CONSTANTIN GORGOS — sub redacţia - DICŢIONAR ENCICLOPEDIC DE PSIHIATRIE voi. i A-D 1% EDITURA MEDICALĂ Lista autorilor ANDRIESCU NICOLAE TEOFIL BARBU GABRIELA BOTEZAT ANTONESCU ILEANA BOTEZAT ANTON ESCU LI VIU CRĂCIUN DAN GORGOS CONSTANTIN LITINSCH1 GHEORGHE . NĂSTASE ŞTEFANIA COCA PĂUN ESCU ADRIAN PRELIPCEANU DAN PUIU OLGA VALERIA SĂNDULESCU MARIA CARMENA STOLTZ GABRIELA STROIAN GABRIELA ŞANDOR VERONICA ŞTEFĂNESCU MUGUR GABRIEL TALABAN ANDRUCOVICI IRENA TUDOSE CĂTĂLINA TUDOSE FLORIN CRIVĂŢ IRINA HAIDUCU DANIELA Grafica MITACHE MIRELA VLĂDAIA VALERIA Fotoreproduceri BUNESCU MIRCEA Coordonare lexicografică IONESCU RUXĂNDOIU ULIANA, RUXĂNDOIU PAVEL Referent ştiinţific Prof. Dr. Doc. VASILE PREDESCU. Prof. dr. EDUARD PAMFIL PREFAŢĂ Psihiatria şi-a definit identitatea mai ales în ultimul secol deşi izvoarele ei se pierd in multimilenara istorie a suferinţelor umane. Din negura vremurilor, elementele el, adesea fascinante prin apariţia şi desfăşurarea lor nu rareori dramatica, au rămas ca ffpţîş constaiative care au ornamentat diversitatea patologiei umane cu acel „ceva" cdre depăşea întotdeauna limitele explicaţiei biologice, lată de ce conturarea limitelor psihiatriei în drumul ei spre identificare este strîns legata nu numai de disciplinele care fundamentează teoretic şi practic ştiinţele medicale (fiziologia, fiziopatologia, biochimta, «lectrofiziologia, genetica etc.) ci şi de cele cu implicaţii profund psihosociale-dniropo-logice. De altfel, Psihiatria în ţara noastră încă de la izvoarele ei cuprinde preocuparea de sănătate mintală şi se conturează în elementele de statut al bolnavului psihic încă de la 1659 în pravilele voievodului muntean Vasile Lupu („Semnele nebuniei"), ele se legitimează în conceptele umanitare de îngrijire şi tratament (instituţii de cult, bolniţe şi spitale). Prin publicaţiile Iul Alexandru Şuţu „Alienatul în faţa societăţiiu, „Viaţa şi materia" se conturează unele temeiuri de orientare materialist dialectică ale psihiatriei româneşti. Prin Alexandru Brăescu şi Panaite Zosin în Moldova şi prin Alexandru Obregia în Muntenia se statuează nu numai identitatea psihiatriei ca disciplină medicală, dar şi interdisciplinaritatea ei. Acest sens este ilustrat de C. I. Parhon prin cunoştinţele sale in domeniul biologiei, neurologiei, endocrinologiei şi psihiatriei. în prima publicaţie „Boalele nervoase şi mentale, prevenirea şi tratamentul lor" cT dr. Aurel Dobrescu, prefaţată de Gh. Marinescu, se afirmă implicaţiile sociale ale psihiatriei. între publicaţii, 20 piatră de hotar a constituit-o „Tratatul de patologie neuro-mintalâ" al Profesorului C /. Urechia şi Dr. S. Mihăilescu, publicat în fascicule între 1924—1931, fascicule care sintetizează contribuţiile psihiatrilor români în general ca şi contribuţiile inestimabile ) trimite spre articole conexe ; z săgeata cu sinonim (î^) trimite spre articole sinonime. AAAA AAAAAA AAAAAAAA AAAA AAAA AAAA AAAA AAAA AAAA AAAA AAAA AAAAAAAAAAAAAAAA AA AAAA 1. A • — Prima literă a alfabetului limbii române; V — Interjecţie sau prepoziţie ; — Prefix cu seps negâtîv sau po-,: zi ti v (e xem pi y : anorm $J, a b ui ic, alexIe, ,aprax reA etc;.); v. ; — Simbol sau abreviere : • A — sirnboj utiUzat în testyl Rorsshaţh pentru cotarea interpretârjlorJ-1e-gatd de-Tojffiele ce ppt sugera un,; animal.fy varianta;A¥*.&e,-.wţilizează. pentru un segment sau: parte din reprezentare. A% reprezintă, în cazul aceluiaşi test, numărul procentual de interpretări din numărul total de răspunsuri. A.A. — abreviere pentru astazoabazie*-» ASTAZOABAZIE ; • A.A.A.(8) sindrom — asocierea tulbu- rărilor afazice, apraxice, agnozice întîlnite în demenţa presenilă de tip Aitzheimer, oferind unul dintre elementele de marcă ale diagnosticului pozitiv şi diferenţial, izolate sau în asocieri binare ; tulburările pot fi întîlnite în toate stările demenţiale ÂLZHEIMER**) boală; © A.A.A.A.(s) sindrom — sin. SINDROMUL CELOR 4 A © Sindrom care reuneşte descrierea psihopatologică pe care BLEULER a făcut-o disocierii personalităţii (Spaltung). Simptomele fundamentale sînt : — asociaţia anormală ; — afectivitatea modificată ; — ambivalenţa ideativă ; — autismul. Aceste simptcme constituie nucleul psihozei schizofrenice. 2 AARSKOG(fi) sindrom - sin. SINDROMUL X FRAGIL © Eredopatie cu determinare genetică; transmisie semidcminantă legată de cromozomul X. Bolnavii cu acest sindrom AAAA- sînt nanîci, au membrele de dimensiuni reduse, diferite malformaţii ale degetelor de la mină şi picior, cu:degetut mare opozant. Faţa prezintă hiperteleorism şi modificări ale piramidei nazale. Organele genitale pot de asemenea să fie malformate, prezent înd un „şal** scrotal deasupra, penisului. Tulburările mintale se caracterizează prin-tr-un deficit intelectual de diferite grade (între mediu şi sever), la care se adaugă distractibi-litateâ atenţiei la copil, hiperkinezie şi anxietate Ia adult. S-au semnalat de asemenea cazuri de asociere cu autismul infantil. Frecvenţa sindromului este, după autorii americani, de 1°/Oo, din născuţii masculi. în ultima vreme se încearcă depistarea precoce prin amnio-centeză, dar rezultatele sînt încă discutabile. 3. ABADIE8 semn • Descris în 1905 în cadrul afecţiunilor psihiatrice de origine luetică — constă în pierderea sensibilităţii la apăsarea tendonului ahilian. Iniţial, i s-a acordat o deosebită importanţă clinică — ca şi altor semne descrise în luesul nervos f după introducerea RBW, ele nu mai prezintă decît interes istoric. 4. ABALIENARE (cf. lat. cb „de la”; a//e-nus „care aparţine altuia") © Termen care nu se mai utilizează astăzi, dar care în antichitate (GALIEN) şi în Evul Mediu (PARACELSUS) definea pierderea sau diminuarea, marcată şi evidentă pentru ^anturaj, a facultăţilor mintale. 5. ABANDON (cf. fr. abandon „părăsirea unui lucru, persoane sau funcţii") © Termen cu multiple rezonanţe în psihiatrie, abandonul poate fi definit ca o modificare de durată a unor legături cu puternică semnificaţie afectivă, pe care subiectul le-a stabilit anterior. Această destrămare relaţională implică întotdeauna un răspuns emoţional, care poate îmbrăca forme diverse şi grade diferite de manifestare, precum şi cel doi poli ai ecuaţiei 10/Aba Abandon — abandonatul şi cel care abandonează — care pot fi în mod egal discutaţi. Avînd o motivaţie (corectă sau incorectă), cel ce produce abandonul poate avea sentimentul — de moment sau de durată — de culpabilitate bilaterală. Acest lucru este universal recunoscut şi majoritatea scalelor de stress clasează între primele evenimente pe cele de acest fel. Dî remarcat că acest tip de abandon se poite produce şi în mod insidios, Gerhard Weber satisfacţie (uşurare) sau de insatisfacţie (regret) l în genere însă, nu este frecventă atingerea pragurilor clinice la această categorie, în cazul regretului, existînd varianta corectării faptei şi revenirii la vechea situaţie. Nu acelaşi lucru se întîmplă cu cei abandonaţi, la care se pot evidenţia manifestări psihice de intensitate şi durată variabilă, cu un colorit infinit, în funcţie de structura şi unicitatea fiecărei personalităţi, nivelul de instruire, vîrsta la care se produce acest abandon, existenţa unei situaţii psihopatologice latente şi gradul de adaptare la noua situaţie, Reacţiile de abandon se pot desfăşura — în mare — pe două axe : depresie-stupoare-sinucidere* realizînd reacţii de inhibiţie, sau niperemotivitate pitiatică-bufee delirante-rap-tusuri agresive, însoţite de reacţii cu excitaţie psihomotorie. Reacţiile sînt, de obicei, urmare a abandonului brutal, survenit brusc, care găseşte subiectul total nepregătit, ele putînd apărea însă şi în cazul producerii lente, în anumite circumstanţe. Abandonul în relaţia de cuplu familial generează, indiferent de motivaţia care-l produce , reacţii care pot depăşi nu o dată bariera nevrotică la subiecţii abandonaţi, precum şi o ca o lentă şi permanentă răcire afectivă, care să conducă la abandonarea în fapt a partenerului de cuplu, în pofida unei relaţii aparente. Alcoolismul, stările depresive şi dizarmoniile de personalitate sînt printre etiologiile psinia-trice cele mai frecvente ale acestui abandon. în cazul instalării lente a abandonului, realizat fie ca act, fie ca situaţie (pseudoabandon), vom asista la organizarea sentimentului de abandon pe plan complex, sub forma unor procese nevrotice. Ch. ODIER şi G. GUEX au descris o „nevroză de abandon*1 care ar aduce amplificarea temerilor, a anxietăţii, în legătură cu posibilitatea de a fi abandonat şi, implicit, creşterea nevoii de securizare. Explicaţia psihanalitică localizează în perioada p re-oedipiană fixarea acestui mecanism, chiar în absenţa unui abandon real în copilărie. Această discrepanţă între sentimentul jenant de abandon pe care îl trăieşte subiectul şi realitatea obiectivă, se observă şi Ia nevroticul matur, care nu rareori apelează la pseudologie, pentru a convinge auditoriul, sau la refugiul în boală, spre a realiza mila sau înţelegerea celui plecat şi, mai ales, a anturajului pe care scontează să si-l alieze. Manifestările clinice Abandonarea de sine Aba/11 ale nevrozei vor purta, amprenta structurii personalităţii şi timpul va estompa intensitatea fenomenelor. Nivelul psihotic de organizare a bolii în care este implicat abandonul este reprezentat de depresia psihotică — forma melancolică —, de delirul cronic de gelozie, de revendicare, de sentimentul prejudiciului material sau moral. Manifestările sînt întîlnite de obicei, fie la vîrste mai avansate, fie în cazul existenţei unei situaţii psihopatologice latente. Alcoolicul şi ca el* orice toxicoman, nu-şi abandonează familia decît ca prim pas în dezastrul de dezinvestire a lumii şi realului pe care drogul îl provoacă, pe o cale care duce, în final, la abandonarea propriei condiţii umane şi la prăbuşirea în nebuloasă. : La celălalt pol, se poate nota că nu o dată Şi familia poate fi cea care-l abandonează pe alcoolic (sau pe toxicoman), sub presiunea tot mar crescută a agresivităţii şi egocentrismului acestuia, la care se adaugă, cu o frecvenţă deosebit de marcată, idei delirante de gelozie. Eşecul tentativelor de redresare angrenează accentuarea tendinţelor centrifuge, cu ruperea legăturii afective cu alcoolicul. Un fenomen cu o geneză asemănătoare, întîlnit mult mai rar şi cu alte implicaţii asupra celor angrenaţi în relaţie, este cel al abandonării bolnavului psihic cronic. După faza de debut a bolii, cînd în majoritatea situaţiilor exîstă o suprainsistenţă familială în recuperarea cît mai rapidă a cazului, în condiţiile unei evoluţii, nefavorabile, de lungă durată, sau ale unei succesiuni cu o frecvenţă cteosebită a unor episoade,, unele familii sau "parteneri* sînt tentaţi să-şi abandoneze bolnavul, semnîndu-î, de fapt de abia. în acel moment, un certificat în alb de incurabiîitate. Acest abandon poate fi explicit (divorţ, abandonarea în spital sau cămin-spitai) sau implicit (lipsa de coerenţă în terapiile prescrise, reducerea bolnavului la un nivel vegetativ sau la un nivel de relaţionare socială practic nul). Acest lucru este şi mai dramatic atunci cînd bolnavul este vîrstnic, iar abandonul-înseamnă şi o dezinvestire de atributele statutului social, şi aşa mult diminuate în mod firesc. Sentimente puternice de abandonare pot avea şi adolescenţii care, în plină criză de dezvoltare, simt uneori nevoia unui sprijin mai accentuat din partea adulţilor. Familiile dezorganizate, părinţii dizarmcnici sau bolnavii mintal reprezintă doar cîteva dintre categoriile care nu pot acorda acest tip de ajutor, maî ales atunci cînd situaţiile cu care se con- fruntă adolescentul sînt mai dramatice (eşecuri şcolare, agresiuni sexuale sau impasuri sentimentale, infirmităţi fizice etc.). Reacţia faţă de abandon poate lua în aceste cazuri, un caracter deosebit de dramatic, fapt care explică frecvenţa mai ridicată a tentativelor de suicid la această vîrstă. Gama variată de situaţii existenţiale în care se poate înregistra abandonul impune din partea psihiatrului o dublă direcţionare : identificarea corectă a cazurilor de abandon şi depistarea lor în patomorfoza tulburărilor analizate. In general, nu există un raport direct între realitatea faptică şi intensitatea trăirilor sentimentului de abandon, faptul fiind mai evident în cazul adolescentului şi al vîrstnicului, pentru care problemele legate de abandon trebuie judecate critic şi cu destulă circumspecţie, şi datorită apariţiei reacţiilor cu interval liber şi amplificării pseudoabandonuluî. Vîrsta are o importanţă marcată în instituirea şi evoluţia sentimentului de abandon, ceea ce obligă la o tratare aparte. 6. ABANDONAREA DE SINE # Stare ce prezintă numeroase faţete, interesante pentru analiză datorită cauzelor, dimensiunilor ‘ şi intensităţii trăirilor pe care le poate produce. Astfel, subiectul aflat în creuzetul unui prO^ ces creator (artistic, ştiinţific, social-politic etc.) va. avea „momente41 (de durată variabilă pe axa timpului), în care toata energia sa psihică, tot elanul său creativ, vor fi puse în slujbă atingerii ţelului propus, celelalte . preocupări fiind părăsite vremelnic. Modul în care psihicul uman se organizează cîteodată în faţa unei agresiuni psihogene — reacţia afectivă, de intensitate nevrotică sau psihotrcă — poate oferi la un moment dat imaginea unei personalităţi care se abandonează, renunţă să lupte, bate în retragere, adîncindu-se de obicei în culisele depresiei. Dintre personalităţile diz-armonice, paranoîacul nu se abandonează decît cauzei pentru care luptă neîncetat, şi care devine temeiul abandonării realităţii. Tîrît de puternicele vînturi ale afectivităţii, atingînd nivelul unui uragan, depresivul sau maniacalGl se abandonează pe panta ascendentă sau descendentă a imensului val care-l poartă în deruta existenţei, nemaiputînd stă-pîni frînele ţinute de mîna raţiunii, diminuînd sau exagerînd nevoîa de contact uman, într-un timp pe care fenomenologii îl descriu ca lipsit de dimensiunea viitorului. Numai schizo-frenul este protagonistul monologului pe care-l recită singur, pe o scenă goală, aflată la o distanţă imensă faţă de spectatori, 12/Abo Abandonic ; Abandonul: batrînului, copilului abandcnîndu-se propriului rol, propriei lumi în care se scufundă. Apărător ai unei „fortăreţe pustii*', el rămîne să se lupte cu tenebrele imaginarului abandonînd sentimentul realului. 7. ABANDONIC e Termenul caracterizează subiecţi care, nefiind copii în mod real abandonaţi, sînt caracterizaţi totuşi printr-o aviditate afectivă insaţiabilă, angoasă, asociată cu agresivitate reacţională, nonvalorizare de sine, atitudine catastrofică, tendinţe regresive. Acestui buchet de simptomej. L. FAURE îi adaugă şi o determinare constituţională, fizică şi intelectuală, interesînd toţi parametrii clasici. Pentru psihanalişti (j. BOUTOUNIER, G, GUEX, D. LAGACHE, Ch/ODIER), modelul abandonicului a constituit începutul unei adevărate reacţii în lanţ, devenind suportul descrierii unei nevroze de abandon, a unei angoase de abandon, a unei fantasme de abandon, a unui abandon primar (al sugarului), al unuia secundar şi chiar a unui complex, de abandon, entităţi care n-au supravieţuit probei timpului. Toate aceste elemente, care se referă în fond la. un pseudoabandon, nu trebuie neglijate în cazul copiilor real abandonaţi, eveniment ale cărui amprente sînt de necontestat, inclusiv determinarea constituţională, evidenţiată la aceste cazuri de Olimpia MACOVEI (1986). în recentul său studiu. 9 Abandon — complex : termenul aparţine iui GUtUX? Se confundă cu cel de NEVROZA DE ABANDON ABANDON, COMPLEX, NEVROZA DE ABANDON. 8. ABANDONUL BATRÎNULUI » Evenir mentele ce pot conduce la sentimentul de abandon în această etapă sînt multiple şi, deşi previzibile, capătă totuşi un răsunet deosebit, mani.festîncu-se sub o mare varietate, atît a formelor cît şi a intensităţii — depresii nevrotice sau psihotice (melancoiiforme) cu risc suicidar, reacţii ostile sau revendicative, idei de prejudiciu moral. Sentimentul de abandon cunoaşte o cauzalitate legată, cel mai frecvent, de pierderea soţului (soţiei), a rudelor apropiate,- de reducerea contactelor cu copiii, de scăderea activităţii zilnice prin pensionare sau handicap biologic. Reacţia violentă la abandon a bărbaţilor rămaşi singuri prin decesul partenerei a atras atenţia prin frecvenţa ei, net superioară celei înregistrate la femeile vîrst-nîce în ^aceeaşi situaţie. Printre multiplele explicaţii posibile, cea mai utilizată (deşi evident nu şi singura acceptată) este aceea a mecanismului de supapă reprezentată de activităţile menajere, care asigură o mai bună protecţie, atît prin activitatea în sine, cît ş? prin continuitatea acesteia în raport cu perioada anterioară. Este unanimă părerea ■ că deteriorarea pe plan psihic în cadrul îmbăfrînirii fiziologice avansează în progresie geometrică atunci cînd, dintr-un motiv sau altul, intervine sentimentul de abandon. Merită a fi menţionată, în cazul vîrstnici lor, şi Situaţia „falsului abandon1*, trăit la fel de dureros ca şi cel real, dar fără ca acesta să existe. Bătrînul are îhtr-adevăr nevoie, ca şi copilul, de mai multă afecţiune şi, în majoritatea cazurilor, el consideră că o şi merită într-o măsură mai mare decît i se acordă, uitînd că afecţiunea dorită este normal să fie acum împărţită cu alţii (cOpii, cuplu) — exact aşa cum s-a .întîmplat. şi. în- cazul lui, într-o etapă anterioară. Nu trebuie omisă nici dimensiunea timpului, care este total, diferită ; în vreme ce unora le rămîne prea mult timp disponibil, care s-ar. dori umplut cu cît mai multă afecţiune,- ceilalţi, deşi. păstrează afecţiunea, nu mai au timp spre a şi-o putea manifesta. în cazul „falsului abandon1', ar trebui să privim mai critic maxima-lui LA ROCHEFOUCAULD : „Ingratitudinea cea mai odioasă, dar în acelaşi timp cea.mai frecventă şi mai veche, este aceea a copiilor faţă de părinţii lor". 9. ABANDONUL COPILULUI • Act care implică întotdeauna’ depăşirea barierei normalului. pentru a trece în patologic. Abandonul copilului a fost din toate timpurile şi în toate societăţile considerat nu'rtufnai un act patologic, ci Şi reprobabil. Existenţa unei tendinţe naturale de protecţie şi ataşament din partea părinţilor faţă de copil pune cu atît mai mult sub semnul tulburării psihice asemenea manifestări, cu cît ele se opun unui dat instinctual. Societatea caută să compenseze prin instituţii specializate incapacitatea psihoe moţ Tonală a ge’nitorilor, atît prin leagăne şi case ale copilului, cît şi prin : încurajarea adopţiunii. Problema copilului abandonat nu este de fapt interesantă din punctul de vedere al celor, care-l a-bandonează — categorie în care se încadrează alături de imaturitatea psihoafec-tivă, debilitatea mintală, endogeniile, alcoolismul, dizarmoniile grave de. personalitate. De altfel, legea prevede pentru majoritatea acestor cazuri dreptul de întrerupere legală de sarcină pentru evitarea unui produs de concepţie cu risc de abandon. Problema deosebită este, de fapt, a celui abandonat, care va fi confruntat cu carenţe afective cu atît mai intense, cu cît vîrsta abandonului a fost mai mică. Un exemplu Abatere ; Abazie ; Abcès cerebral Aba/l 3 ■ ’experimental" îT oferă hospitalismul (SPITZ), fenomen care apare la sugarul internat perioade riiai îndelungate, fără mamă, în unităţi spitaliceşti . Abandonul copilului poate fi însă şi „mascat41, cînd în relaţiile dintre părinţi apar tensiuni cu potenţial destructiv asupra familiei. Copilul devine un „exclus11, care, receptîndu-şi sta-ţtftuf, poate dezvolta o. întreagă patologie nevrotică (regresivă după unii autori): ticuri, băfbism, enurezis,- anorexia infantilă. Tratamentul acestor cazuri este, desigur, deosebit de dificil, pentru că adesea nu poate fi exclusă cauza nevrozei. Deşi oferă descrierea unui tip infantil particular, pre-oedipian, avînd o structură caracterială şi necesităţi afective în afara normalităţii, psihanaliza îşi recunoaşte neputinţa totală în ceea ce priveşte terapia .acesto r caz u r i. Uri ultim aspect este legat de apariţia unor sentimente tranzitorii de abandon, atunci Clnd în familie apare un frate mai mic care f>ofarîzează, bineînţeles temporar, atenţia părinţilor. Depăşirea unei astfel de situaţii se realizează, de obicei, fără intervenţia medicului, iar atunci cînd acesta intervine, o face cu mijloace psihoterapice. -t0:rABAROGNOZIE (cf. gr. a „lipsit de“ } baros „greutate" \ gnosis „cunoaştere") —» BA- Aagnozie. 11. AB AS EV - KONSTANTINOVSCHK3) sindrom • Denumire dată (după autorii care ţ-au; descris) unui complex simptomatologie c^Şştînd : din "deteriorare mintală' severă, cu ide’but; br u s c ş ie v o Iii ţi e cronică. Apare în urma unor tulburări importante ale circulaţiei cerebrale şi persistă, cronicizîndu-se, chiar daca fmpasul hemodinamic a fost rezolvat. 12. ABATERE (cf. lat. abbattere „a se depărta") « Termen prin care se defineşte, în general, îndepărtarea de la o normă (statistică^ socială, juridică etc.). Cum aproape toate activităţile umane se desfăşoară prin referinţă *a un sistem de norme, abaterea poate apărea prăctic în multiple domenii f în tehnică, aba* terea este definită de diferenţa dintre o mărime măsurată şi valoarea ei considerată «tas (de referinţa) ;; în drept, este considerată a fi încălcarea de către subiect a unor norme ■stabilite şi unanim acceptate ,< în statistică, reprezintă diferenţa dintre valoarea măsurată, proprie unor variabile, şi media tuturor variabilelor în psihologhe şi psihiatrie, abaterea «e referă la diferenţa .care apare între compor- tamentul unui individ şi cel al restului colectivităţii, sau Ia o îndepărtare faţă de comportamentul considerat normal, fără însă ca existenţa acestei diferbnţe să constituie neapărat o situaţie patologică. Exemplul tipic de abatere comportamentală este reprezentat de personalitatea dizarmonică. Conceptul de abatere presupune atît aspectul cantitativ, cît şi pe cel calitativ, deoarece sistemele de referinţa folosite în analiza psihismului sînt extrem de complexe. întreaga psihopatologie are în vedere aceste două axe ale abaterii, în referinţă directă la o bandă de variaţii corespunzătoare ca sistem al normalităţii. 13. ABATERE STANDARD ^ DEVIAŢIE STANDARD. 14. ABAZIE (cf. gr. a „lipsit de" f basis „a merge") • Termen introdus pentru a denumi imposibilitatea de a merge normal, asociată în general cu imposibilitatea de a sta în poziţie verticală —> ASTAZIE, care de. regulă preceda abazia. Se întîlneşte în afecţiuni organice ale sistemului nervos, dar şi în nevroza isterică, la structuraţi dizarmonic de tip isteric, precum şi în simulaţie, mai frecvent în cazul unor intelecte liminale sau la debilii mintal. Este necesară diferenţierea abaziei de natură psihogenă (isterică) de cea neurologică (organică), prima caracterizî.ndu-se prin debut brusc, reactiv, şi prin absenţa semnelor de organicitate medulară (absenţa modificării reflexelor) şi a tulburărilor de sensibilitate (cu topografie paralelă), care, chiar dacă sînt prezente, au un caracter atipic. în determinările psihogene mişcările membrelor inferioare si rit, de obicei, perfect executate Jn poziţia şezînd sau culcat. 15. ABCES CEREBRAL (cf. fr. abcès-; cérébral-) o Colecţie purulentă, bine determinată, situată în parenchinriul cerebral, cu et i olog ie bacteriani, micotîcă sau parazitară, a cărei simptomatologie variază atît în funcţie de stadiul evolutiv, cit şi în raport cu localizarea, semnele psihice putînd preceda sau însoţi tabloul neurologic. Poate fi vorba de abcese primare (mult mai rar), prin evoluţia unei encefalite localizate spre a’ocedare, şi (mult mai frecvent) de abcese secundare, provenite din supuraţia unei plăgi cranio-cere-brale, din propagarea prin continuitate a unor infecţii de vecinătate (otite, otomastoidite) sau metastatice (la distanţă): pulmonare, en-docardice, pelviene. Germenii responsabili sînt deseori streptococul, stafilococul âuriu, pneumococul, bacterii anaerobe', gram-negative. 14/Abc Abces cerebral; Abces de fixare ; Abely8 semn de cele mai multe ori rezistente la antibiotice, determinînd singure sau în asociere abcesul. Elementele definitorii ale simptomatologiei legate de prezenţa unui abces sînt: tulburări psihice, semne neurologice, sub forma unei afectări cerebrale globale sau a unui sindrom facial ce poate indica sediul tumorii, sindrom infecţios acut, urmat de interval liber. Simptomatologia clinică poate fi . reprezentată de tulburări psihice generale, prin suferinţa de ansamblu a encefalului, datorată efectelor toxico-infec-ţioase sau hipertensiunii intracraniene şi de tulburări psihice de focar, datorate localizării particulare a abcesului. Psihiatrul se confruntă mai ales cu aspectul confuzional pe care îl realizează sindromul de hipertensiune intracraniană în cazul existenţei unei colecţii mai importante (cefalee, vărsături, stază papilară, bradicardi'e). Sindromul confuzionar se poate agrava progresiv spre comă, trecînd mai rapid sau mai lent prin toate stadiile acesteia. Debutul delirant-halu-clnator este rarisim. Sindromul focal indică locul situării ab* cesului la nivelul parenchimului cerebral, conturînd tablouri clinice caracteristice, ce pot fi schematizate în : tulburări psihice permanente, tulburări psihice paroxistice şi tulburări neurologice. Sindromul Infecţios acut (febră, frisoane, cefalee, astenie, scădere ponderală) produce, de obicei, tulburări psihice şi neurologice, fiind urmat de o perioadă de latenţă de 1—4 săp-tămîni. Diagnosticul pozitiv se realizează prin evidenţierea tulburărilor psihice permanente, nespecifice, de intensitate fluctuantă, într-un interval scurt de timp (ore, zile), a tulburărilor psihice paroxistice (cu semnificaţie focală) şi acelor neurologice (globale sau sindrom focal), precum şi prin prezenţa unui sindrom infecţios în evoluţie. Examenele paraclinice (EEG, ar-teriografia, scintigrama cerebrală, examenul fundului de ochi, tomografia computerizată) sînt de un real ajutor. Puncţia lombară şi en-cefalografia gazoasă sînt contraindicate atunci cînd se suspectează un abces, din cauza riscului angajării cerebelo-amigdaliene. De altfel, lichidul cefalo-rahidian nu apare modificat decît în situaţia ruperii abcesului în ventriculi sau subarahnoidian. Diagnosticul diferenţial este acelaşi cu al tumorilor cerebrale. Deşi din ce în ce mai rar, datorită măsurilor de profilaxie şi terapie a infecţiilor, abcesul obligă la o intervenţie neurdchirurgicală promptă. 16, ABCES DE FIXARE • Veche metodă de tratament a unor suferinţe psihice de in- tensitate psihotică, abandonată cupă 1920, practicarea ei ulterioară explicîndu-se prin carenţele de informaţie medicală. Ideea utilizării unei asemenea metode pleacă de la observaţia clinică potrivit căreia simptomatologia psihică ar diminua sau chiar retroceda temporar după o afecţiune febrilă însoţită de delirium şi convulsii. După 1900, JAUREG îşi concentrează observaţiile asupra stărilor febrile din evoluţia paraliziei generale progresive, con-statînd, după consumarea acestora, o îmbunătăţire a stării pacientului. Întrucît în epoca respectivă era greu de stăpînit un acces febril marcat (care putea fi fatal subiectului), el s-a gîndit la producerea febrei prin impaludarea bolnavilor de paralizie generală progresivă —, după ce încercase acelaşi lucru cu tuberculină şi piocianină. Astfel, ia naştere în 1917 mala-rioterapia, care a reuşit să obţină, în acel timp, unele rezultate pentru evoluţia paraliziei generale progresive (fiind, de altfel, singura metodă utilizată în terapia acestor boli pînă la apariţia penicilinei). încercarea de a obţine puseul febril prin realizarea unui abces nu a dus la rezultatele scontate. în 1920, într-a foarte interesantă lucrare, JAUREG arată absenţa oricărui rezultat atît în tratarea restului psihozelor prin malarioterapie, cit şi în tratarea paraliziei generale progresive prin abcesul de fixare. El demonstrează astfel nu numai acţiunea malarioterapiei exclusiv în paralizia generală progresivă, ci şi inutilitatea; continuării încercărilor terapeutice legate de abcesul de fixare. Din motive greu de imaginat, metoda a continuat să fie încercată, evident fără succes, în stări confuzionale (ROZIES — 1921 ? PASCAL - 1924). Mai mult, DES-CHAMPS şi CHRABOLOWSKA o vor utiliza pînă în 1937 în mod sistematic, suşţinînd, în cadrul unui .important congres internaţional, că „abcesul de fixare, dacă nu vindecă, cel puţin accelerează evoluţia favorabilă a confuzului agitat4' (eleganţa eufemistică a formulării merită a fi reţinută). Pînă la descoperirea unor psihotrope adevărate, pentru reducerea intensităţii reacţiei locale, GUIRAUD recomandă înlocuirea esenţei cu uleiul de terebentină, care permite o piretoterapie mai de durată (1940). fcăetoda aparţine astăzi doar istoriei psihiatriei. 17. ABELYS semn • Tendinţă a bolnavilor de a se examina atent şi insistent în oglindă* în special în regiunea feţei. Verificare compensatorie a dismorfofobiei*, semnul Abely se întîlneşte în debutul schizofreniei şi al unor psihoze paranoid-hipocondriace. Poate îmbrăca, cu timpul, un caracter stereotip. Este Abdicare ; Aberaţie : aJimentarât cromozomlalâ Abd/15 destul de greu de diferenţiaţii vîrsta respectiva de tendinţa unor adolescenţi de a se privi excesiv în oglinda. 18- ABDICARE (cf. lat. abdicare „a renunţa"' 0 Atitudine de renunţare la lupta, de resemnare în faţa greutăţilor existenţei materiale şi spirituale, de demisie situaţie în care subiectul abandonează orice tentativă de acţiune pe care i-o impune raţiunea, lăsîndu-se covîr-şît de povara afectelor negative care-i paralizează voinţa. Constituie unul dintre mecanismele de producere a reacţiilor nevrotice. Prezentă şi în tablourile psihotice, abdicarea în -faţa simptomatologiei, cu care subiectul se simte incapabil de a continua lupta, este un semn de gravitate şi poate fi urmată de suicid. 19. ABERAŢIE (cf. lat. aberrare „a se rătăci, a se depărta") 6 Termen ce defineşte o abatere de forma, structură şi funcţie de la tipul normal (majoritar). Prin extensie, termenul a căpătat o utilizare mai mult sau mai puţin corectă, în sensul de idee, noţiune, comportament sau structură — aberante, ca echivalent al patologicului. 20. ABERAŢIE ALIMENTARĂ • Categorie de tulburări ale comportamentului alimentar cuprinzînd : • tulburări ale secvenţializarii normale a. actelor care precedă digestia —* MERICIS-M U L l # tulburări constînd în ingestia de substanţe nonalimentare — paraoroxiile —* PICA, AP50MANIA, COPROFAGIA. Aberaţiile alimentare pot fi pasagere (pica, apsomania la copil sau adult) sau pot face parte din tabloul simptomatic al unor stări deficitare importante (oligofrenii, demenţe) sau diz-armonii structurale grave ale personalităţii Xmericismul. coprofagia). S-a constatat o corelaţie semnificativ pozitivă între apariţia copro-fagiei la copil, şi comportamentul ostil inconştient sau ştirea depresivă a mamei. Din punct de vedere psihanalitic, pica apare ca o apărare împotriva pierderii sentimentului de securitate cu sau fără abandon real, iar coprofagia la schizofreni ca fenomen de re-gresie la stadiul oral. 21. ABERAŢIE CROMATICĂ (cf. gr. <"hroma „culoare") 6 Tulburare a analizatorului optic, constînd din percepţia unor imagini lipsite de claritate, uneori înconjurate de cercuri colorate. Tulburarea se datoreşte unui defect de refracţie a radiaţiilor luminoase de diferite tfjjfigimi de un.da (Exemplu, „miopia" Ia culoa- rei albastră). Element util în diagnosticul diferenţial al halucinaţiilor, mii ales la copii. 22, ABERAŢIE CROMOZOMIALĂ (cf. gr. soma „corp") • Modificări cu efect patogen privind numărul sau structura cromozomilor. Materialul cromozomial poate fi în exces sau în minus. Poliploidiile sînt aberaţii numerice în care întregul set cromozomial este afectat (numărul cromozomilor fiind multiplu de n-triploidie, tetraploidie etc.). Aneuploidiile (monozomia, trisomia, polisomia) sînt tot aberaţii numerice referitoare la unul sau mai mulţi cromozomi din garnitura diploidâ. în cazul aberaţiilor numerice, cauza cea mai frecventă este nondisjuncţia (lipsa de separare şi migrare a cromatidelor). Aberaţiile privind structura cromozomilor au efect patogen mai mare. Amintim dintre acestea deleţia, trans-locaţia, duplicaţia, inversiunea etc.). Alături de anomaliile morfologice şi viscerale pe care le induc aberaţiile cromozomiale, se citeazâ frecvent şi diverse grade de întîrziere mintalăf structurări dizirmonice ale personalităţii etc. în ordinea frecvenţei, dintre aberaţiile numerice autoso.male se situează trisomia 21 sau sindromul Langdon-Down, idioţie mongoloidă* (47, XY-P21 ; 47, XX4-G), în care întîrzierea mintală este evidentă (Ql sub 60—70). La adulţi se rnanifestă episoade psihotice, demenţe senile. în poligonosomii (exces de cromozomi sexuali), ca în cazul sindromului Klinefelter (47, XXY) se descriu tulburări de personalitate cu imaturitate şi elemente schizoide, riscul delincvenţii este crescut (aceasta fiind secundară tulburărilor de comportament), se manifestă tendinţa spre perversiuni sexuale. Sindromul a fost observat ca avînd o incidenţa crescută în rîndul bolnavilor schizofrenici i Ql este în general de 80. în sindroamele 48, XXYY şi 47, XYY tendinţa spre delincvenţi este şi mai crescută, iar întîrzierea mintală mai accentuată. HASHI citează o rată crescută a trisomiei X (47, XXX) Ia schizofreni. Aberaţiile cromozomiale cu deficit de cromozomi sexuali : sindromul Turner — mono-somia X — (45, XO), determina, printre altele, o întîrziere mintală mai uşoară. Afectarea autosomilor induce deci pe plan psihic întîrziere mintală, iar aberaţiile gono-somilor dau tulburări de comportament, predispoziţie pentru delincvenţi sau sindroame de tip schizofrenic, dar un grad mai redus de întîrziere mintală. Observarea unei incidenţe * Denumire neacceptată de OMS în momentul de fată. 16/Abe Aberaţie : mintala, sexuala ; Abilitate ; Abiotrofic crescute a delincventei la unii subiecţi cu aberaţii cromozomiale a dus la formarea unei Ipoteze potrivit căreia ar exista un „cromozom al crimei". Patrlcia JACOBS a lansat această Idee în 1965, cromozomul „criminal" fiind un Y suplimentar. Purtătorii acestui defect genetic au căpătat astfel titlul, puţin invidiat, de „criminali înnăscuţi". A fost necesar să treacă aproape un deceniu pînă s-a demonstrat (MEDNICK) că ipoteza cercetătoarei scoţiene este nefondată. Aberaţiile cromozomiale îşi au mai frecvent originea în influenţa exercitată de factori externi şi interni în momentul formării gârneţilor sau în timpul primelor diviziuni ale oului, iar uneori sînt ereditare. 23. ABERAŢIE MINTALĂ • Termen astăzi puţin uzitat, imprecis delimitat, care desemna devierea, în genere pasageră de la normal a unei judecăţi, fie prin deformarea percepţiei, fie prin interpretarea greşită a realităţii. A avut sensul fie de tulburare mintală, fie chiar de boală £ cînd este total pasageră reprezintă un demn model a ceea ce în limbajul curent se numeşte o prostie. 24. ABERAŢIE SEXUALĂ® Termen vechi, folosit pentru a desemna o perversiune sexuală ^ PERVERSIUNI SEXUALE. 25. ABESTAW Franţa - DCI ReserpinS « Neuroleptic sedativ — derivat alcaloid rau-wolfia de tip 3,4,5-acid trimetoxibenzoic este-rificat metil reserpat — cu acţiune sedatîvă centrală, uşor anxiolitlcă şi net hipotensoare. Nu se administrează în depresii, epilepsie* parkinsonism, copiilor sub trei ani. 26. ABETALIPOPROTEINEMIE - sin. A- CANTOCITOZĂ } DEGENERESCENTĂ TA-PETO-RETINIANĂ CU ACANTOCITOZ Şl STEATOREE^* BASSEN-KORN ZWElG<®> boală. 27! ABÎLiT(M> Japonia - DCI Sulplrldâ • Neuroleptic incisiv — derivat benzămidic de tip N-/(1-etil-2-pirolidinil) metil/-5-sulfamoil-o-anisamidă, cu certe valenţe antidepresive, fără componentă sedativ-hipnotică. Are indicaţiile NL incisive (endogenii) şi, în acelaşi timp, este util în combaterea impulsurilor obsesiv-compulsive şi în psihosomatică. Efectele secundare sînt comune cu cele ale NL, incisive pentru dozele mari. Se poate administra fără • pauză de 14 zile după întreruperea IMAO. Nu se administrează în manie şi epilepsie. 28. ABILITATE (cf. lat. habllitas „aptitudine, facultate" § cf. şi habilis „uşor de mînuit* uşor de adaptat, potrivit") — sin. DEXTERITATE § DIBĂCIE f INGENIOZITATE £ ISCUSINŢĂ | ÎNDEMÎNARE o Termen care, în sine sau prin sinonimele sale, desemnează substratul constituţional sau dobîndit al unor calităţi ale proceselor psihice antrenate în rezolvarea unor sarcini concrete (în sens de uşurinţă, rapiditate, precizie şi calitate superioară în executarea unor acţiuni musculare-, manuale) cît şi maniera de comportare în anumite situaţii (strategia de sustragere „diplomatica" a unei persoane din faţa unor situaţii ambigue coercitive, decizionale, riscante sau presupunînd responsabilităţi crescute). Abilitatea constituie fundamentul pentru formarea şi utilizarea corespunzătoare a deprinderilor şi cunoştinţelor. 29. ABIOTROFIC (cf. gr. a, cn „lipsit de" f bios „viaţă" l trophe „nutriţie") o Desemnează diminuarea prematură a vitalităţii celulelor organelor sau a organismului în întregime, atribuită unor afecţiuni ereditare şi familiale (datorate unor anomalii genetice) sau lipse» factorilor nutritivi. Gradul de distrofic este evaluat după deficitul ponderal, prezenţa palorii, a tegumentelor uscate şi ridate, după lipsa de reactivitate (de elan) sau lentoare în dezvoltarea pslhomotorie a copilului, vulnerabilitatea la boală'etc. Abiotrofia poate să d eter- Abis-Abisal; Ablactafie ; Ablutomanie Abi/17 O» mine insuficienţa funcţională a unor grupe sau sisteme neuronale sau să împiedice completa lor dezvoltare, ceea ce antrenează fenomene degenerative. Exemplu : coreea Huntington, boala Friedriech, idioţia amaurotică Tay-Sachs, epilepsia mioclonică, boala Wilson, boala Parkinson, demenţele presenile Alzheimer şi Pick. încercările de a explica prin abictrofie bolile psihice în totalitatea lor au eşuat. Astfel, LEWIS susţinea că în schizofrenie există o hipoplazie cardiacă şi o insuficienţă funcţională a cordului şi punea pe seama acestor tulburări abiotrcfice tendinţele autiste ale schizofre-nului ; GOWERS considera demenţele drept produsul unei viabilităţi limitate a celulelor nervoase abiotrcfice ; toate aceste concepţii, depăşite azi, nu au ţinut seama de gradul de diferenţiere a bolilor după criterii morfo-clinice. 30. ABIS-ABISAL (cf. lat. abyssus „prăpastie, abis") ® Preluat din filozofie, termenul semnifică, prin opoziţie cu superficialul şi direct observabilul, ceea ce ţine de straturile sau nivelurile profunde ale persoanei, care nu sînt direct accesibile conştiinţei. Se poate afirma că psihanaliza, ca psihologie abisală a vieţii inconştiente, a apărut ca o reacţie la psihologia tradiţională a conştiinţei, de tip wundtian. Explorarea inconştientului se realizează pe baza testelor proiective (Rorschach, TAT, CAT, Jung etc.) şi a diferitelor tehnici psihoterapeutice (psihanaliza, artterapia, psi-hodrama etc.) care stimulează „proiecţia", sau prin analiza simptomelor nevrotice, a viselor, lapsusurilor, actelor ratate. Nuanţa de abisal se va aplica nu numai psihanalizei freu-diene, ci şi altor psihologii cu sorginte în şcoala de la Viena : psihologia individuală adleriană (care nu respinge punctul de vedere generic al lui FREUD, ci doar schimbă accentul de pe teoria libidoului pe complexul de inferioritate), psihologia analitică jungiană (care, de asemenea, admite ideea inconştientului ca factor dinamizator al relaţiei cu lumea, dar dezvoltă mult această noţiune, adăugind inconştientului onto-genetlc pe cel ancestral, arhetipal, care este filogenetic). în aceeaşi categorie a psihologiilor abisale, poate fi integrată şcoala neofreudistă (FRGMM, FiORNEY etc.). 31. ABLACTAŢIE (cf. lat. ablactaiio „înţărcare") © încetarea alăptării copilului de către mamă. Cu multă vreme înainte, pe seama acestui moment au fost puse, de către credinţele populare, manifestările psihopatologice ale post-partumului („urcarea laptelui la cap"). S-au emis ipoteze despre rolul pe care raodifi- 2 — Enciclopedic de psihiatrie — ed. carea constelaţiei endocrine produse de ab-lactaţie îl are în declanşarea psihozelor post partum. Pentru psihanalişti, ablactaţia, ca suprimare parţială a alimentaţiei lactate, ca trecere la alimentaţia diversificată şi separare relativă de corpul mamei, nu marchează obligatoriu sfîrşitul stadiului oral, dar modalitatea de separare, modificările relaţiei mamă-copil, motivele profunde care grăbesc sau întîrzie momentul ablactaţiei (rejectarea copilului sau fixarea compensatorie, nevrotică Ia copil) pot determina fixaţii orale, responsabile de tulburările psihice ulterioare. Tentativa de a explica, cel puţin parţial, apariţia unor toxicomanii şi a unor psihoze prin acest mecanism nu reprezintă decît un mod de a găsi o explicaţie şi nu neapărat o realitate. 32. ABLEPSIE (cf. gr. a-; blephsis „vedere") sin. CECITATE. 33. ABLUTOMANIE (cf. lat. oblutlo „spălare" ; gr. mania „nebunie") • Acţiune impulsivă a subiectului de a-şi spăla în mod exagerat şi repetat mîinile şi, în cazuri mai rare, întregul corp. Descrisă de ESQUIROL (1838) ca însoţind delirul de contact (folie du toucher), abluto-mania are rolul de a descărca anxietatea generată de ideea obsesivă şi ia, deseori, aspect de ritual. Poate atinge desfăşurări dramatice, unii bolnavi consumînd cantităţi enorme de săpun, în raport cu normalul, sau producîndu-şi prin spălare afecţiuni ale pielii mîinilor. Apariţia ablutomaniei într-un tablou de tip obsesivo-fobic este, după unii autori, un semn de gravitate. Ablutomania se poate întîlni şi în psihozele schizofrenice, în care spălarea devine un act simbolic, purificator de păcat (cel mai adesea, legat de activităţile masturbatorii). Tratamentul acestui simptom se face în cadrul afecţiunii de bază, deseori însă fiind deosebit de dificil de rezolvat. 34. ABNORMALITATE (cf. lat. ab- ; fr. norma/) © Termen mai puţin utilizat, care desemnează o abatere cu plus sau minus de la limitele normalului. Acreditarea sa spre a desemna absenţa semnificaţiei patologice nu corespunde realităţii, întrueît ceea ce nu este normal nu poate fi definit ca nepatologic. încercarea de revitalizare a termenului prin considerarea abnormalităţii drept diviziune a psihologiei care s-ar ocupa de studiul tulburărilor psihice este dificil de acceptat şi nerelevantă. 35. ABRAHAM Kar| (1877-1925) • Psihiatru şi psihanalist german, care are meritul de a fi introdus opera lui FREUD în psihiatria *18/Abr Abreacţie germana. îşi începe activitatea la Zurich, în Clinica Burgholzli, ca asistent al lui BLEULER, avîndu-l coleg pe JUNG. în această perioadă vine în contact cu opera lui FREUD, pe care Tn 1907 îl va cunoaşte personal şi cu care va purta o vastă corespondenţă pe teme variate, ^dintre care mai bine conturate ar fi aspectele privind utilizarea narcoticelor în masturbaţie, -ceremonialele amoroase, căsătorii consanguine, autoerotism şi pulsiunile anale. în 1910 în--fiinţează „Mica societate psihanalitică berli-neză", care, în 1920, va deveni Institutul de -formare şi terapeutică — primul loc în lume unde se va acorda asistenţă medicală celor ce mu-şi puteau permite costul unei cure psihanalitice. în ultimul an al vieţii (cancer pulmonar la 47 ani) este ales preşedinte al Asociaţiei .psihanalitice internaţionale, în cadrul căreia a încercat încă o dată ceea ce nu reuşise timp - de un deceniu : împăcarea lui J UNG cu FREUD. A fost un distins clinician, cu o largă serie de preocupări : nevroza de război, dezvoltarea ijibidoului, erotismul anal, abordarea psihanalitică a psihozelor — schizofrenia, psihoza < maniaco-depresivă — şi a demenţelor. Continuatoarea operei sale a fost Melanie KLEIN. 36. ABREACŢIE (cf. lat. ab-} reagere „a -reacţiona") © Descărcare emoţională avînd -drept urmare eliberarea de un afect legat de amintirea unui eveniment traumatic, modalitate prin care afectul nu devine patogen. Această descărcare emoţională (abreacţie) produce un efect de catharsis. Poate fi provocată în cursul psihoterapiei sau sub hipnoză, dar are ^loc şi în mod spontan, la un interval de timp mai lung sau mai scurt de la traumatismul iniţial. Termenul a fost introdus de BREUER -şi FREUD — în etapa vechii lor „colaborări 'fiziologice", în sensul de acţiune la distanţă. Persistenţa afectului legat de amintire depinde, în primul rînd, de modul particular în care persoana reacţionează la o situaţie anume, la un eveniment : dacă respectiva reacţie este suficient de intensă, afectul legat de un eveniment dispare } dacă reacţia este suprimată, afectul rămîne legat de amintirea evenimentului. Abreacţia este o modalitate normală prin ■ care persoana reacţionează la un eveniment, evitînd astfel legarea unui afect intens de acest -eveniment. în „Studii asupra isteriei", FREUD vorbeşte despre procesul abreacţiei ca despre ■ un travaliu de rememorare şi de elaborare psi- ■ hică, pe parcursul căruia acelaşi afect este reactualizat şi intensificat în legătură cu amin- -tirea diferitelor evenimente care l-au provo-* cat. Abreacţia spontană, ca reacţie adecvată la eveniment şi relativ apropiată de acesta, este, un timp, calea normală prin care evenimentul nu păstrează o încărcătură afectivă ce poate deveni patogenă. După BREUER şi FREUD, trei sînt condiţiile care blochează reacţia adecvată la un eveniment traumatic : starea psihică din momentul producerii evenimentului, circumstanţele sociale care obligă la reţinerea său reprimarea reacţiei şi semnificaţia evenimentului care trebuie uitat, refulat, scos din cîmpul conştiinţei. Blocarea unor conduite verbale, emoţionale, a reacţiilor voluntare şi involuntare la evenimente traumatice are ca efect subzistenţa (în stare inconştientă şi izolată de cursul normal al gîndirii) unor grupuri de reprezentări ce stau la originea simpto.melor nevrotice — conform S. FREUD, „Mecanismul psihic al fenomenelor isterice". Scopurile urmărite iniţial cu ajutorul hipnozei (BREUER în „Metoda cathartică") erau rememorarea, determinarea evenimentului ca factor provocator de simptom şi abreacţia, descărcare afectivă conştientă. Evoluţia teoriei şi practicii psihanalitice impune renunţarea la hipnoză şi nu mai vizează exclusiv abreacţia, care rămîne un fenomen constant al curei, considerate în aspectele ei de rememorare şi repetare. în cazul în care abreacţia nu se produce, în inconştient rămîn reprezentări care stau la originea unor simptome. Pentru ca efectul cathartic să se producă este necesar ca reacţia să fie adecvată. în trecerea de la inconştient la conştient (JONES) a unui complex, a unei tendinţe sau a unei dorinţe, procesul abreacţiei constă în diseminarea ansimblului afectiv (difuzarea sentimentului în psihism), utilizarea sa normală şi canalizarea în direcţia derivată. Conştientizarea unui complex (inconştient) revine la o asimilare a acestuia, asimilare ce se exprimă printr-o atitudine adecvată faţă de conţinutul complexului şi Ia care se ajunge prin mai multe modalităţi una dintre ele fiind abreacţia. în cadrul metodei cathartice, abreacţia este considerată importantă în eficacitatea psihoterapiei analitice. Ea rămîne un proces prezent şi specific pentru cura psihanalitică, întrucît această cură presupune nu doar o rememorare, ci şi o repetiţie. „Partea decisivă a travaliului psihanalitic constă în (...) a crea reeditări ale vechiului conflict, în aşa fel încît subiectul să se comporte cum s-a mii comportat în acele situaţii conflictuile, dir implicînd, de data aceasta, toite forţele psihice disponibile pentru aflarea unei soluţii diferite". Astfel noţiunile de transfer, elaborare, „mise en act" se referă la manifestări sau procese specifice curei psihanalitice şi sînt în legătură cu abreacţia, fără Abreviere ; Abrutizare ; Absent-state Abr/19 a se reduce la simple descărcări emoţionale, care eliberează de un afect traumatizant. Rememorarea evenimentului traumatizant şi lichidarea, descărcarea afectului legat de acesta ca scop în sine, rămîne apanajul unor metode psihoterapeutice ca hipnoza sau terapia prin joc Ia copii, în care abreacţia poate fi ludică şi simbolică,, nu numai limitativ verbală, ca în psihoterapiile de inspiraţie psihanalitică, Abreacţia poate fi provocată de diverşi agenţi chimici, ca în subnarcoza cu barbitu-rice sau cu ajutorul altor substanţe cum ar fi eterul (H. CLAUDE), scopocloralul (BARUK), amfetamine (DELAY). J. DELAY a utilizat amfetamine în cantităţi mari, administrate intravenos (şoc amfetaminic), pentru a obţine cath-arsisul la schizofreni şi în blocajele pitiatice. 37. ABREVIERE (cf. lat. brevitas „scurtime") • Prescurtarea în comunicarea scrisă sau vorbită, a unuia sau mai multor cuvinte. Atunci cînd această operaţie se referă la lucruri unanim acceptate şi convenite, exemplu : CFR, PTT etc., are sensul de mai sus. în cazul unor afecţiuni psihice însă, ne putem întîlni cu acest gen de operaţie fără sens sau în abuz, fără a avea semnificaţie decît, eventual, pentru persoana în cauză (exemplu : SPIMIN — spital de boli mintale, AS PIP — asociaţia pentru prinderea pisicilor etc.). Salata de cuvinte poate fi considerată uneori o abreviere multiplă sau repetată sau o abreviere schizofrenă. 38. ABRUTKOV-ENICHEET - scală • Introdusă de către cei doi autori, în 1917, pentru etalonarea remisiei în schizofrenie şi orientată după un model tridimensional. Cuprinde indici privitori la gradul de manifestare a simptomatologiei deficitare, a celei productive din punct, de vedere psihopatologic şi a tipului clinic al sindromului de remisie. Totodată, sînt luate în consideraţie separat aspectele clinice, sociale şi de integrare în muncă, legate de nivelul la care s-a făcut remisia episodului schizofrenic. 39. ABRUTIZARE (cf. lat. brutus „inert, fără judecată" f brutescere „a se abruzita") — sin. DEZUMANIZARE ? ANIMALIZARE • încălcare a unor condiţii sau atribuţii privind rolul şi statutul noţiunii definitorii pentru condiţia umană, datorită fie patologiei mintale (ca în cazul consumului de droguri sau alcool, cînd asistăm la transformarea individului dependent de toxic într-o. fiinţă care nu mai are decît dorinţa de a-l consuma, dezinserţia socio-familială, marginalizarea, ca şi deteriorarea intelectuală ducînd la abruzitarea subiectului), fie unor condiţii excepţionale de spitalizare (inumane). La sfîrşitul secolului al XVIII-lea, sub influenţa ideilor iluministe, medicii — şi nu numai ei — se apropie mai mult de suferinzii psihici, dezvăluind condiţiile abruti- zante în care aceştia erau ţinuţi. Apariţia sis--temului azilar al tratamentelor morale a făcut dovada practică a rolului nefast pe care aceste condiţii le aveau asupra bolnavului. Boala psK hică este o boală ca oricare alta, iar bolnavul psihic — un suferind ca oricare altul. Avînd’ însă în vedere particularităţile bolii psihice şl situaţia de handicapat pe care o are subiectul,, condiţiile de îngrijire ar trebui să fie cu mult superioare altor situaţii de boală, necesitînd nu numai supraveghere şi îngrijire deosebită,, ci şi o consideraţie aparte pentru persoana., aflată în acest impas. 40. ABSENT-STATE (engl. „stare de absenţă") • Stare caracteristică subiecţilor cu afecţiuni ale lobului temporal, în care se evidenţiază fenomenele de vid în gîndire, para-.lizia acesteia, dreamy-state. Pot fi semnalate-de asemenea crize uncinate, dar şi stări în. care subiectul reactivează în memorie perioade îndelungate din viaţa sa („panoramic-, memory"). 20/Abs Absenteism ; Absenţa ; Absenţa conştiinţei bolii 41. ABSENTEISM (fr. absentâisme) © Noţiune din limbajul sociologiei şi psihologiei industriale, desemnînd asbenţa de la locul de muncă sau de la activitatea şcolară organizată. Absenteismul are multiple implicaţii psihosociale şi economico-organizatorice, afectînd desfăşurarea normală a procesului instructiv-educativ sau de producţie. Statistic, absenteismul poate fi cuantificat şi reprezentat sub formă grafică, prin raportarea valorii rezultate din cumularea timpilor absentaţi pe o perioadă determinată (zi, lună, trimestru, an) Ia numărul prestabilit de zile lucrătoare. Rezultatul acestui raport defineşte rata de absenteism dintr-o unitate de învăţămînt sau de producţie. Rata de absenteism este în funcţie de : starea de sănătate, motivaţia şi interesul pentru muncă, atitudinea faţă de muncă, nivelul de instrucţie şi educaţie, vîrstă, sex, statut social. în psihiatrie, absenteismul poate constitui fie un semnal de alarmă în depistarea precoce a structurărilor dizarmonice de personalitate la copii şi adolescenţi, fie un indiciu AMNEZIE l 9 absenţa unor organe sau segmente —> MALFORMAŢII, în limbaj psihanalitic, absenţa este un aspect al fenomenului de disociaţie sau tulburare de conştiinţă, propriu actului isteric, şi se explică prin imposibilitatea de a converti în simptome afectele reţinute. Tot în psihanaliză, absenţa a fost legata de fenomenele de inscripţie şi „urme" mnezice (BLAN-CHOT, DERRIDA). Termenul capătă funcţie descriptivă pentru manifestările depresive, de-finindu-se ca pierdere a obiectului primar. Absenţa mai poate fi întîlnită şi în cazul stărilor de epuizare — urmare a unei toxicomanii —, în sincope şi lipotimii, fără manifestări EEG. 43. ABSENŢA CONŞTIINŢEI BOLII 9 Fenomen complex şi polimorf care se poate întîlni atît în afecţiunile somatice, cît şi în cele psihice, îmbrăcînd aspecte dintre cele mai interesante. în mod clasic, absenţa conştiinţei bolii a fost considerată o soluţie de continuitate în gravitatea manifestărilor psihopatologice, re-petîndu-se pînă la obstinaţie că „psihoticul nu are conştiinţa bolii". Că această formulare Absintism ; Absintyl; Absolut Abs/2i1 este adevărată ş/ pentru psihotic este uşor de demonstrat dacă luăm în discuţie dizar-moniile de personalitate pe care, evident, subiectul nu şi le recunoaşte. Nerecunoaşterea sistematică sau chiar respingerea ipotezei psihogene în determinarea unor manifestări somatice sau psihice ale anxiosului, istericului, hipocondriacului sînt tot atîtea disfuncţii în procesul de „conştientizare" a bolii. De altfel, modul în care psihanaliza abordează problema simptomului şi a bolii este un exemplu bine circumscris al felului în care, de fapt, subiectul are conştiinţa bolii. Revenind la problema psihoticului, nu se poate spune că depresivul major nu are conştiinţa suferinţei sale ; acelaşi lucru este valabil şi pentru majoritatea schizofrenilor, în condiţiile tratamentului actual. Faptul că nu se păstrează o imagine corectă a gravităţii simptomatologiei din episoadele acute este un alt mod de abordare a problemei, de fapt o altă problemă. Se poate vorbi despre acest fenomen in timpul bufeelor delirante (în care, evident, nu numai conştiinţa bolii este modificata), în episoadele maniacale (rareori considerate chiar de bolnavul remis o stare de boală, sub pretextul antinomiei elaţie-sufe-rinţă) şi în demenţele avansate (nu în cele incipiente, în care se înregistrează, nu rareori, reacţia de catastrofă). O problemă o constituie şi scotomizarea simptomatologiei bolnavului somatic grav, care îşi neagă sau îşi substituie imaginar suferinţa cu una tratabilă. Absenţa conştiinţei bolii este, în acest caz, un ultim mecanism de apărare, prin care Eul bolnavului se apără de asaltul necruţător al neantului. Fenomenul opus absenţei conştiinţei bolii este exagerarea acestei conştiinţe, suferinţă a nevroticului, care devine un portdrapel al simptomatologiei sale şi pe care o expune adesea cu obstinaţie. 44. ABSiNTiSM (cf. lat. absinthium ; gr. tobsinthion „pelin'4)© Intoxicaţia acută sau cronică cu absint, caracterizată prin tulburări motorii şi tulburări psihice delirante (MARCHAIS). Absintul este o băutură alcoolică, preparată din frunzele unei specii de pelin (Artemisia absinthium), anason, anghelică sau din alte plante aromatice. Este un excitant al secreţiei gastrice. în doze mari, este abortiv şi toxic. în prezent, aceste intoxicaţii sînt rare (dar nu imposibile), în timp ce la finele secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea deţineau o pondere însemnată în clinica psihiatrică sud^-europeană. 45. ABS1NTYL(M) Grecia - DCI Disul-firam —> ANTALCOL(M) România. 46. ABSOLUT (cf. lat. absolutus „necondiţionat, complet") • în opoziţie cu relativul, se referă la ceea ce subzistă independent de orice aitceva, sustras oricărei influenţe din partea concretului şi a contingentului. Idee cardinală în gîndirea filozofică, absolutul se regăseşte în miezul temelor fundamentale ale filozofiei. Sub aspect ontologic, absolutul semnifică temeiul primordial în şi prin care se constituie nesfîrşita varietate a lucrurilor şi evenimentelor. în această accepţiune, absolutul se ridică deasupra celor mai abstracte determinaţii categoriale, identificîndu-se cu fiinţa pură, atotcuprinzătoare, necreată şi nepieritoare, perfectă şi inalterabilă. între ipostazele noţiunii ontologice de absolut se cer amintite : identitatea Brahman-Atman din gîndirea indiană, Unul eleat, arhitectonică Ideilor platoniciene (culminînd cu Binele şi Fiinţa), Forma ca principiu activ în metafizica lui ARISTO-TEL, Unitatea din mistica speculativă â lui PLOTIN, Substanţa filozofiei moderne (DES-CARTES, SPINOZA), Eul absolut (FICHTE), absolutul ca unitate ce transcede opoziţia dintre natură şi spirit (SCHELLING), absolutul ca totalitate în care se contopesc, într-o desfăşurare raţional-dialectică, toate determi-naţiile Ideii ca model logic al existenţei, ajuns la cunoaşterea de sine prin progresul spiritului (HEGEL). Sub aspect gnosologic, absolutul apare ca limită a cunoaşterii, în cadrul controversatei probleme, dacă şi în ce măsură subiectul are sau nu acces la esenţa obiectului ca entitate exterioară şi independentă faţă de actul cognitiv. Ontologiile moniste se asociază de regulă, cu postularea capacităţii subiectului de epuizare cognitivă a esenţei obiectului, definită ca absolut cognoscibil prin dezvăluirea de către gîndirea filozofică a unor principii vuniversale şi imanent valide. Diferitele variante ale idealismului obiectiv consideră că temeiul acestei capacităţi rezidă în „identitatea dintre obiect şi subiect" (HEGEL) în sfera purei raţionalităţi ce fiinţează, ca Logos impersonal, atît în alcătuirea lumii fenomenale, cît şi în desfăşurarea dialectică a spiritului Materialismul metafizic susţine aceeaşi încrezătoare poziţie gnosologică, pornind însă de la teza că spiritul nu eşte o entitate desprinsă de lumea fenomenală, ci un produs superior al devenirii universului material. Definit de către KANT drept „lucru de sine", conceptul de absolut capătă un accent precumpănitor epistemologic, transformîndu-se din obîrşie primordială şi substrat actual al lucrurilor întreb 22/Abs Absolut ; Absolutizare ; Absorbire idee regulativă, elaborată de raţiunea speculativă, ca spaţiu problematic închis, despre care putem avansa unele presupoziţii — cu necesitate antinomice sau contradictorii — dar pe care nu îl putem cunoaşte, întrucît transcend orice experienţă posibilă. în sfîrşit, sub aspect valorîc-normativ, absolutul apare ca regulă supremă, în sine evidentă şi obiectiv-imanentă, ce stă la baza ierarhizărilor axiologice şi a tuturor maximelor practice după care omul se călăuzeşte ca subiect şi agent moral. între ipostazele absolutului etico-axiologic se pot nota Binele platonician, voinţa revelată a Dumnezeului creştin, Imperativul categoric kantian. Materialismul dialectic respinge autenticitatea tuturor acestor accepţiuni ale termenului absolut, apreciindu-Ie critic drept false probleme, de natură speculativă. Su b aspect ontologic, absolutul este cel mult o potenţialitate (niciodată actualizată) a totalităţii existenţei. Tocmai de aceea căutarea — pe plan gnosologic — a unor principii şi adevăruri prime este o lupta cu morile de vînt ; nu mai puţin pretinsa îptemeiere a unor principii normative sustrase oricărei relativităţii. în locul acestor ipostaze ale absolutului, materialismul dialectic propune o viziune isţoricistă asupra cunoaşterii şj instituirii tehnologice vaJoric-normative, axată pe categoria de praxis ca matrice constitutivă şi explicativă a unităţii contradictorii, dinamice, dintre subiect şi obiect. M. LĂZĂRESCU semnalează, în lucrarea dedicată patologiei obsesive, tendinţa anan-castului şi a familiei lui caracteriologice spre absolutul ^ valoric acesta - nu mai este decît un absolut special (în fapt o ucidere sau o degradare a absolutului). Logica anancastului* excesiv de formalizată şi operînd dichotomic, se denuanţează în sistematizarea sa, tinzînd spre o esenţă care devine în fapt parareală. Ridicînd la rang de absolut principiul moral» anancastul ajunge în situaţia „ruminaţiei morale", în care acţionează nu conform unu' sistem afectiv intuitiv, ci conform formulelor sale prestabilite. 47. ABSOLUTIZARE (cf. lat. absolutus) • Interpretare sau evaluare unilaterală, care hi. pertrofîază anumite elemente de cunoaştere sau anumite criterii de apreciere valorică 5 aceasta conduce la o viziune simplificatoare a realităţii care este reflectată în mod deformat, bogăţia determinărilor obiectului şi complexi-tea contradictorie a relaţiilor dintre obiecte fiind substituite de o viziune schematizantă, reducţionistă. Posibilitatea absolutizării nu este exclusă din mecanismele fireşti ale reflectării subiective a realului. Dialectica procesului de cunoaştere implică o serie de operaţii (generalizare, abstractizare, analiză, sinteză, sesizarea cauzalităţii în succesiunile invariante de evenimente, diferenţierea esenţei în aparenta dezordine fenomenală etc.), care mediază între contactul nemijlocit senzorial cu lucrul şi construcţia conceptuală a lucrului ca obiect inteligibil. Oricare dintre momentele acestei operaţii de conceptualizare presupune o de-? taşare faţă de lucrul concret şi faţă de contextul multiplelor sale conexiuni — ceea ce, mai ales în etapele timpurii ale cunoaşterii raţionale, implică în mod inevitabil simplificări absolutizante. Din acest motiv, absolutul este o tendinţă spontană a conştiinţei comune atrase de confortul spiritual asociat cu simplitatea explicaţiilor, care operează cu un număr redus de variabile şi conexiuni. Înfrîngerea tentaţiei de absolutizare pe care o impune dezvoltarea cunoaşterii teoretice presupune o activitate de „decentrare" (J. PIAGET), care utilizează o întreagă strategie metodologică, menită să depisteze şi să corecteze deformările absolutizante ale subiectului. Excesul de unilateralitate, rigiditatea excesivă, schematizările absolutizante, ridicarea unor idei dominante la rangul de principi» paradigmatice, cărora subiectul le atribuie valoarea unor criterii de inteligibilitâte universale şi infailibile, duc inevitabil la imposibilitatea adaptării sale armonice, realizînd un punct de răscruce de unde pornesc două căi : acceptarea ideii de a nu fi înţeles şi de a fi obligat să trăiască-într-o lume ostilă sau necesitatea schimbării acestei lumi conform sistemului său de ierarhizări axiologice, ceea ce într-adevăr, în final, ar duce la o armonie, dar nu prin alinierea sa la lumea tuturor, ci prin acceptarea de către toţi a principiilor sale, pe care ceilalţi încă nu le văd, nu sînt capabil» să le vadă sau pur şi simplu nu le vor. Considerăm inutil a descrie o lume în care toţi ar avea posibilitatea absolutizării propriului sistem axiologic universal. 48. ABSORBIRE (cf. lat. absorbere) • Stare în care se află subiectul preocupat de un anumit obiect, o anumită idee sau acţiune, atenţia sa fiind concentrată aproape exclusiv asupra acestora. Cufundat în preocuparea sa, subiectul nu mai acordă atenţie altor obiecte, Idei sau acţiuni, părînd detaşat de evenimentele exterioare. Reversibilitatea acestei stări face să nu i se poată atribui un sens psihopatologic. Abstinenţă ; Abstract; Abstracţie Abs/23 49. ABSTINENŢĂ (cf. lat. abstinentis) • Desemnează abţinerea în mod voluntar de la efectuarea unui act care constituie un proces fiziologic sau deprindere. în funcţie de nevoia vizată, abstinenţi poate fi de mai multe feluri : • Abst/nenfd sexuala — se referă la abţinerea de la activitatea sexuală şi poate fi urmare a unor factori de natură educaţională, religioasă, sau a delirurilor din schizofrenie, paranoie. • Abstinenţa alimentară — dacă nu este consecinţa curei de slăbire sau a unor practici religioase (în acest ultim caz, are caracter episodic şi nu este decît rareori totală), se întîlneşte în paranoia (caz în care poate fi consecinţa ideilor delirante de otrăvire), schizofrenie, depresie endogenă (rezultat al ideilor de inutilitate, de culpabilitate, de autodepreciere) şi trimite uneori la un scop suicidar. © Abstinenţă la consumul de alcool şi droguri — presupune abţinerea în mod voluntar de la consumul acestora. Dacă subiectul este dependent de ele, stoparea administrării lor determină, de obicei, apariţia sindromului de abstinenţă. « Abstinenţă1^ sindrom— urmare â încetării administrării drogului— „voluntar", fortuit sau în cazul tratamentului toxicomaniilor — , se constituie într^un complex de manifestări psihice şi so-matice de intensitate şi durată variabilă, generate de nevoia „deja fiziologică", de angoasă şi, după unii autori, consecu-tiv sevrajuiui. Din punct de vedere psihologic, sindromul de absţinenţă poate avea semnificaţii traumatîşrhuiuT 'oral iniţial, conform teoriei fixaţiei orale la toxicoman i. *• Abstinenţă — regulă — principiu în psi -hanaliză, vi zînd ati t ud i nea. terapeutul ui în cură, consecinţă a neutralităţii sale.; Conform acestui principiu — după LA-: PLANCHE şi PONTAUS—„curaanalitica trebuie condusă în aşa fel, încît subiectul să găsească cît mai puţin posibil satisfacţii substitutive ale simptomelor sale. Ea implică pentru analist regula da a refuza pacientului satisfacerea cererilor sale sau de a juca efectiv rolurile pe care acesta i le impune". în măsura în care abstinenţa este dictată subiectului, intrăm în domeniul măsurilor active, în privinţa cărora mijoritatea psihanaliştilor sînt rezervaţi, pentru că riscă să justifice asimilarea analistului cu auto- ritatea represivă şi să hrănească astfel rezistenţa pacientului. Asupra acestui aspect FREUD remarcă, în „Tehnica psihanalizei", că ,,... este necesar să menţinem la subiecţi nevoi şi aspiraţii, ca forţă acţionînd în direcţia muncii şi schimbării, şi să ne ferim să le facem să tacă prin succedere". 50. ABSTRACT (cf. îat. abstractus) • Opus concretului, se referă la cunoştinţele ce reflectă proprietăţile esenţiale şi generale ale obiectelor şi proceselor. Construcţiile ideative abstracte reţin din mulţimea de însuşiri ale lucrurilor şi evenimentelor numai pe acelea care, prin repetabilitate,:dezvăluie esenţa — lăsînd de o partei ca nesemnificative, trăsăturile particulare, accidentale, a căror diversitate accesibilă simţurilor se pierde în identitatea modelelor, schematice cu care operează raţiunea discursivă. în sens logic, se consideră abstracte acele noţiuni care exprimă proprietăţi (însuşiri, -relaţii) desprinse dd obiectul căruia îi aparţin şi prin care fiinţează sub aspect onto-1 °g'.c (d e exerciţi u : brav ură, corn utat i vi tate, erotism etcv)v în limbajul comun, termenul dobîrideşte şi o dimensiune apreciativă, nu lipsită de echivoc.; în funcţie de context, calificaţivuI abstract poate să indice fie o nuanţă laudativă faţa de ceea ce impresionează spiritele mărginite ca idealizare şi înălţare prin puterea intelectului deasupra accesibilităţii binale a concretului, fie o nuanţă peiorativă prin care spiritele întreprinzătoare devalorizează schematismul eidetic lipsit de vlagă, întrucît le' apare ca un idealism pedant şi ne-practîc. Din punct de vedere psihologic este un aţ.ribut caracţeriştic .npţiuniIor lipsite de un corespondent adecvat în facultatea de reprezentare (de exemplu : ambiguitate, concept, număr iraţional etc.). în psihopatologie, noţiunea de abstract reflectă o golire de conţinut senzorial perceptibil şi de trecere din planul reprezentărilor în planul ideativ. Astfel, halucinaţiile abstracte sîrit lipsite de orice relaţie cu percepţia?, normală şi sînt descrise ca „percepere"-a unor configuraţii. în schizofrenie, sincretismul gîndirii prin alunecarea către aglutinarea semnificaţiilor se îndreaptă spre un sistem de abstracţii formale. Fiind diferită de sfera psihiatriei, arta abstractă oferă totuşi un interesant model de încercare a reprezentării conţinutului abstract ah unor emoţii sau al unor construcţii mintale prin lucrări nonfigurative. 51. ABSTRACŢIE (cf. lat. abstractio) • Termenul desemnează rezultatul procesului de abstractizare. După natura specifică a conţinutului eidetic, abstracţiile pot fi : empirice. 24i/Abs Abstracţie atunci cînd se referă la anumite proprietăţi ale obiectelor şi proceselor date prin experienţă, sau ideale, atunci cînd desemnează entităţi inteligibile. Judecate din perspectiva modalităţilor, prin care se realizează, abstrac- independentă de experienţă); tipice sub acest aspect sînt abstracţiile logico-matematice şi valorile ideale. Incapacitatea de a atinge un grad suficient de abstractizare, care să ofere individului posi- Severini ţiile empirice sînt rezultatul abstractizării analitice (care desprinde şi separă anumite însuşiri esenţiale şi generale din mulţimea diversă a atributelor evidenţiate în experienţă de lumea fenomenală), în vreme ce abstracţiile ideale decurg din abstractizarea constructivă (activitate reflexivă a subiectului prin care ordinea Imanentă a gîndirii manifestă o productivitate bilitatea de mînuire a semnelor şi simbolurilor» ca şl cunoaşterea raporturilor dintre ele, este întîlnită în psihopatologie în toate cazurile cînd, survine un proces de deteriorare intelectuală tranzitorie sau permanentă. Global sau parţial, defectul se manifestă la nivelul sistemului schemelor operatorii, în speciaî al celor ideo-verbale, limbajul slujind în acest Absurd ; Absurd W ; Absurditate W Abs/25 sens drept „oglindă" a gîndirii în acţiune. Dacă în afecţiunile organice cerebrale, în demenţe şi în sindromul confuzional de diferite etio-logii, părerile multor autori coincid (GOLD-STEIN, KOSANIN, LURIA, VIGOTSKI, HAUF-■MAN, citaţi de EY), în cazul schizofreniei autorii americani susţin că, în mod aparent paradoxal, abstractizarea nu este afectată (nepromovarea binecunoscut ui ui' test; ah proverbelor ar fi, după ei,-reflectarea mai mult a unei bizare idiosincrazii la ^xamjnator). Sînt. cunoscute performanţele /$niori remarcabile, ale schizofrenilor în domeriî^matematicii sau al altor activităţi abstracte/ v' 52. ABSURD (cf. lat. aţsurdus „lipsit de sens") • Orice afirmaţie/gest, act ori situaţie care sfidează raţiunea, vădind o incompatibilitate sau inadecvare faţă de criteriile de inte-ligibilitate admise. în accepţiunea sa originară, absurdul are o încărcătură Semantică logico-epistemologică, referi ndu-se numai la acele afirmaţii care încalcă principiile gîndirii corecte sau evidenţele empirice. Ulterior, termenul a* primit şi o dimensiune etico-axiclogică, indt-cînd acele coordonate ale Existenţei umane care sînt lipsite de sepş antropologie, situaţiile în care subiectul se descoperă privat de rostul fiinţei lui, neizbutind să instituie o identitate între aspiraţiile sale şi desfăşurarea 'obiectiv determinată a evenimentelor. în filozofia existenţialistă (JASPERS, HErDEGGER, KIER-KEGAARD, G. MARCEL, SARTRE), absurdul devine o categorie centrală a unei ontologii sui generis, axate pe univefsul lăuntric al individului, a cărui subiectivitate se afirmă ca matrice ireductibilă a Fiinţei. Substantivizat, absurdul exprimă în teoriile existenţialiste esenţa condiţiei umane, definită prin proiecţia subiectului într-un univers înstrăinat, indiferent şi opac sub aspectul semnificaţiei, în care acesta se insereazăvîn|Unod precar, avînd de ales între conformismul dezumarvizant al gesturilor automate şi al prejudecăţilor banale, pe de o parte, sau orgoliul paradoxal al unei libertăţi golite de criterii axiologice, care se afirmă ca refuzaşi îndărătnicie a disperării, de cealaltă parte. în această accepţiune, absurdul exprimă un fals tragism al condiţiei umane, postulînd iraţionalitatea şi incomprehensibili-tatea .realului (definit, în raport cu umanul, ca infern) şi făcînd din gratuitatea sfidării acestui real străin şi aberant un şubred temei al unicităţii şi măreţiei omului. în psihopatologie,- se descriu comportamente absurde, acte absurde, formulări ab* surde, gesturi, răspunsuri etc. Semnificaţia patologică diferă însă foarte mult de la o situa- ţie al alta. Astfel, comportamentele absurde trădează fie existenţa unui sindrom psihoor-ganic acut. sau cronic, fie întîrzieri mintale grave. Uneori demenţa poate avea ca semn de debut un act absurd, cu implicaţii nu rareori medico-legale. în aceleaşi circumstanţe, actul absurd poate fi expresia debutului unui sindrom,delirant. Acte absurde, golite de conţinut şi semnificaţie, sîht, pentru un observator, şi ritualurile din nevroza obsesivă, ca şi negativismul dm sindromul catatonic, stereotipii le sau alte acte ale schizofrenilor. O tentativă de a simula „nebunia" apare în sindromul Ganser, în care răspunsurile „alături" sînt încărcate de un absurd programatic, care, prin constanţă şi insistenţă, atrage atenţia asupra in autentici taţii bolii. în psihanaliză, absurdul este legat de rezistenţa pe care o opune subiectul în dezvăluirea sehsului inconştient al unor acte. Visele, actele ratate, lapsusurile sînt considerate de subiect ca absurde, inaccesibile unei abordări comprehensive. FREUD a subliniat participarea inconştientului la absurdul din producţiile umoristice şi glume. Autorii de formaţie psihanalitică subliniază că, în producţiile artistice (literatură suprarealistă, teatrul absurdului etc.), căutarea voită a absurdului este o dovadă a agresivităţii (F*. FEDIDA), „plăcerea de a-i deposeda pe ceilalţi de puterea de înţelegere". 53. ABSURDA) delir © Termen contradictoriu, referitor la delirurile care apar în faza incipientă a unor demenţe. Subiecţii prezintă un delir sărac, foarte puţin sistematizat, în care par să aibă un rol important mai ales tulburările de memorie. Tematica este predominent de tip expansiv dar construcţia delirantă se aseamănă mult cu povestirile copilului preşcolar. Termenul este puţin folosit. 54. ABSURDITATEA) test • Tip de probă cognitivă, care conţine itemi saturaţi, logici sau lingvisticii utilizat în relevarea rezistenţei gîndirii logice la situaţii absurde, precum şi a eventualelor modificări patologice de ordin calitativ din sfera gîndirii. Testul mozaic al lui R. GILLE şi scara Binet-Simon conţin sub-teste de absurdităţi, ca de altfel şi bateriile de teste elaborate de C. ZAHIRNIC şi colaboratorii U* ŞCHIOPU şi M. GÎRBO-VEANU. Ca material de testare se foloseşte o povestire, un raţionament sau o fotografie care se prezintă subiectului cu indicaţia de a semnala, verbal sau grafic, inadvertenţele: logice, absurdităţile de ordin raţional, lată un 26/Abs Absurditate; Abulempax; Abulia exemplu de povestire absurdă extrasă dintr-o baterie de inteligenţă (elaborată sub auspiciile şcolii române de psihopedagogie), în legătură cu care se solicită (grafic) subiectului motivaţia răspunsului : o sobă folositoare — o gospodină a citit următoarea reclamă : „cum-.paraţi sobe Victoria şi veţi economisi jumătate tare, în sensul diminuării — o insuficienţă voliţională —, însoţită de pierderea aproape totală a capacităţii de acţiune, în condiţiile conservării capacităţilor de gîndire legică — o adevărată disociaţie între gîndire şi acţiune. Subiectul doreşte să facă ceva, dar dorinţa este lipsită de suportul reprezentat de forţă, de Anita Siegel din cantitatea de lemne pregătite pentru energie. Deficienţa subiectului este legată iarnă". Ea s-a gîndit să cumpere două sobe ca de realizarea actului pe care şi-l reprezintă să-şi economisească toate lemnele. acest lucru fiind descris încă de GUISLAIN cu o savoare remarcabilă : „bolnavii ştiu să 55. ABULEMPAX(M) Brazilia — DCI Amfe- creeze mintal, interior, după exigenţele ra- pramona • Psihostimulent anorexigen —■ de- ţiunii. Ei pot simţi dorinţa de a face, dar sînt rivat feniletilaminat-»• AMFEPRAMONE (DCI). neputincioşi să o realizeze convenabil". Ter- 56. ABULIE (cf. gr. * : boule „voinţă") • ™enul este folosit de foarte mul^ autori de Imposibilitatea de a trece de la idee la acţiune. FOURSAC, POROT, BERNARD, MICHAUX Desemnează o tulburare a conduitei volun- etc.) într-un sens mai larg, acela de tulburare Abulie ; Abulomanie ; Acalculie Abu/27 a voinţei (în sensul insuficienţei mai mult sau mai puţin marcate), fără a se subînţelege o prăbuşire completă a acesteia. Majoritatea autorilor condiţionează incapacitatea voliţio-nală de păstrarea lucidităţii şi chiar a capacităţii de a raţiona corect, excluzînd astfel stările confuzionale, catatonia, oligofreniile, demenţele, în care incapacitatea de acţiune este generată prin alte mecanisme. P. JANET descrie o abulie motorie, legată de trecerea la realizarea actului, şi o abulie intelectuală, legată de tulburarea atenţiei voluntare. Tot el vorbeşte şi despre abulie sistematizată, legată doar de anumite acte, ca în fobii şi obsesii. Abulia din unele afecţiuni apare ca o indecizie de alegere între două soluţii contrare, mer-gînd în alte cazuri pînă lă imobilizarea totală la pat a bolnavului (clinomania). Există un consens general în stabilirea unui prototip al abuliei — abulia din depresia psihotică, atît de gravă, încît împiedică subiectul să realizeze chiar actul suicidar pe care acesta şi-l doreşte. Folosirea ortotimizantelor, în aceste cazuri, impune o supraveghere strictă a bolnavului la începutul terapiei, efectul dinamizator şi antiabulic apărînd înaintea celui antidepresiv şi putînd favoriza nedorita trecere la realizarea proiectului suicidar. Abulia se întîlneşte în următoarele circumstanţe patologice : depresii, schizofrenii, toxicomanii, alcoolism, cerebras-tenia posttraumatică, structuri dizarmonice ale personalităţii (psihastenie), neurastenie, oli-gofrenii grave. Efecte grave asupra voinţei sînt exercitate de alcool şi droguri. O descriere celebră a abuliei din intoxicaţia cu opium apar- * ţine lui Th. QUINCEY, în lucrarea „Confesiunile unui opioman englez". Ca formă minoră de abulie, TANZI descrie disbulia, ca tulburare a voinţei caracterizată prin faptul că subiectul, nu poate termina o acţiune începută, îşi risipeşte inutil eforturile în toate direcţiile, este nehotărît, ezitant. Nu trebuie omişi nici subiecţii „slabi", incapabili de efort adaptativ (firile domoale, pasive), în ciuda intelectului normal. O tulburare mai frecvent întîlnită este hipobulia, ca reducere a capacităţii volitive, termenul abulie evocînd mai degrabă pierderea completă a acesteia. Pentru BLEULER, abulia şi hipobulia sînt simptome de bază în schizofrenie. Deşi nu în plină actualitate, KRETSCHMER continuă să merite a fi amintit pentru afirmaţiile sale din 1905, din lucrarea „Psihologie medicală", unde relevă existenţa unor mecanisme hipobulice alcătuite din forme ce motricitate secundară (exemplu: mişcările ritmice din sindroamele catatonice, tulburările motorii din isterie, atitudinile negativiste etc.), de origine striată (probabil), care scapă controlului voluntar-conştient J tot el emite ipoteza existenţei unor circuite psihice „valabile atît pentru fenomenele de reproducere, cît şi pentru cele de expresie", care funcţionează unitar şi armonios (în mod normal), dar care, sub anumite influenţe morbide pot să se disocieze funcţional. Abulia socială este o noţiune care se referă la inactivitatea pe toate planurile sau numai pe anumite planuri ale vieţii sociale, inactivitate determinată de incapacitatea de a stabili şi a urma un plan de acţiune, deşi dorinţa de contact cu mediul poate să existe. Acreditarea la un moment dat a ideii că este posibilă obţinerea unor „remisiuni prin tehnici psihanalitice", în cazul particular al unor subiecţi deveniţi abulici ca urmare a rutinei profesionale, care le solicită în mod permanent, excesiv şi monoton, supunere şi subordonare — ceea ce ar conduce în final la reducerea forţei lor voliţionale —, nu pare iustă ; înseşi premisele ei sînt greşite, confundîndu-se iniţiativa cu voinţa. 57. ABULOMANIE (cf. gr. a-? boule: mania „nebunie") • Termen care nu se mai utilizează în prezent în accepţiunea sa iniţială, delimitînd insuficienţa voliţională, cu caracter patologic —► ABULIE. 58. ABUZ DE MUZICĂ • Termenul, utilizat la noi de ANGHELUŢĂ şi NICA, se referă la efectele negative, psihotraumatizante ale abuzului de muzică şi subliniază rolul lor în instalarea unor manifestări nevrotice şi a unor tulburări de comportament la tineri ? rămîthe de văzut dacă lucrurile nu stau exact invers. 59. ACALAMID(M> Brazilia — DCI Fenagli-codol © Tranchilizant — derivat propandiolic de tip 2-(p-clorfenil)-3-metil-2,3-butandiol, cu acţiune anxiolitic-miorelaxantă g este considerat un bun tranchilizant de zi. 60. ACALCULIE (cf. gr. o- ? lat. calculare,,a socoti") — sin. ANARITMETIE e Tulburare a capacităţii de recunoaştere a numerelor, de înţelegere a semnificaţiei diverselor simboluri matematice şi de efectuare a calculelor, în scris sau mintal, cu cele patru operaţii aritmetice, la persoane care, anterior îmbolnăvirii nu prezentau această deficienţă. Capacitatea de a efectua calcule se leagă nemijlocit de conceptul de număr (a cărui geneză la copil a fost studiată de PIAGET şi INHELDER), notaţia numerică fiind forma cea mai simplă de mînuire a simbolului logic, cu care ulterior se poate trece la cuantificarea informaţiei şi deci 28/Apa \ Acalculie : primar, secUndară fe-transferul eî* Calculul se învaţă prin exerciţiu:, folosind un sistem simbolic de semne aritmetice combinate după reguli proprii sistemului, diferite de cele ale limbajului. Termenul * de acalculie începe; să fie vehiculat în secolul al XlX-lea* în urma observaţiilor clinice efectuate de BERGER şi RAUSCHBURG, dar introducerea sa în literatură se datorează lui HENSCHEN. în 1929, BERGER împarte, acalculia, fn, primară şi secundară. Clasificarea clinică actuală îi aparţine lui GREWEL (1969). Acalculia, primară este :simbolică (nu pot fi înţelese sau manipulate simboluri aritmetice -T cifre sau operaţii); sau -asintactică (notaţia digitală sem ni fi cântă a cifrelor în sisteme complexe eşuează). Acalculia secundară XMne* leziuni cerebrale) se caracterizează prin ; pier-derea preciziei orientării spaţiale, deficienţe parţiale ale memoriei de fixare sau ale atenţiei de concentrare l ie pierde: Succesiv capacitatea r-.*'acalculia frontală (asociată cu dificultăţi în elaborarea noţiunilor abstracte complexe). : Se pare că se poate stabili un paralelism între inţensitateâ atalculi'ei şi reducerea.generala a imaginaţiei şi iniţiativei. HECAEN descrie trei subtipuri ale acalculîei f • discalculie de tip spaţial (se manifestă prim dezorganizarea spaţială a numerelor frecvent asociată cu dislexia spaţială, ag-nozîa spaţială şi apraxia senzorio-kine-tică., apractpgnozia somato-spaţială şi tulburările direcţionale şi vestibular-oculc-motorii)? • ocalc.ulie cupredcmincnlc alexie] so vag rafiei pentru cifre şi numere J e anartrie, în care predomină tulburarea realizării operaţiilor aritmetice, asociată , ^ ' ' ' ' ~ " V-'- de efectuare a operaţiilor de adunare, împărţire, scădere şi, în final, înmulţire. în raport cu topografia leziunii, se descriu,* • acalculia occipitală (asociată cu tulburări vizuale) } • acalculia temporală (asociată cu tulburări audiţive) tulburărilor de Vorbire şi modificărilor procesului de verbalizare, în leziunile bilaterale. In cazurile de deficit intelectual, în demenţe, acalculia oferă indicaţii privind profunzimea afectării funcţiilor cerebrale (este necesar să se ţină seama de pregătirea subiectului,>de pro- Acantestezie ; AcaroîobişW ; Acatamatezie Aca/29 fesia sa, ca şi de capacitatea intelectuală anterioară). în 1970, WARRINGTON a publicat studii asupra cazurilor în care subiecţii incapabili sa efectueze adunări sau scăderi simple sufereau.de o demenţă pronunţată sau dedis-fazie,- maladii care ar putea explica această imposibilitate. în general, se consideră că acaicuIJa are drept corespondente lezîonale localizările occipitale stingi, temporale, frontale şi parietale (girus angularis) — cînd aparţine sindromului Gerstmann, alături de apraxia constructivă. Cel mai frecvent leziunile sînt localizate îp emisferul sting. în afazia Wer-nicke pierderea posibilităţilor de a calcula se asociază adesea cu alexia. 61. ACALCUUE PRIMARĂ - sin. ACALCU LIA BERGER • Formă rară de acalculie, descrisă de BERGER, în 1926, ca tulburare, independenta de alte tulburări, a funcţiilor psihice superioare. Acalculia secundară este însoţită de tulburări mnestice, afazii, perseverări. 62. AC ALO (M) SU A - DCI Fenoglkodol • sin. Tranchilizant — derivat propandioliC ACALAMlD Brazilia. 63. ACANTESTEZIE (cf. gr. akcntha „spin" j qisthesis „senzaţie") • Tulburare a sensibilităţii tactile, constînd în senzaţia penibilă, jenantă, de furnicare, înţepături multiple ’ fără a atinge pragul durerii, aceste senzaţii îl preocupă pe subiect, care nu le omite niciodată în expunerea sa. Constituie, cel mai frecvent, suportul clinic ăl cenestopatiei în nevroze, paresteziei în toxicomanii sau al unei halucinaţii tactile în psihoze de involuţie. 64. ACANTOCITOZĂ - sin. ABETALIPOPROTEINEMIE ; DEGENERESCENTĂ TAPE-TO-RETINIANĂ CU ACANTOCITOZĂ Şl sin. STEATOREE -> BASSEN-KORNZWEIG• * 34/Ace de ADLER, DUNBAY, ALEXANDER, TI LIMAN, HALETES, au emis ipoteza că, cel puţin în ceea ce priveşte producerea accidentelor rutiere şi a celor de muncă, ar exista un anumit tip de personalitate predispus la accident, ale cărui caracteristici ar consta în imaturitate emoţional-afectivă, coeficient crescut de agresivitate, Ql scăzut, inadaptabilitate socio-familială. Acestei ipoteze i s-au adus însă critici care se referă la faptul că, în anumite locuri de muncă, în care există o mare fluctuaţie a muncitorilor (deci se întîlnesc tipuri diverse de personalităţi), rata accidentelor rămîne totuşi neschimbată. Pe de altă parte, posibilitatea producerii accidentului creşte proporţional cu expunerea la situaţie (un conducător auto care parcurge numai 1 000 km pe an comparativ cu altul care parcurge 100 000 km) g în fine, nu toate persoanele care prezintă trăsăturile descrise fac neapărat accidente. în ultimul timp ia proporţii fenomenul apariţiei simptomatologiei de meta- şi suprasimulare la cei care au suferit un accident, atitudine prin care se vizează obţinerea unor beneficii secundare : pensionare, rente viagere etc. 82. ACCIDENTE DE MUNCĂ • Desemnează acele evenimente neprevăzute care pot surveni în procesul muncii prin concurenţa unor factori subiectivi (psihoîndividuali) şi obiectivi (caracteristici ale locului de muncă), soldate cu lezarea integrităţii morfo-funcţio-nale a organismului şi pierderea capacităţii de muncă pentru minimum 24 de ore. Dacă incapacitatea de muncă depăşeşte 30 de zile, accidentul este considerat grav ; accidentul este foarte grav cînd incapacitatea temporară de muncă depăşeşte numărul de zile stabilit prin Codul Muncii, ducînd la întreruperea activităţii (temporar sau definitiv). Studiile întreprinse de WALLER (1965), CRANCER si QUIRING (1969), KASTRUP (1977) au relevat că procentul subiecţilor cu tulburări psihice implicaţi în accidente mai mult sau mai puţin grave este semnificativ crescut faţă de populaţia generală, pe categorii de afecţiuni deţinînd prioritatea alcoolismul, tulburările de personalitate şi psihozele. Dintre accidentele care pot apărea în procesul muncii sînt interesante pentru psihiatrie : • accidentele care ca urmare a unei tulburări psihice cu caracter acut (intoxicaţie, stare confuzională, acces maniacal, crize comiţiale) sau cronic (întîrziere mintală, sindrom psiho-organic cronic), pun subiectul în imposibilitatea de adaptare la situaţia obişnuită de muncă g • accidente care antrenează modificări psihice cu caracter permanent sau invalidităţi (senzoriale sau motorii), implicînd modificări în structura şi modul de viaţă al personalităţii f • accidente care produc tulburări de tipul rent-nevrozei, subiectul căutînd beneficii secundare în legătură cu situaţia accidentală în care a fost implicat. Cifrele epidemiologice arată diferenţe majore în evoluţia sindromului subiectiv atunci cînd subiectul este vinovat direct de producerea traumatismului. în prima dintre situaţii, atitudinea preventivă, examenul medical riguros la angajare, examenul psihologic obligatoriu pentru anumite categorii de profesii, controlul periodic, selecţia şi orientarea profesională sînt principalele acţiuni preventive, profilaxia terţiară, prin dispensarizare, ca şi supravegherea atentă a categoriilor preformale impjjnîndu-se cu necesitate la cazurile cronice. în cea de-a doua situaţie, psihiatrul trebuie să facă o primă analiză globală a potenţialului restant al pacientului, să-I reorienteze profesional cu ajutorul celorlalţi specialişti şi să menţină o legătură permanentă cu subiectul şi cu familia acestuia. în ultima ipostază, se impune o atitudine fermă din partea medicului psihiatru (psihoterapie de susţinere, decondiţionare progresivă şi reinserţie rapidă a subiectului în activitate). 83. ACCIDENTOTROPISM S'-^ TRAUMA-TOFILIE. 84. ACEBUTOLOL(Dcl) • Derivat butira-nilidic de tip 3'-acetiI-4'-/-2-hidroxi-3-(isopropil-amino)propoxi/butiranilidă. Indicat în anxietate, sindroame psihovegetative şi simpati-cotone, sevraje de origine diversă, combaterea tremorului parkinsonian, atremorului senil şi a celui produs de intoxicaţia cu litiu. Nu duce la dependenţă, nu se asociază cu IMAO -► BETABLOCANTE. Constituie principiul activ pentru următoarele produse farmaceutice : DIASECTRAK*1) Danemarca NEPTAL(L)(M) R.F.G. PRENT(?,Î) Austria, Elveţia RHODIASECTRALW R.F.G. SECTRALW Anglia, Austria, Elveţia; Franţa, Olanda Acepromazine(BCl') ; Acerofobie^F) ; Aceiilcoenzima A Ace/35 85. ACEFAL (cf. gr. a-} kephale „cap") — sin. ACEFALIE @ Absenţa congenitală a capului — malformaţie incompatibilă cu viaţa. Prin extindere, a pătruns în uzul curent cu sens peiorativ, desemnînd un subiect mai puţin dotat intelectual, care a săvîrşit o greşeală aparent greu de înţeles. 86. ACEMIN(M) Japonia — DCI Clorproma-zină 9 Neuroleptic sedativ — derivat fenotia- zinic S‘-^> CLORDELAZINO1) România. 87. ACENESTEZIE (cf. gr. o-? koinos „comun, obişnuit" ; aisthesis „senzaţie") • Absenţa sentimentului de existenţă fizică, întîl-nită în demenţe. 88. ACEPROMAZ1NE(DCI) 9 Derivat fe.no-tiazinic (aminoalkilfenctiazina), de tip 10-/3-(dimetilarnino)propil/fenctiazin-3 metil ketonă, cu acţiune sedativă antiemetică şi alfa-adreno-litică potenţează acţiunea narcoticelor, hipnoticelor, analgezicelor şi curarizantelor. Acţiunea sa poate fi comparată cu a CLORDE-LAZINEI, avînd însă un efect de 2—3 ori mai puternic şi o toxicitate redusă la jumătate. Efectele secundare fiind moderate, are o paletă mai largă de utilizare. Constituie principiul activ a! următorilor produşi farmaceutici : C//2. I /c* C#2——// ACETAZIN ASETOZIN(M> NOTENSIL'5» PLEGI L(M) SOPRONT|N(5I> \ C//j U.R.S.S. U.R.S.S. Anglia Elveţia, Franţa, Spania, Turcia, S.U.A. R.F.G. 89. ACEROFOBIE(F) (cf. fr. o6cr6 „dur, tăios, ascuţit" ; phobos „frică") • Termen introdus în 1880 pentru a desemna o frică excesivă, patologică — avînd o motivaţie mai mult sau mai puţin justificată — a unui subiect de a părea „dur", de a fi tranşant, de a fi iromc (acid, acru), de a supăra în cursul comunicării Poate fi infinit3 mai frecvent la personalităţile psihastenice şi la distimici depresivi. Termenul a fost utilizat de unii autori eronat, după părerea noastră, spre a defini frica de acizi. 90. ACETAZ!N(M) U.R.S.S. - neuroleptic sedativ -> ACE PROMAZINE • Derivat fe-nctiazinic piperazinat, de tip 10-/3-/4-(2-hidro-xietil)-1-piperazinil/propil/fenotiazin-2-metil cetonă, cu acţiune antipsihotică, indicat în endogenii acute şi cronice ţ posedă valenţe anxio-litic-sedative. Formele dépôt se utilizează în terapia de durată, în condiţii de ambulator. Constituie principiul activ al următorilor produşi farmaceutici : TINDAL(M) S.U.A. TINDALAW Suedia. 96. ACHALASIE/ACALAZIE (cf. o-? cho lasis „relaxare") • Absenţă sau deficit al peri-staltismului esofagian însoţită de lipsa de relaxare a sfincterului esofagian inferior. După un timp pot apărea dilataţii esofagiene tipice. Pacienţii se plîng de disfagie, disconfort şi regurgitări după mese, cu vomă. Mult timp această afecţiune a fost considerată psihogenă, în prezent putîndu-se demonstra originea ei 38/Ach Achard-Thiers^ ; Achiziţie ; Acid asccrbic neurogenă. Prezintă interes psihiatric în ceea ce priveşte mai ales diagnosticul diferenţial (în care examenul radiologie are un sens ho-tărîtor). 97. ACHARD-TH!ERS(S) - sindrom - sin. CRANIOPATiE NEUROENDOCRINĂ ; Hl-PEROSTOZĂ FRONTALĂ INTERNĂ; MO-REL(S) sindrom ; MORGAGNI(B) boală STEWART-GRIEG-MOREL(S) - sindrom; STE- WART-MOREL(s) sindrom ^ MORGAGNI-STEWART-MOREL(s) sindrom. 98. ACHENBACH(T) test© Chestionar imaginat de autor pentru a fi folosit în clinica de psihiatrie infantilă. Cuprinde 138 de itemi care pot fi completaţi de mama copilului sau de clinician. Răspunsurile privesc scoruri pe scale diverse : de depresie, de comportament social, plîngeri somatice, trăsături schizoid-obsesive, hiperactiviiate, probleme sexuale, delincvenţă, agresivitate, cruzime. Scala poate fi folosită pentru copii de ambele sexe între 4 şi 16 ani. J. D. CAL (1986) consideră că această scală are proprietăţi psino-metrice excepţionale. 99. ACHERMAN(S) sindrom © Descris de autor în 1936, acest sindrom, supranumit şi sindromul trecutului, este legat de faza expansivă de dezvoltare a delirului schizofrenic. Bolnavul caută un refugiu în trecut pentru a încerca să iasă din suferinţele prezentului. Această întoarcere în trecut este rezultatul unor fenomene deosebite, ca inventarea unui trecut fals, perceperea unui alter ego param-nezic, fenomenul de „rotaţie", în care trecutul şi prezentul sînt percepute într-o succesiune circulară din care viitorul este exclus. Biografia subiectului se denaturează, luînd un aspect megalomanie, care însoţeşte delirul acestei faze. Se întîlneşte în schizofrenie şi parafrenie. 100. ACHIZIŢIE (cf. fr. ccquisition) © în sens larg, tot ce se poate obţine şi păstra, prin cumpărare, forţă fizică, presiuni psihologice, moştenire, licitaţie sau hazard. în psihologie, tot ce se obţine prin experienţă şi este tezaurizat ca „bun" individual sau colectiv. Depozitarul acestei experienţe, dobîndite la nivel individual prin instrucţie şi educaţie (formală sau informală), sub influenţe socioculturale, este memoria individuală, prin me- canismele de stocare şi conservare. Achiziţia de informaţii, cunoştinţe, deprinderi, atitudini, valori, scheme mintale, algoritmi de lucru, pattern-uri comportamentale etc. se realizează progresiv în ontogeneză, pe măsura maturizării morfofiziologice şi intelectuale a copilului „candidat la umanitate" (după cum se exprimă plastic H. PIERON). Cultura umanităţii s-a înmagazinat şi imortalizat pentru posteritate în memoria socială, depozitată în cărţi, biblioteci, muzee, fotografii, filme, benzi sonore sau video, bănci de date etc. 101. ACID ASCCRBIC (VITAMINA C) © Vitamină care, din punct de vedere chimic, este gamma lactona acidului L-guîonic. Nu se cunoaşte decît o singură formă naturală activă, formele de sinteză avînd o activitate mai redusă. Bicsinteza este realizată de plante şi de majoritatea animalelor. La om enzimele necesare biosintezei lipsesc ; deci acidul ascorbic este adus numai prin aport exogen. Se află în cantităţi apreciabile în legume şi fructe verzi. La regnul animal se găseşte în colostru şi lapte. In organism se află în concentraţii mari în suprarenale, h:pcfiză, peretele intestinal, umorile apoasă şi vitroasă, leucocite şi în cantităţi mici, în globulele roşii, muşchi, creier. Ca atare sau ca acid dehidro-ascorbic, vitamina C participă la transformările pe care diversele categorii de substanţe le suferă în organism : hidroxilări, oxidări, hidrogenări § se pare că intervine în metabolismul general în întreţinerea ţesutului conjunctiv şi a substanţei fundamentale intracelulare, mai ales la nivelul pereţilor capilari şi tramei osoasă (hidroxîprclina este constituent al colagenului), măreşte concentraţia în fier, în fluidele organismului, deci potenţează efectele acidului folie în procesele metabolice, avînd un rol deosebit în hematopoeză. Unele cercetări recente au evidenţiat intervenţia favorabilă a acidului ascorbic în activitatea hormonală. Astfel : © activitatea multor hormoni este mediată de adenozinmonofosfatul ciclic ■; © formarea adenozinmonofosfatuluî ciclic este catalizată de adenilciclază, care, !a rîndul ei, este activată de catecolamine (adrenalină) ; • biosinteza catecclaminelor are loc cu participarea acidului ascorbic în procesul de hidroxilare J deci un nivel optim de vitamină C în organism asigură biosinteza corespunzătoare de adrenalină, necesară activării adenilciclazei, care catalizează formarea adenozinmonofcsfatului ciclic, indispensabil unei bune activităţi hormonale. Acid folic ; Acid glutamic Aci/39 Necesarul minim al organismului în vitamina C se consideră a fi 1 mg/kg corp zilnic, cu variaţii între 30 şi 70 mg/zi (în funcţie de autor). Există situaţii fiziologice sau maladii şi disfuncţii în care se impun aporturi sporite de vitamina C: copiii şi adolescenţii, femeile însărcinate, bolile febrile, afecţiunile virale şi mai ales gripa, plăgi pe cale de cicatrizare, surmenaj, boala canceroasă, unele tulburări car-dio-vasculare. Carenţa de acid ascorbic, rar întîlnită azi, determină „scorbutul clinic", manifestat diferit dîn funcţie de vîrstă, de gravitatea carenţei şi de precocitatea instalării tratamentului. 102. ACID FOliv- - sin. ACID PTEROIL-GLUTAMIC • Acid aromatic dicarboxilic rezultat din cuplarea acidului glutamic cu 2-amino-4-hidroxi-pterina prin intermediul acidului p-amino-benzoic. Face parte din grupul vitaminelor B? ia parte activă la procesele de sinteză şi maturare a eritroblastului. Deficienţa de acid folie reprezintă cauza principală a unor anemii macromegalocitare : sprue, anemia pernicioasă de sarcină, anemia macrocitară tropicală etc. Este o vitamină hidrosolubilă care, alături de celelalte, produce coenzime ce participă la reacţii chimice esenţiale pentru organism. Acidul folie dă naştere acidului tetra-hidrofolic şi derivaţilor acestuia. Reacţia se desfăşoară prin hidrogenare, cu participarea acidului ascorbic. efecte negative legate de rolurile pe care acesta le îndeplineşte. Cel mai caracteristic este cel de anemie gravă, de tip megaloblastic, macro-citar şi hipererom. Aceasta înseamnă că în sîngele circulant apar forme primitive de eri-trocite, cu dimensiuni mari şi bogate în hemo-globină. Anemia de tip biermerian ar fi consecinţa perturbării grave a metabolismului acizilor nucleici, cu inhibiţia sintezei de acid dezoxiribonucleic, de care depinde maturarea celulelor tinere (consecinţa este apariţia mega-loblaştilor). Ca şi în cazul deficitului de vitamină BI2, se produc tulburări în funcţiile celulelor din tot organismul şi uneori hematopoeza este mai puţin afectată decît funcţia sistemului nervos. Sindromul neurcpsihic, frecvent în-tîlnit şi înainte de era vitaminoterapiei, avînd adeseori consecinţe grave, constă în tulburări prosexo-mnezice, depresie, agitaţie, stări maniacale sau paranoide, halucinaţii auditive, uneori cu evoluţie spre demenţiere. Semnele psihice pot preceda manifestările hematologice? subiectul fiind etichetat greşit ca bolnav psihic. Frecvent se asociază manifestări neurologice, care se pot sistematiza într-un sindrom pseu-dotabetic, piramidal, de secţiune medulară etc. 103. ACID GAMAAMINOBUTIRIC S-^' GABA. Nevoile zilnice de acid folie se apreciază la 5 fig — 0,2 mg. Absorbţia se face la nivelul intestinului subţire, iar principalul organ de depozit este ficatul. Forma biologică activă este acidul folinic (Citrovorum Factor). Fiind, alături de alte vitamine din complexul B, substanţe cu rol de creştere pentru microorganisme şi cu rol de vitamine pentru organismele superioare, carenţa de acid folie va determina 104. ACID GLUTAMIC - sin. ACID a-AMf-NOGLUTARIC HOOC CH2CH(NH2) COOK • Aminoacid monoaminodicarboxilic implicat în numeroase procese metabolice (dezaminare, transaminare etc.) şi funcţionale ale creierului, ficatului, rinichiului etc. Este singurul aminoacid care îndeplineşte rolul de substrat energetic pentru celula nervoasă, mai ales în lipsa glucozei i concentraţia în sîngele uman — 40/Aci Acizi graşi liberi; Acizi nucleici 0;7 mg/100 ml ; concentraţia în urină la 24 de ore — 250 mg. în creier sînt prezente şi active atît sistemele enzimatice necesare sintezei şi degradării acestui aminoacid, cit şi acelea ce pot asigura interreacţiile sale metabolice cu glucidele, lipidele, protidele. Prin formare de acid aminoglutaric, se poate produce spontan acid a-cetoglutaric la un nivel redus al amoniacului tisular J prin glutamat-dehidrogenază şi prin transaminare, acidul glutamic ar putea deci înlocui, într-o oarecare măsură, glucoza în procesul respirator celular, alimentînd ciclul acizilor tricarboxilici cu acid a-cetoglutaric. Sistemul glutamină-acid glutamic joacă un rol foarte important în reglarea metabolismului amoniacului (toxic nervos) în sistemul cerebral, după reacţia : acid glutamic + NH3=> glutamină Sub formă de acid glutamic (G LUTAROM(M)) serveşte ca substrat pentru detoxifierea amoniacului acumulat în organism. Administrarea este indicată în : encefalopatie hepatică, starea de rău epileptic, oligofrenie, neurastenie, surmenaj psihic, cecitate (discutabil). 105. ACIZI GRAŞI LIBERI - sin. FFA (free fatty acids) ŞŞ NEFA (non esterified fatty acids) • Concentraţie 5 — 25 mg% ml plasmă. Sursa principală este hidroliza trigliceridelor în ţesutul adipos, reacţie prin care depozitele de grăsimi furnizează substanţe energetice pentru restul organismului. Factorii ce determină intensitatea hidrolizei trigliceridelor din ţesutul adipos (lipoliza) şi afluxul de acizi graşi ţin de modificări metabolice. O altă sursă o constituie trigliceridele din chilomicroni şi lipoproteine cu densitate foarte mică, ce eliberează acizii graşi liberi sub acţiunea lipc-protein-lipazei. Acizii graşi liberi sînt captaţi de ţesuturi şi utilizaţi intracelular, cu excepţia creierului şi a hematiilor toate celelalte ţesuturi avînd capacitatea de a utiliza acizii graşi liberi ca substrat energetic, uneori chiar preferenţial în anumite condiţii. Sînt alcătuiţi din acizi graşi saturaţi (palmitic, stearic) — 49%, acizi graşi nesaturaţi (oleic, palmiptoleic) — 38%, acid linoleic — 10%, acid arahidonic — 1.3%. 106. ACID 5-HIDROXINDOL ACETIC • Produs final de degradare a serotoninei, prezent în cantităţi mari în urina bolnavilor cu sindrom carcinoid. Se detectează în extractul de urină cu solvenţi organici, prin reacţii de culoare. Nivelul acidului 5-hidroxindol acetic în lichidul cefalorahidian, ca produs de metabolism al serotoninei, este o reflectare indirectă a nivelului serotoninei eliberate la nivel cerebral. Neuromediatorii implicaţi în apariţia depresiei severe sînt serotonina şi noradre-nalina. Deoarece administrarea reserpinei, IMAO şi antidepresivelor triciclice afectează atît serotonina cit şi noradrenalina, este dificil de precizat care din cele două substanţe este implicată în tulburările depresive. Administrarea triptofanului, ca precursor al serotoninei, poate stimula formarea de serotonină, fără creşterea noradrenalinei. Pe de altă parte, modificări evidente ale serotoninei au fost decelate la unii pacienţi depresivi. Studiile au evidenţiat că unii subiecţi aveau un nivel normal al acidului 5-hidroxindol acetic, în timp ce la alţii nivelul era extrem de redus, ceea ce coincide clinic cu o „depresie întîr-ziată11. De asemenea, nivelul redus al serotoninei a fost ccrstatat în creierul pacienţilor suicidari, în comparaţie cu cei la care moartea a survenit din alte cauze. Nivelul Serotoninei creşte în schimb sub acţiunea antidepresivelor. 107. ACID HOMCVANI LIC e Produs fina al metabolismului dcpaminei. Cantităţile sînt proporţionale cu numărul şi frecvenţa stimulării neuronilor dopaminergici. Pentru a aprecia activitatea receptcrilor dopaminergici, se poate măsura conţinutul cerebral de acid ho-movanilic, 108. ACIZI NUCLEICI e Polimeri tetra-nucleotidici, a căror unitate elementară — nu-cleotidul — este formată dintr-o bază purinică sau pirirr.idinică, acid fosforic şi o pentoză, constituenţi permanenţi şi ubicuitari ai materiei vii. Au o structură filiformă, în general, în care nuclectizii sînt uniţi între ei prin legături monofcsfodiesteri 3', 5' J constituie baza chimică a funcţionalităţii aparatului genetic în exercitarea funcţiilor de ereditate, variabilitate şi determinism al caracterelor organismelor. Nucleotidele constituente sînt unite între ele prin resturi de acid fosforic. Lanţurile polinucleotidice prezintă bazele pu-rinice sau pirimidinice ca grupări laterale. Elementele variabile într-un lanţ polinucleoti-dic sînt natura şi secvenţa bazelor azotate * ARN — adenină, guanină, citozină y ADN — adenină, guanină, citozină, timină. în 1953, WATSON şi CRICK au propus structura dublu helicoidală pentru ADN, în care două lanţuri polinucleotidice sînt înfăşurate cu bazele spre interiorul structurii, în aşa fel încît bazele aflate în aceeaşi poziţie se află faţă în faţă Şj unite prin legături de hidrogen, care stabilizează structura spaţială a dublului helix. Acizi nucieici : ARN, ADN Aci/41 • Acid ribonucleic (ARN, RNA) — Acid nucleic alcătuit din ribonucleide, sub formă de structură primară monocatenară sau sub formă bicatenară dublu helicoidală î este sintetizat în nucleul celular, de unde difuzează matrice în sinteza ARN mesager, care, la rîndul ei, are rol de matrice în bio-sinteza proteinelor ? e| translocă mesajul genetic din secvenţa dezoxinucleotidică în angrenajul biochimic al sintezei pro- ' * . x s' '*ù o -.. -v- - r>.. \ Struclura în „frunza de trifoi" a ARN-ului n mare parte în citoplasmă. Există trei tipuri de acid ribonucleic, cu structuri şi funcţii diferite în sinteza proteinelor : — ARN solubil sau de transport, de transfer. Se află dizolvat în citoplasmă şi transportă aminoacizi (aflaţi, de asemenea, în citoplasmă) la nivelul formaţiunilor unde are Ioc sinteza moleculei proteice. — ARN ribozomal intră în constituţia ci-toplasmei şi la nivelul său are loc bio-sinteza proteinelor. în ribozomi, acest ARN este combinat cu proteine de diverse tipuri. — ARN mesager, sin. ARN informaţional, este sintetizat în celule la nivelul aparatului genetic, prin reacţia biosintetică de transcriere, fiecare genă care se exprimă fenotipic contribuind cu rol de teinelor, prin intermediul său aparatul genetic determinîndu-şi expresia feno-tipică. Se pare că există şi un ARN imunogen, implicat în răspunsul imun al organismului, e Acid dezoxiribonucleic (ADN) — sin. ACID TIMONUCLEIC. Component specific al nucleului celular, cu structură complexă bicatenară, helicoidală, în care intră acid fos-foric, o pentoză (dezoxi-2-ribcză) şi citedouă baze purir.ice (adenina şi guanina) şi pirimidi nîce (timina şi citozina) ; greutatea moleculară poate ajunge pînă la 160x10® daltoni. Este considerat ca purtătorul informaţiei genetice, fiind materialul genetic însuşi. Prin Acizi nucleici : sinteze ; Acid vaieric biosinteză replicativă, transmite caracterele în succesiunea de generaţii, iar prin intermediul determinării sintezei acizilor ribonucleici, coordonează calitativ şi cantitativ sinteza proteinelor. • Sinteza acizilor nucleici. Se face sub acţiunea unor sisteme: enzimatice — ADN-po!i-meraze active —, dna în mediul de reacţie se află o cantitate mică de „tipar" sau „matrice" de ADN, toate cele patru molecule specifice şi ionii de magneziu. Se obţine un ADN bi-catenar. Se realizează un fenomen de „replicare", după tiparul ADN-matriceaî, replicare care este semiconservativă, fiecare moleculă de ADN rezultată avînd o catenă din molecula de ADN din care provine. Sinteza ARN se face sub acţiunea ARN-polimerazei, în prezenţa ionilor de magneziu şi a nucleotidelor caracteristice ARN-ului. Astfel ia naştere ARN-ul mesager, adică are ioc „transcrierea" sau „transcripţia" de ADN matriceal, genetic în ARN mesager, care ulterior va lua parte la sinteza proteinelor. Deci ARN şi ADN iau parte la realizarea codului genetic în care, pentru fiecare aminoacfd, există un triplet de nucleotide din ARN mesager, numit „codonul" aminoaciduluî. Ţinînd seama că ARN mesager s-a format prin transcrierea ADN-ului genetic, se înţelege că acel codon al aminoaciduluî corespunde totodată unui triplet de nucleotide cu baze complementare din constituţia ADN-ului. Fiecare aminoacid are unul sau mai mulţi codoni. Structura ARN, împreună cu mediatorii chimici, implică diferenţele biochimice dintre neuroni. Conţinutul în ARN a fost propus ca indicator al stării funcţionale a neuronului. Cantitatea de ADN, deşi redusă în substanţa cerebrală, este suficientă pentru a asigura sinteza proteinelor şi a ARN mesager corespunzător. Se emit interesante ipoteze de corelare a memoriei de lungă durată cu acizii nucleici ca substrat al acesteia şi al procesului de învăţare. Se încearcă stabilirea unei corespondenţe între memoria genetică, manifestată prin transmisia mesajului genetic, şi fenomenul mintal, de înregistrare, al memoriei (pe termen lung). Corepondenţa în acest moment este formală, de expresie, şi nu de substrat chimic. Transmiterea memoriei prin injectarea sau ingestia de ARN este discutabilă, această substanţă neputînd trece bariera hemato-encefalîcă. ARN-ul este considerat şi ca fundament molecular al memoriei. Electro-geneza şi sinteza de ARN par a fi proprietăţile cele mai caracteristice ale neuronului. In procesul de învăţare şi condiţionare, concentraţia ARN mesager nuclear creşte. Diminuarea memoriei pînă la amnezie ar putea fi determinată de scăderea conţinutului de ARN şi de creşterea frecvenţei erorilor de transmisie şi translaţie a informaţiei de pe molecula de ADN neuronal. 109. ACID VALER'I'C - sin. ACID VALE-RIANIC 9 Acid organic monocarboxilic (con-ţinînd radicalul butii-) extras din rădăcinile unor plante (Valeriana officinalis, Angelica archangelica), cunoscute din vechime pentru calităţile lor aromatizatoare, dar mai ales pentru efectul „instantaneu" sedativ pe care-l produc sărurile acestui acid, utilizate sub forma diverselor tincturi. Ele continuă să fie şi astăzi folosite cu mult succes în tratamentul midîon „crize de nervi“ ale persoanelor, labile emoţional, al neurasteniei cenestopate. 110. ACIDURIE argininsuccininică!!^: ALLAN-CUSWORTH-DENT(B) boală. Acifcl <м) ; Acnee ; Acomodare Aci/43 111. ACIFOL(M) Mexic — DCI Propranolole sin. Betablocant cu acţiune anxiolitică —> PRO-PRANOLOL(M) România. 112. ACINO(M) Argentina - DCI Fenf/u-ramina © Psihcstimulent cu valenţe anorexi-gene — derivat feniletilaminat, amină simpa-ticomimetică, de tip N-etil-oc-metil-m-(trifluoro-metil) fenetilamină — există pericolul dependenţei. 113. ACLUOFOBIE(F) (cf.jr. ochlys „întru-neric" ; phobos „frică") © iermenul desemnează o frică patologică pentru întuneric şi locuri întunecoase. în genere nu are valoare patologică, trădînd, în majoritatea cazurilor un grad de imaturitate a personalităţii. în copilărie este normală. 114. ACME/ACMEE (cf. gr. акте „vîrf") — sin. FAvSTIGUIM © Termen care iniţial a fost folosit pentru a denumi valoarea cea mai crescută a unei curbe febrile şi care, prin extindere, se foloseşte pentru a denumi punctul maxim de dezvoltare pe'care un proces patologic îl poate atinge în evoluţia sa. 115. ACMESTEZIE (cf. gr. акте ; aisthesis „senzaţie") — sin. ACUESTEZIE © Senzaţii tactile resimţite ca înţepături, de obicei nu foarte dureroase, întîlnite in nevroze şi toxicomanii. 116. ACNEE (cf. gr. akmpj © Este o infla-maţie foliculară de origine seboreică. Dintre varietăţile de forme clinice, acneea juvenilă, polimorfă, se întîlneşte mai frecvent între 11—15 ani, în etiologia sa fiind incriminate,, pe lîngă factori ereditari, nutriţionali, dezechilibrul, androgeni-estrogeni etc. şi tulburările psihice sau neurovegetative. O formă de acnee juvenilă este acneea excoriantă a tinerelor fete, întreţinută prin traumatizare permanentă, obsesivă, prin stoarcere şi scărpinare a pielii. Tulburările nervoase sint incriminate, între alte cauze, şi în producerea acneei rozacee, constîr.d din papule şi papulo-pustule folicularef pe un fond eritematos cu telangiectazii Subiecţii cu acnee şi, în rr.cd deosebit, tinerele persoane de sex feminin, pot manifesta sentimente de inferioritate, stări depresive, labilitate emoţională, і rasei bi 1 itate, preocupări obsesive legate de afecţiunea lor, dificultăţi în stabilirea de contacte cu anturajul. Irr.por- tanţa factorului neuropsihic (alături de factorii ereditari, endocrini, dietetici) pare a fi demonstrată şi de asocierea frecventă dintre acnee şi ulcerul duodenal, în care intervenţia unei componente psihice este deja cunoscută. 117. ACOLASIE (cf. gr. a-? lat. collatio „reunire" dar şi „luptă", „ciocnire") © Termen care nu se mai utilizează, fiind conceput iniţial pentru a desemna o perturbare a capacităţii de abstinenţă, în sensul de revenire ladorinţă. 118. ACOMODARE (cf. lat. accomodâtio „potrivire, conformare") © în sens general, acomodarea desemnează adaptarea sau ajustarea unui organism la noile condiţii fiziologice şi de mediu —> ADAPTARE j mod adecvat de reactivitate a organismului la schimbările mediului. © In psihofiziologia optica, prin acomodare se înţelege reglarea reflexă a curburii cristalinului, datorită elasticităţii acestuia şi contracţiei muşchiului ciliar în raport cu stimulir aflaţi la distanţe variabile de ochi. Acomodarea cristalinului constituie unul dintre cei opt factori responsabili de percepţia spaţiului, cu predilecţie a profunzimii şi a reliefului. • în psihologia genetica, acomodarea este procesul complementar asimilării, din ale căror echilibrări succesive se realizează adaptarea psihică la mediu. Spre deosebire de adaptarea biologică — propriu-zisă —, care este nemijlocită şi vizează întreg organismul, adaptarea psihică, prin care se înţelege integrarea condiţiilor de mediu în structura internă a organismului, vizează numai o schemă de acţiune ce mijloceşte adaptarea biologică, „o punere în echilibru, progresiv, între un mecanism asimilator şi o acomodare complementară". Această distincţie poate fi sesizată în observarea unor conduite foarte frecvente la ncu-născuţi : sugerea sinului, sugerea degetului \ în primul caz, se ajunge nemijlocit ia introducerea de substanţe nutritive în organism, pe cînd sugerea degetului nu se soldează decît cu „învăţarea" sucţiunii. în timp ce prin asimilare se înţelege incorporarea sau absorbţia unui obiect exterior sau a unei situaţii intr-o schemă de acţiune interioară subiectului (schemă mintală sau model operaţional), prin acomodare se înţelege adaptarea respectivei scheme la obiectul asimilat. @ In psiheiegia socială, acomodarea defineşte ansamblul modificărilor de ordin atitudinal şi comportamental personal, care se produc în cadrul relaţiilor interperso- 44/Aco Acondroplazie ; Acorie ; Acrocefalie nale. Consecinţele acomodării între doi parteneri — ai unui dialog, cuplu conjugal, relaţii de muncă — constau în renunţarea reciprocă la unele idei, atitudini, valori, comportamente etc., corelată cu acceptarea şi respectarea(altora) de către ambii, ceea ce ar echivala cu un consens sau acord mutual. • în psihiatrie, acomodarea se suprapune termenului general de adaptare, reflectînd o deschidere mai largă spre sfera modificărilor complexe psihofiziologice, survenite atît în mediul intern, cît şi în mediul extern, la care organismul trebuie neîncetat să se adapteze pe parcursul existenţei sale —> ADAPTARE. 119. ACONDROPLAZIE (cf. gr. o fchondros „cartilaj" ; plassein „a forma'1) —► CONDRO-DISTROFIE FETALĂ. 120. ACOPIE (cf. gr. a- l lat. copia % fr. copier) • Tulburare constînd din imposibilitatea bolnavului afazic de a efectua comanda de copiere a unui text oferit de examinator. 121. ACORIE (cf. gr. a- ? koros „saţietate") — sin. APLESTIE ţ BOAS-MATHIEU(s) sindrom • Termen introdus în limbajul psihiatric de către BOAS şi MATHIEU, la sfîrşitul secolului al XlX-lea şi reactualizat de LA-CASSIE § denumeşte o tulburare gravă, constînd în lipsa senzaţiei de saţietate în condiţiile unui aport alimentar normal sau chiar crescut. Trebuie făcută distincţia dintre acorie (absenţa senzaţiei de saţietate) şi bulimie, care reprezintă echivalentul ei comportamental. Absenţa senzaţiei de saţietate nu reprezintă întotdeauna un fapt patologic, ea putînd fi realizată şi la subiecţi normali prin antrenament. HIPO-CRATE, de altfel, a acreditat acest termen, drept lipsă de moderaţie în consumul alimentar. în patologie, acoria, cu echivalentul ei comportamental bulimia, se întîlneşte în schizofrenie, demenţe, debilitate mintală. 122. ACRAM (arab) • Termen prin care este desemnată tulburarea comportamentului sexual de tip satiriazis sau nimfomanie. 123. ACRANIE (cf. gr. a-} kranion „craniu") s^Wacefalie. 124. ACRAZIE(cf. gr. o- f lat. cras „mîine") • Perturbare a moderaţiei şi amînarea lucidă în abstinenţă. 125. ACREAŢI E (cf. gr. a- * lat. creatio „procreare, naştere") • Proces realizat prin simpla coeziune a unor elemente date sau prin adăugarea altora, ce nu constituie valori în sine. Produsul obţinut, deşi îmbogăţit faţă de modelul primar, nu reprezintă rezultatul unui proces creativ, generator de noi valori. Fără a atinge neapărat sfera patologică, fenomenul poate fi întîlnit la subiecţi lipsiţi de imaginaţie şi de simţ al propriei valori, care realizează simple colaje. Ei pot genera idei de revendicare şi mai ales de persecuţie. 126. ACRINIE SALIVARĂ (cf. gr. krene „izvor, fintină") — sin. APTIALIE J APTIA- LISM-^. ASJLALIE. 127. ACROAGONINĂ(cf. gr. akros „extre-mitate" l lat. agonia) • Substanţă presupusă a fi produsă la nivelul cerebral în urma tratamentului convulsivant. CERLETTI, autorul sismoterapiei, a presupus, de asemenea, că această substanţă ar putea fi produsă prin elec-troşocuri făcute la animal, apoi izolată şi administrată unor subiecţi psihotici, prin injectare intramusculară. Alţi cercetători au aplicat chiar în practică această metodă, folosind ser homonim de la bolnavii care făcuseră seismoterapie. Rezultatele fiind discutabile, după apariţia neurolepticelor. s-au abandonat aceste studii. 128. ACROANESTEZIE (cf. gr. akros-8 anaisthesis „insensibilitate") • Diminuare a sensibilităţii la nivelul extremităţilor membrelor, în special pentru durere. Opus ACROESTE-ZIEI. 129. ACROASFIXIE CRONICĂ HIPERTRO-FICĂ - sin. ACROCIANOZĂ ELEMENTARĂ CASSIER(5> sindrom. 130. ACROCEFALIE (cf. gr. akros- ţ kephale ,,cap“) - sin. CRÂNE DE THERSIL S CRÂNE EN TOUR J HIPSICEFALIE \ HIPSOCEFALIE 5 OXICEFALIE l PIRGOCEFALIE ; TURICEFA- LIE ^i-THERSIL sindrom. sin 131. ACROCEFALOPOLISINDACTILIE —*. CARPENTERC) sindrom. Acrocianozâ ; Acromatice boală | ERITEM POLINEUROTIC g SEL-TER-SWIFT-FEER(B) boalăg TROFODERMA- TONEUROZA S-^‘ ERITEM AUSTRALIAN. 136. ACROESTEZIE (cf. gr. akros- g aisthesis «senzaţie") • Creşterea sensibilităţii la nivelul extremităţilor membrelor, în special la durere. Opus, ACROANESTEZIE. 137. ACROFOBIE(p) (cf. gr. akros- g phobos «frică") — sin. HIPSOFOBIE(p) • Frică excesivă de locuri înalte (înălţime) £ se traduce prin-tr-o senzaţie de vertij. Întîlnită în nevroze, unde, de obicei, nu este singulară şi nu are semnificaţie majoră. Nu include frica generată •de aparate de zbor, -► AEROACROFOBIE, AEROFOBIE. 138. ACROHIPOTERMIE (cf. gr. akros bypo „mai mic" Jj therme „căldură") $ Frecvent asociată acrocianozei, se întîlneşte la unii bolnavi schizofreni şi constă dintr-o răceală ieşită din comun a extremităţilor. 139. ACROKINEZIE (cf. gr. akros- g kinesis «mişcare") • Termen semiologic prin care boalăg LANG-DON-DOWN(s) sindrom. La recomandarea OMS termenul de MONGOLISM nu se mai utilizează 147. ACROPARESTEZIE (cf. gr. ckros-1 para „alături" * aisthesis „senzaţie") Ф Tulburare în sfera sensibilităţii, cu localizare la nivelul extremităţilor membrelor superioare sau inferioare, şi resimţită de subiect în mod diferit ca înţepătură, amorţeală, furnicătură (însoţită şi de acrocianoză, ca în sindromul Schultze) ; este frecvent acuzată de bolnavii nevrotici (aproape toate formele de neuras- Acropatie ; Act deturnat ; Act Impulsiv Acr/47 tenie dar, în special cenestopată), dar apare şi la cei cu tulburări de tip artrozic vertebro-periferic, medular etc. 148. ACROPARESTEZIE NOCTURNĂ ^ PUTNAM-SCHULTZE(S) sindrom. 149. ACROPATIE (cf. gr., akros- f pathos „suferinţă") 9 Termen, cu o arie largă de semnificaţie, în care sînt cuprinse generic afecţiunile ce interesează extremităţile (acro-megalie, acromicrie, acrodinie etc.) I acestea implică atît manifestări psihice de acompaniament al etapei, cît şi manifestări care intervin în modelarea personalităţii subiectului. Termenul însă nu este utilizat, deoarece pentru specialist este prea vag, şi nu are nici frecvenţa necesară pentru a intra în uzul curent. 150. ACT (cf. lat. actus „mişcare, activitate";: fr. acte) 9 Desfăşurarea unui proces fizic sau psihic avînd o anumită finalitate f trecerea programată de la o stare iniţială către o stare finală, prefigurată de cauzalitatea imanentă a celei dintîi. La nivel biologic (inclusiv în conduita elementară a omului), se întîlnesc acte reflexe, predeterminate, instinctual sau condiţionate de experienţă, care se desfăşoară inconştient, automat, asigurînd satisfacerea adaptativă a funcţiilor vitale şi evoluţia filogenetică a organismelor vii. Existenţa umană, privită pe coordonatele ei specifice, reprezintă o transformare intenţionată, conştientă şi premeditată a posibilităţii în realitate. în această ipostază, actul apare ca acţiune, intervenţie a subiectului orientat de prefigurarea mintală a unui scop, în succesiunea spontană a evenimentelor şi proceselor naturale, vizînd o anumită schimbare în sfera realului. I se poate conferi şi accepţiunea de finalitate a unui proces orientat către un anumit scop : faptul împlinit, ca trecere deplină de la posibil la real, de la intenţie la realizare, în cazul conduitei umane. Ambele accepţiuni îşi au originea în metafizica lui ARISTOTEL, pentru care actul se corelează dialectic cu posibilitatea (disponibilităţile virtuale de devenire ale unei realităţi), avînd, pe de o parte, înţelesul de trecere de la posibil la real, iar pe de altă parte, desemnînd starea finală a acestu' proces. Faptul împlinit reprezintă o epuizare a posibilului prin realizarea acestuia. O contribuţie deosebită la psihogeneza actelor a fost adusă de S. FREUD, J. PIAGET,* H. WALLON, P. JANET, care, de pe poziţii diferite, au subliniat rolul actelor în activi- tatea şi expresia psihică. De altfel ele preocupă, sub o formă sau alta, pe orice psiholog şi psihiatru. 151. ACT COMPULSIV (cf. lat. actus-2 compulsas „izbire") COM PU LSI UNE. 152. ACT DETURNAT (fr. acte détourné) 9 Termen întîlnit uneori în limbajul psihanalitic, pentru a desemna transformarea unul act determinat de o impulsiune subită, căreia subiectul îi cedează pe moment, într-un alt act cu altă semnificaţie. Este implicată o inhibiţie a impulsiunii primare, care se manifestă însă după declanşarea actului motor, astfel încît acesta suferă o corijare şi o transformare substanţială, sensul primar nemaiputînd fi recunoscut (exemplu : un copil cedează brusc impulsului de a alerga şi a-şi îmbrăţişa mama şi se îndreaptă spre aceasta, dar imediat apare teama de a fi respins şi îşi deviază traiectoria, trecina pe lingă mama sa). 153. ACT HABITUAL (fr. acte habituel) 9 Trăsătură caracteriall, manifestată încă din copilărie, exprimată printr-un comportament repetitiv, atît la nivel biologic (propriu organismului), cît şi la nivel relaţional, prin modul de orientare selectivă spre obiectele din mediu, grijă sau entuziasm excesiv, supra-protejare. Noţiunea confirmă influenţa pe care mediul socio-cultural o exercită asupra dezvoltării personalităţii. 154. ACT IMPERATIV (fr. acte impératif) • Act lipsit de intenţionalitate proprie, îndeplinit de subiect în virtutea unei coerciţiuni reale (necesitate fiziologică) sau imaginar-morbide (gînduri, gesturi, acţiuni, sentimente, care îi sînt impuse din exterior, de forţe ostile —► XENOPATIE)! este frecvent întîlnit în psihopatologie, în cadrul sindromului de automatism mintal Clerambault. Cînd apare pe un fundal de depersonalizare şi de disociere psihotică, participarea voinţei eşte nulă. 155. ACT IMPERIOS (fr. acte impérieux) ® Modalitate de acţiune specifică fenomenului obsesional („obsesie în acţiune") în care subiectul, deşi săvîrşeşte în mod forţat, împotriva voinţei sale, unele gesturi repetitive, stereo-tipe, luptă, în acelaşi timp conştient contra acestei tendinţe —> COMPULSIUNE. 156. ACT IMPULSIV (fr. acte impulsv) 9 Descărcare psihomotorie cu debut şi sfîrşit brusc exprimînd eliberarea „instinctelor1* de sub controlul raţiunii, al cenzurii care, în mod normal, asigură frînarea acestora. Re- Act ; medical ; médico-légal ; patologic ; reflex iultatul, pe care subiectul nu-1 poate nici anticipa, nici modela, constă din aspecte de auto- sau heteroagresivitate, de o gravitate variabilă. 157. ACT MEDICAL (fr. acte médical) • Act pentru îndeplinirea căruia nu este autorizat decît medicul şi/sau personalul medical } este legat de starea de sănătate sau de boală a persoanei sau colectivităţii. 158. ACT MEDICO-LEGAL (fr. acte médico-légal) • Document care conţine rezultatul, în totalitate sau în parte, al unei expertize medico-legale, într-un caz cu implicaţii Judiciare. Actele medico-legale legate de psihiatrie sînt reprezentate mai ales de rezolvarea dilemei responsabil/iresponsabil IRESPONSABILITATE/RESPONSABILITATE. 159. ACT PATOLOGIC (fr. acte pathologique) • Poate reprezenta prima manifestare ce atrage atenţia asupra unei boli psihice, tulburările din plan ideativ sau perceptual fiind încă inaparente sau încă mascate prin posibilităţile de disimulare. în stabilirea diagnosticului psihiatric, studiul actelor bolnavilor constituie un element important. Fiecare act trebuie studiat în funcţie de datele externe (condiţiile în care s-a desfăşurat), de mobilul pe care l-a avut, de antecedentele personale (conduita anterioară, mediul de provenienţă, educaţia) şi de datele interne, legate de modul detaliat de desfăşurare a actului (spontan, absurd, impulsiv). Aceasta îl ajută pe psihiatru în stabilirea cauzei determinante a actului (idei delirante, halucinaţii, stări afective particulare, surmenaj). Determinismul actelor patologice îl constituie tulburările psihice, fie acute (bufeu delirant), fie rezultate din de-compensări ale unor afecţiuni psihice cronice, în care subiectul are un comportament cvasi-normal în perioada dintre pusee. Unele acte patologice pot fi delictuale şi sînt efectuate datorită convingerilor delirante ale subiectului, sub îndemnul „vocilor11 halucinatorii sau ca o apărare împotriva lor ; pot atrage atenţia, atunci cînd sînt ilogice, asupra unei stări demenţiale, iar cînd apar într-o formă particulară (exemplu : ritualuri), asupra unei personalităţi psihastenice sau a unei nevroze obsesive. • Delirul actelor — noţiune introdusă de Brierre de BOISMONT, corespunde termenului de „nebunie raţională1', căruia i se va substitui, şi se referă la subiecţii cu tulburări psihice dar Cu capacitate integră de judecată, patologicul rezultînd doar din conduita şi actele lor $ se întîlneşte, de obicei, în psihoza maniâco-depresivă. 160. ACT PSIHOLOGIC (fr. acte psychologique) • Orice manifestare de ordin psihic* cu caracter individual (spre deosebire de actuÉ social) şi intenţional. Actele psihologice reflectă conţinuturi şi mecanisme psihologice specifice proceselor sau fenomenelor psihice,, pe care le exprimă într-o formă extern-obi-ectivă (act motor) sau intern-subiectivă (reprezentare, imagine mintală, concept, sentiment etc.). 161. ACT RATAT (fr. acte manqué) • Tulburare accidentală, inconştientă, în care scoput propus nu este atins, prin înlocuirea actului necesar cu un altul care, fără să deformeze intenţia, deturnează scopul. Substituirea este accidentală şi inconştientă, fără să deformeze intenţionalitatea iniţială. în 1904, apare lucrarea Iui FRE.UD „Psihopatologia vieţii cotidiene" care cuprinde analiza actului ratat, analiză reluată în „Introducere în psihanaliză" (1916—1917). Actele ratate sînt în această concepţie fenomene relativ frecvente, nelegate, însă de o stare morbidă. Au fost încadrate de FREUD în trei categorii : • lapsusul cu subdiviziunile sale — erorr de scris, falsă lectură, falsă audiţie ? • uitarea — de nume proprii, obiecte, cuvinte l . • confuzia minoră — pierderea de obiecte* stîngacie. Actul ratat nu are semnificaţie patologică — el nu este legat de o stare morbidă — putînd fi observat relativ frecvent şi la subiectul sănătos f el este un act psihic cu sens, fiind situat, ca şi simptomele formaţiunii de compromis, între intenţia inconştient! şi ceea ce a fost refulat. Analiza actului ratat pune în evidenţă o dorinţă inconştientă a subiectului. Actul ratat satisface atît o dorinţă inconştientă cit şi o exigenţă defensivă —» ACT'iNG OUT. 162. ACT REFLEX (fr. acte reflèxe) • Defineşte în mod curent reacţia imediată, spontană, motorie sau secretorie, la o modificare a mediului . Este incontestabilă [(astăzi) şr participarea la răspuns a psihicului, fapt evidenţiat în parte deja de FREUD, în lucrarea „Interpretarea viselor", dar nu suficient de explicit : putem fi în egală măsură martorii unei erori (reducerea psihismului la nivel de reflex, în sensul organizării aparatului psihic după modelul actelor reflexe — ceea ce ar fi prea simplist), dar şi ai uner intuiţii geniale : anticipări asupra existenţei reflexului condiţionat (demonstrat abia peste trei decenii), pe care îl include în acte reflexe încă în momentul lansării acestui termen, care îi aparţine. Act social; Actazine IMAO. 168. ACTAZINE(M) Belgia—DCI Piperaceta-zinâ • Neuroleptic sedativ — derivat feno-tiaziriic de tip 10-/3-/4-(2-hidroxietil)-1-piperi- dine/propil/-fenotiazin-2-metil ketonă, cu acţiune sedativ-anxiolitică şi o bună toleranţă. Efectele sale sînt comparabile cu ale TIORI-DAZINULUKM>. 169. ACTI=BRAL(M) Franţa, Portugalia, Spania -- DCI Ciprodenat • Psihostimulent — derivat DMAE, de tip 2-(dimetil-amino)etil ciclohexanpropionat, precursor al colinei şi acetil colinei cu acţiune centrală, indicat în astenie, scăderea forţei intelectuale, medicina psihosomatică, depresii uşoare psihogene, corectarea efectelor secundare ale NL şi ale anticonvulsivanteior. Nu se administrează în epilepsie singur, ci numai cu anticonvulsivante (în scopul combaterii efectelor lor secundare). 170. ACTEMIN(M> Argentina-DCI Amfetamina e Psihostimulent — derivat feniletilami-nat, amină simpatico-mimetică —> AMFETAMINE^01) 171. ACTH (ADENOCORTICOTROP-HOR-MON) • Hormon secretat de adenohipofiză şi implicat în reglarea tuturor etapelor elaborării şi secreţiei de glucocorticoizi supra-renalieni, precum şi de 17-cetosteroizi andro-geni. Structura sa cuprinde 39 de aminoacizi, prezentînd, din acest punct de vedere, o analogie cu hormonul melanocito-stimulator (MSH), precum şi cu endorfinele şi enkefali-nele. Secreţia de ACTH este discontinuă, sub formă de vîrfuri secretorii, care se succed pe perioada nictemerului, nivelul plasmatic cel mai ridicat fiind cel matinal. Reglarea secreţiei presupune un control nervos şi umoral. Controlul nervos este realizat de hipotalamus, prin intermediul CRF (cortico releasing factor) eliberat în vasele sistemului port-hipofizar. Intervenţia diencefalului confirmă — sub influenţe nervoase sau prin scăderea concentraţiei plasma-tice de cortizol sau ACTH (feed-back negativ) — rolul sistemului nervos central în reglarea secreţiei de ACTH şi explică, în acelaşi timp, intervenţia CRF hipotalamic secretat în stările de stress. Insuficienţa secretorie cortico-suprarenaliană, insuficienţa hipotalamo-hipo-fizară sau răspunsul deficitar al sistemului nervos central la stress se pot evidenţia cu ocazia unor agresiuni interne sau externe neurmate de răspuns, caz în care viaţa bolnavului este în pericol. Toate aceste elemente argumentează conceptul de răspuns neuro-endocrin disociat la stress, răspuns ce asîgură adaptarea organismului la necesităţile de moment (POROT). Secreţia hipotalamică de CRF este stimulată colinergic şi serotoninergic şi inhibată de noradrenalină, acid gamaamino 4 — Encidopedie de psihiatrie — cd. 167 50/Act ACTH : efecte asupra psihismului butiric, melatonină hipofizară (LIPTON). Controlul umoral este realizat prin feed-back negativ de nivelul plasmatic al cortizolului, de steroizii sintetici, dintre care dexameta-zona este utilizată, ca test cu valoare diagnostică, în clinica psihozelor depresive endo- la agresiunile interne şi externe. Spre deosebire de catecolamine, răspunsul la stress prin intermediul ACTH este prelungit şi prezintă implicaţii metabolice mai accentuate. ACTH exercită importante acţiuni asupra activităţii psihice : intervine în procesele de învăţare JS 1 33 0? 1 3£ 35 I â* /tofl 1 T// MCA/*# Pâ'S yit ! 1 33 1 ! 3/ i 3â S l-x^ I 24 *5p\&Y i 1 /6 J/?6 /y '7T\ t/s i '' 1 ' J * 1 s i 6 ! y 9 j /£> j ✓/ ; a j 'â 1 y* i /J hr Sjf/? 4/jl 1 i . J *//£ r#y\ &y\ yy-3\s>m vji i J 1 ... &.y Y'y3 - ..1 . Structura ACTH-uIui gene. Controlul umoral îşi exercită efectele atît la nivelul adenohipofizei, cit şi la nivelul hipotalamic, uneori ACTH puţind să-şi inhibe propria sinteză şi eliberare. Modificări patologice ale formării şi acţiunii ACTH apar în : • tumori adenohipofizare secretoare de ACTH (boala Cushing) sau tumori nehipofizare ce produc ACTH ectopic. Se semnalează sindroame de descărcări paroxistice de ACTH asociate cu înregistrarea de modificări paroxistice ale EEG, considerate ca fiind tulburări secre-torii de origine nervoasă, care răspund favorabil la tratamentul cu clcrproma-zină } • deficitul neurogen de ACTH — prezent, alături de alte deficite endocrine, în hipopituitarismul idiopatic, ca şi în situaţii de inhibiţie funcţională a secreţiei de CRF, la copiii cu sindrom de depr.i-vare maternă. Acţiunea ACTH se exercită prin modificări morfologice, constînd în hipertofia cortexului suprarenalian, ca şi prin stimularea sintezei de steroizi. Prin intermediul cortizolului, ACTH declanşează modificări metabolice, care permit organismului realizarea unui răspuns şi memorizare, influenţează favorabil achiziţia şi menţinerea unor reflexe comportamentale şi adaptative, este implicat în reacţiile psihogene şi tulburările comportamentale induse de acestea. Sub influenţa ACTH se pot evidenţia modificări EEG. Sintetizînd efectele ACTH asupra psihismului, POROT descrie: incidente minore (bulimie, insomnie, anxietate, stare de agitaţie), stări de subexcitaţie psihică, euforie, logoree, ce amintesc de hipomanie sau chiar de moria. Mai sînt descrise şi tulburări de tip demenţial, tulburări de personalitate, care sînt însă predominante la subiecţii cu antecedente neuropsihice. De asemenea, în cazul celor cu predispoziţie constituţională şi antecedente psihopatologice, este posibilă apariţia unor psihoze, produse de doze mari de ACTH sau cortizol, a unor reacţii psihotice de tip para-noid, cu delir de autoacuzare, idei de suicid. Evoluţia acestor tulburări psihice este favorabilă. Explicaţia apariţiei lor pare a fi legată de edemul cerebral produs de ACTH şi este confirmată de prezenţa unui sindrom umoral, asemănător cu cel produs de reacţia de alarmă a lui Sel/e. Toate aceste tulburări explică, pe de o parte, efectele psihice secundare administrării exogene de ACTH şi corticosteroizi. Acting in ; Acting out ; Activ Act/5T iar pe de altă parte, efectele favorabile ale administrării de ACTH în psihoza maniaco-depre-sivă, deliriurn tremens, precum şi posibilitatea utilizării cortizolului în terapia psihozelor acute produse de ACTH. 172. ACTING IN (engl. ccting ; in „înăuntru1' • Exprimarea în act a unor dorinţe refulate în inconştient în cadrul şedinţelor analitice, cînd unele cuvinte sînt substituite brusc prin altele sau, cel mai frecvent, prin gesturi şi impresii. ROSEN se referă prin acest termen la trecerile la act ale psinoticului — „in", în opoziţie cu „out“, semnificînd aici lumea interioară a delirului., ruptă de realitatea şi legica curentă. 173. ACTING CUT (engl. acting f out „în afară") 9 în psihanaliză termenul desemnează acele acţiuni, de obicei impulsive, rupte de motivaţiile habituale, şi care pot lua o formă auto- sau heteroagresivă. Prin acting out se exprimă şi se eliberează un conţinut refulat. Cînd fenomenul apare în timpul curei psihanalitice (în cursul unei şedinţe sau în afara şedinţelor), el trebuie explicat şi înţeles în legătură cu transferul. în comentariul lor asupra expresiei acting out. J.B. PONTALIS şi J. LAPLANCHE, aduc în discuţie definiţia termenului aşa cum este dată în „Dicţionarul general de termeni psihologici şi psihanalitici" : „Manifestare, în-tr-o situaţie nouă, a unui comportament intenţional, legat, de fapt, de o situaţie veche, situaţia nouă reprezentînd-c, simbolic, pe cea veche. Transferul este o formă de acting out". Această definiţie vine în opoziţie cu sensul general al termenului, întrucît acting out (în sens general) ar însemna o tentativă de ruptură a transferului, deci a relaţiei analitice. în acelaşi comentariu J. LAPLANCHE şi J.B. PONTALIS afirmă : din punct de vedere lingvistic, în expresia englezească acting out, verbul (to act) trimite la verbul „a juca" (o piesă sau un rol), iar particula (postpoziţia out) implică exteriorizarea şi finalizarea imediată a ceea ce există în interior, în sine. în mod greşit unii psihanalişti au opus acting out cu acting in, înţelegînd prin prima expresie acţiunea/actul subiectului în afara şedinţelor analitice, iar prin a doua, expresia aceluiaşi act în cadrul şedinţelor. Echivalentul francez pentru acting out ar fi „trecere la act" (passage â Pacte), deşi în clinica psihiatrică expresia s-a consacrat în special pentru acte impulsive, agresive, delictuale. Din punct de vedere descriptiv, acting out acoperă o serie largă de acţiuni, caracteristica lor esenţială şi comună fiind aceea de impulsivi- tate, de lipsa unei motivaţii conştiente (subiectul nu îşi explică actul), de ruptură cu manifestările şi acţiunile obişnuite ? această, caracteristică trimite la ceea ce psihanaliza numeşte „reîntoarcerea conţinutului refulat" (le retour du refoulé). Discuţiile psihanaliştilor asupra expresiei acting out au vizat şi delimitarea conceptului de altele înrudite, cum ar fi : actul ratat (acte manqué) şi fenomenele repetitive. Deosebirea constă în faptul că actul ratat (la fel de izolat şi de inexplicabil pentru subiect, considerat o simplă greşeală nesemnificativă) este, în esenţă, un compromis (el satisface dorinţa inconştientă şi exigenţele defensive deopotrivă) ? în fenomenele de repetiţie, conţinutul refulat se manifestă în forme şi experienţe fidele unui singur scenariu, at cărui prototip este inconştient pentru subiect. FREUD nu diferenţiază, în relaţia de transfer.,, foarte exact fenomenele de repetiţie şi cele de tip acting eut. El consideră însă că ar fi preferabil ca subiectul să aibă reacţii de trecere la act în cadrul şedinţelor, şi sub controlul şr interpretarea analistului, întrucît trecerile la act în afara şedinţelor sînt mai greu de conştientizat, mai ales în ceea ce priveşte caracterul lor repetitiv. 174. ACTING OUT (COPIL) - sin. COREE MINTALĂ (Demoor - 1901); HIPERACTIV COPIL l HIPERKINETIC IMPULSIV^ sindrom e HIPERKINETIC(S) sindrom (Eisen-berg - 1957) MNSTABIL COPIL (Abramson -1940) } SINDROM ORGANIC CEREBRAL MINIMAL (Gesel, Amatruda - 1949) } TULBURARE IMPULSIVĂ A CARACTERULUI g TURBULENT COPIL (Wallon - 1925) ^ DISFUNCŢIE CEREBRALĂ MINIMĂ (DCM). 175. ACTIPHANW Japonia - DCI Fenprobo-mat 9 Tranchilizant, derivat carbamatic de tip 3-fenil-1-propanol carbamat, cu acţiune* miorelaxant-sedativă şi valenţe anxiolitic-anti-convulsivante. Efecte secundare practic nule, de o bună toleranţă. 176. ACTIV (cf. lat. activus) ® Poate fr utilizat în mai multe sensuri : • Caracter activ (opus, pasiv) se referă îa un individ dispunînd de mari resurse energetice, permanent în acţiune, vioi, optimist, dibace, îndemînatic, receptiv la nou, frecvent dotat cu o inteligenţă practică, perseverent în acţiune şi cu dorinţă cvasipermanentă de a obţine rezultate, capabil să-şi mobilizeze facil rezervele (chiar cînd este vorba de acţiuni im- ^ J Activ - tip de personalitate puse din afară) sau să şi le recupereze - tipul xottimpul ocupat". Termen introdus in caracterologie de şcoala franco-olandeză (avînd ca reprezentanţi * pe HEYMANS si WIERSMA, René la SENNE, Gaston BERGER, André le GALL, Roger MUCCHIELLI), desemnînd cantitatea potenţială de forţe fizice mobilizată fără efort, asociată cu rezistenţa la oboseală şi cu viteza recuperării ei, cu trebuinţa de realizare şi randament continuu în activităţi impuse (i nfatigabi litate, vigoare, robusteţe fizică, gust pentru acţiune, mobilizare energetică facilă). HEYMANS şi WIERSMA au elaborat un chestionar caracterologic (completat ulterior de G. BERGER şi R. MUCCHIELLI): pornind de la trei dimensiuni fundamentale emotivitatea (E), activitatea (A) şi tipul de rezonanţă intimă sau repercursivitate (de tip. primar — P sau secundar — Ş) g din combinaţia lor au rezultat opt tipuri caracteriale, din care patru sJnt „active" : nervoşii (E.nA. P.), sentimentalii (E.nA.S.), colericii (E.A.P.), pasionalii (E.A.S.), sanguinii (nE. A.P.), flegmaticii (nE.A.S.), amorfii (nE. nA.P.) şi apaticii (nE.nA.S). • Delir activ (BENOIT) ACTIV(D) delir. • Şcoala activă — curent pedagogic apărut la începutul secolului al XX-lea (DECROLY, DEWEY, LOCKE), fondat pe principiile unei educaţii funcţionale, constînd în respectarea intereselor intelectuale ale copilului şi dezvoltarea lor. Metodele de bază, cu acest scop, sînt : activităţile practice, lecţiile organizate pe „centre de interes" şi în aer liber, utilizînd cel mai frecvent, material didactic fabricat de copii (planşe, hărţi, ierbare etc.), îmbinarea muncii libere în grup cu studiul individual pe bază de fişe ghidate şi controlate de profesori, reunirea elevilor în mici comunităţi şcolare care se autoadministrează etc. Această mişcare pedagogică a provocat mari proteste în rîndul reprezentanţilor şcolii şi metodelor tradiţionale (cantonate pe învăţarea mecanică şi solicitarea în exces a memoriei, îngrădirea libertăţii de gîndire şi acţiune a elevului, metode de autoritate, rigiditatea programei şi a orarului etc.). • Psihoterapia activă — metodă psihotera-peutică elaborată de A. HERZBERG (1945), care constă în antrenarea subiectului într-o serie de activităţi a căror dificultate este gradată şi controlată. Se urmăreşte modificarea treptată a comportamentului nevrotic, înce-pînd cu manifestările mai puţin grave sau deranjante^ şi terminînd cu rezolvarea problemelor mai profunde. La început, sarcinile terapeutice pe care trebuie să le realizeze subiectul sînt astfel alese încît să nu-i declanşeze acestuia stări de anxietate sau rezistenţă. îndeplinirea cu succes a primelor activităţi întăreşte convingerea subiectului că starea sa nevrotică poate fi depăşită şi-l face accesibil pentru abordarea unor conflicte mai profunde. 9 Terapia activă (engl. active therapy) — formă particulară de psihoterapie, propusă de Sandor FERENCZI sub titlul de „psihanaliză activă". Tehnica lui FERENCZI se referă la intervenţiile permisive şi restrictive ale analistului asupra subiectului (în afara curei analitice se interzice orice satisfacere „din plăcere" a unei trebuinţe libidinale, alimentare etc.), atitudine foarte criticată de psihanaliştii ortodocşi (ulterior va renunţa şi FERENCZI), întrucît încalcă principiul „neutralităţii analistului", augmentînd la subiect, imaginea părintelui punitiv. 177. ACTIV(D) delir (cf. lat. activus f deli-rium „nebunie") • Descrierea semiologică îi aparţine lui BENOIT. Se caracterizează prin convingerea nezdruncinată — impenetrabilă la contraargumente logice sau Ia dovezi obiective ale realităţii — a subiectului că este vinovat de mari erori, pe care le-ar, fi comis şi că este necesar să fie pedepsit cit mai aspru. Delirul se dezvoltă pe fondul unui sindrom depresiv major. Constituie o formă particulară a delirului de autoacuzare, în sensul că interpretarea delirantă cuprinde toate evenimentele zilei respective, considerate drept dovezi ale „vinovăţiei" subiectului. Comportamentul acestuia este grav perturbat, existînd frecvent riscul suicidului, întreaga imagine despre lume a celui în cauză fiind deformată în sens depresiv. 178. ACTIV tîp de personalitate • în tipologia lui Th. RIBOT, trăsătura dominantă a acestui tip de personalitate, este tendinţa naturală şi neîncetată spre acţiune, bazată pe un bogat fond de energie nervoasă. Activii sînt optimişti, veseli, întreprinzători, îndrăzneţi. Ei se divid în două categorii : 9 Activii, mediocri. — sînt nişte „maşini solide", bine înzestraţi cu forţă vie şi energie potenţială, avînd însă nivel intelectual mediocru. Activismul lor este ineficient: îşi consumă energia fără posibilităţi de concretizare, se risipesc în du-te-vino, îşi oferă serviciile, dar acţiunile lor. sînt dispersate. Acestui tip îi aparţin toţi acei care dispun de un bogat fond de energie fizică, împreună cu nevoia de a o cheltui g ei înţeleg viaţa ca pe o aventură fără alt scop decît acela de a activa, preocupaţi permanent să termine ceva pentru a o lua de la început. Activ-Pasiv ; Activări EEG ; Activitate Act/53 • Marii activi — pe un fond robust este grefată o inteligenţă puternică, pătrunzătoare, suplă, rafinată, fără scrupule. Au un activism bogat, eficient, valoros. 179. ACTIV-PASIV • Cuplu de opozite care marchează fundamental viaţa psihică. Este opoziţia primară care se va integra ulterior în alte cupluri de opozite. Psihanaliza consideră că opozitele activ-pasiv caracterizează diferitele modalităţi ale vieţii pulsionale. Polarizarea activă apare la persoanele care caută obiectele gratificării trebuinţelor lor. Pasivitatea constă în dorinţa de a avea pe altul alături, de care sau prin intermediul căruia subiectul să-şi gratifice propriile nevoi instinctuale -► PERSONALITATEA PASIV-AGRESIVĂ, PASIV-DEPENDEN-TĂ. Evoluţia de la pasivitate spre activitate este parcursă, conform psihanalizei, de copilul care învaţă să îndeplinească singur acţiuni, care anterior i-au fost îndeplinite de adulţi. 180. ACTIVARE Coreea - DCI Pemolinâ 9 Psihostimulent — derivat feniletilaminat de tip 2-amino-5-fenil-2-oxazolin-4-onă, practic fără efecte simpaticomimetice g are indicaţiile generale ale psihostimulentelor. Nu se administrează în afecţiuni cu componentă depresivă -> PSIHOSTIMULENTE. 181. ACTIVARE • Procedeu, tehnică sau metodă, simplă sau complexă, care conduce la creşterea eficienţei activităţii sau acţionează ca stimulator asupra calităţilor latente existente, în scopul punerii lor în valoare sau al grăbirii unor acţiuni (operaţii). Termenul se utilizează şi în sensul de stimulare a unui organ -sau sistem de către altul, stimularea ca atare fiind o noţiune rezervată influenţelor provenite •din exteriorul organismului. 182. ACTIVARE A ÎNVĂŢĂRII-» ACTIV -Şcoală activă. 183. ACTIVARE NESPECIFICĂ • Fenomen de mărire a excitabilităţii generale a sistemului nervos central într-un timp foarte scurt, prin Intermediul sistemului activator al substanţei reticulate, antrenînd consecutiv o creştere a gradului vigilenţei. Acreditarea termenului de nivel de activare este discutabilă, deoarece acesta reflectă mai degrabă atingerea unei cote mai înalte a activităţii neurofiziologice în sine, decît o corelaţie cu posibila creştere a vigilenţei. 184. ACTIVĂRI ÎN ELECTROENCEFALO-■GRAFIE 9 Metode avînd ca scop facilitarea Declanşării într-un timp limitat a unor anomalii care nu se înregistrează spontan în cursul unor, examinări EEG standard. Metoda activării se bazează pe creşterea reactivităţii creierului, fie prin scăderea pragului de excitabilitate, fie prin creşterea excitabilităţii neuronale. Activările reuşesc să pună în evidenţă focarul sau focarele epileptogene rămase uneori mute pînă în momentul respectiv. Dintre metodele activatoare, pot fi enumerate) : • hiperpneea — cea mai utilizată dintre activări, folosita prima oară de FO-ERSTER i 9 stimularea luminoasă intermitentă (SLI) introdusă în practică de ADRIAN şi MATHEWS} 9 reactivările senzoriale (vestibulară, olfactivă, auditivă, interceptivă etc.), folosite mai rar, de exemplu, în epilepsia „muzicogenă" } 9 activările medicamentoase — folosesc două grupe de substanţe :§—stimulatorii 5 cardiazol, bemergid, megimid, imipra-mină J — hipnotice (plecînd de la ideea că somnul fiziologic este un activator al epilepsiei) : cloralhidrat, amital, pentotal, brom, epontal, baytinal £ • deprivarea de somn (26—30 ore) t 9 metode combinate : deprivare-foto-stimulare, hiperventilaţie, cardiazol şi SLI. Toate aceste metode de activare trebuie folosite nuanţat de către clinician, în funcţie de o serie de parametri, cum ar fi: vîrsta, starea clinică, leziunea presupusă, bolile asociate. Metodele activatorii sînt în general lipsite de efecte adverse, activarea fiind, după POPOVICIU, „pasageră şi nedăunătoare". 185. ACTIVITATE (cf. lat. activitas) 9 Termen polisemantic care desemnează generic orice manifestare de forţă sau de energie (fizică, chimică, musculară, neuropsihică etc.). Raportată la om, cunoaşte cel puţin două accepţiuni : 9 Modalitate! specifică de relaţionare orga-nism-mediu, cu dublă funcţie — adaptativă şi transformatoare (în raport cu realitatea externă) g interacţiune sau schimb energetic şi informaţional (substanţial şi funcţional) între om şi mediu, cu finalitate adaptativă. • Formă fundamentală de existenţă a psihicului, de manifestare şi afirmare a personalităţii umane (sub raport istoric şi ontogenetic), ansamblu al manifestărilor psihocomportamen-tale cu caracter deliberat şi conştient. Specificul activităţii psihice umane ete conferit nu de adiţia cantitativă a unor procese 54/Act Activitate antisocială ; Activitate EEG şi funcţii psihice particulare, ci de maniera jor ierarhică şi dinamică (sincronică şi diacronică) de articulare şi integrare. Activitatea psihică implică o finalitate (scop) izvcrîtă dintr-o motivaţie personală sau dintr-una supraordonată (socială), între mctiv şi scop existînd o coincidenţă, precum şi mijloace (acţiuni, operaţii, acte) de transpunere sau obiectivare a intenţionalităţii (sarcină). Taxonomic, se pot distinge mai multe criterii de clasificare a activităţii : • în psihologia generală, după procesul sau funcţia psihică implicată cu predcmi-nenţă : activitate senzorială, perceptivă, cognitivă, afectivă, volitivă etc. • in psihologia socială : activitate individuală, principaiă sau secundară ; activitate socială care, după natura produsului, poate fi predominant materială sau spirituală . • în psihologia genetică sau după natura motivelor şi scopurilor : activitate c!e joc, de învăţare, de muncă, de creaţie. • în psihoneurcfiziologîe : activitate musculară (dinamică şi statică, pozitivă şi ne gativă) } activitate nervoasă superioară JANS).' • în psihopatologie, unde toate afecţiunile psihice se însoţesc de modificări in grade diferite ale activităţii generale, problema activităţii poate fi abordată după criteriile forţei, ritmului şi eficacităţii manifestărilor psihomotorii ale subiectului : — forţa sau potenţialul dinamic poate suferi variaţii interindividuale (indivizi hiperstenici sau hipcstenici) şi intrainaividuale, ad'că la aceiaşi subiect, în diverse momente (de la pasivitate şi stupoare, la exuberanţă şi activitate) ; — ritmul — comportă variaţii care pot fi : intermitente (manie, melancolie), periodice, succesive (ciclotimie), in-tricate (stări mixte) ; — eficacitatea — se referă la caracterul coerent, adaptat ţelului, al activităţii generale. • Psihanalitic, se consideră (FREUD) că, prin natura Ier, pulsiunile sînt active, pasivitatea fiind o caracteristică a scopului sau obiectului lor. Acelaşi punct de vedere este susţinut de HEIDELBERG care defineşte activitatea ca fiind proprie manifestării pulsionale. 186. ACTIVITATE ANTISOCIALĂ MASCATĂ 9 KARDINER denumeşte astfel anumite activităţi care sînt rezultatul unui com- portament cu nuanţă antisocială mascată, prin faptul că se bazează pe motivaţii care sînt in med convenţional aprobate de societate. în concepţia sa, competitivitatea este admisă ca un na o d norma! de manifestare a afirmării de sine, guvernată de Supraeu, dar se menţionează şi existenţa unor ferme nevrotice ale nevoii de afirmare. Aceste forme pct fi rezultatul unor mecanisme cu rol de compensare a sentimentelor de inferioritate sau insecuritate. 187. ACTIVITATE DE GRUP • Activitatea la care participă mai mulţi indivizi. Este practicată în terapia ocupaţionaiă a diferitelor categorii de bolnavi psihici în perspectiva socializării Ier, a reintegrării într-o existenţă socială. 188. ACTIVITATE EEG • Orice succesiune de unde — de origine cerebrală — cu o amplitudine, morfologie şi frecvenţă de acelaşi fel, înregistrată pe electroencefalogramă. Cele mai semnificative activităţi EEG sînt ritmurile principale (a, ,6, 0, A) şi ritmurile secundare, în EEG se mai utilizează, legat de activitate, şi alţi termeni : e activitate bazală (EEG) : activitate electrică a părţii inferioare (bazale) a creierului, culeasă direct prin electrozi introduşi în fosele nazale sau prin conductele auditive y 9 activitate difuză (EEG) : activitate electrică ce apare, mai mult sau mai puţin simultan (nu neapărat sincronă), pe suprafeţe mari, fără o localizare constantă ; • activitate de fond (EEG) : activitate electrică cu aspect de continuitate sau generalizare (nu este obligatoriu să fie de tip a), în contrast cu grafoelerr.er.tele de aspect focal, paroxistic, izolate sau chiar grupate ; 9 activitate lentă (EEG) : activitate electrică cu o durată mai mare de 1 /8 s — cuprinde ritmurile 0 (4—7 c/s) şi A (0,5 —3,5 c/s) — în general cu semnificaţie patologică la adultul în stare de veghe ; 9 activitate paroxistică ţEEG) : activitate electrică sub fermă de unde izeiate sau în salve, cu apariţie şi dispariţie bruscă, ce se deosebeşte net de activitatea de fond prin: morfologie, frecvenţă, amplitudine. De obicei (dar nu obligatoriu) are o semnificaţie patologică ; • activitate rapidă (EEG) : activitate electrică de tip (3 şi frecvenţă peste 12 c/s şi amplitudine mai mică decît a celei a. şi mai puţin regulată. Acest tip de activi- Activitate gradata ; Activitate ludicâ Act/55 tate poate fi indus şi medicamentos (barbiturice), aspectul fiind de fusuri scurte,, uşor de recunoscut. în cazul unei activităţi rapide, ample, cu apariţie paroxistică, semnificaţia este cert patologică. 190. ACTIVITATE LUDICĂ (cf. lat. actlvl-tas ; luduş ,,joc“) 9 Tip de activitate caracterizat prin lipsa unui scop pragmatic, avînd ca singur ţel plăcerea, divertismentul. Constă dintr-o anumită relaţie cu obiectele, generată de imaginaţie şi de impulsiuni necenzurate J 'VV*'■‘Vw \ S De asemenea se mai poate întîlni activitate jjl, activitate 2, activitate tt, toate cu referinţă la ritmurile secundare EEG. 189. ACTIVITATE GRADATĂ 9 Caracteristică a activităţii fizice şi psihice a subiectului, în cadrul terapiei ocupaţionale din planul de recuperare instituit de medicul psihiatru, constînd dintr-o solicitare treptată psiho-fizică, tn corelaţie cu afecţiunea psihică respectivă şi cu stadiu! de remisie în care se află bolnavul. Iniţial, această tehnică a fost aplicată ce HERZ -8ERG (1945) în cadru! psihoteraplei active. Ulterior a fost preluată de BECK (1976) şi inclusă în sistemul său cognitiv-comporta-menta! de terapie a depresiei. Există o relaţie direct proporţională, pe parcursul efectuării activităţii, între ameliorarea performanţelor, fizice şi, psihice şi creşterea complexităţii elementelor componente ale respectivei activităţi. libere de orice pragmatism. Este o activitate specifică prin care copilul îşi exprimă ideile, stările afective, pulsiuniie. Pe măsură ce creşte, copilul îşi diminuează activitatea Iudică, adaptînd-o treptat unor situaţii, reale, activitatea devenind pragmatică, disciplinată de logică. în psihopatologie calificativul ludic se păstrează pentru a caracteriza activitatea care seamănă cu jocul copilului, dar este neadecvată momentului, locului şi vîrstei subiectului. Mecanismele psihopatologice sînt multiple (POROT) : întirziere în maturizarea psihică (oligofrenie), structură dizarmonică de personalitate (isterie, hipertimie), disociaţie a personalităţii (schizofrenie), deteriorare psihică globală (presbiofrenie). Ca exemple de activitate ludică patologică pot fi citate manierismul debililor mintal (puerilismul), enormitatea anteziilor din paralizia generală, sărăcirea puerilă din demenţă. Activitatea ludică specifică se întîlneşte în sindromul maniacal Activitate netvoasă superioară ; Actozine unde sentimentele, cuvintele, gesturile, mimica reprezintă componente ale unui joc propriu, personal şi original. —» LUDIC. 191. ACTIVITATE NERVOASĂ SUPERIOARĂ (ANS) • Termen creat de PAVLOV în 1912, prin care acesta se referea la activitatea etajelor superioare ale sistemului nervos central (emisferele cerebrale), cu rol în adaptarea de fineţe a organismului uman la mediul de viaţă. Funcţiile „psihice" specifice fiinţei umane constituie rezultanta ANS, ca mod de interacţiune specifică cu ambianţa. Pornind de la metoda reflexului condiţionat (ca fenomen psihofiziologic comun animalelor şi omului), savantul rus aduce o contribuţie originală şi foarte valoroasă la studiul activităţii cortico-subcorticale l el postulează încă de pe atunci apartenenţa instinctelor (a reflexelor necondiţionate, elementare) la etajul subcortical, iar cea a reflexelor dobîndite prin condiţionare la cortex, exîstînd deci „două aparate centrale diferite : aparatul de conducere directă a impulsului nervos şi aparatul de conectare şi deconectare a circuitului". Analiza şi sinteza sînt două activităţi simultane, fără de care legăturile temporare între stimulii proveniţi din mediul intern sau extern şi diferitele niveluri funcţionale ale organismului, cu proiectarea pe scoarţă a fiecărui analizator în parte, nu se pot realiza. Modalităţile de abordare ştiinţifică a ANS presupun cunoaşterea celor trei principii elaborate de PAVLOV. • determinismul (obiectivitatea şi relaţia .cauzală ce caracterizează procesele neuro-fiziologice) } 9 structuralitatea (legăturile dintre structurile şi funcţiile cerebrale) ? • unitatea dintre analiză şi sinteză. în lumina teoriei sale, savantul rus a încercat să ofere o explicaţie privind fenomenele de veghe si somn, hipnoză, catalepsie, anumite stări paradoxale, fenomenul obsesional şi tulburările psihomotorii de tipul instabilităţii. Toate acestea depind, după opinia sa, de neuro-dinamica proceselor de excitaţie-inhibiţie ale unui anumit focar de pe scoarţă. Importanţa cunoaşterii şi aprofundării ANS are o deosebită valoare şi pentru studiul reflexelor şi a. sistemelor de semnalizare, care reprezintă „activitatea fundamentală şi cea mai generală a marilor emisfere", cea care permite fuzionarea proceselor fiziologice şi psihologice. 192. ACTIVITATE SOCIALIZANTĂ (cf. lat. activitas ;sociare „a uni, a asocia") • Este denumirea dată activităţii cu ajutorul căreia se urmăreşte, în cadrul grupurilor terapeutice,, stabilirea unei interrelaţii optime între individ şi ceilalţi membri ai grupului. 193. ACTOMIMIE sin. DISTROFIE PSE-UDOMONGOLOIDĂ CU ARIERAŢIE MINTALĂ f DOWN(B) boală; IDIOŢIE FURFU-RACEE SEGUIN ; IDIOŢIE MONGOLOIDĂ 5 MONGOLISM ; SEGUIN(B) boală } TRISOMIA 21 ^ LANGDON - DOWN boală. La indicaţia OMS termenii : DISTROFIE PSE-UDOMONGOLOIDĂ, IDIOŢIE MONGOLOIDĂ şi MONGOLISM se recomandă a nu mai fi utilizaţi. 194. ACTOMO L(M) Anglia - DCI Mebanazină 9 Antidepresiv timoanaleptic — derivat hidra-zinic de tip a-metilbenzilhidrazfnă, indicat în depresiile inhibate \ este lipsit de efecte seda-tive (se recomandă o asociere corespunzătoare).. Nu se administrează concomitent cu beta-blocante, psihostimulente şi antidepresive ti-moleptice — necesită o pauză de 14 zile. Contraindicaţiile sînt în general cele aletimo-lepticelor —> IMAO. 195. ACTOZINE(M) Canada - DCI Benoc-tizina 9 Tranchilizant — derivat difenilmetan de tip 2-dietilaminoetilbenzilat, cu acţiune ansio-litică sedativă medie, dar cu bune efecte anti-colinergice centrale şi periferice. Trebuie menţionate acţiunea sa preconvulsivantă şi interdicţia consumului de alcool în timpul tratamentului. Actualizare ; Actyl(M) ; Acţiune Act/57 196. ACTUALIZARE (cf. lat. actus J fr. tactualiser) • în sens larg, acţiune de trecere din stare virtuală sau potenţial-latentă în stare manifestă sau activă. în psihologie, actualizarea se referă deopotrivă la motivaţie, afectivitate, scheme operaţionale şi deprinderi, cît şi la unul din subprocesele memoriei, (reactualizarea prin reproducere şi recunoaştere. Trebuinţele umane, ca stări de necesitate ale organismului, ce îndeplinesc concomitent funcţii energetice şi informaţional-reglatorii, persistă în cea mai mare măsură (după satisfacere) într-o formă latentă (potenţială) şi devin active, ciclic sau circumstanţial. H. MURRAY, care a stabilit una dintre cele mai reuşite clasificări ale trebuinţelor (inventar cuprinzînd 20 de trebuinţe fundamentale grupate în patru categorii : viscerogenice şi psihogenice, manifeste şi latente, focalizate şi difuze, proiective şi reactive) arată că, de regulă, se actualizează concomitent mai multe trebuinţe, care tind, în funcţie de stimulii declanşatori, să se unifice într-o structură înglobată, definită ca presiune. Tot aşa, motivele tind să se actualizeze în anumite împrejurări, devenind surse de acţiune, cu rol homeostazic sau de dezvoltare. Gîndirea, în ambele ei ipostaze, de gîndire reproductivă şi gîndire productivă sau creatoare, funcţionează pe baza actualizărilor permanente şi reversibile de scheme sau operaţii mintale, re fac posibilă înţelegerea sau rezolvarea de probleme. Orice activitate umană conţine componente automatizate, cu rol facilitator şi economic, de tipul deprinderilor. în funcţie de specificul sau de complexitatea acţiunii propuse, se vor reactiva acele deprinderi sau modele de acţiune automatizate care’ să asigure conştiinţei marja de siguranţă sau cîmpul disponibil, necesar realizării acţiunii în cele mai bune condiţii. Din seria atitudinilor creative, autorealizarea presupune, după C. ROGERS, actualizare de sine (a-şi conferi sieşi actualitate în lume), în sensul obiectivării pulsiunilor specifice ale Eului, a intenţiilor şi proiectelor sale. Referitor la memorie, e-valuată de SECENOV ca „piatră unghiulară" a sistemului psihic uman, actualizarea desemnează readucerea în conştiinţă, în anumite condiţii, a experienţei şi faptelor petrecute, sub forma recunoaşterilor şi evocărilor (reproducerilor). Actualizarea se realizează în prezenţa obiectului, în primul caz } în absenţa obiectului, prin reconstrucţie, ajustări şi metamorfoze, în al doilea caz. Deosebirea dintre reproducere şi recunoaştere este calitativă, în timp ce recunoaşterea se realizează, de regulă, involuntar şi în prezenţa modelului (efectuîndu-se de 2 — 3 ori mai uşor decît reproducerea, după cercetările lui AC HI LLES), reproducerea necesită frecvent decizii şi efort voluntar (factura intelectuală a memoriei reproductive fiind de necontestat), efectuîndu-se în absenţa modelului. Această distincţie calitativă a fost confirmată atît de studiile de psihologie a animală, cît şi de neurofiziologia modernă. în cazurile de afectare a ariilor pre-frontale, amintirea intenţionată şi coordonarea amintirilor devin, după ZEIGARNIK şi LURIA — 1963, dificile sau chiar imposibile, recunoaşterile simple funcţionînd normal. De menţionat că, în cazul dificultăţilor de recunoaştere de tipul iluziilor mnezice, căutările discursive şi eforturile depuse de subiect ţin de amintire şi nu de recunoaşterea propriu-zisă. Falsa recunoaştere (WIGMAN) de tip „déjà vu", „déjà connu", „déjà vécu" constă în impresia subiectului că o persoană, situaţie etc. a fost cunoscută anterior de el, cînd, în realitate, perceperea lor prealabilă era imposibilă. în falsa recunoaştere (DROMAND şi LEVASSORT) de tip „jamais-vu", „jamais vécu", subiectul nu recunoaşte în nici un fel ceva ce a fost văzut şi cunoscut de el anterior, în repetate rînduri, şi contestă faptul că ar. face parte din experienţa lui. Este vorba de o imposibilitate de integrare a actualului în trecut. între aceşti poli se situează recunoaşterea incertă, cauzată în general de prezenţa unui context diferit şi deci nefamiliar, în care obiectul a fost anterior cunoscut. 197. ACTYL(M) Japonia - DCI Ectiluree • Tranchilizant, derivat ureic de tip cis-(2-etil-crotonil)uree, cu acţiune anxiolitică, sedativă şi miorelaxantă. Indicat în psihogenii şi în medicina psihosomatică. Efecte secundare practic absente, de o bună toleranţă. 198. ACŢIONA (cf. lat. oct/o „acţiune") • Distincţia între a acţiona voluntar şi a acţiona involuntar ar permite fundamentarea psihologică şi morală a unei filozofii a libertăţii. în psihanaliză, problema legată de această noţiune se pune în funcţie de tăcere şi comunicare (verbalizarea conflictului inconştient), în raport cu expresia motorie a tensiunilor interne, după determinismul fantasmei şi din perspectiva unei elaborări a acţiunii în funcţie de cunoaşterea de către subiect a propriului inconştient (el decide şi alege în cunoştinţă de cauză). 199. ACŢIUNE (cf. lat. oct/o) • Modalitate de intervenţie, constînd dintr-un singur act (operaţie) sau dintr-un sistem de acte (sistem 58/Acţ Acţiune : amînată, binefăcătoare, materială de operaţii), asupra ordinii fenomenelor din natură, societate sau ideative, în scopul utilizării acestora. Fiind o relaţie care se află sub controlul conştiinţei (prin existenţa scopului) subiectul acţiunii sau agentul îşi adecvează obiectul, îl transformă din obiect în sine în obiect pentru sine, proiectîndu-şi-l cognitiv (explicativ şi previzional) şi făcînd un demers teleologic (alegerea scopurilor). Se deosebeşte de activitate prin raportarea permanentă la o sarcină circumscrisă temporo-spaţial şi prin necoincidenţa între motiv şi scop ; se aseamănă cu ea prin aceeaşi motivaţie care o generează : scop-»mijloc-*efect motiv-jf ^.evaluare conexiune inversă Acţiunea umană este supusă unui complex factorial : motivaţional-homologic (explicaţii şi previziuni), psihologic, teleologic, axiologic, strategic (programe, planuri), situaţional (condiţii, norme, mijloace), operaţional (decizie, conducere, comandă), executiv (efectuare), valorizator (umanizarea produsului rezultat). Perfecta armonizare între motivaţiile şi realizarea satisfacerii nevoilor materiale şi spirituale ale omului este posibilă numai în condiţiile unei corelaţii funcţionale a verigilor de mai sus. Privită din punct de vedere psihologic, acţiunea se găseşte la intersecţia vectorilor necesităţii interne (subiective) şi ai necesităţii externe (obiective), putîndu-se astfel delimita : acţiunea mintală (în plan intern) } motorie (în plan extern) l simplă (conţine un număr mic de secvenţe) 7 complexă (conţine un număr mare de relaţii) ? primară, în care predomină primul sistem de semnalizare şi secundară, în care predomină al doilea sistem de semnalizare. 200. ACŢIUNE AMÎNATĂ 9 în psihanaliză, noţiunea se foloseşte pentru unele experienţe prezente, care declanşează reactivarea unei experienţe primare cu o anumită semnificaţie. Este cazul copilului care, surprinzînd din în-tîmplare actul sexual al părinţilor, fără a-i cunoaşte semnificaţia, va avea mai tîrziu această revelaţie cu ocazia anumitor experienţe proprii. Acţiunea amînată s-ar raporta, în concepţia lui FREUD, la complexul de -castrare. 201. ACŢIUNE BINEFĂCĂTOARE^) delir încredere nezdruncinată, impenetrabilă la con-traargumente logice, avînd drept conţinut convingerea că subiectul este protejat, călăuzit, ajutat în tot ceea ce face, de forţe sau fiinţe supranaturale. Aceste idei modifică imaginea subiectului despre sine şi despre lume, avînd,. cel mai adesea, un conţinut mistic. Spre deosebire de credinţe, pe care şi le poate manifesta orice om normal psihic, aceste idei delirante au un caracter absurd, incredibil, diferind uneori foarte mult, prin originalitatea lor, de dogmele religioase cunoscute. Se în-tîlnesc mai frecvent în delirurile cronice sistematizate şi în schizofrenie. 202. ACŢIUNE CARDIACĂ TULBURATĂ (D.A.H) - sin. ASTENIE NEUROCI RCULA-TORIE ; CORD IRITABIL; INIMA SOLDATULUI ; NEVROZĂ CARDIACĂ PSEUDOAN-GINĂ PECTORALĂ; SINDROMUL DE Hl-PERVENTILAŢIE ; STILLE-HARTSHORNE(S> sindrom; TULBURAREA REGLĂRII HIPO- TALAMO-ORGANICE D'ACOSTA(s> sindrom. 203. ACŢIUNE EXTER!OARĂ(s) sindrom • Descris de H. CLAUDE în ^^AUTOMATISM MINTAL(S) semn. 204. ACŢIUNE MATERIALĂ • Latură experimentală sau aplicativă a oricărei forme de activitate ţ intervenţie efectivă, conştientă şi mijlocită instrumental cu obiectele. Activitatea materială a oamenilor, de transformare conştientă a realităţii naturale şi sociale, îr> raport cu scopurile lor individuale şi colective, desemnează în limbaj filozofic, praxisul, în genere, toate acţiunile care contribuie la crearea unei ambianţe naturale şi sociale adecvate, deci care se concretizează sau obiectivează în produse materiale şi spirituale, circumscriu sfera acţiunilor materiale. în particular, în ce priveşte procesul instructiv-educativ, acţiunea materială se referă la orice manipulare de obiecte sau operare efectivă cu lucruri din dublă perspectivă (cele două laturi ale învăţării), de asimilare informaţională şi de formare (prin exersare) de noi operaţii şi deprinderi. în învăţarea pe baza acţiunii materiale, se utilizează materiale didactice concret-figurative dintre cele mai variate : insectare, ierbare, hărţi, scheme, machete, planşe, instrumente, modele, mulaje etc., menite să evidenţieze însuşirile generale şi esenţiale ale obiectelor reale. Organizarea procesului instructiv sub forma lecţiilor aplicative, de iaboratcr sau în ateliere-şcoală, se bazeză pe acelaşi mecanism al acţiunii materiale. Cînd se operează cu imagini ale obiectelc-r (simboluri, formule etc.), acţiunea se numeşte materializată. în- Acţiune : mintala, socială, specifica Acţ/59 geneza inteligenţei, acţiunea materială reprezintă un punct de plecare şi „instrument" de constituire a operaţiilor intelectuale prin interiorizare —> INTERIORIZARE. 205. ACŢIUNE MINTALĂ © Servomecanism al gindirii dotat cu reversibilitate, rezultat din interiorizarea prin generalizare-comprima-re şi automatizare a acţiunii materiale sau materializate şi avînd ca specific o structură simbclico-semantică (se exercită în planul limbajului intern, subordcnîndu-se legităţilor acestuia). P. A. GALPERIN si colaboratorii, în continuarea lui WIGOTSKI şi LEONTIEV, ■s-au preocupat — legat de învăţare — de modalităţile Interiorizării şi constituirii acţiunilor mintale. Cei patru parametri luaţi în considerare în evaluarea procesului de elaborare a acţiunilor mintale sînt : nivelul şi gradul de generalizare, comprimarea operaţiilor efectuate şj verbalizarea (pe plan extern şi intern). în opinia acestor autori, pentru realizarea unui scop sau rezolvarea ce probleme este necesară desfăşurarea unei activităţi efective de transformare a unui materia! dat. Aşadar, interiorizarea debutează cu observarea şi realizarea efectivă a acţiunii materiale sau obiectuale. în secvenţa următoare, acţiunea se derulează în planul vorbirii cu glas tare, fără sprijinul obiectelor sau modelelor simplificate — scheme, mulaje, machete, etc. La acest nivel, încep să se contureze şi unele reprezentări care, nu capătă suficienta coerenţa decit dacă sunt activate reflexele verbale. Se trece la exprimarea verbală pentru sine şi, printr-o treptată reducere a tăriei vocii, funcţiile desemnatorie şi reglativă ale limbajului contopindu-se, vorbirea devine purtătorul independent atît al conţinutului informaţional, cît şi al acţiunii. Ultima etapa, de maximă generalizare, prescurtare şi automatizare a acţiunii, presupune degajarea ideii sau imaginii abstracte care se execută in limbaj intern, adică pe plan mintal. Acţiunea s-a condensat şi operează acum în gînd după o anumită formulă, în conştiinţă apărînd doar ideea. Astfel, de la acţiunea ■externă desfăşurată, se ajunge la actul maximal comprimat şi standardizat, ce devine suport al ideii, în măsura în care păstrează o relaţie recurentă cu obiectele şi acţiunile originale. Teoria psihogenetică a inteligenţei sau a dezvoltării stadiale a gîndirii prin înlănţuiri de acţiuni sau operaţii (J. PIAGET), vine să completeze teoria .acţiunilor mintale prin fenomenul interiorizării. 206. ACŢIUNE PSIHOMOTORIE (cf. lat. adio 7 gr. psyché „suflet" ; lat. motor „care pune în mişcare") —> ACT. 207. ACŢIUNE SOCIALĂ • Opusă acţiunii individuale, acţiunea socială implică orice activitate iniţiată de un grup organizat, în scopul realizării obiectivelor către care tind toţi membrii acestuia. 208. ACŢIUNE SPECIFICĂ © Termen care desemnează, în concepţia lui FRtUD, procesul necesar rezolvării tensiunii interne create de trebuinţă, constînd în intervenţia externă adecvată şi reacţiile preformate ale organismului care, după PONTALIS şi LAPLANCHE, permit finalizarea (împlinirea) actului. Aparatul neuronal funcţionează, între altele, după principiul inerţiei, dar reglarea prin inerţie este perturbată de excitaţiile endogene. Răspunsul organismului la aceste excitaţii poate fi nespecific (imediat, inadecvat, prin manifestări primare de natură emoţională care nu rezolvă excitaţia) sau poate fi specific (adecvat, reprezentînd o soluţie durabilă şi avînd drept efect descărcarea tensiunii). Acţiunea specifică este de natură să producă, în această accepţiune, o experienţă a satisfacţiei. în 1895, FREUD a izolat, din ansamblul stărilor nevrotice, un grup de simptome pe care le-a denumit nevroză de angoasă, simpto-me constituind manifestări emoţionale, acute sau cronice. Ele acoperă un tablou clinic variat, condiţionat mai ales de diferite modalităţi specifice de a reacţiona Ia emoţie. Printre simptomele fundamentale se numără: excitabilitate generală şi senzorială, slăbiciune iritabilă, insomnie, aşteptare anxioasă însoţită adesea de fenomene de hipccondrie, de îndoială, de senzaţie de ruşine, de anxietate difuză flotantă, fără cauză sau obiect definit. Dacă în ceea ce priveşte descrierea tabloului clinic ai „nevrozei de angoasă", cuprinsă astăzi în conceptul de nevroză anxioasă," nu avem obiecţiuni, referitor însă la patogenia acestei nevroze, nu sîntem întrutotul de acord cu explicaţiile furnizate de FREUD, care, trebuie să recunoaştem, puteau constitui un punct de vedere la începutul secolului, dar nu şi unul exhaustiv pentru prezent. în concepţia lui FREUD patogenia nevrozei de angoasă ar consta într-o repartiţie anormală a tensiunii sexuale, într-o iradiere anormală a acesteia, care ar genera simptome analoge manifestărilor emoţionale ce însoţesc actul sexual. Singura modalitate care ar putea împiedica, în opinia autorului, această iradiere anormală este efectuarea unui act sexual 60/Act Acţiune : specifica, terapeutică ; Acufene complet ; actele sexuale incomplete, nespecifice, nu duc la o satisfacţie specifică şi adecvată, tensiunea continuînd deci să existe £ astfel se naşte emoţia denumită angoasă (ca urmare a acestei „iritaţii genetice fruste"), cu manifestări de teamă pentru un pericol iminent, datorită faptului că perturbarea sexualităţii (iradierea anormală, cu localizare precisă într-o zonă erogenă, dar fără satisfacţie completă şi adecvată) este resimţită ca un pericol exterior faţă de care psihismul trebuie să aibă o acţiune de prevenire. De aici rezultă imposibilitatea de adaptare la o realitate exterioară, dar şi imposibilitatea de adaptare interioară. Pentru ca acţiunea specifică să se îndeplinească sînt necesare, după FREUD, un obiect specific şi un număr de condiţii externe. Este vorba despre un ansamblu de funcţiuni-reflexe indispensabile finalizării actului şi de intervenţii exterioare adecvate. Acţiunea specifică a fost legată, în gîndirea lui FREUD, de teoria instinctului, trinomul instinct-pulsiune sexuală-acţiune specifică fiind definit prin următoarele aspecte : • sexualitatea, ca una din „marile trebuinţe", necesită o acţiune specifică (—► PULSIUNI de autoconservare) 7 la fel, foamea este un model de trebuinţă cu satisfacerea ei printr-o acţiune specifică y • acţiunea specifică este văzută (înţeleasă) prin analogia între actul sexual adult şi satisfacerea foamei * 9 pe lîngă elementele organice ale comportamentului de satisfacere, sînt introduse, tot în cadrul acţiunii specifice, elementele „psihice" într-o perspectivă a istoriei individului (elaborarea libi-doulul psihic) ; • lărgirea concepţiei despre instinctul sexual, prin considerarea sexualităţii infantile. FREUD consideră că instinctul sexual se manifestă încă din primii ani de viaţă şi descrie modalităţile de manifestare la diverse vîrste ale copilăriei, făcînd o diferenţiere clară între Sexual şi Genital. Sexualitatea infantilă se caracterizează prin faptul că procurarea plăcerii sexuale se realizează în condiţii organice puţin specifice, difuze, fără localizări anatomice în zona genitală. Aşadar, pe de o parte, acţiunea specifică revine la o manifestare comportamentală proprie, legată în mod particular de satisfacerea unei trebuinţe interne, pentru care organis-imul dispune de reacţii preformate } pe de altă parte, există o specificitate care se constituie istoric, pe parcursul ontogenezei, în funcţie de factorii externi care vor juca, la rîndul lor, după J. B. PONTALIS, J. LA-PLANCHE, E. REGIS, A. HESNARD, un rol important în geneza personalităţii şi, mai ales, a laturii afective a acesteia. 209. „ACŢIUNEA T4“ • Nume sub care este cunoscut unul dintre episoadele cele mai dramatice din istoria psihiatriei y sub acest nume, codificat, autorităţile naziste au inventat un „tratament special", la care au supus grupe mari de populaţie, procedînd la exterminarea, a zeci de mii de bolnavi psihici, selecţionaţi pe criteriul „aptitudinii de a fi productivi".. Eutanasia inspirată de criterii rasiste şi pseudo-biologice a dus Ia moartea a sute de mii de persoane „a căror viaţă nu-şi poate plăti preţul* de a fi trăită". Ca şi alte acţiuni de acest fel, imaginate de aberanta ideologie nazistă — sterilizarea obligatorie a bolnavilor cu debilitate mintală, PMD, epilepsie ereditară, coree Hur.tington, alcoolism grav, „acţiunea copii", care a dus la exterminarea a 5 000 de copii cu malformaţii ereditare etc. — acţiunea T4 este un exemplu dintre cele mai dramatice privind impactul grav pe care o pseudotecrie îl poate avea asupra dezvoltării şi prestigiului unei ramuri ştiinţifice, în cazul nostru medicina. Şcoala de psihiatrie germană, deosebit de valo-foasă la momentul respectiv, a fost pur şi simplu dizolvată, valori ca MAYER-G ROSS,. STEINER, WILMANNS, GRUHLE, KRET-SCHMER, BONHOFFER, fiind înlocuite cu pseudovalorile momentului, reprezentînd însă persoane „devotate" — experienţă cu consecinţe cunoscute, pe care istoria nu trebuie să o mai repete. 210. ACŢIUNE TERAPEUTICĂ (cf. lat. oct/o 7 gr. therapeuein „a îngriji") • în sens general, termenul se referă la procesele care generează o serie de efecte pozitive în cazul aplicării unui tratament, indiferent de natura acestuia. în sens mai restrîns, reprezintă acţiunea exercitată de anumite medicamente sau metode, în tratamentul unei boli. Se poate adresa agentului cauzal al bolii, mecanismelor de producere a acesteia sau doar simptomelor. 211. ACUESTEZIE (cf. lat. acumen „vîif" g sin. gr. ăisthesis „senzaţie") —> ACMESTEZIE. 212. ACUFENE (cf. gr. acouein „a asculta, a auzi" ; phenakizo „a înşela") sin. ACUASME g TINITUS • Senzaţii auditive anormale (apărute în lipsa unor excitanţi sonori obiectivi). Acuitate ; Aculaţie ; Aculturaţie Acu/61 cu caracter unilateral sau bilateral, episodice sau permanente, de tipul zgomotelor, foşnetelor, pocnetelor, ţiuiturilor. Sînt considerate, de regulă, halucinaţii auditive elementare. Se întîlnesc frecvent în afecţiunile otice (otite cronice, nevrite acustice de diferite etiologii, traumatisme ale urechii medii, surditate), în boli neurologice (leziuni ale căilor de conducere, leziuni de lob temporal), în hipertensiunea arterială, insuficienţă circulatorie ver-tebro-bazilară, ASC, intoxicaţii cu diverse droguri. Acufenele pot apărea ca aură epileptică sau chiar ca manifestare critică în cazul crizelor localizate, cu simptomatologie senzorială, şi pot însoţi atît patologia nevrotică, cît şi pe cea psihotică. 213. ACUITATE (cf. lat. acutus „ascuţit") • Proprietate funcţională a analiza* orilor de percepere a unor senzaţii la un prag scăzut sau de discriminare a unor diferenţe minime între stimuli din aceeaşi categorie senzorială. în primul caz, acuitatea se determină ca o mărime inversă faţă de valoarea pragului minim (absolut), ceea ce înseamnă un grad înalt de sensibilitate l în al doilea caz, acuitatea este inversă faţă de valoarea pragului diferenţial, ceea ce înseamnă o mare fineţe în discriminările senzoriale. Acuitatea se determină concret pentru fiecare analizator (tactil, vizual, auditiv, ki-nestezic, olfactiv, termic etc.), cu ajutorul unor aparate (esteziometru, audiometru) sau a unor scale de acuitate. Acuitatea poate fi statică sau dinamică, în funcţie de caracterul de imobilitate sau mişcare al stimulilor 7 se poate vorbi şi de o acuitate laterală, rriono-oculară, monoauriculară, monomanuală. O atenţie particulară trebuie acordată modificărilor pe care le suferă acuitatea organelor de simţ în isterie. în acest caz, simptomul apare prin mecanism de conversie şi nu se află sub control voluntar, servind ca expresie directă a unui conflict intrapsihic —> CONVERSIE. S-a descris o mare varietate de asemenea simptome, printre care : amauroza isterică, ambliopia isterică, îngustarea cîmpului vizual, diplopie, surditate isterică, diminuarea percepţiei tactile sau exagerearea ei, scăderea acuităţii gustului, mirosului, pînă la pierderea lor etc. 214. ACUITATE VIZUALĂ - modificări induse de psihotrope • Acuitatea vizuală desemnează capacitatea rezolutivă a ochiului, în funcţie de claritatea focarului retinian, integritatea elementelor nervoase şi integrarea corticală a stimulului. Utilizarea unor medicamente cu efect psihotrop poate determina, printre alte efecte se- cundare, o diminuare a acuităţii organelor de simţ, cel mai frecvent şi mai semnificativ fiind afectată acuitatea vizuală. Antidepresivele triciclice de tip imipramină, amitriptilină, nortriptilină — pot determina o scădere a acuităţii vizuale, legată de tulburări de convergenţă şi acomodare, al căror mecanism de producere este de tip neurovegetativ, corelat cu acţiunea lor parasimpatîcolitică. Antidepresivele IMAO dau mult mai rar efecte secundare de tipul afectării acuităţii vizuale. Barbi-turicele, în cazul unei administrări îndelungate sau în doze mari, pot determina scăderea acuităţii vizuale, diplopie. Tulburări de acomodare şi diplopie pot să apară şi în cursul tratamentului cu tranchilizante, antrenînd o diminuare a acuităţii vizuale. Apariţia acestora este legată de administrarea continuă a substanţelor tranchilizante, după o perioadă de 10 — 14 zile de la instituirea terapiei, iar persistenţa lor, după suprimarea medicaţiei, poate dura 10—14 zile. Mecanismul de producere este de ordin neurovegetativ, legat de capacitatea de inhibiţie parasimpatică a acestor substanţe Acuitatea vizuală este afectată şi în tratamentuî cu neuroleptice, datorită aceluiaşi mecanism anticolinergic. Tulburările de vedere constituie unul din primele efecte adverse observate la substanţele antiparkinsoniene cu acţiune predominant parasimpaticolitică. Ele pot apărea după un interval variabil de timp, de la 5—7 zile pînă la 2—3 săptămîni de la instituirea tratamentului antiparkinsonian. 215. ACULAŢIE (cf. gr. okouein „a asculta" » lalein „a vorbi") • Tip de limbaj în care predomină jargonofazia şi nonsensurile. Corespunde afaziei sintactice a lui HEAD. Se întîlneşte-în afazia de tip Wernicke, asociată leziunilor girusului angulat stîng (la dreptaci). Subiectul nu înţelege limbajul vorbit sau scris şi, deşi aude şi vorbeşte, nu se face comprehensibil din cauza nonsensurilor pe care le exprimă. 216. ACULTURAŢIE (cf. lat. ad- 7 cultura) • Interferenţa unor culturi deosebite, avîncf drept rezultat penetraţia lor reciprocă şi constituirea unei noi configuraţii culturale prin osmoză spirituală a comunităţilor în contact. Referitor la indivizi (grupuri), acul-turaţia se referă la procesul de adaptare prin care un individ (grup) se integrează într-o-cultură diferită, asimilînd — prin contact direct şi necesar cu un mediu socio-cultural' inedit — unele dintre elementele definitorii ale acestuia (limbaj, simboluri, valori, norme, obiceiuri, ritualuri etc.), ceea ce presupune o> modificare a fondului cultural din mediul originar. Specifică fenomenelor de mîgraţie, urba- €2/Acu Acupunctura : istoric, meridiane nizare, colonizare etc., aculturaţia impune -subiecţilor care o suportă dificultăţi de adaptare, asociindu-se cu o derută axiologică, cel puţin temporară, cu sentimente de dezrădăcinare şi de marginalitate, pe fondul cărora se insinuează, de regulă, aelincvenţa, diminuarea responsabilităţii, atrofierea gustului estetic, mimetismul lipsit de discernămînt etc. 217. ACUPUNCTURĂ (cf. lat. ccus „ac"? punctura „înţepătură") © Metodă profilactică şi curativă utilizată de medicina chineză încă din antichitate, introdusă în Europa de Louis BERLIOZ (1776—1848), tatăl compozitorului, Pierre-Fidèle BRETONNEAU (1778-1862) si Jules CLOQUET (1790-1883), Acesta din urmă, împreună cu fostul său student Dantu de VANNES, a publicat, în 1826, un tratat de acupunctură. în 1825, SARLANDIÈRE (1787-1838) a adresat Academiei de Ştiinţe un memoriu asupra electro-acupuncturii. Primele lucrări complete privind acupunctura, bazate pe traducerea competentă a textelor clasice chineze, ne-au fost lăsate de Georges SOULIÉ de MORANT (1878-1955), care, după o lucrare despre sfigmologia chineză (1928) a publicat, începînd din 1939, un amplu tratat de acupunctură (în cinci voiurne). Dintre tratatele de valoare apărute în ultimele decenii, Ie reţinem pe cele publicate de A. CHAMFRAULT'N954-1959), G. BECH-MANN (1959), J.E.H. NIBOYET (1951, 1970), J. LAVIER (1965, 1966, 1968), Nguyen van NGHY (1971, 1974), M. PORKERT N972), F. MENN (1973), L. ROCCIA (1975),' Jean Marc KESPI (1982). L. ROCCIA (1979) citează statistici care apreciază că peste 50% din populaţia mondială apelează astăzi la acupunctură. în ţara noastră, acupunctura a fost introdusă după 1945 de către Dr. loan BRATU (1910 — 1965). Acupunctura foloseşte ace implantate în anumite puncte determinate pe suprafaţa corpului. Are Ia bază concepţia filozofică potrivit căreia există o unitate a tuturor fenomenelor naturale, care s-ar desfăşura în acord cu o lege universală (DAO). Aceasta are două componente contrare : YANG şi YIN, inseparabile şi complementare. Materia ar avea la bază cinci elemente : focul, lemnul, metalul, pămîntul şi apa, care stau sub semnul predominantei lui YANG sau YIN. în univers, ar exista un principiu unic QI (energie), rezultat din cele două forţe opuse, YANG şi YIN. Această energie ar fi analogă cu formele de energie existente în natură, permiţînd organelor să se influenţeze între ele. în tratatul Nei Jing se precizează : „energia Q! previne din energia Soarelui şi a Pămîntului, pătrunzînd în organism pe calea aerului şi a alimentelor. Odată pătrunsă în organism, energia este transformată în două tipuri diferite : energie nutritivă (YOUNG) .şi energia defensivă (WEI). Prima stimulează dezvoltarea, iar. a doua apără organismul de agresiunile externe. Se consideră că organele ZANG (parenchima-ioase : ficat, cord, plămîn, rinichi, splină, pancreas) produc mai mult energie YOUNG, iar ceie FU (cavitare : stomac, vezică biliară, intestin subţire, intestin gros şi vezică urinară) produc mai multă energie WEI şi mai puţină energie YOUNG. Primele sînt organe YIN, iar celelalte sînt organe YANG. Meridianele sînt traiecte longitudinale, parcurse de fluxurile energetice. In limba chineză-, aceste traiecte se nurnesc JING. Traducerea „meridian" aparţine lui SOULIE de MORANT ;• ea subliniază caracterul invizibil al traiectelor, dar pierde sensul de „curent activ". Există meridiane principale şi meridiane secundare. Fiecare meridian principal prezintă un traiect intern (numit de LAVIER „cryptodrom"), care contactează organele ZANG şi FU, şi un traiect extern, la nivelul pielii, de-a lungul căruia se găsesc punctele de acupunctură, utilizabile pentru a influenţa circulaţia energiei. Meridianele principale, în număr de 12, respectă principiul bipolarităţii : şase meridiane YANG şi şase meridiane YiN. Ele realizează marea circulaţie energetică a organismului. Fiecare meridian are, în cursul a 24 ore, două ore de activitate minimă şi două ore de activitate maximă. Zece meridiane alcătuiesc cele cinci unităţi energetice : foc, pămînt, metal, apă, lemn. O unitate energetică este constituită dintr-un meridian YIN, care corespunde unui organ parenchimatos, şi un meridian YANG, care corespunde unui organ cavitar, plus un meridian tendino-muscular, un meridian distinct, unul longitudinal şi unul transversal. Fiecare unitate energetică răspunde în organism de o anumită funcţie. Astfel, unitatea energetică foc, compusă din meridianul intestin subţire-cord, răspunde în organism de activitatea nervoasă şi psihică. Terminologia europeană încearcă să găsească echivalenţe optime pentru termenii din limba chineză. De aceea, de la autor la autor, diferă traducerea conceptelor cu care operează acupunctura. Se recomandă ca, întotdeauna, să se indice, în paranteză, denumirea chineză. Ca exemplu, iată o clasificare a meridianelor secundare (Laurenţiu TEODORESCU) : meridiane tendino-musculare (JING JIN), vase LUO (LUO BlE), meridiane distincte (JING BIE) şi meridiane curioase (QI jING). Acupunctura : meridiane Acu/63 Meridianele tendino-musculare circulă superficial, transportînd energie WEI. îşi au originea în meridianele principale, la vîrfurile degetelor, de unde pleacă ascendent spre a se ramifica pe trunchi şi cap. Energia circulă preponderent prin aceste meridiane YANG, în meridianele principale de organele ZANG şl FU şi de craniu (vasele LUO longitudinale), iar pe de altă parte, să stabilească legături reciproce între meridianele cuplate prin legea celor cinci elemente, constituind astfel un sistem de consolidare a circulaţiei meridianelor Puncte terapeutice - cap şi gît timpul zilei, şi prin meridianele tendino-musculare YIN, în timpul nopţii. Aceste meridiane nu prezintă puncte proprii, şi tulburările circulaţiei energiei prin ele se corectează folosind puncte ale meridianelor principale din care derivă (de pildă, înţeparea punctului I.G.4 în cefalee). Vasele LUO reprezintă derivaţii ale meridianelor principale care iau naştere în punctele LUO, situate între cot, respectiv genunchi, şi extremitatea membrului. Au rolul, pe de o parte, să lege printr-un circuit rapid şi direct principale Ia nivelul extremităţilor (vasele LUO transversale). Meridianele distincte reprezintă tot ramificaţii ale meridianelor principale, avînd drept re! vehicularea energiei în regiuni pe care acestea din urmă nu le străbat. Meridianele curioase (numite astfel prin opoziţie cu meridianele principale şi meridianele secundare ramificate din primele) realizează un sistem complex de control al energiei § dintre acestea cele mai importante sînt două;; medic-antenoară „JENN-MO" şi medio-poste- $4/ Acu Acupunctura : concepţii •rioară „TOU-MO". Punctele de acupunctura (XUE WEI) sînt zone punctiforme de 2 — 5 mm2, suprafaţă la nivelul căreia s-ar desfăşura schimburi de informaţii între mediul intern (organe) şi mediul extern (energii •exogene, cosmice), fiind astfel supranumite .„porţi ale energiei" sau „ferestre deschise •pentru energie". Ele au o funcţie selectivă, •după tipurile de energie : închise pentru unele, •deschise pentru altele. Aflîndu-se la intersecţia diferitelor fluxuri energetice (meridiane), ele au rol în homeostazia energetică a corpului, starea de sănătate fiind corespondenta unui perfect echilibru al fluxurilor energetice. Punctele active de acupunctură se clasifică tradiţional în puncte de comandă, puncte cu acţiune articulară şi puncte de schimb energetic a! organismului cu mediul. Punctele de comandă conţin puncte de tonifiere, a căror înţepare duce la stimularea organelor dependente, puncte de dispersie, a căror înţepare duce la diminuarea funcţiilor organului corelat, puncte de origine, din care pleacă meridianul, puncte de legătură, care conectează meridianele, puncte de asentiment şi puncte de alarmă. Concepînd boala ca dezechilibru energetic al organismului, metoda se realizează prin rslimularea punctelor active (înţepare, presiune, stimulare electrică termică), pentru ca prin realizarea potenţialului de leziune crescut pe punctul cu activitate specifică (tonifiere sau dispersie), să se restabilească echilibrul preexistent bolii. Concepţia fundamentală a metodei priveşte boala ca dezechilibru energetic, rezultat din predominenţa sau deficienţa unor funcţii în sens pozitiv (YANG) sau negativ (YIN) ale unui organ sau sistem, deficienţă care ar antrena un lanţ de reacţii, hi-perfuncţie compensatoare în alte organe şi deficienţă în organe sinergice. De aici concluziile terapeutice : acţiunea acupuncturii prin cele două tipuri de efecte — de tonifiere sau dispersie — nu se adresează unui organ izolat, ci unui sistem compus din organe sinergice şi antagonice. Ea priveşte organismul ca un întreg în corelaţie cu mediul înconjurător, ţinînd seama de bioritmul fiecărui organ şi al întregului organism \ reechilibrarea funcţională reprezintă, în acest sens, o acţiune neliniară, cu un caracter ondulator de dublă alternanţă. Avantajele acestei metode au făcut ca ea să-şi capete o largă aplicabilitate, constituind un factor terapeutic în numeroase boli. Este indicată în spasme viscerale, inflamaţii ale mucoaselor, diverse algii, tulburări neurcve-getative. Condiţia este ca tratamentul să fie aplicat în fazele incipiente, funcţionale, ale bolii, în fazele tardive, lezionale, el neavînd decît un efect simptomatic, paleativ, asupra factorului durere. Un aspect interesant îl constituie posibilitatea aplicării acupuncturii în sens profilactic. De altfel, în medicina tradiţională chineză, medicul casei avea obligaţia să descopere din timp dezechilibrele energetice, diagnosticarea acestora făcîndu-se prin cercetarea pulsului (sistemul de diagnosticare bazat pe puls fiind foarte complex şi precis), a anumitor puncte specifice şi pe baza unui examen clinic. Activitatea medicilor era considerată eficientă, şi ca atare remunerată corespunzător, atît timp cît membrii familiei erau sănătoşi, în cazul îmbolnăvirii lor, medicii avînd obligaţia să-i trateze gratuit. De avantajele acestei metode pot beneficia şi unele simptome psihice : anxietatea, agorafobia, insomniile, impotenţa, frigiditatea, cenestopa-tiile. J. C. DARRAS, preşedintele Uniunii Mondiale a Societăţilor de Acupunctură, a ţinut în 1982, în cadrul Congresului Naţional Român de Acupunctură, o conferinţă despre utilizarea acestei metode în afecţiunile psihice, în care a pus accentul pe circulaţia în organism a energiei „psi" (psiho-informaţională). Ple-cînd de la considerarea nevrozei drept con- Acusmie; Acustic - analizor Aeu/65: secinţă a unei proaste inserţii în timp şi a psihoze.! drept o dezinserţie în spaţiu, la care se adaugă lipsa conştiinţei bolii, dr.J.C. DAR-RAS a comunicat excelente rezultate în tratarea nevrozei obsesivo-fobice, a anxietăţii de intensitate psihotică, hiperagresivităţii, isteriei, delirurilor, halucinaţiilor, psihozei ma-niaco-depresive, a unei game largi de cenesto-patii etc. Judecind energetic fiecare caz în parte, se poate veni în ajutorul oricărui bolnav, chiar dacă o ameliorare a simptomatologiei evidentă sau o stopare a evoluţiei bolii nu au aceeaşi valoare cu vindecarea deplină. 218. ACUSMIE (cf. gr. akousma „ceea ce se aude") • Halucinaţie auditivă, la care se adaugă si alte complicaţii de tipul tulburărilor senzoriale (R. CHOCHOLLE, 1968). Poate fi considerată ca varietate a ACUASMELOR şi este mai frecventă în patologia psihiatrică cu substrat organic. 219. ACUSTIC — analizator • Analizatorul acustico-vestibular reprezintă sistemul neuro-fiziologic ce permite percepţia şi diferenţierea sunetelor (vibraţii acustice cuprinse între 20 — 20 000 c/s), inclusiv a caracteristicilor vocii, cu rol în orientarea şi integrarea individului în mediu. Fiind un analizator, cunoaşte trei componente : segment de recepţie, cale de conducere şi proiecţie corticală. Aparatul de recepţie cuprinde celulele de la nivelul organului lui Corti, din labirintul membra-nos al melcului situat în stînca temporalului. Stimulii sînt conduşi prin nervul auditiv pînă la al doilea neuron al căii de conducere, situat în punte (la nivelul trunchiului cerebral). Calea auditivă se continuă prin panglica lui Reil laterală şi, după ce trimite conexiuni spre alte formaţiuni;; se proiectează cortical în iobul temporal, circumvoluţia transversală Heschel, ariile 41—42, unde se face percepţia sonoră. Mai există un cortex auditiv secundar cu funcţie auditivo-psihică, în aria 22T, cu fol în surditatea verbală. în aria 22, sunetele percepute în ariile 41 şi 42 sînt integrate, comparate şi transformate în engrame. La om, extirparea lobului temporal stîng duce la o surditate verbală. Urechea umană percepe frecvenţe sonore cuprinse între 25 — 20 000 Hz şi amplitudini între 0—130 db. Recepţia auditivă are Ioc Ia nivelul organului Corti, celulele senzoriale de la acest nivel transformînd energia mecanică sonoră în influx nervos. Tulburările auzului pot fi determinate de leziuni Ia nivelul aparatului autidiv, de condiţii fiziopatologice ce modifică recepţia sonoră sau de dereglări funcţionale ale centrilor ner- voşi superiori. Determinarea acuităţii auditive se realizează cu ajutorul audiometreior (ob-ţinîndu-se audiograme), care măsoară praguri te de audibilitate pentru sunete pure, zgomote şi mesaje verbale. Senescenţa auriculară (presbiacuzia) este datorată unui proces degenerativ şi se caracterizează. prin reducerea acuităţii auditive.. în jurul vîrstei de 35 ani, pragul superior pentru sunetele înalte scade cu cca. 30%, iar după 50 ani — cu cca, 50%. Modificările patologice ale auzului sînt reprezentate îndeosebi de sindroamele hipo-acuzice (surditate), care presupun pierderea completă sau parţială a acuităţii auditive. Starea de invaliditate a hipoacuzicilor determină izolarea acestora de restul societăţii, fapt ce are consecinţe importante asupra stării lor psihice. Astfel, deficitul senzorial favorizează apariţia susceptibilităţii, a neîncrederii faţă de cei din jur, a interpretării fapteior acestora. în cazul unei personalităţi premorbide accentuate paranoiace, aceste tulburări pot atinge intensitate delirantă, sub forma delirului de interpretare al surzilor şi hipoacuzicilor. Se mai descrie o surditate psihică ce apare pe un teren nevrotic, isteric, în condiţii deosebite de solicitare psihică (stress, frustare, frică), fără nici o leziune organică la nivelul aparatului auditiv. Mecanismul fiziopatologic ac Localizarea auditiva cerebrala consta în tulburarea dinamicii proceselor corticale, în care reprezentarea corticală sonoră este anormală. Diagnosticul pozitiv este uşurat de prezenţa altor manifestări ale nevrozei şi, respectiv, ale isteriei. 5 — Enciclopedie de psihiatrie - cd. 167 6$/Acu Acusticofobie m ; Acustico-verbale (®) ; Acut Exercitînd o acţiune patogenică asupra analizatorului acustic, zgomotul reprezintă o noxă atît pentru organul care îl recepţionează, cît şi pentru întregul, organism, fiind considerat drept una dintre agresiunile cel mai greu cfe suportat. Afectarea sistemului nervos central este exprimată prin apariţia unui sindrom general de „oboseală, slăbire'4, modificări EEG, tulburări de somn, modificări de excitabilitate neuromusculară, tulburări ale funcţiei vizuale, modificări ale sistemului nervos vegetativ, precum şi la nivelul procesetor psihoafective şi intelectuale. 220. ACUSTICOFOBIE(F) (cf. gr. akousiikos „relativ la sunet" g phobos „frică") • Termen introdus în semiologia psihiatrică la sfirşitul secolului al XlX-lea (1886), pentru a delimita o frică excesivă, nemotivată, maladivă faţă de sunete — în sensul strict al unor sunete şi nu în totalitatea acestora. Se întîlneşte în reacţii, nevroze şi în unele forme de schizofrenie. Necesită o diferenţiere faţă de afirmaţiile gratuite ale personalităţilor isterice, unde nu reprezintă propriu-zis o fobie, ci o Încercare (a cîta ?) de a ieşi din nou în evidenţă. 221. ACUSTICO-VERBALE(H) halucinaţii• Termen rezervat de H. EY pentru descrierea fenomenului heteroclit atît în geneză, cît şi 1n manifestarea clinică, care descriptiv, s-ar putea numi „perceperea de voci". în această categorie ar putea fi cuprinse : • halucinaţiile acustico-verbale fragmentare (cu apariţie scurtă, fără înlănţuire tematică, cu aspect de parazitism Verbal g sînt „incoerente -sau insolite" — CLER-ÂMBAULT) l q halucinaţiile acustico-verbale psihosenzo-rlale (halucinaţia adevărată) are caracter senzorial şi obiectivitate spaţială — apărînd ca voci ale unor persoane invizibile, care însoţesc delirantul ; • halucinaţiile psihice verbale (care i-au permis lui BAILLARGER separarea halucinaţiilor. psihosenzorial.e de halucinaţiile psihice). Caracteristicile acestor halucinaţii (după unii autori, singura posibilitate de manifestare a halucinaţiilor psihice) sînt : absenţa senzorialităţii, absenţa participării subiective, sentimentul de stranietate şi de fenomen impus (xenopatic). J Alte modalităţi de clasificare a halucinaţiilor; acustico-verbale au încercat o integrare structuralistă, fondată pe raportul cu delirul H. EY, care a realizat o remarcabilă analiză ă acestor halucinaţii, ajunge la concluzia că ele constituie „concertul vocilor prin care este anunţat discursul inconştientului în delir la diversele sale nivele de destructurare a fiinţei conştiente". 222. ACUT (cf. lat. ocutus „ascuţit") • Adjectiv folosit în medicină pentru a desemna o simptomatologie cu manifestare zgomotoasă sau evoluţie către un moment critic a unei afecţiuni sau proces patologic. Una dintre dicho-tomiile operate în clasificarea bolilor sau fenomenelor patologice face separaţia acut^crohic, subliniind ideea că o stare patologică nu poate rămîne un interval de timp nedefinit în stare acută. în psihiatrie, criteriul intensitate-d urată a fost folosit mai ales de psihiatria clasică, pentru a marca primele observaţii privind natura reversibilă a unor tulburări psihice faţă de tendinţa la o evoluţie prelungită a altora. Odată cu introducerea terapiilor eficiente, această situaţie decurgînd din evoluţia naturală a bolilor s-a complicat, criteriul pierzîn-du-şi din valabilitate, întrucît nu există ur» raport direct între caracterul acut al unor manifestări şi prognosticul lor. Simptomatologia adolescentului, deşi îmbracă adesea tabloul critic al unor sindroame acute şi polimorfe, are un prognostic bun, pe-cînd delirul acut are un prognostic rezervat. Atitudinea psihiatrului în faţa unei patologii acute, care în cele mai multe cazuri reprezintă şi o .urgenţă psihiatrică, trebuie să se înscrie în parametrii generali ai atitudinii medicale în faţa unor cazuri de acest tip : intervenţie promptă cu folosirea maximă a resurselor medicale. Uneori, prezenţa medicului „acutizează4* în mod nedorit simptomatologia, aşa cum se întîmplă în isterie şi simulaţie — rolul anturajului fiind hotărîtor. în aceste circumstanţe. 223. ACUT(D) delir (cf. lat. ocutus l delirlum „nebunie") • Denumit şi sindrom confuzio-nal malign, datorită evoluţiei rapide, frecvent mortale, si a predominenţei confuziei mintale profunde.’ MARCHAND (1929) i-a dat denumirea de encefalită psihotică acută azotemică, deoarece paraclinic se constată hiperazotemie care creşte constant în timp. Autorul consideră acest sindrom ca o modalitate univocă de răspuns a sistemului nervos, în mod- particular vulnerabil la pacienţii respectivi, îr> faţa diferiţilor agenţi stressanţi : infecţii, in- Acutran^ ; Acuzare; Acvafobie Acu/67 loxicaţii, traumatisme şi, cel mai frecvent, în urma abuzului sau sevrajului la alcool —► DELIR ACUT. 224. ACUTRANW S.U.A. - DCI Amfe-cloral • Psihostimulent — derivat feniletilami-nat de tip a -metil-N-(2,2,2-tricloroetilidene) fenetilamină — amină simpaticomimetică, cu valenţe anorexigene. Utilizarea în doze mari nu duce la creşterea randamentului g utilizarea repetată poate creea pericolul dependenţei. 225. ACUZARE (cf. lat. accusdre „a acuza, a învinui") ^ Unele tulburări psihice creează subiectului nevoia impulsivă de a aduce diverse acuzaţii adresate unor persoane apropiate, celor care îi îngrijesc, unor persoane cvasinecunoscute sau a unor instituţii şi organizaţii. Mitomanul aduce acuzaţii unor persoane pentru delicte sau crime (reale sau imaginare), plasîndu-se în centrul unor povestiri cu caracter lugubru şi, nu rareori, lubric. Vanitatea sa este satisfăcută de compasiunea celorlalţi. El renunţă uneori la rolul de personaj central (deşi nu foloseşte întotdeauna autoheterodenunţarea), pentru a se plasa în poziţia aparent secundară de victimă imaginară sau supermartor, deţinînd o informaţie ■uluitor de completă asupra faptelor (de la motivaţie pînă la microdetalii). Prins în joc, mitomanul îşi părăseşte încet-încet rolul pentru a se erija în justiţiar, într-un tribunal în care propriile răspunsuri îi devin realitate şi fapte, întregind construcţia fabulatorie. Astfel de autori de acuzaţii imaginare pot antrena complicaţii şi erori judiciare reale. Copiii, fiind uşor sugestionabili, pot fi folosiţi pentru a depune în instanţă mărturii false. Dintre personalităţile dizarmonice, acuzatorii anonimi se înscriu în planul unei periculozităţi sociale deosebite, prin energia cu care îşi desfăşoară campaniile denigratoare, în care mecanismele „distructiv-vindicative" (FROMM) ajung în prim-plan cu consecinţe dintre cele mai nefaste. Pericolul este cu atît mai mare, cu cit identificarea unor astfel de subiecţi este dificilă, iar acceptarea lor mutuală duce la trecerea la acte anonime de violenţă, cu acelaşi caracter impulsiv. De o periculozitate la fe* de importantă, dar cu o posibilitate crescută de identificare (şi deci, de luare a măsurilor, cuvenite de izolare şi tratament) sînt acuzaţiile paranoicului. Tendinţa lui spre acuzare este bazată pe raţionamente patologice, logică falsă, interpretări. El îşi urmăreşte scopul cu o perseverenţă ieşită din comun, . uneori pornind să-şi facă singur „dreptate". în cazul schizofrenului, inversiunea sa afectivă stă cel . mai adesea la baza acuzaţiilor pe care acesta le aduce părinţilor, familiei, uneori terapeutului. Adesea motivaţia subiectului este absurdă sau chiar lipseşte, acuzaţiile repetîndu-se mecanic şi incoerent în discurs. Acuzaţii cu caracter şi mai nebulos aduc pacienţii cu deliruri de persecuţie pentru suferinţele imaginare pe care le au j) ei îi acuză imprecis pe ceilalţi, sau acuză toată lumea. Este posibilă trecerea de la acuzare la acte autojustiţiare. Psihozele de involuţie sînt însoţite frecvent de acuzaţii la adresa familiei, moştenitorilor, vecinilor, acuzaţii slab sistematizate şi cu o tematică flotantă, în care transpare însă „persecuţia sistematică ta care bătrînul este supus". Aceste acuzaţii par legitime din poziţia celui pentru care a (mai) avea ceva în lume înseamnă a (mai) fi încă în lume, deposedarea de lume devenind desfiinţare în sensul cel mai strict. în demenţă, acuzarea se sprijină pe slăbirea raţionamentului şi a simţului critic, acuzaţiile devenind incoerente. 226. ACVAFOBIE(F) (cf. lat. aque „apă" j gr. phobos „frică") — sin. HIDROFOBIE(F) • Termen introdus în semiologia psihiatrică la finele secolului al XlX-lea, odată cu alte fobii ; ca simptom este cunoscut încă dîn antichitatej legat însă nu de tulburările psihice ci de rabiei în accepţiunea actuală, delimitează frica nemotivată, exagerată, patologică, faţă de apă. Acy.anopsie ; Adamdntacfina ; Adaptare Nu trebuie confundată cu frica de apă a copilului şi cu neutilizarea apei pentru necesităţile de igienă corporală din schizofrenie şi demenţe (care nu au la bază un mecanism fobie, ci unul de neglijare, de abandonare, a propriei persoane). Acvafobia se întîlneşte în nevroze şi în dizarmonii ale personalităţii, neavînd o semnificaţie patologică deosebită atîta timp cit este unică şi de intensitate redusă. 227. ACYANOPSIE ACIANOPSIE (cf. gr. o- l kyonos „albastru" opsis „vedere") «Tip de cecitate cromatică, rar întîlnită, care vizează culoarea albastră element util unor diagnostice diferenţiale. 228. ADAMANNAIDIS - BEH£ET(S) sindrom —sin. AFTOZĂ BEHţET; Gl LBERT-BEHţET(s) sindrom *; MAREA AFTOZĂ TOURAINS i CCULO-BUCO-GENITAL(S) sindrom ; TRIPLU SINDROM BEHţET S-^1'BEH<;EHS) sindrom. 229. ADAMANTADINA • Amină triciclică cu dublă acţiune antiparkinsoniană şi antivirală. Efectul antiparkinsonian se realizează atît asupra afecţiunii în sine, cit şi asupra sindromului parkinsonian de origine medicamentoasă (determinat de neuroleptice). Efectele favorabile asupra rigidităţii parkinsoniene şi asupra dispoziţiei subiectului par a fi datorate eliberării dopaminei din terminaţiile dopami-nergice, în special la nivel nigrostriatal. Efectul terapeutic se instalează în cîteva zile, după care intensitatea acţiunii scade, ceea ce justifică administrarea pe durată scurtă, de 2—3 săptămîni, alternativ cu terapia tradiţională. Se absoarbe pe cale digestivă şi este eliminată ca atare urinar, alterarea funcţiei renale deter-minînd acumularea substanţei în organism. Comparativ cu levo-dopa beneficiul terapeutic este mai slab, dar toleranţa este mai bună, iar efectele secundare sînt mai reduse, pasagere şi întotdeauna reversibile. Eventualele reacţii adverse sînt favorizate de asocierea cu agenţi anticolinergici, cu levo-dopa, şi de administrarea la persoane cu antecedente psihiatrice. Efectele secundare sînt reprezentate de excitaţie, iraseibiIitate, insomnii, incapacitate de concentrare, atonie, convulsii, tulburări de vorbire, de vedere, digestive, retenţie urinară, apariţia la nivelul extremităţilor a aspectului de „livido reticularis" prin efectul vasoconstrictor al catecolaminelor. eliberate y retenţia hidrică poate determina edeme periferice, insuficienţă cardiacă. Dozele mari sau prezenţa condiţiilor favorizante expuse mai sus generează stări de agitaţie psihomotorie, halucinaţii, stări confunzo-onirice. Este contraindicată sau va fi administrată în doze mici la subiecţi cu stări confuzive sau halucinatorii la epileptici (putînd agrava simptomatologia), în ateroscleroză, afecţiuni hepatice, cardiace sau renale, în sarcină şi în timpul alăptării. Nu este indicat a fi utilizată în ambulator la persoanele ale căror profesiuni necesită coordonare psihomotorie, atenţie concentrată^ precizie. Nu se asociază cu excitante ale sistemului nervos central, anorexigene, simpa-tominrietice.. Doze mici se pot asocia cu levo-dopa la persoanele ce tolerează greu această substanţă, precum şi cu antiparkinsoniene,. anticolinergice. în cursul tratamentului, este interzis consumul de alcool. 230. ADAMISM • Formă rară de exhibiţionism masculin, constînd în apariţia bruscă a individului, complet dezbrăcat, într-o adunare feminină numeroasă, manifestare avînd caracter demonstrativ, infantil. Unii autori au-, apropiat în mod nejustificat triolismul (plăcerea de a avea contact sexual în faţa mai multor persoane) de această perversiune. O formă rleativ benignă de adamism este pătrunderea subiecţilor nudişti în solariile rezervate femeilor. 231. ADANTOLW Brazilia - DCI Isotipen-dil • Derivat fenotiazinîc de tip 10-(2-dimetil-aminopropi!)-10H-pirido/3,2-b//1,4/benzotiazi-nă, cu acţiune dublă : neuroleptic-sedativă şl antihistaminică — ambele valenţe moderate şi cu efecte secundare minime, ceea ce conferă produsului o gamă largă de utilizare. 232. ADAPIN(M) S.U.A. - DCI Doxepinâ » Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzoxe- pinic —■» DOXEPINAW România. 233. ADAPTARE (cf. lat. adaptare) • Deşp caracterizează întreaga materie vie şi defineşte una dintre trăsăturile fundamentale ale acesteia, aceea de a se adapta morfologic şi funcţional la caracteristicile mediului filo- şi ontoge-netic, adaptarea este una dintre laturile cele mai specifice ale personalităţii umane. Ea însumează ansamblul reacţiilor prin care ur> individ îşi ajustează structura sau comportamentul, pentru a putea „răspunde armonios condiţiilor unui mediu determinat sau a unor Adaptare : mecanisme Ada/69 experienţe noi“ (SUTTER). Procesul de adaptare, este în cazul fiinţei umane, biunivoc, avînd şi o funcţie de transformare şi adecvare a mediului aflat în dinamică, în raport cu necesităţile şi posibilităţile individului. Adaptarea umană nu este deci pasivă* ci dinamică si creatoare. Complexitatea antropcsferei, necesită un permanent efort realizat prin procesele adaptative de integrare şi reglare, care fac posibilă utilizarea optimă a rezervelor funcţionale, precum şi refacerea acestora în perioadele în care solicitarea încetează. In acest fel este menţinută homeostazia organismului, precum şi fiabilitatea în funcţionare, în 1907, H. SELYE introduce termenul de sindrom de adaptare în patologia generală, definindu-l ca un ansamblu de reacţii prin care organismul răspunde la o acţiune agresivă — stress. Termenul a fost preluat şi de psihiatrie, care a dezvoltat, în c®ntext, o adevărată patologie legată atît de adaptare, cît şi de stress ; deşi aceasta nu mai este în legătură directă cu concepţia iniţială, urmează, în linii mari, etapele de desfăşurare ale procesului de adaptare. CAMPBELL arată că „diversele căi pe care individul le urmează cu întregul său echipament, cu echilibrul şi dificultăţile sale interioare, cu experienţa din trecut şi cU cea din prezent pentru a se adapta Ia viaţa pe care este chemat să o trăiască" reprezintă domeniul de studiu al psihiatriei şi al psihiatrului. Pentru aceasta, tulburările de adaptare ale persoanei la „situaţia totală" rămîn problema fundamentală, alături de funcţiile prin care acestea se realizează. A. MEYER va defini boala mintală ca o adaptare greşită, insuficientă sau inadecvată. Psihanaliza va susţine acest punct de vedere, considerînd inadecvate acele mecanisme de adaptare care generează boala psihică. Regresiunea ar fi una dintre aceste inadecvări adaptative, subiectul renunţînd la adaptare la nivelul de solicitare cerut, pentru a coborî către unul mult mai redus. J. STAROBINSKI descrie procesul de in-adaptare în următoarea secvenţialitate : Urmărind patologia psihiatrică, se pot nota tulburările de adaptare ca fir al Ariadnei în întreaga nosologie psihogenă. Astfel, în reacţii, între răspuns şi stimul nu există nici o adecvare, primul fiind mult mai intens decît ar trebui să fie în mod normal sau inadecvat. Acelaşi lucru este valabil şi pentru dezvoltări, în care acest proces se amplifică atit vertical (în dimensiunea temporală), cît şi longitudinal, ca intensitate şi nespecificitate. Nevrozele reprezintă o slabă capacitate adaptativă la lume şi la problemele personale. fOCf^ f/'0i//77Crf/z) *► / /yOc/zi/Zc/ ) e/7€/0O£v?C? —I Æk&eZ/s //y) (/V'océj/oo~ Zû/ûo/c - ZOCZOyOZ/l/) 70/Ada Adaptare mintală ; Adaptare senzorială resimţite dureros de subiectul care rămîne în restul timpului „în afara jocului". După ENĂCHESCU, nevrozele ar apărea ca un conflict între acţiunea practică şi rezultatele acesteia. în procesele organice şi în endogenii nu se mai poate vorbi despre adaptare, ca mecanism fundamental declanşator sau patoplastic. Exagerările în acest sens au fost sancţionate cu respingerea de către majoritatea psihiatrilor (vezi în acest sens exagerările reacţioniste ale psihiatriei americane din deceniile 4—6, ca şi antipsihiatria). Dezadaptarea este aici un efect, şi nu o cauză a bolii. 234. ADAPTARE MINTALĂ • Termen din psihologia piagetiană, semnificînd o echilibrare a schemelor asimilative, prin acomodarea continuă la datele noi. Autorul susţine superioritatea adaptării cognitive faţă de orice alt tip de adaptare, deoarece nu este grevată de încercare şi eroare, ca adaptarea organică, şi-şi construieşte un „mediu" infinit mai întins şi mai stabil, instrumentat operaţional. Experienţa şi raţiunea sînt astfel situate într-un raport de interdependenţă indestructibil. O altă caracteristică remarcabilă a adaptării mintale este capacitatea ei de modelare, care reprezintă o extindere a acomodării chiar pe terenul aleatorului. Autorul afirmă că avansul funcţiilor cognitive, faţă de echilibrul aproximativ pe care organismul îl realizează, este lucrul cel mai surprinzător şi mai semnificativ. Punctul de vedere al lui J. P1AGET (1967) este interesant nu numai ca o posibilitate de modelare analogică a unor procese deosebit de complexe, ci şi ca o perspectivă antropologică optimistă, care subliniază superioritatea adaptării filogenetice. Privite ca o prelungire a reglărilor organice, funcţiile cognitive se constituie în această viziune ca un „organ diferenţial1' al adaptării la mediul exterior. 235. ADAPTARE SENZORIALĂ • Termen folosit în psihofiziologia senzorială pentru a desemna proprietatea receptorilor de a răspunde din ce în ce mai slab la stimulii repetaţi, de intensitate constantă. In neurofiziologie,' în accepţiunea dată de ADRIAN, prin adaptare se înţelege reducerea asimptotică a ritmului impulsurilor, nervoase iniţiale de la nivelul unui neuron senzitiv, ca rezultat al administrării unei stimulări constante a receptorului corespunzător. în funcţie de variaţiile nivelului de excitabili-tate-sensibilitate, se descriu : • adaptarea senzorială negativă (analizatori cu sensibilitate scăzută -f- stimuli puternici) g • adaptarea senzorială pozitivă (analizatori cu sensibilitate crescută + stimuli slabi) . Mecanismele de reglare implicate sînt peri* ferice (care ţin de receptori) şi centrale (care modelează adaptarea senzorială, prin facilitare sau frînare, în funcţie de valoarea de semnalizare). Dintre toţi receptorii, analizatorul vizual posedă cel mai larg registru adaptativ (proprioceptorii sînt greu adaptabili, iar cei cutanaţi şi olfactivi — uşor adaptabili), cu capacităţi de adaptare la lumină şi întuneric, la distanţă şi apropiere — posibilităţi care sînt utilizate în practica neurologică pentru testarea integrităţii unor structuri cerebrale. în psihiatrie, modificările adaptării senzoriale însoţesc majoritatea tulburărilor psihice, fiind adesea fundalul pe care se desfăşoară restul tabloului simptomatologie. Adaptarea senzorială este, în unele afecţiuni, şi un semn clinic valoros. Astfel, în nevroze, „slăbiciunea iritabilă** se manifestă şi prin scăderea pragurilor senzoriale, în special a celui auditiv, ca şi printr-o creştere a sensibilităţii interne (viscerale). Aceste modificări sînt acuzate cu insistenţă de subiect, fiind uneori nucleul simptomatic al întregii patologii. Adaptare senzoriala ; Adaptare socială Ada/71 - în dizarmoniile personalităţii, adaptarea seniorială a psihastenicului şi astenicului suferă ir.odificări puţind culmina cu fenomene de desomatizare şi derealizare. în intoxicaţii, dezadaptarea senzorială eşte legată de natura toxicului şi de gradul de dependenţă. Astfel , în intoxicaţia cu .ps'ihodislep-tiee, informaţia senzorială se desemnîfică.eon-trbl u I şT; ordonarea se1 red ut Ta maxi m u m în favoare# perceptualizării, pragurile1 °senzoriale sînt reduse semriifio&tîV; stimuli^subliminali piitînd dedaiişa o avalanşă de senzaţii.'Simultaneitatea manifestări Tor de mâi Sus tu cete 'care se- realizează uneori în condiţiile izolării senzoriale Iasă să se întrevadă mecanismele -acestor tipuri de dezadaptare senzorială. Stările confuzionale provoacă dezadaptare senzorială nu numai prin marile tulburări neu-rovegetative 'de care sînt însoţite, ci şi prin Scăderea gradului de vigilitate, care duce la o creştere a pragurilor senzoriale, însoţită uneori de apariţia unei productivităţi senzoriale pfafazite. Tot pe fondul tulburărilor nivelului rfje conştiinţă hipnagogic şi hipnapcmpic se pot pjrcduce modificări de adaptare senzorială, .în;sensul creşte ii pragurilor de senzorialitate, cu apariţia unei producţii halucinatcrii. .' Stările afective provoacă nu numai modificări ale nivelurilor pragurilor senzoriale, ci şi modificări calitative ale senzaţiilor, în sensul perceperii cu preponderenţă a acelor aspecte care sînt congruente cu sensul timi'ei.. în schizofrenii, adaptarea senzorială suferă aceleaşi distorsiuni ca şi întreaga viaţă psihică. Patologia organică asociază tulburările degenerative de la nivelul analizatorilor cu des-tructurări la nivel central, creînd* o patologie de interferenţă, în care dezadaptarea senzorială nu mai este doar o consecinţă a tulburărilor mintale, ci devine agentul cauzal al acestora. Dezadaptarea senzorială capătă note specifice, fiind afectaţi cu precădere analizatorii olfactivi şi tactili (referitor la ultimii, mai ales cei din zonele ercgene). Sîntem de acord cu opinia acelor autori care susţin că nota specifică a patologiei de involuţie este dată, de fapt, de lenta dezaferentare senzorială, care-l dezadaptează pe subiect din sistemul realităţii. 236. ADAPTARE SOCIALĂ • Deşi defi-nită cu dificultate şi oarecare imprecizie, adaptarea socială a reprezentat dintotdeauna un criteriu de definire a sănătăţii mintale. în termeni generali, se poate spune că adaptarea ccială reprezintă un prcc'us al acumulării şi condensării 'în timp a reacţiilor de interdicţie interperscnală, un proces de integrare activă a persoanei în micro- şi macrocolectivî-tatea în care trăieşte. Ea este în strînsă legătură cu conceptul de sociabilitate. Capacitatea individului de a realiza raporturi pozitive cu ceilalţi (inclusiv cele de convenienţă) reprezintă capacitatea de acomodare a acestuia la un mediu dat. Desfăşurată în raport cu perioadele existente, adaptarea socială are; note specifice în funcţie de vîrstă, indivfdul integrîn boala • Endocrinopatie datorată glandelor cortico-suprarenale, descrisă pentru prima dată de medicul englez T HO MAS ADDISON (1793-1860). Este mai frecventă la adulţii tineri sau de vîrstă medie, cu predominenţa sexului masculin. Insuficienţa se datoreşte atrofiei primare sau secundare a glandelor suprarenale, în urma unor afecţiuni (de exemplu, tuberculoza), rezultînd o producţie scăzută de steroizi (cortizol, aldosteron, androgeni) şi avînd ca efecte pierderea de sodiu, retenţia de potasiu, deshidratarea ex-tracelulară şi glicemia scăzută. Din punct de vedere clinic, simptomele debutează lent, progresiv, cu astenie, inapetenţă, scădere în greutate, hiperpigmentarea suprafeţelor expuse (mai ales la cutele de flexiune şi în jurul unghiilor), scăderea libidoului cu impotenţă la bărbaţi, amenoree la femei, rezistenţă diminuată la stress, sensibilitate crescută la infecţii, hipotensiune arterială, frecvente sincope, fenomene de hipoglicemie, predispoziţie la convulsii — EEG cu anomalii frecvente (unde lente de amplitudine crescută, difuz înregistrate). De notat criza addisoniană care reprezintă o exacerbare a simptomatologiei mai sus menţionate, apărută spontan sau secundar unor infecţii, expunerii la temperaturi scăzute sau datorată administrării de droguri (morfină, agenţi anestezici). Se manifestă prin febră; vomă, dureri epigastrice, colaps, deshidratare. Din punct de vedere psihic, este de remarcat directa proporţionalitate între gravitatea tulburărilor endocrine şi a tulburărilor psihice, care, în cadrul crizelor addisoniene, merg de la sindroame nevrotiforme pînă la tulburări acute de conştiinţă (psihosindrom organic acut). Sindromul nevrotiform din cursul bolii Addison, manifestat prin astenie, fatigabilitate, iniţiativă diminuată, bradipsihie (hipoprosexie, hipomnezie, diminuarea fluxului ideativ cu un conţinut tematic sărac şi monoton), trebuie diferenţiat de : neurastenie, sindroame astenice din cadrul altor boli somatice şi de unele forme de debut ale unui proces schizofrenic (sugerat de aspectul de indiferenţă, anergie mintală si sărăcirea gîndirii) — EN-GEL (1941), CLEGHORN (1957). Au fost descrise tulburări de afectivitate şi comportament manifestate prin opoziţionism, iritabilitate, iras-cibilitate, depresie, instabilitate sau apatie — DRAKE (1957), MERY (1960), precum şi tulburări psihotiforme : sindroame paranoide acute şi cronice, stări halucinatorii, psihoze schizofreniforme - CLEGHORN (1951). De asemenea, trebuie amintit şi aspectul de tulburare acută de conştiinţă, apărut în cadrul crizelor addisoniene : debut prin stare de iritabilitate crescută, angoasă, coşmaruri, iar în perioada de stare se realizează tabloul stu-porului addisonian — bolnav imobilizat, confuz, uneori cu crize convulsive, stare de colaps, deshidratare, insuficienţă circulatorie periferică. MICHAEL şi GIBBONS (1963) au descris, la 3/4 din subiecţii observaţi, structuri de tip psihopatoid (în decursul evoluţiei insidioase şi lent progresive a bolii), cu sărăcirea gîndirii şi afectarea memoriei recente. în sfîrşit, s-a constatat că administrarea de cortizon poate declanşa în primele zile ale tratamentului manifestări psihice pînă la intensitate psihotică (mai frecvent de aspect maniacal), care se remit spontan. Diagnosticul diferenţial, din punct de vedere somatic, se face cu insuficienţa hipofizară, pelagra, hemocromatoza, TBC pulmonar, iar din punct de vedere psihiatric, cu neurastenia, schizofrenia, demenţa incipientă. Prognosticul afecţiunii este bun datorită posibilităţii administrării terapiei cortizonice de înlocuire. 240. ADECVAT (cf. lat. adaequatus „adus la egalitate") • Operaţie prin care se stabileşte un raport de concordanţă (corespondenţă) între actele cognitive şi realitatea pe care acestea o reflectă $ eliminarea deformărilor subiective prin articularea unor cunoştinţe Adeiagie; Adelomoriâx//?S £ySrfrz>fcy>) JCCST£'//<5‘ C0/'/ÂCos2/ faS&SyirSTp/) Acţiunile hormonilor adenohîpofizari şi controlul hipotalamic al secreţiei hipofizare. nici una dintre funcţiile psihice nu rămîne neinfluenţată de hormoni), ea este confirmată pînă în prezent de o experienţă clinică bogată, în care factorul endocrin trebuie căutat şi interpretat în interacţiunea dintre hormoni şi ceilalţi factori. Astfel, modificările e în cazul hipsrfuncţiei de STH se produce 1 — acromegaîie la adult, concomitent cu depresie reactivă la dismorfismredacţii paranoide, apatie, hipodinamie | — gigantism la copil, concomitent cu imaturitate psihoemoţională, astenie, tulburări de tip obsesionaj. Adenozinfosloţi; AdepressW ; AdeprimW ; Adevăr Ade/75 în legătură cu prolactina, există interesante cercetări experimentale (LEBLOND, NEL-SON), care au urmărit efectele hipofizectcmiei asupra condiţionării comportamentului matern. Astfel, la şoarecii de laborator acesta nu dispare, cum se întîmplă la alte specii, de exemplu la pisici (POSTELNICII), demonstrînd var labilitatea rolului pe care factorii hormonali îl joacă în determinismul instinctelor, respectiv al sentimentului matern. JA7. ADENOZINFQŞFAŢI • Nucleotide care, prin structura lor .chimică, sînt săruri ale acizilor adenozinfcsfcrici, formate din adenină, pentoză si acid fosfor ic. Se cunosc: adenozin-înonofpsfaţii (AMP), adenczincifcsfaţii (ADP) şi adenczintrifcsfaţii (ATP). Aceşti compuşi, mai ales ATP, au un rol deosebit de important în procesele energetice celulare, reprezentînd o formă de depozit a energiei eliberate prin catabolizarea glucidelor, lipidelor şi proteinelor. în ATP, energia este înmagazinată sub formă de legături chimice particulare, numite, legături macrcergice. Ruperea acestor legături, sub acţiunea unor enzime specifice, pune rapid la dispoziţia celulei o cantitate mare de energie, care este utilizată sub formă de energie mecanică (contracţie musculară), energie electrică (transmitere neuronală), energie calorică, energie necesară sintezelor celulare, dezvoltării şi integrării structurilor celulare. Activitatea nervoasă, ca proces vital, presupune schimburi ionice la nivel membrana!, care nu se pot desfăşura în lipsa acumulatorului energetic — ATP. De asemenea, au fost formulate presupuneri privir.d efectul deprescr al ader.czinfcsfaţilcr în activitatea spontană şi evocată a r.eurcnilcr cerebrali, în diverse teritorii — cortex, măduvă, trunchi cerebral, hipocamp, corpi striaţi (POPOVICIU). Acţiunea deprescare a aderczinei pare a sugera intervenţia acesteia în determinismul stării de semn, ca şi interferenţe farmacologice cu ur.ele substarţe antidepresive. ^ 248. ADEPRESS(M) Japcnia - DCI /mîtnp-tllinâ • Antidepresiv. timcleptic, derivat di- benzocicloheptanic AMITRIPTILINA(M> România. 249. ADEPRESSINA(MC) Italia • Prcdus terapeutic care ccnţir.e trei produşi farmaceutici tipizaţi, cu acţiune diferită, dar care se complementează; • IMIPRAMINÂ(M) — timoleptic, derivat dibenzccicloheptanic \ • DEANOL GLUTAMAT(W) - psihosti-mulent, derivat feniletilaminic \ • PIRIDOXINA(M) - vitamina Bc, trofic al celulei nervoase. Are acţiune antidepresivă şi psihostimulentă. 250. ADEPRIL(M) Italia • Antidepresiv timoleptic ^ AM1TRIPTILINA - România. 251. ADEPRIM(M) Belgia - DCI Quinupra-mina • Antidepresiv timoleptic, derivat di-benzazepinic de tip 10,11-dihidrc-5-(3-quinu-clidini!)-5H-dibenz/b,f/azepină, cu acţiune antidepresivă moderată, cu valenţe anxiolitic-sedative. Nu se asociază cu IMAO. 252. ADEPSIQUE(MC) Mexic • Prcdus terapeutic care conţine trei medicamente tipizate, a căror acţiune se ccmplementează: • A MITRIPTI LINA(W> — timoleptic, derivat dibenzocicloheptanic \ • DIAZEPAM(M) — tranchilizant, derivat dibenzcdiazepinic \ • PERFENAZINA(W> - neurcleptic se-dativ, derivat fenotiazinic. Are acţiune antidepresivă, sedativ-anxiolitică. 253. ADEVĂR (cf. lat. cd-? de-f verim „adevăr") • în opoziţie cu FALSUL, desemnează concordanţa (corespondenţa) între cunoştinţă şi realitate, între actele cognitive ale subiectului şi obiectul cunoaşterii. Ca atare, adevărul este o caracteristică a cunoştinţelor ce reflectă în med adecvat realitatea şi nu este un atribut al realităţii referenţiale. în dezvoltarea isterică a cunoaşterii s-au conturat cîteva modalităţi privilegiate de definire a criteriilor de adevăr. Cea mai veche (formulată în expresie clasică de către ARISTOTEL) este teoria adevărului înţeles ca deplină corespondenţă între judecăţi şi obiectele din realitate la care se referă. Acest criteriu a fost întotdeauna subînţeles sau acceptat în rn.cd explicit în sfera cunoaşterii empirice şi în ştiinţele factuale (experimentale). Reflecţia epistemologică inspirată de ştiinţele formale (logica şi matematica) adoptă 76/Ade Adevăr ; Adezivjtate drept criteriu de adevăr propriu acestui domeniu specific de cunoaştere, coerenţa — caracterul necontradictoriu al judecăţilor for-mulabile şi demonstrabile într-un sistem axiomatic. Conform acestui punct de vedere, adevărul logico-matemitic depinde exclusiv de rigoarea lăuntrică a raţionamentului, defi-nindu-se ca „acord al gîndirii cu sine însăşi*' (KANT). Luînd drept ipostază privilegiată a cunoaşterii stiintele tehnice si actionale, pragmatismul (PIERCE, JAMES, DZWEY) concepe adevărul într-o manieră instrumentalistă sau operaţională, adoptînd criteriul reuşitei practice, care investeşte cu atributul adevăr cunoştinţele ce sugerează pe plin acţionai strategii eficiente. Această pluralitate a criteriilor de adevăr angajează direct străvechea dispută filozofică privind caracterul absolut sau relativitatea adevărului. Concepţiile dogmatice susţin posibilitatea enunţării unor adevăruri definitive, sustrase oricărei problematizări, revizuiri critice sau contestaţii. în opoziţie radicală, se situează concepţiile sceptice şi cele agnostice, care — cu argumente şi accente diferenţiate — atestă relativitatea de neînlăturat a cunoaşterii, respingînd valabilitatea oricărei tentative de acces la adevăruri absolute. Astfel înţeleasă, relativitatea cunoştinţelor nu exclude totuşi unele elemente de adevăr absolut, inerente oricărui adevăr relativ, datorită conţinutului obiectiv al cunoştinţelor. Din această perspectivă, materialismul dialectic exprimă pluralitatea criteriilor de verificare a adevărului, prin caracterul diferenţiat şi specific al cunoaşterii în cadrul marilor încrengături ale ştiinţei, insistînd totuşi asupra priorităţii epistemologice ce revine ideii ade-văr-corespondenţă. Problemi adevărului îmbracă în psihiatrie aspecte dintre cele mai diferite, pornind de la considerarea bolii psihice ca o falsificare a realităţii, cu plasarea subiectului într-o lume neadevărată, ajungînd pînă la dichotomia irezolvabilă, după unii autori, confabulaţie-minciună. Bolnavul halucinant îşi va considera producţia senzorială adevărată, atribuindu-i ca-pacitătea de a-i oferi informaţii despre lume. Deşi această ipostază esté evident falsă, au existat autori şi păreri asupra inexistenţei halucinaţiilor ca fenomen patologic şi de acreditare à lor ca o altă modalitate de percepere a ,-realului.» Mitomania, denaturare evidentă a traseului existenţial al individului, deşi în termeni absoluţi este complet diferită de adevăr,, nu poate fi asimilată decît în plan general minciunii, datorită caracterului ei impulsiv, lipsit de. un scop sesizabil (altul decît o eventuală punere în valoare a subiectului). Mitomanul funcţionează conform unui adevăr propriu, cameleonic şi circumstanţial, care însă diferă, în esenţă, de minciună. Paranoicul îşi creează şi el un adevăr propriu, sistematizat şi rezistent la proba realităţii, pe care fie nu o acceptă, fie o denaturează, remodelînd fiecare parametru prin interpretare. Aparent luptător pentru adevărul propriu, el va evita (ca şi mitomanul) situaţiile decisive, de confruntare, a sistemului său cu acela al celorlalţi, faţă de care oricum nutreşte un dispreţ mai mult sau mai puţin ascuns. El trăieşte într-o lume de postulate, aTcăror singur garant se erijează ca deţinător unic al adevărului. 254. ADEZIVJTATE (cf. fr. adhésivité) • Particularitate de comportament a bolnavilor, epileptici (modul de manifestare a relaţiei lor cu anturajul, tenacitatea cu care- caută să-şi impună punctul de vedere sau să-şi revendice anumite drepturi), asociată cu lentoarea şi vîscozitatea lor cognitiv-afecti vă. F. M1N-KOVSKA în '1923, care a studiat arborele genealogic al unei familii de epileptici pe şase generaţii, pornind de la un strămoş epileptic, condiţionează constituţia epileptoidă de caractere bipolare : stare de aglutinare, pe de o parte, şi explozivitate, crize convulsive, pe de altă parte. Autorii moderni consideră vechiul concept al personalităţii epileptice, un artefact datorat observaţiei reduse şi selective asupra unor cazuri de subiecţi instituţionali-zaţi pe’lungi termene, atribuind modificările de personalitate urior forme de hospitalism sau considarîndu-le aspecte ale psihosindro-mului organic cronic (GOLD3TEIN, LISH-MANY). GUERRANT (1962) trece în revistă evoluţia conceptelor prin care au fost definite tulburările psihicè din epilepsie, stabilind patru perioade! pînă în 1900 — conceptul deteriorării epileptice ; între.: 1900—.1930 — conceptul personalităţii epileptice } după1930 — conceptul de normalitate g iar după 1948 — conceptul particularităţilor psihomotorii', dă-torat perfecţionării şi elaborării studiilor el'ec-trofiziologice (EEG), în 'asociere cu, manifestările -clinice.. GI BBS stabilea (1951.) legătura, dintre tablourile psihice; şi. epilepsia .:psiho-motorie. Cu toate aceste puncte -de ,vedere Adiadocokinezie ; Adicţie ; Adinamiè Adi/77 diferite, anumite particularităţi ale manifestărilor psihice din epilepsie rămîn o realitate •clinică, fiind datorate modului specific de integrare a subiectului în familie şi societate, ca efect al activităţii bioelectrice anormale, al crizelor convulsive, precum şi al medicaţiei .anticonvulsivante de lungă durata. 255. ADIADOCOKINEZIE (cf. gr. o-; dia-rdochos „succesiv"; kinesis „mişcare")• Imposibilitatea sau alterarea (diminuarea) capacităţii de a efectua mişcări alternative, succesive sau opuse într-un :ritm normal (rapid). Este *unui dintre elementele ^definitorii ale sindro-ţnului cerebelo-kinetic. De obicei, se. pune •în evidenţă în clinică, prin două probe clasice : iproba marionetelor şi cea a flexiei şi a extensiei degetelor în pumn. 256. ADIAFORIE (cf. gr. o-; diaphora „diferenţă, diversitate") • Termen utilizat pentru a desemna apatia, indiferenţa, nepăsarea, pasivitatea, insensibilitatea, lipsa de interes, tfntîlnită în depresii majore, reacţii, schizofrenie, demenţe ; poate apărea cu o intensitate moderată şi în astenie, epuizare, dar şi ca «lement de simulaţie. 257. ADICŢIE (cf. lat. addictus „înrobit" Jengl. addict „a se deda unui viciu") o Dependenţa compulsivă la un drog, cu tendinţa creşterii progresive a dozelor, a cărei origine 'psihologică se află într-o structură dizarmonîcă a personalităţii. Dependenţa fizică Ta drogul -respectiv este o consecinţă evolutivă obligatorie a dependenţei adictive, de unde apariţia •sindromului de abstinenţă la întreruperea administrării acestuia —4 ALCOOLISM, DEPENDENŢĂ, TOXICOMÂNIE. ' 258. ADICŢIE CICLICĂ sindrom • Sin,-drom întîlnit mai frecvent la femei, constînd ăn apariţia ciclică a unor episoade depresive, ^caracterizate prin idei depresive şi consum în «exces.de băuturi alcoolice şi alimente. între .accesele depresive, comportamentul este no-r.-mal., uneori chiar ascetic. Explicaţia psihanc# liti.că oferită de WULFF’, care a descris acest •sindrom, ar fi un conflict preoedipian, cu ură inconştientă împotriva mamei şi, în general, împotriva feminităţii. Şş jntîlne-şte ca-sindrom de intensitate nevrotică, dar apare -şi. în cadrul schizofreniei. 259. ADICŢIE POUCHIRU RGICALĂ « Desemnează comportamentul unor subiecţi care solicită, nemotivat obiectiv (şi, din păcate, uneori reuşesc sa convingă), num'eroase intervenţii chirurgicale ; se întîlneşte în dezvoltările hipoco.ndriace de intensitate psihotică (—► PARANOIA SCHI PKOWENSKI) şi în patologia de tip isteric (—> MÜNCHHAUSEN(S> •— sindrom). 260. ADIFUG E°rc) Elveţia • Produs " terapeutic care conţine două medicamente tipizate, cu acţiune diferită, dar care se complementează. Este compus din : o AMFETAMINA01) —nooanaleptic, derivat feniletilaminic ,■ • ATROPINA01) — parasimpaticolitic. Are acţiune psihostimulentă, paraşimpaticol.î-tică. 261. ADINAMIE (cf. gr. a- Jdynamiû „forţă") • Scădere accentuată a forţei musculare, ce apare în perioada de stare sau convalescenţă a unor boli organice. Termenul se foloseşte de cele mai multe ori, în literatura psihiatrică, ca sinonim al ASTENIEI —apărînd ca simptom în multe afecţiuni psihice şi somatice. 262. ADINAMIE EPISODICĂ EREDITARĂ - sin. GAMSTROP-INGRID(B) boală ^ PARALIZIE PERIODICĂ FAMILIALA. 263. ADlPAN(M) .Elveţia — DCI Amfepra-monă 9 Psihostimulent anorexigen,.derivat fe-niletilaminat -* AMFEPRAMONE(DCI). 264. ADlPEX(M) S.U.A. e Psihostimulent anorexigen ADEGADINA(M). 265. AD|PP(M) S.U.A. - DCI F.endime-trazină • Psihostimulent anorexigen . d^ tip (T-)-3,4-dimetil-2-fenilmorfolină, cu efecte sim-paticomimetrce reduse, indicat în astenie, p.resenilitate., sevraj, toxicomanie, obezitate secundară curei NL, tulburări de' dinamică sexuală } contraindicat în stările de .excitaţie psihomoto.rie, anxietate, sarcină, comiţialitate* 266. ADIPOMINW Elveţia - DCI Fen- fluramina 9 Psihostimulent cu valenţe anorexigène, derivat feniletifaminaf, arnfnă-simpa-ticomimetică de tip N-etil-metil-m-(trifluoro- 78/Adi Aaipozo-genital^ ; Adipsie ; Adjuvantă - terapie metjl) fenetilamină g există pericolul dependentei. 267. ADIPOSETTEtsh*1) R.F.G. - DCI Cc-tina • Psihcstimulent -cu valenţe anorexigene, derivat feniletilaminat de tip (-f)-norpseudc-fedrine, indicat în astenie, preinvoluţie, se-vraj, obezitate secundară curei NL. Nu se asociază cu IMAO. 268. ADIPOZĂ DUREROASĂ (cf. lat. adeps „grăsime" £ fr. cdipose) — sin. ANDERS(B) boală ^ DERCUN(B) boală. 269. ADIPOZO-GENITAL(S) sindrom -sin. BABINSKI-FROHLICH(S) sindrom? Hl-POFIZOTALAMIC(s) sindrom? LANGER(SJ sindrcmg LAUNOIS-CLERT(s) sindrom • Dis-funcţie diencefalo-hipofizară, caracterizată clinic prin obezitate cu adipozitatea dispusă după c topografie ginoidă (real i z? nd la bărbaţi „habitus ginoid"), infantilism genital, polifagie, pclidipsie. Hipogonadismul se manifestă prin regresiunea caracterelor sexuale secundare, amencree, dispariţia Iibidoului şi impotenţă sexuală. în etiologie sînt incriminate tumori hipofizare şi leziuni inflamatorii hipotalamice. Manifestările psihice care însoţesc sindromul sînt : astenie, fatigabilitate, somnolenţă, dificultate în luarea deciziilor, scăderea iniţiativei, indiferentism afectiv. Pot apărea stări depresive şi schizofreniforme. 270. ADIPSIE (cf. gr. o-g dipsa „sete") • Lipsa senzaţiei de sete. Poate fi întîlnită în depresii majore, stări confuzionale, demenţe g fenomenul necesită a fi cunoscut datorită dezechilibrului hidric pe care-l provoacă, care poate complica tabloul clinic. 271. ADIPYN(M) Elveţia • Psihostimuient anorexigen, derivat feniletilaminat —> AMFE-PRAMONE(DCI). 272. ADISTOP C(MC) Elveţia • Produs terapeutic care conţine două medicamente tipizate, care se complementează. Este compus din l • CATHINAW — nooanaleptic, derivat feniletilaminic g • CAFEINAW — stimulent psihomotoi% Are acţiune stimulent-psihomotorie. 273. ADJECTIVE— în psihologie şi psihopatologie (cf. lat. adjectivam „care se adaugă")# Defineşte o serie de atribute de ordin cantitativ şi calitativ ale subiectului examinat. ALLPCRT a încercat o ordonare a acestor calificative cu ajutorul analizei factoriale. Aceasta permite „condensind vocabularul", relevarea „trasaturilor de suprafaţa" şi a „trasaturilor de baza" ale personalităţii. Psihiatrul practică în semiologie, cit şi în „demersul diagnosticului", o adevărată psihopatologie de adjective, dar pentru necesitatea unui limbaj comun s-au adoptat clasificări care înlocuiesc atitudinea descriptivă. Axele şi elementele definitorii, simptomele ce compun sindroamele, nu sînt decît adjective — termen ce poate ar trebui revizuit. 274. ADJUVANTĂ — terapîe (cf. lat. ad-'juvcns „care ajută") • Termen utilizat în terapie, unde desemnează un medicament (secundar) care se asociază unui alt medicament (principal), pentru a-i creşte eficacitatea, prin facilitarea absorbţiei, prin creşterea propriu-zisă a activităţii sau prin combaterea efectelor secundare. Prezenţa nedorită a efectelor secundare în timpul administrării unui medicament poate fi contracarată prin : reducerea dozei, întreruperea prescrierii medicamentului, înlocuirea acestuia sau administrarea unor medicamente adjuvante. Tranchilizantele minore (diazepam, clordiazepoxid) sînt folosite în schizofrenie pentru combaterea akatisieî şi tasikineziei generate de administrarea neuro-lepticelor l doze mici de ortotimizante tri-ciclice (imipramină, amitriptilină) se indică şl ele, alături de un NL sedativ, în sindroameJe depresive şi extrapiramidale, în stările de remisiune şi defect apato-abulic din cursul evoluţiei schizofreniei g psihotonele (metil-fenidat, centrofenoxina) se administrează în schizofreniile al căror tablou clinic este dominat de apatie şi apragmatism. Sînt cazuri în care clinicianul psihiatru trebuie să recurgă la folosirea unor adjuvante în sprijinul medicamentelor antiparkinsoniene, necesare înlăturării sindromului extrapiramidal consecutiv neurolepticelor. Astfel sînt indicate: anti-histaminicele (romergan), barbituricele (ami- Adier Alfred ; Admiraţie ; Admisibilitate AcfI/79 talul sodic 3%. i.v./i.m., în crizele diskinetice acute), neuroleptice bazale (levomepromazin), psihoanalepticele şi vitamina B«. 275. AD-NIL(a> Italia - DCI Levamfeta-mina • Psihostimulent, derivat feriîtetîlaminat iraseibiIitate, chiar ostilitate. în această etapă se conturează dorinţa sa de afirmare personală, creşte nevoia de cunoaştere abstractă. • Adolescenţa propriu-zisă (14 — 19 ani) este marcată de diversificarea şi precizarea aptitudinilor particulare şi a gîn-dirii abstracte, îmbogăţirea cunoştinţelor, socializarea aspiraţiilor. Adolescentul îşi stabileşte opţiunile profesionale* conturîndu-şi concepţia despre lume şi viaţă, căpătînd drepturi şi obligaţii civice prin majorat. • Adolescenţa prelungită (19 — 25 ani) este caracterizată prin cîştigarea independenţei într-o măsură mai mare de către tineri, care capătă un nou statut profesional şi social, cu responsabilităţi eres-cute. Evoluţia psihologiei adolescentului este marcată de descoperirea Eului (care, uneori, poate conduce la narcisism) şi de multiplicarea relaţiilor interpersonale. Cîteodată, modul absolutist de a privi problemele îl duce la negarea conformismului, a tradiţionalului, a autorităţii. El descoperă valorile estetice, morale şi religioase, putîndu-se orienta spre misticism* sisteme filozofice la modă, ideologii diverse* pentru care sacrificiul vieţii i se pare uneori-justificat. Afectivitatea şi instinctualitatea cunosc o perioadă de reactivare şi nuanţare prin maturizarea sexuală. Pe planul mecanismelor psihologice ar exista, după FREUD, patru posibilităţi de apărare a Eului faţă de „pierderea obiectului", în speţă de distanţarea de universul copilăriei : m transferul libidoului asupra unor substi-tuenţi parentali (rude, profesori, vedete, lideri sociali) * • transferul sentimentelor încercate faţă de imaginea parentală în contrariul lor f • retragerea în sine prin respingerea investiţiei libidinale în obiect şi orientarea sa narcisiacă ? • regresiunea în tendinţa de restabilire a relaţiei infantile. Pentru psihiatru, adolescenţa reprezintă o piatră de încercare, care îi ridică o serie de probleme cu caracter deosebit. Fiind o peri- Adolescenţă : manifestări psihopatofoŞice Aderat oadă a minimei rezistenţe, terenul reprezentat de ea este ţinta unor atacuri dintre cele mai diverse, cu atît mai mult cu cit structurile biopsihologice ale subiectului, în plină organizare, sînt mai vulnerabile. Ca şi alţi autori, considerăm că adolescenţa nu este prin ea însăşi un factor de patogeneză, ci doar unul patoplastic, care nuanţează sindroamele psihopatologice obişnuite. Cu excepţia mult discutatei anorexii mintale, nu se poate vorbi despre o patologie’ specifică adolescenţei, entităţile psihiatrice fiind aceleaşi ca pentru adult. SOULE insistă asupra faptului că recrudescenţa unor manifestări psihice în adolescenţă nu este în-tîmplătoare atunci cînd ele s-au schiţat în copilărie. De asemenea, apariţia unor simp-tome patologice în adolescenţă, chiar dacă ele se şterg pe parcurs, reprezintă un semnal de alarmă pentru adultul de mîine. Studiile întreprinse au demonstrat că, deşi patologia acestei vîrste păstrează un caracter zgomotos şi dramatic, aceasta nu face decît să confirme că trăsăturile esenţiale ale psihopatologiei adolescenţei : dizarmonie, rupere în raport cu comportamentul anterior (WIDLOCHER) şi tumult (MAZET), constituie aspectele obişnuite ale oricărei situaţii de criză. Existenţa crizei „normale" de adolescenţă, criza juvenilă (HUYER) sau „criza de originalitate juvenilă" (DEBESSE) este banală în sine, în ciuda gravităţii manifestărilor ei exterioare, dar lucrurile se complică mult prin problematica complexă a stabilirii limitelor normal-patolo-gic. Criza apare între 12—14 ani, ia fete, şi 14—16 ani, la băieţi. Ea comportă trei etape succesive : perioada revoltei ; a închiderii în sine £ a exaltării şi afirmării. Perioada revoltei se caracterizează prin refuzul subiectului de a se supune, de a se subordona oricărui ordin (chiar dacă în sine acceptă autoritatea), prin atitudinea pe care o afişează arătînd că este constrîns să procedeze aşa. Revolta cuprinde părinţii, familia, şcoala dar şi morala, politeţea — care i se par ridicole, încărcate de ipocrizie. Aderenţa adolescentului la mode extravagante nu face decît să arate „dezaprobarea şi revolta" faţă de ţinuta obişnuită, ca şi nevoia lui de identificare cu „altceva". După excentricităţile perioadei revoltei, adolescentul încearcă să-şi cunoască propriul personaj, căutînd să se autodesco-pere, analizîndu-şi sentimentele şi diseeîndu-şi comportamentele. închis în sine, autoanali-zîndu-se, el îşi pîndeşte noile reacţii, căutînd să le interpreteze. Această criză meditativă este perioada în care se perfectează evoluţia psihologică a tînărului. Deseori, această fază poate' fi însoţită de o timîe negativa şî 'de o tendinţă permahentă spre. izolare („ascetism"), în perioada de exaltare şi afirrrîare, inventarierea healizată în T etapa anterioară îi" Oferă, adolescentului o cuprinzătoare trecere; în Foto : Alfred Ko revistă a posibilităţilor de care dispune, pe care le doreşte valorificate imediat. Este vîrsta la care adolescentul, folosind principiul „totul sau nimic", se entuziasmează, ia decizii pe care caută să le pună în aplicare cu toată forţa fiinţei sale dezlănţuite, caută în religie, ştiinţă sau politică, mijlocul de a-i face pe ceilalţi să beneficieze de devotamentul lui. Odată cu înaintarea în vîrstă, trăsăturile crizei se şterg* adolescentul îmbogăţindu-şi experienţa, criteriile de comparaţie şi evaluare, acţiunea şi realul înlocuind treptat visarea şi speculaţia intelectuală. Studiul manifestărilor psihopatologice ale acestei vîrste se loveşte atît de extrema varietate a simptomatologiei, cît şi de oscilaţiile importante de intensitate, care implică riscuri evolutive şi adoptarea unei atitudini reticente sau espectative. Graniţa dintre normal şi patologic este, la adolescenţă, nesigură, o veritabilă „fata morgana", greu de fixat în etichete atotcuprinzătoare sau etaloane infailibile, datorită metamorfozărilor perpetue. în limita dintre normal şi patologic se înscriu oscilaţiile timice, reveriile, tendinţa la izolare şi introversîe sau manifestările de revoltă* fugile, agresiunile. Pe o treaptă mai gravă, vizînd o structurare anormală a personalităţii* apar refugiul în droguri şi asocierile în colectivităţi de tip „hippy", dificultăţile legate de inserţia socială ducînd la delincvenţă. Ca şi la alte vîrste, la adolescenţă sînt posibile manifestări nevrotice : isterice, fobice, obsesio-nale, conversive (tulburări digestive, circulatorii), tulburări instinctuale (bulimie, enurezis, perversiuni). Adolescenţa poate fi momentuţ 6 — Enciclopedie de psihiatrie — cd. 167 ‘82/Ado Adopţiune debutului unor afecţiuni majore (psihotice), făr£. legături directă cu fenomenele biologice specifice acesteia. Acum pot apărea la fete (legate de ciclurile menstruale) primele accese ale psihozei periodice. Bufeele delirante, destul de frecvente, pot fi accidente pasagere, altele (crize schizo-maniacale) prefigurează o posibilă schizofrenie. Adolescenţa, de altfel, *este perioada de elecţie pentru debutul schizofreniei, motiv pentru care se impune o maximă circumspecţie faţă de tulburările psi-•tiice ale acestei vîrste. 281. ADOPŢIUNE (cf. lat. adoptio „adopţiune") • Acţiunea de a înfia un copil, prin •care o familie (de obicei) sau un singur individ adult îşi asumă întreaga responsabilitate privind- creşterea şi educaţia lui. Adopţiunea implică o serie de probleme psihologice şi sociale ce pot. constitui, în. anumite 'împrejurări, un,risc potenţial, pentru apariţia de tulburări dezadaptative şi psihopatologice, atît pentru adoptat, cit şi pentru adoptant. în acest sens, majoritatea autorilor apreciază oă nu există dovezi suficiente pentru a considera copilul adoptat mai vulnerabil decît alţii (M. BLEULER, 1951). Totuşi, familiile adoptive posedă un potenţial psihogenetic -special, determinat de diferite cauze : mulţi dintre părinţii adoptivi au fost involuntar .privaţi de copilărie sau de căldura afectuoasă a unui sau ambilor părinţi (absenţi psihologic) 3 .prezenţa unei susceptibilităţi crescute faţă de Tondul genetic, antecedentele patologice şi -.sociale ale adoptatului (de cele mai multe ori .puţin cunoscut în cazul adopţiunilor extrafa-miliale) îi face pe părinţii adoptivi să reacţioneze cu o permanentă anxietate în faţa perturbaţilor comportamentale inerente diferitelor etape critice din dezvoltarea copilului, -supradimensionîndu-le, manifestînd hipercri-ticism şi hiperexigenţă. Aceşti factori diminua plasticitatea necesară adaptării la o situaţie •noul şi împiedică instaurarea unei atmosfere intrafamîliale de căldură afectivă şi serenitate, necesară unei intimităţi autentice, cît mai asemănătoare celei existente între un copil şi .părinţii naturali. Diferenţele de vîrstă dintre .copil şi părinţii adoptivi, de multe ori mari, nu fac decît să augmenteze aceste impedimente ÎNFIERE. 282. ADORAŢIE (cf. lat. adorare „a implora, a adora") O Sentiment de dragoste şi/sau prietenie pe care un subiect îl dezvoltă faţă de o fiinţă sau un obiect, imaginar sau real, implicînd o scădere a criticii faţă de acesta. Unilateral dezvoltată în delirurile mistice şi religioase, adoraţia poate lua în aceste cazuri aspectele cele mai bizare, amintind uneori de etapele dezvoltării sentimentului religios la populaţiile primitive. Mai poate fi întîlnită ca o trăire patologică în cadrul episoadelor maniacale (în care lipsa de profunzime a sentimentelor este combinată cu sau generată de absenţa criticii), în oligofrenii, ca şi în delirurile erotice (evident, în primele faze ale acestora). 283. ADORMIRE (cf. lat. addormire „a adormi") • Perioada de trecere de la starea de veghe la starea de somn, caracterizată prin-tr-o serie de fenomene care se desfăşoară pe fundalul modificărilor tonusului neurovege-tativ. în această perioadă, somnul este superificial şi poate fi însoţit de contracţii musculare bruşte, generalizate sau mai rar localizate, variaţii ale tonusului muscular, mişcări ale globilor oculari de tip REM (rapid eye mou-vement), „halucinaţii" hipnagogice (vizuale — figuri geometrice colorate, fosfene £ auditive — sunetul telefonului, bătăi în uşă sau în geam g tactile — curenţi electrici g kinestezice — senzaţia de cădere în gol), mentism şi onirism. Poate fi întîlnită uneori şi anxietatea hipnagogică, făcînd imposibilă adormirea. Insomnia de adormire se poate întîlni în situaţii variate, dar în mod clasic, se admite că ar fi o caracteristică a bolii nevrotice. 284. ADPHEN(M) S.U.A. - DCI Fendime-trazinâ • Psihostimulent anorexigen de tip (+)-3,4-dimetil-2-fenilmorfolină, cu efecte sim- paticomimetice reduse, indicat în astenie,, presenilitate, sevraj, toxicomanie, obezitate-secundară curei NL, tulburări de dinamică*, sexuală g contraindicat în stările de excitaţie psihomotorie, anxietate, sarcină, comiţialitate. 285. ADRENALINĂ (cf. lat. ad „la" g ren „rinichi") - sin. EPINEFRINĂ g SUPRARE-NINĂ • Hormon al glandei medulo-supra-renale, la nivelul căreia se eliberează în amestec cu noradrenalina, proporţia fiind de 80%. adrenalină şi 20% noradrenalină. A fost, de asemenea, identificată în terminaţiile nervoase simpatice postganglionare, aici fiind însă numai în proporţie de 20%. Face parte — din punct de vedere chimic — dintre compuşii* fenolici dehidroxilaţi, denumiţi catecolamine* Acţiunile adrenalinei se realizează prin* intermediul receptorilor a şi (3, afinitatea mai mare a adrenalinei exercitîndu-se asupra receptorilor pi, a2 şi a2. Efectele adrenalinei sînt similare cu cele produse de sistemul nervos simpatic : dilatare pupilară, favorizarea acomodării, stimularea secreţiei salivare, tahicardie şi coronaro-dila-taţie, inhibarea peristaltismului intestinal, va-sodilatăţie renală, ejaculare; orgasm, stimularea secreţiei catecolaminelor medulo-suprarenaliene. în doze terapeutice, adrenalina stimulează moderat sistemul nervos central, producînd însă şi anxietate, cefalee, insomnii, i rasei bi litate, tremor, prin acţiune directă asupra formaţiunii reticulate. Utilizarea clinică a adrenalinei se bazează pe efectele sale C#2—AW—C/£ farmacologice, substanţa fiind indicată în tratamentul reacţiilor alergice, datorită efectelor sale antihistaminice. Constituie tratamentul de elecţie în şocul anafilactic, în tratamentul urticariei, al edemului angioneurotic şi al bolii serului. Este, de asemenea, utilă în diferite afecţiuni caracterizate prin bronho-con- 84/Adr Adrenolitîce ; Adrenomimetice ; Adresabilitate -stricţie (astm bronşic, bronhopatii cronice '•obstructive etc.), *n stimularea cordului oprit, ca agent hemostatic. 286. ADRENARHĂ S-^' PUBARHA. 287. ADRENOLITICE (cf. lat. ad y ren } .gr. lysis „dizolvare") • Termenul se referă la antagoniştii sau inhibitorii efectelor adrena-linei. Efectele medicaţiei adrenergice se reali-.zează în etape succesive, la nivelul fiecărei etape existînd posibilitatea unei interferenţe ^farmacologice. Pînă în prezent au fost indicate ^următoarele modalităţi de interferenţe farmacologice (POPOVICIUŢ: • Intervenţia farmacologică la nivelul sintezei adrenergice. Un exemplu de utilizare clinică este substanţa numită alfa-metil-dopa, care se interpune în procesul. =de sinteza, determinînd formarea alfa-metil-noradrenalineiun fals neuro^ mediator. Consecinţele clinice rezultă din inhibarea simpatică la nivel central, acţiune utilizată în scop antihipertensiv, hipertensiunea arterială, în formele ei severe, fiind indicaţia majoră a alfa-metil-dopa (Aldomet, Dopegyt).-Stocarea rfeuromediatorilor adrenergici în granule de depozit din terminaţiile adrenergice poate fi afectată prin de-pleţie ireversibilă de către substanţe aparţinînd grupei alcaloizilor de rau-wolfia. Această acţiune-farmacologică se exercită şi la nivel central, ceea ce explică efectele sedative, anxiolitice şi antipsihotice de tip neuroleptic, pe care 'le realizează mai ales dozele mari de rezerpină. Sub formă de Reserpin, Hi-poserpil, Raunervil, Serpasil, derivaţii de rauwolfia sînt utilizaţi în formele moderate sau uşoare de hipertensiune arterială esenţială. Eficacitatea lor este relativ redusă, iar dozele mari prezintă riscul apariţiei unor stări depresive. Eliberarea mediatorilor adrenergici din granulele de depozit poate fi inhibată de unele substanţe neurosimpaticolitice. Astfel, guanetidina, prin efectul blocant al eliberării noradrenergice, are o puternică acţiune hipotensoare, predominant •ortostatică, ceea ce o contraindică în formele avansate de arterioscleroză cerebrală, în accidentele cerebro-vasculare ■sau coronariene. Pargilina, înrudită structural cu amfetamina, are*, de asemenea, un efect blocant asupra eliberării de.nor-.adrenalină din granulele de depozit, dar are şi o acţiune in hi bitorie asupra mono^ ,anninooxidazei;..una ;-djnţre enzimel.e care catabolizează noradrenalina. Conseci-nţa acestei ultime acţiuni este acumularea neuromediatorului în terminaţiile adrenergice, motiv pentru care pargilina este utilizată în terapia stărilor depresive. • O altă modalitate de interferenţă farmacologică o constituie blocarea receptorilor adrenergici cu ajutorul alfa- şi betablocantelor, acestea din urmă avînd o indicaţie terapeutică de elecţie în sindroamele nevrotice cu componentă anxioasă. 288. ADRENOMIMETICE (cf. lat. ad ; reno } gr. mimetikos „imitativ") • Substanţe cu acţiune similară catecolaminelor, exercitata direct (prin stimularea receptorilor adrenergici) sau indirect (prin eliberarea de noradrenalina din terminaţiile simpatice). Efectele adreno-mimeticelor cu acţiune directă se realizează prin intermediul alfa- şi betareceptorilor localizaţi. postsinaptic. Fenilefrina şi metoxamina acţionează aproape exclusiv pe alfareceptori, iar terbutalina şi milidrinul sînt aproape în exclusivitate ago-nişti de betareceptori. Utilizarea clinică are la bază efectul vasoconstrictor al acestor substanţe. Ele sînt utilizate în hipotensiunea arterială, în aplicaţii locale pe mucoase în scop decongestiv, în terapia astmului bronşic sau a altor forme de bronhospasm. Adrenomi-meticele cu acţiune indirectă se folosesc, de asemenea, ca vasoconstrictoare şi bronhodi-latatoare, dar mai ales pentru acţiunea lor stimulatoare asupra sistemului. nervos central. Astfel, efedrina este utilizată mai ales în corectarea hipotensiunii arteriale şi ca decon-gestionant local, în timp ce amfetamina şi me-tamfetamina au o predominantă acţiune stimulatoare a sistemului nervos central, fapt care constituie motivaţia utilizării lor ca agent terapeutic sau, uneori, ca drog. 289: ADRESABILITATE (cf. fr. adresser 9 vezi lat. ad- ; directus „drept") • Termenul defineşte gradul de solicitare a unităţilor sanitare de către populaţia arondată dintr-un teri-ritoriu sau dintr-o instituţie, întreprindere 3 se mai poate defini şi prin modul în care populaţia valorifică condiţiile de accesibilitate create —* ACCESIBILITATE. Adresabilitatea nu este — aşa cum am fi tentaţi să credem, la-.prima, vedere — dependentă numai -de starea de sănătate sau .boală a subiectului, ci depinde de factori numeroşi care, într-o enumerare sintetică, sînt: • morbiditatea populaţiei, atît sub ăspec-: :• tu! INCIDENŢEI, cît şi sub ceh aj fRE* 'VALENŢEI Adrazine^l; Adualism ; Adulter Adf/85 <• nivelul de instruire şi educativ-sanitar, important, mai ales în stadiile incipiente ale bolii şi în urmarea corectă a tratamentelor de lungă durată, în cazul bolilor cronice } «o gratuitatea actului medical sau, mai bine zis, costul său ; în cazul în care costul este ridicat sau, în raport cu el, resursele subiectului sînt scăzute ori epuizate, acesta devine o barieră (cu astfel de situaţii se confruntă mai multe ţări, în care asistenţa medicală nu este gratuită) în cazul gratuităţii, acest aspect poate genera abuzuri } dotarea unităţilor sanitare şi gradul de diversificare a prestaţiilor : cu cit ele vor fi mai bine dotate şi diversificate, cu atît numărul solicitărilor va fi mai ridicat ; •• nivelul de pregătire şi comportare ale personalului sanitar • numărul şi amploarea unităţilor sanitare } • măsurile organizatorice existente : program, restricţii, facilităţi } • beneficiul secundar al subiectului, care poate decurge din starea sa de boală sau din uşurinţa cu. care poate obţine unele avantaje. 290. ADRIZINE(M) S.U.A. - DCI Dsxam-ffetamina • Psihostimulent, derivat feniletil-.aminat de tip (+)-oc-metilfenetilamină, amină -simpaticomimetică, indicata în combaterea -efectelor secundare ale unor psihotrope. Utilizarea ei în doze mari poate duce la dependenţă. 291. ADSON-COrFEY(s) sindrom - sin. :5CALEN(S> sindrom NAFFZIGER(S> sindrom. 292. ADT(M> Portugalia — DCI Amitr.ipti-iinâ • Antidepresiv timoleptic derivat diben- .zocicloheptanic —> AMITRlPTILINA(M) România. 293. ADUALISM (cf. lat. a-}dualis „de doi") '% Termen introdus în psihologie de BALD-WIN şi PIAGET, în scopul de a defini stadiul : primitiv al ontogenezei, de nediferenţiere psihică, ce poate îmbrăca trei forme: nedife-•renţierea între intern şi extern, între obiectiv ..şi subiectiv şi între material şi spiritual. PIAGET şe pare că s-a inspirat din concepţia filo-.zofică ce postulează fundamentarea existenţei pe două principii divergente (bine-rău, orga-'■nic^psihic, obiectiv-subîectiv, material-spiri-itu.al etc.). Adualismul presupune imposibilitatea/incapacitatea de diferenţiere între două categorii de aspecte : acelea care ţin de subiect şi acelea care ţin de obiect (exterioare subiectului). Adualismul trimite la o lipsă de graniţe (de bariere) între lumea interioară şi lumea exterioară. Pentru SZONDI, Eul în stadiul de adualism este un Eu contemplativ, mitic şi mistic, în care predomină proiecţia totală, ceea ce, practic, înseamnă o lipsă a Eului. Există, în acest stadiu, o comuniune strînsă a subiectului cu obiectul, a copilului cu mama, deci, în cadrul relaţiei interpersonale o lipsă a distincţiei (dualităţii) Eu-Tu. Este stadiul primar al dezvoltării Eului. Se întîlneşte în cazurile de întîrziere mintală, de oprire în dezvoltare, precum şi la anumiţi bolnavi psihici (cel mai frecvent la psihotici), la care procesul psihotic este însoţit de un proces de regresiune severă. 294. ADULTER (cf. lat. adulterium. „adulter") • Fapta unui membru al cuplului legal constituit (prin căsătorie) de a avea relaţii sexuale în afara căsătoriei. Este una dintre cauzele importante ale conjugopatiilor, gene-rînd „conjugalitate nevrotică, ură, gelozie morbidă" (SCRIPCARU, TERBANCEA). De asemenea, după unii autori, adulterul poate sta la baza crimelor pasionale. Profilul, psihologic al persoanelor adultere este cel mai adesea marcat, de un egosim. accentuat, de lipsa unui sistem de valori coerent, de o supra-valorizar.e individuală şi de dispreţ nu numai faţă de partenerul conjugal, ci şi faţă ,de ceilalţi membri ai comunităţii sau de normele morale şi sociale obişnuite. Lipsa unei maturităţi a personalităţii este complex exemplificată şi de faptul că, de multe ori, astfel de persoane simt nevoia de încurajare şi de „sfaturi prieteneşti" în schimbul cărora oferă „înţelegere mutuala" şi „explicaţii, credibile" faţă de microgrupul acceptator. Imaturitatea afectivă îi împinge pe partenerii adulteri ;la complicarea relaţiilor interumâne fireşti, prin refuzul de a renunţa la imaginea (de fapt. pseudoima-gine) narcisiacă pe care şi-o • autoconstruiesc şi prin incapacitatea de a ieşi din cuplul ilegal, în care cel mai adesea partenerul sau partenera îi speculează şi îi cultivă trăsăturile me-galomanice sau isterice. Complicaţiile psihopatologice ale adulterului pot fi semnalate la oricare dintre partenerii cuplului conjugal'* depresii, toxicomanii,-, chiar suicid şi omucidere. Societatea nu rămîne indiferentă lâ asemenea fapte şi d întotdeauna le-â pedepsit sub'o forma sau alta (cîteodată şî foarte-crud) “-j în prezent, din punct de vedere juridic, reprezintă o infracţiune (art. 304 din C.P-.). 86/Adu Adultomorfism ; Aerofobie (F> ; Aeronevrozâ j 295. ADULTOMORFISM (cf. lat. odultus | gr. morphe „formă") • Mod de interpretare a comportamentului copiilor prin raportare la comportamentul adulţilor. 296. ADULTURISM o Concept prin care J. SUNIiS doreşte să evidenţieze tendinţa imitativă a copiilor faţă de comportamentul adulţilor. Reprezintă, în absenţa unui model propriu, conduita de căutare a unui model dezirabil, evident primul model fiind cel parental. 297. ADUMBRAN(M) Austria, Grecia, Italia, Iugoslavia, Olanda, R.F.G., Spania, Turcia — DCI Cxczepam • Tranchilizant — derivat benzcdiazepinic —> OXAZEPAM(M) România. 298. ADVERSITATE (cf. lat. adversus „întors către, contrar" şi adversum „adversitate, nenorocire") • Stare afectivă constînd în ostilitate faţă de un obiect sau persoană, stare ce generează relaţii tensionate sau ccn-flictuale cu respectivul obiect sau persoană l această ostilitate poate avea la bază motive, scopuri, atitudini opuse, contradictorii. Adversitatea poate merge de la antipatie la ură şi poate determina descărcări emoţionale pînă la agresiuni. Este bine cunoscută adversitatea, generată de boala psihică a bolnavului faţă de medic şi de metodele terapeutice necesare. Această adversitate poate fi însoţită de crize de agitaţie şi comportament auto- sau hetero-mutilante şi se poate întîlni în psihozele schizofrenice, manie coleroasă, delirium tremens etc. în sens general adversitatea mai semnifică nenorocire, nefericire (este sensul în care adversitatea se atribuie destinului). 299. ADVERSIVE crize • Manifestări neurologice survenite în cazul sindromului de lob frontal, mai precis în leziunea cîmpului 8, exprimate prin devierea globilor oculari şi a capului de partea opusă leziunii (în cazul unui deficit motor) sau de aceeaşi parte cu leziunea (în procesele de tip iritativ). Pot constitui, ca şi crizele jackosniene, faza premergătoare declanşării unei crize epileptice grand mal. 300. AEROACROFOB!E(p) (cf. gr. cer „aer"? akros „vîrf“ f phobos „frică") • Sumareaa două fobii : cea pentru locuri înalte/înălţime — ACROFOBIE(F) şi cea pentru zbor — AERC-FOBIE(F). Termenul nu este des utilizat ACROFOBIE(r> şi AEROFOBlE(F>. Este necesar a nu se confunda cu „râul de înălţime", care survine la orice înălţime, nu implică zborul şi este însoţit de un întreg cortegiu neu-rovegetativ, absent în AEROACROFOBIE■ AEROACROFOBIE(F), AERONEVROZA. 303. AEROGASTRIE (cf. gr. cer ? gcster „stomac") • Complex simptomatic constînd în jenă epigastrică, balonare, eructaţii -- apărute ca urmare a distensiei stomacului prin-gaze (radiologie se evidenţiază mărirea pungii de aer a stomacului). Se întîlneşte în stenoză pi lorică şi aerofagie. în psihiatrie, în cadrul alotriofagiilor, autorii francezi descriu aero-fagia, ingestia de aer, semnalată în întîrzierea mintală gravă, la demenţi, precum şi la unele femei la care, în viziunea psihanalizei, ar putea fi vorba de o satisfacere a dorinei inconştiente de a fi însărcinate. 304. AERONEVROZ (cf. gr. cer ? fr. névrosé) • Totalitatea tulburărilor psihogene apărute drept consecinţă a efectuării de zboruri aeriene într-o perioadă cînd transportul aerian era la început de drum. Aeronevrozâ a apărut ca o „prezentare c?e argumente", care să evidenţieze caracterul de aventură al zborului. A fost descrisă de DELUCCHIO în. 1950. Cu timpul, interesul pentru asemenea tulburări scade, prin reducerea frecvenţei Ier, termenul avînd o utilizare din ce în ce mai re-strînsă. Capătă o nouă utilizare, în aceîaşf sens, pentru personalul navigant, la care Aesculapius t Afanisie ; Afazie Aes/87 asemenea tulburări sînt prezente, uneori, chiar în condiţii de antrenament şi instrucţie specială de zbor. 305. AESCULAPIUS (în grafia curentă ES-CULAP — zeul roman al medicinii) • Conform legendei, fiul lui Apollo şi al nimfei Coronis, preluat, de romani, cu toate atributele sale, din mitologia greacă (Asklepîos). Se pare că metodele sale terapeutice erau mai ales de tip psihoterapie —* ASKLEPÎOS. 306. AFAGOPRAXIE (cf. gr. a-* phagein „a mînca" } praxis „acţiune, practică") — sin. APRACTOFAGIE • Incapacitate de a efectua în mod voluntar actul deglutiţiei, în absenţa unei afectări motorii elementare sau senzi-tivo-senzoriale. Această apraxie a deglutiţiei se poate asocia altor apraxii şi este consecinţa unor leziuni la nivel cortical. Centrul bulbar a! deglutiţiei se menţine indemn, fapt ce permite efectuarea acesteia în mod involuntar, reflex. 307. AFALGEZIE (cf. gr. haphe „atingere, contact" algos „durere") • Termen întîlnit în lucrările de psihiatrie clinică preclasică franceză, în prima jumătate a secolului al XiX-lea, astăzi aproape abandonat datorită frecvenţei extrem de rare a manifestărilor clinice circumscrise prin el. Definea durerea resimţită de unii subiecţi în acele zone corporale care veneau în contact direct cu metale (aramă, aur, argint) sau cu suc de lămîie, piersici. Durerea apărea atunci cînd subiectul nu vedea elementele care îi atingeau tegumentele. 308. AFANISIE (cf. gr. aphanisis „suprimare, dispariţie") o PREDESCU şi ALEXANDRES-CU (1983) traduc prin acest termen o stare psihică mai puţin structurată decît depresia postneuroleptică, dar asemănătoare cu aceasta şi apropiată ca aspect clinic de autism. A fost descrisă de GLASHAN (1932) după curele neuroleptice la schizofreni, alături de akinezia extrapiramidală *! constă în absenţa unei trăiri afective, cu imobilitate, privire în gol, uneori chiar absenţa clipitului, fără modificări de conţinut ale gîndirii. Apare rar în fazele acute ale bolii şi mai frecvent în cele postacute sau în formele cronicizate, fiind uneori întreruptă de episoade psihotice productive. Ar constitui un semn de prognostic prost. JONES, prin afanisie, a încercat să denumească dispariţia sau scăderea marcată a apetitului sexual. 309. AFATIN(M) Spania — DCI Dexamfeta-mină 0 Psihostimulent, derivat feniletilami-nat de tip (-f )-a-metilfenetilamînă, amină sim-paticom im etică, indicat în combaterea efectelor secundare ale unor psihotrope. Utilizarea în doze mari şi repetate poate duce la dependenţă. 310. AFAZIE (cf. gr. a- ] phasis „cuvînt, vorbi") • Termen introdus în semiologia neuropsihiatrică în prima jumătate a secolului al XiX-lea, pentru a desemna tulburarea activităţii nervoase superioare, constînd în imposibilitatea (sau scăderea importantă a posibilităţii) de actualizare a experienţei anterioare în înţelegerea şi utilizarea semnificaţiei codului verbal sau scris, cu implicaţii, în timp, asupra gîndirii conceptuale. Această tulburare nu este condiţionată de tulburări motorii senzitivo-senzoriale primare, optice sau acustice, fiind consecinţa unor leziuni corticale, în special ale centrului vorbirii. Comportă asocierea, în grade diferite, a unor. elemente apraxo-agnozice. Concomitent sau ca urmare a tulburărilor de limbaj, este afectată' activitatea intelectuală, mai ales gîndirea abstractă şi sintetică. Termenul de afazie se impune în urma unor controverse manifestate în secolul trecut, între BROCA (el introduce termenul de afemie, pentru a denumi pierderea totală a comunicării verbale) şi TROUSSEAU (care, în 1865, introduce termenul de afazie, consacrat şi de lucrările lui CHARCOT). LICHTHEIM şi WERNICKE disting afazia motorie şi senzorială şi afazia de conducere. DEj£RINE consideră că afaziile adevărate sînt cele apărute ca urmare a leziunilor cortexului parisilvian, leziuni ce produc o alterare atît a exprimării verbale, cît şi a limbajului interior şi extrinsec J| în cazul în care leziunile nu ating centrul limbajului, este alterată numai comunicarea verbală nu şi limbajul interior (surditate verbală pură, cecitate verbală, afazie motorie subcorticală pură). în 1906, Pierre MĂRIE afirmă existenţa unei singure forme de afazie, generată de lezarea cortexului din jurul extremităţii posterioare a scizurii silviene (aşa-numita regiune Wernicke). PICK şi HEAD, deosebind două modalităţi de utilizare a limbajului — limbajul automat (emoţional) şi limbajul intelectual —, consideră că, în afazie, este afectat numai cel de al doilea. HEAD, care a analizat semiologic afazia, în 1926, este creatorul testelor de diagnosticare a ei. MDNAKO>/, GOLD5TEIN, vonWOERKOR, au subliniat importanţa schemelor temporo-spaţiale pentru organizarea 8&/Afd "Afazie : ii puri ; Afect gîndirii şi limbajului. Astfel, teoria noetică susţine că afazia'ar fi consecinţa alterării “globale a gîndirii. Alţi autori consideră ca afectarea gîndirii este secundară alterării instrumentului' lingvistic. Clasic, se descriu patru forme de afazie : • afazia motorie, de expresie, în care este păstrată capacitatea de înţelegere a cu-vîntului, de citire mintală, limbajul interior nefiind afectat, iar scrisul posibil. Există numai o imposibilitate a exprimării care, dat fiind faptul că gîndirea şi percepţia sînt normale, antrenează o stare de revoltă exprimată mimic şi motor ; • afazia senzoricla, de recepţie (WER-NICKE), caracterizată prin tulburări in elaborarea limbajului, în identificarea şi înţelegerea simbolurilor verbale şi scrise (surditatea şi cecitatea verbală). Limbajul interior este afectat, subiectul nu înţelege limbajul vorbit şi nici pe cel scris, dar rareori este mut, prezentînd o logoree incomprehensibilă, datorată jargonofaziei (parafaziei, stereotipiilor). în aceste condiţii, activitatea intelectuală este profund alterată, subiectul nemaifiind capabil nici să urmărească, nici să susţină o conversaţie • afazia mixta (BROCA), forma cea mai frecventă, constă în afazie senzorială moderată, la care se adaugă afazia motorie ? • afazia totală (BROCA) se realizează prin combinarea integrală a unei afazii sen-roziale severe cu afazia motorie. .n afara acestor patru forme clasice, au mai fost descrise : afazia optică senzorială (FREUD, 1904), constînd în imposibilitatea desemnării obiectelor în ciuda integrităţii controlului vizual afazia cromatică (afazia pentru culori), constînd în desemnarea improprie şi discriminarea eronată a culorilor (M. GESCHWIND o încadrează în sindromul de deconcentrare) etc. Din punct de vedere etiologic, orice proces care afectează cortexul cerebral poate fi răspunzător de realizarea uneia dintre afazii. Unul din principalii agenţi etiopatogeni sînt afecţiunile vasculare (mai ales ale ramificaţiilor arterei silviene), apoi de traumatisme, infecţii, scleroze, encefaloze, tumori, hematoame. în uremie, diabet, intoxicaţii (opiu, beladcnă, cannabis, tutun, oxid de carbon), epilepsie, migrenă, se semnalează afazii tranzitorii. Pe lîngă tulburări intelectuale, constînd în afectarea gîndirii abstracte, a formulărilor simbolice (mai ales cînd există o tulburare a limbajului interior), la afazici pot fi întîlnite şi tulburări comportamentale, constînd din vagabondaj“ complicitate la diverse acte delictuale (bare apar cînd există leziuni ale lobulLi? parietal inferior sting cu apraxie). Apraxicii sînţ în general hiperemotivi. Depresia, deşi existentă, nu are intensitate extremă. Suicidul este rar, dar posibil. în ceea. ce priveşte, tratamentul, cel curativ se referă; la suprimarea . procesului, cauzal (atunci cînd' este posibil). Existenţa unor leziuni ireversibile face imposibilă recuperarea completă. Exerciţiile respiratorii, de articulare şi fonetice, utilizarea de obiecte,, desene, cuvinte corespondente — sînt mijloace terapeutice-adesea eficiente, permiţînd reintegrarea socio-profesicnală. In psihiatrie, cunoaşterea acestor tulburări cronice este necesară diagnosticului diferenţiali cu maladia Pick, Alzheimer, demenţe. Se impune, de asemenea, diferenţierea de stupoarea; melancolică şi catatonică, mutismul isteric*, cit şi de dizartria din paralizia generală pror gresivă, etilism, care apar în alt context. 311. AFAZIE CONGENITALĂ DE EVOLUŢIE - sin. ALALIE I Dl OP ATI CĂ ^ AUDIO-MUTITATE. 312. AFAZIE DE DEZVOLTARE S-^' DIS-FAZIE. 313. AFAZIE DE INTONAŢIE DIS-PROZODIE. 314. AFAZIE VIZUALĂ SUBCORTICALĂ ^ CECITATE VIZUALĂ. 315. AFECT (cf. lat. affectus „stare, sentiment, afecţiune") • Stare emoţională primara (expresie elementară a reactivităţii emoţionale), cu intensitate crescută şi variabilă, manifestată în mod nemijlocit în comportament. Afectele nu sînt reglate conştient şi presupun» (P. JANET) o regresie la nivele inferioare de-conduită. Dispoziţiile pot intra şi ele în cadrul afectelor. Ca reacţii emoţionale primitive,, afectele sînt strîns legate de instincte. Ele diferă de sentimente şi pasiuni, acestea din» urmă aparţinînd nivelului superior al afectivităţii (elaborat, complex şi influenţat de modele socio-culturale). Ca elemente b-azale, afectele se constituie în stocajul holotimic al experienţei sensibile. Reprimarea afectelor poate duce la apariţia, unor manifestări somatice (parestezii, tahicardie, hipersudoraţie — practic nu este vorba de reprimare, ci de faptul că o stare de afect se însoţeşte de o componentă vegetativă). în> patologia psihică majoră, afectele sînt manifes- Afect: depresiv, expansiv ; Afect detaşai Ajfe/8fr itări bruşte, directe, neelaborate, uneori fără legătură cu un stimul exterior şi avînd efect dezorganizator asupra comportamentului 4 în -aceste cazuri, afectele generează acţiuni imprevizibile. Stările de afect care provoacă astfel «de comportamente se numesc crize de afect. IH. EY împarte afectele în două mari categorii : • afectele depresive (cele care exprimă o insatisfacţie şi o tensiune pulsională: dezgustul, neliniştea, furia, disperarea etc.) } • afectele expansive (cele care exprimă o satisfacţie a trebuinţelor şi pulsiunilor : bucuria, entuziasmul, stările de extaz patologic etc.). în psihanaliză, prin afect se înţelege orice stare emoţională, pozitivă sau negativă, difuză sau precisă, constînd fie într-o descărcare masivă, fie într-o tonalitate generală. FREUD consideră că orice pulsiune are două forme ^registre) de manifestare : afectul şi reprezentarea, afectul fiind expresia calitativă a unei cantităţi de energie pulsională. Studiind organizarea nevrozelor, FREUD vorbeşte, pe de o parte, de o constituţie sexuală anume (dezvoltare nearmonioasă a «diferitelor componente ale libidoului), pe de altă parte, de cauze ocazionale, din mediul «imediat, favorizînd perturbări psiho-sexuale (complexe create în cadrul primelor relaţii cu părinţii, tulburări ale fixării ulterioare a libidoului în obiecte) ,* influenţele afective din copilărie şi, în special, fixaţiile legate de aceste «Influenţe pot fi intense şi generatoare, mai tî'rziu, de simptome nevrotice. Aşadar, în producerea nevrozelor, un rol important îl joacă incapacitatea de reacţie normală la un eveniment cu pronunţat caracter afectiv (BRE-UER şi FREUD, în studiile lor asupra isteriei). Emoţiile intrate în inconştient capătă o putere !$ntogenă. La isterici şi la obsesionali, există o anumită „cantitate" de traume afective. Modificările afectului în nevroze sînt : conversia — mecanism particular de simbolizare afectivă, constînd în transformarea unor elemente ale libidoului, refulate, în simptome somatice ^(isteria de conversie) ; deplasarea afectului — •în obsesii, la baza obsesiei stînd o stare afectivă. Această emoţie este transportată asupra unor obiecte diverse, altele decît cele care, în mod normal, ar trebui să suporte investiţia •afectivă în cauză ] ea se plasează deci într-un •obiect oarecare, în mod logic inaccesibil unei investiţii de sentiment. Obsesionalul ignoră "'■cauza simptomelor sale nu pentru că ar fi •.uitat incidentele sau evenimentele puternic impregnate afectiv şi care au exercitat o influ- enţă pregnantă asupra luî, ci pentru că el nu mai găseşte legătura logică primitivă între aceste incidente şi sentimentele pt ovocate de ele. Ideea sau reprezentarea primitivă a fost substituită cu alta, absurdă sau infimă ca importanţă, prin mecanismul deplasării afectului, psihismul se debarasează de sentimentul primitiv neplăcut, penibil. în transformarea afectului în nevroza de angoasă, la originea simptomelor stă modul diferit al fiecărui subiect de a reacţiona la o emoţie, îndeosebi incapacitatea de a descărca specific tensiuni care, drept urmare, iradiază şi se repartizează anormal, descărcarea fiind nespecifică şi inadecvată 5 anxioşii sînt astfel predispuşi să reacţioneze la descărcarea incompletă a tensiunii prin angoasă, datorită conflictelor latente existente în profunzimea vieţii lor instinctive (de exemplu, fixaţia infantilă la părinţi cu inaptitudinea de „sevraj"). Tot o transformare de afect are loc şi în melancolie. Se degajă două perspective ale afectului i afectul ca răsunet emoţional la o experienţă puternică şi afectul sub aspect cantitativ- (cantitate de investiţie). în teoria inconştientului şi a refulării, afectul se defineşte ca o stare subiectivă (expresie subiectivă) a unei cantităţi de energie pulsională. FREUD diferenţiază, la un moment dat, reprezentarea inconştientă şi sentimentul inconştient (odată refulată, reprezentarea rămîne în inconştient ca atare, în timp ce afectului inconştient îi corespunde un rudiment emoţional care nu s-a putut dezvolta). Ceea ce este specific afectului este aspectul de trăit, de eveniment vechi, cu importanţă vitală. JUNG consideră afectul drept stare emoţională foarte puternică, pe parcursul căreia conştiinţa se îngustează pînă la dispariţie J persoana acţionează ca sub imperiul unei posesiuni interioare, fapt care, ulterior, naşte teamă ? în acest sens, umanitatea tinde, din cele mai vechi timpuri, în mod defensiv, la consolidarea conştiinţei (ritualurile, dogmele, „reprezentările colective"). Afectul este profund legat de inconştient şi semnfică un pericol real sau potenţial („perils of the souls"). Tot JUNG consideră afectul (emoţia) ca stare necesară conştientizării, emoţia facilitează conştientizarea (vezi şi transferul, eliberarea de conflictele inconştiente, prin retrăirea emoţiilor) experienţelor emoţionale infantile, care au generat aceste conflicte. 316. AFECT DETAŞAT • Termen introdus de FREUD în sprijinul explicaţiei sale privitoare la mecanismul obsesiilor şi fobiilor. Potrivit opiniei sale, conţinutul unei idei care 90/Afe Afect: depresiv, expansiv ; Afect detaşat este greu acceptabil pentru subiect, adesea insuportabil, se poate detaşa de afectul care îi este asociat, puţind astfel rămîne în sfera conştiinţei şi atenuîndu-şi aspectul (caracterul) de insuportabilităte. Afectul care îi corespunde persistă însă şi se ataşează altor idei care, deşi sînt în mod normal acceptate de conştient, devin, în urma acestor asociaţii, obsesii. Fenomenul prezentat este investit de FREUD cu rol de mecanism de apărare. 317. AFECT DISLOCAT - sin. AFECT DEPLASAT; TRANSPOZIŢIE DE AFECT • Frecvent întîlnit la subiecţii cu manifestări obsesiv-compulsive şi depresive, consta în deplasarea componentei afective a unei idei inconştiente spre o altă idee, inofensivă şi fără legătură cu prima. 318. AFECT FANTEZIE • Termen introdus de JUNG, cu referire la unele producţii ale fanteziei care, prin puternica lor încărcătură afectivă, devin afecte. 319. AFECT STRANGULAT • Este afectul care- suferă o reprimare împreună cu conţinutul ideativ care îi este ataşat, rămînînd împreună în sfera inconştientului şi generînd diferite manifestări psihosomatice. 320. AFECTABILITATE Jcf. lat. affectus „stare, sentiment" ; babilitas „aptitudine, facultate") • Utilizat uneori pentru a desemma capacitatea subiectului de a-şi exprima emoţiile, sentimentele ? termenul este mai rar întîlnit în limbajul psihiatric. 321. AFECTARE (cf. lat. offectare „a încerca, a căuta, a urmări") • Modificare comportamentală şi atitudinală caracterizată prin note de artificial, manierism, teatralism, in-autenticitate — este modalitatea de expresie a imaturităţii şi a unor subiecţi dizarmonici. Atunci cînd afectarea se manifestă prin copierea unor acţiuni şi/sau exprimări ale altor persoane (de obicei, suferinzi somatici sau psihici) cu scopul evident al obţinerii unui beneficiu (stimă, compasiune din partea anturajului), poate fi asimilată cu una dintre formele de simulaţie. 322. AFECTE PI LEPSIE(S) sindrom e Termen folosit în special de şcoala germană de-semnînd o formă particulară de crize convulsive, asemănătoare cu cele epileptice, dar fără corespondent EEG, care pot apărea la adolescenţi cu tulburări de comportament şi a căror declanşare este net psihogenă. Diferenţierea lor de manifestările isterice — după unii au- tori — ar fi dificil de efectuat, datorită legăturii nete cu factori emoţionali—» BRATZ(S> — sindrom. 323. AFECTIV(D) delir • Denumire dată. de SNEJEVSKI unor deliruri care au la bază polarizarea dispoziţiei afective (euforice sau depresive) ? se reiau astfel studiile mai vechi ale lui MASSELCN (1906), care afirmă că „delirul melancolic se naşte cel mai adesea din starea afectivă. Ideea delirantă vine să întărească starea afectivă, să o precizeze şi să o justifice". Autorul propune, în acest fel, un mecanism generator al delirului care ar fi mai „logic" . Ca şi alţi autori, împărtăşim părerea că, indiferent de mecanismul generic, delirul se traduce printr-o modificare globală a personalităţii subiectului, a raportului său cu lumea, în întreg cortegiul de fenomene ideo-afective prin care se realizează. 324. AFECTIVITATE (fr. affectivité) • Ansamblu de manifestări psihice a căror trăsătură esenţială şi definitorie este aceea de a resimţi realitatea exterioară, de a o reflecta prin trăiri pozitive sau negative, de la emoţie la sentiment. Ansamblu al proceselor şi stărilor emoţionale sau afective. Aspect fundamental al vieţii psihice prin care se realizează legătura dintre realitatea interioară a subiectului şi cea externă. Proces dinamic şi continuu, afectivitatea este intricată organic în „viaţa instinctivă,' gîndire şi afectivitate" (KAMMERER). Ea pune-în rezonanţă două modalităţi de existenţă &■ realităţii : „cea subiectivă şi cea ambientală",, pentru a crea un ansamblu unic de trăiri,...ire-petabil în dinamica sa personală", reaJizînd o „simfonie subiectivă a vieţii interioare a-individualităţii" (PREDESCU, ’lONESCU). A-fectivitatea are rol dinamcgen şi energetic pentru întreg sistemul psihic, însoţeşte în-tr-un fel sau altul fiecare componentă a psihismului pentru a se reflecta global în trăiri (PAVELCU). Geneza aspectelor vieţii afective .este legată de un sistem de determinări plurimcdal, în care se intrică de la factori biofiziologici pînă la sisteme mctivaţicnale foarte complicate, determinate axiologic şi socio-cultural. Fenomenele vieţii afective nu pot fi analizate în afara unui sistem ordonat, din a cărui dinamică rezultă varietatea legată de : sensul (pozitiv sau negativ) şi intensitatea (sau amplitudinea) răspunsului comportamental, precum şi stabilitatea stării afective. Stimul i i sau situaţiile externe care declanşează o trăire afectivă trebuie să aibă un grad de noutate, de neaşteptat sau o investire afectivă anterioară (M. GOLU), în caz contrar rămîn neutri. Sub raportul complexităţii, Afect; Afectiv; Afectivitate Afe/91 se poate vorbi de o afectivitate bazală — ho-lotimică, căreia îi corespund emoţiile primare şi dispoziţia legată, neurofiziologic, de formaţiunile subcorticale, şi biochimic, de neurotransmiţători, şi o afectivitate elaborată catatimică (H. W. MAIER), căreia îi corespund emoţiile secundare (pasiuni, sentimente) legate de nivelul cortical, în a cărei determinare sistemul condiţionare-învăţare şi modelele axiologice joacă un rol esenţial. Cele două niveluri nu pot fi disociate decît din punct de vedere teoretic, în fapt ele acţio-nînd unitar, fără ca prin aceasta să se în-înţeleagă un proces linear de sincronizare, procesul adaptativ implicînd şi momente de disonanţă care, atunci cînd depăşesc un anumit gradient, pot avea expresie psihopatologică. Originea acesteia ar fi situată, după •unii autori, în inconştient, unde activităţile reflexe şi conduitele instinctive (de care afectivitatea este indisolubil legată) determină o tensiune a cărei descărcare reprezintă analogul inconştient al plăcerii şi sursa ei biologică. Felul în care afectivitatea este resimţită sau devine o rezultantă a corporalităţii, a generat vii dezbateri, care au pus pe prim .plan fie modificările corporale induse de afectivitate (HERBART), fie afectivitatea ca rezultat al modificărilor corporale (JAMES, LANGE). Ca şi alţi autori, nu putem subscrie nici la teoria „intelectualistă", nici la cea „fi-ziclcgistă". De fapt, în analiza afectivităţii trebuie integrate atît modelul neurofiziologic, cît şi cel psihologic şi psiho-social, între care nu există nici un fel de dichotomie. Fără a ■intra în amănunte, vom menţiona că nivelele de integrare ale afectivităţii din punct de vedere anatomo-fiziologic, deşi nu pot fi pe deplin precizate, sînt legate de : lobul frontaj (ca zonă integratoare), lobul temporal (memoria afectivă, echilibrarea, nivelul reacţionai), lobul parietal, girus cinguli (legat de integrare, afectivitate-activitate motorie), ta-iamusul (factor de modulare al expresiei afective), hipotalamusul (ca sediu principal al emoţiilor de întărire prin mecanismele neurohor-monale ale controlului scoarţei), rinencefalul (cu rol în afectivitatea bazală, neelaborată). Trebuie amintită aici ipoteza existenţei circuitului anatomic al emoţiei : hipocamp, for-nix, hipotalamus, nuclei talamici anteriori, cortex cingular şi înapoi în talamus (NAUMA, Mac LEAN). Această trecere în revistă demonstrează odată în plus justeţea afirmaţiei lui B.RAIN-STRAUS că o căutare a zonei sistemului nervos central pentru emoţie, cu cît este mai intensă, cu atît nu duce la rezultate concrete, prin aceasta demonstrîndu-se încă o dată larga bază neuro-fiziologică a afectivităţii. Formele de manifestare a afectivităţii: afectele, dispoziţiile, emoţiile, sentimentele, pasiunile fac obiectul unor descrieri separate, în ceea ce priveşte baza biochimică a afectivităţii, domeniul ipotezelor este mai larg decît Murillo cel al certitudinilor. Unele clasificări au fost aduse de studiile asupra tulburărilor afectivităţii, în special de cele privind depresia. Aceasta se referă la cele două căi monoămi-nergice (catecolaminică şi serotoninică), -precum şi la existenţa unui liant endogen, reglator al dispoziţiei. Un rol important în afectivitate, mai ales în cea bazală, par să-l aibă ritmurile^ biologice, care sînt variabile individuale. în ceea ce priveşte afectivitatea elaborată, factorii ecologici, învăţarea, experienţa individuală şi colectivă sînt tot atîtea componente care nuanţează puternic aceste manifestări ale afectivităţii. Pentru psihiatru, tulburările de afectivitate sînt de o importanţă deosebită atît prin imposibilitatea de a separa celelalte modificări psihice de siubstratul lor, energetic, afectiv, cît şi prin omniprezenţa tulburărilor în cvasitotalitatea tablourilor simp-tomatologice. Tulburările afectivităţii pot fi grupate în : stări de afect, tulburări ale dispoziţiei (cantitative, hiper- şi hipotimiile, sau calitative), tulburări ale afectivităţii elaborate. Şcoala americană de psihiatrie introduce în clasificare, sub numele de tulburări afective, 92/Afe Afectivitate : bazală, elaborată, paradoxală ; Afecţiuni cardiovasculare tulburările afective majore (tulburarea bipolară, depresia majoră), alte tulburări afective specifice (tulburarea ciclotimă, nevroza depresivă) şi tulburările afective atipice. Considerăm însă că şi tulburările anxietăţii (tulburările fobice, stările anxioase şi stresul posttraumatic) aparţin tulburărilor afective. Aceiaşi autori descriu un sindrom organic afectiv (de tip maniacal sau depresiv) indus de un factor organic specific (toxic, endocrin, metabolic sau cerebral). Polimorfismul tulburărilor afectivităţii face necesară tratarea lor în articole diferenţiate. 325. AFECTIVITATE BAZALĂ ^ HOLO-TIMIE. 326. AFECTIVITATE ELABORATĂ CATATIMIE. 327. AFECTIVITATE PARADOXALĂ • Reacţie afectivă în care răspunsul normal la stimulul afectogen nu este numai diferit, ci şi opus celui aşteptat. De obicei, această reacţie este de scurtă durată şi poate apărea şi la subiecţii normali. Ea are o semnificaţie diferită şi o frecvenţă mult mai mare în schizofrenie. 328. AFECTIVITATE - tulburări de • Tulburările de afectivitate sînt numeroase, avînd în vedere atît complexitatea vieţii afective, modalitatea de exprimare, cît şi personalitatea subiectului. Clasificarea propusă de noi este următoarea : ţ Stările de afect Q Tulburările dispoziţiei: — Hipotimii : • Indiferenţa • Apatia • Atimia — Hipertimii : • Anxietatea : nevrotică, psihotică, raptusul, echivalenţe • Depresia: nevrotică, psihotică, mascată, echivalenţe — Disforia — Euforia : hipomania, mania O Tulburări ale dinamicii dispoziţionale — Rigiditatea afectivă — Labilitatea emoţională # Tulburări ale emoţiilor elaborate : — Paratimiile : inversiunea şi ambivalenţa afectivă — Fobiile — Extazul 329. AFECTIVO-AUDITIVEX1) iluzii • Desemnează acele iluzii de tip auditiv, descrise de H.EY, care apar în stare de alertă, pe fond de anxietate crescută, constînd în reflectarea denaturată a unor excitanţi sonori din ambianţi (zgomote, paşi, şoapte etc.), prin exagerarea lor şi atribuirea de semnificaţii greşite. 330. AFECŢIUNE o Sentimente şi emoţii cu caracter pozitiv, pe care o persoană le încearcă faţă de o alta şi din care lipseşte motivaţia sexuală. Termenul are un important grad de imprecizie, confundîndu-se uneori cu AFECTIVITATEA —► . în genere, afecţiunea implică o notă de valorizare legată de ierarhizarea sentimentelor în raport cu celălalt. Lipsa de afecţiune, mai ales în relaţiile de la nivelul grupurilor familiale şi socîo-prcfe-sionale, poate sta la originea unor conflicte intrapsihice. în practica medicală, termenul este folosit şi în sensul de suferinţă, boală. 331. AFECŢIUNE MASCATĂ • Prin acest termen STEKEL descrie comportamentul adoptat de unii indivizi pentru a-şi ascunde sentimentele lor intime. Blîndeţea comportamentală, sensibilitatea cu care îşi tratează aparent partenerii, toleranţa, nu sînt decît o „mască de dragoste pentru faţa reală de ură", în cazul unor reacţii, aceasta iese la iveală, părînd inexplicabilă. 332. AFECŢIUNI CARDIO-VASCULARE - rezonanţe psihice • Sînt luate în discuţie unele tulburări psihice de intensitate variabilă (nevrotică, psihotică, modificări» ale cîmpului conştiinţei), care apar secundar instalării unor beli ale aparatului car-dio-vascular. Deşi este un „organ silenţios*1 ^ cordul surprinde prin răsunetul deosebit de zgomotos sub care se manifestă în timpul diferitelor boli ce îl afectează, interesantă fiind observaţia că atît suferinţele organice acute (de exemplu, infarctul de miocard), cit şi cele funcţionale (nevroza anxioasă, cenes-topată cu focalizare cardio-vasculară) sînt circumstanţe la fel de spectaculoase în ceea ce priveşte amploarea şi dramatismul manifestărilor clinice. Relaţia între funcţia cardiacă şi modificările pe plan psihic nu este doar simbol.ică (inima a fost considerată totdeauna organul central al vieţii, „motorul"), ci fiziologică, fiind bine cunoscută interdependenţa dintre frecvenţa şi ritmul cardiac şi starea de teamă, panică, mînie (cu extensie în psihopatologie, în stările de angoasă). Au fost realizate tehnici de înregistrare poligrafică (printre care- Afecţiuni cardio-vasculare : aspecte psihopatofogice Afe/9* şi „detectorul de minciuni"), care au adus contribuţii preţioase la cunoaşterea participării cordului înaintea şi în timpul unei stări conflictuale. Interesantă li s-a părut medicilor, din cele mai vechi timpuri, asocierea dintre tulburările aparatului cardio-vascular şi diferitele manifestări psihice, mergînd de la tulburări de comportament „comprehensibile", pînă la dramatice episoade confuzionale (descrise de WATSON în 1836) sau izolarea unor tipuri distincte de personalitate (în 1880, D'ASTROS descrie un tip „mitral", cu tendinţe depresive, şi unul „aortic", înclinat spre anxietate, iritabiIitate, irascibilitate). în 1967, KOUPER-NICK va nega definitiv această specificitate, subliniind arbitrariul stabilirii unei relaţii între trăsăturile psihice ale unui individ şi funcţionalitatea cardiacă. Nu este însă de neglijat faptul că o serie de manifestări psihice induc modificări ale funcţionalităţii cardiace: este devenită aproape clasică aritmia extra-sistolică şi modificările tensionale generate în contextul dezordinii vegetative din anxietate ; extrasistolele, modificările tensionale nu fac altceva decît să accentueze anxietatea, care va accentua, la rîndul ei, „disvegetoza", între-ţinînd un cerc vicios cu pronunţat ecou pe planul psihismului. S-a mai stabilit că pentru un bolnav cardiac, orice psihotraumă înseamnă un factor declanşator al unei simptomatologii psihice, care accentuează în acelaşi timp şi suferinţa cardiacă. înscriindu-ne în acest context, menţionăm că afecţiunile cardiace determină o perturbare a proceselor psihice, prin modificările hemo-dinamicii şi homeostaziei gazelor din sînge, care vor avea efecte negative asupra circulaţiei cerebrale (ca, de altfel, şi asupra circulaţiei în întregul organism), producînd, la acest nivel, perturbări de intensităţi şi forme diferite, care pot merge pînă la stări confuzionale. Nu mai puţin lipsit de importanţă, este statutul de „handicapat" pe care, chiar în condiţiile actuale de progres terapeutic, bolnavul cardio-vascular îl resimte, fiind un dependent de un anumit regim de viaţă, de anumite medicamente j? toate acestea generează o suită de reacţii psihologice, care au la bază sentimentul neputinţei, al purtării unei poveri, datorate bolii cardiace, şi perspectiva unei speranţe scăzute de viaţă. Aceste stări ajung să determine modificări importante în relaţiile sociale şi familiale ale subiectului. La un moment dat, se poate ajunge în situaţia în care, în mod evident, rolul structurii personalităţii subiectului apare mai important decît gravitatea cardiopatiei. Orice subiect care aflăi că suferă de o boală cardiacă va reacţiona, iniţial, printr-o stare de anxietate, care suferă pe parcurs o perioadă de stabilizare şi atenuare, bolnavul avînd tendinţa de a se menaja. De la descrierile.din secolul trecut (P. MĂRIE, 1897, a oferit un tablou semnificativ privind aspectul delirant la un subiect cu infarct' miocardic, iar observaţia lui HERRICK în 1912 este pertinentă în sensul păstrării lucidităţii acestor bolnavi, în discrepanţă cu cea. a lui KIAERGAARD, din anul următor, care remarcă sindromul confuzional din perioada acută a instalării leziunii miocardice), pînă la accepţiunea modernă a psihosomaticienilor este o cale lungă, presărată de nenumărate interpretări nu lipsite de originalitate. Astfel_ partizanii doctrinei lui ALEXANDER şi cei ai lui PAVLOV îşi dispută puncte de vedere diferite, primii fiind de inspiraţie psihanalitică, iar ceilalţi adepţii teoriei interacţiunii mediului exterior cu funcţionarea centrilor cerebrali, prin intermediul mecanismelor de-condiţionare. în accepţiunea psihosomatică, disfuncţiile aparatului cardio-vascular se pot sistematiza. (HAYNAL) în : tulburări funcţionale (manifestări somatice ale emoţiilor fundamentale ale anxietăţii sau ale depresiei) de tipul tahicardiei, extrasistolelor şi senzaţiilor dureroase de genul presiunii, înţepăturilor, „opririlor" inimii şi pseudo-angorului ; boii psihosomatice majore : infarctul miocardic şi hipertensiunea arterială, în care elementele psihologice joacă un rol secundar în cadrul' înlănţuirii etiopatogenice. Alţi autori, de formaţie fiziopatologică riguroasă (KOUPERNICK), sînt de părere că patogenia „delirului cardiac" se datorează unei alterări permanente a metabolismului cerebral^ care determină secundar insuficienţă hepatică sau renală, perturbări ale hemodinamicii prin policitemie, stază venoasă şi hipotensiune arterială « concentraţia în sînge a oxigenului scade, cea a bioxiduluj de carbon creşte şi astfel apare acidoza. în infarctul miocardic, tulburările psihice secundare, sînt atributul ischemiei cerebrale provocate de scăderea debitului cerebral şi de creşterea rezistenţei vasculare cerebrale. Apar şi hemoragii microscopice difuze, datorită perturbărilor neu-rovegetative complexe, care pot avea ca efect' ramolismente locale. Patogenia tulburărilor psihice din hipertensiunea arterială, ca şi exprimările lor clinice, sînt greu de diferenţiat: de cea a arteriosclerozei cerebrale, cu care-de altfel se suprapune deseori, ca şi de ma- <94/Afe Afecţiuni cardio-vasculare : aspecte psihopatoiogice ‘fiifestările psihosomatice care stau la originea unor forme de hipertensiune arterială. Manifestările psihice pot include, de la simpla simptomatologie neurastenică „benigna“ (ce-falee, tulburări de echilibru nesistematizate, astenie, tulburări hipnice, depresie şi anxietate), pînă la manifestările grave ale encefalopatiei hipertensive, cu episoade confuzionale nocturne tranzitorii, cu caracter oniric (MAR-CHAND a denumit-o „claudicaţie cerebrală intermitentă"). în infarctul miocardic, datorită ischemiei cerebrale apar stări de somnolenţă, torpoare sau excitaţie, chiar stări confuzionale cu bufee delirante şi onirice. Anxietatea bolnavului cu accident coronarian acut este profundă, pentru că dramatismul suferinţei sale somatice îl face să „trâ iasca-*, parţial, trecerea spre nefiinţă. Profunzimea trăirii angoasante se da-toreşte tocmai acestei senzaţii de „iminenţa a morţii" (remarcată de multă vreme de cardiologi), astfel incit suprimarea trăirii anxioase la aceşti subiecţi este absolut necesară. Acesta este şi motivul pentru care lucrările recente de cardiologie recomandă, ca prime măsuri ce trebuie instituite în infarctul miocardic, pe lîngă cele clasice, şi măsuri de anal-gezie şi anxioliză. în faza acută a endocarditelor, manifestările psihice pot fi de tipul stărilor confuzionale, de multe ori cu aspect delira.nt — datorat, în special, creşterii temperaturii corporale (-► DELIR FEBRIL). Emboliile septice pot determina encefalite, meningo-encefalite, abcese cerebrale. Instalarea edemului cerebral, ca urmare a decom-pensărilor cardiace, induce apariţia somnolenţei, a stup'orului, a episoadelor scurte, tranzitorii, delirant-onirice. în cazul valvulo-patiilor operate, apare postoperator un sindrom halucinator delirant, cu mutism cata-tonic, explicat de modificările termodinamice cu repercusiuni asupra circulaţiei cerebrale (anoxemie), dar şi, probabil, prin intervenţia altor factori încă necunoscuţi. Dacă asocierea frecventă dintre cardiopatiile congenitale şi debilitatea mintală este bine cunoscută, mai puţin citate (şi recunoscute) sînt sindroamele schizofreniforme care pot apărea la aceşti malformaţi. Decompensarea cordului drept determină o stază venoasă, a cărei consecinţă va fi apariţia hipertensiunii intracraniene cerebrale, în general bine tolerată. Importante sînt manifestările psihice apărute ca efecte secundare ale medicaţiei cardiotonice ? DUROZIER a descris, în acest sens, episoade confuzionale halucinatorii la bolnavii intoxicaţi cu digitală. Considerăm util a prezenta succint cele mai frecvente tulburări psihice ce survin în principalele afecţiuni cardiovasculare : (vezi tab. I) Tabel nr. I INSUFICIENŢA CARDIACĂ DECOMPENSATĂ (valvulopatii, cardiopatii) Semne psihice Semne generale Examene paraciinice şi de laborator ■•© anxietate, nelinişte nocturnă ; • insomnie, vise terifiante g -© îngustarea cîmpului conştiinţei, în diferite grade : somnolenţă sau excitaţie, episoade confuzionale, delir oniric cu fugă şi suicid • semne subiective, dispnee de efort şi de decubit, tuse uscată, respiraţie Cheyne-Stokes, retenţie de lichide (oligurie, edeme, ascită), astenie ; • semne obiective : cardio-megalie, galop protodiastolic, hepatomegalie, jugulare turgescente, ciano-ză. • Rx : cord mărit de volum, edem pulmonar ţ © concentraţia 02 în sînge scăzută, a C02 crescută ; aci doză ; • policitemie ; © modificări biochimice ale metabolismului hepatic şi renal. Evoluţia tulburărilor psihice este paralelă cu cea a bolii cardio-vasculare care le-a generat, -ele ameliorîndu-se odată cu aceasta. Faptul că în majoritatea lor, aceste boli au o durată îndelungată, chiar pe toată viaţa, conferă un caracter cronic şi siptomelor, psihice. Este vorba, mai ales, despre simptomele de in* etnsitate nevrotică, deoarece episoadele acute delirante sau confuzionale se remit concomitent cu faza acută a decompensării cardiace. Trebuie remarcat potenţialul evolutiv deosebit de grav, către exitus, pe care îl are şi Afecţiuni cordio-vafculare : aspecte psihopatologice Afe/95 Tabel nr. If INFARCTUL MIOCARDIC Semne psihice Semne generale • Examene paraclinice b şi de laborator • în faza acută: anxietate intensă, senzaţie de moarte iminentă, panică, excitaţie, inhibiţie psihomotorie f rareori convulsii, comă? în 1/5 din cazuri domină starea confuzională acută, cu stu-por sau agitaţie şi delir oniric f • în convalescenţă : CROOG descrie 3 faze în primele zile : anxietate intensă, faza depresivă, faza de refacere g • 'sechele psihice : astenie fizică şi psihică, stări depresive de diferite intensităţi, diminuarea variabilă a memoriei, atenţiei şi asociaţiilor pînă la deteriorare gravă. • semne majore : durele precordială sau cu diverge iradieri, cu debut brusc, durată şi intensitate particulară f • semne minore : greaţă, vărsături, astenie g • clinic : paloare, transpiraţii reci, cianoza extremităţilor, TA scăzută, puls tahicardie, temperatură ridicată (38cC), asurzirea zgomotelor cardiace. • leucocitoză g * • VSH crescut f $ • hipercoagulabilitate precoce, apoi hipocoagulabiliA tate g • hiperglicemie g • TGO crescută. Tabel nr. III HIPERTENSIUNEA ARTERIALĂ (esenfiala) Semne psihice • cefalee, ameţeli, fosfene' acufene J • astenie fizică şi psihică £ • intoleranţă la zgomote g • emotivitate superficială cu accese de iritabi Iitate \ • labilitate afectivă g • depresie £ • anxietate • insomnii g • episoade confuzionale tran- zitorii, mai ales nocturne, cu onirism, denumite de MARCHAND „claudicaţie cerebrală intermitentă". Semne generale • semne subiective f palpitaţii, dispnee, dureri precor-diăle $ • semne obiective : creşterea dimensiunilor inimii. Examene paraclinice şi de laborator • Rx : dilatarea aortei ascendente g • EKG : hipertrofia ventriculului sting y • examen FO : retinopatie-hipertensivă stadiul I —IV. astăzi infarctul miocardic acut sau encefalopatia hipertensivă. în orice caz, nu se poate stabili o legătură directă şi specifică între intensitatea sau forma tulburării psihice şi prognosticul bolii de bază, definitoriu fiind, se pare, numai gradul în care este afectat ţesutuF cardiac şi cerebral. Un rol iatrogenizant îl au multiplele investigaţii cu aparatură din ce în ce mai complexă,, cu ajutorul cărora se poate evalua astăzi func- •96/Afe Afecţiuni cardio-vascuhre r especte psihopatologice Tabel nr. IV ENCEFALOPATIE HIPERTENSIVA (acuta, cronica) Semne psihice Semne generale Examene paraclinice şi de laborator cefalee intensă j[ • crize convulsive generalizate g -• tulburări de conştiinţă de diferite intensităţi, pînă la exitus g • tulburări de personalitate (emotivitate, labilitate afectivă, astenie, depresie) f • semne neurologice de focar: nistagmus, cecitate psihică, slăbirea forţei membrelor. • vomă } • TA diastolică >140 mm Hg. • examen FO : edem papilar, retinopatie hipertensivă } • semnele de laborator ale insuficienţei renale acute şi ale insuficienţei cardiace. Tabel nr. V ARTERIOSCLEROZA CEREBRALĂ DIFUZĂ (progresiva, paroxistica) Semne psihice Semne generale Examene paraclinice şi de laborator '• cefalee, ameţeli, astenie? -O tulburări vizuale, parestezii ale extremităţilor J O insomnii ; • emotivitate superficială, puerilă ; labilitate afectivă ? • tendinţă la depresie } slăbire intelectuală (evidenţiată psihometric) iniţial cu critică ; • episoade confuzionale mai ales nocturne ; • delir oniric, cu idei delirante de persecuţie, de grandoare, de prejudiciu, de otrăvire ; depresie psihotică cu elemente anxioase şi hipocon-driace ; «O stări maniacale cu preocupări erotice. • ateromatoză periferică (neobligatorie) : a. radială, a. temporală, aortă ; • HTA (TAd > 110 mm Hg)? • semne clinice ale insuficienţei cardiace f • examen neurologic : ROT vii, Babinski izolat, discret deficit motor, acomodarea la lumină lentă. • examen radiologie, cardiac : derularea, calcificarea aortei ; • examen FO : semnul Sal-lus — Gunn ; • colesterolemia nu este semnificativă. — Forme ce debutează cu un accident neurologic I • Crize convulsive g I • Ictus apopleçtic } Afemie Afe/97 Tabel nr. V (continuare) © deficit intelectual ■— Sindrom pseudobulbar (forniâ clinică particulcrc) • tulburări neurologice : pareză spastică a musculaturii extremităţii cefalice (faţă, degkitiţie, masticaţie, fo-naţie), mişcări voluntare mult diminuate, mişcări involuntare accentuate, fa-j cieş imobil, voce monotonă, eu timbru modificat, palilaiie, r îs şi plîns spasmodic, mers cu paşi mici, astaz'o-abazie, micţiuni involuntare, incontinenţă sfincteriană ţionalitatea aparatului cardio-vascular. latro-genizant pare a fi, în primul rînd, modul gradat (de altfel necesar) al acestor investigaţii. Spre exemplu, unui tînar cu „palpitqţji"’' exa-fjienul clinic şi o simplă electrocardiogramă fl sînt suficiente pentru infirmarea,unei afecţiuniJ dar dacă tînărului (care, de obicei, este un anxios emotiv), după ce nu i s-au găsit modificări semnificative la electrocardiogramă, i se recomanda o ecocardiogrâmă, noi consulturi etc., el capătă convingerea că „trebuie" să aibă „ceva la inlmau care este mai greu de diagnosticat, ceea ce pentru neiniţiaţi este egal cu „ceva grav,$. Pe de altă parte, simpla supunere a subiectului la aceste investigaţii şi înmînarea rezultatului fără nici un fel de explicaţie din partea medicului, poate da naştere ]a interpretări greşite, pe care acesta, «Lin neştiinţă* le dă unui rezultat normal. Tratamentul — presupune vizarea simultana vecinătate^.geografică, coabjţaţie sau descendenţă, ci şi pe principiile atragerii sau respingerii, care pot fj facilitate, dar nu determinate, de primii factori. Această grupare fondată pe simpatie, pe aspiraţii şi proiecţii comune duce la acceptarea „consens ului social", văzut ca o acceptare a celor : cu-> care individul trăieşte în comun, în această grupare,- factorul psihologic trece pe prim. plan, determini nd inţerferepţe multiple. Factorii, pe baza cărora se constituie afinitatea sînt : lingvistici, politici, culturali, etnici, morali, religioşi etc. Tipul de-reacţi.e; ăl indivizilor din grup este, de asemenea, un factor de coeziune, acesta fiind în relaţie cu particularităţile psihologice, cu sistemul de judecăţi şi valori, cu gusturi şi preferinţe, care vin să completeze tabloul generic al afinităţilor. Pe baza afinităţilor se constituie şi familiile patologice, în care existenţa elementelor psihice morbide (care afectează în mare număr sau în totalitate pe membrii acestora), ca.şi persistenţa şi ireductibilitatea unora dintre ele, par adesea inexplicabile. Apariţia delirului indus, mult mai frecvent în cadrul familiei, îşi poate găsi motivarea în afinitatea stabilită între membrii familiei. Acelaşi lucru este valabil şi pentru unele toxicomanii. 343. AFIRMARE (cf. laţi affirmore „a întări, a confirma, a afirma") • Sensul concret al termenului se referă la comunicarea unei judecăţL afirmative sau negative, ca fiind adevărată. în sens psiholqgic, reprezintă o exprimare prin comportament a propriilor particularităţi ale personalităţii, constituind un aspect pozitiv al existenţei subiectului în relaţiile sale cu mediul. Prin afirmare.de sine se înţelege comportamentul tipic uman, reflec-tînd o constelaţie de trebuinţe secundare (dobîndite sub influenţă socio-culturală), prin care personalitatea îşi exprimă autonomia de sine şi valoarea personală. Poate fi considerată concomitent ca aspiraţie (trebuinţă de împlinire spre „mai mult şi mai bine") şi ca atitudine personală (raport între cerin- ţele şi exigenţele sociale şi cunoaşterea posibilităţilor, corelat cu trebuinţa de valorizare individuală). Dacă la nivel animal afirmarea de sine corespunde impunerii unor indivizi în cadrul speciei sau a unor specii pe baza selecţiei naturale, datorită în primul rînd înzestrării cu calităţi superioare (forţă, viteză, acuitate^ senzorială etc.), iar dispariţia unor specii de animale poate fi interpretată ca slăbiciune genetică sau lipsă de rezistenţă la con- diţiile schimbătoare, de multe ori vitrege, ale mediului, la nivelul speciei umane, comportamentul de afirmare poartă amprenta infimă a instinctului de conservare, fiind fundamental saturat de factori socio-culturali. Sub raport etiologic şi instrumental, afirmarea de sine prezintă mari variaţii individuale. La copii şi adolescenţi, afirmarea de sine se manifestă prin atitudini de opoziţie sau prin vedetism şi originalitate juvenilă, ca reacţie faţă de atitudinile restrictive sau punitive ale părinţilor, reprezentînd o manifestare „normo-funcţională". La adult, afirmarea de sine se datorează, în mod normal, mai puţin şi mai rar acestor exacerbări ale agresivităţii, ca sfidare a convenţiilor şi ca exhibiţionism (trebuinţa de a face impresie, de a fascina,> de a şoca, de a intriga sau a amuza pe alţii nu reprezintă, de altfel, decît diferitele faţete ale dizarmoniei în drama ei), şi mai ales nevoii de optimizare şi perfecţionare de sine. O cunoaştere de sine adecvată atrage dorinţa de auto-depăşire, de valorizare a aptitudinilor şi talentelor, de verificare a acestora prin învingerea de obstacole. Aceasta corespunde trebuinţei de performanţă, sesizate de ATKINSON ca fiind specific umană, sau trebuinţei de realizare, inserate de MUR-RAY printre cele 20 de'trebuinţe uman fundamentale. Afirmarea de sine îşi are originea şi în trebuinţa de prestigiu sau de recunoaştere socială, ceea ce corespunde tot. cu. o punere îr> valoare evidentă a aptitudinilor şi calităţilor 100/Afo Afonie ; Aforie ; Af rad ei mie care însă, de data aceasta, sînt autentificate de importanţa economică sau socială a produselor rezultate din valorificarea lor. Tre-r buinţa de afiliaţie, o altă trebuinţă inventariată de MURRAY, poate sta la baza afirmării de sine, ca de altfel şi dorinţa de a sluji idei politice, sociale sau religioase. Persistenţa la maturitate a formelor de opo-ziţionişm juvenil denotă o imaturitate emo-ţional-afectjvă şi un comportament pueril, care se circumscriu sferei personalităţilor di-zarmonice de un anumit tip. Instituirea autoafirmării ca scop în sine, cu eludarea exigenţelor sociale, a „moralităţii", şi indiferenţă faţă de mijloacele implicate (combativitate morbidă, agresivitate crescută, explozivitate, conduita socială manipulatorie, trafic de influenţă, mitomanie, exploatarea sentimentelor şi slăbiciunilor celorlalţi), constituie apanajul unor tulburări de personalitate (paranoiace, histrionice sau narcisiace), al unor psihoze delirante sistematizate (paranoia, parafrenia) sau afective (accese maniacale), sau al unor debilităţi mintale, reflectînd, în ultimă instanţă, tot un mod de manifestare a patologicului. 344. AFONIE (cf. gr. a- { phond „voce") • Tulburare a limbajului oral, cu caracter temporar, constînd dintr-o scădere accentuată a intensităţii vociiv uneori pînă la dispariţie, în patologia somatică, afonia apare în laringitele de etiologie infecţioasă, traumatică, neopla-zică, de dpuizare. în psihopatologie, terenul de elecţie este isteria, în cadrul căreia se manifestă ca o conversie senzorială • (FREUD afirmă că istericul „vorbeşte prin corpul său", convertind conflictele intrapsihice, du* rerea, suferinţa psihică, într-o suferinţă somatică). Afonia pitiatică apare ca un tip de mutism în care subiectul îşi mişcă însă buzele, încercînd prin mimica sa să explice faptul că nu poate vorbi. Uneori reuşeşte să emită silabe, articulări neintelîgibile. Sînt descrise : nictofonia — incapacitatea de a vorbi în cursul zilei şi emerofonia — incapacitatea de a vorbi în cursul nopţii, simptome evident isterice. Prin logopedie, psihoterapie persuasivă (acompaniată de manevre de apăsare a toracelui pentru ca, prin presiunea exercitată, aerul ieşit din căile respiratorii superioare în laringe să provoace emiterea unor sunete care conving subiectul 'că poate pronunţa cuvinte), fara-dizări, terapie de convingere, precum şi prin „surpriza psihica“ — afcnia dispare. Ea trebuie să constituie totuşi un simptom de alarmă pentru că, uneori, sub eticheta de afonie isterică, Se poate ascunde un debut de Schi- zofrenie. Afonia trebuie diferenţiată de mutismul isteric, care apare în urma unei emoţii violente şi este, de obicei, electiv, şi de mutismul emcţicnal, care apare ia subiecţii hiperemotivi fără stigmate isterice. 345. AFORIE (cf. gr. ophcria „sterilitater neproductivitate") • Termen practic nemai-utilizat astăzi în psihiatrie ? semnifică astenia şi imposibilitatea de creştere a tonusului şi a forţei musculare prin exerciţiu fizic. In concepţia lui P. JANET, ar fi caracteristică neurasteniei. 347. AFORISME HIPOCRATICE • Parte importantă a operei hipocratice, în care se găsesc o serie de aserţiuni privind bolile psihice. Deşi prezentate In mod nesistemati-zăt şi grevate de doctrina zilelor critice şi a crizei, unele aforisme surprind prin acuitatea observaţiei. Exemple : „dacădelirul dispare prin somn este semn bun" (M/2), „oboseala* spontană este semn de boâlă" (M/5)/ „epilepsia care apare înainte de pubertate îşi, modifică aspectul Ş cea care se iveşte după 25 ani, se termină odată cu bolnavul" (III/.30), „delirul* care apare însoţit de vis este mai favorabil? cel cu aspect serios — mai primejdios" (VI/ 53) etc. 347. AFRADEIMIE (cf. gr. aphron, „nebun" ! deima „teamă") #'Teama de bolnavul psihic pe care unii subiecţi o încearcă îrr prezenţa acestuia ? se manifestă sub forme diverse, de la rezervă şi distanţare pînă Ia o veritabilă fobie. Ca şi în cazul fobiei, nu există o experienţă nefavorabilă anterioară în cazul apariţiei acestei frici, care este, în fapt, o teamă de ininteligibil, neprevăzut şi necunoscut. Deseori, există „chiar. o..tendinţă de interpretare a unui act care îi apare subiectului observator ca insolit, ca" aparţinînd sferei patologiei psihice, ceea ce îi determină, în consecinţă, un comportament de respingere- Afradeimia, destul de frecventă în diferite perioade istorice (culminînd cu Evul Mediu, perioadă în care teama a fost întreţinută de dogma religioasă, luînd forme în care apărările colective au atins o rftaximă violenţă)*, a scăzut mult ca frecvenţă în perioada modernă, odată cu înţelegerea faptului că suferinţa psihică este o suferinţă ca oricare alta, dar şi odată cu creşterea prevalenţei şi incidenţei acestor afecţiuni. Desigur că atitudinea antipsihîatrîei, care prezintă boala psihică ca fiind un reflex social al afradeimiei şi nu ca a realitatş-s natupaiă, este exagerată şi, de fapt, contrazisă de datele de etnopsihiatrie, care arată că grupul' Afrazie ; Afrenie ; Afrodiziac Afr/101 identifică corect tulburarea psihică chiar atunci cînd există o toleranţă maximă faţă de aceasta şi cînd teama de bolnav este necunoscută. 