORII'11’
M
—	sin. GULIVERNIENE® -----------» GIGANTICE'11’
—	halucinaţii tactile la toxicomani
sin-
—	sin. MICROSCOPICE'11’ ---------> LILIPUTANE'11’
—	halucinaţii auditive sau vizuale cu caracter mistic
—	,,halucinaţii de memorie" (FREUD)
—	halucinaţii vizuale în culoare unică
—	halucinaţii percepute cu un singur ochi
—	halucinaţii vizuale cu dimensiuni groteşti
—	asociere halucinatorie
—	adevărate ,,simfonii imaginare’*
—	„imposibilitatea perceperii imaginii în oglindă'1 \
—	trăiri halucinatorii induse
—	(LHERMITTE)
—	circumstanţe,
—	circumstanţe, sin.
—> berze®
—	circumstanţe,
manifestare
manifestare
manifestare
halucinaţii psihosenzoriale vizuale statice (fotografie) P halucinaţii terifiante, dinamice ... sau, la nevoie, ,.completarea realităţii” afecţiunile în care sînt prezente f,dialog cu vocile”
u
MULTISENZORIALE®
vizuale sau auditive, urmate de delir profetic descriere, circumstanţe
descriere, circumstanţe descriere, circumstanţe descriere, circumstanţe
PSIHOMOTORII GRAFICE'11’- descriere, circumstanţe (H. EY) PSIHONOME®
PSIHOSENZORIALE® REFLEXE K REPERCUSIVE'11)
—	gen ce halucinaţii normale, semănînd cu iluziile (QUcRCY)
sin.
---> HALUCINAŢI! ADEVĂRATE
—	asociere halucinatorie (S£GLAS, 1896)
—	sin. COMBINATE*11) > SINESTEZICE*11)
10
26
445
537
569
616
617
661
694
720
70
345
375
95
178
180 221
90
164
604
609
631
880
1081
1082
110.3
1124
1125 1129
1141
148
234
572
573 579
530
585
592
655
660
785
803
804 903 903
138
110
126
136
148
148
160
170
176
192
270
278
315
334
335 343
361
362 377 581 581
583
628
687
688 697 708 708 712
718
854
882
932
Index alfabetic — anti depresive timccr.deptice, timoleptice
MEDICAMENTE
ANTIDEPRESIVE
•	TIMOANALEPTICE (TMA)
monase(M)
monofen<m)
nardelazine«m>
nardil<m>
NEOMARSILID(M)
NERUSIL(M)
niamid<M)
NIAMIDE<m)
NIAQUIT!L'm)
NUREDAUm>
pargylin(M)
PARNATE<m)
propilniazida j;
PSICOMIDINA(M>
RIViVOL(M)
MALEXIL<m)
MANEGAN<m)
MARELINE<M>
MARONIL<m)
MARPLAN<JI)
MARPLON<m)
martimil(M)
MAXIMED(m)
MAXIVALET<m)
MELAPRAMINE<JI>
MELIPRAMIN'm)
melipramine<m>
melodin(M)
meravil<m)
MERIPRAMIN<m)
MERITAL<m)
miansan(M)
miketorin(M)
M|TAPTYUNE<m)
molipaxin(M'
MOXADRIL<m>
myroxin<m>
nebril<m)
neodalit<m)
NEOD!L<m>
NEODIT<m)
NISIDANA<m>
nogedal<m>
NOMIFENS!N(iî)
NORITREN<M)
NORMALIN<m)
normud<mî
Suedia	Etriptamină	Îndoire M	607	146
Norvegia	Fenelzină	hidrazinic	619	148
Franţa	Fenelzină	hidrazinic N	32	186
Canada	Fenelzină	hidrazinic	32	186
SUA	Plvhidrazină	hidrazinic	109	198
Spania	Benmoxin	hidrazinic	127	200
Elveţia	Ni a! am i dă	hidrazinic	266	259
Franţa	Nialamidă	hidrazinic	266	259
italia	Nialamidă	hidrazinic	267	259
Ungaria	Nialamidă	hidrazinic	447	236
RDG	P'argilină	propargilaminic P	213	338“
Angi ia	T ranilciprcmină	eiclopropilaminîc	235	395'
Portugalia	iproniazid	hidrazinic	930	641
Itaiia	Nialamidă	hidrazinic	1032	659
Italia	:r "cniaz ici	hidrazinic R	. . 361	910-
• TIMOLEP'	FiCE (TML)			
Danemarca	Femoxetină	feni îpiperidinic M	52	W
Argentina	Trazcdcnă	t riazopi ridinic	67	20
Canada	Amitrîpti I ină	d i b e nzo c i c I o he pt an) c	99	36
Israel	Clomipramină	dibenzazepinic	116	40
Anglia	isocarboxazid	hidrazinic	119	40
Franţa	(Socarboxazid	hidrazinic	120	40
Spania	Nortriptilină	dibenzocicicbeptad'enic	122	40
RFG	Protriptilină	dibenzociclo^eptadiemc	164	53
Grecia	Amitripti 1 ină	d i be nzoci c I o h e pt a nc	166	55
Japonia	Amitriptilină	dibenzocicloheptanlc	246	70
RDG	imipramină	dibenzazepinic	"255	70
Ungaria	Imipramină	dibenzazepinîc	255	70
Israel	Maprotilină	dibenzociclooctad’enîc	261	71
Canada	Amitriptilină	dibenzocicfoheptan'c	318	H9
Japonia	Imipramină	dibenzazepinic	324	09-
Anglia	Nomifensină	chinol izinic	326	90
Iugoslavia	Mianserîn	dibenzazepinic	425	107
Japonia	Amitriptilină	d i be nzoc ic 1 oh e p ta n' c	468.	1H
Japonia	Amitriptilină	dibenzocicloheptan'c	544	130
Anglia	Trazodonă	irîazopiridinic	663	146-
Franţa	Amoxapînă	ri>benzazepin*c	687	î 68
Elveţia	Fîuvoxamină	vaîerofenonic	734	A 79
Argentina	Des ip ram ină	dibenzazepinic N	4^	W
Suedia	Dlbenzepină	d’benzodiazepinic	95	19$
RFG	Dibenzepină	dibenzodiazeplnic	95	195
Finlanda	Dlbenzepină	dibenzodiazepime	9r	195
Spania	Opipramol	dibenzazepinic	296	262
Franţa	Noxiptilină	d. i be nzoc ici ohe Dta d :e n; c	331	26a
Japonia	Nomifensină	isochinolizinic	339	269
italia	Nortriptilină	o I b e n z o c i c 1 o h e d t ? d * e n i c	362	272
iaponia	Amitriptilină	dr be nzoci ci o h e ‘ c	368	27 7
RFG	Zimeldină	prepiipiridinx	378	278
Index alfabetic — antidepresive t'moleptice
933
NCRPOLAKE M>	SUA	Desipramină	dibenzazepinîc	382 270
NORPRAMIN<m)	Turcia	Desipramină	dibenzazepinîc	382 278
NORTABfJI)	Austraiia	Nortriptilină	dibenzoddoheptadîenîc	384 278
nortjm«l(M)	Italia	Desipramină	dibenzazepinîc	385 278
NORTRiLEN(M>	Elveţia	Nortriptilină	dibenzocicloheptadienic	386 278
NORTR!PTILINA:M’	România	Nortriptilină	dibenzocicioheptadienic	387 z. / 8
NORVAL<m)	Anglia	M'anserină	dibenzazepinîc	388 279
NORZ£PiNE(>I>	Portugalia	Nortriptilină	dibenzocicloheptadienic	389 279
NOVERIi'M)	Anglia	Dibenzepină	dibenzodiazepinic	410 282
novopramine:MÎ	Canada	Imipramină	dibenzazepinîc	419 283
NOVOTRIPTYN'm>	Canada	Amitriptilina	dibenzocicloheptanic	<23 284
NOVOXAPIN(K)	Spania	Doxepină	dibenzoxepînic	424 284
OASIL-M;m)	Grecia	Amitriptilina	dibenzoc’c.cheptanic O	3 236
odeoxjl(M)	Grecia	]m!pramină	dibenzazepinîc	65 309-
oppanyl(M)	Anglia	Imipramină	dibenzazepinîc	167 332
OPRIMOL<m)	Israel	Opîpramol	dibenzazepinîc	171 332
OPTIMAX'm)	Anglia	Triptofan	triptofanic	181 335
OR1GEN'm)	Ungaria	Trocimină	aminobenzilic	213 342
pacitron(M)	Anglia	Triptofan	triptofanic P	14 353
pamelor(M)	SUA	Nortriptilină	dibenzcc c : '‘-e^adienic	61 357
panpram<ne(MÎ	Anglia	Imipramină	dibenzazep n c	82 361
PAXTIB1‘-m)	Spania	Nortriptilină	dibenzoc c c-estsdienîc	304 405
PERENiUM<M)	Franţa	Toloxaton	oxazolicfimc	371 417
PERTOFRAN ' ’	Anglia	Desipramină	dibenzazep^ c	*28 553
PERTOfRANA v	Spania	Desîpramină	dibenzazeo r c	429•-553
PERTOFRANElK'	SUA	Desipramină	dibenzazepin c	429 553
PERTOFR!N<m)	Suedia	Desipramină	d>benzazepv'c	429 -553
petylylm)	RDG	Desîpramină	dibenzazeprmc	452 560
piraziool<m)	iugoslavia	Pirîindol	carbazolic	539 571
folysal:M)	Grecia	Amitriptilina	dibenzocicloheptanic	639 584
PRAGMAZONE*4'	Franţa	Trazodonă	triazopirîG ~ c	727 '599'
PRAMfNiL<M)	Anglia	Imipramină	dibenzazep r c	731 600
pramoian<M)	Polonia	Opipramol	dîbenzazeD n c	733 600
PRAVIO£L<m>	RFG	Brcmocriptrnă	ergocriptmjc	737 600
PRAZ1N)L<m)	Franţa	Carpipramină	carboxamidîc	746 601
PRESAMîNE(M)	sua‘	imipramină	dibenzazep:nic	795 612
preto<nhne(M)	Franţa	Oxitriptan	triptofanic	506 615
PRIMON«L<m>	Israei	Imipramină	dibenzazepinîc	825 618
prindol'-m)	Finlanda	Iprindol	îndoi ic	837 620
prodepress(K!	Austraiia	Imipramină	dibenzazepinîc	868 627
PROMIOOL'm)	Elveţia	iprindol	indolic	c13 640
fronool<m)	Anglia	iprindol	indolic	918 640
proth.<aoen(MÎ	Belgia	Dosulepin	dibenzotiepinic	963 647
protireline<k!	Franţa	Protirelină	prolinamîdic	966 647
FROTIR£UNUM'm)	Austria	Protirelină	prolinamidîc	c66 . 647
PRYLEUGAN,m)	RDG	«mipramină	dîbenzazepinic	c'37 • 651
PSICRONiZER*-"1	Italia	Nomifensină	ch;noiîzinic	1045 660
psychgforinms	Bulgaria	Imipramină	dibenzazepinîc	1134 784
QUrETiMl3I)	Franţa	Oxitriptan	triptofanic Q	25 800
QlHTA>'CN(,;î	Belgia	Doxepină	dibenzoxer’n'ic	37 ■ 80T
RECC KFX(îi)	Belgia	Arriiriptilină	dibenzcc ~ cheptanic R	127 848
RE LI TA CT(M»	Canada	Pr oti re lin	prolinanVo c	203 068
RELiSC Pl“'-T!'!	îtaîia	Protirelin	prolinerr c z	208 870
RCCCSTFNE21’	Canada	MelapTe mină	dibenzazer’r c	381 912
RCIÂVIL(M)	SUA	A mitriptilină	dibenzcc ^'c^eptarlc	391 Q13
RCPMH!NE<k>	SUA	îmipre mină	difcenzazepir.-JC	4C7 915
934
Index alfabetic — betablocante, neuroleptice
BETABLOCANTE (BB)
META8LEN<m)
MfKEftAN<M)
MONOB£LTIN<M)
ned<$(M)
NEOBLOC'50
NEPTAL<M)
noloten<m)
normîten<m)
GB51DAN<m)
oposim<M)
oxanol<m)
pausan(M>
PAN!M!T<m)
PINDOMEX<m)
pinloc<M)
PRADERAL<m)
PRAKTOL<m)
pralon'M;
pranolol<m)
pranon<m)
PREUS M)
prenormine<M)
PRENTfM)
PRESTÎM<JI)
prqflax<m>
pronovan<m)
propayerst<M)
PROPOL<m)
PROPRA<M)
PROPRAl<M)
recetan<m>
reducor<m>
REGLETIN<m)
RHOOiASECTRAL<M
rixiprol<M)
MACTYLţJI)
MAjEPT!L<M)
MALLOROL<M)
MARiA3TEL<M>
MAROPHEN(m)
MASO-SERPINE<m>
MAYEPT!L<m)
MEDÎLORIN<m)
MEGALECTIL<m)
MEGA?HEN,m)
MELER1L<m)
MELLARIL<m)
MELL£RETTE(M)
MELLcRETTEN<m)
MELLERETTE$<m*
MELLER(L<m)
Iugoslavia	Timolof	propanoiic	M 346	95
Japon fa	Carteolo!	carbostiriiîc	4 67	114
Argentina	Bupranoîo'i	propanoiic	614	148
Argentina	PropranoSoi	propanoiic	N 65	192
Israel	Metoprolol	propanoiic	se	194
RFG	Acebutolo*	anilidic	124	199
Argentina	Propranoloî	propano ic	336	268
Israel	Atenoloi	acetam id;c	373	278
RDG	Propranolof	propano' :	O 45	305
Argentina	Propranosoî	proparo c	162	331
Spania	Oxprenoloi	propanc c	257	348
Grecia	Propranolol	propanoiic	P 52	356
RFG	Bupranoloi	propano? ic	75	360
Finlanda	Pindoloî	propanoiic	519	568
Finlanda	Pindoîoî	propanoiic	521	569
Coreea	Propranolol	propanoiic	712	597
Finlanda	Practolol	acetanilidic	728	600
Finlanda	Practoloî	acetanilidic	' 729	'600
Norvegia	Propranolol	propano! ie	734	600
Japonia	Propranolol	propano c	734	600
RFG	Metoprolol	propano* c	776	609
Argentina	Atenoloi	acetamid^c	786	611
Elveţia	Acebutolol	ani 1 id ic	787	611
Anglia	Timoiol	morfolink	805	615
Argentina	Timolol	morfoiinic	884	629
Norvegia	Propranolol’ Propranoîo1	propanoiic	922	640
Argentina		propanolîc	928	641
Mexic	PropranofoV	propano» ic	933	641
RFG	Propranolbi	propanoiic	936	' 642
Finlanda	Propranolol	propanoiic	936	642
Italia	Butidrină	metanolic	R 108	842
Finlanda	Propranolol	propanoiic	128	848
Japonia	Alprenolol	propanoiic	170	862
RFG	AcebutoloI	isopropilaminic	318	899
Grecia	Oxprenofoî	propanoiic	36 4	910
• NEUROLEPTICE (NL) Coreea Sul pi rida		benzamid c	M 15	8
Franţa	Tioproperazina	fenotiazin:c	39	16
Suedia	Tioridazină	fenotiazinic	59	19
Grecia	Sul pi rida	benzamidic	106	37
RDG	Clorfeneţazină	fenotiazinic	117	40
SUA	Reserpină	Rauwolfia	137	45
RFG	Tioproperazina	fenotiazinic	168	53
Grecia	Haloperidoî	butirofenonic	20/	. 64
Italia	Butaperazină	fenotiazinic	224	. 67
RDG	Clorpromazină	fenotiazinic	231	68
Span i a	Tioridazină	fenotiazinic	250	70
SUA	Tioridazina	fenotiazinic	259	71
Iugoslavia	Tioridazină	fenotiazinic	259	71
Elveţia	Tioridazină	fenotiazi^ :	259	71
Belgia	Tioridazină	fenotiaz r :	259	71
Franţa	Tioridazîna	fenotUz - c	259	71
Index alfabetic — neuroleptice
935
MELCZINE<m)
MEPARIL<m)
MEPASiN<M)
MEPERGAN<m)
MEPKASERPIN<m)
MEPSROL<m)
MERESA<m)
MERiP!A<M)
MERORIUM<m)
METAM!N<m)
METARAZ1N<m)
METEXAL<m)
METHAZINE<m)
methophenazin*10
METH-ZiNE<M)
METîD^
MICEFAL‘m)
M!LEZ1N'm)
MS-LONSEREN<5n
MI!'I!7H!XEN<M,
MSNOZINAN<m)
MIRADOL<m)
MIRBANIL<m)
HiRENHL<M)
MISULVAN(M>
MIXATON!L<m)
MiXiDOL<M)
MODAL<m)
MODAUNA<m)
modecate<M)
MCDER!L<m>
MODITEN DECANOATE<M> MODITEN-DEPOW MODiTEN DEPOT'** MODITEN ENANTHATE<M) MODITEN FORŢEI MODîTEN
inyectable<m>
MODfTEN RETARD'11'
modulan(M>
MOPAZ1NE<m)
MORNIDINE<m)
nausedin(M)
NAUSIDOL<m)
navane<m>
nectil<mi
nedeltran<m)
nemactil<M)
NEOMAZINE<m)
neoproma<M)
NEORIDE<m)
NEO-SERP<m>
NECZINE<m)
NEROLET<m)
NEULACT1L(M)
Coreea
Coreea
URSS
SUA
Eiveţia
Grecia
E ‘vet ia
Coreea
Coreea
’aponia
URSS
Venezuela
SUA
F-FG
Australia
Franţa
Cehoslovacia
Cehoslovacia
Spania
Cehoslovacia E* veţi a ’ancnia Spania ^o-onia A rgenţi na /’“f‘ia -Tcntina ;onia SUA israel HaHa Anglia franţa Bulgaria
Iugoslavia hai ia Anglia
Belgia
iugoslavia
Franţa
Brazilia
Franţa
SUA’
Columbia
Franţa
Anglia
Grecia
Belgia
Spania
Coreea
japonia
Spania
Canada
Brazilia
Argentina
Anglia
Tiondaztaă
Alimemazină
Pecazsnă
Prometazină
Reserpină
Moperonă
Sul p i rida
Tioridazină
Tioridazină
Flupentixol
Procîorperazină
Sulptridă
Prometazină
Metofenazat
Prometazină
Perfenazină
Penfiundol
Levo^eDromazină
Pi pot iaz ină
Cloro^cti/en
Levc^-eoromazină
Suipt r i dă
Sulp:r că
Flufe^z nă
Sulp>rtcă
Prodorperazină
Su Iph' i că
Haloperîdol
Moiincon
Sutpinaâ
Triflucperazină
Flufenazină
Resemnam ină
Flufenazină
Flufenazină
Flufenazină
Flufenazină
Flufenazină
Flufenazină
Flufenazină Sulpiridă Metopromazină Pi pa maz ină
Prometazină
Pi pa maz ină
Tioxantenă
Prornazină
Alimemazină
Periciazină
Clorpromazină
Metopromazină
Sulpiridă
Reserpină
Levomepromazină
Trifluoperazină
Periciazină
fenotiazinic
fenotiazinic
fenotiazinic
fenotiazinic
Rauwolfia
butsrofenonic
benzamidic
fenotiazinic
fe'-cl'szinic
t‘c, stenic
fenot<azmic
berr?.rn«dic
fer ot >az mic
fenotiazinic
fe-c^azmic
fe^ :t azmic
p'per<dinic
fenotiazinic
fer ct iaz inie
t:C" antenic
fer :tiazinic
be^zamsdic
berramidic
fenct iaz inie
benzamidic
fer :t’azimc
be-zamidic
bir.’rofenonic
încJc1 *c
benzamidic
fer.cliazmic
fer ctiazinic
R.c jwolf ia
fenotiazinic
fenotiazinic
fenotiazinic
fenotiazinic
fenotiazinic
fenotiazinic
fenotiazinic
benzamidic
fenotiazinic
fenotiazinic
fenotiazinic
fenotiazinic
ticxantenic
fenotiazinic
fenotiazinic
fenotiazinic
fenotiazinic
fenotiazinic
benzamidic
Rauwolfia
fenotiazinic
fenotiazinic
fenotiazinic
259
295
296 299
301
307
321
323
328
360
370
384
387
391
397
393
429
471
4/8
489
493
525
526 529 5^-0 547 557 559 572.
578
579 581 592 594
N
71
85
86 86 86 86 89
89
90 99
100
102
102
103
104 104 108
115
116 119
129
124
125
125 127
130 132 134 138 141
141
142 145 145
594	145
594	145
594	145
594	145'
594	145
594	145
595	145
636	151
668 161
42
43 45 63 64-94
188
188
188
191
192 194
110 198 114 1-98
116	198
117	199 121 199
126	200 144 203
936
Index alfabetic — neuroleptice
NEULEPT1L(M;	Franţa	Periciazinâ	fenotiazinic	145
NEUPERIL(Mi	Franţa	Periciazina	fenotiazinic	148
NEURACTIUm*	Anglia	Levomepromizinâ	fenotiazinic	15©
•neurazine<M!	Egipt	Corpromazina	fenotiazinic	156
NEUROCIL(ln	RFG	Le vo m e p r o cn iz i n ă	fenotiazinic	3 66
NEUROLIDOL,v[)	Israel	Droperidot	butirofenonic	377
NEURON AL-R!M>	RFG	B-utaperazină	fenotiazinic	18*8
■neuro-padilm)	Italia	TrSfluoperazmă	fenotiazinic	189
NEUROPLEGiUM)	italia	Promazină	fenotiazinic	392
NEVROPROMAZINE'm!	Grecia	Corpromazina	fenotiazinic	225
NSLERGEX(M‘	Angiia	isotipendil	fenotiazinic	288
•NtPODAL<u'	RFG	Prociorperazină	fenotiazinic	292
NITOMAN*51'	Angiia	Tetrabenazma	ch i not i zi n ic	300
NiVOMAN(M‘	SUA	Trifiuoperazină	fenotiazinic	3-10
N-OBLI VON( >n	Franţa	Metilpentinol	carbamatsc	316
NON ESTON	Grecia	Su- pi rida	benzamidic	344
NORCOZINE*'-’	Japonia	Corpromazmă	fenotiazinic	356
NORESTRAN' 'r>	Grecia	S-j-piridă	benzamidic	358
normaln(Mi	japonia	Trifiuoperazină	fenotiazinic	369
NORMUM(>Ii	Italia	Supiridâ	benzam id ic	379
norofren(M)	Turcia	Pimozidă	butilpiperidinic	381
■notensil<M)	Anglia	Ace pro mazuri	fenotiazinic	400
NOVOFLURAZINE1®	Canada	Trifiuoperazini	fenotiazinic	416
NOVOR1D AZI N E •Vî *	Canada	Tioridazinâ	fenotiazinic	421
NOZINAN<5n	Elveţia	Le vo meprom iz i n a	fenotiazinic	<31
NUFAROL'52,	Grecia	S.; pi rida	benzam i g i c	~’36
NUITAL1'1'1	Franţa	Etimemazini	fenotiazinic	^37
OLDAGEN'-511	Argent ini	Homofenazmă	fenotiazinic	O 93
OMAHA1 “>	Grecia	S, oi rida	benzam id ic	111
OMCA,:,î	Austria	F-ufenazină	fenotiazinic	113
OMiTRYL‘M)	Grecia	S j-piridâ	benzamidic	116
OMPERAN<Jn	japonia	Sj pi rida	benzamidic	*23
OPELOMIN<x'	japonia	C crpromazitu	fenotiazinic	148
OPERTILiMî	Olanda	Oxipertină	îndoi ic	n 54
OHRAN10	Franţa	Pi.Tiozidă	butilpipendinic	-60
OPROMAZIN151'	japonia	Corpromazină	fenotiazinic	•"7
ORALEP M)	israel	P>mozidă	buti i pi pe i c	Ot'
■ORAP(>I;	Ungaria	Pimozidă	butilpipe ii	^58
CRAP 24'>mî	Argentina	Pimozidă	butilpip^ iw	1o3
ORAP FORTE*’1*’	RFG_	Pimozidă	butiipips i nsc	188
OR AP FUERTE'M'	Spania	Pimozidă	butilpipe o mc	188
ORAP NORMAL(}£)	Spania	Pimozidâ	butilpipe ^ ne	138
©RBINAMON<m'	RFG	T c\ an te na	tioxante	■89
ORSAN!LtM)	rin'r'	T cridazina	fenotiazinic	225
ORTHOS£RP1NA;MI	3	Reserpină	Rauwolfia	228
OXAFLUMINE'511	t	G-aflumină	fenotiazinic	255
oxypertin<M)	i	Oxipertină	indolic	270
oxyperazinem	•o rec ia	Tnf!uoperazmă	fenotiazinic	272
gzooer?in(M:’	Grecia	Sl. oi rida	benzamidic	276
PACATAL'-'1-1	RFG	Pecazină	fenotiazinic	P 4
pacedol'M)	N. Zeeiandă	Haîoperidol	butirofenonic	5
PACINOL<m	Danemarca	Flufenazină	fenotiazinic	10
PACINOL	Suedia	F.-j*enazină	fenotiazinic	1:0
PROLONGATUM10				
PACTAL5mi	SUA	Pecazină	fenotiazinic	15.
PALPEX‘M;	Mexic	Aiimemazină	fenotiazinic	58
PANECTYLîMi	Canada	Pecazină	fenotiazinic	70.
PANSED!L'r	Portugalia	Ccrpromazini	fenotiazinic	£-5
203
204
204
206
207
231
234
234
237
244
261
262
263
266
267
270
272
272
2T7
278
278
281
233
284
234
283
285
3H
320
320
320
322
327
328
331
332
336
j'37
33/
337
.'7
3?7
537
344
344
3-8
-s -
J . 'J
3 31
331
3 32
1 ■ ?
3:3
.353
333
3 5 o
358
3 r:
Index alfabetic — neuroleptice
PARATIL J!l	Fi n-landa	Su-iptndă	benzamidic	192
PARDISGL*511	Franţa	Profena mină	fenotiazinic	200
PAR£S)NAN<m	japonia	Rescinnamină	Rauwolfia	2.09
PARFEZIN<m)	URSS	Prcfenamină	fenotiazinic	212
PARKAZSNE<m'	Ungaria	Dietazină	fenotiazinic	219
PARKIN’;m)	Japonia	Prcfenamină	fenotiazinic	221
PARSIDGL'-'1'	Elveţia	Prcfenamină	fenotiazinic	244
PARSITAÎ\	Canada	Prcfenamină	fenotiazinic	244
PARSOT!L-M)	Spania	Prcfenamină	fenotiazinic	244
pasaden<m)	Belgia	Hornofenazină	fenotiazinic	254
PASOTOMiN1'0	japonia	Prodorperazină	fenotiazinic	268
FAXYL<M	Israel	Gorprotixen	ticxantenic	305
PELPHENAZINE,,’n	japonia .	Perfenazină	fenotiazinic	336
FELPICAm)	Belgia	Prometazină	fenotiazinic	337
peluces'm)	japonia	Haloperidol	butirofenonic	339
PENTAZsNE<Mi	SUA	Prometazină	fenotiazinic	353
PERATSIN'm)	Finlanda	Perfenazină	fenotiazinic	36 C
PERDURETAS	Spania	Prometazină	fenotiazinic	3t 9
ANTIHISTAM1 NiCAS'111}				
FERFENAZiN(?,:	Cehoslovacia	Perfenazină	fenotiazinic	37 4
PERFENAZiNA ”'	Mexic	Perfenazină	fenotiazinic	37-
PERFENIL M	Italia	Perfenazină	fenotiazinic	37-
PERIDOR M1	Israel	Plalcperidol	butirofenonic	37S
PERMITIL-'511	Belgia	Flufenazină	fenotiazinic	3C-
PERNAZINiUM M	Polonia	Perazină	fenotiazinic	393
PERPENA-M)	Coreea	Perfenazină	fenotiazinic	3°:
PERPHENAN(Mi	Israel	Perfenazină	fenotiazinic	395
PERVETRAL(M!	SUA	Ox i pend i 1	fenotiazinic	43-
FHENACTYL<m	Polonia	Clorpromazină	fenotiazinic	464
PHENAZ!NE'Mi	Canada	Perfenazină	fenotiazinic	466
PHENCEN'm)	SUA	Prometazină	fenotiazinic	4t~
phenergan(M'	SUA	Prometazină	fenotiazinic	471
PHENERHIST<m ■	SUA	Prometazină	fenotiazinic	472
pihotid,M!	Finlanda	Pimozidă	butilpiperidin c	513
PiNBIN<MÎ	japonia	Reserpină	Rauwolfia	517
FiPOLPHtN(E);':'	Ungaria	Prometazină	fenotiazinic	532
pirium<M;	Grecia	Pimozidă	butilpiperidinic	548
PLEGICIL M‘	Elveţia	Acepromazină	fenotiazinic	573
FLEGOMAZIN	Ungaria	Clorpromazină	fenotiazinic	575
PONSITAL'50	RFG_	îmiciopazină Sulpiridă	fenotiazinic	652
pontiride(51)	Mexic		benzamidic	6:3
PRAMIN<;Vn	Coreea	Alimemazină	fenotiazinic	730
PRAZIL<M!	Danemarca	Clorpromazină	fenotiazinic	744
PRAZINEf“if	Glanda	Pro maz ină	fenotiazinic	745
PREPARTEN(MÎ	Mexic.	Prcfenamină	fenotiazinic	791
PROCHLORPERAZIN,îi!1	SUA _	Procîorperazină	fenotiazinic	864
FROCRAZINE(îî	japonia	L eve me p ro maz; r»ă	fenotiazinic	866
FROGAN<M)	Australia	Prometazină	•cn* j ip!c	886
PROKETAZINE K	SUA	Carfenazină	rcno7' mc	893
PROLIXIN<J,)	SUA	Flufenazină	feno.i iihic	899
PROMACHEL*51	SUA	Clorpromazină	fen^i'-. r	9C0
PROMACHLOR’*	SUA	Clorpromazină	frn~J« ■ c	900
PROMACID<m)	Austria	Clorpromazină	fenr ’ i 1 .r	900
PROMACTIL<in	Spania	Clorpromazină	ir ■ r •'	901
PROHANYL<M)	Canada	Promszină	fC. /', r	902
PROMAPAR<m)	SUA	Clorpromazină	fer" ; ,‘c	903
PROMAX<m)	Grecia	Trifîuoperazina	fenotiazinic	905
promaz(M>	SUA	Clorpromazină	fenotiazinic	906
promazettes - s	Canada	Promazină	fenotiazinic	907
937
385
337
388
388
391
391
395
395
395
396
398
405
409
409
410
413
413
417
41 8
418
413
418
422,
422
422
422.