348. AFRAZIE (cf. gr. a- ; phrasis „exprimare") • Tulburare de comunicare verbală constînd în imposibilitatea subiectului de a ordona corect din punct de vedere gramatical cuvintele în frază J practic, incapacitatea de a construi fraze. Se întîlneşte în oli-gcfrenii, demenţe, leziuni organice care interesează ariile vorbirii. 349. AFRENIE (cf. gr. c- phrcn „minte") • Termen vechi care a încercat să definească absenţa/slăbirea facultăţilor intelectuale, în-globînd atît otigcfrenia cit şi demenţele. Denumirea nu mai este utilizată în condiţiile în care şi cei doi termeni pe care îi subsumează sînt deja prea generali. 350. AFRODISIAC (cf. gr. ophrodisia „referitor la plăcere sexuală") • Substanţă sau aliment care ar fi susceptibile de (sau ar realiza) o stimulare a activităţii sexuale. Deşi nu s-a demonstrat încă existenţa unei relaţii directe intre ingestia de substanţă psihoac-tivă şi răspuns, în sensul ,unei creşteri a performanţelor sexuale, pot fi luate în discuţie mai multe substanţe : • AIccolul : în cantitate mică .are un efect tranchilizant euforizant, uş.urînd în această fază relaţiile interperscnale.. in cantitate mai mare, prin efectul depresor al sistemului nervos central, el diminuează marcat şi performanţele sexuale. • Drogurile : marijuana, susceptibilă de a fi afrodisiac, nu poate fi considerată ca atare, datorită răspunsurilor diferite pe care le provoacă, în funcţie de subiecţi. Dependenţa şi consumul prelungit duc la impotenţă şi frigiditate. LSD şi drogurile psihedelice înrudite au fost iniţial considerate ca avînd o acţiune stimulatoare asupra activităţii sexuale $ în jurul anului 1960 s-a încercat folosirea lor în tratamentul homosexualităţii. în prezent, este clar ca nu există nici o dovadă că aceste droguri ar avea o acţiune afrodisiacă. Amfe-tamlnele, stimulatoare ale sistemului nervos central, au şi un efect net favorabil asupra activităţii sexuale în anumite cazuri de frigiditate, administrarea lor are efecte favorabile în sensul posibilităţii realizării orgasmului, îar;4a bărbaţi provoacă priâpism — erecţie prelungită anejaculatorie dar în cazuri ce dependenţă la doze mari produce anerecţîe şi impotenţă. Heroina are efecte inhibitorii asupra activităţii sexuale. Subiecţii dependenţi de acest drog desfăşoară însă o activitate sexuală crescută prin prostituţie, pentru a-şi realiza în acest mod posibilitatea materială de procurare a drogurilor. După dezintoxicare se revine, în general, la o activitate sexuală normală. ®'E • SUBSTANŢE PSIHOTROPE : cyclazccina — antagonist morfinic folosit în cura de dezintoxicare la subiecţii dependenţi de heroină , are efect favorabil asupra activităţii sexuale, mai mult indirect decît direct, prin efectul de dezintoxicare. Metaqualcne (Qualude), introdus în 1965 ca hipnotic sedativ nebar-bituric a căpătat rapid reputaţia că ar avea efecte alfrodisiace. Ulterior s-a dovedit că, din acest punct de vedere, ar avea efecte similare cu alcoolul : în doze mici, efectul sedativ diminuează inhibiţiile, favorizează realizarea actului sexual, iar în doze mari este anafrodisiac, ducînd la impotenţă şi frigiditate, după întrebuinţarea prelungită apărînd fenomene de dependenţă. o FENOÎIAZINELE şi BUTIROFENONELE : sînt deprimante ale activităţii sexuale prin efectul lor atropinic. • ANXIOLITICELE : benzodiazepinele au efect favorabil asupra activităţii sexuale, prin diminuarea anxietăţii. 102/Afr Afrodizie ; AgalmatoremafobieW ; AgedalW • ANTIDEPRESIVELE : au de asemenea efect favorabil secundar, normalizarea tulburărilor sexuale datorîndu-şe efectului orto-timizant, diminuării depresiei, a fenomenelor de Inhibiţie psihomotorie. • ALTE SUBSTANŢE : cocaina, în doze mici — efect euforizant, creşte libidoul g repetarea dozelor duce la stări de nelinişte, tremor, fenomene psihotice de tip toxic. Dependenţa poate duce la pierderea interesului sexual. Cantarida — musca spaniolă (cantharis visi-catoria) are efect iritant asupra aparatului uro-genital, cu manifestări de polakiurie, priapism f în doze mari este toxic, provocînd leziuni la nivelul organelor sexuale, şoc, moarte. Yohimbina are efect vasodilatator paraşi mpa-ticomimetic, presupunîndu-se că ar favoriza erecţia, dar eficacitatea certă a substanţei nu s-a dovedit. Nitratul de amil, substanţă folosită în tratamentul bolii coronariene, are efect vasodilatator periferic \ inhalat în momentul orgasmului ar intensifica senzaţia de plăcere. Camforul este, de asemenea, o substanţă cu efect vasodilatator, ale cărei efecte afrodi-şiace deşi bănuite, nu au fost demonstrate încă. Feromonii sînt substanţe produse de diverse specii animale, care stimulează răspunsuri sexuale la sexul opus J unele din acestea sînt folosite în industria parfumurilor : ulei de mosc, ambra cenuşie etc. (producerea de feromoni umani na a fost încă realizată). Cu toate că din această trecere în revistă nu se poate desprinde concluzia (dorită) că există anumite substanţe cu efect favorabil cert asupra activităţii sexuale umane, tulburările de dinamică sexuală (TD3) nu constituie totuşi fenomene disfuncţionale incurabile/medicina dispunînd pentru tratarea acestora, de metode psihoterapeutiee (terapie comportamentală etc.), tratament psihotrop ş.a. 351. AFRODIZIE (cf. gr. aphrodisia „referitor la plăcerea sexuală") • Termen prin care se desemnează starea de hiperexcitaţie sexuală, resimţită de un subiect, nefiind neapărat un fenomen patologic, putîndu-se înt îl ni în mod normal în condiţiile unei anumite ambianţe, sau după o perioadă îndelungată de lipsă a activităţii sexuale. 352. AFRODIZIOMAN!E (cf. gr. aphrodi- sîn. siO'l mania, „nebunie") —» SATIRIAZIS. 353. AFTONGIE (cf. gr. a jphttongos „voce") • Afonie datorată închiderii spasomodice a glotei prin contractură intenţională a mus- culaturii laringelui. Apare ca nevroză profesională sau reacţie psihogenă. Imaginea la-ringoscopică este normală. 354. AFTOZĂBEHţET—sin.ADAMANNAI-blS-BEH£ET(s> sindrom? Gl LBERT-BEHţET - sind-om ? MAREA AFŢOZĂ TOURAINS | OCULO-BUCO-GENITAL(s) sindrom? TRIPLUL SINDROM BEHQET ^ BEHţETW sindrom. 355. AGALMATOREMAFOBIE(F) (cf. gr. o; ga lira „statuie" ; horan, „a vedea" ; phobos „frică") e Tearri* de statuile vorbitoare r-termen cu evidente implicaţii poetice ~ vizînd mai miift o „rara avîs" a psihopatologiei obsesive, decît un fenomen curent. După unii autori s-ar întîlni în schizofrenie, ca o bizarerie îri plus a acestei lumi paraşi m boli ce. 356. AGAPAXIE (cf. gr: agapă „dragoste" \ axia „preţ, valoare, apreciere") • Exprimă o reacţie emoţională nefiresc de amplă, fie în sensul suferinţei, fie al bucuriei, fiind un atribut ăl' imaturităţii afective. (1) 357. AGA PIS M (cf. gr. agape) o Ţip de doctrină care supraevaluează principiul iubirii (nonerotice) pentru semeni. Stă la baza unor preocupări şi norme religioase şi morale, în cadrul unor curente şi mişcări (în fruntea cărora se aflau uneori bolnavi psihici, diagnosticaţi ca atare), dar poate fi, în anumite condiţii, şi un element de psihopatologie, apărînd în forme caricaturale în delirurile subiecţilor vîrstnici. 358. AGASTRON EUR1E (cf. gr. a-J gastrer „stomac"? neuron „nerv") Termen remi-niscent din epoca de aur a nevrozei de organ, utilizat pentru a circumscrie cit mai precis, dacă nu cauza, cel puţin locul nevrozei. A avut o oarecare circulaţie la finele secolului trecut, dovada constituind-o şi cele două sinonime ale sale : neurastenie gastrica şi nevroza gastrica. în prezent, toţi aceşti termeni prezintă numai interes istoric. 359. AGEDALW Elveţia, Italia, R.F.G. -DCI Noxiptilina e Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzocicloheptadienic de tip 10,11-dihidro-5H-dibanzo/a,d/cicloheptan-5-onă 0-/2-(dimetilamino)etiI/oximă, cu acţiune antidepre-sivă medie, fără efecte sedative, de o bună toleranţă l nu se asociază cu IMAO. Nu se administrează în deliruri acute, intoxicaţii acute. Agenezie morala ; Ageuzie ; Agitat Age/103 360. AGELIE (cf. gr. a- r;geles „rîs") •Absenţă tctală a risului (SENISE — 1941), însoţită de amimie. Este întîlnită în depresii majore, schizofrenie catatonică, reacţii. 361. AGENEZICĂ — perioadă (cf. gr. o-f genesis „naştere") • Etapă a ciclului menstrual, improprie fecundaţiei, anticonceptivă, situată ante- şi postovulaţie (variabilă în funcţie de psiho-morfologia feminină individuală), cu rol important în, psihoterapia conjugală (parteneră fobică, anxioasă). 362. AGENEZIE — moralâT(cf. gr. cgtnne-7a „micimea sentimentelor, josnicie") • Termen legat de concepţia degener^şcenţei, utilizat în psihiatria secolului al -XjX-iea, pentru a defini „absenţa completă a simţului moral" (FALRET) la personalităţi structurate dizar-monic, categorie care, după KRAEPELIN, îi include pe „rataţii de la natură". Deşi termenul nu se mai foloseşte, el exprimă cu mare forţă una dintre principalele trăsături ale dizarmcniilor de personalitate de ţip antisocial : lipsa unui sistem axiologic coerent, raportat la normele şi valorile sociale, şi implicit, imposibilitatea unei adecvări terapeutice. 363. AGENT (cf. lat> agere „aface") • Orice acţiune, intervenţie, stimulare externă, internă sau mixtă (endo-exogenă), cu caracter tranzitoriu sau persistent, singular sau polimorf, soldată cu efecte pozitive (favorabile) sau negative (defavorabile) asupra organismului. în taxonomia medicală se descriu agenţi patogeni de agresiune şi de deteriorare, de natură infecţîcasă, genetică, toxică, neurcer.do-crină, traumatică etc. 364. AGERAZIE (cf. gr. o-? geros „bătrî-neţe") • Totalitatea actelor prin care o persoană în vîrstă încearcă să-şi creeze o aparenţă tinerească, neconformă vîrsteî reale, expresie, în genere, a unui intelect de limită. Evidenţiază şi o discretă personalitate dizarmonică (inabilitate şi inadaptare la ncua situaţie). Capătă aspecte patologice în manie, şi macabre în paralizia generală progresivă, demenţe. 365. AGETRAN erkinetic-hipertone ; se manifestă prin acâtisie, tasiktnezie. Agitaţia a constituit întotdeauna o urgenţă psihiatrică şi a ridicat probleme privind examinarea, transportul, supravegherea.,’protecţia şi tratamentul bolnavilor agitaţi. Agitaţia emotivă, reactivă, „criza de nervi" hU pune în aparenţă probleme majore privind conduita terapeutică, dar trebuie ţinut seama de-influenţa anturajului, aproape întotdeauna^nefastă, putînd cultiva manifestările piti atice. în acest caz, o internare de scurtă durată poate avea efecte salutare, simpla ambianţă calmînd subiectul. Sedativele, tranchilizantele completează. farmacologic conduita terapeutică. Agitaţia din celelalte circumstanţe etiologice necesită de regulă, spitalizare obligatorie şi tratament'medicamentos, care vizează trei obiective : suprimarea sau .diminuarea stării de agitaţie ; combaterea substratului etiologic } menţinerea funcţiilor organismului, prevenirea colapsului etc. Pentru primul obiectiv se utilizează NL sedative, tranchilizante, dozele şi ritmul de administrare adapiîhdu-se în funcţie de vîrstă, tare preexistente, răspunsul la terapie etc. De reţinut că în melancolia agitată se folosesc cu succes sedative majore (NL sedative) şi hipnotice, iar în cazurile de manie cu agitaţie uşoară — litiu, precedat de NL. în stările confuzionale în care elucidarea etiologică este importantă, sedativele sînt indispensabile, dar dozarea lor trebuie făcută cu atenţie, pentru a nu accentua confuzia. Supravegherea, monitorizarea, rehidratarea, bilanţul somatic au scopul de a preveni delirul acut hiperazotemic. în stările confuzionale din alcoolism se recomandă vitamino-terapie şi tranchilizante în doze mări. Agitaţia din alcoolism poate beneficia, în mod aparent paradoxal, de acţiunea unor substanţe de tipul stricninei. Întîrzieril.e mintale grave cu agitaţie răspund la doze masive de NL şi uneori la litiu. în cazul cînd agitaţia nu răspunde la psihotrope, se aplică tratamentul electrocon-vulsivant. Demenţa senilă beneficiază de terapie cu NL uşoare şi măsuri care să evite de-socializarea. Diagnosticul diferenţia! trebuie făcut cu crizele comiţiale, diskireziile şi hiperkineziile din boala Parkinson, cu coreea, atetoza (în toate există o implicaţie psihică secundară). Depăşirea crizei de agitaţie trebuie urmată ALZHEIMER(B> boală, PICK(B> boală, DEMENŢE. 378. AGNOZIA EXTENSIVITĂŢII A- MORFOGNOZIE. 379. AGNOZIE SEMANTICĂ TACTILĂ • Formă particulară de astereognozie, descrisă de J. DELAY în 1935, caracterizată prin pierderea capacităţii de a recunoaşte obiectele prin palpare, cu toate că unele dintre calităţile acestora pot fi determinate corect (forma, greutatea, temperatura). Este diferită de AHILOGNOZIE şi AMOR-FOGNOZIE. 108/Ago Agorafobie^) ; Agostine(M> ; Agrafie 380. AGORAFOBIEI) (cf. gr. agora „piaţa publică" : phoboşj „frică") a Termenul a fost Introdus în 1883 de neurologul german F. K. WESTPHAL (1833-1899), iniţial sub numele de „fobia spaţiilor deschise", care este una dintre cele mai vechi fobii descrise. Este frecvent întllnită în psihiatrie, d-esemnînd teama sau indispoziţia nemotivată care survine':Cînd individul se află în spaţii deschise sau goale (pieţe publice, cîmpie, grădină etc.) şi care dispare cînd individul părăseşte aceste locuri. In sens extensiv, frica de a trece strada sau de a se amesteca în mulţime,, defineşte aşa-numita „teamă de străzi" sau „angoasa străzilor", frecvent întîlnită. la femei. Persoana nu părăseşte locuinţa decît însoţită, eventual de cineva din anturaj. jjr; Pentru unii autori agorafobia reprezintă~în fapt o teamă situaţională care nu se referă la spaţiul propriu-zis, ci Ia consecinţele pe care le poate avea asupra imaginii‘despre sine a subiectului, apariţia manifestărilor de anxietate în public. Agorafobia apare în nevroze fobice, obse-sionale, la personalităţi .psihasteni,ce şi, pasager, în' cursul unei depresii 381. AG O R AT ERA PIE (cf. gr. agora * thera-peia „îngrijire") Denumire pe care BRÂNZEI (1976) t o atribuie unei formé de socio-terapie „polimorfă deschisă", constînd în psihoterapie recreativă (film, program artistic), la care participă 'subiecţii internaţi şi remişi,* familiile lor, personalul medical, şi care favorizează crearea unei - ambianţe „com-pasiye", similare vechiului model de apartenenţă „comunitară" ce permite foştilor şi actualilor, bolnavi ,Refularea, catharctică". Subiecţii sînt astfel stimulaţi să-şi comenteze propria condiţie umană, de obicei prin invitaţia de a discuta iniţial despre modul în care sînt îngrijiţi, calitatea hranei din spital etc. Se poate obţine un dialog spontan din partea unor., subiecţi reticenţi pînă atynçi, agora-terapia avind' uneori virtuţi mai stimulative decît psihoterapia individuală sau anumite forme de psihoterapii de grup. 382. AGOSTINE(M> Belgia - DCI Brom-peridol Ф Neuroleptic, derivat butirofenonic de tip:4-/4-(p-bYomofeniI)-4- h i d r o x i p î p eri d i n o/-4'-fluorobutirofenonă, cu performanţe asemănătoare HA LOR ERI DO LU. LUI, efectele sédative fiind mai marçate, iar efectele secundare mai diminuate —> BUTIROFENONE. 383. AGRAFESTEZIE (cf. gr. a-igraphein „a scrie" 7 aisthesh■ „senzaţie") o Imposibili-titea de percepere clară, diferenţiată, şi de recunoaştere a semnelor trasate pe tegumentele subiectului de către examinator, în absenţa utilizării analizatorului vizual 384. AGRAFIE (cf! gr. a- 2 graphein) • Incapacitatea de a comunica idei prin scris, componenta motorie a scrisului şi intelectul subiectului fiind intacte. Constituind o formă de apraxie, a. fost descrisă în 1881 da EXNER sub forma agrafiei pure. HENSCHEN descrie, pentru prima oară, agrafia corespunzătoare leziunilor anatomice pe care le identifică în mai multe regiuni ale ; creierul ui. Considerat drept „simbol, al simbolurilor", scrisul reprezintă modalitatea.prin care vorbirea este transpusă intr-o.formă vizualizată.. Limbajul vorbit, alături de cel. interior, exprimă în modul cel mai direct procesele gîndirii, iar tulburările limbajului afectează.implicit ambele forme ale acestuia (vorbita şi. scrisă). Actul scrisului presupune o, anticipare secvenţială a gîndirii logice, a limbajului intern, a factorului somato-motor şi a celui material tehnic, deci o mobilizare intelectuală superioară limbajului oral. După mbdul în care .se produce, scrisul poate fi spontan, copiat, după dictare şi automat. Scrisul şi cititul ss inţelcondiţionează. obligatoriu, omul fiind capabil, în mod normal, de, o scriere de.,4—5 pri mai lentă decît vorbirea, în agrafie, scrisul suFera diverse dl st or si opări, aparent dezordonate, diferit proporţionaţe, incomplete, cffsritmice, „obosite",; cu greşeli de ortografie, reduplicari, cu tulburări gramaticale şi semantice, paragrafie (c.irVfnte.false), neologisme, rime, scris întrerupt şi cuvinte lipsite-de sens. Actul scrisului nu presupune participarea unei singure formaţiuni nervoase^ (de exemplu: girusul angular) diri emisfera dominantă, ci şi a altor zone : regiunea limbajului scris, sistemele constructive^ optico-spa-ţiale, sistemele de' coordonare a muşchilor implicaţi în scris şt organizarea practică a acţiunii 'motorii. Formele clinice au fost diferenţiate după Criteriul localizării leziunii la nivelul sistemului nervos, neurofiziologic, clinic sau cfupă criterii mixte. Astăzi se descriu următoarele forme de agrafie: • agrafia din afazia Wernicke : scrisul spontan este perturbat, reflectînd afectarea profundă a limbajului interior, corespunzător leziunii temporo-posterioare stingi| scrisul copiat şi după dictare este conservat şi apăr elemente de paragrafie, jargonografie. B£CAEN descrie, m acest sens., o agrafie âparţinînd afaziei expresive, afaziei senzoriale, şi una apar-ţinînd sindromului parietal ; Agrafie ; Agrariiafàzie ; Agratriatism Agr/109 y® agrafia optică, însoţită de alexie, este inclusă în grupul- agnoziilor vizuale şi corespunde leziunilor lobului occipital } ag rafia constructivă parietală (KLEIST) sau agrafia apraxică, în care lipsesc alexia şi modificarea limbajului interior, fiind consecutivă unor tulburări ce afectează mobilitatea membrelorşi constînd în defecţiuni de integrareî vizuo-spaţială a literelor, cuvintelor, desenelor 2 este o r- componentă a sindromului Gerstmann (apraxîe digitală, agrafie dreapta-stînga, ■■■*■ acalculie şi agrafie pură) ; ; agrafia dispraxică a corpului calos. care aparţine agrafiei ideo-motorii } « agrafia pură, care nu este însoţită de alte simptome şi este o consecinţă a leziunii situate la nivelul circurtivoluţiunii F2 s-tîngi. Uh alt criteriu de clasificare este nivelul de dezintegrare a comunicării prin scris, în con-tfor&ităte cu care agrafia1 se cPaSrfîcă în: • absolută, incapacitatea ţoţala de a co- rnii hica, prin scris (cbsxistă cu afazia) ; • acustjcă, imposibilitatea de a scrie după dictareŢcoexistă cu afazie) 2 c «'literară, chiar litere izolate devin -im-^posibil de scris (coexisté -cu afazia). « psihică, dificultatea, pîha la totală abb-’ lire, a capacităţii de exprimare în seris, .datorită unôr factori psihîcf sau emoţionali î este pur voluntară şi reprezintă, de fapt, ëçhivâientuj mutismului. Subiectul are facultăţile1 psihice şi dexteritatea pe deplin intacte, dar evită . * scrie cînd i se cere } în depresia " de fhvolüfie, subiecţii " sînt mcap’abili să * - realizeze o comunicare în scris, dar această: inhibiţie are un caracter fluc-^ tuant, paraleii cu evoiuţia depresiei } « muzicala, incapacitatea dé^â scrie" sem-riale de notaţie muzicală ? « optica, imposibtilţatea de, a copia un téxt (coexistă cu afazia) l « verbală, lipsa posibilităţii de scriere a cuvintelor (conservata pentr*u litere sau silabe). ' Sînt descrise şi o agrafie dobîndită prin pierderea capacităţii de a scrie, generata de un ^traumatism sau afecţiune cerebrală, precum şi 40 agrafie congenitala, constînd din dificultatea pe care o^ prezintă subiectul în învăţarea scrisului, în flagrantă dizarmonie cu celelalte aptitudini Intelectuale ale individului. Etiologia agrafiei este, cel mai frecvent, vasculară, pFin interesarea arterei cerebrale *medii stîngi, dar şi prin procese traumatice şi tumorale ce afectează regiunea temporo-parîetală.' Evidenţierea clinică a agrafiei se poate face prin teme cu grade diferite de dificultate date subiectului (nume, adresa, dictare, copiere, compunere după un subiect liber, scriere spontana)/ în scopul evaluării nivelului de deficienţă. Pentru psihiatru, importanţa cunoaşterii fenomenului de agrafie este semnificativa, deoarece se impune uneori diferenţierea de fenomene'* grafo-patologice de tipul paragramatismelor şi neogramatis-melor etc., întîlnite frecvent în schizofrenie, paranoia, Ln stări de nedezvoltare cognitivă şi în demenţe. 385. AG RAM AFAZIE (cf. gr. a-J: gramma „literă" phasis „vorbire" ; vezi şi lat. agrarrt-matos „incult**) • Modalitate de comunicare verbală incorectă, neglijînd total formele gramaticale. Termenul a fost utilizat anterior db lui de AGRAMATISM. în prezent, este incluV în acesta, iar tentativa de a-l mehţine pe cel de AGRAMAFAZIE şi de a-l diferenţia de agramatism, în sensul de necunoaştere anterioară a exprimării corecte (cazul subinstrucţiei, inculturii), a eşuat (eventual, numai inversarea sensului celor doi termeni ar putea..răspunde mai bine acestui deziderat). Prin AGRAMATISM, în sens psihiatric, sînt denumite ambele situaţii : cea datoraţi'deficienţei de instrucţie şi* cea consecutivă bolii, deşi în vorbirea curentă agrărnatismul este considerat o urmare a lipsei de instrucţie -► AGRAMÂTîSM^ 386. AGRAMATISM (cf. gr. a-l gramrtia „literă") • Formă d;e afazie reprezerltmd o încălcare de proporţii a normelor elementare de gramatică’sau, fnă'i corect, neglijarea totafă â regulilor gramaticale. Termenul a fost introdus în 1878 de ^kOSSMAU L, sub numele de ACATAFAZIE, penţru a deşerie stijul.telegrafia — un limbaj rapid, jgndrîndVegulile' gramaticale. A fost preluat apoi de STEthtTHAl şi studiat; de PICK (1913) şi KKAEPELIN, pentru care agramatismul desemnează tulburările de ordonare verbală temporo-spa-ţială a gîndirii. Astfel, s-a observat că substantivele sînt utilizate în exces, iar verbele la infinitiv; g articolele, conjuncţiile sînt neglijate, ordinea cuvintelor în propoziţie se inversează,^ şe fragmentează fraza şi chiar întregul discurs, prin intercalarea asociaţiîlbr libere. Agramatismul nu are semnificaţie patologică la copil, în^perioada de formare a limbajului, dar poate constitui, ulterior, un semn de întîrziere ?n dezvoltarea acestuia. Cu precădere la debilii mintali' desi este relativ independent de nivelu | 1flO/Agr Agreabil(H) ; Agresiune ; Agresivitate intelectual), agramatismul este uşor sesizabil prip slaba cunoaştere a semnelor grafice. Cel mai frecvent, agramatismul se observă în boala Alzheimer şi boala Pick, ca şi în cazul evoluţiei regresive a afaziei, motiv pentru care unii autori (HEAD, dp exemplu) îl consideră o afazie sintactică. 387. AGREABILEI) halucinaţii (cf. fr. agr& ab/e „agreabil") • Fenomene de tip halucinator care, prin conţinutul lor senzorial şi, mai rar, tematic, produc subiectului plăcere şi uneori dorinţa de repetare a episodului halucinator. Acest tip de halucinaţii este mult mai puţin frecvent decît alte tipuri, în marea lor majoritate terifiante şi implicit generatoare de anxietate. Dintre modalităţile senzoriale de apariţie se pot cita : tv • halucinaţiile, vizuale (estetice, feerice, policrome) l • halucinaţiile auditive (muzicale, încurajatoare) l • halucinaţiile olfactive (arome exotice plăcute) r • halucinaţiile genitale (generatoare de senzaţii erotice). Circumstanţele de apariţie pot fi. delirurile mistice, parafrenîa, intoxicaţii cu droguri halucinogene (LSD, opium, cloral, cocaină). Tn intoxicaţiile amintite se notează uneori fenomenul de sinestezie, resimţit în mod plăcut de subiect. O hotă particulară o au halucinaţiile din psihozele de inaniţie.şi sete* î n care -subiecţi i au vizi unea hal uei natorie a unor mnese bogate — adevărate orgii culinare, depăşind în fast şî abundenţă pe cele romane — dq care subiecţii nu aveau însă cunoştinţă anterior experienţei halueinatorii. 388. AGRESIUNE (-cf. lat. aggresio „atac") o Atac a.şupra unei persoane, obiect sau . instituţie, însoţit de sentimentul de ură, de dorinţa de a face rău g se realizează prin intermediul forţei. 389. AGRESIVITATE (cf. lat. aggresio) • Ansamblu de conduite ostile care se pot manifesta în plan conştient, inconştient, fantas-matic, în scopul distrugerii, degradării, con-strîngerii, negării sau umilirii unui obiect investit cu semnificaţie, conduite resimţite ca atare şi neprovocate de acesta. Agresivitatea este caracteristică relaţiilor inter-umane, registrul ei de manifestare întinzîn-du-se de la atitudinea pasivă de indiferenţă refuz de ajutor, ironie, tachinare, pînă la ati- tudinea de ameninţare şi acte de violenţă propriurzise. în sens extensiv, agresivitatea desemnează o caracteristică generală a organismelor vii, referitoare la excitabilitate şi la activităţile- de explorare necesare satisfacerii trebuinţelor fundamentale (alimentare, de apărare, sexuale). în sens restrîns, raportat exclusiv la fiinţa umană, obiectul agresivităţii poate fi chiar propria persoană (auto-agresi-vitatea), ca în conduitele auto-distructive în-tîlnite în tulburări psihice sau chiar în afara lor (-> SUICIDUL RAŢIONAL). Nu este vorba despre agresivitate atunci Cînd victima unui comportament 4 vătămător nu îl evită, ca în cazul sado-masochismului, unde, de altfel, poate exista chiar componenta de provocare intenţionată- din partea/celui care constituie obiectul aceşţui comportament. Manifestările agresivităţii umane sînt extrem de diverse (implkînd participarea^ persoanei la diferite niveluri: pulsional,-afectiv, atitu-dinal, comportamental), nefiind limitate; doar la cele cu consecinţe negative. Parte integrantă a naturii umane, agresivitatea include şi dinamismul unei persoane angrenate în lupta constructivă de autoafirmare, aptă de a depăşi dificultăţile vieţii, ca şi tendinţele spre satisfacerea nevoilor sale vitale. Accepţiunea modernă a agresivităţii acordă o importanţă deosebită socio-genezei, subliniind relaţia de implicare a individului in raport cu ceilalţi atît în .cazul agresivităţii nprmale, cît şi al celei patologice. Chiar şi Jn cazul suicidului la schizofreni, autori, de obicei, ai unor acte agresive - absurde, -intervine de multe ori trăirea dramatică a conştientizării defectului, a incapacităţii de a mai fi ca înainte de boală şi la feTcu ceilalţi (-»OMORUL PATOLOGIC al acestora constjtuie însă o situaţie limită de manifestare a agresivităţii patologice). Complexitatea şi întrepătrunderea Sensurilor termenului de agresivitate sînt s ugestiv exprimate de familia de cuvinte utilizate pentru a le defini .- agresiune (atac neprovocat) g agresiv (ofensiv, provocator,'energic, perseverent, stăruitor, întreprinzător)\ agresivitate (comportare agresivă). în dicţionarul pe care-l editează WOLMANN, citează pentru termenul aggressiveness din engleză („agresivitate”) următoarele accepţiuni : tendinţă de a arăta ostilitate prin îndeplinirea de acte de agresiune l tendinţa de a depăşi opoziţiile, de a se autoafirma promovînd propriile interese g comportament întreprinzător, energic; tendinţa de a fi dominator într-o situaţie sociajă. Agresivitate : teorii, modele Agr/1TÎ Teoriile asupra originii agresivităţii se .întemeiază pe mai multe ipoteze : biologică (peurpbidlogica, endocrină, instinctuală şi teoria agresiunii ca rezultat a! frustrării), eto-logica şi socip-genetică. Mpdelul neurobiologic porneşte deok pre-miza de necontestat a reacţiilor; celulei vii ia stimulji dim mediu, care pot -oferi un model „miniatural1* (BERNARQ,. TROU7j|j al corn-oortam§ntului agresiv. Sinteţlzînd datele fiziologiei.- nervoase, acest model oferă o explicaţie greu de. contesţat cu .argumenta ştiin-: ţi fi ce. Funcţionalitatea sistemului nervos (bazată pe mecanismele de d e pol ar i zare/re polari zarei, de* transmitere trans-sinaptică a influxului nervos, prin intermediul n,eu.ro-madjatorilor, pe joculJ: proceselor de excitaţie/inhibiţie), ierarhizată prin integrări succesive la diferite niveluri de complexitate, asigură mecanismele de adaptare ale organismului menite să menţină o permanentă ho-meostazie internă şi externă a acestuia. Agresivitatea ar fi, în sensul cel mai profund biologic, un mijloc extrem de adaptare,, care ar staîa baza stărilor emoţionale negative, de ură s|u de furie (SOULAIRAC şi KOURILSKY). Modularea răspunsurilor 'vegetative, instinctuale şi automate (integrate în hipotalamus), este efectuată la nivelul rinencefalului (sistemul limbic), care permite atît stocajul mnes-tic al experinţelor trăite anterior, cit şi apariţia unor nuanţări afective ale acestor trăiri. Comportamentele agresive vor reprezenta astfel exteriorizări ale unor^stări de afect, mai mijit sau mai puţin elaborate, exteriorizări îh care sînt implicate, în grade diferite, şi celelalte funcţii ale psihismului. Lucrările privind rolul glandelor endocrine asupra agresivităţii au demonstrat influenţa hormonului masculin în declanşarea agresivităţii la vertebrate (J. G. VANDENBERG). F. H. BRONSON şi C. DHSJARD1NS (1971) indică rolul testosteronului în manifestarea comportamentului combativ la adult. După K. E. MOYER, agresi/itatea poate fi manipulată prin modificări endocrine, iar controlul unui comportament agresivo-indezirabil se poate face prin înlăturarea factorilor de mediu generatori de frustrare, prin învăţare şi educaţie, prin modificarea condiţiilor fiziologice care facilitează răspunsul agresiv (medicamente, hormoni, stimulări sau leziuni, cerebrale). -în modelul psihanalitic, noţiunea de pulsi-une de agresiune a.oire în 1903 (ADLER) şi 1920 J(FREUD). în -„Dincolo de principiul plăcerii", FREUD introduce noţiunea de pulsi-une a morţii th anat os, care se opune pulslunii vieţii şl tinde spre reducerea completă a tensiunilor şi întoarcerea la starea anorganică. Agresi/itatea ar rezulta din jocul dintre eros şi thanatos, aidoma comportamentului umarr în general, şi ar fi o redirec-ţiona^e spre! exterior a thanitosului (prin me-canisitiul deplasării), din necesitatea individului* de a^se autoproteja. ADLER consideră agresivitatea ca o aspiraţie generăî-unriană, un factor ihdispensabil vieţii. Ar fi o pjulsiune ce" urmăreşte depăşirea propriilor sentimente de inferioritate şi dorjnţa de putere. Masochismul sau autodepaşirea sînt considerate ca forme da agresivitate convertită. M. KLEIN admite existenţi primitivă a iubirii şi urii în conflict încă de la începutul vieţii copilului. K. ABRAHAM pune în evidenţă componenţele agresive şi relaţia ambivalenţă cu obiectul în stadiile libidinale. W. RElCH descrie agresivitatea ca rezultantă a frustărilor sexuale. Pentru H. A. MURRAY, agresivitatea este o trebuinţă de a în/inge opoziţia prin forţă sau da a lupta, a pedepsi, chiar a suprima (uneori din răzbunare). Oricare ar fi interpretările sau prelucrările teoretice, cea mai preţioasă contribuţie a psihanalizei constă în observarea infinitelor modalităţi. de manifestare a agresivităţii, în explicarea destinului pulsiunii agresive, care poate fi transformată în energie adaptativă sau poate fi generataore de boală. H. HARTMANN, F. KRIS şi M. LOEWEN-STEIN disting.patru tipuri de procese care modifică impactul agresivităţii : deplasarea spre alte obiecte, restrîngerea scopurilor agresive, intricaţia cu libidoul, sublimarea agresivităţii. Sublimarea agresivităţii pune la dispoziţia Eului o energie neutră, ce poate fi întrebuinţată în activitate şi adaptare. Experienţa psi-hoterapeutică demonstrează că anularea defen-selor patogene are consecinţe directe asupra activismului persoanei în cauza. Sublimarea agresiviăţii este observabilă deci la omul normal în activitatea reală (muncă, joc, competiţie, alegerea profesiunii), în producţii imaginare (vis, producţii artistice). inhibiţia agresivităţii poate duce la: amabilitate reacţională, inhibiţia sexuală — la subiecţi care percep actul sexual ca pe o agresiune, inhibiţie a muncii — la subiecţi pentru care orice activitate este o agresiune, inhibiţii sociale — la persoane guvernate de teama de a pierde afecţiunea, apatia, boli psihosomatice şi tulburări psihice. în această teorie apare astfel ideea că bolnavul psihosomatic nu fan-tasmează, ci somatizează impulsiunile agresive. După opinia psihanaliştilor, analiza decelează astfel agresivitate refulată în afecţiuni psihosomatice ca: ulcerul gastro-duodenal, rec- 112/Agr Agresivitate : teorii, modele tocofiţa ulcero-hemoragică, infarctul, hipertensiunea arterială, manifestările alergice, psoriazisul etc. Teoria frustraţiei, elaborată de W. SCOTT şi J. DOLLARD (teoria reactivă, 1933),. preia o idee a lui FREUD, considerînd agresivitatea ca rezultat al blocării din exterior sau al frustrării, care împiedică pulsiunea vitală de a-şi realiza scopul. în faţa frustrării, subiectul reacţionează fie prin agresivitate, fie prin opusul ei (de exemplu, răceala afectivă a copilului, ca revoltă faţă de părinţi)/"ambele eventualităţi fiind un răspuns substituţiv. Dacă, la rîndul ei, agresivitatea este blocată în exprimare, ea poate fi direcţicnată spre un nou substitut sau orientată spre sine, deyeninj autoagre-sivitate. N. E. M.ILLER nuanţează acest mecanism, specificînd că numai în anumite condiţii frustrarea declanşează agresivitate. Ipoteza etologică, nu poate fi aplicată agresivităţii umane decît sub rezerva unei corespondenţe genetice, asupra ei acţionînd însă „influenţele formatoare ale individului sociocultural" (LABO.RJŢ) f -această ipoteză trebuie menţionată 4nsă pentru tentativa celui mai ilustru reprezentant al ei; K. LORENZ, de a concepe agresivitatea ca.un instinct al luptei, dezvoltat filogenetic, care se exprimă în'comportamente agresive, sub influenţa; unor stimuli din mediu ce o pot astfel modela. N-ar fi vorba numai de o energie instinctuală a agresivităţii, acumulată periodic într^un ritm cu o anumită rată, ci şi de o descărcare a,acesteia, modulaţa în bună măsură de mediu, de unde concluzia unui posibil „control" al agresivităţii prin dirijare, prin învăţare din exterior (coabitarea de.timpuriu a clinilor cu pisicile, a tigrilor cu antilopele etc.). Agresivitatea la speciile de animale este doar adaptativă, fiind — spre deosebire de om ^- practic absentă între membrii aceleiaşi specii şi lipsită de unul dintre atributele specifice umane, violenţa. Datele etologice fructificabile în studiul agresvitiăţii umane privesc : • motivele principale ale actelor agresive : frustrarea unei nevoi, competiţie sexuală, apărarea teritoriului £ • conduitele menite să inhibe agresivitatea virtualului agresor : atitudinea de supunere, atitudinea infantilă (de nea-jutorare, de slăbiciune), atitudinea de seducţie în scop nonsexual, acordarea de îngrijiri corporale etc. g • derularea unor comportamente specifice de luptă sau ameninţare, în absenţa unui stimul extern, ca un comportament instinctual. în cursul filogenezei speciilor, se poate observa importanţa agresivităţii pentru perpetuarea acestora (exemplul clasic este lupta pentru apărarea teritorialităţii, ca spaţiu de supravieţuire şi de maximă concentrare a resurselor a/irrventare, sau competiţia sexuală la masculi). Avînd în vedere că reacţiile în faţa obstacolelor externe, generatoare de frustrare, pot fi de supunere, de evitare sau de luptă, este posibilă considerarea comportamentului agresiv ca un comportament adap-tativ. Cu toate acestea, interpretarea antro-pomorfizantă a comportamentului animal poate fi echivocă. Speciei uman6 îi este caracteristică diversificarea modurilor de manifestare a agresivităţii, consecinţă firească a complexităţii psihismului uman. Astfel, agresivitatea urriănă opune mecanismelor ofensive („fight"), care susţin atitudinea genehâlă în faţa vieţii, pe cele" defensive („flight"), ele fiind utilizate alternativ. Teoriile socio-genetice (L. BERCOWlTZ, K. HORNEY, R. N. GOLDENSON) consideră agresivitatea ca un rezultat al învăţării în decursiii propriei existenţe, care întăreşte răspunsurile agresive, prin eventuale rezultate pozitive obţinute anterior, şl care îl determină pe individ (acţionînd singur şau în grup) să antidpeze aceste rezultate prin noi acţiuni agresive sau prin canalizarea sensului comportamentului agresiv în funcţie de exigenţele mediului social. Aceste teorii par mai realiste decît cele instinctuale, oferind şi o cale. de combatere a agresivităţii prin acţiuni de asanare socială, prin implantarea individului înîr-un mediu sănătos etc. POPESCU-NE-VEANU vorbesc de o agresivitate secundară, determinată social (insatisfacţii'personale, carenţe afective, blazare, devalorizare, modele din subcuJturi delictuale, educaţie negativă), prin inadaptare sau adaptare socială negativă, care se pbate manifesta prin reacţii hetero-sau autoagresive. E. FROMM, considerînd agresivitatea dintr-o perspectivă antropologică, Vorbeşte de agresivitate benignă şi malignă. Agresivitatea benignă este biologic-adaptativă, reacţională şi defensivă, în serviciul vieţii, constituindu-se! ca un răspuns la ameninţările vitale g este programată filogenetic, fiind întîfnită şi la animale. Condiţia diminuării ei ar. fi ca „nici indivizii, nici grupurile să nu fie ameninţate de alţii, prin instaurarea unui sistem care să garanteze tuturor satisfacerea necesităţilor fundamentale". S-ar realiza prin reducerea „narcisismului de grup* şi prin schimbări sociale de la tipul „control-orientare-putere" spre viaţa însăşi, cu necesităţile ei fireşti, de ia „a avea şi a acumula. Agresivitate : manifestări clinice ; Agripnie Agr/113 la a fi şi a împărtăşi".-Agresivitatea malignă este biologic-neadaptativă, distructivă, ne-programată filogenetic şi ofensivă, caracteristică omului. Se manifestă prin cruzime şi omor. Deşi nu reprezintă un instinct, este o „posibilitate umană înrădăcinată în însăşi condiţiile existenţei umane". O inventariere a factorilor cauzali enumeraţi, ar putea duce la clasificarea lor schematică în : • sociali (frustraţia — al cărei roî a fost revizuit şi mult diminuat, în ultimul timp, provocarea fizică sau verbală, expunerea la modele de agresivitate propagată îndeosebi prin mass-medla) ; • de mediu (zgomotul, căldura, aglomeraţia, cresc agresivitatea) ; '• situaţionali ; • agenţi activi biologic (alcoolul, dro-gurile). 3 eLa individul normal, agresivitatea se poate manifesta într-o multitudine de atitudini : evitarea, ironia, tachiriarea, refuzul de a înţelege sau de a ajuta pe altul, opoziţionismul pasiv sau activ. Alte forme de agresivitate ar rezulta prin deturnarea (redirecţionarea, după N.TINBERGEN) conflictualităţii (ÎC. LORENZ) în stare latentă, împiedîcînd astfelexprimarea dijrşctă a agresivităţii. O reducere prin dirijare pozitivă a agresivităţii se poate realiza prin : acceptare raţională a frustraţiei ;• canalizarea în acţiuni constructive, pozitive, socialmente utile (inteligenţa, elanul creativ, după unii) g antrenarea în activităţi competitive (sport, muncă în echipă) sau reactivarea unui hobby. Agresivitatea clinică însoţeşte manifest sau nemanifest, conştient sau inconştient, reactiv sau, mai rar, primar, inteligibil sau ininteligibil — toate tablourile psihiatrice. Manifestările clinice ale agresivităţii apar la personalităţile structurate dizarmonic, prin bruscheţea, şi brutalitatea reacţiilor de scurtcircuit sau indiferenţa şi răceala afectivă cu care sînt comise acte de mare violenţă. La copil şi adolescent tulburarea de comportament se însoţeşte de negativism, terorizarea anturajului, abuzuri verbale, neaccep-tarea normelor sociale, egocentrism, moduri manifeste sau echivalenţe de manifestare a agresivităţii, ca şi tulburarea de personalitate pasiv-agresivă, în care agresivitatea este prezentă sub forma ineficienţei voite, a amînării, a încăpăţînării. Personalitatea antisocială, prin caracterul ei anetopat, marcat prin absenţa identificării cu un altul şi a culpabilităţii, ca şi personalităţile dizarmonice de tip impulsiv, au în mod particular un mare potenţial agresiv. O formă de manifestare a agresivităţii este raptusul (exploziv, epileptic, melancolic, catatonice hetero- sau autoagresiv. Furorul epileptic şi maniacal, ca şi.*ritabilitatea (prezentă în toate bolile psihice, de la. neurastenie pînă la deteriorare şâ demenţă), constituie extreme posibile ale intensităţii agresivităţii ciinice. încărcătura agresivă şi ambivalenţă apare în simptomatologia obsesională, deplasarea şi proiecţia agresivă în fobii, agresivitatea eho-tizată la perverşii sado-masoch'işti, agresivitatea în excitaţia sau agitaţia psihomotorie din manie, schizofrenie, sindroamele de se-vraj toxic, demenţe, oligofrenii, autoagre-sivitatea în suicidul depresivului psihotic. Pe lingă terapia biologică, sub toate formele ei, metodele psihoterapice (de grup, de joc), ocupaţionale, ergoterapice şi recreaţionale sînt indicate în tratarea agresivităţii clinice. La psihopaţii cu decompensări frecvente, manifestate prin agresivitate, autoagresivitate, Schizofrenii cu defect psihopatoid heteroagresiv, se utilizează uneori psihochirurgfepentru bolnavii cu mare periculozitate Socială şi lipsiţi de discernămînt, se aplică tratamentul psihiatric în condiţiile măsurilor medicale de siguranţă indicate printr-o expertiză medico^legală psihiatrică. ^ 390. AG RESOLOGIE (cf. lat. aggresio „atac*^ gr. logos „cuvînt, discurs") • Termen propus de MOSÎNGER în 1950 pentru a desemna q disciplină ştiinţifică cu. caracter medical, care să şe ocupe de efectele şocului asupra organismului uman. 391. AGRIOTIMIE (cf. gr. agrios „crud,.fioros" T thymos „spirit") • Ura patologică, fero-. citatea, impulsul real spre distrugere brutală. TUKE, citat de HINSIE şi CAMPBELL, descrie cîteva forme^ de agriotimie : ambiţioasă, hi-drofobică, religioasă. în genere, atît termenul ca atare, cit şi cei derivaţi nu prezintă decît un interes istoric, ei nemai fiind utilizaţi în prezent. 392. AGRIPNIE (cf. gr, agrypnia „insomnie, veghe") ^ sin. AYPNIE. • Termen introdus de MULLER şi FIALHO în 1974 pentru, a defini privarea de somn produsă în scop terapeutic (în sensul de insomnie, termenul a fost utilizat la finele secolului trecut şi apoi abandonat). Ca metodă de tratament, a fost introdusă încă din 1959 de SCHULTE, care a experimentat-o în tratamentul stărilor disti-mice depresive, indicaţiile ei elective fifnd depresiile endogene melancoliforme. Suprimarea somnului se face parţial, cînd subiectul este trezit prin stimuli externi în a doua sau ultima parte a nopţii, sau total. La depresivi, faza de somn paradoxal instalîndu-se mai re- 8 - Enciclopedie de psihiatrie - ed. 157 114/Agr Agromanie ; Ahîlognozie ; Ahlenstiei pede decît la subiecţii normali, se acţionează selectiv asupra ei, subiectul fiind trezit exact în: această fază. Agripniile selective se pot practica mai frecvent decît privarea totală de somn, care are un ritm bi- sau trisăptămînal, zilele de terapie succedîndu-se consecutiv sau cu intervale între ele. Anxietatea şi imposibilitatea de a rămîne treaz tot restul nopţii sînt fenomene care pot împiedica continuarea curei. După cum am menţionat, depresiile cicloide şi endogene, mono- sau bipolare reprezintă indicaţiile de elecţie ale curei, ea acţionînd favorabil asupra stării de inhibiţie, şi mai puţin asupra anxietăţii.sau a altor simp-tome, ceea ce face să nu aibă;efect terapeutic în depresiile nevrotice şi reactive. Agripniei i se asociază întotdeauna tratamentul cu orto^ timizante. Este folosită cu rezultate bune în stările depresive ale vîrstnîcilor, precum şi ca;tratament adjuvant în depresiile ce apar fie în cursul evoluţiei psihozelor, fie la debut. Se poate asocia şi cu tratamente neuroleptice, seismoterapie, iar ca tratament psihoterapie, se poate recurge la aplicarea agripniei în grup eterogen, pentru începători şi avansaţi. Tratamentul se sistează atunci cînd se observă accentuarea depresiei, a anxietăţii, inapetenţei şi cînd apar modificări persistente pe EEG. tvJu este indicată pentru persoanele foarte vîrst-nice, şi nici în stările de agitaţie, în afecţiuni -somatice grave. Dintre teoriile, care explică acţiunea antidepresivă a agripniei, sînt de menţionat numai două. Una dintre ele explică .această acţiune prin datoria de somn paradoxal şi relaţia lui strînsă cu sistemele sero-toninergice şi noradrenergice, iar cealaltă se bazează pe mecanismul hormonal de redresare a raportului nictemeral hormon corti-^cotrop/hormon adenocorticotrop (CH/ACTH), care ar fi influenţat de privarea de somn . 393. AGRIPNOCOMA (cf. gr. agrypnia *komi „somn adînc") — sin. GOMA VIGILA—► -► COMA. 394. AGROMANIE (cf. gr. agros „ogor“ g mania „nebunie*') • Retragerea solitară la ţară sau dorinţa manifestă şi asiduă pentru aceasta, impulsul morbid de a trăi în solitudine, în afara oraşului. Are semnificaţia izolării şi este prezentă, în special, în cadrul manifestărilor psihice din ; senescenţă. 395. AGYRAX(MC) Franţa • Produs terapeutic care conţine trei medicamente tipizate cu ^acţiune diferită, dar care se complementează : • J4IDROXIZINAW — tranchilizant, derivat difenilmetanic \ • MECLOZINA(M> — tranchilizant, derivat difenilmetanic,^ • EUFEMINA. 400. AIDOIOMANIE (cf. gr. aidoion „organe genitale" ? mania,, nebunie") —► SATIRIAZIS. 401 AtHM'OFOBIE(F> (cf. gr. aichme „vîrf ascuţit" > phobos „frică") • Teamă obsesivă de obiecte ascuţite, care îl cuprinde pe subiect la vederea (uneori la evocarea) acestora. Nu are un caracter net de fobie, deoarece în majoritatea cazurilor subiectul se teme de ceea ce ar putea face cu acestea şi nu de pericolul pe care acestea, l-ar reprezenta .pentru el. Poate antrena comportamente de evitare dintre cele mai bizare, cel mai uzitat fiind adunarea obiectelor ascuţite din gospodărie şi încuierea lor în locuri sigure ; uneori, pot surveni şi diferite ritualuri. Se întîineşte în nevroza obsesională şi în cea obsesivo-fobică. Psihanaliza a găsit un teren fertil în interpretarea acestei obsesii, numită în mod impropriu fobie, atribuinduH caracterul de agresiune sexuală refulată, ceea ce — obiectiv — ar putea fi valabil numai pentru unul dintre sexe. 402. AILUROFOBIE(F) (cf* gr. ai Io u ros „pisică" ?phobos „frică’Osin. GATOFOBIE S-^l GA-LEOFOB1E. 403. AJUSTARE (cf. fr, a]us,tert cf. lat* justus „drept, just") • Acţiunea de potrivire, adaptare, punere de acord. Personalitatea umană, ca sistem bio- psiho-social cu caracter dinamic, nu se poate cristaliza şi dezvolta armonic fără o ajustare permanentă şi corespunzătoare a structurilor ei active în raport cu circumstanţele mediului, sub ; influenţe educaţionale şi culturale corespunzătoate. Este, aşadar, o modalitate individuală de adaptare „originală" la mediu (ALLPORT). în adaptarea senzorială, ajustarea constă în reacţiile de orientare, acomodare şi facilizare centripetă a aparatelor senzoriale, pentru asigurarea unei percepţii (recepţii) cît mai adecvate şi cuprinzătoare. Adaptarea socială implică cu necesi- tate modularea şi modelarea interpersonal, precum şi renunţarea reciprocă la unele idei, atitudini, comportamente defectuoase, inoportune sau neconforme cu cerinţele socioculturale, în avantajul altora mai adecvate sau conforme cu exigenţele colectivităţii. în sistemele de autoreglaj (de exemplu, sistemul psihic uman), dispozitivul de conexiune inversă, care face posibilă modularea şi evoluţia secvenţială a autoreglaj ului, realizează o ajustare â. informaţiei de comandă, în raport cu informaţia reproductive. în statistică, prin ajustare se înţelege înlocuirea după anumite reguli a valorilor statistice empirice cu valori teoretice, dispuse continuu şi regulat, care să dea o imagine cît mai reală asupra unui fenomen, făcînd abstracţie de influenţa exercitată de factori aleatori- 404. AKATAFAZIE (cf. gr. o-; kataphasis „limbaj corect") • Tulburare a limbajului vorbit, manifestată prin dispunerea greşită ă cuvintelor în frază, inversări ale ordinii cuvintelor în propoziţie, la un subiect care anterior avea posibilitatea exprimării corecte. Se în-tîlneşte în intoxicaţii acute, stări crepusculare, ca bizarerie în limbajul schizofrenic sau ca semn al deteriorării operaţional-asocîatlve în. demenţe. 405. AKATISIE (cf. gr. o- ’ katheisein „a sta jos") -l' ÂCATISIE. 406. AKINEZIE (cf. gr. o- * kinesis „mişcare") • Diminuare pînă la abolirea moti-lităţii în absenţa unei paralizii. Sînt afectate atît, mişcările voluntre, cît şi cele automate (mimică, balansul braţelor). Intensitatea, sjmp-tomelor oscilează uneori după contextul emoţional, puţind debuta brusc (kinezîe paradoxală). în psihiatrie se întîineşte în tulburările^ clarităţii şi integrării cîmpului de conştiinţa (stupor) ; în cadrul tulburărilor psihice dim tumorile frontale, în encefalite în cadruh sechelelor postencefalitice (sindiomul parkinsonian aparţlnînd sindromului postencefa-litic comun), în depresia melancolică (melancolia attonita, definită de vechii autori) şi îm schizofrenie (forma catatonică şi hebefreno-ca-tatonică, în care au fost descrise stereotipii le-aklnetice sau de atitudine —* STEREOTIPIE). în general, akinezia este un termen aplicat mai ales sindroamelor neurologice. Akinezia parkinsonienilor (formă supremă a, b.radrkineziei) se caracterizează print r-o economie maximă de mişcări — facies rigid clipit rar, absenţa sîncineziilor normale, a. balansului braţelor în mers. Se pare că*. 116/Akî Akinezie : manifestări clinice ; Alased iniţiativa motorie este cea mai alternanta’ în sensul că, odată pus în funcţiune, un automatism se poate desfăşura normal. Mulţi a_utori subliniază importanţa factorului emoţional în akinezia din parkinsonism } sub efectul unei emoţii puternice, se produce uneori un fenomen > de eliberare (kinezie paradoxală) şi boJnavul poate, pentru cîteva minute, vorbi, merge etc. cu un debit foarte rapid. în psihiatrie,'akinezia semnifică abolirea completă a mofricităţii, fiind mai rară. în acest caz se realizează tabloul de „ mutism akinetic", greu de diferenţiat de şţuporul melancolic, sau catatonic. Subiecţul este complet imobil, dar prezent în mediu, putînd urmări cu privirea. Mult mai frecvent se manifestă o reducere a amplitudinii motricităţii, pentru- care şe preferă termenul de lentoare psihomotorie sau bradi-k; nezis. ;! ii. ' ' - în sindromul catatoDic, dezintegrarea psihomotorie este caracterizată prin inerţie şi pierderea iniţiativei motorii, dar pe acest fond, pot apărea fenomene caracteristice de tipuî-catalepsiei, flexibilităţii ceroase, sugestibili-tăţii şi negativismului. Clinic jse poate face difere’nţîerea între akl-nezia neurologică şi cea psihiatrică, patogenic însă, mecanismele par a fi similare, îndeosebi pentru akinezia neurologică şi inhibiţia psi-bomotorie a depresivilor. Astfel, s-a constatat că tratamentul de elecţie al akinezjei din boala Parkinson este dopamina, contraindicată însă în psihiatrie, unde este înlooCStă ;de antipar-kinsqnienele de sinteză. Stările de lentoare psihomotorie ale subieceilor aflaţi- sub tratament n^e-uroloptic, descrise ca depresie akineţi că.. :(ijfO^ sînt sensibile la trata- mentul cujantiparkinsoniene de sinteză. Micile fenomene parkinsoniene observate uneori 1a depresivi confirmă-ii poteza, la fel ca şi efectul pozitiv al antidepresivelor asupra akine-ziei din sindromul parkinsonian. Utilizarea terapeutică a neurolepticelor a dus la manifestarea unor efecte secundare neurologice, printre care şi un sindrom akinetic şi. akin^tic-hiperton. Sindromul akinetic consecutiv tratamentului ML ăr avea iă bază un mecanism de inhibarea substanţei reticulate, cu sediul în zona mezencefalo-striată; care determină o diminuare a recepţionării stimulilor extra şi interoceptivi şi o pierdere a iniţiativei (ideativ şi kinetic). Se combate cu anti-parkinsoniene, antidepresive, nooanaleptice. Sindromul akinetijc-hiperton (sindromul parkinsonian neuroleptic) se instalează: prin «componenta sa akinetică din perioada de atac LOGQPLEGIE. 411. ALALIE IDIOPATICĂ AFAZIE CONGENITALĂ DE EVOLUŢIE —► AUDIO-MUTITATE. 412. ALAMONW? Japonia-D&l Hidroxtzin sin. Tranchilizant', derivat dietilmetan Hî- DROXIZIN(M> România. 413. A LARMĂ SELYE ’deosebeşte reacţia de alarmă ca o fază primară, urmată de fazele de rezistenţă şi epuizare. Această primă etapă a răspunsului la stress se caracterizează prin- intervenţia complexului neu-roendocrin şi, în particular, a axului hipo-talamc-hipofizo-suprarenalian. 414. ALASEDW Grecia-DCI HaloperidoJm Neuroleptic, derivat butirofenonic de tip 4-f 4- (p-clorfenil) -4-hidroxipiperidirVjf-4'-fIuorobu-tirofenonă, cu efecte clinice de tip predominant sedaţi v, dar şi cu efecte secundare de tip incisiv —> BUT1ROFENONE. Albatros(S) ; Alboral^1! ; Albuminorahie Alb/117 415. ALBATROS^ sindrom • -Descris în medicina psihosomatica de E. C. JOHNSTONE şi colaboratorii în 1967, acest sindrom este semnalat iniţial la subiecţii operaţi de ulcer peptic, la care rezultatele postoperatorii sînt foarte slabe. Subiecţii invocă o senzaţie de vomă permanenta, slăbiciune persistenta şi o alterare a stării generale. Autorii condiţionează aceste rezultate de : tulburări evidenţe de personalitate, dependenţă de produse salicilice cu efect analgezic sau de_narcotice, indicaţie chirurgicală insuficient fundamentată. Cînd operaţia s-a efectuat în condiţiile absenţei unui pericol real (dureri cronice}, pacientul transferă pitologia anterioară intervenţiei a-supra stării postoperatorii. WERMUTH consideră sindromul Albatros ca o variantă a sindromului Munchhausen. Pentru practică este necesar sa se înţeleagă faptul că, deşi durerea şf motivaţia sînt legate una de alta, medicul chîrurg nu trebuie să opereze personalităţi iritabile ci numai ulcere iritabile. Denumirea sindromului:a foşţ inspirată de un poem (^Balada .băţrînidui pescar") al cunoscutului romancier şi pjdet englez S. COL-LERIDGE în care un Bat r în marinar ucide albatrosul ce îl însoţea pretutindeni pe mare. Actul absolut nemotivat al bătrînuluf este urmat de suferinţe groaznice. 416. ALBEGOW Belgia, Elveţia, Italia, Olanda, R.F.G., Spania -r* DCI Carr\azepam • Tranchilizant, derivat benzodrazepinic de tip 7-clotv 1,3-dihidro-3-hidroxi-1-metil-5-fenib2H-1,4- ; benzodiazepm-2-onă d-jmetiJcarbamat (ester), cu acţiune sedativ-anxjofitică. Contraindicaţii : mi.astenia grayis, intoxicaţii cu hipnotice şi alcool. 417. AlBORALW Mexic - DCI Diazepam • sin. Tranchilizant, derivat benzodiazepinic —► OIAZEPAMW România. 418. ALBRIGHTW sindrom - sin. DIS-PiAZIE FIBROASĂ } DISPLAZIE OSOASĂ POLIOSTOZICĂ ? OSTEODISTROFIE FIBROASĂ^ JU7ENILĂ î OSTEITĂ FIBRO-CHISTICĂ • Afecţiune-cu caracter familialf cu mod de transmitere autosomal-receslv, manifestată din primele luni de viaţă, cu precădere la sexul feminin. Poate fi datorată unei dîsfu neţii hîpotalamo-hipoîizare şi cuprinde în tabloul ei clinic anomalii osoase (osteită fibrochistică), tulburări de;; pigmentare cu-tadată şi tulburări endocrine. Acestea din urmă determină, mai ales, apariţia puber- tăţii precoce (menarhă şi caractere sexuale secundare înainte de opt ani Ia fete } caractere sexuale secundare, spermatogeneză şi ginecomastie înainte de şapte ani la băieţi). Uneori se constată grade variabile de debilitate mintală. 419. ALBROMEN(M> Ungaria - DCI Bromi-sovalum BROMOVAL(M) România. 420. ALBUMINORAHIE • Indicator important pentru diagnosticul unor afecţiuni neurologice şi psihatrice, repezentînd concentraţia albuminelor din lichidul cefalo-rahidian. Valoarea normală, este de 10—25 mg (din 20—40% total: proţeine), dar este o valoare medie, pentru că ea.se modifică în funcţie de nivelul la,care se extrage LCR. Astfel, în spaţiul subarahnoidian vertebral, ea este de aproximativ 0,22 — O.JOg’Vo,,, >n spaţiul subocci-pital-aproximativ 0,15 -^-0,20g°/00 iar în spaţiul intraventricular — aproximativ 0,10g%. Albu-minele se pot doza cantitativ, reacţia respectivă başîndu-şe pe precipitarea -Ipr cu acid triclorace.tic, în cadrul proteinorăjţiel, albu-minel2 se determină calitativ,prin Reacţiile None-Apalt, electroforeză şl reacţiile ' coloi? dale, acestea din urmă fiind : • reacţia cu benzqe colQidai prin care, prin sedirnentarea în ceje ,16 tuburi, se stabilesc doua zone "(curbe).: curba menin-gitică (floculare în ultimele tuburi), curba sifilitică (floculare în primele 18—10 tuburi) ; această reacţie este pozltjvă pentru paralizia generală progresivă cînd fTo-cularea se produce în primele 10-14 tuburi ; . " ' • reacţie cu. aur coloidal (reacţie Lange). în tabelul următor redăm modificările albu- minorahiei în cîteva circumstanţe etiologice specifice : în tumori medulare sau cerebrale, prin blocarea circuitului LCR,. apare fenomenul de dhociaţie albumipo-citologică, care semnifică creşterea albuminelor fără reacţie celulară infiamatorie. în sindromul Nonne-Froip -âin tumorile medulare chistice, albuminorahia atinge ordinul gramelor, producînd- chiar coagularea spontană a LCR. în puseeje evolutive ale poliomielitei, prin trecerea unor produse de dezintegrare în LCR, .albuminorahia creşte fără a fi însoţită de o reacţie celulară infiamatorie paralelă. în perioada de debut a meningitelor vjrale, poliomielitei, traumatismelor cranio-c’erebrale, sclerozei multiple se întîlneşte fenomenul invers, numit disociaţie cito-albiiminică, ce semnifică o; albuminorahie normală acompaniată de o creştere a elementelor celulare. 118/ Ale Alcaloizi de Rauwollia ; Alchimie Tabel nr. VI Afecţiune AJbumine — meningită i • bacteriană acută + + + + (7g) • bacteriană virală 4-4-4- • baci Iară 4-4- •- luetică 4- 4- — tabes 4- - PGP 4-44- — encefalite 4/N — scleroză în plăci 4/N/— — tumori 4 — traumatism cranio-cerebral ± hemoragii 4- N « normal f —.«-scăzut l 4- = uşor crescut'’ + 4-+ = crescut. 421. ALCALOIZI DE RAUWOLFIA • Extractele de ţauwplfia serpentina făceau parte din arsenaluPmedicinei orientale încă cu milenii în urnrâ, acţiunea lor terapeutică fiind cunoscută şi utilizată aţît în bolile de inimă, cît şi în unele boli mintale, Redescoperirea lor s-a produs în ultimii 50 de ani (drept hipotensor este acreditat în 1931 / iar ca psihotrop ih 1954). In ce,prieşte moduî^de acţiune, se consideră că efectgi psihotrop se realizează prin'stimularea acetilcoimei cerebrale şi inhibarea ac-ţiuhii adenozjntrifosfatazice (BENETATO), facilitarea transmîei sinaptice şf creşterea acţiunii frenaţoare corticale asupra hipotalamusujui (P^EDESCU)^ iar cei hipotensor, prjn acţiuni bradicardiza’nte şi sedaţive centrale. Indicaţiile par impresionante comparativ cu utilizarea lor redusă: stări de agitaţie, tensiune interioară, stupoare, negativism, impulsiuni obsesive — rezultateîe-fiind modeste în delirurile sistematizate, dar cu unele succese în psihozele cronice'. Sfera indicaţiilor se extinde în geron-to^sifiiătrie (în special în S.U.A.) şi în nevrozele cenestopate, distonii neurovegetative. Nu se recomandă administrarea în depresii, indiferent de intensitate, în epilepsie şi boala Parkinson. In funcţie de structura chimică şi acţiunea psihofarmaceutică, derivaţii se împart în următoarele grupe : RESERPIDI№E(I)ci) - grupă cu peste 150 produşi, farmaceutici cu acţiune r psihotropi? DEŞERPipiNE*®01* — cu efecte anxiolitice mai bune şl instalare maîrşpidă a efectelor terapeutice { RESCINNAMINEiDCI) — grupă cu utilizare mai largă, peste 40 produşi far- v" maceutîci. 422. ALCESTEZIE - sin. ALOESTEZIES^V ALESTEZIE. 423. ALCHIMIE (cf. arab al-kimiya) • Pro-toştiinţă medievaiă, care îşi propunea transmutarea metalelor, îndeosebi transformarea acestora în aur (numită din acest motiv şi „marea artă*1 sau „arta regală"). Alte preocupări notorii ale alchimiştilor au fost căutarea pietrei fi lozofale şi a elixir Ului Vieţi i. O serie de personalităţi ist Office,- interesate de acest domeniu, printre care R. BACON, HELVfiTIUS, PARACELSUS, AVICENA, şi-au legat constatările prilejuite de practicile alchimiei de deschiderea unor orizonturi nu rareori terapeutice (metaloterapia, spre exemplu). Rămasă odată cu epoca modernă în domeniul istoriei ştiinţei şî ăsimilîndu-se cu magia, alchimia a constituit şi un domeniu de atracţie filozofică, datorită lui JUNG, care i-a dedicat un deceniu de preocupări constante. El a căutat în ideaţia alchimică „un alt versant al existenţei raţionale banale" (R. CAHEN). JUNG va căuta în simbolistica alchimiei confirmarea propriilor sale teorii privind arhetipurile, va dezvolta „individuaţia", după principiul dialecticii alchimiste, şi va compara etapele psihanalizei cu acelea parcurse în căutarea pietrei filozofale. Cu toată măiestria speculativă Alcool ; Alcoolemie ; Alcoolism Alc/119 a autorului, acest demers nu a depăşit, dupe opinia noastră, sfera poeticului, aportul săi ştiinţific rămînînd ipotetic. 424. ALCOOL (cg. arab. al-kohl „lucru sub-tir i fr. alcool) • Lichid incolor, inflamabil cu miros şi gust specific, obţinut, prin fermentarea zaharurilor din fructe şi cereale sau pe cale sintetică şi utilizat (DEX) ca dezinfectant d i zoi vantcomb^usti bi 1 - sau la prepararea bău-t uri lor spirtoase g ultimul aspect interesează şi psihiatria, prin consecinţele sale imediate şi în timp. Chimic, este - o „hidrocarbură în care o moleculă, de hidrogen a fost înlocuită cu o grupare oxidril. într-o clasificare rămasă clasică, alcoolul face parte din' grupa de droguri „inebriantia" (LEWIN), fiind un deprimant central, cu efecte notabile asupra sistemului nervoşi central. în cazul unor doze mici şi în faza iniţială a intoxicaţiei acute, alcoolul provoacă o stare de euforie, dezinhibiţie verbală, logoree, scăderea performanţelor prosexice reale şi a celor motorii, creşterea capacităţii de a imagina. Aceasta fază a intoxicaţiei este urmată de accentuarea încordării motorii, diminuarea coerenţei verbale, tulburări mnestice, hipo-estezie senzorială, confuzie, dezorientare, pierderea simţului echilibrului. Cantităţile mari provoacă faza terminală a intoxicaţiei alcoolice, cu somn şi comă (alcoole- mie în jurul a 2 g°/oo)* Dozele mai mari de 6 g°/00 (cca 700 ml alcool pe cale orală) sînt, de regulă, mortale. Alcoolul este principalul drog îii întreaga lume, fiind şi singurul drog legal g istoria lui începe probabil cu istoria primelor civilizaţii, consumul alcoolului avînd rol ritual (păstrat pînă în zilele noastre sub forma „laică" în timpul meselor festive, a toasturilor) (EY)V Prin efectele sale (anxiolitic, euforizant şi dinamogen), el se impune cu uşurinţă faţă de alte substanţe de acest tip, creînd, în primul rînd, dependenţă psihologică, cu atît mai mult cu cit psihologia colectivităţii nu este defavorabilă în culturile d* tip european. 425. ALCOOLEMIE • Cantitatea de alcool din sînge, corelat invers proporţional cu timpul scurs din momentul ingerării alcoolului şi direct proporţional cu cantitatea de alcool ingerat. Alcoolul se absoarbe prédominent prin mucoasa stomacală şi intestinală, concentraţia de alcool crescînd pînă la punctul maxim după 60—90 minute de la ingeştie şi fiind? încetinită de emulsii, mucigalii, zaharuri. Âlcoojjemia scade cu 1 /6^-1 /7 pe oră din valoarea maximă, prin metabolizare hepatică (10—*15 mf/h) şi eliminare directă pHn urină şi transpiraţie (10%)/De regulă, modificările ..comportamentale şi reacţionafe ale subiectüïui Sînţ în sţrînsă I egătu ră c u alcool e mia. O ăl copie m і elhaiv mare de 5°/00 este aproape întotdeauna letală* La o concentrăţie de 1 g, */e6, alcoolemia are consecinţe med І cod egale , în ţâra noastră fiind considerată, în çazul conducitorilor auto, act cu urmărUpenaie. - 426. ÀLCOOLÏCH ANONIMI (A.A.) • Organizaţie propun]ndu-şi reabilitarea bio^psiho-s осі ala a alcoolici lor, prin abstinenţă ş,L feve-' ni rea Га o viaţă nor mală ş i ordonată. Sia format din iniţiativa unui agent de bursă şi à unui medic (foşti alcoolici), în 1935, în S.U./^; luînd apoi ^ extindere internaţională. Se defineşte programatic ca „o grupare de bărbaţi şt femei care-şi împărtăşesc experienţa, ipergia şi speranţele în scopul rezolvării problemelor comune şi în cel a! ajutorării celor care au încă legătură cu alcoolismul". De-a lungul anilor, A.A. a obţinut rezultate deosebite, care au Impus un sistem de lucru, determinînd crearea altor organizaţii asemănătoare: Alnon, Alanon, Vie libre, Croix d'or, Alateen, Croix bleue etc. 427. ALCOOLISM — generalităţi • Cea mai răspîndită toxicomanie, adevărat flagel social mondial (exceptează doar ţările de religie musulmană), considerat de OMS a treia problemă 1i20/Alc Alcoolism : importanţa problemei de sănătate publică, alcoolismul este o pan-demie care ameninţă sănătatea fizică şi mintală, atît în ţările industrializate, cît şi în lumea a treia. în pofida celor aproximativ zece congrese internaţionale anuale care i se consacră, în scopul abordării multidisciplinare a acestujrfe-nomen, complex, numărul persoanelor .'care uzează. şi abuzează de alcool este în continuă creştere, limitele de vîrstă ale acestora sîrit însă în continuă scădere (tinerii sînt - din ce în ce mai numeroşi în rîn-du|- alcoolicilor), ni’ds femeile nefilnd excluse de la acest continuu proces de extindere. Statisticile oferă' cifre foarte aproximative, amploarea exactă'a alcoolismului fiPnd practic necunoscuta (PREDESCU •-^- 1986) -’ se menţionează cifre de 40 Q00—.ЗД0 000 şi .respectiv 40ЯЭ00—100 000 alcoolici irf Anglîa şi Danemarca (1974); şau 12 milibane îrî S.U.A._(1972) şi 25* milioane; în U.R\S7S‘; 40%o în Franţa,şi p%Z'tn Iugoslavia, în anchete QMS recente, în Etirbpa rribr în accidente de circulaţie şi coolul. Atitudinea socială faţă de consumul de alcool este extrem de favorizantă extinderii lui, atît ca mentalitate comună, cit şi la nivelul diferitelor structuri (economice, publicitare,, instituţionale). Producţia mondială de băuturi alcoolice creşte anual J comercializarea unora dintre ele se face prin intermediul unor vaste mijloace informaţionale, reclamele publicitare prezentîndu-le sub forme care întăresc insidios motivaţia de a le consuma. Reversul acestor acţiuni, în care sînt implicate interese economice care nu sînt încă făcute publice,, se află în cifre care exprimă costul asistenţei medicale acordate alcoolicilor (8.3 miliarde 22/Alc Alcoolism : metabolism, concept psihiatric corect, ceea ce creşte predispoziţia la hipo-glicemie, de unde rezultă clinic slăbiciunea fizică, iritabilitatea, dorinţa crescută de a bea (aport rapid, dar frugal de calorii, ştiut fiind că 1 g alcool conţine 7,1 cal), „black-out‘'-uri şi chiar come hipoglicemice. Acetaldehida, ca produs metabolic intermediar al alcoolului, adînceşte efectele metabolice toxjce preexistente prin diminuarea nivelului adrenalinei şi nor-adrenalinei. Acest fapt are consecinţe metabolice (scăderea suplimentară a glicerinei, prin neutilizarea glicogenului hepatic, încărcarea lipidică hepatică suplimentară, prin nemobili-zarea acizilor graşi liberi din depozitele lipi-dice). Se pare, de asemenea, că acetaldehida are un rol important în instituirea dependenţei, printr-un mecanism neurochimic cerebral : monoaminele biogene (serotonina, do-pamlna), metabolizate în mod normal pe cale oxidativă, pot fi oprite să urmeze această cale, prin excesul de acetaldehîdă, şi conduse spre o altă cale, cea reductivă. Se pot formă, prin condensarea monoaminelor, metaboliţilor al-dehidici şi a alcoolului, complecşi alcaloidici similari ca acţiune farmacologică cu morfina sau amfetamina (tetrahidroiscquinolcne — TIQ), care, se pare, pot acţiona ca pseudo-mediatori. ipoteza pare să fi fost verificată de studii experimentale, în cadrul cărora a putut fi provocată apetenţa pentru alcool prin injectarea de TIQ în ventriculii laterali ai creierului de şobolan (TIQ a fosT identificat şi în LCR şi în urina alcoojitîlor). De asemerîea, antagoniştiî opiacei (naloxona) scad convulsiile de sevrâj la şoareci şi blochează activitatea critică subcorticală indusă de alcool ia maimuţe. Alte studii au relevat suspendarea comei alcoolice la om, prin administrarea dş nalo-xonă, ca şi prevenirea diminuării activităţii psihomotorii consecutive administrării de doze mlcî de alcool la voluntari. Deşi ipoteza privind roiul acestor compuşi alcaloidici nu este încă dovedită, ea poate pleda pentru o predispoziţie genetică la alcoolism, ce ar putea fi responsabilă — prin implicarea unor diferenţe metabolice individuale în producerea acestor produşi — de o predispoziţie variabilă la dependenţa etanolicâ. Consecinţe clinice clare ale perturbărilor metabolice induse de alcoolul în exces, decurg însă din producţia crescută de acid lactic prin metabolizarea acetatului (acidul lactic este responsabil de apariţia atacurilor anxioase din cursul alcoolismului cronic şi al interferenţelor sale acute) şi hiperuricemia care poate precipita crizele gutoase. 428. ALCOOLISM — concept psihiatric • importanţa socială şl medicală a fenomenului (fiecare alcoolic determină în medie disfuncţia psihologică a altor şapte persoane şi prezintă în timp una sau mai multe complicaţii somatice, uneori învalidante), necesitatea stabilirii unei complexe strategii terapeutice, a determinat apariţia unei imense literaturi referitoare la alcoolism, la circumscrierea sa conceptuală şi la încadrarea nozografică a numeroaselor modalităţi clinice de manifestare a sindroamelor psihice şi psîhcorganice pe care le generează. Conceptul de „alcoolism-boală", acreditat astăzi, este introdus de Benjamin RUSR (1811) şi Th. TROTTER. El a fost larg răspîndit , într-un înţeles rudimentar, în lumea medicală a celei de-a doua jumătăţi a secolului XIX, alcoolismul fiind considerat, în perioada respectivă, „o nevroză sau o psihoză" („The jour-nal .of inebriety", 1876). Prohibiţia a dus la declinul nu numai al comerţului licit de băuturi alcoolice, ci şi-al conceptului de alcoolism-boală (JELLlNEK). La jumătatea secolului nostru însă, cercetările Şcolii de studii asupra alcoolismului de la Universitatea Yale readuc în actualitate concepţia medicală asupra fenomenului, concomitent cu contribuţiile, devenite clasice, ale lui E. M. JELLlNEK („Phases of alcohol addiction", .1952 şi „The Disease Concept of Alcoholism", 1960). Există însă semne de întrebare asupra dovezilor ştiinţifice clare care-să ateste noţiunea de alcoolism-boală. Alcoolismul pare mai curînd un sindrom comportamental dezadaptativ (S. HILL, 1985), decît o boală în înţelesul medical ai noţiunii, lipsindu-i agenţii etiologici identificabili, avînd rareori o evoluţie naturala asemănătoare la toţi subiecţii şi forme clinice distincte. Definiţia însăşi a fenomenului comportă variaţii, în funcţie de normele Sociale diferite ale culturilor diferite (EDWARS.,. 1970). Este puţin probabil ca alcoolismul să reflecte un proces morbid intern, el definind mar degrabă „ceea ce o persoană' face, decît ceea ce ea are" (ROHAN, 1975). Semnele generale ale alcoolismului, sînt de fapt semne ale consecinţelor fiziologice (asupra diferitelor organe) ale consumului etanolic. CLARK, MIDANIK (1982) au constatat absenţa unui set unitar de simp-tome la marii alcoolici, găsind corelaţii doar între ritmul consumului şi cantitatea consumată în ultima lună, cu consecinţele sociale diverse ale acestui consum (în relaţiile cu soţia, cu prientenii, cu rudele, în cele profesionale sau incidente cu autorităţile). Deşi semnele dependenţei fizice (omiterea meselor în perioadele de abuz crescut, consumul pe ascuns, tremor după exces de alcool, consum matinal pentru combaterea malezei, „black- Alcoolism : epidemiologie AIc/123 out") au fost constant constatate de cei doi autori la alcoolicii aflaţi în tratament, ele nu par a fi, cel puţin deocamdată, utilizabile pentru definirea unui sindrom în sensul medical al cuvîntului. însuşi consumul de alcool poate îmbrăca o mare diversitate de modele, ce ră-mîn. dificil de încadrat într-un sindrom unitar al consumului de alcool (HORN, WAM-BERG, 1970). De multe ori., semne sau simp-tome ce pot defini dependenţa pentru un subiect, sînt nesemnificative pentru un altul. De aceea, deşi s-au alcătuit seturi de criterii mai mult sau mai puţin eterogene pentru circumscrierea sindromului de . depenţă, se pare că.este ma( corectă referirea.la sindroa-mele alcoolice, decît la un sindrom unitar (S. HILL). Studii epîdemiologice de urmărire catam-nestică, pe perioade de 4 — 20 ani (CLARK, FILLMORE, ROHAN, PETTINATI, POLICH), au constatat relativa lipsă de preaîctiviţate a revoluţiei,-cu variaţii anuale-neprevăzute ale nivelului de consum, ceea ce infirmă concepţia lui ROYCE (1981) a unei boli progresive, cu accentuare în timp a severităţii. în mod cu totul surprinzător, ROBINSON (1972) subliniază că însuşi JELLINEK, considerat autorul conceptului modern de alcoolism-boală, a insistat asupra „pericolului extinderii termenului de alcoolism Ia toate formele consumului de alcool**, extindere care, „deşi ar fi comodă unificării limbajului psihiatric internaţional, ar deveni periculoasă pentru sensul adevărat şi util al cuvîntului**. JELLINEK, în cartea sa din 1960, defineşte prin alcoolism „orice uz de băuturi alcoolice ce poate cauza orice fel de prejudiciu individului sau societăţii" şi atribuie condiţia de boală doar formelor gamma şi delta, considerate stadii adictive în sens farmacologic. .Acest fapt îl determină pe ROBINSON să afirme aă acreditarea modelului de boală alcoolismului se datorează mai mult celor care l-au citit şi discutat pe JELLINEK, decît luî însuşi, el descriind, de fapt o sumă de comportamente asemănătoare bolilor (şi interpretate ca atare), în timp ce propria sa concepţie asupra alcoolis-mului-boală a fost pe cît de restrînsă, pe atît de clar definită. S. HILL consideră chiar că JELLINEK ar fi surprins dacă ar constata uşurinţa cu care i se atribuie generalizarea condiţiei de boală tuturor formelor de alcoolism. Importanţa discutării problemei modelului medical al alcoolismului, rezidă în consecinţele ei asupra strategiilor terapeutice, care presupun întotdeauna colaborarea unei echipe (medici, nu numai psihiatri, psihote-rapeuţi, sociologi), care să poată interveni în orice stadiu al „bolii", ştiut fiind că alcoolicul se numără printre cei mai dificili pacienţi (KRYSTAL, MOORE). De aceea, modelul medical care ar concepe alcoolismul ca o singură entitate, cu un singur tratament, este limitativ şi deocamdată nejustificat ştiinţific (S. HILL). O concepţie mai elastică şi cuprinzătoare, care are în centrul ei dezadaptarea psihologică şi nu exclude evokiţiâ spre „pierderea controlului**:asupra cantităţii consumului, ca semn al: apariţiei .dependenţei fizice, permite 9 abordare terapeutică diferenţiată şi gradată, fără de care nu se poate vorbi de un tratament adecvat ştiinţific al alcoolismului. Cercetarea ştiinţifică a alcoolismului cunoaşte trei etape: • clinică, reprezentată de şcoala de psihiatrie franceză, prin* MAG NAN (care îl consideră o formă socicj-genetică a „de-generescenţei** şi care descrie dipsoma-nia, ca depresie periodică, şi delirul cronic alcoolic), FALRET, FOREL, LASF-GUE, LEGRAIN, şi de cea germană prin GRIES ÎNGER, KRAEPELIN, BON-HOEFFER (care sistematizează formele şi sindroamele clinice care compun al-colismul) ? • analitică (studiile de la Universitatea Yale, studiile epîdemiologice etc.) ? • biochimică — perioada contemporană, care caută modificări enzimatîce, metabolice, markeri biologici. Din tentativele de clasificare a fenomenului în sine, reţinem cîteva: — Clasificarea, lui BLEULER : • alcoolism datorat unor condiţii de mediu şi factori ocazionali } 9 alcoolism care apare pe fond nevrotic l 9. alcoolism pe fond psihopatie ? 9 alcoolsim secundar (psihozelpr endogene, unor leziuni psihoorganice post-traumatice) din epilepsie, oligofre-nie). — SIVADON ia în considerare tipul personalităţii preexistente : • alcoolism nevrotic \ 9 alcoolism psihopatie? 9 alcoolism fără tulburări de personalitate (personalitate paranormală). — DESHAIES descrie alcoolismul primar (habitual, de „antrenament" sau socio-profesional) şi secundar sau simptomatic, pentru subiecţi cu disfuncţii psihologice (alcoolismul nevrotic), -sau patologice (epilepsie, depresie, schizofrenie) preexistente. — P. FOUQUET (1952) descrie : 124/Alc Alcoolism : manifestări clinice 9 aiccolite — alcoolism de antrenament, de „chemare", şi obişnuinţă socio-profesională în care predomină un factor toxic şi toleranţa se prelungeşte mulţi ani, fiind urmată de consecinţe organice (hepatice, gastrice, neuropsihice) ; este apanajul bărbaţilor, factorul psihopatologic lipseşte de obicei, sînt băutorii excesivi ; • alcoolozele — presupun aspecte psî-honevrotice ale personalităţii, sînt reprezentate de obicei de băutorii episodici nevroticii din care 80—85% ar fi femei, alcoolul fiind un remediu anxiolitic al problemelor nevrotice ! faţă de care subiecţii au o mică toleranţă ; • somalcoolozele — rare, corespund consumului impulsiv datorită unui fattor psihic prezenţa unor psihoze * ar fi un alcoolism simptomatic al acestor boli psihice. FOUQUET.a ayut drept zonă de studiu ţările viticole (Franţa, Spania etc.), descriind ceea ce se “mai numeşte alcoolismul med.iteraneean, în funcţie de cei trei factori precumpănitori (toxic, toleranţa, psihic). Alcoolismul mediteranean se caracterizează prin existenţa control ului asupra cantităţii consumului, deşi există imposibilitatea abţinerii ; acest pattern constă în consumul „unei cantităţi zilnice, relativ fixe, fără compulsiunea de a o depăşi, ceea ce face ca alcoolicii de acest tip să nu recunoască faptul că sînt alcoolici (pentru că! se pot controla); la întreruperea consumului apare însă sindromul de abstinenţă. JELLINEK (1952) delimitează cinci specii de alcoolism corespunzătoare tot atîtor patternuri ale consumului: 9 formă offa — caracterizează personalităţile nevrotice, cu dependenţă psihologică şi care folosesc alcoolul în perioade de criză, stres, pentru cu-parea durerii somatice sau morale, a disconfortului fizic sau afectiv. Consumul este simptomatic, poate avea repercusiuni sociale (absenteism), medicalei (denutriţie), nu apare pierderea controlului ; • forma beta — se întîlneşte în cazul consumului datoirat unor obiceiuri culturale ; eşţer însoţit de complicaţii somatice (gastrită, polinevrită, ciroză, denutriţie); rareori poate apare se-vrajul l : 9 forma gamma — constă în prezenţa pierderii controlului cantităţii irge-rate, cu toleranţă crescută şi semne de sevraj, consecinţe nefaste asupra funcţionării sociale, profesionale. Este prctotipul aclcclicilor reuniţi în organizaţiile de tip A.A., care necesită un suport social instituţionalizat pentru a fi ajutaţi să se abţină, fapt pe care îl pot realiza pentru pericade variabile de timp ; • forma delta — apare imposibilitatea abţinerii chiar pentru una-dcuă zile, dar se păstrează controlul cantităţii irgerate, fenomenele de sevraj fiind frecvente şi accentuate ; • forma epsilon — dipsomania. Forma beta este un alcoolism somatic (mediteranean sau francez), forma alfa-nevrotic (angio-saxcn), gamma, delta, epsilon, constitui nd alcoolismul psihiatric propriu-zis (încadrabil într-un model medical, de boală). Se mai vorbeşte de un alcoolism simplu (alfa, beta) şi toxicomania alcoolică (adicţia), care cuprind formele gamma şi delta, de un alcoolism ocazional, crcnic (zilnic), de week-end. O clasificare clinică, schematică, deosebeşte alcoolismul acut (beţia vulgară şi beţia patologică sau idicsincratică) de cel crcnic (deli-riurn tremens, predelirium tremer.s, encefalopatia, sindrom Kcrsakov, halucincza Wer-nicke, demenţa alcoolică). Cea mai acceptabila dintre aceste clasificări pare a fi cea a lui JELLINEK, deşi şi aceasta începe să fie din ce în ce mai puţin utilizată, dată fiind tendinţa ei de a izola tulburări extrem de diverse în „grupuri statice", prin adaptarea manifestărilor la sistemul de clasificare, şi nu invers (CHAFETZ, 1976). .. Din punctul de vedere al practicii clirice* seninele orientative pentru identificarea ur.ui pacient alcoolic sînt următoarele : facies rczat (cuperoza), rincfima (acneea hipertrofică a nasului), arcul senil corneean (opacitate inelară ccrreeană cu tulburarea acuităţii vizuale, prin depozitare de compuşi lipidici), eritem palmar, hipertrofia hepatică r.cdurercasă, dureri ale etajului afcdcmiral superior, cu iradieri posterioare consecutive pancreatitei cronice, frecventă la alcoolici, tulburări de sensibilitate şi slăbiciune musculară la nivelul gambelor, dureri de rrclet (consecutive pcli-nevritei). Alcoolism ; Alcoolism acut Alc/125 Markeri biochimici ai alcoolismului cronic sînt consideraţi : • creştereaY-glutamiltranspeptidazei (GCT) sanguine, crescută la cel puţin jumătate din marii băutori, dar şi la indivizi care consumă mult alcool într-o perioadă scurtă ; poate fi utilizată ca test de confirmare a alcoolismului Ia subiecţi suspectaţi, dar care îl neagă şi nu au antecedente citolitice hepatice (K RIŞTE N-SON) ; revine la normai în circa trei săptămîni de la sistarea consumului de alcool l • creşterea volumului eritrocitar mediu, test mâi puţin fidel decît GCT (WHIT-FIELD, CHICK) 7 • creşterea acidului uric, trigliceridelor, ureei plasmatice ? • creşterea aspartataminotransferazei (AST) şi a feritinei serice. Conturarea unor modele ale consumului alcoolic, utile măsurilor terapeutice şi programelor complexe profilactice, necesită studii populaţionale care să utilizeze instrumente standardizate, în care se acceptă apariţia dependenţei psihologice (consum mare) la in-gestia cotidiană de cca 50 g alcool şi a celei fizice (consum foarte mare) Ia ingestia de 80 g alcool. 429. ALCOOLISM ACUT « Formă clinică a alcoolismului, în care tulburările psihice se pot manifesta sub aspectul intoxicaţiei alcoolice rect dependente de gradul alcoolemiei (păs-trînd bineînţeles „culoarea** individuală) : • faza infraclinică (0,8 g °l00), în care scadi performanţele psihomotorii ; • faza de excitaţie psihomotorie (dorită şi căutată), care apare la concentraţii variabile în funcţie de subiect şi se manifestă prin euforie, de obicei flux şi ritm ideativ crescut, logoree/ hiperprosexie, hipermnezie, uşoară iritabîliiate, imaginaţie crescută, incoordonare motorie^ J • faza ebrioasă (1—2 g °/00) — cu dezihhi-biţie, exaltare euforică, incoerenţă verbală, amnezia lacunară a episodului, in-ccordonare accentuată, hipoestezie senzitivă şi senzorială \ • faza de somn (2 g °/oo)» comă profundă şi exitus (4—6 g °/00). • Beţia patologică, este forma acută de alcoolism, capabilă să scoată la iveală pragurile profunde ale unei personalităţi dizarmo-nic structurate, în sensul psihopatie şi „patologic" conferit de GARNIER (1890). Cele trei» forme clinice pe care le îmbracă sînt : • beţia excîtomotorie (cantitate relativ» limitată de alcool care, după ingerare,, determină un episod de tip crepuscular,, cu automatisme motorii ale căror consecinţe pot fi extrem de grave, urmat de amnezie lacunară) » • beţia halucinatorie (halucinaţii vizuale şî auditive ca caracter ameninţător care Hieronymus Bosch acute (beţia acută, beţia patologică) sau al delirului alcoolic subacut şi acut. A Beţia acută simplă — reprezintă o intoxicaţie accidentală, la un nebăutor, sau un epifenomen al alcoolismului cronic (POROT), comportînd trecerea prin cele patru faze di- îi antrenează pe subiecţi într-un comportament delirant-halucinator) ; beţia delirantă (tematica delirantă axată pe autodenunţare, idei de grandoare, gelozie, de persecuţie — cu activitate modificată în acelaşi sens). 126/Alc Alcoolism* :acui ; Alcoolism cronic . PORQT este de părere că tot aici ar trebui •incluse beţia convulsivă, beţia comatoasă .„d'emblée" şi dipspmania. Aceasta din urmă, prin caracterele particulare care le imprimă nota impulsivă, intempestivă, a abuzului de alcool, necesită o descriere aparte DIPSOMANIE. Diagnosticul diferenţial al acestor forme de Intoxicaţie acută, trebuie neapărat să ia în considerare alte intoxicaţii ce realizează o stare euforică (cocaină, LŞD, cloralhidrat, eter, haşiş,, oxid de carbon, sulfură de carbon), accesul > hipomaniăcal, afecţiuni neurologice cu localizare vestibuJo-cerebeloasă, starea post-critică epileptică. Beţia patologică poate să fie diagnosticată numai după ce s-au exclus: beţia acută/simplă, sindromul confuzional şi sindroamele delirant^halucinatorii de alte etio-togii, epilepsia şi alte crize çonvul si vante, come de diferite cauze. ■ „. 0 Deliqujtaicooiic. subacut.3şi acut şînt ul-burari psihotice (de intensitate progredienţă) care apar~ pe fond de ; impregnare alcoolică cronica, ocazionate de un abuz alcoolic suplimentar, de sevraj sau de un agent streşant pentru organism (boală intercurentă, traumatism, intervenţie chirurgicală etc.). Prezenţa simptomului de impregnare alcoolică cronica, a delirului oniric şi a confuziei mintale, orientează destul de rapid diagnosticul, ţinîrid seama şi de unele aspcte particulare : prodromal, se accentuează toate semnele fizice şi psihice ale impregnării cronice, sînt prezente tulburări de somn, coşmaruri , iar delirul oniric conţi ne halucinaţii,: în, special vizuale (cu conţinut profesional, zoopŞic etc.), uneori liliputane, alte tipuri de .halucinaţii (auditive, olfactive, gustative, 1actj%), fenomene de automatism-miwfeal.- în-fuh%fie -predominenţa confuziei său a halucinaţiilor se descriu formele confuzo-onincă şi cea haltft cinatorie. Evoluţia poate fi spire vihdecaref (în cîteva zile, cu sechele postonirice), spre psihoze alcoolice cronice sau spre agravare (delirium tremens). % Delirul alcoolic acut (delirium tremens) -este forma evolutivă a celui su bac ut care cuprinde, pe lingă elementele acestuia, semne grave de afectare somatică : hepatică, deshidratare pronunţată cu tendinţă la colaps, febră. Pe scurt, vom aminti doar că debutul este, de obicei, exploziv, somnul total sus-, pendat, iar agitaţia din timpul perioadei de ■stare este intensă şi dezordonată, cu afectare somatică importantă —► DELIRIUM TREMENS. Evoluţia este favorabilă sub tratament, dar se poate complica prin convulsii sau exitus (2%), sechelele pot fi sub forma ideilor fixe postonirice sau a psihozelor alcoolice cronice. în diagnosticul diferenţial al acestui tip de delir trebuie excluse delirul şi onirismul din alte intoxicaţii, sindromul confuzional de diverse cauze, stări de şoc. 430. ALCOOLISM CRONIC f — sin. SINDROMUL DE IMPREGNARE ALCOOLICĂ • Tulburările psihice, somatice şi neurologice în contextul ţinui exces cronic de alcool circumscriu la individ o stare cu caracter permanent, pe fondul căreia pot surveni acutizări episodice, urmate de amnezie lacunară. Aspectul general caracteristic al subiectului (faţă congestionată/conjunctive injectate sublcterice, dizartrie, hipersudoraţie) alaturi de tulburările psihice, în care pe prim plan se află scăderea nivelului etic general, sub dictatul consiliului de alcool, de tulburările somatice (gastrită, ulcer gastro-d u ode nai, hepatită cron ică sau ciroză, hipertensiune arterială, tahicardie) şi alături de cele neurologice (.tremurâturi, poli-nevrită toxică, atrofii musculare, nevrită- optică) conferă acestui’sindrom un potenţial de gravitate deosebită. Pe fondul acestui sindrom, complicaţiile pot evolua sub forma manifestărilor delirante cronice, a encefalopatiilor alcoolice carenţiale, a sechelelor postonirice („idei fixe postonirice41) sau * chiar a delirurilor alcoolice cronice, cu caracter, mai mult sau mai puţin sistematizat ; delirul de gelozie, delirul haluciriator cronic, sindroame schizofreniforme. Fără tendinţă de sistematizare, aceste forme clinice pot' evolua timp îndelungat către o slăbire intelectuală progre-s i vă, ce Rgate merge p î n ă I a d ern enţă(POROT). Halucinoza alcoolică Wernicke -> evoluează pe un fond bfar al conştiinţei, halucinaţiile verbale sini la persoanfa a treia, iar delirul secundar ^estş. _ sjab;.strU£tUXâ|, Evoluţia se îndreaptă spre rezoluţie, cronici zare sau psihoze schizo-freni forme. Encefalopatiile alcoolice carenţiale sînt bine individualizate ca descriere clinică—> PSIHOZA POLINEVRITICĂ ALCOOLICĂ KORSAKOV şi ‘ ENCEFALOPATIA GAYET-WERNICKE, avînd drept criterii comune leziunile anatomice nervoase, cu corespondentul lor clinic şi mecanismul carenţial prin consum cronic de alcool. Evoluţia, după o perioadă variabilă, se poate face spre vindecare, cronicizare, demenţă sau exitus. Demenţele alcoolice (simplă, pseudoparalizia generală alcoolică şi pseudo-demenţa confuzional!) sînt faze finale, ireversibile. Diagnosticul diferenţial parcurge toată gama sindoramelor delirante cronice, al sindromului Korsakov şi encefalopatiilor de 'alte etiologii, al demenţelor de alte tipuri, ieşind uşor fn evidenţă prin elementele -definitorii. Alcoolism: aspecte medico-legale ; Alcoolomanie Ale/127 431. ALCOOLISM — aspecte medico-legale şi asistenţă psihiatrică • Consacrat definitiv ca boală, alcoolismul intră sub incidenţa asistenţei medicale generale şi psihiatrice, dar şi sub influenţa legislativă a fiecărei ţări. în acest sens, amplele şi frecventele probleme medico-legale pe care le antrenează alcoolismul în evoluţia sa, ca şi cele de sănătate publică, au dus la consensul general că alcoolismul trebuie abordat multidisciplinar şi, interdepartamental (V. PREDESCU). Fiind considerat cel mai important factor criminogen al zilelor noastre, acest tip de toxicomanie poate împinge la săvîrşirea oricăror infracţiuni : acte de violenţă, vagabondaj, furt, viol, crime din gelozie sau ca urmare a raptusurilor delirante. De la studiile lui LEY şi CHARPEN-TIER (1910) pînă la statisticile cele mai recente, se implică mecanismul dezinhibiter al alcoolului, declanşator al unor tendinţe patologice de personalitate ale delincvenţilor. Acesta este şi motivul pentru care legiuitorul nu a dispus absenţa discernămîntului decît în cazurile de alcoolism cronic, în care alienarea mintală a fost primară (a precedat alcoolismul), sau dacă este vorba de beţie patologică. Date recente apreciază că alcoolul este cauza privărilor de libertate la 30—50% din deţinuţi, iar familiile de alcoolici furnizează 75% din delincvenţii juvenili. Ţara noastră comunică cifra de 10,8% ca reprezentînd accidentele rutiere datorate alcoolului (Franţa înregistrează 30%). Legislaţia ţării noastre, ca de altfel a majorităţii ţărilor (unele, ca Libia, Arabia Saudită, Yemen, Kuweit, India, interzic total băuturile alcoolice), limitează consumul de alcool şi prevede pedepse severe în cazul consumului de băuturi de către minori, la locul de muncă, în locuri publice în afara programului stabilit, conducerea autovehiculelor sub influenţa alcoolului, deranjarea liniştii şi ordinii publice. De asemenea, au fost reglementate măsurile împotriva bolnavilor alcoolici periculoşi (Decret 313). Măsurile terapeutice sînt incluse în perimetrul larg al organizării asistenţei sanitare şi se efectuează preponderent în cadrul reţelei de psihiatrie. Ţări ca Anglia, Austria, Suedia, U.R.S.S., Polonia, Bulgaria etc. au înfiinţat servicii special destinate acestui tip de toxicomani, în unele cazuri cu tratamentul obligatoriu. Alcoolismul beneficiază de o asistenţă psihiatrică adecvată (spitale, LSM), în care planul terapeutic vizează următoarele obiective : • tratamentul diferenţiat al formelor clinice în timpul spitalizării şi amb,uţator (rehidratare, psihotonice, alcoolotera-pie, sedative, vitamine, tonicardiace etc.) ; • tratamentul alcoolismului cronic .care, după schema lui LAMIEUX, vizează; apelarea la motivaţia etică, cură de abstinenţă în servicii de psihiatrie, cure psihoterapeutice (de grup, psihanaliză, hipnoză), cură medicamentoasă de substituire sau de susţinere cu psihostimu-len.te, cură de aversiune (de decondi-ţicnare). Alături de măsurile enunţate, programele de educaţie şi informare a populaţiei în legătură cu problema alcoolismului şi a consecinţelor sale, reducerea producţiei de băuturi alcoolice concomitent cu dezvoltarea producţiei.de sucuri naturale din fructe, legume sînt elemente importante în activitatea de propagandă antialcoolică. 432. ALCOOLOFILIE (cf. arab. al-kohl; gr. philos „prieten") • Termen folosit în vechea psihiatrie pentru a desemna cea mal frecventă şi cea mai cunoscută dintre „filii“, aceea pentru alcool. Nu s-a impus în descrierile nozografice, avînd nuanţa unui eufemism în vădit dezacord cu ravagiile somatice şl psihice provocate de acest „fals prieten". 433. ALCOOLOMANIE (cf. arab. al-kohl; gr. mania „nebunie") — sin. METOMANIE •> Unii autori, în special francezi, folosesc termenul pentru a circumscrie alcoolismul ca toxicomanie (PERRIN). Totuşi, există diferenţe între alcoolism şi toxicomanii, care ar putea fi sintetizate astfel : Tabel nr. VII Toxicomanii \ | Alcoolism • personalitate tulburări gra- pro’normalitate ve, constante în 50% din cazuri • toleranţă mare foarte variabil • dependenţă rapidă, impe- lent Instalată psihologică rioarsă • dependenţă foarte mare variabilă după somatică formă 128/Ale Alcoolopat; A!doHU) ; Alegere Alţi autori, printre care RAINAUT, au arătat recent că există o serie de similitudini în ceea ce priveşte debutul, ignorarea riscului expunerii la toxic, caracterul autoperceptiv şi hiperbulia legată de procurarea şi consumul de drog. Optăm pentru păstrarea unei distincţii între cele două categorii de consumatori de substanţe cu caracter toxic. FONTAN a propus termenul de TOXITUDINE pentru consumul produselor cu vinzare liberă, printre care şi alcoolul, care dau totuşi dependenţa (tutunul, cafeaua), rezervîndu-l pe cel de toxicomanie pentru substanţele procurate ilicit sau deturnate de la utilizarea lor medicală normală. Denumirea de alcoolomanie a fost folosită şi în sens restrictiv, de dipsemanie, alcoolism epsilon (după JELLINEK), sau (după ROBERT), comportament alcoolic paroxistic. 434. ALCOOLOPAT, ALCOOLOPATIE (cf. arab. al-kohl ; gr. pathos „suferinţă'*) • Vechi termen care desemnează pe individul suferind din cauza consumului de alcool, cu referire la manifestările clinice generate de acest consum pe plan somatic, psihic şi comportamental, inclusă în cadrul vast al toxicopatiilor, alcoolo-patia subsumează, la rîndul ei, alcoolomania. Dependenţa de alcool pe care o implică, face ■din suferinţele alcoolopatului subiect al intervenţiei psihiatrice. Ca şi în alte cazuri (pneu-mopat, cenestopat, psihopat), termenul este lipsit de precizie. 435. ALDERLIN1 M) Suedia - DCI Proneta-Joi 9 Betablocant cu acţiune psihotropă, de tip 2-isopropilamino-1-(naftil-2)etanol, indicat în combaterea anxietăţii cu şi fără determinări somatice, alcoolism, tulburări de dinamică sexuală, combaterea tremorului senil, a tre-morului parkinsonian şi a celui din suprado. zarea tratamentului cu litiu. Nu se asociază cu IMAO. 436. ALDOL7M) Belgia - DCI Haloperidol • Neuroleptic, derivat butirofenonic de tip 4-/4-(p-clorfenil)-4-hidroxipiperidin/-4'-fluoro-butirofenonă, cu efecte clinice predominant de tip sedativ, dar şi cu efecte secundare de tip incisiv -*■ BUTIROFENONE. 437. ALDOSTERONISM ^ CONN(s> •sindrom. 438. ALEGERE (cf. lat. allegerc „a alege") o Termenul desemnează, în accepţiunea sa cea mai frecventă, actul decizional, conştient şi voluntar (obiectivat într-o atitudine opinie, judecată de valoare, acţiune) prin care subiectul reţine/păstrează o variantă dintre mai multe posibile şi respinge alte variante. în psihologie se foloseşte expresia „metodă de alegere" ; în fiziologie există „reacţie de alegere" şi „alegerea căii" ; in psihopatologie — alegere asortativă. Conduita umană este fondată, esenţial, pe acte decizionale, conştient-voluntare, cu dublă desfăşurare, internă şi externă. Fixarea scopului este un act decizional de alegere, rezultat al luptei dintre motive, a evaluării condiţiilor interioare subiective şi a condiţiilor exterioare obiective ; în ultimă instanţă, alegerea este determinată de motivul cel mai puternic, nu totdeauna şi cel mai conştient pentru subiectul în cauză. Transpunerea în plan comportamental şi acţionai a scopului este mediată operaţional şi instrumental. în teoria deciziei, momentele cele mai importante sînt reprezentate de : • identificarea principalelor variante ale acţiunii şi estimarea consecinţelor lor § • ierarhizarea efectelor previzibile în urma aprecierii lor prin prisma utilităţii (subiective) sau a valorii (obiective) sociale ; • estimarea posibilităţilor de reuşită sau de eşec pentru fiecare variantă de acţiune ; • adoptarea strategiei de acţiune : de tipul minirnaxim (sau „maximalizarea ciştigu-lui") sau de tipul maximinim (sau „minimalizarea pierderilor") ; • reducerea variantelor de acţiune pină la „structura alternativelor" (dilema) $ • înlăturarea „structurii alternativelor" şi investirea uneia dintre variante cu atributul de „optimă". Deciziile privesc nu numai obiectivele, ci şi mijloacele, acestea din urmă puţind funcţiona ca scopuri parţiale. Raportată şi circumscrisă voinţei ca fază a demersurilor acesteia, alegerea poate căpăta semnificaţii patologice în condiţiile suprimării suportului voliţional sau al destructurării suportului motivaţional. Raportată şi circumscrisă adaptării sociale, „alegerea partenerului" (conjugal, de muncă, de distracţie etc.) reprezintă ultima etapă a stabilirii şi funcţionării unei relaţii interperso-nale, ceea ce presupune din partea subiectului în cauză selectivitate şi analiză plurifactorială. Dintre criteriile utilizate în alegerea partenerului (inserate în diverse lucrări de specialitate), se pot enumera: criteriul proximităţii biopsi-hologice sau psihosociale (afinităţi comune, atitudini, valori, aspiraţii sau idealuri asemănătoare, constituţie fizice apropiată, rolur şi statute similare etc.), criteriul utilităţi Alegere : spontanat multiplă, forţată Ale/129 (KELLEY şi THYBAUT), criteriul preferinţei interpersonale (J. L:’ MORENO etc.) Nu totdeauna alegerea partenerului este adecvată sau durabilă, aşa cum o demonstrează rata crescută a despărţirilor, a conflictelor de muncă sau a prieteniilor destrămate la scurt timp după realizarea lor. Un rol important' în geneza acestor disfuncţionalităţi interpersonale revine (pre)existenţei, în cadrul diadelor menţionate sau al colectivităţii, unor personalităţi dizar-monice sau unor boli psihice, care pot.genera decizii deviate ca sens şi conţinut, decizii în-tîlnite în aproape întreaga patologie psihiatrică. în psihanaliză, FREUD vorbeşte despre două tipuri de alegere-obiectuală : alegerea narcisică şi alegerea prim sprijin. Alegerea narcisică are la bază relaţia subiectului Cu propria persoană, obiectul ales il reprezintă pe subiect, este analog subiectului sau unor particularităţi importante ale sale. Alegerea narcisică se face, la rîndul ei, după tipul de narcisism (FREUD) } astfel subiectul alege după una sau mai multe din următoarele variante : ceea ce este el însuşi, ceea ce a fost, ceea ce ar dori să fie sau o persoană care a reprezentat o parte din propria persoană". Alegerea prin sprijin se bazează pe relaţia subiectului cu modelele parentale, obiectul ales reprezentînd unul dintre aceste1 modele ; originea acestui-tip de alegere se află în faptul că iniţial pulsiunile sexuale se sprijină pe (se satisfac prin) pulsiunile de autoconservare. Alegerea prin sprijrri este alegerea acelui obiect care, prin analogie cu figurile parentale, asigură hra*nă, protecţie, securitate.' în general, alegerea obiectului, în accepţiunea lui FREUD, vizează fie alegerea unei anumite persoane (de exemplu, alegere obiectuală după modelul patern), fie alegerea unui tip de obiect (de exemplu, alegerea „obiectului homosexual"). Alegerea nevrozei se defineşte ca „ansamblu de procese prin care un subiect se angajează într-un anumit tip de psi-honevroză şi nu în altul" (J. LAPLANCHE, PONTALIS). Ca metode de alegere se pot distinge : # metoda spontană: alegerea/preferinţa spontana între doi stimuli sau situaţii asemănătoare (metodă de laborator) ; • metoda multiplă : alegerea unei situaţii răspuns din mai multe categorii ordonate ierarhic, măi puţin numeroase decît acelea pe care le-ar putea decela subiectul. De exemplu, în tehnica chestionarului — care se bazează pe asocierea unei serii de răspunsuri (variante alternative) la fiecare item —, subiectul trebuie-să aleagă răspunsul pe care-l consideră bun sau' concordant cu felul său de a fi ; • metoda de alegere forţată : metodă 'de selecţie a celor mai înzestrate cadre sub raportul unor parametri fixaţi anterior corespunzător postului, pe baza aprecierii unor arbitri-judecători f metoda a fost utilizată spre finalul celui de al doilea război mondial, de către armata americană, în selectarea unor cadre, şi ulterior extinsă în domeniul industriei şi marketingului. O altă variantă a acestui tip de alegere poate fi considerat testul Szondi, în care subiectul optează, din mai multe variante, pentru dpuă cupluri, pe care le situează la cei doi poli : simpatie/antipatie. Alegerea se bazează pe „caracterul evocator" specific al fotografiilor, corespunzător unor trebuinţe .pulsionale ale subiectului investigat. SZONDI demonstrează, prin probele de asociaţie factoriaiă (asociaţii făcute pe marginea diferitelor fotografii din test), că aceste imagini (figuri ale unor bolnavi psihici aparţi-nînd marilor categorii de maladii.pulsionale) au caracter evocator specific, adică se adresează acelor trebuinţe pulsionale pe care le reprezintă. Astfel, imaginile din categoria h (homosexuali) provoacă asociaţii şi reprezentări specifice domeniului homosexualităţii f fotografiile epilepticilor provoacă asociaţii care trimit la caracteristici epiieptoide etc. Acest lucru ar însemna că fotografiile sînt saturate de factori pulsionali specifici, deci ele stimulează trebuinţe pulsionale specifice, atracţia şî respingerea fiind în raport cu, aceste trebuinţe —> SZONDK1) test. în fiziologie, noţiunea este utilizată în două sensuri : • reacţie de alegere : tip de reacţie experimentală, întîlnită frecvent în studiul de laborator al învăţării prin condiţionare, constînd în maniera deosebită de reacţie la doi sau mai mulţi stimuli de modalitate senzorială identică sau diferită. Noţiunea a fost introdusă de EXNER în 1868, care a stabilit şi timpul de latenţă stimul/ reacţie ; • alegerea căii : desemnează procesul de conducere a excitaţiei de la un neuron la altul. Pentru a-şi croi drum, energia nervoasă trebuie să învingă rezistenţele întîlnite, deci să găsească căile de rezistenţă minimă. Noţiunea se leagă de fenomenul reducerii rezistenţelor, expri-mînd alegerea căii preferenţiale pentru conducerea excitaţiei. 9 — Enciclopedie de psihiatrie — cd. 167 130/Ale Alergie ; Alergie psihica ; Alerta 439. ALEKSANDROVSCHI - scală • Folosită în aprecierea valorii efectului tranchilizantelor în patologia psihiatrică de graniţă. Concepută în 1970, scala permite o analiză polivectorială, favorizînd elaborarea unui indice global de valoare a medicamentului. Simptomatologia clinică aflată la baza construirii scalei cuprinde excitabilitatea, instabilitatea, epuizarea, tulburări de tip astenic, idei cu caracter hipocondriac, tulburări vegetative, tulburări paroxistice, tulburări hipnice, modificări de tonus muscular. 440. ALERGIE (cf. gr. allos „altul" ’ ergon „acţiune, lucru") — sin. ATOPIE • Termen introdus în 1906 de PIRQUET, desemnînd reactivitatea modificată a organismului la un contact cu un agent (alergen) faţă de care s-a produs anterior o sensibilizare. Procesul are la bază mecanisme imunologice. Starea de alergie presupune un fond de reactivitate modificată, pe care se poate produce reacţia alergică, ceea ce face necesară distincţia între starea de alergie (potenţială) şi reacţia alergică. Deşi, implicarea mecanismului imunologic este considerată de majoritatea autorilor ca obligatorie pentru definirea alergiei, se descriu şi manifestări alergice care apar la acţiunea frigului, căldurii, presiunii, ca şi în condiţii de stres, ori în emoţii puternice sau la indivizi ce prezintă un tip de alterare a reactivităţii, fără implicarea unui mecanism imun (patergie — după URBACH şi colaboratorii), după cum există şi reacţii alergice la un alergen simbolic, imagistic. După unele opinii, ele se datorează intervenţiei acetilcolinei şi probabil şi a hista-minei. Aplicabilitatea noţiunii de alergie în psihiatrie a suscitat multe discuţii. Este clară apariţia reacţiilor alergice în cazurile de encefalite infecţioase, în care se produce modificarea reactivităţii organismului prin mecanism imunologic. In asemenea cazuri au fost descrise crize de delir acut. HYVERT, BARUK, AUBIN au subliniat relaţia dintre fazele alergice ale tuberculozei latente şi unele manifestări nevrotice sau psihotice. Foarte seducătoare s-a dovedit a fi ipoteza acţiunii alergizante a unor şocuri emoţionale violente sau a situaţiilor conflictuale prelungite, cu posibilitatea de apariţie ulterioară a reacţiei alergice Ia stresuri de mai mică importanţă. LEPINE a descris printre primii această sensibilizare şi „anafi-laxie emotivă", la marii şocaţi din primul război mondial. PASCAL şi DESCHAMPS au dezvoltat noţiunea de teren tarat din punct de vedere moral şi psihic. Franz ALEXANDER 1941) a găsit la adulţii alergici, fclcsind cura analitică, o fragilitate afectivă marcată, generată de traumatismele afective din prima copilărie. S-a mers pînă la a considera posibilă intervenţia alergiei în accesele maniacc-de-presive. Considerăm ca nefondată extensia abuzivă a unor asemenea interpretări, care se îndepărtează de la modul în care este concepută la ora actuală noţiunea de alergie. Reluînd studiul traumatizaţilor de război, ABELY a arătat că este vorba mai degrabă de o „hiper-estezie afectivă" dobîndită şi de o „saturaţie emotivă", care îl face pe subiect să explodeze la cel mai mic stimul iritativ. în sfîrşit, trebuie avută în vedere posibilitatea unei reactivităţi particulare a sistemului nervos central în cazul unor manifestări „alergice" fără implicarea mecanismului imun, posibil prin intervenţia acetilcolinei, histaminei. Alergia medicamentoasă survine la administrarea unei substanţe medicamentoase (alergen declanşator) cu care organismul a mai venit în contact, sau a unei substanţe ccnţinînd anum ite grupări chimice identice cu ale aler-genului. în general, toate tipurile de medicamente psihotrope pot declanşa reacţii alergice. Astfel, neurolepticele, antidepresivele pot da uneori erupţii maculo-papulare, rush-uri mor-biliforme, urticarie, edem angioneurctic, purpură netrombocitopenică, dermatite de contact. Icterul colestatic, ce apare uneori după tratamentul neuroleptic, pare a fi tot de natură alergică. De obicei, prin acelaşi mecanism apar agranulocitoza, trombocitopenia, eczi-nofilia, leucocitoza (provocate de triciclice) sau leucopenia (triciclice şi IMAO). Uneori terapia cu litiu produce reacţii alergice cutanate şi vasculite. Sedativele şi tranchilizantele determină ocazional alergii cutanate diverse, leu-copenii, agranulocitoze, trombocitopenii, anemii (chiar anemie aplastică). 441. ALERGIE PSIHICĂ • Stare produsă de contactul subiectului cu un antigen determinant, care se modifică în sensul reacţiei la un contact ulterior cu acelaşi antigen, într-un mod diferit şi cu o intensitate mai mare. în psihologie, termenul este utilizat de BENO pentru a descrie o stare de sensibilizare psihică datorată intervenţiei unui factor psihotrau-matic pe un teren predispozant, stabiiindu-se astfel o analogie cu fenomenul de alergie biologică. 442. ALERTĂ (fr. allcrte „alarmă") • Stare de veghe ce caracterizează aşteptarea „armată", constînd dintr-un ansamblu de procese ce pregătesc o receptivitate crescută şi orientată în scopul unei declanşări prompte a răspunsului (verbal, motor). Reprezintă o formă de adap- Alestezie ; Alexander : metoda, scală' Ale/4 31- tare a întregului regn animal, fiind o stare psi-hofiziologică de activism nespecific al organismului, datorită căreia se semnalează anticipator o expectanţă, exigenţă, trebuinţă, oeri-col real sau probabil (sau imaginar, ca în patologia psihică). Alerta declanşează mobilizarea şi orientarea ~ mecanismelor de apărare (de exemplu, creşterea acuităţii senzoriale, a permeabilităţii informaţionale) şi facilitează (sau' susţine) declanşarea răspunsului, reacţiei comportamentale. La animalelev^alerta declanşează orientarea faţă de agresor sau victimă, creşterea acuităţii senzitive (pînda este un astfel de exemplu). La om alerta este starea de vigilenţă în care persoana se orientează temporar şi conştient spre o anumită direcţie, pregătin-du-se pentru a acţiona eficient (deci adaptat), în acţiune intră fie mecanismele de ordin afectiv, fie mecanismele de ordin intelectual, fie ambele. Menţinerea acestei stări, pentru un interval de timp prea îndelungat, determină însă epuizarea energiei şi- deformează reacţia de răspuns. în funcţie de natura mecanismelor declanşate (afective şi/sau intelectuale), precum şi în funcţie de trăsăturile psiholbgice ale personalităţii se disting stări de alertă diferite, atît ca intensitate cît şi ca modalitate de exprimare : reacţii de alertă primare (instinctuale) şi secundare ^’normale şi morbide J inhibate şi manifeste. în psihopatologie, sensul şi formele de manifestare a stării de alertă se reflectă în „anxietatea de aşteptare" a nevroticului, în raptusurile anxioase şl delirante din psihozele afective şi din schizofrenie, soldate cu acţiuni auto- şi heteroagresive. 443. ALESTEZIE (cf. gr. allos „altul" f aisthesis „simţire") — sin. ALCESTEZIE f ALOESTEZiE • Fenomen prin care stimularea unui punct cutanat aflat la nivelul unui hemicorp duce la apariţia unei senzaţii localizate în partea opusă. De obicei, punctul în care senzaţia se localizează este simetric cu cel stimulat. Un caz particular al acestui fenomen îl reprezintă ALO Dl NI A, în care stimularea unei mîjni este însoţită de apariţia senzaţiei la cealaltă mină. Acest fenomen îşi află determinarea în modalităţile de proiecţie ale căilor senzoriale şi în mecanismele de Integrare centrale a informaţiei senzoriale. 444. ALEXANDER Franz (1891 — 1964) • Psihanalist german de prestigiu şi pionier al medicinii psihosomatice. îşi definitivează studiile medicale ta Gotingen, apoi în 1919 la Berlin, la. Institutul de formare psihanalitică, unde publică,. doi ani mai tîrziu, împreună cu H. SACHS, studiul „Analiza personalităţii totale", apreciat de FREUD în mod deosebit. Din 1923 se stabileşte în S.U.A., pentru ca, în 1932, să înfiinţeze la Chicago un institut de psihanaliză"— structurat foarte asemănător cu cel berlinez —, pe care-Kva conduce timp de 25 ani. Preocupat mai mult de situaţiile conflictuale ale vîrstei adulte decît de cele infantile, a adoptat în timpul curei o atitudine activă, încurajatoare, care i-a permis scurtarea duratei terapiei. Numele său este legat nu numai de psihanaliză, ci şi de psihosomatică, al cărei promotor este. Dintre lucrările şale amintim : „Criminalul, judecătorul şi publicul" (1939), „Principii de psihanaliză", în care propune o îmbunătăţire a tehnicii analitice în sensul supleţei şi adaptării ei individuale, „Vîr-sta noastră de derealizare" (1942) şi „Spiritul occidental în mişcare" (1960), care se referă la condiţia transculturală a personalităţii. Din 1956, pînă la moarte, conduce departamentul de Psihiatrie şî Psihanaliză al spitalului Mount-Sinai din Los Angeles. 445. ALEXANDER Gerda - metodă -► REEDUCARE PSIHOTONICĂ. 446. ALEXANDER, — scală • Baterie de inteligenţă factorială, elaborată de W. P. ALEXANDER, în 1935, şi cunoscută sub numele de scala de performanţă Alexander (ALEX) } este utilizată atît în orientarea şcolară şi profesională a tinerilor (care au depăşit vîrsta de 11 ani) dezvoltaţi normal, cit şi a celor handicapaţi (surdo-muţi, debili mintal). BRODY a apiicat-o în psihiatrie pentru evaluarea deteriorării mintale. După R. B,*CAT-TEL, scala Alexander reprezintă una dintre cele mai bune probe de performanţă., utilizate la ora actuală, datorită faptului.că nu este dependentă de dexteritatea manuală şi 'de experienţa anterioară a subiecţilor .testaţi, avînd şi o bună corelaţie cu alte teste de Inteligenţă şi de adaptabilitate socială. - Bateria include trei teste, dintre care două teste clasice restandardizate (cuburile Kohs) şi unul original — o probă de răbdare — denumit Passalong. Acesta din urmă constă din nouă probleme de dificultate crescîndă, cerînd realizarea unor configuraţii cu ajutorul unor plăcuţe colorate care trebuie deplasate prin alunecare pe un platou prevăzut cu spaţii goale. Sistemul de cotare vizează timpul şi corectitudinea execuţiilor, precum şi succesiunea etapelor rezolutive. 447. ALEXIE (cf. gr. o- g lexls „cuvînt") • Tulburare neurologică, delimitînd incapacitatea de înţelegere a mesajului scris, însoţită. 132/Ale Alexie ; Alexitimie cel mai adesea şi de incapacitatea de a scrie. Primele observaţii asupra acestei tulburări îi aparţin lui GENDRING (1838), iar la sfîrşitul secolului trecut, CHARCOT (1887) descrie primul caz tipic de alexie (termenul a fost introdus în 1882). D&JERINE o va considera ca o afazie specializată, iar P. MĂRIE — doar o agnozie specializată, istoria, dîndu-i desigur dreptate celui dintîi. După HECAEN, cea mai potrivită clasificare anatomoclinică a alexiilor ar fi cea tripartită : • alexii de însoţire a afaziilor senzoriale (din leziunea temporală posterioară) J • alexie agrafie (din leziunile pliului curb) l • alexie pură sau alexie agnozică (din leziunile corpului calos sau occipitale). în alexia însoţită de agrafie (din leziunile parietale), subiectul pierde capacitatea de a avea o „strategie perceptivă" (HASLERUD şi CLARK). Se poate afirma că această alexie se manifestă Ia nivelul cuvîntului şi nu al literelor. Ea diferă astfel de alexia pură, în care se pierde, după GOLDSTEIN şi CONRAD, „structura formelor", deşi bolnavul nu prezintă tulburări de limbaj, de strategie perceptivă a lecturii, de integritate a scrisului. în cadrul alexiei pure pot fi delimitate (după HECAEN, AJURIAGUERRA, DUBOIS KAMMERER) : • alexia globala — estî raracterizată prin imposibilitatea citirii literelor sau cuvintelor, cu păstrarea capacităţii de citire a numerelor şi cifrelor. Sub dictare, bolnavul poate scrie, fără să-şi poată controla însă „producţiile" ,* • olexia literala — este caracterizată prin identificarea defectuoasă a unor litere (extrem de rar identificarea este complet abolită). Paralexia este frecventă în această tulburare, mai ales în cazul în care alexia literală se referă la litere finale (se realizează aşa-numitele para-lexii în sferă semantică, descrise de BE-RINGER şi STEIN). înţelegerea numerelor şi cifrelor poate fi, de asemenea, modificată (mai ales în ceea ce priveşte ■ numerele de mai multe cifre). Scrierea după dictare se face cu greşeli. Se poate asocia cu alte tulburări ale imaginii şi culorii f • alexia verbala — se caracterizează prin păstrarea capacităţii subiectului de a recunoaşte cu precizie literele (în totalitate sau măcar parţial), atunci cînd sînt în poziţie normală (mult mai greu dacă sînt inversate sau înclinate), ca şi a celei de a citi cuvintele. Subiectului îi este insă imposibil să citească un text. Nu- merele mai mari de trei cifre sînt, de asmenea, citite sau scrise cu .dificultate J • alexia frazei este caracterizată prin capacitatea subiectului de a citi litere şt cuvinte, dar prin incapacitatea sa de a le integra într-un text. Termenul de alexie mai este folosit pentru a denumi o dislexie, aşa-numita alexie congenitală — incapacitatea aptitudinală a unor subiecţi cu intelect normal.de a deprinde cititul. De asemenea, se mai vorbeşte despre o pseudo-alexie, în cazul unor subiecţi care, înţelegînd sensul unui text citit, nu pot să-l reproducă verbal. Ambii termeni sînt însă diferiţi de sfera alexiei propriu-zise. 448. ALEXITIMIE (cf. gr. a-J lexis „cu-vînt" f thymos „spirit") • Elaborat în 1972 de SIFNEOS, termenul semnifică dificultatea de relatare şi de descriere a propriilor emoţii. Alexitimia trădează, după TAYLOR, lipsa unei verbalizări legate de afectivitate, ca şi a suportului imaginativ necesar acestei acţiuni. Iniţial, alexitimia a fost descrisă în bolile psihosomatice, crezîndu-se că bolnavul psihosomatic nu-şi poate exprima trăirile decît în limbaj somatic (RUESCH), iar Mac LEAN va vorbi chiar de un „limbaj al organelor", dar aceste ipoteze nu au fost verificate. SWEET şi FRIEDMANN găsesc „analfabeţi emoţional" şi în numeroase alte afecţiuni. Această observaţie a coincis cu cea oferită de terapeuţii psihanalişti, care au raportat insuccese la subiecţii alexitimici. în 1976 (la Congresul de Psihosomatică de la Heidelberg,) se stabilesc următoarele caracteristici ale alexitimiei : • reprezintă o tulburare psihică specifică, manifestată în sfera comunicării ? • exprimă lipsa gîndirii simbolice şi anticipative l • gîndirea, în aceste cazuri, are caracter operativ (MARTY, M'UZAN), utilitar, se referă strict la evenimente externe ; • imaginaţia este redusă J • visele au un conţinut cu caracter primar \ • dificultăţile în descrierea verbală sînt evidente în stările emoţionale legate de senzaţiile corporale ; • există o pseudonormaiitate aaaotativă (Mc. DOUGALL) ; • se remarcă hipomirnie şi hipoexpresivi-tate facială • capacitate empatică redusă. Sindromul alexitimie se poate întîlr.i în : tulburări psihice somatoforme, durerea psihogenă, toxicomanii, reacţii posttraurr.atice, depresii mascate, dizarmonic de tip narcisic (LANGS, SMITH, WEINER.) FREYBERGER descrie o alexitimie primară şi una secundară, AJexitimle ; Alfa-blocante Ale/133 susţinînd că înalexitrmia secundară este vorba de persoane câre-şi modifică stilul Comunicativ. Ipotezele etiologice se referă la ereditate, stil cognitiv, învăţare socială. Evaluarea alexi-timiei se realizează prin teste specifice proiective, analiza probelor de vorbire sau chestio- eduCaţîonale, ca şi unele terapii de gruprln tulburările psihosomatice ale procesului alexi-tîmic, se recomandă tranchilizante majore, în doze micî (FLANNERY) şi antidepresive (BLUMER), iar ca psihoterapie bibfeed-back-uî şi terapiile de relaxare. // //- \j 0 /rfA/7'fflA/WM4 W /7 —c // 7/ ' -J V WAZÛ///Y (/ 7 \\ //----C/%— OZ,—>C/ fZ'/YÛX/BSA'ZA/ZTÀ f / \ A/ AA— \ / / /&\ f>£AZÛS//J Structura chimica a alfa blocantelor nare. Alexitimia complică bolile organice prin prelungirea spitalizării lor şi sporeşte dificu-tăţile recomandării unei medicaţii eficiente. Din punct de vedere psihoterapeutic, se notează răspunsul bun la terapiile suportive şl 449. ALFA BLOCANTE ( -cerebrale), precum şi ergo-novina cu efecte ocitocice. Ergotoxina este- utilizată preferenţial = în terapia unor tulburări neuropsihîce ale vîrst--nicilor, tulburări a căror etiologie este legată de derbrtul sanguin cerebral redus datorită procesului arteriosclerotic. Ergotamina este utilizată în „aura" crizei migrenoase, etiologia acestei crize fiind legată de o presupusă vasodilataţie cerebrală, faţă de care efectul vasoconstrictor al ergotaminel pare a avea eficienţă. 9 Metisergidul — antagonist sintetic de 5-hidroxitriptamină — a fost utilizat în terapia profilactică a migrenei, datorită efectului vasoconstrictor, iar abromocriptina —agonist sintetic de receptori dopaminefgici — a fost utilizată în terapia parkinsOnismului. 9 lohimbina are o activitate* intensă ablo-cantă la nivelul sistemului nervos central şi este folosită, în prezent, în terapia tulburărilor de dinamică sexuală. Fiind selectiva2 blocantă, a mai fost utilizată în identificareaareceptorilor, presinaptici, precum şi in clasificarea farmacologică a areceptoriior. 450. ALFA RECEPTORI (aR) • Conceptul de alfa şi beta-receptori a fost introdus de AHLQUIŞT, plecînd de la diferenţele observate între efectele biologice ale adrenalinel (A) şi norad renali nei (NA). Dèsi, de regulă, răspunsul diverselor organe Ia A şi NA este de acelaşi sens, raportul doză-răspuns fiind diferit pentru cele două substanţe. Acest raport doză-răspuns este variabil în funcţie de :: • raportul şi densitatea receptorilor alfa şi, respectiv, beta-adrenergici într-un anume ţesut ? • acţiunea diferită a NA (acţionează prédominent asupra alfa-receptorilor) şi a A (acţionează stimuiînd atît alfa- cît şi beta-receptori i) } J • efectele contrare ale stimulării celor doua tipuri de receptori. Tabel nr. VIII SELECTIVITATEA RELATIVA A UNOR AGONIŞTI ~ DE RECEPTORI or Substanţa Receptor Fenilefrină arselective Metoxamină Adrenalină a^a2 Noradrenalină Cloni dină a2-selective a-metilnoradrenali na Alfa-receptori; Alfa-ritm AIf/135 Diferenţierea tipurilor de receptori a fost posibilă prin utilizarea de blocante şi antago-nişti, care au permis clasificarea receptorilor alfa în două tipuri : at şi a2. Cercetările farmacologice au permis localizarea celor două tipuri de alfa-receptori astfel : preceptorii predomină la nivel postsinaptic (fibre musculare netede şi celule şecretoare) f a2receptorii sînt localizaţi pre- şi postsinaptic, fiind probabil implicaţi în medierea retrocontrolului eliberării presinaptice de NA şi, probabil, acetil-colină. Postsinaptic, au fost identificaţi la nivelul cortexului cerebral, sugerîndu-se (KAT-ZUNG) că, de fapt, la nivelul sistemului nervos central, receptorii p şi a2 reprezintă un tip unic, cu două forme funcţionale — ago-nistă şi antagonistă, în funcţie de localizare şi de neuromediatorul care îşi exercită acţiunea. 451. ALFA (a) — ritm EEG • Unul dintre ritmurile principale (a, p, 0, A) ale activităţii bioelectrice a creierului, format din oscilaţii continue, diferenţiate prin frecvenţă, amplitudine, morfologie, localizare, proporţie în traseu, mod de răspuns la stimuli. Frecvenţă? 8—13 c/s, cu variaţii mici £1 c/s. Amplitu- dine : 10—100p.V. Morfologie : sinusoidal în fusuri, simetric, sincron bilateral. Localizare 9 occipitală (dar cu posibilităţi de migrare anterioară). Proporţia în traseu : 20—90% (ritm dominant). Stimulare: desincronizare. Ritmul a apare în jurul vîrstei de 10 ani, pare a fi legat de capacitatea de integrare corticală a răspunsului la stimuli vizuali (LINDSLEY, 1974) f este prezent atît în stare de veghe, cît şi în relaxare fizică sau psihică g poate fi amplificat de stimularea luminoasă intermitentă, închiderea ochilor, urmărirea de către subiect a ritmului a înregistrat ducînd atît la creşterea amplitudinii, cît şi a procentajului în traseu (E. CRIGEL). Este atenuat/blocat de stimuli luminoşi continui, deschiderea ochilor, atenţie, activitate psihică evidentă. Fără a constitui un element definitoriu, în unele afecţiuni psihice se înregistrează următoarele modificări ale ritmului a: • ritm a rapid (12—13 c/s) : anxietate marcată, nevroze, manii g , • ritm a lent (8 c/s) : imaturitate, personalităţi dizarmonice, etilism cronic, arte-rioscleroză cerebrală g Tabel nr. VIII bis DISTRIBUŢIA RECEPTORILOR «-ADRENERGICI Receptor ' Ţesut Acţiune ai Majoritatea muşchiului neted vascular Muşchiul dilatator pupilar Muşchiul neted pi-loerector Contracţie Contracţie cu dilatarea pupilei Piloerecţie a2 Receptori adre-nergici postsinap-tici. în SNC Trom bocite Terminaţii nervoase adrenergice şi colinergice Unii muşchi netezi vasculari Li pocite Acţiuni multiple Agregare Inhibă eliberarea neuromediatorului Contracţie Inhibă iipoliza 136/Alf Alfa-ritm ; Algezie ; Alghedonic • ritm a ascuţit : personalităţi excitabile, r' , agresivi, hiperkinetici ; #~ritm oc cu amplitudine redusă (20—70p.V) : cerebrastenie, artericscleroză cerebrală, ^ stări depresive, hipocalcemie ; Testul a fost elaborat şi utilizat nrn* primul* război mondial de către armata americană,, în vederea se lecţi ojnâr i< i- recruţi for (pentru orientarea acestora, spre armele cele mai adecvate posi biiităţiior lor), complementar cu A '• ritm a migrat în derivaţii anterioare : afecţiuni vasculare, psihoză maniaco-depresivă. Variantele ritmului a (ritmuri secundare) î • ritm a variant — descris de PITOT şi GASTAUT (1956) } frecvenţă 4 c/s, localizare occipitală, fără semnificaţie pînă la 15 — 16 ani, dispare la oboseală şi somn ;■ are semnificaţie patologică în traumatismele craniene l • ritm p — descris de GASTAUT (1952) sub denumirea de ritm în arc („rythme en arceau") } frecvenţă 7—10 c/s, amplitudine 40 —50pV, localizare EEG centrală şi anterioară. Este prezent şi la subiecţii normali, precum şi în tulburări de comportament, disfuncţii endocrine şi vegetative, hipertensiune arterială, nevroze anxioase l • ritm k — descris iniţial sub denumirea de a mic } frecvenţă 7—9 c/s, amplitudine 30—40p V, localizare anterioară, apare în somn ; nu i s-a atribuit încă o semnificaţie patologică. 452. ALFA(T) test • Cunoscut şi sub denumirea de „American Army Test Alpha", reprezintă o baterie de inteligenţă generală, alcătuită din itemi verbali, care poate fi aplicată colectiv (şi individual) la adolescenţi şi adulţi cu o şcolarizare medie. bateria (testul) beta,, structurată pe itemi- de performanţă, utilizată în cazul1 cam di etăţilor neşcofarizaţi. Prezentînd o careFaţie foarte ridicată cu testul Binet-Stanfard;'testul alfa cuprinde opt subteste, fiecare dintre acestea referindu-se la un anumit aspect al inteligenţei : atenţie, memorie , spirit de •‘observaţie, rapiditatea calculului mintal, tipuri .de raţionament, flexibilitate mintală etc. 453. ALFAZICAU'*0 Grecia - DCI Propra- sin. nolol a Betablocant cu acţiune anxiolitică — PROPRANOLOUM) România. 454. ALGEZIE (cf. gr. algesis „suferinţă, durere".) a Termen introdus pentru a desemna capacitatea de a percepe durerea — este opusul analgeziei. Senzaţia este percepută de algoreceptori (dolororeceptori) şi transmisă pe cale. spino-talamică, iar evaluarea „pragului de durere" şi a variaţiei lui, în funcţie de intensitatea stimulării, se realizează cu ajutorul algezîmetrelor. Este încă insuficient explicat motivul toleranţei la durere, diferit a femeilor faţă de bărbaţi, care sînt mai sensibili în această privinţă. 455. ALGHEDONIC (cf. gr. algos „durere" } hedone „plăcere") • Atribut al trăirilor orîgi- Algie ; Algoiobie(FV ; Aigonevrozâ ; Algoritm Aîg/137 nare în experienţe masochiste, resimţite subiectiv ca „dureţi plăcute" —> PERVERSIUNI SEXUALE. Trăirile alghedonice pot fi întîl-nite şi în cadrul psihozelor maniaco-depresive, fie ca o pedeapsă pentru o vinovăţie imaginară sau reală (dar minoră şi exacerbată) în cazul unui acces depresiv, fie ca o căutare a plăcerii în durere —> ALGOMANJE, în cazul unui acces maniacal.' Alghedonia este diferită de ALGOLAGNIE. 456. ALGIE (cf. gr. algos) —» ALGEZIE ; DURERE. 457; ALGII DIFUZANTE POSTTRAUMa- TICE — sin. BĂRRE sindrom ; NEVRITA ASCENDENTĂ FICARD ;. NEVRITA IRADIANTĂ GUI L LAN IN S-^>‘ LERICHE/8) sindrom. 4j58. ALGO- (cf.-gr. algcs-) @ Se utilizează cacelement de compunere savahtă, cu semnificaţia de „(referitor la) durere",.dureros". 4591 ALGOCALMINlM) România DCI Noramidopyripium metasuJ foni cum natriaJmv 9 Acţiune analgezică,-de do.uă ori mai -^liternică decît cea a.amîiîiofenazoneii antipiret-ică, anti-inflamatprie,.» antispastică. Contraindicat în leucopenie, granulocitopenie, la copiii sub trei ani. Produşi farmaceutici similari : ALGOPIRIN(M) Ungaria ^ ANALGIN(5I> Bulgaria METAPYRINtM)? R.D.G. NOVALGIN(M) R.F.G. 46Q>. ALGOFlLIE (cf. gr. algos ; philo$ „prie-SÎn; ten") -» .MASOCHISM. 461. ÂLGOFOBIE(F). (cf. gr. algos ; phobos „frică") • Frică excesivă de o durere în mod obişnuit tolerabilă (deşi neplăcută), în lipsa unej experienţe anterioare majore (naştere, traumatism, strivire, ratarea anesteziei). Nu trebuie confundată cu teama motivată şi normală de durere. Este mai frecventă la personalităţi dizarmphice şi în nevroze, fără să aibă o semnificaţie patologică deosebită. 462. ALGOHALUCINAŢIKH) - halucinaţii (cf. gr. algos; lat "haHucinatio) • Halucinaţii tactile sau somestezice, pe care bolnavul le acuză ca dureroase; Caracterul halucinator este greu de demoqstrat, atît timp cît durerea rămine un fenomen strict’subiectiv. O serie de ce-nestopatii :pot *fi ‘ considerate ca îndeplinind condiţiile pentru .3 intra în -aceas.tă grupă- de tulburării. : 463. ALGOHALUCINOZĂ (cf. gr. algos; lat. ha Hucinatio) • Tulburare de percepţie făcînd parte din corolarul simptomatologie al sindromului de „membru fantomă" (apărut la subiecţi adulţi care, după amputarea unui membru, continuă să-l „simptă", pentru o perioadă variabilă de timp, datorită persistenţei la nivelul scoarţei a schemei corporale integre). Algohalucinoza a fost descrisă de Von BOGAERT (al cărui nume îi şi poartă)^ şi constă în resimţirea unor senzaţii neplăcute, dureroase, la nivelul membrului fantomă. Este o haiucinoză şi nu o halucinaţie, pentru că bolnavul Păstrează critica fenomenului- 464. ALGOLAGNIE (cf. gr. algos; lagnelă" „raport intim, desfriu") © Termen introdus de SCHRENCK-NOTZING (1899), pentru a desemna acele perversiuni sexuale care sînt legate de existenţa unei componente dureroase. -El doreşte să completeze termenul de ALGO-FILIE SEXUALĂ, introdus de FERE, pe care îl consideră echivalent al sadismului (algolag-nia activă), dînd înţelesul de algolagnie pasivă masochismului. EULENB.URG a insistat foarte de timpuriu (1895) asupra unităţii dintre- cele două. fenomene. HAVE LOCK-ELLIS, în lucrarea .sa „Impulsiunea sexuală", a dedicat un capitol . întreg relaţiei dragoste-durere, ajungin.d la concluzia că durerea are un anumit \,simbolism erotic" şi că, pînă la anumite niveluri, poate însoţi viaţa sexuală normală, acţionînd în unele circumstanţe (rnfluenţfte şi de parametri etnologici) ca un1 stimulent sexual, „fiind cea mai puternică dintre toate metodele de trezire a emoţiei". 465. ALGONEVROZĂ (cf. gr/ algos; neuron „nerv") • Simptomatologie nevrotică declanşată şi întreţinută de o durere fizică. A-ceastă durere constituie punctul central în j urul căruia se constituie eşafodajul nevrotic. Apariţia algonevrozei este favorizată de existenţa unei hiperalgotimii. Termenul apare la sfîrşitul secolului al XlX-lea, în epoca în care se încerca localizarea nevrozei. Nu este utilizat şi nu are acoperire în nici una dintre clasificările psihiatrice moderne, de altfel ar putea fi asimilat mai mult cu o durere sîcîi-toare decît cu o7nevroză în adevăratul sens al cuvîntului. 466. ALGORITM (de la numele medicului matematician arab AL KHAREZMI, care a trăit în secolul VIII —IX e.n.) e Termen preluat din matematică, unde defineşte un ansamblu de condiţii şi de reguli (instrucţiuni) care slujesc: la rezolvarea Scontată a unei probleme (soluţii, rezultat), prin aplicarea lor t38/AJg Algoritmizare ; Alibi existential la datele de care dispunem, folosind -Un număr finit de operaţii. Este de fapt o „metodă dd calcul", utilă în cazul oricărui calcul matematic sau al oricărei construcţii logice. î.ri pofida definiţiei sale aparent complicate, algoritmul este o noţiune simplă, bine cunoscută (vezi, de exemplu, adunarea, scăderea, înmulţirea etc.). în lucrarea sa „Teoria algoritmilor normali", A. MARKOV defineşte algoritmul prin următoarele proprietăţi : operaţiile din-tr-un proces de calcul sînt „distincte" ? operaţiile conduc Ia obţinerea unor relaţii de determinare univocă între rezultate şi datele anterioare J aplicarea algoritmului ca metodă la o infinitate de probleme particulare } operaţiile,-ce conduc la rezolvarea problemei trebuie să fie aplicate într-un număr finit ; definirea exclusivă a unei „corelaţii formale" şi nu a conţinutului datelor J trecerea' la următoarele etape de calcul se face „mecanic", adică scriere, ştergere de simboluri etc. ,-datele, rezultatele şi regulile trebuie să fie precise * posibilitatea implementării pe sisteme de calcul. Clasificarea algoritmilor se realizează după mai multe criterii : • funcţional (de clasificare, de transformare, de explorare şi căutare, de asamblare, de dezmembrare şi diviziune) | • de identificare sau de recunoaştere (LANDA) i • algoritmi de redactare — de lucru si de control (ŞCHIOPU) < • grad de complexitate (simpli, lineari, complecşi) ; • structural (detaliaţi sau exhaustivi şi vagi). Algoritmii sînt elementele cele mai simple ale construcţiei logice, calitatea, cantitatea, variabilitatea şi rapiditatea cu care sînt manipulaţi nefiind decît primii paşi în drumul lung al proceselor de gîndire. 467. ALGORITMIZARE « Modelare a oricărui proces sau fenomen, conform unui program riguros de procedee şi prescripţii succesive. Algoritmizarea a devenit extrem de larg raspîndita în contextul informatizării societăţii, fenomen generat de cea de a treia revoluţie industriala, care a dus la introducerea masivă a calculatorului în toate domeniile activităţii umane. Teoretic, orice fenomen natural sau artificial, biologic, mecanic, psihologic, social poate fi exprimat printr-un algoritm, deci modelat pe calculator. Fenomene relativ simple (de exemplu, procesele tehnologice din diverse ramuri industriale) au putut fi algoritmizate integral (exista deja adevărate uzine robotizate), :dar tnr crt complexitatea! fenomenelor îşi prbfunzimea^aîîzei lor creşţe, cu atît creşte şi ~complexitatea aigoritmifbr realizaţi.^ în procesul instructîv-educativ, aigoritmi-zarea activităţii didactice, de predare-învăţare, facilitează formarea rapidă de deprinderi de lucru ce vor fi antrenate ulterior în activităţi rezolutiv-cognitive mai compiexe şi mai laborioase. în domeniu! medical, sistemele-expert construite în vederea precizării diagnosticului şl tratamentului unor afecţiuni infectocontagioase (de_exemplu, „MYC1N" S.U.A.) constituie un model de aîgoritmizâre, care încearcă să se apropie de complexitatea clinică oferită de exemplele paraclinice şi de antlbio-terapia diferenţiată â acestei patologii. însăşi interpretarea structurii personalităţii normale şi patologice prin intermediul testelor psihologice presupune, de fapt, realizarea! unor algoritmi (cu rezultate din: păcate destul de modeste, comparativ cu copleşitoarea complexitate a psihismului uman). îmbogăţirea metodelor de diagnostic în psihiatrie cu ajutorul calculatorului oferă, în acelaşi timp, posibilitatea unei*prelucrări rapide â unui volum imens de date, prin conceperea de algoritmi complecşi, ce ne vor aduce mai aproape mtimî-tatea specificului uman. 468. ALIBI EXISTENŢIAL (cf. lat. alibi „în altă parte" îexistentia „lucruri existente") • Termen preluat din justiţie, aplicat personalităţii normale în actele sale cotidiene şi personalităţii dizarmonice de tip isteric (mitomanul) în forma sa extremă, „grosolana", constînd din modalitatea comportamentală compensatorie, subterfugiul psihologic prin care individul reuşeşte să ofere o justificare a faptelor, atitudinilor, acţiunilor sale. Constituind un „lubrifiant" care facilitează persoanei „înşurubarea", armonizarea, concordanţa, cu ineditul fiecărei situaţii la care viaţa o obligă si facă faţă, alibiul existenţial este prezent, mai mult sau mai puţin disimulat, în viaţa de fiecare zi, în diferitele ipostaze pe care le reclama diversitatea şi complexitatea vieţii sociale. Fiecare individ, atunci cînd este pus de împrejurări în dificultatea de - a acţiona sau i se solicită schimbarea (chiar nesemnificativă) a statutului sociofamilial sau profesional, încearcă să ofere un alibi existenţial — un model, o imagine despre sine pe care. o doreşte cit mai aproape de cea considerata de ei ca fiind cea optimă, cea mai „avantaloasâ", ca „soluţie existenţiala" salvatoare Formule convenţionale, scuze, tăceri, motivaţii de complezenţă (a căror credibilitate rămîne însă. Alice in ţara minunilor ; Alienare perfect posibilă), gesturi substitutive1, abordarea unei mimici sau -ţinute vestimentare presupuse a aduce succesul, sînt- numai cîteva exemple ale modului prin care individul, în viaţa cotidiană, îşi „retuşează44 imaginea proprie;. Eşecul sau reuşita acesteia depind, în mare măsură, de numeroşii parametri ai personalităţii sale; (nivel de inteligenţă, cultură, caracter, experienţă anterioară), conferind alibiului existenţial caracterul de finalitate. Referitor Ia personalităţile dizarmonice de tip isteric; s-ar putea spune că ele recurg la alibiul existenţial în forma sa cea mai „vizibila" i căpătînd nu rareori caractere caricaturale, groteşti. Eludînd obiectivitatea situaţiei în care se află, aceşti subiecţi caută „în altă parte" refugiul în situaţiile care îi dezavantajează, în special afectiv, nefiînd în stare să elaboreze uh răspuns adecvat. Fie în minus (simptome conversive mergind.de la negativismul verbal pînă la stupor), fie în plus (bogate producţii senzoriale/ motorii, corporale, avînd aceiaşi mecanism), alibiul existenţial îşi găseşte cel mai bine expresia la personalitatea (constituţia) mitomanică. (—* MITOMANIE), în a! cărei discurs este, de obicei, uşor de recunoscut. Dopa cum afirmă NEYRAUT, mitomanul riu urmăreşte ■' decît valorificarea propriei persoane, prin insistenţa cu care indică sensul actelor sale,, prin frecvenţa cu care îşî evidenţiază semnificaţia propriului rol în fiecare eveniment evocat, fie el cît de banal. Deşi în toate aceste relatări, contradicţiile sînt imin'ente şi uşor sesizabile, mitomanul (care beneficiază de cele mai multe ori de un bun nivel de inteligenţă), reuşeşte să le „acopere". Aceste stratageme pot consta, fie din construcţii imaginative luxuriante, fie din pauze; ezitări, chiar omisiunea puţind fi o minciună, un alibi (MINKOVSKI). Desigur, credibilitatea afirmaţiilor mitomanului devine uneori greu de pus la îndoială, atunci cînd conjunctura relevă (întîmplător) un adevăr autentic şi numai fineţea observaţiei auditoriului poate întrezări, în eşafodajul atît de sclipitor al fabulaţiei romaneşti, fisurile acestei construcţii, ale cărei cărămizi nu se dovedesc a fi decît fragile cărţi de joc. 469. ALICE ÎN ŢARA MINUNILOR(s) sindrom • Purtînd numele celebrului personaj al matematician ului-povesti tor L. CAROLL, sindromul, descris în >1955 de j.TODD, grupează depersonalizare-; derealizare -:(cu?pier-’ derea 'sau: Belgia, Elveţia, Franţa, R.F.G., Spania VALLERGAN (M> Anglia, Australia, Dane* marca, Finlanda, Olanda, în practica curentă mai sînt întîlniţi i ALIMEZINE(M) Japonia AMISAL( M) S.U.A APAMEZIN(M) Coreea BENALGEN( M) Japonia COPLEXENS( SI) S.U.A CRAS!N(M) Coreea MEPARI L( M) Coreea NEDELTRAN(M) Belgia NORMALN(M) Coreea PENECTYL(3I) Cinada PRAMI Nf M) ) Coreea REPELTIN( M) R.F.G. TELMATIN S.U.A. TRIXIN(M) Coreea TURYS1N(M) Coreea VAR!ARGIL(M) Spania 474. ALIMENTAŢIE ARTIFICIALA - In psihiatrie • Imposibilitatea de a se hrăni în mod normal a unor bolnavi psihici sau somatici îi expune la gravele complicaţii ale denutri-ţiei : caşexie, scăderea importantă a rezistenţei generale cu facilitarea grefării infecţiilor intercurente, dificultatea cicatrizării leziunilor de decubit, agravarea tarelor preexistente. Pentru evitarea acestor complicaţii, care pot pune în pericol viaţa bolnavului, se recurge la introducerea substanţelor nutritive în organism, printr-un ansamblu de tehnici : gavaj cu sondă nasogastrică (sau orogastrica), clisma alimentară sau tehnici perfuzabile. Primele două metode, mai frecvent utilizate, introduc lichide nutritive cu compoziţie variabilă, conţinînd pe cît posibil toate principiile nutritive (hidrolizate de proteine, sucuri, de fructe, săruri minerale, vitamine), putîndu-se vehicula tot pe această cale şi medicamentele pe care subiectul fie că refuză, fie că nu poate să le înghită; Prima tehnică constă în imobilizarea subiectului şi administrarea s.c. cu 20 minute înainte a unei fiole de atropină sau introducerea direct pe sondă a apei cloroformate, pentru a facilita introducerea şi tolerarea sondei, introducerea sondei esofagiene' (în prealabil aseptizată şi cu capătul oii var. lubrefiat) se 142/Ali Alimentaţie artificiala ; Alinare h Aliosis face progresiv, prin provocarea mişcărilor de deglutiţie introducînd mici cantităţi de apă în gura subiectului. Prezenţa sondei în cavitatea gastrică se controlează prin introducerea unei hîrtii de turnesol în lichidul extras prin sondă: în prezenţa sucului gastric culoarea albastră . virează spre roşu. Dacă în cursul introducerii sondei apare tuşea, congestiona-rea puternică a tegumentelor feţei, sonda trebuie imediat retrasă (înseamnă că aceasta a pătruns în tractul respirator). După pătrunderea sondei, se trece la administrarea a aproximativ 3/4 I de lichid nutritiv, la o temperatură de 25 — 30°. Numărul administrărilor poate fi de 1-2/zi. în administrarea orogastrică, este necesară aplicarea unui depărtătcr care să împiedice secţionarea sondei cu dinţii. Clisma alimentară se aplică totdeauna după o prealabilă clismă evacuatorie. Alimentaţia artificială este adaptată în funcţie de nevoile organismului : lichidul nutritiv trebuie să furnizeze un aport de aproximativ 2 000 cal/zi (mai mare chiar, dacă este vorba de o boală consumptivă), 2—3 I de lichide/zi şi să acopere necesarul de glucide, lipide, săruri minerale, vitamine, necesar evaluat prin: pierderea ponderală suferită, albuminurie, proteinemie, colestero-lemie, trigliceridemie, ioncgramă, electrofo-reză, hemogramă, indicatori ai hemostazei. în cursiil alimentaţiei artificiale prin sondă, se impune uneori monitorizarea" funcţiilor car dl aed şi respiratorii. O metodă mai rar folbsită este alimentarea prin gastrostomă, atundî cînd progresia sondei esofagiene este 'împiedicată1 de existenţa stricturilor esofa-giene (esofagită caustică, rezultat al tentativei suicidare prin ingestie de substanţe caustice). Introducerea pe cale parenterală a diverselor soluţii perfuzabile se face la nivelul trun-chîurilor venoase mari (vasele periferice nu au rezistenţa necesară introducerii substanţelor hiperosmolare), folosind cateterizarea. Soluţiile nutritive sînt alcătuite, în acest scop, din soluţii glucozate, cu electroliţi, soluţii de aminoacizi, hidrelizate de proteine, poli-vitamine, oligoelemente. Durata tratamentului variază de la cîteva zile la cîteva săptămîni. în tehnica parenterală, pe lîngă monitorizarea funcţiilor vitale, este necesară şi o continuă aseptizare a venei cateterizate, pentru a evita apariţia inflamaţiei şi a infecţiei. în afara acestora, alte complicaţii care pot apărea sînt : intoleranţa la soluţia hiperpsmolară glucîdică, ^iponatremie,-hipopotasemie, deficit de ami.no-acîzi sau, vitaminer, ..hipofosfocemie,. hipomag-neziemie*, tr omboză^vepoasă; i r^uficienţă • he- paticfc-Vv* :• > ,T: V- • * în psihiatrie, indicaţii ale alimentaţiei artificiale, sînt reprezentate de toate cazurile de refuz, de negativism alimentar prelungit, care predîspun la denutriţie, anorexia din depresia melancoliformă^ stupoare, sindroa-mele pluricarenţiale aie bolnavilor • psihici gravi, stările confuzionale tentativele suicidare cu substanţe caustice. 475. ALIMORAL CONTACT MEDIC-PACIENT, CONSECINŢA PSIHOLOGICĂ. 478. ALIOSIS (cf. gr., alios „van, inutil") — sin. TAEDIUM VITAE ; OTIUMOSIS • Stare de indispoziţie cronică, posomoreală, plictis seală permanentă, absenţa totală a bucuriei de a trăi, fără o cauză particulară (concnetă) şi în absenţa anxietăţii, a ideilor de autoacuzare sau de autolteă. Termehdr nu mal pfezintâ decît interes Istoric, el Timd înlocuit cu -englez zescuLSPLEEN v-. AtipidW ; Allant ; Allendy ; Allport Al 1/143 479. ALIPID(M) Argentina - DCI Amfepra-monâ • Psihostimulent anorexigen, derivat feniietilaminat -> AMFEPRAMONE 1) R.F.G. - DCI Metilpentinol # Tranchilizant, derivat alkenic de tip 3-.metil-!-pentin-3-01, cu acţiune seda-tiv-hipnotică şi miorezolutivă, prin inhibarea transmisiei ganglionare. 489. ALLPORT Gordon (1897-1967)«Psiholog american de prestigiu, licenţiat în economie şi filozofie (1919), al cărui nume este legat de studiul personalităţii (mai ales prin lucrarea „Personality a Psychological Interprétation", 1937) şi de promovarea unei atitudini novatoare, cu caracter interdisciplinar, in psihologie (a fost unul dintre întemeietorii Facultăţii de relaţii sociale de la Harvard). După susţinerea doctoratului în psihologie (1922), îşi perfecţionează studiile la Berlin,Cambridge şi Hamburg (perioada 1922—1924), pentru ca ulterior să se dedice cercetării teoretice (concretizată într-un număr mare de lucrări publicate) şi activităţii didactice (instructor, de etică socială la Harvard, profesor-asistent de psihologie la Dortmouth Collège, profesor d ; psihologie la Universitatea Harvard, între anii 1930 — 1967). ALLPORT a editat timp de 12 ani revista de psihologie socială şi a fost mulţi ari preşedintele Asociaţiei psihologilor americani. A identificat aproape 50 de semnificaţii diferite ale personalităţii şi, împreună cu ODBERT, a descris un număr de 17 953 ce însuşiri psihice diferenţiate, privitoare !a personalitate (dintre care 4 504 au fost confirmate şi de alţi autori). Tot sub raport teoretic, a încercat să impună (fără succes) în locul conceptului de „Sine", noţiunea de „proprium" a cărei caracteristică esenţială (aşa-numita „cunoaştere^ a cunoscătorului") a fost puternic criticată, pentru că presupunea „existenţa unui subiect în subiect, responsabil de autocunoaştere". Sub raport 144/Alo Afocortex ; Alogic ; Alomnezie j.Alopaţ practico-aplicativ, a realizat împreună . cu VERNGN şi LINDSLEY un test de personalitate'structurat pe şase tipuri de bază (preluate de la SPRANGE'R), din care pol'fi decelate, prin corelare, alte tipuri compuse : teoretico- Gordon Allport estetic, pragmaticc-organizaţional, religios-ac-tiv etc. .Pentru varietatea preocupărilor sale, care se reflectă în titlurile unor lucrări ca : „Sţudy in expressive movement" (scrisă cu VERNON — 1933), „The use of personal document in psychology science" (1942), „The nature of personality : selected pattern" (1950), „The nature of prejudice" (1954), „Patterns of the growth in parsonality" (1961) sau „The person in psychology : selected essays" (1968). 490. AL(L)C— (cf. gr.'alios „altul") © Element de compunere savantă, cu sensul de „altul", „diferit". 491. A LOCORTEX (cf. gr. allos? lat. cortex „scoarţă, înveliş) — sin. ARHIPALIUM S-^‘ CORTEX ALCGENETIC. 492. ALOCENTRISM (cf. gr. allos; lat. centrum „centru") ® Tendinţa de focalizare a interesului personal spre ceilalţi mai mult decît spre sine ; se- opune egocentrismului. 493. ALQQ4NIE (cf. gr. allos | dine „vîrtej, învîrtire") ALESTEZIE. 494. ALOEMPÂTIE (cf. gr. allos j empatheia „pasiune") • Cunoaşterea celorlalţi din/prin propria perspectivă/dimensiune. 495. ALOEROTISM (cf. gr. allos ; eros „iubire") — sin. ALOEROTICISM HE- TEROEROTISM. 496. ALOESTEZIE (cf. gr. allos \ alsthesis sin. „simţireV) — sin. ALCESTEZIE —> ALESTE-ZIE. 497. ALOFAZIE (cf. gr. allos J phasis „cu-vînt") • Termen prin care se desemna vorbirea incoerentă, * astăzi aproape de loc folosit în limbajul psihiatric. 498. ALOGIC (fr. q/ogîcjue)Lipsit de-logică, caracterizat prin absenţa logicii în gmdire. 499. A LOG IE (cf. gr. a- Ţ Jogos „cuvînt, discurs") S-^* MUTISM. 500. ALOMNEZIE' (cf. gr. allos $ mnesis „memorie") ® Tulburări calitative.ale memoriei, făcînd parte 1 din grupul paramneziilor, care se referă lâ deformarea rememorării trecutului, fie sub aspectul ordonării reperelor temporale (pseudoreminiscenţele, ecmnezia), fie sub cel al autenticităţii faptelor-de memorie (corifabulaţiile). Posibila includere în cadrul tulburărilor memoriei a acestei clase este. foarte controversată, din cauza interferenţei aspectelor cantitative şi calitative ale funcţiei mnezice, în majoritatea tulburărilor. Chiar în cadru} grupei alcmneziilor, se poate realiza un amalgam, în care limitele dintre trecut şi prezent, dintre real şi imaginar se volatilizează. De asemenea, trebuie luată în consideraţie diferenţierea confabulaţiilor (care au drept scop suplinirea deteriorării mnestice — a lacunelor) de fabulaţii, care au alte mecanisme şi scopuri. Aceste tulburări de memorie aparţin, în general, circumstanţelor psihopatologice care implică modificări ale nivelului de conştiinţă (psihoze isterice, stări crepusculare, .epilepsie temporală, confuzie, manie) sau celor de tip deficitar (oligofrenii, demenţe). 501. ALO PAT (cf. gr. atlos J pathos^ „suferinţă") • Alopatia este o terapie cauzală, căpătînd o deosebită dezvoltare prin studiul bolilor, ^l mecanismelor lor de producere, Ia Aloplastic ; Alopsihic ; Alopsihoză ; AlprenoloHDCI> Alo/145 agenţilor patogeni, fiind în strînsă legătură cu celelalte ştiinţe şi avînd la bază procedee experimentale. Ca terapie care tinde să corecteze dereglări ale mecanismelor fiziologice, foloseşte procedee enantiopatice (remedii cu efecte contrare simptomelor pe care urmează să le combată), ca de exemplu : terapie antibiotică, antiinflamatorie, anticonvulsivantă, antinevralgică etc. Volumul mare al cunoştinţelor necesare, caracteristic medicinei alopate, a avut drept consecinţă directă o specializare din ce în ce mai restrînsă; i se poate reproşa pierderea viziunii de ansamblu asupra subiectului. 502. ALOPECIA AREATA (cf. gr. alopekia) m Căderea părului de pe anumite zone mici ale scalpului, care se poate asocia cu alopecia tctalis (căderea părului de pe tot capul) sau cu alopecia universalis (căderea părului de pe tot corpul). Mulţi autori o consideră o fază în instalarea unor tulburări în a căror determinare factorul psihogen are o reală valoare. După W. D. ENGELS (1985), cazurile studiate în profunzime, în patologia infantilă, au sugerat următoarea secvenţă caracteristică de evenimente : • o pierdere, simbolică, la vîrstele mici" (abandon real sau imaginar, naşterea unui • frăţior; dispariţia" unei persoane foarte apropiate) ; • modificarea nivelului de protecţie şi îngrijire a copilului, prin pierdere \ • un eveniment precipitant, constînd într-o nouă pierdere cu abandonarea totală a mîc.ului subiect; • începerea pierderii extensive a părului după aproximativ două săptămîni. 503. ALOPERIDIN(M) Grecia - DCI Halo-peridol • Neuroleptic, derivat butirofenonic de tip 4-/4-(p-clorfenil)-4-hidroxipiperidih/-4/-fluorobutirofenonă, cu efecte clinice predominant de tip sedativ, dar cu efecte secundare de tip incisiv —> BUTIROFENONE. 504. ALOPLASTIC • Semnifică, după FERENCZI, LAGACHE şi alţi psihanalişti (care au preluat acest termen din teoriile adaptării), un tip de reacţie avînd scopul de a modifica mediul înconjurător şi de a realiza un raport de echilibru cu acesta. La personalităţile dizarmbnice, manifestările clinice sînt predominant, aloplastice, simptomele subiective .(autoplastice) fiind prezente doar uneori, şi atunci în planul secund al tabloului clinic, în aceeaşi accepţiune, ritualurile obsesive din psihopatologie sînt considerate de LAGACHE ca avînd funcţie aloplastică, „efectele conduitei constînd în modificări exterioare organismului, în opoziţie cu modificările subiectului însuşi, numite autoplastice". 505. ALOPSIHIC (cf. gr. allos J psyche „suflet") • Termen care se referă la capacitatea subiectului de a se orienta după repere exterioare, spaţio-temporale şi fizionomice. împreună cu orientarea autopsihică (privind propria persoană) cea alopsihică alcătuieşte pentru individ sistemul referenţial al ambianţei şi, într-un sens mai larg, al realităţii. Perturbarea acestei duble orientări propulsează subiectul, pentru o durată mai scurtă sau mai lungă, în neantul confuziei. Dintre afecţiunile psihice în care orientarea alopsihică este în mod evident modificată, amintim sindromul Kor-sakov şi presbiofrenia, unde sindromul confu-zional ocupă locul central în tabloul clinic. 506. ALOPSIHOZA (cf. gr. allos ; psyche; • Termenul, prezintă-numai un interes istoric) nemaifiind utilizat. WERNICKE a încercat să-l acrediteze în lucrarea sa „Der aphasische Symptomenkofhplex" (1874), drept o psihoză realizată prin prelucrarea stimulilor externi. Un asemenea model ar putea fi paranoia. 507. ALOTRIOFAGIE (cf, gr. allotrios „străin" l phagein „a mînca") — sin. CITOZIS }■. 'sin. EPITIMIE PICA. 508. ALOTRIOGEUSIE (cf. gr. allotrios; geusis „gust") • Pervertirea simţului gustativ, în ansamblul său. 509. ALOTRIOGEUSTIE (cf, gr. allotrios J geusis) • Termen mai nuanţat ca sens decît precedentul } desemnează o pervertire a gustului prin preferinţe anormale. 510. ALPERS-CHRISTENSEN-KRABBE(B) boala - sin. POLIDISTROFIE PROGRESIVĂ CEREBRALĂ INFANTILĂ • Afecţiune caracterizată printr-o distrucţie neuronală, conferind substanţei cenuşii de la nivelul scoarţei* cerebrale şi, în special, a cerebelului, talamu-suluitrunchiului cerebral, un aspect spongios. în etiologie sînt incriminate (în originea, enumerării) : anoxia cerebrală perinatală, toxemia gravidică, factori genetici. Clinic se manifestă prin crize comiţiale, întîrziere mintală. Prognosticul este defavorabil, fiind marcat de evoluţia spre demenţă. 511. ALPRENOLOL • Derivat iso-propilaminic cu acţiune psihotonă şî beta-blocantă, de tip 1-(0-alilfenoxi)-3-(isopropila-mino)-2-propanol, indicat în anxietate, sin* 10 — Enciclopedie de psihiatrie — cd. 167 T46/Alp Alprenolol BETABLOCANTE. Constituie principiul activ pentru următorii produşi farmaceutici : 514. ALTERARE (fr. altérer) • Modificare în sens negativ a echilibrului unui sistem, sub influenţa unor factori interni sau externi. Defineşte, în mod nespecific, orice transformare pe care morfologia sau funcţia unui aparat o suferă, ca afectare globală şi nediferenţiată, APTIN(M) Austria, Danemarca,. Italia, Iugoslavia, Suedia APTIN(E)(M) Argentina, Franţa, Grecia, Olanda, Portugalia, Tufcia. Se mai întUneşte şi sub numele 3 APROBAU 1 Japonia APTIN DURETTER( M> Suedia APTIN DURILES(M) R.F.G. APTIN DURILES RTARD(M) Austria APTIN A( M) Spania APTIN(E) DURULES(M) Franţa APTINE DURETTES(M) Olanda APTOL DURILES(M) Elveţia BETACARD(M) Australia CORBETAN(M) Israel ELPERL(M) Japonia GUBERNAKM) Franţa REGLETÎNW Japonia SIN ALO L( M) Japonia VASOTON(M) Argentina 512. ALSERIN(M> Canada - DCI Reserpină • Neuroleptic sedativ, derivat alcaloid de Rauwolfia de tip 3, 4, 5-acid trimetoxibenzoic esterificat metil reserpat, cu acţiune sedativă centrală, uşor anxiolitică şi net hipotensoare. Nu se administrează în depresii, epilepsie, parkinsonism, copiilor sub trei ani. 513. ALTER (cf. lat. alter „unul din doi, celălalt") • Termenul defineşte o altă persoană, reală sau imaginară, cu care se stabileşte o relaţie psihologică. dar totdeauna defavorabili. Astfel, se poate vorbi despre alterarea comportamentului; a memoriei, a unor componente instinctiv-afective. Condiţii psihotraumatizante de mediu pot produce unor subiecţi, asupra cărora acţionează, alterări cu caracter transiter {reacţii, nevroze) sau pot structura în mod dizarmonic personalitatea,, (psihopatii marginale), produ-cînd decompensări nevrotice sau psihotice. Alterări definitive, de diferite grade, apar în cazul sindromului psihoorganic cronic (din demenţe, post-traumatisme craniocerebrale, infecţii cerebrale etc.) şi în stările postproce-suale. Constatarea prezenţei u п'є і alterări senzoriale, motorii sau psihice nu reprezintă decît primul pas în demersul diagnostic, ale cărui etape ulterioare au rolul de a stabili cu precizie nivelul şi amploarea fenomenului morbid . 515. ALTERITATE (fr. altérité) • Diferenţiere ontică între două existenţe — fie că este vorba de părţi deosebiţe ale fiinţei, a. căror identitate esenţială este. .exclusă, în virtutea naturii lor diferite, fie că avem de a face cu ipoteze calitativ distincte ale aceleiaşi existenţe , privită în devenirea ei dialectică, în care alternează perioadele de continuitate şi momentele de discontinuitate. RENOUVIER considera alteritatea ca fiind altceva decît Eui : După acest autor, percepţia este іpseitate, alteritate şî sinteză. J. DERRIDA consideră ca alteritatea absoluta poa'te f I modificată atunci cînd există un alter-ego . Alternante personalităţi; Alternative W ; Altipajc ILE1TATE. 516, ALTERNANTE/ALTERNE - personalităţi • Tulburare a conştiinţei propriei persoane, în care simptomatologia de tip diso-ciativ-isteric atinge nivelul maxim. Neoformaţie psihică, personalitatea alternă apare cu trăsături opuse personalităţii anterioare a subiectului, cu amnezie pentru existenţa dusă pînă în momentul instalării (în cvasi majoritatea cazuriler bruscă) noii personalităţi. Personalităţile alterne au o frecvenţă deosebit de redusă (pînă în 1910, istoria psihiatriei cunoştea maximum 25 cazuri), constînd în dedublarea cu aspect sincopai a identităţii caracteriale, psihologice şi civile a unor subiecţi. Această modificare extraordinară, de aspect romanesc, a fost numită şi dublă personalitate (P. JANET) sau personalitate multiplă (M. PRINCE). Cazul princeps descris în literatură — al lui Mary Reynolds (MITCHELL, NOTT, 1816) a oferit o evoluţie care a stîrnit mari controverse în epocă: după oscilaţii între cele două personalităţi (între 17 şi 35 de ani), bolnava s-a cantonat în personalitatea secundară (care a rămas aproape definitivă pînă la 61 de ani). Către sfîrşitul vieţii, „părea să aibă un fel de obscură şi neclară idee despre un trecut plin de umbră, pe care însă nu-l putea cuprinde' în întregime". Alte cazuri, nu mai puţin celebre, sînt cel al lui Mary Pancher, care a prezentat nu mai puţin de cinci personalităţi alternative (Sun-beau, Idol, Rosebind, Pearl, Ruby), precum şi cel al domnişoarei Beauchămp, descris de M. PRINCE. Examinarea şi diagnosticarea acestor cazuri prezintă o dificultate majoră, consultul repetat la intervale îndelungate de timp fiind singurul în măsură să poată evidenţia discontinuitatea personalităţii. Făcînd parte din tulburările disociative isterice, personalitatea alternă rămîne una dintre entităţile extrem de rare în clinica psihiatrică. 517, ALTERNATIVE(T) teste • Teste, iniţiate şi: introduse în arsenalul tehnicilor psihologice de către psihologul englez Cyril BURT, care au drept caracteristică alegerea unui răspuns dintre mai multe alternative propuse. Sînt răspîndite şi utilizate astăzi în; specia). î-n scopul verificării cunoştinţelor, Metoda -este folosită şi In cazul testelor de inteligenţă verbală. 518,rALT.EROECOPRAXl€ (cf., lat. q/ter „unui ..di.o dpi'Tgr. ecjho „sunet" *f praxis^,acţi- une“) • Termen introdus de DELGADO, prirv* care, după BIEDER, se desemnează impresia subiectului că cei din jur (unul sau mai mulţii reproduc mişcările sau actele sale, simultan cu efectuarea lor sau imediat după aceea. 519. ALTILEV(M) Franţa - DCI Nortriptilmă • Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzo-cicloheptadienic de tip 10, 11-dihidro-N-me^ til-5H-dibenzo/a, d/cicloheptan- A5*v-propila-mină, cu acţiune mai rapidă decît a AMITRIPTk LINEI, dar cu efecte sedative mai modeste*. Nu se asociază cu IMAO. 520. ALTIMINA Portugalia, Spania -DCI Fencamfamin • Psihostimulent, derivat feniletilaminat de tip 3-feni!-N-etil-2-norborna-namină, indicat în scăderea randamentului util' şi a elanului vital la vîrstnici şi în convalescenţă, epuizare fizică şi psihică. Fiind o amină’ sirnpatico-.mimetică, impune atenţie la apariţia fenomenelor de dependenţă si sevraj —>PS!HO-STIMULENTE. 521. ALTIPAX; iogoclonii), alexie şi agrafie, apraxie constructivă, agnozie vizuală cu proso-pagnozie. Idei de prejuduciu şi persecuţie şî sindromul cdnfuzional se pct asocia, tranzitcr sau permanent, tabloului simptomatologie descris anterior. Pe plan neurologic, semnele extrapiramidale de tipul hipertoniei şi akineziei, ca şi crizele comîţiale, sînt argumente in favoarea diagnosticului pozitiv. Evoluţia se face în 4—10 ani către exitus, în stare1 caşectică. Frecvenţa ăfecţiunij-’ nu este atît .de rară cît s-a susţinut în Europa, în. ultimele decenii. Deşi s-ar putea ca diagnosticul să se pună cu mai multă uşurinţă în S.U.A., trebuie reţinute totuşi valorile crescute ale afecţiunii : psihiatrii americani ie estimează la 0,8—1,2% din populaţie, ceea ce corespunde pentru contingente vîrstnice, la valori mari şi în valori absolute, la peste două milioane cazuri. 530. AMANITA MUSCARIA * Specie de ciupercă otrăvitoare — muscariţă sau pălăria şarpelui —, care poate provoca intoxicaţii accidentale grave, prin confundarea cu specia comestibilă Armillaria mellea (opintici sau ghebe). Intoxicaţia debutează prin sindromul muscarinic, concretizat prin catar, hipersudo-raţie, hipotensiune, colaps, urmat de grave tulburări psihice : halucinaţii macroscopice cu conţinut fantastic, euforie, confuzie mintală, acte de violenţă (beţia muscarinică). în cazul unor episoade confuzionale, intoxicaţia cu ciuperci nu trebuie exclusă dintre ipotezele etiologice. 531. AMANITA PANTERINA • Basidio-mjeetă, ca şi Amanita muscaria, este numită şi burete pestriţ, flocos sau bubos \ face parte din grupa ciupercilor necomestibile, care generează intoxicaţii alimentare grave, im plicind şi - tulburări ^psihice. Ingestia accidentală este urmată ^de instalarea sindromului panteriân (d& ţip atropinic) i tulburări digestive grave (d iahee, vărsăt uri), mid ri ază, tahi card i e, de li- гіит, convulsii; comă. Intoxicaţia cu ciupercile din grupul amanitei setratează prin administrare de emetice, apomqr/ină 0,01.. g s.c, (nu* spălătură gastrică), hîdrâtare (per os şi /sau* în perfuzie), ceai, cafea său cofeină pentru, combaterea somnolenţei, purgative, cărbune animal, sedative de tipul bromurilor. De obicei, nu rămîn sechele ;• după 5—6 ore de la intoxicaţie, bolnavul iese din comă, cu amnezia-lacunară a episodului. .532. AMATS semn ^ BENOIT-AMATW — sindrom. 533. AMATOFOBIE(F) (cf. gr. omathos „praf"| phobos „frică") ® Teamă excesivă, nemotivată, cu caracter patologic, de praf '; este greu de delimitat, fiind cuprinsă, de obicei, în cadrul RIPOFOBIEI (frica de murdărie)! Generează mecanisme de evitare şi apărare greu suportabile pentru anturaj şi chinuitoare pentru subiect -V FOBIE. ’ 534. AMAUROTICA — idiotie — sin. AXONALA IDIOŢIE? DEGENERESCENTA NEUROAXONALA INFANTILĂ ş SPASTICA IDIOŢIE ^'STEITELBERGER boală. 535. AMAUROZA (cf. gr. amaurosis „orbire") • Pierderea completă a vederii, datorată unor cauze care privesc în mod direct globul ocular/retina, nervul sau căile optice centrale, ariile de proiecţie. Circumstanţele etiologice care nu se referă la polul anterior al globului ocular sînt : angiopatiile retiniene, corioretinitele, degenerescentele pigmentare primitive, idioţia amaurotică, trombozele şi tromboflebitele* vaselor retiniene, intoxicaţiile (nicotinice, alcoolice, saturniene, arsenicale, cu chinină sau cu alcool metilic), scleroza în plăcî, tabesul, tumorile segmentului cerebral anterior, bclr degenerative eredo-familiale, infarctizarea largă (ca teritoriu) a lobului occipital. Din punctul de vedere psihiatric, două aspecte ale amaurozei pun probleme deosebit de interesante. Primul este cej. legat de sin dromul Anton, în care bolnavul amaurotic~ nu-şi recunoaşte suferinţa şi, cu toate că manifestările comportamentale îl indică drept un nevăzător absolut (ca şi absenţa nistagmu^ sului optokinetic), continuă, să confabuleze despre anumite întîmplări nevăzute de el după instalarea bolii . Mecanismul acestei^ tulburări» este în relaţie , AGIOFO-aie^l, C L AUSŢŞdFOBl E , KINEZIOFO- nu ’preSupline o experienţă anterioară neplăcută şi nici nu trebuie confundată cu „răul de vehicul", care este acompaniat de tulburări neurovegetative caracteristice. 538. AMBIANŢĂ (cf. lat. ambire „a înconjura" |--fc. ambiance) • Ansamblul factorilor şi condiţiilor înconjurătoare care acţionează asupra unui- organism. Numărul factorilor ambientali este direct proporţional cu gradul de evoluţie a organismului. Astfel, factorii fizici (geografici, atmosferici, condiţii ,de habitat .şi de muncă, încălzirea şi iluminatul artificial, poluarea sonoră), biologici (reslrrse de hrană, echilibrul ecologic dintre specii, condiţii de contaminare microbiologică), psihologici şi -sociali (competiţia dintre indivizi, dintre clase şi partide politice, dintre ţări şi sisteme sociale, dreptul şi accesul la muncă; atitudinile inter-personale, atmosfera familială etc.) acţionează asupra speciei umane sub forma unor constelaţii complexe. în acest sens, BERNARD decelează : ambianţa fizico-socială (referitoare ta instrumente, dispozitive, echipamente şi maşini utilizate în procesul muncii sau în mediul domestic, ornamente, sisteme de transport şi comunicaţii) ; ambianţa biosocială (plante, animale domestice, servicii menite să satisfacă necesităţile sociale imediate) i ambianţa psihosocială (comportamentele indivizilor cu care venim în contact, obiceiuri, datini, tradiţii, folclor, convenţii sociale, moravuri, credinţe, simboluri lingvistice, mass-media) ; ambianţă derivată, controlată şl instituţionalizată (de tip economic, politic, rasial, religios, educaţional, etic, estetic, cultural, naţional, regional, revoluţionar, conservator, masculin, feminin etc.). Psihologia ambianţei a devenit o ramură nouă de cercetare, cu caracter interdisciplinar. în concepţie şi teori.e, eclectică în abordările metodologice şi preocupată de interrelaţia mediului fizic (construit de om îndeosebi) cu experienţa şi comportamentele umane. Ea urmăreşte elaborarea unor cadre capabile să determine o mai mare eficienţă a acţiunii omului în ambianţa sa, necesitînd o strînsă conlucrare cu sociologia, antropologia, urbanistica şi arhitectura, planificarea şi instanţele decizionale. Cadrul urban şi ambianţa muncii sînt preocupări prioritare (datorită problemelor puse de aglomerarea marilor oraşe, de singurătatea şi siguranţa indivizilor, de efectul psihogen al strămutării în oraşe prin defectul de identificare cu noua ambianţă, de funcţionalitatea şi umanizarea căminului, şcolii, locului de muncă, spitalelor, de complementaritatea vecinătăţii diferitelor tipuri de insti-tuţirşi complexe industriale în marile oraşe, de construirea zonelor de recreaţie etc.). * Ambianţa constituie şi obiectul de studiu al diferitelor ramuri ale ecologiei (autoecologia, sinecologia), psihiatriei transculturale şi etno-psihiatriei. Sfera psihiatrică a preluat termenii de ambianţă permisivă şi neutrală. Primul se referă la mediul fizic şi social care nu urmăreşte impunerea unor limitări specifice şi rigide şi nici nu exercită presiuni sau exigenţe asupra subiectului. Al doilea indică mediul fizic şi social în care acting-out^ul şî verbalizarea sînt permise, dar nu în mod necesar sancţionate sau aprobate. Ca şi ambianţa permisivă, ambianţa neutrală este propice psihoterapiei de grup, . realizîhd ambianţa psihoterapeutică. SLAVSON (1943) afirmă că această metodă „oferă înlocuitorul mediului neutral, fiecare participant poate lua din ea ceea ce îi trebuie* Copilul agresiv găseşte eliberarea din anxie-titea sa ..., în timp ce timidul sau necomunica- . tivul îşi poate depăşi fricile", pentru că *,aceleaşi dezadaptări pot avea diferite determinări psihologice şi de aceea solicita diferite situaţii". Ambianţa sociali implică procesul şi capacitatea de adaptare a indivizilor, fie datorită dinamicii transformărilor ei permanente, fie prin transgresarea bruscă a individului dintr-o ambianţă socială în alta (în cazul emigranţi- 152/Amb Ambidextrie ; Ambiguitate lor) ? în această ultimă situaţie, posibilităţile adaptaţive imediate pot fi depăşite, luînd naştere o patologie specifică —> PSIHOGENII, în concepţia antipsi.hiatriei, ambianţa socială ar fi principala cauză a apariţiei problemelor emoţionale, mintale sau comportamentale (definite „eronat" de ' psihiatrie drept „boală mintală"), prin suprasolicitarea adaptativă la care 1-ar expune pe indivizii cu strategii'adap-tative* personale defectuoase. 539. AMBIDEXTRIE (cf. lat. ambc „ambii" g dextra „dreapta") • Capacitatea de a utiliza în mod egal şi cu aceeaşi dexteritate ambele mîini în diversitatea şi complexitatea activităţilor curente. Nu constituie un avantaj adapta-tiv o nouă^ueerire sau un element de viitor de-cît la prima vedere. Se întîlneşte în mod fiziologic la copii înainte de apariţia (instalarea) dominanţei unei emisfere, şi nu „are nici o semnificaţie patologică. în mod normal, există o dominantă a uneia din emisferele cerebrale pentru un anumit tip de funcţiuni — pentru abilitate manuală, limbaj — această emisferă fiind cea stîngă. Intrarea în activitate a unei arii dintr-o emisferă atrage în mod obligatoriu activitatea ariei simetrice din emisfera opusă. Fiecare emisferă preia, din mesajele primite, acele informaţii pentru care ea este dominantă, le prelucrează şi, astfel transformate, le transferă şi celeilalte emisfere. La dreptaci, Ia care în marea majoritate emisfera stîngă este dominantă, emisfera dreaptă concepe activitatea manuală ca un ansamblu de informaţii călăuzitoare pe care îl ,transferă emisferei stîngi, iar aceasta îl traduce într-o .serie de acţiuni coordonate, precise. Un comisgro- tomizat nu poate face corect un desen cu'mîna dreaptă, deoarece centrii motori stingi nu primesc informaţiile spaţiale călăuzitoare de la emisfera dreaptă. Astfel, lipsa dominantei şi existenţa ambilateralităţii, în cazul unei leziuni unilaterale, creează dificultăţi în efectuarea actelor de fineţe. în aceeaşi ordine de idei, R. ZAZZO —citat de FOPESCU — NE-VEANU — afirma: „din punctul de vedere al echilibrului psihomotor, ambidextria este cea mai proastă formulă. Ajustările motorii, organizarea gestică, necesită o anumită specializare diferenţială între dreapta şi stîngă, direcţia şi dominanţa unei părţi asupra celeilalte...". în _ general ambidextria fiziologică a copiilor poate fi corijată prin exerciţii speciale,-menite să asigure' dominanţa dreptei } acest lucru nu este poş.iţ>il Însă la encefalopaţi şi afazici, datorită ~şi faptului că, în procesul homi.nizăriu. dominanţa unei emisfere cerebrale este o achiziţie tîrzie, pe care aceştia nu o mai pot recupera. Este absolut necesară precizarea .- privind intervenţia psihopedagogică în cazul existenţei unei nete dominanţe a mîinii stîngi (emisfera dominantă este emisfera dreaptă în acest caz). Mai persistă prejudecata,, at.ît în rîndul populaţiei, cît şi a cadrelor specializate, că laterali-tatea stîngă este. un defect. Intervin atunci o serie de metode care constrîng subiectul să-şi utilizeze, preponderent mina dreaptă. Aceste metode sînt-, dăunătoare şi ineficiente, atît pentru că performanţele realizate cu mîna dreaptă nu vor fi niciodată la înălţimea- performanţelor realizate cu mîna ■'stingă (performanţe susţinute genetic, morfofuncţional), cît şi pentru că induc .subiectului sentimentul câ are un defect, că este diferit de ceilalţi. 540. AMBIEGAL (cf. lat. ambo „amîndoi" \ aequalis „egal") • Termen propus şi introdus de RORSCHACH (cu utilizare restrînsă — nu a depăşit cadrul psihodiagnosticului său)# pentru a evidenţia un echilibru perfect (dacă el ar exista) între tendinţele extratensive şi cele intratensive. 541. AMBIGUITATE (cf. lat. ambiguitas) m Imprecizie semantică din care decurge dualitatea (sau pluralitatea) sensurilor ce pot fi atribuite unui mesaj. La nivel lexical, ambiguitatea caracterizează cuvintele omonime, care, deşi identice că formă, denumesc obiecte deosebite (de exemplu, „capră", „broască", „tort" etc.) f în frază sau discurs, ambiguitatea apare ca echivoc, atunci cînd structura lor permite interpretări diferite. într-o accepţiune mai generală, ambiguitatea denotă caracterul scindat, contradictoriu, hibrid sau polimorf al unui existe-nt oare- Ambiguitate ; Ambitendihţâ ; Ambiţie 'Ăfnb/153 care, termenul fiind utilizat îndeosebi pentru caracterizarea condiţiei umane — ambiguă prin excelenţă, datorită multiplelor „dualităţi" ce o definesc : ccrporalitate-spirit activi';ate-pasîvitate, afect-raţiune, individ-soci-etate etc. Ambiguitatea, ca dimensiune cardinală a ontologiei fiinţei umane, s-a bucurat de-o tratare amplă în unele teorii existenţialiste. MERLEAU-PONTY şi-a conceput sistemul ca „filozofie a ambiguităţii", întrucît omul în deplina-i autenticitate se arată, în acelaşi timp, reflexiv şi activ, retras din tumultul vieţii în singurătatea meditaţiei şi, totodată, angajat în lume prin actele sale. Simone de BEAUVOIR propune o „morală a ambiguităţii", eliberată de stereotipia alienantă a clişeelor atitudinale impuse de autoritatea principiilor rigide, conformiste, şi axată pe spontaneitatea discerriămîntului moral, capabil să intuiască specificul contradictoriu şi unicitatea;paradoxa1ă a fiecărei situaţii existenţiale în parte. în estetică, ambiguitatea limbajului artistic se referă la pluralitatea, nedefinită de semnificaţii ce pot fi atribuite operei- de artă,.. în procesul receptării acesteia. Dacă, pe. plan teoretic, ambiguitatea discursului apare, .ca i m pe rfecţi une - ş l carenţă a I i m baj ului, în; artă ambiguitatea- nu înseamnă .echivoc şi- distorsiune a comu-nicăriî, ci, dimpotrivă, exprimă specificul ireductibil al mesajului, estetic aceasta este prin natura şi esenţa sa ambiguu, întrucît nu denumeşte cu exactitate, ci suge-rează; prin. intermediul imaginilor artistice, în care se contopesc elemente raţionaJe, emoţionale şi perceptive, d,ecodajul depinzînd în mod hotăritor de concepţia, experienţa, sensibilitatea şi spontaneitatea, imaginativă a receptorului. • în psihiatrie, s-a încercat acreditarea termenului pentru a desemna incapacitatea de identificare sexuală a unor subiecţi. în această accepţie, conţinînd o serie de neclarităţi, termenul este mai puţin utilizat. Se mai poate vorbi despre ambiguitatea unor atitudini ale nevroticului, care, deşi accentuează asupra dorinţei sale de a se însănătoşi şi de a ieşi din sfera simptomelor, respinge adeseori orice încercare consecventă de soluţionare a conflictului şi a bolii. Tentativele suicidare ale adolescentului sînt cel mai adesea încărcate de ambiguitate : pe de o parte, subiectul refuză lumea în care trăieşte, i se opune prin sacrificiul suprem, pe de altă parte, el doreşte mai multă afecţiune şi o mai rapidă integrare, trăgînd un semnal de alarmă, care să atragă întreaga atenţie asu-, pra sa. Ambiguitatea simbolisticii schizofrene, ca şi a artei patoplastice, poate fi oricînd luată în discuţie ca o extremă a acestei caracteristici. sin.r 542. AMBIGUITATE SEXUALĂ —* . - GY- NANDRIE. 543. AMBISEXUALITATE (cf. lat. ambo „ambii" ;• sexus) • Stare a unui organism în care Coexistă caracteristicile sexelor opuse sau în care conturarea sexuală nu este bine definită. Sub aspect psihic, FERENCZI a propus ca termenul de ambisexualitate să-l înlocuiască pe ce! de bisexualitate. 544. AMBITENDINŢĂ (cf. lat. ambo; tendere „a se îndrepta" ; fr. tendence) • Termen folosit de L. SZONDI pentru a descrie pre zenţa simultană a două tendinţe antagoniste, care, în mod normal Se exclud ] autorul care, în mod normal se exclud. Termenul nu este echivalent, cu cel de ambivalenţă'.; 545. AMBITON!E (cf. lat.,ambo.; gr. tonos „intensitate, energie") • Tulburare survenită în: controlul pe care sistemul nervos central îl exercită, prin componenta sa vegetativă, asupra organelor interne, în sensul egalizării şi neutralizării Consecutive a "acţiunii simpaticului şi parasimpaticului, fiind cunosctlt faptul că, în mod normal, la nivelul majorităţii organelor interne, există o-predomirrenţă fie' simpatică fie parasimpatîcă, îrv funcţie de necesitatea modulării activităţii- lor sau punerii în’ repaus. în afara cazului unor glande endocrine, pen-tru care activitatea conjugată, de echilibru, a ambelor componente ale sistemului nervos vegetativ concură la realizarea efectului fiziologic, ambitonia conduce, în general, la. apariţia unui dezechilibru al funcţiilor vegetative, a cărui intensitate şi expresie clinică este determinată de predominanţa receptorilor simpatici sau parasimpaţici. 546. AMBIŢIE (cf. lat. ambitio „strădanie, ambiţie") • Tendinţă personală (imbold) de mobilizare intensă a tuturor disponibilităţilor şi energiilor în direcţia realizării unui scop prestabilit (accederea la o poziţie privilegiată sau superioară pe scara socială sau profesională, la un statut economic mai bun) ; este o trăsătură volitivă. Dorinţele de glorie, succes sau onoruri, trebuinţa de prestigiu sau de valorizare personală reprezintă factori de focalizare unidirecţională a resurselor energetice şi a capacităţilor unui subiect. în funcţie de natura scopurilor propuse (egoiste, preju-diciatoare pentru ceilalţi sau nobile, onorante) 154/Amb Ambiţie negativa ; Ambiţios ; Ambivalenţa şi de tipul mijloacelor utilizate pentru atingerea lor (legale sau repudiate social), de caracterul adecvat al raportului aspiraţii-posibi-lităţi reale personale, ambiţia poate deveni o trăsătură pozitivă sau negativă de personalitate. Din punct de vedere psihodinamic, unii autori o consideră un mijloc de apărare, faţă de complexul de inferioritate. Ambiţioşi, în acest sens, pot fi consideraţi cei care şi-au depăşit o deficienţă sau o infirmitate, fiind binecunoscute însă doar cazurile „ambiţioşilor" din galeria personajelor istorice sau din cea a creatorilor de artă. Ambiţia poate sta la baza unor acţiuni creatoare, prin stimularea spiritului de competiţie, sau dimpotrivă, în formele ei negative, poate deveni stimulatoare a vanităţii, a orgoliului excesiv şi a încăpăţînării absurde, generînd aspiraţii morbide spre statute superioare pentru a căror obţinere nu mai contează mijloacele, ci doar scopul. Astfel de situaţii pot fi întîlnite la debilul mintal, la dizarmonicul paranoic, la histrionic. în bovarism, ambiţia se leagă de sentimentul de frustrare şi reflectă nevoia de valorizare. în paralizia generală şi paranoia, se produce un real delir ambiţios, cu megalomanie. 547. AMBIŢIE NEGATIVĂ • Reversul ambiţiei pozitive. Introdusă de REIK, noţiunea descrie un tip de comportament masochist, prin care individul elimină orice posibilitate de a-şi. îndeplini scopurile, ratînd toate ocaziile favorabile,, transformînd orice şansă în eşec. în loc să urmeze principiul maximului avantaj pentru sine, subiectul se supune principiului minimei rezistenţe, situîndu-se astfel în poziţia de permanentă pierdere. 548. AMBiŢJOS^j delir • Descris de FAL-R.ET în paralizia generală progresivă şi în paranoia (nebunia sistematizata ambiţioasă sau, în concepţia vechilor autori, megalomania). Ideile delirante din delirul ambiţios corespund unor exaltări ale Eului, subiectul avînd sentimentul forţei, omnipotenţei, superiorităţii. Delirul ambiţios a fost sistematizat, după tematică, de către MAGNAN, care, cu deosebită fineţe psihopatologică, a subliniat şi deosebirile metamorfozării tematicii acestuia în funcţie de epoca istorică, ca şî de personajele cu care se identifică delirantul (vezi tabel nr. IX) în metamorfozarea delirului sistematizat, autorii clasici considerau delirul ambiţios ca o cale finală, ca o formă spre care tind bolnavii, indiferent de1 coloratura iniţială (persecutor mistic, erotic, politic, de gelozie). Tabel nr. IX Evul mediu Epoca moderna Demoniacul Megalomanii (împă- Teomanul raţii, regii, preşedin- Anticristul ţii, mitomanii) Profetul Reformatorul Martirul Inventatorul Persecutantul devine persecutor, acuzatul — acuzator, oprimatul — oprimator etc., ideile de persecuţie fiind substituite rînd pe rînd cu cele megalomanice. Astăzi această evoluţie tipică este mult mai rară, fiind modificată în mod esenţial de intervenţia terapeutică. 549. AMBIVALENŢĂ (cf. lat. ambo „doi". vaiere „a avea forţă, putere, valoare") • Tulburare a afectivităţii făcînd parte din categoria paratimiilor şi constînd în trăirea simultană şi paradoxală a unor sentimente şi afecte diametral opuse. Această trăire a contrariilor, specifică schizofreniei, a fost descrisă de BLEU-LER (1911) ca interesînd voinţa (subiectul vrea, în acelaşi timp, să facă şi să nu facă o acţiune), gîndirea (subiectul evocă o idee şi contrariul ei) şi afectivitatea (subiectul iubeşte şi urăşte, în acelaşi timp). Ambivalenţa se manifestă pe plan comportamental prin acte bizare, antrenînd apariţia unor simptome ca apragmatismul şi barajul. Ambivalenţa, simptom principal în schizofrenie (după BLEU-LER), este prezentă nu numai în psihoze, pu-tîndu-se îfltîlni, sub_o formă atenuată, şi în nevroze împreună cu BIEULER, admitem existenţa unei ambivalenţei normale nu numai situaţional, ci chiar şi existenţial. în psihanaliză, ambivalenţa se defineşte ca prezenţă simultană, faţă de acelaşi obiect, a unor tendinţe, atitudini şi sentimente opuse. FREUD a împrumutat termenul de la BLEU-LER şi !-a folosit în teoria asupra transferului, în teoria pulsiunilor, în evoluţia stadiilor libi-dinale, în teoria conflictului. în transfer, ambivalenţa se referă la faptul că atitudinea analizatului faţă de analist conţine atît sentimente pozitive cît şi sentimente negative. Aceste două categorii opuse de sentimente traduc ambivalenţa care există şi în mod normal, în majoritatea relaţiilor dintre oameni. Transferul poate fi negativ sau pozitiv sau se poate vehicula* Ambivalenţa ; Ambivalon ; Ambrversiune Amb/155- 4n relaţia transferenţjală, „un amestec variat 611 de simpatie şi antipatie". Componenta negativă a transferului (ostilitatea) este şi ea semnul unui ataşament afectiv, dar de sens contrar. în legătură cu pulsiunea, ambivalenţa se referă la cuplul de opoziţie activitate-.pasivitata („moţiunea pulsională activă coexistă 'cu moţiunea pulsională pasivă"). Ambivalenţa apare evident în nevroza obsesională, în unele .psihoze, în stările de gelozie, în depresia de «doliu. în sindromul •„melancolic" (L. SZONDI), ambivalenţa apare îh factorul m (nrvjb). sem-Tiificînd faptul că subiectul se acroşează cu toate forţele de obiect fiind, în acelaşi timp, detaşat (incertitudinea legăturii cu obiectul);; în sindromul „obsesional" (SZONDI) ambivalenţă se manifestă în următorii factori ţpulsicnali : sexualitate (h), etic-moral (e), mecanismele de introiecţie-refulare (k) şi acroşaj (iri). SZONDI numeşte ambivalenţă '(sau ambiegală) reacţia în cadrul căreia subiectul alege, pentru acelaşi factor pulsional reprezentat de şase fotografii, trei figuri «simpatice şi trei figuri antipatice. Este o reacţie cu dublă polaritate, în parte acceptată, în parte respinsă inconştient de către Eu ; ambivalerţi se referă la tendinţă. SZONDI admite că „forma-ambiva-lentă corespunde formei originare a oricărei trebuinţe pulsionale". Ambivalenţa mai apare, după SZONDI, în sindromul sentimentului „de nefericire" („le pont des malheureux"), în sindromul exhibiţionismului larvat („le -pont des exhibitionistes"), în sindromul „uniunii dualiste" din profilul>Eului, în diverse pro-file ale Eului corespunzătoare diverselor stadii d e dezvoltare (cele şase clase, care marchează -perioadele de evoluţie a Eului). După FREUD, ambivalenţa caracterizează şi unele dintre -stadiile dezvoltării libidinale (iubirea şi distrugerea obiectului în stadiul sadic-oral şi sadic-anal). K. ABRAHAM face din ambivalenţă o «categorie genetică, legată de specificul relaţiei cu obiectul în fiecare stadiu libidinal1. 'El'consideră că stadiul oral este pream bivalent J ambivalenţa apare odată' cu perioada oral-sadică sau canibalică, aceasta implicînd ostilitatea faţă de obiect şi tendinţa de a-l distruge. Stadiul oral primar s-ar caracteriza, în opinia autorului citat, ca preambivalent : actul suptului reprezintă o încorporare, fără distrugerea obiectului ; urmează perioada oral-sadică. Abia ulterior individul învaţă să menajeze obiectul. Ambivalenţa este depăşită în stadiul genital (posţambivalent). Pentru Melanie KLEIN, pulsiunea este esenţial ambivalenţă: „iubirea" faţă de obiect conţine şi înclinaţia spre destrucţia obiectului ? de aici rezultă ambivalenţa ca o însuşire a obiectului (individul luptă pentru rezolvarea opozitelor) şi, clivajul obiect „bun", şi obiect „rău", întrucît un obiect; am bivalent (binefăcător şi distructiv în acelaşi timp) nu poate fi tolerat. în cadrul conflictului defensiv, ambivalenţa este legată de motivaţiile incompatibile care intră în joc: apărarea deformează reprezentăHle refulate, care ajung să fie de nerecunoscut J rezultă o formă de manifestare (formaţiune de compromis) prin care sînt satisfăcute şi dorinţa refulată şi exigenţele defensive, în această accepţiune largă, ambivalenţa caracterizează orice fel de atitudine conflictuală. în accepţiunea sa originară, specifică, ambivalenţa este proprie acelor conflicte în care sînt prezente simultan’ componenta pozitivă şi componenta negativă a atitudinii afective (de exemplu, ambivalenţa sadism-masochism, în manifestarea unor pusee agresive la o persoană care, în acelaşi, timp, suportă să fie tratată agresiv de o altă persoană). Referitor la ambivalenţă şi dualism pulsională în teoria freudiană asupra pulsiunilor, iubirea îşi are originea în pulsiunile sexuale, în tîmp ce ura ţine de pulsiunile de autoconservare $ din a doua concepţie a lui FREUD, conform căreia există pulsiunile vieţii şi pulsiunile morţii, rezultă că ambivalenţa este o caracteristică veche a dualismului pulsional. în complexul Oedip, ambivalenţa se exprimă în cadrul conflictului (defensiv) între dorinţă şi interdicţia dorinţei complexul Oedip se află la originea unor modalităţi diverse ale conflictului defensiv. Se întîmplă ca, în cadrul acestui conflict, sentimentele de iubire şi de ură să fie îndreptate spre aceeaşi persoană (de exemplu, iubire şi ură faţă de tată sau faţă de un substituit al acestuia | rădăcinile profunde ale complexului Oedip în totemism : asociaţiile care fixează simboluri colective, de exemplu, echivalenţa tată-dumnezeu — animal puternic * individul reacţionează ambivalent faţă de acest reprezentant al autorităţii şi al puterii, pe care-l detestă şi îl iubeşte, în acelaşi timp, dorind să i se substituie, deci rivalizînd şi încercînd să rezolve rivalitatea prin identificare). 550. AMBIVALONfM) Elveţia - DCI AmV triptilinoxid • Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzocicloheptadienic de tip 10,11 -dihi-dro-N,N-dimetil-5H-dibenzo/a,d/cicloheptan-A5'^-propilamină N-oxid, cu acţiune antide-presivă medie şi anxiolitică. Nu se. administrează concomitent cu IMAO. 551. AMBIVERSIUNE (cf. lat. ambo „doi"* vertere „a întoarce") • Termen ce defineşte 156/Amb Ambtvert; Ambulator ; Amelectie ; Amenoree undublu atribut, un cuplu de două tendinţe — mai mult sau mai puţin egale — către intro-versiune şi extroversiune, existente la acelaşi subiect. Este apropiat termenului AMBIE-GAL creat de RORSCHACH. 552. AMBIVERT (cf. lat. ambo; vertere) • Tip de personalitate la care sînt dezvoltate, în egală măsură, tendinţele de introversie şi e^troversie, realizînd un echilibru relativ. 553. AMBLICROMAZIE (cf. gr. amblys „slab" lehroma „culoare") —»DISCROMATOP-SIE. 554. AMBLINOIA (cf. gr. amblys; noeiri „a gîndi") — sin. AMB'LITIMIE • Termen ieşit din limbajul psihiatric curent, referindu-se la grupajul de sîmptome determinate de fenomenele obsesionale şi interpretative, avînd ca fundal anxietatea, specifice tabloului clinic al psihozelor schizofrenice (amblinoia simplă şi catatonică a lui EVENSON). 555. AMBLIOPIE (cf. gr. amblys; ops „vedere, privire") • în accepţiune generală, diminuarea funcţiei vederii, indiferent de etio-logie. Şe clasifică în : congenitală, dobîndită, temporară, permanenţă. în psihiatrie, ambliopia isterică afectează, în general, ambii ochi, fiind inconstantă ca intensitate şi întindere în cîmpul vizual, şi se asociază, de cele mai multe ori, cu foto-fobie, blefarospasm, lăcrimare şi cu inversarea cromatică. Ambliopia toxică se produce în cazul unei toxicomanii mixte, alcoolice şi tabagice, care creează un deficit tiaminic şi de vitamină B,2, responsabil de nevrita retrobul-bară asociată neuropatiei periferice ? vederea centrală este redusă mai mult pentru culoarea roşie sau yerde, pierderea totală a vederii survenind numai în puţine cazuri. 556. AMBLITIMIE (cf. gr. amblys; thymos sin. „spirit") ■-* AMBLINOIA. 557. AMBULATOR (cf. lat. ambulatorius „mobil") • Caracteristică a subiectului care, în cursul unei stări patologice, r\u.este imobilizat, poate umbla — veni şi pleca g unităţile care asigură asistenţă medicală a acestei categorii de subiecţi sînt definite drept unităţi medicale ambulatorii, ele realîzînd asistenţa ambulatorie —* ASISTENŢA AMBULATORIE. 558. AM-DEX EMBOLOFRAZÎE/ EMBOLOLALIE. 562. AMELECTIE (cf. gr. ameleia „neglijenţă, indiferenţă") • Termen foarte rar utilizat, semnificînd indiferenţă, lipsă de interes, nepăsare. 563. AMELOGNOZIE (cf. gr. a-J melos; gnosis „cunoaştere") • Tulburare de schemă corporală constînd din absenţa percepţiei unuia dintre membre. 564. AHENOMANIE (cf. lat. amoenus „plăcut" l gr. mania „nebunie") — sin. CHERO- sin. MANIE? HAI ROMAN IE -> HABROMANIE. 565. AMENOREE (cf. gr. a-? min „lună" g rhein „a curge") • Absenţa menstruaţiei — în afara sarcinii — la o vîrsţă la care, în mod normal, este prezentă. Amenoreea poate fi primară sau secundară — în cazul în. care a existat în antecedente. în funcţie de circumstanţele etiologice, se poate vorbi de ame-noree gonoforică, ovariană, determinată de afecţiunile altor glande endocrine, neuro-hipotalamo-adenohrpofizară, cu ambiguitate sexuală ş!i de cauză generală. Tulburările psihice care însoţesc absenţa menstruaţiei sînt legate, în majoritatea cazurilor, de afecţiunea de fond astenia, adinamia şi îritabiIitatea din boala Addison ; depresia, anxietatea, labilitatea emoţională/tulburările mnezo-prosexiCe şi, uneori, manifestările ase- Amenoree; Amenţie ; Amepromat ; Ameţea/â Ame/i157 mănătoare celor din psihoza maniaco-depre-sivă care apar în ,h|percorticism ; bradipsihia, bradilalia, bradikinezia şi, uneori, deficitele psihice majore din insuficienţa tiroidiană } hiperkinezia însoţită de fatigabilitate, insomnii şi, uneori, de reacţii maniaco-depresive, schizoide, paranoide din hipertiroidie ] tulburările psihice de tip anxios-depresiv din sindromul amenoree-galactoree (tip Chiari-Frommel). .. O mare parte din simptomatologia psihică este legată de însăşi absenţa menstruaţiei, resimţită ca o frustare de un atribut esenţial al feminităţii. în accesul depresiv al psihozei maniaco-depresive, tulburările de ciclu sînt frecvent semnalate, de la hipomenoree cu bradimenoree, pînă la amenoree. S-a presupus existenţa unui paralelism între gravitatea depresiei şi inhibiţia funcţiei gonadotrope. Amenoreea se poate produce şi în timpul episodului maniacal Aceste observaţii au condus la încercarea de a elucida unele aspecte legate de etiopatogenia psihozei maniaco-depresive prin rolul prolactinei (hormon cu structură proteică, secretat de adenohipofiză în funcţie de starea fiziologică, a organismului femeii — ciclu menstrual, sarcină, lactaţie), care intervine în patologia menstruală de tip amenoreic prin creşterea titrului său. S-a constatat că creşterea, secreţiei acestui hormon este mai accentuată în cazul bolii afective bipolare decît în cazul celei unipolare. Există mai ales, o alterare a ritmului circadian al prolactinei, cu creşterea vîrfului maximal nocturn. Anomaliile prolactinei reflectă probabil, o disfuncţie monoaminergică, exprimată prin acţiunea înhibitorie a dopaminei şi prin cea stimulatorie a serotoninei asupra secreţiei sale. Amenoreea se întîlneşte frecvent şi în stadiile acute ale schizofreniei. Traumatismele craniocerebrale, luesul — înglobează în tabloul lor clinic amenoreea care semnalează, în aceste cazuri, o afectare a funcţie!hipofizare. Tratamentul cu neuroleptice, mai- ales cu cele incisive, realizează un blocaj al receptorilor dopaminergici, ducînd la absenţa acţiunii fre-natorii a hipolatamusului asupra secreţiei de prolactină, ceea ce determină apariţia sindromului amenoree-galactoree. Substanţele anti-depresive induc şi ele, printre alte efecte secundare, amenoreea. Amenoreea psihogenă este o amenoree de tip secundar — denumită de unii autori amenoree secundară hipotalamică, cu o frecvenţă relativ crescută. în etiopatogenia sa intră diverşi factori din mediul extern, care pot acţiona asupra sistemului nervos central.' Astfel, traume psihice variate, teama de sarcină, schimbarea, modului de viaţă , sau a . climei, emoţiile puternice negative sau chiar pozitive pot provoca oprirea bruscă a menstrelor. Patogenia acestor forme de amenoree poate interesa întregul ax neuro-hipo.talamo-adeno-hipofizo-ovarian. Un mecanism posibil ar constă în suprimarea stimulilor diencefalici necesari secreţiei de hormoni Iutei nizanţi hipofizari şi secreţia exclusivă de hormoni foli-culino-stimulanţi. Dereglarea neurosecreţie» poate determina şi o hiperprolactinemie, îrv care caz amenoreea se însoţeşte de galactoree (sindrom amenoree-galactoree). O altă ipoteză presupune un mecanism nehormonal de producere a amenoreei, ca urmare a influenţării directe a ovarului prin intermediul terminaţiilor nervoase locale. Ana-tomopatologic, în amenoreea psihogenă se evidenţiază o distrofie scleroasă a ovarelor şi hipotrofia endometrului. Clinic se constată lipsa de răspuns la proba de stimulare cu doze normale de hormoni gonadotropi. De regulă, după suprimarea cauzelor care determină amenoreea psihogenă, ciclul menstrual revine la normal, în mod spontan. Tratamentul amenoreei este etiologic. 566. AMENTIA (cf. gr. a- ;* lat. mens „minte11. • Termen introdus în 1869 de Theodor Her-mann MEYNERT (1833-1892), fiziolog şi neurolog german, în lucrarea sa *,Der Bau der Grosshirnrinde und seine ortliche Ver-schiedenheit" (Structura scoarţei cerebrale şi diversitatea ei topografică). Desemnează o tulburare de tip confuzional a conştiinţei, constînd în modificarea predominant calitativă a structurii cîmpului de conştiinţă, prezentă, după opinia lui MEYNERT, în toate psihozele. Tabloul este dominat de incoerenţă, dezorientare şi agitaţie extremă, dezordonată, vorbirea subiectului devenind deseori neinteligibilă. Evoluţia este discontinuă, putînd apărea, inconstant, perioade stuporoase. KRA-EPELIN a asociat, la tabloul lui MEYNERT, dezorientare accentuată, iluzii, idei delirante, oscilaţii afective care evoluează pe fondul prăbuşirii fizice. De menţionat că autorii anglo-saxoni identifică amentia• cu oligofrenia. Din cauza improprietăţii termenului, acesta nu mai este folosit astăzi. 567. AMEPROMAT(M) Austria - DCI Me-probamat • Tranchilizant, derivat propandio- lic^ MEPROBAMAT(M) România. 568. AMEŢEALĂ VERTIJ. 569. AMFEPRAMONE Canada A PISATE'1,1 Olanda BONUMIN(M) Finlanda BRENDALIT(M) Argentina CEGRAMINE(H> Portugalia danyLen(m) Suedia DE CA- P RO PI ON(M) Canada DELGAMER*»0 Spania D.E.P. Norvegia DIETEC**0 Canada DIETIL< M> Belgia DlMEN**0 Iugoslavia D.I.P.(M) Canada DOBESIN**0 Danemarca DUALID*»0 Brazilia fREKENTINE**0 Olanda LINEA'M) Italia LINEAL*»0 Elveţia LIPOMIN(M) Spania LIPOSLIM*»0 Italia MAGRENE**0 Italia MAKETHIN**0 Italia MENUTIL1»0 Belgia MODERATAN'”» Franţa NEOBES*»0 Mexic NEOBESINE<»° Canada z o < o m m O c o 73 > in Argentina NU-DISPOZ(M) S.U.A. NULOBES Elveţia, S.U.A. TEPANIL(M) Australia, S.U.A. TERMIRAN DOSPAN S.U.A. BEN2EDRÎNE U.R.S.S. FORDEXW S.U.A. LEPTAMINE*M) S.U.A. LINAMPHETA Portugalia PROFETAMINE AMITRIPTILÎNĂ România. 577. AMICIL U.R.S.S. - DCI Benccii-zina • Tranchilizant, derivat difenilmetan de tip 2-dietilaminoetilbenzilat, cu acţiune anxio-litic-sedativă medie, dar cu bune efecte anti-colinergice centrale şi' periferice. Trebuie cunoscute acţiunea sa proconvulsivantă şi interdicţia consumului de alcool în timpul tratamentului. 578. AMICOFOBIE(F) (cf. gr. amyche „zgî-rietură"; phobos „frică") • Termen semnifi-cînd teama de a fi zgîriat, fără o altă precizare, fapt care a dus la neutilizarea sa, deoarece desemnează o situaţie particulară — prin generalitatea ei — fără a preciza obiectul generator al acţiunii (corp ascuţit, animale, semeni), deci cu identificare prea largă de obiect, evidenţiind numai situaţia fobogenă. 579. AMIEL Henri Frederic (1821-1861) » Scriitor elveţian, a cărui celebritate literară este cu mult depăşită de contribuţia deosebită pe care a adus-o psihopatologiei, prin publicarea postumă (1883) a lucrării sale „Fragments d'un journal intime'" în care, cu o remarcabilă capacitate de autoanaliză, îşi descrie stările de depersonalizare şi derealizare. De altfel, termenul de depersonalizare îi aparţine. 160/Ami ÂmilentW ; Amimie ; Amine psihotone 580. AMI LENT(M) Anglia • Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzoc/ doheptanic “»*AMITRIPTILINA(M) România. 581. AMfLrPMC) Italia • Produ s terapeutic care conţine două medicamente tipizate, cu aceeaşi acţiune, care se complementează : • AMITRIPTILINA(M> - timoleptic ; • LITIU CARBONAT1 M) — timoizoleptic ; Are acţiune timcizoleptică. 582. AMILOFAG1E (cf. gr. amylon „amidon, făină“ ; phagein „a mînca") • Formă a aberaţiilor alimentare (pica), care constă în ingestia unor mari cantităţi de amidon (în cele mai diverse forme de prezentare, din care nu se exclud scrobeala, soluţiile de lipit etc.). Se asociază, după W. GREEN (1985), cu grave anemii marţiale. Este mai frecventă la unii oligofreni care au contact cu industria amidonului. 583. AMIMIE (cf. gr. o- ; mimia „imitaţie") • Modificare a mimicii, ca formă de comunicare nonverbală, susţinută de factori emoţionali şi ideativi. Modificarea patologică a mimicii < nteresează intensitatea expresiei ei ş:i constă în diminuarea mobilităţii şi expresivităţii acesteia pînă la imobilitate. Intrucît mimica cuprinde ansamblul modificărilor fizionomiei, corespunzătoare atitudinilor şi gesturilor subiectului, un amimie mimica nu mai poate fi utilizată adecvat, în raport cu ideea pe care subiectul vrea s-o exprime. Aspectul motor al amimiei constă în incapacitatea subiectului de a imita expresiile faciale şi gesturile celorlalţi sau în reproducerea necorespunzătoare a propriilor gînduri şi sentimente. Există şi un aspect senzitiv sau perceptiv al amimiei, în care gesturile celorlalţi nu sînt înţelese sau sînt înţelese greşit. Întîlnită nnai puţin frecvent, dar avînd o semnificaţie majoră în sindromul catatcnic, această tulburare constă în inexpresivitatea faciesului, cu privire în gol, expresia împietrită semnificînd autismul. In stupoarea melancolică, faciesul este împietrit în durere, cu omega melancolic. în sindromul de impregnare neuroleptică, ami-mia este însoţită de alte fenomene, ca plafonarea privirii, protruzia limbii etc. 584. AMINE BIOGENE (fr. amine; cf. gr. bios „viaţă" ) gennan „a naşte") • Din punct de vedere chimic sînt derivaţi organici de amoniac, în care atomii de hidrogen sînt înlocuiţi prin radicali organici. Aminele biogene, numite şi proteinogene, sînt substanţe aminice care rezultă din reacţia de decarboxilare a a-aminoaciziior. Din această grupă de substanţe fac parte : putresceina, cadăverina, tiramina, histamina şi serotonina. Ultimele două sînt implicate în activitatea sistemuluT nervos central. Serotonina face parte din grupul de neurotransmiţători, iar histamina are efecte vasomotorii. 585. AMINE HIPOTALAMICE • Hipotala-musul conţine concentraţii crescute de nora-drenalină şi 5-hidroxi-triptamină, a căror intervenţie în terrrioreglare a fost sugerată de date experimentale. Astfel, 5-hidroxi-triptamina, injectată în ventriculul lateral la pisică, determină o creştere a temperaturii, în timp ce noradrenalina are efecte inverse. Efecte similare se pot observa la cîine şi maimuţă, în timp ce la iepure rezultatele sînt contrarii : noradrenalina creşte temperatura, în timp ce 5-hidroxi-triptamina o scade. 586. AMINE PSIHOTONE (cf. gr. psyche „suflet" ; tonos „energie") • Grup dq substanţe cu structură chimică de tip amina, aparţi-nînd clasei nooanalepticelor (DENIKER}, cu efect de stimulare a vigilenţei sau psihoener-gizant, avînd drept reprezentanţi principali amfetamina şi derivaţii săi. în literatura de specialitate, termenul de amine . psihotone (psihamine) şe confundă practic cu cel de amfetamine, deşi există ş-i substanţe care sînt similare farmacologic amfetamînei, dar sînt diferite chimic de aceasta (metilfenidatul). în acelaşi timp, efedrina, deşi-este*şi. ea o amină simpatomimeţică (cu.discrete proprietăţi psiho-stimulente), riu este menţionată ca psihoton, din cauza acţiunilor ei predominant periferice, Problema aminelor psihotone a suscitat mai puţin discuţii legate de utilizarea lor în clinică (ca psihostimulente sau ca anorexigene) f mai viu discutate au fost aspectele de „doping1*, care s-au ivit în perioada celui de al doilea război mondial, cînd asemenea substanţe intrau în pregătirea soldaţilor pentru luptă sau, ulterior, în cazul unor competiţii sportive. Accesul relativ facil la aceste medicamente în ţările occidentale, în vederea înlăturării oboselii provocate de stress-ul cotidian sau al impunerii unei greutăţi corporale „la modă“, a constituit şi ocazia prin care psihofarmacolo-gia a ajuns să cunoască un nou tip de intoxicaţie, cu toate avatarurile sale. Fiind structurate chimic după modelul adre-nalinei, acţiunea psihaminelor determină creş- Amine psihotone : farmacodinamie Am i/161 terea eliberării catecolaminelor, stocate în formă inactivă, din veziculele juxtasinaptice (AXELROD, BURN, RAUD). Se discută, de asemenea, despre un mod direct de acţiune asupra receptorilor catecolaminici, ca şi despre inhibiţia activităţii unor enzime ca dopamino-xidaza şi monoaminoxidaza (GOLDSTEIN). Pe aceste căi, toate aminele psihotone stimulează sistemul reticulat ascendent. Studiul farmacodinamie pe animale a stabilit o serie de proprietăţi : • determină o stimulare a motricităţii pînă la agitaţie şi hipermotilitate (mişcare fără deplasare) J • cresc tensiunea emoţională (animalul prezintă „reacţia de alarmă" clasică, manifestată prin nelinişte, agresivitate, ca şi cum l-ar aştepta un pericol imediat) J • facilitează învăţarea, astfel îneît condiţionarea se poate face mult mai uşor, iar memorizarea este excepţională 2 • sub influenţa psihotonelor, animalul devine sensibil la stimuli secundari } • scad nevoia de somn şi antagonizează hipnoticele 3 • au un efect antireserpinic \ • antagonizează efectele depresoare şi cata-leptizante ale fenotiazinelor şi antihista-minicelor • au o acţiune anorexigenă \ • au acţiune simpatomimetică asupra sistemului cardiovascular g • au efect bulbar analeptic respirator şi bronhodilatator. DELAY şi PICHQT au studiat efectele psihotrope ale aminelor psihotone şi au comunicat cîteva observaţii interesante : ingestia orală de amfetamine declanşează o stare euforică, o creştere a dorinţei de acţiune, asemănătoare unei stări hipomaniacale. Creează nu numai impresia de luciditate, dar determină şi creşterea capacităţii de concentrare, uşurinţa de a lucra (obiectivată de altfel, psihometric de PICHOT şi PERSE), precum şi creşterea acuităţii senzoriale. Consumatorul de amine psihotone lucrează repede şi cu precizie (spre deosebire de cocainoman, căruia îi dispare precizia), dar după o perioadă de randament crescut apar erori şi neglijenţe, rezultate fie din euforia care conduce la pierderea controlului, fie din supradozaj, care este, de regulă, inevitabil. Nevoia de somn şi de hrană este scăzută. Nedormind şi nemîncînd, în final se instalează epuizarea,acompaniată de depresie, hipotensiune arterială, astenie marcată şi un cortegiu de tulburări hipnice. Aceste manifestări, alături de semne somatice însoţitoare (hipertermie, hiperhidroză. tahicardie, tremor al extremităţilor) şi de posibile iluzii vizuale sau auditive, reprezintă etapa intoxicaţiei acute cu amine psihotone. în ceea ce priveşte intoxicaţia cronică, ALLIEZ descrie următoarele etape : • Faza intoxicaţiei pasagere, cu doze mici, reversibilă în cîteva zile prin tranchilizante şi hipnotice, constînd dintr-o scurtă stare depresivă, anxietate şi surescitare. # Dozele mari luate timp de cîteva săptă-mîni conduc la apariţia unei simptomatologii maniacale, cu mare agresivitate, care cedează la neuroleptice sedative de tip Clorpromazin şi Levomepromazin. Dozele în jur de 800 mg/zi determină apariţia stărilor confuzionale haluci-nator-delirante, al căror prognostic este acelaşi ca şi al psihozelor acute clasice. Observaţiile asupra intoxicaţiei cronice cu amine psihotone au fost făcute în ultimele patru decenii (STAEHELIN şi SPEER, 1944 3 BINDER, 1945) subliniindu-se, pe de o parte, mecanismul de amplificare a simptomatologiei psihotice la schizofrenii remişi care abuzau de amfetamine şi, pe de altă parte, tulburările de afectivitate şi comportament, implicînd neglijarea aspectelor etico-morale şi intrarea în delincvenţă la subiecţii tineri ce recurg la dopaj. Începînd cu ultimul deceniu, s-a putut beneficia de descoperirea unui antidot pentru cazurile de supradozaj sau toxicomanie : Methy-sergide, antagonistul serotoninei (TICE şl SPOONER, 1970). Nu trebuie uitat însă că, pe lîngă pericolul toxicomaniei, supradozajul creează şi posibilitatea unor accidente cu urmări severe g prezentăm, în acest sens, după SCHULTE, date comparative privind dozele active şi cele letale ale cîtorva amine sintetice (Tabelul X). Aminele psihotone intră totuşi în compoziţia cîtorva produse medicamentoase complexe (asocieri medicamentoase) care le măresc aria indicaţiilor : asocieri psihotone (DOPA-MINA(M), KINORTIM(M), MAXITON(M)) 1 asocieri antialgice (CORIDRAME(M)) } asocieri antiepileptice. Tabloul comparativ privind acţiunea cîtorva amine psihotone este prezentat în Tabelul XL Cu toate aceste riscuri, avînd în vedere şi efectul lor terapeutic benefic, există în uzul curent numeroase medicamente avînd drept principiu activ aminele simpaticomimetice —* 11 — Enciclopedie de psihiatrie — cd. 167 Amine psihotone ; Aminoacizi Tabel hr. X Nume Cea mai mica doza activa (mg/kgc) Cea mai mică doza letala (mg/kgc) Amfetamina 0,25 10 Dexamfetamina 0,125 10 Feniletilamina 80 160 Mefentermine 8 128 Metilamfetamina 0,25 8 Tabel nr. XI Substanţa Acţiune psihostimu- lentâ Efect anorexigen Califan + + + + + + Clorphentermin + 4t + Dexamfetamina + + + + + + ”T + Etilamfetamina + + + + + Exazirr.edrina + + + + + + Phacetoperan + + + + Phentermin + H—h *+■ + + AMFETAMINE, DEXAMFETAMINE, FENIL-ETÎLAMINE, ETILAMFETAMINE, MITILAM-FETAMINE etc. Astfel, în psihiatrie, aminele psihotone continuă să fie indicate în următoarele situaţii : stări de hipo- şi abulie (se vor asocia întotdeauna cu anxiolitice), astenie marcată, sindromul hiperkinetic Ia copii (fond microse-chelar), narcolepsia, cataplexia. Nu există încă suficiente date care să ateste utilitatea folosirii acestor substanţe în cazul depresiei. J. DELAY introduce noţiunea de „şoc amfe-taminic" — administrarea i.v. a 20—30 mili-grame, în scop diagnostic şi atunci cîr.d devine necesară întreruperea unui negativism schizofrenic sau spargerea blocadei pitiatice. Injectarea rapidă a metilamfetaminei determină o descătuşare emoţională cu logoree, relevarea simpatomatologiei delirante încapsulate, facilitînd contactul psihoterapeutic. 587. AMINOACIZI (AA) - sin. ACIZI AMINAŢI • Substanţe organice care constituie elementele de bază din structura proteinelor, în structura lor moleculară intră atît gruparea carboxilică (—COOH), cit şi cea aminicâ ( —NHZ). Clasificarea aminoacizilor se poate face după numeroase criterii, unul dintre cele mai importante fiind biosinteza acestor substanţe. Astfel, o parte dintre AA pot fi sintetizaţi în organism, în timp ce o altă parte — denumiţi AA esenţiali — nu pot fi asiguraţi organismului de procesele metabolice. Datorită acestui fapt, este indispensabilă prezenţa următorilor AA în alimentaţie : histidina* lizina, triptofanul , fenil-alanina, cisteina, me-tionina, treonina, leucina, izoleucina şi valina. Alături de AA esenţiali, în structura proteinelor mai intră şi alanina, prolina, glico-colul, serina, tirozina, asparagina, glutamina, acidul aspartic, acidul glutamic, arginina, precum şi AA derivaţi din aceştia, care se află în cantitate mică în anumite proteine, specializate prin funcţiile pe care le îndeplinesc. Din punct de vedere biochimic, un interes deosebit îl prezintă': sarcozina şi betaina, care provin din metilarea glicocolului |?(3-alanina din structura unor dipeptide importante biologic (cernozina şi anserina), precum şi dir* Aminopromazine(DCI> ; Amintire ecran ; Amintire obsesiva Ami/163 structura coenzimei A şi a acidului pantotenic (vitamină din complexul B) fj GABA (acidul gamaaminobutiric) — cu roluri importante, metabolic şi funcţional, la nivelul ţesutului cerebral g ornitina şi citrulina, implicate în biosinteza hepatică de uree. AA din organism au surse de provenienţă diferite : • alimentară (AA esenţiali) g • sinteze metabolice (AA neesenţiali) \ • dislocarea proteinelor proprii în cadrul proceselor de reînnoire metabolică a acestora. AA proveniţi din toate aceste resurse se constituie într-un fond metabolic comun, în cadrul căruia echilibrul intrărilor şi ieşirilor contribuie la echilibrul azotat al organismului. în afara funcţiei principale de a participa la sinteza moleculelor proteice, AA iau parte la numeroase reacţii de biosinteză, pentru care furnizează fie gruparea aminică, fie gruparea carboxilică şi, de asemenea, în anumite condiţii, pot constitui surse de energie. Variaţiile patologice ale nivelului plasmatic al AA liberi sînt legate de erori metabolice înnăscute. Acestea stau la baza unor sindroame de mare severitate, asociate frecvent cu debilitate mintală, şi sînt incompatibile cu viaţa. La nivelul sistemului nervos central, AA se află în cantităţi apreciabile atît sub formă liberă, cît şi sub formă de structuri proteice complexe. 'Noile concepţii privind mecanismele neuro-transmiterii la nivel de sistem nervos central includ numeroşi AA în categoria mediatorilor chimici. Astfel, au fost identificaţi AA al căror rol la nivelul neuromediaţiei este excitator (acid glutamic, aspartic, cisteic, homocisteic), precum şi AA cu rol inhibitor (GABA, glicina, taurina, beta-alanina). 588. AMINOPROMAZ1NE(DCl) • Derivat fenotiazinic (aminoalkilfenotiazină) de tip 10-/2,3-bis(dimetilamino)propil/fenotiazină, cu •acţiune neuroleptic-sedativă şi antihistaminică g constituie principiul activ pentru doi produşi farmaceutici : LlSPAMOL PETIT MAL AKINETIC. 594. AMIOTONIE CONGENITALĂ OPPENHEIM>B> boală. 164/Ami Ami perm (uc> ; Amitacon Anglia • Produs tera-peutic care conţine două medicamente tipizate cu acţiune diferită, dar care se comple-mentează : • AMITRIPTI LINA(M) - timoleptic? • FLUFENAZINA(M) — neuroleptic sedativ. Are acţiune antidepresiv-sedativă. 596. AMIPHAN AM ITRIPTI LI NA(M) România. 598. AMIPROL NYCAPS DIAZEPAM(M) România. 599. AMIPTANOL(M) Japonia sin. AMITRIPTI LINA(M) România. 600. AMISAL(M) Franţa — DCI Alimemazine • Neuroleptic sedativ, derivat fenotiazinic (aminoalkilic) de tip 10-(3-dimetilaminopropil- 2-metil) fenotiazină, cu acţiune : anxiolitică, se-dativ-hipnotică şi valenţe antihistaminice, anti-depresive şi miorelaxante. Are o bună toleranţă, influenţînd însă reflexele conducătorilor auto. Indicat în exogenii, reacţii şi în tratamentul de întreţinere al endogeniilor, util în medicina psihosomatică (astm, tuse alergică, prurit de diverse etiologii). 601. AMITACON(M) Ungaria - DCI Bcnac-tizină • Tranchilizant, derivat difenilmetan de tip 2-dietilaminoetilbenzilat, cu acţiune anxiolitic-sedativă medie, dar cu bune efecte anticolinergice centrale şi periferice. Sînt importante acţiunea sa proconvulsivantă ş? interdicţia consumului de alcool în timpuî tratamentului. 602. AMITAL • Produs barbituric obţinut după 1935, cînd gama largă a medicamentelor sintetizate, pornind de la acidul barbituric, a permis utilizarea lor diferenţiată în clinica medicală (anestezie, psihiatrie, neurologie etc.). Substanţa chimică se numeşte amobarbital, şi este combinată, de obicei, cu săruri de sodiu, produsele fiind cunoscute sub denumirea co- AMITAL Amital; Amitren , EUNOC-TAL( M), BlNOCTAL(M) (amobarbital + seco-barbitaJ) î se prezintă sub formă de soluţie injectabilă i.v., în concentraţie de 2—3%, sau sub formă de comprimate •; preparatul românesc este DORMITALUL(M). Durata acţiunii este între scurtă şi medie (5 — 6 ore), instalarea producîndu-se în 30 minute (în asociaţia realizată prin produsul BINOCTAL, se produce în 20 minute). Soluţia de amital sodic 2—3% se injectează i.v. lent (atenţie la difuzarea paravenoasă, care poate genera-necroze tisulare datorită alcalinităţii sărurilor de sodiu) şi este preferată, în psihiatrie, altor barbiturice pentru efectul, dezinhibant şi euforizant pe care-l realizează. Se foloseşte în : subnarcoza barbiturică de investigaţie şi psiho-terapeutică « • ca sedativ (^ neuroleptice sedative) în stările de agitaţie psihcmctorie £ m corector (^ antiparkinsoniene, antihis-taminice, vitamina B6, neuroleptice sedative) în crizele d i s k i net i ce acute, secundare terapiei cu neuroleptice incisive £ • în terapia prin somn prelungit. O atenţie aparte o merită incompatibilitatea pe care o realizează cu alte substanţe medicamentoase, administrate in soluţii i.v. concomitent cu amitalul sodic : cefalotina, codeina, hidrocortizon (hemisuccinat), hidroxizina, insulina, streptomicina, tetraciclină, vancomicina. Amobarbitalul sodic are o largă întrebuinţare ca : hipnotic, pentru inducerea somnului şi în preanestezie ;* sedativ, în stările de excitaţie psihomotorie. Unii autori au obţinut rezultate bune folosind metoda dezinhibiţiei orale prin administrarea unei doze unice orale de 400—600 miligrame. Există riscul dependenţei, deci nu se recomandă întreruperea bruscă a tratamentului, putîr.d apărea fenomene de sevraj. 603. AMITREN(M) Belgia - DCI Amfetamina • Psihostimulent, derivat feniletilaminat, amină simpaticomimetică —> AMFETAMINE(DCI) 604; AMITRIPTI L!NĂ(M) Remania AMITRIPTI LIN E^cD * Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzcciclcheptanic, de tip 10, 11-dihidro-N, N-dimetil-5H-dibenzc/a, d/-cicloheptene- A5,Y -propilamină, cu o struc-ură chimică asemănătoare tic-xantenelor, cu efecte antidepresive şi anxiolitice certe şi valenţe anticclinergice, antihistaminice şi anti-serotcninice. Are, de asemenea, efecte sedativ-hipnotice, spre deosebire de imipramină, cu ale cărei efecte antidepresive este comparată. Indicată in accesele depresive (psihoza maniaco-depresivă), depresii de involuţie, depresii reactive şi depresii nevrotice ; contraindicaţii : intoleranţa faţă de antidepresivele triciclice, sub 15 zile de la un tratament IMAO, postinfarct miocardic C&2—C/%—/V (4 — 8 săptămîni), copii sub 10 — 12 ani, psihoze — forme delirante, epilepsie f nu are contraindicaţii ferme în cazul glaucomului sau al adenomului de prostată — necesită numai precauţii şi control. Prezintă unele reacţii adverse : uscarea mucoasei bucale, constipaţie, vertij, greaţă, somnolenţă, hipotensiune — efecte ce trebuie doar combătute, fără a se renunţa, în nici un caz, la continuarea tratamentului \ uneori, pot apărea convulsii, confuzie, dizartrie. Constituie principiul activ pentru numeroşi produşi farmaceutici. Cei mai bine cunoscuţi sînt : • LAROXYLÎAI) Belgia, Elveţia, Franţa, R.F.G. Italia, Turcia J • SAROTENÎM) Anglia, Austria, Danemarca, Finlanda, Grecia, Irlanda, Iugoslavia, R .F.G ., Suedia f • TRYPTIZGL(M) Anglia, Austria, Belgia, Danemarca, Elveţia, Grecia, Finlanda, Iugoslavia, Olanda, Spania, Suedia. Se mai întîlnesc şi sub numele.* ADEPRESS'M) Japonia ADEPRI L( M) Italia ADT(!U) Portugalia AMAVI L(M) S.U.A. AMI-ANE LUN >M) Spania ANI PRIN1 M) Japonia AMITID(M) S.U.A. AM ITRI Ll M) S.U.A. AMITRIF Mexic ANCHOLIBRE'M> Grecia ANGOPASSE'5» Grecia ANNOLYTIN'5» Japonia ARIN'» Coreea ATOPHINE'M> Japonia BELPAX(M) Portugalia DAPRIMEN(M) Grecia DECATRIPTYN'1» Canada DEPREX Grecia DOLSEDOL Canada ELATROLET'M) Israel E LAVI L(M) Franţa ELEGEN(M) S.U.A. KYLIRANfM) Grecia LANTRON(M) japonia LAROXAL(M) S.U.A. LAROZYL(M) Suedia LENTIZOL(M) Anglia LEVATE(M) Canada LOXARYL'10 R.F.G. MARELINE(M) Canada MAXIVALET(M) Grecia MELAPRAMINE'5» Japonia MERAVI L(M> Canada MITAPTYLINE(M) J aponia NORMALN(M) Japonia NOVOTRIPTYN'5» Canada OAS1 L-M( M) Grecia POLYSAL(M) Grecia REDOMEX'50 Belgia ROLAVIL TIMOLEPTICE. 605. AMITRIPTILlNOXIDE(Dci) • Derivat dibenzocicloheptadienic de tip 10, 11-dihidro-N, N-dimetil-5H-dibenzo/a, d/ciclo-heptan- A5’* -propilamină N-oxid, cu acţiune an ti depresivă medie şi anxiolitică. Nu se administrează concomitent cu IMAO. Constituie principiul activ a doi produşi farmaceutici ; AMBIVALON(M) Elveţia EQUILIBRINW R.F.G. 606. AMIXIE (cf. gr. a- f mixis „amestec") • Restricţie impusă în unele colectivităţi, constînd în obligaţia membrilor de a contracta căsătorii cu indivizi din aceeaşi castă, rasă, religie etc., în virtutea ideii apărării grupului de pericolul „degenerării". 607. AMIZEPINW Polonia - DCI Carba-mazepina • Psihotrop, derivat iminostilbenîc de tip 5H-dibenz/b, f/azepină-5-carboxamidă, cu acţiune anticonvulsivantă, antidepresivă,’ antialergică, avînd indicaţii în consecinţa, în cazul tratamentelor îndelungate, necesită control hematologic (agranulocitoză). Nu se asociază cu IMAO şi nu se administrează în sarcină. 608. AMIZIL.W U.R.S.S. - DCI Bcnactizha • Tranchilizant, derivat difenilmetan de tip 2-dietilaminoetilbenzi!ate, cu acţiune anxlc-litic-sedativă medie, dar cu bune efecte anti-colinergice centrale şi periferice. Este util să se cunoască acţiunea sa proconvulsivantă şi interdicţia consumului de alcool în timpul tratamentului. 609. AMlZOL(M) Anglia • Antidepresiv timoleptic ^ AM!TRIPTi'JNA(M) România. 610. AMNEZIE (cf. gr. amnesla „uitare") • Incapacitatea totală sau parţială a une:> persoane de a-şi aminti trecutul pentru o perioadă variabilă de timp, respectiv pierderea totală sau parţială a funcţiei de evocare şi fixare a memoriei. Termenul a fost introdus de RIBOT (1382), care o considera o stare de regresiune. Trebuie diferenţiată de fenomenul uitării, care face parte din normalitate, facilitînd selecţiajmpusă de reţinerea eficientă a informaţiilor. In condiţii fiziologice, diminuarea fixării sau evocări! amintirilor este favorizată de oboseală, dezinteres, lipsa unui antrenament corespunzător învăţării, starea afectivă de moment, vîrsta înaintată. De altfel, funcţiile mnezice urmează o curbă ascendentă în primii 10—15 ani de viaţă, coborînd apoi, odată cu înaintarea în vîrsta. Evenimentele petrecute în primii cinci ani de viaţă sînt uitate, în mod normal, de majoritatea oamenilor, (amnezii infantile afecto- Amnezie : sindrom amnezic organic, sindrom amnezic psihogen Am n/167 gene), dar dacă fenomenul are loc după împlinirea vîrstei de 15—16 ani, poate fi considerat ca avîr.d o semnificaţie patologică. "^Aspectele clinice ale psihosindromului am-nestic sîr.t descrise pentru prima dată pe larg de KORSAKOV (pornind de la reacţiile exogene ale lui BONHOEFFER), fiind completate de referirile lui KRAFFT-EBING şi TI LUNG asupra amneziilor instalate după traumatisme craniocerebrale. ZEH, von HAASE, ADAMS au adus date noi şi au iniţiat metode de cercetare în amnezia de etiologie organică unde diagnosticul diferenţial între amnezie şi demenţă, de exemplu, implică destule dificultăţi. Spre deosebire de amnezie, care reflectă o insuficienţă patologică a memoriei, termenul de dismnezie se referă la situaţia în care evocarea amintirilor se face imperfect, dar nu este complet imposibilă. în vederea uşurării descrierii, vom aborda amnezia sub raportul sindromologic al amneziei organice şi psihogene, deşi majoritatea amneziilor ce survin consecutiv unei afecţiuni cerebrale au, în realitate, un caracter mixt, evocarea fiind condiţionată atît de tulburările organice cerebrale, cît şi de factorii emoţionali. • Sindromui amnezic organic se caracterizează prin : prezenţa unui factor organic determinant cunoscut, absenţa unei tulburări de conştiinţă sau a unei deteriorări psihice anterioare. Există descrieri ale unei amnezii ca simptom unic (alăturată unui tablou neurologic), dar foarte rar, din cauză că, de fapt, niciodată bolile sistemului nervos central nu sîr.t „focalizate**, ci au şi un grad de afectare difuză. Alte diagnostice care trebuie luate în consideraţie pentru diferenţierea unei amnezii sînt afazia, disfazia, dispraxia, agnozia vizuală şi prosopagnozia (imposibilitatea de a-şi recunoaşte trăsăturile feţii). Prezenţa elementului de dezorientare, considerată ca o dimensiune nespecifică a afectării cognitive, ridică imediat suspiciunea unei tulburări cerebrale generalizate. Din punct de vedere anatomo-clinic, leziunile cerebrale care antrenează un sindrom amnezic pot fi situate : • la nivelul sistemului reticulat ascendent reglator al vigilenţei (amnezia din timpul şi de după o criză de epilepsie generalizată, consecutivă unui electrcşoc, sau din timpul anesteziei generale) £ • la nivelul diencefalului şi hipocampului, al sistemului limbic (ca în sindromul Korsakov) l • la nivelul cortexului, în leziunile frontale dau în tulburările cerebrale difuze. Din punct de vedere etiologic, amnezia conferă fiecărei forme clinice în parte trăsături specifice, puţind fi diferenţiate în acest sens : O encefalopatiile carenţiale (alcoolismul cronic ± sindrom Korsakov ± encefalopatia Gayet-Wernicke) £ • encefalitele (survenite ca o complicaţie a febrei tifoide sau a parotiditei epidemice, meningoencefalita meningococică sau TBC, encefalita necrozantă herpetică); • tumorile de la baza creierului (în special cele din regiunea ventriculului III) J • leziunile vasculare din teritoriul arterei coroidiene şi al arterei cerebrale posterioare ; • traumatismele craniene (în funcţie de gradul de întindere a leziunilor cerebrale) . Există şi amnezii organice tranzitorii, în-tîlnite frecvent în encefalopatiile metabolice (hepatică, respiratorie, hipoglicemică), în intoxicaţiile acute (plumb, arsen, mangan, bromuri, bismut, barbiturice), în anoxiile cerebrale (intoxicaţiile cu oxid de carbon, stop cardiac tranzitor, accident de imersie sau de altitudine). • Sindromul amnezic psihogen este definit prin imposibilitate bruscă în evocarea unor, mari cantităţi de informaţii personale, în absenţa unui factor organic precipitant. Amnezia psihogenă poate fi globală (pentru toată durata vieţii), pe perioade lungi ale vieţii şi cu pierderea identităţii personale. Se deosebeşte de sindromul amnezic organic prin : absenţa tulburărilor de conştiinţă Jj absenţa afectării funcţiilor cognitive £ tendinţa ia remisiune spontană şi completă (zile, săptă-mîni). Numită şi afectivă (din cauza relaţiei directe cu o stare emoţională), amneziei psihogene i se descriu mai multe forme: • electivă — uitarea unui nume, titlu, a unei adrese, a unor fapte banale sau chiar a unei anumite persoane, a unor, situaţii traumatizante sau a unor anumite perioade din viaţă, de exemplu, copilăria f mecanismul psihologic ar fi reprezentat de refularea unui context tematic frustrant pentru subiect, fiind specific fenomenelor isterice şi anumitor deliruri f P. JANET Ie-a numit „amnezii sistematice" g • periodică — fuga psihogenă, cleptomania, personalitatea alternă, sindromul Ganser, pseudodemenţa, stări crepusculare — avînd mecanism disociativ isteric . 168/Amn Amnezie : mecanisme, clasificare „defectului" de memorie după şedinţele de terapie electroconvulsivantă, pentru amnezia din timpul tratamentului cu psihotrope în anumite doze. în scopul uşurării diagnosticului diferenţial al celor două forme de sindrom amnezic, propunem următoarea schemă (Tabelul nr. XII). Clasificarea amneziei poate fi abordată şi din alt punct de vedere şi anume al momentului în care a intervenit evenimentul declanşator, conferind un sens anterograd sau retrograd tulburării de memorie (RAUSCHBURG) J (Tabelul nr. XIII) Amnezia anterogradă (AA) este amnezia care progresează spre viitor, faptele vechi fiind conservate ? este deci o amnezie de fixare, o „amnezie de memorare sau de integrare" (J. DE LAY). A A asociată cu un sindrom amnezic Tabel nr. XII Sindrom Sindrom Diagnostic diferenţial amnezic amnezic organic psihogen Factor organic deter- minant + — Factor psihogen deter- -i. + minant Tablou neurologic -f zt Tulburări de conştiinţă + (excepţie fac amneziile disociative isterice) Prezenţă constantă a amneziei -j- — Remisiune spontană şi completă Tabel nr. XIII Tipul amneziei Memoria prezentului FIXAREA Memoria trecutului EVOCAREA Tipul disocierii Anterogradă (-) (+) alterarea fixării | conserva- alterată conservată rea evocării Retrogradă ( + ) (-) conservarea fixării | alterarea conservată alterată evocării • postemoţională — uitarea amintirilor după ce subiectul a trecut printr-un şoc emoţional violent, printr-un stress, situaţie de abandon, doliu sau după un accident, agresiune sau cataclism. Tot aici amintim simulanţii amnezici, la care există dorinţa de a evita responsabilitatea faţă de acte ilegale sau pe care nu au interesul să şi le amintească. Mecanismul de producere a amneziei psihogene rămîne încă ipotetic } se pare că, în stările de tulburare emoţională profundă, ca şi în stările disociative isterice, imposibilitatea evocării voluntare a amintirilor se datorează unui „scurt-circuit" în aparatul memoriei (circuitul emoţional al Iui Papez). La fel de ipotetice ră-mîn şi explicaţiile ce ar putea sta la baza Amnezie : infantilă, isterică, periodică ; Amok Am n/169.. organic prezintă o caracteristică interesantă prin faptul că subiecţii sînt în stare să înveţe, dar nu pot să reţină ceea ce au învăţat în schimb, .subiecţii cu amnezie funcţională vor întîmpina greutăţi mai mult la învăţare decît la evocare. Afnnezia retrogradă (AR), descrisă de JANE şi ^pPPENHEIM, numită „pură" de către RlBSEL, SMITH ş.a., este amnezia „care mejfge înapoi", astfel înci;t o amirHire care pînă atunci a fost bine conservată nu mai poate fi reconstitui tă | este, aşadar, o amnezie de evocare. AR asociată unui sindrom amnezic organic se caracterizează prin pierderea informaţiilor din trecutul apropiat (după cum, de altfel, enunţă şi RIBOT în legile sale), împrejurările cele mai sugestive în acest sens fiind traumatismele craniocerebrale, în care amnezia; durează cîteva secunde sau minute. Amnezia retrogradă organică este, în mod paradoxal , mai puţin severă decit AR funcţională (layxare;durata amneziei este mult mai mare). AR este comună sindromului confuzional, indiferent de etiologia sa, şi episoadelor depresive mejancoliforme inhibate. în realitate, după cum apbeciau AZAM, CHARCOT şi GARNIER, există o amnezie antero-retrogradă (o formă mixtă sau globală de amnezie), care este cel mai des înţîlniţă în practică. în acest sens, după opinia noastră, amnezia retrogradă se- poate manifesta fie ca amnezie retrogradă localizată (amnezie lacunară), fie ca amnezie progresivă (amnezie retroanterogradă). O menţiune aparte merită, credem, termenul de amnezie lacunară, descrisă de P. JANET drept amnezie sistematică, nedefinită clar nici de către alţi autori de renume (BRIQUET, CHARCOT, SOLLIER, BLEULER) şi considerată ca delimitînd/acoperind o perioadă în care stocarea nu s-a efectuat £ este echivalentă cu „găurile din memorie" survenite după . un traumatism craniocerebral, un episod confuzional, o serie de şedinţe electroconvulsivante, din sindromul Korsakov şi din ictusul amnezic (eclipsa amnezică sau amnezia globală tranzitorie descrisă de autorii anglo-americani). 611. AMNEZIA GLOBALĂ TRANZITORIE IDIOPATICĂ - sin. ECLIPSA AMNEZICĂ sin. -» ICTUS AMNEZIC 612. AMNEZIE INFANTILĂ • Face parte din amneziile psihogene elective şi se referă la perioada copilăriei, chiar cea mai precoce (imediat după naştere şi pînă la 4—5 ani, cînd înregistrările mnezice nu sînt decît parţial conştiente iar unele fragmente de amintiri reprezintă „reconstituiri" imaginative din relatările martorilor). Considerată de FREUD ca produs al refulării, este adusă în planul conştiinţei în timpul curei psihanalitice, cînd devine posibilă reamintirea unor evenimente din primii ani de viaţă. 613. AMNEZIE ISTERICĂ • Se suprapune, în cea mai mare parte, cu amnezia psihogenă din terminologia autorilor americani ? a fost descrisă pentru prima dată de JANET în 1892, care îi atribuia patru forme : © amnezia localizată (pe o durată de cîteva ore) £ • amnezia generalizată (pe anumite perioade din viaţă) l • amnezia sistematizată (pentru evenimente specifice din trecut, ca, de exemplu, naşterea unui copil, cu reţinerea perfectă a altor fapte simultane) g • amnezia continuă (subiectul uită fiecare nou eveniment care apare, deşi starea conştiinţei sale este clară şi ştie ce se petrece în jurul său). Diagnosticul pozitiv poate fi afirmat pe următoarele elemente: amnezie biografică semnificativă, în absenţa unei afecţiuni organice cerebrale debut brusc f de obicei, este localizată (deosebit de rar, generalizată) j? absenţa tulburărilor de conştiinţă f însoţeşte sau nu fenomene, somatice £ este în strînsă legătură cu trăsăturile personalităţii isterice £ inconstantă în conţinut şi expresie f are evoluţie de scurtă durată, cu remisie spontană (sub efectul sugestiei). Poate constitui un accident unic în viaţa unui subiect sau poate marca traiectoria existenţială a unei personalităţi isterice. 614. AMNEZIE PERIODICĂ RETROGRADĂ • Sindrom de tip epileptiform, descris de BECHTEREV ca o complicaţie tardivă a unor leziuni organice cerebrale. Se manifestă sub forma unor crize de amnezie, foarte neplăcute pentru subiect, care pot cuprinde un interval de pînă la 24 de ore anterior crizei. 615. AMOK (cf. malaez. amok „nebunie furioasă") — sin. AMUK • Psihoză acută reactivă, cu caracter exotic (descrisă în Mala-ezia, Indonezia şi Laos), care constă într-un episod de agresivitate furibundă, cu uciderea nediscriminatorie de oameni şi animale, sfîr-? şind cu automutilare sau sinucidere. Episodul apare în absenţa oricărui semn anterior de suferinţă psihică, survenind, în majoritatea cazurilor, la subiecţi tineri şi, foarte rar, în timpul puerperalităţii, şi este urmat de amnezie acunară, cu persistenţă reziduală a dorinţei V70/Am-o Amok ; Amor ; Amor genital de moarte. BERNARD şi TROUVÉ (1977) vorbesc de „conduite agresive ceremoniali-zate" în cadrul amokului, referindu-se la caracterul specific al reacţiei. MURPHY (1982) aproximează apariţia unui astfel de sindrom sau, în orice caz, a unuia asemănător, şi în alte medii culturale, dar intr-o proporţie extrem de redusă, practic accidental, pe cînd în Malaezia apare la cel puţin 1°/00 din bărbaţii adulţi. Provenienţa bolnavilor de amok este, de cele mai multe ori, rurală, ei fiind recruţi sau în căutarea unui angajament într-un oraş. Labilitatea emoţională, infantilismul, nervozitatea, încrederea excesivă în alţii şi timiditatea par să-i caracterizeze pe aceşti subiecţi. în prezenţa unui factor psihogen receptat ca o insulă intolerabilă, se declanşează tabloul psihotic, care durează de obicei, ore, zile, şi care, după MUPv-PHY, ar exprima comportamental, o tradiţie specifică ariei etnice respectivă, şi anume aceea a eroului legendar care preferă o „moarte onorabilă" faţă de tolerarea unei ofense dezonorante. Omuciderile în serie şi suicidul, final complementar, n-ar fi decît o soluţie extremă, prin care individul şi-ar dovedi lui şi celorlalţi faptul că nu este atît de neînsemnat pe cît pare. Dincolo de amprenta transculturală şi de trăsăturile unei personalităţi narcisice, funcţionează, probabil, în declanşarea acestei veritabile psihoze reactive, şi mecanismele psihogeniilor descrise de K. SCH NEIDER. KRAEPELIN interpretează amo-kul ca pe o descărcare de tip epileptic. 616. AMOR (cf. lat. amor „iubire, dragoste*' ) • Zeul iubirii la romani, preluat după modelul grec a lui Eros, fiind considerat însă descendent al lui Jupiter şi Venus g і se atribuia rolul de a-і face să se îndrăgostească pe cei aleşi şi săgetaţi de el. Termenul ca atare are o utilizare mai mult livrescă în română, cu nuanţe peiorative în limbajul comun. Cu toate acestea, întrucît traducerea sa (iubire) ar denatura oarecum semnificaţia acordată de teoria psihanalitică, îl definim aici în sensul dat de FREUD ca „relaţie a Eului cu sursele sale de plăceri" şi ca apreciere a modului în care se structurează această relaţie din pünct de vedere pulsional. Analiza iubirii din punct de vedere psihologic a dus la de mistificarea sentimentului. „în ultimă instanţă, omul nu se poate iubi decît pe el însuşi 2 a iubi pe altul echivalează cu a-l „integra în propriul Eu" (S. FERENCZI). A iubi este susceptibil să intre în trei opoziţii jj opoziţia iubire-ură, căreia і se adaugă aceea de a iubi — a fi iubit şi a urî — a iubi. Luate îm- preunl se opun stării de indiferenţă" (S. FREUD — „Pulsiuni şi destinele pulsiunilor"). Stadiile preliminare ale iubirii corespund stadiilor libidinale : oral — a devora, a incorpora obiectul, relaţia ambivalenţă cu obiectul } Amor şi Centaurul - Anonim sec. III-I î.e.n. Luvru anal — a pune stăpînire pe obiect. Accesul la genitalitate ar trebui să elibereze relaţia cu obiectul de ambivalenţa stadiilor anterioare. După FREUD, ambivalenţa persistă, pe de o parte, datorită reminiscenţelor sau fixaţiilor, de la stadiile anterioare pregenitale, iar pe de altă parte, datorită conflictului dintre pulsiu-nile Eului şi pulsiunile sexuale. „Despre obiectele care servesc conservării Eului nu se spune că le iubim, ci se insistă pe faptul că avem nevoie de ele... Cuvîntul a iubi se fixează, în final, pe obiectele sexuale în sensul strict şi pe obiectele care satisfac nevoile şi pulsiunile sexuale sublimate" (FREUD)—► STADII LIBIDINALE, ANACLITIC, NARCISIC. 617. AMOR GENITAL • Expresia aparţine limbajului psihanalitic şi desemnează acea formă de iubire pe care o persoană Mmor : primar, propriu, amorf Amo/171 o poate manifesta în condiţiile finalizării dezvoltării sale psihosexuale. Acest lucru presupune replierea complexului Oedip şi atingerea stadiului genital (organizarea libi-doului sub primatul genitalităţii ? astfel organizată este sexualitatea la pubertate şi la vîrsta adultă, spre deosebire de sexualitatea infantilă, care, în concepţia psihanaliştilor, se leagă de zone erogene diverse, non-genitale şi se satisface prin relaţii obiectuale de alt tip decît relaţiile genitale). La FREUD nu apare expresia „iubire genitală11 f există însă !a FREUD o idee care ar avea aceeaşi semnificaţie cu termenul „amor genital" •; această idee constă în faptul că sexualitatea, în ferma ei încheiată, presupune „o atitudine normală" a alegerii în iub?re, atitudine în care senzualitatea şi tandreţea fuzionează. Este caracteristic în clinica psihiatrică, în special la nevrotic, faptul că individul nu reuşeşte să dorească persoana pe care o iubeşte şi nu reuşeşte să iubească persoana pe care o doreşte (disjuncţia provine din aceea că a iubi presupune a idealiza, iar a dori se leagă de instinct, de atitudinea biologică de atracţie faţă de sexul opus, de stimularea biologică fia nevrotic nu există, după opinia psihanaliştilor, o integrare a pulsiunilor parţiale şi o subordonare genitală a tuturor zonelor, erogene). Iubirea de tip genital, ca iubire a omului adult, a suportat ulterior, implicaţii normative, de natură morală: respect pentru celălalt, dăruire, căsătoria ca finalizare ideală a relaţiei erotice. Expresia de iubire genitală, aşa cum este ea folosită în limbajul contemporan, a dat naştere la controverse, opunînau-se de altfel concepţiei strict freuaiene asupra sexualităţii. 618. AMOR PRIMAR • Expresia aparţine lui BALINT şi se referă la una din ideile de bază ale teoriei sale, aceea că, la naştere, fiinţa umană se află într-o fuziune aproape totală cu mediul său * între copil şi mediu ar exista o relaţie originară intensă, de întrepătrundere. Pornind de la observaţii clinice asupra pacienţilor schizofreni într-un stadiu de regresiune accentuată, BALINT dezvoltă conceptul de amor primar pe care îl leagă şi de o abordare terapeutică: autorul consideră că starea de regresiune permite subiectului o restructurare, o reînnoire în cadrul căreia formele maligne de manifestare dispar. Practic, după BALINT, regresiunea ar favoriza reîntoarcerea la starea primară de fuziune indivîd-mediu, atît pe plan biologic cît şi pe plan libidinal § această fuziune caracterizează individul la naştere, cînd nu există încă relaţie obiectuală. Rembrandt 172/Am o Amorfognozie ; Amorfosintezâ ; Amoros 619. AMOR PROPRIU • Sentimentul de demnitate personală şi valoare proprie, care, fără să exagereze propriile calităţi şi tendinţe de autovalorizare, este, în anumite limite, firesc şi necesar, cu rol homeostazic. Autorii de formaţie psihanalitică îl consideră, în unele cazuri, ca emanînd dintr-un profund sentiment de inferioritate. Persoanele cu amor, propriu manifest dincolo de anumite limite, considerate normale, se preocupă excesiv de aprecierea şi stima celorlalţi, fiind adesea deosebit de susceptibile şi iritabile, cu tendinţă la interpretaţivitate. 620. AMORALISM (fr. amoralism«). • Concepţie care se axează pe negarea fundamentului obiectiv al moralei, considerînd valorile, principiile şi normele etice drept modele convenţionale de comportament social, învăluite în aura mistificatoare a unei autorităţi pretins atemporale şi infailibile. Intr-o dezvoltare mai atenuată, amoralismul înfierează doar. falsa solemnitate a unor principii morale anacronice, golite de orice conţinut, odată cu devenirea orizontului axiologic al unui context social dinamic — fără a pune însă sub semnul întrebării posibilitatea unei noi morale, pe potriva statutului dobîndit de spirit odată cu saltul calitativ al istoriei. In expresie radicală, amoralismul contestă, în principiu autenticitatea oricărui temei obiectiv al moralei, pe care o descalifică odată cu orice ierarhizare valorică bazată pe criterii universale, instituind legitimitatea individualismului agresiv şi arbitrar, proiectat spre o viziune extremist-rela-tivistă asupra universului valoric. Exemplară pentru amoralismul radical este încercarea lui NiETZSCHE de a fundamenta o morală situată „dincolo de bine şi de rău", în care eticul se subordonează vitalităţii, voinţa supra-omului fiind lege pentru masa amorfă a indivizilor, lipsiţi de aură charismatică. în plan comportamental, amoralismul denotă absenţa discernămîntului moral, incapacitatea subiectului de a sesiza distincţia dintre bine şi rău, opacitatea faţă de ierarhizări le valorice consacrate de societate (cazul oligofrenilor, demenţelor şi al episoadelor psihotice) — spre deosebire de imoralitate, care desemnează încălcarea conştientă a normelor etice, însoţită sau nu de sentimentul culpabilităţii (în toxicomanii şi la Junele personalităţi dizar-monice). 621. AMORF — tip de personalitate■ (cf. gr. a- l morphe „formă") • Definit de RIBOT drept „subiect fără marcă personală, fără trăsături frapante şi al cărui caracter, fără unitate, este o permanentă reflectare a mediului". Acelaşi tip de personalitate este definit, în tipologia lui HEYMANS, WIERSMA, De SENNE, BERGER, drept nonemotiv-nonactiv-primar, caracterizîndu-se prin lipsa de energie, toleranţă datorită indiferenţei, conciliere, lipsă de spirit întreprinzător ; puţin comunicativ, calm, refiexiv, indiferent. Valoarea dominantă este plăcerea. După opinia autorilo*' modelul tipic ar fi fost reprezentat de Ludovic al XV-lea. 622. AMORFOGNOZIE (cf. gr. o- ? morphe 3 gnosis „cunoaştere") — sin. AGNOZIA EX-TENSIVITĂŢII o Imposibilitatea diferenţierii tactile, fără participare vizuală, a formelor obiectelor examinate. Face parte, împreună cu ahilognozia, din grupul agnoziilor tactile (astereognoziile) —> AGNOZIE, ASTEREO-GNOZIE. 623. AMORFOSINTEZA (cf. gr. a- 5 morphe „formă" } synthesis „combinaţie") • Termen introdus de DENNY-BROWN pentru a sublinia faptul că, în leziunile parietale, sinteza multiplelor date senzitivo-senzoriale, provenind de la nivelul unui hemicorp nu se mai realizează. în acest context anozognozia nu va mai fi o tulburare gnozică, deoarece „bolnavul păstrează concepţia intactă a imaginii corpului său" (HECAEN). în viziunea lui DENNY-BROWN, sindromul Bilint este doir o amorfosintezâ bilaterală, diferită de adevăratele fenomene agnozice, iar apraxia îmbrăcării este o apraxie kinetică de tip repulsiv, unilaterală, cu amorfosintezâ. Reacţiile de evitare împiedică subiectul să adapteze îmbrăcămintea sa poziţiei membrelor sale. 624. AMORPHAN'M) R.F.G. - DCI Cert în â • Pxihostimulent cu valenţe anorexigene, derivat feniletilaminat de tip (-f-)-norpseudofe-drină, indicat în astenie, preinvoluţie, sevraj, obezitate secundară curei neuroleptice. Nu se asociază cu IMAO. 625. AM0R05(D) delir • Tematică delirantă erotică, în care subiectul îmbogăţeşte „povestea de dragoste" cu o serie de aventuri, rivalităţi, urmăriri, pl îngeri. DIDE îi găseşte similitudini cu '„aventurile" preţioaselor, ri-di- Amosene<îA) ; Amotivaţional (SK ; Amoxan ^ Amo/173 cole aie lui Molière. întotdeauna, persoana „iubită" are o condiţie socio-familială superioară subiectului şi se bucură de un anume grad de publicitate (actori, profesori, medici, conducători politici etc.). Se întîlneşte în bufeele delirante, manie, schizofrenie afectivă etc. 626. AMOSENE(M) S.U.A. - DCI Mepro-bomat • Tranchilizant, derivat propandiolic sin. -> ME PROBAM AT(M) România. 627. AMOTl VAŢION AL(8) sindrom • Grupaj de tulburări psihice care apar în intoxicaţia cronică cu derivaţi de Canabis Indica, constînd în scăderea nivelului de aspiraţie şi a ambiţiilor, descreşterea motivaţiilor, apatie, diminuarea atenţiei spontane, fragmentarea gîndirii şi vorbirii. Deşi a fost descris de mulţi autori (DUNN, COHEN etc.), alţii (SASSENRATH, 5HAFER) îi contestă însă existenţa. 628. AMOTRIL(M) Grecia — DCI Camazepam « Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-1,3-dihidro-3-hidroxi-1 -metil-5-feniI-2H-1 ,‘4-benzodiazepin-2-onă dimetilcarbamat (ester), cu acţiune sedativ-anxiolitică ; contraindicaţii : miastenîa gravis, intoxicaţii cu hipnotice şi alcool. 629. AMOXAN(M) Japonia — DCI Amoxa-pino • Antidepresiv timoleptic, derivat di-benzazepinic de tip 2-clor-11-(1-piperazinil)di-toenz/b, f//1,4/oxazepină, cu acţiune antidepre-sivă, care se instalează rapid (absorbţia 90 de minute, T1/2 = 30 h), şi uşor sedativă. Indicat ■în depresiile exo- şi endogene. Nu se asociază cu IMAO şi nu se administrează în status post-«nfarct miocardic. 630. AMP0 (adenozinmonofosfat ciclic) — ADENILCICLAZA — sistemul • Adenilciclaza este o enzimă specifică, situată la nivelul membranelor celulare, sub a cărei acţiune are loc formarea de AMP ciclic din ATP (adenozin-trifosfat). Activarea adenilciclazei se realizează ■sub influenţa a numeroşi hormoni, a acţiunii catecolaminelor si serotoninei, şi determină 4a rîndul ei ciciizarea AMP. Procesul de cicli-.zare activează sau inhibă procesele enzimatice intracelulare, avînd, la acest nivel, consecinţe 'importante asupra unor reacţii metabolice. Sistemul adenilciclază-AMP0 este implicat în transmiterea sinaptică. Neuromediatori ca noradrenalina şi dopamina joacă rolul unui „mesager prim", care activează adenilciclaza. Consecinţa este creşterea concentraţiei intra-celulare de AMP0, care modifică permeabilitatea ionică a membranei celulare, acţionînd ca mesager, secund. Ionii de calciu, localizaţi intracelular, acţionează ca al treilea mesager, indispensabil aeestei reacţii. La nivel cerebral, AMPC stimulează activitatea sistemelor enzimatice, determinînd modificări ale unor procese comportamentale, în funcţie de mediatorul chimic şi de efectele lui asupra concentraţiei de AMPC. Astfel, s-a constatat că receptorii alfa şi beta sînt componente ale sistemului adenilciclazei, efectele beta-adrenergice fiind legate de creşterea concentraţiei AMPC, în timp ce efectele alfa-adrenergice sînt legate de reducerea acestei concentraţii. Neuromediaţia se realizează prin formarea complexului AMPe (mesager secund), ceea ce determină modificarea conduc-tanţei membranei postsinaptice şi deci excitaţia sau inhibiţia. AMPC stimulează producerea noradrenalinei în ganglionii sinaptici, mediază transmiterea dopaminergică la nivel central şi eliberarea acetilcolinei la nivel presinaptic. în sistemul limbic, a fost pusă în evidenţă o adenilciclază sensibilă la acţiunea dopaminei şi una sensibilă la noradrenalină. Implicarea sistemului adenilciclază — AMP0 în neuro-transmisia centrală face ca acest sistem să fie profund influenţat de diverse medicamente psihotrope. Astfel, dopamina şi apomorfina par a stimula specific adenilciclaza, iar neuro-lepticele (NL) exercită o acţiune antagonistă de inhibare a adenilciclazei dopamin-sensibile, de asemenea specifică. Această acţiune inhi-bantă a NL poate fi corelată cu afinitatea lor pentru receptorii dopaminergici şi deci cu efectele clinice ale acestor substanţe. Metabo-liţi ai fenotiazinelor reduc activitatea adenilciclazei dopamin-sensibile, ceea ce ar sugera faptul că aceşti metaboliţi ar exercita acţiuni farmacologice similare compuşilor fenotia-zinici iniţiali. Clorpromazina, administrată în doze de atac, inhibă adenilciclaza din structurile striate. în tratamentul prelungit, se produce o facilitare a acţiunii dopaminei de stimulare a adenilciclazei striate, probabil prin hipersensibilizarea receptorilor dopaminergici striaţi, ceea ce ar putea constitui una dintre explicaţiile diskineziei tardive. Alfa-flupen-tixolul şi trifluoperazina au acţiune puternic blocantă asupra acenilciclazei dopamin-sensibile, în timp ce promazina, clozapina, tio-ridazina şi clorpromazina influenţează ambele sisteme adenilciclazice (MEYER), confirmîn-du-se astfel ipoteza că activitatea antipsihotică este legată de acţiunea drogului asupra receptorilor dopaminergici. Tot acţiune de blocare a adenilciclazei dopamin-sensibile pare a avea şi haloperidclul. 174/Amp AMP,; AmphaetexW ; AmphasumW Interrelaţia sistemului adenilciclază-AMPc cu sistemul endocrin se realizează, de asemenea, prin intermediul celor trei mesageri : hormonul — mesager prin care se activează adenil-ciclaza | AMPe — mesager secund care influenţează procesele enzimatice intracelulare g ionii de calciu — al treilea mesager, care reglează conţinutul intracelular de AMPC. Efectele variate intracelulare produse de hormoni se datoresc numeroaselor tipuri de adenil- cunoaştere a implicării sistemului adenilciclază-AMPC în activitatea hormonală şi deci, indirect, in influenţarea unor procese psihice. 631. AMPHAETEX Elveţia, AMPHE-TEX(M) S.U.A. — DCI Dezamfetamina • Psiho-stimulent, derivat feniletilaminat de tip (-f)-a-metilfenetilamină f amină simpaticomi-metică, indicată în combaterea efectelor secundare ale unor psihotrope. Utilizarea ei în doze mari şi repetate poate duce la dependenţă. clclaze membranare, cu specificitate pentru un anumit hormon, precum şi profilului enzi-matic specific al fiecărui tip de celulă efectoare. Interrelaţiile neuroendocrine, care au ca bază anatomică legătura hipotalamo-hipofizară şi sistemul simpato-adrenal, fac necesară o bună 632. AMPHASUMÎM) S.U.A. - DCI Fendî-metrazmâ • Psihostimulent anorexigen de tip (-f)-3,4-dimetil-2-fenilmorfolină, cu efecte sim-paticomimetice reduse, indicat în astenie, presenilitate, sevraj, toxicomanie, obezitate secundară curei NL, tulburări de dinamica AmphateW ; Amplificare ; Amplitudine EEG Am p/175 sexuală g contraindicat în stările de excitaţie psihomotorie, anxietate, sarcină, comiţiali-tate. 633. AMPHATE(M), AM PHEDRINE( M) S.U.A. — DCI Amfetamina • Psihostimulent, derivat feniletilaminat, amină simpaticomimetică —> AMFETAMINE . 634. AMPHEDROXYN CLORDELAZIN(M) România. 636. AMPLIFICARE (cf. lat. amplificare „a mări, a spori") • Atitudine de dezvoltare, lărgire, hipervalorizare a unor trăiri sau acuze corporale, pe care o manifestă unii subiecţi în mod voluntar (suprasimulare) sau involuntar, constituind o modalitate de expresie a tulburărilor din sfera cognitiv-afectivă. Utilitarismul, încercarea de obţinere a unor beneficii care caracterizează acţiunile unor persoane normale psihic sau ale unor personalităţi dizarmonice {isterice, de predilecţie) devine lesne eviden-ţiabil odată cu îmbogăţirea experienţei clinice a psihiatrului şi cu analiza discriminativă a tuturor factorilor conjunctura!! prezenţi. Amplificarea unei situaţii materiale precare, a unei stări de boală, a prognosticului acesteia, a implicaţiilor ei asupra celorlalţi membri ai familiei (în special copii), urmăreşte, uneori, provocarea sentimentului de milă, în scopul înduioşării Unor autorităţi sau dobîndirii unor avantaje. Nevroticul, depăşit de posibilităţile de rean-corare într-o existenţă fermă şi securizantă, „învaţă" uneori să-şi manifeste trăirile într-un-mod amplificat, care devine dificil de diferenţiat de suprasimulare. Deşi mai aproape de înţelegerea nemijlocită, prin legătura inteligibilă cu evenimentul psihotraumatizant, caracteristică apariţiei reacţiilor (nevrotice sau psi-hotice), amplificarea uneori teatrală pe care. o realizează anumiţi subiecţi, după trăirea unor experienţe psihotraumatizante, îşi poate afla originea în trăsăturile cu caracter histrionic ale personalităţii lor sau în influenţele apărute în mod paradoxal odată cu scurgerea timpului. în prezentarea retroactivă a evenimentelor. Aspectul amplificator, ca mecanism de compensare a unui deficit de cunoaştere, poate fi luat în discuţie atunci cînd se caută compensarea cu resurse imaginative a golului de informaţii, datorat fie cunoştinţelor insuficiente, fie interpretării lor: neadecvate (intelecte liminale, debilitate mintală, demenţe, stări psihopatoide organice). Paranoicii îşi amplifică delirul prin „alipirea" tuturor ideilor care vin în sprijinul lui, deşi această tendinţă reprezintă un mecanism secundar in constituirea sistematizării delirante. Maniacalul, prin exuberanţă şi prin plusul de activitate care îl caracterizează, îşi constru^ ieşte o orgă de sunete şi lumini, care redă. amplificat vibraţiile sale timice pe cele mai înalte game. Referitor la interpretarea pe care JUNG o dă amplificării în sens psihanalitic, reţinem trimiterile pe care le face dinspre imaginile visului spre mitologie, religie, folclor etc., în cursul metodelor de asociaţii dirijate şi căutării de analogii. 637. AMPLITUDINE-EEG • Caracteristică a fiecărui grafoelement electroencefalograme, reprezintă, în ansamblu, unul din principalii parametri ai traseului EEG. Este definită prinţ mărimea în milimetri convertită în microvolţi (50 pV => 6 mm) a unei unde, măsurată între unghiul superior şi cel inferior al deflexiunii. Modificările amplitudinii sînt reprezentate de creşterea, scăderea sau dispariţia ei. • Amplitudine crescută — traseu supravoltat datorită hiperexcitabilităţii, exprimate grafic sub forma unei activităţi crescute de tip vertical (150 — 200 pV). Creşterea amplitudinii apare într-o serie largă de circumstanţe patologice, care pot afecta unul sau altul dîn ritmurile fundamentale : • ritmul alfa — în spasmofilie, personalităţi dizarmonice de tip excitabil, hipertensiune g • ritmul teta — tulburări de comportament, sechele de meningoencefalite g 9 ritmul delta — dizarmonii, imaturitate, spasmofilie, intercritic, în epilepsii majore, epilepsii psihomotorii, activări cu psihoanaleptice şi tratament cu neuroleptice. m Amplitudine scăzuta (aplatizare) — se realizează grafic sub valori de 10 pV. Unui asemenea traseu i se pot descrie trei variante l • traseu plat desincronizat — constă în înlocuirea undelor a cu (3 şi revenirea la a la activare (anxietate, emoţii, de-? presie) g 176/Amu Amprornat^1J ; Amthauer(T) ; Amuzie • traseu plat adevărat — înlocuirea undei a cu [3 sau alte frecvente rapide şi nerevenirea la a la activare (cerebraste-nie, arterioscleroză cerebrală, epilepsie intercritic, schizofrenie) • traseu plat deprimat — înlocuirea lui a cu unde lente de mică amplitudine ? reprezintă o expresie certă a suferinţei cerebrale generalizate grave (stări co-matoase şi preagcnice). • Amplitudine absenta (silentium) — traseu cu aspect de linie izoelectrică, evidenţiază absenţa activităţii bioelectrice poate fi întîlnit generalizat sau localizat în următoarele circumstanţe patologice : • silentium electric generalizat ireversibil sau traseul nul, se întîlneşte în coma depăşită, iar persistenţa lui timp de citeva ore echivalează cu „moartea creierului" • silentium electric generalizat reversibil, aplatizarea în toate derivaţiile pentru un interval mai mare de 15 secunde { apare în cursul hipoxiei f • silentium electric focalizat, se înregistrează doar cu tehnici speciale (înregistrări monopolare, electrocorticografie) 'n cazul unor tumori sau în cazul hema-toamelor subdurale care blochează transmiterea undelor spre electrod. Deşi reprezintă un element important al traseului electroencefalografic, doar amplitudinea singură nu poate aduce date certe pentru diagnostic. 638. AMPROMAT(W) Austria - DCI Me-probamat • Tranchilizant, derivat propandiolic S-^' MEPROBAMAT( M) România. 639. AMRl L(Mr) S.U.A. • Produs terapeutic care conţine trei medicamente tipizate, cu aceeaşi acţiune sau acţiune diferită, dar care se complementează. Este compus din : • RESERPINA(M) — neuroleptic, derivat de Rauwolfia * • MEPROBAMAT(M) — tranchilizant, derivat propandiolic ? • MEPHENESINA BENZEDRINE(M) Ca- nada. 646. ANABET(M) Portugalia — DCI Nodo-iol o Betablocant de tip l-(tert-butilamino)- 3-/(5,6,7,8-tetrahid rocis-6,7-di hi droxi-1-nafti I)-oxi/-2-propanol j este indicat în anxietatea cu şi fără componentă somatică, în distonii neuro-vegetative bună toleranţă la copii şi vîrstnici jş se poate administra în doză unică. Nu duce la dependenţă, nu se asociază cu IMAO —> BE-TABLOCANTE. 647. ANABOLISM (cf. gr. anabole „aruncare, zmulgere, înlăturare") • Ansamblul proceselor de metabolism intermediar, care conduc la sinteza metaboliţilor şi a componentelor structurale celulare. Prin reacţiile anabolice, are loc reînnoirea permanentă a structurilor celulare uzate, sînt sintetizate o serie de sub- stanţe active (enzime, hormoni), este asigurată creşterea şi înmulţirea celulelor şi încărcarea lor cu material nutritiv de rezervă. Reacţiile anabolice necesită energia care provine din reacţiile catabolice, motiv pentru care ele se desfăşoară cuplat. Farmacologic, anabolizantele sînt substanţe medicamentoase care favorizează procesele metabolice de refacere. 648. ANACLITIC (cf. gr. anokleiikos „care aminteşte de, care evocă") • Tip de alegere a< obiectului, opus tipului de alegere narcisic. Obiectul dragostei este ales după modelul* figurilor parentale care oferă hrană, grijă, protecţie (FREUD). Explicaţia acestui tip de alegere s-ar afla în faptul că pulsiunile sexuale se bazează, la origine, pe pulsiunile de autoconservare. Sindromul depresiv sau depresia anaclitică (SPITZ, 1946), apare la copii între 6 şi 12 luni, reactiv la separarea de mamă şi la încadrarea într-o instituţie (spital, cămin, creşă), în condiţiile preexistenţei unei relaţii satisfăcătoare copil-mamă. Constă în evoluţia de la comportament plîngăreţ, de agăţare, la tristeţe,, anorexie, izolare, încetinirea dezvoltării psi-homotorii ^şi somatice, inerţie, indiferenţă, insomnie. încetarea separării de mamă sau apariţia unui substitut matern satisfăcător într-un interval de 3 pînă la 5 luni duce la dispariţia sindromului. în caz contrar, sindromul evoluează spre forma mai severă, cu prognostic foarte nefavorabil, a hcspitalismuluî, caracteristic copilului instituţionalizat înainte de 6 luni sau copiilor care nu au beneficiat de nici o legătură afectivă reală şi care, supuşi unui tratament impersonal (carenţă afectivă totală, după SPITZ, spre deosebire de carenţa afectivă parţială din depresia anaclitică), evoluează de la apatie, inerţie, spre retard psiho-motor, deteriorare fizică, stereotipii, gesturi autoagresive, indiferenţă, inactivitate, tablou simptomatic adesea confundat cu autismul i nfantil. 649. ANADEP( M) Noua Zeelandă - DCI Clorpromazina 9 Neuroleptic sedativ, derivat fenotiazinic —> CLORDELAZlN(M) România. 650. ANAFIE (cf. gr. a(n)- aphe „pipăit") • Tulburare a sensibilităţii tactile, constînd în lipsa sau pierderea simţului tactil. 651. ANAFILAXIE PSIHICĂ (cf. gr. ano „contrar" ; phylaxis „protecţie" ? psyche „suflet") 9 Model psihopatologic asemănător celui biologic (hipersensibilizare de tip imediat, cu reacţie specifică antigen-anticorp), constînd 12 “ Enciclopedie de psihiatrie •- cd. 167 178/An a AnafranilW ; Anafrodizie ; Anagapîe din reproducerea unor simptome psihice identice, în condiţiile repetării unor evenimente psihotraumatizante identice (anumite emoţii, evenimente, persoane, situaţii neplăcute sau anxiogene pentru subiect). Problema capătă aspecte mult mai complexe (şi discutabile) în bolile psihosomatice (astm bronşic, hipertensiune arterială, infarct miocardic etc.), unde fenomenul este integrat în teoriile etiopato-genlce ale acestora. 652. ANAFRANI L( M) Anglia, Austria, Belgia, Canada, Danemarca, Elveţia, Finlanda, Franţa, Grecia, Italia, Iugoslavia, Japonia, Mexic, Olanda, Portugalia, R.F.G., Suedia, Turcia — DCI Clomipramina • Antidepresiv timoleptic — derivat dibenzazepinic de tip 3-cloro- 5-/3-(dimetilamino)propil/-10,11 - dihi-dro-5H-dibenz/b,f/azepină, cu o structură chimică asemănătoare CLORPROMAZINEI, dar. cu acţiune diferită* indicat în depresii endogene, psihogene şi organice, cu o menţiune specială pentru depresiile din schizofrenie şi din nevroza obsesivo-compulsivă. Necesită atenţie în administrare avînd în vedere acţiu^ •nea lui proconvulsivantă. Nu se administrează în primele trei luni de sarcină. 653. ANAFRODIZIE (cf. gr. a(n)-; aphro-disia „plăceri senzuale") • Absenţa constituţională sau dobîndită, permanentă sau accidentală a dorinţei erotice (în condiţii de integritate anatomofiziologică), prezentînd o veritabilă „anestezie sexuală", diferită însă de frigiditate sau impotenţă. în timp ce pentru unii subiecţi acest lucru nu are nici un fel de răsunet afectiv, pentru alţii constituie sursa unor preocupări obsesive, nozofobice, sau a unor sentimente de culpabilitate. Poate fi generalizată sau electivă (de exemplu, la in-vertiţi faţă de indivizii de sex opus). MERLEAU-PONTY încearcă o explicaţie analitică, interpretînd respingerea „orgasmului ca detaşare de lume" — punct de vedere construit pe o abordare doctrinară. Considerăm că pot exista şi alte cauze ale acestor tulburări. La originea anafrodiziei pot sta erori educaţionale, traumatisme sexuale (mai ales din perioada copilăriei), fixaţii nevrotice sau inhibiţii contextuale. Se întîlneşte frecvent Ia personalităţile psihastenice, în depresii de intensitate psihotică, schizofrenie, afecţiuni anergizante (pirexie, caşexie,) epilepsie. în funcţie de semnificaţia simptomului pentru subiect şi motivaţia de vindecare, se va institui şi tratamentul, care va aborda atit aspectul etiologic, cît şi pe cel specific, simptomatic. 654. ANAGAPIE nevroză (cf. gr. a(n)~; agape „iubire") • Termen prin care LEVI-BIANCHIN! a descris o formă clinică de nevroză, asemănătoare nevrozei de abandon — consecutivă fie traumatismelor psihice din perioada copilăriei, fie ataşamentului excesiv faţă de părinţi sau de substituţii acestora. Observaţia a fost făcută pe marginea a 31 de cazuri clinice, comunicate în revista de psihopatologie „Neuropsichiatria e Psicanalisi" — Milano, 1953 (dată de la care termenul a fost preluaţi. Anagogic ; Anal - stadiu ; Analeptice Ana/i179 655. ANAGOGIC(A) (cf. gr. anogoge „acţiune de înălţare spirituală11 g lat. „interpretare a unor texte mistice**) • Termen utilizat de SILBERER în 1914 pentru a defini interpretarea simbolurilor şi a miturilor în funcţie de determinările tematice morale universale, deci diferit de interpretările psihanalitice, care tind spre sensul latent, particular-individual. Lansarea termenului aparţine lui JUNG. Metoda psihoterapeutică anagogică, este o metodă sintetist-constructivistă, ce se opune (U. ŞCHIOPU) metodelor, analist-reductive. 656. ANAGRAX?Mr) Argentina • Produs terapeutic care conţine două medicamente tipizate, cu acţiune diferită dar complementară. Este compus din; • DIPOTASSIUM CLORAZEPAT ASIMBOLIE ALGICĂ; ASIMBOLIE LA DURERE. 667. ANALGOTIMIE (cf. gr. ofn>; algos; thymos „spirit") • Termen propus pentru a desemna scăderea pînă la abolire a reacţiilor afective provocate de durere poate apărea, de exemplu, după lobotomie. 668. ANALITATE (cf. lat. anus) • Ansamblu de determinări psihice inconştiente, legate de stadiul anal şi de proprietăţile erogene ale zonei anale. Prin analitate este desemnat un tip de fixaţie, cu consecinţe asupra structurii personalităţii —> ANAL — stadiu } STADII LiBIDINALE. 669. ANALITIC (cf. gr. analytikos „care poate fi descompus în părţi") • Termen cu o sferă semantică foarte largă, implicată diferenţiat în funcţie de context $ ca exemplu : • metodă analitică — metodă care utilizează analiza (în opoziţie cu metoda sintetică) 2 • chimie analitică —■ ramură a chimiei care studiază elementele componente ale substanţelor şi combinaţia lor g • limbă analitică — limbă care exprimă diferitele raporturi gramaticale prin cuvinte separate l • filozofie analitică — orientare filozofică larg răspîndită în S.U.A., Anglia, Australia, R.F.G., care reduce filozofia la analiza logică a mijloacelor lingvistice şi conceptuale ale cunoaşterii. în sensul filozofiei analitice au luat naştere două curente principale : analiza logică-ling-vistică a limbajului ştiinţei, promovată de B. RUSSELL, R. CARNAP, şi analiza limbilor naturale, promovată de L. WIT-TGENSTEIN l • spirit analitic — capacitate mintală de a disocia părţile componente ale unuî întreg l caracterizează în special introvertiţii. în psihiatrie este utilizat termenul de psihoterapie analitică, pentru a desemna un grup de metode psihoterapeutice de inspiraţie psihanalitică — psihoterapii scurte, psihoterapii familiale. Psihoterapia analitică utilizează me- toda asociaţiilor libere pe care le face subiectul verbalizînd orice imagine, idee, senzaţie care îi apare spontant în cîmpul conştiinţei. Analiza acestor asociaţii libere developează mecanismele de la nivelul inconştientului care au generat boala (în concepţie psihanalitică) -► PSIHANALIZA } ASOCIAŢIE LIBERĂ. 670. ANALIZĂ (cf. gr. analytikos) • Termen a cărui polisemantică trebuie abordată diferenţiat pentru a putea distinge următoarele accepţiuni : • Operaţie mintal-cognitivă (proces de gîndire), complementară şi unitară cu sinteza care face segregarea şi evaluarea fină (nuanţată) a elementelor şi relaţiilor dîntr-un întreg logic. Informaţiile astfel obţinute vor fi regrupate şi organizate într-o structură globală şi generalizatoare de către sinteză. Acest „mecanism" care implică permanentul şi, în fapt, simultanul proces analiză-sinteză, oferă cunoaşterii umane o cale de abordare deosebit de eficace în faţa complexităţii şi practic infinităţii elementelor, şi fenomenelor realităţii. S. RUBINSTEIN a conceptualizat acest proces, aplicînd în abordarea problemelor „analiza prin sinteză". • Metodă şi tehnică ştiinţifică, aplicată în diferite domenii ale cercetării (psihologice, statistico-matematice, chimice, sociologice, lingvistice etc.). Ea presupune, întotdeauna, reducerea întregului la părţile sale componente care, după ce sînt identificate, sînt amănunţit analizate, stabilindu-se succesiv relaţii între ele. Analiza psihologică, domeniu care interesează în mod deosebit psihiatria, impune, prin vastitatea domeniilor pe care le are de elucidat, rigurozitate şi perspicacitate, precum şi o corectă înţelegere a relaţiilor şi interferenţelor care stau la baza motivaţiilor şi comportamentelor normale şi patologice ale individului uman. • Mod prescurtat de denumire al psihanalizei. Autorii de formaţie psihanalitică atrag totuşi atenţia asupra existenţei riscului de apariţie a unor confuzii cu analiza psihologică, domeniu maMarg şi, aşa cum am arătat, oarecum diferit. în psihanaliză, activitatea analitică constă în tehnica interpretării, cu rol în dezvăluirea mecanismelor inconştiente, a sensurilor ascunse. Este o analiză a rezistenţelor şi a transferului. Cu toate observaţiile menţionate mai sus, termenul este frecvent utilizat în locul celui de psihanaliză, în special în analiza didactică, „analiza directă, analiza sălbatică", analiza terapeutică. 184/Ana Analiza : cauzală, criterială, a destinului 671. ANALIZĂ CAUZALĂ - sin. ANALIZA MULTIVARIANTĂ • Metoda experimentală constînd în analiza influenţelor pe care le exercită introducerea unei variabile noi (atît ca intensitate, cît şi ca direcţie) în cadrul unei relaţii primare cu variabilele examinate (care pot fi comportamente, fenomene sociale etc.). Deşi LAZARFELD şi DURKHEIM sint citaţi ca promotori ai metodei, Stuart MILL i-a precedat prin efectuarea unei analize cauzale simplificate (metoda diferentelor, a variaţiilor concomitente). Concepînd-o ca pe o „experimentare indirectă", DURKHEIM a aplicat metoda in studiul psihosociologic efectuat asupra suicidului la populaţiile francofone şi germanofcne din Elveţia. Expresia matematică ce reflectă comparaţiile sistematice efectuate, se enunţă astfel: fie „n" situaţii, fiecăreia ascciindu-i-se Xj,2f3 şi y valori. Dacă creşterea independentă a lui Xi corespunde uneia a lui y, se poate conchide, in anumite condiţii ce ţin de situaţiile n analizate, că există un efect a lui Xj asupra lui y. Constituind, alături de analiza prin simula-ţle, una dintre posibilităţile substitutive ale experimentării în sociologie, analiza cauzală se aplică şi în experimentele de laborator sau din pedagogie, Deneficiind de noţiunile moderne de cauzalitate interdependentă sau relaţie funcţionată, abordate probabilistic. 672. ANALIZĂ CRITERIALĂ • Tip de a- naliză factorială, propus de EYSENCK (1950), care apelează ia criterii de validitate, în afara testelor folosite pentru stabilirea coeficientului de corelaţie dintre variabile. 673. ANALIZA (DE) CAZ • Ansamblu de tehnici de investigaţie centrate pe cazuri particulare. Se bazează pe faptul că boala este o categorie fundamentală şi generală, aparţi-r.înd în special teoriei medicale, în timp ce practica medicală se aplică la bolnavi (conform principiului : nu există beli, ci bolnavi). Un grup de specialişti de la Clinica de Psihologie din Harvard, condus de H. A. MURRAY, a efectuat un studiu clinic şi experimental pe 50 de subiecţi, avînd următoarele scopuri : elaborarea unei teorii a personalităţii; alegerea/stabilirea acelor tehnici de investigaţie ce pot oferi date despre cele mai importante însuşiri ale personalităţii * descoperirea prin-tr-un studiu (pe cît posibil complet) a ceea ce este fundamental în personalitate. Grupul a încercat, prin metoda analizei de caz, să obţină pe de o parte o imagine obiectivă, corespunzătoare fiecărui individ particular, pe de altă parte, să deceleze acele trăsături co- mune personalităţii, în genere, şi anume trăsături care corelează pozitiv întne ele (şF invers : trăsăturile care corelează negativ). 674. ANALIZA (DE) CONTROL • Cură psihanalitică practicată de un analist debutant, sub controlul unui analist experimentat |. analiza de control face parte din formarea didactică a psihanaliştilor. 675. ANALIZA (DE) CONTINUT (CONTENT ANA LYSIS) • Procedeu de inventariere a unor elemente semnificative : cuvinte cheie, semnificanţi, gesturi, discurs vorbit sau. scris. Această inventariere vizează idei, sentimente, intenţii, elemente sintactice şi semantice. referinţe implicite şi explicite, prin decodificarea cărora s-ar putea deosebi conţinutul latent de conţinutul manifest. Există însă un efect de „anehorage" (ancorare), care constă in faptul că un răspuns este influenţat de-cadrui de referinţă, ceea ce distorsionează inconştient analiza de conţinut. 676. ANALIZA DESTINULUI • Domeniu, tentant, dar încă dificil de abordat, deoarece analiza presupune cercetarea şi ordonarea părţilor unui întreg în scopul obţinerii unei concluzii cît mai juste ; în materie de destin» insă, avem încă prea puţine date de ordonat,, fapt uitat se pare de SZONDI, căruia îi datorăm termenul, metoda nefiind cel puţin pî-nă în ptrezent, confirmată. Apărută într-o perioadă de euforie psihanalitică, teoria lui SZONDI consideră analiza, destinului ca o analiză psihologică de tip abisal, care îşi află ontogenia în psihanaliza freudiană,. iar arheologia în psihologia lui JUNG. Analizai destinului delimitează, în inconştient, trei* niveluri : • inconştientul individual, cuprinzînd tot: ce a fost refulat în copilărie J • inconştientul familial, în care aspiraţiile-şi pulsiunile familiale, latente şi oprimate,, îşi continuă acţiunea lor dinamică, generatoare de pericol • inconştientul colectiv (arhetipurile şî reprezentările colective). Metoda porneşte de la ipoteza unui punct genetic de plecare a tuturor pulsiunilor, predeterminat de gene specifice, „gene pulsio-naie". Genele pulsionaie determină, după*, autor : • aspiraţii sau tendinţe pulsionaie, cînd este vorba de o singură genă (maternă, sau paternă) •• Analiză : didactică, directă Ana/185 <9 trebuinţe sau fatori pulsionali, cînd este vorba de două gene omologe, paternă şi maternă ; • pulsiuni sau vectori pulsionali, cînd este vorba de un aliaj, de o intricare a doi factori pulsionali diferiţi. Doctrina pulsională a analizei destinului se sprijină pe dualismul perechilor antagoniste •de aspiraţii sau trebuinţe. Vectorii pulsionali sînt : S (pulsiunea sexuală — alcătuită din factorii h şi s), P (pulsiunea paroxismală — alcă-'tuitâ din factorii e şi hy), Sch (pulsiunea Eului, alcătuită din factorii k şi p), C (pulsiunea de contact — alcătuită din factorii d şi m). Destinul este văzut ca o rezultantă a unor factori extrinseci şi intrinseci, este totalitatea posibilităţilor existenţiale moştenite, care pot fi «liber alese (SZONDI). Autorul defineşte un •destin al constrîngerii (de pulsiuni şi afecte •condiţionate genetic, de mediul social şi de •conceperea lumii în mediul în care individul se naşte) şi unul al alegerii libere, ai cărui factori sînt funcţiile Eului şi cele ale spiritului, cele două laturi completîndu-se dinamic şi dialectic. Autorul consideră că destinul uman reprezintă un sistem de funcţii care pot fi •examinate într-o manieră precisă, medical ■şi psihologic. După autor, funcţiile pulsionale ale destinului se manifestă în cinci direcţii de alegere : în dragoste, în prietenie, în profesiune, în tipul de boală şi în stilul morţii. Aceste alegeri se mai denumesc astfel : li bidotropism, socio-tropism, ergotropism, morbotropism şi thana-totropism. Diagnosticul experimental al destinului se face cu un test imaginat de autor -* TESTUL SZONDI. Teoria analizei destinului a fost violent atacată şi contestată de-a lungul timpului. Cu ■tot caracterul ei pretins ştiinţific, imaginaţia şi deosebitul talent al autorului în analiza psihologică a unor situaţii, sînt adesea singurele argumente care „susţin cu fapte" teoria. 677. ANALIZA DIDACTICĂ/PSIHANALIZA DIDACTICĂ o în concepţia psihanaliştilor este definită drept psihanaliza specialistului ■care va practica profesia de psihanalist. Ideea nu atît de nouă, cum a părut pentru mulţi, ea nu este, în fond, decît modernizarea vechiului •dicton „cunoaşte-te pe tine însuţi", considerată aici drept condiţie profesională fundamentală. FREUD considera că nu se poate practica (psihanaliza fără explorarea propriului inconştient. De aceea, el întreprinde asupra lui însuşi o astfel de explorare (autoanaliză), analiza de sine (Selbstanalyse) ca o condiţie esen- ţială pentru controlul şi stăpînirea contra-transferului. încă nu există, în concepţia lui FREUD, o distincţie precisă între autoanaliză şi analiză didactică. Psihanalistul trebuie să comunice liber cu propriul lui inconştient, care funcţionează ca receptor pentru inconştientul subiectului (emiţătorul) ’ în măsura în care propria activitate inconştientă a psihanalistului va funcţiona liber, neinfluenţată de anumite motivaţii, psihanalistul va permite analizatului în discurs, o manifestare, de asemenea, liberă, fără a favoriza un element sau altul — ATENŢIE FLOTANTĂ. în 1922, la Congresul Asociaţiei Internaţionale de Psihanaliză, s-a pus cu insistenţă problema analizei didactice pentru orice persoană care intenţionează să practice psihanaliza. FERENCZI consideră acest lucru ca fiind „a doua regulă fundamentală a psihanalizei". Acelaşi autor semnalează diferenţa dintre analiza terapeutică şi analiza didactică } el consideră că intervenţiile terapeutice nu merg totdeauna pînă la acele profunzimi la care se raportează o analiză definitiv terminată, în timp ce analiza didactică trebuie să fie pe deplin încheiată, psihanalistul trebuind să-şi cunoască şi să-şi controleze pînă la cele mai ascunse slăbiciuni, tendinţe, motivaţii etc., propria sa persoană. Analiza didactică, destinată celui care va practica psihanaliza, modifică nu structura nativă a acestuia, ci aspectul cunoştinţelor sale, în sensul că estompează latura achizitiv-informa-ţională în favoarea experienţei trăite. FREUD („Analiză finită şi infinită", 1937) consideră că analiza didactică este incompletă, că este important, într-o astfel de analiză, ca subiectul care o realizează să constate, la candidat, aptitudinile necesare practicării psihanalizei, să-i descopere existenţa propriului inconştient, să-i permită o cunoaştere a noţiunilor de psihanaliză prin descoperirea conţinutului acestora în propria persoană şi, astfel, să-i arate o primă secvenţă de activitate psihanalitică (BALINT — „Despre formarea psihanalitică"). 678. ANALIZA DIRECTĂ • Metodă de psihoterapie analitică a psihozelor, aparţinînd lui J. N. ROSEN, care constă în„interpreta-rea directă" ? se interpretează mimica, gesturile, conduitele subiectului, ca manifestări specifice ale unor conţinuturi inconştiente. Terapeutul devine, pentru subiect, figură maternă. Acest gen de psihoterapie nu necesită ca mediator analiza rezistenţelor şi asociaţia liberă. Aplicarea psihanalizei la studiul şi tratamentele psihozelor aparţine în special şcolii de la Zurich, care a încercat, folosind metoda lui FREUD, o analiză psihologică generală a t86/Ana Analizai distributiva, existenţiala proceselor mintale în cazul alienatului. Cei care practică analiza freudiană în psihoze aplică simbolistica ei la produsele .imaginative ale nevroticului şi Fa v,SL|l normal g se încearcă o analiză a ideilor delirante, a discursului, a gesturilor şi conduitelor psihcticului, în perspectiva simbolisticii freudiene. O particularitate a acestei metode constă în faptul că psihoticul nu este în stare de conştientizări sau insight-uri (pe parcursul analizei) care să completeze sau să elucideze semnificaţiile delirului şi ale altor manifestări de alienare, astfel încît terapeutul trebuie să suplinească acest lucru prin intuiţiile şi profesionalismul său. în plus terapeutul foloseşte comparaţia între reacţiile, manifestările, discursurile, gestica subiectului din perioada evoluţiei bolii şi aceleaşi manifestări din perioada de remisie, sau cu o serie de alte manifestări pe care reuşeşte să le provoace la subiect în legătură cu alte obiecte decît cele ale delirului său. Una dintre ideile şcolii de la Zurich (în sensul celor de mai sus) este că delirul ar semnifica realizarea deformată a dorinţelor, a tendinţelor refulate ale subiectului, prin analogie cu mecanismul viselor. Cele de mai sus reprezintă însă doar un p unct de vedere care nu este unanim acceptat, în prezent, de şcolile de psihiatrie. 679. ANALIZA DISTRIBUTIVĂ • Metodă folosită în terapia psihobiclogică, constînd în interpretarea dirijată a comportamentelor anterioare ale subiectului, prin opoziţie cu asociaţiile libere din psihanaliză. 680. ANALIZA EXISTENŢIALĂ (germ. Da-seinsanalyse) • Metodă psihoterapeutică introdusă de BINSWANGER şi, în acelaşi timp, concept prin care se încearcă descrierea şi înţelegerea structurală a tulburărilor psihopatologice ca fiind o transformare a „fiinţei în lume", conform triplei dimensiuni a spaţiului, timpului şi comunicării g scopul urmărit este analiza trăirilor şi problematicii existenţei individuale prin descifrarea mesajului simbolic din biografia subiectului. Boala este privită ca un mod de a exista, ca o abordare simbolică a relaţiei dintre lume şi individ. Unicitatea trăirilor individuale, înţelese şi respectate, neexplicate sau categorisite de către medic, deschide o cale fructuoasă de abordare terapeutică (în special în psihoze). Analiza existenţială s-a dezvoltat pornind de la lucrările lui MINKCWSKI, BINSWANGER, ZUTT, K UNZ, LUHN, dar şi sub influenţa filozofilor HUSSERL şi HEIDEGGER. Datorită dificultă- f ilor mari ale metodologiei, volumului mare d e muncă şi unor deosebiri dcctrinale, metoda nu are o răspîndire largă. Termenul ar putea» fi tradus în româneşte şi prin ANALIZA ‘FIINŢĂRII. 681. ANALIZA FACTORIALĂ © Metodă de analiză statistică, avînd drept scop depistarea factorilor comuni dintr-un ansamblu de variabile intercorelate. La baza analizei facto-riale se află calcularea gradului de legătură care există între două variabile (coeficient de corelaţie). Practic, metodele de analiză fac-torială utilizate recurg la calculul matriceal obişnuit, avînd posibilitatea de a da semnificaţie calitativă datelor cantitative. în analiza factorială modernă, covarianţa analizată clasic a fost înlocuită cu calculul corespondenţelor (BENZECRI), care are la bază tabloul contingenţelor între două variabile. Metoda analizei factoriale a fost folosită în studiile psihologice pentru determinarea aptitudinilor mintale şi elaborarea unor teorii globale legate de inteligenţă. într-un articol publicat în 1904 („Inteligenţa obiectiv măsurată şi determinată"), socotit de mulţi drept revoluţionar, SPEARMAN porneşte de la ideea că, dacă în cadrul rezultatelor unor teste ale psihologiei clasice se pot stabili matematic corelaţii semnificative, acest lucru se datorează unor factori mai largi cu caracter maî global, care pot fi astfel deduşi şi obiectivaţi. Pe baza analizei distribuţiei rezultatelor la diferite teste psihice, pentru un număr mare de subiecţi examinaţi psihometric, SPEARMAN a pus în evidenţă, două tipuri de aptitudini şi anume : o aptitudine generală denumită „factorul G“ (asimiiat inteligenţei) şi o serie de aptitudini speciale, definite ca „factori S" (spaţial, numeric, verbal etc.). Teoria structurală bifactorială a lui SPEARMAN asupra inteligenţei a fost completată si dezvoltată de THURSTONE, GUiL-FORD, ' PEARSON şi HOLZINGER. Tecria-lui THURSTONE, „oligarhică" sau multifac-torială, folosind o metodă de analiză matematică deosebită, a condus la elaborarea unei scale de inteligenţă şi aptitudini cu nouă factori (spaţial, perceptiv, numeric, verbal de semnificaţie şi verbal de fluiditate, mnemonic, de raţionament, de inducţie şi deducţie). La aceştia se adaugă un factor de ordin secund, asemănător cu factorul G, dar mai puţin important. O a treia concepţie, „anarhistă", apartinînd lui THOMSON şi THORNDIKE, consideră câ inteligenţa este o multitudine de facultăţi în mod esenţial particulare şi independente, în care probele fac sinteze ce nu au întotdeauna relevanţă. Această concepţie are în prezent puţini adepţi printre „factorialişti". Analiza : funcţionala, logica, operaţionala Ana/187 Analiza factorială în psihologie, în ciuda deosebirilor dintre diversele curente, a reuşit să aducă elemente noi şi clarificări de limbaj şi metodă în evaluarea inteligenţei. Cu toată obiectivitatea metodei şi a încercărilor, deosebit de laborioase — de nuanţare, ea nu a reuşit încă să se desprindă de un anumit descriptivism şi relativism. Este folosită şi în sociologie, fizică, chimie etc. 682. ANALIZA FRECVENŢELOR « Metodă modernă în analiza electroencefalografică, con-stînd în înregistrarea frecvenţelor din fiecare moment într-un sistem de axe (abscisă, ordonată). Se realizează astfel o reprezentare grafică sintetică a traseului. Această analiză se poate face fie legat de frecvenţa propriu-zisă, fie de ordonarea spaţială a acesteia (WAL-TER, KENNARD). Evaluarea cantitativă fină pe care această analiză o face şi faptul că ea poate fi automatizată, deschid metodei largi perspective. 683. ANALIZA FUNCŢIONALĂ o Metodă de analiză a structurilor componente şi a funcţiilor acestora în cadrul unui sistem, în scopul relevării unor insuficienţe structurale şi dis-fun.cţionalităţi care pot periclita supravieţuirea sistemului. După T. PARSONS, se are în vedere : adaptarea, finalitatea, integrarea şi conservarea subsistemelor, implicate în homeo-•stazia sistemului. 684. ANALIZA IERARHICĂ e Metodă de •ordonare a itemilor folosiţi în scalele de evaluare a unei caracteristici care variază în interiorul unei populaţii, în aşa fel încît să se poată obţine o scală ierarhizată care să corespundă următoarelor condiţii (GUTTMAN) : itemii sînt strict ordonaţi, scala se referă la o singură variabilă, subiecţii formează clase ordonate. 685. ANALIZA INTROSPECTIVĂ • Atitudine prin care persoana încearcă să pătrundă şi să înţeleagă propriul său proces psihopatologic sau manifestările sale psihice în cauzalitatea lor. A nu se confunda cu autoanaliza (în timp ce autoanaliza vizează cauzele inconştiente, analiza introspectivă se păstrează în limitele conştientului, eventual ea ajunge la preconştient). Apare la subiectul aflat în primele faze ale depersonalizării, ca tentativă de a învinge angoasa sau anxietatea provocată de sentimentul de stranîetate resimţit faţă de propriul corp şi ■faţă de realitate. Acest efort de a înţelege şi explica ce se întîmplă, nu caracterizează doar personalităţile psihastenice, ci se poate întîlni •şi într-o serie de alte circumstanţe ca : bufee delirante, crize de anxietate. M. BOUVET «subliniază însă caracterul particular pe care analiza introspectivă îl are la personalităţile psihastenice, unde în mod constant există o mare bogăţie verbală în încercarea de a descrie cît mai „exact" ceea ce simte subiectul. Raportul analizei introspective cu depersonalizarea poate fi genetic sau poate apărea ca fenomen secundar. Subiectul, devenit „un spectacol pentru sine însuşi" (FOLLIN), asistă la propria existenţă „ca la un spectacol dat de un altul" (FROMENTIN) şi încearcă în această „implozie" să găsească cauzalitatea. 686. ANALIZA LOGICĂ • Analiza structurii logice a unui proces de gîndire, în scopul verificării corectitudinii sale. Presupune următoarele etape : • analiza limbajului : corectitudinea definirii termenilor şi corectitudinea sintaxei limbajului g • analiza modului în care sînt efectuate clasificările g • analiza coerenţei logice a gîndirii (a argumentării) \ • analiza necontradicţiei gîndirii. Caracteristica principala a unui proces de gîndire este reprezentată de argumentare (raţionament). Exprimarea unor opinii sau informaţii cunoscute nu necesită neapărat raţionamente, ele putînd fi asimilate prin acceptare. Un loc important în analiza logică îl are formalizarea logică, cea mai corectă şi mai eficientă metodă de formalizare logică cunoscută pînă în prezent fiind calculul predicatelor dintr-un text. în vederea aplicării acestei modalităţi de analiză (calculul predicatelor fiind calculul algoritmic corespunzător logicii predicatelor), trebuie să distrugem mai întîi predicatele (adică relaţiile subiectului logic), domeniul lor de aplicaţie (universul discursului) şi cuantorii logici, pentru a putea apoi traduce judecăţile în limbajul predicatelor. La fel de importantă este cunoaşterea contextului situaţional, extralingvistic al discursului, pentru a putea astfel descoperi anumite premise teoretice ale raţionamentului. 687. ANALIZA MULŢI VARIANTĂ ANALIZA CAUZALĂ. 688. ANALIZA OPERAŢIONALĂ • Metoda de cercetare în psihologia industrială, constînd în analiza diferitelor activităţi productive prin defalcarea lor în operaţii concrete (elementare), care sînt codificate şi reprezentate grafic sub formă de hărţi, grafice, diagrame, cu-pirnzînd şi timpii necesari de execuţie. Aceste reprezentări spaţiale privind desfăşurarea operaţiilor, şi timpii corespunzători de execuţie servesc optimizării proceselor, de muncă. 188/Ană Analiză : psihologica, sălbatică 689. ANALIZA PERSONALĂ • Este analiza care se efectuează asupra propriei persoane —* ANALIZA DIDACTICĂ; AUTOANALIZA; TRAI NING-A NA LIZA. 690. ANALIZA P LURIREFERENŢIA LĂ • Este analiza de control la care participă mai mulţi „controlori", de obicei patru (quatrième analyse), ca persoane de referinţă. 691. ANALIZA PSIHOLOGICĂ • Strategia demersului psihodiagnostic constind din aplicarea unui ansamblu de tehnici — de la observarea metodică şi intenţională a conduitei, anamneză (studiul longitudinal), la tehnica chestionarelor şi testelor psihometrice sau sociometrice (studiul structural), prin care se sondează semnificaţia şi conţinutul conduitelor umane din punct de vedere structural şi funcţional, longitudinal şi transversal, sincronic şi diacronic, fn practica medicală, cu precădere in psihiatrie, este indispensabilă atît precizării diagnosticului pozitiv şi evaluării restanţelor funcţionale, cît şi ca adjuvant pentru adoptarea celei mai eficiente terapii (psihologice sau chimice). 692. ANALIZA PRIN SIMULAŢIE • Substitut al. experimentării în analiza sociologică, numit şi analiză cvasi-experimentală. Pentru .a evalua o situaţie particulară z, se stabileşte o ecuaţie de tipul : Y = f(xi,2(3 etc.), aceasta constituind un mode1 prin care se determină distribuţia lui Y într-o situaţie ipotetică unde x1 sau x2 ar putea fi distribuite altfel decît în situaţia iniţial observată. La fel poate fi modificat f, funcţia ce leagă variabilele independente Xj.2,3 etc. de funcţia dependentă Y. Aceste manipulări „cvasi-experimentale" permit explorarea comportamentului sistemului în condiţii diferite de cele iniţial şi efectiv observate. Analiza prin simulaţie a fost utilizată în evaluarea calitativă a unor sisteme instituţionale cu variabile independente numeroase (eficienţa sistemului de învăţămînt primar în Franţa, de exemplu), pornindu-se de la necesitatea estimării că o modificare instituţională benefică ar urmări transformarea sistemului Y = f(xJ>2>3 etc.) în sistemul Y = f'(x,,2,:î etc.). Studierea comportamentului celui de al doilea sistem şi compararea cu primul au fost suficiente pentru determinarea efectului schimbării instituţionale asupra distribuţiei lui Y —» ANALIZA CAUZALĂ. 693. ANALIZA SĂLBATICĂ • Expresie utilizată de FREUD pentru a defini psihanaliza practicată de persoane neexperimentate care adesea nu au fost supuse unei analize didactice şi care nu înţeleg totdeauna exact tehnica de lucru sau nu pot aprecia corect momentul în care pot interveni pentru a face interpretări pe materialul subiectului. FERENCZI situa analiza „sălbatică" în cadrul ccmpulsiilor intelectuale, definitorii pentru persoanele ca e doresc întotdeauna să analizeze totul. 694. ANALIZA STATISTICĂ • Modalitate specifică de prelucrare matematică a datelor, aplicată în funcţie de obiectivul cercetări; şi* consecutiv colectării şi întabelării rezultatelor, măsurilor efectuate prin diverse tehnici, pnn care se confirmă (sau se infirmă) şi se verTică* ipoteza de lucru. Este larg utilizată in toate co-meniile ştiinţifice, avînd o begată aplicabilitate şi în domeniul medical (studii epidemioicg?ce, de morbiditate prin diverse boli; în organizarea sanitară; în cercetarea de teren a noxelor patogene; in diagnoza computerizată e:c.). 695. ANALIZASTRUCTURILOR LATENTE © Metodă specifică psihologiei, psihiatriei şi sociologiei, constind în analiza şi interpretarea-caracteristicilor unor variabile auxiliare externe (comportamente, reacţii, produse ale activităţii), care reflectă indirect conţinutul structurilor latente, interne, subiective ce sînt astfel descifrate, în funcţie de obiect'Yeîe-prepuse : sondarea semnificaţiei sau conţi- nutului unui proces psihic individual, al unui fenomen social sau al unei tulburări psihopatologice . 696. ANALIZA TERAPEUTICĂ • Termen-psihanalitic care se referă la alegerea mijloacelor terapeutice. Nu este utilizat, prezentînct interes istoric. 697. ANALIZA TRANZACŢIONALĂ ->• TRANZACŢIONAL. 698. ANALIZĂ A VARIANŢEI • Metodă statistică prin care variaţia observată în dacele experimentale este atribuită unor surse diferite, cunoscute. Se poate evalua astfel mărimea relativă a variaţiei fiecărei surse şi stării;* dacă este mai mare decit cea presupusă de ipoteza nulă. Analiza variantei este utilizată destul de frecvent pentru evaluarea semnificaţiei diferenţelor dintre mediile statistice ale unor eşantioane diferite. 699. ANALIZABILITATE • Caracteristmi individuală legată de datele personale a. ie subiectului (vîrsta, inteligenţa, feria Euiu) etc.), care-! fac apt sau îl contraindică pentru cura psihanalitică. Mai sînt implicate in zna-lizabilitate, beneficiile secundare, ca şi mecanismele de apărare. Dacă acestea din urmă sînt fie prea fragile, fie prea rigide, cura poate fi definitiv compromisă, prin decompensări ca re pot avea un caracter dramatic. Analizator : structura, funcţii Ana/iISP' 700. ANA L1ZATOR • Aparat neurofizîologic de percepere a stimulilor compus din trei elemente/segmente structurale : receptori senzoriali, căi nervoase, specifice şi nespecifice, şi centri corticali corespunzători. Adaptarea cît mai adecvată a organismului la mediul în- tatea acestora este excesiv de mare. Prir* modularea impulsurilor descărcate, neuronii senzitivo-senzoriali transmit centrilor superiori informaţii asupra calităţii, intensităţii^ desfăşurării temporare şi distribuţrer spaţiale-a stimulilor. La extremităţile distale axonale,. /X0/K/0 ///7&eo CĂ/ &- -C0*7/C/?l£ - /Wcyâ/A/Ă/>#Gf 'X 09/ ASOf//46Y7/â/Ă£C7S £a57£/7 A£77CC//^7' /fe7/M70£ JSC£S/~ 4£AT /fû£r/&Wj9/>r/C SÆû/âCf/f ^ ĂA/s?Ă// &>£C/>y Of CO£7/Ă/?/A ĂfS/°£C/‘s9C Schema organizării generale a unui analizator conjurător, fizic şi social, în continuă mişcare şi transformare, contactul permanent cu acesta şi modificările din mediul intern sînt condiţii care fac imperios necesară informarea rapidă şi completă a etajelor superioare ale sistemului nervos central, informare realizată de sistemele complexe ale analizorilor. PAVLOV este cel care a atribuit termenul de analizator acestor sisteme definite ca structuri funcţionale legate de reflectarea selectivă, diferenţiată a excitanţilor din mediul intern şi extern. Receptorii sînt celule nervoase specializate cu structuri celulare aneurale, care transformă informaţia adusă de diverşi stimuli din mediu în impulsuri nervoase \ sînt deci nişte traductori care transformă diversele forme de energie — mecanică, termică, electromagnetică, chimică — în impulsuri nervoase codificate în frecvenţă. Spre deosebire de neuroni, receptorii au proprietatea de a fi activaţi de modificări specifice, deci de a descărca impulsuri nervoase la praguri mai mici ale intensităţii stimulilor adecvaţi. Impulsurile pot fi descărcate şi la stimuli neadecvaţi, dar numai în condiţiile în care intensi- impulsurile nervoase declanşate ca urmare a* activităţii receptorilor, vor determina per-meabilizarea membranei presinaptice şi descărcări cuantice de mediatori chimici, descărcări variabile în funcţie de tipul de sinapsă. Impulsurile produse vor fi transmise ascendent, datorită proprietăţii sinapsei de a unidirecţiona stimulii. Căile ascendente prin care aceştia ajung la nivel central sînt directe şi indirecte. Calea directă este reprezentată de traseuf spino-talamo-cortical (paucineuronal, cu puţine-sinapse), prin care impulsurile sînt conduse rapid şi proiectate într-o zonă corticală specifică. Calea indirectă (multisinaptică) este reprezentată de sistemul reticular activator ascendent, prin care impulsurile sînt conduse mai lent şi proiectate cortical, difuz şi nespecific •; această proiecţie permanentă difuza menţine starea de veghe necesară discriminării-stimulilor specifici. Calea de conducere directă, ultima staţie de releu, este reprezentata de talamus, spre care converg toate aferenţele: specifice extero-, intero- şi proprioceptive,. 190/Ana Analizator manifestări psihopatologice ; Analogie cu excepţia căii olfactive, la acest nivel avînd loc integrarea tuturor semnalelor de la receptori. Din talamus pornesc spre cortex un număr redus de semnale superior prelucrate, pe baza cărora cortexul elaborează un model intern al lumii înconjurătoare şi al propriului organism. Are loc astfel un proces de integrare la nivel superior adică de trecere de la multitudinea de semnale disparate la un semnal superior integrat, cea mai fină integrare la nivel superior avînd loc la nivel cortical. Fiecare analizator are o arie corticală pe care se proiectează în mod preferenţial semnalele emise de anumiţi receptori, semnale care au suferit procesul de superizare pe traseul căilor Portugalia - DCI Nomifensinâ • Antidepresiv timoleptic de tip 8-amino-1, 2, 3, 4-tetrahidrc-2-metil-4-fenil-isochinolină, indicat atît în depresiile psihotice, cît şi în cele psihogene şi somatogene de intensitate medie, preferat în tratamentul ambula-tor i contraindicaţii : deliruri acute, alcoolism cronic, intoxicaţii cu somnifere, sarcină. 705. ANAMNEZĂ — în psihiatrie (cf. gr. anamnesis „acţiunea de a-şi aminti, amintire") • în concepţia lui PLATON, creatorul termenului, desemna amintirea unor idei contemplate de sufletul^ omenesc în existenţa sa antepămînteană. în medicină, anamneza s-a. dovedit un instrument activ de lucru, nu numai în stabilirea diagnosticului, ci şi în realizarea unei atitudini coerente de tratament şi ca modalitate de predicţie a evoluţiei. Mai mult decît în alte specialităţi medicale, în psihiatrie anamneza nu se poate rezuma la simpla descriere a antecedentelor bolii, Ia sordida, enumerare a episoadelor care au necesitat internare etc. Ea trebuie nu numai să culeagă informaţii privind starea actuală a subiectului, să aprecieze gradul în care el se îndepărtează de axa normalităţii, ci să „nuanţeze" şi anumite repere biografice, care orientează pe psihiatru, spre fundalul structurii de personalitate, spre dinamica procesului morbid în desfăşurare şi-spre direcţia sa de viitor. Se pare că „nimic nu e mai greu decît stabilirea istoriei subiectului şi a bolii sale" (Y. PELICIER), că selecţionarea discriminativă a multitudinii de informaţii nu se poate realiza decît rareori dintr-o singură examinare. în ciuda aparentei contradicţii dintre incertitudine şi imprecizia pe care varietatea infinită a bolnavilor psihici o înfăţişează psihiatrului (mai ales celui începător),, simţul clinic şi instrucţia profesională riguroasă vor reuşi să ţeasă, prin împletirea lor, un cadru ferm, care să reliefeze fiecare detaliu al finei tapiserii ce are valoare numai în ansamblu. Elaborarea unui profil tridimensional-al subiectului (psihologic, biologic şi social) nu se poate face cu brutalitatea criteriolcgică ce riscă să estompeze personalizarea bolii. De aceea, fără să fim adepţii unei anamneze psihiatrice „pe puncte'*, ni se pare totuşi utit ca, din motive de sistematizare şi de spaţiu, să rezumăm situaţiile pe care anamneza Ie relevă ca încărcate de semnificaţie diagnostică, prognostică şi de angajare terapeutică. Valoarea crescută a anamnezei în patogeneza patodinamică faţă de alte specialităţi şi rolul ei aproape decisiv pentru opţiunile psihiatrului rezultă şi din situaţia particulară a bolnavului psihic, care : • nu este totdeauna conştient de boala sa % • nu poate evoca totdeauna istoricul bolii, din cauza stării sale \ • nu oferă totdeauna o expunere logică., inteligibilă sau plauzibilă. '192/Ana Anamneză in psihiatrie Tobei nr. XV ANAMNEZA TN PSIHIATRIE (criterii orientative) Obiective propuse informaţii obţinute despre bolnav (direct/indirect) Elemente semiologice şi corelaţii psihopatologice posibile 1 2 3 1. Date biografice • vîrsta, sexul, profesia f • relaţiile cu părinţii (divorţ, adopţiune, alcoolismul tatălui etc.) | • relaţiile cu familia (modelul de comportament marital şi faţă de ceilalţi membri ai familiei, mediu familial psihotrauma-tizant) f • copilăria : infirmitate, carenţă afectivă şi alimentară, carenţă/ exces de autoritate, factori sociali deficitari, atitudini parentale nevrotice • menţionări uzuale in fişa de observaţie ' • mărturisiri uneori dificile 3 • gradul de instrucţie, deci de comprehensiune } • sentimente de frustrare/satisfacţii } € condiţionări patogene f • sentimente de inferioritate, de insecuritate, frustrare -f-nevoi afective crescute 1. Antecedente here-docolaterale (riscul ereditar) • prezenţa alcoolismului ) • suicid ; • generalităţi, arbore genealogic ? • afecţiuni psihice/somatice ale unuia din părinţi (necesitînd internare) • importante în special pentru psihozele schizofrenice şi a-fective 3. Antecedente patologice • afecţiuni somatice ? • psihoze afective cu un episod depresiv ignorat în tinereţe 2 • alte afecţiuni psihice manifeste cl i n ic/s u bel ini c/ne observate • data debutului nevrozei } • recăderi ale psihozelor cronice *4. Istoricul bolii actuale • debut : — brutal, exploziv — secundar altei a-fecţiuni — lent, progresiv Observaţii : • polimorfismul fermelor clinice de debut • severitatea prognosticului este invers proporţională cu „amploarea" tabloului clinic ; • aspectul înşelător al evoluţiei belii psihice în condiţiile întreruperii intempestive a me-dicaţiei } • intensitatea şi durata stărilor acute sînt mult reduse astăzi datorită psihofarmacoterapiei • psihoze afective (depresivă/ maniacală) ; • sindrom confuzicnal (de diferite etiologii) } • toxicoinfecţii ’ • boli cardiocirculatorii • psihoze cronice g • psihoze schizofrenice (depresie atipică, sindrom obsesiv, sindrom halucinator delirant)! Anamneză : modificări comportamentale Ana/193 Tobei nr. XV (continuare) 5. Modificări în sfera comportamentului de obicei, relatări ale anturajului/urmărire penală; fugi ; • tentative de suicid (ne/reuşite, ne/spectaculoase) ; • acte de violenţă, accidente ; Observaţii : o patologia conducătorilor auto: accese de violenţă, fugă de la locul accidentului, accidente multiple ; • deturnările de avioane (terorismul internaţional); • furturi, excrocherii ; • cleptomania; • exaltarea erotismului ; • atentat la moralitate g o incendieri ; • homicid ; • rolul determinant al alcoolismului în creşterea agresivităţii • crize relaţionale ? • structuri dizarmonice ale personalităţii ; 9 raptusuri (impulsive, în intoxicaţii) ; © demenţa senilă ; • sindromul confuzional post-criză epileptică; • reacţie conflictuală (nevroze).; • schizofrenie (acţiuni, .bruşte, imprevizibile, fără scop) ; • manie (călătorii intempestive cu diferite mijloace de transport) ; • de la reacţii pînă la psihoze şi demenţe ; 9 structuri dizarmonice ale personalităţii ; • alcoolism ; o furror epilepticus ; • deliruri cronice (gelozie); • labilitate emoţională/alcoolism/ambele ; deliranţii persecutaţi; mitomanii ; sindrom confuzional (demente, epilepsie etc ); schizofrenie (caracter gratuit); imaturitate psihoafectivă ; sindrom confuziv-obsesional ; paraliza generală; manie ; delirul erotomanie ; ' schizofrenie (debut) ; nevroze (unele); structuri dizarmonice ale personalităţii ; dizarmonici perverşi sexuali exhibiţionişti, pedofili); / demenţe ? sindrom confuzional; oligofrenie ; alcoolism ; oligofrenie ; alcoolism ; piromania compulsîvă; mecanism imitativ ; deliranţi cronici (gelozie, persecuţie) ; demenţe ; sindrom confuzional ; schizofrenie (caracter bizar* absurd); ”13 — Enciciopedie de psihiatrie — cd. 167 194/ Ana Anancast; Ananke ; Anara (M>; Anartrie Etapă a actului medical, cu importantă şi implicaţii mai mari decît în orice altă specialitate, anamneza prezintă, în plus, particularitatea de a fi realizată, de cele mai multe ori, în etape care în Ioc de a fragmenta acest demers, viri să-I întregească pentru a realiza în final acel bilanţ de care diagnosticianul are nevoie. 706. ANAMNEZA ASOCIATIVĂ LIBERĂ • Metodă propusă de F. DEUTSCH, pionier al medicinii psihosomatice, în care evenimentele ce pot căpăta o interpretatre psihanalitică sînt cu rigurozitate reţinute în cadrul anamnezei aplicate celui suferind de o afecţiune somatică. Această abordare a oferit o serie de demersuri fertile pentru psihanaliză, în deschiderea sa către medicina psihosomatică. 707. ANAMOX(M) S.U.A. - DCI Amoxa-pina • Antidepresiv timoleptic, derivat diben-zazepinic de tip 2-cloro-11-(1-piperazinil)di-benz/b, f/1,4/oxazepină, cu acţiune antidepre-sivă care se instalează rapid (absorbţie 90 de minute, T 1/2 = 30 h) şi uşor sedativă. Indicat în depresiile exo-şi endogene. Nu se asociază cu IMAO şi nu se administrează în status post infarct miocardic. 708. ANANCAST (cf. gr. Ananke) • Tip de personalitate făcînd parte din grupa „neliniştiţilor şi nesigurilor" (Kurt SCHNEIDER), care „se disting prin lipsa capacităţii de refulare" (K. LEONHARD). O. KAHN afirmă că nu există un singur tip de anancast şi că „singurul criteriu de unificare a anancaştilor ar fi că toţi au la bază o nesiguranţă generală". Se caracterizează prin ordine, dorinţă de rigoare şi precizie, incapacitate decizională spontană, pedanterie. Lipsa imaginaţiei, dorinţa de delimitare clară, precizia, seriozitatea cu care priveşte lucrurile, ca şi nevoia internă de a le duce la bun sfîrşit, îl îndreaptă spre o anumită sferă profesională, în care îşi găseşte o perfectă circumscriere : contabilitate, justiţie, astronomie, în medicină — neurologia, bibliotecari. Pe plan afectiv se poate nota lipsa de rezonanţă şi spontaneitate, hipoafectivi-tatea, ceea ce îl face să aibă un număr mai restrîns jde contacte sociale şi prietenii. M. LĂZĂRESCU caracterizează pe plan socia! categoria anancaştilor prin orgoliu ascuns (sub masca modestiei şi autodeprecierii) şi conştiinţa morală rigidă. El stabileşte acestei familii caracterologice următoarele subtipuri : aderentul de munca sa, muncitorul orgolios expansiv, clasificatorul colecţionar, omul clarelor delimitări, paranoiformul, seriosul funcţionar. De notat tendinţa anancastului de iden- tificare cu funcţia sa socioprofesională. Este predispus spre fenomene obsesive de diferite grade de intensitate, cel mai adesea nevrotice. 709. ANANIEV Boris Gherasimovici (1916 — 1972) • Psiholog sovietic de prestigiu, şi-a desfăşurat activitatea la Leningrad, fiind preocupat atît de psihologia generală şi a copilului,, cît şi de cea aplicată. Lucrările sale cele mai importante sînt legate de „Limbajul interior1',. 1946 ? „Psihologia copilului", 1948 ? „Psihologia generală", 1954. De o deosebită apreciere s-a bucurat una dintre ultimele sale lucrări (1968) referitoare la caracterul multidimensional al creaţiei şi competenţei umane. 710. ANANKE • Zeitate greacă a fatalităţii, mama lui Nemesis (rezultată din cuplul Zeus-Ananke) 7 devine zeiţa ordinii şi echilibrului moral, prin dozarea fericirii şi nenorocirii umane, de la fatalitate la echilibru. Ambele zeităţi au rol în menţinerea locului destinat fiecărei fiinţe şi păstrarea măsurii în toate, avînd şi atribute de constrîngere şi reprimare a manifestărilor ce frizează dizar-monia. 711. ANAPREL(M) Belgia, Franţa - DO Resercinnamina • Neuroleptic sedativ, derivat alcaloid de Rauwolfia, de tip 3, 4, 5-acid tri-metoxicinnamic esterificat, reserpină cu acţiune sedativă. Nu se administrează în cazul existenţei unei componente depresive, este un marcat hipotensor. 712. ANAPSIQUE(M) Mexic - DCI Ami-triptilinâ • Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzocicloheptanic AMITRIPTILINA< România. 713. ANARA(M) Ungaria — DCI Amfeicmina • Psihostimulent, derivat feniletilaminat, amină simpaticomimetică S—» BENZEDRlNE(M> Canada. 714. ANARITMERIE (cf. gr. a(n)-; crithmos „număr") ^ ACALCULIE. 715. ANARTRIE (cf. gr. o(n)- J: crthron „articulaţie") • Imposibilitatea articulării cuvintelor, determinată de apariţia unei leziuni centrale a ariilor implicate în realizarea vorbirii. Propus de LEYDEN în 1876, termenul este preluat de P. MARIE pentru descrierea afaziei motorii pure. în 1878, KUSSMAUL va descrie tulburările de acest tip sub numele de afazie ataxică, opusă afaziei amnezice. în opinia sa antiasociaţicnistă, P. MARIE va descrie aşa numitul patrulater al anartriei, delimitat anterior printr-un plan vertico- Anastolia ; AnatensofW ; Anatopism mintal Ana 1195 frontal trecînd prin şanţul care desparte F3 de insula Reil, şi posterior pînă la limitele acesteia, mergînd în profunzime pînă la capsula internă. Problema apartenenţei anartriei la grupa afaziei sau la cea a apraxiilor suscită încă discuţii, partizanii unităţii afaziilor subliniind faptul ca anartria şi alexia nu ar fi decît diverse tulburări nian pe care-l susţin, autorii consideră că anastolia este un fenomen negativ în cadrul procesului de dezintegrare. 717. ANATENAZIN E(M) Japonia - DCI Flufenazine enantate • Neuroleptic incisiv, cu acţiune de lungă durată —> ANATENSOL CLORDELAZlN(M) România. 724. ANCHOLIBRE(M) Grecia - DCI Ami-trîptîlina • Antidepresiv timoleptic derivat dibenzocicloheptanic —> AMITRIPTILINA(M) România. 725. ANCHONAT(M) Grecia - DCI Oxoze-pam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic sin. -> OXAZEPAM(M) România. 726. ANCHOSTAN(M) Grecia - DCI Tri-fluoperazină • Neuroleptic incisiv, derivat sin. piperazinilalkilfenotiazinic —» TRIFLUOPERA-ZINA(M) România. 727. ANCOLAN(M), ANCOLAXIN MEPROBAMAT(M) România. 730. ÂNDERS*B) boală - sin. ADIPOZA DUREROASĂ S-^’ DERCUM boală. 731. ANDROFOBIE CYTEROMANIE g ESTROMANIE 5FURIE UTERINA g METRO- .MANIEg UTEROMANIE ^5. NIMFOMANIE. 737. ANDROPAUZĂ (cf. gr. aner, andros g lat. pausa „repaus") — sin. CLIMACTERIU VIRIL (termen introdus de MANDEL şî MARCUSE); CLIMACTERIU MASCULIN# Reprezintă o perioadă critică în dezvoltarea vieţii bărbatului, expresie a interacţiunii subiectului cu mediul bio-psiho-social, marcîn-du-i profund întreaga structură somatopsihică. Existenţa andropauzei este contestată încă şi astăzi de unii autori, iar alţii nu au ajuns la un consens privind localizarea acestei perioade în ontogeneză, deşi sînt de acord că apare mai tîrziu decî.t climacteriul la femei. După BLEULER, ea coincide cu presenilitatea şi senilitatea. Pentru şcoala românească de endocrinologie, cîmpul de variaţie poate fi apreciat la maximum zece ani : între 50—60 de ani. Andropauza este un proces lent, în care se desfăşoară fenomene biologice caracteristice : scăderea pînă la dispariţie a activităţii gonade-lor, regresiunea caracterelor sexuale secundare, restructurarea modelului neuropsihic vegetativ, metabolic şi funcţional al perioadei adulte. Procesul interesează deci organismul în întregime, iar insuficienţa orhitică ocupă un loc inegal ca durată, incidenţă şi intensitate. La în-dividul sănătos, tulburările survin dincolo de vîrsta de 60 de ani, dar la cel cu constituţie hipoorhitică apar prematur, în funcţie de intensitatea tulburărilor endocrine, vege- tative, metabolice, neuropsihice şi viscerale în cazul că acestea depăşesc limitele unei etape ontogenetice, unii autori circumscriu un sindrom climacteric viril (MILCU). Tulburările psihice se caracterizează prin stări depresive, uneori severe, apropiate de intensitatea psihotică, iritabilitate, tulburări mnezo-prosexice, insomnii sau somnolenţă, tendinţă de a amplifica în sens negativ evenimentele comune ale existenţei. Tulburările neurogetative — valuri de căldură, ameţeli, parestezii, palpitaţii, tahicardie, prurigo — conduc deseori Ja fenomene dezadaptative sau chiar Ja tentative suicidare. Trebuie diferenţiate tulburările psihice de tip depresiv-anxios din andropauză, de cele din demenţele prese-nile, care sînt independente de viaţa sexuală sau de anumite hipofuncţii psihice de natură organică. Patologia viscerală constă în acuti-zarea unor suferinţe cronice sau apariţia unor visceropatii necunoscute în trecutul morbid al individului. Tulburările endocrino-metabolice sînt reprezentate de hipo- sau hiperfuncţia unor glande endocrine, apariţia leziunilor atero- şi arteriosclerotice, a modificărilor serice ale lipidelor, colesterolului, acidului uric, glucozei. Primul loc îl ocupă însă disfuncţia şi, în final, insuficienţa gonadică, proces care se desfăşoară mai lent ca la femei. Scade producţia de hormoni androgeni, spermatogeneza şi creşte numărul de spermatozoizi anormal conformaţi. Apar modificări ale comportamentului sexual. Astfel, după 50 de ani, perioada refractară a răspunsului sexual se prelungeşte, dubiîndu-se sau triplîndu-se faţă de tineri. După 60 de ani erecţia se face mai lent, mai dificil, congestia vasculară este mai puţin intensă, erecţiile incomplete sînt frecvente, ejaculările se fac rapid, lipsesc sau nu au putere expulzivă. Scade intensitatea orgasmului şi numărul de contracţii orgasmice. Reducerea potenţei la bătrîni implică însă — pe lîngă factorii hormonali — factori vasculari (irigaţia sanguină a zonei) şi factori neurogeni. Sexualitatea vîrstnicilor este influenţată şi de factori externi : de mediu, familiali, sociali etc. O viaţă sexuală regulată asigură un ritm sexual satisfăcător timp îndelungat. Stresul, oboseala, surmenajul, bolile determină reducerea timpurie şi semnificativă a activităţii sexuale. O corelaţie netă între insuficienţa gonadică şî modificările neurovegetative apărute la vîrst-nici nu poate fi însă cert stabilită, deoarece tehnicile moderne de dozări hormonale evidenţiază niveluri normale ale testosteronului plasmatic pînă la 60 de ani, în general, sau chiar pînă la 80 de ani. Cu vîrsta, creşte capacitatea de legare a testosteronului, cu scăderea concentraţiei testosteronului liber (considerat 200lAne Anecforie ; Anejaculare ; Anemie ca indice al androgenităţii). în schimb, nivelul estrogenilor plasmatici creşte în mod evident, în senescenţă, răspunsul testicular la stimuli exogeni (gonadotropi exogeni) se realizează prin creşterea producţiei de testosteron, fără a atinge însă valorile adultului sănătos. Diminuarea activităţii sexuale, care începe în mod normal din epocile anterioare senescenţei, devine mai evidentă după ai şaptelea deceniu de viaţă. După VERWOERDT şi colaboratori, 20% din bărbaţii trecuţi de 80 de ani sînt încă activi din punct de vedere sexual, fapt la care concură o serie de factori : ereditatea, traiectul fiziopatologic, tonusul sistemului neuroendo-crin? factorii psihologici şi sociali (profesia anterioară, statutul marital, statutul social). Declinul activităţii sexuale nu este urmat îndeaproape de diminuarea interesului sexual, care se produce mult mai lent, uneori putînd persista pînă la vîrste foarte înaintate, iar alte ori putîndu-se chiar exacerba. în concepţia lui DESTREM, erotismul la vîrsta înaintată poate îmbrăca diverse forme de manifestare, în unele cazuri devenind un comportament patologic (nu ne propunem să analizăm în acest cadru erotismul ca urmare a bolii psihice). 738. ANECFORIE (cf. gr. a(n)- 7 lat. ecfero „a scoate afară, a dezvălui, a exprima") © Dis-mnezie calitativă, constînd în posibilitatea evocării unor amintiri pe care subiectul le credea uitate, reproducere posibilă cu ajutorul anturajului, ce sugerează sau aminteşte subiectului anumite fragmente ale acestor amintiri. Este o tulburare minoră de memorie (comparată de unii autori cu „ridicarea vălului" care acoperă amintirea) şi apare în stări de surmenaj, dar mai ales în cadrul patologiei ,mnezice a stărilor predemenţiale şi demenţiale. 739. ANEJACULARE (cf. gr. afnj- ; lat. ejaculări „a zvîrli, a proiecta") • Tulburare în dinamica sexualităţii masculine, carcterizatl prin întîrzierea pînă la absenţă a emisiei, a ejaculării sau a ambelor, la o stimulare sexuală preliminară adecvată. Factorii organici nu sînt cel mai adesea identificabili, anejacularea fiind de cele mai multe ori psihogenă. Ejacularea deficitară poate avea drept cauze psihogene experienţele sexuale precoce traumatizante, aderarea Ia principii morale sau religioase restrictive faţă de sexualitate şi generatoare a sentimentelor de vinovăţie şi anxietate în raport cu acestea, situaţii de dizarmonie maritală (cel mai frecvent). Există şi unele medicamente (de exemplu : butirofenonele, antidepre-sivele, triciclice, tioridazina) care amînă sau suspendă-ejacularea, efect al cărui revers terapeutic este folosit în tratamentul ejaculării precoce. 740. ANELUN COMPOSITUM Spania • Produs terapeutic care conţine, două medicamente tipizate, cu aceeaşi acţiune, care se corriplernentează. Este compus din : • AMI7RIPTIUNA(M) - timoleptic, derivat dibenzocicloheptanic ; O PROTRIPTI LINA( M) — timoleptic, derivat cicloheptanic. Are acţiune antidepresivă. 741. ANEMIE (cf. gr. c(n) - ; aima „sînge") • Poate constitui o entitate nozologică de sine stătătoare sau o manifestare secundară în cadrul altor boli, fiind caracterizată prin scăderea anormală a valorilor hemoglobinei, eritrociteior şi nematocritului, fapt care determină scăderea capacităţii de transport a oxigenului spre ţesuturi. Factorii etiologici sînt multipli: pierderi sanguine, hemoliză crescută, producoe insuficientă de he.moglo-bină şi hematii. Tib!cjl clinic al oricărei anemii cuprinde semne comune, datorate scăderii hemoglobinei circulante şi semne specifice fiecărui tip de anemie. Intensitatea simptome-lor depinde de gravitatea şi viteza de instalare a anemiei. Simptomele comune ale anemiilor constau în paloarea tegumentară şi a mucoaselor, tulburări cardiocirculatorii şi respiratorii, tulburări gastrointestinale, hormonale şi neuro-psihice, acestea din urmă interesîndu-ne cu precădere. în cazul hemoragiilor (uterine, digestive, hemoptizii etc.) simptomatologia psihică cuprinde, in funcţie de intensitatea şi durata Hemoragiei, fie numai simple fenomene de intensitate nevrotici, predominente fiind tulburările de echilibru, fie, ca urmare a unei mari suferinţe a celulei nervoase, stări confu-zionale. în cazul anemiilor datorate deficitului hematopoetic, pe lingă sindromul specific (mai ales în cazul anemiei megaloblastice) se descrie şi un sindrom neurologic, precum şi unul psihic,a în care predomină anxietatea şi depresia. în stările terminale ale anemiilor, simptomatologia psihică este determinată în special de modificări ale stării de conştienţă, cu manifestări confuzo-onirice, mai rar sub forma sindromului paranoid, uneori cu comiterea de acte ce au implicaţii medico-legale. Intervenţia terapeutică vizează, în primul rînd, afecţiunea de bază — hemoragia şi/sau anemia — a cărei ameliorare atrage după sine remisia simptomatologiei psihice. Uneori, se impune şi un tratament cu psihotrope de tip ortotimizant, anxiolitic. Anemie cerebrala ; Anestezie ; Anestezie afectivă Ane/20t 742. ANEMIE CEREBRALĂ • Termen rar utilizat şi impropriu, pentru ;a denumi atît reducerea debitului sanguin cerebral — scădere rezultata. în urma unpr sindroame herno-ragipare şi à anemiilor secundare — cît şi fenomenul de hipoxie cerebrală, ca efect al unor anemii primare. 743-, ANEMIE DE FOAME - tulburări ' sin. psihice LUCY-W! LIS(B) boală--, 744. ANEMOFOBIE(F) (cf. gr. onemos „vînt"; phobos „frică") • Formă rară de fobie desemnînd frica de curenţi de aer, de mişcarea unor mase mari de aér (vînt, ciclon, uragan etc.) ; de fapt, subiectul exagerează consecinţele pe care aceste fenomene naturale le-ar putèa avea asupra sănătăţii sale..Nu are în sine.o valoare patologică deosebită, „frica, de curent’\ fiind frecvent şi banal întîlniţă. 745. ANERGASIE (cf. gr. d(n)- ; ergdsia „lucru, forţă") • Termen semnificînd o diminuare în funcţia unui organ. Prin extindere, A. MEYER — în sistemul său ergaziologic — îl atribuie sindroamelor psihiatrice asociate unei patologii lezionale cerebrale (pentru acest autor, psihozele cu substrat’ organic cérébral reprezintă „tipuri de reacţie anergasică"). Nu a fost păstrat ca atare de limbajul psihiatric modern. 746.* AN ERGIE: (cf. gr. o(n)-(; ergon „acţr-une") • Pierderea capacităţii de reacţie a organismului, cu scăderea consecutivă a posibilităţii sale < de apărare împotriva unor agenţi nocivi. în clinica psihiatrică este folosit uneori în sensul de lipsă de energie. 747. AN EROTISM (cf. gr. a(n)- g eros „iubire") — . sin. NEGATIVISM .SEXUAL (HIRSCHFELD) • Absenţa interesului faţă de obţinerea plăcerii sexuale, cu origine probabil într-o insuficienţă gonadică. Nu exclude nicidecum posibilitatea realizării unui act sexual normal, dar îl privează de atributul de senzualitate şi, mai mult, poate sta la originea unor sentimente de aversiune faţă de activitatea sexuală în general. 748. ANEROS1E (cf. gr. o(n)- eros) • Termen livresc câre semnifică, în viziunea unor autori, absenţa ’instinctului seXuâlfără precizarea caüzelbr. Este practic inutilizabil datorită ambiguităţii ‘lui excesive. 74?,„ANE&OXINA(M) Mexic - DQ Fen-terrpina • Pşihpsţimplenţ derivat, feniletilami- . naţ,.dş..ţi^#,aţ.a-dimetilfe.netilam(n|, cu efecte, simpaţi^o.mimpt i.ce şj^anorexigepe, .^tilizat , şi în combaterea obezităţii secundare curer îndelungate cu neuroleptice —* PSIHOSTIMU-LENTE. 750. ANESTEZIE (cf. gr. o(n)-; oisthesis „senzaţie") • Absenţa (patologică sau prirv suprimare temporară medicamentoasă), a sensibilităţii f poate fi globală (pierderea tuturor formelor de sensibilitate), sau parţială (disociată, ca în termanalgezia din siringomielie, în sindromul indiferenţei congenitale la durere, în neurbpatii, secţionarea de nervi, poline-' vrite, tumori, afecţiuni vasculare etc.). Anestezia isterică, spre deosebire de cele descrise mai sus, se caracterizează prin prea multă fantezie, bogăţia imaginativă a structurii personalităţii isterice punîndu-şi amprenta şi asupra tabloului clinic ; zonele lipsite de sensibili-', tate dureroasă devin insensibile şi pentru senzaţiile tactile, termice etc., pierzîndu-se totodată şi distribuţia topografică a inervaţiei. Unepri, folosind manevre sugestive, poate fr izolat î.n plină zonă lipsită de sensibilitate, un punct hiperalgic, a cărui localizare este inexplicabilă anatomic. Proba stereognoziei este însă totdeauţna normală în. anestezia piti atică. Frecvent întîlnită îri ^psihopatologie este anestezia psihică, constînd în diminuarea sau abolirea facultativă sau circumstanţială a reactivităţii emoţional-afective, concomitent cu corespondentul lor comportamental la stimulări exoendogene. Este o insensibilitate de ordin emoţional-afectiv sau o pierdere a capacităţii de rezonanţă la stimuli afectogeni. Trăirea negativă (neplăcută) de către subiect a suprimării reacţiilor afective defineşte anestezia psihică dureroasă. Se întîlneşte în schîzo-frenii, depresii reactive şi endogene etc. Ca metodă tearpeutică sau exploratorie, anestezia este folosită în chirurgie prin intermediul unor tehnici speciale, care realizează o suprimare temporară Şi complet reversibilă a sensibilităţii, putînd fi regională, generală sau locală. 751. ANESTEZIE AFECTIVĂ • Termen introdus de E. MINKOWSKI în 1946 şi încadrat de acesta în grupul de tulburări ale afectivităţii prin epuizare. Defineşte o stare psiho-afectivă particulară, observată la unii subiecţi (mai ales copii) eliberaţi după o lungă perioadă de detenţie ţ este o deficienţă de socializare, dominată de o reîncr'edefe plină de anxietate, apropijndu-se urecri., din acest punct de vedere,, de reacţiile paranoice. Numiţi iniţial „copii.deJa Bucherwald" aceştia se caracterizează pr.ir) lipsa tonalităţii afective, a intereşuLui faţă de.vj^ţă ; re încrederea prcrurţaţă. şi. pli- 202/Ane Anetic, Anetopatie ; Anevrism nă de teamă faţă de cei din jurul lor determină reacţii impulsive primitive. Suoiectul relatează situaţiile stressante prin care a trecut cu cea mai deplină nepăsare, reflectată atît în tonul cit şi în mimica ce însoţeşte descrierea. Examinatorul are impresia existenţei unui paravan între el şi subiectul examinat, paravan ce îl împiedică să-i analizeze psihicul, datorită absenţei componentei afective modulatoare în comunicare. Ulterior, s-a observat că, la tinerii care au fost integraţi intr-un colectiv, s-a produs o remi-siune aproape integrală, la nivelul unei reactivităţi afective normale, în interval de cîţiva ani. 752. ANESTEZIE EMOŢIONALĂ ^ MINKOWSKI ANOREX(M) Franţa. 760. ANGAJARE A EULUI • Modalitate de mobilizare a componentelor motivaţionale şi atitudinale ale Eului în activităţi susţinute, care perpetuează un comportament adecvat în acest sens ■ motivaţia iniţială, mai mult sau mai puţin puternică, va declanşa la individ o nevoie de acţiune ce va antrena, la rîndul său, un model comportamental complex de rela-ţionare între subiecţi şi diversele obiecte sau persoane din mediu. Termenul, utilizat / în special de psihosociologie, contribuie la aprecierea eficienţei funcţionale a relaţiei subiect-motivaţi/e-acţiune pe plan social. 761. ANGAJARE MORALĂ • Problematică izvorînd din istoria filozofiei, din confruntarea perpetuă a materialismului cu idealismul, reflectînd poziţia pe care o ocupă individul în raport cu dialectica obiectivă a aspiraţiilor şi grupurilor sociale. Atitudine impli-cînd adeziunea deplină la un ideal, la o concepţie ideologică, completată de acţiunea de promovare şi militare în vederea atingerii scopului iniţial propus. Realizarea unei asemenea opţiuni presupune o dăruire pe plan afectiv, care să constituie suportul translaţiei motivaţionale, astfel incit interesele personale să coincidă cu cele sociale. Curentele idea-list-subiective, ca personalismul, existenţialismul sau chiar structuralismul, exclud angajarea morală din cadrul social determinat şi determinant. 762. ANGAJAREA) sindrom • Clinic, se caracterizează prin semne de hipertensiune intracraniană: redoarea cefei, opistotonus, abolirea reflexelor tendinoase, semnul Ba-binski bilateral, cefalee intensă persistentă, vărsături, alterarea progresivă a cunoştinţei, pînă la comă profundă. Este determinat de angajarea amigdalelor cerebeloase prin gaura occipitală sau hiernerea lobului temporal prin fanta lui Bichat, secundar creşterii tensiunii intracraniene. Angajarea determină, secundar, o creştere rapidă a tensiunii intracraniene. Are ca etiologie orice proces expansiv intra-cra.nian. • 763. ANGIOFACOMATOZA RETINOCE-REBELOASĂ (cf. gr. angeion „vas" ^ phakos sin. „obiect de formă lenticulară") —> HIPPEL-LINDAU(S> sindrom. 764. ANGIOFOBIE(F) (cf. gr. angeionpho- sin. bos „frică") -» PNIGOFOBIE(F). 765. ANGIOGLIOM (cf. gr. angeion ; gloios „clei") • Formaţiune tumorală aparţinînd vaselor din ţesutul nervos, în care intră elemente vasculare şi elemente gliale astrocitare sau oligodendrogliale g tulburările psihice semnalate sînt multiple, fiind specifice zonei de localizare a tumorii. 