558
561
56-1
561
562
562
567
• 568
570
573
577
578
585
585
600
601
601
611
626
626
629
636
638
638
638
638
638
638
638
638
638
638
938 Index alfabetic — neuroleptice
C00v(MC)OOOrrn'C'i3NNM>(M>(>0'(MM)0CMnir)^LnLfnninNN
ronnf’t"r'r’fTi-^'t^f't^t^t'^'r^Lri^oDcocooocooocochO
vjD sO vO '-O \0
£*>	O	rst	rf-	io	tr> ■-£	—~	r-	ts~ tn	;~sj fsf rf- \q şş rv! r»J m m ^ - K &>. i~
c o	r-	r-	r«! A1	ro	Ln Ln	\6 '4 N N CD co co CD co (N m OO OD C?'	CN	C'
O' o	O	O	CfN	<>\	O'' (>	O	c\	CM>	0^CNC''CN5'-t>.0(M7'00r-r-r-	t—
t ''D C N Cjs CT- rn T- T- (N (N
U O o U U u u u
o o c c
.o .fU
O GOG C C C C
V & ,P ,
u u u u u y o u u u o u u u
’c c c c ’c ’c c ’c ’c ’c: ’c ’c 'c '-5
N ,(U
2 o
•M L.
Q-zi
N KJ N N M N M N
nrt «rj
4-J
o
rtj rţî fT< rr* ctî <Tţ rtî
O o c c ,<U ,<D
OOOO c c c c
<U ,CD ,<D <D
u y "c ‘c
O o c c d) ,<i>
o o
n =j
_Q _D
&■
u o . ' ’c 'c
- y
.£ xj
O	O	O	O	O	O	pi
c	c	c	c	c	c
.2,2 .*>.£.«> .g .2
N *-
<« <U ^ -
E E l E
POOO
n E E 3 o o
NI	o. =
it»	i.	M
p	£	<3
>ctJ C
Vţ5 Htî ><tî *j^
>ct5 >n3 C C
- ,rţj .£ .£ .£ g .E £ p ,«	C	C	o
....EcnEEcc
o m 12 o o *r. ’m -o v *) - s o p 8 9
O. CL--
E
_ __ _ o_______________
a. £ u <£ £ u u
.2 p «>
^ V_ CL nj E o O O Q_ o — u .— 1_ CL CL Q_
c.e a
(!) NI O ni <3J
5 E E 000
ni ’n ‘r; rtt nj
<u o
E E o o
8 N
CL
E E
0000000
-P P —
A i. _ t.
r) S\ 2? o. o.!
a. «2
o ,E
___ — . - o J2 _o —
iiLflittOituuiLQLwhhDuuQih^tt:
OOftriîP'S
a.
n ţj Q.f«D î3Q 3 0-3 o. >r* 3 a. £ =3 mn «5 .*73 *- rL 3	75 3 c
£ > *,0	-2,0 CO J2, J£ CUwQ^iO cS'O < op LO m
TI '2
E
O «5
rrţ Iţi ^	&\
. z; . \P-*e *c ’c fee< _ < !i) o o o
— — — 3 > CL Q_ CL
cn lli
00 00 O O O t-
O* O CTN o o o oo oo 00
a 00 co co co co 00 00 00 oo 00 00 00 00 00 00 00
! O t- fN CO M) r- (N N Ol OO
a
u
*£
*N
N
ur y ’c p 'c .5
N *£; N ™
ctf ^ fTi O
... £
13
I •■> H3 <
; cr—
N O
O C O 3 X C C îj c rt o m
£ 5 £ a: *43 5
o u
’c "O
<u *~
^ e
v M X r o o
ni ftJ 2? .2j .2? .2 .2 .S5	.!?	-™ .22
i+_ 1, Ci_- îf_ l+- U_ Cţ_. Îj_., Cui	<+—
O o o O O O O "(J OOO o o
zizzzzszzss * £
D3D33Z3Z3r)Z33D D 3 rtrtnJrtrtnJnJftirtrtnJ ro rd
c£c£c£alc£alcilc£:acalcxl ol al
u
c
72
’C
<u
a.
"a_
^ >g	"Ş
C £ N	g
fi-&£■!■!
c N <u *- cl
■8 S.9-8,-9-3
CL CD Dl Di U W
jrr!
îftj îfTÎ
c c
3’cxfl’g^’Şii % c c c c c
sL'e-1.1 e-'e-11 'e-e-e-'e- e- 'e
^ (1) S. Jj <u (D 'u u <u cu c.)	<l> cu
+J^(l)M^MWyiWWWW ^	</»
Ql-
a: cL
Di U.
'rj
< < g < •- • 33,01
f, .o (/) U w i: .
nj
X?
O	g < E < o ţT< <‘ g 33 Q 13 o —	13 Q-
c£Ui/>c£cjoa-UJi/>cnc/>
u â < ir c D
C£ D OT
’tX)
c
<
S E $ £ -
S d ~,XE t tfQ ZUJ j
<<9a5i
DDDDDD
oaaooo
h- —. ug
UJ —
i§
ZD << a: e£
a>
>- a:
o ^ ~i z
D D
23
uj — ^ o ^ C
e 2 w r^^SS.9 Ş d ir
^wpc:w7Zqq c<
Ş<>-LU-J<U41JL| w
Z.olQ-g'q'cococo «2 DDDDDDDD 9 <<<<<<<< < c£ c£ c£ c£ c£ c£ c£ c£ &
U O
LU UJ
c£ o£
Index alfabetic — izoleptke, psihostimulente,
939
REK)C!N<M>	Coreea	Rescinnamină	Rauwolfia	215	879
REMSED<m)	SUA	Prometazină	fenotiazinic	218	870
REPELTIN<m)	RFG	Alimemazină	fenotiazinic	233	820
REPOiSE(M)	SUA	Butaperazină	fenotiazinic	239	883
rescaloid<M)	Suedia	Rescinnamină	Rauwolfia	245	,884
RESCAM1N<m>	Suedia	Rescinnamină	Rauwolfia	245	884
RESC(MIN<m)	Spania	Rescinnamină	Rauwolfia	245	884
RESCS?>aATE(M)	japonia	Rescinnamină	Rauwolfia	245	884
RESC!SAN<m)	Suedia	Rescinnamină	Rauwolfia	247	885
RESCiTENS,M)	(talia	Rescinnamină	Rauwolfia	247 .	885
RESE-LAR(M)	Spania	Reserpină	Rauwolfia	248	985
RESERPIN!<m>	iapcnia	Reserpină	Rauwolfia	252	886
RESERPO!D<m)	SUA	Reserpină.	Rauwolfia.	252	886
RESERPUR<m)	Norvegia	Reserpină	Rauwolfia	252	886
reserutin(M)	japonia	Reserpină	Rauwolfia	252	886
RESiLOID<M>	Japonia	Rescinnamină	Rauwolfia	254	886
RESIME<m>	SUA	Reserpină.	Rauwolfia	255	886
RESiPAL<M>	Norvegia	Rescinnamină	Rauwolfia	256	886
resocaim(M)	Japonia	Reserpină	Rauwolfia ’	258	886
RESO< 'NE(M)	Belgia	Reserpină	Rauwolfia	258 .	886
RESFii_! >	Grecia	Reserpină	Rauwolfia	262	887
RESTFoL* r)	Grecia	Sulpiridă	benzamidic	269	888
ribor.ng(M)	Coreea	Triftuoperazină	fenotiazinic	320	• 899
RIDA2(N<m)	Israel	Ttoridazină	fenotiazinic	326	■ 900
RIVAS)N(M)	RFG	Reserpină	Rauwolfia	358	.909
rod«pal<M)	RDG	Prcfenamină	fenotiazinic	3 88	■ 913
ROLAMETHAZINE<m>	SUA	Prcmetazină	fenotiazinic	389	913
ROMERGAN<m>	România	Prometazină	fenotiazinic	397	9:14
ROMTîAZ!N<m)	România	Prometazină	fenotiazinic	400	914
RONEXtNEW	Israel	Levomepromazină	fenotiazinic	403	915
ROXEL<M>	SUA	Reserpină	Rauwolfia	420	920
ROXINOID<M)	SUA	Reserpină	Rauwolfia	420	920
ROZEX<M>	japonia	Rescinnamină	Rauwolfia	423	920
RYSER'm>	Australia	Reserpină	Rauwolfia	442	92.3
MANîAS_!T|M)	• IZOLEPTICE (LI) Hai ia Litiu carbonic			M 70	2.3
MAN!PREX<m>	Belgia	Litiu carbonic		79	.33
MIKROPLEX	RFG	Litiu carbonic		469	115
MIL!TH!N<k>	Grecia	Litiu carbonic		472	115
NEUROLEPSIN<m)	Austria	Litiu carbonic		N 174	208
NEUROUTIUM<m>	Elveţia	Litiu gluconat		180	233
PFI-UTHiUM<M)	SUA	Litiu carbonic		P 455	561
PHASAL<m)	Anglia	Litiu carbonic		460	561
plenur<M)	Spania	Litiu carbonic		577	578
PRIADEL<m)	Angiia	Litiu carbonic		817	617
QUiLONORM‘M)	SUA	Litiu acetat		Q 30	800
QU|LONUM<m)	RFG	Litiu acetat		31	800
•	PSiHOSTIMULENTE (FS)
MAGRENE<m>	Italia	Amfepramonă	propiofenonic	M 33	15
MAG RENE R<m)	Portugalia	Amfepramonă	propiofenonic	33	15
makethin(M)	Israel	Fenmetrazină	morfolinic	43	17
'	*+.	pr»	no	cn	o	v-	*t-	io	v£	M?	^	^	^	rv|	rvi	ro	m	co	o	o	o	o	^t*	o	^	co
Eo.iOiO^'bvONCOOOOOOOtDOOOv^QOOOr-r-^fSfNN^'l-S
^•^^OMDK^NOrnO^Nr-in^OO^^^W^r-NNOtnN vof<Nqnfv1^cD(î'^oOf*^vo®»^j^2^oofN(hNlrs v^.	o!	rM	rvj	r^i	rN	rn	r^j	i^i	r-i	m	n	m	'T	tj-	Tf	la)	l7>	ur,	u-j	^	^
u ’c			u 'c	o ’c				«) o c	u ‘c
E			E	E			u	’e	E
n5			nj	rtj		’c.	’c	j5	(tJ
JL> ’E	u 7S "O	u ~o ~n	’E	’-M _0) *C	u ’c	ti o	"5 M y	E	t) ’E
£	c	c	£	i<!)	s	E	O	X3	
u
*c
u u o u u u u ’c ’c ‘c "c *c ’c "E
e’e'eee e’e
<t) oj nj nj rt n3 nj
U U U U U
c ]c ;c ;E ’c
— ~	—	-5?	J3?	J5	_£?	J5	C	jrt	_Ţd	_rd
*>	.«	E
_v_v_>... u_crrc:0
o .flj ,flj ,(1) ,0) (D fl> «
E’S - E
<L> a
C C C
£ JS E
^ o o
C-DT)
5 .SS
X M M V >_ (1)	>*1	ri	fl;	J-
DIIQiî
*f!* c
6
_ £ =
P $ .E.
.I.-S. .g-
rrj
C £;
E g
1 !_ C ' : .«:=;
’c T P o... *> :tJ. £ S v frţ fli <u *5 > 5 JJ-<t<DI£2UlIZI^>Ju.u.ULL«o,
i o '2 : c .E
; E r «fl : g §.<= ■ Q-+-» *t:
> o> <i> ^
II 5 £
rţ}
,5 <*
.2-r *
<fIf ţg<<'!< g<S2 I S.gş11 i3 |
D^*<£Gi*23.£2uCoo:£uj<^w<^t/,Ji
^ a
?z
1£S
z
<
Q
w UJ
'ZL Oi Z ^ O UJ
gZD t < =i X N N <<<
zzt
UJ ctL :
DO
UJ UI
£S
Silf. 9** zis
(“ztiiSiuiiJtgee «ii
- r,- - D Z 2 - w r < X £ (J <[S3 ^<Xg!r<Ei-rz<9oS<yţow SE2t3lI<<<IIX>-!ti203 fi.iZ22o.ii.tfhl-hl-hl“2222
LU UJ OJ Uj yj III fcU UJ UJ UJ 14J UJ UJ IA) SE S: 2: îs
ssssssssşiggsgsşgş:?
£££
-.	^	~	m	ro	ro	rJ	rt-	no	ro	«+-	m	in	i.n	i	n
0fs,,tl/1®îrtnnniovO VO VO h-- r^ OO ori cn on m m CV cn CN O CN (?v O o	rJ	^	psi	r.j	(-sj	cN	H	ri	(N	(N	CN	c-i
rn oo OO CO <"0 00 00 CD fsl (N CN C"J
rnraos'f-i^^i;^,^:^:^rsj(Nr-!rnrnfn'ţr',3~<ţr^r^r,T
uo lo h-. cn
u u .y	,y .y
’c !e	.9 .9
c c ■ E .y E e
<u ci.) J3? c J2 —
Q.aJellS8^8l
e c
ni --
u	u	u	u	LJ	,y	u	u	U	
	r-	c	’c	’c	c	’c	’E	*C	
	’e	E	E	"e	0 c	’e	0 c	O c	
rcî ~	rt	ni	ni	nj	£	oi		&	
	’j->	*j3		‘^j	0	*ZT	0	0	u
	J<î)	a.)	0	O)	'CL	_0J	Cl D.		c
--	c:	c	c	’E	O !L-	’E	O	0 v_	7S
o3	oj	iflJ)	(d)	(0)	Q-U-		Q, CL u		
EEEE
(Tj r3 <t5 rd
	t(*i	><r5 c	11-i ,c	
c n	c r»	E	Vj ni	
E	E	rt -M	+J	
<^1	aJ	,0)	C)	
d.	a.	E	E	
		-T>	X5	c
E	p	<i)	C	r*
<	<r		V LU	u
<U
e-î
r.	c	•-*.	>fţj
r, •	E	E	n	o
E ^	3	-2	E	•-	E
rrî <-2	d)	,0)	*t3	E	^
o-S	e	e
lL U
ejgc §.’£ >ş
8^8 |.g 2« C j* S,«S,?
« °-T, ^ E E p c ,1 „ f f f
O u u’ <££< ^ >:>:<<<
E >rrt
fO C
£-'o
^ u f T*
< U
ÎS 3 £ E
t_ i.. £- rrt
V) Iii rri .O)
JJ = e
: t
<D <
U "6 X *
<V	X r- <1. ~ v ,
-> 3 &	D > «ju!
LLI UO 5~ (J 00
fţ? __
<fo r'S‘S = '£
CD .
(Ti
c
o 2 < ^ ^ ^
g-rt D D 3 J^U cnt/i i/) <.
<<ll3
cu 'c
ţ>0 rri < 00
< < &<
DDp
cn m < oo
a
a
u
5 X
-i- u i
X ai
îi! ° o |*~ << zz
a. _ < v<L>
« ăzo *<Z
* 7OQO
.„.	1 —1 a 1
[5S7OA
£ng<?££
OOOOh
U-J UU LU UJ IU
zzztz
X
D
a»
5*~
C- ^ u-s- Q CO V v z* 3HI-0;
oooon
UoiaÎŢg
iw uj lu is: si
zzzzz
5 iii O S g < ZŞ D
w C X — C- n
a pj 2 ^ < a ^
5 R ffiUIOO < aa c£ cz a£ >
ttooooo
2ZZZ?Z2
ujC
ZN
so
Q
OD
ZZ
^ S
°- 8
- DC5 r~
o< _i z
D D ZZ
"*:. ™ X 2; 7Z! m ±: =: <f cd c£
UjDD
< < LI! U!
CQ OQ cQ cn
0000
IndeK alfabetic — psihostimulente
(T) r*.	o,	n-*,	o,,	LO	<■*->	no	ro	^
ro ri)	r,.;,	oo	rn	tt>	o	rNI	''t	Tf-	ti	'.r>	tn
rM r-J	oJ	cN	r\i	(N	ro	ro	oo	rn	rn	rn	rn
O(NP0'fui\0Ni-0N.r-^f0?00 r—	\— r-1 <"■*■ ^ fS rM LO <-0 vO vD
CN CNl (N CN CN
r-j N.	rţ\	O'	r*"> N	M	co	CO	«—	r"J	r J	r\!	r^J	r,I
I / , lo	U*|	vf>	f i	n\	( >	V- r-J	<"'l	*-T>	vX)	%0	vO	M)	M)	\0	\D	\ii
(vi n	ro	rn	m	rn	^	■'t* ^	^	l/*>	in	i/i	lo	ui	lo	lo	lo	la	lo
NvOco\f-i\nnO’toovO(MNrnLno\0TJ'Lr)^)
vfl'Orocomn^cSchrnfnNOsovOvONNNN
fNmmfOfnTTtt<rTTTTT
r ! r-J	r*J	n	r-J	r-J	r	ns	-t	■
.< > -o	'- o	' O	(	r	h-	î '..	co	<
l/'l LT)	un	L/ 'I	LT)	LT)	U')	l.n	1-0	l
-i	ţ o	m	o	<■>.	o	O	O
I	r.y.î	OO	O	o	«■ “	*■""	*~
j	IJ~)	Lf )	'..o	\D	\Q	\Q	vo
'OK(N't'tN^"tr-mLOLrliri^^N00300N^'LOOOCM" r^. oo rs t*TNC0'r^-^'^',:î''!t',:r't-'^,::î'';î'v£>NNN09
fT^^Ln^^^NO'^sO'^^vO'^'’£)vONOsC,fxfNfVINN
								u c				o	6	
u								rti				c	c	
’c	u	y	U	u	u	u	u	Iu	u	u		nj 0) u	c'S 4~» O	
£	c	c	’c	c	’c	’c	c	O c	’c	’c	’E	o ’E	o	
rd ’+j cu	’e rd	*E _rd	■E cd	E cd	E J5	E cd	E oJ	E rd	E cd	■E cd	E cd	: C --’il	c ’e	u ’c
’E cu	_cu	<D		+-» _0)	’-P _o;	%		flJ	JL)		_0)		QJ	ş
w-	’c	’c	’c	’c	’E	c	C	E	"E	’E	E	E’c	E	o
•5			cu	cu		,0J	4T-5		^cu			'■5£	’*o	E
---
c ’c
<D CD <D
u u y ’c ’c c
U U	u
_	-	'§ .£	!e
EEE u - E E*E E.y’E-- £ £ •- £
J2_5i2~”5-£2i2J5 — c_^5 cj2i5.cj5
ri	—	—
a; a; "c	c	c ’c	o	c	o	c c	o
OJ	(1)	.1) ,<L)	C	,<D	F	,CD ,CU
,<D .CD .
cz aj u— i+~ w— <+-
<L>
c c
E E E E u ■£ .y J2 — — •— E
i Jj _-§
oj "'7 ° *Q- E
0) cu 0)
’c C _ _
OJ CU .cu CU
U U L> U U u U
C C C C C
eeee'e
rd ctî 03 a3 nj
CCCCCCCC CC
'e'e'e'e'e'e £ ’e .H E £
U	4_J	u~j	4-J	4-»	-f-J	+->	+-*	+-*	■+—»	+-*	+-"	■+-*	/*\	+-’	4—1
“	(U	CU	CD	cu	_0J
“	’c	‘c	’E	’E	’c	’E	’c	’c	’E	‘c	’E	'c	’E	o	’E	’E
o	<u	cu	CL)	cu	cu	cu	cu	cu	cu	CU	CD	, cu	CU	p	OJ	OJ
LJ	Li__L._______	Li_____	kj_____	Li_____	U—	U—	{~i—	W—	H—	v*—	>—	—
)(TÎ
-- .E cc
XJ	E	’c	^	N	N	irţ
<u	<ri	--	^	jo	^	c
__	FE	c	._
O0J^aSCOa)'E&	,<u
-o ^	E	^	£	E	£	E	s	O	=	F	F
Vi n-	?	^	^	TJ	'-5	5	<5?	c	O	j~	|
f^ p^CCCCCCgE-g-t;
v>o	v ^	v	<u	v	5	2ţ	v'&
a. LJ	LL. LL.	U,	U_	LL.	<	Q	Q_	X 2_
5CTl
c c
’e'e
rd rt
■ H—* +-*
,<D ,0)
>rtî
c
_ c__ g
c fe 8-1 rt ţi rt ^ ^ S u E
Qi) u
LU □ LL
E E ^	'-
t £ e-o g
c c £ o. a> .<u .<P r< vr v
	>Pd C		>rrt C	>fd _c		)«! C			ktî C			5rl C	>nJ C		
X <u	’i	X a)	’e	’n rd	>rd C	N rd	>cd c		’n cd	^C	5c	P rd	E rd		
o CL	+-> iSî	o CL		OJ	E	+-* 4)	£	)CTj c	OJ	’e	*£	^0)	+->	)cd c	O ■
o s_	E	o	E	£	cd	E	cd CD	~o	£	0)	cu	E rd	1	O	T3 rd ■
CL C <D LL	nj -M <U z	CL c 0) LL	rd +-> cu z	Xi c <U LL	E <	*D C &	£ <	E CD CL	~u c (D LL	+-> c CU LL	+-> c cu LL	X CU Q	OJ Z	E CD CL	Cl’ CL i
)Ctj	>ftj	3(T)	trţj
c	c	c	c
I	EE	E	E,
:	nj	rt)	rd	n3
\ -o .y g ^ ; ; ^ n ^ ^
,llU Qcllli
;tc El > cu cu . U_ Q_ l
,t: Jrtl .r N C f. c N n3
CL (U C CU cz
; ^ ^
: <D CU ) v- v- ^
. Z Z a. -
50 < y aT< < < co 2 < uo oQd 3>DDD g u- o d c
(Jo^ool-Liioo(/)(/)U.Q:Ui/)<
<n
rti
— ctS
rd
-!5tioc<<<<<-jz	__
7d "53 lDDDDD c^ — ^b'^DlS^D — «D-±îcDLL.t/)t/)t/)cocn±iLuQicQ00C/)iDt/)LiJcQcoLiJ
ir} «i •~ TJ co
S ÎS OO
E •-
Ort
i c <-
«î D
:u^i
O Z. n cn^
LU LU UJ UJ Ud OQ CO QQ OQ £â
______J £Q CD
0000000
CUI ÎS'E z^z
1 T nZOiiia:
:?g5DOQ
L < {- £ o >
Z^hXXX
000000
Q - s? Ş»
W 7UJ
—i r oi ~ cl
o^<x<
7 iii -J uj I
mCQU^0
fflZZZZ
<<<<<
Q. CL CL &. 0-
i E
ui 2 z<
zi
< UJ Ou fâ-
7° Z ai
CiD
o
fe-i-K. iiul.
CU 0^ UJ UJ 0-0-
Xz-
X
x t: v 2
“ x Q
LU UJ IXI X
o- a. cl a.
o E ^ <
Z Z
LLI UJ
X X
Pt
g S 1 - iu Z
Oq Q uj
z z
UJ UJ
X X
e-u-
z
ig
Oh
z z
UJ UJ
X X
CL Cu
j X X X:- -7-■ - J
- - - ' 2do
IZZ
^jxotOTîrzzzzzzzz ujlu-- -oooooooooo
j X’zs t, jS ^
'^aPrioQ^?
- ^ ; — _: ctL cC a: c£L X
Q —1 LU LLJ -Ll LU UJ
5-
oi CL
< iu < a: O y j U ^ ^ u. q ji uj uj lu uj uj
!;!;u!;<oO“:^S<OQDQQQ
X ,/T	^ ^ r\	t t\ ^	-TT -7 -~S ~~r
iu £
X	-fc. -J- _-____■
gL^Q-pLO-p-f^Lpup,.
.^-t^-td-r-r-r-p^p.pLpLCLp^p-a.a.
CL a. CL
< Zx ^ O z 3ZN
LL < < “7 U. - I “ LU UJ
O a: ei
0- CL CL
yj Z
^ z5
D3“
LU UJ UJ
oi ai ai
a. cl
942
Index alfabetic — psihostimalerte, tranchilizante
PRE-SATE(M>
prexicide<m>
PRIDANA'JI)
PROCHOLIN''1'
PROFAMINA<m)
profenamine(M)
PROUGNE*10
PROMOTIL(î0
PRONSDIN<m)
PROPOREX<M)
PSICOLINA<m)
psychedrin<M)
psychoton<M)
PYR!DROL,m)
RACEPHEN<m)
rankotip<m)
RAPHETAMINE<m)
reactivan<m)
recatouM)
RECOGNAN<m>
RECREIN<m)
REDUCTO<m)
REGENON<SI)
REGENONE<M)
REGIBON'M>
REG!M<K>
REGULiN(M)
RESUCIL<M>
RETON"'/
REVIBOHM>
REXIGEN<m)
REXORT<m)
RILATIN<m)
RISATARUN<m)
RISCHIARIL»m)
RITAUNAîM)
ritaune<m>
ritonicM)
ROBESEiMt
ro-diet<m)
rolaphent<m)
RONDtMEN'5!>
RONYL‘-Ki
ROPLEDGE
ROXYN{Mi
RUPIS<M;
Canada
Japonia
Spania
RDG
Portugalia
SUA
Franţa
Franţa
Canada
B raz ii ia
l+afia
Pcionia
Cehoslovacia
URSS
SUA RFG SUA Anglia RFG Japonia Japonia Austria Beldia RFG Canada Brazilia Austria itafia SUA
Iugoslavia Franţa Franţa Elveţia RFG Italia Suedia Franţa Elveţia SUA SUA SUA RFG Anglia SUA SUA Japonia
Corfentermină
Pe mo tină
Pirisudanoi
Deanol
Amfetamina
Amfetamina
Amfepentorex
Proi intan
Fentermină
Fentermină
Deanol pantotenat
Amfetamină
Amfetamina
Pipradrc!
Amfetamină
Cătină
Amfetamină
Fencamfamină
Cătină
Citicc-lină
Deanol tartrat
Fendimet razi nă
Amfepramonă
Amfepramonă
Amfepramonă
Amfepramonă
Fentermină
Deanol
Fendimetrazină
Pemoiină
Clobenzorex
Citicolină
Metilfenidat
Deanol
Deanol
Metilfenidat
Metilfenidat
Metilfenidat
Dexamfetamină
Amfepramonă
Fentermină
Mefenorex
Pemoiină
Fendimetrazină
Metamfetamină
Citicolină
feniietilaminic	796	.612
feniietilaminic	815	617
metanol ic	82.0	617
d'metilaminoetanoiic	865	626
feniietilaminic	875	628
feniietilaminic	876	628
feniietilaminic	896	637
feniietilaminic	916	.640
feniietilaminic	920	: -640
feniietilaminic	934	64 î
dimetilaminoetanolic	1031	659
feniietilaminic	1183	784
feniietilaminic	1190	■ 785
metanol ic	1231	797
feniietilaminic	R	6	803
feniietilaminic	32	806
feniietilaminic	33	806
feniietilaminic	78	819
fetrifetilaminic	102	838
col in«c	113	843
DMAE	116	843
morfoli ni c	130	848
fen etilaminic	164	861
fen1‘etilaminic	164	861
’V etilaminic	164	861
xer etilaminic	164	861'
'etilaminic	174	863
D!l'AE	2.74	888
~>cr*olink:	284	892
feniietilaminic	304	896
feniietilaminic	307	897
coi inie	308	897
feniietilaminat	333	901
DMAE	342.	903
DMAE	346	905
feniietilaminat	349	905
feniietilaminat	349	905
feniietilaminat	353	908
feniietilaminat	375	911
propiofenonic	379	912
feniietilaminat	390	913
feniietilaminat	402	915
feniietilaminat	404	915
morfolinic	406	915
feniietilaminat	42.1	920
cit? coi inie	436	922
• TRANCHILIZANTE (TRC)
madar,M!
maeva(M)
mar-bate<m)
masmoran(M)
maso-bahate(M)
mecarol(M
mecazine<m)
medilium(M)
Belgia	Nordazepam	benzodiazepinic	M	17	8
Italia	Temazepam	benzodiazepinic		21	12
SUA	Meprobamat	propandiolic		90	35
RFG	Hidroxizin	difenil metan ic		133	44
SUA	Meprobamat	propandiolic		134	44
Italia	Metilpentinol	carbamatic		194	61
Canada	Meclozină	difenilmetanic		195	61
Canada	Clordiazepoxid	benzodiazepinic		206	64
3 3 33 oooo x i 22
O £
2 r- g
s8£~
s
23333
ooozz
X v ^ ^*
m O
333
i” r- r’ -lH*o
o>s
<C™
z-*
3333
ÎTDOQ O 055 ,..Z?o£0
ZOZZ w
I sS?