766. ANGIOGRAFIE (cf. gr. angeion; grap-hein „a scrie") • Metodă care foloseşte introducerea unei soluţii radioopace în vasele care vascularizează creierul, permiţînd în acest fel vizualizarea acestora în imagini radiologiCe seriate. Prin cateterizare femurală pot fî studiate selectiv arterele . carotidă şi vertebrală. Metoda este indicată în suspiciunea Angiomatûze ; Angiopatie ; Angiopatie retiniana unei leziuni -locale de tip proliferaţiv. sau existenţa unui anevrişm sau a altei malformaţii vasculare. Diagnosticul de neoplasm este susţinut angiografic de modificări ale topografiei vasculare sau de existenţa unei zone cu o vase ul ari zaţie de neoformaţie. Acest aspect caracterizează în special glioblastoamele şi meningioamele. Hematoamele şi abcesele deplasează vasele, ca şi neoplasmele, dar nu apar zone de hipervascularizaţie. Hematoamele sub- şi epidurale se pun în evidenţă cel mai bine în incidenţele anteroposterioare. Metoda este grevată de apariţia, la circa 2% din pacienţi, a unor complicaţii serioase (accidente şi incidente), de tipul ischemiei sau infarctizării cerebraie. în tehnica angiografiei a fost introdusă în ultima perioadă o nouă tehnică intitulată „Digital intravenous substraction angiography" (DIVA) care foloseşte analiza digitală a datelor obţinute prin angiografie, cu ajutorul calculatorului. Datele obţinute prin radiografii anterioare introducerii substanţei de contrast sînt comparate cu cele din timpul introducerii (cele două imagini „se scad14 prima din a doua), realizîndu-se angiograma care este înregistrată pe un sistem video. Se obţin astfel relaţii deosebite despre proprietăţile ţesutului arterial -» ARTERIOGRAFIE CEREBRALĂ. 767. ANGIOKERATOZA DIFUZĂ FA-BRKB> boală. 768. ANGIOMATOZA encef alo-trig e§ MINALĂ (cf. gr. angeion) — sin. ANGIOM CUTANEO-CEREBRAL ? ANGIOMATOZA MENINGO-OCULO-FACIALĂ ; DISPLAZIE CONGENITALĂ NEUROECTODERMALĂ ? ECTODERMATOZA CEREBRALĂ } KALIS-CHER(S> sindrom ; KRABBE(S> sindrom 3 LAWFOR(s) sindrom 3 MILLES(s> sindrom 5 NEUROANGIOMATOZA ENCEFALO-FA-CIALĂ} PARKES-WEBER-03LER-DIMITRKS) sindrom’ SCrllRMER sindrom J STURGE-WEBER-DIMITRKS> sindrom 5 STURGE-WEBER-KRABBE-BRUSCH-FIELD-WYOTT(s) sindrom ;; WEBER sindrom ’ WEBER-DIMITRI boală. 769. ANGIOMATOZA RETINO-CEREBE- LOAS - sin. ANGIOFACOMATOZA RE-TINO-CEREBELOASĂ ANGIOMATOZA RETINEI 3 ANGIORETICULOM ROUSSY-OTER-LING JHEMIOANGIOBLASTOM CUSHING f HIPPEL-CZERMAW?) sindrom -V HIPPEL-LINDAU(B> boală. 770. ANGIOMATOZĂ NEURORETiNIAN sin. BONNET-DECHAUME-BLANC<8> sindrom . •771. ANGIONEVROTIC - edem (cf. gr. angeion ; neuron „nerv44) — sin. BANN ISTER(B) boală# Edem cu instalare rapidă şi localizare variabilă, mai frecvent facială, în determinismul căruia sînt implicate mecanisme alergice, neuro-vegetative şi o predispoziţie ereditară. Apare, de obicei, la subiecţi cu manifestări nevrotice :n antecedente sau în evoluţie. 772. ANGIONEVROZĂ (cf. gr. angeion ; neuron) © Ansamblu simptomatologie alcătuit din asocierea tulburărilor vasomotorii de tip vasoconstrictor (sindrom Ra/naud, sindrom cervicotoraçic de ieşire, acrocianoză) sau vaso-dilatator (eritromegalie), cu manifestări de tip nevrotic (de primă apariţie sau preexistente — evidenţiate în antecedente). Tulburările vasomotorii sînt cert legate de factorul psihogen. Se descrie şi o angionevroză profesională, apărută la unii dintre subiecţii care lucrează la temperaturi scăzute, în medii cu vibraţii puternice sau în prezenţa hidrocarburilor 3 constă în fenomene de distonie vaso-motorie localizate mai ales la nivelul mîinilor. 773. ANGIOPATIE (cf. gr. angeion l pathos „suferinţă41) • Suferinţă nespecifică \ vaselor (mai ales arteriale), care se poate particulariza în funcţie de circumstanţele etiologice : hipertensiune, diabet zaharat, traumatisme retiniene, depunere de amiloid etc. Ultima formă de angiopatie a fost descrisă pentru prima dată de MOREL, în cazurile de demenţă senilă, cu localizarea depunerii de amiloid la nivelul tunicii medii a arterelor cerebrale, pe care autorul le-a considerat legate etiologic de această suferinţă. 774. ANGIOPATIE RETINIANĂ • Modifi- cări vasculare la nivelul vaselor retiniene consecutive hipertensiunii arteriale şi arterio-sclerozei. Sînt deosebit de utile psihiatrului în practica curentă. Elementele etiopatogenice sînt, pe cît de numeroase, pe atît de neconcludent elucidate 3 admiţînd opinia potrivit căreia există o asociere între boala hipertonică şi arterio-scieroză, HTA fiind stadiiil incipient al atero-scierozei cerebrale (FROSy BOTTON, НЕ- Angiotensinâ ; AngiumW ; Angoasa An g] 205 TENY citaţi de PREDESCU), oferim o prezentare paralelă a elementelor unui diagnostic pozitiv, atît pentru arterîopatia retiniană hipertonică (hipertensiunea arterială), cît şl pentru arterîopatia retiniană sclerogenă (atero-scleroza cerebrală), în următorul tabel l Tabel nr. XVI Angiopatie HTA Angiopatie ASC c!jndul de ochi • pupila fără modificări fără modificări* •• vasele cu modificări cu modificări** « macula fără modificări degenerescenţă Polul anterior prezente/evidente • manifestări funcţionale absente/posibile Funcţia optică fără deficit cu deficit*** * normal colorată, roşu cu contur bine delimitat ? ** arterele îngustate cu reflex marcat, venele dilatate sinuoase, încrucişările cu semnul Sallus-Gunn prezent g *** deficitul este, de obicei, marcat, de la scotom la cecitate. Diagnosticul diferenţial se face atît între angiopatia hipertonică şi cea sclerogenă, cît şi între ambele forme în raport cu alte afecţiuni. Diagnosticul diferenţial între angiopatia hipertonică şi cea sclerogenă se realizează prin următoarele trei elemente de bază : • hemoragiile şi exudatele — prezente în hipertensiunea arterială, absente în arterioscleroza cerebrală g • degenerescenţa maculară — prezentă în aterioscleroza cerebrală, absentă în hipertensiunea arterială § • deficitul funcţiei optice — prezent în arterioscleroza cerebrală, absent în hipertensiunea arterială. Diagnosticul diferenţial al angiopatiilor retiniene (hipertensiunea arterială şi arterioscleroza cerebrală) se face cu : • retinopatia angiospastic! cerebrală, prin prezenţa edemelor (aspect de pseudo-papilită) şi prin caracterul trecător al amaurozei 7 • embolia arterei centrale a retinei, prin edemul alb-lăptos care respectă macula (roşie), prin prezenţa scotomului central şi prin sediul unilateral al ambelor manifestări 5 • tromboza venei centrale a retinei, prin aspectul de papilă tulbure, prin prezenţa hemoragiilor şi prin sediul unilateral g • neuroretlnopatia hemoragică, prin hemoragie redusă (paradoxal) şi, mai ales, prin exsudatul caracteristic „în stea" 1 • retinopatia albuminurică şi cea diabetică prin debutul brusc, aspectul mai mult de uveită, cît şi prin prezenţa albuminei sau a glucozei (în funcţie de forma albuminurică sau cea diabetică) J — sindromul Foster-Kennedy, prin aspectul diferit al celor doi globi oculari 2 unul cu edem, celălalt cu atrofie optică ; • pseudonevrita hipermetropie!, prin edemul fără hemoragie, însoţit de prezenţa viciului de refracţie. 775. ANGIQRETICULOM ROUSSY-OBER sin. LING(S) sindrom -> HIPPEL-LINDAU*S> sindrom. 776. ANGIOTENSINA RENINA. 777. ANGIUM(M) Elveţia - DCI BufuraJol • Psihotrop cu acţiune betablocantă şi anxio-litică, util în combaterea tremorului parkinsonian senil şi a celui consecutiv supradozării litiului. Nu se administrează concomitent cu IMAO. 778. ANGOASĂ (fr. angolsse „nelinişte, spaima") • Teamă nedeterminată, spaimă generalizată ca stare de spirit funciară, de fond, profundă, lipsită de o cauză precisă. Spre deosebire de frică, întotdeauna stîrnită de o ameninţare pe care subiectul şi-o reprezintă în mod distinct, angoasa pune stăpînîre pe întreaga subiectivitate a individului, torturîndu-l tocmai prin sentimentul de spaimă ce nu-şi trădează sursa. Filozofia existenţialistă face 206/Ang Angoasa automata ; Angoasă - nevroză din angoasă o temă privilegiată şi îi acordă statutul de „nelinişte metafizică", sub a cărui vrajă morbidă individul primeşte revelaţia caracterului absurd, incomprehensibil al vieţii. In starea de angoasă se dezvăluie abisul morţii, care-l condamnă pe om la o fatală finitudine (M. HEIDEGGER), tragic răscumpărată cu preţul libertăţii — ea însăşi sursă de panică şi chin sufletesc, din pricina absenţei criteriilor ferme ale opţiunilor morale (J. P. SARTRE). Privită prin prisma psihopatologiei, angoasa se defineşte drept o stare dezagreabilă, trăită ca sentiment de insecuritate, fără prezenţa obiectivă a unui pericol, rezultată din existenţa simultană, la acelaşi subiect, a unei dorinţe şi a apărării contra ei. La nivel pulsional, refularea unei dorinţe sau întreruperea unui act care produce plăcere dă naştere unor energii „vacante", a căror expresie este angoasa. Instinctul sexual este considerat de psihanalişti drept o sursă principală de angoasă. Pentru mulţi autori este un termen. similar cu anxietatea. Este necesară însă o trecere în revistă a diferitelor semnificaţii date angoasei, pe de o parte pentru a uşura înţelegerea unor texte psihiatrice clasice, iar pe de altă parte, pentru a pune în evidenţă accepţiunea filozofică pe care termenul a căpătat-o şi care nu poate fi străină psihiatrului. în 1890, BRISSAUD defineşte angoasa ca „o tulburare fizică tradusă printr-o senzaţie de constricţie, de sufocare", iar anxietatea ca „o tulburare psihică ce se traduce printr-un sentiment de insecuritate indefinibil". în acelaşi sens, SOUQUES (1902) va distinge „un fenomen fizic — angoasa şi un fenomen psihic — anxietatea". Aceste distincţii forţate vor JL reluate şi preluate, fără a se analiza realitatea lor, deşi unitatea celor două fenomene, somatic şi psihic, ca şi simultaneitatea lor în trăirea subiectului nu pot fi negate. Cercetători moderni ca P. TYRER de exemplu , continuă să diferenţieze natura mecanismelor ce deosebesc anxietatea somatică de cea psihică (A. FELINE şi colaboratorii). A doua serie de definiţii este cea care atribuie angoasei un sens cantitativ, în descrierea stării de nelinişte. Astfel, LITŢR£ face distincţia între nelinişte, anxietate şi angoasă, conside-rîndu-le diferite ca intensitate într-o ordine crescătoare. Similară este definiţia lui GELIN-NE — „stare paroxistică de senzaţii penibile şi difuze".'Mai mult, angoasa este interpretată ca „stare de nelinişte sau anxietate maximă, caracterizată printr-o acceptare înfricoşată si opresivă fată de iminenta suferinţă sau nenorocire" (P. POPESCU-NEVEANU). Acest din urmă autor arată că ea implică tensiuni emoţionale, asociate unui pericol , care este fie anonîm, necunoscut, fie cunoscut, dar produ-cînd perturbări „iraţional-exagerate". Definiţiile de tipul menţionat rămîn însă la nivelul unor simple speculaţii şi au un caracter confuz. S. FREUD introduce în psihanaliză termenul, în 1894 } el consideră angoasa ca „o transformare a acumulării de tensiune psihică" şi o descrie ca ameninţînd instanţa Eului, care i se va împotrivi prin mecanisme de apărare. în 1926, termenul va fi remaniat distingîndu-se între angoasa automatică (automatische Angst) şi angoasa faţă de un pericol real (Realangst). Prima ar semnifica reacţia subiectului de fiecare dată cînd se găseşte într-o situaţie traumatică, adică supus unui aflux de excitaţii interne sau externe pe care este incapabil să le stăpînească, iar cea de a doua, angoasa faţă de un pericol exterior, constituie pentru subiect o ameninţare reală (LAPLANCHE şi PONTALIS). După şcoala psihanalitică angoasa ar fi provocată de energia liberă produsă de refularea unei dorinţe sau satisfacţii întrerupte. Angoasa este considerată ca avîndu-şi originea în traumatismul naşterii (OTTO RANK), în stadiile dezvoltării (M. KLEIN), în zestrea ereditară ca instinct (NURENBERG) etc. DupăJASPERS, angoasa se naşte din eşecul care ne pîndeşte la capătul încercării de a ne sesiza fiinţa. Numai prin eşec putem însă cunoaşte absolutul şi limitele acestuia. J. P. SARTRE vede angoasa ca rezultat al angajamentului pe care individul în acţiune şi-l ia pentru întreaga umanitate. Angoasa provine din neputinţa spiritului, afirmă PICHON, opinie la care se asociază H. EY cînd afirmă : „Angoasa este ameţeala care ,ne cuprinde în faţa prăpastiei timpului, conştiinţei naturii şi destinului nostru". 779. ANGOASA AUTOMATĂ • Termen cu circulaţie foarte redusă, desemnînd reacţia spontană a subiectului într-o situaţie psiho-traumatizantă (cînd este somat de multitudinea excitaţiilor), pe care nu şi-o poate stă-pîni. 780. ANGOASĂ — nevroza • Termenul a fost introdus de S. FREUD în 1895, împreună cu dezvoltarea unei întregi teorii a angoasei, care ar fi, după opinia autorului, o expresie a acumulării libidoului. Fără a fi de acord cu această interpretare, o menţionăm pentru interesul ei istoric —> NEVROZA DE ANGOASĂ. 781. ANGOFRAZIE (cf. gr. ancheim „a strînge, a sufoca" v. şi lat. angere * gr. phrasis sin. „vorbire") - sin. AMELARTRIE EMBOLO-FRAZIE. Anhedonie ; Anideaţie ; Anima — Animus Anbl207 782. ANGOPASSE(M) Grecia - DCI Ami-triptilină • Antidepresiv timoleptici derivat dibenzoţicloheptanic S-^l' AMITRIPTI LINA("} România. / 783. ANGULARrM) Argentina - DCI Me-probamac • Tranchilizant, derivat propandiolic S-^* MEPROBAMAT(M) România. 784. ANHEDONIE (cf. gr. a(n)~ i hedone „plăcere") • Incapacitatea de a resimţi plăcerea în situaţii care o generează în mod normal; imposibilitatea de a se „bucura" de senzaţiile plăcute furnizate de simţuri. în „La psychologie des sentiments" (1896), Th. RIBOT defineşte anhedonia ca insensibilitate la plăcere, citîndu-i pe BROWN SEQUARD şi ALTHANS, care au observat-o în afecţiuni neurologice,şi pe FONSAGRIVES şi ESQUIROL care o descriu ca simptom psihic în cazul unor. afecţiuni somatice (de exemplu boli hepatice). Termenul este folosit în prezent mai ales în literatura psihanalitică americană, pentru a defini sentimentele disforice ale subiectului îa contactul cu lumea exterioară, lipsa răspunsului afectiv şi motor, incapacitatea de a simţi sau imagina o emoţie plăcută, fără să exprime neapărat o sţare depresivă. Uneori, în cazuri extreme, anhedonia poate conduce pe subiecţi îa suicid. Pentru MEEHL (1962). citat de KA-PLAN, anhedonia face parte din cele patru mari grupe de tulburări ale procesului schizofrenic, alături de tulburări de gîndire, aversiune pentru relaţii interprersonale, ambivalenţă. De asemenea se consideră că anhedonia poate fi unul dintre semnele precoce ale schizofreniei — forma pseudonevrotică descrisă de HOCH şi POLLATIN. 785. ANHORMIE (cf. gr. o(n)- 7 hormon „a excita") • Termen aparţinînd lui GUIRAUD, reflectînd o scădere a potenţialului, biopsiho-iogic, a „dinamismului vital" care constituie suportul instinctiv-afectiv al existenţei umane. 786. ANICONIE (cf. gr. a(n)- * eikon „imagine") « Incapacitatea patologică de elaborare a producţiilor imiginative ;• apare în schizofrenie, depresii inhibate, oligofrenie, demenţe l termenul este însă foarte puţin folosit. 787. ANIDEAŢIE (cf. gr. o(n)-; idein „a vedea" } lat. idea) • Absenţa sau suspendarea temporară a proceselor gîndirii, a fluxului ideativ — situaţie posibilă, de fapt, numai în circumstanţele în care conştiinţa este cu desă-vîrşire abolită. POROT vorbeşte despre „conduitele anideice" ca despre acele conduite impuse din exterior, fără legătură cu situaţia dată sau fără o deliberare conştientă : „deambu-I aţi a anideică" la idioţi sau demenţi „automatismul anideic" la epileptici, crizele core-ice, sindromul catatonic. în cadrul fenomenelor de automatism mintal, G. CLERAM-BAULT descrie „anideismul" ca o caracteristică a acestora, în sensul absenţei oricărui conţinut al gîndirii. 788. ANIDOL(M) Coreea — DCI Carisopro-doi • Tranchilizant, derivat propandiolic de tip 2-metil-2-propiJ-1,3-propanediol carbamate isopropil-carbamat, cu acţiune anxiolitică, mi-orelaxantă şi uşor antidepresivă. Se bucură de o bună toleranţă. 789. ANILINGUS (cf. lat. anus „orificiu anal" ; Ungere „a linge") • Perversiune rar întîlnită ca metodă/mijloc de obţinere a satisfacţiei sexuale ;■ uneori (la fel de rar) poate constitui numai un preludiu al actului sexual. 790. ANIMA, ANIMUS (cf. lat. anima „respiraţie, suflet, viaţă" ; animus „suflet, spirit judecată, gînd") • Termeni care desemnează două dintre cele mai importante arhetipuri, în teoria asupra inconştientului colectiv şi a arhetipurilor, elaborată de C. G. JUNG. La primitivi, ele sînt „spiritul tatălui şi spiritul mamei" (deci „spiritele parentale"), cele mai importante dintre toate forţele care acţionează în individ. Anima este elementul complementar feminin din inconştientul bărbatului. Animus este elementul complementar masculin din inconştientul femeii. Prima experienţă a bărbatului, în ceea ce priveşte femeia, începe cu mama sa : această experienţă are caracter profund subiectiv, în sensul că ima-, ginea mamei, aşa cum se constituie ea în copil, nu este o imagine preformată, ci se formează în măsura în care copilul simte personajul matern, astfel încît imaginea maţernă devinş semnificativă (şi dinamică) prin capacitatea ei de a produce imaginea femeii — anima. Ulterior, cînd bărbatul alege ca obiect al iubirii o femeie anume, această alegere poate avea. la origine, tendinţa pe care o resimte bărbatul de a găsi (şi a lua în stăpînîre) exact acea femeie care corespunde feminităţii lui inconştiente •: deci el va alege o parteneră în care să proiecteze (şi care să primească uşor această proiecţie) elementul feminin al inconştientului său. Anima, ca arhetip, conţine un factor supra-individual, tipic cu rădăcini profunde, dincolo de relaţiile mai mult sau mai puţin superficiale interindividuale. Există, în fiecare individ uman, o disponibilitate subiectivă pentru un anume tip de experienţă } aceasta decurgînd dintr-o structură 208/Ani Anima — Animus psihică înnăscută: astfel, orice natură masculină presupune existenţa în ea însăşi a unei naturi feminine („natura bărbatului conţine femeia/şi natura ei"), atît în plan fizic, cît şi în plan psihic. După JUNG, „Forma şi natura lumii în jcare fiinţa se naşte şi creşte sînt înnăscute' şi prefigurate în fiinţă ca imagini virtuale". Aceste imagini virtuale nu au conţinuturi determinate —► ARHETIP), ci sînt categorii de natură colectivă (copilul, părinţii femeia în general, ca disponibilităţi psihice preexistente), categorii vide, fapt pentru care ele rămîn invizibile şi inconştiente. Ele influenţează persoana şi pot deveni conştiente în măsura în care intră în concordanţă cu o experienţă anume, trăită (cînd se produce un impact între disponibilitatea interioară şi un concret exterior). Ele devin puternice numai dacă se asociază unei experienţe concrete trăite ; .paradoxal, imaginea virtuală, oricit de amplă ar fi, nu capătă forţă decît dacă se concretizează într-o situaţie trăită, deci dacă ea îşi amputează virtualitatea (ceea ce revine la o autoamputare — de. aici problema adeziunii şi a angajării pe care persoanele armonice o rezolvă, prin acceptarea actului trăit). Tot JUNG afirmă că „aceste imagini virtuale reprezintă sedimentul tuturor experienţelor trăite în linie ancestrală * ele sînt un reziduu structural şi nu experienţe concrete". Astfel, inconştientul bărbatul,ui conţine o imagine virtuală şi colectivă a femeii, în funcţie de care el percepe şi resimte esenţa feminină. Există o legătură destul de strînsă între anima şi persona (persona este un fel de mască pe care individul şi-o construieşte în contextul relaţiilor dintre conştiinţa individuală şi societate, disimu-lîndu-şi .propria sa natură —> PERSONA). Persona, ca imagine ideală a sa pe care bărbatui o construieşte conform cu ceea ce el ar trebui şi ar vrea să fie, se compensează interior prin-tr-o slăbiciune feminină ; pe măsură ce, în exterior, bărbatul joacă rolul unei fiinţe puternice şi autoritare, în interior se produce o intensificare a arhetipului feminin, ceea ce poate determina, în mod automat, proiecţia animei în partenerul feminin, care va căpăta o putere manifestă J această putere se poate prelungi printr-o atitudine de dominare a bărbatului de către partenera sa. Femeia va suporta însă greu această atitudine dominatoare proprie şi va dezvolta un complex de inferioritate asociat cu un comportament de calitate inferioară, care va provoca în bărbat iluzia că el este eroul în viaţa cuplului recep-tînd inconştient iluzia bărbatului, femeia va considera că este măritată cu un erou. în acest fel, relaţia de cuplu, vehiculează inconştient conţinuturi care, în expresia jor exterioară, au consistenţa unor himere (acest lucru revine la un schimb reciproc de aparenţe : fiecare încarnează în ochii celuilalt şi în proprii săi ochi nu ceea ce este în realitate, ci o aparenţă a sa, o persoană cu care individul respectiv se identifică). Procesul de individ uare, spune JUNG, presupune, în final, o luare în stăpînire a relaţiilor care leagă Eul de inconştient, de figurile inconştientului, în cazul în speţă, de anima: în tipul de exemplu citat (bărbatui care-şi afişează puterea), subiectul poate chiar să recunoască faptul că, în viaţa sa particulară are o serie de slăbiciuni ;* această recunoaştere este ea însăşi o acoperire sau o justificare compensatorie, întrucît, în concepţia generală, este preferabil să te acuzi de o „slăbiciune personală", decît să nu faci faţă unor idealuri sociale unanim acceptate. Un individ echilibrat reuşeşte, pe parcursul procesului de individuare, să perceapă diferenţa dintre Eu, persona ri anima. Fiecare subiect dispune, într-o măsură mai mare sau mai mică, de o anume capacitate intuitivă în ceea ce-l priveşte £ el simte ceea ce ar trebui să devină, ceea ce ar putea să devină, ceea ce ar trebui să i se întîmple. Această intuiţie1 trimite la o legătură subtilă care există între forţele şi tendinţele opuse din individ (de pildă între exigenţele care derivă din persona şi exigenţele care derivă din anima). Echilibrul fiinţei depinde de calitatea acestei legături intime dintre energiile de sens contrar care coabitează în interiorul fiinţei şi care se manifestă, în diverse expresii,'în cîmpul relaţiilor interpersonăle. Dacă legătura dintre aceste forţe este foarte slabă, „mintalul" se va disocia în elemente disparate pînă la incoerenţă (cazul schizofreniei); dacă legătura de mar sus este prea strînsă, prea rigidă, viaţa psihică va deveni lipsită de plasticitate, impregnată de morbid, de o serie de constrîngeri interioare, parţial proiectate în exterior (vezi personalitatea obsesîonală şi, în genere, nevroticul). Cu cît un factor inconştient este mai puternic refulat, cu atît el este mai uşor proiectat, deoarece „tot ceea ce este inconştient se proiectează" (JUNG'». Primitivii practicau o serie de rituri de iniţiere cu scopul de a determina separarea reală de mamă a viitorului bărbat, în concepţia că vîrsta adultă şi, prin ea, separarea exterioară de mamă, nu înseamnă separarea reală. Tatăl este cel care protejează copilul de lumea exterioară, el oferă modelul unei persona J mama salvează şi ocroteşte de pericolele interioare cu surse profunde/obscure. Tatăl oferă legitimitatea în lumea exterioară, el este protector şi cuceritor în această Anima — Animus ; Animism Ani/209 lume, în timp ce mama hrăneşte şi apără nu de ceea ce vine din exterior, ci de ceea ce se produce în lumea obscură a sufletului ; vehicularea animei din primele contacte cu mama îmbracă, ulterior, diverse ferme : relaţia introspectivă cu sine, relaţia cu fiinţa iubită, adeziunea la o dogmă (pe care subiectul o resimte şi o trăieşte), în funcţie de anima proprie, bărbatul poate fi împins, la alegerea partenerei, de trebuinţa obscură de a-şi poseda anima încarnată, personificată, şi atunci el se va raporta la soţie ca la o mamă; proiecţia animei în bloc asupra femeii are drept consecinţă faptul că bărbatul devine infantil, dependent, sau dimpotrivă el devine tiranic, rebel, centrat pe afirmarea prestigiului său, a superiorităţii sale virile. Echilibrul vieţii psihice este în funcţie de echilibrul dintre Eu, persona şi anima. Animus este elementul masculin complementar al inconştientului feminin. JUNG afirmă diferenţa dintre bărbat şi femeie ca deosebire între cele două sexe şi între psihoIogiile lor ; problema nu se pune în. termeni de superioritate sau inferioritate. Diferenţa rezidă în faptul că bărbatul şi femeia au disponibilităţi diferite pentru domenii de experienţă diferite : „...în timp ce anima este sursa dispoziţiilor şi capriciilor, animus este sursa opiniilor" (JUNG). Dacă anima se poate personifica în trăsături feminine sau într-o figură feminină anume, cu animus lucrurile stau altfel. Situaţia psihologică a femeii este diferită: animus se personifică într-o pluralitate, într-o instanţă a conştiinţei morale, care emite judecăţi şi care nu este reprezentată printr-o singură persoană, ci printr-un ansamblu de trăsături semnificînd mai multe personaje cu acelaşi rol (personaje paterne, investite cu autoritate, care emit ex cathedra, spune JUNG, raţionamente ferme, de nezdruncinat). Aceste judecăţi sînt efectul acumulării, din copilărie şi adolescenţă, a unei serii de opinii (acumulare parţial inconştientă) care se constituie într-un „corp moral", în ultimă instanţă, o „rezervă de prejudecăţi" (aceste embleme apar fie sub forma bunului simţ, fie sub forma unor principii transmise prin educaţie). Si animus poate fi proiectat, ca şi anima. Bărbaţii în care se proiectează animus sînt acei bărbaţi în care femeia simte o fiinţă supremă, totală, un fel de personaj analog divinităţii; este bărbatul care ştie tot, înţelege tot, dispune de spirit creator. Femeile dominate de animus devin, la un moment dat, iritante pentru bărbat, în măsura în care ele . emit opinii dpar că să spună ceva; acest lucru provoacă la bărbaţi, ieşiri violente, descărcări de afecte (forţa intervenţiei arhetipului animus, prin femeie, de- termină intervenţia arhetipului anima, prin bărbat). Femeile intelectuale dominate de animus au tendinţa, de exemplu, să aducă într-o discuţie cu temă limpede, elemente noi fără nici o legătură cu tema respectivă; intervenţia lor, provocînd iritarea bărbatului, are drept scop inconştient manifestarea dorinţei acestor femei de a nu mai fi, psihologic, rejectate de animus, deci de a ieşi de sub puterea acestui arhetip care le domină. „Necazul vine din aceea că bărbatul caută Femeia în toate femeile, iar femeia încearcă să găsească toţi bărbaţii într-unul singur" (R. CAHEN). Tentativa femeii revine la concentrarea pluralităţii ce caracterizează animus într-un singur bărbat. Anima trimite la interiorizare, introspecţie, relaţia cu sine; animus se caracterizează prin extroversie. Confruntarea între Eul conştient şi animus este analogă confruntării între Eul conştient şi anima ; şi într-un caz şi în altul expresiile pe care le îmbracă aceste arhetipuri nu trebuie refulate ci analizate. Animus reprezintă la femeie sedimentul tuturor experienţelor feminine în contact cu bărbatul, în linie ancestrală. Q femeie dominată de animus riscă să-şi piardă feminitatea, după cum un bărbat care se lasă dominat de anima tinde să se efemineze (inversiune psihologică a sexelor, avînd drept cauză faptul că o funcţie interioară se exteriorizează exagerat). Omul trebuie să-şi recunoască lumea interioară şi să intre în stă-pînirea ei. Anima şi animus, ca „personaje de penumbră şi de clar-obscur", pot îmbrăca aspecte inepuizabile (se diversifică, se înlăn-ţuiesc, îşi extind influenţele în persona, apar în vise, în fantezii, în viziuni etc.). Ele se pot manifesta în „complexe personificate", relativ independente; odată recunoscute şi acceptate, aceste conţinuturi complexuale vor fi integrate de Eu, astfel îneît ele nu vor mai provoca nici agresivitate, nici culpabilitate, nici diferite compensaţii care, Ia un moment dat, să devină simptomatice. 791. ANIMAL — magnetism —► MESME-RISM. 792. ANIMALĂ — psihologie —> ZOO PSIHOLOGIE. 793. ANIMALIZARE - sin. DEZUMANI-ZARE ABRUTIZARE. 794. ANIMISM (fr. animisme; cf. lat. anima „suflet") • Sistem arhaic de .gîndire (cu implicaţii comportamentale), propriu societăţilor primitive, bazat pe credinţa,că toate lucrurile şi fenomenele din univers (inclusiv cele apar-ţinînd lumii minerale — munţii, apa, pietrele;., 14 - Enciclopedie de psihiaUle - cd. 167 210/Ani Anizocorie ; Anoetic ; Ano mie •etc., lumii astrale — soarele, luna, stelele, secvenţelor temporale — ziua, noaptea, anul •etc.) sînt însufleţite sau, în forme mai evoluate, pe credinţa în existenţa unor fiinţe spirituale oare însufleţesc universul. Din această a doua formă de manifestare a evoluat concepţia dualistă care presupune pentru fiecare fiinţă un statut material (trupul) şi unul spiritual (sufletul). Acest sistem primitiv de gîndire, re-flectînd nivelul de cunoaştere empirico-ima-.ginativ, s-a perpetuat pînă în epoca modernă, integral sau sub formă de reziduuri, la populaţii din Africa, Asia, Oceania, rămase încă la stadii primare ale evoluţiei culturale. Sub forme specifice el se manifestă, şi la copii preşcolari sub titlul de „realism14 şi „artificialism infantil" (de exemplu, credinţa copilului că stelele sau luna îl urmează cînd merge, sau că plantele sau pietrele suferă cînd sînt lovite etc ). în patologie este caracteristică unor psihoze şi deficienţe mintale. Psihanaliza foloseşte noţiunea în interpretarea miturilor, ritualurilor şi a rolului tabuurilor în încercarea •explicării mecanismelor unor boli psihice —*> MAGIE INFANTILĂ. 795. ANIZOCORIE (cf. gr. anisos „inegal" 9 kore „pupilă") • Inegalitatea celor două pupile, care apare ca o anomalie congenitală, la subiecţii sănătoşi, sau ca o modificare patologică, în cazul existenţei unui lues secundar, tabes, PGP sau în sindromul Claude-Bernard-Horner, rezultat în urma iritaţiei simpaticului cervical din diverse cauze. 796. ANKSIYOLIN(M) Turcia - DCI D/a-zepam • Tranchilizant, derivat benzodiaze-pinic de tip 7-clor-1,3-dihidro-1-metil-5-feniI-2H-1,4-benzodiazepină, cu acţiune sedativ-hipnotică, anxiolitică, anticonvulsivantă şi mio-relaxantă. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de D!AZEPAM(M). 797. ANNOLYTIN(M) Japonia - DCI Ami-triptiiina • Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzocicloheptanic de tip 10,11-dihidro-N, N-dimetil-5H-dibenzo/a, d/-cicloheptenă- A5*^ propilamină, cu acţiune antidepresiv-sedativă şi uşor anticolinergică, antihistaminică şi anti-serotoninică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de AMITRIPTILINA(M). 798. ANOETIC (cf. gr. a-; noetikos „dotat cu capacitatea de a gîndi, cu inteligenţă") — sin. ANOEGENETIC • Termen ce se referă la trăiri subiective, individuale, de genul stărilor precognitive sau noncognitive, sau la o conştiinţă primitivă \ nu este utilizat în psihopatologie. 799. ANOMALIE (cf. gr. anomalia „inegalitate, iregularitate") • Abatere sau deviere de la morfologia, structura histologică sau poziţia normală a unui organ sau formaţiuni anatomice, rezultînd dintr-o tulburare de dezvoltare embrionară, de origine fetală (blastogenă), maternă (matrogenă) sau exogenă. în psihopatologie se descriu anomalii ale funcţiilor, psihice, cu corespondent în limbaj şi comportament. 800. ANOMALIE DAUBNEY-HUDDART - sin. ACROMATIE ; ACROMATOPSIE ;• CECITATE CROMATICĂ i MONOCROMATISM ACROMATOPSIE. 801.ANOMIE (cf. gr. o-? nomos „lege") • Concept introdus de DURKHEIM, în 1893, în lucrarea „La division du travail social", pentru a desemna patologia socială generată de lipsa de reguli morale şi juridice, menite să organizeze viaţa economică. în concepţia autorului, omul nu-şi poate realiza echilibrul psihic decît într-un sistem de norme sociale coercitiv acceptate. în lipsa acestor norme, apar comportamente morbide, ca violenţa, suicidul, importanţa psihopatologică a anomiei constînd în impactul acestei tulburări atît asupra societăţii, cît şi a subiectului. Termenul ar defini deci o stare de dezorganizare a societăţii datorată lipsei de norme morale şi juridice sau contradicţiilor şî conflictelor între aceste norme, care ar duce la imposibilitatea orientării finale a acţiunii umane în sensul integrării individului în societate, la dificultatea raportării acestuia la normal, ajungîndu-se astfel la refularea solidarităţii sociale. ' PARSON defineşte anomia ca „stare în care un mare număr de indivizi nu au posibilitatea integrării în cadrul modelelor instituţionale stabile, lucru necesar stabilităţii personale şi bunei funcţionări a sistemului social". Pe plan social, după DISERTORI şi PIAZZA, dezordinile psihopatologice de la nivelul colectivităţii se datorează schimbărilor rapide ale normelor, sociale, pe care individul nu şi Ie poate asimila în acelaşi ritm. Printr-un mecanism de conexiune inversă, nici sistemul social nu va putea face faţă situaţiei şi va avea de suferit. Pe plan individual, anomia se caracterizează prin sentimentul de insecuritate difuză, de angoasă, care duce la revendicativitate, la creşterea agresivităţii. în lucrarea sa „Le suicide" (1897), DURKHEIM descrie suicidul anomîc, generat de faptul că, în societăţile industriale, au loc schimbări rapide, crizele modifică normele sociale, individul devine un dezorientat, nu mai are norme clare. Anonim ; Anonimograiie Anofeli • Altă accepţiune dată termenului se referă la dificultatea care apare în afazie în găsirea cu-vîntului adecvat în deosebi în cazul substantivelor, dar şi al altor unităţi morfologice. Afazicul poate substitui cuvintele potrivite cu perifraze, cu pronume demonstrative, cu foneme, prin care încearcă să se apropie de cuvîntul corespunzător. Termenul se întîlneşte şi în literatura teologică engleză a Evului Mediu semnificînd „dispreţuirea proniilor divine*'. 802. ANONIM (cf. lat. anonymus) • Persoană sau operă fără nume, sau al cărui nume apare ca lipsit de importanţă, ori este necunoscut. Identificarea şi căpătarea autonomiei personale se face din stadiile precoce ale dezvoltării (trei ani), continuîndu-se la niveluri formal importante ale integrării bio-psiho-sociale şi încheindu-se la sfîrşitul adolescenţei. Aceste „identificări" repetate reprezintă şi încheierea procesului de structurare a personalităţii. Identificarea nominală urmează aceleiaşi etape, cuprinzînd toate formele comunicării, de Ia mimică şi gest iniţial, la verbal şi grafic, în-cheindu-se cu stilul şi amprenta personală. Identitatea este una dintre valorile importante ale personalităţii, o trăsătură fundamentală a acesteia. Opus procesului de identificare, acţionînd entropie, anonimatul face ca limitele Eului să se estompeze, permiţînd o abatere de la instanţele acestuia, o descărcare pulsio-nală primară, cu caracter impulsiv, primitiv şi neelaborat. Anonimul este un deficient, el nu poate stabili relaţia de comunicare, nu se poate delimita cu curaj în faţa unei situaţii pentru a fi parte activă în decizie. Dacă se desemnifică, el se anonimizează nu numai în sensul de denominalizare, ci şi în cel de al doilea sens al cuvîntului, devine „fără de lege", încărcarea agresivă a actului anonim este prezentă întotdeauna, el năseîndu-se cel mai adesea din răzbunare, declanşînd mecanismele „distrucţiei vindicative" care îi stăpîneşte, după E. FROMM, pe „indivizi anxioşi, posesivi sau cu caracter extrem de narcisiac". Lipsa posibilităţii de răspuns a victimei, lipsa posibilităţii de a se apăra, vorbeşte despre caracterul sadic al autorului actului anonim care îşi co-templă rezultatul, fără a se expune în vreun fel consecinţelor. Dînd frîu liber pulsiunilor şi fantasmelor sale agresive, anonimul se transformă dintr-o fiinţă raţională într-una delirantă, părăsind realitatea pentru proiecţiile pe care fe ia drept realitate şi pentru care evită confruntarea. Cel mai adesea, actul anonim nu ; este o construcţie organizată, o armă de precizie şi de fineţe. El amestecă sec- venţe spaţio-temporale a căror încărcătură, afectivă este evidentă, descriind situaţii centrate în jurul unei sau unor victime, secvenţe din care scatologia nu lipseşte. Actul anonim, trădează întotdeauna un deficit de forţe mo-ral-volitive şi afective, manifestare care îşi are o bună exemplificare în inscripţiile obscene-de pe garduri, ziduri şi alte locuri publice, şi în care există o ruptură între penetranţa. verbală a autorului anonim şi posibilităţile lui reale. Ca şi acest caz, adesea prepuber, adultul de mai tîrziu nu-şi poate revendica, vreodată victoria (în cazul cînd ea are loc accidental), motiv din care anonimul nu poate-deveni vreodată autor. Sînt de remarcat potenţialul agresiv pe care anonimul îl deţine, dorinţa lui destructivă / reuşita neputînd să-L satisfacă pe deplin, el va fi împins spre noi acte cu caracter anonim, prin care, va descărca, noi potenţe antisociale. 803. ANONIM OG RAF IE (cf. lat. anonymus ? gr.graphein „a scrie") o Tendinţa bolnăvicioasă,, de a scrie anonime (SIVADON), săvîrşită de subiecţii aflaţi într-o zonă intermediară, la, nivelul căreia se face trecerea pe nesimţite-de la ceea ce este normal, către ceea ce este-morbid (KRAEPELIN). Semnificaţia sa psihiatrică nu este o problemă, nouă: KRAEPELIN (1899) introducea pe au- torii de scrisori anonime, alături de procesomani, vagabonzi, incendiatori, în categoria, anomaliilor psihice a psihopaţilor antisociali (viitoarele personalităţi dizarmonice); SIVADON (1959) evidenţia o frecvenţă mai ridicată1, a acestor acte la femei celibatare, nevrotice sau delirante şi, în fine, LOC ARD (1973) arăta că'v 212/Ano Ariopsiè ; Anorexie ; Anorexie mintală de cele mai multe ori, autorii de anonime sînt persoane cu refulări - sau insatisfacţii sexuale majore, invidioase (sau geloase) pe armonia conjugală şi/sau realizările altora. îri unele lucrări de specialitate se consideră anonimogrăfia mai frecventă (uneori chiar, tipică) pentru sexul feminin. Acest lucru nu este valabil întrucît şi bărbaţii, de multe ori, susţin campanii de defăimare prin anonime, fiind vorba tot de personalităţi dizarmonice, incapabile de realizare şi integrare socio-pro-fesională şi familială, a căror agresivitate (anonimă) poate avea urmări grave (divorţuri, sinucideri, risipa zadarnică a unor mari energii materiale şi umane). Atunci cînd nu sînt delirante, persoanele atinse de anonimografie sînt, de obicei, structuri dizarmonice de tip paranoiac, isteric, senzitiv. O particularitate demnă de remarcat constă în negarea faptei chiar în condiţii de flagrant delict. Pericolul antisocial real pe care îl reprezintă aceşti subiecţi trebuie apreciat nu numai prin fapta săvîrşită, cit şi, mai ales, prin prisma potenţială a unor manifestări improbabile de pe această poziţie, în situaţia în care circumstanţele le-ar, permite. 804. ANOPSIE (cf. gr. a(n)- gopsîs „vedere") • Abolirea (lipsa) vederii % în psihiatrie are importanţă datorită ĂNOPSIEI ISTERICE —► AMAUROZA g ISTERIE - nevroză. 805. ANOREX(M) Australia, Franţa,’ S.U.A. — DCI Fenmetrazină • Psihostimulent, derivat feniletilaminat de tip 3-metil-2-fenil-morfolină, cu puternice valenţe anorexigene, utilizat în combaterea unor efecte secundare ale NL. Pot exista fenomene de sevraj la întreruperea tratamentului —>PSIHOSTIMULENTE. 806. ANOREXIE (cf. gr. anorexia „lipsa apetitului" : o(n)- ,< orexis „apetit") • Lipsa poftei de mîncare (scăderea pînă la absenţă a apetitului alimentari şi, în consecinţă, diminuarea aportului alimentar. Termenul nu trebuie confundat cu sitiofobia, în care pofta pe mîncare există dar senzaţia de saţietate apare precoce, împiedicînd continuarea alimentării, şi nici cu intoleranţa specifică pentru anumite alimente. Ca mecanism de producere sînt implicate tulburările ce apar la nivelul controlului exercitat de cortex asupra centrilor foamei şi saţietăţii din hipo-talamus § ele pot fi reversibile (la subiecţii normali, aflaţi sub imperiul unor emoţii puternice, după o scurtă perioadă de înfometare [(in)voluntară sau de durată], în numeroase afecţiuni organice şi psihice. Acest ultim tip de anorexie îşi găseşte locul în tabloul clinic al : afecţiunilor digestive bucale (masticaţie şi/sau deglutiţie dificilă), gastrice (gastrite, cancer gastric)?; afecţiunilor hepto-bilio-pan-creatice ; endocrinopatiilor — boala Simmonds (insuficienţă hipofizară), boala Addison (insuficienţă cortico-suprarenală), hîpertiroidia, hiperparatiroidia, diabetul zaharat decompensat ,' intoxicaţiilor cronice endogene (aci-doza diabetică, uremia) sau exogene (alcoolismul cronic) J afecţiunilor psihice (nevroze, psihoze depresive, schizofrenie), bolilor generate de leziunile corticale. în nevroze anorexia îmbracă coloraturi particulare, în funcţie de forma clinică: demonstrativă şi ostentativă, în isterie } lamentativă şi de inspiraţie „ medic'.l-ştiinţifică" în hipo-condrie ; neliniştită, însoţită de panică, în stările de anxietate ? cu caracter obsesiv sau cu frici paralizante, în sindromul obsesivo-fobic | lipsa alimentaţiei alături de prăbuşirea dispoziţiei, în stările depresive de diferite intensităţi. în psihoze anorexia capătă mai degrabă forma refuzului alimentar consecutiv instalării tulburărilor psihice centrale (idei delirante, halucinaţii, confuzie, depresie). în schizofrenie, refuzul alimentar face parte din fenomenul mai larg al negativismului sau transcende din trăirile delirant-halucinatorii J în stările con-fuzionale şi în sindroamele demenţiale, apetitul alimentar este „dezorganizat", de dezorientare g în psihozele depresive, apare ca un revers al ideilor de inutilitate, culpabilitate sau ca modalitate autolitică. O discuţie aparte merită (deşi mai degrabă o putem considera intrată în istoria psihiatriei, de cînd LASliGUE i-a dat un nume, în 1873) anorexia „mintală"' sau „esenţială a tinerelor fete" —► ANOREXIA MINTALĂ. 807. ANOREXIE MINTALĂ » După unii autori, prima descriere a sindromului s-ar, datora lui MORTON (1689), iar după alţii ea ar data din 1873 şi i-ar aparţine lui LASliGUE care, sub numele de „anorexie isterică", face un studiu clinic complet a,opt cazuri, analizînd psihologia subiecţilor şi interacţiunea ei cu mediul familial. Clinicianul englez W. GULL a întreprins şi el observaţii cu conţinut asemănător reunite sub numele de „apepsie isterică". Modificarea denumirii sindromului în cel de „anorexie mintală" îi aparţine lui HUCHARD (1883). Ca factor etiologic primordial, se incriminează o dispoziţie psihică anormală, căreia endocrinologia şi psihanaliza încearcă si-l găsească şi alte explicaţii. în forma clasică, anorexia mintală apare la fete între 15—20 ani, care încep treptat să-şi Anorexie mintala Anof213 •reducă alimentaţia, întîi selectiv, apoi progresiv total, ajungînd să slăbească 2—3 kg pe lună, fără a avea o motivaţie serioasă. La insistenţele anturajului, continuă să refuze ■să se alimenteze şi fac apel la laxative, exerciţii fizice, îşi provoacă voma în cazul în care sînt forţate să mănînce. Scăderea ponderală este precedată de amenoree, simptom care persistă •uneori şi după vindecarea clinică a anorexiei şi este însoţit de hipotensiune arterială, bradi-cardie, bradipnee, extremităţi reci. Din punct de vedere biochimic se înregistrează hipogli-cemie, hipocolesterolemie, metabolism bazai •diminuat, scăderea extrogenilor urinari. Examenul pe aparate şi sisteme, cît şi celelalte examene paraclinice se încadrează în limitele normalului. Intricarea psihosomatică cuprinde, •după LASEGUE, trei faze : în prima fază, motivînd diverse acuze digestive, subiectul refuză să se alimenteze, după care, în a doua fază, la insistenţele familiei, de obicei, se încăpă-ţînează să nu mănînce fără a-şi mai argumenta ■comportamentul, sub masca unor suferinţe digestive. Este momentul în care subiectul trebuie scos din mediul familial care îi este nociv, întrucît există o relaţie direct proporţională între intensitatea insistenţelor şi chiar a ameninţărilor anturajului şi refuzul de a se .alimenta. Dacă intervenţia medicului nu este promptă, decesul subiectului este posibil, întrucît in faza a treia, instalată după 1 —2 ani, •starea sa fizică ajunge la caşexie, iar astenia devine atît de marcată încît împiedică părăsirea patului. Deşi, iniţial, anorexia mintală a fost interpretată ca o idee fixă, isterie, capriciu, simulare, endocrinologia şi psihanaliza au încercat să desluşească o parte din verigile patogenice ale bolii. Datele endocrinologice au arătat că o parte din bolnavii de anorexie mintală au fost luaţi drept bolnavi endocrini, caşexia fiind considerată de origine hipofizară în cadrul unei boli Simmcnds sau al unui sindrom ‘Sheehan, dar anorexia mintală, spre deosebire de cea din bolile endocrine, nu se rezolvă prin tratament hormonal. Nu trebuie înlăturată însă posibilitatea existenţei unor cazuri mixte sau intermediare, în care componenta endocrină este secundară, determinînd amenoree, •hipercolesterolemie sau chiar hiperfagie şi sindrom adipozo-genital (GUIRAUD, DE MONTPELLIER). Diencefalu! este acela care, prin diverse mecanismefiziopatologice, produce modificări funcţionale hipofizare şi ale vieţii instinctivo-afective, motiv pentru care j. OELAY a numit maladia o endocrino-nevroză juvenilă, iar J. DECONOT a propus numele de caşexie psiho-endocrină a adolescenţei. Datele psihologice relevă o incidenţă mai mare în anumite etape ale dezvoltării psihice şi anume : la sugari (legată de actul înţărcatului sau de absenţa îngrijirii materne), la antepre-şcolari şi la puberi (legată de una dintre următoarele situaţii: apariţia unui frate/soră, rivalitate între fraţi, pierderea unei persoane apropiate, „avitaminoză" afectivă, hospitalism, carenţe educaţionale). Fiind frecventă mai ales la femei şi avînd momentul de apariţie la pubertate, afecţiunea ar putea fi interpretată ca o reacţie de opoziţie instinctiv-afectivă la feminitate. Alţi autori (P. JANET), printre care şi unii de orientare psihanalitică, consideră posibilă existenţa unui sentiment de ruşine, a unor scrupule sexuale sau religioase, care determină idei de vinovăţie şi explică anorexia ca o autopedepsire. Psihanaliza recunoaşte la originea anorexiei mintale fixaţia orală pe hrană (legată de mama preoedipiană), determinări simbolice sexuale ale actului alimentării, etc. DONNADIEU şi AUBIN, bazîndu-se pe prezenţa reveriilor erotice din unele forme de inaniţie, le iau în consideraţie ca un mod de evadare iluzorie a subiectului. Trebuie semnalate şi sentimentele de singurătate, anxietate, cele narcisice, precum şi teama de abandon. Adolescenţa este o etapă-problemă în formarea personalităţii oricărui om, susceptibilă de apariţia unor tulburări afective, a unor crize de opoziţie şi agresivitate, legate de mediul familial în care se formează puberul. MICHAUX şi GEORGES-JANET au constatat că anorexia mintală apare mai frecvent la fete care, prin pregătirea lor, au reuşit să depăşească condiţia familiei de origine şi care, aspirînd spre o continuă perfecţionare a nivelului lor intelectual, ar neglija şi chiar ar respinge alte plăceri organice. Sentimentele trăite de ele ar fi contradictorii şi s-ar naşte din diferenţa dintre nivelul cultural propriu şi cel al părinţilor, cărora le datorează de fapt situaţia lor, psihanaliza expiicînd anorexia printr-o agresivitate faţă de mamă, cu respingerea stadiului oral. De aceea, este necesară scoaterea subiectului din mediul familial care n-ar face, în aceste condiţii, indiferent de metoda adoptată (rugăminţi sau agresivitate), decît să-l îndîrjească în atitudinea sa, mai ales dacă mediul familial ca atare ar reprezenta scena desfăşurării unui conflict. Regresia către copilărie pe care o realizează anorexia, concomitent pe plan psihic şi fizic, are drept cauză modificări ale hipotalamusului care primeşte atît stimuli organici interni, cît şi stimuli de la cortex. în cadrul bolilor, psihosomatice, anorexia mintală este unul 2141 Ano Anorexie sociala ; Anorexigene dintre modelele surprinzătoare ca manifestare şi evoluţie. S-ar părea că anorexia mintală nu este adecvat denumită ca atare, pentru că nu este vorba, cel puţin la începutul bolii, de inapetenţă, alimentul fiind un simbol inconştient al unei existenţe interzise, iar refuzul său, o pedeapsă (SELVINI, 1963). După MICHAUX, sînt unii subiecţi care au o „vocaţie anorexică" constituţională şi alţii care au dobîndit-o în decursul existenţei. Prognosticul şi terapia depind, în mare măsură, de structura personalităţii subiectului. La personalităţile de tip ciclotim, accesul anorexie poate fi un echivalent depresiv. M. POROT a demonstrat aportul testului Rorschach în evidenţierea structurii personalităţii acestor subiecţi. După DURÂND, anore-xiile mintale au mai multe forme : nevrotice, psihotice şi conflictuale, fiecare cu tratamentul lor. Anorexiile mintale pot apărea şi la persoanele adulte de sex feminin, ce obicei, după un mariaj urmat de conflicte conjugale, fiind interpretat ca un refugiu în boală al tinerei soţii. Faptul că anorexia mintală este o reacţie instinctiv-afectivă este întărit de descrierea dată de pediatri unor cazuri de anorexie mintală a sugarului (apărută la schimbări de alimentaţie sau de atitudine din partea mamei) sau a copilului între trei şi şase ani (ocazionată de naşterea unui frate). Anorexia mintală masculină este foarte rară (3—10 băieţi la 100 fete) şi apare pe un teren obsesional şi fobie, ca o conduită de autopedepsire, avînd o evoluţie foarte gravă. Prima conduită terapeutică în cazul unei anorexii mintale pure (în care s-a exclus cauza organică) este scoaterea din mediul familial şi izolarea în alt mediu, propice psihoterapiei centrate pe mecanismele psiho-afective şi adaptate caracteristicilor personalităţii subiectului. Tratamentul hormonal poate ajuta în cazurile în care se constată o dereglare hipofizară, ca şi clinoterapia, care e necesară în primele zile. Dacă refuzul alimentar persistă, se poate apela la o sondă alimentară sau la cîtevaşedinţe de electroşoc care, prin abreacţie, provoacă, uşurează iniţierea psihoterapiei. Pentru efectele sale fizice şi psihice s-a încercat insulinoterapia, sub forma curei Sakel. După reabilitarea stării generale a subiectului, urmează perioada cea mai dificilă în care trebuie să se continue tratamentul şi anume schimbarea condiţiilor de viaţă ale subiectului, chiar dacă pentru aceasta este necesară scoaterea lui din mediul familial pentru o perioadă mai îndelungată. 808. ANOREXIE SOCIALĂ • D£jERINE şi GAUCKLER au observat că subiecţii care au> fost mai mult timp privaţi de condiţiile (în general materiale) necesare unei alimentaţii* satisfăcătoare şi a căror situaţie se îmbunătăţeşte la un moment dat, continuă să se alimenteze insuficient. Ei au denumit acest tip de anorexie — socială. 809. ANOREXIGENE (cf. gr. anorexia -gennan „a naşte") — sin. SATUROSTIMULEN-TE • Medicamente folosite, alături de un. regim hipocaloric, la subiecţii care au o motivaţie puternică pentru a slăbi. Rolul lor este de a potenţa efectele regimului şi de a îndepărta urmările neplăcute. Pentru reducerea excesului ponderal din obezitate, este necesar ca aportul de calorii să fie scăzut sub nivelul consumului, ceea ce necesită, în primul rînd c-dietă severă, fără de care anorexigenele nu pot avea nici un efect miraculos. Dacă motivaţia subiectului este suficient argumentată şi determină mobilizarea voinţei, asocierea anorexigene-dietă poate avea succes. Este necesară în acelaşi timp, instituirea unei terapii comportamentale, în vederea remodelării conduitei alimentare. în terapia unor boli, produşii terapeutici necesari vindecării sau ameliorării au, printre efectele secundare nedorite, şi creşterea ponderală, caz în care utilizarea anorexigenelor îşi găseşte în mod’ special justificarea, spre deosebire de dietele, mult mai frecvente, din motive estetice. Anorexigenele au o structură similară aminelor simpaticomimetice şi sînt derivaţi ai nucleului beta-feniletilaminic. Prototipul lor este amfetamina, care are o serie de efecte secundare ce necesită, la rîndul lor, o altă corecţie. Trebuie avute în vedere riscurile utilizării anorexigenelor de către neiniţiaţi sau în absenţa supravegherii medicale, dublate de o experienţă în acest domeniu. Un inconvenient major îl constituie şi instituirea dependenţei faţă de drog, sens în care amfeta-minelor le sînt preferate fenflurarnina şi fer-metrazina. De fapt, fenflurarnina ar fi un sa-turostimulent, pentru că acţionează prin stimularea senzaţiei de saţietate şi nu prin diminuarea apetitului. Deşi după cîteva săp-tămîni apare un grad de toleranţă, administrarea continuă este preferată celei intermitente. Tratamentul va fi diminuat progresiv, pînă la suspendarea totală, existînd pericolul apariţiei depresiei este contraindicat în primul trimestru al sarcinii şi în asociere cu IMAO; se poate administra la hipertensivi. Un preparat utilizat este dietilpropiona (Silu-tin), a cărui acţiune stimulentă centrală este AnorexineW ; Anorgasmie ; Anormal Ano/215 «mai blinda contraindicaţiile sale sînt : glau-comul, hipertiroidia, feocromocitomul, vîrsta sub 12 ani, stări de agitaţie, primul trimestru al sarcinii, alăptarea, primele două săptămîni •după întreruperea tratamentului cu IMAO. Terapia continuă, ca şi cea intermitentă, dă rezultate asemănătoare. Fentermina este asemănătoare cu dietilpropiona şi fenfluramina. Preparatele tiroidiene pot produce şi ele scăderea greutăţii corporale, dar datorită •efectelor hipermetabolice, nu pot fi folosite timp îndelungat. Diureticele pot produce iniţial scădere ponderală, dar, ulterior, apar •dezechilibre electrolitice care le reduc folosirea în acest scop. Fără a se dovedi foarte eficace, trebuie menţionată şi metilceluloza, ca şi alte materiale inerte caloric. Subliniem încă odată că anorexigenele sînt utile numai subiecţilor care au o motivaţie puternică pentru a slăbi, renunţînd la vechile obiceiuri alimentare şi la apetitul exgearat. Subiecţii trebuie avertizaţi că dieta este factorul esenţial în slăbire, medicamentele anorexigene avînd doar rolul adjuvant de a facilita dificultăţile dietei şi de a-i potenţa efectele. Alături •de dietă şi medicaţie, exerciţiile fizice, tehnicile de terapie comportamentală remode-îează uneori cu succes comportamentul alimentar al obezului. - 810. ANOREXÎNEf M) Canada L DCI Am-fepramona • Psihostimulent anorexigen, derivat feniletilaminat —► AMFEPRAMONE(DCI). 811. ANORGASMIE (cf. gr. a(n)-; orgaon „a arde de dorinţă") • Absenţa finalizării or-gasmice a actului sexual, mai frecventă la sexul feminin, putînd avea cauze multiple, 'dependente fie de subiect, fie de partener } tulburarea are, de obicei, efecte semnificative asupra cuplului. 812. ANORMAL — comportament (cf. lat. •anormalis) • Legătura anormalităţii comportamentale cu boala psihică şi, implicit, cu psihiatria, a însoţit evoluţia socio-culturală a umanităţii încă de la cele mai vechi atestări documentare cunoscute. Anormalitatea (abatere de la un model comportamental mediu, fie că acesta este statistic, ideal sau valoric, acceptat de membrii unei societăţi determinate în timp şi spaţiu) nu se identifică cu patologicul, deşi se poate suprapune cu acesta* este In esenţă o noţiune mult mai largă, care caracterizează o serie de fapte comportamentale cu aspect contrar aşteptărilor şi normelor în vigoare. J. DELAY şi P. PICHOT consideră că anormalul reprezintă o abatere calitativă şi funcţională de la valoarea şi semnificaţia generală a modelului uman. Se poate observa cum domeniul anormalităţii se constituie ca o zonă de trecere între normal şi patologic, reprezentînd un proces de continuitate între cei doi termeni. O analiză istorică poate justifica teza menţionată mai sus arătînd că, sub raportul integrării socio-profesionale, gradul de permisivitate al societăţii faţă de abaterile individuale descreşte odată cu trecerea timpului, fără ca acesta să aibă o semnificaţie asupra frecvenţei bolilor mintale. Dacă pentru un grup restrîns de ocupaţii (agricultori, ostaşi, meşteşugari), „selecţia profesională" începea „ex ovo" (breslele), iar numărul operaţiilor şi cunoştinţelor era limitat, putînd compensa enorme deficienţe caracteriale, intelectuale sau fizice (acestea din urmă într-o măsură mult mai mică), în condiţiile revoluţiei tehnico-ştiinţifice solicitările socio-profesionale şi ritmul de producţie discriminează drept anormali o serie largă de indivizi, inapţi pentru integrarea în diverse grupuri profesionale specifice, care nu sînt decît în mod potenţial şi probabilistic candidaţi la boala psihică. Astfel, dacă lui Hercule (model acceptat ca normal, ba chiar divinizat pentru faptele sale de vitejie) majoritatea psihiatrilor îi recunosc grave tulburări de; tip epileptic, chiar din descrierile contemporanilor (crize grand mal, fufror epilepticus), astăzi simpla evocare anamnestică a crizei l-ar face inapt pentru serviciul militar, pe orice subiect. Dacă regele Saul îşi putea conduce poporul în pofida frecventelor episoade depresive sau maniacale, care fac obiectul unor descrieri celebre, el suferind de psihoză afectivă bipolară, astăzi normele care protejează societatea şi, implicit, subiectul suferind, îi refuză acordarea dreptului de a conduce autovehicule etc. Aparenta creştere a exigenţei normative faţă de individ este generată, într-o mare măsură, de posibilităţile societăţii contemporane, care, prin multiplele ei canale de circulaţie a informaţiei, poate oferi fiinţei umane o poziţie mai clar definibilă şi determinabilă în cadrul universului uman. Se poate spune că, în epoci mai vechi, societatea umană a sancţionat ca normale tulburări comportamentale evidente, sesizabile de oricare dintre membri comunităţii. Descrierile acestor comportamente nu au făcut obiectul unor studii ştiinţifice, deşi au fost adesea înregistrate de fina caligrafie a istoricilor şi scriitorilor. Apariţia tardivă a psihologiei şi psihiatriei a făcut posibilă proliferarea acestui tip de descrieri empirice şi nesistematice, care au generat o serie de con- 216jAno Anormal - comportament cepţii greşite şi de credinţe cu largă circulaţie în rîndul celor mai diverse categorii sociale. Credinţa că un comportament anormal trebuie să fie oj necesitate şi bizar, este una dintre cele mai răspîndite, generînd, prin analogia anormal-boală psihică, imaginea unui bolnav psihic care prezintă manifestări extrem de neobişnuite şi net diferite de elementele comportamentului obişnuit. O altă prejudecată foarte apropiată de cea descrisă mai sus este aceea că între normal şi anormal s-ar putea face o netă delimitare, ba mai mult, că această delimitare ar fi la îndemîna oricui, după criterii individuale. Prezentarea anormalului şi a comportamentului său ca eludind regulile obişnuite ale moralei, frecventă în literatură, a generat prejudecata că anormalitatea este o ruşine şi o pedeapsă, iar acest lucru a creat şi opinia că boala psihică, prin analogie, are aceeaşi semnificaţie. Caracterul ereditar al anormalităţii, ca şi teama exagerată de unele anomalii comportamentale personale, sînt alte prejudecăţi avînd aceeaşi origine. Un efect nedorit l-a avut şi opinia că o abatere extremă de la normal,, indiferent de natura ei, este patologică. Urmărind acest raţionament, LOMBROSO a. lansat a doua sa teză de tristă celebritate (prima fiind cea a criminalului înnăscut) — aceea a geniului ca nebunie de fapt, între cei doi termeni nu poate exista decît o relaţie posibilă între orice nivel de inteligenţă şi boala psihică. COLEMAN şi BROEN stabilesc o serie de termeni care se referă la comportamente anormale, ca : boală psihică, comportament neadaptat, tulburări emoţionale, tulburări comportamentale, tulburări psihice — arătînd că. nici unul dintre aceştia nu este suficient de clar pentru delimitarea sferei unui asemenea comportament, care variază în funcţie de o serie de criterii şi modele. în acest sens prezentăm, în viziunea concepţiilor care pun la baza explicării modelului comportamental uman, explicaţii diferite privind semnificaţia comportamentului anormal. Tabel nr. xvn Modelul Sănătatea mintclă Comportament^anormal • psihiatric • abilitatea de satisfacere a ne- • dezvoltarea greşită sau exage- cesităţilor instinctuale in li- rată a măsurilor de apărare,. mitele impuse de societate însoţite de anxietate • comportamentalist • adaptare deschisă la stimulii • adaptare ineficientă prin în- din mediu văţarea unor comportamente inadecvate şi incapacitatea de corectare • umanistic • împlinirea tendinţelor natu- • incapacitatea de dezvoltare pe rale faţă de orientarea şi îm- deplin a personalităţii prin* plinirea de sine blocarea sau distorsionarea acestor tendinţe către auto- mulţumire • existenţial • libertatea de a decide con- • incapacitatea realizării iden- ştient tităţii adecvate de sine şi a înţelegerii sensului vieţii • interpersonal • realizarea de relaţii inter- • rezistenţa faţă de relaţii inter- personale personale şi acomodare de tip patologic După G. ENĂCHESCU, se deosebesc patru tipuri de comportamente anormale : • comportamentul de tip criză biopsiholo-gică de dezvoltare sau involuţie (puber-. tate, -adolescenţă, climax, andropauză), cu caracter pasager şi reversibil } . • comportamentul de tip carenţial (legat de stări de frustrare afectivă, carenţe educaţionale, d.isfuncţii familiale şi în modul de viaţă), ce .creează dificultăţi' de adaptare, g Anortopsîe ; Anosmie ; Ahoxemie ; Anoxie Anti/217 • comportamentul de tip sociopatic, con-stînd din: conduite delictuale agresive, toxicomanice sau de furie, cu caracter recurent sau episodic Jj • comportamentul de tip patologic, parţial sau deloc reversibil, de natură exogenă, endogenă sau mixtă, cu intensităţi şi forme variabile (stări reactive, nevroze, psihopatii, psihogenii, endogenii). Un model pluriaxial de definire a normali-tătii ar trebui să cuprindă (după PURUSHO-TOV) : • criteriul existenţei la individ a unor stări de insecuritate, teamă, apatie, anxietate ; • criteriul • explicării prinţr-o patologie fizică a comportamentului dezadaptativ ; • criteriul contextului social (normele şi valorile socio-culturale existente la un moment dat) în care se produce comportamentul ; • criteriul.diminuării randamentului şi eficienţei individului. K. SCHNEIDER afirma că orice persoană definită printr-o trăsătură aparte de caracter trebuie considerată anormală (celebra sa definiţie „persoanele psinopatice sînt persoane anormale, anormalitate din cauza căreia suferă şi ei şi societatea") ; el accentua asupra comportamentului, sperînd să desprindă, dintr-un grup imens, un subgrup care să poată fi analizat. Acest demers s-a lovit de „un penibil eşec" (KOLLE), criteriul de anormalitate presupus de el fiind însăşi diversitatea personalităţii umane. 813. ANORTOPSÎE (cf. gr,-afn>; orthos .„drept, corect" ; opsis „vedere") • Percepţie -distorsionată a obiectelor sau figurilor, pusă în evidenţă de PLATEAU, în 1836, cu ajutorul «ortoscopului. Termenul are aceeaşi semnificaţie, pentru HELMHOLTZ, cu ILUZIA ANORTOSCOPICÂ. 814. ANOSMIE (cf. gr. c(n)~; osme „miros") >• Pierderea totală a sensibilităţii olfactive, cel mai frecvent de cauză neurologică, prin leziuni la nivelul segmentului periferic al analizorului sau la nivel central (traumatism, tumoră) . în psihiatrie, anosmia apare ca simptom con-versiv al isteriei şi indică, de obicei, o afecţiune organică ce poate fi confirmată prin investigaţiile clinice şi paraclinice, reprezentînd expresia unui conflict psihogen uşor de pus în evidenţă. Diagnosticul pozitiv, ca şi cel diferenţial (cu anosmia organică), se realizează printr-o probă simplă : mirosirea unei substanţe cu acţiune iritantă, pe care subiectul cu anosmie funcţională nu o va recunoaşte, dar Care se va evidenţia reflex prin lăcrimare (reflexul naso-lacrima!) reflex absent în anosmia organică. 815. ANOXEMIE (cf. gr. a(n)-; oxys „ascuţit, viu"; aima „sînge") — sin. HIPOXEMIE • Scăderea sub limitele normale a presiunii parţiale a oxigenului în sîngele arterial. în funcţie de mecanismul de producere poate fi anemică (prin reducerea cantităţii de hemo-globină sau a numărului de hematii din sînge); anoxică (prin scăderea presiunii parţiale a oxigenului în aerul inspirat); histotoxică (prin blocarea enzimelor respiratorii tisulare, cu incapacitatea celulelor de a utiliza oxigenul); de stază (prin încetinirea circulaţiei periferice). De obicei se însoţeşte de hipercapnie (creşterea presiunii parţiale a bioxidului de carbon). Poate determina anoxier 816. ANOXIE - sin. HIPOX1E ® Scăderea presiunii parţiale a oxigenului în ţesuturi. Mecanismele de producere sînt similare anoxemiei. Cauzele pot fi diverse : altitudine mare, vicierea cu gaze străine a aerului atmosferic, afecţiuni respiratorii, comunicări între inima dreaptă şi inima stîngă (anoxie anoxică); anemii de diverse cauze (anoxie anemică); insuficienţă cardiacă, tulburări ale circulaţiei periferice (anoxie de stază); intoxicaţii-cu alcool, droguri de tip LSD (anoxie histotoxică). Semnele neuropsihice ale anoxiei şi "hiper-capniei sînt integrate în tabloul clinic al encefalopatiei respiratorii. Cefaleea este frecventă, mai ales matinală, fiind determinată de diminuarea activităţii formaţiunii reticulare în timpul somnului, ceea ce accentuează hipo-ventilaţia alveolară, măreşte hipercapnia şi, odată cu ea, hipertensiunea intracraniană, care poate fi atît de ridicată, încît să producă edem Dapilar şi hipertensiunea LCR. Asocierea ce-faleei cu edemul papilar poate orienta eronat către diagnosticul de tumoră cerebrală, dacă nu se determină concentraţia gazelor sanguine. Pot apărea, de asemenea, stări de agitaţie alternînd cu somnolenţă, insomnie cu inversarea ritmului nictemeral, aceleaşi manifestări putînd apărea şi în senilitate, tratarea lor în anoxemie cu sedative (diagnostic greşit) conduce la efecte dezastruoase. Alteori se observă modificări caracteriale, tulburări de memorie, iar în formele grave — sindrom confuzional, obnubilare. Pot apărea şi tulburări motorii : flapping tremor, sau chiar crize convulsive epileptiforme. Anoxia produsă la un nou- 218/Ano Anoxine (M> ; Anozodiaforie ; Anozognozie născut după o naştere dificilă poate fi cauza unor leziuni cerebrale sechelare, generatoare de epilepsie, infirmităţi neurologice, debilitate mintală. Scăderea presiunii parţiale a oxigenului (fie că se datorează asfixiei prin oxid de carbon, spînzurării, strangulării, decompen-sării cardiace, fie rarefierii aerului la altitudine), tulburări psihice. în aceste cazuri subiectul simte, mai întîi, o stare de „bine", euforie, uşurare, căreia îi urmează amorţeală, tor-poare senzitivă şi psihică, apoi tulburări de memorie, de gîndire, tulburări în orientarea în timp, diminuarea auzului şi vederii, pierderea simţului autocritic, iar în final, pierderea cunoştinţei, care poate fi pasageră sau poate antrena subiectul în comă. Intensitatea tulburărilor psihice se accentuează pe măsură ce scade concentraţia de oxigen, existînd un paralelism între gradul tulburărilor mintale şi severitatea simptomelor somatice. Formaţiunile nervoase superioare sînt foarte vulnerabile la deficitul de oxigen, 5—6 minute de Ischemie cerebrală reprezentînd un prag a cărui depăşire are consecinţe severe asupra zonelor afectate şi a funcţiilor lor. O ischemie de mai mult de 10 minute este susceptibilă de a provoca o modificare completă şi definitivă a comportamentului. Această disoluţîe neuro-psihică este însoţită de amnezie lacunară şi, în asfixiile grave, de stări confuzionale şi sechele mai mult sau mai puţin prelungite. 817. ANOXINE(M) S.U.A. - DCI Fendime-trazinâ • Psihostimulent anorexigen de tip (4-)-3,4-dimetil-2-fenilmorfolină, cu efecte sim-paticomimetice reduse, indicat în astenie, presenilitate, sevraj, toxicomanie, obezitate secundară curei NL, TDS; contraindicat în stările de excitaţie psihomotorie, anxietate, sarcină, comiţialitate. 818. ANOZODIAFORIE (cf. gr. a-; nosos sin. „boală" ţ diaphoria „diferenţă") —> HEMI-ASOMATOGNOZIE INCONŞTIENTĂ. 819. ANOZOGNOZIE (cf. gr. o-; nosos; gnosis „cunoaştere") • Tulburare descrisă, în 1885, de MONAKOV şi, ulterior, de ANTON (1889) ca incapacitate de percepţie a bolii sau infirmităţii senzoriale, sau a valorii. BABINSKI prezintă, în 1914, două cazuri de hemiplegie stingă în care „bolnavii păreau total dezinteresaţi de mîna sau piciorul hemiplegie" şi consideră acest fapt legat de o leziune limitată a cortexului, poziţie pe care se vor^ situa ulterior si alti autori ca: HEAD, POTZL, HOFF, ENGERT. în 1924, GERSTMAN va descrie sindromul ce-i poartă numele, în care anozognozia joacă un rol important. Pentru WEINSTEIN, KHAN, SLOTE, anozognozia, ca şi asimbolia durerii şi inatenţia lateralizată, reprezintă o tulburare comportamentală apropiată de sindromul Korsakov, ca tulburare mintală generalizată, pe care REDLICH şi BONVICINI o atribuie unui mecanism de apărare, constînd în negarea a ceea ce este neplăcut şi supărător — boala şi consecinţele ei. Se poate nota un gen de obstinaţie sau de rezistenţă în recunoaşterea paraliziei. Această atitudine din partea subiecţilor este eu atît mai curioasă în unele cazuri, cu cît unii dintre ei sînt aproape obsedaţi de teama unei paralizii înainte de accidentul vascular propriu-zis (LUTEMBACHER), sau în cazul existenţei unui accident, nu admit un al doilea accident vascular la distanţă previzibilă, deşi au experienţa din prima paralizie. Anozognozia poate îmbrăca mai multe forme în cadrul sindromului Anton-Babinski : • subiectul transferă asupra hemicorpului-drept toate senzaţiile şi funcţiile hemicorpului sting; • subiectul admite existenţa hemicorpului sting ca latură independentă a corpului lui; • subiectul are sentimentul existenţei alături de el, fie a unui segment (mină sau picior) care ar aparţine unei alte persoane, fie a unei a treia extremităţi (al treilea braţ sau picior), fie a unui segment străin de corpul lui (identificat uneori ca un şarpe). ALAJOUANINE arăta că jargonofazia (a cărei apartenenţă la grupul anozognoziilor fusese indicată chiar de ANTON), ca disoluţie a structurilor semantice, nu este recunoscută de către subiect, combinindu-se uneori cu imposibilitatea de a exprima această nerecunoaş-tere. La aceasta, DEJERINE adăuga surditatea verbală pură, Ca putînd fi asimilată grupului fenomenelor anozognologice, prin nerecuncaş-terea sa de către bolnav. Afaziile senzoriale, în care domină tulburările de înţelegere, sînt necunoscute de către subiect, constituind un fenomen în care anezog-nozia este prezentă fără a fi ubicuitară. Uneori, în sindromul Anton, bolnavul îşi ignoră cecitatea, sau încearcă să invoce calitatea ochelarilor sau obiecte străine în ochiul' drept, ca explicaţie a faptului că nu vede. GAYRAL încearcă să asimileze anozogneziei cazul unei gravide care şi-a ignorat starea de-maternitate şi a născut fără dureri (datorita unei insensibilităţi congenitale la durere). O astfel de încercare este însă insolită şi exagerată, „anozognozia" nefiind, în acest caz, rezultatul unei leziuni centrale/ Anozomelie ; Ansiolin (MC) ; Antagoniste Anof219 820. ANOZOMELIE (cf. gr. o-; nosos ; AGNOZIE. 821. ANQUIL(M) Anglia, Belgia — DCI Ben-peridc! • Neuroleptic incisiv, derivat butiro-fenonic de tip 1-/1-/3-(p-fluorobenzoil)propil/-4-,piperidil/-2-benzimidazolină, indicat în neliniştea şi agitaţia din psihozele schizofrenice cataionice şi paranojd-halucinatorii, psihoze de involuţie, manie. în afara efectelor secun-nare clasice ale NL incisive, trebuie menţionată acţiunea sa preconvulsivantă şi faptul că diminuează acţiunea L-Dopa. 822. ANS EPR.ON( M) Japonia - DCI Fen-■probamat • Tranchilizant, derivat carbamatic de tip 3-fenil-1-propanol carbamat, cu acţiune miorelaxantă sedativă şi valenţe anxiolitic-anticonvulsivante. Este de o bună toleranţă, "efecte!e secundare fiind practic nule. 823. ANSIACAL(M) Italia - DCI Clordia-.zepoxid • Tranchilizant, derivat benzodiaze- .pinic ^ NAPOTON*M) România. 824. ANS!ETAN(M) Italia - DCI Meproba- mat o Tranchilizant, derivat propandiolic ’MEPROBAMAT(M) România. 825. ANSI LAN1 W) Iugoslavia - DCI УИе--dazepam 9 Tranchilizant, derivat benzodia-zepinic de tip 7-clor-2,3-dihidro-1-metil-5-feniI-Л H-1 ,4-benzodiazepină, cu acţiune sedativ- 4-iipr.otic|. şi uşor anxiolitică ; are o singură -contraindicaţie : miastenia. 826. ANSILOR(M) Portugalia — DCI Lora-.zepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepi-'Піс cu acţiune anxiolitică, sedativă şi miorelaxantă. Nu se administrează în sarcină. 827. ANSIOLlN(MC) Argentina • Produs terapeutic conţinînd două medicamente tipizate cu acţiune diferită, dar care se comple-«mentează. Este compus din : 9 AM ITRIPTI L!NA( M) - timoleptic, derivat dibenzocicloheptanic ? * OXAZEPAM(M) — tranchilizant, derivat benzodiazepinic. Are acţiune antidepresiv-sedativ-anxiolitică. 828. ANSIOLIS!NA(M) Italia - DCI D/o-zepcm • Tranchilizant, derivat benzodiazepi-nic £Д' DIAZEPAM(M) România. 829. ANSIOPAX Portugalia - DCI Di-benzepinâ • Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzodiazepinic de tip 1Q-/2-(dimetilamino) etiI/-5,10-dihidro-5-meti 1-11 H-dibenzo/b, e//1,4 /diazepin-11-onă, cu acţiune antidepresivă şi tranchilizant de valoare medie. Nu se asociază cu IMAO. 830. ANSIOPAZ(M) Columbia, Ecuador, Peru — DCI Dipotassium clorazepat • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-2,3-dihidro-2,2-dihidroxi-5-fenil-1 H-1,4-benzo-diazepin-3 acid carboxilic, cu acţiune anxiolitic miorelaxantă şi sedativă. Are o bună toleranţă şi efecte sedativ-hipnotice mai modeste. 831. ANS!OTEX(M) Brazilia • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic ANSILOR(M) Portugalia. 832. ANSIOWAS(M) Spania • Tranchilizant, sin. derivat propandiolic —> ANSIETAN(M) Italia. 833. ANSIUM(MC) Spania • Produs terapeutic conţinînd : • SULPIRIDE(M) — neuroleptic, derivat benzamidic • DIAZEPAM(M) — tranchilizant, derivat benzodiazepinic. Are acţiune sedativ-anxiolitică. 834. ANSIUS(M) Portugalia • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic ‘ ANSILAN(M) Iugoslavia. 835: ANSOTOMIE (cf. lat. ansa „toartă, mîner" ; gr. tome „tăiere, secţionare") • Metodă folosită în neurochirurgie, urmărind su^ primarea mişcărilor involuntare (ca de exemplu, în boala Parkinson) prin întreruperea stereotaxică a fibrelor nervoase care formează ansa lenticulară. 836. ANTABUSE(M) Anglia - DCI Disulfi-ram —> ANTALCOL(M) România. 837. ANTAGONISTEI) halucinaţii (cf. gr. anti „contra" ; agon „luptă") — sin. CONTRA-DICTORIM11) halucinaţii • Halucinaţii acustico-verbale care-i creează subiectului senzaţia că vocile sînt opuse în ceea ce priveşte conţinutul mesajului pe care doresc să-l transmită. Astfel, în timp ce unele voci îl încurajează, altele îl înjuriază (MARCHAIS). Disjuncţia tematică a halucinaţiilor poate fi marcată şi de perceperea diferenţiată a celor două tipuri de halucinaţii : o ureche este destinată celor favorabile, cealaltă celor defavorabile. Stîr-nesc contrarietate şi anxietate subiectului. 2201An t Antalcolw ; Antalgic ; Antecedent Se întîlnesc în psihozele cronice, mai ales în cele de origine alcoolică. 838. ANTAGONIŞTI DE HISTAMINĂ ANTIHISTAMIN1CE. 839. ANTALCOL(M) România - DCI Di-sulfiram • Acţiunea sa constă în oprirea me-tabolizării alcoolului în faza aldehidei acetice, prezentînd şi marele avntaj de a face dezagreabil consumul de alcool, prin apariţia, la 10— 15 minute după ingestia alcoolului, a hi pere mi ei feţei, gîtului, trunchiului, senzaţiei de căldură, cu tahicardie, cefalee, hipotensiune, dispnee, tuse, greaţă, vărsături, fenomene ce retrocedează treptat. Administrarea antalcolului fără consum concomitent de alcool nu provoacă nici unul din simptomele dezagreabile descrise. Este indicat în tratamentul alcoolismului cronic. Prezintă însă cîteva contraindicaţii : afecţiuni cardiace, renale, hepatice severe, boală ulceroasă, epilepsie, psihoze, hipertiroidie, astm bronşic, sarcină şi consumul de alcool în cantităţi mari (urmări severe). Se administrează timp de 4 zile cîte 1 g/zi pe nemîncate, apoi se efectuează prima probă de sensibilizare — prin ingestie de alcool sub supraveghere ? în continuare se scade doza pentru următoarele patru zile la 0,750 g şi se mai efectuează încă 1—2 probe de sensibilizare * din nou se scade doza pentru următoarele patru zile cînd se efectuează încă 1—2 probe, în general sînt suficiente patru probe pentru obţinerea unui efect condiţionat de dezgust. Tratamentul de întreţinere : 0,500 sau 0,250 g/zi timp de 1—3 luni este suficient pentru obţinerea rezultatului scontat. Tratamentul de atac şi stabilirea dozei de întreţinere se fac numai sub supraveghere medicală. Atragem atenţia asupra riscului administrării tratamentului „în familie — de către familie" (fără ştirea subiectului) existînd mari pericole. Produşi farmaceutici similari : ANTABUSE(M) Anglia ESPERAL(M) Franţa ATAETHYL(M) R.F.G. CONTRALIN(M) R.D.G. 840. ANTALGIC (cf. gr. anti „contra" g algos „durere") • Element ce alină sau înlătură durerea. Termenul este utilizat atît pentru denumirea poziţiei (poziţie antalgică), cît şi pentru medicaţie (medicament antalgic). 841. ANTAPENTAN(M) Austria - DCI Fen- ANTAPETAN(M) Elveţia dimetrazina • Psihostimulent anorexigen de (+)-3,4-dimetil-2-fenilmorfolină, cu efecte simpaticomimetice reduse, indicat în astenie, presenilitate, sevraj, toxicomanie, obezitate: secundară curei NL, TDS contraindicat îrr stările de excitaţie psihomotorie, anxietate, sarcină, comiţialitate. 842. ANTECEDENT (cf. lat. antecedens „care-precede") • Termen care are mai multe accepţiuni : • în sens general filozofic — orice fenomen-care precedă un alt fenomen. • în logică — prima parte a unei implicaţii f-în propoziţii compuse, de forma „dacă ... atunci", antecedentul se referă la un fapt dir> care, odată realizat, decurge un alt fapt, marcat în cea de a doua parte a implicaţiei, introdusă prin „atunci" şi numită consecvent. • în medicină — componentă a anamnezei,. constînd din asamblarea, de obicei într-o ordine cronologică, a datelor ce prezintă semnificaţii şi care au premers momentului declanşării bolii actuale. Examenul psihiatric, ca de altfel orice examen medical, nu poate ignora. fenomenele premorbide care ţin pe de o parte de încărcătura eredo-colaterală, iar pe de altă parte, de trecutul patologic propriu al persoanei. Astfel, se menţionează dacă există, la rudele de gradul I sau II afecţiuni psihice cu, potenţial de transmitere la descendenţi (PMD, schizofrenii, eventual demenţe, boli degenerative neurologice, psihopatii „de nucleu",, dezvoltări patologice reactive ale personalităţii). Dacă acest tip de antecedente ne furnizează numai imaginea unui fundal genetic, pe care se desfăşoară existenţa subiectului aflat în suferinţă, datele referitoare la trecutul său fiziologic (circumstanţele de desfăşurare a. naşterii, dezvoltarea psihomotorie în copilărie, cu implicaţii în cazul oligofrenilor) sau patologic (afecţiuni infecţioase, toxice, traumatice, endocrine, neurologice sau legate de perioada maternităţii) au o semnificaţie mai directă în stabilirea diagnosticului. Antecedentele de aspect patologic, îndeosebi, au un rol determinant (ca în cazul patologiei psiho-organice cerebrale) sau favorizant pentru unele tulburări psihice cu caracter reactiv sau acompaniator (patologia „psihosomatică",, patologia somatică concomitentă care lasă urme, mai superficiale sau mai profunde, în psihicul subiectului). O bună culegere a acestor date privind etapa premergătoare afecţiunii prezente a subiectului şi valorificarea lor istorică adecvată reprezintă jaloane importante în cursa diagnostică şi terapeutică pe care o angajează clinicianul psihiatru, ca şi în conturarea prognosticului. Ante/ogradă ; Antibiotice ; Anticipare Ant/221 843. ANTEPAN(M) Portugalia • Psihosti- mulent anorexigen —» ANTAPENTAN( M), ANTAPETAN(M) Austria, Elveţia. 844. ANTEROGRADĂ (cf. lat. anterior „mai înainte'* 5 gradi „a merge") • Adjectiv ce desemnează derularea unor evenimente anterior unui moment anume, cu semnificaţie în procesul de condiţionare (stimulul condiţionat precedă stimulul necondiţionat — condiţionare anterogradă), ca şi în apariţia şi evoluţia unor tulburări psihice. Referirea se face de obicei la tulburările de memorie, amnezia anterogradă sau de fixare (RAUSCHBURG, 1921), reflectînd faptul că agresiunea a delimitat o perioadă dinaintea producerii sale, în care evocările sînt intacte, şi o altă perioadă, după intervenţia factorului agresiv, în care imaginile şi evenimentele nu mai pot fi fixate şi deci nici evocate. Acest tip de amnezie este întîlnit în reacţii psihogene, sindroame nevrotice, sindrom Korsakov (alcoolic, traumatic şi infecţios), sindrom confuzional, psihoza maniaco-depresivă, presbiofrenie —> AMNEZIE. 845. ANTIADIPOSITUM(MC) Elveţia • Produs terapeutic conţinînd două medicamente tipizate cu aceeaşi acţiune, care se comple-mentează. Este compus din : • CATHINĂ(M) — nooanaleptic, derivat feniletilaminic ; • CAFEINA(M) — stimulent psihomotor. Are acţiune stimulent-psihomotorie. 846. ANTIBIOTICE (cf. gr. anti „contra" 5 b/os „viaţă") • Denumire dată de WAKSMAN (creatorul streptcmicinei) grupei de medicamente cu acţiune de distrugere sau inactivare a germenilor patogeni : virusuri, plasmide, rickettsi, micoplasme, bacterii, fungi patogeni, protozoare, metazoare. Clasificarea antibioticelor se face în funcţie de : structura chimică (penicilina, macrolide, tetracicline, nitrofuran) ? tipul spectrului de acţiune (germenii asupra cărora acţionează antibioticul); acţiunea predominantă pe un anumit agent patogen (tuberculostatice, antifungîce); acţiunea selectivă în infecţii localizate (infecţii urinare, intestinale etc.) — M. ANGELESCU. Indicaţiile terapeutice ale acestui grup de medicamente sînt constituite din : infecţii cu germeni specifici (tratamentul implică alegerea antibioticului „ţintit", specific germenului), infecţii bacteriene nespecifice, terapie profilactică pentru contacţii cu subiecţi prezentînd o boală infecţioasă transmisibilă. Reacţiile adverse ale antibioticelor se traduc clinic prin ; fenomene de intoleranţă locală, toxicitate (ototoxicitate — oligozaharide, aminozaharide, polipeptide; nefrotoxicitate. — neomicină, polimixină, kanamicină, gentamicină etc.; me-dulotoxicitate — cloramfenicol, sulfamide $ he pat otoxi citate — acid paraaminosalicilic, izoniazidă, rifampicină; neurotoxicitate — nitrofurantoin, penicilină — poate determina compulsii dacă este introdusă în lichidul cefalorahidian, efect teratogen), carenţe vitaminice, fenomene de tip Herzheimer, şoc anafilactic, tulburări psihice — streptomicina poate determina modificări ale dispoziţiei în sensul depresiei sau euforiei, scăderea performanţelor intelectuale, dismnezii, disprosexii. Cele mai importante manifestări psihice secundare terapiei apar în cazul utilizării tuber-culostaticelor. Este bine cunoscută astfel euforia tuberculoşilor trataţi cu izoniazidă, mar rar apărînd şi manifestări catatonice sau despre-sive, uneori crize convulsive. Mecanismele prin care apar aceste tulburări psihice sînt încă discutate 5 sînt incriminate scăderea eliminării urinare a 17-cetosteroizilor, cu creşterea deci a cortizolemiei, toxicitatea amoniu-lui eliberat de izoniazidă, efectul antivitamină Bfl etc. Streptomicina poate determina apariţia encefalopatiei’ cicloserina — agresivitate ; etionamida — depresie anxioasă. în marea lor majoritate aceste tulburări dispar odată cu încetarea administrării drogului. Apariţia lor este favorizată de asocierea alcoolismului. în afară de tuberculostatice şi alte antibiotice au ca efecte secundare tulburări psihice : nitro-furantoinul şi sulfamidele produc cefalee, vertij, astenie. Terapia antibiotică în psihiatrie este folosită (din ce în ce mai rar însă din cauza rarităţii cazurilor) în tratamentul curativ şî profilactic al meningo-encefalitei cronice difuze, luetice, în delirurile infecţioase, care cedează spectaculos după un tratament antibiotic corect administrat. 847. ANTICIPARE (cf. lat. anticipare „a o lua înainte") • Termenul desemnează „orice acţiune sau imagine care se declanşează înaintea condiţiilor ce o provoacă" (F. BART-LETT) sau orice „reacţie care, în virtutea ritmului sau a condiţionării, precede stimulul la care corespunde adaptarea" (H. PIERON). Anticiparea apare deci ca o componentă „ante-mergătoare" sau de devansare a stimulilor şr situaţiilor, stînd la baza oricărui proces adaptaţi v. Ca reacţie de apărare, caracterizează întregul regn animal, observîndu-se chiar la nevertebratele inferioare de tipul celentera-telor (H. PIERON, 1907) şi protozoareloc 222/Ant Anticonformism ; Anticonvulsivante (METEINIKOV, 1916). Exemplul clasic din lumea animală este furnizat de comportamentul de căutare a hranei de către cobai într-un labirint. Imboldurile prin care fiinţa umană îşi trăieşte viitorul, prin care se proiectează în viitorul său existenţial, schiţîndu-şi noile acţiuni şi dîndu-le o orientare favorabilăA lui, se deosebesc astfel de simpla previziune. în mod normal, anticiparea presupune atît elemente logice, cît şi elemente nelogice legate de afectivitate. Ea este pozitivă şi determină activarea subiectului atunci cînd, studiind situaţia dorită şi datele concrete externe, întrevede posibilitatea rezolvării favorabile lui. Altfel, anticiparea este negativă şi determină acţiuni de retragere’. Maxima elaborare şi specificitate este atinsă la nivel uman, ca demers al gîndirii (anticipare operaţională) şi acţiuni voluntare. O. SELZ a fost primul care a pus în evidenţă importanţa anticipării în înţelegerea şi rezolvarea de probleme (ipoteze, plan rezolutiv etc.). Orice act voluntar, de la cel perceptiv-observaţional, pînă la cel decizional-executiv (rezolvarea unei sarcini concrete sau atingerea unui scop), implică în diverse grade şi în anumite puncte strategice procese anticipatorii cu rol; de corecţie sau ajustare. In structura tuturor conduitelor umane există modele (scheme, planuri mintale) sau reprezentări mintale (imagini) ale situaţiilor cărora le corespund respectivele comportamente. Experienţa cotidiană ne oferă suficiente exemple referitoare la caracterul predominant anticipativ şi proiectiv al gîndirii care, pornind de la anumite elemente de bază, „construieşte" în mod regulat scheme anticipatorii. Astfel, în lectura unui text, percepţia vizuală a şirului de semne devansează codificarea şi pronunţarea cuvintelor. Fiecărei structuri mintale îi corespunde un anumit tip de anticipare, ceea ce face ca aceasta să poarte, în cadrul psihopatologic, marca fiecărei boli în parte. Alterarea caracterului adaptativ al anticipării se manifestă în anumite situaţii de stress continuu, a nevrozelor şi depresiilor de epuizare — anticiparea anxioasă — a eşecului, a unei nenorociri iminente sau a unei catastrofe, ultima accepţiune fiind mai apropiată de pre-moniţie sau de previziunea morbidă şi în destructurările majore ale personalităţii, de natură endogenă, în „micul automatism mintal" descris de G. CLERAMBAULT în care găsim, în afara unor evotări de amintiri şi a unor preocupări abstracte sterile, fapte de anticipare ale gîndirii cu caracter arbitrar, ilogic. 848. ANTICIPAREA reacţie • Caracteristică biologică cu rol adaptativ, constînd în reacţia (de orientare, de pregătire, de ajustare etc.) care se produce înainte de declanşarea stimulului, fie ca urmare a uriui ritm regulat de stimulare, fie printr-o semnalizare specifică ce precede stimulul propriu-zis. Reacţia de anticipare este mediată cognitiv printr-un lanţ de acţiuni mintale cu caracter prospectiv, de scopuri conştiente şi verigi efectorii, în direcţia realizării celei mai eficiente acţiuni. 849. ANTICONFORMISM (fr. anticonformisme l cf. gr. anti ; lat. conformare „a modela, a forma") • Noţiune opusă celei de conformism şi care desemnează un ansamblu de manifestări, reacţii, atitudini (constituite sau nu într-un mod de existenţă) ce nu corespund normelor şi regulilor grupului, caracterizîn-du-se printr-o notă evidentă de opoziţie faţă de aceste norme. Antinomia conformism-anticonformism intrăA în aceeaşi categorie cu opoziţia vechi-nou. în general conformismul urmează tradiţia. Anticonformismul sau non-conformismul poate fi normal sau patologic. Astfel, la copii, există reacţii de negativism care nu depăşesc limitele normalului ; pot fi de asemenea normale reacţiile de opoziţio-niSAm ale adolescentului. în psihopatologie, personalităţile accentuate şi dizarmonice au frecvent reacţii anticonformiste (în special personalităţile impulsive, paranoiace şi isterice) ; non-conformismul lor poate merge pînă acolo incit el implică un grad de pericol social. La personalităţile schizoide şi la introvert, în genere, atitudinile non-conformiste pot fi de asemenea frecvente, dar ele nu au şi un aspect antisocial periculos — la baza acestor atitudini stau evenimentul interior, ideile proprii, inovatoare, proiectele originale. în artă (literatură, pictură etc.) non-conformismul caracterizează îndeosebi romantismul şi, în forme mai pregnante, aşa-numitele curente avangardiste (suprarealism, expresionism, futurism, dadaism, cubism etc.). 850. ANTICONVULSIVANTE (cf. gr. anti % lat. convulsio „convulsie") — sin. ANTICO-MIŢIALE ; ANTIEPILEPTICE • Produşi farmaceutici a căror proprietate (principală sau secundară) este împiedicarea apariţiei acceselor convulsivante din epilepsie sau determinate de tumori intracraniene, intoxicaţii, perturbări vasculare. în cadrul grupei anticonvulsivante-lor sînt reunite, în mare, două categorii de produse : barbiturice şi nebarbiturice. Anticonvulsivante : orientarea terapiei Ant] 22 5 anticonvulsivante barbiturice : FENOBARBITAL(M), GARDENAL(M), LE-PINAL(M), LUMINAL(M), SEVENALcl) : BROMOVAL(M)f ALBROMEN(M), ALUVAL(M), ISOVAL(M) * • seria benzodiazepinelor ; — Diazepam(Dcl) : DIAZEPAM(M), VALIUM(M), FAUSTAN(M), RELANIUM(M) 5 — ClonazepamiBCI) : CLONEX(M\ CLONAPIN(M), LANDSEN(M), RIVOTRIL?M) > • seria carbamazepinelor : — Carbamazepin(DCI) : BISTON(M), FINLEPSIN*M), STAZE PI N?M), TEGRETOL( M) g • seria hidantoinelor : — Fenitoinum(DCI) : FENITOIN(M\ DIHIDANÎM) DOPHENIN, MYSOLIN, AVENTYL(M) ; — derivaţi ai dibenzocicloheptatrienului? ProtriptiHna(T)(:1) : TRI PTI L( M), • VI- VACTI L( M) ; — derivaţi antracer'ci : Melitracen(Dcl) : TRAUSABUN'- M) î — derivaţi dibenzodiazepi.nici : Dibenzepina CI) : NORTRILEN(M), AVENTYL( M) AmitriptHina(DCl) : TEPERIN(M), LAROXI L(M) Trimepramina(Dcl) : SURMONT1 L(M), HERPHONAL(M), Doxepina(DCJ) : SINEQUAN(M) • minore — care sînt capabile de a determina remisia depresiei de intensitate nevrotică : Dosulepina(DCI) : PROTIADEN Mianserina(DCI) : LERIVON(M) Dibenzepina(I>CI) : NOVERIL ZARIFIAN şi COUCHE au stabilit o scală în care antidepresivele sînt situate în ordinea descrescîndă a intensităţii efectului lor psiho-ton : Psihoton I IMAO y Clomipramina — ANAFRANIL(M) Imipramina - ANTIDEPRIN(M) Protriptilina - TRIPTIL(M), VIVACTIL(M) N.ortriptilina — AVENTIL(M) Doxepina — SINEQUAN(M) ? Dibenzepina - NOVERYL(M> Mianserina - ATHYMIL(M), LERIVON ; Amitripti-lina - TEPERIN(M) Trimepramina - SURMONTIL(M), HER-PHONAL(M), SAPILENT(M) —►Sedativ. Antidepresivele LMAO îşi datorează denumirea proprietăţii de blocare a monoaiYiino-oxicjazei (MAO), enzima responsabilă de degra-darea/monoaminelor, din această blocare re-zulţind o. acumulare de neuro-mediatori în fanta sinaptică. Ca efecte psihotrope, IMAO reprezintă un stimulent major, motiv pentru care au mai fost denumite şi timoeretice, cu acţiune în depresiile inhibate cu evoluţie tre-nantă, rezistente la alte psihotrope sau la terapia electroconvulsivantă yj utijizarea lor este totuşi restrînsă, din cauza urior inconveniente majore (imposibilitatea de administrare concomitentă IMAO — triciclice, interdicţia de anestezie generală la subiecţii sub tratament . IMAO, precauţie în alimentaţie cu excluderea alimentelor care conţin tiramină etc.). r în ultimul tîmp a crescut din nou interesul pentru IMAO, sintetizîndu-se I MAO selective : 1-MAO (a) şi IMAO (b), avînd în vedere cele două (sau multiple) forme de monoaminooxi- dază ; MAO (a) — intraneuronală, cu acţiune predominantă asupra 5-hidroxitriptaminei şi noradrenalinei, sensibilă la CLORGYLINE şi la alcaloizi naturali (hormolina şi hormina) care o inhibă reversibil ; şi MAO (b) — extra-neuronală, care acţionează predominent asupra feniletilaminei şi benzilaminei şi care este inhibată preferenţial de DEPRENYL. în prezent produsele MAO selective nu mai prezintă „cheese-efect" („efectul brînză“)şi nu mai necesită urmarea unor regimuri alimentare speciale. IMAO are două tipuri de efecte farmacologice : 0 legate de efectul inhibitor IMAOjl • efecte antidepresive l • efecte antihipertensive ;i • efecte anticonvulsivante. £ nelegate de efectul IMAO : • acţiune stimulantă de tip amfeta-minic } • acţiune gangloplegică } • acţiune anestezică locală f • acţiune antitrombotică. în privinţa interacţiunii cu alte medicamente, efectul este de potenţare (intensitate şi gravitate nedorită) a antidepresivelor triciclice, a stimulantelor sistemului nervos central (cafeina, metilfenidatul), a depresoarelor sistemului nervos central (neuroleptice, barbitu-rice, analgezice), a medicaţiei antihipertensive. 1 Antidepresivele triciclice reprezintă un grup de substanţe chimice apropiate ca structură de fenotiazine : Se împart, după structura chimică, î:n } • derivaţi de iminodiberizen < imipra- mina, clorimipramina, trimipramina g. • derivaţi de iminostilben i opipramot, carbamazepină l • derivaţi ai dibenzocicloheptadienului 1 amitriptilină, nortriptilină jjj • derivaţi ai dibenzocicloheptatrienului 3 protripti 1 i nă g • derivaţi antracenici : melitracen J • derivaţi dibenzotiazepinici l dosulepin, doxepine. Farmacocinetică. Absorbţia în tractul intestinal este rapidă pentru imipramină, desîpramină, protiptilină şi doxepin şi mai lentă pentru amitripti lină şi nortriptilină } odată, absorbite, sînt rapid distribuite, cele mai mari concentraţii găsindu-se îp ficat, plămîni şi creier. La nivelul creierului, cele mai> mari concentraţii au fost găsite la nivelul ganglionilor] bazali, iar cele mai reduse în cerebel. Metaboli- 15 ~ Enciclopedie de psihiatrie — cd. 167 226/Ant Antidepresive : iarmacocineticâ zarea are loc în ficat prin oxidare, dismetilare $i glicuronoconjugare, excreţia făcîndu-se sub formă de compuşi glicuronici în cea mai mare parte, un mic procent constituindu-l substanţa nemetabolizată. Concentraţia plasmatică a triciclicelor (fără legătură directă concentraţie plasmatică/efect terapeutic, după majoritatea autorilor) se întinde pe un registru larg, în funcţie de : substanţă, în organism, doză administrată {unică sau continuă): • imipramina: 75—100 mg/zi — 10— 300 ng/ml • amitriptilina î 75—100 mg/zi — 20— 250 ng/ml • nortriptilină: 75—100 mg/zi — 50— 300 ng/ml. Efecte farmacologice | • antagonizează efectele rezerpinei g • antagonizează catalepsia produsă de neu-roleptice g • antagonizează efectele produse de substanţele parasimpaticomimetice g « potenţează efectele amfetaminelor (comportamente stereotipe, creşterea moti-lităţii) g blochează receptorif colinergici de unele efecte atropinice * ~ acţionează asupra receptorilor hista-minici, din această acţiune rezultînâ efectul sedativ al unor antidepresive. Mecanism biochimic de acţiune. încă din 1965 a fost constatată blocarea de către imipra-mină a recaptării monoaminelor cerebrale în terminaţiile presi-naptice, acţiune imediată şi selectivă, în funcţie de formuli chimică a antidepresivelor, asupra recaptării 5-hidroxitriptaminei sau noradrenalinei, această noţiune de bază dînd naştere primelor teorii biochimice a!e depresiilor. Avînd în vedere că între această acţiune, care este imediată şi apariţia efectelor terapeutice există o perioadă de latenţă de 10 — 14 zile, relaţia directă dintre blocarea recaptării transmiţătorilor şi efectele clinice a fost pusă la îndoială. Prin .marcarea radioactivă a neu-rotransmiţătorilor s-a putut studia acţiunea lor asupra receptorilor membranari, stabilindu-se lista diverşilor receptori existenţi la nivelul neuronilor monoaminer-gici. în paralel cu aceasta s-a trecut la studiul efectelor repetate (diferite de efectele dozelor mici) asupra animalelor de experiment, constatîndu-se că, indiferent de formula chimică, antidepresivele determină o diminuare a numărului de receptori postsinaptic (atît serotoninergici cît şi noradrenergici) } acest efect a fost denumit fenomenul de desensibilizare a receptorilor postsinaptici. Fenomenul1 a fost constatat şi după terapia electroconvul-sivantă, el fiind considerat responsabil de efectele terapeutice antidepresive. Cercetări recente asupra IMAO au demonstrat că majoritatea triciclicelor sînt inhibitori reversibili de MAO (b), ştergîndu-se astfel graniţa dintre cele două mari familii de antidepresive. Caracteristici clinice. După aproape tref decenii de Ia descoperirea primelor antidepresive, obiectivele cercetării rămîn aceleaşi ; eficacitate crescută, rapiditate de acţiune, diminuarea efectelor secundare nedorite. Progresul cel mai net s-a obţinut în privinţa dimi- Antidepresive •: efecte terapeutice Ant/227 (C£L fCM^ 0 y M s&3/3te////}0f/f/jo/////) Z/or/r/yO/////> / \ X 1 'X , J/Tvfapf/fa. | • 0x/40 insomnii de adormire inapetenţă severă (negativism) absent scădere accentuată idei delirante stupor incapacitate anergie sau agitaţie delir de negaţie 4* ~r + 4-delir, de vinovăţie >40 insomnii de adormire sau hipersomnie inapetenţă scăzut scădere prevalente facies depresiv dificultăţi de concentrare de obicei lentoare acuze multiple 4-4- ruminaţii asupra păcatelor trecutului 15-40 dificultăţi de adormire apetit crescut scăzut sau crescut scădere sau creştere sentiment de neajuto-rare mobilitate facială eficacitate scăzută anxietate, nelinişte acuze multiple 4“ 4-/variabi I sentiment de autodepreciere, inutilitate Posologia variază foarte mult de la un subiect la altul, depinzînd de intensitatea clinică a sindromului depresiv, de durata de la debut pînă la începerea tratamentului (stările depresive cu durată mai lunga necesitînd doze mai crescute)', de teren (tratamente anterioare, vîrstă, sex, greutate, starea hepatică şi renală a subiectului) şi de modul în care subiectul suportă tratamentul, raportat la efectele secundare. De obicei tratamentul se aplică în doze crescînde, în aşa fel încît în cîteva zile (5—7) să se atingă doza da platou, cu doze fracţionate, cu precauţia ca după orele 16 — 17 să nu se mai administreze antidepresive cu efect stimulant } mai recent, pentru antidepresivele sedative este din ce în ce mai folosită doza unică vesperală. Intervalul de trei săptă-mîni este minim pentru aprecierea eficacităţii terapeutice, deşi sînt forme clinice de depresii cu evoluţie trenantă (mai ales cele apărute la vîrste înaintate), cînd efectele terapeutice apar după luni de tratament. în cazul în care se constată lipsa apariţiei de efecte benefice, după o „fereastră" terapeutică de 2—3 zile se poate trece la alt produs. în situaţia obţinerii efectelor favorabile, doza utilă se menţine pînă la dispariţia simptomatologiei, iar după aceea, se va institui un tratament de întreţinere timp de 2 — 8 luni (în funcţie de natura procesului) pentru prevenirea recăderilor după încetarea tratamentului este necesară o perioadă de supraveghere a calităţii remisiunii. Asocieri medicamentoase. In marea majoritate 'a cazurilor antidepresivele se, asociază cu medicaţia anxiolitică, hipnotică, neuro-leptică, psihostimulantă şi cu cea de corectare a efectelor secundare. Se poate spune că descoperirea şi aplicarea în clinică a antidepresivelor reprezintă nu numai un progres excepţional în terapia psihotropă, ci şi o etapă deosebit de importantă pe drumul cunoaşterii mecanismului biochimic intim de producere a bolilor psihice. 853. ANTIDEPRIN^ România - DCI Imi-pramină m Antidepresiv timoleptic (triciclic), derivat di benzazepinic de tip 5-/3-(d imeti I-amino)propil/-10,11-dihidro-5H-dibenz/b, f/aze-pine, cu spectru larg de acţiune, a cărui indicaţie majoră o constituie depresia endogenă Antideprin^ : produşi terapeutici similari An t! 231 inhibată. Este indicat şi în alte forme de depresie : din cursul involuţiei, în reacţii şi nevroze depresive, obsesive şi fobice (chiar în absenţa componentei depresive), în schizofrenie, unde se recomandă asocierea sa cu neu- c/&——/1/ roleptice. Prezintă următoarele contraindicaţii : psihoze delirante, epilepsie, insuficienţă cardiacă, rehaiă, adenom de prostată, glau-com, sarcină, copii sub 5 ani. Se pot întîlni următoarele reacţii adverse : uscăciunea mucoasei bucale, constipaţie, vertij, somnolenţă sau insomnie, reacţii aiergice, hipotensiune — iar în doze mari, fenomene de tip extrapira-midal. Chiar în cazul apariţiei acestor reacţii adverse, nu se pune problema întreruperii tratamentului cu ANTIDEPRIN, ci se impune numai corijarea acestor situaţii —>• ANTIDEPRESIVE. Dozele şi durata tratamentului sint diferite în funcţie de natura afecţiunii şi de virstă. Produşii farmaceutici similari utilizaţi în practica curentă sînt următorii : • cel mai cunoscut este : TOFRANIL(M) Anglia, Argentina, Australia, Austria, Belgia, Brazilia, Canada, Chile, Columbia, Danemarca, Ecuador, Filipine, Finlanda, Franţa, Grecia, Indonezia, Iran, Italia, Japonia,-Kenia, Liban, Mexic, Noua Zeelandă, Olanda, Pakistan, Peru, Portugalia, R.F.G., Spania, Suedia, Tailanda, Turcia, Uruguay, S.U.A., Venezuela, Zair. • se mai întîlnesc şi sub numele î ANTIPRESS S.U.A. BERKOMINE( M) Anglia CENSTIM'M) S.U.A. CHEMIPRAMINE*M) Canada CHIMOREFTIN'1» japonia CHRYTEM!N(M) Japonia CO-CAPS*J1) Anglia DE PRAMINE(M) Grecia DE PRENI Ll K> Polonia DE PRESS*,J) Japonia DEPRINOL(îI) Danemarca DIMIPRESSI Nl-M) Anglia DYNAPRIN(M) Italia EFURANOL'M> S.U.A. EUPRAMIN1 -'J> Iugoslavia FEINALMINlM) JaDonia IA-PRAM* M) ' Anglia IMAVATE(M) S.U.A. IMIDOL Australia PRYLEUGAN**0 R.D.G. PSICOPRAMINE(M) Grecia PSYCHOFORIN(M) Bulgaria ROPRAMINE Grecia VENEFON(M) Grecia W.D.D.(M) S.U.A. 854. ANTIDOT (cf. gr. anti-; doton „medicament dat contra, ca remediu11) • Substanţă 232/Ant Aptiegalitarism ; Antiemetice folosită în scopul de a neutraliza o otravă pătrunsă în organism. Antidotul poate fi chimic sau fiziologic : • antidot chimic — mecanismul de acţiune constă în precipitarea otrăvii sau transformarea lui într-un produs netoxic în urma reacţiei dintre antidot şi otravă (DMP — agent chelator în intoxicaţiile cu mercur, arseniu, plumb) \ • antidot fiziologic — acţionează prin combaterea efectelor toxice (de exemplu stricnina folosită în intoxicaţiile cu alcool sau barbiturice, pilocarpina folosită pentru combaterea efectelor toxice aie atropinei). (Prin extensie termenul capătă conotaţii psihologice — „munca, antidot împotriva plictiselii"). 855. ANTI EGALITARISM • Curent ideologic aparţinînd mişcării de idei cunoscute sub numele de „noua dreaptă", care, interpretînd într-un mod unilateral cercetările ştiinţifice de ultimă oră (mai ales cele de genetică, micro-socioiogie, etologie etc.), neagă posibilitatea egalităţii sociale a oamenilor pe considerente biologice. Teoreticienii acestui curent (A. de BENOIST, Y. BLOT, L. PAWELS) speculează mai ales neclarităţile teoriei genetice a inteligenţei, exacerbînd importanţa rolului elitelor, a diferenţelor dintre coeficientul de inteligenţă, şi considerînd că „aptitudinile oamenilor depind prédominent de ereditate şi nu de mediu" (L. PAWELS). Teoria este criticabilă sub toate asper+ele \ S. CHELCEA afirma că „tezele false nu pot fi sprijinite decît cu argumente false", antiegalitarismul zbătîndu-se pe terenul vid al lipsei de fapte. Distinsul genetician american T. DOBZHANS KY atrage atenţia că „egal" nu înseamnă în biologie „identic" şi că în nici un caz „diversitatea genetică" nu justifică inegalitatea socială. 856. ANTIEMETICE (cf. gr. ant/-; emetikos „care produce vomă") • Cuprinde grupul medicamentelor care, prin acţiune directă sau prin efectele lor secundare, se opun declanşării reflexului de vomă sau sistează voma. Utilizarea acestor medicamente trebuie făcută însă cu atenţie, deoarece reflexul vomei este unul din reflexele de apărare. Indicaţiile profilactice sau curative sînt : emeza gravidică, vărsăturile postoperatorii ; voma din boala de iradiaţie $ vărsăturile toxice : uremice, medicamentoase (în cursul tratamentului oncologic cu azotiperită) } voma din labirintita acută sau cronică, vertijul din sindromul Meniere. După mecanismul de acţiune, antiemeticele pot fi clasificate în : • centrale — avînd două mecanisme de acţiune : deprimarea formaţiunilor bul-bare care intervin în actul vomei, zona chemoreceptoare şi centrul vomei $ deprimarea centrilor vestibulari care intervin şi în răul de mişcare, sindromuî Meniere y 9 periferice — acţiune prin blocarea reflexelor cu punct de plecare în mucoasa gastro-intestinală. Cele mai folosite antiemetice sînt : Tabel nr.'XX | Mecanism de acţiune Reacţii, adverse acţiune centrală: * CLORDELAZIN(M) zona chemoreceptoare somnolenţă EM ETI RAL( M> centrul vomei hipotensiune TORE CA N( M) centrii vestibulari -agranulocitoză REG LAN( M) centrul vomei — ROMERGAN sindrom sin. CONTRATIPUL MONGOLISMULUI^ MO-NOZCMIA 21. O.M.S. a propus înlocuirea denumirii acestei entităti, urmînd a se numi MONOZOMIA 21. 865. ANTIN(M) R.F.G. - DCI Feniltoloxo- sin. mina • Tranchilizant, derivat difenilmetan —* ANTIHISTAMINIQUE CLIN Franţa. 866. ANTl-NAUSÎM) Australia - DCI Pro-clprpromazinâ • Neuroleptic, derivat fenotia- zinlc ^ EMETIRAL1 M) România. 867. ANTINOMIE CARACTERIO LOGICĂ (cf. gr. antinomia „contradicţie în legi") • Componentă a dizarmoniei structurii personalităţii/la nivel caracterial, constînd din existenţa: unor trăsături sau tendinţe opuse, care cpntriimie la diminuarea capacităţii ~de adaptare şi conduce la apariţia unor stări conflic-tuale. 868. AISlTIOBES RETARD(M) Spania - DCI Fşnproporex • Psihostimulent, derivat feniletil-aminat de tip (-j-)-3-/(a-metilfenetil)amino/ prcpionitril, cu marcate valenţe anorexigene, utilizat în combaterea obezităţii, consecutiv tratamentului îndelungat cu neurcleptice. Are efecte simpaticomimetice. Există riscul dependenţei PS1HCSTIMULENTE. 869. ANTIPAR(M) Italia - DCI D'/metho-z'ina • Neuroleptic sedativ, derivat fenotia-zinic aminoalkilfenctiazină, de tip 10-(2-dietiI-aminoetil)fenotiazină, cu acţiune anxiolitică, uşor hipnotică. Eficient numai în tratamentul psihogeniilor şi al afecţiunilor psihosomatice. 870. ANTIPARKINSONIENE • Grupa me-dicaţiei antiparkinsoniene este alcătuită din substanţe cu eficacitate terapeutică în boala Parkinson şi în parkinsonismul simptcirriâtic — inclusiv cel neuroleptic. Acest grup heterogen cuprinde : Q Anticolinergice : • atropină şi atrcpinice (alcalcizi de be-ladcnă); • antiparkinsoniene de sinteză': Trihexi-fenidil (ROM PARKIN(M), ARTAN(M)), Biperiden (AKINETON RETÂRD(M), BENZHEXOL1 M)), Orfenadrina; • fenctiazine : TIORIDAZINA*M>, LEVO-MEPROMAZINA(M), PROMETAZI-NA(M); £ Levcdcpa si antagoniştii săi : AMANTA-DINA(iî), BROMOCRIPTINA1 M). % Produşi adjuvanti: |3-blocante — PROPRANOLOL^. ’ Efectul se exercită asupra principalelor simp-tome ale sindromului parkinsonian, atenuîpd akinezia, rigiditatea, tremorul; prin efect secundar ortotimizant, se ameliorează dispoziţia depresivă. Efectele anticolinergice constau în : tahicardie, relaxarea musculaturii netede (ccnstipaţie, dificultate în micţiune, tulburări de acomodare, creşterea presiunii , intraocu-lare), inhibarea glandelor exocrine (uscăciunea gurii, inapetenţă, greaţă). Antiparkir.scnienele acţionează la nivelul hucleilor striaţi, reglînd dezechilibrul mediatorilor chimici, acetilcoiina şi dopamina. Antiparkinsonienele anticolinergice reduc activitatea acetilcclinei, iar antiparkinsonienele do-paminergice potenţează activitatea dopaminei. Primele acţionează prin blocarea, a.tît la rjiyel central. cît şi la nivel periferic, a efectului acetilcclinei asupra receptorilor (efect coli-nolitic), iar cele dcpaminergice (L-dopa) acţionează prin eliberarea unui precursor metabolic al dopaminei care, sub acţiunea dcde-carboxilazei, se transformă în dopamină, tra-versînd, în proporţie de 1—2%, bariera he-matcencefalică. Amantadina favorizează eliberarea dopaminei din terminaţiile dopami-nergice. în psihiatrie, antiparkinsonienele de sinteză şi fenotiazinefe se folosesc pentru combaterea efectelor secundare ale neuroleptice-lor. Neurolepticele incisive îşi exercită acţiunea antipsihotică prin blocarea receptorilor dopaminergici din nucleii striaţi, determinînd o hiperactivitate colinergică la acest nivel, care generează, pe plan clinic, sindromul parkinsonian neuroleptic. Prin efectul lor anticoli-nergic, antiparkinsonienele de sinteză ameliorează acest sindrom, eficienţa lor terapeutică apărînd la 1—2 ore după administrare şi 236/Ant AntiparkinsQnlene : farmacocinetfcâ durînd cîteva zii?.: după întreruperea tratamentului. pozele indicate variază între 6 — 16 mg/zi, îm funcţie de intensitatea fenomenelor e xţrap.i ram i dale. Contraindicaţiile absolute sînt glaucomul avansat şi adenomul de prestată. kinsonienelor, subiecţii ajung la un veritabil sindrom de dependenţă faţă de acestea, ceea ce duce deseori la neglijarea tratamentului neuroleptic.,. Apare astfel evidentă necesitatea reevaluării opiniei asupra'antiparkinsonienelor de sinteză, precum şi necesitatea utilizării lor cu prudenţă, respectînd cîteva principii de bază : perioada de atac a curei asocierea Rom-parkinului este'necesară numai dacă apar fenomenele impregnare neuroleptică şi atunci numai pentru o perioadă scurtă ; în faza F de întreţinere a curei neuroleptice, doza de antiparkinsonian trebuie dimi- f J/ 'jfe/Jv \ /?/?///> oty> un motiv de întrerupere a relaţiilor inter-personale, la toate nivelurile : intrafamiliai, .grupuri spontane, microgrupuri de muncă etc. Este folosită drept criteriu de alegere în testul Szondi, acest autor atribuindu-i o importantă funcţie proiectivă.. 872. ANTIPRESSNEU-ROLEPT1CE INCISIVE. 875. ANTISOCIAL (cf. lat. anti- „contra** g socjus „asociat**) • Termen cu referinţă psihiatrică, în special în ceea ce priveşte personalitatea dlzarmonică antisocială. Aceasta se defineşte prin comportamentul antisocial al subiectului manifestat de-a lungul întregii sale biografii, caracterizat prin lipsă de respect faţă de valorile morale şi individuale, încălcare a normelor etice, sociale, incapacitate de manifestare a unor sentimente de vinovăţie sau ruşine, neputinţă de a învăţa din experienţele anterioare sau chiar din pedepse, permanent conflict cu societatea. Subiectul prezintă un grad scăzut de rezistenţă la frustraţii, are tendinţa de a-i învinovăţi în permanenţă pe ceilalţi şi de a oferi orice explicaţii raţionale pentru comportamentul său, în afară de recunoaşterea propriei vinovăţii sau de încercarea de a-şi modifica pozitiv comportamentul. Aceste manifestări apar, de obicei, înaintea vîrstei de 15 ani, şi prin persistenţa şi ecoul lor, fac din personalitatea dizarmonică antisocială un handicapat incapabil să aibă un statut social, profesional sau familial stabil. Termenul a fost introdus de PORTRIDGE în 1930, care a creat conceptul de personalitate sociopaticăg autorii americani, în 1968, introduc termenul de personalitate antisocială, la care se adaugă şi noţiunea de comportament dissocial, pentru apartenenţa la asociaţii care promovează fapte antisociale; prostituţie, jocuri de noroc, crimă organizată. DSM IU' descrie personalitatea antisocială care se manifestă din copilărie prin înşelăciune, minciună, furt, scandaluri, bătăi, viaţă sexuală precoce sau comportament sexual agresiv, exces de băuturi alcoolice şi droguri, comportament care persistă atît în adolescenţă cît şi la vîrsta adultă, ducînd la o gravă inadaptare socială. Antisocialii sînt incapabili de încadrare profesională sau familială. Contactele lor cu justiţia sînt mai frecvente decît cele cu psihiatria. Se pare că, după vîrsta de 60 de ani, intensitatea acestor manifestări poate diminua. Aceste personalităţi trăiesc într-o continuă stare de tensiune, au perioade depresive motivată de rejectarea lor întemeiată de către ceilalţi indivizi, care nu-i pot accepta aşa cum sînt. Chiar dacă intensitatea manifestărilor comportamentale tinde să scadă la adult, dis-foria continuă să persiste. Frecvenţa este mai mare la bărbaţi. Se apreciază prevalenţa personalităţii antisociale în S.U.A. ca fiind de 3%, pentru bărbaţi şi mai puţin de 1% pentru femei. Din punct de vedere etiologic, se consideră că personalitatea antisocială este un eşec al procesului de socializare al individului (JENKINS, 1960). Studii asupra mediului, a eredităţii şi de psihofiziologie au căutat să clarifice modalităţile de apariţie şi dezvoltare a acestui tip de personalitate. Printre factorii . de mediu incriminaţi au fost citaţi : privarea, afectivă timpurie, separaţia parentală, rejecţia parentală şi devieri parentale. fiOWLBY- în* 1941 şi GOLDFARB în 1945 au pus în evidenţă, relaţia dintre privarea maternă din prima copilărie şi tulburările severe de personalitate de mai tîrziu. Studii ulterioare (LEWIS în* 1964, HESTON şi DINEY în 1968, RUTTER în 1972) remarcă importanţa privării de legături afectiv-emoţionale cu persoane care au pentru subiect o semnificaţie deosebită. Un alt factor etiologic important este cel al separării copilului de părinţi în primii arii de viaţă. Comportamentul antisocial poate fi uneori pus în relaţie cu motivul acestei separări. Se pare că dezorganizarea familială sau afecţiunile psihice ca motiv de separare duc mar frecvent la comportamente antisociale decît separarea datorată unor boli somatice. în ceea ce priveşte familiile dezorganizate, s-a«. ajuns la concluzia că motivele care au dus la separarea părinţilor sînt mai importante pentru comportamentul copilului decît însăşi separarea. Studiie făcute de HEWIT şi JENKINS în 1946 şi LEWIS în 1954 evidenţiază rolul rejecţiei parentale ? copiii nedoriţi sau nelegitimi, care sînt supuşi unui tratament Antisocial : criterii de diagnostic Ant/239 de respingere din ^partea mamei, dezvoltă «mult mai frecvent un comportament antisocial. ROBINS în 1966 stabileşte că acei copii ai căror părinţi prezintă tulburări de comportament, alcoolism, au o predispoziţie mai accentuată pentru manifestările antisociale. Rolul eredităţii, coroborat cu factorii ambientali, a fost demonstrat prin studiile pe gemenii monozigoţi şi dizigoţi, completate cu studii asupra copiilor adoptaţi (SCHULSINGER — 1972, HUTCHINGS şi MEDNICK - 1973). Studii psihofiziologice (EEG şi răspuns galvanic cutanat) au pus în evidenţă modificări semnificative la subiecţii cu comportament antisocial. -KNOTT (1953) găseşte atît la subiecţi, cît şi !a părinţii biologici ai acestora, modificări ale EEG, în sensul unor anomalii bioelectrice rde tip lent bilateral. HARF, în 1970, prin 'Studierea răspunsului galvanic cutanat, găseşte că antisocialii au un prag bazai de anxietate mai-scăzut decît normalul, susţinînd că aceasta ar fi cauza eşecului învăţării din experienţele anterioare. Din punct de. vedere evolutiv, •se consideră că debutul comportamentului antisocial se situează în copilărie şi că acest comportament, datorat cauzelor anterior discutate, se cristalizează treptat ca un eşec al socializării. Pentru diagnosticul pozitiv, am preferat criteriile lui SPITZER, care se impun prin acurateţe, păstrînd rezerve în privinţa diferenţelor şi condiţiilor specifice fiecărei societăţi, ca urmare a acţiunii unor factori socioculturali, economici, etici etc. : ® Evidenţierea simptomatologiei în jurul vîrstei de 18 ani. Debut înaintea vîrtei de 15 ani, indicat de o biografie a subiectului marcată de cel 4>uţin trei dintre următoarele aspecte : O absenteism — cel puţin cinci zile pe an în ultimii doi ani, excluzînd anul şcolar, în curs \ 6 exmatricularea din şcoală sau sancţio-' narea din cauza unui comportament inadecvat; delincvenţă : arestare, trimiterea la şcoli de corecţie, fugă de acasă sau din inter- nate, tendinţă permanentă spre minciună, legături sexuale ocazionale frecvente, consum repetat de băuturi alcoolice sau droguri, furturi, vandalism, rezultate şcolare cu mult sub cele corespunzătoare Ql-ului; repetenţie, încălcarea legilor, iniţiere de scandaluri, bătăi. $ Cel puţin patru dintre următoarele manifestări de la vîrsta de 18 ani : • incapacitatea de a efectua o muncă susţinută, manifestată prin : schimbarea frecventă a locului de muncă, a meseriilor, nejustificată de motive materiale sau economice ,; şomaj (şase luni sau mai mult în cinci ani) ^ absenteism } căutare continuă a unui loc de muncă } 0 incapacitatea de a-şi îndeplini datoria dejfpărinte, materializată prin : malnu-triţia copilului, îmbolnăvirea copilului prin lipsă de igienă, lipsă de îngrijire medicală, lipsa preocupării pentru hră-nirea copilului care este preluat de vecini sau rude, lăsarea copilului mai mic de 6 luni singur în casă } • nerespectarea legilor concretizată prin : furturi repetate, ocupaţii ilegale (prostituţie, comercializarea drogurilor), arestări ? • incapacitatea menţinerii unei relaţii afec-tiv-sexuale cu o parteneră, concretizată prin două sau mai multe divorţuri sau-despărţiri, schimbarea a zece sau mai multor partenere într-un singur an § 0 iritabilitate, agresivitate, violenţă, con-ducînd la provocarea scandalurilor, bătăilor, molestarea fizică a soţiei şi copiilor $ 0 incapacitatea de a-şi onora obligaţiile băneşti, impulsivitate, schimbarea frecventă a domiciliului, a locului de muncă, dispreţ pentru adevăr, minciună continuă, imprudenţă (conducerea automobilului cu viteză mare, peste limitele admise, sub influenţa alcoolului sau a drogurilor). 9 Comportament antisocial constant, de-a lungul întregii biografii a subiectului, cu violarea continuă a drepturilor altora. %4Q/Aat Antiteză nevrotică ; Antivert w ; Anton ф Comportamentul antisocial nu se datorează unei întîrzieri mintale, schizofreniei sau unui episod maniacal. Diagnosticul diferenţial este mai dificil de realizat înaintea vîrstei de 18 — 20 de ani, deoarece manifestările comportamentale anterioare acestei vîrste pot evolua nu numai spre structura dizarmonică a personalităţii de tip antisocial, ci şi spre schizofrenie sau alte boli psihice. Se pot lua în discuţie : alcoolismul şi alte tipuri de toxicomanii, cu rezerva de a nu şti care este, în fond, factorul primordial (dizarmonia personalităţii a dus la drog sau drogul a dus treptat la dizarmonie). în ceea ce priveşte diferenţierea de psihozele maniacale şi de schizofrenie, componenta psihotică va fi cea care va decide. Un loc aparte în cadrul unor manifestări comportamentale antisociale, îl ocupă sindroamele psihoorganice cronice, în care personalitatea premorbidă joacă rol de arbitru. 876. ANTITEZA (cf. gr. antithcsis „opoziţie") • Judecată opusă din punct de vedere logic unei alte judecăţi, numită teză. In filozofia hegeliană, antiteza capătă un sens logico-onto-logic, desemnînd un moment necesar al devenirii dialectice descrise prin triada: teză (afirmaţie), antiteză (negaţie sau opoziţie) şi sinteză (negarea negaţiei), care afirmă unitatea polară a determinărilor contrare ale oricărei existenţe. 877. ANTITEZA NEVROTICĂ • Termen і ntrodus de ALDER pentru a defini tendinţa subiecţilor nevrotici de a compara un eveniment, subiect sau obiect cu opusul care îi corespunde ţ exemplul tipic : masculin/feminin. Faptele de memorie, sentimentele, acţiunile sînt supuse mecanismului de antiteză pentru a se găsi notele defavorizante ale unei situatii cu care subiectul se identifică. Nevroti-cui nu va reuşi însă niciodată să treacă la sinteză, rămînînd pe foarte limitata poziţie devalorizatoare. 878. ANTISTRESS(M) S.U.A. - DCI Cfor-promazina • Neuroleptic sedativ, derivat fenotiazinic, de tip 2-clor-10-(3-dimetilamino-propli)fenotiazină, cu acţiune sedativă, anti-emetică, vago- şi simpaticolitică. Potenţează acţiunea anestezicelor, hipnoticelor şi analgezicelor. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de CLORDELAZIN(M). 879. ANTIVERT(M) S.U.A. - DCI /Иес/о-zîna • Tranchilizant, derivat difenilmetan de tip 1-(p-clor-a-fenil benzi l)-4-(m-metil benzi l)-pi-perazină, cu acţiune marcat sedativă, hipnotică şi antiemetică. Se utilizează, în special, asociat cu NL incisive. 880. ANTLOFOBI E(F) (cf. gr. antlos „apă de rnare" « phobos „frică") e Frică patologică şi nejustificată faţă de inundaţii (fără referire la catastrofele generate de natură), pe care subiectul o încearcă în legătură cu posibilitatea producerii acestui eveniment în spaţiul şi circumstanţele domestice (prin uitarea robinetelor deschise şi, cu totul excepţional, prin defectarea instalaţiei de alimentare cu apă). Antrenează comportamente de asigurare, care pot deveni foarte supărătoare atît pentru subiect, cît şi pentru persoanele din anturajul1 imediat (rude, vecini). Uneori, poate exista un antecedent' (minor) care declanşează fobia subiectului. 881.ANTONs simptom/semn • Gabriel ANTON a descris, între 1893 — 1899, trei simptome, cu interesante conexiuni psihiatrice, care îi poartă numele : • Simptomul dedublării halucinatorii (alter ego), în care subiectul îşi ^vede dublura acţionînd în acelaşi mod. în cazul prin-ceps, subiectul prezenta o leziune a hemisferului stîng. • Anozognozia din sindroamele cerebrale organice, care poate fi însoţită de halucinaţii şi confabulaţii „compensatorii". Semnul va intra în structura sindromului* Anton-Babinski (1914). • „Simptomul celei de a treia mîini", observat. în cazul tumorilor parietale bilaterale. 882. ANTON(S) sindrom • Sindrom descris de autor la unii subiecţi cu cecitate corticală, constînd în lipsa recunoaşteri} acestui grav deficit. Semnalat şi anterior (D£JERINE, VIALET, von MONAKOW),. acest „sindrom de negaţie" se poate înscrie în grupa anozognoziilor corporale. în ciuda oricărei evidenţe sau demonstraţii, subiectul' refuză să-şi admită deficitul perceptual, chiar dacă este clară dezorientarea sa spaţială, avîndv drept consecinţă înregistrarea unui număr sporit de traumatisme corporale şi conflicte interrelaţionale. Datorită caracterului uneori tranzitoriu ah sindromului, ce poate avea o evoluţie oscilantă, el nu este chiar atît de uşor de diagnosticat,, cu atît mai mult cu cît, evident, el nu este acuzat de bolnav. Uneori este însoţit de o argumentaţie asemănătoare confabulaţiei de jenă, prin care subiectul încearcă să explice* Anton-BabinskiW ; Antonime ; Antoron Ant/24T celorlalţi „micile încurcături" pe care le face: iluminaţia insuficientă, nepotrivirea sau absenţa ochelarilor etc. Situaţia devine mai complicată atunci cînd există o producţie halucinatorie vizuală, care îi conferă subiectului convingerea în capacitatea sa perceptivă. Nu există un consens în încadrarea acestei tulburări pe care unii o consideră o psihoză Korsakov la un nevăzător (REDLICH, DORSEY), iar alţii c hemianopsie cu reducerea cîmpului perceptiv intern (MAGITOT, HARTMÂNN). Asupra patogeniei există, de asemenea, controverse, ANTON considerîndu-l legat de întreruperea căilor asociative care nu-i permite bolnavului să ia cunoştinţă de boala sa, iar alţi autori cred că este vorba fie de o substituţie halucinatorie a realităţii,'fie de o incapacitate narcisiacă a subiectului de a-şi admite defectul. Diferenţierea de cecitatea isterică, deloc facilă (unii autori atribuie chiar acestui sindrom o natură isterică), face obligatorie buna cunoaştere a acestui sindrom. 883. ANTON-BABlNŞKt ECKBOM(s) — sindrcm. 906. ANXIETATE (cf. lat. anxietas „îngrijorare, nelinişte") • Termenul a apărut îr> literatura de specialitate abia în secolul al XlX-lea, prin lucrările lui J. M. DA COSTA asupra „cordului iritabil" şi prin cele ale Iul FREUD asupra angoasei nevrotice. în timp ce limba engleză cunoaşte un singur termen — anxiety —, ca şi limba germană — Angst —,. în limba franceză se folosesc dci termeni : — anxiété, angoisse —, cu nuanţe deosebite, în 1977, LADER defineşte anxietatea ca fiind* o stare afectivă neplăcută, avînd calităţile-subiective ale fricii sau ale emoţiilor apropiate de frică ;* asociată cu sentimentul unui pericol iminent, anxietatea este diferită de frică prin faptul că ameninţarea este difuză (anxietate normală) sau disproporţionată în raport cu intensitatea emoţiei sau, aparent, această ameninţare lipseşte (anxietate patologică). Această stare se acompaniază de un cortegiu de manifestări somatice: palpitaţii, dureri epigastrice, constricţie toracică, dificultate respiratorie, uscăciunea mucoaselor — manifestări determinate de modificări fiziologice ca hiperactivitatea glandelor sudoripare, vaso-constricţie periferică, hipertonie musculară etc. KIELHOLZ defineşte anxietatea ca o reacţie emoţională dezadaptată (disproporţionată .în* raport cu ameninţarea la care este. supus. individul), acompaniată de mimică şi gestică specifice, precum şi de fenomene de stimulare-adrenergîcă excesivă, care pot- constitui sursa unui feed-back pozitiv, închizînd astfel un cer.c vicios. KIELHOLZ consideră că indivizii echilibraţi au o anxietate normală şi că tratamentufe este necesar numai în anxietatea patologică.. Nici una dintre aceste definiţii nu acoperă însăi toate situaţiile întîlnite. .în practică ; punctele lor slabe le-ar constitui expresia „ameninţare difuză", dificultatea de a stabili uneori dacă o. reacţie anxioasă.este disproporţionată sau nu,, dacă ameninţarea lipseşte într-adevăr etc., în 1978, DEL GIUDICE dă o definiţie circulară a anxietăţii, considerînd-o un sindrom alcătuit din mai multe simptcme patologice, care tulbură activitatea normală şi care poate fi-ameliorat, în totalitate sau în parte, prin* tratament anxiolitic sau alte tratamente.. Această definiţie se referă strict la „anxietatea» clinică", deci la stările care determină subiectuT să se prezinte Ia medic. El consideră că anxietatea poate fi cpntinuă sau intermitentă, secundară altor afecţiuni psihice sau somatice, poate fi acută sau cronică, prédominent psihică sau. prédominent somatică. Cuplul de termeni anxietate-angcasă a suscitat multiple dispute, depăşind domeniul psihopatologiei. LITTRÉ consideră anxietatea ca o tulburare a afectivi- Anxietate : echivalenţe somatice Anx/247 taţii, acompaniată de o^ senzaţie de jenă şi constricţie precordială. între anxietate şi angoasă diferenţa nu ar fi decît de intensitate, ele fiind doar grade diferite ale aceleiaşi stări. 'RCBERT vede în angoasă o stare de constricţie epigastrică, acompaniată de dificultate respiratorie şi senzaţie de anxietate. BRISSAUD a stabilit, în 1902, o distincţie devenită clasică în psihiatria franceză: anxietatea este o tulburare mintală cu nelinişte şi agitaţie; angoasa înglobează anxietatea şi manifestările •somatice ale acesteia. în psihiatria contemporană această distincţie nu mai este menţionată. Anxietatea este un sindrom fundamental ai psihopatologiei, unii autori încercînd •să-l acrediteze chiar ubicuitatea în patologia mintală. Descrierea ei se loveşte însă (ca şi în cazul altor simptome fundamentale) de inerente greutăţi rezultate din faptul că descrierile subiecţilor sînt relatări ale unor trăiri 'dominante de teamă, teroare, tensiune, nervozitate etc. Autorii americani au încercat chiar o distincţie între tulburările de panică (panic attacks) şi anxietatea generalizată — distincţie încă foarte discutată (KLEIN, LEI-BCWITZ, TORGESON, CLONINGER). Nu numai psihologia şi psihiatria, dar şi literatura şi filozofia susţin ubicuitatea conceptului de anxietate, rolul său crucial în determinarea condiţiei umane. HEIDEGGER situează anxietatea în dimensiunea ontologică afiinţei umane :! „angoasa dezvăluie neantul" (în etapa respectivi anxietatea şi angoasa aveau acelaşi sens). in anxietate, tulburarea afectivităţii are un ♦caracter bazai, „fără obiect" (de fapt, fără obiect precizat). Ea are un caracter de potenţialitate, deformînd trăirea prezentă în raport cu viitorul presimţit ca ostil şi predeterminat ca atare. Admiţînd că, fenomenologic, anxietatea este o aproximaţie negativă a viitorului, se poate spune că intensitatea ei este în raport •strîns cu intervalul care separă timpul actual al subiectului de timpul evenimenţial, perceput ca ameninţător. Cu cît acesta este mai apropiat, cu atît intensitatea este mai ridicată, în acest sens, anxietatea poate fi privită ca o „halucinaţie psihică" legată de viitor (se referă *1a un obiect care nu există şi nu va exista, se desfăşoară într-un timp imaterial şi într-un •spaţiu imaginar, nu se poate corecta prin voinţă, este impenetrabilă la critică). Anxietatea patologică este distinctă faţă de neliniştea sau teama obişnuită resimţită de orice subiect în faţa unei situaţii noi sau cu un grad sporit de dificultate. Pentru majoritatea oamenilor, anxietatea este o dimensiune a vieţii cotidiene, avînd o serie de funcţii adaptative (DUNN) cu răsunet pozitiv asupra activităţii (concentrare, mobilizarea forţelor). De obicei, se pot identifica următoarele caracteristici ale anxietăţii : este nemotivată, se referă la un pericol iminent şi nedeterminat, faţă de care apare o atitudine de aşteptare (stare de alertă), este însoţită de convingerea neputinţei şi a dezorganizării în faţa pericolului, se asociază cu o simptomatologie vegetativă generatoare de disconfort somatic, care declanşează un cerc vicios cu efect de întreţinere a anxietăţii. Simptomele somatice ale anxietăţii, descrise de unii autori (BRISSAUD, BOUTONIER, LIT-TRE, HARTENBERG, IONESCU, CUCU) ca angoasă (termen impropriu), au fost denumite de KIELHOLZ echivalenţe somatice ale anxietăţii (1982). Acestea ar fi : • echivalenţe cardiace (sindromul anxietăţii cardiovasculare, TAYLOR, 1983) : palpitaţii, tahicardie paroxistică, aritmii, tendinţă la sincopă, pseudoangină pectorală ,i • echivalenţe gastrointestinale : bară epigastrică, spasme faringiene gastrice sau intestinale, uscăciunea gurii, colită spastică, spasm ano-rectal, crize de sughiţ, foame sau sete paroxistice, diaree | • echivalenţe respiratorii ; dispnee astma-tiformă, hiperpnee (care poate declanşa crize tetaniforme) 2 tuse nervoasă în accese 2 • echivalenţe genito-urinare 2 disurie cu urini clare, polakiurje, crize poliurice *} tulburări de dinamică sexuală, sudoraţii paroxistice mai frecvente în cursul nopţii, răcirea extremităţilor 3 0 echivalenţe neurologice senzoriale sau motorii : cefalee, lombalgii, algii postu-rale, prurit, tremurături, zgomote auriculare, crize vertiginoase cu instabilitate la mers ’tulburări ale ritmului somn-veghe } insomnii de adormire, vise frecvente, coşmaruri, hipersomnie 3 oboseală pînă la senzaţia de epuizare. Formele clinice ale anxietăţii: ® Forme izolate, monosimptomatice, care constituie singura manifestare clinică decelabilă, cuprinzînd : 0 criza paroxistică de anxietate, cu debut brusc, inopinat, sau pe un fond anxios preexistent. Este dramatică, se asociază cu o panică teribilă, nejustificată de o situaţie sau de un obiect, subiectul resimţind o senzaţie de moarte iminentă cu modificări respiratorii, cardiovasculare, digestive etc. 2 248/Anx Anxietate ; manifestări clinice 0: starea de anxietate cronică, mai mutt sau mai puţin permanentă, resimţită ca o tensiune internă, asociată şi ea cu senzaţii penibile de constricţie toracică, esofagiană, epigastrică, precordiaigii, ii- Coupeau-Lucien Guitry. pctimii, dispnee, hipersudoraţie, tre-murâturi etc. 0 Forme asociate apar în : 0 nevroza fobică şi obsesivă, în special, şi în isterie l 0 psihoze, mai ales în faza acută a bufeelcr delirante, schizofrenie, melancolie (in care anxietatea poate favoriza trecerea la actul suicidar) £ 0 medicina somatică, unde anxietatea însoţeşte majoritatea bolilor, fiind accentuată maî ales în edemul pulmonar acut, astm, ccronaropatii, hipoglicemii, Parkinson, tumori de fosă posterioară, scleroza în plăci, epilepsie, hipertiroidie etc. Existenţa anxietăţii ca fenomen asociat contextului simptomatologie: al unor afecţiuni, impune, mai ales în cazurile în care există o aparentă predominenţă clinică a manifestărilor anxioase, efectuarea unui diagnostic diferenţial între anxietate, care apare numai ca un* epifenomen, şi afecţiunea de bază. Din multitudinea de circumstanţe care se pet preta la, o asemenea confuzie, redăm schematic pe cele-mai importante : 0 PSIHOZE : 0 depresie agitată ; 0 schizofrenie 0 AFECŢIUNI PSIHCORGANICE : 0 neoplasme cerebrale [ 0 migrene l o delirium l 0 debutul unor demenţe ? 0 AFECŢIUNI ENDOCRINE: 0 sindromul carcinoid g 0 sindromul Cushing ; 0 hipertiroibism ■; 0 hipoglicemie * 0 hipoparatiroidism R 0 insulinoame ; 0 feocromocitom * 0 AFECŢIUNI CARDIOVASCULARE 35 0 prolaps de valvulă mitrală g 0 angină pectorală \ 0 aritmii cardiace £ 0 INTOXICAŢII : 0 cafeinism R 0 amfetamine * 0 halucinogene 7 0 sindrom de abstinenţă f 0 AFECŢIUNI RESPIRATORII : 0 toate tipurile de hipoxie acută sau cronică. După criteriul temporal-evolutiv, anxietatea., se poate< manifesta cronic (liber flotantă, generalizată), sau în crize (atacuri de panică, criză., de angoasă paroxistică), lată, după autorii-americani, criteriile de diagnostic pentru cele' ccuă forme : 0 Anxietatea generalizate (flotantă, cronică) 3 0 anxietate persistentă şi generalizată, manifestată prin ce! puţin trei din următoarele simpteme : tensiune motorie,, hiperactivitate, aşteptare anxioasă, vigilenţă şi suspiciozitate 0 dispoziţia anxioasă să fie continuă cel* puţin o lună £ 0 să nu fie generată de o altă tulburare? mintală 2 0 vîrsta de peste 18 ani. Anxietate : nevrotica, psiboticâ ' Anxj249 £ Criza de anxietate (atacul de panică, angoasa paroxistică) : • trei crize în trei luni în afara unor perioade de efort deosebit sau în situaţii care pun viaţa în pericol. Criza este precipitată de expunerea la stimuli fobiei circumscrişi ; 0 crizele de teamă sînt marcate de discrete episoade de teamă sau frică, de hiper-activitate, aşteptare anxioasă, vigilenţă şi suspiciozitate ; 0 nu este datorată unei alte boli mintale sau tulburărilor somatice y 0 nu este asociată cu agorafobie. După criteriul intensităţii, anxietatea poate fi nevrotică sau psihotică : £ Anxietatea nevrotica (anxietate liber-flo-tantă — CAMPBELL) este caracterizată (după 4-1. EY) de următoarele patru atribute : 0 nu este reacţională ; • este trăită ca un coşmar Jj 0 are valoare de simulacru (oricît de dramatic descrisă, pare artificială) } 0 este instantanee (nu are trecut, nici viitor). Ea este însoţită de aşteptare anxioasă, caracterizată prin : tensiune motorie (mişcări bruşte ale capului-, trem urâturi, mi al gi i, fati-gaoilitate, incapacitate de relaxare, clipiri dese, nelinişte motorie), hiperactivitate vegetativă, ■anticipare anxioasă — frica sau grija pentru ■sine sau pentru ceilalţi, legată de un pericol intuit, vigilenţa polarizată (hiperprosexie spontană. distractibilitate, dificultate de concentrare, nerăbdare, insomnie de adormire). Anxietatea nevrotică apare în următoarele circumstanţe : toate nevrozele, decompensări •ale structurilor dizarmonice de personalitate, afecţiuni organice, reacţii, boli somatice. 4$ Anxietatea psihotică corespunde trăirilor din crizele de anxietate: apariţia brutală, inopinată, pe fondul unei anxietăţi minore >preexistente, are un caracter dramatic, in-vaziv’ antrenează comportamente de apărare ’Cu aspect de reacţie punitivă (fugă sau stu- poare), modifică claritatea şi lărgimea cîmpului conştiinţei. Este însoţită de tanatofobie, de credinţa în iminenţa decesului şi de echivalenţe somatice. Anxietatea psihotică apare în reacţii, psihoze delirante acute şi cronice, depresie psihotică, psihoze organice (mai ales în stările de delirium), debutul demenţelor. Tot pe criteriul intensităţii, H. EY clasifică anxietatea morbidă în minoră şi majoră. Anxietatea minoră se caracterizează prin : îndoială, teamă, nelinişte, regret, descurajare. Anxietatea majoră se caracterizează prin î ameninţare misterioasă, senzaţie de moarte iminentă, nefericire, sentiment de întemniţare, disperare. Etiologia anxietăţii rămîne încă un domeniu al ipotezelor în care, ca şi in cazul altor tulburări cu caracter bazai, teoriile multifacto-riale par să fie cele mai apropiate de realitate. Chiar în acest caz., raportul dintre factorii biologici şi genetici, psihologici şi mezologici este variabil de Ia individ la individ. Contribuţia genetică este mai pregnantă decît în cazul altor tulburări, observîndu-se corelaţii semnificative statistic în familiile de anxioşi şi Ia gemenii monozigoţi. Existenţa unor4 mar-keri biologici pare să fie, de asemenea, plauzibilă; Astfel, în fenomenele anxioase, testul de lactat de sodiu este mult mai frecvent pozitiv. Alţi parametri biologici au fost furnizaţi de reflexul cutanat galvanic şi de modificări ale circulaţiei cubito-radiale. Metabolismul noreprinefrinei în sistemul nervos central la anxioşi (SWEENEY) pare a fi modificat, aşa cum arată cercetări foarte recente. Evenimentele traumatogene ca moartea unei persoane apropiate, emigrarea, divorţul, pot conscitui tot atîtea cauze de anxietate. După teoriile psihanalitice, anxietatea este provocată de exigenţele pulsion'ale, care asediază Eu! ce se apără. Anxietatea este, după post-fre ud işti, indicele nehotărîfii subiectului în raport cu obiectul. Astfel, în funcţie de tipul de apărare, mecanismele apărării împotriva anxietăţii ar fi următoarele : Tabel nr.XXII Tipul de apărare Mecanisme de apărare ■imatură Matură Narcisiacă Nevrotică acting out, blocarea, somatizarea, hipocondria, introspecţia, comportament pasiv-agre'siv, proiecţia, regresia, retragerea autistă altruism, anticipare, ascetism, umor, sublimare, supresie negare, distorsiune, proiecţie verificare, deplasare, disociaţie, externalizare, inhibiţie, somatizare, inte-lectualizare, izolare, raţionalizare, formaţie reactivă, reprimare, ‘sexualizare 250.1Anx Anxietate ; Anxioasa - nevroza După cei mai mulţi autori, debutul unei stări anxioase este totuşi cel mai adesea declanşat de evenimente precipitante. Ipoteza biochimică se referă la sistemele GABA (acid gamaaminobutiric), care par să demonstreze implicarea neurotransmiţătorilor în declanşarea anxietăţii. Neurofiziologia a demonstrat, prin studiile asupra diencefalului, sistemului //mbic şi substanţei reticulate (JAMES, LAN-GE), participarea acestora la apariţia reacţiilor emoţionale, inclusiv a anxietăţii. Este recunoscut rolul important în special al sistemului septohipocampic, al nucleilor rafeului dorsal şi locusului ceruleus. REDMOND (1979) demonstrează că stimularea locusului ceruleus produce la maimuţe o reacţie asemănătoare fricii. Această zonă ar fi responsabilă de secreţia a 70%. din norepinefrina cerebrală. Este posibil ca interacţiunea sistemelor neuro-transmiţătoare GABA-ergice, noradrenergice şi serotoninergice să fie implicate în apariţia anxietăţii.. Clonidina, substanţa care limitează funcţiile sistemului noradrenergic, duce la o scădere parţială a anxietăţii, micşorînd mai ales fluctuaţiile acesteia, dar influenţînd mult mai puţin gravitatea ;ei (HOHEN-SÂRIC, Mc LEOD,’1983).. De aici se poate deduce o participare a acestui sistem mai ales ca amplificator al anxietăţii decît ca generator al acesteia. Pînă la recenta descoperire a unor antagonişti sero-toninici (JANSSEN, 1983), nu s-a putut spune clar care este rolul acestui sistem în geneza anxietăţii. în momentul de faţă se poate afirma o legătură, directă între inhibiţia activităţii serotoninice cerebrale şi reducerea anxietăţii. Studiile comparative între tipurile comportamentale A şi В (•—» BIOTIP) au evidenţiat faptul că la cei din prima categorie există un nivel crescut de epinefrină, norepinefrină şi cortizol, atunci cînd fac un efort mintal sau o criză de anxietate (WILLIAM, LANE, 1982). REYNOLDS şi colaboratorii (1983), studiind efectele anxietăţii asupra somnului, au demonstrat existenţa unor tulburări ale ritmului somnului, discontinuităţi asemănătoare cu cele apărute la pacienţii depresivi. Deşi s-a adunat un număr enorm de date, nu se poate stabili la ora actuală un model complex psiho-fiziologic sau biochimic satisfăcător. Tratamentul anxietăţii se aplică în funcţie de- contextul psihopatologic în care acesta apare (în psihoze, diferit de nevroze). Clinicianul trebuie să aprecieze, în faţa fiecărui caz, oportunitatea utilizării sau asocierii celor două principii terapeutice de care dispune : psihofarmacologice şi psihoterapice. 907. ANXIOASĂ — nevroza (fr. onxieux) • Entitate nevrotică, discutabilă în opinia unor autori (mai ales cei francezi), care preferă să vorbească de „stări anxioase'4. Elementul semiologic central este anxietatea (anxiety, anguish, uneasiness, malaise, angustia, Argst), care capătă un contur mai precis din interferenţele psihiatriei cu filozofia (1884, KiER-KEGAARD), dar şi cu medi cina internă („nevroză cardiacă", „nevroză vasomotorie", „astenie neurocirculatorie", „cord iritabil"). FREUD o desprinde din sfera neurasteniei, în care o indusese BEARD, în 1869, şi o descrie ca nevroză actuală (1894), alături de neurastenie şi hipocondrie. El arată că există o insuficientă elaborare psihică, cu un factor de acumulare a energiei sexuale vacante, şi dif;cul-tatea subiectului de a stăpîni această energie. Comparînd-o cu isteria (cu care se combină frecvent, de altfel) susţine că tensiunea generată la nivel somatic nu poate trece în psihic urmînd să se exteriorizeze tot la nivel somatic (în isterie, excitaţia psihică ia o cale falsă, cea a conversiei). Nevroza anxioasă apare ca entitate distinctă, cu o frecvenţă de 3 — 5% în-rîndul populaţiei generale şi de 6 — 26% în cazul bolnavilor psihici, după GRAY, sau de 3 — 9% (împreună cu formele fobice), după BRĂUTIGAM. Nevroza anxioasă este definită drept psiho-genie caracterizată în primul rînd, prin prezenţa anxietăţii şi a echivalenţelor ei somatice, evoluînd paroxistic şi pe un fond intercritic particular tensionat. Elemente definitorii. Sînt reprezentate de : elementele definitorii ale nevrozei (în genera!) la care se adaugă manifestările clinice majore ale anxietăţii (criza de anxietate, echivalenţele somatice ale anxietăţii, anxietatea de aşteptare). Etiopatogenie. S-au formulat în acest sens cîteva teorii : • constituţionalistă : existenţa unei constituţii anxioase pe plan somatopsihic \ • comportamentală: condiţionări patogene, culpabilitate sexuală, situaţii de abandon şi separare, eşec sentimental, doliu, schimbări în situaţia socială, schimbarea domiciliului, situaţii considerate ca „pierderi de valori" ; • psihanalitică: exces de stimulare psihică externă sau internă cu incapacitatea subiectului de elaborare psihică eficientă a. energiei, deci de descărcare specifică a ei. Diagnosticul pozitiv. Se face în prezenţa următoarelor elemente : 0 Criza de anxietate (angoasa autorilor francezi): dispnee, palpitaţii, toracalgii, senzaţii de sufocare, greaţă, vertij, instabilitate,, slăbiciune, derealizare (sentimentul irealului).. Anxioasă - nevroza ; Anxi&litl; Anxioljtice Anx/251 tegumente calde/reci, parestezii, tremurături, frica de moarte iminentă, acte necontrolate în timpul crizei. 0 Echivalenţele somatice (numai după excluderea unei afecţiuni organice însoţită de •anxietate) : cardiace, gastrointestinale, respiratorii, genito-urinare, sudoraţii, paroxistice, echivalenţe neurologice (senzoriale/motorii), 'tulourări ale somnului, oboseală, epuizare. Q Aşteptare anxioasă (anxietatea de aşteptare sau tulburarea generalizată a anxietăţii) •se manifestă prin minimum trei dintre următoarele categorii de semne : • tensiune motorie : tremurături, sărituri, clătinături ale capului, mialgii, fatiga-bilitate, incapacitate de relaxare, clipitul pleoapelor, ridicarea sprîncenelor, nelinişte motorie 0 hiperactivitate vegetativă: transpiraţii, tahicardie, extremităţi reci, uscăciunea gurii, greţuri, ameţeli, parestezii ale extremităţilor, stomac greu, polakiurie, diaree, constricţie faringiană, roşeaţa / paloarea feţei, hiperpnee 0 anticipare anxioasă: anxietate, grijă, frică, ruminaţie şi anticiparea unei nenorociri pentru sine sau pentru alţii JJ • stare de „vigilenţă" : hiperprosexie spontană şi distractibiIitate cu dificultate de concentrare, insomnie, instabilitate, nerăbdare . Diagnosticul diferenţial. Se face separat ipentru : • Criza de anxietate — prin caracterul ei dramatic, cu stări asemănătoare din : criza de angor, infarctul miocardic, embolia pulmonară, criza de astm bronşic, epilepsia temporală, hipertiroidia, vertijul labirintic, hipoglicemia, porfiria, tetania, intoxicaţia cu cofeină, carenţa de etiologie toxică. Echivalenţele somatice — cu manifestările anxioase ale afecţiunilor organice (atenţie la posibilul abuz de examene paraclinice, care pot amplifica anxietatea) . 0 Stările anxioase din alte boli psihice : alte nevroze (fobică, isterică, obsesional-compulsivă) schizofrenie (anxietatea este datorată mediului perceput ca ostil) ? melancolia anxioasă (diagnostic dificil şi important pentru tratament : anxio-liticele nu vor modifica depresia şi riscul ■suicidar persistent j antidepresivele agravează nevroza anxioasă. Se va ţine cont de vîrstă — debut în jur de 40 de ani —, de antecedentele depresive personale şi familiale, de intensitatea m are a depresiei, de temele de devalorizare şi culpabilitate) . • Stările demenţiale — prin caracterele conferite de vîrstă, EEG, examene psihologice, examenul fundului de ochi. Evoluţia, este în general bună (10% vindecare completă, 20% cu persistenţa simptome-lor invalidante, 70% cu sechele psihice minore sau pasagere). Principiile de tratament. Se confundă cu principiile generale de tratament al nevrozelor, în plus, anxietatea reprezintă simptomul psihiatric cel mai sensibil la chimioterapie. Vizează în general, tratament profilactic comun \ tratament curativ ? tratament de fond } între pusee î psihoprofilăxie, chimioterapie (sedative, tranchilizante, neuroleptice sedative | nu se vor administra antidepresive, în special triciclice, care potenţează anxietatea) şi psihoterapie (relaxare, narcoanaliză, terapii comportamentale). Tratamentul crizei de anxietate : tranchilizante, neuroleptice sedative, suficiente investigaţii paraclinice, în scop de securizare. 908. ANX!OLETAS(M) Spania - DCI Meprobamate • Tranchilizant, derivat propandio-Iic de tip 2-metil-2-propil-1,3-propandiol dl-carbamate, cu acţiune sed.ativ-anxiolitică, anti-convulsivantă şi uşor hipnotică. Indicat în nevroze cu componentă anxioasă şi depresivă, alcoolism, delirium tremens, unele forme de epilepsie, petit mal, afecţiuni psihosomatice. Deşi fără efecte secundare evidente şi contraindicaţii, tratamentul de lungă durată nu se întrerupe brusc, puţind apărea un „mic sindrom de abstinenţă". Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de MEPRO-BAMAT( M). 909. ANXIOLIT(M) Austria, Elveţia - DCI Oxazepam • Tranchilizant, derivat benzodia-zepinic de tip 7-clor-1,3-dihidro-3-hidroxi-5-feniI-2H-1,4-benzodiazepină, cu acţiune identică cu a DIAZEPAMULUI, fiind un metabolit al său, fapt care permite realizarea unei concentraţii plasmatice mai rapide (4 h) ; acţiunea sa este : sedativ-anxiolitică, hipnotică, moderat miorelaxantă şi simpaticolitică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de OXAZEPAM(M). 910. ANXIOLITICE • Constituie o clasă de medicamente care au o foarte largă utilizare, nu numai în psihiatrie, ci şi în aproape toate specialităţile medicale (unde sînt recomandate cu mai mult sau mai puţin discernă- mînt). ?252/'Anx Anxiolitice : clasificare, principale grupe Clasificare i propandioli : rheprobamat, tibamat etc. g • derivaţi de difenilmetan : hidroxizin, difenhidramina, benactizina (au şi proprietăţi antihistaminice)'; 0 clormezanona •• 0 benzodiazepine g 0 betablocante l 0 neuroleptice sedative (unele). Larga utilizare a anxioliticelor se datorează faptului că anxietatea este un simptom constant, întîlnit atît în toată medicina somatică, cît şi, practic, în toată psihopatologia. De multe ori, aceste droguri produc o ameliorare temporară a simptomeîor, „mascîndu-le", dar fără a acţiona asupra tulburării de bază. Astfel anxioliza se poate realiză cu medicamente care sedează şi produc sojrin (barbiturice) cu anti-depbesive anxiolitice,' cu neuroleptice sedative — toate acestea acţionînd în primul rînd asupra altor simptoTie ţintă, a căror „neutralizare" atrage după sine efectul menţionat. Clasele enumerate mai sus se referă la medicamente anxiolitice care, în doze terapeutice, nu sedează şi nu induc somnul. Clasele de medicamente sedative, hipnotice şi anxiolitice se suprapun în mare parte din punctul de vedere al acţiunii lor, efectul fiecărui tip de produs farmaceutic variind în funcţie de boală, de tipul şi intensitatea anxietăţii, de doza administrată. Alegerea anxioliticului se va face cît mai judicios, în funcţie de caracteristicile individuale ale subiectului şi de tipul simptomatologiei .anxioase (predominent psihică/somatică, crize de panică etc.). Acţiunea anxioliticelor se exercită asupra a două componente : componenta internă — trăirea anxioasă, şi cea externă — modificările de comportament şi de structură a personalităţii. Indicaţia majoră a acestei clase de medicamente este reprezentată de anxietatea nevrotică şi cea declanşată reactiv, a patologiei de stres, precum şi cea din cadrul sindroamelor psiho-organice. Anxioliticele au eficacitate şi în depresiile uşoare, în stările disforice moderate, precum şi în tratamentul fobiilor, bal-bismului, mai puţin în simptomatologia obse-sională. PROPANDIOLII. Cel mai folosit drog din această clasă este MEPROBAMATUL, sintetizat, în 1915, de către BERGER (care, de fapt, experimenta obţinerea unui miorelaxant). E-fectele asupra., sistemului nervos central sînt asemănătoare barbituricelor : determină inducerea somnului, are efect anticonvulsivant puţin important (nu se foloseşte ca anticonvulsivant). încă nu se ştie dacă relaxarea muscu- lară este secundară sedării sau dacă este un> efect independent de acesta. Efectul dozelor, terapeutice asupra sistemului nervos vegetativ sînt practic nule (poate apărea doar o uşbară hipotensiune). MEPROBAMATUL determină apariţia toleranţei metabolice şi celulare, administrarea cronică a dozelor ducînd la creşterea toleranţei şi apariţia dependenţei, iar întreruperea declanşînd tulburările de sevraj (asemănătoare cu cele ale sevraj ului barbituric). TIBAMATUL are, faţă de MEPROBAMAT, avantajul că, prin acţiunea sa de scurtă durată, nu determină dependenţă. Absorbţia se produce la nivelul tractului gastrointestinal, nivelul sanguin maxim apărînd după 2—3 ore de la ingestie, iar distribuţia în organism nu este uniformă. Metabolizarea se face în hi-droximeprobamat şi derivaţi ai conjugării glucuronice ; eliminarea este pe cale renală \ aproximativ 10% se elimină nemetabolizat. Este eficient în anxietatea apărută în tulburările de sevraj ale alcoolicului, anxietatea normală din anumite stări emoţionale, anxietatea din nevroze şi din afecţiunile somatice.. Reacţiile adverse constau din : senzaţie de slăbiciune, greutate în vorbire, uşoare tulburări de vedere, greaţă, vărsături, ocazional hipotensiune şi ‘tahicardie. Poate da accidente alergice. Foarte rar poate determina leuco-penie, trombocitopenie, agranulocitoză, anemie plastică-; exacerbează manifestările porfiriei. Supradozajul cu MEPROBAMAT şi TIBAMAT determină instalarea ccmei, insuficienţă respiratorie, edem pulmonar. Tratamentul constă în susţinerea cardiorespiratcrie. Utilizarea acestor droguri în asociere cu alte substanţe depresoare ale sistemului nervos centrai ie potenţează efectul. Principalii produşi (DCH : MEPROBAMAT, TIBAMAT. DERIVAŢI DE DIFFNIL. META N - hidre/i-zina (ATARAX, IDROSSIZINA, M ASM CRAN,. PAMOZIN, PLACIDOL, VISTARIL). Sînt medicamente antihistaminice, antiemetice şi sedative, cu efecte secundare minime şi efect anxic-litic de scurtă durată, cu eficacitate în neurastenie, nevroză depresivă şi cenestcpată, în sindromul psihcorganic (ATARAXUL se foloseşte în stările de agitaţie determinate de interferenţele alcoolice acute). Acţiunea durează 4 — 5 ore. CLORMEZA NCNA - TRANCCPAL, deprimă uşor funcţiile sistemului nervos centra! si produce relaxare musculară. Este folosit în anxietatea uşoară (evaluată ca atare prin scara Hamiltcn). Durata de acţiune este de 4 — 6 ere. Efectele secundare sînt uscare, de tipul somnolenţei, ameţelii. Rar produce icter. Pot apărea erupţii alergice, greaţă, vărsături. r Anxiolitice : benzodiazepihe An x/253< BENZODIAZEPINE - cele mai utilizate tranchilizante (unul 'din zece americani utilizează benzodiazepine, cu. sau fără prescripţie medicală!), D1AZEPAMUL fiind' cel mai folosit dintre toate drogurile existente. Precursorul chimic al benzodiazepineior a fost sintetizat în 1933, iar prima benzodîazepină în 1955 (clordiazepoxid) şi introdusă în psiho-chimioterapie în 1960. De atunci şi pînă în prezent, au fost sintetizaţi peste 2 000 derivaţi benzodiazepinici. Benzodiazepinele au acţiune anticonvulsivantă, de relaxare musculară, calmantă, anxiolitică şi, indirect, hipnotică. Ele nu influenţează ciclurile somnului, produc modificări EEG prin creşterea proporţiei undelor beta şi scăderea ritmului alfa (ca şi MEPROBAMATUL). Ridică pragul anticon-vulsivant. Acţiunea lor se produce la nivelul sistemului' limbîc, împietînd asupra transmiterii impulsurilor între lobul amigdalian şi hipocamp. Benzodiazepineie facilitează mecanismele sinaptice de inhibare a acidului gama-aminobutiric. Acţiunea lor farmacologică; asupra sistemului nervos central este sedativă, puţin hipnotică, produc miorelaxare prin efect central (deprimă funcţia circuitelor inter-neuronale de la nivelul substanţei reticulare). Efectele lor asupra sistemului nervos periferic, în doze terapeutice, sînt minime, motiv pentru care pot fi folosite în afecţiunile cardio-respiratorii. Pot determina o uşoară scădere a tensiunii arteriale, a amplitudinii’ respiratorii şi o uşoară insuficienţă ventriculară stingă (la o doză de aproximativ 60 mg). Folosirea cronică a benzodiazepineior conduce la apariţia toleranţei celulare, determinînd, în final, dependenţa fizică, cu fenomene de se-vraj, care apar la aproximativ o ...săptămînă după încetarea administrării (datorită meta-boliţilor activi, care persistă şi au timp de înjumătăţire mare). Absorbţia benzodiaze-pi.nelor la nivelul tractului gastrpintestinal diferă de la un produs la altul: O clordiazepoxidul este absorbit lent, timpul de înjumătăţire este de 1—2 zile. Platoul concentraţiei sanguine nu se atinge decît după cîteva zile de tratament. Se metabolizează pe cale hepatică, numai o mică rată nemetabolizat-ă este excretată urinar g « diazepamul se absoarbe rapid şi atinge concentraţia sanguină de vîrf într-o oră şi jumătate! Timpul de înjumătăţire este de 2—8 zile. 70% este metabolizat hepatic, 25% este convertit în oxaze-pam i ' 0 oxazepam ul atinge concentraţia plasma— tică maximă la patru ore după administrare ; timpul de< înjumătăţire este de* 3 — 21 ore ; 0 clonazepamul se absoarbe repede şi este metabolizat rapid în metilrdiazepam. Excreţia este lentă g 0 prazepamul este absorbit lent şi excretat lent g • . 0 lorazepamul este absorbit rapid, concentraţia plasmatică maximă se obţine la două ore, timpul de înju mătăţire-este de 18 ore. Diferenţele de eficacitate Clinică între diferitele benzodiazepine sînt destul de mici şi se referă la tipul de acţiune şi la durata în funcţie de care se face alegerea-drogului. în doze medii, toate ind-uc somnul, iar în doze mici, au acţiune sedativă şi anxiolitică. în cazul în care se urmăreşte obţinerea inducerii somnului sau liza anxietăţii acute, se recomandă compuşi cu absorbţie rapida (diazepamul sau clonazepamul). Pentru subiecţii care percep efectele de .torpoare ale dozelor unice, se recomandă produşi cu absorbţie lentă, (prazepam, oxazepam, temazepam). în funcţie-de timpul de înjumătăţire plasmatică, benzodiazepineie sînt : 0 cu acţiune prelungită: clordiazepoxid, diazepam, prazepam, clonazepami flura-zepam. Se pot administra în doze zilnice : unice.' Eliminarea lentă după terminarea tratamentului determină persistenţa efectului 0 compuşi cu acţiune scurtă-inter mitentă : oxazepam, lorazepam, temazepam, tria-zolam. Reacţii adverse : toate produc scăderea performanţelor psihomotorii, senzoriale şi cognitive,.mai ales Jş. bătrîni. Pot determina reacţii paradoxale, cu anxietate, nelinişte psihomo-torie, excitaţie, accentuarea ostilităţii şi agresivităţii. .Erupţiile cutanate, greaţa, leucope-nia, disfuncţiile . hepatice sînt rare. Dată fiind diferenţa mare dintre doza terapeutică şi doza. toxică, ‘ supradozajul determină intoxicaţii puţin severe, al căror tratament este numai de susţinere a funcţiilor vitale. Administrarea benzodiazepineior împreună<-cu alte droguri depresoare ale sistemului nervos central determină o acţiune cumulativă, pentru evitarea căreia dozele trebuie reduse-1n funcţie de asocierea care se face. Contra-indicaţiiîe benzodiazepineior : hipersensibili- tate la drog, vîrstă sub şase ani, glaucom, mias-tenie, insuficienţă respiratorie. Trebuie evitată-folosirea benzodiazepineior la subiecţii "• care desfăşoară activităţi necesitînd o perfectă1- 254jAnx Anxios(P) ; Aoiept(JU; Apa/re(S) coordonare motorie şi o vigilenţă crescută. Principalii produşi sînt (DCI) : Clordiazepoxid, ‘Clorazepate, Lorazepam, Medazepam, Oxa-.zepam, Prazepam, Bromazepam, Clonazepam. Tratamentul prelungit cu anxiolitice determină dependenţă şi tulburări de sevraj, astfel incit folosirea lui trebuie făcută pe perioade scurte •de timp, paralel cu tratamentul necesar înlăturării cauzelor care generează anxietatea, iniţierea, ca şi întreruperea tratamentului vor fi progresive. Asocierea cu alte medicamente trebuie făcută cu prudenţă, întrucît este cunoscută interacţiunea dintre anxiolitice şi anti-«depresive, precum şi cea cu anticoagulante şi atropinice 5 în ceea ce priveşte asocierea cu •alcoolul, se realizează o potenţare reciprocă. 911. ANXIOS(D) delir • Termen folosit de ■unii autori pentru a se referi îndeosebi la fondul clinic pe care se poate dezvolta un delir micromanic sau paranoic — termenul este însă puţin utilizat. Nu se poate preciza dacă starea de anxietate este cauza sau efectul producţiei delirante. în unele stări de delirium, producţia onirică poate provoca subiectului o vie anxietate. 912. ANXIOS — t/p de personalitate o Persoană cu prag scăzut de declanşare a anxietăţii, -care antrenează tendinţa obişnuită de a reacţiona prin anxietate (ca trăire electivă faţă de -situaţiile cotidiene). Totuşi acest tip de personalitate accentuată poate să nu ajungă niciodată la trăirea unui episod patologic anxios. ■Mecanismele de apărare împotriva anxietăţii .ale anxiosului sînt (după LADER) : psihologice (negarea, represiunea, formaţia reacţională, proiecţia şi regresia), comportamentale (soli-•citarea de a fi liniştit de către anturaj, angajarea în activităţi distractive, deprinderi în care oralitatea are un rol major: fumatul, mestecatul gumei, alcoolofilie, consumul de droguri) şi dezangajare (reverii, somn prelungit). Această trăsătură de personalitate se poate întîlni în cadrul unor dizarmonii de personalitate de tip psihastenie, border-line. 913. ANXITOD M) Danemarca _ DCI Meda-szepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepi-nic de tip 7-clor-2,3-dihidro-1-metil-5-fenil--1H-1,4-benzodiazepină, cu acţiune sedativ-hipnotică şi uşor anxiolitică, avînd o singură '«contraindicaţie : miastenia. 914. ANXIUM(M) Canada - DCI Diazepam 9 Tranchilizant, derivat benzodiazepinic, de tip '7-clor-1,3-d i hi d ro-1 -meti !-5-feni I-2H-1,4- benzo-diazepină, cu acţiune sedativ-hipnotică, anxio-4itică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă. In- dustria noastră farmaceutică îl produce sub numele de DIAZEPAM(M). 915. ANXON(M) Anglia — DCI Ketazolam 9 Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 11-cIor-8,12b-dihidro-2,8-dimetiI-12b-fenil-4H-/1,3/-oxazin/3,2-’d//1,4/benzodiazepin-4,7(6H)-dionă, cu acţiune puternic anxiolitică şi miorelaxantă. Nu se administrează în sarcină, copiilor şi vîrstnicilor. 916. ANZEPAM(M) R.F.G. • Tranchilizant,* derivat benzodiazepinic S—> DIAZEPAM(M), România. 917. AOLEPT(M) R.F.G. - DCI Periciazine • Neuroleptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip 10-/3-(4-dihidroxipiperidino)propil/fenotia-zină-2-carbonitril } cu o bună toleranţă. Indicat în : tulburări comportamentale ale adolescenţilor, vîrstnicilor, tratamentul de întreţinere al psihozelor cronice şi în combaterea algiiIon de origine centrală. 918. APACl L(M) Portugalia - DCI Mepro-bamate 9 Tranchilizant, derivat propandiolic de tip 2-metil-2-propil-1,3-propandioI dicar-bamat, cu acţiune sedativ-anxiolitică, anticonvulsivantă şi uşor hipnotică.. Indicat în nevroze cu componentă anxioasă şi depresivă, alcoolism, delirium tremens, unele forme de epilepsie, petit mal, afecţiuni psihosomatice. Deşi fără efecte secundare evidente şi contraindicaţii, tratamentul de lungă durată nu se întrerupe brusc, putîndu-se produce un „mic sindrom de abstinenţă". Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de MEPROBAMAT(M). 919. ÂPAUC(S) sindrom (cf. gr. apalia „slăbiciune, moleşeală") • Sindrom întîlnit în traumatismele craniocerebrale grave, descris de către KRETSCHMER în 1940, ca o alterare permanentă de conştiinţă, în care perioadele de veghe alternează cu lungi perioade de somn. Subiectul ţine ochii deschişi, fără să urmărească cu privirea şi fără să clipească, nu are reacţii emoţionale şi nu răspunde la stimulii obişnuiţi din mediu. Reactivitatea motorie este primitivă, stereotipă — reflex de sugere, reflexul buldogului (ARSENI şi DĂNĂILĂ), reflex de prehensiune, reflexul Marinescu-Radovici g tulburările vegetative se pot asocia cu sindroame extrapiramidale şi sfincteriene. Leziunile difuze, multiple şi variate interesează cortexul şi nucleii bazali. Se mai poate întîlni în arterio-scleroza cerebrală şi lues. Formele atipice se încadrează în sindromul dispalic. Aparat psihic ; Aparenţa ; Apascil(M> Apa/255' 920. APARAT PSIHIC e Termen, care după LAPLANCHE şi PONTALIS, subliniază cîteva caractere atribuite psihismului de teoria freu-diană — dintre care se impun capacitatea de a transmite şi transforma o energie determinată şi diferenţierea ei în sistem şi instanţe. Prima teorie în legătură cu aparatul psihic apare în lucrarea lui FREUD „Interpretarea viselor" (1906), în lumina căreia aparatul psihic se compune din două sisteme : Inconştientul şi conştientul, între care este situată Cenzura. Conform acestei teorii, sistemul incoştient este sediul pulsiunilcr înnăscute, al dorinţelor şi amintirilor refulate.. Dominate de principiul plăcerii, procesele primare se caracterizează printr-o energie liberă, care se condensează, tinde spre descărcare, fără raportarea la norme, raţiune, realitate. Sistemul conştient, caracterizat prin procesele secundare reglate de principiul realităţii, cuprinde operaţiile mintale, achiziţiile învăţării. Energia proceselor secundare este „legată", iar operaţiile caracteristice sînt inhibiţia pulsiunii, adaptarea descărcării şi. adaptarea la realitate. Trecerea de la Inconştient în conştient este reglată de Cenzură, a cărei existenţă este motivată de conflictul dintre tendinţele acceptate şi cele refulate de subiect (deci judecate ca inacceptabile). între 1910 — 1920, pornind de la mecanismele de apărare ale Eului, prima teorie a aparatului psihic se dovedeşte insuficientă teoretic şi practic. în lucrarea sa „Eul şi Şinele" (1923) FREUD expune a doua teorie a aparatului psihic, care constă în distincţia a trei sisteme sau instanţe ale personalităţii : Sine, Eu, Supraeu. Şinele se compune din pulsiuni înnăscute şi dorinţe refulate. Procesele primare sînt supuse principiului plăcerii şi nu cunosc timpul, relaţiile cauzale şi logice. Eul se dezvoltă ca diferenţiere a aparatului psihic în contact cu realitatea exterioară. Dominată de principiul realităţii, activitatea Eului este conştientă (percepţie externă, internă, procese intelectuale), preconştientă şi inconştientă (mecanisme de apărare). Supraeul ia naştere din modificarea Eului prin interiorizarea forţelor represive şi a normelor exterioare şi îşi manifestă activitatea prin emoţii şi sentimente, ţinînd de conştiinţa .morală—> SINE, EU, SUPRAEU, MECANISME DE APĂRARE ALE EULUI. 921. APARENŢA (cf. lat. apparere „a apare") • Modul în care sînt refleccate obiectele şi procesele în contactul senzorial-perceptiv nemijlocit l imaginea sensibilă aducrurîlor. Cunoaştere superificială a „exteriorităţii" obiec- tului, aparenţa constituie adesea o reflectare deformată, inautentică a esenţei, o sursă de iluzii şi false certitudini empirice (de exemplu, mişcarea vizibilă a corpurilor cereşti, apropierea şinelor de cale ferată etc.). Cu toate acestea, aparenţa nu este întotdeauna şi întrutotul înşelătoare, ci poartă în sine şi informaţii valabile, întrucît este un mod de manifestare a esenţei în sfera sensibilităţii. Supusă reflecţiei critice, aparenţa se dovedeşte întotdeauna simptomatică, trădînd anumite proprietăţi reale şi definitorii ale obiectului reflectat. 922. APARE.UNIE (cf. gr. a-; para „alături" g eyne „pat") Ф Imposibilitatea realizării complete a activităţii copulatorii (coitul). Dintre factorii congenitali sau dobîndiţi care generează această tulburare sexuală Ia femei, amintim : himenul imperforat, absenţa congenitală a vaginu-lui, septurile vaginale congenitale, stenozele genitale dobîndite în cursul vieţii sexuale, vaginismul DISPAREUNIE. 923. APARKAZIN(M) Ungaria - DCI D/e-thazine • Neuroleptic sedativ, derivat feno-tiazinic aminoalkilfenotiazină, de tip 10-(2-dietilaminoetil)fenotiazină, cu acţiune anxio-litică uşor hipnotică. Eficient numai în tratamentul psihogeniilor şi al bolilor psihosomatice. 924. APARNETIC(S> - sindrom (cf. gr. apar-nes/s „tăgăduire") • în 1934, A. GILLES descrie la bolnavii de tuberculoză o serie de-manifestări psihice de intensitate redusă, ce pot îmbrăca forma unei uşoare excitaţii hipo-maniacale, cu instabilitate, acte contradictorii^ care ascund o atitudine de refuz faţă de boală, de tratament şi de .condiţia de bolnav. 925. APASCI L(M) Mexic - DCI Meproba-mate • Tranchilizant, derivat propandiolic de-tip 2-metil-2-propil-1,3-propandiol dicarbamat, cu acţiune sedativ-anxiolitică, anticonvulsi-vantă şi uşor hipnotică. Se poate folosi şi în alcoolismul acut în care nu are efectul hipo-tensor al butirofenonelor sedative. Intoxicaţiile accidentale se produc la doze de 4 — 6 gr şi sînt grevate de riscul insuficienţei circulatorii acute. în aceste cazuri tratamentul este diureza osmotică şi epurarea extrarenală. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de MEPROBAMATprin apatie starea celui ce şi-a înăbuşit pasiunile (ZENON), iar scepticul PYRTON sus-Ţine că apatia este începutul înţelepciunii. Psihologia şi psihiatria o definesc ca fiind o modificare a fondului dispoziţiei timice, caracterizată prin pierderea rezonanţei afective, cu lipsa răspunsului lastimulii psihici, obişnuiţi, -apărînd ca o inerţie psihică, dezinteres pentru ^ambianţă şi propria persoană. Apare, în grade •diferite, în următoarele circumstanţe : • Apatia constituţională, ce caracterizează indivizii care, prin însăşi natura lor, sînt indolenţi, indiferenţi, nepăsători. Dacă acest fel de a fi se asociază cu debilitatea mintală, se realizează tipul de „debii apatic". 0 în perioada crizei adolescenţei, apatia poate apărea însoţind cortegiul simptomatic al lentorii psihomotorii, cu diminuarea energiei pulsionale, mutism, psi-vitate, neîncredere în sine. ■0 Apatia ca epifenomen poate apărea în insuficienţa tiroidîană, hipofizară şi cor-ticosuprarenală. 0 Apatia apărută în contextul diminuării funcţiilor psihice ' poate marca debutul stărilor confuzionale de etiologie infec-ţioasă (febra tifoidă) sau toxică (alcool, oxid de carbon). Apatia ; dispare lent, putînd persista şi în stadiul sechelar. 0 Apatia instalată lent în perioada post-comoţională. Persistenţa ei impune investigaţii pentru a se stabili dacă există sau nu şi o diminuare a funcţiilor intelectuale. + ; 0 Apatia prezentă în contextul tuburărilor psihice din hipertensiuneajntra.craniană, apărută în urma dezvoltării lente a tumorilor şi hematoamelor intracraniene. 0 Stările deficitare juvenile, în special demenţa precoce de ţip Morel şi stupoarea catatonică, conţin apatia, drept element caracteristic. în schizofrenie, ea este determinată de detaşarea subiectului de ambianţă şi retragerea într-o lume proprie. După KRAEPELIN, pe parcursul acestor afecţiuni se constată mai degrabă o sărăcire afectivă. Demenţele organice — paralizia generală progresivă, arterioscleroza cerebrală — au o componentă de indiferenţă afectivă, care progresiv devine globală, apărînd chiar în formele simple ale acestor stări deficitare (demenţele apatice) şi fiind uneori camuflate prin' supravieţuirea unor automatisme compor- tamentale, ca afectarea lacrimogenă sau ilaritatea subită. 0 Apatia ca simptom fidel al depresiei psi-hotice, cu debut la involuţie — melancolia rigidificată descrisă de MEDOW — alături de inerţie, bradipsihie, amimie şi mutism. 0 Pasager, apatia poate apărea în perioada ulterioară unei cure neuroleptice prelungite. în fine, MINKOWSKI descrie o formă aparte de apatie, care apare la prizonierii de război sau la deportaţii întorşi acasă după mai mulţi ani de captivitate . Ameliorarea apatiei apare în urma tratamentului cauzal. Tratamentul simptomatic al apatiei este bazat pe psihotone şi tonice generale. Electroşocul poate rezolva uneori rapid şi spectacular atît apatia, cît şi cortegiul simptomatic care o însoţeşte. 927. APATIC — tip (fr. apathique) 0 în clasificarea lui HEYMANS şi WIERSMA (tipologia psihofiziologică), apaticul este tipul non-Emo-'tiv, non-Activ, Secundar, prezentind următoarele caracteristici : orientarea spre închidere în sine, dar fără viaţă interioară bogată, dispoziţie sumbră, păstrarea habitudinilor, tenacitate în conflict, dar neexprimată verbal, dificultate în a reconciiia un conflict, atracţie pentru singurătate cu respingerea vieţii sociale şi a relaţiilor de grup } apaticii sînt indiferenţi, închişi, inactivi, reacţionează lent, sînt taciturni. 928. APATO-AK!NETO-ABULIC(S) sindrom S-^' KLEIST sindrom. 929. APAURINW Iugoslavia - DCI Dia-zepam 0 Tranchilizant, derivat benzodiazepi-nic, :de tip 7-clcr-1,3-dihidro-1 -metiI-5-feniI-2H-1,4-benzodiazepină, cu acţiune sedativ-hipnotică, anxiolitică, anticonvulsivantă şi mio-relaxantă. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de DIAZEPAM(M). 930. APĂRARE (cf. lat. apparare „a pregăti, a dispune") 0 Totalitatea operaţiilor avînd ca finalitate reducerea sau suprimarea acelor factori interni sau externi care pun în pericol integritatea bio- psiho-socială a individului, homeostazia acestuia. Psihanaliza a preluat acest concept biologic privitor la adaptativi-tătea organismului pentru păstrarea şi conservarea integrităţii sale, dezvolt.îndu-l în legătură cu Eul .văzut ca instanţă investită, cu capacitatea reglatorie şi autoreglatorie, cu funcţie antientropică. Eul, în această viziune, menţine adaptarea optimă a persoanei în realitatea lui Apărare ; Apărare; Apercepţie ; Aperl<8> :'£. ) sau a eventualelor distrugeri. Acţiunea excesivă a mecanismului reflex de apărare determină dezechilibre în adaptarea organismelor la mediu. 933. APEDINE PSIHOSTIMULENTE. 934. APEIROFOBIE (cf. g:. apeiria „infinitate" В phobos „frică*') • Teamă excesivă, ne justificată, de infinit (în sensul perspectivei), întîlnită, alături de alte fobii, în nevroza obsesivo-fobică, la personalităţi psihastenice, în schizofrenie şi în sindroamele preinvolutive. 935. APERCEPŢIE (cf. lat. od „la" \ per-cepiio „cunoştinţă") • Termen introdus, în 1714, de către LEIBNIZ, care încearcă să concilieze poziţiile lui DESCARTES şi LOCKE în ceea ce priveşte felul cum cunoaştem lumea. El susţine că spiritul este înzestrat la naştere nu cu cunoaştere, ci cu virtualitatea acestei cunoaşteri. Schimbarea de la o percepţie la alta se face conform cu un principiu intern. Fiecare percepţie conţine, în mod obscur, universul, iar principiul intern o face să progreseze de la o percepţie confuză, la una mai puţin confuză. KANT operează distincţia între conştiinţa sensibilă, empirică (care însoţeşte diferitele reprezentări) şi conştiinţa transcendentală, apercepţia pură care însoţeşte înţelegerea. WUNDT (1903) abandonează aceste sensuri filozofice ale apercepţiei, definind-o ca reprezentare intrată în cîmpul central al privirii (spre deosebire de percepţie, care este orice reprezentare intrată în cîmpul intern al privirii). El foloseşte termenul în psihologia experimentală, măsurînd întinderea, adică numărul de obiecte care pot fi percepute în mod simultan, şi durata apercepţiei. Nu acelaşi este sensul dat termenului în descrierea apercepţiei atematice halucinatorii ? în acest caz, se adoptă sensul propus de HERBART, acela de proces bazai în domeniul acumulării de cunoştinţe. Model al percepţiei, constituit prin acumulările selective succesive, rezultate din experienţa anterioară, apercepţia permite identificarea unor obiecte sau situaţii noi. Experienţele prezente sînt comparate cu cele trecute şi interpretate în aşa fel încît capătă un înţeles personal, „aici şi acum", cu relevanţă pentru trecutul şi viitorul personal. Substratul anatomic pare a fi reprezentat de hipocamp şi cortex; în sprijinul acestei afic- maţii vine faptul că, în cazul crizelor temporo-limbice, apar tulburări perceptuale sub forma-halucinaţiilor şi tulburărilor aperceptive (iluzii> sau a ambelor. PENFIELD şi ROBERTSCM descriu un răspuns perceptual şi unul aperceptiv la stimularea cortexului temporal. Tulburările aperceptive asociate crizelor temporc-limbice constituie sindromul iluzoriu ictal (BALIS), care poate cuprinde : • tulburări vizuale : distorsiuni ale spaţiului şi distanţei (macropsii, micropsii, deformări ale planurilor spaţiale etc.).-- • tulburări auditive': distorsiuni ale sunetului şi vocii \ • distorsiuni ale imaginii corporale (depersonalizare, senzaţia de plutire sau de detaşare de real) g • tulburări în modul de trăire a realităţii curente, în raport cu experienţele trecute (derealizare) g • tulburări ale percepţiei temporale, manifestate prin trăirea sentimentelor de „ca şi cum" sau a dezintegrării temporale (sacadare sau oprire a „filmului existenţial") g • distorsiuni interpretativ-cognitive, trăite uneori ca idei delirante care irump--brusc şi au un caracter pasager. 936. APERCEPŢIE AUDITIVĂ CONGENITALĂ^) boala LEY (cf. lat. apls „albină" g gr. phobos „frică") • Frică exagerată, nejustificată, de albine l este una dintre formele rare de fobii, avînd o frecvenţă mult mai redusă decît ceea ce s-ar punea numi „apifilie" g în genere, ea constituie mai degrabă un, punct de interes pentru rubricile de curiozităţi ale diverselor publicaţii decît pentru serviciile de psihiatrie. 944. APILARNIL(M) România • Medicament original românesc, cu acţiune roborantă şi psihotonică, obţinut prin liofilizarea extractului total de larve reproducătoare de albine (Abetis mellifera) şi secreţia liofilizată a acestora, conţinînd o serie de substanţe active de tip hormonal, vitaminic, aminoacizi. Indicat în afecţiuni de tip astenic, tulburări de dinamică sexuală, stări de convalescenţă, insuficienţă hormonală, dermatite atopice. 945. APILARNIL POTENT(M) România • Produs original românesc, cu acţiune psiho-tonă, constituit dintr-o serie de substanţe considerate ca active în disfuncţiile sexuale masculine. Astfel, produsul conţine Apilarnil, extract deshidratat de ţelină, glicerofosfat de calciu, acid folie, metiltestosteron, papave-rină. Se administrează în asteniile sexuale cu origine non-organică, în doze de 3—4tablete/zi. Este contraindicat la subiecţii cu afecţiuni hiper-trofiante ale prostatei, hipertensiune arterială, insuficienţe cardiace şi hepatice grave, ca şi în anemiile severe. 946. APILARNIL POTENT „r România • Derivat al Apilarnil ului Potent, care conţine în plus alcaloidul natural cu acţiune blo-cantă asupra receptorilor adrenomimetici — yohimbina. Prin această acţiune, produsul provoacă vasodilataţie în sfera genitală şi creşterea tonusului parasimpatic al erecţiei. Indicaţiile şi posologia sînt asemănătoare cu cele ale produsului de bază. Se recomandă prudenţă deosebită în hipertensiunea arterială. 260/Api Apiran (M); Apocarteresis insuficienţele cardiace, hiperfuncţie ccrtico-suprarenală. 947. APILARNIL PROP(M) România « Produs original, cu acţiune psihotropă, care conţine, pe lingă principiile active ale Apilarnilului, produsul propolis. Indicaţiile şi posologia în psihiatrie sînt aceleaşi. Toate produsele tip APILARNIL au fost testate în Centrul de Sănătate Mintală Titan Bucureşti, buna lor toleranţă, absenţa efectelor secundare conferindu-le o largă utilizare în afecţi uni\e\ menţionate. 948. APIQUEL' ACCRIE. 953. APLICAŢIILE LOGICII e Cea mai frecventă este îndrumarea gîndirii spre o dezvoltare corectă, avînd ca rezultat o gîndire clară, precisă, ordonată, necontradictorie, coerentă şi întemeiată. în vederea atingerii acestui deziderat trebuie respectate regulile definirii, clarificării şi argumentării corecte, reguli ce constituie condiţiile obligatorii ale corectitudinii logice. Indivizii sînt dotaţi nativ cu anumite înclinaţii, mai mari sau mai mici, spre o gîndire logică. Formarea acesteia se constituie însă într-un proces mult mai îndelungat şi mai laborios decît formarea limbajului şi este^de dorit să înceapă din copilăria timpurie. în situaţia cînd educaţia gîndirii logice începe prea tîrziu, subiectul poate ajunge să cunoască regulile unei astfel de gîndiri, dar nu mai poate dobîndi şi îndemînarea utilizării curente a acestora, demersurile saie logice făcîndu-se cu efort, cu o mare risipă de energie psihică, ceea ce constituie o posibilă, sursă de neurastenie. Un subiect cu gindirea. logică pe deplin constituită gîndeşte spontan-logic, are capacitatea de a-şi autocontrcla voluntar logica propriei gîndiri şî a informaţiilor primite de Ia semeni în cursul relaţiilor pe care le stabileşte cu aceştia, favorizîndu-î o adaptare optimă. O altă aplicaţie importantă, a logicii se referă la domeniul gîndirii ştiinţi-Tice, care presupune prelucrarea informaţiilor obiective culese din realitate. Gîndirea ştiinţifică este condiţionată nu numai de existenţa unei gîndiri spontan-logice, ci a unei capacităţi de analiză logică conştientă şi de reconstrucţie logică. Riscul la acest nivel este ca gîndirea logică conceptuală să devină o manipulare formalistă a simbolurilor, să fie ruptă de realitate. Acolo unde contradicţia formală ajunge să fie permisă, totul este permis. De aceea, orice contradicţie (dialectică sau formată) trebuie mai întîi să fie îndită logic, necon-tradictoriu. Psihiatrul, ca şi psihologul, cărora prin natura profesiei lor le revine deloc uşoara sarcină de a stabili corectitudinea logică a gîndirii celorlalţi, prezintă o motivaţie în plus de a avea mai întîi ei înşişi o gîndire logică.. 954. APQ-CARBAMAZEPIN E(iI) Canaca -DCI CGrbcmazeplna • Psihotrop, derivat iminostilbenic de tip 5H-dibenz-/b, f/azepină--5-carbcxamidă, cu acţiune anticonvulsivantă, antidepresivă, antialergică, avînd^ indicaţii care decurg din aceste proprietăţi. în cazul tratamentelor îndelungate, necesită control hematologic (pericolul agranulocitozei). Nu se asociază cu IMAO şi nu se administrează în sarcină. 955. APOCARTERESIS (cf. gr. apckcrteresis „sinucidere prin înfometare") • Act suicicar realizat prin i nan iţi e. Spre deosebire de raptusul suicidar, care este o manifestare paroxistică autoagresivă, sinuciderea prin înfometare presupune premeditare. Personalităţile de tip isteric duc rareori pînă la capăt această acţiune,, spre deosebire de depresivii endogeni, schizofrenii, hipocondriacii deliranţi, care o pot realiza datorită prezenţei delirului. Apodemialgie ; Apolinic ; Apomorfina Apo/261 956. APODEMIALGIE (cf. gr. apodem'ia călătorie în străinătate" ? aigos „durere") # Termen desemnînd trăirea dureroasă a tendinţei spre vagabondaj, fără ca subiectul cu antecedente de acest fel să mai treacă la act. 957. APODORM(M) Danemarca, Norvegia, Suedia — DCI Nitrazepam • Tranchilizant, derivat benzcdiazepinic, de tip 1,3-dihidro--7-nitro-5-fenil-2H-1,4-benzodiazepină, cu acţiune sedativ-hipnotică, realizînd un somn apropiat de cel fiziologic. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NITRA-ZEPAM( M). 958. APO-HALOPERIDOL Canada -DCI Haloperidol • Neuroleptic, derivat butiro-fenonic, de tip 4-/4-(p-clorfenil)-4-hidroxipipe-ridin/-4'-fluorobutirofencnă, cu efecte clinice predominant de tip sedativ, dar cu efecte secundare de tip incisiv -*• BUTIRCFENCNE. 959. APOLINIC (cf. gr. Apollon - zeu al muzicii, artelor şi poeziei \ originar, divinitate solară) • Termen introdus şi consacrat în filo- Phidias zofia artei şi a culturii de către NIETZSCHE, în lucrarea sa „Naşterea tragediei din spiritul muzicii", 1872. Pus sub semnul Iui Apollo, zeul luminii, al armoniei şi echilibrului, perso-nificînd rigoarea, ordinea, claritatea gîndirii şi seninătatea contemplativă a visului, termenul caracterizează acel registru al creaţiei spirituale ce instaurează măsura în calmă şi frumoasă cumpănire, strunind cu hăţurile raţiunii pornirile năvalnice ale simţurilor. în opoziţie cu apolinicul, dionisiacul reprezintă zonele tenebroase ale vieţii sufleteşti, în care precumpănesc instinctele, pornirile iraţionale şi tumultul orgiastic al vitalităţii ce nu cunoaşte măsura şi ordinea, avîndu-şi întruchiparea mitologică în Dyonisos, zeul beţiei extatice şi al delirului mistic. Tensiunea dintre apolinic şi dionisiac exprimă, aşadar, opoziţia dintre principiul formei echilibrate, al măsurii şi ordinii, prin care se instituie fînitudinea şî individuaţia, pe de o parte, şi principiul contrar, al dinamismului amorf, proteic, nesupus ordinii şi măsurii, de cealaltă parte. După NIETZSCHE, din contopirea acestor principii opuse a luat naştere cea mai înaltă formă a creaţiei artistice, tragedia greacă, în care delirul dionisiac se sublimează în rigoara contemplaţiei apolinice. 960. APOLLONSET(M) Grecia — DCI D/oze-pam% Tranchilizant, derivat benzodiazepinic, de tip 7-clor-1,3-dihîdro-1-metil-5-fenil-2H-1,4-benzodiazepină, cu acţiune sedativ-hipnotică, arxiclitică anticonvulsivantă şi micrelaxantă. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de DIAZEPAM(M). 961. APOLON(M) Japonia — DCI Rescinna-mina • Neuroleptic sedativ, derivat alcaloid de Rauwolfia de tip 3,4,5-acid trimetoxicin-namic esterificat, reserpină cu acţiune sedativă. Nu se administrează în cazul existenţei unei componente depresive g este un marcat hipo-tensor. 962. APOMORFINĂ — cura de dezgus © Medicament prin a cărui administrare, se urmăreşte elaborarea şi fixarea unui reflex condiţionat negativ pentru ingestia de alcool. Metoda a fost introdusă de DENT (1930). Administrarea subcutanată de apomorfină în doze fracţionate, urmată de ingestia unei mici cantităţi de alcool, produce vărsături repetate şi senzaţie de disconfort. Metoda este mai puţin utilizată în prezent -> CURA DE DEZGUST, DISULFIRAM. 963. APONAL Japonia - DCI Res-cinnaminâ • Neuroleptic sedativ, derivat alcaloid de Rauwolfia de tip 3,4,5-acid tri-metoxicinnamic esterificat, reserpină cu acţiune sedativă. Nu se administrează în cazul existenţei unei componente depresive ? este un marcat hipotensor. 264/Apo A posteriori; Apragmatism ; Apraxie 973. A POSTERIORI (expresie latină cu semnificaţia „din ceea ce urmează") 9 Termen utilizat de KANT pentru a desemna cunoştinţele provenite din experienţă (în opoziţie cu cunoştinţele „a priori", independente de experienţă), şi prin aceasta singurele care ar face posibilă cunoaşterea autentică —► A PRIORI. 974. APOSTIE (cf. gr. opo „din" ? sitos „aliment") 9 Senzaţie de dezgust marcat faţă de hrană, generînd o repulsie care se produce chiar la reprezentarea mintală a alimentelor. 975. APOTEMNOFILIE (cf. gr. apotemnein „a tăia"? philia „prietenie, afecţiune") — sin. PARAFILIA AMPUTATORIE e Parafilie rară, dar extrem de periculoasă pentru partenerul sexual, avînd drept consecinţă amputarea unei părţi a piciorului acestuia, în circumstanţe legate de obţinerea plăcerii sexuale. Se notează uneori şi compulsiunea subiectului parafilie spre auto-amputarea unui membru. Explicaţiile psihanalitice ale acestei parafilii sînt confuze, ele părînd mai degrabă legate de simbolistica schizofrenă. 976. APOTERIN(M) Japonia © Neuroleptic sin. sedativ — derivat alcaloid de Rauwolfia —> APORECIN PSIHOSTIMULENTE. 980. APRACTOFAGIE (cf. gf. apraktos „fără rezultat, zadarnic" l phagein „a înghiţi") sin. • Apraxia deglutiţiei —> AFAGOPRAXIE. 981. APRACTOGNOZIE GEOMETRICĂ (cf. gr. apraktos ; gnosis „cunoaştere") — sin. APRACTOGNOZIA LHERMITTE • Formă particulară constînd din asocierea agnoziei vizuale cu tulburări de recunoaştere şi orientare în spaţiu a figurilor geometrice. Este considerată drept expresie a leziunilor, bilaterale sau unilaterale, stingi, de lob occipital. 982. APRAGMATISM (cf. gr. a-7 pragma „acţiune, activitate") ® Tulburare a activităţii voluntare, constînd în diminuarea pînă ia dispariţie a capacităţii de a întreprinde o acţiune coerentă, eficientă şi în conformitate cu scopul propus. Imposibilitatea de a acţiona coerent, incapacitatea de a duce la bun sfîrşit acte elementare pe care Ie reclamă existenţa zilnică reflectă, pe plan pragmatic, unA deficit valoric, în sens calitativ şi cantitativ. In sfera personalităţii, apragmatismul semnifică un dezinteres total pentru relaţii sexuale. Este necesar să fie diferenţiat de : lentoarea psiho-motorie din depresia majoră, deficitul motor consecutiv leziunii organice şi de perturbarea funcţiilor de conceptualizare a actului. Se întîlneşte atît în cazul structurilor dizarmonice de tip psihastenie, ca urmare a îndoielii şl nehotărîrii permanente în alegerea soluţiei, reprezentate permanent de ipoteze contradictorii, ceea ce determină perturbarea activităţii motorii, cît şi în schizofrenie, ca urmare directă a disociaţiei intrapsihice caracteristice, sau în formele de debut ale demenţelor. 983. APRAXIE (cf. gr. o-? praxis „acţiune, act, activitate") 9 Imposibilitatea de a executa acte motorii simple sau complexe în vederea atingerii unui scop, în condiţiile : existenţei unei experienţe 7 absenţei atît a deficitului motor sau senzitiv, cît şi a actelor involuntare, care să paraziteze mişcarea. Activitatea, mişcarea (praxiile) sînt acte complexe realizate prin funcţia de integrare corticală. Ar putea fi împărţite schematic în.: motorii (cele care cuprind gesturi simple — mişcări de imitare) şi ideo-motorii (cele ce cuprind acte motorii mai complexe, dispuse într-o anumită suită). Un act complex poate fi pierdut în totalitate sau numai parţial (segmente ale sale), dar este necesar să se ţină seama de eventualitatea reminiscenţei unor automatisme, care pot masca o bună perioadă de timp o apraxie. Examenul clinic va căuta să evidenţieze imposibilitatea efectuării unui act motor şi, în general, este mai laborios decît pare la prima vedere. Considerate tulburări ale nivelului de organizare a schemelor motorii, care la rîndul lor diferă prin complexitate şi localizare, apraxiile Apraxie tipuri ; Apreciere Apr/265 pot fi grupate în trei clase principale î globale, specifice unei funcţii, localizate (VOICULESCU). Vom prezenta apraxiile după următoarea schemă de clasificare : 0 Aproxia ideatorielipsa planului general de execuţie a unui act complex, cu păstrarea capacităţii de a executa actele simple care îl compun. Nu se mai poate realiza suita deşi semnificaţia este cunoscută £ subiectul dă impresia unui „om distrat". 0 Apraxia motorie : poate fi împărţită în : • apraxîa ideo-motorie, tradusă printr-o tulburare a mişcării în sensul de a nu se putea executa acte complexe la comandă (întoarcerea ceasului, încheierea nasturilor unei haine), subiectul executînd mişcări inutile, nesigure, repetate ? subiectul oferă imaginea unui ataxic, deoarece automatismele sînt păstrate, actele putînd fi executată- automat în timpul activităţii curente g • apraxie melokinetică, acceptată mai mult ca o limitare a spontaneităţii motorii g este greu de diferenţiat de apraxia ideo-motorie. 0 Apraxia constructiva sau optica : defect în construcţia formelor geometrice, ca şi al armoniei scrisului, desenului, al relaţiei dintre elemente şi spaţiu (aşezare în pagină, spaţiul dintre litere sau cuvinte), în genere, nerespec-tarea elementelor spaţiale. Apraxiile sînt întîlnite în psihîatrîa organică, în demenţe presenile, boala Pick, Alzheimer şi au valoare în asociere cu alte elemente clinice. 984. APRAXIE BIMANUALĂ BRCVVN • Descrisă relativ recent (1972), se referă la dificultăţi în realizarea unor activităţi în care este solicitată participarea ambelor mîini. Activitatea separată a fiecărei mîini nu pare să fie afectată. Cauza acestei apraxii nu este încă definitiv elucidată. 985. APRAXIE (DE) ÎMBRĂCA.RE • Tip de apraxie descris de BRAIN, în 1941 (deşi, cu 20 de ani înainte, P. MĂRIE şi colaboratorii o descriseseră în cadrul planotopckineziei). Este caracterizată prin dificultatea sau chiar imposibilitatea subiectului de a-şi pune corect veşmintele pe corp. HECAEN şi AJURIA-GUERRA opiniază că este vorba despre o leziune retrorolandică dreaptă. 986. APRAXIE (A) MERSULUI GERSTMAN — sin. BLOCQ BETABLOCANTE. 1 002. APTITUDINE (cf. lat. lit. cptitudo „pricepere de a face ceva") • Structură sintetică de procese şi însuşiri psihofizice, care mediază operaţional-instrumental reuşita sau performanţa într-o activitate. Psihologia anglo-sa-xonă desemnează deopotrivă aptitudinea şi capacitatea prin termenii „skill" sau „ability". în fapt, aptitudinea se verifică în diferitele forme de activitate, dobîndind titulatura de capacitate, „singura ce poate fi evaluată nemijlocit, aptitudinea fiind doar o virtualitate" (H. PIERON). Aptitudinea depăşeşte deprinderea, prin valenţele calitative şi mai marea sa mobilitate. A. BINET aprecia aptitudinea ca nivel funcţional al psihicului £ G. KELLY o considera un „construct" de operaţii, iar, KOVALEV şi MEASISCEV o defineau ca „expresie a corespondenţei dintre cerinţele unei activităţi şi complexul de însuşiri neuropsihice ale omului, corespondenţă care asigură o înaltă productivitate cantitativ-calitativă şi perfecţionarea facilă a activităţii respective... mai bine decît la omul obişnuit". Aptitudinea se apreciază după criteriul performanţelor supramedii şi al specificităţii şi se manifestă precoce, cîştigînd continuu în calitatea performanţei. Aptitudinile se formează în ontc-geneză (pînă în jurul vîrstei de 9—10 ani sînt nediferenţiate, precizîndu-se treptat), în funcţie de condiţiile favorabile de mediu, ocupaţie, instrucţie şi educaţie, avînd la bază anumite premise native (tip de personalitate, particularităţi ale analizatorilor, dispoziţii pre-operaţionale etc.) care însă, asa cum arătau şi B. TEPLOV şi S. L. RUBINSTEIN, sînt generice, puţind intra în structura unor aptitudini variate. F. GALTON stabilea o relaţie necesară a aptitudinii şi talentului cu dotarea ereditară. Ereditatea sau dipoziţiile individuale native constituie însă numai una dintre condiţiile procesului complex de formare a aptitudinilor. Pentru ca ele să se formeze şi să se dezvolte este necesară o activitate intensă şi organizată în domeniul respectiv, însuşirea unor cunoştinţe şi deprinderi adecvate. Precizarea aptitudinilor şi diferenţierea lor depinde de influenţele social-educative, de interesele individului, de activitatea de specializare. Aptitudinile se pot manifesta şi tardiv, fără însă ca în aceste cazuri să se poată nega premisele native. După cum bine se cunoaşte, în cele mai multe domenii ale ştiinţei, lucrările cele mai valoroase au fost elaborate între 30—50 ani. în structura personalităţii, aptitudinile se organizează într-un complex ierarhizat şi întotdeauna original, ca sursă de diferenţiere individuală. Există în literatură numeroase încercări de clasificare aaptitudinilor ? după domeniul căruia îi aparţin, se pot distinge aptitudini : intelectuale, senzoriale, motorii etc. REVESZ (1946) a clasificat înzestrările native în patru categorii de funcţii : reproductive, aplicative, interpretative şi productive. Primele două categorii pot fi îndeplinite şi de persoane subnormale > următoarele caracterizează numai oamenii de talent. Din 268/Apt Aptitudine punctul de vedere al înzestrării generale, aptitudinile au fost clasificate în: specifice şi complexe (aptitudini matematice, muzicale, literare, plastice şi, respectiv, talentul filozofic, lingvistic, tehnic etc.). Aptitudinile au fost în plan mintal ? aptitudini mnezice g aptitudini perceptive şi dupa tempoul mişcării. O aptitudine izolată nu poate să asigure singură succesul într-o activitate, oricît de dezvoltată ar fi ea, după cum nici absenţa unei aptitudini Foto : Crosses amplu studiate prin analiză factorială, care a pus în evidenţă constelaţii sau structuri simple şi complexe de aptitudini. SPEARNAN a introdus noţiunile de factor general (G) şi factori speciali (S). Majoritatea autorilor identifică aptitudinea G cu inteligenţa (excepţii : SANCH — cogniţia} BURT — atenţia? WOODWORTH — voinţa). Alt promotor al teoriei multifactoriale, L. THURSTONE, introduce conceptul de factori de grup care sînt implicaţi într-un anumit gen de activităţi şi sarcini. Autorul determină opt factori desem-nînd aptitudini intelectuale primare, care sînt : înţelegerea, percepţia rapidă, gîndirea inductivă şi deductivă, memoria, spaţialitatea, raţionamentul numeric şi fluiditatea verbală. R. MEILLI adaugă factorii de complexitate, de întindere şi combinatorică liberă a gîndirii ? J. GUILFORD propune ca factori de grup: flexibilitatea, fluiditatea, originalitatea şi elaborarea? P. VERNON sesizează factorul K (spaţial-mecanic) 3 T. KELLEY, din perspectiva genetică, atrage atenţia asupra variatelor interferenţe dintre ’factori şi consideră că în constituţia lui G intră factori eterogeni. El grupează aptitudinile în : aptitudini de operare cu relaţii spaţiale g aptitudini de operare cu relaţii numerice g aptitudini de operare nu poate constitui o piedica pentru desfăşurarea cu succes a altei activităţi. Aptitudinile se combină şi interacţionează, se compensează şi se sprijină reciproc în desfăşurarea diferitelor activităţi. Cunoaşterea aptitudinilor, determinarea nivelului lor de dezvoltare la un moment dat sau la un anumit subiect, orientarea şi selecţia profesională reprezintă necesităţi imperioase, la care psihologii au răspuns elaborînd un număr mare de metode ştiinţifice. Analiza produselor activităţii, bateriile analitice de testare a aptitudinilor, testele'de aptitudini speciale (tehnice, artistice etc.) sînt cîteva exemple în această direcţie. Exemple de teste utilizate în evaluarea aptitudinilor artistice sînt: testul de talent muzical C. E. SEASHOVEg testul de inteligenţă muzicală al lui WING g „the Horn Art Aptitude Inventary", testul de apreciere artistică MEIER f bateriile DAT, FACT, GABT etc. Se cere totuşi mare prudenţă, de exe.mplu:!f în considerarea rezultatelor şcolare slabe ale elevilor, drept un indiciu al absenţei unor aptitudini NEWTON era considerat ultimul în clasă? HUMBOLDT — un copil mărginit ? NAPOLEON — un elev mediocru în şcoala militară ; VERDI — respins la examenul de admitere la conservator’! ArahnefobieW; ArakawaArc reflex Ara/269 DARW1N, SW1FT, LEIBNIZ şi EDISON au fost cotaţi drept elevi mediocri. Dezvoltarea aptitudinilor este strîns legată de interesele individuale, precum şi de însuşirea de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi Ş iar aptitudinile facilitează la rîndul lor însuşirea de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi noi.J 1003. ARAHN EFOBI E(F) (cf. gr. arachne „păianjen" 2 phobos „frică") • Frică patologică, nejustificată, de păianjeni (sau de insecte, în .general). Nu este frecvent întîlnită în practica medicală şi are aceeaşi semnificaţie patologică ca toate fobiile. 1004. ARAHNO-(cf. gr. arachne) 9 Element sindrom ££• DOLICOSTENOMELIE. 1006. ARAHNOIDITA (cf. gr. arachne; • echivalentul acester acţiuni, la copil, este jocul). Credinţa primitivului este atotputernicia gîndirii („lumea se supune gîndului"). Aceeaşi atotputernicie a ideilor apare, în reprezentările obsesionale (în nevroza obsesională sînt caracteristice modalităţile arhaice, primitive, ale gîndirii). FREUD („Totem şi Tabu") consideră că, în general, nevroticul se raportează nu la o realitate trăită ca atare, ci la o lume a gîndului f în acest sens, el se apropie de primitivul care crede că poate transforma lumea exterioară prin puterea gîndirii sale (a ideilor). în schizofrenie şi în unele psihoze delirante cronice, în special în faze acute, îr> care regresiunea psihică este evidentă şi profundă, apar forme ale gîndirii arhaice — la psihotic, regresiunea este însoţită de destruc-turarea legăturilor între operaţii, procese ş» fenomene psihice. Sensul de arhaic este atribuit şi unor reflexe tranzitorii, pe care le prezintă copilul la naştere, dar care dispar odată cu maturizarea sistemului nervos central (reflexul Moro, care diminuează total spre 5—6 luni, reflexul de supt, care se estompează, de Ia 7 lunî, reflexul de apucare forţată, „grasp reflex", ce dispare spre 3-4 luni) -> MAGIE INFANTILĂ l OMNIPOTENŢA. 1024. ARHEM (cf. gr. arkho,,a comanda“-em)» Structură care posedă o arhitectură cu funcţiuni neoformate, în jurul unui nucleu cu funcţii de sistem. Arhitectura arhemului este mai bogată decît cea a unui sistem şi este dotată cu deschidere spre informaţie şi conştiinţă. în acest sens, omul şi societatea sînt arhemuri. 1025. ARHETIP (cf. gr. orche „început" l typos „tip") • Termen care desemnează conţinuturi specifice ale inconştientului colectiv. Arhetipurile sînt imagini originare universale, care pot fi transformate în formule conştiente, transmise tradiţional în cadrul unor doctrine, iniţieri. Termenul de arhetip aparţine lui JUNG. LEWI-BRUHL foloseşte expresia de „reprezentări colective", înţelegînd prirv acestea „figurile simbolice ale concepţiilor primitive despre lume". Termenul „reprezentare colectivă" nu se suprapune termenului de arhetip, întrucît arhetipul este un model ipotetic nonmanifest l în măsura în care se manifestă, el devine „reprezentare arheti- Arhetip Arh/273 pică". JUNG consideră că inconştientul despre care vorbeşte FREUD este inconştientul individual, personal ; există însă un inconştient mai profund, care nu are legătură cu achiziţiile şi experienţele individuale, fiind de natură universală. în opoziţie cu inconştientul personal (şi cu psihismul personal), inconştientul colectiv este „identic cu el însuşi la toţi oamenii şi constituie un fundament psihic universal, de natură suprapersonală, prezent în fiecare" (JUNG). Conţinuturile acestui inconştient colectiv sînt arhetipurile. Ele apar în mituri, în povestiri, în vise şi în producţiile imaginare din psihoze (arhetipurile „animă delirurile psihoticilor"). Arhetipurile apar în individ ca „manifestări involuntare ale activităţilor mintale inconştiente" ; deci conţinuturile arhetipale sînt semne ale activităţii inconştientului colectiv. Ele constituie o structură existentă anterior unei conştiinţe a unităţii individuale (la primitivi şi la copil, în perioada primei copilării, conştiinţa individualităţii nu este încă structurată T la primitivi, cîmpul şi intensitatea conştiinţei sînt puţin dezvoltate, gîndirea primitivului nu decurge, în mod cauzal, din conştiinţa sa g lumea mitică a primitivului este o realitate echivalentă cu natura materială şi este chiar superioară — ca semnificaţie — acesteia. Spiritul primitiv, afirmă JUNG, se caracterizează prin aceea că el nu inventează miturile, ci le trăieşte. Produsele spontane ale activităţii inconştiente (confesiuni ale psihismului inconştient) sînt de două categorii : • imagini cu caracter personal, care trimit la experienţe personale uitate şi refulate g • imagini cu caracter impersonal, care nu se leagă de experienţele şi achiziţiile individuale y aceste imagini corespund unor elemente ale sufletului colectiv, ele intră în alcătuirea psihismului uman, în general (asemenea elementelor morfologice ale corpului uman), şi sînt ereditare. Aceste produse din a doua categorie au structuri analoge miturilor şi povestirilor şi se formează într-o stare de estompare a intensităţii conştiinţei (vis, delir, reverie diurnă, viziune). Stările de reducere a conştiinţei (P. JANET — „scădere a nivelului mintal"), cu absenţa, parţială sau totală, a concentrării atenţiei, corespund stării de conştiinţă primitivă, în care se află originea miturilor. Conştiinţa primitivă este strîns legată de inconştientul colectiv l conţinuturile arhetipale nu se raportează la nimic conştient din prezent sau din trecut, ele fiind expresia, după psihanalişti a ceea ce există „esenţial inconştient". Conţinutul arhetipal nu este un conţinut de experienţă individuală şi el nu va deveni niciodată conştient ca atare. Arhetipurile nu pot fi suprimate prin negare g ele nu pot fi făcute inofensive, într-o manieră sau alta. Arhetipul nu poate fi explicat şi, în acest fel, anihilat g explicarea arhetipului (ca tentativă) revine la o traducere care foloseşte o limbă sau un limbaj cu alte imagini, diferite de conţinuturile arhetipale. Arhetipul, ca element psihic structural, dispune de o forţă vitală autonomă, în economia psihică. El reprezintă acele „date instinctive ale sufletului primitiv obscur, rădăcini reale sau mereu invizibile ale conştiinţei individuale". Astfel, tema copilului (arheptiul „zeu-lui-copil" : copilul înţelept, fiul regelui, fiul vrăjitoarei, copilul care apare în caliciul unei flori sau ieşind dintr-un ou de aur sau înconjurat de un cerc solar sau în centrul unei Mandala) nu este o aglutinare, reziduală de amintiri din copilăria proprie g imaginile care trimit la tema copilului aparţin umanităţii şi nu individului. Tema copilului este reprezentantul aspectului infantil preconştient al sufletului colectiv. Tema copilului nu este acelaşi lucru cu experienţa concretă a copilului (fapt valabil pentru toate arhetipurile). Imaginea empirică de „copil" este un mod de expresie a unei stări psihice greu sesizabile g reprezentarea mitologică a copilului nu copiază „copilul" empiric, această reprezentare este un simbol (copilql divin, miraculos). Individul poate trăi conflictual o disociere (ca urmare a unei serii de incompatibilităţi) între starea sa actuală şi starea originară a copilăriei f. se în-tîmplă ca persoana să aleagă, arbitrar şi corespunzător unor ambiţii, o individualitate care să vină în contradicţie cu caracterul său originar. Prin analogie, JUNG vehiculează ipoteza că umanitatea se află periodic în contradicţie puternică cu acele condiţii ale copilăriei, cu starea originară, inconştientă şi instinctivă £ aceste rupturi de climatul originar se manifestă în impresiile vizionare (produse fie în vis, fie în stare de veghe), care revin la o dedublare între starea trecută şi starea prezentă (de exemplu, individul se vede pe el însusi copil). Păstrarea referinţelor (-+ RELIGIA, RITUALUL MITIC), la copilul mitologic, are drept scop păstrarea legăturilor omului cu un climat al său originar, în ultimă analiză cu propriile sale rădăcini. Arhetipurile sînt structuri mintale înnăscute, constituind „psihismul preformat" J ele sînt prezente în toate epocile, în toate culturile, în toate spa- ţ8 — Enciclopedie de psihiatrie — cd. 167 Î27c4/Arh Arhetip ; Arhiencefalie ; Arhitectonica corticalâ ifiile biografice. Originea posibilă a arheti puci lor, ar, fi, după JUNG, sedimentarea unor, experienţe milenare trăite de umanitate. în sfîrşit, JUNG consideră că arhetipurile reprezintă, în plan mintal, ceea ce instinctele reprezintă în plan biologic ? arhetipurile sînt forţa dinamică a structurilor mintale, după cum instinctele sînt forţa dinamică a biologicului. Şi unele şi celelalte determină modele de acţiune şi de comportament. Un instinct declanşat evocă, în plan spiritual, o imagine arhetipică corespunzătoare, această imagine, ■la rîndul ei, devine motorul acţiunilor şi comportamentului subiectului ,« de aceea, originea arhetipurilor pare să fie într-un timp îndepărtat şi ridică ipoteze privind crearea .lumii şi a vieţii. Ele sînt prezente în primele momente de viaţă, se perpetuează în structuri mintale, după cum instinctele se perpetuează în structuri biologice şi anatomice. Deci arhetipurile prefigurează structura mintală de ibază. JUNG insistă asupra faptului că este o ^greşeală, să considerăm arhetipurile ca avînd un conţinut determinant, ca fiind un fel de ^reprezentări" inconştiente: „Nu se poate demonstra că o imagine primordială este determinată în ceea ce priveşte conţinutul ei decît dacă ea este conştientă, deci umplută cu materiale din experienţa conştientă ... Arhetipul este un element vid, formal, nimic altceva decît o facultate de a prefera (facultas preformandi), o posibilitate dată, a priori a unei reprezentări". De exemplu, modul în care arhetipul mamei îşi găseşte expresia ■empirică nu se poate deduce din arhetipul însuşi. Funcţia arhetipului este de a păstra legătura fiinţei umane cu sursele sale profunde, originare | conştiinţa se centrează pe un număr restrîns de conţinuturi, elimînînd alte conţinuturi apte de a deveni conştiente. Dezvoltarea progresivă a conştiinţei, specifică omului civilizat, poate determina, la un moment dat, o ancorare aproape exclusivă în parţial, o rupere de rădăcini. „Conştiinţa diferenţiată -este în permanenţa ameninţată da dezrădăcinare, de aceea îi este necesară o compensare prin starea infantilă încă prezentă" (JUNG, în legătură cu arhetipul copilului). Arhetipul, în genere, nu poate fi redus la o formulă simplă } el există în stare potenţială şi se poate -exprima în diverse moduri. Arhetipurile, ca elemente ale inconştientului, sînt mereu aceleaşi, dar formulele lor variază. Arhetipurile dispun de o anume autonomie, care poate deveni periculoasă în diverse cazuri. De pildă, dacă există la o persoană o predispoziţie psihotică, în anumite împrejurări, dată f«ind predispoziţia respectivă, figurile arhetîpice se eliberează total de sub controlul conştiinţei, devin complet independente şi provoacă „fenomene de posesiune". Delirurile psihoticului sînt animate de arhetipuri, elementul esenţial patologic fiind disocierea, incapacitatea conştiinţei de a domina inconştientul l acesta din urmă nu mai este integrat în conştient (integrarea inconştientului în conştient constituie acel fenomen denumit de JUNG „proces de individuare"). Cîteva din arhetipurile mai importante : Anima, Animus, Marele înţelept, Eroul, Arhetipul copilului, Arhetipul mamei (Mama cea Mare — denumirea provine de fapt din istoria religiilor. şi se referă la tipul Zeiţei Mamă). Evident, această teorie a arhetipurilor este un mod de a explica o serie de fenomene psihice } ea continuă însă să fie doar un punct de vedere ce oferă date, satisfăcătoare pentru unii, dar total insuficiente pentru alţii. 1026. ARHIENCEFALIE (cf. gr. arche „început" l enkephalos „creier") • Anomalie a procesului morfologic de formare intrauterină a lobului frontal împreună cu bulbul olfactiv, care generează, implicit, un avansat grad de întîrziere în dezvoltarea psihomotorie a copilului. 1027. ARHIPALIUM - sin.]ALOCORTEX CORTEX ALOGENETIC. 1028. ARHITECTONICĂ CORTICAL (cf. gr. architekton „constructor" g lat. cortex „scoarţă") • Termenul se referă la dispunerea spaţială a corpilor neuronali, a dendrite-lor şi axonilor în grosimea scoarţei cerebrale. Rezultat al drumului parcurs de om, al achiziţiilor, posibilităţilor şi perspectivelor sale, cortexul uman se constituie ca un veritabil album de familie în care, evident, prezentul ocupă o parte apreciabilă şi în care funcţionalul şi utilul au înlocuit arabescul nesemnificativ. Complexitatea de celule şi circuite ordonate într-un optim funcţional, el realizează cel mai perfecţionat mecanism, încă imposibil de reprodus, cu toate achiziţiile şi tehnologiile de vîrf de care dispunem. Orice cucerire, orice performanţă, orice succes al omenirii nu este decît o palidă umbră a ceea ce poate realiza acest formidabil mecanism. Cunoştinţele noastre în acest sens sînt încă puţine. Deşi aspectele histologice au fost lămurite în linii mari, cunoaşterea corelaţiei structură-funcţie a rămas mult în urmă, datorită fantasticei complexităţi, funcţionale. Scoarţa cerebrală este, din punct de vedere filogenetic, formaţiunea anatomică cea mai Arhitectonica corticalâ Arh/2751 nouă, semnalată la reptile. Ulterior citoarhî-tectonica şi posibilităţile funcţionale ale scoarţei s-au complicat enorm datorită tendinţei corticalizării funcţiilor întregului organism, scoarţa cerebrală devenind organul suprem al funcţiilor de comandă şi control ale organismului. Suprafaţa sa este de . 1 800—2 200 cm2 şi cuprinde 15 — 18 miliarde de neuroni, realizînd o structură de o complexitate de^-osebită. Scoarţa este delimitată histologic (didactic) în : • alocortex, zonă alcătuită din două straturi şi corespunzînd filogenetic paleo- şi arhicorte-xului, reprezentînd |3% din suprafaţa totală corticală g • izocortex, zonă alcătuită din şase straturi, corespunzînd filogenetic neocortexului şi reprezentînd 97% din suprafaţă. Izocortexului i se descriu o citoar- \yj hitectonică şi o mieloarhitectonică : |$ citoarhitectonica repreziniă amplasarea corpilor neuronali în grosimea scoarţei cerebrale, fiind structurată în şase straturi care, de la suprafaţă spre profunzime sînt j g* I — stratul plexiform sau molecular, alcătuit din celule proprii (celule moleculare, plexiforme), cu densitate de 50 celule/mm3, dendrite şi axoni proprii şi ai altor straturi \ stratul V - straturi : superficial şi profund (densitate 800 celule/mm3), dendrite şi axoni proprii şi ai altor straturi $ stratul piramidal intern, alcăutit din celule proprii (celule piramidale mij- II - granular extern, alcătuit din celule proprii (celule stelate mici şi piramidale mici — densitate 650 celule/mm3), dendrite şi axoni proprii şi ai altor straturi | III — stratul piramidal extern, alcătuit din celule proprii (celule piramidale dispuse în trei substraturi: superficial,* intermediar, profund — densitate 220 celule/mm3), dendrite şi axoni proprii şi ai altor straturi şi formaţiuni subcorticale \ IV — stratul granular intern alcătuit din celule proprii, dispuse în două sub- seoarţei cere- Citoarhitectonica şi mieloarhitectonică brale. 1 - Golgi ; 2 - Nissl ; 3 - Weigert ; 4 — strra Bail-larger externa ; 5 — stria Baillarger interna ; 6 - fibre radiale ; I — strat molecular ; II — strat granular intern ; III — strat piramidal ; JV — strat granular intern ; V — strat polimorf. locii şi mari dispuse în două substraturi), densitate 300—400 celule/mm3^ dendrite şi axoni proprii şi ai altor straturi, şi substratul formaţiunilor subcorticale g VI— stratul fusiform, alcătuit din celule proprii, celule fusiforme mici şi mari dispuse în două substraturi — densitate 100—200 celule/mm3, dendrite 27<#Arh Arhitectonica cortlcalâ şi axoni proprii şi ai altor straturi şi ai formaţiunilor subcorticale. Limita cu substanţa albă nu este netă. mîeloarhitectonica reprezintă amplasarea dendritelor şi axonilor. în grosimea cor- Centrii corticali. AG - arie gustativa ; 1 - arie premotorie : a - mişcări semivoluntare ; b — mişcări asociate ; 3 — arie motorie primara ; 4 - arie somestezicâ primara ; 5 — arie extrapiramidalâ ; 6 — arie somestezicâ secundara ; 7 - centrii oculocefalogiri ; 3 - arie pos-terioarâ ; 9 - arie parastriatâ ; 10 - cirie striata ; 11 - arie vizuala; 12 - arie extrapiramidalâ ; 13 -arie prezumtivâ vestibularâ ; 14 — aria limbajului articulat ; 15 - arie oculocefalogirâ. texului, realizînd histologicstructuri numite strii, care sînt dispuse orizontal sau vertical. Cele orizontale sînt: stria Kaes -Bechterev, situată în regiunea superficială a stratului piramidal extern f stria Baillarger externă, situată în zona stratului granular intern \ stria Baillarger internă, situată în zona stratului piramidal intern. Striurile verticale împart cortexul în unităţi funcţionale sub forma unor coloane verticale care conţin aproximativ 100 000 de neuroni şi 38 miliarde de sinapse cu-prinzînd aproape toate elementele aferente, eferente şi de asociaţie, necesare .unui circuit funcţional complet. Există o corelaţie strînsă între citoarhitec-tonică şi particularităţile funcţionale ale unei anumite zone corticale. Astfel, cortexul situat posterior: scizurii centrale Rolando, care reprezintă locul de proiecţie al receptorilor, se caracterizează prin predominarea masivă a celulelor granulare mici ■ a*e seratului IV, care trimite pre-lungirile axonale la celuleje pira- : midale din stratul II şi V. în aceste zone, se află şi celulele piramidale ' din stratul V, care trimit axonii la ^ nivelul mezencefalului realizînd cir-■ cuitele neuronale pentru coordpna- rea mişcărilor de explorare, ţintire şi fixare a stimulilor în timpul per-^ cepţiei. în aceste zone, configuraţia receptorilor periferici este repre-zentată „punct cu punct4*, pro-porţional cu importanţa lor funcţio- ■ nală. între cîmpurile de proiecţie ale analizatorilor, se află zone primare de asociere, alcătuite predominant din celule piramidale ale stratului III, care realizează verigile unor anumite acte psihocomporta-mentale. Există zone secundare, terţiare, cuaternare, cu o complexitate crescîndă a proceselor de coordonare şi integrare superioară a informaţiilor după criterii de esenţialitate şi generalitate, obţi-nîndu-se percepţii plurisenzoriale, reprezentări de clase de obiecte, scheme, concepte. Zonele corticale situate anterior scizurii centrale Rolando reprezintă nivelul superior al sintezei motricităţii voluntare, existînd o zonă motorie primară şi zone motorii secundare. Zona motorie primară se caracterizează prin existenţa masivă a celulelor piramidale gigante din stratul V, ai căror axoni formează căile piramidale ce transmit centrilor motori subcorticali comenzile de efectuare a mişcărilor voluntare. Şi în zonele motorii există o reprezentare segmentară a aparatului efector. Aria motorie secundară se caracterizează prin predominenţa celulelor piramidale mari din stratul III şi prin slaba reprezentare a celulelor piramidale gigante din stratul V. La nivelul cortexului frontal există zone integraţive terţiare şi cuaternare, caracterizate citoarhitectonic prin prezenţa celulelor stratului IV şi care au drept scop integrarea unor forme superioare de activitate, conştientă, bazate pe planificare şi Ariditate ; Arii corticale ; Arie ecologică urbană Ari/277 anticipare, corelînd motivele, scopurile şi mijloacele. Aceste zone ocupa aproximativ 25% din suprafaţa totală a scoarţei. Cortexul situat pe faţa inferioară şi pe faţa internă a lobilor frontali şi parietali se caracterizează citoarhitectonic prin predominanţa celulelor de tip granular şi piramidale de talie mijlocie, aceste zone avînd drept funcţie realizarea tonusului afectiv, activarea şi preselecţia incitaţiilor motivaţionale, potenţarea energetică a comportamentului. în aceste zone se produce corelarea între motivaţie şi comportamentul destinat satisfacerii motivaţiilor, realizîndu-se homeostazia psihofiziologică a organismului. Caracteristicile citoarhitectonice şi funcţio-mle ale diferitelor zone ale cortexului explică, pe de o parte, tendinţa specializării unor zone pe anumite funcţii, iar pe de altă parte, tendinţa structurării „holografice" a unor funcţii psihice. Cunoaşterea specificului diferitelor zone corticale reprezintă un mare pas înainte în diagnosticul unor. afecţiuni neurologice şi neurochirurgicale, care pot fi astfel depistate, şi în cunoaşterea aprofundată a complicatelor mecanisme neurofiziologice ce stau la baza funcţionării normale a sistemului nervos central, cu largi posibilităţi deschise unor noi căi de abordare a psihopatologiei. 1029. ARIDITATE (cf. lat. ariditas „uscăciune") • Termen care, referitor la tulburările afectivităţii, desemnează caracterul de „uscăciune", sterilitate, atonie, lipsă a modulării afective în cazul unor forme specifice de depresie (reactive, endogene) sau al unor sindroame depresive (din schizofrenie). 1030. ARII ASOCIATIVE • Arii cerebrale cu rol important în elaborarea vieţii psihice şi a actelor motorii complexe. Din punct de vedere anatomic, ele înconjură ariile somato-senzitive şi motorii. Ariile asociative din jurul ariilor receptoare au funcţie de cunoaştere (de la senzaţie la identificare), iar în jurul ariilor motorii au funcţie praxică (mişcarea coordonată cu scop). Cercetări recente arată că ariile asociative senzoriale sînt organizate ca nişte mozaicuri de blocuri corespunzînd fiecare unei zone senzoriale (J. BULLIER) g de exemplu, retina poseda în plus opt proiecţii diferite de cea din aria primară. Lezarea ariilor asociative duce la tulburări în percepţia spaţială, agnozii de diferite tipuri, apraxii. 1031. ARII CORTICALE e Regiuni ale neo-cortexului cu funcţii precizabile în ceea ce priveşte senzorialitatea sau motricitatea, con- stituind un veritabil mozaic de reprezentări topografice. Studiile făcute în secolul trecut de către BROCA şi în secolul nostru de E. SMITH, P. FLECHSIG, A. W. CAMPBELL. K. BROD-MAN au dus la elaborarea unor veritabile hărţi ale cortexului, dintre care cea mai cunoscută aparţine ultimului autor. Revoluţia pe care a produs-o apariţia electrofiziologiei şi folosirea ei intensivă după 1930 în studiul funcţionalităţii creierului, ca şi studiile făcute de J. ROSE şi C. WOOCSEY (1949), au confirmat rolul ^>e care îl au în proiecţia senzo-rialităţii ariile primare descrise de P. FLECHSIG. Din punct de vedere funcţional, ariile corticale se clasifică în l • arii de proiecţie aferentă, receptoare, senzoriale g • arii de proiecţie eferentă, efectorii, motorii g • arii asociative. Studiile ultimilor ani arată însă că în realitate toate ariile primesc şi trimit aferenţe şi respectiv eferenţe, avînd aspect de arii senzo-motorii. Indiferent de natura lor, ariile sînt, din punct de vedere al importanţei lor funcţionale, de tip primar sau secundar, la aceste două tipuri putîndu-se adăuga uneori o arie suplimentară. Principalele arii de proiecţie aferente şi eferente sînt prezentate sintetic în tabelul XXIV. 1032. ARIE ECOLOGICĂ URBANĂ • No- ţiunea se referă la segregarea populaţiei urbane din megalopolisuri în arii separate. Aceste arii nu sînt fixe, existînd în permanenţă tendinţa unor populaţii de a pătrunde în teritoriile altor populaţii. Extinderea zonelor centrale către „cartierele rezidenţiale" duce la părăsirea acestora şi la crearea unor zone mobile: hoteluri, instituţii cu grad ridicat de tranzienţă, magazine şi restaurante care antrenează un grad de dezorganizare socială a zonei. Şcoala din Chicago, care continuă lucrările lui BURGESS, a stabilit cinci zone concentrice ale marelui oraş? zona centrală/; zona de tranziţie (sau de dezorganizare), zona de rezidenţă modestă, zona de rezidenţă elegantă, zona cartierelor muncitoreşti, în-cercînd să stabilească o legătură între populaţia astfel zonată şi frecvenţa fenomenelor patologice şi reuşind să demonstreze o maximă frecvenţă a acestora în zona a doua, care descreşte odată cu îndepărtarea de ea. FARRIS şi DUNHAM, în studiile lor devenite deja 278/AH Arietoţie intelectuala afectivă Tabel nr XXIV Tipul Cîmpuri Aria Legătura funcţională Brodman principele AFERENTE Somestezice Primară (a sensibilităţii gene- • mînă, degete, limbaj, mimică 1, 2, 3 rale) • compararea senzaţiilor 5a, 5b, 7 • recunoaşterea obiectelor 39, 40 Secundară sensibilitatea extero- şi pro-prioceptivă a membrelor inferioare şi superioare 40, 43 Suplimentară senzorialitatea la nivelul capului şi abdomenului 6,; 8 Vizuală Primară cîmp vizual temporal îpsilateral şi nazal contralateral 17 Secundară arie de asociaţie de la 17, 19 18 Suplimentară noţiunea de spaţiu, percepţia formelor 19 Auditivă Primară percepţia globală a mediului 41, 42 Secundară înţelegerea vorbirii 42, 22 Gustativă 43 Vesti bulară 2 Olfactivă 28 EFERENTE Somatoraotorie Primară mişcări voluntare, activitate reflexă 4, 6, 8 Secundară faţă, ipsilateral 40, 43 Suplimentară adaptare posturală, mişcări stereotipe complexe, vocali-zare 6, 8 Extrapiramida- Secundară acte motorii complexe 4s, 8s, 6s dale Corticooculo- Suplimentară ritmicitate, postură, mişcări 10, 9, 8, 45, cefalogire conjugate 46, 8 clasice, au demonstrat corelaţia netă între ariile ecologice şi frecvenţa bolilor psihice, în special a schizofreniei, toxicomaniilor, psihozelor organice şi un grad de corelaţie mal scăzut sau nul în ceea ce priveşte bolile afective. Tulburările comportamentale şi delinc-venţa par de asemenea să fie în legătură cu ariile ecologice, unii cercetători propunînd ca explicaţie anonimatul şi izolarea pe care anumite zone le oferă individului. Alţi autori, ca CHOMBART DE LAUWE, GRUENBERG, BORDEAUX Iau în discuţie nivelul de aglomerare, spaţiul individual, ca factori care determină apariţia tulburărilor psihice. Nu există încă un consens asupra cercetărilor de acest tip, datele fiind deocamdată incerte, referin-du-se strict la mari aglomeraţii urbane din ţări cu un anumit sistem sociopolitic. 1033. ARI ERAŢI E INTELECTUALĂ. AFECTIVĂ (fr. arriération ; cf. lat. ad-retro „înapoi") • Termen mai vechi avînd sensul de ÎNTÎR-ZIERE MINTALĂ sau OLIGOFRENIE. Deşi sub raport istoric interesul pentru acest fenomen psihopatologic este vechi, primele consemnări ştiinţifice cu caracter de specialitate datează de la începutul secolului al XX-lea (1905) prin lucrările lui SANTE de SANCTIS (1863—1932) si FERRARI (1868-1932) în Italia, ale lui W. STERN (1871-1938) şi O. LIPMAN (1880—1932) în Germania, O. DE-CROLY (1871-1937) în Belgia şi E. CLAPA-REDE (1873-1940) în Elveţia, iar în Franţa şi S.U.A. prin studiile Iui A. BINET (1857— 1911) şi respectiv J. Mc KEEN CATTELL (1860—1944). Prin arieraţie intelectuală, CIB-9 (OMS) desemnează formele clinice de insufi- Ar/pox W ; Aristotel ; ArîstotefM Ari/27* cienţă mintală, caracterizate printr-o inteligenţă inferioară celei normale şi de etiologie diversă ; cauze accidentale pre-, peri- şi postnatale, cauze ereditare (cromozomiale sau metabolice) 3 leziuni organice cerebrale (cel mai frecvent encefalopatii infantile). Schematic, gradele (formele) de arieraţie mintală, dupa CIB-9, sînt : • înapoierea mintală uşoară — sin. DEBILITATE MINTALĂ (Ql 50-70) g • întîrzierea mintală mijlocie — sin. ÎNAPOIEREA MINTALĂ MIJLOCIE, IMBECILITATE (Ql 35—49) | • întîrzierea mintală gravă — sin. ÎNAPOIERE MINTALĂ GRAVĂ (Ql 20 - 34); • întîrzierea mintală profundă — sin. ÎNAPOIERE MINTALĂ PROFUNDĂ, IDIOŢIE (Ql sub 20) OLIGOFRENll. Arieraţia afectiva se referă la subiecţi cu un nivel intelectual în limitele normalităţii (uneori cu o inteligenţă superioară), dar a căror, viaţă emoţional-afectivă şi instinctuală s-a dezvoltat insuficient sau a stagnat (psihanaliza explică fenomenul prin fixaţia sau regresiunea la stadiile infantile). Această imaturitate afectivă, exprimată prin egocentrism şi posesivi-tate în sentimente, dependenţă de anturaj, sentimente de gelozie, atitudini agresive etc. se întîlneşte atît la nevrotici, la anumite personalităţi dizarmonice şi perverşi sexuali, cît şi la schizofreni —►J MATURITATE AFECTIVĂ. 1034. ARIN(M) Coreea — DCI Amitriptilinâ * Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzoci-cloheptanic de tip 10,11-dihidro-N,N-dimetil-5H-dibenzo/a,d/-cicIoheptenă-A5,Y-propilamină, cu acţiune antihistaminică şi antiserotoninică, Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de AMITRIPTILINĂ(M). 1035. ARIPAX(M) Grecia — DCI Lorazepam « Tranchilizant, derivat benzodiazepinic, cu acţiune anxiolitică, sedativă şi miorelaxantă. Nu se administrează în sarcină. 1036. ARISTOFEN(M) Italia - DCI Trifluo- premazină • Neuroleptic sedativ, derivat fe-notiazinic de tip 10-(3-dimetilaminopropil)-2-(trifluorometil)fenotiazină, cu acţiune sedativă, antiemetică şi anxiolitică. Diminuează efectele L-dopa. Influenţează reacţiile conducătorilor; auto. 1037. ARISTOTEL (383-322 î.e.n.) • Filozof grec originar din oraşul Stagira (peninsula Calcidică), numit din această cauză şi Stagi-ritul. A fost discipolul lui PLATON, de care ulterior, s-a detaşat, întemeind în 335 î.e.n. propria sa şcoală filozofică, peripatetică — Liceul. A sintetizat cunoştinţele dobîndite pînă la el punînd bazele multor, discipline noi ; logica formală („Organon"), psihologia („Despre suflet4'), politica şi economia politică („Politica"), etica („Etica nicomahică"), estetica („Poetica"), zoologia ş.a. În filozofie, ARISTOTEL a criticat teoria ideilor (ui PLATON. El a considerat că esenţa lucrurilor nu se află în afara lor, ci în eîe. Concepţia lui oscilează între materialism şi idealism. Noţiunile de bază ale filozofiei lui ARISTOTEL sînt conceptele materie-formă, substanţă, potenţă-act. El înţelege prin materie „substratul" pasiv, nedeterminat al formelor, iar forma, principiul activ, determinant al trecerii unui lucru de la „potenţă" la „act" şi care îi conferă acestuia calitatea lui specifică. Starea actualizată, adică substanţa lucrurilor perceptibile, este rezultatul acţiunii formei asupra materiei. Materia nu există fară forrtiă şi, de regulă, nici forma fără materie. Ca principiu, forma şi materia au aceeaşi extensiune. De aceea, forma nu poate fi „exterioară" materiei. Forma este înţeleasă ca un izvor al mişcării şi ordinii din întregul univers, ca principiu al binelui. Această teză a fost utilizată de gîndirea teologică medievală pentru justificarea divinităţii. ARISTOTEL a întreprins o analiză a formelor mişcării, distingînd mişcarea mecanică, creşterea şi diminuarea, precum şi transformarea calitativă. A elaborat o gno-sologie realistă, cu elemente dialectice. A adus o contribuţie importantă Ia îmbogăţirea gindirii dialectice, mai ales prin analiza raportului dintre posibilitate şi realitate individual şi general, fenomen şi esenţă ş.a. ARISTOTEL recunoştea primordialitatea obiectului real faţă de subiectul cunoscător, afir-mînd atît rolul simţurilor în cunoaştere, cît şi valoarea raţiunii. Cunoaşterea cea mai înaltă ar depinde de respectarea unor „principii" cu caracter axiomatic, pe care orice ştiinţă trebuie să le respecte. A subliniat necesitatea cercetării concrete în domeniul social şi a consacrat ideea de om ca fiinţă socială („Zoon politikon"), susţinînd principiul • concordanţei intereselor individuale cu cele ale societăţii, ideea evoluţiei istorice a societăţii prin relaţii calitativ deosebite între ele. Ideile sale au exercitat o puternică influenţă asupra gînditorilor din timpul său şi din secolele următoare, multe dintre ele păstrîn-du-şi actualitatea şi în zilele noastre. 1038. ARISTOTEL(I) iluzie • Iluzie tactilă cu caracter fiziologic descrisă de ARISTOTEL. Este un vechi experiment psihologic şi constă 2QQ/Ari Aritmomanie ; Arma — permis ; Armata în perceperea a două bile cînd subiectul, în absenţa controlului vizual, susţine în mod obiectiv între extremităţile degetelor index şi medius contralaterale, încrucişate, doar o singură bilă. 1039. ARITMOMANIE (cf. gr. arithmos „număr" ? mania „nebunie") — sin. ONOMATO-MANIE l MAGNAN8 . simptom • Tulburare constînd în obsesia operaţiilor aritmetice efectuate în mod inutil cu numere pe care subiectul le vede sau le aude, sau în semnificaţia deosebită, malefică, conferită unor cifre, operaţiile efectuate avînd rolul de a îndepărta sau găsi aceste cifre * a fost descris în 1883 de MAGNAN sub numele de „mania cifrelor". Calculele aritmetice sînt uneori efectuate în scopul de a înlătura o obsesie neplăcută, căreia subiectul ii găseşte o substituţie, căpătînd astfel caracter de ritual. Aritmomania se referă şi la efectuarea unei acţiuni de un număr fix de ori, acest număr putînd uneori să fie crescut în progresie aritmetică sau geometrică şi ducînd la o infjnitate .de calcule epuizante. Cea mai mică ezitare sau eroare apărută în cursul calculului conduce la reluarea operaţiilor. Aritmomania face parte din grupul maniilor mintale — tulburare calitativă de ansamblu a gîndirii avînd consecinţe în valorizarea judecăţilor şi raţionamentelor. Ea apare în cadrul sindromului obsesivo-fobic din nevrozele obsesivo-fobice, din dizarmoniile de personalitate de tip psihastenie, din depresii, din schizofrenie. 1CM0. ARMĂ — permis m Portul armelor este permis în scopul menţinerii ordinii publice, al apărării proprietăţii de stat şi personale, precum şi pentru practicarea anumitor sporturi (tir, vînătoare — Decretul nr. 369/ 1971). Aproape toate ţările aujegiferat condiţiile permisului de port-armă. în ţara noastră persoanele care nu au dreptul la acest permis, în afara celor care au suferit condamnări penale, sînt minorii şi bolnavii psihici suferind de 3 • psihoze (psihoză maniaco-depresivă, schizofrenie, deliruri cronice parafrenice şi paranoice), chiar în perioada de remîsie g • psihoze organice cronice (toxice, infec-ţioase, traumatice) ţ • demenţe de orice etiologie g • oligofrenia de orice grad g • nevroze obsesivo-fobice, nevroze mixte, isteria g • alcoolismul cronic £ • dizarmonii şi stări psihopatoide impulsive cverulente, paranoice, psihastenice, in-stabii-afective g • toxicomaniile; • epilepsia cu toate formele^clinice ; • bolnavii psihici remişi aflaţi în tratament de întreţinere cu substanţe psihotrope % • persoane clasate „inapt serviciu militar". 1041. ARMATĂ (cf. it. armata; cf. lat. arma „armă" £ armatus „înarmat") • Problema selecţiei psihiatrice a celor care pătrund în armată nu este nouă, ea fiind însă tot mai pregnant pusă odată cu modernizarea tehnicii de luptă. Excluderea celor cu afecţiuni mintale grave se face încă de la examenul de recrutare, cînd inaptitudinea pentru serviciul militar este consemnată în cazul unor afecţiuni ca epilepsiile, psihozele schizofrenice, oligofreniile grave, stările psihopatoide. Expertiza se constituie pe baza documentaţiei şi a stării clinice, putînd să fie urmată de o nouă evaluare me-dico-militară. în cazul unor afecţiuni cu evoluţie favorabilă (nevroze, decompensări nevrotice ale personalităţilor dizarmcnice, reacţii etc.), decizia de amînare şi instituirea tratamentului adecvat este urmată de un nou examen medical şi de luarea unei decizii corespunzătoare după un interval de timp limitat (şase luni pînă la un an). Cu toată atenţia deosebită acordată în timpul examinării psihiatrice şi cu toate că examenul medical la recrutare este dublat de cel de la încorporare, în rîndul tinerilor militari în termen se constată totuşi o prevalenţă deosebită în ceea ce priveşte bolile psihice, datorită a doi factori independenţi : vîrsta, care este favorabilă debutului psihozelor schizofrenice (chiar şi al celor afective) şi privaţiunile vieţii militare, care pun în evidenţă manifestări aflate altfel în stare subclinică sau tolerate în med incredibil de mediul familial. Datorită consecinţelor grave pe care boala psihică le implică, lotul respectiv de tineri se află în atenţia deosebită a specialiştilor medico-militari. Declanşarea unei boli psihice grave în timpul serviciului militar este urmată (după spitalizare) de excluderea bolnavului din rîndul combatanţilor. O serie de activităţi militare moderne, ca şi activitatea de comandă, cer o supraveghere medico-militară şi psihiatrică deosebită care se execută prin ordin. Existenţa unor afecţiuni psihice legate de serviciul militar a fost luată în considerare încă din perioadele de pionierat ale psihiatriei, delimitîndu-se progresiv cadrul, mai ales după conflagraţiile mondiale, cînd necesităţi nu numai teoretice, dar şî militare au pus în lumină trăsăturile specifice ale acestei patologii. Acest context a generat descrieri princeps ale unor afecţiuni ca nevroza anxioasă (ccrdul iritabil, boala Da Armonic ; ARN ; Arnoid - nevralgie Arn/281 Costa), delirul prizonieratului; dar şi conturarea unor metode profilactice sau terapeutice, precum examinarea psihologică în masă (la selecţia pentru marina militară S.U.A.) sau integrarea spitalului psihiatric de zi în sistemul organizatoric medical general (în timpul celui de al doilea război mondial, la trupele britanice din zona canalului de Suez). Din păcate cuceririle psihiatrice nu s-au oprit la domeniile amintite, în dotarea actuală a multor armate moderne existînd arme chimice cu efect psihe-de'ic a căror acţiune halucinogenă şi paralizantă a voinţei creează veritabile psihoze artificiale, fiind socotite ca o importantă forţă de şoc în cazul unui conflict. 1042. ARMONIC (fr. harmonique; cf. lat. hcrmonicus „armonios, bine proporţionat“) 9 Calitate ce reflectă potrivirea, concordanţa, consonanţa, acordul elementelor componente ale unui tot, ale unui întreg, buna proporţio-nalitate a părţilor, urmînd legile armoniei sau ale matematicii. Noţiunea, utilizată încă de pe vremea lui HERÂGL1T, este asimilată de •jilczofia dialectică ca modalitate prin care se manifestă lupta contrariilor şi unitatea lor. (spre deosebire de gîndirea metafizică, în care acestea sînt ignorate). KANT, BAUMGARTEN, GOETHE vorbeau de o armonie prestabilită, în sensul convergenţei elementelor componente sau a funcţiilor unui ansamblu spre o unitate categorială. Dacă muzica şi pictura (ca aproape orice creaţie umană) au însuşirea de a fi armonice, cu atît mai mult personalitatea umană merită, în sfera normalităţii, această apreciere. încercările de explicare a personalităţii prin structurile ei active, dintr-un punct de vedere mobil, flexibil, care ia în •considerare ereditatea, dar şi influenţele educaţionale şi culturale, exprimă de fapt între-gui complex bio-psiho-social determinant, fără de care personalitatea nu se poate forma şi dezvolta armonic. Prin opoziţie, dizarmonicul se referă la sensul şi conţinutul tulburării de personalitate, situîndu-se la limita graniţei ■normalului cu patologicul -> DIZARMONIE. 10^3. ARMONIL(M) Argentina — DCI Dia-zepam 9 Tranchilizant,- derivat benzodiazepi-mîc de tip 7-clor-1,3-dihidro-1-metil-5-fenil-2H-1,4-benzodiazepină, cu acţiune sedativ-hipnotică, anxiolitică, anticonvulsivantă şi mio-relaxantă. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de DIAZEPAM(M). 1044. ARN 9 Abreviere pentru acid ribo-nucleic. • ARNm — abreviere pentru acid ribonu-cleic mesager; • ARNr — abreviere pentru acid ribonu-cleic ribozomal l 9 ARNs — abreviere pentru acid ribonu-cleic solubil ,j • ARNt — abreviere pentru acid ribonu-cleic de transport. [ 1 045. AROMOTERAPIE (cf. lat. aroma „miros plăcut, aromă"; gr. therapeia „grijă") • Metodă terapeutică bazată pe efectul pro-duşilor chimici mirositori din compoziţia uleiurilor volatile (uleiuri esenţiale).. Deşi rolul benefic al unor substanţe plăcut mirositoare a fost cunoscut din antichitate, acestea erau folosite de obicei numai ca parfumuri, săruri de mirosit etc. f fundamentarea aromotera-pjei ca ramură a terapeuticii este de dată mai recentă, iar extinderea metodei ridică încă probleme legate de costul crescut al materiei prime — uleiuri volatile. Rezultatele bune obţinute într-o gamă largă de afecţiuni, printre care şi cele ale sistemului nervos, sînt, după unii autori, încurajatoare. Tulburările de origine psihosomatică, precum şi o serie întreagă de tulburări nevrotice, pot beneficia cu succes de efectele aromoterapiei, care se. dovedeşte utilă în combaterea asteniei, insomniilor, irasci-bilităţii, anxietăţii, tulburărilor de dinamică sexuală, cefaleei, tulburărilor neurovegetative etc. Mecanismul prin care acţionează produşii chimici aromaţi este încă în curs de studiu, bănuindu-se o acţiune fie de tip homeopatic, fie de stimulare a zonelor reflexogene de la nivelul mucoasei nazale (cunoscută şi de acu-punctură). Dozele de ulei volatil administrat sînt foarte mici, de la una la cîteva picături, importantă fiind nu înghiţirea substanţei ci perceperea mirosului. 1046. ARNOLD — nevralgie 9 Durere vie, acută, pătrunzătoare, descrisă de subiect ca iradiind din regiunea posterioară a gîtului spre craniu, în hemicască, datorată lezării ramului senzitiv posterior al nervului al doilea cervical, nervul Arnoid, care inervează motor muşchii cefei şi senzitiv scalpul pînă la cortex (ramurile Cl şi C2 [nu ating prin terminaţiile lor regiunea gîtului). Durerea poate fi superficială, cu caracter de înţepătură (afectarea fibrelor superficiale ale nervului), sau surdă, exacerbată de mişcările gîtului şi localizată mai difuz (afectarea fibrelor profunde). Cauza este de obicei o compresiune radiculară. Clinic, nevralgia Arnoid se obiectivează prin apăsarea punctelor, submistoidene, la emergenţa nervului cu acelaşi nume. 232/Aro Aroganţa ; Arsenic ; Arta şi psihiatrie 1047. AROGANŢĂ (fr. arrogance; cf. lat. crrogantia „pretenţii, aere, trufie") • Atitudine negativă, egocentrică şi individualistă, de devalorizare nejustificată şi excesivă a altor persoane ţ trufie insultătoare, sfidare şi dispreţ faţă de semeni, minimalizarea acestora (comportament arogant). Reprezintă o exacerbare nefirească a orgoliului, evidentă la personalitatea dizarmonică. Adeseori aroganţa reprezintă o formă de expresie sau de mascare a prostiei. 1048. ARSENIC (fr. arsenic; cf. gr. arsen'i-kon „arsenic") • Element chimic semimetalic (metaloid), ai cărui compuşi sînt foarte toxici. Intoxicaţia accidentală cu arsenic şi derivaţii săi produce o importantă simptomatologie psihică. Intoxicaţia acută este urmată de cefa-lee atroce şi delirium care evoluează episodic. Intoxicaţia cronică cu produşi arsenioşi se manifestă într-un prim stadiu prin dureri de cap, vertij, apatie, somnolenţă şi dezorganizarea de ansamblu a activităţii mintale. Tulburările mintale pot fi anterioare celorlalte semne ale intoxicaţiei, deseori luînd aspectul unui sindrom pseudonevrotic. Ulterior se remarcă excitabilitate, nelinişte şi confuzie. Tulburările mnestice sînt severe, luînd uneori forma unor psihoze Korsakov. Nevritele periferice se manifestă prin parestezii şi tulburări grave de sensibilitate. 1049. ARTĂ Şl PSIHIATRIE • Temă de referinţă, care a inspirat un ansamblu de cercetări şi preocupări ale unor specialişti din domeniile artei, psihiatriei, psihologiei, dezvoltate îndeosebi pe două direcţii : analiza producţiilor artistice ale bolnavilor psihici, în special a activităţii psihoplastice şi a mecanismelor sale psihopatologice ; demersul spre înţelegerea originii artei şi a semnificaţiei anumitor opere (H. AUBIN şi A. POROT). încercările de elucidare a interferenţelor artei cu psihiatria se află încă în etapa de început, avînd de luptat cu terenul extrem de fragil şi complex al subactivităţii în creaţia artistică, dar şi cu numeroasele enigme care mai există încă în cunoaşterea psihismului, inclusiv din perspectiva metodelor ştiinţifice de abordare. Arta, în toate formele ei clasice şi moderne, reprezintă în esenţă o formă de expresie, o procesualitate psihică intim legată de aspectul f ormal-estetic £ mulţi autori susţin că o teorie adevărată şi completă a artei trebuie să reunească latura psihologică cu cea estetică ş* filozofică. în acest sens pledează nu numai studiile unor critici de artă, esteticieni, filozofi, dar şi cele efectuate de psihologi şi psihiatri. Astfel, în lucrarea sa „Geniul şi nebunia", MINKOVSKI se simte obligat să conchidă; „pe planul cercetării, arta şi psihiatria, în loc să se opună una celeilalte, se întîlnesc în sfîr-şit". Anticii credeau în originea divină a talentului ; clasicismul punea accent pe meşteşug, erudiţie şi daruri înnăscute g romantismul cultiva geniul şi suferinţa, chinul interior. Creaţia, ca produs original, ieşit din serie şi nesupus legilor seriei, presupune nu doar entuziasm şi performanţe superioare, ci mai ales o înzestrare nativă care incită la descoperirea lumii în ceea ce are ea profund şi neobservabil. Talentul scurtcircuitează etape de experienţă şi se îmbogăţeşte prin experienţă. Talentul, şi în forma sa superioară geniul, presupun o acţiune sinergică a forţelor mintale şi spirituale. Arta, ca expresie a unui ideal de frumuseţe, înseamnă în acelaşi timp armonie şi rupere a formelor, descoperire a con-ţinuturilor şi îmbinarea lor paradoxală g ca activitate umană arta se supune unor motive psihologice J ca produs al activităţii umane arta este obiect de studiu pentru estetică. Vorbind despre motivele creaţiei în literatură şi pictură, J. GRENIER afirmă că ele constau ;ntr-un exces de vitalitate, de energie, exces care susţine căutările artistului îndreptate spre lume, spre descoperirea puterii şi secretului acestei lumi. Dincolo de mişcarea sa lăuntrică, de proiecţia ei în mişcarea lumii din afară, de intenţionalitatea pentru un anume produs finit, ceea ce doreşte şi realizează creatorul de artă este schimbarea haosului în cosmos. Terenul fertil al artelor picturale (în special desenul) a fost „desţelenit" de mulţi cercetători, de la filozofi si esteticieni (KANT, CCMTE* HEGEL, MARX, TAINE, DIDEROT, NiETZ-SCHE, M. ELIADE, L. BLAGA etc.), pină. la specialiştii neurologi si psihiatri (PRINZ-HORN, BURGER-PRINZ, BOBON, A. MĂRIE, REJA, VINCHON, FERDIERE, H. EY, C. ENĂCHESCU). Problema originii şi psihc-genezei creaţiei artistice nu poate neglija şi nici trage o limită de demarcaţie între evoluţia omului, ca fiinţă ontologică, şi evoluţia civilizaţiei umane în ansamblu. De la desenele-rupestre descoperite la Alta-Mira pină la PICASSO există un spaţiu temporal considerabil dar, fără îndoială, şi un spaţiu psihosocial. De la reprezentările zoomorfe şi antropomorfe desenate pe suprafaţa pietrelor, pe bucăţi de piele sau pergament, pe vase de ceramică etc., pînă Ia picturile şi sculpturile moderne care nu ezită să folosească orice material cunoscut (lemn, oţel, sticlă etc.),. sub orice formă (chiar şi obiecte casnice),, creaţia artistică umană s-a dezvoltat şi diver- Artă şi psihiatrie Art/283 si fi cat continuu, dar a rămas în esenţă pe o coordonată unică: reflectarea' materiei, formelor, ritmurilor şi culorilor din lumea înconjurătoare prin intermediul propriului psihism. De la sensul magic al începuturilor culturii umane, pînă la valenţele de simbol ale unei îdei, ai unui complex ideo-afectiv, opera artistică oferă exemplul unei laturi a creativităţii umane în care analiza raportului cu psihologia şi psihopatologia, deşi implică mujte cunoştinţe, fineţe şi discernămînt, este totuşi posibilă. Căile de abordare au fost extrem de diverse de-a lungul timpului, în funcţie de ■teoriile filozofice şi progresele ştiinţei care au dominat epoca respectivă. Psihanaliza încearcă o explicare a modalităţilor creaţiei, de la fantasmă şi scenariu imaginar, pînă la produsul real finit capabil să trezească o emoţie artistică. După JUNG, tendinţa creatoare este o forţă naturală acapa-rantă, dincolo de răul şi binele existenţei comune. Această forţă este denumită de JUNG „.complex autonom". Ar rezulta de aici că actul creator se supune în primul rînd unui imperativ inconştient, intenţionalitatea conştientă fiind secundară şi venind să organizeze un produs brut. JUNG consideră că arta în sine, ca ultimă expresie a frumuseţii, îşi este suficientă ei însăşi l sensurile apar dacă ne situăm pe poziţiile relaţiei dintre artă şi psihologie. Opera de artă în sine este o formă perfectă f ea nu spune nimic, în mod explicit, despre căile premergătoare \ aceste căi se dezvăluie printr-o analiză a simbolicului, a metaforelor, a semnificaţiilor, a subtextului. Verbul primitiv, despre care vorbeşte Gerhart HAUPTMANN, este verbul prin care străbate pulsiunea, care trimite la imagini arhetipale sau ia fantasme individuale inconştiente, încărcate de imagini arhaice, de simboluri colective. FREUD face o analogie între procesul creaţiei şi jocul copilului (scriitorul „creează o lume a fanteziei pe care o tratează cu multă seriozitate, adică investeşte în ea o mare încărcătură afectivă, distingînd-o net de realitate"). FREUD vede o legătură strînsă între creaţia artistică şi activitatea fantasmatică. Plăcerea pe care o produce opera literară (şi acest lucru se poate extinde la întreaga creaţie artistică) este în primul rînd o „plăcere preliminară", denumită de FREUD „premiu de seducţie" şi corespunde plăcerii estetice (scriitorul şi în genere creatorul deghizează reveria sa egoistă, această modificare produ-cînd plăcerea formală sau estetică). Plăcerea propriu-zisă provine din faptul că opera artistică eliberează de tensiuni pe cel căruia i se adresează. în interpretare psihanalitică opera de artă ar fi „simbolizarea ultimă a unui conţinut pulsional inconştient". P. RICOEUR, în eseul său asupra lui FREUD (De Tinterpre-tation, 1965) plasează nu doar arta şi cultura Hieronymus Bosch în genere, între Eros şi Thanatos, afirmînd că obiectul estetic „este unul din răspunsurile posibile ale lui Eros, dat pulsiunii morţii". Deosebirea între creatorul de artă şi ceilalţi ar consta în modul diferit de a se raporta la materialul fantasmatic f la creator această raportare se supune procesului de sublimare. Suprarealismu! în artă — curent care se revoltă împotriva ideologiilor represive şi a falselor valori — promovează imaginaţia ca resort principal în creaţie, postulează forţa energiilor profunde a căror sublimare este arta, pledează pentru libertatea acestei forţe împotriva rigorilor retorice clasice. Supra-realismul, curent de provocare şi scandal, face din dorinţă un resort principal şi proclamă forţa subversivă a Erosului, considerînd că arta este „o violenţă, un raptus, o metamorfoză dureroasă a corpului" (Xavier GAUTHIER). Se pare că toată imageria suprarealistă, în 284/Ari Arta şi psihiatrie multiplele ei forme, cu exacerbări ale detaliului şi contaminări de conţinuturi, se centrează pe trebuinţa de posesiune, pe transformarea lui „a fi" în „a avea". După ARAGON, „imaginea este un stupefiant, folosirea ei trebuie să fie dereglată şi pasională". După BRETON, „imaginea este intraductibilă, ea scapă constrîngerilor Supraeului pentru a traduce direct impulsiunile Sinelui". într-o scrisoare pe care FREUD o scrie lui S. ZWEIG, în 1938, autorul psihanalizei afirmă că este tentat să-i considere pe suprarealişti ca „nebuni integrali", FREUD considerînd că raportul cantitativ între materialul inconştient şi elaborarea lui, în artă, trebuie să se păstreze „în limite determinate". Suprarealiştii au încercat o aducere la suprafaţă, poate brutală, a inconştientului, au stimulat puterea inconştientului, au încercat să folosească mecanismele inconştientului (vezi scriitura automatică), în esenţă ei au încercat să prindă, în artă, neliniştea stranie a psihismului profund. Este vorba aici de o afirmare a unor conţinuturi psihice axiale care se încrucişează, se lovesc, caută o conciliere între imposibil şi interzis, între tentaţie şi imposibil, dar care nu îşi găsesc un echilibru stabil. Cum afirmă J, B. PONTALIS, „trăiască eşecul suprarea-lis'mufui“. Este curentul care scapă cel mai mult unui control conştient creator, în sensul clasic al expresiei de conştiinţă creatoare. Astfel, experienţa artistică a suprarealistului d'elvine or creaţie a paradoxului, un fel de reabilitare aautomatismului şi a puterii inconştientului, a fantasticului, a oniricului, a nonsensului i este o eliberare a energiilor profunde care trimite deopotrivă la arta psihopatologică şi la arta primitivă. S-a vehiculat ipoteza tangenţei geniului cu nebunia. Faptul nu presupune o.identitate a drumurilor acestor personaje, din punct de vedere fenomenologic „geniul îşi depăşeşte rangul, în timp ce alienatul îşi depăşeşte cadrul (MINKOWSKI). Apropierea constă în faptul că ambii trec dincolo de un anumit sistem de limite şi se plasează în excepţional. Diferenţa este însă esenţială : opera de artă are caracter transpersonal şi supraindividual, creatorul se angajează în destinul umanităţii. Forţa care dezechilibrează se înrudeşte cu forţa creatoare prin aceea că am în două sînt energii de smulgere, de ruptură. Creaţia perturbă adaptarea curentă, dar nu distruge realul, îi imprimă o mişcare transcendentă, dincolo de mişcarea comună a -lucrurilor. Bolnavul mintal, şi în special psihoticul, suportă o zdruncinare interioară care nu este nici revoltă spirituală, nici revoltă novatoare. Psihoticul regresează spre conţinutul primitiv căruia îi dă o formă, primitivă l artistul sublimează acest conţinut. Procesul alienării grave şi procesul creaţiei se pot atinge doar în măsura în care ele reprezintă două modalităţi extreme ale investirii şi descărcării unei mari energi psihice în expresii care corespund, toate, unui ideal de'frumu- seţe. ______ Mai aproape de formaţia medicală moderna,, studiile de neuropsihologie normală şi patologică, deşi nu reuşesc să ofere în întregime explicaţiile dorite şi aşteptate, au încercat totuşi o pătrundere fundamentală pe baze ştiinţifice (clinice, anatomopatologice, psihodiagnostice) mai ales către domeniul de expresie: psihoplastică (în special desen.) Este remarcabilă, în acestjsens, contribuţia cercetătorului român C. ENĂCHESCU care, în urma unui studiu bine argumentat ajunge la concluzia că expresia plastică apare ca o formă de exteriorizare a conţinutului intrapsihic global al personalităţii, cu aceeaşi valoare ca acea a limbajului oral şi scris pentru procesul de comunicare interpersonală. Expresia plastică devine un mesaj, un „limbaj", un sistem simbolic informaţional, neuropsihologie, în care funcţia plastică este concepută ca parte integrantă a contextului funcţiilor simbolice mintale. Vehiculînd conţinutul intrapsihic al individului, expresia reflectă personalitatea globală a acestuia. Fără a intra în analiza artei „normale" ne propunem să facem cîteva referiri la arta patologică, mai precis la formele ei de reprezentare la bolnavii aparţinînd unor categorii nosologice bine conturate. Redăm în acest sens' schema generală neuropsihcpatologică a desenului şi a expresiei plastice (după C. ENĂCHESCU — „Expresia plastică a personalităţii") (tabelul XXV). Afirmaţia lui H. EY că „nebunia nu produce opere de artă, ea nu este creatoare" rezumă întreaga esenţă a problemei. în concepţia lui J. BCBON şi G. MACCA-GNANI, producţiile plastice ale bolnavilor psihici se pot delimita în trei mari grupe : • expresia plastică elementară (mîzgă-leala, stereotipiîle parakinetice grafice simple, formele geometrice simple, semnul plastic, desenul semn sau pseudo-scrierea, desenul elementar) ' • expresia' plastică concretă (naturalismul reprezentativ, naturalismul simbolic) f • expresia plastică abstractă (abstractul prezentativ, abstractul simbolic). Arta şi psihiatrie Art/285 Tabel nr. XXV Proces Nor/ral Patologic Expresia plastica Desenul Recunoaştere Parţială/absentă _ IDENTIFI- Denumire, defi- Aproximativ incorectă/ — CARE nire, clasificare confuză Orientare Parţială/incorectă/irr po- — sibilă Funcţionalitate Parţială/greşită/absurdă — REPREZEN- Formarea ima- Parţială TARE ginii mintale Defectuoasă — Imposibilă — Parţială ^Linii punctate, îngroşate, între- Greşită rupte, imprecizie, tremurat, sub- Execuţie Imposibilă dimensionarea imaginilor/supra- dimensionarea lor, alungire ori- zontală/verticală LU al Haotică Dispersiunea imaginilor/aglome- LU LU (J Aranjare înghesuită rarea lor, suprapunere şi trans- Ol D Incorectă parenţă, răsturnarea imaginii o 3 O O Incompletă Nelegarea imaginii (contur des- Q al a_ Repetată chis), deformare, perseverare. O /V* LU Construcţie Inadecvată stereotipie, schematizare, mîz- CC O. 1 Săracă găleală £ o al LU f-“ Tulburări de ritm, dez- Tulburarea ritmului, a perspec- X orientare dr./stg.. în sus/ tivei, imagine hemispaţială, des- Spaţiu în jos, imposibilitate par- compunerea imaginii tridimen- ţială/totală a reprezentă- sionale în imagine plană rii spaţiale Sens Incomplet/incorect/ fără Disoluţie, descompunere, mîz- sens găleală AUTO- Schema corpo- Diverse tulburări Transparenţă, asimetrie, dispro- REPRO rală porţie, dublu profil asimetric DUCERE C. ENĂCHESCU oferă o clasificare care caută să armonizeze nosologia clinico-psihia-trică cu caracteristicile producţiei artistice psihopatologice ; o creaţia artistică imatură (oligofreni) \ • creaţia artistică caracteriopatică (disar-monici) l • creaţia artistică nevrotică (nevrotici) g • creaţia artistică psihotică : delirant-intro-spectivă (schizofrenici), senzitiv-extro- spectivă (epileptici), cicloidă (psihoza maniaco-depresivă)} • creaţia artistică demenţială (demenţe)* C clasificare după criterii etiologice şi topografice, deşi prezintă avantaje psihodiagnostice, nu poate fi totuşi decît relativă şi eventuaî orientativă (în sindromul de hipertensiune intracraniană, în leziunile traumatice cerebrale, în leziunile vasculare şi inflamatorii ale creierului şi în procesele abiotrofice). vmjArt Artâ şi psihiatrie în oligofrenii,-ca şi în demenţe, producţiile plastice se caracterizează prin stîngăcie şi absurd, prin dezordine (chiar dacă este vorba de simple mîzgălituri). Dacă în cazul unor oligo-frenii grave poate surprinde cîteodată extra- Anita Siegel ordinarul decalaj între* inteligenţa estetică şi nivelul intelectual global, în paralizia generală progresivă poate frapa semnificaţia erotică destinată unor simple figurări. Cea mai mare productivitate în arta psihopatologică o au schizofrenii f tablourile lor sînt încărcate de bizarerii, abstractizări, elemente non-figura-tive cu simbolizare morbidă, maniérisme, construcţii schematice — căutînd simetria, grifonaje, încadrări şi detalii multiple, elemente fantastic-dereiste. Aceste tablouri nu sînt originale în sens artistic, ele sînt insolite iar stranietatea lor trimite evident la procesul morbid déstructurant. Tot în desenele schizo-frenilor apar aglutinări şi contaminări de conţinuturi, modificări patoplastice în forme combinate de om-plantă sau animal-om sau fi-imţsMucfu (interesantă este aici înrudirea — aproape pînă la identitate — dintre aceste modificări patoplastice şi fenomenele particulare de tipul contaminării de conţinuturi în discursul Rorschach al schizofrenilor). F. MINKOWSKA distinge (pornind de la protocoale Rorschach şi extrapolînd apoi asupra experienţei artistice, în special în pictură) două modalităţi stilistice : modalitatea schi-zoid-schizofrenică (raţională), caracterizată prin izolare, Spaltung, abordare rigidă, abstractă, impersonală, şi modalitatea epileptoid-epi-leptică (senzorială), caracterizată prin elemente de legătură adezivă, proximitate, unire şi ruptură brutală, explozivă (vezi analiza făcută de MINKOWSKA tablourilor lui Van GOGH, în care predomină trăsătura senzorială, unele elemente din seria schizoid-schizofrenică). Concluzia pe care o trage autoarea (ca şi J AS PERS) analizînd lumea formelor şi lucrărilor lui SEURAT, Van GOGH, GAUGUIN ca şi studiile IuLDUPRÊ asupra depresiei melancolice de care suferea Victor HUGO, delirul terminal al lui GAUGUIN, toxicomania lui MODIGLIANI, „ciudăţeniile caracteriale" ale unor CÉZANNE şi DELACROIX - nu fac decît să ridice întrebări în legătură cu relaţia dintre structura dizarmonică a personalităţii, fenomenul psihopatologic şi artă. Sînt bine cunoscute în prezent efectele psihostimulen-telor asupra creativităţii, dintre care alcoolul este cel mai banal (în picturile alcoolicilor apar imagini cu caracter fantastic, terifiant, mişcările sînt dezorganizate şi ameninţătoare, ele trimiţînd la viziunile zoopsice, la trăiri delirant-halucinatorii). Dezagregarea psihică sub influenţa haşişului (remarcabile mărturii ne-a lăsat în acest sens MOREAU de TOURS), mescalinei şi LSD-ului au constituit obiectul unor cercetări experimentale care s-au materializat şi grafic prin imagini fantastice, viziuni mistice sau erotice, tratate într-o manieră naivă şi stîngace. Psihozele paranoice reflectă în producţiile lor artistice trăsăturile de ax ale personalităţii şi nivelul său morbid : neîncredere, orgoliu nemăsurat, delir de invenţie sau revendicare etc. Psihozele afective nu sînt „productive" decît prin forma lor (hipo)ma-niacală, datorită componentei hlperactîvităţii grafice al cărei conţinut este oglinda euforiei, autostimei crescute, tendinţei lucide şi excitaţiei pe plan sexual. Arta psihopatologică este proiecţia unei personalităţi anormale, modificate structural şi existenţial. Această artă nu reprezintă rezultatul unui proces creator autentic dar ea nu este, în exclusivitate, rezultatul unui proces morbid? nu toţi bolnavii psihici pictează sau scriu? maladia mintală, prin ea însăşi, nu constituie un resort al creaţiei morbide $ există, fireşte, încă ceva, anumite trăsături de perso- Artefact; ArtensolW ; Arteriografie Art/2&7 nalitate, un ansamblu de trebuinţe specifice unor modalităţi de expresie artistică pe care simptomul o modifică dar nu o generează. Bolnavul psihic creator este în dezacord cu sine şi cu desfăşurarea sa în lume. Patoestetica— ramură desprinsă din arta psihopatologică — studiază comparativ creaţia artistică din patologia mintală, arta infantilă şi primitivă, arta modernistă (expresionismul, suprarealismul). Arta psihopatologică ar putea fi o reîntoarcere la forme de artă primitivă. Concepută ca instrument terapeutic şi ca metodă nonverbală, bazată pe desen şi creaţie psihoplastică, arta a îmbrăcat forma unei „terapii4* (_>ARTTERAPIE), ca metodă specializată şi complexă de psihoterapie ocupa-ţională, individuală sau de grup, în tratamentul şi reabilitarea tulburărilor psihice. Eficienţa sa constă atît în dubla funcţie a operei picturale, de semnificaţie şi de comunicare, cît şi în rolul de reabilitare-resocializare. După cum se exprimă H. AUBIN şi D. POROT,«muzica, deşi „bogată în promisiuni, nu a fost deloc exploatată decît în mod foarte empiric, doar în activitatea de reeducare a psihomotricităţii prin găsirea ritmurilor favorabile", utilizarea meloterapiei ca formă de artterapie, ca şi a coregrafiei sau a altor forme de expresie artistică, nebucurîndu-se încă de o utilizare la parametrii lor maximi. Alte forme de expresie artistică (sculptura, fotografia etc.) îşi aşteaptă revitalizarea potenţialului lor psihosocial, iar psihiatria va trebui să înveţe din ce în ce mai bine să le cunoască şi să le aplice în acţiunile sale de psihoigienă, psiho-profilaxie şi terapie. 1050. ARTAN(M) S.U.A. - DCT Trihex'i- sin. fenldinum • Antiparkinscnian —» ROMPAR-KIN(M) România. 1051. ARTEFACT (fr. artefact f cf. lat. artis facta „efecte ale abilităţii, ale îndemî-nării") 0 Structurare a unui fenomen în mod accidental sau artificial, care poate apărea în cursul unei experienţe sau observaţii efectuate asupra unui fenomen natural, ca şi în cursul unei investigaţii sau explorări. După HOLZIN-GER, este un pseudoconstituant. Termenul este utilizat frecvent pentru denumirea imaginilor false care apar în înregistrările obţinute prin investigaţii (EEG, EKG, RX etc.). în cibernetică este folosit pentru semnalul parazit supus unei informaţii în semnificaţia căreia joacă un rol nul sau negativ. Şi în psihiatrie se poate vorbi de artefacte în gîndire, după cum şi iluziile ar putea fi considerate drept artefacte. 1052. ARTEFACTA DERMATITIS • Derma-tită uşor de recunoscut, determinată de leziuni prin grataj care se produc în timpul somnului. Zonele afectate cel mai frecvent sînt mîinile, abdomenul, picioarele şi uneori faţa. Mecanismul de producere este de tip impulsiv, asemănător TRICOTILOMANIEI. 1053. ARTEFACTE (EEG) • Modificări apărute pe traseul electroencefalografic, nedatorate activităţii cerebrale normale sau patologice. Cauzele artefactelor sînt foarte variate repre-zentînd o sursă de eroare, a cărei frecvenţă scade proporţional cu gradul de experienţă al examinatorului. Uneori este vorba de lipsa de cooperare a subiectului (nepregătit psihologic, anxios, copil), alteori modificările au la bază o cauză fizică (curentul de sector), dar mai frecvent se constată artefacte de cauză biologică. Acestea sînt determinate de înregistrările activităţii bioelectrice a muşchilor scalpului, feţei, cefei (electromiograma), a cordului (electrocardiograma în special în montajul transversal, pe derivaţiile posterioare) g alteori un electrod poate capta şi înregistra pulsaţiile unui vas subiacent. Unde lente cu amplificare mare, avînd sediul în special. în derivaţiile anterioare, sînt manifestări ale mişcărilor globilor oculari (artefacte oculare). Dacă pielea capului este transpirată pot apărea artefacte sub forma unor unde lente şi ample* Alte numeroase artefacte au cauză mecanică : deplasarea unui electrod sau a firelor de legătură, tremurul capului. 1054. ARTENSOL(M) Columbia - DCI Pro-pranolol 0 Psihotrop betablocant, derivat propanolic de tip 1-(isopropilamino)-3-(1-naf-tiloxi)-2-propanol, cu acţiune anxiolitică, cu valenţe psihostimulente şi adrenolitice. Nu duce la dependenţă, nu se asociază cu IMAO. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de PROPRANOLOL. 1055. ARTERIOGRAFIE (cf. gr. crteria „arteră44 f graphein“ „a scrie44) © Metodă radio-logică de diagnostic care foloseşte un mediu de contrast, de obicei, o substanţă triiodată. îndeosebi arteriografia cerebrală a devenit unul din procedeele uzuale şi de mare importanţă, de radiodiagnostic în neurochirurgie. Contraindicaţiile ei constau în intoleranţă la iod, cardiopatii decompensate, arterioscleroză avansată, starea de comă şi accidentele vasculare acute. Folosirea metodei este indispensabilă în diagnosticarea unei formaţiuni expansive intracraniene, a malformaţiilor vasculare, în accidentele vasculare cerebrale vechi şi \n 233/Art Arteriosclerozâ cerebrala traumatologia craniocerebrală. Ca tehnică de efectuare a arteriografiei se descriu două metode : • una. indirectă, practicată în cazuri cu indicaţii speciale, care constă în intro- ducerea unei cantităţi mai mari de substanţă iodată prin cateterizarea unei artere periferice (humerală sau femurală), obţinîndu-se o angiografie totală a ence- faiuiui; • metoda directă în care se puncţionează arterele carotidiene sau vertebrale de la gît, introducînd direct în sistemul circulator cerebral o cantitate redusă de substanţă de contrast. De obicei se efectuează două clişee, de faţă şi de profil, dar pentru detalii se folosesc şi incidenţe de 3/4 sau tenhica seriografică, cînd se obţin variate faze ale circulaţiei cerebrale. Se urmăresc: tipul de circulaţie arterială, calibrul şi integritatea morfologică a vaselor, existenţa zonelor avasculare sau, dimpotrivă, injectarea patologică de neofor-maţie sub forma vascularizaţiilor în exces cu caracter anormal, deplasări şi derulări de vase. Un diagnostic corect necesită ca interpretarea clişeelor să fie făcută pe baza cunoaşterii radioanatomiei normale şi patologice a arborelui vascular cerebral şi a tehnicii de efectuare a arteriografiei. 1056. ARTERIOSCLEROZ CEREBRALĂ (cf. gr. arteria „arteră" l skleros „dur" g lat cerebrum „creier") (ASC) 9 Entitate nosologică separată din grupul mare al dementelor senile în urma studiilor lui KLIPPEL şi LHERMITTE. Separarea de entităţile apropiate (demenţe senile, presenile) a avut în vedere, în principal, datele anatomopatologice. Diferenţierea de demenţele cu expresie neurologică pură se bazează tot pe aspectul histologic : în demenţele vasculare, leziunile corticale sînt multiple şi minime, cu caracter difuz, în opoziţie cu leziunile focale din afecţiunile neurologice Procentul demenţelor vasculare este de 20—40% din totalul demenţelor. Una din caracteristicile principale o constituie evoluţia ondulatorie. Anatomia patologica, caracteristică arterio-sclerozei cerebrale, descrisă pentru prima dată de LOBSTEIN (1833), evidenţiază o indu-raţie macroscopică a arterelor. Se diferenţiază: ateroscleroza sau arteriosclerozâ — infiltraţie lipldică a peretelui vaselor mari şi mijlocii şi arteriosclerozâ — proces care afectează arterele mici, consecinţă a unei hipertensiuni sistemice. La nivelul creierului se descriu trei tipuri de leziuni arteriale : • ai'Ltrriusciercza comună — fenomen apropiat de îmbătrînirea normală aarterelor — constă într-o îngroşare a intimei şi o depunere fibrocalcică în perete dînd artera în „tub de pipă". Afectarea vaselor cerebrale apare în general tardiv, la aproximativ 70 de ani g • arteriosclerozâ patologică — se leagă de anomalii metabolice, glucidice şi lipiri i ce ale endarterei. Degenerescenţa intimei determină formarea plăcii de aterom. Localizarea electivă a acesteia este la nivelul vaselor mari ale gîtului şi al poligonului Willis g _ • leziuni arteriale elementare proprii sistemului nervos central — angiopatia congofilă, angiopatia distrofică, depozitele calcice ale maladiei Fahr. Leziuni parenchimatoase cerebrale : • Accidentele embolice sau hemoragiile cerebrale sînt determinate de ateromatoza vaselor mari. în general, leziunea este în funcţie de intensitatea, durata şi extinderea deficitului circulator. In cazul cînd acesta este global, de intensitate medie şi de durată limitată — se produce necroza ischemică Spielme/er cu lezarea celulelor gangiionare. Cînd deficitul este localizat, dar brutal şi de intensitate mare, se produce „necroza de lichefiere" Arterioscletoza cerebrală Art1289 cu• ramolisment alb sau roşu ’limitat Ia un teritoriu vascular definit. • Ischemia lentă şi progresivă (creierul vascular) determină leziuni diseminate, multiple, în macrofocare situate în cortex şi/sau în nucîeîi cenuşii. Cicatricele retractile ale acestor, leziuni sînt responsabile de stările verucoase (SPATZ) şi de atrofiile granuloase. • Boala hipertensivă creează, în afară de ramolismente şi hemoragii, o encefalopatie hipertensivă caracterizată prin sclerohialinoză arterio-capilară ; este răspunzătoare de apariţia unor numeroase focare micromalacice (encefalopatia sub-corticală Binswanger). Fiziopatologie. Consecinţa arteriosclerozei cerebrale este o insuficienţă circulatorie relativă cu hipoxie tisulară. Un rol important în gravitatea, localizarea şi răsunetul leziunilor ischemice este ocupat de existenţa căilor arteriale colaterale. Măsurarea debitului sanguin cerebral şi a consumului de oxigen la subiecţii cu ASC arată valori scăzute, existînd un raport între aceste cifre şi gravitatea tabloului clinic, în afara factorilor circulatori, în geneza involuţiei cerebrale se acordă astăzi importanţă neuromediatorilor centrali. Clinic, se pot distinge mai multe stadii : 0 Manifestări psihice premonitorii ; • sindrom neurastenic — cu fatigabilitate intelectuală, tulburări prosexice şi mne-zice, insomnii, iritabilitate, hiperemotivi-tate. Testele psihologice confirmă deficitul prosexo-mnezic. Examenul clinic şi paraclinîc evidenţiază hipertensiunea arterială, uneori atingere cardiovasculară, arteriopatie retiniană, hiperlipide-mie şi hipercolesterolemie ; • tulburări de dispoziţie şi caracter; anxietate, idei de incapacitate, sensibilitate exacerbaţă, uneori stări depresive, alteori agitaţie hipomaniacală prédominent nocturnă sau idei delirante —- persecuţie, gelozie; 0 stări confuzionale frecvente , uneori de aspect minor „claudicaţie intermitentă cerebrală", „psihoplegie" (LOGRE şi DESHAIES). Alteori au un aspect mai grav, cu dezorientare, fugă, apariţie prédominent vesperală. Accesele sînt de scurtă durată, reversibile. Sînt însoţite de delir oniric anxios, care uneori poate fi dominant — delirul cronic al subiecţilor în vîrstă, cu teme de persecuţie, descris de REGIS. Aceste manifestări apar în cadrul unor. ischemii pasagere. Atunci cînd sînt secundare unui ictus, tabloul clinic cuprinde semne neurologice (paralizie, atingerea funcţiilor simbolice), obnubilare, tulburări mnezice, delir oniric, care pot evolua către un deficit intelectual profund. 0 în perioada ASC constituit : • formele cu tulburări neurologice ; — Paralizia pseudobulbară descrisă de THUREL (1929) : debutul este precoce,, iar evoluţia lentă şi progresiyă ; simptomatologia constă. în dizartrie, disfagîe, facies imobil, rîs şi plîns spasmodic. Examenul neurologic evidenţiază afectarea nervului facial şt abolirea reflexelor. facio-Iinguo-farin-giene. — Sindromul lacunar Pierre-MarLe ~ datorat unor focare microscopice de ramolisment, survine în urma mai multor ictusuri. hemiplegice urmate de recuperare parţială. Simp- 1 tomele constau în pareza membreton inferioare, cu mers cu paşi mici, Babinski bilateral, dizartrie, labilitate emoţională. Deficitul intelectual poate evolua spre demenţă. — Paralizia de flexie Alajouanine, asemănătoare cu cea precedentă, datorată unor leziuni vasculare cerebrale difuze; alătură tabloului demenţial o contractură în flexie, secundar; fixată prin retracţie tendinoasă. — Rigiditatea musculară Foerster, este un sindrom parkinsonian de origine vasculară. •- demenţele vasculare sînt datorate unon leziuni minime şi multiple. Acestea sînt : — Demenţe senile vasculare pure — reprezintă 20% din formele de demenţe senile. Leziunea constă într-o demieli-nizare difuză a substanţei albe reali-zînd encefalopatia subcorticală Binswanger. Corespunde unei demenţe profunde, cu tulburări mnezice globale şi de funcţii simbolice. — Demenţe vasculare presenile datorate unor leziuni de atrofie granulară; semnele particulare ale demenţei sînt; atingerea funcţiilor simbolice şi dificultatea* comunicării. — Demenţele vasculare focale dau tablouri clinice diferite după sediul focarului de ramolisment. Diagnostic. Semnele caracteristice afecţiunii sînt ; evoluţia ondulantă, păstrarea conştiinţei "Î9 ~ Enciclopedie de psihiatrie — cd. 167 Artiitëol ! Artistic - tip beţii;" semne neurologice de focalizare, cardio-sau-r-vaseulopatia, tulburări de metabolism iipidorglucidic. EEG dă date în fofmelè fcca-Iizăte.Alte investigaţii ; studiul funcţional al circulaţiei cerebrale (DOPPLER), arte riog rafie, tomodensitometrie. Diagnosticul diferenţial se face cu alte procese organice cerebrale ale subiectului în vîrstă — demenţe presenile (Pick,,Alzheimer) şi senile. 1057. ARTHUR GRACES) - scala 9 Scala de performanţă pé puncte Arthur (A point scald of performancê tests) reprezintă o metodă psihologică'de măsurare à inteligenţei generale după nVbdeluI scalelor pe puncte (cote brute obţiAufeMa^ probele constitutive transformate în puncte^ suma acestora fiind convertită în vîrstă mintală) ţ este valabilă de la 3 la 15 ani şi esté-fcônstituită din probe nonverbale, de performanţă;^ ceea ce permite aplicarea şi la subiecţi timizi,Mum hi baţi, surdo-muţi, fiind foarte .midt<'utilizată. în practică. Scala de performanţă Arthur a fost elaborată în două variante '?;■■.■prima formă datează din 1925, iar a doua formă, revizuită (cuprinzînd cinci din cele nouă teste iniţiale, precum şi- standardizarea şbetalonajul definitiv), dini947. Etalona-rea s-a făcut pe vîrşte mintale, atît pentru scala în ansamblu, cît şi pentru unele ţeste separate (ceea. ce- permite aplicarea lor în mod izolat în; condiţii de timp Insuficient sau pentru o examinare. .rap idă). -Testele constitutive bateriei Arthur sînt următoarele ; cuburile Kohs f planşetele Seguin (aranjare,de forme geometrice decupate pe planşe prşzentîrd'ferma decupa-ţiei) ;- labirintele' Porteustestul de completare ‘de imagini Healy II (planşă pe care sînt reprezentate 11 secvenţe succesive ale unei activităţi cotidiene, în fiecare din ele existlnd o singură lacună) şi testul şablon Grâce Arthur (Stencil design test), cu funcţii similare cuburilor Koba (testul .şablon' cuprinde 20 desene în culori, subiectul trebuind să reproducă coloraţia prin Suprapunere de şabloane-car-toane, dintre care unele sînt colorate, iar altele monocrome, 12 cartoane fiind decu-pabile şi permiţînd astfel reconstituirea modelelor). -Cele mai mlulte probe ale scălii G. Arthur au fost preluate din scala de performanţă Pintner-Paterson (1914). între rezultatele la scala ^A'rthur şi scala Stanford-Binet s-au obţinut.corelaţii de la 0,50—0,80/ 1058. ARTHUS(T) test • Metodă de investigare a resurselor imaginaţiv-creatoare ale copiilor, concretizata . în diferite . modele de concepere a unui sat (pe baza unor elemente componente care le sînt oferite). , 1059. ARTIFAR(M) Grecia — DCI Ccrîsopro-doi 9 Tranchilizant, derivat prcpandiclic de tip 2-metil-2-prqpil-1,3-prcpandiol carbamate isopropi l-car bamat, cu acţiune anxiciiticăr miorelaxantă şi uşor antidepresivă. Se bucură de oj bună toleranţă. 1060. ARTIFICIAL (cf. lat. crtifiicum „măiestrie, artă14) 9 Sensul curent al cuvîntului „ceea ce nu este natural, este produs de activitatea umană11 este lărgit în psihiatrie cu semnificaţia de provocat, făcuţ. BAUDELAIRE foloseşte, probabil primul, termenul de artificial pentru a descrie efectul psihotropelor — respectiv al haşişului — în celebrele sale „Faradisuri artificiale11 (lucrare care, prin fineţea analizei trăirilor şi prin gen i u I poetic a£ autorului, rămîne inegalabilă). în acelaşi sens se vorbeşte de somn artificial atunci cîr.d somnul este proyocat.de somnifere sau prin mijloace fizice. Termenul îmbracă uneori sensul de inautentic, de lipsit de - naturaleţe. Astfel* anxietatea rămîne pentru observator o stare care pare artificială, oricît de intens ar fi trăită de subiect. Comportamentul isteric este apreciat de mulţi autori ca artificial, lipsit de r.atu^' raleţe şi firesc, fără autenticitate. Limbajul artificial, în care construcţiile verbale, sintaxa şi morfologia sînt subordonate proces-ului disociativ, este specific schizofreniei, în care nu numai comunicarea verbală, ci şi cea mirni-cc-gestua!ă îmbracă acelaşi caracter. 1061. ARTIFICIALIŞM (cf.' lat. crtificîum „măiestrie, arta") ® în’concepţia lui PIAGET - etapă in dezvoltarea intelectuală a copilului, în care acesta atribuie obiectelor naturale-o geneză artifjcială. Fenomenele şi obiectele naturale sînt, după credinţa.copilului, realizate de oameni în .scopuri utilitare. . 1062. ARTIFICIU' (cf. lat.- artifidum „măiestrie, artă") 9 Conduită disimulatele prin-care subiectul se apără de èxaminarea psihică,. Artificiile au fost .clasificate de COURBOM în : negaţie, dilataţie, interogaţie, acuzaţie ircnie> dezipsicenţă, deficienţă exploratcrie* reticenţă de convenienţă. 1063. ARTISTIC - tip 9 Psihptîp care* pornind de la tipologia pavloviană, se caracterizează prin : intuitivit'ate, imaginaţie bogată alimentată de stocajul mnezic prédominent imagistic, percepţii vii, electivitate şi analiză fină în observaţie, emotivitate crescută şi labilă. Se consideră că la persoanele din această categorie există o asinergie între cele două emisfere cérébrale, cu dominanţa emisferei drepte. Artterapie 1C64. ARTOL.ON(M) Olanda - DCI Mepro-bamat • Tranchilizant, derivat propandiolîc de ţip 2-metii-2-propil-1,3-propandiol dicar-bamat, cu acţiune sedaţi vă-anxioliticăs, anti-convulsivantă şi uşor hipnotică. Indicat în PSIHO-TERAPII). ; Este o formă de psihoterapie complexă şi specifică, în sensul că foloseşte mesaje nonverbale, care merg de la căile de expresie plastică (desen, pictură, modelaj, artizanat, ceramică,', sculptură) şi muzicală (audiţii colective, interpretări de piese muzicale de către subiecţi etc.), pînă la mijloacele dramatice de expresivitate mimico-gestuală scenică şi coregrafică. Oferind posibilităţi reale şi autentice de resocializare a bolnavilor «psihici, este indicată în orice afecţiune, cu «excepţia stărilor de deteriorare masivă, a stărilor de agitaţie psihomotorie, negativism accentuat, epilepsie, confuzie mintală şi a celor, asociate cu maladii somatice invalidante. Artterapia implică două aspecte : producţiile artistice spontane sau solicitate de medic (ca adjuvant al tratamentufui psihiatric) şi influenţarea subiectului prin receptarea operei de artă. După cum susţin numeroşi specialişti (VOLMAT, PESSIN, FRIEQ.MANN, OBIOLS, NAUM BURG, ROSO LATO, B'ERG'E RSON), mesajul plastic este încărcat ,de valenţe terapeutice : descărcarea unor tensiuni latente, conflicte, dorinţe şi complexe 3 diminuarea anxietăţii } generarea încrederii în forţele proprii } dezvoltarea de gusturi şi vocaţii noi 3 întărirea Eului / ameliorarea comportamentului şi comunicării interpersonale l atenuarea' traumatismului internării prelungite şi favorizarea aplicării altor terapii (psihotrope, biologice -etc.). Utilizată., iniţial în reeducarea copiilor cu sechele postencefalitice, a afazicilor şi neadaptaţilor, terapia prin expresie plastică s-a extins ca tratament şi Ia adulţi (nevrotici şi psihotici) începînd cu primele decenii ale secolului al XX-lea. MAYER şi PANETH utilizează, în 1.929, desenul ;i HILL, între 1939 — 1944, creează ; un puternice centru de interes şi-deconectare, pentru bolnavi şi: infirmiere, sub forma unei. biblioteci circulante de tablouri.; La Barcelona, OBIOL& a fixat tehnica psihoterap.eutică prin ,/arta ■psihopatologică" (Anvers, 1962), arăt în d că expresia plastică are o acţiune centripetă>basupra^crea-torului,, uneori benefică, altéon malefică, ea dezvăluind în manieră directă simboluri orw ginare ale inconştientului şi avîn.d o putere catartică iargă. .. Gele mai utilitate forme ale artterapiei sirit ü • metoda desenului tematic (inspirată de tehnicile proiective, TAT, testul pomului, Rorschach) £ • metoda desenului după model l • metoda desenului liber (cea rpai specifică formă de artterapie, în cursul căreia subiectul execută lucrări tèrriatice libère şi originale, sub supravegherea echipei terapeutice) l o metodă picturii digitale („finger painting") care -utilizează materialul pictural^ prin contact senzorio-digital similar ăctivi-tăţii artterapice de modelaj, şi sculptură (SHAW, FLEMMING) 3 • metoda artterapiei familiale (H. EY. KWIATKOSKA) } ^ e metoda activităţii colectiv-unice-, (con-stînd din executarea unei lucrări de mari proporţii, concomitent, de către mai mulţi subiecţi). Contaminarea; rezistenţa colectivă, tehdinţa la singularizare şi chiar cea distructivă constituie accidente posibile în cursul artterapiei. Mai veçhe sub raport istoric (LIEUTAUD, 1776) este citată muzica, printre procedeele de calmare,*; SÉGUIN (1840) a utilizat-o pentru reeducarea .idioţilor;; meloterapia .cunoaşte astăzi Tun i nteres crescut datorită economicităţii metodei, virtuţilor ,e| terapeùtice (èfecte neurovegetaiîve, somatice şi mai ales afective) şi unei largi aplicabilităţi (practic este şî mai veche, marchizului de Sade datorîndu-i-se prima întrebuinţare expresivă a teatrului în scop terapeutic,, pe baza constatării valorii catartice a jocului dramatic. Pşihodrama (J. MORÉNO, 1921) este cea mai çelebrà tehnică terapeutică. Cuprinde trei părţi (punerea în temă, jocul dramatic cplectiv, bazat pe un scenariu improvizat, discuţia finală) şi foloseşte jocul dramatic liber, spontaneitatea şi. improvizaţiile scenice ale bolnavilor-acţori, in care intervine pentru a conduce jocul un 292/Afu Arugama ; AsamblajW ; Ascendenţa ; Ascetism personaj neutru (psihoterapeutul). Astfel, conflictele .personale şi tensiuni le sînt exteriorizate şi, igraţie acestor abreacţii, subiectul se înţelege şi se transformă pe măsură ce el se (re)cunoaşte. Pşihodrama are dubla'accepţiune, de tehnică psiîHoterapeutică şi de metodă de cercetare şi diagnoză a personalităţii. Reprezentaţia scenică (DARS şi BENAIT, 1964) este o metodă catartică bazată pe transpunerea scenică die texte iliterare sau dramatice, cu deprinderea formelor de expresivitate mi-micogestuală sau îndrumarea unui monitor de artă dramatică. Ârtterapiile se desfăşoară în spaţii special amenajate, din cadrul spitalelor psihiatrice şi al staţionarelor de zi, dar minimum de terapie prin artă se poate realiza în orice unitate sanitară prin expoziţii de tablouri, gravuri sau colaje, prin staţii de amplificare cu benzi sonore selectate adecvat. 1066. ARUGAM * Tehnică utilizată în terapia Morita în Japonia, foarte apropiată de imersie. Această tehnică controlată, apar-ţinînd : terapiilor comportamentale, are rădăcini tradiţionale în cultura japoneză. Este folosită în stările, fobice. 1067. ARVYNOL' Anglia, Japonia - DCI Etcîorvinol • Tranchilizant, derivat alkenic de tip 1-clor-3-etil-1-penţan-4-in-3-o! cu acţiune sedaţiv-hipnotică, miorelaxantă şi anti-convuîsivantă. Indicat în nevroze anxioase şi cenestopate, afecţiuni • psihosomatice. 1068. ASAMBLAJE) test • testele de asamblaj (originate în mc.delul lui J. L. STEN-QUIST) fac parte din categoria testelor non-verbafe şî' de perfo r rriariţă,Ţtfnd" utiIizate independent; sau ca probe constitutive ale unor baterii psthometrice în scopul evaluării unor aptitudini de tipul dexterităţii, imaginaţiei sau al gîndirii constructive,' Cît şi al unor calităţi âle proceselor psihice ca rapiditatea atenţiei şi a percepţiei spaţiale sau memoria formelor. Se măi aplică şi în scopul decelării unor eventuale deficienţe de natura organică sau funcţională. Materialul de testare poate fi de ordin figurai, simbolicsau semantic : figuri geometrice decupaje, 'şabloane, cartonaşe reprezentînd imagini sau fragmente de imagini, litere sau silabe imprimate pe piese separate etc. Exemplul tipic pentru asamblare este dat de jocul piizzle. Ţestele d(e asamblaj fac apel la operaţiile, de clasificare, de înseriere (după diferite crîtdrii £ culoare, formă, utilitate, greutate, mărime etc.), de translaţie ş.a.m.d., iar instructajul constă în solicitarea de reconstituire (după model), de construcţie (îmbinare după criterii prestabilite sau personale) sau de completare (de forme decupate, de povestiri din-imagini sau de cuvinte din silabe). Din seria testelor de asamblaj fac parte : ovalul lui Bize £ decupajele lui Block, Wiggly, Paterscn* Pinner şi Knox ; testul de completare-de imagini Healy I şi II ; testul manechin Pintner ; testul profil Knox şi Kempf; testul de asamblare om-profil-mînă din bateria Wechsler etc. Testul mozaic Lowenfeld Margareta este un test proiecţiv-constructiv, în care se cere subiectului să construiască urr model folosind cîte piese doreşte din 456 figuri geometrice plate şi colorate în şase culori,, pe care le are la dispoziţie,. Dintre bateriile de creativitate care fac apel la asamblaj, semnalăm bateria lui Tourance (1972) şi a Iuf G. Meunier, ultima prezentîndu-se, sub forma a patru jocuri de figuri, în care subiecţilor li se cere să descrie figurile, să le interpreteze şi sa realizere comparaţii prin asamblare- 1069. ASATIANI — metoda • Variantă psihoterapeutică a hipnocatarisisului Breier, prin care se încearcă reconstituirea şi repetarea evenimentului psihotraumatizant sub controlul medicului. Sugestia terapeutică se face în sensul lichidării simptomului în mod gradat. 1070. ASCENDENŢĂ (cf. lat. oscendere „a se urca", a se ridica, ase înălţa") • Tendinţa unor personalităţi accentuat volitive sau cu un Ego hipertrofiat de a se impune în faţa celorlalţi în sens de autoritate morală sau de instanţă critică, de a influenţa pe ceilalţi în virtutea unei superiorităţi (de ordin intelectual, moral, social etc.) reale (autentice) sau artificiale (asumate în mod aprioric). în psihopatologie o pseudoascende/iţă manifestă personalităţile dizarmonice de tip paranoiac; isteric şi narcisiac. 1071. ASCETISM (cr. fr. ascétisme ţ cf. gr.. askein „a exbrsa") • în sens propriu, ascetismul' este o metodă morală avînd drept scop stăpînirea dorinţelor, satisfacerea minimă a instinctelor şi dominarea senzaţiilor piăcute sau dureroase. Ascestismul apare la adolescent ca' rezultat al fricii de sexualitate şi ca un rnod de apărare faţă de aceasta, La această vîrstă se poate întîmpla ca, purtaţi de „tendinţele naturale", o serie de tineri să se lase atraşi de practici preconizînd un ascetism riguros (Yoga, Zen, vegetarieni — Ph. MAZET). Ascetismul se mai poate întîlni ca formă extremă a masochismului, la unii paranoici hipoccndriad Aschaffenburg Gustav; AscoledtinW ; Asemănare Ase/203 «au în dizarmonii severe de personalitate, ca şi în mediile subculturale. 1072. aschaffenburg Gustav (1866- 1944) • Psihiatru german, elev al lui MEY-NERT la Viena, lucrează ulterior sub conducerea lui KRAEPELiN, în perioada cînd acesta îşi desfăşoară activitatea la Heidelberg. Din 1903 şi pînă în 1934 este şef al catedrei de psihiatrie din Koln, perioadă fertilă în care va conduce redactarea unui celebru manual de psihiatrie (conţinînd şi articolul lui BLEULER asupra „grupei schizofrenii!or“), care va rămîne în istorie sub numele coordonatorului. Are de asemenea preocupări deosebite legate de aspectele medico-legale ale psihiatriei, publicînd, în 1903, lucrarea „Crima şi reprimarea ei", iar în 1928 „Psihiatrie şi legislaţie". în acelaşi context se preocupă de alcoolism şi delirurile de revendicare. 1073. ASCHAFFENBURGOO semn • Purtarea unei conversaţii la telefon în absenţa partenerului de discuţie. Puţin frecvent, poate fi întîlnit în halucinoze şi delirium tremens. 1074. ASCHEMATIE • Termen introdus de BONNIER (1905), ieşit din utilizarea curentă, pentru a descrie pierderea capacităţii gnozice a figurării spaţiale şi a definirii topografice. 1075. ASCHNER - metoda • Metodă de terapie biologică introdusă în deceniul patru al secolului nostru de către medicul vienez ASCHNER. Acesta considera că schizofreniile ar fi rezultatul unui proces de „autointoxicare" generală a organismului. De aceea, după o minuţioasă explorare biologică a subiectului, el efectua o „eliberare digestivă completă", prin administrare de doze mari de emetice şi purgative, de 2—3 ori pe săptămînă. Metoda a fost puţin utilizata (practic .numai de către autorul ei) datorita atît eronalei fundamentări ştiinţifice a principiului pe care se bazează, cît şi brutalităţii ei. Ameliorările raportate se datorau efectului psihoterapie. >v j. Menţionăm această metodă, pentru că aduce încă un argument al efectului salutar al psiho-terapiei în afecţiunile psihotice, cu rezerva că ea intervine benefic numai în perioadele de „stingere" a procesului acut. 1076. ASCOLECITIN(M) România# Produsul conţine fosfolipide totale (de provenienţă vegetală) şi acid ascorbic. FosfalipicLele intră în alcătuirea unor elemente celulare, constituind rezerve energetice, şi intervin în diverse procese metabolice celulare. Vitamina C,* asociată, amplifică rolul metabolic al Ascoleciti-nei. Acţionînd ca sursă de energie şi ca participant în procese metabolice, produsul are efect tonic — reduce astenia, măreşte capacitatea de efort fizic, favorizează creşterea şi dezvoltarea organismului. Efectul asupra sistemului nervos central este indirect, prin acţiunea tonică generală. Realizează astfel creşterea capacităţii de concentrare şi a randamentului intelectual, ameliorează dispoziţia. Este indicat în boli fizice astanizante, convalescenţă, efort fizic prelungit, precum şi în unele afecţiuni psihice: surmenaj, stări asteno-nevrotice, întîrziere în dezvoltarea intelectului Ia copii, arterioscleroză cerebrală incipientă. Nu are efecte adverse, cu o singură contraindicase majoră, diabetul. ^ 1077. ASCOSERP Austria - DCI Reser-pina • Neuroleptlc sedativ, derivat alcaloid de Rauwolfiade tip 3,4, 5-acid trimetoxibenzoic esterificat metil reserpat, cu acţiune sedativă centrală, uşor anxiolitică şi net hipotensoare. Nu se administrează în depresii, epilepsie, parkinsonism, copiilor sub trei ani. 1078. ASCUNS(D) delir - sin. DISIMU-LAT(D) delir • Fază „asimptomatică" a delirului, caracterizată printr-o anumită atitudine a subiectului faţă de convingerile sale delirante. în faza de închistare a delirului, fără a avea o critică clară a acestuia, subiectul nu-l mai expune, avînd o atitudine reticentă faţă de persoanele din jur şi de examinator. Evidenţierea acestei faze necesită o abilitate deosebită din partea psihiatrului, cu atît mai mult cu cît subiectul îşi ascunde cu grijă antecedentele. De altfel, prezentarea Ia medic, în această fază, este1 destiiî de rara, pentru că subiectul se consideră norrnal, opinie împărtăşită şi de cei din anturajul său obişnuit. 1079. ASEDIERE DELIRANTĂ BILZ# Simptom al psihozei delirante, caracterizat printr-un comportament de apărare din partea halucinantului (baricadarea uşii, a ferestrelor), care se consideră asediat, stare provocată însă de producţia haluCinatorie. 1080. ASEMĂNARE (cf. lat. assimilare „a imita, a asemui") • Relaţie existentă între două sau mai multe obiecte care posedă anumite proprietăţi comune, astfel îneît ele nu se deosebesc, fiind practic confundabile. Atunci cînd asemănarea este totală, cele două obiecte sînt identice. Asemănării i se opune deosebirea. Asemănarea poate prezenta grade de comparaţie (un obiect este mai asemănător cu alt obiect, decît cu un al treilea obiect). în func- Asemie ; Aséxualitate ; Asiduitate ţie de gradul de asemănare, obiectele pot'fi împărţite în clase distincte. Complexitatea şi infinita varietate a fenomenelor naturii fac ca asemănarea absolută sau deosebirea absolută să fie mult mai rar întîlnite în practică decît diferitele grade relative ale acestora, stabilite în funcţie de unul sau mai multe criterii. în psihiatrie iluzia sosiilor reprezintă un caz limită de pierdere a capacităţii discriminative pentru diversele grade ' de asemănare între persoane, constituind un semn cu valoare psihopatologică. 1081. ASEMIE (cf. gr. a-} semeion „semn") • Formă de agnozie, pusă în evidentă iniţial de STEINHAL, KUSSMAUL şi Von MONA-KOW AS1MBOL1E. 1082. ASENDIN^ Canada, S.U.A. - DCI Amoxapina # Antidepresiv timoeleptic, derivat dibenzazepinic de tip 2-clor-11-(1-piperazi-nil)dibenz/b, f//1,4/oxazepină, cu acţiune anti-depresivă, care se instalează rapid (absorbţia 90 minute, T1/2fc=30 h), şi uşor sedativă. Indicat în depresiile endo- şi exogene. Nu se asociază cu IMAO şi nu se administrează în status post infarct miocardic. 1083. ASENL!X(M) Mexic - DCI Clobenzo-rex • Psihostimulent cu valenţe anorexigene, derivat feniieti laminat, de tip (4-)-N-(0-clor-benzil)-a-metilfeneti!amină', recomandat '"pentru bunele efecte în combaterea şi,corectarea unor inconveniente ale curei NL îndelungate (obezitate, adinamie) —> PSIHOSTIMULŞNTE. 1084. ASEXUALITATE (cf. gr. d-} lat. sexus „sex") • Termen propus de M. HIRSCH-FELD, care presupune că lipsa dorinţei sau a interesului sexual s-ar explica^ printr-o „pierdere a glandelor sexuale". în realitate, în patolcgîa psihiatrică, multe dintre afecţiuni, în special depresii, implică această diminuare a interesului sexual fără să se poată pune în evidenţă'vreun suport organic. 1085. ASIA LI E (cf. gr. d- ; siclon „salivă") - sin. ACRINIE SALIVARĂ; APÎIALIE APTIALISM # Absenţă-sau scădere accentuată a secreţiei salivare, întîinit-ă în infecţii generale grave, în diverse intoxicaţii (atropină, opi u, alimentare etc.) sau în diferite afecţiuni ale glandelor salivare, precum şi drept urmare a administrării antidepresivelor şi neurolepti-celor. 1086. ASIDUITATE (cf. lat. assiduitas „stăruinţă, perseverenţă") o Calitate moral-voli-tiyă, constînd în mobilizarea maximă şi perseverentă a activităţii individuale în scopul rea- Gustave Doré Asigurare anxioasa ; Asimbolie Asi/295 îzării unui obiectiv prepus. Consumul energetic necesar acestei mobilizări nu este limitat de considerentele obişnuite, iar ritmul de desfăşurare este cu necesitate ridicat. Asiduitatea este, în limitele unei canalizări normale şi a fixării unorobiective fireşti, o trăsătură pozitivă. Ea poate deveni însă un aspect cu impliciţii negative, atunci cînd este rezultanta unei stări patologice. Astfel, asiduitatea perverşilor sexuali în direcţia satisfacerii scopului lor,.a toxicomanului în procurarea drogului — sînt exemple concrete în acest sens. Un alt caz cu .implicaţii deosebite este cel al personalităţilor dizarmonice paranoice, care urmăresc cu asiduitate exagerată realizarea unor scopuri, .aberante, a unor răzbunări. Sînt cunoscute campaniile de.scrisori anonime pentru -defăimarea .unor persoane sau instituţii, nesflrş.itele memorii trimise unor personalităţi dinţre.cele mai marcante, pentru recunoaşterea unor.:merite cvasi-inexistente sau lipsite de elementară relevanţă,., procesele nesfîrşite, care se judecă, urmărite asiduu de petentul dizar.m.onic, ani şi ani. Situaţia psihozei para-noiaçe este asemănătoare, dar scopul urmărit devine :rnult mai circumscris, iar mobilizarea comportamentală îmbracă aspectul tipic deli-rant,. k 1, llii 16Ş. W I k É.* * i- 1087': ASIGURARE ANXIOASĂ • Conduită specifică, adeptată de bolnavii fobiei, constînd în Jimitşpea „arealului securizant" Ia teritoriul familia)., în organizarea junei strategii de asigurare .(m.ersul însoţit de- un prieten, o fiinţă sau-un-.Qbiect investit cu. proprietăţi de fetiş magjc). .Conduitele de asigurare sînt. legate de obiectuj fobiei şi se modifică în raport cu acesta. Ele. ppţ,;;în măsura în. care subiectul le organi-zeazătf>rSă devină veritabile ritualuri. Condui-teie-de asigurare ievită încărcătura anxioasă a subiectului, cu toate că, în constituirea lor, „apărarea" pe Care o oferă este la fèLde imaginară' ca şî „‘teama4* care provoacă fobia. Se mtflnesc în nevroza fobică, la personalităţile psihasténice, în nevroza obsesivo-ccmpulsivă, dar şi' în unele psihoze. In acest ultim caz, teama'de anumite locuri, obiecte, situaţii este motivată delirant, iar conduitele de apărare devin, în scurt timp, ineficace. 1088. ÀSILABIE (cf. gr. a-> sylcte „luat împreună") • Recunoaşterea literelor separat, f ără a avea pcsibiiitatea'c'e a le reuni in silabe. Se întîfneşte în afaziile senzoriale. 1089. ASIMBOLIE (cf. gr. a- r; symbcl.cn „semn de recunoaştere, simbol") ® lmpcslbi- litate de elaborare şi înţelegere a semnelor convenţionale (simboluri). Termenul este propus de FINKELBURG, în 1870, pentru a desemna „incapacitatea de a înţelege semnele învăţate anterior", fenomen pînă atunci general cunoscut sub numele de asemie (STEINT-HAL). KUSSMAUL încearcă să explice relativ scăzuta comprehensibilitate a termenului de asimbolie prin aceea că, la baza simbolului, stă totdeauna o idee, care are delimitări mai riguroase decît sentimentul aflat în spatele unui semn sau unui simptom. Istoria definiri» asimboliei este bogată şi mereu reînnoită. GORDON o defineşte ca imposibilitate de înţelegere a naturii unui obiect şi a desemnării sale J LEISCHNER o ved-e ca o pierdere a modalităţilor de înţelegere a sensurilor superioare şi a relaţiilor dintre ele ţ MEYNERT o consideră ca rezultatul asocierii, la acelaşi subiect, a apraxiei, agnoziei şi afaziei iar WERNICKE, POROT, FREDERIKS pun semnul egalităţii între asimbolie şi agnozie. CLAPAREDE crede, că este un tip special de agnczie, prin tulburări de identificare secundară <; SCHILDER şi STENGEL descriu, în 1928, aSimbclia la durere şi, în fine, LEISCHNER încearcă în-1943, din păcate fără succesul scontat, să reînnoiască definiţia. Rărnîne însă în sarcina prezentului şi a viitorului clarificarea termenilor de acalculie simbolică, asimbolie tactilă asimbolie la durere. în afară de ’'.asimbolia senzorială şi asimbolia motorie, diferenţiate de MEYNERT,: se cunosc următoarele forme clinice : Q Asimbolia la durere — sin. ASIMBOLIE ALGiCĂ, ANALGCGNOZIE - este absenţa capacităţii de. înţelegere a semnificaţiei durerii, exprimată prin lipsa reacţiilor comportamentale la durere; deşi percepţia şi efectele ei vegetative sînt conservate.' Este justificat numită şi „asimbolia pentru pericol" : deşi subiecţii 'înţeleg caracterul nociv al durerii, reacţionînd la ameninţările verbale, ei hu elaborează un răspuns adecvat, ca şi cum ar exista „un defect de adaptare a activităţii la cunoaşterea acestei senzaţii nociceptive" (PIERON). MAYER-GROSS q descrie’ca „o sărăcire morbidă a reacţiilor emoţionale ia stimulii dureroşi". Acest răspuns anormal la durere este concomitent cu păstrarea intactă a sensibilităţii tactile şi termice. Asimbolia la durere este unul dintre elementele sincro- 296/ Asi Asimbolie ; Asimetrie ; Asimilare ; Asindoxic mul ui care mai cuprinde : afazie senzorială, apraxie şi tulburări de schemă corporală, fiind corespunzător anatomic leziunilor din regi unea frontală şi parietală (stingă sau dreaptă) şi din girusul supramarginal al emisferului dominant. Sînt însă autori care nu subscriu vreunei localizări anatomice. Lipsa reacţiilor de retracţie şi apărare în faţa ameninţării poate genera uneori, ia aceşti subiecţi, chiar o atracţie pentru stimulii dureroşi, conducînd la diverse automutilări. Exemplele sînt cunoscute în psihopatologia schizofreniei, a dizarmoniilor grave de tip impulsiv-expioziv sau a demenţelor arteriosclerotice. 0 Asimbolia tactila — este corespunzătoare agr.oziei tactile secundare, în concepţia lui WERNICKE, sau agnoziei semantice, în concepţia lui DELAY, reprezentînd astereognozia prcpriu-zisă ? deşi imaginile-amintiri tactile nu au fost distruse, deşi forma şi natura obiectului sînt analizate, asociaţia cu alte reprezentări, identificarea şi înţelegerea obiectului nu sînt posibile. Aceste cazuri recunosc ca localizare, cel mai frecvent, leziuni parietale stingi (aria 7 şi 40) şi se asociază cu apraxie şi asomatognozie. % Asimbolia vizuală întruneşte, de fapt, asccierea alexiei cu agrafia, subiectul neputînd nici citi şi nici scrie, deşi conservă capacitatea de executare şi înţelegere a limbajului vorbit. Dificultatea de a scrie poate fi parţială pînă la totală, copierea fiind mai bună decît scrierea spontană (deci invers decît în cecitatea pură). Această formă de asimbolie se întîlneşte foarte rar ca semn de debut, fiind mai degrabă reziduală (spre „coadau) dîsfazieî globale. Se asociază, de obicei, cu un grad de disfazie nominală, discalculie, dezorganizare spaţială şi agnozie vizuală obiectuală. Se poate aprecia că leziunile anatomice de la nivelul girusului angular şi girusului învecinat supramarginal ai lobului parietal sting pot fi responsabile de alterările componentelor simbolice ale limbajului, care alcătuiesc „schema vizuo-verbală". 1090. ASIMBOLIE A DURERII^’ ANALGE-ZIE GENERALIZATĂ. 1091. ASIMETRIE (cf. gr. a-j symmetria „proporţie justă, simetrie") • în sens larg/ lipsă de simetrie în raport cu un punct, o linie sau un plan. în neurologie şi psihofizio-Icgie, desemnează fie dezvoltarea inegală a centrilor analogi din cele două emisfere cerebrale (asimetria funcţională a celor două emisfere cerebrale are caracter de specializare — emisferui stîng este responsabil de simbolismul verbal, iar cel drept — de per- cepţia spaţială), fie diferenţa importantă de amplitudine sau frecvenţă a două trasee de unde cerebrale, înregistrate simultan în două puncte nervoase şi în condiţii identice, în electroencefalografie. în psihiatrie întîlnim convingerea delirantă de asimetrie a organelor sau segmentelor corpului (involuţie, demenţe). 1092. ASIMILARE (cf. lat. ad } similis „asemănător") • Latură complementară a acomodării în cadrul fenomenului de adaptare a organismelor la mediu, desemnînd procesul de integrare a condiţiilor de mediu la configuraţia specifică a organismului. Se decelează mai multe tipuri de asimilare : biologică şi psihologică, substanţială şi funcţională, individuală şi socială ş.a. Din punct de vedere psihologic (PIAGET), asimilarea este similară cu interiorizarea acţiunilor externe în operaţii sau scheme mintale, ori cu încorporarea mediată şi generalizatoare a experienţelor de viaţă (inclusiv a cunoştinţelor) în cadrul conduitei. La nîvei psihosocial, asimilarea se traduce în transformările de esenţă — cu caracter creator, original (—►ACULTURAŢIE), sau nivelator-omogenizator — care se produc consecutiv coabitării unor indivizi sau grupuri aparţinînd unor culturi sau medii sociale diferite. 1093. ASIMILAŢIE * Integrarea în structuri prealabile a unui fapt de cunoaştere nou, care conferă o semnificaţie lucrului conceput sau perceput. J. PIAGET afirmă că orice cunoaştere se bazează pe acţiune : „a cunoaşte un obiect sau un eveniment înseamnă a le utiliza asimi-lîndu-Ie". Sub influenjasituaţiilor exterioare, schemele de asimilare se modifică, acomo-dîndu-se. Mediul nu declanşează o simplă copiere în procesul de asimilare, ci declanşează ajustarea activă, adică acomodarea schemei de asimilare. Adaptarea ar putea fi definită prin-tr-un echilibru între asimilare şi acomodare, ca doi poli opuşi ai aceluiaşi proces. Un caz particular al asimilării este competenţa, adică acea capacitate de răspuns adecvat, care este funcţie de schemele de asimilare ale subiectului. 1094. ASINDOXIC (cf. gr. a- } syndokeion „a fi, a se pune, de acord") • Atribut conferit unui anumit gen de copil cu trăsături caracte-riaie de tip instabil, căruia îi este specifică imposibilitatea elaborării unitare a unui comportament, a unei atitudini susţinute şi bine orientate în funcţie de motivaţiile sale. Asistenţă ambulatorie ; Asistenţă familială Asi/297 1095. ASINERQIE (cf. gr. o-f synergeia .cooperare, ajutor") —► DISSINERGIA. 1096. AS I NT AX IE (cf. gr. a-; syntaxis „ordine, construcţie gramaticală") • Limbaj a cărui formă gramaticală este complet „destruc-turată", constînd într-o succesiune de cuvinte, uneori chiar cifre, juxtapuse, care îşi păstrează totuşi valoarea curentă de semnificaţie. Se Intîlneşte în schizofrenie. 1097. ASISTENŢA AMBU LATORIE • Forma de asistenţă medicală în care actul medical se realizează în absenţa spitalizării. Nivelul de dezvoltare al medicinei permite în prezent rezolvarea a 93—95% din totalul actelor medicale în ambuiator (pentru toate specialităţile şi în toate ţările). Numeroasele mutaţii produse în însăşi evoluţia colectivităţii umane au impus, în mod firesc, un nou model medico-social al bolii şi un nou statut al bplşavului, elemente ce au direcţionat şi continua să orienteze preocupările medicinii în sensul abandonării relaţiilor de similitudine între boală-fatalitate şi bolnav-condamnat. Alături de progresele terapeutice, atitudinea comunităţii, conturarea noţiunii de potenţial restant, poziţia omului faţă de sănătate şi boală în sistemul instituţional şi-au adus o contribuţie remarcabilă. Asistenţei ambulatorii i se conferă azi noi dimensiuni, ea încetînd de a mai fi un furnizor de cazuri interesante pentru clinică şi dove-dindu-şi rolul prioritar atît în prevenirea, cit şi în recuperarea bolnavului. Asigurînd o apropiere mai mare de locul de muncă şi viaţă, un contact mai strîns şi mai de lungă durată cu bolnavul decît orice alt tip de unitate, asistenţei ambulatorii îi revine sarcina nu numai de a preveni boala, ci şi de a o urmări în timp, în scopul recuperării sau ai reorien-tării, iar în extremis (cazurile cele mai nefavorabile), al supravegherii bolnavului. Concomitent cu noile orientări privind trinomul boală-medic-bolnav, s-au produs mutaţii şi în practica medicală, care fac azi ca medicina să devină tot mai socială şi să se practice cu mai mult succes acolo unde omul munceşte şi trăieşte, fără a mai fi necesară o rupere totală a bolnavului de mediul lui de viaţă şi de muncă. Aceasta pune implicit problema locului unde ar trebui să se facă azi medicina loc care nu mai corespunde tiparelor tradiţionalei aşa cum „cavaleria, pe cît de tradiţională, pe atît de elegantă armă" a devenit desuetă în condiţiile erei spaţiale, acelaşi lucru se poate întîmpla şi cu instituţiile sanitare. Nemulţumirile create uneori în rîndul populaţiei nu sînt generate atît de calitatea actului medical, cît de faptul că acesta nu are loc acolo unde este aşteptat şi necesar, ci se cramponează să rămînă acolo unde l-a fixat istoria, dar nu şi necesitatea. Nu mai este un secret pentru nimeni: 95% dintre actele medicale sînt azi rezolvate de ambuiator şi numai 5% de spital, atît pe plan mondial, cît şi la noi in ţară, ceea ce face ca, în mod curent, marea majoritate a cazurilor să fie rezolvate de ambuiator şi numai în extremis de către spital, şi aceasta pentru perioade limitate. Spre a ne convinge de acest lucru este suficient să ne întrebăm ce se întîmpiă cu bolnavul externat din spital, după cele 12—15 zile de internare, sau cu cei cărora ii se refuză internarea ; aceşti bolnavi nu dispar, ci sînt preluaţi de asistenţa ambulatorie, care a încetat demult a mai fi un simplu auxiliar în furnizarea de „bolnavi interesanţi", ei revenindu-f sarcina recuperării şi reinserţiei acestora. Menţinerea unui sistem instituţional rigid este neconformă cu necesităţile, riscînd să devină comparabilă cu situaţia unui conducător de oşti, care dispune atît de trupe, cît şi de dotare de luptă, dar care are convingerea că nu poate cîştiga bătălia dacă ea se va da în locul şi la ora pe care o doreşte el — şi nu acolo unde se dă ea de fapt. Fără îndoială însă că nici asistenţa ambulatorie singură nu poate rezolva integral problemele de sănătate ale populaţiei, aşa după cum nici spitalul tradiţional nu poate satisface acest deziderat ; singura cale este dată de îmbinarea armonioasă a valenţelor şi posibilităţilor ambelor elemente ale binomului, în scopul unic de ajutorare şi vindecare a celui în suferinţă. Orientarea actuală a psihiatriei, în contextul saltului calitativ, tinde către scurtarea duratei medii de spitalizare, întemeierea unor secţii de psihiatrie în spitalele generale, dezvoltarea continuăA a asistenţei ambulatorii şi semiambulatorii. în prezent, la noi, ca şi în alte ţări, peste 4/5 dintre bolnavii psihici — arăta V. PREDESCU în 1984 — se tratează la cabinetele de specialitate din policlinici, la nivelul Laboratoarelor de sănătate mintală, cu sau fără staţionare de zi—> LABORATOR DE SĂNĂTATE MINTALĂ? CABINETE DE SPECIALITATE; STAŢIONARE DE ZI. 1098. ASISTENŢA FAMILIALĂ • Metodă de profilaxie terţiară, constînd în plasarea bolnavilor psihici în mediul familial protejat. Originea acestui sistem, datînd din evul diu, se află la Gheel, în Belgia, unde erau asistaţi peste 2 C00 de bolnavi psihici. Sistemul a fost 293/Asi Asistentă familială ; Asistenţă psihiatrică extins în a doua jumătate a secolului al XlX-lea şi ia începutul secolului al XX-lea, în Olanda, Germania, Scoţia, Rusia, Franţa etc. Plasamentul hiterofarniliaî şi colonial al bolnavului a fost înlocuit treptat cu cel homofamilial şi „individualizat", după apariţia unor mijloace terapeutice coerente şi eficiente, care au îndepărtat stigmatul de cronicitate al bolii psihice, permiţînd o bună reinserţie familială. Rămîne notabilă contribuţia pe care metoda asistenţei-familiale a adus-o la edificarea conceptului modern de asistenţă psihiatrică şi la evoluţia modelului spitalicesc. 1099. ASISTENŢA PSIHIATRICĂ • Reuneşte ansamblul de acţiuni de prevenire, tratament şi reinserţie a bolnavilor psihici. Veche „de cînd lumea", merge „împreună cu lumea" adaptîndu-se şi influenţînd în aeelaşi timp lu-maa. Pînă ia jumătatea secolului al XlX-lea, în ţinuturile româneşti asistenţa psihiatrică s-a realizat caritabil, în cuprinsul sau vecinătatea aşezămintelor bisericeşti care se bucurau ce mitul realizării unor minuni (numai aşa se putea explici vindecarea unui bolnav psihic), unde aceste fiinţe beneficiau mai mult de toleranţă şi înţelegere decît de un tratament corespunzător (schitul Palamuci şi mănăstirea Mărcuţa în Muntenia, schitul Madona Dudu în Oltenia, schitul Golia şi Adam, mănăstirea Neamţului în Moldova). Etapa veche a asistenţei psihiatrice în România (1846—1900) coincide cu desprinderea unităţilor de asistenţă de biserică sau, mai bine zis, cu pătrunderea medicilor în aceste unităti: 1846 - Dr. Neculai GĂNESCU la Mărcuţa, 1358 - Dr. Neculai HANSELMAN la Madona Dudu, 1363 — Dr. Emanoil LOZIN-SCH! la mănăstirea Neamţului, ceea ce a permis dezvoltarea unei asistenţe psihiatrice în adevăratul sens al cuvîntului. Numirea doctorului Alexandru ŞUŢU, în 1867, drept director al ospiciului Mărcuţa a reprezentat nu numai un nou moment important în dezvoltarea spitalului, dar a dus şi la deschiderea în-vaţămîntului de psihiatrie în facultăţile de medicină din România. (—►ŞUŢU ALEXANDRU). Rolul jucat de ŞUŢU în Muntenia i-a revenit doctorului Alexandru BRĂESCU în Moldova (-►BRĂESCU A.). Apariţia doctorului Alexandru OBREGIA, unul dintre corifeii psihiatriei româneşti, marchează încheierea acestei etape si, în acelaşi timp, deschiderea alteia (—►OBREGIA A.). ‘ Etapa modernă a asistenţei psihiatrice în România (1900 — 1952) corespunde cu apariţia marilor aşezăminte psihiatrice, cele mai importante fiind legate de numele OBREGIA î Socola (Iaşi) şi Spitalul Central (Gh. .Mari- nescu) din Bucureşti. Alături de acfestea, spitalele de la Sibiu, Cernăuţi, Cluj, Oradea, Chişinău, Timişoara, Craiova au reprezentat principalele realizări ale etapei moderne. Nu poate fi omisă nici apariţia primului dispensar de psihiatrie din ţară (1933), la Sibiu, care îşi leagă existenţa de numele doctorului-. Gh. PREDA şi care reprezintă prima forma de asistenţă psihiatrică ambulatorie de la noi din ţară. Această perioadă este si perioada' afirmării -Prof. C. I. PARHON’(1874—1969),• a Prof. GH. MARiNESCU (1863-1938), • a Prof. Leon BALIFF (1392-1967) la laşi, a Prof. C. URECHEA (1333-1955) la-Cluj-care, prin întreaga ior activitate ştiinţifică, didactică şi organizatorică, au contribuit la afirmarea psihiatriei româneşti. Tot în- această perioadă, prin Legea sanitară din 1930* (operă a unui distins psihiatru si organizator de sănătate, Prof. Dr. luiiu MOLDOVAN), -se instituie un cadru uman şi progresist psihiatriei noastre. Acestei etape îi corespunde introducerea aşa-numitei terapii de şoc : 1932 — cura Sakel, 1935 — psihochirurgia, 1933 — seismo-terapia, şi a psihanalizei. •• • Etapa contemporană a asistenţei psihiatrice în România începe după 1950, odată cu reforma unităţilor sanitare — inclusiv a celor psihiatrice — fapt ce a condus la apariţia "de noi centre şi şcoli. Aceste evenimente au coincis fericit şi cu „revoluţia terapeutică —’ apariţia chimioterapiei moderne" —, care pare* să fi fost inaugurată de celebrul „cockteil litic" al lui LABORIT în 1951, în fapt de apariţia neurolepticelor, antidepresivelor de sinteză, anxioliticelor, litiu!ui. Ele au creat un nou orizont psihiatriei şi o nouă speranţă’ bolnavului psihic. O problemă dificilă era cea legata de îdeea fatalismului apariţiei şi evoluţiei bolii psihice, credinţa în incurabiiitatea ei, care, alături' de caracterul „misterios" al bolii şi de unele^acte i imprevizibile ale bolnavului, au creat o atitudine deşi aparent logică, total greşită : considerarea bolnavului mintă! drept o fiinţa periculoasă, un răufăcător. Acest mod de a privi lucrurile a avut drept consecinţă izolarea . bolnavi Ion ca a oricăror răufăcători, evident în spopui apărării semenilor aflaţi în pericol. Pentru multă vreme, soarta bolnavilor mintal a fost îndepărtarea lor din mediul social, cu*-toate consecinţele ce au decurs din acest, „mod simplu" de a găsi o soluţie. în ultimele decenii, această „soluţie unică şi sigură“ a devenit mai puţin sigura şi deloc unică. Psihiatria şi instituţiile ei au cunoscut o remarcabilă şi rapidă dezvoltare, ocupîndu-şi AsistoiiçSP); Asklepios ; Aslavital Ase/299 un.loç mai corect în societate deçît cel deţinut anter.jpr. Alături de „a trata1'.a apărut „a.pre-vepj",,. alături de a „a apăra pe alţii'1, a apărut „a hy..dăuna nimănui". S-a trecut încet, dar sigur şi. ireversibil, de la .„boala individului" Ia „sănătatea coleotivităţii", de la bolnavul internat, la omul recuperat, de Ia caracterul clinic la cel social, de la izolare la reintegrare, ceêa ce a permis conceperea psihiatriei moderne drept un complex de activităţi exercitate pe baze . ştiinţifice şi umane, pentru - protejarea, menţinerea şi recuperarea stării de sănătate mintală. Aceste transformări au condus la modificări şi sub raport instituţional şi, dacă cu SO^de ani în urmă dispuneam de un singur tip unitate. — spitalul —, astăzi, prevenirea şi combaterea bolilor psihice se realizează prin numeroase tipuri de unităţi. Ele se pot clasifica în : ^ Unităţi de spitalizare totală : '•'© spitalul de psihiatrie; • secţia de psihiatrie din spitalulgene- ral ; spital sau secţij de postcură. ® Unităţi de spitalizare parţială (semi-• s' :: ambulatorii) : • spjtalul de zi § • alte unităţi. Q Unităţi ambulatorii : • laboratorul de sănătate mintală g • cabinetul de psihiatrie al dispensarului policlinic g dispensarul de' medicină generală, ţ Unităţi complexe multifuncţionale ; „• Centrul de sănătate mintală. In anul 1972, Ministerul Sănătăţii a elaborat un plan pe termen lung privind promovarea sănătăţii mintale şi dezvoltarea psihiatriei în întreaga ţară, ce prevede şi extinderea reţelei de asistenţă psihiatrică, atît spitalicească, cît mai ales cea extraspitalicească, diferenţiat pentru adulţi şi copii, în funcţie de natura şi. de‘forma evolutivă a bolii. în acelaşi timp, s-a dat o orientare mai judicioasă cercetării ştiinţifice, iar învăţămîntgl se orientează atît către integrarea psihiatriei un practica medicală, cît şi către necesităţile reale ale asistenţei medicale. 1100. ASISTOLIOD) delir (cf. gr. o-? systoţi „contracţii") © în psihiatria clasică desemnează tulburările psihice din stările terminale ale unor boli caşectizante, mai ales respiratorii. Semiologic, el se compune, după RÉGIS, dintr-un delir oniric halucinator, dezorientare spaţîo-temporală, oneiroidie. 11.01. ASISTOUE NEVROTICĂ - sin. SCHIZON EVROZĂ CLAUDE (1925)? SCHIZOFRENIE PSEUDONEVROTJCĂ O Formă clinică, de schizofrenie, de tip neurastenîforrrr cu debut şi evoluţie îndelungată, semnele caracteristice afecţiunii fiind însă doar parţial schiţate, avînd o tonalitate mai redusă. Pentru unii- autori actuali, echivalentul ei nosOgrafic ar fi conceptul de BORDER-LINE. 1102. ASKLEPIOS (AESCULAPIUS) o Zeul grec al medicinei, fiu.al lei Apollon şi al muritoarei nimfe Coronis, deci semizeu prin antecedentele familiale, dar şi prin deznodămîntul, care i-a pecetluit ambiguu calitatea de muritor : pentru că nu s-â mulţumit să vindece numai bolile, cum fusese iniţiat de centaurul Chiron, ci începuse să readucă şi morţii ia viaţă,, şi-a atrasmînia lui Zeus, care l-a ucis cu trăznetul său. în educaţia complexă asigurată de Chiron, căruia Apollon i-l încredinţase, erau incluse atît secretele taumaţurgiei (vindecării prin atingere), cît şi cele ale totemurilor arhaice ; cîine, grasrrhe, şarpe (de aici şi simbolul ştiinţelor medicale), precum şi utilizarea plăntelor medicinale şi a unor metode şi tehnici de“psihoterapie cu care reuşea printre altele să anihileze spontan durerea, să vindece o serie de boli. Templele lui Asklfepios în întreaga arie grecc-romană erau în fond nişte clinici medicale, în care preoţii erau şi meajci. Asklepios poate fi considerat nu numai câ zeu al medicinii, ci şi ca primul psihiatru şi psihoterapeut. 1103. ASLAPAX ultimă instanţă de conţinuturi inconştiente. Metoda asociaţiei libere practicata în curo psihanalitica : Subiectul este invitat să se concentreze asupra lui însuşi, să încerce o stare detensicnată fizic şi moral, şi să rostească tor ceea ce-i vine în minte, spontan, fără excepţ o* indiferent de natura imaginilor sau a cuvintelor care apar, dincolo de orice reţineri morale să încerce (faţă de aceste idei, reprezentări, amintiri sau alte conţinuturi derulate) să adopte-o aptitudine introspectivă, cît mai puţin cri: că. şi cît mai indiferentă. Terapeutul trebuie sâ-c: facă prezenţa cît mai puţin simţită intervenţia sa trebuie să fie rară, vizînd anumite puncte precise şi semnificative din lanţul asociativ. Intrarea subiectului în această tehnică (şi in cura psihanalitică, în genere) poate fi dificilă,, ezitantă, din cauza cenzurii, a rezistenţelor,, a defenselor (descoperirea intimităţii proprii antrenează mecanisme de apărare, antrenează cenzura dintre conştient şi preconştierp. ; ulterior, subiectul cedează. Pe măsură ce intră în travaliul asociativ, el îşi dezvăluie rezistenţele în legătură cu anumite gînduri, tendinţe,, evenimente — surse ale unor emoţii puternice. Analistul îşi va observa foarte atent subiectul, va ţine1 cont nu numai de asociaţiile propriu-zise, ci şi de gesturile, ezitările, lapsusurile, modificările de dispoziţie ale acestuia, va urmări îndeosebi mişcarea emoţională care însoţeşte discursul asociativ. Pe parcursul curei terapeutice, sub această formă a discursului liber, aparent neangajat şi neangajart, subiectul îşi povesteşte şi retrăieşte propria, sa istorie, de care el ia cunoştinţă cu ajutorul terapeutului (prin intervenţiile acestuia) şi pe care încearcă şi izbuteşte să o stăpînecscă., 1115. ASOCIAŢIE MEDICAMENTOASĂ • Combinarea simultană a două sau mai muite preparate medicamentoase, folosită în scopul obţinerii unui efect terapeutic lărgit, pe baza acţiunii complementare a acestora. Practica psihiatrică actuală nu se poate dispensa încă de un anumit grad de pclifarmacie, cu amendamentul că sînt obligatorii pentru clinician cunoaşterea cît mai bună a caracterelor farrha-cologice esenţiale, precum şi mînuirea, cu economie şi înţelepciune a mijloacelor terapeutice de care dispune. Asociaţii medicamentoase folosite în clinic?., psihiatrică : Asociaţia hipnctic-nebarbituric + borbiip-ric-reuroleptic secctiv. în afecţiunile psihico- Asociaţie medicamentoasa Aso/303 „minore“ este necesară, de multe ori, o mare varietate de produse medicamentoase, care ■uneori satisfac, alteori îngrijorează subiectul. Astfel, pentru corectarea unei insomnii este, în unele cazuri, indispensabilă adăugarea':1a vprodusui hipnotic nebarbituric (de obicei, un tranchilizant benzodiazepinic sau din altă ^grupă), fie a unui barbituric, fie a unui neuroleptic sedativ (clorpromazina, levorrieproma-zina, tioridazina sau prometazina)', care să potenţeze acţiunea de producere şi prelungire a somnului. La cei mai mulţi dintre bolnavii nevrotici însă este, de multe ori, suficientă ■administrarea unui simplu tranchilizant pentru a induce somnul. Este de reţinut avantajul pe care îl prezintă anxioliza realizată la subiecţii vîrstnici, cu produsele Oxazepam, Lprazepam, ■care nu induc stări confuziofials nocturne. ‘Situaţia devine mai complexă şi ci multiple faţete atunci cînd este vorba de fărmacot-erapia psihozelor. © Asociaţia neuroleptic -f-- neuroleptic. Deşi farmacologic nu există suficiente, argumente pentru a valida ^asocierea neuroleptic +: neuroleptic (mai ales în - cazul celor incisive) la acelaşi subiect., totuşi combinaţia neuroleptic ■administrat oral cu neuroleptic cu acţiune prelungită, pentru o scurtă perioada în timpul tratamentului de atac, la începutul- fazei de menţinere şi îri cursul recăderilor, are efecte -salutare. Asocierea dintre fenotiazinele sedative şi Haloperidol, deşi utilizată, pare justificată mai curînd . „de. experienţa clinica44, decît de farmacodinamica produselor (t-»BUTIRO-ŢENONE). Incisivitatea marcată a MajeptiJului şi a Flufenazinei, ca şi efectele sale extrapira-midale ned.orite sînt . „neutralizate44 în mod eficient de asociaţia cu Clqrpromazină, Tio- ridazină sau Levomepromazină, care permit, în plus, potenţarea efectului antipsihotic‘şi le favorizează toleranţa. O menţiune aparte merită neuroSepticele de tipul Propericîazînei, a Pipamperonului, care îşi exbrciţă acţiunea în mod specific asupra impuîsivităţii, agresivităţii, asupra tulburărilor db comportament, fiind folosite în asociere cu neuroleptice rnajbre şi permiţînd o mai bună apropiere psihotera-peutică. Avînd în vedere că se apreciază o incidenţă de teste 80% a sindromului extra-piramrdal neuroleptic, datele cele mai recente relevă posibilitatea controlării Iui,: la 2/3 din subiecţi, numai prin simpla reducere a dozei. Chiar şi în perioada de stabilizare şî de fixare a tratamentului de întreţinere, proporţia de subiecţi care au nevoie de asocierea - unui preparat antiparkinsonian, pare afi de 10—20%. © Asociaţia neuroleptic -f antidepresiv trf-ciclic. Este susceptibilă de unele consideraţii farmacologice şi biochimice (efectele- celor, două grupe de medicamente sîrvt-practîe opuse), ca şi farmacokinetice (are loc creşterea concentraţiilor plasmatice ale antidepresivului şi, probabil, ale neurolepticului). O indicaţie ar putea-o totuşi constitui psihozele depresive delirante (melancolice) şi/sau agitate şi sindromul depresiv instalat după uri episod psihotic acut. Unul dintre dezavantajele abestei asociaţii se datorează faptului că acţiunea' anti-depresivă a triciclicelor apare ulterior acţiunii de dezinhibare indusă de această combinaţie, survenind . astfel pericolul trecerii la actul suicidâr, care constituie numai o potenţialitate atunci cînd încă există inhibiţia. Totuşi, unii autori sînt de părere că dozele mici de neuroleptice nu agravează depresi-a şi că -anti-depresivele triciclice nu-accentuează tulbură-rile; psihotice (BOULANSEfVşi Z ARI FI AN), neexistînd practic un antagonism clinic între ele.. Deşî riscul apariţiei depresiei cursul evoluţiei şi .tratamentului schizofrenia »v;. este crescut şi din alte cauze decît cele psihogene, antidepresjvele triciclice n.u o1 rezolvă» decît intr-un număr limitat de cazuri -j unele dintre aceste depresii (10—15%) ' sînt, de fapt, o formă akinetică a sindromului' extrapiramidaf şi răspund bine la antîpărkinsoniene. ' " © Asociaţia antldepreslv -f tranchilizante. Se realizează mai ţptdeauna,. datorită coexistenţei foarte frecvente a depresiei cu anxietatea J efectul tranchilizant şi .cel hipnosedativi; pan a depinde mai mult de doza folosită, decît de 304/Aso Asociaţie medicamentoasă mecanisme specifice de acţiune. Cel mai riscant este cazul în care se „maschează*1 depresia printr-un anxiolitic ce nu merge direct „la ţintă", ci doar linişteşte. Benzodia-zepinele sînt preferate neurolepticelor în sedarea din timpul zilei (atît la nevrotici, cit şi la psihoticii aflaţi în tratament de întreţinere (dar şi pentru durata nopţii, cînd pot fi asociate cu neuroleptice sedative în doze mici. 0 Alte asociaţii medicamentoase. în ceea ce priveşte combinaţia între diferite antidepre-sive, rezultatele nu sînt confirmate de cercetări fundamentale. Benzodiazepinele, ca şi anti-depresivele triciclice, în asociaţie cu betablo-cante pot fi utile în sindroame în care predomină anxietatea. De asemenea, trebuie ţinut cont de faptul că anumite medicamente, ca sărurile de litiu, barbituricele, contraceptivele orale inhibă sau diminuă efectul terapeutic al antidepresivelor, prin intervenţia la nivelul metaboliţilcr acestora. în ultimul deceniu, au apărut o serie de produse tipizate, care conţin diferite asocieri medicamentoase, permiţînd astfel administrarea concomitentă a unui număr mare de medicamente. Cele intrate deja în uzul curent sînt următoarele : ADEPRESSINAtMC) Italia : Imipramină 4- Dea-nol Glutamat 4- Piridoxină ADEPSIQUE(MC) Mexic: Amitriptilină 4* Dia-zepam -f Perfenazină ADIFUGE(MC) Elveţia : Amfetamină -f- Atro- pină ADISTOP C(MC) Elveţia : Cătină + Cafeina AGETRAN(WC) Brazilia: Meprobamat 4- Re- serpină -f Papaverină AGYRAX(MC) Franţa: Hidroxizin + Meclo- zin -f- Bufenin ALTIPAX(MC) Spania: Fencamină + Oxaze- pam + Piridoxină AMFESERPIN(MC)Turcia; Reserpină-f Metam-fetamină AM!LIT(MC) Italia': Amitri pti I i nă 4- Litium Carbonat AMIPERM*MC) Anglia;: Amitriptilină-f Flufe-nazină ANAGRAX(MC) ArgentinaFenfluramină 4- Di-potassium Clorazepate ANELUN COMPOSITUM S.U.A.’; Meprobamat-f Ber.cc-tizin DESCRAPTIN(MC) Grecia; Meprobamat 4- Oxazepam DIAPATOL(MC) Italia * Amitriptilină 4- Ckr-diazepoxid D!AZEPOXIN Grecia : Meprobamat + Clordia- zepoxid LIBRAFIN(MC) Grecia : Meprobamat 4- Clordiazepoxid LIBROKSIHMC) Turcia: Amitriptilină 4- Clordiazepoxid LIBRONIL(MC) Grecia : Meprobamat + Oxazepam LIMBATR1HMC) R.F.G. ’; Amitriptilină 4- Clordiazepoxid LIMBATRIL F(CM) R.F.G. : Amitriptilină 4-Clordiazepoxid LIMBATRIL TABS(MC) R.F.G.: Amitriptilină 4- Clordiazepoxid L1MBATRILIN(MC) Chile : Amitriptilină + Clordiazepoxid LIMBATRILIN F(MC) Chile: Amitriptilină 4- Clordiazepoxid LlMBITROL(MC) Bulgaria, S.U.A.: Amitriptilină 4- Clordiazepoxid 306/Aso Aiociafie medicamentoasă LIMBITROL FîMQ) Anglia; Olanda ? Amitrip-tilină 4- Clor’diazepoxid LlhBITROt TABS^W Elveţia : Amitriptilină 4-Clordiazepoxid UMB1TRYL(MC) Italia ? Amitriptilină-f Clordiazepoxid LONGOPAX(MC) R.F.G. : Amitriptilină 4-Per-T - fenazină LYBEREN(MC) Grecia: Meprobamat 4- Oxazepam MADALEN Anglia, Canada ; Nortriptilină -f-Flufenazină MOTIVAL Argentina ; Propranolol 4* Diazepam' NORFEN(MC) Turcia; Nortriptilină 4- Perfenazină NORFENAZIN(MC) Spania: Nortriptilină 4-Perfenazînă NUMENCIAL(MC) Mexic; Sulpiridă 4- Diazepam OBEDREX(MC) Argentina ; Fenfluramină 4-Amfepramonă OBESIDYL R.F.G. : Triflupromazină 4-Petidină PSY"fON(MC) R.F.G. : Ncmifensină 4- C!cbazam PULŞANTCN(MC) Grecia ': Meprcbcmat 4- Oxazepam RAMBOL^c) Grecia ’ Meprobamat -f Clordiazepoxid REDUCTOL(MC) Argentina : Fenproporex 4* Lorazepam REGIUM(MC) R.F.G.': Meprobamat 4- Extract . de Beladonă 4- Ergotamină RESIBAMATO(MC) Portugalia; Meprobamat 4-Reserpină ROClTENS(MC) Grecia; Amitriptilină -f Diazepam RCCITENS F(MC) Grecia': Amitriptilină + Diazepam RYD1MAT(MC) Grecia : Meprobamat 4- Hidro-xizin SEDANS(MC) Italia : Amitriptilină -|- Clordia-zepoxld SEDAPON(MC) R.F.G.: Meprobamat-P Acid iohimbic 4- Alcaloid de Beladonă SERENADE(MC) Spania: Nitrazepam-|-Dia- zepam 4- Meprobamat . SERPAMAT*MC) Turcia: Reser pi nă-p M.e probam at SERPATONIL(1îc) Elveţia; Reserpină -f Me-tilfenidat SlCO-RELAX(MC) Spania: Diazepam + Gluta-mină SOMNIUM^^ Grecia: Amitriptilină -p Clordiazepoxid SPANACTIN(MC) Spania:. Dexamfetamină-p Trifluoperazină STELADEX(MC) Anglia : Dexamfetamină -P Tri-fluopefazină STELAPAR(MC) Brazilia: Tranilcipromină 4- Trifluoperazină STELAPAR 1 Grecia: Amitriptilină 4- Perfenazină TRIPHENAZE RMC> Grecia: Amitriptilină 4-Perfenazină TRIPNOL(MC> Italia: Clorpromazină 4-Prometazină TRIPNOL FORTE(MC) Italia : Clorpromazină 4-Prometazină TRIPTAFEN(MC) Anglia: Amitriptilină 4- Per-fenazină TROPARGAL(MC) Spania : Nortriptilină 4- Diazepam VAGOSTABYL(MC) Grecia:- Meprobamat 4-Clordiazepoxid VAL!SAL test • Metodă pusă la punct de psihiatrii ROSANOV, KENT şi JUNG 3 se bazează pe asociaţia liberă sau •controlată experimental, fiind utilizată în psihodiagnoza personalităţii normale şi patologice. Metoda constă în prezentarea succesivă •a unei serii (liste) de cuvinte cu conţinut neutru *sau afectogen, subiectul trebuind să răspundă la fiecare cuvînt-stimul, cu un alt cuvînt. Cînd subiectul răspunde cu primul; cuvînt care-i vine în minte, indiferent de structura sau natura acestuia, este vorba de un test de asociaţie liberă (introdus de JUNG, 1919). Cînd se solicită din partea subiectului să răspundă fie numai cu substantive (sau verbe, sau adjective), fie numai cu sinonime (antonime etc.) sau cu un şir de cuvinte, în timp determinat, avem de-a face cu un test de asociaţie controlat. Concomitent, se înregistrează timpul de reacţie şi particularităţile comportamentului manifest. Cel mai cunoscut test de acest gen este lista (de 100 de cuvinte) Kent-Rosanov (1927). 1118. ASOCIAŢIE VERBALĂ LIBERĂ • în sens psihanalitic, desemnează înlănţuirea spontani a ideilor, consecutivă înlăturării cenzurii logicii asupra exprimării verbale. FREUD este cel care creează şi utilizbază această metodă ; încercînd să învingi amnezia posthip-notică din cursul şedinţelor de hipnoză pe care le practica, FREUD a observat că atunci cînd insista ca subiectul să facă un efort, acesta era capabil să evoce tot ceea ce i se spusese. Apoi a încercat sa aplice aceeaşi tehnică subiecţilor pe care nu-i putea hipnotiza, cerîndu-le să spună tot ceea ce le venea în gînd, fără să omită nimic, orîcît de nesemnificativ li s-ar, părea că este acel detaliu. FREUD a ajuns astfel la concluzia că aceste asociaţii libere nu sînt în realitate total libere, ci sînt controlate de subconştient JJ asociaţiile libere constituite astfel un material bazai verbal, nedeformat de cenzură şi deci mai adecvat analizei. De aceea, FREUD a şi numit această metodă „psiho-analiză" (psihanaliză). Principiul elaborat de FREUD a fost preluat de JUNG, care a imaginat testul asociaţiilor verbale libere ; acesta constă în următoarele etape : se oferă anumite cuvinte, stimul, la care subiectul trebuie să răspundă imediat cu primul cuvînt care-i vine în minte (există în aceste cuvinte-stimul anumite semnificaţii scontate). Analiza ulterioară a asociaţiilor verbale libere poate developa conflicte inconştiente, pulsiuni refulate etc., care vor putea fi astfel „raţionalizate^ şi „rezolvate"—^PSIHOTERAPIA ANALITICĂ. 1119. ASOCIAŢIONÎSM • Şcoală de psihologie care a făcut mare vogă în perioada secolelor XVIII —XIX, reprezentanţii ei aparţi-nînd atît curentului materialist (Th. HOBLEES, P. HARTLEY, J. PRIESTLEY), cit şi celui idealist (B. BERKELEY, D. HUME, J. MILL şi A. BAIN). Doctrina acesteia susţinea că viaţa psihică, procesele sale nu sînt altceva decît rezultatul unui joc între diferite stări Asomatognozie ; Asperger Wl; Aspiraţie Asp]3Q9 psihice, al unor, combinări şi recombinări, ai unor elemente psihice fundamentale şi ireductibile. Pornind de la legile asociaţiei stabilite de ARISTOTEL (contiguitate, asemănare şi contrast), s-a trecut la explicarea formării senzaţiilor ca elemente de bază care se asociază pentru a da naştere la percepţii, acestea se asociază ia rîndul lor. formînd reprezentări, concepte, judecăţi, raţionamente. Această adevărată psihologie atomistă, redu-cînd complexitatea vieţii psihice la o suită de evocări asociative automate, dependente de legea riguroasă a secvenţei stimulilor care acţionează asupra substanţei nervoase cerebrale, a stat la baza unor descoperiri (PAVLOV şi BECHTEREV) în domeniul reflexelor nervoase. Aspectul mecanicist al teoriei a constituit punctul cel mai sever criticat de toate psiho-(ogitle dinamiste care s-au dezvoltat ulterior (ale formei, existenţialismul, organo-dîna-mismul, psihanaliza, operaţionalism, structuralismul etc.). Behaviorişti ca E. GUTHRIE, j. WATSON ş.a. acordă, totuşi, asociaţiei un mare credit în fundamentarea teoriei învăţării } importanţa asociaţiei este relevată în explicarea acţiunilor elementare de memorie şi învăţare a deprinderilor. 1120. ASOCIATIVITATE • Proprietate pe care o are o operaţie matematică sau o lege de compunere de a fi asociativă : legea de compunere Jl este asociativă dacă pentru trei elemente a, b, c avem (aj_b)i.c = aJ_(b_Lc)-j PiAGET preia acest caracter asociativ pentru a-i găsi loc în sistemul de operaţii mintale, al cărui principiu de varianţă a rezultatului poate fi astfel explicat: „dacă acelaşi rezultat este atins pe două căi diferite, este totuşi recunoscut ca fiind acelaşiAsociativitatea ►poate fi aplicată şi structurilor senzorio-*motorii, ca şi grupurilor operatorii care intră în structura inteligenţei. 1121. ASOMATOGNOZIE (cf. gr. o-; som<» „corp'4 ; gnosis „cunoaştere") sin. AUTO" SOMATOGNOZIE • Imposibilitatea recunoa* şteriî (şi conştientizarea actului) a unui segment sau a întregului corp. Este o tulburare de schemă corporală. 1122. ASONANŢĂ (cf. lat. assonare „a -răspunde în ecou") • Rimă imperfectă, formată din repetarea aceleiaşi vocale accentuate, la sfîrşitul a două versuri sau într-o frază, însoţită de consoane asemănătoare, pentru a produce efecte expresive. Se poate defini şi ca o corespondenţă de sunete cu identitate proprie accentuată. In patologia psihia- trică, aparţine sindromului maniacal (asociaţie de idei făcută superficial, elementar), schizofreniei (asociaţii anormale automate, superficiale), oligofreniei şi demenţelor. 1123. ASPERGER sindrom • Formă particulară de autism infantil, descrisă de cel care i-a dat numele, în 1944, conştînd într-o hiperactivitate intelectuală, dublată de o sărăcire emoţională, ce apare la copilul mai mare de trei ani; accentuîndu-se în primii ani de şcoală. Manifestarea mai tardivă şi păstrarea nealterată a funcţiei de comunicare îl face sa se deosebească esenţial de autismul Kanner,- avînd un prognostic mult mai bun decit acesta. Insuficienţa capacităţii de „cosu-ferinţă" (LICICO), ca şi lipsa intuiţiei şi a posibilităţii de folosire a experienţei de viaţă anterioare (ASPERGER) constituie deficitul principal al acestor subiecţi. 1124. AS PE RM IE (cf. gr. o-; sperma „spermă, sămînţă") sin. ASPERMATISM • Imposibilitatea realizării actului ejaculării fie datorită unor obstacole realizate de afecţiuni ale aparatului genito-urinar, la nivelul canalelor, de excreţie a lichidului seminal (şancru, ulceraţii ale corpilor cavernoşi sau spongioşi, inflamaţii sau tumori ale uretrei sau ale prostatei), fie condiţionării psihogene (-♦-IMPOTENŢA PSIHOGENA). In acest din urmă caz, aspermia constituie o formă de impotenţă ejaculatorie însoţită, de obicei, şi de ane-recţie. Anejacularea poate fi totală sau electivă (în prezenţa numai a unei anumite partenere). Trebuie deosebită de azoospermie, care constă în absenţa spermatozoizilor din sperma ejaculată şi care constituie mecanismul sterilităţii masculine. 1125. ASPERSINAKM> Argentina - DCI Clorpromazina • Neuroleptic sedativ, derivat fenotiazinic, de tip 2-clor-10-(3-dimetilamino-propil) fenotiazină, cu acţiune sedativă, anti-emetică vago- şi simpaticolitică. Potenţează acţiunea anestezicelor, hipnoticelor şi analgezicelor,. Industria noastră farmaceutica îl produce sub numele de CLORDELAZIN(M>. 1126. ASPIRAŢIE (cf. lat* aspira re „a aspira (la)") • Categorie psihologică de natură moti-vaţională complexă, expresie a unui ansamblu de factori motivaţionali, conştienţi sau inconştienţi, manifestată ca dorinţă sau năzuinţă intensă, către un scop puternic valorizat de un individ sau grup de indivizi, scop care conţine în el însuşi un ideal. Aspiraţia implică tendinţa de aatoafirmare prin identificarea ,?10/Asp Aspiraţie cvi; •■.un, model ideal, de obicei un model parp intrai în modelele comune, de, serie. Aspiraţia, .ca angajare motiyaţional-afectivă conştientă spre un scop, antrenează şi factorul voliţional. După A. MASLOW aspiraţia „este un ansamblu de forţe sau tendinţe ce izvorăsc din motivaţia de creştere**. Practic, aspiraţia în sine poate fi o motivaţie de creştere. CHOMBART de LAUWE consideră aspiraţia ca fiind o „dorinţă activată de imagini, modele care sînt implicate într-o cultură şi contribuie la continua ei înnoire*'. Dinamica aspiraţiilor individuale evoluează în funcţie de sex, vîrstă, particularităţile psihologice ale persoanei, nivelul de instruire, experienţele trăite, relaţiile stabilite în cadrul acestor experienţe, modelele care au intrat în jocul identificărilor în experienţa persoanei, posibilităţile reale de care dispune persoana, tendinţele de a împlini sau depăşi aceste posibilităţi, complexele inconştiente (de :exemplu, un complex de inferioritate poate genera ‘ o serie de manifestări cu semnificaţie de autoafirmare, manifestări susţinute, în plan conştient sau preconştient, de aspiraţia spre un scop puternic valorizat). Aspiraţia se reglează în funcţie de cunoaşterea de sine, de experienţa acumulată, de succesul sau eşecul persoanei într-un domeniu anume de activitate. LEWIN (psihologia dinamică) a introdus termenul de nivel de aspiraţie, înţelegînd prin a-cesta valoarea scopului de împliniri, aşa cum o percepe şi o aşteaptă subiectul (împlinirea scopului Ia parametrii la care subiectul este satisfăcut). Nivelul de aspiraţie este legat de posibilităţile reale pe care le are o persoană, dar în mod special, el se leagă de motivaţie (un nivel de aspiraţie foarte ridicat sau foarte scăzut presupune existenţa unor motive puternice, frecvent inconştiente, mai ales dacă între aspiraţie şi disponibilitatea autentică există mari discrepanţe ~ de exemplu, cazul nevroticului). După HOPPE (citat de P. POPESCU-NEVEANU), nivelul de aspiraţie conţine scopuri, expectaţii, revendicări ale unei persoane, referitor la o sarcină anume. Există, de asemenea, o legătură între nivelul de aspiraţie al individuui Işi nivelul grupului de. apartenenţă (fie acesta grup profesional* famjlial etc.). Nivelul de aspiraţie însuşi funcţionează ca motiv, în alegerea sau în realizarea, anumitor activităţi. Un nivel de aspiraţie optim presupune ca individul să aibă. aşteptări concordante cu. posibilităţile sale, >n funcţie, de aceste posibilităţi, deci presupune o autocunoaştere în special a motivelor şi a capacităţilor sale. Discrepanţa intre performanţa dorită (gradul de expectaţie) şi performanţa realizată (gradul de reuşită) se consideră a fi măsura nivelului de aspiraţie. Definit iniţial de HOPPE (1930), prin raportul dintre succesul real şi succesul scontat, nivelul de aspiraţie şi dinamica sa au constituit preocuparea multor psihologi şi sociologi (DEMBG, 1931 ; FRANK, 1935 si, în special K. LEWIN, FESTINGER,THOMSON, ROBAYE şi SEARS). S-a arătat astfel că valenţa succesului unui nivel de dificultate dat este funcţie de sistemul de referinţă utilizat de subiect. Dina- mica nivelului de aspiraţie, după K. LEWIN,. se poate urmări după următoarea schemă : Cunoaşterea propriilor reuşite sau a succeselor obţinute de către indivizi consideraţi mai puţin capabili conduce, în general,, la creşterea nivelului de aspiraţie, fie ca o consecinţă a creşterii încrederii în forţele proprii Astazie ; Astazoabazie ; Astenie Ast/3fl1 şi •‘ridicării consecutive a expectanţelor, fie •din accentuarea competiţiei. Legat-de studiul •de* laborator şi experimental al dinamicii nivelelor de aspiraţie, s-a căutat să se determine şi nivelul de expectaţie sau mobilul reuşitei, H1CHCOCK (1903) realizînd în acest -sens o interesantă monografie. ‘O problemă importantă este cea a raportului dintre aspiraţie şi posibilitate, cu implicaţii în psihiatrie. în cazul nevroticului, există totdeauna un decalai între aspiraţie'şi posibilitate, acesta fiind un învins datorită nivelului aspiraţiilor care depăşesc posibilităţile, fapt care, în funcţie de tipul de personalitate îmbracă diferite forme de manifestareA (de la apatie la crizele de excitaţie isterică). în cazul psihoticului, vom' întîlni o disociere, în sensul <«ă posibilităţile sînt încă ale acestei lumi, iar nivelul şi tipul aspiraţiilor aparţin altei lumi. Varietatea formelor de manifestare va fi insă nfinită (nu limitată, ca în cazul nevroticului), pentru că alături de tipul de personalitate v.a intra în ecuaţie şi tipul aspiraţiilor, ţot aţ.ît. de infinite ca ş.i „lumile" cărora le aparţin — create de fiecare psihotic în parte şi •caracterizate printr-o implozie specifică. în cazul personalităţilor dizarmonice, conflictul dintre aspiraţie şi posibilitate devine, un joc în.care fiecare crede că este cîştigător — dizar-monicui (subiectul) crezîndu-^se de drept victorios, încă înainte de a lupta, şi niciodată învins, în ciuda eşecului cert în care se zbate.3 este, în acelaşi timp, un revoltat, pentru, că, afară de el., nimeni nu-i recunoaşte victoria. Poate doar psihasţenicul, face o notă aparte, el.fiind un învins înainte ca lupta să aibă loc. . : 1127. ASSIVAL (M) IsraeF DCI Diazepam • Tranchilizant, derivat benzcidiazepinic, de tip 7-cţor-1,3-dihidro-1-metil-5-fenil-2H-1,4-benzo-di?.zepină, cu acţiune sedaţi v-hipnatică, anxio-liti.că, anticonvutsivantă şi miorelaxantă.1 Industria noastră farmaceutică îl produce sub mumele de D1AZEPAM(M). 1128. ASTAZIE (cf. gr. o- *v stas îs „acţiunea de a menţine poziţia verticală")i'# Imposibilitatea de a realiza şi păstra poziţia verticală. Tulburare existentă în afecţiunile organice ale sistemului nervos central, este frecvent însoţită de ABAZIE—în psihiatrie, poate fi înt'îlnită în nevroza isterică — uşor de evidenţiat prin absenţa oricărui semn' de organi-cit'ate. 1129. ASTAZOABAZIE (A.A.) (cf* gr. o-:Şi stQsis ; basis „picior.") sin. APRAXIA MERSULUI — GERSTMAţM f BLOCQ(B) boala • Imposibilitate a menţinerii poziţiei verticale şi utilizării convenabile a membrelor inferioare, în absenţa oricărei paralizii. în aceste condiţii, subiectul este incapabi să-şi mişte membrele (făcînd greşeli grosolane) şi sa realizeze poziţia verticală. în neurologie, se întîlneşte în le'ziunile de lob frontal (considerat de unii autori drept coordonatorul fin al echilibrului) J nu de aceeaşi părere este şi BARRE, care consideră drept cauză a acestei manifestări leii unea căilor vestibulare centrale. în psihiatrie, este cunoscută drept o manifestare psiho-motorie paroxistică în nevroza Isterică, avînd drept elemente definitorii 3 imposibilitatea de a sta în poziţie vericală şi de a merge singur — acte realizate numai cu însoţitori, absenţa oricăror elemente obiective legatei de motilitate sau sensibilitate, debut brusc — legat, de obicei, de o traumă psihică, reversibilitate totală şi spectaculară, caracter repetitiv. 1130. ASTENIE (cf. gr. asthenes „fără forţă") • Lipsa forţei fizice şi intelectuale sau a dorinţei de manifestare a acesteia, consecutivă fatigabilităţii crescute. Astenia este unul dintre simptomele cele mai obişnuite din patologia generală, constituind, în acelaşi timp, cu unele excepţii, o prezenţă aproape permanentă în psihiatrie. Cirum-stanţele apariţiei acestei stări sînt diverse ca natură • fiziologice l malnutriţia, convalescenţa, puseele de creştere din ? adolescenţă, sarcina, lăuzia, perioada de lactaţie, surmenajul \ o reacţionale, consecutive suprasolicitării intelectuale, senzoriale, afective sau fizice, ce dispar, odată cu repausul necesar l • înfecţioase î în special gripa., hepatita epidemică, tuberculoza (practic orice boală infecţioasă) g • digestive 1 Ф cardiace g • hematologice f • toxice : intoxicaţiile medicamentoase (su-pradozări), plumb, tetraclorură de carbon, bismut, chinină, oxid de carbon etc. ; neurologice? algii cronice, miasfenie ; [ф endocrine: boala Addişon, boala Ba- ^^sedow,. mixedemul, diabetul, însuţi ci- ~ enţa gonadică, sindroameje hipofizare. Astenia fizică se poate traduce ,printr-o senzaţie de. moleşeaiă excesivă* de slăbire* a forţei musculare, însoţită de o - modificare neplăcută a cenesteziei. Astenia psihică s-ar, manifesta, după ROELENS, prin triada simptomatică ţ dezinteres (apatie, inerţie, inape- 312/Ast Astenia în psihiatrie tenţă, neparticipare, lipsă de iniţiativă, dezangajare), sentiment de neputinţă (autoapreciere pesimistă a posibilităţilor, „reacţie afectivă generală1* — MONTASSUT) şi sentiment de insecuritate (solicitările diurne resimţite ca ameninţătoare). De altfel, şi alte manifestări vin să întregească descrierea psihopatologică a asteniei psihice : dificultăţile de evocare, scăderea controlului asupra atenţiei şi efortul suplimentar permanent ce trebuie făcut în legătură cu concentrarea prosexică, tuburarea derulării spontane a operaţiilor mintale (tradusă prin scăderea debitului verbal, a acuităţii şi preciziei expresiei verbale şi a creativităţii). Este de remarcat însă că astenia fizică şi psihică sînt, în marea majoritate a cazurilor, resimţite în mod unitar. Stabilirea unei etiologii corecte prezintă o importanţă diagnostică deosebită. în psihiatrie, astenia se poate întîlni într-o serie largă de circumstanţe, căpătînd caractere, dacă nu tranşante, cel puţin discret diversificate, aju-tînd orientarea diagnostică. 0 Astenia din nevroze este banală, în sensul prezenţei cu o frecvenţă ridicată în tablourile clinice £ ea este aproape ubicuitară în istoria fiecărui nevrotic. Unii autori vorbesc chiar de o „astenie latentă", caracteristică nevroticului. Continuă să persiste întrebarea dacă astenia este o realitate sau o „credinţă" în nevroză, ca şî insomnia. Neurastenia conţine în triada sa definitorie astenia, ca simptom în care se in-trică fatigabilitatea, hipoprosexia şi oboseala nervoasă, ceea ce dă o coloratură specifică ritmului de lucru diurn, caracterizat printr-o „prăbuşire matinală". 0 Astenia din psihoze are aspecte clinice variate, în funcţie de entitatea în care apare. Poate fi întîlnită în stările depresive, în care, cel puţin la debut, este extrem de greu de separat de depresia propriu-zisă. Apatia, lentoarea, fatigabilitatea, retragerea din faţa efortului vor fi însă trecute curînd într-un plan secund, sub presiunea tristeţii si a ideilor depresive. în schizofrenie, astenia poate fi un simptom maior de debut, ceea ce impune cu necesitate, pentru evitarea erorilor, căutarea semnelor discordanţei la .subiecţii tineri, prezentînd nemotivat sindroame astenice importante. Astenia face frecvent parte din tabloul postprocesual, aspect asupra căruia nu maî insistăm. Demenţele (în special paralizia geneFală progresivă şi demenţa arteriopatică) pot lua la debut un aspect dominat de astenie, de fapt, mai corect spus, de fatigabilitate tot mai marcată. 0 Astenia din structurările dizarmonlce de personalitate se manifestă ca o incapacitate de angajare în efort, care apare astfel ca insurmontabil, depăşind aprioric posibilităţile de acţiune ale subiectului. Este o oboseală în faţa reprezentării mintale a efortului, o supradimensionare care epuizează, în primul ri-nd psihologic, subiectul. Competiţia devine pentru acesta insuportabilă, iar posibilităţile sate de compensare sînt iluzorii. Astenia este unicul' refugiu al personalităţilor dizarmonice de i*p astenic, care trăieşte faţă de ea sentimente ambivalenţe. Dizarmonicul de tip psihastenie este asediat în permanenţă de ideile pe care-caută să le învingă, trăieşte oboseala pe ta^e acest efort i-l produce, cu sentimente dintre cele mai neplăcute, trecînd prin veritabile crize de oboseală. Psihastenicul trăieşte (JANET) „un oribil sentiment al oboseii)". 0 Astenia din afecţiunile psihosomatice este un simptom constant dată fiind scăderea resurselor dinamico-energetice din aceste boli. F. ALEXANDER arată că subiecţii antrenaţi într-o activitate care nu-i interesează obosesc foarte rapid şi că această oboseală (însoţită-de hipoglicemie prin hiperinsulinism funcţional) ar fi rezultatul unei „absente obişnuite şi universale a interesului", apărînd mai ales atunci cînd subiectul trebuie să se resemneze să continue lucrarea împotriva căreia „se revoltă in interior" De altfel, este notoriu faptul că o activitate, chiar minimă sub aspectul efortului, dacă este nedorită, devine cu mult mai obositoare decît una realizată cu elan afectiv sporit. în legătură cu mecanismele psihopatologice ale astenîei s-au lansat o serie de ipoteze, care nu şi-au putut dovedi coerenţa globală. Astfel, explicaţiile fiziopatologice s-au oprit, rînd pe rînd, asupra modificărilor umorale (creşterea raportului K+/Na+, creşterea alcalozei, hiper-insulinismul), a tulburărilor suprarenale, a tulburărilor adaptative subliniind rolul cuplului neuroendocrin (H. SELYE), a tulburărilor diencefalice (această zonă fiind considerstă-centrul coordonator al „elanului vital" — DELAY). La aceste explicaţii se adaugă studiile genetice (care ar arăta o netă predispoziţie familială) şi cele tipologice, care stabilesc corelaţii semnificative statistic între tipurile longilin sau leptosom, ba chiar descriu „constituţia astenică". Explicaţiile psihologice merg pe două direcţii principale : cea psihanalitică subliniind refularea instinctuală drept cauză generală în cadrul aşa-numitului punct de vedere „economic" (FREUD), şi cea care acordă importanţă factorilor afectivi şi tensiunii psihologice (P. JANET). Cu toate că fiecare dintre ipotezele anterioare sînt susţinute cu argumente şi realităţi, nici una nu peate AstenofobieW ; Astereognozie ; AstmW Ast/313 ■d i o explicaţie mulţumitoare, care să ofere -şi modelul terapeutic. Amintim formularea iui F. ALEXANDER, după care interacţiunea cjrrolexă şi delicată între funcţiile psihicului .si cele neuroendocrine poate crea dificultăţi insurmontabile celor care ar dori stabilirea riguroasă a unui factor primar în patologia as teniei. 1131. ASTENIE N EU ROCI RCU LATORIE - sin. ACŢIUNE CARDIACĂ TULBURATĂ (D A.H.); CORD IRITABIL; INIMA SOLDATULUI ; NEVROZĂ CARDIACĂ; PSEUDO-ANGiNĂ PECTORALĂ; SINDROMUL DE ■HIPERVENTILAŢIE ; STILLE-HARTSHOR-NE(S' sindrom ; TULBURAREA REGLĂRII HiPOTALAMO-ORGANICE DA COSTA*s) sind-'om. 1132. ASTENIC — tip morfologic • Descris de KRETSCHMER, tipul astenic constituie unui dintre cele patru biotipuri umane de bază (alături de picnic, atletic şi displastic) din clasificarea sa biotipologică. Tipul astenic este înalt, cu toracele lung şi îngust, umerii apropiaţi, extremităţi lungi. Capul este mic, rotund şi faţa puţin alungită. Oasele şi muşchii s:ni subţiri. Pielea deschisă la culoare, părul şi sprîncenele abundente,'în timp ce restul corpului este mai puţin acoperit de păr. în ■observaţiile sale clinice, KRETSCHMER a remarcat o corelaţie semnificativă între tipul astenic şi schizofrenie, comparativ cu celelalte biotipuri în raport cu această boală. 1133. ASTENOFOBIE(F) (cf. gr. osthenes „firi forţă14 ? phobos „frică'4) • Teamă excesivă şi nemotivată de oboseală } este puţin întîl--niti şi necesită o diferenţiere netă de astenie, deosebit de frecvent întîlnită în afecţiuni psi-fiice, care reprezintă senzaţia (motivată sau fiu) de oboseala apărută după începerea efortului . 1134. ASTENOPIE (cf. gr. asthenes} ops „vedere") • Oboseală oculară, mai ales a vederii apropiate susţinute, produsă prin : • fatigabilitatea acomodării (astenopie acomodaţi vă) \ •m fatigabilitatea muşchilor care asigură convergenţa (astenopie musculară) Jţ « modificarea recepţiei la nivelul retinei (astenopie nervoasă) j • modificarea recepţiei la nivelul cortexului occipital (astenopie cerebrală). Simptomul se întîlneşte în surmenaj, în neurastenie, dar şi secundar administrării medicamentelor psihotrope (neuroieptice, antidepresive triciclice, tranchilizante), avînd un caracter reversibil. 1135. ASTERIXIS (cf. gr. a- f stereos „solid, ferm") • Incapacitatea unei persoane de a-şi menţine o poziţiefixă în spaţiu. Se poate observa cu precădere la extremităţile membrelor superioare în extensie (hiperextensia degetelor şi mîinilor). Se manifestă printr-un tremor neregulat asimetric, involuntar, al mîinilor şi degetelor, cu tendinţa braţelor, la cădere din cauza incapacităţii subiectului de a-şi păstra poziţia impusă. Mişcările sînt bruşte, variind de la uşoare mişcări de latera-litate a degetelor, la mişcări ample de flexie ale degetelor şi mîinilor. Subiectul nu poate controla voluntar mişcarea. Prezenţa bilaterală a fenomenului de asterixis este patogno-mică pentru delirium. Deşi descrisă ca fiind generală în afecţiunile hepatice şi legată de o posibilă encefalopatie hepatică, tulburarea se poate observa în orice tip de delirium. 1136. ASTEREOGNOZIE (cf. gr. o-j stereos } gnosis „cunoaştere") Ф Imposibilitatea recunoaşterii unui obiect prin simţul tactil, atît sub aspectul calităţii, cît şi al formei, în ciuda experienţei anterioare şi a absenţei leziunilor în etajul de recepţie al analizatorului. Astereognozia poate fi : primară (->AHILOG-NOZIE ? AMORFOGNOZIE) şi secundară (- ASIMBOLIE TACTILĂ). în psihiatrie, astereognozia este prezentă numai în patologia organică (psihoze organice, toxice, infecţioase traumatisme, tumori). 1137. ASTEROPSIE (cf. gr. ,o ? stereos | ops „vedere") • Tip de agnozie vizuală, cu referinţă la reprezentarea şi organizarea spaţiului apropiat } duce la imposibilitatea subiectului de localizare a obiectelor apropiate, care îl par plasate în acelaşi plan în spaţiu, prin pierderea diferenţierii de profunzime. 1138. ASTM (cf. gr. asthma „respiraţie dificilă, astm") • Boală obstructivă respiratorie, cu caracter recurent, afectînd căile bronşice, în care tripleta: bronhoconstricţie, edem, hipersecreţie apare determinată de o largă varietate de stimuli. Astmul este considerat o afecţiune psihosomatică multifactorial condiţionată, în care se intri că factori imunologici, psihologici şi organici. Factorii psihologici joacă un rol deosebit nu numai ca factori pre-dispozanţi sau de iniţiere a bolii, ci mai ales, în întreţinerea acesteia. F. ALEXANDER arată că există o relaţie inversă între numărul factorilor, psihologici şi al celor, organici, dan 314/Ast AsţrafobieW ; Astrapefobie^\ ; Asfra/ JONES este de părere că numai în a cincea parte din cazuri pct fi puşi în evidenţă factori specifici declanşatori. E. SEROPIAN depistează factorul psihic numai intr-un sfert din numărul de cazuri, în timp ce alţi autori (KE-RE KJORTO, RESS, NEMETZ, STAUDENMAYER) il găsesc în proporţii mult mai ...ridicate. Un exemplu important îl reprezintă astmul extrinsec al copilului, în cazul căruia .simpla scoatere a acestuia din mediul ambiant este urmată de dispariţia crizelor, care reapar însă la revenirea lui în mediu. De asemenea, în astmul alergic, apariţia crizelor la vederea reprezentării alergenului (desen, fotografie —KOLB) sau reproducerea crizelor la sugestia hipnotică,, precum şi declanşarea lor :într-un mediu asemănător celui , de apariţie (fără alergen), sjnt dovezi nete în acest sens. Ameliorarea simptomatologiei de către medicaţia anxiolitică şi, mai nou, de cea antidepresivă. (Ludiomil), chiar .în situaţiile de.status astmaticus, stabileşte nu numai o corelaţie etiologică incon-. testabilă, ci şi o cale terapeutică nouă. Explicarea psihcdinamică a bolii - a 'fost încercată de-a lungul timpului, cercetările lui ALEXAN^ DER şi FRENCH finalizîndu-se la începutul deceniului al V-lea, într-un portret psihologic ah astmaticul ui; în care1 trăsăturile se constituie^ din copilărie : teamă de â-pierde dra-: goştea mamei, disperare neputincioasă;' furie reprimată, „ţipăt î-nnăbuşit" (criză inhi.bată de ^lîns). Acestea vor^ deveni la pubertate dirţ ;simple schiţe, veritabile crize astmatice. Studiile" au fost reluate în această direcţie, descriindu-se aspectul depresiv al personalităţii bolnavilor (GRIN.KE.ţV.., RQB1NS). ss.au iden t ff ic în d astm uI cu criza de angoasa provccată de disproporţia dintre aspiraţie' şi posibilităţi (JONES). Alţi autori aii îhcercât descrier’ea uner „personalităţi asmâtice" care s-ar concretiza în’ ’rigiditate, imoralitate', anxietate, reţinere pulsiohală, agresivitate inhibată. Alt model al personalităţii este cei propus de GRI.N.KER : duritate, agresivitate, iritabili- tat.e,.J ncăpăţînar.e, intoleranţă. Acestor studii li sş .reproşează, însă lipsa de obiectivitate în alegerea loturilor . sau exagerarea interpretărilor? psihanalitice. Cu toate acestea, ele aduc la suprafaţă elemente reale, care pun în adevărata ’lumină interconexiunea cauzală a factorilor ihtricaţi. Ca şi studiile comportamentali ste-t ► care subliniază-dificultăţile de adaptare ale .astmaticului, imaturitatea sa afectivă, ele deschid căi fructuoase de abordare terapeutică, în care psihoterapia, terapia psihotropă», terapia familială se întregesc în arsenalul terapeutic al psihiatrului. Depăşind graniţele medicinei interne, boala astmatică, împreună cu cardiopatia ischemică şi ulcerul, gastric* rămîne la interferenţa acesteia, cu psihiatria, 1139. ASTRAFOBI E(*’) (cf. lat. gstrum „astru" gr. phobos „frică") • Teamă cu .caracter*patologic de corpuri cereşti. Este greu de circumscris unor entităţi psihiatrice Asupra societăţii umane primitive, fenomenele astrale au exercitat întotdeauna o fascinaţie, dublata de o permanentă teamă, generată de .incapacitatea oamenilor de a sesiza relaţii şi determinări privind aceste manifestări. Stelele căzătoare, cometele, eclipsele-au generat, în diferite epoci istorice, stări oe panică populaţiilor umane. Odată cu progresul cunoaşterii, aceste fobii şi-au redus frecvenţa,, şi şi-au pierdut semnificaţia. Epoca modernă, şi contemporană trăieşte sub semnul Unei-adevărate „astrafilii", desigur fără caracter patologic. 1140. ASTRAPEFOBIE (cf. lat. astrumf gr. phobos „frică") • Noţiune sub care BEARD a încercat să reunească o serie de „frici legate de fenomene astronomice sau cosmice, cum an fi : teama de uragane şi furtuni (cheimofobie), asociată sau nu cu teama de tunete (brontofobie) şi de fulgere (astrapofobie), cutfemure (se-ismofobie). Termenul • are deci un caracter generic, iar fobiile din această categorie sînt frecvente la copil şi nu îmbracă întotdeauna un caracter patologic la adult. 1144. ASTVATATU ROV sindrom m Descris, în 1928, de psihiatrul sovietic şi sub numele de ACARIE, acest semn se caracterizează prin insistenţa, adezivitatea sîcîitoare a unor subiecţi, de a-şi întreba de mai multe ori medicul despre anumite lucruri faţă să mai aştepte răspunsurile acestuia. Explicaţia acestei manifestări este legată de disocierea iniţiativei verbale de cea motorie şi de existenţa unei rigidităţi psihice. Menţionat iniţial în stări psihopatoide postencefalitice şi în coree, sindromul, a putut fi observat, ulterior, în impregnarea neuroleptică; 1145. ASTYN(M) Japonia - DCI Ectiluree • Tranchilizant, derivat ureic de tip cis-(2-etil-crotonil) uree, cu acţiune anxiolitică, sedativă şi miorelaxantă. Indicat în psihogenii şi afecţiuni psihosomatice. Efecte secundare practic absente, cu o bună toleranţă. 1146. AŞTEPTARE ANXIOASĂ • Stare caracteristică în nevroza anxioasă, care există chiar şi în absenţa crizelor de anxietate. Bolnavul anxios are nevoie permanent de încurajare din partea celor care îl încorijură. FREUD afirmă existenţa unei „adevărate rezerve" de anxietate liberă, gata să se fixeze 316/Ata Atac ; Atorax ; Atavism ; Ataxie pe reprezentări mintale aleatorii. Aşteptarea anxioasă implică : hiperestezie, echivalenţe minore ale anxietăţii, tulburări hipnice (în special insomnie de adormire), antrenînd tearrva de momentul culcării, pseudofobii (frici de obscuritate, furtună, situaţii, date). Acestea din urmă sînt legate de o situaţie princeps incriminată de subiect ca stînd ia originea răului său. 1147. ATAC -* CRIZA g PUSEU g PAROXISM. 1148. ATAC STATIC • Manifestări epileptice, caracterizate prin căderi brutale, în care este dificil de stabilit dacă există şi o scurtă suspendare a conştiinţei. Cauza căderii este o suprimare bruscă a tonusului muscular sau o mioclonie epileptică în flexie, a membrelor inferioare. 1149. ATAETHYL Portugalia - DCI Promozinâ • Neuroleptic sedativ, derivat fenotiazinic, de tip 10-(3-dimetilaminopropil)fe-notiazină, cu acţiune sedativă (inferioară CLORPROMAZINEI) şi antiemetică, util în tratamentele de întreţinere a psihozelor cronice şi în stările psihopatoide. 1152. ATARAX(M) Anglia, Austria, Belgia, Elveţia, Franţa, Grecia, Danemarca, Israel, Italia, Iugoslavia, Spania, S.U.A., Suedia — DCI hiidroxizin • Tranchilizant, derivat difenilmetan, de tip 2-/2-/4-(p-clor-a-fenilben-zil)1-piperazinil/-etoxi/etanol, cu acţiune sedativă centrală, antihlstaminică şi anxiolitică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de HIDROXIZIN(M). 1153. ATARAXIE (cf. gr. ataraxia „calm, linişte" : a- g taraxis „tulburare, agitaţie") « Pentru DEMOCRIT, reprezenta un principiu moral conform căruia fericirea nu poate fi atinsă decît printr-o stare de linişte şi seninătate sufletească şi prin dominarea pasiunilor. Ulterior, a devenit principiul de primă mărime al tuturor doctrinelor morale din perioada elenistc>romană (epicurism, stoicism, scepticism). în medicină, în accepţiunea generală, ataraxia desemnează starea de pasivitate a unui organ, a unei funcţii ; în psihiatrie, ter- menui a cîştigat în nuanţare, dar este definit mai mult prin contrast. înţelesul său a fost acceptat prin opoziţie cu hiperemotiviiatea, anxietatea, instabilitatea şi impulsivitatea, re-flectînd un calm netulburat, impasibilitatea, liniştea, dar în nici un caz indiferenţa afectivă. 1154. ATARVITON(M) Grecia - DCI DTcze-pam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic, de tip 7-clor-1,3-dihidro-1-metil-5-fenil-2H-1,4--ben-zodiazepină, cu acţiune sedativ-hîpnotică„ anxiolitică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de DIAZEPAM(M). 1155. ATARZINE Canada - DCI Proma-z/n • Neuroleptic sedativ, derivat ferotia-zinic de tip 10-(3-dimetilaminopropil) fenctia-zină, cu acţiune sedativă (inferioară CLORPROMAZINEI) şi antiemetică, util în tratamentele de întreţinere a psihozelor cronice şi în stările psihopaţoide. 1156. ATAVISM (cf. lat. atavus „strămoş") • Apariţia la unii descendenţi, a anumitor caracteristici ereditare,fizice sau psihice, despre care se presupune că au aparţinut unor strămoşi îndepărtaţi, caracteristici care nu s-au. manifestat la una sau mai multe generaţii.. Termenul este mai frecvent utilizat în biologie decît în psihiatrie şi desemnează, de cele mai multe ori, menţinerea şi transmiterea ereditară; a unor caracteristici fără importanţă biologică pentru indivizii actuali, fiind^ dovada înrudirii filogenetice a organismelor. în psihologie, nu există exemple bine conturate de-atavism, deşi nu este improbabil ca multe componente din sfera inconştientului (inconştientul colectiv al lui JUNG), să poată fi privite ca atavice, în special cînd ele se manifestă deschis în viaţa de zi cu zi a individului. in psihiatrie, atavismul apare ca o reîntoarcere la forme primitive sau animalice, de comportament, datorită bolii. Este specific evoiutîei stărilor demenţiale grave şi pcate fi întiinit şi în psihozele schizofrenice. 1157. ATAXIE (cf. gr‘. ataxia „dezordine,, confuzie" : a- g taxis „ordine, aranjament*^ • Absenţa sau dificultatea de a menţine o ordine la nivelul unei funcţii a organismului sau al unui sistem, fie el fizic sau psihic. Neurologic, se referă la pierderea capacităţii de coordonare a mişcărilor active (voluntare), care poate avea Ia origine o tulburare apărută Ia nivelul nevraxului. Se manifestă printr-o inadecvare a mişcării (deşi este înţeleasă şi executată corect, ea îşi pierde scopul şi ri± îşi atinge destinaţia.propusă), ce rezultă dir.lr-tr* Ataxie - tipuri; Ateiiere protejate Ate/317 deficit al funcţiilor de echilibru, de coordonare şi sinergie. Cele două forme ale ataxiei : ataxia kinetică (motorie) şi cea statică (postu-rală) sînt, practic, de neseparat (exemplul tipic de ataxie locomotorie se găseşte în ta-bes-mers dezarticulat, imprecis, mişcări bruşte — cînd, »n absenta coordonării vizuale, tulburarea devine vizibilă). Ca etiologie, ataxia poate avea numeroase determinări, în funcţie de locul unde se produce leziunea î ataxie prin leziuni ale sistemului senzorial (ataxie neuro-patică, prin leziuni spinale, prin leziuni bulbare, prin sindromul talamic, ataxii parietale) 5 ataxie prin leziuni ale sistemului de control şi de reglare (ataxie cerebeloasă, labirintică, cerebrală) ! ataxii mixte (ataxie frontală, parietală — pseudotabetică, occipitală — pseudocerebeloasă, caloasă, vestibulară). Ataxia isterică este un fenomen des întîlnit în cadrul tabloului isteric de diferite intensităţi şi se supune legilor fenomenului isteric. 1158. ATAXIE ALCOOLICĂ ACUTĂ • Sin-drom descris, în 1900, de către BECHTEREV, care se poate întîlni în alcoolismul cronic, dar şi în intoxicaţia alcoolică acută (BOGO-LFPOV). Incoordonarea motorie, instabilitatea în mers (putînd atinge imposibilitatea de deplasare), la care se adaugă dizartria şi tremorul sînt semnele centrale ale acestui sindrom, determinat de leziuni ale trunchiului cerebral şi ale cerebelului. 1159. ATAXIE FRONTALĂ^ sindrom (BRUNS, 1892) sin. PSEUDCATAXIE FRONTALĂ(S) sindrom (BARRE, 1953) ^*BRUNS HIPPUS^ semn. jgj 1163. ATAXIE SPINO-CEREBRALĂ FRIE-DREICH • Afecţiune neurologică degenerativă, transmisă ereditar, afect,înd fascicole piramidale ale măduvei spinării şi grupe neuronale corticale. Acest fapt are drept consecinţă un tablou clinic polimorf : ataxie, areflexie, atrofie optică, nistagmus, precum şi cifosco-lioză, picior scobit, însoţite, la 10—15% din cazuri, de oligofrenie în grade variabile. 1164. ATAXIA TIMPULUI S-^‘ CRONOA-TAXIE. 1165. ATAXODINAMIE (cf. gr. o-; taxis; dynamis „forţă, vigoare”) • Tulburare a dina-mogenezei, combinînd scăderea tonusului motor spontan cu diminuarea importantă a forţei musculare. ^ T166. ATAXQFEMIE (cf. gr. o-; tcxis | pheme,. „mesaj”) • Afectarea comunicării verbale, datorată unei tulburări de coordonare a aparatului fonator, conducînd la o distorsio-nare a sunetelor şi cuvintelor. 1167. ATAZINA Italia-DCI Hidroxizin • Tranchilizant derivat difenilmetan, de tip 2-/2-/4-(p-clor-a-fenilbenzil)-1-piperazinil/-eto-xi/etanol, cu acţiune sedativă centrală, anti-histaminică şi anxiolitică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de HI-DROXIZIN(M). 1168. ATEBEN(M) Argentina — DCI Nor-triptilinâ • Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzocicloheptadienic de tip 10, 11-dihi-dro-N-metil-5H-dibenzo/a, d/cicloheptan-A5v propilamină, cu acţiune mai rapidă decît a AMlTftlPTILrNEI, dar cu efecte sedative mai modeste. Nu se administrează concomitent cu IMAp. 1169. ATEFOBIE(F) (cf. gr. Ale „zeiţa nefericirii, care produce toate calamităţile” ? ca subst. comun „ruină, nefericire”! phobos „frică”) • Frică nejustificată, patologică, de ruine (dărîmături) f pare a nu se mai întîlni astăzi decît cu totul întîmplător. 1170. ATELIERE PROTEJATE • Reprezintă una dintre formele active ale terapiei de readaptare a handicapaţilor, ce se realizează în afara unităţilor de asistenţă medicală, în locuri de muncă cu un climat de protecţie şi cruţare necesar recuperării şi/sau socializării subiectului. în acest caz, utilizarea capacităţii de muncă restante nu se realizează în 318/Atd Ateliere terapeutice ; Afeno/о/Ї®®1* fblosul colectivităţii (în primul rînd), ci în folosul subiectului, cu concursul colectivităţii. Activitatea depusă, corelată cu posibilităţile fiecărui subiect, permite, în acelaşi timp, o anumită remuneraţie, ca rezultat al activităţii depuse ; trebuie privită nu atît sub raportul beneficiului material, cît mai ales moral, constituind pentru subiect o dovadă a utilităţii activităţii depuse. Formele de materializare al acestui generos deziderat sînt multiple, dar, în principiu, se pot împărţi în două tipuri principale, în funcţie de locul unde se desfăşoară activitatea : • în aceeaşi instituţie unde subiectul îşi desfăşurase activitatea anterior bolii şi în cadrul aceluiaşi profil, dar în condiţii special create g,metodă adoptată de unele ţări, în a căror legislaţie a muncii este prevăzut acest fapt, precum şi un. cuantum procentual de asemenea locuri de muncă. • în unităţi special create în acest sens, unde activitatea desfăşurată nu poate fi totdeauna identică cu cea desfăşurată anterior îmbolnăvirii, în majoritatea cazurilor fiind doar apropiată şi beneficiind, evident, de condiţii de cruţare şi protecţie — metodă adoptată de alte ţări şi realizată practic în unităţi de tip cooperatist. Mai eficientă este; prima variantă, care. are avantajul de a nu scoate subiectul din'mediul său de muncă şi din sistemul de relaţji .interu-mane care îi este familiar, creînd astfel condiţii mai bune socializării şi readaptării sale. 1171. ATELIERE TERAPEUTICE • Formă activă a terapiei de readaptare a handicapaţilor, ce se realizează în cadrul unităţii medicale care a îngrijit bolnavul şi în perioada acută a bolii sale. Oferă mai mult posibilitatea de continuare a tratamentului de întreţinere decît de valorificare a potenţialului de muncă restant, căutîndu-se, mai ales, modalităţi de re-inserţie ulterioară. Provin din atelierele tradiţionale de ergoterapie de pe lîngă spitalele clasice de psihiatrie, care azi nu se mai află nicăieri înglobate în cadrul spitalului. în prezent, sînt parte componentă a Centrului de sănătate mintală sau a dispensarului neurc-psihiatric (U.R.S.S.), a Centrului de sănătate comunitară (S.U.A.), ai Asistenţei Comunitare (Anglia), a Sectoarelor de igienă mintală (Franţa), a Laboratoarelor de sănătate mintala (Ungaria), devenind centre de asistenţa ai căror beneficiari sînt bolnavii care continuă tratamentul. Problematica organizării şi funcţionării atelierelor terapeutice a suscitat şi con- tinuă încă să suscite multe controversă în ceea ce priveşte statutul pe care acesta trebuie să îl aibă : limitarea la modelul atelierului protejat clasic, modalitate de‘ postcură în cadrul spitalului de zi sau al CentruluF de iniţiere sau perfecţionare profesională. La noi în ţară, o experienţă interesantă prin originalitatea soluţiilor, este aceea a Centrului de sănătate mintală din Timişoara. 1172. ATEMORIN(M) S.U.A. — * DCI Metil-pentinol • Tranchilizant, derivat alkenic de tip 3-metil-1-peritin-3-ol, cu acţiune. sedativ-hipnotrcă şi miorezolutivă prin inhibarea transmisiei ganglionare. 1173. ATEMPOLW Anglia • Tranchilizant, sin. derivat alkenic —* ÂTEMORlN(M). 1174. ATEMOLW Finlanda © Psihotrop anxiolitic — ATENOLOL(DCl). 1175. ATENOLOL(DCI) • Derivat aceta-midic, de tip 2-/p-/2-hidroxi-3-(isopropilamină)-propoxi/fenil/acetamidă, indicat în anxietate cu şi fără componentă somatică, tulburări funcţionale ale sistemului cardiccirculator, adjuvant în tratamentul sevrajelor de diferite origini, combaterea tremorului senil. Constituie principiul activ pentru următoarele produse farmaceutice і • Cel mai bine cunoscut este : TENORMIN(E)(iI) - Anglia, Austria, Danemarca, Elveţia, Franţa, Grecia, Italia, Iugoslavia, Olanda, Portugalia, R.F.G., Spania, Suedia. Atensine W ; AtensionW ; Atenţie Ate/3r19 • Se. mai întîlnesc şi sub numele; ATENOL(M) Finlanda : ...,ţJORMITEN Israel PRENORMINE(M) Argentina .SELES BETA(M) Italia TENOBLOCK^ Finlanda 1176. ATENSINE^ Anglia - DCI Diaze-pam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic, de.tip 7:.clor-1,3-dihidro-1-metil-5-fenil-2H-1,4--benzod.iazepină,. cu acţiune sedativ-hipnotică, anxiclitică, anticonvulsivantă şi micrefaxantă. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele' de DIAZE,PAM. 1177. ATENSION(M) Japonia — DCI Rescinriorrinâ • Neuroleptic sedativ, derivat alcalcid de Rauwolfia de tip 3, 4, 5-acid tri-metcxicinnamic esterificat, reserpină cu acţiune sedativă. Nu se administrează în cazul existenţei unei componente depresive $ este un marcat hipotensor. 1178. ATENTAT LA MORAVURI • Comportament desemnat.,de Codul Penal ca fiind în totală opoziţie cu normele morale ale societăţii,. Nu este apanajul obligatoriu al bolnavilor-psihici dar, după mulţi autori, se întîl-. neşte.rmjjt mai frecvent la aceştia. GUIRAUD sistematizează aceste acte, :după- tipul lor şi după', entităţile ncsolcgice în care apar, astfel. :............................................ • exhibiţia — l paralizia generală, demenţa- '-<• senilă, manie, perversiuni sexuale ?: • violenţă şi viol — epileptici, hebefrenici, sadici ? •t pe.crcfilie — imbecili, dizarmonii de . ..^pşf.sonalitate de- tip impulsiv. 1179. ATENŢIE (cf. lat. atteniio „atenţie41) • Puncţie a psihismului constînd; în mobilizarea, orientarea selectivă şl concentrarea focalizată a.proceselor psihocdmportambntale, în vederea uhei "reflectări optirhe -şi facile a' realităţii'şi a unei intervenţii eficiente de autbreglare a activităţii. • Din această L definiţie reies " dcuă: car act ^.7 st ici •. atenţia necesită un anumit nivel de veghe ;' • selectivitatea atenţiei este îr.tptdeauna .-.-asociată cu o cantitate neaşteptat de . .mare de stimuli irelevanţi (nepotriviţi), d-in. care cauză orice discuţie asupra aten-.ţiei include şi aspectul inseparabil al inatenţiei. Selectivitatea este strict legată de semnificaţia*, s-timulilor f ea rezultă dintr-un proces activ- neuronal, facilitator şi inhibitor,.-ce se desfăşoară la diferite niveluri şi structuri ale sistemului nervos, începînd cu organele periferice de simţ şi terminîpd cu cortexul cerebral. Rolul atenţiei .în activitatea umană este foarte importanţ Tatenţia participă la o cunoaştere mai exactă, mai fidela a lumii înconjurătoare, fiind prin excelenţă un proces psihic aflat în serviciul cunoaşterii, permiţînd selectarea din mediul ambiant a ceea ce este mai important pentru organism şi pentru .adaptarea lui la condiţiile exterioare in permanenţăschim-bare. Sistemul nervos este incapabil să prelucreze concomitent toate datele (impulsurile nervoase) furnizate ,de simţuri \ de aceea apare ca obligatorie o anumită selecţie în cursul căreia unele semnale sa fie preferate în detrimentul altora, proces selectiv bazat, de fapt, pe atenţie. Faptul că această funcţie se materializează in diferite activităţi intelectuale, motorii etc , arată că atenţia nu poate^ fi izolată de celelalte procese psihice,, ci trebuie concepută numai în strînsă interdependenţă cu ele (concluzie valabilă, de altfel, şi pentru celelalte procese psihice). Caracteristicile atenţiei: • selectivitatea, caracteristică principală a atenţiei, presupune reţinerea unui stimul concomitent cu ignorarea altuia, fapt. posibil datorită intervenţiei unor mecanisme de „filtrare** mobile şi de comutare- permanentă de la un stimul ,4a altui; • mobilitatea sau flexibilitatea atenţiei presupune uşurinţa şi-rapiditatea cu care se poate trece de la o problemă la alta ? '• direcţionarea sau orientarea atenţiei semnifică faptul că procesul este întotdeauna Îndreptat către o sursă de stimulare^, ..,r> ... ..... • concentrarea, este capacitatea de aprofundare -a unor probleme şi detaşarea de ambianţă? de menţionat-că subiectul învaţă să fie ^tent^.şa.-şi. .concentreze rapid, atenţia asupraştirnulilpr relevanţi g • distribuţia atenţiei sau capacitatea de a cuprinde „simultan*1 (de fapt, succesiv, • ca.'• cu o moDilitate foarte rapidă, ce dă impresia de simultaneitate) mai multe, acţiuni (în. medie 2 — 6) ? • stabilitate cau durabilitatea atenţiei este, în realitatey o caracteristică relativă*, atenţia prezentînd fluctuaţii în timp şi în spaţiu f De menţionat că aceste caracteristici ale procesului de atenţie formează un tot unitar, fiind separate numai în condiţii experimentale. Factorii favorizanţi ai atenţiei : . • ambianţa ? unii autori au încercat să diferenţieze o atenţie voluntară, preşu- 320/Ate Atenţie punînd concentrare premeditata a a -ţenţiei ca urmare a intervenţiei unor factori interni, şi o atenţie involuntară, nepremeditată, determinată de un stimul neaşteptat, neobişnuit, din mediul extern. Această clasificare, deşi comodă, nu este decît parţial justificată, exsistînd numeroase exemple în care cele două categorii de stimuli, externi şi interni, se împletesc, orice separare fiind arbitrară. Un fapt este sigur şi anume că stimulii externi au un caracter obiectiv, acţionînd independent de subiect g • competiţia stimulilor apare în situaţia în care acţionează diverşi stimuli. Competiţia între stimuli este determinată de mai mulţi factori : intensitatea stimulului 3 contrastul stimulului faţă de fond \ variaţia şi noutatea stimulilor (elementele „surpriză") g accesibilitatea şi inteli-gibilitatea lor g • incertitudinea stimulilor este capacitatea acestora de a atrage atenţia, în funcţie de cantitatea de informaţie pe care o conţin g • motivaţia (o cauză internă, un interes, o preferinţă) constituie o adevărată forţă propulsivă, care generează, susţine sau orientează procesul atenţiei, stimulul avînd doar rolul de a actualiza un interes f interesul conţine atenţie în stare latentă, iar atenţia presupune interesul în acţiune. Interesul constituie deci suportul atenţiei, care, la rîndul ei stimulează şir consolidează interesul | • curiozitatea constituie un alt factor stimulator al atenţiei, cunoaşterea elementelor de. noutate şi surpriză (curiozitatea satisfăcută), făcînd să înceteze mobilizarea atenţiei S • recompensa joacă un rol foarte important în suscitarea atenţiei, iar dobîndirea informaţiei recompensează căutarea. Posibilitatea şi limitele menţinerii atenţiei. Stabilitatea atenţiei este relativă, „fixitatea” atenţiei fiind considerată ca o stare anormală. Se presupune că diminuările periodice ale concentraţiei atenţiei au origine centrală, procesul producîndu-se la nivelul structurilor superioare ale sistemului nervos şi avînd la bază, probabil, un fenomen de oboseală a centrilor nervoşi datorită monotoniei stimulilor. Menţinerea unei atenţii susţinute (vigilenţă) necesită prezenţa unor factori (condiţii) care favorizează atenţia: mărimea stimulului (atenţia fiind mai uşor menţinută la stimulii de intensitate mare), frecvenţa şi regularitatea stimulilor (subiectul îşi elaborează un ritm „mediu" al expectativei stimulului), cunoaşterea rezultatelor (legătura de tip feed-back joacă rolul unei „întăriri", care activează creierul, mărind nivelul vigilenţei), existenţa şi intensitatea optimă a motivaţiei, condiţiile generale ale ambianţei, starea funcţională a sistemului nervos central. în înregistrările EEG s-a observat că persoanele introvertite prezintă un nivel de activare corticală spontan mai ridicat, ceea ce le conferă un grad de atenţie mai susţinut şi obţinerea unor performanţe superioare, în timp ce persoanele extravertite prezintă un nivel de activare spontan mai redus, performanţe inferioare faţă de tipul introvertit, dar beneficiază de adăugarea unor stimuli suplimentari, care măresc nivelul de activare cerebrală. Mecanismul neurofiziolcgic al atenţiei. Starea de veghe constituie condiţia fundamentală necesară procesului atenţiei şi, de aceea, mecanismul neurofiziologic ai atenţiei implică existenţa stării de veghe, cu mecanismele ei specifice. Un stimul senzorial specific determină un potenţial cortical specific, dar şi o activare cerebrală difuză, nespecifică, avînd rolul de modificator al stării funcţionale a creierului. Cortexul activat este capabil în măsură mai mare să recepţioneze şi/sau să prelucreze informaţia specifică transmisă pe un anumit canal senzorial aferent. Pentru producerea atenţiei este însă necesar un anumit nivel „optim" de activare'corticală. La un nivel scăzut de activare cerebrală, individul se comportă ca un neatent sau uşor distrat •? la un nivel foarte crescut - ca un om excesiv de anxios, în timp ce la nivelurile medii ale vigilenţei, individul este alert, atent şi performanţele sale ating un nivel optim de eficienţă. Nivelul „optim” nu trebuie conceput ca fiind fix şi nici identic la toate persoanele sau la aceeaşi persoană în toate momentele, ci mai degrabă, ca o zonă în interiorul căreia se realizează atenţia. Activarea cerebrală difuză corticală, desi s-a dovedit a fi un mecanism absolut necesar producerii atenţiei, nu este niciodată suficientă, neputîndu-se pune semnul egalităţii între cele două procese. în legătură cu rolul indiscutabil al activării în producerea atenţiei, trebuie menţionat procesul de orientare către sursa de stimulare, considerat ca „anticamera atenţiei”, reacţia punînd creierul în stare de „disponibilitate activă" şi pregătindu-I pentru selecţia ulterioară a informaţiei. In timp ce reacţia de orientare se produce prin intermediul activării reticulâre, stingerea ei implică un proces inhibitor cortical. Se presupune că, în scoarţă, se organizează un model al stimulului (tipar), în sensuî că Atenţie flotanta Ate/301 anumite celule păstrează informaţiile privitoare la caracteristicile stimulului (durată, intensitate, ordin de stimulare etc.). în cazul repetării, creierul compară mesajul sosit cu modelul stocat şi, dacă cele două reprezentări (configuraţii) coincid, creierul nu mai răspunde la stimuli, fiind „obişnuit” f în schimb, dacă există o cît de mică neconcordanţă, se generează o nouă reacţie de orientare. Un alt mecanism care intervine în procesul de atenţie este fenomenul de filtru, datorită căruia creierul selectează informaţia relevantă. Prin analogie cu sistemele de comunicaţie, s-a presupus că atenţia operează ca un filtru ? potrivit acestui model, importanţa naturii selective a atenţiei rezidă în faptul că organismul este forţat să aleagă, permanent şi competitiv, numai o parte din varietatea de stimuli senzoriali care influenţează receptorii. Deci atenţia selectează informaţiile (creierul nepu-tînd prelucra mai multe mesaje concomitent), admiţînd pe cele relevante şi respingîndu-le pe cele irelevante. Se pare că „teoria filtrului" îşi are o aplicare justificată în situaţiile în care are loc o reală competiţie a stimulilor şi este nevoie de comutarea rapidă a atenţiei. Procesul neurofiziologic al atenţiei implică o secvenţă fazică: stadiul de generalizare polisenzorială, urmat de stadiul selectiv, pau-cisenzorial. Atenţia nu se poate împărţi, distribui, deoarece procesul implică orientarea selectivă, predominantă pentru un stimul sau o activitate, în detrimentul celorlalţi stimuli sau al altor activităţi şi numai aparent există o distribuţie concomitentă (simultaneitate) a procesului de atenţie. Se pot efectua totuşi mai multe activităţi în acelaşi timp, prin următoarele mecanisme: • una dintre activităţi solicită o atenţie concentrată, în timp ce restul are un caracter mai automatizat, deci nu solicită prea multă atenţie s o atunci cînd activităţile concurente nu sînt automatizate, atenţia se comută rapid de la o activitate la alta, incit dă impresia unei simultaneităţi (este, de fapt, o mare mobilitate a procesului de atenţie) l © diferitele activităţi sînt, de fapt, integrate într-un comportament (activitate) complex, coordonat. Atenţia nu există ca proces de sine stătător, *ci este implicată în multe alte procese centrale : cunoaştere, orientare, percepţie, învăţare, memorie. Atenţia este diferită de orientare {orientarea — „alertă nespecifică" f atenţia — .„alertă specifică"). Clasificare. Atenţia poate fi : externă (observarea, interpretarea stimulilor din ambianţă) şi internă (constînd în concentrarea interioară asupra stărilor emoţionale şi a gîndurilor, sub forma introspecţiei, meditaţiei, reflecţiei) g spontană şi voluntară. H. MUNN menţiona atenţia habituală, ca „deprindere de a fi atent" la nivelul unor desfăşurări ale căror componente orientative au fost comprimate (ZAPOROJOT) şi regresate la circuite senzoriomotorii (ZAPAN). Această formă ar echivala cu atenţia postvo-lur.tară sau operaţional-habituală a lui MILE-RIAN (de exemplu, scriind nu suparveghem executarea fiecărei litere şi nici aşezarea lor în pagină). Atenţia involuntară sau spontană este în funcţie de intensitatea, complexitatea, ambiguitatea şi noutatea stimulilor din ambianţă. Psihologia reclamei şi a mass-media este canalizată în direcţia atragerii atenţiei publicului asupra unui proces sau eveniment, prin amenajarea cîmpului perceptiv. Atenţia involuntară poate fi declanşată şi prin activarea unor motive sau interese personale ale subiecţilor, prin sugestii sau comenzi verbale. Atenţia voluntară (autoactivarea), ca modalitate superioară de atenţie, se bazează pe decizia conştientă, formularea unui scop şi inducţia intenţională a unui efort voluntar. Funcţionarea acestei modalităţi prosexice este limitată de timp, trebuind să fie înlocuită cu alte forme ale atenţiei. Testarea atenţiei se poate realiza prin baraj de litere, cifre sau figuri geometrice (probele Bourdon, Toulouse-Pieron, proba „celor 400 de semne" etc.), cu înregistrarea numărului de erori şi omisiuni, precum şi a vitezei de execuţie (corespunzător, se obţine un indice de exactitate şi unul de rapiditate, care variază în funcţie de caracteristicile proceselor nervoase, de gradul de exersare implicat în profesiune, de starea de sănătate a individului etc.). Cunoaşterea particularităţilor atenţiei permite selecţia profesională, iar tulburările ei constituie semne importante în drumul spre diagnostic în psihiatrie. Atenţia, ca funcţie psihică, nu este investigată încă în suficientă măsură. După opinia noastră, cel puţin un sfert din tulburările etichetate în prezent ca fiind tulburări de memorie, sînt tulburări de atenţie. 1180. ATENŢIE FLOTANTĂ • Regulă ideală, modalitate specifică prin care analistul ascultă şi recepţionează asociaţiile libere ale subiectului. Este corolarul, simetricul regulii de asociaţie liberă a subiectului. Aşa cum subiectul 21 - Enciclopedie de psihiatrie — cd. 167 322/Aţe Atenuare ; AteraxW ; Aterosclerozâ este sfătuit să nu trieze, să nu cenzureze ideile pe care le comunică, analistul trebuie să suspende orice motivaţie sau ipoteză teoretică susceptibilă să-i canalizeze atenţia, substituind propria cenzură celei eliminate a subiectului. Atenţia flotantă permite comunicarea de la inconştient la inconştient, precum şi conştientizarea transferului şi contratransferului, modifică şi optimizează funcţia mnezică. Pentru realizarea atenţiei flotante este necesară analiza didactică a analistului, permanenta autoanaliză şi conştientizarea contratransferului. Numai un analist care a făcut el însuşi o analiză didactică va reuşi să elimine, în mare parte, propriile rezistenţe, în perceperea inconştientului subiectului. Ceea ce analistul refuză să perceapă la sine însuşi va percepe greu la analizat ; apărările analistului vor fi oferite analistului şi vor hrăni rezistenţele acestuia. Trăirile pe care analistul şi le acceptă cu dificultate vor fi ineficiente sau deloc interpretabile de către analizat —> ASOCIAŢIE LIBERĂ; CONSTRUCŢIE; ANALIZĂ DIDACTICĂ. 1181. ATENŢIE tulburări DISPRO-SEXI1. 1182. ATENUARE - EEG • Scădere spontană sau provocată a amplitudinii grafoelemen-telor înregistrate pe un traseu EEG, ca urmare a diminuării activităţii bioelectrice. Circumstanţele în care se poate produce această atenuare sînt variate puţind fi raportate la o activitate psihică normală (concentrare a atenţiei, calcul mintal) sau la circumstanţe patologice — suferinţă cerebrală difuză sau focalizată, depresie, neurastenie, schizofrenie. Atenuarea traseului nu este decît un indice global fără specificitate. El se discută doar în raport cu alte caracteristici ale traseului : frecvenţă, morfologie. 1183. ATERAX(M) Anglia - DCI Hidroxi-zin 9 Tranchilizant, derivat difenilmetan, de tip 2-/2-/4-(p-clor-a-fenilbenzil)-1-piperazinil/-e-toxi/etanol, cu acţiune sedativă centrală, antihistaminică şi anxiolitică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de Hl-DROXIZIN(M). 1184. ATEROSCLEROZ (cf. gr. athare „terci de făină" ? skleros „dur") • Afecţiune cronică degenerativă, caracterizată prin modificări complexe ale intimei arterelor, con-stînd din acumulări focale de lipide şi glico-proteine, asociate cu proliferarea ţesutului de fibroză, depuneri de calciu şi remanierea peretelui vascular. Considerată a avea un caracter epidemic în epoca modernă, boala a existat încă din antichitate, vestigiile sale fiind descoperite şi la mumiile egiptene. Deţine unul dintre primele locuri ca morbiditate şi mortalitate, fiind substratul principal al cardiopatiei ischemice şi al afecţiunilor vasculare cerebrale Aterosclerozâ are o frecvenţă mai mare în ţările dezvoltate economic, în care se înregistrează o durată medie de viaţă crescută (în peste 90% din cazuri, cardiopatia ischemică se datoreşte aterosclerozei, fiind mai frecventă la bărbaţi decît la femei), şi recunoaşte un determinism plurietiologic, cuprinzînd factori de risc, dintre care, cu risc major, cu rol cert în patogenia aterosclerozei, sînt: • hiperlipidemia, mai ales hiperlipoprotei-nemiile de tip II (hipertrigliceridemie endogenă, indusă de glucide). Corelaţia dintre hipercolesterolemie şi atero-scleroză, relaţia de proporţionalitate între creşterile colesterolului şi riscui de apariţie a cardiopatiei ischemice sînt astăzi puse sub semnul întrebării ; • regimul alimentar constînd din cantităţi crescute de grăsimi saturate şi colesterol, tip de alimentaţie specific mai* ales ţărilor dezvoltate economic (norduî Europei, S.U.A., iar la noi în ţară, în Banat, Transilvania) J • hipertensiunea arterială sistolică şi/sau diastolică — factor de risc chiar mai important decît hipercolesterolemia ; • fumatul incriminează rolul monoxidului* de carbon care, prin hipoxia indusă, determină modificarea permeabilităţii en-doteliului şi a fluxului plasmatic trans-mural ; • diabetul zaharat şi toleranţa anormală la glucoză se asociază frecvent cu hipertensiunea arterială, hipercolesterolemier obezitate, hiperuricemie ; • obezitatea ; • hiperuricemia ? • surplusul ponderal ; • stressul prin hipersimpaticotcnia caracteristică prin efectul lipolitic şi inhibarea eliberării heparinei din mastocite, aceasta favorizează formarea plăcilor de aterom ; • factorul genetic rezultă din transmiterea ereditară a unor factori de risc : hipercolesterolemie, hipertensiune arterială,, sau din factori care decurg din obiceiurile de viaţă comune (alimentaţie hiper-calorică). Patogenia aterosclerozei este un proces complex, care rezultă din interacţiunea pro- Ateroscîeroza Ate/3i23 prietăţilor morfofiziologice ale peretelui vascular cu constituienţii lor sanguini şi forţele hemodinamice. Există teorii patogenice diverse, ce pot fi - după CALVET şi SCOTTO - rezumate în : • unicistă (MARCHANT, 1904), care priveşte ateroscîeroza ca pe un proces unic, ce se manifestă în mod diferit în funcţie de arterele afectate, • dualistă, care diferenţiază ateroscîeroza sau arterioscleroza (infiltraţia lipidică a peretelui vaselor mari şi mijlocii) de arterioscleroză (hialinoză difuză a arterelor cu diametrul sub 200 jjl, specifică miocardului şi creierului. Leziunile aterosclerotice se caracterizea" ză prin acumularea în intima şi porţiunea internă a mediei arterelor mari şi mijlocii, de esteri ai colesterolului, fosfolipide şi trigliceride, acumulare favorizată de creşterea, la acest nivel, a concentraţiei mu-copolizaharidelor cu hipoxie miointimală consecutivă. Pe lingă aceasta, lipidele acumulate stimulează producţia de colagen, elastină şi mucopolizaharide de către celula intimală, ducînd, în final, la necroza celulei. Pe de altă parte, adezivitatea trombocitară crescută şi eliberarea serotoninei modifică pozitiv permeabilitatea vasului pentru lipoproteine şi fibrinogen, cu depozitarea fibrinei la nivelul ţesuturilor aterosclerotice ale echilibrului fluido-coagulant. Apare astfel o insuficienţă a sistemului fibrinolitic, prin tromboză (cu ocluzia arterei) la nivelele plăcii ateromatoase. Rolul forţelor hemodinamice este demonstrat de repartiţia topografică a leziunilor, care sînt mai accentuate la membrele inferioare, unde forţele hidrostatice sînt mai mari. Hipertensiunea arterială acţionează prin modificarea peretelui arterial, favorizînd creşterea presiunii de filtrare transparietală a lipoproteinelor şi prin alterarea structurii murale elastice, care accentuează hipoxia. Unda pulsatilă determină zone de dezepitelizare, care ulterior vor constitui sediul unor microtrombi înglobaţi în leziunile aterosclerotice. Ca localizare, ateroscîeroza este mai avansată în regiunea crosei aortei şi la nivelul bi-furcaţiei arterelor iliace. Arterele coronare suferă un proces aterosclerotic care este mult mai avansat decît al altor artere de aceleaşi dimensiuni, iar carotidele dezvoltă procesul arterosclerotic deasupra locului de bifurcare {obstruînd uneori originea carotidei interne). S-a remarcat că arterele poligonului Willis sînt mai frecvent afectate decît vasele cerebrale mici, datorită unei curgeri mai turbulente a sîngelui în locurile de modificare bruscă a diametrelor sau configuraţiei vaselor. După A. MOGA, simptomatologia clinică ar putea fi stadializată în : • stadiul preclinic — sînt prezente doar tulburările metabolice (mai ales lipidice) fără manifestări clinice y există leziuni arteriale micro- şi macroscopice f • stadiul clinic manifest — corespunde simptomatologiei cu caracter paroxistic sau progresiv, generate de distrucţiile şi ischemia provocată de ateroscleroză conferind simptomatologia de organ. Ateroscîeroza coronariană determină apariţia cardiopatiei ischemice l ateroscîeroza arterelor organelor digestive — „colita ischemică", insuficienţa circulatorie cronică în teritoriul mezenteric; infarctul intestinal g ateroscîeroza arterelor renale — hipertensiune arterială renovasculară, infarctul renal g ateroscîeroza arterei pulmonare determină hipertensiune în mica circulaţie. în ceea ce priveşte ateroscîeroza arterelor cerebrale mari, bolile acute vasculare de la acest nivel se situează, ca morbiditate şi mortalitate, imediat după bolile cardiovasculare : infarctul cerebral reprezintă circa 60% din bolile cardiovasculare (hemoragia cerebrală — 20% j embolia cerebrală — 5% J hemoragii subarahnoidiene — 10%). Manifestările cronice apar în urma obstruării sau stenozării vaselor intracerebrale sau a arterelor mari, care irigă creierul. Sindromul clinic cerebrovascular generat de ocluzia arterelor extracraniene (artera carotidă şi artera vertebrobazilară) se manifestă în funcţie de teritoriul afectat : insuficienţa circulatorie în teritoriul carotidian (obstrucţia a peste 50% din lumen) prin : hemipareze de partea opusă leziunii (de obicei, tranzitorie), amauroză monoculară homolate-rală sau numai tulburări de vedere tranzitorii, afazie, dizartrie, stare confuzională. Clinic, ocluzia carotidei se decelează prin perceperea unui suflu sistolic la auscultaţia carotidei sau prin absenţa pulsaţiilor la artera temporală. în cazul obstrucţiei uneia dintre carotide, compresiunea (manevră care necesită extremă prudenţă) celeilalte carotide determină modificări EEG, sincopă, convulsii sau manifestări cerebrale de focar. Insuficienţa vertebrobazilară determină : tulburări de vedere uni- sau bilaterale, diplopie, nistagmus, hemianopsie, dizartrie, disfagie, parestezii circumorale şi ale limbii, ataxie, vertij, cefalee, sincopă, stări confuzionale. Diagnosticul clinic este completat de examenele paraclinice : măsurarea presiunii arterei centrale a retinei, electroencefalogramă, scinti-gramă cerebrală, radiografia craniului, arterio-grafie cerebrală. 324/Ati Atetozâ ; Attlen; Atimhormîe Procesul distrofic aterogen, instalat progresiv la nivelul vaselor cerebrale, determină arterioscleroza cerebrală, care începe să se manifeste clinic încă din decada a 5-a (uneori chiar a 4-a) de viaţă ARTERIOSCLEROZA CEREBRALĂ. Prognosticul aterosclerozei depinde de stadiul în care a fost depistată, de factorii de risc pe care îi cumulează subiectul, de modul în care acesta respectă măsurile profilactice şi curative. Este dovedit că asocierea cu hipertensiunea arterială, diabetul şi obezitatea agravează prognosticul. 1185. ATETOZĂ (cf. gr. athetos „care nu se supune unei reguli stabilite") • Sindrom de natură extrapiramidală, caracterizat prin existenţa unor mişcări involuntare, ce prezintă următoarele trăsături : • sînt lente, cu caracter tonic, susţinut; • au adesea un caracter de torsiune vermi-culară ; • au tendinţa de repetare mai mult sau mai puţin stereotipă; • predomină la segmentele distale, în primul rînd la degetele de la mină, apoi la cele de la picior ; • sînt asimetrice ; • cînd afectează faţa şi musculatura larin-gelui apar grimase caracteristice, iar vorbirea devine de neînţeles ; • apar pe un fond de hipertonie musculară ; • se accentuează în cursul mişcărilor vo- luntare şi al emoţiilor, dispar în somn şi se ameliorează în repaus total, în decubitus. Substratul fiziopatologic constă în leziuni la nivelul nucleului caudat şi putamen, ce duc secundar la dezinhibarea activităţii nucleului palid. în etiologie sînt incriminate : sechele după icter nuclear J afecţiuni involutive ţ boli degenerative familiale : boala Tay-Sachs, boala Niemann-Pick, degenerescenţa hepato-lenticu-lară, fenilcetonuria j infecţii cu virusuri lente $ leucoencefalita sclerozantă subacută, boala Creutzfeldt-Jacob \ tumori 1 encefalopatie por-tală. 1186. ATETOZĂ PUPILARĂ- sin. ATAXIE _ sin. PUPILARĂ HIPPUS8 semn. 1187. ATEV-BERGAMINI - fenomen EEG • închiderea ochilor, în timpul înregistrării electroencefalografice, la copiii cu epilepsie sau cu tulburări de comportament, realizează o activare constînd în apariţia unor unde sinusoidale, de 3—4 c/s, simetrice şi sincrone, ,în derivaţiile posterioare, fenomen descris de ATEV şi BERGAMINI, în 1960. Repetarea, manevrei nu duce obligatoriu la repetarea fenomenului. 1188. ATHYMIL(M) Franţa - DCI Mianserin • Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzaze-pinic de tip 1, 2, 3, 4, 10,14 b-hexahidro-2-me-tildibenzo/c,f/-pirazin/1,2-a/azepină, indicat în depresii de orice formă şi intensitate, cu menţiunea că, în cele nevrotice, poate apărea în primele zile somnolenţa. Administrarea la vîrstnici şi în epilepsie necesită prudenţă. Nu are antidot cunoscut, fapt important pentru intoxicaţii. 1189. ATILEN(M) Cehoslovacia - DCI Dia-zepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic,. de tip 7-clor-1,3-dihidro-1-metil-5-fenil-2H-1,4-benzodiazepină, cu acţiune sedativ-hipnotica„ anxiolitică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de DIAZEPAM(M). 1190. ATIMHORMÎE (cf. gr. a- ; thymos „suflet" f horme „impuls, elan, avînt") • Modificare cantitativă a afectivităţii, care constă îrv scăderea accentuată a capacităţii de rezonanţă afectivă, exteriorizată prin dezinteres, indiferenţă, aplatizare a afectelor, pînă la răceală şi devitalizare afectivă. DIDE şi GUIRAUD (1922), care au introdus această noţiune, au circumscris-o ca „pierdere a elanului sufletesc, cenestezic şi afectiv", „afectare primară a Eului în totalitatea sa", descriind-o în schizofrenie. în acest sens, atimhormia se apropie, conceptual, de „pierderea contactului vital cu realitatea" (MINKOWSKI, 1927), prin nota comună a deficitului primar afectiv, noţiunea minkowskiană exprimînd — mai mult formal — caracterul derivat, de relaţicnare cu ambianţa, a aceleiaşi carenţe timice. Considerată de DIDE şi GUIRAUD drept atribut fundamental, primar, al „demenţei precoce4* (ei nu au recunoscut termenul de schizofrenie); şi propusă de cei doi autori chiar ca denominativ al bolii însăşi, atimhormia a fost atribuită localizării unui proces lezional la nivelul „celulelor ce conduc sinteza cenestezică şî activitatea instructivă", din regiunea suboptică mezodiencefalică (GUIRAUD, EY). în celebrul* lor articol „Observaţii critice asupra schizofreniei lui BLEULER" (1926), GUIRAUD şl EY discută observaţiile clinice referitoare la tulburările schizofreniforme apărute consecutiv epidemiei de encefalită letargică, în care s-au evidenţiat microleziuni cerebrale, consi-derînd aceste microleziuni responsabile — îns alte circumstanţe etiologice — de apariţia atimhormiei (şi deci de apariţia a ceea ce astăzi Aii mie ; Atingere Atipic; Atitudine Ati/325 se înţelege, în mod destul de unitar, prin schizofrenie). Chiar dacă psihiatria contemporană propune un cu totul alt model de determinism biologic în schizofrenie, chiar dacă denumirea şi magistrala descriere, datorate titanului de la Zurich, au făcut carieră, istoria psihiatriei trebuie să reţină onestitatea emblematică a unui autor nu mai puţin celebru, care îşi recunoaşte eroarea, inevitabil tribut al gîndirii ştiinţifice: „...deşi concepţia mea biologică asupra schizofreniei nu s-a confirmat, leziunile anatomice descrise nefiind evidente în toate cazurile, ea a avut darul de a atrage atenţia..." (GUIRAUD, 1968). Ceea ce conferă un al doilea merit articolului citat, exemplificator pentru atît de necesara probitate ştiinţifică. 1191. ATIMNORMIE JUVENILĂ « Termen propus de DIDE şi GUIRAUD, în 1922, pentru a-l înlocui pe cel de demenţă precoce ) nu prezintă decît un interes istoric. 1192. ATIMIE (cf. gr. o- ; tbymos „suflet") — sin. INDIFERENTISM AFECTIV • Lipsa de tonus afectiv şi scăderea capacităţii de medulare afectivă în raport cu ambianţa, cărora le corespunde o inexpresivitate mimico-pantcmimică. în cadrul hipetimiei, aiimia reprezintă gradul cel mai sever şi se întîlneşte în stări confu-zionale grave, în oligefrenii, demenţe, stări defectuale. 1193. ATINGEREA) delir (lat. attingere „a atinge") • Şcoala franceză desemnează prin acest termen obsesia de a se murdări prin atingerea anumitor obiecte sau porţiuni ale corpului. Individul suspectează continuu curăţenia obiectelor atinse, considerîndu-le potenţial încărcate de microbi sau produse nocive. Acţiunile de a bea, a mînca, a respira pot fi la fel de nocive. Consecinţa este curăţarea, dezinfecţia continuă — considerată mereu insuficientă —, care capătă uneori aspecte de ritual. Delirul de contact descris de ESQUI-ROL este foarte asemănător. 1194. ATIPIC (cf.gr. a- ftypikos „care reprezintă, care figurează") © Termen frecvent utilizat în limbajul psihiatric curent pentru a desemna (într-un mod destul de relativ) tablouri clinice caracterizate printr-un anumit grad de specificitate în cadrul uncr clase de entităţi nosologice, dar care conţin şi particularităţi, mai inexpresive clinic, din sfera semnelor accesorii ale schizofreniei („sindrom nevrotic ot/p/c", „manie atipica", „depresie atipică" etc.). Fără să aibă un statut clar fundamentat ştiinţific, aceste formulări diagnostice aparţin mai mult unui jargon acceptat tacit de clinicieni (probabil şi datorită conotaţiilcr eufemistice), fiind utilizate atît ca „diagnostic de aşteptare" (în cazul debuturilor „atipice“ pseudonevrotice, pseudopsihopatice etc. de schizofrenie), cît şi ca diagnostic „definitiv“ -n cadrul tablourilor clinice mixte. în prezent, termenul a căDătat o definire mai precisă care, în pofida generalităţii sale, circumscrie o categorie diagnostică unei mari diversităţi de manifestări psihopatologice : clasă de tulburări incomplet definite, fie prin absenţa posibilităţii de a obţine informaţii suficiente unui diagnostic mai specific (datorită particularităţilor clinice ale cazului în speţă), fie datorită faptului că tabloul clinic nu întruneşte criteriile pentru nici una din categoriile clasei respective. Tulburarea atipică devine astfel o categorie diagnostică reziduală, aplicabilă (cu excepţia schizofreniei) tuturor claselor diagnostice în-tîlnite în clinica psihiatrică : sindrom organic cerebral mixt sau atipic (în care nu se poate defini un tablou de delirium, demenţă, sindrom amnestic, halucinoză etc.); tulburare atipică de comportament, de dezvoltare stereotipă de motilitate, de ingestie a alimentelor (la copil) ; psihoză atipică ; disfuncţie psiho-sexuală atipică J tulburare afectivă atipică ’ tulburare somatoformă atipică (dismorfofebia); tulburare disociativă atipică (derealizare fără depersonalizare, stări asemănătoare stărilor de transă etc.) f personalitate atipică (in care nu se poate defini ciar o formă precisă de dizar-monie); tulburare de adaptare cu factori atipici ; tulburare atipică de anxietate (anxietate circumscrisă situaţional la un individ cu caracter nevrotic, însoţită însă de un disconfort minim). Din accepţiunea actuală a termenului a dispărut trimiterea subînţeleasă la tulburările din sfera schizofreniei. Diagrcsticui de tulburare atipică este totdeauna un diagnostic prin excludere, datorită confuziilor la care se pretează, nerecomar.dîndu-se utilizarea lui. 1195. ATITUDINE (it. cttitudine „poziţie, postură") • Termenul are două accepţiuni fundamentale : • manieră de a fi sau a se comporta faţă de o situaţie (sau un eveniment, o persoană, un grup), deci manifestare comportamentală \ • postură sau poziţie a corpului (sau segmentelor în spaţiu) îri raport cu morfologia, funcţionalitatea, ideea de estetic sau necesităţile dictate de boală sau terapie. 1196. ATITUDINE — comportament • în psihologie, atitudinea este o dimensiune caii- 326/Ati Atitudine - comportament tativă fundamentală a personalităţii, care se relevă în comportamentul manifestat de un individ faţă de alţii, faţă de o situaţie sau de propria persoană. Se dobîndeşte în ontogeneză, sub influenţa socioculturală şi educaţională (CARDINER, MEAD, LINTON), conferind conduitei un caracter invariant. Sistemul ierarhic al atitudinilor circumscrie caracterul, în psihologia socială, atitudinile sînt considerate trăsături circumstanţiale ale personalităţii (nu caracteriale şi invariante), desemnînd poziţii facultative, de tipul „a lua atitudine faţă de...“, care pot fi modificate prin congruenţă şi incongruenţă (KRECH şi CREUTZ-FELDT), în funcţie de şapte parametri (extremitatea, complexitatea, constanţa, interrelaţia, consonanţa, intensitatea motivaţională şi poziţia valorică). Atitudinea este o structură sintetică sau o organizare durabilă şi selectivă de componente afective, motivaţionale, cognitive, volitive, axiologice, cu rol predictiv şi anticipativ. între motivaţie şi atitudine există un peirmanent feed-back, atitudinea fiind întotdeauna iniţiată motivaţional şi generînd permanent noi motivaţii. V. N. MEASISCEV consideră că atitudinea are o bază motivaţio-nal-afectivă alimentată intelectual şi realizată voluntar. R. MUCCHIELLI distinge mai multe sensuri ale noţiunii de atitudine : • postură : predispoziţie la răspuns, după A. BINET; caracteristică a reacţiei, după J. WATSON î • manieră de exprimare a unei opinii ? • mod elaborat conştient în exercitarea unui rol : conştiincios, tolerant, sever, indiferent ; • caracteristică constantă şi involuntară a exercitării rolului, care poate fi de tip : critic, punitiv, democratic, înţelegător, cu efecte malefice sau benefice Ş • predispoziţie generală de a adopta o anumită poziţie, raţionament personal („Einstellung", după EHRENFELS şi KULPE • „ustanovka" după UZNADZE) ? 9 expresie a structurării personalităţii, realizînd diferite variante de tonalităţi ale tipurilor de personalitate. Menţionăm cîteva dintre numeroasele opinii asupra semnificaţiilor atitudinii : după DOOBS, atitudinea este un impuls („drive") implicit, care produce răspunsuri semnificative ; după KUNNBERG, este „predispoziţia de a reacţiona într-un anumit mod, independent de situaţie" l după D. VRABIE, este o „relaţie selectivă a individului cu lumea înconjurătoare". M. ROCKEACH defineşte atitudinea ca „organizare durabilă a convingerilor despre un obiect sau despre o situaţie, predispunînd persoana să răspundă într-o manieră preferenţială" ; conţinutul axiologic al atitudinilor este subliniat de R. LINTON în ideea atitudinii — valoare (atitudinea este „un răspuns implicit,. în mare măsură emoţional... determinat de o valoare..." care ulterior se automatizează şi acţionează la nivelul subconştient). Proprietăţile fundamentale ale oricărei atitudini sînt : • direcţia sau orientarea (pozitivă-nega-tîvă, pro-contra, aţracţie-respingere) jş • funcţionalitatea (funcţia normativă, ce asigură realizarea şi depăşirea de sine, adecvanţa prin acţiune corespunzătoare, autodepăşirea) } 9 intensitatea sau pregnanţa \ 9 geneza socială. Ele se dobîndesc prin educaţie şi cultură, definindu-se aproximativ la sfîrşitul adolescenţei, fiind ulterior greu modificabile. Sînt influenţate de dispoziţiile temperamentale sau de presiunile coercitive ale grupului social căruia îi aparţine individul. • ATITUDINEA FAŢĂ DE BOALĂ Şl MEDIC -realizează o notă aparte, în accepţiunea de manifestare comportamentală intenţională faţă de o situaţie sau persoană determinată. în mare, atitudinea faţă de boală poate căpăta diverse forme : • de adaptare, cu sau fără dependenţa faţă de medic J 9 de refuz, cu sau fără sustragere de la tratament } 9 de reacţie persecutivă sau de exigenţă agresivă ' 9 de izolare şi dimensionarism social (în raport cu familia, activitatea etc.). După MORTON, comportamentul bolnavului ar putea îmbrăca trei atitudini : 9 hipersensibilitatea generală, cu creşterea cenesteziei şi îngustarea ariei preocupărilor şi interesului faţă de lumea exterioară ; Atitudine - postura ; AtivanW ; Atletic - tip Ati/327 • egocentrismul, cu replierea în sine, problematica personală devenind exclusivă ? • tiranico-dependentă, cu aspect de regresiune infantilă. Din aceeaşi perspectivă, J. DELAY şi PICHOT disting tot trei tipuri de atitudine bazală: 9 dependentă şi regresiune ; 9 evaziune şi demisie J • exaltarea Eului. Faţă de membrii echipei terapeutice, practic, subiectul poate să adopte un evantai infinit de atitudini, ce se înscriu între cei doi poli : cooperantă-ostilitate, dinamică determinată de combinările posibile între factorii personologici, nosografia psihiatrică, conduita terapeutică, beneficiile urmărite de subiect. în ceea ce priveşte atitudinea subiectului faţă de boala psihică, ea poate îmbrăca o infinitate de nuanţe, de la etalarea convingătoare a ceea ce „nu este", pînă la negarea dramei sale, de la abandonarea lumii în care se află, pînă la încercarea de schimbare totală a lumii şi, în fine, chiar de la „a fi", pînă la „o nu fi“. 1197. ATITUDINE — postura, poziţie 9 Poate fi un important indiciu de diagnostic somatic sau psihiatric. Ciinicianul se poate orienta rapid asupra anumitor afecţiuni, observînd unele deformări parţiale, segmentare sau globale ale poziţiei corpului. Atitudinea depinde de gradul de ccnştienţă, de prezenţa paraliziilor, atrofiilor, contracturilor, a poziţiilor antalgice, de medicaţia administrată sau de gradul de „cointeresare*4 a subiectului. In patologie, în general, există numeroase afecţiuni care determină atitudini particulare. în „Bazele clinice pentru practica, medicală", PĂUNESCU-PCDEANU realizează o excepţională sinteză a atitudinilor întîlnite în patologie. Autorul, un distins clinician şi dascăl, fără a fi de formaţiune psihiatru, face frecvente incursiuni în psihiatrie, stăruind permanent asupra elementelor de diagnostic diferenţial. Le vom prezenta şi noi, ţinîr.d seama de această schemă, cu modificările cuvenite (tabe'ul XXVII). 1198. ATIVAN(M) Anglia, Canada, S.U.A., U.R.S.S. — DCI Lorazepcm 9 Tranchilizant, derivat benzodiazepinic, cu acţiune anxiolitică, sedativă, miorelaxantă. Nu se administrează în sarcină. 1199. ATLETIC - tip (cf. gr. othletikos „de atlet") • Este biotipul descris de psihiatrul german KRETSCHMER (tipologia după structura scmatopsihică sau tipologia constituţională), avînd următoarele caracteristici : dezvoltare pregnantă a scheletului osos şi a musculaturii, statură medie sau peste medie, cu umeri largi şi puternici, torace masiy (bazinul şi gambele pot părea înguste, comparativ cu dezvoltarea accentuată a părţii superioare a corpului) ; gîtul degajat şi solid, capul puternic ;* structură osoasă grea, mai ales la membrele inferioare şi superioare şi la clavicule ; musculatura reliefată pregnant ; ţesut adipos moderat ; ca variantă : indivizi cu greutate fizică mare, dizgraţioşi. Aspectele psihologice ale tipurilor constituţionale sînt, în special, aspecte de temperament. KRETSCHMER vorbeşte despre temperamentul ixotim sau „vîscos" al atleticului, caracterizat prin : puternică tendinţă de perseverare, reacţii motrice lente şi greoaie, imaginaţie scăzută, tenacitate, aderenţă, rigiditate, mobilitate mică ;• trăsătura dominantă este vîscozi-tatea. Atleticul corespunde tipului pe care SHELDON îl numeşte mezomorf. Prezentăm schema tipologiei kretschmeriene (după J. NUTTIN, , 1971) : ,La structure de la personalite", Tabel nr. XXVI Tip somatic Temperament Variante PICNIC CICLOTIM 9 hipomaniacal • sinton • mohorît (greoi) LEPTOSOM SCHIZOTIM • hiperestezic 9 intermediar 9 anestezic ATLETIC IXOTIM (vîscos) & flegmatic • exploziv 1200. ATLETO-LEPTOSCM (cf. gr. athletes „atlet" j leptcs „fin, suplu, delicat" ; soma „corp") 9 Biotip ce asociază constituţia atle- Tabel nr. XXVII Poziţie, atitudine, particularităţi. Alte elemente neurologice Alte elemente psihiatrice Condiţii cauzale 1 2 3 4 1. ATITUDINI/POZIŢU CONSECUTIVE RIGIDITĂŢII EXTRAPIRAMIDALE DE TIP PARKINSON 1.1. Corp rigid (total sau parţial), trunchi flectat anterior, braţe întinse, antebraţe flectate uşor pe braţe, membre inferioare rigide, uşor flectate gambă/coapsă, fără atrofie musculară. Rigiditatea este plastică, cu variaţii diurne, redusă de contracţia voluntară, crescută la repetarea actelor, cu exagerarea flexelor de postură şi semnul reţii dinţate 1.2. Tabloul clinic descris la 1.1 la care se adaugă : • secuse mioclonice • crize oculogire 9 redare uşcară a trunchiului • rigiditate mai marcată 1.3. Tabloul clinic descris la 1.1 la care se adaugă : • rigiditate mai marcată la rădăcina membrelor, învingerea ei realizîn-du-se mai greu g 9 trunchiul în hiperextensie g • prezenţa cirozei, semn al insuficienţei hepatice cronice 1.4. Tabloul clinic descris la 1.1 la care se adaugă : • contracţia intensă a muşchilor feţei ; • contracţia intensă a membrelor inferioare, cu echinism care se exacerbează la mers Tremurături ale mîinilor, lente în repaus, exagerate în emoţii, dispar în somn şi la mişcări voluntare ; facies imobil, mimică absentă, fi-jată, frunte plisată de riduri sau lucioasă (seburn), tremurături fine ale buzelor, uneori bot de iepure, hipersalivaţieg mers lent, cu paşi mici, corpul înclinat în faţă, mişcări automate, abolite la membrele superioare • Tremurături inegale sau pot lipsi • Tremurături fibrilare ale limbii • Tulburări vasomotorii • Trismus • Reflexe antagoniste, disfagie, dis-fonie, dizartrie • Inel pericornean Kayser-Fleischer 9 Tremurături de, tip Parkinson, cărora li se pot adăuga mişcări coreoatetozice • Mişcări coreice (Huntington) o Facies crispat 9 Dizartrie 9 astenie • anxietate • uşoară agitaţie • insomnii • disprosexii • dismnezii o perversiuni instinctuale • alterarea evidentă a comportamentul normal • agitaţie psihomotorie 9 puerilism, euforie nemotivată • emotivitate, rîs spasmodic 9 modificări ale atenţiei, memoriei db tulburări psihice de tip: anxietate, crize de disperare, agitaţie psihomotorie Boala Parkinson Demenţe senile, vasculare, mixte Alcoolism Paralizie generală progresivă Sindrom de impregnare neuroleptică (hiperton-hiperkinetic). posten.ee- • Parkinson falitic • Alcoolism 9 Lues • Intoxicaţii cu toxice industriale sau medicamentoase Boala Wilson (degeneres-cenţă lenticulară progresivă bilaterală) Sindrom palida! şi palido-striat 1.5. Corp rigid, contractat, cu torticolis, • Contractura corpului este întot- • anxietate, emotivitate Spasmul de torsiune, dis- pronaţia antebraţului cu degetele flec- deauna în lordoză. Restul pozi- • agitaţie psihomotorie bazie lordotică (leziuni ale tate în spasme dureroase, rezultînd ţiilor (cifoză, scolioză*) sînt cu to- • modificări comporta- nucleului lenticular) poziţii vicioase, bizare. Manifestările tul excepţionale. mentale se exacerbează în mers şi dispar în poziţia culcat 2. ATITUDINI/P 2.1. Rigiditate relativă, mai ales pentru cap şi extremităţi, cu mişcări lente. Hiper-tonie mai marcată, uneori plastică (semn de participare şi a sistemului ex-trapiramidal). Semnul Bablnsfci prezent. 2.2. Rigiditate unilaterală, braţ lipit de corp, antebraţ flectat, membrul inferior în extensie, rigid. 2.3. Rigiditatea interesează numai membrele inferioare în extensie — „picior de lemn" OZIŢII CONSECUTIVE RIGlDITĂŢ • Facies inexpresiv, amimie, gură deschisă, deglutiţie şl fonaţie defectuoase, mişcările limbii dificile, dizartrie, uneori hipersalivaţie • Faţa asimetrică, deviată spre partea sănătoasă • Mers hemiplegie („cosit"), dîz-artrie, afazie, cînd paralizia este pe dreapta • Mers dificil, rigid, „ca prin apă" II DE TIP PIRAMIDAL • anxietate, hiperemoti-vitate • rîs şi plîns spasmodic (afectivitate modificată) • deficit intelectual evident • anxietate O modificări comportamentale • idem O Sindromul pseudobulbar, ateroscleroză cerebrală • Demenţe Accident vascular cerebral, mai rar postencefa-litic sau tumoral Paraplégie spastică, de e-tiologie luetică, tumorală, şi morb Pott 3. ATITUDINI/POZIŢII CON! 3.1. Rigiditate interesînd corpul în totalitate, mai accentuată decît cea de tip parkinsonian, avînd aspectul clinic al spasmului de torsiune, însă cu caracter bilateral 3.2. Rigiditate globală, de o duritate marcată, de neînvins, realizînd „rigiditatea de scîndură" ; nu cedează la infiltraţia cu novocaînă, se ameliorează la doze mari de Diazepam 5ECUTIVE UNOR AFECŢIUNI NEl • Hemiplegie • Crize tetaniforme • Mişcări coreoatetozice • Nu sînt prezente semne neurologice • Posibile contracturi, paroxistice, violente, în debut JROLOGICE Şl MUSCULAI • perturbarea tuturor funcţiilor psihice, cu comă de diferite grade • tulburări psihice minore RE RARE Rigiditate decerebrată, consecutivă suprimării conexiunilor cortico-mez-zencefalice post-hemora-gii cerebrale (intraven-triculare, tumori, encefalite) o Sindromul omului rigid „Stiff man syndro- me • Etiologie necunoscută Atitudine: postura - poziţie Ati/329 Tabelul nr. XXVII (continuare) 1 2 3 4 3.3. Aspectul rigidităţii ca în boala Parkinson, la care se adaugă durerea, cu exacerbarea ei la mişcare. în muşchi, sub-cutan, se palpează concreţiuni calca-roase • Nu sînt prevăzute semne neuro-I logice • idem Miosderoze 4. ATITUDINI/POZIŢII CONSECUTIVE UNOR AFECŢIUNI PSIHICE 4.1. Corp fixat, înţepenit (dar nu contractat) în diverse poziţii, prin reducerea pînă la suprimare a mişcărilor 4.2 Corp şi facies imobile, fixe, pietrificate, cu încetarea activităţii voluntare î rămas singur într-o anumită poziţie sau pus în această poziţie, nu poate fi determinat să o abandoneze 4.3. Subiect inert, imobil, fixat într-o poziţie deseori incomodă, greu de păstrat în mod normal, aspect de statuie. Fără paralizie şi rigiditate, dar hiper-tonic. Poziţia poate dura timp îndelungat, fără pierderea echilibrului 4.4. Poziţii-atitudini de o mare varietate, pe fond de contractură sau nu, fixe sau variabile, putînd îmbrăca orice formă descrisă anterior sau de alt tip, cunoscut sau necunoscut. însoţite deseori de simptome aparţinînd unor suferinţe ale altor sisteme şi organe, fără nici o legătură cu sistemul nervos (respiratorii, digestive, cardiovasculare) • Fără semne neurologice • Areactivitate tate totală, insensibili- • Participare vasomotcrie • Salivaţie excesivă (posibil) Imposibilitatea detectării oricărei legături cu suferinţa organică, proiecţii nervoase neverosimile, pareze, paralizii fără acoperirea neurologică necesară, cu caracter artificial • suspendarea conştiinţei pentru o perioadă scurtă (secunde) sau mai lungă (-f- alte semn-ne) • indiferenţă, mutism, dar conştiinţa este păstrată pasivitate totală, negativism, mutism, ami-mie, autism, dar con ştiinţa păstrată orice tip de manifestare psihică, dar se poate pune în evidenţă : • legătura cu trauma • aspect teatral • beneficiu secundar • Epilepsie petit rr.al • Schizofrenie (debut) • Isterie Catalepsie : • cu debut brusc şi în legătură cu evenimentul: isterie • cu debut lent : schizofrenie, demenţe şi posibil isterie Catatonie : • schizofrenie • postencefalitic • isterie (posibil) • Isterie e Simulaţie Atonism psihologic ; Aton, Atonie ; Atophine Ato/331 Michelangelo tică cu cea leptozomică. Se vorbeşte şi de „nevroza atletului", descrisă de LITTLE, în 1969, la subiecţii nevrotici recrutaţi din rîndul celor care practicau atletismul. Fără a acredita ideea că acest sport constituie un teren fertil dezvoltării nevrozei, amintim doar vulnerabilitatea psihologică pe care o favorizează în condiţii de tensiune emoţională, de privare afectivă, răniri şi distrugeri a frumuseţii corporale, îmbolnăviri intercurente. 1201. ATOM SOCIAL (cf. gr. otomos „indivizibil") • Termen introdus de MORENO, pentru a delimita cea mai mică unitate viabilă a matricei sociometrice : atracţia, respingerea, indiferenţa. 1202. ATOMISM PSIHOLOGIC - sin. ATOMISM MINTAL • Doctrină filozofică de care se leagă numele lui LEUCIP, DEMO-CRIT, EPICUR, LUCREŢIU, şi care pune la baza explicării diversităţii şi transformărilor din natură, atomii, ca particule ultime, indivizibile, indestructibile şi în continuă mişcare. Ulterior, apar teoria atomistă ca ipoteză ştiinţifică în chimie (DALTON, AVOGADRO etc.) şi confirmarea experimentală (în secolul al XX-lea) a teoriilor cuantice ale fenomenelor atomice, prin Louis de BROGLIE, HEISEN-BERG, BOHR, DIRAC etc. în secolele al XVIII-lea şi al XlX-lea, prin şcoala engleză (HARTLEY, BA IN etc.), se propagă o concepţie psihologică cu caracter mecanicist, care pune la baza explicării vieţii psihice fenomenul asociaţiei. Astfel, orice proces psihic superior (sau stare de conştiinţă) este explicat prin asocierea sau însumarea unor fenomene psihice elementare (în speţă, senzaţii), ireductibile unele la altele (atomism, asiociaţionism). Combătut de reprezentanţii „filozofiei vieţii" (JAMES, BERGSON), atomismul psihologic va fi depăşit în secolul al XX-lea de gestaltism, holism, psihologia conduitei, operaţionalism şi psihologia cibernetică. 1203. ATON, ATONIE (cf. gr. ctonos „fără energie" ; atonia „slăbire, diminuare") • Diminuare a tensiunii normale, fiziologice, pe care o prezintă unele organe ccntractile, în stare-de repaus. în neurologie, apare în cazul cînd leziunea se află la nivelul neuronului motor periferic (poliomielita acută) sau a rădăcinilor senzitive posterioare (tabesul), ca şi în leziunile mixte, senzitivo-motorii, din pclinevrite. în psihiatrie, termenul a fost extrapolat de CATTEL, pentru a desemna o stare afectivă specifică (er.gl. surgence), de scădere a tonusului afectiv bazai şi preluat de MEWASSY şi CHAUFFARD, în depresii şi anxietate. 1204. ATONALYT(M) Austria - DCI Cari-soprodol • Tranchilizant, derivat propandiolic de tip 2-metil-2-propil-1,3-propandiol carba-mate isopropil-carbamate, cu acţiune anxio-litică, miorelaxantă şi uşor antidepresivă. Se bucură de o toleranţă bună. 1205. ATONIC-ASTATIC(S) sindrom (cf. gr. otonos ; o- ; statikos „privitor la echilibru, care stă în echilibru") — sin. DIPLEGIE CEREBRO-CEREBELOASĂ CLARK; FOER- STER(S) sindrom S-^‘ DIPLEGIE ATONICĂ CONGENITALĂ. 1206. ATOPHINE(M) Japonia - DCI Am'h triptiline • Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzocicloheptanic de tip 10,11-dihidro-N, N-dimetil-5H-dibenzo / a,d /-cicloheptenă-A5,Y-propilamină, cu acţiune antihistaminică şi antiserotoninică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de AMITRIPTILINĂ(M). 1207. ATOPICĂ — dermatitâ (cf. gr. a-} topikos „stabilit într-un loc, local") • Derma-tită făcînd parte din grupa eczemelor care au o puternică influenţă asupra vieţii emoţionale. 332/Atr Atracţie; AtraxinW ; Atribut; Atribuire Pruritul care însoţeşte leziunile este în vădită discordanţă cu slaba vizibilitate a acestora. Unii autori consideră că, iniţial, pruritul este fără leziune dermică, aceasta constituindu-se ulterior gratajului. Afecţiunea a fost denumită şi neurodermatită. Boala poate apărea la copii sau la adulţ^şi se poate repeta la diferite intervale de timp. în atopia specifică, existenţa componentei alergice este posibilă, dar relaţia între factorii alergici şi cei psihoemoţionali este încă neclarificată. 1208. ATOPIE (cf. gr. atopia „faptul de a nu fi la locul său*') ALERGIE. 1209. ATOS! L(M) R.F.G. - DCI Prometa-zina 9 Neuroleptic sedativ, derivat fenotia-zinic, de tip 10-(2-dimetilaminopropil) feno-tiazină, cu acţiune sedativ-hipnotică, antihista-minică şi antiemetică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de ROMER-GAN( M). 1210. ATRABILĂ (cf. lat. oter „negru" } bilis „bilă, fiere") -> MELANCOLOLICOS. 1211. ATRACŢIE (fr. attraction j cf. lat. cttrahere „a trage la sine") • Termen extrapolat din fizică ; poate fi înţeles, în sens larg, ca o înclinaţie a subiectului spre un obiect, situaţie, fiinţă etc., care îl captivează, îi captează atenţia, îl distrează, îi face plăcere, satisfăcîndu-i anumite cerinţe. După creatorul psihodramei, j. L. MORENO, care explică „preferinţele interpersonale" pe baza triadei atracţie-re-pulsie-indiferenţă, atracţia ar fi de natură strict afectivă şi individuală, rezultat al înclinaţiei spontan-simpatetice şi creatoare, a unui individ nedeterminat, social, faţă de un alt individ. Dar atracţia presupune şi alte referinţe de ordin psihologic şi social. Exemplele din sfera normalităţii psihice sînt multiple : atracţia pentru artă, ştiinţă, anumite îndeletniciri (mai ales dacă este dublată şi de aptitudini), atracţia faţă de sexul opus. Atît timp cît această înclinaţie apare în contextul manifestărilor adaptativ-armonioase ale personalităţii, ea constituie un factor important de menţinere a echilibrului psihic. Atunci cînd atracţia depăşeşte însă anumite limite sau este greşit direcţionată, ea devine factor de dezechilibru psihic ? dacă este rezultatul unui dezechilibru structural, i se atribuie denumirea de atracţie morbidă. Exemplificări ar fi atracţia faţă de drog, jocuri de norpc, alcool, care chiar dacă satisfac pe moment o cerinţă a subiectului, prelungindu-se în timp, conduc la decăderea morală şi/sau fizică a acestuia, îl situează în afara normelor sociale, uneori în sfera patologicului. 1212. ATRAXIN(M) Japonia - DCI Mepro-bamat 9 Tranchilizant, derivat propandiolic de tip 2-metii-2-propil-1,3-propandiol dicarba-mat, cu acţiune sedativ-anxiolitică, anticon-vulsivantă şi uşor hipnotică. Indicat în nevroze cu componentă anxioasă şi depresivă, alcoolism, delirium tremens, unele forme de epilepsie petit mal, afecţiuni psihosomatice. Deşi fără efecte secundare evidente şi contraindicaţii, tratamentul de lungă durată nu se întrerupe brusc, putînd apărea: un „mic sindrom de abstinenţă". Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de MEPROBAMATb^A 1213. ATREPSIE A ALIENAŢILOR (cf. gr. o- f threpsis „hrănire“) • Termen preluat din pediatrie (atrepsia sugarului) şi folosit de BARCIC în descrierea stării grave de denu-triţie, la care ajungeau bolnavii psihici cronici în vechile instituţii aziiare, în absenţa tratamentului specific şi a condiţiilor adecvate de îngrijire. Astăzi această situaţie este destul de. rară, datorită considerabilului aport terapeutic al psihotropelor, ea putîndu-se totuşi întîlnîMn cazul unor demenţe senile, psihoze cronice învolutive, toxicomanii. 1214. ATRIBUT (fr. attribut f cf. lat. attri-butum „care a fost atribuit") • Proprietate sau însuşire a. unui lucru. Sînt esenţiale atributele care definesc specificul calitativ al unei realităţi, astfel încît aceasta nu poate subzista şi nu poate fi concepută în absenţa lor. Atributele care se pot modifica, fără să altereze identitatea calitativă a obiectului, sînt neesenţiale. 1215. ATRIBUIRE (cf. lat. attribuere „a atribui") 9 Acţiunea de a acorda, a investi, a pune pe socoteala cuiva, atribute, calităţi, defecte, motivat sau nemotivat. Atribuirea semnificaţiilor diferitelor componente ale mediului ambiant, în concordanţă cu sensurile pe care societatea sau grupul le conferă este o atitudine normală a subiectului. în cadrul relaţiilor interpersonale, pot apărea distorsiuni, adevărate „iluzii**, constînd în investirea altei persoane cu atribute caracte-riăle sau rhotivaţional-afective proprii —> PROIECŢIE. Perturbarea mecanismului raţionamentului logic duce la atribuiri de semnificaţii eronate, uneofi bizare. Această perturbare este, în unele cazuri, direcţionată. Astfel, depresivul găseşte semnificaţii negative, maniacalul — semnificaţii favorabile, oligofrenul Atrofie ; Atrofie optică Atr/333 — semnificaţii eronate/aberante, paranoicul — semnificaţii concordante cu tema delirantă. Mecanismul interpretativ din cadrul delirului de atribuire are drept trăsătură fundamentală perturbarea atribuirii de semnificaţii corecte unor elemente ambientale, prin distorsionarea logicii. El constă din convingerea absurdă a subiectului că este centrul gîndirii şi acţiunii celorlalţi — aspect ce poate apărea în dezvoltările psihotice, bufee delirante. 1216. ATROFIE (cf. gr. atrophia „lipsă de hrană") e Termen anatomopatologic desem-nînd reducerea volumului celular, tisular sau al «organului, în ansamblu ; cauzale pot fi de ordin ţrofic, metabolic general sau local, repercu-tîndu-se asupra funcţionalităţii prin scăderea nivelului acesteia. Atrofia cerebrală reprezintă diminuarea generalizată sau localizată a ţesutului parenchimatos cerebral, cu o etiologie cunoscută, ca în cazul sindroamelor psihoorga-■nice cronice (arterioscleroza cerebrală, post-iraumatice, postinfecţioase sau toxice, inclusiv alcoolismul cronic), .'sau necunoscute încă, In demenţele presenile (boala Pick şi Alzhei--mer), ori în demenţa senilă. Localizarea şi stadiul evolutiv constituie, alături de etiologie, factori decisivi pentru preponderenţa semne-ior neurologice şi psihice în ansamblul tabloului clinic, în care, de regulă, ultimele cunosc o agravare mai rapidă şi mai evidentă. Pentru patologia presenilităţii şi senilităţii, atrofia a constituit un criteriu important în delimitarea aşa-nurnitelor stări deficitare ale acestor vîrste. Cîteva aspecte anatomopatologice caracteristice sînt : 9 atrofia Pick (mai rară) : 0 degenerescenţă laminară a straturilor superioare ale cortexului (considerate, de Van BOGAERT şi SPATZ, de origine eredo-degenerativă) l 0 predominenţa fronto-temporală a leziunilor g ^ atrofia Alzheimer (mai frecventă): 0 leziuni celulare sub formă de „plăci senile" (REDLICH-FISCHER), degenerări neurofibrilare (ALZHEIMER), degenerescenţă granulo-vacuolară (ALZHEIMER-SIMCHOW1TZ) şi reacţii astrocitare (glioză) l © localizări corticale, dar şi la nivelul nucleilor bazali, talamusului şi cerebelului 3 0 constituie, se pare, o senescenţă accelerată şî invazivă a creierului £ 0 atrofia din demenţa senilă : • leziuni celulare asemănătoare/identice cu cele din atrofia Alzheimer, formînd un tip de scleroză miliară, cu depozite argentafile reticulare g 0 distribuţie redusă şi neomogenă, comparativ cu atrofia Alzheimer g • repartizare anormală a procesului de senescenţă cerebrală ; ® atrofia din psihozele cronice : schizofrenii, psihoze depresive etc. (insuficient elucidate ca mecanism de producere) l ® atrofii asimptomatice : absenţa unor semne psihiatrice evidente. Diagnosticul clinic al unei presupuse atrofii cerebrale necesită, pentru confirmare, investigaţii neuroradiologice specifice (pneumo-encefalografie, arteriografie, tomografie computerizată). 1217. ATROFIE GENERALĂ PROGRESIVĂ sin. CAŞEXIE. '1218. ATROFIE GRANULARĂ CEREBE-LOASĂ • Demenţă foarte rară a vîrstei adulte, generată de afectarea vaselor cerebrale (cu precădere a arteriolelcr), descrisă de H. SPATZ (1925). Tabloul clinic alătură semnelor psihice (apatie, demenţă progresivă) pe cele neurologice (paralizii şi hemipareze). Denumirea acestei atrofii a fost sugerată de aspectul granular al suprafeţei externe a scoarţei cerebeloase. 1219. ATROFIE OPTICĂ « Atrofie a nervului optic, consecutivă unei distrucţii — 'de cauze diferite — masive şi complete a filetelor acestui nerv. Cunoaşterea ei de către psihiatru este importantă, în special, în ceea ce priveşte psihiatria organică. Elemente etiologice. Poate apărea ca urmare a unor cauze foarte diverse, atît de ordin local, cît şi general. Cauzele atrofiei optice au fost excelent sistematizate de DUKE-ELDER în şapte grupări : • secundară bolilor retinei şi distrugerii celulelor ganglionare, postinflamator sau degenerativ J 0 de origine circulatorie : ocluzia arterei centrale a retinei, posthemoragică, arte-riosclerotică (prin degenerare ischemică) ; «rar 0 prin compresiune sau tracţiune : glau-comatoasă } post edem papilar (comprimarea prin edem a discului optic) } prin scleroză say calcifiere arterială \ anevrism al arterei carotide interne g comprimarea osoasă în foramenul optic j? tumori, fie ale tecilor nervului optic, fie ale hipofkzei şl lobului frontal ,* aderenţe inflamatorii (arahnoidita bazală) ? tume-fierea nervului optic, care determină o 334/Atr Atrofie optica ; Atrol(M> ; Atropină strangulare în foramenul optic (neuro-fibromatoză) l • poştinflamatorie : inflamaţie locaJă după nevrita optică, după un proces inflamator endoocular sau după perinevrită consecutivă unei inflamaţii orbitare, si-nusale sau meningiene £ infecţie meta-statică (septicemie, tuberculoză sau sifilis) ; boală nervoasă centrală, ca scleroza diseminată, neuromielita optică, ence-falomielita diseminată, herpes zoster encefalita letargică, tabes, paralizia generală g • toxică : toxice endogene (diabet, uremie, tumori maligne, hipertiroidism) ; toxice exogene (tutun, alcool arsenic, plumb etc.) ; • traumatice : acţiune mecanică, ducînd la smulgerea nervului optic, rezultat al unei fracturi în regiunea canalului optic, electrocutare ’ • de origine necunoscută : boala Leber. Elemente pentru diagnostic pozitiv. Se descriu, etiologic şi clinic, două formé : atrofia optică primară şi secundară, ale căror elemente de diagnostic vor fi prezentate separat : 0 atrofia optică primară: • fundul de ochi, papi la albă (bine conturată) ; vasele cu aspect normal, uşor îngustate ) 4 polul anterior : modificări statice şi dinamice ale pupilei J • funcţia optică : alterată, de la scotom la cecitate ; 0 atrofia optică secundară,:, • fundul de ochi : papi la albă (slab conturată) ;• de-a lungul vaselor se evidenţiază dungi laţe de perivasculiţăj; • polul anterior : pupile miotice, pareze oculomotorii > • funcţia optică: alterată, de la scotom la cecitate. Elementele pentru diagnostic diferenţial constau în următoarele : Diagnosticul diferenţial între atrofia optică primară şi cea secundară se face, în special, prin examenul obiectiv al fundului de ochi, întrücît modificările patologice ale polului anterior şi ale funcţiei optice sînt foarte apropiate. în atrofia optică secundară, papila (albă ca şi în cea primară) este slab conturată, alterările vaselor sînt mai evidente şi apar mai frecvent bilateral. 0 Diagnosticul diferenţial al unor atrofii optice specifice : ..atrofia ^optică din. scleroza . în plăci : absenţa strabismului f posibil nistagmus, dar niciodată rigiditate pupilară g • atrofia optică din aterioscleroză : tensiunea oculară crescută (singura atrofie cu tensiune oculară) g . • atrofia optică tabetică : mioza constantă, reflexul Argyll-Robertscn inversat, lichidul cefalorahidian > • atrofiile optice toxice (arsenic, chinină) : debutul brutal, cu cecitate tranzitorie şi prezenţa toxicului. 1220. ATROFIE OPTICĂ EREDITARĂ S-^' LEBER(B) boală. 1221. ATROFIE OPTICĂ INFANTILĂ CQM-PLICATĂ • Boală heredofamilială, în care manifestările, atît neurologice cît şi psihice, sînt asemănătoare maladiei Leber, dar mar reduse ca intensitate. Debut precoce, interesează ambele sexe. 1222. ATROFIE PALIDALĂ PROGRESIVĂ - sin. ATROFIE PALIDOSUBTALAMICĂ sin. PROGRESIVA BOGART(B) boală. 1223. ATROL(M) Anglia - DCI Deanot tartrate © Psihostimulent, derivat dimetilr aminoetanol (DMAE) ;• este un precursor al acetilcolinei, cu acţiune psihostimulentă — prin creşterea concentraţiei de acetilcolină — şi valenţe antidepresive. Se poate utiliza în corectarea efectelor secundare ale NL seda-tive * are acţiune proconvulsivantă. 1224. ATROPINĂ (fr. atropine j cf. lat. atropa-belladona-„mătrăgună”) • Principalul al-cahoid extras din diverse plante solânacee: atropa belladona, datura stramonium, hioscya-mus niger. Are numeroase acţiuni asupra organismului, care se manifestă distinct la nivelul sistemului nervos central şi periferic: • asupra sistemului nervos central : prin-tr-un mecanism central necunoscut, determină stimularea bulbului şi centrilor cerebrali superiori. în doze mici, este excitant uşor al sistemului nervos central şi produce o uşoară stimulare a respiraţiei, iar administrarea prelungită are efect sedativ. în doze mari, determină excitaţie centrală, cu nelinişte, iritabili-tate, halucinaţii, delir, paralizie respiratorie, comă. Pentru efectele sale centrale, atropina este utilizată ca stimulent respirator. Are o valoare relativă în înlăturarea crizelor de rîs şi plîns spasmodic, la bolnavii cu leziuni cerebrale. Acţiunea anticolinergică centrală justifică utilizarea ei în tratamentul traumatismelor craniene închise. Are efect favorabil asupra tremurăturii şi rigidităţii din parkinsonism, simptomatologia parklnsoniană fiind probabil datorată unui exces de activitate colinergică şi Atropină ; AtryptaHM) ; Audes^; Audienţa Aud/335 deficitului dopaminergic în sistemul nigrostri-atal.în acest sens, efecte terapeutice favorabile sire asocierea atropinei cu levo-dopa ? + acţiune inhibitoare părăsimpatică, prin blocajul receptorilor muscarinici, împiedicînd astfel fixarea acetilcolinei şi a altor substanţe paraşi m pati corni meti ce. Se exercită astfel o acţiune de blocaj asupra efectelor muscarinice ale acetilcolinei, la nivelul celulelor efectoare (musculatura netedă, miocard, structuri secre-torii) ? ^ principalele acţiuni periferice şi indicaţiile corespunzătoare sînt: • antispastică: determină folosirea în spasme Intestinale, ale căilor biliare, ure-terelor, Tn contracţiile uterine f • antisecretorie : îşi găseşte aplicarea în combaterea hipersecreţiei şi hiperacidi-tăţii gastrice, în ulcerul duodenal. în preanestezie, combate hipersecreţia salivară şi bronşică ;• • la nivel ocular, produce dilataţia pupilei (midriază) şi paralizia acomodării (ciclo-plegie) ; este utilizată pentru examenul fundului de ochi şi în tratamentul unor inflamaţii ale corneei şi irisului $ • stimulent al miocardului, producînd tahicardie / este utilizată în tratamentul blocului atrio-ventricular şi în tratamentul sincopei datorate hiperreflectivităţii sinusului carotidian } 9 antiemetic : justifică utilizarea în „răul de mişcare” şJ ca antidot al intoxicaţiilor cu substanţe parasimpaticomimetice (insecticide). Numeroase substanţe antihistaminice, anti-psihotice, antidepresive au efecte marcate anticolinergice, care stau la baza reacţiilor adverse produse de aceste droguri. Contraindicaţiile deduse din efectele substanţei sînt reprezentate de : glaucom, astm bron-şic, hipertrofia de prostată, boala Basedow. Intoxicaţia cu atropină (mai frecventă la copii) se manifestă prin simptome datorate efectului parasimpaticclitic periferic şi efectelor centrale : tahicardie, midriază;^uscarea gurîî, febră, roşeaţa pielii. Tulburările psihice pot sugera o psihoză acută de multe ori necesitînd diferenţierea de un episod acut schizo-freniform sau de delirul alcoolic. Bolnavul prezintă tulburări mne-zice, tulburări de orientare, frecvent halucinaţii .vizuale, stare maniacală, delir.,Moartea se produce în comă, prin paralizia respiraţiei. Intoxicaţia cronică se manifestă prin tulburări neurologice diverse şi erupţii cutanate. 1225. ATRYPTAL(M) Japonia - DCI Ami-triptilind o Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzocicloheptanic de tip 10,11-dihidro-N, N-dimetil-5H-dibenzo /a,b / -cicloheptană-A5'*-propilamină, cu acţiune antihistaminică şi anti-serotoninică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de AMITRIPTILINA(M). 1226. ATSETOZIN(M) U.R.S.S. - DCI Ace-promazina • Neuroleptic sedativ, derivat feno- tiazinic ACETAZIN Italia - DCI Fipexide • Psihostimulent de tip 1-/(p-clorfenoxi)acetil/ -4-piperonilpiperazină, indicat mai ales în combaterea unor efecte secundare ale NL, în tratamentul de lungă durată, sevraje de etiologie diferită, preinvoluţie, tulburări de dinamică sexuală. 1228. AUDES. 1239. AULOFOBIE(F) (cf. gr. aulos „flaut" f. phobos „frică") • Frică nemotivată, obsedantă, de sunete emise de instrumente de suflat (inclusiv flautul). Poate fi întîlnită în nevroze şi reacţii — în genere, este o formă foarte rară de fobie. 1240. AURĂ (cf. lat. aura „suflu") • Una dintre principalele manifestări precritice ale epilepsiei. Alături de prodrom, criza epileptică focală şi care dă o informaţie destul de precisă asupra sediului focarului epileptogen (de obicei, temporal). Simptomatologia apare brusc — este recunoscută imediat de subiect — şi în1 majoritatea cazurilor, este resimţită ca o imix-tiune neplăcută în planul conştiinţei, cu o-durată de cîteva secunde pînă la un minut, deşi perioada i se pare subiectului mult mat lungă. Aura este identică pentru acelaşi subiect (motorie, senzitivă, senzorială, viscerală,, vasomotorie, psihică sau complexă). Aura se manifestă, pe traseul EEG, prin descărcări1 neuronale reduse şi limitate, elemente ce o-deosebesc net de cealaltă manifestare precritică, prodromul. Aura precedă în mod curent manifestările generalizate. Sînt descrise aure, fără aceeaşi valoare semiologică, şi în avanscena marilor crize isterice sau migrenoase. 1241. AURĂ UMANĂ • Fenomen cu cauză neelucidată deplin, constînd în emanaţii bio-electrice dispuse în jurul corpului uman (evidenţiate prin fotografiere). A fost pus în evidenţă de S. KIRLIAN (este numit şi aură vitală), care consideră că dimensiunile aurei-ar fi direct proporţionale cu capacitatea vitală. 1242. AURORAFOBIE(F) (cf. lat. aurora „zorii zilei" ; gr. phobos „frică") • Frică de zori, de lumina zorilor şi nu de venirea zorilor. Fenomenul a fost descris şi iniţial (1891) ca o raritate. Termenul se utilizează rar, prezentînd5 numai interes istoric. 1243. AUSL6SUNGMECHANISMUS (germ. „mecanism de declanşare") • Termen introdus de TIMBERGEN şi LORENZ pentru desemnarea mecanismelor fiziologice înnăscute, care stau la bazar esponsivităţii selective la stimuliî din mediu. Ei au legat responsivitatea de modul5 în care este transformată senzaţia în percepţie, cu particularităţile secvenţiale de-a lungul trans-ducţîei stimulului, de la periferie către centru. Relevanţa responsivităţii pentru comportamentul uman este ilustrată de responsivitatea nou-născutului cînd este prima dată confruntat cu o figură umană căreia îi zîmbeşte. Comportamentul de zîmbet este universal, în condiţiile 22 — Enciclopedie de psihiatrie — cd. 167 338/Aut Autemizie ; Autenticitate ; Autism ynei prezentări care să permită copilului să perceapă ambii ochi şi mişcarea figurii. Acesta este doar unul dintre comportamentele înnăscute ale speciei. 1244. AUTACOID • Termen propus de SCHAFER pentru acele substanţe care posedă proprietăţi specifice pentru provocarea unei excitaţii nervoase. După acest autor, asemenea substanţe (neuromediatori actuali) acţionează asupra sistemului nervos vegetativ şi au o acţiune analogă unor medicamente. Termenul nu s-a impus. 1245. AUTEMIZIE (cf. gr. autos „însuşi" ; «emetikos „care/îşi/ produce vomă") © Vărsături spontane, „sine materia", în etiologia cărora pot fi puşi în evidenţă factori psihogeni declanşatori ai conversiei. 1246. AUTENTIC (cf. gr. authentikos „care are putere absolută")©Original, exact, veridic act al cărui autor este de necontestat. Termenul se foloseşte în psihiatrie — în opoziţie cu ARTIFICIAL — pentru a desemna veridicitatea trăirilor, sentimentelor, ideilor. 1247. AUTENTICITATE (cf. gr. authentikos) <• Caracterul nefalsificat, naturaleţea nedeformată a unor acte, idei, situaţii. Termenul a •dobîndit greutatea unei categorii centrale în filozofia existenţialistă (M. HEIDEGGER, K. JASPERS, S. KIER-KEGAARD), desemnînd o stare privilegiată a conştiinţei, dobîndită în situaţii limită) — spaima de moarte, disperarea, ■culpabilitatea, angoasa — în care omul are revelaţia relativităţii şi perisabilităţii sale, însoţită de accesul la o ipostază negativă a libertăţii, ca asumare a fatum-ului existenţial, şi de sfidare a necesităţii, prin refuzul subiectului sindrom. 1250. AUTISM CONVULSIV • Sindrom descris recent (1980) de J. S. BQYER şi A. DESCHATRETTE, care combină semnele autismului infantil cu cele ale sindromului Le-nox-Gastaut. Reuşita tratamentului crizelor epileptice atrage după sine dispariţia autismu- lui, cu compensarea progresivă a fenomenelor de întîrziere psihică. 1251. AUTISTIC(D) delir • Delir constituind însuşi „nucleul existenţei schizofrenice" (H. EY), centrul vital al „lumii proprii'^ (WYRSCH) a subiectului. Delirul autistic: are următoarele caracteristici principale : • se exprimă exclusiv într-un limbaj; abstract şi simbolic ; • este inaccesibil reconstituirii everimer-ţiale sau cauzelor exterioare ; • se construieşte conform unui modet magic de gîndire şi cunoaştere ; • amalgamează idei şi credinţe care constituie o concepţie ermetică a lumii. Evoluţia acestui delir este către o sărăcire continuă a formulelor verbale, atît în plan. cantitativ, cit şi în planul propriu-zis al posibilităţii de comunicare a acestora. în ciuda complicaţiilor sale labirintice, EY afirmă că,, în fragmentele sale separate, acest delir este cristalizat şi stereotip. 1252. AUTO" (cf. gr. autos „însuşi") • Element de compunere cu sensul prin sine însuşi* de la sine, spontan, cu mijloace proprii. 1253. AUTOACUZARE (cf. auto- ; lat. accu-sare „a învinui, a acuza") • Exteriorizarea sentimentului de culpabilitate, cu inculparea subiectului însuşi prin formularea unor acuzaţii adesea foarte grave, în special din sfera morală. Este un fenomen psihopatologic complex, atît sub raport psihodinamic, cît şi sub acela al consecinţelor pe care le poate: implica, în primul rînd pentru subiect. Poate exista şi o autoacuzare „normală41,, legată fie de un bilanţ critic al unei perioade sau activităţi, fie de încercarea de a prelua vinovăţia altei persoane, în scopul salvării-acesteia (desigur şi această ultimă situaţie are motivaţii deosebite, în unele cazuri limită, cînd poate lua aspectul unui sacrificiu, eroic sau al unui altruism apostolic). Clinica psihiatrică se confruntă cu un alt tip de situaţie, care ţine de însăşi esenţa bolii, psihice şi de raportul individului cu lumea. Dacă pentru persecutat lumea este percepută, ca ostilă, pentru cel care acuză devine rapid insuportabilă, din motive care îi sînt intrinseci subiectului. ARNAUD îi descrie pe cei? care se autoacuză, ca „umili", ruşinoşi, micşoraţi în propriii lor ochi, exagerîndu-şi infirmitatea sau viciile şi, prin aceasta, fîind dispuşfc să admită şi chiar să ierte, într-o oarecare' măsură, dispreţul celorlalţi. El identifică în această categorie (conform clasificării lut G. BALINŢ) melancolicii persecutaţi, persecu- 340/Aut Autoacuzare ; Autoanaliza ; Autocastrare ; Autocatarsis ţaţii autoacuzatori şi hipocondriacii autoacuzatori. Ideile de autoacuzare din depresia psihotică se referă la viaţa nedemnă, plină de greşeli şi abateri dusă de subiect, la interpretarea într-o lumină defavorabilă subiectului a tuturor faptelor trăite anterior. Nu rareori, • autoacuzarea este urmată de autodenunţare (RÉGIS) sau de „eliberarea“ de sub povara -apăsătoare a „faptelor criminale**, prin auto-liză. Deşi este urmată net de autodenunţuri, •autoacuzarea isterică are cu totul altă bază psihodinamică, respectiv dorinţa subiectului -de a se pune în valoare cu orice preţ. Implicarea subiectului în evenimente şi culpabili-,zarea nu au alt scop decît de a face credibilă •anecdotica faptelor care nu s-au petrecut şi în care se pot recunoaşte proiecţiile subiectului. DUPRÉ şi MANET vorbesc despre un veritabil delir de autoheteroacuzare, subliniind faptul că, cel mai adesea, istericul implică şi un alt subiect, pe care îl acuză şi ^denunţă. Idei de autoacuzare, de culpabilizare delirantă ca şi autodenunţări există şi în schizofrenie, unde au însă, adesea, un caracter monoton, Iar faptele pe care subiectul le relatează sînt deosebit de absurde, fără logică •internă. Un pericol deosebit îl reprezintă însă instituirea unor măsuri autopunitive (sinucidere, autorn utilare), în raport cu „vi->noyâţia,t' subiectului. în delirul alcoolic, în conglomeratul de idei •delirante de persecuţie, gelozie, autoacuzarea 4>oate fi urmată de autodenunţare. LAS.ÈG-UE atrage atenţia că „atunci cînd un subiect se acuză de comiterea unui atentat monstruos, •în nouă cazuri din zece este un alcoolic**. în debilitatea mintală, incapacitatea de a stabili o relaţie corectă, cauză-efect, şi sugesti-bilitatea crescută sînt cele două circumstanţe care pot genera idei de autoacuzare. Autoacuzarea (şi implicit autodenunţarea) ridică (Srobleme medico-legale, în ceea ce .priveşte autenticitatea mărturisirilor (care pot fi surprinzător de coerente la primă vedere) şi valoarea lor probatorie. Paleta largă de afecţiuni psihice, în care autoacuzarea poate apărea impune, examinarea discernămîntului subiectului ori de cîte ori o astfel de afecţiune este bănuită. 17^I 1254. AUTOAGRESIUNE (cf. ..auto-; lat. aggressio „atac, asalt") —► SUICID. ______ 1255. AUTOANALIZĂ (cf. auto- ; gr. ana-iysis „descompunere") • Termen care desemnează explorarea (analiza, investi gâreâ) de sine, de către propria persoană, în mod mai mult sau mai puţin sistematizat, prin folosirea unor procedee psihanalitice (asociaţii libere, interpretarea viselor, a reacţiilor, a conduitelor, a desenelor spontane etc.). FREUD a încercat o autoanaliză pornind de la visele sale (primul vis autointerpretat este cel referitor la cazul Irma). Ulterior, pe această bază, el ajunge la explicarea unor evenimente din copilăria sa, susţinînd că analiza propriilor vise este o etapă necesară în formarea viitorului psihanalist. Mai tîrziu, FREUD afirmă că autoanaliza nu poate fi completă, întrucît o persoană nu se poate observa şi interpreta pe sine cu detaşare obiectivă. în ceea ce-l priveşte pe FREUD, autoanaliza i-a fost utilă atît pentru formaţie, cît şi pentru descoperirea proceselor şi fenomenelor pe care ulterior le-a conceptualizat în teoria sa. Autoanaliza este considerată ca o formă particulară de rezistenţă la psihanaliză; chiar în cazurile în care autoanaliza este permisă, ea trebuie supusă, etapă cu etapă, unui supervizor g astfel, ea devine un adjuvant în psihanaliză. Un analist trebuie să-şi rezolve, în prealabil, propriile sale complexe, conflicte şi rezistenţe interioare. în măsura în care nu îşi tratează analitic propria persoană este aproape imposibilă tratarea analitică a altei persoane. Analiza didactică se completează optim cu o autoanaliză. Menţionăm faptul că, în limbajul comun, noţiunea de autoanaliză se foloseşte cu sensul noţiunii de introspecţie. Autoanaliza, introspecţia, înclinaţia la autoobservaţie nu sînt echivalente (-> INTROSPECŢIE). Autoanaliza presupune, cu necesitate, interpretarea şi analizarea în sens psihanalitic şi prin mijloace psihanalitice, a manifestărilor unei persoane, pînă la descoperirea motivelor inconştiente care au generat aceste manifestări. Cunoaşterea prin autoanaliză este mai profundă decît cunoaşterea prin introspecţie. 12Ş6. AUTOAPRECIERE (cf. auto-? lat. appretiare „a evalua'* ad- j pretium „preţ") —> APRECIERE. 1257. AUTOCASTRARE (cf. auto- Г lat. castrare „a castra") 9 Automutilarea organelor sexuale, simptom îritHnit în cazul structurilor dizarmonice ale personalităţii, de tipul perverşilor sexuali (homosexuali etc.), dar în special, la bolnavii schîzofreni catatonici şi la deliranţii ^cronici (deliruri cu conţinut mistic). 1258. AUTOCATARSIS (cf. auto-; gr. katharsis „purificare") • Mod de exprfmare Autocentric ; Autocontrol ; Autocritică ; Autocunoaştere Aut/3411 individuală, prin scris, muzică, desen etc., utilizat uneori în scop terapeutic, avînd rolul de a permi.tî subiectului să-şi cunoască şi astfel -să-şi stăpînească mai bine emoţiile. 1259. AUTOCENTRIC (cf. auto-? lat. centru,7? „centru") 9 Subiect care îşi concentrează gîndurile, sentimentele, acţiunile etc. asupra propriei sale persoane. în mod normal, adolescenţa aduce o schimbare a sensului orientării autocentrice a copilului, trecîndu-se la beterocentrism. 1260. AUTOCINETISM(I) - iluzie (cf. auto- | gr. kinesis „mişcare") 0 Tip de iluzie optico-cinetică cu caracter fiziologic, constînd în impresia de deplasare în spaţiu a unui punct •luminos (static), aflat în obscuritate face parte din seria iluziilor de mişcare aoarentă. A fost descrisă de CHARPENTIER (1886) şi apoi de AUBERT (1887), care o denumeşte astfel. 1261. AUTOCONTROL (cf. auto-; fr. con-trole) 0 Din punct de vedere psihologic, autocontrolul este o operaţie complementară comenzii, prin care se supraveghează, pe baza reţroaferentaţiei şi aferentaţiilor suplimentare, propriile reacţii şi comportamente, determi-■nînd ponderea, accelerarea sau suspendarea lor, în conformitate cu cerinţele programului şi situaţiilor (P. POPESCU-NEVEANU). WIENER considera că autoreglajul constă din comandă şi control. în sens larg, autocontrolul reprezintă capacitatea de urmărire continua a propriului comportament, în scopul amplificării, frînării, modelării acţiunilor, pentru a le face adaptate situaţiei, constituind .0 latură a „stăpînirii de sine". Această capacitate este: ■diminuată la personalităţi dizarmonice impulsive, explozive, excitabile. Metoda autocontrolului face parte din terapiile comportamentale în care subiecţul, sub influenţa terapeutului, va deveni artizanul propriului comportament. Comportamentul pozitiv va primi valorizare socială (MAHONEY), ceea ce îl va determina pe subiect să-şi întărească respectivele conduite. Stabilirea scopului terapiei, auto-observare şi auioînregistrare, autoîntărire şi evaluare — vor fi etapele acestui tip de terapie, care poate fi folosită în toxicomanii, •boli psihosomatice, terapia cuplului. 1262. AUTOCONSTRUCTIV(D) delir (cf. auto- J fr. constructif) 0 Delir descris de G. de CLIiRAMBAULT (1934), constînd în prezenţa unor halucinaţii psihice prin care „vocile*1 îl informează pe subiect, profetizînd şi fabu-«iînd noţiuni contradictorii în raport cu ten- dinţele acestuia. Completîndu-se de la o zi la alta, ideile delirante se consolidează, se amplifică construind „un roman extrapersonal", deosebit de absurd (atît de absurd încît, în unele cazurî, în cîţiva ani, subiectul însuşi va începe să-l respingă). Evoluţia este aceea a oricărei schizofrenii. Autorul subliniază că valoarea tematică şi valoarea logică a acestui delir sînt inferioare cu multe grade ideilor aceluiaşi subiect sănătos, „precedînd gîndirea personală pe drumul demenţierii". 1263. AUTOCRITICĂ (fr. autocritique } cf. gr. kritike „arta de a judeca") 0 Reprezintă analiza critică a propriei activităţi, judecarea propriei conduite, capacitatea de a se judeca pe sine. Realizarea unei asemenea acţiuni presupune, necondiţionat, integritatea tuturor compartimentelor personalităţii subiectului : conştiinţă, memorie, procese de gîndire, afectivitate etc. Practic, toate afecţiunile psihice duc la diminuarea autocriticii : în isterie, bolnavii asistă indiferenţi („la belle indifférence") la spectaculoasele lor simptome de conversie } în manie, optimismul nemăsurat, expansivitatea neîngrădită îndepărtează bolnavul de real $ sindroamele demenţiale reprezintă exemplul cel mai elocvent al pierderii autocriticii, cu paroxisme în paralizia generală, unde constituie simptomul revelator (deşi aparenţele pot înşela multă vreme). Apariţia autocriticii constituie un bun criteriu de apreciere a vindecării în cazurile curabile de confuzie mintală, în deliruri tranzitorii, cînd perioadei în care subiectul se îndoieşte de caracterul patologic al sTmpto-melor (halucinaţii, idei delirante etc.) î| urmează revenirea criticii. 1264. AUTOCUNOAŞTERE (cf. auto-f a cunoaşte : laţ. cognoscere) 0 în sens larg, den semnează cunoaşterea de sine prin sine, cu* noaştere care este însă relativă, fiind impregnată de subiectivism. Practic, nu este vorba de o dedublare a conştiinţei (care ar echivala cu desfăşurarea unui fapt de conştiinţă, concomitent cu analizarea lui), ci de un demers stadial, pe care-l realizează un individ în direcţia cunoaşterii de sine, demers util atît pentru autoeducaţie şi stabilirea nivelelor de aspiraţie individuală, cît şi pentru psihodiagnoză (relatările subiectului privind imaginea de sine, din cursul interviului clinic). Astfel, autocu-noaşterea presupune autoobservaţie, auto-1 apreciere critică şi autovalorizare, deci, în ultimă instanţă, raportare şi evaluare calita- 34<2/Aut Autodepâşire ; Autodepreciere ; Auioempatie tivă la idealuri, modele şi exigenţe sociale. Ca tehnici de corectare a subiectivităţii în autocunoaştere, Gh. ZAPAN propune „metoda aprecierii obiective41, iar U. ŞCHIOPU, M. GÎRBOVEANU, P. MUREŞANU propun testul celor trei profile (itemii testului conţin atribute caracteristice „omului concret, obişnuit4*, „omului ideal44 şi „propriei persoane44). Pentru psihologia introspecţionistă reprezintă unica metodă autentică de cunoaştere a psihismului. 1265. AUTODECONTRACŢIE CONCENTRAT! VĂ (cf. auto- ] de- prefix negativ } contracţie : cf. lat. contractio „strîngere44) —. sin. ANTRENAMENT AUTOGEN !l2i-TRAI-NlNG AUTOGEN. 1266. AUTODEPĂŞIRE (cf. auto- f a depăşi : cf. fr. dépasser) • ^Modalitate principală de autoperfecţionare, constînd din proiectarea şi efectuarea de acţiuni ce depăşesc întrucîtva posibilităţile de moment ale subiectului, de-terminînd astfel progresul continuu al acestor posibilităţi. Autodepăşirea este o atitudine faţă de sine şi faţă de propria evoluţie, atunci cînd se referă la conduita morală, condiţionează progresul valorilor morale şi implică un nivel superior de aspiraţii. Nu trebuie însă uitat niciodată că „mai binele este duşmanul binelui44. în psihopatologie, autodepăşirea poate juca diverse roluri : de la frînă (psihaste-nicul), la motor (paranoicul). 1267. AUTODEPILAŢIE PATOLOGICĂ (cf. auto-; depiJation) — sin. TRICOTILOMANIE ^►HALLOPEAU8 semn. 1268. AUTODEPRECIERE (cf. auto- ; fr. déprécier f cf. lat. depretiare „a nu preţui44) • Termen care, în realitate, este opus mai mult autovalorizării decît autoaprecierii. Se referă fă atitudinea de apreciere, ierarhizare, omologare a propriei persoane la un nivel inferior, raportat la grupul social şi/sau idealurile şi aspiraţiile proprii, integrate în consensul general de aspiraţii al grupului. Deprecierea desemnează, în sens larg, micşorarea preţului sau valorii, calităţii cuiva. Această atitudine apare în urma unor defecte fizice (handicap) sau a unor boli somatice cronice (diabet, obezitate etc.), care, supraestimate de subiect, îi creează complexe de inferioritate, accen-tuîndu-i inadaptabilitatea. Handicapat, auto-depreciat, se simte şi bolnavul psihic remis* aflat în procesul reintegrării saie sociofami-liale, dar marcat de „critica44 pe care începe s-o aibă faţă de boala sa. Autodeprecierea atinge apogeul intensităţii sale în cadrul simptomatc- logiei depresiei endogene, melancoliei, unde întregeşte cortegiul ideilor de culpabilitate, inutilitate, dezonorare etc. în autodeprecierea din unele stări depresive, subiectul tinde să se subevalueze, să-şi diminueze meritele, calităţile proprii. Această tendinţă este cu atît mai accentuată, cu cît depresia este mai intensă, ajungîndu-se pînă la negarea sensului propriei existenţe, ca în depresia melancolică. 1269. AUTOECOLALIE (cf. auto- ; gr. echo , s*n-„sunet ; lat. „ecou44 ? lalein „a vorbi44) —► STEREOTIPIE VERBALĂ. 1270. AUTOECOPRAXIE (cf. auto- ; gr. sin. echo J praxis „acţiune44) —> STEREOTIPIE GESTUALĂ. 1271. AUTOECOSIMPTOM STRANSKI (cf. auto- J gr. echo ; simptoma „coincidenţă, în-tîmplare44) • Simptom întîlnit în schizofrenia catatcnică, implicînd repetări mecanice ale cuvintelor şi frazelor proprii sau ale unor mişcări executate anterior. Este o expresie a stereotipiei. 1272. AUTOEDUCAŢIE (cf. auto- ; fr. edu-cation : cf. lat. educatio) • Reprezintă procesul de formare a propriei personalităţi, realizat prin eforturi personale, care se desfăşoară concomitent cu procesul educaţional, realizat de alţii, şi respectînd aceleaşi legi. Perioada sa de maximă eficienţă se situează în adolescenţă şi tinereţe, avînd la bază un autocontrol permanent al comportamentului. în mod normal, acest proces se desfăşoară în colectivitate, unde se şi desăvîrşeşte, într-o formă superioară de altfel, formă care va permite subiectului să participe la procesul educaţional al altora. Dacă subiectul nu se cunoaşte bine pe sine, existînd o discrepanţă între ceea ce este şi felul cum crede că este, în ambele variante (tendinţe de subestimare sau, dimpotrivă, de supraestimare a propriei persoane), procesul autoeducaţional nu se poate desă-vîrşi. 1273. AUTOEMPATIE (cf. auto- ) gr. empa-theia „pasiune44) • Posibilitate de autoapreciere a gradului de empatie pe care subiectul îE declanşează în colectivitate, greu de realizat obiectiv. Se întîlneşte frecvent ca preocupare în psihopatologie, la personalităţile dizarmo-nice, pe prim plan fiind personalitatea isterică, urmată, pe locul secund, de două tipuri de personalităţi care, deşi în sens diferit, sînt îndreptăţite să-l ocupe : personalitatea paranoică şi cea psihastenică. Autoerotism ; Autofagie ; Autofelaţie Aut/343 1274. AUTOERASTIE (cf. auto- J gr. erastes „pasionat") - sin. AUTOFILIE J AUTOSEXUA- 11SM -^NARCISISM. 1275. AUTOEROTISM (cf. auto-ï fr. érotisme : cf. gr. eros „dragoste") • Termenul desemnează, în sens larg, acel comportament sexual în care satisfacţia este obţinută folosind ca obiect propriul corp (exemplul tipic este masturbaţia). în sens restrîns, termenul se referă la un comportament sexual infantil precoce, ce exprimă satisfacţia unei pulsiuni parţiale, produse prin excitarea unei zone ero-.gene sau a unui organ ; este stadiul narcisismului infantil, în care subiectul nu face apel la un obiect exterior şr în care nu există o imagine unificată asupra corpului propriu (după J. B. PONTALIS şi J. LAPLANCHE). Noţiunile opuse sînt : ALLOEROTISM sau HETEROEROTISM. Termenul de autoerotism a fost introdus de HAVELOCK ELLIS } autorul include aici „fenomenele de emoţie* sexuală spontană, produse în absenţa oricărui stimul extern, fie direct, fie indirect". FREUD reia termenul în „Trei eseuri asupra sexualităţii" şi îl defineşte în cadrul relaţiei pulsiune-obiect al pulsiunii : „ ...qulsiunea se satisface folosind propriul corp". în autoerotism, după FREUD, nu se mai păstrează distincţia pulsi-une-sursă pulsională-scop-obiect ; satisfacţia pulsională în autoerotism presupune ca obiectul să coincidă cu organul, cu sursa pulsio-nală. Se impun două concluzii (J. LAPLANCHE şi J. B. PONTALIS): • la origine, autoerotismul este legat de pulsiuniIe de autoconservare ; satisfacţia autoerotică nu presupune, aici, lipsa de obiect exterior sexual specific. Pulsi-unea sexuală se satisface sprijinindu-se pe pulsiunea autoconservării (foamea) obiectul fiind sînul matern. Ulterior pulsiunea sexuală se desprinde de pulsiunile nonsexuale şi devine autoerotică. Aşadar autoerotismul nu presupune, la orgine, existenţa unui stadiu „anobiec-tual", ci clivajul între pulsiunea sexuală şi funcţiile nonsexuale ;; • autoerotismul se leagă de acea fază a organismului în care nu se poate vorbi de o organizare de ansamblu a pulsiu-nilor ; satisfacţia de tip autoerotic urmează mobilizarea componentelor pulsio-nale parţiale (excitaţia zonelor erogene izolate). Autoerotism şi narcisism. în concepţia lui FREUD, narcisismul defineşte investirea libi-doului în Eu, Eul rpprezentînd şi o imagine unitară a corpului. în acest sens, autoerotis- mul se opune narcisismului, autoerotismul fiind legat de pulsiunile parţiale. FREUD afirmă (citat de J. B. PONTALIS şi J. LAPLANCHE) : „La început nu există în individ o unitate comparabilă cu Eul? Eul suportă o anumită dezvoltare. în schimb, pulsiunile autoerotice există de la origine ; deci o nouă acţiune psihică trebuie să se adauge autoerotismului pentru a da narcisismul". Ideea lui FREUD este că trecerea de la autoerostism la narcisism este marcată prin unirea comportamentelor pulsio-nale sexuale izolate şi prin faptul că aceste pulsiuni. îşi găsesc drept obiect Eul. Aşadar, autoerotismul defineşte un comportament de satisfacţie sexuală dintr-un stadiu în care pulsiunile sexuale nu sînt reunite, ci se manifestă ca pulsiuni parţiale, în raport cu un obiect parţial şi fantasmatic. în perspectivă genetică, FREUD considera sexualitatea infantilă ca fiind caracterizată prin autoerotism f există o trecere de la faza autoerotică * pînă la (faza narcisică şi ulterior la alegerea obiectuală (investirea într-un obiect exterior), K. ABRA-HAM consideră că autoerotismul, ca stadiu, coincide cu stadiul oral precoce. în psihopatologie, comportamentele de tip autoerotic pot apărea la diverse categorii de bolnavi' psihici, în special la perverşi sexual ? la nevrotici, ele se însoţesc de culpabilitate, iar la psihotici, aceste acte de autoerotism sînt determinate procesul , destructurării morbide. Autoerotismul la "adult presiipune fenomenul de regresie. La nevrotici, regresia este predominant formală (folosirea unor modalităţi de expresie şi de comportament inferioare). La psihotici, se întîlnesc toate cele trei categorii de regresie : topică, temporală şi formală (.-♦ REGRESIUNE). Există situaţii (prizonierat, detenţie etc.) în care autoerotismul adultului este tranzitoriu şi nu se consideră comportament patologic. 1276. AUTOFAGIE (cf. auto-J phagein „a mînca") • Tulburare gravă a comportamentului instinctual, care denotă atingerea celor mai profunde straturi ale psihismului de către procesul morbid (demenţiere profundă) sau absenţa unei dezvoltări psihice normale (idio-ţia) ; constă în roaderea şi/sau sugerea propriilor ţesuturi, pînă la automutilare. 1276. AUTOFELAŢIE (cf. auto- J lat. fellare „a suge") • Formă extrem de rară de autoerotism masculin, cuprinsă în raportul KlNSEY. „Dificultăţi tehnice" ar explica, după acest autor, frecvenţa ei atît de redusă (sub 2%0) şi prezenţa mai ales la copil şi adolescent • 344/Airt Autoflagelare ; Autogena; Autointoxlcare 1277. AUTOFETIŞISM (cf. auto- * gr. fétichisme) • Termenul a fost Introdus de HIRSCH-FELD pentru a denumi o formă particulară de fetişism, caracterizată prin apariţia excitaţiei sexuale a subiectului în prezenţa unui obiect personal (de obicei, vestimentar). Este legat de puternice trăsături narcisistice. 1278. AUTOFILIE (cf. auto- ? gr. phileîn „a Iubi") - sin. AUTOERASTIE § AUTO- SEXUALISM NARCISISM. 1279. AUTOFLAGELARE (cf. auto-* lat. flagellare „a biciui") • Obţinerea excitaţiei şi/sau satisfacţiei sexuale prin biciuirea propriului corp (HIRSCHFELD), în prezenţa unui partener sexual sau a mai multor spectatori. Apare evidentă paralela cu autoflagerările din evul mediu, din timpul procesiunilor religioase, ca şi cu acelea practicate de membrii unor secte contemporane. „Posesiunea divină" prin martirizarea trupului este, în fapt, căutarea unei satisfacţii erotice patologice. 1280. AUTOFOBIE(F) (cf. auto- ] gr. phobos „frică") • Teama patologică şi nejustificată de a fi singur. Lipsită de semnificaţie patologică în copilărie, ea devine semnificantă la personalităţi dizarmonice, în reacţii, nevroze, unele demenţe. 1281. AUTOfONOMANIE (cf. auto-] gr. phonos „ucidere" ; mania „nebunie") e Tendinţa la sinucidere ? termenul nu se mai utilizează. 1282. AUTOGENĂ S este funcţia de tranziţie şi X : I X S -» Z este funcţia de ieşire. Automatul realizează o transformare de intrare-ieşire prin parcurgerea stărilor din mulţimea S, în funcţie de succesiunea simbolurilor de intrare. Acest model este frecvent utilizat pentru studiul echipamentelor şi proceselor de prelucrare a informaţiei numerice, în funcţie de caracteristicile elementelor cvintuplului M, automatele se clasifică în : determinist, nedeterminist, probabilistic, finit, celuîar, programabil. Prin excepţie, în cazul organismului viu, relaţia între gradul de evoluţie şi cel de rigiditate a multiplelor sisteme automate care-l compun este invers proporţională, comportamentul raţional fiind mai puţin automat decît cel iraţional. Executarea extrem de frecventă a unor mişcări, care la origine au avut un control conştient, le-a conferit acestora pe parcursul traiectoriei ontologice, un caracter automat, care nu se mai observă în mod normal (articularea cuvintelor,' mersul etc.). Restrîn-gerea numărului actelor unui subiect la cele automate are semnificaţia unei regresiuni. 1294. AUTOMATISM MINTAL(S) sindrom (fr. automatisme) — sin. AUTOMATISM MINTAL KANDlNSKI-CLIiRAMBAULT Ş „SINDROMUL S" • Pornind de la modelul neuronal, C. G. de CLI=RAMBAULT descrie, în anul 1926, cu o remarcabilă minuţie şi precizie, sindroamele cardinale ale psihiatriei. El defineşte automatismul mintal astfel : „proces autonom, caracterizat prin devansarea gîn-dirii enunţarea actelor ? impulsiuni verbale Ş tendinţa la fenomene psihomotorii cu următoarele caractere : neutralitate (cel puţin iniţial) a conţinutului şi nonsenzorialitate \ rol iniţial în decursul psihozei". Acestor elemente autorul le va adăuga o serie de procese mai rare sau mai obişnuite care, după expresia lui H. EY»’ „mişună" pentru a se amalgama în mozaicul psihozie halucina-torii. Subiectul capătă convingerea că, în creierul său, pătrund gînduri străine, că gîndirea îl este manevrată, că actele îi sînt comentate şi comandate din afară (fenomene xenopatice). Fenomenul de ecou al gîndirii poate avea caracter adiţional, constatator sau comentativ. El poate să anticipeze, să urmeze sau să aibă o desfăşurare simultană cu ideaţia pe care o însoţeşte. H. EY şi P. BERNARD sistematizează sindromul automatismului mintal în următoarea formă: • senzaţii parazite (halucinaţii psihosen-zoriale simple „anideice") 346/Aut Automatism mintal Tabel nr. XXVIir Procese pozitive Procese mixte Procese negative Automatisme • emanciparea abstrac- • substituirea • uitări • afectiv, emotiv şi ţiilor gîndirii • golire de gînduri emoţional • depănarea mută de • nebulozitate an- • aprosexie • vizual : ideoree vi- amintiri ticipativi a • îndoieli zuală • ideoree gîndirii • perplexitate fără • verbal : jocuri ver- • asemănări obiect bale fragmentare, si- • false recunoaşteri labe parazite, par- ticule de cuvinte • triplul automatism : motor, ideator şi ideoverbal ~ • dedublarea mecanică a gîndirii (triplul ecou : al gîndirii, actelor şi lecturii ; enunţarea gesturilor şi intenţiilor şi comentarea actelor) ; • micul automatism (anticipare ideativă, depănare de amintiri, intenţii abstracte, stranietate a gîndirii, mentism xen.c-patic) ; micul automatism a mai fost denumit şi sindrom de pasivitate sau de interferenţă. Automatismul mintal poate rămîne, în forma sa pură, în stadiul de „mic automatism", care nu adaugă elemente interpretative sau explicative, dar poate avea o evoluţie remi-tentă şi paroxistică, atunci cînd existenţa tulburărilor afective cu caracter paroxistic exacerbează manifestările sindromului. Frecvent, sindromul de automatism mintal stă la baza delirului secundar din cadrul unei psihoze delirante cronice, delir apărut prin mecanism interpretativ sau explicativ orientat endogen (delir de posesiune) sau exogen (delirul de influenţă, de persecuţie), în funcţie de particularităţile structurale ale subiectului. După E. BLEULER, frecvenţa cu care sindromul de automatism mintal se întîlneşte în schizofrenie este mare, elementele din sindrom fiind adesea constatate chiar de la începutul bolii (KOURETAS, SCOURAS). Atitudinile catator.ice, actele motorii bizare s-ar explica cu reacţii opoziţionale la comentariile „vocilor", din cadrul automatismului mintal. C. G. de CLERAMBAULT a descris forme „masive şi difuze" ale sindromului de automatism mintal, referindu-se la evoluţia rapidă, care sare peste etapele ideosenzoriale ale automatismului, apărut în stările confuzionale infecţioase, toxice şi în stările sechelare. Forme tranzitorii se descriu în cadrul evolu- ţiei unor afecţiuni organice (tuberculoză,, meningite sercase, hipertensiune intracra-niană). Patcgenia sindromului este un subiect controversat şi explicaţiile date s-au grupat în teorii psihologice şi organiciste. Primele se leagă de procese greu obiectivabile, cum ar fi, de exemplu : diminuarea voinţei şi a sintezei mintale (SEGLAS), refularea unor stări afective care, după aceasta, ar putea căpăta un caracter indiferent, ca şi cum ar fi străine subiectului (discordanţa afectivă Cellier). în cadrul teoriilor organiciste şi fiziopatologice,. trebuie să începem cu autorul descrierii sindromului. El consideră că acesta s-ar datora unor microleziuni meningeale sau corticale sau ale nucleilor cenuşii, apărute în cadru!: unor infecţii excgene, endogene sau impregnări toxice. GUIRAUD a încercat o explicaţie avînd la bază asir.cronismul cronaxic neuronal, deşi anatcmopatologic acest lucru nu s-a putut demonstra. Au fost luate în consideraţie şi antecedentele patologice şi predispoziţia. în ciuda unor limite teoretice inerente, descrierea sindromului de automatism mintal reprezintă o sinteză majoră, care a rupt barierele artificiale dintre fenomenele halucinatorii, de-mcnstrînd unitatea lor. Descrierea deosebită pe care KANDINSKI (1888) o dăduse pseudohalucinaţiilor i-a îndemnat pe unii autori să denumească acest sindrom, sindromul Kandinski-Clerambault, fapt numai parţial justificat, deoarece sindromul de automatism cuprinde o serie mai largă de fenomene decît cele magistral expuse de autorul rus (pseudohalucinaţii, halucinaţii psihcmo-torii), care le dă o explicaţie la fel de organicistă (GHILIAROVSKl) : excitaţia zonelor cortico-senzoriale. Automatizare a acţiunilor psihomotorii Aut/347 1295. AUTOMATISM MINTAL PSIHOGE-NIC8semn - sin. SINDROMUL DE ACŢIUNE EXTERIOARĂ(s> • în anumite circumstanţe patologice, mecanismul automatismului mintal îmbracă o intensitate caracteristică, determi-nînd stări la limita dintre normal şi patologic sau chiar patologice, clasificate din 1913, de către H. CLAUDE şi LEVY-VALENSI în: • stări de automatism mintal cu modificarea clarităţii conştiinţei, automatisme epileptice, stări crepusculare, activitatea delirant-onirică ; • stări de automatism care nu sînt recunoscute ca anormale de către subiect, conştienţa fiind păstrată, apărute în fazele de excitaţie maniacală, halucinaţiile psihosenzoriale, deliruri de imaginaţie şi manifestări delirante isterice ; • Stări de automatism în care subiectul are conştiinţa caracterului anormal al acestei manifestări : sindroame obse- sivo-fobice, stări anxioase. H. CLAUDE va angaja pe tema automatismului mintal, pe care îl va numi şi „sindromul de acţiune exterioară", o vie polemică cu C. G. de CLI=RAMBAULT, susţinînd că la baza acestuia stă „o tulburare mai mult sau mai puţin veche şi profundă" a afectivităţii şi stabilind o serie de legături cu delirul senzitiv de relaţie (KRETS-CHMER). Această ipoteză psihogenetică nu s-a dovedit însă cu nimic mai reală decît cea organogene-tică, fiind limitată la unele cazuri de apariţie a fenomenului. 1296. AUTOMATISM MINTAL PSIHOLOGIC • Activitate independentă şi spontană a întregii vieţi psihice sau a unui sector al ei, care se desfăşoară în afara controlului conştiinţei şi voinţei. Automatismul poate exista ca fenomen normal (automatism psihologic normal) sau patologic. în 1889, P. JANET îşi publică teza privitoare 1a automatismul psihologic, în care caracterizează activitatea automată ca „trebuind să aibă ceva spontan, cel puţin în aparenţă" nefiind „pur mecanică şi absolut fără conştiinţă". El concepe automatismul psihologic ca o formă inferioară a activităţii umane. Această idee va fi reluată de BERGSON, care va considera că actele neautomate, „libere", sînt rare şi au „un caracter de solemnitate". 1297. AUTOMATIZARE (fr. automatiser) m Proces prin care, fără efort sau o direcţionare conştientă, o acţiune devine rutinieră şi automată. Extrapolat ‘r tehnică, termenul se referă la dispozitive tehnîce cu ajutorul cărora pot fi realizate operaţii executate altădată manul sau mintal. • fn psihologie, automatizarea acţiunilor psihomotorii include procesul de relativă diminuare a funcţiei de control pe care o exercită conştiinţa asupra acţiunilor iniţiale, care, prin repetare, tind să-şi estompeze caracterul raţional. Acţiuni umane ca articularea cuvintelor, mersul, conducerea auto, învăţarea unui sport, a unei meserii etc. încep prin a fi învăţate conştient, prin mobilizarea voinţei, şi ajung să fie însuşite la perfecţie numai după o exersare îndelungată, timp în care elementele nou învăţate se întregesc, se completează, ajung să formeze o unitate, ca ulterior să tindă spre rutină. Desigur, după cum afirma şi W. JAMES, citat de P. POPESCU-NEVEANU, numărul de acţiuni automatizate creşte odată cu gradul de complexitate a activităţii. • fn psihopatologie, automatizarea poate fi unul dintre factorii mecanismului de producere a nevrozei, după cum afirmă WAELDER („automatizarea reacţiei la anxietate"), indivizii păstrînd caractere psihologice ale copilăriei încă multă vreme în decursul existenţei lor. După această opinie, nevroticul acţionează ca un automat, sub povara impulsiunilor lui infantile. Schizofrenia reuşeşte, în temeiul aceleiaşi interpretări, să arunce subiectul „în adîncurile cele mai profunde ale inconştientului său", dominat de valorile copilăriei. 1298. AUTOMATIZARE A ACŢIUNILOR PSIHOMOTORII • Proces de transformare, prin interiorizare şi exersare repetitivă, în baza stereotipurilor dinamice şi a fenomenelor de feed-back, a acţiunilor conştient-voluntare în acţiuni „autorizate" de conştiinţă (Ch. BLONDEL) şi voinţă. Automatizarea decurge din exerciţiu, care, la rîndul său, presupune condiţionare, sistematizare reflexă sau stereo tipizare. Specificul automatizării este consolidarea prin exerciţiu a învăţării anumitor acţiuni. Raporturile intime pe care le întreţin actele automatizate (mai ales în etapa iniţială şi, circumstanţial, posterioară automatizării) cu controlul conştient şi voluntar, precum şi cu procesele de învăţare din care decurg, le delimitează net de actele automatice-instinctive sau de automatismele native. Automatismele conservă şi repetă ceea ce a fost achiziţionat, dar valoarea lor adaptativă depinde strict de modul cum sînt integrate în conduita inteligentă sau, în termeni janetieni, în conduita „pe măsură". Celebra lucrare a lui P. JANET „L'automatisme psychologique" (1894), inclusiv dezvoltările interioare, precum şi progresele 348/ Aut Automatizare a acţiunilor psihomctorii neurofiziologiei şi psihcciberneticii, au dus la statuarea automatizării ca o lege universală a activităţii psihocomportmanetale, ca unul dintre principiile fundamentale ale construcţiei progresive a sistemului psihic uman. Cu cit activitatea psihică este mai evoluată şi complexă, cu atît este mai mult mediată instrumental (VtGOTSKI, OSGOOD) şi are o structură mai ramificată, plurinivelară. Multitudinea verigilor, operaţiilor, nivelurilor, relaţiilor implicate de ea presupune cu necesitate automatizări de acţiuni. W. JAMES arată într-.un studiu că cel puţin 90% din comportamentele activităţii gîndirii sînt habituale. La baza automatizării (mecanismelor psihc-neuro-fiziologice) stau o serie de fenomene şi relaţii : realizarea unui tonus ridicat al scoarţei, apariţia unei zone de excitabilitate optimă, formarea stereotipului dinamic, întărirea legăturilor temporare, sisteme de aferenţă, conexiuni inverse, activitatea din zonele inhibate, în care un rol central revine aferentaţiei inverse. Stereotipul dinamic (model sau matrice funcţională în limbaj cibernetic) este rezultatul activităţii analitico-sintetice a scoarţei cerebrale. Legăturile temporale, iniţial disparate, se organizează prin interconectare într-un sistem unitar, în care un rol hctărîtor (KUPALOV şi ASTRAHAN) îl au ordinea în care se succed stimulii şi duratele intervalelor dintre stimulările ordonate. între diversele unităţi stereotipe există raporturi de subordonare, de opoziţie sau contiguitate. Stereotipul însuşi este subordonat dominantelor şi direcţiilor în care se dezvoltă activitatea corticală. Aferentaţia inversă îndeplineşte, în automatizare, o dublă funcţie. Faţă de centrii corticali responsabili pentru fiecare act elementar constituent al unui act motor complex, ea joacă un rol de semnalizare a preciziei sau adecvanţei în raport cu celelalte acte, dar şi cu actul global, iar faţă de rezultatul final, de ajustare sau de sancţiune, permite comenzi corectoare (P. K.ANOHIN). Pentru evitarea interferenţelor, este necesar controlul felului cum se ierarhizează componentele sistemului reflex, bariera ambianţei pentru evitarea unor condiţionări anexe limitative, generalizarea stereotipului prin practicarea lui în condiţii de exersare variată (mai ales prin procedeul „opoziţiei alternative", preconizat de PAVLOV) şi facilitarea transferurilor. Orice act automatizat se asociază sau se circumscrie, mai ales prin partea executivă (efectorie), unei acţiuni complete sau complexe. De exemplu, formele elementare ale mişcărilor capului, mîinilor, picioarelor, trunchiului, în raport cu acţiunea de deplasare în spaţiu \ mişcările ochilor, în timpul percepţiei unui obiect ; mişcările degetelor şi braţului, faţă de acţiunea de scriere ş.a.. Orice act automatizat rezultă din învăţare şi exerciţiu (—>ETAPELE AUTOMATIZĂRII). Odată constituit stereotipul dinamic, orice act auto matizat se desfăşoară relativ autonom de controlul conştient şi de investiţia de efort voluntar, în mod spontan şi facil. El presupune economie de efort, uşurinţă în execuţie (rapiditate) şi cursivitate, prescurtare şi schematizare (grad de generalitate) şi un mare grad de stabilitate (dictonul : „reînvăţarea este mai grea decît învăţarea" se aplică foarte bine actelor automatizate, dat fiind mecanismul lor neurofiziologic). In structura personalităţii, actele automatizate: se situează la diferite niveluri de generalitate : de la actele simple, motorii, şi mixte ca: mersul,, scrisul, vorbirea, la grupurile şi grupările de operaţii intelectuale de tipul celor patru transformări INRC (identica, negaţia sau inversia* reciproca şi corelativa) sau la algoritmii de calcul şi gramaticali. Este greşită absolutizarea rigidităţii şi independenţei de control conştient ale actelor automatizate. Ele sînt cadre mobile (rigidă este doar structura ordonată de verigi)* susceptibile de noi conţinuturi şi se declanşează cu uşurinţă atunci cînd situaţiile de viaţă o reclamă (rol adaptativ). Cu cît activitatea este mai complexă, cu atît intră în joc un număr mai mare de acte automatizate (proporţicnalitate între gradele de complexitate a conduitei şi-numărul dimensiunilor habituale implicate). Cercetările întreprinse de A. T. PUNI şi* D. I. BOGDANOVA, privind componentele automatizate implicate de activităţile sportive* confirmă faptul că baza de reglaj nu este suprimată, ci acar restructurată, în sensul reducerii controlului conştient la o supraveghere „de la distanţă" şi generală a activităţii (în care actele automatizate sînt operatorii) sau al intervenţiei facultative a conştiinţei efortului şi direcţiei, cînd apar dificultăţi sau noutăţi de situaţie. De altfe', volumul conştiinţei este limitat la 7±2 elemente şi, cum acţiunile umane complexe implică un număr cu mult mai mare de parametri ce trebuie avuţi în vedere concomitent, actele automatizate nu fac decît să se fixeze asupra strategiei generale sau obiectivelor esenţiale pentru activitatea propusă. Toate cercetările fiziologice sau psihologice care s-au ocupat de problema automatizării acţiunilor psihomotorii i-au relevat procesuali-tatea sau stadialitatea (VINOGRADOV, LO-MOV, KRESTOVNIKOV, ZINCENKO, PUNi ş.a.). în general, orice acţiune automatizată implică o aferentaţie vizuală, auditivă, tactilă etc. şi* AutomisofobieW ; Automorfism ; Automutilare Aut/34 9" mai ales, kinestezică. Studiile contemporane asupra deprinderilor acordă o mare importanţă elaborării coordonărilor senzorio-motorii (cercetările lui ZINCENKO, ZAPOROJET etc.) în procesul consolidării deprinderilor ; se produce o reducere parţială, atît a controlului kinestezic, cît şi a celui vizual sau de alt gen. Rolul kinesteziei şi al cuvîntului în însuşirea mişcărilor a fost evidenţiat în legătură cu diferitele categorii de calificare sportivă (gimnaşti, schiori). Din toate cercetările efectuate a rezultat faptul că includerea limbajului în acţiunea motorie determină ridicarea acesteia la un nivel superior -> ANTRENAMENTUL PSIHO-TONIC. Intervenţia celui de al doilea sistem de semnalizare nu este identică în toate momentele automatizării acţiunilor. în reacţia electivă, există două tipuri de automatizări : una în care accentul trece treptat pe primul sistem de semnalizare, alta în care automatizarea se realizează cu păstrarea continuă a rolului diriguitor a celui de al doilea sistem de semnalizare. Actele automatizate intelectuale aparţin categoriei a doua. întreg procesul automatizării acţiunilor presupune unitatea şi corelarea variabilă a momentului senzorial, a celui motor şi a orientării conştiente. Relaţia conştiinţă-automatizare poate fi abordată din punct de vedere fiziologic şi psihopatologic. Creatorul intuiţionismului, H. BERG-SON, aprecia că cu cît actele noastre se automatizează mai mult, cu atît produc o mai accentuată retragere a conştiinţei. Psihologul „conduitei", P. JANET,. vedea o opoziţie între activitatea creatoare a spiritului şi activitatea reproductivă definită ca automatism. Acest gen de automatism (după JANET, activitatea umană în formele ei cele mai simple şi rudimentare) se caracterizează printr-o regularitate sau determinism riguros, spontaneitatea fiind cel puţin aparentă. Boala psihică ar fi spontaneitatea descătuşată de orice rigoare sau control dirijat şi supravegheat (conştient), în ansamblul conduitei (P. JANET). în mod normal, actele automatizate rămîn sub supravegherea conştiinţei, numai cele anormale se disociază de conştiinţă. Deviaţii cu caracter psihopatologic sînt : • manierismele (întîlnite în simulare, schizofrenie, isterie etc.) ; © stereotipiile de poziţie, de mişcare şi verbale (întîlnite în schizofrenii, mai ales în formele hebefrenică şi catatonică, oli-gofrenii grave, demenţe, afecţiuni neurologice cronice) ; -© ritualurile şi actele compulsive (întîlnite în sindromul obsesiv, nevroza obsesivc- compulsivă, Ia personalităţile psihaste--nice, în debutul unei schizofrenii). 1299. AUTOMATOZĂ (cf. auto-; gr. mathos „cunoştinţă, experienţă, obicei") ZINGERLE(S) sindrom. 1300. AUTOMISOFOBIE PSEUDOHALUClNAŢII. 1317. AUTORITARIST (cf. fr. autoritaire) • Grup experimental, în psihologia socială, în care toate deciziile sînt luate de lider (K. LEWIN). Personalitatea autoritaristă caracterizează indivizi dependenţi psihologic de ierarhii puternic conturate ale autorităţii instituţional izate . 1318. AUTORITATE (fr. autorité } cf. lat. autoritas) 9 Impunere a unei influenţe de către un subiect sau instituţie asupra altora, cu scopul ca aceştia să i se conformeze fără a-şi exprima neapărat punctul de vedere. Autoritatea este necesară pentru funcţionarea unor grupuri sau organizaţii. Puterea se poate exercita prin constrîngere, dar fără autoritate, aceasta din urmă reprezentînd, în general, un consens între cel care o exercită şi cel care o acceptă. Autoritatea este tot atît de importantă în dezvoltarea copilului, ca şi afecţiunea. Lipsa autorităţii parentale generează nelinişte şi insecuritate, aceasta avînd nu numai semnificaţie punitivă, ci în primul rînd — protectivă. Autoritatea educativă este calitatea unei persoane sau instituţii de a avea ascendent de credibilitate şi încredere faţă de copii sau tineri, de a-i domina astfel, de a se impune şi obţine din partea acestora recunoaşterea rolului lor educativ. Rezultă din exemplul personal pozitiv, comportare adecvată, competenţă profesională şi pedagogică, exigenţă şi spirit de răspundere, dragoste şi grijă fată de cei educaţi, dăruire de sine (P. PCPESCU-NEVEANU). în sociologie, autoritatea, ca raport psihosocial, poate îmbrăca aspectul formal-legal (legitimitatea, poziţia şi capacitatea de a sancţiona) şi funcţional (competenţă profesională, inteligenţă şi contacte sociale, experienţă de conducere), cele două forme putînd să coexiste (cînd ultima o susţine pe prima) sau să se excludă (cînd ultima este în competiţie cu prima — A. TUCICOV-BOGDAN). După unii autori ar exista autoritate de poziţie (puterea de control conţinută în poziţia socială respectivă şi nu deţinută de persoana care are rolul respectiv), a cărei esenţă este birocratică, bazată pe sancţiuni şi are viabilitate limitată (PEABODY), şi autoritate de competenţă (poziţia de conducere este acoperită prin competenţă şi tehnicitate, fiind acceptată formal de subalterni). Ar mai fi o autoritate bazată pe calităţi personale, ce caracterizează liderul real. Cînd prima este susţinută'de ultimele două, ea devine extrem de puternică şi eficientă soldai, generînd (A. TUCICOV-BOGDAN) şi o bună percepere socială a ei de către subalterni. Autosadism ; Autqscopie ; Autosugestie Aut/3S3 1319. AUTORITATE — complex © Complex cu originea-într-un grup de emoţii legate de anumite experienţe dureroase petrecute, timpuriu, in perioada copilăriei, în reJaţiacq autoritatea. Aceste-experienţe neplăcute, precum şi-afectele care le-au Însoţit au fost reprimate sau refulate,'iar materialul refulat a dat naştere la ceea ce psihanaliştii au,numit complex de^acito-ritate. Persoana avînd acest complex se poartă cu autoritatea aşa cufn s-a purtat în perioada acelor prime experienţe, fără ca persoana să fie conştientă de semnificaţia conduitei sale.. Complexul de ;autoriţate apare în specjal la pacienţii nevrotici şi se manifestă fie în atitudini rebele împotriva autorităţii, fie în atitudini exagerat submisjve, - : 1320. AUTOŞADISM (cf. gr. auto-} sade „nume propriu, scriitor francez") • Perversiune constînd (după PREDESCU) ,în obţinerea satisfacţiei, sexuale prin autotorturare, \ este o formă de perversiune extrem de rar întîlnită. 132t. AUTOSCOPIE (cf. auto- } gr. skopein, „a privi14) ©, Perceperea de către subiect,-ca într-o oglinda, a imaginii propriului său corp, proiectata, în afara lui, în spaţiul perceptual \ poate fi considerată drept o halucinaţie de tip vizual. Caracteristica ei.este nu numai, convingerea subiectului în perceperea imaginii corporale, veritabilă halucinaţie vizuală, ci, după cum insistaşi LHlzRMlTTE, şi Sentimentul de apartenenţă a acesteia la Eul „fizic şi moral". Dup a SOLLIER, se pot distinge două forme da- autoscopie : ' :- © Autoscopie externa' —' sin. HEAU-TOSCOPJEV DEUTER05C0P1E ,1 HALUCINAŢIE AUTOSCOP1CĂ —, în care subiectul are percepţia vizuală a propriului corp, parţial sau în totalitate —i;o adevărată senzaţie a dublei sile imagini, pe care o trăieşte cu anxietate — aşa-nunfiifk „imagine dedublată". Se considera că poate avea origini; îndepărtate = în „inconştientul colectiv" şi apariţia ei implică un acompaniament afectiv (groază sau surpriză) sau poate fi „trăită" cu detaşare, cu critică şi cu o conştiinţă particulară, care-i conferă caracterul de halucinoză. Autoscopia externă apare în isterie, intoxicaţii cu substanţe halucinogene, stări confuzionale, stări de vis, fijnd determinată de o tulburare de sinteză psihica, generînd o: dedublare a personalităţii şi un sen ti.men.t de straniu', cerşi: găsepso reprezentarea vizuală în fenorhehukautoscopiei externe. • Autoscopie interna — sin. HALU-r CINAŢIE ENDOSCOPJCĂ —, în care . subiectul relatează percepţii vizuală a unuia său mii multor- organe ale corpului. Autoscopia; interni se întllneşte în stările hipocondriace' avînd drept cauză tot tulburări de sinteză psihică, dar sebaseamănă adesea1 cu tulburările de schemă .corporală; sechelare accidentelor; vasculare neurologice. . în general, apariţia autoscOpiek presupune existenţa unor'circumstanţe, curţi ăr H : Vhodifi-carea clarităţii cîmpului de conştiinţă/stări le surmenajt cînd are caracter, de halucinaţie hipnagogică, în halucinoza peduriculară, în Schele de- encefalită epidemică parieto-occipitală, în psihastenie, epilepsie temporală, schizofrenie, intoxicaţii cu substanţe halucinogene/în stări hipocondriace / uneori, pare "(să se înrudească cu tulburările de schemă corpofealaapăriite după accidente neurologice. Cînd fenomenul , se repetă, poate atrage după^ine, prin Interpretare secundară, constituirea unui delir de influenţă sau de posesiune. 1322. AUTOSEXUAU5M (cf. auto-? lat. sexual is) — sin. AUTOERASTIE! AUTOFILIB s-^* NARCISISM. 1323. AUTOSOMAŢOAGNOZIE (cf. auto-1 gr. soma „corp" ,1 a- ; gnosis „cunoaştere")' AŞ O M ATOG N OZIE. • 1324. AUTOSUGESTIE (fr. qptosuggestîon 3 v. Jat. suggestio\ • Formă particulară dp sugestie şi proprietate gpneraj-umanâ, constînd în vau:tpi,nfluenţarea propriului psihism şi/ş|au _a stării fiziologice, pe baza unei idei sau imagini mintale şi a unor m.ecanisrrie inconştiente de „apărare" şi de „întărire" a Eului. Spre deosebire de autosugestia spontană şi de cea provocată .(prin persuasiune din afară, realizată de o pepsoahă. calificaţă/ sau prin HipnoŢîsm), autosugestia conştientă,este un proces de educaţfe a i magi naţi ei, realizat* în an urni te condiţi i * cu participare volitiva scazuţă^fţe în, scopul îrn^u-nătăţirii sau păstrării stării de sănătate ameninţ ţaţş, fie în direcţia ameliorării sap abolirii unpn stări de disconfort,, . psThoflaiologic. Dup$, I. P.. P AV LdV, explicaţia ■ fenomen ul ui consta în forţa specifică (de inducţ^e-regia/şi control a „cuvîntului comandă" (reprezentare sau idee)* care devine dominant (conceritrarea excitaţiei într-un anumit punct al emisferelor cerebrale)* inhibînd zonele adiacente>şiv în aceeaşi măsură, puţind provoca. orice fel de -fieacţie, izolat de celelalte influente. Deşi pupe î,p j.pc aceleaşi mecanisme subconşţiente ca şT sugestia, jipşesc o serie de factori adjUvanţi; ca încărcătura emoţională ŞkcOnvingkrea suscitase de o autoritate exterioară subiectului (specialistul). Aceste carenţe .sînt compensate; In autosugestie,..de posibilitatea exerciţiului, independent, a antre- 23 - Enciclopedie do psihiatrie — cd. 167 354/Aut Autotelia; Autotomie ; AutomutilareW namentului, prin care subiectul devine propriul său stăpîn şi terapeut. Aşadar, o altă accepţiune a autosugestiei este cea de metodă terapeutică. Avîndu-şi originea în practicile yoga, care au demonstrat performanţa autoreglaj ului mintal în sfera proceselor vitale, autosugestia, ca metodă de rezistenţă la stări morbide sau ca instrument curativ, a fost fundamentată şi aplicată terapeutic, independent de celealte metode psihoterapeutice, pentru prima dată de chimistul şi farmacistul francez Emile COUâ (1851—1926). Pentru acesta şi pentru ceea ce, în psihologie, este cunoscut sub numele de „noua şcoală de la Nancy*', autosugestia se produce prin jocul următoarelor legi : • orice imagine (idee) tinde să se realizeze integral prin transformare, sublimare sau refulare £ • se realizează imaginea care predomină j • convingerea determină sugestia, prin faptul că neutralizează sugestii Ie cont rare g • cînd imaginaţia şi voinţa sînt în conflict, imaginaţia învinge întotdeuna, puterea ei fiind în proporţie directă cu pătratul voinţei, iar cînd sînt de acord, puterea lor se multiplica (legea rezultatului opus sforţării, după cum o numeşte Ch. BOU-DOUlN de la Universitatea din Geneva, legea efortului convertit). Principiul metodei lui E. COU£ s-ar rezuma astfel : „cînd două idei domină spiritul, va fi învinsă aceea ale cărei mijloace inconştierrte de realizare vor fi paralizate de mijloacele conştiente pe care .voinţa le subştuie celor inconştiente, iar cea care învinge devine adevăr pentru noi şi are tendinţa să se transforme în act". Aşadar, metoda de autosugestie conştientă constă în concentrarea neforţată asupra unei singure idei (imagini) şi repetarea .ei. în acest sens, există fohmule generale şi, în funcţie de diversele suferinţe psihosomatice, autosugestii speciale. Metoda se învaţă şi apoi se practică independent. Metoda lui COU£ a făcut vîlva în lumea întfeagă, în primele decenii ale secolului al XX-lea, fiind aplicată, datorită simplităţii ei, în mujte clinici din Europa şi S.U.A. Ulterior, procedeele de autosugesticnare s-au diversificat, 'coristînd fie în fixarea unui punct luminos, fie în concentrarea asupra unui zgomot continuu sau asupra unei imagini mintale. Indicaţiile terapiei prin autosugestie sînt multiple, cu predilecţie în stări reactive şi nevroze. Autosugestia este şi o proprietate a psihismului uman, care poate fi exploatată la maximum, în scopul echilibrării vieţii şi activităţii cotidiene şi a celei de performanţă. 1325. AUTOTELIC (cf. gr. autoteles „complet sau perfect în sine, suficient lui însuşi-:)' • Ceea ce îşi este sieşi scop, purtînd în sine propria finalitate imanentă. După BALDWlN, GROSS ş.a. jocul poate fi apreciat ca o activitate specifică copilului, care are un scop în sine/şi anume pregătirea pentru viaţă. Tot aşa, pentru esteticienii autoriomişti, arta şi creaţia artistică sînt autotelice, în sensul autonomiei absolute a acestora faţă de- realitatea obiectivă de, manifestări ale spiritului uman, cu o finalitate în sine R în sens restrîns, defineşte o tendinţă sau un profil caracterial al cărui specific este dat de predominanţa, în ansamblul de scopuri personale, a mecanismelor de autoapărare, autoprotecţie şi autodezvoltare. 1326. AUTOTOMIE (cf. auto-1 gr. tome „tăiere, secţionare") • Comportament aberant al subiectului, în cadrul întîrzierilor mintale grave, demenţelor, epilepsiei, schizbfrenîei; constînd în automutilarea prin secţionarea unui segment al corpului : deget, mină, ureche, nas etc. Termenul, extrapolat în psihiatrie din zoologie, de către FERBNCZI, hu mai prezintă astăzi decît interes istoric -> AUTOMUTI-LARE. 1327. AUTOTOPOAGNOZIE (cf. auto- ? gr.. topos „Ioc" ţ o- * gnosis „cunoaştere") o Termen» introdus de Friedl РГСК, în anul 1896, pentru a delimita un defect de percepţie şi integrare ce face imposibilă localizarea unui segment aî corpului. Este o agnozie de schemă corporală, ceea ce presupune respectarea elementelor definitorii ale agnozîei. Autotopoa^nozia este adesea asociată cu hemianopsia (ROGER) şi cu pierderea orientării dreapta-stînga (sindrom Pick)\ ^ 1328. AUŢOUMILIRE^) delir (cf. auto- * a umili : v. lat. humillare) • Convingere puternică, impenetrabilă, la argumente logice sau la probe obiective din realitate', pe care o are subiectul, referitor la sine. Subiectul se consideră lipsit de orice valoare, în propriii săi ochi sau ai semenilor săi, inferior şi demn de dispreţ. Delirul modifică, pe lingă imaginea despre sine, şi comportamentul subiectului, care refuză orice ajutor din partea celor apropiaţi, se înjoseşte, refuzînd mîncarea sau concediul medical pe durata spitalizării, umblînd în zdrenţe, pe motiv că nu merită nimic din toate acestea. Fondul afectiveste dominat de depresie intensă. Tabloul clinic descris poate fi comun» atît schizofreniei, cit şi psihozei depresive. Auxiliar ego ; Auz ; Avalanşa ; Avariţie Aval 355 1329. AUTOVALORJZARE (cf. auto-7 fr. vc'oriser „a da valoare") -» APRECIERE 2 AUTOAPRECIERE. 1330. AUXILIAR EGO (lat. ego „eu" 3 cf. iat. cux iliarum „de ajutor") €> Termenul a fost c-eaî de J. L. MORENO în 1937, pentru a defini o persoană sau grup de persoane care, în p:ihodrama de tip morenian, reprezintă pe cineva sau ceva din experienţa subiectului. Ego auxiliar poate fi şi un actor profesionist, care să ajute în procesul de intercomunicare terapeutică din grupul psihodramatic. Considerăm uti! să-l cităm pe MORENO, în definirea sa ori-jg;naiă : „un individ care se identifică pe sine însuşi, în mod conştient, cu tot ceea ce consti-tUe expresiile şi scopurile celuilalt subiect, ameninţînd astfel Ego-ul subiectului". Ego-ul auxiliar, acţionînd în sprijinul subiectului, ■este o veritabilă prelungire sau extensie a Egc-uiui subiectului. Un Ego auxiliar care acţîo-rează la nivel instinctiv are funcţia numită „alte' ego". Aceasta se poate exemplifica în relaţia mamă-copil, între prieteni, între îndrăgostiţi şi este o modalitate folosită de psiho-dramă, cu valoare psihoterapeutică. în acelaşi sens, psihiatrul care îngrijeşte un subiect aflat într-o situaţie conflictuală interpersonală joacă rolul de Ego auxiliar faţă de două sau mai multe persoane implicate conjunctural. 1331. AUZ (cf. lat. audire „a auzi77) • Funcţia perceperii stimulilor acustici prin intermediul urechii. Senzaţiile auditive sînt rezultatul modelării sunetelor (vibraţii mecanice care se pro-pagâ prin mediul gazos, solid sau lichid), care ‘constituie, ca şi imaginile pentru văz, sursa de informaţii cea mai bogată şi complexă pentru om, respectiv modalitatea de prim ordin prin care oamenii pot comunica între ei. Urechea umană este sensibilă la proprietăţile vibratorii cu o frecvenţă cuprinsă între 16 — 20 000 Hz, numai aceste sunete producînd o perturbaţie locală la nivelul mecanoreceptorilor specializaşi, care se transmite, prin comprimări şi dilatări succesive ale particulelor mediului, ca undă elastică. Nici unul dintre teoriile asupra auzului, asupra modului în care se transmit, •de fapt, potenţialele de acţiune, nu a fost încă fundamentată cu precizie, presupunerile vizînd : cilii celulelor Corti, acetilcolina, potenţialele membranelor cohleare,modificările de conducti-fciiitate între rampele cohleare de potenţiale diferite etc. (teoria localizării cohleare, teoria rezonanţei, telefonică, teorii mixte, teoria vcleelor de influx). în ceea ce priveşte tulburările auzului, trebuie amintite : presbiacuzia (senescenţa auditivă, care semnifică reducerea funcţiei auditive, începînd uneori chiar de la vîrsta de 20 de ani), hipoacuzia şi surditatea, hiperacuzia. în psihiatrie, auzul este frecvent implicat în patologia nevrotică sau psihotică sub forma 3 • iluziilor auditive (în condiţii de surmenaj, stimulare monotonă, deprivare senzorială) g • halucinaţiilor auditive (în psihozele schizofrenice, sindroame paranoide, depresive, parafrenii, psihoze alcoolice acute şi cronice, dezvoltările prevalente prin izolare socială, delirul de persecuţie al surzilor şi hipoacuzicilor) § • surdităţii isterice (reacţie, nevroză, psihopatie isterică). 1332. AUZOUY Uhodore-Eughne-Henry-Guilfaume (1819—1879) • Poate fi considerat primul psihiatru care a efectuat şi publicat studii epidemiologice — în sensul actual al noţiunii — privind cretinismul. Studiile sînt rezultatul celor 18 ani de activitate (1860—1878) ca director al Azilului Pau. 1333. AVALANŞĂ — efect (fr. avalanche) • Model atribuit de CAJAL legii prin care este distribuită energia în sistemul nervos. Calea pe care o parcurg, de la periferie, stimulii senzoriali, pentru a ajunge să constituie un stimul nervos, se continuă, la acest nivel, cu alte căi, care facilitează descărcarea energiei nervoase, respectiv actul reflex. Savantul spaniol presupune că atunci cînd aceste căi de eliberare a energiei nervoase sînt, dintr-un motiv sau altul, închise, energia este nevoită, implicit, să „se reverse", ca o masă mare de zăpadă care se rostogoleşte către vale. Acesta ar putea fi şl mecanismul de descărcare neuronală din epilepsie (forma genuină, cu leziuni ale cornului Amon şi cea asociată cu idioţie). Mecanismul an implica o acumulare de energie nervoasă, ducînd la izbucnirea unei descărcări explozive deA mare amploare a acestei energii. în psihologie, acumularea de afecte presupune (SZONDI) tot un astfel de mecanism. 1334. AVAN:TYL Mexic - DCI Nor-triptilind • Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzocicloheptadienic de tip 10-11-dihidro- N-metil-5H-dibenzo/a,d/cicloheptan-A5’Y-propi- lamFnă, cu acţiune mai rapidă decît a AMI-TRIPTILINEI, dar efecte sedative mai modeste. Nu se asociază cu IMAO. 1335. AVARIŢIE (cf. lat. avaritia „lăcomie") • Semnifică o exagerare a instinctului de conservare (în concepţia lui DIDE şi GUlRAUD) | după DUPRI:, avariţia este o pervertire a 356/Avâ Avàzéri ; Aversan (M) ; Aversiune instinctului de proprietate. Reprezintă una dintre- trăsăturile esenţiale ale caracterului obsesiv, psihastenicii fiind indivizi Ia care ataşamentul pentru obiecte conferă ban ui ui o valoare simbolică^ Banul permite acumularea, Gobseck siguranţa, autoritatea. Fcarţe frecvent, avariţia se combină cu coJecţionarismijl. Astfel, toate veniturile ppţ fi .orientate în sensul unei singure preocupări/ legate de colecţionare, pentru tot ce este in afara ei adoptîndu*se o atitudine o'e avariţie extremă. Un subiect care, pe de o parte, măsoară strict-, în, gospodărie, banul soţiei şale, pe de altă papte, se poate ruina pentru, a-şi satisface pasiunea de colecţionare. Punctul de vedere psihanalitic situează avariţia alături de colecţionarism,-printre regresiile la stadiul anal, în cadru]), caracter ului sadico-anal al personalităţii ,obsesivului. Ţendinţa avarului de a impune şi anturajului anumite restricţii a fost interpretată câ o fbrfriă de agresivitate. Uneori, aparent paradoxal, poate ' apărea, rfeactivj tendinţa spre cheltuieli şi acte de filantropie nejustificatei Avariţia;este foarte frec^ ventă în cursul ‘demenţelor sehile — în care, combinată cu pierderea capacităţii de judecată, poate duce la tulburări de comportament social ce ridică probleme medico-legale. Poate,fi mai rar' întîlnită în anumite forme de melancolie, ca un derivat a! ideilor de ruină. în anumite cazuri de parăndîa, avariţia este consecinţa convingerilor delirante. Unii autori (DELPÎERRE) o descriu în anumite forme de schizofrenie, în cadrul autismului sărac — variantă în care individul, retras din ambianţă şr repliat asupra, sa, se simte bine într-o atmosferă d.e. rigiditate şi automatism, impusă de restricţia asupra banului. 1336. AVAZEN(M) Ecuador — DCI Diazepcm • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-1,3-dihidrc-1-meti{-5-fenil-2H-1 ,6-benzo-diazepină, cu acţiune sedativ-hipnotică, anxiciî-tică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de D!AZEPAM(M). 1337. AVENARIUS Richard (1843-1896) • Filozof idealist subiectiv eleveţian ; principala sa lucrare, ŢCritica ^experienţei pure“ (1888 — 1$?0),susţine că toate obiectele şi fenomenele lumii .exterioare sînt senzaţii simple şi complexe, şi că materia au ar exista făra gîndire, teză îndelung combătută de LE-NlNl în „Materialism şi empirccriticism"^ 1338. AVENTYL(M) Anglia, Canada, S.U.A- • Timoleptic, derivat dibenzcciclcheptadienic NORTRIPTI LINA(M). 1339. AVERSAN(M) R.F.G. - DCI Disvlfi-ram ANTALGOL(M) Remania. 1340. Aversiune (fr. aversion.: v. lat. avers'ţp) • Repulsia, dezgustul, resimţite faţă de 'ci-heva- sau ceva. Subiectul poate trăi psihic aversiunea faţă de obiectul care i-o provoacă şi se poate manifesta prin conduite de evitare său anihilare a acestuia. Averâiune-a condiţionată, ca parte componentă ă terapiilor comportamentale (încadrate în psihoterapirle individuale), este utilizată atunci cînd un stimul aversiv este prezentat drept consecinţă a unui comportament şi face să descrească în frecvenţă şi intensitate acest comportament. Răspunsul nedorit dat fa un stimul este inhibat prin prezentarea simultană !a unui’- alt stimul, care provoacă un răspuns puternic de evitare. Reacţia care se condiţionează astfel constituie un răspuns punitiv. Aversiunea condiţionată are la bază principiul condiţionării pavloviene. Metoda este indicată în: toxicomanii, fobii, nevroze motorii, deviaţii sexuale. Tehnicile prezintă o mare varietate, dar în med curent se utilizează mijloace chimice (de exemplu, probele de aversiune din cursul dezintoxicării etilice folosesc apomprfina, disulfiramul, me-tronidazclul) şi fizice (de exemplu, soneria din decondiţionarea enurezisului, curenţii fa-radlci etc:). Aviaţie ; Avi ceri a Avi/357 1341. AVERSIUNE CONDIŢIONATĂ^' DEZGUST - cura. 1342. AVEX(M) Italia - DCI Diazepom ■9 Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7- clor -1,3 - dihidro-1-metil-5-fenil-2H-1,4-ben-zodiazepină, cu acţiune sedativ-hipnotică, an-xiolitică, anticonvulsivantă şi- miorelaxantă. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de DÎAZEPAM(M). 1343. AVIAŢIE (fr. aviation: v. lat. ovis „pasăre*1’) • Dezvoltarea fără precedent a mijloacelor de transport aeriene, cu toate avantajele pe care acestea le prezintă, ca şi folosirea aparatelor de zbor ca mijloace de luptă dintre cele mai perfecţionate, a ridicat nu numai' probleme tehnice, ci şi umane, iar dintre acestea, cele legate de adaptare şi de consecinţele psihice ale zborului sînt de prim ordin. Tulburările psihice ale aviatorilor sînt legate-, pe de o parte, de hipoxia cerebrală, pe de altă parte, de modificările induse de acceleraţia rapidă (modificarea indicelui gravitaţional G), mai ales în aviaţia militară. O altă serie de tulburări, de data aceasta mai reduse, apar în legătură cu suprastimularea senzorială, prin efectele propriu-zise ale zborului.- Hipoxia cerebrală apare la zborul 'la înălţimi mari şi se poate manifesta prin greaţă, cefafee, tahicardie, ca fenomene curente, la care se pot adăuga : incoordonăre, lentoare, bradipsihie, instabilitate emoţională şi impulsivitate. Se pot înregistra şi episoade confu-zicnale. Desfăşurarea unei activităţi îndelungate' m condiţii de mare altitudine poate fi urmată de instalarea unei stări depresive şi de. tulburări hipnice grave. Particularităţile deplasării în spaţiul tridimensional imprimă aspecte .specifice în ceea ce priveşte senzo-rialitatea/ legate de poziţia reală în spaţiu. Falsele, percepţii de poziţie sînt legate de imposibilitatea integrării percepţiilor somestezice şi labirintice în lipsa informaţiilor vizuale (adevărata „cîrjă luminoasă"), aceasta mai ales în cadrul zborului pe supersonice, în condiţii grele. Altă, serie de tulburări este legată de deplasările lungi transmeridiane, care desin-cronizează ceasurile „exogen", şi „endogen", prin modificarea fuselor orare. Aceasta se manifestă prin fenomene de oboseală accentuată, tulburări hipnice, scăderea performanţelor (mai accentuată în zborul spre vest decît în cel spre est - ULLNER, KUGLER, TORREŞ), iritabilitate, scăderea capacităţii de autocontrol. Tulburările psihice pot apărea nu- numai la piloţi, ci şi - Ia restul personalului de ,bord. şi-chiar la personalul de comandă şi control de.la scl, •manifestindu-se prin stări de anxietate, iritabilitate, scăderea.atenţiei. 1344. AyiCENA (ABU ALI al HUSSEIN JBN SINA)'(980—1037) • Figură excepţională de medic şi filozof, „floarea culturii arabe" g de origine persană (tadjik), începe de la 16 ani studiul medicinii, repurtînd remarcabile succese. îşi desăvîrşeşte pregătirea ştiinţifică în marile biblioteci ale timpului, căpătînd o puternică orientare hipocratico-galenică. Va lăsa 300 de lucrări, dintre care de o deosebită Avipena valoare este „Canonul ştiinţei medicale" („cea mai. frumoasă din operele medicale alcătuite vreodată" — OSLER). Această carte fundamentală a medicinii evului mediu se va publica în zeci de ediţii în latină şi ebraică şi va fi folosită ca manual în universităţile europene pînă în secolul al XVIll-lea. în capitolul al treilea al acestei lucrări, autorul clasează cauzele bolilor psihice astfel : • apostemele unei părţi ale creierului (frenezia, letargia) ; © afecţiuni antrenind o perturbare a gîndirii : alienaţia spiritului, confuzia raţiunii, stupiditatea, tulburările de imaginaţie sau memorie, mania, melancolia (licar.trcpia şi dragostea)'; »- . '■ -© afecţiuni antrenind; tulburări ale mişcărilor. 353/Avi Avicol W ; AvipronW ; Avitaminoze AVICENA va avea, de asemenea, o importantă contribuţie la dezvoltarea concepţiilor, psihiatrice prin lucrarea „De anima". „Prinţul medicinii", cum îl numeau contemporanii, rămîne un precursor de valoare şi în ceea ce priveşte terapia, în care a încercat cu succes introducerea psihoterapiei de susţinere. 1345. AVICOL(M) R.F.G., AVIPRON. 1351. AVORT — terapeutic (cf. lat. aboriri „a pieri, a avorta") • întreruperea cursului sarcinii, din considerente medicale şi conform legislaţiei în vigoare. Pornind de la jurămîntul hipocratic : „nu voi da nici unei femei o prescripţie abortivă" şi pînă Ia problemele complexe socio-demografice ale realităţii zilelor noastre, medicina a luat în considerare şi situaţia in care sarcina poate pune în pericol vîaţa sau .sănătatea mamei. Legislaţia ţării noastre a inclus în prevederile sale şi indicaţiile psihiatrice de întrerupere a cursului sarcinii, care se referă atît la situaţii psihosociale (cînd 360/ Axi AxintoW ; Axiologie sarcina este urmare a unui viol sau incest), cit şi la situaţii .privind transmiterea ereditară a unei boli grave sau care determină malformaţii congenitale grave. Astfel, afecţiunile psihice care beneficiază de avort terapeutic sînt următoarele : • psihozele periodice procesuale sau cronice (psihoza maniaco-depresivă, schizofrenia, delirurile cronice — para-frenice şi paranoice) ; • episoade psihotice acute (confuzive, schizoforme, paranoide, depresive, maniacale), care apar. în timpul sarcinii sau cînd sarcina survine în primii trei ani de la remiterea unui proces psihotic diagnosticat şi tratat într^o secţie de specialitate ;■ 9 psihoze organice cronice (toxice, in-fecţioase, traumatice) } 9. demenţe de orice etiologie ? 9 olîgofrenifle (idioţia, /imbecilitatea, debilitatea mintală accentuată) ? • psihopatiile şi stările psihopatoide (instalate în urma unor procese lezionale), cu comportament grav. alterat şi cu decompensări ce au necesitat cel puţin două internări anterioare într-o secţie de psihiatrie. Legislaţia altor ţări a conceput în diverse modalităţi atitudinea faţă de avortul terapeutic, existînd, în acest sens, atitudini diferite. Astfel, în S.U.A., practic nu există argumentări legale ale avortului pe considerente ereditare, iar în statul New York doar. pericolul suicidului constituie o indicaţie psihiatrică a întreruperii sarcinii. Nu rareori, sentimentul de vinovăţie al femeii care a avortat ajunge să atingă un nivel p'sihotrauma-tizant mai intens decît sarcina şi naşterea în sine, astfel că se tinde, în general, la o restrîngere a recomandărilor psihiatrilor pentru întreruperea gravidităţii ; se pare că repetarea episodului psihotic, apărut în timpul sau după o sarcină, cu ocazia altei sarcini, nu reprezintă o condiţie obligatorie. în Anglia, avortul terapeutic a fost legalizat în 1967, iuîndu-se în considerare riscul afectării fizice sau psihice a femeii gravide, riscul familial, riscul copilului ce s-ar naşte handicapat, în majoritatea ţărilor, există reglementări în acest sens: Suedia (elemente legislative, 1938 şi 1946) permite avortul în cazul indicaţiilor psihiatrice şi psihosociale în mod asemănător este reglementată situaţia şi în Danemarca şi Norvegia. Unele ţări (Elveţia) au o legislaţie mai îngăduitoare iar altele nu au reglementări (U.R.S.S., Japonia). O'situaţie mai deosebită o areA problema întreruperii de sarcină în Franţa. încă din 1939, se consi- deră că acordarea avizului pentru întreruperea terapeutică a sarcinii nu este justificată decît în cazul ameninţării' vitale pentru mamă. în ceea ce priveşte raportul sarcină/boala psihică, psihiatrii francezi sînt foarte reticenţi, considerînd că, în generai, nici o bbală psihica (deşi există cîteva excepţii) şî hici o terapie psihiatrică nu reprezintă contraindicaţii pentru menţinerea sarcinii, nici chiar riscul sui-cidar nefiind suficient de convingător pentru legiuitori. 1352. AVOSYL(M) S.U.A. - DCI Mefenesin 9 Tranchilizant, derivat de glicerol, de tip 3-(0-metilfenoxi)-1,2-propandiol, cu, acţiune miorelaxantă şi sedativ-anxiolitică. 1353. AXlNTO(MC) R.F.G. • Produs terapeutic care conţine două medicamente tipizate, cu acţiune, diferită, dar care sev comple-mentează. Este compus din: 9 NOXIPTI LiNE(M) — antidepresiv timo-ieptic, derivat dibenzccicloheptanic ; • BUTAPERAZINE Spania'DCI Me-probamat o Tranchilizant, derivat propan-diolic de tip 2-metil-2-prcpil-1,3-propandiol dicarbamat, cu acţiune sedativ-anxiolitică, anti-convulsivăntă şi uşor hipnotică.; Indicat în nevroze cu ‘componentă anxioasă şi depresivă, alcoolism, delirîum tremens, unele forme de epilepsie petit mal, afecţiuni psihosomatice. Deşi fără efecte secundare evidente şi contraindicaţii, tratamentul de lungă durată nu se întrerupe brusc, putîndu-se produce „un mic sindrom de-abstinenţă". Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de ME-PROBAMAT. 1361. AYPNIE (cf. gr. a-l hypnos „somn") sin. -> AGRIPNIE. 1362. AZABON PSIHOSTIMULENTE. 1363. AZACON Spania Austria, Belgia, Danemarca, Franţk, R.F.G. R.F.G. R.F.G. Japonia S.U.A. Angîia, S.U.A. • Oxipendilul are acţiune de bază antirtista-minică şi uşor sedativă, complementar *Gon-stituîe principiul activ pentru produsul PER-VETRÂL(M) R.F.G., S.U.A. • Isotipendilul are o acţiune dublă? anxio-litîc-sedativă şi antihistâminică, ambele valenţe fiind moderate. Constituie principiul activ pentru următorii produşi farmaceutici : ADANTOL NILERGEX(M) TH E RUHlSTI N U.R.S.S. • Antidepre- sin. siv timoleptic —> AZAFEN Mexic — DCI Meda-zepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-cIor-2,3-dihidro-1-metil.-5-fenil-1H-1,4-benzodiazepină, cu acţiune sedaţiv-hipnotică şi uşor anxiolitică % are o singură contraindicase — miastenia. 1370. AZEPYUM) Mexic — DCI Clordiaze-poxid • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-2-metilamino-5-fenil-3H-1,4-benzodiazepină-4-oxid, cu acţiune anxiolitică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă} nu are efect hipnotic, fiind unul din cele mai răspîn-dite tranchilizante de zi. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NAPOTON(M). 1371. AZIL (cf. gr. asylon „loc inviolabil, azil“ 3 lat. asylum „refugiu") • Formă a asistenţei psihiatrice laice, apărută şi consolidată odată cu revoluţia pineliană. Medicalizarea acestor instituţii, anterior considerate un fel de locuri de refugiu (dar din păcate şi de coerciţie) pentru bolnavul psihic a dus la apariţia unei noi specii de medic — alienistul şi, în fapt, la naşterea psihiatriei ca ramură a medicinii. Azilul a reprezentat mult timp singura soluţie de terapie instituţională, care a luat aspecte moderne' după jumătatea secolului al XlX-lea. Mai mult, instituţia azilară s-a hipertrofiat,’ ajungînd în Unele cazuri la dimensiuni enorme (mii de paturi — Anglia, Franţa, S.U.A.). Apariţia unor mijloace de terapie moderne, dezvoltarea conceptului de boală psihică, apariţia ideii că zjdu.J azilului apără dar şi izolează bolnavul a dus.după jumătatea acestui secol-(deci foarte recent) la.căderea în desuetitudine a acestei instituţii-coios. Deşi ea a fost principala ţintă de atac a anti-psihiatriei, care nu a făcut, în acest caz, ,decît să înregistreze un „fapt istoric", au existat şi păreri de un conservatorism extrem, care au încercat o apărare a acestui sistem, pe care îl identificau cu spitalul actual. Azilul a fost o instituţie matcă necesară care şl-a împlinit exemplar menirea. Deşi a rămas în prezent doar o pagină de istorie nu trebuie uitat că aici s-a constituit baza de fapte şi idei care*au permis actuala „deschidere a uşilor", nu numai pentru bolnavul psihic, dar şi pentru psihiatrie, către restul medicinei. 1372. AZOFILIE (cf. gr. o-; zoe „viaţă"; philia „dragoste") • Perversiune sexuală con-stînd din provocarea excitaţiei prin contemplarea unor obiecte cu semnificaţie erotică $ se poate însoţi de masturbare. O formă particulară a azofiliei poate fi considerată pigmalio-nismul. 1373. AZOTEMIE (cf. azot: gr. a- l zoe 1 haimj „sînge") • Defineşte prezenţa în sînge a produşilor rezultaţi din catabolismu! azotului (uree, uraţi etc.), la un nivel inferior (0,2—0,5 g°/oo)? depăşirea acestui niveb realizează hiperazotemia manifestată clmic prin sindromul azotemie. Aceasta pare a fi o urmare a afectării renale, dar poate apărea şi în cazul icterelor, traumatismelor întinse şi a unor afecţiuni digestive. Manifestările psihice, sînt de o mare varietate (în funcţie de niyelul hiperazotemiei), de la: astenie, cefalee, somnolenţă, insomnii, pînă la convulsii şi comă uremică, explicată prin prezenţa produşilor toxici, rezultaţi din catabolismul azotat, dar si prin dezechilibrele hidroelectrolitiee şi acidobazice. Azotemii de 3—4 g şi chiar mai mult s-au constatat în delirurile acute, motiv pentru care acestea au fost denumite encefalite psi-hozice azotemice. Interesarea cerebrală din insuficienţa renală cu hiperazotemie se dato-reşte atît bolii, cîţ şi factorilor vasculari, caren-ţiaii, metabolici şi chiar terapeutici, pe care-1 antrenează afecţiunea. Posibilitatea corecţiei metabolice rapide prin hemodializă face ca simptomatologia psihici azotemică să nu mai fie decît un accident, o manifestare a absenţei unei intervenţii terapeutice optime. 1374. AZOXODON(M) U.R.Ş,S. - DCI Pemolinâ 9 Psihostimulent, derivat feniletilami-nat de tip 2-amino-5-fenil-2-oxazolin-4-onă, fără efecte simpaticomimetice. Indicaţiile generale sînt cele ale psihostimuientelor. Nu se administrează în afecţiuni cu componentă depresivă PSIHOSTI MU LENTE. 1375. AZUREN(M) Belgia - DCI Bromperi-dol • Neuroleptic, derivat butirofenonic de tip 4-/4-(p-bromofenil)-4-hidroxipiperidino/-4'-fluorobutirofenonă, cu. performanţe asemănătoare HALOPERIDOLULUI, efectele sedat&ye> fiind mai marcate, iar efectele secundare mai diminuate -► BUTIROFENONE BBBBBBBBBBBB BBBB BBBB BBBB BBBB BBBB BBBB BBBBBBBBBBBB BBBB BBBB BBBB B.BBB BBBB BBBB BBBBBBBBBBBB 1. BABCOCK -r indice 9 Indice de eficienţă mintală stabilit în 1930 de H. BABCOCK („Une expérience d^ns la mesure de la détérioration mentale"), rezultat din raportarea nivelului mintal evaluat pe baza unei serii de teste pşihomeţrice, la nivelul considerat normal după etalonaçe (nivelul, „normal" este apreciat după rezultatele obţinute Ia un test de vocabular). Diferenţa dintre cele două nivele reprezintă indicele de eficienţă mintală al subiectului examinat. Indicele Babcock este util în psihologia clinică mai ales1 ^pentru evaluarea deteriorării psihice. 2. BABENCOVA(S) sindrom 9 A fost descris de autoarea sovietică BABENCOVA în 1967. Sindrom amnestic de tip Korsakov, 3a care se adaugă agnozognozie., „pseudomoria", dezorientare spaţială şi a percepţiei temporale, excitaţie, psihomotorie, tulburări-de conştiinţă. Este legat"de leziunt'ale1'îhemrsferului drept. 3. BABIWSKI Joseph^François-Feïix (1857— 1932) e Personalitate medicală aL.cărui nume este legat de studiul neuronului şi al-fiziopato-■îogiei lui. Prin amploarea şii varietatea aspectelor abordate, poate fi .considerat,, în egală măsură, psihiatru, neurolpg, neurochirurg» endocrinolog sau neurofiziolog. Născut la Paris în 1857, dintr-o familie de origine poloneză, îşi efectuează studiile medicale sub Îndrumarea unor personalităţi de primă mărime-: LEGRAND du SAUbLE, CORNIL, VULPIAN, RANVIER. .Formaţia dobîndită în domeniul .anatomopatologiel va reprezenta ,un fundament solid pentru întreaga ;sa activitate. îşi susţine In 1886 teza, referitoare la scleroza în plăci, sub conducerea Iui CHARÇOT,. în. perioada efervescenţei ^axime în. jurul conceptului de isterie. De aceea lucrările sale au fost puternic influenţate — chiar şi cele de neurologie — cu concepţia maestrului său asupra acestei boîî. Modificările de nuanţă şi apropierea de şcoala, de la Nancy nu ,se vor realiza decît în finalul evoluţiei sale şi fără ca el să fie deplin conştient de acest lucru. în anul susţinerii tezei., în Fôtix-François-joseph Babinski aceeaşi clinică se afla şi FREUD, dar druVn urile lor vor ăvea aici unicul 'punct'*de. tangenţă. O bună1 perioada din activitatea sa (finalul Secolului al XlX-lea — începutul secolufui al XX-1ea) este rezervată disputei cu BERNHEIM, care v. > ■; . 366/-Ba b Babinski; reflex, semne, sindrom ; Baby poate fi numită „lupta pentru un statut corespunzător al conceptului de sugestie**.. Victoria a fost obţinută de BERNHEIM care a şysţinut (justificat) că sugestia depăşeşte cu mult câdrul isteriei. Acest fapt nu a făcut insa din BABIN-SKI un învins, ci practic un al doilea învingător. Poate că victoria lui a fost posibilă tocmai datorită premisei greşite de la care a pornit, pentru că încercînd să găsească cu orice preţ suportul somatic al isteriei lui CHARCOT cu metodele proprii neurologiei şi cu fundamentul fiziologic pe care-l posedă, el a dezvoltat semiologia neurologică. A corelat riguros examenul neurologic cu cel anatomopatologic, ajungînd astfel, în 1896, la demonstrarea specificităţii semnului ce-i poartă numele, caracteristic în leziunile piramidale — element prezent astăzi în orice examen neurologic de ruţină. în 1910, prin diagnosticarea în' exclusivitate clinică a unei tumori medulare, confirmată şi operată de p. LEL^NE, se spmneazăA actul de naşter’e al neurochirurgiei franceze. în ciuda valofii sale, împiedicat de obtuzia unor contemporani, nu va,^îmbrăţişa carieră ufâyersitaţa $ a încercat adest lucru fără succes în 1892, la recomandarea lui CHARCOT, care. vedea îp;el un posibil şi rnptivat succesor al său. Numele său va rămîne l^gât de domeniul în care maestrul de la Şăl petri ere a excelat — diferenţierea paraliziilor funcţionale de cele organice şi introducerea termenului depitiatism. în 191:4 este ales membru î; aI Acad e m i e 1: d e M e d i с i n ă. 4. BABINŞKI — reffe,x • Reflex, descris de 4utor în -1896; cu ajutorul .caruia se pun în evi-demfa iezi uni I e căi lor pi rarrli d al 6'. Datorită importanţei sale d^psebite, este cunoscut şi sub iţumelede^r-ef tex-piWlogic principal** Лп lltera- "feşfa îbţîinit siib 'fiurnei e d e reflexul evantaiuIuV‘V' toţi autorii îi recunosc paternitatea descrierii babinskîene. i în afara acesţuî reflex* autorul a mai descris ălte două reflexe care îi poartă numele, dar cărei îpre a nu se crea confuzii, sînt numite în rhod curent: reflexul radîal invers (1910), care pune în evidenţă lezarea măduvei spinării la nivelul C„ şi reflexul de apărare — sin. BABIN-SKl-JARKOVSKI sindrom -sin. HIPOFIZOTALAMIOS) sindrom; LAN-GERON sin. ’ sindrom —> ADIPOSO-GENITAL. Subiectul este într-o permanentă alertă, adoptînd reguli exagerate de igienă individuală, studiază tratate de boli infecţi oase şi-şi analizează atent orice semn subiectiv care, deşi în realitate nesemnificativ, devine pentru el unul din simptomele posibile ale bolii respective. Întîlnită rar înv nevroza^ obsesivo-fobică* este mai frecventă fn decompensările personalităţilor psihastenice şi în cazul Intelectelor de limită. Este rezultatul fie al lipsei de instrucţie, fie al structurii particulare a personalităţii. 14. BACNJN(M) Japonia — DCI Ctorprpma-zină • Neuroleptic sedativ, derivat fenotiâzinic de. tip 2-<;lor-10-(3-dimetilaminppropil) fenoţîa-zină, cu-acţiune sedaţi vă, antiemetică, vago- şi simpaticoiitică. Potenţează acţiunea anestezicelor, hipnoticelor şi analgezicelor. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de CLQRDELAZiNW. p Francîs Bacon 15. BAGON Francis (1561-1626) « Filozof materialist englez ? prin viziunea pe care b propune îşi devansează mult epoca,v depăşipd stagnarea scolastică şi metoda ’deductiva;*'' în 1620 stabileşte în'ţ;l^ouvum: Organon" regulile formale ale experimentării. El * defineşte observaţia păturii ca o condiţie furidamen- 348/Bàl Baelez - paralizie ; Baillarger J. Balamuc ţală .pentru experimentul ştiinţific. Natura nu poate fi stăpînită fără a fi cunoscută, iar scopul ştiinţei nu este doar de a constata calităţile fiinţelor Ç ea trebuie să stabilească cauzele care produc anumite efecte (vere scire per causas scire). El imaginează aşa numitele tabele de prezentare care îi permit compararea faptelor naturale pentru a le descoperi esenţa. BACON credea că dacă poate izola calităţile lucrurilor şi le poate combina în diverse proporţii ar puea obţine chiar lucrurile (P. JANET). El va face o trecere în revistă a erorilor spiritului, pe Oare le numeşte „idoles" : idola tribus — datorată naturii umane ţ idola spécus — datorat spitritului individului Ç idola fori — datorat limbajului şi deformărilor sale idola theatri — datorat erorilor sistemelor filozofice. Lucrările sale principale sînt : „De sapîentia veterum" (1609) * „De principiis atque origini bus** (1620) Ç „Historia naturalis et experimen-talis ad condensam philcsophiam sive", „Pha-encmene universi" (1622), „De dignitate et augmentis scientiarurn" (1623). 16. BAELEZ * paralizie emoţionala — sin. STUPOARE AFECTIVĂ • Formă a stuporii psihogene, care apare la stimulii supraliminali ai sistemului nervos. Cazurile princeps au fost descrise în 1901 cu ocazia unor cutremure de pămînţ din Japonia, Nôta caracteristică este dată de dispariţia reacţiilor afective (tristeţe, groază, compşsiune, grijă pentru familie). Toate acestea pir a fi înlocuite de senzaţia subiectivă de detaşare a gîndirii. Se diferenţiază de stupoarea psihogenă prin absenţa amneziei consecutive episodului şi prin păstrarea clarităţii conştiinţei. 17. BAILLARGER Juïes-Gabrieï- François (1809—1890) • Psihiatru francez; născut la Montbazon, urmează studiile medicale la Paris din 1840 îl întllnim laSalpêtrière. Este creatorul revistei „Annales médico-psychologiques" (1 843, împreună cu CERISE şi LONGET)şi al asociaţiei medicilor ce se ocupă de bolnavii mintal — Societatea medico-pşihologică (1852, după model englez). Aria lucrărilor sa|e cuprinde o largă paletă, incluzînd atît preocupări legate de tulburările de percepţie (halucinaţii), cît şi studii clinice asupra paraliziei generale progresive, cretinismului şi monomaniei. Preocupat de aspectele medico-Iegale ale bolilor . psihice, el face interesante cercetări asupra responsabilităţii alienaţilor mintal. De o deosebită importanţă este introducerea termenului „la folie à double forme" prin care BAILLARGER desemnează „un anumit fel de boală mintală care se manifestă prin accese ce apar periodic, regulat, unul de depresie, celălalt de excitaţie". Acest termen, propus-în 1854 la Academia de1 Medicină, declanşează o polemică de lungă durată cu jean-Pierre FALRET, care, cîteva luni mar tîrziu, descrie aceeaşi boală num'ind-o „folie circulaire". Vîrsta avansată îl împiedică să devină profesor de patologie mintală atunci cine postul devine vacant ţ moare în 1890. Numele său rămine legat de^ psitroza maniacc-depresiva. 18. BA|LLARGER(H) halucinaţii • Halucinaţii lipsite de senzorialitate, descrise in 184^, de autorul al cărui nume îl pcartă, ca „percepţii intelectuale" independente de organeje de simţ. Constituie una din primele descrieri ale pseudchalucinaţiilor.. 19. BAILLARGER(8) semn • Descriere princeps (1877) a inegalităţii pupilare din paralizia progresivă, . 20. BAIN Aîexantfer (1818-1903) • Filczcf şi psiholog englez, pozitivist, reprezentant ai asociaţicnismului. A uţilizat datele anatemo-fiziologice în explicarea fenomenelor, psihice. Este unul din precursorii psihologiei fiziologice. După opinia sa, senzaţiile sînt un prcdus'pur fiziologic, iar conştiinţa, o însumare a senzaţiilor. . 21. EiAKER George (1722-1809) • Născut în 1722 la Devonshire, este elevul lui Wiilîam BATTIE (Spitalul Saint-Luc) şi devine în 1788 medicul lui Georg III care suferea de o boală mintală. în 1755, apare la Cambridge lucrarea lui cea mai importantă: „De affectibus animi et morbis unde iriundis" („Despre afecţiunile spiritului,.şi bolile care decurg din acestea"), operă în care el afirmă că între corp şi suflet există o legătură : „este imposibil ca spiritul să sufere fără ca şi corpul să devină bolnav,, după cum este imposibilă o suferinţă a corpului fără ca şi spiritul sa fie afectat". Afirmaţia ne per-rţiite să-l considerăm unul din precursorii psihosomaticii. 22. BALACON(M) japonia — DCI Pipetanat • Tranchilizant, derivat difenîlmetan, de ţip 1-piperidin-etanol benzilat, cu acţiune sedativ-anxiolitică mai modestă comparativ cu acţiunea anticolinergică. Indicat în nevroze cu fenomene vegetative, cenestopatii, afecţiuni psihosomatice. Are acţiune proconvulsivantă J este centra indicat consumul de alccol în timpul tratamentului. 23. BALAMUC (turc. Malamuc — nume propriu) • Ospiciu, spital pentru bolnavii» psihici ţ în sens peiorativ : gălăgie, dezordine* Balanţa erotism-maternitate ; Batbism Bal/369 „sminteală". Denumirea previne de la schitul Malam'uci (căruia ulterior i s-a spus Balamuci), construit de vel Icgcfatul Pcpa- în secolul al XVII-lea lingă Căldăruşâni, aşezămî.rrt caritabil unde au fest adăpostiţi bolnavii psihici pînă în 1845, cînd au fost transferaţi la Mînăstirea Mărcuţa. Preluat de tradiţia orală, termenul este asociat la noi cu cel de spital de psihiatrie. 24. BALANCE(W) Japonia — DCI Clcrdiaze-pexid • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-c!cr-2-metil£mino-5-fenil-3H-1,4-benzo-diazepin-4-oxid, cu acţiune anxiolitică, anticcn-vulsivantă şi miorelaxantă ; nu are efect hipnotic, fiind unul din cele mai răspîndite tranchilizante de zi. Industria noastră farmaceutică il produce sub numele de NAPOTON(M). 25. BALANS FSlHOTiCO-FSIHOSOMATIC (fr. balance) « Oscilaţie între două tipuri de afecţiuni pe carè bolnavul psihic o poate prezenta. Apariţia fenomenologiei pşihctice, cu dezinserţia de realitate, face ca subiectul să fie inundat de elementele agresiunii psihotice, devenind imuni la pslhotraumele şi tensiunile obişnuite, adică la celé generatoare de boli psihosomatice. Lipsa implicării afective şi a semnificaţiei valorice a elementelor realului, duce la ignorarea completă a acestui tip de conflicte. Apariţia, la ieşirea din episodul psihotiç, a unei patologii tipic psihosomatice, a fost interpretată de GRINKER şi ROBINS ca o dificultate de readaptare şi o slăbiciune a Eului, incapabil de a ieşi din psihoză fără ajutorul „adaptării defensive prin răul fizic". Deşi pare la prima vedere mult prea îndrăzneaţă, teoria balansului dă o explicaţie coerentă faptului remarcat de o serie largă de cercetători privind incidenţa, mai redusă la psîhotîci decît la alte categorii de bolnavi, a afecţiunilor psihosomatice. 26. BALANŢĂ EROTISM-MATERNITATE (cf. fr. balance r; it. balanza) o Noţiune referitoare la comportamentul sexual feminin unii autori, mai ales de inspiraţie psihanalitică, consideră că între erotism şi maternitate ar exista un echilibru şi un raport invers. După ei, maternitatea ar defavoriza erotismul, între componenta erotică a instinctului sexual şi tendinţele instinctuale materne existînd un aspect conflictual. împărţirea afectivităţii femeii între erotism şi maternitate, consider.înd imaginea ideală a maternităţii, după SAPHOUAN, este generatoare de nevroză şi complexe. Existenţa balanţei erotism-maternitate este mai mult o creaţie teoretică faţă de a cărei realitate obiectivă, în lipsa unor studii concrete, trebuie păstrate rezerve. 27. BALBISM (cf. lat. balbus „bîlbîit") • Alterare a limbajului la nivelul expresiei verbale, determinată de dereglarea funcţională şi tranzitorie a coordonării musculaturii ce intervine în fonaţie. Clinic, se manifestă ca o modificare a ritmului debitului verbal şi este în genere uşor de recunoscut. POROT sistematizează balbismul, după mecanismul dereglării neuro-motorii a aparatului fonator şi după expresia diagnostică, în : • balbism tonic, caracterizat prin blocarea articulării unui cuvînt, cuvîntul următor apărînd cu o pronunţare explozivă (pentru o perioadă variabilă) ; este forma cea mai frecventă şi se observă Ia primul cuvînt din frază ; • balbism clonic, se caracterizează prin repetarea mai lungă sau mai scurtă a unor foneme, cel mai frecvent situate la începutul primului cuvînt din frază ; • balbism prin inhibiţie, caracterizat prinţr-o perioadă de tăcere, inexpresivitate, de lungime variabilă, fie atunci cînd subiectul vrea să înceapă a spune ceva, fie pe parcursul discursului, urmată de reluarea normală a fluxului verbal l • balbism tonlco-clonic. în momentul tulburării fonatorii, la neccordo-narea mişcărilor aparatului fonator se pot adăuga : tulburări de coordonare motorie a musculaturii din regiunile apropiate (închiderea ochilor, crisparea buzelor, bătaia aripilor nasului, clătinarea sau rotirea capului, inspir brusc sau expir incomplet, mişcări respiratorii sacadate, sincinezii ale musculaturii membrelor superioare) ; tulburări vasomotorii simpaticotone (eritem facial, midriază, tahicardie de natură emoţională) ;tulburări ale limbajului (accelerarea sau încetinirea debitului verbal, dezorganizări ale sintaxei şi vocabularului). CHERVIN sintetizează caracteristicile comune ale tuturor simptomelor descrise : debut în copilărie, intermitenţa manifestărilor, dispariţia manifestărilor în timpul cîntatului. Se apreciază prezenţa balbismului la 1 —12°/00 din populaţia generală. Predomină în copilărie, se ameliorează cu vîrsta, este de patru ori mai frecventă la băieţi. în privinţa patogeniei, AJURIAGUERRA a constatat transmiterea ereditară în 33% din cazuri. Există numeroase ipoteze asupra patogeniei balbismului : dis-funcţia circuitelor de control ale articulării, coniţionare reflexă, mecanism psihogen. Structura hiperemotivă a personalităţii şi psihotrau- 24 - Enciclopedie de psihiatrie - cd. 167 370/Ba! Balînski Ms ; Balinf M.; Ball B. cnele din perioada- copilăriei şi adolescenţei sînt considerate astăzi mai puţin importante, deşi nu de negiijat, factoru! cu ponderea cea mai importantă fiind reprezentat de o stare nevrotică întreţinută de mediul familial. Există mai multe metode terapeutice care ,pot fi utilizate în funcţie de tabloul clinic, stadiul evolutiv, vîrstă : logopedice (mai eficiente în faza de debut), psihoterapice (relaxare, psihanaliză, terapie comportamentală) şi chi-mioterapice (rezervate formelor grave). 28. BALÎNSKI lvan Mihaîlovid (1827-1902) Psihiatru rus. Şi-a făcut studiile medico-chirurgicale în Petersburg, unde îşi începe cariera şi unde va crea, în 1857, prima clinică pentru maladii mintale. Tot aici va publica în 1859 primul curs de psihiatrie din Rusia. în 1860 este numit profesor la Academia medico-chirurgicală şi rămîne în acest post pînă în 1884. în 1861 fondează Societatea petersburgheză de medicină mintală iar, începînd din 1869, se ocupă de înfiinţarea de aşezăminte destinate alienaţilor mintal, în diverse oraşe ale Rusiei. Este recunoscut drept pionier al organizării asistenţei medicale destinate alienaţilor mintal şi ca formator al unei întregi pleiade de psihiatri în Rusia* 29. BALÎNSKI» — şi mptome pupila re # Una din cele mai vechi descrieri (1858) a absenţei reactivităţii pupilare la lumină, în paralizia progresivă, cuprinzînd observaţii care vor conduce, alături de observaţiile lui BAILLARGER, la descrierea semnului Argyll-Robertson. 30. BALINT Michael (1896-1970) # Născut la Budapesta, urmează în paralel studii medicale şi de chimie. îşi4 începe activitatea în 1921 la Berlin sub îndrumarea lui H. SACHS, revine ia Budapesta în 1924 şi lucrează în Institutul de Psihanaliză sub îndrumarea lui FERENCZI pînă în 1933 cînd, după dispariţia acestuia, devine directorul institutului. în 1938. emigrează în Anglia, unde obţine o diplomă în psihologie şi îşi desfăşoară activitatea întîi la Manchester şi apoi la Londra, devenind un participant activ al Soci etăţi i Britanice de Psihanaliză. între 1948—1961 lucrează la institutul de relaţii umane „Tavistock Clinic4'. în domeniul psihanalitic, lucrările sale se centrează asupra explorării conceptului de „amor primar'4 şi a noţiunii de „defect fundamental". BALINT este important mai ales prin studiile privitoare Ia relaţia medic-pacient, analizată şi din punct de vedere psihanalitic. El este iniţiatorul unor grupuri experimentale în cadrul cărora medicii practicieni analizează dificultăţile întîlnite în practica clinică şi modalităţile de rezolvare ale acestora. .Rezultatele acestor experimente sînt publicate într-o lucrare de mare popularitate T „Medicul, pacientul său şi boala44, apărută în 1956. După modelul acestui grup au apărut ulterior multiple „grupuri Balint" sub îndrumarea directă a iniţiatorului lor şi a soţiei acestuia Enid BALINT. Beniamin Ball 31. BALINT Siméon-touis-Gilbert Ballet 1903. Introduce în 1911 termenul de „psihoze halucinatorii cronice" — termen propriu şcolii de psihiatrie franceze, care este folosit şi astăzi. 37. BALLIF Leon (1892-1967) • ^Distins şi apropiat colaborator al lui C. I. PARHON, director al Socolei între 1928—1951, profesor universitar şi creator al unei valoroase serii de medici specialişti. Format în spiritul riguros al experimentului şi cercetării de laborator (fiziologie, biochimie, neurofiziologie), lucrează începînd din 1924 la Cambridge şi Oxford sub conducerea lui SHERRINGTON, LANGLEY, DOUGLAS. Acest spirit s-a întipărit şi păstrat apoi Ia Socola. Lucrările sale, foarte numeroase în domeniul psihiatriei, orientate către aspecte morfopatologice, biochimice şl metabolice, în genetică, epidemiologie, psihoprofilaxie, igieni mintală, psihiatrie medico-legală, terapeutică şi organizarea asistenţei psihiatrice, completează, o personalitate ştiinţifică extrem de interesantă. 372/Ban Bamberger W; BanabinW ; Banalitate ■şi complexă. Reprezentant al României la primul Congres Internaţional de Igienă Mintală (1930 — Washington), a militat pentru psihoprofilaxie, igienă mintală şi dezvoltarea asistenţei psihiatrice extraspitaliceşti. ;Leon Ballif 38. BALLIF-NEGULICI Eugenia (1918— 1970) • Psihiatru român, Face studiile liceale =şi universitare la laşi, obţinînd titlul de doctor în medicină în 1944 cu o lucrare despre hemoragiile posttraumatice. Se orientează spre aceeaşi specialitate ca şi părinţii săi (ambii psihiatri) }. după obţinerea titlului de medic specialist va conduce unul din serviciile spitalului Gh. Marinescu şi laboratorul de cercetări privind impaludarea terapeutică. Pînă în 1958 lucrează ca^asistentă universitară în clinica de .psihiatrie. împreună cu Florica BAGDASAR -a luat parte la organizarea centrului de igienă mintală şi a sistemului de şcoli speciale pentru dependenţi. Are intensă activitate publicistică în revistele de specialitate, fiind interesată de : problemele psihiatriei organice (paralizia generală progresivă, encefalită, epilepsie), farmaco-îterapie, genetică şi neuropsihocibernetică. 39. BALMINIL(M) Canada — DCI Guaifenesln • Tranchilizant, derivat de giicerol, tip 3^(0-metoxifenoxi)-1,2-propandiol, cu acţiune mio-relaxant-sedativă şi moderat anxiolitică, cu o bună toleranţă. 40. BALTEN-MAYON r— tranchilizant, derivat propandiolic. Are acţiune anxiolitic-miorelaxantăj dina-mogenă. 42. BAMATE(M) S.U.A. - DCI Meprobamat BAMO(M) S.U.A. • Tranchilizante, derivat propandiolic de tip? 2-metil-2-propil-1,3-propandiol dicarbamat, cu acţiune sedaţiv-anxiolitică, anticonvulsivantă şi uşor hipnotică. Indicat în nevroze cu componentă anxioasă şi depresivă, alcoolism, delirium Tremens, unele forme de epilepsie (petit mal), afecţiuni psihosomatice. Deşi fără efecte' secundare şi contraindicaţii evidente, tratamentul de lungă durată nu se întrerupe brusc, putînd realiza un mic sindrom de abstinenţa. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de MEPROBAMAT*30. .43. BAMBERGER*S) sindrom o Formă rară de isterie descrisă în 1859 de autor, avînd drept caracteristici : reducerea mobilităţii şi a funcţionalităţii muşchilor extremităţilor, mişcări cu aspect de salturi si sărituri, asemănătoare unui dans, care apar la atingerea picioarelor de pămînt. Aspectul funcţional este evident. 44. BANABiN(SI) Japonia — DCI Clormeza-nona • Miorelaxant cu valenţe ahxiolitice de tip 2-(p-clorfenil)tetrahidro-3-»metîl-4H-1,3-tia-zin-4-onă 1,1-dioxid, considerat drept primul miorelaxant adevărat indicat în nevroze motorii (crampe musculare, torticolis, spasme musculare) — acţiunea sa ahxîolitică fiind complementară. Nu are practic contraindicaţii. ■ 45. BANALITATE (fr. ban?!jte) . Aspect comun său lipsit de originalitate la un 6biect, într-un discurs, într-o situaţie saula o persoână. Cuantificarea numărului de răspunsuri; banale înregistrate în cursul aplicării diferitelor teste Baragnozie ; Barai; Baraj(T) Bar/373 {proba asociativ-verbală Smîrnov, Rorschach, Rosenzweig, TAT etc.) oferă informaţii cu valoare psihodiagnostică privind gradul de conformism social şi de adaptabilitate al individului, particularităţile inteligenţei * disponibilităţile creative. Se poate infera şi asupra trăsăturilor de personalitate sau a intensităţii unor. simptome. Peiorativ se poate vorbi de un tip banal, în sensul unei persoane şterse, conformiste, lipsite de originalitate, care nu se impune atenţiei prin nici o particularitate deosebită. 46. BANASIL(M) Anglia - DCI Reserpinâ ■% Neuroleptic sedativ, derivat alcaloid de R.auwolfia, de tip 3,4,5-acid trimetoxibenzoic esterificat metil reserpat, cu acţiune sedativă centrală, uşor anxiolitică şi net hipotensoare. Nu se administrează în depresii, epilepsie, parkinsonism, copiilor sub 3 ani. 47. BANI • în sens psihanalitic, echivalent simbolic al produsului defecaţiei. în lumina acestei teorii, în stadiul anal se realizează un prim schimb cu anturajul în ceea ce priveşte afecţiunea sau manifestarea agresivităţii. Din punct de vedere psihopatologic interesează raportul sau atitudinea subiectului faţă de banii săi. Notăm astfel spiritul de economie al personalităţii psihastenice J avariţia, ca reacţie la anxietate, a vîrstnicului ? refuzul nevrotic al beneficiului material sau dispreţul, de asemenea nevrotic, faţă de bani în situaţiile de dispute morale ; pseudogenerozitatea sau prodigalitatea hipomaniacalului şi parafrenicului ; avariţia ca manifestare agresivă; atitudinea risipitoare ca indicator al culpabilităţii etc. Semnificaţia atitudinii faţă de bani este fructificabilă mai mult în psihoterapie decît în scop diagnostic 43. BANNISTER(B> boala ^2* EDEM AN-GIONEUROTIC. 49. BARAGNOZIE (cf. gr. baros „greutate" 3 o-; gnosis „cunoaştere") — sin. ABAROGNO-ZIE • Pierderea capacităţii de a percepe diferenţe în aprecierea greutăţii. 50. BARAJ (fr. bsrrage) ® Simptom, con-stînd în întreruperea bruscă a activităţii psihice sau motorii, care se poate relua cu sau fără legătură cu faza anterioară. Este considerat simptom „aproape patognomonic'1 (BERNARD) ■ pentru psihoza schizofrenică. A fost descris iniţial de KRAEPELIN, ca unul din semnele negative ale demenţei precoce. BLEULER îi va amplifica semnificaţia, considerîndu-l ca una din tulburările de disociaţie majoră. Barajul se „poate manifesta în plan verbal sau motor şi se concretizează în oprirea bruscă pentru cîteva secunde a desfăşurării unei acţiuni sau fraze, fără ca bolnavul să pară tulburat de acest lucru. Reluarea acţiunii se face după această pauză, fie în direcţia în care se desfăşură anterior, fie într-o direcţie cu totul neaşteptată. Gîndirea subiectului pare marcată de o eclipsă, de o suspendare, care însă nu trebuie confundată cu atitudinile de ascultare halucinatorie din automatismul mintal şi nici cu absenţele din epilepsia petit mal. La psihoţiei cu automatism mintal se poate constata în cadrul comportamentului halucinator apariţia unor întreruperi ale activităţii verbale sau motorii, dar care sînt însoţite de atitudini de ascultare, modificări ale mimicii care pot exprima anexitatea sau extazul în funcţie de conţinutul plăcut sau neplăcut al halucinaţiilor verbale sau auditive. De asemenea, barajul trebuie distins de lentoarea psihică sau de inhibiţia psihomotorie observate în stările depresive, care au la bază starea-afectivă a subiectului şi o concentrare moriotematică ideativă, asupra temei psihotraumatizante. în 1932 GUIRAUD a descris o formă atenuată a barajului mintal, fading mîntal, care este de asemenea o tulburare de tip disociativ constînd într-o întrerupere progresivă a activităţii psiho-raotorii pînă la suspendarea sa totală ? singura deosebire între baraj şi fading constă în modalitatea de instalare fenomenologică. Barajul este, aşa cum am arătat, un simptom specific psihozelor schizofrenice, cu precădere al formelor : hebefrenică, catatonică şi hebefreno-catatonîcă. 51. BARAJ THIAMYLAL ; SURITAL • Barbiturice cu acţiune rapidă medie (1-8 h)i AMOBARBITAL f AMITAL^M), EUNOCTAL(M> BUTABARBITAL : BUTISOL HEXOBARBITAL : EVIPAL8 h) i BARBITÂL : VERONAL(M) . MEFQBÂRBITAL : MEBARAUM) FENOBARBITAL : LUMÎNALfM), CARDENAL(M) HEPTABARBITAL : MEDpMI-NEt*». !n funcţie de durata acţiunii lor, Darbituri-cele din prima grupa sînt utilizate în anestezie, cele din grupa a doua în insomniile de adormire şi cu somn superficial, iar cele din ultima grupă ca sedative şi în insomniile din a doua parte a nopţii. DENIKER include barbituricele în clasa psi-holepticelor sedative — grupa hipnotice (avînd* în vedere-acţiunea lor asupra fenomenelor psihismului). Dacă anesteziştilor le sînt extrem de ■■familiare barbituricele cu acţiune ultrarapidă, clinicianului psihiatru îi revine confruntarea cu aspectul lor terapeutic (în insomnii) şi toxic (în tentativele de suicid şi toxicomaniile barbiturice). <9 Mecanism da acţiune. Deprimarea reversU bilă a excitabilităţii sistemului nervos central nu este decît rezultatul acţiunii barbituricelon asupra membranei celulare, deşi pînă în prezent mecanismul intim al acesteia nu este cunoscut (sînt. implicate, se. pare, creşterea consumului de oxigen şi a adenozintrifosfatului, ca şi a glicogenului cerebral în cadrul lanţurilor de oxidare în sistemul, citocrom-oxidazel şi aflavo-proteinelor) Efecte asupra sistemului nervos central3 deprimare profundă nespecifică (în funcţie de doză, poate varia de la sedare uşoară pînă la moarte) } acţiune deprimantă selectivă (la doze mici) — prin intermediul substanţei reticulate ascendente; acţiune prin intermediul rinen-cefalului; acţiune asupra căilor sensibilităţii şi motricităţiî, astfel încît se produce o hipoestezie şi nu o analgezie (ta doze sedative). Efecte asupra somnului : inducerea somnului (prin efect sedativ sau hipnotic). Deşi se aseamănă mult cu somnul fiziologic, somnul indus de barbiturice reduce faza paradoxală (REM) de activitate onirică. ф Indicaţii terapeutice 3 • sedaţiv-hipnotice, prin facilitarea sau producerea somnului (produsele de durată rapidă-medie, de tipul Amobarbitalului, Butabarbitalului, Pentabarbitalului, Seco-barbitalului sau Vinbarbitalului) 9 de menţionat că doza sedativă reprezintă aproximativ 1/3—1/4 din doza hipnotică g Ф anticonvulsivante, prin produsul Feno-barbital, vechi şi totuşi actual agent medicamentos selectiv al crizelor convulsive, care permite controlul acestora într-un mare număr de cazuri 9 e anestezice, în chirurgie, în cazul barbituricelon cu acţiune ultrarapidă | • anxiolitice, în narcoanalizăşl narcoterapie (locul le-a fost de multă vreme ocupat prin obţinerea anxlolizei terapeutice curente de către benzodiazepine). ф Efecte secundare} reducerea volumului respirator pe minut (pînă ta accidente mortale) 3 laringospasm (în administrarea intravenoasă a barbituricelor ultrarapide) 3 hipertensiune arterială (în intoxicaţii sau administrări rapide intravenoase), prin reducerea volumului cardiac cg 25% l alterări hepatice. ЩЩТ/interacţiunl medicamentoase. Se datoresc n special fenomenului de inducere enzimatică a enzimelor, ce participă ta metabolizarea barbituricelor : cu anticoagulantele cumarinice (creşterea formării enzimelor microzomale hepatice, cu reducerea răspunsului ta anti-coagulantul de tip cumarinic) \ cu aminopirina, griseofulvina şi hexaclorbenzenul (care pot induce formarea enzimei ce controlează sinteza porfirinei, respectiv sinteza acidului aminolevulinic) — de aici contraindicaţia barbituricelor în porfiria acută intermitentă 3 cu fenitoina (fenobarbitalu! poate induce enzime microzomale responsabile de propria meta-bolizare, dar şi de biotransformarea fen i-toinului pe care îl anihilează). 55. BARBITUROMANIE (barbituric 3 cf. gr. mania „nebunie") — sin. BARBITURISM g INTOXICAŢIE CU. BARBITURICE e Tulburări psihice şi fizice (de tip toxicomanie) rezultate din consumul abuziv de produse barbiturice, antrenînd în timp fenomenul Ta bel nr. XXIX Formele clinice ale inloxicajiei cu barbifurice Durata. mecanism, doze Semne p*>i.iice Semne neurologice şi generale Principii de tratament 1 2 3 4 5 INTOXICAŢIA ACUTĂ (COMA BARBiTURICĂ) • formă uşoară • formă gravă • « 1,5 g ; • voluntară, în scop suî-cidar ; • eroare de dozare. • 1,5—2 g ; • greşeli de dozare ; • potenţare prin alcool/ alte tranchilizante ; • substrat organic alterat • stare de ebrietate (excitaţie) ; • obnubilare, incoerentă • scăderea atenţiei ; • tulburări emoţionale ; • fragmente halucinator-delirante l • tulburări profunde intermitente ale stării de conştienţa? • agitaţie psihomotorie ? • episoade halucinator-delirante ± automatism mintal (în comele prelungite în 3—6 zile). • ataxie ; • dizartrie 7 • greaţă, vărsături ? • dezinhibiţie corticală • hipotonie 5 • reflexe abolite g • Babinski pozitiv g • midriază ; mioză \ • stertor ■? • tulburări de deglutiţiej • hipertermie 5 • complicaţii pulmonare’ • oligurîe ii 0 măsuri de prim ajutor la spitalul clinic de urgenţă? . 0 indicaţia de a consulta un medic psihiatru; 0 intervenţie promptă; 0 provocarea vărsăturilor, lavaj gastric ; 0 stricnică — doze mari; 0 antibioterapie profilactică } 0 măsuri de terapie intensivă. INTOXICAŢIA SUBACUTĂ • timp îndelungat f • doze mari de barbitu-rice. • obtuzie ? • episoade onirice. • tremurături g o dizartrie l • ataxie 5 • nistagmus J 0 pareze oculbmotorii ; 0 di plopie ; 0 areflexie 0 izolarea într-o secţie de psihiatrie ? 0 reducerea progresivă a dozelor de ba^biturice 'în ,14—21 zilei 0 prevenirea sindromului de abstinenţă (supraveghere atentă). 376/Bar Barbituromanie: forme chimice INTOXICAŢIA CRONICA (TOXICOMANIA BAR-BITURICĂ) SINDROM DE ABSTINENŢĂ (intermitent la scăderea bruscă a dozelor) • >3 — 6 luni consum zilnic l 9 n ar corn an ia insornn iacilor cronici • tratamentul cronic al epilepsiei (> 30 ani). 9 vîscozltate \ 9 lerrloare psihomotorie, • i rasei bi I itate, disforie, depresie 2 • stare psihopatoidă \ 9 sindrom demenţial. • agitaţie psihomotorie \ 9 insomnie rebelă 2 9 halucinaţii auditive \ 9 delir paranoid. • nistagrnus ; • ataxie ; 9 tremurături fine ; • anorexie 2 9 urticarie., edem Quincke l 9 hepatită cronică evolutivă l 9 diplopie l 9 ameţeli. • ^paloare, transpiraţii g • tremurături generalizate 2 o hipertensiune arterială! • tahicardie 2 • febră 2 • convulsii. PSIHOZE BARBITURICE (delimitare imprecisă) • pseudoparalizîa generală barbiturică • sindrom pseudomaniacal 9 sindrom delirant haluci-nator (sevraj) • timp îndelungat -f doze mari de barbiturice e obtuzie 2 • episoade onirice 2 • scăderea atenţiei şi memoriei g • diminuarea capacităţii de judecată 2 • coborîrea nivelului e- i tic 2 • sindroame delirante -f agitaţie psihomotorie. • tremurături 2 • dizartrie 2 • ataxie 2 9 nistagrnus 2 • pareze oculomotorii l • diplopie 2 • areflexie 2 • tulburări de conştiinţă^ • convulsii. • susţinerea generală a organismului (6 săptă-mîni — 3 luni) 2 • vitamina B, C (doze mari) 2 • stricnina (doze mari) 2 9 tratamentul insomniei cu NL - fenotiazină g se vor evita tranchilizantele 2 • psihoterapie. Barbiteromanie : forme clinice Bar/377 378/Bar Bar-Dexix1 ; Barem ; Bariera de toleranţă şi dependenţă, cu respercusiuni negative asupra organismului. Deşi este considerat în general ca aparţinînd formelor minore de toxicomanie, barbiturismul este un fenomen redutabil în clinica psihiatrică, mai ales cînd este asociat alcoolismului. O serie de factori au contribuit, în timp, Ia instalarea acestui tip de „manie" în rîndul afecţiunilor psihiatrice generate de abuzul unor droguri, fie ele chiar şi îmbrăcate în haina medicamentului. Numărul mare de produşi farmaceutici de sinteză (peste 3 000 de săruri ale acidului barbituric în ultimele 2—3 decenii, dintre care aproximativ 50 sînt comercializate ca hipnotice), incidenţa mare a simptomului ţintă — insomnia şi anxietatea care o însoţeşte —, accesul facil la aceste medicamente, ca şi nevoia de a reînnoi efectul obţinut (prin apariţia fenomenului de toleranţă), toate acestea au generat un abuz considerabil şi o veritabilă dependenţă fizică (nu numai psihologică), cu recurgerea la doze mult crescute faţă de nivelul terapeutic (în cazul barbituricelor, perioada de ingestie ar necesita peste 1—2 luni pentru apariţia fenomenului de dependenţă). Diverşi autori sînt unanimi în a sublinia că toate căile cunoscute de administrare a barbituricelor au şanse egale în dezvoltarea toxicomaniei, aspect care a luat în unele ţări amploarea unei probleme de sănătate publică. Astfel, în S.U.A., barbiturismul a reprezentat în 1980 cauza a 6% din cazurile de suicid şi 18% din cazurile decesului prin accidente, producînd circa 15 000 de morţi anual. Se includ aici şi accidentele copiilor, care ajung prea uşor la stocurile de barbiturice ale adulţilor. După modalitatea de realizare a intoxicaţiei, în care durata folosirii abuzive a barbituricelor, ca şi doza la care s-a ajuns, reprezintă parametri importanţi, POROT propune clasificarea prezentată în tabelul nr. XXIX. Diagnosticul diferenţial al barbiturismului se face mai ales cu alcoolismul cronic, dar subiectul, deşi pare beat, nu miroase a etanol, iar în sîngele şi în urina sa pot fi puşi în evidenţă metaboliţi ai medicamentului barbituric. Testul de încărcare cu barbiturice, sub forma a două doze de pentobarbital administrat oral la şase ore interval, va confirma sau nu etiologia barbiturică, prin apariţia somnolenţei, nistagmusului şi dizartriei (factori ai toleranţei scăzute a subiectului) 56. BAR-DEX(M) Franţa — DCI Dexcmfeta-m'inâ • Psihostimulent (+)-a-metîlfenetii-amină simpaticomimetică, indicat în comba- terea efectelor secundare ale unor psihotrope. Utilizarea în doze mari şi repetate poate duce la dependenţă. 57. BARÉ-LIÉOU sindrcm • Sindrom realizat prin spasmul arterei vertebrale § are aceleaşi manifestări clinice ca şi cele din sindromul Babinski-Nageotte, dar prezintă un caracter pasager, spre deosebire de cel determinat de tromboza aceleiaşi artere—* BAB!NSKI-NAGEOTTE(S) sindrcm. 58. BAREM (fr. barème; de la Barrême, matematician din secolul al XVII-iea) • în psihologie, sistem de referinţă (similar unităţilor metrologice din fizică, mecanică etc.), în evaluarea performanţelor subiectuiui privind eficienţa unor procese şi capacităţi psihice (gîndire, inteligenţă, atenţie, memorie) şi în aprecierea unor trăsături de personalitate. Baremul presupune etalonarea şi standardizarea răspunsurilor la diferite probe, pe o populaţie dată, prin metode statistice şi implică o clasificare a răspunsurilor standardizate (de exemplu, nivele de inteligenţă, profile de personalitate), stabilindu-se astfel diferenţele interindividuale în ceea ce priveşte eficienţa proceselor psihice sub aspect perfor-manţial şi sub aspect adaptativ. Termenul poartă numele matematicianului francez BAR-RÉME (secolul al XVII-lea), care l-a introdus, în circulaţie —* ETALON. 59. BARESTEZICE LERICHE(S) sindrom. 77. BARUK Henri (1897) • Psihiatru francez de prestigiu, profesor de psihiatrie lâ Universitatea din Paris (1926) şi medic şef al Casei Naţionale din Saint Maurice (1932) g este autorul unui număr impresionant de studii privind cercetarea experimentală a particularităţilor neurofiziologice şi biochimice din patologia psihică, cu predilecţie din marile sindroame clinice : „Les troubles mentaux dans les tumeurs cérébrales" (1926) •' „La catatonie expérimentale par la bulbocapnine" (193Ô) ; ,rLes psychoses coli bacillaires. Etude clinique et pathogénique" (1933) ? „La désorganisation de la personnalité" (19-2) ş$_a preocupat deopotrivă de problemele morale, sociale şi juridice pe care le ridică boala psihică („Psychiatrie expérimentale", 1945) f; de metodele de explorare a personalităţii patologice („Le test Tsédek, le jugement moral et la délinquance", 1950 >• „Traité de psychiatrie", 1959** „De l'objectivité à l'inhumanité" ş.a.), şi a propus sub titlul de „chitarTîmie" o variantă specială de psihoterapie (de redresare morală). A susţinut că aplicarea Ictctcmiei în psihoze este lipsită de fundament ştiinţific, tietermî’nînd leziuni ireversibile ale creierului, şi a pledat pentru o dublă fcrmaţie de psihiatru-neurolcg, ca modalitate de înţelegere riguroasă şi complexă a tulburărilor psihice. 78. BARUK metoda • Metodă de psihoterapie raţională în care psihoterapeutul induce bolnavului o atitudine optimistă faţă de problema însănătoşirii şi îi oferă o serie de soluţii pentru o adaptare mai bună în mediul său obişnuit. 79. BARUK(T) test • Metodă de depistare a „capacităţilor morale de judecată", pe care autorul o implementează în jurul anului 1950. Testul încearcă evidenţierea poziţiei individuale a examinatului în faţa unor situaţii con-flîctuale standardizate în descriere. Folo-sindu-ne, ca şi în alte teste (Rosenzweîg, de exemplu), măsura în care subiectul se proiectează şi se identifică cu personajul frustrat din tema supusă analizei, se urmăreşte atît corectitudinea raţionamentelor, cît şi încărcătura afectivă a răspunsului. Scalele de evaluare stabilesc în acest mod diferenţe esenţiale între răspunsurile normalilor şi cele ale bolnavilor schizofreni. 8Q; BASAGLIA Franco (1924-1980) • Promotorul mişcării antiinstituţionale în psihiatria italiană, considerînd reevaluarea dialogului medic-pacient nu numai ca necesară, dar şi ca obligatorie. Adept al comunităţilor terapeutice, se situează net împotriva spitalelor de psihiatrie în vechea lor accepţiune. Este considerat unul din iniţiatorii legii italiene din 13 mai 1978, pe care BALDUZZI o rezumă la trei elemente esenţiale : dispariţia mijloacelor de constrîngere, sectorizarea asistenţei psihiatrice şi subordonarea tuturor unităţilor de asistenţă formaţiunii extraspitaliceşti, internarea în spitale rămînîr.d o ultimă şi extremă decizie. în mod eronat este considerat de unii un antipsihiatru. Nu a militat împotriva psihiatriei, ci a instituţiilor sale anacronice şi necorespunzătoare a confunda „ideea cu zidul" este cu mult mai antîpsihiatric decît ceea ce a făcut BASAGLIA pentru psihiatria italiană, care nu a dispărut odată cu aplicarea legii din 1978, aşa cum se temeau unii dintre contemporanii lui. 81. BASCINA9 simptcme • Simptome din psihopatologia schizofreniei infantile, descria se de autoarea sovietică în 1980, care apar la vîrste preşcolare, grupîndu-Se în jurul triadei anxietate-frică-negativism şi determinind o modificare deosebită şi inexplicabilă a comportamentului faţă de părinţi şi, cel mai adesea, a comportamentului alimentar. Imposibilitatea corectării acestui comportament, lipsa oricărei motivaţii raţionale, instabilitatea psi ho- 38.2/Bat BasedowW; Batarism ; Baterie de teste motorie, coloratura sa afectivă, au făcut-o pe autoare să-l asemene pe bună dreptate cu un „prototip" al comportamentului delirant. 82. BASEDOW*B> boala - sin. FLA-JAN1(B) boală §1 GRAVES(B) boală g GRA-VES-BASEDOW ci şi psihogene, cu caracter patoplastic notabil. în conformitate cu conţinutul delirului, opoziţia subiecţilor faţă de realitate nu se face ca individ, ci ca grup, în care inductorul nu mai poate fi indetificat. Prin această caracteristică se deosebeşte de psihozele simbiotice Scharffetter, mult mai apropiate de delirul indus. 95. BAYLE Antoine-Laurent-Jesse (1799 — 1858) • Elev al lui LAl:NNEC, lucrează ca intern la Maison Royale de Charenton } în 1822, îşi susţine teza cu titlul „Recherches sur Ies maladies mentales", în care descrie o stare demenţială cu paralizie generală incompletă, moment esenţial în psihiatrie, această afecţiune fiind, în fond, demenţa luetică sau ceea ce numim azi paralizia generală progresivă. Teza nu reprezintă decît începutul studiului său privind această boală, căreia îi fixează definitiv (1830—1840) tabloul clinic, încercînd în plus să-i găsească şi suportul organic 7 prin studii anatomopatologice, reuşeşte să stabilească o corelaţie între arahnoidita cronică (natura sifilitică susţinută, ca ipoteză, de FOURNIER, în 1879, este confirmată abia 'în 1913) şi alienarea mintală. Această afecţiune — numită boala lui Baylle — devine un model anatomoclinic ideal şi exclusiv, la care sînt raportate timp de o jumătate de secol toate afecţiunile mintale. Este cazul să amintim că, pînă la sfîrşitul secolului al XlX-lea, psihiatria era privită drept un fel de neurologie, tulburările psihice fiind în totalitate atribuite unor leziuni organice. Menţionăm că, pentru cei neavizaţi, acest mod de a privi boala psihiGă, persistă ei suspectează prezenţa unei leziuni organice în afecţiunile psihice pe care nu le înţeleg, pentru simplul motiv de a nu se abate de la unicul model pe care-l cunosc. 96. BAYLE(B) boala • Termen prin care este desemnată, în secolul al XlX-lea, paralizia generală progresivă. Numele i-a fost acordat în memoria celui care a descris-o —> PARALIZIA GENERALĂ PROGRESIVĂ. 97. BAYTINAL(M) R.F.G. • Tiobarbituric puternic, dar cu acţiune de scurtă durată —> BARBITURICE. 98. BAZAL (fr. basal) • Noţiune care se referă la un nivel profund, la o structură stabilă. Mulţi autori au descris o dispoziţie bazală, drept o caracteristică a personalităţii individuale. Aceasta ar avea o constanţă mult mai ridicată, variaţiile ei fiind foarte lente. în psihozele afective endogene, după aceşti autori, cea care se modifică este dispoziţia bazală, acest lucru fiind în concordanţă cu ideea de profunzime a tulburării. Tonusul afectiv sau dispoziţia bazală este o constantă personală specifică. 99. BAZISTAZ!FOBIE(F) (cf. gr. bas/s„mers"3 stasis „acţiunea de a se ţine drept" phobos „frică") • Frica de a staţiona (de a se ridica), dar şi de a merge, în absenţa unor motivaţii organice. Este întîlnită, de obicei, ia personalităţile histrionice. 100. BAZOFOBlE(F) (cf. gr. basis } phobos) • Teama de a merge acceptînd însă posibilitatea de a păstra poziţia de ortostatism. Este o variantă a precedentei forme de fobie, întîlnită în aceleaşi condiţii. 101. BĂTRÎNEŢE (bătrîn : lat. veteranus % sufixul -eţe) — sin. SENESCENŢĂ • Perioadă din existenţa individului, debutînd în jurul vîrstei de 65 ani (aşa cum afirmă majoritatea autorilor), caracterizată prin modificări specifice Ia toate nivelurile organismului : molecular, celular şi tisular, la nivelul organelor şi al funcţiilor, la nivelul personalităţii. Senes-cenţa, ca a treia perioadă a vieţii (de aceea se foloseşte şi expresia de „vîrsta a treia") urmează după perioada adultă. Îmbitrînirea poate fi normală (senescenţa) sau patologică (senilitate). MARCHAND propune o delimitare netă între îmbitrînirea „fiziologică", nepatologică, şi patologia mintală a senilităţii. După bourliSre, senilitatea s-ar datora unei accelerări şi exagerări în procesul normal de îmbătrînire. H. EY împarte senescenţa în două perioade : • presenescenţa sau perioada de involuţie (între 45 şi 65 de ani) } o bătrîneţea propriu-zisă (după 65 de ani). Această împărţire, valabilă în general, devine arbitrară în cazul unui individ anume. Pentru senescenţa normală, sub aspect biologic (după H. EY), în ceea ce priveşte organele, este caracteristică existenţa a două categorii de fenomene generale : scăderea în greutate a tuturor organelor, cu excepţia creierului, a cărui diminuare ponderală este nesemnificativă, şi creşterea nevrogliilor, în detrimentul celulelor neuronale, ceea ce are o mare importanţă metabolică. Apar o serie de deficite funcţionale (senzoriale şi senzorio-motorii), datorită unei scăderi a mobilităţii sau a flexibilităţii în acomodare. La nivel celular şi tisular, îmbătrînîrea este marcată de reducerea şi atrofia celulelor nobile (cea mai importantă este atrofia neuronală | se produce, de asemenea, o atrofie a musculaturii striate, a mucoaselor, o reducere a Bâtrîneţe : manifestări psihopatologice Bot/385 tuburilor glandulare) ; în paralel, se înregistrează proliferarea ţesutului interstiţial (cligo-dendrcglia, fibrele de colagen etc.). Ca alterări intracelulare, se notează . diminuarea corpuscu-lilor Nissl, supraîncărcarea lipidică şi pigmentară, hipercromatie, rarefierea protoplasmei. întreg sistemul nervos central suferă aceste modificări neurocitologice. Modificările biochimice vizează : metabolismul apei (diminuarea apei intracelulare) ; echilibrul electrolitic {creşterea sodiului, clorului şi calciului, cu scăderea potasiului, magneziului, fosforului la nivelul creierului, aceste variaţii sînt mai mici decît la nivelul altor organe) ; leziunile intracelulare (diminuare importantă a activităţii enzimatice : reducerea activităţii lipozice determină o supraîncărcare lipoidică, ceea ce provoacă un deficit de oxidare, o scădere a metabolismului bazai). Sub aspect psihologic senescenţa normală ■se caracterizează printr-un proces de îmbătrî-nire psihică care presupune, pe de o parte, o încetinire (lentoare generală) a tuturor funcţiilor psihice, pe de altă parte, o diminuare generală a vitalităţii, a energiei deA investire, practic a tensiunii motivaţionale. In ceea ce priveşte funcţiile şi procesele psihice se notează : • scăderea semnificativă a eficienţei reactivităţii bazale, a eficienţei prosexice şi mnezice (dificultăţi în ceea ce priveşte promptitudinea reacţiilor senzorio-mo-torii, diminuarea capacităţii de concentrare, fenomene de fatigabi 1 itate în concentrare şi dificultăţi în achiziţia unor noi elemente; diminuarea memoriei urmează legea lui RIBOT : vîrstnicul reţine foarte puţin sau deloc evenimente prezente sau apropiate, el reactualizează însă relativ corect evenimente petrecute în prima parte a existenţei sale) <© scăderea capacităţii de orientare în spaţiu şi a capacităţii de abstractizare diminuarea capacităţii^ analitice comparativ cu cea sintetică. In ceea ce priveşte facultăţile intelectuale (şi în special inteligenţa), s-a constatat că ele cresc rapid pînă la 25 de ani, se menţin oarecum în platou între 25 şi 60 de ani, scăzînd foarte lent, şi scad rapid după 60 de ani. WECHSLER, în bateria sa de inteligenţă a deosebit între „probe care ţin" (referitoare la funcţii/procese care se degradează foarte puţin cu vîrsta, ca de exemplu, vocabularul, capacitatea de comprehensiune) şi „probe care nu ţin“ (referitoare la funcţii/procese care suferă o modificare importantă, de sens negativ, prin îmbătrînire de exemplu, calculul mintal, memoria de fixare, sesizarea similitudinilor). Randamentul cognitiv global, în special randamentul intelectual, la persoane de peste 60 de ani se corelează pozitiv cu gradul lor de instruire (nivelul informaţional şi cultu- Jordaens ral), dar şi cu gradul în care facultăţile mintale au fost solicitate şi exersate pe parcursul existenţei ; • modificarea tim'iei s'pre polul depresiv, cu accentuare a laturii introversive (proces de repliere pe sine) ; scăderea cenzurii în ceea ce priveşte controlul emoţional (labilitate emoţională, datorată unui proces general de regresie, cu creştere a intoleranţei la frustrare) ; • scădere a forţei de mobilizare voliţio-nală (hipobulie) pe fondul scăderii generale a energiei motivaţionale \ • accentuarea unor trăsături de personalitate (prudentul devine temător, cu înclinaţii hipocondriace J cumpătatul devine avar ; meticulosul devine stereotip şi steril ; circumspectul devine bănuitor, senzitiv) } accentuarea acestor trăsături se produce în grade diferite, în funcţie de calitatea lor anterioară" (ele se accentuează cu atît mai mult, cu cît ele au 25 - Enciclopedie de psihiatrie — cd. 167 386/Bat Bâtrîneţe : manifestări psihopatologice existat anterior ca trăsături^ nevrotice ? AJURIAGUERRA afirmă: „Îmbătrîneşti aşa cum ai trăit"). De reţinut este faptul că trăsăturile fundamentale ale personalităţii ies în evidenţă, ele nemaifiind armonios integrate in ansamblul personalităţii. Se vorbeşte, în procesul îmbătrânirii despre retrogeneză, înţelegîn-du-se prin acest lucru inversiunea sensurilor, de la ascendent la descendent, comparativ cu evoluţia etapelor în perioada copilăriei retrogeneză, ca ansamblu de procese de dezintegrare, specifice îmbătrînirii, se supune aceleiaşi legi, ca şi psihogeneza, ca ansamblu al proceselor de formare şi integrare specifice creşterii, în copilărie. H. EY defineşte trăsăturile psihologice ale vîrstei a treia drept „inerţie psihică" sau „psihosderoză" şi le grupează astfel : • pierderea fluidităţii mintale (dificultate de evocare a amintirilor şi efectuare a operaţiilor intelectuale, în genere) 7 • dificultatea achiziţiilor intelectuale noi 7 • dificultatea crescindă a adaptării în situaţii noi ; • perseverarea in teme repetitive ; • modificările afectivităţii (cea mai importantă fiind diminuarea controlului asupra reacţiilor emoţionale) ; • reacţii compensatorii (conservatorism extrem, cu rezistenţă la schimbare, trebuinţă de reafirmare sau întărire a afirmării morale şi sociale, autoritarism, ataşament excesiv de bunurile materiale proprii, datorită amplificării trebuinţei de securitate etc.) ; aceste manifestări cu semnificaţie compensatorie au intensităţi care pot atinge patologicul. Adăugăm că îmbătrînirea, ca retrogeneză, este un proces de regresie, de întoarcere inversă, în sens temporal (întoarcere ta etape depăşite ale dezvoltării) şi în sens formal (moduri de expresie şi de comportament inferioare). în general, se notează, la bătrîni, impresia unei accelerări a scurgerii timpului. O explicaţie posibilă ar fi, după unii autori, modificarea ritmurilor fiziologice — ipoteza nu şi-a găsit confirmări. S-a constatat că experienţa subiectivă a timpului, la bătrîn, depinde mai mult de situaţia prezentă, de trăirea pozitivă sau negativă, gratificantă sau frustrantă a acestei situaţii. Dispoziţia afectivă influenţează semnificativ trăirea timpului 1a vîrstnici ţ s-au stabilit, în acest sens, analogii între experienţa timpului 1a depresiv şi la vîrstnic. în general, bătrînul acordă mai multă importanţă timpului, un an are o altă semnificaţie pentru un căir;nP, comparativ cu un tînăr. Atitudinea faxă de bătrîneţe, mai ales în ceea ce priveşte integrarea procesului de îmbătrînire, se reflectă esenţial în trăirea timpului ; acceptarea subiectivă a curgerii timpului presupune acceptarea, în cazul bătrînului, a apropierii de moarte, în ultimă instanţă, a acceptări iminenţei acesteia. Îmbătrînirea nu se produce în aceiaşi btm la toţi indivizii. Ritmul îmbătrînirii este influenţat de : factori genetici acţicnînd prin intermediul eredităţii, factori sociali, culturali şi economici, invalidităţi fizice, frecvenţa şi intensitatea stresurilor, menţinerea :n activitate a diverselor funcţiuni, echilibrul psihic si psihosomatic. Îmbătrînirea patologică —* PATOLOGIA VÎRSTEI A TREIA. 102. „BĂTRÎNUL ACUZATOR" • Expresie care desemnează reacţiile ostile şi revencicaxive ale bătrînului care consideră că îi lipseşte climatul, afectivitatea şi solicitudinea pe care el crede că le merită. Poate fi considerată crept o reacţie de abandon — mai corect, ce fals abandon — sau o variantă a ideii de prejudiciu, în acest caz — moral ABANDONUL BĂTRÎNULUI. 103. BEARD(B) boala • Denumire sub care poate fi întîlnită NEURASTENIA, în-unele lucrări de la finele secolului al XlX-lea. Ca entitate clinică, a fost descrisă de BEARD„ în 1869, în „Boston Medical Surgical Journal". Articolul însă nu a atras atenţia decît zece ani mai tîrziu : în „New-York Medical Journal",, autorul reia descrierea cu mai mult succes,, pentru a-i da forma definitivă, în 1880, prin monografia „A practicai Treatise on Nervous Exhaustion (Neurasthenia)". Nu este i = psit de interes punctul de vedere etiologic ai autorului : slăbirea resurselor fizice şi intelectuale,, ca urmare a surmenajului produs de noui mod de viaţă (în perioada expansiunii industriale) unor organisme neantrenate pentru anumite eforturi excesive'; de remarcat dispariţia aproape totală a acestei afecţiuni, în prezent, în unele colectivităţi care au depăşit acest stadiu,, şi frecvenţa ei în alte colectivităţi, aflate mcă In acest stadiu. Anterior lui BEARD, simptomatologia de acest tip a mai fost descrisă şi de alţi autori : CERISE — 1841: nevralgie proteiformă; MONNERET — 1847 : nevroza de epuizare ; WALLEX — 1850! nevralgia generală; DEFAU — 1852 : eretism nervos’; DCU-GENS - 1859 : nevropatie FRANK — "861 : iritaţie spinală; KRISHABER — 1864: revrc- Beard G. ; Beatitudine ; Bechterev V. Bec/387 fpatfe cerebro-cardiacă. Descrierile lor nu au ‘insă acurateţea descrierii realizate de BEARD, <ăruia, de altfel, nimeni nu-i contestă prioritatea - NEURASTENIE. 104. BEARD Georges-Miller (1839-1883) • Cnginar din Connecticut, a absolvit Yale Collège şi a obţinut diploma de medic, in ‘1866, la Colegiul de Medicină din New-York. Preocupat iniţial de aplicarea electricităţii în medicină, scrie în 1871, împreună cu ROKWELU prima lucrare de electroterapie cunoscută atît în America, cît şi în Europa. Principalul său merit este de a fi introdus în medicină conceptui de NEURASTENIE, denumind astfel, în 1869, astenia psihică permanentă, jnsoţită de variate manifestări funcţionale, în 1881, în „American Nervousness, its causes and conséquences", susţine că această nevroză este „prin excelenţă americană", mai frecventă la sexul masculin, şi o apreciază drept consecinţă a climatului american, a atmosferei lipsite de umiditate şi cu o mare încărcătură ionică, cu mari variaţii de temperatură, dar şi a ritmului trepidant de viaţă al populaţiei din lumea nouă. în 1897, el susţiune că extensia masivă a alcoolului în secolul al XlX-lea este rezultatul dezechilibrului care apare în timpul „luptei" bolnavului neurastenic împotriva deficitului energetic pe care îl resimte. La începutul secolului al XX-lea, afecţiunea devine „mai puţin americana" şi cunoaşte o mare vogă în întreaga lume, Astăzi este în regres, în primul rînd în S.U.A. (diagnosticul de neurastenie nici nu mai figurează în DSM Jll). Zonele în care noţiunea mai prezintă încă un interes deosebit sînt tocmai acelea în care concepţia nosologică unitară nu s-a cristalizat încă. 1G5. BEATILINA(M) Italia - DCI Benacti-zinâ • Tranchilizant, derivat difenilmetan de 'tip 2-dietilaminoetilbenzilate, cu acţi une anxio-1 i ti ca sedativă medie, dar cu bune efecte anti-colinergice, centrale şi periferice. De reţinut acţiunea sa proconvulsivantă şi interdicţia consumului de alcool în timpul tratamentului. 106. BEATITUDINE (cf. lat. beatitudo „fericire" ; vezi şi fr. béat „calm, fără grijă") • în accepţiunea etimologică, beatitudinea caracterizează stări psihice de calm, seninătate, pe care imaginaţia oamenilor le atribuia sfinţilor din credinţa creştină ? termenul livresc semnifică starea de euforie extremă ce însoţeşte -extazul (mistic). Beatitudinea este o stare absolută de euforie, care include detaşarea, pasivitatea faţă de obiectivismul realităţii din jur, realizînd (fără a scăpa de sub controlul raţiunii) un echilibru spiritual superior. P. JANET accentua că această stare de bucurie este condiţionată de uitarea (mai bine-zis, ignorarea) realităţii. Este un atribut psihologic al normalităţii, în situaţii particulare, generator de efecte pzitive. în psihiatrie beatitudinea se întîlneşte în delirurile mistice, expansive şi în intoxicaţia cu halucinogene euforizante. 107. BEAÜN1S Henri-Étiènné (1-830—1921) • Fiziolog de formaţie, conduce,.- din 1872, catedra de fiziologie a facultăţii din Nancy, unde vine în contact cu BEKNHEIM, fiind influenţat de acesta. în 1889, organizează la Sorbona, împreună cu A. Bl NET, primul laborator francez de psihofiziologie. Rod al aceleiaşi colaborări, apare în 1894 revista „L'année psychologique". 108. BECHTEREV-MENDELS semn • Cei doi autori au descris reflexul cpnstînd în extensia ultimelor patru degete ale piciorului, prin percuţia feţei iui dorsale, în regiunea cuboidală (reflex cuboido-digita! sau dorso-cuboidal). în leziunile sistemului piramidal, acest reflex apare inversat. 109. BECHT EREVS simptom ■ (parâsimbo-lie) © Tulburare de . comunicare, apărută în leziunile parietale stîngi, cuprinzînd paragraf ii şi parafrazii ; se poate însoţi de afazie senzorială. 110. BECHTEREV Vladimir (1857-1927) • Psihiatru rus ; îsi desăvîrseşte pregătirea în Germania (FLECHSIG, WESTPHAL, WUNDT) şi Franţa (CHARCOT), fiind întemeietorul Societăţii de neuropatologie şi psihiatrie din Rusia (1887). Odată cu venirea sa la conducerea catedrei de boli mintale şi nervoase din Petersburg, se poate vorbi de modernizarea în’văţămîntului clinic de psihiatrie din Rusia. A fost unul dintre promotorii aplicării metodelor obiective în psihologie. Avînd o serioasă formaţie de anatomist (a descris nucleul ce-i poartă numele) şi de neurolog, el stabileşte corelaţii complexe şi îşi dezvoltă teoriile organiciste în lucrarea „Psihologia obiectivă" (Leipzig, 1913). Publică, de asemenea, o lucrare vizînd domeniul pasihologiei sociale : „Sugestia şi rolul ei în viaţa socială", în care vorbeşte despre hipnoza în masă şi „Reflexologia colectivă". în 1908, el fondează Institutul de psihoneurologie din Petersburg, pe care-l va conduce pînă la sfîrşitul vieţii. Contemporan cu PAVLOV, îşi dezvoltă opera în paralel cu ilustrul său contemporan. Din păcate însă, între cei doi oameni de ştiinţă 388/Beh Beddoess Th. ; Bedranol(M) ; Behaviorism deosebit de valoroşi au existat divergenţe de opinii şi animozităţi insurmontabile. 111. BECK — scală • Chestionar tip baterie, elaborat de A. T. BECK (1961), utilizat în psihiatrie pentru depistarea şi evaluarea Vladimir Bechterev depresiei. Constă într-o listă cu 21 de simptome fiecare prezentînd patru sau cinci variante de răspuns, ordonate ierarhic (în ordinea crescătoare a intensităţii simptomului), subiectul trebuind să aleagă (alegere multiplă) răspunsul din ceie patru sau cinci posibile. Simptomele inventariate se referă la : dispoziţia de fond ; anumite sentimente bine circumscrise (de ratare, vinovăţie, autoacuzare, de lipsă a satisfacţiei etc.) ; tulburări hipnice, ale libidoului şi apetitului > fatigabilitate « iritabiIitate ; cenestezie generală '; conduită socială (gradul de interes faţă de semeni) ; activitate util-productivă etc. Cu funcţii asemănătoare sînt scalele : Booanovski-Chlan- pkova, Cutler-Kurland, Hamilton, Raskin etc. 112 BEDDOES Thomas (1760-1808) • Figură interesantă a medicinii engleze de la finele secolului al XV111-lea si începutul seco- lului al XlX-lea, medic convins de viitoarea* simbioză chimie-medicină. Este iniţiatorul Institutului de medicină pneumatică (Cliftcn r, 1793), in care încearcă tratarea bolilor prin inhalarea de gaze — ocazie cu care se descoperă proprietăţile anestezice ale protoxidului de azot. Lucrările sale sînt de o mare varietate şi erudiţie, incluzind alături de un „Tratat despre calcule", un poem epic despre cuceririle-lui Alexandru şi o culegere de povestiri moralizatoare intitulată „Isaac Jenkins". Fără a avea. o formaţie psihiatrică, el publică în 1802, c-culegere de articole despre cauzele bolilor, în care se referă la rolul psihicului şi sugerează, ideea — novatoare pentru acea epocă — că progresele chimiei vor permite un nou mod de-abordare a tratamentului maladiilor mintale. Era cu exact 150 de ani înainte de sinteza primului neuroleptic, realizată în 1952. 113. BEDRANOL(M) Elveţia - DCI Propro-nolol Psihotrop betablocant, derivat propano-lic de tip 1-(isopropilamino)-3-(1-naftiloxi)-2-propanol, cu acţiune anxiolitică, cu valenţe* psihostimulente şi adrenolitice. Nu conduce la dependenţă, nu se asociază cu IMAO BETABLOCANTE. 114. BEHAVIORISM (cf. engl. behcviojr „conduită, comportament") • Curent psihologic de factură experimentalistă, fondat,, în 1913, de către J. WATSON, ca reacţie ta introspecţionism şi bazat pe studiul comportamentului reflex condiţionat (în special de tip-instrumental) şi anume a relaţiei stimul-răs-puns (S —R). Minimaiizînd pînă la negare* funcţia integrativă a conştiinţei, care „nu. mai este nici defini bilă şi nici teoretic utilizabilă, rămînîr.d doar un alt cuvînt pentru termenul arhaic de „suflet" (WATSON, 1924), behaviorismul este o doctrină mecanicist-reducţionistă, pentru care psihismul este un complex de reflexe condiţionate, bazate pe-cuplul S —R şi care ignoră determinismul pluricauzal al acestuia. WATSON concepe-dezvoltarea copilului prin prisma a trei sentimente fundamentale, care, recombinîndu-se-sub efectul unor condiţionări diferite, se în-tîlnesc şi la adult : frica, furia, dragostea. Behaviorismul îşi are sorgintea în aplicarea la om a paradigmelor experimentate pe animale. De revoluţia behavioristă se leagă numele Iui L. MORGAN, specialist în comportamentul animal, al psihologului P. JANET,. al lui BINET, PlliRON şi PAVLOV. Ea a. avut un larg răsunet în S.U.A., unde în perioada interbelică s-au dezvoltat mai multe* şcoli neobehavioriste, dintre care sînt de men- fîe/ergo/*M); Behn-RorschachW ; Belciugâţeanu C. Bel/389 ţionat cea a lui HULL, cu teoria sa ipotetico-deductivă a‘comportamentului, şi cea a lui TOLMAN — behaviorismul cognitiv. SKIMINER, respectînd metodologia fundamentală a lui WATSON, â îmbogăţit concepţiile beha-vioriste şi a propus o analiză liberă de orice mentalitate a comportamentului uman, sursă de inspiraţie pentru terapiile comportamentale. Spre deosebire' de concepţia S — R, aflată la loc de frunte la începutul secolului, SKINNER pune accentul pe acţiunea selectivă a mediului, întărirea sancţionind, răspunsul, aşa cum presiunea selectivă acţionează în evoluţia biologică, deter.minînd un anume tip de mutaţii genetice.Reprezentanţii actuali ai behavio-rismului pun accentul pe elaborarea conduitelor sociale la om.. Existenţa mişcării behavioriste contemporane este considerată de unii ca anacronică, întrucît această etapă, necesară în istoria psihologiei, a fost de mult depăşită. Principalele puncte vulnerabile ale behavio-rismului, care au constituit obiectul criticilor, sînt : reducerea psihismului la cuplul S —R, cu eludarea dinamicii interne a fenomenelor subiective, precum şi mecanicismul legilor derivate din 'această schemă univocă (deducerea comportamentului individual din acţiunea unei excitant determinant şf, reciproc, deducerea naturii stimulului după .comportamentul manifest, direct, observabil. în pofida multiplelor critici, behaviorismul îşi păstrează valoarea prin contribuţiile importante aduse psihologiei pe linia studiului experimental al conduitei umane şi animale, precum şi in domeniul învăţării. 115. BEHQET*S) sindrom - sin. ADA-MANNA!DIS-BEH<;ET sindrom ; MAREA AFTOZĂ TOURAiNS ? OCULO-B U C O- G.E.N IT A L(S) sindrom; TRIPLU SINDROM BEHţET 0 De etiologie necunoscută (se acreditează de către unii autori, cea virotică), descris în 1937, se conturează drept unul dintre sindroamele zgomotoase, cu multiple manifestări clinice, ce pot fi sintetizate în : aftoză buco-oculo-genitală (masiv şi malign manifeste ocular : irită, keratită, coroidită, retinită) ; tulburări neurologice de tip menin-goencefalitic şi tulburări psihice de tip stu-poros-confuziv. Prognosticul este nefavorabil. 116. BELERGAL(M) Elveţia 0 Este un medicament compus din aicaloizi totali din Radix belladonnae, Secale cornutum şi fenobarbital cu acţiune anticolinergică, simpâticolitică, antispastică, sedătivă Centrală. Indicaţii : distonii neurovegetătive (cardiovasculare, digestive), artericscleroză cerebrală, insomnii, vărsături, iritabilitate. Nu se indică în glaucom, abdomen acut, adenom de prostată, fibrifaţie atri-ală şi pentru copiii sub 7 ani. Poate produce reacţii adverse ca : uscăciunea mucoasei bucale, palpitaţii, tulburări de vedere, alergie. 117. BEHN-ESCHENBERG*T> test 0 Variantă paralelă cu testul Roschach, destinată bolnavilor care au fost deja supuşi acestui test. Este compus din zece planşe alb-negru şi colorate ; a fost introdus în clinică, în 1952. Cotarea se face după aceleaşi criterii ca şi pentru testul Rorschach. 118. BEHN-RORSCHACH(T) test 0 Formă paralelă de test cu pete de cerneală (derivată din tehnica Rorschach), care a fost elaborată de H. ZULLINGER pe baza principiilor testului clasic rorschachian, dar prin standardizarea altor pete de cerneală decît cele originale $ formă utilizată şi în clinică, pentru explorarea structurii personalităţii şi a particularităţilor intelectuale şi afective aie bolnavilor psihici. Tot ZULLINGER a realizat şi forma prescurtată a testului Rorschach (denumită testul ,,Z“), cuprinzînd trei planşe (una neagră, una roşie cu negru şi una policromă), cu răspunsuri la alegere, formă care poate fi aplicată în colectiv, fiind utilă în depistarea bolnavilor psihici din cadrul unei populaţii examinate psihiatric -> RORSCHACH(T) test. 119. BEHR^ bcciâ • Afecţiune eredo-familială, descrisă in anul 1909, avînd drept elemente definitorii atrofia optică, semne atetczice şi piramidale, debilitate mintală cu tulburări majore de limbaj. 120. BELCIUGÂŢEANU Corneliu (1922— 1973) 0 Face studii liceale şi universitare în Bucureşti, cu rezultate excepţionale (şef de promoţie, laureat al universităţii), obţine titlul de doctor în ştiinţe medicale cu lucrarea „Caracterul şi implicaţiile sale în cadrul psihopatiilor". Îşi continuă cariera psihiatrică, începută la Lugoj, apoi la spitalul „Gh. Marinescu", unde ocupă şi funcţia de director adjunct. A publicat o serie de articole şi referate privitoare la probleme de psihopatologie, ca şi Ia problema psihopatiilor. De o remarcabilă erudiţie, bun cunoscător a şase limbi străine, a contribuit şi prin funcţia de redactor responsabil al revistei de psihiatrie la introducerea celor mai noi achiziţii de pe plan mondial în literatura română de specialitate. A avut, de asemenea, preocupări literare şi eseistice, materializate în articole şi două volume de versuri. 390/321 Beihomme J. ; Bell - manie ; Selloformt 121. BELEAEV — mctcdc • Tehnică derivată din antrenamentul autogen Schultz, bazată pe reproducere senzorială şi introspecţie. învăţarea unu: ritm respirator adecvat şi a unei perfecte coordonări idec-mctorii joacă *' o I u I principal in practicarea acestei metoce, mai ales in variantele ei de liniştire şi de mobilizare. Rolul sugestiei este diminuat în favoarea capacităţii de imaginaţie şi a autosugestiei. Influenţa conceptelor pavloviene de inhibiţie-excitaţie are un rol notabil. 122. BELHOMME Jacques (1737-1824) • Putea fi unul dintre cei cîţiva tîmplari anonimi pe care îi avea Charonne la mijlocul secolului al XVIil-lea, da că soarta nu i-ar fi dat prilejui de a îngriji un copil idiot al unui nobil local. Nobilul îi oferă mijloace materiale, dar l\ abandonează pe amîndoi, plecînd la Paris, unde îl va aştepta în final ghilotina. Tîmplarul educator începe să fie din ce în ce mai preocupat de ceea ce face şi pune bazeie unei „pensiuni pentru bolnavii mintal", care ulterior va deveni celebra „Casă Beihomme", unde încep să fie angajaţi medici. Soarta îi dă ocazia lui BELHOMME să se mai întîlnească o dată cu psihiatria : primul medic angajat •nu este altul decît PINEL, care îşi începe aici cariera ce poartă eticheta umanizării psihiatriei. La conducerea „Casei Beihomme" va veni, tot cu concursul iniţiatorului ei, un alt BELHOMME, fiul celui dintîi şi unul dintre precursorii pedopsihiatriei. 123. BELHOMME Jacques-Erienne (1800-1880) • Născut şi crescut în atmosfera Casei de sănătate mintală Beihomme, fiul iniţiatorului ei nu putea găsi o alegere mai bună pentru viitoarea sa profesiune decît cea de psihiatru. în 1824, îl găsim la Salpetriere, avînd dascăl pe ESQUIROL şi susţinîndu-şi teza „Essai sur l'idictie" ; lucrarea are ca scop major găsirea unor metode de ameliorare a intelectului acestor pacienţi. El este unul dintre precursorii pedopsihiatriei, studiind, în acelaşi timp, corelaţia leziunilor nervoase şi a localizării lor cu manifestările clinice ale maladiilor •mintale. Va conduce celebra „Casă Beihomme" de la moartea tatălui său pînă în 1852, cînd o va preda nu mai puţin cunoscutului AR-CHAMBAULT* 124. BELL — manie • Termen întrebuinţat de Luther BELL, psihiatru american (1806 — 1862), în 1849, pentru a descrie o stare de excitaţie maniacală supraacută, cu agitaţie psihomotorle, incoerenţi, limitarea conştiinţei, insomnie, deshidratare, hiperpraxie, cu evoluţie rapidă şi prognostic nefavorabil. 125. BELLS semn . • Deviere supero-la-tcraiă a globului ocuiar, caracteristică paraliziei faciale periferice, apărută în urma intenţiei subiectului de a închide pleoapele. Este util in diagnosticul diferenţial al determinării funcţionale faţă de cea organică. 126. BELLACORN(M) Polonia BE LERGAL(M) Elveţia; BELLASPORNUM) Cehoslovacia. 127. BELLAK(T) test • Test aperceptiv folosit în clinica infantilă, introdus în practică de soţii BELLAK, în 1955, pentru investigarea copiilor sub 10 ani. Testul este compus din zece planşe, reprezentînd diverse animale în situaţii care amintesc relaţiile interumane. Proiecţia micului pacient dă relaţii asupra situaţiilor conflictuale în care este angrenat, precum şi asupra unor trăsături de personalitate . 128. BELLAPRONTI) Italia CEVANOL(M) Anglia DIAZI L(M) U.R.S.S. LUCIDEX(i:) Argentina LUCIDl L(M) S.U.A. MORCAIN(E)(M) Japonia NEUCETIN(M) Japonia NEUROBENZILE,M> Italia NOICETIN(M) Japonia NUTINAL(M) Anglia PARAGONE(M) Israel 3-92/Ben BenderW ; Benedikt M. ; Beneficiu PARASAN(M) Danemarca pARPON(M) Japonia PHOBEX(M) S.U.A. PROCALM(M) R.D.G. S P ATOMAOM> Franţa SUAVITI L(M) Danemarca SVAVITi L(M) Austria ~RANQUI LLACT!NE(M) Italia TR ANQUI LLINE(M) Israel 137. BENALGENPM) Japonia - DCI A/î-memazina • Neurcleptic sedativ, derivat fenotiazinic (aminoalkilic) de tip 10-(3-di-metilaminopropi!-2-metil)fenotiazină, cu acţiune anxiolitică, sedaţiv-hipnctică şi valenţe antihistaminice, antidepresi ve şi miorela-xante. Cu o bună toleranţă, influenţînd însă reflexele conducătorilor auto. Indicat în psihogenii, reacţii şi în tratamentul de întreţinere al endogeniilor, util în afecţiuni psihosomatice (astm, tuse alergică, prurit de diverse etio-logii). 138. BENDER(T) test • Test clinic de personalitate pentru copii, cunoscut şi sub numele de test de structurare vizuală ? are la bază legile gestaltiste, prin care se pun în evidenţă caracteristici ale inteligenţei, creativităţii şi personalităţii copilului, precum şi întîrzierea ,în dezvoltarea psihomotorie, tulburări afective, de limbaj şi de percepţie, consecutive unor leziuni organice cerebrale, fenomene nevrotice şi psihotice (de tip disociativ). Se foiosesc nouă figuri geometrice cu grade diferite de complexitate, pe care subiecţii iniţial le copiază, apoi le reproduc din memorie, pentru ca ulterior (în faza de „elaborare") să le modifice (poziţia, mărimea, plasarea în pagină etc.), în sensul în care doresc. 139. BENDER-FISCHER-ADAMS(S) sindrom • Sindrom arnnestic global şi tranzitoriu, a cărui etiologie este încă nelămurită, dar se presupune a fi legată de tulburări circulatorii în teritoriul arterei vertebrobazilare. Amnezia survine brusc, se referă Ia evenimentele cuprinse într-un interval ce variază de la ore la cîteva zile şi are caracter lacunar. Nu are tendinţe la repetiţie. Diagnosticul este dificil de stabilit. 140. BENERECEPTOR (cf. lat. bene „bine" -fr. récepteur) • Termen introdus de TRO-LAND, în 1928, referitor Ia caracterul sti-mulativ-compensator al factorilor motivaţio-nali, în geneza şi susţinerea unei activităţi sau în realizarea de performanţe. 141. BENEDIKT-KUSSMAUL - alexie — sin. CECITATE VERBALĂ PURĂ • Agnozie optică, descrisă în deceniul al V11l-lea al secolului trecut, caracterizată prin incapacitatea de a înţelege un text citit. Se întîlneşte în leziuni occipitale ale emisferului dominant şi în unele cazuri de leziuni temporale. 142. BENEDIKT Moritz (1835-1920) • Psihiatru austriac, atras iniţial de efectele electricităţii asupra organismului — ca de altfel şi BEARD, in America, în aceeaşi perioadă — publică în 1869, la Viena, un studiu despre electroterapie. Ulterior, ca medic şef al policlinicii din Viena, este confruntat cu numeroase probleme ale neurologiei şi psihiatriei, domeniu care îl atrage ; descrie o maladie neurologică, pe care CHARCOT o numeşte sindromul Benedikt (hemiplegie cu paralizie oculară contralaterală), iar în domeniul psihiatriei, boala care-l preocupă este isteria. Lansează ideea — nu tocmai corectă, dar susţinută de unii profani şi astăzi — potrivit căreia isteria trebuie legată şi raportată la tulburări ale vieţii sexuale sau la traume în acest domeniu, suferite în timpul copilăriei, luînd în consideraţie faptul că fiecare subiect îşi are „viaţa sa secretă" care-i determină aspiraţiile. Aceste i.dei . sînt dezvoltate în cele două lucrări mai importante ale sale : „A doua viaţă" şi „Trataţ( asupra spiritului uman". 143. BENEFICIU (cf. lat. :beneficium „binefacere, favoare") •' Ciştigj prdfit, folos, pe care-l poate dobîndi subiectul într-o investiţie făcută sau într-un fapt/situaţie independent(ă) de voinţa sa. în sens financiar, reprezintă diferenţa între investiţie şi realizări. Prin. extrapolare, termenul a fost utilizat de psihanalişti spre a desemna orice satisfacţie directă sau indirectă obtinută de subiect prin maladie - BENEFICIU ’PRIMAR si BENEFICIU SECUNDAR. 144. BENEFICIU PRIMAR • Termen care, în teoria psihanalitică, defineşte refugiul în boală, datorită unor mecanisme de apărare patogene ale Eului. Nevroticul îşi realizează indirect, prin simptom, tendinţele refulate, fiind astfel tributar principiului plăcerii. Simptomul, ca formaţiune de compromis, reprezintă întoarcerea refulatului. Deci tendinţele refulate rămîn inconştiente şi nu sînt supuse controlului Eului şi principiului realităţii. în dinamica constituirii siniptomelor nevrotice intră simptome în care sgbiectul găseşte o sursă de satisfacţii inconştientă, posibilitatea Beneficiu primar ; Beneficiu secundar Ben/393 eliberării de tensiuni,: realizarea unui echilibru (precar), cu mediul. Constituie tema „refugiului în boală". Realizat pe principiul plăcerii, procesul nevrotic tinde spre diminuarea tensiunii. Beneficiul este pus în evidenţă de cura psihanalitică, prin rezistenţa pe care subiectul o opune dorinţei conştiente de vindecare. Beneficiul apare în această concepţie ca fiind în legătură directă cu semnificaţia simptomelor ţi este însăşi motivaţia nevrozei, prin satisfacţia pe care simptomele o oferă, prin refugiul pe care bolnavul şi-l găseşte în boală şi prin modificarea relaţiilor convenabile cu mediul. După FREUD, beneficiul primar are dbuă componente : o parte internă, legată direct de reducerea tensiunilor prin mecanismul „fugii în boală", şi altă externă legată de relaţiile interpersonale. Desigur că această a doua legătură, pusă în lumină şi corect explicată teoretic de psihanaliză, a fost de mult observată nu numai în psihiatrie, ci şi în întreaga medicină, tratatele clasice de medicină internă relatînd cazuri de bolnavi care „nu puteau renunţa la boala lor". Nu numai terapia psihanalitică, ci şi toate celelalte psihoterapii şi, desigur, chimioterapia în-tîmpină, în s cazul nevrozelor, aceeaşi rezistenţă în procesul de vindecare, rezistenţă care nu ţine însă de motivaţiile conştiente ale subiectului.- ^ 145. BENEFICIU SECUNDAR • Prin prisma psihanalişţilpr, reprezintă avantajele suplimentare. pe care subiectul le obţine din exterior, în timpul sau dupa o boală. EI se crede investit cu un statut particular, care stabileşte o anumită adaptare economică şi un anumit echilibru interpersonal. în „Introducere în^psihanalizăV, ca şi mai tîrziu în „Inhibiţia* simptom şi angoasă", FREU'D delimitează noţiunea de beneficiu secundar, di-ferenţiind^o de beneficiul primar. El va descrie beneficiul secundar ca un mod de reacţie al Eului faţă de simptom, pe care pare a nu şti cum să-l elimine, de care nu se apără, încorpo-rîndu-l şi încercînd să tragă un maximum de profit din boala propriu-zisă. Beneficiul secundar se deosebeşte de cel primar prin : • apariţia sa bruscă drept un cîştig suplimentar, sau utilizarea de către subiect a unei boli deja constituite 7 • caracterul extrinsec în raport cu determinismul iniţial al bolii şi al sensului simptomelor 5 «• faptul că este vorba de satisfacţii narcisice sau legate de autoconservare, mai curînd decît de satisfacţii direct libidinale. Beneficiile secundare îngreunează procesul terapeutic ; ele pot genera o rezistenţă extremă la orice intervenţie, aşa cum se întîmpla mai ales în nevrozele posttraumatice sau în iatrogenii, în care fenomenul de „rentnevroză" este legat direct de acest mecanism. Deşi uneori este evident că materializarea propriu-zisă a beneficiului este neînsemnată şi că renunţarea la boală ar fi mult mai profitabilă, mecanismul nevrotic menţine la subiect rezistenţa faţă de schimbare. în cura psihanalitică poate apărea (şi din nou precizăm că nu numai în aceasta, ci şi în orice proces terapeutic) un tip deosebit de manifestare a rezistenţei la vindecare, cînd subiectul găseşte în relaţia transferenţială stabilită mai multă satisfacţie decît în vindecare (relaţia transferenţială devenind beneficiu secundar). în cazurile cu afecţiuni organice diagnosticate, de tipul cardiopatiei, insuficienţei renale, diabetului etc. s-a pus problema efectuării unor psihoterapii sau cure analitice, întrucît aceşti subiecţi pot prezenta mecanisme de apărare legate de beneficiul secundar. Este de reţinut faptul că boala poate determina atît de multe avantaje secundare, incit orice încercare de psihoterapie, care presupune adeziunea profundă a subiectului, se soldează cu eşec. 146. BENIGN (cf. lat. benignus „binevoitor", amabil, generos") • Termen medical general care, prin opoziţie cu malign, desemnează caracterul evolutiv mai favorabil al unei afecţiuni sau al unui proces morbid (tumoră, evoluţie etc.). în psihiatrie, benignitatea este un atribut conferit de obicei psihogeniilor, faţă de „malignitatea" endogeniilor (atribuit nu întotdeauna valabil, o psihoză zgomotoasă şi abun-dînd în semne clinice, putîndu-se remite uneori mai bine decît o „banală nevroză"). 14,7. BENJAMIN(S) sindrom • Afecţiune cu determinare perinatală, observată cu frecvenţă crescută la prematuri, constînd în următoarea constelaţie simptomatică : oligofrenie, anemie hipocromă, hidrocefalie, hipoplazie genitală, fragilitate osoasă. A fost descris în 1911. 148. BENOIT-AMAT • Neuroleptic incisiv, derivat butirofenonic de tip 1-/1-/3-(p-fluorobenzoil) propi I /-4-pi peridi I /-2-benzi nida-zolină, indicat în neliniştea şi agitaţia din psihozele schizofrenice, catotonice şi paranoid-halucinatorii, în psihoze de involuţie şi în manie. în afara efectelor secundare clasice ale NL incisive, trebuie menţionate acţiunea sa proconvulsivantă şi faptul că diminuează acţiunea L-dopa. Constituie principiul activ pentru următorii produşi farmaceutici : ANQUI L(M) Anglia CONCl LI UM(M) Argentina FRENACTI L(M) Belgia, Franţa G LI AN IMON(M) Grecia, R.F.G. - BUTIROFENONE. 151. BENPON^MC) R.F.G. • Produs terapeutic care conţine două medicamente tipizate cu acţiune diferită, dar care se comple-mentează : î- • NORTRIPTILINA — timoleptic, derivat dibenzocicloheptanic 3 • FLUPENTIXOL — neuroleptic, derivat tioxantenic. Are acţiune antidepresiv-anxio- I i ti că. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de DIAZEPAM(M). 153. BENSEDREX Canada - DCi Pro-pilhexedrină • Psihostimulent, derivat difenil-etilaminat de tip (:t)N,a-dimetîldclohexan-etil-amină, cu valenţe anorexigene şi, practic,, fără efecte simpaticomimetice, ceea ce îi. conferă posibilităţi mai largi de utilizare —► PSIHOSjTIMU LENTE, 154. BENSON ; Benzedryna(M> Ben/395 ccnvulsivantă şi miorelaxantă ? nu are efect hipnotic, fiind unul dintre cele mai răspindite tranchilizante de azi. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NAPCTON( îll) 157. BENTHAM Jérémie (1748-1832)# Personalitate interesantă şi controversată ; în lucrarea sa „Tableau des sources de l'action" dezvoltă o filozofie necepicuriană, potrivit căreia acţiunile şi actele sînt determinate în mod egoist, numai de interesul personal, în acelaşi timp, are preocupări privind organizarea şi construcţia spitalelor de psihiatrie, propunînd construcţia unui „Panopticon" pentru supravegherea bolnavilor psihici (edificiu realizat de arhitectul STARK, în 1814, la Glasgow). Preocupat permanent, uneori în mod exagerat, de ideea de a fi util, îşi lasă propriul cadavru pentru a fi folosit la disecţie, în scopul instruirii studenţilor. 158. BENTON test • Test de retenţie vizuajă, creat de Arthur L. BENTON (1945) în scopul investigării particularităţilor memoriei imediate şi foarte utilizat în clinică : pentru relevarea gradului de deteriorare mnestică a subiecţilor cu leziuni cerebrale ; în depistarea debilităţilor exo-şi endogene şi a tulburărilor de natură psihosomatică. Testul constă din planşe cu figuri geometrice, care trebuie reproduse din memorie. Există o formă cu trei variante (C, D şi E) cuprinzînd cite zece planşe fiecare. Subiectul este invitat să privească tîmp de 10 secunde o planşă şi apoi să o deseneze din memorie. Testul se poate aplica la persoane avînd vîrsta între 8 — 65 ani. Pentru subiecţii cu dificultăţi motorii (pa- reze, hemiplegii etc.), se foloseşte o formă cu două variante paralele (F şi G), care are la bază principiul alegerii multiple. Instructajul este asemănător formei cu trei variante (expunerea fiecărei planşe timp de 10 secunde), iar planşele cuprind figuri geometrice din variantele formei de bază (C — 10 planşe 3 D — 5 planşe ; F — 5 planşe ; G — 15 planşe), subiectul trebuind să identifice o figură geometrică din patru răspunsuri posibile. 159. BENZALIN(M) Japonia - DCI Nitra-zepam • Tranchilizant, derivat benzodiaze-pinic de tip 1,3-dihidrc-7-nitro-5-fenil-2H-1,4-benzodiazepine, cu acţiune sedativ-hipnctică, realizînd un somn aproape fiziologic. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NITRAZEPAM(M>. 160. BENZATROPINE(DCI) • Psihotrop cu structură chimică asemănătoare cu a tranchilizantelor ; este de altfel un derivat difenil-metanic de tip 3-(difenilmetoxi)tropane, cu acţiune antipar kinsoniană, col i n ol i ti că şi anti-histaminică, după unii autori, şi uşor psiho-stimulentă. Indicat în combaterea efectelor secundare ale NL incisive, se bucură de o bună toleranţă. Nu se administrează în sarcină, la vîrstnici şi copii, putînd produce hipo-tensiune. Constituie principiul activ al următorilor produşi farmaceutici : A'KITAN(M) ' Finlanda BENSYLATE(M) Canada COGENTINOL(M) R.F.G. COGENT!N(E)(M) Anglia, Austria, Da- nemarca, Elveţia, Franţa, Grecia, Japonia, Olanda, S.U.A., Suedia. 161. BENZEDRYNA Canada, Polonia,. S.U.A. — DCI Amfetamina • Psihostimulent,. derivat feniletilaminat de tip (±)-a-metil- fenetilamină simpaticomimetică, cu acţiune stimulatoare asupra SNC, înlătură, oboseala fizică şi intelectuală, reduce somnul pînă la suprimare, reduce apetitul. Nu duce la creşterea randamentului. Uilizarea în doze mari şi repetate poate duce la apariţia efectelor secundare şi a dependenţei. Indicat în narcolepsie, etilism cronic şi acut, psihoze alcoolice, depresii inhibate şi, în asociere cu fenobarbitalul (pentru combaterea efectelor secundare ale acestuia), în unele forme de epilepsie Administrarea este contraindicată în boli cardiovasculare, hipertiroidism, feocromoci-tom, sarcină, agitaţie, PMD (faza maniacală), asocierea cu IMAO. în general, nu este recomandabil să fie administrat numai pentru a. combate oboseala PSIHOSTIMULENTE.. 162. BENZODIAPIN(M) Italia - DCI C/or- diazepoxid # Tranchilizant, derivat benzo- diazepinic —> NAPOTON(M) România. 396/Ben Benzodi azepi n e 163. BENZODIAZEPINE • Substanţe psihotrope cu acţiune tranchilizantă, constituind cea mai utilizată, cunoscută şi eficientă grupare. Seria este deschisă de RAUDALL, în 1960, cu Clordiazepoxidui. Calităţile psihc- QC N—‘X o farmacologice ale grupei sînt determinate de efectele lor anxiolitice, seaative, miorela-xante şi stimulente, evident în pondere diferită de la un produs la altul (de altfel, aceşti produşi sînt foarte numeroşi). Mecanismul de acţiune este incomplet elucidat. Se pare că ele produc inhibiţie asupra substanţei reticu-lare şi a sistemului lirnbic şi au o acţiune stimulente asupra receptorilor unui arninoacid (glicina) cu funcţii inhibitorii în creier. Principalele indicaţii ale acestor substanţe sînt reprezentate de însăşi acţiunea lor : anxio-litică, sedativă, miorelaxantă şi stimulaiorie J au deci o paletă largă de utilizări în medicina psihosomatică, în nevroze şi ca adjuvante sau pentru potenţarea neurolepticelor in psihoze. Sfera largă de utilizare şi buna toleranţă au generat insă o puternică tendinţă spre automedicaţie din partea publicului. Efectele secundare sînt, în general, minore, constînd în : somnolenţă, deprimare motorie, simptome vegetative, uscăciunea gurii, greaţă, tulburări de tranzit intestinal. în doze mari pot produce, in mod paradoxal, fenomene de excitaţie ale sistemului nervos central, în timpul tratamentului este contraindicată ingestia de alcool, asocierea puţind determina tulburări psihice, care pot atinge intensitatea unor stări confuzive, cu agitaţie psihomotorie. Principalele contraindicaţii ale grupei sînt reprezentate de miastenie, glaucom avansatţ insuficienţe respiratorii. în practica curentă, există un număr foarte mare de produşi farmaceutici din această grupă, peste 700. Prezentăm o clasificare a celor mai des utilizaţi, in funcţie de structura lor chimică : . • Clordiazepoxid(DCI) : NAPOTON'5», CAL- MODEN'5», DIZtPIN'5» LIBRIUM'5» ; • Medazepdm(DCI> : MEDAZEPAM'5», NIVELTON'5», NOBRIUM'»» RUDOTEL'5»; • Nordazepa.m(DCJ) : LOMAX'5» , MA- DAR'5», SOPAX'5», VEGESAN'5» ; • Diazepam(DCI> : DIAZEPAM'5», ANXIO- LIN'5», DEPOCALM*M), DIPAM'5» ; Nitrazepam •: NITRAZEPAM'5», ETAN'5», LAGAZEPAM'5», MOGADON'5» ; • • FI'JnitrazepamlvcI> : DARKE.NE'5», LI BE LI US'5», RONYPNOL'5», VALSERA'5» ; • Bromazepam(t,cl> : COMPENDIUM'5», LEXAURIN'5», LEXOTANIL'5» • Prazepam : AUDILEX'5», TRANEX'5», TRANEXEN'5», VERAX'5» ; • Camazepam(Dcl) : ALBEGO'5», AMOTRIL'5», NEBOLAN'5», PAXOR'5» ; • Oxazolajn(DCV : CONVERTRAL'51», QUIADON'5», SERENAL'M>. TRANQUIT'5» ; • CloxazolamfDCI) : BETAVEL'M), OLCADIL'5», SEPAZON'5», TOLESTAN(5I> ,' • Ketazolam(Dcl>: ANXON'5», CONTRAMEX'5», LOFTRAN'5», UNAKALM'“> 5 • Estazolam : GRANDAXIN. :Seria continuă, dintre acestea amintim : • Etilloflazepate(Dci) : V1CTAN(M) ? • Haloxazolam(BC1) : SOMELIN(M) ? + Bentazepam(BCI) : THIADIPONECI) : LENDORMIN(M) \ • Etizolam Australia - DCI Oxazepam • Tranchilizant, derivat benzo-^diazepinic de tip 7-clor-1,3-dihidro-3-hidrjbxi- 5-fenil-2H-1,4-benzodiazepină, cu acţiune .iden-Tică cu a DIAZEPAMULUI, fiind un meta bolit al său, fapit care permite realizarea Unei concentraţii plasmatice mai rapide (4 ore) ; are acţiune sedatiy-ânxiqlitici, hipnotică, moderat Alexis Berbiguier ■ miorelaxantă şi simpaticolitică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de OXAZEPAM(M). 165. BENZOXAZONE(M) Italia - DCI Caroxazonâ • Psihotrop de tip 2-oxo-2H-3- benzoxazine-3(4H)-acetamide, cu acţiune seda-tivă şi antidepresivă. 166. BERBIGUIER AleXis-Charles (1764-1851) • Autor a trei volume, editate între 1821—1822, îşi descrie mai bine ca nimeni altul propriul delir de persecuţie de mare amploare, produs prin mecanisme interpretative. începutul bolii pare a se situa în jurul anului 1814 —1815, . cînd autorul, angrenat într-un proces de moştenire, intră în contact cu „tracasările legii41, fiind angrenat într-o avalanşă pe care nu o mai poate nimeni opri. Cu ultimii bani, editează şi un supliment la lucrare, în care îl include şi pe psihiatrul PINEL, devenit „Monstrul persecutor44. Cazul-devine sinonim cu delirul, de persecuţie şi este prezentat în toate tratatele de psihiatrie ale secolului al X!X-lea. 167. BERGER - acalculie ^ ACALCULIE PRIMARĂ. 168. BERGER Gaston (1896-1960) • Filozof şi psiholog francez, cu o bogată activitate practică şi didactică. Acordă o importanţă deosebită tipologiei în studiul personalităţii umane, fiind adept al modelului tipologic al lui HEYMANS şi WIERSMA pe care l-a făcut, prin lucrările sale, mai cunoscut decît au reuşit creatorii acestuia. Este, în acelaşi timp, şi creator al unor metode psihologice de investigare a personalităţii (chestionarul Berger), pentru aprecierea trăsăturilor caracteriale. Principalele lucrări Tratat practic de analiză a caracterului44 (1950), „Omul modern şi educaţia lui", apărut postum (1962). 169. BERGER Hans (1873-1941) • Psihiatru german, elev şi asistent al lui BINSWAN-GER, pe care îl va urma la conducerea catedrei (1918). Studiile sale pornind de la încercarea de obiectivizare a substratului fiziologic al activităţii psihice, pe care încearcă să o măsoare, îl conduc spre electroencefalograme, care-i datorează mult. îi cunoaşte pe CATON , MARKOW, BECKşi continuă experienţele lor, transferîndu-le de la animale la om. în 19 24, realizează prima înregistrare a biocurenţilor, la un subiect, posttrepanare ? nefiind sigur de rezultate, repetă experienţa, iar în 1929, publică prima lucrare pe plan mondial referitoare la EEG, sub titlul „Uber das Elektren-kephalogramm des Menschen". Descrie cele două ritmuri fundamentale alfa şi beta şi descoperă că ritmul alfa este inhibat de stimulii luminoşi. In 1934, în revista „Brain", ADRIAN şi MATHEWS fac cunoscute într-un articol, descoperirile electroencefalografice aje Iu 398/Ber Berger : paranoia, ritm ; Bergson H. BERGER, cunoscute pînă atunci numai în ţările de limbă germană. Se retrage din activitate în 1938 ; se sinucide la 30 mai 1941, în timpul unui episod depresiv. 170. BERGER — paranoia • Formă involu-tivă de paranoia, care evoluează fără a duce la demenţierea subiectului, descrisă de BERGER în 1913. Conceptul de paranoia de involuţie al lui KLEIST, îi este similar. 171. BERGER — ritm EEG • Reuneşte ritmul alfa şi beta sub numele de ritm Berger, desemnînd în acest fel ritmurile considerate fiziologice. Acest ritm apare astfel ca sinonim cu ritmul normal, în timp ce RITMUL GRAY, ce reuneşte ritmurile teta şi delta, ar constitui ritmul patologic, în sensul că atît ritmul teta, cît şi cfelta, au fiecare în parte semnificaţie patologică. 172. BERGERONC®) boala - sin. COREE ISTERICĂ; COREE ELECTRICĂ • Sindrom coreiform care apare în clinica de psihiatrie infantilă, cu determinare psihogenă. Spasmele corec-atetozice sînt mai marcate în regiunea şcapulohumerală şi dispar în somn. 173. BERGSON Henri (1854-1941) • Important filozof francez din perioada interbelică, iniţiatorul intuiţionismului. Face studii matematice' şi filozofice, este profesor de liceu timp de 16 ani la Angers, Clermont-Ferrand, Paris şi apoi la Collège de France. Este membru âf Academiei Franceze şi laureat al Premiului' Nobel (1930). Din 1925 suferă de un reumatism cronic primitiv invalidant, care îi limitează, mult activitatea didactică. Promovează . spiritualismul antiintelectualist de sorginte metafizică, revalorificînd pozitivismul lui A. COMTE şi negînd compatibilitatea spiritului cu. metodele ştiinţelor exacte. Numai intuiţia poate explica realul şi timpul, conceput ca durată şi nu ca spaţiu măsurabil în unităţi de. timp. Ir tu iţia duratei devine la BERGSON instrument de .cunoaştere autentică a profunzimilor Eului şi a fenomenelor sociale, afectivitatea ca sensibilitate creatoare primînd asupra intelectualităţii, în cadrul devenirii continue a Eului şi societăţii. „Devenirea" este determinată ce elanul vital (entelehia lui H. DRIESCH, cu care BERGSON teoretizează vitalismul dogmatic), un principiu vital pur, neinfluenţat de condiţii obiective. Realitatea Eului şi a lumii sociale este fluidă în ordinea „devenirii pure", rod al unei creativităţi pure, liberă de legi şi mereu înnoită. BERGSON dezvoltă conceptul de „curgere a conştiinţei" („stream of ccnsciousness"), creat de W. JAMES în P rincipii de psihologie" (1980), pe care acesta îl explicase ca „o curgere", pe mai multe nivele a psihismului-(a gîndirii, conştiinţei, vieţii subiective) ,1 el introduce monologul interior (1889) ca Henri Bergson modalitate fidelă de a explora conţinutul acestui fluid al conştiinţei. Preluat magistral în literatură (J. JOYCE în monologul lui Mollye Bloom din „Ulysse", V. WOOLF), dar şi anticipat (STERNE în „Tristram Shancjy"), monologul interior a constituit, alături de intuiţia introspectivă, o aplicare a bergsonismului în psihologie (iniţiată chiar de BERGSON), ca metodă de investigare şi cunoaştere a Eului, aptă de a evita capcanele falsificatoare ale limbajului şi normelor sociale. Abordarea experimentală sau prin intermediul limbajului ar ascunde si ar deforma Eul, acesta exprimîndu-se numai prin actul liber ce emană din reculegerea meditativă. Constituindu-se într-o metafizică a creaţiei, intuiţionismul bergsonian nu poate depăşi valoarea contribuţiilor lui HE,GEL şi MARX asupra devenirii, a existenţialismului în domeniul libertăţii, a psihanalizei în abcr- BerkololW ; Bernard CI. ; Bernheim H. Ber/399 • darea Eului, a lingvisticii şi structuralismului în studiul limbajului şi al realităţii sociale. Conceptele bergsoniene au însă meritul de a jalona viitoarea cale a analizei (reducţiei) •fenomenologice a subiectivităţii în situaţia •de a fi în lume. Lucrări principale : „Eseu asupra datelor umediate ale conştiinţei" (1889), „Materia şi memoria" (1896), „Rîsul“ (1900), "Evoluţia creatoare" (1906), „Energia spirituală" (1919), „Cele două surse ale moralei şi religiei" (1932). 174. BERI-BJERKB) boală • Deficit subacut sau cronic de vitamina Blf descris sub acest nume pentru prima dată în Asia la populaţiile care trăiau în condiţii de malnutriţie. Tulburările psihice constau în depresie, instabilitate, nervozitate, scăderea capacităţii de concentrare a atenţiei, inapetenţă, însoţind neuropa-~tia periferică şi insuficienţa cardiacă. Poate trece uşor, în cazul unei evoluţii acute, spre encefalopatia Gayet-Wernicke sau sindromul Korsakov AVITAMINOZE. 175. BERKELEY George (1685-1753) • Filo-.zof englez, episcop, principal reprezentant al idealismului subiectiv. Teza fundamentală a filozofiei sale este „a exista înseamnă a percepe". După BERKELEY realitatea constă din senzaţii, lucrurile nefiind decît complexe de senzaţii. Pentru a evita impasul solipsismului, BERKELEY a recurs la conceperea unor „spirite" în care iau naştere senzaţiile, ca şi a spiritului divin universal, care este cauza ultimă a senzaţiilor şi a ordinii acestora. Opera sa principală este : „Tratat asupra principiilor cunoaşterii omeneşti". BERKELEY a fost un .adversar al materialismului, criticînd categoria de materie, pe care o declară lipsită •de sens, o abstracţie goală. 176. BERKOLOL(M) Anglia - DCI Propra-•nolol • Psihotrop betablocant, derivat propan-diolic de tip 1-(isopropilamino)-3-(1-naftil-oxi)-2-propanol, cu acţiune anxiolitică, cu valenţe psihostimulente şi adrenolltice. Nu •duce la dependenţă, nu se asociază cu IMAO. Industria noastră farmaceutică îl produce sub ■numele de PROPRANOLOL( M). 177. BERKOMINE(M) Anglia - DCI /mi-*pramină • Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzazepinic de tip 5-/3-(dimetilamino)pro-pil/-10,11-dihidro-5H-dibenz/b, f/azepină, cu acţiune antidepresivă, cu spectru larg de acţiune, utilizat în special în depresia endogenă,1 se pretează şi se recomandă asocierea cu NL bazale în psihoze. Efectele terapeutice se instalează lent : 12 — 14 zile. Este necesar ca trata- mentul să fie susţinut, existînd riscul recăderilor (în nevroze minimum 3 luni, în psihoze 6 luni). Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de ANTIDEPRIN(M>. 178. BERNARD Claude (1813-1878) • Fizio-log şi gînditor francez, adept al metodei experimentale în biologie şi al explicaţiei deterministe a fenomenelor vitale ; este unul dintre fondatorii fiziologiei şi endocrinologiei. A adus contribuţii la studiul funcţiei glicogene-tice a ficatului, al rolului pancreasului în digestia grăsimilor, al fenomenelor electrice tfin muşchi şi nervi, al rolului sistemului nervos central în apariţia diabetului şi în reglarea vasomotricităţii, al acţiunii paralizante a curarei. Este creatorul termenilor de „mediu intern" şi „secreţie internă". în lucrarea sa „Introducere în studiul medicinei experimentale" (1865), formulează o serie de reguli ale metodologiei observaţiei, experimentului şi ipotezei ştiinţifice, depăşind cadrul fiziologie» şi înscriindu-se printre clasicii epistemolbgîei. 179. BERNHEIM Hippplyte Marie (1840-1919) • Medic francez; născut la Mulhouse, face studiile médicale la Strassbourg. După 1870 este asistent la facultatea din Nancy, iar din 1877 va conduce catedra de medicină internă a acestei facultăţi. Din 1872 este atras de rezultatele spectaculare pe care LIÉ BEAU LT le obţine cu tratamentul prin hipnoză (metodă pe care şi-o aplică cu succes pentru a-şi vindeca o afecţiune algică de care Suferea). Va deveni adeptul înflăcărat al acestei metode şi conducătorul aşa numitei „şcoli de la Nancy" (BEAUNIS, LIÉGEOIS, LIÉBEAULT), care, în ciuda faptului că BABINSKI a calificat-o „universitate de ţară", a putut obţine o strălucită victorie ştiinţifică în disputa cu academica şcoală de la Salpêtrière, condusă de autoritarul CHARCOT. Fără să fie neurolog sau psihiatru, BERNHEIM a reuşit să clarifice mult mai precis natura fenomenului hipnotic, arătînd rolul important pe care îl joacă sugestibilitatea, şi să demonstreze că între hipnoză şi isterie nu există o relaţie de necesitate. Principalele sale lucrări sînt : „De la sugestion et les aplications a la thérapeutique de Thysterie" (1913) ; „De la sugestion dans l'état hypnotique et dans l'état de veille" î „Automatisme et sugestion" (1917). FREUD a fost unul dintre cei care au recunoscut de la început valoarea tezelor lui BERNHEIM. în 1934 BABINSKI îşi va recunoaşte eroarea din tinereţe şi-l va omagia pe maestrul din Nancy, pe care, „sugestionat" de CHARCOT, îl atacase âtît de violent. 400/Ber BernreuterW ; Bers-ConracJ(s) ; Bestialitate 180- BERNREUTER test © Inventar al personalităţii introdus în practica psihiatrică de către autor în 1931. Cuprinde 125 de întrebări selecţionate din chestionarele Thurstone, Allport etc. Se evaluează patru aspecte : tendinţe nevrotice (desemnate cu codul Bj —N), autosuficienţa (B2 — S), introversiunea-extro-versiu,nea (B3—I) şi dominare-supunere (B4 —D). Cotele se stabilesc separat pentru fiecare din cele patru aspecte. Normele sînt prezentate pe centile şi pe sexe pentru tineri şi pentru adulţi. S-au calculat corelaţiile între rezultatele obţinute la cele patru scale. Există o corelaţie ridicată între tendinţele nevrotice şi variabila introversi-u n e-e x t ro v e r s i u n e. 181*. BERNSTEINS semn • Semn descris la subiecţii- catatonici, la care, dacă.-li se imprimă.o'atitudine forţată la unul din membrele superioare iar apoi în mod brusc şi celuilalt, se observă dispariţia poziţiei impuse primului membru. Poate fi folosit ca o probă de depistare a simulaţiei. 182. BERNSTEIN(T) test • Imaginat în 19,11, , testul explorează nivelul intelectual al ^subiectului căruia i se cere să stabilească succesiunea unor evenimente prezentate înţr-o serie» de imagini. Urmărind unele detalii ale desenului-, subiectul testat poate reface ordinea cronologică a unor serii. Probe de acest tip au fost folosite ulterior într-o largă serie de baterii de teste ale nivelului de inteligenţă. 183* BERRO sindrom • Sindrom’ întîlnit destul de frecvent în psihozele vîrstricilor, avînd drept elemente definitorii : halucinaţii tactile, convingerea delirantă privind existenţa unei boli parazitare şi stăruinţa de a beneficia de tratament numai pentru acest aspect. 185. BERTALANFFY Ludwig von (1901 — 1973) © Biolog şi filozof de origine austriacă, pofesor universitar la Viena, Ottawa, Los Angeles, Alberta, inovator al biologiei teoretice, pe care a încercat să o fundamenteze matematic, fondator al concepţiei „organis-mice" şi sistemice în fiziologie şi morfologie. Conform concepţiei sale, organismul are legi proprii nivelului particular de integrare al materiei vii. Opere principale : „Biologia teoretică" (2 volume) — 1,932—1942 ^ „Imaginea despre lumea biologică" — 1949 l „Roboţii, oamenii şi cunoştinţele" — 1967 „Teoria generală a sistemelor" — 1969. 186. BERTRANISM • Perversiune sexuală deosebit de rară : necrosadism care asociază necrofilia cu sadismul, manifestat prin dezmembrarea cadavrului în bucăţi. Numele perversiunii este legat de cel al unui sergent francez, erou de tristă amintire, al cărui proces de scandal a avut loc în secolul trecut. 187. BERZE(H) holucinotii — sin. HALUCINAŢII OPTICOKINESTEZICE • Halucinaţii vizuale în care o mînă invizibilă scrie pentru bolnav în spaţiu, într-un interval limitat* cu litere luminiscente sau fosforescente, mesaje de o deosebită importanţă pentru acesta. Aceste mesaje scrise cu „peniţa invizibila“ se întîlnesc în delirurile alcoolice ; au fost descrise prima oară în 1923. 188. BEST(M) Argentina — DCI Diazepcm • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic c‘e tip 7-clor-1,3-dihidro-1-metil-5-fenil-2H-1,4-benzodiazepină, cu acţiune sedativ-hipnotică, anxiolitică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă. Industria noastră farmaceutică îl produce sud numele de DlAZEPAM( M). 189. BESTIALITATE (fr. bestialité ; cf. lat. bestialis „sălbatic; animalic") • însuşire a comportamentului uman constînd în brutalitate, descărcare, (agresivă) "instinctuală, asemănătoare cu manifestările animalelor... In general, orice comportament uman apropiat de comportamentul animal poate fi calificat ca bestial. în sens restrîns, prin bestialitate se înţelege căutarea şi realizarea raporturilor sexuale cu animale. Sinonimă uneori cu sodomia sau cu zoofilia, bestialitatea este considerată de SCHERER „ca cel mai îngrozitor păcat din toate păcatele Sodomei". Credinţa populară atribuie acestui tip de comporta^ ment naşterea monştrilor. Ca perversiune sexuală în care obiectul dorinţei îl reprezintă animalele, ea poate să apară la ambele sexe, asociată uneori cu perversiuni de tip saac-masochist. Se întîlneşte în oligofreniile avansate (gradul II şi III), în unele demenţe (senilă, alcoolică), în unele episoade psihotice (manie, episoade confuzionale cu agitaţie) J: apare de asemenea la marii dizarmonici perverşi, în cadrul unor acte sexuale delictuale pedepsite de lege. Beta antagonişti; Beta — ritm EEG ; Betablocante Bet/401 190. BESTIAR(T) test (fr. bestiaire) • Chestionar utilizat în practica psihiatrică infantilă, structurat în trei părţi şi bazat pe întrebări şi răspunsuri orale (răspunsuri raportate la etaloanele stabilite pe grupe de vîrstăşi pe sexe), elaborat de ZAZZO şi MATHON. Se pun in evidenţă trăsături caracteriale şi tulburări patologice din sfera instinctual-afectivă şi cognitivă, prin identificarea copilului cu un anumit animal (din cele 18 înscrise în chestionarul propriu-zis) şi prin raportarea lui la perioadele vieţii şi la statutul de sex pe care-l proiectează sau introiec-tează. 191: BETA ANTAGONIST! o S ubstanţe care acţionează la nivel.ui receptorilor beta-adrenergici, determinînd efecte simpatomime-tice prin intermediul acestora/ motiv pentru care se mai numesc şi simpatomimetice directe, spre deosebire de drogurile de tip amfetaminic, care interferează eliberarea nora-drenalinei din depozite. Astfel, la - nivelul betareceptorilor acţionează izoproterenolul şi izopropil noradrenalina, iar la nivelul receptorilor . J32, ■ salbutamolul, orciprenalina şi terbutalina. De. menţionat acţiunea beta-ago-nistă a catecolaminelor, dintre care ^adrenalina are acţiune atît pe (^-cît şi pe p2-recep-tori, a-yînd alături de amfetamine, capacităţi crescute- de a stimula proprietăţile sistemului nervoS- central, producind. iritabiIitate, anxietate, tfenrvcr, insomnii. Izoproterenolul, produs sintetic cateccîa-minic, are o afinitate foarte redusă pe receptorii alfa şi foarte puternică pe receptorii beta, putînd fi considerat aproape Un agonist pur. Principalele efecte ale acestei categorii de substanţe sînt bronhodiiataţia, Creşterea frecvenţei cardiace, fiind indicate'mai ales în astmul bronşic şi controlul naşterilor premature, unde intervin prin abolirea contracţiilor muşchiului neted uterin. Administrarea este limitată de efectele secundare psihice, care apar mai ales la doze mari. 192. BETA — ritm EEG • Unul dintre ritmurile principale (alfa, beta, teta, delta) ale activităţii bioelectrice a creierului, format prin oscilaţii continue diferenţiate după : O frecvenţă : 14 — 30 cicli/secunde, cu variaţii imperceptibile ; • amplitudine : 5—30 pV ; e morfologie : neregulat, rapid, asincron, asimetric J © localizare : frontal şi parietal ; • proporţia în traseu : 2—30% (ritm me-diu-sărac). Neinfluenţat de stimulare, ritmul beta apare mai ales în regiunile motorii şi poate fi blocat de efortul voluntar. Prezenţa unui ritm beta rapid şi amplu în derivaţiile anterioare poate ridica problema unor tipuri de epilepsie „grand mal" (CRICHEL), dar trebuie menţionată apariţia unui ritm beta cu caracteristici identice şi în cazul utilizării îndelungate a barbituricelor şi tranchilizantelor. Fără a constitui un element definitoriu, în unele afecţiuni psihice se înregistrează următoarele modificări ale ritmului beta: • ritm beta difuz, frecvent întîlnit în majoritatea afecţiunilor psihice ; • ritm beta localizat (frontal bilateral) : schizofrenie, cicatrice cerebrale ; • ritm beta în „fusuri de medicaţicu : barbi-turice tranchilizante. Drept variantă a ritmului a fost descris ritmul gama cu frecvenţa 30 — 40 cicli/secundă, amplitudine 5 — 15 pV, localizare posterioară ; nu se poate pune în evidenţă cu mijloace standard. Nu este unanim-acceptat drept variantă a ritmului beta (Federaţia Societăţii de EEG). 193. BETÂBLOC(M) Elveţia, Franţa - DCI Butidrină • Betablocant de tip a-/(secrbutilami-no) metil/-5.,6,7,8-tetrahidro-2-naftalinmetanol, indicat în anxietate, alcoolism, ca adjuvant în combaterea seYrajelor, în distonii neuro-vegetative, afecţiuni psihosomatice. Nu duce la dependenţă, nu se asociază cu IMAO —► BE- taBlocante. 194. BETABLOCANTE • Substanţe farma-codina'mic active ale sistemului nervos vegetativ, utilizate iniţial pentru afecţiuni cardiovasculare. Sinteza şi folosirea în practică a acestor substanţe a demonstrat rapid eficacitatea lor asupra unei game mai largi de tablouri psihopatologice, de la starea de stress, anxietate, implicări psihosomatice, pînă ia tentative de utilizare în scop antipsihotic. KIELHOLZ, considerînd anxietatea un efect al stimulării sistemului nervos vegetativ simpatic (adrenergic), pune în evidenţă o serie de simptome care vin în favoarea acestei supoziţii : midriază, tremor fin al extremităţilor, uscăciunea gurii, paloare facială, spasm intestinal, transpiraţii, tahicardie, palpitaţii, anorexie, disconfort gastric, diaree, tahipnee, senzaţie de opresiune toracică, constricţie laringeană, micţiuni frecvente, insomnii de adormire, precum şi valori crescute ale tensiunii arteriale şi glicemiei. Tot KIELHOLZ consideră ca echivalenţe ale anxietăţii : cefaleea, dificultăţile de concentrare, fatigabilitatea, activitatea lipsită de scop cu stare de agitaţie, tensiunea intrapsihică, agresivitatea fatacul. ca reacţie paradoxală ce 26 — Enciclopedie de psihiatrie — cd. 167 402/Bet Betablocante : efecte apărare), autoagresivitatea(impulsuri suicidare), reacţiile de fugă, tulburările cardiovasculare, respiratorii, gastrointestinale, foamea imperioasă, tremurâturile, diareea, polakiuria — răspund la medicaţia betablocantă. El pune în evidenţă avantajul betablocantelor faţă de medicaţia tranchilizantă, menţionînd faptul că acestea nu duc la toleranţă şi nici la dependenţă fizică şi psihică. Din punct de vedere farmacodinamic, betablocantele sînt substanţe asemănătoare ea structură fizică cu catecola-minele (adrenalina, noradrenalina, dopamina), cu care concură la nivelul receptorilor beta-adrenergici (tip (3, şi p2). Pe Ungă efectul betablocant comun tuturor produşilor din această grupă, betablocantele mai au şi alte efecte, care le diferenţiază între ele : efect stabilizator de membrană sau anestezic local f afinitate selectivă faţă de anumite organe (în funcţie de receptorii şi p2 conţinuţi de acestea) ; acţiune stimulentă intrinsecă (ISA). 0 Efectele betablocantelor : • cardiovasculare : — scăderea frecvenţei cardiace şi a forţei de contracţie a miocardului (efect maxim cînd simpaticotonia este mai accentuată, efect minim asupra unui subiect în repaus) } efectului inotrop negativ i se datorează diminuarea pînă la suprimare a durerilor anginoase din boala coronariană, prin scăderea cantităţii de oxigen consumată ;• fluxul coronarian devine suficient pentru abolirea durerilor anginoase şi diminuarea frecvenţei, accelerată de angor l — efecte asociate — inhibiţia secreţiei de renină. Este cunoscut faptul ci stimularea betareceptorilor renali duce la o secreţie crescută de renină; determinînd o hiperproducţiei de angiotensină II (vasoconstrictor puternic), cu acţiune directă asupra tunicii musculare vasculare şi cu efect asupra secreţiei de aldosteron, care exercită influenţe şi asupra tonusului simpatic prin acţiune centrală şi periferică, crescînd nivelul noradrenalinei circulante şi reali-zînd astfel un cerc vicios, în a cărui combatere, folosirea betablocantelor şi-a dovedit eficacitatea, hipertensiunea arterială, tulburările de ritm, boala coronariană devenind indicaţiile de elecţie ale acestora $ • efecte asupra musculaturii bronşice—unde predomină receptorul p2 care deter- mină, prin stimulare, relaxarea musculaturii bronşice ;■ administrarea betablocantelor poate provoca însă bronho-spasm, motiv pentru care s-a căutat elaborarea de substanţe cu acţiune selectiva (predominant asupra miocardului) | • efecte asupra metabolismelor. — atît lipoliza cît şi glicogenoliza, aflîndu-se sub controlul sistemului nervos simpatic pot fi influenţate de către betablocante în sensul inhibiţiei. La diabetici betablocantele influenţează şi prelungesc efectul insulinei, de aceea administrarea lor se va face cu prudenţă, în scopul evitării unor accidente hipoglicemice 8 • efecte asupra terminaţiilor, nervoase presinaptice — experimental s-a dovedit că efectele betablocante par. a fi similare cu efectele stimulatorii ale alfa-receptorilor f • efectul stabilizator de membrană, afinitatea selectivă pentru anumite organe, activitatea stimulent-intrinsecă — pot juca un rol în legătură cu efectele centrale ale betablocantelor. Este probabil că afinitatea selectivă pentru anumite organe se datorează tipurilor de receptori existenţi în aceste organe : de exemplu, practoîolul, metoprololul, acebu-tolul — sînt betablocante cu acţiune predominantă asupra (^-receptorilor căre predomină în miocard, putîndu-Se administra şi pacienţilor cu pneumopatii cronice obstructive, fără risc de spasm bronşic (la nivelul musculaturii netede bronşice predominînd (if-recep-torii). Activitatea s i mpat i corni met ică intrinsecă constă în proprietatea anumitor betablocante de a exercita, pe lîngă efectul principal de betablocadă, o uşoară activitate stimulentă a betareceptorilor, care previne suprimarea totală a impulsurilor simpatice, factor de dezechilibru şi de reacţii secundare nedorite la anumiţi subiecţi 8 această proprietate este independentă de car-dioselectivitate : metroprololul (betablocant cardioselectiv) şi propranololut (care nu are cardioselectivitate) nu au activitate stimulentă intrinsecă. In timp ce practoîolul (cardioselectiv pozitiv) şi oxprenololul (cardioselectiv negativ), o au ^ © efecte asupra sistemului nervos centrat 3 pornindu-se de la constatarea clinică a efectelor periferice ale betablocantelor asupra funcţionalităţii organelor dirijate ale sistemului nervos vegetativ Betablocante : farmacocineticâ Bet/403 simpatic, s-a constatat că administrarea lor determină modificări psihice, comportamentale şi neurologice, caracterizate prin schimbări în pragul de activitate, de vigilenţă, de excitaţie şi de anxietate. Au fost concepute trei ipoteze ale mecanismului de acţiune a betablocantelcr asupra sistemului nervos central : — la nivelul creierului pot genera efectele sus menţionate datorită acţiunii directe şi specifice a betablo-cadei care întrerupe fluxul de informaţie primit prin mecanisme beta-adrenergice ; — o altă explicaţie ar fi efectul central nespecific independent de receptorii adrenergici sau de proprietăţile beta-blocantelor ; — prin mecanism periferic, informaţiile conţinînd modificările periferice datorate betablocadei s-ar transmite pe cale neuronală sau umorală la nivelul creierului* determir.înd aici apariţia efectelor centrale, responsabile de modificările observate la nivelul psihismului . Din aceste ipoteze ar rezulta : • Existenţa unor fibre adrenergice la nivelul sistemului nervos central, constituind un sistem responsabil de efectele observate prin acţiunea betablocantelor. • Existenţa receptorilor de tip beta la nivelul postsinaptic care, activaţi de substanţe adrenergice, ar provoca modificări specifice ; aceşti receptori pot fi inactivaţi de substanţe cu efect beta-blocant. Experimental a fost dovedită atît existenţa unui sistem central adre-nergic, cît şi a betareceptorilor postsi-naptici. Sistemul central adrenergic ar avea rol în : controlul gradului de vigilenţă, fenomenele de învăţare (learning) şi recompensă (reward), controlul foamei şi saţietăţii, al termoreglării. Se presupune în final că efectele betablocante s-ar datora nu atît unei acţiuni centrale, cît mai ales periferice, de unde eficacitatea lor maximă în tulburări vegetative, în afecţiuni psihosomatice. Din trecerea în revistă a modalităţilor de acţiune a betablocantelor, rezultă şi felul în care aceste substanţe pot fi folosite în domeniul psihiatriei : — stările de anxietate cu sau fără simp-tome somatice asociate (deşi par a fi mai eficace în cele de origine soma- togenă), neurastenie, nevroză obse-sivo-fobică, depresii endogene, ca adjuvant al tratamentului antide-presiv (P. KIELHOLZ, W. POL-DINGER); — în tratamentul alcoolismului şi a) dependenţei de droguri (A. M. FREEDMANN) precum şi în sin-droamele de sevraj cu etiologii diferite (P. LEVIN, E. ROTH) * — în sindroamele anxioase la copii (G. NISSEN) ; — în tulburările de somn (W. P. KO-ELLA); — în tratamentul tremorului indus de litiu (H. KAISER, L. FLORA), al tremorului parkinsonian (H. CE-RONE, I. L. CORBETT), al tremorului senil (M. K. THOMPSON) ? — pentru ridicarea anumitor performanţe sportive (L. SMTONEN, L JANNE) ; CA/? A/Mg — în tratamentele psihozelor, în dcze mari (W. GRUTER). Există foarte numeroşi produşi farmaceutici cu acţiune betablocantă utilizaţi drept psihotrope în funcţie de acţiunea şi structura Ier, chimică, prezentăm următoarea clasificare : 404/Bet Betablocante : produşi farmaceutici « Acebutolol(DCI) : DIASECTRAL(M)Danemarca, Finlanda NEPTAL'A1) R.F.G. PRENT(M) Austria, Elveţia, Italia R.F.G NORMITEN(M) Israel TENORMIN(M) Anglia, S.U.A. TENORMINE(M) Elveţia, Franţa, Italia, R.F.G., Spania ov 1 T 1 f $5 1 II $ 1 Şf ALPRENOLOL RHODIASECTRAL(M) Argentina, R.F.G. SECTRAL(M) Anglia, Franţa, Olanda Spania, • Alprenolol(Dcl) : APROBAL(M) japonia APTIN(M) Franţa, Italia, Iugoslavia, R.F.G., Spania, W—C9 — Cq> —aţ —c//. O 'c°—' \ O// APTOLf5*» Elveţia CORBETAN(M) Israel GUBERNAL(M) Elveţia, Franţa REGLETIN Japonia • Atenoloî Japonia • BufuralollDcl> : ANGIUM<-VI> Elveţia • Bunitrolol(DCI> : BETRI LOL(H) Italia STRESSON'51» Austria. R.F.G. • Bupranolol(Dcl> : BETADRANu Japonia MONOBELTIN(JI) Argentina PANIMIT(M) R.F.G. • Butidrine(DCI> : BETABLOC(M) Elveţia, Spania RECETANf*1 Italia • Butofilol(DCI> : CAFIDE Franţa • CarazololliJCI> : CANDUCTON|M) R.F.G. • Carteo/o/(DCI> : MIKERAN(M) Japonia • ~Calipro!ol(DCI> : CELECTOL(M) Austria 9~lndenolol(DCI> : PULSAN Japonia • Meprindolol : DISORAT(M> Canada, Elveţia, RjF.G. TRIMEPRANOL(M) Cehoslovacia Betablocante : produşi farmaceutici Bet/405 О// о c"j С/ С#г~~С*Г~ — ОС*з О О у^З С*г- — СУ /Уу С/У 1 Ne* о// /У£7&у°/?Ш0£ 406/Bet Belablocante : pro duşi farmaceutici Metoprolol : BELOC(#u Argentina, Austria, R.F.G. BETALOC(w> Anglia, Canada, Olanda LOPRESOR(M) Elveţia, Franţa, Italia, R.F.G. Anglia» r.fTg.,. t Ivcţia, NEOBLOC:M) Israel PRELIS(M) R.F.G. SELOKEEN,M) Franţa, italia, Olanda, Spania SELOPRAL(M) Finlanda • Meprolol(OCI) : OMERAL(M) Italia • Nadolol,BCI> ; ANABET'1” Portugalia CORGAROaloPBCI> : IMPEASEL(M) Argentina INPEA(M) Italia, R.F.G. • OxprenoloP'Bcl> : CORDEXOL(W Elveţia CORETAL<5,) Polonia DIALICQR(M) Grecia OXANOL Gr « Penbutolol(BCI> ' BETAPRESSIN ; BETADREN<-M> Elveţia CARVISKEN,M) lapon; a DECRETAN(M) Elveţia, R.F.G. PINLOC(M’ Finlanda VISKEN Anglia, Franţa Italia, R.F.G., S.U.A. • PractolollBC,) : DALZIC R.F.G. ERALDIN(M) Anglia. Dane. marca, Elveţia, Finlanda PRAKTOL : ALDERLIN,M) • PropranolollBcl> : PROPRANOLOL(M) România, Polonia, R.F G. Iugoslavia ALFAZICAL»” Grecia BEDRANOL(M) Elveţia BETANEG(M) Italia DERALIN : CORDANIUM(M) R.D.G. Grecia, Italia.. Betaină ; BetalogW ; Betalipoproteine Bet/407 *9 Timolo!(T)C1) : BETIM(E)(M) Anglia, Danemarca, Franţa, Spania BLOCANOL(M) Finlanda METABLEN(M) Iugoslavia -CJ? A/y Cy somoi PRESTIM Anglia PROFLAX Argentina TEMSERIN(M) R.F.G. TIMACOR(M> Franţa <9 Toliprolol^CI) : DOBEROL(M) R.F.G. 195. BETACARD(M) Austria - DCI Alpre-nolol 9 Betablocant de tip 1-(0-alilfenoxi)-3-(isopropilamino)-2-propanol, indicat în anxietate, sindroame cardiace hiperkinetice, alcoolism, afecţiuni psihosomatice. Nu duc la -dependenţă, nu se asociază cu IMAO -* BETA-&LOCANTE. 196. BETACARDONE(M) Anglia - DCI Sotalol 9 Betablocant de tip 4'-/1-hidroxi-2- iso-propilamino)etil/metan-sulfonanilidă, indicat în anxietate, distonii neurovegetative, posedă valenţe adrenolitice. Nu duce la dependenţă, nu se asociază cu IMAO -> BETABLOCANTE. 197. BETADREN(M) Elveţia - DCI Pindolol 9 Betablocant de tip 1-(indol-4-iloxi)-3-(iso-propilamino)-2-propanol, indicat în anxietate cu componentă somatică, alcoolism, adjuvant în combaterea sevrajelor. Nu se administrează în depresii si nici concomitent cu IMAO —► BETABLOCANTE. 198. BETAINĂ • Derivat metilat de glicină care funcţionează ca donator de grupări metil, donator ce poate servi la sinteza colinei, care prin acetilare va da naştere acetilcolinei, unul din mediatorii chimici ai sistemului nervos central. Colina se poate oxida la rîndul ei în betaină şi este de asemenea un precursor al unor tioaminoacizi ca metionina, precum şi al compuşilor p uri ni ci cu rol în activitatea sistemului nervos central. 199. BETALOC(M) R.F.G. - DCI Meto-prolol 9 Betablocant de tip (i)-l-(isopropila-mino)-3-/p-(2-metoxieti!)fenoxi/-2-propanol, indicat în anxietate, alcoolism, distonii neurovegetative, afecţiuni psihosomatice. Nu duce la dependenţă, nu se asociază cu IMAO -► BETABLOCANTE. 200. BETALIPOPROTEINE • Corespund fracţiunii lipoproteice cu densitate mică din lipidele plasmatice. Conţin cantităţi mari de colesterol, alte lipide, caroten, vitaminele liposolubile A şi E. Au rolul de a transporta trigliceride de la ficat la alte ţesuturi. Creşterea concentraţiei lor determină hiperlipopro- 408/Bet BetanaminW ; Betanegm ; Betareceptori teinemia de tip II asociată cu niveluri foarte ridicate ale colesterolului care se depune, alături de grăsimile neutre, în ţesuturi, sub formă de xantoame şi sub endoteliul vascular (ateroame), determinînd o tendinţă crescută 203. BETADRAN(M) Franţa - DCI Bupra* nolol • Betablocant de tip 1-(tert-butilamîno)-3-r' 6-clor-m-tolil)oxi/-2-propancl, indicat în anxietate, sindrom cardiac hiperkmetic, combaterea tremorului parkinsonian şi senil. Nl* Aranjamentul ipotetic al (3- şi a-receptorilor şi al proteinelor de cuplare care regleaza activitatea adenilatciclazei ta ateroscleroză. Secundar poate apărea simptomatic în diabetul zaharat, obstrucţii biliare, sindrom nevrotic, hipertircidism. Determinarea valorilor piasmatice este utilă pentru confirmarea substratului organic al unor tulburări psihice. 201. BETANAMIN(M) japonia - DCI Pe-molină 9 Psihostimulent, derivat feniletilami-nat de tip 2-amino-5-fenil-2-oxazolin-4-onă, fără efecte simpaticomimetice, indicaţiile generale ale psihostimulentelcr. Nu se administrează în afecţiuni cu componentă depresivă - PSIHOSTIMULENTE. 202. BETANEG(M) Italia ^ PROPRANO-LOL BETABLOCANTE. 204. BETARECEPTORI 9 Studii efectuate cu analogi structurali ai noradrenalinei ?,j-permis clasificarea receptorilor adrenergici în două clase — receptori alfaadrenergici şi betaadrenergici, ţesuturile ţintă putînd avea. ambele categorii de receptori sau numai una dintre ele. S-a constatat astfel că unele substanţe reproduc numai cîteva din efectele noradrenalinei, iar unii antagonişti inhibă numai unele dintre efectele acestei substanţe. Prin utilizarea agcniştilor şi antagoniştilor, receptorii beta au fost împărţiţi la rîndul lor în şi (32. Agcniştii (^-receptorilor sînt sotereneul* Betim i sopropil-noradrenalină, iar agonişti de ^-receptori sînt salbuţamolul, orciprenalina şi per-butalina. Antagonişti de sînt propranololul, -acebutolul, sotalolul şi alprenololul. Antago-.nişti de p2 s>n-t butoxamina şi timoxamina. Efectele adrenergice consecutive excitării receptorilor beta sînt considerate azi a fi secundare unei creşteri a concentraţiei intracelulare a adenozinmonofosfatului ciclic prin stimularea adenilciclazei. Există o reglare fiziologică a nivelului adre-nergic, realizată astfel : cînd nivelul noradrenalinei este redus, sînt stimulaţi receptori beta datorită marii afinităţi a noradrenalinei pentru ei. Receptorii beta-activatori vor facilita eliberarea noradrenalinei presinaptice. Cînd nivelul noradrenalinei creşte, receptorii ^-presinaptici fixează substanţa, inhibînd eliberarea, deci diminuînd nivelul noradrena-iinei în fanta sinaptică. 