2 2 2 m m iTţ
N<H
zSQ
« n
122 m m m H H H
ooo
xxz
> o ?.
7O K
-
5 g
22
m m
as
no
18
«5
222
mmm HH H X>>
ONI
Sil
> g-r— S 5=.
2222
m m m m
2<~3
?r5î
z2b>
sz^
Sn â
K ~
22
m m
-o T3
OO
CO
50
252
m m m 13 -OU Ti'ZiTS
OOO
n os o»
53 f>
6 w K,
2 2 m m "O -o
OO m >
22 m m
-"O T3
5 2? Z>
; ^2
2222 m m m m TJTJ-OU
73 jqxx
m m
HZgZ *5. gO> ; g cr 2
~ Sz
K
21225
m m m m m T3 *13 "0 ”0 z IIŞ>m m > Z <
O m > O 4.
* 8??. s
K“^g S
2 2 2 2 2 2 2
m m m m m m m
ZţOOSDD
0>>>>C,q
oSBS:r2'?-
Kg>^> â~ ■= ~Z g-~ ” «
2
m
g
Ti
>
X
«
£ E
m" fP
“ O lî P o
tu pj
TV^pju^-tU3lWDD S.V_C P “> ^ =: T. £ ~crq “orq Crq — > v>
n."2.p "Q-p — p — — p
1“ S
Oq P
cS^c^cj-g-S
>°9_ S	>3	5	o
O c°4£ >4£ c" O
K' n TJ ?- X) qj
b,3*g jTg* p‘ 3 S. S » I o |
~D
O
3
P
-, 0n20nCir2222a222CI2C)23:2I3:Qgf
-1 x^nn^cOtDdiniflicnifDfDmfDCţtgftroQopn
a«3-»S'3-e;.3-2-5-2-5 2^^&g-° ^jfS-S i*5lS K
00N-Q0n>?N050 —in rt»
tu -3 -O *D -O X»
W. i; J T T 1 T
*	‘ ni 0 (P H) O O O O
p £ ~o D îJcrcrcr CT-i^ cr cr 4» p	cr	2	=;	$?	•	^
§■ i 3 8-^3 « S Iii ll § §1 3	I	HI	f|	¥%
3 oSwo^SSSS Î"3
N O n> o
TD ~0
pj<
o o_ x
Cl.
CT CT	U	CF	a	CTT3	CT
cd <i>	r&	n>	rr	n> -3	n>
31333(5*30	3
N N	N	N	3	N T3	N
O O	O	O	—	OP	O
Q. Q.	Q.	Q.	Q. 3	Q_
ju’ iu*	ju‘	cu*	5	pj" B;	ţu’
nnnnS-no	N
CD (!) fl> (T> cu <î> —*	fl>
-0/2. "5. “2-	“5. o	"Om
Eî! o’
.	,	,	K	K	K	K	KAAAAJ!.AAAikAWU)UWUWUUIjJWUUWUJUUWUWUWu)U10MM
^ ^ Kf ^	^	^	^	3	£i	A	Ă	tb	*	±	&	â	â	5	O	co	:t4	Ui	to	W	M	^	^	^	^	^	O	g	Q	O	P	O	O	O	o	;	D	N
NJ NJ —* —* —* O O ro -* -Nj ON fsj OO 4^
O %D CXD a-	i'*^	00	"	i
NJ NJ	10	NJ	fO	JO	ro
" j a	c j	to	—^	^	o
O Uj	Ui	h-J	;.T<	Ui	X'*
sj K-> hJK)NJt°Njro”i-k-x-krx' £ £ £VoOOOOQOnOnO'On-
'ooonOOOOOOO^vOvOvOOOOOOOCOOOOOCOOOOOOOMCDOOOOOOOOOOWsl	Nj Nj os (> (> ON qv	ON
^ S S S S S un un to ro vO UI U> O NO v£» vo SO vo so ^ 'vi -^4 -vi ON On ON ON ON ON ON ON	UI U) 00 ^ Ui Ui -U	-U
Index alfabetic — tranchilizante 943
944
index alfabetic — trcc~ zonte
M!RAMEL<m)	Elveţia	Metiipentinol	a kenic	526	124
misedant(M)	SUA	Meprobamat	propandiolic	5-30	ns
mitidhm(M)	Italia	Nitrazepam	benzodiazepinic	546	130
moderal(M)	Mexic	Lorazepam'	benzodiazepinic	586	145
moderamin(5i)	Elveţia	Mefenoxalonă	oxazolidinic	588	145
MODERANE<m)	Argentina	Dipotassium dorazepat	benzodiazepinic	589	145
mogadon(M)	Anglia	Nitrazepam	benzodiazepinic	598	146
MONAMIN<m>	Danemarca	Meclozină	difenilmetanic	606	i 46
mono-demetrin m	RFG	Prazepam	benzodiazepinic	618	148
MORCAIN(E)<m)	Japonia	Benactizină	difenilmetanic	647	157
MORFEX(m) ,	Portugalia	F'urazepam	benzodiazepinic	656	158
morosan(M)	Elveţia	Diazepam	benzodiazepinic	670	161
multum(M)	RFG1	Cîordiazepoxid	benzodiazepinic	695	170'
murcil(M)	SUA	Cîordiazepoxid	benzodiazepinic	698	171
murelax(M)i MYANESiN(3I)	Austria	Oxazepam	benzodiazepinic	699	î 71
	Anglia	Mefenesin	giicerolic	728	178
myanol(M)	japonia	Mefenesin	dicerol ic	728	1 78
myocuran(M)	RDG	Mefenesin	gl icerol ic	788	1 78:
myolax(M)	SUA	Mefenesin	gl icerol ic	728	178
hyomethol(M)	Israel	Metocarbamol	giicerolic	731	179
MYOTEN'm)	SUA	Mefenesin	gl icerol ic	/32	172
myotran(M>	SUA	Orfenadrină	difenilmetanic	~;33	179
nack(M)	Canada	Cîordiazepoxid	benzodiazepinic	n i	180
nansius(M)	Spania	Dipotassium clorazepat	benzodiazepinic	13	181
napoton(M)	România	Cîordiazepoxid	benzodiazepinic	15	181
narcozep<m)	Franţa	Fiunitrazepam	benzodiazepinic	31	186
narsis(M)	Japonia	Medazepam	benzodiazepinic	33	186
natam'311	Argentina	Fiunitrazepam	benzodiazepinic	34	186
nauzine‘m>	Mexic	Meclozină	difenilmetanic	44	188
navicalm(M)	Spania	Meclozină	difenilmetanic	44	188
navicalur(M)	Franţa	Meclozină	difenilmetanic	44	188
navizil(M)	Argentina	Medazepam	benzodiazepinic	46	188
NEBOLAN<m>	SUA	Camazepam	benzodiazepinic	48	189
nelaxan<m)	Japonia	Fenprobamat	carbamatic	79	194
nelbon<m>	Japonia	Nitrazepam	benzodiazepinic	80	194
NELMAT<m)	Japonia	Nitrazepam	benzodiazepinic	83	194
neocalma(M!	Italia	Hidroxizin	difenilmetanic	89	194
neo-calme(M:	Canada	Diazepam	benzodiazepinic	90	195
NEOCYTEN(m)	SUA	Orfenadrină	difenilmetanic	94	195
NEO FARGEN'm)	Grecia	Oxazepam	benzodiazepinic	97	195
NEO GNOSTOR1DE-	Grecia	Cîordiazepoxid	benzodiazepinic	102	197
NEO-ISTAFENE<M)	Italia	Meclozină	difenilmetanic	103	197
neo-tran(M)	Canada	Meprobamat	propandiolic	119	199
nepentine<M)	Belgia	Meprobamat	propandiolic	122	199
NERVIUM<m>	Turcia	Diazepam	benzodiazepinic	132	20?
nervonus<m)	Finlanda	Meprobamat	propandiolic	133	202
NESONTiL(M)	Argentina	Oxazepam	benzodiazepinic	137	203
NEUCETIN<m)	Japonia	Benactizină	difenilmetanic	141	203
neuchlonic-	Japonia Japonia	Nitrazepam	benzcdiazepinic	142	203
NEUMAX,m)		Nitrazepam	benzodiazepinic	147	204
neuramatf.(Mj	SUA	Meprobamat	propandiolic	151	204
neuraxin<m)	SUA	Metocarbamo!	giicerolic	155	205
NEURiSTAN(M)	Argentina	Trimetozină	morfclinic	157	206,
neurobenzile!K;	Italia	Benactizină	difenilmetanic	162	206
neurolax(M)	Bulgaria	Hidroxizin	difenilmetanic	173	207
NEUROLYTRIL'm)	RFG	Diazepam	benzodiazepinic	181	231
Index alfabetic — tranchilizante
neuromit(M)
NEUROPROCIN ,!
neuroton(M)
neu,rozina(M)
nevracten<3,)
nevrum<m) nichirakishin Sîm
NiC-tMA<M)
nitradorm"
nitrados<m)
NITRAZEPAM''1
nitrazepol<m;
nitrenpax(M)
N!VALEN<m)
nivelton(M>
noan<m>
NOAN-GAp(M)
nobelyse<M)
NOBRAKS!N(M)
nobral(M>
nobrium(M)
noctamid(M)
NOCTAZEPAM'
noctem<S!)
noctosoh<M)
noctynol(M)
NO!AFREN(5i)
noiless<m)
NONAZEPAM'51'
NORFLEX(M)
NORMiDE<M)
normison(M)
nospan<M)
nostel<m)
notaral»
novamato(M)
novhepar<m)
novodipah<m)
novoflupam(M)
NOVOMEPRO<m)
novopoxide(M)
novosed(M)
noxaben(M)
noxokratin(M)
nuctalcn,m>
nulans(M)
NUMBON(m)
NUNAZEPAM<m)
nuncital(M)
nutinal<m)
OAS!L<m)
OASIL<m>
oblevil<m>
oblivon<m>
o.c.m.(M)
odeon(M>
60 - c- 338
japonia	Medazepam
Canada	Ectiluree
RDG	Guaifenesin
Italia	Hidroxizin
Mexic	Dipotassium clorazepat
itai ia	Ciordiazepoxid
japonia	Metocarbamo!
Argentina	Lorazepam
Oianda	Nit raze pam
Anglia	Nitrazepam
România	Nit raze pam
Brazilia	Nitrazepam
Brazilia	Nitrazepam
Suedia	Diazepam
Brazilia	Medazepam
itai ia 4»	Diazepam
Grecia	Lorazepam
japonia	Meprobamat
Turcia	Medazepam
Turcia	Medazepam
Angl ;a	Medazepam
Elveţia	Lormetazepam
RFG 6-	Oxazepam
Itaiia	Nitrazepam
Israel	Flurazepam
Angiia	Mefenesin
Spania	Gobazam
japonia	Meprobamat
Coreea	Lorazepam
Angiia	Orfenadrină
Spania	Ciordiazepoxid
Anglia	Temazepam
Suedia	Tibamat
japonia	Etclorvinol
Brazilia	Oxazepam
Spania	Meprobamat
Grecia	Lorazepam
Canada	Diazepam
Canada	Flurazepam
Canada	Meprobamat
Canada	Ciordiazepoxid
Italia	Ciordiazepoxid
Mexic	Lorazepam
Austria	Metiipentinol
Franţa	Estazolam
Italia	Oxazepam hemisuccinat
Israel	Nitrazepam
Coreea	Temazepam
Suedia	Emilcamat
Anglia	Benactizină
Grecia	Ciordiazepoxid
Elveţia	Meprobamat
Italia	Metiipentinol
Elveţia	Metiipentinol
Argentina	Ciordiazepoxid
japonia	Meprobamat
benzodiazepinic	183
ureic	194
glicerol ic	202
difenilmetanic	205
benzodiazepinic	211
benzodiazepinic	264
glicerol ic	271
benzodiazepinic	273
benzodiazepinic	301
benzodiazepinic	301
benzodiazepinic	3C2
benzodiazepinic	303
benzodiazepinic	303
benzodiazepinic 1	304
benzodiazepinic 1	309
benzodiazepinic	311.
benzodiazepinic	312
propandiolic	313
benzodiazepinic	317
benzodiazepinic	317
benzodiazepinic	317
benzodiazepinic	320
benzodiazepinic	321
benzodiazepinic	322
benzodiazepinic	324
gticerolic	326
benzodiazepinic	334
propandiolic	345
benzodiazepinic	342
difenilmetanic	361
benzodiazepinic	371
benzodiazepinic	372
propandiolic	395
aikenic	397
benzodiazepinic	399
propandiolic	406
benzodiazepinic	411
benzodiazepinic	414
benzodiazepinic	415
propandiolic	417
benzodiazepinic	418
benzodiazepinic	422
benzodiazepinic	426
aikenic	428
benzodiazepinic	433
benzodiazepinic	438
benzodiazepinic	443
benzodiazepinic	445
carbamatic	446
difenilmetanic	449
benzodiazepinic	O 1
propandiolic	2
aikenic	34
aikenic	34
benzodiazepinic	54
propandiolic	64
233
237
23?
243
243
257
259
259
263
263
263
26S
26c
269
272
277
277
28C
28'}
■23;
282
283
283
283
283
283 286
284 284
284
285
285
285
286 287
288
288
298
298
306
309
946
Index alfabetic — tranchilizante
OFFTERROR(M)
oksazepam(M)
olcadil|M)
olosed(M>
omnalio(M)
OPALENE(1I)
OPTARAKT(JI)
ORANIXON(M>
ORESONfM)
ORFEN(M)
ORFIDALtM)
ORGASIPAL(,I)
ORGATRAXfM)
ORMODON(1I)
ORPHENADRIN(M>
ORPHENASINE<m)
ORTOPSIQUE(m)
OXAZEPAM(5I)
OX-PAM(m)
Japonia
lugos?av!a
Franţa
Italia
Spania
Franţa
RFG
Olanda
SUA
Finlanda
Spania
Beîgia
SUA
Anglia
RFG
Coreea
Mexic
România
Canada
Pipetanat
Oxazepam
Cioxazolam
Meti Ipenti noi
Cîordiazepoxid
Trimetozină
Meprobamat
Mefenesină
Guaifenesin
Orfenadrină
Lorazepam
Orfenadrină
Hidroxizin
Nitrazepam
Orfenadrină
Orfenadrină
Diazepam
Oxazepam
Oxazepam
difenilmetanic
benzodiazepinic
benzodiazepinic
carbămatic
benzodiazepinic
morfolinic
propandiolic
giicerolic
giicerolic
difenilmetanic
benzodiazepinic
difenilmetanic
difenilmetanic
benzodiazepinic
difenilmetanic
difenilmetanic
benzodiazepinic
benzodiazepinic
benzodiazepinic
' 82
91
92 109'
117
U6
175
187
193
195
196 204 206 216 222 222 235 259 266
312
314
314
320
321 327 333
337 333
338 338
340
341 343 343 343 345 348 350
PACERFIN(m)
PACIDRIM'51»
PACISYN<JI)
PACITRAN<m)
PALMITA(m)
panevril<m)
pankalma(M)
pantranquil(M)
parabaxin(M)
paragonecm)
paraquick<m)
parasan(M)
parekin(M>
parpon(M)
PASCALIUM(m)
PAS DEPRESS(M) PAVOREX(W)
pax(M'
PAXATE(in
paxel(M)
paxin(m)
paxipam!M)
PAXISTIL(M)
PAX!UM(M)
paxor(M)
pazital(M)
PEACEMIN(m)
pealkit(M)
pelson(M)
pensanate<M)
pensive(M)
PENTADORMcm)
pentinolw
pentyrest(m)
peremesin(m)
perequil<m)
PERLOPAL'm)
persopir(M)
Mex^c	Diazepam	benzodiazepinic	P 7	353
Mexsc	Nitrazepam	benzodiazepinic	S	353
Finlanda	Nitrazepam	benzodiazepinic	12	353
Brazilia	Diazepam	benzodiazepinic	13	353
Japonia	Fenprobamat	carbamatic	56	356
Portugalia	Camazepam	benzodiazepinic	72	360
fta'ia	Meprobamat	propandiolic	76	360
Anglia	Meprobamat	propandiolic	93	362
SUA	Metocarbamo?	propandiolic	102	363
Israei	Benactizină	difenilmetanic	121	367
S pani'a	Fenprobamat	carbamatic	180	331
Danemarca	Benactizină	difenilmetanic	182	331
Finlanda	Orfenadrină	difenilmetanic	203	387
japonia	Benactizină	difenilmetanic	242	395
Grecia	Bromazepam	benzodiazepinic	256	397
Canada	Hidroxizin	difenilmetanic	257	397
Italia ■	Metilpentinoî	aîkenic	294	404
SUA -	Meprobamat	propandiolic	295	404
Mexic .	Diazepam	benzodiazepinic	296	404
Canada	Diazepam	benzodiazepinic	297	404
Italia	Meprobamat	propandiolic	293	404
SUA	Halazepam	benzodiazepinic	299	404
Belgia	Hidroxizin	difenilmetanic	300	404
Portugalia	Cîordiazepoxid	benzodiazepinic	302 .	404
Befgia	Camazepam	benzodiazepinic	303	404
Spania	Medazepam	benzodiazepinic	306	405
Japonia	Meprobamat	propandiolic	312	406
Japonia	Diazepam	benzodiazepinic	313	406
Spania	Nitrazepam	benzodiazepinic	33 S	410
japonia	Pipetanat	difenilmetanic	34S	411
Anglia	Meprobamat	propandiolic	350	412
Austria	Metilpentinoî	alkenîc	351	413
RDG	Metilpentinoî	alkenic	354	413
Anglia	Metilpentinoî	alkenic	357	413
Elveţia	Meclozină	difenilmetanic	370	417
Italia	Meprobamat Metilpentinoî	propandiolic	372	417
RFG		alkenic	389	422
Italia	Nitrazepam	benzodiazepinic	425	553
Index alfabetic — tranchilizante
947
pertranquil(M)
PESAL<JI>
pethanail,m)
phencol(M)
phenoxadrine(M)
philcorium(M)
PHOBEXiSI)
PI MAL <M)
PINATE(st)
PINNES'm)
pipenal(!i)
PIPESANE (M)
pipnodine<m)
PLACIDEX™
PLACIDIA(H)
PLACIDYL(M)
PLANUM<m)
plidan!5I)
PNEYMIC01’
POLIPLEX(ÎI)
POSTAFEN1'11
PRANTAL(M)
PRAOLfîl)
PRAXITEN'10
PRA2ENEdi)
PREQUIL'50
PRIMUMSÎI)
PROBAL<M)
PROBAMATO(m>
probamyl(M)
PROCALM'50
PROCALMADIOL(M)
PROLAX(JI)
PROMATE(W)
PRONTOPAZIM)
PRO-PAM,m)
propaxim)
prosonno™
PROTENS!N<m)
protran(M>
PSICHIALiM)
psichoton(M)
psicofar(M)
psicoland(M)
psicopax(M)
psicopax(M)
psicopaz,M)
psicosan<m)
psicosedin(M)
psicoterina(M>
psigodal(M)
PSIQUIUM<m)
psiquiwas<m)
psychogen(M)
psychopax(M)
PURATAţM)
Austria
Japonia
japonia
Japonia
Franţa
Italia
SUA
Australia
Japonia
japonia
Japonia
Japonia
Japonia
Franţa
Spania
Canada
Elveţia
Argentina
Grecia
Columbia
RFG
Grecia
Grecia
Iugoslavia
italia
Austria ,
Argentina
Canada
Portugalia
Elveţia
RDG
Franţa
SUA’
SUA
Spania
Australia
Japonia
Italia
Canada
SUA
Italia
Grecia
italia
Spania
Brazilia
Spania
Ecuador
Italia
Brazilia
Italia
Spania
Brazilia
Spania
Grecia
Austria
Anglia
Meprobamat Pipetanat Pipetanat Fenprobamat Feniftoloxamină Ciordiazepoxid Benactizină Meprobamat Pipetanat Pipetanat Pipetanat Pipetanat Perlapină Mefenoxalonă Lorazepam Etclorvinol Temazepam Diazepam Ciordiazepoxid Metocarbamol Meclozină Diazepam Meprobamat Oxazepam P raze pam Meprobamat Fiu nitrazepam Meprobamat Meprobamat Meprobamat Benactizină Meprobamat Mefenesin Meprobamat Loprodioî Diazepam Oxazepam Nitrazepam Ciordiazepoxid Meprobamat Ciordiazepoxid Clormezanonă Ciordiazepoxid Metiipentinol carbamat Lorazepam Oxazepam Dipotassium clora-zepat
Ciordiazepoxid
Ciordiazepoxid
Ciordiazepoxid
Mepriprazol
Medazepam
Oxazepam
Clormezanonă
Diazepam
Oxazepam
propandiolic
difenilmetanic
difenilmetanic
carbamatic
difenilmetanic
benzodiazepinic
difenilmetanic
propandiolic
difenilmetanic
difenilmetanic
difenilmetanic
difenilmetanic
morfolinic
carbamatic
benzodiazepinic
aikenic
benzodiazepinic
benzodiazepinic
benzodiazepinic
glicerolic
difenilmetanic
benzodiazepinic
propandiolic
benzodiazepinic
benzodiazepinic
propandiolic
benzodiazepinic
propandiolic
propandiolic
propandiolic
difenilmetanic
propandiolic
glicerolic
propandiolic
propandiolic
benzodiazepinic
benzodiazepinic
benzodiazepinic
benzodiazepinic
propandiolic
benzodiazepinic
metiltiazinic
benzodiazepinic
aikenic
benzodiazepinic
benzodiazepinic
benzodiazepinic
benzodiazepinic
benzodiazepinic
benzodiazepinic
pirazolic
benzodiazepinic
benzodiazepinic
metiltiazinic
benzodiazepinic
benzodiazepinic
430
438
443
468
473
479
483
512
515
522
528
530
£31
561
562
563 567-580 590 626 674
735
736 741 7<2 793 826 845 84- 6 847
852
853 895 904
923
924 927 944 961 976
1024
1025
1029
1030
1035
1036
1039
1040 1040 1040 1147
1176
1177
1185
1186 1220
553
558
559
561
562 562 562 567 567
569
570 570 570 574 574
574
575
578
579 582 590 600 600 601 601 611 619 622 622 622 624 624
637
638 640
640
641 643 647 649 658
658
659 659
65*
659
659
659
659
659
660 783 783 785 785 796:
943
Index alfabetic — tranchilizante
QID-BAMAT£l'1)
quait(M)
QUANAMF.'Mi
QUANiL(JI>
QUEN'M)
QUtTlNiL(H'
QUIANTiN151'
quiadon(M)
QUIETAL(m)
quietidon(M)
QUIEVITA(Mi QUiLL 'i; <2UIPAX(M-’
RADEDORM<m)
RADEPja*^)
raporan^
ravotrih5I)
RAYSEDAN<m)
reapan(M) rela
RELACT<m;
RELAFEN,m;
relaksin(M\
RELANIUM*
RELANSOU
relasan(M)
relasom(M!
relax(M)
relaxant^’
RELAXAR,m'
RELAX!L‘m;'
relaxil<M)
RELAXIL<5I)
RELAXO-POWEL<M)
reliberan|M)
relium(M)
R£L1VER'm) RELIEZEN<m> REL!ZON<m) ţ
remansiu^
REMDUE<m)
REMESTAN,[
renarcol01,
RENSDR!N<M'
REN DYAN1M ‘
REORGANIN* J
REOSTRAL<M)_
REPETOvVN'5*
REPOSiUM(M)
RESMiT(M)
respenyk51,
restenil00
RESTETAl.<Mi
RESTORI!-00
RESYL.(m)
RETCOL(M’
REXAN<mi
SUA
italia
Elveţia
italia
Itaiia
Italia
Franţa
RFG’
Canada
Italia
Italia
Italia
Venezuela
RDG
RDG
Australia
Chile
Argentina
Olanda
Canada
Argentina
Mexic
Turcia
Polonia
Cehoslov.
Mexic
Mexic
Spania
Anglia
Italia
Canada
Belgia
Ungaria
Spania
Italia
Canada
Japonia
Japonia
Japonia
Mexic
Italia
RFG
SUA
Japonia
Polonia
Elveţia
Suedia
Japonia
Grecia
japonia
Anglia
Elveţia
Suedia
SUA
Austria
japonia
Italia
Meprobamat
Lorazepam
Meprobamat
Meprobamat
Oxazepam
Diazepam
Oxanamidă
Oxazolam
Meprobamat
Meprobamat
Diazepam
Nitrazepam
Prazepam
Nitrazepam
Cîordiazepoxid
Medazepam
Clonazepam
Cîordiazepoxid
Prazepam
Carisoprodol
Nitrazepam
Metocarbamol
Meprobamat
Diazepam
Diazepam
Diazepam
Diazepam
Nitrazepam
Mefenesin
Mefenesin
Cîordiazepoxid
Mefenesin
Guaifenesin
Carisoprodol
Cîordiazepoxid
Cîordiazepoxid
Diazepam
Diazepam
Clormezanonă
Diazepam
Flurazepam
Temazepam
Mefenesin
Diazepam
Guaifenesin
Guaifenesin
Mefenesin
Meprobamat
Temazepam
Medazepam
Guaifenesin
Meprobamat
Emilcamat
Ţemazeapm
Guaifenesin
Cîordiazepoxid
Clormezanonă
propandiolic
benzodiazepinic
propandiolic
propandiolic
benzodiazepinic
benzodiazepinic
hexanamidic
benzodiazepinic
propandiolic
propandiolic
benzodiazepinic
benzodiazepinic
benzodiazepinic
benzodiazepinic
benzodiazepinic
benzodiazepinic
benzodiazepinic
benzodiazepinic
benzodiazepinic
propandiolic
benzodiazepinic
giicerolic
propandiolic
benzodiazepinic
benzodiazepinic
benzodiazepinic
benzodiazepinic
benzodiazepinic
giicerolic
giicerolic
benzodiazepinşc
giicerolic
giicerolic
propandiolic
benzodiazepinic
benzodiazepinic
benzodiazepinic
benzodiazepinic
metiltiazinic
benzodiazepinic
benzodiazepinic
benzodiazepinic
giicerolic
benzodiazepinic
giicerolic
giicerolic
giicerolic
propandiolic
benzodiazepinic
benzodiazepinic
propandiolic
propandiolic
carbamatic
benzodiazepinic
propandiolic
benzodiazepinic
metiltiazinic
5	793
7	798
8	798
9	798
15	799
17	799
18	799
79	799
23	800.
24	800
27	800
29	800
35	801
9	803
12	804
34	806
59	812
62	812
100	838
183	865
184	865
185	865
186	865
187	865
187	865
187	865
187	865
196	867
197	867
197	867
19?	867
200	867
201	867
202	867
204	868
209	870
210	870
210	870
211	870
212	870
213	870
214	870
220	871
222	877
225	878
228	880
230	880
238	832
240	883
257	836
261	837
267	888
268	888
272	883
275	889
278	890
306	897
Index alfabetic: traKhiHzir.î, mdicjrmnts compuse
949
•RHEX
3RILA-î2'J!l-t stJ R!PdSON<M)
riself!M)
R1SOUD<m)
1^.IVAL-m)
RIVATR|L<m'
■RIVORIL<m)
RIVOTRIL<5t)
R!ZEi>I;
ROBA*iATEf't)
ROBAHOLf®
ROBAXAN'M)
ROBAXIN*51’
HOBîN!AX<M)
RQF*UDORM: M
ROHiPNOL(M)
ROH/PNODM>
:ROIPMOL<Jl»
ROLEXIN(Mi
ROMETHOCARB »)
RONDAR<M)
RO-ORPHENA v
;rudotel<m>
RFG
Italia
Italia
Italia
Danemarca
Canada
Belgia
Suedia
Anglia
japonia
SUA
SUA
Anglia
Belgia
India
Suedia
Spania
Franţa
Italia
Coreea
SUA
Italia
SUA
RDG
Mefenesin
Clorm-zanona
Metiipentinol
Mefenoxalonă
Ciordiazepoxid
Diazepam
Clonazepam
Clonazepam
Clonazepam
Clotiazepam
Meprobamat
Metocarbamo'
Metocarbamo!
Metocarbamol
Metocarbamo!
Etclorvino!
Fiunitrazepam
Fiu nitrazepam
Fiunitrazepam
Metocarbamol
Metocarbamo*
Oxazepam
Orfenadrină
Medazepam
gSicerolic
metiltiazinic
aikenic
oxazolidinic
benzodiazepinic
benzodiazepinic
benzodiazepinic
benzodiazepinic
benzodiazepinic
benzodiazepinic
propandiolic
glicerol ic
glicerol ic
gliceroîic
glicerol ic
aikenic
benzodiazepinic
benzodiazepinic
benzodiazepinic
gliceroîic
gliceroîic benzodiazepinic di Tenii mătanie
benzodiazepinic
317
332
341
347
343
357
359
362
363 365
370
371
372 372 376 332 385 336 387 392 398 401 405 430
899
901
903
905
905
909
909
910 910
910
911 91 f 91 i 911
911
912
913 913 913
913
914
915 915 921
MEDICAMENTE COMPUSE (MC)
vMAOALEN MADOPAR >£v) MAGRILAN P‘:tC) MARTiMIL C‘ JK) MAX: 3AM AT Os MC) M.C. MC>
med:j(MC)
MEGAPHEN C(MC) McL!'-1E(5IC' MEP°.03ALEN,ltCi rMEPHOBAMATiMC) MEPn.OCALM'MCt HEP='.ODIL(MC) MEPRONIZINE M 1 'MEPROSEDON > ■MEPROXfN n •M£?ROZINE;>KI •MIL7AMATO R,MC) MiLT fSIN'MCi MIN'.TRANok;i MINOREXiJ£C)
;modersx'MC) 'MOMiTAZOH(st'-') tfOTi MC) 'MOTIPRESl'a"'* ■'MOTiVAL(MC) MUSTABON'-m:) •HUTA3ASE<mc> MUTABON A;MC) MUTABON •ANSIOUTICOf5iC)
Brazilia	imipramină -f- Ciordiazepoxid	16	8.
Iugoslavia	L-Dopa -f- Benzedr' m	20	12
Argentina	Mazindol 4- Lorazeoa -	34	16
Spania	Nortriptilină 4- tct-'jree	123	41
Spania	Meprobamat 4- De%> nfetamini	163	53
Spania	Clorpromazina 4- Prometazină	182	56
Austrii	Meprobamat -f Beiaaona -f Ergotamînâ	211	64
RFG	Clorpromazina 4- P'ometazină 4- Reserpină	232	68
Spania	Amitriptilină-f-Cior.cazepoxid4-Homatropi nă	252	70
Grecia	Meprobamat 4- Oxazeoan	310	87
Spania	Meprobamat 4- Co^e na	312	89
Elveţia	Meprobamat -f Reseri ni	312	89
Grecia	Meprobamat -4 H<dro\tZ i	312	89
Franţa	Meprobamat 4- Acepromaz-ină	312	89
RFG	Meprobamat -f- Re^erpira	312	89
Grecia	Meprobamat 4- H dox z i	312	89
SUA	Meprobamat 4- Be^t z nă	312	89
Spania	Meprobamat 4- Reserpină	479	116
SUA	Meprobamat 4- Benact z' ^a	481	116
Grecia	Amitriptilina -f Perfeiiz.'u	490	119
Brazilia	Amfepramonă 4- Diazsoin	497	119
Brazilia	Amfepramonă 4- Diazeo’^'	591	145
Grecia	Meprobamat -f- Oxazepi'i	610	147
Argentina	Nortriptilină 4- Flufenazină	677	162
Anglia	Nortriptilină 4- Flufenazină	679	163
Franţa	Nortriptilină 4- Flufenazină	681	166
Olanda	Amitriptilină 4- Perfenazină	709	173
Spania	Amitriptilină 4- Perfenazină	709	173
Mexic	Amitriptilina 4-Perfenazină	709	173
Italia	Am i t r i pt i I i n ă 4~ Pe rfen a zi r a	709	173
950
Index aifabetic—medicamente compuse
HUŢA BON	Italia	Amitriptilină-f Perfenazină	709
ANTIDEPRESS<MC)
MUTABON-D^0*	Portugalia	Amitriptilină-f Perfenazină	709
MUTAB0N-F(MC	Olanda	Amitriptilină-f Perfenazină	709
MUTABON FORTE(MC)	Italia	Amitriptilină-f Perfenazină	709
MUTABON MITE(MC)	Italia	Amitriptilină-f Perfenazină	709
MUTANXlON(MC*	franţa	Amitriptilină-f Perfenazină	711
MUTASPLINE(MC)	Franţa	Amitriptilină-f Perfenazină	711
NEO UBINAL(MC*	Grecia	Meprobamat-f Oxazepam	N 106
NEO LlBRAFiN<MC)	Grecia	Meprobamat -f Oxazepam	107
NEO NEVROFILLIN(îlc)	Grecia	Meprobamat-fOxazepam	111
NEO REBAMAT^C)	Grecia	Meprobamat-fOxazepam	115
NEOVALE(MC)	Grecia	Meprobamat 4-Oxazepam	120
NIFALIUM(MC)	Grecia	Meprobamat-f Diazepam	283
NOBITROL(MC)	Spania	Amitriptilină-f Medazepam	315
NOCTRAN<MC)	Franţa	Acepromazină-f Dipotassium clorazepat	325
NODAF(MC)	Italia	Nortriptilină-f Flufenazină	327
NOFRAN(HC)	Grecia	Meprobamat-f Diazepam	330
NOLOTEN C<MC>	Argentina	Propranolol-f Diazepam	337
NORFEN*MC)	Turcia	Nortnptilină-fPerfenazină	359
NORFENAZ!N(JIC)	Spania	Nortriptilină-f Perfenazină	360'
NUMENCIAL(MC)	Mexic	Su!piridă-f Diazepam	444
OBEDREX PLUS*MC)	Argentina	Fenfluramina^f Amfepramonă	O	8,
obesidyl(MC)	Suedia	Amfepramona-f Meprobamat	11
ORPITIL(JiC)	SUA	Flufenazină+Orfenadrină	224
PACAMETA<mc)	Argentina	Orfenadrină+Prometazină-fClorpromazmă	P	3
PAIDENUR(MC)	Spania	Imipramină+Atropină-f GABOB	25
PANACTIN(MC*	Elveţia	Dexamfetamină+Cafeină	63
PANTROP RETARD,MC) RFG	Amitriptilină+Clordiazepoxid	94
PARKS-PLUS<mc)	RFG	Amitriptilină-f Pridinol	231
PARMODAUN<ÎIC)	Italia	Tranilcipromină+Trifluoperazină	234
PARSTELIN(MC)	Anglia	Traniicipromină-fTrifluoperazină	247
PASEM^IC)	Argentina	O ord iazepoxid-f Meprobamat	259
PEFABOL(MC^	Grecia	Meprobamat-f Oxazepam	327
penormin(MC)	Grecia	Meprobamat-f Diazepam	347
PERTRIPTYL(MC^	Finlanda	Amitriptilină-f Perfenazină	431
PHASEIN FORTE(MC)	Austria	Orfenadrină-f Reserpină	461
PHETOBESE(MC)	Danemarca	Dexamfetamină-f Metamfetam ină	478
P!GUIN(MC)	Grecia	Meprobamat-f Diazepam	5T0
PLAFONYL(MC)	Argentina	Cîordiazepoxid-f Desipramină	564
PRELUTAL(MC)	Argentina	Fenmetrazină-f Promazină	780
PSICOBLITZ<MC)	Italia	L-Glutamină-f Pemolină	1026
PSiCODELTA<MC)	Italia	L-Glutamină-f Pemolină	1028
PSICONOVAG(MC)	Argentina	Magnesium Glutamat-f Prometazină	1033
PSICO-RETARD(MC)	Spania	Meprobamat-f Diazepam-f Nialamidă	1038
PSYCHORIL(MC)	Grecia	Meprobamat-fClordiazepoxid	1188
PSYQUIL	RFG	Trifîuopromazină-f Petidină	119^
COMPOSITUM^mc)
PULSANTON(MC)	Grecia	Meprobamat-f Oxazepam	1210
PYSTOWMC>	RFG	Nomifensină-f Clobazom	1233
RAMBOL<mc)	Grecia Meprobamat -f Cîordiazepoxid	R	24
REDUCTOL<MC)	Argentina	Fenproporex -f Lorazepam	131
regium*MC)	RFG	Meprobamat -f extract de beladonă
•f Ergotamină	167
RESIBAMATO(MC)	Portugalia	Meprobamat -f Reserpină	253
ROCITENSCMC>	Grecia	Amitriptilină -f Diazepam	378
RYDIMAT<mC^	Grecia	Meprobamat -f Hidroxizin	441
1.73-
173
' r/3
173 ’ 173-
173
173
197
197
198 Î98-
199 261 2.67 267
267
268 268 272
■ 272 285
288
2.89
344
352
354
357
362
394 ,395
395 397 408 411 553
561
562 567 574 610 658
658
659 659 785 785
790
797
805
848
861
886
912
923
Index alfabetic — personalităţi
951
PERSONALITĂŢI
MACARIO Maurice Martin (1811-1898) — psihiatru francez	M	2	7
MAGNAM Jacques (1835—1916)	-	psihiatru francez	25	13
MAIMONIDE Moses ben Maimon	—	filozof evreu	37	16
(1135-1204)
MAKARENCO A.S. (1888-1939)	-	pedagog rus	42	17
MAUNOVSKI Bronislaw (1884-1942)	—	sociolog englez	56	19
MARC Charles Henri (1771—1840)	—	psihiatru	francez	93	35
MARCE Louis Victor (1828—1864)	—	psihiatru	francez	94	35
MARCUSE Herbert (1898-1985)	—	filozof german	97	36
MĂRIE Auguste (1865-1934)	—	psihiatru	francez	107	37
MARINESCU Gheorghe (1863-1938)	—	neurolog	român	110	37
MASLOW Abraham (1908-1970)	-	psiholog american	132	43
MATOS julio Xavier (1856-1922)	—	psihiatru	portughez	154	51
MAUDSLEY Henry (1835—1918)	—	psihiatru	englez	161	52
MAUSS Marcel (1872-1950)	- etnolog francez	162	52
MAYER-GROSS William (1889—1961)	— psihiatru englez	170	53
MAZURKIEVICI Jan (1871—1947)	—	psihiatru polonez	175	54
Mc OOUGALLWilIiam (1871—1938)	— psiholog american	184	56
MEAD Margaret (1901—1980)	— psiholog american	186	57
MEDUNA Joseph (1896-1964)	—	psihiatru	ungur	214	65
MELEHOV Dimitri (1899—1979 )	—	psihiatru	rus	248	70
MERLEAU-PONTY Maurice (1909—1961) — psiholog francez	327	90
MESMER Franz Anton (1734-1815)	— medic austriac	338	94
MESNET Ernest (1825-1898)	— psihiatru francez	341	95
MEYER Adolf (1866—1950)	— psihiatru american	416	106
MEYNERT Theodor (1833-1892)	- psihiatru austriac	-413	106
MIASISCEV V.N. (1893-1974)	- psihiatru rus	-427	107
MICHEA Franţois (1815—1882)	— psihiatru francez	431	108
MILETICIU George (1853-1917)	- psihiatru român	470	115
MÎNKOWSKI Eugdne (1885-1972)	- psihiatru francez	491	119
MITCHELL SilasWeir (1829—1914)	— neurolog american	545	130
MITIVli Jules Etienne (1796—1871)	— psihiatru francez	548	130
MOEBIUS Paul Julius (1853-1907)	— neurolog german	596	145
MONIZ Egas (1874—1955)	— psihiatru portughez	-611	147
MONTESSORI Maria (1870-1952)	- psihiatru italian	634	150
MOREAU Jacques Joseph (1804—1884)	— psihiatru francez	643	157
MOREAU Paul (fiul) (1844-1908)	- psihiatru francez	649	157
MOREL Benedict Augustin (1809—1873) — psihiatru francez	650	157
MORENO Jacob Levy (1892—1974)	— psiholog american	654	153
MORICHAU-BEAUCHANT Rene	- psihiatru francez	664	160
(1873-1952)
MORISON Alexander (1799-1866)	- psihiatru englez	665	160
MORITA Shoma (1874—1938)	— psihiatru japonez	666	160
MORSELLI Enrico (1852-1929)	- psihiatru italian	673	161
MOTET Auguste (1832-1909)	- psihiatru francez	676	162
MURPHY Gardner (1895-1979)	- psiholog american	700	171
MURRAY Henry Alexander (1893-1987) - psiholog american	701	172
MQNSTERBERG Hugo (1863-1916)	- psiholog american	726	178
NIETZSCHE Friedrich (1844-1900)	- filozof german	‘N	280	260
NOGUCHI Hideyo (1876—1928)	— medic japonez	332	268
NONNE Marc (1861—1939)	— neurolog german	347	270
OBREGIA Alexandru (1860—1937)	— psihiatru român	O	39	300
OCCAMWiIliam (1280—1349)	— filozof englez	50	305
ODOBESCU Grigore (1881—1958)	— psihiatru român	70	310
OOOBLEJA Ştefan (1902—1978)	— medic român	71	310
952
Index alfabetic — personalităţi
OPPENHEfM Herman (1858-1919) OZEREŢKI NicoHai {1894- =955)
psihiatru german
psihiatru rus
168
273
332?
3 St
PAPPENHEIM Berta (1859-1936) PARACELSUS von HOHENHEIM (1493-1541)
PARHON Constantin (1874-1969) PARKINSQN James (1755-1824)
PASCAL Blaise (1632-1662)
PAVLOV Ivan Petrovici (1849-1936)
PERLS Fredericks Fritz (1893-1970) PESTALOZZI Johann Heinrich	—
(1746-1827)
PETRILOWITSCH Nîcofaus (1924-1970 -PIAGET Jean (1897-1980)	-
PiCHON Eduard (1890-1940)	-
PICK Arnofd (1851-1924)	-
FIERCE Charles Sanders (1839-19:4)	-
PiERON Henry (1881-1964)	-
PINEL Philippe (1745-1826)	-
PITRES Albert (1848-1928)
PITULESCU Petre (1880-1936)	-
PLATER Felix (1536-1614)	-
PLA.TON (427-347 î.e.n.)
POLITZER Georges (1903-1942)	-
POMME Pierre (1728-1814)	-
POMPONAZZI Pietre (1462-1524)	-
POPESCU-SIBîU loan (1901-1974)	-
PREDA Gheorghe (1879-1965)	-
PRICHARD James (1786-1848) PROTOPOPOV Victor (1880-1957) PUSSIN Jean Baptiste (1746-1811)	-
PUYSEGUR Amand-Marie (1751-1825)	-
căzu' princeps a; psihanalizei	P	98	362:
alchimist, medic elveţian	104	36$
endocrinolog român	214	38&
medic englez	222	394
matematician, filozof francez	255	3-96*
■	medic psihofiziolog rus	289	402:
-	psihiatru american	390	122.
■	pedagog elveţian	441	559^
psihiatru german	451	560*
psiholog elveţian	486	56>
psihiatru şi psihanalist german	492	564
neuropsihiatru ceh	493	564-
chimist şi filozof american	506	566'
psiholog francez	507	566
..părintele”psihiatriei moderne	520	568:
medic internist francez	553	573
psihiatru şi neuro!og român	556	574’
medic renascentist	563	575
filozof grec	569	575
filozof şi psiholog francez	635	584
medic francez	642	584
medic italian	644	584
psihiatru român	655	586-
psihiatru român	755	604
medic englez	819	617'
psihiatru rus	971	648
infirmier, cel mai fidel colaborator al lui 1221	796
PINEL
,, magnet i zato r' ’ f ran cez	1226	796
QUETELET Lambert (1796-1874) -	matematician belgian	Q 16	799;
QUINCEY Thomas (1785-1859)	scriitor englez	32	800
RABELAIS Franţcis (1494 ?+1553) -	medic şi scriitor francez	R 3	802
RADO Sandor (1890-1972) -	psihanalist american	15	804
RALEA Mihai (1896-1964) -	filozof şi psiholog rom5n	23	805
RAMON Y Cajal Santiago (1852-1934) -	neurohistoîog spaniol	26	806-
RANK Otto (1894-1939) -	psihanalist austriac	31	806*
RAULIN Joseph (1708-1784) -	psihiatru francez	48	810
RAYMOND Fulgence (1844-1910) -	neurolog francez	61	812
RAZAN Gregory (1904-1973) -RĂDULESCU-MOTRU Constantin -	psiholog american	63	812
	filozof şi psiholog român	65	812:
(1868-1957)			
REGIS Jean Baptiste (1855-1918)	psihiatru francez	165	861
REICH Wilhelm (1897-1957) -	psihiatru austriac	175	861
REIL Johann Christian (1759-1813) -	neurolog şi psihiatru german	179	864
REY Abel (1873-1940)	filozof francez	309	397
RHAZES (ABU BAKR MUHAMMAD	medic şi enciclopedist persan	316	399-
IBN ZAHARIA AL RHAZI) (860-932)			
RIBOT Theodule (1839-1916)	psiholog şi filozof francez	321	899
RICHARD David (1806-1859) -	psihiatru francez	323	900
Index alfabetic — personalităţi semnisimptom
953
IR1CHER Paul Mărie Luis Pierre
(1849-1933)
RITTI Franţois Auguste (1844—1920) RIVERS William Halse (1864-1922) ' ROBERTSON Dougias (1837-1909) ROGERS Cari (n. 1901)
ROHEIM Geza (1891-1953)
ROMAN ES George John (1848-1894) RORSCHACH Herman (1884-1922) HOSENZWEIG Saul (n. 1907)
ROSTAN Leon Louis (1791-1866) ■ROŞU Silviu (1908-1971)
ROUSSEAU jean Jacques (1712-1783) RGUY Camilie Josephine (1814-1881) ROYER-COLLARD Antoine
(1768-1325)
RUBINSTEIN Serghei (1889-1960) ^RUSH Benjamin (1746—1813)
MACEWEN” f’IAGNAN^ (semn) MAGNAN* (simptom) 4iANNs
MARINESCU’
MAZ INI3 *1ENZELB
cMEYARD3
flEYER*
MICRIAZĂ iMIfsîOR L’
MICZĂ'
MOREL-LA / ALEE’ Mt)LLERa
NIISSER4
'OGLINDA'
OMEGA MELANCOLIC5
•PANAGNOZ"î’
PAî>.Ys
PAVLOV1*
PENFIELD"
PERNĂ PSiHiCĂ’
PERSEVERARE TONICĂ3
PERSEVERARE VIZUALĂ8
PERVOMAiSKI5
PICARD3
PICKS
PITRES’
?LACĂ DE GRAMOFON5
—	psihiatru francez
—	psihiatru francez
—	medic engiez
—	medic engiez
—	psiholcj a^e-* n '
—	psihanal'st a^e».:an
—	fiziolog ş\ f 'czzr e u 1
—	psihiatru er< e; \r
—	psiholog amercur
—	psihiatru ~:e:
—	psihiatru rc-"\ i
—	filozof francez
—	... sau stor ?_ unui de
—	psihiatru r>a’-':ez
324	900
celebru
n 2' '£35 ;• 553.
't oen
—	psiholc5
—	psihiata ^e • >
SEMN/SIMPTOM
—	evidenţ’cvea r,c
—	,,mania U:? ":e
—	,,mania c.rreror
—	L. MAW -ee"-: pe':', u agnostici l diferentîai
—	sin. SEINUL	SUCULENTE
—	în întîrzser ^ cezvoitare psihici
—	mani festin os«r ce în boli congenitale de tip degenera; XEDD.E, 1969)
—	propriu st-p-i'uij catatonic
—	midriaza reflexa boli psihice (1910)
—	prezenţa semn jiu i în afecţiuni psihice
—	echivalenţa eo leptica
—	prezenţa în bo ‘ psihice
—	„dragoste pentru infecţii”
—	,.semnul obiect'-/ a! sindromului subiect*v
—	sin. VQR8’R£ ALEGORICĂ	N
—	contemplare prelungita în fata og'-nz- O
—	(SCHNEî _2, 1393;
—	ignorare a deficitului motor post îctus P vascular
—	manifestare (comoîicaţie) a trat-- e~tjîu;. NL prelungit (1979)
—	răspuns în funcţ'e de tonalitatea
—	echivalenţa epileptică: „gînd . e o o să"
—	stereotipie akinetică de atitud're i DUPRE)
—	exagerarea reflexului de apucare 'citata
—	extinderea timpului unei imagini
—	,,gînduri despre gînduri" (1979}
—	tahipsihie în epilepsia jacksoniana
—	dezorientare în raport cu propriu' corp sin.
---^ HAPHALGbZrz
—	formă de stereotioie verbală (MAYER-G RO:SS, 1931)
354	908
360	909
374	911
383	912
384	913
395	914
408	915
412	919
415	919
416	919
418	919
419	920
422	920
427	921
437	922
3	7
27	13
28	13
79	33
113	39
174	54-
294	85
415	105
417	106
452	11 1
496	119
523	124
652	158
724	176
77	194
87	3 73
114	320
64	357
253	396
290	403
343	410
392	422
405	426
406	426
437	558
491	564
497	565
555	574
558	574
954
Index alfabetic — seirmhimptcnr, sindrom
POPOV*
POPPELREITER-WOLPERT*
POTZL-HOFF5
PREDESCU8
PRgVOST5
„PRIVIRE IN APUS DE SOARE”* PROSKINEZIE8
QUINQUAUD6
RAUSCHBURG'
REBENOK8 REDLICH5 REICHARD5 ROATĂ DINTATĂ* ROSENBACH8 (semn)
ROSENBACH8 (simptom) ROSSOLIMO6 RUMPF8 RUSSELL6
MADDOCtOs)
MÂINE de BRIAN<S> MAL1-MAII*S)
MALER*S)
MANAGER'81
MANIE*S)
MANIE CHIRURGICALĂ CHERTOKf E) MARANON(e) MARBURG*6
MARFAN-ACHARD<8> MĂRIE PIERRE<S)
MARTLAND<S)
MAYER-GROSS(8)
MAZURKIEVICI(,>
Mc LACHANl8>
MEGAFAGIE PERIODICĂ CU HIPERSOMNIE(s)
MELANOBLASTOZĂ LINIARĂ<S) MELEHOV(S>
MEMBRU FANTOMĂ'6* MENIERE,S)
—	modificări ale conţinutului afectiv al visului în PMD	656	,586 • . *
—	tip particular de agnozie	657	. 586
—	,,dialog cu anonim în grup cunoscut” (1937)	708	596
—	refuzul declinării identităţii	75?	6*04
—	„bolnavul îşi priveşte leziunea”	8 VI '	■A17
—	caracteristici, circumstanţe	842	621
—	„negativism inversat” (LEONHARD, 1936)	*43	. 6.43
	tremurături fine ale mîinii (alcoolism) Q	33	3P0
-	aglutinare, omitere/repetare de cuvinte R (1905)	. 55	811
—	manifestări psihice în gripă	101	■ 838
—	dilatarea spontană a pupilelor	125	348
—	evidenţierea halucinaţiilor vizuale	176	864
—	mişcarea lentă şi sacadată de revenire	369	911
—	prezenţa reflexelor abdominale în hemiplegia isterică	410	918
—	tremor palpebral la închiderea pleoapelor	411	918
—	evidenţierea leziunii căii piramidale	414	919
—	tahicardie posibilă în neurastenie	435	922.
—	leziuni digitale în bulimia mintală	430	922
SINDROM<s)
—	manifestări psihice	M 13	9
—	stare psihotică indusă la personalul medical	38	16
—	manifestare isterică cu expresie motorie	54	18
—	sindrom „amotival” (1978) — schizofrenie	57	.	19
—	manifestări psihice şi somatice	63	.	20
—	HIPOCRATE; SORANUS; PINEL;	?1	23
ESQUIROL; FALRET; KRAEPELIN
—	spitalofilie chirurgicală (1972)	02	• 24
—	manifestări psihice	87	•	35
—	manifestări psihice în scleroza diseminată	92	35
(1938)
•ir».
—>DOLICOSTENOMELIE	101	.36
—	sin. SINDROM LACUNAR; STARE	1(8	37
SINUSOIDALĂ
sin.
---^ENCEFALOPATIE TRAUMATICĂ A	125	41
BOXERILOR
—	manifestări psihice în epilepsia temporală	171	53
(1928)
—	sin. SINDROMUL AMINTIRILOR INUTILE 176	54
—	sin. BICKEL-LOWE<s) ^4>LOWE<s)	185	56
--->KLEINE-LEVIN-CRITCHLEY<s)	22.3	67
sin.
--->BLOCH-SULZBERGER<s) _	245	69
—	variantă a defectului schizofrenic (1963)	249	70
—	sin. ILUZIE A AMPUTAŢILOR	264	73
—	sin. CLAUDICAŢIE INTERMITENTĂ	272	76
LABIRINTICĂ
Index alfabetic — sindrom
955
tlENINGOCOCICO
M!CHAEUS<s>
MiDAS'a'
MIEI.OPATIE SENILĂ<9)
MIETENv**
MILLES(si
MILLIKAN-SIEKERTC* MINKOWSKI E.<s)
MiNKOWSKI M.<s)
MIOSPA5TlC<s)
MOENCKEBERG<3)
MONN£ROS-DUMAINE<3»
m6nopiegie<8)
MOORc 3
MOREî.fSf
MORGÂGNI-STEWART-MOREL<3)
MOROZOVts)
MbRSISR.BONNET(s)
MORSIER (1)<8) (1944)
MORSIER (ll)(s) (1955)
MOR'MN 3)
MOBîUS h
MUTISM AKINETIC(S) mOnchausen<s)
MYLE-VAN BOGAERT<s>
NAFFZiGER(s)
NEURASTENIFORM VASCULAR'3’ NEUROANEMIC(s)
NEURON MOTOR CENTRAl<8) NEURON MOTOR PERIFERIC'8*
NEVIN'SI
—	manifestări psihice în meningite acute
—	manifestări psihice în patologia mezence-
falică
—	libertinaj feminin (BRUYN, DEJONG, 1959)
—	manifestări psihice
—	manifestări psihice sin.
—>STURGE-WEBER-KRABBE<3)
—	manifestări psihice (1955)
—	sin. ANESTEZIE EMOŢIONALA
—	în accidente vasculare cerebrale (1904) i!n.
--->STIFFMAN SYNDROME<s)
—	manifestări psihice în arterioscieroză (1903)
—	„acord şi aprobativitate exemplare”
—	manifestări psihice
—	echivalenţă epileptică (aură) sin.
--->MORGAGNi-STEWART-MOREL<a)
—	manifestări psihice
—	„demenţa apatică” (1967)
—	halucinaţii la vîrstnici (1936)
—	sin. SENZITIVO-SENZORIAL(s)
—	sin. DISPLAZIE OLFACTO-GENITALA
—	manifestări psihice
—	manifestări psihice
—	asociere mutism/akinezie
—	(ASHER, 1958)
—	manifestări psihice (1949)
—	sin. ADSON-COFFEY<8); SCALEN'3*
—	astenie, cefalee, insomnie, labilitate
—	sin. LICHTHElM<B) (1887)
NEVRALGIE PAROXISTICĂ
VAIU"'
NICTALGIE PARESTEZICĂ A
NOONAN<3)
NORRIE-WARBURG<s>
NbTHNAGEHs)
OBLOMOV<s)
OCCIPITAL'8*
OCULO-3UCO-GENITAL(3)
OCULQ-CEREBRO-RENAL FANCON131 OCULOST ATIC(S>
OPALSKlK**
OPOZSTSONISM PASIV'3 OPPENHE!M<8>
ORSON WELLS<3)
OSTANKOV<8)
OTHELLO 3)
—	sindrom psihoorganic cronic
sin.
----»VA!H8)
MEMBRELOR SUPERIOARE<8)
—	determinare poligenetică (NOONAN, EHM!<
—	pseudoglîom, surditate, oligofrenie -+ ACROPARESTEZIE
—	lene, apatie, lipsă de voinţă (MASCiONI, 1957)
—	manifestare clinică sin.
---->BEHţET'8)
sin.