2C5. BETAVEL(M) Spania - DCI Cloxazolam 9 Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 10-clor-11 b-(O-clorfenil) - 2,3,7,11 b- tetra-hidro-oxazolo/3,2-d//1,4/, cu acţiune anxiolitic sedativă şi miorelaxantă. 206BETIM(E)(M) Anglia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Olanda, Suedia — DCI Timolol 9 Betablocant de tip ( — )-1-(tert-butil-amino- 3-/(4-morfo1ino-1,2,5-tiadiazol-3-iI) oxil/-2-pro-panol, indicat în anxietate, distonii neurovege-tative, boli psihosomatice, alcoolism, abju-vant în tratamentul sevrajului. Nu duce la dependentă, nu se asociază cu IMAO -> BETA-B LOCANTE. 207.:BETZ — celule 9 Celule nervoase piramidale. mari, care în zonele motorii ale scoarţei ajungJa dimensi.uni „gigante" (120 p)..Au fost descrise de V. A. BETZ (1834-1894) în aria 4 şi. 6 B.rodmann şi, în mod particular, în aria 4y; precentrală, în al cincilea strat al scoarţei cerebrale (neocortex), stratul piramidal intern .(în stratul profund al acestuia). Vîrful celulelor Betz este îndreptat spre suprafaţa cortexului şi este. locul de origine al unei prelungiri dendritice apicale care se termină printr-o ramificaţie în buchet în stratul superficial (molecular) al scoarţei. Prelungirile dendritice bazale, orientate în plan orizontal, ocupă un teritoriu mai ridicat. Axonul celulelor Betz intră în substanţa albă, este un axon lung de proiecţie sau asociaţie la distanţă şi emite colaterale recurente celuleior pira# midale din ; vecinătate sau interneuronilor. Excitarea colateralelor recurente aflate în contact cu alte. celule piramidale are numai efect .inhibitor, în timp ce colateralele legate de interneuroni pot determina, la excitarea lor, atît efecte inhibitorii cît şi dezinhibitorii. Viteza de conducere a influxului nervos prin celulele Betz este mare (40 — 100 m/sec.), în unele zone ale izocortexului, cum ar fi zona vizuală, aceste celule sînt înlocuite de celule mari, stelate. 208. BEŢIE (beat : lat. bibitus ; sufix -ie) • Ansamblul manifestărilor neuropsihice şi motorii care apar în urma unor intoxicaţii acute masive, produse voluntar sau accidental (mai rar). Aceste manifestări sînt variabile ca durată, intensitate, evoluţie. Manifestările motorii constau din apariţia succesivă a unei stări de excitaţie, urmată de incoordonare motorie, dizartrie şi apoi de o hipotonie musculară, care poate evolua uneori spre o fază de inerţie totală. Este posibilă apariţia convulsiilor şi a incontinenţei sfincteriene. Aceste simptome sînt însoţite de dezordini neuro-vegetative, concretizate în tahicardie, urmată de bradicardie, modificări pupilare, vomis-mente. Tabloul este întregit prin apariţia tulburărilor psihice, constînd în logoree, exuberanţă, modificări cantitative şi calitative ale percepţiei (iluzii, halucinaţii), caracteristice fazei de excitaţie ; evoluţia în cazul intoxicaţiei masive se face spre stare confuzio-nală, obtuzie, stupoare. Beţia voluntară nu semnifică neapărat o stare morbidă. în limitele normalităţii, ea poate avea diferite motivaţii : eşec (dorinţa de a uita realitatea) sau dimpotrivă, succes, realizare (dorinţa de a prelungi, exacerba sau împărţi cu alţii starea de euforie, determinată de acest succes) ; în aceste limite, nefiind repetitivă şi marcînd numai un moment al existenţei individului, beţia nu este un fenomen morbid deşi evidenţiază unele particularităţi ale persoanei, în ciuda opoziţiei unor specialişti în problemă. Uneori, în stare de beţie ajung adolescenţii, care bravează în acest mod, vor să-şi demonstreze bărbăţia, înŢaţa prietenilor sau a sexului opus. în sfera patologicului, motivaţia psihologică a subiectului care recurge la intoxicaţia voluntară, motivaţie a unui Eu de cele mai multe ori slab, ţine de dorinţa de refugiu în faţa propriei incapacităţi de adaptare, de necesitatea de a scăpa de o tensiune anxioasă, de dorinţa de uitare, semnificînd în fond o regresie. Avînd caracter repetitiv, inducerea voluntară a acestei stări capătă semnificaţia unei autodistrugeri, mai mult sau mai puţin conştiente. Termenul de beţie, deşi este asociat, de regulă, alcoolismului, se aplică şi altor stări, produse de substanţe cu efect psihotrop, în funcţie de factorul care-l produce —■ alcoo* 410/Beţ Beţie ; Beţie acuta droguri, substanţe industriale, modificări ale presiunii atmosferice — tabloul clinic al beţiei capătă coloraturi diferite : 9 beţia alcoolica se caracterizează prin apariţia unui comportament dezinhi-bat — prin eliberarea de sub controlul instanţelor superioare — care poate avea, uneori, consecinţe medico-le-gaie. Gravitatea decurge şi din faptul că intensitatea manifestărilor nu este proporţională cu cantitatea de alcool ingerată (deci acest comportament dezin-hibat poate apărea nu numai la „marii băutori", ci şi la cei ce consumă cantităţi mici sau moderate) £ • beţia etilica are debut şi sfîrşit brusc £ prezintă excitaţie impulsivă, logoree, comportament sexual dezinhibat ; • beţia cannabicâ se instalează mai lent, prin faze succesive, caracterizîndu-se printr-o hiperestezie specifică ; • beţia cu oxid de carbon apare în cazul intoxicaţiei cu doze mici, dar care se prelungeşte în timp, manifestîndu-se prin modificări ale stării de conştiinţă (obnubilare, dizartrie, cefalee). Dozele mari conduc la instalarea comei beţiile cu substanţe industriale, precum sulfura de carbon, distilaţi de petrol, apar la muncitorii care lucrează în ramurile industriale ce folosesc aceste substanţe ; • beţia muscarinicâ, apărută cu ocazia ingestiei accidentale de ciuperci de tip Amanita, se manifestă printr-o excitaţie ebrioasă, euforie, furie, la care se adaugă fenomene digestive grave ; • beţia adîncurilor este apanajul scafandrilor profesionişti dar în ultimul timp, prin apariţia posibilităţii de scufundare cu aparate automate, a început să apară şi la scufundătorii sportivi. Inhalarea, sub influenţa unei presiuni extrem de mari, a unui amestec gazos bcgat în oxigen provoacă hiperoxie cu hipc-capnie, conducîr.d la scăderea importantă a debitului cerebral, ceea ce determină apariţia unei stări euforice grave. Există şi posibilitatea complicării cu embolie gazoasă cu azot. Reanimarea în aceste cazuri se face în camere hiper-bare. 209. BEŢIE ACUTĂ • Intoxicaţie acută şi masivă cu alcool, ce realizează o concentraţie in sînge de aproximativ 1%ol fie că este vorba de. un consumator ocazional de alcool, fie de un alcoolic cronic, cu ocazia unei noi supraîncărcări. Este bine cunoscut (şi uneori greşit interpretat) faptul că instalarea beţiei acute este variabilă, în funcţie de individ-(POROT apreciază chiar că 30% din subiecţi1 „se îmbată" la o alcoolemie de 1 g, 50% la. 1,50 şi 100% la 2 g alcoolemie). Oricum,, este evidentă relaţia direct proporţională între intensitatea şi amploarea sindromulur neuropsihic şi creşterea alcoolemiei. Aspectele clinice particulare întîlnite la unii băutori, în raport cu marea majoritate, au determinat, diferenţierea beţiei acute în forma simplă şi forma complicată sau patologică. Este semnificativă părerea autorilor germani, care consideră că orice beţie acută reprezintă, de fapt, o psihoză exogenă tranzitorie, mai precis, un sindrom psihccrganic acut, al cărui grad de reversibilitate depinde de cantitatea de alcool şi de toleranţa subiectului. Beţia simplă reuneşte modificări exprimate pe plan psihic, vegetativ şi motor. Primele faze (infraclinică şi excitcmotorieŢ vizează acele modificări în plan psihic pe care cei mai mulţi le caută în consumul de alcool : stimulare a ideaţiei şi dispoziţiei, cu logoree, euforie, supradimensionarea propriilor calităţi şi performanţe (scăderea simţului autocritic), facilitarea stabilirii relaţiilor inter-umane, creşterea atenţiei şi a imaginaţiei, concomitent cu exagerarea instabilităţii. MULLER acreditează nivelul de 0,3%o al alcoolemiei, ca fiind un prag general peste care începe manifestarea modificărilor descrise, pentru ca, la 0,8%o, performanţele psihcmotorii să fie net scăzute (demonstrate prin teste psihologice), chiar dacă inccordo-narea motorie nu este exprimată clinic. Tahicardie şi apoi bradicardie, transpiraţii, uneori vărsături, modificări de reflexe pu-pilare — acestea sînt tulburările vegetative care se adaugă tulburărilor psihice. Cdată cu creşterea alcoolemiei (1— 2 g%0), locul excitaţiei este luat de o adevărată incoerenţă,, dezinhibiţie instructiv-emoţicnală, obnubilare,, amnezie lacunară şi accentuarea inccordcnăriK motorii, dizartriei, hipotcniei, hipoestezieh senzitivc-senzoriale (faza ebrioasă). Sînt posibile şi convulsii. Depăşirea unei concentraţii1 de 2 g%0 reprezintă intrarea subiectului în» faza de somn ; se produce o adevărată paralizie-şi anestezie, care ia forma unei come profunde* si în care exitusul nu este o eventualitate rarăi (la 4-6 g%0). Ocazionată de ritmul vieţii moderne, generatoare de stres, de evenimente care provoacă trăiri afective negative, beţia acută apare mai' ales la personalităţi structurate dizarmonic sau la personalităţi nevrotice, imature, inca_ pabile de o adaptare eficientă la real, practi incapabile de a rezolva impactul dintre dorinţc şi realitate ; beţia devine astfel o modalitate Beţie patologica ; Biblioclast ; Bibliofobie^F) Bib/41t rsurogat de ieşire din situaţie, modalitate care urmează principiul dorinţei. Beţia acută apare • accidental la copii şi adolescenţi. Ea poate determina acte medico-leagale. 210. BEŢIE DE SOMN (GUDEN) E LPE(MOR(S) sindrom. 211. BEŢIE PATOLOGICĂ • Reprezintă o Tormă complicată a beţiei acute (ZIEHEN), deosebindu-se mai mult prin aspectele cantitative, de forma simplă ; se întîlneşte la alcoolicul cronic şi este în strînsă legătură cu trăsăturile de personalitate ale subiectului, care se accentuează pînă la atingerea nivelului .psihotic de tip depresiv, paranoid sau maniacal. Tulburări de conştiinţă, tulburări de tip deli- 4-ium tremens sau halucinozâ acută se exprimă pe fondul acestei forme de intoxicaţie acută alcoolică, epuizîndu-se odată cu scăderea nivelului alcoolemiei. GARNIER sistematizează toate aceste forme în cele trei tipuri : ^9 beţie halucinatorie (fenomene halucina-torii complexe, cu conţinut terifiant, Taţă de care subiectul se apără printr-un comportament delirant, uneori însoţit de violenţă ; se apropie de sindromul confuzo-oniric al alcoolicilor cronici) ; <9 beţie delirantă în care megalomania, persecuţia, gelozia şt autodeprecierea reprezintă trăsăturile dominante ; >• beţie excito-motorie, stare crepusculară, antrenînd posibile acte medico-legale, comă şi amnezie lacunară, survenită la ingerarea unei cantităţi relativ mici de alcool şi presupunînd o deficienţă metabolică înnăscută ; ridică probleme de diagnostic diferenţial cu epilepsia (caz în care celelalte semne de intoxicaţie acută alcoolică lipsesc cu desăvîrşire). în legătură cu această formă de beţie patologică, majoritatea autorilor admit o formă -distinctă de boală, în sensul prefigurării unei •dispoziţii epileptogene constituţionale, relevate de acţiunea dezinhibitorie a alcoolului -■(KRAFFT - EBING, HEILBRONNER, SCHRO-DER etc.) şi cu modificări bioelectrice. Autorii francezi includ în categoria beţiilor patologice şi formele : convulsivă (cicluri de stări de excitaţie psihomotorie, crize convulsive, stări confuzionale) şi comatoasă, „d'em-blee" (în care inducerea în scurt timp a unei alcoolemii ridicate generează coma). Dipsomania, deşi cunoaşte un mecanism patologic de producere (modificarea periodică a dispoziţiei în sens disforic sau depresiv sau ca impulsiune, necesitate imperioasă de a consuma alcool la personalităţi structurate dizarmonic), nu este inclusă în cadrul definit aici, fiind concepută de majoritatea autorilor (inclusiv de cel care a descris-o pentru prima dată, în 1819, HUFELAND) ca o pierdere a controlului voliţional asupra conduitei de a consuma alcool, la subiecţii care practică acest tip de toxicomanie de mult timp, dar cu perioade de abstinenţă totală. Ei pot fi încadraţi în tipul gama de alcoolism (JELLINEK), dovada fiind oferită de prezenţa semnelor de impregnare alcoolică atunci cînd abstinenţa este scurtată la 1 — 2 săptămîni. 212. BIALZEPAM(M) Portugalia • Tran- sin. chilizant, derivat benzodiazepinic —> DIAZE-PAM(M) România. 213. BIANCHI(S) sindrom • Leziunile lobului parietal produc o triadă simptomatică de tip afazic, apraxic, alexie — reunite de BIANCHl în sindromul ce-i poartă numele. 214. BIAS (engl. bias „predispoziţie, prejudecată, influenţă") • Termen folosit pentru a delimita orice posibilitate de eroare în timpul efectuării anchetelor sociale. 215. BIBLIOCLAST (cf. gr. biblion „carte" g klao „a rupe, a sparge") • Subiect care manifestă tendinţa de a distruge sau mutila cărţile. Motivaţia acestei distrugeri ţine de domeniul patologicului, psihopatie sau psihotic („cărţi impure, imorale" etc.). Istoria reţine astfel de personalităţi, care au distrus, în autodafeuri impresionante, opere de o valoare inestimabilă. Asemenea cazuri sînt expresia brutală a neputinţei celor care nu vor să piardă sau vor să cîştige cu orice preţ ceea ce nu li se cuvine. Biblioclastia este un act patologic de negare; de distrugere a unui obiect pe care subiectul îl poate resimţi inconştient ca acuzator ;; ea, ar putea avea la bază o nevoie (aberantă) de afirmare a puterii, un complex de autoritate, o culpabilitate profundă refulată. Dincolo de aceste ipoteze actul biblioclast (repetăm, ca act patologic) poate avea o motivaţie particulară, de la individ la individ. De altfel, o formă atenuată a atitudinii biblioclastice o constituie respingerea şi anatemizarea unor lucrări înainte de a fi citite. 216. BIBLIOFOBIE(F) (cf. gr. biblion ; phobos „frică") • Repulsie patologică, conştient nejustificată, faţă de cărţi, albume, biblioteci 5 apare în schizofrenie (a nu se confunda cu repulsia pentru anumite cărţi, expresie a unef anumite motivaţii conştiente). 412/Bib Bibliomanie ; Biblioterapie ; Bidema 217. BIBLIOMANIE (cf. gr. biblion ; mania „nebunie") • Dorinţa puternică — şi trecerea la act — de a colecţiona cărţi, mai ales exemplare rare, în dezacord cu posibilităţile intelectuale şi materiale ale subiectului. Are o anumită semnificaţie la analfabet, alta la semidoct, pentru ca, în fine, să-şi piardă nuanţa psihopatologică atunci cînd preocupările şi posibilităţile intelectuale ale subiectului îl situează în sfera colecţionarismului obişnuit. 218. BIBLIOTERAPIE (cf. gr. biblion ţ the-rapeutein „a îngriji") • Metodă de tratament folosită în psihiatrie, constînd în oferirea unor lecturi selecţionate subiectului aflat într-o situaţie existenţială dificilă. Este folosită ca adjuvant psihoterapeutic, recomandat de BROOKS în următoarele situaţii : ca ajutor pentru subiect, în cunoaşterea propriilor reacţii fiziologice şi psihologice ; în situaţii frustrante în corectarea unor cunoştinţe insuficiente sau eronate în scopul facilitării relaţiei pacientului cu psihoterapeutul, prin clarificarea anumitor termeni utilizaţi în psihoterapie, pentru stimularea participării subiectului la verbalizarea unor tensiuni interioare rezultate din sentimentul de frică, ruşine sau vinovăţie, în legătură cu o anumită problematică £ pentru activarea unei motivaţii constructive în intervalul dintre şedin- ţele de psihoterapie; pentru întărirea unor modele sociale şi culturale generaracceptater şi estomparea celor de tip infantil care-i pot influenţa comportamentul ; în scopul stimulării imaginaţiei subiectului, cferindu-i substitute satisfăcătoare, pe care realitatea afectivă nu i le poate oferi decît în condiţii dezavantajoase ; pentru a-i lărgi sfera de interese, drept adjuvant al unui program de reconsiderare a vocaţiei profesionale. Selectarea lecturilor răm.îne:0 sarcină pe-care psihoterapeutul şi-o asumă faţă de subiect, în funcţie de obiectivele terapiei, de-nivelul atins în psihoterapie, de pregătirea intelectuală a subiectului şi, mai. ales, în legătură cu problematica sa (simptome, manifestări, reacţii etc.). în funcţie de aceşti factori, psihoterapeutul va comenta conţinutul lucrărilor împreună cu pacientul şi îl va îndruma în mod indirect. Această metodă este valoroasă în cursul procesului de educaţie a-adc-lescentului şi tînărului (mai ajes în. .timpul crizelor existenţiale specifice vîrstelor respective), ca şi în psihoterapia aplicată, personalităţilor dizarmonice, în cursul sau mai ales după decompensările acestora... O condiţie necesară este dorinţa de instrucţie, şi educaţie a subiectului. 219. BICI ŞFICHIUITOR(I) iluzie • Iluzie vizuală cu caracter fiziologic explicată de DODGE (1904) prin mecanismele vederii centrale şi periferice '; el a descris-o. astfel : imprimînd o mişcare oscilatorie inegală la două pendule suspendate de aceeaşi bară, apare impresia că pendulul ajuns primul la capătul oscilaţiei (în momentul de- inerţie ce precede următoarea mişcare oscilatorie) ar atrage ca un magnet al doilea pendul, aflat în urma lui. 220. BICKEL-LOWE(S) sindrom - sin. LOWE-TERREY-Mc LACHLAN(S) sindrom ? OCULO-CEREBRO-RENAL (FANCONI)<5)' sin s rem —>. LOWE(S) sindrom. 221. BICULTURALISM DUALISM CULTURAL. 222. BIDEMA(T) test sin. BIDEMA-WAR-TEGG(T) test • Testţ de completare a desenului, descris în 1969. Pe o foaie’de hîr-tie cu fond negru, ies în evidenţă opt pătrate albe. în fiecare pătrat, există un semn grafic,, care constituie punctul de plecară al unui desen pe care trebuie să-l realizeze subiectul* WARTEGG a clasificat desenele obţinute în- Biermer - anemie ; Bifactorial; Bigot Big/4i13 două tipuri : globale şi de detaliu. Acestora le corespund diferite însuşiri psihice ale subiecţilor examinaţi. Interpretarea se referă la conţinutul temei, caracteristicile grafice. 223. BILIKIEWICZ Tadeus (1901-1980) • întemeietor al şcolii originale pclcneze de psihiatrie, a condus, din 1946, Clinica de boli psihice din Gdansk, în care şi-a orientat cercetările în domeniul psihopatologiei generale, nevrozelor şi psihcterapiei. A publicat un tratat de psihiatrie în şase volume, precum şi numeroase alte lucrări privind nevrozele şi tratamentul lor. 224. BIELCHOWSKI(B) bcalo - sin. IDIOŢIE AMAUROTICĂ • Formă infantilă tardivă a bolii Tay-Sachs : debut la 2 — 3 ani, cu regresie masivă a funcţiilor intelectuale, asociată cu o bogată simptomatologie, neurologică de tip degenerativ cerebrovascular. 225. BIERMER — cnemie • Numită şi anemie pernicioasă, formă de anemie care apare mai ales la femei, cu debut insidios, de cele mai :multe ori. printr-o senzaţie de astenie marcată. Se caracterizează printr-o triadă simptc.matică reprezentată de : tulburări digestive (atrofia mucoasei gastrice cu aclorhidrie histamino-refractară), semne neurologice, ce pot merge pînă la mielită funicu-lară şi semne hematologice, reprezentate de anemie megalocitară megalcblastică. Semnele psihice ale'acestei boli sînt depresia, apatia şi somnolenţa, în strînsă legătură cu scăderea nivelului seric a vitaminei B12. Carenţele grave se însoţesc de sir.drccme ccnfuzicnale. Boala este determinată de avitaminoza B12, prin deficit de absorbţie, datorită absenţei factorului intrinsec Castle din sucul gastric. Tratamentul este uni\cc: administrarea de vitamina B12 in doze de atac, pînă la normalizarea hemogramiei, după care se administrează doze de întreţinere, tratamentul fiind obligatoriu şi permanent. 226. BIERNACKI8 semn • Anestezie a teritoriului nervului cubital (plex brahial), intîlnită în paralizia generală prcgrcsivă şi tabes, descrisă de cel al cărui nume îl poartă. 227. BIFAC7CRIAL (fr. bifcctcriel: cf. lat. bis „de două cri" ; factor „cel care face, creator, autor") • Referitor Ia doi factori sau la produsul a doi factori sau categorii de factori, în matematică, metoda de analiză bifactorială serveşte la analiza datelor clasificate după două criterii sau ele însele rezultat a doi factori. în psihologie este cunoscută teoria bifactorială asupra inteligenţei (SPEARMAN, THOMPSON), în care factorii G (general) şi S (special) joacă un rol preponderent, ea fiind depăşită însă, fără drept de apel, de teoria multifactorială (THURSTONE, GUILFCRD), care ia în considerare o pluralitate de argumente biologice, psihologice sau sociale în determinismul aptitudinal al persoanei. 228. BIFAZIC - EEG (cf. lat. bis ; gr. phosis „apariţie") • Variaţie succesivă de polaritate în cele două sensuri diferite (pozitiv/negativ) a grafoelementelor unui traseu EEG. 229. BIGNAMI(S) sindrom —> MARCHIA-FAVA-BIGNAMPS) sindrom. 230. BIGOT (fr. bigot) • Persoană a cărei religiozitate se caracterizează printr-o credinţă habotnică şi mărginită, atingînd fanatismul. Bigotismul este favorizat de carenţe culturale, este apanajul mediilor sau grupurilor sociale unde mass-media pătrund greu. Bigotismul este apanajul unui Eu slab, al unei personalităţi imature, pentru care este convenabil dictonul „crede şi nu cerceta" fiindcă, astfel rezolvarea problemelor — şi deci lupta cu toate dificultăţile — este transferată unei instanţe superioare, divine, pe seama căreia, individul lasă viaţa şi căreia i ,,se „supune,fc orbeşte. Prin acest termen .(drept nume de ccd) — de altfel bine ales — au fost desemnaţi,, în cursul celui de-al doilea război mondial, toţi cei care erau la curent (lucrau la aceasta) cu operaţia de debarcare din Normandia, din iunie 1944. în viaţa cotidiană bigotul este un intransigent moral cu sine şi cu ceilalţi, aplicîndu-şi şi aplicînd legi morale exagerat de rigide. Este un scrupulos, cu un simţ al datoriei exagerat, un bun executant, dar lipsit de iniţiativă şi creativitate, hărţuit de îndoiala de a nu-şi fi făcut îndeajuns datoria sau de a nu fr respectat în'trutctul perceptele impuse. Puţin sociabil, lipsit de anturaj, nu caută prieteni şi nu este căutat, tocmai din cauza lipsei bucuriei de a trăi. Priveşte viaţa numai ca pe o datorie. Gîndirea îi este împovărată de misticism, de superstiţii, acceptate fără a fi analizate, preluate fără critică şi a căror nerespec-tare creează panică. Fanatismul, mărginirea*, determină rigiditatea psihică, lipsa de abilitate necesară adaptării, raportarea la un singur şi imuabil sistem de referinţă. Psihopatologic, personalitatea bigotă ar putea fi înscrisă în cadrul personalităţii psiahstenice- 231. BIKELES semn. • Rezistenţă la tentativa de extindere activă a articulaţie 414/BH Bilanism ; Bilanţ; Bilingvism ; Billad E. ■cotului cînd braţul este ridicat la nivelul umărului, evidenţiind iritaţia meningeană, la fel ca şi semnul Kernig. 232. BILANISM (fr. bilan „bilanţ" ; sufix -ism) • Termen introdus de CH. ODIER, în 1937, pentru a descrie un comportament obsesional care-l obligă pe subiect la stabilirea unui bilanţ anterior oricărei acţiuni. H. EY (1948) foloseşte termenul într-un sens diferit, pentru a descrie masochismul moral, în care „subiectul nu poate accede la plăcerea sexuală niciodată, fără a se împotrivi atît pentru alegerea partenerei/partenerului, cît şi pentru situaţia unde se desfăşoară aventura sa amoroasă, cu tulburări, decepţii, inconveniente, tracasări, remuşcări compensatorii". 233. BILANŢ (germ. Bilanz ; cf. ital. bilan-■c/o) • Reprezintă, în biologie, o sinteză cantitativă a tuturor elementelor primite şi cedate -de organism. Astfel : bilanţul azotat reprezintă relaţia dintre intensitatea proceselor de sinteză a proteinelor şi procesele de cataboli-zare a aminoacizilor, urmate de eliminarea azotului din organism. Concret, este reprezentat de diferenţa dintre cantitatea de azot ingerat şi cel eliminat din urină şi fecale. Bilanţul azotat este echilibrat atunci cînd mgestia de compuşi azotaţi (proteine) este egală cu excreţia. In stare de echilibru azotat, organismul nu reţine azotul, aportul exogen de aminoacizi compensează pierderile, masa proteică este invariabilă. Bilanţul hidric este reprezentat de diferenţa dintre apa ingerată şi cea eliminată. Bilanţul mineral reprezintă diferenţa dintre aportul şi eliminarea substanţelor minerale necesare organismului. Echilibrul şi ' homeostazia organismului suferă transformări în cursul diferitelor afecţiuni. Modificările sînt exprimate prin alterări ale bilanţurilor : azotat (pozitiv — în stări de convalescenţă, reparaţii tisulare, sau negativ — în boli consomptive, infecţii, posttraumatic, posthemoragic) ; hidric (pozitiv — în retenţii hidrice, şi negativ — în deshidratări de orice cauză) sau mineral (pozitiv — în caz de utilizare fiziologică, şi negativ — în modificările patologice ale metabolismului mineral). 234. BILIKIEWICZ — coracteriopatii • Tulburări de personalitate de origine organică, în care sindromul psihoorganic îşi află manifestarea sa caracterială. Se apropie de tulburările în dezvoltarea personalităţii, de origine precizată (stările psihopatoide). 235. BILINGVISM (fr. bilinguisme ) cf. lat. bis „de două ori" ; lingua „limbă") • Forma cea mai răspîndită a plurilingvismului, constînd în utilizarea concomitentă a două limbi poate fi individual sau poate afecta o întreagă comunitate lingvistică. Cele două limbi sînt însuşite simultan (nu succesiv) de către copiii care aparţin unor părinţi din etnii diferite sau trăiesc în zone în care fenomenul bilingv este curent. Pe lîngă diversele şi complexele interferenţe lexicale, gramaticale, fonetice, dintre limbile folosite, fiecare concurînd pentru a se impune, au loc uneori şi fenomene concomitente de enculturaţie şi deculturaţie prin fuziunea elementelor etno-culturale specifice comunităţilor respective. Poate fi vorba de coexistenţa a două limbi vorbite de fracţiuni distincte ale populaţiei (Belgia, Canada) sau de instituţionalizarea uneia, paralel cu utilizarea neoficială a celeilalte. Lingvistica abordează bilingvismul (ca şi multilingvismul) pentru a preciza în ce măsură o asemenea situaţie influenţează cunoaşterea fiecărei limbi în parte, influenţele nefiind de cele mai multe ori manifeste. Ele interesează niveluri relativ abstracte : sistemul fonologie (prin opoziţie cu cel fonetic), nivelul regulilor gramaticale (aplicate fără o influenţare vizibilă a sintaxei), nivelul categoriilor gîndirii (presupunînd existenţa unei categorii particulare a semnificaţiilor într-o limbă dată) — DUCROT, TODOROV. în clinica psihiatrică, spre deosebire de biglotism, în procesele deterioraţive bilingvismul este însoţit de o ştergere paralelă a unor cuvinte din ambele limbi, putînd exista în limbajul subiectului, un veritabil mozaic de noţiuni, exprimate alternativ într-o limbă sau alta. în psihologia socială au fost descrise dificultăţi de adaptare a persoanelor bilingve, care au particularităţi de „accent", ca şi unele fenomene de reject. 236. BILIOS — temperament (cf. lat. bilis „fiere") • Atribut al unui anume temperament — la care anticii, începînd cu Hippocrat, presupuneau că predomină secreţia biliară — definit prin elemente somatice (culoarea, galbenă a feţei, constituţie slabă) şi caracteriale (morocănos, ursuz, pesimist, grijuliu).. Acest tip de temperament aparţine clasificării bio-tipologice a vechilor greci, preocupaţi să găsească o relaţie între soma şi psihic. Termenul nu se mai utilizează. 237. BILLAD Ernest (1818-1886) • Psihiatru al cărui nume este legat de studiul etio-patogenic şi clinic al pelagrei. După susţinerea tezei. „Asupra tratamentului nebuniei", îşi începe studiile despre pelagră, fiind primul care descoperă ca factor etiologic al bolii, Bimane (M) ; Bimodal ; Bine; Binet A. Bi n/415 carenţa vitaminei PP. Descoperirea este contestată de mulţi dintre ccrtcrr perarii săi. Cel care recunoaşte primul valabilitatea descoperirii iui BILLÂD este GH. M/RINESCU, urmat de GALBERGER. Acest fapt a ccrtri-buit la afirmarea internaţională a studiilor iui BILLAD. 238. BIMANOL(M) Polonia - CCI Decnol 9 Psihostimulent, derivat dimetilamircetarcl (DMAE) este un precursor al acetilcclinei, cu acţiune psihcstimulentă, prin creşterea ccncenetraţii de acetilcclină şi valenţe anti-depresive. Se poate utiliza în corectarea efectelor secundare ale NL sedative ) are acţiune prcccnvulsivă. 239. BIMARAN(M) Argentina - DCI Trazc-dena 9 Psihotrop timoleptic, cu o structură chimică de tip 2-/3-/4-(m-clorfenil)-1-piperazi-nil/propil/-s-triazolo/4)3-a/piridin-3(2H)-onăl cu acţiune antidepresivă şi valenţe anxiolitic-se-dative. Efecte secundare practic nule. Nu se administrează în primele luni de sarcină. 240. BIMODAL (cf. iat. bis „de două ori" modus „măsură, med") • Termen care se referă din punctul de vedere al statisticii psihologice, la distribuţia frecvenţei unor informaţii obţinute pe baza diferitelor teste, în jurul a două valori d-cminante, ca reflectare a caracterului heterogen al grupului analizat. 241. BINE (cf. lat. bene) 9 Categorie centrală a eticii care, în opoziţie cu răul, desemnează coordonatele axiale ale universului valoric moral. Expresie sintetică a idealului de perfecţiune morală acceptat într-o societate, birele oferă criteriile de ierarhizare a valorilor şi bunurilor, precum şi etalcnul de apreciere a ccmpcrtamentului irdividual in conformitate cu modelele de ccnduită prin care societatea tirde să-şi asigure trăiricia şi starea de cptimi-tate. întruchiparea birelui în actele individuale presupune particularizarea acestei categorii de ipostaze specifice ale comportamentului vieţii cctidiere — aşa-numitele virtuţi morale (dreptatea, cinstea, curajul, sinceritatea, onoarea, responsabilitatea etc.), fiecare din ele găsindu-şi împlinirea prin respectul acordat anumitor nerme morale. Un aspect esenţial pentru înţelegerea binelui constă în explicarea statutului ontic al idealului de perfecţiune morală şi a temeiurilor pe care se bizuie autoritatea normelor etice. Filozofia spiritualistă concepe binele ca o substanţă metafizică, principiu cosmologic ce orientează finalist devenirea universală, prin înfruntare cu răul, principiu al regaţiei, suferinţei şi rătăcirii, menit să glorifice prin contrast măreţia şi indestructibili-tatea birelui. Ccntestînd izul teologic al spiritualismului, tradiţia empirism-relativistă reduce ccnceptul de bine la o simplă convenţie sccială, îrtîmplător schimbătoare cu locurile şi vremurile. Materialismul dialectic şi istoric raportează relativitatea binelui la dinamismul practicii sociale şi la interesele claselor sociale, explicînd varietatea semnificaţiilor atribuite binelui prin diversitatea condiţiilor istorice şi a căilor deosebite în care se poate înfăptui emanciparea şi deplina afirmare a fiecărei clase sociale. 242. BINET Alfred (1857-1911) • Psiholog francez de renume mondial, creator al primului instrument de testare psihologică a inteligenţei infantile. Elaborat în colaborare cu TH. SIMON, acest test este cunoscut sub numele de „scara metrică de măsurare a inteligenţei Binet-Simon" (1905). Licenţiat în drept şi ştiinţe naturale, atras deopotrivă de psihologia deficientului mintal, de magnetism, hipnotism şi de fenomenele de dedublare a personalităţii, el este şi fondatorul primului periodic francez de psihologie („L'année Psychologique", 1895). À fost mai întîi preparator (1891), apoi director al Laboratorului de psihologie fiziologică de la Scrbona. !n 1904 este solicitat la Ministerul Instrucţiunii Publice din Franţa în diagnosticarea şi selecţia copiilor handicapaţi intelectual, ce urmau a fi şcolarizaţi prirtr-un învăţămînt special, moment care marchează debutul colaborări cu SIMON în crearea scalei metrice de inteligenţă, ce va sta la baza dezvoltării interioare a psihometriei. Tot lui îi datorăm doi termeni des utilizaţi : „fetişism" (1888) şi „vîrstă mintală" (1908). Dintre lucrările reprezentative sînt de amintit : „Oboseala intelectuală", „Psihologia raţionamentului" (ambele în 1889), „Introducere în psihologia experimentală" (1895), „Concepţii moderne cu privire la copii" (1910), „Copiii anormali" (1911). BINET este cunoscut şi pentru activitatea sa de autor dramatic „ L'obsession", „ L'horrible expérience", „L'homme mystérieux", puse în scenă la teatrul Sarah Bernhardt '; „Les invisibles", montat la Ambigu, în care oglindeşte viaţa din azilul Saint-Yves. în toate operele sale literare transpare preocuparea pentru descifrarea tenebrelor psihicului bolnav. 243. BINEŢE test - sin. TESTUL Bl-NET-SIMON r SCALA DE INTELIGENŢĂ METRICĂ • Primul test de psihodiagnostic. 416/Bin BinetW; Bini L. ; Binocularâ - vedere •util în practică, în mod real, în determinarea vîrstei mintale sau a gradului de dezvoltare ■intelectuală (scala de dezvoltare sau test analitic). Ipoteza scalei metrice a fost elaborată în 1898, avînd la bază observaţiile lui Alfred BINET asupra copiilor săi, Madelaine şi Alice (sub pseudonimele de Armând şi Marguerite), prezentate în lucrarea „Studiu experimental al inteligenţei" (1903), unde combină introspecţia cu experimentalismul ; relevind două tipuri de funcţionare intelectuală (subiectivă şi obiectivă) care prefigurează tipologii ulterioare de tipul celei propuse de JUNG. Conform ipotezei lui BINET, inteligenţa poate fi definită ca o achiziţie progresivă de mecanisme intelectuale de bază, care se pot rezuma în : maturitate şi corectitudine în comprehensiune (înţelegere), invenţie (creaţie) direcţie şi cenzură. Cînd, în 1904, Ministerul Instrucţiei Publice din Franţa decide organizarea învăţămintului pentru copiii debili mintal, BINET face parte din comisia de selecţie a acestora şi, graţie colaborării cu psihiatrul TH. SIMON şi practicii acumulate în Colonia de înapoiaţi mintal Perray-Varcluse, el poate face comparaţii între nivelele de inteligenţă ale copiilor normali şi ale înapoiaţilor mintal, care îi vor servi la edificarea noii sale metode de diagnosticare a inteligenţei. împreună cu SIMON, BINET publică in 1905 articolul „Metode noi în diagnosticul nivelului intelectual al anormalilor", reprezentînd prima descriere a scării de inteligenţă metrică. Scala din 1905 cuprinde 30 de probleme ierarhizate în ordine crescîndă de dificultate, pentru investigarea caracteristicilor copilului de 3 ani (limita inferioară a scalei), de 5, 7, 9 şi 11 ani, -cu o diferenţiere globală pentru idioţi, imbecili ■şi debili. BINET şi SIMON sesizează că idioţia este efectul unei opriri în .dezvoltarea psihică, dar disproporţia dintre gradul de inteligenţă şi vîrstă nu este singura caracteristică, existînd .şi unele deviaţii în dezvoltare. De exemplu, un idiot de 15 ani care este Ja primele tentative de verbalizare ale unui copil de 3 ani, nu poate fi asimilat complet copilului de 3 ani, pentru că acesta este un normal, iar idiotul •este un infirm. Scala din 1905 cuprindea doar indicaţii generale de tipul : testul de exerciţii de ordine simplă şi imitaţie de gesturî, considerat ca evidenţiind limita superioară a idioţiei : testul 9, constînd din enumerarea şi denumirea unor obiecte privite în imagini, care servea 1a stabilirea limitei superioare a inteligenţei «de 5 ani ; testul 23, prin care se delimita zona probabilă a intelectului de limită. Aşadar, nu existau delimitări rigoroase de vîrstă şi nici o cotare foarte strictă, operîndu-se cu procente între 60—90 (procentul reuşitelor la o probă pentru ca ea să fie reprezentativă pentru virsta respectivă). Scala din 1908 avea deja o formă organizată pe vîrste (în afara celor incluse scalei din 1905, erau grupaţi itemi pentru 6, 7 şi 10 ani), excluzîndu-se itemi (întrebări) din vechea versiune şi adăugîndu-se alţii noi în ordinea gradată a solicitărilor. Se consideră că un subiect are dezvoltat intelectul corespunzător vîrstei cînd a rezolvat toate problemele, tole-rîndu-se un singur eşec. Deoarece reuşitele şi nereuşitele se pot extinde la problemele corespunzătoare mai multor ani succesiv, la regula anterioară de calcul al rezultatului se mai adaugă, după fixarea nivelului intelectual, acordarea unui an în plus dacă execută corect cel puţin cinci probe superioare nivelului său şi doi ani, dacă execută cel puţin zece probe în plus. Scala din 1911 (anul morţii premature a lui BINET şi al apariţiei unei lucrări de referinţă în psihologie "Idei moderne asupra copiilor") reprezintă o extindere a metodei la vîrstă adultă şi o perfecţionare a sistemului de cotare (se ia'ca nivel de bază vîrstă la care toate problemele au fost rezolvate şi se adaugă 1/5 de ani pentru fiecare probă rezolvată la nivelele superioare). Nu au fost elaboraţi itemi pentru nivelele de 11, .13 şi 14 ani, care păreau .influenţate de instrucţie. Testul BINET-SIMON (cu reviziile autorilor) •s-a răspîndit în lume graţie . unor . variante elaborate în S.U.A. de L. TERMAN (scala . Stanford-Binet, 1916) sau TERMAN-MERRILL (1937), pe continent adaptările fiind realizate de ZAZZO-GILLY-RAY (scala . NEM în Franţa), de FERRARI (Italia), de CLAPA RE DE (Elveţia), de ŞTEFAN ESCU-GOANGĂ (în România). 244. BINI Lucio (1908 — 1963) —»CERLETTI. 245. BINOCULARĂ — vedere (fr. binoculaire); cf. lat. bini „cîte doi, pereche" ; oculus „ochi";: • Vedere realizată cu ambii ochi. Termenul nu este identic cu vederea stereoscopică. Faţă de vederea monoculară, vederea binoculară aduce un surplus de informaţii, dar realizează şi un fenomen calitativ superior: 'vederea stereoscopică. Un obiect tridimensional este privit cu ochiul sting puţin dinspre stînga, iar cu ochiul drept este privit puţin dinspre dreapta (datorită distanţei de 6 cm dintre globii oculari). Astfel, se formează o uşoară nepotrivire între cele doua unghiuri, denumită-disparitate Binois-PichotW ; Binominal ; Binswanger Bin/417 retiniană. Aceasta, împreună cu variaţiile in acomodarea cristalinului pentru distanţă, cu convergenţa oculară şi aberaţia cromatică contribuie la realizarea vederii stereoscopice. Un obiect privit binocular realizează pe cele Binocularâ - vedere două retine, imagini puţin disparate, dar de cele mai muite ori in puncte corespondente. Un anumit punct de pe una din retine este corespondent cu un anumit punct de pe cealaită retină, dacă cele două puncte determină aceeaşi senzaţie cînd sînt excitate simultan, prin vederea binocuiară, de către acelaşi punct din spaţiul tridimensional exterior, in momentul fixării privirii pe un anurnit obiect, coiecteie mai apropiate sau mai îndepărtate de cel fixat formează imagini în puncte necores-pcndente retiniene, iar sinteza ccrticală a celor două imagini va determina fenomenul d i plopi ei (vedere dublă). In situaţia vederii binoculare, jumătatea stîngă a retinei fiecărui ochi recepţionează cîte o imagine puţin diferită una de cealaltă, fiecare dintre ele fiind proiectate şi suprapuse pe aceeaşi zonă ccrticală în emisferul stîng. Acelaşi fenomen se petrece şi cu imaginile recepţionate de jumătatea din dreapta a retinelor care se proiectează : în emisferul drept. Toate afecţiunile care exclud sau afectează numai un ochi, împreună cu căile optice corespunzătoare sau cu zona corticală de aceeaşi parte, duc la abolirea vederii binocu--îare. Vederea stereoscopică, care este un proces psihic complex, rezultat al integrării mai multor informaţii, inclusiv al experienţei înmagazinate în memoria subiectului, poate persista uneori chiar după abolirea vederii binoculare. La fel, în cazul isteriei poate exista, paradoxal, diplopie cînd subiectul priveşte cu un singur ochi, situaţie care nu ridică clinicianului psihiatru dificultăţi de diagnostic diferenţial. 246. BINOIS-PICHOT(T) test • Probă de vocabular (de cunoştinţe verbale), puternic saturată în factorul (G) „inteligenţă generală", care se poate aplica colectiv, fiind foarte utilizată în clinica psihiatrică pentru evaluarea rapidă a nivelului intelectual. Este un test de tip creion-hîrtie, în care se solicită alegerea din serii de cîte şase cuvinte a sinonimului cuvîntului inductor. Testul prezintă o bună corelaţie cu scările de inteligenţă şi o mare stabilitate ' cu vîrsta, fiind independent de abilităţile manual-lucrative. 247. BINOMI(M) Spania — DCI Clordiaze-poxid • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-2-metilaminc-5-fenil-3H-1,4-ben-zodiazepin-4-oxid, cu acţiune anxiolitică, anti-convulsivantă şi miorelaxantă ; nu are efect hipnotic, fiind unul dintre cele mai răspîn-dite tranchilizante de zi. Industria noastră farmaceutică il produce sub numele de NAPOTON(M). 248. BINOMINAL (cf. lat. bis „de două ori" : nomen .mume") 9 Termen derivat de la binomul lui Newton (p + q)n, unde p =-. probabilitatea realizării ‘unui eveniment; q = probabilitatea nerealizării evenimentului ; p qi= 1 Legea binominală (repartiţia binominală) este expresia matematică a unei variabile aleatorii, a cărei funcţie de repartiţie reproduce dezvoltarea binomului lui Newton. în medicină, distribuţia binominală se .întîlneşte ori de cîte ori este vorba de o alternativă apariţie/neapa-riţie a unor fenomene independente, a căror probabilitate de apariţie este cunoscută', şi r amine constantă. 249. BINSWANGER^) boala • Formă de arterioscleroză cerebrală, cu evoluţie nefavorabilă, condiţionată de afectarea vaselor din substanţa albă cerebrală. A fost descrisă de Otto BINSWANGER (1852-1929) - tatăl lui Ludwig — în 1894. Perioadele de remisiune sînt scurte, deteriorarea se agravează progresiv şi ia un caracter global, iar modificările de 27 — Enciclopedic de psihiatrie — cd. 167 Biocatalizatori; Biociberneticâ ; Biodinamică personalitate sînt nete. Simptomele cu caracter agnozic şi crizele epileptiforme apar rapid în cursul evoluţiei. 250. BINSWANGER Ludwig (1881 -1966) • Continuînd tradiţia familiei, îşi desăvîrşeşte pregătirea de medic şi filozof la Lausanne, Heidelberg şi Ziirich. Devine asistentul lui BLEULER la Burgholzli, unde este coleg cu JUNG.În 1907, ambii îl cunosc peFREUD,fapt care are drept consecinţă înfiinţarea grupului psihologic de la Ziirich. în 1919 BINSWANGER devine preşedintele societăţii elveţiene de psihanaliză şi, la fel ca JUNG se îndepărtează de doctrina freudiană, mai ales sub influenţa concepţiilor fenomenologice ale lui HUSSERL şi HEIDEGGER, punînd bazele analizei existenţiale, cucereşte rapid lumea psihiatrică germană. Începînd din 1917, publică o serie de lucrări dintre care se desprinde pregnant „Introducere în analiza existenţială" şi „Formele fundamentale ale cunoaşterii şi existenţei umane". Deşi în dezacord cu concepţia freudiană, el - rămîne un fidel prieten al omului FREUD, publicînd o lucrare dedicată acestuia „Amintiri despre S. FREUD". 251 BIO- (cf. gr. b/os „viaţă"). • Element de compunere prin a cărui utilizare se exprimă semnificaţia de viaţă, fiinţă vie. 252. BIOANALIZĂ (b/o- araliză : cf. gr. analysis) • Termen folosit de SOLOMON pentru a desemna inventarierea manifestărilor somatice care apar în bolile psihice. 253. BIOBAMAT(Al) Austria - DCI Mepro-bamat • Tranchilizant, derivat propandiolic de tip 2-metil-2-propil-1,3-propandiol dicarba-mat, cu acţiune sedativ-anxiclitică, anticon-vulsîvantă şi uşor hipnotică. Indicat în nevroze cu componentă anxioasă şi depresivă, alcoolism, delirium tremens, unele ferme de epilepsie, petit mal, afecţiuni psihosomatice. Deşi fără efecte secundare evidente şi contraindicaţii, tratamentul de lungă durată nu se întrerupe brusc, putînd apărea un „mic sindrom de abstinenţă". Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de ME PROBAMAT(M). 254. BIOCATALIZATORI (b/o-y cf. gr. katalysis „dizolvare") • Substanţe organice sintetizate de organismele vii, produse în organism sau preluate prin alimentaţie, care acţionează ca activatori şi/sau reglatori ai proceselor metabolice. în organismul uman, principalii catalizatori sînt reprezentaţi de enzime, hormoni şi vitamine. 255. BIOCENTRISM (BIOCENTRUM, BIO-CENTRIC) (b/o- y cf. lat. centrum „centru") • Abordare teoretică de pe o poziţie fiziologică a motivaţiei unui comportament. C astfel de concepţie se opune teoriilor psihogenetice şi, în special, psihanalizei. Această abordare este reducţionistă şi, în dorinţa de a exprima în mod global ansamblul fenomenelor, exagerează rolul instanţelor fiziologice substituind comportamentului uman comportamentul animal . 256. BIOCIBERNETIC (b/o-y cf. gr. ky- bernan „a conduce") • —sin. CIBERNETICA BIOLOGICĂ • Ramură a ciberneticii care urmăreşte studiul proceselor lumii vii, privite ca manifestări ale unor sisteme informaţionale cu autoreglare. Informaţia este controlată de la nivelul de principiu pînă la cel mai mic detaliu al comenzii, reglării, conservării, prelucrării şi transmiterii ei. Folosind metode matematice, modelarea analogică, biociber-netica a pătruns în medicină în ramuri ca: genetica şi neurologia (neurocibernetica). 257. BIOCONŞTIINŢĂ (b/o- y fr. ccnsci-ence y cf. lat. conscientia) • Conştiinţă a lumii vii, cu referire la animale, în special la cele mai avansate pe treptele evoluţiei (mamiferele superioare). Departe de a fi acceptat unanim, reţinem mai recentul termen de inteligenţă a materiei, ca formă de organizare, mai mult sau mai puţin sistematizată în procese senze-rial-motorii şi rudimente de memorie, dar lipsită de aportul formator decisiv al factorilor cultural-educaţionali. 258. BIOCURENT (b/o- r curent: fr. courant) - sin. ELECTRICITATE ANIMALĂ • Energie electrică, generată de două puncte aparţinînd ţesuturilor vii, aflate la potenţiale electrice diferite. Constituie o caracteristică a materiei vii, de la nivel celular (biopotenţiaî de membrană) pînă la nivel de organ, unde biocurenţii pot fi înregistraţi şi înscrişi pe trasee specifice : EEG pentru activitatea bic-electrică globală a creierului, EKG pentru activitatea bioelectrică a cordului, EMG pentru activitatea bioelectrică a unui muşchi, electrc-retinograma. 259. BIODINAMICĂ (b/o- y cf. gr. dyncm'is „putere") • Termen psihanalitic introdus de MASSERMAN, utilizat pentru a desemna fundamentul conceptului analitic, nu numai în sens teoretic, ci şi în aplicabilitatea clinică a fenomenelor comportamentale umane. Cele Biodisponibilitate ; Bioelectrogenezâ ; Bioenergie patru constituente ale bicdinamicii sînt : motivaţia, mediul, adaptarea şi conflictul, statuate în următoarele principii : # fiecare subiect acţionează în conformitate cu dorinţele sale ; # subiectul interpretează într-un mod unic, personal, factorii de mediu, în funcţie de dorinţele sale, de posibilităţile şi experienţa sa, reacţionind în conformitate cu acestea # atunci cînd anumite condiţii exterioare devin obstacole în desfăşurarea activităţii unui subiect, îndreptate spre atingerea unui scop, reacţia sa este fie aceea de a-şi schimba modalitatea de a atinge acel scop, fie schimbarea scopului —> MECANISM DE APĂRARE, SUBLIMARE ; # atunci cînd în acelaşi plan de urgenţă, apar două motivaţiii care se exclud una pe cealaltă, se naşte conflictul care poate determina apariţia comportamentului nevrotic, inadaptat -► CONFLICT PSIHIC. 260. BIODISPONIBILITATE (b/o- } fr. disponibilité) • Noţiune legată de administrarea unui drog — mai ales pe care orală — , repre-zentînd procentul din substanţa administrată, care intră în circulaţia generală, după administrare. Noţiunea se referă şi la viteza de pătrundere a drogului în circulaţie, dar nu este legată de volumul de distribuţie a drogului în organism, de detoxifiere sau de activarea lui prin biotransformare. Fiind expresia fracţiunii de drog ce rămîne ca doză disponibilă în circulaţia generală, este primul dintre numeroşii factori care determină relaţia dintre doza de medicamente administrată şi intensitatea acţiunii acestei doze. 261. BIOELECTROGENEZ (b/o-} fr. électrogenèse : cf. gr. elektron, lat. electrum „chihlimbar" ; gr., lat. genesis „naştere") Capacitatea unei structuri vii aflate în activitate de a produce biocurenţi, ca urmare a diferenţei de potenţial între două puncte ale structurii respective. înregistrarea biocurenţilor produşi prin bioelectrogenezâ permite studiul stărilor funcţionale ale organului investigat, aspect deosebit de important în practica medicală. 262. BIOENERGIE (bio- ? cf. gr. energeia „forţă") • în organismele vii, energia biochimică asigură desfăşurarea proceselor vitale. Materia vie prezintă o organizare structurală 7^ > Reglarea prin bio-feed-back Biofilie ; BiO'Flex; Biogenetic Bio/42î reglăr-ii prin feed back poate Ti simplă sau complicată, dar principiul de acţiune este universal. Prin. mecanismul de feed back se Corectează erorile, însă există în lumea vie şi mecanisme de prevenire a erorilor (feed befcre), ceea ce asigură realizarea unei ordini tot mai mari, în scopul realizării negentropiei, în timp ce mecanismul de feed back asigură numai stabilitatea proprietăţilor sistemelor vii. în sistemele vii există două tipuri de feed back : • feed back negativ: asigură corecţia permanentă a abaterilor de la normal, cu ajutorul sistemelor de reglaj, printr-o negare a sensului, deviaţiei iniţiale; toate mecanismele de menţinere constantă a. compoziţiei şi proprietăţilor mediului intern funcţionează pe bază de feed back negativ ; • feed back pozitiv: apare cînd reacţia organismului duce la amplificarea aba- • terii iniţiale. Acest mecanism duce deci la agravarea unei perturbaţii şi pune viaţa în pericol. El apare, de regulă, în condiţii patologice. Concret, la animalele superioare şi la om,. autoreglările prin feed back şi feed before se realizează prin mecanisme nervoase şi umorale care intervin în colaborare, hipotala-muşul fiind centrul. superior-al integrării nervoase cu cea umorală. La nivelul efectorilor periferici, apare un al doilea punct de fuziune, funcţia acestor efec-tori fiind influenţată prin mesageri chimici, care sînt fie hormoni (mecanism umoral), fie mediatori chimici eliberaţi de terminaţiile nervoase (mecanism nervos). O.tematică promiţătoare pentru modificările somatice la stres implică utilizarea bic-feed back-ului (SHAPIRO şi GUNCIT, 1979). Această tehnică utilizează instrumente electronice, care amplifică variate evenimente fiziologice şi le expun, astfel încit individul devine conştient de fluctuaţiile lor. Exemplu : tensiunea muşchilor gîtului este o contracţie, de obicei numai vag percepută. Dacă se plasează electrozi la nivelul acestor muşchi, subiectul obţine cu promptitudine o retroin-formaţie asupra gradului de contracţie. Prin exerciţiu şi practică, subiectul poate învăţa să-şi relaxeze aceşti muşchi, ajungînd în timp la o relaxare generală. Şi alte funcţii fiziologice pot fi modificate prin aceeaşi tehnică tensiunea arterială, temperatura cutanată, motili-tatea gastrică şi : intestinală activitatea EEG. S-au obţinut - astfel efecte terapeutice de durată în tratamentul Hiper-tensiunii arteriale, ai ccialeei rebele migrencase, precum şi în terapia uncr beli vascuiare periferice. Schematic, bic-feed back-ul poate fi definit drept un autocontrol psihcfiziolcgic, care are la bază o buclă de retrcacţiuhe între conşti-enţă şi funcţiile psihc-fizice. De un mare interes terapeutic este bic-feed back-ul electrcencefalografic,. bazat pe controlul ritmului a .electrcencefalografic. 264. BIOFILIE (b/o- ; cf. gr. philia „iubire") • Termen mai puţin folosit în limbajul psihiatric curent, semnificind dragostea de viaţă, de fiinţare în sens general ; poate fi asimilat, într-o oarecare măsură, instinctului de autoconservare. Bicfilia poate avea un rol în pro-esul de adaptare a omului la mediul înconjurător. 265. BIO-FLEX(M) S.U.A. - DCI Orfena-drinâ • tranchilizant, derivat difeniImetanic de tip N,N-dimetil-2-(0-metil-a-fenilbenziloxL) etilamină, cu acţiune evident miorelaxantă şi cu unele valenţe antidepresive (intensitate mică); folosit în special în combaterea unor efecte secundare ale NL. Buna sa toleranţă îi conferă o utilizare fără restricţii. 266. BIOGENETIC (bio- ; cf. gr. lat. genesis „naştere") • Termenul se referă la teoria formulată de FR. REDI, în secolul al XVII-lea, după care tot ceea ce este viu (fiinţă) este produs de ceva viu (altă.fiinţă). Ipoteza este în contradicţie cu teoria generaţiei spontane. HAECKEL a emis, în 1866, celebra formulă : „Ontcgenia repetă filc-genia", prin care este exprimat principiul bicgenetic : în evoluţia sa, fiinţa umană reproduce, în mod succesiv, toate etapele de dezvoltare în timp a speciilor precursoare. Pe baza acestor constatări s-a propus un determinism similar şi psihicului uman. într-adevăr, pînă la un anumit punct, omul parcurge în timpul etapei sale embrionare, unele stadii anterioare ale speciei. în privinţa dezvoltării psihice, principiul lui HAECKEL este foarte relativ. Stadiile inteligenţei şi formarea personalităţii nu se pot explica prin marile stadii ale dezvoltării culturale şi ale civilizaţiei omenirii. La nivel individual, repetarea etapelor evoluţiei psihice a omenirii se produce modificat, în funcţie de mediu şi de educaţie. Psihanaliza (FREUD, JUNG) face o apropiere/analogie între psihismul copilului şi acela al omului primitiv, dar această apropiere nu este .valabilă şi pentru celelalte etape ale istoriei omenirii şi ale isteriei indi- 422/Bio Biografie ; Biologism ; Biometrie ; Bionica vidului. Dezvoltarea şi formarea psihică a individului nu repeta strict perioadele dezvoltării speţei umane şi nici ale speciilor pre- cjrsoare. 267. BIOGRAFIE (bio- ; cf. gr. grapbein „a scrie") • Metodă suplimentară de stabilire a diagnosticului complex în psihiatrie, constînd în prezentarea, în ordine cronologică, a principalelor evenimente din existenţa subiectului şi a semnificaţiei lor pentru acesta. Deşi poate să pară neobişnuit la prima vedere, metoda s-a folosit dintotdeauna ; este meritul psihiatrului american A. MAYER de a fi insistat asupra acestei metode, chiar dacă ea a determinat, la un moment dat, o atitudine oarecum antinozolcgică din partea şcolii americane de psihiatrie. Criteriul biografic a devenit pentru o serie de psihopatologi — în primul rînd K.SCHNEI-DER (care vorbeşte despre structura introdusă de procesul schizofrenic în biografia subiectului, şi despre continuarea de sens a dezvoltării vitale) — un element cu valoare diagnostică de primă mărime. Mergînd mai departe în aprofundarea datelor biografice, BINSWANGER şi MINKOWSKI elaborează un nou mod de abordare a acestora, încercînd să descifreze semnificaţia fiecărei trăiri a subiectului, lărgind cîmpul de comprehensibili-tate al evenimentelor patologice, al trăirilor subiectului. După unii autori, această înţelegere este exagerată şi neoperativă. Analiza biografică rămîne însă una dintre cuceririle importante ale psihiatriei, în demersul ei de stabilire a modelului medical al bolii, şi se dovedeşte un util mijloc de înţelegere, ca şi de diagnosticare a bolii. De asemenea ea deschide perspectiva demersului terapeutic, fiind una dintre porţile de acces al acestuia. 263. BIOLOGISM (cf. gr. bios „viaţă";; logos „cuvînt, discurs") • Teorie care încearcă să explice conştiinţa şi ansamblul fenomenelor psihice prin argumente exclusiv biologice şi fiziologice, ignorînd acţiunea factorilor sociali şi culturali, în ultimă instanţă ignorînd esenţa umană. Biologismul consideră că orice comportament, act omenesc este declanşat de aceleaşi mecanisme biologice comune cu ale animalului ; legile sociale nu fac decît să îngrădească manifestările exclusive ale legilor biologice. Sub aspect istoric, biologismul apare Ia sfîrşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru. A fost activ combătut şi pentru faptul că a generat sau a favorizat o serie de concepţii rasiste. 269. BIOMETRIE (bio- ; cf. gr. metrort „măsură") • Măsurarea fenomenelor din lumea vie (organism, grup de organisme)' prin metode de prelucrare şi interpretare statistico-matematică. Se corelează rezultatele obţinute prin măsurători şi numărători cu anumite caractere structurale şi funcţionale, care permit diferenţieri şi consideraţii calitative asupra fenomenelor studiate. într-un sens mai larg, biometria însumează metodele prin care se poate calcula durata probabilă a vieţii, luîndu-se în considerare toţi factorii, endogeni sau exogeni, care contribuie la aceasta. Iniţial, metodă a biologiei (utilizată cu precădere în selecţia plantelor şi animalelor), biometria îşi lărgeşte domeniul de studiu prin progresele înregistrate în antropologie, psihologie, medicină, F. GALTON formula, în revista „Brain" (1871), deviza laboratorului de biometrie de la Universitatea din Londra, potrivit căreia dreptul la existenţă şi la atributul de ştiinţific nu-l au decît fenomenele măsurabile în termeni numerici. S-a dezvoltat astfel antropometria — axată pe studiul aspectelor fizice (ponderale, staturale etc.) şi psihometria — axată pe cuantificarea fenomenelor psihopatologice. Diversele biotipologii (PENDE, VIOLA, KRETSCHMER, TANNER) au avut ca punct de plecare măsurători corporale. 270. BIONEGATIV (bio- ? fr. negatif: lat. negativus) m Fenomenul prin care una sau mai multe părţi ale unui proces reuşesc ca prin funcţionalitatea lor să perturbe funcţionalitatea organismului privit ca întreg. Apare ca o relaţie perturbată între întreg şi una (unele) din componentele sale. Astfel, personalitatea privită ca un ansamblu integrat de funcţii, procese, trăsături, poate fi perturbată printr-o modificare a unui singur factor, a unui singur proces sau a unei secvenţe din procesul respectiv, în cazul în care această modificare antrenează după ea alte modificări. 271 . BIONICĂ (fr. bionique : cf. gr. bios „viaţă") • Ramură a ciberneticii, învecinată cu biocibernetica ;• studiază mecanismele vii care ar putea oferi modele teoretice sau propuse pentru tehnică. Creat şi introdus de I. STEELE (1960), termenul a fost rezultatul unor preocupări ale inginerilor în sfera biologiei pentru a găsi eventuale prototipuri, în raza sa intră studiul comportării bioelectrice a organismului („electronica lumii vii"). Ne-urofiziologia, biochimia, biofizica sînt ştiinţe Biopatografie ; Biopsie cerebrala ; Bioritm Bio/423 instrumentale pentru bionică, în cadrul căreia au fost deschise noi orizonturi pentru industria construcţiilor, navigaţia aeriană şi acvatică, precum şi noi căi pentru studierea senzoria-lităţii, a mecanismelor de orientare în spaţiu etc. 272. BIONOMIE (fr. bionomie) • Termen mai vechi pentru ecologie, ştiinţă biologică ce are drept obiect de studiu fiinţele vii în dinamica raporturilor dintre ele şi dintre ele şi mediul lor natural (biotic şi abiotic) —» ECOLOGIE. 273. BIOPATOGRAFIE (bio-cf. gr. pathos „experienţă" grophein „a scrie") • Totalitatea manifestărilor patologice pe care un subiect le suferă în decursul existenţei sale. Prezentarea acestor date în ordine cronologică şi corelarea lor cu anumite evenimente din viaţa subiectului poate oferi uneori surprinzătoare date etiologice şi importante corelaţii cauzale. Pentru psihiatru, biopatografia este importantă sub aspectul posibilităţii de a stabili evoluţia şi prognosticul unor afecţiuni, de a elimina anumite modificări ca fiind datorate afecţiunii psihice. Culegerea sistematică de date anamnestîce, interviul clinic, consultarea documentelor medicale sînt căile cu ajutorul cărora clinicianul poate realiza o cît mai corectă biopatografie. 274. B!OPERIDOLO(M) Italia - DCI Halo-peridol • Neuroleptic, derivat butirofenonic de tip 4-/4-(p-clorfenil)-4-hidroxîpiperidin/-4/- fluorobutirofencnă, cu efecte clinice predomi-nent de tip sedativ, dar cu efecte secundare de tip incisiv —> BUTIRCFENONE. 275. BIOPSIE CEREBRALĂ (cf. gr. b/os „viaţă" ■; ops „vedere") • Procedură excepţională pentru efectuarea căreia sînt necesare şi obligatorii condiţii dependente atît de bolnav, cît şi de afecţiune. Considerată ca „un rău necesar" (ARSENI) în neurologie şi neurochirurgie, tehnica presupune selecţionarea bolnavilor în funcţie de natura bolii şi starea pacientului. Indicaţiile ţin de manifestări clinice care atestă o afectare cerebrală difuză, însoţită de demenţiere, cu evoluţie progresivă, dar la care diagnosticul a rămas incert după epuizarea altor tehnici de investigaţie neuro-chirurgicală. Este cazul leucodistrofiilor, lipi-dozelor, panencefalitei sclerozante subacute, demenţei presenile şi senile, mucopolizahari-dozelor, lipofuscinozelor, angiomatozei me-ningiene cu scleroză difuză, glioamelor maligne infiltrate etc. Localizarea indicată este cortexul frontal drept sau occipital drept. Complicaţiile posibile pot fi evitate prin utilizarea unei tehnici corecte. Ele pot fi hemoragii, infecţii, accentuarea semnelor de deficit cerebral ca o consecinţă a edemului reactiv, crize epileptice posttraumatice. De remarcat nocivitatea tehnicii pentru - personalul medical în cazul bolii Jacob-Creutzfeld, al cărui agent etiologic se pare că este rezistent la toate metodele comune de dezinfecţie. Apariţia tomografiei computerizate a redus la minimum indicaţiile acestei metode de investigaţie. 276. BIORITM (fr. biorythme : cf. gr. bios \ rythmcs „măsură, cadenţă, ritm") • Modificare cantitativă (uneori şi calitativă), cu caracter regulat, ciclic, a proceselor sau funcţiilor biologice sub influenţa unor modificări din natură, ca : variaţia periodică a luminii soarelui în 24 de ore (ciclul zi-noapte sau circadian) \ modificările sezoniere pe o perioadă de un an § variaţiile de temperatură ale mediului înconjurător ; intensitatea radiaţiilor cosmice ? fazele lunii fluxul şi refluxul ", petele solare etc. Constituie o caracteristică filogenetică şi de apărare individuală a funcţiilor organismului |a periodicitatea din natură, reprezentînd un fel de ceas endogen. Un mare număr de reacţii biochimice de Ia nivelul celular care au o evoluţie ciclică alcătuiesc bicritmul. Ritmul de auto-duplicare al moleculelor de acid dezoxiribo-nucleic, de exemplu, este considerat de A. 424/Bio Bioritmologie ; Biosocial ; Bio stimulatori £MME, drept ritmul endogen primar şi esenţial al lumii vii. Clasificarea bioritmului se realizează în baza duratei unei perioade şi include : 0 bioritmuri circadiene (de aproximativ 24 ore); 0 bioritmuri ultradiene (mai mici de 24 ore) ; 0 bioritmuri infradiene (mai mari de 24 ore). 277. BIORITMOLOGIE (vezi bioritm ; cf. gr. logos „cuvînt, discurs") 0 Ştiinţă care studiază ritmui'iie biologice (circadiene, sezoniere etc.) şi corelaţiile comportamentale şi psihologice ale bioritmuriior. 278. BIOSOCIAL (bio-; fr. social: cf. lat. socialis) 0 Calitatea psihicului uman de a fi produsul conjugat al activităţii biologice a creierului şi al influenţelor multiple ale mediului social. Una din problemele studiului psihicului uman normal sau patologic este şi decelarea într-un anumit proces a ponderii pe care o are componenta biologică şi cea sociaiă. Dacă în psihozele endogene biologicul ocupă pînă în prezent un loc important în determinismul acestora — însă nu absolut — tot astfel, în nevrozele şi structurările dizarmonice de personalitate (mai ales aşa-zisele psihopatii „marginale"), socialul are o pondere importantă. Observaţia este folositoare atît în analiza psihopatologică cît şi în abordarea terapeutică a bolilor psihice. 279. BIOSTATISTICĂ (b/o- ; fr. statistique) 0 Compartiment al statisticii care se ocupă cu studiul fenomenelor biologice în cadrul populaţiilor umane. Termenul este larg folosit şi în medicină, desemnînd aplicarea statisticii matematice la studiul unor fenomene legate de morbiditate, epidemiologie, demografie, bio-tipologie etc. 280. BIOSTIMUL^ATORI (bio-; stimula: fr. stimuler ; cf. lat. stimulare „a îmboldi") 0 Substanţe organice al căror efect se manifestă în sensul stimulării anabolismuluia activităţii unor aparate şi sisteme şi a forţelor defensive ale organismului. în cadrul biostimulatorilor cu implicaţii psihiatrice, pot fi incluse, pe lingă alte preparate, anabolizantele, vitaminele, psi-hoenergizantele. 0 Vitaminele' sînt compuşi organici cu rol deosebit de important în activitatea si sternului nervos central. Ele sînt coenzime sau precursori ai acestora, coenzimele fiind indispensabile proceselor metabolice din organism şi proceselor de neuremediaţie cerebrală. Hidro-şi liposolu-bile, vitaminele sîr.t indispensabile vieţii. Deficitul, datorat unor numeroase cauze posibile, determină, în funcţie de gravitate, simptomatologie nespecifică minoră. Pot apare însă entităţi clinice cu forme severe în cazul avitaminozelor (beri-beri, scorbut, pelagră, cheratc-maiacie, rahitism), însoţite de simptomatologie psihică polimorfă. In ultimii ani se încearcă utilizarea dozelor mari de vitamine în prof-laxia şi tratamentul unor afecţiuni psihice, fără însă ca beneficiul terapeutic să fie convingător. 0 Anabolizantele aparţin steroizilor andro-geni. Testosteronul, hormon androgen natural are, în afara efectelor hormonale, şi un puternic efect anabolizant osteomuscular şi proteic. Există însă steroizi de sinteză derivaţi de testosteron ale căror efecte sînt mai ales anaboli-zante şi mai puţin hormono-virilizante. Aceste produse stimulează anabolismul proteic, dezvoltă masa musculară şi implicit cresc greutatea corporală, efect favorizat de efortul fizic. Aceasta face ca administrarea lor să fie interzisă sportivilor, utilizarea lor fiind etichetată ca d o paj. în grupul excitantelor sistemului nervos central au fost incluse (STROESCU, 1980), amfetaminele, cafeina şi alte substanţe diferite structural, dar denumite generic neurotrope, noctrcpe, .activatoare ale sistemului nervos centra! etc. Amfetaminele au efecte simpato-mimetice (adrenomîmetice, stimulente psihemotorii şi anorexigene). Acţionează la nivelul sistemului nervos centrai prin intermediul mediaţiei cate-colaminice (noradrenalina şi dopamrna) şi au şi efecte anorexigene. Utilizarea amfetaminelor este limitată de efectele ample la nivelui sistemului nervos central, de posibilitatea instalării toleranţei, dependenţei, precum şi de riscul supradozării acute. Substanţe cu structură chimică asemănătoare amfetaminelor au fost frecvent utilizate în ultimii ani, datorită efectelor anorexigene, realizate prin acţiuni stimulatoare..dopaminergice asupra centrului hipota’amic al saţietăţii. Riscurile utilizării anorexigenelôr de tip amfetaminic sînt mult mai mari decît eficienţa terapeutică, iar utilizarea lor este din ce în ce mai puţin recomandată. Cafeaua, ceaiul, cacaoa, folosite de regulă ca băuturi stimulante, conţin alea!oizi de tipul cafeineî, teofilinei, teobrominei. Aceleaşi tipuri de substanţe au fost identificate şi în alte plante utilizate pentru efectul lor stimulator (nuci de Cola, frunze de maté etc.). Efectele alcaloizilor din această grupă sînt stimulente psihomotorii şi • cardiovasculare, exercitate probabil şi p.rin.i ntermediul sistemul-ui sirapato- Bioteiapie ; Biotinâ ; Biotipologie Bio/425 adrenergic. Utilizarea în abuz a acestor băuturi, cuplată de regulă cu abuzul de alcool şi hipnotice sedative, este însă periculoasă, determinînd atit o stare de dependenţă, cît şi pericolul apariţiei intoxicaţiei cronice. • Neurotropele (activatoare ale metabolismului cerebral, neurodinamice, nootrope) sau psihoenergizantele sînt diferite ca structură chimică în funcţie de produs, deosebindu-se şi ca mecanism de acţiune.asupra sistemului nervos central. Ele au efect favorabil asupra proceselor asociativ-integrative care au loc în sistemul nervos central. Acţiunea favorabiiă este accentuată în cazul preexistenţei unor procese hipc-xice, toxice, traumatice, involutive (STRO-ESCU, 1986). Dintre substanţele ce pot fi incluse în grupul psihoenergizantelor, fac parte: piracetamina, piritinolul, meclofenoxatul, extractele cerebrale, glandulare, aminoacizii, sărurile minerale şi de calciu asociate acestor preparate, asocierile de vitamine. 281. BIOTERAPIE (b/o- ; cf. gr. therapeia „grijă, îngrijire") © Folosirea ca agenţi terapeutici a unor produşi biologici (vaccinuri, extracte tisulare, produse organice etc.) ; această definiţie capătă astăzi un sens mai larg, îng!obînd: toate remediile naturale de tratament : fitoterapie, fizioterapie (hidroterapie, electroterapie,. balneo-climatoterapie), diete- tică, cultură fizică medicală, acupunctură, ho-meopatie, apiterapie etc. Avind avantajul reducerii însemnate a consumului de medicamente şi, în consecinţă, al diminuării proporţionale a riscurilor pe care acestea le comportă (reacţii adverse, incidente, accidente etc.), bioterapia este o componentă a medicinii aflată in plină reîntinerire, trăind c nouă viaţa prin revalorizarea pe care o capătă in zilele noastre vechile remedii tradiţionale, ca şi dezvoltarea altera noi. Dintre bolile psihice, nevrozele par a profita cel mai mult de roadele bicterapiei, indiferent de formele lor clinice, dar cu unele nuanţări ce se adresează simptomului ceiui mai supărător. în acest sens ceaiurile, băile cu plante, tehnicile ce relaxare, apiterapia, hidroterapie, electrc-terapia, presopunctura, acupunctura şi tratamentul balneoclimateric pot fi de un real folos. Dintre acestea pot fi menţionate ceaiurile preparate din plante ca Radix Valeria.nae (rădăcină de valeriana), Strobuli Lupuii (conuri de brad), Flcres Tiliae (fieri de tei), Flores Lavandulae (flori de levănţică), Majcrana hortensis (maghiran), Anetnum Gravelens (mărar), Pinus silvestris (ace de pin), Lavandula angustifolia (extract de levănţică) ; practicarea unor mijloace de destindere (seîndura de odihnă, tehnica de relaxare Schultz) ; apiterapia (miere, polen) ; hidreterapia (baie pe jumătate şi afuziuni alternante pentru simpatico-tcnici, comprese reci la gambe şi baie ascendentă de picioare, pentru combaterea insomniilor. Elcctrctcrapia (magnetc-diaflux, icni-zări cu sulfat de magneziu, clorură de calciu, curenţi cu impulsuri rectangulare, băi sau duş cu electricitate statică, masaj blînd al degetelor de la picioare) ; prescpunctură şi acupunctură ; tratamentul balneoclimateric într-una din staţiunile : Borsec, Sinaia, Tuşnad, Covasna, Felix, Stîna de Vale, Voineasa. 282. BIOTINĂ ® Vitamină hidr.osolubilă izolată din drojdia de bere, aparţinînd grupului B, cu rol de coenzimă a unor decarboxilaze şi enzime de dezaminare. Joacă un rol deosebit de important în procesele de creştere. Deficitul de biotină reduce capacitatea organismului de a efectua reacţii de fixare a bioxidului de carbon pe anumiţi metaboliţi. Efectele carenţei sînt dermatita seboreică, astenie marcată, dureri musculare, anomalii electrocardiograf! ce . 283. BIOTIPOLOGIE (b/o-; fr. typologie : cf. gr. typos „semn" ; logos „cuvînt, discurs") • Ansamblu de concepţii sau sisteme de clasificare a indivizilor umani, după criteriul constituţiei corporale şi existenţa unor corelaţii 426/Bîo Bioparentală - ereditate ; Bioxid de carbon între caracteristicile morfologice şi psihologice de natură temperamentală şi caracterială. Tipul este o schemă (reprezentare schematică) sumară, cu un grad mediu de generalitate, care corespunde (H. MURRAY) unei grupe, categorii, subspeţe. După J. NUTTIN, tipologiile, în majoritatea lor, nu urmăresc gruparea unor trăsături într-un ansamblu, ci evidenţierea faptului că funcţionarea psihismului este dominată de una sau cîteva proprietăţi fundamentale, în jurul cărora se grupează celelalte caracteristici. Tipologia aparţine psihologiei diferenţiale a personalităţii. Tipologia personalităţii îşi are originea în biotipologia lui PENDE. Primele încercări biotipologice aparţin medicilor greci, HIPOCRATE şi GALIEN ; ei considerau că însuşirile psihice au o componentă fizică primară, la care se adaugă o componentă mintală ;; în concepţia lor calităţile persoanei depind de amestecul şi dozajul unor elemente corporale, de echilibrul umorilor (sîngele, flegma, bila albă, bila neagră). Biotipologia, tipologia morfo-fizio-psihologică (P. POPESCU-NEVEANU) sau tipologia constituţională clasifică indivizii umani după criteriul aspectului somatic (trăsături corporale), căruia îi corespunde un aspect psihologic (trăsături psihologice, în special temperamentale). Tipologii constituţionale mai importante sînt cele aparţinînd lui KRETSCH-MER şi SHELDON. Astăzi biotipologia a fost depăşită ca orientare în clasificarea indivizilor umani. Practic, clasificările referitoare la tipurile de personalităţi sînt operative într-un registru limitat şi mai mult în perspectivă descriptivă decît explicativă. Personalitatea, ca ansamblu dinamic de funcţii, procese, trăsături exprimate printr-o conduită caracteristică şi definitorie pentru un subiect anume şi mai ales pentru acela, nu poate fi redusă tipologic. Corelaţiile pe care le stabileşte biotipologia între aspectele somatice, viscerale, psihice şi patologice sînt bazate pe legături statistice ; ele se verifică pe grupe mari de indivizi, fiind însă mai puţin adevărate (şi eficiente) pentru indivizi separaţi. Persoana, ca produs al unui joc de factori (de la elemente simple pînă la relaţii complexe), nu răspunde unei tipologii (cu atît mai puţin constituţionale, deci bio-tipologiei), care surprinde doar aspecte parţiale, cu grad limitat de generalitate. Astfel, bio-tioologia sau tipologia morfo-fizio-psihologică (HIPOCRATE. GALIEN, VIOLA, PENDE, KRETSCHMER, SIGAUD, SHELDON) rămîne o etapă în cunoaşterea fiinţei umane, etapă semnificativ limitată de faptul că biotipul nu epuizează, în nici un caz, individul concret -► TIPOLOGIE, TEMPERAMENT. 284. BIOPARENTALĂ — ereditate (cf. lat. bis „de două ori" ; parens „părinte") • în sens larg, defineşte întreaga structură ereditară a unui individ uman, ca rezultat al amestecului genetic din partea ambilor părinţi. în patologie, termenul semnifică transmiterea ereditară a unei boli atunci cînd ambii părinţi suferă de acea boală. S-a constatat că în această situaţie riscul de îmbolnăvire este mult mai mare pentru copii, decît atunci cînd numai unul dintre părinţi este suferind de boala respectivă. Astfel, după KALLMANN, dacă unul din părinţi este bolnav de schizofrenie, riscul de îmbolnăvire la copii este de 9 — 16%, iar dacă ambii părinţi sînt schizofreni, riscul de îmbolnăvire este de 60%. în ceea ce priveşte oligofrenia, după BRUG-GER, riscul de transmitere la copii este de 45% cînd numai un părinte este oligofren şi de 80 —100% cînd ambii părinţi sînt oligofreni. Aceste date relevă importanţa pe care factorul genetic o are în determinismul bolilor psihice nu sînt însă cunoscute, în prezent, toate datele referitoare la alte entităţi nozo-grafice psihiatrice (psihopatii, nevroze, dezvoltări). în psihoza maniaco-depresivă, mai mult decît în oricare dintre psihoze, riscul transmiterii parentale (deşi controversat în anumite aspecte) a fost dovedit încă din 1910 prin studiile lui LANGE (de 30 de ori mai ridicat). 285. BIOXID DE CARBON - terapie cu — • Metodă de inducere a unei come terapeutice, utilizată de LOEVENHART şi colaboratorii (1929), la catatonîci datorită unui presupus mecanism de stimulare cerebrală. Tratamentul constă în şedinţe de cel mult 25 respiraţii în cursul cărora se inhalează un amestec de 30% bioxid de carbon şi 70% oxigen, cantitatea de bioxid de carbon administrată fiind crescută treptat dacă îmbunătăţirea stării clinice în-tîrzie să apară. După 10 — 15 respiraţii pacientul îşi pierde cunoştinţa, puţind apărea o stare de excitaţie psihomotofie. Se aplică 2—3 şedinţe/săptămînă, cel mult 15 şedinţe în total. VON MEDUNA a folosit-o în deceniul următor în tulburări nevrotice (isteria de conversie, nevroza anxioasă, fobică, balbism), argumentînd-o fiziopatologic prin creşterea pragului de excitaţie psihică, scăzut în nevroze. Alţii au folosit-o în alte forme de schizofrenie, tulburări psihosomatice, ca metodă de dezintoxicare şi recuperare în alcoolism şî alte toxicomanii. Rezultatele imprevizibile şi ne-convîngătoare ale metodei, ca şi redusa fundamentare fiziopatologică au d us la abandonarea e i. Bipolar ; Birman — metoda ; Bisexualitate Bis/427 286. BIPERIDINĂ • Derivat de alcool terţiar cu acţiune antiparkinsoniană şi colino-litică. Corectează efectele extrapiramidale ale neurolepticelor —» AKINETON. 287. BIPHETAMINE(MC) Belgia, Elveţia, Italia, S.U.A. • Produs terapeutic ce conţine două medicamente tipizate cu aceeaşi acţiune care se complementează : AMPHETAMINA(M) şi DEXAMPHETAMINA(M), ambele nocana-leptice, derivaţi feniletilaminaţi. Are acţiune psihostimulentă. 288. BIPOLAR(E) (cf. lat. bis ţ polus „extremitate, pol") • Structuri sau funcţii ce comportă existenţa succesivă sau coexistenţa a două extreme, intre care se stabileşte un nivel de echilibru. Astfel, protoneurcnii analizatorului vizual (retina) sînt reprezentaţi de celule neuronale bipolare specializate (conuri şi bastonaşe), care, în funcţie de numărul sinapselor pe care le realizează, sînt monosinaptice şi polisinaptice (POLYÀK). Legătura sinaptică se poate realiza datorită configuraţiei de opoziţie spaţială în care se află dendrita şî axonul. Aceeaşi dispunere bipolară o realizează şi neuronii aflaţi în mucoasa olfactivă, ganglionii Corti şi Scarpa. în psihologie, BURT (193B) denumeşte bipolar factorul care este în acelaşi timp saturat în variabile (sau trăsături) atît pozitive cît şi negative (de exemplu, în chestionarul de personalitate al lui CATTELL, există 16 factori, fiecare dintre ei fiind saturat cu anumite trăsături şi fiecare trăsătură fiind exprimată bipolar). Psihismul este structurat bipolar (exemplu : inconştient-conştient, plă-cere-realitate, trebuinţă de dominaţie — trebuinţă de supunere) ; bipolaritatea presupune aşadar un cuplu de opoziţie care se manifestă în majoritatea trăsăturilor şi proceselor psihice. în psihiatrie, atributul de bipolar trimite Ia variaţii extreme de afectivitate din psihoza maniaco-depresivă. ANGST şi PERRIS au propus în 1956, distincţia între depresiile récidivante şi psihoza maniaco-depresivă bipolară, fapt care poate fi considerat ca achiziţie fundamentală în clinica psihiatrică, întemeiată pe studiile genetice şi nczografice ale lui LEONHARD şi KLEIST. Psihoza maniaco-depresivă bipolară se defineşte prin apariţia, în decursul existenţei aceluiaşi subiect, a uneia sau mai multor perioade de boală în care alternează episoade maniacale cu episoade depresive majore. Atestarea deosebirii între psihoza maniaco-depresivă bipolară (încărcarea ereditară mai mare) şi depresiile pure (monopolare) este susţinută şi de varietatea modului lor de evoluţie. Tehnici moderne de marcare genetică oferă speranţa unor diferenţieri şi mai nuanţate în ceea ce priveşte localizarea cromozcmială a psihozelor afective endogene. Constatările clinico-terapeutice au permis observaţii interesante în legătură cu răspunsul favorabil sub tratament cu săruri de litiu al psihozei bipolare, în special in scopul prevenirii recăderilor. 289. BIRMAN — metoda • Metodă terapeutică mixtă, introdusă în 1937, care încearcă îmbinarea hipnozei cu somnul natural sau medicamentos, în scopul creşterii duratei şi profunzimii acestuia. Autorul afirmă rezultate de pînă la 15 ore de somn din 24. Tratamentul durează pînă la două săptămîri. Astăzi, în urma progreselor terapeutice, prezintă doar un interes istoric. 290. BIRNBAUM Karî (1878-1950) • Psihiatru german, profesor de psihiatrie şi neurologie din 1927 pînă în 1933 cînd a emigrat în S.U.A. A întemeiat principiile analizei structurale a patogenezei bolilor psihice şi a descris aşa-numitele „psihoze de închisoare". A publicat în 1909 o lucrare despre personalităţile psihopatice. 291. BISCASIL(M) Grecia - DCI Clorproma-zina • Neuroleptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip 2-clor-10-(3-dimetilajminopropil)fenotia-zină, cu acţiune sedativă, antiemetică, vago-şi simpaticolitică. Potenţează acţiunea anestezicelor, hipnoticelor şi analgezicelor. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de CLORDELAZIN(M). 292. BISEXUALITATE (cf. lat. bis „de două ori" ; sexus) • Dispoziţii biologice masculine şi feminine, existente simultan la acelaşi individ uman. Ideea de bisexualitate se bazează pe date de embriolcgie şi se referă la faptul că la fiecare sex se găsesc vestigii ale organului sexual opus ; ele există în stare rudimentară, fie private de orice funcţie, fie adaptate unei funcţii diferite (FREUD — „Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii"). MARANO'N vorbeşte, în „Problemele sexelor", despre intersexua-litatea endocriniană (balansul endocrin al pubertăţii), datorită creşterii pasagere a acţiunii hormonilor opuşi sexului manifest, şi despre bipolaritatea glandei genitale embrionare. SZONDI afirmă că trebuinţa bisexuală este, cntogenetic, mai veche decît trebuinţa hetercsexuală. FLIESS consideră că bisexuali-tatea este o caracteristică general umană, ea apare mai pregnant în atracţia homosexuală, dar este prezentă şi în procesul refulării In 428/Bis Brsleptice ; Bisociaţie ; Biston^; Bit . . t ^nfiictului dintre trebuinţele masculine si fernmine. FREUD afirmă, referitor la interpretarea lui FLIESS, că „sexul dominant al persoanei a refulat în inconştient reprezentarea fizică a sexului învins". Rezerva lui FREUD privind problema bisexualităţii constă în faptul că bisexualitatea ar presupune o diferenţiere clară a masculinităţii şi feminităţii ; or, aceste concepte se modifică,' în semnificaţiile lor, în funcţie de. sistemul de referinţă (biologic, psihologic, social) ; pe de altă parte, FREUD consideră că FLIESS a fundamentat mecanismul refulării (în esenţă psihologic) pe baze biologice (astfel, forţa care refulează ar avea sursa în sexul biologic manifest, iar conţinutul refulat ar aparţine sexului opus).' De menţionat că, în concepţia lui FREUD, bisexualitatea biologică nu concordă cu ideea sa în ceea ce priveşte semnificaţia falsului pentru fiecare dintre cele. două sexe. 293. BISLEPTICE (cf. lat. bis ; gr. lepsis „acţiunea de a apuca") © Clasă de psihotrope recent descoperite, cuprinzînd produşi bivalenţi. Farmacodinanica Ier se datorează structurii chimice, care reuşeşte să reunească un segment identic neuroieptice'or sedative (HALOPERIDOLUL) cu un- segment identic timoleptlcelor (IMIPRAMINEI), reaiizînd o acţiune antidepresiv-sedativă moderată. Spectrul indicaţiilor terapeutice este larg : depresii inhibate şi delirante, schizofrenia cu defect a.pato-abulic, sindroame depresive de sevraj, nevroze astenice, depresive. !.. cazul Ci I-J Ml I v-,1 'vaV II IO III vCoCi c cv o. ţi unea farmacologică moderată) se recomandă asocierea, lor — PULDINGER, WIDER, SCHMIDLIN- în funcţie de tabloul clinic, fie cu un neuroleptic,. fie cu un antidepresiv (dar nu de tip IMAO). Pînă în prezent, din această clasă s-au individualizat doua substanţe active : carpipramina şi clocapramina, care constituie principiul activ pentru următorii produşi farmaceutici : ® Carpipramina(Dcl) : DEFECTON(M) Ja- ponia PRAZINIL(M) Franţa • Clocapram!na(Dcl) : CLOFECTON(ri) Japonia. Deşi începutul realizării unor timoleptice cu valenţe sedative este promiţător, performanţele terapeutice ale acestor medicamente sî'nt încă modeste. 294. BISMUT (engl. bismuih) & Metal alb, cu numărul atomic 83 şi greutatea atomică 298,98, cu acţiune treponemicidă. Este utilizat (contrar aşteptărilor) şi în zilele noastre, alături de mercur, penicilină şi alte antibiotice, în tratamentul sifilisului (A. CONU). Se administrează pe cale • intramusculară sub formă- de săruri liposolubile (naftenat de bismut), cu resorbţie şi acţiune lentă, sau neliposolu-bilă (hidroxidul şi salicilatul de bismut), cu resorbţie şi acţiune rapidă. Cuplat cu:globu-linele tisulare, bismutul are acţiune trepo-nemostatică, acţicnînd prin inactivarea grupărilor enzimatice SH . ale trepbnemei. în faza de atac a tratamentului antiluetic se utilizează numai în asociere cu penicilina, care are efect treponemicid. Pentru a evita reacţia Herzheimer, datorită distrugerii masive a treponemelor de către penicilină, se recomandă un tratament anterior, de cîteva. zile, cu săruri de bismut. Bismutul are indicaţie şi în perioadele de latenţă ale bolii. Poate provoca o serie de accidente toxice : stomatiţă, colită, nefrită, eritrodermie, urticarie, alergie, motiv pentru care valoarea sa terapeutică s-a redus în timp.. 295. BISOCIAŢIE (cf. lat. bis j sociatio „asociere") • Asociaţia între dci termeni îndepărtaţi ca sens. Constituie unul din mecanismele creativităţii, la dezvoltarea căruia se ajunge prin gîndire divergentă (J\ P. GUI-FORD), caracterizată astfel de JERSILD : nu se pleacă de la premise date-sp're; concluzii prin înlănţuire logică, ci se ajunge dincolo de ceea ce este la îndemînă şi aparent ; nu se caută o concluzie concretă, ci se examinează mai multe răspunsuri posibile. După KOESTI-LER, ar reprezenta asocierea unor termeni foarte îndepărtaţi ca sens, din domenii diferite. Ar fi unui din principiile operaţionale aie creativităţii. 296. BISTON(M) Bulgaria.- DCI Carbama-zepinâ © Psihotrop, derivat iminostilbenic de tip 5H-dibenz/b,f/azepină-5-carboxamidă, cu acţiune anticonvulsivantă, antidepresivă, anti-algică, avînd indicaţii în consecinţă, ţn cazul tratamentelor îndelungate necesită control hematologic (agranulocitoză). Nu se asociază cu IMAO şi nu se administrează în sarcină. 297. BIT (engl. bi(nary digi)t „cifră binară") • Termen cu două sensuri : cifră în sistemul de numeraţie binar ; unitate de informaţie (1 bit = cantitatea de informaţie ce se obţine prin opţiunea pentru una din două alternative echiprobabile). Termenul a fost introdus de C. E. SCHANNON prin lucrarea „A mathe-matical Theory of Communication" (1948). Imensa capacitate de prelucrare informaţională a creierului uman a fost calculată la 28 X 1O10 biţi (280 de cvintilioane), dintre care conştient 1-5—30. biţi/secundă (şi incon- Bizar/Bizarerie ; Bla-Bla ; Blackmore R. Bla/429 ştient, automat circa 10 milioane biţi/secundă), toate acestea considerate numai pentru un moment dat, lăsînd cu mult în urmă calculatorul care este capabil numai de circa 107 —10 milioane de biţi. 298. BIZAR/BIZARERIE (fr. bizarre „ciudat, straniu") ® Proprietatea de a fi ciudat, extravagant, ilogic, fantastic, sau foarte diferit de ceea ce este considerat obişnuit. Bizareria (calitatea de a fi bizar.) este una din proprietăţile fundamentale ale sindromului disociativ schizofrenic. Aici bizareria; se manifestă în toate laturile vieţii psihice. Îh gîndirea disociativă, distorsi o nar ea :s iste m at j că .; a o p e r aţ i i I o r gîndirii (sinteză, analiză,’, comparaţie, - abstractizare, generalizare,. concretizare) determină perturbări în -utilizarea noţiunilor şi cunoştinţelor, în înţelegerea' lumii, care produc o bulversare implibitâ.ă limbajului, o dezorganizare a discursului; slăbirea legăturilor dintre Hieronymus Bosch semnificant şi semnificat, fisurarea normelor discursive T'^otate. La nivelT afectivităţii, caracterul bizar se manifestă ' ceea ce se numeşte paraţi mie : emoţii, s^J' "mrt" paradoxale, ^bsirrle, ca de exemplu u a faţă de pă 'inţi, d agoste faţă de un papagal A-am5 aberant" r r--' etc Acte bizare pot fi considerate ţinuta şi mimica în discordanţă cu condiţia socială şi cu conţinutul ideo-afectiv, trecerile bruşte de la efuziuni afective la conduite agresive nejustificate. Pe fondul bizareriei permanente pot apărea manierismul şi teatralismul. — ca semne de exagerare şi „sistematizare" a* bizareriei. Bizareria se întîJneşte într-o formă calitativ diferită şi în isterie. Dacă în spatele manifestărilor bizare ale schizofreniei observatorul nu găseşte nici o- explicaţie comprehensibilă, comportamentul bizar din isterie este de fapt un limbaj care, odată descifrat, se dovedeşte comprehensivi în motivaţiile sale. O notă este net vizibilă : atragerea cu orice preţ a atenţiei celorlalţi, dorinţa de a fi „în centru". 299. BÎIGUIALĂ © Tulburare minoră de comunicare verbală, pentru unii. o formă atenuată de balbism, pentru alţii o manifestare independentă, constînd din pronunţarea-surdă; confuză, de tonalitate slabă, însoţită de (sau consecutivă cu) modificarea ritmului respirator şi a expresiei, mi nice este întilnită la personalităţi cu o anumită structură.emoţional-afecr ti vă :• hiperemotive, instabile sau impulsive,; Nu are semnificaţie patologică,-, ci orientativă, asupra unui anumit tip de personalitate. 300. BÎLBÎ1ALĂ BALBISM. 301. BLA-BLA STANDARD (trăncăneală} 0 Termen folosit de HUTTON- şi preluat de BALINT pentru a descrie încurajarea necesară care se impune- a fi folosită de psiholog, în scopul acomodării unui subiect la situaţia de a participa la un test psihologic. Această „trăncăneală standard" are rolul de a depăşi ostilităţile subiectului, neliniştea şi temerile acestuia. Cr'ëaréa unei atmosfere favorabile înţelegerii de către subiect a testului, ca şi a situaţiei generale de examinare, poate avea un rol déterminant în exactitatea rezultatelor; Ateastă metodă (ca de altfel orice metoda standardizată), arăta BALINT, nu se potriveşte tuturor situaţiilor, nefiind eficientă în cele „atipice", în aceste cazuri autorul recomandă renunţarea la acest dialog preliminar, care poate avea un efect contrar, mergînd pînă ia respingerea situaţiei de examinare psihologică. 302. BLACKMORE Richard (1653-1729) © Medic englez, autor al unor poeme epice de ce'tă valoare („Prinţul Arthur", „Regele Arth'.!r“), dar şi cu prsocuoVi în domeniul psihiatriei. A publicat în 1725 la Londra,, o lucrare rare a atras atent ia : „Dasore afecţiuni hioorondnace şi isterice sau despre plictiseală si vaoori". Lui îi datorăm elucidarea pate-mităţii britanice asum Ifsp!leen"-uta.j 430/Bl a Blanche S. ; Blanche A. ; Blazare cit şi delimitarea noţiunii de melancolie (criteriile : tristeţe, descurajare, neîncredere). Face pentru prima oară distincţia dintre depresia gravă şi uşoară, prefigurînd sensul de endogen şi reactiv evidenţiind un rafinat simţ clinic. Nu acelaşi lucru se poate spune despre metodele terapeutice folosite de el — de altfel şi de epoca sa -- pentru care opiumul reprezenta panaceul universal în bolile psihice. 303. BLACKOUT (engl. blcckout „camuflaj") • Termen preluat ca atare din limba engleză, care desemnează un episod de amnezie antero-gradă (de fixare) care apare in timpul unei intoxicaţii acute la alcoolici (şi rareori la subiecţii normali) fără ca - - in plan clinic — să poată fi remarcată vreo modificare, comportamentul, abilităţile motorii şi intelectuale fiind intacte. Este afectată memoria recentă (evenimente întîmplate cu 5 — 10 minute înainte), dar păstrată cea imediată. Se produce, probabil, prin lipsa sau diminuarea consolidării fixării noilor informaţii. Aceste eclipse de memorie pot fi anxiogene, pacientul nefiina sigur, a doua zi după o beţie acută, de comportamentul său din timpul acesteia. Constituie de obicei un simptom ai instalării dependenţei fizice. 304. BLANCHE Esprit-Sylvestre (1796 — 1852) • Psihiatru francez. Imediat după terminarea studiilor (Paris, 1820) i se încredinţează conducerea unei case de sănătate mintală din Montmartre, unde se va conduce după principiul.: „Cel care se consacră conducerii unui astfel de stabiliment (casă de sănătate mintală) trebuie să fie în acelaşi timp medic, infirmier, prieten şi confident al bolnavilor săi", principiu care nici astăzi nu şi-a pierdut actualitatea. 305. BLANCHE Antoine-Emile (1820-1893) • Fiul lui BLANCHE Esprit-Sylvestre, preocupat de psihiatrie încă din timpul studiilor ; teza sa se referă la alimentaţia artificială a bol nevi Ier mintali. Profesează alături de tatăl său şi-i urmează acestuia la conducerea casei de sănătate din Montmartre. Profesiunea sa de credinţă era : „un psihiatru trebuie să fie mai mult decît un medic şi decît un preot" ; considera că medicul trebuie să fie dedicat întrutotul profesiunii sale, pe care nu o poate face decît dăruindu-se. A avut preocupări în domeniul psihiatriei juridice, unde era atras de problema discernămîntului bolnavilor psihici, incercînd pentru prima cară să le apere interesele. A fost consultat timp de 40 de ani în toate marile procese ale Franţei care implicau probleme de discernămînt ; n 1878 a preconizat înfiinţarea unei instituţii înde să fie internaţi criminalii bolnavi mintal. Este unul dintre cei care au susţinut introducerea divorţului din motive de sănătate mintală. Clinician şi, în acelaşi timp, terapeut de fineţe, este solicitat în această calitate de GÉRARD de NERVAL, GUY de MAU PASSANT,. Antoine-Emile Blanche LAMARTINE, RENAU, BERLIOZ, GEORGE SAND, TURGHENIEV, de care il legau prietenii dar care beneficiau şi de sfaturile saie. 306. BLAZARE (fr. blaser) o Scădere a rezonanţei afective, dezinteres pentru mediul înconjurător, indiferenţă atrăgînd după sine o iipsă de participare şi implicare în evenimentele cotidiene. Justificată prin dezgust sau oboseală, blazarea poate apărea ca o stare psihică trecătoare, sau se poate contura ca c trăsătură caracterială constantă. Apare ca rezultat al insatisfacţiilor, insucceselor suferite în urma autopropunerii unor obiective disproporţionate în raport cu posibilităţile rea!e ale subiectului, a incapacităţii de redresare în urma unor eşecuri, decepţii. Este mai frecventă la personalităţile slabe, neadaptate, lipsite de capacitatea de a-şi găsi motivaţii şi scopuri apropiate, susceptibile de a fi atinse, de a-i procura satisfacţii. Redresarea în urma. unor insuccese, lupta pentru atingerea unui Bleiarospasm ; Bleuler^B); Bleuler E. Ble/431 scop, constanţa unei motivaţii sînt posibile -numai printr-o maleabilitate adaptativă, mobilitate psihică, tonus afectiv susţinut, înţelegere şi interpretare corectă a evenimentelor şi situaţiilor de viaţă. Toate acestea presupun realizarea prealabilă a unei autocunoaşteri ; pnn autocunoaştere persoana reuşeşte să-şi regleze motivaţiile în raport cu ea însăşi, în raport cu lumea. Astfel, blazarea apare ca rezultat al unor eforturi sterile, al unor eşecuri în lanţ, al unor situaţii resimţite ca situaţii de eşec, al unor frustrări pe care individul nu şi le poate explica sau şi le explica în mod greşit. 307. BLEFAROSPASM (cf. gr. blepharon „pleoapă" ; spasmos) • Exagerare a mişcărilor normale de închidere a pleoapelor, sub acţiunea unui tonus crescut al orbicularilor. Există un blefarospasm clinic, care se manifestă prin-*tr-un clipit normal, dar cu o frecvenţă crescută, şi un blefarospasm tonic, realizat printr-o închidere a pleoapelor. Blefarospasmul poate apărea reflex datorită iritaţiilor ramurilor senzitive trigeminale şi are cauze oculare (leziuni traumatice sau inflamatorii corneene, .aie irisului, keratită, iridociclită, afecţiuni paîpebro-conjunctivale, eczeme, blefarite, of-taimia de zăpadă) şi extraoculare, afecţiuni dentare, otice, nazale, faringiene, afecţiuni tjmorale şi hemoragii cerebrale, encefalite, tabes, crize isterice. Poate apărea şi prin irizaţia facială, dar în acest caz este însoţit clinic de o contracturi anormală a tuturor muş-cmlor din jumătatea feţei inervată de nervul facial afectat şi se poate permanentiza. Această forma de blefarospasm poate fi de origine centrală, cînd leziunea este situată în ramura frontală ascendentă nucleară (tumori, abcese, hemoragii ce afectează nucleii facialului), periferică (plăgi ale feţei) sau secundară unor paralizii faciale. In psihiatrie interesează mai mult blefaro-spasmuJ reflex, fără manifestare în cadrul unor afecţiuni oculare, cum ar fi blefarospasmul Isteric, în care lipsa organîcîtăţii şi prezenţa elementelor definitorii ale personalităţii isterice (teatralism, egocentrism, imaturitate şi labilitate emoţională, dependenţa afectivă), precum şi contextul în care apare blefarospasmul, fac ca tratamentul să nu fie oftalmologie ci psihiatric. Este de reţinut existenţa lui ca simptom alături de astenie, paloare, slăbiciune musculară, crampe musculare, pa-restezii ale extremităţilor im tetania cronică. 303. BLEULER boală ; HIPSARITMIE 3 MASSIVE MYOCLONIC JERKS J NICK-KRĂMPFE : PETIT MAL PROPULSIVE ; SPASM INFANTIL 3 SPASME INFANTILE RAPJDE DE AFIRMARE ; TICURI DE REVERENŢĂ (MARCHAND) } TICURI DE TIP SALAAM ^ WEST sindrom . 312. B.L.M.(S) sindrom • Prescurtare pentru sindromul buco-linguo-masticator, frecvent întîlnit în diskinezia tardivă. 313. BLOCApREN(M) Anglia, Austria, Belgia, Elveţia, Italia, Olanda, Portugalia, Suedia — DCI Timolol • Betablocant de tip ( —)-1-(tert-butilarr,inc-3-/(4-morfolino-1,2,5-t iad iazol-3-i!) oxil/-2-propanol, indicat în anxietate, distcmi neurovegetative, psihosomatică, alcoolism, ad-juvant în tratamentul sevrajelor. Nu duce la dependenţă, nu se asociază cu IMAO —> BETABLOCANTE. 314. BLOCAJ (fr. blocage) © Reacţie de oprire a fluxului ideo-verbal sau al actului ideo-motor în curs de desfăşurare, pe care subiectul o are în faţa psihologului sau a unei probe psihologice (ori secvenţe ale acesteia) datorită stării de boală (suspiciczitate, nesiguranţă de sine, hiperemotivitate, negativism etc.) sau altor cauze subiective. Subiectul manifestă o latenţă crescută înainte de a răspunde la solicitările examinatorului, poate respinge proba sau o poate continua ulterior Blocajul se poate manifesta de-a lungul întregii probe sau doar la o anumită secvenţă a acesteia, de exemplu la jjna din planşele testului Rorschach sau TAT. în toate situaţiile, dar mai ales în cazul testelor proiective, examinatorul este obligat să noteze şi să interpreteze acest tip de reacţie. 315. BLOCANOL(M) Finlanda S-^‘ BLOCA--DREN EEG. 318. BLOCH-SULZBERGER(S) sindrom -sin. BLOCH(S) sindrom; CAROL-BOUR(s) sindrom ; INCONTINENTIA PIGMENŢI ; MELANOBLASTOZĂ LINEARĂ (MELANO-BLASTOSIS LINEARIS) ; SIEMENS APRAXiA MERSULUI (GERSTMAN) S-^' ASTAZOABA-ZIE. 320'. B LOMSI LAN(M) Grecia — DCI Oxo-zepam e Tranchilizant, derivat benzodiaze-pinic de tip 7-clor-1,3-dihidro-3-hidroxi-5-fe-nil-2H-1,4-benzodiazepină, cu acţiune identică cu a DIAZEPAMULUI, fiind un metabclit al său, ceea ce permite realizarea unei concentraţii plasmatice mai rapide (4 ore)'; acţiunea sa este sedativ-anxiolitică, hipnotică, moderat miorelaxantă şi simpaticolitică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de OXAZEPAM(M). 321. BLUM(T) test o Test imaginat în 1949 de către psihologul de formaţie psihana-Iistă G. S. BLUM, în care sînt prezentate subiectului 12 desene umoristice avînd drept personaj principal un căţel Blacky. Acest test proiectiv destinat copiilor, investighează frustrările micului subiect, căruia i se cere să creeze o mică povestire pe marginea fiecărui desen. 1 Ulterior subiectul* este investigat cu o serie de întrebări standard. Sexul căţelului este prezentat în funcţie de sexul micului subiect. 322. BOALĂ 9 Ansamblu coerent de mani-festări — semne cu diverse determinări etiologice, la diverse nivele ale organismului, manifestări definite prin faptul că el repre- zintă o alterare a stării de sănătate ca stare de echilibru organic, psihic şi social. Noţiunea de boală se discută şi se precizează în raport cu noţiunea de sănătate, ambele noţiuni refe-rindu-se la două categorii de fenomene care se evaluează în funcţie de un sistem de norme stabilite de instituţii de specialitate (medicale) şi unanim acceptate. în general, aceste norme conţin criteriile conform cărora un. semn (o manifestare) reprezintă o disfuncţie„ deci o abatere de la normalitate, considerînd normalitatea ca echilibru dinamic al întregului organism într-un sistem de referinţă. Ideea lui P, REYNAUD (1975) conform căreia „este o iluzie gravă a crede că sănătatea este o stare normală şi că boala este un accident" se poate reflecta în definiţia pe care OMS o dă sănătăţii : „stare completă de bine din punct de vedere fizic, mintal şi social, care nu coristă doar în absenţa bolii sau infirmităţii". în acest context este uşor de înţeles că, pentru majoritatea oamenilor de ştiinţă, distincţia între sănătate şi boală este greu de făcut, limitele fiind imprecise. în timp ce prima se circumscrie prin valenţe pozitive, a doua se profilează ca „abateri de la norme", abateri acumulate cantitativ şi determinînd un „specific calitativ" în raport cu fenomenele normale (ATHANASIU). Gîn-dind boala ca pe o noţiune abstractă, „o viaţă limitată în libertatea ei", MARX preconizează un model care a.suferit metamorfozări continue, sub influenţa diferitelor stadii de dezvoltare a ştiinţei. Nu există comunităţi umane fără boli, la fel după cum caracterele social-istorice ale acestora nu pot să r.u-şi lase amprenta asupra modelului lor. Astfel,, delimitarea noţiunilor simptom-sindrom-bcală a fost supusă unor conceptualizări încă de pe vremea lui HIPOCRATE, SYDENHAM, pre-cizînd pentru prima dată (secolul al XVIII-iea) că nu se poate pune semn de egalitate îr.tre simptom şi boală. WIRCHOW, prin studile sale microscopice, coboară procesul morbid' de la nivelul organului, la nivel celular. Mai. tîrziu, microbii puşi în evidenţă sub lupa microscopului (PASTEUR, KOCH) au furnizat explicaţia meczricistă, dar bine stabilită (alături de agerXi toxici generatori de bca'ă), 28 — Enciclopedie de psihiatrie — cd. 167 43 4/Boa Boalâ : concept ,a unor boli cărora ştiinţa le-a oferit ulterior şi remedii terapeutice din ce în ce mai eficiente. Etapele cercetării genetice, biochimice, cu radioizotopi, tehnologia avansată a biociberneticii au adăugat noi Gustave Doré corelaţii şi rdeci au creat noi sisteme-model ale bolii, în care explicaţia unei legături cauzale simple (agenţi fizici/chimici/infecţioşi —> leziune, deci = boală) nu mai poate fi satisfăcătoare. Teoria informaţională asupra bolii, prin care patologia este înţeleasă ca un deficit informaţional de tip biologic (infecţii, leziune, arsură, deficit enzimatic) sau psihologic (emoţii puternice, stres), corespunde unei abordări sistemice în care este clar că soma nu poate fi despărţită de psyche. Omul nu mai este considerat „o sumă de organe, ţesuturi sau celule sănătoase sau bolnave4* (PĂUNESCU — PODEANU), ci un sistem viu şi dinamic aflat în strînsă corelaţie cu factorii sociali. Indiferent de standardele şi normele culturale şi de simbolistica folosită, relaţia sănătate-boală nu poate fi privită decît din perspectiva trinomului bio-psiho-social, sens în care converg majoritatea părerilor autorilor, români şi străini. Din cele expuse mai sus se poate deduce o definiţie generală, în care boala înseamna alterarea stării de sănătate, avînd drept cauză modificarea mediului intern sau acţiunea unor, agenţi externi. Are loc un anumit mod de abatere de la standardul funcţional normal al organismului, determinînd efecte negative ce sînt resimţite ca „disconfort personal" sau ca „afectînd în mod ostil viitorul statut de sănătate al individului44 (pe plan psiho-socio-logic). Privită ca o disfuncţie, boala este deci o deviere de la funcţionalitatea optimă, normală, echilibrată a organismului cu implicaţii directe, biologice, dar şi indirecte, sociale. Luînd în considerare gradul de organizare şi structurare a existenţei biologice, circumscrierea procesului patologic, boala obiectivează alternarea ordinii în cadrul sistemului organismului, la nivelul tuturor subsistemelor, (organ, ţesut, celulă), ca şi la nivelul relaţiilor funcţionale existente între ele, ceea ce revine la denaturarea codului de reguli biologice care circumscriu „logica viului44 (GR. POPESCU S. RĂDULESCU). Fiind o forma de existenţă a materiei vii, boala este de fapt un proces patologic, ea presupune o modificare în raportul dintre integritate (forţele interne ale organismului) şi integrare (unitatea organismului cu mediul). Medicina clasică foloseşte două categorii de fenomene în circumscrierea noţiunii de boală : faptele obiective, semnele (de exemplu pulsul, tensiunea arterială, febra, formaţiuni palpabile, rezultatele examenelor de laborator şi ale altor investigaţii paraclinice) şi simptomele, care sînt manifestări cu caracter parţial subiectiv, ele reprezentînd pe de o parte modificarea obiectivă a funcţionalităţii organismului pe de altă parte modul particular în care individul resimte, constată, apreciază această schimbare/disfuncţie. Semnele obiective sînt controlabile şi cuantificabile, ele trimit ia criteriile unui diagnostic şi la etiologia probabilă a bolii } totuşi procesul diagnozei solicită din partea specialistului nu numai o enumerare şi cuantificare a semnelor, ci şi o corelare a lor, o înlănţuire a semnificaţiilor acestor semne, o evaluare a lor în funcţie de un sistem de referinţă exterior organismului, dar şi în funcţie de organism în ansamblul său, ca sistem de referinţă. în concepţia lui BALINT; boala apare atunci cînd un individ, în esenţă bine adaptat, manifestă o serie de tulburări somatice sau psihice, generată de faptul că un agent anume reuşeşte să învingă apărările organismului. Ştiinţa medicală, în evoluţia ei, a reuşit să asigure trata- Boală ; Boală canceroasa Boa/435 mente tot mai specifice pentru o serie de afecţiuni (metabolice, neurologice, psihice), mai ales în măsura în care această ştiinţă a făcut o serie de descoperiri etiologice. Specificarea tratamentelor precum şi aplicarea lor într-o perioadă de debut al bolii depind de metodele de investigaţie, de modul în care aceste metode sînt eficiente în validarea sau invalidarea unei ipoteze diagnostice. Există însă o serie de afecţiuni a căror etioiogie este denumită endogenă (şi dintre acestea fac parte unele boli psihice grave, unele boli degenerative) şi al căror tratament este mai mult simptomatic, întrucît etiologia rămîne deocamdată necunoscută sau parţial cunoscută. Este de menţionat faptul că în evoluţia şi tratarea unor boii capătă importanţă modul în care subiectul resimte şi trăieşte boala, precum şi modul în care se stabileşte şi se continuă relaţia sa cu terapeutul. Principiul conform căruia nu există boli ci bolnavi, trimite la faptul că un model patologic dat se modifică în funcţie de individ, de felul cum pacientul cooperează cu medicul, de cum îşi mobilizează subiectul propriile apărări. în psihiatrie, poate mai mult decît în alte ramuri ale medicinei, relaţia bolnav-tămăduitor nu se rezumă la stabilirea unui tablou patologic, ci presupune, din partea medicului, înţelegerea pacientului ca individ uman în contextul său de relaţii, deci ca persoană ale cărei manifestări au căpătat, la un moment dat, dimensiunea unei suferinţe specifice. Experienţa de referinţă în ceea ce priveşte formarea medicului practician este experienţa lui BALINT (grupurile de formare profesională, ulterior raspîndite sub diverse forme, ca de pildă sesiunile de informare şi perfecţionare profesională etc.), între anii 1950—1972, la Tavistock Clinic în Londra. Toate acestea răspund unei cerinţe generale, anume că activitatea de a tămădui (de a îngriji, de a descoperi boala şi de a o rezolva) presupune raporturi specifice (şi nu doar strict nozologice) între medici şi medici, între medici şi bolnavi, între medici şi societate. 323. BOALĂ CANCEROASĂ • Cancerul reuneşte o serie de afecţiuni caracterizate ariatomo-clinic prin dezvoltarea de tumori în organe şi ţesuturi. Expresia lui histo-cito-logică este neoplazia, unitatea morfo-funcţio-nală a acesteia fiind celula canceroasă (neopla-zică sau tumorală). Orice tip de celulă dintr-un ţesut oarecare, sub acţiunea factorilor cancerigeni sau cocancerigeni poate deveni celulă canceroasă, care proliferează nelimitat şi anarhic, infiltrează şi distruge ţesuturile şi organele în care migrează şi diseminează în tot organismul. Diseminarea se poate face prin interstiţiul locoregional, pe cale vasculară limfatică sau sanguină. Se produc astfel metastaze şi/sau tumori secundare în orice parte a organismului, toate celulele canceroase din organism constituind neoplazia care, în final, invadează şi ucide organismul. Procesul de cancerizare evoluează în etape, dar este continuu, deterrninînd invadarea, distrucţia şi în cele din urmă, moartea întregului organism. Cancerizarea organismului depinde de capacitatea de proliferare, de dimensiunea celulelor canceroase şi de bio-compatibilitatea lor în condiţiile constituţionale metabolice, hormonale şi imunologice proprii ale organismului cancerizat. Prezenţa şi dezvoltarea neoplaziei în ţesuturi şi organe determină modificări patologice ale acestora, modificări care la rîndul lor afectează teritoriile locoregionale — în jurul tumorii şi/sau extraregionale — acolo unde neoplazia infiltrează sau formează tumori secundare metabolice. Tumorile şi metastazele cerebrale şi medulare ocupă spaţiul din cutia craniană sau canalul rahidian, deterrninînd compresii şi distrugeri ale ţesutului cerebral şi ale celorlalte structuri nervoase, edem cerebral şi hipertensiune intraeraniană, fiind însoţite de o simptomatologie psihică specifică. Simptomatologia psihică manifestă în momentul conştientizării existenţei bolii canceroase este foarte puţin prezentată în datele literaturii de specialitate ţ precizarea acestui diagnostic acţionează ca un eveniment psihotraumatizant brutal, trăit intens, cu implicaţii afective puternice. Dominanţa simptomatologiei somatice, încercarea bolnavului de a „depista" un tratament „mai eficient", un medic care îl poate salva, astenia caracteristică afecţiunii, sînt probabil elementele care fac ca simptomatologia psihică secundară diagnosticului de neoplazie să treacă „în umbra tabloului clinic", deşi modificarea provocată de boală se reflectă profund în însăşi personalitatea subiectului, căruia îi schimbă felul de viaţă, comportamentul într-un cuvînt toate datele existenţei. Personalitatea bolnavului canceros este subminată de schimbarea totală a existenţei, schimbare pe care cancerul — în mod particular în cadrul afecţiunilor cronice — o realizează prin aspectul uneia dintre marile calamităţi ale vieţii. Elementele de subminare a personalităţii sînt provocate de deprivare socială, de modificarea ritmului de muncă şi viaţă, de spitalizarea îndelungată, de posibila modificare a relaţiilor familiale, de dependenţa de trata- 436/JBoa Boală clandestină ; Boală de iradiere mente sau.de procedurile medicale, de efectele ■secundare ale medicaţiei, de modificarea traiectoriei existenţiale, pentru majoritatea indivizilor, cancerul însemnînd insecuritate, •şi moarte, durere, izolare, abandon. Reacţiile individului sînt variabile în funcţie de personalitatea sa premorbida şi de capacitatea lui de a privi lucid boala, evoluţia stării psihice fiind de regulă spre resemnare şi pasivitate, însoţite de frica de a fi abandonat. Reacţiile emoţionale ale canceroşilor vor evolua — după HAYNAL — în trei faze : • faza de confruntare cu diagnosticul, cînd subiectul este anxios, agitat, deprimat, are conştiinţa existenţei unui lucru grav ; © spitalizarea cu separarea de familie, cu senzaţia de abandon, cu reacţii anxioase şi depresive, urmate de tendinţa de negare a depresiei, credinţa într-un miracol tehnic ; © faza în care se impune intervenţia chirurgicali (de regulă, o operaţie de amputare), fază în care are loc modificarea profundă a existenţei subiectului. Frecvent însă subiecţii „integrează'1' boala într-un comportament cu semnificaţie de apărare, ca^e prezintă un mecanism similar celui ce şe declanşează în nevroze. Alteori apar reacţii acute, depresive sau. de autoagresiune, anxietatea poate .deveni puternică, fiind însoţită uneori de un proces de regresiune psihologică cu dependenţă şi pasi vitate. Anxietatea este -frecvent. latentă, surdă, în expresia ei clinică rolul determinant avîndu-l personalitatea pre-morbidă. în boala canceroasă pot apărea sindroame confuzionale sau stări demenţiale înainte de depistarea afecţiunii, descrise în cadrul sindromului „toxic" car ci no mat os. Mecanismele de ■producere ţin de tulburările metabolice, de produşi toxici tumorali, de reacţiile alergice, carenţi.ale — fenomene capabile de a produce edem cerebral. Anatomopatol ogic, au fost evidenţiate leziuni degenerative ala sistemului nervos central. Metastazele cerebrale sau can-cerele cu origine cerebrală pot genera un sindrom psihoorganic polimorf, în care cel mai frecvent apar (pe fondul unui sindrom deterio-rativ) depresia, dezinhibiţia instinctuală, expan-sivitatea exagerata şi, ulterior, dismnezii, apatia, tulburările de conştiinţă. Sindromul psihoorganic din cadrul sindroamelor paraneo-plazice prezintă un tablou monomorf, de cele mai multe ori sub forma unui sindrom dete-rîorativ cu evoluţie rapidă. ^ Studiile psihosomatice evidenţiază păreri contradictorii şi mult prea numeroase în ceea ce priveşte existenţa unui teren psihologic precanceros. Oricare ar fi acest teren, oricare ar fi manifestările psihice ce însoţesc boala canceroasă, catastrofa emoţională pe care ea o determină impune prezenţa psihote.rapeutului alături de subiect şi de medicul curant. Alături de terapia biologică, chirurgicală, psihotera-peutul trebuie să asigure o terapie psihologică corespunzătoare, să realizeze o relaţie inter-umină, marcată printr-o comunicare eficientă între medic şi pacient, care să-i asigure acestuia din urmă o mobilizare a resurselor sale, o circumscriere a lor în dorinţa de vindecare. 324. BOALĂ CLANDESTINĂ • Afecţiuni pe care subiectul începe să le ascundă, fie pentru că le consideră „ruşinoase" (boli venerice), fie pentru că au fost provocate de practici clandestine şi ilegale (avorturi). Implicaţiile sînt multiple şi complexe : simptomatologia psihopatologică ce apare ca epifenomen al acestor boli poate constitui în faţa profanilor un paravan care devine convenabil chiar pentru subiect. Da multe ori el se adresează medicului acuzînd tocmai acest epifenomen, în speranţa naiva că-şi va putea rezolva, pe căi ocolite (sau oricum secrete pentru familie, anturaj) afecţiunea esenţială. Alteori, tocmai prin faptul ca sînt cunoscute drept „ruşinoase"', aceste boli pot fi cauza declanşării unei veritabile simptomatologii psihice reactive de coloratură depresîv-anxioasă (de intensitate variabili), datorita- condiţiilor de insecuritate pe ' care subiectul le resimte şi sentimentului de culpabilitate. 325. BOALĂ CRONICĂ DE IRADIERE © Aoare prin expunerea îndelungata la radiaţii ionizante, atunci cînd dozele nu sînt suficiente pentru declanşarea unui sindrom acut de iradiere, dar depăşesc semnificativ maximele admise pentru expunerea profesională (100 m rad,/siptamînă). S-a costatat, atît experimental cît şi clinic, ca.iradierea cronică produce mai puţine modificări în ţesuturile cu ritm de diviziune; crescut decît o doză unică echivalentă. Se oare că acest act se d itoreşte atît posibilităţile' preoaratoare La nivel tisular, cît şi posibilităţii de eliminare a celulelor legate. Eîte tulbu'at însă echilibru! funcţional celular, cin ce afectează echMibru! funcţional al întregului organism, cu distrugerea progresiva a celulelor şi ţesuturilor esenţiale pentru desfăşurarea normală a funcţiilor vitale, cu determinarea de efecte somatice tardive. Clinic, efectele sînt diferite, în funcţie de felul iradierii — contaminare internă, iradiere cu radiaţii penetrante care pot interesa întregul corp, iradiere localizată, mai ales a mîinilor. Afec- Boală ocluzivâ ! psihică Boa/437 tarea sistemului nervos central apare mai ales în forma produsă de iradierea întregului corp cu radiaţii penetrante, alături de sistemul nervos central fiind implicate şi organele radio-sensibile. Riscurile somatice tardive sînt reprezentate* de leucemie sau alte forme de cancer şi de scurtarea mediei de viaţă. Efectele ereditare includ mutaţii dominante şi recesive. Clinic, afectarea sistemului nervos central se caracterizează printr-un sindrom astenic lipsit de specificitate. Deşi pe baza criteriilor morfologice sistemul nervos central a fost apreciat ca fiind radiorezistent, el este totuşi capabil să „sesizeze", în diverse moduri, doze mici de radiaţii, la care de obicei răspunde fiziologic. Astfel, radiaţiile ionizante sînt percepute de retina umană sub formă de fosfene ; animalele de experienţă pot fi trezite de surse de radiaţii şi de asemenea, ocolesc aceste surse invizibile plasate pe ruta lor obişnuită, dezvoltînd reflexe condiţionate dacă este folosită iradierea ca' „stimul indiferent". S-a constatat că o sensibilitate deosebită o prezintă zonele trunchiului cerebral şi zona hipotalamică. Alte aspecte clinice întîrziate sînt : cefaleea, tulburările de somn, astenia accentuată, şi hipotensiunea diurnă, tulburările circulatorii cerebrale şi cutanate, creşterea pragului de sensibilitate al analizatorilor. Astenia pare a fi accentuată prin insuficienţa corticosuprarenalăfrustă, secundară hiposecreţiei de ACTH hipofizar. în expunerea cronică la radiaţii ionizante şi în boala cronică de iradiere — deşi ţesuturile răspund diferenţiat în funcţie de particularităţile lor morfologice şi proliferaţive — factorii de control ai homeostaziei, factorii hormonali şi probabil şi alte elemente de control influenţează în mod deosebit aceste efecte. 326. BOALA INCLUZIUNILOR DAWSO.N - sin. LEUCOENCEFALOPATIE SCLERO- ZANTĂ von BOGAERT (LESS) ^ PANEN-CEFALITĂ SUBACUTA SCLEROZANTĂ (PESS)-. 327. BOALA NUNŢILOR S->‘ BOALĂ DE ALTiTUDINE? PUNA(B) boala D'ACOSTA(B) boală. 328. BOALĂ OCLUZIVĂ o Stadiu incipient al obstruării definitive a unui vas arterial cerebral, premergător instalării brutale a unei hemiplegii definitive. Se caracterizează prin atacuri ischemice tranzitorii cu semne neurologice focale, pasagere şi este întîlnită frecvent în demenţa arteriosclerotică. 329. BOALĂ PSH1CĂ • „Stigmat al neamului omenesc sau poate o caracteristică genetică a speciei, nebunia a provocat dintotdeuna, prin insolitul ei, o atentă mirare, o. cutremurare şi o înmărmurire celor ce o întîlneau. Ea a rămas de-a lungul secolelor o constantă preocupare omenească, iar misterul ei ascuns continuă să fascineze şi azi inteligenţa noastră" (PAMFIL, OGODESCU — „Psihozele"). „Există o istorie a nebuniei, aşa cum există una a omenirii sănătoase" (PAMFIL). Istoria conceptului de nebunie, de boală psihică, sa împleteşte cu istoria concepţiilor despre o n >n general. Acceptînd ideea aceluiaşi autor, că o definiţie reuşeşte de multe ori să neutralizeze şi nu să explice un anumit fenomen , încercăm o pătrundere în înţelegerea conceptului de boală psihică (fără a avea pretenţia că vom reuşi să elucidăm complet această problemă) pornind pe urmele firului istoric al concepţiilor despre nebunie. Istoria conceptului de boală psihică urmăreşte istoria dezvoltării societăţii, fiind strîns legată de relaţiile sociaî-economice, nivelul cuitural, concep ţi Ne moral-religioase ale unei epoci sau alteia. în vechile cronici sînt descrise crizele lui Nabucodonosor, atins de ,flicant.'opie", accesele depresive ale. unui rege P- care Divid reuşeşete să-l bine-dispună° prin muzica sa „posedarea" unei prinţese egiptene de către un spirit neFast, şi enumerarea ar putea continua cu paricidul lui Oadip, delirul mistic ai „profetei" Pythis din Doihi Şi altele. Întrucît se considera că nebunia este rezultatul unei posedări demonice, practicile terapeutice erau executate de preoţii asclepiozi sub forma unor rituri religioase, prin care demonul spiritul nefast, era somat să părăsească „gazda temporară"* P^n post, regimuri derpurificare -etc. O limpezire în aceste concepţii o aduce şcoala pitagoreică prin încercarea deasmulge exclusivitatea practicilor medicale din.mîna preoţilor. HipPocrate din Kos este primul care consideră ca afecţiunile mintale sînt boli ale creierului î ..trebuie să se ştie ci, pe de o parte plăcerea, rîsul, jocul, veselii, pe de altă parte indispoziţia» tristeţea, mînii nu provin decît din creier- Prin el noi gîndim, înţelegem, vedem, auzim, cunoaştem urîtul şi frumosul, răul şi binele, agreabilul şi dezagreabilul. Prin el noi sîntem nebuni, delirăm, datorită lui credinţele sau teroarea ne ajută fie noaptea, fie după începutul zilei". în şcoala lui sînt descrise frenia (delirul acut febril), mania, melancolia, boala „sacră" (epilepsia), delirul alcoolic, isteria. El este cel care integrează nebunia intr-un sistem unitar de patologie organică, fiind (alături de Democrit) întemeietorul concepţiei materialist-vulgare a medicinei, 438/Boa Boala psihica : concept a psihiatriei. Hipocrate s-a apropiat de boala psihică din perspectiva medicului generalist, iniţiind un tratament spiritual al maladiilor psihice. Ideile lui Hipocrate sînt continuate de Herophye şi Erasistrat, în perioada alexandrină, ei posedînd chiar unele cunoştinţe de neurofiziologie. Perioada greco-romană, ai cărei principaii reprezentanţi au fost : Asclepiade.Celsius, Aretin, Saranus, Caelius, Aurelianus, Galin, aduce idei novatoare, bazate şi pe cunoaşterea anatomiei şi fiziologiei nervoase, care permite o cunoaştere „biologică" a bolii mintale : astfel, Asclepiade din Bitinia separa mania şi melancolia de delirurile febrile, dezvoltînd conceptul de „alienatio mentis", referitor la afecţiunile pishice de intensitate psihotică. Celsius înlocuieşte acest termen cu cel de „insania" — termen generic care includea trei tipuri de afecţiuni : frenezia (insania acută), melancolia şi delirul halucinator — vesel sau trist. Din păcate, contribuţiile importante pe plan teoretic aduse de Celsius sînt umbrite de măsurile „teraputice" recomandate de el, printre care figurau contenţia în lanţuri, pedeapsa corporală posturile severe etc. Areteu din Capadocia, sesizează cu o fineţe clinică deosebită, corelaţiile somato-psihîce din cadrul melancoliei, precum şi apropierea dintre manie şi melancolie, ca fiind două extreme ale aceluiaşi ax patologic (idee care va fi reluată şi confirmată abia 18 secole mai tîrziu, de către KRAEPELIN). Tot el este cel care sesizează caracterul de aparentă hiperproducţie intelectuală a maniacalilor. Deşi din punct de vedere teoretic Caelius Aurelianus nu a avut o contribuţie importantă în dezvoltarea conceptului de boală psihică, citarea numelui său este totuşi necesară pentru eforturile pe care le-a făcut în vederea „umanizării" tratamentului bolnavilor psihici, pledînd pentru înlăturarea metodelor de con-tenţie şi violenţă. Cel care încheie această epocă este Galien din Pergam, care aduce importante date de fiziologie cerebrală, consi-derînd creierul „for" al inteligenţei, cunoaşterii, sentimentelor ; el diferenţiază nebunia idopa-tică de cea „simpatică", introducînd noţiunile de „morosis" (slăbiciune mintală) şi „anoia" (demenţă). Dacă ne-am oprit atît de mult asupra acestei perioade istorice este pentru că în ea s-a realizat un pas important spre cunoaşterea omului de pe poziţii care excludeau, dacă nu în totalitate, cel puţin în parte, intervenţia supranaturalului, a divinităţii, în determinismul existenţei omului în lume. Acest mod „materialist" de cunoaştere a omului s-a răsfrînt şi în înţelegerea bolii psihice, scoasă de sub dominaţia autocratică a divinităţii şi adusă pe tărîmul determinismului biologic. Toate ideile novatoare ale acestei epoci sînt însă ulterior umbrite de fanatismul religios al Evului Mediu european: flăcările autodafé-urilor, rugurile ard nu numai opere de cultură sau de ştiinţă considerate eretice,, ci şi trupurile celor ce încercau negarea îndoctrinării mistico-religioase. Cunoaşterea prin cercetare este interzisă, singura premisă este aceea oferită de doctrinele religioase care instaurau o supremaţie a supranaturalului, creînd un mediu propice dezvoltării superstiţiilor,, vrăjitoriei ; în acest context, apare o efervescenţă a delirurilor mistice, a demonopatiilcr, a licantropiei. Revine concepţia dominantă a gîn-dirii primitive că nebuinia nu este altceva decit. o „posedare" a spiritului uman de către demoni (se schimbă numai denumirea demonilor — diavolul — în locul spiritelor trimise de zeii antici). Boala psihică devine fie pedepsa pe care Dumnezeu o trimite supuşilor săi, fie supremaţia diavolului. Oricum ar fi însă, cei atinşi de nebunie sînt „purificaţi" prin arderea pe rug; sau torturi fizice de o cruzime aproape de ne-imaginat. Deliranţii — aceşti mari suferinzi — sînt trataţi mai aspru chiar decît criminalii,, provocînd repulsie, groază, fiind exilaţi în afara.. societăţii. Această concepţie domină chiar şi gîndirea medicală : AMBROISE PARÉ credea, şi el în originea supranaturală a nebuniei, iar FOUCAULT considera că bolnavul psihic este-însăşi întruchiparea diavolului. Şi în Ţările Române obscurantismul religios este predominant, dar măsurile adoptate pentru vindecarea şi purificarea sufletelor sînt incomparabil mai blinde decît în Europa de Vest : cei' atinşi de delir, de „boala copiilor", bolnavii psihici, în general, sînt închişi, ca măsură de protecţie a societăţii, în aşezăminte situate pe lingă mînăstiri. Tratamentul se reduce la slujbe şi practici religioase, din care erau excluse cruzimea şi violenţa. Deosebit de important de menţionat este faptul că, în pravilele voievodului muntean Matei Basarab, se menţiona, faptul că, pentru constatarea nebuniei, este necesară prezenţa unui medic, ceea ce înseamnă, că se recunoştea originea „umană" a bolii psihice (şi nu cea supranaturală) odată constatată boala de către medic, subiectul este izolat şi supravegheat „pînă îşi va recăpăta raţiunea" — fapt ce implică recunoaşterea reversibilităţii bolii psihice. în Europa, la sfîrşitul secolului al XV-!ea şi în secolul al XVl-lea, se declanşează avalanşa, ideilor renascentiste ; doctrinele religioase sînt. definitiv învinse, concepţia despre om şi*., paralel, despre boala psihică fiind complet revi— Boala psihică : concept Boa/439 zuite (ideile materialismului antic sînt redescoperite). FELIX PLATER, PAOLO ZACCHIAS, THOMAS WILLIS caută să reconsidere boala psihică ca o maladie a creierului, încercînd o -delimitare după criterii psihologice a principalelor forme de tulburare mintală (FELIX PLATER considera patru mari entităţi : imbecilitatea, idioţia, afecţiunile convulsive şi apo-plexia, şi boli psihice propriu-zise, în care sînt incluse frenezia, mania, melancolia, hipocondria .şi coriomania). Se fac tentative de readucere a maladiilor psihice pe teritoriul medicinei, con-siderîndu-se că acestea au o bază materială. Influenţa ideilor lui BACON şi DESCARTES, care introduc metoda observaţiei fenomenelor, determină descoperiri importante în ştiinţele naturii, chimie, astronomie, descoperiri care se reflectă şi în modul de tratare a conceptului -de boală psihică. în secolul al XV11l-lea, conceptul de boală psihică începe să se contureze, prin identificarea alienaţiei mintale şi a fenomenelor psihopatologice cu suferinţa fiinţei umane, privită acum ca o unitate psihobiolo-gică. MORGAGNI, BONET, VIEUSSENS orientează concepţiile medicale spre organic, spre materia vie. Sfîrşitul secolului al XV11l-lea cunoaşte o mare efervescenţă a ideilor de revoluţionare 3 omul nu mai este considerat nici înger nici demon, aşa încît boala psihică este o boală ca oricare alta, o suferinţă, rezultată din „pierderea libertăţii lăuntrice". Pentru a fi clarificat conceptul de nebunie, va mai fi însă necesar aproape un secol, în care se va duce iupfca „pentru a detrona, pe rînd, dominaţia -exclusivistă şi mecanicistă a fiziologiei şi psihologiei". Dezvoltarea neurobîologiei, în a doua jumătate a secolului al XlX-Iea, permite stabilirea unor limite între afecţiunile neurologice şi psihice, nebunia fiind privită ca o dezorganizare a activităţii psihice normale, condiţionată de un porces organic. Boala psihică devine o modificare a unităţii persoanei, o tulburare a relaţiilor sale cu lumea. în secolul al XX-Iea s-a ajuns sa se afirme că „despre boala psihică ştim mai mult decît despre sănătatea mintală, deoarece ea reprezintă o realitate omenească denivelată si simplificată" (PAMFIL). Boala psihică se defineşte, în general, în raport cu starea de sănitrte psihică, interesînd întreaga fiinţă umană, în complexitatea ei biologică, psihologică, axiologică şi socială } ea afectează psihismul ca „multiplex", ca un sistem structural, pe coordonatele biologice, sociale, cultural'e. Mult mai greu de sesizat faţă de bolile organice în care o plagă, o anomalie biochimică, de exemplu, este evidentă, palpa- bilă, boala psihică constă totuşi, în esenţă, în acelaşi fenomen de dezorganizare, care scoate fiinţa umană în afara limitelor sale, fenomen exteriorizat prin semne patologice care, iniţial necunoscute, ulterior sistematizate, conduc la construirea unui eşafodaj nozologic. în psihiatria modernă, cauzalitatea şi patogeneza au o valoare explicativă minoră, în încercarea de definire a bolii psihice, pentru că informaţiile pe care le deţinem, referitor la originea şi declanşarea suferinţei psihice, sînt încă insuficiente. înţelegerea bolii psihice implică înţelegerea persoanei ca ansamblu integrant de fenomene biologice-psihologice-sociale ; eanu poate apărea decît în momentul în care se cristalizează conştiinţa libertăţii lăuntrice, conştiinţa individualităţii insului. Fundalul bolii psihice (ca de altfel şi al normalităţii) este personalitatea, boala obiectivîndu-se prin „semne patologice" care constau dintr-un anume mod de existenţă, conduite, idei, credinţe, în contrasţ flagrant cu cele ale comunităţii, şi prin aceasta, bizare şi incomprehensibile. Deşi în fond o dezorganizare, cu pierderea libertăţii interioare, boala psihică poate apărea ca o paradoxală organizare sau, mai bine spus, ca o reorganizare la un. nivel inferior a psihismului, ea fiind „o boală a libertăţii şi suferinţă a invenţiei, a descompunerii şi malformaţiei compensatoare". Pentru H . EY, boala psihică are o dualitate structurală, fiind alcătuită din două aspecte complementare : un aspect negativ (destructurarea conştiinţei) şi un aspect pozitiv, compensator, de neoformaţie (delir, halucinaţii). Cantitatea de libertate a bolnavului psihic este mult mai mică decît a propiei sale existenţe anterioare bolii. Expresia acestei lipse fundamentale de libertate se concretizează în desprinderea de real, incapacitatea de a discerne, invazia trăirilor înspăimîntătoare. Referitor la boala psihică nu se poate vorbi (sau nu se poate vorbi încă) de un substrat anatomo-patologic, nu se poate stabili o corelaţie certa şi semnificativă între acest substrat şi fenomenele psihopatologice ; o asemenea relaţie nu se stabileşte direct, ci mediat. Specificitatea bolii psihice este dată de faptul că ea apare pe fundalul persoanei unice şi originale, rezultatul interacţiunii dintre teren (persoană) şi agentul patogen (traumă psihică) putînd prezenta o multitudine de aspecte, care determină o mare diversitate clinică a tulburărilor mintale, indiferent de natura lor psihotică, nevrotică, demenţială. Specificitatea de manifestare a boli psihice este dependentă de personalitatea pre-morbidă pe care s-a grefat afecţiunea l nucleul personalităţii va fi în mod specific modificat de boală, în funcţie de caracteristicile premorb-i 440/Boa Boala ticurilor Boas-Mathieu (S) ; Bocker dului : unele trăsături preexistente pct fi accentuate grotesc, calitatea personalităţii în sine poate fi modificată sau poate ajunge la o deteriorare a personalităţii. Prin boală, o personalitate se restructurează la un nivel anterior atins. Reacţia pe care boala o declanşează este întotdeuna vectorizată de trăsăturile premcr-bide ale personalităţii. Personalitatea explică întreaga psihopatologie a psihcgeniilor, pentru celelalte boli ea fiind factorul patoplastic care face comprehensibilă forma bolii, dar nu şi conţinutul său. în acelaşi timp, absolutizarea premorbidului conduce la impasuri majore în delimitarea conceptului de boală psihică, ce trebuie privită în dinamica interacţiunii dintre morbid şi premorbid. Evoluţia conceptului de boală psihică a parcurs şi continuă să parcurgă o traiectorie sinuoasă şi, nu rareori, paradoxală, de la asimilarea tuturor reacţiilor de dezadăptare socială ca stare morbidă, pînă la negarea ei aproape totală (antipsihiatria) sau la afirmarea existenţei unei boli unice. Afecţiunile psihice constituie obiectul specific de studiu, tratament şi prevenire al psihiatriei, beneficiind de o încadrare nozclcgică distinctă, deci de o fizionomie clinică, structură şi evoluţie proprie. Fără a fi entităţi anatomc-cljnice prcpriu-zise, ci mai degrabă „forme de existenţă a conştiinţei patologice" — cum spunea E. EY — bolile psihice includ : psihozele, caracterizate printr-un grad crescut al gravităţii simptcmelor (idei delirante sau modificări extreme ale dispoziţiei afective) cu o determinantă fie endogenă fie psihogenă ; nevrozele, caracterizate prin tulburări psihice de mai mică intensitate, care nu alterează nucleul personalităţii ; demenţele, care implică o profundă destruciurare psihică ; cPgcfreniile, ca fermă de nedezvcltare irtelectuală manifestată de !a naştere.. Criteriu! evolutiv a condus la împărţirea bolilor psihice în : acute, în cazul reacţiilor p:tolcgre, episoadelor maniacale sau depresive majore, al. episoadelor halucinator-delirante, al sindroamelor ccnfuzicnale şi cronice — afecţiuni care au, în mod spontan, un curs progresiv sau continuu, cu efect pe termen lung asupra întregului psihism : nevroze,' psihoze, demenţe. Psihopatiile sau structurările dizarmonice ale personalităţii ocupă un spaţiu deosebit prin situarea lor la graniţa, greu deli-mitabilă, dintre normalitate şi boală, dubla lor apartenenţă fiind comandată, dintr-un sens în celălalt, de stările de deccmpensare care pot apărea în echilibrul interior al subiectului. Tulburările psihice caracteristice vîrstei (adoles- cenţei, climacteriului, senescenţei fiziologice) ca şi unui anumit fond somatic nu pot fi considerate nici cauze, nici boli, nici terenuri patologice propriu-zise. Ele constituie numai un corolar, o sinteză de etapă, a modificărilor aduse de vîrstă. 330. BOALĂ PSIHOGENĂ-» PSIHOGENIE 331. BOALĂ ROZĂ — sin-, ACRODINIE ; CHARDON(B) boală; ERITEM POLINEU-ROPATIC ; SELTER-SWIFTFEERW bcală TROFODERMATONEUROZĂS^l' ERITEM AUSTRALIAN. 332. BOALA SFÎNTULUI VALENTIN • Una din denumirile medievale europene ale epilepsiei — EPILEPSIE. 333. BOALA SPASMELOR ÎN FLEXIE - sin. BLITZKRAMPF ; BLITZNICK ; BLITZ NICK UND SALAAM - KRAMPF ; CRIZE ELCAIRE ; CRIZE PROPULSIVE ; CRIZE SURSAUT ; ENCEFALOPATIE HIPSARIT-MICA ; ENCEFALOPATIE MIOCLONICA INFANTILA CU HIPSARITMIE; GIBBS boală. 335. BOAS-MATHIEU(S) sindrom ^ ACORIE. 336. BOBSULE(M) Japonia — DCI Hidro-xizin 9 Tranchilizante, derivat difenilmetan de tip 2-/2-/4-(p-clcr-a-fenil benzi l)-1-pi per azi nil/-etcxi/etanol, cu acţiune sedativă centrală, anti-histaminică şi anxiolitică. Industria noastră, farmaceutică îl produce sub numele de'HIDRO-XIZ!N(M). 337. BOCKER DELIR. 344. BOHMIN(M) Japonia — DCI Meclozina • Tranchilizant, derivat difeniîmetan de tip 1-(p-clor-a-feni I benzi l)-4-(m-metil benzi l)-pipera-zină, cu acţiune marcat sedativă, hipnotică şi antiemetică. Se utilizează în special în asociere cu NL incisive. 345. BOIC1 L( M), BOICIL FORTE5 M) • Medicament original românesc, conţinînd extract selectiv de Helleborus species, cu acţiune an-talgicăşi miorelaxantă, indicat în algii, migrene, nevralgii. Contraindicat în sarcină. 346. BOISVERT(B) boală • Polinevrită alcoolică, în care predomină tulburările senzitive, manifestate în special prin durere spontană şi la compresiune, dar cu tulburări motorii minime (FEIGHIN). Termenul a fost astăzi aproape abandonat. 347. BOLI INFECŢIOASE GENERALE - tulburări psihice • Manifestări psihice polimorfe, care apar înaintea, în timpul sau după evoluţia unei simptomatologii infecţioase generale, cu etiologie virală sau microbiană, avînd un tablou umoral şi o expresie paraclinieă specifice. Este adevărat că progresele înregistrate de antibioterapie, ca şi de tehnicile de terapie intensivă au redus mult incidenţa, durata şi amploarea tulburărilor psihice din cursul unor afecţiuni infecţioase, care, în alte epoci, dominau patologia colectivităţilor umane, prin aspectul lor clinic complex şi implicaţiile epidemici cgi ce. Astăzi, psihiatrul vine în contact cu formele mai uşoare ale unor manifestări psihice (de obicei, de intensitate nevrotică), la nivelul ambulatoriului şi mult mai rar, cu acelea grave, de tip confuzional, în spitale. Desigur .mecanismele etiopatogenice exacte sînt încă insuficient elucidate, dar se presupune o afectare difuză generală, nespecifică a sistemului nervos central. Investigaţiile paraclinice, examenele de laborator aduc date preţioase în sprijinul etiologiei sindromului infecţios de bază şi în eliminarea altor circumstanţe patologice . Evoluţia manifestărilor clinice se află într-o relaţie directă cu cea a bolii infecţioase generale, depinzînd de precocitatea instituirii şi de corectitudinea tratam'entului în care psihotropele reprezintă numai un adjuvant. 348. BOLI NEUROLOGICE - tulburări psihice asociate • Categorie variată şi nespecifică de manifestări psihice, care apar la debutul afecţiunii neurologice (cînd sînt posibile erori Tabel nr. XXX Tulburări psihice în boli infecjioase generale Forme clinice Semne psihice Diagnostic diferenţial. Semne generale Investigaţii paraclinice şi examene de laborator 1 2 3 4 5 GRIPA • sindrom depresiv | • sindrom neurastenic | • sindrom confuzional * la bătrîni şi copii } • psihoză schizofreniformă. • neurastenie l • sindrom psiho-organic acut, in cadrul altei infecţii generale sau a SNC 1 • tumori cerebrale } • schizofrenie (debut) • febră l • semne respiratorii : catar rinofaringian, tuse • curbatură, inapetenţă; • ± semne neurologice : nevralgii, cefalee, hemiplegii, afazie, crize convulsive. • radiologie : infiltrat inter-stiţial de durată scurtă (zile) i • în sînge : creşterea titrului de anticorpi specifici de cel puţin 4 ori, în interval de 2 săptămîni } • examenul sputei : izolarea virusului. PNEUMONII ACUTE • sindrom neurastenic (forme uşoare) l • delir febril şi sindrom confuzional (forme grave). • neurastenie J • sindrom psiho-organic acut, de diferite alte etiologii g • delirium tremens • frison } • febră l • dureri toracice l • tuse ţ • stetacustic : semne de condensare pulmonară. • radiologie : opacitate segmentară sau lobară (etiolo-gie microbiană) şi de tip interstiţial (etiologie viro-tică) } • leucocitoză cu polinucleoză (microbiană) } • VSH crescut l • examenul sputei : numeroase polinucleare ±floră microbiană. 442/Bol Boli infecţioase : manifestări psihice TUBERCULOZA • sindrcm confuzo-oniric (cel mai frecvent) • sindrom depresiv melan-coliform l • sindrom maniacal (mai rar) J • sindrom paranoid nesistematizat i • sindrom catatonic l • acte impulsive, cu implicaţii medico-legale (fugi, suicid) j • sindrom neurastenic. • sindrom psiho-organic acut, de alte etiologii f • delirium tremens } • PMDJ • schizofrenie l • raptusuri ale dizarmc-n icilor • stări subfebrile prelungite, transpiraţii \ • inapetenţă, scădere în greutate \ • alterarea stării genera- le l • tuse iritativă, apoi cu expectoraţie l • raluri umede stetacus-tic. • rdiografie pulmonară ne-caractçristiçâ } • bronhQscopia exploratoire j • examene nespecifice de laborator, cu valoare redus hemoleucogramă şi VSH modificate nesemnificativ } • IDR şi PPD — are valoare diagnostică maximă J • culturi, inoculare la cobai. HEPATITA ACUTĂ VIRALĂ • sindrom neurastenic (la debut şi în convalescenţă); • sindrom depresiv persistent i • tulburări de conştiinţă, în grade variabile (pînă la comă). • neurastenie l • depresie şi echivalenţe depresive ; • sindrom psihc-crganic acut, de alte etiologii • icter f • inapetenţă, greţuri, jenă în hipocodrul drept ; • urini hipercrome, fecale decolorate, febră iniţial ;■ • ficat mărit, sensibil. • explorări nespecifice : bilirubinémie serică predominant conjugată, TGP şi fosfatază alcalină crescută f în urină, pigmenţi biliari şi urolibinogen crescut ; • teste imunologice specifice AgHB, AcHB. REUMATISMUL ARTICULAR ACUT • sindrom confuzo-oniric, comă } • psihoze schizofreniforme } • sindrom neurastenic. • sindrom psiho-organic cronic, de alte etiolo-g" 1 • schizofrenie l • depresie şi echivalenţe depresive \ • neurastenie. • polialtralgîi J • coree JŞ • nodul subcutanat l • eritem marginal \ • cardită J • febră J • artralgii. • VSH j • leucocitoză J • proteina reactivă pozitivă } • fibrinogen crescut. Boli infecţioase : manifestări psihice Bol/443 Tabel nr. XXXI Tulburări psihice în boli neurologice Forme clinice Semne psihice Diagnostic diferenţial Semne generale Investigaţii paraclinice şi examene de laborator 1 2 3 4 5 BOALA PARKINSON • sindrom depresiv ; • stări psihopatoide ; • sindrom demenţial. • nevroze ; • PMD ; © t enior senil • delirium tremens ; • demenţe de alte cauze ; o eredeataxii spincccre- beloase. © tremurături ; • rigiditate musculară ; © akinezie ; • ROT exagerate ; • sialoree ; © seboree. © LCR : nespecific ; © EEG : unde teta difuze J • PEG : atrofie corticală prédominent frontală ; f EMG : tremcrul — descărcări ritmice urmate de intervale Ijbere ; rigiditate, silenţiu electric. COREE CRONICĂ HUNTINGTON • sindrom depresiv melan-coliform ; • sindrom neurastenic ; • stări psihopatoide explozive ; • psihoze schizofreniforme ; • demenţă progresivă ; • sindrom confuzo-oniric sau stări crepusculare. • neurastenie ; © dizarmonii de personalitate ; • PMD ; • demenţe de altă cauză ; • sindrom psi ho-orgar.ic acut, de eticlcgii diverse . . • mişcări ccreice ; • at ax ie ; © tremurături parkin-soniene ; © distonie, hipotonie, crize convulsive. • LCR : aminoacizii : serină, cisteină, meticnină — crescuţi ; • acid glutamic şi piruvic — scăzuţi ; • EEG : unde beta şi teta crescute ca incidenţă ; • PEG : lărgirea ventriculilor laterali, atrofie corticală difuză. EREDOATAXIE SPINALĂ FRIEDRICH • deficit intelectual de tip oligofrenic/demenţial caracter familial. • cligofremi ; • demenţe de alte etiolc- gi' ; • neurolues ; ® boala Wilson ; • scleroză multiplă. ; • ataxie • pareze distale pînă la paraplégie • tulburări dé sensibilitate tactilă şi profundă ; • ROT abolite ; • dizartrie ; • atrofii musculare. • LCR : proteinorahie discretă, cu glcbuline, semnificativ crescut ; © EMG : viteza de conducere a nervului diminuată ; © examen radiologie : .cifo-scolioză, deformări ale scheletului membrelor inferioare. 444/Bc! Boli neurologice : manifestări psihice SCLEROZA MULTIPLA (LEUCONEVRA- XITA) • tulburări afective : depresie reactivă, euforie, labilitate emoţională excesivă ; • tulburări de personalitate : retragere în sine, susceptibilitate, fenomene isterice ; • tulburări de tip demenţial, pe un fond de euforie nătîngă ; • tulburări psihotice, mai rare şi mascate de celelalte simptome. © PMD ; • isterie ; • tumori cerebrale ; © neurolues. • sindrom piramidal : pa-rapareză spastică, hi-pertonie ; • sindrom cerebelos : tremurături intenţio- ' nale accentuate ; • sindrom vestibular : nistagmus, vertij. • alfa şi gamaglobuline serice crescute în pusee ; © examerrul fundului de cc.hi : decolorarea bitemporală a papilelor optice şi perifle-bita retiniana ; © examanul LCR : hiperprc-teinorahie discretă cu hi-pe r gamag 1 o b u 1 i n o r a h i e şi pleipcitoză ; RîlJW negativ, reacţia cu benzoe ccjoidal pozitivă, deviată spre dreapta, creşterea semnificativă a IgG ; © EEG ~ mcdTicăr i- Pe specifice. ... ’ .. HIDROCEFALIE CU PRESIUNE NORMALĂ • diminuarea globală a memoriei precoce pînă la sindrom Korsakov ; • depresie 7 • sărăcire psi.hică J • sindrom catatonic în forme avansate. O sindrom demenţial de altă cauză ; • schizofrenie tardivă ; • depresie de involuţie. • • apraxia mersului (caracteristic) • parapareză spastică ; • incontinenţă urinară ; • • nistagmus; • reflex de sugere ; • grasping. © teste psihometi ice rr-r-r i-ficative pentru dîtcr icra re ; © examen FO : absenţa-ede-mub;i papilar ; © EEG : cu unde teta,-şi delta necaracterist:ce ; © LCR : presiune normală sau chiar scăzută ; constituenţi ,normali. BOALA JAKOB-CREUTZFELD • sindrom neurastenic anxios (la debut) ; • sindrom paranoid ; • sindrom demenţial. • demenţe presenile ; • coree Hungtington ; • boala Wilson ; • epilepsie ; • accidente vasculare cerebrale ; O episoade psihotice acute. © neuropareze, paralizii, de nervi cranieni ; • sindrom eXtrapirami-dal ; • amioţrofii ; • abolirea unor reflexe profunde ; o sindrom cerebelos. © teste psiho'metrice semnificative pentru deteriorare ; • EEG : hipovoltat, cu descărcări paroxistice de unde Jente şi vîrfuri bi- sau trifazice ; © LCR : rar hiperproteino-rahie şi excepţional pleio-citoză ,■ © PEG : atrofie corticală. şi hidrocefalie ventriculară latentă. Boli neurologice ; manifestări psihice Boţ/445 446/Bol Boli cu patogenezâ metabolica ; Bolnav psihic periculos de diagnostic, psihiatru! «tichetind ca primare unele semne-, ce sînt doar simptomatice, sau descoperind prea tîrziu organicitatea* „unei psihogenii sau endogenii'1) şi care evoluează spre un sindrom demenţial. Diagnosticul pozitiv este posibil, cu ajutorul unei corecte recunoaşteri a semnelor neurologice şi al investigaţiilor paraclinice şi de laborator, dar este confirmat, din păcate de evoluţia deteriorativă. Este de necontestat influenţa pe care o au, în cursul desfăşurării procesului morbid, atît factorii organici cerebrali, cît şi cei psihologici, oare nuanţează decompensări nevrotice, cel mai des reactive. Astfel, statutul de invaliditate şi «dependenţă al subiectului faţă de anturaj, prin sechelele neurologice şi regresie în mediul spitalicesc, accentuează, de cele mai multe ori, un tablou depresiv anxios, care face şi mai dificilă adaptarea subiectului la mediu şi la propria boală. în afara unor succese terapeutice înregistrate în ultimii ani în boala Parkinson (antico-linergice, L-Dopa etc.), în leuconevraxită (corti-coterapie, anticorpi, rujeolici etc.) sau în hidrocefalia cu presiune normală (intervenţia oportună neurochirurgicală), în cazul celorlalte afecţiuni neurologice nu se poate vorbi de o influenţă terapeutică în sens pozitiv. 349. BOLI CU PATOGENEZA METABOLICĂ — tulburări psihice • Întîlnirea psihiatrului, în spital sau ambulator, cu bolnavi suferinzi de afecţiuni în a căror patogeneză sînt implicate perturbări la nivelul deferitelor verigi metabolice, nu este tocmai rară. Tulburările psihice se caracterizează prin nespecificitate şi un mare polimorfism, ca expresie a afectării globale a celulei nervoase, a nivelului primar şi, în acelaşi timp, fundamental al metabolismului energetic şi/sau hidroelectrolitic, ce asigură funcţionalitatea sistemului nervos central. încă o caracteristică esenţială: reversibilitatea modificărilor psihice, pe măsura corectării tulburării metabolice. Etiopatogenia acestor tulburări psihice rezidă în modul cel mai direct în disfuncţia metabolică a celulei, în perturbarea delicatelor sisteme enzi-matice sau blocarea neurotransmiţătorilor. în cazul cînd organismul se află în pericol vital (marile insuficienţe organice), sînt implicate mecanisme de tip toxic, care blochează principalele verigi componente ale ciclului Krebs. Afectări metabolice cum sînt : diabetul zaharat, hiperinsulinismul, insuficienţa respiratorie, insuficienţa pancreatică, hepatică, renală, tulburări hidro-electrolitice, porfiria acută şi boala Wilson (degenerescenţa hepato-lenticulară) de- termină manifestări psihice evoluînd pe fundalul bolii de bază, în care investigaţiile paraclinice şi examenele'de laborator aduc o contribuţie importantă în diagnostic. Pentru principalele aspecte clinice, psihice şi generale ale acestor afecţiuni, vezi tabelul. 350. BOLLACK8 semn • Element care permite, chiar şi în absenţa examenului oftalmologie pozitiv, punerea în evidenţă a stazei papilare ,* este caracterizat prin crize pasagere de întunecare a vederii (posibilă şi cecitate tranzitorie), ce pot surveni de mai multe ori pe zi, explicate prin creşterea paroxistică a tensiunii intracraniene sau spasme ale sistemului vascular retinian. Cunoaşterea lui este utilă în diagnosticul diferenţial al funcţionalului care, în cazul de faţă, poate fi... „mai puţin funcţional“. 351. BOL|NAV PSIHIC PERICULOS • Bolnav a cărui stare este acut şi brusc tulburată» astfel îneît pune în pericol viaţa, sănătatea, integritatea corporală proprie şi a altora, valori materiale sau tulbură repetat şi grav condiţiile de muncă şi de viaţă in familie şi societate, împunînd medicului, anturajului şi autorităţilor măsuri deosebite. H. EY împarte stările *de periculozitate ale bolnavului psihic în : reacţii autoagresive (automutilări, tentative de sinucidere, sinucidere) ; reacţii heteroagresive directe (răni, lovituri, atentat la bunele moravuri, furturi, calomnii, incendii, tentative de omor, omucideri) ' reacţii heteroagresive indirecte (neglijenţe în comportament, accidente de muncă şi daune economice consecutive). Aceste stări pot apărea îndeosebi în psihoze, demenţe, oligofrenii, epilepsie, toxicomanii. Asistenţa acestor bolnavi are caracter de urgenţă, tratamentul medical fiind obligatoriu. Legislaţia privind asistenţa bolnavilor psihici periculoşi reglementează condiţiile tratamentului, al cărui scop este „înlăturarea tulburărilor intervenite în starea bolnavilor, în vederea îmbunătăţirii capacităţii de adaptare psihosocială a acestora'4. Prevederile legislaţiei au şi valoare profilactică, împiedicînd bolnavul psihic periculos să comită acte antisociale, care ar necesita evaluarea discernămîntului şi eventuale măsuri de siguranţă prevăzute în Codul Penal. Tratamentul obligatoriu este ambulator sau în spital şi se decide de către o comisie de trei medici psihiatri pe baza examinării subiectului şi a unor documente care să ateste periculozitatea comportamentului acestuia. Propunerea pentru acest tratament, efectuată în scris de către anturaj, confirmată de medicul dispensarului teritorial de medicină generală şi de psihiatrul din policlinică şi corelată cu ancheta socială. Tulburări psihice cu pafogeneza metabolica Tabel nr. XXXII Forme clinice Manifestări psihice Diagnostic diferenţial Semne generale Investigaţii paraclinice şi examen de laborator 1 2 3 4 5 DIABET ZAHARAT • dezvoltări nevrotice, hipo-condriace 7 • tulburări de comportament ; • tulburări de dinamică sexuală 7 • sindrom psiho-organic cronic, pe fondul vascular modificat, cu acutizări sub forma tulburărilor progresive ale conştiinţei, pînă la stadiul de comă diabetică (acidocetozică, hiperos-molară, necetozică, hiper-glicemică). • oligefrenie 7 • demenţe presenile 7 • nevroze 7 • isterie 7 • epilepsie 7 • tumori cerebrale. • polidipsie l • poliurie 7 • polifagie 7 • complicaţii neurologice : neuropatia periferică (simetrică/asimetrică), radiculopatia, neuropatia, autonomă viscerală, craniană şi retinopatia, mielopatia amiotrofică } • accidente cardiovasculare. • hiperglicemie à jeun (eventual, provocată) 7 • glicozurie. HIPERINSULI-NISM (adenom pancreatic) • accese paroxistice : cefalce, anxietate, tremurături 7 • accese benigne : apatie, astenie, anxietate, depresie } • accese grave : manifestări de tip isteric, agitaţie de tip maniacal, hipererotism, acte medico-legale, tulburări schizoforme şi epilep-tiforme 7 • nevroze anxioase, depresive 7 • isterie 7 • schizofrenie 7 • manie 7 • demenţe 7 • epilepsie 7 • tumori cerebrale. • forme minore : senzaţie de foame imperioasă, tahicardie, slăbiciune. • semne majore (neuro-glicozurie cerebrală) : stupoare pînă la comă (în 50% din cazuri), spasme clonice şi/sau tonice reflexe vii, Ba-bir.ski pozitiv bilateral. • hipoglicemie à jeun 50 mg %. Boli cu patogenezâ metabolica : manifestări psihice Bol/447 Tabel nr. XXXII (continflÉfé) 1 2 • ■ A 5 • intercritic somnolenţă, hi-poprosexie, hipomnezie, bradipsihie, incoerenţă, a-gresivitate, disforie,- confuzie. mintală. INSUFICIENŢĂ ' RESPIRATORIE 9 anxietate intensă, depresie/euforie ; • iritabiIitate, iraseibiIitate ; 9 tulburări de atenţie şi memorie. ■ © nevroze 7. 9 isterie ; • PMD ; 9 psihosindrom organic (infecţios, toxic, tumo-ral etc.). 9 semne neurologice : cefalee, flapping tre-mor, mioclonii, ROT vii, crize epileptice (rar) ; • dispnee, cianoză. • hipercapmie şi hipexie 7 9 probe ventilatorii modificate în funcţie de etiologie. INSUFICIENTĂ PANCREATICĂ 9 agitaţie psihomotorie intensă amintind de delirium . tremens ; • halucinaţii (frecvent) ; 9 anxietate ; • sindrom confuzional, onirism . • alcoolism acut 9 sindrom psihcorganic de diferjte etiologii. 9 semnele pancreatitei acute : durere abdominală în bară, febră i şoc, tulburări digestive (după un prînz bogat) ; • semne neurologice : tremurături, mioclonii, Ba bi ns k i pozitiv. 9 hiperamilazemie ' 9 amilazurie ; • hiperlipazemie 7 • hiperleucocitoză ± hiper-glicemie ; 9 hipocalcemie. INSUFICIENŢĂ RENALĂ: ACUTĂ CRONICĂ 9 agitaţie psihomotorie 9 halucinaţii ; • sindrom confuzocniric (uree 1g %J ; • sindrom maniacal ; • stupoare. 9 sindrom neuroastenic • accidente vasculare cerebrale-; 9 PMD ; 9 alcoolism, alte toxicomanii ; 9 infecţii ale sistemului nervos. e tulburări digestive. • HTA, semne de insuficienţă cardiacă ; • anemie, sindrom hemo-ragipar ; • prurit, edeme ; •©. flapping tremor, mioclonii, convulsii. • valori crescute ale creatini-nei, ureei J • hiponatriemie, hi per kal ie-mi e f hipocalcemie ; • aci doză. CD SL DO O 0 c a 1 (b 3 (b 3 Q Q cr O 3 o 3 ? Q< 29 - Enciclopedic de psihiatrie - cd. 167 M INSUFICIENŢĂ HEPATICĂ: „ ACUTĂ & CRONICĂ o •O (D O. o’ g- • tulbuiâri da conştiinţă (so~ por-comă), • sindrom con-fu?o-onirir. • sindroame confuzioale tranzitorii, pe fond de deteriorare intelectuală. . • sindrom psihoorganic de alte etiologii. • neurastenie g • dizarmonici astenici, psihasteniei. • icter zi: şoc. * • flapping tremor, crize convulsive g • tremurături g • tulburări de tonus, g • semne extrapiramidaie. • hiper bîlir ubînemie g • hiperamoniemie g • TGP crescută l • timp Quick crescut g • BSP scăzut. 1 TULBURĂRI Hl-o DROELECTROLI-| TICE (DESHI-, D RATA RE) a. -sl • sindrom neurastenic g • diferite grade de tulburare a conştiinţei (sopor-comă). • schizofrenie g • depresie melancolifor-mă l • demenţe g • orice sindrom psihoorganic/ acut/cronic. • semne de deshidratare cutanată ± şoc g • sete intensă g • scădere în greutate g • mioclonii, convulsii. • hiperosmolaritate plasma-tică g • creşterea concentraţiei electroliţilor extracelulari. PORFIRIA ACUTĂ • iritabilitate, criză de plîns, anxietate, insomnii g • stări depresive şi anxioase hipocondriace g • sindrom confuzional g • sindrom oneiroid. • nevroze l • sindrom psihoorganic de alte etiologii. • tulburări digestive : durere abdominală a-cută, greaţă, vomă, corişti paţie severă g • neuropatie periferică de tip flasc: areflexie, ami-otrofie acută, parestezij sau dureri musculare violente (uneori, sert> nele . neurologice sînt absente sau tardive). .. -creşterea în urină a porfo-bilinogenului şi a acidului alfa-aminolevulinic. DEGENERESCENTA HEPATO-LENTICULARĂ (BOALA WILSON) t , — • sindrom neurastenic g • modificări afective dominante g • rareori, episoade delirante g • regresie Intelectuală. • neurastenie g • PMP-g • demenţe. • he patos plen om egal ie g ; • tulburări neurologice : sindrom extrapirami-dal, flapping, hipomi-mie, dizaftrie, disfagie, crize jacksoniene, hemiplegie. • aminoacidurie g • glicozurie, proteinurie g • cupremie sanguină şi ceru-[oplasmină serică scăzută g • examen oftalmologie : inel cornean Kayser-Fleischerg • biopsie hepatică. Boli cu patogeriezâ metabolica : manifestări psihici Bol/414# 450/Bon BolvidonW; Bombarda M. ; Bonboeffer K. se înaintează Consiliului Popular spre avizare. Modificarea sau încetarea acestui tratament este hotărîtă de aceeaşi comisie care l-a instituit. Hotărîrea comisiei medicale poate fi contestată la judecătoria în a cărei rază teritorială se află unitatea sanitară unde funcţionează această comisie, iar legalitatea hotărîrilor comisiei este verificată periodic de Procuratură. 352. BOLVIDON(M) Anglia - DCI Nlian-serin • Antidepresiv timoleptic, derivat diben-zazepinic de tip 1 ,2,3,4,10,14b-hexahîdro-2-metildibenzo/c,f/-pirazin/1,2-a/azepină, indicat în depresii de orice formă şi intensitate, cu menţiunea că, în cele nevrotice, poate apărea, în primele zile, somnolenţa. Prudenţă la vîrstnici şi în epilepsie. Nu are antidot cunoscut l important pentru intoxicaţii de diferite etiologii. 353. BOMBARDA Mîguel-Augusto (1851-1910) • Psihiatru portughez, originar din Brazilia. îşi susţine teza referitoare la delirul de persecuţie. A fost profesor ai Universităţii din Lisabona, preşedinte al Societăţii medicale portugheze, fondator al celei mai cunoscute reviste medicale portugheze „Journal de Medicine contemporaine". Adept al teoriei organiciste în psihiatrie, publică numeroase lucrări, dintre care cităm : „Neuronul şi viaţa psihică”, „Emisferele cerebrale şi funcţiile psihice*', „Conştiinţa şi liberul-arbitru". Moare asasinat de un bolnav psihic, în spitalul care îi va purta numeie. 354. BONADETTES(1I) S.U.A. - DCI Me-BONADOXIN(M) Japonia ciozinâ • BONAMINE BRATZfS) sindrom. 360. BONHOEFFER(S) sindrom • Prcdrorr. psihic al bolilor infecţicase, manifesldt printr-o serie de simpteme ca : hiperestezie* hipcrr.nezie de fixare, irascibilitate, labilitate Bonnet Ch. ; Bonnet-Stein ; Bonomie ; BonstanW Bon/4S1 afectivă, anxietate, tulburări de somn. Aşa cum arăta în 1910 autorul, aceste tulburări reprezinţi un mod de reacţie nespecific, în raport cu agentul patogen. 361.. BONINE(M) S.U.Â. — DCI Meclozinâ • Tranchilizant, derivat difenilmetan de tip l-'p-clor-a-fenil benzil)-4-(m-m;eti l-benzi l)-pipe-razină, cu acţiune marcat sedativă, hipnotică şi antiemetică. Se utilizează, în special, în asociere cu NL incisive. 362. BONISCH(T) test • Ţest proiectiv din ciinica neuropsihiatrică infantilă, în care subiectului i se cere să termine o povestire începută de psihiatru! examinator. 363. BONNET Charles (1720-1783) • Naturalist şi filozof elveţian, dezvoltă o surprinzătoare teză cu privire la transformarea senzaţiilor, deosebit de apropiată de conceptul cibernetic al neuro-informaţiei. „-Mişcările creierului sînt un fel de desene naturale ale ideilor care fa provoacă, datorită unui fluid a cărui elasticitate şi subtilitate se apropie de acelea ale luminii şi eterului. Gradul de forţă şi vivacitate cu care se operează această reproducere este proporţional cu intensitatea mişcărilor comunicate de obiect, cu frecvenţa reproducerilor, şi cu structurafibrelor" („Essai de psychologie", 1754). De asemenea, merită a fi menţionată observaţia făcută în 1760, cu privire la eidoliile haludnozice ale bunicului său, reluată de MORSIER. 744. BONNETrs) sindrom • Sindrom ha-iucinator, caracterizat prin apariţia de halucinaţii vizuale, cărora subiectul le recunoaşte natura iluzorie (halucinoze). Sindromul a fost descris de G. de MORSIER, care a propus ca sindromul să poarte numele celebrului natu-ralist şi filozof elveţian, Charles BONNET, ■care a descris, în 1760, cazul bunicului său de 39 de ani, care suferă de eidolii halucinozice şi apoi propriul caz, BONNET fiind atins de aceeaşi boală. Pentru autor, halucinaţiile nu s? ■'ie agi direct de existenţa unor leziuni periferice, ci mai degrabă de cea a unora centrale, şi apar. la bîtrini. Alţi autori arată frecvenţa destul de ridicată a leziunilor periferice, în cazurile care prezintă această tulburare perceptivă. 367. BONNIcT-DECHAUME-BLANC(S) sindrom - sin. ANGIOMATOZĂ NEURORE-TINlANĂtDescris în 1937, constă în numeroase anomalii vasculare ale ţesutulu i nervos (mezen-ceiaJ, retină), exoftalmis şi întîrziere mintală grava. Prognostic nefavorabil. 366. BONNET-MORSIER(S) sindrom • Complex halucinator în care predomină haluci- sin. naţii vizuale —> MORSIER(S) sindrom. 367. BONNET-STEIN(T) test • Probă de personalitate de tip proiectiv (bazată pe tehnica completării de fraze), elaborartă de BONNET şi STEIN, larg utilizată în ' pedapsihiatrţjs. Constă în solicitarea de a completa în scris, în funcţie de ceea ce sugerează, o serie de fraze începute, prezentate grafic intr-o anumită succesiune. Testul pune în evidenţă caracteristici ale personalităţii subiectului examinat: tendinţe şi conflicte intrapsihice, preocupări dominante şi aspiraţii, particularităţi comportamentale. ,, 368. BONNcVIE-ULRICH(S) sindrom • Descris în 1949, cauzat de o aberaţie cromozo-mială, se manifestă clinic prin malformaţii asemănătoare sindromului Turner, la care se asociază frecvent o debilitate mintală. 369. BONNIER(S) sindrom • Caracterizat prin vertij paroxistic, hemiplegie contralate-rală, afonie, disfagie. Semnalat în fazele terminale ale demenţelor, acest sindrom este conse--cutiv leziunilor de nucleu ale nervilor cranieni acustico-vestibular, glosofaringian şi vag. 370. BONOMIE (fr. bonhomie) • Termen utilizat mai mult în vorbirea curentă, cu referire la un complex de însuşiri, (blîndeţe, simplitate, amabilitate, indulgenţă sau îngăduinţă faţă de semeni, solicitudine, credulitate etc.) tipice omului blajin, cumsecade, cu o timie pozitivă şi o atitudine comprehensivă faţă de ceilalţi. Tendinţa de a crede cu uşurinţă orice sau de a se încrede cu uşurinţă, în oricine presupune o imaturitate a atitudinilor, u capacităţilor de apreciere şi poate, în subsidiar, o dorinţă de a fi iubit. 371. BONSTAN(M) Japonia — DCI Mepro-bamat • |Tranchilizant, derivat propandiolic de tip 2-metil-2-propil-1,3-propandiol dicarba-mat, cu acţiune sedativ-anxiolitică, anticonvul-sivanţă şi uşor hipnotică. Indicat în nevroze cu componentă anxioasă şi depresivă, alcoolism, de-lirium tremens, unele forme de epilepsie, petit mal, afecţiuni psihosomatice. Deşi fără efecte secundare evidente şi contraindicaţii, tratamentul de lungă durată nu se întrerupe brusc, putînd apărea un „mic sindrom de abstinenţă*. Industria noastră farmaceutică îl produce sui* numele de MEPROBAMAT S.U.A. - DCI Dejxamfe- sin. tcminâ • Psihostimulent —> BONTID(M) S.U.A. 375. BONUMLN(M) Finlanda - DCI Amfe-pramonâ • Psihostimulent, derivat feniletil-aminic de tip 2-(dietilamino)propriofenonă ■ este o amină simpaticomimetică anorexigenă, cu performanţe psihostimulatoare inferioare amfe-taminelor,. iar cu cele anorexigene apropiate fenmetrazinei. Nu se asociază cu IMAO în timp, poate genera farmacodependenţa. Acţiunea unei doze durează 5—6 ore. Se poate utiliza în combatrea unor efecte secundare ale r.euro- lepticelor. 376. BORDER-LINE (engl. border-line „de graniţă") © Termen care, după dicţionarul limbii engleze are următoarele semnificaţii : ceea ce este lă limită, în apropierea unui hotar f la mijloc, intermediar £ diferit de medie, de obişnuit f căpătînd. o valoare marginală. Provenit din literatura anglc-saxonă, cuvîntul şi-a croit drum. şi şi-a căpătat în ultimul deceniu o bogată şi, în acelaşi timp, controversată notorietate îm lumea psihiatrică, fiind folosit ca atribut al unor sindroame sau entităţi nozolo-gice : sindrom border-line f caracter border-line d.e personalitate ; schizofrenie border-line — boala maniaco-depresivă border-line ţ depresia border-line etc. într-o accepţiune mai veche, părăsită astăzi, termenul era folosit referitor . la întîrzierea mintală uşqară (Q1 = *=71—84). Autorii de limbă franceză (BER-GERET) propun termenul de „caz limită" sau „organizări limită ale personalităţii", în care se încadrează persopalitaţăţile-situate între structura nevrotică şi cea psihoţică. Concepţia lui BERGERET, de orientare psihanalitică, explică această încadrare prin oprirea dezvoltării libi-dinale sub efectul unui traumatism survenit în perioada anală care împiedică Eul.să se confrunte cu problematica oedipiană. Consecutiv, copilul intra într-o pseudolatenţă precoce, care duce Jâ o structurare libidinală şi caracterială instabilă. Cazurile limită bazate pe această structurare libidinală comportă o relaţie de obiect de tip anaclitic. Subiecţii par hiperactivi şi uneorr hiperadaptaţi, c'ar acesta este rezultatul unui comportament excesiv de seducţie, cu scopul de a evita depresia, consecutiv unei nevci excesive de afecţiune. Termenul este folosit pentru prima dată de HUGUES (1844), sub ferma sinonimului său cel mai cunoscut „STAREA LIMITĂ", iar STERN (1938) îl introduce in nozografîe, denumindu-l border-line. Prima definiţie (suigeneris) a stărilor limită pare că aparţine lui TH. SYDENHAM (1682), care vorbeşte de subiectul pentru care totul e capriciu fără motiv". „Nu numai nevrotică şi încă nu destul de psihoţică, ci undeva la marginea Ier"' (GRGVES, 1981), starea border-line este clasificată astăzi ca tulburare de persena'itate (DSM III), ceea ce nu presupune identificarea cu personalitatea psihopatică. Reunind trăiri polimorfe din dasa nevrozelor cu oscilaţii de tipul „deccmpensării" psihopatice, intersectate de episoade psihoţice acute depresive, confu-zive sau schizoforme, personalitatea border-line — caracterizată printr-o „structură fără structură", consecutivă deficienţei fundamentale a Ego-ului — constituie un concept controversat,, dată fiind complexitatea sa, şi greu definibiL prin caracterul amorf al tulburărilor pe care caută să le definească. GUNDERSON, SINGER (1975) reunesc sub denumirea de border-line o mare diversitate de forme clinice de schizofrenie, ele ‘însele cu un statut nozografic incert, precum şi alte tulburări : schizofrenia „ambulatorie", „latentă",, „a borti vă", „pseudopsi hepatică", „ocultă" sau „borcerland", „pseudcnevrotică", „subciinica", „preschizofrenia", „caracterul" schizofrenic şi cel psihctic, sindromul, starea său personalitatea, border-iîr.e la care s-ar putea adăuga tulburările din „spectrul schizofreniei". în accepţiunea Institutului de neurologie şl psihiatrie din Bucureşti (L. ALEXANDRESCU şi A. NIŢURAD, 1980), noţiunea de border-line este definită .ca: „maladie psihică cu evo-uţie cronică ondulantă, fără tendinţe la deteriorare şi fără remîsiuni complete, spontane sau terapeutice, cu simptomatologie polimorfă mixtă, predominant nevrotiformă şi cu posibile de compensări psihoţice tranzitorii reactive cvasi-specifice,' trăită penibil de către subiect şi ccnducînd la dificultăţi importante in adaptarea, complexă la mediu". Fiind vorba de „stări de graniţă", „marginale".,.de tablouri clinice nespecifice, imposibil de încadrat în tiparele rczcic-giei clasice, apar justificate diferenţele, chiar atunci cînd ne referim la clasificarea internaţională CMS a bolilor flCD-9) sau Ia americanul DSM H (manual diagnostic şi statistic al bolî’or psihice, 1968). De abia varianta din Î98C a Border-line : criterii de diagnostic Bcr/453 acestui manual (DSM III) aduce precizări care caută să definească ştiinţific noţiunea de border-line sub forma tulburării schizotipale de personalitate şi a tulburării border-line de personalitate. Datele epidemiologice nu pot fi luate în considerare, datorită inexistenţei practice a unui punct de vedere comun privitor la circumscrierea simptomatologică, evoluţia şi tratamentul acestui sindrom. Criteriile de diagnostic au constituit obiectul eforturilor mai multor psihiatri sau colective de psihiatri, care au încercat să grupeze în mod semnificativ toate coordonatele ce definesc bolnavul border-line. Acestea ar fi, după MODE-ST (1980) citat de manualul amintit, următoarele : • posibilitatea oricărei combinaţii de simp-tome nevrotice, psihosomatice, psihopa-tîce, psîhotice, în grade şi intensităţi diferite ţ • necesitatea unui număr sporit de examinări ale aceluiaşi subiect, ca şi a unui timp crescut acordat acestuia g • impulsivitatea (trecerea rapidă la act) este trăsătura de bază în comportamentul subiectului border-line, aceasta facilitînd relaţii sexuale instabile sau chiar perverse, acte autogresive, consum de droguri, alcool (g • capacitatea redusă de realizare a relaţiilor, interpersonale, prin absenţa unui răspuns emoţional sincer, autentic (subiecţii nu posedă facultatea de a integra într-o unică imagine calităţile şi defectele inerente naturii umane, văzindu-i pe semeni sau buni sau răi, datorită fenomenului de „splitting", de scindare afectivă y • respingerea inserţiei în realitate, în tot cfeea ce înseamnă adaptarea la locul de muncă sau în faţa unor situaţii de zi cb zi g • intercalarea unor episoade psîhotice cu caracter tranzitor, în condiţii de stres, fără a se? organiza într-un tablou schizo-fren propriu-zis, cu predcminenţa tulburărilor de conştiinţă £ • absenţa deteriorării de-a lungul existenţei bolnavului border-line g • prezenţa caracterului de regresie profundă (pacientul pare mai psihotic, mai grav bolnav, mai deteriorat, reîntors la unul din stadiile inferioare ale personali-tăţii) \ • starea de tensiune afectivă': rr.înie (ostilitate, disforie) senzaţie de gol afectiv, : arihedonie, anestezie psihică dureroasăg • tulburarea constituirii identităţii de sine : absenţa unui scop în viaţă, trăiri de derea-lizare, depersonalizare g • răspuns normal la testele psihologice de apreciere a inteligenţei (de exemplu, Waiss) şi de tip „psihotic41 la testele proiective (TAŢ, Szondi, Rorschach). Dorind să fie şi mai precis în punerea diagnosticului, DSM III, care introduce tulburarea de personalitate de tip border-line ca o entitate distinctă, precizează următoarele criterii de diagnostic: • impulsivitate sau imprevizibilitate în cel puţin două domenii cu potenţial distructiv — pierderea de vreme, cheltuiala banilor, sexualitate excesivă, jocuri de noroc, abuz de alcool, de droguri, furturi mărunte din magazine, supraalimentaţie, acte fizice de autovătămare g • un model de relaţii interpersonale instabile şi intense: marcate modificări ce atitudine, idealizare, autodepreciere, manipularea altor persoane (folosirea altora în realizarea propriilor scopuri) g • furie intensă şi nestăpîr.ită : frecvente „crize de furie4* de „temper tantrums*')., mînie constantă f • tulburări de identitate, manifestate prin incertitudine asupra cîtorva elemente care o definesc, cum ar fi : imaginea de sine, identitatea de sex, scopurile propuse pe termen lung — alegerea profesiei, a tipurilor de prieteni, sistemul de valori, credinţe (exemplu : „cine sînt eu ?“, „cînd sînt bun, simt că sînt sora mea"); • instabilitatea afectivă : variaţii importante de la dispoziţia normală la depresie, îrita-bilitate sau anxietate, durînd obişnuit cîteva ore şi numai rareori cîteva zile, cu revenire Ia normal g • intoleranţă la normal g • intoleranţă la singurătate \ eforturi disperate pentru • a evita singurătatea £ subiectul este depresiv atunci cînd este singur g • acte autoagresive : gesturi suicidare, automutilări (lovituri etc.), accidente şi încăierări periodice J • sentimente cronice de deşertăciune şi plictiseală. Acestor elemente li se adaugă frecvent trăsături aparţinînd altor tulburări de personalitate, îndeosebi de tîp schizotipal, histrionic, narcisiac, antisocial. Patogeneza şi psihopatologie. Teoriile ps:ho-patologi.ce ale stării border-line se bazează pe modelul psihanalitic, în care originea tulburării s-ar afla într-un defect înnăscut sau m frustraţii materne (anaclitice) din primul an de viaţă (KERNBERG), în excluderea copilului din cîmpul afectiv al cuplului parental, extrem 354/Èfê.** Matâer-iïne : patogeneza şi psihopatologie de rigid, sau într-o relaţie simbolică, dependentă, sadc-masochistă a marnei faţă de copil (GUNDERSON, KERR, ENGLUND), în ne-realizarea procesului de separaţie-individuaţie din primii trei ani de viaţă, printr-un comportament traumatizant al mamei (MASTERSON, MAHLER). Se admite implicarea diferenţiată a fiecăruia dintre aceşti factori, de la caz Ia caz. Consecinţa ar fi perturbarea cristalizării armonioase a Egoului, implicînd un „defect fundamental" al acestuia (BALINT), personalitatea „ca şi cum" („as if" — H. DEUTCH), „faisul-self" (WINN1COTT). Esenţa tulburării ar consta într-un defect al Egoului de a stabili o bună relaţie obiectuală şi imagine de sire, defect generator de angoasă g subiectul mobilizează împotriva acestei angoase mecanisme arhaice infantile de apărare y din acest punct de vedere, personalitatea border-line utilizează mijloacele unui copil de 3 ani. Mecanismul defensiv cel mai important al pacientului „limită" este clivajul („splitting"), ce constă în existenţa unui mod maniheist (propriu perioadei infantile) de a împărţi imaginile lumii înconjurătoare doar în „rău şi bun", de a simplifica astfel relaţia obiectuală şi de a o face mai puţin anxiogenă f sensul acestui mecanism este acela de a evita contaminarea sau distrugerea „obiectului bun" de către cel „rău". Egoul rămîne şi el clivat în două sectoare, subiectul trecînd direct de la ură la iubire şi invers. Trecerea de la un pol la altul are loc prin „acting-out", ca o descărcare pulsională colorată afectiv, conform sensului tranziţiei ; nu există, în acest moment nici o critică, actul însuşi fiind un mijloc de gratificare. Experienţa de viaţă a subiectului nu are nici o influenţă corectoare, clivajul fiind de fapt o apărare activă împotriva unei angoase extreme, proprii subiectului, care-l poate determina Ia un moment dat să perceapă însuşirile negative ale unui obiect, ca periculoase. Clivajul determină inadapţarea subiectului la lumea exterioară, trăită în interiorul seif-ului ca estompare a diferenţelor dintre categorii opuse (masculin-feminin, iu-bire-ură, bine-rău). în pian energetic clivajul determină insuficienţa prin necesitatea — ce absoarbe energia subiectului — de a menţine, într-o manieră artificială, separarea mani-heîstică a lumii şi a obiectelor; de aici, propensiunea spre stările caracteristice de gol, vid, plictis, depresie. Clivajul priveşte nu numai obiectul, ci şi imaginea de sine (KOHUT), care este una regresivă, fără raport cu realitatea, modificată prin intermediul idealizării primitive, mecanism de apărare comple- mentar clivajului. Acest mecanism apără Egoul de imperfecţiunea reală obiectuală sau chiar a imaginii despre sine, care ar fi anxiogenă şi destructurată. Soluţia este fie o idealizare a acestora, cu atît mai mare şi mai ne real istă cu cit ele sînt mai imperfecte, mai inconvenabile, fie chiar respingerea denigratoare a obiectului anterior idealizat, discreditat şi devalorizat în prezent. Fenomenul se întîi-neşte frecvent în clinică prin modificări atitudinile bruşte ale bolnavilor, care idolatrizează fanatic şi caricatural (prin asociaţia cli-vaj-idealizare primitivă) persoane şi situaţii anodine sau anterior negate. în acelaşi mod este percepută şi imaginea de sine, în . care există un sector clivat-idealizat, golit de orice-imperfecţiune, care transgresează în relaţia perfectă, ideală cu obiectul idealizat, de unde rezultă o permanentă consolidare reciprocă, echilibrată, a idealizării Egoului şi obiectului. Identificarea proiectivă (M. KLEIN) rezultă din necesitatea externalizării imaginii inconştiente a Egoului sau obiectului care, interiorizată, ar fi anxiogenă şi ar „ameninţa" imaginile idealizate, pe care subiectul trebuie să le menţină, în mod activ, clivate. Clivaj ul-idea-lizarea-identificarea realizează un cerc vicios în verigile relaţionale (cu obiectul sau cu Eul), în care subiectul îşi pierde treptat identitatea, alternînd între obiectul idealizat şi cel ostil, în acest din urmă caz, identificarea proiectivă îşi realizează efectul defensiv maxim, subiectul preluînd reversibil asupra sa o parte din ostilitatea investită iniţia! în obiectul (persoana) ostil(ă), pentru a-şi asigura reciprocitatea, echilibrul în cadrul relaţiei oricum incomode (şi deci angoasante) cu acesta. Acest cerc vicios cu cele trei verigi defensive ale sale, constituie sursa psihozei de transfer, ce apare la aceşti subiecţi (MARCELLI). Negarea constă în îndepărtarea unei experienţe, relaţii sau obiect, incompatibile cu starea la un moment dat a subiectului. Un obiect anterior respins ca „rău", reconsiderat în prezent (prin idealizare primitivă), va fi imaginat numai din perspectiva actuală, imaginea negativă precedentă fiind total uitată, ignorată, refulată, în cursul terapiei, rememorarea imaginiK iniţiale va provoca o stare de disconfort, sesizabilă de către terapeut, iar subiectul o va nega vehement, pentru a reuşi ignorarea ei, ca şi a ambivalenţei sale, greu tolerabile în prezent. Omnipotenţa şi devalorizarea sînt consecinţa idealizării şi, respectiv, a identificării. Supraevaluarea narcisică face subiectul să se considere omnipotent şi omniscient, ca şi obiectul pe care l-a idealizat primitiv şi care devine astfel securizant. Devalorizarea. Border-line : psihopatologie şi tratament Bor/455 ar fi, după KERJMBERG (care descrie aceste cinci mecanisme defensive), reversul negativ al idealizării primitive. Ar putea totuşi decurge din identificarea proiectivă, pentru că ea constă în minimalizarea obiectelor (persoanelor) identificate ca negative. Deşi ipoteza psihanalitică se validează, în cazul stărilor border-line, ea nu poate fi însă suficientă. Limitele modelului clinic al acestui concept teoretic sînt date de seturi de simpto-me şi comportamente aparţinînd celorlalte tipuri nozologice, viziunea teoretică ce le înglobează necesitînd, în consecinţă, un coeficient mare de generalitate, pe care această ipoteză îl are. Reversul negativ este discutabil, ca o tendinţă de a explica perfect o tulburare clinică atît de proteiformă. Tentativele de a fixa stările border-line în nozologia psihiatrică în curs ţin cont, în mod vizibil de două direcţii : una funcţională, care vizează caracterul, organizarea border-line a perso^-nalităţii pe axa nevroză-psihoză, şi una fenomenologică (în sensul unei forme mai uşoare de boală: schizofrenie border-line, PMD border-line, depresie border-line). Se pare că ultimii ani au impus din ce în ce mai mult două categorii de border-line : schizofrenic şi psihopat, acreditînd convingerea, exprimată de majoritatea autorilor, că este vorba de un deficit dobîndit de dezvoltare a personalităţii 3 evidenţierea tulburărilor de tip border-line la copii şi adolescenţi este pusă încă sub semnul incertitudinii, dar este deosebit de utilă în studiul psihodinamic. Manifestări clinice. Lista simptomelor în-tîlnite în stările border-line cuprinde aproape toată semiologia psihiatrică (exceptînd simp-tomele deteriorative). KERNBERG, KNIGHT. GRINKER, MARCELLI descriu un cortegiu de simptome. de apartenenţă : • nevrotică (fobii multiple şi schimbătoare, obsesii, conversiuni isterice multiple, ce pot atinge intensitatea stărilor crepusculare, cu amnezii sau fugi, simptome hipocondriace, somatizări) • depresivă („depresia limită" Bergeret este lipsită de întîrziere psihomotorie, chiar cînd este intensă 7 este însoţită dertrăirea disforică a unei dezadaptări atît la mediu, cît şi Ia propriile experienţe ţ lipseşte culpabilitatea, dar este prezentă senzaţia de vid interior) J « psihcpatică (instabilitate profesională, succesiune de relaţii sexuale iniţial idealizate, apoi brusc rupte şi, mai tîrziu, regretate, accese de violenţă, fugi intempestive, conduite sexuale impulsive, haotice, expresie a unor treceri impulsive la act). KERNWERG le caracterizează prin contrastul afectiv ce le însoţeşte : iniţial, subiectul le resimte chiar ca o satisfacţie pulsională, apei le regretă, le critică, dar perseverează în a le repeta în alte situaţii. Este o formă tipică de exteriorizare a clivajului g pot apărea, de asemenea, dependenţe la droguri, alcoolul şi, foarte frecvent, conduite sexuale deviate, caracterizate însă prin absenţa unui „scenarii pervers" şi prin conduite imprevizibile, a căror regulă este variabilitatea partenerului ; • psihoţică (episoade confuzionale, schi-zoforme, atacuri de anxietate, tentative suicidare, deseori efectuate cu o aparentă indiferenţă, cu mare risc vital, — caracterizate prin variabilitatea mare a tablourilor de la o zi la alta. în astfel de acutizări, apar tablouri su-perp.ozabile personalităţii schizotipale (DSM III) sau schizofreniei „limită" (ICD-8). Nici unul dintre aceste tablouri nu este patognomonic în sine pacientului border-line, numai inventarierea la acelaşi pacient a mai multor simptome şi tablouri clinice ca acelea de mai sus permiţînd diagnosticul. Tratament. Se va urmări realizarea unei relaţii terapeutice suple, reunind prescripţia medicamentoasă cu psihoterapia, asistenţa de zi cu spitalizarea, atunci cînd apar episoade psihoţice sau riscul suicidar. Terapeutul trebuie să ştie să manipuleze tensiunile pacientului şi nevroza de transfer, iminenţa trecerii la act, să colaboreze Ia nevoie cu specialiştii în boli somatice, asistenţă socială şi cu psihologul. Medicaţia antidepresivă rămîhe puţin eficace, efectul fiind mai mult datorat trăirii fantasmatice legate de ingestia orală a medicamentului şi persoanei care o prescrie, decît efectului farmacologic însuşi. Sărurile de litiu, dozele reduse 'de neuroleptice incisive (Ma-jeptil, Stelazin, Pimozid-Orap) pot fi utile. Unii autori recomandă ca persoana care prescrie medicaţia să fie diferită de psihoterapeut. Cura terapeutică depinde de natura şi intensitatea simptomelor, această cură fiind dificilă datorită complexităţii mecanismelor defensive la personalitatea border-line. Ccntratransferul trebuie atent controlat, reacţiile terapeutului, trăirile şi fantasmele sale în relaţia cu fiecare pacient sînt indicii pentru continuarea sau stagnarea terapiei, identificarea proiectivă intraterapeutică a su- 456/Bôt Ba^r-Maîsonn^ ; Bomstein POLINEVRITĂ ALCOOLICĂ. 391. BOURDEL Lepne (1907-1966) • Psiholog francez,, doctor în litere şi filozofie. Con-şacră 25 d_e ani de activitate încercării de a stabili corelaţii între tipuri de personalitate şi grupa sanguină; nu reuşeşte şi are meritul de â recunoaşte acest fapt. Considerăm utilă această,menţiune şi în sensul celor afirmate de noi la BIOTIP, TIPOLOGIE. A fost, din 1952, secretara Institutului Naţional de Orientare profesională din Franţa. 392. BOURDCN(T) test • Conceput, In 1895, de psihologul francez care i-a dat numele, reprezintă primul test de investigare a concentrării atenţiei (i se cere subiectului să bareze anumite litere dintr-un text). Este semnificativ în surmenaj, depresie, deteriorări (pcstp.rccesuale, organice, cerebrale). 393. BOURNEVILLE^ boala - sin. BOURNEVILLE-PRINGLE(iB) boală; BOUR-NEVILLE-PRINGLE-HARTDEGEN(B) boală; EPILOIA SCHERLOCH; FACOMATOZA BO-URNEVILLE-VAN DER HOEVE f SCLEROZĂ TUBE ROASĂ #v inclusă în cadrul bolilor ereditare şi familiale de tip displazîd neuro-eetern ezcder mi că, a fost descrisa iniţial deBOURNE-VILLE, în 1880r iar tabloul clinic ajbst completat de PRfNGLE (stigmatele âerm&ţblc-gice), MARTlŞEGEN (ncduli cerebrali), VAN DER HGEVE (facomatoza retinei), BALZER (adenoamelfe sebacee pe traiectul trigeffienu-lui), KOENEN (tumorile periunghialej'.: Elementele definitorii ale maladiei sînt reprezentate de epilepsie, oligofrenie, stigmate ne u г с d ё r mat ol ogi ce. Prognostic nefavorabi * • 394. BQURNEVILLE Dăsîre^1â|loire |18^0 —1909) # Specialist îrancez'Th heuropis^laţria infahtilă, intern la Salpâtrter^ apoi asîş|§$t al lui CHARCOT, vine, în 1879, la Bicâţrei unde prgahfceăzg o secţie pentru copil (pligofreni şi epifeptifci)- A fost precoupâSt frai alşs de epileţpsie^isteri^Ji idioţia mîXedematoasaţ ana-t om o patologia sistemului nervoş central, el fiind cel care a desqris pentru prîma oară scleroza cerebrala tuberţjmsă,; boală ce-i poartă numele." îşi leagă numele şi de acţiuni că reorganizarea asistenţei medicale pentru copiii bolnavi psihic incurabil, înfiinţarea coloniilor de alienaţi, revizuirea legislaţiei azilelor şi încadrarea lor cu personal medical. 395. BOVARISM • Termen introdus în circulaţie de J. de GAUTIER, cu referire d'-rectă la personajul principal, Emma Bovary din romanul lui Flaubert. Caracterizarea tipologică extraordinară realizată de autor a făcut ca numele eroinei să fie preluat, prin G£nil PERRIN, ca termen de psihiatrie. El desemnează o „constelaţie psihologică" (ROELEN5) ridicolă şi, în acelaşi timp, patetică, creată din insatisfacţii şi compensaţii de ordin fictiv, romanesc, sentimental, din aspiraţii şi ambiţii deocotrivă legitime şi zadarnice. Structurată nevrotic, acest tip de personalitate manifestă dezgust faţă de realitate adineindu-se ca reacţie de apărare, în visare şi imaginar, din care îşi împrumută masca (MOREL). Destinul personajului literar este tragic: sinuciderea. Aceasta nu este decît un alibi existenţial. Compensaţia imaginativă, nevoia excesivă de afecţiune, capriciu, intole- 458/3ra Brachet L ; Brachialgie parestezïcâ nocturna ; Brachibazie ranţa Ia frustrare, sînt tot atîtea trăsături „bcvariene", care apropie bovarismul de structura isterică. DELAY descrie, în 1954, bovarismul la unii-creatori, fapt care nu poate surprinde, fiindcă însuşi G. Flaubert declarase Emma Bovary - Anonim odată: „Madame Bovary c'est moi". Frecvenţa bovarismului este mult mai mare în patologia nevrotică şi, în special, isterică, pentru care insatisfacţia şi imaginaţia compensatoare sînt elemente definitorii. 396. BO XOGETTEN(M) R.F.G. - DCI Cătină • Psihostimulent cu valenţe anorexigene, derivat feniletilaminat de tip (-j-)-nor-pseudo-fedrine, indicat în astenie, preinvoluţie, sevraj, obezitate secundară curei NL. Nu se asociază cu IMAO. 397. B.P.R.S. (Br/ef Psychlatrlc Ratmg Scale) • Scală de apreciere imaginată de OVERHALL şi GORHAM (1962), care permite, datorită numărului redus de itemi (18), să fie folosită cu uşurinţă în aprecierea simptomatologiei psihiatrice, în special în depresii. HAMILTON (1972) o consideră însă foarte deficitară faţă de scala „mamă" I.M.P.S. (75 de itemi), din care este derivată. 398. BRAŞCU^Ştefan (1895-1965) • Pslhla-> tru, medic primar (1933), remarcat prin felul în care a organizat unităţile de ergoterapie exterioară ale Spitalului „Gh. Marinescu^ Bălăceanca, Plevna. 399. BRACHET Jean-Lpuis (1739-1858)# La terminarea internatului, BRACHET îl însoţeşte pe Napoleon pe insula Elba ţ în 1820, este la Lyon pentru ca, din 1824 pînă în 1858, să fie profesor al Şcolii de medicină din Paris. Este preocupat, în mod deosebit, de problemele de graniţă din domeniul neurologiei (principala sa lucrare : „Funcţionarea sistemului nervos ginglional şi implicaţiile în patologie") şi al psihiatriei, fiind interesat de studiul isteriei si ai hipocondriei, maladii ce fac obiectul unui amplu tratat, în 1844. Opiniile sale vor; juca un rol important în contextul psihiatric al secolului al XX-lea. Potrivit concepţiei sale, hipocondria ar apare ca urmare a tulburărilor sistemului nervos central şi vegetativ, în timp ce isteria ar fi o afecţiune convulsivantă periferică (avînd la origine tulburări în funcţionalitatea nervului pneumogastric (plex solan şi, de aici, uter), de unde şi propunerile privind tratamentul isteriei, care sînt de fapt, o interpretare pe măsura posibilităţilor de înţelegere ale epocii sale. 400. BRACHIALGIE PARESTEZICĂ NOCi TURNĂ (cf. gr. bracheos „scurt" } algos „du-rere") • Sindrom întîlnit mai frecvent la femei în perioada menopauzei, prezent în clinica psihiatrică, dar nu totdeauna corect diagnosticat şi adesea neglijat, deşi este inventariat cu largheţe la capitolul cenestopatil. Elementele definitorii sînt : mici defecte de percepţie, dureri de amplitudine variabilă cu caracter sîcîitor, prezente nocturn şi la trezire, dar cu dispariţie relativ facilă la mişcare. Apariţia sindromului s-ar explica prin tracţiunea pasivă generată de hiperlaxitatea articulară din timpul somnului, la care ar concura şi osteocondrozele coloanei, tulburări de circulaţie periferică, artrite, polinevrite periferice şi unele tulburări de ordin metabolic. 401. BRACHIBAZIE (cf. gr, bracheos î) basls „acţiunea de a merge") • Tulburare a automatismului mersului, fiind unul dintre elementele sindromului pseudobulbar. Se exprimă clinic prin mers ezitant, cu paşi mici, şl dificultăţi atît în ridicarea piciorului, cît şi în plasarea sa în faţa celuilalt. 402. BRADIr (cf. gr. bradys „încet, lent") • Element de compunere, exprlmînd semnificaţia de rar, lent. Bradiestezie ; Bradifemie ; Bradikinezie ; Bradipsihie Bra/459 403. BRADÏARTRIE (cf. bradi-; gr. crthrcn „a pronunţa desluşit4') • Tulburare de limbaj constînd în încetinirea articulării cuvintelor realizînd o vorbire lentă şi monotonă. în psihiatrie se întîlneşte în impregnarea neurc-leptică avînd un caracter pasager, caracterizînd de obicei leziunile extrapiramidale. 404. BRADIBAZIE (cf. bradi-? gr. bosis „acţiunea de à merge") • Tulburare locomo-torie, constînd în mersul încetinit, expresie, de cele mai multe ori, a unei cauze organice : miastenie. polinevrită în psihiatrie poate fi întîlnită în isterie, nu ridică probleme deosebite ? pentru diagnosticul diferenţial. 405. BRADIESTEZIE (cf. bradi- ? gr. aisthe-sis „percepere") • Tulburare a percepţiei senzoriale, caracterizată printr-o încetinire a procesului de integrare a stimulilor. Apare în stări confuzîcnale, melancolie, diferite intoxicaţii, farmaccdependenţă, psihoze senile. 406. BRADIFAZIE (cf. bradi- ? gr. phasis „cuvînt, afirmaţie") • Formă extremă a bradi-laliel. Se întîlneşte în melancolie, stări reactive, demenţe, oligofrenii etc. —* BRÀDILA-LfE. 407. BRADIFEMIE (cf. bradi- ? gr. pheme „revelaţie, mesaj") • Tulburare de tip formal a expresiei verbale, afectînd ritmul vorbirii şi constînd din încetinirea acesteia, ca manifestare a lentorii, inhibiţiei, defectualităţii psihice — a bradipsihiei. Se observă îrt stări demenţiale, debilitate mintală, epilepsie, traumatisme cranio-cerebrale, stări depresive, Intoxicaţie cronică cu barbiţurice. 408. BRADIFRENIE (cf. brodi- f gr. phren „minte, spirit") • încetinirea ritmului de desfăşurare a înţregii activităţi psihice interesate în elaborarea şi realizarea unei conduite, determinînd o lentoare motorie. Apare în stări poştcritice, postccnfuzicnale ? acompaniază scăderea performanţelor psihice în depresii, intoxicaţii cronice, procese pcstme-ningo-encefalitice. 409. BRADIGLOSIE (cf. brodi-? gr. glossa „limbă") • Dificultate de vorbire ccr.stînd, în special, în încetinirea ritmului ei, consecutivă unei tulburări de motilitate a limbii, întîlnită în demenţe, stadii finale, prin afectarea nucleilor bulbari (IX, X, XII). 410. BRADIKINEZIE (cf. bradi- ? gr. kinesîs „mişcare") — sin. HIPOKINEZIE • încetinire a ritmului şi lentoare a mişcărilor, dar fără sărăcire a activităţii motorii, care se desfăşoară complet, dar lent (prin aceasta se deosebeşte de inhibiţia motorie, care este o sărăcire, o pierdere a activităţii). Alături de BRADILALIE şi HIPOMIMIE, se întîlneşte în encefalitele de etiologie infecţioasă sau traumatică, în sindromul extrapiramidal organic sau postneuroleptic şi caracterizează activitatea motorie a epilepticilor. 411. BRADIKININĂ —> PEPTIDE CEREBRALE. 412. BRADîLALIE (cf. bradi- 7 gr. lalein „a vorbi") - sin. BRADIARTRIE, BRADIFAZIE • Tulburare de ritm a vorbirii, caracterizată prin lentoarea pronunţării, articulării cuvintelor, expresie a unei lentori ideative. Se întîlneşte în oligofrenii, stări demenţiale, schizofrenie, stări depresive, stări de epuizare, par-kinsonism, epilepsie, cît şi în evoluţia unor afecţiuni somatice. 413. BRADILEXIE (cf. bradi-; gr. Jexis „cuvînt, expresie") • încetinire a ritmuiui cititului, avînd cauze multiple: organică, emoţională sau lipsa de instrucţie corespunzătoare (care poate fi marcată de vîrstă sau poziţie). în psihopatologie, se întîlneşte în depresii, intelecte de limită, oligofrenii, involuţie. 414. BRADILOGIE (cf. bradi-; gr., lagos „cuvînt, discurs") • Iniţial, termenuLa cuprins totalitatea tulburărilor de ritm ale comunicării, de etiologii diferite (mai corect, fără a se lua în considerare etiologia), ulterior apărînd termeni diferiţi, care exprimă mai bine atît cal itaţea^ţulbu rări lor, cît şi legătura etiologică. pevenit astfel inutil, termenul este utilizat din ce în ce mai rar. m 415. BRADIPRAGIE (cf. bradi- J gr. prassein „a executa, a îndeplini") — sin. BRADIPRAXIE • Perturbare a activităţii în ansamblul ei. Termenul nu mai este utilizat, fiind înlocuit de sinonimul său. 416. BRADIPSIHIE (cf. bradi-? gr. psyche „spirit") • Lentoarea, încetinirea' ritmului de desfăşurare a tuturor proceselor psihice : la nivel ideativ, apare ca lentoare a ideaţiei, scădere a fluxului ideativ, scădere a posibilităţilor de asociere, de reprezentare, scădere a numărului ideilor, asociate cu scăderea forţei de reprezentare şi imaginaţie ?, la nivelul proceselor mnestice, evocările devin dificile, confuze ; pe plan afectiv, se înregistrează o diminuare importantă atît a tonusului, cît şi a capacităţii de rezonanţă şi modulare; 460/3ra Braescu A. ; Brahicefalie ; Braid L peTplanul activităţii motorii, apare bradikine-zia. încetinirea, lentoarea proceselor ideative se traduc printr-o exprimare verbală cu ritm lent — bradilalîe — cu dificultate de formulare a răspunsului şi cornprehensibilitate scăzută a întrebărilor. Forma cea mai caracteristică se găseşte în tabloul clinic al afecţiunilor extra-piramidale (nucleii cenuşii centrali, zona frontală a corpului Calos, sindroame parkinsoniene ce diferite etiologii, intoxicaţii cu oxid de carbon — forme descrise de AJURIAGUERRA şi ROUAULT de la VIGNE). Bradipsihia poate marca debutul stărilor confuzionale, persistînd în cursul evoluţiei acestora şi accen-tuindu-se paralel cu creşterea pragurilor senzoriale şi cu scăderea stării de vigilitate a conştiinţei. Apare în tabloul clinic al sindromului psiho-organic cronic, în stări defectuale posttraumatice, hipotiroidie, hipocorticism. In depresia psihotică, bradipsihia constă în „paralizia psihică", incapacitate de comutare, modelare, scăderea rezonanţei la evenimentele exterioare, rezultate ale cufundării subiectului in propria-i durere morală, care invadează întregul său psihism. în schizofrenie, bradipsihia poate apărea^ în formele hebefrenice, în stări defectuale. în ^oligofrenii şi stări demenţiale, bradipsihia este rezultatul sărăcirii psihismului. 417. BRAESCU Alexandru (1860-1917) • Absolvent al facultăţii de medicină din laşi, se formează ca neurolog si psihiatru la Paris, aiaturi de CHARCOT, BRl’SSAUD, D^JERINE, P.'ERRE MĂRIE, POTAINE, DUTIL, D'AR-SONVAL. Interesat de organizarea spitalelor de psihiatrie, el studiază modul de funcţionare a acestui tip de spitale în Anglia, Scoţia, Franţa, Elveţia, Belgia, Austria. Reîntors în ţară, în 1895, este numit profesor de patologie a bolilor mintale la facultitea de medicină din laşi. Doi ani mai tîrziu, folosindu-se de experienţa acumulată în timpul călătoriilor ce studii, întreprinde acţiuni decisive pentru construirea spitalului Socola, inaugurat la 12 octombrie 1905, al cărui director va rămîne pînă la moarte (renunţînd chiar la activitatea didactică, pentru a se putea consicra în întregime conducerii acestui spital). în 1913 începe să manifeste primele semne ale unei stări depresive, la care se asociază idei de otrăvire, tendinţa la izolare. Participă voluntar ca medic în primul război mondiai şi moare la laşi, la 27 februarie 1917, în condiţii neelucidate. Dintre ipotezele referitoare la sfîrşitul său amintim tifosul exantematic şi moartea violentă (omucidere, sinucidere ?). Varianta sinu- ciderii ar, fi justificată de simptomatologia psihică pe care o prezentase în ultimii ani ai vieţii. Meritele sale sînt deosebit de elogios apreciate în scrisoarea profesorului C. I. PARHON, directorul spitalului după moartea lui BRAESCU, adresata Epitropiei spitalelor Sf. Spiridon din laşi, p^in care solicită ridicarea unui bust în faţa spitilului Socoli „care este în cea mai mare parte opera doctorului BRAESCU — condiţie în care acest ultim omagiu adus memoriei siie e perfect justificat". în final, a rezultat un mic bust de bronz, care s-a aflat în cabinetul directorial pînă în timpul războiului, cînd a dispărut şi, odată cu el, ultima imagine fizică a unui pionier remarcabil al^ psihiatriei romaneşti, aşa cum îl numea P. BRÂNZEI- 418. BRAHI- (cf. gr. brachys „scurt") • Element de compunere care exprimă semnificaţia de scurtime. 419. BRAHIAL (cf. lat. brachlalis) • Caro aparţine braţului,’ se referă la braţ. (ex. i artera b, mişcarea b). 420. BRAHICEFALIE (cf. brahl- j gr. ke-phale „cap") o Conformaţie craniană datorată sinostozei precoce a suturii coronare 3 ca efect, craniul se dezvoltă mai ales în diametrul lateral, rămînînd turtit în diametrul antero-posterior, ceea ce creează senzaţia de scurtare. 421. BRAHJMORF (cf. brahl-gr. morphe „formă") • Denumire conferită de BARON, tipului brevilin din tipologia lai PENDE —* BREVILIN. 422. BRAHISCHELETIC - tip (cf. braht-l gr. skelslos '■ vezi şi skelos „picior") • Denumeşteg în tipologii bazată pe criteriile strict morfologice, tipul constituţional caracterizat prin diminuarea semnificativă a lungimii membrelor inferioare. 423. BRAID James (1795-1860) • Introduce, în 1843, termenul de hipnotism, în lucrarea „Neurohypnology of the Raţionale of Nervous Sleep Considered in Relation with Animal Magnetism". Interesul său pentru psihiatrie este generat de o demonstraţie de mesmerism, făcută de Charles la Fontaine, în 1341, demonstraţie care nu-l convinge 3 din dorinţa de a-şi risipi îndoielile, încearcă să efectueze el însuşi asemenea experienţe şi demonstrează absenţa fluxului magnetic, realizînd somnul cu ajutorul unui obiect strălucitor (oarecare) şl apoi prin apăsarea bolţii craniene în zone pe care le consideră proiecţii Braidism ; Braille L ; Brain ; Brain Storming ВтаІШ ale unor funcţii psihice. Adept al teoriilor. «1 ui GALL, el numeşte metoda „frenohipnotică". •Aduce unele elemente originale în cazul somnului provocat. Cefe afirmate nu trezesc 4nteres decît peste 40 de ani, în 1883, cînd James Braid S ROWN-SBQUARD traduce- lucrarea sa în limba franceză; trebuie menţionată însă şi referirea lui P, BROCA Ia această lucrare, în .1858. . ‘ ;i« lV. 424. BRAIDISM •, Termşa echivalent. cu fiipnotismui • ;nu raaj, a,re astăzi aceeaşi utilizare că' în secol uf trecut.. Deşi pare ciud.at, •termenul nu a fosţc folosit pentru a desemna un fenomen prin numele, descoperitorului, ci pentru a . desemna anurp.it'e' experienţe ■şi tehnici pentru care ]. B&AID propusese termenul neacceptat .de hipnotism. ..Interesant este că BRAID a'determinat totuşi acceptarea termenului de ..hipnotism (căre-i. aparţine) ^ a trebuit însă ca,. în prealabil, BRAIDISMUL sa fie denigrat ; departe de a fi o problemă personală â autorului, el s-a dovedit ulterior o „metodă atît de personală", încît nu a fost abandonată nici după un secol. 425. BRAILLE Louis (1809-1852) • Pedagog francez, orb de la vîrsta de 3 ani, creator al alfabetului pemtru nevăzători, câre-i poartă numele (alfabetul Braille), adoptat în lumea întreagă. Absolvent al Institutului naţional pentru orbi din Paris, BRAILLE a funcţionat mulţi ani ca profesor al acestui institut, ela-borînd o metodă de scriere şi citiVe (1829) bazată pe combinaţia a 1—6 puncte (trei verticale şi trei orizontale) reprezentate în relief, care permite orbilor, prin pipăit, să. descifreze textul. Un sistem similar a fost elaborat tot de BRAILLE pentru notaţia muzicală. Prima cart? , tipărită în sistemul BRAILLE a fost „Istoria Franţei\ Putem să-l punem pe BRAILLE alături, de celelalte personalităţi marcante care, prin efortul şi opera lor, au adus servicii omenirii în drumul ei spre cunoaştere. 426. BRAlN(B), boala • Apraxie .constructivă, care se refera la actul îmbrâcării, descrisă de W. BRAIN în 1941. Apare în leziunile posterioare ale emisferulul drept. '427/ESHAIf3 ‘ ŞTOrHiNG (anglicism, în-semnînd „furtună în creier", „asalt de idei") # Termenul, .a fost introdus de psihologul ame-rican A. F. OSBORNE, în,1953. Eşle cea mai utilizată tehnică de stimulare^ a creativităţii colective; folosită mai aless In.domeniul deciziilor şi al conducerii întreprinderilor (pentru 462/Bra fîra/na/(MC> ; Brainine ; Brânzei P. ameliorarea sau modificarea structurilor organizatorice ale unităţilor economice). Are la bază principiul „cantitatea generează calitatea, în sensul avantajului adunării a cît mai numeroase soluţii pentru rezolvarea unei probleme, din care urmează să se aleagă cea mai bună, în comparaţie cu tehnica eliminării succesive (care, de obicei, elimină mult mai puţin). Schematic, principalele etape sînt : faza liberă (green light) în care conducătorul prezintă grupului de 3 — 12 persoane (instruit şi antrenat în prealabil) problema ce trebuie rezolvată şi enunţă grupului cele patru principii de bază ale tehnicii : • se urmăreşte o mare cantitate de idei (rezolvări) şi nu calitatea lor £ • nu se admite nici o critică, oricît de fantezistă ar fi soluţia propusă \ • se pot face asociaţii în baza ideilor enunţate de alţii (se caută un număr cît mai mare de asociaţii) ; Petre Brânzei • Fmaginaţia este piatra unghiulară a acţiunii (se evită soluţii cunoscute), sînt antrenaţi permanent membrii grupului în sensul producerii de idei noi —> PROCEDEELE CREATIVITĂŢII. Se înregistrează (pe stenograme sau bandă de magnetofon) toate ideile/soluţiile enunţate de către grup în faza de sortare şi evaluare (green light stage) un număr restrlns de specialişti inventariază toate ideile şi le cia-sifică în funcţie de utilitatea lor. Scopul este producerea unui număr cît maî mare de idei (soluţii) : 50—100, în vederea rezolvării problemei într-un timp scurt : 1/2—1 oră (depăşirea timpului nu este motivată). Grupul acţionează ca un stimulent pentru imaginaţia fiecăruia şi datorită faptului că etapele sînt net diferenţiate — etapa genezei ideilor, de etapa evaluării lor — se obţine un plus de timp pentru creativitate. 428. BRAINAL(MC) Spania • Produs terapeutic conţinînd două medicamente tipizate cu acţiune complementară : • PIRITINOL(W) — psihostimulent prin re- glare metabolică, derivat al vitaminei Be", • DEANOL(M) — psihostimulent, derivat DMAE acetamidobenzoat. Acţiune psihostimulentă şi reglatoare a metabolismului neuronal. 429. BRAIN1NE(M) Argentina — DCI Decnol YGporcte • Psihostimulent, derivat dimetilami-noetanolic (DMAE) de tip deanoldipropilacetat, precursor al colinei şi acetilcolinei, indicat în astenie, corectarea unor efecte secundare ale NL şi anticonvulsivantelor. 430. BRÂNZEI Petre (1916-1985) • Eminent om de ştiinţă, dascăl şi medic, nume de prestigiu în dezvoltarea psihiatriei în ţara noastră. Studiază medicina la laşi, fiind atras de psihiatrie încă din anii studenţiei. Este intern ai spitalului Socola, pe care nu-l va părăsi niciodată, parcurgînd toate treptele ierarhiei. Reuşeşte să îmbine în mod fericit activitatea de dascăl (şef al catedrei de psihiatrie) cu cea de organizator de sănătate (director al Spitalului Socola). Aria preocupărilor sale este deosebit de cuprinzătoare : morfo- şi fizio-patologia bolilor psihice, cercetări clinice şi de terapie, studii epidemiolcgice, ergoterapie, psihologie medicală, igienă mintală, organizarea asistenţei psihiatrice. Studiile şi cercetările sale sînt cuprinse în peste 220 de lucrări. Este adeptul conceptului de interrelaţii bic-psihosociale dinamice şi unitare în definirea personalităţii. Sub conducerea sa spitalul Socola devine baza pilot EURO/OMS. îşi leagă numele de-dezvoltarea modernă a întregii reţele de psi-- Bravada ; Brem-GraserW ; BrendaIit(M> ; Breuer J. Bre/463 hiatrie a Moldovei 3 este adeptul extinderii formelor de asistenţă medicală extraspitali-cească, fiind iniţiatorul atît al Laboratorului de sănătate mintală cît şi a! Staţionarului de zi din laşi. Distins dascăl, medic şi Om, Iasă o puternică amprentă prin întreaga sa activitate pusă in primul rînd în slujba omului suferind. 431. BRASSEL(M) Italia - DCI Citicolinâ <• Psihostimulent cu o structură chimică particulară, de tip col i nă-ci ti di nă 5'-ester, pirosulfat, cu acţiune psihostimulentă şi ano-rexigenă, practic fără efecte si mpaticorni meii i ce. 432. BRATZ(S) sindrom - sin. BRATZ-LEUBUSCHER(S) sindrom g EPILEPSIE AFECTIVĂ l LEUBUSCHER - epilepsie • Crize epileptiforme, fără corespondent EEG, cu determinare net psihogenă, acompaniate de un evident cortegiu neuro-vegetativ. BON-HOEFFER; de altfel, o numea EPILEPSIE PvEACTIVĂ. Studiile ulterioare au evidenţiat absenţa sindroamelor deteriorative în timp, la subiecţii ce au prezentat crize, chiar repetate, de „epilepsie afectivă". Toate aceste argumente ne obligă să privim cu rezervă încadrarea manifestărilor semnalate în rîndul epilepsiilor l de altfel, termenul este foarte rar, utilizat, prezentînd mai mult un interes istoric. 433. BRĂUTlGAM(S) sindrom • Termen sub care sînt cuprinse modificările comportamentale ale toxicomanilor, intervenite în urma rdgresiei personalităţii, ca urmare a deteriorării nucleului acesteia. Afectarea dimensiunii sociale — iresponsabilitate, absenţa conştiinţei profesionale şi a sentimentului — este dublată de reacţii violente, nesiguranţă, lipsă de tact, inadecvare emoţională. 434. BRAVADĂ (fr. bravade $ vezi şi it. oravare „a se lăuda") • Atitudine constînd in impresionarea deliberată a celor din jur, cu scopul mpunerii „admiraţiei propriei persoane". Considerată normală la copil şi adolescent, evidenţiază ulterior imaturitate emo-ţional-afectivă în planul relaţiilor interperso-nale. sin. 435. BRAVAIS-JACKSON boală -» JACKSONIANĂ EPILEPSIE 436. BREAK-DOWN (americanism, cu sens •de prăbuşire depresivă) • Formă de depresie ce survine brusc la subiecţii epuizaţi. 437. BREM-GRĂSER Argentina - DCI Am-fepramonă • Psihostimulent, derivat feniletila-minic de tip 2-(di’etilamino)propriofenonă g este o amină simpaticomimetică anorexigenă, cu performanţe psihostimulatoare, inferioară amfeta-minelor şi cu efecte anorexigene, apropiate fenmetrazinei. Nu se asociază cu IMAO g în timp poate realiza farmacodependenţă. Acţiunea unei doze durează 5—6 ore. Se poate utiliza în combaterea unor efecte secundare ale neurolepticelor. 439. BRENGELMANN(T) test • Test de memorie creat de PINILOSS, BRENGELMANNj utilizat pwţin în prezent. 440. BREONESIN<*> S.U.A. - DCI Guaifenesin • Tranchilizant, derivat de glicerol, de tip 3-(o-metoxifenoxi)-1,2-propandiol, cu acţiune miorelaxant-sedativă şi moderat anxiolitică, cu o bună toleranţă. 441. BREUER Josef (1842-1925) • Medic şi psiholog austriac. A lucrat o perioadă cu fizio-logul E. HERING, studiind centrul nervos al respiraţiei g în 1868, amîndoi descoperă reflexul ce le poartă numele, Hering-Breuer. Părăseşte cariera universitară, în 1880 g îl cunoaşte pe FREUD, fiind, alături de ei, unul dintre pionierii psihanalizei, metodă pe care o adoptă, după propria-i mărturisire în urma tratări'; cazului Anei O. (celebru în epoca respectivă), la care simptomatologia isterică s-a remis după ce, sub hipnoză, pacienta a evocat circumstanţele apariţiei bolii. în 1893 apare, în „Neurologisches Zentralblatt", o comunicare în acest sens, semnată împreună cu FREUD, iar în 1895, ujtima lor lucrare comună „Despre isterie". După această dată relaţiile dintre ei se alterează profund, urmînd o ruptură definitivă, fapt ce oferă posibilitatea unora să afirme : „începutul psihanalizei a fost făcut". 442. BREUER — metoda • Procedeu psihoterapie de descărcare emoţională, cu efect catarctic, introdus de BREUER pentru rememorarea şi verbalizarea unor evenimente trauma- Brevilin ; Bricomanie ; Brig$(i W\z. Şţigham A > tizante, uitate în cursul hi.p/ipzei. Tratamentul catârctic, în raport cu sugestia hipnotică, prezintă limite şi dezavantaje, în sensul că descăr-cărUe emoţionale sînt brutale, Iar efectul lor este de scurtă durată, dacă nu defavorabil, după FREUD. BREUER practică hipnoza timp de peste patru decenii în tratarea isteriei, experienţă care-i va servi în stabilirea, rolului refulării în geneza isteriei şi a importanţei transferului afectiv în vindecarea ei. Pentru aceste motive el este considerat drept precursor al psihanalizei.^ .443. BREVILIN (cf. lat, brevis „scurt" f Unea „linie") - sin. BRAH1MORF ; BRAHITIP • . Tip constituţional „ descris de PENDE, în tipo-; log ia sa morfo-fjziorpsihologică (derivată din tipologia ‘morfologică a lui VIOLA), prin opoziţie cu tipul longilin. Este specific persoanelor scunde, robuste, cu membre scurte, la care predomină parasimpaticul. PENDE distinge două tipuri de brevilini : stenici şi astenici, fiecare cu cîte două varietăţi (stenic hipersupra-renalian: şi stenic hipergenital ţ* astenic hîpoti-roidian şi astenic^hipotiroido-hipopituitac). Sub raport psihoendocrin, brevilinii psihoendocrini stenici se caracterizează printr-un tonus bun al suprarenalelor şi gonadelor, prin bună dispo- ziţie, expansivitate şi extroversie, în timp ce brevilinii astenici prezintă un tonus scăzut ai tiroidei, fiind mai de graba bradipsihici, depresivi şi .introverţi. Tipul brevilin ar corespunde picnicului ciclotim din tipologia kretschmeriană. 444. BRICOMANIE (cf. gr. brykein „a scrîşni din dinţi". ? mania „nebunie") • Automatism sin masticator —> BRUXISM. 445. BRIERRE de BOISMONT Alexancre-jacques-François (1797—1881) • Medic francez cu foarte* Variate preocupări in domenii diverse ale medicinei. După terminarea facultăţii, în timp ce conduce Casa de sănătate mintaiă Neuve Sainte Geneviève, lucrează cu PARISET, la Salpêtrière, şi. apoi cu DU.PUYTREN, la. Hôtel-Dieu | în 1831, în Polonia,, pune în evidenţă caracterul contagios al' holerei (făcea, parte din misiunea franceză), pentru ca, în 1840, să-l urmeze lui ESQUIROL la Charentcn. •A publicat un număr imens de lucrări în toate domeniile medicale, unele semnate împreună, cu DUPUYTREN, din domeniul chirurgiei. în domeniul psihiatriei, este autorul unor lucrări de mare amploare, adevărate tratate ca : „Des hallucinations" apărută în 1845 şi 1852 şi „Du suicide et de Ia folie suicide", în 1856 şi 1865. A făcut parte din Consiliul general al medicilor din Franţa şi a fost vicepreşedintele şi apoi preşedintele Societăţii franceze de ’ Psihiatrie. 446. BRIGEN-G trei ediţii în S.U.A.şi în Europa, adevărat ghid Briquet P. ; Brissaudt3)’8 ; Bristamin(M) Bri/4‘65 de sănătate mintală. în 1884, editează „American Journal, of Insanity" care continuă să apară şi azi sub numele „American Journal of Pşychia- try“. 449. BRILL Abraham-Arden (1874—1948) • Elev al lui MEYER, ia Manhattan State Hos-pital, pleacă in 1907, pentru perfecţionare, în Europa, unde vine în contact cu BLEULER, JUNG, FREUD ; reîntors în S.U.A., traduce lucrarea lui JUNG „Psychologie de la démence précoce*' şi, „infestat4* de lucrările lui FREUD, devine primul psihanalist american sau, aşa cum îi plăcea să se autointituleze, „reprezentantul oficial al profesorului FREUD*'. în 1911 creează societatea americană de psihanaliză, iar In 1913 —■ primul periodic psihanalitic de limbă engleză „Psychanalytical Review". în 1909, începe traducerea lucrărilor lui FREUD, sub o formă simplificată şi schematizată, fără arabéscurile caracteristice, ceea ce-i atrage reproşuri din partea lui JONES şi celebra apostrofă a lui FREUD „prefer un bun prieten unui bun traducător". 450. BRIQUET Paul (1796-1881) • Un bun medic internist, cu numeroase lucrări în acest domeniu. Devine şeful unei secţii de medicină internă la Charité, unde, datorită numeroaselor, manifestări isterice întîlnite la subiecţii somatici (lucru valabil şi azi, dar cîteodată uitat), începe să se preocupe de psihiatrie şi îndeosebi de studiul isteriei, pe care o consideră: „o nevroză a acelei părţi a encefalului destinată a recepţiona impresiile afective şi senzaţiile — boală cu un anumit dinamism, care poate perturba funcţionalitatea organismului în întregime". Publică, în 1859, „Traité clinique et thérapeutique de l'hystérie", lucrare considerată un moment de referinţă în cercetarea isteriei. Potrivit opiniei sale, isteria nu este expresia frustrărilor sexuale, ci presupune o anumită predispoziţie şi susceptibilitate, pe care se va grefa trauma psihică. Este primul care afirmă „egalitatea sexelor în faţa isteriei", considerînd că şi bărbaţii pot avea această boală, nu numai femeile, aşa cum se credea pînă la el, părere pe care CHARCOT şi-o va însuşi 15 ani mai tîrziu. Americanii au apreciat mult studiile sale, denumind isteria BOALA BRIQUET. 451. BRIQUET(8) sindrom • Termen puţin utilizat în prezent, desemnînd una dintre formele de manifestare clinică ale isteriei, descrisă de atifof, constînd în tulburări respiratorii (ritm şi amplitudine), afonie, modificări vegetative, consecutive unei pseudoparalizii dia-fragmatice. 452. BRISSAUD8 semn • Obţinerea contacţiei muşchiului tensor al fasciei late, prin excitarea mecanică (ac) a marginii externe a plantei î se .pozitivează în sindromu^piramidal. 453. 0RISSAUD(S> sindrom • I Prezent în afecţiunile ce antrenează atingerea bulbară,. Paul Briquet avînd etiologie vasculară, sindromul se manifestă prin crize de anxietate paroxistică nocturna, tremurături ale corpului * transpiraţii reci, paloarea tegumentelor, tulburări respiratorii şi .circulatorii cu aspect funcţional. Este-întîlnit, xpai ales, în patologia psihiatrică de-involuţie. Diagnosticul, în fazele iniţiale, este dificil, datorită aspectului funcţional şi anxietăţii de o mare intensitate care domină tabloul clinic. 454. BRISSAUD-MARIE8 simptom • Tic unilateral al muşchilor limbii şi buzelor, atribut iniţial patologiei isterice, dar regăsit: ulterior în boala Gilles de la Tourette şi chiar în afecţiuni organice. 455. BRISTAMIN(M) Anglia, BRISTAMI-NE 456. BRITAZEPAM(M) Mexic - DCI D/o-zepam • Tranchilizant, derivat benzodiaze-pinic, de tip 7-c!or-1,3-dihidro-1-metil-5-fe-nil-2H-1,4-benzodiazepină, cu acţiune sedaţi v-hipnotică, anxiqlitică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de DIAZEPAM(M). 457. BROCA — afazie • Tip de afazie senzitivă sau motorie, care presupune pierderea mai mult sau mai puţin completă a posibilităţii de exprimare orală sau în scris, datorită unor leziuni corticale, fără afectarea organelor intricate în fonaţie -► AFAZIE. 458. BROCA — centru • Centru motor al vorbirii articulate şi al scrisului, situat în lobul prefrontal stîng, în vecinătatea centrilor superiori, implicaţi, în general, în mişcările voluntare. BROCA localizează $cest centru la piciorul cirCurnyoluţiei cerebrale frontale ascendente stingi, ariile Brodmann 44 şi 45. S-a constatat însă că stimularea, acestor, arii la omul; conştient nu determină apariţia unui limbaj oral propriu-zis, ci realizează numai „fragmente" de comportament motor elementar. Stimularea porţiunii inferioare a zonei motorii a feţei poate determina apariţia unui „ţipăt" asemănător celui care precedă uneori crizele epileptice, acesţ;, ţipăt" fiind însă o „vocajîzare'* şi nu limbaj. Ab laţi a cortexului în vecinătatea ariei 44 antrenează o afazie motorie de gravitate variabilă;-Stimularea acestei arii lă omul conştient determină perturbări de limbaj, cu imposibilitatea expresiei vorbite, subiectul dedarînd după stimulare „ştiam ce vreau să spun, dar nu puteam spune". 459. BROCA Paul (1824—1880) • Chirurg şi anatomist; cunoscut pe plan mondial ca autor al teoriei — pe care reuşeşte să o demonstreze — asupra inegalităţii funcţiqnale a celor două emisfere cerebrale în ,ceeai ce priveşte funcţia vorbirii. Mai puţin cunoscută este o altă preocupare a sa, care-i asigură, de asemenea, prioritatea: în 1858, luînd contact cu lucrările lui BRAID în domeniul hipnozei, propune folosirea ei drept procedeu de anestezie chirurgicală «i în anul următor, chirurgul JULES CLOQUET o şi realizează în practică (ablaţie chirurgicală de sîn, într-o tumoare canceroasă). 460. BROCAD!SIPAL). 464. BROMAZEPAMP01) • Derivat benzo-diazepinic de tip 7-brom-1,3-dihidro-5-(2-piri-dil)-2H-1,4-benzodiazepin-2-onă, cu acţiune an-xiolitică, sedativ-hipnotică, miorelaxantă, cu valenţe antidepresive. Necesită precauţii în administrarea la yîrstnici şi la conducători auto. Constituie principiul activ al următorilor produşi farmaceutici, cu acţiune tranchilizantă } Bromidorosifobie ; Bromism ; Bromperidol (DCI> Bro/467 -# Dintre cei mai bine cunoscuţi LEXOTAl\l(M) Belgia, Danemar- ca, Italia, Japonia, Mexic, Portugalia LEXOTANI L(M) Argentina, Aus- tria, Elveţia, Grecia, Olanda, R.F.G. • Se mai întîlnesc sub numele : COMPENDIUM(M) Italia CREOSEDINlM) Argentina DEPTRAN(M) Brazilia LECTOPAM(M) S.U.A. LEKOTAM(M) lugosJavia LEN1TIN(M) Israel LEXATIN(M) Spania LEXAURIN(M) Iugoslavia LEXILIUM(M) Iugoslavia LEXOMIL(M) Franţa LEXOTAN PLUS(W) Italia PASCALIUM(M) Grecia 465. BROMERGON(M) lugcslavia->BRCMO-CRIPTINE(I)CI). 466. BROMIDROSIFOBIE(F) (cf. gr. bro-mos „miros urît" ţ hidros „transpiraţie" g phobos „frică") • Spaima morbidă de mirosurile neplăcute emanate de propriul corp. Se întîlneşte în dezvoltări patologice reactive ale personalităţii (delirul senzitiv de relaţie, dezvoltările hipocondriace), în nevroza obse-sivo-fobic.ă, psihoze de involuţie. 467. BROMISM — intoxicaţie cu brom • Se realizează prin creşterea progresivă a acumulării >bromurilor în ţesuturi, pînă la atingerea unei concentraţii toxice. Se poate manifesta prin următoarele forme : • intoxicaţia brcmică simpla: îngustarea progresivă a cîmpului conştiinţei, scăderea memoriei, instabilitate, slăbiciune, tremurături, în special ale mîini-lor, feţei şi limbii ; anizocorie, cu reactivitate diminuată a pupilelor, ataxie, inccordonare, dermatită acneiformă, respiraţie fetidă şi limbă saburală £ • delirium (reprezintă 2/3 din intoxicaţiile cu bromuri) : dezorientare, nelinişte psihomotorie, anxietate, tulburări ale dispoziţiei, idei delirante şi halucinaţii, insomnii g • halucinoză : în tabloul clinic predomină reacţiile anxioase la fenomenul halu-cinozic, starea aceasta avînd o durată mult mai lungă (săptămîni) faţă de cea cu etiologie alcoolică (zile) ■? • psihoză schizoformă tranzitorie de obicei, de tip paranoid g • pseudoepilepsia. 468. BROMOCRIPTINE(DCI) • Psihotrop de tip 2-bromo-a-ergocriptină, cu acţiune asemănătoare cu a timolepticelor, ceea ce a dus. la încercarea, fără rezultate certe, de a fi utilizat în locul acestora. Indicat în parkin-sonism idiopatic, postencefalitic sau indus* stimulator al prolactinei, ceea ce-i conferă* cel puţin teoretic, atuuri în combaterea efectelor secundare neuroleptice de tip amenoree,. galactoree. Constituie principiul activ al* următorilor produşi farmaceutici : BROMERGON(M) Iugoslavia PRAVIDEL(M) R.F.G., Suedia PARLODEL(M) Anglia, Austria, Elveţia* Franţa,[Italia, Olanda,[S.U. 469. BROMOVAL(M) România - DCI B.romJ-sovalum • Produs terapeutic cu acţiune se-dativ-centrală, uşor hipnotică şi anticonvul-sivantă indicat în hiperexcitabilitate, insomnie, intoxicaţii cu cafea, nicotină, spasmofiHe şi in unele forme minore de epilepsie. Produse similare : ALBROMEN(M) Ungaria ALUVAL(M) R.D.G. BROMURAL(M) R.F.G. lSOVAL(M) Anglia 470. BROMPERIDOL EEG. ^tW.BUFEURl (fr. bouffée) • Modificări vasomotorii, traduse prin roşeaţa feţei, a. pielii gîtului şi a părţii superioare, a toracelui, însoţite de senzaţie de căldură, de sufocări şi transpiraţii abundente. Apar în preclimac-teriu sau climacteriul fiziologic sau chirurgical. Se însoţesc de perturbări emoţionale, de intensitate variabilă. Tratamentul indicat utilizează estrogeni, de obicei pe cale orală. (Stilbestrol). 496. BUGARD-SOUVORES-COSTE-VÀLA-DE-SALLE ; Bulb rahidian Bul/473 ■tant de frunte al şcolii psihologice de laWurz-burg. S-a preocupat, iniţial, de studiul experimental ai gîndirii şi limbajului, dezvoltînd teoria celor trei funcţii ale semnelor verbale, iar ulterior s-a ocupat şi de domeniul psihologiei copilului, publicînd mai multe lucrări, dintre care semnalăm : „Dezvoltarea spiri- tuali a copilului" (1924), „Descrierea dezvoltării soirituale a copilului" (19.30) sau „Teoria vorbirii " (1934). După 1938 s-a stabilit în S.U.A. 4?3. SUL — proba • Proba imaginată de autor (1955), pentru a determina sugestibili-tatea sau absenţa acesteia în cazul unui subiect. Subiectului i se dă să ţină o piesă metalică, suspendată cu ajutorul unui fir de aţă. Apoi, examinatorul „atrage" piesa cu ajutorul unui „magnet" (acesta este. confecţionat din lemn şi colorat). La subiecţii sugestionabili, piesa metalici va urmări „atracţia" magnetică. Aceasta probă îşi găseşte utilitatea atunci cînd se pune problema unor terapii hipnotice. 499. BULĂ ISTERICĂ (cf. lat. bulb „băşică de aer, bulă") - sin. GLOBUS HISTERICUS * Senzaţie neplăcută de corp străin sau contracţie laringo-faringiană (nod în gît) resimţita penibil de subiect. Prezentă, de obicei, în nevroza isterică, este insuficientă pentru a defini afecţiunea, puţind fi resimţită şi în bipocalcemie, labilitate psihică, imaturitate. 500. BULAHOVA<« sindrom»■] • Descris ■de autoare în 1892, sindromul se referă la •dezvoltarea prematură a gîndirii abstracte a copilului, în cadrul unei dezvoltări intelectuale rapide, dublată de o gravă îrrtîrziere în -sfera emoţională şi volitivă (redusă pînă la forme instinctive), în apiariţia ^deprinderilor şi a comportamentului adaptativ. Motricitatea este oreco'ce afectată, asincronismul dintre •dezvoltarea psihică- şi cea motorie puţind fi observat din primele luni de viaţă. Patogeneza acestu; sindrom nu este pe deplin lămurită, dar sînt incriminaţi factori ereditari şi micro-lezicnaii (organici). 501. BULB RAHIDIAN (cf. lat. bulbus „bulb") - sin. MEDULLA OBLONGATA Formaţiune anatomică aparţinînd trunchiului cerebral, alături de punte şi mezehcefal, alcătuită din substanţă cenuşie, la nivelul căreia ■se realizează funcţia de centru reflex, şi substanţa albă, la nivelul căreia se realizează funcţia de conducere. în substanţa cenuşie a bulbului, se află nuci ei i senzitivi aparţinînd nervilor cranieni glosofaringian, vag, trige-*men, facial şi vestibular, nucleii motorii aparţi- nînd nervilor cranieni glosofaringian, vag, accesor şi hipoglos, precum şi nucleii vegetativi reprezentaţi de nucleul salivator inferior şi nucleul dorsal al vagului, reprezentînd centrul mai multor reflexe viscerale.• Tot la l nivelul bulbului se află centrii respiratori1, vasompţori şi cardiomoderat or i A precum şi nucleii aparţinînd căilor senzitive şi motorii. La niveliij bulbului se' închid> muttiple, reflexe ioa&ţlceţşi' vegetat^^-..rjeflexur:-de 4egiu-ti ţie, reflexele salivare excîtbrsecretori i p|ntr ţj glanda. parotidă, reflexele gastro-, pancreato-şi bildŞecreţprii, reffeXeje mptoriL dig|stiye, reflexeTeft^ şT unele vasom^pfii^ Principalele reflexe respiratorii se încftidV'tpt la acest nivel, unde se află centrii Pfespirători primari, astfel Incit o simplă înţepătură la acest nivel ppate produce moartea. Tot; în bulb se afla centrul vomei, centrul unor reflexe de redresare, postură şi echilibru, aflaţi în relaţie cu alte etaje ale trunchiului cerebral, precum şi structuri implicate în senzaţia de foame, sete, somn. Multiple sindroame patologice sînt declanşate de leziuni diverse la nivel bulbar, prin afectarea unuiâ sau mai multor nuclei ai aceluiaşi nerv sau aparţinînd diverşilor nervi cranieni, afectare care poate avea cauze traumatice, tumo-rale, inflamatorii sau legate de ramolismentul bulbar, datorat unei leziuni arteriale, atero-matoase sau sifilitice. 474/Bul Bulimie ; Burjnerong — etect > Bumke 502. BULBOCAPNIA • Drogul utilizat de H. H. de JONG în producerea experimentală a catatoniei. sin. 503. BULDOG8 semn —► IANISEV-SCHI8 semn. 504. BULIMIE (cf. gr. boulim’ia „foame devorantă'4) - sin. ADEFAGIE ? CYNOREXIE g ECLIMIE HIPEROREXIE • Tulburare a comportamentului alimentar, tradusă prin senzaţia excesivă de foame, cu nevoia unei ingestii excesive de hrană, neurmată de senzaţia de saţietate (foame insaţiabilă). Este o tulburare care poate fi cronică, poate surveni periodic sau în bufee. Bulimia poate avea ca origine tulburări metabolice (diabet, obezitate, de aport) sau dezordini diencefalice. Cea de origine Gustave Doré psihică apare frecvent în sindromul demenţial, ca urmare, a eliberării pulsiunilor instinctive de sub controlul instanţelor superioare. în 1885, MAGNAN descrie siteomania, — ca simptom (relativ rar) al psihozei maniaco-depresive sau în cadrul sindroamelor obsesiv-impulsive —, constînd dintr-o nevoie impe- rioasă de a ingera cantităţi crescute de alimente, exces faţă ,de care subiectul manifestă o atitudine critică. FREUD numea această impulsiune „angoasa de a muri de foame4* şi o considera o regresie la un stadiu de obicei pregenital, asociată cu trăsături ce aparţin erotismului anal. Opsomania este o bulimie selectivă, îndreptată spre dulciuri. STUNKARD descrie, în 1955, sindromul hiperfagiei nocturne, al insomniei cu anorexie matinală. Bulimia apare în depresia nevrotică sau psihotică, dar mult mai rar decît inapetenţa, care este patcgncmică depresiei. A fost interpretată ca fiind o „apărare contra depresiei4*, o „recuperare afectivă orală44, un mod de luptă împotriva depresiei şi angoasei. S. RADO apreciază că bulimia ar avea un caracter toxicomanie, referindu-se la acea stare de nevoie imperioasă, ce necesită satisfacere imediată, care, dacă nu este obţinută, determină recăderea în depresie, anxietate, punct de vedere susţinut şi de S. MACI-î şi R. RACAMIER (1959). Bulimia poate avea aspect accesual, atunci cînd etiologia ei este de natură organică (hipoglicemie, aura epileptică) sau cu evoluţie cronică ori în pusee durînd citeva zile, urmate de un interval liber, în care se fac diete de slăbire. Aceste pusee pot fi datorate unor situaţii frustrante, dar nu întotdeauna. Dorinţa imperioasă de a ingera excesiv alimente a fost descrisă la femeile frigide, după un act sexual ratat. Bulimia poate fi şi un mijloc de descărcare a agresivităţii sau poate face parte din comportamentul maniacal. 505. BUMERANG efect (fr. boumerang \ engl. bumerang $ împrumutat din limbajul indigenilor din Australia) • -Rezultat al unei acţiuni sau a| unei comunicări, contrar celui scontat. HOVLAND foloseşte acest termen (inadecvat, după opinia lui PifRON) vrir.d să sugereze asemănarea cu celebra armă a. indigenilor australieni, care se întorcea Iacei care a lansat-o. Un „efect bumerang44 se poate întîlni uneori în psihoterapie sau îm terapia antidepresivă. De asemenea, unele-internări în stadii ale bolii care nu necesitau neapărat această măsură pot fi urmate de efectul bumerang. Termenul este folosit şi în psihologia socială, ca descriere a respingerii prin „intoxicaţie44 a unor mijloace de propagandă, obţinîndu-se exact efectul contrar celui-dorit. 506. BUMKE8 semn • Absenţă a rr.idriazei la emoţii puternice sau pericol. A fost evidenţiată de I. BUMKE, în 1903, în schizofrenie şi a fost iniţial interpretată drept unul cintre BupranoloH1*01); Burckhardt G. ; BuronilW Bun/475 ■semnele bolii, fapt neconfirmat în timp, întru-cît se întîlneşte şi la subiecţi sănătoşi. Pare a fi -o perturbare a sistemului nervos vegetativ •simpatic. 507. BUNĂ-CUVIINŢĂ © Componentă civi-co-moraiă a comportamentului individual în reiaţiile cu semenii, expresie şi rezultat al influenţelor educaţionale din primii ani de viaţă, exprimată printr-o serie de atitudini -axiologice, ca politeţe, solicitudine, înţelegere, -sinceritate şi răbdare, manifestate faţă de ceilalţi, indiferent de vîrsta sau sexul acestora sau de împrejurările de viaţă. Reprezintă un gen de „carte de vizită" a unui om în faţa celorlalţi, care se extinde, de la aspectul vestimentar şi mimico-expreşiv, la aspectele mai puţin vizibile şi de conţinut moral-uman, Care caracterizează o persoană bine educată, în raporturile cu ceilalţi. Deşi la prima vedere nu i se dă atenţia cuvenită, are o mare importanţă în psihiatrie, prezenţa ei puţind masca o perioadă de timp, ca şi în cazul instrucţiei deosebite a subiectului, trăsături de personalitate, elemente deteriorative şi intensitatea unor tulburări psihice. 503. BUNĂTATE • Termen cu accepţiuni morale, estetice, afective, calificînd fiinţe, lucruri, sentimente. Din punct de vedere psihana* iitic, bunătatea, ca trăsătură de caracter, poate rezulta din : mecanismul formaţiunii reacţionale (bunătate reacţională a agresivului) l din identificarea cu obiectul ;; din judecata de condamnare a tendinţelor agresive, egoiste. Demistificarea noţiunii se întîlneşte la NIETZSCHE, în „Genealogia moralei". 509. BUPRANOLOL# Derivat aminic benzonitrat de tip 1-(tert-butilamino)-3-/(6- clor-m-tcii!)oxi/-2-propanol, indicat în anxietate, sindrom cardiac hiper-kinetic, combaterea tremoruiui parkinsonian şi senil. Nu duce !a dependenţă, nu se asociază cu IMAO—> BETABLOCANTE. Constituie principiu! activ al următorilor betablocanţi : BE7ADRAN(M) Franţa 8E7ADRENOL(M) R.F.G. LCOSER; Butirofenone (metaloscopie) şi care, odată descoperit şi aplicat tegumentar, ar duce la vindecarea bolii respective. Cuprul i-a dat, se pare, autorului cele mai bune rezultate. în 1851, în timp ce lucra la Hotel Dieu, publică lucrarea „Nouvelle doctrine et nouveau traitement des maladies nerveuses" (paralizia, isteria, hipccondria, migrena, depresia, nevralgii, spasme, convulsii). Totuşi, nu aceste aspecte sînt cele mai interesante la acest prodigios autor, cr mai ales, opinia lui CLAUDE, BERNARD, CHAR-COT, LUYS şi PALLIER, care au apreciat favorabil metoda. 513. BURROWE George Mann (1771-1846) • Deşi chirurg, în 1815 se decide să se dedice studiului bolilor mintale, oprindu-se asupra maladiei Bayle (PGP). Din 1820, începe să publice o serie de lucrări, dintre care ': „Studii asupra unor erori relative la bolile mintale şi asupra consecinţelor morale şi legale" şi „Comentarii asupra cauzelor, formelor, simptome-lor şi tratamentului nebuniei" au fcst considerate cele mai bune tratate de; psihiatrie din Anglia, în acea epocă. 514. BURTON Robert (1577-1640) • Este considerat autorul primei enciclopedii^ psihiatrice din lume, publicată, în 1621 sub pseudonimul DEMOCRITUS Junior : „The Ana-tomy of Melancholy what it is with all the Kinds of CauSes, Syrrîptomes, Prognostics and severa! Cures of it". Această carte a fost editată în cinci ediţii în timpul vieţii lui BURTON, în trei ediţii în secolul al XVII-lea şi a fost redescoperită jn secolul al XiX-lea. Ceea ce este interesant la BURTON este că, fiind el însuşi suferind psihic, îşi descrie boala astfel : „ceea ce alţii au citit şi au auzit, eu am suferit şi practicat eu însumi". BURTON a avut preocupări astrologice, judiciare, asupra factorilor ereditari şi a influenţei pe care experienţele din copilărie le au asupra apariţiei melancoliei. І 515. BUSPIRONĂ e Principiu terapeutic recent descoperit, cu efecte anxiolitice certe şi mecanism de acţiune încă necunoscut, dar care se presupune că este legat de sistemul dopaminergic. Nu are efecte sedative, nu este un relaxant muscular şi nu dă dependenţă. BUSPIRONA nu potenţează efectele alcoolului şi este primul anxioliticcu efecte serioase care nu dezvoltă fenomene de dependenţă, nici în administrări îndelungate. 516. BUTAPERAZINA(M) Mexic - DCI Butaperazinâ • Neuroleptic incisiv, derivat piperazinilalkilfenotiazinic de tip 1-./10-/3-/4- meti 1-1 -pi perazini!/propil /fenotiazi n-2-iI/- 1 -bu-tanonă, cu acţiune asemănătoare cu a TRl-FLUOPERAZINEI, avînd însă şi valenţe colinolitice, antihistaminice şi antiemetice. Instalarea efectelor terapeutice se produce rapid, dar, din păcate, şi efectele secundare de tip incisiv apar precoce. 517. BUTIDRINE(DCI) • Betablocant de tip a-/(sec-butilamino)metil/-5,6,7,8-tetrahicre-2-naftalinmetanol, cu acţiune anxiolitică, constituie principiul activ al următorilor produşi-farmaceutici : BETABLQOM) Elveţia, Spania RECETAN(M) Italia - BETABLOCANTE. 518. BWTRYPTILINE^» • Derivat diben-zociclcheptanic de tip DL-10,11-dihidrc-N,N,j3- ţrimetil-5R-dibenzo/a,d/cicloheptan-5-prcpil-amină, indicat în depresii de intensitate variabilă (efectul terapeutic obţinîndu-se în funcţie de dozaj), cu o bună toleranţă. Constituie principiul activ pentru următorii produşi farmaceutici cu acţiune antidepresiv-timo'ep-tică : CENTROLYSE^ Argentina EVADENE(M) Italia EVADYNE(M) Anglia, S.U.A. EVAS!DOL Japonia. • Lenperone: HALOANISONE<“> Belgia ; SEDALANDE(iI) Elveţia, Franţa, R.F.G. • Bromperldol(I)CI) : AGOSTINE(M), AZU- REN(M), CONSILIUM(M) Belgia { IM-PROWEN(M) Olanda. o Me/peronelDCI) : BURONIL(M) Austria,, Belgia, Spania? ENERPAN(M) R.F.G. (şi anticonvulsivant). • Droperidol KAKORAFOBlE PARATIROIDE). Scăderea calciului, prin interesarea membranei celulare, va afecta deci şi diverse structuri neuronaie, precum şi sinapsa neuromusculară. Toate tipurile de sinapse necesită prezenţa calciului, în procesele neurotransmiterii. Calciul stimulează, de asemenea, eliberarea de cate-colamine din modulosuprarenală, prin Intermediul acetilcolinei. Toate aceste acţiuni sînt antagonizate de magneziu, astfel încît deprimarea sistemului nervos, central şl blocajul, neuromuscular produse ia nivele ridicate ale magneziemiei pot fi contracarate prin administrarea intravenoasă de săruri de calciu, care au o largă utilizare clinică, datorită efectului lor sedaţiv. 28. CALCIU — medicaţle • în practica curentă, dispunem de şaşe produşi farmaceutici avlnd drept principiu activ calciul I • BROMURA DE CALCIU (soluţie apoasă 10%). Acţiune, sedaţiv cortical anticon- 484/Cal Calciu - medicaţie ; Calcul vulsivant. Indicată in : hiperexcitabiIi-tate, spasicfilie, teicnie, tulburări de climacteriu ; contraindicaţii : intoleranţă la brom, asocierea cu cardiotonics, • aritmii, sarcină şi alăptare. cu celelalte produse de calciu, cărora lise adaugă acţiunea antialgică şi hemostatică . C-LUCONAT DE CALCIU (levulinat de calciu). Cu indicaţii şi contraindicaţii Rolul calciului ionic în cadrul principalelor mecanisme ionice şi metabolice implicate îrv polarizarea membranei neuronale • CALCIU EFERVESCENT 200. Indicat în hipocalcemie, nevoi calcice crescute (sarcină, lactaţie, creştere), menopauză, senilitate, stări alergice. Nu se indică în : insuficienţa renală, hipercalcemie, hiperparatiroidie. • CALCIU GRANULAT (50% gluconat de calciu, 50% excipient zaharat). Indicaţiile şi contraindicaţiile — identice cu ale calciului efervescent. • CLOROCALCIN (clorură de calciu, alcool, glicerină, aldehiaă cinamică). Indicaţiile şi contraindicaţiile — identice identice cu cele ale calciului brornat'? avînd avantajul administrării şi intramuscular. • LACTATUL DE CALCIU. Reminerali-zat, antialergic, nu are particularităţi sau restricţii comparativ cu calciu? efervescent sau granulat. 29. CALCUL (cf. lat. calculus „pietricică") • Proces psihic specializat, cu ajutorul căruia omul poate combina elementele unei mulţimi,, utilizînd un sistem de reguli. Capacitatea de a calcula este dobîr.dită. în procesul de edu<- Calentura ; Calitate ; Calm Ca 1/483- caţie şi constituiez funcţie psihică bine conturată, avînd probabil un substrat anatcmo-func-ţicnal, cu un anumit grad de specializare. Leziunile acestuia duc la tulburări specifice şi uneori circumscrise numai la perturbarea capacităţii de calcul. Există mai multe tipuri de calcul, în funcţie de sistemul de reguli utilizat şi de caracteristicile elementelor asupra cărora se aplică regulile respective : calculul aritmetic, care utilizează ca sistem de reguli/ operaţiile aritmetice aplicate asupra numerelor ; calcul diferenţial ; calcul integral caicul logic (cu subvariantele de calcul matriceal, caicul al propoziţiilor şi calcul al predicatelor). Calculul aritmetic este legat de noţiunea de număr, în special de număr natural. Afectarea posibilităţilor de calcul aritmetic se poate manifesta în sens deficitar : diminuarea capacităţii calculatorii din sindroamele deteriora-tive, unde este un simptom precoce, şi abolirea ei (acalculie), sau în exces : calculatorii prc-digioşi ţ tendinţa obsedantă de a calcula (a-ritmomanie). 30. CALCULATORI DE CALENDARE (fr. calculateur) • Subiecţi aparţinînd din punct de vedere al Ql grupei debilităţii mintale, care, avînd în faţa ochilor un calendar pot efectua calcule deosebit de complicate, de exemplu : care zi din săptămînă corespunde unei anumite date, a cîta zi din lună corespunde unei anumite zile etc. Constituie o categorie aparte faţă de calculatorii prodigioşi, iar asociaţia dintre cele două tipuri este destul de rară la acelaşi subiect. 31. CALCULATORI PRODIGIOŞI • indivizi posedînd de obicei un intelect la nivel de debilitate mintală, şcolarizaţi sau nu, care sînt în stare să efectueze calcule aritmetice ^spectaculoase, chiar complexe, cu mai multe"cifre, dînd rezultatul pe loc. Aceste performanţe au îndreptăţit şi numele dat .'acestor subiecţi — „idioţii savanţi". PQROT este de părere că suportul acestui fenomen ar consta în existenţa unui tip special de memorie, bazat pe procedee mnemotehnice (există şi excepţii de la regulă: indivizi superdotaţi pentru matematică). 32. CALENTURA • Formă a delirului, furios, care nu mai prezintă astăzi decît interes istoric, constînd după NYSTEN — în dorinţa morbidă (şi chiar trecere la act) de aruncare în mare a unor navigatori care traversează zonele toride. RÉGIS consideră că această entitate a psihiatriei clasice .;nu ar fh decît o fermă de evoluţie pe care o poate lua uneori insclaţia. Drept argument aduce faptul că şi în alte psihoze toxice cu halucinaţii terifiante există acţiuni de aspect impulsiv, anxietatea şi confuzia fiind cele care fac subiectul să se. arunce în mare în încercarea de; a scăpa de. percepţiile halucinatorii. Condiţiile actuale de navigaţie, ca ambianţă şi durată, au redus această manifestare la condiţia sc.orbutului care, în cazul celor ce străbat apele, „a fost, este posibil, dar nu se mai. întîlneşteu. 33. CALITATE (fr. qualité cf. lat. qualitas) • Totalitatea atributelor esenţiale prin care o anumită realitate este ceea ce este şi nu altceva, însuşirile prin care este posibilă identitatea specifică a unui obiect sau proces. Prin calitate, un lucru se individualizează şi se deosebeşte de altele, iar schimbarea calitativă înseamnă o transformare radicala a obiectului, trecerea lui într-o altă formă.de existenţă şi dobîndirea unei noi identităţi, caracterizată prin altă structură şi prin alte proprietăţi, între anumite limite de stabilitate, orice calitate se. corelează cu variaţii cantitative spe^ cifice, care nu modifică în mod esenţial identitatea obiectului. Prin depăşirea anumitor, praguri critice, creşterea sau descreşterea cantitativă determină schimbarea' calităţii şi trecerea obiectului într-o nouă formă de existenţă. în logică, desemnează proprietatea judecăţilor prédictive de a fi afirmativă (cele care enunţă apartenenţa unei propridtăţi la un obiect-) sau negativă (cele care enunţă neapartehenţa unei proprietăţi la un obiect). în această accepţiune, calitatea reprezintă unul din criteriile de clasificare a judecăţilor predicative. 34. CALM (fr. calme $ ital. calmo) • Stare caracterizată printr-un echilibru optim al funcţionalităţii 'tuturor proceselor psihice, realizată prin intervenţia eficientă a mecanis-muluj; de autocontrol şi evaluare, estimarea corectă a unei situaţii şi a consecinţelor ei. Starea de calm favorizează claritatea proceselor, perceptuale, corectitudinea integrărilor, performanţe maxime ale proceselor operaţional logice, creînd premisele luării unor decizii oportune situaţiei date, precum şi mobilizarea substratului dinamico-energetic al afectivităţii^ prin eliminarea stărilor extreme de panică, disperare, deznădejde care dezorganizează psihismul. A fi şi a reacţiona calm, „stăpm~pe sine", este rezultatul adaptabilităţii suple şi armonioase la condiţiile ambientale, la situaţiile profesionale, de viaţă în general. La atingerea acestei stări de echilibru se ajunge printr-un anumit nivel de cunoaştere, dobîndiţ prin învăţare şi experienţă (pentru primitivi, de exemplu, trăznetul poate-fi o 486/Cal Calmant ; CalmeilPW ; CalmodenW situaţie catastrofală, care determină un comportament disproporţionat, de panică, pentru că el nu ştie ce este în realitate acest fenomen, şi nici cum se poate apăra de el). în psihiatrie, este importantă decelarea stării de „calm aparent*', afişată de depresivul care poate disimulaastfel intenţiile sale suicidare, precum şi a „calmului discordantului" — în realitate, detaşarea lui totală. 35. CALMANT (cf. gr. kalma „căldură înăbuşitoare") — sin. SEDATIV o Medicament care are drept efect terapeutic starea de calm psihologic. Termenul mai este utilizat şi pentru medicamentele care liniştesc durerea (anti-algice) f datorită sensului prea vag, cunoaşte mai mult o utilizare populară. în psihiatrie, PSIHOLEPTJCELE realizează efectul calmant prin inhibarea anumitor, funcţii ale sistemului nervos central. 36. CALMAX(M) Portugalia - DCI Mepro-bamat • Tranchilizant, derivat propandiolic S^' MEPROBAMAT(M> România. 37. CALMA,ZINE ; Gamcolit^) Cam/487 perazină, cu acţiune marcat sedativă, hipnotică şi antiemetică. Se utilizează în special în asociere cu NL incisive. 42. CALMOTAL(M) Italia - DCI Prcmazino m Neurcleptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip 10-(3-dimetil£mincprcpil) fenotiazină, cu acţiune sedativă (inferioară CLORPRCMA-ZINEl) şi antiemetică, util în tratamentele de întreţinere a psihozelor cronice şi în stările psihopatoide. 43. CALMOVITAlM) Brazilia — DCI Djaze-pcm • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-1,3-dihidrG-1-metil-5-fenil-2H-1,4-benzodiazepină, cu acţiune sedativ-hipnotică, anxiolitică, anticonvulsivantă şi mioreiaxantă. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de DlAZEPAM(M). 44. CALMPOSE(M) India • Tranchilizant, sin. derivat benzodiazepinic —» DIAZEPAM(M) România. 45. CALODÂL(M) R.F.G. - DCI Wesori-dazina • Neurcleptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip 10-/2-(1-meti!-2-plperidil)-etil/-2-(metilsulfinil)-fenctiazină, cu bună acţiune sedativă şi modeste efecte secundare, fapt ce-i conferă o largă utilizare şi, în acelaşi timp, îi determină pe unii autori să-l considere situat ia limita dintre NL şi tranchilizante. 46. CALOS(S) sindrom (cf. lat. caifum „bătătură, intăritură") • Corpul calos este o formaţiune lamelară, alcătuită din substanţa albă care realizează legătura, conexiunea morfologică şi funcţională a ariilor corticale simetrice a celor două emisfere, avînd şi un posibil rol facilitator al reactivităţii cortexului cerebral. Leziunile corpului calos cunosc o etiologie variabilă : agbnezia corpului calos (compensată, uneori, de funcţionalitatea celorlalte comisuri interemisferice) coexistî'nd, de obicei, cu alte malformaţii, cu comiţialitate şi debilitate mintală ţ* leziunile vasculare, ccnstînd din ramolismente mai mult sau mai puţin intense leziunile tumorale, de obicei glioame care invadează întreaga formaţiune, extinzîndu-se asupra emisferelor şi trunchiului cerebral necroza centrală a corpului calos (boala Narchiafawa-Bignami), secţionarea chirurgicală a comisurilor interemisferice, practicată în anumite ferme de epilepsie'. Oricare ar fi etiologia leziunii, în simptomatologia clinică se pot sistematiza semne neurologice şi psihice descrise sub denumirea de sindrom calos. Simptomatologia neurologică este de tip apraxo-agnozic, prin întreruperea căilor de conducere spre emisfere.; Tulburările motorii şi de echilibru produse sînt datorate unor le^ zi uni extracaloase coexistente. Simptomatologia psihică, datorată nu numai lezării exclusive a corpului calos (de obicei, leziunea strict circumscrisă este rara, ea fiind asociată şi cu leziuni extracaloase), constă dintr-o dispoziţie afectivă labilă (de la irita-bilitate, euforie, la indiferenţă), diminuarea capacităţii de rezonanţă afectivă la stimulii exteriori. Se adaugă simptomatologie de modificare a gîndirii (elaborare, operare) scăderea atenţiei şi a funcţiilor mnezice, care însă sînt nespecifice. 47. CALS.MIN R.F.G. NEBOLAN(M) India AMOTRIL(M) Grecia PANEVRIL Belgia 49. CAMCOLIT(M) Anglia — DCI LJtium sin. corboqate • Timoizoleptic —* CARBONAT DE LITIIKM> România. 488/Cam Camera de reanimare W ; Campine(u* ; Canabism 50. CAMERĂ CU POZITRONI • Metodă modernă de investigaţie, folosită în psihiatria experimentală, prin care se pot urmări traiectul şi transformările suferite în organism de o substanţă administrată. Principiul metodei se bazează pe urmărirea emisiilor de pozitroni din atomii emiţători, încorporaţi în substanţa ce trebuie studiată (medicament, mezotransmiţă-tori). Se pot urmări astfel trecerea la nivelul barierei hematoencefalice, localizarea preferenţială în anumite zone ale creierului etc. Prin această metodă s-a putut demonstra că în schizofrenia paranoidâ există, la nivelul lobilor frontali şi occipitali, o deficienţă de utilizare a glucozei ; în demenţe s-a evidenţiat o diminuare a sintezei proteice, proporţională cu modificările performanţiale. Metoda este extrem de costisitoare, motiv pentru care utilizarea ei este restrînsă. 51. CAMERĂ DE REANIMARE(S) sindrom • Apariţia unităţilor moderne de terapie intensivă dintr-o serie de specialităţi chirurgicale sau medicale a făcut ca o serie de autori să vorbească despre un veritabil sindrom psihiatric declanşat de stresul pe care acestea îl realizează. Factorii incriminaţi sînt fenomenul de deprivare senzorială, izolarea socială, reducerea relaţiilor interumane, artificializarea funcţiilor vitale (alimentaţie, excreţie), robotizarea organismului, devenit subiect de control şi monitorizare. La toate acestea se adaugă accentuarea statutului de dependenţă provocat de boala, ca şi comunitatea temporară cu subiecţi afiaţi în aceeaşi situaţie dramatică. Detalii aparent lipsite de importanţi (ca absenţa ferestrelor) pot sta la originea productivităţii halucinatorii (WILSON). Teama că aparatele de monitorizare s-ar putea opri generează fenomene obsesionale şi o închistare a nucleului de anxietate pînă la cote psihotice. Deprivarea de somn, ca şi tulburările ritmului somn-veghe, pot genera stări confuzionale sau reacţii afective psihotice. Fără a constitui o entitate psihiatrică, sindromul camerei de reanimare atrage atenţia asupra genezei unor importante tulburări psihice, legate de modificarea relaţiilor interumane, de neglijarea relaţiei medic-pacient. 52. CAMPINE(H) halucinaţii (cf. lat. campus „cîmp") • Termen folosit pentru a desemna situarea halucinaţiilor (vizuale, auditive) în cîmpul de percepţie auditiv sau vizual normal. 53. CAMPTOCORMIE (cf. gr. kamptos „încovoiat" l kormos „trunchi") — sin. CAMPO-SPASM • Poziţie vicioasă a trunchiului, prin anteflexie permanentă (trunchiul este paralel cu solul — poziţia antropoidă), cu membrele superioare atîrnînd, dureri lombare determinate de o contractură musculară de origine isterică, parkinsoniană sau prin afecţiuni organice ale coloanei vertebrale. Termenul a fost introdus de SOUQUES, în 1915, după ce BRODIE descrisese manifestările caracteristice acestui fenomen. în marea majoritate a cazurilor se poate pune în evidenţă legătura nemijlocită cu un factor psihotraumatizant. în prezent este rar întîlnită, iniţial fiind frecvent observată la soldaţi (din motive lesne, de înţeles) şi considerate drept o manifestare exclusiv a sexului masculin. 54. CANABISM (cf. gr. kannabis,, cînepa") • Intoxicaţia cu extracte de cînepă indiană. Cea mai poetică descriere a intoxicaţiei cu haşiş, citată de aproape toate tratatele de psihiatrie, îi aparţine lui BAUDELAIRE, care, alături de GAUtlER, DAUMIER, FLAUBERT, DELACROIX etc.., era membru în „Club des Hachichins" (insula Saint Louis) : „Mai întîi, vă cuprinde o oarecare ilaritate, ciudată, irezistibilă, o veselie nemotivată". Cuvintele cele mai simple, ideile cele mai triviale capătă o fizionomie noua şi bizară, apoi o stranie senzaţie de răcoare începe să se facă simţită, mâi ales la extremităţile corpului. Haşişomanul cade într-o stare de apatie, ochii îi sînt măriţi peste măsură, o paloare maladivă îi inundă obrajii. O stare de sufocare obligi „pieptul la eforturi supraomeneşti şi, din cînd în cînd, un fior, fulgeră trupul, silind la mişcări necontrolate, tresăriri, zvîcniri", pentru a urma faza în care „proporţiile timpului şi ale existenţei sînt complet dereglate". S-ar zice că, în intervalul unei ore, se trăieşte viaţa mai multor oameni dintr-o dată. Istoria canabismului este însă mult mai veche, existînd documente care atestă folosirea haşişului de către şeicul Djabal, în secolul al Xl-lea e.n., pentru a obţine o totală subordonare a servitorilor (chiar comiterea crimelor) g canabismu! a fost practicat, de asemenea, din aceeaşi perioadă, nu numai în Orient, ci şi în bazinul Mediteranei, pentru „cucerireau Occidentului în a doua jumătate a secolului nostru. Cînepa (Cannabis Sativa) este o plantă care prezintă mai multe variante, în funcţie de locul şi modul de cultivare. Pentru problema în discuţie, interesează varietatea Cannabis Indica, originară din Asia Centrală şi Africa de Nord, a cărei cultivare a fost apoi extinsă în bazinul Mediteranei. Din Cannabis Indica se extrag produsele toxicomanice : din vîrfurile florale aglutinate cu răşina excretată de acestea se extrage haşişul, din tijele uscate se extrage marihuana Canabism : fazele Intoxicaţiei acute Can/489 etc. Denumirea stupefiantului este diferită, după zona geografică: „banc, babale" în ţările Orientului ; „takrauri" în -Tunisia ; „kif" în Algeria şi Maroc etc. Substanţa activă din toate aceste produse este tetra-hidrc-canabiolul (ÎHC), care îşi exercita agţrunea asupra sistemului nervos prin^ptoduşii săi de metabolism, foarte solubili "îb|rgrăsimi,.'acumulîndCi-se'>în ţesuturile adipoasă; de vurş^e eliminarea este foarte lentă (timpul de înjumătăţi re,. în plasmă, este de^ 3—4 ziIe, iar&.în ţesutul adipos; de 8tzile). în absint (băutura ,ien vogue%în perioada impresionistă, de gloriea Mo ntma rt r e- u I u i), se găseşte o substanţă — îbujone —,a cărei struptura chimică este sensibil apropiată de cea a’ canabîolului. Conţinutul în THC al diverselor produse este diferit : în marihuanâ (care se fumează în amestec cu o cantitate de tutun — „joint") — de 8%, pentru ca să ajungă la 60% în chiro, haşiş (sub formă de lichid sau ulei de haşiş, folosit sub formă injectabilă — mai rar — sau per os). Preparatele farmaceutice folosite ca analgezice şi narcotice sînt astăzi căzute în desuetudine, S-a descris şi un „cabanism profesional", la muncitorii care manipulau cînepa textilă, caracterizat prin alternanţa stării de excitaţie ebrioasă cu o stare de somnolenţă.. După 1953, acest tip de intoxicaţie a devenit extrem de rar. Acţiunea stupefiantului se exercită asupra cortextului cerebral, ceea ce i-a determinat pe RICHET şi DEMOEL să denumească produsele toxicomanice „otrava inteligenţei". Prima descriere clinică a intoxicaţiei acute, realizată în 1840, îi aparţine lui MOREAU DE TOURS, unul dintre primii care ■a. atras atenţia asupra periculozităţii produşilor extraşi.din Cannabis, pentru că mult timp utilizarea acestor produşi a fost considerată inofensivă: Ca la orice substanţă cu .potenţial toxicomanie, se descriu: intoxicaţia acută şi intoxicaţia cronică. Intoxicaţia acută se desfăşoară în patru faze : faza de excitaţie euforică,- faza confuzională, faza de extaz şi faza'de sorrin. Faza de excitaţie'euforicâ se caracterizează prip apariţia unei stări de bună dispoziţie, ilaritate nemotivată, slăbire a instanţelor superioare de control, ceea ce conduce la o lipsă de control1 şi la realizarea actelor şi acţiunilor cu perceperea ambianţei ca „nouă şi bizară". Tbxico-manul păstrează totuşi o'stare de obiectivitate? „asistind" parcă din afară la ceea ce i se'întîmplă. în această primă fază, se instalează dîsvegetoza (tahicardie, tahipnee, hiperes-tezie), care se va accentua în fazele următoare. Faza confuzională — cea de a dcua fază — se traduce printr-o simptomatologie senzitivo-senzorială, cu iluzii şi halucinaţii senzitive şi motorii, disocierea conştiinţei (aceeaşi _ căre-i permite toxicomanului să asiste Ia prcpgije-i automatisme.instinctivo-motorii), stare în care; subiectul este'capabil de acte auto- şi hetero-agreşive ţdezordinea vegetativă se accentuează..; paloare facială, midriază, senzaţie de sufocare’şj constricţie toracică, precum şi o hiperactivitate neurb-rnusculară' cu „mişcări neco’ntrolate". Faza de extaz oniric se desfăşoară pe fondul unei stări de somnolenţă, constînd din apariţia productivităţii psihotice, cu derularea scenelor onirice, dilatarea timpului, dedublarea personalităţii . După cîteva ore, se instalează ultimă dintre fazele, intoxicaţiei acute, faza de somn, de durată variabilă şi fără efecte reconfortante, trezirea făcîndu-se cu o stare de disconfort, apatie, adinamie. Au existat păreri (extrem de controversate, considerate astăzi ca discutabile) că THC ar avea posibilitatea de eliberare a- potenţialului homicidar preexistent. Această idee a apărut ca urmare a legendei orientale în care se povesteşte că şeicul Djabal administra haşiş celor bănuiţi de intenţii asasine. în cursul intoxicaţiei acute, 490/Can CanazepamW ; CancercfobieW ; Canibalic pe fondul disocierii stării de conştienţă, a sciziunii dintre judecată şi act, de dezorientare şi depersonalizare, pot apărea acte auto- şi hete-roagresive; care ţin de aceste profunde dezorganizări ale psihismului şi nu de eliberarea unui potenţial homicidar, însăşi existenţa unui asemenea potenţial fiind discutabilă. Spre deosebire de alte substanţe cu potenţial toxicomanie, în cazul produşilor de Cannabis, toleranţa se instalează mai lent, creşterea dozelor se face mai încet, dependenţa este mai puţin tiranică decît în cazul opiaceelor, fenomenele de sevraj sînt „mai blînde4'. Aceasta nu exclude însă decăderea psihofizică şi etico-morală, deteriorarea intelectuală, fenomene care apar în cazul intoxicaţiei cronice. La acest stadiu de deteriorare ajung mai repede fumătorii frunzelor de Cannabis : fumul acestora conţine mai mult de 2 000 de produse toxice (oxid de carbon, cianuri, substanţe cancerigene — nitrozamide, compuşi policiclici — hidrocar-bonaţi). Haşişomanul apare ca apatic, indolent, indiferent, în stare de „ruină fizică" (prin denutriţie şi avitaminoză), avînd ca singură preocupare procurarea drogului. Pe fondul acestei stări de apatie şi indolenţă nu este însă exclusă apariţia episoadelor acute psihotice, „eclipse psihotice"ţ cu acte de violenţă, fugi, acţiuni elastice auto-şi heteroagresive. H. AUBIN insistă şi asupra posibilităţilor de apariţie a psihozelor cronice. Episoadele confuzionale de tip acut sau subacut se remit, dar personalitatea haşişomanului rămîne profund şi definitiv alterată, apărînd : discordanţă, atipie, reminiscenţe onirice cu teme delirante sărace şi, în final, deteriorarea intelectuală de aspect demenţial — tulburări care, după KOLANSKY şi MOORE, sînt reversibile în 6—9 luni după sevraj şi tratament, după depăşirea acestei perioade însă, modificările induse devenind ireversibile. CAMPBELL a descris — pe encefalografiile gazoase — apariţia unei atrofii cerebrale. în afară de efectele prezentate mai sus, MAHAS şi colaboratorii au descris, în 1973, acţiunea de deprimare pe care produşii de Cannabis o exercită asupra imunităţii celulare, determinînd scăderea importantă a rezistenţei faţă de agresiunile microbiene şi neoplazice. Tratamentul constă, ca şi în cazul celorlalte toxicomanii, în izolare, sevraj (care nu se acompaniază de fenomene critice severe) -*■ TOXICOMANII. 55. CANAZEPAM(M) Canada - DCI DTa-zepam % Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clcr-1,3-dihidro-1 -metil-5-feniI-2H-1,4-benzodiazepină, cu acţiune sedaţiv-hipnotică, anxîolitică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă. Industria noast-ă farmaceutică îl produce sub numele de D!AZEPAM(M). 56. CANCEROFOBIE ; Capacitate Cap/491 şi „rău". Incorporarea crală semnifică: dragoste, distrugere, conservare în sine, însuşirea calităţii obiectului şi reprezintă forma primitivă a introiecţiei (S. FREUD „Totem şi tabu", „Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii"). 9 Fantasma orală, putînd să persiste dincolo de stadiul oral. Sub acţiunea mecanismelor de apărare (proiecţie, deplasare), duce Ia teama de contraagresiune similară TOTEM, TABU, ORAL, STADII LIBIDINALE. 58. CANIRAMIN(M) Japonia - DCI Resdn-namina • Neuroleptic sedativ, derivat alcaloid de Rauwolfia de tip 3,4,5-acid trimetoxicinamic esterificat reserpină, cu acţiune seaativă. Nu se administrează în cazul existenţei unei componente depresive l este un marcat hipo-tensor. 59. CANNCN Waltcr Bradfcrd (1871.-1945) • Psiholog american, cu contribuţii în conturarea teoriei foamei, a emoţiei şi a stres-ului, evidenţiind modificări neurc-vegetative adap-tative ale organismului în situaţiile date.  contribuit la formularea teoriei hcmeostatice, consîderînd aceste mecanisme drept adaptative. 60. CANTITATE (cf. lat. quaniitas) • Categorie ce desemnează gradul de dezvoltare şi afirmare a unor determinări calitative. Numărul fiind „expresia pură a cantităţii" (ENGELS), estimările cantitative precise presupun expresia numerică a adiţiunii unor unităţi de măsură (de întindere, suprafaţă, volum, masă, durată, temperatură etc.). Atunci cînd nu există posibilitatea aplicării unui .eţalcn pe un conţi nu.um calitativ omogen, estimările cantitative sînt maj. puţin precise, dar se pot emite sub forma unor aprecieri relative, care exprimă gradul de realizare a unei calităţi în două sau mai multe realităţi comparabile. Prin depăşirea anumitor limite, obiectiv prescrise de esenţa fenomenului, creşterea sau descreşterea cantitativă determină schimbarea calităţii şi trecerea obiectului într-o nouă formă de existenţă. Unitatea dialectică dintre cantitate şi calitate îşi găseşte expresia în categoria filozofică de măsuraţi în legea trecerii variaţiilor cantitative în transformări calitative. , Jn sens legic, reprezintă criteriul de clasifî* care a judecăţilor predicative după mulţimea indivizilor care alcătuiesc sfera moţiunii de subiect la care sereferă predicâţia. După cantitate, judecăţile predicative +se; împart în j judecăţLsiriguIare (acelea în care predicatul se raportează la un singur, individ, de exemplu 3 j,acest om este profesor") f judecăţi particulare (acelea în care predicatul se afirmă ori se neagă în legătură cu o parte dintre indivizii unei clase, de exemplu \ „unii oameni sînt blonzi") (j judecăţi universale (în care predicatul se referă la toţi indivizii dintr-o clasă, de exemplu* „toţi oamenii sînt muritori"). 61. CANTOR CAPACITATE DE EXERCIŢIU, CAPACITATE DE A RĂSPUNDE. 67. CAPACITATE DE A RĂSPUNDE • Latură subiectivă a capacităţii juridice, derivată din caracterul obiectiv — determinat al acestuia, constînd în aptitudinea persoanei fizice (civile) de a răspunde în faţa societăţii pentru faptele ilicite săvîrşite, de a evalua corect semnificaţia sancţiunilor juridice corespunzătoare acestor fapte şi de a suporta consecinţele negative ale aplicării acestor sancţiuni. Presupune integritatea capacităţilor congitiv-inte-lectuale şi voliţional-conative ale personalităţii mature, precum şi o sumă de proprietăţi juridice (legiferarea unor drepturi şi, în special, obligaţii, aplicabile celor ce încalcă ordinea de drept). Capacitatea de a răspunde presupune existenţa discernămîntului —* EXPERTIZĂ PSIHIATRICĂ MEDICO-LEGALĂ, MINOR. 68. CAPGRAS-SliRIEUX(S) sindrom - sin-ILUZIA SOSIILOR (Sosia este numele unu' sclav al lui Amphitrion a cărui înfăţişare a luat-o Mercur) • Sindrom definit de autorii al căror nume îl poartă, ca tip de delir caracterizat prin convingerea nestrămutată, ilogică, impenetrabilă la contraargumente, că o anumită persoană a fost înlocuită de altă persoană, asemănătoare cu aceasta, cu o sosie a ei } ideea delirantă vizează persoane apropiate afectiv de subiect, dar uneori se poate extinde la mai multe persoane, la înlocuirea sosiei printr-o altă sosie şi uneori chiar la convingerea că însuşi subiectul a fost înlocuit cu o sosie. Sindromul se întîlneşte în schizofrenie, deliruri cronice paranoiace, stări confuzionale şi în afecţiuni psihice organice : epilepsie, traumatisme cranio-cerebrale, accidente vasculare cerebrale, etilism cronic. 69. CAPILAROZĂ RETINIANĂ (cf. lat. copillus „păr") • Efect descris, în 1968, de către DANC BEGU, ca semn obiectiv al pierderii memoriei recente. Constă în prezenţa unor puncte multiple, gălbui, dispuse în regiunea maculară a retinei (corespund unor mici zone de ramolisment, consecutive leziunilor vasculare), identice şi paralele cu leziunile din vasele cerebrale aferente zonelor corticale ale memoriei CIRCUITUL PAPEZ. Capriciu; Captativitate ; Captivitate Ca.p/4,93 70. CAPRICIU (it. capriccio } cf. lat. capra „capră") • Manifestare comportamentală, caracterizată prin discrepanţa dintre aspectul .zgomotos spectacular şi schimbător al actelor, /dorinţelor sau tendinţelor unui individ şi cauza minoră sau chiar absenţa unei motivaţii adecVate, generatoare. Schimbarea „ca din senin" a comportamentului acestor persoane este valabili atît pentru -declanşarea, cit şi pentru dispariţia capriciului, durata sau repetarea să ţinînd în general cont de beneficiul secundar vizat din partea anturajului. Fiind o expresie a egocentrismului, a dorinţei de a atrage atenţia asupra sa, capriciozi-tatea este o trăsătura întîlnită la unii copii cu carenţe educaţionale (tipul ,,domnul Goe“), care ajung să-şi tiranizeze, propria familie.cu prea numeroasele şi fantezistele dorinţe pe care le au. Aşa-numitele capricii din perioada gravidităţii fiu sînt datorate modificărilor fiziologice pe care le suferă femeia în timpul sarcinii', ci reflectă, mai degrabă, trăsăturile unei personalităţi insuficient maturizate pe plan afectiv, cu 'hiperemotivitate şi voinţă slabă, comportament de care, în măre parte, este' responsabil anturajul, prin atitudinile sale de hiperprotecţie şi permisivitate. Perioadele de surmenaj, de excitaţie (după consum de cafea, alcool) pot favoriza, chiar la persoane echilibrate, apariţia tranzitorie a unor capricii. Acest comportament capricios devine •Insă preponderent la unele personalităţi di-;zarmonice (isterică, instabilă), afectîndu-le «marcant capacitatea de adaptare la grupul familial sau social, 71. CAPRO DAT(M) Suedia - DCI Cariso-prodol • Tranchilizant, derivat propandiolic de •tip 2-metil-2-propiI-1,3-propandiol târbamat îsopropil-carbamat, cu acţiune anxiolitică, mio-relaxăntă şi uşor antidepresivă. Se bucură de o bună toleranţă. 72. CAPTAGON(M) Austria, Belgia, Franţa, *R.F.G. — DCI Fenetilină • Psihostimulent, derivat feniletilaminat de tip 7-/2-(a-metiIfenetil)-;amină/etil/teo.filină, indicat în astenii, tulburări de dinamică sexuală, adjuvant în combaterea •efectelor secundare ale NL şi anticonvulsivan--telor, în tratamente de lungă durată J cu o bună toleranţă, se poate administra şi la vîrstnici. 73. CAPTATIVITATE (cf. lat. captare „a «încerca să prindă, a prinde") • în sens psiho-âogic, manieră egoistă de captare şi menţinere pentru sine a sentimentelor de tandreţe şi afecţi un.e manifestate de cei din jur/specifice compor, tamentului juvenil. Această atitudine se regăseşte şi la vîrste adulte, tipic.fiind cazul mamelon hiperprotectoare sau hiperafecţuoase ^care-, în mod conştient sau nu, îngrădesc sau .blochează*; prin comportarea lor abuzivă faţă de copii, dezvoltarea lor armonioasă, independentă. 74. CAPTIVITATE — manifestări, psihice (cf. captivitas „captivitate, robie") • Noţiune sinonimă cu cea de privare de libertate, prizonierat, care au reprezentat pentru psihiatrie circumstanţe de studiu al modului în care 'mediul poate acţiona patogen asupra individului. Patologia captivităţi) este tbt~ atît de veche cît este şi războiul cu implicaţiile sale atît de compfexe şi negative asupra existenţei orrvjjjfui, ca fiinţă, şi a omenirii întregi. Psihozele carce-rale au constituit obiectul descrierii unor psihiatri încă din secolul trecut,francezi, germani" sau englezi (BAILLARGER, 1840 ; RUDIN, 190:1 g SIEFERT, 1907; PACTET si COLLIN, WOŞ $ VILLINGER, 1920 ; HALBERSTADT, 1923 ett.). Dacă primul război ^mondial a generat'aşa-numitele „psihoze ale sîrmei ghimpate", cel de-al doilea, prin lagărele sale de concentrare şi de prizonieri, a adus o serie de observaţii privind psihozele depresive, reactive şi endogene, schizofrenia şi unele simptome specifice, apărute mai ales ia copiii şi adolescenţii deportaţi. Acestea sînt cunoscute sub numele de î/stările astenice ale captivităţii" Sau „psihozele nostalgice" (GARROT) sau „mania întoarcerii". „Sindromul de hipermnezie emoţionala-paroxistică tardivă" (TARGOWLA, 1954) şi „Anestezia .afectivă" (MINKOWSK1,;. 1961) au reprezentat teme ale unor comunicări bazate pe studiul victimelor persecuţiei din lagărele de concentrare care, deşi aflate ulterior în afara situaţiilor psihotraumatizantegeneratoare ale tulburărilor psihice respective, au continuat să ridice probleme de ordin psihiatric' sau medico-legal.Tără a se profila ca entităţi psihiatrice de; sine stătătoare, modificările psihice descrise în timpul condiţiilor de captivitate reprezintă, de fapt, circumstanţe psihopatologice, avînd acelaşi punct generic, dar încadrîn-du-se în nozografia cunoscută. 75. CAPTQDlAME • Derivat difenit-metan de tip 2-/p-(butiltîo)-^x-feniIbenziItlo/-N,N-dimeti!etilamină, cu acţiune anxiolitică şi sedativă, cu valenţe antihistaminice ; are o bună tolemnti. Acţiunea sa este comparabil 494/Cop CaptodiamePCl> ; CapiolW ; Caracter cu cea a HIDROXIZINULUI. Constituie principiul activ al următorilor produşi farmaceutici; COVATIN(M) R.F.G. COVATRIX BETA-BLOCANTE. 77. CARACTER (cf. gr. charakter „semn, marcă") • Ansamblul însuşirilor psihice integrate dinamic, stabile şi permanente, care se manifestă într-un comportament, conferind o „amprentă" specifică fiecărui individ. După POPESCU-NEVEANU (1969), caracterul este „cea mai înaltă şi sintetică formaţiune a personalităţii... care rezultă din integrarea în anumite modalităţi de comportament şi conduită a întregii experienţe de viaţă a omului". Caracterul pcaţe fi descris, după TUCICOV-BOGDAN (1973), folosind trei noţiuni psihologice care, deşi par sinonime, se referă la aspecte diferite : relaţia caracterială, definită ca o legătură a subiectului cu mediul social, care se manifestă prin prietenie, sinceritate, curaj, respect etc. ? atitudinea de caracter,, cu aspect mult mai larg, traducînd un sistenry de relaţii coerente, supuse unui determinism social-cultural g trăsăturile caracteriale care derivă din tendinţele structurale ale personalităţii şi exprimă ce este specific în atitudinile şi relaţiile caracteriale : perseverenţă, instabilitate, răbdare, meticulozitate, suspiciune etc. Ceea ce caracterizează trăsăturile caracteriale este stabilitatea, modul lor constant de manifestare. Dintre însuşirile psihice ale personalităţii, devin trăsături de caracter numai acelea care ocupă un Ioc dominant în structura persoanei şi „exercită o influenţă constantă asupra modului de a gîndi, a simţi şi acţiona al omului" (CHIRCHEV, 1976). O orientare aparte în definirea conceptului de caracter este cea a lui HEYMANS şi WIERS-MA, continuată de LA SENNE, BERGER şl alţii. Caracterul este privit ca „un ansamblu de dispoziţii congenitale, care formează scheletul mintal al omului" f „caracterul este un rezultat al eredităţii, fiind mai puţin sau deloc modificabil, este solid şi permanent, asigurînd astfel identitatea structurală a individului şi constituind fondul care condiţionează evoluţia sa psihologică" (LA SENNE, 1953). Reprezentanţii acestui curent, plecînd de la trei dimensiuni fundamentale ale caracterului î emotivitate, activitate şi primaritate/se-cundaritate, ajung, prin combinarea lor, la opt tipuri caracteriale, pe care Ie descriu amănunţit: nervos, sentimental, coleric, pasionat, sanguin, flegmatic, amorf şi apatic,. Deşi s-a bucurat de o răspîndire destul de mare, caracteriologia lui HEYMANS şi WIERSMA şi-a diminuat mult influenţa, datorită, pe de o parte, fundamentării teoretice, care consideră tipurile caracteriale ca fiind ereditare şi imuabile, iar pe de altă parte, datorită dificultăţilor de aplicare practică Pentru depistarea, evaluarea şi măsurarea trăsăturilor de caracter, pe lîngă observaţii, analiză biografică şi analiză grafologică, sînt utilizate astăzi metode psihologice, sub forma chestionarelor/probelor proiective sau a celor de asociaţii şi completare. Manifestarea unor însuşiri cu caracter negativ într-o formă exagerată CdrUcteriogramâ ; Caracteriopatie ; Caracteristica Caf/495 şi în contradicţie cu normele sociale constituie o tulburare de caracter. Termenul de tulburări caracteriale se aplică mai ales copiilor şi adolescenţilor, dar şi adulţilor, desemnînd, în-tr-un sens mai restrîns, tulburările de comportament. De cele mai multe ori, apărute ca un efect al unor, condiţii familiale şi sociale (nefavorabile, ca o carenţă a procesului instruc-tiv-educativ sau ca o urmare a dezvoltării însăşi, tulburările caracteTiâle se pot modifica sub influenţă unor factori ocupaţionali, educaţionali saii terapeutici^ sau se pot remite spontan. 78. CARACTER ANAL • Descris şi interpretat de_ FREUD, constituie o preocupare şi pentru ABRAHAM, FERENCZI şi SADGER, 4upă a căror, opinie îi sînt specifice (cu sens „peryerşi constituţionali". Încercînd o apropiere a clasicelor; accepţiuni de anomalii caracteriale.şi dezechilibru psihic, H. EY admite prevalenţa în grcu-Jaţie a terrnenului de personalităţi psihopaţtce (1978), termenul de caracteriopatii rămîn.îihd de interes istoric. Cu toate acestea, în recenta lucrare elaborată sub redacţia lui A. POROT (1980), tulburările caracteriale se referă la încercările de clasificare tipologică şi la modificările pe care le poate suferi un caracter normal sub influenţa unui proces morbid. în afara condiţiilor bio-psihologice cu efect transformator asupra caracterului, din timpul unor afecţiuni intercurente, pubertăţii, ciclului menstrual, gravidităţii şi menopauzei, senescenţel, autorii ‘ francezi descriu acele „caractere anormale" prin naştere (analoge psihopatiei de nucleu a autorilor germani) şi caracteriopatiile dobîndite (corespunzătoare psihopatiilor marginale). în cadrul primei categorii, sînt incluşi paranoicii, geloşii, impulsivii, cu varianta extremă — epileptoizii —, şi caracterele slabe, predispuse la acte de delincvenţă 3 a doua categorie include modificările caracteriale din nevroză, din sindromul psiho-organîc acut sau cronic şi din cadrul schizoidiei. Tot aici, autorii francezi introduc tulburările de caracter evoluînd! pe fundalul afectării grave a timiei şi comportamentului, din psihoza maniaco-depresjyă, psihoze delirante cronice, demenţe, ca şi din stările psiho-patoide.'Dintre clasificările caracteriopatiilor, sînt de reţinut cele care enumeră tipurile 1 emotive, ciclotimice, astenice,, instabile, epi-leptoide, schizoide, regresate afectiv, isterice, paranoiace, perverse. 81. CARACTERISTICĂ (fr. caractâristlque 3 cf. gr. charakter) • Atribut predominant» propriu urtfei fiinţe, unui lucru, proces etc. 3 însuşire tipică. în statistica matematică şi biostatistică, defineşte atributele tipice - ale variantei. 496/Car Carbamazepine(DCl) ; Corbaxin ; Carbonarcoză 82. CARBADIN(U) Mexic - DCI Meto-carbamol • Tranchilizant, derivat de glicercl de tip 3-(0-metoxifenoxi)-1,2-propandiol-1-car-bamat, cu acţiune predominent miorelaxantă şi anxiolitic-sedativă ; are şi valenţe analgezice secundare. 83. CARBAGRET!L(M) Mexic -+ CARBAMA-ZEPINE(DCI). 84. CARBAMAZEPINE(DCI) • Derivat imino-stilbenic de tip 5H-dibenz/b,f/azepină-5-carbc-xamidă, cu acţiune anticonvulsivantă, antide-presivă, antialergică. Indicat în : epilepsie grand mal psihomotorie, stări depresive inter-accesuale, alcoolism cronic, sevraj alcoolic, stări psihopatoide, nevralgie de trigemen, cefalee rebelă. Efecte secundare : inapetenţă, ataxie, somnolenţă, leucopenie, agranuloci-toză. în cazul tratamentelor îndelungate, necesită control hematologic Contraindicaţiile sînt cele ale antidepresivelor timoleptice. Nu se asociază cu IMAO, nu se administrează în sarcină. Constituie principiul activ a numeroşi produşi farmaceutici : AMIZEPIN(M) Polonia APO-CARBAMAZEPINE(M) Canada BlSTON(M) Cehoslovacia CARBAGRETI L(M) Mexic CARBAZEP(M) Costa Rica CONVULINE(M) Australia FINLEPSIN(M) R.F.G. HERMOLEPSIN(M) Suedia KARBAMAZEPIN(M) Danemarca LEXIN(M) Japonia NEUROTOL(M) Finlanda NORDOTOL(M) Danemarca STAZEPINE(M) Polonia TEGRETAL(M) Chile TEMPOROL(M) Finlanda TERIL(M) Israel TIMONIL(M) ' R.F.G. şi a celui mai cunoscut dintre ei : TEGRETOL(M) Ar.glia, Austria, Australia, Belgia, Brazilia, Canada, Danemarca, Elveţia, Finlanda, Franţa, Grecia, Italia, Iugoslavia, Olanda, R.F.G., Spania, S.U.A., Suedia, Turcia. 85. CARB-A-MED(M) Austria - DCI Wepro-bamat • Tranchilizant, derivat propandiolic de tip 2-metil-2-propi 1-1,3-propandiol dicar-bamat, cu acţiune sedativ-anxiolitică, anticonvulsivantă şi uşor hipnotică. Indicat în nevroze cu componentă anxioasă şi depresivă, alcoolism, delirium tremens, unele forme de epilepsie, petit mal, afecţiuni psihosomatice. Deşi fără efecte secundare evidente şi contraindicaţii, tratamentul de lungă durată nu se întrerupe brusc, putînd apărea un „mic sindrom de abstinenţă", industria noastră farmaceutică 1 îl produce sub numele ce MEPROBAMAT(w). 86. CARBAMETIN(M) Japonia - DCI Meto- corbamol • Tranchilizant, derivat de gliceroî de tip 3-(0-metoxifencxi)-1,2-propandiol 1-car-bamat, cu acţiune predominent miorelaxantă şi anxiclitic sedativă ;* are şi valenţe analgezice secundare. 87. CARBAXIN(M) Japonia • Tranchilizant, derivat propandiolic MEPROBAMAT(M> România. 88. CARBAZEP(M) Canada - DCI Carba-mazepina • Psihotrop, derivat iminostilbenic de tip 5h'-dibenz/b,f/azepină-5-carboxarnidă, cu acţiune anticonvulsivantă, antidepresivă, antialergică, avînd indicaţii corespunzătoare, în cazul tratamentelor îndelungate, necesită control hematologic (agranulccitoză). Nu se asociază cu IMAO, nu se administrează în sarcină. 89. CARBOLITH(M) Canada; CARBOLÎ-THIUM(M) Italia; CARBOLITIUM(M) Brazilia— DCI Litium carbonate o Timoizoleptic, stabili- sin. zator al timiei, cu valenţe sedative —> CARBONAT DE LITIU(M) România. 90. CARBONARCOZĂ (cf. lat. carbo „cărbune" ] gr. narke „amorţire") • Metodă de tratament — îr prezent anbandonată — a unor forme de nevroză şi a unor afecţiuni psihosomatice. Constă în administrarea, prin inhalare, a unui amestec gazos (75% oxigen, 25% bioxid de carbon), pînă la limita primelor semne de pierdere a conştiinţei, repetîndu-se variabil în timp. Aceste şedinţe au fost intro- Cardiazol - şoc ; Cardiopatie ; Carenţa Car/497 duse de LOWENHAART, în 1929, plecînd de la o mai veche observaţie privind rolul anoxiei ca excitant intelectual. Metoda a fost utilizată cu oarecare tenacitate şi mai puţin succes în S.U.A., o perioadă de timp, în jurul anilor '50 apărînd numeroase lucrări în sprijinul ei, dar încercarea de a o introduce în .Europa nu a dat roade. în prezent nu se mai utilizează. 91. CARDIAZOL — şoc 9 Terapie biologică, utilizînd criza convulsivă ce apare la injectarea intravenoasă a circa 8 mg/kgc dintr-o soluţie de 1-0% cardiazol, folosită de VON MEDUNA, în 1932, la bolnavii de schizofrenie; Este varianta chimică a terapiei convulsivante, care a învins în competiţia cu timpul, prin efectele secundare şr incidenţa, mult mai redusă, prin posibilităţile sale mai lesnicioase de aplicare, chiar în cazul pacienţilor agitaţi. Deşi trecerea la aplicarea acestei, terapii de şoc a avut, ca bază teoretică, opoziţia ipotetică dintre schizofrenie şi epilepsie (fapt rămas şi pînă ^astăzi nedemonstrat), valoarea sa a fost deosebită, în mod . paradoxal, prin „insuccesul teoretic pe care Pa înregistrat" ţa adus, în schimb, revelaţia terapeutică a metodelor convulsiVante în psihiatrie.-Acţiunea analeptică cardiovasculară a cardiazol ol ului (pefltametilentetrapol), cu producerea convulsiilor în scop terapeutic, poate fi asociată, în mod simetric, Cu cea a curei Sakel (insulinoterapiei). 92. :CÂRDILAC(M) Grecia - DCI Flufena-zinq 9 Neuroleptic incisiv, derivat piperazi-nil-alkilfenotiazinic, de tip 4-/3-/2-(trifIuoro-meti l).fenot iazi n-1 Q-i I /propi I /-1 -pi perazi netânol. Indicat în psihoze paranoid halucinatorii, cata-tani ce, depresii agitate. Efecte secundare de tip neuroleptic jncişiv. Diminuează efectul L-dopa. ' , : 9 3. ,CARDJNÂ(M) Finlanda - DCI1 Timolol 9 Betablocant de tip (--)-1-(tert-butilamino-3-/ (4-'morfolin-1,2,5-tiadiazol-3-il)oxil/-2-propanol, indicat în anxietate, distonii neurovegetative, afecţiuni psihosomatice, alcoolism p adjuvant în tratamentul sevrajelor. Nu duce la depen-denţă7~nu se asociază cu IMAO -♦ BETABLOCANTE. 94. CARDINOL(M) Australia — DCI Pro-pranolol 9 Psihotrop betablocant, derivat propanolic, de . tip 1-(isopropiIamino)-3-(1- naftiloxi)-2-propanol, cu acţiune anxiolitică, cu valenţe psihostimulente şi adrenolitice. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de PRO PRANO LO L(M).. 95. CARDIODOL(M) Japonia -CARDIOL Finlanda —. DCI Rractoiol • Betablocant de tip 4'-/2-hidroxi-3-(isopropilamino)-propoxi/a-cetanilidă, indicat în anxietate, miotonii neurovegetative, combaterea tremorului senil, are efecte psihostimulente. Nu se administrează concomitent cu săruri de litiu, poten-tîndu-le efectul toxic, şi nici cu produşi IMAO — BETABLOCANTE. 96. CARDIONEVROZĂ — sin. ACŢIUNE CARDIACA TULBURATA (DAH) f ASTENIE NEUROCIRCULATORIE ? CORD IRITABIL 3 INIMA SOLDATULUI ? NEVROZA CARDIACA « PSEUDOANGJNĂ PECTORALĂ 1 SINDROMUL DE HIPERVENTILAŢIE ? SŢILLE-HARTŞHORNE(S) sindrom l TULBURAREA sin. RE’G LA R11 HІ РОТАLAM0-0 RG A NIС E -> DA COSTA(s) sindrom. 97. CARDIOPATIE (cf. gri karăra „inimă!‘ g pathos „încercare, experienţă") —AFECŢIUNI CARDIACE. 98. CARDIOSERPIN(m) Finlanda -- DCI Reserpina 9 Neuroleptic sedaţi v, derivat alcaloid de Rauwolfia, de tip 3,4,5-^cid ţri-metoxibenzoic esterificat0 meţilreserpaţ, cu acţiune sedativă centrală, uşor anxiolitică şi net hipotensoare. Nu se administrează în depresii* epilepsie, parkinsonism şi copiilor sub 3 ani* 99. CARENŢĂ (cf. lat. cerere „a fi lipsjţ de ceva") • Stare rezuitînd din insuficienţa unui aporŢ nutriţional indispensabil unei funcţii vitale esenţiale. 'Prin extensie, este aplicat în psihologie, pedagogie şi psihiatrie, unde se referă la ‘^absenţa aporturilor afective, educative; intelectuale şi culturale necesare dezvoltării personalităţii-. Pentru psihanalişti, reprezintă o noţiune prea generală, care acoperă doar părţiâl problematica genezei tulburărilor psihice ; nu a trezit interes decît în etapa iniţială. 100. CARENŢĂ AFECTIVĂ (cf. lat. carere f affectio „stare, dispoziţie") — sin. AVITAMINOZĂ AFECTIVĂ • Expresie generică pentru privarea de afecţiune sau insuficientă satisfacere a trebuinţelor afective, fènômen cu consecinţe psihologice dintre cele mâl grave, atunci cînd această frustrare afectivă este de durată sau intervine la o vîrstă precoce. Aşa cum au arătat psihologii;/;inclusiv cei de formaţie psihanalitică, dezvoltarea psihică a copilului este condiţionată-de viaţa sa afectivă. Aceasta rămîne un element definitoriu, indispensabil activităţii' psihice şi reglării 32 - Enciclopedie de psihiatrie — cd. 167 498/Car Carenţă afectivă ;Carenţă de autoritate -.comportâ’mentului.... Drept urmare, carenţa afectivă are efecte asupra echilibrului psihic .şi pqate duce la alterarea stării mintale. Consecinţele carenţei afective Ia copii pot fi pro-coce sau tardive, primele fiind studiate în -forma lor. de, hospitalism (SP1TZ);. Este prefe-rabiîsă se vorbească de carenţa afectivă infantilă, (durabilă,: precoce sau tardivă), luî.ndu-se în consideraţie cinci condiţii.: lipsă, carenţă, frustrare 3 carenţa să se fi manifestat exclusiv în nevoile afective; ale copilului 3 mama să fie responsabilă de carenţă g carenţa să fi afectat copilul înainte de vîrsta de 3 arii 3 sa fi durat minimum 6 luni: î n ordin ea i m'portan ţei, s J n t afectate ^dezvoltarea limbajului, adaptabilitatea la mediu, dezvoltarea neuromuscdlară, rezistenţă la infecţii. Cea mai gravă- este carenţa afectivă suferita între lunile 6—15, de viaţă. Urmările carenţei afective sînt mai benigne după vîrsta de 5 ani.rDurata-carenţei afective.este şi ea importantă, la peste 3 luni de separare^ vindecarea fără urme devenind problematică* RE:NI: SPITZ, utilizînd două loturi de copii nou-născuţi, crescuţi unii în Condiţii deosebite, dar lipsiţi de mamă, iar ceilalţi în condiţii mult mai modeste, dar îngrijiţi de mamele lor* a pus fn evidenţă, prin metode psihometrice adecvate vîrstei, un decalaj semnificativ1 privind dezvoltarea lor intelectuală, şi anume : în timp ce lă primul Iot de copii, după 2 ani, se înregistrează o scădere a QI de la 124 la 45, ia al doilea lot, QI a crescut normal,.ajungînd în jurul valorii de 105/mediu blfri. totodată, rata mortalităţii la primul lot a fost de 1:3 X37%), în timp ce la al doilea lot nu s-a1 înregistrat nici un deces. Tulburările tardive determinate de carenţa afectivă durabilă se manifestă, pe plan afectiv, ^rin inaptitudinea acestor copii de a stabili relaţii sociale normale. Legăturile afective -sînt superficiale, agresivitatea necontrolată, .uneori fiind realizat aspectul de pervers constituţional, descris de DUPRE. O carenţă afectivă durabilă poate constitui o posibilă bază .pentru schizofrenie., nevroze, tulburări -de comportament sau chiar pentru afecţiuni de aspect organic (de exemplu' tuberculoza). :5tud.ii asupra adolescenţilor şi adulţilor deza-daptaţi au arătat că rata delicventei este mai •înaltă de 4—5 ori la cei carenţaţi afectiv în -copilărie, faţă de 6ei crescuţi în familii armonioase. Anumite situaţii (dificultăţi grave ^materiale, afecţiuni cronice în famiiie, handicapaţi etc.) impun cu necesitate spitalizarea -copiilor. Prezenţa cvasipermanentă a mamei >lîngă. copil, păstrarea de către acesta a unui obiect matern sau încredinţarea lui unei sin- gure persoane (ca substitut matern) reprezintă măsuri menite să atenueze efectele carenţe» afective. La vîrstă adultă, carenţa afectivă, determinată de dificultăţile de relaţionare interpersonale (timiditate, hiperemotivitate introversie) sau de accidentele din viaţa personală (abandon, doliur bătrîneţe, emigrare), se poate compensa prin activitate sau poate determina manifestări psihopatologice, care evoluează da la stări depresive de intensitate variabilă, pînă fa conduite sertddare —► ABANDON, ANACLITIC, TRAUMA. 101. CARENŢĂ DE AUTORITATE • Ca şi carenţaafectivă,^ carenţele de .autoritate au efecte nocive asupra dezvoltării personalităţi» copilului, tatăl fiind investit în familie cu autoritatea supremă. P.e. măsură ce copilul creşte, rol ul mamei scade:, iar cel al.s tatăl ui creşte, eg-alfndu-se.pe la 7 ani, apoi ambele scad paralel, pînă ce copilul îşi capătă autonomia, relaţia cqpîl-adult devenind relaţia adult-adult. Intervenţia tatălui-se poate face prin intermediul mamei sau direct, în acest din urmă caz fiind scurtă, netă, măsurată. Tatăl: abuziv poate comite şi excese,, chiar de tipul protec-ţioni.smului exagerat 3 nu se poate considera înqă că. un copil a devenit adult decît în momentul în care acceptă insecuritatea, ca un r-isc normal. în acest sens, tatăl trebuie să-i trezească gustul pentru risc, evitînd să-i distrugă spiritul de iniţiativă şi curajul. SUT-TER şi LUCCIONI consideră autoritatea veritabilă ca un apel şi nu ca o presiune, deci nu ca tiranie 3 copilul tiranizat se simte incapabil să-şi egaleze tatăl. ' Mai frecvente sînt cazurile de autoritate -paternă insuficientă, cu consecinţe grave în structura personalităţii. Studiate de aceeaşi autori, ele se traduc prin structuri anormale ale personalităţii şi prin tulburări ale relaţiilor cu mediul. Caracterul este slab, fără, rezistenţă, indecis. Conştiinţa morală este ; sărăcită, lipseşte ierarhia valorilor, adesea se manifestă un conformism comod. Paradoxal în aparenţă, unii"subiecţi care au suferit în copilărie carenţa de autoritate, par să-r simtă lipsa la vîrsta adultă şi acceptă sau caută unele cadre rigide, autoritare. 102. CARENŢĂ DE AUTORITATE^8» sindrom • Sindrom descris de SUTTER şi LUCCIONI (19S3), caracterizat prin triada slăbiciune şi lipsă de coeziune a personalităţii, rigiditate afectivă şi. „aşecuritate". Acest sindrom ar facilita, după cei dpi autori, recurgerea la suicid şi poate îmbrăca o gamă de manifestări situate între pelul „expansiv", în care domină revolta, revendicările, existenţa haotică, şi „atitudinea inhibată, dominată de indecizie, Cariotip ; CarisoprodoltDC*); Carpenter W Car/4996 supunere, retragere şi monotonie". Este generat de absenţa autorităţii parentale. Autoritatea, diferenţiată de dominaţie, ar trebui să-i ofere copilului nu numai ordine, ci şi criterii de valoare, condiţii absolut necesare unui dialog activ şi afectiv cu lumea. 103. CARENŢĂ SOCIALĂ • Se manifestă ca rezultat al privării unui individ de contactele cu alţii şi are drept principală cauză claustrarea. 104. CARFENAZINE Norvegia? CARISOMA. 110. CARISOPRODOL • Derivat propandiolic, de tip 2-metil-2-propiM ,3-propandiof-carbamat Isopropil-carbamat, cu acţiune anxiolitică, miorelaxantă şi unele valenţe antidepre-sive. Indicat în nevroze cu componentă depresivă, la personalităţi psihastenice şi ca adjuvant în tratamentul psihozelor. Constituie principiul activ al următorilor produşi farmaceutici l ANIDOl Olanda ARTIFAR Norvegia CARISO.MA*M> Anglia CARISO,PRODOL*M) Spania DIODENE Franţa ISOBAMATE(M) Israel MEP RODATĂ Finlanda MIOCALMAiM> Portugalia MIO-RELÂX Italia RELA Israel RELAXO-POWELW Spania SONOMA<“> R.F.G. SCUTAMII» Ungaria SOMA(M) Grecia SOMADRI L*u) R.F.G; SOMALGIT Elveţia' SOMALGIT-SIMPLE*® Spania SOMANIL<“> Japonia 111 CAROPANîu) Japonia - DCI Pîpradrol • Psihostimulent, de tip a,a-difenil-2-piperiden-metanol, indicat în astenie, scăderea forţei intelectuale în preinvoluţie, TDS, hipoprosexie, epuizare, scăderea randamentului, lipsa apetitului Se poate administra în sarcină şi la vîrstnici L 112. CARPENTERî®»sindrom, sin. - ACRO-CEFALOPOLISINDACTILIE • Eredopatie cu mod de transmite rerecesiv-autosomal, avînd ca expresie clinică un sindrom plurimalformativ J 500/Car Carter R. ; Cosantin^ ; Cassier acrocefalie, hipcplazia etajului mijlociu ai feţei, cu deplasarea laterală, polidactilie şi sinaactilie, obezitate, hipogonadism, nanism. întotdeuna se asociază cu debilitatemintală, de obicei, profundă. 113. CARPIPRAMINE(DCT) 9 Psihotrop cu o structură chimică hibridă, reunind un segment identic al neurolepticelor sedative, specific derivaţilor butirofencnici (HALOPERIDOLUL), cu un segment al antidepresivelor timoleptice, specific derivaţilor dibenzazepinici (IMIPRA-MINEl), realizînd, în final, o structură de tip 1 '-/3-(10,11-dihidro-5H-dibenz/b,f/azepin-5-il)-propil/-(1,4/-bipiperidin)-4/-carboxamidă, cu acţiune timoleptic sedativă moderată. Indicat în psihogenii şi reacţii cu componentă depresivă, în sindroame depresive consecutive sevrajelor şi în endogenii cu acompaniament depresiv sau depresii inhibate şi delirante, în asociere cu un neuroleptic sau antidepresiv, în funcţie de tabloul clinic. Constituie principiul activ al următorilor produşi farmaceutici : DEFEK- TON(M> Japonia j PRAZINIL BETÂBLOCÂNTE. 118. CARXIN(M) Japonia - DCI Metocar-bamol 9 Tranchilizant, derivat de glicerol, de tip 3-(0-metoxifenoxi)-1,2-propandiol-1-carba-mat, cu acţiune predominent miorelaxantă şi anxiolitic-sedativă ; secundar, are şi valenţe analgezice. 119. CASANTIN(M) R.F.G. — DCI Dietazină 9 Neuroleptic sedativ, derivat fenotiazinic aminoalkilfenotiazină, de tip 10-(2-dimetilami-noetil) fenotiazină, cu acţiune anxiolitică, uşor hipnotică. Eficient numai în tratamentul psiho-geniilor şi în medicina psihosomatică. sin. 120. CASA-ARBORE-OM(T) test -> BUCK(T) test. 121. CASPER(S) sindrom - sin. EREUTO-FOBIE(F) ^ ERITROFOBIE(F). 122. CASS!ER(S) sindrom - sin. ACRO-ASFIXIE CRONICĂ HIPERTROFICĂ } ACRO-CIANOZĂ CRONICĂ HIPERTROFICĂ • Descris de autor, în 1912, constă în reunirea elementelor definitorii ale sindromului nevrotic cu tulburări vegetative evidente, cea -Casf/7/um(M) ; Castrare ; Castrare —complex Cas/501 mai clară fiind cianoza extremităţilor şi modificările trofice. Etiologia continuă să rămînă o .'■necunoscută. 123. CASTl LIUM(M) Portugalia - DCI Go-bazam o Tranchilizant, derivat benzodiazepinic ■de tip 7-clor-1-meti|-5-fenil-1 H-1,5-benzodia-zepin-2,4(3H,5H)-dionă, cu acţiune anxiolitică şi sedativă uşor inferioară seriei. Indicat şi în afecţiunile psihosomatice, distonii neurovege-tative, nevroze cenestopate ; adecvat pentru “tratamentul ambulator, neinfluenţînd reflexele conducătorilor auto. 124. CASTRARE (cf. lat. castrare „a castra") - sin.. EUNUCHISM; EVI.RAŢIE ^ EMASCULAŢIE. diferit, la cele două sexe. La băiat, castrarea este resimţită ca urmare sau efect al ameninţării paterne, ameninţare provocată de activitatea sexuală a băiatului. Fata resimte absenţa penisului ca un prejudiciu, pe care încearcă, inconştient, fie să-l nege, fie să-l compenseze său să-l repare. Există o strînsă legătură între complexul de castrare şi complexul Oedip, în special prin funcţia interdiativă sî normativă a acestuia (PONTALIS şi LAPLANCHE). La băiat, dispariţia complexului Oedip se înlocuieşte prin complexul de castrare. La fata, complexul Oedip este secundar, fiind pregătit de complexul de castrare. Iniţial, băiatul nu este frapat de diferenţa anatomică sexuală, pe care o sesizează ; el va,,reacţiona mai tîrzru, sub influenţa castrării. Pentru el, agentul Goya 125. CASTRARE — complex 9 Unul dintre marile complexe descoperite şi precizate de psihanaliză, cu originea în fantasma castrării, legat de faptul că, la un moment dat, copilul îşi pune problema diferenţierii dintre sexe ‘(diferenţa legată de absenţa sau prezenţa penisului). Această diferenţă este atribuită, In plan fantasmatic, acţiunii de tăiere a penisului fia fată. Complexul de castrare se produce castrator devine tatăl, autoritate căreia îi ya atribui toate ameninţările. Reacţia băiatului la ameninţarea castrării poate genera, ulterior, două atitudini faţă de femeie : fie oroare pentru această creatura mutilată, fie un sentiment net de superioritate. Simbolic, virilitatea se asociază cu forţa, puterea, intelectul, afirmarea de sine, în timp ce feminitatea (inconştient asimilată cu mutilarea) se asociază simbolic cu 502/Ca s Castrare - complex ; Coşexie ; Catabitismomanie slăbiciunea, inferioritatea, decapitarea, moartea (CH. BADOUIN). Fata reacţionează diferit, sesizînd că, în comparaţie cu băiatul îi lipseşte ceva. Dorind să posede acest lucru care îi lipseşte, ea va începe să invidieze fiinţa de sex cpus. Consecinţa acestei dorinţe va modifica atitudinea fetei faţă de mama sa, alegînd ca obiect al iubirii pe tată, ceea ce constituie intrarea în complexul Oedip. Angoasa castrării este considerată de psihanalişti ca începutul perioadei de latenţă şi ce formare a Supra-Eului. Ca modalităţi de manifestare simbolică a fantasmei de castrare, pot fi menţionate : acte care ating integritatea corporală, acte care ating integritatea psihică, acte obsesionale, fobii, sentimentul de inferioritate. FREUD leagă complexul de castrare de stadiul falie: în această fază, copilul percepe în organizarea genitală infantilă, un singur organ sexual, falusul (organul masculin) ■; deci nu există, în faza respectivă, masculin şi feminin, ci mascuiin sau castrat. Caracteristica narcisică a ccmpie-xului de castrare constă în faptul că falusul este resimţit ca parte esenţială a propriului Eu, astfel îneît ameninţarea care vizează falusul revine la o ameninţare asupra Eului. în acest sens, complexul de castrare trimite la o rană narcisică. în ceea ce priveşte fundamentarea teoretică a complexului de castrare, au existat mai muite direcţii psihanalitice. Psihanaliştii afirmă prezenţa complexului de castrare la toţi indivizii umani f s-ar pune atunci întrebarea : cum este posibil ca o fiinţă să fie ameninţată cu pierderea unui lucru pe care nu-l posedă? Angoasa de castrare este considerată de unii autori ca rezultat al unei serii de experienţe traumatizante, în care intervine separarea de, sau pierderea unui anumit obiect (de pildă, pierderea sînului, prin sevraj) ? este vorba aici de echivalenţe simbolice între diferite obiecte parţiale, de care individul se separă. După A. STĂRCKE, retragerea repetată a sînului în perioada alăptării şi, ulterior, retragerea definitivă, în sevraj, ar constitui prototipul complexului de castrare (ar fi aici o castrare primară, universal prezentă, castrarea de natură orală). RANK atribuie un rol esenţial traumatismului naşterii (separarea de mamă, prin naştere, şi reacţiile fiziologice declanşate prin această separare constituie prima criză de angoasă, model al oricărei angoase ulterioare ţ deci angoasa de castrare ar fi o prelungire-eccu a angoasei naşterii). ADLER consideră că nevoia de securizare (căutarea securităţii), manifestată simptomatic în diferite obsesii, trimite la inconştientul profund, la nevoia de reiugîu matern. Atitudiniea lui FREUD faţă de aceste concepţii este rezervată f el insistă asupra păs- trării expresiei „complex de castrare", cu referire esenţială Ia fantasma castrării, legat de existenţa şi pierderea penisului. în perspectivă sccial-culturală, castrarea ar semnifica faptul că exercitarea unui drept are, corelativ, o interdicţie ? ameninţarea castrării devine ameninţarea legii (cf. FREUD, „Totem şi Tabu"). 126. CASTROFILIE (cf. lat. castrare [ philicr „prietenie") sin. EONISM ^ TRAVES-TISM. 127. CASTROFRENIE (cf. lat. castrare { gr. Iren „inimă, suflet") —NEOKLOPIE. 128. CAŞEXIE (cf. gr. kakos „rău" ţ hex'is „stare")w- sin. ATROFIE GENERALĂ PROGRESIVĂ • Tulburare metabolică profundă in-tîlnită în stadiile tardive ale evoluţiei unor boli cronice (TBC, neoplasme etc.). Bolnavii au un aspect caracteristic, determinant de scăderea ponderală excesivă — cu peste 30% din greutatea normală —, ce duce la dispariţia stratului adipos, tulburări trofice (este vizibilă „topirea maselor musculare"), tulburări funcţionale complexe. Grava atingere somatică determină o astenie marcată, cu dificultatea îndeplinirii activităţilor igienice minime şi păstrarea preponderentă a clinostatîsmului. Foarte frecvent survin complicaţii infecţioase, îndeosebi pulmonare. Mai rar întîlnită astăzi — în condiţiile existenţei unei terapii adecvate — în delirurile cronice, ajunse în stadiile avansate ale demenţei,, este, în general, apanajul gerontopsihiatriei, vîrsta înaintată, cu modificările specifice involuţiei, şi boala psihică ccncurînd la apariţia acestei stări de deteriorare extremă somatică şr a vieţii psihice. 129. CAŞINATIE (de la Casina, numele unei comedii a lui PLAUT) • Rîs fără motivaţie sau stimulent adecvat, întîlnit în oligofrenie, intelect de limită, stări reziduale, demenţe. 130. CATH (cf. lat. cathcedulis) - sin. KATK sin. KATH 131. CATA (gr. kata „în jos") © Element de compunere, exprimînd semnificaţia de mişcare în jos, decădere, degradare, descompunere. 132. CATABITISMOMANIE (cf. gr. kcicby-th'iso „a se scufunda" f mania „nebunie") e Este un termen utilizat pentru a defini impulsul patologic către suicidul prin înnec (HINS'E). Nu se utilizează în mod curent în practica medicală. Cataclohie ; Catalepsie ; Catamneză ; Cataplexie Cat/503 133. CATACLONJE (cf. caţa- g gr. fc/oneo *,a împinge, a produce tulburare, confuzie, dezordine4') — sin. TATACLONUS • Mişcări convulsive ritmice, cu determinism psihogen, întîlnite, de obicei, în manifestările critice de *tip isteric. 134. CATAFAZI5 (cf. cota- ,V gr. phas'is .„vorbire") — sin. CHASLIN3 semn LITANIE DECLAMATORIE (CHASLIN) VERBI- GERAŢIE. 135. CATAGELOFOBlE(F) (cf. cota-} gr. gelos „rîs" Ip'nobos „frică") e Teamă excesivă, patologică, nemotivată printr-o experienţă negativă anterioară, de a fi ridicol, de a te face de rîs. Prezentă în timiditatea din adolescenţă, la personalităţi psihastenice. 136. CATAGRAFIE (cf. cota-} gr. graphein „.a scrie") o Tulburare a scrisului, constînd în repetarea cuvintelor sau a propoziţiilor. Termenul şi-a pierdut sensul psihiatric f în prezent desemnează înregistrarea în* scris a unor variante care se repetă (fără a reflecta o situaţie patologică). 137. CATALEPSIE (cf. katalepsis „prindere, ‘luare, oprire") • Menţinerea involuntară a unor posturi sau atitudini-corporale, determinată de modificarea tonusului muscular şi pierderea 4niţiativei motorii. Aspectul cel mai frecvent întîlnit, evidenţiat prin mobilizare pasivă, -este acela al flexibilităţii ceroase, dar este posibilă şi o hipertonie rigidă — catalepsie rigidă (la subiecţi cu leziuni cerebeloase). Dacă iniţiativa motorie este pierdută complet, subiectul este total imobil, pasiv, cu aspecKde statuie, prezentînd cele mai diverse poziţii. Deşi >poate apărea în mai multe circumstanţe etiologice, caţalepsia face parte mai frecvent din tabloul clinic al schizofreniei, epilepsiei şi isteriei. Caţalepsia catatonică .se întîlneşte în schizofrenie, în depresia melancoliformă, stări oonfuzionale acute. Leziunile nucleilor striaţi determină, uneori, manifestări de tip catutonic. în isterie se descriu crizele cataleptice cu debut brutal, opistotonus, posibila pierdere a- cunoştinţei şi somnul cataieptic, cu durată de la tîteva ore la cîţiva ani. în general, caţalepsia este legată de un grad crescut de sugestibilitate, asemănîndu-se din acest punct de vedere cu ecolalia, cu ecopraxia etc. Ea poate fi indusă prin hipnoză (catalepsie hipnotică). 138. CATALEPSIE CEREBELOASĂ • Descrisă de BABINSKI în leziunile de emisfer cerebelos. Subiectul în decubit dorsal poate menţine timp îndelungat membrul inferior ri- dicat, cu articulaţia genunchiului flectată, fără a obosi şi fără a ceda la încercarea de readucere în poziţia normală g semn prezent în demenţa senilă şi mixtă. 139. CATALEPSIE DE TREZIRE (FEGHÎN) - sin. LOWENFELD-HENNEBERG(s) şirvy drom. 140. CATALEXIE (cf. cata- | gr. Jex/s „cu-vînt") m Tulburare de cj.tit, care constă în tendinţa de repetare a cuvintelor şi. propoziţiilor. Se întîlneşte la intelecte liminale, în nevroze motorii, în schizofrenie. 141. CATAMNEZĂ (cf. cata- f gr. mnesls „memorie") •, Studiul evoluţiei unui subiect după părăsirea unui serviciu de psihiatrie, unde a fost internat pentru o afecţiune psihică. Gu-prinzînd perioade largi de timp, catamneza oferă posibilitatea obţinerii unor date'privind evoluţia şi prognosticul anumitor afecţiuni, 4:a şi a unor informaţii asupra posibilităţilor .de integrare şi readaptare socială a bolnavilor. Studiul catamnestic a creat cadrul modificării opiniei empirice asupra unor afecţiuni, aşa cum s-a înţîmplat: cu studiile Iui MANFRED BLEULER şi ale lui CIOMPI asupra schizofreniei.-' 142. CATAPLEXIE (cf. gr. kataplexle ,;con-sternare, stupoare") • Disoluţie bruscă, de scurtă durată (secunde-minute), şi totală a tonusului postural, ântrenînd căderea, fără suprimarea conştiinţei Atacul cataieptic se produce în circumstanţe stresănte^efmOţM puternice, plăcute sau neplăcute, groază), uneori fiind declanşat chiar de rîs. Căderea nu este totuşi la fel de brutală ca în criza epileptică, producîndu-se secvenţial",:că şi cum mişcarea ar. fi descompusa (a fost corfipârată cu aceea a unei păpuşi de cîrpă) Uneori, pierderea tonusului este doar parţială (numai la nivelul membrelor superioare sau inferioare, sau a! mandibulei) şi, spre. deosebire de criza epileptică, subiectul nu emite nici un sunet. La revenirea din criză subiectul este bradipsihic, încearcă să înţeleagă ce i s-a întîmplat, .este anxios, avînd intactă memoria episodului (nu există amnezie lacunară). După cîteva crize, anxietatea diminuează; dar pacientul rămîne preocupat de aspectul „tragi-comic" al crizelor. încercînd să evite situaţiile stresante care le-au declanşat. Se asociază deseori (după MICH AU X, totdeauna) cu narcolepsia, constituind sindromul atazic Gelineau, dar nu este exclus să alterneze sau să şe manifeste ind^psndent de acesta. Psihofizio-logic, atît emoţiile, cît şi cataplexia sînt însoţite de diminuarea tonusului muscular şi de 504/Cat Cataplexîe ; Cotaptosis ; Catastrofă vagotonie (FERNANDEZ), cu sau fără atingerea centrilor mezcdiencefalici ai semnului, pre-dueîndu-se o disociaţie între somnul psihic şi cel fizic („Spiritul continuă să vegheze într-un corp âdormit" — LHIzRMITTE). Deseori, cataplexia se asociază altor manifestări meze-diencefalice (tulburări oculare, halucinoză, ris spasmodic, alte tulburări de tonus). Uneori, există asocierea cu un teren discrinic tireo-genital. Se descrie o formă de adormire (cu akinezie totală, conştiinţă normală) şi una de deşteptare (akinezie totală, în trezirile bruşte şi brutale, de obicei, prin desincrcnizarea „trezirii somatice" de cea „psihică"). De cele mai multe ori, niciuna dintre aceste circumstanţe nu are semnificaţie patologică. Captalexia trebuie diferenţiată de crizele akinetice, epileptice sau de alte crize oligosimptcmatice, de aceeaşi natură. Clcmipramina acţionează în cataplexie prin efectul opus anticonvulsivan-telor. Alte sensuri, puţin utilizate : starea de imobilitate şi rigiditate întîlnite la animale după un stres intens ? semnul hipnotic (în terminologia anglo-saxcnă) starea de prostraţie din debutul acut brutal al unor boli apepexia fudroaiantă. 143. CATAFTOSIS • Termen folosit de GALIEN (129 — 201) pentru a desemna accesul epileptic sau apoplectic \ în prezent nu mai este utilizat. 144. CATASTROFĂ (cf. gr. katastrcphe „răsturnare") • Avînd sensul de eveniment deosebit de grav, imprevizibil şi urmat de consecinţe dezastroase, termenul este folosit în psihiatrie pentru a desemna, pe de o parte, reacţiile psihologice la un eveniment de acest tip (reacţia de catastrofă) şi, pe de alta, reacţia catastrofică a subiecţilor cu I eziuni organice cerebrale. • Reacţiile la catastrofă sînt determinate de evenimente grave, afectînd un număr important de persoane : accidente feroviare sau de aviaţie, inundaţii, incendii, cutremure, bombardamente. Dacă din punct de vedere individual, medul de reacţie se înscrie — aşa cum au arătat studiile făcute şi la noi în ţară, cu ocazia inundaţiilor, de psihiatri din Tg. Mureş, şi cu ocazia seismului din 1977, de Institutul de Neuropsihiatrie — în tipurile de reacţie patologică obişnuită, în ceea ce priveşte colectivitatea, după WOLFENSTEIN, s-ar putea distinge trei perioade : iniţială, de perplexitate, în care pericolul este negat sau supradimensionat ? secundară, în care fazei de şoc îi succedă cea de reacţie propriu-zisă, caracterizată prin-tr-o serie de manifestări emoţionale ce pot îmbrăca un aspect aberant şi o determinare emoţională a comportamentului ? şi o ultimă* fază, de interacţiune, în care atitudinile devim mai raţionale, individul se reîntoarce la comportamentul de grup, mobilizîndu-şi eficent forţele. Această ultimă etapă, postcritică, este cea în care reacţiile se individualizează, predu-cîndu-se o nouă apreciere şi o personalizare a situaţiei. Studiile de psihologie colectivă sugerează o posibilă ameliorare a reacţiei la catastrofă, prin antrenament. • Reacţia catastrofică este destructurare-brutală a capacităţii de răspuns la o situaţie-dată, atunci cînd subiectul, pus in faţa unor sarcini pe care, anterior bolii, le rezolva cu uşurinţă, eşuează datorită anxietăţii. Medul brusc in care această reacţie se declanşează, pe fundalul unui organism cu capacitate de inhibiţie şi control redusă, face ca descărcarea ei să fie brutală, prin scurtcircuit. O asemenea reacţie trebuie să fie considerată — după opinia lui GAINOTTI — ca rezultat al unei situaţii catastrofice, in care se întretaie factori multipli,, ce ţin tot atît de mult de caracterul organic, cit şi de natura psihodinamică (nevoile afective ale subiectului, modalităţile sale obişnuite de adaptare la stres). Lumea experienţei subiectului este tot atît de cutremurată de boală ca şi subiectul însuşi, schimburile dintre individ şi mediu devin tet mai schematice, mai simplificate, bazîndu-se pe rigiditatea unei ordini forţate, pe reducerea, dimensiunilor spaţiale, temporale şi de semnificaţie ale universului înconjurător. Agăţarea de obiecte cunoscute (încă), de situaţii familiare şi de concret este determinată de-restrîngerea permanentă a graniţelor acestei lumi, dincolo de care pîndeşte abstractul şi prăpastia necunoscutului, un labirint fără ieşire. Ipoteza în care un astfel de subiect este pus într-o situaţie limită, menită să evidenţieze capacitatea sa operaţională, cum este testul psihologic, a fost analizată de TISSOT şi AJURI-ÂGUERRA, care au sintetizat comportamentele observate cu această ocazie. Unii subiecţi se declară incapabili de a îndeplini sarcinile cerute de un test, anterior detalierii acestora, încer-cînd astfel să-şi asume un ccntrol anticipativ al situaţiei. Evitarea angajării imediate în situaţie este una dintre conduitele cele mai frecvente, mascate prin cererea de repetare a instrucţiunilor sau prin comentarii asupra conţinutului acestora. Refuzînd calea raţionamentului abstract (care, de multe ori, nu le mai este deloc accesibilă), aceşti subiecţi încearcă strategii de compensare, agăţîndu-se de detalii concrete şi fragmente. Cele mai frecvente conduite sînt răspunsurile subiective, superficializarea sarcinilor, comportamentele de socializare, comen- Catastrofa - teorie ; Catatimie W ; Catatimie Cat/505 ţariile ironice şi întrebările adresate examinatorului, asupra sensului şi scopului examenului, automatismele „de prezenţă" şi automatismele „de absenţă". Conduitele catastrofice faţă de eşec intervin cînd. devin ineficiente toate tehnicile prin care •subiectul a încercat să-l evite sau să se distanţeze de situaţia de eşec (motivînd-o prin dificultăţi motorii, substituind-o. cu afirmarea valorii trecute a subiectului sau minimalizînd importanţa testului). Subiectul, cuprins de anxietatea pe care este incapabil să o stăpînească, poate avea conduite de fugă (refuzul hotărît deia mai continua examenul, încercarea de à părăsi sala de lucru şi chiar realizarea acestei acţiuni), sau manifestări agresive^(proteste, ameninţări, contestarea legitimităţii examinatorului). Reacţia catastrofică este lega.ta.de personalitatea anterioară degradării organice., demonstrînd, odată mai mult, intervenţia premorbidului în struc-turaoricărei manifestări psihopatologice. Anxietatea pe care subiectul o resimte nu derivă numai din consecinţele obiective ale leziunii asupra planului realităţii, ci şi din cele subiective, legate de nevoile afective şi de conflictele nerezolvate de subiect. 145. CATASTROFĂ — teorie 9 Teorie matematică modernă, avîndu-1 drept autor pe RÉNÉ THOM (numită astfel de C. ZEEMAN), care încearcă sistematizarea studiului sistemelor biologice din natură (ulterior, extin-zîndu-şi dorhèniul şi asupra altor sisteme dinamice). Autorul reuşeşete o modelare geometrică, pornind de la premisa că orice funcţie F(x), dacă primeşte un număr de parametri de control, devine, în vecinătatea unui. punct critic, d es cri pti bilă printr-o funcţie cu expresie,foarte ■simplă. Dacă funcţia nu are decît cel mult patru parametri, este netedă (i se pot scrie toate derivatele) şi este definită pe un spaţiu „n" dimensional real şi cu valori într-un spaţiu unidimensional, nu poate lua decît şapte forme posibile (catastrofele elementare — THOM) : cută, colţ, coadă de rîndunică, fluture, ombilic eliptic, ombilic hiperbolic, ombilic parabolic. Teoria catastrofelor permite studiul a două din Cele trei calităţi dinamice ale unui sistem în evoluţie : echilibrul stabil în care se află sistemul, declanşarea unei acţiuni dezechili-brante, reîntoarcerea în stadiul de echilibru, şi anume ultimele două. Desigur că un astfel de model, care „poate fi folosit în egală măsură pentru controlul evoluţiei sistemului şi precizarea comportării acesteia în condiţii determinante" (I. A. DORO-BANŢIU), îşi poate găsi o configurare în patologia reactivă şi intervenţia terapeutică. 146. CATATlMIC(D) delir (cf. cata-; gr. thymos „spirit* voinţă") • Convingere puternică, impenetrabilă la argumente logice, cu conţinut absurd, generată de o stare afectivă puternică, depresivă sau maniacală, stare ce are repercusiuni şi asupra comportamentului pacientului, influenţîndu-l în sensul inhibiţiei sau, respectiv, al excitaţiei. Noţiunea a fost introdusă de MAYER, în 1912, şi contestată ulterior, pentru a explica patogeneza anumitor psihoze reactive, în cazul unor constituţii fragile (în urma unor psihotraume din copilărie), o situaţie existenţială obişnuită poate declanşa o reacţie de intensitate psihotică. Este un mecanism comparabil cu alergia, în ceea ce priveşte discrepanţa cantitativă dintre cauză şi efect. Acest mecanism patogenic ar face trecerea între conflictele intra-psihice şi psihotraumele existenţiale. 147. CATÂTIMIE (cf. cata-; gr. thymos) — sin. AFECTIVITATE ELABORATĂ • Ţermen depăşit de concepţiile moderne din psihiatrie care a avut semnificaţii diferite, după di verşi autori. KRETSCHMER înţelegea prin catatimie „transformarea pe care o exercită afectivitatea asupra vieţii psihice, în ansamblu". Utilizat de GUIRÂUD, în concepţia sa bioneurologică despre psihic, termenul defineşte activitatea elaborată, determinată de influenţele sociale care, împreună cu holotimia, reprezentată de nivelul pulsional, alcătuieşte afectivitatea. După FENOUS (1955), catatimia desemnează perturbările paroxistice ale tjmiei, distingîndu-se : • catatimie depresivă, cu depresie, bra-dipsihie, bradikinezie 9 catatimie expansivă, cu euforie, bucurie sau furie ? • catatimie a pasivităţii, cu relaxarea tonusului afectiv şi akinezie motorie. Survenind brusc, aceste perturbări pot dezorganiza întreaga activitate psihică, declănşîhd adevărate raptusuri schizoforme. 148. CAT ATON IE (cf. cata- f gr. tonos „tensiune") • Dezintegrare a conduitei psihomo-torii, prin diminuarea sau absenţa iniţiativei motorii, tradusă prin reducerea la un nivel semiautomat şi sterotip a mişcărilor, ca şi prin scăderea sau dispariţia eficienţei şi adecvării acestora. Considerată iniţial, în mod eronat, de către KAHLBAUM, ca o entitate nozologică separată, caracterizată prin episoade motorii, cu evoluţie finală spre demenţă, catatonia va fi asimilată cu una dintre formele demenţei precoce,_de către_ KRAEPELIN, Deşi s-a de-monstratcă elementele sindromului catatonic pot apărea într-o serie de sindroame confuzio-nale, care nu au nimjc comun cu schizofrenia. 506/Cat CûtatônJe ; Càtàtonie mortalâ unii autori menţin'confuzia lingvistică, rezer-v înd t e r m en.u b d e catato n i e. s c h i z of r e n i e i' cat a-tonice. Sindromul catatonic este constituit din următoarele elemente : negativismul psiho- motor, stereotipiiîe, paramimiile, manierismul, impulsi uni le, catalepsia, tulburări trofice YH. EY) Fundalul psihic pe care se desfăşoară această tulburare aparent motorie, poate fi descris prin observaţii Tăcute pe două căi diferite, şi anume : dezinhibiţia cu amital sodic sau alte substanţe (eter, tocaină, scopolamină amfetamină), povestirile şi autoobservaţia unor subiecţi aflaţi în faza de remisiune. Halucinaţiile imperative, sentimentul de a fi morţi-vii, ideile de influenţă, anxietatea psihotică sînt elementele constitutive ale unui delir de tip oniric, pe care BARUK îl numeşte „delir catatonic". Sentimentul morţii iminente „mumifică" subiectul într-una dintre cele mai primitive reacţii de spaimă, paralizia în faţa pericolului sau, după autorii- psihanalişti, retragerea propriului corp şi revenirea la o poziţie arhaică (cea fetala), cu narcisism dus la extrem". Disociaţia planului ideativ-afectiv de cel mdtor, realizată prin deturnarea mecanismelor voinţei, face dificilă totuşi identificare^ semnificaţiilor conduitelor motorii, chiar atunci cînd aparent, ele reprezintă un comportament de apărare inadecvat : furie, agitaţie catatonică. Circumstanţele etiologice ale cataţonjei. sînt, în ordinea frecvenţei : psihozele schizofrenice, stările infecţioase şi toxiinfecţioase, intoxicaţiile, afecţiunile cerebrale. Detaliind, vcm arăta că rareori există o formă pura.de schizofrenie catatonică şi că aceasta ar avea, după unii autori, două subtipuri’: catatonia agitată şi catatonia stuporoasă, la care alti autori (BARUK, SIDAWY, MALL, FERRARI’) adaugă şi catatonia periodică. în clinică, asocierea episoadelor catatonice cu cele paranoide sau cu şernnele Schizofreniei hebefrenice este o realitate unanim recunoscută. în cazul afecţiunilor toxiinfecţioase în care se pot întîlni sindroame „catatoniforme", amintim, împreună cu GARANT, următoarele circumstanţe : afecţiunile psihice, malaria, luesul în toate fazele, cu excepţia celei primare, care dă o notă specială pentru PGP, reumatismul articular acut, colibaci 1 oza, infecţiiIe tubercuIoase. Intoxi-caţiile cu. oxid de carbon; alcool şi, astăzi de interes istoric, cele cu neosalvarsan, pot crea un. tablou identic cu stările metabolice în care substanţa cerebrală este autointoxicată de organism r: diabet, - .uremie, insuficienţă hepatică (BARUK, BRISSOTKATZ). Tumorile ceYebrăle, sindromul pseudobulbar şl encefalitele sînt ipostaze organice cerebrale In care catatonia poate fi prezentă. în ceea ce priveşte modalităţile de expresie clinică, de abordare simptomatică, evolutivă sau etiologică, acestea au generat o serie de clasificări,. :n care, din păcate, nici o formă de eclectism nu este operantă1 pentru a putea realiza o delimitare satisfăcătoare. Astfel, KLE1ST descrie: catatonia akinetică, catatonia parakinetică, catatonia manieristă şi stereotipă, catatonia iterativă, catatonia negativistă, catatonia prose-xică (cu acte impulsive şi reacţii de scurtcircuit), mutismul catatonie şi catatonia „cu răspunsuri alături". H. EY propune patru tablouri. clinice ale sindromului catatonie : stupoarea catatonică, agitaţia catatonică, habitusul catatonie (cu „micile semne ale catatoniei" : refuzul mîinii întinse, grimase, surîspémotivat* manierism vestimentar sau grafic, schimbări bruşte de atitudine, izbucniri de rîs nemotivat) şi marea catatonie. După evoluţie, au mai fost descrise': catatonia fiziologică a sugarilor (1939), catatonia tardivă (SOMMER şi URSTEIN* 1910—1913), catatonia mortală (GUIRAUD* BARUK, GAUPP, EREEMAN etc.) şi catatonia periodică* Aşa cum am arătat, multiplele circumstanţe etiologice impun o diferenţiere înainte de luarea unei decizii terapeutice. Reamintim însă ca, exceptînd afecţiunile organice ale sistemului nervos central/tratamentul electro-convulsivant îşi găseşte în catatonie o indicaţie majoră, ori de cite ori aceasta pune direct în pericol viaţa pacientului, prin dezechilibre metabolice şi imposibilitatea îngrijirilor medicale, în cazul refuzului alimentar, dezinhibiţia cu amital oferă o alternativă deseori utilă. Neuro-iepticele, hidratarea corectă, menţinerea unei igiene corporale satisfăcătoare sînt condiţii ale unei terapii complete. Tn spatele faţadei imobile cu care venim în contact, se află o fiinţă imprevizibilă în reacţii, pe care boala o împiedică să se manifeste corespunzător această fiinţă nu este insensibilă* aşa cum pare, şi deci nici detaşată complet de evenimentele exterioare. Aparenţa imobilităţii, blocarea cailor de expresie mimîco-ges-tuale, imposibilitatea decodificării atitudinilor nu trebuie să-l înşele pe terapeut, care trebuie să bănuiască întotdeuna o hipersensibilitate şi o susceptibilitate majoră, în raport cu care, prin atitudinile sale, nu trebuie să stîrnească ostilitatea. Faptul că există cazuri în care aserţiunea anterioară este valabilă reprezintă -un argument suficient pentru a se proceda în consecinţă. 149. CATATONIE MORTALĂ • Tulburare psihică majoră, legata de apariţia unei stări febrile grave, a cărei frecvenţă, deşi a suferit importante modificări după introducerea trata- Catatonie mortala : manifestări, etiofogie Cat/507 «mentelor psihofarmaceutice moderne, nu s-a redus complet. Semnele catatoniei mortale alcătuiesc un sindrom specific, care poate fi asociat fie unei deteriorări organice, fie uneia funcţionale. CALMEIL a fost primul care a descris, în 1832, o formă rară de psihoză, în cadrul unor stări febrile, caracterizată prin agitaţie proporţională cu creşterea febrei sau prin stări de stupoare, evoluînd fatal spre deces (cu toată sărăcia de semne anatomopatologice înregistrate la autopsie). Descrierile ulterioare ale acestui sindrom s-au realizat sub diferite denumiri ca : mania Bell, catatonia fatală, mania delirantă acută, schizofrenia hipertoxică, sindromul de epuizare psihotic, delir acut, sindromul nevrotic Scheid, catatonia Stauder. A. J. GELENBERG (1976) arată că sindromul catatoniei letale este o modalitate de răspuns nespecific al sistemului nervos central, care asociază tulburări neurologice, somatice şi psihice. Trăsăturile clinice ale acestui sindrom sînt : • apariţia unei faze prodromale, care durează în medie două săptămîni şi în care se instalează anorexia şi insomnia, urmată, la intervale variabile, de apariţia unui sindrom de excitaţie motorie g a pacientul este frecvent violent şi are tendinţa de distrugere, „demolînd tot ce întîlneşte înainte" (ARONSON) } a apar deseori „suiciduri bizare" şi neaşteptate, sau heteroagresiuni neprovocate (DAVIDSON) \ a tulburările clarităţii conştiinţei şi refuzul alimentar sînt cele mai constante semne g • se mai pot asocia alte semne ale catatoniei \ mutism, stereotipii, catalepsie, rigiditate, manierisme f a tulburări senzoriale de tip halucinator, vizual şi auditiv } a tulburările somatice includ tahicardie, transpiraţii profuze,'deshidratare, hipertensiune arterială oscilantă, cianoza extremităţilor, hematoame subdermice, care duc la o alterare rapidă a stării generale • febra creşte în mod rapid în perioada evolutivă, atingînd niveluri deosebit de-ridicate. Deşi evoluţia acestor semne este cuprinsă, după diverşi autori, de la cîteva ore la cîteva săptămîni, O. ARNOLD şi H. STEPHAN, stabilesc că media de evoluţie- este de circa opt zile. Faza finală a sindromului catatonic este marcată de apariţia unei stări stuporoase, înlocuid starea de excitaţie psihomotorie, la care se adaugă febra în platou extrem de ridicată (peste 43°C), urmată de comă, colaps cardiovascular şi moarte. Circumstanţele apariţiei acestui sindrom au fost recent sistematizate de MANN, CAROFF şi BELIER (1986) l Tabel nr. XXXIII PSIHOZE • schizofrenie g • boli afective g FUNCŢIONALE® catatonie periodică g a psihoze atipice. BOLI CERE- • tromboza arterei bazilare 3 BROVASCU- • leziuni hemoragice bilaterale LARE ale lobului temporal. TUMORI a pinealoame difuze, periven-triculare l a glioame ale ventricolulul IM i a angioame mezodiencefa-lice. INFECŢII • encefalite virale g a febră tifoidă g a malarie g a paralizie generală progresivă g a hepatită virală g a septicemii. BOLI META- a hipertiroidism g BOLICE a boala Addison g a boala Cushing g a uremie g a encefalopatie Wernicke | a anorexie cerebrală. INTOXICAŢII a otrăvire cu tetraetil de plumb g a dependenţă de sedative g a sindrom malign neuroleptic. ALTE CIRCUM- -a stări postoperatorii g STANŢE a status petit mal g a epilepsie genuină g a traumatisme cranio-cere-brale. Sindromul de catatonie letală;poate fi întîlnit deci în cele mai variate circumstanţe, ceea ca impune o atitudine terapeutică adecvată. Dintre mijloacele terapeutice indicate în faţa acestei redutabile circumstanţe patologice, pe prim plan se situează electroşocul şi administrarea de hormon adenocofticotrop şi côrticor steroizi, ca şi încercarea de tratament etiologic (a! bolii.cu care sindromul se asociază). Neuro- 508/Cat Catatonie tardivă ; Catecolamine lepticele- njj au decît rezultate limitate şi-(: evident, nu pot fi- folosite îr> sindromul malign laejjroleptije. : 150. CATATONIE TARDIVĂ - sin KRAE-PELIN(B) boală ® Afecţiune delimitată de KRAEPELIN/. îrt 1912, şi introdusă de MAYER-GROSS, în 1955, în grupul psihozelor de involu-luţie. Unii autori o consideră o formă catatonică tardivă a schizofreniei .După PREDESCU, face parte din grupul demenţelor presenile.. Clinic, se caracterizează prin prezenţa unuî sindrom catatonicfără stupor, anxietate intensă, stări confuzionale cu inhrbîţie totală şi evoluţie rapidă spre demenţă globală şi exitus, în 6 — 12 luni de la debut. 151. CATECOLAMINE • Substanţe cu acţiune adrenomimetică, a căror structură chimică le determină şi numele — amine ale cateco-Iului. Catecolaminele sînt, de fapt, adrenalina, noradrenalina şi dopamina, ultimele fiind implicate în activitatea sistemului nervos central prin rolul lor de neuromediatori cerebrali. Au fost evidenţiate histochimic în neuronii cerebrali, formînd sisteme neuronale dopaminergice şi noradrenergice, localizate la diferite nivele ale sistemului nervos central. în afara efectelor periferice adrenomimetice ale adrenalinei şi noradrenalinei/\CANNON a considerat catecolaminele:* încă din primele decenii ale secolului nostru, ca mediator de bază ai adaptării la stress. Ele reprezintă, de asemenea, substratul biochimic al răspunsurilor emoţional-afectîve. ‘ La nivelul sistemului nervos central1, pe prim plan se situează activitatea noradrenalinei şi dopaminei. Acestea, pe de o parte, interferează cu acţiunea a numeroase droguri psihotrope, iar pe de altă parte, sînt implicate în etiologia a numeroase afecţiuni psihice. Axonii neuronilor catecolaminergici cerebrali formează tracturi cu dispoziţie specifică pentru fiecare substanţă. Localizarea acestor tracturi permite aprecierea rolului noradrenalinei şi al dopaminei în sistemul nervos central. Astfel, noradrenalina este implicată în compcrta-mentele afective (euforie sau depresie, în funcţie de activitatea hipo- sau hipernoradrer.er-gică), în controlul stărilor de alertă, în mediaţia. influenţelor emoţionale asupra tonusului muscular şi în modificarea reflexelor .medulare,, în stări de anxietate (SOLOMON, SNYDER,. 1980). POROT (1984) menţionează legătura dintre activitatea noradrenergică şi somnuP lent şi paradoxal, precum şi posi bila interferenţă cu etiologia schizofreniei. Tracturile dopaminergice sînt mai discret reprezentate, avînd o localizare limitată în nucleii-bazali (implicaţi în controlul motricităţii organismului), sistemul limbic, hipotalamus şi cortexul cerebral. Această distribuţie a nucleilor dopaminergici în sistemul hervcs central face posibilă implicarea dopaminei în mecanismul patologic al bolii .Parkinson'. Pe de altă aparte, ipotezele -privind modificările activităţii "dopaminergice în schizofrenie sînt întărite de constatarea că dopamina are o structură asemănă- ■'OM CS/Z O// o// CAţ CAţ; CAţ <9/=>Cy/?7/S?Cy ] \^0/y>cS/~£l/>Q’///3ri y4&r\?