---->LOWE^
—	manifestare clinică (GUREVICI, 1938)
—	manifestare clinică (1949)
—	manifestare clinică (DAUM£ZONf 1961)
—	variantă a crizei epileptice (1912)
—	manifestări psihice (intoxicaţia cu ulei, Spania, 1981)
—	„sindromul reflectării în oglindă” (1934)
277	80
430	108
} 449	111
455	112
456	112
474	115
475	115
492	119
493	119
518	124
597	146
612	147
626	149
635	150
653	158
662	160
671	161
674	161
674	161
674	161
675	162
689	168
715	174
725	176
729	178
N 4	180
154	205
159	206
186	234
187	234
208	243
218	244
276	259
E) 350	270
333	278
401	281
O 35	298
52	306
58	307
59	307
60	307
147	327
166	332
170'	332
226	344
240	346
■) 245	347
956
Index alfabetic — sindrom
PAIAŢĂ<S)	— ,,iri s-tul destin ai dcwnului” (SZOKDI) F 24
PANSTRIAT*5'	-	sin, DEGENERESCENTĂ HEPATO-	88
sin.
-LENTICULARĂ ---->WILSON<£) ,
PAPILLON-LEAGE-f'	—	malformaţii osoase şi deficit mintal	97
PARABASEDOWiAN(t'	——>LABBE<S)	101
PARIETAL'^	—	manifestări psihice	217
PARKES-WEBER-QSLER-DIMITRlfS) -------->STURGE-WEBER-KRABBE(B)	22C
PARKINSONiSM**'-'	— tremurături, rigiditate, hipckirezie	22^
PARKINSONISM ARTER!OSCLEROTIC;? —	manifestări	psihice	22'
PARKINSONISM FOSTEN-	-	manifestări	psihice	226
CEFALITIO1'
PARKINSONISM POSTTRAUMATIC«‘5	-	manifestări	psihice	227
PARKINSONISM TOXIC*6)	-	manifestări	psihice	228
PARKINSONISM TUMORAL<s)	-	manifestări	psihice	229
PATAU(S^	—	manifestări	psihice	269
sin.
PATOMIMIE AUTQMUTILANTĂ*s) -----------> COSYNS-DURET,s)	284
PEDUNCULAR!F*	—	manifestări	psihice	326
PELLIZI(S*	—	precocitate	sexuală, tulburări de comporta- 334
ment (1910)
P.E.M.A.(S'	—	pasiiaiie, ecolalie, mutism, amîrrue	340
PERIFERIC(£)	—	elemente de diagnostic diferenţial	381
PETER PAN ^	— iresponsabilitate, angoasă, imaturitate,	442
narcisism (KILEY, 1983)
PIATNITSCHIf6} ^	—	modificare a reactivităţii Ia toxicomani	488
PICK-ALZHEIMERCf}	—	semne clinice fără corespondent anato-	494
mo patologic
PICK(S)	—	halucinaţii vizuale dinamice, metamerfcpsJ;	498
PICKWICK(S)	-	descriere (BURWELL, 1959 -însă...	500
KERR şi LAGEN, 1936)
PSCNOLEPSIE	—	pcs'-bilă formă de petit mal	503
PIERRET-ROUGIER^	—	deiir paranoid, psihomanie, halucinoze	508
PIOTROWSKtţE/	—	în afecţiuni cerebrale organice	r>2S
PIRAMIDO-STRIAT^	—	semne piramidale, hipomanie, amnezie,	538
deteriorare psihică progresivă POLlSCiUK^	—	„astenie vitală” în schizofrenie	629
POLLE(S*	—	varianta infantilă a sindromului	636
MUNCHAUSEN
POLIZIEN(s*	— hipotermie paroxistică în nevroze	640
POSTCONFU2IONAL<‘>	—» CEREBRASTENIE POSTTRAUMAT’CĂ	676
POSTRUBEOUCţsi	^ GREES<s)	f'83
POTZL<s)	—	alexie, cromoagnozie, îngustarea tîmpuV-	/07
vizual
PRADER-LABHARDT-WILLIt6)	-	5 în. HHHO<s)S-—> ZELLWEGEN(S)	711
PRECOMPETiJSONALfî	—	avanpremiera performantei	7S2
PROTNOV<-)	—	sindromul ,.micii abstinenţe"	967
PROTOPOPQY ^	—	midriaza, tahicardie, ccnstipatie	9/2
(BARR£, 1953)
sin.
PSEUDOATAXîE FRONTALĂ^	-	>'n. ATAXIE FRONTALĂ -----> BRUNS^	992
PSEUDOBULBAR— manifestări psihice	994
PSEUDOIMPONDERABIUTATE ^	—	deficienţe senzoriale, depresie, semne	1004
neurotogice
PSEUDOPUBERTARf6!/	-	tă	a	schizofreniei	torpide	1017
^ÎAROV, 1965)
354
36î
362
363
390
391 393
393
394
394
394
394
399
401
408
409
410 41 e
559
563
564
565:
565
566
567 569 571
583
584
584
590
591 596
597
604
647
648-
652
652
656
657'
Index oIfobetic — sindrom, test
957
PSIHOANEMIC<E>
PSIHODEGRADARE ALCOOLICĂ(s>
PUNCH-DRUNKENNESS^
PUTNAM-SCHULZE<6)
RAAB<S>
RADICUUTĂ<S)
RAISA GOLANTl-
RAPUNTEL<s)
RAZDOLSDIN(s)
RĂSPUNS „ALĂTURI ""’
RĂU DE MARE<6)
RĂU DE MUNTE*1'
REFSUM<s)
REGIS<S)
REGRESIUNE PSIHOMOTORIE^
REID-BARLOWS'-
REITER<s)
RESTAURANT CH!NEZESC‘*>
RESTLESS LEGS|f)
RETROOUVAR<s)
REYE<S).
RIEGER<s)
RIGIDITATE MUSCULARĂ SENILĂ <s) RILEY-DAY‘S)
ROBERTS<E)
RUBINSTEIN-TAYBI ®)
RUD(S)
RUTHERFORD^
MACHOVER<t)
M.A.P.S.<T>
MÂSSELON(T>
MEILI<T>
MEMORIE^
MERRIL-PALMER<T)
MICHIGAN<T>
MILLER<T>
MiLLON'T)
MIOKINETIC(T)
HEMOPATIE —> KROSOWSKA<s)
n.
ENCEFALOPATIE A BOXERILOR
-	sin. ACROPARESTEZ1E NOCTURNĂ
disfuncţie hipofizară cu modificări aie afectivitătii
R
—	elemente de diagnostic diferenţial
—	sin. PSIHOZĂ DIENCEFALICĂ'PERIODICA
——>GOLANT<fc)
—	E. VAUGHAN; J. GAWYERS, H. SCOTT (1968)
—	tuiburări de schemă corporală în epilepsie
sin.
---?GANSER<S)
—	complex de tulburări neurovegetative
—	complex de tulburări neurovegetative
—	manifestări psihice
sin.
— sin. DROMOMANIE-------->VAGABONDAJ
—	suită de modificări motorii şi psihice (1986)
—-^PROLAPS DE VALVĂ MITRALĂ
—	manifestări psihice post intervenţii stomatologice
—	rezultat al excesului de glutamat de sodiu
—	sin. ANXIETAS TIBIARUK-^EKBOM^
—	sin. SINDROM LATERAL AL BULBULUI
—->WALLEMBERG(K)
—	posibilă stare postvirală (R.D. REYE, 1963)
—	descriere, manifestări psihice sin.
-—>JACOB(S)
—	descriere, manifestări psihice
—	hipomelie -j- hipotricoză + hemangiom facial (1972)
—	descriere, manifestări psihice
—	ihtioză -f- sclerodermie -f- oligofrenie (RUD, 1927)
—	descriere, manifestări psihice
TEST(t)
— test proiectiv pentru adult şi copil (1948)
— test proiectiv pentru structura personalităţii (1947)
—	sin. TESTUL CELOR TREI CUVINTE
—	test analitic de inteligenţă (1928)
—	evaluarea calităţii memoriei
•— aprecierea aptitudinilor preşcolarilor
—	aprecierea capacităţii adaptative Ia copil
—	aprecierea nivelului inteligenţei verbale
—	„evaluarea sănătăţii comportamentale”
—	metodă proiectivă discutabilă (MIRA y LOPEZ, 1939)
! 087	688
i 092	689
1219	796
1225	796
2	802
13	804
22	£05
36	807
64	812
67	613
74	815
75	815
154	356
166	861
172	862
177	864
182	665
266	888
270	888
293	c*^ 1
311	898
327	90C
330	901
334	901
373	911
^28	921
429	921
439	923
ii 4	7
86	j ^
139	4c
238	6.3
266	73
329	
432	" C\
473	" 1 -
476	' • 5
	'12C
958
Index alfabetic — test
MITTENEKER-TOMANW
m.m.p.i.<t)
MONROE<t)
NEWCASTLE<T) (I) NOGUCHI-MOORE<T) NONNE-APELT<T) NULLER<T)
0RNE-0’C0NNEL<T>
O.S.S.(T>
OTIS<T)
OVERALL-GORHAM(t)
OZERETKI(t)
PERFORMANTĂ^
PERSEVERARE^
PFISTER-HEISS<T)
PHIUUP<T)
PHILUPSON<T)
PICKFORD'T)
PINTNER-PATERSON(T) scală
PIRAMIDE COLORATE<T) PORTEUS(T> scală
RACKIN<T)
RAPPAPORT(T)
RAVEN(t)
RAY<T'
REY<Ti
RORSCHACH <T) ROSS-JONEST
— chestionar de personalitate (1951)	556	■132
- INVENTARUL MULTIFAZIC DE PERSO-	567	135
NALITATE MINNESOTA		
— evaluarea aptitudinilor preşcolarului	631	150
— scala pentru evaluarea depresiei (1965)	N 265	257
— evidenţierea albumineîor în LCR	333	263
— evidenţierea globulinelor în LCR	346	270
— evaluarea efectului medicaţiei antidepresive	439	295
(1964)		
— evaluarea stării de hipnoză	O 217	343
— istoric, circumstanţe	239	346
— prototip al testului hîrtie-creion (1916)	246	347
— evaluare în psihofarmacologie	252	•348
— evaluarea dezvoltării psihomotorii la copil	274	351
(1926)		
— aprecierea funcţiilor intelectuale (variante)	P 376	418
— probe psihometrice (variante)	404	425
— metoda de investigare a personalităţii	456.	561
— scală de evaluare în schizofrenie	480	562
— metodă proiectivă (asociere de teste)	481	562
— investigarea relaţiilor copilului cu familia	499	565
(1963)		
— test nonverbal de inteligenţă (1925)	523	569
PFISTER-HEISS(t)	537	571
— limite, posibilităţi, variante (1914)	667	538
—- evaluarea depresiei (RACKIN, 1968)	R S	803
— evidenţierea consumului de alcool	r 3 3	806
— evaluarea „abilităţii educative înnăscute”	57	811
(1938)		
— „testul figurilor complexe” (1942)	60	812
— probă de memorie verbală (auditivă sau	310	898
vizuală)		
— test proiectiv de personalitate	409	916
— test biologic LCR	413-	919
PRINCIPII TEORETICE AUTOR, PRECURSORI CONCEPTE DEFINIŢIE
DE BAZĂ
r
*
PSIHOTERAPII
•	PSIHANALIZA
Sistem psihologic teoretic şi terapeutic, vizînd explicarea naturii umane sub aspectul ei esenţial : conflictul. Este o terapie de auto investigare şi autocu-noaştere, urmărind restructurarea profundă a personalităţii, precum şî o investire liberăşieficientăa resurselor proprii, un echilibru în relaţia individului cu sine şi cu lumea.
•	Conflictul intrapsihic ;
•	inconştientul ;
•	principiul plăcerii ;
•	principiul realităţii ;
•	mecanismele de apărare ale Eului (nevrotice şi psihotice) ;
! • complexul Oedip ;
I • complexul de castrare.
•	Sigmund FREUD (1836-1939);
•	teoria evoluţionistă a lui Ch. DARWIN ;
•	asociaţionismul englez (HUME, BER-KELEY, HARTLEY) ;
•	şcoala antropologică germană (Von HUM- ^
BOLDT) ;	<
•	psihiatria secolului al XlX-lea (hipnoza,	—
|	sugestia.studiileasupraisteriei — CHAR-	^
COT, BERNHEIM).	£
<
•	Teoria personalităţii, bazată pe prin-	q
|	cipiul cauzalităţii (orice reacţie, com-	h-
!	portament,	idee, sentiment, fenomen
I	psihic este	determinat de un motiv ;
l	nu există manifestare umană nemotiva-
|	tă);
j •	perspectiva topografică : cele două to-
i	pici freudiene (inconştientul, precon-
j	ştientul,	conştientul ; Şinele, Eu;,
J	Supraeul) ;
•	perspectiva dinamică (libidou, agresivi-vitate, instincte ; teoria pulsiuniior) ;
•	perspectiva genetică (simptomele, trăsăturile de caracter, structura psihologică a persoanei, succesul, eşecul îşi au originea în diferite evenimente din copilărie, în fantasme, dorinţe, etape ale copilăriei) ;
•	fazele dezvoltării personalităţii (orală, anală, genitală sau falică) ;
•	complexul Oedip, complexul de'castrare, complexul rivalităţii fraterne ;
•	terapia analitică ]{vizează*restructurarea
| profundă a personalităţii, elucidează
natura profundă^a~con fiictelor ;
•	este o terapie de autoinvestigare şi autocunoaştere, adresîndu-se laturii cauzale, motivaţionale a manifestărilor persoanei.
•	Tehnica^asociaţiei libere ;
•	neutralitatea binevoitoare a analistului i
•	regula abstinenţei ; 1
•	interpretarea asociaţiilor libere ;
•	interpretarea viselor ;
•	interpretarea actelor ratate şi a lapsusurilor ;
•	interpretarea transferului ;
•	fazele procesului terapeutic: faza de început (deschiderea), dezvoltarea transferului, analiza transferului (interpretare, perlaborare), rezolvarea transferu-
| lui (înţelegerea şi integrarea semnificaţiilor profunde ale transferului) ;
•	durată : nedefinită ;
•	frecvenţă : 3—5 şedinţe săptămînal.
i
Psihoterapii: psihanalitica, adlerianâ
<
U
Q
D
Q
•	Cazuri foarte accesibile : isteria de angoasă (fobia), isteria de conversie, cazurile mixte de isterie şi nevroză obsesio-naiâ, tulburări de dinamică sexuală (inhibiţii sexuale), probleme de cuplu, dificultăţi de adaptare socială şi profesională, depresii uşoare ; persoane normale clinic, dar cu capacitate adaptativă redusă;
•	cazuri moderat accesibile : nevroza ob-sesională, fetişism, alcoolism şi toxico-
n'an ie, inadaptare cronică (dizarmonii ce personalitate, delincvenţă) ;
•	'7 rebele : grupul larg al schizofre-' or, psihozele cu structurare parare acâ rigidă, depresiile grave.
•	şcolile psihanalitice desprinse de psihanaliză (JUNG, ADLER) sau primul val ce dizidenţi ;
•	al doilea val de dizidenţi (RANK şi traumatismul naşterii ; REICH şi pan-ge-n I tai i tatea ; cu 1 tu ral ist i i : HORNEY şi FROMM) ;
•	şcoala Melaniei KLEIN ;
•	psihologia Eului (HARTMANN) ;
•	reveria dirijată (DESOILLE) ;
•	terapiile corporale (JANOV, PERLS, LOWEN) ;
•	analiza tranzacţională (BERNE) ;
•	psihoterapiile scurte derivate din psihanaliză ;
•	SULLIVAN şi relaţiile interpersonale în
psihanaliză.
X
N
<
Q
UJ
I—
Q_
yj
U
Z
O
u
aC of O Og
<C uj cC a.
• PSIHOTERAPIA ADLERIANĂ
Sistem psihoterapeutic de inspiraţie psihanalitică, care vizează modificarea atitudinilor individului în sens adaptativ, prin analiza, înţelegerea şi schimbarea stilului de viaţă, a sistemului de valori. Urmăreşte adaptarea persoanei în perspectiva utilităţii. Are la bază teoria asupra complexului şi sentimentului de inferioritate, asupra mecanismelor de compensare a acestei inferiorităţi, avînd drept scop dezvoltarea interesului social, rezolvarea „distorsiunilor cognitive”, reorientarea axiologică a persoanei în funcţie de motivele sale reale şi de exigenţele sociale.
y
H
UJ
cC
O
LU
H
u
z
CC
a.
•	Comportament şi cop text social (comportamentul ca fur:ţ:'e a persoanei şi a mediului) ;
•	psihologia individuală este o psihologie interpersonală ;
•	stilul de viaţă ;
•	interesul social ;
•	organizarea cognitivă în stilul de viaţă ;
•	schimbarea comportamentului unei persoane este legată de schimbarea stilului de viaţă, a scopurilor implicate în stilul de viaţă ;
•	inferioritatea organică şi sentimentul de inferioritate ;
•	legea funcţionării individuale ;
•	eşec şi succes, în funcţie de stilul de viaţa ;
•	compensare ;
•	valoare şi creativitate în alegere ;
•	individul dă o semnificaţie proprie vieţii.
•	Alfred ADLER (1370-1937) ;
•	ARISTOTEL : omul este un „animal politic” Tomul nu este izolat sociai) ;
•	filozofia lui KANT ;
•	filozofia lui NIETZSCHE (dorinţa de putere);
•	filozofia lui H. VA!HÎNGER („ca şi cum'’’., „as if").
Teoria personalităţii are la bază psihologia individuală în perspectiva utilităţi* ; importanţa constelaţiei familiale ; conceptul de „seif”, conceptul de „seif ideal”, conceptul de imagine despre lume (despre celălalt) ; i convingerile etice, dimensiunea axiologică a individului ; i sentimentul de Inferioritate şi nevoia de compensare a inferiorităţii ; sentiment de inferioritate şi complex de inferioritate ; i sentimentul desuperiorîtateşi complexul de superioritate ; i procesul psihoterapeutic vizează interpretarea stilului de viaţă în dinamica sa particulară ;
*	psihoterapia este o „experienţă împreună” ;
>	atitudine tolerantă, comprehensivă şi empatică a terapeutului ; i psihoterapia ca demers educaţional (eşecurile din viaţă sînt eşecuri ale învăţării) ;
STADIUL ACTUAL I INDICAŢII j METODA (TEHNICA)
Psihoterapii: adleriană, analitica
961
•	PSIHOTERAPIA ANALITICĂ (C. G. JUNG)
scopul psihoterapiei este dezvoltarea interesului social ;
greşelile esenţiale sînt generate de „distorsiunile cognitive” ; eficienţa psihoterapiei : persoana îşi modifică sistemul de valori, anterior deficitar, fapt care presupune schimbarea motivaţiilor deficitare.
•	Stabilirea unei bune relaţii terapeutice (tratarea celuilalt ca egal) ;
•	pacientul va înţelege că este responsabil de greşelile sale, de eşecurile sale, de acţiunile (intervenţiile) sale ;
•	cura terapeutică reprezintă o experienţă de cooperare ;
•	analiza stilului de viaţă al pacientului ;
•	interpretarea viselor, reacţiilor, fantasmelor, simptomelor, tranzacţiilor între pacient şi terapeut ;
•	terapeutul ca model ;
•	pacientul va fi încurajat să acţioneze ;
•	terapeutul poate indica pacientului anumite lucruri, îi poate trasa anumite sarcini (atitudine activă) ;
•	durata : se stabileşte de către terapeut, de comun acord cu pacientul ;
•	frecvenţa : 2—3 şedinţe săptămînal.
•	Nevroze ;
•	tulburări de adaptare socială (chiar de-lincvenţa) ;
•	tulburări de dinamică sexuală :
•	probleme de reeducare.
Z
L_
UJ
O
»<
N
<
cn
U
z
o
o
Succesorii iui ADLER (V. FRANKL, R. MAY) au dezvoltat o psihoterapie holistică, teleologică, fenomenologică, socială ;
A. MASLOW şi psihologia umanistă; DREIKURS şi psihoterapia multiplă;
» înfiinţarea unor cluburi sociale terapeutice ;
•	introducerea în şcoli a sistemului adie-rian (MOSAK) ;
» psihoterapia post-adleriană, derivată din concepţia adleriană, este o psihoterapie a reeducării.
Psihoterapie practicată şi elaborată de C. G. JUNG, care abordează în mod simbolic şi dialectic relaţia dintre conştient şi inconştient. Această terapie foloseşte viseie, fanteziile, producţiile imaginare ale pacientului, cu trimiteri în inconştientul individual şi în inconştientul colectiv. Psihismul funcţionează ca un sistem cu autoreglare, avînd o mişcare spre un anume scop (cîmp de scopuri), direcţionată din interior spre
o	cît mai deplină conştientizare.
CL
O
cn
al
D
U
cL
O
D
<
Inconştientul şi conştientul sînt subsisteme ale psihismului ; conştientul este doar o parte a conţi-nuturilor psihice ;
conştientul şi inconştientul se compensează şi se relativizează reciproc ; cu cît unui din aceste subsisteme acţionează mai intens, cu atît provoacă o contra-ac-ţiune a celuilalt subsistem ;
i există, în fiecare persoană, o forţă a individuaţiei, a devenirii fiinţei ca întreg (nu ca perfecţiune) ;
i	acţiunile persoanei sînt determinate de experienţele sale trecute, dar şi de ex-pectaţiile viitoare ;
>	inconştientul nu este reductibil la diferite activităţi/manifestări psihice ;
>	comunicarea dintre inconştient şi conştient se face prin simbol ;
>	toate producţiile inconştiente sînt simbolice şi ele operează ca mesaje directoare ;
>	inconştientul este : individual (personal) şi transpersonal (colectiv), sursă a inconştientului individual ;
I	arhetipurile sînt potenţialităţi psihice specifice, surse de energie activate, în anumite forme, de experienţe reale.
C. G. JUNG (contemporan cu FREUD, ADLER etc.), aparţine primei dizidenţe psihanalitice ;
lucrările de mitologie ale lui G. F. CREU-ZER (miturile înţelese ca producţii simbolice) ;
lucrările filozofice aie iui SCHELLING, HARTMANN, SCHOPENHAUER şi ale f izicianuîu i-ps i hologist C. G. CARUS (după acesta, inconştientul favorizează abilitătile creative) ;
» filozofia lui PLATON ;
61—c. 838
METODA (TEHNICA) I PRINCIPII TEORETICO
962	Psihoterapii: scurtă de inspiraţie analitica
9 filozofia lui KANT (nu percepem realitatea aşa cum este ea în prezent ; procesul percepţiei se supune unui set de imperative, forme apriorice universale care intervin în percepţia desfăşurată aici şi acum).
•	Personalitatea este compusă din subsisteme autonome : Ego-ul, inconştientul personal, inconştientul colectiv (trans-personal) ;
•	persona reprezintă stilul adaptativ al individului, ceea ce individul este în procesul adaptativ, mediatorul între psihismul personal şi lumea exterioară ;
•	Animus şi Anima, principiul masculin şi principiul feminin, sînt prezente în proporţii diferite în fiecare individ (fiinţa umană este, potenţial, bisexuală) ;
•	libidoul este energia psihică în diferite forme de manifestare ;
j • complexul Oedip este un pattern mito-| logic cu semnificaţie simbolică ; j • inconştientul rasial, ca inconştient spe-j cific unei rase anume (Y. KAUFMANN | afirmă că JUNG nu a folosit niciodată | această expresie, termenul f iind introdus ; de detractorii lui JUNG) ;
| • simptomele sînt interpretate ca mesaje j simbolice trimise din inconştient ; j • psihoterapia este un travaliu de auto-cunoaştere, de reconstrucţie a personalităţii, de educaţie ;
•	terapia începe printr-o investigare a stării de conştiinţă a pacientului,• a atitudinilor sale conştiente (terapeutul va puncta contradicţiile, inconsistentele, patternurile de comportament) ;
•	pacientul va învăţa, iniţial, procesul introspecţiei ;
•	se va introduce, pe parcurs, analiza viselor.
9 Metoda introspecţiei ;
•	analiza viselor, avîndu-se în vedere şi inconştientul colectiv, arhetipurile, ex-
;	presiile arhetipale ; visul este expresia
!	simbolică a manifestărilor inconştien-
j tulul;
j e interpretarea viselor trimite Ia imagini ! arhetipale, la modalităţile lor de manifestare în cursul dezvoltării personalităţii ; visele pot fi expresiaarhetipurilor ;
•	este esenţială, în terapie, acceptarea pacientului de către terapeut ; relaţia terapeutică este o relaţie de egalitate ;
•	transferul nu este esenţial în terapie.
•	Persoane cu imaturitate emoţională ;
_	• dificultăţi de integrare socială (de adap-
pi tare) ale adultului, în specia! în a doua
<	|	parte a vieţii ;
—	|	•	în psihoterapia de	grup	(experienţa
2	j	grupului vehiculează	dimensiuni	arhe-
—	|	tipale) ;
|	•	în terapia de familie.
I	•	Deşi influenţa iui JUNG a fost impor-
i	tantă, aplicarea terapiei analitice jungiene
^	nu s-a bucurat de mare succes pînă spre
D	anii 1960 ;
;	•	s-au înfiinţat institute specializate în
<	;	terapia analitică a lui JUNG ia	New York,
_j	i	Los Angeles, San Francisco ;
2	! • mai există asemenea centre	în	Anglia,
j	Germania, Israel, Franţa, Italia (în An-
j— ! glia, Israel, această terapie se foloseşte-
00	l	şi la copii) ;
|	•	există Asociaţia Internaţională de Psiho-
j	iogie Analitică (400 de membri).
•	PSIHOTERAPIA SCURTĂ DE INSPIRAŢIE ANALITICĂ
9 Terapie psihologică, avîndu-şi originea în psihanaliză, dar cu durată semnificativ inferioară curei psihanalitice. Atitudinea terapeutului este activă.Terapia, funcţionează ca „experienţă emoţională corectivă", favorizată sau generată de terapeut. Terapeutul are atenţie selectivă privind materialul elaborat de subiect şi va formula o ipoteză psihodinamică asupra subiectului.
•<	|	•	Relaţia ,,faţă în faţă” ;
|	•	atitudinea activă a terapeutului	;
o5	!	•	Ipoteza psihodinamică elaborată	de tera-
lu	|	peut asupra căzui ui ;
^	!	•	limitarea interpretărilor;;
ui	;	9	experienţa emoţională corectivă ;
^	|	9	problematica actuală a	pacientului ;
^	s	•	scopul terapiei : limitat ;
O	®	terapia este ,,planificată”	ca durată şî
scop.
•	Psihanaliza freudicnă ;
•	analizele scurte (6 — 8 săptămîni) ale primilor analişti (BINSWANGER, TAN-NENBAUM);
Psihoterapii : non-directivâ (Rogers)
experienţele terapeutice ale lui BA-LINT, privind formarea medicilor gene-ralişti (scopuri terapeutice restrînse. legate de valoarea/semnificaţia psiho-terapeutică a intervenţiei medicului ge-neralist) ;
' 1909 — 1920, publicaţiile .Jurnalele psihanalitice germane” (cazuri de analiză scurtă) ;
•	analiza „primitivă”, practicată de diverşi analişti între anii 1909 — 1914 (analiză de influenţă freudiană, dar avînd un caracter activ şi implicînd/provocînd c relaţie emoţională puternică între terapeut şi pacient, relaţie al cărei punct esenţial îl constituia confesiunea unei experienţe sexuale traumatizante.
cc.
O
co
cd
D
U
LU
cC
■ Cl.
CC
O
D
<
UJ
O
CL
O
u
z
CL
Q_
<
y
z
<
Q
O
•	există mai multe metode în psihoterapia scurtă, folosite de diverşi autori (BEL-LAK şi SMALL, K. LEWIN/ D. MALAN, SIFNEOS, DAVANLOO, MANN, GiL-LIERON).
•	Terapeutul joacă un anume roi în relaţia cu pacientul ;
•	terapia are termen fix care se comunică pacientului ;
•	frustrarea pacientului este provocată şi controlată conştient de terapeut :
•	vindecarea nevrozei este datorată experienţei emoţionale corective (retrăirea unor evenimente trecute, într-o relaţie, sub control) ;
•	aprecierea dinamico-diagnostică a personalităţii pacientului ;
•	experienţe din viaţa reală pot fi folosite ca parte integrantă în terapie ;
•	pacientul va fi confruntat cu el însus' (FERENCZI) ;
•	accentul se pune pe problematica actuală a pacientului (pe conflictul actual).