*7cy//y> ; Catharsis -sesia, acţiunea, pasiunea. Compromisă un rtimp de excesele speculative ale scolasticii medievale, problema categoriei este reluată, cu deosebită gravitate, în filozofia modernă, de către KANT. în spiritul apriorismului transcedental, categoriile sînt definite nu ca proprietăţi esenţiale şi universale ale realităţii obiective* ci drept paradigme lăuntrice intelectului, scheme imanente ale gîndirii, prin care aceasta ordonează universul amorf şi incoerent al impresiilor, perceptive, înscrise (înainte de prelucrarea intelectuală) în formele a priori ale sensibilităţii, spaţiul şi timpul t HEGEL reia problema categoriilor, pe care le interpretează, în spiritul sistemului său idealist obiectiv, drept momente necesare în devenirea dialectică a Ideii absolute — determinări prin care modelul logic al existenţei se completează, căpătînd dinamism interior, în rîndul filozofilor contemporani cu remarcabile contribuţii la elucidarea problemei categoriilor, se numără M. HEIDEGGER, N. HARTMANN, Ch. RENOUVIER. Materialismul dialectic şi istoric priveşte categoriile drept determinări fundamentale ale realităţii, al căror orizont epistemic se deschide din perspectiva unui context social-istoric determinat, sintetizînd aptitudinea praxisului de a dezvălui tot mai adînc alcătuirea şi dinamismul imanent ăl firii. 153. CATEGORIALĂ (germ. kategorial) ■ • Capacitate a subiectului de a sesiza realitatea în ceea ce priveşte simbolul unui obiect şi obiectul ca susceptibil'de a reprezenta diverse realităţi. în afazie, bolnavul nu-şi mai.reprezintă raporturile care există între un lucru şi celelalte lucruri pe care el Ie simbolizează, deci nu mai poate adopta o atitudine de clasificare faţă,de acesta, pierzînd limbajul abstract. 154. CATESTEZÎC(D) delir (cf. cota- ?. gr. oisthesis „senzaţie")# Noţiune introdusă de GHILIAROVSKl. Convingere nestrămutată, impenetrabilă la argumente logice şi la proba obiectivă a realităţii, cu tematică hipoco.ndriacă, avînd drept punct de plecare senzaţii corporale neplăcute. .Delirul deformează dispoziţia generală şi comportamentul, subiectul solî-citînd repetate consultaţii medicale, care însă nu-I liniştesc, nu-i schimbă ideile delirante- 155. CATHARSIS (cf. gr. katharsis „purificare1') • Termenul elen avea o semnificaţie cuprinzătoare, denotînd orice act sufletesc de limpezire şi iluminare, de curăţire a spiritului de patimi şi porniri stîrnîte de simţuri, în acest sens,, oficierea ritualurilor religioase •au acţiunea psiho-terapeutică aveau un efect cathartic, eliberînd subiectul de chinurile pasiunii şi determinîndu-l să-şi găsească alinarea în pacea şi împăcarea contemplaţiei. ARISTO-TEL face din catharsis o categorie estetică, definind virtutea tragediei de a curăţa sufletul prin purificarea pathosului g asistînd la desfăşurarea implacabilă a evenimentelor tragice, spectatorul — tulburat de milă şi de groază — îşi descarcă preaplinul sufletesc, fiind subtil îndemnat către o stare reflexivă, de calm contemplativ, în care acceptarea fatalităţii şi aplecarea gîndului asupra temelor grave ale existenţei conduc la împăcare şi seninătate. Trezirea la realitate după spectacol, gîndul că totul nu a fost decît un joc dau spectatorului senzaţia de uşurare, după o acută tensiune emoţională, dar îi înalţă spiritul, făcîndu-l disponibil pentru sentimente morale din cele mai elevate. Reluat în estetica iluministă (LESS1NG), conceptul de catharsis a cunoscut o strălucită dezvoltare în filozofia contemporană a artei, în lucrările lui B. CROCE şi G. LUKÂCS. Ambii gînditori au făcut din catharsis o caracteristică a artei în genere, apreciind că orice operă de artă, nu numai tragedia, ar avea vocaţia să ordoneze şi să echilibreze tumultul pasional, înălţînd viaţa sufletească la altitudinea unui echilibru superior. Fidel spiritului aristotelic, LUKÂCS priveşte catharsisul ca pe un creuzet, în care se îngemănează eticlîl şi esteticul, zguduirea cathartică avînd un puternic efetit-moral, prin transpunerea bruscă a subiectului din viaţa cotidiană în aerul rarefiat al înaltelor semnificaţii -etice, îrmobilîndu-i simţirea şi discernă-mîntul, pentru a-l face apt de acte morale. BREUER foloseşte acest termen pentru a desemna efectul abreacţiei unei emoţii refulate, aflate la originea unei. tulburări isterice. Metoda cathartică va sta la baza tratamentului pe care, împreună cu FREUD, îl va aplica, începînd din 1.88.0, şi care-l va conduce pe acesta din urmă Ia „descoperirea psihanalizei1* (PELICIER). în „Introducere în psihanaliză", FREUD scrie : „se presupune că simptomele isterice 'iau naştere atunci cînd energia unui proces psihic nu poate să ajungă la o elaborare conştientă. Vindecarea va fi obţinută prin eliberarea afectului derivat şi descărcarea sa pe căi ..normale (abreacţie)". Catharsisul poate lua aspectul unei descărcări brutale, mai mult sau mai puţin furtunoase, nu numai în cursu unei terapii de tip analitic, ci şi sub imperiul unei emoţii puternice sau în timpul unei pre-. anestezii chirurgicale. La trezirea din coma provocată (insulina, electroşoc), eliberarea afectivă de acest tip ar fi, după unii autor\ psihanalişti, doar, trecătoare, ba chiar agra- Catharsis ; Cathexis Cat/51'î vantă. Nu subscriem la această opinie, arătînd că mai multe psihoterapii, chiar fără legătură cu psihanaliza, au un efect cathartic : hipnoza, narcoanaliza şi chiar psihodrama, iar în terapia copilului — jocul. Unele manifestări autistice sau conduite violente colective pot avea efecte cathartice. Aceste efecte ale transei africane sau afro-americane constituie, după Cum avertizează R. BASTIDE, o metodă de control social, prin integrare.într-un grup (în funcţie de modele colective) şi nu o defulare sau o activitate ludică ABREACŢIE f ACTIVITATE LUDICĂ. 156. CATHEXIS (cf. gr. kathexiş „reţinere, conservare") • Termen care desemnează, din punctul de vedere al economiei psihice, faptul că o energie psihică este ataşată unui obiect, unei reprezentări, unei părţi a .corpului —> INVESTIŢIE. Aparatul psihic funcţionează prin investirea (distribuirea) energiei de care dispune, în diverse sisteme. în cadrul teoriei sale pulsionale, FR-EUD consideră că energia investită este energia pulsională provenită din surse interne — de aici expresia „investiţie libidinală", cu semnificaţia de investiţie a energiei pulsiunilor sexuale. în a doua accepţiune freudiană, originea tuturor investiţiilor devine Şinele, ca pol pulsional al personalităţii, celelalte două instanţe (Eul şi Supra-Eul) împrumutînd energie din rezervorul Sinelui. Şinele investeşte energia în obiecte sau imagini (obiect-cathexîs, imagine-cathexis), după principiul; plăcerii, fără a face o discriminare între obiecte şi imagini. O imagine „mintală" însă, nu poate satisface, în mod real, o trebuinţă f pentru satisfacerea trebuinţei, subiectul trebuie să asocieze ceea ce există în interiorul său cu un corespondent din lumea exterioară, prin intermediul unui proces secundar. Eul este astfel capabil de discriminare şi investeşte energia psihică în obiecte, împiedicînd fixarea ei pe imagini (principiul realităţii). Procesele secundare capătă ascendent :asupra celor primare pînă într-atît, încît Eul poate devenf;ştăpîn pe utilizarea energiei psihice. Acumulînd în continuare energie, Eul nu o foloseşte numai pentru satisfacerea trebuinţelor ': o parte este utilizată pentru restrîngerea activităţii Sinelui CONTRA INVESTIŢIE sau ÂNTICA-THEXIS, o alta vine în confruntare (sau opc§ ziţie) cu forţele Supra-Eului g în rest/energia Eului funcţionează în scopul păstrării şi susţj^ nerii integrităţii aparatului psihic. * Supra-Eul posedă o parte de energie instinctuală, pe care o ia tot din rezervorul Sinelui. Supra-Eul se formează prin interiorizarea imperativelor morale venite de la părinţi, părinţii fiind'primele obiecte de investiţie libidinală precoce. In momentul în care Eul şi Supra-Eul au achiziţionat o cantitate suficientă de energie din rezervorul Sinelui, apare raportul de forţe şi contraforţe. Distribuirea corectă de energie între cele trei instanţe presupune ca Eul să. devină factor deţ control asupra Sipelui şi Supra-Eului, favorizînd astfel o adaptare echilibrată la realitate. MURRAY, în teoria sa asupra personalităţii, vorbeşte despre importanţa şi semnificaţia obiectelor cathectate, în raport cu satisfacerea trebuinţelor şi cu formarea intereselor. Un obiect care suscită o trebuinţă este un obiect cathectat g el are un cathexis pozitiv, dacă provoacă un comportament de atracţie, la subiect, şi are un' cathexis negativ, dacă subiectul manifestă o atitudine agresiv-combativă sau de îndepărtare g există şi situaţia de ambivalenţă, cînd un obiect poate avea, simultan, un cathexis pozitiv şi unul negativ. în acest sens, interesele unei persoane se formează plecînd de la anumite obiecte cu cathexis pozitiv sau negativ şi se centrează asupra acestor obiecte. Intensitatea, durata, inflexibilitatea fiecărui cathexis, pentru un obiect sau grup de obiecte, sînt semnificative pentru dinamica şi cunoaşterea personalităţii. Astfel, persoanele, instituţiile, culturile pot fi analizate din punctul de vedere al obiectelor cathectate (adică prin prisma a ceea ce persoanele, instituţiile, culturile, grupurile de afiliaţie resping sau • apreciază şi cultivă). Categoria obiectelor pe care un individ le cathectează (le valorizează pozitiv sau negativ) este mai semnificativă, după MURRAY, decît puterea relativă a unor trebuinţe (în special, în ceea ce priveşte alegerile şi respingerile în relaţiile interpersonale) ? astfel, interesează în mod spe* cial natura obiectelor acceptate şi natura obiectelor respinse. Există cathexisuri care ţin de trebuinţă ca atare şi cathexisuri durabile, independente de puterea relativă a trebuinţei şi datorate mai mult circumstanţelor g obiectele pot fi cathectate prin asociere cu locul naşterii, cu părinţii, cu o experienţă excepţională sau cu orice alt eveniment întîmplător. MURRAY enumeră cîteva probleme semnificative în aprecierea cathexisurilor; • proporţia cathexisuri pozitive—cathexisuri negative la un subiect g • intensitatea, durata, inflexibilitatea cathexisurilor g • distanţa (în timp şi spaţiu) dintre obiectele cathectate şi subiect g • în ce măsură o persoană îşi susţine cathe-xusurile cu argumente raţionale g S12/Gat CathinetDcl) ; Catizofobie ; CatovitW • cathexusurile se stabilesc în cea mai mare parte, prin imitare, dar pot fi , stabilite de subiect şi independent de influenţa altei persoane | <• cathexusurile pot fi radicale sau conservatoare | *• dacă persoana se identifică sau nu (şi în ce măsură) cu obiectele cathectate l <-• genurile de cathexisuri (natura cathe-xisurîlor pe care le posedă un subiect pentru familia sa, pentru cei de aceeaşi profesie sau de aceeaşi cultură cu el) l de exemplu, dacă subiectul impune respect, dacă atrage prieteni. 157. CATHINE(iDCI) • Derivat feniletilami-nat de tip (-Ţ)-norpseudofedrmă, cu acţiune ;psîhostimulatoare şi anorexigenă. Indicat în \— Elveţia, R.F.G. -BELLOFORM(M) Elveţia fBO X O G ETT E N(M) R.F.G. :DEBES ENTFETTUNGSDRG.(m) . Elveţia. îXPONCIT(M) R.F.G. FUGOA-DE?OT R.F.G. "MINISCAP(M), MJNISCAP M.D.'(M) Elveţia MINUSIN(M), MINUSIN DEPOT^M) Elveţia MIRAPRONT N Iugoslavia neo-soldana(m) Elveţia PHYTEIA SCHLANKHEITSTRPF(M) Elveţia RANKOTIP(M), RECATOL(M) R.F.G. REDUFORM Elveţia SCHLANK SCHLANK EB 2000(M> R.F.G. SYNDIAN(M) Elveţia 158. CATIEMOFRENOZĂ (cf. gr. kathieml „a face sa. cadă" ( phr.en „spirit, minte") — sin. GRAVIDITATE PITIATICĂ • Termen scos din circulaţia curentă, corespunzînd unei manifestări de tip isteric, descrise de JANET, DENECHAU şi MATTRAiS, ce constă în mărirea abdomenului jn situaţii speciale de frustrare afectivă. Uneori, la femei, ea poate fi, primul timp al unei „sarcini" psihice, completată ulterior de congestia sinilor şi oprirea ciclului menstrual. 159. GATIZOFOBIE(F) (cf. gr. kathisein „a se aşeza" : phobos „frică") • Teamă morbidă, nejustificată, a subiectului de a se aşeza. Este o pseudofobie deosebit de rar întîlnită în practică, deşi nu neglijată de literatură. 160. CATOCUS (cf. gr. katochas „catalepsie") • Termen general, întrebuinţat de vechii autori, pentru a defini fenomene patologice diferite ca etiologie şi aspect clinic, caracterizate prin modificarea stării de conştiinţă (coma vigilă, catalepsia, transa hipnotică) ; nu Se mai utilizează. 161. CATOPTROFOB!E(F) (cf. gr. katoptron „oglindă" ; phobos „frică") — sin. SPECTRO-FOBIE(F) ® Termenul denumeşte teama intensă, nejustificată, patologică faţă de oglinzi, asociindu-se comportamente de evitare (acoperirea oglinzilor, evitarea privirii în oglindă etc.) ‘ întîlnită în sindroamele fobice din nevroza obsesivo-fobică, psihastenie dar este posibil să apară şi în schizofrenie fără a avea însă caracter net de fobie, ci avînd o motivaţie delirantă. Trebuie diferenţiată de teama de a se privi în oglindă a pacienţilor cu dismorfo-fobie. 162. CATOVIT(M) Finlanda - DCI Prolintan • Psihostimulent, derivat femletilaminic de €atron(M) $ Cattell J. ; Cattell ^ Cat/5i13 tip 1-(a-propiifenetil)pirolidinăf cu acţiune anorexigenă mai marcată decît cea stimulatoare, asupra sistemului nervos central. Indicat în special în combaterea unor efecte secundare ale neurolepticelor. 163. CATRON(M) S.U.A., — DCI Feniprazlnâ CATRON1AZlDE(M) S.U.A • Antide- presiv timoanaleptic, derivat hidrazinic de tip (a-metilfenetil)hidrazină, indicat în depresii inhibate, fără efecte--sedative. Ny se asociază cu timoleptice, betablocante, psihostimulente IMAO. 164. CATTELL James Mc. Keen,;(1860-1944) 9l Psiholog american. Şi-a efectuat studiile în Europa ca elev al lui WUNDT şi GALTON, fiind apoi titularul catedrelor de psihologie ale Universităţilor Pe.nnsylvania şi Columbia § este considerat astăzi ca unul din clasicii psihologiei. Lui i se datorează folosirea pentru prima dată a termenului de ŢEST MINTAL (1890), precum şi realizarea primului test psihologic ;bazat pe timpul de reacţie (apreciat-ca fiind James Mc Keen Cattefl „de inteligenţă" de către autorul Iui). A fost primul preşedinte al Corporaţiei psihologilor, din S.U.A. şi a condus mulţi ani Asociaţia psihologilor americani. Dintre lucrările cele mai importante reţinem „Mental test and measurements" (1890) şi „Mental association investigated by experiment" (1899), în colaborare cu S. BRYANT. 165. CATTELL(T) testé • R. B. CATTELL este autorul unui număr impresionant deteste obiective de personalitate, de tip s factorial, dintre care cele mai utilizate în practica curentă sînt : • Testul de fluiditate verbală sau testul factorului „F" (preluat în Franţa de BENASSY şi CHAUFFARD) este un test care pune în evjdenţă trăsături temperamentale. Subiectul este solicitât să furnizeze timp de urr minut un număn cît mai mare de cuvinte care să înceapă cu o anumită literă (indicată de examinator). în psihopatologie se constată un „F" ridicat (fluiditate pronunţaţi) la dizarmonici isterici şi la maniacali, în timp ce la depresivi factor ul~„F" este scăzut (fluiditate atenuată). . • Ţestul de perseveraţie Cattell sau testul „P",- este apreciat de specialişti drept unul dintre cele mai bune teste obiective de personalitate, întrycît permite evidenţierea şi evaluarea unei trăsături de personalitate, şi anume a factorului „ P" (de „inerţie mintală"), după SPEARMAN sad „dispoziţie^rigiditate" d upă CÂTTELL, în funcţie de comportamentul manifestât de subiect în cursul rezolvării unor, sarcini motorii. Testul constă în exercitarea alternativă a unpr acţiuni simple, precum şi în efectuarea altor acţiuni care implică efort creator sau modificarea unor deprinderi. în domeniul dinic se constată cum factorul „P“ este mai ridicat sau mai puternic exprimat în cazul epilepticilor., al afecţiunilor, cerebrale organice, în general al personalităţilor psihastenice, în t'impjçe la maniacali şi ,, isterici factorul „P" este scăzut. • Cattell Culture Free Intelligence Tests (1940) este o baterie de teste nonverbale, •vizînd performanţe relativ independente de condiţiile socio-culturale şi educaţionale specifice, destinate copiilor, şi adulţilor. Este:.puternic saturată^ în factorul „G" (inteligenţă generală) şi cunoaşte trei variante sau scări pentru nivele diferite de vîrstă, fiecare scară prezentînd două forme (A şi B)şi cîte opt probe (de „culture free", de înţelegere verbală şi de cultură specifică). Pentru explorarea aspectelor: afective şi a altor trăsături ale personalităţii adulte, în clinică se utilizează chestionarul de anxietate Cattell (compus din 40 itemi referitori la cinci factori) şi chestionarul 16 P.F. (compus 33 - Enciclopedie de psihiatrie — cd. 167 514/Gau Causticitate ; Cauzaigie ; Cauzalitate din|187 itemi referitori la 16 factori), ambele chestionare avînd structură factorială. 166. CAUALENŢIE (cf. gr. kabbale de la katabajlo „a da jos, a dărima") • Termen folosit de PARACELSIUS pentru epilepsie f a avut o foarte redusă circulaţie, fiind în scurtă vreme abandonat. 167. CAUM ESTEZ IE (cf. gr. kauma „ arsură" | aîsthesis „percepere") • Senzaţia de căldură marcată resimţită de subiect în condiţiile în care atît temperatura corpului său cît şi a mediului nu justifică aceasta. Întîlnită în stările de agitaţie maniacală, la personalităţile dizar-monice de tip isteric. 168. CAUSTICITATE (fr. caustici té f cf. gr. kaustikos J lat. causticus „care arde") • Caracteristică a hipertimiei maniacale, care se manifestă printr-o atitudine ironică şi batjocoritoare din partea subiectului. Acesta face observaţii tăioase privind ţinuta, mimica, dialogul interlocutorului său ocazional, indiferent dacă acesta este membru al familiei, medic sau personal de îngrijire, dînd (pentru scurt timp), unui observator neavizat, impresia de spirit deosebit dé observaţie şi spontaneitate. 169. CAUZALGIE (cf. gr. causis „arsură" f aîgbs „durere") • Sindrom neurovegetativ reflex, cu manifestări vasomotorii, secretorii, trofice şi dureri atroce, care apare îri perioada 'de vindecare a unui traumatism sau postam pu-taţii la nivelul nervilor mediani, cubital^sciatic Ç a fost descris de WEIR'-MITCHELL. Durerea este intensă, avînd caracter de arsură, şi iradiază pe traiectul nervului, continuînd şi fiind exacerbata de orice excitant fizic sau psihic. Durerea poate fi' provocată şi de excitanţi aplicaţi în zona cutanată îndepărtată (sinestezal-gii). Modificările tegumentare constau în absenţa pilozităţii, eritem, tegumente lucioase subţiate, acoperite de sudoare. Pot fi afectate şi articulaţiile degetelor care se tumefiază şi devin dureroase ? degetele se edemaţiază, unghiile devin friabile, acoperite de striaţii. Sindromul este datorat unei nevrite, cu iritaţia dureroasă a fibrelor sensibilităţii vasculare sau vaso-sensibile. Simptomatologia neurologică este acompaniată de semne psihice, anxietate şi depresie, care se amplifică paralel cu durerea. 170; CAUZALITATE (fr. causalité f cf. lat. causa) • Relaţie generică prin carer un anumit fenomen, numit cauză, face să se ivească în lume un alt fenomen derivat, numit efect. Avînd un rol esenţial în devenirea universală, cauzalitatea reprezintă o categorie centrală a concepţiei deterministe, iar dezvăluirea şî înţelegerea raporturilor cauzale constituie una din modalităţile‘.majore ale explicaţiei ştiinţifice, suportul teoretic al intervenţiei* practice eficiente a omului în desfăşurarea proceselor din realitate. Prima teorie privind natura cauzalităţii îi aparţine lui ARISTOTEL. Atribuind cauzei un sens metafizic, de premisă ontică sine-qua-non a unui existent în genere, ARISTOTEL distinge patru cauze a căror, acţiune integrată face posibilă realitatea unul lucru > cauza materială (substanţa din care este alcătuit), cauza formală (modelul ideal al lucrului), cauza finală (scopul spre care tinde existenţa lucrului în armonia cosmică) şi cauza eficientă (forţa activă care modelează materia după tiparul formei şi în acord cu scopul final). Conceptul modern de cauzalitate reţine doar ultima accepţiune a „cauzei" aristotelice, fiind elaborat conform paradigmei epistemice a concepţiei mecaniciste, care absolutizează tipul relaţiilor elementare de cauzalitate ce au loc la nivelul interacţiunilor mecanice dintre macrocorpuri. Determinismul rigid, de tipul celui imaginat de LAPLACE, defineşte cauzalitatea drept un raport liniar şi univoc, în care o singură cauză precedă şr generează un anumit efect, cauza fiind unicul factor activ din care efectul decurge nemijlocit. Corelînd cauzalitatea cu necesitatea, concepţia mecanicista nu poate evita consecinţele fataliste, considerînd că toate stările viitoare ale universului sînt riguros prefigurate în starea lui actuală, - lanţurile cauzale înscriindu-se pe trasee fără întreruperi sau abateri, intervenţia accidentului, şi a întîmplării nefiind decît aparenţe datorate ignoranţei, neputinţei intelectului pmeneş.c de a descifra toate caracterele din cartea infinită,a naturii. Progresul ştiinţei în secolul nostru a scos în evidenţă mărginirea modelului mecanicist al cauzalităţii ? accesul cercetării fizice la nivel micro-cosmic, investigarea fenomenelor cuantice şi, .termodinamice, ascensiunea spectaculoasă' â biologiei; şi diversificarea ştiinţelor sociaje au stat ta originea uhei crize profunde a determinismului clasic de tip lapîacean, îndemnînd pe unii savanţi şi filozofi ai ştiinţei să adopte o poziţie indeterministă, conform-căreia cauzalitatea nu este o determinaţie universală a realităţii obiective, ci o schemă intelectuală de ordonare convenţională a datului empiric. Apariţia ciberneticii, a informaticii şi a teoriei generale a sistemelor a făcut posibilă elaborarea unui model ştiinţific de cauzalitate. în lumina cunoştinţelor actuale, cauzalitatea se înfăţişează ca un raport complex şi neunivoc, în care lanţurile cauzale interfe- Coz; Calau domestic ; Călătorie patologică Col/5'15 r,ează, interacţionează în producerea efec- telor, suportînd influenţa variabilă a unor, condiţii dispuse în configuraţii nerepetabile, iar efectele se raportează retroactiv asupra cauzelor care le-au generat (feed-back sau conexiune inversă). Modelul complex al cauzalităţii, adecvat formelor evoluate de. organizare a materiei, face posibilă.intervenţia unui număr, nedefinit de variabile, ceea ce creează un spaţiu de joc întîmplării, înlocuind vechea încorsetare fatalistă a cauzalităţii în chingile rigide ale necesităţii cu o viziune probabi listă, în lumina căreia relaţiile, dintre cauză şk efect sînt..mediate d'e factori aleatorîy de configuraţii complexe de interacţiuni şi condiţionări, de variaţia statistică a necesităţii şi întîmplării . ..Pornind de la varietatea tipurilor* de .relaţii cauzale specifice diferitelor domenii ale existenţei, conceptul filozofic de cauzalitate sintetizează • atributele universale ale determinării cauzale, argumentînd valabilitatea legii cauzalităţii, confornv căreia orice fenomen', orice realitate finită are o cauză, fiind- excluşii şi contrară emergenţei din neant. Extrapolarea; legii •cauzalităţii "1a nivelul infinitului duce îiiSă? Ia false supoziţii^ obscurantiste privind cauza .primordială a universuri, alimentînd speculaţiile cu Fz! teologic şi eschatologic. Redefinită în spîritT dialectic,, cauzalitatea îşi menţine rangul de problemă esenţială a explicaţiei ştiinţifice —î dezvăluirea" cauzei or care produc un anumit fenomen şi a legilor dup>ă-care acţionează acestea dînd măsura' cunoaşterii fenomenului şi?- instituind premisele controlului practic eficient ; asupra acestuia. A stărui asupra importanţei cauzalităţii îrr psihopatologie este de prisos. 171. CAVODIL^ Anglia - DCI Feniprazmă « Antidepresiv, tirnoanaleptic, derivat hklra-zinic de tip (a-metilfenetil) hidrazină, indicat In depresii inhibate, fără efecte sedative. Nu se asociază cu timoleptice, betabiocante, psihostimulente —> IMAO. 172. CAZ (cf. lat. casus „cădere1, întîmpîare, accident'*) 9 în: medicină, individ reprezen-trnd, printr-o boală cu o simptomatologie clinică sau o evoluţie deosebită care necesită îngrijiri speciale, o situaţie exemplară. Prin extensie, tehnica analizei sau studiul de caz constituie un instrument de cercetare psihologică, de patologie clinică, psihologie judiciară, psihoterapie, şi psihiatrie (H. 5ZEWCZYK, 1970). Se urmăreşte pe o perioadă mai îndelungată anumiţi subiecţir luîn-du-se în consideraţie coordonatele mediului de viaţă, ale impactului cu evenimentele pe plan social, ale stării de sănătate, ale producţiei artistice etc. 173. CAZ LIMITĂ - stare IMrtă BOR-DER-LINE. 174. CAZUISTICĂ (fr. casuistlque) • Tehnica aplicării principiilor morale generale la situaţiile particulare de viaţă. Frecvent practicată de către iezuiţi, promotori ai unei morale religioase acomodante, cazuistica a degenerat . într-o artă subtilă, dar ignobilă, a împăcării conştiinţelor culpabile cu rigorile formale-ale unei etici lipsite de. intransigenţă şi dispusă la compromisuri — de unde accepţiunea, peiorativă pe care a căpătat-o termenul : argumentare abilă, dar sofistică a unor teze îndorel-qLpe. în metodologia ştiinţifică actuală, prin cazuistică se înţelege procedeul ^stabilirii unui adevăr prin; analiza comparatiyă a unor cazuri individuale (sens cu largă-aplicabilitate în medicină)• 175. CĂLĂU DOMESTIC •^Strţjctură, dizar-mpnică de personalitate, descrisă de .HOŢEA şi tyORGENŞTERN carp îşi manifestă/potenţial itatea patologică, numai în cadrul .familiei, asupra membrilor acesteia. , Preponderenţa în cadrul familial ar fj p formulare mai ■apropiată de realitate. După autorii menţionaţi, ar exista două tipuri diferite ; activ şi pasjv, cu diferenţe comportamentale, notabile, dar şi cu consecinţe ^semănătoare asupra relaţiilor i.ntrafamilial.e. Tipul activ..— suspicids, neîncrezător, dispreţuitor faţă de ceilalţi, megaloman — întruneşte trăsături al căror conţinut negativ reprezintă o ameninţare pentru cei din jur : este mai specific pentru sexul, masculin (îi corespunde descrierea făcută Iui 'Tânase Scatiu de D. Zamfirescu). Tiptil pasiv ar fi acompaniat de, structură epileptoidă prjrt 3 vîscozitaţe şi îentoare, opozfţîe dîşihnrufâtă, acte de brutalitate marcate; de explozii afective. . " După LOO şi DESCAMPS, aceşti subiecţi ar putea beneficia de terapii analitice. 176. CĂLĂTORIE PATOLOGICĂ • Simptom a căruf istorie psihiatrică începe odată cu „alienaţii migratori** (FOV1L L E „ .1885), fiind denumit ca atare de BRIAND MOREL şi LI VET (1914). Caracteristica definitorie consta în efectuarea unor călătorii lipsite de scop, [a care se adaugă motivaţia delirantă sau absenţa oricărei motivaţii. CAROLI şi MASSE.R disting trei subgrupe de astfel de călătorii I • călătorie patologică simplă, a cărei3funcţie este supunerea la o comandă delirantă* fără ca această călătorie să se integreze în construcţia delirantă g <âî£/Câm Cânrdşâ de forţa ; Căsătorie • călătorie patologică secundară, care se integrează în conţinutul delirului 5 - v* călătorie patologică pură.- Ca şi fugile patologice (de care le deosebeşte o oarecare organizare a traseului, absenţa caracterului impulsiv şi a tulburărilor de conştiinţă), călătoriile patologice se pot întîlni în manie, deliruri cronice sistematizate, schizofrenie, dizarmonii de personalitate. O semnificaţie aparte o ău atunci cînd se încadrează în sindromul presuiddar, în care plecările sînt generate de ideile delirante'de autoacuzare. Pi LOb şi H. LOO'neagă existenţa delimitării unor astfel de simptome, în timp ce :MAR-CHA1S susţine posibilitatea -încadrării în această categorie şi a „călătoriilor imaginare". 177. CĂMAŞĂ DE FORŢĂ • Cămaşa de forţă era confecţionată dintr-un material rezistent, în forrha unui' sac, fiind încheiată cu şireturi la spate şi cu mînecile foarte lungi, astfel îrîctt, prîn încrucişarea extremităţilor acestor: mîfecî, să se realizeze imobilizarea mîihilpr bolnavului. Acest mijloc de contenţie era completat prin fixarea îâ pat cu ajutorul unor ffşii, cearşafuri etc. Instrument de „tra-t¥fe" (de fa^pt •imobilizare fizică) a bolnavului ■psihic, larg folosit înainte de apariţia’şi dezvoltarea terapiei moderne. Si Secole de-jC rîndul, bolnăvii psihici, consideraţi' a Ti „ pbsedaţi de demoni" sau „ victi me alfepedepsei divine", au trezit sentimente de . teama şi repulsie, fiirid trataţi nu numai simi-Jar’cu scrimjnalii pLenculoşj;: uneori chiar mai rau ţfşcît aceştia (B'EDLAjH în Anglia) J încătuşaţi Imobilizaţi îfi lanţGfi, închişi în celule asemănătoare; cuştilor pentru animalele sălbatice,. erag. înfometaţi, toHuraţi, cu o 'cruzi mer deosebită, jn scbpul „purificării", „vinde-,cării“; prîn pemtenţă. Este acreditată afirmaţia că,' daca nebunia este la fel de veche ca şi istoria omeniriit. ea nu a fost multă vreme considerată ca' boală", iar -bolnavul psihic nu’ă fost tratat ca uh mare suferind decît atunci cînd omul ,a devenit OM, ..Evoluţia mijloacelor . terapeutîce folosite în ,instituţiile în'care erau "izolaţi bolnăvii psihici esţe paralelă cu evoluţia istoria ă'devenirii conceptului de omenie, umanitate. După. întunecoasa perioadă a Evului Mediu european, cînd ideile novatoare ale iluminismuluî, apoi ale enciclopediştîlof, distrug dogmele religioase, spărgînd tiparele de comparaţie a omului cu Diavolul sau cu Dumnezeu şi văzînd în el uh fenomen ăl naturii, boala p'sihică Capătă şi ea semnificaţia de afecţiune (şi nu efect al -forţelor supranaturale). Boîhâvul psihic îşi capătă statutul de bolnav, de suferind,dar el este în continuare considerat a fi periculos (şi accesele de furie chiar erau) pentru societate, mai ales în condiţiile în care chimioterapia sedativă, antipsihotică era departe de a fi cunoscută. în continuare, ei sînt izolaţi în instituţii (de astă dată „filantropice" său pe lîngă mînăstiri) şi imobilizaţi pe perioada strictă a accesului de agitaţie psihomo-torie — în cămaşa de forţă care, comparată cu mijloacele de contenţie anterior folosite, era oricum mult mai „blîndă". Ea încetează a mai fi folosită atunci cînd îşi face apariţia chimioterapia’, care a reuşit (competent administrată) să reducă agresivitatea şi periculozitatea bolnavului agitat. Se sfîrşeşte astfel trista epocă'a mijloacelor inumane le tratament aplicate bolnavului. psihic, termenul de „cămaşă de forţă1* fiind înlocuit prin cel de „cămaşă chimică” (DELAY). 178. CĂSĂTORIE • Convenţie încheiată oficial între un bărbat-şi o femeie care hotărăsc să trăiască împreună întemeind o familie. Această definiţie, ca şi. altele posibile (exemplu, traiul în comun al unei femei cu un bărbat, pentru o perioadă durabilă de timp liber consimţit de parteneri şi’legalizat printr-un act de stare civilă) nu, epuizează aspectele infinit de complexe ale -unei instituţii unrţane ce implică/ prin particularităţi de dinamică inter-personală, aceeaşi diversitate ca însăşi natura umană. Motivele reale aje încheierii unei căsătorii au fost şi sînt însă diverse, de la dragostea sinceră şi reciprocă pînă la consideraţii de ordin social, familial şi patrimonial ; ele urmă-. rescTie fericirea individuală a partenerilor, fie procrearea, fie obţinerea sau- păstrarea- unor statuturi şi roluri sociale sau a unor bunuri, fie menţinerea purităţii unei clase sau rase. "Aceste motivaţii - intervin - separat ^sau sînt combinate în funcţie de •Cafacterîstîeile individuale ale j>ârteheri1br saiT de cele afe epocii, ale statutului sociala! partenerilor şi al grupului lor familial. Căsătoria poate fi libera sau impusă, indisolubilă sau nu, tradiţională sau modernă. Sociologia şi antropologia stabilesc motivul or.i--ginar al căsătoriei în necesitatea permanentizării sistemului social, acesta instituind familia ca celulă de bază a societăţii. Căsătoria implică o comuniune fizică şi spirituală, stabilizează relaţiile sexuale pe baza afinităţii şi.complementarităţii psihologice şi identificării sexuale mutuale a partenerilor, asigură pro-crearea'şi socializarea descendenţilor într-un cadru- cultural şi socio-familial specific,1 'dar şi socializarea partenerilor la vîrsta înaintată (după părăsirea căminului parental de către Căsătorie Câs/517 copii) cînd apare confruntarea cu dificultăţile psihologice şi existenţiale ale senectuţii. Dimensiunile ei sînt multiple': biologice, spirituale, morale, sociale, juridice, patrimoniale, demografice, toate acestea avînd implicate dimensiunea psihologică şi eventualele ei consecinţe psihiatrice. Căsătoria este monogamă la majoritatea popoarelor, tipul mono- sau poligam fiind determinat de rata distribuţiei sexelor, de anumite tradiţii' culturale şi religioase. Studii sociologice au constatat desfăşurarea fenomenului căsăt o r i e i în I i mi te geografi ce şi etnice foarte strînse ; astfel se vorbeşte de o endo-gamie geografica, regională sau etnică, diminuată însă de creşterea mobilităţii populaţiilor,-dar şi de una socială şi culturală î conform căreia proximitatea de grup social şi cultural determină pregnant rata nupţialităţii. Este confirmată existenţa şi rolul unei forme tradiţionale premergătoare căsătoriei, logodna, oficiată cu scopul de a verifica viabilitatea uniunii prin adaptarea partenerilor la viitorul rol şi statut famiUâl, precum şi de cadrul juridic al căsătoriei; Durata armoniei din timpul logodnei este element valoric pentru succesul conjugal alături de fericirea în cuplul parfenfal . al soţului si alti 150 de factori enumeraţi de KIRK PATRICK (1947) în monografia sa „Ce spune ştiinţa despre fericirea în căsătorie". Pentru psihanaliză cuplul marital este un triunghi oedipian. Studiile care au urmărit căsătoria, asortativă (între parteneri suferinzi de aceeaşi afecţiune psihică) , au confirmat parţial ipotezele sociologice de orientare psihanalitică ale familiei, după care soţul ideal este cel-cu p imagine parentală bine definită, şi au infirmat ipoteza nevoilor complementare care dictează alegerea' partenerului după nevoite temperamentale proprii. fiecăruia dintre parteneri. ,. Puţine şi departe de a fi concludente sînt studiile ce privesc aspectele bicpsihologice. KINSEY (1953) consideră gratificarea sexuală ca obiectiv important şi chiar principalul obiectiv ai căsătoriei pentru multe din cuplurile anchetate de el. Aspectul biologic al relaţiei maritale trebuie privit însă din punct de vedere a unei sexualităţi spiritualizate, prin Intricarea ei indisolubilă cu nevoia de comunicare, care oferă o dimensiune nouă, specific umană, unei funcţii investite filogenetic cu simpla finalitate a procreerii. Femeia şi bărbatul nu se află într-un raport de polaritate- reductibil la sexualitatea genitală şi nici de complementaritate, ci într-un raport definit prin întîlnirea unei alte subiectivităţi de către propria su- biectivitate, care primează relaţiei ^diadice" (REED) sau „transsubiectivismului" (METRAL), esenţa cuplului uman, fie că e instituţionalizat sau nu prin căsătorie. Cuplul marital funcţionează de fapt ca sistem (ALGER) al cărui echilibru rezultă din conlucrarea armonioasă (în limitele sincerităţii, devoţiunii şi fidelităţii) a două persoane inevitabil diferite şi a cărui esenţă este comunicarea. Aceasta implică însă şi relaţii de interacţiune djnamice şi reversibile cu alte sisteme (familial, profesional, social). Astfel, reglementările juridice ale căsătoriei semnifică of relaţie cu sistemul social, prin caracterul de contract legal asupra unei virtuale şi mutuale promisiuni de unire definitivă, dar şi de posibilitate a unor opţiuni opuse datorate fluctuaţiei dinamice a relaţiilor emoţionale intca-şi intersubiective. Dinamica cuplului marital cuprinde, pe lingă aspectele legate de modificarea statutului şi rolului femeir prin emanciparea ei socială, şi ţaspecte de natură, în primul rînd, psiho-iq§j£ă: expectaţia fiecărui partener asupra fericirii conjugale şi succesul social în cadrul cupluluî, evoluţia rolurilor specifice de-a lungul istoriei proprii a cuplului, înlocuirea relaţiei „diadice" cu una „triadică" ocazionată de apariţia primului copil, depăşirea perioadelor de criză prilejuită de părăsirea căminului de către copii şi- readaptarea la relaţia „diadică" pierdută, problemele adaptării la vîrsta-senectuţii şi consecinţele ei etc. • Tipuri de căsătorie-.- Sociologii -au descris căsătoria tradiţională şi utilitară din societatea americană modernă (şi din societăţile industrializate) - întemeiată mai mult pe xon’siderente religioase şi economice, decît pe necesitaţi afective sau sexuale. în opoziţie cu etica puritană care, condamnînd existenţa, relaţiilor sexuale pre- şi - extramaritale, promovează idealul unei iubiri-; romantice, î:n societatea contemporană ia apărut .. .modelul „deschis", în care relaţia maritală presupune, grija reciprocă, respect ş| responsabilitate, prosperitatea cuplului fiind fundamentul în1 cadrul ;căruia, dragostea, sexualitatea şi fidelitatea îşi ating semnificaţiile lor profunde şi adevărate. Cadrul juridic al căsătoriei. în legislaţia noastră civilă o căsătorie este.Juridic valabilă şi recunoscută dacă respectă următoarele categorii de condiţii (V. URSA): Q Condiţii de fond necesare" încheierii căsătoriei: • condiţii menite să garanteze existenţa aptitudinilor fizico^-biologice şi psihice de a se căsători ale viitorilor soţi (diferenţa de sex, vîrsta matrimonială, sta- 518/Cds Căsâtbrte rea de sănătate şi cunoaşterea ei reciprocă, deplinătatea facultăţilor mintale ale viitorilor ' soţi) l • condiţii care garantează existenţa voinţei comune şi libere de a se căsători l asemenea situaţii, indiferent de natura şi durata lor) ţ • alienaţia mintală cronicăJ • debilitatea mintală cronică. Foto : Milan Sediacek consimţămînţuţ, caracterul libeşr, ner viciat al acestuia şijacţualitatea lui- 3 • condiţii negative (piedici'legale referitoare la^ţn^ălcarea, principii lor morale — monogam ie) \ ® Condiţii de' formă- necesare încheierii căsătoriei. Dreptul civil descrie căsătoria fictivă satr simulată (încheiată îr> alt scop decît cel al creării •unbrraporturr!’personale şi patrimoniale specifice de familie fa cărei valabilitate poate fi confirmată numai'de stabilirea unor relaţii conjugale fireşti)" şi căsătoria putativă (căsătorie lovită de nulitate, Ia1 în Cheie rea căreia ceh puţin,unul dintre soţi a fost de bună credinţă, necunoscînd cauza nulităţii, ca de exemplu faptul că celălalt este căsătorit sau suferă de alienaţie mintală cronică). Aspectele medico-legale sînt legate de îndeplinirea aptitudinilor fizice necesare întemeierii căsniciei (astfel, deşi vîrsta matrimonială la noi- este de 18 ani, pentru femei ea poate fi şi de 16 ani cu dispensa Comitetului Executiv Judeţean, sau . al Municipiului Bucureşti, şi de 15 ani cu aviz medical), de sancţiunea juridică reprezentată de anularea căsătoriei, condiţiile medicale de nulitate fiind condiţiile de. nulitate absolută şi anume : • lipsa vremelnică a facultăţilor, mintale (ebrietate, hipnoză, sugestie sau alte Aspectele psihiatrice sînt deosebit de diverse în manifestarea clinică, patologia de cuplu marital fiind legată atît de interacţiunile psihologice 'be: cuplu cit şi de^intervenţia acţiunii maritale, a funcţiilor şi rolurilor familiale îh nevroza Unuia din parteneri, de exemplu. Neunirea într-un cuplu a~ psihoticuluPcu alt psi hotlc, cu un neVrotic sau cu un sănătos a evidenţiat o eonflictualitate maritală manifestă de ambele părţi şi un mediu psi hopatogen, nefavorabil descendenţilor. După NIELSEN, frecvenţa mai mare a :patblbgiei' psihice la soţiile bolnavilor ar fi determinată de o predispoziţie bio-psihologică anterioară contractării, căsătoriei, fiind precipitată de boala soţilor şi de alţi factori, stresanţi. „Asor-tarea1' atunci cînd poate fi demonstrată, apare ca tendinţa unei persoane cu predispoziţii similare, de a se căsători şi interacţioba patologic. J _ Se poate structura chiar o tipologie de pattern-uri patologice maritale, ca în cazul soţului nevrotic (exces al dominaţiei masculine cu consecinţele negative asupra cooperării şi luării deciziilor în cuplu, asupra creşterii copiilor) sau al patologiei soţiei alcoolicului (revendicativă şi criticistă, protectoare, dependentă). Ceai-Ceism ; CebiumW ; Cecitate Cec/519 Terapia cuplului are ca obiectiv găsirea de noi căi de comunicare în interiorul sistemului, lipsa comunicării fiind adesea principala cauză a disfuncţiei maritale, abordarea disfuncţiilor. sexuale, de direcţionarea şi reechilibrarea interacţiunilor din interiorul cuplului, pentru stabilirea unui nivel nou de cooperare şi realizare a satisfacţiilor vieţii de cuplu. 179. C.D.P.(iî) Anglia — DCI Clordiazepoxid • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-2-metilamino-5-fehil-3H-1,4-benzcdia-zepină-4-cxid, cu acţiune anxiolitică, anticon-vulsivantă şi micrelaxantă f nu are efect hipnotic, fiind unul dintre cele mai răspîndite tranchilizante de zi. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NAPOTON(M). 180. C. D. P.-C HO LI N E( M) Japonia — DCI Citicolină 9 psihcstimulent cu o structură chimică particulară de tip colină-citidină 5'-ester. pirofosfat, cu acţiune psihostimulentă şi ano-rexigenă, practic fără efecte simpaticomimetice. 181. CEAI-CEISM (rus. 'ca]) • Ceaiul este băutura preferată din frunzele şi florile unui arbust din familia Tiaceelor (Thea senesis). Cultura acestei plante s-a generalizat în întreaga lume, iar ceismul s-a integrat în economia şi chiar în cultura unor popoare, aşa cum este cel japonez, care ă cultivat de-a lungul secolelor un veritabil ritual a! ceaiului. Ceaiul este cunoscut încă din secolul al XlV-lea e.n., cînd era folosit ca remediu împotriva unor boli. Abia peste două secole i s-au descoperit celelalte calităţi, îndeosebi cele gustative, fapt ce a determinat extinderea folosirii lui. în Europa a pătruns datorită portughezilor, în anul 1571, şi s-a extins treptat în Olanda, Rusia, Insulele britanice. în privinţa consumului de ceai, locul I în lume Ia ora actuală îl ocupă Anglia, urmată de Irlanda, Noua Zeelandă, Australia, U.R.S.S., Tunisia, Maroc, Canada, Egipt, Olanda, Belgia, S.U.A., Danemarca etc. în frunzele de ceai se găsesc circa 130 de substanţe folositoare organismului. Dintre acestea, un grup important este cel al tanan-ţilor l taninul, compusul de bază al acestora are p proporţie variabilă, în funcţie de varietatea ceaiului (cel negru are 12—16%, iar cel verde 25%) şi de modul preparării. Acţiunea astrin-gentă a taninului este utilă în colicile abdominale. Alt grup de substanţe este cel al alcalo- izilor, cafeina, teofilina şi teobromina; Ceaiul chinezesc conţine 2—3% cafeină, ca şi varianta Robusta a arborelui de cafea, ceea ce determină o acţiune excitantă asupra sistemului nervos central, în special asupra centrilor respiratori şi vasomotori, potenţînd funcţia prosexlcă şi îmbunătăţind performanţele intelectuale. Cafeina din ceai nu are efecte negative asupra somnului, din cauza edeninei, substanţă care diminuează sau neutralizează această acţiune. Teofilina, în afara acţiunilor similare cofeinei, dar de intensitate scăzută, are importantă acţiune vasodilatatoare asupra vaselor coronariene. Grupul cel mai caracteristic de substanţe conţinute în frunzele de ceai este constituit de cateine, care au efecte antioxidante, împiedi-cînd formarea peroxizilor nocivi organismului, acţiune antimicrobiană şi de menţinere a nivelului optim de vitamină F necesară metabolismului colesterolului. Abuzul de ceai preparat, de obicei, sub forma decoctului, poate determina accidente acute cu simptomatologii de tipul ceismului acut sau, în cazul consumului îndelungat, ceismul cronic. Acesta din urmă se întîlneşte frecvent în ţările anglo-saxone la degustătorii de ceai şi determină manifestări nervoase ca : excitaţie, depresie, vertij, fenomene halucinator-delirante, manifestări neuro-vegetative digestive şi cardiace. în Tunisia, s-au descris şi cazuri de caşexie gravă, datorită folosirii repetate a decocturilor de ceai negru. în afara substanţelor descrise mai sus, ceaiul conţine şi vitamine ca : B2, C, F, P şi K (ceaiul verde are un conţinut mai mare de vitamina C decîţ cel neg.ru). O multitudine, de statistici şl studii experimentale au demonstrat acţiunea de atenuare a proceselor inflamatorii reumatismale, a celor din hepatita cronică cu influenţa favorabilă asupra hipertensiunii şi ateroscle-rozei, asupra litiazei renale sau biliare.şi chiar de atenuare a âcţiunii stronţiului radioactiv degajat de explozii nucleare.' Ţinînd cont de toate acestea putem face din ceai o băutură-remedîu care, aşa cum susţineau manuscrisele orientale „împrospătează trupul, frăgezeşte inima, deşteaptă gîndirea şi întă^ reşte mintea". 182. CEBRUM(M) Italia • Tranchilizant, de- sin. % rivat benzodiazepinic —> NAPOTON(M) România. - 183. CECITATE (cf. lat. caecitas „orbire" fi caecus „orb") • Pierdere parţială sau globală a acuităţii vizuale, ca urmare a unor leziuni ale receptorului periferic, ale căilor aferente sau ale centrilor de protecţie corticală ai analizatorului vizual. Au fost descrise aspecte pre- 520/Cëà Cecitate : clasificare, tipuri cum : cecitate diurna (hemeralopie) şi nocturnă (nictaLopie, vesperalopie) cecitate cromatică (acromatbpsie). -, De o mai mare importanţă practică este clasificarea in cecitatecorticalăşi psihică. Cecitatea corticală apare. în leziunile bilaterale ale cortexului occipital (ariile 18, 17, 19), pacientul neavînd conştiinţa invalidităţii sale.-Cecitatea psihică, descrisă de MUNK (în Î876)'şi ulterior, de CHA-RCOT, reprezintă de fapt, âgnozia optică descrisă de GOLDSTEIN (leziuni occipitale ale emisferului dominant). Diagnosticul diferenţial al cecităţii cortîcale se poate stabili după -următoarele criterii ; Tabel nr. XXXIV Cecitate corticalâ Cecitate psihica Frecvenţa Caracteristici Reflexul clipitului Examenul fundului cfe ochi . Reflexul fotomotor Halucinaţii vizuale simple Conştiinţa defectului de vedere Deteriorare psihică Orientare spaţială . Modificări EEG (lipsa ritmului a,-a reacţiei de blocare la, lumină, a activităţii a, a reacţiei de însuşire a unei stimulări luminoase intermitente). • scăzută $ • totală (bolnavul nu dis-_tinge nici lumina).; ©/ bolnavul se loveşte de obstacole. © absent © normal • păstrat (prin leziunea inegală sau separată a. fibrelor vizuale său pu-pilare) • prezente ©,-anozognozie vizuală • prezentă ©modifjcată © uneori prezente ©' crescută © parţială (bolnavul poate j ; ; percepe puţin. I urni na) © prezent .© .modificat ©' abolit • rare © păstrată © absentă 9 intactă © absente / Termenii de cecitate verbală (KOSSMAUL) alexie au fost creaţi prin extensiune, desem-nînd o alterare senzorială mai complexă. Cecitatea isterică reprezintă o tulburare tran • zitorie“sau permanentă, aproape în toate cazurile, bilaterală, mai rar întîlnîtă, fiind mai frecventă la bărbaţi. Apare brusc, în legătură cu motivaţii emoţionale puternice, şi păstrează tot timpul un caracter demonstrativ. Indiferenţa faţă de „invaliditatea41 în care subiectul crede totuşi, absenţa frecventă a anxietăţii sînt elemente de diagnostic diferenţial cu alte forme de cecitate, la care se adaugă evitarea privirii examinatorului care i se adresează, aspectul normal al globilor oculari, fund de ochi normal, prezenţa reflexelor pupilare;şi a reflexului de clipire. Sub influenţa unui factor emoţional intens sau a sugestiei, subiectului îi poate reveni brusc vederea. Este utilizator: termenul de cecitate morală, care se referă la o perversiune instinctuală, la o constituţie perversă, desemnînd absenţa unei funcţii etice. O problemă importantă pe plan medical şi social apare îri legătură cu starea psihică şi cu posibilităţile de adaptare socială ă persoanelor suferind de cecitate. Dacă afecţiunea se manifestă de la naştere, ea poate fi însoţită uneori de alte perturbări neuropsihice,. între .care întîrzierea mintală ocupă un loc important. Dacă survine de timpuriu, în copilărie, deficitul intelectual este mai greu de evidenţiat şi, în general, se recuperează pe parcurs. Şe observă diferenţe faţă de văzători la nivelul limbajului — valoarea reprezentativă a cuvintelor este alta. Maturizarea afectivă, structurarea Eului se realizează mai dificil, în concordanţă cu obstacolele aflate în calea descoperirii realităţii exterioare şi a stabilirii de contacte cu anturajul. Adaptabilitatea subiectului nevăzător din naştere sau din fragedă copilărie este uimitoare,- dar poate fi explicată prin neutralitatea pe care o acordă Cecitate pshhicâ'rl.Çeddçl№) ; Cedec Ced/521 semnificaţiei mediului. înconjurător şi prin compensarea: eficace realizată de ^Iteumodalităţi senzoriale etc. Uneori însă, se remarcă tulburări, afective şi car.a eteri ale. Dacă cecitatea survine la adult, reacţiile psihice declanşate (mai frecvent, stări depresive) sint de obicei de~natură. nevrotică,, dâr uneori tulburările în sfera psihismului sînt determinate de leziunile cerebrale care stau la baza cecităţii, iar adaptarea subiectului la noua situaţie se realizează mai greu decît la nevăzătorul din naştere. 184. CECITATE CROMATICĂ - sin. ANOMALIE DAUBENEY-CUDDART ;* MONO-CROMATISM ? DISCROMATOPSIE ACROMATIC -> ACROMATOPSIE. 185. CEGITÂTE.PSIHICĂ .9 Sindrom descris de CHARCOT (1883) caracterizat prin imposibilitatea subiectului de a descrie ceea ce â văzut. Bolnavii acuză imposibilitatea lor. de a vorbi şi a evoca în clişee vizuale. Această tulburare apare în afara oricărei circumstanţe organice cerebrale. Se poate întîlni în depresie, isterie, psihoze schizofrenice şi psihastenie. 186. CECITATE VERBALĂ FURĂ BENEDIKT-KUSSMAUL - alexie. . 187.-CECITATE VIZUALĂ - sin. AFAZIE VIZUALĂ SUBGORTICA-LĂ AFAZIE. 3 $8., CEDAD( M) Italia - — , DCb Benactizină 'Tranchilizant,, derivaţălifenil metan de tip 2-dietiIamină-etflbenzilat,^ cu t acţiune anxioli-tică sedativă medie, dar cu bune efecte antico-îînergfce centrale vşi periferice. Este util a se cunoaşte acţiunea 'sa' 'prptonvulsivgnta,' cit şt interdicţia consumului ~de alcool în timpul tratamentului. ' 489-. CEDEC^ test • Altă denumire dată testului Barifk, avînd etimologia în cuvîntul omonim, din ebraica veche, care de'serrihează o varietate particulară a sentimentului moral, contopirea inimii cu mintea".~ j : . 190* CE FA LEE (cf. gr.! ; kephale „cap") o Qurere localizată în extremitatea cefalică la,nivelul craniului (sînt excluse regiunea feţei sau regiunea posterjoară a gîtului — ceafa propriu-zisa). Este suferinţa cea mai frecventă pentru care este consultat medicul (aproximativ 20% din bolnavii dhn.ambulator), punîndu-l deseori întruna dintre cele rhaPdificile situaţii profesionale : să se’fixele' într-un timp relativ scurt as upra cauzei celei mai probabile, să aleagă metodele de investigaţie cele‘Mai potrivite, să ce ar ă sfat u I a 11 or :co I è g i, de a 11 e s pe'da I i t ăţ i V ş i s ă indice un tratament adecvat. Se ştie că substanţa cerebrală în sine este lipsită de sensibilitate, deci nu doare ? sensibile sînt structurile de la nivelul craniului (pielea şl ţesutul subcutanat, muşchii, arterele şi periostul) şi intracraniene (vasele mari, arterele, nervii cranieni). Etiopotogenie. Cauzele sînt extrem de numeroase, subiectul fiind*. de cele.mai multe ori, în situaţia de a parcurge mai multe examinări de specialitate,, care să afirme sau să excludă, în primul rînd, o cefalee simptomatică, în spatele căreia; s-ar -putea ascunde o afecţiiine"gravă, care impune instituirea unor măsuri de mâximă urgenţă. De la cefaleea psihogenă pîfTă la cea din tumorile cerebrale, trebuie trecute în revistă.toate condiţiile ce pot genera durere în regiunea cefalică. — în funcţie de cauzele şi mecanismele de producere a cefaleei, se - pot. distinge--., (după M. MOANGĂ): Q cefaleea vasculara. 9 primitivă — migrenă vasculară,;aigiile vasculare ale feţei (BUIG-FO.RŢQN) $ 9 secundară — mai frecvente : hipertensiunea arterială în afara puseelor, hipertensiune arterială paroxistică, feocromocitom, arterioscleroza cerebrală, insuficienţa vertebro-bâiiiară, hipotensiunea'arterială ? • mai rare — arterita temporala ('boală Norton), boala jakaÿashu, periarte-rita hcdpasă, rna!formaţii . vâs.culare cerebrale (angioame, anevrîşme), ischemia cerebrală funcţională, intoxicaţia cu oxid de carbon, poligiobuli-'rîeMiâ, encefalopatia respiratorie f 3: • cefaleea lezionala , • endocraBiană-benignăJ abcesul: cere-, .bçal, trombofleblţele cerebrale, me-ningitele^ meningo-encefalitêlei neuro-virozele $. • malignă — tumorile cerebrale $ • exocraniană — ociiîără : glaucom cronic* tulburări de convergenţă, ne-vrita^optică retrobulbară y — "ORL : sinuzite crcnrce y — osoasă : afecţiuni care interesează bolta, craniană, bOala Paget, mielomul multiplu, sindromul j : Morgagnr, metastaze, âfecţîlmi ale coloanei cervicale sau alte porţiuni cer viep-dor sale, cel uliţele cefei f:c • posttFaumatică : ne vr o mul cicàtHceal ~ : él: scâlpului', sechelele vasculo-dùralè, "cicatrice (furală, leziunea sinusului venos l SZZlCel Cefalee: cauze şi mecanisme cefaleea psihogena . Schematic, evaluarea clinicăpe care o; face medicul practician (psihiatru sau nu) cmd subiectul acuză „durerea de cap" poate arăta astfel -3 Tabel nr. XXXV CEFALEE i Recenta (ore, zile, săptămîni) i : : “~l Debut imprecis progresivi Debut precis, cu orari jS\ — Tumoră cerebrală după efort : fără efort ? 1 Veche (ani) l Hemicranii 1 Psihogenă — Hematom l Radiografii . Tomografie computerizată • investigaţii urgente • fărăpuncţie lombară, chiar dacă fundul de ochi este normal • după 60 de ani, este probabilă boala Horton — Ruptură de anevrism v — Meningită practic Puncţia lombară urgentă (fără fund de ochi prealabil) — Algii vasculare ale feţei (aceeaşi iocăli-zare) i Reunesc şi necesită mai multe criterii de diagnostic Migrenă (schimbă locul) Sînt necesare examene radiografice, ..examen neurologic, tomografie computerizată. Odată îndepărtate cauzelemeurologice, oftal-mice, reumatologi.ee şi digestive, rămîne ca specialistul psihiatru, să-şi spună cuvîntul, să aibă deplină competenţă în evaluarea clinică şi terapeutică;'.deşi riscă, nu rareori, să consume mult timp şi multe medicamente pînă la o rezolvare adecvată. Caractere clinice şl diagnostic. Este vorba, de cele griai .mulţeqri, de o cefalee vecfae, instalată de mai multe luni sau de rpai mplţi ani, pe care subiectul o prezintă utilizînd expresii care de care mai plastice, în încercarea de a-şi descrie cit mai fidel suferinţa, în funcţie de personalitatea sa. Sînt întîlnite, de obicei, următoarele comparaţii : ca o presiune, ca o menghină, ca o arsură, ca-o greutate, ca un bolovan, ca o umflătură, ca nişte furnici etc. Nici topografia durerii nu este uniformă, deş' se poate afirma că unele localizări sînt predilecte? regiunea occipitală a cefei (sindromul Atlas al autorilor francezi), regiunea vertexului (creştetul capului), tîmplele, fruntea. Se întîmplă ca la unii subiecţi localizările să fie multiple sau migratorii. Ritmul durerii este caracteristic tocmai prin lipsa sa de specificitate Si durata este extrem de variabilă, de la, cîteva. minute la cîteva ore, săptămîni, sau chiar ani (deşi subiectul se poate odihni noaptea foarte bine, în tot acest timp insomnia fiind numai un simptom asociat). La o anamneză corectă va reieşi că factorii care declanşează-sau amplifică cefaleea sînt exact aceia care generează ^tensiuni psihice : emoţii pozitive sau negative, contrari etate, „enervare", condiţii de zgomot excesiv, suprasolicitări pS plah intelectual, surmenaj. Intensitatea durerii variază diurn, apărînd la 2—3 /ore„după încetarea, activităţii şi către seară. Pot exista exacerbări cu caracter migre-noîd în otite şi tulburări vegetative (înroşirea ochilor, a feţei) şi vestibulare (ameţeli). Invers, cefaleea psihogenă se ameliorează evident după un somn odihnitor, după practicarea mişcării în aer liber, după o excursie sau o vacanţă reconfortantă. Cedează, de obicei, la medicamente antialgice. La cel mai mic dubiu asupra diagnosr ticului, medicul psihiatru nu va evita să recurgă la ajutorul colegilor săi (neurolog, radiolog, oftalmolog), la radiografiile craniului, coloanei cervicale, la electroencefalogramă, la examen oftalmologie şi, eventual, la tomografie computerizată. Cefaleea descrisă mai sus Tacp parte, alături de astenie şi insomnie, din triada care alcătuieşte sindromul astenic, întîlnit în special* în nevroze, dar şi în alte afecţiuni psihice (psihoze, boli care au substrat psihoorganic). în acestea din urmă, cefaleea nu are valoare clinică impor- Cefaleea la copii Cef/523 tantă, constituind un element semiologic secundar, faţă de depresie sau sindromul delirant hal ucinator. In nevrozele şi decompensă-rile nevrotice ale personalităţilor structurate dizarmonic, descrierea cefaleei frapează prin plasiticitatea şi polimorfismul expresiei, în funcţie de imaginaţie şi gradul de cultură, de posibilităţile de expunere ale subiectului, cefaleea fiind deosebit de tenace în cazul nevrozei isterice sau a neurasteniei cenestopate şi constituind o acuză frecventă a sexului feminin.; Tratamentul cefaleei psihogene este identic cu cel al afecţiunilor psihice pe al căror substrat se manifestă, cedînd uneori la măsuri simple (masaj al musculaturii cefei şi centurii scapulare, căldură locală, băi calde generale, gimnastică uşoară a capului) sau la banala aspirină. Medicaţîâ tranchilizantă prescrisă (numai de Trîedicul psihiatru, în funcţie de fiecare caz îrtparte), va contribui la succesul terapeutic. # CEFALEEA LA COPII - este relativ frecventă. Dacă unii autori admit că poate debuta în jurul vîrştei de 4 ani şi chiar mai, de-, vreme, majoritatea sînt de acord să plaseze apariţia cefaleei la vîrsta şcolară. Poate fi difuză sau cu predorninenţă frontală sau occipitală £ este rareori continuă şi, în aceste cazuri, copiii acuză faze de exacerbare ? cefaleea este însoţită adesea de fenomene digestive sau de manifestări neurovegetative* După M. STER-LING, debutul cefaleei ar fi în legătură cu reprimarea crizelor de mînie. Etiopatogenic, T. Mc. GOVERN distinge : cefaleea în afecţiunile intra- şi extracraniene ? cefaleea consecutivă unor boli sistemice, ce pot modifica circulaţia encefalică (infecţii, intoxicaţii, tulburări metabolice etc.)^ cefaleea în raport cu o diateză alergică £ sindrom hemicranian ? cefaleea funcţională (tensională, psihogenă, cu beneficiu secundar, de conversiune etc.) ? cefalee dificil de clasat. Cefaleea de tip tensional, cu localizare frecvent occipitală, însoţită de-anxietate, greţuri, vărsături,tensiunea muşchilor cefei, ar fi, după A. P. FRIEDMAN, mai frecventă la copii hiperemotivi. Cefaleea psihogenă este totdeuna simptomatică pentru o situaţie con-flictuală. Cînd cefaleea apare în primii ani de şcoală, ea este însoţită de simptome discrete, care trebuie cercetate : persistenţa anacronică a fobiilor normale din prima sau a doua copilărie, elemente obsesionale parazite, tulburări de somn, dificultăţi de adormire, coşmaruri, enurezis. Cefaleea se dezvoltă adesea, după P. BOURDIER, pe un fond fobico-obsesional?. semna! de alarmă care arată că mijloacele de apărare contra angoasei sînt insuficiente. Migrena este o cefalee paroxistică de cauză vasculară, separată de intervalele libere f- se consideră că aproximativ 8% din copiii între 6-^15 ani suferă de migrenă şi că peste 50% din migrenele adultului debutează în copilărie. Clinic, se caracterizează prin crize repetitive de cefalee pulsatilă, precedată de aură;vizuală senzorială sau motorie, durata este variabilă şi diminuă ca intensitate după somn. Sînt frecvente tulburările neurovegetative (greţuri, vărsături, fotofobie, dureri abdominale, paloare). Migrena este precipitată de situaţii stresante, efort intelectual şi fizic intens. Unele trăsături cum sînt hiperestezia, sugestionabilitatea, per-fecţicnisrr.u[, anxietatea par a caracteriza copiii migrenoşi. în 30% dm cazuri se întîlnesc convulsii sau diferite kinestoze. Faptul că 20% din copiii cu migrenă au trasee electroencefalo-grafice paroxistice, a determinat pe unii autori să considere afecţiunea un echivalent de epilepsie. Există şi forme clinice particulare de migrenă : migrena abdominală („furtuna vegetativă abdominală'*), cu paloare, vărsături,, dureri abdominale î migrena cu hemiplegie tranzitorie^ migrena oftalmoplegică (însoţită de paralizii trecătoare ale nervilor cranieni). Cefaleea din procesele expansive intracra-niene este un semn precoce, constant şi de mare valoare diagnostică, produs prin tracţiunea şi deplasarea structurilor intracraniene sau prin tulburări în circulaţia lichidului cefalorahidian. Clinic, se caracterizează prin caracterul progresiv, intensitatea moderată, accentuarea ia schimbările poziţiei capului, ia efort fizic, precum şi dimineaţa la calmarea ei după vărsături (care se produc fără efort). Examenele para-clinice (fundul de ochi, radiografia craniană) şi neurologice sînt indispensabile pentru stabilirea diganosticului. Cefaleea din meningite şi encefalite, apare în context febril cu vărsături, sèmne meningeale şi stare generală alterată. Sînt produse de in-flamaţia structurilor intracraniene senzitive şi de contracţia muşchilor cefei. Cefaleea din malformaţiile vasculare cerebrale (angioame, anevrisme) -— este deosebit de violentă în caz de ruptură a acestora, situaţie cînd se asociază cu pierderea conştiinţei, convulsii, lichid cefalorahidian hemoragie. Examenul angiografic precizează locul leziunii. Cefaleea după traumatismul cranian, este cauzată de edemul cerebral sau de hematcmul intracranian. în raport cu traumatismul, poate fi precoce sau tardivă (cerebrastenie post-traumatică). Cefaleea postpuncţională se datoreşte hipc-tenslunii lichidului cefalorahidian şi tracţiunii exercitate asupra formaţiunilor centrale prin 524/ Cef Cefalgle ; Cefalocel; Ce/ecfo/ (cf. gr. kenos „gol" ( phobos „frică") — sin. KENOFOBIE(inferioară CLO'RPROMAZINEl) şi antieme-tică, util în tratamentele de întreţinere a psihozelor cronice şi în stările psihopataide. 218. CENTRAMIN(M) Japonia - DCI Pemo-î ină • Ps i h osti m u le nt, de r i vaţ fe n i leti I am i nat d e tip 2-amino-5-fenil-2-oxazolih-4-onă, fără efecte simpaticomimetice. Are indicaţiile generale ale psihostimuientelor. Nu se administrează în afecţiuni cu componentă depresivă PSIHO-STIMULENTE. 219. CENTRARE (cf. gr. keniron jj laţ. ?cen-trum) • Termen introdus în psihologie de Î^IAGET, desemnînd ... direcţionarea caproape i224.i.CENTRQTON(Austria ,DCl Piro-■valeronăi* Psihostimulent danvalenţe anorexi-gene, derivat feniletilaminat deîti'p 4/*-metii-2-(1 Spirodini I)va!erofenonă, indicat în mod deose-b itdÎTi co m bate rea efecte Io r sec u n d ar e ale-n e ti r o-Jepticelob şi arrticonvulsivantelor —-»• PSIHGSTI-< : ; Centrul de sănătate minţală şe desprinde de acest context ca un model complex: şi mulţi-funcţional, cu activitate predominant exţra-s pital i ceaşcă, avîn d autpn om Le şir o mare f lexi-bilitate în ceea;ce priveşte canalele de comuni-f car ev Organizarea Centruluiifde săoătate rn-in- 34 - Enciclopedie de psihiatrie — cd. 167 ismt&iBh Centru de sănătate mintală tală este complexă; o* astfel ide unitate puţind -cuprinde'“următoarele formaţiuni complete : • Laboratorul de sănătate mintală (1—3 } laboratoare, după numărul membrilor comunităţii) 2 . bolilor psihice, pe care comunitatea i le pune în faţă. Acest lucru ar fi cu neputinţă fără asigurarea unui sistem delegaturi operaţionale eficiente, în permanenţă libere, care să realizeze o bună ghidare a bolnavului cu o cit mai redusă Centrul de Sănătate Mintală Titan {interior) «Staţionarul de zi (cu 100—200 locuri, după numărul laboratoarelor de sănătate mintala arondate) 1 « Staţionarul cu paturi (circa, 25% din numărul de tocuri al Staţionarului de .zi) ? « Serviciul relaţii sociale. ‘ Dimensiunile acestei structuri se pot modela după nevoile comunităţii, experienţa noastră indicînd p funcţionare optimală, la o populaţie de ŞOO 006 de locuitori, a unui Staţionar de zi cu^iOjŞ) de locuri şi 50 de. paturi. La aceste d-i-mehsfuni, Centrul de sănătate mintală Titan a reunit o rezolvare a circa 8 000 de Internări pe an, ci rea-100 000 de consultaţii şi 2 500 de dis-pensarizări anuale. Totodată, studii ale, OMS arată că la populaţii mai mici de 100 0QQ de locuitori şi la un număr mai mic de. 80 de locuri staţionar de ±i, formaţiunea îşi pierde viabilitatea. ■ încadrarea complexă cu specialişti şi buha organizate a compartimentului. ’ social creează posibilitatea rezolvării majorităţii problemelor; precum şi a numeroaselor exigenţe Vprivind recuperarea, combaterea şi prevenirea desprindere de mediul său socio-profesional şl familial. Un astfel de sistem de legături, în majoritatea biunivoce, determină posibilitatea unei atitudini responsabile şi. active, constituind, din punct de vedere medical, însăşi raţiunea de funcţionare a Centrului de sănătate. Acesta trebuie să-şi dezvolte însă în permanenţă şi un alt tip de legături, care nu numai că vor feri instituţia de marginalizare şi îngustare a problematicii, dar. implică şî o sensibilizare a psihiatrului Ia schimbările ce intervin în comunitate, (legăturile cu alte instituţii comunitare), , Sănătatea mintală, în cadrul sănătăţii comunitare, joacă un rol central şi de o deosebită importanţă- în epoca, pe care o- trăim, ian Centrul de sănătate mintală trebuie ;§ă fie garantul medical al acesteia!,’1 punctul de referinţă şi sprijin al-comunităţii-^ispuse să-şi rezolve o problemă de interes major. . 226. CENUŞĂREASĂ — complex « Structură particulară a-personâlitiţii copilului de- Cenzură; CephalminW , Cerc Cer/531 scrisă de W. H. GREEN în cadrul tulburărilor de personalitate de tip evitant (avoidant). Copilul este adesea inhibat de către părinţii săi care îl devalorizează sistematic, minimalizîndu-i rolul în cadrul grupului familial. Părintele, permanent depăşit de evenimente, inhibat şi timid ca şi copilul său, acţionează represiv asupra iniţiativelor şi dezvoltării acestuia. 227. CENZURĂ (cf. lat. censura „apreciere, verificare, critică1*) • Ca termen de specialitate noţiunea de „cenzură** este specifică limbajului psihanalitic, desemnînd acea funcţie ce interzice, mai mult sau mai puţin intens, accesul dorinţelor inconştiente şi al formaţiunilor derivate din aceste dorinţe la sistemul precon-ştient-conştient. FREUD vorbeşte despre ceh-zură în special în textele referitoare la o„primă topică** (împărţirea aparatului psihic în trei subsisteme: inconştient, preconştient, conştient). în acest sens, cenzura se exercită ca un baraj selectiv asupra tendinţelor.. psihice din inconştient, pentru a le împiedica să pătrundă în sistemul conştient. Astfel, cenzura este funcţiunea‘#ps care s,e sprijină refularea. Dar cenzură se exercita şi între sistemul preconştient şi conştient.4 în teoria sa asupra viselor, FREUD atribuie cenzurii rolul de a suprima sau deforma unele pasaje, fragmente din conţinutul viselor, lacunele care apar în visul manifest,, elementele bizare, fragmentele pe care persoana nu şi lejmai aminteşte sau şi le aminteşte vag, obscur. în cadrul visului cenzura funcţionează după trei modalităţi : • îmbinarea unor pasaje l • atenuarea, slăbirea, indeterminarea altor părţi din conţinutul visului f • deformarea unor conţinuturi (prin omisiune, regrupare a elementelor, deplasare a centrului de gravitate de la un fapt la^tel), astfel încît visul manifest diferă mult de visul latent. Cenzura provoacă însă nu numai o deformare a visului (a conţinuturilor), ci se exercită continuu pentru a păstra deformarea produsă fiind defini bilă ca o relaţie dinamică g în acest sens ea este un factor care întăreşte şi menţine rezistenţa în travaliul analitic, în interpretare. Acţiunea cenzurii este variată : unele elemente sînt suprimate, altele modificate, iar altele trec în conţinutul manifest al visului fără să fi suportat modificări. Tendinţele care susţin cenzura sînt cele pe care persoana în stare de veghe nu le admite, nu le acceptă ca fiind ale sale g un refuz manifest poate fi un efect al cenzurii, aici devenind necesară interpretarea. Tendinţele cărora cenzura li se aplică sînt cele apreciate ca indecente din punct de vedere moral şi social. „Aceste dorinţe cenzurate, care în vis capătă o expresie deformată, sînt, înainte de toate, manifestările unui egoism fără margini şi fără scrupule** (FREUD). In timpul somnului Eul se detaşează, de exigenţele morale şi cedează exigenţelor instinctului sexual, exigenţe opuse regulilor morale restrictive. în căutarea plăcerii libidoul este liber să-şi aleagă obiectele, rezistenţele fiind suprimate g astfel, libidoul îşi exercită alegerea în special asupra obiectelor interzise (mama, fiul, sora) g dorinţele de răzbunare, dorinţele vizînd moartea unor persoane pe care subiectul în existenţa conştientă le iubeşte, se manifestă frecvent în vise. Toate aceste dorinţe nu apar în starea de veghe, pentru că ele sînt interzise, reprimate de cenzură. Există şi vise în care se realizează satisfacerea unor dorinţe legitime, a unor trebuinţe organice, iar conţinutul acestora nu suportă nici o deformare. Deformarea depinde de doi factori : măsura în care dorinţa este reprimabilă (este mai intens opusă regulilor morale) şi'intensitatea proprie cenzurii. FREUD leagă cenzura, de Eu : „deformarea visului este o consecinţă a cenprrii pe care? tebdimţele Eiîluiexorcifl îmjfeţriva 'tendinţelbr^şî: dorinţelor frîd^|ăr|te care&bucnesc în noi în timpul nopţii, în \ doua sa teorie asupra a paratul uf; psiHîe („A doua topică‘,),^RJEyD4n^l°bea|ă, cenzura în apărare şj o feaga de. Suţraeu. Supraşul (aşa cum apăfe el ca. o aită. iriştfnţă/ pe (lingă Sine şi Eu) are fundţie de cenzor al Euluî J el îşi exercită acţiunea sa interdictivă de prirf-cipiu moral (prindpiu autoritar prohibitiv) ca instanţă morală inconştientă (ca, de" pilda, în sentimentele" sociale, î rv?fne canişgvu 1:5for* mării simptomelor nevrotice) g Smpraeul funcţionează provoctod sentimehttd bilitate. Indiferent de ionţexîul fdtd^riî noţiunii de cenzură^ e^ac^oheazaîn acljifi sens, acela d es u pr irbare %âu de deformare avunor fragmente ăîe discursului sau ale manifestărilor subiectului, fragmente reprezehtîod conţinuturi psihice inacceptabile, re prima bile din. punct de vedere al regulilor morale. 228. CEPHALMIN^ Japonia - DCI TJo-properazina • Neuroleptîc incisiv, derivat piperazinaţ fenotiazinic de tip N,N-dimeţil-10-/3-(metil-1-piperazinil) propil/-2-fenoţiâzînă sulfonamidă, cu marcate valenţe antîpsihotice şi antiemetice, dar cu efecte secundare marcate de tip neuroleptîc incisiv, care-i circumscriu utilizarea, fără însă să o contraindice decît în sarcină. 229. CERC (cf. lat. clrcus „cerc**) • In geometrie, cercul defineşte o suprafaţă limitată de o circumferinţă, o linie curbă închisă.. înainte- 532fCe? Cerb vicios ; Cerebelo'ase - cri re ; Cerebelos(S> de instituirea acestei definiţii, omul a văzut orizontul în formă de 'cerc,jar aşezările tribale erau contepute în formă de cerc în jurul unui totem ete. înainte de a'şti că pămîntul e rotund;'arenele române au fost'construite în formă de cerc, astfel Thcît noţiunea geometrică este extrapolată, acoperincf ideea de ceva finit şi perfect. |n această viziune, grupurile de oameni legaţi între ei prin interese comune şi gravitînd în jurul unui punct, sau grupurile de oameni legaţi între ei prin convingeri comune, obiceiuri, ritualuri, prietenie, au căpătat denumirea de cercuri, pentru că ele se vor perfecte, multe dintre ele fiind „închise41 (pătrunderea din afară a unei persoane facîn-du-se cu mare greutate). La celălalt pol al perfecţiunii unei construcţii care, deşi greşită nu poate fi dărîmată, este cercul vicios, care implică o eroare (de logică, de construcţie etc.). 230. CERC VICIOS #^Eroare logică constînd în definirea unei noţiuni (sau- demonstrarea Eshker unei propoziţii) cu ajutorul altei noţiuni (sau propoziţii) care trebuie ea însăşi demonstrată. Utilizată, în argumentare, această eroare logică duce la concluzii la fel de eronate. Situaţia este cu atît mai frecvent întîlnită, cu cît noţiunile sînt mai incorect definite şi cu cît nivelul de inteligenţă al subiectului este mai coborît (oligofrenia şi demenţa repre-zentînd în acest sens condiţiile extreme). Despre un astfel de cerc vicios se poate-vorbi în cadrul anxietăţii: anxietatea determină prin ea însăşi descărcări caţecolaminice, ce produc modificări neurovegetative amplificate şi întreţine astfel anxietatea subiectului. Psihastenul „se învîrte îr* cercul vicios al arguţiilor, ruminaţiilor, dubitaţiilor". Construcţia delirantă închide personalitatea subiectului într-un cerc vicios inexpugnabil, situîndu-l în afara realităţii. 231. CERCIN(M) Japonia — DCI Diazepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-cl or-1,3-di hi d ro-1 -meti l-5-feni I-2H-1,4-ben-zo diazepină, cu acţiune sedaţiv-hipnotică, anxio-Iitică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de DIAZE?AM(m). \ 232. CERCURILE LUI WEBER • Metodă utilizată pentru determinarea discriminării tactile, urmărind evidenţierea tulburărilor de sensibilitate. Constă în atingerea tegumentului simultan cu cele două ace ale unui compas, mărindu-se succesiv deschiderea, pînă la obţinerea a dobă senzaţii distincte. Distanţa este diferită în funcţie de integritatea inervaţiei zonei respective. 233. CEREB(M) Japonia - DCI Citicolinâ • Psihostimulent cu o structură chimică particulară de tip colină-citidină 5'-ester pirofosfat, cu acţiune psihostimulentă şi anorexigenă, practic fără efecte simpaticomimetice. 234. CEREBELOASE — crize (engl. cerebellar f/ts) • Sub acest nume JACKSON a descris crizele de hipertonie a musctitâtrurii regiunii cervicale posterioare, care determină consecutiv extensia capului, fixarea tonică a globilor oculari spre superior şi contractura în extensie a membrelor. Evidenţiază de obicei o tumoră de fosă posterioară şi sînt expresia compresiei trunchiului cerebral. 235. CEREBELOS(s) sindrom (cf. lat. cerebellum „creierul mic") © Clinic se caracterizează prin hipotonie musculară uni- sau bilaterală, astazie, ataxie cerebeloasă şi tulburări de coordonare : dismetrie, asinergie, adiadocokinezie, tremurături intenţionale. Etiologia este diversă : accidente vasculare, tumori, procese infecţioase, stări toxîpe, boli degenerative. în raport cu localizarea procesului patogen, se pot întîlni : Cerebral - tip ; Cerebrastenie posttraumaiic&t Cerebrol Cer/533 • sindromul de arhîcerebel — determinat de leziuni ale lobului floculo-nodular şi caracterizat prin tulburări mari de echilibru g • sindromul de paleocerebel — determinat de leziuni ale vermisului anterior şi caracterizat clinic prin ataxie 7- • sindromul de neocerebel — determinat de leziuni ale emisferelor cerebeloase şi ale pedunculilor cerebeloşi, caracterizat clinic prin tulburări de coordonare, mai ales la membrele superioare. Prezintă importanţă în diagnosticul diferenţial al astazoabaziei şi a altor tulburări isterice- 236. CEREBRAL — tip (cf. lat. cerebrum „creier") • Psihotip descris pentru prima dată de CLAUDE SIGAUD şi MAC AULLIFFE, echivalent cu tipul nervos al lui Hipocrat sau cu leptosomul din tipologia kretschmeriană. 237. CEREBRASTENIE POSTTRAUMATICĂ (cf. lat. cerebrum ; gr. astherieia „lipsă de energie, slăbiciune") - sin. SINDROM SUBIECTIV COMUN (PIERRE MAR1E) • Sindrom neurastenic de Intensitate mai mare (comparativ cu semnele neurologice minore),- descris pentru prima dată de P. MÂR1E în 1916 ; este în-tîlnit în 50—80% din traumatismele craniene. Cefaleea este simptomul cel mai frecvent, fiind localizată lâ nivelul cicatricii posttrau-matice sau difuză, fiind exagerată de mişcările capului, de suprasolicitările fizice şi psihice. Urmează, ca frecvenţă insomnia, coşmarurile şi somnolenţa diurnă. Vertijul apare la mişcări bruşte ale capului. Astenia fizică şi psihică constituie, de asemenea, simptome foarte frecvente. Se mai..pot întîlni hiperemotivitate şi iritabilitate. Simptomele. neurologice sînt discrete : hiperreflectivitate osteotendinoasă, tremurături,. tulburări de sensibilitate de echilibru, trismus, pareze de nervi cranieni, hipersinapticotonie. Electroencefalograma înregistrează anomalii doar în 30% din cazuri : dezorganizarea ritmurilor de bază, unde delta difuze sau în focar, paroxisme fără semnificaţie gravă. Accentuarea în timp a anomaliilor bio-electrice poate anticipa apariţia comiţialităţii posttraumatice. Pneumoencefalografia poate pune în evidenţă zone de atrofie cerebrală discretă. Evoluţia cerebrasteniei este spre remisiune integrală în cîteva luni. Patogenia este determinată de leziuni neuronale, vasculare, perturbări ale circulaţiei lichidului cefalo-rahidian şi ale circulaţiei sanguine cerebrale. Sindromul ridică uneori probleme medico-legale şi de asistenţă socială, mai ales în cadrul personalităţilor revendicative. 238. CEREBRO- (cf. lai. cerebrum) • Element de compunere care introduce în termeni, referirea la creier. 239. CEREBROANGIOSCLEROZĂ (cf. cere-bro- ; gr. angeion „vas" ;skleros „dur") • Termen puţin utilizat în prezent ; în tratatele clasice desemna scleroza vaselor cerebrale, urmare de obicei a arteriosclerozei cerebrale. 240. CEREBROL(M) Franţa - DCI Malaminol • Psihostimulent, derivat dimetil amino-etanol (DMAE) de tip p-dimetilaminoetil-alcool, cu acţiunea si indicaţiile grupării deanol —> PS1HOSTIMU LENTE. 241. CEREBROMALACIE (cf. cerebro- \ gr. sin. malakia „moliciune, slăbiciune") -*■*• RAMOLISMENT CEREBRAL. 242. CEREBRORAGIE (cf. cerebro- g gr. rhage „ruptură") —» HEMORAGIE CEREBRALĂ. 243. CEREBROSCLEROZĂ (cf. cerebro-1 gr.skleros) • Termen utilizat pentru a desemna scleroza parenchimului cerebral cu etiologii vasculare, inflamatorii sau degenerative. La finele secolului al XlX-lea reprezenta un diagnostic care îngloba în primul rînd demenţele î în timp, delimitarea nozologică etiologică a condus la abandonarea sa, avînd un cadru prea larg şi apărînd şi unii termeni mai bine circumscrişi. 244. CEREBROSTIMULINĂ (cf. cerebro- | lat. stimulare) • Este o ergonă (substanţă activă de tipul hormonilor, vitaminelor şi enzimelor) cu efect neuroexdtator care s-ar găsi în lichidul cefalorahidian (GH. T. POPA) j această ipoteză nu a fost însă confirmată pînă în prezent. 245. CEREBROTON1E (cf. cerebro-f gr. tonos „tensiune") • Caracteristică temperamentală, evidenţiată de psihologul american W. SHELDON, definind dominaţia inhibiţiilor şi a vigilenţei în comportamentul de relaţie B este echivalentă cu tipul cerebral descris de C. SIGAUD, corespondentul psihologic a| tipului actomorfic. Tipul cerebrotonic se caracterizează prin prevalenţa activităţii sim-bolico-expresive (scrieri literare, creaţii artistice în general) în dauna activităţii concret-productive, prin reţineri şi inhibiţii în comportament, introversie, tuburări neuroasteni-forme (astenie, insomnii, parestezii etc.). 246. CEREBROZIDOZĂ-sin. LIPIDOZĂ CU CEREBROZIDE ^ GAUCHER(B) boală 534/Cer Ceremonial ; Ceresi L. ; Cerletti U. 247. CEREGULARD(M) Japonia — DC! Dlazepam • Tranchilizant, derivat benzodia-zepinic de tip 7-clor-1,3-dihidro-1-metil-5-feniI-2H-1,4-benzodiazepină, cu acţiune sedat iv-hipnotică, anxiolitică, antieonvulsivantă şi miorelaxantă. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de DIAZEPAM(M). 248. CEREGUT*M) Japonia - DCI Citicolina • Psihostimulent cu o structură chimică particulară de tip colină-citidină 5'-ester piro-fosfat, cu acţiune psihostimulentă şi anorexi-genă, practic fără efecte simpaticomimetice. 249. CEREMONIAL (cf. lat. coeremcnia „ceremonie religioasă, cu") • Activitate care presupune respectarea anumitor reguli de desfăşurare a unei ceremonii; îşi are originea în practicile vechilor civilizaţii care se desfăşurau în jurul totemului şi erau adresate forţelor supranaturale în scop securizant pentru tribul respectiv. în psihopatologie, ceremonialul presupune efectuarea strictă a unor acţiuni şi repetarea lor der un anumit nuîŢvăi: de ori, un adevărat ritual menit să determine diminuarea tensiunii anxioase, frecvent întîîniţă la personalităţi psihastenice, prin îndepărtarea de obiectul fobogen sau evitarea trecerii la act, în cazul impuIs.iunilor|obsesive din nevroza obsesivă. 250. CEREPAXOk) Argentina - DCI Temo-zeparp • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-1,3-dihidro-3-hicfroxi-1-metil-5-feniI-2H-1,4-benzodiazepină, cu acţiune sedativ hipnotică. Nu se ăcttmnfetrează în sarcină, alăptare, la copii şi vîrstnjci.. . 25t.„ CERESI -LaurentfAIexis • Medic francez,, .interesat de suportul psihomoral/căruia îi dedică multe din lucrările sale g a rămas important pentru psihiatrie prin publicarea primului „Tratat de igienă şi educaţie psihică", în 1842, unde se ridică pfoblema psihoprofi-laxlel şi, ceea ce merită o notă deosebită, modul în care subiectul poate să contribuie la acest deziderat. 252. CEREVIN(M) Finlanda - DCI Flufenc-zmă • Neuroleptic incisiv, derivat-piperaziniI-alkilfenotiazinic de tip 4-/3-/2-(trifluorometîl) fenotiazin-10-il/propil/-1-piperazinetanol indicat în psihoze paranoid-halucinatorii, catatonice, depresii agitate. Are efecte secundare de tip neuroleptic incisiv. Diminuează efectul L-dopa. 253. CERLETTI - metodăELECTROŞOC S^l‘ TERAPIE ELECTROCONVULSIVANTĂ. 254. CERLETTI Ugo (1877—1963) • Psihiatru* italian, elev al lui PIERRE MARIE si DUPRt^ la Paris şi al Iui KRAEPELIN şi ALZHEIMER la Heidelberg şi München. Se impune prir> două descoperiri în domenii total diferite Laurent Ceresi combinezonul alb de 'camuflaj al trupelor alpine (1919) şi electroşocul (1938). Impresionat negativ de inconvenientele şocului cu cardiazol al lui MEDUNA (violenţa crizelor convulsivante, inconstanţa declanşărilor, intensitatea anxietăţii care precedă instalarea crizelor ete., cu efecte defavorabile asupra psihismului subiectului), încearcă să găsească un procedeu care să poată înlocui-această' metodă. Ideea de a studia efectele curentului electric asupra activităţii cerebrale, îi apare în urma. observaţiilor făcute asupra efectelor determinate de acelaşi procedeu la animalele sacrificate-într-un abator din Roma. Studiind acest fenomen, el ajunge la concluzia că nu electrocutarea, în sine ucide animalul, ci faza comatoasă secundară crizei convulsive, folosită pentru a înjunghia fără dificultate porcii care erau încă vii. El îşi îndreaptă cercetările asupra stabilirii parametrilor optimi pe care trebuie să-r aibă curentul electric aplicat în scopul obţinerii unei crize de tip comiţîal, cu cît mai puţini factori de risc. în acest sens, el stabileşte că este necesar un curent de 125 V aplicat cîteva Certitudine ; Chaddok_ ; ChampionyliM> Cha/535 zecimi de secundă. CERLETT1 şi BINI aplică pentru prima dată, In 1938, terapia electro-cupînd un loc important mai ales. în terapia -depresiei, pînă în momentul descoperirii antidepresivelor, dar chiar şi după aceea. 255. CERSON(M) Iugoslavia — DCI Nitra-zepam o Tranchilizant, derivat benzodiazepî'hic de tip 1,3-dihidro-7-nitro-5-fenil-2H-1,4-ben-zodiazepină, cu acţiune sedaţiv-hipnotică, rea-‘lizînd un somn aproape fiziologic. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NITRAZEPĂM(lrt). 256. CERTITUDINE (fr. certitude ? cf. lat. .certus „sigur") • Stare psihică de siguranţă, determinată de o judecată sau apreciere considerată adevărată. După LALANDE ' (1960), această judecată se poate evidenţia prin ea însăşi, în cazul certitudinii imediate sau poate fi o judecată demonstrată său considerată ca atare, în cazul certitudinii mediate. Acelaşi autor recomandă ca certitudinea să nu fie inter pretată în sensul convingerii sau credinţei, termeni care sînt mai puţin precişi, cu un domeniu nu prea bine definit şi care se pot substitui unui altuia, în funcţie de: context. Certitudinea morală este considerată de ■LALANDE drept o stare de spirit determinată de un obiect, fenomen sau eveniment, care, fără a fi sigur în sensyi riguros al cuyîntului, prezintă ,o atît de mare probabilitate, încît nu ar fi potrivit să fie considerat fals. Se pot atribui ,P?ai multe nuanţe, acestei noţiuni i m certitudine empirică '-^bazată pe'repetabilitatea unor percepţii. ? • certitudine intuitivă — bazată pe impresia de. certitudine • certitudine teoretică — întemeiată pe caracterul apodictic, al demonstraţiilor, raţionale. în toate cele trei accepţiuni, .certitudinea are un caracter relativ, deoarece', în primul tâz, veridicitatea impresiilor senzoriale", suportă dubla limitare a constituţiei filogenetice a organelor de simţ şi a acuităţii senzoriale individuale ? în cazul certitudinii intuitive, sîntem obligaţi să nu pierdem din .vedere, că orice intuiţie este însoţită cfe impresia de certitudine şi, în acelaşi timp, puţine certitudini sînt intuitive ? certitudinea teoretică depinde de sistemul logico-matematic în ale cărei structuri semantice şi .sintactice se înscrie. în patologia psihiatrica certitudinea este prezentă sub toate nuanţeleempirică în psihogenii, intuitivă în psihoze delirante de tip schizofren, teoreticărîn psihoze delirante neschizofrenice (paranoia, parafrenia). Şub aspectul tonalităţii/intensităţii putem consemna existenţa â doî poli. Personalităţii psihastenice îi este caracteristică absenţa certitudfhii, dubitaţiile nesfîrşite, nesiguranţa de sine lipsind-o de satisfacţia „posesiunii“ ^adevărului. La polul opus se află paranoiacul care, CU aroganţa şi autohipereVaîuarea care îl caracterizează nu are nici un moment d% îndoială asdpra certitudinilor sale. V 257. CERVOXAN(M) Befeia — DCh Deano! • Psi hosti muienţ, derivat dimetilamînlieţanol (DMAE) } este un precursor^ab atefetildplinei, cu acţiune pisHofstimulentă; prin :iereşterea concentraţiei de acet ii colină,, şi cu valenţe antidepresiye. Se ;poate utiliza în corectarea efectelor secundare ale neurolepticelor sîeda-tive are acţiune proconvulsivarită. ' 258. CESTAN-CHEN#Şopatolog şi .-neurolog -francez l s-a preocupatele psihiatrie şi s-a do/:it psihiatru, vis Jean Martin Charcot Оч.. .. 1 pe cârerîTfsă nu si t-a îndeplinit, fn ciuda pre-ţţ/fuT |i,Iatit : p 'semiologîe neurotogicăcorelată ogic; cum^pirneftî n£u *mâ1_ reuşise pfnăla e]y care a dorninat neuro|ogiâ secpjului. Prdftfo'r1; de anatomie patologică, dini872, succedîndu-i lui Л/OlPIAN, profesor de boli iplntale, -flIp 18J2 (caledră £ppcid._cj;eată pen-, academi ciЩ-, ,dj n<-1883ţ. autor .al unui ft r^tat j[p ca^e apar cî t eva. ca pi to le de refp-rinţ| :i „'Scleroza laterală amiotrofică** (numită ulterior boala' Charcot), scleroza. îrv, plăci, neuropatia tabetică, localizări medulare. Aventura psihiatrică a lui CHARCOT a început în 1878, cîKd î-n cadrul unei reorganizări a localul uţir de, Ja Salpetriere,, în secţie au fost aduşi bolnavi cămiţiali şi. bolnavi isterici care împrumutau simptomatologia''primilor. Pentru СHARGOT această a constituit un imbold de. inyeătigăre, dar formaţia de neurolog îl V-a împinge- pe o cale greşită.: cea a,studierii isteriei din punct de vedere descriptiv, neurologic. Neputînd găsi elementele organice ăle isteriei," pe care o considera ca afecţiune neurologică' şi nu psihiatrică, încercînd să găsească un suport otgahic pentrufiecăre semn care, odată identificat,' se dovedea a aparţine altdr maladii, a realizat prima semiologie neuro* I ogteă. Dè§c r ie rea fazei o r ,, m are I ui atac i s te ri c “ a avut un-ecoti deosebit în’ rînduiitie muK-or psihiatri, pe care spectacularul reproducerii acestor faze ba cucerit, convertindu^t în discipol i -înflăcăraţi- ar iui CHARCOTi Despre aceste :faze, CHAfRCOT afirmă că sini'valabile „pentru -toateutimpurile,: pentru toate ţările şi pentru: toate rasele“. -Dinipăcate însă, atît CHARCOT, cit şi discipolii' iui nu- vedeau decît „ceea ce voiau să vadă" acesta este motivul pentru care teoriile şale nu i-au supravieţuit, fiind infirmate de realitatea clinică. în 1852, CHARCOT Începe oïaiinhôasf disputa cu BERNHEIM, dispută al-cărei punct de plecare a- fost lucrafeâ susţinută :de primul la Academia de Ştiinţe, „Sur'les divers états nerveux déterminés par l'Hypnotiseur chez les hystériques**. • Dincolo de caracterul spectaculos al afirmaţiilor şi metodelor, sale, dispărute odată cu el» CHARCOT are feritul de; a fi acreditat- definitiv: ideea existenţei isteriei şi la bărbat* a existenţei unor manifestări* isterice pqst-traumatice. Trintpresl^ul său,;a,atras şi concentrât atenţia, specialiştilor asupra Isteriei, această „mpre nevroză sau mică 'dramă “ g activitatea .sa deVifnentor i-a fost deosebit de uti lă I ui v FRE U D. 1 n cele cîteyş, luni - pe care acesta le-a petre dut în clinica sa din Paris. Tot CHARCOT éste cel care-l-a ajutat pe elevul său Pierre JANET să creeze un laboraţor de psihologie experimentală, şi tot lui îi „doto ram şi iritarea iui BABIHSKI, al cărei rezultat a . fost definirea ^neurologiei?. - - : 263. £ HARCOT^MARfE-ÏÔOTH ..boala*} — èin. AMIOtRÔFIE NÉÜRALA ?, A'MIÔTRO-FIE PROGRESIVĂ DE TIP PERON 1ER ? ATROFIE MUStZLlLĂRĂ PROGRESIVĂ ?" A-TROFIE NEUROTICA PROGRESIVA • Boală eredo-degenerăţîvă, legată de cromozomul Y, făcînd parte din grupul degenerescentelor şpino-cerebeioase ? este determinată de. leziuni degenerative la,nivelul coăfnelor anterioare ale măduvei ' cervicale şi, lombare, al celulelor coloanei Qarke d,in. cordoanele posterioare, asociate cg leziuni superficiale. a[ercăilor piramidale şi spinccerebeloase. Debutul se situează. între 10—25 de. ani, probeindu-se lent, cu apariţia senzaţiei de, slăbiciune la nivelul ,membrelor inferioare, ca urmare a scăderii oBiectiVe în volum a masei musculare a gambei care, progr.es.înd,,condjuce la aspectul de picior Scobit. Amictrofia se întinde pmă Charcot Jean-Mârtih (1825—1893), " Har ie Pierre (1853-1940),' Toth Howard-Henry -(1856 -1926)r Charcot* ; Chardon(B) ; Charugi V. ; Chaslin P. Cha/5$7 *lâ" nivelul treimii inferioare X coapsei. Mersul este stepat. La nivelul membrelor superioare, amiotrofiile apar progresiv, dinspre extremităţi evoluînd către cot, pe care uneori îl pot depăşi. Sînt asociate, cu tulburări de sensibilitate de tip pblinevritic, tulburări vegetative (edeme, cianoză, hîpersudoraţie, pseudo-/sclerodermie), insuficienţă gonadică, acrome-galie, eunucoidism. Tulburările psihice care apar, pe lîngă cele reactive la handicapul fizic, constau în stări depresive, susceptibilitate, hiperemotivitate, i r itabi I itate, i rasei bîlitate, interpretaţi vitate. 264. CHARCOT-VULPIAN(B) boala -sin. SCLEROZĂ . DISEMINATĂ 2 SCLEROZĂ ÎN PLĂCI } SCLEROZĂ MULTIPLĂ ieucônevraxita;;. . ; 265. CHARCOTs simptom 9 Cefaleea constrictivă, „în casca", întîlnita, în general, în nevroze depresive. A fost. descrisă de CHARCOT (caşque Chircot), ca element tipic at neurasteniei, dar astăzi nimeni nu o mai leagă de numele acestuia. 266' CHARDONI(B) boala - sin. ACRO-DINIE } BOALĂ ROZĂ 2 BOALĂ SELTER-SWIFT-FERR 2 ERITEM POLINEUROPATIC } TROFODERMATONEUROZĂ ^ ERITEM AUSTRALIAN. 267. CHARLESWORT Edward-Parker (1783 — 1853) • îşi leagă numele de umanizarea azilelor şi spitalelor de psihiatrie din Anglia fţ poate fi considerat drept „un PINEL" al Marii Britanii. 268. CHARUG! Vicenzo (1759-1820) • între 1793—1794 scrie un trătat de psihiatrie, în carè încearcă să coreleze semnele clinice ale afecţiunilor mintale, cu cele anatomopato-logice, ajungînd la concluzia că „nebunia se datorează unui dezechilibru existent între diverse porţiuni ale centrilor nervoşi, dezechilibru datorat leziunilor anatomice". Prin această concepţie, el se apropie de cea a contemporanului său, F. GALL. Adept al limitării contenţiei, a fost împotriva folosirii forţei, încurajînd menţinerae în activitate continuă a bolnavilor psihici şi cerînd înzestrarea azijelor. cu medici. 269. CHASLIN Philippe (1857-1923) • Deşi matematica este prima sa vocaţie, în 1887 îşi susţine teza de inspiraţie psihanalitică „Du rôle du rêve dans l'évolution du délire". Prezent atît la Bicêtre, cît şi la Salpêtrière, în perioada lor de glorie, Iasă psihiatriei, d upă 20 de ani de muncă (1882--1912), ■© celebră semiologie, care timp' de 30 de ani va fi o lucrare de referinţă pentru şcoala franceză. Elementul cel mai. important al moşte- Philîppe Chaslin nirii sale îl reprezintă însă lansarea, în 1912, a termenului de psihoză discordantă (j,iâ folie discordante") pentru a-l înlocui pe cel de demenţă precoce, cu sublinierea că această noţiurie ar corespunde întrutotul conceptului lui BLEULER de schizofrenie, celui al lui STRÂNSKY de ataxie intrapsihică şi celui al lui URSTEIN de dizarmonjş.dntFapsihieă. în acelaşi timp, a stăruit asupra manifestării discordanţei pe diferită planuri ale psihismului. 270. CHASLINs semn - sin/CATAFA-ZIE l LITANIE DECLAMATORIE (CHASLIN SJi# VERBIGERAŢIE. 271. „CHEESE EFECT" (efectul brinză) • Unul dintre inconvenientele utilizării produselor IMAO l-a reprezentat şi interdicţia consumului de produse alimentare care conţin tiramină. în prezent, produsele IMAO-selec-tive nu mai prezintă „cheese-efectul" şi nu mai necesită respectarea unor regimuri alimentare speciale în timpul tratamentului —* ANT1-DEPRESIVE, IMAO. Cheilofagie ; Cheirofobie (cf^gir. cheimon,, vreme rea, i#r*iă" R frjgM*') — sin. PSI- a sjn CROFOBIEf 1CRIOFOBIE(F). 275. CHEIRO- (cf. gr. cheir „mină") • Element de compunere care' introduce în termeni referirea la mînă. 276. CHEIRqFOB(€ (cf. che'/ro- g gr. phobos) — sin>GRAFOFOBIE(F? • Teamă maladivă,' exagerata şi, în acelaşi timp, nejustificată, de a sene. DeşBnu mai £şţe atît de frecventă în clinica de psŢhiatrie ca la sfîrşitul secolului trecut, poete fi semnalată aţît în unele nevroze (obseşivt^foJbice)» cît şi în schizofrenie. Se poate >ezumâ doar la semnătură saij poate afecta orice fel de activitate grafică. 277 C H € M DIAZIN E(M) Grecia - DCI Oxazepam b Tranchilizant, derivat benzodia-zepinic de tip 7-doM.,3-difr!dro-3-hidroxi-5-feniI-2H-1,4-benzodiazepină, cu acţiune identică cu a DIAZEPAMULUI, fiind un metabolit al său, ceea ce permite^ realizarea unei concentraţii plasmatîce mai rapide (4 ore) ; acţiunea sa este sedativ-anxioliticâ, hipnotică, moderat miorelaxantă şi simpaticolitică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de OXAZEPAM(M). 278. CHEMDIPOXIDE(M) Canada - DCI Clordiozepoxid • Tranchilizant, derivat ben-zodiazepinic de tip 7-clpr-2-metilamino-5-fenil-3H-1,4-benzodiazepin-4-oxid, cu acţiune an-xiolitică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă ? nu are efect hipnotic, fiind unul dintre cele mai răspîndiţe tranchilizante de ziIndustria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NAPOTON(M). 279. CHEMFLURAZIN E(M) Canada - DCI Tnfluoperazina • Neuroleptîc incisiv, derivat fenotiazinic piperanizaf, de tip 10-/3-(4-metil-1-piperazinil)-propil/-2-(trifluorometil) feno-ti^zină, cu acţiune antipsihotică marcată, dar cu acţiune sedativă relativ redusă, cu valenţe anxiolitice şi antiemetice f efectele antihista-minice, antispastice şi adrenolitice sînt mai mult decît reduse. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de TRIFLUO-PERAZIN(M). 280. CHEMQRECEPTORI/CHEMORECEFfr ŢIE (cf. gr. chimio* £ lat. rec/pere „a primi“) • Structuri nervoase, stimulate de modificări ale compoziţiei chimice a mediului intern sau extern. Modalitatea' senzorială de acţiune a acestei categorii de receptori se numeşte che-morecepţie. în funcţie de localizarea lor, chemoreceptoril' pot fi exteroceptivi (mugurii gustativi, celulele mucoasei olfactive) sau interoceptivi (situaţi la nivelul organelor interne, unde sesizează modificări ale homeostaziei mediului intern). Che-moreceptorii mediului intern pot fi, la rîndul lor, centrali sau periferici, ambele categorii avînd un rol deosebit de important în reglarea funcţiei respiratorii, a funcţiilor digestive, a aportului alimentar şi hîdric, a unor comportamente instinctuale. Modificările patologice ale chemorecepţiei etero- sau interoceptive pot' fi integrate modificărilor patologice ale percepţiei, în general (iluzii, halucinaţii). 281,. CHENO- (cf. gr. kenos „gol") • Element de compunere cu ajutorul căruia se realizează sensul de gol. 282. CHENOFOBIE(F) (cf. cheno- Igr.phcbos „frică") o Teama de încăperi goale. 283. CHEROFOB!E(F) (cf. gr. choirein „a se bucura, a fi vesel ; phobos) • Fobia de veselie, de bună dispoziţie. Apare la structuri rigide de personalitate, decompensări psîhastenice, depresie. Nu este o fobie în adevăratul sens al cuvîntului, termenul exprimînd, prin extensie, teama de o situaţie,sociala în contradicţie cu starea afectivă a subiectului. Considerente etico-morale sau religioase pot sta la baza apariţiei acestei frici. 284. CHEROMANIE (cf. gr. choirein ? mania „nebunie") - sin. AMENOMANIE ?; HAI ROMAN IE HABROMANIE. 285. CHESTIONAR (fr. questionnoire) • Metodă standardizată sau nu, de culegere a unor informaţii despre un eveniment, persoană sau grup de persoane, care nu pot fi obţinute pe altă cale, apărută din necesitatea unor investigaţii sociale sau în scop diagnostic. Chestionarul este alcătuit din întrebări prezentate în scris subiectului, Ia care acesta trebuie să răspundă într-un anumit fel, dinainte precizat. Chestionarele au fost întocmite şi folosite sporadic, încă din secolul trecut şi au dobîndit ou utilizare sistematică, pe scară largă, odată cu elaborarea de către WOODWORTH, în 1917, a „Inventarului de tendinţe psihonevrotice", în CheyneW ; ChiclidaW ; Chimiorezistenţâ ; Chimioşoc Chi/539 scopul depistării militarilor americani care prezentau tendinţe nevrotice. în construcţia chestionarelor, este necesară respectarea mâl mul-zor etape : circumscrierea domeniului de utilizare sau a temei care urmează sătie abordată, elaborarea întrebărilor,.aplicarea preliminară în scopul obţinerii unor date statistice referitoare ia validitate» fidelitate şi fineţea discriminatorie etalonarea, elaborarea jnstrucţi uni lor de aplicare şi in te rpre tatare. întrebările care compun chestionarul trebuie să fie limitate numeric la strictul necesar, să fie scurte şi .simple, să nu comporte ambiguităţi, să fie specifice şi exprimate înţr-un limbaj accesibil. Numărul mare al chestionarelor şl varietatea lor au determinat necesitatea unor clasificări : • dupi^modul de răspuns, se disting chestionare compuse din întrebări la care se răspunde dicotomie, prin da/nu, adevărat/fals etc. 3 chestionarele cu răspunsuri libere şi cu. alegere forţată, în care dintre mai multe posibilităţi se alege una 3 'U. ■ • după numărul trăsăturilor evaluate sau al temelor abordate, se disting chestionare unidimensionale şi irVuJtidlmensiohaie 2 • după.modul, de aplecare : chestionare administrate sau '.autoadministrate (prin poştă/ tşj.efon, publicate, în ziare şi, reviste de popularizare) 1 ' • după domeniul de. a-plicare -^' clasificarea . cea mai larg folosită şi, în acelaşi timp, -cea mai utilă distingem chestionare > - psihologice (şi psihopatologice), care.măsoară diferite trăsături, de personalitate şau dimensiuni psihopatologice, chestionare de interese şi;-chestionare de opinii şi atitudini. După modalitatea de validare, pot fi : cu validare empirică (MMPI), cu validare factorîâ!a(EYSENC Kg CATTE LL) ş-i cu validare implicită, adică alcătuite conform unei anumite concepţii sau -teorii,. Unul dintre^neajunsuriie chestionarelor este posibilitatea subiectului, de a falsifica răspunsurile. Falsificarea se poate produce astfel, îneît autorul'ei, în funcţie de scopul urmărit,'să apară într-o lumină socială favorabilă sau dimpotrivă, nefavorabilă. Unele cercetări efectuate asupra chestionarelor au ajuns la concluzia că falsificarea răspunsurilor în sensul formării unei impresii favorabile se poate datora nu numai unui scop imediat (selecţia profesională), ci şi •unei caracteristici interne, identificate, pînă Ia urmă, cu o trăsătură de personalitate : dezira-bilitatea socială.. Pentru înlăturarea inconvenientelor datorate falsificării s-au elaborat în- trebări speciaîs, constituite în aşa-numitele scale de minciună(MMPI, chestionarul Eysenck, Inventarul Psihologic California etc.). 286. CHEYNE George (1675-1743) • Medic englez, autor al unei lucrări „The English Malady" (1733) sau „Tratat despre bolile nervoase de toate felurile, de la spleen la depresia isterică şi hipocondrîacă", care spune mult nu numai prin titlul ei, ci şi prin conţinut, întrucît cuprinde cîteva afirmaţii ciudate pentru începutul secolului al Xlil-lea, dar interesante pentru noi * astăzi, privind cauzele nevrozei : „abundenţa de bunuri, supraalimentaţia, sedentarismul, lipsa de ideal şi suprapopularea urbană". 237. CHEYNE(B) boafp • Nume- vechi (1733) al tulburărilor hipocondriace —► HIPO-CONDRIE. 288. jCHICHDA(m) Spania - DCI Medozinâ • Tranchilizant, derivat difenilmetan, de tip 1-(p-cţor-a-fenilbenzTr)-4- (m-metîl-benzil) -pîpe-razina,t cu acţiuhe marcat sedatjvă, hipnotică şi antiemştica. Se utilizează, în special, în asociere cu NL incisive. - 289. CHIMOREPTIN0^ japonia - DCI Imipramina • Antidepresiv timoleptic, derivat "dibenzazepinic de tip 5-/3-(dimetil-amino) propiI/-10,11-dihidro-5H-dibenz/b,f/azepirfă, cu acţiune antidepresivă xu spectru larg, inclu-zînd depresia-endogenă g permite şi se recomandă asocierea cu NL bazaie, în psihoze. Efectele terapeutice sp instalează lent (12 — 14 zile). Este-necesar ca tratamentul să fie susţinut, existînd riscul recăderilor (în nevroze, minimum 3 luni g în psihoze, 6 luni). Industria noastră farmaceutică îl. produce sub numele de ANTIDEPRLN(M>. 290. CHIMIOREZISTENŢÂicf.: chimio-% gr. resister.e „a opune rezistenţă") • Termenul se referă, în genere, la rezistenţa microbiană sau parazitară faţă de antibiotice sau chimioţerapice şi la rezistenţa la chimioterapie a celulelor neo-plazice. Sensul său trebuie diferenţiat de absenţa -răspunsului pozitiv Ia chimioterapie, situaţie întîlnită uneori în practica medicală);de exemplu psihozele depresive, care nu răspund la anumite ortotimizante. 291. CHIMIOŞOC (cf. chim Io- } engl. shocfc „lovitură, coliziune") — sin. ŞOC CHIMIC • Reprezintă o metodă terapeutică bioîogică specială a unor afecţiuni psihice, prin administrarea unor doze mari de substanţe cu efecte fie necomatogene, de creştere a potenţialului de apărare al organismului (piretoterapia, mala- 540/Chi Chimioşoc ; Chimioterapie ; Chimiotropism rioterapia), fie comatogene (acetiicolină, arr.fe-tamină, cardiazol, indoklon, insulină etc.). Piretoterapia constă în provocarea unor ascensiuni febrile prin mijloace artificiale (injecţii intramusculare cu substanţe, zise piretogene sau injecţii intravenoase de vaccinuri antimi-crobiene). Malarioterapia (paludoterapia, impaludarea) introdusă în anul 1917 de W. vcn JAURREG în terapiasifilisului nervos, constă în inocularea parazitului malariei, în vederea obţinerii de temperaturi înalte. Acetiicolină a fost utilizată în injecţii intravenoase în tratamentul schizofreniei, de către FLAMBERTI (1937). „Şocul amfetaminic", produs prin administrarea intravencasă a unor doze de 20—30mg de substanţă, a fost preconizat de J. DELAY în scop diagnostic pentru a provoca exteriorizarea unor „reticenţe" schizofrenice sau pentru a „sparge" blocajele isterice. în anul 1933 MEDUNA (din Budapesta), bazîndu-se pe ipoteza (dovedită falsă) a antagonismului dintre epilepsie şi schizofrenie, a utilizat cardiazol 10%, 3—4 ml intravenos sau camfor intramuscular, pentru a obţine accese epileptice. KARLINER şi PADULA, au întrebuinţat în acelaşi scop Fluorotidul (indoklcn). Aceste metode speciale de tratament al bolilor psihice, au fost în majoritate abandonate în foarte multe ţări, unele dintre ele (piretcte-rapia, malarioterapia) cunoscînd o restrîngere din ce în ce mai mare a indicaţiilor. Insulinoterapia (MANFRED SAKEL, Viena, 1932) care constă în producerea de stări de şoc hipoglicemic prin injecţii cu insulină, rămîne o metodă terapeutică încă de un real fclcs (deşi mai puţin indicată) în psihiatrie (schizofreniile incipiente, confuzia mintală trenantă, stări depresive atipice, unele deliruri cronice). 292. CHIMIOTERAPIE (cf. chimic- Jgr.zherc-peia „îngrijire") • înscrisă în grupa largă a terapiilor biologice, chimioterapia psihiatrică a devenit, graţie progreselor realizate de cercetarea ştiinţificăşi dezvoltarea tehnologică, structura de rezistenţă a terapiei psihiatrice şi o componentă de perspectivă pentru psihiatria viitorului. „Revoluţia chimicterapeutică", începută odată cu apariţia neurolepticelor, a schimbat nu numai prognosticul şi evoluţia bolilor psihice, ci însuşi medul de a gîndi asupra acestora. Acţionînd predominant asupra activităţii şi tulburărilor de conştiinţă (mai mult decît asupra activităţii ncetice — GINESTET, Pl£RON, MAGNAN), chimioterapia introduce o nouă dimensiune în relaţia medic-pacient alături de cealaltă alternativă majoră, psihoterapia. Modernizarea medicaţiei psihotrope im- pune, pentru folosirea armei chimicterapice, o cunoaştere complexă nu numai a eficacităţii fiecărui produs în parte, ci şi a efectelor sale secundare şi nedorite, pentru combaterea cărora se apelează la o medicaţie complementară. Clasificarea consacrată a produselor chîmio-terapice le grupează în : psiholeptice (sedative), psihoanaleptice (stimulatoare), psihodisleptice (perturbatoare), psihcizoleptice (stabilizatoare ale activităţii psihice) » ea nu trebuie privită însă ca statică şi definitivă, deoarece ultimii ani au adus în atenţie substanţe cu efect bi- sau chiar multifactorial. Folosirea chimioterapiei conform rigorilor impuse de orice terapie psihiatrică necesită competenţă, disponibilitate afectivă, flexibilitate, optimism prudent, tehnicitate, capacitate decizională ? ea oferă psihiatrului un cîmp de acţiune nelimitat şi o redutabilă forţă. Inscripţia de pe templul lui Apollo „Meden agon" (fără excese) rămîne condiţia reuşitei. 293. CHIMIOTROPISM (cf. chim'io-* gr. tropos „direcţie, manieră, mod") • Tropism pozitiv sau negativ (atracţie sau repulsie), declanşat de agenţi chimici. Organismul care suferă influenţa substanţei chimice prezintă o reacţie de orientare şi de deplasare. Dacă reacţia de atracţie semnifică tendinţa de orientare în sensul excitaţiei maxime suportabile şi este un tropism adevărat, reacţia repulsivă indică tendinţa organismului de a se sustrage excitaţiei şi este mai degrabă o „pot/e", cu caracter evident adaptativ. Autorii moderni consideră o mare parte a comportamentelor subordonate chimiotrcpismului ca fiind afiliate instinctelor. Astfel, feromonii joacă, în lumea animală, un rol determinant în satisfacerea instinctului sexual, prin atragerea partenerului (tropism pozitiv), dar ccnccmiter.t şi în acelaşi scop, pet fi secretate substanţe chimice cu menirea de a îndepărta rivalii de acelaşi sex. în aceste condiţii, tropisme cu polarităţi opuse concură la realizarea unui scop comun, satisfacerea unei necesităţi instinctuale. în general, se subliniază importanţa deosebită a tropismelor pentru fiinţele vii mai puţin înaintate pe scara evolutivă, dar exemplul feremenilor şi descrierea la cm a unor substanţe care ar juca rol asemănător, relevă aspecte mai complexe ale chimiotropismului. în acest sens, androstenclul ar fi un posibil feromen uman. Este secretat de glandele sudoripare apocrine axilare ale bărbatului, are o structură chimică asemănătoare testostero- Chinestezie ; Chineza — concepţie ; Chinofobie (F~) Chi/541 nului şi un miros apropiat moscului şi lemnului de santal. A fost demonstrat efectul atractiv al substanţei asupra femeilor şi efectul repulsiv pentru bărbaţi. 294. CHINANTROPIE {cf. gr. kyon „cîine" fi anthropos „om")" - sin. CYNANTROPIE * Delir de metamorfozare, asemănător licantro-piei, constînd în convingerea bolnavului că se poate transforma (sau că poate2 transforma pe altcineva) î-h cîine. Se întîlneşte în schizofrenie (forma hebefrenică). Mai puţin frecvent ca li-cantropia, poate apărea ca superstiţie la unele populaţii primitive. - 295. CHINESTEZIE (cf. gr. kinein mişcai f aisthesis „senzaţie") • Perceperea normală de către subiect a. mişcării, in ansamblu; sau a mişcării unui .segment al propriului corp*fi perturbarea ei orientează către toxicomanii şi sevraj • de diverse etiologif (în primul Tînd, alcoolism), intoxicaţii medicamentoase şi patologia involuţiei. '' 296. CHINEZĂ — concepţie asupra bolilor psihice • Pentru medicina clasică chineză, bolile psihice nu sînt decît reflexul proastei funcţionări a cinci organe (inin^. ficat, splină, rinichi, Repartizarea punctelor auriculare plămîni) ? deci boala psihică este întotdeuna secundară unei afecţiuni organice. Elementele fundamentale (cu localizarea lor) au următoarele calităţi psihice focul — inimă, reprezintă ’veselia şi excitaţia \ părftTntul.— splină, reprezintă lumina intelectuală,, grijile g metalul — plămînu\ , reprezintă tristeţea şi plînsul g apa — rinichiul, reprezintă frica şi anxietatea ) lemnul — ficatul, reprezintă furia şi iritabilitatea.. După cele douăei.duri fundamentale, KO şi TCHEhlG,.fenomenele psihopatologice arnavea următorul determinism : focul topeşte metalul — . excitaţia combate tristeţea \ pămînţul. absoarbe apa = grijile combat frica ? metalul rupe lemnul = tristeţea combate frica? apa stinge focul = frica combate excitaţia ■; lemnul sărăceşte pămînţul == furia combate ruminaţiile g pămînţul favorizează ; metalul ^ necazurile conduc la tristeţe g apa favorizează lemnul = frica conduce la furie etc. Din această greu acceptabilă simbolistică, rezultă o serie- de demersuri practice (care nu sînt deloc de neglijat; chiar dacă se bazează pe îmbinarea unor date cu aparenţă ezoterică). Ne referim, în primul rînd, la punctele specifice din acupunc-tură, caresînţ alese conform-celor cinci psihisme de bază: chenn (inteligenta), pro (viaţa instinctivă), і (imaginaţia), .tche (voinţa de acţiune), rul (conştiinţa). r. Tomfierea sau dispersia punctelbr de! pe meridianele organelor guvernatoare ar'determina dispariţia simptomelor, în această ciudată sin-dromologie. -- 4 ! eq297i-FiOBIiiF> (cf gr. kyon ) phobos) Formă de fobie., defjnind frica patologică, de cîini, nej u.sţif і catari: hje moţi yată de o e x pe r і e nţă negativă anterioară. Am putea-o considera o fobie cantitativă, căci nu este deloc patologic să te sperii de anumiţi cîini (necunoscuţj, agitaţi, agresivi, cărora7li s-a încălcat teritoriul etc.) f Căpătă notă de patologic dacă acest sentiment este „din principiu,t şi dacă obiectul 542/Chi Chintesenţa ; Chirologie ; Chiromanie ; fricii nu justifică atitudinea subiectului. In general, nu are o semnificaţie patologică atunci cînd este singurul tip de fobie şi intensitatea manifestărilor nu depăşeşte o anumită limită. Este mai frecvent întîlnită la femei şi poate fi interpretată'ca o manifestare a imaturităţii, isteriei, a dorinţei de a atrage atenţia -► FOBIE. 298. CHINTESENŢĂ (cf. lat. quinta essentia „a cincea esenţă") • Calitate a eterului, considerat în cosmologia elină şi indiană drept al cincilea şi cel mai subtil element din alcătuirea substanţială a cosmosului. Prin generalizare, termenul a ajuns să se refere Ia esenţa cea mai profundă a unei realităţi, la statutul ultim în care poate fi descompusă raţional substanţa, ia ceea ce îi dă temei şi inteligibilitate. în psihopatologie, pierderea chintesenţei este elementul princeps în alterarea intelectului. 299. CHIONOFOBIE(F) (cf. gr. chionoo „a acoperi de zăpadă"! phobos) • Teamă nu numai nejustificată dar şi puerilă, de fulgii de zăpadă — extrem de rar întîlnită în practică. Poate fi considerată o situaţie tipică pentru a demonstra caracterul iraţional al fobiilor, deoarece lipsa de periculozitate a fulgilor de zăpadă este consacrată în expresii curente („uşor ca un fjig de nea"). 300. CHIPRIDOFOBIE'8) (cf. gr. kypris „dragoste" l phobos) • Teama patologică, în ciuda absenţei unei experienţe nefavorabile anterioare, de îmbolnăvire cu o boală venerică. Este întîlnită în nevrozele obsesive, fobice, isterice, la personalitatăţile psihastenice, în schizofrenie şi demenţe. Fără a necesita un spirit clinic fin, reclamă doar atenţie în a o diferenţia de ideile delirante ale subiectului pe tema bolilor venerice —► DELIR, FOBIE. 301. CHIRO- (cf. gr. chefr „mînă") • Element de compunere referitor la mînă (ca şi CHEIRO-). 302. CHIROLOGIE (cf. chiro-} gr. iogos „cuvînt, discurs") * Doctrină care susţine şi caută să dovedească existenţa unor legături între mînă, trăsăturile de temperament şi caracter. Corelaţii între mînă şi unele aspecte fiziologice, morfologice şi caracteriale ale omului, au fost făcute, încă din antichitate, de către PLATON, ANAXAGORAS şi ARISTOTEL. HIPOCRATE însuşi presupune o relaţie între mînă şi plămîn (GATIEN, 1974). Studiile lui CH. WOLFF în acest domeniu impun o adevărată linie de demarcaţie între chirologie şi chiro- manţia ocultistă. In anul 1952, autorul a căutat, prin analize comparative sistematic efectuate pe mii de subiecţi, să stabilească corelaţii între mînă şi boală, mînă şi constituţia fizică, mînă şi temperament. El a luat în considerare forma mîinii (elementară, motorie şi senzitivă), degetele, unghiile şi liniile palmei (tenară, superioară transversă, inferioară transversă etc.). Prin măsurătorile şi observaţiile efectuate, WOLFF ajunge la concluzia că există unele corelaţii \ de exemplu, mîna senzitivă lungă este cel mai frecvent întîlnită la schizofreni. La normali acest tip de mînă indică singurătate, rezervă în relaţiile sociale, labilitate emoţională, reacţii neaşteptate la manifestările afective ale altora, atracţie faţă de lumea spirituală etc. Evident este un punct de vedere neconfirmat şi de alte cercetări, pînă în prezent, 303. CHIROMANIE (cf. chiro-; mania „nebunie") • Formă de masturbare patologică la bărbaţi (se admite o masturbare normală la copil, adolescent, adultul aflat în situaţii care-i Michelangelo frustrează de parteneră), caracterizată prin-tr-o frecvenţă exagerată a acestei activităţi. Apare fie atunci cînd prin actul masturbaton nu se obţine satisfacţia sexuală, fie ca o exagerare a unei dorinţe inconştiente a subiectului de a preveni apariţia dorinţei (punct de vedere psihanalitic). în această a doua situaţie, chiro- Chirurgie în psihiatrie Chi/543. mania se manifestă ca activitate sexuală care, paradoxal, tinde să suprime de fapt dorinţa şi activitatea sexuală normală. 304. CRIROMANŢIE (cf. chiro-$ manteio i,facultate de a prezice, divinaţie") • Tehnică divinatorie bazată pe aspectele particulare ale mîinii (contur, consistenţă, culoare, forma degetelor, a unghiilor, a anumitor zone din palmă, linii şi figuri geometrice înscrise în palmă etc.). Spre deosebire dechîrologie care se prezintă ca o pretinsă ştiinţă experimentală, chiromanţia, ca artă de ghicire a viitorului în semnele criptice ale mîinii, îşi acceptă statutul de meşteşug ezoteric şi ocult, mizînd pe credulitatea spiritelor robite de obscurantism. 305. CHIRURGIE CARDIACĂ Şl PSIHIATRIE (cf. gr. cheirourgia „activitate manuală" \ vezi cheir „mînă" J ergqn „acţiune, muncă") • Cu excepţia neurochirurgiei, chirurgia cordului este specialitatea chirurgicală care inter-feră cu psihiatria în modul cel mai important. Apariţia unor tulburări de intensitate psiho-tică sau a unor stări confuzionale a fost pusă pe seama modificărilor biologice şi hemodina-mice, legate de circulaţia extracorporală. Totuşi, unii autori ca BLANCHER, consideră că există o cvasi constantă „psihoză ascunsă a chirurgiei cardiace", pe care pacienţii o disimulează. Această negaţie a fricii, „lipsa de griji" faţă de operaţie şi riscurile sale, după JANIS, sînt factori de risc în apariţia tulburărilor postoperatorii. BIODJEKIAN, HOREAU şi COT-TREAUX au semnalat apariţia unor stări de agitaţie şi deliruri paranoide postoperatorii, la un procent variind între 1—7 din operaţi. Autorii români ANGHELUŢĂ şi NICÂ-UDANGIU, raportează apariţia delirului post-cardiotomic în 13 — 25% din cazuri, cifră care este, în condiţiile operatorii moderne, destul de ridicată. Ca şi pentru alte; transplanturi, şi în cazul transplantului cardiac au fost semnalate psihoze postoperatorii, în care intervenţia factorului psihogen este notabilă. 306. CHIRURGIE JN PSIHIATRIE • Ideea de a folosi chirurgia în scopul ameliorării unor suferinţe psihice nu este deloc noua, dacă vom aminti numai craniul purtînd urme de tre-panaţie găsit pe teritoriul ţării noastre, din neolitic. Introdusă în clinică în deceniul al patrulea, într-o epocă de avînt terapeutic (terapia electroconvulsivantă, şocurile insuli-nîce), sub numele sofisticat de psihochirurgie (pe care nu îl putem accepta). Chirurgiapsihia- trică se bucură în anii 1940—1950 de o vogă deosebită, de fapt slab justificată însă, atît sub aspect teoretic, cît şi sub aspectul rezultatelor terapeutice. Ohservaţiile timpurii ale lui FERRIER privind scăderea agresivităţii maimu^ ţelor după extirparea celei mai mari părţi a lobilor frontali sînt urmate de încercările şi eşecurile de extrapolare în clinica umană ale lui BURCHAUDT (1890) şi PUSSEPP (1910). Comunicările lui JACOBSEN privind modificarea comportamentului specific „nevrozei experimentale", Ia cimpanzeii cărora Ii s-a extirpat bilateral suprafeţele frontale de asociaţie*, îi îndeamnă totuşi pe Egas MONIZ şi Almeida LIMA să aplice metoda într-o serie de cazuri, la psihoţiei, începînd cu anul 1937. Rezultatele au fost mai încurajatoare în depresiile agitate şr mult mai slabe în schizofreniile cronice. După valul de lobo- şi leucotomii din perioada 1942—1954, restrîngerea numărului de operaţii devine dovada cea mai sigură a eşecului incontestabil al simbiozei chirurgie-psihiatrie-. Lipsa de eficienţă nu este însă singura cauza a restrîngerii metodei. La aceasta se adaugă: — efectele secundare importante (epilepsia, stările psihopatoide, deteriorarea globală, modificările nedorite ale personalităţii), frecvente — Ia circa 2/3 din cazuri p — apariţia medicaţiei neuroleptice şi antidepresive, care a modificat complet perspectiva terapeutică, precum şi evoluţia şi prognosticul bolilor psihice grave p — schimbarea de optică în ceea ce priveşte^ sistemul azilar, care-şi găsea adesea în psihochirurgie un aliat de nădejde. Cu toată „pierderea de viteză", metoda nu este complet discreditată şi nici abandonată. Răspunsul pe care încearcă să-l ofere se înscrie-, pe de o parte, pe coordonatele unor indicaţii ultraselective, iar pe de altă parte, ţine cont de îmbunătăţirea tehnicilor (propriu-zise), adevărate exerciţii de virtuozitate în ceea ce priveşte primul obiectiv, el ar fi orientat fie spre* vindecarea extenuării accentuate şi prelungite pe care anumite afecţiuni psihice o produc, fie spre diminuarea agresivităţii comportamentale. Insuficienta delimitare a acestui concept a fost, de fapt, şi unul dintre capetele de acuzare împotriva psihochirurgiei. Fără a intra în detalii, vom enumera o serie de tehnici puse la punct în ultimă vreme : tractomia subcaudată, leucotomia limbică, leuco-coagularea multifo-cală frontală, lobectomia temporală, hipotaia-motomia, amigdalotomie etc. Deşi multiple şi „specifice", aceste tehnici, după cum arată în studii foarte recente (MITCHELL-HEGGS, MALL, STORM-OLSEN, CARLISLE, GOR-TEPTE şi alţii), nu duc la rezultate concludente,, ba mai mult, nici măcar încurajatoare f „această 544^019 ^hltàûinfeî; ChlorbdrBate ; Chlordiazepoxide (DCI) Soluţie terapeutică rămîne mâi .mult o opţiune togică decît una eficientă**, limitîndu-se ia acele /cazuri în care a fost epuizat întregul arsenal terapeutic, ca o ultimă strategie în încercarea de a ameliora starea bolnavului. Deşi încununată cu un generos premiu Nobel (E. DE MONIZ, 1949), asocierea chirurgiei cu psihiatria s*a> dovedit doar o scînteie de speranţă, care Tiu s-a materializat. Amintim însă 0 serie de intervenţii chirurgicale care au avut un rol important în psihiatria organică ; extirparea formaţiunilor tumorale, decompresiunea ventriculara, epilepsia temporală: prin scleroză etc. Toate acestea arată în modul cel mai limpede că, deşi se poate vorbi de chirurgie în psihiatrie, „psihocbirurgia: rămîne' de domeniul probabilului şi poate al viitorului*1. 307. CHjTAMNIE (cf. gr. kytos „recipient** f amnion . „membrană care înveleşte fetuşul") • Termen propus de H. BARUK (1965), pentru a desemna o, psihoterapie morală, bazată pe o autentică’.drăgoste pentru bolnav, în care principiu) armoniei, psihic-somaţic să fie completat cu-acela al unităţii inteligenţă-instinete şi îndi-vid-societate. Această psihoterapie ar trebui, în viziunea autorului,\să depăşească limitele individuale, ţînînd^cohţ de factori ecologici şi sociali şi ţrecînd peste' interesele contrarii ale indivizilor, să contribuie la realizarea unei ştiinţe a păcii. Termenul, ca şi metoda, nu s-a 1 m p us;. " 308. CHLEMAZ!N(M), CHLOMAZIN(M* Japonia — DCI Clorpromazinâ © Neuroleptic se-dati.v, derivat fenot.iazinic de-tip 2-clor-10-(3-dimetHaminopropil)fenotiazină,; cu acţiune se-dativă, antiemetică, vago- şi simpâticolttică. Potenţează acţiunea anestezicelor; hipnoticelor şi analgezicelor-. Industria noastră farmaceutică •îl produce sub numele de CLORDELAZIN(M). 309. CH.LOMEDINON(M) Japonia DCI Clormezanonâ • Miorelaxant cu valenţe anxio-Iiţic&,. de ti p 2-(p-cI o rfe n i I)tetrah i d ro-3 - m eti I-4H-1,3-tiazim4-one-1,1-dioxid, considerat drept primul miorelaxant adevărat \ indicat în nevroze motorii (crampe musculare, torticolis, spasme muscufâre), acţiunea sa\ anxiolitică fiind complementară. Nu are practic contraindicaţii. 310. CHLORACTIL(M) Anglia \ CHLORA-ZIN(M) Elveţiâ:# Neuroleptic sedativ, derivat sin. fenotiazinic . —■> CLORDELAZIN(M) România. 311. CHLGRBAMATE(UC) Grecia © Produs terapeutic conţinînd două medicamente tipi- zate, Cir aceeaşi acţiune, care se complemen-tează : ■■ • MEPROBAMATCM) — tranchilizant, derivat propandiolic ? • HYDROXYZIN(M) - tranchilizant, derivat difenilmetanio. Acţiune anxiolitic-sedativă. 312. CHLORDIAZACHELCM) S.U.A. -> chlordiazepoxide(DCI). 313., CHLORDIAZEPOXIDE(DCI) © Derivat benzodiazepinic, de tip-7-clor-2-metiIamino-5-fenil-3H-1,4-benzodiazepină-4-oxid, introdus în terapeutică de către CHARRIS şi RANDALL, în 1960. Acţiunea sa este anxiolitică, sedativă, miorelaxantă şi, discutabil, anticonvulsivantă. Nu are nici o acţiune antipsihotică. Indicat în nevroze cu componentă anxioasă, ca şi în restul nevrozelor, boli psihosomatice,manifestări hipocondriace, şTcaadjuvant în tratamentul endogenii lor. Nu se asociază cu fMAO. Efectele secundare:şint minime, bucurîndu-se de o bună,toleranţă, ceea ce-l face utilizabil pentru toate vîrsţele. Industria noastră farmaceutică îl produce., sub numele de NAPQTON(M). Constituie principiul activ a peste 100 de produşi farmaceutici, dintre' care menţionăm : LIBRIUM(M) - Anglia, Austria, Belgia, Canada, Danemarca, Elveţia, Franţa, Finlanda, Grecia, Italia, Iugoslavia, R.F.G., Olanda, S.U.A., Suedia, Turcia l CALMODEN(M) Anglia CIRCE(M) Iugoslavia DIZEPIN(M) Bulgaria ELENIUM(M) Polonia FARGEN(M) Grecia LIBRITABS Canada Chlormezanon(M> f Chlorpftentermihe Chl/5ii5 SEREN(M) SERVIUM(M) TRAKSIN(M) Italia- v ’-i; Israel Turcia 314. CHLORMEZANON(M) Bulgaria - DCI Clormezanonâ • Miorelaxarit. cu valenţe anxic-litice. de tip '2-(p-clorfenU)tetrahidro-3-metil-4H-1,3-tiazio-4-ona-1,1-dioxid, considerat drept primul miorelaxant adevărat ; indicat în nevroze motorii (crampe musculare, torticolis, spasme musculare), acţiunea sa anxiolitică fiind complementară. Nu are practic contraindicaţii. 315. CHLOROPERNAZINUM(M) Polonia-DCI Proclorperazinâ • Neuroleptic incisiv, derivat fenotiazinic piperazinat, de tip 2-clor-10-/ 3-(4-meti1-1-piperazinil)propil/fenotiazină, cu acţiune antipsihotică, sedativă, antiemetică, cu valenţe antivertiginoase şi antispasmotice. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de EMETIRAL(M). 316. CHLQROPHEN(M) S.U.A. -*CHLOR-PHENTERMINE(DC1). 317. CHLORPHENTERMINE(PCI) # Derivat feniletilaminat, de tip p-clor-a a-dimetilfenetH-amină, cu acţiune psihostimulentă şi anorexi-genă ; indicat în astenie marcată, 'diminuarea activităţii intelectuale, în pr.esenilitate-, sevraje diverse, obezitate secundară curei NL. Constituie principiul activ pentru;.următorii produşi farmaceutici : ANOREX'*" Franţa APSEDON'*" 'Spania AVICOL'*" R.F.G. AVIPRON'*" Polonia CHLOROPHEN'*" S.U.A. DESOPIMON'*" Ungaria LUCOFEN'*" Canada LUCOFEN RETARD'*" Canada LOCQFENE'*" Franţa. PRE-SATE'8" . S.U.A. TERAMINE(M) S.U.A. 318. CHLORPROM ADOS'*" R.F.G. } introdus îr^terapiei în 1952,^ către LABORIT şi DENIKER. Este considerat drept ne;ur©ţeptie> sedativstandard, prin el reaîizîndu-se comparaţia cu restul neurolepticelor, atît sub aspectul eficienţei > cît şi al efectelor secundare. Are indicaţii numeroase si efecte secundare moderate -» C LORDE LAZ! N(M) România. Prezinţa două contraindicaţii majore : intoxicaţia acuta alcoolică şi depresia sub orice formă şi intensitate. Are durată de-acţiune de 6 ore, element neglijat, de obicei, în practică. Industria noas-. tră farmaceutică îl produce sub .numele de CLORDELAZIN(M). Constituie principiul activ a peste 100 de produşi farmaceutici, din.peste 80 de ţări : . ... : CHLORPROMANf L(M> Canada ; CHLORPROMAZIN^ Iugoslavia -DCI Clorpromazina • Neuroleptic sedativ, derivat fenotiazinic cu acţiune sedativă, antiemetică, vagor şi simpaticolitică. Potenţează acţiunea anestezicelor, hipnoticelor şi analgezicelor. Industria noastră farmaceutică îl produce sub-numele de CLORDELAZIN(M) * 319. CHLQRPROMAZINE(Dei) • Derivat fe-rrotiazrntc (aminoâllcilfepotîazînă):, de tip 2-cIor-1Q/3-dimetilamtnoprop;-l)fenotiazină., cu acţiune neuroleptică sedativă. Este primul neuroleptic, LARGACTI L(M) AMIN AZIN(M) BISCASI L(M) FENACTI L(M) HIBERNAL(M) KLORAZINE(M) MEGAPHEN(M) PRAZI L(M) PROMÂCT1 L(M) PROPAPHENIN(M) TRA,NQ.UlL(M) Anglia, Austria, Belgia, Canada, Danemarca, Elveţia, Finlanda, Franţa, Grecia, Iugoslavia, Portugalia, Olanda, Spânia -Tureia U .R.S.S. •'"* ■;■■■* Grecia Polonia Ungaria S.U.A. R.F.G. Danemarca Spania -R.D.G. Franţa 320. CHLORPROM-EZ-ETS(M) Canada ->* CLORDELAZIN(M) România. 321. CHLORPROTHIXENW Cehoslovacia -y CHLORPROTHIXENE(DCI). . ' , '■ 35 — Enciclopedie de psihictrie — cd. 167 546/Chl Chlorproihixene; Chronotaraxis ; Chvostek8 322. CHLORPROTHIXENE(DCI) • Derivat tioxantenic, de tip 2-clor-N,N-dimetiltioxan-tenă-A9/*-propilamină, cu acţiune neuroleptică polivalentă: incisivă, sedativă, antihistaminică, antiemetjcă, colinolitică, şi cu valenţe antide- 325. CHLORZINE(M) S.U.A. • Neuroleptic CM CM, sedativ, derivat fenotiazinic ZIN(M) România. sin. CLORDELA- presive. Indicat în stări de agitaţie cu anxietate, delirium tremens şi psihoze reactive, decom-pensări ale personalităţilor dizarmonice şi în depresii agitate. Efectele secundare sînt mai moderate, comparativ cu alte tioxantenelor, în general. Constituie principiul activ al următorilor produşi farmaceutici : CHLORPROTHIXEN(M) Cehoslovacia CHLOTHIXEN(M) Japonia CLOXAN(M) Finlanda MINITHISEN(M) Cehoslovacia PAXYL(M) Israel QUILIBREX(M) Italia TARACTAN(M) R.F.G. TARASAN(M) Canada TRA QUILAN(M) Japonia TRACTYLON(M) Finlanda TRUXAL(M) Iugoslavia TRUXALETA(M) Spania TRUXALETTEN(M) Grecia TRUXALETTER(M) Finlanda TRUXI L(M) ' Spania 323. CHLOTHIXEN(M) Japonia - CHLOR-PROTHIXENE(DCI). 324. CHLORTRAN(M) Anglia - DCI C/or-diazepoxid • Tranchilizant, derivat benzoaia-zepinic de tip 7-clor-2-metilamino-5-fenil-3H- 1,4-benzodiazepin-4-oxid, cu acţiune anxiolitică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă J nu are efect hipnotic, fiind unul dintre cele mai răs-pîndite tranchilizante de zi. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NA-POTON(M). 326. CHLOR-PZ(M) S.U.A. - DCI Clorpro-mazina • Neuroleptic sedativ, derivat fenotiazinic, de tip 2-clor-10-(3-dimetilamincpropil) fenotiazină, cu acţiune sedativă, antiemetică, vago- şi simpaticolitică. Potenţează acţiunea anestezicelor, hipnoticelor şi analgezicelor. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de CLORDELAZIN(M). 327. CHRISTHIAN Jules (1840-1907) • Psihiatru francez, iniţiatorul ideii internării perpetue a alienaţilor criminali. Principala sa lucrare : „Idei de grandoare la cei cu idei de persecuţie", a fost publicată în 1891. 328. CHRONOTARAXIS (cf. gr. chronos „timp" ;• taraxis „agitaţie, tulburare") • Tulburare de orientare temporală, constînd în incapacitatea de identificare a datejor şi de apreciere a duratei timpului scurs. Întîlnită în sindromul confuzional, intoxicaţii acute, toxicomanii şi în demenţe. 329. CHRYTEMIN(M) Japonia - DCI Imi-pramina • Antidepresiv timolepţic, derivat di-benzazepinic, de tip 5-/3-(dimetilamino)-prcpil-10,11-dihidro-5H-dibenz/b,f/azepină, cu acţiune antidepresivă, cu spectru larg de acţiune, incluzînd depresia endogenă ’; este posibilă şî se recomandă asocierea cu NL bazale în psihoze. Efectele terapeutice se instalează lent: 12 — 14 zile. Este necesar ca tratamentul să fie susţinut, existînd riscul recăderilor (în nevroze — minimum 3 luni, în psihoze — 6 luni). Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de ANTIDEPRIN(M). 330. CHVOSTEK * semn - sin. FACIAS* semn SCHULTZE * semn WEISS * semn • Descris de medicul austriac Franz CHVOSTEK, în anul 1878. Constă în contracţia homeolate-rală a muşchiului orbicular al buzelor, ridicător al aripii nasului şi orbicular al pleoapelor, provocată de percuţia ramurei temporo-faciale a nervului facial, la mijlocul distanţei dintre antetragus şi comisura bucală. în funcţie de răspunsul reflex, se deosebesc trei tipuri : • CHVOSTEK I — contracţia tuturor muşchilor inervaţi de nervul facial * • CHVOSTEK II — contracţia muşchilor orbiculari şi a ridicătorului aripii nasului $ • CHVOSTEK III — numai contracţia orbi-cularilor buzelor. CiajpatilW ;. Çibaljth-S^ ; Cibernetică Çib/547 -Semnul apare în stări de excitabilitate neuro-^vegetativă crescută asociate cu jhipocalcemie (tetania paraţireoprivă, .spasmofilie). Valoarea practică a acestui semn a început să fie contestată în ultimul timp, deoarece lipseşte în unele tetanii sigure şi se întîlneşte în 10% din cazuri la persoane care nu au tetanie. Semnul mai poate fi întîlnit şi în crizelê: diskinetice acute consecutive tratamentului prea energic cu •neuroleptice. 331. CIANATIL d inam i ce corn pl exfe, • ori care ar fi natura acestora (biologice, sociale, tehnice)., Prin definiţie, un sistem dinamic întruneşte calităţile unui sistem cibernetic numai dacă poate realiza cel puţin o singură conexiune inversă (feed-back). De la descrierea acestui mecanism a plecat în 1948 Norbert WIENER care, asimilînd teoria lui C. CANNON-prîvind informaţia, pune bazele ciberneticii, în sensul de „artă şi ştiinţă a comenzii în toate domeniile în care acesta noţiune este aplicată". în lumina* acestei concepţii, sistemele cibernetice emit;; recepţionează, memorizează şi prelucrează informaţia, care în prealabil este Codificată In semnale. în cursul dezvoltării sale, cibernetica s-a diferenţiat în cibernetică teoretică şi cibernetică aplicată (la diferite tipuri! de sisteme complexe). Cibernetica teoretică este fundamentată pe teoria sistemelor, teoria informaţiei * teoria reglării, teoria automatelor, teprra jocurilor, teoria algoritmurilor,' teoria deCteîeî, teoria programării. Cibernetica aplicată' se’ constituie ca disciplină metateoretică'pent?u diferite ramuri de activitate : 1 • cibernetica matematică cuprinde aparate matematic necesar teoriei sistemelor cibernetice (teoria infirmaţiei, te'bria algoritmilor, logica matematicii, calculul probabilităţilor etc.) I • cibernetica tehnică are în vedere problemele mecanismului maşinilor -cibernetice, cele mai importante şi J mai complexe fiind calculatoarele electronice } ' • biocibernetica studiază fiziologia .celulară şi animală } • neurocibernetica studiază activitatea nervoasă (homedstatul -lui ÂSÎrby, creierul electronic reprezintă modele cibernetice)! • psihocibernetica este cibernetica'compor-j tamentului . j ~ Gbernetica medicală studiază „modul în care organismul uman reuşeşti să recepţioneze, Să transmită şi să prelucreze, cu ajuţprul organelor, sale, informaţia necesară desfaşuHirii proceselor: de reglare şi de autoreglare, prin intermediul cărora să-şi poată păstra; stabilitatea". Şi în psihiatrie se întîlnesc teorii" pşîHocibernetice (MERLOO) : utilizarea teoriei comunicării jn psihoterapia aplicată unor psihoze şi în terapiile familiale f teoriile învăţării şi condiţionării în terapiile comportamenfale şr în ^eHrrîcile de relaxare. rl însăşi abordarea psihicului din punct de vedere psiho^berfletic Constituie în sine’ 6 metodă de cunoaştere, realizîrtd un mod-mai simplu, mai inteligibil, faţă de o complexitate, extremă a psihismului. €rbern6%e ; Ciclofrente ; Ciciotim ; Cicbtimîe w w sin. 337 CIBERNETICA BIOLOGICA -» BIO-CIBERNETICA. r 338. CIBERNOZE (cf. gr. kybernan „a conduce") • Termen introdus de J. A. MERLOO (1971) pentru a defini tulburările senescenţei, ulterior preluat şi lărgit, prin includerea în grupul cibernozelor a tuturor bolilor considerate a fi rezultatul tulburării mecanismelor de reglare cibernetică. în timp ce bolile organice ţntereseâză structura mecanismelor de reglare, adică centrul de comandă, traductoru! sau organele; de execuţie, bolile funcţionale interesează mai ales funcţia de reglare. Modificările infrastructurale din bolile funcţionale interesează fie emisia, transmiterea şi recepţio-narea, fie. peliţcrarea informaţiilor necesare procesului de reglare. Pe lingă factorii substanţiali ^energetici,asupra organismului uman acţionează şi factori predominant informaţionali. Uneoru însă informaţiile primite poţ devia procesele de reglare pe căi neadecvate, ciber-DOzele desemnînd tocmai aceste boli în care procesele de reglare şînt tulburate, blocate sau deviate pe alte căi. în accepţiunea acestui mod de interpretare,, boala psihică, în toate variantele sale'/ poate fi privită ca o cibernoza, în care UrTtfofmaţia cea mai complexă suferă distorsiuni la diferite nivele de integrare, încă insuficient precizate.. 339CiBOfOBtE(p) (cf. lat. c/bus „hrană" ; gr. ptio'bps „frică") • Frica patologică de hrană. Apare în nevroza fobică dar şi în delirul hipo-condrîacf- nevroza" -isterică şi alte stări delirante. ; 340. CICLOrv(cf. gr. kyclos „cerc") • Element de compunere care. introduce'. în termeni Sensul de rotund sau periodicitate i 341. CICLOBARBITAL(M) România - DCI Cydobarbitalum ; medicaţie sedativ-hipnotkă — BARBITURICE. ; 342: aCLPDINIE (cfC c/cTo- ; gr,, djnos „mvîrtire, vfrtej") —> SINTONIE. 343. CICLODOLUM(M) U.R.S.S. - DCI f rtfiektfen idj[lutri'.medicaţie anti par k inso ni ană -!!£; ROMRARKIN(M) România. 344.:CICLOFRENIE (cf, d SINTONIE. 346. CICLOSTENIE (cf. ciclo-; gr. sthenos „forţă") • Termen introdus de P. ABELY (1948), pentru a defini o tulburare a steniei cu caracter alternant (hiper/hipostenie). Nu este utilizat în prezent. 347. CICLOTIM — tip de personalitate (cf. ciclotimie) — sin. PICNIC • După tipologia lui E. KRETSGHMER (1930) se caracterizează fizic prin : statură medie, faţă largă, gît scurt şi masiv, piept slab şi bombat, pîntece gras. Din punct de vedere psihic prezintă instabilitate emotivă, lipsă de voinţă, sociabilitate, simţ practic, tendinţă spre comoditate. Faza intermediară a tipului ciclotimie este faza de cicloidie.- Incidenţa psihiatrică este constituită de psihoza maniaco-depresivă. 348. CICLOTIMIE (cf. c/c/o- ; gr.y thymoş „spirit") • Termen introdus de KAHLBAUM (1882) pentru â defini o formă uşoară a psihozei maniaco-depresive. în prezent această semnificaţii nu nriai este împărtăşită, considerîndu-se că ciclotimia nu atinge intensitatea şi nu îndeplineşte criteriile unui episod afectiv major, între stările de extltaţie, euforie şi stările depresive există perioada de acalmie, fapt care diferenţiază ciclotimia de o structurare dizarmo-nică de tip afectiv a personalităţii. Termenul este legaţ de noţiunea de „constituţie", biotip în şensUl^sţabnit de KRETSCHMER în tipologia sa ; el consideră că ciclotirhul, corespunzînd somatic tipului picnic, ar âVea predispoziţie pentru psihoza maniaco-depresivă, fapt ne confirmat de stadii epidemiologice, dar care' a căpătat în timp. un caracter de ^dogmă. Ca descriere clinică în perioadele de excitaţie (care nu este ătit de dezordonată şi împrodUctivă ca cea din manie), subiectul este euforic, activ, întreprinzător; spiritual, 'nec’bosit, fără să simtă nevoia de somn, capabil de o activitate rodnică,'dar fără performanţe superioare, cu posibile excese etilice şi sexuale. Fără pauză aparentă, această stare dispare'şi este înlocuită, 'imediat sau după un interval prîntf-d fază de Cinematografice (H) ; Circulara - nebunie; Circumstanfialitate Cir/549 depresie, în care subiectul devine trist, descurajat^ incapabil de efort, resemnat, cu randament scăzut de muncă-— de altfel epuizat şi deci, îotr-un fel, compensator în raport cu perioada anterioară. KRAEPELIN înţelegea prin acest termen o psihoză maniaco-depresivă atenuată. Alţi autori (GANNUSKIN, KRET-SCHMER) includ;cic!otimiiconstituţiilor psiho-patjce. Pentru viitor însă, problema definirii acestui termen, rămîne deschisă. 349. CIDIFOS(M) Italia-DCI Citicolină > CIDI LIN(M) Italia Psihostîmulent cu o structură chimică particulară de ţip colină-citidină 5'-este r pirofosfat, Cu acţiune psihosti-mulentă şi anorexigenă, practic fără efecte sim-paticomimetice. 350. CILINDRAX (cf. gr. kylindros „cilindru"^ axon „axă") — sin. NEURIT —> AXON. 351. CINCOFARM(M) Spania-DCI Oxitrip-tdn • Antidepresiv timoleptic, cu o structură chimică particulară, de tip (—)5-hidroxi-L-triptofan, un precursor al serotonjei, care se presupune a fi scăzută în depresii. Indicat în depresii endogene, involutive, mascate ; este util în combatrea efectelor secundare L-dopa. Are certe valenţe sedativ-hipnotice (în special insomnia de readormire) nu se administrează concomitent cu IMAO. 352- CINEMATOGRAFICEI11) halucinaţii (cf. gr. kihema „mişcare" graphein „a scrie" • Halucinaţii vizuale complexe, scenice, cu o dinamică a Imaginilor care’ Ti lasă subiectului impresia că urmăreşte scenele unui vis. Afectivitatea pacientului este aproape totdeuna antrenată spre* polul negativ. Se întîlnesc în stări de surmenaj intens, cînd au o durată foarte scurtă, în leziuni ale calotei pedunculilor cerebrali, în stări confuzionale, infecţioase, toxice, în psihoze. 353. CINISM (fr. cynisme J cf. gr. kymkos „de cîine, cinic") • Atitudine de sfidare â normelor morale (prin minimalizarea sau nerecu-noaşterea lor) sau de sancţionare cu sînge rece a unor idei sau acţiuni ale semenilor, fără a ţine seama de sentimentele* său sensibilităţile omeneşti. Termenul îşi are originea în doctrina filozofică iniţiată în antichitatea .greacă de ANTÎSTHE-NE, discipolul lui SOC RATE. Cinismul caracterizează frecvent structurile" diz-ar-mqnic£de personalitate, cu predilecţie a celor detipaspcial paranoLaoşi schizoid, dar poate fi şi expresia simptomatică a unei depresii melan-cojifqrme sau.de involuţie. Cinicul, care poate fi o persoană bine dotată intelectual, se poate manifesta variat, fie ca spirit opozant zeflemitor, intolerant, chiţibuşar, care incită la controverse sau provoacă prin duritate şi ironie reacţii de apărare din partea celor din jur, fie ca observator lucid, dar nihilist, care înfierează sau sancţionează diferite atitudini, fără a oferi însă soluţii de ameliorare. 354. ClNNALOID(M) Japonia - DCI Res-C»NNASIL.cu transmitere recesiv-autoso-mală, caracterizată clinic prin vărsături, somnolenţă, convulsii, întîrziere psihică.şi alcaloză hipokaliemică. Examenele de laborator evidenţiază hipercitruliemia, hipercitrulinorahia şi citrulinuria. Patogenic, afecţiunea recunpaşte un deficit enzimătic (argininsuccinatsintetaza). .. Prognosticul este rezervat. r :V T 372. CIVILIZAŢIE tfvilisaţion J d\ lat. civilis „cetăţenesc") « Termenul originar desemna atributele cetăţeanului, drepturile, îndatoririle şi normele sale de conduită în viaţa publică a cetăţii;. Termenul actual provine din cuvîntul franţuzesc „civljlşation", creat de raţionaliştii secolului aî XVIll-lea. Larg utilizat în contexte dintre cele mai variate şi fiind pus, de regulă, în corelaţie directă cu noţiunea de cultură, termenul civilizaţie prezintă o polisemie accentuată ; semnificaţiile sale cele mai importante şi cel mai frecvent utilizate sînt următoarele : 0 Stadiu, treaptă de evoluţie în dezvoltarea culturii. Animaţi de spiritul revoluţiei burgheze şi prefaţînd pe plan ideologic ascensiunea capitalismului, Voltaire şi enciclopediştii definesc civilizaţia drept stadiu de înflorire şi expansiune culturală, ieşirea creativităţii sociale din starea hibernală a epocilor. întunecate. (aşa cum fusese Evul. Mediu feudal), redeşteptarea interesului faţă de cunoaştere, invenţie, în contextul unei largi difuzări şi a intensificării schimbului de"(yalori culturale. Do'uă secole mai tîrziu, pe fundalul unui climat de criză spirituală a societăţii capitaliste. O. SPENGLER defineşte civilizaţia în termeni opuşi, drept fază de descompunere a culturii, stadiul ei final de evoluţie-, în care creativitatea spirituală se sleieşte, atinsa de scleroză şi senilitate, cristali-zîndu-se în reproducerea mimetică şi lipsită de suflet a unor modele golite.de sens şi trivializare prin ^transformarea valorilor culturale în bdnuri de consum. [0 Stadiu de evoluţie a sbcietăţii care succede sălbăticiei. si barbariei, definit de ’ către li. H. MORGAN şi F. ENGELS î printr-o serie de atribute caracteristice ; gradul relativ înalt de dezvoltare a forţelor de producţie, datorită cărora societatea îşi extinde treptat posibilităţile de dominare tehnică a mediului natural, utilizarea scrisului, apariţia \şi dezvoltarea oraşelor, instituirea" organizării politice a societăţii . în această accepţiune, noţiunea de civilizaţie este m-aTcuprirP zlioare decît noţiunea de cultură, pe care şi-o subordonează ca element, cultura denotînd activitatea de - creaţie a valorilor spirituale. Cristalizată’ pe deplin în societatea clasică greco-ro-:. " majhă,. civi şe periodicizează pînă ă|ţăp. dueriteri uI structurii social-erPriomice'predomi nanţe. Istoriografia occidentală distinge următoarele faze mac^dîn dezvoltarea .gyiIizaţiei : ••« civilizaţia preindustrrală (denumită şi tradiţională), care .durează din antichitate şi pîna la apariţia industrei manufacturiere şi apoi a celei mecanice, efect al primei revoluţii industriale. Acest stadiu se caracterizează prin rolul precumpănitor al economiei a-grare, caracterul sporadic şi de mică amploare al schimburilor comerciale şi de valori culturale, ritmuri relativ lehte de inovaţie tehnică şi culturală, caracterul majoritar al populaţiei rurale etc. ; • civilizaţia industrială (sau modernă) } se bazeazl pe expansiunea producţiei industriale mecanizate, care intensifică ritmurile de pr.ogres social, schîmberile de valori.şi produsul de urbanizare, transformind ştiinţa, şî inovaţia tehnologică în factori esenţiali de antrenare'a dezvoltării ; • prognozele sociologiei nemarxişte converg în efortul de definire a civilizaţiilor poştindustriale,. în funcţie de c.Qordonatele forţelor de producţie create de revoiyţia,ştiinţifico-tehnică actuală. Informatizarea, cibernetizarea şi robotizarea producţiei, progresele geneticii, explorarea spaţiului cosmic şi a oceanului planetar, orizontul fabulos ce se deschide în.faţa medicinei, pedagogiei, tehnicilor de transport şi telecomunicaţii, ascensiunea meto-delor de investigare şi conducere ştiinţifică a proceselor economice şi so- . ciale sînt de natură să modifice, prin amploarea inovaţiilor pe care le introduc în ritmuri accelerate, sistemele de gîndire, de muncă şi de viaţă aş)® umanităţii. Fără să conteste valabilitatea acestor diferenţieri tipologice în dezvoltarea civilizaţiei, istoriografia şi isodotogia marxistă ieVidenţiază caracterul lor _uni lateral, întrucît^se axează exclusiv pe cJinamismuţfprţelqr de producţie>:.ignorînd ?au minimali-zîhd deosebirile esenţiale ce decurg în Cîmp ; Cîmp al conştiinţei Cîm/553 configuraţia de ansamblu a societăţii din transformarea revoluţionară a rer laţiilor de producţie; •ţ Universul artificial creat de oameni prin intermediul tehnicii, totalitatea rezultatelor obiectuale ale activităţilor materiale prin care o anumită societate umanizează mediul natural. Această accepţiune presupune o disjuncţie între cultură şi civilizaţie, cultura fiind domeniul creaţiei de valori spirituale, în vreme ce sfera civilizaţiei se resfrînge la producţia materială. ^ Filozofia culturii aspiră să depăşească neajunsurile acestei disjuncţii artificiale între cultură şi civilizaţie, privindu-le ca faţete complementare ale creativităţii sociale. Civilizaţi reprezintă cultura ma-~ - ţerializată şi ră^pîndită în ţOâîe intersti-- ţpfe vieţii sociale, n-ţfepn adaos decorativ ş^panaj exclusiv al elitei< ci.o ccordonată necesară a reproducţiei şi dezvoltării sistemului social/ răsfrînţă în .modele icţlonale ale vieţii cotidiene. în această accepţiune, ctyîlizaţia reprezintă/ rpali-zarea su b formă de obiectivaţi^aValdtîldi-culţurale şl-integrarea lor citmai .'largă diversificată în viaţa socială, gradul/de j/ ^yilizaţie al. unei socieţăii găşţridu-şi preş ia în măsura -îh care creativitatea A*;, di culturală este. copYeftită,-In sistemul • de crunoştinţe, priceperi, nevoi şi aspiraţii ale oamenilor, în eficienţa şi amploarea difuzării valorilor şi bunurilor pană la transformarea' lor în ^elemente fireşti ale existenţei. 373. CÎMP » Teorie .originală asupra personalităţii v .deiz^oîtată "jd&. K, LeWIN,- pornind de la psihologia, formei şi împrumutînd din fizica :,ppn<;e piui (Je . cî mp... electr o mag net i c. Cîmpu! :pste totalitate^ faptplcr', coexistente coppepuin. ca mutuat interdependente^Bazat pe aceasta definiţie, lEWjN operează următoarele distincţii ;. “ .1.'/.. . • comportamentul este; Tu neţi ea cîmpului Sv de fapte fizice (biologicei) şi psihosociale -O. interdependente care-există m momentul dat ; analiza comportamentului începe de la structura de ansamblu prin cane se diferenţiază părţile ; persoane concrete în situaţi i copcrete poţ fi reprezentate cu ajutorul-Topologiei (adică matematic) ;; • noţiune neuropsîhiâtrică elaborată de MIS KIN şi reluată-de GROSS pentru înţelegerea fenomenului de localizare. O anumită zonă este esenţială pentru realizarea unei anume performanţe, iar dis- trugerea ei antren'ează un deficit important în realizarea respectivei performanţe. Distrugerea unei zone învecinate aceleaşi regiuni determină un deficit mai uşor şi leziuni mai mici, iar cînd „cîmpul" înglobează centrul, rezultă un deficit maxim cu posibilităţi recuperatorii minime. Organizarea graduală a cîmpului funcţional ca o zonă de importanţă critică ar putea fi, după HECAEN, caracteristică localizărilor cerebrale. 374. CÎMP AL CONŞTIINŢEI - modificaţi 0 Focalizarea cîmpului conştiinţei asuprş unui obiect, acţiuni, amintiri, idei. Cîmpul conştiinţei se caracterizează printr-o extraordinară dinamică a întinderii şi structurii sale y ideile sau reprezentările care se află în cîmpul’ conştiinţei pot fi schimbate cu altele, pat -fi mai multe sau mai puţine, în. momente succesive de dimensiuni foarte mici. De asemenea, „calitatea" şi Intensitatea c,u care acestea sînt trăite poate varia în timp foarte rapid (sau foarte lent). Astfel, trăirile dintr-o situaţie existenţială cu puternică încărcătură afectivă sînt mai vii, ..mai „dar" conturâfd;’ în stări de oboseală, în depresie, trăirile pot fi . mai şterse, ideile vin mai greu;'în, stările confuzio-*ta‘le claritatea dispare, toate elementele care apar in cîmpu! conştiinţei devin estompate, n ele gate Intre ele, structura; cîmpului conştiinţei dezagregindu-Şe. în stări de concentrare pentru o anumită activitate, cîmpul conştiinţei conţine doar. cîţeva elemente bine. conturate, „clare"* de exemplu:cuvintele citite. în momentul respectiv, mişcările care trebuie executate, raţionamentul care trebuie făcut. Atenţia.are roiul de a modifica structura şi întinderea cîmpului. conştiinţei' în funcţie de necesităţile momentului. Mobilitatea cu care cîmpul conştiinţei îşi Schimbă structura poâte-! fi diferita. La copilul mic cîmpul are o mobilitate mare- care scade treptat cu vîrsta, la început cu-efecte pozitive asupra activităţii, pentru ca la vîrsta înaintată mobilitatea să scadă sub nevoile subiectului1, în depresie sau în cazul ideilor obsesive, mobilitatea diminuează foarte mult ; în schimb, în mânie mobilitatea duce la ineficienta proceselor psihice. îngustarea cîmpului conştiinţei se referă mai ales la scăderea numărului şi clarităţii trăirilor aflate la un moment dat în cîmpul conştiinţei fără voinţa individului. Fenomenul se întîlneşte în depresie, surmenaj, hipnoză. Focalizarea cîmpului ccrştiinţei este un termen care se referă’la o stare asemănătoare^ cCj cea descrisă anterior, dar -care se produce voluntar, în urma concentrării. atenţiei asupra unor idei, rimagini, amintiri. ;554/Gîm Cf mp psihologic ; Cimp social ; Cimp vizual 375. CÎMP PSIHOLOGIC • Ansamblul fenomenelor psihice conştiente şi inconştiente în interacţiune cu evenimentele din mediu, într-o anumită unitate dè timp. Cu această accepţie, noţiunea de cîmp psihologic a fost introdusă de K. LEWIN în teoria sâ asupra personalităţii, potrivit căreia comportamentul este determinat de interacţiunea dintre subiect şi mediu. Aceste entităţi, deşi separate, şe află într-o stare de dependenţă, de perrhanentă interacţiune, datorită permeabilităţii limitelor, în felul acesta, eşte posibil pa price, modificare produsă în una din ele să détermine modificări şi în cealaltă: în fiecare persoană şe disting două regiuni: una internă/corespunzătoare motivaţiilor, idealurilor, structurilor cognitive etc. şi una externă, re prezent înd aria: per-ceptual-motorie. Aceasta din urma este, calea priri care7 evenimentele din mediu ajung là regiunea internă. TeoriafIüï LEWIN are un caracter dinamic, subliniind permanentele schimbări dintre persoane şi mediir, structurile şi restructurările care se produc în fiecare din ele. 376. CÎMP SOCIAL • în accepţiunea dată de LEWIN (1947), prin cîmp social se desemnează totalitatea dinamică a relaţiilor sociale interdependente sau a relaţiilor în reţea existente la un moment dat: Include grupurile, subgrupurile, indivizii, barierele sociale, canalele de . comunicaţie etc. Este deci ô structură dinamică socială cu ecologia ei. " * Cîmpul social niai poate desemna prezenţa concretă ori evocată a unei alte persoane (sau influenţa exercitată de ea), precum şi elementele materiale care1 ~ configurează o entitate socială Sub aspectul produselor create de colectivitate, de tipul cărţilor, monumentelor, operelor de artă, manuscriselor etc. 377. CÎMP VIZUAL • Ansamblul punctelor din spaţiu pe care un ochi imobil le poate cuprinde în -condiţiile unei iluminări date. Există un cîmp vizual monocular care traduce sensibilitatea retinei şi pe aceea a conexiunilor sale centrale. Limitele acestui cîmp raportate la o perpendiculară ideală care ar trece prin centrul retinei, superior de la 45—50°, inferior de la 60—80°, nazal de la 50—60f, iar temporal de la 80—90°. Cîmpul .vizual binocular este format din spaţiul pe care subiectul îl poate parcurge simultan cu cei doi ochi larg deschişi. Evident, acesţ cîmp realizat din suprapunerea celor două c-împuri monoculare va prezenta o zonă în care vederea esté binocuîară de la circa 30°, în care percepţia Vizuală este monocu- lără. Gîmpuî vizual esté în relaţie directă cu gradul de Iluminare, vîrsta subiectului şi gradul de deschidere al pupilei. Tehnicile" de determinare ale -cîmpului vizual sînt : campimetria, pe r i m e t r i a, an gî os cot o me t r ia. O série dé eirciimstanţe patologice psihiatrice duc Ta o modificare a cîmpului vizual care pbate deveni, pentru specialistul iniţiat, un ghid dè orientare util. Cele două mari categorii de modificări sînt : -strîmtorările (îngustările) şi scotbamèle. Strîmtorarea regulat concen- -Câile optice 1 îezluni, urmări i I - întreruperea conductibilitâţii în nervul optic cu cecitate unilaterala ; IL rr compresiunea unghiului anteripr al chiaşmei pu hemianopsie bitemporalâ; III - Ibziune a ban-deletei optice stîngi cu hemianopsie dreapta • IV - lezarea fasefeukdui inferior al radiaţiilor optice stîngi cu hemianopsie în cadranul superior drept; V - lezarea fasciculului superior al radiaţiilor optice stîngi cu hemianopsie în cadranul inferior drept; VI - lezarea telor douâ fascicule reunite ale radiaţiilor optice din stînga cu hemianopsie homonimâ şi respectarea maculei; VII - leziune ce interesează polul occipitala de partea stînga cu seotom central hemianopsie drept. trică poate avea drept cauză " simularea sau, mult mai rar, o cauză organică (cauzele organice nu duc la îngustări regulate decît în faze deosebit de avansate T strîmtoraiea tubulară din glaucbmul avansat sau retinbpâtî^ pigmentară). Strîmtorarea Neregulată concentrică poate apărea în atrofia optică tabetică. Claritate ; Clarviziune ; Claparkcle (T! ; Clasificare CIa/555 Diagnosticul diferenţial al îngustărilor de cîmp vizual funcţionale (isterice) faţă de cele organice necesită explorarea cîmpului vizual la două, trei distanţe,diferite şi analiza comparativă. Dacă, indiferent de distanţă, cîmpul vizual rămîne îngustat („în tunel") tulburarea este funcţională . deoarece în mod normal cîmpul.vizual trebuie să crească odată cu distanţa la care acesta se determină. . Reducerile organice ale cîmpului (legate de lezarea căilor sau ariilor de proiecţie) pot orienta diagnosticul de localizare. Prezentăm o w ser ie de astfel de posibilităţi (după ŞERBĂNESCU) Scotomul reprezintă modificarea cea mai frecventă (dar şi cea mai benignă) a cîmpului vizual, întîlnită şi în multe interferenţe psihiatrice —► SCOTOM. 378 CLARITATE (cf. lat. cJahtqs „limpezime") • Calitatea funcţiilor şi/sau proceselor psihice de. a se desfăşura la un nivel,optim, în vederea.realizării unei cunoaşteri obiective, corecte a realităţii ; pentru o astfel de cunoaştere este necesară o optimizare a percepţiilor (W. WUNDT deosebeşte pragul clarităţii de cel al intensităţii), care reclamă .concentrarea şi direcţionarea-atenţiei (TITSCHNER), prelucrarea datelor integrate prin: procesele gîndiriL Toate, acesteaj- sînt posibile numai în condiţiile existenţeTlunei fstări de claritate a cîmpului conştiinţei, a. lucidităţii, a capacităţii de orientare optimă temporo-spa-ţia.lăV .a.1 Io- şi autopsihică. Concepţia carteziană considera claritatea ca fiind una din calităţile esenţiale ce caracterizează gmdirea şi- conştiinţa (zona conştiinţei clare este întotdeauna restrînsă). 379. CLART1YL(M) Spania — DCI Cfabczam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-cl6r-1-metil-5-fenil-1 H-1,5-benzodiazepin-2,4’(3H,5H)-dionă, cu acţiune, anxiolitică şi sedâtivă uşor inferioara serieiŢ indicat în boli psihosomatice, distonii neurovegetâtive, nevroze cenestopate, în tratamentul ambulâtor, neinfluenţînd reflexele conducătorilor auto. 380. CLARVIZIUNE (fr. clăiryoyance) • Calitate a gîndirii de a fi realistă şi perspicace, astfel incit, prin judecăţi şi operaţii logice, să poată cunoaşte a, priori, desfăşurarea, rezultatul unui eveniment; ; se poate spune deci că este capacitatea de prognoză, realizată pe bâza unor .calcule statistice, de probabilitate etc., pornind debla datele realităţii obiective, în scopul evaluării unei-realităţi viitoare posibile sau probabile, - Termenul este utilizat ei cu un-şenş apropiat celui dş premoniţie, de, prognoză,,a viitorului prin metode empirice, stări de „transă", „iluminare", „puteri supranaturale" care aparţin uneori patologiei (deliranţi mistici, mai ales), dar nu de puţine ori, şarlataniei. 381. CLAPAREDE Edmond (1873-1940) • Psiholog elveţian, fondatorul Institutului J. J. Rousseau din Geneva, cu preocupări în stabilirea de corelaţii între dezvoltarea fizică şi psihică a copilului. în principala sa lucrare „Comment diagnostiquer Ies aptitudes chez Ies enfants", propune primele teste pentru depistarea aptitudinilor. 382. CLAPAREDE(T) test • Variantă adaptată pentru populaţia Elveţiei a scalei de inteligenţă Binet-Simon -► BINET(T) test. 383. CLASIFICARE (fr. cldssifier J cf. lat. classis „clasă" ; facere „a face") • Demers deductiv de cunoaştere, prin gruparea, ordonarea, repartizarea sau ierarhizarea obiectelor, fenomenelor, conceptelor,-relaţiilor etc., după criterii predeterminate, în clase şi categorii § rezultatul acestei operaţii. în acest sens, clasificarea este un demers ştiinţific, o treaptă necesară în cercetarea şi cunoaşterea fenomenelor la care este aplicată. Clasificarea ideală este aceea în care criteriile de identificare şi discriminare sînt suficient de precise, astfel incit un obiect studiat-să nu poată fi introdus decît într-o clasă dintr-un ansamblu de clase .posibile (WING, 1984).-Ştiinţa clasificărilor- este taxonomia. Unitatea de clasificare se nume'ştş taxon. Există clasificări 'uni-, bi-, pluricriteriale, criteriologia unei clasificări fiind dictată de numărul şi gradul de cunoaştere a fenomenelor ce urmează a fi clasificate. O clasificare fondată pe unul sau mai multe criterii arbitrar considerate este artificială. Sînt utilizate, în raport cu scopul urmărit, mai multe tipuri de clasificare : dicotomică, ierarhică, metodică, naturală sau genetică (aceâstar din urmă utilizează un ansamblt de caractere, în funcţie de afinităţile reale ale fenomenelor clasificate, indicînd eventual şi relaţiile naturale de înrudire, de exemplu clasificarea .filogenetică). Clasificarea Ajrmă-reşte stabilirea unor nomenclaturi. SĂHLtANU (1976) propune în acest sens, ca sinonim, termenul nosonomie, pentru clasificarea bolilor. în psihiatrie, vorbim de clasificarea bolilor psihice, a psihotropelor, a produselor farmaceutice etc. J, PIAGET consideră clasificarea drept ;una dintre caracteristicile fundamentale ale dezvoltării inteligenţei. în geneza şi' dezvoltarea inteligenţei pot fi. enumerate mâi multe etape ale dezvoltării capacităţii de clasificare : clasificarea primitivă (0—10 luni) 3 556/Cla Clasificare a bolilor psihice clasificarea simplă (vîrsta antepreşcolară) ; clasificarea de tip figurai (vîrsta preşcolară) şi nonfigural (pînă la 14 ani) clarificarea de tip combinator (14—18 ani) ; clasificarea complexă prin combinaţii, incluziuni de clase, comuta-tivitate şi extensie de criterii. 384. CLASIFICARE A BOLILOR PSIHICE • Tentativele de clasificare a bolilor psihice reprezintă trepte în evoluţia cunoaşterii şi conceptualizării acestora. O clasificare a bolilor psihice reflectă o concepţie nosologică, din care decurge de fapt, dar este în acelaşi timp şi parte integrantă a unei nosologii cu care, după unii autori, se confundă. Jules FATRET (1899) a rezumat condiţiile esenţiale pe care trebuie să le îndeplinească o _ clasificare naturală: • să cuprindă ansamblul caracterelor comune şi diferenţiale ale faptelor clasificate ; • să -le subordoneze şi ierarhizeze astfel incit să-l indice pe cel mai important, existenţa celorlalte puţind fi .astfel dedusă ; • succedarea faptelor aparţinînd unei clase într-o ordine predeterminată, previzibilă, proprie. ' - Aceste principii taxonomice îşi păstrează şi astăzi integral valabilitatea. Clasificarea artificială are1 în vedere una sau mai multe caracteristici şi cuprinde patru tipuri;: • ^clasificarea facultăţilor intelectuale, mo- rale sau instinctive presupuse a fi afectate în starea - de „nebunie1* (inteligenţa, voinţa, sensibilitatea) ; • clasificarea ideilor şi sentimentelor predominante (nebunia orgoliului, erotică, religioasa etc.) ; • clasificarea actelor comise. de subiect (suicid, omucidere, cleptomanie etc.) ;; • clasificarea delirului în funcţie de-amplitudinea şi caracterul său (alienaţie parţială sau generală, expansivă sau depresivă). Pr'^na clasificare a bolilor psihice datează din secolele al IV-lea—al V-lea î.e.n. şi aparţine lui HIPOCRATE care distingea tulburările mintale acute febrile (probabil echivalentele sindroamelor psihoorgani.ee acute), tulburări cronice afebrlie (denumite, melancolie), isteria şi boala „scitică‘\;(echiva!entătransvestismului). SORANUS .din Efes (secolul I e.n.) imaginează o clasificare trradică ce cuprinde phrenitis (boala t acută febrilă, agitaţie), mani* (melan: col ia) şi homosexualitatea. în secolul al XVI-lea :PARACELSUS 'distinge cinci categorii de boli psihice : epilepsia, mania (tulburări mintale acute, violente), „vitus chorea" (Nebunia dansului), sufocarea intelectului (toate accidentele paroxistice excep-tînd epilepsia) şi „nebunia" cu cinci subtipuri : „lunatică" (tulburări periodice ritmate de fazele lunii), „nebunia" propriu-zisă (boală ereditară), vesania (datorată otrăvurilor), melancolia, posesiunile demonice si obsesiile. SYDENHAM (secolul al XVII-Jea) clasifică sindroamele psihice după un criteriu patogenic : disfuncţia^ echilibrul ui umoral sau a tensiunilor tisulare. în secolul al XVIll-lea este important de menţionat introducerea, în clasificările lui Paul ZACCHAIS, a elementului de delirium al cărui sens asemănător .se păstrează pînă în cele mai noi sisteme de clasificare. La începutul secolului âl XlX-lea, PINEL descrie patru boli funcţionale ale sistemului nervos determinate de leziuni anatomice, inflamaţi®, febră, hemoragie, caracterizate ca „nevroze" : mania, melancolia, demenţa şi idioţia, la care ESQU1ROL în aceeaşi perioadă - adatigă monorrvonHIe (intelectuală şi afectivă). Odată cu descrierea paraliziei generale — BAYLE (1822) — nozografia psihiatrică se orientează spre' concepţia anatomoclinică încercînd să caute concomitenţeîe lezioriale ale tulburărilor clinice, orientare ce va fi valorificată mai tîrziu de KRAEPELIN, JAS-PERS şi SCHNEÎDER'. Este de menţionat î n acest sens clasifi care a I ui MORE L; (1860), care rămîne tributara însă şi concepţiei dege-nerescenţei susţinută de autor : alienări ereditare (monomanie; idioţie, de£enerescenţă intelectuala), prin intoxicaţii (pelagra, alcoolismul), determinate de nevroze (istero-epi-lepsia, hipocondria), idiopatice (paralizie generală), demenţiale şi „nebunii^- simpatice". KAHLBAUM (secolul al XIX-lei) ®ste primul care stabileşte criterii de clasificare acceptate şi astăzi : vîrsta debutului şi evoluţia caracteristică a unei boîi, separînd bolile psihice cu substrat organic de cele fără un astfel de substrat. La începutul, secolului .XX, KRAEPELIN continuă calea descriptivă iniţiată de KAHLBAUM, stabilind criterii etiologice, evolutive şi legate de starea terminală (a cărei importanţă fusese subliniată de FALRET şi GRIE-SINGER). Perspectiva diacronică iniţiată de FALRET şi BAIT-LARGER, . care ...reuniseră două tablouri contradictorii, mania şi melancolia, într-o singură boala, a acordat prioritate evoluţiei şi stării -terminate- a: unei specii- Morbide faţă de descrierea ei secvenţială semiologică, constituind una din orientările moderne în elaborarea sistemelor de clasificare.’ 1 : Clasificare a bolilor psihice Glo/557 După repetate remanieri, KRAEPELIN (1906) clasifică bolile astfel : psihoze infecţioase (delirul febril şi infecţios)* psihoze de epuizare (confuzia mintală, epuizarea nervoasă cronică), intoxicaţia acută şi cronică (alcool, morfină, cocaină), psihoze tireogene (cretinismul, psihoza mixedematoasă), demenţa precoce (hebefre-nia, hebefreno-catatonia, demenţa paranoidă, parafrenia), paralizia generală, psihoze de involuţie, psihoza maniaco-depresi vă, paranoia, psihoza epileptică, nevroze psihogene, stări patologice congenitale (nebunia obsedantă, impulsivă, perversiuni sexuale), personalităţi psihopatice (criminali, instabili, mitomani), oprirea dezvoltării psihice (idioţia, imbecilitatea). Reluînd la alt nivel perspectiva psihopatologică a lui BLEULER, JASPERS descrie o psihopatologie şubiectivă (fenomenologia) — ca descriere comprehensiv genetică ;.a. datelor subiective ce urmăreşte, o cauzalitate internă — şi o psihopatologie obiectivă care explică datele obiective urmărind o cauzalitate externă. Abordarea jaspersiană este completă, complexa şi sintetică cu eficienţă în elucidarea dilemei diagnostice şi în delimitarea nozologică. JASPERS distinge, după criteriul etiologic, psihoze exogene (organice şi simptomatice) şi funcţionale sau idiopatice, pe care le clasifică în : psihoze acute şi cronice, sindroamele stărilor afective anormale, sindroamele alterărilor conştiinţei, sindroamele vieţii psihice „deranjate" -(ce cuprind sindroamele paranoiace şi catatonică), sindroamele organice (afazice, demenţa organică,.sindromul Korsakov), tulburările personalităţii, sindroame nervoase (neurastenice, psihastenice), forme ale fantasticului (experienţele psihotice şi' delirante din schizofrenie, toxicomanii, pseudologia fantastică, experienţele onirice). . . ' - . în clasificarea sa, K. SCHNEIDER adoptă poziţia unui „dualism empiric", boala fiind „variaţie anormală a fiinţei psihice" sau consecinţa unei boli somaţi ce,, şi conferă conceptului de diagnostic o dublă determinare : „soma-tologicăM şi „psihopatologică". Astfel, el descrie: 0 varietăţi anormale ale fiinţei psihice : aptitudini intelectuale anormale, .personalităţi anormale, reacţii anormale Ia un eveniment trăit J 0 consecinţe ale bolilor -(?! ’flaâlfor-ma-ţiilor) : • cu caracter acut (obnubilarea conştiinţei) şi - icronic (dezintegrarea personalităţii — personalităţi .primitive nediferenţiate şi diferenţiate) • intoxicaţii, paralizia generală, alte infecţii, alte boli interne, malformaţii cerebrale, tumori cerebrale, arterioscleroza cerebrală,.bolile Cerebrale ale senilităţii, alte boli cerebrale, epilepsia esenţială şi altele (ciclotimia, schizofrenia), în S.U.A., prima consemnare oficială abolilor psihice apare cu ocazia recensămîntului din 1840, fiind menţionată o singură categorie care reunea idioţia şi nebunia (SPITZER, WILLIAMS). O clasificare .propriu-zisă apare în 1880 şi cuprinde şapte clase : mania, melancolia, monomania, pareza, demenţa, dipso-mania, epilepsia şi este urmată de o alta, în 1923, eiaborată de Asociaţia Americană me-dico-psihologică şi de Comitetul Naţional pentru Sănătate Mintală, care se menţine pînă în 1935. Aceste două sisteme, referindu-se cu precădere la tulburările cu evoluţie cronică, nu au fost suficiert de cuprinzătoare în privinţa diversităţii clinice a tulburărilor clasificate şi s-au dovedit inoperante pentru codificarea tulburărilor acute apărute în proporţie mare în cursul celui de al doilea război mondial. Din aceste motive Administraţia Veteranilor a elaborat o clasificare proprie (concepută de W. MENNINGER) care a servit ca model şi pentru DSM I (redactor prinqpal Q. RAl-NES, 1952), clasificare care constituie primul glosar ce cuprinde şi definiţia fiecărei tulburări clasificate. Achiziţi.ile valoroase аЦ>nozologiei europene şi-au găsit însă cu greu locul în acest glosar tributar influenţelor hegemonice ale Iui A. MEYER, atit în ріал terminologic cît şi concepţional (aproape toate tulburările erau considerate „reacţii" în cadrul funcţionării •invariabile a mecanismelor' etiopafogeriice , psihodinamice Şi a defensetor; psihanalitice). De aceea a fost preferată utilizarea, clasificări і anterioare din 1935, apoi a ICD-ului VIII din 1968, pînă în 1972 cînd a fost pus îm practică DSM II (redactor principal ЕГ GRONBERG). Acesta înlătură utilizarea excesivă a terme-■ nului-de „reacţie" din DSM I şi introduce ideea diagnosticului multiaxial, stabilind zeCe categorii de boli psihice : întîrzierea mintală, sin-droamel.e organice cerebrale, psihozele nedeterminate ale-afecţiunii/somatice anterioare, nevrozele,. tulburările de personalitate şi alte tulburăci , :non-psihoticer tulburările pslbo-fiziologîce (psihosomatice, subîmpărţlte după 558/Cla Clasificare b bblilor psihice organul afectat), simptomele speciale (care apar îh abserrţa altor tulburări psihice, îndeosebi Ha* copiiOY tulburările situaţionale tranzitorii (reatfţîi acute, inclusiv psihotice, apărute la persoane fără tulburări anterioare aparente), tulburări de comportament ale copilăriei şi adolescenţei, situaţii fără tulburări psihiatrice manifeste şi non-specifice (dezadaptaţii social), fiind semnalate şi tulburările nespecifice (care nu pot fi considerate boli mintale, dar necesită ajutor psihiatric). încă din 1948, OMS a pus la dispoziţie practicienilor din toate ţările, prima clasificare internaţională (ICD VI), intitulată „Tulburări mintale, psihonevrotice şi de personalitate*1 care indică zece categorii de psihoze, nouă de psihonevroze, şapte de tulburări de caracter, comportament şi intelect. La fel ca şi ICD VII, care, i-a urmat şi cu care era identic, nu a fost oficial folosită decît în cîteva ţări (Finlanda, Noua Zeelandă, Peru, Thailanda, Anglia) datorită omisiunii demenţelor şi a multor tulburări de personalitate şi adaptare; precum şi faptului că formularea termenilor diagnostici în funcţie mimai-de criteriul ideologic nu a permis unificarea concepţiilor diferitelor şcoli naţionale. Abia ICD VII! (1968.) şi ICD IX (1978) inventariază totalitatea bolilor psihice după criterii etiologice şi timice, făra a rezolva complet un iforjmi zarea terminologiei în . lumina unor criterii' definitorii şi discriminatorii. Clasificările adoptate în toate tratatele şi manualele europene de psihiatrie : HENDERSON si GILLESPIE (1950),~MA YE R- GROSS, STATER, ROTH (1?69), PREDESCU (1976),, EY, BER-NARD, BRISSET (1979), KERBIKOV, OZE-RESKl,: POPOV, SNEJNEVSKI (1958), Ediţia a XV-a a manualului lui E. BLEULER îngrijită de M. BLEULER (1983)7"precum şi în unele sisteme cu caracter naţional („Clasificarea franceză a tulburărilor mintale" — INSERM, 1968 şi „Marele Glosar britanic al tulburărilor mintale" elaborat sub direcţia lui A. LEWIS — 1968) prezintă elemente diferenţiate de sistemul propus prin ICD IX. Jîn stadiul actual al nozografiei şi nozologiei, flexibilitatea criteriologiei exclude absolutizarea criteriului etiologic, care nu poate fi eficient decît asociat celui clinic şi evolutiv. Adaptarea flexibilă a criteriilor taxonomice la toate aspectele definitorii cunoscute ale unei boli sau ale . unui sindrom: a constituit obiectivul metodologic al ultimei clasificări oficiale (DSM III — 1980), care a Insistat cu p re cădere as u p ra - as pe ct u l uf' terminologic al j imbajulul diagnostic, nozologîa clasică fiind f mplicit admisă aproape în totalitatea1 ei. Aşa cum remarcă AKISKAL şi M. KîNNEY (1973), în ciuda progreselor făcute, categoriile principale ale unei clasificări standard se bazează şl astăzi pe Conceptele lui KRAEPELIN, BLEULER (tulburări mintale organice, afective, schizofrenie) şi FREUD (nevrozele p tulburările de personalitate). într-o clasificare modernă, definirea unui „fenomen al observaţiilor efectuate în condiţii bine determinate, comportînd o raportare a totalităţii experienţei" (BOHR) se realizează doar printr-un diagnostic multiaxial. Sintetrzînd obiectivele unei clasificări a bolilor psihice,' SPITZER şi WILLIAMS (1980) enumeră următoarele principii : • unificarea şi standardizarea nomenclaturii în scopul sincronizării terminologice, astfel încît un concept morbid să însemne pentru oricine acelaşi lucru) \ • stabilirea unei premise optime' pentru fundamentarea ştiinţifică a tratamentului, a predicţiei. răspunsului terapeutic, a consecinţelor medicale şi sociale ale bolii, a profilaxiei \ explicarea etiopatogenîcă a bolii.. Primul din cele trei obiective este descriptiv, necesitînd argumentul unei descrieri clinice fidele şi uşor „recognoscibile" centrată pe simptome cit mai caracteristice asupra cărora ar fi de dorit-să se-ajungă la. un consens al tuturor practicienilor, (situaţie rar Jntîlnită în psihiatrie). Al doilea obiectiv are caracter predictiv trebuind săLfacă posibilă.,anticiparea viitorului unui individ-ce suferă, de o anumită boală şi se realizează prin studîi caţamnestice de lungă durată ce urmăresc'evoluţia naturală a bolii şi a răspunsului la tratamente diferite. Ultimul obiectiv urmăreşte explicarea conceptului de boală conform informaţiilor etio-patogenice cunoscute, a modelului ei familiali, anomaliilor biologice detectabile etc. Pentru a fi completă, o clasificare a bolilor psihice trebuie să cuprindă toate bolile şi tulburările psihice cunoscute, astfel încît orice pacient examinat să poată fi încadrat într-una din categoriile clasificării (de aceea, DSM III cuprinde şi „categorii reziduale" — stări caYe nu pot fi atribuite unei tulburări mintale, dar care necesită asistenţă psihiatrică sau tratament). „Fezabilitatea" ei presupune aplicabilitate atît în domeniul cercetării, cît şi în oricare tip de asistenţă psihiatrica (clinică, ambulatorie, semiambu lat orie). în ultimii ani, noi* abordări metodologice şi-au găsit aplicare în clasificarea.. bp)il<şp psihice, fiind însă departe de a-şi fi dovedit pe deplin utilitatea. S-au elaborat astfel noi instrumente care pot fi folosite în "stabilirea diagnosticului (interviul structurat şi semi- Clastomanie ; Caude-GougerotW ; Claude H. Cto/559 structurat, seturile. de criterii, diagnostice), tipuri, diagnostice derivate din matematică şi programe computerizate, studii epidemio-logice, transnaţionale şl elaborarea clasificării multiaxi.ale. Dintre studiile transnaţionale, ; al căror obiectiv a fost verificarea validităţii descriptive şi conceptuale a schizofreniei şi a bolii afective poate fi menţionat Proiectul de diagnostic Anglîa-S^.U.A., început în 1960, care a urmărit evaluarea posibilei discrepanţe conceptuale diagnostice pentru schizofrenie şi boală afectivă, în cele două ţări (în S.U.A. ş7â găsit un concept prea iarg pentru schizofrenie,jar în Anglia unui prea îngust). Studiui Pilot International OMS al Schizofreniei (IPSS, 1973) precum şi alte studii epidemii plogice (studiul fui WEISSMAN şî MYERS) au dănrionstrat valoarea folosirii unor instrumente standardizate pentru verificarea validităţii obiective a metodelor clinice. 1 Clasificarea multiaxială, iniţiată de suedezii ESSENMOLLER şi WOHLFAHRT, 1947, urmăreşte îmbunătăţirea confidenţei diagnosticului în condiţiile unor concepţii etiologice divergente. Ea propune axe diăgjioş.tice diferite pentru simptomatologie şi etfo I ogî es, ce ea ce permitea identificarea cazurilor .cu aceeaşi etiologie {de exemplu, mfecţHle) ^"iim.ptoma-tologii diferite (dejirium, halucinoza, sindrom amriestic etc:) sau âceeaşi ~ simptomatologie (de exemplu, dejirium) şi ^etiologli diferite (intoxicaţii, infecţii, suferinţe vasculare cerebrale). în condiţiile în care orice informaţie suplimentară, confirmată şi definitorie pentru descrierea bolii psihice, poate deveni punct de plecare,ipe«ţru o nouă axă diagnostică, eficienţa unui sistem JTiultiaxial rezfdă însă în circumscrierea unei cît mai mari .varietăţi de situaţii clinice cu cel mai mic număr posibil de axe, ceea ce pare să realizeze pînă în prezent doar DSM Itl. . , Aşa cum observă HERMANN (1984), „doctrinele intervin.şi evoluează4', ceea ce împiedică orice clasificare să fie eternă. După opinii aceluiaşi autor, este mai judicios să şe prevadă dacă p clasificare este suficient de flexibilă şi care sînt modalităţile ei de, evoluţie',.1 Şi pentru că un sistem de clasificare a bolilor psihice trebuie să rămîriă stabil o perioadă de timp, o ultimă definiţie*— cu un caracter general şi deloc descurajator — se impune: „orice clasificare a bolilor psihice este un compromis" . ^ 38l,^y^STOMAls|IE (cf; gr. klaon „a sfâ-rîma* a rupe, a sparge" }'' mania „nebunie") ♦ Conduită impulsivă, de distrugere a obiectelor situate în jurul subiectului. Survine* paroxistic într-o serie • de afecţiuni „psihice (posibilitatea existenţei şi a unei forme permanente, sistematice, nu este dovedită). Şe îp-tîlneşţe sub formă de accese — numite şi*crize elastice — în : oligofrenie, demenţe, 4a personalităţi dizarmonice impulsive, în .epîjepsie, schizofrenie, manie, melancolia agitată. Poate fi şi expresia unor reacţii, la personalităţi dizarmonice demonstrative, actul oprindu-se, de obicei, după distrugerea, unul singur obiect sau a unei serii de obiecte de acelaşi fel.. : 386. -GLAUDE-GOUGŞROT(s),sindrom m Senilitate precoce primară, prin hipofuncţie marcata . şi atrofiere a glandelor, endocrine (ceea ce era circumscris prin vechiul „şenilitas precox pluriglandularis"). Afectează ambele sexe şi se manifestă critic prin preie • uscată, ridată (care dă aspectul de „cap mic"), Căderea prematură a-dinţilor, compromiterea' funcţiei sexuale'şi scăderea eficienţei somatice şi Intelectuale („gîndirea nu este atît" de deteriorată cît... nu se utilizează"). ' . 387, CLAUDE Henri-Charles {1869-1945) ♦ Psihiatru francez, unul dintre creatorii organo-dinamisraului, care â reuşit s-ă introducă Henri-Charles Claude în învăţămîntul medical stagiul de psihiatrie pentru studenţi. Este unul din-creatorii serviciului ambulatoriu de psihiatrie, In care trebuiau îngrijiţi permanent bol nam „care se aflau pasager în spitale". Înlăturînd canoanele lui GHARCOT, a cultivat o manieră dinamică de studia, pe care l-a extins în domenii variate ‘ale patologiei experimentale, biochimiei, endo- 560/Cld Claudicaţie psihica ; Claustrare crinologiei, neurologiei. Tot lui i se datorează introducerea termenului de „schizoze", care desemnează o alterare funcţională a asociaţiilor cortico-talamo-striate. Grupa schizozelor a fost împărţită în trei diviziuni: schizoidia, schizomania, schizotimia. Apropiindu-se de curentul psihanalitic, la care însă nu a aderat, el a abordat studiul bolilor mintale într-o manieră pishcbiologistă, fiind inspirat de teoria lui HUGHLINGS JACKSON. 388. CLAUDICAŢIE INTERMITENTĂ LABIRINTICĂ - sin. VERTIJ AURICULAR^' M£N!ERE(S) sindrom. 389. CLAUDICAŢIE PSIHICĂ (cf. lat. dau-dicare „a şchiopăta") • Simptomatologie clinică complexă, care evidenţiază deteriorarea mintală la debutul unor demenţe. Memoria este afectată/conform legii lui Ribot (în special pentru evenimentele mai apropiate), iar amnezia numelor proprii este prima care se instalează. Atenţia scade în faţa unor obstacole mici, observîndu-se dificultăţi de concentrare. Ideaţia este mai lentă, prezenţa unor teme as u pra , cărora* ,ş,y bi ect u L... pe r seve rează a pare constant. Capacitatea de;; c<^feirucţie\ intelectuală şi’."de abstractizareeste'4ffmînuată, deşi acest fapt poate fi mastat uneori de;un Vocabular deose bit de' bogat.Experie nţa Cil ni că 4re b u i e să scoată în evidenţă aceste semne fără dificultate, testelor psihcmetrice rămînînduşle sarcina de a evidenţia dimensiunile acestei deteriorări. 390. CLAUSTRARE (cf. lat. clcustrum Joc: închis") • Acţiune avînd la bază un mecarusm-. psihopatologic de retragere, de izolare întir-um loc închis, în scopul ruperii oricăror legături» cu mediul exterior. Nu este vorba de izolarea, deliberată, în vederea realizării unui climat propice creaţiei artistice sau de cea a teme--rarului care, de unul singur, pe o plută, pe eternele gheţuri sau ascensionînd, legat de o coardă, muntele Everest, este animat de-dorinţa învingerii unei imense singurătăţi,, de dorinţa unei performanţe unice, a unui record personal. Nu este vorba de rigorile,, ur.ecri extrem de dure, pe care şi le autoimpun membrii unor grupuri sau secte religioase şi care menţin un anumit tîp de relaţii sociale. Caracterul antisocial pe care unii autori îl aiătură claustrării nu ni se pare relevant,, deoarece, de cele mai multe ori, bolnavul' psihic recurge la acest comportament nu din dorinţa de a protesta, de a se opune normelor de conduită socială, ci mai curînd dintr-o necesitate de repliere în limitele propriei lumi pentru a se „apăra" contra agresivităţii „externe", care-l asaltează. Conduită socotită: „de alarmă" pentru intrarea individului într-un episod de boală, claustrarea poate reprezenta pentru anturajul subiectului motivul solicitării unei intervenţii terapeutice eficiente. Prezentăm, .după POROT, în mod diferenţiat, mecanismele psihopatologice prin care claustrarea este întîlnită în clinica psihiatrică,, în ordinea frecvenţei : Tabel nr. XXXVII Afecţiunea psihica Fondul clinic pe care se desfoşoara Alte aspecte clinice PERSONALITATE SCHIZOIDĂ decompensată SCHIZOFRENIE • vîrsta adolescenţei ; • negativism verbal, alimentar ; • i sindrom catatcnic. i> alte tulburări comportamentale ; • 4: sindrom paranoia ; 9 i sindrom obseslvofobic EPISOD PSIHOTIC ACUT SINDROM CONFUZO-ONIR'C • toxic (alcool, droguri) ; • infecţios • anxietate psi hoţi că ; • halucinaţii terifiante, imperative ; • agitaţie psihomotorie. • raptusuri explozive, su;ci-dare ; e auto/heteroagresivitate ; • fugi impulsive. PSIHOZE DELIRANTE CRONICE • paranoia ; • parafrenia • delir de persecuţie ; • delir de interpretare ; • delir de influenţă ; • halucinaţii plurisenzcriale ; • sindrom Kandinski-CJerambault : 9 alternanţă cu delir de re-' vendicare ; ' • conduite de apărare, securizare ; : • alte acte medico-legale ; . • dej ir indus. • Claustroiobie ; Claustromanie Oaf56X Tabel nr. XXXVII (continuare) Afecţiunea psihica Fondul clinic pe care se desfoşoara Alte aspecte clinice NEVROZA OBSESIONALĂ/ FOBICĂ gravă • agorafobie ; • misofobie ; • nozofobie. • măsuri de apărare ; • d e pe nd e n ţa afecti yă faţă d e familie. PSIHOZA DELIRANT-HfPOCONDRIACĂ • clinomanie ; • recurgere excesivă la medici şi medicament . • aversiune şi respingere faţă de persoanele nereceptive la „suferinţele descrise". PSIHOZA DEPRESIVĂ (MELANCOLIA) • negativism verbal, alimentar etc. ? • semne de afectare somatica. • raptus suieidar DEMENŢE SENILE avansate • delir de prejudiciu, de otrăvire ;■ • semhe * de decrepitudine fizică-şl psihică. • avariţie • relaţii sociale anterior re- strînsş ^vecini etc.). Eshker 391>■ C,t AU5ŢROFQBIE(p)<(cf. laţ. cldmtfum; gr. phobos „frică, spaimă'1) • Teama care pune stăpipire pe subiect ori de cîte ori este obligat dera veni în contact cu spaţii mici, închise sau cînd consideră iminentă o asemenea situaţie ; estb una dfntre cele mâi vechi fobii des c ri s e, f i i n d cu n os cuta încă din antic h i t at e. în prezent, se manifestă, de bbicei; în ascensor, săli mici de spectacole, mijloace de transport în, comun, etc. ŢPeşi caracterul ilogic al fricii este*'re cunosc ut de subiect', acesta'‘poate., prezenta şi determinări somatice ale fobiei, manifestate - prin tulburări-vvegetative;; intense, senz‘aţia:-de sufocare şi strivise iminenţă, produsă de pereţi, dacă este-s.i.ngyr,, sau de restul semenilor săi, dacă nu este singur. Problema a atras şi pe psihanalişti, ale căror încercări de explicare a mecanismului claustrt)-fobiei invocă sentimentul de culpabilitate faţă de masturbarea din copilărie; retrăirea fricii de a nu fi strivit de mamă iu somn, avînd drept rezultat „o regresie pînă la angoasă/ legată de traumatismele motorii". Tratamentul acestei fobii este foarte dîficil, rezultatele fiind modeste, desigur nu din motive psihanalitice. 392, CLAUSTROMANIE (cf. lat. claustram; gr. mania „nebunie") ~ sin. CLAUSTROFILIE • Manifestare comportamentală patologică, constînd în recluziune şi refuz brutal de părăsire a domiciliului, în scopul sustragerii de la influenţele mediului sau în încercarea de creare ' ă unui mediu propriu. Acest comportament, cu caracter net aso.cial, reflectînd o gravă dezadaptare, se întîlneşte frecvent la schizoizi şi schizofreni, la care tendinţa de izolare extremă conturează autismul, precum şi la , deliranţii acuţi şi cronici, pentru care trebuinţa de autosecurizare şi autoprote'cţie este maximă : 36 - Enciclopedie de psihiatrie - cd. 167 562/CI e Cleptofobie ; Cleptomanie ; Climacteriu bolnavul se baricadează în casă, blindează uşa şi ferestrele, refuză orice contact cu exteriorul. Această tendinţă morbidă mai poate apărea în nevrozele obsesive şi fobice grave, în isterie, la anumiţi hipocondriaci şi personalităţi psihastenice, în anumite depresii melancolice, la care negativismul general, corelat cu claustrarea, favorizează ideile suicidare, şi la unele persoane vîrstince, la care sentimentul morbid al avariţîei poate învinge instinctul de conservare : frica de a nu fi prădate (de obicei, de lucruri cu valoare de simbol şi fără valoare materială, care'nu pot tenta pe nimeni), le determină să nu părăsească domiciliul, ceea ce poate avea ca rezultat moartea prin inaniţie. 393. CLEBORIL(M) Spania - DCI Clebopride , • Neuroleptic, derivat benzamidic de tip 4-amino-N-( 1 -benzil-4-piperidiI )-5-clor-0-anisa-midă, cu acţiune incisivă moderată şi unele valenţe antidepresive ; toleranţă bună. 394. CL£OFIL,m> Franţa - DCI Difemetorex • Psihostimulent, derivat fentletilaminat de tip 2-(difenilmetil)-1-piperidin-etanol, cu acţiune comună psihostimulentelor — valoare medie — fără valenţe anorexigene, cu o bună toleranţă} practic, nu are contraindicaţii. 395. CLEPTO- (cf. gr. kleptes „hoţ") • Element de compunere cu referire la hoţ, furt. 396. CLEPTOFOBIE(P) (cf. depto- ? gr. phobos „frică") • Teamă excesivă, nejustificată, nu atît de a nu fura, cît de a nu lua, din greşeală sau din neatenţie, un obiect care nu aparţine subiectului. Apare în nevroza obsesivă, fobică, la personalităţile psihastenice. 397. CLEPTOLAGNIE (cf. clepto- ? gr. lag-neia „relaţie sexuală") • Mod patologic de obţinere a satisfacţiei sexuale încadrat în categoria perversiunilor sexuale, constînd în asocierea dintre compulsiunea de a furaşi excitaţia erotică. 398. CLEPTOMANIE (cf. depto- ; gr. mania „nebunie") - sin. MATTHEY-MARC(B) boală • Impulsiune de a fura un obiect străin, uneori lipsit de utilitate practică şi aparent de valoare, subiectul neputîndu-şi stăpîni această pornire obsedantă, patologică, deşi duce o luptă generatoare de anxietate. Odată actul comis, tensiunea diminuează, dar apare sentimentul de ruşine şi culpabilitate al subiectului faţă de fapta sa, ceea ce poate determina returnarea obiectului. Din perspectivă psihanalitică cleptomania apare ca investire libidinală a obiectului furat, originile sale aflîndu-se deci în perioada dez- voltării psihosexuale a copilului. Refuzul de a oferi copilului sînul dorit (ABRAHAM şi ALEXANDER), privarea afectivă a copilului (ABRAHAM), complexul de castrare, ar determina investirea obiectului furat cu o valoare simbolică, cu semnificaţie erotică. După ADLER, la copil, ea reprezintă o modalitate de a-şi extinde puterea, prin posesiune. Cleptomania este mai frecvent întîlnită la femei (în special în perioade de remaniere fiziologică, cum ar fi naşterea, menopauza), şi la copii. Poate fi o manifestare în cadrul structurilor dizarmonice ale personalităţii, al stărilor psihopatoide şi stărilor deficitare, al depresiilor organice, schizofreniei, epilepsiei. Apare uneori în afecţiuni endocrinologice. Diagnosticul diferenţial este uneori greu de realizat, dar se impune, datorită necesităţii de a stabili consecutiv gradul de responsabilitate penală a subiectului. El se face cu furtul premeditat, cu colecţionarismul din demenţe şi paralizia generală progresivă, cu însuşirea involuntară de obiecte străine din stările secunde şi confuzionale. 399. CLâRAMBAULT sindrom, CL^RAM-BAULT-KANDINSKI(s) sindrom -*• AUTO-MATISM MINTAL(S> sindrom. 400. CLEREGI,L(M) Elveţia, Franţa. - DCI Deanol aceglumat • Psihostimulent, derivat di metil aminoetanol (DMAE) feste un precursor al acetilcolinei, cu acţiune psihostimulentă, prin creşterea concentraţiei de acetilcolină, şi valenţe antidepresive. Se poate utiliza în corectarea efectelor secundare ale NL sedaţi ve, are acţiune proconvulsivă. 401. CLIMACOFOBIE(p) (cf. gr. klimakter „scară, treaptă" ; phobos „frică") • Frică excesivă patologică, nejustificată, de trepte, scări şi schele. Întîlnită în nevroza obsesivo-fobică, anxioasă, la personalităţi psihastenice, în schizofrenie. 402. CllMACTERIU (cf. gr. klimakter f lat. climacter „perioadă critică") • Proces lent, în care fenomenele biologice caracteristice se desfăşoară într-o succesiune determinată': scăderea treptată pînă la dispariţie a funcţionalităţii gonadelor, involuţia tractului genital şi începutul regresiunii caracterelor sexuale secundare, iniţierea restructurării modelului neuropsihic vegetativ, metabolic şi funcţional al perioadei adulte. Reprezintă o etapă în ontogeneză, care îşi defineşte trăsăturile în funcţie de capacităţile adaptative ale organismului. în această perioadă este expresia interacţiunii subiectului cu mediul biopsihosocial. Climacteriu ; Climat psihic ; Climatoterapie Cli/563' Şcoala românească de endocrinologie apreciază çîmpul de variaţie la maximum zece ani : între 45 — 55 ani, la femei, şi 50—60, la bărbaţi. Patologia climacteriului contrazice clasarea lui ca etapă ontogenetică, descriindu-l ca sindrom. Acesta se manifestă cînd modificările din climacteriu capătă expresie clinică şi este caracterizat printr-un complex de tulburări endocrine, vegetative, metabolice, neuropsihice şi viscerale. Numeroase teorii, căutînd să explice îmbătrînirea sistemelor biologice, au abordat în mod necesar fenomenele legate de climacteriu : „fenomenul Hayflik" (teoria lui HAYFLIK şi MORHEAD), teoria acumulării de molecule complexe ce premerg fenomenul de „cross-linkage", teoria „ceasului biologic", teoria epuizării sistemului imun (BURNET), teoria centrală. Dintre acestea, teoria ceasului biologic are cea mai mare legătură cu climac-teriul şi constă în admiterea faptului că în organism există un sistem de periodizare, capabil să „deschidă" sau să „închidă" diferite seturi de gene, în funcţie de faza ontogenetică în care se află individul. în acest mod s-ar codifica activitatea mecanismelor de autodistrugere sau ar fi dezactivate genele cu rol în decodificarea menţinerii funcţiilor importante ale organismului. Ar fi vorba deci de un „ceas biologic", reglat de focare cu originea în nucleul suprachiasmatic al hipotalamusului. Este cunoscut rolul aminelor biogene ca neuro-transmiţători la nivelul hipotalamic, ca şi reducerea activităţii sistemului dopaminergic odată cu înaintarea în vîrstă. Periodizarea climacteriului ar fi deci controlată de sistemul neuroendocrin, care acţionează ca un „ceas biologic". 403. CLIMACTERIU FEMININ MENOPAUZĂ. 404. CLIMACTERIU MASCULIN - sin. CLIMACTERIU VIRIL (MANDEL, MARCUSE) S^l‘ ANDROPAUZĂ. 405. CLIMAT PSIHIC (cf. gr. klima „înclinaţie") • Impresie, dispoziţie afectivă şi ati-tudinală colectivă, cu caracter tranzitoriu sau permanent, care domneşte într-un grup sau într-o organizaţie. Această ambianţă psihologică (atmosfera sau climatul grupului) are o extrem de mare valoare în cadrul raportului pe care subiectul îl stabileşte cu mediul său de trai. Astfel, relaţiile individuale de la locul de muncă (şcoală, uzină, spital, colectiv de cercetare etc.), marcate de o condiţionare pozitivă/ constituie un factor de întărire a grupului, în acţiunile sale orientate spre scopurile propuse. Un climat negativ, în care-membrii grupului au sentimente de frustrare,, insecuritate, va diminua randamentul şi eficienţa activităţii întregului colectiv şi al fiecărui individ în parte. Termenul a fost introdus în psihosociologie de K. LEWIN { D. PUGH (1963) analizează climatul psihic din trei puncte de vedere : • structura şi funcţionarea organizaţiei l • compoziţia şi interacţiunile grupului } • personalitatea şi comportamentul individual . Spre deosebire de grupurile mari, pentru care vorbim de climat psihic sau psihosocial, grupurile mici se caracterizează printr-un microclimat psihic acesta are o importanţă deosebită nu numai în reglarea relaţiilor de grup, în situaţii în care anumite compatibilităţi profesionale sînt depăşite sau există incompatibilităţi afective întîmplătoare, dar şi în modul în care deciziile, stimulările acordate de conducere cultivă sau nu raporturi mutuale pozitive în rîndul membrilor grupului. Toţi aceşti factori în dinamica lor, pot constitui, la un moment dat, o sursă de reacţii normale din partea individului/dar pot generaşi reacţii patologice, nevroze sau decompensări de diferite intensităţi sau coloraturi, la personalităţi dizarmonice. 406. CLIMATOTERAPIE (cf. gr. klima f therapeia „grijă, îngrijire") • Folosirea factorilor climatici — temperatură, umiditate, radiaţie solară, puritatea şi gradul de ionizare a aerului, nivelul de precipitaţii — ca adjuvant în tratamentul unor afecţiuni psihice. Este o metodă recunoscută ca general valabilă, în clinica nevrozelor. Avea iniţial rol de panaceu, „natura medicatrix" (HIPPOCRATE), fiind cunoscută aşezarea în condiţii de climă favorabilă a templelor medicinii antice. Climato-terapia îmbină o serie de subterapii naturale (helioterapia, aeroterapia, crenoterapia, pei-sajo-terapia), realizînd un ansamblu de condiţir favorabile sedării şi odihnei. De altfel, o serie de unităţi spitaliceşti sau sanatoriale îşi înscriu programatic, printre metodele terapeutice, climatoterapia (Pîrîul Rece — Braşov, Tulgheş — Harghita, Nifon — Buzău, Sinaia — Prahova, Păuşeşti — Vîlcea, Mănăstirea Dealu — Dîmboviţa etc.). Fără a exagera, afirmînd că un climat sau altul este de preferat „în toate tipurile de boli psihice" (ANGHELUŢĂ şi NICA-UDAN-GIU), se poate spune că folosirea raţională a acestor caracteristici ale climei contribuie la 564/Cli ClinazineW î. Clindorm ; Clinicism ameliorarea mai rapidă a unui număr limitat de afecţiuni psihice (dintre care se exclud psihozele endogene, demenţele, epilepsiile, alcoolismul, psihozele puerperale, oligofre-niile etc.' melor sale ; a constituit o etapă necesară în dezvoltarea medicinii în general, precum şi a psihiatriei. După scoaterea din lanţuri şi temniţe, bolnavul psihic îşi capătă statut de bolnav, boala psihică necesitînd cunoaşterea şi delimi- Foto : Alfred Ko 407. CLIMAX SEXUAL (cf. gr. klimax „scară") - sin. ACCENE ^ ORGASM. 408. CLINAZINE( M) Grecia - DCI Trifluo-perazină • Neuroleptic incisiv, derivat fenc-tiazinic piperazinat, de tip 10-/3-(4-metil-1 pi pe razi nil) propil/-2-(trifluorometil) fenotiazi-nă, cu acţiune antipsihotică marcată şi acţiune sedativă relativ redusă, cu valenţe anxiolitice, antiemetice ; efectele antihistaminice, antispastice şi adrenolitice sînt mai mult decît reduse. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de TRIFLUOPERAZIN(M). 409. CLINDORM(Mr) R.F.G. • Produs terapeutic conţinînd două medicamente tipizate cu acţiune diferită, dar care se complemen-tează. Este compus din : • ACEPROMETHAZIN(M) - neuroleptic, derivat fenotiazinic ; • ME PROBAM ATut) — tranchilizant, de- rivat propandiolic. Acţiune sedativ-anxiolitic-miorelaxantă. 410. CLINICISM (cf. gr. kline „pat") • Metodă de urmărire permanentă în condiţii de spitalizare, a bolnavului, a evoluţiei simpto- tarea în entităţi, lucru care nu este posibil decît prin observaţia clinică atentă, minuţioasă şi de lungă durată a bolnavului, aflat sub continuă supraveghere. Tot observaţia clinică atentă a permis şi urmărirea eficacităţii terapeutice a anumitor droguri. Clinicismul apare astfel, ia începuturile lui, ca observaţie clinică necesară şi obligatorie. Prin astfel de observaţii clinice, PINEL reuşeşte să-şi formuleze conceptul său despre manie ; ESQUIROL, detaşindu-se de curentele speculative la modă în epoca sa şi aiaşîndu-se metodei de observaţie clinică, a reuşit să realizeze descrierea clinică a monomaniilor ; tot pe baza observaţiei clinice, FALRET şi BAILLARGER reuşesc să contureze dinamica maniei şi melancoliei, delimitind cadrul psihozei circulare ; pe observarea faptelor clinice, MAGNAN îşi bazează descrierea studiilor sindroamelor delirante şi a „dezechilibraţilor". KRAEPELIN socotit „părintele psihiatriei moderne", a delimitat şi clasificat entităţile nosologice ale psihiatriei pe baza carcetărilcr sale clinice. Contribuţii importante la dezvoltarea psihiatriei româneşti, aduse pe baza observaţiei clinice, se datorează lui AL. OBREGIA. Exagerarea acestei metode a condus însă la un conservatorism rigid, ClinofUie ; Clinomanie ; Clitorofobie ; Clivaj Cli /565 dogmatic, cu atît mai mult cu cit ea a persistat şl după ce s-a dezvoltat o multitudine de metode de urmărire a bolnavului psihic, în afara mediului spitalicesc, precum şi după dezvoltarea psihometriei, a examenelor paraclinice, care pot contribui la formarea unei viziuni clinico-biolcgice mult mai complexe. Clinicismul este din ce în ce mai redus în psihiatria actuală, fiind mult mai importantă observarea şi tratarea bolnavului în mediul său socio-familial, izolarea şi supravegherea spitalicească stricta fiind imperios necesară numai în anumite cazuri. 411. CLINO- (cf. lat. dino „înclinat",1 gr. kline) • Element de compunere cu referire la înclinat, pat. 412. CLINOFUIE (cf. dino-: gr. philia „ataşament") • Tendinţă de a sta în permanenţă culcat. Apare în afecţiuni organice, la bătrîni, denotînd, în general, un dezinteres sau o teamă de cotidian. în psihiatrie Se descrie la personalităţi de tip pşlhasteriic. în nevrozele cu manifestări hipocondriace, la isterici, u-nde are rolul de a trezi solicitudinea anturajului. Astenia matinală a nevroticului, cu tendinţă de a rămîne în pat, traduce, de obicei, frica de a face faţă dificultăţilor. Clinofilia poate exprima şi dezinteresuI pe,ntru viaţă (abulia- melancolicilor4, apragmatismu! schizofrenilor). 413. CLINOMANIE (cf. dino- J gr. mania „nebunie") - sin. LECTUROMANIE ; MANIA CITITULUI • Tendinţa şi actul de a rămîne la pat, căutarea obsedantă a poziţiei culcat. în mod impropriu, dar oarecum justificat, manevra subiectului de a-şi masca manifestările prin luarea unej,-cărţi-drept paravan, mai poate fi întîlnită în unele, tratate clasice de psihiatrie sub numele de MANIA CITITULUI. în forma pură pbsesională, clinomania este mai greu, dar nu imposibil, de întîlnit. Apariţia ei este, de obicei, asociată sau ' premergătoare altei situaţii patologice. Atunci cînd apare în adolescenţă, trebuie luată în considerare, în primul rîrid, tendinţa la izolare ; cînd apare la subiecţi în vîrstă, poate marca începutul unei involuţii patologice. O atenţie deosebită trebuie acordată asocierii ei cu claustrarea, semnificaţia fiind majoră. Nu este rară în cazul hipocon-driilor, isteriei, mitomaniei, dar nu trebuie să excludem suportul organic, care poate fi o cauză foarte justificată. In fine, psihanaliştii au dat o altă explicaţie, interpretînd-o drept o regresie către comportamentul copilului în leagăn, o întoarcere la sîhul şi protecţia maternă. Evident Că nu în toate situaţiile enumerate (în special, în cele organice) un astfel de mod de a privi problema este cel puţin hazardat. 414. GLINOTERAPIE (cf. dino- ; gr. thera-peuein „a îngriji") • Atitudine terapeutică depăşită — cel puţin pentru psihiatrie —, păs-trînd un interes istoric ; în accepţiunea psihiatrilor din secolul trecut, constă în repaus la pat şi izolare, prin care, în cazul subiecţilor agitaţi şi agresivi, se evită apariţia unor noi surse de excitaţie. Desigur, mai poate prezenta interes pentru unele afecţiuni somatice, unde poate avea indicaţii obligatorii. 415. CLITORIDIENE - crize (cf. gr. klein „a închide") • Excitaţii dureroase, persistente, ale clitorisului, apărute fără stimulare sexuală, asemănătoare priapismului masculin. Au fost descrise de CHARCOT, BOUCHARD (1866) şi SERIEUX (1891) în cadrul simptomatic al nevrozelor isterice sau al tulburărilor perceptive din psihozele halucinatorii cronice. Aceste crize sînt traduse de paciente ca raporturi sexuale, posesia avînd loc împotriva dorinţei. în Evul Mediu, aceste crize erau legate de posesiile demonice, ale demonilor masculini (incubes) sau feminini (succubes) şi generau atitudini mult mai puţin rafinate decît în prezent.. 416. GLITOROFOBIE(F) (cf. gr. kleion * phobos „frică") • Termen ce denumeşte teama patologică, din gama claustrofobiilor, de a sta într-o încăpere cu ferestrele închise, „cu aer viciat". Apare în nevroza obsesivo-fobică, la personalităţile dizarmonice de tip'psihastenie. 417. CLITOROMANIE (cf. gr. kleion ; mania „nebunie") • Termen întîlnit cu două accepţiuni : pentru autorii francezi (MICHAUX) este sinonim cu' CHIROMANIA feminină, în timp ce pentru autorii englezi (L. HINSIE) este sinonim cu NIMFOMANIA. 418. CLIVAJ (fr. clivage) • Scindarea persoanei sau coexistenţa unor grupuri asociative distincte, organizate ulterior unei dezagregări psihice (JANET). Primele referinţe se întîl-nesc la reprezentanţii scolii medico-psihologice franceze (1843), BAILLARGER şi MOREAU de TOURS caracterizînd procesele de dezintegrare, destructurare, de dedublare a personalităţii, sub influenta drogurilor. Odată cu BLEULER, care i-a utilizat ca expresie simptomatică majoră a schizofreniei, termenul se încetăţeneşte în limbajul psihiatric, prin analogie cu cel de disociaţie. -J Psihanalitic, noţiunea defineşte un -mecanisim primitiv de apărare împotrivă angoasei (M. KLElN), constîhd în scindarea bbiecttiKri :566/Clo Cloacal; Clobazam(DCI> ; Clocitoare^ primar în „bun" şi „rău" (clivajul obiectului), iar consecutiv introjectării obiectului, în scindarea Eului în „bun şi rău" (clivajul Eului). După M. KLEIN, mecanismul intră în joc în ceea ce ea numeşte poziţia depresivă (angoasă refultînd din pericolul fantasmatic de pierdere -sau distrugere a mamei) şi în poziţia paranoid-schizoidă (angoasă de natură persecUtivă). Termenul de poziţie este preferat de M. KLEIN celui de stadiu. Pentrli FREUD, noţiunea are mai mult o valoare descriptivă decît o valoare explicativă 7 fenomenul de clivaj al Eului ar fi consecinţa conflictului nerezolvat — plăcere-realitate, Eu-plăcere, Eu-realitate — şi constă în coexistenţa a două atitudini contrare, care pot persista alături : o atitudine care ţine cont de realitate şi o atitudine care nu neagă realitatea (fetişism) său creeazăjalta în IOC (psihoze). 4T9.' GLOACAL (cf. lat. cloaca „canal de scurgere" - — orifrciii/cavitate" unică la unele specii animale, eu dublu rol, reprezentînd segmentul final al tubului digestiv şi ăl aparatului sexual) • Termenul, introdus îh circuit de psihanalişti (FREUD „Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii", în Care menţiona „teoria cloacală care de fapt se, verifică Ia atîtea aninŢiale eşte singura care se poate juxtapune copilului ca verosimilă"), nu are utilizare •£- oricum, la . ■ <• • •. ■'1 IV.' • •. ' . ■ nevoie^, nu ’trebuie apelat la el, noi. dispunînd de explicaţia eu barza (la fel de savantă, ca şi precedenta). 420. CLOBAZAM(DCI) • Derivat benzodia-zepinic, de tip 7-cIor-1-metil-5-fenil-1 H-1,5- benzodiazepină-2,4(3H.,5H)-dionă» cu acţiune an^lpjitică şi sedativă uşor inferioara seriei, dar-c,u o deosebit de bună ,ţoleranţă £ efectele şepundare pot fi considerate nule, ceea ce-i conferă o largă paletă de utilizare, neexistînd contraindicaţii. Nevrozele cu componentă anxioasă, cenestopată, psihosomatică, distoniiIer neurovegetative par a fi zona de utilizare cea mai propice. Prezintă avantajul de a putea fl folosit în condiţii de ambulator 7 nu modifică reflexele conducătorilor auto. Constituie principiul activ al următorilor produşi farmaceutici : CASTl LI UM(M) Portugalia CLARMYL(M) Spania CLOPAX(M) Spania F.RISIUM(M) Anglia, Austria, Belgia, Grecia, Italia, Mexic, R.F.G. NOIAFREN(M) Spania URBANI L(M) Portugalia URBANYL(M) Franţa 421. CLOBENZOREI} • J3erivat fenile-tilaminat, de tip (-P)-N-(0-:clorbenzil)-a-metilfe-netilamină, cu acţiune psi+iostimulentă şi valenţe. anorexigene, recomandat pentru buna sa acţiune tn -combaterea unor efecte secundare, prezenţe în cura neurolepţică de lungă durată. Constituie principiul activ a) următorilor produşi farmaceutici : AS£NLiX(M) Mexic DINITEL sindrom • Sindrom din medicina psihosdmătică, prezent in timpul sarcinii la soţii gravidelor. Studiilev4ui TRETHOWAN şi CONLON, citaţi de HAY-NAL, au confirmat, pe loturi statistice, existenţa de tulburări psihogene diverse, într-o proporţie semnificativă (11%). Dintre acestea cităm : nevralgii dentare,'greţuri, vCirnismente, depresii şl echivalenţe depresive, amigdalite, sub rezerva unor posibile coincidenţe sau a altor factori, neluaţi în studiu de autori. 423 . CLOFEKTON( M) Japonia - DCI C/c-capramina • Psihotrop cu o structură chimică hibridă, reunind un segment identic al neuro-lepticelor sedative, specific derivaţilor butirofe-nonici (HALOPERIDOL), cu un segment al antidepresivelor timoleptice, specific derivaţilor dibenzazepinici (IMIPRAMINA), realizînd în final o structură de tip1 '-/3-(3-clor-10,11 -dihi~ dro-5H-dibenz/b,f/azepină-5-il)propil/-/1,4'bi pi-peridinăM'-carboxamidă, cu acţiune timoleptic-sedativă moderată. Indicat în psihogenii şl reacţii cu componentă depresivă, sindroame depresive consecutive sevrajelor şi în endogenii cu „acompaniament depresiv sau depresii .inhibate şi delirante, în asociere cu un neuroleptic sau antidep.resiv, în funcţie de tabloul clinic» ClomethiazoleP01); Cfomipromină^01^; Clonus ; Clopemanle Clo/567 424. CLOMETHIAZOLE(DCI) • Derivat este-rificat al tiamînei-(vitamina BJ, de tip 5-{2-clo-retil)-4-metiltiazol,; cu acţiune anxiolitică, sedativă, antidepresivă şi anticonvulsivantă ; lipsit de efecte secundare, are o singură contraindi- caţie certă: intoxicaţie acută cu barbiturice. Indicat în alcoolism, delirium tremens, sevraj, nevroze, epilepşie (intercritic). Constituie principiul activ al următorilor produşi farmaceutici: CLOMIAZINÎM> Elveţia DISTRANEURIN<“> R.F.G. DISTRANEUR7NE(M) Elveţia HEMINEVRIN<“> Anglia, Dane- marca, Finlanda, Iugoslavia, Suedia HEMINEURIN(M> Australia •aH5HlNEURINE«> . Franţa- u.r.ş.s. 425. CLOMIAZlN(M) Elveţia -> CLOME-THIAZOLE(pci). 426. CLOMIFENSIN(MC> R.F.G. • Produs terapeutic conţinînd două medicamente tipizate, cu acţiune diferită, dar care se comple-mentează. Este compus din : W* NOMIFENS|NUI) — timoleptic, derivat a-minic metilat $ • CLOBAZAM(M) — tranchilizant, derivat benzodiazepinic,. Acţiune ântidepresiv-seda-tivă. 427. CLOMlPRAMINE(DCI)«Derivat dibenza-zepinic, de tip 3-clor-5-/3-(dimetilamrno)propil/-lO.H-dihidro-SH-dibenz/bŢ/azepmă, cu structură chimică asemănătoare CLORPROMA-ZINEI, însă cu acţiune total diferită : antide-presiv timoleptic, anxiolitic, cu valenţe în combaterea simptomatologiei hipocondriace. Indicaţiile, efectele secundare şi contraindica-ţiiie sînt cele ale IMIPRAMINEI, dar acţiunea ■este mai rapidă (4—6 ztle), toxicitatea ma* redusa şi toleranţa mal bună. După MOREL" MAROGER, efectele şale antidepresive ar fi icele mâi apropiate de efectele terapiei convul- sivante. Constituie .principiul activ al următorilor produşi farmaceutici-: ANAFRANIL(M) Anglia, Austria, Belgia, Canada, Danemarca, Elveţia, Finlanda, Franţa, ‘Grecia, Italia, Spania, Turcia HYDI PHEN(M) R.F.G. MARONYL(M) Israel 428. CLONAZEPAM(DCI) • Derivat benzodiazepinic, de tip 5-(0-clorfenil)-1,3-dihidro-7-nitro-2H-1,4-benzodiazepin-2-onă, deschide o serie de tranchilizante cu acţiune anxiolitică, anticonvulsivantă şi sedativă. Indicat în perioadele de sevraj al toxicomanilor, în epilepsie, petit mal, anxietate de intensitate nevrotică, cenestopatii. Efecte secundare minime jj o bună toleranţă. Constituie principiul activ al următorilor produşi farmaceutici : CLONEX(M) Israel CLONOPIN(M) S.U.A. I KTORIVI L(M) Suedia R!VOTRlL(M) Anglia, Austria,Beigia Canada, Danemarca, Elveţia, Franţa/Grecia, Italia» japonia, Olanda, R.F.G., Spania, Turcia LANDSEN(M) Japonia RAV.OŢB4L(M) Chile RIVORît(M) Iugoslavia 429. CLONEX(M) Israel CLONAZE-CLONOPIN(M) S.U.A. PAM(DCI),| 430. CLONUS (cf. gr. klqnoş „agitaţie") • Apariţia spontană sau provocată a. unor trepidaţii ritmice, ca urmare a al ungi ri i bruşte a unui tendon. Este întîlnită în leziunile căii piramidale şi are importanţă pentru clinica psihiatrică în diagnosticul diferenţial. 431. CLOPAX(M) Spania — DCI Clobazam • Tranchilizant^ derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-1-metil-5-feniM H-1,5-benzodiazepin-2,4(3H,5H)-dionă, cu acţiune anxiolitică şi sedativă uşor inferioară seriei ; indicat şi în afecţiuni psihosomatice, distonii neurovegetative, . nevroze cenestopate. Poate fi folosită în tratamentul ambulator, neinfluenţînd -reflexele conducătorilor auto. 432. CLOPEMANIE (cf. gr. klope „furt"! sin. mania „nebunie") CLEPTOMANIE... - 43-3. CLOPENTIXOU15^ # Derivat tioxan-tenic, de tip 4^/3-(2-cior.tioxanten-9-iliden)pro-pilpNpiperazinetanol, cu acţiune sedativă rapidă •şi superioară de 4—5 ori CLORPROMAZINEI, ^â/cib Ciopentixal C®?**; Cloralism ; Clordeiazin (“> cu valenţe antiemetice şi spasmolitice ) acţiunea sa antipsihoticăeste inferioară clasei. Efectelor secundare de ţip incisiv li se adaugă şi hipcten-siunea. Constituie principiul activ al următorilor produşi farmaceutici : 0 STANPARD R.F.G. CJSO RDI Kj QLţr.M) Olanda CLOPiXOLlăM -Elveţia .. CLOPIXOL ţABLETS(M), Anglia SORDENAC(M^ Austria SORDINOL(MÎ Iugoslavia - TN4AEAX( -: X J Xlărael X «DE'PbT : CIATYL DEPOT(M) . .,R.F.G. ClSORDINOl DEPOTw Suedia v CLOPlXbD^ *" Anglia ! CLOPIXOL DEPOT(M) Elveţia - CLOPIXOL INJECTION*M) Anglia SORDINOL DEPOT(M) Elveţia SORDINO L RETARb(M>/ Austria 434. CLOPIBEN(M) Cehoslovacia’ - DCI Cloroţepinâ • Neuroleptic incisiv, derivat di-benzotipinic ’de tip 1-(8-dor-10,11-dihidrodi-benzo/b,f/tiepin-10-il)-4-metilpiperazină. 435. CLORACIN(M) Spania - DCI Clorprc-mazina • Neuroleptic sedativ, derivat fenotia-zinic de tip 2-dor-10-(3-di:metil-aminopropil) fenotiazină, cu acţiune sedativă, antiemeţică, vago- şi simpaticolitică. Potenţează acţiunea anestezicei or, hipnoticelor rţi analgezicelor. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de CLORDELAZIN(M). 436.XCLORALISM cu secuse musculare faciale şi, în finali, somn profund din care-subiectul se trezeşte cu -amnezie. ; ■ 437. CLORAZEPATO DlPdîÂSIC6'(M> Ar- genţină — -DCI»fiipotassfum‘.chkâzepdOm ,Tfen-chilizant, derivat benzodiazepjhit‘-d6..trp.7-cior-2,3-di hid ro-2,2-di hidroxi-5-feniJ-l H-1,4-benzo-diăzepin^-acid' Carboxilîc,- cu "acţiune anxioli-iic-mtorelaxahtă şi sedativă. Buna sa toleranţă şi efectele sedativ-hipnotice măi modeste ii conferă o largă utilizare. 438. CLORDELÂZIN(M) România - DCI Chlorprornozind. • Neuroleptic sedativ — de altfel primul neuroleptic introdus în'terapie (1952, LABORlt, DELAY şi DENIKEK) -derivat fenotiazinic (aminoalkilfenotiazină), de t i p 2- do r-10-(3-d i m et y am i n o pro pi I)- fe n ot i azi n ă, cu acţiune: sedativă,, antiemetică, vage- şi sim-paticol itică, fără ..a induce în mod obligatoriu sompul. Indicat în combaterea stărilor de agitaţie psihomotorie, are şi proprietăţi-antipsî-hotice ; este eficient în psihoze toxice (mai ales în cele alcoolice), reacţii, decompensărî ale personalităţilor dizarmcnice şi în psihogenii (în special, forme anxioase şi obsesive). ^Prezintă efecte secundare de tip" colinergic, tahicardie, dîsp’nee, amenoree, hi'pofensiune, hipertermie, scăderea perfbrrhăhţelbr sexuale, agrahulocî-tozl, care însă pot fi combătute. De menţionat timpul de acţiune, aspect de obicei rîeglijât. Contraindicat în depresie şi intoxicaţia acută Clordelazir. W': produşi farmaceutici similari Clo/569 alcoolică. Produşi farmaceutici similari sînt : ACEMIN*5" Japonia AMPLIACTIL(“> Argentina AMPLICTIL*5» -Brazilia / \ Zeelandă ANADEP CH LORPROM-EZ-ETS( M) CH LOR-PZ( M) CLORACIN(5i) CLOROPROMACIN(M) CLORPRAZIN(M) CLORPRQMAZIN(M) CLORPROMAZINA( CONTOMIN(M) CORMITON(M) CROMEDAZINE(M) DOIMAZIN(M> ELMARINE(M* FENACTIL(M) HIBANIL(M) HIBERNAL(M) -HIBERNAL RETÂRD(M) HI BERNALETTA( M) ISHITOMIN(M) KLORAZIN(M) KLORAZINE KLORPROMAN(M> KLORPROMAN,FMeONAT(M) Finlanda K LORPROMAZlN('^ - Danemarca K LORPROMEX< - Suedia Noua Grecia S.U.A. Argentina Jâponia Grecia Japonia Anglia Elveţia R.F.G. Canada Canada S.U.A. Spania Mexic Brazilia Iugoslavia Spania Japonia Japonia S.U.A. Japonia Canada Polonia Suedia Ungaria Suedia Ungaria Japonia Finlanda S.U.A. Finlanda KOMAZINE*5" S.UiA. . LARGACTIL*5" Anglia* ... LARGAPROMACTIL* M> Grecia MEGAPHEN*5" R.F.G. NEO-MAZINE*M) Egipt NEVROPROMAZINt!M) Grecia NORCOZINE*5" Japonia ONAZINE*M) Canada OPROMÂZIN*5" Japonia PANSEDIL*5" Portugalia PHENACTYL*Ml Polonia PLEGOMAZIN* 5" Ungari-a PRAZI L*M> Danemarca PROCALM( M) Australia PROMACHEL*5" S.U.A. PROMACH LOR{ 50 S.U.A. PROMACID*5" Australia PROMAPAR* M) S.U.A. PROMAZINA*5" Italia PROMAZINE*M> Coreea PROMEXIN*5" Japonia PROMOSOL*5" Canada PROPAPHEMIN*1" R.D.G. PROTRAN*5" Australja PROZIL*M) Danemarca PROZIN*M) Italia PSYCHOZINE* m) S.U.A. PSYLACTYL*s" Finlanda SAICOSTIN*5" Japonia SCI ERACTIL* 5" Angiia SEDAŢI L*M> Finlanda- SEPAMIN*M) Coreea SERAZONE*M> Australia SOLIDON*5" Grecia SONAZINE*M) S.U.A. TAROCTYL*5" Israel TERPIUM*M) S.U.A. THORAZINE***" S.U.A. TRANQUIL*5" Franţa WINTERMIN**" Japonia ZULEDIN*5" Grecia 439. CLORIXIN**" Italia - DCI H/i z-/7r • Tranchilizant, derivat difenilmetan, de tip 2-/2-/4^(p-clor-a-fenilbenzil)-1-piperazinil/-etoxi/etanol, cu acţiune sedativă centrală, anti-histaminică şi anxiolitică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de HIDRO-XIZIN(M). 440. CLORMEZANONE(DCI> • Derivat ci-clormezazonă, de tip 2-(p-clorfenîl)tetrâHidro- 3-metil-4H-1,3-tiazin-4-onă-1,1-dioxid. Are o- * este produs şi în următoarele ţări : Austria, Belgia, Canada, Danemarca, Elveţia* Franţa, Grecia, lugoslaviar Olanda, Turcia, 530/ Finlanda MUSCOTAL'*» Finlanda MUSKEL TRANCOPAL'*» R.F.G. MYOLESPEN'*» Japonia NEUROTON'*» R.D.G. NEVROSTOP'*» Grecia PSYPHOGEN'M) Grecia RELIZON'M) Japonia REXAN'*» Italia RILAQUIL'*» Italia SUPOTRAN'*» Franţa TANAFOL(M) Italia TONOBRON'*» Grecia TRANCOLAX'*» Coreea de Sud TRANCOPAL'*» Austria* TRANCOTE'*» Japonia TRANRILAX'M) Italia TRANSANATE'M) Japonia TRILAX'M) Coreea de Sud 441. CLORPRAZIN'M> Austria? CHLORO- PROMACIN(M) Mexic j CLORPROMAZINA< Spania — DCI Chlorpromazina • Neuroleptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip 2-clor-10-(3-dimetilaminopropil) fenotiazină, cu acţiune sedativă, antiemetică, vago- şi simpaticolitică. Potenţează acţiunea anestezicelor, hipnoticelor şi analgezicelor. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de CLORDELAZIN(M). 442. CLORURA DE METIL — Intoxicaţie • Substanţa ca atare are largă utilizare, atît în laborator, cît şi în industrie (agregate frigorifice) ?fiind foarte volatilă, poate produce rapid intoxicaţii gr^ve. Semnele intoxicaţiei cronice sînt reprezentate de : astenie, cefalee, insomnii, cenesţopatii diverse, anxietate difuză, la care se pot adăuga modificări neurovegetative. * este produs şi în următoarele ţări : Belgia, Canada, Suedia, Franţa, Grecia, S.U.A. uşoară dizartrie şi discromatopsie. Dozele mari pot fi letale. 443. CLORURORAHIE (cf. cloruri J gr. rachis „şira spinării") • în lichidul cefalorahidian, clorul şi compuşii săi sînt prezenţi în mod fiziologic, cu valori cuprinse între 120—130 mEq/l. Oscilaţiile acestor valori au o valoare diagnostică redusă, înregistrîndu-se scăderi numai în cazul meningitelor bacteriene şi bacilare, spre deosebire de meningitele virale, în care rămîn nemodificate, după unii autori (element de fineţe în diagnosticul diferenţial) g în restul afecţiunilor cerebromeningiene, valorile rămîn nemodificate. 444. CLOSERPlL(MC) Spania • Produs terapeutic conţinînd două medicamente tipizate, cu aceeaşi acţiune, care se complementează g este compus din : • CLORPROMAZINAM)< - neuroleptic, derivat fenotiazinic 7 • RESERPINA(M) — neuroleptic, derivat de Rauwolfia. Acţiune sedativ-anxiolitică. 445. „CLOSING-IN“ (engl.c/ose in „a închide, a îngrădi") • Reprezintă un semn' de apraxie constructivă, relevat de proba copierii unuî desen sau a unei construcţii după un model, constînd în imposibilitatea realizării acestora. Descris de MAYER-GROSS, ulterior de AJURIA-GUERRA, este determinat de leziuni bilaterale, îndeosebi parietale, sau de lefiuni unilaterale largi, în emisfera, stingă. 446. CLOTIAPINE(DCI) • Derivat benzodia-zepinic de tip. 2-clor-11-(4-metil-1-piperazinil) dibenzo/b,f//1,4/-tiazepină, cu dublă acţiune: iniţial, apxiolitic-sedativă şi, în continuare, antipsihotică. Efectele secundare sînt cele ale NL incisive, cărora li se adaugă şi hipotensiunea. Nu se administrează în psihiatria organică şi la vîrstnici. Constituie principiul activ al următorilor produşi farmaceutici : Clovnerism ; CloxanW; Club socioterOpic Cfu/571 DEL1TON -Spania LI EZE( M) Japonia RIZE(M) Japonia TRECALMO(M) R.F.G,. 448. CLOVNERISM (efngl. clownery „bufonerie") • Tulburări motorii de tipul contorsiunilor şi a! mişcărilor ample, care caracterizează faza a.doua (prima fiind perioada epjîep-toidă) a marii C£ize isterice Charcot. Accident paroxistic de tipuJ-crizelor exciţc-motorii, tabloul clinic, ce poartă numele marelui psihiatru de la Salp£trierei cuprinde şi această secvenţă, în care subiectul,- — de obicei, femeie — ia atitudini bizare, prin contorsionare (de altfel, circul cunoaşte acest gen de reprezentaţie), cel mai frecvent în arc de cerc. Momentele următoare sînt marcatele mişcări ample de flexie şi extensie a trunchiului, cu arcuire bruscă spre spate şi emiterea unor sunete puternice. Sînt posibile mişcări şi gesturi care sugerează „lupta contra-unei fiinţe Imaginare" (subiectul se loveşte/ se; muşcă;' :îşi smulge părul din cap)v Această fază este apoi urmată de perioada atitudinilor pasionale (mimarea unor scene violente sau erotice) şi de perioada-terminală (revenirea la starea rigidă). Tot clovnerism pot fi considerate unele manifestări din ca-.; drul altor tulburări majore (psihotice) isterice r sindromul Ganser şi sindromul poznelor (Faxensyndrom). 449. CLOWN(s) sindrom ^2' PAIAŢĂ*3’ sindrom. 450. CLOXAN(M) Finlanda - DCI C/orpro-tixenă • Neuroleptic, derivat tioxantenic, de tip 2-clor-N,N-dimetiltioxantenă-A9’Y-pr6pila-mină, cu acţiune polivalentă : incisivă, sedativă;’ antihistaminică, antiemetică, colinolitică şr cu valenţe antidepresive. Efecte secundare mai modeste decît a celorlalte tioxantene. 451. CLOZAPJNE(DCIL • Derivat dibenzo-diazepinic, de tip 8-clor-11-(4-metil-1-pipera-zinil)-5H-dibenzol/b,e/-/1,4/diazepină.cu acţiune neuroleptic sedativă marcată, cu efecte secundare modeste, de tipul celor produse de LEVOMEPROMAZINA ; nu are nici un fel de efect secundar.neurologic. Constituie principiul activ al următorilor produşi farmaceutici :=. LAPENAX( M) Elveţia LEPONEX(M) Iugoslavia LEPOTEX( M) Anglia. 452. CLUB SOCIOŢERAPIC • în cadrul diferitelor tipuri de strategii specifice acţiunilor, terapeutice sînt folosite .grupurile jde tratament (grupurile de activitate,, terapeutice, şi psi.hote-rapeutice, cluburile socipterapeutice), .avînd finalitatea de a influenţa pozitiv starea de sănătate a anumitor categorii de bolnavi.. în aceste cazuri, grupul se impune .atît ca obiect al tratamentului,,cît şi ca principal .agent terapeutic. Strategiile, terapeutice proprii piu-; bului socioterapic cuprind, alături-de virtuţile recuperatorii proprii terapiilor ocupaţionaie prin muncă, şi pe cele. realizate prin artă, jocuri distractive etc. Totuşi, „grupurile terapeutice", cele mai răspîndite sînt cele’ a căror activitate esenţială are caracterul muncii productive. Aceasta corelează, la rîndul -ei, cu direcţiile de acţiune psiho-socio-terapeu-ti.ce, mai ales dacă se are în vedere urmarea efectelor terapeutice restrucţurante în planul comportamentului urpan : asimilarea unor modele soci-comportamentale în raport cu munca, a unor conduite sociale şi a^unor npi mentalităţi şi atitudini, precum şi a sentimentului psiho-social al participanţilor la viaţă colectivităţii'umane, al posibilităţilor de аціогеаїї-zare în activităţi sociale utile (T* SIVADON* S. POLLfN, S. TOURNAUD). Japonia Italia Elveţia Spania franţa Grecia Clytemnestra - complex ; Coartat - coartativ Pentru a realiza un efect socio-terapeutic eficace, este important ca ansamblul acţiunilor profilactice şi curative ale obiectului socjo-terapeutic să genereze şi să cultive climatul psihosocial pozitiv. Aceasta înseamnă respectarea unor principii indispensabile oricărei socioterapii şi anume : realizarea unui consens armonios şi deplin cu autenticele valori sociale şi umane ; permisivitatea (cerinţa unei înţelegeri mai elastice, mai solvante a bolnavului) ; democratismul (participarea pacienţilor cu anumite responsabilităţi de ordin administrativ şi terapeutic) ; realismul (desfăşurarea unor acţiuni fireşti, adaptate unui mod autentic de viaţă şi activitate, apropiat de viaţa obişnuită, din.afara instituţiei spitaliceşti). în sfera cerinţelor de bază ale clubului socio-terapic se pot menţiona şi următoarele exigenţe : necesitatea de a asigura un program activ, permanerit, prin ocuparea integrală a timpului bolnavului ; activităţile socioterapice îşi amplifică eficacitatea dacă ele cuprind drept element integrativ sau dominant, ergoterapia şi ansamblul formelor de terapie ocupaţională ; utilizarea unui sistem armonios de acţiuni socioterapice, care să se caracterizeze prin : diversitate; variabilitate, stil creativ cu conţinut şi orientare similare sarcinilor de muncă şi creaţie. . S-a constatat că acţiunile socioterapice. care antrenează simultan difèrïteîe elemente ale terapiilor qcupaţionale (inclusiv cultterapia, meloterapia şi, în genere, artterapia), amplifică efectele terapeutice ale acestor programe recuperatorii. Extinderea sferei, de interrelaţie şi interacţiune în grup, constituie un deziderat cu valoare de principiu al clubului socioterapic (şi, în geriëral, în socioterapie), menit săconfere echilibml, sentiment de independenţă şi libertate de acţiune, capacitate de iniţiativă. Acestea presupun drept cerinţă diminuarea ponderii legăturii univoce medic-pacient, a caracterului ei uneori autoritar, stimulînd şi ampl’ificînd preocuparea coléctivâ ' pentru progresul situaţîei pacienţilor (îndeosebi pentru activizarea potenţialului restant, element important al realităţii psihosociale a bolnavilor). 453. CLYTEMNESTRA - complex • Clytemnestra, personaj'al mitologiei şi literaturii greceşti, 'este fiica lui Tyndarus şi a Ledei, sora'Heleneiy!â Iui Castor şi a lui Pollux, soţia luTAgamemnorf; mama Iphigeniei, a Electrëi şi aTui Or est es. în Odiseea, Clytemnestra apare ouo femeie onestă, care rezistă mult timp „avans uri lor" lui Egistus, în timp ce Aga-meVhriqn era plecat la asediul Troiei. în cele dîn urmă, Clytemnestra îi cedèazâ lui Egisthus şi, împreună cu..acesta îşi ucide soţul. Tot Clytemnestra o ucide pe Casandra, amanta pe care Agamemnon o adusese din Troia. Peste şapte ani, Orestes îşi răzbună tatăl, ugicîndu-l pe Egistus şi pe Clytemnestra. -T Termen psihanalitic, complexul Clytemnestra desemnează acel complex ale cărui manifestări se centrează pe fantasma sau dorinţa patologică (mai mult sau rnai puţin inconştientă) a soţiei de a-şi ucide soţul, în cazul în care urmăreşte o relaţie erotică cu un alt partener. Fantasma uciderii soţului se poate lega de culpabilitatea generată de tendinţa spre infidelitate a soţiei sau poate trimite la dorinţa femeii de posesiune exclusivă a partenerului. Complexul Clytemnestra este rar întîlnit în literatura psihanalitică ; practic este vorba mai mult de un simptom, a cărui analiză conduce, probabil, spre unui dintre marile complexe. 454. COARTAT/COARTATIV (cf. co- „împreună cu" ; lat. ortare „a strînge") • Termen care desemnează două dintre cele cinci tipuri de rezonanţă intimă, stabilite de H. RORSCHACH în testul său, după raportul (şi diferenţa) dintre suma răspunsurilor, kinestezice şi suma răspunsurilor — culoare. Tipul .coartat : K/C = 0/0. Tipul coartativ : K/C = 1/1 . Ambele tipuri aparţin subiecţilor caracterizaţi esenţial printr-o refractare globală a personalităţii, cu retragerea intereselor vitale, a investiţiilor psihice, în plan cognitiv, motivaţional, afectiv-şi relaţional. Coartatul şi coartativul apar,, ca tipuri de rezonanţă intimă, în următoarele cazuri : la subiecţi care prezintă mecanisme de refulare foarte puternice ; la subiecţi care se. supun probei în mod forţat;'păştrînd o atitudine accentuată de rejecţie (poate fi expresia transferului negativ la examinator sau o modalitate defensivă, parţial conştientă) ; la copii sau la bătrîni ; la psihotici, în special în stadiile defectuale avansate; în sindroamele psiho-organice ; în sindroamele depresive. H. RORSCHACH şi rorschachienii consideră tipul de rezonanţă intimă ca fiind stabil pentru un individ dat. El poate fi modificat situaţional, datorită unor factori de moment (oboseală, şoc afectiv), dar modificarea nu este esenţială pentru adultul' normei. Evoluţia tipului de. rezonanţă urmează evoluţia personalităţii : copilul este extratensiv sau coartat la pubertate şi la bătrîneţe se întîlnesc tipurile coartative ; la adolescenţi-predomină tipul intratenşiv (sau introversiv). Tipurile ;d de CLÉRAMBAU LT 464. ta&ET Henri (188.9—1939) • Ilustru psihiatru fcancşz, cu O formaţie culturală mpţţHăteci!ă (pasionat de filozofie).. Se .for-.. mea^l . psih fat r u sub': i.nfî uenţa . ppşrşj tui P. jÂN|T şi sub îndrumarea lui MAIlLARD *'\W SOUC^UlS (la Sâlpeîrier'eT TPrima să "lucrare, publicata în 1921 > şe referă la colecţionarism („Colecţîona-rismut şi cel patologic") şi -^sţe urmată, lă un ifttefVaDde 4 arvl, de „ Précis dé Psychiatrie''. în perioada publicării acestor lucrări a fondat $rupuţ M|yoiyţia psihiatrică'^'pohqe- -nil le spre care a fost atras în mod deosebit sînt tulburările afectivităţii şiisteria. É4 foloseşte termenul de schitoCrănie ;într-o: accepţiune diferită de çea curentă în epçca, lansată, de PICBCT, înţelegind prin aceasta dişcorv; danţa existentă întrë 7 o ëvoluţieV excelentă a înţelectulurşi; 6 afectivitate conservatoire, caracterizată priV reactivitate de tip. infantil. Despre i.steriw el afiwţ-că aceasta nu este alt^ ceva cţfccft uri mod de In^nitesţârb ă rëvçmdt-ç|riî*afeetîvç a individului incapabil de adaptare? 465. CODIFICARE (fr. codifier) • Transrhi» tere a informaţiei într-un anumit limbaj-aparţinînd unui cod. Operaţia inversă este decodificarea. în biologie, a fost studiat procesul de codificare a stimulului la nivelul receptorilor (mecanoreceptori, termoreceptori etc.), care au structuri specializate, răspunzînd; diferenţiat, în funcţie de intensitate, desfăşurarea temporală şi distribuţia spaţială a acestuia. Afectarea procesului de codificare poate avea loc în afecţiunile neurologice soldate cu tulburări de comunicare la nivelul limbajului natural (centrul vorbirii, al scrisului), dar şi în boli psihice, ca schizofrenia, care alterează semnificaţia componentelor lexicului şi regulile gramaticale (neologismele, paragramatismul etc.). Aceste aspecte sînt observabile la prima vedere, dar în toate afecţiunile psihice în care eşte interesată în mod predominant gîndirea, există în. mod cert şi modificări ale sistemulu. de codificare propriu fiecărei fiinţe umane- 466. COEFICIENT INTELECTUAL (fr.coeffi-dent) *. Unitate de măsură folosită de psihologi pentru evaluarea nivelului intelectual al unei persoane. Noţiunea este introdusă de W. STţRfst; în1912, şi este definită drept raportul dînţre vîrstă mintală a unui individ (determinată prin numărul probelor reuşite la nivelul său de vîrstă) şi vîrstă să cronologică. Coeficientul intelectual a fost introdus cu scopul de a: înlătura unele neajunsuri pe care le implică noţiunea de vîrstă mintală. El ne indică locul în care se plasează unMndivid, atunci cînd este comparat cu alţi indivizi de aceeaşi vîrstă,. în privinţa inteligenţei. Coeficientul intelectual a fost considerat iniţial ca fiind fix şi imuabil. .Cercetările ulterioare au stabilit însă că el este determinat Şi de condiţiile socioculturale, de ni veliţi educaţional, de nivel uî dezvoltării întregului organism. Utilizarea, coeficientului intelectual ca măsură a inteligenţei este atît de largă, Incit acesta este confundat cu însăşi inteligenţa. ANASTASI (1976) atrage atenţia asupra fapţyjui că semnificaţia coeficientului intelectual vşriază în funcţie de teSţyl aplicat, el fiind expresia capacităţii de a rezqjya sarcini foarte, diferite. Coeficientul intelectual nu are o valoare explicativă, el rîeputfrrd să justifice cauzele şi motivele realizării "sau nerealizării performanţelor la teste. DST1 aceea, transferarea semnificaţiei unul coeficient intelectual în viaţa de toate zilele-trehuie făcută cu prudenţă, luîndu-se în con-siderare-fi alte aspecte ale personalităţii. în> olitweă}J bt (Uzarea -coefi ci eh t pl uf'lftţeteet uaî este-legată, mai ales, de depistarea' deficienţilor mintali. 576/Coe Coenotimie ; Coenzime ; Cognitiva —psihologie 467. COENOTIMIE (cf. gr. koinos „comun"; thymos „spirit") • Termen introdus de G.UI-RAUD, pentru a desemna timia fundamentali şi globală, ale cărei variaţii sînt în funcţie de întregul organism şi, în acelaşi timp, de modificările exterioare. 468. COENZIME — sistem nervos centrai (SNC) • Componente structurale neproteice ale enzimelor de natură heteroproteică, aceste substanţe au rolul de a desăvîrşi reacţiile chimice catalizate de enzime. Din punct de vedere chimic, coenzimele provin din vitamine hidrosolubile (Blf B2, PP, B6, acid pantotenic, biotină, acid folie, B12, C etc.). O altă categorie este reprezentată de ccenzi-mele metalice (Cu, Zn, Mn, Fe, Mg, Co, Ca). Un loc deosebit de important în activitatea SNC îl au coenzimele ce provin din vitamine hidrosolubile, în mod particular cele provenite din tiamină, acid nicotinic, vitaminele B6 şi BJ2, acid pantotenic şi ribe-flavină. Astfel, metabolismul acidului glu-tamic, principal reglator al proceselor metabolice cerebrale, presupune intervenţia vitaminei Bfl, cu rol de coenzimă. Sinteza de acid gama-aminobutiric (GABA) -neuromedia-tor cu rol inhibitor în sistemul nervos central — necesită decarboxilarea piridoxol-dependentă a acidului glutamic. Ccenzima A este implicată in sinteza acetilcolinei, un alt neuromediator chimic al SNC. Ionii de Mg2r, Fe24, acid ascorbic, NADP şi NAD sînt coenzime implicate în sinteza catecolaminelor, iar Ca2+ şi F3f sînt coenzime ale monoaminooxidazei. 469. COFFADYN(MC) Elveţia • Produs terapeutic, reunind două medicamente tipizate cu acţiune diferită, care se complemen-tează. Este compus din : £ DEXAMFETAMINA(M) — psihostimulent, derivat feniletilaminat ; 0 COFEINA* M) — stimulent psihomotor. Acţiune psihostimuientă. 470. COGITO (cf. lat. cogito „gîndesc, cuget") • Evidenţa de sine a gîndirii, ca activitate a subiectului, certitudinea Eului ca entitate înzestrată cu facultatea cugetării. Utilizat de scolastici, termenul este consacrat de filozofia lui DESCARTES, care îi atribuie sensul de intuiţie intelectuală evidentă, prin care subiectul devine conştient de esenţa *sa ca entitate raţională, temei al certitudinii judecăţilor referitoare la realitatea obiectivă. în fenomenologie, cogito semnifică gîndirea pură, ce nu se raportează, decît la corelatul său intenţional — cogitatum. 471. COGNITIV (fr. cognitif ; cf. lat. cognitus „cunoscut") • Ceea ce ţine de procesul cunoaşterii, referitor la cunoaştere. 472. COGNITIVE — procese psihice • Procesele psihice care realizează funcţia de cunoaştere prin diferenţiere, identificare, clasificare, abstractizare, generalizare, interpretare, explicare, luare de decizii, prevedere etc. Această funcţie este structurată multimodal şi pe mai multe nivele reprezentînd sistemul cu organizarea cea mai complexă din structura psihicului uman. Structurarea proceselor cognitive este puternic influenţată de factorul social prin asimilarea în procesul educativ a sistemelor de cunoştinţe, criteriilor, principiilor şi procedeelor intelectuale elaborate social-istoric, observîndu-se o corelaţie destul de strînsă între nivelul de instruire şi nivelul de structurare a acestor procese. Există o conexiune funcţională şi o interdependenţă strînsă între diferitele procese cognitive, ca şi între funcţia cognitivă şi celelalte funcţii ale psihicului : afectivitate, comportament, instincte. Procesele cognitive se diferenţiază în funcţie de complexitatea şi funcţia pe care o îndeplinesc în senzaţie, percepţie, gîndire, inteligenţă, memorie, limbaj, atenţie. Afectarea unei singure verigi determină perturbarea întregului proces de cunoaştere.'Cu cît procesul cognitiv este mai complex, cu atît rolul său integrator este. mai mare, astfel îneît afectarea sa determină o tulburare mai puternică a funcţiei cognitive. De aceea cunoaşterea este afectată mai grav prin perturbarea raţionamentelor în cadrul unui sindrom delirant sau deteriorativ decît prin perturbarea senzaţiilor în urma leziunii grave la nivelul unui analizator. 473. COGNITIVĂ - psihologie • Disciplină psihologică care se ocupă cu studiul proceselor cognitive în vederea înţelegerii şi predi cţiei comportamentului. Deşi, din punct de vedere istoric, originile psihologiei cognitive pot fi urmărite pînă la Wilhelm WUNDT, cercetările asupra proceselor mintale şi influenţei lor asupra comportamentului au luat o amploare în a doua parte a secolului nostru, odată cu apariţia lucrărilor lui PIAGET, NEWELL, MILLER, GALANTEV şi PRIBRAM. La dezvoltarea ei au contribuit, de asemenea, unele curente psihologice ca behaviorismul, psihanaliza şi psihologia gestaltului, aceasta din urmă fiind considerată de unii autori ca o sursă directă a „revoluţiei cognitive în psihologie". Psihologiacognitivăare un caracter experimental şi.. încearcă să fie explicativă Cognitiva — terapie tog/577 oferind noi modalităţi de abordare a unor concepte tradiţionale ale psihologiei. Astfel, ea furnizează date asupra modului în care oamenii percep, învaţă sau raţionează, cerce- tează influenţa proceselor mintale asupra explicării comportamentului propriu sau al altora etc. Ca instrumente de cercetare, psihologia cognitivă se foloseşte de analiza sistemului de prelucrare a informaţiilor, analiza structurilor cognitive şi analiza strategiilor utilizate de subiect în rezolvarea problemelor (MAYER, 1981). 474. COGNITIVĂ — terapie ® Grup de metode psihoterapeutice, care acordă ele- mentelor şi proceselor de gîndire un rol determinant în etiologia şi tratamentul tulburărilor psihice. Explicarea comportamentului uman prin dinamica unor impulsuri şi motivaţii de natură inconştientă, susţinută şi dezvoltată de FREUD, precum şi utilizarea dominantă a acestei concepţii în practica terapeutică s-a dovedit pînă la urmă a fi în contradicţie cu o serie de observaţii făcute chiar de către unii psihanalişti în activitatea lor cu subiecţii. Aceste observaţii se refereau la concepţia pacienţilor despre..vjâ^A'şŢ‘;'-:desp!re ei înşi'şi, la convingerile şi ideile loh des'prre..anumite situaţii, la modul cum percie'peau şi evaluau aceste situaţii, la hat ura interpretărilor şi a semnificaţiilor date. A început astfel sa devină tot mai evidenţă legătura dintre gîndire şi reacţiile neadaptative,. patologice. Majoritatea subiecţilor au convingeri şi idei nejustificate de realitate, îşi transformă dorinţele în trebuinţe (necesităţi) şi văd .îndeplinirea iqr în mod imperativ, ajung la concluzii greşite în privinţa desfăşurării unor? evenimente, discriminările şi aprecierile lor fiimd incorecte. Toat^ aceste aspecte negative ale. gindinrdevin efective şi determină deteriorarea comportamentală prih-Ynonologul interior al pacientului, prin ceea ce^acesta îşi spune, prin autoverbali-zărilesale/^nt re gîndihe’a incorectă şi emoţia patologică se formează astfel o legătură care depăşeşte posibilităţile de conştientizare şi control ale bolnavului, privind originea şi manipularea suferinţei sale afective. Acestor teorii, apărute din practica terapeutică şi care susţin că la originea emoţiei se află un proces cognitiv, li s-a adus ulterio'r şi o confirmare experimentală (LAZARUS, 1962—1966). în aceste condiţii, tratamentul tulburărilor emoţionale constă în corectarea şi modificarea convingerilor şi ideilor eronate ale bolnavului, ale monologului său interior, sau în învăţarea unor modalităţi de reducere a trăirilor afective neadecvate. în cadrul procesului terapeutic, explicîndu-i-se sursa tulburărilor sale, subiectul este ajutat să-şi conştientizeze gîndurile şi imaginile eronate şi să le înlocuiască cu altele corecte, justificate şi confirmate de realitate, să transfere şi să aplice aceste noi achiziţii în viaţa de zi cu zi. Teoria şL terapia cognitivă a tulburărilor emoţionale a dobîndţţ o audienţă tot mai larga în rîndul specialiştilor : studiile şi cercetările pe această temă au devenit tot mai numeroase, s-au înmulţit şi diversificat tehnicile de tratament. MAHONEY şi ARNECOFF (1978) disting trei categorii de metode terapeutice cognitive : restructurarea cognitivă, formarea deprinderilor de adaptare şi rezolvarea problemelor, în structurarea cognitivă, pacientului i se explică adevărata cauză a tulburărilor; sale, sînt depistate convingerile iraţionale, gîndurile distorsionate sau imaginile neadecvate pe care acesta este învăţat şi antrenat să le recunoască. Terapeutul le provoacă, le analizează pe bază logică, demonstrează faptul că ele nu sînt susţinute şi justificate de realitate şi pot fi înlocuite cu altele mai corecte. Pacientul este învăţat cum să observe, să analizeze şi, în final, să anuleze ideile sale iraţionale. Prin intermediul dialogului, terapeutul educă şi informează, convinge şi.j(oferă alternative logice de gîndire şi comportament. în restructurarea cognitivă, ai cărei principali reprezentanţi sînt A. ELLIS şi A. BECK, scopul intervenţiei poate să aibă în vedere atît modificarea imediată a simptomatologiei, cît şi modificarea concepţiilor şi a filozofiei de viaţă, care menţin înclinarea spre boală a pacientului. Formarea deprinderilor adaptative are ca scop principal pregătirea bolnavului, astfel încît atunci cînd este confruntat cu situaţii traumatizante, să fie capabil să iniţieze şi să. menţină emoţii adecvate sau să reducă intensitatea trăirilor afective, generate de acele situaţii, la un nivel suportabil. Pentru atingerea acestui scop, sînt folosite diferite procedee, care combină relaxarea, imaginaţia, imitarea comportamentelor unui model (modelarea) etc. Metoda rezolvării problemelor presupune lipsa unor reacţii şi deprinderi cognitive adaptative. în cadrul tratamentului, bolnavul este învăţat cum să-şi identifice problemele, să elaboreze mai multe ipoteze şi situaţii de rezolvare/să selecţioneze una dintre ele şi să-i verifice eficienţa în practică. Terapia cognitivă a fost şi este aplicată cu succes în tratamentul unor afecţiuni şi manifestări psihice ca : depresia nevrotică (BECK, 1979), diferite fobii şi stări anxioase (ELLIS, 1971 ;; BECK, 1976), personalităţi dizarmonice, stări postprocesuale 37 ~ Enciclopedie de psiUiacric — cd. 167 CoJpgenoze i (ELLIS, 1962 5 MECHENBAUM, 1977), agresivitate şi iritabilitate, disfuncţii sexuale, insomnie, 475. COGENTIN(M) Anglia, Elveţia, S.U.A., COGENTINE(M) Elveţia, Franţa, CONGETlNOL(M) R.F.G. — DCI Ben- zatropina « Psihotrop cu structură chimică asemănătoare cii a tranchilizantelor 5 este, de altfel, uri derivat difenilmetan de tip 3-(di-fenilmetoxi) tropane, cu acţiune antiparkinso-niană, colinolitică şi antihistaminică, după unii autori şi uşor psihostimulentă. Indicat în combaterea efectelor secundare ele NL. Nu se administrează în sarcină, la vîrstnici şi copii g poate produce hipotensiune. 476. COGNOSCIBIL (cf. lat. cognoscere „a cunoaşte") • Ceea ce poate fi cunoscut şi dezvăluit, în esenţa sa, puterii de înţelegere şi explicare a subiectului. 477. COITOFOBIE(p) (cf. lat. coitus „contact sexual" ? gr. phopos „frică") • Teama de realizare a'actuluj sexual. Poate fi determinată de dispareunie, de sentimente de culpabilitate şi, în cazuri cu totul patologice, de frica de sarcină. 478. COITUS INTERRUPTUS (lat.) • Metodă contraceptivă frecventă şi cunoscută din cele mai vechi timpuri. FREUD şi ulterior alţi autori consideră metoda ca generatoare de anxietate şi fobii. Dacă femeile suportă greu pe plan afectiv această separaţie bruscă, într-un moment de maximă tensiune, pentru bărbaţi metoda nu poate avea consecinţe deosebite. 479. COKTELIN-H(MC) Japonia • Produs terapeutic conţinînd două medicamente tipizate, cu aceeaşi acţiune care se complementează. Este compus din : • CLORPROMAZINĂ(M) - neuroleptic, derivat fenotiazinic J: • PROMETAZINĂ*M) — neuroleptic, deri- vat fenotiazinic. Acţiune.neuroleptic-sedativă marcată. 480. COLAGENOZE (cf. gr.kolla „clei"? gennan „a naşte") • Afecţiuni al căror caracter comun este o degenerescenţă a substanţei intercelulare sau a substanţei fundamentale a ţesutului conjunctiv (GODEAU). în prezent, mai există controverse în ceea ce priveşte etfopatogenia entităţilor care se înscriu în această largă categorie. Dintre numeroasele tulburări psihice care apar în colagenoze le menţionăm pe cele mai cunoscute, amintind şi modificările psihopatologice pe care medicaţia specifică a colagenozelor — corticoterapia — Colectiv W le induce. în lupusul eritematos diseminat, tulburările psihice însoţesc episoadele de acutizare ale bolii şi pot lua aspectul unor sin-droame schizofreniforme sau confuzo-onirice, atunci cînd au intensitate psihotică, şi al unor sindroame anxios-depresive sau de depersonalizare, atunci cînd sînt de intensitate nevrotică. Deseori, acestea sînt însoţite de tulburări neurologice. Periartrita nodoasă poate fi însoţită de tulburări de tip confuzional, comportamentale, distimice depresive. în sclero-dermie se pot întîlni tulburări psihice pe întregul interval al evoluţiei, dar în stadiile tîrzii ale bolii, acestea iau aspecte grave, de intensitate psihotică (delir paranoidic, idei de persecuţie, halucinaţii, depresie). 481. COLAPS PARADOXAL (cf. lat. coi-iapsio „cădere") - sin. HIPOASFIXIE PAROXISTICĂ SEMERAN-SEMIANOVSCHI(S) sindrom. 482. COLECTIV(D) delir (fr. collectif? cf. lat. collectivus „adunat la un loc") • Termen care nu desemnează o entitate clinică deose- Goya bită, ci se referă la împărtăşirea unor credinţe absurde sau lipsite de tangenţă cu realitatea de către un grup de persoane, aflate de obicei sub influenţa unui inductor, care este un delirant veritabil. Cauzele participării la un astfel Colectiv (T); Colective Coleciionarism Col/579 de delir sînt extrem de variate şi au o complexitate deosebită. D'acă. în evul mediu, delirul colectiv nu era un fapt care să vină în contradicţie cu gîndirea şi logica vremii, în epoca contemporană el ar trebui să fie extrem de rar. în mod paradoxai, uneori chiar perfecţionatele mijloace de informare în masă reprezintă calea de inducere a delirului. 483. COLECTlV(T) test « Probă psihologica, destinată prin construcţie aplicării în masă. Testele coiective au apărut în primul război mondial, din necesitatea trierii recruţilor americani cu deficienţe intelectuale. Acestea erau teste de inteligenţă, elaborate în două forme : una verbală (alfa) şi una neverbală (beta), pentru analfabeţi. Ulterior, testele colective au dobîndit o răspîndire foarte mare în industrie, şcoli şi în alte instituţii. Astăzi, majoritatea probelor de aptitudini şi a chestionarelor de personalitate sînt teste colective Faţă .de testele individuale, cele colective au anumite avantaje, dar şi dezavantaje : pot fi administrate în acelaşi timp unor grupuri mari de oameni ; reduc mult rolul examinatorului, care nu mai trebuie special pregătit pentru administrare ; etaloanele sînt mai bine stabilite, datorită mărimii eşantionului reprezentativ, pe care s-a făcut standardizarea (zeci de mii de subiecţi) ; datorită faptului că majoritatea itemilor sînt cu alegere multiplă, corectura devine mai uşoară şi ■ mai obiectivă ;■ itemiî cu un conţinut asemănător sînt grupaţi în subteste, în ordinea unei dificultăţi crescînde, ceea ce dă posibilitatea subiectului să abordeze sarcina .în mod gradat, de la uşor la dificil (ANASTASI, 1976). Dezavantajele sînt * contactul examinatorului cu subiectul este mult redus, limitîridu-se astfel posibilitatea observării comportamentului subiectului ' sînt detectate mai greu condiţiile de sănătate care pot împieta asupra rezultatelor ? se creează o-situaţie de competiţie, cu efecte negative asupra performanţelor la unii subiecţi. 484. COLECTIVE*** halucinaţii • Halucinaţii autitive, vizuale sau olfactive, care apar simultan la un grup de subiecţi avînd drept mecanism de producere sugestia sau hipnoza. Sînt de scurtă durată, fiind corectate rapid după dispariţia subiectului inductor. Nu au semnificaţie -patologică. 485. COLECŢIOMANIE (cf. lat. collectio „adunare" ; gr. mania „nebunie") • Perversiune a conduitei colecţionarului, în sensul deplasării pasiunii de alegere a obiectului către însăşi acţiunea de a aduna, de a strînge (BARDENAT). Ar fi, după această definiţie, o „acţiune pentru acţiune", în care criteriile de selecţionare a unor obiecte (artistice, rare, bizere etc.) cedează locul pasiunii dei colecţiona, în sine. Astfel că uneori, pe nesimţite, preocuparea unui colecţionar de a strînge obiecte didactice, culturale, ştiinţifice, avînd un caracter pozitiv la demaraj şi o bună parte din timp, capătă o nuanţă de posesiune, de competiţie nejustificată, de orgoliu nemăsurat şi avariţie. Dacă explicaţia compensării anxietăţii unor. personalităţi psihastenice şi a canalizării simţului lor de ordine, clasificare şi perfecţionism ar putea fi acceptată, trebuie să admitem că, nu în rare cazuri, este vorba mai degrabă de îngroşarea unor trăsături de caracter preexistente, odată cu intrarea în senescenţă (avariţie, egocentrism, despotism). Intrarea colecţio-maniei în scena psihiatrică se face mal curînd pe calea aspectelor medico-legale (furt, cel mai frecvent), decît pe cea a clinicii. 486. COLECŢIONISM/COLECŢIONARISM (cf. lat. collectio) e Activitate în care achiziţionarea, păstrarea, adunarea unor obiecte apar-ţinînd sau nu aceleiaşi categorii, în scopul alcătuirii unei colecţii, devine patologică (prin lipsa de interes documentar sau artistic al obiectelor, prin eterogenitatea lor etc.). Dacă pe parcursul copilăriei şi adolescenţei colecţiile constituie o preocupare încurajată de obicei de părinţi, mai ales atunci cînd ele au o valoare educativă, aceste preocupări pot ulterior să se schimbe sau, dacă persistă, în funcţie de amploarea şi de criteriile lor de alcătuire, vor rămîne fie o „pasiune" lăudabilă şi rezonabilă, fie vor îmbrăca mania colecţîo-narismului/colecţiomania (delimitare, de altfel, greu de făcut). Conceptul a evoluat în cursul istoriei psihiatriei paralel cu moda, dar şi în raport cu teoriile circulante în epocă. REGIS (1925), studiind problema stărilor nevropatice, a degenerescentei şi dezechilibrului le exemplifică prin „hoţii marilor magazine" — colecţionari, dezechilibraţi şi bolnavi. MINGAZ-ZINI distinge printre aceştia indivizi care, supuşi unei impulsiuni morbide, îşi însuşesc obiecte la întîmplare, depozitîndu-le la domiciliu, transformat astfel într-un adevărat bazar (policlepto-colecţionarism). Şi mai excentric este monoclepto-colecţionarismal, definit prin selectarea unor obiecte de un singur tip : portmonee, pipe, păpuşi, umbrele, haine, obiecte de veselă sau tacîmuri etc., păstrate cu atenţie, chiar cu religiozitate. în cazul fetişismului (combinat uneori cu cleptomania), obiectele colecţionate servesc obţinerii sa- Coleric ; Colitei*); Colon iritabil tisfacerii erotice. în tratatul său de „Psihiatrie clinică",. P. GUIRAUD atribuie colecţionaris-mul bolnavilor mintal unor exprimări deformate ale instinctului alimentar (evidente la demenţi şi oligofreni). Curentele de sorginte psihanalitică au schimbat acest punct de vedere, oferind o interpretare sadico-anală a personalităţii obsesionale (psihastenice), în latura sa anal-erotică. Cu toate acestea, CODET menţionează în observaţiile sale colecţionarismul şi ca apanaj al psihozei maniaco-depresive (mai ales maniacalii), al delirurilor cronice sau al schizofreniei hebefrenice. în cazurile respective, obiectele colecţionate sau „stilul" de a colecţiona vor fi în deplină armonie cu tabloul psihopatologic în cadrul căruia evoluează, orientînd uneori în mod fericit diagnosticul. 487, COLERIC (cf. lat. cholera „fiere") © Tip temperamental clasic, determinat — după HIPPOCRATE — de predominanţa în organism a bilei galbene (una dintre cele patru umori organice, alături de sînge, flegmă şi fiere neagră, în baza cărora, pornind de la concepţia cosmogonică a lui EMPEDOCLE, părintele medicinei şi al psihiatriei stabileşte tetrada temperamentală: sangvinic, melancolic, coleric şi flegmatic, pe care le asociază celor patru anotimpuri). Reprezintă focul (element constitutiv al lumii, alături de aer, apă şi pămînt) şi căldura verii (corespondentul sezonier din aceeaşi perspectivă preştiinţifică a antichi-tăţii). Sub, aspectul particularităţilor psihofizio-logice sau dinamico-energetice, temperamentul coleric apare mai conturat în tipologia pavlo-viafiă, unde corespunde tipului general AMS („puternic-neechilibrat-excitabil"), precum şi în caracteriologia lui HEYMANS şi WIERSMA (fondată pe ipoteza neurofiziclogică a lui O. GROSS), adoptată de R. Le SENNE (1945), unde corespunde tipului „emotiv-activ-primar" (după combinarea repercusivităţii, emotivităţii, activităţii). Sub aspect psihologic, colericul şe caracterizează prin : vitalitate deosebită'şL dinamism, facilitate de contact, sociabilitate şi exuberanţă, adaptare bună la prezent sau sîntonie cu mediul, reactivitate accentuată etc. Totodată, denotă însă o insuficienţă frenatorie sau o' slabă capacitate de inhibiţie, care se particularizează în iritabilitate, excitabilitate, reacţii agresive. El este nestăpînit nerăbdător, agitat. MUCCHIELLI distinge colericii combativi de cei concilianţi. Descris ca „om de acţiune", atras de situaţii noi (în lîpsa cărora devîne el iniţiator sau improvizator de acţiuni), în care nu rareori se angajează fără o prealabilă evaluare a riscurilor sau a cheltuielilor energetice (dispersie de forţe); colericul este un extrovert, o fire veselă, optimistă şi generoasă, instituindu-se nu de puţine ori ca organizator energic sau animator de grup. Dacă este şi inteligent, fluiditatea şi bogăţia asociaţiilor se pot converti în creaţii de prestigiu. Viaţa lui afectivă este bogată, intensă şi bine exprimată mimico-pantomi mic, dar inegală, cu exagerări. Reprezentantul tipic ai temperamentului coleric pentru şccala psihiatrică clasică franceză ar fi DANTON. 488. COLESTERINOZĂ CEREBRO-TENDI-NOASĂ (Van BOGAERT) (fr. cholesterine : vezi gr. chole „fiere" ; sterros „solid") • Lipidoză familială, atingînd mai ales sexul feminin, caracterizată prin întîrziere în dezvoltarea intelectuală (debut în copilărie), sindrom paretic ataxîc cu micclonii (cînd apare la vîrstă adolescenţei), semne bulbare (la vîrstă adultă), Evoluţia este letală. 489. COLSNOLITICE ^ PĂRĂSIM PAT I-COLITICE. 490. COLITE(M) Japonia — DCI Citicolinâ • Psihostimulent cu o structură chimică particulară, de tip col i nă-citi d i nă 5'-ester pirofosfat, cu acţiune psihostimulentă şi ano-rexigenă, practic fără efecte simpaticomimetice. 491. COLON IRITABIL (cf. gr. kolon „intestin, gros" ; lat. irritabilis „supărăcios, irascibil, supus iritaţiei") —_ sin. COLOPATIE FUNCŢIONALĂ ; COLITA SPASTICĂ o Tulburare a motilităţii intestinului gros, provocată de factori de stres (DROSSMAN). Considerată a reprezenta 25% din consultaţiile de gastroenterologie (HAYNAL, 1978) sau chiar 50% (ŞUŢEANU, 1978) şi peste 50% (KAPLAN şi SADOCK, 1980), afecţiunea impresionează nu numai prin marea ei incidenţă, ci şi prin variabilitatea manifestărilor digestive. Simptc-mele de care se plîng bolnavii sînt : diaree (aşa-zisa „diaree nervoasă" sau „colită mucoasă"), însoţită de tenesme, ccnstipaţii (spasticitate exagerată, mai ales la nivelul sigmoidului — „coarda colica") sau alternarea ccnstipaţiei cu diareea, dureri abdominale ce dcmină după emiterea scaunului. Mecanismul pare a fi reprezentat de exagererea reactivităţii (predominant motorii *şi mai puţin secretorii) la stimulii cclinergici, difer.en-ţiindu-l de colita inflamatorie. Este însă foarte adevărat că, în. cazurile incipente de colită ulcerativă, aspectul bolii poate fi greu diferenţiat de cel al colcnului iritabil. ColstaminW; Colombier J. ; Como Com/581 Evoluţia este ondulantă, dar de lungă durată, cu exacerbări ce se instalează brusc sau insidios, dar aflate totdeauna într-o strînsă legătură cu anumite situaţii generatoare de emoţii negative sau pozitive, de suprasolicitare, de contrarietate, de insatisfacţie. Psihosomaticienii relevă faptul că vîrsta predilectă a bolii este de 25 — 45 de ani (uneori şi adolescenţa) — respectiv etapa cronologică în care individul se confruntă în cel mai înalt grad cu problemele de adaptare la mediu, la societate —, dar pun accentul mai ales asupra tipului de personalitate pe care se grefează boala. Astfel, la tipul nevrotic, anxios, hipoccndriac, isteric, depresiv, apariţia tulburărilor de motilitate a intestinului gros este strîns corelată cu debutul sau exacerbarea respectivei nevroze în evoluţie. Deşi un anumit profil psihosomatic pentru bolnavul de colon iritabil, nu poate fi precizat, ALEXANDER îl caracterizează prin sentimente de culpabilitate şi anxietate, cu o necesitate presantă de „a oferi" de „a restitui", ca modalitate de răspuns compensator la refularea tendinţelor primare, „receptive" şi „captative", emisia, evacuarea constituind echivalentul simbolic al acestui sacrificiu, de fapt o atitudine masochistă. Diareea ar exprima neajutorare. Abordarea psihodinamică promovată de psihanaliză a fost îmbogăţită prin studii psihodiagnostice, ce au reliefat trăsături constante de depresie, anxietate, hipccondrie la subiecţii suferinzi de această afecţiune. Nota comună este dată de imaturitatea pe plan instinctiv-afectiv, care predispune la o vulnerabilitate exagerată în domeniul adaptării psihosociale. Rămîn necunoscute deocamdată motivele şi condiţiile în care ia naştere această tulburare specifică a motiiităţii intestinului gros. Pe lîngă bine-cunoscutele remedii igieno-dietetice şi medicamentoase ale ccnstipaţiei şi diareei, tratamentul cu psihotrope şi o psihoterapie individualizată vor spori considerabil şansele de vindecare. 492. COLOMBIER Jean (1736-1789) • Me"j dic francez din secolul al XV11 l-l ea, a căru operă a influenţat întreg secolul următor. Este autorul „Instrucţiuni asupra manierei de a îngriji alienaţii şi de a contribui la însănătoşirea lor în crizele ce le-au fost destinate" (1785), lucrare de un umanism deosebit, încă din introducere, el afirmă : „fiinţelor celor mai slabe şi celor mai nenorocite cărora societatea le datorează protecţia cea mai deoesbită şi maximum de îngrijiri". Lucrarea -a influenţat şi pe PINEL, care afirma: „Colombier m-a făcut să văd ce trebuie făcut pentru ei". 493. COLSTAMIN(M) Japonia - DCI Res-cinnamină • Neuroleptic sedativ, derivat alcaloid de Rauwolfia, de tip 3,4,5-acid +ri-metoxicinnamic esterificat reserpină, cu acţiune sedativă. Nu se administrează în cazul existenţei unei componente depresive ; este un marcat hipotensor. 494. COMĂ (cf. gr. koma „somn profund şi prelungit") e Stare patologică a neuropsi-hismului afectînd profund şi persistent starea de ccnştienţă, practic abolită — ARSENI — (în mod brutal sau lent, progresiv), funcţiile de relaţie, dar cu relativa păstrare a funcţiilor vegetative (în raport cu gradul de profunzime). Mecanismul de producere a stării de comă a început să fie elucidat de-abia în ultimele decenii, datorită contribuţiilor aduse de neuro-fiziologie, deşi coma era cunoscută încă din antichitate, medicii făcînd deosebire între comă şi somn. Coma sau sindromul comatos rezultă dintr-o perturbare a sistemului reglator al vigilenţei, din formaţiunea reticulată activatoare ascendentă (SRAA) catecolaminergică, prin leziuni la nivelul trunchiului cerebral sau al ambelor emisfere. Pentru clasificare, FISCHGOLD, I, MATHIS (1959) iau în discuţie criteriul electrochimie, distingînd patru stadii : • Stadiul l — coma rigidă — posibilitatea de terapie prin stimulare ; conservarea reflexelor encefalice ; absenţa tulburărilor funcţiilor vegetative ; traseu EEG : ritm alfa încetinit sau aplatizat, scurte bufee de unde lente, cu păstrarea reactivităţii electroencefalografice ? « Stadiul II — coma uşoară — pierderea manifestă a conştienţei, cu scăderea semnificativă a reactivităţii (numai la stimuli puternici nociceptivi) ; reflexe pupilare şi corneene evident diminuate, tulburări de deglutiţie ; absenţa controlului sfincterian ; traseu EEG : ritmuri lente, cu reactivitate mult scăzută sau absentă • Stadiul III — coma profundă sau carus — absenţa totaiă a conştiinţei, posibilitatea de reactivare ; reflex cornean absent ? midriază; deglutiţie abolită ; pe prim plan — tulburările cardiorespiratorii ? traseu EEG : bradiritmie şi monotonie ? absenţa totală a reactivităţii ; e Stadiul IV — coma depăşită — suprimare globală a activităţii encefalice r; afectarea majoră a funcţiilor esenţiale, hipoten-siune arterială, hipotermie, hipotonie musculară, midriază fixă ; traseu EEG : izoelectric. 582/C.Qjn Сота : diagnostic diferenţial După conţinutul etiopatogenic, BOUDOU-RESQUE oferă următoarea clasificare : • come neurologice — exprimînd afectarea structurilor encefalice, respectiv, semne neurologice de focar : coma vasculară, coma traumatică, coma infecţioasă, coma din tumorile cerebrale, coma epileptică? O come metabolice — prin tulburarea unor mecanisme umorale, caracterizate prin tablouri clinice specifice : coma uremică, coma diabetică, coma hipo-glicemică, coma hepatică, comele endocrine ; • come toxice — prin acţiunea unor agenţi toxici exogeni. Diagnosticul diferenţial este o etapă extrem de importantă pentru diferenţierea altor sin-droame care evoluează cu alterarea stării de conştienţă : Tabel nr. XXXVIII COMĂ HIPERSOMNIA • somn profund şi durabil, intermitent se produc treziri ; • funcţii vegetative : normale J 0 semne neurologice : absente ; 6 etiologie : encefalite, tumori 0 afectarea profundă şi durabilă a conştienţei 0 modificate SINCOPA ALBĂ (vasculară) ALBASTRĂ (respiratorie) • durata suspendării conştienţei : scurtă (secunde) 0 îndelungată CATAPLEXIA "Vi 0 conştienţă păstrată (cădere) • durată scurtă • etiologie : leziuni diencefalice 0 absentă 0 îndelungată CATATONIA 0 conştienţă păstrată • poziţie imobilă, incomodă « reactivitate absentă « etiologie : schizofrenie, encefalite 0 absentă 0 posibile mişcări (hipotonie) 0 modificată/absentă 0 neurologică, metabolică, toxică STUPOAREA « conştienţă păstrată 0 imobilitate totală 0 reactivitate absentă 0 etiologie : schizofrenie, depresii, melancolie, isterie, psihoze reactive 0 absentă 0 parţială 0 modificată/absentă 0 neurologică, metabolică, toxică MUTISM AKINETIC 0 conştienţă păstrată 0 imobilitate parţială 0 reactivitate absentă 0 etiologie: leziunile substanţei reticulate activatoare ascendente, schizofrenie. idem Trebuie făcută menţiunea că traseul EEG nu dă indicaţii nici asupra etiologiei, nici asupra evoluţiei comei, ARSENI şi colaboratorii stabilind că ameliorarea şi agravarea apar întîi clinic şi apoi electroencefalografic. Au existat şi tentative de testare a tulburărilor de perceptivitate (pentru a le diferenţia de cele de reactivitate), prin investigarea răspunsului scris, a orientării în timp şi spaţiu, a executării unui ordin verbal şi a reflexului de clipit la ameninţare (JOUVET, 1969), toate acestea presupunînd însă un mare efort. Alti specialişti (TEASDALE şi JENNETT, 1974) au testat numai trei parametri : deschiderea ochilor, răspunsurile verbale şi activitatea motorie (bineînţeles, în cazul pacienţilor care sînt conştienţi), oferind o metodă de fineţe, deschisă aprecierilor evolutive. Diagnosticul diferenţial al comei cu alte sindroame care evoluează cu tulburări de conştienţă- Combinat^*); Cometotobiel*); Comofie cerebrală Com/583 495. COMBINAT(D) delir (fr. combini § cf. lat. combinare) — sin. DELIR MIXT • Convingere puternică, cu conţinut incredibil, impenetrabilă la argumente logice şi la proba realităţii. Se dezvoltă pe un fond afectiv mixt, existînd simultan elemente atît din sindromul depresiv, cît şi din cel maniacal (termenul subliniind mai ales tulburarea afectivă decît cea a gîndirii). Se întîlneşte în stările afective mixte. 496. COMBINATE(H> halucinaţii ^ SINESTEZICE(H) halucinaţii. 497. COMENTARE A ACTELOR (cf. lat. commentari „a se gîndi, a reflecta, a explica") • Halucinaţie acustico-verbală, caracterizată prin discuţii purtate la persoana a doua sau a treia, subiectul avînd convingerea că vorbeşte despre propriile acte. Sînt halucinaţii psihice, pe care EY le consideră drept variantă a ecoului gîndirii din sindromul de automatism mental descris de CLIiRAMBAULT. Comentariile pot fi simultane, anterioare sau posterioare actului respectiv şi constituie o variantă a ideaţiei autoscopice, care devine conştientă şi este transferată sintactic de la persoana întîi, la persoana a doua sau a treia. 498. COMETOFOBIE(F) (cf. lat. cometa g gr. phobos „frică") • Teama patologică, nemotivată, de comete f nu se mai întîlneşte în prezent în clinica psihiatrică. A reprezentat mai mult un element al ^ignoranţei decît al sferei psihopatologicei. în prezent, poate ridica problema unui intelect de limită, a simu-laţiei sau tentativei de excrocherie, iar în ex-tremis, poate fi legată de „speranţa găsirii unui alt 'ignorant", care să-i împărtăşească teama, 499. COMIC (cf. lat. comicus) • Categorie estetică ce se referă, în general, la ceea ce stîrneşte rîsul. Efectul hilar însoţeşte dezvăluirea unei nepotriviri contrastante în alcătuirea unor personaje sau în desfăşurarea unor situaţii, făcînd transparentă masca de firesc, bună credinţă şi autenticitate sub care se ascund — voluntar sau involuntar — aroganţa, amorul propriu, prostia, ignoranţa, absurditatea, lipsa de măsură etc. Demascînd impostura, dînd la iveală deghizarea şi disimularea unor păcate omeneşti, comicul presupune o atitudine critică, ce îşi minimalizează obiectul, refuzînd să-l ia în serios şi prezentîndu-l sub o înfăţişare caricaturală, în care strîmbătatea lăuntrică a ţintei devine ilariantă prin amplificarea ei pînă la grotesc, ca într-un joc de oglinzi ce deformează imaginea obiectului reflectat. Efectul comic implică umorul în toate ipostazele sale : ironia, gluma, farsa, sarcasmul, zeflemeaua, parodia etc. Găsindu-şi în comedie forma clasică de expresie, comicul se dezvăluie, de asemenea, cu strălucire, în literatura umoristică, în muzică (humoresca) în plastică (caricatura), balet, pantomimă etc. 500. COMIC-STRIPS (engl.) • Exemplu tipic al modului în care comportamentul uman poate fi influenţat prin mijloacele culturii de masă. Studiile lui DUNEKER, THURSTONE, PETERSON, MIERKE au demonstrat influenţa deosebită pe care o pot avea asupra limbii, vestimentaţiei, obiceiurilor şi atitudinilor indivizilor, aventurile unor personaje imaginare (eroi de roman, film, benzi desenate), cu care vin în contact prin massmedia. Aceste exemple, după MASSERMAN, vorbesc despre felul în care dorinţele narcisice ale subiectului se identifică cu trăsăturile unui personaj imaginar. 501. COMIŢIALITATE (cf. lat. comiiialis „epileptic") • Comiţialitatea sau „răul comiţial" sînt termeni analogi pentru crizele epileptice, în Roma antică, în cazul cînd această manifestare se producea în cadrul unei adunări, semnul era considerat de rău augur, subiectul fiind exclus din adunare, iar adunarea (comi-tium) se întrerupea. Termenul actual de EPILEPSIE l-a înlocuit aproape complet pe cel vechi de comiţialitate, care are un interes istoric. Utilizarea sa în continuare, din considerente de etică medicală, nu-şi are justificarea întrucît sensul pe care îl are este suficient de bine cunoscut publicului larg. 502. COMOŢIE CEREBRALĂ (cf. lat. com-motio „mişcare, agitaţie") • Tulburare funcţională — deci reversibilă — a cortexului, apărută în urma unui traumatism cranio-cerebral, în absenţa vreunei leziuni organice microscopice evidenţiabile. Această definiţie aduce o demarcaţie cît se poate de clară faţă de tot ceea ce era cunoscut înainte sub denumirea de sindrom postcomoţional. Aspecte clinice î scurtă abolire a stării de conştienţă (minute) g traumatism craniocerebral de intensitate medie imediat premergător uşoară stare de confuzie, ce se risipeşte imediat hipotonie musculară g areflectivitate (de scurtă durată) g tulburări vegetative, febră, transpiraţii, respiraţie ste-toroasă, tahicardie. Aspecte uneori patologice 9 abruptă depolarizare a membranei neuronale de la nivelul formaţiei reticulare a trunchiului cerebreal, cu caracter tranzitor şi în întregime reversibil. Orice suferinţă acuzată de pacient după un traumatism craniccerebra f5&4/CQm Comparare ; CompendiumCompensare ce se soldează cu o singură comoţie este.suspectă, în sensul că ori nu a fost comoţie cerebrală ori se urmăreşte un beneficiu secundar. 503. COMPARARE (cf. lat. comparare) • Acţiune prin care se stabilesc asemănările şi deosebirile dintre obiecte şi fenomene. Este un mecanism psihologic de importanţă esenţială pentru operaţiile de analiză şi sinteză ale gîndirii. Asemănările şi deosebirile pot fi cantitative sau calitative, se pot referi la obiecte sau fenomene din realitatea colectivă sau diferenţiază stări subiective. Capacitatea de comparare presupune ca toate laturile vieţii psihice să fie integre : senzorialitatea, afectivitatea, gîndirea. Orice distorsicnare a uneia dintre ele duce !a dereglarea capacităţii de comparare. Astfel, în toate bolile care afectează analizatorii, nu mai pot fi făcute comparaţii între senzaţii, care sînt perturbate sau pur şi simplu nu există. Starea afectivă poate distorsiona compararea, mai ales pe plan abstract sau subiectiv. Tulburările de gîndire afectează, de regulă, în mod grav posibilitatea de a compara obiectiv. 504. COMPAZ!NE(M) S.U.A. - DCI Pro-clorperazină # Neuroleptic incisiv, derivat fenotiazinic piperazinat, de tip 2-clor-10/3-(4-metil-1-piperazinil)propil/fenotiazină, cu acţiune antipsihotică, sedativă, antiemetică, cu valenţe antivertiginoase şi antispasmotice. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de EMETIRAL*M). 505. COMPENDIUM*M) Italia - DCI Broma-zepam 0 Tranchilizant, derivat benzodiazepinic, de tip 7-brom-1,3-dihidrc-5-(2-piridil)-2H-1,4- benzod.iazepină, cu acţiune anxiolitică, seda-tiv-hipnotică, miorelaxantă, cu valenţe anti-depresive. Atenţie la administrarea Ia vîrstnicî şi conducători auto. 506, COMPENSARE (cf. lat. compensare „a cumpăni, a compensa") © Termen care desemnează acel proces sau mecanism pus în mişcare de o deficienţă (fizică, psihică), de o insatisfacţie sau nerealizare, în scopul contrabalansării sau al anihilării efectelor acestora. Astfel, compensarea poate avea un sens de echilibrare. Mecanismul compensator vizează soluţionarea unor situaţii real frustrante sau resimţite ca atare, a unora care generează un sentiment de inferioritate sau a altora care declanşează un lanţ de nerealzări (eşecuri), pornind de la o inferioritate fizică ori mentală, fie ea reală sau presupusă. Compensarea poate forma, în sens pozitiv, anumite trăsături de pe sonalitate : este vorba de acele atitudini, cu semnificaţie compensatorie, de care subiectul este conştient şi pe care le dezvoltă in mod intenţionat pentru echilibrarea deficitului (vezi, de exemplu, cazul deficienţilor senzoriali care suplinesc defectul prin dezvoltarea altor organe de simţ sau a unor trăsături caracteriale pozitive, rnai ales în sens moral, sau prin alegerea unui anume tip de formaţie intelectuală ; procesul compensator poate îngloba toate aceste modalităţi enumerate). ADLER abordează compensarea ca necesitate, lipsă, deficienţă, deci inferioritate. Inferioritatea dezavantajează, umileşte, răneşte, situează persoana în perspectiva eşecului, a înfrîngerii ; individul se fixează pe sentimentul său de inferioritate, indiferent de faptul •că deficienţa sa este minoră sau majoră, că insatisfacţia sa este reală sau presupusă, resimţită fără motiv evident. ADLER extinde sentimentul de inferioritate la întreaga viaţă psihică, mai exact el face din acest sentiment resortul şi caracteristica esenţială a fiinţei umane („Am insistat mult timp asupra faptului că a fi om înseamnă a te simţi inferior" (...) „...istoria umanităţii trebuie considerată ca istorie a sentimentului de inferioritate şi a tentativelor de a găsi o soluţie" — ADLER). Întrucît organismul uman este construit „pe principiile securităţii", funcţiunile unui organ lezat pot fi preluate de alt organ sau un organ atins poate declanşa o energie compensatorie. Odată constituit, sentimentul de inferioritate devine un fel de centru, în jurul căruia persoana se construieşte, încercînd, mai mult sau mai puţin conştient, să compenseze acest sentiment, să-i anihileze efectele. Două moda- Compensare Com/585 lităţi sînt posibile : fie apariţia unor conduite imaginative, reverii consolatoare, a tendinţei de refugiu şi pasivitate, fie a unei energii psihice intense, manifestate prin dorinţa de putere, de strălucire, de afirmare. Această ultimă modalitate se poate sublima în voinţă (putere) creatoare la scriitori, la pictori, în general la artişti sau poate determina comportamente inferioare (brutalitate, gelozie, despotism, răzbunare). ADLER admite agresivitatea inconştientă („fiinţa este pregătită pentru atac") şi explică sublimarea in raport cu compensaţiile sociale pe care această agresivitate le poate procura, în măsura în care ea d;evine dorinţă (ambiţie) de reuşită. Cînd stilul de viaţă al individului se formează în exclusivitate în scopul depăşirii inferiorităţii proprii sau a unei nerealizări personale, se ajunge la un deficit de sentiment social (capacitatea de cooperare cu ceilalţi) — cu risc crescut de constituire şi instalare a nevrozei : persoana nu mai este în stare de.o compensaţie conştientă, în raport cu realitatea exterioară şi cu posibilităţile sale reale ; ea se va hrăni cu fie-, ■ţiuni, va recurge la simulare, se va cantona în falsificări, îşL va folosi exagerat mijloacele, supradimensionîndu-şi valoarea personalităţii şi depărtîndu-se tot mai mult de exigenţele sociale. Structura psihică compensatorie se caracterizează prin exacerbarea tuturor forţelor psihice susceptibile să aducă securitate (întrucît inferioritatea cuplează imediat insecuritatea). Individul îşi alege drept model tatăl, un frate mai mare, un erou de povestire sau orice alt reprezentant al autorităţii — deci imaginea masculinităţii, a virilităţii, imagine predominantă în societatea civilizată, care este o societate esenţial paternă (E. FROMM). Centrată pe imaginea masculinităţii nu datorită însuşirilor proprii, ci datorită rolului jucat de „masculin" în civilizaţia noastră, persoana va simţi antinomia inferioritate trăită - superioritate dorită sub forma antinomiei masculin-feminin. De aici rezultă atitudinea de protest viril, caracteristică, după ADLER, ambelor sexe. Acest protest va domina formarea caracterului pînă la constituirea unor deformări ale trăsăturilor de personalitate. Anumite , împrejurări (ca acelea provocate de o deficienţă organică reală sau de o educaţie prea severă sau total lipsită de severitate) vor favoriza deformarea personalităţii. în protestul său viril, în tendinţa de a deveni puternic spre a-şi depăşi inferioritatea, individul este tentat să folosească (şi foloseşte) mijloacele care i se par cel mai puţin riscante, în atingerea scopului său final fictiv („nevroza nu provine dintr-o impulsiune inconştientă, ci este produsul unui scop final fictiv" ; după ADLER, o inferioritate organică, în mod special, determină individul să părăsească terenul realităţii şi să se afunde în ficţiune). Căutînd mijloace mai uşoare, copilul va ajunge să încerce atingerea scopului său masculin prin mijloace feminine : un copil predispus la nevroză va proceda, în acţiunile sale ,cu infinite precauţiuni, va ţine seama de multiple prejudecăţi, agresivitatea sa fiind doar ur> expedient compensator, pentru că acest copil va fi totdeauna dispus, pentru a riposta unor situaţii, să înlocuiască ostilitatea cu supunerea } pentru consolidarea poziţiei sale în proprii ochi sau în ochii celorlalţi, el va acuza (simula) tulburări pe care nu le are sau va exagera tulburări nesemnificative; dacă aceste manifestări nu vor avea efectul dorit asupra celor din jur, copilul va trece la un exces de compensare prin exagerarea acţiunilor sale, chiar a unor activităţi pozitive (în unele cazuri, mai ales a acestora). Astfel, nevroticul aduce, la vîrstă adultă, mecanisme şi modalităţi folosite în copilărie ; el se comportă „ca şi cum" ar fi copii. Raportul creat, la nevrotic, între sentimentul dc inferioritate şi idealul personalităţii este răspunzător de exaltarea tendinţelor puse în slujba idealului. Există cazuri în care acest raport determină căutarea şi găsirea unui refugiu, a unui pretext de sustragere de la o decizie care ar solicita sentimentul personalităţii (este o modalitate frecventă de a înlocui slăbiciunea proprie cu alegerea unui refugiu, pentru retragere în faţa unei decizii, mai ales cînd intervin mecanisme legate de Supra-Eu : de exemplu, „nu aleg acest lucru, nu pentru că n-aş putea să-l fac, ci pentru că nu este bine, nu e corect" etc. ; aici conflictul generator de nevroză se creează între un Supra-Eu puternic şi un Eu slab). Refuzul de a lua decizii se produce mai ales atunci cînd nevroticul sesizează sau, mai degrabă, simte că scopul său nevrotic este prea înalt ca sa pcată fi atins ; atunci persoana în cauză dezvoltă acuzaţii, manifestări agresive împotriva împrejurărilor existenţei sau împotriva zestrei sale ereditare. Astfel nevroticul îşi construieşte, compensator pentru slăbiciunea sa (care este, de fapt, o slăbiciune a Eului), un sistem de operaţii puternic şi durabil (autoritarism, manifestări pedante, încăpăţînări, demonstraţii logice), prin care încearcă să-şi domine mediul apropiat, cercul familial, pretextînd mereu mari suferinţe. El se va considera mereu neînţeles, îşi va asuma rolul de victimă, îşi va etala inferioritatea sau slăbiciunile, pentru a centra atenţia celorlalţi asupra sa, va fi în mod Compensate frecvent pradă descurajărilor şi va incrimina mereu pe cei din jur pentru eşecurile sale (va acuza societatea, lipsa de şansă, nedreptatea, viaţa însăşi) 7; ca urmare, el va manifesta o serie de temeri, de anxietăţi, de ezitări, de remuscări sau va dezvolta o agresivitate marcată în toate relaţiile sale. El se va refugia în boala care îl securizează, îşi va „construi" compensatoriu experienţele, într-un mod în care să îi convină şi care să îi justifice existenţa, în faţa sa şi a celorlalţi. Va trăi într-un mod fictiv, ficţiunea presupunînd eliminarea imaginară a inferiorităţilor şi slăbiciunilor (sursă de perturbare interioară) şi a realităţii (sursă de obstacole, de confruntări). Aşadar, ADLER explică şi descrie constituirea nevrozei caavînd la origine sentimentul de inferioritate, sentiment ce pune în mişcare mecanisme de compensare şi supracompensare (...„inferioritatea poate să ducă la sentimente de superioritate prin compensare sau supracompensare" — exagerarea compensării, de care individul nu mai este, practic, deloc conştient). Esenţa nevrozei constă, după acest autor, în sistemul individual de compensare ce se formează şi se întăreşte prin folosirea exagerată, permanentă, a mijloacelor psihice de care dispune persoana. Funcţia compensatorie a visuluiT-Psihanaliştii au acordat un rol deosebit funcţiei compensatorii a viselor. După opinia lor, în visele copiilor, dorinţa care se îndeplineşte vizează un scop cunoscut, care nu a putut fi atins în cursul zilei 7i la adult, o astfel de dorinţă nu provoacă un risc compensator decît in caz de mare privaţiune. Majoritatea viselor adulţilor exprimă fie o dorinţă apărută în cursul zilei şi imediat receptată, fie o dorinţă care nu a pătruns încă în cîmpul conştiinţei. De aceea, visele adulţilor sînt legate cel mai ades, de dorinţe inconştiente, cu rădăcină în viaţa infantilă. „Practic, totul se petrece ca şi cum dorinţele profunde ale adultului ar avea drept scop permanent compensarea unei suferinţe arhaice" (R. ALLENDY). Satisfacţia imaginară care are loc în timpul visului, neutralizează o „excitaţie inconştientă" ; fără această supapă a visului, excitaţia respectivă ar provoca acţiuni necontrolate, poate chiar cu caracter antisocial. în măsura în care visul reprezintă realitatea (directă sau simbolică) a unei dorinţe, el are o semnificaţie compensatorie, deci poate fi considerat un proces în care, pe lîngă alte mecanisme, participă şi mecanisme compensatorii ; dorinţa apare într-o formă directă în visele copiilor (de obicei, sînt dorinţe care nu se pot îndeplini în stare de veghe % de asemenea, dorinţa apare net în visele adulţilor care au suportat mari privaţiuni acestea sînt visele care au o semnificaţie compensatorie clară) . Reveria (sau „visul diurn") poate fi şi ea o modalitate psihologică (un proces) compensatorie, în măsura în care o lume imaginară şi fictivă împlineşte un proiect irealizabil sau nerealizat, contracarează efectele unui eşec sau satisface o dorinţă ce întîmpină, în mod real, obstacole în îndeplinire. Persoana se complace în această stare, chiar o caută, întrucît evaziunea imaginativă transformă realitatea, o modifică în sensul unei dorinţe sau al unei tendinţe. Reveria apare, în special, la indivizi la care adaptarea la realitatea exterioară este dificilă şi cere un mare efort 7 ei se protejează printr-un univers fictiv, care îi apără şi îi satisface. Reveria aduce sau completează ceea ce lipseşte individului în viaţa reală, mai ales dacă dorinţele şi trebuinţele lui se plasează în afara realităţii, a exigenţelor exterioare. Persoana renunţă să-şi mobilizeze resursele de care dispune în mod obiectiv, simţindu-se satisfăcută de o construcţie imaginară. E. MIN-KOWSKI vorbeşte despre caracteristicile particulare ale compensaţiei în psihopatologie ? e ia în considerare patru forme de compensaţie % • La bolnavii amnestici, cu deteriorare mintală severă, modalitatea compensatorie este oarecum automată (mecanică), în sensul ca, pentru a umple marile lacune mnezice, aceşti bolnavi fabulează (demen-menţa senilă) 7 ei nu spun „am uitat" sau „nu-mi amintesc", ci înlocuiesc amintirile uitate cu răspunsuri fantastice. Din punctul de vedere al eficienţei, nu există nici un profit, individul rămînînd cu acelaşi grad de amnezie. Astfel, fabulaţia sau confabulaţia din demenţă ar fi, după E. MINKOWSKI, o trebuinţă compensatorie, pe care bolnavul nu o stăpîneşte şi nu o conştientizează, compensaţia astfel realizată fiind aleatorie (aici nu intervin mecanismele imaginaţiei, ci practic este o „compensaţie care nu compensează nimic"). • Compensaţia afectivă, vizînd realizarea dorinţelor nerealizate : visele, reveria, fantezia, permit suplinirea unor renunţări, a unor efecte ale refulării, a unor dezamăgiri. Recursul la imaginar poate să meargă pînă acolo încît lumea imaginară să se substituie realităţii -f se produce astfel o ruptură între imaginar şi real, marcată prin faptul că atenţia faţă de real este global perturbată (această perturbare poate fi mai mult sau mal puţin gravă, de la savantul veşnic distrat, pînă Compensare^*); Competiţie Com/587 la autistul cu lumea sa particulară). Fenomene de compensaţie apar şi în unele idei delirante (de putere, de frumuseţe, erotomane), de obicei, în cazul ideilor al căror conţinut se plasează la polul opus a ceea ce a oferit sau oferă realitatea individului în cauză. CLAUDE şi MONTASSU (citaţi de MINKOWSKI) vorbesc, în acest sens, de un delir de compensaţie. însă aici nu mecanismul compensator creează delirul, ci însăşi semnificaţia compensatorie este efectul unui resort patologic; jocul nu se duce între pierdere şi cîştig, ci între pierdere şi pierdere. Deficienţa, deformarea patologică gravă primează, astfel încît, afirma MINKOWSKI, nu e vorba de o evaziune pur imaginativă, ci de o evaziune patologică. • Compensaţia fenomenologică (în procesul schizofreniei). Pînă la un punct, această compensaţie s-ar apropia de cea numită afectivă ; dar, în destructurarea schizofrenică, fenomenul compensator nu vine să umple un spaţiu vid sau să completeze o deficienţă prin contrabalansare cu alte conţinuturi '; revenia, ca şi retragerea sau opoziţionismul, se dezorganizează în chiar procesul schizofrenic. Se ajunge la un lanţ de stereotipii (de limbaj, de gest, de mimică, de atitudine), care vor fi antrenate şi ele în fenomenul dezagregării. Aşadar, aici compensaţia nu este prezentă decît în cele cîteva puncte în care bolnavul mai păstrează contactul cu realitatea. • Compensaţia factorială, cu referire la interacţiunea diferiţilor factori în cadrul tablourilor clinice. Această interacţiune trimite prin ea însăşi la ideea de compensare. Este o formă de compensare care constă în faptul că anumite trăsături structurale pot contrabalansa anumite efecte simptomatice (deci un factor structural sau constituţional compensează un factor simptomatic). MINKOW- S-KI dă exemplul unor cazuri de schizofrenie, în care apare ca element constituţional şi transmis, un factor epileptoid ;j evident, bolnavul este schizofren, ca manifestări simptomatice, dar adezivitatea lui atenuează ruptura. Ceea ce se reţine din concepţiile diverşilor autori este faptul că fenomenul sau procesul compensator poate fi un factor pozitiv, de echilibrare l o pierdere, o inferioritate sau o nerealizare, un eşec — toate acestea nu sînt neapărat de natură morbidă. Nereuşita într-un domeniu se contracarează prin succesul în alt domeniu. Patologia comportă, în mod necesar, o pierdere. Aceasta este însă durabilă, stabilă şi se definitivează ca o deficienţă sau infirmitate obiectivă £ într-un proces patologic acut, nu intervine compensaţia (aici intervin factori patogeni şi de apărare a organismului). Ceea ce rămîne după confruntarea iniţială lasă loc mecanismelor de compensaţie, care însă nu recuperează în totalitate deficienţa y intervin capacităţile restante ale subiectului, conştiinţa asupra bolii, precum şi atitudinea sa faţă de boală. ţg 507. COMPENSARE(D) delir (cf. "lat. compensare) • Delir a cărui tematică .este legată de o situţaie existenţială intens psiho-traumati-zantă şi care tinde "să compenseze evenimentul existenţial, fiind declanşat de un mecanism de apărare. De exemplu, convingerea delirantă că persoana iubită decedată, de fapt nu a murit, ci numai a plecat şi va reveni. Se întîlneşte în stările reactive de intensitate psihotică, în delirurile cronice ale infirmilor, legate tematis de infirmitate. Termenul a fost introdus de SIVADON. 508. COMPENSOL(MC) Mexic • Frccu terapeutic conţinînd dou ă medicrrrcrif tip zate, cu aceeaşi acţiune, care se ccmplemen5 tează. Este compus din : • DIAZEPAM(M) — tranchilizant, derivat benzodiazepinic • GABOB(M) — extract vegetal. Acţiune anxiolitic-sedativă. 509. COMPETIŢIE (cf. lat. compeiiiio) • Modalitate de comparare socială între indivizi sau între grupuri de indivizi ; a fost prezentă, într-o formă sau alta, pe toate treptele de dezvoltare a societăţii. Este considerată de unii autori ca un stimulent spre o activitate cu un standard ridicat al calităţii şi cantităţii performanţei, ca un mijloc de educare a colaborării şi cooperării. Una dintre metodele de studiere a competiţiei o constituie recompensa diferenţiată. în cazul acesta, se oferă subiecţilor o recompensă, a cărei valoare diferă în funcţie de locul ocupat de fiecare participant la sfîrşitul competiţiei. Recompensa cu valoarea cea mai mare revine cîştigătorului. Se pare că modelul recompensei diferenţiate îşi are originea în lupta de supravieţuire pe care omul a trebuit să o ducă în cursul evoluţiei sale. Efectele competiţiei sînt multiple şi depind de individ, de ceilalţi indivizi, de natura sarcinii care trebuie îndeplinită, de recompensă etc. Ele pot fi benefice, dar şi dăunătoare. într-o competiţie, nivelul de activare şi motivare este ridicat, fapt ce duce la îmbunătăţirea rapidităţii în Cămpetiţfe a aferenţelor ; performanţă, deci a cantităţii, dar nu şi a calităţii, care este dependentă de relaţia dintre activare şi aptitudine (JULIAN, 1968). Dacă o activare crescută poate determina o îmbunătăţire a performanţei în sarcini simple, ea Foto : Gionni Capitani poate duce la o înrăutăţire a acesteia în cazul unor sarcini complexe, cum ar fi rezolvarea problemelor. Competiţia de grup poate determina stabilirea unor relaţii de prietenie şi o mai bună comunicare între membrii grupului. La nivelul persoanei, situaţia de competiţie poate duce la apariţia unor stări anxioase şi de panică, a sentimentului de eşec, precum şi a diminuării stimei .de sine. Competiţia, din perspectiva individului, este justificată de doi factori principali : nevoia de apreciere (cîştigă-torului i se recunosc merite, este lăudat, se lărgeşte aria relaţiilor lui sociale etc.) şi recompensa, care poate fi extrinsecă, dar şi intrinsecă, atunci cîr.d individul devine propriul său competitor. 510. COMPETIŢIE A AFERENŢELOR© Proces neuro-fizic'ogic de filtrare a informaţiilor, la diferite niveluri ale căilor senzoriale (recep- Complex tori, formaţie reticulată, talamus). Prin acest proces, se selectează pentru segmentele superioare ale sistemului nervos central numai impulsurile semnificative din punct de vedere informaţional, reglindu-se astfel pragul de excitabilitate al structurilor nervoase implicate în procesul informaţional. Acest prag poate fi scăzut, determinînd psihologic starea de irita-bilitate, întîlnită în nevroze sau în unele dizar-monii, psihoze afective sau poate fi crescut, în melancolie, schizofrenie. 511. COMPLEX (cf. lat. complzxus „legătură, înlănţuire, îmbinare") © Termenul este specific limbajului psihanalitic şi desemnează un ansamblu sistematizat de reprezentări şi amintiri cu puternică valoare sau semnificaţie afectivă, ansamblu parţial sau total inconştient. Termen îndrăgit de psihanalişti şi, în măsură şi mai mare, de cei care nu cunosc în suficientă măsură această teorie, vehiculat cu uşurinţă în limbajul curent, pentru a motiva anumite atitudini ale unui subiect la un moment dat, reprezintă un fel de explicare a ceea ce s-a întîmplat, în condiţiile necunoaşterii cauzei reale sau a imposibilităţii de a explica altfel evenimentul. „Teoria complexelor" a avut darul de a explica, mai pe înţelesul tuturor sau al mai multora, unele manifestări ale psihismului, pentru care astăzi toate şcolile de psihiatrie din lume au cu totul alte explicaţii. Această teorie a marcat un jalon în lungul drum al cunoaşterii fiinţei umane, dar — asa după cum Laika'nu a fost ARMSTRCNG şi nici ARM-STRONG n-a avut ultimul cuvînt în cunoaşterea spaţială — trebuie să acceptăm că ea a reprezentat numai o etapă istorică pentru psihiatrie, conţinuînd să-i atragi doar pe amatori. De altfel, deşi psihanaliza nu recunoaşte decît cîteva complexe, în Dicţionarele de Psihanaliză şi Psihotehnică (MÂRYSE CHOISY), în revista „Psyche", au fost descrise aproximativ 50 de complexe (mari şi mici), fapt care justifică încercarea noastră de a acredita un nou complex - COMPLEXUL COMPLEXELOR, întîlnit la FREUD. Acesta (fapt ce poate surprinde) a avut reticenţe în ceea ce priveşte teoria complexelor, recunoscînd numai utilitatea teoretică şi practică a asociaţiilor verbale } considerînd termenul de complex „...drept un cuvînt comun, cu o valoare mai mult descriptivă şi mai puţin explicativ-interpretativă...", el susţine că „...noţiunea de complex tinde să acopere un cîmp mai larg de fapte şi fenomene...". A nega însă valoarea istorică a teoriei complexelor ar fi o greşeală la fel de mare ca negarea Complex : definire, tipuri Oom/589 oricărei teorii sau ipoteze dintr-un domeniu care nu este încă pe deplin elucidat. în concepţia psihanaliştilor, complexele constituie o sursă de motivaţii, în special inconştiente ;■ dacă aceste motivaţii se deformează prin nere-zclvare, atunci ele determină manifestări simptomatice specifice, cu efect negativ în adaptarea individului la mediu. în patologia psihiatrică, maladiile în care complexele apar într-o formă morbidă sînt nevrozele. Psihanaliza, ca încercare de explicare profundă a psihismului, consideră că, în sensul lor originar, complexele nu sînt în mod necesar sursă de conflict, de eşec, de simptom. Menţionăm, de asemenea, faptul că psihanaliza nu a rămas singura încercare de explicare a psihismului şi a manifestărilor sale, ci reprezintă doar una dintre explicaţiile posibile. Ea consideră că originea complexului se află în relaţiile interpersonale, în special în acelea din perioada copilăriei. într-un complex se pot manifesta toate nivelurile psihologice : emoţional, atitudinal, comportamental, adaptaţi v etc. (PONTALIS şi LAPLANCHE). Termenul de „complex" a fost utilizat şi analizat în special de şcoala psihanalitică de la Zürich (BLEULER şi JUNG). JUNG vorbeşte despre „complexele afective", care aparţin inconştientului individual, în timp ce arhetipurile aparţin inconştientului colectiv (şi arhetipurile se pot manifesta sub forma unor complexe personificate, devenind atunci asemănătoare unor „personalităţi parţiale independente"). Tot JUNG foloseşte expresia de „conţinuturi constelate", care răspund unor complexe cu energie specifică proprie. Prin constelaţie autorul înţelege o situaţie de experienţă particulară, care mobilizează în individ anumite conţinuturi ; ■constelaţia acţionează spontan, involuntar, fără ca subiectul să se poată apăra. JUNG defineşte complexul afectiv ca fiind o „imagine emoţională vie a unei situaţii psihice încheiate, imagme incompatibilă cu atmosfera şi atitudinile habi-■tuale conştiente". Complexele ar fi un fel de „personalităţi parcelare"' (JUNG împrumută ideea de>la JANET şi M. PRINCE), care în vise şi în psihoze, se manifestă direct (se „personifică"), nefiind supuse cenzurii-. La omul primitiv, complexele nu sînt psihologizate-^primitivul le resimte ca pe efrtităţi în sîhe şi le conferă o forţă „demoniacă" de posesiune. După E. RÉGIS şi A. HESNARD, complexele (ca sisteme de imagini şi amintiri reprezentînd o forţă a psihismului inconştient) pot determina manifestări şi atitudini conştiente, deci pot •deveni cauze. Complexele se compun din : reprezentări, elemente intelectuale, elemente de experienţă senzorială, elemente motorii {de exemplu, tendinţa la act) şi elemente afec- tive, acestea din urmă fiind cele mai importante. Originea complexelor se află în primele incidente din viaţa independentă a individului, perioada copilăriei fiind marcată de o puternică receptare afectivă. CH. BOUDOUIN plasează complexele între instinct şi latura superioară a psihismului, afirmînd că „în orice complex sînt reprezentate mai multe instincte" şi invers, „marile instincte sînt reprezentate în fiecare dintre marile complexe" FREUD este însă rezervat in ceea ce priveşte noţiunea de „complex" . PONTALIS şi LAPLANCHE consideră că noţiunea de complex ar avea trei sensuri existenţiale : © sensul originar, referitor la anumite lanţuri asociative fixe ; @ sensul general, referitor la un ansamblu de trăsături personale, mai mult sau mai puţin organizate, cu accent pe componentele cu valoare esenţial afectivă ;• & sensul strict, ce! păstrat de FREUD, şl care se referă la complexul Oedip, de-samnînd o structură de bază a relaţiilor interpersonale familiale şi modul în care persoana se plasează în cadrul acestei structuri. CH. BOUDOUIN face următoarea clasificare a complexelor : • complexele obiectuale, au la origine tendinţa de a poseda un obiect exterior (complexul Cain, complexul Oedip, complexul de distrucţie sau sadic-anal, complexul spectacular) ;; • complexul Eului : subiectul este centrul preocupărilor sale (complexul, de mutilare sau complexul de castrare, complexul Di ana) y • complexele atitudinale — atitudini faţă de un mare număr de obiecte, care au la bază cele mai diverse tendinţe (complexul de sevraj, complexul retragerii). Legătura între complexe. Se consideră că nici un complex nu este izolat de obicei, cînd se analizează un simptom sau o tulburare, se constată că ea trimite la un complex anume. Dar există totdeauna o convergenţă de cauze şi aceste cauze, afirmă CH. BOUDOUIN, pot aparţine unor complexe diferite, al căror punct de tangenţă îl reprezintă simptomul (de pildă, se poate întîlni o convergenţă între complexul Cain şi complexul Oedip; în cazul.în care ostilitatea oedipianâ faţă de îmamă se trans- CemplextPU Complex EEG ferăasuprasurorii). CH. BOUDOUIN consideră ca asocierile între diversele complexe sînt declanşate, în special, în situaţii particulare noi, survenite în perioada copilăriei. Menţionăm că termenul de complex, precum şi toate complexele* descrise de diverşi autori sînt specifice teoriei psihanalitice, care încearcă o explicare a manifestărilor psihice luînd în consideraţie şi motivaţiile inconştiente. Psihanaliza nu reprezintă o explicare exhaustivă a omului, după cum psihologia, ca ştiinţă a motivaţiei, nu se reduce la o singură categorie de motive, 512. COMPLEX(D) delir • Delir numit astfel de GUIRAUD, care îi adaugă şi adjectivul de simptomatic, deoarece îi poate recunoaşte originea exogenă (alcoolism, pielonefrită, infecţii prelungite). Temele delirante nu sînt legate de amintirile din timpul stării onirice, luînd o alură expansivă şi fantastică foarte precoce. Delirul se organizează în cîtevazileşi se şterge într-un interval de timp ceva mai lung, luni sau chiar pînă la un an. Uneori dispare brusc. Unii autori preferă pentru această formă de delir, termenul de delir sistematizat post-oniric. 513. COMPLEXE EEG * Reprezintă elemente grafoelectrice de mare valoare diagnostică. Morfologic, se compun din două elemente : un vîrf şi o undă —a dispuse după regula : vîrful precedă unda. în funcţie de morfologia, frecvenţa, amplitudinea şi periodicitatea celor două elemente componente, se realizează următoarele tipuri de complexe : • complex vîrf-undâ tipic : format dihtr-un vîrf rapid situat pe partea ascendentă a unei unde lente (realizează, mai mult sau mai puţin, aspectul literei M), frecvenţa 3 c/s, generalizat şi simetric, bisincron. Este caracteristic epilepsiei de „tip petit mal" (PM)(1). • complex vîrf-undâ atipic : format dintr-un vîrf bifazic şi o undă lentă, frecvenţa 2,5—3,5 c/s ; poate apărea izolat, localizat (în epilepsii jacksoniene, la unii nevrotici şi personalităţi dizarmonice) şi generali- * fn lucrare sînt prezentate următoarele complexe (-+): ABANDON, AUTORITATE, CAIN, CASTRARE, CLYTEMNESTRA, DE-MOSTENE, ELECTRA, EŞEC, FEDRA, FEMINITATE, GRISELDA, INFERIORITATE, IO-CASTA, MASCULINITATE (sin. DIANA), MATERN, MEDEEA, OEDIP, ORESTE, PARENTAL, PATERN, PUTERE, SEVRAJ, SOA-CRA-NORA, SUPERIORITATE. zat, în perioada critică din PM şi »*nt;Şr" critic în „grand mal" (GM) ; — ’(â). • complex vîrf-undâ lent; format'.'dintlY-un vîrf şi o undă lentă este semnul caracteristic al degradării psihice. -Prezent în epilepsiile motorii minore şi în PM (3). ^' l Wîrx'[' * *' - * 0 /V 0tl tft1 0#1 ■' >-— .mJ> Complex EEG 1 - Complex vîrf-undâ tipic ; 2 - complex vîrf-undâ atipic; 3 - complex vîrf-undâ lent; 4 - complex vîrf-undâ rapid ; 5 - complex vîrf-undâ degradat; 6 - complex polivîrf-undâ ; 7 - complex periodic repetat. • complex vîrf-undâ rapid : format din vîrf rapid şi undă rapidă. Cu semnificaţii minore în diagnosticul epilepsiei. După alţii, ar avea o valoare modestă, prin prezenţa sa cvasi constantă în schizofreniile catatonice ? — (4). • complex vîrf-undâ degradat : format din-aceleaşi elemente — vîrf şi undă, fiecare Complexei*); Complezenta somatică; Complianţâ Com/591 puţind avea însă o morfologie modificată, datorită tratamentului anticonvulsivant. Deci, este unul dintre complexele descrise mai sus, modificate, „degradate" de tratamentul anticonvulsivant (5). • complex polivîrf-unda: format dintr-o grupare de vîrfuri (3 — 5) rapide şi o undă lentă. Se întîlneşte în PM generalizat, iar valoarea lui semiologică şi de diagnostic este în PM mioclonicy (6). • complex periodic repetat (RADERMEC-KER) : format din grup de vîrfuri şi unde lente foarte ample, 300—400 V, cu durata de 0,5 — 3 s, sincrone în toate derivaţiile, cu periodicitate de 8—16 pe minut, cu distanţă inegală între complexe. Este caracteristic pentru epilepsiile maligne ale sugarului, panencefalita sclero-zantă subacută (PESS), leucoencefalita sclerozantă subacută Von Bogaert } extrem de rar întîlnite în clinica psihiatrică, dar atît de caracteristice grâfo-electric încît recunoaşterea nu poate fi ratată (schiţează imaginea unui bulevard cu blocuri de aceeaşi înălţime dispuse din loc în loc.) (7). 514. COMPLEXE(H) halucinaţii • Halucinaţii alcătuind o structură halucinatorie complexă, definite, în opoziţie cu cele elementare, ca fiind formate din mai multe senzaţii, care aparţin unui singur analizator sau mai multor analizatori g de exemplu, în cazul halucinaţiilor auditive — halucinaţiile verbale sau muzicale J In cazul halucinaţiilor vizuale — halucinaţiile cinematografice. 515. COMPLEZENŢĂ SOMATICĂ (fr. corn-plaisance) • Termen psihanalitic referitor la alegerea organului la nivelul căruia se produce convertirea conflictului intrapsihic pe plan somatic. Procesul de conversie se produce la nivelul unui organ care prezintă o „predispoziţie", în sensul semnificaţiei pe care organul respectiv o are pentru individ ; de aici rezultă calitatea de „punct de sprijin" şi importanţa disfuncţionalităţii acestui organ şi, mai ales, importanţa pe care afişarea acestei disfuncţio-nalităţi o are pentru cei din jur.. Complezenţa somatică se referă şi la căutarea inconştientă de a obţine satisfacţii, avantaje, beneficii prin intermediul bolilor. în afecţiunile psihosomatice, complezenţa somatică apare ca o „prelucrare" şi „utilizare" nevrotică a simptomelor de la nivelul diferitelor organe. 516. COMPLIANŢĂ (engl. compliance „supunere") • Noţiune referitoare la adeziunea bolnavului la mijloacele terapeutice necesare ameliorării stării sale de sănătate, în care pot fi incluse terapiile biologice, regimurile alimentare, modificarea stilului de viaţă, ca şi acceptarea supravegherii medicale şi a controlului periodic. HIPPOCRATE atrăgea atenţia că pacientul „minte adesea atunci cînd afirmă că a luat medicamentele prescrise". Odată cu sporirea arsenalului terapeutic, ca şi cu creşterea „informaţiei medicale libere", complianţa a scăzut, ajungînd, după unii autori, doar pînă la 1/10 din recomandările făcute de medic. Numeroşi factori sînt incriminaţi în „non-complianţă". Dintre aceştia vom menţiona ca principale următoarele grupe : factori legaţi de trăirea bolii şi de înţelegerea sa intelectuală de către bolnav " factori legaţi de relaţia medic-bolnav jf factori legaţi de tipul tratamentului £ factori legaţi de anturajul bolnavului. Dintre factorii legaţi de boală menţionăm: diagnosticul, gravitatea, morbiditatea, evoluţia, durata, iar dintre cei legaţi de tratament : existenţa unor produse cu acţiune prelungită, durata tratamentului, numărul de medicamente, frecvenţa crizelor şi dimensiunea dozelor, prezenţa efectelor nedorite. Relaţia medic-pacient poate fi un factor de creştere a complianţei atunci cînd există o optimizare a modului de comunicare, anterioară deciziei terapeutice şi prezentării ei bolnavului, dar şi un factor cu efect opus, ori de cîte ori programul terapeutic este prezentat fără o „personalizare", ca un ordin dat de pe o poziţie de superioritate. în psihiatrie, lucrurile sînt cu atît mai complicate, cu cît boala are o semnificaţie mai profundă pentru subiect, creîndu-i un grad de nelinişte reactivă care îl poate depăşi pe cel dat de afecţiunea ca atare. Evoluţia cronică şi existenţa unei patologii reziduale, uneori imposibil de abordat terapeutic, sînt surse suplimentare de non-compliantă. DAVIS relevă existenţa unui raport pozitiv între gradul de încredere pe care bolnavul îl are în medic şi complianţa terapeutică. Acest raport este şi mai net atunci cînd terapeutul reuşeşte să scadă tensiunea psihică a bolnavului în timpul consultaţiei şi să expună unele opinii neechivoce în legătură cu boala pacientului. După HAYNAL A. şi SCHULZ P. (1983) strategiile posibile pentru ameliorarea complianţei ar fi următoarele : Fără să poată fi epuizată, problema complianţei rămîne de stringentă actualitate, fapt subliniat şi de datele surprinzătoare pe care le oferă studiile experimentale. Astfel, TAG- , 592/Corn Com plutinc! ; Comportament ; Comportament - tulburări Tabel nr, XXXIX Strategii utilizate pentru ameliorarea ccmplianţei Randamentul strategiilor Eforturi necesare din partea terapeutului Verificarea modului de complianţă a bolnavului Determinarea prospectivă a complianţei bolnavului Instruirea bolnavului cu privire la boală şi tratament Modificarea reprezentărilor bolnavului asupra bolii Explicarea în detaliu a tratamentului Ameliorarea relaţiei medic-bolnav o crescut • crescut • mediu ® crescut • mediu • crescut • puţin importante 9 puţin importante 9 medii 9 medii • puţin importante 9 medii GARTA, JOHNSTCN G. şi Mc DEVITT O., au demonstrat că priza unică este mai greu acceptată (deci non-comphantă) decît priza multiplă (trei sau chiar mai multe administrări pe zi), deşi aparent lucrurile ar trebui să se petreacă invers. 517. COMPLUTINE AZUL - tranchilizant, derivat benzodiazepinic ; © NOXIPTILINĂ(M) — timoleptic, derivat dibenzocicloheptanic. Acţiune antidepresiv-anxiolitică. 535. CONAŢIE (cf. lat. conatus „încercare, tentativă") © Tendinţă, înclinaţie a unui subiect de a acţiona sau de a intenţiona să acţioneze. Termenul este creat de SPINOZA care îi atribuie reuniunea dintre latura afectivă şi voliţională, opunîndu-l cognitismului. în sens psihologic, se descriu trei categorii de funcţii psihice : cognitivă (perceptivă sau intelectuală) ; emoţională ; conativă. Din ultima categorie fac parte instinctele, impulsiu-nile, dorinţele etc. Psihologii francezi utilizează termenul în sens de „efort" de „voinţă" — vezi aspectele afective şi conative (voiiţio-nale) ale personalităţii. în psihiatrie, conaţia este afectată mai ales în psihozele schizofrenice şi afective, constituind şi unul dintre nivelurile la care acţionează medicamentele neuroleptice. 536. CONCENTRARE (fr. concentrer '; vezi lat. centrum) • Proprietate a atenţiei de a focaliza activitatea psihică asupra unui obiect, fenomen, a unei acţiuni sau idei, în funcţie de interesul pe care acestea îl suscită. Din punct de vedere neurofiziologic, concentrarea este expresia focarului de excitabilitate optimă sau a dominanţei iar din punct de vedere psihologic, constă în depăşirea concurenţei activităţilor (H. PIÉRON) şi în asigurarea unei selecţii şi convergenţe a acestora. Profunzimea concentrării este dată de intensitatea orientării şi de organizarea activităţii atenţiei, variind direct cu gradul de mobilizare a actiivtăţii cognitive într-o direcţie sau alta, şi coincide cu cea mai înaltă rată de claritate şi adîncime a acţiunii conştiente. 537. CONCENTR1CITATE (fr. concentrique ; vezi lat. centrum) © Delirul de revelaţie este prin excelenţă un delir concentric, care tinde să se organizeze în jurul unei teme prevalente şi a personalităţii subiectului. ROELENS consideră că această legătură cu personalitatea delirantului este asemănătoare unui film răsturnat a ceea ce s-ar putea numi : „reaua conştiinţa " a senzitivului, adică, în anumite limite, exact contrariul aparent liniştitului „modus vivendi" al acestuia cu lumea. Delirul, proiecţie şi ficţiune, îşi structurează organizarea „poliţistă" sub imperiul acestei concentricităţi accentuate. 538. CONCEPT (cf. lat. conceptus „gîndire, concepţie, idee") © Idee abstractă, noţiune care constituie treapta cea mai înaltă de abstractizare în reflectarea realităţii (reprezentată de concret cu multiplele sale determinaţii) în gîndire. 6oa/Gofi Conciliu™ m; Concluzie ; Concordanţă tn sens psihologic, termenul are înţelesul de reprezentare simbolică (cu verbalizare), componentă de bază a gîndirii abstracte, reflec-tînd în mod semnificativ ceea ce este generic, impersonal şi prin aceasta, fiind sinonim cu ideea abstractă. J. PIAGET a efectuat o analiză extrem de fină şi pertinentă a gîndirii reflexive care produce acte şi idei, pe baza principiilor cunoaşterii şi axiologiei existenţei, considerînd conceptul ca pe o schemă acţională sau operaţională. Dezvoltarea conceptelor este în strînsă legătură cu procesul de maturizare a subiectului şi, odată cu acesta, a limbajului. Deficitul gîndirii conceptuale sau al atitudinii categoriale (după opinia lui GOLDSTEIN, VIGOTSKI şi alţii) caracterizează stările de deteriorare intelectuală acută sau cronică. 539. CONCILIUM(M) Argentina - DCI Benperidol 6 Neuroleptic incisiv, derivat butirofenonic de tip 1-/1-/3-(p-fluorobenzoil) propil/-4-piperidil/-2-benzimidazolinonă, indicat în neliniştea şi agitaţia din psihozele schizofrenice catatonice şi paranoid-halucinatorii, în psihoze de involuţie, manie. în afara efectelor secundare clasice ale NL incisive, trebuie menţionată acţiunea sa proconvulsivantă şi faptul că diminuează acţiunea L-dopa. 540. CONCLUZIE (cf. lat. conclusio „încheiere") • Propoziţie sau judecată nouă care( rezultă din propoziţii sau judecăţi anterioare numite premise. Corectitudinea şi adevărul concluziei sînt condiţionate de adevărul premiselor şi de corectitudinea aplicării logice în transformarea premiselor în concluzii. Lumea atît de diversă a dizarmoniei personalităţilor, populată de atîtea tipuri de structuri insuficient finisate, trăieşte diferit dinamicul binom „premisă-concluzie" : unul va alege calea luptei pentru a convinge pe alţii, sau chiar pe toţi, de justeţea concluziilor sale, care, susţinute prea cu patos şi rigoare logică, îl vor face să uite sau să nu vadă cît de greşite sînt premisele — e drama paranoiacului ? altul îşi va etala, tot convingător, dar cu alte mijloace — fără luptă —, demonstraţia savantă abandonînd-o, dacă nu reuşeşte, şi apelînd chiar la milă : şi în acest caz premisele sînt greşite, iar concluzia nu se întemeiază pe prea multă logică — este scena istericului >2 sau o cu totul altă situaţie, în care premisele pot fi bune, dar nu suficient de bune pentru subiect care, de teama de a nu ajunge Ia o concluzie greşită consideră că nu are'rost să apeleze la logică — un fel de a măsura de zece ori înainte de a croi, care se amplifică pînă într-atît, încît subiectul măsoară continuu, fără să taie vreodată — e dilema psihastenicului. Ceea ce îi uneşte pe toţi, în ciuda diversităţii, nu este de fapt, decît imposibilitatea armonizării premiselor cu concluziile. Aceeaşi problemă capătă alte dimensiuni' într-o altă lume, cea a psihozei : maniacalul,, crezînd că are toate premisele pentru a înţelege repede, se condamnă, în fond, la a nu» înţelege niciodată, iar concluzia pripită are doar o şansă, aceea de a nimeri, nu de a fi o-urmare logică. Schizofrenul, jonglînd cu premisele altei lumi — ale lumii sale — nu le va putea transforma logic în concluzii valabile-pentru lumea reală, pe care o punctează numai-prin prezenţa sa fizică Paranoiacul, plecînd de la premise eronate, ca rezultat, în primul' rînd, al neînţelegerii situaţiei, dar convins-că nimeni nu o poate înţelege mai bine — căci-numai atunci cînd ştii puţin, crezi că ştii totul —, cu o logică mai mult decît riguroasă,, nu va avea altă şansă decît a unei concluzii false, pe care nimeni nu o acceptă, şi atunci-va începe lupta pentru un adevăr existent: numai pentru el, ceea ce nu-l va împiedica să lupte, neţinînd seama de nici un sacrificiu, de nici o barieră, în speranţa că va putea obţine mîine ce nu a putut obţine azi. Melancolicul,, avînd numai premise monoculare şi neputîncf găsi altele, prin renunţare sau imposibilitatea de a căuta, nu poate avea decît o concluzie,, obţinută logic, din păcate : aceea de a abandona cursa şi cîteodată şi pe sine, ceea ce poate conduce la un final tragic. O ultimă catego.rie-o reprezintă cel ce nu mai are nici premise nici concluzii, dar care, cu toate acestea, nu-este un fericit: dementul. 541. CONCORDANŢĂ (cf. lat. ccnccrdare-„ a se înţelege, a se potrivi") • în psihologie,, reprezintă modul adecvat, fluent, „natural", în care se armonizează conţinutul gîndirii cu: fundalul afectiv pe care ea se desfăşoară' mimica şi gestica însoţitoare, cuvintele folosite şi, în general, întregul comportament,, în raport cu situaţia concretă în care se află subiectul la un moment dat. Asigură premisele unei bune integrări în microgrup şi în societate, în ansamblul ei, ale unei intercomunicări-eficiente. Este legătura funcţională care asigură' sistemului psihic atît o stabilitate internă, şi prin aceasta o desfăşurare corespunzătoare a. tuturor funcţiilor psihice, cît şi un echilibru* cu mediul extern, care îl solicită neîncetat. Ar putea fi considerată una dintre condiţiile fundamentale ale normalităţii psihice, fără de care coerenţa, coeziunea şi unitatea conştiinţei Concordanţa ; Concret ; Concretism Co'n/603 şi a personalităţii nu pot fi realizate. Necon-ştientizată, ca de altfel, toate procesele psiho-fiziologice, concordanţa psihologică realizează în forma opusă — discordanţa care este un element psihopatologic definitoriu pentru schizofrenie. în psihiatrie, caşi în alte ramuri ale medicinei, concordanţa în diagnostic reprezintă un aspect •deosebit de important în evaluarea clinică şi în aprecierea potenţialului evolutiv, respectiv a prognosticului. Dacă în medicina internă ■sau, mai ales, în specialităţile chirurgicale, concordanţa diagnostică este în mod acut ■solicitată de urgenţa instituirii tratamentului care este cu atît mai eficient, cu cît este mai circumscris etiologic, în psihiatrie expectanţa acestuia nu ia aspectul de „întîrziere", . de „amînare" în formularea unui diagnostic precis, ci reprezintă chiar un element de sprijin, de confirmare al diagnosticului presupus iniţial. Un exemplu concludent îl oferă schizofrenia, care, în forma sa de debut, poate îmbrăca diverse aspecte sindromologice, etichetate ca „pseudo‘‘-nevrotice, -psihopatice etc. Chiar •prezenţa unui singur episod psihotic schizo-jfreniform în existenţa unui individ nu repre-.zintă, în viziunea psihiatrilor de azi, confirmarea diagnosticului de schizofrenie, criteriile moderne de diagnostic tinzînd să includă din ce în ce mai pregnant factorul durată, în delimitarea nosologică a unei entităţi psihiatrice. La fel, drumul de la reacţie la nevroză sau la •dezvoltări patologice ale personalităţii, patologia post-partumului, a involuţiei etc. sînt condiţii psihopatologice în care concordanţa •diagnosticului este o funcţie avînd ca variabilă durata de timp scursă de la impactul cu trauma -psihică sau de la naştere, vîrsta biologică, vîrsta cronologică etc. Sînt cazuri în care ■*se poate stabili o concordanţă diagnostică •chiar în interiorul intervalului de spitalizare a bolnavului psihic (semiambulator sau într-o ■secţie cu paturi), dar sînt şi situaţii care necesită o urmărire continuă, susţinută şi atentă (metodele dispensarizării avînd un rol substanţial). Spinoasa problemă a concordanţei terminologiei şi, implicit, a delimitărilor nosologice în psihiatria contemporană, rămîne încă un capitol larg deschis. Asistăm la tendinţa perseverentă şi pozitivă, practic a tuturor şcolilor de psihiatrie (din Europa, S.U.A., Canada etc.), de confruntare, de punere de acord a diferitelor concepţii, teorii şi terminologii, în vederea realizării unei concordanţe depline, privind •diagnoaticul psihiatric şi statutul bolnavului psihic, efort la care orice psihiatru trebuie să se ralieze. în statistică, termenul este utilizat mai rar, oumai în studiul patologiei pe loturi de ge- meni (inclusiv al afecţiunilor psihiatrice), cu referire la corelaţia incidenţei unei boli intr-un lot alcătuit din gemenii bolnavi şi într-un lot format din fraţii gemeni ai acestora. 542. CONCORDIN(M) Anglia, Belgia, Danemarca, Elveţia, Finlanda, Franţa, Italia, Olanda, Portugalia, Suedia — DCI Protriptilina © Anti-depresiv timoleptic, derivat dibenzociclo-heptanic de tip N-metil-5H-dibenzo/a,d/cic!o-heptan-5-propilamină, cu acţiune asemănătoare NORTRIPTILINEI, dar fără efecte seda-tive ; este indicat mai ales în depresii inhibate. Efectele secundare sînt numeroase. Nu se administrează în sarcină. _____ 543. CONCRET (cf. lat. concretuş, part. verb. concrescere „a creşte, a se închega") © în opoziţie cu abstractul, concretul, în sens filozofic, denotă unitatea sintetică a determinărilor implicate de realitatea unui obiect sau proces. Concretul senzorial se referă la reflectarea directă, intuitivă a însuşirilor aparente ale lucrurilor, cunoscute superficial la nivelul percepţiei ; concretul logic exprimă sinteza raţională, în concepte, a abstracţiilor ce reflectă analitic proprietăţile lucrurilor, reconstituind pe plan intelectual unitatea şi coerenţa lăuntrică a determinărilor esenţiale din care se întregeşte natura şi devenirea obiectului . în sens logic, sînt considerate concrete noţiunile exprimînd proprietăţi asociate cu lucrurile sau procesele, prin care fiinţează un aspect ontic (de exemplu, „inteligent" sau „par" sînt noţiuni concrete, neavînd sens autonom, ci numai asociate cu un subiect pe care îl califică, în vreme ce „inteligenţă" sau „paritate" sînt noţiuni abstracte). Din punct de vedere psihologic, este un atribut caracteristic noţiunilor asociate cu o reprezentare intuitivă (de exemplu, „casă", „drum", „iarbă" etc.). în limbajul comun termenul capătă o dimensiune apreciativă, precizîndu-şi semnificaţia în context : pentru spiritele practice, pozitive, calificativul indică o nuanţă laudativă, faţă de ceea ce promite să sugereze o strategie deci-zională eficientă, pe cînd personalităţile reflexive, înclinate mai degrabă către speculaţie decît către acţiune, devalorizează concretul întrucît îl înţeleg doar ca pe o reflectare primară, desprinsă de sensibilitate, în care aripile gîndului sînt frînte şi imobilizate de balastul reprezentărilor intuitive. 544. CONCRETISM (cf. concret) • Tendinţa în demersul ideativ şi în comportament de a lega totul de nivelul perceptiv ? posibilitatea de abstractizare şi conceptualizare apare astfel 604/Coji Condensare ; Condiţionare ; Condiţionare imaginativă mult redusă. La copilul pînă în 10 ani şi în stările deficitare, această trăsătură este foarte accentuată. 545. CONCRETIZARE (cf. concret) 9 Opusă abstractizării, are sensul de identificare a generalului într-un obiect concret, de exemplificare a unor principii generale şi de reconstituire a obiectului concret din elemente abstracte. Se realizează astfel concretul logic, deosebit de concretul intuitiv. 546. CONDENSARE (cf. lat. condensare „a îndesa, a strînge") • Concept psihanalitic desemnînd un mecanism fundamental de funcţionare a proceselor primare, inconştiente, pus în evidenţă în travaliul de elaborare a visului (FREUD — „Interpretarea visului", 1900) şi, mai tîrziu, relevat în formarea simptome-lor, a actelor ratate etc. (FREUD „Psihopatologia vieţii cotidiene", 1905). în elaborarea visului, fenomenul de condensare se pune în evidenţă astfel : • o reprezentare unică este investită cu multiple semnificaţii, funcţionînd ca punct nodal al mai multor lanţuri asociative • mai multe elemente formează o unitate (de exemplu, un personaj compozit) ; • mai multe imagini, în care se estompează diferenţele şi se menţin doar asemănările semnificative VIS, DEPLASARE, CONŢINUT LATENT, CONŢINUT MANIFEST. 547. CONDITION(M) Japonia - DCI Diaze-pam 9 Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-1,3-dihidro-1-metil-5-fenil-2H-1,4-benzodiazepină, cu acţiune sedativ-hipnotică, anxiolitică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de DlAZEPAM(M). 548. CONDIŢIONARE (cf. lat. condicio „condiţie") 9 Mecanism de învăţare, care are la bază fie formarea unor reflexe condiţionate (condiţionare clasică pavlovistă), fie comportamentul operant reprezentat de „încercări-erori", prin care o acţiune întîmplătoare, urmată de o pedeapsă sau o recompensă, devine, prin repetare o acţiune condiţionată (condiţionare operantă). Condiţionarea clasică pavlovistă presupune asocierea unui stimul iniţial indiferent cu un stimul necondiţionat. Prin repetarea asocierii şi asigurarea condiţiilor enumerate de PAVLOV — precedenţa, coincidenţa, repetiţia, eliberarea de alţi stî-muli — stimulul iniţial indiferent devine condiţionat şi produce un răspuns motor sau se- cretor analog cu cel determinat iniţial, involuntar în raport cu excitantul necondiţionat. Spre deosebire de acest tip de condiţionare, condiţionarea operantă presupune un comportament voluntar, acţiuni controlate ccrtical, şi poate determina un reflex condiţionat pozitiv, în cazul în care acţiunea voluntară este urmată de o recompensă, sau un reflex condiţionat negativ, în cazul în care acţiunea voluntară este urmată de o pedeapsă. Ambele tipuri de condiţionare reprezintă modalităţi elementare de învăţare. Pe baza condiţionării s-au studiat nevrozele experimentale, considerate ca fiind determinate de condiţionarea unor conflicte. BIKOV, continuator al lui PAVLOV, consideră că fiecare organ sau sistem poate fi instrumentul unor reflexe condiţionate cu efect patologic. El introduce în medicina psihosomatică „teoria cortico-viscerală", bazată pe cercul vicios patologic care se încheie între stressul psihic şi activitatea perturbată a organelor interne. Condiţionarea este utilizată ca metodă de cercetare în medicina experimentală, în psiho-farmacclogie, iar în terapeutică psihiatrică este folosită ca tehnică de învăţare, în cura de dezintoxicare etc. O altă accepţiune a termenului de condiţionare este fundamentată pe factorul sccial-istoric (POPESCU-NEVEANU). Se consideră că activitatea, mai ales munca productivă, ansamblul relaţiilor sociale, sistemele culturii materiale, diversele forme de comunicare şi ereditate specific umană, reprezintă factori ai condiţionării social-istcrice. Prin intermediul acestor factori, personalitatea, comportamentul, procesele psihice, conştiinţa sînt esential-mente dependente de dezvoltarea sccial-isto-rică. La rîndul lor, constituie factori cu o deosebită influenţă asupra evoluţiei sccial-istcrice a subiectului. Această interrelaţie stabilită între om — cu toate elementele sale definitorii — şi contextul social, presupune integrare şi adaptare, ambele procese avînd ca bază de realizare învăţarea, condiţionarea. 549. CONDIŢIONARE IMAGINATIVĂ (INTERNĂ) • Grup de tehnici aparţinînd terapiei comportamentale, elaborată de J. CANTELA între 1960 — 1970, al căror scop este modificarea frecvenţei de producere a unor răspunsuri prin manipularea consecinţelor pe care acestea le au. Toate aceste tehnici sînt bazate pe modelul condiţionării, mai ales al condiţionării operante, şi folosesc imaginaţia drept componentă principală de modificare a reacţiilor. La baza condiţionării imaginative stau două principii : principiul omogenităţii, conform căruia toate categoriile de comportament, Condiţionare imaginativa (interna) Con/605 indiferent dacă este vorba de comportamente interne sau manifeste, se supun aceloraşi legi ale învăţării ; principiul interacţiunii după care diferitele categorii de comportament intern şi manifest interacţionează, iar modificarea unora atrage după sine modificarea celorlalte. CANTELA a descris cinci procedee de condiţionare imaginativă : 9 sensibilizarea internă care urmăreşte stingerea unor comportamente neadaptative sau de natură patologică. Prin acest procedeu, o imagine avînd un puternic caracter aversiv se asociază cu imaginea comportamentului neadaptativ. Repetarea de mai multe ori a acestei asocieri va duce la stingerea răspunsului patologic. Sensibilizarea internă s-a dovedit a fi eficientă în tratamentul alcoolismului, obezităţii, tulburărilor sexuale, fumatului etc. ; 9 întărirea pozitivă internă, care are drept scop iniţierea şi menţinerea unor comportamente adaptative. Subiectul îşi imaginează un anumit tip de comportament pe care doreşte să-l dobîndească. Imediat după ce a realizat acest lucru, urmează imaginea unei scene plăcute şi confortabile, cu trăiri emoţionale pozitive. Această a doua imagine are rolul de a întări efectuarea răspunsului dorit din prima imagine. Există cîţiva factori care influenţează eficienţa întăririi pozitive, cum ar fi : numărul mare de asocieri dintre cele două imagini, scurtarea intervalului de timp dintre răspunsul adaptativ şi întărirea lui, precum şi continuitatea întăririi pînă la dobîndirea răspunsului şi menţinerea acestuia într-o întărire intermitentă (CANTELA, 1980). întărirea pozitivă internă este utilizată în tratamentul fobiilor, al unor stări anxioase, în modificarea atitudinilor, în unele tulburări psihosomatice (astm bronşic) ; 9 întărirea negativă internă, care are ca scop creşterea probabilităţii de producere a unui anumit comportament. Individul îşi imaginează o scenă puternic aversivă sau faptul că trăieşte sentimente extrem de neplăcute. Terminarea scenei aver-sive este urmată imediat de imaginea comportamentului pe care doreşte sa-l dezvolte. Numărul de asocieri libere dintre cele două imagini trebuie să fie mare, iar intervalul de timp dintre terminarea scenei aversive şi începutul răspunsului dorit, trebuie să fie cît mai mic l 9 extincţia internă, procedeu prin aplicarea căruia se urmăreşte stingerea unui comportament maladiv. Pacientul îşi imaginează acest comportament, dar imediat după această imagine urmează alta, din care lipseşte tocmai satisfacţia obţinută prin comportamentul problemă, cu alte cuvinte, lipseşte întărirea care-l menţine. Extincţia internă a fost aplicată în tratamentul unor tulburări ca: cecitate isterică, fobii, tulburări de dinamică sexuală, unele tulburări psihosomatice, autoagresivitate etc. ; 9 modelarea internă, reprezentînd o tehnică de transferare a modelării in vivo în planul imaginaţiei. Pacientului i se cere să-şi imagineze faptul că observă atent o altă persoană (modelul), care se comportă într-un anumit fel, într-o anumită situaţie. Modelul din imagine trăieşte din plin consecinţele comportamentului său. Modelarea internă este utilizată atît în scopul iniţierii şi menţinerii unor răspunsuri adaptative, cît şi pentru stingerea celor patologice neadaptative. Procedeele condiţionării imaginative (interne) au o serie de avantaje faţă de alte tehnici psihoterapeutice, cum ar fi : imaginile nu sînt limitate de realitate, nu este necesară utilizarea unei aparaturi speciale, pacienţii le pot aplica singuri şi pentru modificarea altor comportamente decît cele pentru care se află în tratament. 