.• în timpul terapiei, poziţia terapeutului şi a pacientului este ,,faţă în faţă” ;
•	asociaţia Iiberă ;
•	dialogul (convorbirea), în care terapeutul are manifestări active ;
•	discursul pacientului se articulează la realitate, nu la fantasmă ;
•	atenţia terapeutului este selectivă (referitor la materialul pacientului) ;
•	evitarea factorilor care prelungesc analiza (evitarea nevrozei de transfer prin limitarea interpretărilor ; evitarea transferului intens, diminuarea fenomenelor transferenţiale prin scăderea frecvenţei şedinţelor, centrarea terapiei pe problemă şi nu pe relaţia terapeut-pacient, manevrarea transferului astfei încît situaţia terapeutică să ofere o soluţie nouă, eficientă, fără interpretarea prc-priu-zisă a transferului) ;
<
2
u
<
5
Q
<
z
li-
LU
Q
X
N
<
CG
LU
Q
UJ l— Ou LU
O
z
O
U
Extindere mare. în special în SUA ; se consideră o terapie eficientă, dacă sînt respectate criteriile de selecţie ; eficienţă rapidă, cu durată de cîţiva ani sau chiar toată viaţa ; reprezentanţi ai psihoterapiei scurte : BELLAK şi SMALL, K. LEWIN '(tehnică bazată, în special, pe psihanaliză), MALAN (a participat la grupul de lucru a! iui BALINT, clinica Tavistok, Londra, 1954), SIFNEOS (terapia provocatoare de anxietate sau dinamică şi terapia suportivă, vizînd diminuarea anxietăţii), DAVANLOO (Simpozionul Internaţional de psihoterapie scurtă de la Montreal, 1975 — psihoterapie dinamică pe termen scurt, cu focar lărgit”), MANN (1964, program de formare în psihoterapia scurtă), GILLIERON (psihoterapia este centrată pe limitarea temporală şi pe relaţia ,,fată în fată”).
•	PSIHOTERAPIA NON-DIRECTIVĂ SAU CENTRATĂ PE PACIENT (PSIHOTERAPIA ROGERS)
Terapie care abordează persoana în perspectiva creşterii şi maturizării sale ; potenţialul de creştere şi maturizare al unui individ se realizează întro relaţie care reprezintă o experienţă a comunicării, a acceptării, a înţelegerii, o „relaţie de ajutor”. Scopul acestei terapii este creştereaşi maturizarea psihologică a individului.
•	Tendinţă la autodezvoltare, bilitate nativă ;
•	tendintă actualizantă ;
ca disponî-
Eul ca expresie a tendinţei actuaiizante ; relaţia terapeutică funcţionează ca relaţie „faţă în faţă” ; reacţie organismică ; experienţa, ca experienţă proprie, ca evaluare proprie ;
orientarea pozitivă a naturii umane ; congruentă şi non-congruenţă ;
PRINCIPII TEORETICE I AUTOR, PRECURSORI
964
Psihoterapii: analiza tranzacţionala
•	non-congruenţa implică manifestarea forţelor self-actualizării ;
•	înţelegere empatică din partea terapeutului ;
m acceptare pozitivă necondiţionată.
•	C. ROGERS (1938-1950) ;
•	influente ale gîndirii orientale (taoismui, LAO TSE) ;
•	influenţe din practica Zen ;
•	filozofia lui J. DEWEY ;
•	influenţa gîndirii lui O. RANK ;
•	influente ale gîndirii existentiaiiste (M. BUBERşiS. KIERKEG AARD) ;
•	unele asemănări cu Gestalt-terapia.
<
y
“7-
X
£
•	Natura umană este esenţial pozitivă ;
•	fiinţa umană îşi formează, de la naştere,
o	experienţă proprie cu semnificaţie de realitate proprie ;
•	.formarea self-conceptului se realizează pe parcursul dezvoltării, pe măsură ce fiinţa umană distinge între experienţa sa proprie şi experienţa proprie a celorlalţi ; experienţa proprie funcţionează în relaţie cu realitatea exterioară;
•	experienţa proprie se formează şi se modifică în funcţie de percepţia proprie asupra experienţei sale şi a celorlalţi ;
•	experienţa în ansamblu se constituie din două categorii : satisfacerea şi frustrarea trebuinţelor ;
•	comportamentul se reglează conform unui sistem de valori care sînt analoge sau contrare valorilor parentale ; copilul introiectează sau respinge anumite valori ;
•	psihoterapia presupune acceptare şi înţelegere în experienţa de relaţie ;
•	atitudinea terapeutului se caracterizează prin : congruenţă, empatie şi înţelegere, acceptare/toleranţă neposesivă ;
•	relaţia terapeutică este o ,, relaţie de ajutor” ;
terapia este centrată pe ,,lumea pacientului”, pe înţelegerea acestei lumi aşa cum este văzută, simţită, percepută de pacient ;
atitudine de acceptare (pozitivă) autentică a terapeutului, necondiţionată ; terapia vizează actualizarea potenţialului persoanei, astfel încît persoana să se schimbe şi să se dezvolte în libertate şi cunoştinţă de cauză.
<
y
o
U
<
D
O
<
•	Relaţia „faţă în faţă” ;
•	atitudine activă a terapeutului ;
•	relaţia terapeutică este o relaţie valori— zantă pentru pacient ;
•	nu există o durată prestabilită a terapiei ; aceasta va dura în funcţie de evoluţia^ pacientului, de modificările lui în sens-adaptativ ;
•	procesul terapeutic se defineşte (ROGERS) într-o perspectivă fenomenologică^ (conştiinţa experienţei, relaţia terapeutică resimţită ca relaţie afectivă concretă,, pacientul se acceptă pe sine în cadruî relaţiei terapeutice) ;
•	procesul terapeutic este un proces în-şapte stadii (etape) ;
•	terapia se centrează pe „aici şi acum” şi nu există o tehnică propriu-zisă de* interventle.
•	Tuiburări nevrotice ;
•	tulburări de adaptare (socială, profesională) ;
•	dificultăţi în procesul educativ ;
•	disfuncţii maritale, familiale.
Se aplică în toate domeniile relaţiei umane ;
reprezintă o teorie şi o practică specifice psihologiei umaniste ; se aplică în educaţie, consiliere, în domeniile industriale, în probleme de cuplu,, mariaj, de familie ;
este folosită de către centrele de ajutor de urgenţă (asistenţă de urgenţă în situaţii de criză), bucurîndu-se de interes-crescut, în special în SUA.
ANALIZA TRANZACŢIONALĂ (ERIC BERNE)
Metodă de psihoterapie avînd ia bazăi
o	teorie a personalităţii derivată din modelul psihanalitic clasic, constînd într-un număr limitat de şedinţe. Relaţia-terapeutică este „democratică”, subiectul Implicîndu-se responsabil în procesul" terapeutic (el va alege scopurile şi sensurile urmărite). Terapia vizează conştientizarea unor comportamente mar vechi, a unor motive care au generat alegeri şi întîmpiări mai vechi în existenţa sa.
Psihcteropii: anotizâ tranzacţionala
96S
Cele trei stări esenţiale ale Eului: Părinte, Adult, Copil ; cele patru poziţii de viaţă: ,,eu nu sînt O.K. — tu eşti O.K.” ; ,,eu nu sînt O.K.
—	tu nu eşti O.K." ; ,,eu sînt O.K. — tu nu eşti O.K." ; „eu sînt O.K. — tu eşti O.K." ;
categoriile de tranzacţii : tranzacţii simple, tranzacţii încrucişate, tranzacţii angulare, tranzacţii duplex ; perturbări în funcţionarea stărilor Eu-îui : contaminarea, excluziunea ; tranzacţii, jocuri, atingeri, scenarii ; egograme ; structurarea timpului (implicarea alegerii în structurarea timpului).
X
N
<
CD
U
z
O
u
Metodă aparţinînd lui E. BERNE, introdusă de autor în jurul anilor ’60 ; cercetările lui W. PENFIELD (1952) asupra memoriei epilepticilor şi asupra memoriei în general (capacitatea individului de a resimţi o emoţie aşa cum a fost ea produsă de situaţia originară; memoria nu înseamnă reproducerea fotografică, ci o reproducere a ceea ce persoana a văzut, a simţit şi a înţeles în situaţia originară) ;
>	şcoala Ego-psihoiogiei (H. HARTMANN, E. KRIS) ;
>	teoria sistemelor si a comunicaţiilor (A. KORZYBSKI, N. WIENER) ;
>	şcoala de !a Paio Alto, teoria dublei-le-gături în etiologia schizofreniei (nivehji deschis şi nivelul închis în comunicare, cazul incompatibilităţii acestor două nivele în relaţia dintre copii şi mama schizofrenogenă—în teoria lui BERNE, jocul corespunzător dublei legături este Corner) ;
•	tipurile de caracter descrise de K. ABRÂ-HAM (1948) după teoria psihanalitică, care au Ia bază diferite fixaţii în dezvoltare (oral, anal, uretral, genital) ; fiecare din aceste caractere interacţionează după un pattern specific ; lucrările lui R. SPITZ (1945), subliniind importanţa relaţiilor/tranzacţiilor mamă--copil ; aceste lucrări au generat ceea ce în analiza tranzacţională se numeşte ,,recunoaştere umană” (,,strokes”f recunoaşterea prezenţei celuilalt, receptarea prezenţei celuilalt) ;
i J. CAMPBELL, mitolog (1949), apreciază că în existenţa omului se regăsesc pattern-urile miturilor ; scest lucru a creat, m analiza tranzacţională, ideea de scenarî;
O
LD
CC
D
U
LU
cC,
CL
i£
o
h~
D
<
U
O
u
z
Cl
scrierile lui CAMPBELL, ta rîndui lor, au fost influenţate de JUNG şi FREUD ; arhetipurile lui JUNG corespund ia ceea ce BERNE numeşte ,,figură magică" (în scenariu), iar persona corespunde modului/stilului în care un scenariu este jucat ; BERNE a fost format în spiritul psihanalizei clasice ;
A. MASLOW (actualizarea seifului), W. SCHUTZ (întîinirea dintre două persoane), F. PERLS (transferul energier prin Gestalt), Virginia SATIR (dinamica familiei).
Factorul motivaţional general uman este nevoia de a fi recunoscut (perceput, receptat) de celălalt, ca prezenţă fizică şi psihică (deci ca prezenţă umană) ; această recunoaştere poate fi pozitivă sau negativă ;
unitatea de bază a relaţiei (legăturii sociale) este tranzacţia, care presupune un schimb minim de mesaje, o vehiculare a unui conţinut, după modelul „eu (îţi) fac ceva anume şi tu (îmi) înapoiezi un răspuns" ;
i analiza structurală este analiza celor trei
stări ale Eului : Părinte, Adult, Copil ;
fiecare stare reprezintă un pattern de comportament corespunzător unui anumit tip de experienţă şi de trăire (simţire) ; aceste stări funcţionează în individ indiferent de vîrsta individului
i analiza funcţională a personalităţii se referă la modalităţile de manifestare ale stărilor Eului (Părintele care critică, pedepseşte ; Părintele care hrăneşte, protejează; Adultul; Copilul liber; Copilul adaptat) :	în egograma unui
5 nd i v i-d ,stă r E uu i f u n cţ i o n ează con for m problemelor individului respectiv ;
» comunicarea se realizează prin tranzacţii (relaţia stlmul-răspuns, ;n cadrul căreia se rnsnKestă stările Eului, între două sau mai multe persoane) :
\ categoriile de tranzacţii :
—	simple (complementare) — îa fiecare partener funcţionează cîte una din stările Eu!ui ; comunicarea este neîntreruptă ;
—	încrucişate — funcţionează mai multe stări ale Eului ; comunicarea se întrerupe după un timp, tranzacţia este generatoare de conflict; corespunde relaţiilor de transfer şi cor.tratrans-fer în psihanaliză ;
966
Psihoterapii: analiză tranzacţionala
—	duble —- nivelul manifest-şi nivelul latent, ascuns, al comunicării1; implică mai multe stări ale Euluî, se vehiculează, în! afară de informaţia manifestă, şi o informaţie latentă, subsidiară ; există un mesaj social şi un mesaj psihologic,- acesta din urmă referitor la semnificaţia adevărată a comportamentului ;
•	cele trei categorii de tranzacţii funcţionează ca reguli ale comunicării ; •
•	jocul psihologic, tranzacţiile în desfăşurare (la nivel deschis şi la nivel închis) ; în joc, partenerii sînt implicaţi mai ales prin acest nivel închis, psihologic (nivelul dorinţei), ei urnnărind recompense afective reciproce (în acest sens, jocul este nepnest şi poate avea rezultate dramatice); jocul este caracterizat prin : tranzacţiile ascunse (ulterioare), aşteptarea recompensei;
•	alte modalităţi de structurare a&timpu-Jui : activităţi, ritualuri distracţii (indiferent că sînt eficiente sau nu, ele sînt
>	directe, non-conflictuale şinedrama-tice) ;	■	•	<	I	1
•	analiza tranzacţională, ca proces'tera-
peutic, este o experienţă a învăţării, în cadrul căreia individul -descoperă cum şi de ce au fost elaborate comportamentele sale;	:•
•	scopul analizei tranzacţionale eşte ta
persoana să-şi analizeze prâpriile modalităţi de funcţionare şt 'propriile: tranzacţii i	• : *	;	•
•	între terapeut şi pacient;:se stabilesc
tranzacţii mutuale ca delaegal la; egal ; pacientul va fi introdus în limbajul analizei tranzacţionale şi în mddelul fărinte-Â-dult-Copil ;	■
•	scopul terapiei : vindecarea simptomului prezent, eliberarea Adultului-; analiza tranzacţională nu: funcţionează pe modelul diagnosticului medical ;
•	pacientul va fî ajutat să-şi analizeze propriile tranzacţii şi propriile modalităţi de funcţionare a Eu lui. ■ ■>.#
Relaţia terapeutică e:ste o relaţie democratică, de !a egal'la egal ; terapeutul are rol de antrenor care, în cadrul unui grup de analiză tranzacţională, îi învaţă pe membrii grupului să îşi cunoască modalităţile de funcţionare, să îşi exprime- trăirile şi să le tnţeieag ă ;
<
y
z
x
LU ' < G O
<
u
•o-
z
p-. {— u
2
Q
<
m în prima şedinţa, terapeutul va asculta problematica pacientului, apoi îi Va introduce pe acesta în elementele de bază ale terapiei. ;
într-o fază iniţială, pacientul va învăţa să recunoască cum anume Părintele, Adultul şi Copilul funcţionează în tranr zacţiile zilnice ;
•	contractul terapeutic se bazează pe ur-
mătoarea formulă mutuală : ,,Eu mă aflu aici să te învăţ ceva, iar tu te afli aici să înveţi ceva” ;	s
•	durata terapiei : între şase săptămîni şi un an ;
•	aplicarea de elecţie a analizei tranzacţionale este grupul ;
•	terapia, ca proces, se desfăşoară, se faci-litează şi se grăbeşte prin stimularea Adultului ;
•	terapeutul va folosi, în terapie, propriile sale tranzacţii cu pacientul ;
•	se pot fplosi jocuri şi scenarii ;
•	cu psihoţieii, terapia se aplică în centre specializate, dţţrează cîţiva ani, iar tehnica constă în faptul că terapeutii intră în roiul părinţilor (ŞCH1FF, 1970, 1975).
•	în terapia tulburărilor emoţionale (eşe-
curi, sentimente de culpabilitate, ina-dăptare socială) ;	'	.
•	ca terapie de grup, !a pacienţi cu diferite diagnostice medicaje, în şedinţe săptă-mîhale sau zilnice (la pacienţi i internaţi*);
•	în probleme de cuplu, probleme mari-
■	tale ;	./	•.
•	în dificultăţi de relaţionare cu autoritatea ;
•	în tulburări fobice şi îh depresie cu
idei suicidare.	*
•	Continuă -să se .folosească în clinici, în în special în terapia de grup, prin utilizarea celor patru faze ale analizei tranzacţionale : stările Eului (recunoaşterea, conşţientizarea lor) ; tranzacţii şi jocuri ; analiza scenariilor ; schimbarea/redistri-
-	buirea energiei egogramelor. ;
•	J. DUSAY: (1972): s-a ocupat în special
■	de egograme ; ■ ■
•	practicienii analizei tranzacţionale, după 1970, au dezvoltat o serie de tehnici pentru stimularea şi controlul energiei
-în diverse stări ale Eului ;	i
DEFINIŢIE
Psihoterapii: raţioncl-emotivâ (A. Ellis)
967
•	din 1968 funcţionează, ia San Francisco, Seminarul E. Berne pentru analiză tranzacţională, ca seminar de terapie de^grup ‘
•	există, din 1950, Asociaţia Internaţionala de analiză tranzacţională. #
*C
N
<
CD
I—
CL-
UJ
u
z
O
u
•	PSIHOTERAPIA (A. ELLIS)
RAŢIONAL-EMOTIVĂ
Psihoterapie dezvoltată de A. ELLIS, în jurul ănilor ’50, avînd la bază următoarea ipoteză .- consecinţele emoţionale perturbatoare îşi au originea în sistemul de credinţe (iraţionale) al indivfdului ; raţionalizarea acestor credinţe determină înlăturarea consecinţelor perturbatoare (practic, ele numai apar). Activarea unui eveniment nu este cauza directă a consecinţei perturbatoare,
. cauza directă o constituie sistemul de credinţe pro priu.
i	Fiinţa umană are disponibilităţi multiple,
atît în plan raţional, cît şi în plan iraţio-
nal ;	u
i	omul este condiţionat cultural în recep-
tivitatea sa, începînd cu grupul familial ;
» omul acţionează cognitiv, conativ i^otor; sistem psihoterapeutic este un sistem de metode „perceptaal-cognitive, emoţio-
. nal-evocative şi comportamental-reedu-cative” (A. ELLIS) ;
» scopul terapiei raţional-emotrve este modificarea atitudinilor generatoare de simptome;	&
9 originea simptomelor se află în gîndirea* magică, iraţională, ilogică ; p simptomul se formează astfel ; evenimentul (A), trecut prin credinţele iraţionale ale individului (B), deci deformat de această receptivitate individuală, provoacă o consecinţă perturbatoare (C) ; expresia consecinţei este manifestarea dssfuneţiifor adaptative ;
» omul îşi percepe greşit anumite preferinţe, pe care le confundă cu anumite ; trebuinţe—de aici rezultă modalităţi de satisfacere patologice;
B atitudinile real adaptative sînt specifice
•	condiţiei umane însăşi ; r paradigma terapiei raţional-emotive : „A respecta individul, fiinţa umană, dar nu ideile sale".
•	A. ELLIS, 1950 ;
•	sistemul psihoterapeutic adleriap (păstrarea unor scopuri/credinţe fictive) ;
•	sistemul psihoterapiei analitice jungiene (individul văzut în mod holistic) ;
•	terapia non-directivă a lui ROGERS-
».* (acceptarea necondiţionată a pacientului) *
•r psihanaliza clasică şi psihoterapiile de orientare analitică (Â. ELLIS a practicat
: trmp de mulţi ani psihanaliza) ;
♦.filozofia stoică (EPICTETUS, Marc AU-' RELIUS) ;
•	P. DUBOIS, DEJERINE, G. GAUKLER, cu psihoterapia persuasivă ;
"W p. THORNE şi terapia directivă...............
O
co
al
3
UJ
al
OL
ce
O'
f-
D
<
LU
U
al
O.
CL.
u
al
Cl.
<<
OU
pz
<
y
Q
Z
•	Consecinţele emoţionale perturbatoare saurasptinsurile adecvate sînt elaborate
şuiyectu) în cauză ;	#
•	potenţialul înnăscut al persoanei suferă
\ modificările condiţionării social-cultu-
raie ;
•	persoana îşj .poate înţelege „credinţele
.. . Iraţionale”, ea le poate analiza şi conştientiza ;
•	conştientizarea, în procesul psifeotera-
piei, înseamnă autocunoaştere şi schimbare ;	-
•	în. terapia raţionai-emotivă, atitudinea
terapeutului este activă, directivă, didactică, filozofică.	,
•	în terapia...raţionai-emotivă există trer
direcţii tehnice :
—	ţerapi.a.cognitivă;	_	^
'“."tferâpiâ erp'oţional-evoc^toare ;
—	terapia behavidrală. .
•	Pacienţi cu «dificultăţi adaptaţive,^anxietate moderat^,'probleme: maritale;
•	dificultăţi sexuale; ţ -	:::■
•	tulburări nevrotice, tulburări carac-
teriale-;	1	*
•	deI i n cven ţa j u ven i I ă ;	~	^
•	decompensări psihotice ale dizarmoni-cilor de tip borderline ;
•	probleme psihosomatice.
•	Se aplică şl ca psihoterapîeTde grup, în grupuri ţip Maraţhon (ca^tşf^pie cognitivă, ELLIS numea aceste'gnjpuri „Week-end cu Întîfnire Raţională1', 1960) ;
'968	Psihoterapii:	Gestalt-terapia	(F.	Per/s)
j	•	se aplică ca terapie scurtă, durata fiind
|	între şase luni şi un an ;
!	•	se aplică în consilierea cuplului,	în	con-	e2
|	s Mierea maritală ;	O
^	|	•	1959, Institutul pentru	existenţă	raţio-
h-	!	nală;	U
(J	!	LS-5
<£	j	•	Institutul pentru terapie raţional-emo-	ac
_j	|	ti vă, New York, 1968 ; aceste institute	c“
2	i	organizează cursuri pentru educaţia	t£
Q	|	adulţilor pe principiile unei existenţe	O
?£	!	raţionale, programe de formare pentru	3
,vr>	specialişti, grupuri de psihoterapie	<
(individuale sau în clinici), seminarti, publicări de monografii, cărţi etc.	_
•	GESTALT-TERAPIA (F. PERLS)
•	Sistem psihoterapeutic aparţinînd pstfto-terapiei existenţiale, inventat de F, PERLS, în jurul anilor 1950—1960, centrat pe proces şi nu pe conţinut, vizmd conştientizarea experienţei trăite, aici şi acum, fără cunoaşterea motivelor pro-funde aie comportamentului ;
2	•	scopul	terapiei : confruntarea persoanei
th	cu acţiunile sale, creşterea responsabil i-
Q	tăţilor persoanei în aceste acţiuni ,
|	•	focalizarea pe experienţa prezentă ime-
I	diată ;
i	•	nu se folosesc explicaţii sau interpretări
,,cognitive ale cauzelor comportamen- F tului.	^
O
h-
» Conştientizarea (contactul persoanei cu propria sa experienţă, atitudinea faţă *<	de propria sa experienţă, cu accentul pe
^	ceea ce este actual ; a fi conştient de
cQ	prezent în prezent) ;
q	| • contact şi suport (relaţia cu ceilalţi»
m	|	relaţia cu lumea, diferenţierea limitelor
h*	i	persoanei, în funcţie de ceea ce persoana
uj	|	asimilează si rejectează) ;
^	| • relaţia Eu-Tu (relaţie terapeutică în care
q	terapeutul asistă ş? oferă ajutor, tar
<J	|	pacientul participă ; relaţia se constru-
j	ieşte ca relaţie de cooperare .
•	F. PERLS ;
•	filozofia lut 5. FRIEDLANDfcR (conceptele de gîndire diferenţială creativă, influenţa acestei filozofii asupra cărţii lui PERLS : ,,Eul, Foamea si Agresivitatea", 1946) ;
o_
U
•	influenţa iui W. REiCH şi Karen HOR-NEY ;
•	influenta psihologilor gestaltisti (K. GOLDSTEIN, A. GELB) ;
•	1946, PERLS publică ,,Eul, Foamea şi Agresivitatea”, avînd ca subtitlu : ,fO revizuireateoriei şi metodei lui FREUD";
•	1951, PERLS, HEFFERLINE şi GOODMAN publică o carte cu titlul „Gestait--terapia" ;
•	se organizează, la New York, Institutul pentru Gestalt-terapie (se mi narii, lucrări, grupuri de formare).
•	Relaţia individului cu lumea este o relaţie încărcată de semnificaţii ;
•	tot ceea ce există în afara organismului reprezintă hrană pentru organism, individul doreşte să posede/încorporeze această hrană ;
•	metabolismul interior şi metabolismul relaţiei individului cu lumea ;
•	un număr infinit de situaţii neterminate generează existenţa (Gestalturi incomplete) ;
•	Gestaltu! ca o configuraţie de trebuinţe este rezultatul unui fenomen biologic primar ;
•	personalitatea are o construcţie -stratificată şi concentrică ; nu toate straturile personalităţii vin, în orice moment, în contact cu mediul ; straturile care nu ating exteriorul în momentul dat sînt straturi de care persoana nu este conştientă ;
•	straturile personalităţii, de la exterior spre interior, sînt următoarele : clişeele, rolurile, stratul ,,vid”, stratul exploziv-imploziv, personalitatea genuină ;
•	simptomul reprezintă expresia unei perturbări în relaţia dintre autoreglare (reglarea internă) şi reglarea cu exteriorul ;
•	terapia vizează conştientizarea autoreglării organismice, a self-controlului subtil de care dispune organismul ;
•	echilibrul presupune acea funcţionare a organismului în concordanţă cu imaginea de sine ;
•	trei modalităţi de existenţă a fiinţei în lume: conform legii (regula, datoria, obligativitatea); conform trecutului sau în perspectiva viitorului ; în prezent, aici şi acum ;
INDICAŢII I METODA (TEHNICA)
Psiboteropii: de grup
969-
•	agresiunea dentală — forţă (energie) ba-zală a existenţei (iniţial : fărîmlţarea cu dinţii a obiectului-hrană, pe acest modei individul încorporează şi alte obiecte) ; ceea ce individul nu poate asimila rămîne în organism ca un corp străin ;
•	conştientizarea agresivităţii dentale are efect sanogenetic ;
•	responsabilitate înseamnă răspuns adecvat individului şi lumii deopotrivă.
Metoda focalizării ;
metoda atelierelor (grupuri constituite pentru perioade scurte, unele pentru o singură zi sau pentru un week-end) ; selecţia pacienţilor pentru un grup de Gestalt-terapie se face prin interviuri individuale ;
se pot indica pacientului anumite exerciţii care să favorizeze conştientizarea unor atitudini ale saîe, a unor experienţe prezente, a atitudinilor faţă de aceste experienţe ;
►	eficienţa terapeutică constă în schimbarea persoanei, schimbare însemnînd faptul că persoana devine ceea ce ea este ;
►	schimbarea nu se produce în urma unei intervenţii coercitive ;
t schimbarea începe în momentul în care persoana abandonează ceea ce doreşte să devină şi percepe/simte (începe să conştientizeze) ceea ce este ea.
<
O
<
O
<
în jurul anilor *70 s-au înfiinţat o serie de alte institute şî centre de Gestalt-terapie (San Diego, La joiia — California ; Chicago, Boston etc.), acestea organizează şi programe de formare profesională ; pregătirea studenţilor cu viitoare profesiuni legate de sănătatea mintală sau orice alte profesiuni umaniste,
•	PSIHOTERAPIA DE GRUP
O
Perturbări emoţionale de diferite intensităţi ;
grupuri profesionale (învăţare prin experienţă şi exerciţiu) ; în terapia de grup (grupuri eterogene ca vîrstă, sex şi profesiune, pe durată de la o săptămînă la cîteva luni) ; dificultăţi de adaptare şi relaţionare datorită interiorizării unor modele neadecvate persoanei ; persoane nevrotice (simptomatologie fo~ bică, simptomatologie depresivă) ; la copiii cu tulburări de comportament (Janet LEDERMAN) ; la terapia de familie (K. KEMPLER) ; în tulburările psihosomatice (migrene, colite ulceroase) ;
rezultatul terapiei este problematic în cazul psihoticilor.
><
N
<
CQ
Q
U
z
o
u
•	S-a dezvoltat în special după 1950 ;
•	în 1960, Institutul de Gestalt-terapie din San Francisco ;
•	în 1969, Institutul de Gestalt-terapie din
Los Angeîes ;
al
O
tn
cC
D
U
oL
O
H
Z>
<
Metodă de psihoterapie care foloseşte ca factor terapeutic principal acţiunea ■'grupului, grupul fiind un ansamblu de I persoane între care există relaţii psihologice reciproce, explicite şi implicite. Raţiunea psihoterapiei de grup constă în ideea că bolnavul se află într-un mare deficit de comunicare, de integrare în grup şi în societate în genere. Un grup este terapeutic atunci cînd este special organizat pentru terapia membrilor săi.
•	Grupul primar este grupul mic, delimitat după criterii precise, nearbitrare ; grupul primar are o unitate psihologică precisă, un număr limitat de membri care întreţin relaţii „faţă în faţă” ;
•	comunicarea verbală, ca metodă esenţială a comunicării în grup ;
•	criteriile de selecţie a grupului (variază după forma psihoterapiei de grup, după tehnica aplicată) ;
•	grupul ca agent terapeutic ;
•	situaţia de grup ca situaţie specifică, după felul terapiei şi după natura grupului ;
•	transferul în terapia de grup ;
•	terapeut sau echipă terapeutică.
•	Apare la sfîrşrtul secolului al XlX-lea, avînd la bază ideea că bolnavul psihic este un inadaptat social, aflat într-un proces de ruptură a comunicării cu lumea ;
•	1900, R. VOGT, Norvegia, plasează bolnavii mintal în familii instruite în probleme de terapie relaţională ;
•	1905, J. F. PRATT, SUA, organizează „clase de bolnavi psihici” ;
•	1918, MORENO, Viena, primele idei despre teatrul terapeutic ;
•	1945, K. LEWIN, centru de cercetări asupra dinamicii grupului ;
•	după 1945, terapia de grup se dezvoltă, fiind folosite metode terapeutice variate.
METODA (TEHNICA) | PRINCIPII TEORETICE
970
Psihoterapii': familială
•	MUCCHIELLI (1970) stabileşte trei mari principii ale terapiei de grup, indiferent de tehnica aplicată :
—	modificarea rolurilor şi atitudinilor sociale (maladia mintală împiedică realizarea unora din rolurile individului, acest fapt generînd perturbări de integrare socială) ;
—	conştientizarea atitudinilor fixate şi a inadecvărilor (semnificaţiile fantas-matice ale atitudinilor manifestate de membrii grupului) ;
—	restabilirea unei comunicări autentice (maladia mintală perturbă şi limitează comunicarea, o fragmentează prin faptul că experienţa traumatică fixează individul la o anume etapă de dezvoltare, elementele/conţinuturile acestei etape impregnează comunicarea) ;
•	terapia de grup, aşa cum apare ea la
sfîrşitul secolului al XIX-lea, este generată de cîteva ipoteze asupra persoanei şi asupra maladiei mintale : bolnavul mintal, ca refugiat social, întîmpină dificultăţi parţiale sau totale de re laţ io nare cu lumea, pornind de la dificultăţile de comunicare ; adaptarea este perturbată mai grav sau mai puţin grav, de la mistificările nevrotice pînă la pierderea simţului realului, în psihoze ; incapacitatea adaptativă cu perturbarea' inserţiei în lume este generată'şi susţintiti* fie de satisfacţiile inconştiente obţinute prin boală, fie de şocuri, experienţe traumatice;	;
-• grupul* terapeutic oferă^ uf> -cadril social protejat şi seeurizaftt p’entru restabilirea comunicării cu lumea, prin act vi Late comună, catharsis, participare si acceptare^ relevare şi conştientizare a conflictelor generînd tulburări mintalb etc.
•	Tehnici bazate pe dinamica gropului
(„cluburile terapeutice” ale,-lui SLAV-SON ; grupurile de diagnostic ; grupuri cu personalul de îngrijire ; grupuri ,,de program” cu diferiţi bolnavi) ;	;
•	tehnici verbale* de inspiraţie psihanalitică, non-directive (psihanaliza de grup, psihoterapia analitică-de grup) ;
•	psihoterapii care folosesc expresia jbsiho-m^torie şi verbală (psihadr‘arha&--4 MORENO, psihodrama analitică — LEIBO-VICI, DIATKINE, KESTEMBERG •; psihoterapia tip „case^work” ; :curefe de somn colectiv — H. FAURE, 1958) ;
STADIUL ACTUAL INDICAŢII	•	frecvenţa şedinţelor de grup : în general, o şedinţă săptămînal ; se admit 2—3 şedinţe ; •	durata optimă a unei şedinţe: 90 de minute ; •	durata terapiei: de la cîteva Luni, la 2—3 ani; depinde de metoda (categoria) terapiei aplicate.
	•	în special în nevroze, în dificultăţi adaptative, dificultăţi social-relaţionale; •	în terapia cuplului, a familiei ; •	în psihoze, în special grupul de susţinere sau analiza tranzacţională (grupuri mixte, nevrotici şi psi hoţiei).
	•	Dezvoltată, în diversele ei forme, mai rar, psihanaliza de grup ; •	în special, grupurile de susţinere : terapia este activă, scopul este adaptarea ia mediu, socializarea ; . •	ca grupuri de formare profesională (grupul de întîlnire, T-grupul) ; •	terapia de grup se aplică în spitale, în comunităţi terapeutice, în instituţii de educaţie ; ca metodă de formare profesionala ; •	grupyri care folosesc metoda analizei tranzacţionale,.
• PSIHOTERAPIA FAMILIEI	
DEFINIŢIE	Vizează familia disfuncţională ca întreg, nu individul ca bolnav separat. Tratarea familiei ca sistem relaţional este mai eficientă pentru Echilibrarea membrilor care interacţionează în sistem. Ansamblul Intervenţiilorterâpeutice urmăreşte modificarea relaţiilor dintre membrii familiei, astfel încît să se obţină ârhnonia şi echilibrul intrafamilial ; schimbarea reiaţi i lor dintre membrii fam ii iei duce la dispariţia comportamentelor simptomatice. ; :
	•	Familia . nucleară — sistem relaţional implicat în geneza simptomelor persoanei (,,pacientului identificat”) ; •	interacţiunile triangulare şi feedbackul : patologia se deplasează de la individ la Sistem, ea este rezultatul disfuncţiilor sistemului ; ' 1 _ •	pacientul "reprezintă „simptomul”, iar familia reprezintă obiectul terapiei ;
PRINCIPII TEORETICE I AUTORI, PRECURSORI * CONCEPTE DET B’AZÂ
© familia ca Gestait dinamic ;
•	relaţiile de înrudire şi interacţiune dintre membrii familiei, patterntirile de interacţiune
9 balanţa emoţională în interacţiunile din-
•	tremembrii familiei ;
' • focalizarea ;	!
• feedbackul negativ,	ca restaurare a echilibrului.
•	Psihanaliza clasică (S. FREUD);
•	A. ADLER şi sem’nificaţ a constelaţiei familiale ;
9 H. SULLIVÂN si teoria relaţiilor inter-personale (relaţia mamă-copil în schizofrenie), focalizarea terapiei pe relaţia interpersonală;
9 teorîa „dublet legături” (BATESON, JAC K SON,	HALEY, WEAŞLAND,
1956), importanţa dublei legaturi în etiologia schizofreniei (persoana nu poate face o alegere eficientă, întrucît orice alegere ar face, ea nu este acceptată) ;	V
•	BOWEN (1971) şi familia amorfa, în care nu există reiaţii distincte, clare;
•	procesul de.....„schismă maritală” (nu
există reciprocitate între soţi, se păstrează atâşamente Ia cuplul parental de origine) ;
9 fenomenul pseudomutualităţii (relaţii confuze între membrii familiei — L. WYNNE, I. RYCKOFF, S. HIRSCH, J. DAY, 1958) ;
© fenomenul mistificării (R. D. CAING, 1965) ;
® ĂCKERMAN (1958) — studii asupra psi-hod inamicii vieţii' de familie (problemele unui membru ăl familiei sînt legate de problemele celorlalţi membri).
•	Individul este produsul familiei sale;	z
sistemul familial este forţa dominantă	J
în formarea individului ;	H,
•	membrii familiei disfuncţionale nu au	^
capacitatea să-şi satisfacă trebuinţele,	q
aşteptările mutuale reciproce, ei nu-şi	O
pot exprima liber, autentic, idşntitatea	-lu
(în relaţiile dintre ei) ;
•	o familie funcţională este capabilă de compromisuri ;
•	familia disfuncţională nu acceptă compromisuri ;
•	necesitatea compromisului este generată de faptul că trebuinţele membrilor unei familii nu coincid (ele nu se întîmpină şi nu se satisfac reciproc, decît foarte rar) ;
, Psj.hptq.rppi i:.. fa mi i io! a
necesitatea unpr schimbări în cadrul' //familiei, date fiind stadiile prin car& trece o familie (apariţia copiilor, etape în dezvoiţarea.copii lor, plecarea Copiilor din familie etc.) ;
, 9 aspectele terapiei de familie sînt, în principal, trei :
. terapia ţentrată pe subs iste mal marital ;
r- terapia centrată pe subsistemul relaţiilor părinţi-copii ;
—	tşrapi^ . vizînd homeostazia familiei ca sistem (balanţa familială) ;
•	regulă a psihoterapiei de familie : per-
soana.se schimbă dacă se modifici structura, şi configuraţia relaţiilor intrafa-miliale ; (	,	-
«taspecţe importante : istoncul familiei actuale, structurile famihale ant§rioar^ care persistă în familiafactuala
•	diagnosticul, în sens larg ca apreciere a modalităţi lor de funcţionare a r§laţiilor intrafamiliale ;
.. * eririoţîă/ ca instrument în schimbarea
comporţamenteIor membr ilor fş-mi I iei ;
•	folosirea învăţării (metode comportamentale) ; .
9 transferul familiei asupra terapeutului nu este element esenţial în terapie ;
r « terapeutul ca model ; atitudinea activă a terapeutului;
© Interviu iniţial (evaluarea problemei actuale, angajarea familiei în procesul terapeutic);
® terapia se desfăşoară în serii de şedinţe (de la cîteva şedinţe, la cîţiva ani) ;
•	membrii familiei îşi aleg singuri poziţiile în încăperea în care se desfăşoară terapia ;	,	7 s
9 reluarea „problemei” cu membrii familiei, delimitarea problemei (participă toţi membrii familiei) ;
9. extinderea problemei (reformulări sub alte perspective) ;
© necesitatea; schimbării (analiza vechilor soluţii folosite de membrii familiei, conştientizarea faptului ca este necesară
o	schimbare de atitudine la membrii familiei);
9 schimbarea modalităţilor de Comunicare, a relaţiilor dintre membrii familiei;
9 tehnici folosite mai frecvent : (re)pu-' nerea în roluri ; acţiuni în familie ; procedeul „family sculpting” (re-crearea familiei de origine prin mijloace non-verbale) ; genograma ; tehnici din tera-
DEFINIŢIE i j STADIUL ACTUAL ] INDICAŢII
972	Psihoterapii:	psihodrama	(/.	L.	Moreno
pîiie comportamentale ; terapia familială multiplă (mai multe familii sînt luate împreună în terapie) ; pentru reducerea tensiunii dintr-o familie : 1 —6 şedinţe ; pentru rezolvarea simptomului : 10 — 15 şedinţe ;
pentru optimizarea comunicării : 25 — 30 şedinţe ;
pentru restructurarea familiei : 40 da şedinţe şi chiar mai multe (perioada se poate întinde la cîţiva ani).
Probleme de familie, dar nerecunoscuta ca atare (consultaţia este cerută pentru unul din membrii familiei) ; probleme maritale la ambii parteneri ; probleme individuale ; tratamentul schizofreniilor ; psihozele afective, alcoolism ; psihozele depresive post partum.
PSiHODRAMA (J. L. MORENO, 1911)
>< N < CQ
<J
z
o
U
Relaţiile obiectuale — punct de vedere derivat din psihoterapia familială şî înrudită cu ego-psihologia (R. FA!R-BAIRN, 1971), cu sediul la Philadelphia; consideră că relaţiile din familia de origine influenţează („contaminează”) esenţial relaţiile în familia proprie ; reprezentanţi ai acestui curent : J. FRAMO (1970), G. ZUK (1975), N. PAUL (1978) ; ,,family sistems'’ — terapie de familie bazată pe teoria sistemică a lui BOVVEN ; terapia familială structurală (S. MINU-CHIN, 1967, 1974) — se centrează pe subsistemele familiale, pe relaţiile pă-rinţi-copii ;
interventia strategică (D. JACKSON, P. WATZLAWICK, J. WEAKLAND, R. FISCH, 1974) — accentul este pus pe problemele prezente, pe familie ca sistem şi pe subsistemele sale.
Grupul (auditoriul), participă implicit la acţiune, la joc ; reacţiile grupului la joc au importanţă terapeutică ; aceste reacţii depind de ceea ce simte grupul faţă de jocul protagoniştilor şi a! auxiliarilor ;
protagonistul (personajul principal), obiectivează probleme şi experienţe personale în situaţie ; psihodramatistul (terapeutul, director de psihodramă), conduce psihodrama în funcţie de experienţele situaţiei ; poate fi activ, pasiv, directiv ; poate intra în orice rol, în măsura în care libertatea sa interioară şi situaţia terapeutică permit acest lucru ; supraveghează şedinţa, împiedică formarea şi perpetuarea unor structuri maladive în joc şi în grup; co-terapeuţii sau asistenţii terapeuţi (Ego-uri auxiliare), reprezentanţi ai terapeutului, prelungesc unele funcţii ale terapeutului, facilitează jocul dramatic şi difuzarea fenomenelor transferenţiale în grup, intensifică situaţiile semnificative.
oc
O
OO
al
D
O
UJ
c£
Q-
o£
O
H
D
<
Psihoterapie de grup care foloseşte jocul dramatic, efectu' terapeutic bazîndu-se pe interacţiunile din cadru! jocului. Schimbarea persoanei se realizează prin roiul jucat de ea. Se obţine o medificare a patternurilor inadecvate de percepţie si comportare, Psihodrama valorifică expresia în acţiune (verbală, mimică, pantomimică, aici sî acum).
•	J. L. MORENO (1911, 1914, 1921) ; între 1921 -1923, MORENO deschide Teatrul Spontaneităţii ; în 1936, înfiinţează spitalul de la Beacon, New York, care va funcţiona timp de 30 de ani şi în care se va dezvolta psihodrama ca metodă terapeutică ;
•	jocul copiilor — punerea în act a unor fantezii şi/sau fantasme (practicarea unor roluri sociale) ;
•	dansul şi dramatizările popoarelor primitive, legate de momente importante ale vieţii : naştere, război, moarte ;
•	drama antică grecească ; serbările dionisiace ;
•	secolul al XVII-lea, în Japonia: folosirea informaiă a psihodramei (jocul cu virtuţi terapeutice) ;
•	dialogurile socratice, adevărate ,,sesiuni terapeutice” ;
•	filozofia lui BERGSON (elanuî vital, durata, trăirea imediată) ;
•	pragmatismul lui Ch. S. PEIRCE (spontaneitatea înţeleasă ca receptivitate ia nou, diversitate).
•	MORENO respinge formula strictă a modelului medical (diagnostic, tratarea pacientului în exclusivitate după diagnostic) ;
METODA (TEHNICA) ^INdP" TEORETICE
Psihoterapii: psihodrama (j. L, Mo re:
973
9 psihodrama este o formă de psihoterapie prin care persoana (persoanele) recîştigă capacitatea de a fi spontane, de a-şi stă-pîni propria fiinţă şi de a cunoaşte (controla) propriile alegeri ;
•	persoana trebuie privită şi apreciată în contextul relaţiilor sale sociale ;
•	în perspectivă existenţială, tot ceea ce se petrece, se petrece aici şi acum (importanţa trăirii prezente) ;
• echilibrul înseamnă capacitatea de a se manifesta spontan, optim adaptat ;
•	sînt considerate patologice comporta- ____________
mentele rigide, inflexibile, incapacitatea
de a integra momente/situaţii, de a le folosi adaptativ ;
•	alegere eficientă înseamnă alegere operaţională, cu finalizare pozitivă (în interesul individului) ;
•	concepte moreniene :
—	rol somatic (ansamblul stărilor corporale la un moment dat) ;	p.
—	roi psihodramatic (ansamblul rolurilor	<
/comportamentelor particulare legate	^
de experienţa proprie a persoanei):	—
—	rol social (ansamblul rolurilor/comportamentelor comune subgrupului de apartenenţă al individului) ;
•	în psihodramă, fiecare membru al grupului este şi poate deveni agent terapeutic pentru oricare alt membru ;
•	psihoterapia vizează recuperarea disponibilităţilor individului (a capacităţii sale da a fi adaptat spontan şi optim) ;
•	orice persoană se poate corecta dacă primeşte informaţii despre ea însăşi (dacă este ajutată să se cunoască, să se înţeleagă, să se exprime aşa cum este)
•	Există cîteva sute de tehnici de producţie
psihodramatică ; dintre acestea, cei mai	_j
frecvent aplicate sînt următoarele :	<
—	prezentarea în rol (persoana se pre-	pi
zintă pe sine într-un rol semnificativ	O
pentru modul său de a fi) :	^
—	inversarea de rol (o persoană întră
în rolul altei persoane şi invers) ;	q
—	dublul (o persoană din grup, de obi-	<
cei un Ego auxiliar îl reprezintă/joacă	oo
pe subiectul protagonist) ;
—	soi i iocvi u î (protagonistul verbali-lizează un monolog interior, el ,,gîn-deşte cu voce tare", ca şi cum ar fi singur) ;
—	aparte-u! (altcineva exprimă trăiri ;e protagonistului, trăiri pe care el nu le poate exprima/verbaliza în viaţa reală) ;
—	amplificarea (un Ego auxiliar reia cu voce tare, eventual strigată, ceea ce protagonistul a spus) ;
—	modelarea (demonstraţii alternative, făcute de membrii grupului în faţa protagonistului, vizînd o serie de comportamente posibile în situaţie);
—	oglinda (Ego-urile auxiliare îl reprezintă pe subiectul protagonist, protagonistul îşi vede astfel, într-o oglindă psihologică, propriile manifestări şi, mai ales, reacţiile emoţionale).
•	Cîmp larg de aplicaţie, cu menţiunea câ psihodrama va fi adaptată la scopurile terapiei, la nivelul de inteligenţă, fa nivelul de sofisticare psihologică şs de maturizare a Eului pacienţilor ;
•	se foloseşte în : probleme maritale şi de cuplu, terapia copiilor, abuzul de droguri, alcoolism ; în depresii, psihoze ; în terapia familiei (ALLEN, 1954) ; în terapia delincvenţilor (HASKELL, 1960) ; în instituţiile de cronici (FINE, 1971) ; cu handicapaţi (BRANDZEL, 1963) ; ca adjuvant în traininguî autogen (ROTH-MAN, 1961) ; în comunităţile terapeutice (MORENO, 1953) ; cu bolnavi psihici cronici regresaţi (FINE, DALY, 1962) ; în tratamentul nevroticilor (MORENO» 1944).
| • Continuatorii iui MORENO : j. SACKS, i R. SIROKA, E. ELEFTHERY (membri în î Societatea Americană pentru Psihoterapie de grup şi Psihodramă) ;
•	extinderea psihodramei ca metodă în centrele de formare profesională a specialiştilor ;
•	Paris, 1964, A. ANCELIN-SCHUTZEN-BERGERşi alţi continuatori ai lui MORENO organizează primul Congres Internaţional de psihodramă ; în 1973, ei participă la formarea Asociaţiei Internaţionale a Psihoterapiei de grup ;
•	în prezent, există o serie de variante de psihodramă (psihodrama de explorare sau de diagnostic, psihodrama didactică sau de formare, psihodrama indirectă, psihodrama „in situ” sau existenţiala, psihodrama selectivă) ;
9 există trei categor iiqc psihodramă, consacrate ca şcoli :	psihodrama	dasicâ
(moreniană); psihodrama analitică franceză (S. LEIBOVIC!) ; psihodrama tn'a-dică (A. ANCELÎN-SCHUTZENBER-GER) :
se mai practică : psihodrama în cadru psihanalitic (SACKS, 1960) ; terapia psi-hodramatică de grup (CORSiNI, 1957) ; psihodrama cu referinţe adleriene (STARR, 1977); psihodrama care foloseşte modele din analiza tranzacţională, terapia primală şi terapia realităţii (1976, YABLONSKY) ; psihodrama ca modalitate de învăţare socială (HASKELL, 1975).
•	PSIHOTERAPIA COMPORTAMENTALĂ
|	Ansamblu de metode psihoterapeutice
j-	care vizează modificări ale ccmporta-
|	mentului îa stimuli externi şi interni,
m	|	prin aplicarea legilor învăţării, în scopul
iz*	corectării comportamentelor deficitare,
5	;	inadaptate, greşite. Există două categorii
tu	i	de metode comportamentale : cele bazate
Q	!	pe condiţionarea clasică (WOLPE) şl
'	ceîe bazate pe condiţionarea operantă
(SKINNER).
Procesul învăţării, ca proces esenţial în dezvoltarea personalităţii ; deficitele în procesul învăţării generează inadecvări comportamentale, dezadap-tări ;
un comportament ineficient este un comportament greşit învăţat ; legile învăţării aplicate într-o situaţie experimentală corectează comportamentul greşit ;
condiţionarea clasică, pavloviană ; condiţionarea operantă ; teoriile învăţării.
X
N
<
co
U
z
o
u
al
O
cn
al
D
U
al
O
I—
D
<
•	Condiţionarea reflexă a lui PAVLOV;
•	experienţele lui WATSON (simptome provocate în situaţii experimentale) ;
•	stingerea angoasei condiţionate de situaţii în care individul manevrează stimulul provocator de angoasă (M. COVER-JO-NES, 1924);
•	experienţele lui SKINNER (1937) ;
•	WOLPE şi tehnica desensibilizării sistematice (1958) ;
•	formarea comportamentelor nevrotice prin imitaţie (BANDURA, 1969);
•	condiţionarea operantă şi feedbackul (MILLER şi Dl CARA).
U
<
O
<
O
O
•	Seiful; ca ansamblu funcţional de răspunsuri (SKINNER, 1953) ;
•	individul poate avea mai multe seifuri :
•	trăsătura de personalitate este un comportament în desfăşurare ;
•	self-controlul reprezintă un comportament controlat de indivizi, independent de mediul exterior ;
9 self-controlul reprezintă o serie de comportamente învăţate ;
•	condiţionarea clasică vizează formarea reflexului condiţionat prin cuplarea unui stimul neutru cu un stimul necondiţionat ;
® condiţionarea operanta se referă ia întărirea răspunsului prin consecinţele pe-care răspunsul Ie are (întărire pozitivă, întărire negativă) ;
9 stingerea răspunsului (comportamentului) prin lipsa întăririi ;
•	psihoterapia este un proces de învăţare corectivă ;
•	analiza comportamentală sau .analiza, funcţională ; relaţia terapeut-pacient este o relaţie lucrativă, de cooperare, care reduce anxietatea şi favorizează o învăţare corectivă ;
•	atitudinea terapeutului este comprehensivă şi empatică ;
•	terapeutul propune un program pentru atingerea scopurilor terapiei ;
•	atitudinea terapeutului este directivă.
Desensibilizarea sistematică (WOLPE,. 1958) — tehnică de reducere a anxietăţii prin contra-condiţionare în situaţie de relaxare ;
flooding sau tehnica imersiunii (MALLE-SON, 1959) — menţinerea pacientului într-o situaţie anxiogenă care va declanşa apariţia şi stingerea răspunsului ; tehnica implozivă — sugerarea unorteme oedipiene, în scene provocatoare de anxietate/angoasă; scena se menţine pînă la dispariţia stării respective ; terapia asertivă (trainingul asertiv) — pacientul este încurajat şi îndemnat să acţioneze aşa cum simte, putînd să exprime ceea ce gîndeşte şi simte, atîta timp cît respectă ideile şi emoţiile altora (GOLDSTEIN : cea mai ,,potrivită” expresie) ;
tehnicile aversive (CAUTELA, 1976) — folosirea unor stimuli punitivi, provocatori de aversiune, de lastimulări electrice la scene imaginare neplăcute, acestea din urmă constînd în consecinţe neplăcute legate de comportamentul inadecvat ;
Psihoterapii: de relaxare (Schuitz, Jacobson)
975
economia de jetoane (KAZDIN, 1977 : AYLLON şi AZRiN, 1965) - modelare operantă şi întărire prin stimuli din mediul exterior ;
' tehnicile cognitive (BECK, 1967 ; ELLIS, 1962) — implicaţiile cogniţiei în tulburările psihice : distorsiunile cognitive generează distorsiuni emoţionale şi distorsiuni comportamentale ; schemele de aşteptare, de anticipare ale subiectului orientează selecţia informaţiei şi elaborarea comportamentului de răspuns (COTTRAUX, 1981).
£
O
O
z
<
p
u
<
_!
2
Q
<
f—
OO
Fobii, obsesii ;
dificultăţi de relaţionare socială ; dificultăţi sexuale ;
reacţii de doliu, blocaje emoţionale ;
perversiuni ;
alcoolism, toxicomanie ;
obezitate ;
simptome hipocondriace ;
probleme sociale, de educaţie şi învă'
tămînt.
•	Începînd cu 1960, se produce o extin-j dere a tehnicilor, comportamentale în I aproape toate instituţiile cu profil psihologic şi psihiatric ;
® desensibilizarea sistematică şi fiooding-u! s-au folosit din ce în ce mai frecvent ;
•	majoritatea tehnicilor comportamentale utilizează condiţionarea operantă.
•	PSIHOTERAPIA DE RELAXARE (SCHULTZ, JACOBSON)
H>< CL N lu <r Um
8°
cC
O
oo
al
D
U
LU
al
Q_
of
O
b-
D
<
I • modificarea experienţelor senzoriale I	şi controlul acestor experienţe infiuen-
!	ţează pozitiv activitatea psihică, activi-
j	tatea voluntară.
| • 1908-1912, concepţia lui SCHULTZ despre trainingul autogen ;
•	practicile orientale de concentrare şi meditaţie, practica yoga ;
•	lucrările lui VOGT asupra hipnozei ;
•	preocupările asupra hipnozei, observaţiile făcute asupra efectelor de repaos (calm, destindere, eliberare a expresiei emoţionale) ;
•	H. R. ROBERTSON, SALTER fac o serie de constatări similare reluînd lucrările lui VOGT.
O ]— LU
o
o
Z
•	Există o strînsă legătură între somă şi psihism, între activitatea motorie şi activitatea psihică, între experienţa senzorială şi experienţa psihică mai complexă ;
•	percepţia şi controlul schemei corporale au drept efect descoperirea şi controlul funcţiilor organismului, reglarea acestor funcţii ;
9 reglarea funcţionalităţii corporale are repercusiuni pozitive asupra funcţionalităţii psihice, obţinîndu-se o eficienţă crescută în decizie şi acţiune, în special în ceea ce priveşte controlul afectiv ;
9 funcţionarea şi reglarea organismului în totalitatea sa presupune o concordanţă între dinamica energiei corporale şi dinamica energiei psihice ;
•	disonanţele în funcţionarea subsistemelor organismului generează disonanţe adaptative (este importantă, în special, relaţia reciprocă dintre viaţa vegetativa şi afectivă).
Sistem de tehnici (metode) psihotera* peutice aparţinînd grupului de terapii sugestive şi hipnotice, constînd în provocarea unei stări de relaxare fizică (tonus muscular) şi psihică (deconectare, calm interior, destindere) ;
•	vizează creşterea capacităţilor vitale şi reducerea deficienţelor, creşterea capacităţii de autoreglare a organismului ;
►	iniţial, se practică cu un terapeut ; ulterior, subiectul o poate practica şi singur.
Deconectarea prin concentrare, prin stimularea capacităţii de autorelaxare ; autosedare, repaos al organismului (de obicei, subiectul îşi ignoră contractura musculară, această contractura fizică generează o stare de tensiune psihică) ;
<
o
z
<
o
O
LU
z
Se explică pacienţilor în ce constă metoda de relaxare aleasă, după ce aceştia au fost în prealabil introduşi în psihoterapia de relaxare (prin diverse materiale puse la dispoziţie) ;
i	este preferabil să nu se folosească magnetofonul (exerciţiile să fie făcute sub comanda terapeutului) ;
>	două poziţii de bază : clinostatism, complet relaxat, sau „poziţia birjarului" (în fotoliu, şezînd, braţele relaxate pe genunchi) ;
i	fazele unui exerciţiu : pregătirea poziţiei de bază, exerciţiul propriu-zis, faza de încheiere, constînd în comenzi de mişcare accentuată a braţelor, respiraţi*, profunde ;
Psihoterapii: de relaxare (Schultz, jacobson)
•	durata antrenamentului primele 15 zile se fac 2—3 şedinţe zilnic ; după şedinţă, pacienţii vor fi trimişi să facă o activitate anume ; se va trece !a alt exerciţiu abia după ce se va constata că s-au produs efectele exerciţiului anterior (confirmate de pacienţi) ;
•	durata antrenamentului vafi în total de	<
3	— 6 luni, timp în care	se vor efectua	~
două şedinţe zilnic (de	preferat, dimi-	^
neaţa şi la prînz) ;	~
•	pacientul va comunica terapeutului orice
senzaţie apărută pe parcursul terapiei care diferă de senzaţiile incluse în exerciţiu ;	___
•	formularea exerciţiilor poate fi diferită de la terapeut Ia terapeut, fără însă a se depărta prea mult de formula de bază ;
nu se va modifica succesiunea exerciţii-	_j
lor ; după aproximativ	o lună de exer-	<
sare, formulele se vor	comprima, spre	ţ_
sfîrşitul ciclului e!e reducîndu-se la	^
sintagme.
______________________________________________.	D
O
•	Tulburări funcţionale generale, cu com-	^
ponentă vasomotorie (tulburări de tip	^
vegetativ însoţite de anxietate/panică,
senzaţii de lipotimie sau lipotimii scurte,, tulburări cardiace cu componentă funcţională, însoţite de simptomatologie nevrotică) ;
| • profilaxia stărilor hipertensive generate-| de tulburările emoţionale ;
| • astmul bronşic ;
l	• pregătirea persoanelor pentru situaţii ! suprasolicitante, performanţiale, în ! condiţii de decizii rapide ; j • terapia de relaxare se apropie de : ps i ho-j terapia raţională, psihoterapia de susţinere, psihoterapia cu mijloace persua-j sive.