550. CONDRODISTROFIE FETALĂ(B) boală (cf. gr. chondros „cartilaj" ; dys- element de compunere exprimînd ideea de dificultate *> trophe „hrană") - sin. ACONDROPLAZIE (PARROT) ; CONDRODISPLAZIE 9 Afecţiune genetică cu transmitere autosomal dominantă, descrisă de PARROT în anul 1878, ulterior de KAUFMAN. Tulburarea constă în întîrzierea osificării encondrale prin absenţa zonei cârti laginoase. Boala debutează la naştere şi se caracterizează clinic prin micromelier rizomelică (în contrast cu lungimea normală a toracelui), dismorfie craniofacială (facies de „mops", craniu mare, asimetric, nas „în şa"), mînă în „trident", descrisă de P. MĂRIE (îndepărtarea degetelor 3 şi 4), lordoză lombară, poli-dactiiie, laxitate orbiculară. în cazurile asociate cu întîrziere psihică, aceasta este gravă. LIiRS descrie ca formă clinică 'hipccondro-plazia care este o formă atenuată de condro-displazie. Prognosticul este în general nefavorabil, boala nebeneficiind de tratament. Conducere auto; Conduita ; Confabulaţie 551. CONDUCERE AUTO — permis (cf. Hat. conducere „a duce") o Boala psihică poate • constitui un risc atît pentru subiect cît şi pentru semenii săi ; în scopul protejării ambeior Există restricţii necesare în toate specialităţile medicale, ele constituind mijloace de prevenire primară pentru morbiditatea şi mortalitatea prin accidente de circulaţie. 552. CONDUCTON*M) R.F.G. - DCI Cara-czolol 9 Betablocant, de tip 1-(carbazol-4-iloxi)-3- (isopropilamino)-2-propanol, indicat în anxietate, boli psihosomatice, aistonii neurovegeta-tive, alcoolism. Nu se asociază cu IMAO. 553. CONDUITĂ (fr. conduite 7 cf. lat. LEGĂTURĂ. 555. CONFABULATOR(D) delir (cf. lat. con-fabulatio „conversaţie") 0 Descris şi numit astfel de NEISSER, corespunde caracteristicilor delirului de imaginaţie, descris de DUPRE şi LOGRE. A fost semnalat de KRAEPELIN, în 1909, în parafrenie. Apare în debilitatea mintală, unde poate avea drept temă filiaţia erotică şi mai rar invenţia şi reformele, şi în parafrenie unde prevalenţa tematicilor pare a fi inversă. MONTASSAUT consideră acest delir drept o „compensaţie imaginativă". 556. CONFABULAŢIE (cf. lat, confabulatio) 0 Folosirea mnezică, de aspect substitutiv, a realităţii, prin inserţia în discursul pacientului a unor evenimente imaginare, cel mai adesea bizare, contradictorii şi lipsite de constanţă, avînd drept unic scop suplinirea deteriorării (lacune). Pacientul are convingerea că evenimentele relatate evocă trecutul trăit în ciuda faptului că aceste versiuni sînt diferite Alterările stării sănătăţii psihice care duc la suspendarea permisului de conducere auto sînt următoarele : • psihozele procesuale periodice sau cronice (psihoza maniaco-depresivă, schizofrenia, deliruri cronice, parafrenice şi paranoice) chiar în perioada de remisiune 0 psihoze organice cronice (toxice, infecţioase, traumatice) 7 • demenţe de orice etiologie ? • oligofrenii (idioţia, imbecilitatea, debilitatea mintală) 7 • nevroze obsesivo-fobice, nevroza mixtă, isteria 7 -0 alcoolism cronic 7 • psihopatii şi stări psihopatoide impulsive cverulente, paranoiace, psihastenice, instabil-afective 7 • toxicomanii 7 0 epilepsia (toate formele clinice) 7 0 bolnavii psihici remişi, care se află sub tratament de întreţinere, cu substanţe psihotrope (cu excepţia medicamentelor cu specificaţia „pot fi folosite şi de conducătorii de autovehicule") 7 o persoane clasate „inapt" serviciului militar din motive psihiatrice. Confesiune ; Conflict Con/607 de la o relatare la alta. Totuşi, pacientul încearcă cu ultimele resurse ale criticii pe care le mai posedă să ordoneze unele evenimente reale, rămase încă fixate pe axa timpului. Confabulaţia se erodează între aceste repere. Traducînd cel mai adesea un deficit organic (sindrom Korsakov, confuzie mintală, psihoze senile, oligofrenii), confabulaţia trebuie diferenţiată de fabulaţie (—> FABULAŢIE), deşi nu toţi autorii fac această distincţie. 557. CONFESIUNE (fr. confessjon cf. lat. confessio „mărturisire") — sin. MĂRTURISIRE • Acţiunea de a da la iveală şi a recunoaşte un lucru tăinuit : act, intenţie, sentiment, dispoziţie. Determi,nă şi/sau poate fi determinată de o schimbare în optica subiectului faţă de sine şi de ceilalţi, importantă fiind relaţia între modalitatea în care se face mărturisirea şi conţinutul a ceea ce este secret. Poate exprima un act sau proiect gratificant pentru altul ? în anumite stări pasionale, o dorinţă de putere ce compensează un eşec. La astenic, poate traduce descurajarea, dorinţa de auto-depăşire, o echivalenţă de intenţie suicidară. Mărturisirile altruiste şi cu caracter de sacrificiu sînt frecvente la deliranţi pasionali şi la melancolici. Mărturisirea unei greşeli sau a unei crime scade angoasa privind fapta să-vîrşită. Valoarea terapeutică a mărturisirii este evidentă în tratamentul nevrozei unde, lucrul „ascuns" nu este de fapt vinovat decît în convingerea bolnavului, care îi acordă o importanţă mult mai mare decît cea reală — „universul morbid al greşelii" (HESNARD), — iar psihanaliza exploatează, de fapt, efectul cathartic al mărturisirii. Nu trebuie neglijată în cursul educaţiei copiilor, în procesul formării conştiinţei morale. O problemă este aceea a relaţiei dintre modalitatea mărturisirii şi sinceritate, perspectivă din care pot fi discutate mitomania, simulaţia, disimulaţia. Din punct de vedere psihiatric obţinerea mărturisirii unui toxicoman privind abuzul de toxic sau a unui simptom de tip halucinaţie, obsesie, delir etc., este importantă, în unele cazuri, pentru a o obţine se impune folosirea unor teste proiective sau a subnar-cozei. Obţinerea mărturisirii este foarte importantă în medicina legală unde vine în sprijinul depistării falselor mărturisiri, făcute în scopul de a denatura adevărul. Acestea sînt frecvente şi la debilul mintal sugestibil, la mitomani, alcoolici, melancolici, epileptici şi demenţi. 558. CONFLICT (cf. lat. confJictus „izbire, ciocnire") • Adversitate manifestă între două tendinţe opuse, care creează o stare de tensiune, producînd dezorganizarea sau chiar dezintegrarea funcţionalităţii sistemului sau sistemelor care intră în contradicţie. Folosit într-o serie largă de accepţiuni de către psihologie, conceptul îşi schimbă conţinutul specific după diversele orientări teoretice, fără însă a fi privat de principalele sale caracteristici — antagonism, dinamică, disfuncţie. Ca modalitate fundamentală de producere a psihogeniilor, conflictul a reprezentat domeniul de discuţie al unora dintre cele mar elaborate teorii. FREUD consideră posibilă apariţia conflictului nevrotic atunci cînd între diversele părţi ale personalităţii există diferenţe manifeste în ceea ce priveşte dorinţele. Libidoul obligat să-şi găsească alte obiecte şi căi de satisfacere decît cele normale, este dezaprobat de o anumită fracţiune a personalităţii, care implică acest mod de satisfacere. Din reprimarea tendinţelor libidinale, ca urmare a conflictului psihic, apar căi ocolite, care sînt cele ale formării simptomelor. Pen-trui JUNG, conflictul are Ioc între conştient şi inconştient, între introversiune şi extro-versiune. Inconştientul este văzut ca parte arhaică a personalităţii, refulată din necesitate $ conform unei ordini nelogice individuale,, ea poate irupe în partea conştientă, în condiţii de şoc. Nevroza este, în acest sens, „o adaptare la lumea inferioară". Teoriile reflexologice afirmă conflictul între inhibiţie şi excitaţie ca mecanism generator al nevrozei, prin supra-tensionarea, care atrage prăbuşirea nevrotică. P. ANOKHINE afirmă că, în comportamentul uman, cele mai multe conflicte sînt consecinţa faptului că o activitate mintală sau o pulsiune inacceptabilă sînt reprimate sub influenţa, „circumstanţelor", adică a unui sistem de excitaţie mai puternic şi mai vast, creat, de obicei, într-un timp mai vast. J. MASSERMAN susţine că atunci cînd, într-un mediu dat, două sau mai multe motivaţii intră în conflict, adică modurile lor obişnuite de desfăşurare sînt parţial sau total incompatibile, tensiunea, cinetică creşte şi comportamentul devine ezitant, şovăitor, inegal şi mediocru adaptat (ca în nevroze) sau substitutiv şi excesiv de simbolic (ca în psihoze). K. LEWIN descrie patru tipuri de determinare a conflictului, luînd în considerare noţiunile de atracţie şi respingere : atracţie-atracţie. atracţie-respin-gere, respingere- respingere, respingere-atrac-ţie. KARIN KORNEY evidenţiază, în determinarea nevrozei, conflictul individ-mediu social. Autoarea afirmă că, deşi în cazul oricărui individ apar astfel de conflicte, cu caracter mai mult sau mai puţin tranzitoriu, ele sînt rezol- v psihic 'vate raţional atîtâ timp cît sînt clar percepute, în cazul individului nevrozat, rezolvarea conflictului este imposibilă, pe de o parte, datorită incapacităţii de a percepe elementele conflictului, iar pe de altă parte, pentru că relaţiile sale cu anturajul sînt tulburate din copilărie. O viziune „culturalistă" propune R. LINTON, care consideră nevroza ca un răspuns generalizat, ca unul dintre sistemele vaioare-ati-tudine ale individului, neîmpărtăşit de majoritatea membrilor societăţii respective. Elaborarea unor sisteme ca valoare-atitudine individuală îi face pe cei care le posedă să intre în conflict cu ceilalţi, prin răspunsuri comportamentale explicite inadecvate mediului sociocultural în care trebuie să acţioneze. Diferitele polarităţi de presupusă geneză a conflictului duc şi la elaborări pishoterapeutice adecvate, foarte deosebite de la o şcoală la alta. 559. CONFLICT CONJUGAL 9 Patologie de cuplu, generată de problematica legăturii conjugale în condiţiile vieţii contemporane, în care emanciparea femeii, echilibrarea economică a cuplului, schimbarea reperelor culturale, tranzienţa relaţională, sînt doar cîteva din reperele care trebuie amintite. Pentru înţelegerea acestei problematici, Y. POINSO presupune cîteva postulate : • conflictul conjugal este o patologie de relaţie, deci nu poate fi redusă la un singur membru al binomului 7 • căsătoria şi patologia ei, ca şi alte conduite umane au şi determinări în inconştient ; • fiecare partener pune în scenă o dorinţă care se joacă, fără ştirea celuilalt, dar cu acordul său inconştient, pe o altă scenă, cea a imaginarului. Dinamica legăturii conjugale în cursul vieţii, adică reînnoirea constantă a legăturilor reciproce, a fost studiată de J. LEMAIRE, care subliniază existenţa următoarelor faze : • stabilirea legăturii amoroase generată, dup! acest autor, de dinamica inconştientului, la care se adaugă „aprobarea instanţelor conştientului" ; • cea de a doua fază are următoarele subetape : • dezinvestirea afectivă a lumii exterioare, . cu suprainvestirea cuplului 3 9 anularea masivă a oricărei agresivităţi reciproce, cu idealizarea vieţii conjugale. Această fază.prezintă un interes particular, deoarece se caracterizează printr-o creştere masivă cantitativă şi calitativă a schimburilor dintre cei doi parametri. Comunicarea reciprocă se stabileşte la cotele cele m?ii ridicate ; 9 cea de a'treia fază de evoluţie (şi cea mai lungă) este caracterizată prin reinves-tirea afectivă a lumii exterioare, sub toate aspectele, cu reducerea paralelă a suprainvestirii partenerului şi cuplului. Aceasta poate fi urmată de următoarele tipuri de evoluţie ia nivelul rnicro-grupului familial : 9 creşterea agresivităţii şi dezinvestirea partenerului, conducînd la disocierea cuplului ; • sesizarea inconştientă a fragilităţii cuplului şi apariţia de reacţii de apărare a acestuia în defavoarea fiecărui membru (scăderea comunicărilor pentru evitarea crizei, limitarea investigaţiilor afective din afara cuplului atunci cînd ele interesează doar unul din parteneri — hobby-uri, activitate socic-culturală, prietenii vechi) ; • parcurgerea unei etape de criză, urmată de ameliorarea, pentru o perioadă importantă, a interrelaţiilor dintre parteneri. Existenţa unei patologii a cuplului conjugal., modalităţile de dezvoltare şi evoluţie a conflictelor conjugale, trebuie bine cunoscute de psihiatru, acesta putînd veni în contact cu o veritabilă patologie de dezvoltare. 560. CONFLICT PSIHIC - CONFLICT. ConflictanW; Conformism ; Confuzie mintală Gon/609 561. CONFLICTAN(M) Franţa - DCI Oxa-flozan • Psihotrop de tip 4-isopropil-2-(a, a,a-trifluoro-m-tolil)morfolină 7 încadrat prin structura, sa chimică timolepticelor, prin. far-macodinamie este mai mult un tranchilizant cu valenţe antidepresive. 562. CONFORMISM (fr. conformisme \ cf. lat. conformare) • Atitudine care menţine individul în acord cu grupul său social. Este privită ca o condiţie a sănătăţii mintale. Psihiatrul va trebui să cîntărească cu balanţa cea mai sensibilă fiecare caz în parte, în care absenţa sau exagerarea conformismului pot avea originea într-o trecătoare „criză de personalitate" în formarea adolescentului, într-o suită de decompensări ale unei personalităţi dizarmonice sau în absenţa conştiinţei propriei boli, ca la bolnavul psihotic. 563. CONFORMIST(D) delir (cf. lat. conformare „a forma, a modela") © Formă particulară a delirului colectiv, îhtîlnită la anumiţi bolnavi schizofreni, al cărei mecanism se bazează pe sugestibilitatea şi sărăcirea personalităţii acestor subiecţi. Termenul a fost introdus de BOYER. 564. CONFUZIE CENESTOPATICĂ (cf. lat. confusio „amestec, dezordine, tulburare") • Episoade psihotice acute, care se dezvoltă în cîteva ore sau zile ,reunind, alături de cenesto-patii, depresia şi derealizarea, precum şi tulburări variabile ale clarităţii cîmpului de conştiinţă J pot apărea tulburări ale orientării cronologice, anxietate, agitaţie. Episoadele sînt urmate de amnezie parţială. Sînt mai frecvente în schizofrenie si în epilepsii. Au fost descrise de I. P. EGLlflS, în 1974. 565. CONFUZIE MINTALĂ (cf. lat. confusio) © Expresie comună a unei suferinţe cerebrale acute, ce determină un ansamblu de'tulburări acute şi globale ale psihismului, în care locul central este ocupat de modificări cu . caracter tranzitor în planul conştiinţei. Astfel, are loc o disoluţie mai mult sau mai puţin rapidă şi completă a conştiinţei (torpoare, hebetudine, obnubilare, obtuzie — cel mai frecvent), lentoarea percepţiei şi a proceselor, de orientare, deficit al atenţiei şi al memoriei, care realizează o sinteză mintală cu aspect fragmentar şi incoerent. Creatorul termenului este socotit a fi DELASIEUVE, în 1851, iar CHASLIN descrie, în 1895, sub numele de confuzie mintală primitivă, o stare de inhibiţie psihică, de pietrificare* determinată mai *ales de cauze biologice. Germanul Von MAYNERT vorbea, în aceeaşi perioadă, de anrientie, înţelegînd prin aceasta, practic toate psihozele acute, în afara maniei, melancoliei şi a formelor paranoide. înţelesul a fost preluat de CON-RAD, atunci cînd a descris tulburările stării de conştiinţă, fiind apoi modificat în concepţia lui M. BLEULER şi EWALD. Starea de confuzie este un „fond" de destructurare ă conştiinţei, în care modalitatea de „a nu fi conştient" ajunge la un punct clinic maxim — spune H. EY. Circumstanţele etiologice ale confuziei mintale sînt : intoxicaţiile (alcool, oxid1 de carbon, barbiturice, medicamente cu efect anticoli-nergic, inclusiv neuroleptice, antidepresive, tranchilizante) } infecţii, toxiinfecţii ţ dereglări metabolice (diabet, uremie, encefalopatii portocave etc.) ? sindroame meningiene (hemoragia meningeană, meningitele) ; encefalite, encefalo-mielite (meningita sifilitică, paralizia generală) 7 accidente vasculare cerebrale 3 traumatismele craniocerebrale \ tumori cerebrale ? boli psihice (psihoze puerperale, pres-biofrenie, psihoză maniaco-depresivă, reacţii psihice patologice) \ epilepsie, consecutiv seis-moterapiei. Aspecte clinice : intrarea în starea de; ,con-fuzie mintală se face, de obicei, brusc (ore, zile), într-un mod care sugerează clar aspectul de ruptură, de hiatus dintre situaţia actuală şi comportamentul anterior al bolnavului (pentru care relatările anturajului sînt, de multe ori, valoroase). La primul contact, pacientul .este ezitant, pare perplex şi distrat, necesită să fie îndrumat pentru a se aşeza şi trebuie, să i se repete de mai multe ori o indicaţie pentru a o înţelege. Ţinuta sa este neglijentă, traducînd indiferenţă, privirea este fie inexpresivă, uimită, fie vagă şi răvăşită, mimica este sărăcită, posacă. Bolnavul face eforţuri vizibile să răspundă, dar cel mai adesea nu reuşeşte, fie pentru ca nu înţelege suficient, fie pentru 'Ca nu poate asambla ideile sau nu-şi poate aminti cuvintele necesare \ dacă totuşi izbuteşte ,să pronunţe cu greutate cîteva fraze, ele exprimă numai inerţie şi indiferenţă. Pe fondul de pasivitate, apar episoade de agitaţie, iar uneori un murmur neînţeles sau răspunsuri nemotivate date unui interlocutor imaginar, denotă existenţa onirismului. Dezorientarea temporo-spaţială este uneori evidentă, bolnavul Întreabă unde se găseşte, ce. se petrece cu el, neştiind unde şi în ce moment se află. întrebat de mai multe ori despre acelaşi lucru, dă răspunsuri diferite şi, parţial, conştient de greşeli g în- 39 — Enciclopedie de psihiatrie — cd. 167 Confuzional ; Confuzionism ; Confuzo-oniric drumat de examinator, caută să le corecteze, Insă fără succes. Incapabil să se orienteze temporo-spaţial, pacientul nu poate să evoce amintirile recente şi nici să ordoneze logic imaginile ce apar în cîmpul conştiinţei, confundă persoanele-* are false recunoaşteri. Toate acestea explică amnezia lacunară care urmează episodului confuzional. Deficitul gîndirii este global, realizînd obnubilarea şi perplexitatea, raţionamentele sînt perturbate, pacientul invocînd ca scuză uitarea datelor, oboseala sau iritarea. O evaluare obiectivă a acestui, deficit este imposibilă în asemenea situaţii, neputîndu-se aplica testele psihologice de inteligenţă sau deteriorare. La fel ca şi în orientare, pacientul prezintă fluctuaţii bruşte, avînd momente de luciditate, în care răspunde cu precizie la întrebări. Gîndirea. haotică, ineficace,_ v^gă din confuzia mintală a fost comparată cu un nor (obnubilată). De obicei; persistă conştiinţa parţială a tulburărilor, subiectul manifestînd uimire, perplexitate faţă de simptomele sale. Nu rareori se interferează episoade onirice care, fiind diferite de delir, au inconştienţa şi variaţiile visului. Singurătatea şi obscuritatea favorizează apariţia delirului, care se poate grefa pe iluziile auditive, dezvol-tîndu-se datorită dezorientării, hipoprosexiei şi deficitului de judecată. Onirismul se deosebeşte de vis sau coşmar prin participarea activă a pacientului la lumea imaginară terifiantă, în ceea ce priveşte comportamentul, subiectului aflat în cbhfuzie mintală îi este caracteristică oscilaţia uneori foarte rapidă între stupoare şi. agitaţie, cu posibile accidente grave somnul este tulburat în ritm şi calitate. Semnele somatice care se pot pune în evidenţă sînt cefa-leea, frecvent în cască, şi dereglări neurovege-tatrve (limbă saburală şi -uscată, ■ deshidratare, tahicardie, temperatură 38—39°C). Ca forme particulare ale confuziei mintale» pot fi enumerate : delirul alcoolic subacut şi acut, sindromul Korsakov de.diferite etiologii, delirul acut (descris prima dată de MAR-CHAND ca encefalită psihotică acută hiperazo-temică), care reprezintă forma cea mai gravă a confuziei mintale, reprezentată de confuzie profundă* onirism intens, agitaţie, iar pe plan somatic de hipertensiune, deshidratare, hiper-azotemie. Ca potenţial evolutiv, mortalitatea este mare, survenind în circa două săptămîni, terapia ameliorînd inconstant prognosticul. 566. CONFUZIONAL(s) sindrom, «Tare (cf. lat. confusio) • Stări morbide caracterizate prin modificări tranzitorii în planul conştiinţei, încadrate în grupul psihozelor acute în secolul ai XlX-lea, recunoaşterea polimorfismului etio- logîc a dus la abandonarea termenului de confuzie mintală în favoarea celui de sindrom? confuzional. Trepiedului simptomatic — alterarea vigilităţii, dezorientare, amnezie (la care se poate adăuga onirismul) — îi poate premerge o perioadă în care predomină cefa-leea, insomniile. Tulburările conştiinţei se asociază cu dezorientare temporo-spaţială şi amnezie. Ca forme clinice se descriu '; starea confu-zională simplă, forma confuzo-onirică şi forme minore. Evoluţia stărilor confuzionale este favorabilă sub tratament, mai rară este complicaţia reprezentată de delirul acut. Sînt posibile idei delirante sechelare. Tratamentul de bază este cel etiologic. 567. CONFUZIONISM (cf. lat. confusio} • Caracteristică primitivă a gîndirii sincretice infantile unde, după PIÊRON, totul se amestecă, se succede, alternează, fuzionează sau se juxtapune, în absenţa unor relaţii definite. Termenul a fost introdus de WALLON. - tU 568. CONFUZO-ONIRIC(D) delir (cf. lat. confusus „amestecat" ? gr. oneiros „vis") • Entitate clinică descrisă de LASÈGUE (1869) şi MAGNAN (1874), pe care RÉGIS (1901) o leagă de confuzia mintală. Clinic se caracterizează, după EY, prin : • predominenţa halucinaţiilor vizuale mobile, caleidoscopice, cu caracter de vis, la care se pot adăuga halucinaţii auditiveg kinestezice, cutanate, interoceptive \ • prezenţa distorsionărilor temporc-spa-ţiale \ © delirul este trăit intens, subiectul lup-tîndu-se cu duşmani imaginari sau putînd prezenta fugi care-l angrenează (spre deosebire de imaginile de vis normal, la care subiectul asistă pasiv) g • tematica trăirilor onirice este foarte variată — uneori aceste trăiri sînt terifiante, cu monştri, lupte, incendii, alteori sînt agreabile, cu teme mistice sau erotice. La examenul somatic se observă, de cele mai multe ori, semne de deshidratare, febră, adinamie. Evoluţia este frecvent spre vindecare, starea confuzo-onirică risipindu-se treptat, în cîteva zile. Rar se remarcă sechele psihice, ideijixe post-onirice, delir de evocare a experienţei confuzo-onirice în confuzia mintală cronică (menţionată de RÉGIS). Etiologia este multiplă: toxică (etilică, opiu, haşiş, mesca-lînă) l infecţioasă (datorită febrei sau toxinelor microbiene) 5 psihogenă (stări reactive) g stări-crepusculare (în epilepsie sau isterie) g ischemie Congruenţa ; Conn(8> ; Conolly J. ; Conotaţie Con/611 circulatorie cerebrală (tranzitorie sau hemoragie cerebrală) g arterioscleroză cerebrală? senilitate. Tratamentul este etiopatogenic. 569. CONGENITAL (cf. lat. congenitus „născut odată cu") • Tulburare aparentă sau latentă a nou-născutului, ca urmare a unui proces patologic petrecut în timpul vieţii intrauterine. 570. CONGRUENŢĂ (cf. lat. congruentia „acord, concordanţă") • Acord între gîndurile, ■sentimentele sau convingerile unui individ şi comportamentul său manifest, deschis, observabil. La nivel conştient, omul are anumite convingeri despre el însuşi şi despre mediul cu care interacţionează. La un nivel mai vprofund însă (inconştient), aceste convingeri pot fi diferite, neconcordante cu cele conştiente, în acest caz aveam de-a face cu incongruenţa (care generează, deseori, stări tensionale ■sau conflictuale). în psihoterapia non-direc-tivă a lui C. ROGERS, congruenţa reprezintă una din atitudinile fundamentale adoptate de terapeut în relaţia sa cu pacientul, constituin-du-se deseori într-un element hotărîtor nu numai în stabilirea unui raport corespunzător, terapeut-pacient, dar şi în determinarea rezultatului terapeutic. Sentimentele, atitudinile şi gîndurile terapeutului sînt conştientizate, îi sînt cunoscute deci, şi pot fi comunicate subiectului la momentul oportun. Implicarea trăirilor terapeutului în relaţia cu pacientul determină convingerea acestuia asupra, reciprocităţii raportului : o relaţie deşchisă, directă, de la persoană la persoana. ® Atitudine deschisă favorizînd instalarea dezvoltării terapeutice In psihoterapia de tip focal („client-centred"). Atunci cînd există, între terapeut şi pacient; o diferenţă de sex, falsele reţineri şi complexe obişnuite, din relaţiile normale trebuie depăşite în favoarea procesului terapeutic. Chiar..dacă aceste sentimente apar în mod firesc legate de experienţa de viaţă a terapeutului, ele trebuie izolate şi evitate prin autocontrol. Cu toate acestea terapeutul trebuie să-şi păstreze capacitatea empatică, de rezonanţă afectivă, fără a proceda mecanic. RUTH SANFORD (1985) afirmă că terapeutul trebuie în anumite situaţii să-şi exprime deschis sentimentele negative pe care discuţia cu pacientul i le poate provoca, atunci cînd acesta depăşeşte o serie de limite social-admise. Congruenţa trebuie să fie deci o atitudine deschisă, autentică, evitînd clasarea terapeutului în spatele unei măşti profesionale. 571. CONN(S) sindrom -v.fsin. ALDO-STERONISM • Entitate nosologică deter- minată de hipersecreţia hormonilor mineralo-corticoizi, în special — aldosteronul. Cu determinism primar sau secundar, se caracterizează prin prezenţa a patru sindroame } sindromul reno-urinar (poiiurie cu nicturie şi polidlpsie) } sindromul cardiovascular (hipertensiune arterială sistolo-diastolică) ? sindrom neuromuscular ? sindrom biologic şi biochimic (hipokaliemie, hiperkaliurie, hiponatriurie, al-caloză, eliminări crescute de aldosteron, re-nina-angiotensina plasmatică normală, crescută sau scăzută în funcţie de determinismul bolii). De reţinut este sindromul neuromuscular, manifestat prin oboseală musculară, cefaîee, pareStezii şi contracturi de tip tonic la nivelul feţei şi membrelor superioare şi inferioare, care mimează foarte bine tetania, mai ales că semnul Chvostek poate fi prezent şi aici. 572. CONOLLY John (1794-1866) • Psihiatru englez. Şi-a susţinut teza cu tema *,Studjul mintal al melancoliei", a condus o serie de azile (Stratford-on-Avon, Worwick, Birmin-gham, llanwel) } fiind adeptul ideilor lui PINEL şi ŢUKE, a militat pentru umanizarea azilelor şi .transformarea lor în spitale de psihiatrie, conform principiului „no restra'int,,, a cărui paternitate îi aparţine. Nu reuşeşte să introducă psihiatria ca disciplină de învă-ţămînt, aşa cum şi-ar fi dorit, dar reuşeşte, împreună cu alţi medici practicieni din Londra, să pună bazele „Asociaţiei Medicale:Britanice". 573. CONOTATIV (fr. connotatif) • Atribut al limbajului ce constă în capacitatea acestuia de a sugera o varietate nedefinită de semnificaţii dincolo de ceea ce exprimă în mod explicit, în vreme ce limbajul ştiinţific este denbtativ — enunţurile sale avînd sensuri precise, riguros determinate după reguli clare şi ferme limbajul artistic îşi bazează virtuţile’ expresive pe caracterul său conotativ ? imaginile artistice poartă ,un mesaj, ar^biguu^. în cifrat, .sugerînd spontaneităţii intuitive a receptorului o pluralitate de sensuri, fără ca unul singur dintre acestea să fie 'cel'just, iar Celelalte^ hefiină riici ele, de fapt, decodificări eronate. în marea lor majoritate expresiile limbajului comun (al vieţii cotidiene) au un statut hibrid, asociind funcţia denotativă cu cea conotativă. ‘ 574. CONOTAŢIE (fr. connotation) • Noţiune introdusă de J. S. MILL pentru a desemna interesul, semnificaţia unui termen, cu întreaga şi complexa sa cuprindere de elemente caracteristice ? .se deosebeşte de denotaţie, care defineşte totalitatea obiectelor la care se aplică termenul respectiv de conotaţie.- 612/Con Consanguinitate ; Consecinţă ; Consecvenţă ; Consens în ■ lingvistică se referă la sensul unui cuvînt sau al unei expresii, care depăşeşte valoarea denotativă, sensul obişnuit, şi care depinde de contextul lingvistic şi extra-lingvistic al discursului din care face parte, in psihopatologie, modificările care au loc la nivelul conotativ a! sistemului lingvistic pct fi evidenţiate, la o analiză pertinentă în cazul gîndirii bolnavului schizcfren, la care procesul disociativ afectează profund conţinutul şi secvenţialitatea ideaţiei. 575. CONOTAŢIE POZITIVĂ © Principiu directiv al terapiei familiale sistemice care, în concepţia iui SELVIN-PALAZZOLI, constă din ccnotarea pozitivă atît a simptomelor pacientului schizofren, cît şi a modului în care se comportă familia sa faţă de boală ; se reuşeşte astfel menţinerea unui echilibru al întregului sistem bcinav-familie, facilitînd accesul terapeutului în acest sens şi, deci, spo-rindu-i şansele de reuşită. 576. CONSANGUINITATE (cf. lat. consan-guinitas „înrudire de sînge") o înrudire de sînge. Problema consanguinităţii în anumite etnii şi comunităţi nu a fost studiată în mod sistematic în ceea ce priveşte consecinţele pe planul morbidităţii psihiatrice. Unele studii afirmă că nu există consecinţe periculoase în comunităţile care practică curent căsătorii consanguine, dacă nu există boli cu transmitere recesivă (C. D. DARNINGTON, K. MATHER, M. MATHIS). Se pare însă că speranţa de viaţă şi fertilitatea sînt mai reduse în aceste comunităţi. 577. CONSECINŢĂ (cf. lat. consequi „a urma") • Efect, urmare, rezultat al unui proces sau eveniment. în logică, propoziţia finală a unui raţionament, concluzia ce decurge din una sau mai multe propoziţii denumite premise. 578. CONSECINŢĂ PSIHOLOGICĂ • Răsunet intrasubiectiv normal, imediat sau tardiv, tranzitor sau restant, la impactul unui individ sau grup cu un eveniment exterior de orice natură, actual sau nu у reprezintă şi reacţia unui individ la o trăire proprie sau orice formă de comunicare interpersonală. Diversitatea consecinţelor psihologice este practic infinită, ca şi ritmul în care ele apar în cîmpul conştiinţei sau în subconştient, o descriere fenomenologic comprehensivă şi sistematică a lor, a modalităţilor de apariţie şi manifestare, de trăire intra-subiectivă sau interpersonală, fiind practic imposibilă şi probabil inutilă. Ele fac parte din ceea ce JASPERS numeşte „realitatea vieţii psihice", ca reflex al organizării şi funcţionării „corpului psihic" (EY) sau „aparatului psihic"' (FREUD), o repercusiune dinamică, desfăşurată într-un continuum ce însoţeşte şi, uneori; influenţează, modifică sau determină cursul vieţii de relaţie. Astfel, se poate conveni că toate psihclogiile fac referinţe implicite şi la consecinţa psihologică, fără să fie necesar să c explice sau să c teoretizeze întotdeauna ca pe un fenomen sau proces anume, întrucît această sintagmă nu defineşte atît o noţiune, cît o stare generică şi specifică sau, uneori, nespecifică, un moment sau virtualitatea unor funcţii de anaiiză şi sinteză (conştiinţă, caracter, personalitate) a pulsiunilor, a psihismului în ger,-ral, Astfel, consecinţe psihologice pot fi considerate în egală măsură: o stare afectivă plăcută şi reconfortantă, dezvoltarea determinată a unu; caracter într-o situaţie socio-familială sau educaţională dată, atitudinea pacientului faţă de medicul său, relaţia medic-pacient în general, transferul şi contratransferul, depresia de doliu necomplicată, starea de panică pe care c resimte o mulţime în faţa unui cataclism, dar şi complexul Oedip, alegerea pentru care optează subiectul la testul Szondi, „întîlnirea" din sociometria lui MORENO etc. 579. CONSECVENŢĂ (cf. lat. consequentio „ceea ce decurge din") • Termen din logica română şi medievală care are înţelesul de conchidere logică, implicînd atît conchiderea formală, cît şi conchiderea materială. Filozofi/ romani considerau că există trei tipuri de con-chideri, de unde concluzia că adevărul unui raţionament sta în conţinutul propoziţiilor şi nu, în mod obligatoriu, în relaţia dintre valorile logice. Logica scolastică punea accentul pe corectitudinea relaţiilor logice dintre propoziţii şi mai puţin pe premisele de la care pleca şi pe care uneori le considera aprioric adevărate. Din punct de vedere psihologic, consecvenţa este o caracteristică a personalităţii unui individ care acţionează logic şi are principii de gîndire şi comportament constante, ferme, în> orice situaţie. Este rezultatul unei voinţe puternice, alături de o gîndire logică, corectă. Consecvenţa hipertrofiată este una din trăsăturile dominante ale structurilor de personalitate paranoiace. în psihoza paranoiacă această» consecvenţă logică se păstrează aparent în cadrul sistemului delirant, însă, prin desprinderea de realitate, gîndirea şi comportamentul-1 devin neadaptate, nenuanţate împrejurărilor vieţii concrete, reale. 580. CONSENS (cf. lat. consensus „acord unanim") • Acord, identitate între ideile.. Conservare ; ConsiliumW ; Consimţâmînt informat Con/6>13 sentimentele, comportamentele membrilor unui grup. faţă-de o anumită problemă. Cunoaşterea de către individ a valorilor aflate în consens, conştiinţa acordului stabilit între membrii grupului constituie unul din mecanismele de integrare optimă în viaţa socială. în acest sens, R. PARK şi E. BERGESS consideră obiceiurile şi idealurile unei societăţi ca exprimînd un consens. M. KALLEN defineşte termenul în limite mai restrînse, ca un acord Ia care s-a ajuns între indivizii unui grup, în urma unor contradicţii manifeste sau tacite, care au determinat presiuni asupra ideilor şi sentimentelor indivizilor. Uneori consensul poate fi aparent, reflectat numai în comportamentul individului, acesta avînd alte idei sau sentimente faţă de anumite probleme ale grupului, însă teama excluderii din grup îl determină să păstreze aparenţele. Această situaţie poate constitui o sursă de. tensiune psihologică, ajungîndu-se la stări reactive sau nevrotice. Structurile dizarmonice de personalitate nu pot să accepte consensul, ceea ce determină conflicte.între subiect şi grup. în psihoze consensul dispare complet, prin ruperea legăturilor ce ancorau individul în realitatea obiectivă. 581. CONSERVARE (cf. lat. conservare „a păstra") • Termen utilizat în mai multe sensuri. Astfel, conservarea informaţiei, structurii şi funcţiei, într-un sistem biologic? este o condiţie a existenţei sale, fiind mai importantă decît conservarea substanţei din care este alcătuit sistemul respectiv. Un prim nivel de conservare esté codul genetic, prin intermediul căruia informaţia celulară este păstrată în tot timpul vieţii celulei şi transmisă celulelor fiice după diviziunea celulară. La nivelul creierului, informaţia specifică psihicului este conservată în codul genetic neuronal (memoria de lungă durată) şi în conexiunile funcţionale care se realizează permanent între neuroni. Deteriorarea acestor structuri, prin leziuni sau în urma îmbătrînirii, duce la tulburări de memorie de diferite intensităţi şi caracteristici. J. PIAGET utilizează termenul pentru definirea componéntei de păstrare a memoriei. Memoria păstrează experienţa cognitivă, afectivă şi comportamentală (fără de care omul ar trăi numai în prezent, sub imperiul trăirilor nemijlocite), necesitînd trecut sau viitor, învăţare, experienţă, dezvoltare. Termenul mai este utilizat în psihologie şi în sensul de instinct de conservare (instinctul alimentar, instinctul de agresiune şi de apărare), care defineşte un complex ereditar de reflexe necondiţionate, avînd drept scop menţinerea organismului respectiv în viaţă. La om, instinctul de conservare este modelat, prin adaptare socială, în vederea realizării unui echilibru între nevoile individului şi cele. ale grupului în ceea ce priveşte supravieţuirea biologică. în psihopatologie se poate întîlni o multitudine de forme de distorsiune a instinctului de conservare : tulburări ale instinctului alimentar (hiperbulie, anorexie mintală, aberaţii alimentare) şi tulburări ale agresivităţii (agresivitate crescută, suicid). 582. CONSlL!UM(M) Belgia - DCI Brompe-ridol 0 Neuroleptic, derivat butirofenonic de tip 4-/4-(p-bromfenil)-4-hidroxipiperidino/-4'-fluorobutirofenonă, cu performanţe asemănătoare HALOPERIDOLULUI, efectele sedative fiind mai marcate, iar efectele secundare mai diminuate —> BUTIROFENONE. 583. CONSILIUL INTERNATIONAL PENTRU PROBLEMELE ALCOOLISMULUI SI TOXICOMANIEI (CIPAT) © Fondat în 1907, consiliul şi-a adoptat actuala denumire în 1968, ocazie cu care a luat şi hotărîrea de lărgire a activităţii asupra drogurilor. Numără 57 de ţări afiliate prin societăţi sau instituţii de profil. Are reprezentanţi regionali în cele mai multe zone ale globului şi îşi integrează eforturile, alături de OMS, în combaterea toxicomaniilor şi alcoolismului, urmărind consecvent introducerea prevenţiei şi tratamentului acestor afecţiuni în programele naţionale de profilaxie primară a sănătăţii. 584. CONSIMŢĂMÎNT INFORMAT (fr. con-sentir) • Procedură etică şi metodologică a practicii clinice şi a studiilor experimentale şi de cercetare clinică pe subiecţi umani, constînd în explicarea efectelor terapeutice şi adverse ale unui medicament sau tehnici terapeutice, a scopului şi metodei de lucru, â; ' beneficiilor urmărite şi a eventualelor riscuri, în vederea obţinerii acordului de participare în deplină cunoştinţă de cauză (din partea pacientului/ subiectului). Consimţămîntul informat (liber, voluntar — SCRIPCARU, CIORNEA, 1979) reflectă principiile fundamentale ale practicii medicale : „non-nocere" şi „primum humanitas, alterum scientiae" (interesele umanităţii primează faţă de cele ale ştiinţei), comune tuturor codurilor eticii medicale, care îşi au originea în ju-rămîntul lui HIPOCRATE, în Codul Hammu-rabi, iar pentru epoca modernă, în „Codul Eticii Medicale" al lui Thomas PERCIVAL (1803). Codul de la Nurenberg (1947), asupra experimentului pe om, şi Declaraţia de la Helsinki (1964), adoptată la a 18-a adunare a /Çqn Ï.Çbn'siMâ'mint informai ; Con$in-GG S.U.A. - DCI Guoî- fenesin • Tranchilizant, derivat de glicerol de tip 3-(0-metoxifenoxi)-1,2-propandiol, cu acţiune miorelaxant-sedativă şi moderat anxioli-tică, cu o bună toleranţă. Consonanţă ; Constantinescu G. ; Constituţie Cori/6)15 586. CONSISTENŢĂ (fr. consistonce) - sin. SOLIDITATE > REZISTENŢĂ • Referitor la discurs, calitatea acestuia de a fi armonios închegat, plin de conţinut şi strîns argumentat, în logică, prin consistenţă se înţelege calitatea unui sistem axiomatic de a fi necontradictoriu, cu alte cuvinte, proprietatea sistemului de a nu putea să conţină o contradicţie oarecare şi totodată negaţia ei. Lipsa de consistenţă a discursului ^este adesea semnul major al bolii psihice. în acest sens, discursul sc.hizofrenului este o exemplificare a inconsistenţei şi a incongruenţei pe care disociaţia le poate produce. Stările maniacale sînt o circumstanţă în care consistenţa se diluează pînă la extrem. Demenţa reprezintă o ipostază în care discursul îşi pierde sensul. 587. CONSONANŢĂ (fr. consononce cf. lat. consonontia „acord") @ Efect auditiv armonios, plăcut urechii, care se obţine prin perceperea a două sau mai multe sunete caracterizate prin-tr-o anumită frecvenţă şi emise în acelaşi timp (de obicei de un instrument muzical). în sens figurat, desemnează acordul, comuniunea, potrivirea între diferite opinii. Termenul a fost utilizat de Şt. ODOBLEJA în elaborarea teoriei consonantiste, considerată ca fiind o precursoare a ciberneticii. 588. CONSTANTINESCU George (1922— 1980) Studiază medicina la Bucureşti (1943 — 1949), se orientează încă, din anii studenţiei George Constantinescu către psihiatrie căreia îi va rămîne fidel. A participat la redactarea problematicii de psihiatrie în „Dicţionarul medical" (1969), precum şi la cîteva din lucrările de referinţă ale psihiatriei româneşti : „Terapia psihotropă" (1968), „Tratatul de Psihiatrie" (1976), „Sănătatea mintală în lumea contemporană" (1975). Alături de Prcf. V. PREDESCU a contribuit la reorganizarea şi dezvoltarea învăţămîntului medical postuniversitar psihiatric. 589. CONSTITUŢIE (lat. consiitutio „structură fizică") 9 Concept încă discutat şi mai ales discutabil referitor la ansamblul trăsăturilor psiho-somatice ale individului considerate a fi înnăscute şi mai mult sau mai puţin influenţate de factori ambientali, corelat cu conceptele de personalitate, caracter, structură morfologică, caracteristici patologice. Începînd cu HIPPO-CRATE şi continuînd pînă în epoca modernă, au fost elaborate numeroase sisteme de explicaţie şi tipuri constituţionale, fiecare definiţie a constituţiei reflectînd cunoştinţele medicale ale epocii respective. Conţinutul conceptului şi tipurile de subdiviziuni s-au schimbat concomitent cu lărgirea cîmpului de cunoştinţe medicale şi biologice. Prima definiţie a constituţiei îi aparţine lui BOUCHARD care, bazîndu-se pe datele despre ereditate ale epocii, o denumea „ansamblul tuturor calităţilor individuale, fizice şi psihice". Constituţia apărea astfel ca fiind totalitatea predispoziţiilor care se conservă, ca şi structura cromozomială, fără schimbări notabile de-a lungul existenţei şi care determină un anumit mod de reactivitate a organismului. Ulterior, conceptul de constituţie este definit în raport cu anumite boli mintale, pentru a se ajunge Ia determinarea anumitor tipuri de comportament, a unor tendinţe care se pot dezvolta sub influenţa anumitor factori. La începutul secolului al XlX-lea, DUPRI: concepe doctrina constituţionalistă, descriind opt tipuri constituţionale morbide, pe care le consideră ca o predispoziţie („avant psihoza"), potenţialitate de evoluţie spre o anumită boală psihică: dezechilibre constituţionale ale sensibilităţii, motilităţii, ale apetitului (toxicomani), ale instinctelor (perverşi), ale dispoziţiei, ale caracterului, ale afectivităţii ? constituţia para-noiacă, constituţia miopatică. După el, DELMAS şi BELL (1927) elaborează o teorie a personalităţii bazată pe trăsături constituţionale (caracteristici ale constituţiei afective, psihopatice, emotive, paranoiace, perverse, mitomanice), la care CLAUDE şi MINKOWSKI adaugă constituţia schizoidă. în anul 1930, DROPER defineşte constituţia ca fiind ansamblul trăsăturilor ereditare (influenţate mai mult sau mai puţin <5t(5/Con; Constituţional ; Constituţionalism; Constringere de factori ambientali), care determină modul de’reacţie, de adaptare a individului la mediu, în mod asemănător este definită şi de către PENDE. : Toate concepţiile enumerate reliefează determinarea constituţiei, în primul rînd genetic, ereditar, şi în mai mică măsură de factori ambientali. KRETSCHMER defineşte constituţia ca fiind „organismul considerat în ansamblul său, formînd o entitate somato-psihică, cu o activă interpenetrare şi cu o constantă interdependenţă a morfologiei, fiziologiei şi caracterio-logiei". BLEULER introduce în definirea conceptului ideea de posibilitate, capacitate de stabilire a contactelor sociale, interpersonaie. Ulterior au apărut studii care au încercat stabilirea unor corelaţii cu diencefalul, sistemul endocrin, sistemul nervos vegetativ. SZONDI imaginează, prin conceptul de constituţie, o genetică sui-generis care ar marca destinul personalităţii. Majoritatea autorilor încearcă deci să stabilească o legătură, o concordanţă, între datul genetic fizic şi cel psihic. Mai nou, CHANGEUX susţine că programarea genetică fixează anumite conexiuni sinaptice, care nu se menţin decît în condiţiile unor interacţiuni cu mediul, acestea avînd un rol selectiv. Cert este că în limbajul medical actual termenul de constituţie nu are un consens unanim acceptat : pentru unii el se referă predominant la genotip, pentru alţii se referă predominant la fenotip. Atributul de constituţional este conferit de asemenea unor afecţiuni sistemice sau de organ, a căror etiologie nu a putut fi încă precizată. Nurnărui acestor afecţiuni scade insă pe măsura dezvoltării studiilor patogenice, care demonstrează că nu poate exista boală constituţională pură, nu poate fi vorba de un sistem constituţional care să determine singur o patologie specifică. Studiile actuale de fiziologie genetică stabilesc o distincţie clară între bolile care au o determinantă predominant genetică şi cele care au o determinantă predominant peristatică. Conceptul de constituţie atît de mult timp legat de genotip, nu poate fi atribuit integral şi categoric nici genotipului, nici fenotipului. Constituţia este înţeleasă ca un statut biologic constant (fiind statică dată, odată pentru totdeun.a, imuabilă), pe cînd fenotipul este continuu modelat de factorii situaţionali ambientali. Pe de altă parte, realitatea clinică evidenţiază clar relativitatea sau chiar arbitrariul corelaţiei dintre boală şi constituţie (nu numai picnicii sînt ciclotimi, ei pot fi tot atît de bine schizoizi etc.). Termenul este folosit astăzi numai ca un concept auxiliar al clasificărilor, patogenice. 590. CONSTITUŢIONAL*1» delir (cf. lat. constitutio) 9 Delir 'descris prin proprietatea de ase dezvolta, de obicei insidios, pe structura de personalitate premorbidă, de la care preia anumite trăsături psihopatologice. Paranoia este singura dezvoltare care are această proprietate, structurîndu-se pe personalitatea paranoiacă, caracterizată prin neîncredere în ceilalţi, orgoliu excesiv, agresivitate, rigiditate în gîndire. 591. CONSTITUŢIONALISM (cf. lat. consti-tutio) 9 Curent de idei care, pornind de la realitatea obiectivă a constituţiei somato-psihice, încearcă să transpună planul descriptiv în teorie, pentru a-l face să prevaleze în explicaţia etiologică a diferitelor afecţiuni. înrudit cu alte concepţii erediţioniste, constituţionalismul nu este, în cele mai multe cazuri, decît o explicaţie empirică, simplificatoare şi reduc-ţionistă. 592. CONSTRÎNGERE (cf. fr. contraindre f vezi lat. constringere „a lega strîns, a împiedica") • Modalitate de a determina schimbarea comportamentului unei persoane printr-o influe-enţă exterioară. în sens filozofic, omul nu are libertate absolută în acţiunile sale, fiind con-strîns de necesităţile legilor obiective. Con-strîngerea poate fi morală (cînd se face apel ia mecanisme psihologice) sau fizică? poate- fi exercitată asupra individului de către societate, de un grup sau de un alt individ. Poate avea un scop pozitiv pentru individ sau pentru societate, sau poate constitui un . abuz. Societatea îşi exercită constrîngerea fie făţiş, prin intermediul reglementărilor legale, al opiniilor sau moravurilor, fie indirect, prin procesul educativ, în urma căruia individul acceptă sistemul de norme al societăţii sau grupului, dar nu şi-l însuşeşte pe deplin, acestafiind în contradicţie cu.anumite motivaţii interioare. Atunci cînd constrîngerea generează'tensiuni psihologice/ devine o sursă de boală Ş exercitarea brutală a constrîngerh poate genera reacţii de diferite intensităţi, în timp ce exercitarea insidioasă poate genera nevroze. 593. CONSTRUCTIVISM (fr^nstructlvisme) 9 Teorie gnoseologică:ce susţine ideea rolului activ ăl individului- f rf:procesul cunoaşterii, în opoziţie cu i ntefpretările . conte mplati vi ste3 care atribuie individului un rol pasiv, de simplă receotare a obiectului cunoaşterii:. Absoluţi zî n d ^ponţanelfâteâ' fâcuFtăţiI cognitive ale individului în elaborarea cunoştinţelor (în special a abstracţiunilor), constructivismul con- Constructivism ; Consultaţie ; Conştientizare Con/6f17 duce la idealism subiectiv sau agnosticism, în măsura în care elimină dimensiunea reflectantă a cunoaşterii şi raportarea necesară a construcţiilor eidetice la realitatea obiectivă. în teoria fundamentelor matematicii, constructivismul reprezintă ansamblul concepţiilor înrudite prin accentul pus pe rolul intuiţiei în elaborarea conceptelor şi relaţiilor matematice, considerate exclusiv ca potenţialităţi funcţionale ale gîndirii, fără nici o legătură cu realitatea fizică şi avînd un fundament logic diferit de cel prin care se constituie cunoştinţele empirice. Principalele variante ale constructivismului matematic sînt reprezentate de şcoala olandeză (BROUWER, HEYTING) şi de teoria ccnstructivistă a lui MARKOV. 594. CONSULTAŢIE (cf. lat. consultatio „discuţie, consultare") • Termen consacrat în limbajul curent şi medical „întîlnirii" dintre bolnav şi medic, între aceştia stab.ilindu-se o relaţie biunivocă, în care primul solicită, iar celălalt oferă actul medical, reprezentat prin doi parametri esenţiali: diagnosticul şi tratamentul. Ecourile psihologice ample pe care Ie trezeşte consultaţia medicală sînt mult adîncite şi capătă o valoare multiplicativă în psihiatrie. Examinarea bolnavului psihic este fundamentată, în mod esenţial, pe realizarea unui sistem de relaţii în care medicul nu trebuie să studieze boala, ci omul din faţa sa, deschizîndu-i acestuia calea spre deplina confesiune şi spre speranţa vindecării. Modelul optim al consultaţiei medicale este dorit atît de pacient, cît şi de medic, în acest sens căutările ambilor reprezentînd perioada dialogului, la care bolnavul se prezintă cu o concepţie aproape sau chiar clară despre boala sa (sau despre cadrele medicale), iar medicul „are şi el propriile aspiraţii în legătură cu bolnavul" (SIVADON). în afara aspectelor legate de contactul medic-pacient, este demn de luat în considerare aportul nu lipsit de semnificaţie pe care tehnica medicală îl aduce în cadrul fenomenului socio-cultural (inclusiv ^medical) actual. Astfel, după cum remarca ENĂTESCU, investigarea tehnică se interpune între medic şi pacient, reunind efectul psihoterapeutic al dialogului cu avantajele oferite de tehnică, atît ca aport ştiinţific medical, cît şi ca efect de psihoterapie indirectă. în nevroze, de exemplu, este de multe ori necesară consumarea unui întreg arsenal de investigaţii paraclinice şi examene de laborator care, într-o majoritate de cazuri negative, au rolul de a infirma, pe de o parte, o afecţiune organică (medicului) şi pe de. altă parte, de a asigura liniştea (pacientului).. Consultaţia medicală asistată pe calculator, deşi şi-a demonstrat în multe cazuri eficienţa practică (programe expert, bănci de date medicale — în cardiologie, de exemplu), nu poate înlocui în nici un caz dialogul medic-bolnav, în care, după cum remarca ATHÂ-NASIU, „nu medicul pare a fi elementul esenţial, ci convorbirea" ... Calculatorul poate deveni util ca „instrument" de optimizare a unor etape de activitate necesare în practica medicală (inclusiv psihiatrică), a acelor feno^ mene ce pot fi algoritmizate şi, deci, formaliza-bile matematic. Fără a pierde nimic din valorile consultaţiei psihiatrice „clasice", psihîatria rămîne deschisă înnoirilor permanente pe care le impune progresul ştiinţei. 595. CONŞTIENTIZARE (cf. fr. conscient) • Proces, experienţă afectiv-cognitivă, prin care subiectul devine conştient de conţinutul latent, de semnificaţia simptomelor, condui-telor, producţiilor imaginare şi a conţinutului comunicării. în cura psihanalitică, conştientizarea reprezintă, pe de o parte, rezultatul interpretărilor analistului privind transferul, asociaţiile libere, visele, amintirile şi rezistenţele pacientului, iar, pe de altă parte, rezultatul procesului de preelaborare, de integrare conştientă a inter-, pretărilor, de acceptare a acestora, de slăbire, sau anulare a rezistenţelor. Deşi conştientizarea înseamnă diminuarea rezistenţei, poate funcţiona ea însăşi ca rezistenţă în evitarea situaţiei analitice, prin autoanaliză, ca şi prin evitarea instalării nevrozei de transfer în tot cursul analizei, prin ceea ce E. GLOVER numea „sacrificarea ... conflictelor genitale infantile în locul conflictelor sadic-anale, ... a sentimentelor depresive în locul celor de Conştiinţă ; Conştiinţă şi psihiatrie culpabilitate, ... a reacţiilor homosexuale inconştiente în locul reacţiilor inconştiente hete-rosexuale11. Cura psihanalitică se edifică pe influenţa cpnştientului asupra inconştientului şi ne arată că în orice caz această sarcină, oricît ar fi de dificilă, este posibilă'4 (S. FREUD). Avînd rolul dinamicii transferenţiale şi al jocului rezistenţelor, conştientizarea este în primul rînd o experienţă afectivă. Din acest motiv, simpla modificare sau înţelegere la nivel intelectual rămîne fără ecou Aîn planul personalităţii şi în plan simptomatic. în nerecu-noaştenea acestei diferenţe rezidă greşeala psihanaliştilor amatori, începători, sau a celor, care nu au în formarea lor profesională o analiză didactică (-> ANALIZA DIDACTICĂ, ANALIZA SĂLBATICĂ). FREUD sublinia de altfel diferenţa între a auzi şi înţelege şi a trăi afectiv. 596. CONŞTIINŢĂ fcf. lat. conscrientia „cunoaştere, înţelegere clară44) • Atribut definitoriu al umanităţii, cea mai evoluată formă de reflectare psihică a lumii obiective, caracterizată prin raţionalitate şi aprehensiunea propriei identităţi a individului ; conştiinţa însea-seamnă deci activitate psihică raţională, însoţită permanent de apercepţia Eului., ca agent unic, indivizibil şi inconfundabil al tuturor actelor sale psihice. Activitate a creierului omenesc, soldară cu limbajul, conştienţa este un produs social-istoric, constituindu-se în procesul muncii — factorul determinant al antropogenezei. Fenomen psihic a cărui geneză şi denumire sînt condiţionate istoric, conştiinţa se înfăţişează în două ipostaze complementare ; conştiinţa socială şi conştiinţa individuală. Conştiinţa socială însumează experienţa cognitivă, emoţională, habituală etc. acumulată de o comunitate umană de-a lungul istoriei sale — ansamblul de idei, credinţe, reprezentări, sentimente, din care se constituie concepţia despre sine şi despre lume a unei societăţi, reflectînd coordonatele obiective ale existenţei. Conştiinţa individuală reprezintă reflectarea subiectivă a existenţei fiecărui om, avînd note de unicitate şi irepetabilitate. Conştiinţa socială îşi pune o amprentă mai mult sau mai puţin accentuată asupra oricărei personalităţi, astfel încît fiecare om aparţine, prin mentalitate, cunoştinţe şi deprinderi, societăţii şi timpului său, avînd însă un univers sufletesc inconfundabil, în care se împletesc elemente ±le conştiinţei sociale, însuşite prin educaţie şi acte subiective, proprii fiecărui individ, corelate cu meandrele aparte ale oricărei existenţe umane şi cu trăsăturile distinctive ale fiecărei personalităţi. Pe plan ontologic, conştiinţa este o categorie fundamentală în opoziţie cu materia \ în funcţie de primordialitatea acordată materiei sau conştiinţei, concepţiile filozofice se diferenţiază în teorii materialiste sau idealiste (spiritualiste). 597. CONŞTIINŢĂ OBSCURĂ - sin. CONŞTIINŢA STINSĂ (RIBOT) INCONŞTIENT NORMAL (PRADINES);. 1NFRACONSTIENT (BUROLOUD) l PRECONŞTIENT (FREUD) SUBCONŞTIENT. 598. CONŞTIINŢĂ şi psihiatrie • în psihiatrie, termenul de conştiinţă are diferita interpretări, în funcţie de fundamentarea teoretică prin care se abordează studiul ei, fiecare din concepţii căutînd să aducă lumină în diferita aspecte ale psihopatologiei. Abordarea neuropsihologică înţelege prin conştiinţă procesul orientat, finalist, de integrare a întregului sistem nervos care, pa fondul stării de veghe, prelucrează informaţiile oferite de aferenţele senzitivo-senzoriale, reali-zînd o reflectare subiectivă a realităţii obiectiva şi putînd oferi un răspuns comportamental adecvat. Se admiţe astfel o structurare a conştiinţei în trei niveluri : • conştiinţa elementară (conştiinţa), care asigură starea de veghe, prezentă şi ia animale şi ţinînd de structuri subcortl-cale 3 • conştiinţa operaţional-logică, prin cara cu ajutorul percepţiei şi gîndirii se realizează o reflectare Coerentă a realităţii | • ’conştiinţa axiologică, de opţiune pentru anumite valori în funcţie de criteriile sociale. Deşi definirea conştiinţei ca esenţă comportă numeroase direcţii, anumite proprietăţi îi sînt unanim recunoscute şi anume : substratul material este creierul} nivelul maxim de dezvoltară a conştiinţei la om a fost atins odată cu apariţia limbajului, unele atribute ale conştiinţei existînd sub o formă simplă şi la maimuţele antropoide } conştiinţa prezintă variaţii cantitative în timp, la acelaşi subiect, dar şi variaţie ciclică (alternanţa somn-veghe) ^ presupune integritatea tuturor funcţiilor psihice 8 percepţie, atenţie, memorie, gîndire, afectivitate. Starea de veghe (conştienţa) este condiţia cea mai importantă care menţine un nivel de excitabilitate strict necesar desfăşurării tuturorî funcţiilor psihice, pentru existenţa conştiinţei* Conştiinţa şi psihiatrie Con/619 Din punct de vedere ci rolului pe care-l are, conştiinţa prezintă dcuă laturi : • informaţional-cognitivă, care utilizează identificarea obiectelor, delimitarea real-imaginar, conceptele şi simbolurile, sesizarea raporturilor şi legăturilor legice dintre obiecte şi fenomene, raţionamentele y m reglatoare, care realizează motivaţia, formularea şi anticiparea comportamentului, asumarea responsabilităţilor, aplicarea deciziilor , fiind structurată prin sinteza unui model informaţional dinamic al lumii şi al propriului Eu. Deşi reprezintă sinteza întregii activităţi de ansamblu a creirului, anumite structuri nervoase au totuşi un rol hctărîtor. Astfel, funcţionarea normală a formaţiunii reticulate şi a sistemului cer.trencefalic întreţine starea de veghe şi alternanţa veghe-semn. Sistemul iimbic, cornul Ammcn hipocampul şi amigdala contribuie la orientarea focalizată a atenţiei. Trezirea, controlată prin intermediul substanţei reticulate, este direct proporţională cu cantitatea stimulilor şi este nespecifică. Trezirea corticală este dependentă de semnificaţia informaţională a stimulului. Cercetările de neurofizio-logie modernă au stabilit pînă în prezent contribuţia precumpănitoare a cortexului, nucleilor bazali, sistemului talamic difuz şi a hipotala-musului în realizarea conştiinţei. Abordarea neuro-psiholcgică oferă explicaţii asupra substratului tulburărilor din conştiinţă, dar nu a reuşit încă descifrarea mecanismului de apariţie a nevrozelor, psihozelor, psihopatiilor. Concepţia psihanalitică, dezvoltată iniţial de FREUD şi continuată de neefreudism, explică, atît din exterior cit şi din universul psihic interior, rolul inconştientului şi preconştien-tului de a se opune prin mecanismul de refulare. Numai în isterie mecanismul refulării constituie Insă un model logic, care pînă în prezent explică destul de bine anumite simptome. în celelalte afecţiuni psihice însă, raţionamentele psihanalitice sînt extrem de vulnerabile. Prin concepţia organo-dinamistă, H. EY introduce noţiunea de „cîmp al conştiinţei", alcătuit din ansamblul fenomenelor psihice ale existenţei, la un moment dat : percepţie, imaginaţie, sentimente, pulsiuni, activitate motorie, limbaj. Pentru EY. ca şi pentru JASPERS, conştiinţa este „viaţa psihică la un moment dat", secţiunea transversală (structura sincronică), la nivelul existenţei psihice a unui individ. Con-ştienţa (luciditatea) este echivalentul clarităţii cîmpului conştiinţei. Secţiunea longitudinală (diacronică) a vieţii psihice a individului, care trece, prin totalitatea „clipelor" cîmpului con- ştiinţei, constituie „organizarea personalităţii". Astfel, personalitatea ar fi alcătuită din filmul rezultat din derularea multiplelor cadre ale prezentului. Pentru EY, disoluţiile cîmpului de conştiinţă şi ale organizării conştiinţei, explică întreaga patologie psihiatrică. Astfel, disoluţiile cîmpului conştiinţei de intensitate mică determină manie şi melancolie, cele de intensitate medie — psihozele delirante acute şi stările cneiroide, iar disoluţiile profunde determină stările ccnfuzionale şi confuzconirice. Disoluţiile structurii profunde a conştiinţei determină, cînd sînt de mică intensitate — dizarmenia cînd sînt de intensitate medie — delirurile cronice şi schizofrenia f cele mai grave disoluţii determină demenţele. Abordarea conştiinţei din unghiul psihologiei sociale a condus în med inerent la delimitarea şi a altor entităţi şi corelaţii. Astfel, se descrie conştiinţa individuală, exprimînd structurarea superioară a fenomenelor psihice sub influenţa unor mecanisme de natură socială : limbai, valori, simboluri. Astfel, cu cît cultura societăţii din care individul face parte este mai evoluată, cu atît individul îşi însuşeşte mai mult din valorile ei, cu atît el este mai conştient de locul şi rolul său în colectivitate şi de propriile sale aspiraţii, pe care şi le poate corela cu disponibilităţile şi cerinţele societăţii. Medii familiale dezorganizate, microgrupuri cu nivel etic ccborît, pot determina structurări dizar-monice ale personalităţii copilului sau adolescentului, contribuind la constituirea psihopatiei sau la developarea unor predispoziţii genetice spre nevroze sau psihoze. Alterarea sau structurarea insuficientă a conştiinţei morale este o trăsutură axială a personalităţii structurate dizarmonic, dar se întîlneşte şi în oligefrenii, demenţe, schizofrenie. Conştiinţa socială este alcătuită din totalitatea ideilor, reprezentărilor, normelor sociale, teoriilor, credinţelor indivizilor unei societăţi date. Datorită influenţei pe care o exercită relaţiile sociale, conştiinţa fiecărui individ este modelată de conştiinţa socială. Conştiinţa grupului (pe care şi-o formează membrii unui grup), este influenţată nemijlocit de specificul relaţiilor din grupul respectiv. Din această categorie fac parte şi conştiinţa de familie, ce echipă de muncă etc. Conştiinţa profesională reflectă modul de integrare a unui individ în cerinţele sociale ale profesiei pe care o exercită. Este rezultatul însuşirii cunoştinţelor şi a relaţiilor sociale specifice profesiei respective. Conştiinţa de clasă şi conştiinţa naţională reflectă conştiinţa unor grupuri constituite is- Cpmţtifaţă : tulburări; Contact afectiv toric ‘Sociatei, naţiune), care îşi exercita o puternică influenţă asupra conştiinţei individului. Conştiinţa morală reprezintă ansamblul normelor etice ale unui individ sau ale unui grup reflectate în conştiinţa membrilor grupului. Conştiinţa de sine constituie reflectarea în conştiinţa individului a propriei existenţe psihice şi sociale. Se structurează în cadrul relaţiilor sociale, individul cunoscînd u-se pe sine şi deiimitîndu-se de ceilalţi prin comparare cu semenii săi. Astfel, el devine o conştiinţă personalizată, individualizată. Personalităţile structurate dizarmonic îşi structurează o imagine deformată atît despre lume cit şi despre sine. Delirurile cronice şi, mai ales, schizofrenia determină o distorsionare delirantă sau o bulversare a conştiinţei de sine. 599. CONŞTIINŢĂ — tulburări • în funcţie de accepţiunile psihiatrice ale termenului, se poate realiza o sistematizare didactică a principalelor modalităţi de existenţă a conştiinţei şi a tulburărilor ei g • Cîmpul de conştiinţă care integrează prezenţa în lume, permiţîndu-i subiectului să se situeze în raport cu semenii săi, să-i înţeleagă lucid şi să se adapteze schimbărilor pe care le percepe. • tulburările cîmpului de conştiinţă: — tulburările clarităţii şi integrării cîmpului conştiinţei : obtuzia, hebe-tudinea, torpoarea*’ obnubilarea, stuporul, soporul, suspendarea completă a conştiinţei J — tulburările structurii cîmpului conştiinţei : — îngustarea cîmpului conştiinţei } — starea crepusculară ? — confuzia mintală (stările confu-zionale) : oneirodia, amenţia } • ' Conştiinţa de sine a subiectului, ca senti- ment al propriei identităţi. 6 Tulburările conştiinţei de sine : — Tulburările conştiinţei corporalităţii (somatognozia) : — tulburări de schemă corporală de tip neurologic : s.indromul Gerst-mann, sindromul Anton-Babinski îj — tulburări de schemă corporală de tip psihic: cenestopatii, sindrom hipoccndriac, sindrom Cotard ;j — desomatizare : dismorfofobia, heautoscopia ; — Tulburările conştiinţei realităţii obiectuale : derealizarea. — Tulburările conştiinţei propriei persoane : personalitatea multiplă, depersonalizarea, automatism mintal . — Tulburările somnului şi visului I insomnii, hipersomnii, visul. • Conştiinţa morală, care se referă la capacitatea de înţelegere şi judecată, reflectată în comportamentul subiectului, conform cu anumite norme deontice şi un sistem axiologic, obţinută prin encultura-ţie şi autcstructurare. 600. CONTACT AFECTIV (cf. lat. contacws „atingere, contact") o Rela'ţie emcţional-afec-tivă, exprimată în termeni de atracţie-respir.gere (simpatie-antipatie) sau indiferenţă, care caracterizează orice întilnire între două persoane. Noţiunea se valorizează practic în aproape orice moment al existenţei de zi cu zi, avînd în vedere faptul că omul este în primul rind o fiinţă socială. Fără acest contact afectiv, viaţa nu ar fi decît o sumă de monologuri care s-ar pierde în eternul universului, o „culegere4* de arii în care solişti i ar cînta fiecare pe scena sa. în psihiatrie, problema contactului afectiv este deosebit de importantă, din două puncte de vedere : unul se referă la gradul de comunicare pe care îl realizează medicul cu pacientul său, al cărui substrat este puternic încărcat de sentimente şi care-i permite primului un diagnostic corect, o apropiere cît mai bună de sufletul omului aflat în suferinţă şi de impasul în care se află al doilea decurge firesc din premisa anterioară (dacă se realizează) şi constă în stabilirea unei relaţii psihoterapeutice eficiente, fundamentală pentru actul terapeutic. Pacientul se află pe scaunul din faţa medicului, încărcat de toate speranţele înţelegerii, dar şi ale rezolvării suferinţelor sale prin remediile ce i se vor oferi. Anxietate, insecurizare, suferinţe şi speranţă, încredere - acestea sînt sentimentele pe care bolnavul le afişează, mai direct sau mai voalat, celui pe care l-a ajes (situaţia optimă) spre a-i fi tămăduitor. înţelegerea, căldura sufletească, omenia, răbdarea şi asigurarea trebuie să fie instrumentele cu care psihiatrul va opera în „plaga" pacientului său. în acest sens medicul, după cum afirma E. MAY, trebuie să vadă în faţa sa un om cu suflet, nu o simplă fiinţă vie. Mai mult, psihiatrul va căuta să nu creeze bolnavului impresia că se află în situaţia unui obiect care urmează să fie clasificat. Oprtime pentru succesul terapeutic sînt sentimentele de încredere, stimă, simpatie (din partea pacientului), dar sînt posibile şi cele de îndoială, teamă, dispreţ, ură. în această relaţie afectivă care se stabileşte între bolnavul psihic şi medicul său, empatia, atitudinea simpatetică şi identificarea sînt etape care asigură permeabilizarea canalului care atinge esenţa persoanei (înlăturînd inerentele complicaţii în Contact W; Contact medic*pacient Qohlmr jplus sau în minus faţă de interrelaţia personală medic-bolnav). Este sugestivă expresia folosită CONTACT VITAL). Alterarea sa reprezintă numai o componentă a procesului disociativ, element psihopatologic central în schizofrenie. Rămînînd în cadrul psihozelor, maniacalul cumulează în cel mai înalt grad afectivitate în contactul pe care-I realizează cu semenii săi, dar caracterul patologic este marcat prin superficialitatea unui .„prea plin" care aparent îl apropie, dar în realitate îl situează deasupra normalităţii. Prin opoziţie, depresivului îi „păleşte" posibilitatea realizării unor legături cu cei din jurul său, datorită suprasaturaţiei cu afecte negative, fiind mult prea adîncit în propria-i durere. Păstrînd limitele definirii nosografice, structurile dizar-monice de personalităţi schizoide şi hipertim — iimopate depresive pot fi recunoscute şi ele prin trăsăturile pe care le conferă capacitatea ce comunicare pe linia afectivităţii, deşi alterarea contactului afectiv este, în aceste cazuri, de o intensitate mai redusă. în cazul isteriei pe prim plan se afirmă egocentrismul care poate fi deseori „disimulat" (în •funcţie de complexitatea personalităţii şi gradul de cultură) în roluri cu puternică încărcătură afectivă, puse în slujba „farmecului" personal. Cît despre oligofreni sau demenţi, contactul afectiv este pus întotdeauna în umbra sărăciei ■ideative (primare sau secundare) căpătînd în unele cazuri valenţe de . supracompensare. Indiferenţa afectivă rămîne apanajul stărilor de -tulburare a conştiinţei (sindrom confuzional de diferite etiologii, demenţă, oligofrenie ■gravă) şi a stărilor defectuale postprocesuale ?(în special forma hebefrenică a schizofreniei). 601. CONTACT(D) delir ® Delir, descris de ESQUIROL în 1838, în cadrul „nebuniei atingerii". Bolnavul, îngrozit de murdăria pe care anumite obiecte ar putea-o transmite (mai ales clanţele, robinetele, butoanele;),, îşi ia nesfîrşite măsuri de precauţie pentru a evita contactul direct. Apariţia unui comportament abiutomanic este de asemenea frecventă. Maximum de intensitate al acestui delir pste însoţit, după MICHAUX, de refuzul de a părăsi patul, pentru evitarea oricărui contact „periculos". 602. CONTACT MEDiC-PACIENT • După cum afirmă PAMFIL, bolnavul psihic este cel „care suferă şi are nevoie de conştiinţa noastră, a psihiatrilor, pentru a şi-o oglindi pe a sa". Psihiatria este prin excelenţă ramura medicinii în care participarea empatică este obligatorie în întîlnirea şi dialogarea cu emul bolnav, fiincf necesar deci ca această întîlnire să se producă într-o ambianţă plină de comprehensiune, Solidaritate cu suferinţa. Medicul se „angajează" — mai mult decît în oricare altă specialitate — să înţeleagă bolnavul, paralel cu înţelegerea procesului patologic obiectivizat în cursul dialogului. Acest dialog stabileşte contactul, comunicarea reciprocă dintre medic şi pacient, comunicare dublată de „o generoasă dăruire de la vindecător spre suferind" (PAMFIL). Arta stabilirii contactului medic/pacient (bolnav psihic) este dată de capacitatea primului de a înţelege individul ca fiind unic şi irepetabil in identitatea sa. Aceasta este explicaţia faptului că un suferind psihic va stabili un contact bun numai cu un anumit medic sau numai într-un anume moment, momentul în care bolnavul va simţi că suferinţa sa găseşte simpatie în înţelegerea terapeutului. Contactul , medic-bolnav psihic reprezintă o relaţie inierumană de tip special şi nu poate fi bun decît în condiţiile în care bolnavul are o deplină .încredere în, medic, astfel îneît să-şi poată dezvălui în faţa acestuia „tenebrele" suferinţei sale tainice care, uneori, nu au ^constituit obiectul nici unei alte confesiuni. în faţa bolnavului psihic, psihiatru nu-şi va nega niciodată identitatea sa de medic, evitînd atitudinea de complezenţă sau confruntarea de opinii (care poate fi temperată sau amînati). în nici un caz atitudinea medicului nu va fi indiferentă de atitudinea, gestica, şi afirmaţiile bolnavului. Atitudinea medicului n.u va fi niciodată ostilă. Dacă în oricare altă specialitate medicală, primul contact cu pacientul îi poate releva medicului existenţa... unei suferinţe cardiace, digestive etc. (internistul, chirurgul au- la îndemînă o serie de mijloace clinice şi para- t-mt^H''mechc-păcient dfrttee prin care se poate stabili cu claritate diagnosticul de la prima întîlnire) de cele mai multe ori obţinîndu-se şi colaborarea din partea pacientului, în sensul acordului său la conduita terapeutică \ în psihiatrie, nu de puţine ori, primul contact nu înseamnă altceva decît o „tatonare** reciprocă a celor doi parteneri. Primul contact va însemna un început al cunoaşterii, cunoaştere care va putea fi completă numai prin atitudine constant comprehensibilă faţă de suferinţa umană, prin climatul de încredere si securizare pe care medicul ştie să-l ofere suferindului. Variantele de desfăşurare a acestei interrelaţii umane sînt practic egale cu numărul bolnavilor psihici (şi nu al bolilor). De obicei, nevroticul „de abia aşteaptă" să se dezvăluie în faţa medicului şi să se „abandoneze" îngrijirii acestuia, acordîndu-i de la început creditul rezolvării întregii problematici a derapajului său existenţial, contactul medic-pacient fiind în acest caz contactul „fiinţă + slabă suferindă"-specialist cu puteri „magice". Nu Ia fel se petrec lucrurile cu bolnavul psihotic, aflat la primul contact cu un psihiatru l el va păstra o rezervă, trebuindu-i timp pentru a-şi dezvălui suferinţa. Cei doi parteneri ai relaţiei psihiatru/bolnav psihotic se studiază reciproc? în acest cuplu primul trebuie să capete încrederea celuilalt, să-i înlăture suspiciunile, să-i dovedească că se angajează alături de el în . lupta împotriva chinuitoarelor suferinţe lăuntrice § cel de-al doilea partener, pacientul, are o atitudine de expectativă şi continuă tatonare, încercînd să se convingă că medicul „merită" încrederea sa. Acest lucru este dificil, deoarece pacientul, retras în „turnul de fildeş" al trăirilor sale, este detaşat complet de ambianţă, căreia îi aparţine şi medicul. De obicei, sensul relaţiei nu este (şi nu poate fi), cel puţin la început, de la bolnav la medic (adică de Ia autist la lumea reală), ci de la medic la pacient fi medicul este acela care va încerca să găsească anevoiosul drum al comunicării cu bolnavul, acea unică uneori undă de rezonanţă Pentru depresivul retras în durerea sa morală, lipsit de elan vital, convins de inutilitatea a tot şi a toate (inclusiv a consultaţiei şi îngrijirii medicale), este dificilă dacă nu aproape imposibilă, stabilirea oricărui contact, a oricărei relaţii jjmane (mai ales cu un partener necunoscut). încurajările sterile, atitudinile de complezenţă, stereotip-binevoitoare, nu vor face decît să înalţe zidul dintre depresiv şi medic. Contactul se stabileşte numai cînd medicul dovedeşte faptic întreaga sa angajare în suferinţa bolnavului, numai cînd îl convinge cu tact, înţelegere, răbdare şi un infinit devotament, că-l poate ajuta. Capacitînd încrederea bolnavului, psihiatrul va dobîndi şi colaborarea acestuia la tratamentul chimio- şi psihotera-peutic. Trebuie avut de asemenea în vedere faptul că, oricît de bun ar părea la un moment dat contactul medic-pacient şi oricît de mare ar fi satisfacţia succesului „terapeutic", există „cozi ale depresiei'*, afecţiune grevată de riscul suicidar, ceea ce reclamă o mare prudenţă şi mult discernămînt, pentru a nu încheia prea devreme supravegherea clinică şi contactul cu bolnavul prin stereotipele final uri de foaie de observaţie ; „vindecat", „ameliorat". Aparent, contactul cu maniacalul este uşor de stabilit g este numai o aparenţă, deoarece pentru maniacal orice interrelaţie umană este un joc, tendinţa lui fiind de a atrage totul îr> activitatea sa ludică. De aceea, contactul medic-bolnav maniacal, cu cît pare a fi mai uşor de realizat, cu atît poate fi mai lipsit de substanţă. Tactul şi atitudinea fermă (neînsoţită însă de o prea mare austeritate) vor stabili raportul medic-pacient pe coordonatele autorităţii medicului faţă de acest tip de bolnav psihic, autoritate necesară pentru a obţine colaborarea acestuia la conduita terapeutică. O situaţie particulară şi deloc uşoară apare în cazul contactului medic-bolnav delirant paranoid. Contrazicerea brutală, chiar dacă este logică, nu numai că va compromite întreaga desfăşurare a contactului dintre psihiatru şi pacientul său, cî va conduce chiar la înglobarea psihiatrului în cercul „duşmanilor", „urmăritorilor". Cealaltă extremă,' pactizarea cu convingerile bolnavului (de multe ori pentru a nu-i provoca acestuia o stare de agitaţie) riscă în unele cazuri să conducă Ia un fel de „folie â deux". între aceste două extreme se situează atitudinea fermă, dar amabilă, înţelegerea delirului ca o suferinţă (chiar dacă este expansiv) şi „angajarea" alături de pacient în lupta împotriva acestei suferinţe. Această înseamnă a-l convinge pe bolnav că a înţelege ceva nu este identic cu a accepta acest ceva. Contactul se va stabili atunci cînd pacientul va fi convins că este înţeles (chiar dacă nu sînt acceptate convingerile sale). Contactul medic-pacient capătă o coloratură aparte, plină de fine nuanţări, atunci cînd partenerul său în această relaţie interumană este adolescentul. Oferirea şabloanelor parentale ca soluţie nu va duce decît la declanşarea unei adversităţi din partea adolescentului f acesta trebuie să găsească în psihiatru un confident căruia să i se poată adresa şi care-l tratează ca pe un adult. Contact vital; Contagiune mintală ; Contemplaţie Con/623 Contactul pe care medicul îl stabileşte cu pacientul său face parte din însuşi demersul terapeutic ? în psihiatrie bolnavul are nevoie .de încredere în medic mai mult decît în medi-caţie, pentru că el, marele izolat, numai în acest cadru poate stabili şi poate reînvăţa să stabilească contactul interuman. Acest contact va constitui pentru bolnavul psihic punctul iniţial al unei reintegrări în rîndul lumii, punct la care oricînd el se poate întoarce, .astfel încît în psihiatrie contactul medic-pa-£ient este practic nelimitat în timp spre deosebire de alte situaţii în care rezolvarea problemei strict medicale reprezintă limita intervenţiei medicului. 603. CONTACT VITAL • Termen introdus de MINKOWSKI, care-l defineşte drept „sincronismul între elanul personal şi ambianţă". Alterarea contactului vital este întîlnită în psihoze, îndeosebi în schizofrenie, unde reprezintă, în opinia autorului, tulburarea esenţială. 604. CONTAGIUNE MINTALĂ (cf. lat. contagio „contact, contagiune") -- sin. INFECŢIE PSIHICĂ • Transmiterea simptomelor psihice de la un individ la altul, iimitîndu-se ia reproducerea de către indivizi cu personalitate slabă a unor comportamente care i-au impresionat. Se descriu forme epidemice, cînd contaminarea se face în masă : în rîridul soldaţilor demoralizaţi, printre membrii diverselor secte, în rîndu! bolnavilor (de obicei -este vorba de manifestări isterice sau de idei delirante mistice). LASEGUE şi FALRET au descris primii delirul „a deux" (delirul indus), în care delirantul inductor, de obicei paranoic, face ca delirantul indus, de obicei legat afectiv de inductor şi cu un oarecare grad de insuficienţă cognitivă, marcat deci printr-o sugestibilitate crescută, să adopte ideile delirante ale primului. Această formă de contaminare este reversibilă, ; şoarece aflat într-o cuşcă la o distanţă mare. în timpul expunerii, copilul (S2) a fost hrănit cu una din mîncărurile care-i plăceau foarte mult. Hrana a determinat apariţia unei reacţii de plăcere, incompatibilă cu teama provocată* de şoarece. Cuşca a fost adusă din ce în ce mai aproape, pînă cînd copilul a ajuns să atingă: şoarecele cu mîna, fără să mai apară răspunsul de teamă. Contracondiţionarea a început să fie larg utilizată terapeutic, mai ales îm nevroze, odată cu apariţia lucrărilor lui' WOLPE (1958). Acesta considera nevroza ca o reacţie sau un şir de reacţii neadaptative, rezultate în urma unui proces de condiţionare (învăţare), care a avut Ioc în viaţa individului-într-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat, cînd acesta a fost expus unei situaţii-generatoare de emoţii negative (anxietate, depresie etc.). Tratamentul constă în crearea-unei stări emoţionale incompatibile cu emoţia negativă care, activată în mod repetat, duce* Ia inhibarea acesteia din urmă. Contracondi- Coniractură ; Contradictoriu ^; Contradicţie Con/625 tîonarea este frecvent utilizată în tratamentul fobiilor, a unor disfuncţii sexuale, a obsesiilor etc. 614. CONTRACTURĂ (cf. lat. contractius „strîns, strimt") • Contracţia persistentă, involuntară, a unui muşchi sau grup muscular, însoţită de o rigiditate musculară. Se produce sub influenţa unui influx nervos sau a unor, excitaţii directe (agenţi fizici sau chimici), puţind fi antalgică, miogenică, neurologică, ischemică, funcţională. Este descrisă în infecţia tetanică, tetanie, intoxicaţii (de exemplu, cu stricnină), isterie, afecţiuni ale sistemului nervos central (de exemplu, în parkinsonism), ca efect secundar al terapiei cu neuroleptice etc. în isterie, contractura apare în cadrul manifestărilor paroxistice din mica criză isterică, sub forma crizei tetaniforme, cît şi în manifestările de durată (contracturi şi spasme cărora nu li se poate evidenţia caracterul de organicitate, dar este prezentă atitudinea demonstrativă), în crizele de tetanie, precedate de amorţeli şi crampe ale extremităţilor, se instalează contractura maseterilor şi spasmul carpopedal, care cedează la administrarea de calciu. în boala Parkinson şi în parkinsonism, contractura este de tip extrapiramidal, plastică, predominînd la musculatura rădăcinii membrelor şi muşchilor cu rol în statică ? atitudinea generală este în flexie, iar muşchii sînt rigizi la mobilizarea pasivă (în „ţeavă de plumb" sau „roată dinţată"). Activitatea motorie voluntară este diminuată. Contractura din sindromul piramidal afectează numai anumite grupe musculare şi este maximă la începutul mişcărilor pasive, diminuînd progresiv cu repetarea mişcării (în „lamă de briceag"). în catatonie rigiditatea se poate menţine mult timp şi are aspectul flexibilităţii ceroase, constînd în rezistenţa de tip plastic a maselor musculare la mobilizarea pasivă. Terapia cu neuroleptice cuprinde între efectele sale secundare şi sindromul în care este prezentă contractura : sindromul diskinetic-hiper-ton, sindrom akineto-hiperton (sindrom par-kinsonian neuroleptic), sindrom hîperkinetic-hiperton. 615. CONTRADICTORII^ halucinaţii (cf. lat. contradicere „a contrazice, a se împotrivi") ANTAGONlSTE(H) halucinaţii. 616. CONTRADICTORIU^ delir (cf. lat. contradicere) • Delir în care bolnavul susţine puncte de vedere deosebite şi în vădită opoziţie' cu realitatea, cum ar fi posesia unor averi imense, în timp ce cîştigul zilei îi este limitat la cîteva unităţi monetare. Bolnavul nu sesizează de loc contradicţia din afirmaţiile sale. Este tipic în paralizia progresivă, în care delirurile au drept marcă comună „absurditatea, mobilitatea, contradicţia şi incoerenţa" (FALRET). Poate fi întîlnit şi în alte demenţe şi uneori în stări maniacale. 617. CONTRADICŢIE (cf. lat. contradicţia „contrazicere, obiecţie") o Sub aspect filozofic, termenul defineşte coexistenţa necesară înlăuntrul aceluiaşi obiect sau proces a unor laturi opuse (aspecte, proprietăţi, determinaţii), care tind să se anuleze reciproc, deşr nu pot fiinţa decît împreună, una prin cealaltă, într-o încleştare ce dăAConsistenţă şi dinamism interior lucrurilor. în gîndirea metafizică contradicţia era considerată drept o carenţă ontică, aparentă, a intelectului mărginit, cu neputinţa de a sălăşlui în miezul realului, în viziunea dialectică contradicţia este privită, dimpotrivă, ca proprietate universală a existenţei şi forţă motrice internă a devenirii. Dezbinarea dintr-un început a unicului în forţe opuse, care se presupun tocmai în măsura în care se exclud reciproc, este proprie oricărei fiinţe cu tensiune lăuntrică, făcînd-o să-şi păstreze coerenţa şi „pulsaţia" prin „împăcarea1* forţelor opuse, şi nu prin „triumful" ’ uneia dintre ele asupra celeilalte ? contradicţia se rezolvă prin dispariţia ambelor forţe, odată cu lucrul în care fiinţează şi care trece îritr-o nouă formă de existenţă, cu proprietăţi şi contradicţii diferite. în logică, prin contradicţie se înţelege raportul de opoziţie dintre două propoziţii, dintre care una este negaţia explicită a celeilalte, astfel încît, dacă una dintre prepoziţii este adevărată, cealaltă este cu necesitate falsă şi invers. 618. CONTRADICŢIE FORMALĂ • Raportul care se stabileşte între două noţiuni sau judecăţi, dintre care una este negaţia explicită sau implicită a celeilalte. De exemplu, „X este om", „X nu este om". Contradicţiile formale pot fi de mai multe feluri, în funcţie de complexitatea lor : contradicţii simple \ contradicţii provenite din nedefinirea suficient de corectă a noţiunilor corective ? autocontră-dicţii (de exemplu, „oamenii nu s-înt fiinţe raţionale") ? antinomii ? paradoxuri. Gîndirea schizofrenică admite toate tipurile menţionate de contradicţii, inclusiv autocontradicţiile,. care contribuie la nota bizară a gîndirii bolnavului. în mod normal, frecvenţa contradicţiilor formale este invers proporţională cu nivelul de inteligenţă al subiectului şi cu gradul de 40 Enciclopedie dc psihiatrie — cd. 167 «ô/Con Contrafobic ; Contraindicase şcolarizare. Subiecţii cu întîrzieri mintale admit şi ei contradicţiile formale, pe care nici nu le sesizează. 619. CONTRAEXPERTIZĂ PSIHIATRICĂ (fr. contre-expertise) NOUĂ EXPERTIZĂ ME- DICO-LEGALĂ PSIHIATRICĂ. 620. CONTRAFOBIC (cf. contra- ; gr. phobos „frică") • Conduită de adaptare la simptom, constînd în utilizarea de către bolnavul fobie a unor obiecte, persoane, situaţii, în scopul diminuării angoasei, atunci cînd situaţia fobo-genă nu poate fi evitată. Analiza conduitei ccntrafobice duce la concluzia că ea reprezintă fie realizarea indirectă a dorinţei refulate, fie un intens beneficiu secundar a! maladiei. După O. FENICHER, consecutiv mecanismului de deplasare şi proiecţie care stă la baza apariţiei fobiei, are loc regresia la o perioadă în care protecţia împotriva angoasei vine de ia anturaj, în acest caz, căutarea unui obiect contrafobic apare fobicului ca o soluţie. Dacă obiectul contrafobic este o persoană, faptul că acea persoană devine de neînlocuit şi este constrînsă la un anumit comportament poate fi interpretat ca o realizare indirectă a tendinţelor agresive vizînd această persoană (tatăl sau mama în fobiile copilului ? un soţ absent generator de frustrare şi pus în situaţia de a-şi însoţi mereu soţia cu agorafobie etc.). Persoana cu comportament contrafobic caută situaţii periculoase (reale sau imaginare) la care aderă. Printre alpinişti, paraşutişti, speo-logi pot exista persoane cu acest tip de comportament. Jocul copiilor conţine elemente ■contrafobice iar modelele comportamentale implică, după J. C. NEMIAH (1985), un mecanism de relaţionare prin care se face identificarea cu agresorul. 621. CONTRAINDICAŢIE (fr. contre-indication l cf. lat. contra indicatio „indicare") • Situaţie (nedorită) în care aplicarea unei anumite terapii (medicamentoase, fizice, chirurgicale, psihc-terapice etc.) aduce prejudicii bolnavului. Această condiţie apare în mod aleatoriu, la interferenţa dintre starea patologică a pacientului şi necesitatea administrării unui anumit tratament, în vederea ameliorării sau vindecării acesteia. Aspect sesizat în practica medicinii încă din antichitate, contraindicaţiile remediilor administrate bolnavilor în acele timpuri au fost sintetizate în principiul hipo-cratic „primum non nocere". De atunci şi pînă în zilele noastre dictonul a rămas la fel de valabil, -mai ales în condiţiile îmbogăţirii şi diversificării fără precedent a mijloacelor terapeutice, în special pe calea sintezelor chimice. Incontestabilele mutaţii produse în terapia psihiatrică în ultimele cinci decenii au adus, pe lîngă imensele avantaje pentru bolnavul psihic (în tot ceea ce include el ca unitate bio-psihosocială) şi o nouă problematică în privinţa eventualelor prejudicii, solicitînd opţiu-unii pe care medicul psihiatru o face un înalt grad de responsabilitate, dublată de curaj şi luciditate profesională. Contraindicaţia terapeutică în psihiatrie poate fi luată în consideraţie la nivelul unui tip general de terapie (chimioterapie, electro-terapie, insulinoterapie, psihoterapie), la nivelul unor grupe medicamentoase psihotrope (sedative, neuroleptice, antidepresive etc.) sau la nivelul unor tehnici de psihoterapie (psihanaliza, psihoterapiile scurte, hipnoza etc.). Stabilirea unor contraindicaţii, absolute sau relative, constituie un moment de greu răsunet în expectativa reuşitei terapeutice finale, în care rolul medicului psihiatru este decisiv, bolnavul trebuind să beneficieze de o „protecţie" desăvîrşită, ale cărei eventuale fisuri pot greva sau chiar împiedica cursivitatea actului terapeutic. Nivelul înalt de accesibilitate a populaţiei la informaţia medicală reprezintă un cîştig psihologic important, dar poate fi uneori şi o frînă în acceptarea unui anumit gen de terapie. Prospectele însoţitoare ale produselor medicamentoase, agendele medicale (care uneori, uitînd că se adresează şi publicului larg, nu numai specialiştilor, abundă în enumerări la punctul contraindicaţii), afirmaţii insuficient argumentate sau ambigui ale personalului medical (avînd o puternică încărcătură iatro-genă, la care bolnavul psihic este un receptor ideal), insuficienta atenţie pe care medicul curant o acordă explicării posibilelor contraindicaţii ale unui medicament (contraindicaţiile absolute sînt, totuşi, destul de rare), toate acestea sînt circumstanţe care, în mîna dibace a psihiatrului, pot fi transformate din nefavorabile in favorabile, slujind scopul vindecării bolnavului. în ceea ce priveşte contraindicaţiile terapiilor biologice specifice (chimioterapia), deşi restrînse, ele sînt reprezentate îndeosebi de insuficienţe organice (hepatice, renale, respiratorii, circulatorii, adenom de prostată, alcoolism acut) } sedativele şi majoritatea neurolepticelor sînt contraindictate în boli infecţioase febrile şi în febră ca atare, în.tratamentul simultan cu anticoagulante sau anti-diabetice, la virsta înaintată Contraindicaţie ; Contrainvestiţie ; Contrast senzorial Con/627 • Pentru grupa neurolepiicelor se menţionează drept contraindicaţii absolute : glaucomul cu unghi închis, adenomul de prostată, intoxicaţiile acute (alcool, barbiturice) şi starea de graviditate (mai ales primul trimestru) \ • Tranchilizantele nu sînt indicate în miastenie, insuficienţe respiratorii grave, glaucom (contraindicaţie absolută) şi la subiecţii cu antecedente de intoleranţă, afectare hepato-renală şi cardiovasculară gravă, la vîrstele extreme, în tendinţele toxicofilice şi la profesiile care necesită coordonarea permanentă psihomotorie (şoferi, dispeceri), în tratamentul ambula-tor (contraindicaţie relativă) f • Grupa antidepresivelor triciclice este în mod absolut contraindicată în cazul glaucomului cu unghi închis şi al retenţiei de urină, iar pentru terapia cu IMAO se exclud bolnavii cu fragilitate vasculară cerebrală sau cei cărora trebuie să li se administreze anestezie generală. Situaţii ca: tulburări de ritm cardiac, hipertrofia de prostată, antecedente de glaucom, tulburări arteriosclerotice cerebrale, subiecţi în vîrstă, insuficienţă hepatică sau renală, epilepsie, alcoolism — impun luarea unor, măsuri de precauţie din partea medicului psihiatru. • Sărurile de litiu (timo-izoleptice) sînt contraindicte în psihoza maniaco-depre-sivă forma bipolară care beneficiază de tratament continuu cu alte antidepre-sive, psihoza maniaco-depresivă cu durată mică între accese, epilepsie, afecţiuni renale acute şi cronice, afecţiuni cardiace grave, afecţiuni cu tulburări ale repartiţiei sodiului, insuficienţa hepatică cronică sau acută, hipertiroidie (relativ), sarcină (fără a exista dovezi precise). • Electrotercpla are şi ea contraindicaţii absolute : sindrom de hipertensiune intracraniană, tumori cerebrale, ane-vrism cerebral sau aortic, insuficienţă coronariană severă, flebite recente, tratament concomitent cu anticoagulante, situaţii care contraindică anestezia (în cazul electroşocului protejat) şi — relative : hiper- şi hipotensiunea arterială, alte afecţiuni cardiace, stare de deshidratare severă, hepatită în antecedente, fragilităţi osoase, leziuni musculare, stări febrile, TBC evolutiv, pneumotorax, pneumectomie, astm bronşic, hemiplegii de origine vasculară, paralizia generală, encefalite. Unele din situaţiile menţionate mai sus precum şi sarcina, vîrstele extreme (copii şi bătrîni), au încetat să mai reprezinte o contraindicaţie absolută la introducerea tehnicii de electroterapie protejată prin anestezie (-» ELECTROTERAPIE). Evaluarea globală şi critică, optimismul prudent şi decizia promptă din partea medicului în alegerea „celui mai bun“ tratament pentru bolnavul său, ca şi cunoaşterea metodelor de combatere a eventualelor efecte nedorite* generate de nerecunoaşterea la timp a unor contraindicaţii, reprezintă „armele" de care trebuie să dispună orice psihiatru. 622. CONTRAINVESTIŢIE (cf. contra-ţ germ. investizion) — sin. ANTICATHEXIS • Termen desemnînd aspectul economic al noţiunii dinamice de apărare a Eului, suportul energetic al mecanismelor de apărare. A fost analizat mai întîi în teoria economică a refulării (FREUD). Energia liberă, sustrasă reprezentărilor refulate (dezinvestire), este utilizată pentru a menţine refularea prin contra-investirea ei în reprezentări, atitudini, conduite, care pot fi rejectoare ale reprezentării refulate (în fobii) sau elemente direct opuse pulsiunii sau reprezentării refulate (formaţiuni reacţionale). Intervine ca suport energetic şi proces economic în mecanismul atenţiei ca şi în situaţii traumatice, în care contribuie la crearea unei bariere menite să limiteze afluxul de excitaţii externe. 623. CONTRALIN(M) R.D.G. - DCI Dlr sulfiram —>’ ANTALCOL(M)tRomânia 624. CONTRARISM (cf. lat. contrarius „contra, opus") - sin. NEGATIVISM ACTIV \ OPOZIŢIONISM © Atitudine de opoziţie a subiectului exprimată prin performarea unor gesturi sau acţiuni opuse celor comandate. Ca formă benignă de protest este întîlnită în comportamentul copiilor. In psihopatologie apare în circumstanţe variate. Clasic este descris ca fiind o componentă a sindromului1 catatonic din schizofrenie, dar poate apare şi la maniacali, ca o manifestare ludică, la simulanţi, la debili mintali. 625. CONTRAST — senzorial (it. contrasto g fr contraste) o Creştere a sensibilităţii în activitatea analizatorilor, ca efect al interacţiunii unor stimuli diferiţi, chiar opuşi, care acţionează simultan sau succesiv asupra aceluiaşi analizator, stimulii cu intensităţi sau calităţi contrastante, devenind univoc sau biunivoc relevanţi După ATTNEAVE, GIBSON, FRA-ISSE, în discriminarea senzorială intervir> mecanisme de accentuare care îşi găsesc ex- Contrast senzorial; Contratransfer gresia \în, legea contrastului. Neurofiziologic -(XRĂVKOV, ZQTOV şi ANDREEV), feno-megul ^de cpntrast se datorează raporturilor reciproc-inductive dintre excitaţie şi'inhibiţie (inhibiţia generată de inducţie negativă, cauzînd deplasarea ri,uanţei contrastante în direcţia ..polului inferior al spectrului — pentru contrastul cromatic), care au loc pe baza interacţiunii'dintre centrii cofticali şi receptorii periferici. Contras^ se poate realiza simultan,1 «nr'brdinda relevanţei1 univoce (fond şi obiect) sau biunivoce' (sunete înalte şi sunete joase), şi succesiv, constînd din creşterea acuităţii senzoriale faţă de: stimulul prezentat la scurt interval după acţiunea îndelungată a unui alt -stimijL .de aceeaşi modalitate, dar diferit 'calitativ,,(apare pregnant în termo-recepţie şi în vederea cromatică). Contrastul cromatic este cu aţît mai intens, cu cît zona inductoare este mal, întinsă, iar ;zona contrastantă mat mică i(KIRSCHMÂNIM, 1927). Contrastul maxim este.egal cu 1 (ca raport între reflectarea nulă şi totală). GH. ZAPAN şi M/GOLU (1966) au stabilit accentuarea contrastelor cromatice în condiţiile înr care cele două culori puse în contact nu sînt riguros delimitate în suprafeţe cu configuraţie geometrică, ci se întrepătrund labirintic, stelar precum şi superioritatea contrastelor figurilor în mişcare, faţă de cele statice, în psihologia muncii/ fenomenele de contrast ■sînt larg utilizate pentru ^optimizarea proceselor de producţie ; psihoetgohomul FAVERGE recomand-ă. recurgerea.la contraste; puternice atît în iluminarea incintelor secţiilor, cît şi în construirea aparat uri tehnice, . întrucit ■monotonia conduce . la .diminuarea acuităţii v I zual e Co nţrast u I c ro mat ic cel mai. preferabil ar fî, Ţn ordine descrescătoare (după PRES-TONN şi SCHWINKER) * negru pe galben, verde pe alb, negru pe alb şi verde pe roşu. 626. cdNTRATIPAL MONGOLISM(s> sin- 'drom (fr% cont ret/pe) — sin. ANTIMONGO-LISM*s> — sindrom • Termeni carş, la reco- sin. mahdarea OMS, nu se mai utilizează —> NOMOZOMIA 21. 627. CONTRATRANSFER (cf contra-? fr. transfert) •'Apariţia unor reacţii ale analistului sau terapeutului pe plan afectiv, în raportul pe care îl stabileşte cu pacientul său în timpul terapiei , ca o relaţie inversă a celei de transfer. Sublinjind faptul că analistul nu poate merge -mai departe în analiză decît-?i permit propriile rezistenţe si complexe, FREUD a intuit interpelaţia transfer-rcontratransfer, care apare în cursul curei, implicînd contradicţii care nu vor permite analiza eficientă a unui subiect dacă nu vor fi rezolvate. Rezultă implicit necesitatea supunerii ia o analiză (psihanaliză) personală a celui care intenţionează să practice psihanaliza. PONTALIS şi LAPLANCHE consideră con-tratransferul sub două aspecte mai importante 3 Q Din punct de vedere psihanalitic, se apreciază drept contratransfer tot ceea ce intervine în cură şi ţine de personalitatea analistului. Restrîngârea sensului (delimitarea mai precisă a termenului) revine la faptul că în contratransfer intervin doar procesele inconştiente pe care le provoacă la psihanalist transferul analizatului ; contratransferul ar fi deci reacţia inconştientă a psihanalistului la transferul pacientului % Din punct de vedere tehnic, contratransferul implică : • reducerea, pe cît posibil, a manifestărilor corrtratransferenţiale, astfel încît situaţia analitică să se structureze esenţi.al după transferul pacientului jf • utilizareâ manifestărilor de contratransfer în travaliul analitic ? • utilizarea drept ghid în cadrul interpretării analitice a reacţiilor de contratransfer, care pot fi trăite, respectiv a rezonanţei dintre inconştientul psihanalistului şi inconştientul analizatului. Prin inconştientul său, psihanalistul intră în contact cu Inconştientul pacientului el este astfel expus în cîmpul analitic unor reacţii subiective, proprii, pe care, tre.bg iesă~!e cunoască şi să le stăpînească ; de aici, necesitatea unei analize didactice pentru specialistul care intenţionează să practice psihanaliza în scop terapeutic. Unii autori afirmă că existenţa relaţiilor de transfer şi contratransfer nu este specifică numai analizei, ci oricărei relaţii între două persoane si mai ales relaţiei obişnuite medic-pacient (LÂGACHE, BALINT, PIE RON). Această accepţiune multiplă a noţiunii de contratransfer a antrenat şi o serie de deosebiri legate de posibilitatea de a folosi practic, în terapie şi în desfăşurarea tehnică a curei, această relaţie. Atitudinile principale sînt, pe de o parte, minimalizarea manifestărilor contra-transferenţiale, pe de altă parte, interpretarea de către analist a propriilor reacţii, a. dialogului „de la inconştient la inconştient". între aceste extreme se'clasează atitudinea mai modernă de control a reacţiilor contratransferenţiale şi folosirea „propriului inconştient ca instrument de interpretare". (FREUD). Contuzie cerebrală ; Conţinut; Convalescenţă Conl6№ 628: CONTROL VIS, 'LATENT, TATENTĂ. 632. CONŢINUT MANIFEST © Termen introdus de FREUD în 1900 („Interpretarea ^viselor"), desemnînd expresia elaborată, figu- rativă, comprehensibilă a visului. Conţinutul manifest ar fi efectul mecanismelor de deplasare, condensare, care utilizează rezid urile activităţii' mintale diurne —► VIS. > 633. CONVALESCENŢA (cf. lat. convales-cere „a prinde puteri, a se însănătoşi") © Perioadă urmînd dispariţiei (sau diminuării importante) a semnelor clinice ale unei afecţiiiht; în' care se face tranziţia treptată spre starea anterioară îmbolnăvirii (care poate fi de însănătoşire cu restitutio adintegrum sau de ameliorare, remisie temporară). în afecţiunile psihice, particularităţile convalescenţei sînt determinate atît de felul afecţiunii, cît şi de personalitatea individului. în perioada de convalescenţă a psihozelor, apariţia criticii faţă de manifestările psihopatologice poate determina instalarea unei depresii (jenă, ruşine faţă de anturaj, desconsiderare faţă de propria persoană, gretitatea readaptări» la mediul socio-familial, în care nu va mai putea avea statutul anterior instalării- bolii)* care nu exclude riscul suicidar. Este perioada în care nu numai chimioterapia, ci- mai ales psihoterapia de susţinere au un rol de o. impor^ tanţă deosebită în a-l ajuta pe. pacient să-şi accepte statutul respectiv. în cazul depresiilor psihotice, reactive sau endogene, poate apare o „înşelătoare convalescenţă" : bolnavul, căruia antidepresivele i-au ridicat inhibiţia, poate „mima" starea de bine, de sănăţate (acum el are forţa necesară să o afirme), în scopul de a-şi disimula intenţiile suicidare, pe care vrea să şi le pună în aplicare. Convalescenţa reprezintă o perioadă extrem de fragilă a postcureî de dezintoxicare (indiferent de drog). Ea pune problema nu atît. de refacere fizică, cît mai ales de fortificare şi consolidare psihică a non-dependenţei. Este perioada în care apar frecvent recăderile în toxicomanie, motiv pentru care majoritatea autorilor recomandă ca, după terminarea curei de dezintoxicare şi restabilirea fizică, subiectul să mai fie menţinut o perioadă de timp sub supraveghere şi în mediu izolat, ferit de contactul cu drogul. Nevroticul, care, după cum afirma ADLER, se abandonează grijii celorlalţi, renunţînd la rezolvarea de unul singur a problemelor, pe scare le doreşte (şi în parte şi sînt) rezolvate de cei din jur, trăieşte perioada de convalescenţă cu; certa"conştiinţă a ameliorării simptbmelor sale (cenestopatiî, anxietate, depresie etc.), dar şi cu disconfortul psihic resimţit la gîndul că va trebui ?să*şi reia activitatea, să renunţe la „abandonul" responsabilităţilor. Pentru acest motiv, el va încercă mût*® Convergenţă; Conversie să-şi prelungească cît mai mult acest statut, persistînd în acuzele sale (justificarea tendinţei la hospitalism). Trebuie menţionat de asemenea că In perioada de convalescenţă a unor afecţiuni somatice, se poate instala secundar o simptomatologie psihică. 634. CONVERGENŢĂ (fr. convergence* it. convergenza) • Termen utilizat cu mai multe semnificaţii, adecvate consensual unor domenii de activitate sau ştiinţifice diferite [ psihiatria este interesată de semnificaţiile cu care termenul este utilizat în următoarele domenii : 9 neurofiziologie — unde termenul este utilizat pentru a desemna acea proprietate a centrilor nervoşi prin care un neuron aparţinînd unei reţele neuronale este sub controlul a două sau mai multe aferente separate - Reţeaua neuronală corelează, însumează şi selecţionează astfel diferite tipuri de informaţii, provenind din surse diferite { % fiziologia analizatorului vizual — unde termenul este folosit pentru a desemna unul. dintre factorii care determină vederea spaţială, şi anume poziţia centrală convergentă a celor doi ochi (focalizarea axelor oculare). Datorită acestei poziţii un obiect privit spaţial creează la nivelul retinian două imagini, pentru ca Ia nivel cortical cele două imagini obţinute să fuzioneze într-una singură, determi-■ nînd vizualizarea stereoscopică, a obiectului g ^ psihologia utilizează (POPESCU-NEVEÂ-NU) acest termen pentru a defini : • modalităţi multiple de reacţie la un singur stimul sau reacţia unică produsă de mai mulţi stimuli (neobeha-Viorism) g • producţia intelectuală unidirecţionată, care admite o soluţie unică din mai multe alternative, în urma organizării riguroase a procesului de gîndire (J. GUILFCRD) E • fenomenul de similaritate în evoluţia unor culturi diferite (P. EHREN-REICH), în baza unor condiţii de evoluţie paralelă şi sub acţiunea unor factori similari de mediu şi psiho-socio-culturali. 635. CONVERSIE (cf. lat. convers'io „rotire, schimbare, răsturnare") • Operaţie de inversare care se poate aplica diferitelor entităţi logice : operaţii logice, relaţii logice, termeni ai operaţiilor sau ai relaţiilor şi claselor în sens mai restrîns, conversiunea semnifică o inversare echivalentă': dacă două entităţi sînt inverse una faţă de cealaltă, se spune că sînt converse . de exemplu, adunarea şi scăderea sînt operaţi*’ converse. Operaţia de conversiune se poate aplica şi la judecăţi, conversiunea judecăţilor fiind utilizată în construirea raţionamentelor cu păstrarea calităţii fiecărei judecăţi. Acest tip' de conversie poate fi : • simplu (fără schimbarea cantităţii)': „unii filologi sînt poligloţi" = „unii poligloţi sînt filologi" f, 9 prin accident (cu schimbarea cantităţii) 3 „toate mamiferele sînt nevertebrate" — „unele nevertebrate sînt mamifere". După cum este lesne de observat, nu orice-conversiune dă naştere Ia raţionamente logice-adevărate. • Mecanism patologic de rezolvare a conflictelor psihice, în care pulsiunile *s-ar exprima, într-o formă simbolică, prin manifestări somatice. Aceste manifestări pot fi foarte variate : • pseudoneurologice : motorii (paralizii,, contracturi, spasme, tremurături) £ • senzitive (algii, analgezii, hiper- sau hipo-estezii) ? • senzoriale (cecitate, surditate etc.) g • tulburări viscerale: digestive (spasme esofagiene, bula isterică, greţuri, vărsături), retenţie urinară, vaginism, tulburări circulatorii şi vasomotorii (vertij, sincope, hipertermie). Caracterele simptomelor conversive sînt 5 absenţa unui substrat organic, absenţa angoasei (se descrie „la belle indifférence" a bolnavului faţă de simptome), semnificaţia lor simbolică. Anxietatea pe care afectele refulate ar pro-voca-o, dacă ar accede la instanţele conştientului, îşi găseşte o supapă de expresie pe calea simbolică corporală. Apariţia simptomului con-versiv, în cazul unui conflict în care boala somatică anulează responsabilitatea subiectului, este unul din mecanismele cele mai simple prin care finalitatea inconştientă a conversiei se evidenţiază. Alte mecanisme mai complexe pot fi satisfacerea unei dorinţe masochiste prin dorinţa de autopedepsire, refugiul narcisiac oferit unor subiecţi de condiţia de boală, nevoia de afecţiune şi atenţie din partea anturajului pe care o satisface cu ajutorul bolii etc. Dacă condiţia de bolnav, ca mecanism de apărare a Eului, eruperea angoasei, poate fi admisă ca fiind generată de motivaţii inconştiente, alegerea simbolică a organului-ţintă este mai greu. de identificat. Teoria psihanalitică susţine că o-investigaţie atentă duce întoţdeuna la o interpretare corectă ţ mulţi autori consideră însă că această explicaţie poate fi uneori hazardată. Cazul medicinii psihosomatice, în care pare evidentă imposibilitatea delimitării roiului1 Convingere: delirantă, iraţională ; Convorbire Con/631 direct al traumelor afective de cel al conflictelor ‘inconştiente, îndreptăţeşte această rezervă. 636. CONVERTAL(M) Argentina - DCI Oxazolam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 10-clor-2,3,7,11 b-tetrahidro-2-metil-11 b-feniloxazol/3,2-d/1,4/benzodiazepin-^(SHJ-onă, cu acţiune sedativ-hipnotică şi anxio-litlcă, cu o bună toleranţă şi o singură contraindicaţie — miastenia. 637. CONVINGERE DELIRANTĂ (cf. lat. convincere „a dovedi") © Complex ideo-afectiv şi voliţional desemnînd părerea fermă, atitudinea, pe care bolnavul o adoptă referitor la construcţia delirantă. Are un suport cognitiv bazat pe raţionamente aparent logice (dar al căror punct de plecare este fals), cu o puternică argumentaţie (uneori ' bazată pe tulburări de percepţie), care declanşează un puternic răsunet afectiv, aeterminînd consolidarea unei motivaţii care mobilizează şi direcţionează efortul voliţional. 638. CONVINGERI IRAŢIONALE © Idei ilogice, iraţionale, care, conform teoriei şi terapiei raţional-emotive, elaborate .şi dezvoltate de A. ELLIS, stau la originea majorităţii tulburărilor psihice sau a trăirilor afective neplăcute. ELLIS (1961) a sistematizat un număr de zece asemenea idei, sarcina principală a terapeutului fiind aceea dea face ca pacientul să-şi conştientizeze ideile iraţionale, pentru a-l ajuta cu mijloace logice să le combată : © convingerea iraţională că este absolut necesar pentru un adult să fie iubit sau aprobat de orice persoană, pentru orice lucru ar face 3 © convingerea iraţională că individul este întotdeauna competent şi realizează cu succes orice lucru ? © convingerea iraţională că unii oameni sînt răi, imorali, abominabili şi ticăloşi şi că ei trebuie să fie aspru pedepsiţi pentru păcatele şi greşelile lor ? © convingerea iraţională că este oribil şi catastrofal atunci cînd lucrurile nu se desfăşoară aşa cum ar dori-o omul ? © convingerea iraţională că fericirea şi mulţumirea sînt determinate extern, iar oamenii nu au nici o posibilitate să-şi controleze supărările sau să scape de sentimentele negative prin propriile lor puteri ? © convingerea iraţională că, dacă un lucru sau eveniment este periculos, omul trebuie să fie puternic preocupat şi tulburat de acel lucru sau eveniment J • convingerea iraţională că evitarea dificultăţilor şi a responsabilităţilor din viaţă este cea mai bună cale- de a obţine mar.î satisfacţii \ © convingerea iraţională că trecutul este deosebit de important şi că ceea ce s-a petrecut în acest trecut va continua să afecteze puternic viaţa omului, la infinit | • convingerea iraţionala că se va întîmpla ceva catastrofal dacă nu sînt găsite imediat soluţii pentru realităţile neplăcute ale vieţii | • convingerea iraţională ca maximum de fericire poate fi dobîndită prin inerţie, inactivitate sau pasivitate. Aceste idei pot fi combătute, după recomandările lui ELLIS, în felul următor: iubirea şl aprobarea altora este de dorit, dar nu absolut necesară. Critica şi evaluările negative ale altora trebuie să servească drept critici de corectare şi nu să constituie sursa unor sentimente negative. Este preferabilă încercarea de a realiza anumite lucruri faţă de dorinţa imperioasă de a le realiza perfect. De asemenea, este mai bine să încercăm să ne depăşim propriile performanţe decît pe cele ale altora. Greşelile proprii şi ale altora pot fi acceptate obiectiv, fără aprecieri de natură morală \ putem învăţa din ele şi putem încerca să le corectăm. Responsabilitatea unui individ pentru acţiunile sale nu trebuie confundată cu blamarea lui pentru aceste acţiuni. Suferinţa umana nu are un determinism în totalitate extern } ea poate fi creată, aşa cum se întîmplă în majoritatea cazurilor, de o gîndire iraţională, care trebuie modificată. 639, CONVORBIRE (cf, con- % vorbi g cf. germ. Unterreden) • Procedeu de obţinere.a informaţiilor despre, o persoană, într-un scop determinat. în psihopatologie, convorbirea este unul dintre cele mai importante elemente ale examenului psihic. De cele mai multe ori, se desfăşoară faţă în faţă, medic (examinator) şi pacient, ceea ce uşurează observaţia şi stabilirea contactului, determinînd o relaţie în care pacientul vine cu speranţa vindecării sau ameliorării suferinţei sale, iar medicul sau psihologul, cu competenţa şi dorinţa de a-l ajuta Convorbirea trebuie să aibă un caracter confidenţial, să se desfăşoare într-o atmosferă liniştită, confortabilă, fără perturbări exterioare, să creeze sentimentul de siguranţă. După modul în care se desfăşoară,^convorbirea poate fi structurată sau liberă. într-o convorbire structurată, discuţia se desfăşoară după principii clar determinate şi un plan riguros, dinainte stabilit, iar întrebările puse orientează pacientul spre un anumit aspect ai suferinţei sale, considerat a fl revelator. în convorbirea liberă, simptomato- ■632/Con ConvulineW; Convulsie : febrila, intenţională logia este relatată spontan, întrebările fiind mai rare şi urmărind să stabilească intensitatea şi durata simptomelor. Conform altei clasificări, convorbirea poate fi diagnostică sau terapeutică. Deşi această distincţie este, de cele mai multe cri, formală, în unele împrejurări, scopul im.e-ciat poate să fie doar stabilirea unui diagnostic, în funcţie de frecvenţa şi natura intervenţiilor medicului sau psihologului, convorbirea poate fi activă şi pasivă. După motivaţia sa, pacientul comunică mai mult sau mai puţin liber, referitor la dificultăţile sale. în cazul unui pacient motivat, ceie mai multe informaţii pot fi obţinute ccar prin simpla ascultare (convorbire pasivă). Atunci cînd însă pacientul nu este suficient ce motivat sau este obligat de o altă persoană să-şi expună dificultăţile, intervenţiile examinatorului sînt frecvente şi variate (convorbire activă). Desfăşurarea convorbirii este influenţată de o serie de factori, printre care un rol important revine medicului (psihologului), pacientului şi mediului ambiant. Bolnavul cu care se poartă convorbirea prezintă o anumită simptomatologie, are o anumită structură ca-racterială, un anumit nivel de instrucţie si educaţie, poate necesita o intervenţie de urgenţă. Toate aceste elemente pot determina atît felul în care este abordată convorbirea cit şi atitudinea medicului sau a psihologului. Aceştia la rîndul lor, aduc în convorbire competenţa ,modul de comportament, receptivitatea şi experienţa. Ambianţa, factor deseori ignorat, poate avea efecte nefavorabile cu implicaţii în profunzimea relaţiilor interpersonale. 640. CONVULlNE CRIZA EPILEPTICĂ | • neepileptice : — in isterie — de la banala criză de nervi, pină la crizele de agitaţie, intensă, irr.itînd, dar nu în întregime şi nu suficient de convingător pentru clinicianul experimentat* epilepsia ; — criza tonică posterioară, prin leziuni ale trunchiului cerebral (crize, ce decerebrare) ; — tetania, cu aspect clinic tipic. 'în* sensul localizării la nivelul extremităţilor şi cu păstrarea stării de-conştienţă ; — crize convulsive toxice, în cazurile ce oeţie alcoolică acută, delinurrv termens şi alcoolism cronic (în care crizele pot deveni epileptice) £ — sindromul neuroleptic akineto-hi--perto.n, în care modul de apariţie si remiterea sub tratament specific:, a! spasmelor de la nivelul muşchilor feţei, gîtului sau orbitelor marchează deosebirea faţă de epilepsia, parţială. 642. CONVULSIE FEBRILĂ • Survine, de obicei, la copiii sub 4 —5 ani, în timpul evoluţiei unei afecţiuni febrile, avînd aspectul clasic ai unei crize epileptice grand mal, cu prognostic benign. Această posibilitate se impune a fi-Iuată in considerare, mai ales fiindcă tratamentul este total diferit. Repetarea frecventă a convulsiilor febrile atrage atenţia asupra unui fond' oiologic deficitar. 643. CONVULSIE INTENŢIONALĂ • Tip* de contracţii tonice, care se manifestă în momentul iniţierii unor mişcări bruşte. Denumirea, a fost introdusă de RULF. După reprezentarea corticală (în zona motorie), mişcările respective se produc în grupul muscular care Intervine-:n executarea comenzii corticale (se pot extinde ia întregul hemiccrp) şi au drept cauză insuficienta pregătire neuromusculară (la urgenţa cu care este solicitată acţiunea). 644. COOLSPAN(K) Japonia — DCI Sulpiridâ 9 Neuroleptic incisiv, derivat benzamidic de tip, - eti 1-2- p i roi i d i ni i)meti 1/-5-S u Ifam oi I o- oanisamidă, cu certe valenţe antidepresive, fără, componentă sedativ-hipr.otîcă. Cu indicaţiile-NL incisive (endogenii) şi, în acelaşî timp, uti& Cooperare ; Coordonare motorie ; Copil maltratat Cop/633 qn combaterea impulsiunilor obsesiv-com-■jpul’sive şi. în afecţiuni psihosomatice. Efectele -secundare sînt corajjne cu cele ale:NL incisive, pentru dozele mari. Se poate administra fără a necesita o pauză de 14 zile, după întreruperea IMAO. Nu se administrează în manie şi epilepsie. 645. COOPERARE (cf. lat. tz. cooperări „a colabora") • Comportament cooperant, formă • a interacţiunii psihosociale a două sau mai multe persoane (grup), în vederea atingerii unui obiectiv comun, interesul precum şi recompensele fiind egale. Conduita:;de cooperare se asociază cu cea competitivă în funcţie de situaţie predominînd una sau alta, cea dintîi fiind esenţială pentruatingerea obiectivului comun propus iniţial. în afară de aspectul pragmatic, de realizare a obiectivului propus, cooperarea are ca rezultat fenomene psihosociale pozitive : creşterea indicelui de adaptabilitate 'socială a membrilor grupului, spiritul de evoluţie, satisfacţia rezultatelor comune (indiyi.duai mai greu sau chiar imposibil de realizat). După NEWTON DEUTSCH (1949), comportamentul cooperant se defineşte în funcţie de scop, obiectivul urmărit de fiecare participant pu-“tîr.d fi realizat numai dacă şi celelalte persoane cu care acesta colaborează îşi realizează propriile obiective. Margaret MEA0 (1937) afirmă că spiritul şi comportamentul cooperant sînt redate de valoarea Eului şi de securitatea per-•sonală, care variază de la o cultură la alta. Concepte înrudite : CONGRUENTA, CONSENS, CONSONANŢĂ. © Congruenţa — concordanţa comportamentelor individuale cu norme, criterii şi finalitate supraordonate d.e grup — comportamente elaborate istoric: tradiţii, obiceiuri, mentalitate, cu, variaţii zonale sau grupate. © Consens — Identitate de atitudini, opinii, comportamente, a membrilor grupului faţă de anumite obîecte, probleme, valori care derivă din nevoia membnilor grupului de a respecta normele existente. . <• Consonanţa — echilibru! cognitiv, determinat de gradul de congruenţă a elementelor cognitive înrudite, fiind generat de tendinţa de organizare a conţinutului cunoaşterii de la nivelul senzorial, intuitiv, către nivelul logic, abstract. 646. COORDONARE MOTORIE (fr. coor-‘-dcnner) © Proces la nivelul centrilor nervoşi, ■capabil să asigure secvenţierea şi armonizarea mişcărilor, prin comenzile care ajung la organele efectoare (muşchi, tendoane). Practic, -toate acţiunile necesare omului în viaţa sa de zi cu zi,, ca şi activitatea sa productivă, presupun o bună coordonare motorie şi integritatea sistemului nervos, a tuturor funcţiilor sale (sistemul senzorial, sistemul reglator cerebelul, mai ales, sistemul efector). Deşi în mare’ parte este condiţionată reflex, coordonarea motorie are o componentă care se do-bîndeşte prin învăţare şi care, prin repetare continuă, capătă un caracter automat. Bolile în care se perturbă funcţia de coordonare a mişcărilor-voiuntare (ca şi cea a echilibrului', de altfel) apar ca urmare adeziunilor sistemului nervos central, realizînd sindromul apraxic, ataxic sau de discoordonare. Există teste psihologice special destinate acestor funcţii de integrare nervoasă, care servesc cunoaşterii aptitudinilor pentru anumite meserii sau obiectivării unor eventuale disfunCţii. 647. COP(M) Olanda — DCI Clordiazepoxidâ © Tranchilizant, derivat bezodiazepinic de tip 7-clor-2-metilamino-5-fenil-3H-1,4-benzodiaze-pin-4-oxid, cu acţiune anxiolitică, anticonvul-sivantă şi miorelaxantă. Nu are efect hipnotic fiind unul dintre cele mai răspîndite tranchilizante de zi. Industria noastră farmaceutică îî produce sub numele de NAPOTON(M). ; 648. COPIL MALTRATAT(S) sindrom - SILVERMAN(S) sindrom? TARDIEU-SILVERMAN(S) sindrom © Atestat de numeroşi autori, poartă numele lui Ambroise .TARDIEU care, în urmă cu un secol, a elaborat un studiu medico-legal cu 'referire la copiii maltrataţi, şi al lui F. SILVERMAN care, m шіщрір toplexerislP) ; Coprochezie ; Câprofagie ; Coprofîfie anul 1953, a conferit acestui complex de fenomene clinice-etiologjce particulare o fundamentare ştiinţifică. în ultimele două decenii, asistăm la o avalanşă de lucrări pe tema copiilor brutalizaţi (C. KEMPE', B. STEELE, W. DROG-M0LLER, H. SILVER etc.). Depistarea sindromului, prin natura Iui cu semnificaţii suigeneris, reprezintă încă şi astăzi una dintre cele mai complicate acţiuni. Se poate admite că datele statistice din literatură, cu referire la frecvenţa sindromului, se află cu siguranţă mult sub nivelul celor existente în realitate. BACKER dă cifra de 8 000 copii brutalizaţi anual în R.F.G., în timp ce LARRY apreciază că 15% dintre copiii consultaţi ca urgenţe în S.U.A., fac parte din această categorie. Evident, nu orice pedeapsă corporală întruneşte elementele sindromului respectiv. Acesta implică prezenţa obligatorie a unor serioase şi variate leziuni (osoase, cutanate, organice), conturarea reacţiilor unui aşa-zis „model" de conduită patologică a copilului „torturat" şi o atitudine parentală semnificativă. Diagnosticul este adesea dificil la copil, datorită vîrstei mici sau din cauza fricii resimţite în a se confia medicului. Părinţii care îşi brutalizează copiii au fost descrişi de o serie de autori - J. R. GRISALIN, B. J. STEELE, C. B. POLLOCK, I. C. KAUFMANN - drept „imaturi", „impulsivi", „dependenţi", „sadc-masochişti", „egocentrici", „narcisiaci", „exigenţi". AJURIAGUERRA relevă, la rîndul său, capacitatea aberantă a acestor părinţi de a înţelege copilul, brutalitatea lor fiind însoţită de culpabilitate. Trecerea la act .depinde de circumstanţe diverse : la copilul mic poate fi vorba de plîns, ţipete etc. ţ la copilul mai mare, instabilitate sau orice element considerat a fi o atitudine de opoziţie. Copilul maltratat poate reacţiona înţr-o manieră pasivă sau . agresivă. Dacă separarea este utilă şi adesea absolut necesară, problemele de bază nu sînt nici pe departe rezolvate. Psihoterapia părinţilor, dirijată mai ales spre ameliorarea atitudinilor faţă de copii, dă în unele cazuri rezultate încurajatoare. 649. COPLEXENS(M) S.U.A. - DCI Alime-mazina • Neuroleptic sedâtiv, derivat fenotia-zinic (aminoalkilic) det ip 10-(3-dimetilaminopro-pil-2-metil)fenotiazină, cu acţiune anxiolitică, sedativ-hipnotică şi valenţe antihistaminice, antidepresive şi miorelaxante. Are o bună toleranţă, influenţează însă reflexele conducătorilor auto. Indicaţii-în psihogenii, reacţii şi în tratamentul de întreţinere al endogeniilor g util în bolile psihosomatice (astm, tuse alergică, prurit de diverse etiologii)., 650. COPORMIN(M) Japonia — DCI Clorpro-mazinS 9 Neuroleptic sedativ, derivat fenotla-zinic, de tip 2-clor-10-(3-dimetil-amincpropil> fenotiazină, cu acţiune sedativă, antiemetică, vago- şi simpaticolitică. Potenţează acţiunea-, anestezicelor, hipnoticelor şi analgezicelor. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de CLORDELAZIN*M). 651. COPRO- (cf. gr. kcprcs „fecale") • Element de compunere desemnînd orice act legat de materiile fecale. 652. COPROBATE*M) S.U.A. - DCI Mepro-bcmat 9 Tranchilizant, derivat propandiclic de tip 2-metil-2-propil-1,3-propandiol dicarbamat, cu acţiune sedativ-anticcnvulsivantă şi uşor hipnotică. Indicat în nevroze cu componenta anxioasă şi depresivă, alcoolism, delirium tre-mens, unele forme de epilepsie, petit mal, afecţiuni psihosomatice. Deşi fără efecte secundare evidente şi contraindicaţii, tratamentul de lungă durată nu se întrerupe brusc, putînd apărea un „mic sindrom de abstinenţă". 653. COPROCHEZIE (cf. copro- ? gr. chezo „a călări") — sin. COPROMANIE • Tulburare gravă de compartiment, constînd în manipularea excrementelor pentru murdărirea hainelor, a. mîinilor, preocupare ce provoacă satisfacţie subiectului. La copilul mic, nu are semnificaţie patologică. Apare în stări defectuale grave, la oligofreni şi demenţi, rar în dizarmonii de-personalitate. Dacă această activitate este însoţită şi de excitaţie erotică, se constituie ca o perversiune sexuală. 654. COPROCRAZIE (cf. copro- ' gr. krcsis--„contracţie") 9 Imposibilitatea reţinerii materiilor fecale (diferită de incontinenţa sfir.cte-riană, datorată unor leziuni neurologice) prin-scăderea instanţelor superioare de control f apare în oligofrenii severe, demenţe. 655. COPRO FAG IE (cf. copro- f gr. phagein■ „a mînca") © Tulburare gravă a comportamentului alimentar (ingerarea de materii fecale proprii sau ale partenerului) ? poate fi întflnitâ.’ în oligofrenii, demenţe, schizofrenie (forma he-befrenică) şi în cazul unor perverşi sexuali. 656. COPROFILIE (cf. copro-* gr. phiJio „prietenie, dragoste") • Realizarea unei plăceri pentru subiect în a privi, depozita şi a sta în propriile excremente sau ale partenerului (perverşi sexuali) f se întîlneşte, împreună cu.. COPROFAGIA sau singură, în aceleaşi entităţi clinice. CoprofobieW ; Coprolalie ; Coree cronică Huntington Cop/635 657. COPROFOBIE(F) (cf. сорго \ gr. phobos .„frică") — sin. SCOTOFOBIE(F) • Teama patologică, dezgustul, faţă de materiile fecale. Această temă semnifică, de fapt, frica de murdărie, frica de contaminare. Apare în nevroza obsesivo-fobică şi anxioasă, la personalităţi -dizarmonice de tip isteric, şi la cele psihaste-nice. Psihanalitic, coprofobia este interpretată •ca o reacţie împotriva impulsurilor coprofilice inconştiente. 658. COPROLAGNIE (cf. сорго- ? gr. lagneia „reiaţii sexuale") • Perversiune sexuală contînd din obţinerea satisfacţiei erotice numai prin asocierea actului de defecaţie (propriu sau al .partenerului). Se întîlneşte rar. 659. COPROLALIE (cf. сорго-) gr. lalein „a vorbi") • Utilizarea unui limbaj vulgar, obscen, grosier, blasfemator. Circumstanţele de apariţie sînt diferite : în maladia ticurilor ‘(GiMes de la Tourette), apare ca un simptom particular J este folosit de unii deliranţi cronici pentru a-şi exprima verbal revolta, dezgustul } în manie, ca dezinhibiţie verbală ? în nevrozele obsesive apare ca o impulsiune explozivă şi izolată, precedată de efortul pe care bolnavul îl depune pentru a se stăpîni, pentru a. nu da urmare impulsiunii (fobia de coprolalie). 660. COPROMANIE (cf. сорго- } gr. mania „nebunie") COPROCHEZIE. 661. COPROPRAXIE (cf. copro-l-gr. p,as-sein „a efectua") • Tendinţa de a folosi frecvent gesturi cu semnificaţie obscenă. Poate apărea rar în boala Gilles de la-Tourette. 662. CORAX(M) Canada — DCI Clordiaze-■poxid © Tranchilizant, der-ivat] benzodiazepinic de tip 7-clorT2-metilamino-5-fenil-3H-1,4-benzo-diazepin-4-oxid, cu acţiune anxiolitică, anti-convuisivantă şi miorelaxantă ,' nu are efect •hipnotic, fiind unul dintre cele mai*răspîndite tranchilizante de zi. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NAPOTON(M). -663. CORD IRITABIL (cf. lat. cor „inimă")-sin. ACŢIUNE CARDIACA TULBURATĂ (D.A.H.) :ASTENIE NEUROCIRCULATORIE? ■INIMA SOLDATULUI ? NEVROZA CARDIACĂ 7*- PSEUDOANGINA PECTORALĂ f SINDROMUL DE HIPERVENTILAŢIE ? ST!LLE-HARTSHORNE(S) sindrom ? TULBURAREA REGLĂRII HIPOTALAMO-OR-sin. GANICE DA COSTA(s) sindrom. butilamino)-2-hidroxipropoxi/fenil/-3-ciclohexi I uree, indicat în anxietate, distonii neurovege-tative, alcoolism, sevraj, în combaterea tremo-rului parkinsonian şi senil, a efectelor secundar© ale litiului. Nu se administrează concomitent cu IMAO. 665. CORECTITUDINE LOGICĂ (cf. lat. correctus „corectat, îndreptat") • Proprietatea unei construcţii logice de a fi conformă cu anumite reguli. Respectarea regulilor logicii creează condiţiile pentru ca o expresie logică să fie corect alcătuită. Se vorbeşte astfel despre corectitudinea logică a definiţiilor, clasificărilor, formalizărilor, raţionamentelor, demonstraţiilor. Pentru ca gîndirea să fie riguroasă, ideile trebuie să fie clare, distincte, urmare a unor raţionamente corecte. în absenţa acestor condiţii, este inevitabilă apariţia erorilor logice. Corectitudinea este subordonată în acest mod adevărului, deşi există enunţuri corect construite din punct de vedere logic, dar care nu sînt şi adevărate (de exemplu, ideile delirante) g reversul este totdeauna valabil : orice enunţ adevărat trebuie să fie şi corect logic. 666. COREE ACUTĂ (cf. gr, choreia ,,dăns“) SYDENHAM(B) boală. 667. COREE CRONICĂ HUNTINGTON(B> boala • Boală degenerativă cu caracter ereditar transmitere dominantă— şi debut tardiv, asociind unor semne neurologice zgomotoase (convulsii, mişcări coreice, rigiditate) o demenţă progresivă. Leziunile specifice ana-tomo-patologice sînt reprezentate de degenerescenţi lobului frontal şi a corpului striat. Boala nu beneficiază de tratament specific. 668. COREE CRONICĂ PROGRESIVĂ SPORADICĂ*8* — boala © Varietate clinică a coreei cronice, de etiologie necunoscută, cu apariţie sporadică şi evbluţie progresivă. 669. COREE ISTERICĂ - sin. COREE ELECTRICĂ S-^' BERGERON(B) boală. 670. COREE MINTALA - sin. HIPERACTIV COPIL? HI PERK1NETIC(S) sindrom (EISENBERG, 1957)? HIPERKINETIC IMPULSIV^ sindrom? INSTABIL COPIL (ABRAMSON, 1940), SINDROM ORGANIC CEREBRAL MINTAL (GESEL, AMATRUDA, 1949)4? TULBURARE IMPULSIVĂ A CARACTERULUI ? TURBULENT COPIL (WALLON, 664. CORDANUM(M> R.D.G. — DCI Tall- 1925) ^ DISFUNCŢIE CEREBRALĂ Ml- mohl • Betablocant, de tip (±)-1-/p-/3-(tert- NIMĂ (DCM). 636/Cor Corelaţie ; Coreofrazie ; Coronaro-cerebrai 671. CGREE SENI LA e Formă clinică a coreei cronice, cu debut în involuţie, cu mişcări co-reice ample, cu evoluţie în platou şi filră asocierea demenţei. Se datoreşte Iezi uni ior ce nudei centrali, fără afectare corticală. 672. COREE VASCULARĂ o Asemănătoare ca manifestare clinică — din punct de vedere neurologic — cu cea senilă, datorată iezi uni ier vasculare, are şi determinări corticale şi, în consecinţă, manifestări psihice ce evoluează lent, dar cert, către demenţă. 673. CORELAŢIE (fr. correlation) 9 Coexistenţă a două reaiităţi deosebite, corelate in med esenţial între ele, fiecare avînd însă legităţi şi un med aparte de manifestare (de exemplu : natura şi cultura, mediul ecologic şi societatea etc.). Termenul de corelaţie statistică cunoaşte o largă folosire în studiile psihiatrice, în special în cele epidemiologice, ca următoarele semnificaţii (legătură statistică) : • desemnînd legătura între variabilele unei populaţii statistice • desemnînd o metodă de descriere şi analiză a legăturilor de tip statistic între două sau mai multe variabile ? • reprezentînd mărimea gradului de legătură între variabilele cantitative, ca sinonim pentru COEFICIENT DE CORELAŢIE -> Corelaţia constatată între două variabile poate să nu aibă nici o explicaţie cauzală. Statistica nu poate oferi informaţii despre natura legăturilor între două variabile, ci poate exprima cel mult gradul în care cele două variabile tind să varieze concomitent. Corespondenţa între variabile poate rezulta dintr-o legătură nemijlocită între fenomene, din cova-riaţia fenomenelor datorată unor cauze comune, din variaţia întîmplător simultană a fenomenelor. 674. CORENALIN* M) Japonia - DCI Citico-fina 9 Psihostimulent cu o structură chimică particulară, de tip colină-citidină 5'-ester piro-fosfat, cu acţiune psihostimulentă şi anorexi-genă l practic, fără efecte simpaticomimetice. 675. COREOATETOZA (cf. gr. choreia „dans" athetos „nefixat spaţial") • Asocierea mişcărilor coreice — involuntare, aritmice, dezordonate, rapide, cu caracter segmentar — cu cele atetczice, involuntare, aritmice, ondu-!ant-tentaculare, legate, mai puţin ample. Sindromul ar avea drept cauză dezorganizarea activităţii corpului striat (spre deosebire de parkinsonism), ale cărui manifestări a: f; doA’--rninats de pierderea funcţiei striatului. Dezo nizarea funcţională are la bază leziuni precc-minînd în putamen şi nucleul ca udat. 676. COREOFRAZIE (cf. gr. chcrcia p- re-zsin „a exprima") o Tulburare a limba^. A; consecinţă a unor afecţiuni neurologice, cv. terizată prin formularea de către hoinar a c or fraze lipsite de sens. 677. COREOMANIE (cf. gr. choreia ; mzma „nebunie") 9 Tendinţă impulsivă de a exo:/: mişcări asemănătoare dansului. Această . . mc ţiune", din grupa manifestărilor isterice, modestul de frecventă în Evul Mediu, cir.d ce declanşau în Europa adevărate epidemii. 678. COR ETA L( M) Polonia - DCI O/mm-no toi 9 Betablocant, de tip 1 -/0- (a i I i 1 o x i) fe n z r: -3-(isopropilamino)-2-propanol, indicat in am e-tate, distonii neurovegetative, boli psihosomatice ; are valenţe psihostimulente. Nu se :oo-ciază cu litiul, potenţînd efectul toxic al acestuia, şi nici cu produşi IMAO —► BETABLO-CANTE. 679. CORMITON* M) Japonia - DCI Clorpro-mazinâ 9 Neuroleptic sedativ, derivat fenctra-zinic de tip 2-clor-10-(3-dimetilaminoprop;l) fenotiazină, cu acţiune sedativă, antiemezeă, vago- şi simpaticolitică. Potenţează acţimea anestezicelor, hipnoticelor şi analgezicelor-. Industria noastră farmaceutică îl produce suc numele de CLORDELAZIN*M). 680. CORNELIA (DE) LANGE(S) s/ncmm • Oligofrenie congenitală (transmisia genetică nu a fost precizată) asociată cu microsomA, hirsutism, malformaţii aie membrelor, pc-A:e inserat proximal, simfiza sprîncenelor, micrc-cefalie, buză superioară disproporţionat ce subţire, orificii nazale orientate anterior. 681. COROFILIE (cf. gr. kore „fază" } philia „prietenie, dragoste") • Formă particulară de homosexualitate feminină definită ce raporturi aberante ale femeilor adulte cu cocii de sex feminin — PERVERSIUNI SEXUALE. 682. CORONARO-CEREBRAL(s) sindrom-(cf. lat. corona „coroană" cercbrum „crem’-") • Sindrom apoplexiform, care poate însoţi infarctul miocardic, manifestat prin pierderea conştiinţei, semne neurologice şi tulburări psihice legate mai ales de claritatea conşti rţei instalate brusc. Simptomatologia psihică poate masca uneori accidentul coronarian, dacă ischemia cerebrală o precede pe cea cardiacă. A (ost descris de BOGOLEPOV. Corp CalosW ; Corp trait ; Cortex cerebral Coir/637 683. CORP CALOS(s) ' sindrom (cf. lat. corpus „element, substanţă" ţcallum „bătătură") © Caracterizat clinic prin apraxie unilaterală stingă, însoţită uneori de asomatognozie şi aste-reognozie stîngă, tulburări de echilibru, tulburări psihice asemănătoare celor din leziunile lobului frontal : apatie, amnezie de fixare, indiferenţă afectivă sau depresie. Distrugerea corpului calos prin neoformaţii, ramolismente împiedică transferul informaţional interemîs-.feric. sin. 684. CORP LUYS(s) sindrom HEM1-BALBISM. 685. CORP TRĂIT - sin. CCRP PROPRIU : CORP SUBIECT i CORPORALITATE © Formă de subiectivitate personală care precede şi întemeiază determinările istorice ale „fiinţei în lume" (POROT). Dimensiunea anegoică şi prepersonală a fenomenului determină poziţii secundare abstracte noţiunilor de soma şi psyche. Cristalizarea conceptului de corp trăit interferă cu planuri antropologice, fenomenologice, psihiatrice. Psihologia îi desemnează importanţa pentru achiziţionarea schemei corporale. ZUTT stabileşte corespondenţe între unele aspecte psihopatologice aparţinînd psihozelor schizofrenice şi afective şi cele două modalităţi de deschidere spre lume ale corpului trăit, „corpului în apariţie" şi „corpului purtător". Dacă domeniul de manifestare al „corpului în apariţie" este cel al comunicării preconceptuale cu lumea (sau al „simţirii patice" — STRAUSS), patologia sa ar corespunde schizofreniei. Pe de altă parte, „corpul purtător" este modelul structural al suportului vieţii umane, angrenat într-un flux spaţiotemporal, el făcînd posibilă .devenirea permanentă a fiinţei umane sub aspectul său involuntar. Patologia sa ar cores-.punde psihozelor afective. Tot ZUTT, încercînd o abordare fenomenologică a stărilor de epuizare incriminate în etiopatogenia neurasteniei, defineşte o stare caracterizată ca modificare a „corpului trăit social". Aceasta constă în existenţa unui hiatus între situaţie şi răsunetul psihopatologic, în esenţă între epuizare şi „a fi epuizat" (starea consecutivă, epuizării), şi ar comporta următoarele aspecte clinice:: deficitul de forţă psihofizică, trăirea şi reprezentarea acestui deficit ca senzaţie de atonie, tonus emoţional negativ (nucleu dîspoziţional fad, şters), retragerea în „corporalitatea pasivă" cu îngustarea deschiderii spre lume şi sentimentul de pierdere al fluxului temporal normal. 686. CORPORALE(H) halucinaţii (fr. corporel) — sin. SOMATICE(H) halucinaţii —> VISCERALE(H) halucinaţii 687. CORTEX CEREBRAL (cf. lat. cortex „scoarţă" ; cerebrum „creier") • Aparţine emisferelor cerebrale — segmentul cel mai evoluat al nevraxului — şi este reprezentat de substanţa cenuşie dispusă la suprafaţa lor. Are o suprafaţă de aproximativ 1 400—2 600 cm2, iar în structura sa internă, circa 14 miliarde de neutroni, celule gliale, fibre de substanţă albă, precum şi elemente cu rol trofic. Această structură complexă prezintă o stratificare cu semnificaţii funcţionale importante, celulele piramidale Betz fiind caracteristice ariilor motorii, iar celulele granulare — ariilor senzitive şi senzoriale. Din. punctul de vedere al evoluţiei fiIo-şi ontogenetice, la nivel cortical, se deosebesc neocortexul sau neopaliumul, zonă nou apărută, structurată în şase straturi celulare şir avînd o funcţionalitate specifică omului, şi paleocortexul (arhipalium, sistemul limbic) format din două straturi celulare, cu funcţii-caracteristice atît omului, cît şi animalelor. Funcţional, cortexul cerebral reprezintă suportul anatomic al vieţii psihice, al tuturor elementelor ei constitutive, astfel încît, la nivel cortical, se realizează cea mai complexă formă de integrare a organismului în mediuf înconjurător, dar şi cea mai complexă integrare funcţională a părţilor organismului într-un» tot unitar. Studiul dispoziţiei neuronilor — citoarhitec-tonica — şi al orientării fibrelor nervoase* (mieloarhitectonica) au dus la delimitarea unor porţiuni de cortex cu structură similară, cunoscute sub numele de ariile lui Brodmann. Ariile corticale, după funcţia lor, pot fi clasificate în : • arii de proiecţie aferente receptoare sau senzoriale ţf • arii de proiecţie eferente efectoare sau-motorii f • arii de asociaţie. De fapt, toate ariile de proiecţie senzoriale-sau motorii primesc aferenţe şi trimit eferenţe,. motiv pentru care o denumire corectă a lor ar fi arii senzitivo-motorii. Ariile de proiecţie aferente sînt : somestezică, vizuală, auditivă, gustativă, olfactivă şi vestibulară. Ariile somes-tezice primesc informaţii tactile dureroase şi mioartrokinetice. Localizarea lor este în girusuh postcentral din lobul parietal. Zonele senzoriale recepţionează informaţii de la analizatorii auditivi (lob temporal), gustativ (la baza circumvo-fuţiei centrale posterioare), vizual (lob occipi- >63Ş/Gor Cortex cerebral ; structura, funcţie tal), olfactiv (paleocortex). Ariile de proiecţie aferente constituie locul de origine a căilor cortico-spinale, cu rol în iniţierea mişcărilor voluntare, în integrarea funcţiilor motorii şi •modificarea tonusului muscular. .» i • . 5 *1 ; i » • Ariile motorii se află localizate la nivelul lobului frontal. Informaţia preluată de receptori este condusă la nivel cortical, în arii senzitivo-senzoriale specifice. La nivelul ariilor asociative, informaţiile sînt comparate cu cele culese de alţi analizatori şi cu datele din memorie. Pe baza sintezei complexe a tuturor informaţiilor, este elaborată starea de conştiinţă şi sînt luate decizii voliţionale şi automate. Funcţiile neocor-texului- sînt senzitive, asociative şi motorii, stînd la baza proceselor psihice caracteristice omului, procese cognitive, afective şi volitive. Q Funcţiile senzitive : se realizează lâ nivelul ariilor senzitive corticale, specializate* în prelucrarea unui anumit tip de informaţie. Aceste arii nu au însă un rol senzitiv exclusiv, iar funcţia de prelucrare a informaţiilor se desfăşoară în corelaţie anatomo-funcţională atît cu unele structuri subcorticale, cît şi cu ariile asociative corticale (arii senzitive secundare). Funcţiile asociative : percepţia complexă a lumii exterioare şi a semnificaţiilor diferitelor senzaţii se realizează în ariile asociative, spre care sosesc impulsuri de la ariile primare şi de la nucleii talamici nespecifici. Aici are loc procesul cel mai fin şi mai complex de prelucrare, eJabo- rare a modelullui conştient al lumiî, apare conştiinţa propriei noastre existenţe, iau naştere voinţa şi deciziile. Topografic, ariile asociative sînt : • zona prefrontală este sediul controlului cortical al funcţiilor vegetative, asigurînd integrarea acestor funcţii în acte complexe de comportament uman. Tot la acest nivel se află „sediuM personalităţii, lezarea acestei arii de-terminînd alterări de personalitate şi tulburări de comportament g • zona parietală este zona interpretativă a senzaţiilor somatice ? lezarea ei, determinînd incapacitatea de a recunoaşte caracteristicile unui obiect atins, face imposibilă recunoaşterea poziţiei spaţiale a membrelor sau determină chiar negarea apartenenţei unei părţi la propriul corp (asoma-tognozie) ? • zona occipitală are rol în descifrarea semnificaţiei senzaţiilor vizuale, lezarea ei determinînd afazia vizuală (cecitatea psihică) ’acelaşi rol în ceea ce priveşte semnificaţia sunetelor îl au ariile asociative temporale. Aria asociativă generală are rol de integrare a activităţii celorlalte arii asociative şi se află la confluenţa acestora. Este o arie senzitivă terţiară, aria cunoaşterii. Lezarea ei produce dificultăţi în elaborarea gîndurilor proprii şi în înţelegerea, gîndurilor exprimate verbal sau în scris. Această arie este corelată funcţional cu procesele de memorie vizuală şi cu controlul vieţii emoţionale şi sexuale. Prin conlucrarea ariilor asociative, senzitive şi a centrilor mez-encefalo-diencefalici se elaborează modelul conştient.al lumii exterioare. Funcţiile motorii corticale sînt reprezentate de controlul întregii activităţi motorii somatice, voluntare şi involuntare, Mişcarea voluntară se realizează şi‘ cu participarea structurilor motorii extrapiramidale, la acest act neurofiziolo-gic şi psihologic complex participînd creierul emoţional (hipotalamus şi sistemul limbic), ariile corticale mqtorii, premotorii, senzoriale şi asociative, nucleii bazali, cerebelul şi tala-musul. Aceste structuri elaborează un plan general al mişcării, un program al mişcării voluntare, iar cortexul motor pune în aplicare aceste decizii prin intermediul organelor efectorii. Din analiza vieţii psihice umane, se disting trei compartimente psiho-fiziologice : compartimentul cognitiv (de cunoaştere) \ volitiv (decizional) şi afectiv. La baza activităţii nervoase corticale stau reflexele condiţionate, care se închid la nivelul Cortex : alogenetic, homogenetic ; Corticoizi CorJ 639 cortical, precum şi două procese esenţiale: excitaţia şi inhibiţia. Excitaţia este procesul cortical nervos activ ce se manifestă prin iniţierea unei acţiuni sau amplificarea uneia existente. Procesul de excitaţie are ca suport anatomic sinapsele excitatorii activate de sti-muli. Excitaţia corticală este rezultatul intrării în activitate a sistemului reticular activator ascendent, care determină reacţia de trezire corticală. Inhibiţia este tot un proces activ, ce se manifestă prin diminuarea sau sistarea unei activităţi anterioare. Ea se realizează prin intermediul sinapselor inhibitorii şi poate fi internă sau externă, în funcţie de modul cum acţionează stimulul. Excitaţia şi inhibiţia sînt specifice oricărei structuri nervoase, dar au un caracter deosebit de complex la nivelul centrilor encefalici şi al cortexului cerebral. Aceste două procese prezintă o mobilitate deosebită (pot iradia pe o suprafaţă corticală mare, sau pot fi concentrate pe o zonă limitată) şi se pot succeda alternativ, în acelaşi teritoriu sau în teritorii vecine. Funcţional, activitatea emisferelor cerebrale trece prin două stări distincte: starea de veghe şi starea de somn. Printre activităţile cerebrale cognitive, se numără : învăţarea, memoria, gîndirea, limbajul. Se consideră că emisfera dominantă (stingă la dreptaci) este cea predominant cognitivă, în timp ce emisfera opusă este dominant afectivă. La baza proceselor afective se află impulsurile fundamentale (instinctele), care generează motivaţia, element esenţial pentru adaptarea biologică şi psihosocială a subiectului. 688. CORTEX ALOGENETIC (cf. lat. cortex? gr. ollos „altul" ? german „a naşte") — sin. ALOCORTEX ţ ARHIPALIUM © Una din cele două subdiviziuni ale scoarţei cerebrale, alături de neocortex sau izocortex. Divizarea scoarţei se face pe baza unor argumente filogenetice, structurale şi funcţionale. La animalele inferioare, alocortexul reprezintă o mare parte din suprafaţa corticală, această pondere reducîn-du-se pe măsură ce organismele, avansează pe scara evoluţiei. La om, el ocupă numai 1/12 din întinderea scoarţei, restul fiind ocupat de izocortex (neopalium). Autorii sovietici au demonstrat, prin studii filogenetice şi ontogene-tice, că izocortexul derivă şi se perfecţionează pe baza alocortexului primitiv. Alocortexul are o arhitectonică tipică, simplă, substanţa nervoasă fiind dispusă în 2—3 straturi celulare. In zonele în care acestea sînt relativ bine individualizate, se descriu : stratul granular, superficial, cu celulele receptoare, şi stratul piramidal profund, cu celulele motorii şi de asociaţie. La rîndul său, alocortexul este subdivizat în arhecortex sau cortex primar, cu trei straturi1 relativ bine individualizate (reprezentate de formaţia hipocampică), şi paleocortex (paleo-palium, cortex vechi), în care straturile celulare sînt difuze (reprezentate de lobul filiform). Alocortexul este creierul fundamental, dotat cu memorie genetică şi cu rol în comportament ui* general şi în viaţa instinctivă. împreună cu-nucleii ariei septale (placă turnantă între alo-şi neocortex), alocortexul pune în acţiune mecanisme motorii şi vegetative, care reglează comportamentul instinctivo-emoţionaj, tradus prin manifestări emoţionale, agresive sau de supunere. Aceste manifestări se evidenţiază în activitatea de conservare individuală (căutarea hranei, apărare) şi a speciei (reproducere, apărarea şi îngrijirea descendenţilor). Hipocampul intervine în operaţiile mnezice (indirect, asupra circuitelor de întărire a informaţiilor), în controlul reacţiilor emoţionale, în controlul unor activităţi viscerale, în modularea impulsurilor, reticulare, activatoare ale vigilenţei. Distrus gerea complexului amigdalo-hipocampo-cor-tical, produce orbirea psihică şi un comportament sexual bizar (sindromul Kluwer-Bucy), nediscriminarea alimentelor de alte obiecte, între alocortexşi neocortex există o puternică intercondiţionare, alocortexul aflîndu-se sub controlul integrativ al neocortexului, iar acesta din urmă fiind antrenat în activitatea specifică alocortexului. Se consideră că, în unele cazuri, poate fi realizată o separare a funcţiilor structurilor filogenetice vechi de ale celor noi, această disociere funcţională stînd la baza unor ipoteze referitoare laţmecanismele patogenice ale schizofreniei. 689. CORTEX HOMOGENETIC (cf. lat. cortex ? gr. homos „asemănător" gennan) — sin. CORTEX HOMOTIPICg NEOPAUUM sin. -> IZOCORTEX. 690. CORTICOIZf - sin. ADRENOCOR-TICOIZ! ? ADRENOCORTICOSTEROIZI ţ CORTICOSTEROIZI ® Hormoni sterolici secretaţi de corticosuprarenală, derivaţi din colesterol şi clasificaţi, în funcţie de acţiunile-lor, în': glucocorticoizi, cu efecte predominante asupra metabolismelor intermediare glucidic şi protidic (cortizol, corticosteron, cortizon), mineralocorticoizii cu acţiune asupra echilibrului sodiu-potasiu (aldosteron, 11-de-oxicorticosteron) şi sexosteroizi a căror acţiune se exercită asupra apariţiei şi dezvoltărif caracterelor sexuale secundare, fără a putea însă suplini lipsa gonadelor (estradiol, progeste-ron, testosteron, dehidroepiandrosteron). în* terapeutică se folosesc şi corticoizi de sinteză* 64QJC6P Corticoizi; Corticosan; Corticosuprarenalâ antific'iali, vînFu^iţi cu cei naturali, dar cu o structurăehiţnică modificată. Astfel, predni-«.oriuf.(delta-cortizon) şi prednisolonul se obţin prin dehidrogenarea cortizonului şi, respectiv, ă cortizoluluL Aceşti produşi sintetici au o Principal ele câf de biosintezâ a corticost fire izi lor : PREG - pregnenoTon ; PROG - progesteron ; ANDR - androstendion ; DOCS - dezoxicor-ticosteron ; DOC - dezoxicorticosterol ; CS -corticosteron ; - ALD - aldosteron ; HC -hidrocortizon ; TEST - testosteron ; ESTR -estradiol. largă utilizare în practica medicală şi o acţiune biologică mult mai pronunţată decît produşii naturali. Acţiunile corticosteroizilor sînt complexe şi interacţionează cu activitatea a numeroase aparate 'şi sisteme. Se descriu astfel acţiuni metabolice, hematologice, imunologice, efecte antiinflamatorii, efecte asupra - tubului digestiv,-asupra sistemului osos, asupra echilibrului hidro-mineral. Hiperfuncţia glandulară, ca şi: terapia cortizonică, are efecte diferite, în funcţie de cantitatea de hormoni şi de antecedentele personale şi familiale ale subiectului- în determinismul tulburărilor psihice pot fi implicate tipul afecţiunii care a necesitat terapie cortizonică, nivelul plasmatic obţinut, tipul produsului care acţionează (steroizii de sinteză avînd efecte secundare psihiatrice mult mai atenuate). Este caracteristic faptul că tulburările psihice apar, mai ales, la debutul şi la sfîrşitul terapiei cortizonice. Momentul atingerii unor niveluri plasmatice optime ale drogului este punctat pe plan psihic de apariţia insomniei, a euforiei hipomaniacale. Depăşirea acestui nivel optim este marcată de apariţia anxietăţii, însoţită de stări depresive, a căror intensitate poate conduce la suicid. Mai poate apărea, în această etapă, confuzie mintală cu depersonalizare, sau exagerarea euforiei, ca semn al debutului unei crize acute de excitaţie maniacală. Formele cele mai grave ale tulburărilor psihice ce apar sub tratament cortizonic sînt psihozele cortizonice, cu manifestări polimorfe, de o mare variabilitate (confuzia mintală, onirism, inhibiţie, depersonalizare, manifestări maniacale), în fiziopatologia acestor tulburări sînt incriminate tulburări ale echilibrului hidroelectrolitic; cu consecinţe asupra excitabilităţii sistemului nervos. central, modificări ale biosintezei de serotonină şi influenţe asupra sistemelor neuronale GABA-ergice inhibitoare. Evoluţia tulburărilor psihice apărute sub terapie cortizc-nică este favorabilă după reducerea dozelor sau, în funcţie de afecţiunea de bază, sub administrare de neuroleptice. 691. CORTICOSAN(M) Argentina - DC! Diazepam • Tranchilizant, derivat benzodiaze-pinic de tip 7-clor-1,3-dihidro-1 -metiI-5-feniI-2H-1,4-benzodiazepină, cu acţiune sedativ-hipnotică, anxiolitică, anticonvulsivantă şi mio-relaxantă. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de DIAZEPAM(M). 692. CORTICOSUPRARENALÂ (cf. lat. cortex J supra „deasupra" ; ren „rinichi") — sin. CAPSULA SUPRARENALĂ y CORTEX ADRE-NAL y C.S.R. (Cortex glandulae suprarenalis • Porţiune superficială a glandei suprarenale, constituind o glandă aparte, formată din trei pături tisulare concentrice, denumite din exterior spre interior : • zona glomerulară — secretă mineralo-corticoizi ? • zona fasciculată — s.ecretă glucocor-ticoizi ; • zona reticulată — secretă hormoni sexuali. Glanda este indispensabilă vieţii, prin secreţia hormonilor corticoizi, care intervin în reglarea metabolismelor tuturor princi- Cosmice; Cosmogonic^ ; Cosyns-Duret^ Cos/641 piilcfr alimentare (glucide, 'proteine, lipide) în echilibrul hidromineral şi în răspunsurile la „agresiuni" de diverse tipuri. în legătură cu ultimul aspect, este vorba, de fapt, de intervenţia corticcsuprarenalei în procesele de adaptare, declanşate de acţiunea unor agenţi nocivi (fizici, chimici, sau biologici), printre care traumatismele psihice, şocurile emoţionale joacă un rol important. Intervenţia glandulară se traduce prin creşterea secreţiei de hormoni corticosteroizi. Apartenenţa cortico-suprarenalei la constelaţia neuroendocrină, situarea ei pe axul principal hipotalamo-hipo-fizo-corticosuprarenal, explică răsunetul glandular al agresiunilor suferite de psihic, precum şi simptomatologia psihică prezentă atît în insuficienţele, cît şi în hiperfuncţiile cortico-suprarenale, de la simple modificări ale tonusului afectiv, tulburări de somn, pînă la psiho-sindroame complexe, cum sînt cele din bolile Cushing sau Addison. 693. CORTUSSIN(M) S.U.A. - PCI Guai-fenesin • Tranchilizant, derivat de glicerol de tip 3-(0-metoxifenoxi)-1,2-propandiol, cu acţiune miorelaxant-sedatîvă şi moderat anxio-litică, cu o bună toleranţă. 694. COSMiCE(H) halucinaţii (fr. cosmlque} cf. gr. kosmos „univers") • Halucinaţii complexe, scenice, vizuale, dar. şi auditive -(„muzică astrală"), al căror conţinut este referitor la o catastrofă cosmică (melancolia de involuţiei subiectul „asistă" Ja distrugerea planetei, a întregului univers, distrugere în care se crede implicat) sau la fenomene cosmice (parafrenia fantastică: subiectul este „martorul" producerii unor fenomene extraordinare). 695. COSMOGONIC1» delir (fr. cosmogonique f cf. gr. kosmos « gonos „origine"I lat. delirlum „aiurare") — sin. METAFIZIC®» delir • Delir expansiv . al unor subiecţi cu activitate imaginativă deosebită, a cărui tematică se re- feră ia un timp infinit şi un spaţiu nelimitat, pe care subiectul crede că le poate stăpîni graţie calităţilor sale deosebite, printre care imortalitatea joacă un rol deosebit. Parafrenia, stările de excitaţie maniacală sînt circumstanţele etiologice cele mai frecvente ale acestui delir. 696. CO-ŞULPIR( M) Spania - DCI Şulpiridâ • Neuroleptic incisiv, derivat . benzamidic de tip N-/(1-etil-2-piro-lidinil)meti!/-5-sulfamoil-0-anisamidă, cu certe valenţe antidepresive, fără componentă sedativ-hipnotică. Are indicaţiile NL incisive (endogenii) şi, în acelaşi timp este util în combaterea impul-siunilor obsesiv-compulsive şi în afecţiunile psihosomatice. Efectele secundare sînt comune cu cele ale NL incisive, pentru dozele mari. Se poate administra, fără a necesita o pauză de 14 zile, după întreruperea IMAO. Nu se administrează în manie şi epilepsie. 697. COSYNS-DURET(S) sindrom - sin. PATOMIMIE AUTOMUTILANTĂ • Patomi-mia (pathomimesls, pathomimetrie — după autorii de limbă engleză) este definita ca imitare a unei boli, cîteodată chiar prin automutilare. Spre deosebire de simulare care consta în creearea de semne (artificiale) ale unei boli inexistente, în patomimie, mimarea simpto-melor subiective sau provocarea de leziuni prin acţiuni mecanice, chimice, termice etc., în scopul obţinerii unui avantaj material sau moral, este legată mai des de un mobil afectiv, conştient sau inconştient (P. MARCHAIS). COSYNS şi DURET au descris, în 1955, ca varietate a mitomaniei, acest sindrom în care impulsiunii patologice de a minţi i se asociază automutilări diverse, cu scopul vădit de a atrage atenţia anturajului. La aceste cazuri, componenta isterică este evidentă. k CO£7y<±0~ Controlul secreţiei de hidrocortizoni 4ţ - Enaiclcpedie de psihiatrie — cd. 167 £42/Coş Coşmar ; Cotard J. 698. COŞMAR (fr. cauchemar ; ol. mare „fantomă nocturnă") • Fenomen fpsihopatologic cunoscut încă din antichitate, coşmarul rămîne o sursă de controverse, atît în ceea ce priveşte semnificaţia sa pato- poate exista o tulburare de tip psihotic a Eului, iar coşmarul ar putea fi un fel de atac psihotic scurt şi reversibil. Cereetînd relaţiile dintre coşmar şi episoadele psihotice, MACHON a sesizat une'e Hans Schilt ogică, cît şi etiopatogenia. Nici măcar asupra conţinutului, consensul nu s-a putut stabili. Astfel, POPOVICIU arată că, în triada simptomatologică a coşmarului, se notează angoasa (cu o presiune toracică), sentimentul de paralizare a voinţei si incapacitatea motorie ; diverşi autori (GEONES, GASTAUT) atribuie unuia sau altuia dintre aceste elemente rolul de element central. în evul mediu, coşmarul era identificat cu „îmbrăţişarea" unor fiinţe supranaturale (cf. germ. marcn „demon" y vezi şi engl. nightmare), contact indescriptibil, prin teama pe care o provoacă. Deşi au existat păreri că imaginea onirică ar fi absentă sau redusă, unii autori, printre care şi H. EY, arată că lumea imaginilor suferă o metamorfozare angoasantă, în care monstruosul devine principala categorie figurativă, Iar gîndirea profund tulburată, răvăşită, incapabilă de a se mai restructura în sinteză, abandonează subiectul „vertijului pulsional". într-un sens asemănător, şcoala psihanalitică susţine că, în geneza coşmarului, un rol important îl joacă regresia marcată a Eului. Pierderea apărărilor Eului duce la „explozia" anxietăţii reprimate. Pornind de la această constatare se admite că, în unele situaţii, interferenţe cu schizofrenia şi a semnalat în anumite cazuri, alternanţa coşmarurilor cu episoade psihotice. După părerea sa, chiar coşmarul sever este o stare intermediară între visul normal şi psihoza acută. Majoritatea autorilor sînt însă de acord în a considera că, la geneza coşmarului, participă atît factori endogeni, cît şi factori exogeni. Coşmarul trebuie diferenţiat de visul obişnuit (sărăcia imaginilor) şi de crizele de pavor nocturn (diferenţe de tonus muscular, restabilirea mai rapidă a motîlităţii — POPOVICIU, SZABO, COFARIU —, modificări vegetative mai accentuate, apariţia în altă fază a somnului). Coşmarul este întîlnit mai frecvent în clinică în delirul febril, alcoolismul cronic, nevroza anxioasă. 699. COTARD Jules (1840-1889) O Student şi asistent al unor maeştri iluştri ca CHARCOT, VULPIAN, FALRET, psihiatru cu un viu simţ de observaţie clinică, a descris pe parcursul a opt ani (1880—1888), în trei lucrări succesive, sindromul cu care va rămîne celebru în psihiatrie. în 1880 descrie delirul hipocon-driac, în 1882, delirul negaţiilor, iar în 1888, delirul de enormitate. Mai puţin cunoscut este Cotard; CradexW ; Crampa profesionala Cra/643 faptul că aceste lucrări au fost reunite de FALRET, în 1891, după moartea autorului (victimă a difteriei, la 49 de ani), în volumul „Études sur les maladies cérébrales et mentales", pe care îl şi prefaţează. Precizăm că lucrările cu privire la psitacism şi teza cu acest titlu nu aparţin lui COTARD tatăl, ci fiului acestuia, COTARD Lucien. 700. COTAR D(s) sindrom - sin. MEGA-LOMELANCOLIE • Sindrom descris de autorul al cărui nume îl poartă, constînd dintr-o asociere caracteristică de idei delirante, mai mult sau mai puţin sistematizate. Este întîlnit (mai rar astăzi) în melancolia delirantă (mai ales cea de involuţie), demenţe (paralizia generală progresivă) şi în unele stări confuzionale (mai ales cele de origine infecţioasă). Cuprinde idei delirante de negaţie, avînd ca'punct dé plecare tulburările ceneştezice şi preocupările hipo-condriace, idei delirante de imortalitate şi de enormitate, la care se pot adăuga şi cele de posesiune. Cînd mecanismele de proiecţie hipocondriacă eşuează, pentru a alunga realitatea penibilă, bolnavul o neagă f el neagă existenţa sau funcţionalitatea unor Organe sau a corpului, precum şi realitatea exterioară, considerîndu-se condamnat să fie nemuritor, pentru a suferi mereu. Imortalitâtea este însoţită de nedefinîre în spaţiu, de existenţa într-o lume gigant şi atrage după sine delirul de enormitate, cînd se pierde controlul asupra limitelor corpului. Tulburările de sensibilitate în sensul existenţei analgeziei, tentativele suicidare, automutilările, ideile delirante de posesiune sînt alte elemente constitutive ale sindromului Cotard.. 701. COVATIN( M) ; COVATIN E( M) Franţa ? COVATIX(M) Anglia - DCI Captodiamă • Tranchilizant, derivat difenilmetanic de tip 2-/p-(butiItio)-oc-feniIbenziltio/-N,N-dimetil-etilamină, cu valenţe anxiolitice şi sedative comparabile cu ale produsului românesc HIDROXiZIN(M). Are o bună toleranţă, ceea ce-i conferă o largă utilitate. 702 COVENGAR(M) Argentina - DCI Dipotassium Clorazepat • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip . 7-clor-2,3-dihidro-1-metil-5-fenil-2H-1,4-benzodiazepină, cu acţiune sedativ-anxiolitic-miorelaxantă. Buna sa toleranţă, cît şi efectele mai modeste seda-tiv-hipnotice îi conferă o largă, utilizare. 703. COX Joseph Mason (1773-1818) • Autorul lucrării „Practicai aberations on însa-nity" care s-a bucurat de succes, fiind tradusă şi în Franţa. Propune o serie de remedii vederea „vindecării nebuniei", printre care şi un fotoliu rotator, care declanşează o stafe generală disconfortantă ; se creează' astfel un termen de comparaţie pentru starea de bcală. Sub alte forme, ideea îşi va mai -găsi utilizarea în psihiatrie. 704. CRADEX(M) Anglia — DCI Dexamfeta-minâ • Psihostimulent, derivat..feniletilaminat de tip (-j-)-a-metilfenetilamină. Este o amină simpaticomimetică, indicat în combaterea efectelor secundare ale unor psihotrope. Utilizarea ei în doze mari şi repetate poate duce la dependenţă. 705. CRAIG-NORMAN(B) boala - .sin-BOALĂ TAY-SACHS CU ATINGERE VISCE-RALĂ PSEUDO-HURLERş GANGLIOZID<3-ZĂ CU GM-1 ? GANGLIOZIDOZĂ GENERALIZATĂ PRIN DEFICIT DE BETA-GA-LACTOZIDAZĂ } GANGLIOZIDOZĂ TIP I Ş LIPIDOZĂ NEUROVISCERALĂ FAMILIALA • Afecţiune genetica transmisă ăutosomal-re-cesiv, ce constă în acumulare excesivă, viscerală şi mezenchimală, a gangliozidului GM-1, ca rezultat al deficitului de 1>eta-galactoz|dazâ. Apare la descendenţii cuplurilor cu un grad ridicat de cosanguinitate. Sîiit afectate ambele sexe, în egală măsură. Boala debutează la naştere sau în primul an de viâţa şi este caracterizată prin întîrziere psihomotorie, care se agravează ’progresiv, dismorfie predominent facială (faţă edemaţiată, hipertelorism, macro-glosie, hipertrofie gingivală), hipotonie vasculară, cifo-scolioză. Examene paracl ini ce radiologie, se decelează deformarea „în con" a primelor vertebre lombare } oftalmologie, pată maculară roşie-cireşie (50% din cazuri), cecitate progresivă. Examen biochimic: prezenţa de limfocite vacuolizate (10—80%). Evoluţia bolii este progresivă spre deteriorare psihică, la care se asociază convulsii tc-nico-clonice. Diagnosticul se face pe baza datelor clinice (întîrziere în dezvoltarea^psihe-motorie, dismorfisme somatice), a examenelor paraclinice şi de laborator. Diagnosticul diferenţial se face cu boala Tay-Sachs, boala Hurler şi boala Niemann-Pick. 706. CRAMPĂ PROFESIONALĂ-(fr. crampe) - sin; CRAMPĂ FUNCŢIONALĂ, CRAMPĂ OCUPAŢIONALĂ • Contractară tranzitorie apărută la unul sau ambele membre superioare (mai rar inferioare), cu ocazia efectuării unul act voluntar bine determinat.fj . întotdeauna apelaşi. Se încadrează tn nevrozele motorii, elementele definitorii fiind cele ale nevrerzei,’ la care se adaugă tulburarea' funcţională^caFac- în^-teristlcă. Aceasta variază de ,la drt subiect la 644/Cra Crampa scriitorului; Craniocel; Craniologie altul, în general, în raport cu profesia. A f»st descrisă la scriitori (grafospasm — cea mai frecventă), dactilografe, instrumentişti, frizeri, telegrafişti, croitori, dansatori etc. Drept, factori etiologici ai crampei profesionale se admit traumele psihice de durată (insuccese, con-fliote, stări de tensiune etc.) şi particularităţile individuale (labilitatea structurii psihice). Unii autori au suspectat prezenţa unui substrat organic, încă necunoscut, datorită aspectului de perturbare extrâpiramidală al acestei tulburări. Afecţiunea se pare că ar fi mai frecventă la bărbaţi decît la femei, insă datele In acest sens sînt neconcludente. Mecanismul patogenic ar fi realizat prin perturbarea mecanismului reglator al contracţiilor musculare sinergice, sub acţiunea unor traume psihice de durată. Simptomul cardinal al crampej profesionale N constituie tulburarea stereotipului psîho-motor principal, din exercitarea meseriei. Sînt antrenaţi muşchii degetelor, mîinii, antebraţului, braţului, uneori pîhă la musculatura gîtului, aceste segmente fiind imobilizate într-o poziţie forţată. Se produce o contractură spastică dureroasă, foarte intensă. în unele cazuri, ea ©ste înlocuită de tremurături şi/sau durere. Unii autori descriu o fermă paralitică de efectuare a stereotipului psihomotor. în afara actului motor bine determinat, subiectul peate efectua orice altă mişcare cu membrul respectiv. Uneori, crampa profesională apare numai la reprezentarea mintală a efectuării actului. Manifestările nevrotice care acompaniază; simptomul cardinal pot fi reprezentate de labilitatea emoţională crescută, anxietate, instabilitate, dismnezo-prosexii, insomnii. Diagnosticul pozitiv se realizează pe baza elementelor definitorii, iar cel diferenţial se face cu afecţiuni neurologice. Evoluţia poate fi trenantă şi prognosticul nu este întotdeauna favorabil, întrucît după tratament pot apărea recidive, care impun uneori schimbarea tipului de activitate. Psihoterapia comportamentală, medicaţia miorelaxantă, sedativă, anxiolitică, de tonificare generală se asociază cu metode de reeducare a stereotipului psihomotor. 707. CRAMPA SCRIITORULUI • Disfuncţii ale coordonării musculare însoţite de spasme, senzaţie de slăbiciune, rigiditate, dureri la nivelul articulaţiei, pumnului, care apar la tentativele de a scrie (sau de a efectua o anumită activitate profesională). Pot fi însoţite de mişcări anormale şi de hipertonîa mîinii Sat» a întregului membru superior, mai rar 1npegistrîndu-se forme spastice, ataxice, algice sau chiar paralitice. Au fost descrise, In 1830, de BELL şi BARUCK, fără ca pînă în prezent Să li se peată pune în evidenţă etiopatogenia completă, dar datorită „selectivităţii" simptomatice, psihogeneza este pe deplin acceptată. In acest context, sînt discutate mecanismele de conversie isterică sau cele obsesionale, în faţa acţiunii creatoare (ambivalenţa dintre dorinţa de a o face şi teama de a nu reuşi). Unii autori vorbesc chiar de c personalitate psibomotorie. Terapia comportamentală arată că este vorba de un comportament disfuncţiona! învăţat, pe care factorii inter personali sau intrapersonali îl pot întreţine. De altfel, P. JANET a fost primul care a propus o metodă „comportamentală" : readaptarea progresivă a scrisului. O serie de autori : BECH, CRISP, SYLV.ESTER, MOLDOVSKY, WOLPE, R.EAU-LEY, UCHIYAVA, MANJUARORA, COT-TREAU au imaginat numeroase metode, mer-gînd de la simularea electrică, la blo-feed-back şi afirmarea Sinelui, pentru a depăşi dificultăţile pe care le implică această boală. Beneficiile secundare reprezintă un obstacol redutabil în tratament. Rezultate surprinzător de bune se pot obţine uneori pe calea subnarcozei barbiturice. 708. CRÂNE EN TOUR-sin.ACROCEFA-LIE * CRÂNE DE THERSIL f HIPSICEFALIE * HIPSOCEFALIE { OXICEFALIE f PIRGOCE- FALIE S-^' THERSIL(S) sindrom. 709. CRANIOCEL (cf. gr. kranion „craniu" ? koilos „scobit, concav") — sin. ENCEFALOCEL sin. -> CEFALOCEL. 710. CRANIOLOGIE. (cf. gr. kranion j logos „cuvînt, discurs") • Termen propus de Frantz GALL pentru doctrina sa, numită ulterior, în 1817, de către fraţii FORSTER (elevii lui SPURZHEIM), FRENOLOGIE. Crasin ; Creativitate ; Creaţie Cro’/645 711. CRANIOPATIE NEURO-ENDOCRINĂ (cf. gr. kranlon f pathos „experienţă") — sin. AC H A RD-THIE RS( 8) sindrom * HIPER-OSTOZĂ FRONTALĂ INTERNĂ! MOREL MENINGOENCEPHA-LOCEL. 713. CRASIN ; Crepuscular inconştienţi. în realitate, creativitatea este condiţionată soclal-istoric de stadiul evoluţiei" materiale şi spirituale a societăţii, care interferează în mod stimulator sau inhibitor cu potenţialul de creativitate al fiecărei personalităţi, al cărei prag de performanţă este condiţionat de factori de ordin biologic, psihologic, şl educaţional. în funcţie de specificul fiecărui domeniu de activitate, precum şi de trăsăturile individuale ale fiecărei personalităţi, în orice a£t de creaţie interacţionează, în proporţii diferite, spontaneitatea şi elaborarea, conştiinţa, luciditatea şi inspiraţia, raţiunea şi emo-ţionalrtatea, Intuiţia empirică şi rigoarea teoretică etc. 716. CREDIBILITATE (cf. lat. *. credibilis „credibil") • Coeficientul de veridicitate sau de- plauzibilitate, cu funcţie persuasivă, al unui discurs sau al unei - relatări, depoziţii, mărturii sau povestiri. Problema credibilităţii se pune cu acuitate în practica psihiatrică şi judiciară, datorită atitudinilor „de faţadă" (disimulare, simulare, parasimulare etc.), adoptate conştient sau inconştient de către bolnavii psihici sau de către delicvenţi, în scopul obţinerii unor beneficii sau al inducerii în eroare a-organelor de justiţie şi procuratură. Rolul experţilor psihiatrici şi judiciari consta în stabilirea gradului de credibilitate a relatărilor cazurilor examinate. în determinarea valorii de adevăr, în psihiatrie se recurge — mai ales în cazul unor personalităţi dizarmonice : psîhotici paranoiaci, nevrotici isterici şi hîpo-condriaci — în afara interviului clinic, condus abil de către specialist, la o serie de examene, ca examenul psihologic, ancheta socială, examene biologice sau explorări funcţionale. Gradul de credibilitate se stabileşte prin coroborarea rezultatelor, urmărindu-se concordanţa dintre informaţiile (subiective) furnizate de pacient şi cele procurate prin tehnici şi metode de teren şi laborator (date obiective). în psihodiagnoză, pentru aprecierea gradului de încredere ce se poate acorda unui test, este de mare importanţă cunoaşterea coeficientului de fidelitate, prin care se înţelege consistenţa rezultatelor obţinute de acelaşi subiect, cu prilejul examinărilor succesive (cu acelaşi test sau cu unul echivalent). între rezultatele obţinute prin. aplicarea testului la acelaşi subîect'în mod repetat, trebuie să existe o corelaţie de cel puţin 0,75/0,94, coeficient înalt.>de corelaţie), pentru ca testul să fie fidel. 717. CREDULITATE (cf. lat. credulus „cre-"dul") • Caracteristica unor subiecţi de a acorda credit vorbelor, atitudinilor, faptelor altor persoane, în lipsa unor temeiuri care să justifice această încredere său chiar în prezenţa unor dovezi contrare. în multe cazuri, ţine de gradul de sugestibilitate al subiectului, alteori depinde de forţa şi valorile reale sau simbolice, cu care sînt investite celelalte persoane. După opinia unor autori, credulitatea, ca fenomen psihopatologic, ar fi apanajul stărilor de deficit intelectual (oligofrenie, demenţe). 718. CREMATOFOBIE(p) (cf. gr. chremata „bunuri, avere" ; phobos „frică") • Frică patologică de bani, atît în ceea ce priveşte manipularea, cît şi deţinerea acestora. Nu este prea frecventă ? se întîlneşte în nevroza obsesivo-fobică, psihastenie, schizofrenie. 719. CREMNOFOBIE

(cf. gr. cremnos „abis, prăpastie" l phobos „frică") • Teama patologică de prăbuşirea în prăpastie sau de la înălţimi J constituie corolarul obsesivo-fobic al personalităţilor psihastenice, al nevrozei obsesivo-fobice. Motivată şi deci fără a avea un caracter net patologic, teama de prăpastie, adîncimi, apare la indivizi care prezintă un handicap al funcţiei vizuale. 720. CRENOTERÂPIE (cf. gr. krene „izvor" $ thetapeia „îngrijire") • Utilizarea curei de ape minerale, deşi mai rar folosită în psihiatrie, şi-ar putea găsi şi aici utilizări — după ANGHE-LUŢĂ, NICA-UDANGIU —, în cazul unor nevroze, în care ar acţiona prin efect placebo. Pentru alţi autori, termenul are acoperire mai largă, cu referiri nu numai Ia compoziţia chimică a apei, ci şi la proprietăţile sale fizice HIDROTERAPIE. 721. CREOSEDIN*M) Argentina - DCI Bromazepom • Tranchilizant, derivat benzo-diazepînic de tip 7-brom-1,3-dihidro-5-(2-piri-dil)2H-1,4-benzodiazepină, cu acţiune anxîo-litîcă, sedativ-hîpnotică, miorelaxantă, cu valenţe antidepresive. Trebuie administrat cu grijă la vîrstnicî şi conducători auto. 722. CREPUSCULAR (cf. lat. crepuscuium „amurg") • Tulburare a conştiinţei în care se produce o „obnubilare mai mult sau mai puţin accentuată, cu dezorientare şi defect consecutiv pe planul ideaţiei, întretăiată de scurte faze de luciditate relativă" (P. GUIRAUD). Denumirea a fost dată prin analogie cu fenomenul răspîndirii difuze a luminii înainte de răsăritul şi după apusul soarelui. Observaţiile clinice actuale au conturat tabloul stării crepusculare ca pe o modificare cu aspect „critic" (debut şi final brusc) a clarităţii cîmpului conştiinţei, în diferite grade, cu îngustarea sa concom i Crepuscular ; Creutzieldt-Jakob^ ; Criestezie Cre/047 tentă, rămînînd astfel posibilă efectuarea unei activităţi automate, deci cu acţiuni motorii coordonate, dar neadecvate în raport cu ocupaţiile anterioare ale bolnavului. Faţă de toată această perioadă (cîteva momente, zile) şi de conţinutul ei, pacientul va avea o amnezie totală, lacunară sau parţială (depinzînd de profunzimea modificării de vigilitate). H. EY descrie experienţa crepusculară ca pe un „eveniment prin care se pune realitatea între paranteze", fiind legată, chiar la un astfel de nivel de destructurare a conştiinţei „de unele modalităţi ale constituţiei sale" (dramatism, artificialitate, mister). Tematica stării crepusculare simbolizează seismul dezorganizării conştiinţei, ca un eveniment care marchează disperarea sau beţia orgiacă. Circumstanţele etiologice sînt reprezentate (în ordinea frecvenţei) de : epilepsie (temporală) ; beţie patologică ; isterie J reacţii acute psihogene ; boli toxico-in-fecţioase ; hipoglicemie. Subiectul trăieşte o stare de derealizare, pe fondul căreia pot apărea organizări delirante sau halucinaţii, ce se apropie de onirism şi „sînt trăite de conştiinţa metamorfozată ca o modificare a realităţii" (H. EY), dar care antrenează doar parţial subiectul. Starea afectivă poate fi profund tulburată prin exaltare sau angoasă, rezultînd de aici o stare de agitaţie. Alteori, afectivitatea este neutră, actele şi discursul pacientului părînd normale la prima vedere, iar obnubilarea fiind puţin vizibilă. La un examen mai atent, se poate constata că automatismele nu sînt în concordanţă cu personalitatea bolnavului, în continuitate logică cu perioada anterioară impactului psihotraumatizant J alteori, comportamentul devine anormal : acte bizare, fugi, agitaţie, crime. în ceea ce priveşte stările crepusculare isterice s-a observat că întotdeauna elementul confuzional este prezent în tabloul clinic apar mai ales la sexul feminin şi durata lor este variabilă, depăşind rareori două săptămîni. LAMPERIÉRE menţionează că 25% dintre cazuri pot evolua spre o psihoză delirantă isterică. P. JANET le explică prin existenţa unei „idei fixe" (eveniment psihotraumatizant, pe care memoria îl reprimă în stare de veghe), generatoare a unei experienţe semî.conştiente de depersonalizare şi stranie-tate. 723. CRETINISM (fr. crétinisme) • Tulburare mintală consecutivă mixederrîului, manifestată printr-o severă deficienţă mintală (idioţie sau imbecilitate), asociată cu prezenţa guşii, nanism şi aspect caracteristic „îmbătrînit" al feţei, în secolele trecute, ca şi la începutul secolului nostru, afecţiunea avea un caracter endemic. Datorită măsurilor de profilaxie aplicate în colectivităţile care se alimentează de Ia surse de apă sărace în iod, practic, afecţiunea nu mai este întîlnită în prezent. 724. CRETOMANIE (cretin -f- manie) • Termen căzut în desuetudine, prin care era desemnată asocierea între cretinism şi manifestările de tip maniacal, cu satiriazis, exagerarea apetitului sexual. 725. CREUTZFELDT-JAKOB WEST(S) sindrom. 748. CRIZĂ EPILEPTICĂ • Paroxism poli-simptomatic, constînd din tulburări motorii, senzitive, senzoriale, vegetative sau psihice, care exprimă" o tulburare centrală pasageră cu debut şi sfîrşît brusc, desfăşurare stereotipă, remisie spontană, manifestînd o remarcabilă tendinţă la repetare. Criza (accesul, convulsia) epileptică descrisă clasic se referă la forma cea mai dramatică, în descrierile clinice vechi („morbus sacer" al romanilor) : criza „grand mal4* sau forma generalizată tonico-clonică, cum apare în clasificările actuale (GASTAUT) } aceasta asimilează termenul de criză epileptică şi alte forme ale bolii, cum sînt episoadele de tip senzorial, psihic etc. (păstrînd caracterele clinice amintite mai sus). Descrierea unei crize tipice tonico-clonice generalizate (grand mal) include obligatoriu : • pierderea bruscă a stării de conştiinţă; • contract ură generalizată (mai mare d< 30 secunde), urmată de cădere ; • fenomene motorii de tip tonico-clonic l • secvenţa bine stabilită a fazelor. Următoarele circumstanţe clinice sînt caracteristice bolnavului cu crize epileptice generalizate tonico-clonice : • nu-şi poate povesti criza ? • prezintă leziuni rezultate în urma căderii brutale ; • clteodată îşi muşcă limba sau are emisie spontană de urină ; • este confuz sau perplex postcritic. In rare cazuri, pierderea de conştiinţă este precedată de manisfetări focale, care sînt elemente de cea mai mare importanţă pentru diagnosticul de localizare cerebrală : • secuse musculare localizate ; • amorţirea rapid ascendentă a unei mîini ; • impresia de stranietate, de vis trăit, cu perceperea unor mirosuri neplăcute ) • halucinaţii vizuale elementare sau complexe. Stabilirea diagnosticului. de criză epileptică presupune escaladarea unor etape care exclud în primul rînd sincopa, cu multiplele sale determinări etiologice, folosind următoarele criterii : Tabel n r. XLIII Criza comiţialâ Sincopa * momentul apariţiei • indiferent (zi, noapte ~ • ziua (extrem de rar noap- criza morfeică) \ tea) jf • postura • indiferentă • ortostatism fdoar în sin- dromul Adam-Stokes poate apare şi în clinostatism); # debutul • brusc, rapid • lent, progresiv ? • aura • uneori prezentă • totdeuna absentă • aspectul tegumentelor în • .ne modificat • intensă paloare criza prezentă • „stigmate41 ale crizelor • frecvent • excepţional de rar # convulsii tonico-clonice • caracteristice • absente e durata crizei • mai lungă • scurtă Criză (de) nervi ; Criză suicidarâ ; Criză uncinată Cri/659 Tabel. nr. XLIII (continuare) Crizajcomiţialâ Sincopa • incontinenţă urinară cu emisie spontană • stare poşte ritică • EEG intercritic '• • frecventă • alterată (cefalee, şomno- . lenţi, tulburări de conşti-inţă) • specific în 80% din cazuri • foarte rară • n ea 11 e r at a .(rare o r i ast e n i e) • normal,. Manifestările critice în epilepsie sînt clasificate în : ., ; 0 Crize localizate : • cu simptomatologie elementară : — crize localizate cu simptomatologie motorie : crize jacksoniene, adver-sive, parţiale, continue (sindrom K oj e vni kov), post ural e, somat oi n-hibitorii, afazice, fonatorii ; — cu simptomatologie senzitivă sau senzorială : crize somato-senzitive, vizuale, auditive, olfactive, gustative, vertiginoase ; — cu simptomatologie vegetativă \ • cu simptomatologie complexă ; — crize limitate f — crize cu simptomatologie psihică : tulburări de memorie, stările de vis (dreamy state), rememorări paroxistice, crize ideatorii, in-stinctivo-afecţive, psiho-senzoriale (crizele cu iluzii, crizele cu halucinaţii), crize psihomotorii (automatisme le) l — formele combinate. 0 Crize generalizate ! • neconvulsivante (petit mai) ; — absenţa ţ — crize petit mal mioclonic g — crize petit mal akinetic \ — status petit mal ? • convulsivante (grand mal). 0 Alte forme : • crize de grand mal din somn \ • starea de rău epileptic f • pavor nocturn g • somnambulism. 749. GRIZĂ (de) NERVI • Termen introdus de BERNHEIM (1913) pentru a deosebi marile crize isterice („isteria de cultură") de crizele isterice obişnuite (forme minore), isteria vulgară nevropatică sau isteroidă (EY). Crizele de nervi ar fi mai imediat motivate şi mai puţin misterioase în desfăşurare decît actul panto- mimic. Faza prodromală este numai schiţată, manifestîndu-se fie. printr-o dispoziţie psihică particulară, „enervare"; „exasperare", fie prin* tr-o proastă stare somatică (sufocări, strangulări, tulburări de mers şi echilibru sau coordonare). Derularea crizei este mult mai scutră şi* finalizează de obicei printr-o explozie de lacrimi. Agitaţia minoră cu tremor, senz-aţia de spasme sau constricţii diverse, de sincopă iminentă* (care desigur nu se produce niciodată), caracterizează în linii mari acest tablou de un banal dramatism. 750. CRIZĂ (de) ORIGINALITATE JUVENILĂ • Termen descris de DEBESSE, desem-nind o fază evolutivă a adolescenţei, în care subiectul încearcă să-şi afirme personalitatea într-un mod ostentativ, în opoziţie cu normele-sociale. 751. CRIZĂ SUICIDARĂ • Perioada critică ce precedă îndeaproape actul suicid ar. A fost studiată de către o serie de autori, care î-au^ descris o serie de caractere comune, desemnate, de RINGEL sub numele de „sindrom preşui-* cidar". La originea acestei faze critice stau cel mai adesea conflicte irezolyabile pentru subiect, care îl conduc la pierderea Intereselor sociale, profesionale şi familialeDinpunct de vedere fenomenologic, se întîlnesc, - după QUIDU, următoarele elemente • suspendarea timpului trăit g • restrîngerea spaţiului vital, cu ruperea progresivă a legăturilor sociale $ • retragerea în sine şi autodevalorizarea | • fantasmarea distrugerii. 752. CRIZĂ UNCINATĂ • Tulburare[paro-xistică a conştiinţei din epilepsia temporală, avînd un conţinut psihosenzoyâl , cognitiv şi/sau afectiv. Halucinaţiile olfactive sînt de cele maţ multe ori neplăcute, fie eîe simple (un singur* tip de miros), fie complexe (mirosuri de alimente etc.) şi sînt considerat© patognorriomice 660/Cro Cromatice^ ; CromatofohieW ; Cromofototerapie pentru originea hipocampică (uncusul) a leziunii (PENFIELD, JASPERS, 1958 ; ARSENI şi colaboratorii, 1974). Halucinaţiile gustative (substanţe acide, neplăcute — singe, puroi etc.) se asociază celor olfactive şi indică aceeaşi localizare (PENFIELD, 1959, 1969 ; POPOVICIU şi ARSENI, 1984). Tulburările de tip dismnezic sau paramnezic sînt reunite şi cunoscute sub numele de „drearriy state“ (stare de vis), propus de PENFIELD şi JASPERS (1954), şi constau din proiectarea bolnavului în afara conştiinţei proprii, într-o lume stranie, ireală, bizară, care-i generează o puternică stare de anxietate. Alteori, lumea i se pare familiară, avind sentimente de „déjà vu", „déjà entendu", „déjà fait", „déjà accompli", „déjà vécu" — toate persoanele şi obiectele din jur părînd cunoscute bolnavului pentru o durată de cîteva secunde (rareori minute). Invers, totul poate deveni înstrăinat, inedit, pacientul ayînd sentimentul de „jamais fait", „jamais accompli", „jamais vécu", „jamais entendu", „jamais vu". Uneori „trăirea onirică" este fondul dominant al tulburării de conştiinţă, graniţele între real şi imaginar fiind greu de definit. 753. CROMATlCE(H) halucinaţii (cf. gr. chroma „culoare") • Halucinaţii vizuale, complexe sau scenice, care apar viu colorate. Asţfel sînt halucinaţiile vizuale din sindromul Çlarles-Bonet (cu aspect figurat, viu colorate), în sindromul haludnator al delirului oniric, paranoid, în halucinoza Lhermitte. 754. CRQMATOFOBIE(F) (cf. gr. chroma phobos „frică") • Teamă nemotivată de culori (obiecte colorate), în totalitatea lor sau selective (pentru anumite culori). Se întrlneşte în nevroze obsesive, fobice, psihastenie, dar mai ales în schizofrenie, în care culorile pot căpăta semnificaţii deosebite, magice. 755. CROMEDAZINE(M) S.U.A. - DCI Clorpromazinâ • Neuroleptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip 2-clor-10-(3-dimetilamino-propil) fenotiazină, cu acţiune sedativă, anti-emetică, vago- şi simpaticolitică. Potenţează acţiunea anestezicelor, hipnoticelor şi analgezicelor. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de CLORDELAZIN( M). 756. CROMEŞTEZIE (cf. gr. chroma ] o/s-thesis „senzaţie") • SîmţuTcromatic, capacitatea de a percepe culorile. 757. CROMOFINOM (cf. gr. chroma J fyo 0a naşte, a creşte") — sin. HIPERNEFRON MEDULAR; PARAGANGLION ^ FEO-CROMOCITOM. 758. CROMOFOTOTERAPIE (cf. gr. chroma;: phos „lumină" ; therapeia „îngrijire") • Metodă terapeutică constînd din utilizarea anumitor radiaţii de lumină colorată, a anumitor părţi ale spectrului solar. Principiul metodei se bazează pe efectul de sedare, calmare, sau, dimpotrivă, de producere a neliniştii, agitaţiei, pe care anumite culori îl au. Această metodă, tentant de utilizat în nevroze, este folosită cu mai mult succes în crearea unei ambianţe terapeutice, decît în tratamentul psihoterapie propriu-zis. 759. CROMOZOM (cf. gr. chroma ; soma „corp") • Corpuscul filiform cu sediul în nucleul celular, constituit din acid dezoxiribonucleic şi histone, ca substanţe specifice. Acidul dezoxiri-bonucleîc este organizat în dublu helix, la care se află genele, aşezate cap la cap. Menţinerea poziţiei de dublu helix se realizează cu ajutorul proteinelor (histone), care însă nu intervin în transmiterea genetică. Din punct de vedere genetic, cromozomul reprezintă un grup ligatural de gene (grup linkat). Cromozomii sînt clar vizibili în fazele diviziunii celulare. Probele morfologice, biochimice şi genetice demonstrează identitatea cromozomilor cu purtătorii materialului ereditar. Morfologia şi numărul cromozomilor variază cu specia. In general, toate celulele unui organism şi ale organismului de aceeaşi specie au acelaşi număr de cromozomi, denumit număr somatic. La om, numărul de cromozomi este de 46. Celulele somatice, au un număr diploid de cromozomi (23 perechi), iar gârneţii au un singur set, sînt haploizi, deci au numai 23 de cromozomi, dintre care 22 autosomî şi un cromozom sexual (X în ovul, X sau Y în spermatozoid). în procesul de fecundaţie, prin unirea celor doi gârneţi se reface numărul de cromozomi caracteristic speciei. în timpul diviziunii celulare, între cromozomi poate avea loc un schimb de material genetic, numit crossing-over, ceea ce contribuie în mare măsură la heterogenitatea genetică. Pe de altă parte, genele plasate pe acelaşi cromozom se transmit la descendenţi în bloc, ceea ce constituie, fenomenul de linkage. Unităţi genomice modificabile prin mutaţii sau recombinări genetice, cromozomii umani variază morfologic la persoane genotipîc normale. Morfologic, cromozomii prezintă două perechi de braţe (cromatide), care se unesc la nivelul centromeruluî. Perechile de cromozomi au Cromozom ; Cronic; Cronic^ Cro/661 fost clasificate după un sistem standard (Conferinţa de la Denver, 1960), în funcţie de lungimea braţelor şi poziţia centromerului. Analiza numerică şi structurală a cromozomilor constituie cariotipul. Morfologia cromozomiala 760. CRONIC (fr. chronique ; cf. gr. chronos .„timp") • Evoluţia naturală îndelungată a unei boli, -sindrom sau simptom ; nu se poate preciza însă cu exactitate o graniţă temporală în raport cil'-ievdluţia acută, care este totdeuna mai scurt|.! Dppă EY, evoluţia cronică a unei boli psihice preşppune continuitatea simpto-melor în timp şt afectarea durabilă a activităţii psihice. Noţiunea-nu precizează nici intensitatea simptomelor, nici Caracterul lor ireversibil. în ordinea gravităţii afectării funcţiilor psihice, în categoria, bolilor psihice cronice sînt incluse (după acelaşi autor) : nevrozele* psihozele delirante cronice, schizofreniile, ol!-gofreniile şi demenţele. Tratamentul psihotrop modern a modificat mult, evoluţia acestor afecţiuni, deseori persistînd numai riscul: potenţial al cronicizării, în urnria unui tratament incorect efectuat. Alteori, se Cronicizează numai anumite simptome din tabloul psihopatologic, fiecare afecţiune avînd particularităţile sale evolutive. 761. CRONIC(D) delir • Concept noso-grafic dezvoltat mai ales de şcoala franceză, avînd la bază, alături de aspectul clinic, pe cel evolutiv, care caută să grupeze o serie de entităţi cu următoarele caractere comune : „debutul la vîrsta adultă, evoluţia cronică fără deficit de tip schizofrenic a personalităţii11 (GINTESTET, CHEVALIER). Istoria frămîntată a acestui concept are un punct de referinţă important în descrierea din 1854 a lui LAS£GUE şi FALRET a „delirului cronic cu evoluţie progresivă". Evoluţia acestor deliruri era concepută ca fazică : perioada de analiză subiectivă, perioada halucinatorie (de explicare a stării), perioada de transformare a personalităţii (megalomania), perioada de menţiere (foarte tardivă) — BAULT. LANTERI-LAURA consideră că acesta a fost momentul unei „resurecţii clandestine a monomaniilor". Recunoscînd importanţa acestor entităţi pentru gîndirea psihiatrică, trebuie remarcat faptul că în realitatea clinică pe care ele o îmbracă, indiferent de denumirea ce i se dă, limitele între delirurile cronice şi cele schizofrenice sînt, în unele cazuri (ca în parafrenie sau în psihozele halucinatorii cronice), aproape imperceptibile. Onele şcoli de psihiatrie, cum este cea americană, clasifică marea majoritate a delirurilor în categoria schizofreniilor, rezdrvînd termenul de boli paranoide numai pentru delirurile sistematizate nehalucinatorii. Această evoluţie la care aderă şî FOVILLE nu corespunde tuturor delirurilor cronice, iar posibilele interferenţe cu schizofrenia sînt evidente. Nici contribuţia lui MACjNAN, care vorbeşte despre „deliruri cronice cu evoluţie sisterrii-tică" (1892), nu reuşeşte să stabilească un cadru adecvat. Folosind acelaşi criteriu, cel evolutiv, şcoala germană va separa, prin KRAEPELÎN şi BLEULER, la începutul secolului al XX-lea, afecţiunile cu evoluţie deficitară (grupa schizofreniilor) de psihoza maniaco-depresivă, paranoia şi parafrenia. Un ultim pas în fundamentarea delirurilor cronite îl fac tot psihiatrii francezi, care subîmpart delirurile cronice după mecanismele „prevalente" Ce stau la baza lor : interpretarea, imaginaţia, halucinaţia şi automatismul mintal (SERIEUX, CAPGRAS, BALLET, DUPRE, LOGRE, CLERAMBAULT). H. EY face o încercare de excepţională .valoare conceptuală în prezentarea unui model complet, care să pornească de la „masa naturală a delirurilor", către o viziune nosologică: 662/Cro Cronic№ ; Cronicitate Tabel nr. XLIV Masa delirurilor Secolul XIX Kraepelin Şcoala franceza Orientări actuale Delir fantastic fără dezintegrare 1 Monomanie 5 Delir sistematic 2 Delir cu dezintegrare 3 , Delir cronic evolutiv 4 Paranoia 9 Delir de imaginaţie * 13, Paranoia 15 Parafrenia sistematică şi fantastică 8 Delir de interpretare 12 Parafrenia confabu-latorie şi expansivă 7 Psihoze halucinat tori i cr ani ce 11 Schizofrenia: 14 Forme paranoide ale demenţei precoce 6 * , Schizofrenia 10, 762. CRONICITATE (cf. gr. chronos „timp") • Pierderea capacităţii unui bolnav de a-şi ^duce viaţa în mod autonom, cu necesitatea consecutivă a supravegherii sale medicale continue şi a unor tratamente de întreţinere. BOUCHUT (1857) apreciază drept unic criteriu al cronici-tăţli durata bolii ^ (peşte 42 zile), probabil TntrrO aceeaşi viziune simplificatoare în care HIPPOCRAT considera că bolile acute se vindecă pînă în ziua â 14-a de evoluţie (MAU-REL, CHAMLNADE). BONNAFÉ, cu un secol nfţai ţîrziu, vorbeşte. însă despre necesitatea tratamentului de susţinere în cazul bolnavului cronic şi are meritul de a nu identifica croni-citatea cu. incurabilitatea. Cronicitatea constituia elementul defini-toriu-al bolnavului psihic (chiar înainte ca ea . să fi fost definită) în perioada prenosologică a 'psihiatriei. In mesajele sale adresate parla--mèntuîui,- Maria de MEDICI (1612) recomandă „închiderea sărmanilor" bôlnavi: încurabiîi în „casa milei" (binecunoscutul substantiv „pitié" însemnînd însă şi „sentiment de dispreţ, desconsiderare"). Edictul lui LUDOVIC al XlV-lea, din'1656, confirmă înfiinţarea „Spitalului Generat" (ce cuprindea „La grande pitié" şi ,>La petite- pitié^, Sainte-Pélâgié, Bicêtre „Micui Arsenal", numit şi La Salpêtrièré şi alte stabili merite azilare) în care urmau să fie „depozitaţi" şase mii de bolnavi' cronici suferinzi -<3e diferite afecţiuni, ceea ce reprezenta probabil 1% din populaţia Parisului (Le GUIL- LANT, BONNAFâ, MIGNOT, 1964). Patru ani după^acest edict bolnavii psihici sînt separaţi ih. .s.uhsolurile de la Bi cât re, cei agitaţi fiind izolaţi îh' 44 de;boxe ale Spitalului Petites MaTşons întrudi tulburau liniştea celorlalţi azi lari. Spre mijlocul secolului al XlX-lea ESQUIROL (1838) deplîngea statutul acestei specii de bolnavi citind un istoric care vorbea de „prizonierii1 de lk Charenton" (MERCIER, 1788) cu cinci ani înaintea revoluţiei lui PIN EL. Caracteristică evidentă şi naturală a unei întregi categorii de boli — generic şi depreciativ „nebunie" — incurabilitatea lor profundă (pînă la urmă numită „cronicitate") a devenit secole de-a rîndul dogmă a condiţiei azilare, adevărat factor de regres terapeutic şl stagnare a cunoaşterii lor ştiinţifice. ESQUIROL vorbeşte de „convalescenţi" psihici şi de „vindecarea imperfectă", Ia trei decenii după ce PINEL (1809) reflecta asupra „principiilor umanităţii" necesare „alienaţilor" nu numai pentru „reprimarea" tulburărilor lor de comportament, ci şi pentru protejarea acestora de opinia publică defavorabilă. Aşa cum arată Le GUIL-LANT şi colab., revoluţia pîneliană, care renunţă Ia identificarea cronicităţii cu condiţia azljară afirmă. principii care rămîn valabile şi pentru gîndirea psihiatrică actuală; instituţia psihiatrică ca Instrument de vindecare, nocivitatea unor factori de mediu“ sociofamilial, valoarea nosografiel pentru aplicarea tratamentului specific. Psihiatria contemporană aplică Cronicitate ; CronilW; Cronootaxie ; Cronogenezâ Cr 6/663 măsuri teogenetice şi profilactice complexe (biologice, psihoterapeutice, de integrare socio-profesîonală şi familială) în cadrul unor unităţi cu profil diferenţiat (spital, unităţi semîambula-torîî şi ambulatorii) tocmai în scopul reducerii şi modificării caracterului de cronicitate al evoluţiei bolilor psihice. Dacă în 1925 CAPGRÂS constată cu surprindere (la dispensarul de profilaxie mintală Henri-Rousselle, unde lucra) capacitatea unor „deliranţi cronici" de a trăi liberi în societate fără a-i compromite ordinea publică şi securitatea persoanelor, venind singuri la consultaţii periodice,- astăzi tratamentele de întreţinere cu neuroleptice depozit în condiţiile dispensarîzării sînt un fapt obişnuit. Conţinutul noţiunii de cronicitate s-a schimbat radical de ia dogma evului mediu la etapa contemporană odată cu cea de a doua (introducerea neurolepticelor) şi a. treia revoluţie psihiatrică (cura de întreţinere ambulatorie) şi în care se depun pretutindeni eforturi susţinute pentru diversificarea măsurilor de recuperare a bolnavului schizofren, afectiv, dizarmonic, nevrotic. Terapiile cognitive în schizofrenie şi depresii, tratamentele de întreţinere cu săruri de litiu şi neuroleptice depozit, recuperarea combinată prin mijloace er-goterapice, psihoterapice de grup, socio-terapice realizează astăzi o profilaxie terţiară eficientă. Se delimitează astăzi disfuncţii sociale cronice prin boală psihică, componente care se succedă sau întrepătrund în evoluţia bolii : disfuncţia „psihopatologică", urmare directă simptomatologiei psihotice specifice şî consecinţa acesteia, „sindromul declinului social" (breakdown syndrom), ci dezadaptare socială marcată, care ar afecta cu durată mai mare de yn an ţp% din psihoţiei (1980,. GRUEN-^Cl^^r^eâlitatea clinică a noţiunii de cronicitate ^ deV^hit astfel mult mai nuanţată, prin cunoaşteirea evoluţiei stadiale a bolilor şi a prognosticul[ui, permiţînd un mare număr de proceduâ terapeutice menite să-î asigure o continuă ameliorare. 763. CRONI L*H) Italia — DCI Ectllureea • Tranchilizant, derivat ureîc de tip cis-(2-etil-crotonil)ureea, cu acţiune anxiolitică, sedativă şi miorelaxantă. Indicat în psihogenii şi în medicina psihosomatică. Efectele secundare sînt practic absente f are o bună toleranţă. O 764. CRONOAGNOZIE DINAMICĂ (cf. gr. chronos „timp" \ o-? gnosîs „cunoaştere") • Tulburare specifică schizofreniei, descrisă de psihiatrul sovietic A. SOGÂM (1965), constînd în incapacitatea subiectului de a aprecia ritmul propriilor acţiuni. Această tulburare nu este în legătură cu dezvoltarea afectivă (aşa cum se întîmplă în manie sau în depresie) şi nici cu numărul de greşeli făcute (aşa cum se întîmplă în sindroamele organice, în care percepţia subiectivă a timpului este legată direct de numărul de greşeli pe care subiectul le face în executarea acţiunii). Această tulburare, la fel de neobişnuită ca şi restul simptomelor schizofrenice, poate fi pusă relativ uşor în evidenţă. 765. CRONOATAXIE (cf. gr. chronos f ataxia „dezordine, confuzie") — sin. ATAXIA TIMPULUI • Pierderea sentimentului scurgerii timpului. Se observă în talamotomie, în sindroamele confuzionale şi confuzo-onirice, cele mai „spectaculare" fiind cele induse de halucinogene, sindromul Korsakov. Subiectul nu mai are conştiinţa duratei, neputînd să facă aprecieri asupra dimensiunilor temporale, trăieşte numai în prezent, trecutul şi viitorul neputînd fi proiectate în plan subiectiv, datorită bulversării memoriei, atenţiei, gîndîrii logice. 766. CRONOFOBIE(P) (cf. gr. chronos f phobos „frică") • Teama intensă, trăită dureros şi parţial lucid, faţă de trecerea timpului. Se întîlneşte în nevroza obsesivă, fobică, anxioasă, la personalităţi psihastenice. La bătrîni devine justificată şi inteligibilă. Este semn (mai ales la femei) de hipertrofie a Euîui narcisiac. Nu este întru totul identică cu i.semnul urgenţei" sub care unele personalităţi accentuate îşi pun întreaga activitate. 767. CRONOGENEZ (cf. gr. chronos} genesis „naştere") • Capacitatea fiinţei umane de a percepe timpul şi de a constitui conceptual ideea de temporalitate f este de interes direct pentru psihiatrie, dar şi pentru alte ştiinţe î etnografie, etnologie, lingvistică. Cronogenezâ, intuiţia timpului, a preocupat un şir lung de gînditori, începînd cu KANT, FICHTE, HE-GEL şî SCHOPENHAUER şî continuînd cu SPENCER si, mai ales, cu BERGSON. Fenomenologia, prin HUSSERL, MINKOWSKI, BINSWANGER, MERLEAU-PONTY şî, mai nou, TATOSSIAN dar şi unele curente de psihiatrie, au pus în evidenţă raportul timp-con-ştiinţă, devenirea ca experienţă. Pentru nou-născuţi, prima „percepţie" temporală se realizează prin aşteptare. Ritmarea meselor în funcţie de foame şi satisfacerea nevoii de hrană creează prima interferare a ritmului biologic cu ritmul îumiî. După aceasta apare şi ritmul nictemeral. Apariţia Ia trei luni a zîmbetului, ca răspuns la vederea feţei adultului, presupune schiţarea unei memorii. £64$Cro Cronopatologie ; C.rookshankW 7 Crousonk*); Cugc(eMM) Din luna a şasea, copilul este capabil de conduite care se repetă sau nu, m funcţie de eşec sau reuşită. După opt luni, copilul îşi recunoaşte mama, o aşteaptă pînă^revine, refuzînd contactul cu persoane străine. Se integrează astfel, mintal pentru prima oară, legătura timp-memorie.. Creşterea ;orizontului spaţial şi cucerirea treptată a spaţiului din afara leagănului, prin încercările de deplasare, fac posibilă integrarea senzorială a acţiunii. Apariţia limbajului la 15—18 luni, învăţarea interdicţiei şi stăpînirea tot mai sigură a acesteia, conduce la începutul stăpînîrii temporalităţii, a ordonării în realitatea pînă atunci -dezordonată sub aspect cronologic. Formarea limbajului ' conduce la ideea de succesiune. în povestiri apare mai întîi viitorul, apoi trecutul. Către al patrulea an de viaţă, încep să fie -stăpînite unele noţiuni de timp social, iar în anul următor organizarea zilelor în -raport cu viitorul, prezentul şi trecutul. Povestirile apar organizate în raport cu axa timpului. La 7 ani, copilul capătă noţiunea de măsurare a timpului cu ceasul şi de egalitate a orelor. La 9 ani controlează trăsăturile principale legate de timp, fără a percepe însă timpul ca o abstracţie. Adolescenţa este perioada în care stăpînirea noţiunii abstracte a temporalităţii devine posibilă. 768. CRONOPATOLOGIE (cf. gr. chronos ? pathos „experienţă"? logos „euvînt, discurs") O Capitol nou aî medicinii', care studiază dereglarea proceselor bioritmîce ale organismului!. Deoarece un fenomen bioritmic se poate caracteriza prin periodicitate, amplitudine şi armonizare cu alte bioritmuri; tulburările pot fi clasificate în : 6‘ tulburări ale periodicităţii : dispariţia, accelerarea, încetinirea sau alterarea regularităţii ritmului (disritmie) ; e tulburări ale. amplitudinii : creşterea. .. sau scăderea ei } ® defazarea bioritmurllor, determinînd decalaje între ele, cu păstrarea periodicităţii şi amplitudinii. ‘ De obicei se întîlneşte un amestec ăl celor trei tipuri de dereglări, în diferite proporţii. Tulburările de ritm cardiac sînt cele mai frecvent observate în clinică. Bioritmurile hormonale.şi tulburările lor cpnştituje, în prezent, un capitol mai bine explorat ăl cronopatologiei. O ritmicitate proprie s-a observat în psihoza maniaco-depresivă, schizofrenie, epilepsie, insomnii şi hipersomnii. 769. CROOKSHANK(s> sindrom • Formă de mongolism, caracterizată printr-o displazie pedală (pliu de flexie palmar unic, cu degete în furcă) însoţită de manifestări psihice similare cu-cele: ale bolii Langdon-Down. 770. CROUSON(B) boală - sin. DIS-OSJOZA CRÂNIO-FACIAL EREDITARĂ • Tablou clinic caracterizat de un „plurium degenerativ", interesînd în special conţinutul şi conţinătorul extremităţii cefalice : deformarea craniului şi a faciesului, atingeri ale nervilor. cranieni І, II, VII, VIII, însoţite de hjdrocefalie,- epilepsie şi debilitate mintală pronunţată. Etiologia este neelucidată. 771. CRYSTOSERPINE(M) S.U.A. - DCI Reserpinâ Ф Neuroleptic sedativ, derivat alca-loîd Rauwolfia de tip 3,4,5-acid trimetoxi-benzoic csterificat metilreserpăt, cu acţiune sedativă centrală, uşor anxiolitfcă şi net hipo-tensoare. Nu se administrează în depresii, epilepsie, parkinsonism, copiilor sub 3 ani. 772. C-TRAN(M) Canada - DCI Clordia-zepoxid o Tranchilizant, derivat benzodia-zepinic de tip' 7-clor-2-meti^amino-S-fenîl-ЗH- 1,4-benzodiazepin-4-oxid, cu acţiune anxio-Iitică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă *? nu are efect hipnotic, fiind unul dintre cele mai răspîndite tranchilizante de zi. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NA-POTON(M>. 773. CUAQiEL Argentina - DCI Dlaze-pam • Tranchilizant,' derivat benzodiazepinic de ţip 7-cIor-l ,3-dihidro-1-metil-5-fenil-2H-1,4-benzodiazepină, cu acţiune sedativ-hipnotică, anxiolitică anticonvulsivantă şi miorelaxantă. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de DIAZEPAM(M). 774. CUA1T D BENOIT-AMAT(S) sindrom. 785. CUNNINGHAM-PINTNER(T) test • Baterie de inteligenţă pentru copiii preşcolari, elaborată în 1932 (revizuită în 1947) de către CUNNINGHAM-PINTNER, care cuprinde trei variante (A, B, C), fiecare incluzînd cîte şapte teste referitoare la : identificarea de obiecte comune (animale, plante, etc.) f discriminarea şi identificarea de diferite obiecte care se pot asocia J completarea de lacune 5 reproducerea unui desen după model etc. PINTNER şi PATERSON au elaborat o baterie non-ver-bală, cu direcţie asemănătoare. 786. CUNOAŞTERE (lat. cognoscere „a cunoaşte") • Formă specific umană de reflectare raţională, proces complex, dinamic şi contradictoriu, prin care individul îşi însuşeşte aparenţa şi accede la esenţa obiectelor, proceselor şi fenomenelor, construind, verificînd şi corectînd modele mintale ale realităţii obiective. Natura contradictorie a realităţii reflectate determină complexitatea şi dinamismul dialectic al cunoaşterii, îri care se împletesc, într-o arhitectonică din ce în ce mai elaborată, momente, forme şi procese complementare, Nivelul cunoaşterii perceptive se realizează prin contactul direct, nemijlocit cu realitatea dată, prin senzaţii, percepţii şi reprezentări, ca fenomen sau aparenţă. Operînd cu noţiuni, categorii, judecăţi, raţionamente, construind ipoteze şi sisteme argumentative, cunoaşterea raţională deschide accesul la dezvăluirea treptată a esenţei obiectelor şi feno-j^enelpr reflectate, clarificînd structura şi legităţile obiective prin care sînt posibile exis-ti^ţ^jşi devenirea lucrurilor. Discernabile în reflecţia epistemologică şi în studiul psihologic abcontogenezei subiectivităţii,. cele două trepte său niveluri ale cunoaşterii nu sînt niciodată net delimitate, ci interacţionează într-o necesară unitate, variabilă fiind doar ponderea diferitelor acte cognitive în împletirea lor organică. Cunoaşterea este intim asociată cu limbajul, care este consecutiv terapiei raţionale. Limba şi diferitele sisteme de semne şi simboluri- obiectivează rezultatele cunoaşterii, făcînd posibilă comunicarea, gene^ ralizarea lor la scară socială şi acumularea de cunoştinţe odată cu -succesiunea generaţiilor, astfel incit experienţa spetei Mnnane nu se rezumă la mecanismul biologic al eredităţii, fiind permanent îmbogăţită prin elaborarea şi conservarea valorilor culturale. în funcţie de mijloacele, instrumentele şi strategiile utilizate în procesul de investigare şi elucidare a diferitelor componente sau aspecte ale realităţii, cunoaşterea poate fi empirică şi teoretică. Cunoaşterea empirică se bazează pe experienţă, definită ca interacţiune directă, senzorial-perceptivă (sau mijlocită de instrumente şi aparate) între subie'ct şi obiect. Prin observaţie, descriere, clasificare etc. cunoaşterea empirică este o culegere de informaţii privind proprietăţile exterioare ale obiectelor, avînd acces la sesizarea unor regularităţi repetabile în desfăşurarea diferitelor procese şi serii de evenimente. Cunoaşterea teoretică aspiră să descopere explicaţia fenomenelor observabile, sesizînd prin intermediul gîndîrii esenţa acestora, structura internă, cauzele şi legităţile care guvernează diferitele domenii ale realităţii. Metodele principale pe care le utilizează cunoaşterea teoretică în prelucrarea datelor furnizate de cunoaşterea empirică sînt analiza şi sinteza, inducţia şi deducţia etc. Diversitatea inepuizabilă a realităţii şi multiplicarea istorică a faţetelor spiritualităţii umane determină cidîn-cirea treptată a diferenţierilor între cunoaşterea comună şi cea ştiinţifică. Prin cunoaşterea comună se înţelege reflectarea spontană a realităţii de către conştiinţa vieţii cotidiene, la nivelul „bunului simţ", avînd un accentuat caracter empiric şi fiind mai mult sau mai puţin robită unor prejudecăţi tributare aparenţelor. Cunoaşterea ştiinţifică este sistematică, ordonată reflexiv, întemeiată metodologic, expusă argumentativ şi specializată pe diverse domenii. Cunoaşterea ştiinţifică contemporană se îndepărtează tot mai mult de evidenţele banale ale „bunului simţ", contrazicînd stereotipia schemelor , mintale derivate din experienţa cotidiană. Utilizînd un limbaj propriu, inaccesibil conştiinţei comune, ştiinţa contemporană tinde progresiv către o matematizare tot mai accentuată, valorificînd resu-rsele unor metode teoretice noi, cum sînt formalizarea, axiomatizarea, modelarea etc. Faţetele sui-generis ale realului se dezvăluie cunoaşterii artistice, în care se reflectă lumea raportată la simţirea, imaginaţia şi aspiraţiile omului ? exprimată în limbaje specifice fiecărei arte, această formă de cunoaştere se realizează prin intermediul imaginilor artistice, în care se integrează sensibilul şi raţionalitatea, abstractul şi concretul, generalul, particularul şîJndi-vidualul, contopite în jocul inefabil al forrpei care se înfăţişează şi al sensurilor pe care aceasta Ie sugerează. 66S/Cun Cunoaştere ; Cunoştinţa ; Cupiditate ; Cura neuroiepticâ Din antichitate şi pînă astăzi, în reflecţia gnoseologică s-a manifestat înclinaţia tenace de absolutizare a uneia sau alteia dintre treptele sau formele cunoaşterii. Dezvăluind natura dialectică a procesului cognitiv, materialismul dialectic scoate în evidenţă unilateralitatea concepţiilor empiriste, care privilegiază rolul inducţiei şi al experienţei senzorial-percep-tive, ca şi exagerările raţionalismului, care investeşte numai deducţia şi argumentarea abstractă ca forme valide, autentice de cunoaştere. Totodată, gnoseologia marxistă se detaşează critic atît de contemplativismul dogmatic, conform căruia subiectul receptează pasiv adevăruri definitive, inalterabile, dt şi de apriorismul agnostic care evidenţiază rolul activ al subiectului în elaborarea cunoştinţelor, cu preţul negării caracterului reflectat alcuncaşterii. în concepţia materialist-dialectică, cunoaşterea este o reflectare aproximativ exactă şi mereu perfectibilă a realităţii, realizată prin intermediul tuturor facultăţilor cognitive ale subiectului şi printr-o mare Varietate de strategii metodologice, puterea omului de a pătrunde în esenţă lucrurilor neavînd limite definite, prescrise a priori. Factorul fundamental în filogeneza şl în onto-geneza facultăţilor de cunoaştere ale subiectului (generic sau individual) îl constituie practica social-istorică, activitatea cu finalitate adap-tativă prin care, înfruntînd realul, omul îşi perfecţionează continuu capacitatea de ă-l înţelege, controla şi stăpînî, conform nevoilot şî intenţiilor sale. Practica reprezintă izvorul, forţa motrice principală, criteriul de verificare şi scopul cunoaşterii. Cu toate acestea, rolql practicii nu trebuie absolutizat din nici un punct de Vedere, pentru că practica este un criteriu felatîv al adevărului ; pe de alta parte, nu orice progres al cunoaşterii, nu orice invenţie, descoperire sau creaţie spirituală decurge nemijlocit din necesităţile practice, avînd menirea de a soluţiona aceste necesităţi. 787. CUNOŞTINŢĂ (de la cunoaştere f cf. lat. cognoscere) • Idee sau noţiune despre un obiect, fenomen, proces, etc., considerată ca fiind adevărată sau certificată. Adevărul nu se identifică cu cunoştinţa, din punctul de vedere al unui individ, pentru că acesta s-ar putea să nu ştie dacă acea cunoştinţă este sau nu adevărată. în sensul cel măi larg, cunoştinţele reprezintă totalitatea achiziţiilor ştiinţei la un moment dat. Cunoştinţele au, mai ales în contextul epocii contemporane, o dinamică accentuată de îmbogăţire şi reînnoire, stimulată de dezvoltarea procesului de cunoaştere şi a practicii umane. Din punctul de vedere al originii lor, cunoştinţele pot fi sensibile, rezultat al simţurilor, şi conceptuale, obţinute prin deducţie. Primele sînt cunoştinţe intuitive, celelalte cunoştinţe discursive. După gradul de obiectivitate cu care reflectă obiectul la care se referă, cunoştinţele pot fi : clare, confuze sau obscure. Factorul individual îşi spune cuvîntul în însuşirea, acumularea şi folosirea volumului de cunoştinţe, acestea fiind proporţionale cu nivelul de inteligenţă, dar şi de instruire, al individului. 788. CUPIDITATE (fr. cupidité; cf. lat. cupiditos „poftă, aviditate") — sin. PLEONEXIE • Acumulare impulsivă şi disproporţionată în raport cu necesităţile, de bani şi de valori în absenţa unui scop praciic. Reprezintă o deplasare a unor pulsiuni agresive nesublimate (MICHAUX). Apare la personalităţi hiperperseverente şi la personalităţi dizarmo-nice impulsive (însoţind uneori comportamentul lor antisocial), pasiv-agresive, preciim şi ca simptom tranzitor, uneori cu valoare de simptom-semnal, Ia debutul fazelor maniacale, însoţind tahipsihia şi modificările expansive ale gîndirii (proiecte delirante grandioase, care necesită pentru realizarea lor mari sume de bani). 789. CURĂ DE DEZGUST (fr. cure J it. cura ; cf. lat. cura „grijă, îngrijire") —» AVERSIUNE. 790. CURĂ NEUROLEPTICĂ • Tratament susţinut, de lungă durată, cu neuroleptice, necesar a pentru remiterea sau ameliorarea afecţiunilor psibotice. Clasic, cura neuro-leptică se desfăşoară în următoarele etape : • Faza de atac constă în introducerea treptată, în doze crescînde, pînă se atinge doza terapeutică necesară, în funcţie de toleranţa individuală. Neurolepticul incisiv asigură acţiunea asupra nucleului psihotic. în funcţie de corolarul simptomatic asociat celui de bază (psihotic), se asociază un neuroleptic sedativ necesar controlării agitaţiei, impulsivităţii, anxietăţii, reducerii riscului suicidar. Neurolepticul sedativ este administrat repetat din oră în ora, pînă la obţinerea sedărri. Asociaţii constînd în mai multe neuroleptice sau neuroleptice (NL) cu hipnotice, anxiblifrce, antidepresive sînt puţin recomandate, pentru că realizează un cumul de reacţii adverse şi de antagonizare. Faza de atac are o durată Cura neurolepticâ ; Cură psihanalitică Cura/669 de 3 — 8 zile (în funcţie de vîrsta individului), frecvenţa administrării fiind de 3—4 doze pe zi. în toată această perioadă este necesară menţinerea clino-statismului. Atingerea dozei terapeutice necesare atrage după sine apariţia, în această fază/a efectelor secundare neuro-vegetative şi psihice. Cea de a doua fază este cea a menţinerii în platou a dozei de neuroleptic stabilită în faza anterioară, avînd drept scop stabilirea efectelor terapeutice definite. Durata acestei faze este de aproximativ 6 — 8 zile, perioadă caracterizată prin scăderea duratei somnului, diminuarea intensităţii fenomenelor psihotice (mai ales a celor productive), creşterea dinamogenezei şi intensificarea treptată a hipokineziei şi akatiziei Faza terapeutică, al cărui început se situează la aproximativ două săptămîni după începerea tratamentului cu NL, este cea în care se stabilesc, prin tatonare progresivă şi precaută, dozele minime de NL necesare menţinerii efectului terapeutic maxim. Se reduc întîi dozele la NL sedativ şi apoi cel incisiv. în această fază, prin diminuarea sedării şi a asteniei, este posibil ca subiectul să părăsească patul, deşi se menţine un nivel scăzut al dinamogenezei, precum şi prezenţa uneî stărj psihice de indiferenţă pînă la apatie. îşi fac apariţia efectele secundare princeps ale tratamentului neuroleptic : sindromul parkînsonian neuroleptic, retenţia hidrică, sindromul galactoree-amenoree, tulburări de dina-> masă; sexuală. . Fază- tratamentului de întreţinere, menită sa r^îzeze prevenirea sau temporizarea recidivelor psihotice, $eAdesfăşoară pe o 'perioadă îndelungată. în această fază NL incisiv se:'administrează în cursul dimineţii, pentru ă evita apariţia insomniei prin âkatisie Doza zilnică reprezintă aproximativ 50% din cea utilizată în faza meriţinetîi în platou. NL sedativ se administrează în una sau două prize în a dQua jumătate â zilei, cît mai aproape de pbHpşda vesperală pentru a induce somnul: Se recomandă menţinerea aceluiaşi NL, evitîmf schimbarfea lui sau asocierea cu alte'NL sedaţive decît cele stabilite în cursul curei. Consecvenţa cu care pacientul:. îşi urmează tratamentul se poate depista în prezenţa efectelor secundare minore existente. Această fază se caracterizează prin aso- cierea măsurilor chimioterapice cu cele psihoterapice, socioterapice, urmărind integrarea sociofamilială a bolnavului. Clasic se admite că după apariţia unui episod psihotic este necesară terapia neurolepticâ de întreţinere timp de un an, după două episoade — 7 ani, iar după trei episoade — nedefinit. Majoritatea autorilor contemporani consideră că 80—90% din schizofreni necesită un tratament pe termen lung, oprirea (mai ales intempestivă) tratamentului favo-rizînd apariţia recăderilor întreruperea tratamentului de către bolnav din proprie iniţiativă este ea însăşi un semn al recăderii psihotice (negativism). 791. CURĂ PSIHANALITICĂ - sin. CURĂ TIP o Modalitate concretă prin care terapia de tip psihanalitic acţionează în sensul dorit — restructurarea personalităţii subiectului. Cura îşi propune cunoaşterea progresivă a dinamicii psihologice inconştiente a pacientului. Această tehnică a fost întemeiată de FREUD, pornind de la studiul hipnozei şi sugestiei. Suferind aceleaşi conceptualizări progresive ea şi teoria psihanalitică, cura tip, în forma ei actuală, este legată de teoria topică a celor trei instanţe ale psihismului. Simptomatologia nevrotică este considerată, din acest unghi de vedere, ca expresie simbolică în viaţa conştientă, sub forma compromisului mai mult sau mai puţin eficace şi adaptat, a conflictelor dintre forţele de reprimare a dorinţelor şi cele care le deschid accesul la nivelul conştient. Concepţia energetică şi dinamică referitoare la forţele care conduc viaţa psihică presupune că o cantitate importantă de energie se consumă pentru menţinerea acestui echilibru, în defavoarea unei maturităţi psihosexuale normale, în acest context, rolul terapeutului este de a întări Eul subiectului, permiţîndu-i eliberarea unei cantităţi de energie utilă maturării afective. Cura se bazează metodologic pe noţiunea de transfer-proiecţie asupra persoanei psihanalistului, a conflictelor infantile cu părinţii, generatoare de sentimente iraţionale. Folosit ca element dinamic, transferul este dirijat de psihanalist în realitatea aşa-numitei ^nevroze de transfer". Cu această ocazie mecanismele de apărare ale subiectului se accentuează,, dînd naştere aşa-numitelor „rezistenţe", care sînt analizate şi interpretate în toate fazele primare. Rezolvarea şi ştergerea nevrozei de transfer constituie ultima fază a curei, în care subiectul se detaşează de psihanalist, conflictele şi interdicţiile parentale sînt estompate, iar maturizarea afectivă întreruptă 670/Cura Cura sanatorialâ ; Cura (de) somn îşi reia evoluţia. Protocolul curei este standardizat pentru a permite derularea optimă a acesteia. Regula fundamentală impune exprimarea de către subiect, la fiecare şedinţă, a ideilor şi senzaţiilor sale, lăsînd liber jocul asociaţiilor. Subiectul, in clinostatism, nu va avea posibilitatea să vadă psihoterapeutul care conduce şedinţa. La rîndul său acesta va adopta o atitudine de strictă neutralitate, refuzînd orice fel de relaţii cu subiectul în afara curei. Cura progresează pe două cai : cea a analizei materialului psihologic oferit de pacient (idei şi imagini, amintiri, visuri, lapsusuri, fantasme etc.), pe care psihanalistul îl interpretează, şi aceea a analizei experienţelor trăite în cursul curei. Metodă dificilă în realizarea practică, durînd 2—5 ani, cu o ritmicitate a şedinţelor de pînă la patru pe săptămînă, cura psihanalitică îşi limitează mult indicaţiile, cel puţin în cadrul acestor parametri. Nevrozele (cele bine alese) rămîn totuşi domeniul de elecţie : nevroza anxioasă, nevroza fobică, de eşec, obsesionala, tulburările sexuale nevrotice. Indicaţii extinse (mai mult din considerente teoretice) sînt dizarmoniile de personalitate, în special cea isterică, nevrozele obsesive grave. Tulburările psihosomatice, toxicomaniile, perversiunile sexuale, rămîn în principiu în afara indicaţiilor de cură. Alt grup de criterii de elecţie este legat de datele personale ale subiectului : vîrsta sub 50 de ani (după unii autori, chiar sub 40 de ani), existenţa unui Eu destul de puternic şi structurat, capacitatea de fantasmare şi de verbalizare . 792. CURĂ SAKEL INSULlNOTERAi PIE. 793. CURĂ SANATORIAL • Metodă apar-ţinînd complexului de măsuri specific profilaxiei secundare a nevrozelor şi tulburărilor nevrotice ce evoluează în cadrul altor afecţiuni psihice, bazată pe folosirea influenţei benefice a factorilor climatici (aeroterapie, peisajo-terapie etc.) şi balnear. Unităţile de asistenţă medicală amplasate în condiţii de altitudine mică (600—1 000 m) şi mijlocie (1 000—1 800 m), dotate cu aparatură medicală şi personal instruit corespunzător, stau la dispoziţia bolnavilor nevrotici care se află la finalul curei terapeutice propriu-zise (efectuate la nivelul unităţilor semiambulatorii sau în secţii cu paturi). Cura sanatorialâ consolidează, de cele mai multe ori, ansamblul terapeutic necesar nevroticului pentru o bună readaptare la nivel socio-familial. 794. CURĂ (de) SOMN • Metodă de terapie biologică, bazată pe efectul anxiolitic şi repara- toriu al somnului, constînd din obţinerea unui somn discontinuu, de profunzime variabilă ca durată, de la cîteva zile la cîteva săptămîni. Promotorul tehnicii de somnoterapie este elveţianul KLAESI, care, în 1922, obţinea un somn profund cu durată de 24 de ore, timp de 4—5 zile, folosind barbituricele pe cale parenterală. Efectul obţinut era brutal, iar posibilitatea apariţiei accidentelor grave (de tip comă, paralizie oculară, confuzie, deshidratare, hipertermie) era ridicată. Această metodă a fost remaniată, în 1943, de autorii sovietici, în conformitate cu teoria pavlovistă. Oricare ar fi tehnica folosită, aplicarea curei trebuie precedată de un examen clinic generalţ necesar efectuării bilanţului somatic şl excluderii, ^pJnavilpr cardio-vasculari, hepatici, i eterici^ renali, astmatici, tuberculoşi, vîrstnici. Dacă'ţotuşi cura de somn este imperios necesară unui astfel-de bolnav, ea va fi asociată cu terapia de susţinere a funcţiilor vitale. Pe toată perioada efectuării curei, bolnavul va fi urmărit clinic, iar funcţiile vitale vor fi monitorizate. Pentru desfăşurarea curei este necesară obţinerea consimţămîntului pacientului (terapeutul va da explicaţiile necesare) şi găsirea momentului prppice pentru începerea ei Cura se aplică în camere în care să existe o cît mai bună izolare senzorială, camere individuale sau comune pentru 5—7 bolnavi, care încep şi termină cura în acelaşi timp trecînd simultan prin aceleaşi faze (BONNEVAL şi PREMONTIE, FAURI:). Cele mai folosite droguri pentru obţinerea somnuiui, în toate tipurile de cură, sînt bărbi- Cura (de) somn : metode, accidente, complicaţii Cura/671 turiceleşi neurolepticele, mai puţin hipnoticele nebarbiturice (de tip avertină, cloral, paralde-hidă). Barbituricele cu durată medie de acţiune (neambutal, etil-metil-butil-malonil-uree) sînt mai bine tolerate decît cele cu durată mare de acţiune (fenobarbital, gardinal, fenil-malonil-uree) care, pe lîngă dezavantajul proastei toleranţe, îl au şi pe acela al acumulării lor. Cele mai folosite NL sînt cele din grupul fenotiazinelor (clordelazina, prometazina, tio* ridazina, levomepromazina, trifluoperazina), cărora li se pot asocia butirofenonele (halo-peridol, triperidol). Utilizarea NL impune asocierea medicaţiei adjuvante pentru evitarea efectelor secundare : antiparkinsoniene, ana-leptice, colagogee, diuretice, precum şi menţinerea homeostaziei hidroelectrolitice a organismului. De obicei, se folosesc asociaţii de barbiturice cu NL în doze medii. Cu efect anxiolitic bun este asocierea NL cu mepro-bamat. Asocierea opiaceelor este încă o problemă discutată. Autorii francezi (EY) recomandă această asociere în cazurile de anxietate extremă. Desfăşurarea curei medii de somn luată ca prototip în descriere, de majoritatea autorilor moderni, cuprinde trei faze. Prima se desfăşoară pe perioada primelor 3—4 zile, în care durata somnului este 10—20 h/zi, perioadă în care au loc o scădere a tensiunii psihice, calmarea, relaxarea, iar trezirea din somn este plăcută. Aceste caracteristici au făcut ca prima fază a curei să fie denumită de „gra-tificaţie1'. Uneori, ea singură este eficientă şi suficientă. Acestei prime faze îi urmează, în desfăşurarea curei, etapa de onirism (m,ai mult sau mai puţin accesibilă observatorului), cu o dunat|.Tde cîteva zile, în care somnul este profuod^şkeho etapă dificilă pentru subiect, din cauza :coş mare lor şi, uneori, a stărilor confuzionale y i ea necesită intervenţia terapeutului, care să asigure prin prezenţa sa, prîn încurajare,’ liniştirea pacientului Cea de a treia fază este atinsă ©dată cu scăderea (bruscă sau progresivă) a dozeţ-de hipnotice, la care se adaugă psihoterapia de susţinere (şi, după unii autori,^opiacee în-doze mici),; obţinîndu-se relaxarea. încetarea curei se poate face brusc sau progresiv prin suspendarea somnului diurn şî păstrarea celui noctuTft. Cura de somn se poate asocia cu alte terapii în afecţiunile psihosomatice, cu tratamentul somatic necesar * cu terapia electroconvulsivantâ, numai dacă starea generală a bolnavului o permitisr şi cu monitorizare permanentă a funcţionalităţii cordului l cu antidepresivele, în caz ui. depresiei anxioase cu risc suicidar. mare Dintre multiplele variante ale curei de somn menţionăm numai cîteva; • Metoda elveţiană de tip Klaesi (narco-terapia); durează 5—6 zile, somnul este profund, obţinut prin injectarea intravenoasă de tiopentol (Penthotal), tiamial (Inaction) sau hexabarbital (Evi-pan) şi menţinut prin administrarea pe cale rectală, a unui amestec de barbiturice si hipnotice nebarbiturice (ames^ tecul Cioetta). Profunzimea somnului necesită o supraveghere continuă a bolnavului. Către sfîrşitul curei, amestecul Cioetta este înlocuit cu instilaţii de cloral hidrat. • Metoda sovietică este mai blîndă, cura avînd durată de trei săptămini, cu o perioadă de somn de 12—15 h/zi £ se folosesc barbiturice, în condiţii de izolare senzorială. Autorii sovietici pledează şi pentru utilizarea (în vederea condiţionării somnului a inducerii sau prelungirii somnolenţei) unor excitaţii monotone şi ritmice, emise de dispozitive vizuale şi/sau sonore, ceea ce permite reducerea dozelor de barbiturice. Sovieticii folosesc cura de somn în stările de epuizare psihică, în sindroamele cortico-viscerale, pentru a obţine o punere în repaus a cortexului (conform teoriei pavloviste). • Metoda franceză este intermediară., faţă de cele descrise, durînd aproximativ 15 zile, cu o perioadă de somn de 15—20 h/zi j se folosesc mai ales asociaţiile medicamentoase care, prin potenţare reciprocă, îşi completează eficacitatea, determinînd o diminuare a efectelor secundare. Accidente şi complicaţii care pot surveni în timpul curei : cele la nivelul aparatului respirator, extrem de grave, în tehnica iniţială a lui KLAESI, sînt reduse în tehnicile moderne ? dintre complicaţiile hepatobiliare, cea mai frecventă este icterul, apărut după utilizarea clorpromazinei (prin spasmul sfinc-terului Oddi, colostază), ceea ce impune asocierea la acest tratament a colagogelor \ apariţia sau reactivarea unei infecţii intercurente Ia nivel urinar, cutanat sau subcutanat, intestinal J complicaţiile vîzînd aparatul cardiovascular, sînt legate, mai ales, de tulburările crazei sanguine, conducînd la apariţia trombo-zelor, flebitelor, infarctelor. Indicaţiile curei de somn sînt : stările de anxietate profundă, depresia reactivă (traumatism afectiv, depresie de doliu), sevraju| toxicomaniei (în care este justificată administrarea curei de somn profund a lui KLAESI, împiedicînd apariţia stărilor de agitaţie), 672/Cura Curaresm; Curarizante ; CurateJâ depresia melancoliformâ rezistentă la electro-şoc şî terapie antidepresivă, nevroză cenesto-patâ, afecţiuni psihosomatice (cu amendamentul apropierii cu tratament somatic specific) : Ulcer gastro-duodenal, hipertensiune arterială, astm, dermatoze, dureri somatice rebele la tratamentul antialgic uzual. RECAMIER consideră că, prin cura de somn, se obţine o remitere mult mai bună decit prin alte metode, a episoadelor catatonice din schizofrenie* în ceea ce priveşte mecanismele psihofr'2Îo? logice ale curei de somn, părerile sînt împărţite : neurofiziologii pavlovişti consideră ci eficacitatea curei se datorează deconectării aferenţelor corticale, realizindu-se o inhibiţie protectoare contra unei condiţionări, sau distrugerii structurilor patologice deja edificate. Pentru alţi autori, efectul ar apărea prin acţiunea asupra diehcefalutur, cu întreruperea legăturilor între „stress" şi reacţiile pe care el le guvernează (diencefalu! fiind ţinta tuturor aversiunilor). Motivaţia catarctică afirmă rolul eliberator al -activităţii onirice, care permite abreacţia tendinţelor reprimate şi a amintirilor dureroase. Din punct de vedere psihanalitic, se contează pe favorizarea regresiunii, cu securizare şl îndepărtarea rezistenţelor. Regresia se produce, după EY, pînă la stadiul in care „visele, relaţiile infantile, satisfacţiile libidi-nale primitive sînt trăite şî pot fi obiectul unei psihoterapii analoge narcoanalîzei". 795. CURARES1N*M) Japonia - DCI Mefe-nesrn o Tranchilizant derivat glicero!, de tip 3-(0-metîlfenoxî)-1,2-propandiol, .:cu acţiune miorelaxaniă şi sedativ-anxiolitică. 796. CURARIZANTE (fr. cur are j cuvint caraibi an) e Curara este nume ie unui extract folosit pentru otrăvirea săgeţilor de către indienii din America de Sud. Prima remarcă despre curara (amestec de alcaloizi naturali) a fost făcută de Claude BERNARD. care a constatat că acţiunea ei se manifestă asupra factorilor chimici ce operează la joncţiunea neuromuscuiară, blocînrf trecerea influxului nervos la acest nivel, fără să afecteze conducerea impulsurilor în nervi sau capacitatea muşchiului de a se contracta, ca răspuns la un stimul electric aplicat direct. Din punct dc vedere chimic, majoritatea curarizantelor sînt baze cuaternare de amoniu. Efectul lor inhibitor asupra transmiterii sinap-tice la nivelul plăcii motorii se poate explica fie prin combinarea cu receptorii collnergîci (fără a produce modificări ale permeabilităţii membranei), ceea ce împiedică ataşarea pe receptor a acetil colinei, fie prin de pol ari zarea prelungită a plăcii rr.ctorlî. Se descriu — în funcţie de aceft mecanism de acţiune — c urări-zante prin Acţiune ântldepoiarizantâ (t’ubocura-rina, dîrhetil-t.ubocurărîna, gălamina, pancu-roniul) şrf curarizâhte depblarizante (suxarrie-toniul şi ^decametohlul). Tubocurarina este un alcaloid de curara i^r galamina, decametoni u!, suxametoniul sţiit ’produşi de Sinteză. Moleculele voiăffiinoase şî corn pătit e (pol ic urara) provoacă bîoc antîd^polarjzant, pe cînd cele liniare (leptocuhaca); ^provoacă, de obicei, bloc prin depolarîzare. Moleculele mari, intens ionizate ale curarizantelor trec cu greutate prin membrane, fapt pentru care absorbţia din intestin este slabă şî inegală, calea oralâ nefiind deci utilizabilă farmacologic. Redistribuirea tisulară sau metabolizarea rapidă sînt răspunzătoare de efectul de scurtă durată. Ca acţiune, curarîzantele produc relaxarea, apoi paralizia musculaturii striate, iniţial la muşchii extremităţii cefalice, muchii munţi, muşchii întercostati, abdominali şi, in fine, la diafragmă, consecinţa fiind oprirea respiraţiei. Efectul curarizant este utilizat clinic în scopul accentuării relaxării musculare din cursul anesteziei generale, ceea ce permite utilizarea unei cantităţi mici de anestezic, uşurează incubaţia traheală şl evită fazele înaintate ale anesteziei. De asemenea, cu rari-zantele sint indicate pentru combaterea convulsiilor tetanice şi a altor stări convulsive ) asocierea cu electroşocul previne accidentele traumatice, consecutive convulsiilor violente. Sub formă de supozitoare, se mai utilizează în stările anxioase şi pentr u potenţarea curei de somn. Riscurile utilizării curarizantelor sint importante, cel mai grav fiind apneea prin supradozare, apnee ce se poate prelungi mai multe ore.'Ea apare mal frecvent la subiecţii deshidrataţi şi cu dezechilibrări electrolitice (maî ales hipokalîemie). Efectul curarizantelor antidepotarlzante este potenţat de strepto-micină, neomicinâ, polimixme, unele anestezice generale. în miastenia gravă, se contraindică, de regulă curarizarea. Ca precauţii în utilizarea acestor substanţe se indică : respiraţia artificială cu oxigen, în presiune intermitentă pozitivă. în cazul utilizării curarizantelor ariti-depolarizante, se pot folosi anticolinesterazice. 797> CURATEL (fr. curate/te) • Instituţie juridică menită să ocrotească persoane fizice care nu-şi pot apăra interesele, nu-şi pot administra bunurile şi nu-şi pot numi un reprezentant. Dintre situaţiile juridice in care se instituie curatela, unele sînt de natură medicală : infirmităţi psihice sau fizice, însoţite sau nu de pierderea capacităţii'’de exerciţiu, în primul caz, este vorba de afecţiuni psihic* Curban^*; Curschmann-BQtten’SteinertW; Cushing Cus/673 în care discernâmîntul este pierdut (demenţa, oligofrenii, schizofrenii cu defect postprocesual grav), pacientul încadrîndu-se uneori chiar In alienaţia mintală cronică ; în aceste situaţii extreme, curatela se instituie după punerea sub interdicţie. în celălalt caz (de infirmitate fizică), deşi capacitatea de exerciţiu este păstrată, curatela se instituie dat fiînd că persoana — din cauza unei boli, somatice, de obicei — nu poate lua măsurile necesare în diferite situaţii ce nu pct fi amînate. Un caz special de necesitate a curatele! este minorul sub 14 ani (la care capacitatea de exerciţiu nu există încă), prr.ă la intrarea în funcţie a tutorelui. Curatela se Instituie la cererea celui în cauză ; cînd acesta este absent şi deci consimţămîntu! Iul nu poate fi obţinut — la cererea rudelor, a unor organizaţii obşteşti îndreptăţite, a Instanţei judiciare, procuraturii, organelor de miliţie, precum şi — din oficiu — a autorităţii tutelare. 798* CURBAN<*> S.U.A. - DCI Dexcmfe-tamina • Psihostimulent, derivat feniletilaminat de tip (-H)-oc-metilfenetilamina. Amină simpaticomimetică, indicată în combaterea efectelor secundare ale unor psihotrope* Utilizarea ei în doze mari şi repetate poate duce îa dependenţă* 799. CURSCHMAN N-BATT E N-ST E t N ERT^ boală — sin. DISTONIE MIOTONICĂ* MIOTONIE ATROFICĂ •Afecţiune cu caracter eredct-familial, cu manifestări polimorfe; neurologicei endocrine, psihice. Mioatrofii multiple, în special : aîe feţei (faţa mîopatică), atrofia glandelor genitale, caşexie, intîrzîen In dezvoltarea psihică, cu modificări aîe gîndini, afectivităţii, slnt semnele tipice ale afecţiunii. Evoluţia eî este nefavorabilă, lent progresivă, iar etiologia necunoscută. 800. CUSHtNGfs> sindrom - sin. SINDROMUL SUPRÂRENOMETABOLIC (termen propus de ŞT MILCU) • Cuprinde totalitatea formelor clinice de hiperfuncţie cortlco-supra-renală (tumorile hîperplazice, traumatice, funcţionale), în care coexistă semnele de im* pregnare cortizoJica şi alterarea sistemului de control al secreţiei suprarenale. în cadrul acestui sindrom, dispare ritmul nictemerai al secreţiei de cOrtizol, Iar feed-back-ul hipotaîamo-hîpofîzo-suprarenal este alterat, parţial sau total în tabloul clinic al sindromului Cushing, ce descrie o adîpozitate caracteristică, modificări tegumentare (striurîle cutanate atrpfice — vergeturi, echimoze, acnee, piele subţire etc ), hirsutism, amiotrofie, osteoporoză, hipertensiunea arterială sîstolo-diastolică, tulburări gonadîce (oligo-amenoree, frigiditate, Impotenţă) tulburări psihice. Sindromului clinic i se adaugă un sindrom umoral, caracterizat prin creşterea 17-OH-cortîcosteroizilor, a 17-ceto* steroizilor şi a tetrahldroderivaţilor în urina. / Tc/s7?&/" capului, anestezia palatului sau a membrelor, cu o distribuţie caracteristică „în mănuşă sau ciorap" Frecvent poate apărea anestezia unui membru, mai ales după traumatisme minore, însoţite de reducerea forţei musculare, dar cu o delimitare netă la nivelul articulaţiei respective, ceea ce uşurează diagnosticul diferenţial cu alte neuropatii. Simţul poziţiilor este păstrat, bolnavii puţind localiza corect în spaţiu un segment ai corpului. în sfera analizatorului cutanat se descriu, de asemenea, numeroase tipuri de cenesto-patîî, localizate de pacient mai ales la nivel cefalic, Tăra ca ele să se suprapună strict pe un anumit teritoriu nervos. Cenestopatiile se asociază tulburărilor psihice de tip neurastenic anxios, depresiv, preocupărilor hipbcondriace, obsesive, sau pot constitui baza unor tulburări delirante sau haluclnatorli cronice. 8Q2. CVERULENT*11' delir (cf. lat quaerere „a căuta, a reclama") • Delir din categoria delirurilor de revendicare, particularizat de BEER (1869) şi caracterizat prin violenţa cu care subiectul îşi exprimă revendicările. Subiecţii nu exdud nici un efort, în tendinţa lor de a-şi face dreptate/cheltuind uneori sume enorme, „pentru a face să triumfe revendicări derizorii" (BERNARD). 803. CVERULENŢĂ (cf. lat qualrere) • Modalitate de reacţie a unui Individ care se simte lezat, iîgnit, frustrat, nedreptăţit, caracterizată prin „atacarea" adversarului (real sau imaginar) prin admonestări verbale, scrisori, chemare în faţa justiţiei etc. In limitele normalltăţii, cve-rulenţa, după MtCHAUX, se manifestă în literatura satirică şl pamflete, precum şi în polemică în psihiatrie, cverulenţă este modul de reacţie al psihopatului revendicativ, Impulsiv, acţionînd anarhic, exploziv. Forma de cveru^ lenţi elaborată, persistentă, continuă este cea din paranoia şl hîpocondrie. Unîi autori- de limbă germană (citaţi de MICHAUX) au descris o „paranoia cverulenţă" (superpozabila maniei procesive, nebuniei procesive, delirului de persecuţie procesiv etc.), în care întreaga existenţă a subiectului este antrenata într-un lung şir de procese şi revendicări necveruiente care, atingînd apogeul, pot evolua spre acte de agresivitate şi violenţă. Hipocondrlacii cve-rulenţi acuză suferinţe ale sfereî abdominale, omogenitate facială (mal ales după intervenţii chirurgicale), supunîndu-se şi cerind cu insistenţă multiple operaţii „reparatorii", al căror efect este în cel mal bun caz nul, dacă nu primejdios pentru sănătate „Ineficienţa" actului medical, în speţă a celui chirurgical, face din hîpocondriac un cverulent acuzator al medicului şi medjcinii, putîndu-se ajunge, în caz extrem, pînă Ja crimă Cverulenţă psihopatului sau a delirantului cronic este, uneori, obiectul expertizelor şt al măsurilor medico-legale. 804. CYCLOBARBITALCM> R.D.G. - DCI CidobarbltcJum— medîcaţie sedaţi v-hîpnoti ci—► BARBITURICE. 805. CYCLOPAM(iI)Anglia - DCiDiazepam 9 Tranchilizant, derivat benzodiazepînic de tip 7-clor-1,3-dihîdro-T-metîl-5-fenil-2H-1,4-benzo-diazepină, cu acţiune sedaţiv-hipnotică, anxio-litică, ariticonvulsîvantă«şî; miorelaxantâ. Industria noastră farmaceutică 11 produce sub numele de DIAZEPAM*M). 806. CYDR1L<“> S.U.A - DCI Levcmfeta-mînd o Psihostimulent, derivat fenîleti laminat de tip (—)-oc-metilfenetilamina, amină simpaţl-comimetică, Utilizat în combaterea efectelor secundare ale NL, antîconvulsîvantelor şl ale antîdepresivelor { prezintă riscul dependenţei. 807. CYLCAIN*M) japonia - DC| PipetanatQ 9 Tranchilizant, derivat difenilmetan, de tip 1-piperîdm-etanol benzilat, cu acţiune sedativ-anxiolitică mai modestă, comparativ cu acţiunea anticolinergicâ. Indicat în nevroze cu fenomene vegetative, cenestopatiî, medicina psihosomatică. Are acţiune preconvulsivantă. Este contraindicat consumul de alcool în timpul tratamentului. 808. CYLERT*MJ Anglia, S.U.A. - DCJ Pemolme mognesîum • Psihostimulent, derivat fenfletilaminat de trp 2amino-5-feni!-2-oxazolîn- 4-onă, fără efecte simpaţicomimetice. Are indicaţiile generale ale psihostimuîentelor. Nu se administrează în afecţiuni cu componentă depresivă —* PSIHOSTJMULENTE. Cynantropie ; Cyprodenate(vc,i; Cyrpon*1'1; Cylera'vanie Cys/677 r 809. CYMBOCEPHAUE (cf. gr. kymfce „vas. ceaşcă, barcă" î kephole ,.cap“) — sin. SCAPHO-CEFALIE. C? 810. CYNANTROPIE (cf. gr. kyon ,.r11ne“ J ontbropos „om") —> CHINANTROPIE, O 811. CYNOREXJE (cf. gr, kyon; orexîs s in. „apetit")-sin. HIPEROREXIE -+ BULIMIE. 812. CYPRlDOFOB*EfFÎ (cf. gr. kyprîs „fată sin. (femeie) tînără" J phobos „frică") —> CHIPRI-DOFOBIE • Derîvat dime-tîlaminoetanol (DMAE), de tip 2-(dimetilamîno) etrl cidohexanpropionat, cu acţiune centrală, O"*- /" CA^——C*i—// ACTEBRAU"» Elveţia ACTtBRAL(il> Franţa CIPRODENE*M> Portugalia PLENIUM* “> Franţa 814. CYRPON‘u> Austria, R.F.G Indicat în astenie, scăderea forteî intelectuale, afecţiuni psihosomatice, depresii umoare psihogene, corectarea efectelor , secundare ale NL şi antkonvulsivanteîor. Nu se administrează singur in epilepsie, ci numai cu anticonvulsi* vante (pentru combaterea efectelor secundare), Constituie principiul activ al următorilor produşi farmaceutici : Mcprobamote • Tranchilizant, derivat propan-diolic de tip 2-metil-2-propil-1,3-propandiol dicarbamat, cu acţiune sedaţi v-anxiolîtică, anticonvulsivantă şi uşor hipnotică Indicat în nevroze cu componentă anxioasă şi depresivă, alcoolism, delirrum treffiens, unele forme de epilepsie, petit mal, afecţiuni psihosomatice Deşi fără efecte secundare evidente şi contraindicaţii, tratamentul de lungă durată nu se întrerupe brusc, puţind apărea un „mic sindrom de abstinenţă". Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de MEPROBAM AT* 815 CYSCHOUN(MÎ )aponia - DCI Gt/co-Jino • Psihostimulert cu o structură chimică particulară, de tip colină-citîdină S'-ester piro fosfat, cu acţiune psihostimulentă şi anorexi-genă, practic fără efecte sîrppaticomimetice. 816 CYTEROMAN1E (Kythera - insulă grecească în care era răspîndit cultul Aphro-drtei } mania „nebunie") — sin. ANDROMA-NIE. ESTROMANfE, FURIE UTERINĂ, ME- TROMANIE, UTEROMANIE ^ NIMFOMANIE. DDDDDDDDDDDD' DDDD DDDD DDDD DDDD DDDD DDDD DDDD DDDD DDDD DDDD DDDD DDDD DDDD DDDD DDDDDDDDDDDD 1, d # Factor pulsional în psihologia szon-diană, semnificînd nevoia de a dobmdi obiecte, de a le cerceta (d-|- ' tendinţa la schimbare } d— : tendinţa de perseverare), • D(SÎ sindrom — sin. TRISOMIE.D sin. PATA Ufa) sindrom. D • Prefix în stereochimre, pentru derivaţii seriei sterice D o D — vitamino • Substanţă 11 posolu-bilâ cu formulă chimică asemănătoare colesterolului, avînd un rol deosebit în reglarea metabolismului calciului. în acest sens, conexiunea cu psihiatria se face în tratamentul spasmofiiiei, care se asociază tabloului unor nevroze. 2. DABROBAMAT(M> R.F.G. - DCI Mepro-bamat • Tranchilizant, derivat propandiolic de tip 2-metil-2-propil-1,3-propandiol dicarba-mat, cu acţiune sedativ-anxiolitîcă, antrcon-vulsîvantă şi uşor hipnotică. Jndîcat în nevroze cu componentă anxioasă şî depresivă, alcoolism, delirîum tremens, unele forme de epilepsie petit mal, afecţiuni psihosomatice. Deşi fără efecte secundare evidente şi contraindicaţii, tratamentul de lunga durată nu se întrerupe brusc, putînd să apară un „mic sindrom de abstinenţă". Industria noastră farmaceutică îl produce sub numete de MEPROBAMAT(M\ 3 DACL (Depressîon Adjective Check List) # Inventar complex de semne ale depresiei evaluate după un sistem cuantificat, introdus în practică de LUBIN (1967), Alţi autori (PICHOT) nu consideră că acest inventar ar depăşi cadrul unui chestionar. 4. DACNOMAN1E (cf. gr duknein „a muşca"1 mania „nebunie") • Termen utilizat rarf pentru a defini impulsiunea omucidară care se poate întîlni în epilepsie, beţie patologică şî raptusurr psîhotice. 5. DA COSTA(BJ boală - sin. BOALĂ DE ALTITUDINE ; BOALA MUNŢILOR} PUNA№> boală * Afecţiune descrisă în 1966, cauzată de hipoxia sistemului nervos central, produsj prin scăderea concentraţiei de oxigen în sînger prin presiunea atmosferică redusă, hiperventi^ laţîe. Subiectul prezintă senzaţia lipsei de aer^ cianoză, accelerarea respiraţiei, cefalee, ame' ţeală, astenie, tulburări minore la niveîu analizatorului vizual şi auditiv. 1 6. DA COSTA(S> sindrom - sin. ACŢIUNE CARDIACĂ TULBURATĂ? ASTENIE NEUROCIRCULATORIE 7 CORD IRITABIL ? INIMA SOLDATULUI ; NEVROZĂ CARDIACĂ ; PSEUDOANGINĂ PECTORALĂ? SINDROMUL DE HIPERVENTILAŢfE ? ST1LLE-HARTSHORNE{S> sindrom } TULBURAREA REGLĂRII HIPOTALAMO-ORGANICE » Sîn-drom descris in 1371 de medicul italian DA COSTA, caracterizat prin tulburări funcţionale cardiace care apar în special în timpul efortului fizic, in absenţa oricăror modificări organice. Numit iniţial cord iritabil, sindromul apare la ora actuală denumit cu peste 20 de termeni sinonimi, dovadă a polimorfismului manifestărilor acestei tulburări, care „din punct de vedere psihiatric este o variantă clinică a bolii anxioase" (KAPLAN). Criteriile folosite în cunoscuta ancheta Framlngham pentru definirea acestui sindrom sint următoarele : Q acuze respiratorii j su pe rf ici aii zar ea respiraţiei, opresiune toracică, senzaţie de asfixie sau dispnee ? 0 unul sau mai multe simptome din cel puţin două din grupele următoare -: & palpitaţii, precordialgir, disconfort? • nervozitate, ameţeli, slăbiciune sau disconfort in aglomeraţii 7 • fatigabilitate exagerată sau oboseală, ori limitarea activităţii. Simptomatologia apare de obicei în perioada adolescenţei sau pînă la vîrşţa de 20 de ani . DaciJtofazîe ; DadexW; DalmadormW; Dalton - plan Dal/679 poate atinge maximum’de intensitate la adult, fiind mult mai frecventă Ia femei şi cu o evoluţie naturală către cronicizare. Actualizările simptomatologiei slnt legate de alte modificări ale stării psihice, putîndu-se descrie un paralelism între nivelul anxietăţii şi intensitatea tulburărilor funcţionale cardiace (din această cauză unii autori au asimilat sindromul Da Costa cu nevroza anxioasă). Sindromul poate sta la baza unor dezvoltări hipocondriace sau a fobiilor de spaţii închise şi de efort, însoţite de conduitele de evitare caracteristice. Deşi simptomatologia psihică a acestui sindrom pare minoră, tratamentul ei este deosebit de dificil datorită apariţiei fenomenelor de beneficiu primar .şî secundar, cu atît mai mult cu cît personalitatea premorbîdi conţine adesea trăsături dîzarmonice. De altfel aceşti bolnavi ajung doar în uftimă instanţă sau întîmplător (cu ocazia aitor afecţiuni psihice) la consult psihiatric. Apariţia unei medicaţii „de întî/nfre", cum este cea betabiocantă, care acţionează nu numai asupra ritmului, ci şi asupra anxietăţii, a deschis o cale terapeutică atît pentru psihiatru cît şi pentru internist. 7. DACTI LO (cf: gr, doktyfbs „deget") • Element de compunere exprimind semnificaţia de „deget". 8. DACTI LOCAPSOD1N1E (cf; daetî/o- f gr. kampsfc „îndoire" \ odyne „durere") o Durere vie survenită drept urmare a fleetarii degetelor mîinii, cu apariţie şr dispariţie bruscă. Poate fi întîlnită — după SlRBU — în episodul postcritic epileptic. 9. DACTI LOFAZ1E (cf. Ungaria — DCI Metifpen-tinof 9 Tranchilizant, derivat alkenîc de tip 3-metil-1-pentin-3-ol, cu acţiune sedativ-hipno-trcă şi miorezolutivă prin inhibarea transmisiei gangîionare. 16 DALMADORM*Austria, Danemarca, Elveţia, Italia? DALMANE*M> Angîîa 5 DAL-MATE Japonia — DCI Flurazepam 9 Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-1-/2-(dîetîlamîno)eti1/-5-(0-ffuorofemf)-1,3-dihi-dro-2H-1,4-benzodiazepină, cu acţiune sedativ hipnotică, indicat în insomniile mixte * contraindicat în sarcină, alăptare, glaucom şi miastenie. . • 17. DALTON — plorr • Metodă pedagogică orientată după principiul „şccîîi active", inspirată din lucrările lui J. DEWEY şi M. MON-TESORl. A fost iniţiată de PARKHURST, în 1920, şi aplicată iniţial în oraşul Dalton (Massachussets — S.U.A). Principiul metodei constă în individualizarea învăţăm intui ui. Contrar şcolii tradiţionale, Ce constrînge elevul, impunîndu-i cunoştinţe şf scheme de gîndire, metoda permite independenţa intelectuală a fiecărui elev. Astfel, el dispune de posibilitatea de a-şl alege materiile preferate pe care le poate studia în laboratoare specializate (fizică, ştiinţe naturale, geografie). Elevul dispune de fişiere în care găseşte indicaţii de îucru, informaţii, referinţe pe care învaţă să le utilizeze. Avantajul metodei constă în posibilitatea oferită elevului de a progresa conform ritmului şi posibilităţilor sale proprii 4 fără a fi frînat sau depăşit de colegi. 680/Dal Daltonlim ; Do/z/c'1'’ ; Damnare ; Don Mfcur Este ca un sprint In care fiecare dispune de propriile resurse- Din acest motiv nu există metode de predare colectivă — ore de clasă, manuale în plus, elevul se obişnuieşte să studieze singur, sub supraveghere, capătă simţul responsabilităţii şi a valorii proprii Metoda a cunoscut o largă aplicabilitate la începutul secolului al XX-Jea în şcoala americană, fiind rinai tîrztu depăşită de alte metode pedagogice. 18 DALTONISM » Tulburare congenitală a percepţiei vizuale cromatice, constînd în imposibilitatea de a percepe culorile roşu (protano-pia) sau verde (deuteranopia) — WAGEL. DALTON, cel care a descris această anomalie, suferea eî însuşi de această boală Depistarea acestui defect de vedere este importantă în orientarea profesională, mai ales pentru profesiunile care reclamă reacţii prompte îa sti-mulii cromatici mal sus menţionaţi (munca la pupitrele de comandă, în automatică, aviaţie, transporturi, conducere auto) Cercetări recente au arătat corelaţii existente între bolile afective şi defectul de percepţie cromatică, veritabil marker biologic al unor tipuri de depresie. 19 DALTON IŞTI MORALI 9 Termen propus de MAUSOLEY, alături de alte formulări mai mult sau mai puţin fericite aîe secolului trecut (anesteziaţi aî simţului moral — BALLET, orbi morali — SCHULE, idioţi morali — ARNAUD, anormali morali — RÉGIS), pentru a desemna acele persoane caracterizate prin amoralitate, Inafectivitate, inadaptabilitate şi impulsivitate Această categorie de subiecţi intrau în grupul larg al degeneraţilor morali, precursorii psihopaţilor sau dîzarmonicilor din psihiatria contemporană. 20. DALZIC(JU> R.F.G. - DCI Practolol 9 Betablocant de tip 4'-/2-hidroxî-3-(isopropil-amîno)propoxî/acetani|idăf indicat in anxietate, miotonii neurovegetative, combaterea tremo-rului senil ’ are efecte psihostimulente Nu se administrează concomitent cu săruri de îîtiu, deoarece potenţează efectul toxic al acestora, şi nici cu produşi! IMAO—» BETABIOCANTE. 21. DAMASCHIN Dorin (1914-1977) » Psiholog român cu contribuţii Importante in domeniul defectologieî, autor al unor studii cu privire la „oligofrenîl dotaţi" („marii calculatori'*) şi la recuperarea deficienţilor (mai ales orbi şl ambliopi) prin diverse strategii de învăţare. Dintre lucrări semnalăm : „Defecto-logie", „Contribuţii la problemele compensării la deficienţii motrid", „Teoria şi practica compensaţiei". 22. DAMNARE - îdeî de/irante (cf. lat damnare „a condamna") • Convingerea subiectului că este blestemat, că şi-a atras (pe merit) oprobiul opiniei publice şi a] societăţii, că este condamnat la chinurile infernului. Conţinutul acestor idei delirante reflectă fie suferinţele psihice actuale ale subiectului, fie imaginea unui tablou apăsător al „vieţii de apoi". Damno-mania Iul ESQUfROL şî MACARIO se baza pe existenţa ideilor de damnare, asociate întotdeuna cu ideile de posesiune. Se întilneşte în depresia melancolică rtn sindromul Cotard apar în interrelaţie cu ideile de imortalltate, subiectul considerîndu-se condamnat la suferinţe veşnice), în delirurile halucînatoriî cronice cu conţinut mistic interpretativ, în formele depresive ale paraliziei generale. 23. DAN Arthur îancu Vasîfe (1923 — 1969) • Psihiatru român, născut ia Tg Mureş, face studii de medicină la Cluj şi Sibiu, urmlnd in paralel cursurile Facultăţii de Litere şî filozofie, secţia filozofie. Este atras încă din facultate de psihiatrie, devenind preparator îa catedra profesorului Salvador CUPCEA şi, ulterior, asistent ăl profesorului Maximillan M0LLER Arthur Dan După ce părăseşte cariera universitară, va profesa îa Tîrnăveni, Galaţi (unde este fondator ul psihiatriei clinice din acest oraş), Săvîrşin, Gâtaîa şi Timişul de Jos Buna cunoaştere a limbii germane îl ajută să facă o importantă operă de traducere şî popularizare a unor DapazW; DapolurnW; Doquin A; Dàr-o. 29. DAQUIN Joseph (1732—1815) o Una din cele mai luminoase figuri ale psihiatriei secolului af XVMi-lea, principala sa lucrare „La philosophie de la folie" (1791) fiind alături de „L'ln-structîon" a lui COLOMBIER (1785) şi „Mémoire" al lui TENON (1788), un mare îndemn către raţiune şi umanitate in tratarea bolnavilor psihici, cărora ,rfe este necesar în mai mare măsură tratamentul moral decit cel fizic". El menţionează în acest sens: „regimul, exerciţiul, libertatea, găsirea unei ocupaţii şi mai ales biindeţea în discursurile ce ii se ţin şî în manierele utilizate în ceea ce îî priveşte". Deşi PINEL s-a ocupat în 1804 de reeditarea lucrării „La philosophie de la folie", „intfmpfctor" el uită mai tîrziu acest lucru şî culege in întregime laurii gloriei privind umanizarea regimului bolnavilor psihici, 30. DARDANIN(MJ Brazilia - DCI Deonof Aceglumat • Psihostîmulent, derivat dimetif-aminoetanol (DMAE) f este un precursor ai acetilcolinei, cu acţiune psîhostimulentă, prin creşterea concentraţiei de acet îi colină, şi valenţe antîdepresive. Se poate utiliza În corectarea efectelor secundare ale NL sedative ? are acţiune proconvulsivă. 31. DARKENE<«> îtafia - DCI Flunhra-zepom 9 Tranchilizant, derivat benzodîazepinîc de tip 5-(0-f[uorofenil)-1,3-dihidro-1-metil-7-n!tro-2H-1,4-benzodiazepină, cu acţiune sedativ-hipnotîcă şi uşor anxiolitîcă, 32. DARLETON1 M> Grecia: DARMATYL(M> Coreea — DCI Sufpirido 9 Neuroleptic incisiv, derivat benzamidic de tip N-/(1-etiî-2-pirofidinil) metil/-5-sulfamoil-0-anisamidă, cu certe valenţe antîdepresive, fără componentă sedativ-hipno-tică, Avînd indicaţiile NL incisive (endogenii), este in acelaşi timp util în combaterea impulsi-ur.ilor obsesiv-compuîsive şi in afecţiuni psihosomatice. !n doze mari are efecte secundare comune NL incisive. Se poate administra fără pauză de 14 zile după întreruperea IMAO. Nu se administrează în manîe şt epiîepsie. 33. DAROfM) S.U.A. — DCI Dexamfetomină 9 Psihostimulent, derivat feniletilamînat de tip (-ţ-)-a-metilfenetilamini — amină simpatico-mimetică, indicat în combaterea efectelor secundare ale unor psihotrope. Utilizarea in doze mari şi repetate poate duce la dependenţă. 682/Dor Dartal^i Darwtn Erasmus ; Darwîrt Chartes 34. DARTAL7M) Canada, Elveţia, Olanda? DARTALAN(M) Anglia, Belgia, Grecia — DCI Tiopropazat # Neuroleptic incisiv, derivat fenotiazînic piperazinat, de tip 10-/3-/4-(2-acetoxietil)-1-piperazînil/propil/- 2-clorfenotia-zină, cu acţiune marcată antîpsihoticâ dar şi cu efecte secundare neurologice marcate. Este indicat în psihozele cronice care nu reacţionează la alte neuroîeptice g în doze mici poate fi utilizat (efect dinamogen) în nevroze. 35. DARWIN Erasmus (1731-1802) • Autor care se angajează într-o imensă lucrare — „Legile vieţii organice", o tentativă de clasifl- Erasmus Darwin care a tuturor fenomenelor vitale, inclusiv a patologiei mintale. Imensitatea lucrării dăunează atit calităţii cit şi clarităţii ei ' în ea se vor afla însă două elemente interesante : tratamentul bolii psihice prin „metoda circulatorie", care il va lansa pe Benjamin RUSH, şi Ideea evoluţionistă, care ii va aduce celebritatea nepotului său, Charles DARWIN. 36. DARWIN Charles Robert (1808-1882) * Studiază biologia şi ştiinţele naturii la Edin-burgh şi Cambridge. Concepţia sa, ale cărei idei fundamentale sînt variaţiile utile, selecţia naturală şi supravieţuirea celor apţi, a fost expusă în „On the Origrn of Specîes" (1859). Această lucrare, cit şi întreaga sa operă, au marcat o revoluţie de dimensiuni „copernîdene" (PICHOT) in gîndirea europeană (să amintim doar faptul că MARX intenţiona să-i dedice volumul al doilea al „Capitalului"). Darwinismul, promulgat şi popularizat de SPENCER cu un deosebit entuziasm va influenţa o serie de afte domenii, printre care psihologia, sociologia şi medicina. Ideile evoluţioniste sînt uşor de sesizat în opera lui G. H. JACKSON, T. RIBOT, F. DALTON, E. DURK-HEIM, pentru a-i numi doar pe cei foarte apropiaţi de psihiatrie. Cu toate criticlle care i s-au adus şi cu toate denaturările vulgarizatoare, opera lui DARWIN rămîne de o profundă originalitate. 37. DARWlNfSM e Concepţie evoluţionistă elaborată de C, R. DARWIN, conform căreia speciile se transformă treptat unele în altele prin Interacţiunea următorilor factori : valabilitatea, ereditatea, suprapopulaţii, lupta pentru existenţă şî selecţia naturală. Variabili-tatea Individuală apare ca rezultat al corelaţiei dintre organism şi mediu, dintre modificările condiţiilor de mediu şi acţiunea factorilor interni specifici organismului. Ereditatea fixează variaţiile şr face posibilă acumularea lor în cursul generaţiilor. DARWIN considera transmiterea ereditară a orcărui element drept o regulă, iar netransmjterea ereditara drept o anomalie. Suprapopuiaţia este raportată la mijloacele de trai. Lupta pentru aceste mijloace (lupta pentru existenţă) între Indivizii aceleiaşi specii sau între indivizi ăparţinînd speciilor apropiate duce îa supravieţuirea „celor mai apţi". Selecţia naturală duce la trierea formelor mal bine adaptate şl la accentuarea în curs de generaţii a caracterelor adaptat!ve. Au şanse de supravieţuire variaţiile utile şi cele Indiferente. Selecţia naturală menţine şi avantajează variaţia cea mai aptă, care va deveni o specie nouă. DARWIN a elaborat o concepţie didactică despre natură, explicînd cauzal apariţia şi dezvoltarea speciilor, mutaţiile calitative care se produc rn lumea vie, în procesul adaptării organismului la mediu. El a zdruncinat concepţiile creaţronîste şî fixiste, constituind un sprijin deosebit al ateismului, 38, DASEîN (cf, germ. Dase/n „existenţă")# Defineşte existenţa ca atare, obiectul determinat, fixat în concreteţea proprietăţilor saîe. Termenul, care In grndirea kantiană opunea existenţa nefiinţei, este consacrat In HmbaJ filozofic de către M. HEIDEGGER („Fiinţa şi timpul"), care îi atribuie un sens cu totul diferit şl greu traductibil, dornic să redea limbii vocaţia ei primordială, de evocare a misterului Fiinţei. HEIDEGGER propune în scrierile sale Darwînism ; Daseinsanalyse ; Dasten Das/<5$3 o terminologie suî generls, forţtnd cuvintele să-şi lepede familiaritatea lor banală care anesteziază gîndirea, pentru a exprima — in asocieri semantice inedite — sensuri originare mai adinei: Dasetn se numără printre cele mai importante şi totodată cele mai dificile concepte heidegge-riene, desemnînd esenţa umanului în ceea ce rî e?te mai specific şi mai autentic. Tradus in franceză prin „L'âtre-îâ" şi în engîeză prin „there-being", termenul nu maî spune aproape nîmîc transpus literar în româneşte ca „fiinţă-aicî". T, KLEININGER şi G. LlîCEANU argumentează convingător ideea că accesul Ia semnificaţia lui Dasein este condiţionat de înţelegerea lui „da" rn filozofia heideggeriană. „Das Da" nu se referă la spaţialitate (atribut aî fiinţării), ci înseamnă acea ipostaza privilegiată in care Fiinţa (das Sein) iese din obrşnurta-1 închidere sau ascundere în mister, pentru a se dezvălui în deschidere şi transparenţă. Deschiderea Fiinţei nu ri este hărăzită decît omului, capabil să 6 transforme din latenţă în adevăr cunoscut şi afirmat prin gîndire şi rostire. Omul nu are însă acces la adevărul Fiinţei în orice moment ăl existenţei sale. înlănţuit de rutina şi suficienţa vieţii cotidiene, prizonier al tiparelor comportamentului convenţional şi al reprezentărilor banaîe, omul ratează cu necesitate adîrrcimea întrebărilor fundamentale care conduc gîndul pînă în apropierea Fiinţei, ca prezenţă a temeiului prim. Adevărul Fiinţei se revelează spiritului în starea privilegiată de grijă, care afirmă existenţa umană ca existenţă, ca situare în afară de sine. Daseîn semnifică aşadar omuî privit în dimensiunea cea mai intimă a deplinei sale autenticităţi, omul ca prifej unic de „deschidere a fiinţei", Fiinţa-în-deschisM. Postulată a prîorî de către HEfDEGGER drept obiect prim şi fundamental (dacă nu chiar exclusiv) al filozofiei, Fiinţa se lasă doar problematizată la nesfirşit, scăpind mereu revelaţiei clasificatoare. Deşi lucrarea Iu» HEIDEG-GER „Fîinţa.şi timpul" a fost diferit înţeleasa de psihiatri, care au căutat să găsească elementele unei psihopatologii (O. BINSWANGER) sau ale unei terapii (BOSS), rezultatul acestui demers intelectual s-a materializat in Idei de o deosebită valoare, oferind posibilităţi mai largi de înţelegere a mecanismelor destructu-rârii psihice. După autorii care au îmbrăţişat fenomenologia, modul de a fi bolnav se poate diviza în următoarele patru categorii : • atingere evidentă a corporalului existenţei umane } 9 atingere pronunţată a spaţîalităţri fiinţării proprii în lume ? 9 obstacole importante în calea realizării stării dîspoziţionale proprii esenţei u-mane £ 9 obstacole importante în realizarea deschiderii către realitate sau a libertăţii (după BOSS şr CONDRAU). Această clasificare, in care fiecare modalitate nu este decît sublinierea unei caracteristici mai importante ale bolii ca ansamblu, oferă posibilitatea unor interpretări de o mai mare fineţe şi a unei înţelegeri de o mai mare profunzime a fenomenelor psihice. 39. DASEINSANALYSE (cf. germ. DuseTn „existenţă ; Anoiyze „analiză") o Dificultăţile de traducere a termenului german, întîmpinate nu numai de îimba română, au condus la acreditarea unor formule ca „analyse existentfelle", în franceză şi „existenţial analysis", în engleză, preluat şi în formula românească curentă de „analiză existenţială", O transpunere de mai mare fineţe şi fidelitate o reprezintă însă termenul de „analiză a fiinţării" (1985) —► ANALIZĂ EXISTENŢIALĂ. 40 DASERDfDASEROL**' Anglia -DCI Mefenesin • Tranchilizant, derivat glicerol de tip 3-(0-metilfenoxr)-1,2-propandiol, cu acţiune miorelaxantă şi sedativ-anxiolitică 41. DASTEN*K) Brazilia - DCI Mazindcl 9 Psihostimulent cu valenţe anorexigene, derivat clorfenilisoindolic de tip 5-(p-dorfenil)- 2,5-drhidro-3H-imidazoj2,l-a/î$oindof, fără e-fecte sîmpaticomimetice. Indicat în astenii severe, sevraj toxicomanie, tulburări de dinamică sexuală, presenilitate, combaterea unor efecte secundare ale NL şi ale antîconvulsivan-telor în tratamentele de lungă durată. 42. DASTEN-PLUS(MC) Brazilia 9 Produs terapeutic care reuneşte doua medicamente tipizate cu acţiune diferită care se complemen-tează. Este compus din : • MAZlNDOLfu; — psihostimulent anore-' xîgen ? • DIAZEPAMf*> - tranchilizant. Are acţiune psihostimulatoare-anxiofitică. 43. DATORIE (cf. lat. debftorîus) a Categorie centrală a eticii ca disciplină vaîoric-normativă; denotînd obligaţia morală în general. Recla-mînd necondiţionat un anumit comportament din partea subiectului, datoria se afirmă ca imperativ investit de către o autoritate normativi transcendenta, cu funcţia de a constrînge individul să adopte anumite linii de conduită, Interzicînd totodată comiterea unor fapte say gesturi reprobabile. 684/Dot Datorie ; Dawson tB> Prin dimensiunea ei supraîndividuaiă, datoria se instituie ca materice de sociabilitate, care prescrie modelele acţionale menite să armonizeze destinele individuale, pentru menţinerea coerenţei şi optimizarea relaţiilor sociale. Spre deosebire de normele juridice sau administrative, impuse prin forţa coercitiva a sancţiunilor materiale, datoriile morale se afirmă in deplina lor autenticitate ca paradigmă acţio-nală imanentă subiectului, care se ?_utoguver-neazl ca agent responsabil liber să discearnă binele şi răul, asumîndu-şl din convingere lăuntrică acele norme de conduită ce corespund idealurilor, aspiraţiilor şi nevoilor sale, raportate la radruf relaţiilor interpersonaie in care îşi desfăşoară existenţa. Vreme îndelungată, filozofia morală s-a străduit sâ simplifice comp!evltatea datoriei etice, absoluţiiînd fie dimensiunea ei transcendentă, fie caracterul imanent al imperativelor morale Teoriile obiectiviste consideră datoriile morale ca norme absolute şi imuabile, întemeiate fie de „voinţa divină", fie pe un principiu metafizic, atribuind „naturii umane" o finalitate supra-indîvidualâ, în acord cu originea întregii firi, Contestînd posibilitatea subiectului de a cunoaşte transcendentul, apriorismul se menţine pe poziţii obiectivlste, privind datoria morala ca „imperativ categoric", poruncă necondiţionata pe care raţiunea practică şi-o dă sieşi in virtutea proprier sale alcătuiri formale ţ deşi imanentă subiectului, datoria morală rămîne un principiu absolut şi inflexibil, o invariantă supraindivFduală şi atemporală, întrucît îşi află temeiul nu în trăsăturile circumstanţiale, ce individualizează personalitatea empirică, ci în structura neschimbătoare a subiectului transcedental Invoc'nd experienţa, care dezminte existenta unor principii etice absolute, universaie şî invariabile, teoriife subiectiviste privesc datoriile morale ca simple convenţii sociale, schimbătoare odată cu locurile şi vremurile, zrgument!nd dreptul individului de a se conforma normelor consacrate sau de a le încălca, după cum ii dictează meandrele voinţei sale suverane. Controversată este şi probleme „facultăţilor sufleteşti" prin a căror activitate datoria se impune subiectului — registrul vieţii spirituale în care norma morală vibrează în tonalităţile cele maî adinei Concepţiile inteiectualîste (solidare, ceî maî adesea, cu perspectivele obiectiviste) privesc datoria în primul rînd ca pe o problemă de cunoaştere, de înţelegere a rolului ce-î revine omului în ordinea cosmica, fie prin intuiţie intelectuală (în care imperativul moral este dat nemijlocit ca o certitudine axiomatici), fie printr-o deducţie a obligaţiilor etice din principii mai generale (metafizice, transcedentale, antropologice etc.). Concepţiile antiintelectualiste restrîng sau elimină cu totul rolul gîndirii discursive in construirea datoriei morale, a cărei prezenţi în subiectivitate încearcă să o explice prin spontaneitatea unor trăiri iraţionale : Iubirea, credinţa, mila voinţa etc. Antinomia dintre caracterul transcendent al datoriei morale, care impune individului reguli de conduită mai presus de contingenţa evenimentelor, şî imanenţa imperativelor etice, pe care individul le respectă întrucît este convins de legitimitatea lor, se poate soluţiona daci individualitatea este înţeleasă ca produs al relaţiilor sociale, şi nu ca entitate dintru început înzestrată cu autonomie. Consacrate de experienţa colectivă ca modele comportamentale ce asigură coerenţa şi stabilitatea edificiului social, datoriile morale sînt întipărite prin educaţie în deprinderile şi obiceiurile individului f pe măsură ce acesta îşi conturează personalitatea, dobmdind c individualitate mai mult sau mai puţin accentuată, constituirea şî existenţa discernămîntului moral operează o selecţie critică a normelor promulgate, instituind, prîn autoîegiferare, legitimitatea unui cod întertor de datorii asumate din convingere şi în conformitate cu propriile aspiraţii, Angajarea morală antrenează plenar toate registrele vieţii sufleteşti, implTcind atît reflexivitatea care judecă şî se susţine cu argumente, cît şi emoţionaiitatea care motivează artele morale sau voinţa de a le săvîrşî biruind, dacă este nevoie, piedici, riscuri şi suferinţe. Situaţii existenţiale de mare tensiune,- împinse citeodată pînă la tragism, se pot ivi.din cauza conflictului dintre datorii Acesta se manifest! pe diferite planuri : fie ca înfruntare între obligaţiile morale pe care şî le asumi clase 51 grupuri sociale cu interese antagoniste, avînd proiecte incompatibile de împlinire a personalităţii umane: fie ca dezacord între datorii consacrate de o tradiţie venerabilă şi imperative practice deosebite sau chiar opuse pe care le impune progresul social ? aderenţa afectivă, nu numai întenţional-proiectivă, a individului la o pluralitate de universuri valorice, datorată unei varietăţi de statusuri şi de roluri ale acestora, poate de asemenea să antreneze sfrşierea lăuntrici a personalităţii morale, confruntW-o cu exigenţe etice Incompatibile. 44. DAWSONfB> boală — sin ENCEFALITĂ SUBACUTĂ CU INCLUZIUNI e Encefalită subacută progresivă, de etiologie vîrotic!, care se întilneşte la copri şi adolescenţi Pri- DaxolinW; Deono/*DCÎ); Debesse M. Deb/685 mele cazuri au fost descrise in 1933 de DAWSON In S.U.A. Boala debutează acut cu hipertermie, obnubilare, hemîparezâ uşoară, hipermnezii intermitente ale membrelor, sindrom meningeal, edem papilar, demenţiere progresivă, incoordonare, convulsii Evoluţia este rapidă spre exitus în citeva zile sau sâptămîni. Anato* mic se descriu focare necrotice multiple în creier, h:potaiamus, talamus Examenele para-clinice evidenţiază gamaglobuline mult crescute în lichidul cefalorahidian Singurul diagnostic sigur este confirmarea hîstopatologică necropsiei 45. DAXOLIN*Wi S.U.A. - DO Loxopir.d 9 Neuroleptic, derivat dibenzoxazepînic de tip 2-clor-11-(4-metil-1-piperazinil)dibenz/bJf/-/ 1,4/oxazepină, cu acţiune antipsihotică bună, fără efecte sedative. 46. DĂRUIRE DE SINE 9 Trăsătură carac-terîală manifestată prin disponibilitatea de a se devota unei persoane apropiate sau admirate, unor cauze nobile (de îuptă socială, ştiinţifice etc.), dincolo de interesele personale ? uneori produce ignorarea chiar a instinctului de conservare (autorii marilor descoperiri ştiinţifice, geografice, reformatorii sociali, eroii căzuţi pe cîmpul de luptă, marii artişti). 47 DEADYN(MC) Elveţia, italia 9 Produs terapeutic care conţine : 9 PEMOLINE*— nooanaleptic, derivat fenilctilamînic ; 9 L-GLUTAMINE(>r) — rooborant proteic. Are acţiune psihostimuîentă. 48.-DEANERY S.U.A. -+ DEANOL(DCI) 49. DEANOL{I1CÎJ (dimet^am/noetanol — DMAE) 9 Precursor al colinei şi acetijcolinei (cu rol Important în medierea transmisiei neuronale), are o acţiune stimulator ie şi discret antidepresivă. Este indicat în instabilitatea emo- /c» uo — CVz—C/r'g — // ţională, astenie, afecţiuni cu componentă psihosomatică, depresii minore, corectarea efectelor secundare ale NL. Practic fără efecte secundare şi cu o singură cont rai ndicaţie relativă — epilepsia (se poate administra împreună cu antî-convulsivante, pentru combaterea efectelor, secundare âle acestora) Constituie principiu! activ al următoarelor produse farmaceutice: 0 DeanolrDCt) : • DEANOL* “> R.F.G. • LIPARON( Brazi'ia • PROCHOLIN(ll> R D.G A Denaol D arstair,idob2n2oatet;,>: • BIMANOL<“> Polonia « CERVOXAN'5'* Belgia • DEANER* u) S U.A. • DEANOL Italia • diforGne”11 Franţa • EASONE*5,1 Japonia • ESTORGIEc *° japonia • PABENOL(M) Italia A Deanol hemisucc!nate,:DC1>; • TONIBRAL Anglia • DIMENOL(MI Japonia • ETANANIN1 u> japonia • RECREIN'"» japonia * VARESAL'*» R.D.G A Deanol va!proate,Dr,): • BRAININE Brazilia • OTRUN(3!) R.F G. • RISATARUN(M) R.F.G. 9 RISCHIARIL{>n Italia. 50. DEANXlT(ilc} Austria, Elveţia, Spania • Produs terapeutic care conţine medicamente tipizate cu acţiune diferită, dar care se.comple-menteazâ. Este compus din : 9 MELITRACEN*M> - timoleptic, derivat antracenic ? 9 FLUPENTjXOL(M)1 — neuroleptic, derivat ' tioxantenic. Are acţiune antîdepresiv-sedatlv-ănxîolitică, 51. DEAPON*51 > Japonia-> DEANOL, 52 DEBESSE Maurke (1903-1984) ® Psiholog şi psihopedagog francez de renume, care a funcţionat ca director şi profesor de psihologie pedagogică la Institutul de psihologie al facultăţii din Strasburg (1945—1956), ulterior la <$86/De b Debilitate mintala ; Debilitate motorie Sorbona (1957—1968), şi ca director în cadrul Universităţii René Descartes din Paris. Interesul lui DEBES5E este îndreptat spre psihologia copilului şi adolescentului, conduitele specifice acestor vîrste fiind descrise într-un număr remarcabil de lucrări publicate, dintre care enumerăm : „Criza de originalitate juvenilă" şi „Cum trebuie să studiem adolescenţii" (1937) ? „Etapele educaţiei" (1952), „Psihologia copilului de la naştere la adolescenţă" (în colaborare, 1956) | „Tratat de psihologie a copilului" (1970). A contribuit la realizarea unui „Tratat de psihologie aplicată" apărut sub redacţia lui H. PIERON (1949 — 1959) şi a „Tratatului de ştiinţe pedagogice" împreună cu G. MIALARET (1969-1979). 153. DEBILITATE MINTALĂ (cf. lat. deb/f(tas „infirmitate, slăbiciune") • Este gradul cel mai uşor de oligofrenie, constînd din nedezvoltarea memoriei logice, a judecăţii şi raţionamentului, limitarea conţinutului experienţei vieţii, ima-turitate şî labilitate emoţională, prezentînd uneori o inegalitate în dezvoltarea funcţiiior psihice l poate fi însoţită de defecte etîco-mo-raie. Termenul de debilitate mîntală corespunde celui de ÎNTÎRZIERE MINTALĂ UŞOARĂ (după clasificare OMS şî DM5 llî). Debilitatea mintală cuprinde 80% din totaîul întîr2Îerîlor mintale (Ql i=* 50—70, respectiv vîrsta mintala de 9—10 ani). Neasocîată de obicei cu anomalii fizice, această deficienţă trece neobservată ptnă Ia vîrsta preşcolară sau şcolară, cînd dificultăţile de învăţare atrag atenţia a.supra dezvoltării deficitare a gîndîrîl, ceea ce Impune orientarea către instituţii speciale, în vederea instruirii şcolare şi pregătirii profesionale (de aici şi denumirea americană a acestei categorii de deficienţi ca „educabili"). Grndireaeste concretă, dar operaţiile de generalizare, abstractizare, coordonare sistematică a datelor sint imposibile | sfera intereselor este mult limitată, afectivitatea săracă, cu caracter instabil. Debitul mintal îşi însuşeşte limbajul oral şi scris şi, în absenţa unei dîzarmonli în dezvoltarea personalităţii, poate avea o existenţă independentă, Integrîndu-se social şi profesional. Totuşi, îmaturitatea afectivă şi dis-cernămîntul redus î] fac deosebit de vulnerabil la influenţa unor factori negativi din mediu ? de aceea el necesita urmărire şi protecţie din partea adulţilor, chiar şî după obţinerea independenţei materiale, MIGÉS deosebeşte „de* bilul armonic", corespunînd formelor tipice de debilitate zîsă „simplă" sau „endogenă", care, In condiţii de şcolarizare specializată în instituţii medico-pedagogice sau clase de perfecţionare, se pot integra bîne social, şi „debilul dizarmonîc" care, pe lingă deficitul intelectuali prezintă, în grade variabile, diferite tulburări instrumentale (praxii, limbaj) şi de personalitate ridicînd probleme terapeutice deosebite. Delimitarea debilităţii mintale, mai afes în formele ei uşoare, de normalitate, nu este totdeuna simplă, între aceste două categorii rămrnînd o zonă de tranziţie reprezentată de „dezvoltarea intelectuală de limită" (intelectul de limită) : lîminarui — debilul, „léger" (fr.), „dull"; „back-ward", „border-line" (engl.) —, ce cuprinde subiecţi al căror Ql este situat între 70—80 (după unii autori — 70—85? 70—95). Elementul esenţial care-l diferenţiază pe debil de liminar este capacitatea de învăţare, capacitatea de adaptare Ia colectivitate, mai dezvoltate în cazul celui de-al doilea. 54. DEBILITATE MINTALĂ EUFORICĂ sin. B U R N S-JASTROVITZ*aî sindrom. 55. DEBILITATE MINTALĂ POSTTRAUMA-TICĂ • Sindrom de deteriorare, descris de BUSEMANN în 1950, care se desfăşoară pe fondul unor modificări comportamentale de aspect pueril. Raţionamentele subiecţilor sînt insuficient fondate, nelegate de gradul de maturitate şi experienţă individuală reale ale subiectului. Poate evolua spre o demenţiere progresivă. 56. DEBILITATE MOTORIE^’ sindrom 9 Stare patologică congenitală a motricitatii, adesea eredo-famliială, caracterizata prin hi-perreactivitate osteotendinoasă, frecvent mal accentuată la membrele superioare, hiperex-tensibilitate musculară, sincinezii, imposibilitatea întreruperii voluntare a contracţiilor musculare (paratonie), mişcări nesigure şi gre-oiae. A fost descris iniţial de E. DUPRÉ (1907) şi apoi de P. MERKLEN, A. COLLIN şi H. MEIGE. Din punct de vedere patogeniç, sindromul are la bază o insuficienţă, o imperfecţiune a funcţiilor motorii, Dîn punct de vedere clinic, M. STAMBAK, şi H. LEMAIRE disting, în funcţie de cronologie şi evoluţia în timp a unor simptome ale debilităţii motorii (sincinezii şi paratonie), mal multe tipuri : • sincinezii de difuziune tonică (întîlnîte la copiii între 6—8 ani) şi sincinezii de difuziune tonico-kinetică, de învăţare a mişcării (între 8—9 ani) ? • paratonie normală a copilului de vîrsta mică, paratonie subnormală de situaţie şi paratonie subnormală de prestanţă (de cauză afectivă). Diagnosticul de debilitate motorie presupune existenţa ansamblului de simptome ce Debit sanguin cerebra! ; Deb/f verbal Debfàéï caracterizează acest sindrom, manifestările trebuind să aibă o anumită intensitate clinică. Alături de medicaţia maturizantă, terapiile psihomotrice acţionează nu numai asupra fondului tonic (sindnezii sau alte tipuri de activitate), preciziei şi vitezei mişcărilor, ci şî asupra organizării schemei corporale, modificînd corpul in ansamblul său şi mai ales modul de percepţie a aferenţelor emoţionale. D. M. LEVY şi E. DUPRf au descris Ia nou-născut un sindrom de debilitate motorie fiziologică (sindrom infantil normal psiho-neuro muscular — după A. COLL1N), care, la copiii atrepslcî şi cu întîrzîere în dezvoltarea sistemului nervos, poate să dureze prnă ia vîrsta de 4—5 ani. 57. DEBIT SANGUIN CEREBRAL (cf. lat. debitiim „datorie") 9 Cantitatea de sînge (exprimată in ml/minut şi determinată cu ajutorui debitmetruiui) care irigă creierul. Are valori Variabile în funcţie, de regiunile cerebrale şi integritatea morfofiziotogică a acestora, precum şi în funcţie de nevoile metabolice cerebrale- Valorile debitului sanguin cerebral sînt de aproximativ 50—54 ml sînge/ 100 g ţesut/minut, deci cam 750—800 ml sînge/ minut pentru întreg creierul, valori mai reduse decit ale debitului circulator renal şi miocardic. Acesteia!ori nu sînt identice în toate regiunile cerebrale : regiunile frontale şi precentrale au un debit mal ridicat decît cele posterioare şi temporale. Substanţa cenuşie are un debit de .patru ori mai ridicat decît substanţa albă. Consumul de oxigen se apropie de 14% din consumul de oxigen al întregului organism (3,4 cm*/l00 g ţesut/minut). Ambele valori — debitul sariguin cerebral şi consumul de oxigen — is'cad progresiv odată cu înaintarea în vîrstă. Ţesutul cerebral este foarte sensibil la hipoxie şî hipercapnie, ceea ce presupune o reglare metabolică fină, prin adaptarea debitului circulator Ia nevoile activităţii neuronale. Reglarea nervoasă permite ajustarea precisă a circulaţiei cerebrale, acţionînd sinergie cu cea humoraîă. !n condiţii normale, debitul sanguin cerebral creşte moderat în somnul lent şi accentuat în timpul somnului paradoxal, 'Senescenţa determină dispariţia sau diminuarea aspectului heterogen al circumvoluţiuniior cerebrale. Debitul sanguin cerebral, mai ridicat în îobir frontali în condiţii normale, diminuează în senescenţă, ceea ce reprezintă un aspect important, regiunea frontală fiind cea mal implicată în programarea comportamentului şi creativităţii. Senescenţa cerebrală ar fi supusă aceloraşi factori determinanţi ca şî senescenţa tisulară în general. Este considerată deci ca un fenomen celular primar, avînd însă corelaţii biochimice cu veritabile stări patologice, aşa cum sînt demenţele organice. In timpul activităţii intelectuale, debitul sanguin creşte cu 10—15% în regiunea pre-frontală* Ischemiile cerebrale, care afectează total sau parţial un teritoriu vascular dependent de carotida internă sau de una din ramurile ei, pot fi rezultatul unei embolii cerebrale sau al altor influenţe hemodinamice Toate stările comatoase sînt însoţite de scăderea debitului sanguin cerebral, scădere corelată cu gradul de profunzime al comeî (coma depăşită are drept corolar stoparea totală a circulaţiei cerebrale). Epilepsiile determină, în cursul episodului critic, o creştere marcată a debitului sanguin cerebral, creştere care persistă, după unii autori, intr-o măsură mai mică în perioadele intercritice la nivelul focarului epileptogen. 58. DEBIT VERBAL 9 Expresie care se referă Ia aspectul cantitativ al activităţii verbale. Tulburările debitului verbal în sensul creşterii acestuia, constau în : hiperactivitate verbală simplă (vorbăria, bavardajul) întîlnltă în situaţii normale mai frecvent la femei, iar în patologie, în stările anxioase (cînd poate avea un caracter compensator pentru insecuritate) şi la personalităţi isterice şi paranoiace ş logoreea, care realizează o creştere de debit dar şl de ritm verbal, este frecvent întîlnîtă în stările de excitaţie din intoxicaţiile uşoare, în stări hipoma-nîacale şl maniacale. Diminuarea debitului verbal poate îmbrăca o formă simplă, Intilnită Ia persoane timide sau hîperemotîve, la personalităţi psihastemee şi în stări depresive, putînd ajunge însă pînă Ia inactivitate verbală, cunoscută sub numele de mutism —* BAVAR-DAJ ţ MUTISM. 59. DEBLOCARE (fr d&bloquer) m Suspendare sau anulare a unui blocaj afectiv, care barează exteriorizarea unui conţinut mintal, în formă expresiv-verbată sau comportamentală. în funcţie de particularităţile individuale ale personalităţii şi de cauzele blocajului, se diferenţiează mai multe tehnici de deblocare i prin substanţe psihoton'rce, electroşoc, psiho-terapii individuale şi de grup de tip analitic, comportamental, creativ, socioterapie —> BLOCA] 2 PSIHOTERAPII. 60. D£BRUMYL(uc) Franţa • Produs tera-peutic care conţine două medicamente, tipizate cu aceeaşi acţiune, care se complementează. Este compus din ; 9 DEANOL PIROGLUTAMAT*M> - nooa* naleptic, derivat dimetîlaminoetanol 68-5/ De b Debut tn psihiatrie ; Debut medico-lega/ • HEPTAMINOD- rooborant proteic. Are acţiune psihostimulatoare. 61. DEBUT (fr, d6but) 9 Problema debutului bolilor psihice oferă obiectul unei analize sistematice de care se leagă nu numai diagnosticarea corectă, ci şl instituirea precoce a tratamentului cu modificarea semnificativă a evoluţiei ulterioare. Dacă în cazul reacţiilor şi al sindroamelor psiboorganice acute se poate stabiJi relativ uşor momentul declanşării tulburărilor, legate într-o relaţie temporală evidenţîabili de factorul cauzal, acest lucru nu mai este posibil tn cazul dezvoltării şi al sindroamelor psiho-organice cronîre, al demenţelor şi al endo-geniilor. Situaţia dizarmoniilor de personalitate este incâ şi mai dificilă, neexistînd la ora actuală nici un fel de criteriu sistematic pentru a preciza momentul ruperii echilibrului trăsăturilor de personalitate (care după mulţi autori preexistă)* La aceasta se adaugă în plus faptul că acest diagnostic nu se poate afirma (după majoritatea autorilor) înainte de o anumită vîrstă — de obicei sfîrşitul adolescenţei. Polimorfismul ciinîc al debutului unor afecţiuni determină plasarea psihiatrului in faţa unui tablou de variante in care adesea nu se poate opera decît cu criteriul expectanţei. Dacă în trecut acest lucru era tipic doar pentru paralizia generată progresivă, în patoicgia actuală acest destin este împărtăşit de schizofrenie, boală ale cărui tipuri de debut Includ practic, după ultima clasificare, toată patologia psihică (supraacut confuzional, acut oneiroid sau oniric, subacut-comportamental, insidios pseudonevrotic, obsesivo-fobic, neurasteniform sau, insteriform). Este evidentă dificultatea diagnosticului şi a stabilirii entităţii căreia ii aparţine debutul, cu atît maî mult atunci cînd psihiatrul nu posedă o nuanţată cunoaştere a psihopatologie! şi a unor fenomene cu caracter atipic. Spre deosebire de medicina internă, dar şi de alte ramuri medicale, în psihiatrie nu se poate stabili o corelaţie intre acuitatea debutului şi evoluţia sau prognosticul ulterior. Astfel, tablourile simptomatice de debut ale adolescenţei sint adesea deosebit de zgomotoase, fiind urmate de re misii fără defecte semnificative. în mod contrar, demenţele pot debuta deosebit de discret pentru a alunge la un prognostic fatal Un caz de-a dreptul paradoxal îl reprezintă psihozele afective, unde un episod maniacal, de exemplu, poate debuta printr-un sindrom depresiv de scurtă durată. Deşi diagnosticul de la debut, deci în afara unui tablou tipic al bolii, este o piatră de încercare pentru psihiatrie, rămînînd apanajul per- formerilor profesionali, trebuie subliniat că expectanţa nu este în nici un fel legată de ignoranţă sau de ignorarea simptomatologiei, ci rămîne un criteriu psihopatologic fundamental. 62. DEBUT CATAGENETIC (fr. début; cf. gr. fcerta- ; genes/s „origine, generare") • Termen introdus de J. LOPEZ IBOR şi W. SPIE-GELBERG pentru a desemna debutul unei afecţiuni somatice severe apărute în legătură cu trăiri conflîctuale grave, care ar fi de fapt factorul patogenetic al afecţiunii (scleroză difuza, colită ulceroasă etc.). 63. DEBUT MEDICO-LEGAL 9 Formă de debut brusc al unor boli psihice prin comiterea neaşteptată a unor acte antisociale. Se întîl-neşte în schizofrenia paranoidă (comportament sexual aberent, agresiuni cu caracter absolut, omor patologic etc ) şi hebefrenică (furturi, înşelătorii etc ), manie (furturi, jocuri de noroc, ultraj, exhibiţionism), paralizia generală progresivă {furt patologic, absurd, exhibiţionism, atentate la pudoare, scandaluri, ultraj etc.). 64: DEC AC il PLUS(^- Mexic - DCI Dioze-pom 9 Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-1,3-dihidro-1-metil-5-fenil-2H-1,4-benzodiazepinâ, cu acţiune sedatîv-hipnotică, anxioliticâ, anticonvulsivantă şi miorelaxantă. Industria noastră farmaceutică li produce sub numele de DIAZEPAM. 65. DECALAJ (fr, décalage) 9 Termen care în psihologia copilului desemnează intervalul de timp scurs între soluţia practică a unei probleme şi înţelegerea ei de către copil. J. PIAGET relevă existenţa unor „decalaje de nivel", de comprehensiune, la unul şi acelaşi copil (decalaje verticale) şi între copiii solicitaţi în mod egal sub raportul conduitelor (decalaje orizontale), datorate gradului specific de activi sm, propriu fiecărui stadiu din psihogene2a inteligenţei. Decalajul poate indica şi dezacordul sau nepotrivirea de principii dintre doi interlocutori, chiar în ciuda unor particularităţi caracterîale asemănătoare, al unei identităţi de statut sau este expresie a unei discrepanţe de nivel cultura! şi intelectual. 66. DECA-PERAZiNE(M) Canada - DCI Trazodonâ • Psihotrop timoleptîc, cu o structură chimică de tip 2-/3-/4-(m-c|orfenil)-1-pi* perazi ni i/propïI/-s-triazol o / 4,3-a / pî ridi n-3(2H)--onă, cu acţiune antîdepresivă şi valenţe anxîo-litic-sedatîve. Efecte secundare practic nule. Nu se administrează în primele luni de sarcină. 67 DECA-POXYDE(M) Canada - DCI C/or- dfczepoxfd 9 Tranchilizant, derivat benzodîa- Decaptare ; Decenton; Decentrare ; Décîzle Dec/689 ze pi ni ç de tip 7-c! or-2-meti lami no-5-fe ni 1-3 H-1,4 -benzodîazepin-4-oxid, cu acţiune anxiolitică, antJconyulsivantă şl mîorelaxantă. Nu are efect hipnotic, fiînd unul dîn çele mai răspîndite tranchilizante de zi. Industria noastră farmaceutică ii produce sub numele de NAPOTON* 68 DECA-PROPlON(iI) Canada - DCI Am-fetomînâ 9 Psihostîmuient, derivat fenileţil-aminiede tip{±)-a-metilfenetîlamină, cuacţiune adrenomimetică indirectă (prin intermediul eliberării de catecoîamine : noradrenalină şi dbpamirtă), realizînd un efect preponderent stimulator asupra sistemului nervos centrai, şi valenţe anorexigene (mecanism hipotalamic) Indicaţia majoră o constituie narcolepsiâ, dar poate fi utilizat şi în psihoze toxice, parkînso-hism postencefalitic. Există un risc marcat pentru farmacodependenţă. Utilizarea sa fără o strictă supraveghere medicală este deosebit de periculoasă. 69. DECAPTARE (cf. lat. de-, prefix negativ £ captare „a prinde") 9 Termen care, figurativ, sè referă la acţiunea sau atitudinea de restituire'Sau eliberare a obiectului, persoanei, sentimentelor etc. care fuseseră anterjor captate, interceptate sau cistigate prin mijloace reprobabile1 (forţă fizică, presiuni psihologice, insinuări etc.)-Se poate datora unui altruism circumstanţial (sau dimpotrivă egoismului, spi^-ritului- de conservare) al persoanei care în trecut se manifestase captant sau captativ. 70. DECAŢR1PT YN(H) Canada - DCI Amr tript/(jnô 9 Antidepresîv timoleptic, derivat dibenzocicloheptanic de tip 10p11-dihîdro-N,N-dimetil-5H-dibenzo/a,d / dcloheptenă-A6 ^pro-piiamină, cu acţiune antihistaminică şî antisero-tpnînîcă. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de AMITRlPTILINÂ(Mî. 71.DECENTAN<*> Austria, R.F.G., Spania — DCI PerfenoziTrâ 9 Neuroleptic Incisiv, derivat piperazinil-alkîi-fenotiazink de tip 2-clor-10-/3-/ 4/(2-hidroxiettl)piperazîn-1 -iî /-propîl/fe-notia2ihă, indicat în endogenii acute şi cronice, cu valenţe anxîolitic-sedativ. Formele dépôt se utilizează în terapia de durată, In condiţii de ambulator. 72. DECENTRARE (cf. lat. de- , prefix negativ | centrum) 9 Termen prin care J PIAGET înţelege mecanismul de coordonare a mai multor centrări, avînd drept rezultat trecerea de la subiectivitate la obiectivitate. După nivelul fa care se întîîneşte acest mecanism, se descriu î 9 decentrarea perceptiva, care se realizează la nivelul percepţiilor şi determină o reglare între componentele obiectului | 9 decentrare Ideatîvă, care se realizează lă nivelul conceptelor, prin coordonări reversibile ce permit construirea raţionamentelor f 9 decentrare afectivă, caracterizată prin interes pentru sursele de plăcere, diferite de propia acţiune, tn psihopatologie se întîlnesc frecvent modificări ale fenomenelor decentrării ideative şl afective. Ele sînt diminuate sau exacerbate în funcţie de caracteristicile procesului morbid, mai exact de modul în care procesul morbid influenţează orientarea activităţii Subiectului în raport cu realitatea La nevrotic, deceritrările nu sînt grav afectate, percepţia realului şi raţionamentele în situaţii date fiînd modifjcate doar în măsura în care ele sînt guvernate de un scop fictiv, în sensul de idealizat; astfel, decentră-rile pot fi întărite, în scopul în care nevroticul resimte acut, în nevroza obsesională, insecuritatea (decentrările capătă semnificaţie compensatorie) l la isteric se produce o alternanţă a fenomenelor de centrare şi decentrare in cadrul schimbărilor comportamentale pşeudo-adaptative. în dizarmoniiîe de personalitate, în genere, decentrărite se estompează, coordonările acţiunilor în funcţie de realitate fiind mar^ cate de dezechilibrul atitudinal, de deformarea nucleului caracterial. în psihoze* în special tn schizofrenie, pot exista modificări - grave la toate cele trei niveluri ale decentrării. Aici obiectivitatea este profund alterată,,coordona? rlle dintre centrări se rup$ există fie centrări exclusive, nelegate între ele, fie centrări destructurate, mai ales la nivelul raţionament te lor în situaţie şi al trăirii diferitelor reiaţii.; această destructurare nu. revine Ia fenomenul decentrării întrucît decentrarea presupune in mod definitoriu coordonare. 73. DECIZIE (cf. lat. decidere „â, tranşai a aranja ceva") 9 Modalitate de: alegere sau hotărî re a unei soîuţîî, înţr-o situaţie a cărei evoluţie nu se poate aprecia cu certitudine, subiectul trebuind sâ opteze pentru o variantă anume, din mai multe variante posibile f decizia, ca act, presupune depăşirea unui împkct cognitiv sau afectiv, a unui conflict real sau posibil, perceput său resimţit de subiect ca atare. Aşadar, actul decizional este cerut de acele situaţii cu grad crescut de incertitudine, în care^există maî multe cil de rezolvare, deci de acţiune, aceste căî avînd probabilităţi di-, ferite de utilitate şl de succes. Decizia, ca act de alegere, este susţinută de unul sau mai 44 - Enridopedta de psihiatrie - cd, 1d7 690/Dec Decizie - în psihiatrie multe motive, care predomină In funcţie de situaţia data şt de mod ui particular în care persoana se raportează la situaţie. Etapele deciziei (după P. POP ESCU NEVEANU) sîntfi • identificarea principalelor variante de acţiune şi aprecierea eficienţei acestor variante g • Ierarhizarea efectelor previzibile după două criterii : utilitatea (subiectivă) şi valoarea socială (obiectivă) g • aprecierea şanselor de reuşită şi eşec pentru fiecare variantă de acţiune (aprecierea se face în termen de probabilitate) | • adoptarea unei strategii de acţiune ţ) • etapa „dilemei" sau „structura alternativelor", constînd în aceea că o variantă de acţiune cu probabilitate mare pentru un cîştlg mic se confruntă cu o variantă de acţiune cu probabilitate mică pentru un ciştîg mare g • alegerea proprîu-zisă a variantei de acţiune considerate optime, variantă care le înlătură pe celelalte (structura alternativelor este anihilată). In condiţiile în care informaţiile din situaţia prezentă oferă o soluţie certă, nu este vorba de o activitate decizională. Decizia propriu-zisă înseamnă alegerea şi/sau elaborarea unui model de acţiune în condiţii de incertitudine. Dinamica motivelor, Intr-un act decizional, se structurează în forma jocului, după cum urmează: „jocul contra naturii" (situaţii în care factorii aleatori extrapersonali generează gradul de incertitudine) g „jocul contra sine" (situaţii în care adversarul de joc este propia persoană, confruntarea se produce în plan intraindividual)jf „jocul pluripersonal" (confruntarea se petrece în planul relaţiilor individului In cauză cu alte persoane) (după P. POPESCU NEVEANU). Decizia exprimă şi caracterul sau calitatea relaţiei dintre subiect şi situaţia de rezolvat? în această perspectivă există : decizii care reflectă o poziţie de inferioritate (persoana îşi apreciază disponibilităţile ca fiind inferioare exigenţelor situaţiei) g decizii care reflectă o poziţie de echilibru (persoana îşi apreciază forţele proprii ca fiind, în mod real, concordante şi suficiente pentru depăşirea dificultăţilor în rezolvarea situaţiei)? decizii care reflectă poziţia de superioritate (sentimentul persoanei pînă la certitudine, că situaţia poate fi stăpînită şi rezolvată eficient). Categoriile de poziţii şi categoriile de „jocuri" implică, la rîndul lor, tensiunea creată de nivelul aspiraţiilor Individului, ideale sau reale, concordanţa sau discordanţa, aşa cum este ea apreciată de persoană, între acest nivel şi posibilităţile obiective, personale şî extrapersonale. Actul dedzionoî în perspectiva psihopatologică. Nevroticul, în genere, întîmpină dificultăţi în luarea deciziei, pe de o parte datorită faptului că el se raportează ia scopuri Ideale, pe de altă parte datorită motivelor profunde care împiedică libertatea alegerii şi a căror conflic-tualitate epuizează tensiunea optimă pentru deliberare. Obsesionalul, dată fiind înclinaţia sa accentuată spre introspecţie şi raţionalizare, se ancorează în etapa dilemei, multiplică alternativele, ajunge la o echiprobabilitate a succesului şi eşecului pentru fiecare alternativă, deci la imposibilitatea de a renunţa (alegerea Implică renunţare). Astfel, obsesionalul preferă să îndeplinească o decizie care i se impune de către altcineva, evitînd o alegere proprie* istericul ia frecvent decizii „instrumentale", după criteriul utilităţii subiective şi în detrimentul utilităţii obiective, conform unui scop Ideal, conform a ceea ce el ar dori să obţină, dincolo de posibilităţile sale reale. Personalităţile accentuate hipertime iau decizii rapide, scurtei rcuitînd unele din etapele premergătoare f varianta optimă, la aceşti subiecţi, revine la o alegere pe care ei o resimt afectiv ca optimă, o variantă la care ei nu ajung prin inferenţe şi argument logic, ci prin entuziasm, prin tentaţie. Personalitatea paranoîacă parcurge corect, din punct de vedere formal, etapele care conduc la decizia propriu-zîsă, stăplnind bine rigoarea formelor? alegerea lui se va îndrepta spre acea variantă de acţiune cu probabilitate mică de cîştig mare. Paranoicul îşi susţine alegerea printr-o mare participare afectivă, la el rigoarea formei logice şi tonusul afectiv plasîndu-se la acelaşi nivel. Dedzîa paranoîacului este deficitară sub aspectul conţinutului, al raportului dintre idee şi realitate. In plus, la paranoiac realizarea deciziei devine implacabilă ţ acest subiect este ireversibil în ceea ce priveşte hotăririle sale, structurarea formală a hotărîrîi este puternica, comportamentul de acţiune nu poate fi modelat de vreo intervenţie din afară a unei alte persoane sau de modificări afe elementelor obiective ale situaţiei. Timopatul depresiv întîmpină dificultăţi în luarea deciziilor, întrucît la el există o insuficienţă a scopului şi a motivaţiei. Personalităţile impulsive nu iau, propriu-zis, o decizie, ci acţionează primar, non-medlat, sub influenţa stării de afect declanşate într-un moment anume. în psihoze, actul decizional suferă o distorsiune severă, practic nu poate fi vorba de luarea unor hotărîrî, ci de gesturi aberante, între aceste gesturi şi situaţia reală neexîstînd o concordanţă care să determine Decodificare; Decompensare - in psihiatrie Dec/691 eficienţa actului. In depresia profundă, subiectul este lipsit de elan vital şi în imposibilitate de elaborare a unui scop ? actul suiridar ca act decizional are loc în faza de intrare jn depresia profundă sau in faza terminală, în general, psîhotîcu! nu are o activitate decizionali \ nu este vorba aici de ălegeri susţinute de o intenţionalitate conştientă, cî de acţiuni cu o motivaţie delirantă sau bizară, deficitare atît sub aspectul coerenţei lor interioare cît şi sub aspectul raportului lor cu realitatea, dat fiind faptul că la psihotic este semnificativ afectat simţul realului, producîndu-se simultan şi o modificare a personalităţii. 74. DECODIFICARE (cf. fr. decodifier) Q Proces de transformare a semnalelor unui mesaj în vederea identificării şi interpretării mesajului de către destinatar. Analizatorii constituie un prim sistem de decodificare a informaţiilor din mediu în vederea transformării lor în flux nervos. Creierul decodifică influxurile nervoase în vederea obţinerii senzaţiilor, senzaţii care ulterior sint decodificate prin transpunere în cuvint. Cuvîntul reprezintă forma naturală sub care informaţia este prelucrată de către psihic, facil iţind u-i înţelegerea realităţii. Comunicarea verbală, specifică' omului, necesită operaţia de decodare pentru înţelegerea mesajelorr absolut necesare m cadrul relaţiilor sociale. Jn sens maî larg, prin decodare individul asimilează o întreagă gamă de Influenţe socioculturale, care condiţionează adaptarea lui socială. înlănţuirea de decodificări, care se finalizează cu înţelegerea realităţii, presupune integritatea morfofuncţîonală a întregului sistem nervos. în 5!Inlea psihiatrică (ca de altfel în medicină ..decodificarea este un proces care funcţionează din momentul instituirii relaţiei medic-pacieixt,. . Psihiatrul va încerca să decodifice, de la primele cuvinte ale subiectului său, mesajul.pe;care aceasta doreşte (conştient sau nu^să, И comunice, pentru a reconstitui, după modfelul sâu^nosologic, un model propriu subiectului. Decodificarea poate fi deficitară la bolnavul psihic, cînd acesta nu găseşte, total sau parţial, codul — chele a Interpretării realităţii obiective de către propriul său psihism. Jn bojile psihice care, din punct de vedere al teoriei Informaţiei, pot fi considerate anomalii de comunicare, există o serie de modalităţi in care este perturbată decodificarea. Astfel, Iluziile pot fi considerate decodificări eronate ale percepţiilor, interpretativltatea delirantului poate fl o decodificare eronată a unor mesaje verbale sau vizuale, decodificare ce nu ţine cont de contextul real, ci încadrează mesajul într-un context aberant. 75. DECOMPENSARE (cf. lat. de-, prefix negativ f compensare „a cumpăni, a compensa") • Stare de epuizare sau de depăşire a resurselor funcţionale ale unui organ, sistem (decompen-sare cardiacă, respiratorie etc.). In psihiatrie, prin decompensare este desemnat dezechilibrul apărut la un moment dat in dinamica personalităţii, datorită unui deficit al mecanismelor compensatorii (care în mod normal ar trebui ca prin intervenţia lor să menţină echilibrul). Acest deficit este la rîndul să rezultatul epuizării, depăşirii resurselor psihice existente, sau poate constitui relevanţa unor elemente patologice rămase latente pînă în momentul decompensăriî. Deşi acest cadru descriptiv oferă un grad mare de manevrabilitate formulării diagnosticului, el nu este în general dublat de rigoare sau precizie. La personalităţile normale, decompensarea se produce sub acţiunea unei psihotraume puternice, cu apariţie brutală. Mecanismele compensatorii trebuie să acţioneze — şi acţionează — rapid şi eficace. Decompensarea apare după trecerea unui anumit timp de la trăirea evenimentului psîhotraumatrzant şi se dato-rezâ unei epuizări de moment a substratului di-namo-energetic (epuizare comprehensibila dacă luăm în considerare efortul mare şi timpul scurt în care a trebuit să se producă), şi nu unui defect constituţional al mecanismelor compensatorii adaptative. Din acest motiv, Ia personalitatea normală echilibrată decompensarea va fi de scurtă durată (timp necesar refacerii substratului di namo-energetic) şi spontan remisibllă (deficitul este momentan şî nu constituţional). La personalităţile dizarmonlce, echilibrul psihic şî adaptabilitatea sint fragile, precare. Mecanismele compensatorii care contribuie la menţinerea acestui echilibru sint deficiente prin însăşi structura personalităţii. In momentul apariţiei unui eveniment psihotraumatizant, echilibrul va fi uşor de perturbat şi greu de restabilit. In stările post procesuale cu greu se poate admite ideea de decompensare, deoarece „defectul postschizofrenic" este în fapt gradul de „compensare" a pierderilor provocate de episodul acut? apariţja unui nou episod acut nu poate echivala cu o decompensare, deoarece el va fi urmat fie de un alt tîp de defect, fie de o accentuare a celui Iniţial. Decom-pensărîle nevrotice reprezintă, în acelaşi mod, doar aspecte ale unei patologii cu evoluţie cronică într-un moment sau altul, în funcţie şi de circumstanţele existenţiale ale traiectoriei 602/Déc Dâcoridiţiohare ; Decorativei; DecretehW sodofamlllaîe şi profesionale a subiectului. în patologia presenilităţii şi a senilităţii compensările îşi au originea in diminuarea eficienţei psihice globale, deci şi a mecanismelor adaptaţi ve şi compensatorii. Aparenta libertate diagnostică pe care o conţine sensul decompensării â condus, nu de puţine ori la formulări în care ordonarea intensităţilor era absentă, amalgamul psihoză-nevroză fiind suveran* Decompensară a nu este o „acutrzare" a unei afecţiuni cronice, ci un dezechilibru apărut în dinamica existenţei unei personalităţi cu O structură particulara, astfel incît folosirea termenului pentru a desemna o „decompensare” psihotîcă a unei psihoze sau o decompensare depresivă (de exemplu) a unei nevroze pare a fi improprie. Atît nevroza cît şi psihoza sînt afecţiuni a căror evoluţie cronică este punctata (ca şî în cazul tuturor afecţiunilor cronice) de perioada de acutrzare şi de perioada de stagnare, de remîsîe* Multiplele motive expuse mai sus îndeamnă la păstrarea unei atitudini reticente faţă de acest termen, dispărut dîn toate clasificările moderne nosologîce, ca şi din afte formulări diagnostice în scop epidemiologie sau de cercetare* 76. DECONDfŢlONARE (cf. lat. de-, prefix negativ g fr. condftronner) # Proces terapeutic derivat din psihologia experimentală a învăţării şî destinat eliminării unor tulburări emoţionale de tip nevrotic. Reprezintă metoda de bază a terapiei comportamentale, numită uneori şi terapie prin decondiţionare. Conform teoriei care fundamentează decondiţronarea, comportamentul nevrotfe este un răspuns neădaptativ, învăţat prin condiţionare, care persistă vreme îndelungată, chiar după ce sîtuaţia anxiogenă care a determinat condiţionarea a fost modificată. Această persistenţă se datorează unei mai mari sau mai mici asemănări dintre stimulii noî şi cei care au determinat iniţial starea de anxietate. Mecanismul principal prin care se produce decondiţionârea răspunsurilor nevrotice este Inhibiţia reciprocă (—►CONTRA CON D1ŢIO NARE). Pe parcursul timputut au apărut numeroase tehnici de terapie prin decondiţionare, dintre care, după frecvenţa utilizării lor, mai importante sînt 3 9 Desensibilizarea sIstemotTcd: tehnică introdusă de WOLPE, în care subiectului, adus Intr-o stare de relaxare profundă, i se cere să-şî imagineze o serie de scene ordonate în prealabil Ierarhic, în funcţie de potenţialul lor arixîdgen:Sînt prezentate măi întîi imaginile Cu' un potenţial anxîOgen redus, urmate de cele cu potenţial anxiogen ridicat. Fiecare ima- gine dini ierarhie este prezentată în mod repetat, pînă în momentul cînd capacitatea sa de a declanşa o trăire anxioasă dispare complet. 9 imersia : subiectul este expus, în imaginaţie sau in vivo, direct situaţiei anxiogene. Iniţial el trăieşte starea de anxietate la nivelul său maxim, după care aceasta diminuează pînă la dispariţia completă. Deşi nu se cunoaşte exact mecanismul prin care se produce stingerea răspunsului neadaptativ, se presupune că este vorba de un proces de obişnuire. % Modelarea: subiectul observă o altă persoană cu un comportmanet pe care el nu'l poate realiza datorită trăirilor afective neplăcute care îl însoţesc. Mecanismul prin care acţionează modelarea este cel al observaţiei şl al imitării. # Antrenamentul afirmării de sine : afirmarea de sine este definită de WOLPE (1973) ca o exprimare emoţională corespunzătoare faţă de alta persoană. Metoda este utilizată mai ales în tratamentul anxietăţii care apare în relaţiile in-terpersonale. Constă dîntr-o combinare de tehnici cum ar fi : modificarea autoverbaiiză-rîlor în situaţiile care implică o relaţie inter-personafă ; jocul rolului în care terapeutul reprezintă persoana faţă de care subiectul reacţionează anxios, iar acesta se reprezintă pe sine. Terapeutul se comportă Intr-un mod cit mai asemănător cu acea persoană, iar subiectul răspunde în felul său obişnuit, caré este modificat treptat, astfel Incit să devină corespunzător. Terapia prin decondiţionare se aplică în fobii, nevroze anxioase, depresive, ticuri, dis-funcţii sexuale etc. 77. DECONTRACTYL*Elveţia, Franţa -DCI Mefenesin 9 Tranchilizant, derivai glicerpl de tip 3-(0-metilfenoxi)-1,2-propandiof, cu acţiune miorelaxantă şi sedativ-anxiolitică. 78. DECORATIVE™ halucinaţii (fr. décoratif g cf. lat. decorare „a împodobi") • Halucinaţii vizuale, lipsite de; dinamism, care se prezintă sub forma unor motive decorative l desene florale, forme geometrice, arabescuri etc., care îmbogăţesc elementele realităţi), fiind percepute de subiecţi fără un răsunet afectiv deosebit sau, mai rar, cu unul pozitiv. Sînt rar întîlnîte, în special în intoxicaţii cu produse halucinogene, în clinica pedopsîhîa-trică şi în patologia organica, mai ales cea de involuţie. 79. DECRETENT Danemarca, Elveţia — DCI Pindolol 9 Betablocant de tip 1.-(indol-4-iioxi)-3-(isopropilamîno)-2-propanol, indicat în anxietate cu componentă somatică, alcoollsrti, Ca adjuvant în combaterea sevrajuîuî. Nu se Dşculturaţle і Dediferenţtere ; Dedublare Ded/693 administrează. în depresii şi nici concomitent cu IMAO —+■ BETABLOCANTE. 80. DECULTURAŢIE (de-? cf. lat. cu/turu) • Proces psihosocial prin care un individ sau un grup social elimina elemente ale unei culturi interioare, Fenomenul se întîîneşte la emigranţi,' la populaţiile strămutate. Reprezintă un proces opus celui de aculturaţîe ACULTURAŢÎE, 81 . DEDIFERENŢIERE (cf. lat. de- J fr. différencier : v. lat. dîfferent/o) # Termen propus de H. JACKSON pentru a evidenţia regre-sîa proceselor complexe ale psihismului către simplu şi amorf, însoţite de o diminuare a activităţii în ansamblu, avînd drept cauză leziunile cerebrale. 82. DEDUBLARE (cf.fr. dédoubler)*Simptom psihic deosebit de complex atît în manifestare, dît şl în determinările sale psi ho patogeni ce, dedublarea se înscrie în sfera tulburărilor conştiinţei propriului Eu', făcînd parte din sin- Foto : Sîgeriu Numi dromul de depersonalizare. Devenit din subiect obiectul de percepţie a propriei realităţi, subiectul se află în neplăcuta situaţie de a asista la propria viaţă „ca la un spectacol dat de altcineva" (FROMENTIN). Ruperea acţiunii de gîndire poate merge pînă la antiteză şi heauto-scopie (KRîŞHABER, -S1VAPQN). Vecinătatea strînsă a automatismului mintal cu dedublarea, apropiate prin aceîaşl sistem de constrîngere, de pierdere a libertăţii interioare (FOLLIN, AZOULAY), l-au determinat pe H EY să vorbească despre „experienţa de dedublare" sau „sindromul halucinator de dedublare". „Hd/ucînoţîa apare aici fr? suprema sa grandoare", obiectul el fiind de această dată însăşi realitatea halucinantului, care îşi găseşte expresia în propriul limbaj şl în propria gîndire percepută ca străină. In clarobscurul cîmpuîui conştiinţei, subîectul se angajează într-un diaîog fantasmatic cu un interlocutor care nu este altcineva decît el însuşi. Dedublarea denaturează spaţiul interior al subiectului, ceea ce — în sensul afirmaţiei lui MERLEAU-PONTY „structura spaţiului propriu este ceea ce protejează omul sănătos împotriva delirului şi halucinaţiilor" — deschide larg porţile psihopatologiei. Astfeî, graniţele dintre lumea Internă şi cea externă se rup tocmai din această poziţie dublă şi ambigua à Eului, care „comunica" din afară, devenit „voce şi semn". Lrpsa de unitate a conştiinţei în aspectul ei alternant deschide calea realităţii multiple, independentă şl disociată de percepţie, în care Eul nu mai descifrează semnele realului ci le substituie, autodes-cifrîndu-se ca înlocuitor de realitate. Dedublarea personalităţii este, aşa cum arată majoritatea autorilor, un fenomen extrem de rar, legat de o capacitate deosebită de funcţionare a mecanismelor de apărare ale subiectului, care îşî neagă şi‘propiul Eu (întrucîtva această modificare este similară cu bolile autoimune, în care mecanismele de apărare imunitară atacă, distrug şi transformă „seiful1', ne mai recunos-cîndu-l ca propriu). Eul nu se substituie arcî realităţii, cî este respins odată cu o parte a acesteia, pentru a fi substituit cu o altă. realitate precisă, care nu poate fi admisă în toate coordonatele sale decît de un ait Eu. Realitatea devine astfel concretă şi poate fi partajabilă şi admisibilă, după exigenţe afective (ca nudeu primitiv al personalităţii). Spre deosebire de dedublarea din cadrul sindromului de. depersonalizare, dedublarea isterică se desfăşoară secvenţial, păstrind „normale" raporturile cu spaţiul şi fiind ordonată in timp. Din categoria fenomenelor de dedublare face parte şi heautoscopîa, ca „percepţie" eidetică a imaginii propriului corp proiectat în spaţiul perceptual. Clarobscurul stării de conştiinţa însoţeşte aproape de regulă şi aceasta dedublare, care este favorizată de perioada hipnagogică, stări de epuizare, epilepsia temporală. Sentimentul de apartenenţă fizică şi morală 694/Ded Deducţie ; Defect funcţional; Defectual - stadiu este, dupâ SOLLIER, caracteristic acestei tulburări, care apare Ja personalităţile psîhaste-nfce, în schizofrenie, sechele postencefalitice. 83* DEDUCŢIE (cf. lat. deducere „a trage, a scoate din, a face să iasă din41) • Tip fundamental de raţionament în care, din premise generale (aserţiuni), se ajunge, prin stabilirea unor relaţii de necesitate, la o concluzie asupra unul fapt particular. Este deosebită de inducţie (prin inducţie, ca formă de raţionament, se operează trecerea de la fapte şi legi particulare la concluzii care reflectă legi generale ? inducţia se bazează in primul rînd pe experienţă, îar probabilitatea rigorii concluziei este mult mat mică decît în cazul deducţiei). Aşadar deducţia presupune o trecere de la general-categorial la particular, iar Inducţia o trecere de la particular ia general. Tipul fundamentai de deducţie, operînd cu judecăţi categorice, este silogismul, în care specia se subordonează genului. Există, de asemenea, deducţii ipotetice, disjunctive, naturale etc. Condiţia logică a deducţiei este următoarea r daca premisele sînt adevărate, concluzia este adevărată. In sfera normaîitâţii este imposibil ca premisele sa fie adevărate şi concluzia falsă, dar dacă premisele sînt false, concluzia poate fi adevărată sau falsă. O deducţie corectă din propoziţii adevărate se numeşte demonstraţie, După E. GOBLOT, deducţia presupune necesitatea unor relaţii ? ea arătă relaţiile necesare, concluzia decurge cu necesitate din premise, îar raţionamentul se desfăşoară pe planul logic al conceptelor. Capacitatea deductivă a individului, de folosire a acestui instrument „strategic" al gîndrrii, este în corelaţie cu gradul de Inteligenţă şî cu capacitatea critică la un moment dat. în acest sens, stările deficitare şl deteriorarea organică sînt primele cauze de alterare a capacităţii de deducţie. Tulburările afective grave, psihozefe de tip delirant, se situează într-un plan etiopato-genic secundar. Deducţiile false (indiferent dacă premisele sînt adevărate sau faîse) sînt specifice unor deliruri de trp interpretativ, 84, DEE Japonia - DCI Carp/pro mino # Psihotrop cu o structură chimică hibridă reunind un segment al NL sedaţive specific derivaţilor butirofenonici (HALOPER1-DOLUIUI) cu un segment a! antldepresîvelor timoleptice specific derivaţilor dfbenzazepinrel (IMIPRAMINEI) şi realizînd în final o structură de tip 1 '-/3-(10,11 -dihidro-5H-di benz/b^/aze-pină-S-MJ-propilHI ,4'-bipîpendlnă)-4'-carboxa-midă, cu acţiune timoleptic-sedativă moderată, indicat în psihogenii şî reacţii cu componentă Deficit - in psihiatrie / Definiţie Def/605 depresivă, sîndroame depresive consecutive sevrajelor, cît şl în endogenii cu acompaniament depresiv sau depresii inhibate şi delirante, în asociere cu un NL sau cu un antide-presiv, în funcţie de tabloul clinic. 89. DEFICIT (fr. deficit ? cf. lat. deficere „a lipsi, a înceta, a părăsi") 9 Lipsa sau pierderea morfofuncţîonală, înnăscută sau dobîndita, cu caracter tranzitoriu sau definitiv, înregistrată îa nivelul întregii personalităţi sau al subsistemelor ei (senzorial, motor, afectiv, intelectual etc.). în psihopatologie deficitul este o noţiune care se referă cel mar frecvent la funcţiile intelectuale şl poate fi evaluat sub raport cantitativ prin raportare la „normalltatea funcţională"; folosind teste psihologice specifice. Spre exemplu, în cuantificarea gradului de deficit senzorio-motor şi de limbaj se utilizează frecvent testul L. Bender, testul de figuri complexe A. Rey, testul Reversal elaborat de EDELFELD pentru depistarea dis-lexîd. Deficienţele globale ale inteligenţei antrenează dificultăţi ale personalităţii în adaptarea socială, puţind fi determinat pe baza scalelor de inteligenţă (Blhet-Simon, cuburife Kohs, Wechsîer, testul Raven, labîrintele Porteus) care, în funcţie de coeficientul obţinut prîn punctaj, pot delimita gradul de intîrziere mintală : idioţia — corespunzînd unui coeficient intelectual Qî inferior lui 30 ; imbecilitatea — corespunzînd unui Ql cuprins între 30—50 şl debilitatea mintală — corespunzînd unui Ql cuprins între 50—70. Subiecţii cu Ql între 70—80 pot să nu fie consideraţi debili mintali, în funcjţie,,de aifftatea adaptărilor sociale, care pc&depăşi nivelul intelectual, şi caracteristicile afective ale personalităţii. Regresia Intelectuală din demenţe, cu deficitul rezultat, corespunde formulei : deteriorare psihometrîcă — deteriorare fizrologicăt = deteriorare patologică. Aşadar, în cazul unui individ cu o senescepţă „normală" se înregistrează o diferenţă progresivi şî, în anumite limite, tolerabilă între atitudinile „verbale" (care se menţin cu vîrsta) şi cele „nonverbale" (care diminuează cu vîrsta), în cazul unei senes-cenţe patologice, respectiv al demenţelor, discordanţa între cele două serii de aptitudini este mult mai puternic marcată, depăşind liml-tele'admise de vîrsta cronologică. în mod obişnuit, în clinica psihiatrică, pentru evaluarea coeficientului de deteriorare (normal şi patologic) se foloseşte bateria WAIS (Wechsîer Adult Intellîgence Scale). în afara deficitelor Intelectuale menţionate (care corespund unor leziunî cerebrale ireversibile), trebuie avute în vedere cazurile în care deficienţa Intelectuală este temporar afectată, cazuri extreme în care se vorbeşte de „pseudodebîlitate" sau chiar „pseudodemenţă" de origine afectivă. Deficitele mnezîce sînt considerate a fî atît dismneziiîe cantitative de tipul hlpomneziilor sau al amneziilor, cit şi dîSmneziîle calitative. Deficitele prosexice (hrpoprosexia şî aprosexia) contribuie în mod considerabil la instalarea deficitului mnezîd. în psihozele endogene, în fazele acute nu se poate stabili natura deficitului şi gravitatea sa. în perioadele de rernî-siune se poate evalua deficitul atît global, cît şl parţial, la toate nivelurile personalităţii (cognitiv bazai, cognitiv informaţional şl operaţional, afectiv, motivaţional, volitîv etc.). Deficitul psi hoţiei lor remîşl este în legătură strînsă şî directă cu defectualitatea, ca simptomatologie stabilă postprocesuală —* DEFEC-TUAL. 90. DEFINIŢIE (cf. lat. riefmîtîo) • Propoziţie sau şir de propoziţii care determinăT semnificaţia unui termen {cuvînt simbol) ţj notele caracteristice (conţinuturi) ale unei noţiuni ? modul de construcţie eidetică a entită-‘ ţi lor formale. Orice definiţie stabileşte un raport de identitate Intre două părţi : definitul (termenul care este de definit) şi definitorul (termenul care defineşte). Ramificarea şi aprofundarea domeniilor şî formelor de cunoaştere determină statuarea unei mari varietăţi de definiţii. După obiectul definiţiei se deosebesc : • definiţia reală, care indică determinările caracteristice ale unui lucru sau ale unei clase de obiecte (respectiv notele specifice conţinutului unei noţiuni) $ 9 definiţia nominală, care inventariază toate înţelesurile atribuite unul cuvînt într-o anumită limbă? • definiţia nominala stipulativă, care Introduce un termen nou sau propune un sens inedit pentru un cuvînt aflat in uz cu afte semnificaţii, în funcţie de procedura sau metoda de definire, se disting: 0 Definiţia prin gen proxim şi diferenţă specifică, prin care o noţiune se diferenţiază ca specie în cadrul unei noţiuni mai generale, indieîndu-se particularităţile ei distinctive 5 de exemplu : „omul este un animal raţional", „pătratul este rombul cu toate unghiurile drepte" etc. 696/Dof Definiţie; 0ef/orare ; Deformare - mecanism « Definiţia generică arată originea obiectului definiţiei şl procesul prin care ia naştere acesta (de exemplu : „catirul este un mamifer domestic hibrid, rezultat din împerecherea măgarului cu iapa sau a armăsarului cu măgari ţa4') 3 definiţiile generice constructive caracterizează obiectul prin modul în care este produs utili-zînd anumite materiale, instrumente şi tehnici de lucru (de exemplu : „betonul este un material de construcţie obţinut prin întărirea unui amestec de nisip şi pietriş cu ajutorul unui liant anorganic, cum este cimentul, sau organic, cum este bitumul11), iar definiţiile generice operaţionale Indică modul în care poate fi produs sau recunoscut obiectul definiţiei, vî* zînd de regulă nu procedeele de realizare efectivă a acestuia, ci un experiment mintal, indispensabil pentru elaborarea entităţilor ideale ce alcătuiesc universul abstracţiilor matematice (de. exemplu :■ „conul este un corp geometric obţinut prin rotaţia cu 180° a unui triunghi îsoscel în jurul Înălţimii saleM). • Definiţiile extensive enumera, fără să epuizeze, extensiunea deftoituîui, iîustrînd semnificaţia acestuia prin exemple relevante, pe cînd definiţiile enumerative enumeră exhaustiv toate obiectele din sfera;termenului definit. Corectitudinea definiţiei presupune respectarea anumitor reguli, printre care amintim : • Definiţia trebuie să convină întregului obiect definit şi numai acestuia — cu alte cuvinte, definitul şi definitorul trebuie să aibă aceeaşi extensiune, altfel definiţia este prea strimtă (dacă extensiunea definitorului este mai mică decrt extensiunea definitului) sau prea largi (dacă extensiunea definitorului este mai mare decît extensiunea definitului). • Nimic nu trebuie definit prin sine ? încălcarea acestei reguli constituie o eroare numită idem per idem, ce transformă definiţia într-o tautologie. • Definitorul nu trebuie să presupună în propria sa definiţie definitul J un exemplu banal : „dramaturgia este arta creată de dramaturg”, încălcarea acestei reguli constituie o eroare numită; cerc vicios (oirculus in definiendo). • Orice definiţie trebuie să utilizeze numai termeni clari, cu sens bine precizat I utilizarea expresiilor vagi, ambigui, metaforice este lipsită de vigoare, avînd o eventuală valoare persuasivă, dar huşi cognitivă. • Dacă este posibil, orice definiţie trebuie formulată în forma afirmativă, pentru a spune ce şi cum este obiectul de definit, şl nu ce şî curn nu este acesta. Nici clasificările, nici regulile prezentate mal sus nu slnt exhaustive. Definiţia are o Importanţă metodologică deosebită, întrucîţ de claritatea şi exactitatea el depinde utilizarea corecta a termenilor şi noţiunilor* Marea varietate a tipurilor de definiţie utilizate se ex-. plică pe de o parte, prin diversitatea perspectivelor epistemologice iar, pe de aită parte, rezultă din faptul că nici una din metodele de definire nu este infailibila şl universal valabilă. 91. DEFLORARE (efi lat. defforore „a dezvirgina”) • Acţiunea de rupere a himenului cu ocazia primei relaţii sexuale a unei virgine ? este considerata practic debutul vieţii sexuale a femeii, moment cu importante implicaţii psihobiologice în dezvoltarea personalităţii acesteia, în maturizarea sa. împrejurările negative în care acest act se poate uneori produce sînt de natură a constitui debutul unor condiţionări cu efect defavorabil asupra vieţii sexuale normale a femeii şî, respectiv acuplului, posibilă etapă premergătoare a unor tulburări psihosomatice în sfera ginecologică(frjgrditate, dismenoree, algii pelvine: şi perjneale), ? !maturitatea afectivă, tendinţă unor femei de a trăi în mod „spectocujos etapele dureroase" ale vieţii lor genitale şr chiar de a le „exp/oa£oM faţă de anturaj (părinţi, soţ) pot fi aspecte psihologice cu implicaţii în dezvoltraea unor reacţii nevrotice anxioase, fobice, isterice, în legătură cu actul deflorării. Atunci cînd defloararea are loc Împotriva voinţei femeii este considerată viol, situaţie* care ridică multiple aspecte medico-legale. 92. DEFORMARE — mecanism (cf, lat. deformare „a desfigura, a urrţi") • Înţeorîa psihanalitică a lui FREUD, visul apare ca o realizare deghizată a unei dorinţe refulate-Deformarea-este unul din conceptele explica7 tive ale modului cum se produce visul. Ea .este-prezentată de FREUD ca un mecanism al visului prin intermediul.. căruia dorinţele, .glrd.uriJe sau emoţiile adevărate ale Individului, care'prîn. caracterul lor nu pot fi acceptate de el.şf 'de. ceilalţi, sînt transformate de aşa natură Incit nu mai pot fi recunoscute.. Ele apar ..d'ecl în vis sub o formă deghizată. Pentru, a. ilustra. mai bine deformarea, FREUD (1913) 11 C2ijtă o corespondenţă în viaţa socială. El dă exemplul-a doi oameni dintre care unu] .deţine .o anymlta putere, iar celălalt doreşte să-i spuriă adevăruri neplăcute, să-şî spună deschis părerile, dar îi este frică că va ff pedepsit. Pentru a-şî realiza totuşi dorinţa, el exprimă acele adevăruri sub o formă mal puţin, evidenţă» folosind al uzi r sau simboluri. In felul acesta îşi deformează gîndirea pentru a evita pedeapsa. în vis, deformarea este necesâra, deoarece în fel ui acesta dorinţele pot fi acceptate de fndîvid. în lumina accşţor teorii, manifestarea directă Defuïare ; Degadil^ ; Degenerore Deg/697 a dorinţe!ory cu adevărata lor semnificaţie, primejduieşte sănătatea mintală a Individului sau determină trăirea unor emoţii neplăcute. Deformarea apare deci ca un mecanism de protecţie. Semnificaţia reafâ a dorinţelor refu- Alex Kafz late nu poate f; dezvăluită, în această concepţie, decît printr-o activitate de Interpretare desfăşurată de către un analist. 