I	• Se aplică în clinici, în centre de profila-; xie (igienă mintală) ;
i	• se aplică la persoane normale, pentru
i	creşterea eficienţei în acţiune, influen-| tarea pozitivă a activităţii voluntare, a
I	capacităţii de decizie ;
| • dintre metodele de relaxare, prezintă interes actual mai ales metoda Schultz ;
| • metodele de relaxare continuă să fie
I	apreciate, în prezent, ca metode de op-| timizare umană.
CONTRIBUŢIA AUTORILOR
1.	Andriescu Nicoiae Teofil
2.	Barbu Gabriela
3.	Botezat Antonescu ileana
4.	Botezat Antonescu Li viu
5.	Crăciun Dan
6.	Gorgos Constantin
7.	Litinschi Gheorghe
8.	Năstase Ştefania Coca
9.	Păunescu Adrian
10.	Prelipceanu Dan
11.	Puiu Olga Valeria
12.	Sandor Veronica
13.	Săndulescu Maria Carmena
14.	Ştefănescu Mugur Gabriel
15.	Stoltz Gabriela
16.	Stroian Gabriela
17.	Talaban Andrucovici Irena
18.	Tudose Cătălina
19.	Tudose Florin
Nota : Pentru fiecare autor sînt marcaţi prin cifre aldine termenii concepuţi în exclusivitate de autorul respectiv şi prin cifre drepte cei concepuţi în colaborare ; cifra corespunde numărului de ordine al termenului în cadrul literei respective. Exemplu: ELECTRO-SOMN are numărul E 151, a fost conceput de Ştefănescu Mugur Gabriel şi va fi găsit în lista termenilor acestui autor marcat cu cifre aldine. ETEROMANIE are numărul E 427, fiind conceput de doi autori, va fi găsit în lista termenilor ambilor autori (Săndulescu Maria Carmena şi Barbu Gabriela), marcat cu cifre cursive.
1.	ANDRIESCU NICOLAE TEOFIL
M: 621, 701, 726
29,	86, 212, 340, 567 N : 35, 307 263
42 - c. 838
978	Andriescu Nicolae leofil ; Barbu Gabrieia ; Botezat Antomscu tleana
O : 63 0
P : 410, 441, 486, 507, 721, 848, 851, 882, 1100, 1101, 1116, 1122, 1146
179, 277, 335
R : 23, 65, 71, 138, 153, 180
91, 281
2.	BARBU GABRIELA
M : 110, 269, 322
6, 7, 30, 76, 278, 482, 663 N : 21, 91 26, 57, 197
O : 0
149
P : 496, 520, 699, 761, 951, 958, 959, 1050, 1056, 1093, 1175, 1200
497, 954 R: 292, 340
80,	91
3.	BOTEZAT ANTONESCU ILEANA
M : 12, 71, 184, 244, 292, 458, 552
68,	266, 273, 275, 402, 444, 482, 576, 577
N : 154, 165, 186, 280, 338, 340, 402, 448
153, 207. 228, 250, 259, 285, 396
Sotezat Anton eseu Liviu ; Crăciun Den
0 :18, 36, 49, 50, 144, 155, 156, 161, 191, 200
43, 44, 141, 237
P: 127, 224, 255, 349, 362, 442, 569,	635, 677, 797, 798, 889, 917,	956,	986,	998,
998, 1059, 1062, 1063, 1064, 1065, 1066, 1067, 1068, 1070, 1071, 1072, 1073,
1074,	1076, 1077, 1078, 1079, 1102	1108, 1126, 1130, 1131, 1143
112, 157, 194, 223, 225, 226, 228,	229, 307, 384, 495, 630. 758,	759,	809,	828,
888,935,997,1105,1120,1134,1170
R.; 36, .37, 41, 63, 87,135, 291
76, e'0, 81, 38, 59, 222
4.	BOTEZAT ANTONESCU LIVIU
M : 205, 422, 574, 535
227,	2741 277, 623 N : 187, 442 26, 250
O : 52, 71, 98, 112, 142, 158, 173,192 0
P : 326, 329, 331, 538, 618, 803, 994, 1055 844 R: 109, 118
0
5.	CRĂCIUN DAN
M: 23,63 77,83,145,146,147,148,149,155,167,181, 188, 254, 288, 332, 353, 354, 356, 358, 373, 376, 401, 403, 524, 535, 541, 550, 605, 609, 639, 697
63, 337, 539, 543, 563, 640
N : 37, 38, 39, 47, 55, 68, 294, 328. 329. 352, 404, 405
285
O : 28, 143, 145, 153, 197, 199, 230
19, 25, 27, 29, 30, 42, 61, 120, 182
•98C
Gorgos Constantin
P : 77, 78, 89, 147, 251, 258, 283, 413, 440, 678, 687, 702, 726, 733, 740, 777. 781 829, 850
46,	105, 630, 670,758, 759,	771,	844, 862, 935,	975, 1120
a : 39,	40, 42, 72, 92, 93, 94,	140,	142, 149, 181	190, 205, 331
46,	95, 121, 132, 133,134,	178,	188, 232, 298
6.	GORGOS CONSTANTIN
M : 2, 5, 8,10, 11,13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 25, 26, 27, 28, 33, 34, 39, 40.
41,	43 , 44, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53 , 59, 65 , 67, 70, 72, 73 , 74, 79,
81,	85, 87, 90, 93, 94, 95, 96, 98, 99, 100, 101, 102, 103, 104, 106, 107, 108, 109, 111 112, 113, 114, 116, 117, 119, 120, 121, 122, 123, 125, 129, 133, 134, 137, 139,	140,	151,	154,	156,	161,	163,	164,	165,	166,	166,	168,	172,	173,	174,
176, 177,	182,	182,	185	187,	192,	194,	195,	197,	198,	200,	204,	206,	207,	208,
209,	211, 214 215, 216, 217, 218, 221, 222, 223, 224, 226, 230, 231, 232, 233, 235, 236,	237,	239,	240,	245,	246,	250,	251,	252,	253,	255	258	259,	261,	263,
265, 268,	270,	271,	276,	281,	282,	283 ,	290,	293,	295,	296,	297,	298,	299,	300,
301, 302,	303,	304,	305,	306,	307,	308,	309,	310,	311,	312,	313,	314,	Ş15,	316,
317,	318,	319,	320,	321,	323,	324,	325,	326,	328,	331,	338,	339,	341,	342,	343,
344, 346,	351,	352,	359,	360,	361,	362,	364,	365,	369,	370,	372,	375,	378,	381,
382,	384,	385,	386,	387,	388,	389,	390,	391,	392,	393,	394,	395,	396,	397,	398,
399, 400,	404,	405,	406	407	408,	409,	410,	411,	412,	413 ,	414,	416,	417,	418,
419, 420,	421,	425,	426,	427,	429,	431,	434,	435,	439,	440,	441,	442,	445,	450,
451, 453,	455,	460,	461,	462,	463,	464,	465,	466,	467,	468,	469,	470,	471,	472,
474, 475,	477,	478,	479,	480,	481,	483,	485,	486,	488,	489,	490,	491,	492,	494,
497, 498,	500,	501,	502.	503,	504,	505,	506,	507,	508,	509,	512,	514,	516,	517,
518, 519,	520,	521,	522,	525,	526,	527,	528,	529,	530,	540,	544,	545,	546,	547,
548, 553,	557,	559,	561,	562,	565,	572,	578,	579,	581,	586,	587,	588,	589,	590,
591, 592,	594,	595,	597,	598,	599, 600,	603, 604,	606,	607, 608,	610, 611,	613,
614, 615,	618,	619,	625,	626,	627, 633,	636, 637,	641,	642, 643,	644, 645,	646,
647, 648,	649,	650,	653 ,	656,	658,	660,	664,	665 ,	666,	668,	669,	673 ,	674,	676,
677, 678 .	679,	681,	683 ,	687,	695,	698,	699,	703 ,	704,	707,	709,	711,	714,	717,
722, 723, 724, 727, 728, 730, 731, 732. 733, 734, 735, 736
3, 9, 29. 30, 63, 68, 76, 126, 141, 170, 196, 257, 272, 289, 444, 452, 484, 495, 513, 523, 554, 560, 567, 596, 612, 629,	715, 725
N : 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 10,	11,	12,	13,	14,	15,	19, 22.	30,	31,	32,	33,	34, 36, 40, 41,
42 43. 44, 45, 45, 48,	49,	50,	51,	52,	56,	63, 64,	65,	72,	73,	79,	80, 82, 83, 84,
85,	86, 87, 88, 89, 90,	92,	93,	94,	95,	96,	97, 98,	99,	101, 102,	103, 106, 107,
109, 110,	111,	112,	113,	114,	115 116,	117, 118,	119,	120, 121,	122, 124,	125.
126, 127,	132,	133,	137,	139,	140, 141,	142, 143,	144,	145, 147,	148, 149,	150,
151, 152,	155,	156,	157,	160,	161, 162,	163, 166,	167,	168, 169,	170, 171,	172,
173, 174,	175,	177,	183,	191,	182, 183,	184, 188,	189,	190, 192,	193, 194,	195,
201,	202,	204,	203,	211,	213,	214, 215,	216, 217,	218,	219, 220	221, 222,	223,
224, 225,	226,	233,	236,	239,	243, 243,	254, 258,	264,	266, 267,	268, 271,	272,
273, 274,	275, 278,	231,	232,	233,	231	235,237,	253,	23?,	2?3	291	292,	293,
295, 295,	297, 298,	299,	303,	301,	302,	303,	304,	309,	310	311	312,	313,	314,
315, 315, 317, 31?, 32), 321, 322, 313. 324, 315. 325, 327, 333, 331, 332, 333, 334, 333,335, 337,	33?,	341,	342,	3 44.	353,	355,	355.	337,	353.	359,	350,	351 ,
352,	353,	355, 355,353,359,	370,	371,	372,	373,	374,	376,	377,	373,	379,*3 80*
331, 382,	334,	335,	386,	337,	383,	33?. 393,	394,	395,	397, 399,	400,	401^06^
407. 408,	409,	410,	411,	412,	413 ,	414, 415,	416,	417.	418, 419,	420,	4217422,
423 , 424,	425,	426,	427,	428,	429,	430, 431,	433.	435,	436, 437,	438,	440. 441
443, 444, 445, 446, 446, 447, 449
57,	58. 153, 176. 223, 250, 259
0:1, 2. 3, 4. 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16. 34 39 45, 47, 54, 55, 57
58, 59, 64 65 6', 68, 72, 77, 78, 79, 8). 81, 82, 83, 89, 90, 91, 92, 93, 97, 99 100, 101.	102,	104,	105,	107,	109,	110, 111,	113,	115,	116, 117,	118,	119, 123
125, 127,	129,	130	134,	136,	139,	145, 143	150,	154,	157, 159,	160,	162, 165
167, 171,	172,	174,	175,	176,	180,	131, 186,	187,	183,	189. 190.	193,	195, 1%
202, 204,	205,	213,	215,	215,	219,	220, 222,	223,	224,	225, 227,	223,	229, 231
232, 235,	241,	242,	243,	247.	250,	251, 253,	254,	255,	256. 257,	258.	259, 260
261, 263, 264, 266, 268, 269, 270. 271, 272, 276
43, 44, 69. 114, 126, 131, 209 P: 2, 3. 4, 5, 7, 8. 9, 10, 11, 12, 13. 14, 16, 15,13, 20, 21, 22, 23, 25. 27, 28, 29
31, 32, 33. 34.			35, 36, 44, 52, 53, 54, 56, 53, 60, 61, 62, 63			, 65	65, 68, 70		, 72,
75,	76, 82. 84,		85, 87, 83, 9!, 93, 94, 95. 95, 98, 99,		101,	102	107,	109,	110,
116,	117.	119,	121, 122,	129, 131, 135, 138, 139, 141,	142,	143	144,	146,	149,
156,	161,	174,	175, 176,	180, 132, 192, 196, 193, 199, 203, 203,				204,	207,
208,	209,	212,	213, 219,	223, 221, 227, 230. 231. 232,	233,	234	235.	237,	239,
240,	243,	245,	247, 248,	249, 254, 256, 257. 259, 260,	267,	268	272,	274,	275,
276,	278,	280,	234, 286,	291, 294, 295, 295, 297, 298,	299,	300	301.	302,	303,
304,	305,	305,	312, 313,	314, 315, 319, 321, 322, 325,	327,	323	333.	334,	336,
337.	338,	339.	341, 343,	344, 345, 347, 348, 350, 351,	352,	353	354.	355,	357,
358,	359.	360,	361, 363,	369, 370, 371, 372, 374, 377,	378,	379	380,	382,	383,
383,	389,	391,	392, 393,	394 395, 396, 397, 398, 405,	406,	407	409,	419	424,
425	428	429,	430, 431,	434, 435, 436, 438, 439, 443.	444,	445	446,	447,	448,
449.	450,	452,	453, 454,	455, 458. 459, 460, 461, 462,	463.	464	465,	466.	467,
468,	469,	470,	471, 472,	473 474, 475, 476, 477, 478,	479,	432	483,	484,	487,
491,	492,	493,	495, 500,	503, 503, 510, 511, 512, 513,	514,	515	516,	517,	518,
519.	521,	522,	524, 526,	527, 528, 529, 530. 531, 532,	533,	534	537,	539,	542,
543,	544,	545,	545, 543,	551, 553, 555, 557 559, 560,	561,	562	563,	564,	567,
568,	573,	574,	575, 577,	573 580, 534, 585, 586, 537,	590,	593	598,	600,	601,
602.	603,	605,	607, 611,	612, 615, 616, 617, 619, 620.	621,	626	631,	632,	637,
639,	641,	642,	643, 644,	645, 646, 647, 648. 649. 652,	653,	671	674.	675,	676,
681,	684,	685,	689, 691,	700, 710, 711, 712, 714, 724,	727.	728	729,	730,	731,
1733,	734,	735,	736. 737,	739, 741, 742, 743, 744. 745,	745,	747	749,	752,	754,
982	Gorgcs	Ccnnc	'iir	:
755, 764,	767,	775.	776,	778,	779,	780	784,	786,	787,	791,	793,	794,	795,	796r
799 803,	805,	806,	807,	808,	810,	811,	813,	815,	816,	817,	819	820,	823,	S25-
826, 837,	838,	839,	840,	843 ,	845 ,	846,	847,	852,	853 ,	860,	861,	863 ,	864,	365*
866, 867,	868,	870,	871,	875,	876	879	881,	883 ,	884,	886,	887,	893,	895,	.396-
898, 899,	900,	901.	902	903 ,	904,	905 ,	906,	907,	908,	909,	910,	911,	912,	913-
914, 915,	916,	918,	919,	920,	921,	922,	923,	924,	925,	926,	927,	928,	930,	931 >
932, 933,	934,	935,	936,	937,	938,	939,	941,	942,	944,	945,	946,	947,	948,	949’
954, 955,	957,	961,	962,	963.	964,	965,	966,	968,	972,	976,	977,	978,	979,	9U1*
982, 983,	987,	988,	990,	991,	992,	993,	999,	1001,	1003, 1005, 1006, 1007, 1	308
1010, 1011, 1013,	1014,	1019, 1020. 1021,	1022,	1024,	1025,1026,1327.
1028, 1029,	1030,	1031,	1032,	1033,	1034,	1035,	1036,	1037,	1038,	1039,	1-140-
1041, 1042,	1043,	1044,	1045,	1046,	1047,	1048,	1049,	1086,	1087,	1090,	'.91-
1092, 1094, 1098,	1106,	1107. 1109, 1113,	1132	1133	1138, 1141, 1	î4
1116, 1176, 1177, 1182, 1183, 1184, 1185, 1186, 1187, 1188, 1189, 1190, 1:91. 1192, 1193,	1194,	1195,	1196,	1197,	1199,	1209,	1210,	1218,	1219,	1220,	1221.
1224, 1225,	1226,	1228,	1230,	1231,	1232,	1233,	1234
112,136,145,148.157, 223. 225. 226, 316, 320, 384, 414, 490, 540,; 54*, 609. 665. 668, 669.	690, 862. 888, 1105, 1127,	1134,	1165, 1229
Q: 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8,	9, 10,	11, 13, 15, 17, 18, 19, 21,	22, 23,	24, 25, 27, 28,	29.
30,	31, 33, 34, 35, 36, 37, 38
R : 2, 5, 6, 7, 9, 10, 12, 14, 18. 19, 20, 21, 22, 24, 30, 31, 32. 33, 34, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 56, 58, 59, 61, 62, 67, 69, 73, 74, 75, 78, 83, 86, 100, 102 108, 111,	112,	113,	116,	119,	122,	123,	127,	128,	130,	131,	141,	143,	145,	"16.
147, 162,	164,	165,	166,	167,	169,	170,	174,	176,	179,	183,	184,	185,	186,	187.
196, 197,	199,	200,	201,	202,	203 ,	204,	208,	209,	210,	211,	212,	213 ,	214,	215
217,	218, 220, 222, 225, 226. 228, 230, 233 234, 238, 239, 240, 245, 246, 247 248, 251,	252,	253,	254,	255,	256,	257,	258,	261,	262,	265,	267,	268,	269,	270,
272, 274,	275,	278,	283,	284,	287,	288,	289,	293,	304,	306,	307,	308,	313,	317,
318,	320,	323,	324,	326,	330,	332,	333,	335,	341,	342,	346,	347,	348,	349,	352,
353,	354,	357,	358,	359,	361,	362,	363,	364,	365,	369,	370,	371,	372,	374,	375,
376, 378,	379,	380,	381,	382,	385,	386,	387,	389,	390,	391,	392,	396,	397,	398,
399, 400, 401, 402, 403 , 404, 405, 406, 407, 410, 412, 414, 415, 420, 421,422., 423, 426, 430, 436, 437, 441, 442
88, 175
7.	LITINSCHI GHEORGHE
M : 169,171, 279, 280, 692, 729
3,	428, 436, 456, 629, 651 N : 105, 246, 260, 279, 350 0
N asta se Ştefani a-Coca : Paunescu Adrian
983
0 : 37,106,147,169
0
P : 71, 269, 582, 842, 897, 1061, 1169, 1172, 1201, 1202, 1203
137,	140, 490, 497
R : 125, 154, 227, 277, 311, 327, 334, 344, 411, 423, 429
0
8.	NĂSTASE ŞTEFANIA COCA
M :	31, 84, 88, 201, 213, 336, 348, 424, 454, 616, 657,	684,	691,	702
284, 456, 459, 555, 569 N :	179, 185, 191, 203, 354, 432
*
197
O : 51, 56, 94, 164, 176 17, 95, 178
P :	216, 293, 330, 381, 550, 579, 594, 605, 608, 638,	686,	692,	693,	694,	695,	696,
697, 698, 713, 715. 716, 717, 718, 720, 722, 723,	770,	801,	840,	874,	952,	970,
989, 1057, 1085, 1167, 1178, 1179, 1198
69,	18c, 194, 591, 634, 651, 664, 651, 664, 690,	743,	756,	732,	940,	997,	1033
R :	79, 82, 104, 105. 106, 107, 168, 224, 290, 319
25,	103. 121, 13.1, 3-J3
9.	PĂUNESCU ADRIAN
N : 0 176
F : 1099, 1162 0
984
Prejipceonu Don ; Puiu^Olgo^Valeric ; Sondor Veronicc
10.	PRELIPCEANU DAN
M : 55, 115, 191, 583
32, 132, 596, 700 N : 75, 81, 367 392,393, 403
71, 345
O : 48,121, 124
138,	163, 226, 336 P : 193, 364, 399, 869, 985, 995, 1084, 1104, 1135, 1142
0
R : 44, 110, 299
46, 132, 133, 178, 188, 189, 303
11.	PUIU OLGA VALERIA
0:0
163
P : 289, 535, 547, 613, 658, 763, 1171, 1173
418, 591, 1168, 1229 R : 13
11, 294, 325, 432
12.	ŞANDOR VERONICA
M : 24, 60, 138, 158, 159, 160, 189, 367, 368, 593,^632
86,	142, 266 N : 16, 18, 76, 100, 206, 210, 305, 306
17, 207, 396
O : 32, 46, 66, 85, 86, 87, 152, 184, 210, 211, 212, 233
42,	119, 120, 207, 209
Sânduiescj rAzna Carmsna ; Ştefânsscu Mugur Cabrte!
985
f> : 262, 263, 309, 318. 375, 385 , 422. 572. 673 . 632. 703 , 704. 735 . 750. 753, 733. 788, 789, 790, 830, 831, 832, 833, 835, 836, 892, 974. 1115. 1234, 1227
277, 307 317, 376, 423, 748, 785, 828, 996
H:1 ,7. 27, 28,43, 136, 137, 216, 250. 260, 285, 295, 310, 315, 333, 394, 440 229, 388
13.	SĂNDULESCU MAR1A CARMENA
fi : 42, 69 163, 157, 162, 179, 186, 193, 225, 264, 257, 235, 237. 291, 327. 380.
383,	423, 433, 457, 533, 549, 573, 582, 620, 624, 634, 555, 659, 661, 662. 708, 713, 718
6, 7, 75, 135, 141, 227, 228, 273, 289, 330, 337. 423. ^35, 432. 5f3. 539, 563. 564, 623, 651, 654, 663, 632, 725
N :23, 66, 108, 349
26,	58, 59, 71 O : 122, 262
12,6. 336, 337
ff>: 30 37, 39, 40,	41,	42, 49, 50, 51,	64.	73, 80, 83, 85, 97,100.103,103.111,	115,
123, 124,	125,	128,	130,	132,	133,	134,	151, 152. 154, 155, 170, 171. 172.	173,
178.	181.	185,	187,	188,	189,	190,	191,	195, 210, 238, 241, 244, 250, 252 ,	265.
283, 323,	387,	433,	489,	509,	552,	565,	533, 659, 660, 672, 929, 1002, 1051,
1052,1058,1137,1144,1208
17, 47, 69, 105, 136, 137, 140, 143, 177, 186, 202, 211, 215, 217, 223. 225, 226
228,	229, 320, 386, 400, 490, 502, 540, 566, 614, 1136 1163, 1205
1^4^45,'85, 144, 150, 151, 155, 160, 301, 328,329.336.339, 345, 366, 363, 424,, 434
11, 25. 31, 103, 221. 223, 231, 293, 325, 338, 432
14.	ŞTEFĂNESCU MUGUR GABR1EL
îi : 66, 131, 219, 515, 531, 536. 628. 706, 710
22, 75, 73, 135, 142, 196, 212, 227, 228, 266, 274, 275. 277, 234. 459, 482, 558, 569, 570, 651, 715
§sl :24, 27, 28, 60, 61, 62, 67, 69, 128, 130, 131, 164, 237, 269, 270, 277, 318, 346, 391
59,	71. 129, 212. 228
986	Stoltz Gabriela ; Sl.cicn Gabriela
O : 73, 83, 133, 135, 137, 265
17, 26, 43, 44, 95, 96, 138, 149, 178, 205 P : 26, 1C6, 2C6, 264, 340, 356, 421, 504, 505, 599, 623, 732, 834, 969,1060 17, 46, 47, 211, 214, 215, 217, 316, 665, 940, 1127, 1170 R: 337, 384, 417
76, 88, 99, 175, 338, 355
15.	STOLTZ GABRIELA
M : 56, 91, 202, 203, 220, 333, 334, 487, 580, 584, 602, 630, 688, 696, 712
210,	212, 257, 366, 495, £77, 654
N : 78
123, 35, 138 O : 151 0
P : 634, 753 , 769, 849, 873. 1111, 1112, 1161 214, 502, 996 R : 0
189, 207, 355
16.	STROIAN GABRIELA
M : 238, 448, 694
9, 340, 570 N : 439 0
f r..‘ Aiidruco/ic , i’jdo"e Cât-jlina	987
0 : 38,179, 239
96
P : 366, 367, 404, 417, 523, 536, 622, 625, 667, 841, 95C. 96C, 1117, 118
202,	335,	376,	785, 975, 1083
R:m : 57, 60,	114,	263, 321, 350,	351, 418
46, 229, 286, 388
17.	TALABAN ANDRUCOVIC1 IRENA
fi': 1, 61, 128, 130, 144, 150, 152, 180, 190, 199, 242, 437, 443, 446, 551, 571, 622, 638, 680, 685, 686
22,	126, 127, 210, 366, 484, 543, 552. 564,	576,	640.	632
N : 53,	54, 229, 230, 232, 235, 240, 241, 242.	251,	261.	262, 308, 364
17, 123, 135, 138, 228
O : 6,	20, 21, 22, 23, 24, 31, 33, 74, 75, 183,	185,	194,	214
19,	25, 26, 27, 29. 30, 119, 182, 205, 207
P : 1, 92, 205, 271, 273 , 373 , 403 , 408, 411, 412,	415, 426,	432, 571,	581,	591,	533,
.	701, 709,	725,	760, 766, 804,	812, 822,	855,	856,	857,	858,	859,	890,	891,	984,
1053, 1054, 1095, 1096, 1097, 1114, 1150, 1151, 1152, 1153, 1154, 1155, 1157, 1158, 1159, 1160, 1211, 1212, 1213, 1214, 1215,1216, 1217
179,	317, 782. 809, 824, 1222
K : 70, 90, 96, 98, 156, 157, 158, 161, 171, 173, 192,	193, 194, 198,	219,	231,
' 237, 241, 242, 243, 244, 273, 276 , 279, 297, 305. 314, 343 , 408, 409
95, 207, 223, 28o
18.	TUDOSE CĂTĂLINA
M : 38, 57, 64, 124, 175, 249, 260, 294, 335, 363, 379,	430, 432, 438. 447, 449,	476,
496, 542, 556, 566, 631, 635, 652, 675, 716, 719, 721
• 86, 725
N : 8, 77, 146, 158. 159, 208, 209, 231, 275
71, 187 263
988
Tudose Florin
O : 35, 60, 217, 234, 252, 274
114, 131, -170, 245
P :	43, 55. 67, 79, 90, 120.	126, 158,	166, 167,	168,	169,	18-4,	197,	218, 236,	242,
253, 270, 279, 290, 292,	3Q8, 310,	311, 332,	346,	390,	427,	451,	457, 480,	481,
485, 494, 499, 501, 506,	570, 576,	583, 589,	592,	597,	628,	636,	640, 656,	657,
662, 765, 772, 792, 814. 827, 872, 878, 885, 894, 943 , 967, 973 , 980, 1C04, 1009» 1016, 1017, 1089, 1110, 1156, 1174, 1180, 1181, 1206
163,	365, 400, 414, 566, 756, 1127
R : 3, 35, 38, 55, 64, 115, 124, 126, 129, 139, 182, 195, 259, 264, 266, 271, 280* 309, 356, 360, 413, 419, 433, 438. 439
76, 355
19.	TUDOSE FLORIN
M : 4, 35. 37. 62, 80, 82. 89. 92, 97, 1C5, 118, 136, 143, 178, 229, 234, 241, 243, 247, 248, 256, 262, 285, 329,	345,	347, 349,	350,	355,	357, 371,	374,	377,	415,
473, 493, 499, 510, 511, 532,	534,	537, 538,	555,	568,	601, 617,	667,	670,	671,,
672. 689, 690, 693, 705. 720
32. 78, 12,7, 132, '70, 272, 370, -02, 4^4, 452, 523, 554, 560, 612, 7CC, 725
N : 9, 20, 25, 29,	70, 74, 1C4. 134. 136, 156, 158, 159, 2C0,	227, 234, 238,	244
245, 247, 249,	252, 253,	255, 256, 2£7. 2(5, 343, 347, 348, 351, 375, 383,	398.
434
58,	176. 345
O : 40, 41, 53, 62, 70, 76, £4, 103, 108, 128, 132, 140, 166, 168, 158, 201, 203, 268,
218,	221, 238, 2.40. 244. 246, 248, 249, 273, 275
61, 69, 141, 226, 245
P : 6, 19, 24, 38, 48, 57, 59, 74,	81, 104, 113,	114,	118,	150, 153,	159,	160,	162,
164,	165, 183 , 201, 222, 246,	261,	266, 281,	282,	285,287, 324,	342,	342,363,
401, 402, 416,	420, 437,	456, 488, 498, 525, 549, 554, 556,	558, 610, 624,	627,
629, 650, 6E4,	655, 661.	663 , 666, 679, 680, 683 , 707, 708,	719, 751, 757,	762,
Tudose Florin
989'
773, 774, 800, 818, 821, 854, 877, 880, 971, 1000, 1012,1015,1018, 1023, 1069,
1075,	1090, 1081, 1082, 1088, 1103, 1121, 1123, 1124, 1125, 1129, 1139, 1140, 1145, 1163,1207,1223
145, 163, 177, 215, 365, 386, 400, 414, 423, 541, 604, 609, 614, 651, 664, 668, 669, 670, 771, 824, 953, 1136, 1165, 1205, 1222
Q : 1, 12, 14, 32
0
R : 1, 8, 15, 16, 26, 63, 66, 77, 84, 89, 97, 101, 117, 120, 122, 123, 148, 152, 159, 163, 172, 177, 191, 206, 235, 249, 282, 296, 300, 302, 312, 316, 322, 373, 377, 393, 395, 416, 425, 427, 431, 435
76, 134, 294