93. DE FULARE (cf. fr, défouler) • Mecanism psihanalitic prin Intermediul căruia dorinţele şi pulsiunile refulate sint readuse în conştient. . O serie, de dorinţe, emoţii sau puîsiuni, care pria. caracterul lor sint inacceptabile pentru individ sau pentru cei din jurul lui, sîn.t scoase în afara cîmpului conştiinţei, deci dev5n inconştiente prin intermediul mecanismului de refulare- Odată refulate însă, aceste dorinţe .sau emoţiînu rămîn pasive- Ele caută intr-un fel sau altul să între din nou In clmpul conştiinţeii exercitînd presiuni care generează stări tensionale puternice. Dacă o persoană sănătoasă are capacitatea dea suporta aceste tensiuni, In cazul unui subiect nevrozat ele se exprimă prin simptome. Pe parcursul curei analitice sau în cadrul altor forme terapeutice care folosesc metode analitice, dorinţele refur late aflate la originea stării de tensiune, decişi a simptomului nevrotic, srnt descoperite şr dezvăluite subiectului, care Ie verbalizează, le conştientizează şi le supune judecăţii sale, deci le defulează. Odată defulată, sursa tensiunii interne se elimină, determinînd dispariţia simptomului. J. FAURE (1963) atrage atenţia asupra faptului că defulării hu trebuie să i se acorde o semnificaţie vulgarizantă, de descătuşare: libçrâ a uner agresivităţi necontrolate sau de rupere a oricărei bariere care se opune manifestărilor unor pulsiuni. Defularea este un proces de conştientizare şî de integrare a dorinţelor refulate, subiectul avind astfel posibilitatea să înţeleagă sursa tulburărilor sate. 94, O EG A Dl LiM> Costa.Rica — DCI Fenpro-porcx 9 Psihostimulent, derivat fenitetilaminat de tip (i)-3-/(a-metilfenet][)amino/propionî-tril, cu marcate valori anorexigene, utilizat în combaterea obezităţii consecutive utilizării îndelungate a N-L. Are efecte simpaticornime-tice. Există riscul dependenţei —» PSIHOSTI-MULENTE- 95, DEGENERARE (fr- dégénérer g cf. laţi degenerare) 9 Pierderea totală sau parţială a unor însuşiri morfologice sau funcţionale, în urma acţiunii unor factori de mediu sau ereditari 7 definită de MOR EL ca „p deviaţie bolnăvicioasă a speciei", care afectează fiinţa umană deopotrivă somatic şi psihic. Deşi prin fundamentarea acestei definiţii MOREL esie recunoscut ca autor aî uneia dintre cele mai prestigioase teorii et io patogeni ce aîe psihiatriei, termenul ca atare fusese anticipat încă de ta jumătatea secolului aî XÎX-tea, prin lucrări ca cele aie luî VANDEVEN, ^Consideraţii asupra cauzelor de degenerare ale speciei umane" (în care patologia mintală ocupa un capitol aparte —* 1850) sau P: LUCÀS, „Tratat filozofic şi fiziologic al eredităţii naturale în sănătatea şî boala sistèmului nervos,, (1847— 1850), Conceptul de degenerare era folosit deja dé LAMARCK şî BUFFON ca sinonim cu degradarea. Ereditatea ocupă un rol central în teoria degenerării, deşi MOREL a trebuit să facă faţă dificilei probleme a caracterelor cîştigate şi a transmiterii lor cu o penetranţă deosebită în defavoarea celor ereditare, Cauzalitatea este rezolvată prin modelul predispoziţiilor — al terenului fragil care determină boala. Printre cauzele generatoare de boală şe înscriau multiple cauze exogene, fizice, sociale şî psihologice care influenţează terenul predispus —; sistemul nervos sensibil la influenţele degenerativ^ De aicî.plnă la tipul mor.bind al. degeneratului nu' mai este decît' un pas. Pentru MOREL, bolile mintale nu mal constituiau decît o expresie privilegiată a degeherescenţei (P, PICHOT).. Clasificarea şi riosologiă lui, Ormînd acestei idei, departaja boiile mintale In două grupe :■ prima cuprindea-psrhozeJe toxice, isterice, epileptice,, hipocondriace, simpatice şi îdiopatice 2 cea de a doua era constituită din bolile mintale ereditare, cu patru nivele de gravitate. MOREL, MAGICIAN, precum şî o întreagă pleiadă de psihiatrii vor dezvpltă 698/Deg Degenerare ; Degenerescenţâ ; Deghizare ; Degradare pînă la saturaţie teoria degenerării care, sub influenţa evoluţionismului, va apare tot mai structurată. MAGNAN îşi va construi teoria în jurul conceptelor de predispoziţie, dezechilibru, stigmate şi sindroame episodice, reali-zînd o nosografie dihotomizată ca şi cea more-liană, opunînd tulburărilor mintale ale normalului pe cele ale degeneratului. Teoria degenerării avea să cunoască o jumătate de secol de glorie franceză (pînă la critica extrem de severă la care a supus-o G. PERRIN în 1913). în restul Europei — în Germania prin GRIESINGER şi KRAFFT EBING, în Anglia prin MAUDSLEY, în Belgîa prin DAL-LEMAGNE, va face epocă pînă la începutul secolului al XX-lea. O notă aparte face LOMBROSO, apărător fervent al teoriei degenerării ? în lucrări ale căror fundamente ştiinţifice, în special cele statistice, puteau fi puse uşor sub semnul întrebării, el a creat o întreagă mitologie criminaliştico-psihiatrică, în care geniul şi crima erau considerate stigmate ale degenerării. O serie de scriitori au aderat la acest punct de vedere, acrediţînd literar ideea timpului, creîrid personaje marcate psihic de stigmate evidënte (ZOLA, DICKENS, DELÀVRANCEA). Max MORDAU îşi intitulează o lucrare de remarcabil succes — „Eseu şi pamflet de critică socială — degenerare", pornind programatic de Ia ideile lui MOREL. Se naşte astfel o ciudata simbioză între arta modernă şi nebunie, care avea să supravieţuiască cu mult teoriei morelîene. Cu toate limitele ei, teoria degenerării a permis psihiatriei, după G. PERRIN, încorporarea în ştiinţele pozitive şi definitiva consacrare, iar bolii psihice i-a conferit valoarea unui fapt biologic general. 96. DEGENEREASCENŢĂ (fr. dégénérés-cence) • Termen folosit de şcoala franceză în acelaşi sens ca şi cel de degenerare, pentru a formula o teorie complexă etiopatogenică asupra bolilor psihice. Termenul desemnează un proces patologic de degradare progresivă anatomo-funcţională a unui ţesut, organ sau organism, avînd la bază factori cauzali a căror sistematizare diferă după sediul de manifestare a leziunii. Termenul acoperă o serie semantică largă, din această cauză pierzînd mult din precizie. în psihiatrie caracterizează, în sens larg, patologia involuţiei, în special aspectul anato-mopatologic al acesteia, care evidenţiază modificările morfologice şi funcţionale caracteristice (de exemplu, degenerescenţâ vacuolară, ne-urofibrilară etc.). Aceeaşi conotaţie o oferă şi DEGENERESCENTĂ H EPATO-lENTI CU- LA RĂ. 97. DEGENERESCENTĂ CORTICO^STRI-ATĂ SPINALA — sin. DEGENERESCENTĂ CORTICO-PALIDO-SPINALIS ? DEGENERESCENTĂ PI RAM IDO-PALI DALĂ AMIOTRO-FICĂ STERLING? ENCEFALOPATIE DISEMINATĂ DAVISONI; PSEUDOSCLEROZ SPASTICĂ S-^‘ JAKOB-CREUTZFELDT(B) boală. 98. DEGENERESCENTĂ HEPATO-LENTI-CULARĂ - sin. PANSTRIAT(S> sindrom sin. -> WILSON(B> boală. 99. DEGENERESCENŢ NEUROAXO-NALĂ INFANTILĂ — sin. AMAUROTICĂ -idioţie ? AXONALA — idioţie ; SPASTICĂ - sin. idioţie —> STEITELBERGER(B) boală. 100. DEGENERESCENŢ TAPETO-RETI-NIANĂ CU ACANTOCïTOZÀ SI STEATOREE - sin. ABETAPROTEINEMIE i ACANTOCl- TOZĂS-^’BASSEN-KORNZWEIG(B) boală. 101. DEGHIZARE (cf. fr. déguiser) • Acţiunea de a ascunde, de a masca, de a disimuia. Termen rar utilizat în psihiatrie, care poate avea mal multe sensuri : • disimularea : ascunderea unui delir de către subiect ? • travestism: îmbrăcarea cu vestimentaţie caracteristică sexului opus, întîlnită la homosexuali J • afişarea unei ţinute excentrice, concordantă cu trăirile delirante pe care le are subiectul : uniforme, medalii etc. 102. DEGRADARE (cf. fr. dégrader: v. lat. degradare) • Termen vetust pentru deteriorarea din demenţa senilă, utilizat uneori pentru a desemna gravitatea deteriorării într-un sindrom psihoorganic de orice etiologie („sindrom psiho-organic cronic deterioraţiv-degradativ“). Gradul de confuzie pe care îl poate genera un astfel de diagnostic, în care cel puţin trei termeni sînt rău definiţi, ca şi demersul diagnostic care este oprit în faza sindromologică, explică de ce specialistul psihiatru nu-l foloseşte niciodată. Termenul mai are şi sensul de pierdere a valorilor morale (degradare morală), în cazul personalităţilor dizarmonice, îndeosebi al celor antisociale (degradare socială), şi în cazul psihozelor endogene evolutive (schizofrenia). Degradarea schizofrenului este, ,aşa cum arăta o serie de autori, în strînsă legătură cu dezinserţia sociofamilială (WING), fără să reprezinte totdeauna efectele intrinseci ale bolii» De/sm ; Déjà ; connu ; entendu ; éprouvé ; fait De}/699 103. DEHIO(T) test • Probă farmacologică permiţînd diferenţierea naturii neurovégétative a unei bradicardii prin injectarea de sulfat de atropină. In cazul accelerării pulsului, testul este considerat pozitiv. 104. DEHYDROBENZPERIDOL(M) Austria, Danemarca, Elveţia, Grecia, Iugoslavia, Olanda, Potugalia, Turcia — DCI Droperidol • Neuro-leptic sedativ, derivat butirofenonic de tip 1-/1-/3-(p-fluorobenzoil) propil/-1,2,3,6-tetrahi-dro-4-piridil/-2-benzimidazolinonă, cu acţiune sedativ-anxiolitică marcată şi antiemetică superioară CLORPROMAZINEI. Efectele secundare sint de tip incisiv, cărora li se adaugă şi hipotensiunea —> BUTIROFENONE. 105. DEISM (cf. lat. deus „zeu") • Interpretarea filozofică a religiei creştine dintr-o perspectivă raţionalistă, vizînd respingerea critică a superstiţiilor şi cultelor consacrate de confesiunile oficiale, pentru a le opune o religie „naturală", susţinută cu argumente sădite în evidenţa şi claritatea raţiunii. Comună deiştilor (LOCKE. TOLAND, VOLTAIRE, SHAFTES-BURY, LESSING ş.a.) le este preocuparea pentru a cultiva, pe calea deducţiei, nucleul raţional imanent tuturor credinţelor religioase, respingînd fabulaţia concretă, specifică fiecărei confesiuni. Deşi nu concordă în ceea ce priveşte definirea acestui nucleu raţional, toţi deiştii subscriu la ideea că Dumnezeu este doar cauză primă impersonală a universului (primum movéns divin, postulat de către NEWTON), raţiune abstractă şi infinită ce pune în mişcare maşinăria cosmică, fără a mai Interveni vreodată în desfăşurarea evenimentelor, care evoluează sub imperiul invincibil al legilor naturale. Moment important al conflictului dintre ştiinţă şi fanatismul dogmelor religioase, deismul a contribuit în mod considerabil la afirmarea şi consolidarea spiritului pozitivist tn cultura europeană. 106. DÉJÀ — fenomene (fr. déjà) • Grup de fenomene de tip dismnezic prin care este modificată percepţia normală a timpului şi conştiinţa existenţei actuale, resimţite ca reper-cepere a unor senzaţii anterioare, fragmentare sau globale. Fenomenul se poate referi cel mai frecvent la sfera vizuală (déjà vu) auditivă (déjà entendu), la stări afectiv-voliţio-nale (déjà éprouvé, déjà voulu) sau la globalita-tea experienţei senzorial-cognitive (déjà pensé, déjà connu, déjà ressenti, déjà vécu). Acest fenomen de familiaritate a fost descris de WIGMANN sub numele de flasă recunoaştere, iar BERGSON afirmă că „ţine de o scădere temporară a atenţiei". Deşi sînt asimilate cu tulburările de memorie, fenomenele de tip DÉJÀ sînt în esenţă diferite de acestea, fiind legate de ele doar prin mecanismele memorizării, care nu mai funcţionează, împiedicînd distincţia dintre evenimentul aparţinînd realului şi evenimentul memorat. J. SUTTER afirmă că aceste impresii sînt diferite de amintiri prin faptul că subiectul nu are sentimentul de a fi trăit în circumstanţe diferite şi într-o altă epocă a existenţei, analogă celei care se desfăşoară în prezent, ci i se pare că reîncepe să trăiască un fragment din viaţa sa trecută. Prin aceasta, autorul subliniază caracterul imaginar al tulburării şi imprecisa ei senzorîalitate. Cei mai mulţi autori sînt de acord în a considera aceste fenomene ca o tulburare a conştiinţei realităţii obiectuale, înglobată în tulburările conştiinţei de sine. Circumstanţele etiopatogenice ale acestei tulburări sînt legate în primul rînd de leziunile lobului temporal (cînd are o durată de cel mult cîteva minute — POPOVICIU), puţind fi însoţite de halucinaţii olfactive şi gustative cu apariţie paroxistică. Mai pot fi întîlnite în psihoze schizofrenice, stări oneiroide, sindrom Korsakov şi la personalităţi psihastenice. în această ultimă circumstanţă, fenomenele de tip DÉJÀ însoţesc sindromul de derealizare şi de depersonalizare, persistă un timp mai îndelungat, sporind incertitudinile subiectului. Fără semnificaţie patologică deosebită, fenomenele de tip DÉJÀ pot apare în condiţii de suprasolicitare prelungită şi la subiecţii normali. Ca fenomene psihopatologice, au constituit, alături de obsesii, subiect şi sursă de inspiraţie pentru numeroase scrieri literare. 107. DÉJÀ CONNU (deja ştiut, cunoscut)® Falsă recunoaştere, constînd din convingerea subiectului că a mai cunoscut cîndva o persoană, circumstanţă sau eveniment, pe care în fapt nu a avut niciodată ocazia să le cunoască. 108. DÉJÀ ENTENDU (deja auzit) • Falsă recunoaştere, caracterizată prin convingerea subiectului că a mai auzit în trecut o anumită poveste, informaţie, referitoare la o persoană sau la un eveniment, auzite de fapt pentru prima oară. 109. DÉJÀ ÉPROUVÉ (deja simţit, încercat) ® Falsă recunoaştere, acompaniind fenomenele de déjà vu, déjà vécu, constînd din impresia subiectului că ă mai avut aceeaşi stare afectivă (a mai încercat acelaşi sentiment) cîndva, trăire pe care în fapt o resimte pentru prima dată. 110. DÉJÀ FAIT (dejafăcut)® Falsă recunoaştere constînd în convingerea subiectului că a 700/Dej / Déjà : pensé ; raconté ; vécu ; voulu ; vu mai realizat cîndva o anumită acţiune (sau că repetă un act sau comportament), pe care în fapt are ocazia să-l realizeze pentru prima dată. 111. DÉJÀ PENSÉ (deja gîndit) • Falsă recunoaştere, caracterizată prin convingerea subiectului că a mai avut aceleaşi idei, păreri, reflecţii (sub aspectul tematicii sau conţinutului de gîndire) pe care le are hic et nune. 112. D'ÉJÀ RACONTÉ (deja povestit) • Fenomen prezentat în cura psihanalitică, con-stînd în faptul că subiectul are impresia că a povestit cu exactitate, cîndva, o situaţie pe care 9 povesteşte de fapt pentru prima dată. Este interpretat ca un mecanism apropiat negării şi explicat prin coexistenţa a două tendinţe opuse : dorinţa de a povesti şi teama de a o face. A fost denumită prin analogie cu fenomenele de tip déjà din psihopatologie. 113. DÉJÀ VECU (deja trăit) • Falsă recunoaştere, constînd din impresia subiectului că retrăieşte o experienţă anterioară, în realitate netrecînd niciodată prin circumstanţele spaţio-temporale şi evenimenţiale ale acesteia ? impresia este acompaniată cu déjà éprouvé (deja încercat) şi déjà ressenti (deja simţit), ducînd la convingerea subiectului că trăieşte un fragment din viaţa sa anterioară. 114. DÉJÀ VOULU (deja dorit) • Falsă recunoaştere, constînd în impresia subiectului că a mai dorit cîndva, cu aceeaşi intensitate, un lucru (obiect, persoană etc.) pe care în fapt îl doreşte pentru prima oară. Această impresie intensă provine şi din asocierea cu fenomenele de déjà éprouvé, déjà ressenti. 115. DÉJÀ VU (deja Văzut) • Tulburare de percepţie din categoria iluziilor de falsă recunoaştere, însoţită de fenomene de tip déjà ressenti, déjà connu, constînd în convingerea subiectului că a mai asistat cîndva la o scenă identică cu cea pe care de fapt o vede pentru prima dată. 116. DÉJERINE Jules-Joseph (1849-1917) • Neurolog şi psihiatru francez care a susţinut constant inutilitatea căutării semnelor lezionale ale sistemului nervos în nevroze, inclusiv în isterie, ceea ce a condus la lungi dispute cu CHARCOT, fapt care nu l-a împiedicat ca, după 1911, să-i urmeze acestuia la catedră. Eminent neurolog, autor a două lucrări de referinţă : „Traité d'anatomie des centres nerveux" (1895) şi. .„Séméiologie des maladies du système nerveux’* (1914), publică în 1911 lucrarea „Ies manifestations fonctionnelles des psychoné" vroses et leur traitement par la. psychothé' rapie", una din primele lucrări de acest gen* Merită a fi menţionată atitudinea lui fermă împotriva susţinerii cursurilor de psihiatrie în Jules Dejerine prezenţa bolnavilor, fapt ce. ar avea un rol nefast asupra evoluţiei bolii acestora. 117. DâjERINE-LICHTHEIM —proba •Probă ce se efectuează la bolnavii afazici puri, care sînt incapabili de a articula cuvintele, p'ăstrînd aparent capacitatea de a scrie şi a citi. Constă în solicitarea bolnavului să atingă mina'examinatorului la fiecare silabă a cuvintului pronunţat. ‘ ' 118. DEJERINE — psihoterapie ,m Metodă de psihoterapie directivă, în care o deosebită importanţă se acordă participării în comun cu subiectul la rezolvarea problemelor - sale emoţionale. Metoda presupune izolarea ' subiectului de mediul său obişnuit prin'internare în spital. Termenul, introdus în 1902, are în prezent numai interes istoric. 119. DELASIAUVE Louis-Jean-Franţois (1804 — 1893) . Q Studiază la Paris, unde îşi susţine teza în 1830 este preocupat de epilepsie şi oligofrenie. încearcă în 1843 o. nouă clasificare a bolilor psihice care „se va .bucura" de un dublu eşec, atit în momentul prezentării ei, cît şi peste patru decenii, în 1889; cînd o va relua la Congresul internaţional de medicină mintală. Cu totyl alţă SQarţă Delasiauve L ; Delbrück(è) ; Deliberare ; Ùelibidinizare Ôel/701 o Va avea concepţia Iui referitoare la organizarea asistenţei psihiatrice, care se va materializa în aplicarea ideii de sectorizare, adoptată pentru mediul rural încă din 1865. în 1861 înfiinţează Jurnalul de medicină min- Louis Delasiauve tală tot de numele său se leagă şi preocuparea pentru bolnavii externaţi : înfiinţează, «Tipreună cu J. P. FALRET, Societatea de patronaj, pentru convalescenţi. .120, DELAX Jean (1907-1982) • Psihiatru francez, cu deschidere spre o problematică psihologică, doctor în litere şj membru al "Àcademièi de Medicină (1955) şi al Academiei 'Franceze. în afara creaţiei literare, sînt de remârcat studiile privind simţul tactil („As-tereognoziîle şi sensibilităţile cerebrale", 1934), psihopatologia proceselor de memorie („Disoluţiile memoriei", 1942 „Bolile memoriei", 1943), tulburările emoţional afective, mecanismèle fiziologice şi biologice ale felectroşocului, psihofarmacologia etc. 121. DELA*IN S.U.A— DCI Metocor-'bamoi • Tranchilizant, derivat de glicerol de üp 3-(0-metoxifenoxi)-r1,2-propandiol 1-carba-Tnat, cu acţiune prédominent miorelaxantă şi. anxiolitic-sedativă J în secundar are şi valenţe analgèziçe. 122. DELBRUCK(S) sindrom • Denaturare patologică a relatărilor despre realitate, deosebită de mitomanie prin absenţa condiţionării situaţionale. Apropiat de confabulaţie, acest sindrom, descris în 1891, s-ar întîlni în epilepsii, psihoze afective şi în paralizia progresivă. 123. DELGAFEN(M) Mexic - DCI Fen-proporex • Psihostimulent, derivat feniletila-minat de tip (+)-3-/(a-metilfenetil)amino/pro-pionitril, cu marcate valori anorexigene, utilizat în combaterea obezităţii consecutive utilizării îndelungate a NL. Are efecte simpa-ticomimetice. Există riscul dependenţei —> PSIHOSTIMULENTE. 124. DELIBERARE (cf. fr. dGlibârer : v. lat. deliberare „a cîntări, a chibzui") • Moment al acţiunii voluntare, care constă într-un proces de evaluare a posibilităţilor de realizare a scopului propus. Importanţa deliberării este mai mare sau mai mică în funcţie de natura scopului. Atunci cînd există o singură posibilitate, deliberarea are o importanţă mai redusă. Apariţia unor motive contrare, a unor incertitudini în privinţa reuşitei sau estimarea unor urmări deosebite după realizarea unei acţiuni, fac ca importanţa deliberării să fie mare. După ZORGO (1976), deliberarea este influenţată de mai mulţi factori, printre cei mai importanţi numărîndu-se: intensitatea trebuinţei, semnificaţia pe care o are pentru individ, scopul pe care vrea să-l atingă, aprecierea posibilităţii de realizare a scopului, modul de structurare a personalităţii şi influenţele exercitate de mediul extern. Necesitatea deliberării poate fi scoasă în evidenţă de existenţa a două sau mai multe situaţii cu aceeaşi semnificaţie, fie pozitivă, fie negativă. în ceea ce priveşte personalitatea, deşi există o părere aproape unanimă că în procesul deliberării nu există o predominanţă a aspectelor afective sau a celor cognitive, se poate demonstra că, în situaţiile traumatizante sau de natură să impună o decizie rapidă, există o influenţă mai mare fie a factorilor afectivi, fie a celor cognitivi sau se poate ivi un conflict între aceşti factori. 125. DELIBIDINIZARE (cf. lat. de-5! li- bido „dorinţă, poftă") • Termen cu o structură forţată în limba română, rezultat prin traducere mecanică. în psihanaliză se utilizează mai adecvat itermenii investiţie (ataşare a unei energii psihice la un grup de reprezentări, o parte a corpului, un obiect anume), şi dezinvesti-ţie (retragere a cuantumului de afect din re- ?02/Del Delibidinizare ; Delict iniţial ; Delincvenţă prezentare, cu eliberarea energiei psihice, care devine disponibilă şi se poate reinvesti într-o formaţiune defensivă) —> INVESTIRE ? DEZINVESTIRE ff PROCES PRIMAR £ PROCES SECUNDAR l este vorba de investirea energiei, plasarea ei în diferite obiecte, imagini şi, respectiv, retragerea energiei, cu re-investire în altă categorie obiectuală. De exemplu, Şinele, ca rezervor originar de energie, face investiţii fără a discrimina obiectele investite 5 Şinele investeşte deopotrivă obiecte şi imagini, dar satisfacerea trebuinţei necesită obiectul specific şi nu doar imaginea acestuia. Eul este în stare să distingă între imagini şi obiecte, să retragă investiţia din imagini şi să o replaseze în obiecte — procesul secundar. Delibidinizarea ar fi o noţiune sinonimă cu noţiunea de desexualizare. Astfel, legat de formarea Supraeului, psihanaliza admite că finalizarea bruscă a complexului Oedip, la băiat, este urmată de complexul de castrare J ulterior, complexul de castrare se fragmentează, părţile se desexualizează şi începe procesul sublimării lor, ceea ce echivalează cu începutul formării Supraeului. 126. DELICT INIŢIAL (cf. lat. delictum „delict, vină, greşeală") • Infracţiune de drept comun săvîrşită de un bolnav psihic, ca primă expresie a unei stări patologice (STRÂNSKl, 1950). Circumstanţa cea mai frecventă în care această manifestare se regăseşte este schizofrenia (debutul subacut). 127. DELINCVENŢĂ (cf. lat. delinquere „a fi de vină, a greşi") • O primă definiţie posibilă, cu caracter general, desemnează delincvenţă ca efect ^l conflictului dintre individ şi societate, rezultat din încălcarea legilor (M. POROT, 1984). Formularea unei definiţii riguroase ridică însă dificultăţi de ordin soci/ologic, etico-moral şi biologic (Ml-CHAUX). Perspectiva sociologică relevă caracterul relativ al noţiunii : variabilitatea codului de legi de la ţară la ţară, de la societate la societate, de la epocă la epocă, atrage după sir>e şi variabilitatea comportamentelor ce -pdt fi etichetate ca delincvenţe. Aspectul ^tico-moral derivă din raportul dintre conştiinţa etico-morală individuală şi structurile sociale : cu cît acestea sînt mai perfecţionate, cu atît probabilitatea ca individul să devină delincvent e mai mare, presupunînd că nu există o sincronizare perfectă a evoluţiei, celor doi termeni ai relaţiei. în acest fel se poate ajunge la afirmaţia paradoxală că „toţi sîntem delincvenţi de un fel sau altul" (Gl=-RAUD), exemplificată prin posibilitatea încălcării de către oricine a regulilor de circu- laţie, ceea ce îl determină pe MICHAUX să afirme caracterul mai mult cantitativ decît calitativ al delincvenţei : „sîntem mai mult sau mai puţin delincvenţi". Aserţiunea este numai parţial valabilă, pentru că între fapta pedepsită de lege cu amendă contravenţională şi cea pedepsită cu moartea nu există doar diferenţe cantitative, ci în egală măsură şi calitative (de ordin etico-moral). Dificultăţile de ordin biologic ale definirii delincvenţei rezidă în însăşi problema delimitării normalului de anormalul psihic : delincvenţă nu este totdeauna patologică, ea fiind în primul rînd un indicator al dezadaptării sociale (MAYS, 1976), cauzele care conduc la dezadaptare putînd fi extrem de diverse : sociogenetîce, psihoreactive, psihopatologice („endogene" sau intricate). Conceptul normalului psihic este relativ atît ca sferă de cuprindere, cît şi ca stare (este un echilibru instabil), iar una din posibilităţile dezechilibrului, care poate îmbrăca şi formele patologicului, este delincvenţă. în sens strict medico-legal, delincvenţă este un comportament deviant infracţional, expresie medico-legală şi juridică a agresivităţii patologice. Parte componentă a devianţei, unii autori folosesc preferenţial acest termen în locul celui de delincvenţă, datorită implicaţilor lui sociogenetîce mai largi (SZABO, GAGNÉ PARISEAU, DRAGOMIRESCU). Studiată în particular de ştiinţele antropologice şi sociale, delincvenţă constituie obiectul de studiu specific (metodologic şi aplicativ) al criminologiei. DRAGOMIRESCU (1976) deosebeşte, din considerente formal-operaţionale, comportamentul antisocial sau infracţional (cu implicaţii judiciare) de cel aberant (limitat Ia aspectele medico-legale psihopatologice) şi deviant (abaterile de la norma socială). Acelaşi autor sistematizează, pe baza unor criterii medico-legale şi criminologice, comportamentul infracţional în patru tipuri : antisocial-accidental (ocazional), predelictual, delictual, infracţional-patologic. Primele două tipuri predomină la minori şi la adultul tînăr. Criteriul etiopatogenic conduce la distincţia altor patru tipuri : comportament motivat patologic (necesită măsuri curative permanente), potenţat patologic (măsuri diferenţiate curative şi de siguranţă, cu caracter medical), declanşat patologic (măsuri preventive complexe — medicale, sociale — în cadrul reţelei ambulatorii), exacerbare a unui fond patologic latent (măsuri preventive combinate la nevoie cu măsuri curative). Criteriul sindromologic distinge cind categorii de comportament infracţional l instabil, Delincvenţă ; aspecte psihopatologice Del/703 impulsiv, hetero- şi autoagresiv, pervers (aberant propriu-zis) şj reactiv (inclusiv simularea şi sinistroza). In funcţie de diferitele categorii psihopatologice (diagnostice), se poate vorbi de un specific infracţional (delictual). Etiologia delincvenţei se circumscrie în general pluricauzalitaţii agresivităţii patologice ? în cazul delincvenţei, ca expresie a unei tulburări psihopatologice patente, etiologia va fi identică cu a bolii respective, delincvenţă fiind simptomatică pentru un complex noso-logtcv definit ca atare, şi etiopatogenic. Gâuzele delincvenţei (criminogeneza, infrac-tog^rreza) sînt complexe, deseori fiind dificil de^ăpreciat chiar în practica medico-legală psihiatrică ponderea unuia din factorii cauzali posibili (biologîc-construcţional, psihologic, so-ciogenetic,A psihopatologic) sau gradul lor de îhtricare. în ceea ce priveşte factorii biologic-cbnStituţionali, poate fi menţionată, din in-t'erfes istoric, teoria „criminalului înnăscut" (LCSMBROSO, inspirat din frenologie, descria bjfîâr o fosetă occipitală deosebit de dezvoltă la marii criminali) şi poate fi reţinută fp'&teza privind existenţa la unii delincvenţi "a unei predispoziţii genetice sau numai constituţionale care explică personalitatea antisocială, a cărei manifestare delictuală începe din copilărie. Factorul psihopatologic constă 4r» comiterea de infracţiuni de către bolnavii psîhici de diferite apartenenţe nosologice, la care se descrie şi un specific infracţional {delictual). Aceste delicte necesită totdeauna o expertiză medico-legală psihiatrică, menită Să precizeze gradul de vinovăţie şi responsabilitate cu care a fost comis actul delictual în funcţie de starea discernămîntului. Factorii psihologici sînt de o mare importanţă, ei ăcţionînd rareori izolat, neputînd fi, în general, despărţiţi de cei sociogenetici. Pot fi sintetizaţi în două direcţii de acţiune (TUC-KER, PINCUS, 1980): calitatea experienţei parentale, în special a relaţiei materne, şi formarea conştiinţei eticomorale. Importanţa privării materne în primii cinci ani de viaţă (GOLDFAKB, 1945 \ BOWLBY, 1946) constă în structurarea defectuoasă a caracterului, incapabil să rezoneze afectiv în relaţiile inter-personale (aşa-numita „răceală afectivă" în-tîlnită la mulţi delincvenţi). Se vorbeşte de privarea maternă şi în cazul unei mame „reci", respingătoare sau dominante ; este mai puţin clar însă dacă tatăl absent psihologic, neglijent, are consecinţe de acelaşi tip, ele fiind probabil mai importante pentru băieţi, care devin, prin defect de identificare, mai vulnerabili la influenţele delincvento-genetice exterioare. în general, majoritatea delincven- ţilor sînt imaturi afectiv. Din acest motiv nu pot suporta constrîngerile, frustrările (impuse de mediul şcolar, familial, militar, de convenţiile sociale, vestimentare, sexuale), recurgînd la fugi, chiul, dezertare, tentative suicidare, parasucidare, automutilări şi alte acte delictuale, comise uneori în stare de recidivă, perspectiva detenţiei, a internării, nereuşind să le stăvilească nevoia impulsivă de a încălca aceste constrîngeri. Pe de altă parte, în cadrul acestor structuri imature de personalitate (dizarmonice), actul delictual are şi valenţe de valorizare, fiind poate singurul pattern comportamental de autoafirmare. Se poate vorbi de o dorinţă inconştientă de pedeapsă, de conduite de eşec care pot constitui uneori singure şi suficiente motivaţii psihologice ale delincvenţei (MAYS). Factorii sociogenetici sînt diverşi : frustrarea economică \ efectele negative la nivelul grupului primar sau secundar (ambii factori ăcţionînd pregnant în delincvenţă juvenilă) determinate de influenţele „liderilor" („idolilor") de tip „pop", asociate consumului de droguri \ decăderea autorităţii adulţilor, avînd drept consecinţă „revolta" consecutivă caracteristică „crizelor de adolescenţă" cu motivaţii „reformiste şi idealiste" (MAYS, 1976)7; defectuoasa utilizare a timpului liber, rolul mass-mediei (HIMMEL^WEIT, 1959, arată, pe baza unui studiu efectuat în S.U.A., că adolescenţii de vîrstă şcolară vizionează circa 20 ore săptămînal programe TV care conţin filme comerciale de aventuri, poliţiste şi western, apreciind că efectul'acestora este identic cu influenţele grupului primar şi secundar) jj rolul „subculturilor delictOgepe" în care valorile negative, deviante, devin „morale" grupului, opusă provocator adevăratei morale a societăţii (normele sociale curente neputînd fi atinse în mod normal, se apelează la delict — „cine nu are bani trebuie să-i fure" — sau, în cazul delincvenţei juvenile reproducînd comportamentul adulţilor din mediul în care adolescentul se dezvoltă). Rolul acestor şub-culturi (comportament disocial) a fost rîyult studiat de sociologia americană, stabilindu-se ponderea lor importantă în delincventogeneză juvenilă, datorată imposibilităţii copiilor din aceste grupuri de a „internaliza" valori ce le rămîn străine, în pofida propagării lor prin programele şcolare şi mass-media. Alte studii sociologice (SUTHERLAND, 1961 g CLINARD, 1952) au demonstrat lipsa de dovezi a teoriilor privind caracterul de clasă al delincvenţei, conform cărora aceasta ar fi mai răspîndită în clasele sărace. Delictele în cadrul acestor zone sociale sînt mai rudi- 704/Del Deiihcvenţâ ; Delincvenţa juvenila mentare (furt, violenţă) şi deci mai uşor descoperite. Delincvenţa claselor medii şi superioare este legată de roluri profesionale mai înalte, fiind de aceea şi mai greu detectabilă. Un argument clar al socipgenezei delincvenţei este creşterea ei proporţională odată cu urbanizarea (care presupune migraţia populaţiei), societăţile industriale avînd un nivel mai ridicat de delincvenţă, proces — se pare — ireversibil. Există o fluctuaţie a dşlincvenţei .în raport cu mărimea aglomeraţiilor urbane (cifre statistice din Franţa arată criminalitatea mai ridicată în Rouen, Marsilia, Nancy, decît la Paris sau Lyon), iar statisticile situează vîrful acesteia în oraşele cu circa 250 000 locuitori, scăzînd apoi în marile metropole. De asemenea, modificări sociale aparent nesemnificative influenţează negativ rata delincvenţei (relaxarea frînelor morale prin aşa-zisa „revoluţie sexuală", diminuarea autorităţii parentale prin emanciparea culturală a adolescenţilor, „complezenţa" mass-mediei). „Concept multiplu şi nu unitar" (MAYS), delincvenţa îmbracă aspecte variabile şi în funcţie de sex : bărbaţii comit mai multe delicte decît femeile, datorită atît diferenţelor biologice, fizice, cît şi a celor de ordin social, delictuali-ţatea acestora din urmă fiind mai des asociată sexualităţii. Nivelul delictualităţii feminine a crescut însă în ultimii ani, îndeosebi în domeniul juvenil (în Anglia criminalitatea fetelor a crescut mai rtepede decît a băieţilor). Există de asemenea caracteristici ale delincvenţei juvenile în comparaţie cu delincvenţa adulţilor, precum şi deosebiri între delincvenţii asupra persoanei (hoţi, perverşi sexuali) şi delapidatori sau „delincvenţii din lumea afacerilor". Haşurile de. combatere a delincvenţei/ după; DRAGOMIRESCU (1976), vizează prevenţia (măsuri sociopsihologice de inserţie sociofamilială armonioasă ? măsuri, so-cioprofesîonale; ergonomîce şi pşihopedago-gice | măsuri psihpprofilactice, de educaţie sanitară şi depistare precoce a tulburărilor psihice f măsuri medico-legale şi de siguranţă pe/ltru prevenirea efectelor antisociale ale comportamentului deviant, atît la bolnavul psihic periculos, cît şi faţă de infractorii cu periculozitate socială permanentă), intervenţia (etapa terapeutică ce ţinteşte individul şi circumstanţele sociale în scopul combaterii conduitei deviante, a factorilor care o întreţin sau o agravează, care presupune tratament biologic, psihoterapie, socioterapic),; recuperarea sau postintervenţia (măsuri de anulare a consecinţelor conduitei deviante îndreptate asupra individului şi grupului : psihoterapie, dispensarizare, adaptare şi readaptare familială, profesională, socială)/ 128. DELINCVENŢĂ JUVENILĂ (fr, délinquance Juvénile l cf. lat. delinquereî Juvenls „tînăr") • Reprezintă delincvenţa minorului* Domeniul medico-legal al minorului este în mod convenţional stabilit de lege între 14—16 şi 17—18 ani. Sub vîrsta de 14 ani se vorbeşte de delincvenţă infantilă (ddlincvenţă infante* juvenilă). Aceste limite de ,vîrstă sînt nu numai convenţionale, ci şi artificiale, semnificaţia lor fiind doar de natură juridică (şi nu médiealà), constituind — din necesităţi practice uri argument axiomatic al interpretării: şi dozării responsabilităţii şi, respectiv, al măsurilor juridice sau medicale. Etiologia delincvenţei juvenile poartă amprenta problematicii vîrstel şi eşecurilor ei adaptative, ca şi a particularităţilor patoplastice ale adolescenţei — în.cazul delincvenţei juvenile psihopatologice. Factorii psihologici şi sociali predomină,, dar cei constituţionali sînt şi ei implicaţi, mai ales în delincvenţa juvenilă patologică (personalitatea antisocială). Factorii psihologici şi sociali se întrepătrund în momentul în care adplescentui normal psihic este frustrat de suportul formativ şi de ambianţa afectiv-maturizantă a unei familii armonioase. Delincvenţa juvenilă este de cele mai multe ori simptomul unei dis-funcţii a sistemului familial : carenţă afectivă maternă, inversarea rolurilor parentale prin absenţa psihologică a tatălui. Disfuncţia socială a binomului parental permite „invadarea" personalităţii în formare a virtualului delincvent de către influenţe exterioare negative (grup primar). Apartenenţa familială la o „subcultură deviantă" constituie o altă posibilitate delincventogenetică juvenilă, prin mecanismele imitaţiei şi învăţării. în aceste situaţii (şi nu numai în acestea), conduita deviantă juvenilă poate fi încurajată inconştient de părinţi prin exprimarea inconştientă de către aceştia a satisfacţiei pentru acţiunile copilului cu caracter predeviant (JOHNSON, SZUREK, 1952). Frustrarea maternă depresogenă (BOWLBY) transformă delincvenţa juvenilă într-o reacţie cu caracter pînă la urmă psihopatologic, depresia fiind „mascată" de comportamentul dezâdaptat. Factorii sociali constau în excesul de timp liber neadecvat utilizat, diminuarea controlului social şi parental, dificultăţi şcolare care* pot fi cauză sau consecinţă, anxietate legată de viitor (mai ales în păturile sociale cu nivel economic scăzut), respectiv, absenţa canalizării energiei prin defectuoasa ajustare a trebuinţelor, necesităţilor |a posibilităţi. Intervenţia dinamică a factorilor sociali se poate obserVa în creşterea delincvenţei, la fete, càre a dus la'inversarea raportului tradiţional 2/1 în favoarea băieţilor, Delincventa juvenila ; De//V(B) - concept Del/705 precum şi la „diversificarea" delictelor, astfel ţnclt afirmaţia schematică : băieţii fură, fetele se prostituează, iar atît fetele cît şi băieţii vagabondează, nu mai este valabilă. Motivaţia conduitei deviante este primitivă, Induzînd trebuinţe slab integrate ce ţin de afectivitatea frustrată g în cazul delictualităţii de grup, motivaţia este mai mult de ordin social, constînd în afilierea, adeziunea, identificarea cu modelul negativ al „liderului". Mobilul ţine de caracterul motivaţiei, constînd în necesitatea satisfacerii unor scopuri imediate; rareori este expresia unui comportament violent, putînd ajunge la acte de mare agresivitate şi periculozitate socială (chiar omor deosebit de grav, comis cu cruzime şi în grup). De cele mai multe ori natura faptei este furtul, motivat printr-o utilitate sesizabilă în contestul unor dorinţe ce pot fi uşor anticipate (bani, hrană, obiecte) şi care imprimă modului de producere a faptei particularităţi ce nu ridică prea mari probleme din punct de vedere cri-minalistic (spargeri şi furturi din automobile, magazine g violări de domiciliu, furt de buzunare). Nu există deosebiri referitoare Ia motivaţie şi mobil în cazul delincvenţei juvenile patologice (în cazul nedezvoltărilor cognitive, dezvoltărilor dizarmonice de personalitate sau lezionale — stările psihopatoide post-meningoencefalite, traumatisme craniocere-brale, intoxicaţii exogene, anoxii encefalice repetate în cursul unor crize epileptice etc.). Din punctul de vedere al psihiatriei judiciare, discernămîntul minorului este în formare între 14—16 ani g acesta răspunde juridic limitat nurnai dacă se stabileşte existenţa discernă-mîntului la expertiza medico-legală psihiatrică (art. 99 C.P.). Minorul de 16 ani are discernă-raînt. Nu există o corelaţie de proporţionali-tate între vîrstă şi discernămînt (întîlnită în formularea eronată „discernămîntul vîrstei"). Conform principiului de drept roman „parens patriae", legea vizează măsuri corec-ţional-recuperatorii pentru delincventul minor şi nu punitive. Astfel, minorul al cărui discernămînt este afectat este internat într-un institut medical educativ, unde I se aplică tratamentul medical adecvat şi beneficiază de educaţie şcolară profesională corespunzătoare (art. 105 C.P.). Orice internare de acest fel durează pînă la 18 ani, cînd instanţa poate decide prelungirea internării pe o durată de cel mult doi ani „dacă aceasta este necesară realizării scopului internării" (art. 106 C.P.). 129. DELIRA (cf. lat. dellrlum „delir") • Problemă fundamentală a psihopatologiei, despre care K. J AS PERS spunea! „delirul a fost dintotdeauna considerat drept fenomen fundamental al nebuniei". N. VA5CHIDE afirma, nu mai puţin cat-egoric „delirul este cea mai înaltă exprimare a activităţii mintale morbide". Mai recent, TATOSSIAN sublinia Hieronymus Bosch că : „delirul nu a încetat să desfidă eforturile sisifice de a-l înţelege sau măcar de a-l defini". Dificultăţile sînt cu atît mai mari, cu cît termenul este folosit, în limbile de sorginte latină, pentru a defini, pe de o parte, tulburări de aspect confuzo-oniric circumscrise în jurul tabloului clinic tipic de origine toxică din deli-rium tremens, pe de altă parte, ideile delirante, adică acele idei în raport de evidentă contradicţie cu realitatea, articulînd parareali-tatea în care subiectul crede, impenetrabil la critică şi argumente ale logicii formale, modificîndu-şi sistemul axiologic şi comportamental, idei cărora le corespund stări afective adecvate. încercările de a descrie sintetic acest din urmă tip de delir, mai bine zis trăirile delirante sau experienţele delirante — cum le numesc unii autori, s-au lovit întotdeauna de obstacole practic insurmontabile. în modul cel mai general el reprezintă o distorsiune esenţială a raportului individului cu realitatea. Acest lucru transformă ordonarea acceptabilă a realităţii într-una proiectivă şi individuală, în care „gradul de realitate" (H. EY) se modifică profund faţă de valorile lui anterioare. Sistemul de convingeri al individului nu se mai „acordează" la spaţiul şi timpul înconjurător, nu mai suferă acţiunea modelatoare 45 “ Enciclopedie de psihiatrie - cd. 167 706/Del Delir : concept, mecanism, manifestare interrelaţiilor cu ceilalţi. El se dezvoltă din sine, rămînînd mereu egal cu propriile sale axiome, care grupează fapte şi orientează acţiuni presupuse a fi demonstrative prin simpla lor existenţă. Este o desemnificare a lumii, urmată de o monosemnificare greşită şi niciodată clarificată, pe care delirantul o regăseşte oriunde şi oricînd, ca dovadă supremă şi unică a existenţei sale. El transformă „a fi în lume" în „a fi alături de lume“7 fiind despărţit de lumea reală prin propria lume, care nu mai constituie o parte a realului, ci un labirint de oglinzi al imaginarului, în care semnificaţiile sînt multiplicate caleidoscopic pentru a dezvolta o complicată arhitectură a pseudorealului. Este elocventă, în acest sens, caracterizarea lui P. GUIRAUD, care considera delirul drept o tumoră malignă ce invadează gîndirèa nu numai în sensul metaforei propriu-zise, ci şi al posibilităţii de comparare a ideilor delirante cu celulele nediferenţiate ale tumorii, lipsite de orice funcţie şi posibilitate de integrare într-un organism, cu o fantastică putere de dezvoltare faţă de celulele normale. Privit din acest punct de vedere, delirul nu poate fi redus la nici o tematică anume, nici la un mecanism. Tematica delirului se poate referi la oricare din ideile aşa-zis normale g nu lumea ideilor este cea care se modifică, ci raoprtul pe care ideea îl creează între individ şi realitate, locul pe care acesta şi-l atribuie în lume şi în raport cu aceasta. Nu este surprinzător faptul că, în urmă cu un s.ecol şi jumătate, un psihiatru-scriitor, LAURENT, a colindat azilele epocii căutînd cele mai nebuneşti idei pentru a le compara cu ideile ce existau în lume, ajungînd la o concluzie paradoxală: „ano fost surprins şi ruşinat de faptul că nu am găsit nici o diferenţă". K. JASPERS a propus drept criteriu salvator incredibilitatea conţinutului delirant, criteriu care implică însă o serie atît de largă de corective, încît devine inoperant. Pentru ca o idee să poată fi considerată delirantă trebuie, după KOLB, „să apară drept improbabilă şi aproape imposibilă unei persoane cu educaţie şi experienţă asemănătoare bolnavului". Aici intră în joc şi capacitatea de înţelegere, cultura şi inteligenţa individului. SÉRIEUX afirmase de mult că „puterea delirantă este *n relaţie directă cu mijloacele intelectuale, . iritele sărace avînd întotdeauna tulburări delirante elementare şi puţin complicate". Nu în raport direct cu inteligenţa abstractă sau proiectivă a individului se edifică însă delirul, ci cu trăsăturile fundamentale ale personalităţii sale (în care capacitatea de înţelegere îşi are locul ei), cu gradul de armonizare a acestor trăsături. Ideea delirantă nu este o părere greşită asupra unui fapt sau unei serii de evenimente, ci o dogmă care mobilizează subit întreaga forţă afectivă şi voliţională pentru a o susţine într-o reprezentare a lumii încărcată de subiectiv. Planul delirului se completează cu cel al senzorialităţii, care poate la rîndul ei să aducă „argumentele“ halucinaţiilor şi iluziilor, pentru a întregi trăirea sau experienţa delirantă. Identificarea clasică a delirului cu nebunia se referă tocmai la această plutire a subiectului în labirintul propriilor construcţii dereistice, populate cu monştrii somnului propriei raţiuni. Psihiatria a evoluat în aprecierea şi clasificarea delirurilor, de la varianta tematică Ia cea etiologică şi apoi la cea evolutiv-structurală. Ultima, şi de fapt singura cu implicaţii noso-grafice reale, notează deliruri tranzitorii (episoade delirante, bufee delirante) şi deliruri cronice, subîmpărţite, la rîndul lor, în deliruri schizofrenice şi nonschizofrenice (psihoze cronice, parafrenia, paranoia), care diferă în/uncţie de o serie importantă de parametri. în privinţa mecanismelor care stau la baza constituirii delirului, opiniile variază în funcţie de şcoală şi autor. WERNICKE face o primă distincţie între delirul primar şi cel secundar sau de motivaţie. Delirul primar s-ar deduce din stări afective şi nu este legat de idei sau trăiri anterioare. Nu poate fi justificat prin explicaţii psihologice, nefiind inteligibil din acest punct de vedere. Unii autori i-au postulat o cauzalitate organică, neputînd admite lipsa oricărei determinări. El rămîne o veritabilă piatră de încercare'pentru psihiatrii care adoptă de multe ori, o atitudine detectivistă, încercînd să facă ordine în această veritabilă hipnoză a incomprehensibilului, amăgiţi de propria imaginaţie. în mod clasic, formele de manifestare ale delirului primar sînt : dispoziţia delirantă, interpretarea delirantă şi intuiţia delirantă. Delirul primar nu rămîne în forma sa iniţială, ci suferă un proces de transformare generat de dorinţa subiectului de a găsi el însuşi o motivaţie a trăirilor sale primare. Această „muncă delirantă" se sintetizează în teme de mărire sau persecuţie. Delirul secundar se dezvoltă în sensul realizării unei structuri a lumii autistice, în care gîndirea devine de-reistică (E. BLEULER). Pentru FREUD, delirul nu suferă o influenţă somatică imediată, fantasmele fiind cele care pun sub control credinţa subiectului. Delirul ar fi, în această opinie, o construcţie care prezintă şi exprimă direct conţinuturi inconştiente, dintr-o perioadă uitată a vieţii. Psihanaliza va reţine această idee freudiană, potrivit r* $ ;"r Da//r; De//f ocut • Formă de delir acut. Unii autori identifică toate •delirurile acute cu delirul acut azotemic (MARCHAND) DELIR ACUT. 132. DELIR (AL) ACTELOR(D) - sin. NEBUNIE RAŢIONALĂ —* ACT PATOLOGIC. 133. DELIR ACUT IDIOPATIC CALMEI L(D> - sin. PSIHOZĂ ACUTĂ AZOTEMICĂ -* CALMEI L delir. 134. DELIR (DE) CONTACT*®» (ESQUIROL sin. - 1838) —» ABLUTOMANIE. 135. DELIR (LA) COPIL e Deşi delirul nu este o entitate rară la copii (avînd în vedere posibilitatea unor circumstanţe organice variate şi rezistenţa mai redusă a organismului la această vîrstă), delirul propriu-zis „are o raritate extremă, părere universal admisă" (MICHAUX). Dintre delirurile sistematizate cronice, cele cu tematică predominant imaginativă, sînt mult mai frecvente (aproape cvasitotale) decît cele interpretative. Delirurile copilului sînt caracterizate prin instabilitate, reversibilitate şi lipsa unei convingeri absolute (de fapt caracteristică vîrstei). Tematica este doar schiţată şi are ca subiect predilect filiaţia şi grandoarea. Delirurile induse sînt mult mai rare, deşi, prin sugestibilitatea crescută, copilul pare a fi un candidat ideal în a deveni victima acestor deliruri. Cu toate că şi alte condiţii ale delirului indus — inferioritatea intelectuală faţă de inductor, contactul prelungit cu acesta, situaţia de dependenţă afectivă — sînt îndeplinite, copilul nu devine receptorul delirului? fiind incapabil de a realiza „construcţia delirantă", care necesită concentrarea ideii, perse- Delir în doil*) ; Delir tranzitoriu*D* ; Delirium tremensW Del/709 verehţă tematică şi o oarecare experienţă de viaţă (care să ducă la respingerea unor situaţii ca fiind imposibile), premise absolut necesare pe care copilul nu le îndeplineşte. 136. DELIR (CU) ECLIPSE(D) • A fost descris de LEGRAIN în alcoolismul cronic, ca o formă de psihoză în care conţinutul delirant revenea periodic şi stereotip şi care în literatură apare sub numele de—♦ECLIPSĂ CEREBRALA. 137. DELIR (DE) INTUIŢIE*1» • Termen prin care TRAGOWLA şi DUBLINEAU descriu o serie de deliruri : deliruri de intuiţie pură, deliruri cu predominenţă intuitivă şi delir cu debut Intuitiv. In prima categorie este vorba de construcţii delirante întreţinute în mod unic prin aport continuu sau discontinuu de intuiţii care se întîlnesc sau se juxta-pun. In a doua categorie se include forma cea mai frecventă de prezentare a delirurilor de intuiţie. Nosografia lor se întinde de la psihozele afective pînă la stările confuzionale. Delirurile cu debut intuitiv pot îmbrăca fie aspectul unor megalomanii, fie pe cel al unor deliruri erotomanice. Autorii ajung la următoarele concluzii : • delirurile pasionale evoluează gravitînd în jurul unei idei, pornind de la o concepţie intuitivă g • delirurile cu predominenţă intuitivă se dezvoltă, în mod obişnuit, pe un teren afectiv sau subconfuzional 5 • unele psihoze cu debut intuitiv trec de la o fază intuitivă, pură sau cu predomi-nenţă intuitivă, către o stare schizo- , jc.e.Olcă î • nu se poate delimita o psihoză intuitivă autonomă. 138. DELIR (AL) INVENTATORILOR*1» INVENŢIE*1» delir. 139. DELIR lN DOI*1» (FOLIE A DEUX) - sin. DELIR INDUS • Delir manifestat simultan, cu conţinuturi asemănătoare sau identice la doi indivizi aflaţi în proximitate şi avînd, de obicei, o tematică persecutorie. Termenul îî aparţine lui LE GRAND DU SAULLE, iar descrierea magistrală, făcută de FALREÎT si LASâGUE (1877), îşi păstrează şi în prezent fineţea observaţiei şi actualitatea. Condiţiile speciale în care se poate înregistra delirul în doi (după aceşti autori) sînt : existenţa unui inductor mai inteligent decît indusul, acesta din urmă avînd un rol pasiv, de receptor, care, sub presiunea activă a delirantului, „rectifică" şi „coordonează" conţinutul delirant, devenit o „creaţie comună" \ cei doi subiecţi trebuie să locuiască împreună şi să împărtăşească un mod de viaţă comun, avînd interese, aspiraţii şi temeri comune g delirul trebuie să aibă un grad de „credibilitate" care să-l menţină în limitele posibilului. Această condiţie este obligatorie pentru a se putea realiza transferul ideo-afectiv. Delirul în doi nu este în raport cu vîrsta şi apare mai frecvent la femei, cu predilecţie în cuplurile mamă-fiică, dar şi în cupluri mixte ? majoritatea absolută o reprezintă însă cuplul soţ-soţie, în care inductorul masculin este numai cu un procent mic mai frecvent decît cel feminin. In cea mai mare parte a cazurilor, indusul este mai puţin „convins" de delir, fenomenele delirante avînd la el o pondere mai redusă. Factorul ereditar, adus în discuţie de autorii clasici, a fost reluat în consideraţie de KALLMAN şi MICKEY, care arată că „doar eliminarea factorului ereditar dă posibilitatea de a se vorbi de un delir â deux" (1946). J. DELAY va arăta totuşi că nu ereditatea, ci viaţa în comun, „diviziunea muncii delirante" (CL^RAMBAULT) şi predispoziţia spre delir a partenerului influenţează efectiv apariţia delirului. Separarea subiecţilor duce la dispariţia simptomatologiei la cel indus fără un tratament specific. Această separare trebuie să fie însă reală şi completă, deoarece experienţa a arătat că internarea subiecţilor în secţii diferite ale aceluiaşi spital oferă posibilitatea continuării bolii. REGIS a diferenţiat delirul în doi de delirul simultan. 140. DELIR (DE) METAMORFOZĂ*3» ^’METABOLIC*1» delir. 141. DELIR MIXT*1» ^-2 COMBINAT*1» delir. 142. DELIR TRANZITORIU*1» • Termen sub care autorii clasici din secolul trecut (KRAFFT-EBING, SCHWARŢZ, REGIS, VAL-LON) descriau accese delirante foarte scurte şi nerecidivante (de obicei de origine toxi-infecţioasă). , 143. DELIRIUM TREMENS(D> (cf. lat. delirium f tremere „a tremura") • Encefalopatie metabolică acută care complică episodic şi uneori repetitiv evoluţia alcoolismului cronic constituit ca dependenţă fizică. Termenul este folositjprima oară de SUTTON (1813) şi leagă într-o sintagmă deosebit de sugestivă cele două caracteristici clinice principale ale acestei stări confuzionale, cu debut brusc: delirul şi tremurăturile. 710/Del Delirium tramensW: concept, mecanism, manifestări ROUYER va fi cel care va stabili relaţia^ dintre delirium tremens şi alcoolism, iar MAGNAN îl va izola de celelalte deliruri alcoolice (1874) MARCHAND va arăta apartenenţa acestui delir la grupul delirurilor acute, iar BOUDIN şi LAURAS vor descrie sindromul biologic care îl însoţeşte. Delirium tremens survine mai rar în ultimele decenii, odată cu introducerea medicaţiei sedaţi ve în stadiul prodromal. Interesează de obicei adultul (vîrsta medie 45 ani) alcoolic (după mai mulţi ani de consum) şi constituie o urgenţă medicală redutabilă. Cauza declanşantă obişnuită este sevrajul brusc, voluntar sau determinat de o infecţie intercurentă, afecţiune traumatică, chirurgicală, hemo-ragică, de o internare pentru afecţiuni banale sau episoade de beţie acută, detenţie, lipsa resurselor băneşti necesare procurării băuturii etc. Dependenţa fizică şi psihică al căror simptom este deliriumul tremens urmează unui stadiu de toleranţă, „veritabilă perioadă de adaptare fiziologică şi enzimatică la intoxicaţia alcoolică" (NINET, 1983). Mecanismele biochimice ale deliriumului tremens sînt incomplet clarificate pînă în prezent. Se presupune că ar fi vorba de persistenţa hiperactivităţii enzimatice a sistemului microsomal hepatic din stadiul de dependenţă a alcoolismului cronic, care ar produce exagerarea metabolismului (LIEBER, 1978), teorie ce este valabilă pentru explicarea toleranţei, nu şi pentru cea a dependenţei (NINET) sau ar putea fi implicate variaţii ale nivelurilor neurotransmiţătorilor (dopamina, 3-metoxi-tiramina, noradrenalina, 5-hidroxi-^ trfptofanul scăzute la nivelul nucleului caudat —' " CARLSSON, 1978). Tremurăturile ar fi de natură hiperadrenergică cu creşterea meta-metoxi-parahidroxi-fenil-glicolului (MHPG) în lichidul cefalorahidian şi cu scăderea acidului 5-hidroxi-indolacetic (5-HIAA) (BECKMAN, 1977). KOYAMA (1977) a găsit o scădere tisulară a acidului gamaamînobutiric la epilepticii alcoolici, ceea ce l-a făcut să considere că alcoolul se comportă la nivelul cerebral ca un precursor al acestui acid, deşi HAWLEY ş.a. (1981) nu au găsit modificări ale GABA în lichidul cefalorahidian la alcoolicii în sevraj. Se mai presupune că ar juca un rol neuromediatorii anormali rezultaţi prin condensarea neuroaminelor cerebrale cu acetaldehida (salsollnolul — asemănător cu alcaloizii din peyotl, tetrahidro-papaverolul, tetrahidroquinoleinele) care, fie că ar inhiba competitiv fixarea neuroaminelor fiziologice, fie că ar acţiona prin mecanisme asemănătoare morfinei asupra opioreceptorilor, substituindu-se ca substrat fiziologic al endorfi- nelor situîndu-se astfel la originea dependenţei şi sevrajului care ar fi deci identic cu cel al altor droguri. Dar această ipoteză nu este verificată datorită absenţei toleranţei încrucişate la morfină şi alcool. Nu sînt încă clare rolul sistemelor enkefaline-endorfine şi ale receptorilor, enzimelor şi componentelor lipi-dice membranare (deşi se vorbeşte de o veritabilă „boală a membranei celulare" în alcoolismul cronic). Se reţine totuşi o perturbare, în sevraj, a cuplării („binding") GABA de receptori (TICKU, 1980), o scădere a activităţii Ionilor de sodiu, potasiu şi a adenozintrifosfa-tazei (COWAN, 1980), un blocaj al receptării calciului (HARRIS, 1980), perturbarea cuplării betareceptorilor cu anumite enzime, ca tiro-zina, hidroxilaza, adenilciclaza (BLACK, 1980). Se presupune, de asemneea, că în alcoolismul cronic apare o creştere a colesterolului mem-branar (GOLDSTEIN, 1981), avînd drept consecinţă apariţia fenomenului de toleranţă (prin diminuarea progresivă a capacităţii de fixare membranară a alcoolului — SCHROEDER, 1981) şi modificarea proprietăţilor electrice membranare prin modificarea mediului de funcţionare a enzimelor şi receptorilor mem-branari (SCOTT, 1981). Consecinţele acestor modificări complexe, dovedite sau parţial demonstrate, sînt perturbările hidroelectro-litice, hiperadrenergia, perturbarea fazelor somnului, apariţia crizelor epileptice, tulburări de sincronizare a transmisiei neuromusculare, care ar explica şi ele apariţia tremurâturilor (NINET). Tabloul clinic prezintă variaţii în funcţie de astadiul şi evoluţia episodului : R # Paza prodromalâ : apare la 12—48 ore după sevraj (stadiul de predelirium, în care, în prezent, de cele mai multe ori, sindromul este cupat terapeutic prin intervenţia medicală de urgenţă). Simptomatologia este discretă şi scurtă, riscînd să treacă neobservată de bolnav şi anturaj : discret tremor labio-digital cu dificultăţi de vorbire, senzaţie de oboseală, ma-leză generală, crampe musculare, greţuri, vărsături, uneori inapetenţă pentru alcool şi alimente, incoordonare motorie, transpiraţii, rareori tulburări de echilibru. Simptomele psihice constau în insomnii, visuri profesionale sau coşmaruri însoţite de tresăriri în somn şi anxietate. 0 Faza de stare : constă în alterarea stării generale, cu accentuarea semnelor somatice şi neurologice enumerate. Sindromul neurologic constă în tremurături generalizate, permanente, îndeosebi distale, cu tulburări consecutive de coordonare a mişcărilor şi Inabili* tatea subiectului de a executa acţiuni simple, Delirium tremensW ; concept, mecanism, manifestări Del/711 chiar gesturi uzuale. Dizartria devine evidentă, logoreea se desfăşoară cu o voce nesigură, neclară, bolborosită, iar ataxia determină tulburări de echilibru şi mers cu tendinţă la cădere. In cazurile grave pot apărea tulburări de deglutiţie, hipertonie de opoziţie la mobilizarea musculaturii cefei şi membrelor, diminuarea sau abolirea reflexelor ahiliene, chiar o reacţie uşoară de prehensiune (grasping). In absenţa unei cauze neurologice a declanşării sevrajului lipsesc semnele de focalizare : pupilele sînt egale, simetrice, reflexele cutanate plantare se fac în flexie f lipsesc modificările EEG, ale fundului de ochi şi ale lichidului cefalorahidian. Uneori scena clinică a deli-riumului tremens este deschisă de crize convulsive generalizate (rumfits), unice sau multiple, chiar de o stare de „rău epileptic". Frecvenţa lor este variabilă, după diferiţi autori (oscilînd între 10—25% din cazuri). Crizele convulsive survin la alcoolicii care nu au prezentat anterior o epilepsie J apar ca urmare a scăderii pragului convulsivant, favorizată de hipocapnie şi alcaloza respiratorie, secundare hiperventilaţiei, ce apare în prima zi de abstinenţă, precum şi de hipomagneziemie. Sînt de asemenea implicate hipoglicemia şi carenţa de Bs. Delirium tremens poate succeda imediat crizele convulsive sau poate apărea după intervale variabile (12 ore —5 zile); persistenţa crizelor convulsive pe parcursul deliriumuluî poate sugera coexistenţa unei leziuni cerebrale. Sindromul neurovegetativ, asociat celui neurologic, constă în hîpertermie de origine centrală, ce poate creşte progresiv la 41 °C, în absenţa oricărui proces infecţios conco-COiţ^nJ #. însoţită de sudoraţie abundentă, Cf^s&htă, cu semne marcate de deshidratare intră- şt extracelulară (sete accentuată, uscă-cîuneă mucoaselor, pierderea de greutate, scăderea tensională, tahicardie, oligurie). Semnele umorale alcătuiesc sindromul bio-umoral, „veritabilă catastrofă biologică" (Pl=-LICIER): hemocqncentraţie, hiperazotemie şi hipercatabolism azotat cu creşterea ureei urinare (8 g %o)» hlpokaliemie relativă (130—150 mg °/OQ) cu hiperkaliurie (2—5 g/zi), hipernatriemie cu natriureză scăzută, acidoză metabolică şi creşterea corpilor cetonici sanguini şi urinari, prin mobilizarea neoglico-genezei de origine protidică, eozinopenie. Sindromul psihic constă într-un delir con-fuzo-oniric, de intensitate şi complexitate variabile. Debutează cu iritabiiitate şi anxietate, obnubilarea conştiinţei, iniţial odată cu înserarea, apoi sub forma unor accese scurte confuzive şi de dezorientare, intricate cu primele ele- mente ale delirului, care apare sub forma unor bufeuri de halucinaţii şi iluzii vizuale tranzitorii, generînd agitaţii anxioase, privite la început critic de către bolnav. Apoi confuzia devine completă, dezorientarea auto- şi alopsihică profundă ? delirul devine polimorf, bogat, nesistematizat, labil (accentuat de obscuritate, contenţie, anturaj), de aspect oniric. Halucinaţiile sînt polisenzoriale, dar de obicei vizuale (paraidolii) şi mai rar auditive, ameste-cîndu-se cu elemente din realitatea ambiantă şi organizîndu-se în scene terifiante. Zoopsiile sînt cele mai frecvente, fiind percepute ca animale obişnuite sau fantastice, înfricoşătoare, mobile, agresive, care se mişcă pe pereţii camerei. Temele profesionale ale delirului sînt cele mai obişnuite, bolnavul interpelînd sau aruncînd invective colegilor imaginari, dorind să lucreze în pofida stării sale. Această activitate delirantă onirică se însoţeşte de insomnie totală, trăită intens anxios, generînd agitaţie extremă g bolnavul schiţează mişcări dezordonate sau manipulează obiecte imaginare Ş se pot declanşa astfel reacţii de fugă (cu defenestrare) sau de apărare (cu agresiune). Sechelar rămîne aproape totdeauna o amnezie lacunară a întregii perioade confuzionale, cu o idee fixă postonîrică. Evoluţia depinde de detectarea precoce şi instaurarea promptă a tratamentului adecvat care asigură vindecarea în majoritatea cazurilor. Mortalitatea a scăzut de Ia 30% la 15% după introducerea terapiei sedative şi a rehidratării (THOMPSON, 1975) ? poate atinge totuşi valori de 25% în cazul asocierii unei patologii viscerale majore. Formele mortale sînt fie cele grave „d'emblée", cu tulburări neurologice severe şi crize convulsive, fie formele tratate tardiv sau insuficient. Se poate astfel ajunge la deshidratare gravă, comă hiper-termică, colaps cardi jva'rular sau complicaţii care pot, de altfel, să fi 'jst implicate şi în declanşarea sevrajului (hemoragii digestive, insuficienţă hepatică, comă prin hîperamonienie, bronhopneumonîe, septicemie cu şoc septic, hemoragie cerebromeningeană, hematom sub-dural, tromboembolie pulmonară, tulburări de ritm cardiac). Evoluţia Ia distanţă este nefavorabilă, existînd posibilitatea recăderii, datorită continuării consumului (prin dependenţa fizică) şi instalării altor complicaţii (neurologice) ale alcoolismului cronic. Complicaţiile psihice constau în ideea fixă postonîrică, psihoza delirantă cronică, sindromul Korsakov, demenţa Gayet-Wernicke, atrofia cerebrală cu demenţă profundă. Diagnosticul diferenţial se face cu alte tulburări psihice acute care interfera evoluţia alcoolis- 712/Del De'tnum tremens M : tratament; Delta — ritm EEG mulul cronic ! beţia complicată, encefalopatia hiperamoniemică şi cei carenţială. Alte afecţiuni care pot declanşa delir la un alcoolic, pot fi confundate cu deliriumul tremens : infecţii pulmonare, meningite, septicemii, infecţii intestinale, urinare, hemoragii digestive, menin-geale, traumatisme craniocerebrale cu risc de hematom subdural. Mai trebuie luate în considerare şi alte afecţiuni care pot genera stări delirante (delirium) asemănătoare deli-riumului tremens, dar în care etiologia alcoolică lipseşte : pancreatita acută, atingeri septice severe, leziuni neurologice prin tulburări de circulaţie cerebrală, perturbaţii metabolice (hipoglicemie, hipercalcemie). Tratamentul urmăreşte următoarele obiective : 0 Corectarea tulburărilor metabolice şl nutriţionale* rehidratare (parental şi per os — 2,5 litri lichid pe zi în primele 48 de ore) f colectarea dezechilibrului electrolitic va fi asociată rehidratării (4 g NaCI şi 2 g KCI cel puţin, la un litru de perfuzie), pentru a evita riscul hiponatriemiei severe prin rehidratare intempestivă. Se adaugă 10 ml sulfat de magneziu 20%, 10—40 ml clorură de calciu 10% sub controlul ionogramei ? aport vitaminic (tiamină — 1 g i.m. în prima zi şi 500 mg zilele următoare —, vitaminele Be, PP, B12, K). 0 Prevenirea şi tratarea complicaţiilor de natură Infecţloasâ : se consideră că un bolnav din trei prezintă o afecţiune de această natură, care a constituit factorul declanşator al deli-riumului tremens şi se datorează depresiei imunitare întîlnită frecvent la alcoolici f 80% din decese survin într-un tab!ou infecţios grav. Cel mai des implicaţi sînt bacilii gram-negativi şi pneumococul. Antibioterapia precoce, condusă de antibiogramă, poate soluţiona multe din aceste cazuri. 0 Sedarea : sînt preferate benzodiazepinele şi meprobamatul pentru acţiunea lor combinată, anxiolitică, miorelaxantă şi eventual anticonvulsivantă, asociată slabei lor toxicităţi şi bunei manevrabilităţi terapeutice. Meprobamatul a fost primul sedativ utilizat în tratamentul deliriumului tremens. în primele 48 de ore de spitalizare se administrează 800 mg. i.m. sau per os, de 4—8 ori pe zi, obţinîndu-se pe lîngă sedare şi o bună prevenire a apariţiei crizelor convulsive. Nu se vor depăşi 6 g/zi pentru a nu creşte riscul de colaps (prin vasoplegie şi insuficienţă ventriculară, stîngă) şi de insuficienţă hepatică ş deşi aceste riscuri nu sînt citate constant în literatură unele cauze de deces în delirium tremens nu sînt clare, ceea ce determină luarea lor în considerare (NINET). Benzodiazepinele (dor-diazepoxidul, diazepamul) sînt frecvent utilizate datorită eficacităţii superioare meprobamatul ui şi, în general, oricărei alte substanţe sedative, inclusiv heminevrinului. Dintre neuroleptice sînt preferate butirofenonele (în cazurile de agitaţie confuzivă delirantă sau deli-rant-onirică intensă). Pentru efectul lor antl-convulsivant, în cazul convulsiilor apărute in primele 48 de ore, dar şi profilactic sînt utilizate difenilhidantoina (Dilantin, Fenitoin, Epanutin) şi clometiazolul (Hemineurin, Distra-neurin), substanţă cu mare valoare terapeutică în delirium tremens datorită efectului sedativ asociat şi efectelor secundare reduse (hîpo-tensiune moderată, uşoară hiposecreţie bron-şică). Spitalizarea se va face în servicii dotate, luminoase pentru a evita recrudescenţa simptomatologiei psihice la obscuritate. 144. DELITON Finlanda - DCI Litiu citrat • Timoizoleptic — sare de litiu — cu performanţe comparabile cu ale produsului CARBONAT DE LITIU(M) România —► LITIU — săruri. 149. DEMBO-RUBINSTEIN - metodâ • Metodă de evaluare a trăsăturilor de personalitate, pusă la punct de cei doi autori în 1968, care are la bază principiul autoaprecierii. în 1972, T. M. GABRIEL îi adaugă o scală cantitativă. 150. DEMENŢE (cf. lat. demeniia „nebunie") • Grup eterogen de afecţiuni psihice, caracterizate prin scăderea generală, progresivă şi nereversibilă a activităţii psihice, condiţionate de modificări organice cerebrale care se reflectă implicit asupra activităţii generale a subiectului. Elementele definitorii sînt oferite (în ciuda dificultăţilor de delimitare noso-logică) de : sindromul demenţial comun, semnele de organicitate asociate, evoluţia cronică, ireversibilă sau parţial reversibilă (în funcţie de etlologie). în istoria definirii sale, conceptul de demenţă a suferit multiple interpretări teoretice, în funcţie de achiziţiile ştiinţifice şi de diverse curente biomedicale. PINEL este cel care a 714/Dem Demenfe : istoric, concept sesizat diferenţa dintre „slăbirea intelectuală" din demenţe şi tulburările psihice de cu totul altă factură din deliruri ■; EŞQUIROL a marcat deosebirea dintre caracterul congenital (idioţia) şi cel dobîndit (demenţa) al deficituluii intelectual, iar GEORGET (1820) a precizat caracterul de incurabilitate al bolii şi stupiditatea manifestărilor (confuzia mintală) Ş CHASLIN, BAY-LE, BAILLARGER ş.a. au completat cu observaţii proprii tabloul demenţial, făcînd distincţie între demenţele organice (cu leziuni cerebrale evidente) şi cele vesanice (stadiul terminal al psihozelor endogene). Psihiatrii germani pun de la început accentul pe „defectul de inteligenţă" (K. SCHNEIDER), pe care îl diferenţiază de grupa oligofrenilor. K. JASPERS, BOSTROEM, GRUHLE ş.a. au semnalat întinderea mult mai largă pe care o are procesul demenţial, care atinge nu numai inteligenţa propriu-zisă, ci şi procesele gîndirii} în funcţie de aceste dimensiuni, KLOSS propune o clasificare a demenţelor în : amnestice, abulice şi alogice. Conceperea demenţei din perspectiva tulburărilor organice începe prin descrierea degenerescenţei cerebrale arterioscle-rotice (O. BINSWANGER, 1894 * ALZHEIMER, 1898). KLIPPEL şi L’h£RMITTE (1905) descriu demenţasenilăpură, iar ALZHEIMER (1906) — demenţa presenilă ce-i va purta numele f PICK (1892,1904) descrie două cazuri de atrofie cerebrală localizată, al căror tablou va fi ulterior definit de ONARI şi SPATZ. Aspectele organice, caracterizate printr-un pronunţat polimorfism, supraevaluate de unii şi negate de alţii, i"ămîn, în concepţia lui ZUTT, elemente de subsumare în cadrul delimitării nosologice a demenţei. Dificultăţile de fixare a graniţelor afecţiunilor demenţiale decurg şi din considerente strict psihopatologice, care evidenţiază nu numai deficitul apărut la nivelul operării deductive logice, ci şi la nivelul aprecierii critice şi a autocontrolului, de care depinde ancorarea subiectului în lumea exterioară (PAULEIKHOFF). Lucrările unor autori ca BORGERPRINZ, ZEH, AJURIAGUERRA au încercat să abordeze o modalitate de analiză structurală a fenomenului deteriorării din demenţe, datorat proceselor de atrofie cerebrală, care implică o regresie secvenţială cronologică în ordine inversă achiziţionării. Ultimele decenii au fost caracterizate de eforturi susţinute în ceea ce priveşte stabilirea etiopatogeniei şi valoarea unor mijloace terapeutice specifice, care dovedesc, aşa cum sublinia WEITBRECHT, că demenţa nu mai trebuie considerată un deficit ireparabil y, o bună orientare diagnostică, cu evidenţierea, acolo unde este posibil, a unei etiologii precise, favorizează astăzi unele terapii de recuperare. Epidemioiogîa demenţelor oferă date prin studiile efectuate asupra populaţiei de peste 65 de ani, la care în S.U.A. se apreciază un procent de 5% pentru formele severe de demenţă şi 10—15%, pentru formele uşoare şi medii. Este semnificativ şi aspectul asistenţei sociale, care, în această ţară, are în îngrijire un milion de subiecţi cu demenţe, şi apreciază că pînă în anul 2000 numărul lor va creşte la 1,4 milioane (M. VOL'OW), odată cu creşterea duratei medii de viaţă a populaţiei. Pentru demenţele din presenium, prevalenţa se situează la populaţia generală între 0,10— 0,15%, afectînd predominant sexul feminin (ca şî cele senile dealtfel). Etiopatogenîa demenţei are un determinism multifactorîal care se centrează în jurul leziunilor cerebrale, dar la care contribuie în bună parte şi patologia sistemică. La acestea se adaugă influenţa pe care o pot avea asupra debutului şi evoluţiei generale a bolii factorii psihosociali, între care gradul de instrucţie, personalitatea premorbidă şi factori educaţionali au un aport important la capacitatea de compensare a deficitului. în ceea ce priveşte circumstanţele etiologice generatoare ale procesului organic cerebral, acestearpot fi extrem de variate : infecţioase (bacteriene, virale), vasculare, toxice, traumatice. Nespecifice, polimorfe, diseminate, cu predomi-nenţă multifocală sau difuze, leziunile de la nivelul scoarţei cerebrale sînt întotdeauna bilaterale, conferind exprimări clinice variate, interferate cu premorbidul specific al personalităţii bolnavului. în ceea ce priveşte clasificarea demenţelor, nici uneia dintre clasificările cunoscute nu i se poate atribui o rigurozitate desăvîrşită. MALLET (1935) împarte demenţele în primitive (în care include „demenţa precoce" kraepeliniană şi demenţele „accidentale" — ca Demente : clasificare Dem/715 paralizia generală, encefalitele psihozice, demenţele infecţioase) şi secundare (consecutive unor afecţiuni psihice cronice — ca mania, epilepsia, deliruri cronice, sifilis cerebral, demenţa posttraumatism craniocerebral). Tot criteriul etiologic împarte demenţele, fără a ţine seama de interferenţe, în : vasculare, tumorale, traumatice, postencefalitice, alcoolice, epileptice etc., iar cel de localizare (după JOYNT şi SELTZER), în : demenţe corti-cale, axiale şi subcorticale. Criteriul cronologic nu poate nici el delimita net momentul debutului unei anumite forme clinice, dar oferă o anumită funcţionalitate, operativitate şi eficienţă în orientarea diagnostică. în baza acestui criteriu, fără însă a-l absolutiza, pot fi considerate următoarele tipuri de demenţe : 0 demenţe ce pot apărea la orice vîrstâ 1 • demenţe posttraumatice g • hidrocefalia cu presiune normală g • demenţe toxice g • demenţe din afecţiuni neurologice g • demenţe din bolile infecţioase ? 0 demenţe presenile : • demenţa Alzheimer g • boala Pick g v „ • boala Jakob-Creutzfeldt g 0 demenţe tardive l Q vasculară g • senilă g • mixtă. Diagnosticul pozitiv va trebui să ia în considerare prezenţa sindromului demenţial comun, a semnelor neurologice şi a datelor oferite de examenele paraclinîce care decelează substratul lezional cerebral. Avînd în vedere demersul diagnostic complex şi uneori punctat de dificultăţi, WELLS şi VOLOW propun o secvenţializare a etapelor de diagnostic care ar consta din : • identificarea generală a subiecţilor cu demenţă (respectiv sindromul demenţial comun) g • separarea formelor de demenţă cu semne neurologice distincte g • diferenţierea în grupul restant a formelor degenerative, reversibile şi a pseudo-demenţelor (depresive, isterice). Nici un examen psihic şi somatic amănunţit nu poate stabili totdeauna cu precizie în ce punct sfîrşeşte o funcţie normală şi unde începe demenţa, de aceea situaţiile de supra-sau subapreciere nu sînt tocmai rare. Sindromul demenţial comun este marcat de deteriorarea severă a performanţelor intelectuale şi cognitive ale subiectului, în primul rînd (cronologic) în sfera atenţiei (dispersată, fatigabilă) şi a memoriei (decalaj între memoria de evocare şi a faptelor recente), dar şi la nivelul gîndiriî abstracte, operaţionale, în domeniul achiziţionării de noi informaţii şi aptitudini. Ritmul gîndirii se încetineşte, cursul îi este întrerupt de asociaţii verbale prin asonanţă sau contiguitate, marcat de circumstanţialitate, adezivitate. Atitudinile abstracte (GOLDSTEIN) sînt dificil de aplicat în practică, generalizarea se face cu dificultate, formarea de noi concepte şi sesizarea similitudinilor sau diferenţelor dintre ele este greoaie sau imposibilă, ca şi distincţia dintre esenţial şi neesenţial sau elaborarea de planuri de viitor. Absenţa conştiinţei, caracterul morbid al tulburărilor şi aprecierea eronată a unor fapte reale (care nu sînt interpretări delirante) au drept repercusiune o restrîngere a sistemului de valori etîco-morale. Tulburările afective din cadrul sindromului demenţial comun îşi pun amprenta de la început asupra tabloului clinic, prin diminuarea pînă la dispariţie a controlului emoţional (descărcări afective violente), iritabilitate, superficialitatea sentimentelor, alternări rapide de la un pol la altul (autodepreciere — euforie). Scăderea motivaţiei şi a elanului vital prin restrîngerea sferei de interese generează apatie, indiferentism. Tulburările de personalitate şi de comportament pot merge de Ia accentuarea unor trăsături caracteristice premorbide, pînă la veritabile modificări patologice. Se pot întîlni ; tendinţă de închidere în sine, subiectul evi-tînd competiţia şi schimbările g accentuarea trăsăturilor obsesive, cu încăpăţînare, meticulozitate, rigiditate morală, şi coexistenţa lor cu obsesii şi fobii g accentuarea trăsăturilor paranoiace, cu atitudini dispreţuitoare la adresa celorlalţi şi tendinţă spre interpretări. Comportamentul este modificat în sensul unor destructurări ale conduitelor datorate scăderii judecăţii, apragmatism legat de dezinteres, conduite care nu mai respectă normele sociale, cu impoliteţe, trivialitate, im-pulsiuni agresive sau sexuale, avînd uneori implicaţii medico-legale. Starea demenţială evoluată reuneşte caracterele clinice prezentate mai sus, dar cu un grad crescut de severitate, cu dezorientare 716/Dem Demenţe : criterii diagnostice temporo-spaţială totală., discurs incoerent, indiferenţă totală, inadaptare în raport cu solicitările exterioare, neglijarea autoîngri-jirilor. Starea terminală este marcată prin incapacitatea subiectului de a se autohrăni, de a-şi păstra higiena. Apare gatismul, care, alături de inerţia motorie, grăbeşte sfîrşitul. Testele psihologice de apreciere a deficitului cognitiv şi intelectual îşi găsesc eficienţa doar în fazele incipiente ale unei demenţe lent progresive, un tablou demenţial evident nemai-avînd nevoie de evaluare psihometrică ? sînt folositoare în diagnosticul diferenţial ale pseudodemenţelor şi în unele localizări cerebrale focale. Electroencefalografia este astăzi limitată în aplicarea sa de progresele pe care le-a adus tomografia computerizată, dar şi de alte tipuri mai vechi de investigaţie (pneumoen-cefalografia, examenul fundului de ochi, ar- teriografia cerebrală, examenul lichidului cefalorahidian — presiune, reacţii biologice pentru lues etc.). Diagnosticul diferenţial se face în funcţie de stadiul bolii : 0 în faza de debut se realizează comparativ cu : • stările confuzionale — evoluţie scurtă, accentuare vesperală, răspuns terapeutic g • sindromul Korsakov — conservarea capacităţii de raţionament şi judecată, evoluţie frecvent tranzitorie Ş • stările depresive — tulburări afective intense, care nu modifică capacitatea operaţională j? în cazul depresiilor inhibate; diagnosticarea acestora devine extrem de dificilă, proba terapeutică avînd semnificaţie decisivă. ţ Pentru perioada evolutivă se realizează comparativ cu : • oligofreniile — ESQUIROL, subliniind diferenţa esenţială dintre aceste două entităţi, nota: „dementul este un bogat care s-a ruinat, debitul mintal este născut sărac şi rămas sărac" J • stările terminale ale psihozelor delirante cronice — antecedentele, simptomatologia specifică g • pseudodemenţele isterice şi depresive. Tabel nr. XLVI Criterii Pseudodemenţa Pseudodemenţa Demenţa de tip Demenţa de isterica progresiva vascular tip degenerativ Debut brutal, în circumstanţe psihotrau- ± brusc + brusc insidios ^matizante rapid (zile) Mod de instalare rapid (săptă-mîni) lent (luni) lent (ani) Evoluţie variabilă, legată de stabilă sau degradare în progresivă persistenţa stărilor ameliorare sector conflictuale Simptome depre- sive — 4-4-4- + + + Labilitate emoţio- 4-4-4- 4- + + + + 0 nală 4- + + + + + Trăsături paranoice + 4- 4-4-4- 4-4-4- Dezorientare 4-4- Scădere intelec- paradoxală şi neo- omogenă neomogenă omogenă tuală mogenă Răspuns la antide- — + 4-4- 4- 0 presive în ce priveşte demenţele secundare, prezenţa factorului etiologic specific şi al legăturii temporale cu acesta (succesiunea stărilor demenţiale) uşurează diagnosticul diferenţial. Diagnosticul diferenţial între diversele ti. puri de demenţe se face după următoarele criterii ? Demenţe : diagnostic diferenţial Dem/717 Tabel nr. XLVII Criterii Demenţa Pick Demenţa Alzheimer Demenţa arteriopaticâ Demenţa senila 1 2 3 4 5 Vîrsta obişnuită a debutului 50—70 ani 45-65 ani peste 60 ani peste 70 ani Tipul debutului progresiv insidios dar rapid consecutiv unui ictus sau progresiv insidios sau aparent reactiv Ţabloul clinic : # afectivitate euforie de tip moriatic sau a-patie agitaţie anxioasă disforie anxioasă, instabilitate afectivă inerţie afectivă, sărăcie emoţională • comunicare aspontaneitate, stereotipii ges-tuale şi verbale, sindrom PEMA sindrom afazo-agnozo-apraxic, iteraţii verbale sindrom afazo-ag-nozo-apraxic discret (afazii de expresie sau paradigmatice — după localizare) reducere progresivă a vocabularului (afazie amnestică), vorbire perifrazică, destructurarea construcţiilor sintaxi-ce, logoree sterilă • noetic alterare predominantă a capacităţii operaţionale tulburări grave de memorie funcţiile intelectuale sînt modificate în grade variabile scăderea globală a tuturor funcţiilor intelectuale cu predominanţă mnezică • conştiinţa nu are critica bolii f fără manifestări confu-zionale conştiinţă relativă a tulburărilor, dezorientare precoce şi constantă f episoade confuzio-nale Jconştiinţa tulburărilor trăite dramatic l episoade con-fuzionale absenţa conştiinţei bolii | dezorientare dominant temporală, posibile episoade confuzionale Tulburări, neurologice. crize hipotonice crize comiţiale, astazoabazie, hipertonie piramidală simptome parkin-soniene, vestibu-lare şi cerebeloase, semne piramidale constituind sindromul pseudobulbar stereotipii gestu-ale, reapariţia reflexelor arhaice, mişcări de regresiune demenţială Examen psihologic alterarea gîn-dlrii conceptuale test Benton modificat (apraxie constructivă şi vizuală), deteriorare mnes-tică modificarea funcţiilor simbolice (afazie latentă, test Binois şi Pichot), modificări caracte-riale nesemnificativ în contextul involuţiei Examene paradi ni ce • FO • EEG puţin modificat (uneori antrenare bioelec-trică la hiper-pnee) disritmii lente difuze (0,A, hi-pervoltate), activităţi paroxistice modificări caracteristice disritmii, semne de suferinţă asimetrice modificări nespecifice datorate vîrstei traseu puţin dezorganizat. cu unde lente difuze sau în focar 718/Dem Demenţe : evoluţie Tabelul XLVII (continuare) 1 2 3 4 5 • PEG şi /sau tomografie computerizată Evoluţie atrofie corti-cală fronto-temporală, dilatarea masivă şi simetrică a coarnelor ventriculare frontale şi temporale progresivă, către o demenţă cu mutism, inerţie, gatism şi deces în 4—6 ani atrofie corticală difuză cu predominanţă parie-to-occipitalăfc dilatare globală a sistemului ventricular, predominant occipital deces, precedat de o stare caşectică hipertonică, după o evoluţie de 3—5 ani atrofie cortico-sub-corticală, cu dilatări asimetrice limitate ale unei porţiuni ventriculare evoluţie oscilantă cu agravări subite succesive g după confirmarea stării demenţiale, evoluţia spre exitus este rapidă (2—3 ani) atrofie cortico-sub-corticală difuză, predominant fron-to-temporală agravare progresivă ducînd la deces în 4—8 ani Evoluţia este marcată de debutul brutal sau acut (demenţa posttraumatică, infecţioasă), dar cel mai frecvent insidios, progresiv (demenţa Alzheimer, demenţa senilă şi arterio-sclerotică). Atît demenţa senilă cit şi cea Alzheimer şi Pick evoluează de obicei în 4—10 ani, o perioadă relativ lungă faţă de cea din demenţa arteriosclerotică (2—3 ani) sau cea din boli Te neurologice degenerative (3—4 luni în boala Jakob-Creutzfedt), trecînd printr-o stare caşectică spre exitus. Marele polimorfism pe care îl îmbracă tipurile de evoluţie (amelioări, agravare pro-gredientă, staţionare, în cascadă, interferată de episoade psihotîce de tîp confuzional, delirant, depresiv, stabilizare după episodul acut ce a marcat debutul) este strict dependent atît de forma clinică, cît şi de măsurile terapeutice instituite. In ciuda insuccesului terapeutic la mai mult de o jumătate din cazurile de demenţă sau a absenţei unui tratament etiologic al distrugerilor neuronale, principiile de tratament vizează: măsuri profilactice la nivelul populaţiei aflate la vîrsta a treia în continuă creştere, ca urmare a ridicării duratei medii de viaţă g profilaxia şi tratamentul corect al bolilor cardio-vasculare, în special al aterosclerozei g promovarea unei sănătăţi fizice şi psihice a bătrînului, cu regim echilibrat de viaţă, alimentaţie raţională şi evitarea toxicomaniilor minore. In ceea ce priveşte demenţele secundare, tratamentul poate fi în unele cazuri specific (paralizia generală progresivă, demenţa al- coolică, demenţa epileptică) sau nespecific (celelalte forme clinice), de ţip trofic şi simptomatic. 151. DEMENŢE DIN AFECŢIUNI NEUROLOGICE • Asocierea tabloului demenţial în faza terminală a unor boli neurologice reprezintă o realitate clinică într-o serie de afecţiuni : procese înlocuitoare de spaţiu (tumori benigne/maligne, anevrisme, chisturi coloi-dale, hematoame cronice subdurale, abcese cronice, chisturi parazitare, tuberculoame, limfoame şi leucemie), epilepsie, hidrocefalie cu presiune normală, coreea Huntington, boala Parkinson şi unele forme de scleroză laterală amiotrofică. Dintre toate afecţiunile neurologice enunţate, hidrocefalia cu presiune normală prezintă un interes aparte, fiind parţial reversibilă prin intervenţie neurochi-rurgicală efectuată în urma unui diagnostic precoce. Descrisă de ADAMS şi HAKIM, această formă de demenţă asociază trei elemente : deteriorare progresivă cu apatie, tulburări de mers şi tulburări sfincteriene, substrat lezional reprezentat de hidrocefalia cu presiune normală sau chiar scăzută, datorată intercomunicării sistemului ventricular şi deficitului de reabsorbţie a lichidului cefalorahidian. Un examen psihiatric şi neurologic atent va fi suficient de cele mai multe ori pentru orientarea diagnosticului etiologic al acestei demenţe, în care tabloul neurologic apare cu multă vreme înaintea tulburărilor psihice de tip deteriorativ. Demenţa mixta ; Demenţă posttraumatică ; Demenţă precoce Dem/719 152. DEMENŢE DIN BOLI INFECŢIOASE • Evoluţia unor infecţii meningoencefalitice (bacteriene sau virotice), dar şi a altor boli infecţioase, cum sînt: bruceloza, sifilisul, panencefalita subacută sclerozantă (PESS), boala Kuru şi leucoencefalopatia multifocală poate conduce uneori către un tablou demenţial. Caracterelor clinice generale ale sindromului demenţial li se adaugă semnele clinice specifice ale afecţiunii infecţioase subiacente, o formă aparte fiind reprezentată de meningoencefalita sifilitică, cu un tablou clinic ce se bucură de o descriere specială —►PARALIZIA GENERALĂ, DEMENŢE. 153. DEMENŢĂ MIXTĂ • Realitatea clinica a impus luarea în considerare a unor forme de demenţe în care delimitarea clinică este dificil de făcut. Tabloul complex asociază semne psihice şi neurologice, iar imaginile hisţologice nu indică diferenţieri notabile între aspectele de plăci senile şi cele de tip arteri osci erotic. Formele pure de demenţă senilă sau arteriosclerotică sînt rare, demenţele mixte reprezentînd circa 4/10 din totalul demenţelor senile şi debutînd mai frecvent prin ictus. Nu pot fi delimitate graniţe precise 1j]ţre cele două mecanisme etiopatogeniceg 154. DEMENŢĂ POSTTRAUMATICĂ • Survine la un interval apreciabil (circa 2 ani) după un traumatism craniocerebral cu pierderea conştienţei pe o durată variabilă (ore, zile, săptămîni) \ clarificarea conştienţei se face după trecerea subiectului printr-un sindrom confuzo-delirant. Deteriorarea globală pare a .se datora afectării globale şi difuze a substanţei cerebrale, chiar dacă sînt prezente şi semne de focar (hemipareze cu sindrom de lob frontal, sindrom de lob parietovtemporal cu afazie şi modificări caracteriale, sindrom de lob temporal cu tulburări mnestice de tipul sindromului Korsakov). Evoluţia înregistrează un caracter fluctuant, cu ameliorări sau agravări în funcţie de capacitatea subiectului de a-şi depăşi într-o anumită măsură deficitul sau, respectiv, de surplusul patogenic pe care îl realizează instalarea unei epilepsii sau hidrocefalii posttraumatice. M. VOLOW, ca şi alţi autori, este de părere că nu există o relaţie directă între intensitatea traumatismului şi apariţia sindromului demenţial, dar acesta este în mod cert precipitat de consumul de alcool, prezenţa unui hematom subdural cronic, a hidrocefaliei cu presiune normală sau chiar a unei demenţe presenile (avînd în vedere că demenţa posttraumatică este mai recventă după 50 de ani). f Sindromul cunoscut sub numele de „punch-drunkness" (1928, MARTLAND) sau „de- mentia pugilistica" apare la foştiij boxeri ş îmbracă o formă de demenţă în sector, evo-luînd progresiv şi atingînd sfera afectivităţii g are ca substrat o demielinizare progredientă —* DEMENŢĂ. 155. DEMENŢĂ PRECOCE • Separarea acestei entităţi nosologice a fost unul din cele mai importante evenimente din istoria psihiatriei clasice. Aceasta a dovedit nu numai o clarificare a cadrului conceptual, ci şi o diferenţiere psihopatologică tranşantă, care a deschis noi orizonturi. întrevăzută în studiile clinice ale lui PINEL, ESQUIROL, FAL-RET, DELASIEUVE, MAGNAN, MOUREAU DE TOURS ş.a., demenţa precoce a rămas dispersată în grupări nosologice diverse. MOREL va crea termenul de demenţă precoce (1858), descriind şi simptomele esenţiale ale catatoniei şi evoluţia către demenţiere (deja în 1851 el vorbea de o „demenţă stupidă"). Totuşi, ca şi „idioţia" dobîndită a lui ESQUIROL, termenul va trece neobservat într-o epocă în care haosul „nebuniilor ereditare" era în plină efervescenţă. KAHLBAUM descrie în 1863 existenţa unei psihoze de pubertate, căreia îi dă numele de parafrenie hebetică. în 1871, discipolul său, HAEKER, reia studiul acestei boli, pe care o numeşte hebefrenie şi căreia îi notează caracteristicile esenţiale : tulburări ale limbajului şî scrisului, tendinţă la repetiţie, manierism, evoluţie deficitară. KAHLBAUM va descrie în 1874 catatonia („demenţa de tensiune"), conferindu-i autonomie clinică. EI îi va descrie o anumită ci-clicitate evolutivă (melancolie-stupiditate-de-menţă), caracterizînd-o prin verbigeraţie şi sindromul de „Atonitât". Cu toată precizia descrierii şi originalitatea conceptului, ea nu va avea o soartă prea bună în epocă, fiind sufocată de amalgamul de confuzii mintale, isterie şi deliruri acute halucinatorii, descrise caz cu caz la acea vreme. Concepţia kraepe-liană va realiza o veritabilă operă de sinteză şi construcţie, preluînd descrierile anterioare şi ordonîndu-le sub numele de „dementia praecex" (1893). Cu toate oscilaţiile de încadrare iniţială, pînă în 1899 cele trei mari forme ale acestei entităţi : hebefrenică, cata-tonică şi paranoidă, vor fi înglobate în clasificarea maestrului din Munchen, cu sublinierea clară a caracterului lor comun — slăbirea intelectuală („Verblodung"). în ciuda criticilor aduse concepţiei lui KRAEPELIN (imprecizie terminologică, lipsa unor criterii delimitative), ea are meritul excepţional de a fi separat această entitate şi de a fi subliniat tulburarea afectivităţii (inafectivitate), ca notă dominantă în procesul dezintegrării psihice. 720/Dem Demenfe presenile ; Demenfâ senila Odată cu apariţia tratatului lui ASCHA-FFENBURG, în care E. BLEULER îşi intitulează capitolul „Demenţa precoce sau grupul schizofreniilor", atît concepţia lui KRAEPEL1N, cît şi denumirea iniţială a acestei afecţiuni vor intra într-un con de umbră, în care îşi vor păstra doar interesul istoric. 156. DEMENŢE PRESENILE • Demenţele cu debut în presenium. Unanim acceptate de autori diverşi, în această categorie sînt încadrate de regulă: • demenţa presenilă Alzheimer ALZHEIMER(B) boală g • demenţa presenilă Pick îllj* PICK(B> boală l • demenţa Jakob-Creutzfeldt JAKOB-CREUTZFELDT(B) boală, încadrată de unii autori în această grupă. 157. DEMENŢĂ SENILĂ • Tip de demenţă degenerativă, care se caracterizează printr-o evoluţie cronică şi progresivă spre o deteriorare profundă şi globală. Debutează tardiv (după 70—80 ani) şi se conturează ca un sindrom psihoorganic, peste care se suprapun episoade delirant-halucinatorii, depresiv-hipo-condriace, mai rar maniacale şi de tip amnestic (KORSAKOV). Descrieri „poetice" ale demenţei senile ne parvin din Grecia antică (SO-FOCLE, EURIPIDE, ARISTOFAN) sau din partea unui medic al împăratului roman lu-lius, fiind îmbogăţite ulterior prin lucrările lui BOISSIER DE SAUVAGE (1767), ESQUI-ROL (1838), CANSŢATT (1839). Diferenţierile de paralizia generală (WILLES, 1873) sau de arterioscleroza cerebrală (KRAEPELIN), fundamentate pe studii anatomo-clinice (KLIPPEL, ШУМИТЕ), au constituit pre-mise care vor fi completate ulterior cu cercetări histologice şi studii genetice populaţi-onale. Persistă încă puncte de dezacord în ceea ce priveşte conturarea demenţei senile ca un proces de continuum, în raport cu îmbătrî-nirea fiziologică a creierului, sau acreditarea ideii de „alzheimerizare", pe care AJURIA-GUERRA (1964) şi ALBERI o susţin în sensul că boala Alzheimer ar fi un debut precoce al demenţei senile. Această opinie este întărită de rezultatele studiilor neuropatologice, care indică modificări cerebrale microscopice similare în cele două tipuri de demenţe, dar cantitativ mai însemnate în cazul demenţei Alzheimer. Un oarecare consens pare a se fi realizat după 1972, într-o opinie care ar reuni toate demenţele senile cu debut după vîrsta de 45 de ani, cărora nu li se găseşte o altă etiologie (PFEIFFER, 1981). Date asupra incidenţei bolii ne oferă statisticile din S.U.A., care o estimează printr-un procent de 2—4% în cadrul contingentului persoanelor vîrstnice (în a şaptea decadă de viaţă) şi prin cifre care indică 100 000—200 000 decese anuale determinate de demenţa senilă. In ceea ce priveşte etiopatogenia acestei boli, se cunosc puţine date care să explice atrofia cerebrală, iar factorii ereditari joacă fără îndoială un rol important dar nu decisiv. Astfel, studiile clasice ale lui KALMAN (1951) pe gemeni au indicat o componentă genetică ce face vulnerabil individul la boală, „apă-rîndu-l" în mod paradoxal de alte forme de psihoze (KALMAN, 1951 ’ LARSSON, 1963). A fost demonstrată comuniunea genetică a demenţei presenile şi a celei senile, diferenţa fiind reprezentată doar de vîrsta pronunţării debutului (AKESSON, 1963 p LARSSON. 1963 g SLATER şi COWIE, 1971). Concluziile pledează pentru o transmitere dominantă auto-somală de tip poiigenic. Factorii emoţionali par a marca momente importante în agravarea stării psihice a subiectului (decesul unuia dintre soţi, situaţie materială precară anxiogenă, schimbarea locuinţei etc.). Anatomopatologia demonstrează evidente leziuni atrofice cerebrale difuze, a căror cauză este deocamdată necunoscută g ele afectează prédominent lobul frontal, cu pierderi neuronale care realizează „plăci senile" de formă circulară sau în stea, adevărate „cicatrici", încorporînd fragmente de neuroni atrofiaţi şi celule gliale. Imaginile electronomicrosco-pice şi studiile histochimice reliefează vezicule sinaptice cu acetiicolin-transferaza scăzută (BAWEN şi colab.) şi diminuarea cantităţii de metaboliţi dopaminergici în lichidul cefalorahidian (acid homovanilic, serotonină etc.). BLESSED şi CORSELLIS stabilesc o relaţie puternic semnificativă între aspectele anatomo-clinice ale slăbirii intelectuale şi incidenţa plăcilor la bolnavii cu demenţe senile, deşi au fost găsite şi cazuri de deteriorare severă fără expresie histologică. Tabloul clinic este marcat de varietatea modului de debut (insidios, nevrotiform, afectiv, pseudoreactiv, acut) şi predominenţa, în perioada de stare, a tulburărilor de gîndire şi memorie (sindrom amnestic). Orientarea temporală, spaţială, autopsihică este progresiv şi sever afectată, alături de pierderea simţului critic. Se adaugă insomnii cu agitaţie nocturnă, o creştere Demenţă senilă ; Demenţe toxice ; Demenţe vasculare Dem/721 pasageră a poftei de mîncare, tulburări de termoreglare. După o evoluţie ce poate dura mai mulţi ani, pot apare tulburări de tip agnozo-aparaxo-afazic, incontinenţă afectivă, confabulaţii, stereotipii, deteriorarea progresivă a stării somatice (caşexie, gatism, marasm senil). Formă clinică aparte (şi contestată) a demenţei senile, presbiofrenia (WERNICKE, 1906), se distinge prin adăugarea la sindromul amnestic a confabulaţiilor şi falselor recunoaşteri, cu relativă păstrare a funcţiilor intelectuale, afectivităţii şi simţului moral. 158. DEMENŢE TOXICE • Demenţe determinate de expunerea prelungită la agenţi toxici, care pot determina leziuni cerebrale, parţial reversibile sau definitive. Alcoolul este agentul toxic cel mai frecvent implicat, comparativ cu metalele grele (mercur, plumb, arsenic), cu oxidul de carbon sau cu unele medicamente (în special barbiturice). Medicul psihiatru poate fi pus în situaţia de a presupune o etiologie toxică a unei demenţe atunci cînd istoricul bolii şi prezenţa concomitentă în tabloul clinic a semnelor de afectare organică şi neurologică i-o sugerează. Dintre numeroasele forme de intoxicaţie posibile pot fi menţionate, selectiv, următoarele asociaţii ale sindromului deteriorativ : • xolici abdominale, anemie microcitară, neuropatie periferică şi lizereu gingival, în intoxicaţia cronică cu plumb g • encefalopatie de formă uşoară, neuropatie periferică motorie şi hipotensiune arterială ortostatică (neuropatie periferică autonomă), în intoxicaţia cronică cu arsenic g . 4; Demisia cani o apreciază la 8% dintr-un grup eterogen de demenţe), ca datorîndu-se unei posibile supraevaluări diagnostice, în care arterio-sclereza este prima cauza de boală ce pare cea mai „sugestivă" la o persoană, de obicei de sex masculin, trecută de 60 de ani. Antecedentele vasculare personale şi/sau familiale, în special hipertensiunea arterială, joacă un rol important în determinismul bolii, alături de ceilalţi factori de risc incriminaţi în geneza procesului arteriosderotic în general şi a arteriosclerozei cerebrale în mod special —> ATEROSCLEROZĂ, ARTERIOSCLEROZĂ CEREBRALĂ. Mecanismul patogenic ar fi datorat multiplelor trom boem bolit arteriolare din ţesutul cerebral, avînd drept consecinţă formarea unor zone ischemice „lacunare" în talamus, punte, cerebel, ganglionii bazali şi în substanţa albă periventriculară, care antrenează printre altele întreruperea unor conexiuni între centrii corticali şi subcorti-cati. Descrierile clinice aparţin în special autorilor germani şl francezi, începînd cu secolul al XX-lea, concomitent cu diferenţierile legate de demenţa senilă (ALZHEIMER, 1902 * KRAEPELIN, 1910 | SPIELMEYER, 1928 etc.) LADAME (1912) opune demenţei postapo-plectice (neurologică) o formă de demenţă âferescîerotică cu leziuni difuze (psihiatrică). Aspectul clinic esenţial al demenţei arterio-sderotice îl constituie caracterul de progre-sivitate „în trepte", cu o simptomatologie neurologică variabilă ca extensie şi durată (hemipareze, afaze, apraxie etc ) şi la fel de fluctuantă pe paln psihic (sindrom confuzional tranzitor, somnolenţă, labilitate afectivă, sindrom frontal etc.)\ Această caracteristică conferă bolii un debut paroxistic (sindrom confuzional, sindrom preudomaniacal sau pseudodepresiv pe fundal anxios intens) sau neurasteniform trenant. Se cunoaşte şi un debut neurologic prin crize convulsive sau ictus apopletic (cu tulburări neurologice tranzitorii de focar). Repretarea acestor manifestări, datorate microemboliilor cerebrale, pe parcursul evoluţiei generale a bolii, va marca, în fiecare episod, agravarea demenţei, respectiv a deteriorării funcţiilor cognitive. Perioada de stare oferă pe prim plan grave şi inegale deficite ale diverselor funcţii psihice, care pot cunoaşte variaţii în severitate de la o zi la alta sau chiar de la o oră la altaf Memoria şi orientarea în timp sînt preponderent afectate în raport cu capacitatea de judecată şi raţionament. Coşmarurile se pot transforma în veritabile episoade confuzio- nale nocturne, iar labilitatea emoţională se transformă cu tipul în incontinenţă afectivă. Personalitatea premorbidă a subiectului ră-mîne multă vreme aparent intactă, deşi se fac simţite adesea modificări comportamentale şi caracteriale. Aceasta constituie şi cauza apariţiei unor reacţii depresive sau anxioase, în care subiectul „asistă" la propriul său declin biopsihologic. Examenul neurologic poate decela un mozaic simptomatic în care se amestecă simptome de tip parkinsonian (atonie facială, dizartrie, semnul roţii dinţate, hiperreflectivitate), srm-ptome vestibulare şi cerebeloase (ameţeli, tremurături intenţionale, nistăgmus), semne piramidale, scăderea forţei musculare a membrelor inferioare, semnul Babinski şi semne de focar (afazie, apraxie constructivă, hemia-nopsie etc.). Examenele paradi ni ce evidenţiază : leziuni vasculare la nivel cerebral, prin modificările fundului de ochi g dezorganizarea traseului EEG, cu disritmii asimetrice g dilatarea asimetrică a unei porţiuni ventriculare sau atrofii corticosubcorticale la tomografia computerizată \ existenţa unui tablou umoral cu un anumit grad de specificitate, în care creşterea lipoproteinelor beta, cu-prinzînd şi colesterolul, a raportului coleste-rol/fosfolipide şi a lipidemiei ca atare, ar constitui, după PREDESCU, semnele de laborator ale arteriosclerozei. Examenul psihometric evidenţiază afazia lentă la debutul bolii şi semnele de deteriorare patologică. 160. DEMENŢI A IN FANŢI LIS DE- MENTIA PRAECOCCISIMA S-^' HELLER-WEYGANDW boală. 161. DEMETRIN*M) Austria. Elveţia, Iu-goslavia, R.F.G., Spania — DCI Prazepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-dor-1-( ciclopropilmetil )-1,3-dihidro-5- fenil -2H-1,4-benzodiazepin-2-onă, cu acţiune anxio-litică şi sedativă, uşor hipnotică. Nu se va administra în sarcină. 162. DEMISIE (fr. demlssion g cf. lat. de-demhtere „a lăsa să cadă") • Tip de reacţie sau atitudine, caracterizată prin renunţarea •a atribuţiile proprii (obligaţii) şi responsa» bilităţi, atitudine generată de o situaţie obiectivă defavorabilă sau frustrantă, pe care persoana (din diverse motive) nu reuşeşte să o depăşească. împrejurările care favorizează sau provoacă acest fel de atitudine pot fi : di- Demnitate ; DemofobieW; De/no/ox; DemonofobieW Dem/723 vorţul, decesul unei persoane apropiate, conflictul cu autoritatea g în toate aceste situaţii (şi în altele asemănătoare), persoana care demisionează renunţă la angajările sale pentru a evita situaţia conflictuală generatoare de tensiune. Este, în ultimă instanţă, o atitudine de inadaptare, de durată mai lungă sau mai scurtă, care apare la persoane imature, la persoane cu Eu slab. în psihanaliză se .foloseşte expresia de „fugă în boală'1 ş In sens strict, această expresie se referă la faptul că subiectul caută în nevroză un mijloc de a scăpa de conflicte. Termenul s-a extins şi asupra afecţiunilor somatice, în special a celor cu componentă psihică. Iniţial, FREUD foJosea expresiile „fugă în psihoză", „fugă în boala nevrotică'1, „fugă în maladie". Din pupct de vedere dinamic, această „fugă" ţicnite la noţiunea economică de beneficiu al?bolii. FREUD leagă fuga în boală de beneficiul primar (-> BENEFICIU PRIMAR g BENEFICIU SECUNDAR) i J. DELAY şi Pl-CHOT caracterizează demisia ca retragere socială, regresiune (*n boală), dependenţă, repliere pe sine. BARKEL vorbeşte despre „bolnavii evazionişti", care-şi exagerează simptomatologia, apreciază ca foarte slabe efectele tratamentului şi manifestă o dispoziţie pesimistă. Atitudinea demisionară poate avea p intensitate diferită, nu atît în funcţie de** natura împrejurării care a favorizat-o, cît de particularităţile structuraj-dinamice ale persoanei în cauză (de exemplu, istericul demisionează cu uşurinţă) | nevroza în sine poate avea si ea semnificaţia unei demisii g anumite reacţii de rezistenţă la terapie pot avea de asemenea semnificaţia unei retrageri, a unei renunţări l un conflict puternic între Su-praeu şi Eu se poate manifesta într-o atitudine In care demisia se înscrie, fără ca individul să fie conştient de semnificaţia actului său 163. DEMNITATE (cf. demn g vezi şi lat. dignitas) ф Sentiment — atitudine de respect faţă de sine, faţă de propria persoană, impli-cînd şi atitudinea de considerare şi respect faţă de cei din jur. Presupune existenţa conştiinţei propriei valori, dublată de modestie, corelată şi cu conştiinţa valorii celorlalţi. Este exprimată prin conduita corectă în îndeplinirea rolurilor şi statutelor sociale. Dezechilibrarea apărută In contextul acestu' registru de valori, prin supraestimarea valorii proprii şi diminuarea valorii altora, duce la orgoliu, vanitate şi, invers, prin minimalizarea propriei valori duce la umilinţă şi auto* abandon. 164. DEMO-CINEOL(m) Canada - DCI Guaifenesin • Tranchilizant, denvat de gl»-cerol de tip 3-(0-metoxifenoxi)-1,2-propan-diol, cu acţiune miorelaxant-sedativă şi moderat anxiolitică, cu o bună toleranţă. 165. DEMOFOBIE(F) (cf. gr. demos „populaţie" g phobos „frică") - sin OCLOFOBIE(F) • Fobie constînd într-o teamă excesivă (anormală) şi nejustificată, însoţită de obicei de fenomene neurovegetative, faţă de aglomeraţia mare, de lume multă adunată într-un loc (mulţime, gloată), deosebindu-se pe această linie de antropofobie şi agorafobie. Este frecventă atît în nevroze (anxioasă, obsesivo-fobică, depresivă), cît şi în psihoze (schizofrenie, depresie melancoliformă), precum şi la personalităţi psihastenice, isterice, para-noi ace. 166. DEMOLOX( M) Anglia - DCI Amoxa-pinâ • Antidepresiv timoleptic, derivat di-benzazepinic de tip 2-c1or-11(1-piperazinil) dibenz/b,f//1i4/oxazepină, cu acţiune antide-presivă care se instalează rapid (absorbţie 90 de minute, T 1/2 — 30 h) şi uşor sedativă. Indicat în depresiile exo- şl endogene. Nu se asociază cu IMAO şi nu se administrează în status post infarct miocardic. * 167. DEMONOFOBIEw (cf. gr. datmon „zeitate, demon" g phobos „frică") • Fobie Alexieff spectaculoasă, dar rar întîlnită, manifestată prin frica patologică de demoni, stafii, spirite. Nu trebuie confundată cu teama cochetă, 724/Dem Demonologie ; DemonopaticP); Demonstrativ ; Demonstrativitate fără notă fobică, a mediilor subculturale sau a personalităţilor dizarmonice de tip isteric. In cazul în care se manifestă drept fobie, este net expresia unei endogenii. 168. DEMONOLOGIE (cf. gr. daimon g logos „cuvînt, discurs") • Termen inspirat din dogme cu rădăcini în obscurantismul religios, al secolelor trecute, dar cu unele reminiscenţe şi în prezent. Reprezintă o concepţie psihiatrică apusă, după V. PREDESCU (1969), prin care se încerca demonstrarea „originii demonice a bolilor psihice, moti-vînd tratarea lor prin exorcisme". 169. DEMONOMANIE (cf. gr. daimon g mania „nebunie") • Termen de interes istoric, utilizat în psihiatria secolului trecut pentru a desemna temele mistico-delirante întîlnite în diversele psihoze. în 1843, MA-CARIO descrie patru forme ale demonoma-niei, pe care o suprapune lipemaniei lui ESQUIROL | • delirul de condamnare, caracterizat prin convingerea existenţei blestemelor şi a urmărilor nefaste ale acestora g • demonomania externă din delirurile cronice mistice, care apare la debilii isterici, la obsedaţi, corespunzînd unui sindrom de influenţă (include tulburări de percepţie de tipul halucinaţiilor şi iluziilor vizuale, însoţite de idei de persecuţie) g • demonomania internă, corespunzînd sindroamelor de posesiune, caracterizată prin automatism motor sau verbal şi prin halucinaţii cenestezice (bolnavul are convingerea delirantă că în interiorul corpului său sălăşluieşte un demon), descrisă în schizofrenie, melancolia delirantă, stări demenţiale şi post-encefalitice, precum şi în delirul hipo-condric (BAILLARGER) din paralizia generală g • delirurile în care există convingerea unor relaţii sexuale întreţinute cu demoni, acompaniată de halucinaţii în sfera genitajă? întîlnită mai frecvent la femei dedt la bărbaţi. 170. DEMONOPATIC DEMONSTRATIV — tip de personalitate. ^174. DEMONSTRAŢIE (cf. lat. demonstraiio J^descriere, expunere, demonstraţie") • întemeiere a adevărului unei propoziţii prin ^deducţia acesteia din premise adevărate, pe ^baza unor legi (reguli) corecte de raţionament. Atunci cînd demonstraţia directă a unui enunţ nu este posibilă se poate recurge la demonstraţie prin reducerè la absurd (apa-gogică) : acceptîndu-se ca adevărat enunţul care contrazice teza de demonstrat, se arată că din el decurg absurdităţi — consecinţe ilogice — şi de aici se conchide adevărul celei din urmă. Demonstraţia apagogică nu se poate aplica oricînd şi nu este infailibilă. Termenul desemnează şi procedeul logic prin care se fundamentează adevărul privitor la o persoană, în structura lui intrînd obiectul sau teza de demonstrat, argumentele folosite în sprijinul tezei de demonstrat şi procedeul -logic propriu-zis de argumentare. Demonstraţia poate fi propriu-zisă sau de informare (după scop), cu caracter deductiv sau inductiv (după rolul şi felul fundamentelor), directă sau indirectă (după procedeul de argumentare) . Se utilizează şi termenul de demonstraţie intuitivă (în psihopedagogie), în sensul evidenţierii relaţiilor concrete prin expunerea unor obiecte. 175. DEMORALIZARE (cf. fr. démoraliser) • Comportament consecutiv unui eşec, unei nerealizări pe linia aspiraţiilor sau datorat unei afecţiuni psihice şi/sau somatice. Caracterizează maî ales personalităţile depresive, astenice şi imature emoţional, afectiv şi constă în pierderea încrederii în forţele proprii, descurajare, repliere în sine, tendinţă la apato-abulîe, demîsionarîsm. Poate fi individuală sau colectivă (cînd condiţiile sociale şi Istorice sînt defavorabile şi afectează grupuri sau grupări sociale), reflectînd în ultimă instanţă pierderea sau repunerea m discuţie a valorilor morale pînă atunci acceptate. 176. DEMOSTENE - complex (DEMO-STENE : om politic şi orator atenian, 384— 322 î.e.n.) • Termen cu semnificaţie psihanalitică. Se referă la trebuinţa nevrotică de a compensa şi supracompensa sentimente de inferioritate prin folosirea discursului. După SAUSSURE, folosirea cuvîntuluî presupune^ „un act individual de voinţă şi inteligenţă", o angajare a subiectului în discurs. Folosirea cuvîntuluî ca modalitate compensatorie şi în scopul unei performanţe, care să rezolve inferioritatea, ar semnifica o angajare de tip masculin (limbajul şi cuvîntul ca mijloc de dominare, discursul fiind un element activ, incisiv). DEMOSTENE, orfan de tată, sărac şi avînd unele deficienţe fizice, a reuşit, prin efort şi tenacitate, să-şi depăşească handicapul şi să devină un mare orator. 177. DENARCISISM (cf. de-, prefix negativ g narcisism, de la Narcissus, personaj mitologic) • Stare proprie unui anumit stadiu de dezvoltare, în care o parte din energia psihică orientată în primii ani de viaţă exclusiv spre subiect (propria persoană), este reinvestltă în exterior, în alte obiecte. Denarcisismul este privit de către KAMPBELL (1978) ca o condiţie necesară pentru o dezvoltare psihică sănătoasă, constituind în acelaşi timp un prim pas în formarea unor sentimente altruiste. El poate lua forme extreme în cazurile în care există o lipsă totală a preocupărilor faţă de propria persoană sau o reducere accentuată a ataşamentului faţă de sine. Aceste stări denarcisice extreme pot fi întîlnite în depresiile severe şi în unele forme de schizofrenie. 178. DENDROFILIE (cf. gr. dendron „copac" S phllla „dragoste") • Interes exagerat pentru copaci. MICHAUX acordă termenului citîndu-l pe M. HIRSCHFELDT, o interpretare psihanalitică, considerînd dendrofilia o fantasmă fobîcă. 179. DENEGARE (fr. dénégation f cf. lat. denegare „a nega") • Termen introdus de LAPLANCHE şi PONTALIS (1973) pentru a delimita două aspecte ale mecanismului de negare, deseori confundate sau nesesizate în adevărata lor semnificaţie. Autorii citaţi pleacă de’ la termenii din limba germană „Verneinung" şi „Verleugnung", utilizaţi de 726/Den Denny-Braunl#> ; Denotare ; Deofed *M>; Deontologie FREUD cu nuanţe diferite pentru a desemna acelaşi proces al negării. „Verleugnen" este folosit în sensul refuzului de a sesiza un fenomen sau eveniment clar evidenţiat în lumea exterioară. în limba română ar corespunde termenul de negare, asemănător cu termenul francez „déni". Denegarea este o reacţie, evidenţiată de FREUD, în timpul desfăşurării şedinţelor de psihanaliză, şi reprezintă o formă de rezistenţă a subiectului, care nu recunoaşte (neagă) conţinuturi refulate, deşi, prin intermediul analizei, încep să fie reactualizate. Acesta este sensul care ar corespunde termenului german „Verneînung". Denegarea este un indicator al faptului că dorinţa refulată începe să fie conştientizată, iar refuzul subiectului de a recunoaşte că-i aparţine sau contrazicerea analistului are o valoare confirmativă. Subiectul poate să admită la un moment dat dorinţa la nivel intelectual, dar conţinutul propriu-zis al acesteia se menţine refulat. în limba română, semnificaţiile termenilor de negare şi denegare sînt aproape identice. în timp ce termenul de negare se referă la refuzul categoric al recunoaşterii unui fapt, denegarea se referă la tăgăduiala, dezminţirea de către subiect a apartenenţei unei dorinţe sau idei care începe să apară în cîmpul conştiinţei. 180. DENNY-BRAUN(S) sindrom • Tulburare paraheoplazlcă, descrisă de autor în 1948, în special în formele de cancer bron-hopulmonar, caracterizată printr-o serie de simptome cerebeloase (ataxie, tremor intenţional, nistagmus, vertij, dizartrie), tulburări senzoriale (hipoacuzie, parestezii, tulburări ale sensibilităţii profunde), la care se adaugă un sindrom astenic sever. Simptomatologia nu se dezvoltă în legătură cu procesul de metastazare, ci are, probabil, la origine tulburări biochimice. Tabloul clinic neobişnuil al acestui sindrom ridică mari dificultăţi diagnostice, alternativa carcinomatozei bronşice fiind de cele mai multe ori ignorată atît di neurolog, cît şi de psihiatru. 181 DENOTARE (cf. lat. denotare „a desemna") • Capacitate a cuvîntului de a semnifica. Această capacitate este diferită de la un individ la altul, deşi aspectul denotativ al unui cuvînt dat păstrează, în linii mari, aceleaşi limite de semnificaţie în cadrul grupului de oameni care vorbesc o limbă comună, în unele afecţiuni psihice, aspectul denotativ al cuvintelor este profund distorsionat, îm-brăcînd nota particulară a semnificaţiei personale pe care subiectul schizofren o acordă unui cuvînt sau altuia. Semnificaţia unilaterală. acordată de bolnav cuvintelor, duce la Imposibilitatea de folosire coerentă a limbajului, blocînd fluxul informaţional. 182. DENUBIL*MC> Spania • Produs terapeutic care conţine două medicamente tipizate cu acţiune similară, care se complemen-tează. Este compus din : • DEANOL PYROGLUTAMATE*M) — noo-analeptic, derivat dimetilaminoetanolic g • HEPTAMINOL*M) — roborant proteic. Are acţiune psihostîmutatoare. 183. DEOFED*M> S.U.A. - DCI Metam-fetamină • Psihostimulent cu valenţe anorexigène, derivat feniletilaminat de tip (+)—N —a—dimetilfenetilamină, cu acţiune şi indicaţii similare cu ale AMFETAMINEI şi cu acelaşi risc al dependenţei. 184. DEONTOLOGIE (cf. gr. deon „ceea ce trebuie făcut, ceea ce se cuvine" ff logos „cuvînt, discurs") • Termen utilizat pentru întîia oară de către J. BENTHAM, ca denumire a unei discipline morale Sui generis, avînd drept finalitate ierarhizarea valorică a acţiunilor posibile, pe baza unui aşa-zis calcul aritmetic al cantităţii totale de plăcere sau suferinţă pe care o poate provoca fiecare acţiune, în concepţia lui BENTHAM, acest calcul oferă argumentului moral un criteriu obiectiv de evaluare a alternativelor ce-i sînt deschise, întemeind judecăţi descriptive cu caracter intrinsec normativ. Desprins de contextul particular al filozofiei lui BENTHAM, termenul a primit semnificaţia de discurs etic consacrat cercetării acţiunilor impuse de datoria morală, aflat într-un raport de complementaritate cu axiologia, care se referă la dimensiunea valorică a faptelor morale. Orientările etice extremiste transformă această complementaritate într-o opoziţie în care se înfruntă, pe de o parte, teoriile deontologiste — care afirmă datoria ca temei al valorii morale — şî, pe de altă parte, teoriile teleologiste — în a căror perspectivă datoriile se justifică în măsura posibilităţii de raportare la un set prestabilit de valori imuabile. în ultimele decenii, termenul se identifică din ce în ce mal frecvent cu logica deontică — aceasta reprezentînd studiul formal al structurilor şi schemelor de inferenţă caracteristice gîndirii normative, aspirînd la o tratare axiomatică a sistemelor de norme, în general, şi a datoriilor morale în particular. într-o accepţiune mai restrînsă, deontologia desemnează un cod al moralei profesionale, ansamblul de principii şi norme particulare Deontologie ; DepaferiW; Deparon^ ; Dependenţa Dep/727 pe care le implică exercitarea unei anumite profesiuni. Deşi face corp comun cu deontologia profesiunii medicale deontologia psihiatrului implică o serie de note particulare, care conturează deosebiri de nuanţă. Angajamentul terapeutic al psihiatrului va fi întotdeauna complet, în sensul rămînerii alături de suferind atîta timp cît acesta o solicită direct sau prin opinia familiei. Ca orice medic, psihiatrul nu-şi va abandona bolnavul fn cazul unei evoluţii nefavorabile, cu atît mai mult cu cît acest lucru nu este numai posibil, ci şi iminent. Păstrarea unei disponibilităţi majore In faţa dramaticei suferinţe pe care boala psihica o reprezintă pentru fiinţa umană, în însăşi esenţa umanităţii ei, este condiţia esenţială a exercitării profesiunii de psihiatru. Conştiinţa psihiatrului trebuie să aibă adesea şj un rol de compensator al incapacităţii bolnavului de a-şi manifesta singur libertatea de opţiune. în această ipostază, demersul pe care profesionistul îl face trebuie dublat de O enormă capacitate de comprehensiune, în care empatia să poată întregi cunoştinţele de specialitate şi experienţa. Respectul intimităţii psihologice a fiecărei persoane în parte, ca şi păstrarea secretului asupra confesiunilor subiectului (cu atît mai mult cu cît ele inter-feră cu fragila lume a imaginarului, în care reafuL şî irealul adesea amalgamează) sînt absfclut obligatorii. Psihiatrul se află adesea în postura de unic confesor, confesiunea ră-mîflînd de regulă singura poartă spre lume, singurul punct de sprijin real al bolnavului. Deşntoiogia profesională trebuie să-şi exercite, alături de alţi factori, rolul de funcţie dinamogenă a perfecţionării profesionale, de Ppil^pipăjdeschidere spre tot ce este nou, p eîH r ţi;. a:v put ea oferi în mai mare măsură aj ut or ui gdcare bolnavul are nevoie. Pai*tteîf>aitea psihiatrului ca membru de-cident Tn^ cdVhlsii de expertiză a discernămîn-tufui pe care individul îl are în legătură cu faptele sate-(uniele de o periculozitate socială deosebită), crează nu numai o responsabilitate în plus, ci impune şi aderenţa la un sever cod deontologic. Dezvoltarea !impetuoasă a unei serii largi de tehnici exploratorii şi metode terapeutice implică necesitatea experimentării unora dintre acestea şi, în funcţie de rezultate, implementarea lor în practica obişnuită. Deontologiei profesionale îî Vevihe rolul de a orienta aceste demersuri, astfel încît, respectînd principiul fundamental hipocratic „primum non nocere", să asigure triajul corespunzător al metodelor Cu ur£ maxim de potenţial recuperator pentru subiect. 185. DEPAFEN*M> Finlanda - DCI Pro clorperazlnd # Neuroleptic incisiv, derivat fenotiazinfc piperazinat de tip 2-clor-10-/3-(4-meti!-1-piperazinil)propil/fenotiazină, cu acţiune antîpsîhotică, sedativă, antiemetică, cu valenţe anti vertiginoase şl antispasmodice. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de EMETIRAL*M). 186. DEPARKIN?M) Cehoslovacia - DCI DietazTnâ • Neuroleptic sedativ, derivat fenotiazinic aminoalkilfenotiazină de tip 10-(2-dietilaminoetil)fenotiazînă, cu acţiune anxi-olitică, uşor hipnotică. Eficient numai în tratamentul psihogeniilor şi al afecţiunilor psihosomatice. 187. DEPARON Japonia - DCI Etizolam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 4-(0-clorfenil)-2-etil-9-metil-6H-tieno/3,2-f/ /-s-trlazolo/4,3-a/-/1t4/diazepină„ cu acţiune se-dativ-hipnotică şi valenţe anxiolitice. 189. DEPENDENŢĂ (fr. dépendance f cf. lat. dependere „a atîrna, a depinde") • Relaţie fundamentală între două fenomene, în care existenţa sau menţinerea unuia dintre ele condiţionează menţinerea sau apariţia celuilalt | în psihiatrie are înţelesul unei legături de natură afectivă. Există situaţii de dependenţă naturală, precum aceea în care se află nou-născutul şi copilul mic, care-l obligă la relaţionarea biopsihoîogică cu părinţii săi g în cazul handicapaţilor (deficienţi mintali), această dependenţă se prelungeşte însă peste limitele copilăriei, putînd fi viageră. Regresiunea bolnavului psihic, a imaturului afectiv, se manifestă ca o reîntoarcere către conduitele infantile, fiind marcată de o puternică dorinţă de supraprotecţie. Se vorbeşte astfel, în psihanaliză, de o dependenţă orală, care ar consta în dorinţa de a fi îngrijit de mamă sau un substitut al ei. Tot psihanaliza defineşte nevoia de dependenţă ca apărare a Ego-ului împotriva atacurilor, criticilor, justificînd sau mascînd astfel nereuşite privite ca autodevalorizante. O serie de autori au arătat rolul acestui tip de dependenţă în patogeneza unor afecţiuni cu caracter psi- 728/Dep Dependenţă şl boală ; Depersonalizare hosomatic. Astfel, DUNBAR, ALEXAND şi SAUL arată că hipertensivul este prins între nevoia de pasivitate şi dependenţă, pe care o trăieşte ca inferiorizantă şi umilitoare, deci inacceptabilă, şi comportamentul reacţionai la această tendinţă, vizînd stă-pînirea situaţiilor, dominarea şi autonomia. DE M'UZAN şi BONFLIS descriu nevoia de dependenţă şi protecţie a bolnavului ul-ceros, reprimată printr-un comportament ambiţios şi competitiv } dependenţa se accentuează însă atunci cînd actul chirurgical devine inevitabil. Situaţia de boală este de regulă o situaţie de dependenţă, nu numai prin consecinţele directe ale bolii (slăbiciune, dependenţă morală şi fizică, durere), ci şi prin reinserţia subiectului într-un stadiu infantil f sentimentul de dependenţă este exacerbat în cadrul relaţiei cu terapeutul, de la care bolnavul (mai ales cînd este internat) primeşte îngrijiri corporale, se bucură de o atenţie crescută, manifestată şi prin comportamente care au, prin repetare, o deschidere ludică (măsurarea tensiunii, greutăţii, temperaturii, examenul plăgii) imprimată de cotarea lor ca reuşite sau nereuşite. Reîntoarcerea către satisfacţii arhaice sau căutarea de satisfacţii orale caracterizează adesea situaţia de bolnav. Dependenţa pasivă a nevroticului este bine cunoscută, fiind generată atît de scăderea activităţii, cit şi de slăbiciunea instanţelor personalităţii. SPITZER şi colab. descriu un tip de personalitate dependentă, ale cărei trăsături esenţiale ar fi : admiterea în mod pasiv că doar ceilalţi pot să-şi asume responsabilitatea în principalele probleme de viaţă datorită incapacităţii de a acţiona independent (de exemplu, soţul va decide ce meserie să practice soţia, unde să locuiască familia etc ) g • subordonarea propriilor interese celor ale persoanelor de care sînt dependente, pentru a evita orice posibilitate de a se bizui numai pe sine 5 » lipsa de încredere în sine (se consideră neajutoraţi, incapabili). Activitatea socio-profesională este modificată îndeosebi în munci care reclamă independenţă şi capacitate de decizie. Relaţiile sociale sînt limitate, reduse la un număr mic de persoane apropiate, dintre care de una subiectul este dependent. 190. DEPERSONALIZARE (fr. dâpersonna-User ţ cf> lat. persoana „mască, rol, persoană, personaj") • Tulburarea conştiinţei propriei persoane, propriului Eu, subiectul avînd sentimentul pierderii identităţii somatopsihice personale. El trăieşte dureros impresia că a devenit străin, diferit sau nereal, păstrînd conştiinţa personalităţii sale anterioare. Curgerea existenţială se destramă, viaţa părînd a se desfăşura în gol, într-un ritm încetinit. Propriul Eu devine un spectacol dramatic pentru subiect. Afectivitatea este dominată de anxietate, care poate atinge apogeul într-un acces brutal de angoasă de depersonalizare, derivînd din îndoiala faţă de realitatea propriului Eu şi faţă de ambianţă (FOLLIN). Sentimentele devin terne, apare senzaţia de vid emoţional. Subiectul manifestă indecizie în acţiune, hipo-bulie, dificultăţi în organizarea gîndirii. Tabloul clinic este completat frecvent cu derea-lizare, desomatizare, analiză introspectivă (subiectul alunecă în subiectiv, consecutiv efortului de regăsire, desprinzîndu-se şi îndepăr-tîndu-se de real). Depersonalizarea a fost iniţial descrisă de P. JANET în psihastenie. Automatismul mintal recunoaşte o alterare profundă a conştiinţei propriului Eu, avînd la bază o scădere a tensiunii psihologice, deci apariţia senzaţiei de depersonalizare. Sindromul de depersonalizare apare frecvent şi în stări depresive (prin modificarea percepţiei timpului trăit), în melancolie (sub forma acuzelor hipocon-driace, a ideilor de transformare şi negaţie din sindromul Cotard), în cadrul reacţiilor afective, în neurastenie, nevroză obsesivo-fobică, la personalităţi dizarmonice schi- Depersonalizare ; Dephadren Depistare Dep/729 zoide şi isterice, în bufee delirante. Depersonalizarea poate constitui preludiul aurei în stări crepusculare. în psihozele toxice se poate asocia sindromului halucinator sau iluziilor senzoriale. în debutul de tip pseudonevrotic al schizofreniei se manifestă prin sentimentul înstrăinării propriului Eu, perplexitate faţă de propriul corp sau sentimentul de fragmentare corporală, alături de preocupări hipo-coridriace. M. ROTH a descris tipul de nevroză caracterizată prin fobie-anxietate-deper-sohalizare (nevroza pseudoschizofrenică), în care cele trei elemente coexistă. Manifestări ale depersonalizării, cu caracter pasager, sînt posibile şi la subiecţii normali, fiind favorizate de o reducere a stării de vigilenţă (surmenaj, stări hipnagogice şi hipnapompice). Din punct de vedere psihanalitic, depersonalizarea s-ar explica printr-o fixare într-un stadiu pregenital şi regresiune narcisistă. Depersonalizarea nu dispune de o terapie specifică, recăpătarea conştiinţei propriului Eu fiind realizată prin tratamentul afecţiunii de bază. Uneori dispare spontan, după o perioadă relativ lungă de persistenţă. 191. DEPHADREN(M) S.U.A - DCI De-xamfetamina • Psihostimulent, derivat fenil-etilaminat de tip (-f-)-a-metilfenetilamină-a-mină simpaticomimetîcă ? indicat în combaterea efectelor secundare ale unor psihotrope. Utilizarea în doze mari şi repetate poate duce la .dependenţă. 192. DEPISTARE (fr. dépister) • Element de referinţă al profilaxiei secundare, în accepţiunea OMS ; se realizează la nivelul tuturor tipurilor de unităţi medicale şi este necesar să fie cît mai precoce, atît din motive medicale, cît şi economice. Deosebit de importantă este depistarea cît mâi precoce a cazurilor de boală, atît a celor manifeste — dar încă nesemnalate —, cît şi a celor pe cale de a se constitui ca atare, în vederea instituirii în timp util a unor măsuri medico-sociale complexe. Efortul depus în această direcţie are cel puţin trei consecinţe pozitive: *. «depistat „în timp util", bolnavul (sau candidatul la boală) poate fi tratat mai uşor, mai repede şi mai bine, cu mai mari şanse de refacere şi de redare completă a sănătăţii 9 • în cazul în care boala are un grad de periculozitate nu numai pentru bolnav, ci şi pentru semenii săi, prin măsuri prompte se elimină acest.risc J • cunoaşterea bolilor în stadiu cit mai precoce permite o mai bună identificare a cauzelor pentru marea lor ma- joritate, cu şanse mai bune de tratament, pentru toate. Referitor la bolile psihice, depistarea lor precoce este dependentă de nivelul educaţiei sanitare a populaţiei, precum şi de accesibilitatea la înstituţiile de asistenţă psihiatrică. Educaţia populaţiei în domeniul sănătăţii mintale trebuie să vizeze mai multe aspecte : • creşterea capacităţii de sesizare a bolii psihice 5 • creşterea încrederii în psihiatru şi în serviciile de psihiatrie în general 9 • modificarea atitudinii faţă de boala psihică şi faţă de bolnavul psihic. Eficienţa terapiei psihiatrice este condiţionată de următorii factori : • formula organizatorică şi funcţională a reţelei de psihiatrie Ş • capacitatea instituţiilor de psihiatrie disponibile g • mijloacele terapeutice. Depistarea precoce poate fi individuală sau colectivă. Depistarea Individuală poate fi, la rîndul ei, curentă şi excepţională : • depistarea curentă se realizează prin examenul medical, care poate fi activ (prin solicitarea subiectului de către unitatea medicală) sau pasiv (prin prezentarea subiectului din proprie iniţiativă) 9 • depistarea excepţională este particulară psihiatriei, procedurile ei fiind cuprinse în prevederile legislative privind tratarea şi internarea bolnavilor psihici periculoşi. Depistarea colectiva se adresează grupurilor şi este numai activă, realizîndu-se numai la solicitarea unităţilor sanitare. Ea poate prezenta următoarele forme principale : 9 Examenul medical al unui individ sau al unui grup (examen colectiv), cu prilejul intrării într-o nouă colectivitate 9 reprezintă o metodă de depistare cu atît mai eficientă, cu cît se produce în momentele nodale ale vîrstei. Formele colective mai des aplicate ale acestui tip de control medical sînt: • examenul medical al copiilor de 6—7 anî, la intrarea în şcoală ? se efectuează de către echipa din LSM copii, în colaborare cu medicul pediatru şcolar sau teritorial 9 • examenul medical al tinerilor înainte de recrutare şi încorporare ş se efectuează în LSM adulţi, în colaborare cu o echipă complexă de medici specialişti şi de medici de medicină generală.9 • examenul medical la admiterea în în-văţămîntul superior g se efectuează de LSM adulţi^din teritoriul de domiciliu 730/Dep Depistare ; metode ; Dep/xo/W; Deptasare al candidatului şi este vizat de LSM studenţesc din centrul universitar unde va candida subiectul $ • examenul medical la încadrarea în muncă se efectuează de LSM adulţi, numai la cererea medicului de medicină generală, pentru cazurile în care doreşte să cunoască opinia specialistului, sau curent, pentru anumite locuri de muncă. ţ Examene medicale profilactice periodice, denumite în mod curent „controale periodice" ? sînt acţiuni de masă care se organizează la anumite intervale de timp, la locul de muncă sau în teritoriu, urmărindu-se depistarea activă şi timpurie, la anumite categorii de persoane, a fenomenelor morbide subclinice, în vederea instituirii măsurilor medico-so-ciale corespunzătoare. # Examenul medical anual sau de etapă al unor categorii expuse fl se adresează în prezent mai ales şoferilor profesionişti şi amatori, care, prin starea sănătăţii lor psihice, pot constitui un pericol atît pentru ei înşişi, cît şi pentru sănătatea şi integritatea celorlalţi membri ai colectivităţii : • controlul stării de sănătate psihică a conducătorilor auto profesionişti din întreprinderile de transport în comun se efectuează anual, examenul psihiatric fiind decisiv pentru continuarea activităţii sau schimbarea profilului profesional al subiectului f • examenul medical psihiatric de etapă al conducătorilor auto amatori se face de către medicul psihiatru din cabinetul de psihiatrie al policlinicii sau al LSM şi prevede următoarele etape în funcţie de vîrstă : — pentru conducătorii auto amatori sub 45 ani — la 5 ani \ — pentru conducătorii auto amatori între 45—60 ani — la 3 ani g — pentru conducătorii auto amatori peste 60 ani — anual. Aceste măsuri au scopul de a proteja atît individul, cît şi colectivitatea, fiind o restricţie absolută necesară, impusă de disfuncţia generată de boală şi de evoluţia ei naturală. Controlul medical anual sau de etapă este aplicat şi celor care îşi desfăşoară activitatea în condiţii particulare (înălţime, noxe), precum şi cadrelor din învăţămînt ? ar fi însă necesară extinderea lui şi la alte categorii profesionale. % Examene medicale profilactice ocazionale ? sînt acţiuni medicale prin care se caută depistarea precoce a afecţiunilor psihice cu ocazia solicitării de către subiect a unui aviz privind starea de sănătate în vederea căsăto- riei, înfierii, instituirii tutelei, obţinerii carnetului de conducere auto, permisului de port-armă. 0 Examene medicale profilactice speciale B vizează depistarea unei singure boli existente în sînuî colectivităţii sau depistarea tuturor bolilor care afectează membrii unor colectivităţi . Examinarea profilactică specială în vederea depistării unei singure boli se referă de obicei la afecţiunile care constituie probleme majore de sănătate publică : boli cardiovasculare, cancer, boli psihice etc. ? în această categorie intră „Studiul Titan" - 1972/73-1982/83 (PREDESCU şi colab.). Examinarea profilactică complexă constituie o formă superioară a examinărilor speciale de masă, cu caracter activ şi preventiv. Ea constă în examinarea unei colectivităţi desemnate şi pregătite anume în acest scop, de către o echipă de medici de diferite specialităţi. Se efectuează de obicei prin metode rapide de investigare, cu posibilităţi de aplicare în masă. Pe baza acestui tip de examinare, pe lîngă faptul că se depistează activ toate cazurile de îmbolnăviri existente în sînul colectivităţii, se determină şr prevalenţa, respectiv starea de morbiditate reală a colectivităţii, In această categorie intră „ancheta stării de sănătate a populaţiei" efectuată de Ministerul Sănătăţii în 1983. 193. DEPIXOL*M), DEPIXOL CONCENTRAT E(M) Anglia — DCI Flupentîxol decanoat • Neuroleptic Incisiv, derivat tioxantenic de tip 2-trifluorometil-9-/3-/4-(2-hidroxîetil)pi-perazin-1-il/propiliden/tioxantenă, cu acţîune neuroleptică incisivă, antidepresivă şi anxio-litică. Prezentat atît în forma standard cît şi dépôt, este indicat în psihoze cronice şi subacute; în profilaxia acceselor din psihoza maniaco-depresivă, cu efecte secundare moderate. Se pretează la tratament ambulatoriu de lungă durată. în ultimul timp este utilizat, la intervale mai scurte, şi în combaterea manifestărilor acute. r 194. DEPLASARE (cf. fr. déplacer) - sin* ALUNECARE • Concept psihîanalitîc referitor la economia energiei libere din procesele primare, inconştiente, caracterizat prin posibilitatea de a aluneca (deplasa) de-a lungul unor căi asociative, de la reprezentările intolerabile conştientului individului spre reprezentări legate de primele prin lanţuri asociative. Deplasarea poate fi întîlnită în : • pulsiunile agresive inhibate în faţa unui adversar redutabil, dar descărcate în faţa unul adversar mai puţin temut l Depoco/m; Deportare ; Deposedare*?!*) ; Depreny!**> Dep/731 • elaborarea visului în care conţinutul manifest este efectul unei deplasări în raport cu conţinutul latent g ♦ formarea simptomelor. După unii autori deplasarea survine mai mult în formarea fobiilor şi se opune mecanismului conversiei, unde se produce o simbolizare în registrul somatic al pulsiunii refulate. 195. DEPLASAT - afect - sin. TANSPO- sin. ZlŢIE DE AFECT -> AFECT DISLOCAT 196. DEPOCALM(M) Grecia - DCI D/o-zepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-1,3-dihidro-1-metil-5-fenil-2H-1,4-benzodiazepină, cu acţiune sedativ-hipnotică, anxiolitică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de DIAZEPAM(M>. 197. DEPORTARE — ecou psihopatologic (çf. lat. deportare) • Măsură represivă repre-zentînd captivitatea într-un loc de exil, în condiţii dificile de viaţă, adoptată din diferite motive (politice, rasiale sau altele), care are ça scop anihilarea oricărei rezistenţe psihologice, putînd determina pierderea integrităţii psihice şi fizice a individului. I.F. STEINER descrie duritatea tratamentului aplicat deportaţilor, în afara oricăror norme şi considerente morale, înaintea şi în timpul deportării pro-priu-zise, generator al unei largi game de manifestări psihopatologice. Marile drame ale istoriei civilizaţiei au permis culegerea a numeroase date care au conturat un „sindrom al deportaţilor", caracterizat prin astenie, apatie, impresionabilitate marcată, anxietate, tulburări hipnice şi mnezice. MINKOWSKI a descris la deportaţii reîntorşi în patrie „un fel de epuizare afectivă", echivalentă, la TARGOWLA, cu „sindromul de hipermnezie emoţională paroxistică tardivă". Deportatul trăieşte detenţia cu sentimentul nedreptăţii care i s-a făcut şi care nu poate fi reparat, putînd reacţiona, în funcţie de personalitatea lui premorbidă, prin atitudini de rezistenţă, de luptă sau revoltă, prin reacţii de abandon, demisionare şi chiar prin autoliză. 198. DEPOSEDARE*1» delir (fr. déposséder $ cf. lat. possidere „a lua în stăpînire”) • Subvariantă a delirului procesiv, semnalată de PAILHAS şi descrisă şi denumită ca atare de RÉGIS. Deliranţii sînt „victimele" unor hotărîri judecătoreşti sau administrative (corecte), luate în limitele legii, pe care însă ei nu le recunosc, considerîndu-se în continuare proprietarii unor bunuri care nu le mai aparţin. Această convingere îi face să acţioneze în consecinţă, revendicîndu-şi ,idrepturile" cu şi mai mare violenţă. Autorul menţionează unele particularităţi ale personalităţii premorbide a delirantului : încăpăţî-narea, impulsivitatea, lipsa instrucţiei, brutalitatea. La un secol după descrierea lui RÉGIS, se poate adăuga şi faptul că unele obiceiuri şi tradiţii regionale, existenţa unor sisteme de relaţii sociale rutiniere, au rolul lor în declanşarea acestui delir. 199. DEPOSEDARE^ sindrom • Trăire particulară care conferă subiectului sentimentul „de a nu-şi aparţine lui însuşi" g a fost descris de LÉVY-VALENSI, interpretîn-du-l ca o variantă a sindromului de automatism mintal f după aceeaşi opinie, sindromul de deposedare ar sta la baza dezvoltării delirului de influenţă. 200. DEPRAMINEÎM) Grecia - DCI îmî-pramlnd • Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzazepinic de tip 5-3-/(dimetilamino)pro-pil/-10,11-dihidro-5H-dibenz/b,f/azepină, cu acţiune antidepresivă, cu spectru larg de acţiune, induzînd depresia endogenă g se pretează şi se recomandă asocierea cu NL bazale în psihoze. Efectele terapeutice se instalează lent (12—14 zile). Este necesar ca tratamentul să fie susţinut, existînd riscul recăderilor (în nevroze minimum trei luni, în psihoze, şase luni). Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de ANTIDEPR!N(M). 201. DEPRELIO^ Spania • Produs terapeutic care conţine două medicamente tipizate cu acţiune diferită, care se comple-mentează : • AM ITRIPTI LI NA*M) - timoleptic, derivat dibenzocicloheptanic g • PERFENAZINA(M) — neuroleptic, derivat fenotiazinic. Are acţiune antidepresiv-se-dativă. 202. DEPRENIL*M) Polonia • Timoleptic, sin. Jerivat dibenzazepinic —► ANTIDEPRIN(M). România. 203. DEPRENYL*M) Ungaria - DCI Se/e-gilind • Antidepresiv, timoleptic, derivat propargilaminic de tip (R)-(—)-N, -dimetil-N- 2-propinilfenetilamină, indicat în depresiile inhibate g este lipsit de efecte sedative (necesită asocierea). Nu se administrează concomitent cu betablocante, psihostîmulente şi antidepresive timoleptice — necesită o pauză de 14 zile. Contraindicaţii le sînt în general cele ale timolepticelor —* IMAO. 732/Dep Depresie : epidemiologie, concept 204. DEPRESIE (cf. lat. depressio „afundare, coborîre") • Scădere pînă la prăbuşire a dispoziţiei bazale, cu caracter pasager sau durabil, cu actualizarea trăirilor neplăcute, triste şi ameninţătoare g aceste aspecte, precum şi puternica participare afectivă, trăirea profundă a acestei stări, antrenarea comportamentală consensuală, sînt argumente pentru a considera depresia ca o hipertimie negativă. Depresia este cel mai frecvent fenomen psihopatologic întîlnit în practica psihiatrică, dar nu numai în aceasta. Se apreciază că cel puţin 10% din subiecţii care se prezintă Ia medicul generalist sînt depresivi. OMS considera că 3% din populaţia pămîntului suferă de depresie, ceea ce în cifre absolute realizează un impresionant contingent, cuprinzînd peste 150 milioane de persoane. Tendinţa fenomenului este de creştere, după SAR-TORIUS, datorită creşterii duratei medii de viaţă, modificărilor psihosociale rapide generatoare de situaţii stressante, creşterii morbidităţii prin boli cronice (în care depresia apare ca simptom asociat), consumului excesiv de medicamente, care pot induce o depresie farmacogenă (în special antihipertensivele, corticosteroizii, contraceptivele). Este foarte utilă o distincţie între sensul uzual al depresiei (tristeţe sau emoţie negativă) şi cel psihopatologic, în care nu lipseşte numai obiectul suferinţei, dar însăşi suferinţa este anormală, pervertită, deformată, subiectul devenind, după TELLENBACH, „obiectul propriei sale suferinţe". Intensitatea clinică a depresiei, distincţia ei de „tristeţea normală", se face prin evidenţierea trinomului : dispoziţie depresivă, încetinirea proceselor de gîndire, lentoare psihomotorie, la care se adaugă o serie de simp-tome auxiliare de depresie somatică : • dispoziţia depresivă este trăită ca o „tristeţe vitală" (K. SCHNEIDER), caracterizată prin pierderea sentimentelor, golire şî nelinişte interioară, conţinut perceptual cenuşiu, nebulos uneori ? • încetinirea proceselor gîndirii este exprimată de monoideism, cu conţinut depresiv, incapacitate decizională, ru-minaţîi. Ideaţia poate lua forma ideilor delirante cu caracter de autoacuzare şi sentimente de vinovăţie, inutilitate, ruină etc. Depresivul trăieşte o stagnare a timpului intim imanent, care se desin-cronizează de timpul real f această oprire a timpului trăit marchează ansamblul tulburărilor depresive, bolnavul prezentînd o incapacitate de acţiune autentică (TATOSSIAN) l • lentoarea psihomotorie este caracterizată de încetinirea mişcărilor, diminuarea expresiei şi mobilităţii mimice (hipo-sau amimie), dificultate de verbalizare; tendinţa de a se complace în activităţi fără scop (inerţie psihomotorie)? • simptomele auxiliare, de expresie somatică, se traduc printr-o tulburare a vitalităţii — astenie, lipsă de vigoare fizică, insomnii, anorexie şi scădere în greutate, tulburări ale dinamicii sexuale. Tulburările somatice sînt legate de hi-peractivitatea simpatică dublată de inhibiţia parasimpatică : hiposalivaţie, dureri epigastrice, meteorism, constipaţie sau diaree, greutate în respiraţie, disconfort precordial, tulburări de ritm cardiac, extrasistole, ameţeli, cefalee, dureri difuze în regiunea tractului urogenital. Tranziţia „tristeţii normale” spre depresia clinică urmează o traiectorie discontinuă, după KRAEPELIN, continuă după A. MEYER, interesînd însă oricum structuri neuronale şi mecanisme neuropsihice complexe, prin intermediul cărora selecţia naturală, mutaţiile genetice, condiţionările, învăţările iniţiază, organizează, integrează şi finalizează procesele metabolice emoţionale şi activităţile direcţionate ale organismului (KLERMAN). Afectele umane, inclusiv depresia, joacă rolul unor instanţe psihice de mediere adap- Goya tativă. Paradigma separaţiei sau pierderii mamei, din depresia anaclitică, ar juca rolul unui semnal adaptativ social, al nevoilor instinctiv-emoţionale ale copilului, adresat grupului familial (BOWLBY). Experimentele pe antropoide au confirmat ipoteza existenţei unor Depresie : mecanisme, clasificare Dep/733 consecinţe de ordin comportamental, intelectual şi social ale privării materne, care par să aibă relevanţi pentru confirmarea teoriilor vulnerabilităţii crescute pentru boli afective a adulţilor care au cunoscut în copilăria precoce experienţa separării materne. Adaptarea fiziologică („physiological arou-sal“) din depresie constă în asocierea anxie-tate-frică (CANNON), care pregăteşte organismul pentru „teamă, fugă sau luptă". S-a postulat că inhibiţia din depresie ar fi o măsură adaptativă conservatoare (ENGEL, SCHMALE), deşi creşterea activităţii adrenergice nu susţine această ipoteză? ea ar putea fi totuşi acceptată ca postfază de epuizare a fazei „erectile" (cu creştere adrenergică), care ar preceda instalarea depresiei clinice. Adaptarea conştiinţei subiective ar consta în sincronizarea funcţiilor cognitive la afectivitate — scăderea capacităţii de autoreprezentare critică a performanţelor (BECK) ce ar menţine o unitate la nivel inferior a personalităţii, cu păstrarea însă a stimei de sine. Perspectiva adaptaţio-nistă subliniază un sens unitar, sistemic al modificărilor patologice complexe ce se petrec în organismul depresivului, valabile îndeosebi în cazul depresiei reactive aflate la jumătatea drumului dintre depresia normală şi cea endogenă. Clasificarea depresiei. Evoluţia clasificărilor depresiei reflectă achiziţiile studiilor familial-genetice, psihofarmacologice, biochimice, de personalitate, a testelor psihologice, precum şi evoluţia criteriologiei diagnostice psihiatrice. Clasificarea clasică a lui KRAEPELIN (1906) enumera depresia endogenă din psihoza maniaco-depresivă, depresia constituţională (temperamentul cicloid/ciclotimic) şi melancolia de involuţie. Clasificarea lui KIELHOLZ (1972) este tot etiologică (vizînd trei etiologii : organică, endogenă, psihogenă): 734/Dep Depresie : mecanisme, clasificare ROBINS şi GUZE (1972) aplică modelul medical tradiţional, în concepţia depresiei ca fenomen clinic, şi propun două criterii de clasificare: cronologic şi prezenţa unei boli asociate. Depresia primară (din cadrul tulbu- Această clasificare nosologică (cu unele modificări faţă de tabloul propus de ROBINS şi GUZE) introduce depresia primară ca o categorie reziduală, distincţie valoroasă din punct de vedere clinic şi terapeutic, în-trucît presupune un diagnostic prin excludere, reţinut şi în clasificările ulterioare. FEIGHNER ş.a. (1972) stabilesc criteriile diagnostice ale tulburării afective primare şi secundare. Depresia primară necesită următoarele trei grupe de criterii # Dispoziţie disforică, constînd in următoarele simptome : depresie, tristeţe, deznădejde, lipsa speranţei, temere, iri-tabiiitate, nelinişte, descurajare. # Cel puţin cinci din următoarele simptome» necesare pentru recunoaşterea depresiei „clare", respectiv patru pentru recunoaşterea depresiei „probabile" 2 rărilor afective primare) apare ca atare, la un subiect fără istoric psihiatric sau somatic, în timp ce depresia secundară succedă unei alte afecţiuni psihiatrice, somatice sau unei toxicomanii : • apetit diminuat, scădere în greutate (1 kg pe săptămînă sau cel puţin 5 kg pe an, fără regim hipocaloric) g • tulburări ale somnului (insomnie, hi-persomnie) g • pierderea energiei (fatigabilitate, oboseală) 3 • agitaţie sau lentoare g • pierderea interesului pentru activităţile obişnuite sau scăderea interesului sexual g • sentimente de autoreproş sau vină (care pot atinge intensitate delirantă) g • sentimentul diminuării sau diminuarea reală a capacităţii de a se concentra sau gîndi, gîndirea devenind lentă sau neclară g • gînduri persistente referitoare la moarte sau suicid, inclusiv dorinţa de a muri Depresie : criterii de diagnostic Dep/735 0 Depresia să dureze cel puţin o lună, fără a fi anticipată de alte boli psihice (schizofrenie, nevroză anxioasă, fobică, obsesivo-compulsivă, isterie, alcoolism, farmacodepen-denţă, personalitate antisocială, homosexualitate şi alte deviaţii sexuale, întîrziere mintală sau sindrom psihoorganic). Diagnosticul de depresie primară nu se pune subiecţilor care duc o existenţă stresantă sau suferă de boli invalidante somatice care precedă sau acompaniază depresia. Depresia secundară, „clară" sau „probabilă", este definită în acelaşi mod cu depresia primară, dar apare în una din condiţiile următoare : • o boală nonpsihică preexistentă, în stare latentă sau manifestă § • stres repetat sau boală invalidantă, care precedă sau însoţeşte sîmptomele depresiei. Conceptul de endogen-psihogen (LANGE, 1926) se argumentează etiologic, simptomatic, evolutiv, familial. Din punct de vedere etiologic, depresia psihogenă este reacţia la un eveniment. Simptomatologie, depresia endogenă se manifestă prin lentoare psihomotorie, idei de culpabilitate, fenomene somatice şi vegetative care nu se întîlnesc în depresia psihogenă, unde subiectul caută protecţia anturajului. Evolutiv, simptomatologia depresiei endogene ru se modifică în funcţie de ambianţă. Criteriul familial evidenţiază, în cadrul depresiilor endogene, antecedente frecvente de psihoză maniaco-depresivă. WINOKUR ş.a. (1972, 1975, 1979) menţin în clasificarea lor distincţia depresie primară/ secundară, renunţînd la aceea dintre depresia endogenă şi psihogenă (reactivă). Această clasificare permite separarea subiecţilor cu istoric genetic familial (rude de gradul întîi) de boală afectivă („spectrul depresiei boală" şi „boală depresivă pură") de cei fără această încărcătură genetică — „depresie sporadică", această distincţie fiind utilă pentru studierea ponderii vulnerabilităţii specifice individuale ia depresie în raport cu alţi factori etiologici. Prototipul pentru „spectrul depresiei boală" este depresia cu debut precoce la o pacientă cu ereditate afectivă încărcată, reprezentată prin depresie la rudele de acelaşi sex, respectiv prin alcoolism şi sociopatie la rudele de sex opus. Prototipul „depresiei pure" este un subiect a cărui boală debutează înainte de vîrsta de 40 de ani, avînd ereditate depresivă egal repartizată pe sexe la rude, fără ca în rîndul acestora să fi existat fenomene de alcoolism sau personalităţi antisociale. Dihotomia după criteriul polarităţii (unipolar/bipolar) aparţine lui LEONHARD (1962) şi s-a menţinut în clasificările şi studiile ulterioare (ANGST, 1966 g PERRIS, 1966 ş.a.), deşi statutul depresiei unipolare a rămas incert. Se acceptă, drept criteriu necesar, intensitatea psihotică (episod depresiv major — DSM III) sau, după unii autori, a recurenţelor frecvente (PERRIS — trei recurenţe gSCHOU, cel puţin două într-un interval de 1—2 ani). O altă clasificare este aceea a OMS—ICD 9 (International Classification of Dieseases) din 1975 : • psihoză maniaco-depresivă (PMD), formă depresivă şi formă circulară cu perioadă depresivă g • psihoză neorganică, formă depesivă (psihoză depresivă) psihogenă g • depresie nevrotică g • stare acută reacţionată (acute reaction to stress) g • reacţie depresivă scurtă g • reacţie depresivă prelungită. Elementele de progres constau în izolarea „personalităţii depresive", definită ca personalitate distinctă, şi în faptul că nu se mai consideră depresia de involuţie ca o categorie autonomă. în spiritul unei binevenite prudenţe noso-grafice (rezultată din luarea în considerare a realităţii clinice în toată complexitatea ei), SPITZ şi colab. clasifică depresia (în cadrul tulburărilor afective) după un criteriu cUnic cantitativ care implică în mod necesar şi aspectul calitativ (al apartenenţei nosologice, atunci cînd este posibil). Astfel, depresia este clasificată în trei categorii, cu clase şi subclase specifice : 0 Episod depresiv major; • tulburare bipolară, mixtă (episoade maniacale şi depresive mixte sau rapid alternate la cîteva zile) : — tulburare bipolară, depresivă (episod maniacal anterior, unic sau repetat, devenit episod depresiv) g — episod unic depresiv? — depresie majoră recurentă (cu absenţa unui episod maniacal) g — tulburări afective atipice g • tulburare bipolară atipică (depresie majoră-!-hi pomanie»= bipolar II) 1 este o categorie reziduală pentru subiecţii care nu se încadrează în tulburarea bipolară (bipolar I) sau în tulburarea ciclotimică, în care episodul de tip maniacal nu îndeplineşte condiţiile de severitate şi durată ale unui veritabil episod maniacal (nu necesită internare). # Alte tulburări afective specifice? • tulburare ciclotimică g • tulburare distimică (nevroza depresivă). 736/Dep Depresie : etiopatogenie 0 Depresia atipică. Ca perspectivă de viitor, aşteptînd noi date bîochiimce şi genetice care să ofere baza pentru o clasificare adecvată a depresiilor din punct de vedere atît etiopatogenie, cit şi clinic, o opinie realistă este a acelora care au conceput modelele polidiagnostice, ţinînd cont de nivelul actual al cercetărilor în domeniu, fără să abandoneze nosologia tradiţională (P. PICHOT şi lista integrantă de criterii taxonomice a lui C. B. PULL şi coiab. : LICET D.). Clasificarea lui Winokur Etiologia depresiei rămîne încă o problemă controversată. Există un număr mare de ipoteze, din care mai frecvent luate în discuţie sînt următoarele : 0 Teorii biochimice. Dintre toate manifestările psihopatologice, cele mai multe date biologice au fost obţinute asupra depresiei, fără a oferi însă o certitudine absolută în privinţa modificărilor biochimice implicate în dereglările metabolice, ca factor etiologic g depresiile au reprezentat totuşi prima tulburare psihică pentru care au fost concepute şi verificate în practică teste biologice cu valoare diagnostică şi prognostică. în funcţie de multitudinea şi diversitatea datelor obţinute, au fost elaborate mai multe variante de teorii biochimice : • Teorii monoaminergice : — teorii cantitative, bazate pe deficienţa transmiterii monoaminergice, pe ipoteze în privinţa noradr ralinei (NA) şi serotoninei (SRT), pe descoperirea inhibiţiei receptorilor sub efectul antidepre-sivelor tricicllce, precum şi pe antagonismul degradărilor prin IMAO. Acţiunea acestor două mari categorii de an-tidepresive este capabilă să mărească concentraţia monoaminelor la nivelul fantei sinaptice; ceea ce a dus la concluzia că stările depresive s-ar datora Depresie : etiopatogenie Dep/737 scăderii acestei cOhcentraţii, concepîn-du-se chiar două categorii ale depresiilor endogene: prin deficit NA şi prin deficit de SRT. Dopamina (DA) a fost de asemenea incriminată în mecanismul anumitor depresii, pornindu-se de la constatarea clinică a stărilor depresive •din boala Parkinson, din anomaliile cir-cadiene ale tiroziriei, precursor al cate-colaminelor (QA'şi NA) ; au fost puse, •de asemenea, în evidenţă valorile scăzute de acid homovanilmandilic (HVA), ca-taboiit al dôpaminei, în lichidul cefalorahidian, la depresiile inhibate, efectulam-fetaminelor în ameliorarea anumitor de* ipresii, prin eliminare de dopamină în fanta sinaptică, precum şi efectul anti^-;-depresivelor cu activitate dopaminergi-că prevalentă (ămineptîna, nomifensi-na) ; — teoria dezechilibrului între cele două căi monoaminergice — SRT şi NA (TISSOT), care ar consta în hipocatecol-arriinergie şi hiperserotonînêrgie în depresii, inversîndu-se în manié. Dezechilibrul ar proveni din acţiunea competitivă a precursorilor fiecăreia din aceste căi (ti rozi na pentru catecolâmine şi triptofanul pentru serotonină), fiecare din precursori putînd inhiba intrarea celuilalt, antrenînd astfel preponderenţa •unëi căi asupra alteia, după care, prin mecanisme de feedback, s-ar inversa situaţia, creîndu-se un dezechilibru în sens invers. « Teorii membranare : — anomalii ale permeabilităţii membranèi, datorate modificărilor metabolismului apei, spdiului, potasiului şi al altor 'electroliţi, observate în depresiile endogene aceste modificări sînt cu atît mai semnificative, cu cît au un caracter variabil, sau chiar se inversează, un exemplu fiind retenţia hidrosalină în manie; — o nouă ipoteză a fost elaborată în urma descoperirii receptorilor din membranele celulare pentru neurotransmlţători şi pentru neuromodelatori şi de punerea m evidenţă a plasticităţii funcţionale ^capacitatea de adaptare la excesul sau deficienţa neurotransmiţătorilor prin modificări de număr sau sensibilitate). « Alte ipoteze : — alte sisteme biochimice, mai ales cele care au legături funcţionale cu sistemele monoaminergice : sistemele endorfinice, gamaergice şi colinergice sînt susceptibile de a avea un rol în patogenia depresiilor, aceste ipoteze bazîndu-se tot pe constatarea unor date chimice, precum eficacitatea ahtrdepresivă a unor substanţe cu efect anticolinergic ? — supoziţia existenţei unui liant endogen ca factor regulator al dispoziţiei, fapt bazat pe constatări expérimentale — existenţa în creierul de şoarece a unor focare de legătură a imipraminei, semnalate şi pe troitibocitele umane, ф Teorii cronpbiologice. Depresia endo^pă (unipolară) şi subtipul depresiv al bolii bipolare comportă — cel puţin descriptiv dacă nu şi etiopâtogenic — abordarea cronobîologică (bîoritmologică). WEHR şi GOODWlN; (1981) enurrieră în acest sens cîteva argumerité clîr nice ş4 paraclinice ale.cronobiologiei depresiei : periodicitatea ; debutul legat de seZOn al epir scadé îor, cu maximum de frecvenţă.spre sfîr-şitul primăverii şi/sau începutul verii (ca şi suicidul asociat depresiei)'; vi'ràjul deprçsie-manie драге de obicei în a dpua 'jumătate a nopţii (cîrid există o creştere bruscă à corti-zolului plasmatic) ; în cadrul 'épisodülui depresiv există variaţii diurne aie iimptômatplo-giei, cu ameliorări după-amiaza sau Seara (?pînă lă eUtimié sau chiar hipornanie) şi reinstalarea depresiei în cursul nopţii ; dissomhiă constă în trezirea matinală, precedată de întreruperi ale somnului (cu modificarea cantitativă şi calitativă a somnului, precum şi a distribuţiei saie în ciclul Odihnă-activitate J traseele EEG dè somn în timpul de latenţă a somnului, relevă prima faza mai scăzută, REM mai lung şi cu o mai mare densitate a mişcărilor oculare decît la normal 7 creşterea matinală a cortizblului plasmatic apare mai de^ Vreme, ca şi diminuarea temperaturii" сбгро^ râie 7 privarea de somn diminuează parţial simptomatologia depresivă pentru 1—3 zile). Concepţiile cronobiologice avansează două ipoteze : existenţa unui proces ciclic care acţionează, prin structurarea unor ritmuri endogene nonperiodice sau prin mascarea efectelor unor funcţii homeostatice (a căror desfăşurare este ritmică), asupra modului de manifestare a bolii afective ; existenţa unui proces pato-genic care ar decurge din perturbarea ritmului circâdian al organismului. Pentru ambele ipoteze există studii pro şi contra, care caută corelaţii între diferiţi parametri fiziologici (ciclul veghe-somn, temperatura rectală, cor-tizolemia, cortizoluria etc.), între tulburările psihice ce apar în urma schimbărilor de fus orar în zborurile de lungă durată sau datorate experienţelor de privare senzorială îndelungată şi periodicitatea tulburărilor afective (HALBERG, 1968 l JENNER ş.a., 1968 J Al - Enciclopedie de osihialrîe — cd. 167 738/Dep Depresie : etiopatogenie KRIPKE ş.a., 1972 ; LUND ş.a., 1983). Efectul psihoprofilactic. al litiului în bolile afective a fost explicat şi prin prelungirea ritmului circadian (ENGELMAN, 1973), dar alcoolul, deşi are efecte similare litiului asupra ritmurilor circadiene, nu are efecte profilactice la afectivi (BRINKMANN, 1976). Pînă la clarificarea rezultatelor acestui gen de studii se poate conchide că în prezent nu există dovezi concludente pentru considerarea unei, tulburări circadiene în etiopatogenia bolilor afective, inclusiv depresia (Von ZERSSEN, 1983). #Teorii psihosociale. PAYKEL a arătat, în 1983, că studiile controlate, folosind tehnica interviului structurat, au demonstrat o importantă participare a evenimentelor de viaţă la depresivi (PAYKEL. 1969 ; THOMSON şi HENDRIE, 1973 ; BROWN, 1973 ; FAVA, 1981 ; VADHER şi NDETEI, 1981 ; CHAT-TERJEE, 1981 ; MURPHY, 1982), în raport cu laturile de control (populaţia generală, alte afecţiuni psihice, afecţiuni somatice), dar că această parţicipare nu arş specificitate etio-patogenică, cum era de aşteptat, de altfel, la depresia endogenă. De asemenea, nu este clară participarea evenimentelor de viaţă în subtipul depresiei al bolilor afective bipolare (HALL, 1977 ? PATRICK, 1978). Studiile epidemiologice au arătat o slabă corelaţie în prevalenţa depresiei cu evenimentele de viaţă ? indezirabilitatea acestora pare să fie mai importantă decîţ schimbările induse de apariţia evenimentelor. Atunci cînd dezirabilitateă unui eveniment este ignorată, răsunetul lui afectiv pare să fie mai redus (BROWN). Si studiile prospective (GRAND, 1981, 1982 ;JEIŞKINS, 1979) sînt grevate de aceeaşi corelaţie slabă. Clarificarea rolului evenimentelor de viaţă se va putea face numai după aprofundarea studiilor de corelaţie a factorilor de personalitate, genetici şi biologici în cadrul plurifac-torialităţii etiologice a depresiei. © Teorii genetice. Ipoteza genetică a etio-logiei bolilor afective este acceptată astăzi, fără a se fi stabilit însă parametrii predicţiei vulnerabilităţii condiţionate genetic la aceste tulburări. Rezultatul indirect al studiilor genetice şi familiale a constat, în general, în omogenizarea entităţilor nosologice şi clasificarea criteriilor diagnostice, probabil cea mai importantă achiziţie în psihiatria ultimei decade (WINOKUR). Nu s-a constatat o relaţie directă între genotip şi fenotipul clinic. S-au găsit astfel genotipuri diferite la boli asemă* nătoare şi boli fără et.iolpgie genetică demonstrată, care sînt fenocopii ale unora cu etiologie genetică (VRASTI). Astăzi se admite predispoziţia genetică pentru boala afectivă bipolară şi unipolară, care este diferită de cea pentru schizofrenie. Incidenţa bolilor psihice printre rudele biologice ale probanţilor adoptaţi este mai mare decît la rudele adoptive, atît în cazul bolii afective, cît şi în cel al schizofreniei g în schimb, diagnosticele afecţiunilor rudelor biologice sînt similare celui ale probantului, ceea ce sugerează că atît boala afectivă, cît şi schizofrenia reprezintă clase morbide distincte, în care transmiterea genetică joacă un rol important. GHERSON (1982) enumeră trei probleme controversate în genetica bolilor afective. Prima priveşte relaţia genetică incertă dintre boala afectivă bipolară şi uni-polarăi parte componentă a unei probleme mai generale, care rezidă în întrebarea: există un spectru al bolilor transmise genetic alături de boala afectivă bipolară, sau doar entităţi discrete, dificil de separat clinic şi independente ? A doua problemă pune în discuţie modul transmisiei genetice : această transmisie este autosomală (cu o singură .genă majoră) sau gonosomală (legată de cromozomul X)? există subgrupe afective definite de un linkage cu locusul sistemului antigenic HLA al cromozomului 6 şi/sau cu acromatopsia pentru roşu (protanopia, marker genetic bine cunoscut) strîns legată de deficienţa glucozo-6-fosfatde-hidrogenazei, al cărei locus se află pe cromozomul X ? A treia, problemă ar trebui să răspundă la întrebarea dacă există markeri biologici pentru vulnerabilitatea genetică şi dacă există heterogenitate genetică în bolile afective. Studiile familiale au arătat că spectrul clinic al bolii afective include, alături de boala afectivă bipolară şi boala afectivă unipolară, şi alte entităţi, inclusiv schizofrenia afectivă, personalitatea. ciclotimică şi, probabil, chiar şi altele, cum ar fi anorexia mintală (GHER-SON, 1982'; NURNBERGER, 1983). S-a confirmat, în acelaşi timp, predispoziţia genetică specifică, boala afectivă fiind, se pare, constituită din subgrupe genetice hetercgene, în cadrul cărora boala afectivă bipolară şi boala afectivă unipolară sînt doar cele mai importante (PERRIS, 1982 ; VRASTI, 1984). Transmisia autosomală dominantă şi cea gonosomală, legată de cromozomul X, a fost abordată într-o mare varietate de metode, obţinîndu-se rezultate contradictorii, fără să poată fi dovedită decît prezenţa ei în unele forme (bipolară), transmiterea ereditară efec-tuîndu-se după modelul multifactorial, care implică, în cazul vulnerabilităţii genetice pentru boala afectivă bipolară, şi pe cea pentru boala afectivă unipolară, alături de factori suplimentari, atît genetici cît şi de mediu. Ştudiile de linkage, folosind ca nnarkeri genetici sis- Depresie : acţiunea antidepresivelor Dsp/739 temui antigenic leucocitar uman A (HLA), glucozo-6-fosfatdehidrogenaza, grupul sanguin Xg* şi deuteranopia-protanopia, au dus la rezultate ce nu conduc la un răspuns clar £K:IDD, 1982). Studii care au găsit unele co-nelaţii în familii de afectivi bipolari sînt contrazise de altele, datorită probabil neomoge-nităţii metodologice. Astfel, corelaţia pozitivă pentru linkage cu tulburarea vederii pentru cete două culori (verde, roşu), MENDLBWICZ (1972, 1975), este infirmată de GHERSON (1977), motivul heterogenităţii neputînd fi acceptat pentru acestă diferenţă. KIDD (1982) afirmă însă că studiile de linkage sînt departe de a rămîne o preocupare colaterală, lipsită de perspectivă, şi că rezultatele lor sînt numai aparent contradictorii. Autorul reţine, din aceste studii, existenţa a trei tipuri genetice de' boaîă afectivă : unul ce s-ar caracteriza prin heritabilitate legată de cromozomul X — cu linkage la tulburarea vederii colorate, altul autpzomal, cu linkage la locusul sistemului antîgenic HLA, şi cel puţin un al treilea tip, diferit de fiecare, din primele două. , Heterogenitatea genetică existentă în bolile afective (căreia îi corespunde şi una biologică) este demonstrată de lipsa unei repartiţii uniforme, de distribuţie mendeliană a cazurilor, aţît . în cadrul aceleiaşi generaţii, cît şi de-a lungul unui pedigree, ca şi de prezenţa mai multor tipuri de boli afective într-o aceeaşi familie (VRĂSTI). în ceea ce priveşte bolile afective unipolare, studiile genetice au găsit, că 66% dintre ele sînt fenocopii (BARON 1981), un procent mai mare ca în bolile afective bipolare (45%), ceea ce înseamnă o mai redusă participare a transmisiei genetice în depresia majoră decît în bolile afective bipolare. Modele prag (aLIocusului unic major, auto-zomal, sau gonozomal X — ELSTONX, STEN/V A RT, 1971, şi multifactprial — poligenic — REICH, 1972) abordează heterogenitatea transmisiei genetice (nemendeliene) din bolile afective, concepînd heritabilitatea ca variabilă dependentă: de mediu (vulnerabilitatea crescută este asociată unei heritabilităţi crescute şi,invers). Depresia majoră ar fi, conform studiilor de. prag, rezultatul unei vulnerabilităţi genetice inferioare bolii afective bipolare, iar aceasta-ar avea, la rîndul ei, o vulnerabilitate mai mică decît schizpfrenia afectivă. Teste biologice în depresii : © Teste de rutină : • testul de supresiune la dexametazonă (DST -- Dexamethasone Supression test) ; • testul stimulării TSH (Tnyroid Stimula-ting Hormone) l © Teste folosite în cercetare : • explorarea metabolismului serotoninei (SRT) a . • studiul metabolismului noradrenalinei (NA) ? • studiul metabolismului dopaminei (DA) g • studiul altor tulburări endocrine: a hormonului somatotrop hipofizar, a pro-lactinei, a hormonilor tiroidieni, a hormonilor sexuali, a melatoninei } • studiul enzimelor — monoaminooxidaza (M AO.), betad opam i n h i d roxi Iaza-cateoo-o-metiltransferaza ; • studiul trombocitului ca model al neuronului serotoninergrc — mărirea concentraţiei serotoninei în trombocit, studiu! capturii trombocitare a serotoninei g • studiul focarelor de concentraţie trora-. bocitară a imipraminei marcate ? • studiul alfareceptorilor noradrenergici. Acţiunea antidepresivelor asupra sistemului nervos centrai. Teoriile biochimice ale depresiei s-au bazat în mare parte pe cunoaşterea mecanismelor de acţiune a antidepresivelor asupra sistemului nervos central. încă din 1965 a fost remarcat faptul că antidepresivele triciclice, de exemplu imipramina, pot bloca recaptarea monoaminelor cerebrale în terminaţiile pre-sinaptice, în funcţie de formula chimică a antidepresivului cu acţiune preferenţială asupra serotoninei sau noradrenalinei. Cealaltă clasă de substanţe antidepresive IMAO împiedică prin inhibiţia sistemelor enzimatice a mono-aminooxîdazelor, degradarea monoaminelor cerebrale. Deşi acţionează prin mecanisme diferite, rezultatul celor două mari clase de substanţe antidepresive pare a fi acelaşi, şi anume creşterea concentraţiei de monoamine; la nivelul fantei sinaptice, de unde concluzia că depresiile s-ar datora unui deficit de mono-amine. Această ipoteză a fost pusă la îndoială de observaţia clinică asupra intervalului diferit de timp în care antidepresivele Îşi fac efectul — de la una la trei săptămîni —, deşi acţiunea de creştere a monoaminelor circulante'este imediată administrării lor (an.tide-presive triciclice sau IMAO). Prin studierea experimentală a neurotransmiţătorilor, cu ajutorul substanţelor marcate radioactiv, şi prin administrare de durată, s-a ajuns la concluzia că antidepresivele determină fenomenul de desensibilizare a receptorilor postsinaptici; emiţîndu-se supoziţia că acest fenomen ar fi responsabil de efectul lor terapeutic, indiferent de.formulă. . Din punct de vedere clinic, pentru descrierea amănunţită a psihopatologiei depresiei pot fi consultaţi şi termenii NEVROZĂ DEPRE- 740/Pep Depresie anacliticâ ; Depresie (de) epuizare ; Depresie mascată SIVĂ? PSIHOZĂ MANIACO-DEPRESIVĂ ; DEPRESII REACTIVE etc. 205. DEPRESIE ANACLITICĂ (cf. lat. depresio ; gr. onaklisis „acţiunea de a se în-tirde pe spate, de a se culca"). • Formă de depresie specifică pentru copilul mic, descrisă de Réné SPITZ, consecutivă separării brutale de mamă şi caracterizată prin plînsete, refuzul oricărui contact uman, tulburări de somn, dificultăţi în dezvoltarea psihcmotorie. Dacă separarea afectivă nu durează mai mult de 3—4 luni, tulburările dispar —> ANACLITIC. 206. DEPRESIE (DE) EPUIZARE • Formă de depresie în cursul căreia se înregistrează un . stadiu psihosomatic prelungit şi o predominanţă a simptomelor neurovegetative; a fost descrisă de KIELHOLZ în 1959. Autorul explica instalarea acestei stări prin depăşirea capacităţilor de adaptare a organismului, determinată de suprasolicitarea mecanismelor qare reglează normotimia, în condiţia cumulării unor factori stressanţi ce depăşesc nivelul de toleranţă, mult diferit de la un individ la altul (BIRKMAYER, NEUMAYER şi, REIDERER). ANGST a insistat şi asupra unor determinări genetice în acest tip dé depresie. Cu toate că în deceniul al şaptelea s-au realizat numeroase studii asupra acestei presupuse entităţi, termenul nu a reuşit sa se impună, fiind inclus de obicei în grupajelor care definesc depresiile mascate. 207. DEPRESIE MASCATĂ, • Cadrul conceptual care defineşte *,bolile depresive în care simptcmele psihice sînt în plan secund" (KIELHOLZ). Termenul este introdus în tratatuLJui BUMKE (1938) ; LANGE îl raportează strict la depresia endogenă, în care, „simptomatologia nu este dominată de simp-tomele psihice". Literatura germană va păstra mult timp acest termen legat de endogenitatea, respectiv cu psihoza maniaco-depresivă. în 1937, HEMPEL publică un articol despre „depresia cu distonie neurovegetativă", SCHICK descrie, în 1947, depresia somatică, iar LENKE, în 19-19, vorbeşte de depresia de origine neurovegetativă. Perioada deceniilor 5 — 6 este deosebit de fertilă pentru lămurirea şi circumscrierea conceptului, lucrările lui K. GANS, KIELHOLZ, LOPEZ IBOR oferind o serie de argumente clinice şi teoretice în acest sens. în 1969 WALCHER dedică „depresiei larvate", termen echivalent cu depresia mascată, o monografie, iar în 1973, la St. Moritz se desfăşoară, sub conducerea luî KIEL-HOLZ un simpozion internaţional de mare răsunet pe această temă. în momentul" de faţ» este acceptată de majoritatea autorilor ideea că depresia mascată nu este un diagnostic etiologic sau clinic, ci * un mod specific de concentrare a simptomatologiei către sfera somatică. Tabloul clinic nu variază un raport cu intensitatea depresiei (nevrotică sau psi-hotică) sau cu vîrsta (poate fi întîlnit atît lai copil cît şi La bătrîni — HASSAN, PICHOT), Orientarea către diagnosticul de depresie mascată în faţa unui tablou simptomatic somatic se face în raport cu următoarele criterii r • disproporţia între intensitatea simptomelor şi răsunetul lor asupra activităţii ; • pesimismul manifestat ca o scădere a pragului de toleranţă ; • manifestarea ciclică a simptomatologiei ţ • predominanţa matinală a acteselor. L1NDBERG descrie ca semne de o precocitate maximă oboseala, durerile difuze îh muşchr si în torace, cefaleea. KREITMAN,J LESSE, BIGERTI, DE FONESCA, LlNDBERG au studiat în mod deosebit personalitatea subiecţilor cu depresii mascate, subliniind trăsăturile obsesionale şi hipocondriace, precum şf existenţa unui nivel mai crescut de anxietate. LOPEZ IBOR insistă. pe punerea în evidenţă a simptomelor depresive propriu-zise a antecedentelor familiale şi ereditare. ANGST subliniază că simptcmele universal întilnite "îrr depresie sînt simptomele somatice, tulburările de apetit şi libido, de potenţă sexuală — adică „tulburările depresive vitale ale sensibilităţii interne". Camuflarea fenomenului depresiv în torebtul simptomelor corporale măreşte riscul unui suicid (KIELHOLZ), care nu poate fi „anticipat" cu nimic de către neuropsihiatru. Din cortegiul impresionant de simptcme somatice pot fi notate : tulburările de somn, scăderea apetitului alimentar,, tulburări digestive, senzaţia de frig permanent, vertij, dureri pseudoanginoase, sufocări, tulburări menstruale. Diagnosticul fenomenologic al depresiei trebuie să cuprinsă,, după FREYHAN, următoarele simptome ţintă : tristeţe, senzaţia de apăsare, mohoreală anxietate, agitaţie anxioasă ; pierderea elanului vital, apatie — la care adăugarea simptomelor somatice, a distcniei neurovegetative şi a tulburărilor funcţionale conduce către diagnosticul de depresie mascată. Nu ne facem partizanii acestui punct de vedere, subliniind că depresia ^mascată trebuie să rămînă un* memento diagnostic care să ofere şansa unui tratament adecvat -- cel antidepresiv, în circumstanţe care ar părea cu totul hazardate la o analiză superficială. Fără a fi o r.Cutate* Depresie nevrotica ; Depresie „umeda" ; DepresivA Dép/741 vechea „depressie sine depressione” a autorilor clasici a devenit o circumstanţă de intervenţie terapeutică de cea mai mare valoare. 208. DEPRESIE NEVROTICĂ • Delimitarea nosologică precisă a depresiei nevrotice s-a făcut cu dificultate, datorită atît cadrului nebulos al nevrozelor în general, cît şi lipsei de constanţă în stabilirea unei intensităţi acceptabile. Primele încercări au fost făcute de A. MAYER, care vorbeşte în 1908 de nevroza depresivă, pentru care STRANSKI propune o etiopatogenie endocrină ; LANGE a introdus în această categorie, folosind criteriul excluderii, tot ceea ce nu includea semne de endo-genitate. Caracterul reacţionai al acestei depresii va fi notat de GILLESPIE, iar un an mai tîrziu BUZZARD va folosi termenul, de „nevroză” (1930). Selectind o serie de criterii pentru definirea nevrozei (succesiunea 'după un eveniment stressant,.personalitate premor-bidă particular structurată, existenţa- unor conflicte inconştiente, capacitate de adaptare socială redusă, intensitate nonps.ihotică şi absenţă simptomelor de eniiogenitate), o serîe de autori <;ă KLERMAN, ENDICOTT, SPITZER, H^SCHpELDT,/PI'CHOT, nu au putut găsi o \unitate de opinii decît la circa 1/4 din psihiatrii' consultaţi asupra acestui diagnostic. După GUELFI, BOYER şi PULL, în cadrul depresiei nevrotice cei mai mulţi ’psihiatri folosesc „combinaţii personale de criterii”: H. EY arată că depresia nevrotică este „o deturnare a dispoziţiei către tristeţe, care se derulează lent, pornind de la o structură de personalitate cu tendinţa de a elabora evenimente după propriile modalităţi depresive,. Aceşti subiecţi par să-şi manipuleze şi să^-şi utilizeze propria boală, care ar apărea legată de un plan preconceput, ca o politică”. DSM III încadrează tulburările nevrotice depresive fn categoria distimiilor, stabilind îndeosebi criterii negative : intensitatea insuficientă pentru un episod depresiv major, durata mai redusă decît o lună, absenţa elementelor psihotice. Criteriile psihopatologice adaugă depresiei cel puţin trei din următoarele simptome : • insomnie sau hiperscmnie 7 • nivel energetic scăzut sau fâtigabilitate cronică ; • sentimente de autodeprecîere, de pierdere a stimei de sine ; • scădere a productivităţii muncii ? • hipoprosexie 7 • izolare socială 7 •# pierderea interesului pentru activităţi plăcute ; • iritabilitate crescută, excesivă; • incapacitate de a se bucura de laude sau recompense; • diminuarea debitului verbal şi a nivelului de activitate ; • atitudine pesimistă faţă de viitor şi ruminaţii asupra trecutului ; • idei recurente de sinucidere ; • plîns facil. Depresia nevrotică poate fi orientată după următorul trepied diagnostic : dispoziţia depresivă, scăderea activităţii şi lentoâre psihica, la care se adaugă acuzele subiective somatice şi anxietatea. Dorinţa de vindecare, conştiinţa unei suferinţe neplăcute şi cererea de ajutor médical disting suficient de clar această simptomatologie de alte tulburări depresive. Circumstanţele nosologice în care se întîlneşte depresia nevrotică sînt : reacţiile, neurastenia, nevroza depresivă, decompen-sările nevrotice ale unor personalităţi particular structurate (psihastenice, isterice, dis-timice), stări de. epuizare. KIELHOLZ a încercat s-o identifice cu DEPRESIA DE EPUIZARE 209. DEPRESIE „UMEDĂ” • Termen folosit de BERNER şi KATSCHING pentru a descrie depreşiile în care subiecţii se scoală în timpul nopţii cu transpiraţii profuze sau în . care tulburările, digestive ce le însoţesc alternează între constipaţie şi diaree. Ac,este depresii umede sînt, de fapt, forme de'trecere între o stare mixtă şi o depresie tipică, de-monstrînd (JANZARIK) instabilitatea dinamică de origine neurovegetativă. ™ ' s'n- ‘ 210. . DEPRESIVA delir —> . MELANCOLICA delir. 211. DEPRESIVĂ — nevroză (fr. dépressive) • Afecţiune psihogenă, caracterizată p.rin prezenţa dominantă în tabloul clinic a simptomelor care exprimă depresia, fără a atinge însă, ca intensitate, nivelul psihotic. Entitatea nevrotică (ce suscită şi astăzi controverse pe plan nosologie) ar corespunde „depresiei de epuizare", descrisă de KIELHOLZ, şi „tulburării distimice” din DSM III. Legat de evoluţia conceptului de „epuizare", cu mecanismele sale psihopatologice şi somatice, termenul ca atare este introdus de A. MAYER (1908), foarte curînd după aceasta apărînd şi ipotezele patogenice (STRANSKI propune o teorie endocrină). Din perspectivă psihanalitică, HECKER şi FREUD izolează reacţiile depresive nevrotice şi nevrozele anxioase. LANGE este cel care defineşte reacţia depre- 742/P ep Depresiva - nevroză : diagnostic pozitiv şi diferenţial sivă propriu-zisă (1926) J în SUA abia după 1945 „reacţia nevrotică depresivă" este concepută ca echivalent pentru neurastenia depresivă europeană. în 1955, STAEHELIN include depresia de epuizare în cadrul bolilor „de alarmă", în cadrul cărora consideră şi depresiile simptomatice. în concepţia lui KIELHOLZ, baza nevrotică a depresiei de epuizare este extrem de divers reprezentată, ajungînd pînă la nivelul maxim al unei dezvoltări depresive. în lucrările sale ulterioare, alături de HOLE (1969), autorul vorbeşte de o depresie nevrotică cu mecanism de epuizare. WEIŢBRECHT (1959) precizează că nu este vorba de o epuizare fizică, somatică, ci mai curînd de p epuizare a componentei afective a personalităţii, prin persistenţa unor trăiri depresive, crtţjcînd simplismul unor explicaţii etiopatogenice. BRĂUTIGAM (1968) defineşte „epuizarea nervoasă cronică" drept o veritabilă ..neurastenie. Concepţiile actuale privind* nevroza depresivă implică un context plurifactorral (factori biochimici — constînd în modificări de sero-tonină, dopamină; factori constituţionali ;« factori generali psiholpgici — dezvoltarea personalităţii, evenimente psih.otraumatizante sau conflicte intrapsihice, stressul), care concură la apariţia sindromului neurastenic, cu predominanţa depresiei în tabloul clinic. Esţimările epidemiologice rămîn aproximative, din cauza deosebirilor existente în clasificarea tulburărilor respective, deşi nevroza depresivă tinde ş.ă înlocuiască din ce în ce mai mult formele clasice de neurastenie şi isterie. în lumina ultimelor orientări diagnostice, afirmarea nevrozei depresive se' poate face în prezenţa următoarelor elemente: • prezenţa unui sindrom nevrotic depresiv persistent (cîteva zile pînă la cîteva săptămîni) sau intercalat cu , perioade normale ale dispoziţiei ; • în timpul perioadelor c|e manifestare, severitatea şi durata simptomelor de tip depresiv sînt insuficiente pentru a întruni criteriile unui episod, depresiv major (endogen) ; • sindromul depresiv se manifestă printr-o dispoziţie depresivă marcată, dominant Vesperală (tristeţe, posomoreală, plictiseală, oboseală etc.) şi prin pierderea sentimentului plăcerii, însoţite de unul sau mai multe din următoarele simptome : insomnie sau hipersomnie, energie scăzută sau oboseală cronică, sentimentul de imperfecţiune şi autodepreciere, scăderea eficienţei profesionale, scăderea atenţiei, tendinţa la izolare socială, instabilitate sau iraseibilitate ; • prezenţa acuzelor subiective somatice diverse, mobile, al căror substrat organic este infirmat'prin explorări para-cl i ni ce cores punzătoare : pol iartralgi i itio-derate, diminuarea apetitului pînă la inapetenţă, dureri abdominale nesiste-matizate, constipaţie, scădere ponderală, tulburări cardiovasculare şi respiratorii cu caracter funcţional, parestezii, hiper-estezie cutanată, hiperestezie vizuală şi auditivă, fotofobie, fotoame, acufene, hipoestezie gustativă şi olfactivă, vertij, cefalee rezistentă la antialgice obişnuite, tremurături, fibrilaţii musculare, crampe, pareze temporare, tulburări de dinamică sexuală. Diagnosticul diferenţial se poate realiza în raport cu : • restul nevrozelor, prin prezenţa elementelor definitorii specifice fiecărei forme în parte şi absenţa sau intensitatea redusă a depresiei ; • reacţii patologice, prin legătura nemijlocită cu evenimentul şi reducerea intensităţii în timp ; e decompensări de intensitate nevrotică şi componenta depresivă la personalităţile dizarmonice, prin criteriile diz-armoniei în structurarea personalităţii $ • psihoze (disociative, depresive, invo-iutive, de maternitate), prin prezenţa elementelor definitorii ale schizofreniei, episodului depresiv din psihoza maniaco-depresivă, melancoliei de involuţie, psihozelor postpartum şi, în primul rînd, prin caracterul endogen al depresiei g • afecţiuni psihice de etiologie toxică (toxicomanii, prin evidenţierea ingestie i şi/sau impregnării şi prezenţa fenomenelor de abstinenţă) sau infecţioasă — paralizia generală progresivă (debut — forma depresivă), prin prezenţa semnelor neurologice şi serologice specifice :i] • tulburări psihice cu componentă depresivă din bolile organice şi neurologice, prin evidenţierea semnelor neurologice şi a sindromului umoral specific fiecărei entităţi în parte ; O tulburări psihice cu componentă depresivă din bolile organice generale (debut şi fază terminală) : boli infec-ţioase, endocrine, metabolice etc., prin simptome caracteristice şi examene para-clinice specifice. Evoluţia afecţiunii este similară cu- Cea a altor forme de nevroze, fiind predominant Depress^*; ,Deprex Franţa -r • Dd Pro-pizepină • Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzazepinic de tip 6,11-dihidro-6-/2-(dimetil-amino)-2-metiletil/-5H-pirido/2J3-.b//1,5/benzo-diazepin-5-onă, cu efecte sedaţi ve, pe lîngă cele antidepresiveare o bună toleranţă. 214. DEPRESYM(M) SUA - DCI Do-sulepin • Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzotiepinic de tip N.N-dimetildibenz/b.e/ tiepin-A1^6*1^Y— propilamină, cu acţiune antidepresiv-timoleptică moderată, dublată de calităţi anxiolitice ; efecte secundare moderate. 215. DEPREX(M) Canada - DCI Amitrip-tilinâ • Antidepresiv timoleptic, derivat di-benzocicloheptanic de tip 10,11-dihidrc-N,N-dimetil-5H-dibenzo/a,d/cicloheptar)ă-A5, Y — propilamină, cu acţiune antihistamînică şi antiserotoninică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de AMITRIPTlLINĂ(M). 216. DEPREXAN(M) Israel - DCI Desî-praminâ • Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzazepinic de tip 10,11-dihidro-5-/3-(me-tilamino)propil/-5.H-dibenz/b,f/azepină, meta-bolitul activ al imipraminei, cu aceeaşi acţiune şi indicaţii, dar cu efect mai rapid cu 2—5 zile. Are contraindicaţiile timolepticelor. Nu se administrează concomitent cu IMAO. 217. DEPRINDERE (cf. lat. deprehendere „a prinde, a descoperi”) — sin. OBIŞNUINŢA • Servomecanism al conduitei, cu rol facilitator şi econmic în dinamica « sistemului psihic uman, desemnat-şi prin termenul de obişnuinţă (sinonim utilizat mai mult Tn vorbirea curentă). Reprezintă o modalitate instrumentală şi automatizată a activităţii, caracterizată prin desfăşurarea acesteia în absenţa sau prin reducerea intervenţiei conştiente şi voluntare a individului. Deprinderile se. formează prin exersare repetitivă, realizată — după A. LEONT1EV şi P. GALPERIN - prin interiorizarea şi automatizarea secvenţială a acţiunilor, bazîndu-se pe un stereotip dinamic care le asigură caracterul de invarianţi funcţionali în structura activităţii pe care o deservesc. Gu cît o activitate psihică este mai evoluată şi mai complexă, cu atît este mai mult mediată instrumental la nivelul gîndirii, cel puţin 90% din componentele activităţii fiind, după W. JAMES, habituale. La. nivelul personalităţii, deprinderile se ierarhizează pe nivele de generalitate crescîndă, intrînd gradat în compoziţia conduitelor (senzoriale, motorii, afective sau intelectuale) şi condiţionînd astfel progresele adaptării. Studiul ştiinţific al deprinderii se leagă de celebra lucrare a lui P. JANET „Automatismul psihologic” (1894). Mai tîrziu, studiui neurofiziolcgic al stereotipului dinamic a relevat rolul aferentaţiei inverse şi al celui de-al doilea sistem de semnalizare în formarea, întărirea si controlul deprinderilor (M. I. VINCGRADOV, B. F. LOMOV, A. O. PUNI, V. P. ZINCENKO, I. V. TERESKINA ş.a.). Dat fiir.d gradul diferit de generalizare, mai ales al deprinderilor vechi în raport cu cele noi, între diferite tipuri de deprinderi se stabilesc raporturi de concordanţă sau de concurenţă, relaţii 'pozitive de transfer şi negative de interferenţă, amplu studiate printre alţii de OSGOQD, RAY, OLtRON, HAMILTON. Fenomenul transferului se referă la asimilarea de către r.ouc; deprindere a elementelor similare dintr-o deprindere formată anterior, ceea ce facilitează însuşirea rapidă a noi deprinderi şi formarea de abilităţi. Interferenţa (posibilă sub două forme : asociativă şi reproductivă) desemnează efectul perturbant prin care elemente din vechile deprinderi inhibă sau contaminează proactiv elaborarea corectă a noii deprinderi, în condiţiile confruntării a două activităţi complexe dar asemănătoare, transferul şi interferenţa se produc concomitent. Interferenţele cele mai mari se produc între activităţi radical opuse. Deprinderea se deosebeşte de automatismul nativ prin intervenţia conştiinţei şi voinţei — cel puţin în faza de elaborare sau în condiţiile critice, de obstacol problematic — sens în care ea poate fi calificată drept act postvoluntar. Totodată, se 744/Dep Deprivare senioriala ; Deprivare de somn diferenţiază de pricepere, care reprezintă capacitatea, optimală de folosire a deprinderii. Deprinderile pot fi clasificate după forma de activitate (deprinderi de muncă, deprinderea de învăţare, deprinderi artistice, tehnice etc.) sau după procesele psihice dominante în care sînt antrenate (deprinderi perceptive, deprinderi motorii,, intelectuale; afective). Deşi considerate drept componente structural-func-ţîonale stabile ale conduitei, rigiditatea deprinderilor este relativă, datorită fenomenelor transferenţiale care au loc şi asocierii lor cu cunoştinţe şi abilităţi corespunzătoare, care conduc la măiestrie, aptitudini şi talent. Deprinderile, cel puţin cele care sînt implicate în; activităţile de satisfacere a trebuinţelor fundamentale, sînt cel mai puţin afectate de patologia psihică a vîrstelor înaintate, comparativ cu celelalte procese sau funcţii psihice. Din acest punct de vedere, alterarea deprinderilor profesionale sau de învăţare este inegală în plan interindividual, circumscriin-dii-se proces Ci lui. mai larg al sehescenţei normale sau patologice. Pentru psihiatru, cunoaşterea- arsenalului' deprinderilor unui subiect prezintă importanţă atît sub aspect profilactic, cît şi curativ, psihoterapeutie. Psihoterăpiile comportamentale urmăresc tocmai modificarea conduitelor neadecvate, prim eliminarea deprinderilor greşite sau stînjenitoard 'adaptării ABILITATE; AUTOMATIZARE. |T218. DEPRINOt(M) Danemarca e Ântide- sin. presiv timoleptic, derivat dibenzazeplnic —* . ANTIDEPRIN(M) România. 219. DEPRIVARE SENZORIALĂ (engl. sen-sory deprivation) 9 Situaţie clinică sau experimentală în care subiectul este în afara posibilităţii de a mai primi un aport senzorial normal, pe una sau mai multe căi perceptive. Circumstanţele clinice în care se notează deprivarea senzorială sînt legate de apariţia unor afecţiuni ale analizatorilor (sindromul eşarfei din oftalmologie, apariţia unor surdităţi dobîndite posttraumatic, infecţios, chirurgical) sau prin imobilizare completă (afecţiuni ortopedice, asistarea respiratorie din poliomielită — sindromul „plămînului de oţer). Unele situaţii de excepţie profesională creează condiţii de deprivare senzorială : exploratori polari, speologî, cosmonauţi cu activitate îndelungată în spaţiul extraterestru, navigatori solitari. Circumstanţele experimentale ale deprivării senzoriale s-au realizat fie pe calea diminuării maxime a nivelului stimulării senzoriale, fie prin stimulare mono- tonă sau difuză (BEXTON, HERON, CILLY, SHIRLEY, LUDWIG, AJURIAGUERRA, Mc. GILL). Toate aceste situaţii duc la apariţia unei producţii senzoriale, care afectează una sau mai multe căi perceptuale. Această Anita Siegel producţie, deşi asemănătoare halucinaţiilor, nu. poate fi asimilată acestora, lipsa de convingere a subiectului, ca şi corectarea prin critică, nefiind trăsături care caracterizează în mod obişnuit halucinaţiile din clinica psihiatrică. Deşi această cale a părut la un moment dat fertilă în explicarea fizio.patologiei fenomenului halucinator, ea s-a dovedit incompletă. Totuşi, trebuie remarcat, împreună cu H. EY, că ea aduce un argument deosebit de valoros pentru teza care susţine că halucinaţia este efectul dezorganizării cîmpului perceptiv, apă-rînd, în sens jacksonian, ca un fenomen negativ. 220. DEPRIVARE DE SOMN (engl. s/eep deprivation) ■ 9 Metodă terapeutică, utilizată mai ales în depresii. Deşi studii sau comunicări întîmplătoare efxistă de multă vreme, ideea folosirii deprivării de somn ca metodă terapeutică s-a materializat numai după 1965. Ipoteza de lucru de la care s-a pornit s-a bazat pe observaţii privitoare la faza REM de somn (cu1 mişcări rapide ale globilor oculari) : electro-terapia reduce somnul REM, triciclicele şi IMAO suprimă REM, animalele lipsite de REM Deralin(M) ; DercumW ; Derealâ — gindire ; Derealizare Der/745 îşi sporesc activitatea motorie şi sexuală şi se hrănesc mai intens ; reserpina, medicament care creşte rata de somn REM, poate provoca depresie. Mai multe cercetări recente arată că acţiunea antidepresivelor este efectivă numai atunci cînd somnul REM s-a redus sub o zecime din nivelul său iniţial (VOGEL). Modul de acţiune al deprivării de somn nu este încă elucidat ; ipotezele lui JOUVET, SHOPSIN, SHAW, GARFINKEL se grupează în jurul serotoninei şi a metaboliţilor acesteia, implicînd şi acţiunea sistemelor colinergice şi noradrenergice. Deprivarea de somn la depresivi a condus la elaborarea ipotezei existenţei mai multor tipuri de depresie, cu’ substrat biochimic diferit şi deci cu răspuns terapeutic diferit. Pentru acestea pledează şi argumentul că depresiile insensibile la triciclice sînt rezistente şi la deprivarea de somn. Mai mult, modul diferit de reacţie al persoanelor extroverte sănătoase, care au fost supuse experimental deprivării, faţă de persoanele introverte, mult mai puţin afectate de către aceasta, vorbeşte despre conexiunile multiple dint’re ritmul somnului şi-tipurile de depresie. Deprivarea de somn rămîne o ipoteză terapeutică de studiat care nu este şi nu poate fi încă valorificată deplin în tratamentul obişnuit. ,Ea poate fi totuşi încercată în unele cazuri rebele la terapiile curente. Folosirea selectivă a deprivării de somn REM sporeşte considerabil şansele de reuşită. 221. DEPROKMC> SUA 9 Produs terapeutic care conţine două medicamente' tipizate care se ccmplementează. Este un ccmpus din: • BENACTYZINA --tranchilizant, derivat propandiclic. Are acţiune anxio-litic-sedativă. 222. DEPTRAN(w) Belgia - DCI Broma-zepam. 9 Tranchilizant, derivat benzcdiaze-pinic de tip 7-brcm-1,3-dihidro-5-(2-piridil)-2H-1,4-benzodiazepină-2-cnă, cu acţiune ar“ xiolitică, sedativ-hipnctică, mîorelaxantă, cu valenţe antidcpresive. Atenţie la administrarea la vîrstnici şi conducători auto. 223. DERALIN(M) Israel - DCI Propro-nolol 9 Psihotrop betablccant, derivat pro-panolic de tip 1-(iscpropi!amino)-3-(1-nafti-lcxi)-2-prcpar.ol, cu acţiune ar.xiolitică, cu valenţe psihcstimulente şi adrerclitice. Nu duce la dependenţă, nu se asociază cu IM AO. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de PROPRANOLOL. 224. DERCUM(B) boală - sin. ADIPOZĂ DUREROASĂ ; ANDERS ; Derivaţie EEG în condiţiile modificării perceţiei subiective a timpului, apariţiei desincronizării de „ritmul lumii” (HECAEN, AJURIAGUERRA) şi incapacităţii „de a mai simţi curgerèa timpului” (P. JANET), spaţiu! îşi pierde şi el reperele obişnuite, subiectul avînd Impresia că este dezorientat (fără ca acest lucru să se confirme obiectiv - FOLLIN, AZOULAY). Derealizarea este percepută de către subiect ca o modificare a vieţii sale psihice prin senzaţiile chinuitoare pe care ' lé încearcă. Mulţi autori subliniază apartenenţă fenomenelor de tip „déjà vu” la cadrul general al dereali-zării, pentru că, aşa cum subliniază P. JANET, „bolnavul neagă mai mult caracterul prezent al fenomenului decît afirmarea existenţei lui anterioare”. Derealizarea este însoţită întotdeauna şi de alte fenomene, legate în special de diversele grade de modificare; a conştiinţei. Este caracteristică în psihastenie, schizofrenie (în special hebefrenică), depresii majore, intoxicaţii cu mescalină (GUTTMAN, MACLAY). După unii autori, derealizarea apare în diverse grade în debutul oricărei psihoze. MAYE.R-GROSS afirmă că în evoluţia schizofreniei orice bolnav trece cu necesitate prin-tr-un stadiu de derealizare-depersonalizare, în cazuri rare aceasta putînd rămîne unica manifestare a unei stări defectuale. în stările de epuizare nervoasă pot apare fenomene de derealizare, care au însă un caracter pasager. 227. DEREFLECŢIE (cf. de- prefix negativ? fr. ref/exion v.şi a reflecta) • Tehnică utilizată în logoterapie (FRANKL, 1967) J constă în comutarea centrului atenţiei de la propria persoană la interese exterioare. Dacă pacientul reuşeşte sa se exteriorizeze, implicîn-du-se în lumea exterioară, devine mai puţin anxios ; astfel simptomatologia se ameliorează. 228. DERELICŢIUNE (de-? cf. lat. relictio „părăsire”) • Stare de abandon şi completă izolare, criză morală trăită ca însingurare şi neputinţă de împotrivire în faţa unui destin ameninţător şi implacabil. în filozofia existenţialistă a lui M. HEIDEGGER, derelicţiunea (Geworfenheit) capătă valoarea unei dimensiuni antropologice fundamentale, semnificînd caracterul precar al condiţiei umane, sentimentul subiectului că este aruncat într-o lume indiferentă şi ostilă, străină de zbuciumul sau sufletesc, în care se împletesc, într-o ordine golită de sens; contingente şi necesităţi echivalente. Sentimentul de derelicţiune reprezintă o situaţie limită, în care omul devine conştient de caracterul antinomic al fiinţei sale, libertatea de proiecţie a spiritului izbin-du-se de obstacoleie: unei lumi preexistente, al cărei determinism nu rezervă individului decît un rol accidental, efemer. Ar putea constitui, în atest sens, punctul de plecare al unor psihogenii. 229. DEREVICI Ipolit (1897-1977) • Psihiatru român, absolvent al Facultăţii de medicină din laşi, unde va funcţiona ca intern la clinica profesorului PARHON. îşi susţine teza de absolvire cu tema „Contribuţiuni la studiul traumatismelor craniene, psihozelor şi nevrozelor traumatice”, la Cluj. Din 1939 lucrează la Spitalul Socola,. unde, supus unor permanente persecuţii politice, are domiciliu forţat. în timpul războiului a lucrat la Institutul Ganuskin din Moscova ; ulterior a revenit în ţară, unde a condus din 1948 pînă în 1953, Spitalul Gh.4 Marinescu, în care şi-a continuat activitatea ca şef de secţie pînă la pensionare (1969). A fost un promotor al activităţilor de ergoterapie, mfei ales cu caracter agricol, "ca şi a „deschiderii uşilor” spitalului psihiatric. 230. DER FON(M) Franţa - DCI AmfetaminaPsihostimulent, dérivâtŢeniletilaminic de tip (±)-a-metilfenetilamină, cu acţiune adrenomimetica indirectă (prin intermediul eliberării de catecolamine : noradrenalină şi dopamină), realizînd un efect preponderent stimulator asupra sistemului nervos central şi valenţe anorexigene (mecanism hipota-lamic). Indicaţia 7majoră o constituie narco-lepsia l poate fi utilizat şi în psihoze toxice, parkinsonism postencefalitic. Există un risc marcat pentru farmacodependenţă. Utilizarea sa fără o strictă supraveghere medicală este deosebit de periculoasă. 231. DERIVAŢIE - EEG • Traseu realizat în electroencefalografie de diferenţa de potenţial culeasă de doi electrozi. Numărul derivaţiilor utilizate variază în funcţie de scopul urmărit, de dimensiunile craniului subiectului, de capacitatea tehnică a aparaturii. Montajul electrozilor ;este standardizat şi, de regulS, se .realizează derivaţii longitudinale şi trars- Dermatofobie(F); Oermqţoglife; Dermatoopticâ - sensibilitate Der/747 verse. Metoda derivaţiilor permiteA stabilirea cu precizie a focarelor lezionale. în scopuri de cercetare, se pot realiza/în afara derivaţiilor standard, orice alt fel de derivaţii, în funcţie de plasarea electrozilor. Derivaţii EEG 232. DERMATITĂ PELAGROIDĂ (cf. gr. sin. derma „piele") HARTNHIP(B) boală. 233. DERMATOFOBIE(F) (cf. gr. derma; phobos „frică") -ksin. DERMATOSIOFOBIE(F) • Teamă excesivă, patologică şi nemotivată, de atingere a pielii sau de apariţia unor leziuni ale acesteia, însoţită de modificări ale comportamentului, constînd din evitarea contactului nemijlocit cu obiectele nefamiliare din jur sau cu cele considerate ca posibili agenţi agresivi. Se întîlneşte în dezvoltări hipocondriace, nevroze obsesivo-fobice, schizofrenie şi la personalităţile psihastenice, uneori (rar) acompaniată de idei delirante hipocondriace. 234. DERMATCGLIFE (cf. gr. derma; giyphe „sculptare") 6 Suma imaginilor realizate de modul specific şi Individual de orientare a crestelor dermice şi a pliurilor de flexie pe suprafaţa degetelor, palmelor şi plantelor unui individ. Constituindu-se ontogenetic foarte precoce (luna a treia â vieţii intrauterine) şi fiind foarte stabile (toată viaţa), ele au proprietatea de specificitate individuală (practic la numărul actual al populaţiei umane nu pot exista doi indivizi cu desene papilare identice). După ce a realizat o revoluţie în criminalistică, metoda dermatoglifelor şi-a găsit şi alte domenii de studiu, printre c^re cercetarea dermatoglifelor în anomaliile cromo-zomiale : trisomia;21 (CUMKINS, PENROSE^. trisomia 13 — 15 şi trisomia 13 (UCHIDA, PENROSE); anomaliile gonosomilor : sindromul Klinefelter, sindromul Turner ; dismetabcliL de tipul, fenilcetonuriei. PONS, SANK, MELLER ş.a. au cercetat amprentele bolnavilor schizofreni, iar TURA1, BROWN pe cele. ale epilepticilor, fără a ajunge însă la concluzii unanim acceptate. 235. DERMATOM (cf. gr. derma) Porţiune de tegument inervată de fibre senzitive, aparţinînd unei perechi omonime de rădăcini dorsale. Sensibilitatea superficială (tactilă', termică, dureroasă) de lă nivelul tegumentelor este asigurată de exteroreceptori, care percep excitanţii şi îi transmit prin căile sensibilităţii la nivelul cortexului. De la nivelul receptorilor la primul neuron ăl căii' sensibilităţii (din ganglionii rahidieni sau din ganglionii nervilor cranieni), informaţia circulă prin de’ndritele acestor neuroni. Axonii proto-neuronilor senzitivi formează rădăcinile posterioare, similare cu rădăcinile senzitive ale nervilor cranieini, care se termină pe al doilea neuron senzitiv din bulb. Cunoaşterea de’r-matoamelor este esenţială în stabilirea' diagnosticului de isterie (mai ales în formele sofisticate de parestezii ale acestora). 236. DERMATOOPTICĂ - sensibilitate (cf. gr. derma ; optikosj„referitor la vedefe") e Tip particular de sensibilitate (sensibilitate fotodermică), constînd din perceperea luminii prin tegumente şi ţesuturi. Evidenţiată prin multiple experimente, este considerată o caracteristică generală a protoplasmei, fiind întîlnită în regnul animal şi vegetal. La om, existenţa unei asemenea sensibilităţi este foarte contestată. în 1920 s-au purtat discuţii asupra unui asemenea caz (Jules Romain), iar în URSS (1964) cercetările au confirmat posibilitatea unei „viziuni extraretiniene" umane. O şesime din subiecţii cercetaţi au dovedit că pot distinge negrul de alb prin pTipăit, iar-un caz (Rosa Kouleskova) chiar a recunoscut culorile cu vîrful degetelor. 748/Des DermatozoicW ; Descartes R. ; Descoperire A 237. DERMATOSIOFOBIEA —*DERMATO-FOBIE(F). 238. DERMATOZOICA delir (cf. gr. derma ; zoon „fiinţă vie”) — sin. DELIR CU ECTOPARAZIŢI ? EKBOMA delir • Termen introdus de K. EKBOM (1938) pentru a defini o afecţiune specifică involuţiei. Subiecţii acuză existenţa unui parazitism exogen, pe care caută să-l înlăture. Convingerea în existenţa paraziţilor este de nezdruncinat, iar delirul se rezumă la această tematică monotonă. FLECH constată, la rîndul său, caracterul ireversibil al acestui delir. FAURE, BERCHTOLD şi EBTINGER remarcă unitatea obiectului delirului (insecta, parazitul) cu corpul subiectului care devine astfel, de fapt, obiectul propriului delir. Deşi frecvenţa delirului dermatozoic este mai crescută în. psihozele de involuţie, existenţa lui în alte entităţi ca schizofrenia (LOPËZ IBOR), leziunile frontale (ABBIATI), afecţiuni hipo-talamice (KLAGES), tulburări senzoriale grave (AHLHEID), îl indică drept o entitate cu sferă de apariţie mai largă. 239. DESCARTES René (latinizat Renatus Cartesius (1596 —1650). • Filozof şi savant francez, se numără printre întemeietorii filozofiei moderne; a fost unul dintre reprezentanţii de seamă ai raţionalismului, acordînd prioritate raţiunii, deţinătoarea “ideilor înnăscute”. Raţiunea, în concepţia lui, este dată în mod egal oamenilor, dar nu toţi o folosesc în mod corect, datorită lipsei unei metode potrivite. Pentru DESCARTES, criteriul adevărului se află în raţiune însăşi, în evidenţa,^ claritatea şi distincţia cunoştinţelor noastre. în filozofia sa, el porneşte de la „îndoiala metodică”. Potrivit acesteia, orice procese ale.cunoaşterii trebuie puse sub semnul unor îndoieli succesive, menite să conducă la elaborarea unor cunoştinţe cît mai sigure ş.i cît mai clare, în această perspectivă, DESCARTES consideră că unicul fapt sigur, care nu poate fi pus sub sennul îndoielii şi care poate fi punctul de plecare al oricărei filozofii şi al oricărei cunoaşteri, este constatarea : „mă îndoiesc, deci cuget ; cuget, deci exist” („Dubito ergo co-gito ; cogito ergo sum”). îndoiala carteziană nu este sceptică, ci metodologică J ea vizează un fundament absolut sigur al cunoaşterii. La baza metodei sale de cunoaştere DESCARTES a pus deducţia^ câre trebuie sa pornească de la adevăruri clare şî distincte, cunoscute nemijlocit de raţiuhe. El a recunoscut totuşi şi valoarea cunoaşterii experimentale, DESCARTES a formulat şi conceptul modern de metodă: un ansamblu de reguli sigure şi uşoare, graţie cărora cine le va aplica cu exactitate nu va lua niciodată ceva fals drept adevărat şi va ajunge, cruţîndu-şi puterile minţii şi mărindu-şi progresiv cunoştinţele, la înţelegerea adevărată a tuturor fenomenelor pe care va fi capabil să le cunoască. Trăsătura fundamentală a filozofiei lui DES-CARTES o constituie concepţia dualistă, sus-ţinînd existenţa independentă a două substanţe: cea materială, (corpul), cu atributul întinderii, şi cea spirituală, cu atributul gîndirii (cugetării), am.bele subordonate unui principiu suprem —Dumnezeu. El consideră că Dumnezeu a creat universul, dar odată cu actul creaţiei rolul său încetează, universul desfăşurîndu-se potrivit legilor lui proprii, de natură mecanică. El explica fenomenele naturii în chip materialist-mecanicist, principiul de bază fiind materia în mişcare, iar mişcarea fiind concepută numai ca deplasare în spaţiu. DESCARTES a adus o contribuţie însemnată şi la dezvoltarea matematicii, fizicii, biologiei şi a altor ştiinţe, contribuind în mare măsură, prin latura materialistă a gîndirii sale, ca şi prin brientarea antiscolastică a raţionalismului, la progresul ştiinţei şi filozofiei. Operele sale principale sînt : „Discurs asupra metodei de a ne conduce bine raţiunea şi a căuta adevărul în ştiinţe”, „Geometria”, „Meditaţii metafizice”, „Principiilefilozofiei” ş.a. 240. DESCOPERIREA delir (cf. lat. discoperire) • Delir de invenţie, avînd drept particularitate orientarea „inventatorului” către domenii în care progresele în vederea găsirii unor soluţii sînt foarte mici sau imposibile. Dintre acestea mai frecvent apar : cuadratura cercului, perpetuum mobile, fuziunea nucleară, vindecarea cancerului. Deliranţii — uneori persoane cu un anumit grad de cultură profesională în. domeniul respectiv — îşi expun invenţiile ignorînd unele erori grosolane de demonstraţie sau experienţă. Uneori estet nevoie de intervenţia unor comisii de specialişti pentru evidenţierea unor erori mai subtile sau pentru a linişti opinia publică, antrenată şi ea într-un veritabil „delir colectiv” la „descoperirile" inventatorului, care va deveni rapid un persecutat. Prin insolitul tematicii, acest delir paranoiac face o notă aparte în cadrul mai larg al delirurilor de invenţie. în ciuda unor opinii contrare, aceste deliruri nu devin, odată cu progresul tehnico- Descraptin(uc) ; Descriere : elemente psihopatologice Des/749 -'Ştiinţific, descoperiri reale, ele reflectînd nu sclipirea geniului, ci izbucnirea unor afecte refulate sau o ignoranţă totală, conjugată cu ambiţii nemăsurate — acel veşnic conflict jdintre dorinţă şi putinţă. 241. DESCRAPTIN cursul analizării lor) r; • faza realismului neizbutit (incapacitate sintetică, nu există coordonare între elementele reprezentate) J • faza realismului intelectual (desenul redă însuşinle modelului, dară fără o perspectivă vizuală clară) > • faza realismului vizual (desenul este coordonat, redă o perspectivă particulară, proporţionată). La copil, desenul merge în paralel cu etapele dezvoltării sale, urmînd achiziţiile specifice limbajului (desenul însuşi este un limbaj). De la mîzgălelile întîmplătoare, aproape fără semnificaţie, copilul ajunge la etapa realismului vizual, care presupune o capacitate de. structurare a spaţiului. Desenele infantile reflectă atît personalitatea copilului, cît şi-nivelul lui de dezvoltare intelectuală, ceea ce prezintă interes nu numai pentru cercetătorii-din domeniul psihologiei copilului preşcolar şi antepreşcolar, ci şi pentru pedagogie Desen ; De SerpàW ; Deserpine^mi> ; Deshaies-PelfierW Dès/751 neuropsihiatrie infantilă şi pentru alte discipline înrudite cu psihologia. Descifrarea semnificaţiilor din desenele infantile, analiza şi interpretarea aspectelor formale şi de' conţinut (dimensiunea desenului, amplasarea persona- jelor, deformările şi detaliile, preferinţele cromatice ş.a.) impun desenul, la copil, ca instrument de bază în psihodiagnoză şi psihoterapie pediatrică. Concret, în practica pedo-psihiatrică se utilizează o serie de teste de dezvoltare mintală şi productivă, bazate pe activitatea, grafico-picturală a copilului. Dintre testele de evaluare a vîrstei mintale şi a funcţiilor cognitive care utilizează desenul, pot fi enumerate testul „omuleţului", elaborat de F. GOODENOUCH (1926) ; testuf L. Bender de copiere a unor trasee ondulate, cu valoare diagnostică în psihoze şi stări de limită ; testul A, Rey de reproducere din memorie, a unei imagini complexe ; probe de reproducere a unor figuri geometrice din bateria Binet-Simon (şi a variantelor ei) ; testul Fay de executare a unui desen după un consens: Testele de creativitate prin desen (de tip Torrance sau Selier) sînt folosite şi ca mijloc psihotera-peutic facilitînd catharsisul. „Desenul în oglindă", constînd în solicitarea reproducerii unei figuri văzute în oglindă, constituie o probă psihologică valoroasă pentru studierea învăţării motorii, îH condiţii de modificare (inversare) a cîmpului perceptiv. Pentru studierea proceselor inconştiente şi a dinamicii lor, se utilizează desenul liber (se propune copilului să deseneze ce vrea el în acest sens, WID-LOCHER a realizat o interesantă analiză psihologică în lucrarea {.Interpretarea desenelor copiilor") sau desenul cu temă, de tipul testului Koch (testul „Arbore"), testului Corman-Porot (testul „Familia"), cu varianta Borelli-Vincent (testul „Om-casă-pom") ş,.a. Din arsenalul tehnicilor de psihoterapie mfantilă, artterapia prin mijloace grafico-plastice, ocupă un loc important —> ARTTERAPIE, CA-THARSIS, CREATIVITATE. Modificările desenului în sens simptomatic se referă la transformările expresiei grafice determinate de un proces mintal morbid (ele pot fi psihopatologice sau neuropsihopa-tojogice, în cazuri de organicitate cerebraîă). Aceste modificări reflectă dezorganizarea unor funcţii şi procese psihice (percepţia imaginii, recunoaşterea şi înţelegerea imaginii, formarea reprezentării şi a imaginii mintale) realizarea expresiei grafice propriu-zise fiin* semnificativă, în patologia psihiatrică şi neuro-psihiatrică, atît pentru tulburarea nivelului instrumenta! (capacitatea instrumentală, pra-xică), Cît şi pentru tulburarea nivelului simbolic (capacitatea simbolică)] ARTA Şl PSIHIATRIA. 245. DE SERPA(M) SUA - DCI Reser-pina • Neuroleptic sedativ, derivat . alcaloid de Rauwolfia, de tip 3,4,5-acid trimetoxi-benzoic esterificat metil reserpat, cu acţiune sedativă centrală, uşor anxiolitică şi net hipo-tensoare. Nu se administrează în depresii, epilepsie, parkinsonism, copiilor sub 3 ani. 246. DESERPINE(DCI) • Derivat alcaloid de Rauwolfia, de tip 11-demetoxireserpi.ne — metabolit oxidat al reserpinei, cu efecte anxiolitice mai bune şi mai rapide* Constituie principiul activ pentru doi produşi farmaceutici; de tip neuroleptic sedativi : HARMONYL Israel IRENE Italia NEBRIL(M) Argentina — C/^2— C/fe—■ №/'— NORPOLAKE(M) SUA NORPRAWIN(M) Turcia NORTIMIL<“> Italia PERTOFRANA(M) Spania PERTOFRIN Spania PETYLYL(M) R.D.G. SERTOFREN Grecia - DCI Sul- pirida • Neuroleptic incisiv, derivat benza-midie, de ţip N-/(1 -etil-2-pirolidi nil)metiI/-5-sulfamoil-o-anisamidă, cu certe, valenţe anti-depresive, fără componentă sedativ-hîpnotică. Cu indicaţiile NL incisive (endogenii) şi, în> acelaşi timp, util în combaterea impulsiunilor obsesiv-compulsive şi în afecţiuni psihosomatice. Pentru: doze mari, efecte secundare comune cu cele ale NL incisive. Se poate administra fără pauză de 14 zile după întreruperea IMAO. Nu se administrează în manie şi epilepsie. 251. DESOBESKM) Brazilia - DCI Fen-proporex • Psihostimulent, derivat feniletila-minat, de tip (4-)-3-/(a-metilfenetil)amino^ proprioniiril, cu marcate valori ancrexigene g utilizat în combaterea obezităţii, consecutive utilizării îndelungate a NL. Are efecte sim-paticomimetice. Există riscul dependenţei — PSIHOSTIMULENTE. 252. DESOM ATI ZARE (cf. gr. sema „corp*‘)> Termen creat de KRAPP pentru, a desemna o alterare a sentimentului de corporalitate (somatognozie), corespunzînd clinic unei hemi-somatoagnozii bilaterale, fără a fi însoţită de o destructurare a Eu!ui (fără dezaminare). Poate îmbrăca forma dismorfofobiei sau a_ Despărţire^ ; Destăinuite ; Destin Des/753' tieautoscopiei. Nu se cunoaşte sediul leziunii care ar putea genera acest sindrom. Desoma-tizarea ar semnifica deci dispariţia conştiinţei existenţei întregului corp, fără dispariţia concomitentă a sentimentului de individualitate şi unitate a persoanei, fără sentimentul de irealitate. Reprezintă pe plan psihopatologic, în cadrul tulburărilor de schemă corporală, un sindrom de extremă gravitate, ce se poate întîlni în schizofrenie, melancolie, nevroză obsesivo-fobică, în epilepsia temporală şi la personalităţi psihastenice. 253. DESOPIMON(M) Ungaria - DCI C/or-fentermina ® Psihostimulent anorexigen, derivat feniletilaminat, de tip p-clor-a, -dimetil fenetilamină, indicat în anxietate severă, diminuarea activităţii intelectuale, în presenili-tate, sevraj de diverse etiologii, tulburări de dinamică sexuală, precum şi pentru combaterea obezităţii secundare curei N,L —> PSIHOSTIMU LENTE. (.254. DESOXO(M) SUA - DCI Metcmfeta-rriina • Psihostimulent, cu valenţe anorexigene, derivat feniletilaminat de tip (-j-)-N-a-dimetil-fenetilamînă, cu acţiune şi indicaţii similare cu ale AMFETAMINEI şi acelaşi risc al dependenţei. 255. DESPĂRŢIRE(S) sindrom • Totalitatea simptomatologiei subiectiv-reactive care apare sau se exacerbează la un subiect în momentul anunţării sau perceperii externării, atunci cînd nu doreşte acest lucru, nu datorită stării sănătăţii sale, ci din alte motive, în care poate fi inclus şi cel al lipsei de securizare de obicei însă, teama de a pierde sau a diminua beneficiul secundar a! bolii este cauza acestei manifestări, avînd o simptomatologie proprie fiecărui subiect. Termenul, propus de autorii acestei lucrări, trebuie diferenţiat de ECOFOBIE/DICOFOBIE. 256. DESTĂINUIRE (cf,. lat. d/s- ; taină) • Proces înterrelaţional prin care o persoană dezvăluie despre sine informaţii reale. Pentru ca destăinuirea să aibă loc, trebuie deci, să existe cel puţin încă o persoană, care să asculte şi să participe într-un fel sau altul la ceea ce i se spune. Destăinuirea poate fi voluntară sau involuntară. în destăinuirea voluntară, cel care furnizează informaţiile o face în mod conştient şi intenţionat, căuţînd să-şi satisfacă o anumită trebuinţă (de apreciere, de compătimire etc.) sau să atenueze intensitatea unei trăiri afective, prin determinarea unui' sentiment de solidaritate cu suferinţa sa în reacţia celui care îl ascultă. Destăinuirea involuntară este prezentă în momentul în' care presiunea unor stări afective cumulate duce la necesitatea descărcării lor. Limita de demarcaţie dintre destăinuirea voluntară şi cea involuntară nu este fixă. în cadrul relaţiei psihoterapeuti.ee, destăinuirea caracterizează anumite etape ale discursului subiectului, în funcţie de evoluţia-relaţiei şi de personalitatea subiectului. Destăinuirea poate fi o fază a fenomenului de abreacţie, în măsura în care este dubla-tă de o tensiune afectivă puternică. în terapia psihanalitică, conştientizarea conflictului refulat, facilitează verbalizarea acestuia, ceea ce ar echivala cu o destăinuire. în funcţie de subiect şi de relaţia transferenţială, acestă destăinuire poate avea loc chiar în procesul» conştientizării, poate fi amînată sau refuzată, în privinţa destăinuirii venite din partea, psihoterapeutujui, utilitatea ei nu este acceptată unanim. însuşi FREUD era ambiguu în această privinţă ; analiştii cu o conduită ortodoxă nu o acceptă, neutralitatea fiind socotită una din regulile lor de bază. Alţi* autori însă, reprezentanţi ai unor şcoli terapeutice diferite de psihanaliză, consideră destăinuirea fie ca o aptitudine a psihoterapeu-tukii de a fi spontan şi a se simţi liber în dezvăluirea despre sine a unor informaţii . particulare, . atunci cînd consideră că acest lucru este necesar, fie ca un fapt existent în cadrul relaţiei terapeut-pacient. Qe cele mai multe ori, destăinuirea psihoterapeutului are un caracter instrumental. Ea poate modifica emoţiile subiectului şi reacţiile sale, motiv pentru care trebuie atent manipulată şi controlată, efectele sale fiind notate şi evaluate* 257. DESTIN (fr. destin'; cf. lat. destinare• „a fixa,_ a decide") — sin. FATALITÂTE SOARTĂ • Forţă inflexibilă care ar guverna evenimentele şi existenţa individuală. Pentru* antici, chiar zeif şi alte fiinţe supranaturale erau supuse destinului. Problema existenţei’ unei astfel de determinări a fost întotdeauna, un punct de maximă atracţie pentru spiritul' uman, care nu i-a găsit însă un răspuns corespunzător. Astfel, noţiunea de destin a început să fie intim legată de iraţional, magic,, ocult, implicînd dezvoltarea unor practici cu pretenţii de ştiinţă (chiromanţia, astrologia),, care încercau să aproximeze destinul pe baza unor presupuse determinări individuale congenitale sau extraindividuale. Teoria probabilităţilor oferă posibilitatea anticipării cu o anumită probabilitate a evenimentelor, neputînd însă oferi „previziuni? certe", ceea ce a determinat din partea multor 48 — Enciclopedie de psihiatrie — cd. 167 ^754/Des tàgstîn P&è'Strücturare ; Detaril^ ; Detector de minciuni mectmdstători à reacţie de neîncredere sau -de respingere a, valorii acesteia. :1 Sub influenţă unor concepte religioase, în -cultura şi filozofia europeană a persistat multă vreme o atitudine fatalistă faţă de destin, chiar =$1 la începutul secolului al XX-lea. L/n filozof -de talia lui SCHOPENHAUER afirmă că „pornind de la naştere, cursul vieţii umane -este determinat,pînă în cele mai mici detalii..." *(1851). Ereditatea şi, ulterior,, genetica vor -apropia ideea de destin de medicină,, elaborind -conceptul de destin biologic^ ca o sumă de variabile determinate ce întregesc personalitatea biologică. Psihanaliza pune problema destinului ca "fiind una din manîfestările inconştientului, manifestări care, aparent, sînt percepute ca .o fatalitate d> perfectă datorită particularităţilor psiho-indi-divuale, deosebite de la o personalitate la alta. Astfel, unele răspunsuri paradoxale se pot explica prin situaţia artificială (de experiment) creată, prin folosirea unei aparaturi de înregistrare sofisticată sau prin rezerva şi anxietatea individului în faţa „interlocutorului—Tester" -» ASOCIAŢIE DE IDEI } CREDIBILITATE. 263. DETENSOL(M) Canada - DCI Pro-pranolol • Psihotrop betablocant, derivat propanolic de tip 1-(isopropilamino)-3-(1-naf-tiloXi)-2-propanol, cu acţiune anxiolitică, cu valenţe psihostimulente şi adrenolitice. Nu duce la dependenţă, nu se asociază cu IMAO—» BETABLÔCANTE. 264. DETENŢIE—psihoze (cf; lat. c/eten-tio) Grup neomogen de reacţii psihotice, descrise de A. DELBRÜCK (1853) şi R, SOMMER (1884), generate de situaţia de arestare şi detenţie. în această grupă ar fi cuprinse, după aceşti autori, şi psihozele endogene care debutează în împrejurări similare. Mai fac parte din această categorie sindromul Ganser, pseudodemenţa Wernicke, stupoarea reactivă, delirul de graţiere. 265. DETERIORARE (cf. fr. détériorer; vezi lat. deterior „mai rău") • Concept operaţional desemnînd procesul de reducere, progresivă a randamentului intelectual, consecutiv atît senescenţei normale sau patologice, cît şi evoluţiei unor afecţiuni psihice cronice (evoluţie defectuală), caracterizat printr-un deficit dobîndit şi ireversibil al diverselor componente ale inteligenţei. Se poate vorbi de o deteriorare fiziologică (sau biologică), cu debut — conform cercetărilor recente — după vîrsta de 25—30 de ani, urmînd o curbă în permanent declin, motiv pentru care rezultatele psihometrice vor fi interpretate întotdeauna în funcţie de vîrsta. Deteriorarea patologică este dată de diferenţa" dintre performanţele psihometrice şi deteriorarea fiziologică. Indicele de deteriorare mintală semnifică un raport îr.tre rezultatele obţinute la testele aplicate şi cele aşteptate conform vîrstei, sa,u cele obţinute cu ocazia unei testări anterioare. Indicele de deteriorare psi.hometrică este grevat de o serie de variabile care, după PERSE, ar putea fi sistematizate astfel : deteriorarea psihometrică cuprinde deteriorarea fiziologică şi patologică l deteriorarea patologică se împarte la rîndul ei în deteriorare funcţională şi organică 1 deteriorarea funcţională se exprimă prin hiperemotivitate şi dezin- teres şi, spre deosebire de c^a. organică, este-receptivă la chimioterapie. în, practică sînt utilizate atît ţeste pentru, evaluarea unor factori (matricile progresive Raven sau scala Thurstone), cîţ şi teste pentru, aprecierea unor funcţii intelectuale (teşte-de atenţie, de memorie, verbale). Cel mai folosit este testul WAIS (Wechsler Adult Intelli— gence Scale), care conţine o sumă de probe ce permit evaluarea globală, a eficienţei intelectuale. Scala WAIS ţine cent şi de un grad de deteriorare fiziologică, exprimat printr-un coeficient de deteriorare corespunzător diferitelor categorii de vîrstă. v, Diagnosticul pozitiv al unui proces de deteriorare ; se bazează pe datele semiologice,, cărora le vin în sprijin rezultatele metodelor psihometrice. în practică este necesar ca,, pe lîngă studierea strictă a eficienţei, intelectuale, să se obţină date despre capacităţile mnezice, funcţiile instrumentale (praxice, gno— zice, fazice), comportamentul subiectului faţade conştientizarea regreSiei :-ignorare, refuz al recunoaşterii, sentiment de devalorizare şi depresie, conduită de compensare. Trebuie apreciat atît coeficientul global al scăderilor intelectuale, cît şi predominanţa pentru, o-anumită funcţie. Important de ‘apreciat este momentul debutului deteriorării, prin semne-clinice cum ar fi : reducerea randamentului profesional, bradipsihia, scăderea vocabularului sau teste psihometrice (probe de calcul aritmetic de aptitudini optico-motbrii etc.). în acest stadiu, diagnosticul se bazează îndeosebi-pe metode psihometrice. Diagnosticul diferenţial se face cu stările de-deficit intelectual dobîndite,- respectiv cu-oligofreniile. Cunoştinţele limitate ale celui-care nu a putut achiziţiona diferă de „ceea ce-a mai rămas'1 la cel care are o slăbire intelectuală. în al doilea rînd, deficitele intelectuale reversibile din stările confuzionale acute diferă de cele de deteriorare, prin capacitatea revenirii intelectuale la stadiul premergător. Scăderea intelectuală din deteriorare este-de nivel mediu, rezervîndu-se termenul de-demenţă pentru nivelul profund. Deteriorarea trebuie diferenţiată de scăderile de eficienţă' din stările de inhibiţie de origîne 'afectivă* (emotivă, depresivă), de hipobuîia personalităţilor astenice, de stările astenodepresive ale personalităţilor psihastenice, de bradip-sihia din unele boli neurologice. Sub aspect etiologic, scăderea intelectuală poate fi consecinţa a numeroase afecţiuni : sechele ale-unor boli infecţioase, intoxicaţii (alcoolice cu< oxid de carbon), traumatisme craniene, stărî defectuale post-procesuale, părafrenie 7 sin— droame demenţiale (PGP,v tumori, ASC) Deteriorate ; Determinant ; Determinare ; Determinism demenţe presehile (Pick şl-Alzheimer) ; psihoze de involuţia persenîlă şi senilă (inclusiv presblofrenia). Tratamentul preventiv ar consta în eliminarea factorilor etiologici : infecţii, traumatisme etc., în celelalte cazuri el fiind practic inoperant. Stările actuale vizează două modele terapeutice : de ameliorare à oxigenării cerebrale şi de restabilire a unei funcţionări normale a celulelor cerebrale atinse de procesul abio-trofic. Tratamentul curativ constă în mijloace psihoterapeutice, de reeducare prin stimularea aptitudinilor intelectuale restante şi prin stoparea reacţiilor afective negative şi a sentimentelor devalorizante. în cazul unor acte cu repercusiuni medico-îegale, ori de cîte ori este cazul, se va stabili gradul de deteriorare a subiectului în corelaţie directă'etr discernămîntul şi responsabilitatea penală —> DEFICIT; DEGRADARE; INTELIGENŢA. 266. DETERMINANT (cf. lat. determinare) <#■. Factor, variabilă, cauză, relaţie etc.,,cu rol ihotărîtor în producerea unui eveniment, feno-imen, Situaţie, reacţie. Prin factori determinanţi în producerea bolilor psihice se invocă mecanismele etiopato-genice de tip traumatic, psihologic, toxic, in--fecţios, endocrin, vascular ş.a. Deşi în producerea unei boli concură totdeauna* mai mulţi factori-cauză (determinismul plurifactorial), nu-imai unii dintre ei. sînt determinaţi in mod ■univoc, ceilalţi intervenind în ordine'Secundă ■ca factori favorizanţi. pentru instalarea stării .morbide.. 267. DETERMINARE (fr. déterminer ; cf. ‘lat. determinare) • Operaţie, logică opusă generalizării, prîn care o noţiune generală, cu sferă cuprinzătoare şi conţinut sărac, devine specifica, primind note care-i îmbogăţesc conţinutul, îngustîhdu-i totodată sfera (de exemplu trecerea de la noţiunea de partulater la noţiunea • de ronib, apoi la noţiunea de pătrat); Sub aspect ’ filozofic, determinarea denota înscrierea unei modalităţi antice într-un cîmp -existenţial particular, ale cărei caracteristici spaţio-temporale, structurale şi funcţionale îi .asigură specificitatea, fâçînd posibilă delimitarea ■ de alte fenomene înrudite în esdnţă. 268. DETERMINARE MULTIPLĂ S-^‘ SU-PRADETERMINARE. 269. DETERMINISM (fr, déterminisme J cf. •şi germ vdetsrminismuş) • Teorie a interacţiunii universale, axată pe ideea unei ordini care ; guvernează cosmosul, astfel încît geneza şi desfăşurarea tuturor proceselor şi fenomenelor din natură, societate sau viaţa sufletească a oamenilor se înlănţuie fiirid cauzal supuse unor legităţi obiective. în opoziţie cu această contepţie filozofică, indeterminismul postulează ideea unui univers haotic, în care domneşte hazardul, în care totul este accidental şi, ca atare, imprevizibil, ceea ce legitimează liberul arbitru. Aflîndu-se în contradicţie cu discursivitatea raţiunii, care tinde către ordine şi coerenţă, indeterminismul radical reprezintă o anomalie a spiritului, manifestă în momentele de criză ale gîndirii filozofice, cînd aceasta cunoaşte mutaţii radicale, despărţindu-se printr-o examinare critică de anumite prejudecăţi devenite anacronice şi fiind abia în stadiul de tatonare a unor noi repere de ordonare a universului teoretic. Avînd o îndelungată tradiţie filozofică, determinismul constituie una dintre strategiile posibile prin care spiritul aspiră să instituie un acord între coerenţa raţională şi devenirea fenomenală, perceptibilă prin experienţă. Concepţiile religioase, teist-teologiCe, postulează’desfăşurarea implacabilă a tuturor evenimentelor în conformitate cu voinţa atotputernică a divinităţii, motivînd inexplicabilul prin caracterul limitat şi imperfect aLgîndirii omeneşti, căreia raţiunea infinită a fiinţei supreme îi este In mod iremediabil inaccesibilă. Finalis-mul sau teleologismul, îhrudite cu metafizica de inspiraţie religioasă, concep determinarea obiectivă a fenomenelor ca tendinţă a acestora spre actualizarea unor scopuri sau stări terminale ale devenirii cosmice, prefigurate dintru începutul firii. Concepţia deterministă este solidară cu posr tulatele ontologice fundamentale ce stau la baza diferitelor orientări filozofice, exprimînd , o viziune despre, ordinea universală ce concordă cu ierarhia categorică argumentată de sistemul respectiv. Idealismul obiectiv explică înlănţuirea necesară, legică, a proceselor şi fenomenelor naturale, sociale sau psihice, instituind un raport de dependenţă şi subordonare a realităţii empirice faţă de un nivel ontic de natură ideală, căruia necesitatea logică riguroasă îi este imanentă, r.egăsindu-se în modalităţi şi forme mediate, ca legitate ordonatoare, în lumea fenomenală. Tn virtutea postulatelor sale, idealismul subiectiv limitează determihismul la sfera conştiinţei, definîndu-l ca ordonare de către subiect — în virtutea coerenţei sale interioare — a datelor senzorial-perceptive. în felul acesta, cauzalitatea se restrînge la limitele experienţei, constituind o determinaţie nu a realităţii, ci a subiectului. Determinism ; DetipronW ; Detresâ infantila Det[757 Determinismul consecvent este compatibil doar cu materialismul, rafinamentul său teoretic explicativ aflîndu-se într-o strînsă corelaţie cu -stadi ul de dezvoltare şi. cu preocupările metodologice ale ştiinţei. Iniţiat în modalităţi simplificatoare în antichitate de către HERACLIT, DE-MOCRIT, EPICUR, .LUCRETIUS, determinismul cu suport filozofic materialist progresează spectaculos în epoca modernă (secolele XVII — XVIII). Dezvoltînd fundamentele metodologice ale ştiinţelor naturii, GALILEI, BACON, HOB&ES, OESCARTES şi SPINOZA au expus principiile determinismului, înfruntînd polemic finalismul religios şi sterilitatea aristoţelismului scolastic, secătuit de virtuţile sale originare. Autoritatea fizicii newtoniene consacră, în gîndirea epocii; ■categoriile, fundamentale ale concepţiei deterministe — cauzalitate, legitate, necesitate, ordine evidenţiată experimental, explicată şi formulată în limbajul riguros al ecuaţiilor matematice : fizicalismul indus de această autoritate devine însă, prin absolutizare, mărginit, intro-ducînd în gîndirea filozofică limite mecaniciste şi metafizice. în concepţia lui LAPLACE, determinismul (îmbrăţişat si de material işti i francezi din secolul al XVUI-lea : LA METTRIE, D'HOL-BACH, HELVETIUS) confundă cauzalitatea cu necesitatea, negînd caracterul obiectiv al evenimentelor întîmplăţoare, ceea ce implică inevitabil o interpretare fatalistă, apropiată de finalism, întrucît evoluţia universului este raportată, în toate amănuntele, la momentul primordial al declanşării . „maşinăriei" cosmice. Absolutizînd previziunea ştiinţifică inspirată de .„mecanica cerească" a timpului (GALILEI, COPERNIC, KEPLER, NEWTON), determinismul mecanicist reduce legitatea fenomenelor ‘ia legile dinamică, heglijînd caracterul obiectiv al legilor statistice care acţionează în formele mai complexe de organizare a iurnii materiale. 'Progresul spectaculos al ştiinţei în secolul al XX-lea (teoria relativităţii, mecanica ondulat.o-rie şi cea cuantică, termodinamică statistică şi alte noi direcţii de cercetare în fizică, ascensiunea ştiinţelor biologice) a scos în evidenţă limitele determinismului mecanicist, impunînd o renunţare programatică la vechile prejudecăţi de sorginte lapiaceană. Luînd drept blazon aşa-numitul „pnncipiu de nedeterminare" formulat de către HEISENBERG (care afirmă că nu se pot determina simultan cu precizie atît poziţia la un moment determinat, cît şi ecuaţia de mişcare a unei microparticule)o serie de filozofi s-au grăbit sa proclame opusul concepţiei deterministe, atribuind ştiinţei contemporane un caracter indeterminist. în realitate, nu este vorba decît de ojjdepăşire a mecanicismului modern, prin fundamentarea unei concepţii mai complexe asupra categoriilor deterministe, чп acord cu experienţa şi problematica metodologică a ştiinţelor actuale. Dezbaterile din ultimele decenii au scos în evidenţă valoarea explicativă a materialismului dialectic, confirmînd şi dezvoltînd cu noi argumente o serie de prin* ci pi і ale ontologiei marxiste. Axîndu-se pe ideea conexiunii universale, determinismul materialist-dialectic- defineşte interacţiunea drept proprietate obiectivă şi fundamentală a tuturor obiectelor şi fenomenelor din realitate (natură şi societate). în cadrul- interacţiunilor se corelează dialectic necesitatea şi îfitîmplarea, cauzele şi condiţionările; în funcţionarea sistemelor complexe acţionează In mod obiectiv legile statistice, trecerea de la posibil la real, avînd loc nu cu necesitate absolută, ci în mod probabilist, ca urmare a corelării- factorilor întîmplători cu cei necesari, a parametrilor cauzali cu variabile aleatoare. Probabilitatea nu este nici o aproximaţie impusă de ignoranţa provenită din finitudinea intelectului omenesc, nici un simptom prin care se manifestă caracterul haotic al realităţii, care af rezista tentativelor de raţionalizară ale subiectului, ci o proprietate obiectivă a sistemelor cu evoluţie sinuoasă, în care legităţile acţionează ca tendinţe, suportînd acţiunea factorilor accidentali în perspectiva materialismului dialectic, predicţiile de tip laplacean, în care probabilitatea este neglijabilă, constituie cazuri privilegiate, de excepţie, generală fiind predicţia de certitudine relativă, care anticipează cu aproximaţie — dar obiectiv întemeiată — mersul evenimentelor, avînd un caracter probabilist. 270. DETIPRON( M) Mexic - DCI Amfepra-monă • Psihostimulent, derivat feniletilaminic de tip 2-(dietilamino)propiofenonă ; este o amină simpaticomimetică anorexigenă, cu performanţe psihostimulatoare inferioare amfe-taminelor, efectul anorexigen fiind apropiat fenmetrazinei. Nu se asociază cu IMAO ; în timp poate realiza farmacodependenţă. Acţiunea unei doze durează 5—6 ore. Să poate utiliza în combaterea unor efecte secundare ale neurolepticelor. 271. DETRESĂ INFANTILĂ (cf. fr. detressa „dispersare") • Termen psihanalitic, care desemnează o stare specifică aflată la originea primei manifestări de anxietate la copilul mic. Naşterea reprezintă pentru acesta o situaţie traumatizantă, prin trecerea din mediul uterin „cunoscut", în care se simte tn siguranţă, într-un mediu nou, necunoscut, la care el trebuie să se adapteze. Copilul trăieşte acest moment de separare în mod neplăcut, anxios, evidenţiat 758/D et Detresâ psihosociala ; Detur ; Deuteroscopice^ ; Devenire prin : modificări fiziologice ale respiraţiei, ale pulsului, ale presiunii sanguine. în perioada imediat următoare naşterii, copilul mai păstrează unele caracteristici ale vieţii intrauterine, cum ar fi motricitatea nediferenţiată şi necoordonată, posibilităţile perceptive rudimentare etc. ,EI se găseşte astfel într-o stare de neajuto-rare, nefiind capabil să-şi satisfacă singur trebuinţele fundamentale ca : foamea, setea, căj-dura etc. Satisfacerea acestora este realizată prin intermediul mamei. Starea de neputinţă şi neajutorare trăită de noul născut este detresa. FREUD consideră această stare ca fiind prototipul anxietăţii adultuJui care, aflîndu-se într-o situaţie traumatizanta sau care implică un pericol, asociază manifestările fiziologice care se produc. în acest moment (creşterea pulsului, a tensiunii arteriale şi a ritmului respirator) cu cele produse în momentul imediat următor naşterii «.această ipoteză nu se.-mai bucură de aceeaşi credibilitate ca la începutul secolului. 272. DETRESA PSIHOSOCIALĂ • Stare de neputinţă.şi disperare, trăită de indivjdl într-un context social în activitatea socială, omul stabileşte raporturi cu semenii săi, în cadrul cărora îşi satisface o serie de trebuinţe, aspiraţii, dorinţe, raporturi, şi în care se manifestă emoţional., şi cognitiv. El influenţează comportamentul altor oameni şi este influenţat de aceştia.'Raporturile interpersonale pot constitui însă şi sursa unor trăiri neplăcute, Stare specială trăită de individ .într-o situaţie traumatizantă în care nu vede sau din care nu există nici o posibilitate, de ieşire, detresa psihosocială poate sta la originea unor manifestări anxioase şi depresive, de vinovăţie sau agresivitate. Odată declanşată o stare emotivă neadaptativă, individul caută'Să o stăpânească^ evitînd sursa stării. în cazul în care situaţia traumatizantă implică anxietatea socială> de exemplu, se'pot dezvoltaşi alte manifestări patologice, cum ar fi izolarea. Termenul are o utilizare din ce în ce mai restrînsă. ■ 273. DETREX(M) S.U.A. - DCI Nletamfetamine © Psihostimulent cu valenţe anorexigene, derivat feniletilaminat de tip (-f )-N-oc-dimetil-fenetilamină, cu acţiune şi indicaţii similare cu ale AMFETAMINEI şi acelaşi risc al dependenţei. 274. DETUR (fr. détour „ocol") • Mijloc indirect şi perspicace (subterfugiu, tertip), utilizat pentru depăşirea unui obstacol în vederea atingerii scopului propus. Implică un anumit nivel de inteligenţă, fiind direct proporţional cu aceasta, aşa încît se poate spune că „inteligenţa este obstocolul,,. Din nefericire, este destul de puţin frecvent întîlnit, deşi reprezintă o cale de ieşire din impas sau chiar de obţinere a succesului. 275. DEUTERANOPIE -» DALTONISM. 276. DEUTEROSCOPICE{fH) halucinaţii (cf. gr. deuteros „al doilea" f skopein „a privi") • Formă a halucinaţiilor autoscopice externe (heautoscopice), în care subiectul îşi percepe dublura ca avînd o existentă materială şr executind de regulă aceleaşi acte şi acţiuni ca şi subiectul perceptor. Acest fenomen haluci-nator nu se înscrie complet în definiţia halucinaţiei („percepţie fără obiect,,) decît în sensul imposibilităţii existenţei unui astfel de obiect. Psihanaliza a încercat o explicaţie a acestor fenomene insistînd pe rolul proiecţiei şi narcisismului (RANK), deşi FREUD a arătat că imaginea heautoscopică este greu suportată de către subiect, care o consideră „greoaie şi ruşinoasă". H. EY afirmă că heautoscopia este „o traversare a oglinzii in care se sparge subiectivitatea pură". O serie de scriitori au lăsat descrieri remarcabile ale acestui fenomen (D'AN-NUNZIO, F. DOSTOIEVSKI, N. HOFFMAN, A. MUSSET, G. de MAUPASSANT, E. A. POE, J. STEI N BECK), ale cărui semnificaţii patologice sînt deseori greu de precizat. Poate apărea într-o serie de circumstanţe neurologice (sindroamele parietale şi occipitale), ca aură epileptică, în stări de suprasolicitare, la personalităţi psihastenice şi în unele psihoze. 277. DEUTEROSCOPIE - sin. AUTO-SCOPIE EXTERNĂ (SOLLIER) ; AUTOSCO- PICĂ halucinaţie |S-—> HEUATOSCOPIE. 278. DEVENIRE (fr. devşnir) <9 Termen utilizat îndeosebi în context filozofic pentru a denumi transformarea, proprietatea universală a trecerii oricărei realităţi de la o stare la alta, schimbarea identităţii calitative, procesuali-tatea. Este sinonim cu termenii : mişcare, dezvoltare . Centrală în orice viziune dialectică, idea de devenire a fost sădită în conştiinţa filozofică prin imaginea „focului", care se aprinde şi se stinge, metamorfoză a cărei semnalare a fost atribuită — ca şi celebra maximă „totul curge" - lui HERACLIT. în filozofia hegeliană, devenirea reprezintă prima sinteză dialectică în care îşi află „adevărul" concret determinaţiile abstracte şi, ca atare, „neadevărate", ale existenţei şi nonexis-tenţeî. Orice lucru fiinţează doar în unitatea dintre existenţă şi nonexistenţă, deoarece, prin necontenită schimbare, acesta trece de la ceea ce este la altceva ce nu a.fost, şi fiecare Devenire ; Devianţâ : concept Dev/759 trecere.il face si nu mai fie ceea ce a fost. Adversar al exceselor raţionaliste, incapabile să surprindă, după opinia sa, fiorul viu al schimbării prin care fiinţa îşi atribuie, proteic, deter? minaţii.noi, BERGSON apreciază.că devenirea este accesibilă numai intuiţiei, iraţionale, deoarece numai aceasta poate sesiza- continuitatea procesului de transformare tendenţială a lucrurilor, pe .-care discursivitatea intelectului o transformă într-o succesiune rigida, mortificată de reprezentări discontinue. 279. DEVIANŢA^ (fr. déviance; cf. lat. deviere „a se abate de Ia calea cea dreaptă") « Concept sociologic, utilizat deseori astăzi în locul termenulùi de delincvenţă, pentru a desemnaabatereade la norma comportamentală -socială (MERTON, 1961) ; cînd ameninţă valorile sociale fundamentale-, devianţa devine infracţiune sau crimă şi este sancţionată de societate. Devianţa reprezintă calitatea unui comportament de a se deosebi în mod semnificativ, marcant, de normalitatea general acceptată, faţă dè medie, faţă de obişnuit. SELUN (1938) o defineşte ca ansamblul comportamentelor îndreptate împotriva normelor de con- duită sau de ordin instituţional, adi-că toate formele dezadaptative determinate de impactul individului cu mediul social. Noţiune larg utilizată în sociologie, devianţa se referă în esenţă la nonconformism, la acele comporta? mente care se abat sau intră în conflict eu standardele sociale sau culturale în cadrul unui grup sau sistem social. Ele se situează într-o „zonă" de toleranţă a unor multiple şi variate modele comportamentale care, daca reuşesc să nu vină în contradicţie flagrantă cu Urnitele impuse de instituţionalizare şi societate în ansamblul, sînt admise. Numai cele care depăşesc aceste graniţe, capătăatributul de „deviant" încâlcind normele socialmente recunoscute şi acceptate în .cadrul societăţii respective. Stilizat inrţial de E. DURKHEIM, la sfîrşitut secolului al XlX-lea, termenul de devianţă este reluat ulterior de sociologul funcţionalfetr american T. PARSON. În perioada postbelică, conceptul capătă valoare în contextul dezvoltării teoriei „patologiei" şi „dezorganizării41 sociale. Comportamentul deviant duce firesc la apariţia unui răspuns ferm şi „violent" din partea societăţii, care va pune în funcţiune toate normele şi mecanismele sale de control âocial, aplicînd sancţiuni ce merg de la reprobare pînă la pedepsele cele mai severe. Cauzele devianţei sînt de natură antropologică şi.sociologică, ea fiind rezultatul interacţiunii dintre personalitate (factorii biologici, psihologici, socioculturali care concură la dezvoltarea individului) şi mediul ei de existenţă (grupul social, familia, societatea, cu particularităţile lor economice, etnice, cultural-educaţio-nale etc.). Dreptul, criminologie, medicina legală şi psihiatria clinică şi judiciară .studiază implicaţiile specifice ale devianţei, promovînd măsuri juridice şi medicale de pedepsire, tratare, profilaxie şi recuperare a individului deviant. Comportamentul deviat (aberant, anormal), cu sau fără componentă antisocială, întîjnit în general la personalităţile dizarmonice, constituie obiectul actului terapeutic psihiatric, şi numai la nevoie,, în situaţii speciale, solicită măsuri medicale (stabilite..de expertiza medico-legală psihiatrică) sau .juridice de siguranţă Devianţa în sens clinic psihiatricJnclude de asemenea auto- şi heteroagresivitatea (suicidul, homicidul, automutilarea), perversiunile sexuale, impulsiunile piromane, cleptomane* mitomane, fugile (impulsive, din stările confuzo-onirice, psihotice, demenţiale,'din reacţiile psi-hotice), toxicomaniile, simulările şi sinistroza etc. în medicina legală, comportamentul de? viant este echivalentul „reacţiilor medico-legale" (DRAGOMIRESCU). Autorul sintetizează nomenclatura abaterilor de la conduita normală astfel : 6 comportament deviant (abateri de la normele sociale) ; O comportament aberant (aspecte medico-legale şi psihopatologice) f • comportament antisocial sau infracţional (aspectele judiciare ale comportamentului). Devie W ; Dewey J. ; DexamedW ; Dexametazonă Dex/761 Se defineşte astfel : abaterea întîmplătoare care se datorează unor influenţe neordonate, distribuţia abaterilor efectuîndu-se după legea Laplace-Gausse ; abaterea medie ce reprezintă media valorilor absolute ale abaterilor dintr-un •şir statistic ; abaterea pătratică medie (abatere tip). Deviaţia sau eroarea standard care evaluează dispersia valorilor individuale : Ti care d = abaterea individuală, n = numărul valorilor din şir. Se poate vorbi de o abatere patologică şi r.epatologică de la normalul psihic, limitele demarcării acestor două zone fiind de multe ori sinuoase, imprecise sau inconstante, ca şi graniţele norma|ităţii psihice înseşi. Minimum cantitativ al abaterii patologice l-ar constitui gradele uşoare ale întîrzierii dezvoltării mintale, iar cel calitativ — structura dizarmonică a personalităţii. Pentru abaterea nepatologică nu s-ar putea stabili decît un maxim, care vizează în grade variabile structura particulară de personalitate, dar o rezolvă la scara sublimului uman, inteligenţa creatoare, genialitatea. 282. DEVIC(n) boală - sin. NEUROMIE-UTĂ OPTICĂ • După cei mai mulţi autori este o variantă posibilă a sclerozei multiple, in care leziunile sînt limitate doar la măduva ■spinării şi la nervii optici. 283. DEVRYL(M) Mexic - DCI Clomacran «• Timoleptic, derivat acridanic de tip 2-clor-9-/3-(dimetilamino)propil/acridan, cu acţiune an-tidepresivă modestă, dar marcate efecte sedaţi v-hipnotice. Nu se asociază cu IMAO. 284. DEWEY John (1859-1952) • Filozof de factură idealist-subiectivă (şi-a intitulat doctrina sa „instrumentalism"), psiholog t!funcţionalist" şi pedagog american, care a desfăşurat o intensă activitate în domeniul psihologiei şcolare,: fondînd o şcoală experimentală (The University Elementary School) pe lîngă Universitatea din Chicago, unde a aplicat teoriile formulate în st ud i i îs sale. Astfel, în locul climatului autoritar tradiţional din şcoli, el introduce angajarea liberă şi mai democratică. Dintre lucrările mai importante ale lui J. DEWEY sînt de amintit : „Şcoala şi copilul", „Principiile psihologice", „Democraţie şi educaţie", „Expertiză şi educaţie", „Caracterul şi comportamentul uman". 285. DEXAMED(M) Anglia - DCI Dcxamfc-iamină • Psihostimulent, derivat feniletilaminat de tip (-ţ-J-oc-metilfenetilamini— amină simpati- comimetică ; indicat în combaterea efectelor, secundare ale unor psihotrope. Utilizarea în doze mari şi repetate poate duce la dependenţă. 286. DEXAMETAZONĂ(T) test • Testul frenator la dexametazonă (Dexametazona Sup-pressionTest — TSD); face parte din testele biologice utilizate în evaluarea aspectelor cantitative şi calitative ale depresiei, ca şi în selectarea şi aprecierea medicaţiei antidepresive. El evaluează anomaliile care apar în funcţionarea axului sistemului limbic-hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenal (DEMISHI, 1983) în special cele legate de cortizolemie. Majoritatea autorilor recunosc că anormalitatea testului constituie un marker biologic cu mare specificitate în cazul depresiilor endogene, fără ca valorile normale să fie un criteriu de excludere. Sensibilitatea testului este apreciată Ia40—50%, iar specificitatea este de 96% (LOO). Fidelitatea diagnosticului este de peste 90%. Testul a fost standardizat de CARROLL şi constă în administrarea unui gram de dexametazonă la ora 23 şi măsurarea cortizolemiei în ziua următoare, la orele 16 şi 23 (sau numai ora 16 în cazul explorărilor ambulatorii). Valorile cortizolemiei peste 5jjl g/100 ml la una din cele două dozări indică lipsa de răspuns la activitatea frenatorie a dexametazonei, deci pozitivitatea testului. Autorul testului a atras atenţia asupra necesităţii ca fiecare laborator să-şi elaboreze criteriile proprii de apreciere a pozitivităţii. Semnificaţia acestui rezultat în prezenţa unui sindrom depresiv se referă la următoarele aspecte : • în plan diagnostic, confirmă natura „endogenă" a depresiei şi poate aduce clarificări în depresiile atipice, în pseudo-demenţele depresive sau în oscilaţiile ti-mice ale dizarmonicilor distimici. JAF-FEN, BARSHAW şi KENNEDY subliniază precizia destul de mare în indicarea unei depresii melancolice (1983), dar şi faptul că normalitatea testului nu exclude prezenţa unei astfel de tulburări ; • în plan terapeutic orientează obţinerea spre triciclice, imipramină şi desipramină (GOLD, 1980) şi/sau electroşoc, permi-ţînd totodată urmărirea tratamentului. Există un consens asupra faptului că normalizarea testului este egală cu o remisie de lungă durată. Ameliorarea stării clinice cu persistenţa unui TSD pozitiv indică posibilitatea apariţiei unei recăderi rapide. Valoarea predictivă a testului în tratament a fost subliniată recent de GARDEN, COLSBOER-FRASER, BERGE (1985). Alţi autori insistă asupra faptului că testul !a dexametazonă este un test DeWc ; Dewey J. ; DexamedW ; Dexametazonâ Dex/761 Se defineşte astfel : abaterea întimplătoare care se datorează unor influenţe neordonate, distribuţia abateri.lor efectuîndu-se după legea Laplace-Gausse ; abaterea medie ce reprezintă media valorilor absolute ale abaterilor dintr-un •şir statistic ; abaterea pătratică medie (abatere tip). Deviaţia sau eroarea standard care evaluează dispersia valorilor individuale : m care d = abaterea individuală, n = numărul valorilor din şir. Se poate vorbi de o abatere patologică şi >nepatologică de la normalul psihic, limitele demarcării acestor două zone fiind de multe ori sinuoase, imprecise sau inconstante, ca şi graniţele normalităţii psihice înseşi. Minimum cantitativ al abaterii patologice l-ar constitui gradele uşoare ale întîrzierii dezvoltării min-„ tale, iar cel calitativ — structura dizarmonică a personalităţii. Pentru abaterea nepatologică nu s-ar putea ştabili decit un maxim, care vizează în grade variabile structura particulară ■de personalitate, dar o rezolvă la scara sublimului uman, inteligenţa creatoare, genialitatea. 282. DEVIC(1Î) boala - sin. N.EUROMIE-LITĂ OPTICĂ • După cei mai mulţi autori este o variantă posibilă a sclerozei multiple, în care leziunile sînt limitate doar la măduva •spinării şi la nervii optici. 283. DEVRYL(M) Mexic - DCI Clomacran « Timoleptic, derivat acridanic de tip 2-clor-9-/3-(dimetilamino)propil/acridan, cu acţiune an-tidepresivă modestă, dar marcate efecte seda-iiv-hipnotice. Nu se asociază cu IMAO. 284. DEWEY John (1859 — 1952) e Filozof de factură idealist-subiectivă (şi-a intitulat doctrina sa „instrumentalism"), psiholog „funcţionalist" şi pedagog american, care a desfăşurat o intensă activitate în domeniul psihologiei şcolare,: fondînd o şcoală experimentală (The University Elementary School) pe Iîngă Universitatea din Chicago, unde a aplicat teoriile formulate în st ud i i î s sale. Astfel, în locul climatului autoritar tradiţional din şcoli, el introduce angajarea liberă şi mai democratică. Dintre lucrările mai importante ale lui J. DEWEY sînt de amintit : „Şcoala şi copilul", „Principiile psihologice", „Democraţie şi educaţie", „Expertiză şi educaţie", „Caracterul şi comportamentul uman" 285. DEXAMED(M) Anglia - DCI Dexamfe-tamină • Psihostimulent, derivat feniletilaminat de tip (-f )-a-metiIfenetilamină— amină simpati- comimetică ; indicat în combaterea efectelor, secundare ale unor psihotrope. Utilizarea în doze mari şi repetate poate duce la dependenţă. 286. DEXAMETAZON™ test • Testul frenator la dexametazonâ (Dexametazona Sup-pressionTest — TSD); face parte din testele biologice utilizate în evaluarea aspectelor cantitative şi calitative ale depresiei, ea şi în selectarea şi aprecierea medicaţiei antidepresive» El evaluează anomaliile care apar în funcţionarea axului sistemului limbic-hipotalâimo-hipofizo-corticosuprarenal (DEMISHI, 1983) în special cele legate de cortizolemie. Majoritatea autorilor recunosc căv anormalitatea testului constituie un marker biologic cu mare specificitate în cazul depresiilor' endogene, fără ca valorile normale să fie un criteri u de excludere. Sensibilitatea testului este apreciatăla40—50%, iar specificitatea este de 96% (LOO). Fidelitatea diagnosticului este de peste 90%. Testul a fost standardizat de CARROLL şi constă în administrarea unui gram de dexametazoriă la ora 23 şi măsurarea cortizolemiei în ziua următoare, la orele 16 şi 23 (sau numai ora 16 în cazul explorărilor ambulatorii). Valorile cortizoi-lemiei peste 5ţi g/100 mf la una din cele două dozări indică lipsa de răspuns la activitatea frenatorie a dexametazonei, deci pozitivitatea testului. Autorul testului a atras atenţia asupra necesităţii ca fiecare laborator să-şi elaboreze criteriile proprii de apreciere a‘ pozitivităţii. Semnificaţia acestui rezultat în prezenţa unui sindrom depresiv se referă la următoarele aspecte : • în plan diagnostic, confirmă natura „endogenă" a depresiei şi poate aduce clarificări în depresiile atipice, în pseudo-demenţele depresive sau în oscilaţiile ti-mice ale diiarmonicilor distimici. JAF-FEN, BARSHAW şi KENNEDY subliniază precizia destul de mare în indicarea unei depresii melancolice (1983), dar şi faptul că normalitatea testului nu exclude prezenţa unei astfel de tulburări ; 9 în plan terapeutic orientează obţinerea spre triciclice, imipramină şi desipramină (GOLD, 1980) şi/sau electroşoc, permi-ţînd totodată urmărirea tratamentului. Există un consens asupra faptului că normalizarea testului este egală cu o remisie de lungă durată. Ameliorarea stării clinice cu persistenţa unui TSD pozitiv indică posibilitatea apariţiei unei recăderi rapide. Valoarea predictivă a testului în tratament a fost subliniată recent de. GARDEN, COLSBOER-FRASER, BERGE (1985). Alţi autori insistă asupra faptului că testul U dexametazonâ este un test DextrafobieW ; Dezagregare psihica ; Dezangajare Dez/763 MEPHADEXAMIN-R°T) Elveţia NILOX(M) Franţa CBESONIL(M) S.U.A. PELLCAPS( M) S.U.A. PHETADEX(31) Australia POMADEX DIBĂCIE ; INGE- NIOZITATE ; ISCUSINŢĂ îlNDEMÎNARE^J' ABILITATE. 292. DEZ- (cf. lat. dis) o Element de compunere cu sens privativ. 293. DEZANGAJARE (dez- ; angajare: fr. engager) 9 Modificare, la nivel de atitudine şi de acţiune, a participării afective şi motiva-ţîonale a unui subiect într-o relaţie sau într-o activitate. Dacă această atitudine poate fi motivată şi voluntară în anumite circumstanţe psihologice (fiind reflexul stingerii sau anihilării motivelor, intereselor, aspiraţiilor care orientaseră şi mobilizaseră anterior individul), ea poate fi şi expresia unor circumstanţe patologice. Astfel, dezangajarea depresivului este legată de incapacitatea acestuia de a face proiecţii în viitor, ca şi de prăbuşirea nivelului timic. Absenţa unui tonus suficient, prezenţa depresiei, distrofiei sau ambivalenţei şi a marilor tulburări voliţionale (abulie, disabulie sau parabulie) fac din dezangajarea a schizo-frenului un eveniment cvasiconstant. în acest context, dezangajarea reprezintă un indice de prognostic negativ al acestei afecţiuni, condu-cînd la izolarea şi desocializarea subiectului. O altă modalitate de manifestare a dezangajării o reprezintă atitudinea pe care o adoptă personalitatea structurată dizarmonic odată cu apariţia unor beneficii secundare rezultate din boală. Demisionînd din condiţia sa axiologică, subiectul demobilizează resursele sale voliţionale, instalîndu-se într-un rol social inferior şi într-un statut pentru care se supramoti-vează. Această disociaţie motivaţională şi absenţa dorinţei de reintegrare socio-profesio-nală, uneori şi familială, pot fi considerate un tip evolutiv defavorabil, nu sub aspectul prognosticului medical, ci sub cel social. Toxicomanii suferă un fenomen asemănător, care se desfăşoară însă cu evoluţie mai rapidă şi cu interferenţe majore psihiatrice. în cazul nevroticilor, se poate înregistra fenomenul de dezangajare cu caracter remitent sau permanent, ca o consecinţă a absenţei sentimentelor de „plenitudine, de reuşită, de împlinire prin coincidenţă între plan şi acţiune" (PAMFIL şi OGODESCU), precum şi a replierii spre propria suferinţă personală. Autorii anterior citaţi arată că decăderea persoanei nevrotice poate merge de !-i ineficientă şi demisie socială pînă la sistarea activităţii. Dezvoltările nevrotice care însoţesc suferinţele somatice cronice, în special pe DextrafobieW ; Dezagregare psihică ; Dezangajare Dez/763 MEPHADEXAMIN-R(M) Elveţia MILOX,M> Franţa OBESONIL(M) S.U.A. PELLCA PS(M) S.U.A. PHETADEX*H) Australia POMADEX(M> Anglia FROPTAN(M) Olanda ROBES E(M) S.U.A. SIMPAMINA D(M) Italia SllL-2(a) Spania SYNATANf"> Spania TYDEX(M> S.U.A. 288. DEXOVAL*Ml S.U.A. - DCI Metamfe-tamină • Psihostimulent cu valenţe anorexigène, derivat feniletilaminat de tip (+)-N-a-dime-tilfenetilamină, cu acţiune şi indicaţii similare cu ale AMFETAMINEI şi acelaşi risc al dependenţei. 289. DEXTRAFOBIE(p) (cf. lat. dexter „din partea dreaptă" ; phobos „frică") — sin. DBXTROFOBIE(p> • Teamă intensă patologică, nemotivată, manifestată faţă de orice obiect amplasat in dreapta subiectului, care reprezintă un reper variabil, după poziţia în spaţiu a subiectului însuşi. Se întîlneşte în nevroze obsesivo-fobice, isterie, schizofrenie şi la personalităţile psihastenice. Este opusă LEVOFO-BIEI(F)." 290. DEZAGREGARE PSIHICĂ (cf. fr. désagréger : vezi lat. aggregare „a strînge la un loc, a uni") • Termen lipsit de specificitate, fiind corespondent, în sens restrîns, disociaţiei, iar m sens larg, disoluţiei jacksoniene. Prin primul sens, P. JANET (creatorul termenului) înţelegea dezagregarea ca o incapacitate de sinteză, de a reuni într-o singură percepţie şi intr-o singură conştiinţă personală fenomenele psihice elementare. Cel de-al doilea sens, cu care termenul este folosit şi de curentele nejacksonîene, este acela al fărî-miţării ansamblului psihic, al prăbuşirii lente şi gradate a structurii sale organizate, de la superior către inferior. Acest proces se reflectă în comportamentul adaptativ, care se reduce progresiv către un nivel funcţional elementar. Primul sens al termenului, cel restrîns, are o mai netă semnificaţie conotativă, legată de aspectul calitativ şi de realizarea independentă a funcţiilor psihice cel de-al doilea traduce aspecte de reducţie cantitativă. Termenul de dezagregare este folosit pentru caracterizarea globală a modificărilor care ră-min în "psihoze după consumarea fazei acute şi a stărilor deterioraţive. 291. DEXTERITATE (cf. lat. dexteritas „abilitate, dibăcie") - DIBĂCIE ; INGE- NIOZITATE ; ISCUSINŢĂ 7 ÎNDEMNARE-*" ABILITATE. 292. PEZ- (cf. lat. dis) • Element de compunere cu sens privativ. 293. DEZANGAJARE (dez- ; angajare: fr. engoger) • Modificare, la nivel de atitudine şi de acţiune, a participării afective şi motiva-ţionale a unui subiect într-o relaţie sau; într-o activitate. Dacă această atitudine poate fi motivată şi voluntară în anumite circumstanţe psihologice (fiind reflexul stingerii sau anihilării motivelor, intereselor, aspiraţiilor care orientaseră şi mobilizaseră anterior individul), ea poate fi şi expresia unor circumstanţe patologice. Astfel, dezangajarea depresivului este legată de ihcapacitatea acestuia de a face proiecţii în viitor, ca şi de prăbuşirea nivelului timic. Absenţa unui tonus suficient, prezenţa depresiei, distrofiei sau ambivalenţei şi a marilor tulburări voliţionale (abulie, disabulie sau parabulie) fac din dezangajarea ^ schizo-frenului un eveniment cvasiconstant. în acest context, dezangajarea reprezintă un indice de prognostic negativ al acestei afecţiuni, condu-cînd la izolarea şi desocializarea subiectului. O altă modalitate de manifestare a dezangajării o reprezintă atitudinea pe care o adoptă personalitatea structurată dizarmonic odată cu apariţia unor beneficii secundare rezultate din boală. Demisionînd din condiţia sa axiologică, subiectul demobilizează resursele sale voliţionale, instalîndu-se într-un rol social inferior şi într-un statut pentru care se supraraoti-vează. Această disociaţie motivaţi onală şi absenţa dorinţei de reintegrare socio-profesio? nală, uneori şi familială, pot fi considerate un tip evolutiv defavorabil, nu sub aspectul prognosticului medical, ci sub cel social. Toxicomanii suferă un fenomen asemănător, care se desfăşoară însă cu evoluţie mai rapidă şi cu interferenţe majore psihiatrice. în cazul nevroticilor, se poate înregistra fenomenul de dezangajare cu caracter remitent sau pernhanent, ca o consecinţă a absenţei sentimentelor de „plenitudine, de reuşită, de împlinire prin coincidenţă între plan şi acţiune" (RAMFIL şi O.GODESCU), precum şi a replierii spre propria suferinţă personală. Autorii anterior citaţi arată că decăderea perspanei nevrotice poate merge de la inefi-cienţă şi demisie socială pînă la sistarea activităţii. Dezvoltările nevrotice care însdţesc suferinţele somatice cronice, în special pe. Dezinhibitori; Dezinteres ; Dezintoxicare Dez/765 comportamentale şi constă în elaborarea şi întărirea unui reflex condiţionat negativ faţă de un comportament, rolul lui fiird acela de a ceterrrira diminuarea acelui comportament ca frecvenţă şi intensitate. Se aplică in tratamentul ur.cr toxicomanii, deviaţii sexuale, nevroze motorii, dar în special in etilismul cronic. Se urmăreşte obţinerea reflexului condiţionat negativ la ingestia de alcccl. Bolnavului i se administrează o anumită substanţă după care ccnsumul de acccol provoacă o stare generală proastă, cu greaţă şi vărsături violente şi fere mere vegetative intense : eritem, valuri de căldură, transpiraţii, chiar lipotimii. Repetarea prctelor de aversiune are rolul de a determina apariţia dezgustului şi a fenomenelor reur o\ cgetative la simpla vedere sau la mirosul de alcool. Dintre substanţele care pot fi utilizate pertru a induce aversiunea faţă de alcccl se citează clor-hidratul de apomorfină, cărbunele animal, rcdanatul de potasiu, disulfiramul, metrcr.i-dazolul. 297. DEZINHIBITCRI (dez- ; ir hi ta : cf. lat. inhibere „a reţir.e, a opri, a împiedica") • Substanţe psihotrope care au proprietatea de a produce dezinhibiţia sferei afectiv-voii-ţionale. în această categorie intră substanţele care pot produce efectul cathartic din sub-narcoza barbiturică, la acestea adaugîrdu-se, după 1961, o parte din neurclcptice, cu acţiune asupra „atimiei-apatiei" (PICHCT). Acest efect aezinhibitor al neurcieplicelor constă în ameliorarea contactului şi reîntoarcerea la relaţiile cu ceilalţi, reluarea iniţiativei proiectelor, reapariţia vivacităţii şi ccrtir uităţii mişcării, animarea fizicrc nr,iei (A U ERIzE , ECU-LENGER, CHEVALIER şi PLAS). Alţi rutei i neagă faptul că ar exista un efect c’ezir hi biter specific, legîndu-l de o ameliorare g!cbală a stării subiectului, diversele p'cduse neurc-leptice avînd în clinică efecte echivalente in ansamblu (MAY, LFHMA NN, CCKLE, PL.ATZ, KLETT) şi chiar un mecanism comun de acţiune. VAN PUTTEN, PRIEN, DELAY şi DENI-KER arată că există un paralelism între efectele dezinhibitorii şi sindromul hiperkinetic neuroleptic. Apariţia bislepticelor, care au, după majoritatea autorilor, un efect dezinhi-biter mai marcat, ar pleda în favoarea unei specificităţi de acţiune dezînhibitorie, chiar dacă acest ccr.cept nu este pe deplin lămurit. 298. DEZINTERES (dez-; interes: cf. lat. înterest „interesează, priveşte") • Lipsa unei motivaţii (a interesului) in relaţia dintre subiect şi obiecte materiale, sociale sau spiri- tuale din mediu! înconjurător. Se manifestă prin scăderea rezonanţei emoţionale, a curiozităţii şi a mobilităţii psihomotorii faţă de un anumit obiect, persoană, relaţie sau faţă de tot ceea ce-l înconjoară. Are drept cauză o-diminuare a motivaţiei sau faptul că obiectul' care a avut caracterul de „interesant" nu mai are calităţi capabile să satisfacă motivaţiile respective. Pendularea intre interes-dezinteres este mai rapidă şi considerată în limitele normalului la copii. Maturizarea presupune modelarea acestei oscilaţii în funcţie de mediul social din care face parte individul. Societatea contemporană, mai mult ca oricare altă epocă istorică anterioară, are o dinamică vie şi presupune o adaptare suplă şi adecvată a componentelor psihologice marcate prin oscilaţia între interes-dezinteres în cazul fiecărui individ. Personalităţile dizarmcnice instabile şi cele hipertime au însă o dinamică mai mare decît normalul în ceea ce priveşte această oscilaţie, cuprin-zîr.d toate sferele personalităţii. Dezinteresul se generalizează, cu dispariţia aproape a ori-căi ui interes, în căzui depresiilor melancolice, al schizofreniilor şi, într-o măsură mai mică, ai personalităţilor dizarmonice de tip schizoid. 299. DEZINTOXICARE (dez- ; intoxica : cf. gr toxikcn „otravă") • Complex de metode terapeutice care se referă, în general în medicină, la îndepărtarea unui toxic pătruns îrr organism (accidentai, voluntar, profesional, în scop criminal) şi neutralizarea sa Măsurile de dezintoxicare, care au tangenţă cu sfera psihiatriei, se impun în situaţia intoxicaţiilor acute voluntare (medicamente — mai ales psihotrope, substanţe caustice, fungicide etc.) şi in cadrul toxicomaniilor, cel mai frecvent alcoolismul. Dacă prima ipostază este de competenţa spitalului clinic de urgenţă, cea dea doua revine în sarcina serviciilor de psihiatrie — unităţi cu paturi, dotate cu aparatură şi medicamente necesare măsurilor de terapie intensivă. Amploarea demersurilor psihotera-peutice şi biologice care se aplică alcoolismului cronic a făcut să se vorbească de „cura de dezintoxicare", în sensul corectării tulburărilor metabolice apărute în cursul perioadei de sevraj şi deci al anihilării efectelor toxice ale alcoolului. în vederea sporirii eficienţei terapeutice, cura de dezintoxicare propriu-zisă va fi urmată de cura de dezgust (metodă de provocare a intoleranţei condiţionate la băuturi alcoolice) şi de ceea ce se numeşte terapie de posteură. Apare evidentă de la început necesitatea absolută a unei bune relaţii psihoterapeutice între bolnav şi medic, în care cooperarea Dezinhibitori; Dezinteres ; Dezintoxicare Dez/765 comportamentale şi ccr.stă în elaborarea şi întărirea unui reflex ccr-diticnat negativ fată de un comportament, rolul lui fiird acela de a determina diminuarea acelui comportament ca frecvenfă şi intensitate. Se aplică în tratamentul unor toxicomanii, deviaţii sexuale, nevroze motorii, dar în spcciaj în etilismul cronic. Se urmăreşte obţinerea reflexului condiţionat negativ la irgestia de alcool. Bolnavului i se administrează o anumită substanţă după care consumul de acccol provoacă o stare generală proastă, cu greaţă şi vărsături violente şi fencmere vegetative intense: eritem, valuri de căldură, transpiraţii, chiar lipotimii. Repetarea probelor de aversiune are rolul de a determina apariţia dezgustului şi a fenomenelor reurcxegetative la simpla vedere sau la mirosul de alcool. Dintre substanţele care pot fi utilizate pentru a induce aversiunea faţă de alcccl se citează clor-hidratul de apomorfir.ă, cărbunele animal, rcdanatul de potasiu, disulfiramul, metroni-dazolul. 297. DEZINHIBITORI (dez-'; inhiba: cf. lat. inhibere „a reţine, a opri, a împiedica") • Substanţe psihotrope care au proprietatea de a produce dezir.hibiţia sferei afectiv-voli-ţionale. în această categorie intră substanţele care pot produce efectul cathartic din sub-narcoza barbiturică, la acestea adăugîrdu-se, după 1961, o parte din neuroleptice, cu acţiune asupra „atimiei-apatiei" (PICHOT). Acest efect dezinhibitor al neurolepticelcr constă în ameliorarea contactului şi reîntoarcerea la relaţiile cu ceilalţi, reluarea iniţiativei proiectelor, reapariţia vivacităţii şi cortiruităţii mişcării, animarea fizicrc miei (AUEPEE, ECU-LENGER, CHEVALIER şi PLAS). Alţi autori neagă faptul că ar exista un efect dezirhibitcr specific, legîndu-I de o ameliorare globală a stării subiectului, diversele p'cduse neurc- leptice avînd în clinică efecte echivalente în ansamblu (MAY, LEHMANN, CCHLE, PLATZ, KLETT) şi chiar un mecanism comun de acţiune. VAN PUTTEN, PRIEN, DELAY şi DENI-KER arată că există un paralelism între efectele dezinhibitorii şi sindromul hiperkinetic neuroleptic. Apariţia bislepticelor, care au, după majoritatea autorilor, un efect dezinhibitor mai marcat, ar pleda în favoarea unei specificităţi de acţiune dezinhibitorie, chiar dacă acest concept r.u este pe deplin lămurit. 298. DEZINTERES (dez-'; interes: cf. lat. înterest „interesează, priveşte") e Lipsa unei motivaţii (a interesului) în relaţia dintre subiect şi obiecte materiale, sociale sau spiri- tuale din mediul înconjurător. Se manifestă prin scăderea rezonanţei emoţionale, a curiozităţii şi a mobilităţii psihomotorii faţă de un anumit obiect, persoană, relaţie sau faţă de^ tot ceea ce-l înconjoară-. Are drept cauză o-diminuare a motivaţiei sau faptul că obiectul* care a avut caracterul de „interesant" nu mai are calităţi capabile să satisfacă motivaţiile-respective. Pendularea între interes-dezinteres este mai rapidă şi considerată in limitele normalului la copii.. Maturizarea presupune modelarea acestei oscilaţii în funcţie de mediul social din cârd face parte individul. Societatea contemporană, mai mult ca oricare altă epocă istorică anterioară, are o dinamică vie şi presupune o adaptare suplă şi adecvată a componentelor psihologice marcate prin oscilaţia între interes-dezinteres în cazul fiecărui individ. Personalităţile dizarmcnice instabile şi cele hipertime au însă' o dinamică mai mare decît normalul în ceea ce priveşte această oscilaţie, cuprin-zînd toate sferele personalităţii-. Dezinteresul se generalizează, cu dispariţia aproape a oricărui interes, în cazul depresiilor melancolice, al schizofreniilor şi, într-o măsură mai mîcă, al personalităţilor dizarmonice de tip schizoid. 299. DEZINTOXICARE (dez- ; intoxica : cf. gr toxikcn „ctravă") • Complex de metode terapeutice care se referă, în general în medicină, la îndepărtarea unui toxic pătruns în organism (accidental, voluntar, profesional, în scop criminal) şi neutralizarea sa Măsurile de dezintoxicare, care au tangenţă cu sfera psihiatriei, se impun în situaţia intoxicaţiilor acute voluntare (medicamente — mai ales psihotrope, substanţe caustice, fungicide etc.) şi în cadrul toxicomaniilor, cel ma.i_.frecvent alcoolismul. Dacă prima ipostazăste de competenţa spitalului clinic de urgenţă, cea dea doua revine în sarcina serviciilor de psihiatrie — unităţi cu paturi, dotate'cu aparatură şi medicamente necesare măsurilor de terapie intensivă. Amploarea demersurilor psihotera-peutice şi biologice care se aplică alcoolismului cronic a. făcut să se vorbească de „cura de dezintoxicare", în sensul corectării tulburărilor metabolice apărute în cursul perioadei de sevraj şi deci al anihilării efectelor toxice ale alcoolului. în vederea sporirii eficienţei terapeutice, cura de dezintoxicare propriu-zisă va fi urmată de cura de dezgust (metodă de provocare a intoleranţei condiţionate la băuturi alcoolice) şi de ceea ce se numeşte terapie de posteură. Apare evidentă de la început necesitatea absolută a unei bune relaţii psihoterapeutice între bolnav şi medic, în .care cooperarea fшреі Dezintoxicare і Dezlnve ştire ; Dezorientare primului reprezintă condiţia de bază a reuşitei' întregului complex terapeutic destinat alcoolicilor cronici . Concomitent cu tratamentul sevrajului (abstinenţa absolută, sedative, tranchilizante, : neuroleptice de tipul clorproma-zirtei, hipnotice şi ortotimizante), al complicaţiilor hepatice (regim igieno-dietetic, hidro-lizate hèpatice, steroizi anabolizanţî), cardiovasculare (cardiôtonice, reglatoare ale vaso-motricităţii) şi de la nivélu! sistemului nervos periferic (vitamine din grupa B, vitamina C şi PP, stricnină subcutan în doze progresive), înlăturarea efectelor toxice ale alcoolului şi metaboliţilor săi va consta din administrarea masivă de vitamină Blf vitamina Be, vitamina B3, vitamina PP. : Aceste măsuri au drept scop corectarea importantelor carenţe metabolice şi reinstalarea unui echilibru hidroelectrlitic şi vita-minic, care să permită trecerea la aplicarea curei de dezgust,, de intoleranţă sau de sensibilizare la alcool. ! 300. DEZINTRICARE(A) PULSIUNILOR —* IN T RI CA RE; /DE ZINTRICARE. 301. DEZINVESTIRE (dez-? cf. lat. investire „a. îmbrăca") o Termen aparţinînd punctului de vedere economic al teoriei psihanalitice, semnificînd retragerea energiei- psihice investite într-o reprezentare, un obiect etc. Reprezintă Substratul economic al refulării. Reprezentării înainte admise în sistemul preconştient-conştient par a fi legate prin lanţuri asociative de pulsiunea refulată, fiind dezinvestite. Energia disponibilă este contrain-ve-stită în formaţiuni defensive (—»CONTRA-1 NI VESTITE ; INVESTIŢIE ; SUPRAINVES-TIŢIE). Fenomenul este întîlnit în narcisism, uhele dispersii, schizofrenie. .’362. DÈZQRIENTARE (cf. fr. désorienter) e Simptom psihopatologic caracterizat prin pierderea capacităţii individului de a-şi reprezenta situaţia în timp (dezorientare temporală) sau în spaţiu (dezorientare spaţială), de identificare a propriei persoane şi a propriei scheme corporale (dezorientare autopsihică) sau identificare a celorlalţi (dezorientare alopsihică). Acest simptom apare la deficienţi mintali (oligofreni) şi demenţi sau însoţeşte,, ca ur-mane firească, tulburările amnestice antero-retr.ograde din sindromul Korsakov, unde apare ca „fragmentare a infrastructurii tem-, poro-spaţiale a personalităţii" (A. GUES) Se întîlneşte în presbiofrenie unde, printr-o telescopare a amintirilor, subiectul trăieşte ca actual un moment, p perioadă trecută a existenţei sale (delir ecmnestic). Mai apare ca un corolar al delirului şi depersonalizării. Spre deosebire de delirantul (de obicei, paranoid), care ia familiarul drept nefamiliar şi se crede într-un loc şi în situaţii străine, confu-zivul- ia nonfamiliarul drept familiar. Dezorientarea spaţială poate fi un semn diagnostic pentru leziuni parieto-occipitale prin confuzie dreapta-stinga, agnozii elective cu tulburări de schemă corporală, acalculie spaţială (în. cadrul sindromului Gertsmann, subiectul nu mai cunoaşte locul cifrelor) ; bătrînul confuz vagabondează neintenţionat pentru că şi-a pierdut simţul de orientare, iar în spital nu-şi mai recunoaşte patul etc. Agno^ia spaţiala se referă la o tulburare a percepţiei spaţiale (frecvent limitată la un hemicîmp), cu pierderea absolută sau relativă a posibilităţii de localizare a obiectelor, de comparare a dimensiunilor şi pierderea viziunii stereoscopice. Uneori dezorientarea .temporo-spaţială este rnai discretă, necesitînd întrebări suplimentare pentru a o depista (referitoare la date, planul locuinţei proprii, al cartierului în care locuieşte sau povestirea unor succesiuni de evenimente). Analiza şi interpretarea acestui simptom evidenţiază nu numai tulburarea aspectului concret de măsurare a timpului cronologic şi a spaţiului obiectiv, ci şi o tulburare a „timpului şi spaţiului trăit" (H. EY), a derulării timpului şi a reprezentării spaţiale a experienţelor psihice. H. EY consideră că semiologia timpului şi spaţiului trăit trebuie alăturată semiologiei afectivităţii elaborate a sentimentelor (de regret, nostalgie, plictiseală sau nevoie de singurătate), fiind o dimensiune Dezumanizare ; Dezvoltare : criterii Dez/767' a psihopatologiei morbide de influentă, de ecou al gîndirii, de furt al gîndirii etc. 303. DEZUMANIZARE (dez-; fr. huma-niser: cf. lat. humanus „omenesc") — sin ANIMALIZARE ^ ABRUTIZARE. 304. DEZVOLTARE 9 Proces de transformare progresivă şi continuă, de la inferior la superior, avînd drept etapă finală obţinerea stării de funcţionalitate optimă a organismului sau Maturitatea. Deşi dezvoltarea este un proces cc^tinuu, nu înseamnă că este şi liniar. După BOGDAN şi STĂNCULESCU (1970), p^ parcursul dezvoltării au loc importante modificări calitative, în cadrul cărora vechile tipuri de comportament, fără să dispară complet, se transformă şi se restructurează în aşa fel, incit fac posibilă apariţia unor noi forme comportamentale. Dezvoltarea este ir-fluenţată de doi factori principali : ereditatea şi mediul. Fiecare dintre aceşti factori exercită o acţiune specifică. Prin: ereditate se transmit de la ascendenţi la descendenţi mai ales unele caracteristici somatice, dar, intr-o anumită proporţie, şi anurrite particularităţi temperamentale De asemenea, în legătură cu ereditatea sînt puse şi predispoziţiile naturale, fără însă ca acestea să constituie un dat fix şi imuabil, fiind în mare măsură influenţate de mediu. Acesta, la rindul lui, influenţează dezvoltarea pe de o parte prin interacţiunea socială determinată de legăturile dintre copil şi membrii familiei sale (sau alte persoane mai mult sau mai puţin apropiate), iar pe de altă parte, prin mijloace de transmitere a unor informaţii ca: radio, presă, televizor. Copilul îşi dezvoltă anumite forme de comportament prin observarea şi imitarea persoanelor din grupul său, dar şi prin intermediul unor influenţe culturale : tradiţii, opere artistice sau ştiinţifice. Acţiunea specifică a eredităţii sau mediului asupra dezvoltării este depăşită însă de influenţa exercitată de interacţiunea dintre ele. Interacţiunea ered.itate-mediu determină fundamental dezvoltarea umana. Ea. este cel mai bine ilustrată de studiile şi experimentele făcute pe gemeni. Aceste studii au constatat că indivizi cu o zestre ereditară' identică dar crescuţi în medii social-culturale diferite se diferenţiază clar în privinţa trăsăturilor de personalitate. Problema dezvolătrii a fost studiată din numeroase puncte de vedere, fără să se ajungă la un consens unanim. Dacă în primele decenii ale secolului s-a bucurat de un larg interes teoria dezvoltării psihosexuale elaborată de FREUD, cu mult discutatele ei etape, astăzi ea însăşi nu mai este privită decît ca o etapă în drumul neîn- trerupt spre cunoaştere. Studiilor asupra dezvoltării, cu multă poezie şi puţină precizie, li se opun standardele pragmatice bine verificate, în care orice întîrziere poate fr indicatorul unui handicap mintal După NUTCHISCW, COCKBURN şi FORRESTER (1986), elementele de etapă ale dezvoltării copilului ar fi următoarei .: ф săptămîna a 4-а : • extensia capului spre spate cînd se-ridică copilul din poziţia culcată în poziţia şezindă ; • curbura coloanei vertebrale cînd copilul este ţinut aşezat ; • prehensiunea reflexă a obiectului care і se plasează în palmă ; • reacţionează la zgomote puternice şb bruşte ; • suge cu putere ; ф săptămîna a 8-а : • diminuarea extensiei capului spre spate la trecerea în poziţie şezindă • în poziţie şezindă, curbura coloanei este mult diminuată, iar extensia capului spre spate apare doar accidental ; • reflexul de prehensiune slab sau absent Jj • sdhiţează surîs ; vocalizează £înd і se vorbeşte ; • urmăreşte obiectele cu ochii şi întoarce capul ; ф săptămîna a 12-a : • în poziţie şezînd îşi menţine capul drept; • ţinut aşezat, spatele este aproape drept; capul practic stabil ; 9 ţine un moment obiectul care і se pune în palmă ; • îşi priveşte mişcările mîinilor ;* • întoarce Capul în direcţia zgomotului ; • îţi recunoaşte biberonul plasat în faţa cehilor ; ф 6 I uni : • ridică capul de pe pernă '; O cînd este aşezat rămîne în poziţia respectivă, fără sprijin ; • se întoarce singur pe burtă ; © ţine biberonul, apucă obiectele care-i sînt oferite ; e bea din ceaşcă ; Ф trece obiectul dintr-o mînă în cealaltă; • reacţionează ia auzul numelui său; • ţinut în picioare îşi lasă greutatea pe ele ; poate să-şi flecteze gleznele şi să le ridice; • devine interesat şi de picioare şi începe să şi le privească; ф 12 luni : 9 înţelege ordine simple ; • poate trece din decubit dorsal în,poziţie aşezat l Dezvoltări patologice ale personalităţii Dez/769 eforturi, prin reprezentanţii ei cei mai de seamă (KRAEPELIN, JASPERS, SCHNEIDER, KRETSCHMER, GROHLE, BINDER etc.), în circumscrierea sa la intereferenţa celor trei categorii nosologice menţionate mai sus ; el nu este recunoscut de alte şcoli, de exemplu cea americană, care atribuie fenomenul respectiv psihozelor endogene. Şcoala sovietică reprezentată pirn LISAKOVSKI, AVRUSKI, NEVUDA a întregit cadrul nosologic al dezvoltărilor, dar multitudinea şi incompletitu-dinea opiniilor în legătură cu încadrarea nosologică constituie factori frenatori pentru obţinerea unor date epidemiologice relevante. KRAEPELIN este cel care sistematizează pentru prima oară problema patologiei de dezvoltare, prin încadrarea homilopatiiîor şi simpatopatiilor în cadrul patologiei reactive. K. JASPERS defineşte în mod fundamental conceptul de dezvoltare prin criteriul intensităţii, al structurii şi al constituţiei psihice. în ceea ce priveşte etiopatogenia, în sinteza pe care o realizează asupra dezvoltărilor patologice, PAULEIKHOFF şi MEŞTER incriminează o diversitate de factori: ereditari (care se află o bună perioadă de timp în faza latentă şi îşi găsesc exprimare la vîrsta adultă), prezenţa unor suferinţe somatice, a unor influenţe de ordin psihosocial — toţi. aceşti factori puţind duce la dezvoltări, dar şi la favorizarea unor decompensări patologice ale personalităţii psihopatice (dizarmonice). După cum sublinia şi E. BLEULER, sînt puţine informaţii pină în prezent care să ofere o explicaţie edificatoare a acestei patologii „de graniţă'*. BRĂUTIGAM, luînd drept exemplu nevrozele, menţine aceeaşi teorie a „stării conflictuale", valabilă în cazuj dezvoltărilor simple din clasificarea lui BINDER. Luînd în considerare posibilitatea punerii în evidenţă a momentului cauzal, deci a influenţei pe care o exercită factorii de mediu, dezvoltările patologice s-ar apropia mult de cadrul psihopatiilor (dezvoltările dizarmonice ale personalităţii), în ambele cazuri fiind clar „rolul important pe car-l joacă experinţa trăită asupra structurii" (K. SCHNEIDER). Deşi tablourile clinice sînt marcate de o bogată varietate a intensităţii trăirilor individuale, ca şi a coloraturii legate de temperamentul şi afectivitatea fiecărui subiect în parte, comună este „lipsa mijloacelor de apărare" (KRAEPELIN) a psihismului în ansamblul său care, pe parcursul evoluţiei îndelungate, îşi pierde din calităţile integrative, afectînd negativ personalitatea, paralel cu persistenţa traumei generatoare. Legătura strînsă între structurarea psihică şi condiţiile ambientale nu mai este astăzi contestată de nimeni. Factorii psihosociali interacţionează strîns cu factorii biologici (boli, alterarea integrităţii psihice sau somatice) şi psihologici (psihotraume). Perioadele de vîrsta reprezentate de pubertate şi involuţie par a constitui factori favorizanţi în apariţia dezvoltărilor patologice reactive, iar sexul poate, într-o oarecare măsură, să dea o nuanţă distinctă tabloului clinic referitor la profesie, performanţe fizice sau intelectuale (ia bărbaţi), respectiv la dificultăţile survenite în. viaţa familială (la femeie) ? perioadele critice din timpul căsătoriei sau al vieţii de familie reprezintă momente dificile pentru ambele sexe. K. JASPERS, KRETSCHMER, BINDER au adus contribuţii esenţiale.la înţelegerea dezvoltării patologice, prin sublinierea următoarelor aspecte : • existenţa relaţiei dintre structura pre-morbidă a personalităţii şi cea a procesului patologic (dezvoltarea ontogene-tică a personalităţii şi.oscilaţiile endogene - apărute în timpul acestei dezvoltării modificările definitive determinate de procesul patologic instalat) ? • scăderea în timp a inteiigibilităţii şî proporţionalităţii odată cu creşterea intensităţii complexului cauzal iniţial ; pe prim plan se situează structura faţă de dinamică, realizîndu-se în mod paradoxal o „armonie" între „trăirea-cheie" şi „lacătul predispozant", care la rîndul său declanşează „dizarmonia" J • personalitatea senzitivă (suspicioasă, anxioasă, nesigură, emotivă, încordată, astenică, ce nu îşi acceptă trăsăturile) şi handicapaţii senzoriali reprezintă terenul de elecţie pentru dezvoltări patologice jf • precizarea unor criterii de diferenţiere a reacţiilor de dezvoltări (durata, stabilitatea simptomatologiei, rolul pre-morbidului), ultimele ocupînd de cele mai multe ori întreaga viaţă a subiectului, simptomatologia menţinîndu-se stabilă în ciuda unor acutizări reactive. BINDER clasifică dezvoltările patologice reactive în trei forme distincte : o simple (răspunsul patologic al anumitor structuri de personalitate la agresiunea psihotraumatizantă a mediului — caz în care prezenţa unor condiţii posibil de corijat poate ameliora prognosticul) \ • nevrotice (răspuns patologic, prin absenţa refulării conflictului, la acţiunea 49 - Enciclopedie de psihiatrie -• cd. 167 Dezvoltări patologice ale personalităţii Dez/769* eforturi, prin reprezentanţii ei cei mai de seamă (KRAEPELIN, JASPERS, SCHNEIDER, KRETSCHMER, GROHLE, BINDER etc.), în circumscrierea sa la intereferenţa celor trei categorii nosologice menţionate mai sus \ el nu este recunoscut de alte şcoli, de exemplu cea americană, care atribuie fenomenul respectiv psihozelor endogene. Şcoala sovietică reprezentată pirn LISAKOVSKI, AVRUSK1, NEVUDA a întregit cadrul nosologic al dezvoltărilor, dar multitudinea şi incompletitu-dinea opiniilor în legătură cu încadrarea nosologică constituie factori frenatori pentru obţinerea unor date epidemiologice relevante. KRAEPELIN este cel care sistematizează pentru prima oară problema patologiei de dezvoltare, prin încadrarea homilopatiilor şi simpatopatiilor în cadrul patologiei reactive. K. JASPERS defineşte în mod fundamental conceptul de dezvoltare1 prin criteriul intensităţii, al structurii şi al constituţiei psihice. în ceea ce priveşte etiopatogenia, în; sinteza pe care o realizează asupra dezvoltărilor patologice, PAULEIKHOFF şi MEŞTER incriminează o diversitate de facţori : ereditari (care se află o bună perioadă de timp în faza latentă şi îşi găsdsc exprimare la vîrsta adultă), prezenţa unor suferinţe somatice, a unor influenţe de ordin psihosocial — toţi; aceşti factori* putînd duce la dezvoltări, dar şi la favorizarea unor decompensări patologice ale personalităţii psîhopatice (dizarmoqice). £)upă Cum sublinia şi E. BLEULBR, sînt puţine informaţii pînă în prezent care să ofere o explicaţie edificatoare a acestei patologii „de graniţă". BRĂUTIGAM, luînd drept exemplu nevrozele, menţine aceeaşi teorie a „stării conflictuale-*, valabilă în cazul dezvolţărilor simple din clasificarea lui BINDER. Luînd în considerare posibilitatea punerii în evidenţă ă momentului cauzal, deci a influenţei pe care o exercită factorii- de mediu, dezvoltările patologice s-ar apropia mult de cadrul psihopatiilor (dezvoltările dizarmonice ale personalităţii), în ambele cazuri fiind clar „rolul important pe car-l joacă experinţa trăită asupra structurii" (K. SCHNEIDER). Deşi tablourile clinice sînt marcate de o bogată varietate a intensităţii trăirilor individuale, ca şi a coloraturii legate de temperamentul şi afectivitatea fiecărui subiect în parte; comună este „lipsa mijloacelor de apărare1* (KRAEPELIN) a psihismului în ansamblul său care, pe parcursul evoluţiei îndelungate, îşi pierde din calităţile integrative, afectînd negativ personalitatea, paralel cu persistenţa traumei generatoare. Legătura strînsă între structurarea psihică şi condiţiile ambientale nu mai este astăzi contestată de nimeni. Factorii psihosociali interacţionează strîns cu factorii biologici (boli, alterarea integrităţii psihice sau somatice) şi psihologici (psihotraume). Perioadele de vîrstă reprezentate de pubertate şi involuţie par a constitui factori favorizanţi în apariţia dezvoltărilor patologice reactive, iar sexul poate, într-o oarecare măsură, să dea. o nuanţă distinctă tabloului, clinic referitor, ia profesie, performanţe . fizice sau intelectuale (la bărbaţi), respectiv la dificultăţile survenite în. viaţa familială (la. femeie) } perioadele critice din timpul căsătoriei sau al vieţii de familie' reprezintă momente dificile. pentru ambele sexe. K. JASPERS, KRETSCHMER, BINDER au adus contribuţii esenţiale la fnţeîegerea dezvoltării patologice, prin sublinierea următoarelor aspecte : ,■ •-existenţa relaţiei dintre structura pre-mprbidă a-personalităţii şi cea a' procesului patologic (dezvoltarea bntogene-tică a personalităţii şi.oscilaţiile endogene apărute în timpul pestei dezvoltări 1 modificările definitive determinate de procesul patologic instalat)? _. • scăderea în timp a inteligibilităţîi şi proporţional.ităţii odată cu creşterea intensităţii complexului cauzal iniţial; pe prim plan se situează ^structura faţă de dinamică, realizîndu-s.e în.mod paradoxal o „armonie" între „ţrăirea-cheie" şi „lacătul predispozant", . care . la. rîndul . său declanşează, „dîzarmonia"Ţ • personalitatea senzitivă (suspicioasă, anxioasă, nesigură, emotivă, încordată, astenică, ce nu îşi acceptă trăsăturile) şl handicapaţii senzoriali reprezintă terenul de ejecţie pentru dezvoltări patologice g - • precizarea unor criterii de diferenţiere a reacţiilor de dezvoltări (durata, stabilitatea simptomatologiei, rolul pre-morbiduluî), ultimele ocupînd de cele mai multe ori întreaga viaţă- a subiectului, simptomatologia menţinîndu-se stabilă în ciuda unor acutizări reactive. BINDER clasifică dezvoltările patologice reactive în trei forme distincte : © simple (răspunsul patologic al anumitor structuri de personalitate ia agresiunea psihotraumatizantă a mediului — caz în care prezenţa unor condiţii posibil de corjjat poate ameliora prognosticul) ? • nevrotice (răspuns patologic, prin absenţa refulării conflictului, la acţiunea <49 — Enciclopedie de psihiolrie -• cd. 167 Dezvoltări patologice ale personalităţii; Diabet: insipid, zaharat Dia/771 Evoluţia este cronică, marcată de acutizări şi ameliorări, prin asimilarea modificărilor de personalitate ca tolerabile de către grup şi subiect ; afectează vîrsta activă a adultului, detcrminînd un grad important de invaliditate (in special în cazul dezvoltărilor hipocondriace şi a celor prevalente prin izolare socială) ; factorii de mediu, socioculturali şi iatrogeni joacă un rol important în prognosticul acestor afecţiuni, în unele cazuri mai bun decît în cazul dizarmoniilor de personalitate, la care reversibilitatea tulburărilor nu este posibilă, ci doar compensarea lor. Tratamentul este deosebit de dificil, cu unele şanse de succes doar pentru perioadele de acutizare, punînd în mare dificultate de competenţă şi timp atit pe psihiatru cit şi pe medicul generalist (la care se adresează, după statisticile americane, 50% din pacienţii cu acuze hipocondriace) ; psihoterapia individuală are rezultate slabe, iar cea de grup se poate încerca în cazul subiecţilor izolaţi social. 306. DH-ERGOTOXIN(M> Cehoslovacia HYDERGIN(M> Elveţia. 307. DIA- (cf. gr. dia „prin, între, peste") • Element de compunere, exprimînd semnificaţia de „prin, peste, între". 308. DIABET INSIPID (cf. gr. dlabetcs „diabet") • Afecţiune manifestată clinic prin poliurie cu izostenurie, sete imperioasă, poli-dipsie secundară, uneori deshidratare, tulburări psihice la care se adaugă semnele bolii de bază (inclusiv cele neurologice). In funcţie de mecanismele etiopatogenice incriminate, se diferenţiază diabetul insipid hipotalamic, prin deficit de sinteză şi/sau eliminare de hormon antidiuretic, şi diabetul insipid nefrogen, în care se constată o lipsă de răspuns renal la acţiunea hormonului antidiuretic (ADH, vasopresina). Ambele tipuri de diabet insipid pot fi ereditare sau dobîn-dite. Formele dobîndite au o etiologie complexă, în cadrul căreia pot fi enumeraţi factori tumorali, infecţioşi, medicamentoşi. Terapia cu săruri de litiu poate produce diabet insipid nefrogen prin acţiunea inhibitoare asupra sistemului adenilciclază-adenozinmonofosfat ciclic implicat în reabsorbţia tubulară de apă sub acţiunea ADH. Se menţionează, de asemenea, o creştere a concentraţiei de ADH •n psihozele acute (DA COSTA). Tulburările psihice care apar în diabetul insipid pot fi secundare bolii de bază, dar pot fi provocate şi de cuplul simptomatic poliurie-polidipsie, care determină insomnii, enuzeris, astenie, hipoprosexie, iritabilitate, anxietate. Tulburările psihice sînt dependente ca intensitate de gradul de deshidratare ? ele pot evolua de la somnolenţă, astenie şi apatie la delir, halucinaţii, convlusii, culminîr.d cu coma instalată după un deficit lichidian major. Deshidratarea hipertonă poate determina la copii leziuni cerebrale, cu consecinţe asupra dezvoltării psihomotorii. Terapia etiopatoge-nică sau de substituţie determină amendarea tulburărilor psihice. 309. DIABET ZAHARAT - sin. DIABETES MELLITUS 9 Afecţiune determinată de un deficit primar sau secundar al secreţiei de insulina sau de un deficit la nivelul receptorilor insulinici tisulari. Boală cu evoluţie cronică, diabetul zaharat cunoaşte o multitudine de factori etiologici. In funcţie de criteriile etiologice şi de manifestările clinice se descriu numeroase tipuri de diabet zaharat, aparţinînd mai multor clasificări. Deficitul in-sulinic determină hiperglicemie, iar consecinţele metabolice ale acesteia au un răsunet deosebit de important asupra vieţii psihice. Atero-scleroza şi angiopatiâ diabetică, asociate tulburărilor metabolice, accentuează tulburările psihice determinate de boala diabetică. Boală cronică, greu tolerată, diabetul zaharat impune subiectului numeroase restricţii şi o modificare complexă a modului de viaţă (dependenţă de medic, dietă alimentară), ceea ce favorizează apariţia tulburărilor psihice. Se evidenţiază frecvent astenie, apatie, abulie, tulburări ale activităţii instinctuale, tulburări hipnice, iritabilitate, tulburări afective (depresie însoţită de anxietate). în formele grave ale bolii şi, mai ales, în encefalopatia diabetică se descriu episoade stuporoase, care pot alterna cu agitaţie psihomotorie. POROT descrie următoarele posibile reacţii ale pacienţilor faţă de boala diabetică : • atitudine de dispreţ faţă de boală, manifestată prin lipsă de disciplină, atitudine periculoasă prin consecinţele dramatice posibile, datorate apariţiei complicaţiilor ; • atitudinea regresivă faţă de boală, care impune subiecţilor o dependenţă exagerată faţă de medic şi faţă de familie, aceştia avînd „datoria" de a-i proteja, ajuta, îngriji > • atitudine competitivă, perfecţionistă, meticuloasă, subiecţii concentrîndu-şi întreaga activitate asupra bolii. Senti- Dezvoltări patologice ale personalităţii; Diabet : insipid, zaharat Dia/771 Evoluţia este cronică, marcată de acutizări şt ameliorări, prin asimilarea modificărilor de personalitate ca tolerabile de către grup şi" subiect; afectează vîrsta activă a adultului, determinînd un grad important de invaliditate (în special în cazul dezvoltărilor hipocond'riace şi a celor prevalente .prin izolare socială) £ factorii de mediu, socioculturali şi iatrogeni joacă un rol important în prognosticul acestor afecţiuni, în unele cazuri mai bun decît în cazul dizarmoniilor de personalrtate, la care reversibilitatea tulburărilor nu este posibilă, ci doar compensarea lor. Tratamentul este deosebit de dificil, cu unele şanse de succes doar pentru perioadele de acutizare, punînd în mare dificultate de competenţă şi timp atît pe psihiatru cit şi pe medicul generalist (la care se adresează, după statisticile americane, 50% din pacienţii cu acuze hipocondriace) ; psihoterapia individuală are rezultate slabe, iar cea de grup se poate încerca în cazul subiecţilor izolaţi, social. 306. DH-E RGOTOXIN(M) Cehoslovacia^ HYDERGIN(H) Elveţia. 307. DI A- (cf. gr.' dia „prin, între, peşte4-) 9 Element de compunere, exprimînd semnificaţia de „prin, peste, între4*. . 308. DIABET INSIPID (cf. gr. diabetes „diabet") • Afecţiune manifestată clinic prin poliurie cu izostenurie, sete imperioasa, poli-dipsie secundară, 'uneori deshidratare, - tulburări psihice la care se adaugă semnele bolii de bază (inclusiv cele neurologice). în funcţie de mecanismele etiopatogenice incriminate, se diferenţiază diabetul insipid hipotalamic, prin deficit de sinteză şi/sau eliminare de hormon antidiuretic, şi diabetul insipid nefrogen, în care Se constată o lipsă de răspuns renal la acţiunea hormonului antidiuretic (ADH, vasopresina). Ambele tipuri de diabet insipid pot fi ereditare sau dobîm dite. Formele dobîndite au o etiologie complexă, în cadrul căreia pot fi enumeraţi factori tumorali, infecţioşi, medicamentoşi. Te* rapia cu săruri de litiu poate produce diabet insipid nefrogen prin acţiunea inhibitoare asupra sistemului adenilciclază-adenozînmonofosfat ciclic implicat în reabsorbţia tubulară de apă sub acţiunea ADH. Se menţionează/ de asemenea, o creştere a concentraţiei de ADH ta psihozele acute (DA COSTA). Tulburările psihice care apar în diabetul insipid pot fi secundare bolii de bază, dar pot fi provocate şi de cuplul simptomatic poliurie-polidipsie, care determină insomnii, enuzeris, astenie, hipoprosexie, iritabiIităte, anxietate. Tulburările psihice sînt dependente ca intensitate de gradul de deshidratare ? ele pot evolua de la somnolenţă, astenie şi apatie la delir, halucinaţii, convlusii, culminînd cu coma instalată după un deficit lichidian major/ Deshidratarea hipertona poate determina la copii leziuni cerebrale, cu consecinţe asupra dezvoltării psihomotorii. Terapia etiopatbge-nică sau de substituţie determină;amehdărea tulburărilor psihice. 309. DIABET ZAHARAT - sin. DIABETES MELLITUS 9 Afecţiune determinată de un deficit primar sau secundar al secreţiei de insulină sau de un deficit la nivelul receptorilor insultatei tisulari: Boală cu evoluţie cronică/diabetul zaharat cunoaşte o multitudine de factori etiologici. în funcţie de= criteriile etiologice şi de manifestările clinice se descriu numeroase tipuri de diabet; zaharat, aparţfnînd mai multor clasificări. Deficitul Insultate determina hiperglicerhîej iar consecinţele metabolice ale acesteia au un răsunet deo-ţ sebit de important asupra vieţii psihice. Atero-scleroza şi angiopatiâ diabetică, asociate tulburărilor metabolice, accentuează tulburările psihice determinate ~de boala diabetică. Boală cronică, greu tolerată, diabetul zaharat impune subiectului numeroase' restricţii şi o modificare Complexă a modului de viaţa (dependenţă de medic, dietă alimentara), ceea ce favorizează apariţia tulburărilor psihice. Se evidenţiază frecvent astenie, apatie, abulie, tulburări ale activităţii instinctuale, tulburări hipnice, iritabilitate, tulburări afective (depresie însoţită de anxietate). în formele grave ale bolii şi, mai ales, în encefalopatia diabetică se descriu episoade stiiporoase, care pot alterna cu agitaţie psihomotorie. POROT descrie următoarele posibile reacţii ale pacienţilor faţă de boala diabetică: • atitudine de dispreţ faţă de boală, manifestată prin lipsă de disciplină, atitudine periculoasă prin consecinţele dramatice posibile, datorate apariţiei complicaţiilor ; • atitudinea regresivă faţă de boală, care impune subiecţilor o dependenţă exagerată faţă de medic şi faţă de familie, aceştia avînd „datoria" de a-i proteja, ajuta, îngriji • atitudine competitivă, perfecţionistă, meticuloasă, subiecţii concentrîndu-şi întreaga activitate asupra bolii. Senti- 772/Dia Diabet zaharat; Diaceplex ; Diadâ ; Diagnostic rrventul de inferioritate determină adoptarea unor ritualuri cu tentă obsesio-nală, iar fragilitatea psihică face ca orice eşec sau complicaţie apărută pe parcurs să fie urmată de o reacţie depresivă exagerată. în numeroase cazuri se constată însă aspecte intermediare, cei mai mulţi subiecţi adap-tîndu-se la această afecţiune. Această adaptare este facilitata astăzi de numeroasele posibilităţi de investigaţie necesare prevenirii complicaţiilor şi de progresele terapeuticii. în ceea ce priveşte personalitatea diabeticului, tot POROT apreciază, pe bună dreptate, că nu se poate vorbi de o specificitate psihopatologică în ceea ce priveşte afecţiunea diabetică, particularităţile personalităţii acestor subiecţi nefiin.d diferite de cele întîlnite în cadrul altor afecţiuni psihosomatice. Corelaţia diabet-afecţiune psihică presupune mai curînd influenţe somato-psihice decît psihosomatice. Este însă evident rolul declanşator sau agravant^ pe care-l au situaţiile stresante, emoţiile puternice etc. Este de asemenea de menţionat rolul factorilor iatrogeni, oare pot influenţa starea psihică (mai ales în cazul unor particularităţi ale personalităţii diabeticului), precum şi efectele psihice ale supradozării insulinice, care poate determina grade variabile de afectare cerebrală. Diabetul şi psihosomatica. Teza unei psiho-gepeze aj diabetului zaharat este privită cu circumspecţie de majoritatea autorilor, astfel că existenţa unui diabet zis „emoţional“ este acceptată de unii autori şj negată de alţii. Traumatismul psihic reprezentat de apariţia bolii diabetice, angoasa morţii imediate pot reactiva tulburări psihice în al căror determinism are un cuvînt greu de spus structura personalităţii subiectului. 310. DIACEPLEX(M) Spania - DCI Diaze-pam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-1,3-dihidro-1-metil-5-fenil-2H-1,4-benzodiazepină, cu acţiune sedativ-hipnotică, anxiolitică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de DIAZEPAM(M). 311. DIADĂ (cf. gr. dyas „numărul doi, dualitate, cuplu") • Termen care, în psihologia socială, se referă la orice relaţie dintre două persoane, sub raportul atitudinilor manifestate reciproc de cei doi „termeni" ai interacţiunii. Tipologic, se disting diade : • pozitive şi negative (criterii motivaţional-afective şi cognitive) ? • formale şi informale (criterii sociale, profesionale, juridice) g dinamice şi statice (criterii pragmatice). Exemple de astfel de cupluri interpersonale sînt reprezentate de : cuplul conjugal, relaţia, şef-subordonat, dialogul medic-pacient etc. 312. DIADRIL(M) Iugoslavia, R.F.G. - DCI Meclozina • Tranchilizant, derivat difenilmetan de tip 1-(p-clor-a-fenilbenzil)-4-(m-metilbenzil)-piperazină, cu acţiune marcat sedativă, hipnotică şi antiemetică. Se utilizează în special în asociere cu NL incisive. 313. DIAGNOSTIC (fr. diagnostic j cf. gr. diagnosis „decizie, judecată, evaluare") • Ansamblul demersurilor clinice şi de laborator efectuate în scopul de a determina precis boala de care suferă cineva, avînd drept scop instituirea unui tratament raţional şi eficace în vederea restabilirii stării de sănătate. în elaborarea-diagnosticului, un rol deosebit l-a avut etapa Istorică în care se afla civilizaţia umană, procesul fiind dependent de stadiul de dezvoltare social-economică, tehnico-ştiinţifică şi culturală a etapei respective. Iniţial, stabilirea simptomului dominant şi, ulterior, a sindromului clinic au reprezentat elementele principale ale diagnosticului l simptomul observat, indiferent de bogăţia descrierii, sau sindromul, „orlcît de distilat ar fi", nu reprezintă însă diagnostice, ci numai etape în demersul logic al stabilirii diagnosticului. „încercările de revitalizare a sindromologiei" nu fac decît să aducă medicina cu 150 de ani în urmă şi nu dau „decît satisfacţia" de a putea spune mai frumos ceea ce ar fi trebuit şi nu au putut-o face (obiectiv) înaintaşii noştri. Pentru MARTI NET, ŞUŢEĂNU şi mulţi alţii, această etapă corespunde începutului secolului al XlX-lea. Următoarea etapă a reprezentat-o diagnosticul corespunzător clasificării anatomo-clinice a entităţilor nosologice, care, oricît de trenantă a fost, a eşuat la mijlocul secolului trecut pentru toate specialităţile medicale > acest eşec este însă neglijat uneori şi în prezent de către cei care cer punerea în evidenţă a leziunii pentru a recunoaşte boala sau pentru a o nega atunci cînd evidenţierea anatomică a leziunii lipseşte (fapt scuzabil pentru cei care procedau în] mod identic, dar înainte de apariţia fiziopa-tologiei). Studiul funcţiilor organelor şi sistemelor, urmare firească a saltului făcut de fiziologie, a permis intrarea într-o nouă etapă, care a condus nu numai la o nouă clasificare, fiziopatc-logică, ci şi la un nou tip de diagnostic. Precizarea cauzelor bolii a permis apariţia unei clasificări etiologice şi, implicit, a unui Diagnostic ; Diagnostic in psihiatrie Dia/773 diagnostic etiologic pentru marea majoritate a bolilor. în prezent, medicului i se cere ca în elaborarea diagnosticului să nu se limiteze la nici una din etapele parcurse (în procesul de elaborare) şi să coreleze aspectul clinic conferit de simptom şi sindrom cu substratul anatomoflziologic, cu aspectul fiziopatologic, cu precizarea etiologiei, în strîns raport cu personalitatea, vîrsta şi capacitatea restantă a organismului — elemente care conduc la o nouă etapă a diagnosticului, numit de unii autori diagnostic multiaxial. Principalele etape de elaborare a diagnosticului sînt considerate în prezent : • anamneza ; • examenul clinic 7 • investigaţiile paraclinice ? • raţionamentul sau integrarea datelor. Ponderea şi importanţa primelor trei etape este diferită de la o specialitate medicală la alta, atît examenul clinic cît şi investigaţiile fiind specifice fiecăreia ) ele au însă aceeaşi finalitate de a furniza date cît mai numeroase şi mai dense, celei de-a patra etape, a raţionamentului, in care mediul pune în joc toată pregătirea, toată experienţa şi tot talentul său. Este etapa în câre compararea (cît mai exactă) şi corelaţiile (cît mai numeroase, mai rapide şi mai logice) îşi spun cuvîntul, etapa în care se face pasul de la „percepţie la interpretare". 314. DIAGNOSTIC ÎN PSIHIATRIE • Ela- boraţ după aceiaşi algoritmi, ca şi orice alt diagnostic medical, cel psihiatric diferă şi îşi găseşte specificitate prin numărul mult mai ridicat de ecuaţii care trebuie rezolvate, deoarece depinde de un număr mai mare de variabile. Aceasta înseamnă nu numai un efort decizional mai mare, ci şi unul de informare mai crescut. Elaborarea diagnosticului nu este un scop în sine, ci reprezintă placa turnantă nu.numai a terapiei, ci şi a prognosticului şi recuperării bolnavului. Inepuizabilă în multiplele aspecte pe care le comportă, problema diagnosticului în psihiatrie se referă la cel puţin următoarele sfere de interes : e delimitarea clinică/nosologică a entităţii ? • precizarea etiologiei sau a factorilor predispozanţi ? • evaluarea particularităţilor sructurale $ • răsunetul funcţional actual şi de perspectivă y • relaţia bolnav-mediu social, prezentă şi viitoare \ • strategia terapeutică imediată şi în timp. Drumul de la simptom la boală nu este tocmai atît de uşor cît ar părea la o primă vedere, cu atît mai mult cu cît în psihiatrie pot exista numeroase surprize. încă din 1845, GRIESINGER observă că „doi indivizi pot spune sau face exact acelaşi lucru, de exemplu, să exprime credinţa lor în influenţa vrăjilor sau teama de a fi pentru eternitate damnaţi ; observatorul care ştie ce semnifică aceste lucruri îl poate declara pe unul dintre aceştia bolnav psihic, iar pe celălalt sănătos. Ceea ce face posibilă această interpretare este considerarea tuturor circumstanţelor concomitente şi o experienţă profesională aprofundată a tuturor formelor de boală psihică4'. A fi preocupat de îmbunătăţirea sistemului de ventilaţie dintr-o hală industrială reprezintă un element normal pentru un inginer, medic igienist sau muncitor din hala respectivă ; aceeaşi preocupare asiduă pentru o casnică sau un pensionar, oare nu au văzut în întreaga ior existenţă o asemenea hală, reprezintă cu totul altceva, deşi obiectul preocupării este acelaşi. ^Multit ud mea e x p i i caţliTo ~val a b U^p^ntru unul şi acelaşi eveniment obiectiv reprezintă o altă posibilitate cu implicaţii în psihiatrie : imposibilitatea cititului, scrisului sau a operaţiilor aritmetice simple poate fi rezultanta deteriorării, dar şi a necunoaşterii acestor operaţiuni dintotdeauna sau a simulaţiei. în psihatrie, mai mult ca în orice altă specialitate, observaţia, oricît ar fi de fină, îşi pierde adevărata valoare dacă nu este circumscrisă coordonatelor sale operativ-temporale, respectiv istorico-geografice. Chiar în diagnostice care par extrem de precise, cum ar fi cel de depresie majoră, există o variabilitate transculturală impresionantă, care ar putea uimi orice neofit. Pentru a stabili un diagnostic în psihiatrie este necesară o multiplă corelare a datelor anatomice, semiologice, sindromologice şi a informaţiilor auxiliare (biologice, psihologice, sociologice), în limitele următoarelor elemente majore : • personalitatea fcolravuiui ? • ^vîrsta cronologică şi biologică a acestu'a ? • starea de sănătate somatică ; • inferenţele sociale. Corelarea fiecărui element diagnostic cu aceste puncte de referinţă trebuie urmată de corelarea finală a elementelor simptomatologiei , în scopul obţinerii acelei ordini semnificative care să constituie elatcrarea diagnosticului. Această etapă, dacă respectă condiţiile arătate anterior, va satisface exigenţele^ unor autori (MAYER-GRCSS, SLATER, ROTH, CCHEN, RCBINS, GUZE, FEICNER etc.), care atrag 774/Dia Diagnostic în psihiatrie : criterii atenţia asupra faptului că diagnosticul nu este o etichetare nosologică, ci o judecare complexă, cauzală. Corectitudinea diagnosticului este în raport cu relaţia complexă personali-tate-somă-vîrstă-mediu, fără de care nu ar avea decît un caracter fragmentar (C. GORGOS şi colab., 1985). După aceşti autori, demersul complet trebuie să depăşească faza sindromo-logică, care’are numai valoarea unei ipoteze de lucru, grupînd într-o dispoziţie semnificativă datele care vor fundamenta diagnosticul. Cuplul patogenic agent cauzal-teren se află în psihitrie într-o întrepătrundere atît de pronunţată* încît alcătuieşte o ecuaţie cu un număr practic infinit de soluţii. Ignorarea dimensiunii personalităţii lipseşte diagnosticul de „culoarea“ individuală* plasîndu-I într-o banalitate evident inoperantă. Dacă nu este corelat cu vîrsta, diagnosticul poate ignora adesea o aparentă nbf-malitate fiziologică, constituind ea însăşi o pseudopatologîe (aşa cum se întîmplă în criza de adolescenţă, în* climax, la vîrste foarte înaintate etc.). în sfîrşit, factorii socio-culturali, sistemul de credinţe şi opinii;(analizat la rîndul său şi în funcţie de capacitatea individului de a înţelege lumea, de nivelul său intelectual), au un rol determinant în stabilirea coordonatelor diagnosticului. Aceeaşi analiză se poate face desigur pentru fiecare din principalele puncte de referinţă şi detalia în mod particular, ceea ce pune o dată mai mult în evidenţă dificultăţile prin care trece psihiatrul în elaborarea diagnosticului. JASPERS sublinia că, deşi diagnosticul încearcă să facă ordine în haosul fenomenologiei psihopatologice, el nu trebuie să devină o cale de îndepărtare de demersul comprehensiv al acesteia, „un cerc vid în care fenomenele intra prea puţin". Se pune întrebarea: cum poate diagnosticul să răspundă, pe de o parte, exigenţelor un uf sistem nosologic, limitat ca orice clasificare finită, iar, pe de altă parte, necesităţii de a f.ămin'e flexibil, adaptat fiecărui individ în parte (psihiatria fiind prin excelenţă o medicină a bolnavului şi nu a bolii), fiind totodată cuantificabil, oferind deci posibilitatea unor comparaţii şi studii epidemiolo-gice ? . O posibilă soluţie, în eţapa actuală de dezvoltare a psihiatriei, pare şă fie. aşa-numitul diagnostic , mul.tiaxial, care conţine în formulare date precise, referitoare la o configuraţie de axe dîrecţionate de un anume parametru (fenomenologie clinică, etiologie, inserţie, evoluţie, tipologie, personalitate etc.). Această modalitate este de . fapt singura care poate oferi psthiatruiu-i-şansa de a aborda problema diagnosticului . Principalele tipuri de diagnostice multiaxiale, prezentate în tabelul care urmează, demonstrează nu numai interesul larg pe care problema îl susictă, ci şi faptul că aceste preocupări „miderne'* ău deplşit un sfert de veac Tabel nr. XLVIII Autorul Axa Fenomenologie Etiologie sau factori asociaţi Adaptare funcţionala sau alte caracteristici Evoluţie 1 2 3 4 5 LEME-LOPES 1954 • sindromul • personalitate premorbidă • constelaţie etiologică ESSEN MOL- LER 1961 o sindrom specific • sindrom generic •'etiologie WING 1970 • condiţie psihiatrică • subncrmali-tate mintală • cauze organice sau psihogene-tice O boli adăugate sau alte deficite Diagnostic în psihiatrie : criterii Dia/775 Tabelul XLVIII (continuare) 1 2 3 | 4 5 OTTOSON şi PERRIS 1973 • simptomatologie • etiopatogenie j — scmatoge-neză — psihogeneză — multifacto-rială — criptogeneză • severitate — sănătate aparentă — nonpsihotică — psi hotic — ocazional psihotică • episodică • periodică • cronic stabilă • cronic progresivă HELMCHEN 1975 • simptomatologie • etiolcgie — factori dispo-ziţionali — factori preci-pitanţi — factori stabilizatori • intensitate • certitudine STRAUSS 1975 • simptome • factori asociaţi — stres — boli somatice — abuz de droguri • relaţii personale • adaptare profesională SADOUN 1976 • diagnostic de referinţă • nivel intelectual • tulb-urări asociate • factori etiologici Von CARNACH 1977 • şimptomato-. logie • tulburări de personalitate • etiologie — biologică — psihosocială • acurateţea episoadelor • tipuri de evoluţie : — episodică — intermitentă — cronică KREYSSIG 1978 • nosologică • sindromolo-gică • somatică • sociodinamică] • psihodinamică DSM III 1980 • sindrom clinic • tulburări de personalitate sau de dezvoltare • tulburări somatice • intensitatea stresurilor psihosociale • gradul adaptării funcţionale în ultimul an DAHL şl RETTERSOL 1983 • diagnostic clinic • predispoziţie a personalităţii • stresuri şi situaţii neobişnuite 776/Did Diagnostic psihologic ; DialogW ; Dialectica Diagnosticul multîaxial pare să fie modalitatea optimă de îmbunătăţire a diagnosticului psihiatric în-general şi a clasificărilor bolilor psihice, în condiţiile actuale ale cunoaşterii etiologice ? este de presupus că îşi vă menţine valoarea încă multă vreme, avînd în vedere că drumul parcurs de la „dualismul empiric" (K. SCHNEIDER), somatogen şi psihogen, la concepţiile etiopatogenice moderne (somato-gene psihogene, multifactoriale şi criptogene) nu a rezolvat încă problema etiologiei bolilor psihice. Utilizarea diagnosticului. multifactorial are o serie de consecinţe fructuoase în domeniile teoretice şi aplicative ale psihiatriei, pe care MEZZICH le numeşte „funcţii" ale diagnosticului multifactorial : considerarea pe axe distincte a etiologiei şi sindroamelor poate releva „constelaţii atipice" ale relaţiei cauză-sin-drom, iar axele funcţionării sociale pot dimensiona modele nosografice şi noşo logice noi, cu implicaţii pozitive asupra concepţiei noşologice generale. Printre alte avantaje ale. unei aSordafi axiale se mai pot menţiona: • apariţia unor explicaţii integrative ale modelelor globale de boală ] • circumscrierea unor teorii psihopatolo* gice multiple privitoare la acelaşi fenomen î • facilizarea organizării informaţiei clinice şi » implicit, a prestaţiei medicale $ • standardizează formularea diagnostică, oferind facilitarea intercomunicării psihiatrice, ca şi a predicţiei şi evaluării rezultatelor terapeutice ; • oferă date ştiinţifice in vederea realizării unor studii de incidenţă şi prevalenţă reale, implicate şi în creşterea posibilităţilor de creare a programelor de sănătate mintală. Diagnosticul în psihiatrie rămîne o problemă mereu deschisă, în care progresele înregistrate în celelalte domenii (terapie, explorări, semiologie, patogenie) nu fac decît „sa erodeze" vechile edificii conceptuale. 315. DIAGNOSTIC PSIHOLOGIC (PSIHODIAGNOSTIC) o Termen utilizat relativ frecvent în lucrări de psihologie } nu a reuşit însă să depăşească acest cadru, nefiind menţionat în nici o lucrare de prestigiu din sfera psihiatriei sau a medicinei în general. Fără a subestima importanţa psihologiei şi a metodelor utilizate de ea, trebuie avut în vedere faptul că diagnosticul este unic, el reprezentînd ansamblul demersurilor clinice şi al investigaţiilor paraclinice, efectuate în scopul de a delimita precis boala. In cadrul investigaţiilor paraclinice sînt cuprinse : examenele de laborator, cele radiologice., explorările func- ţionale ale diferitelor funcţii sau sisteme; examenul psihologic, ancheta socială etc. Chiar şi examenele clinice solicitate de medicii altor specialităţi faţă de cele în care sînt consultaţi (fund de ochi, examen neurologic, examen cardiologie etc. pentru psihiatru } exa* menul psihiatrului pentru internist sau chirurg) au caracter de examene complementare. Prin urmare, aşa cum nu se poate vorbi de un diagnostic de laborator, diagnostic radiologie etc., nu-se poate vorbi nici de un diagnostic psihologic, ci de metode proprii de investigaţie, care în final concură la diagnostic ca unic rezultat al tuturor demersurilor efectuate. Un diagnostic, în etapa actuală, trebuie să coreleze datele clinice cu cele anatomopato-logice, fiziopatologice, etiologice, în raport cu personalitatea, vîrsta, capacitatea restantă a organismului, posibilităţile de răspuns la terapie şi reinserţie în mediu ; în aceste condiţii considerăm că am .cere. prea mult ca printr-o hemogramă/ radiografie, anchetă socială sau test psihologic să se poată oferi un răspuns corespunzător acestor cerinţe.. Se poate aprecia deci că termenul de diagnostic psihologic este impropriu, sensul cu care este investit fiind mai bine exprimat prin cel de INVESTIGAŢIE PSIHOLOGICĂ, aşa cum există investigaţii de laborator, radiologice etc. 316. DIALAG(a* Elveţia — DCI Diazepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic, de tip 7-clor-1,3-dihidro-1-me;til-5-fenil-2H-1,4-benzod.iazepină, cu acţiune sedativ-hipnotică, anxîolitică, anticonvulsîvantă şi miorelaxantă. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de Dl A ZEPAM*M). 317. DIALECTICĂ (cf. gr. dialexis „discuţie, conversaţie") ® Conform sensului originar — arta dialogului, a înfruntării argumentative între puncte de vedere opuse, contradictorii. Clasicii gîndirii eline, PLATON şi ARISTOTEL, au definit două atitudini opuse faţă de dialectică, atitudini pe care tradiţia le-a păstrat pînă la apogeul filozofiei moderne. Asociind dialectica disputelor sofistice şi euristice, ARISTOTEL îi atribuie o semnificaţie peiorativă, î.ntrucît o consideră drept artă â argumentaţiei şi respingerii prin simpla: opunere a tezelor contradictorii. în acelaşi stil, KANT aprecia că dialectica este o logică a aparenţelor, o teorie a erorilor naturale sădite în spiritul omenesc. Deşi adversar al pseudoargumentării sofistice, PLATON atribuie dialecticii cele mai înalte virtuţi cognitive, privind înfruntarea dintre tezele contradictorii ca artă a elaborării cunoştinţelor adevărate. Dialecticianul, susţine PLATON, Dialectica ; Dialicor^; Dializă — metodă Dia/777 este acela care cunoaşte esenţa fiecărui lucru, după ce. a respins prejudecăţile,a aparenţele înşelătoare şi falsele reprezentări. în concepţia lui PLATON, dialectica este numai o metodă de cunoaştere.. Abia HEGEL enunţă în mod explicit şi argumentează sistematic ideea dialecticii ca model şi legitate imanentă a dezvoltării obiectiv-determinate a întregii existenţe, privind natura, societatea şi .spiritul în permanenta lor devenire, produsă de tensiunea lăuntrică a determinărilor contradictorii. Analizînd retrospectiv istoria filozofiei, HEGEL descoperă în gîndirea antichităţii o dezvoltare spontană a conceptului său de dialectică, prezent în intuiţiile naive dar pătrunzătoare prin care vechii filozofi greci (printre aceştia, cu deosebire HERACLIT) au sesizat legătura universală dintre fenomenele realului, mişcarea şi transformarea lor continuă sau natura contradictorie a forţelor active în cosmos. Postulînd identitatea ontică dintre subiect şi obiect, ca soluţie ce permite depăşirea opoziţiei ireductibile instituite de filozofia kantiană între cunoaştere şi esenţa realului, HEGEL dezvoltă sistematic categoriile dialectice ale raţiunii speculative, pe care le defineşte ca determinaţii ale Ideii absolute, modelul logic al oricărei existenţe în genere. Prezentînd cosmosul ca proces de autodezvoltare â. ideii, d et e r mi nat ă d eco ntradicţi i le sale | nter ne, dialectica hegeliană este solidară cu o ontologie idealistă, ăvînd ca obiect devenirea necesară a Ideii absolute care, din model logic al fiinţei oarecare, se realizează întîi ca natură şi apoi, prin progresul societăţii şi al culturii, tinde spre autocunoaştere, înălţată rînd pe rînd pe treptele spiritului subiectiv (psihologia umană, cunoaşterea, de sine), obiectiv (moralitatea, legile şi organizarea politică a Statului) şi absolut (valorile culturii, încununate de sistemele filozofice). Criticînd caracterul speculativ şi mistificator al sistemului hegelian, MARX şi ENGELS elaborează dialectica materialistă, de-monstrînd că dialectica obiectivă (a fenomenelor din natură şi societate) determină dialectica subiectivă (a noţiunilor) şi se reflectă în aceasta. în opoziţie cu metafizica, gîndirea dialectică înţelege lumea ca sistem material infinit şi unitar de obiecte şi procese, care prezintă o inepuizabilă, varietate calitativă. în accepţiune dialectică, mişcarea este autodezvoltare a realului, proces infinit şi etern, care poate fi explicat prin cîteva legităţi universale : unitatea şi opoziţia contrariilor, trecerea acumulărilor cantitative în schimbări calitative şi negarea negaţiei. Deşi fundamentale, aceste legităţi nu pot fi absolutizate şi nu epuizează concepţia dialec- tică ; ele se completează prin corelaţiile dintre categoriile complementare, cum sînt : esenţă şi fenomen, conţinut şi formă, necesitate şi întîmplare, cauză şi, efect, posibilitate şi realitate, general, particular şi singular etc. Metodă universală a cunoaşterii, dialectica materialistă are un caracter deschis, îmbogă-ţindu-se cu noi interpretări, argumente şi clarificări conceptuale, odată cu adîncirea cunoaşterii ştiinţifice şi cu diversificarea experienţei acumulate în procesul praxisului social-istoric. Diferitele orientări nemarxiste contemporane atribuie semnificaţii variate conceptului de dialectică. Neoraţionaliştii (GONSETH, BACHELARD) înţeleg prin dialectică o modalitate epistemologică fundamentală de reconstrucţie permanentă a teoriilor ştiinţifice, prin elaborarea unor sinteze tot mai cuprinzătoare, care unifică pe baze conceptuale noi domenii temporar izolate sauA explicaţii teoretice aparent incompatibile. în filozofia fizicii (HEISENRERG, BOHR), dialectica este înţeleasă ca expresie a ideii de complementatriate. „Tragică" în filozofia existenţialistă, dialectica exprimă contradicţia insolubilă dintre „Eu" şi lume. Şcoala de la Frankfurt (ADORNO, HORK-HEIMER, BLOCK, MARCUSE, FROMM ş.a.) concepe o „dialectică negativă" sau „paradoxală"^ care elimină momentul afirmativ al dialecticii hegeliene (negarea negaţiei) şi extinde negaţia, fără limite, pînă la negaţia totală. 318. DlALICOR(M) Grecia - DCI Oxprenolol • Betablocant de tip 1-/0-(alliloxi)fenoxi/-3-(isopropilamino)-2-propanol, indicat în anxietate, distonii neurovegetative, afecţiuni psihosomatice, cu valenţe psihostimuiente. Nu se asociază cu litiu, potenţînd efectul toxic al acestuia, şi nici cu produşi IMAO -* BETA-B LOCANTE. 319. DIALIZĂ — metodă (cf. gr. dialysis „separare") • Metodă folosită iniţial în tratamentul insuficienţei renale cronice, constînd din epurarea pe cale extrarenală, în scopul eliminării produşilor metabolici, a toxicelor endogene sau exogene (ajunse accidental în organism). Dializa se efectuează prin două tehnici : transperitoneal sau prin circulaţie extracorporală, folosind un filtru şi o baie de dializă — hemodializă. Utilizarea ei în psihiatrie comportă următoarele aspecte : • ca mijloc de reanimare în intoxicaţiile acute şi cronice, urmare a unor tentative suicidare .sau a ur.or accidente 7 • în tratamentul intoxicaţiei cu litiu $ 773/Dia Dializa - metoda ; DiamW ; Diana — complex • în tratamentul unor afecţiuni psihice, în care se presupune acumularea unei substanţe (mai mult sau mai puţin specifice) cu potenţial patogen în sînge. Referitor la acest ultim aspect/folosirea hemo-dializei pentru tratamentul schizofreniei datează din 1960, cînd s-a observat că/după tratarea prin această metodă a subiecţilor cu insuficienţă renală cronică, â apărut o ameliorare a stărilor psihice. Cercetările ulterioare au condus la rezultate contradictorii : H. FEHR şi colab., în 1960, comunică rezultatele favorabile ale hemodiaiizei în catatonia acută ; VANT, în 1978, WAGE-MAKJ5R şi colab., în 1979, raportează rezultate favorabile în 80% din cazurile de schizofrenie cronică tratată astfel ; dar F. PERT şi colab., în 1978, centralizînd rezultatele obţinute în 32 de centre unde era aplicată dializă, constată că doar în 16% din cazuri s-au obţinut ameliorări. în prezent, studierea acestei metode preocupă şcoala de psihiatrie Sovietică, germană, canadiană ; la noi în ţâră, clinica de psihiatrie de la Socola, aplicînd hemodializa la unui număr de 19 bolnavi schizofreni, â obţinut rezultate favorabile în 50% din cazuri. Rezultatele favorabile constau în obţinerea unor perioade de remîsie mai îndelungate decît cea realizată prin cura neuroleptică. Rezultatele pozitive obţinute prin această metodă ar putea-fi explicate prin eliminarea beta-leu-endcrfinelor (endorfine care conţin şi leucină), care se găsesc în concentraţie crescută în schizofrenie, precum şi a unor substanţe „abnormale" (R. PALMAUR şi colab., 1977). Această constatare este însă numai ipotetică, pentru că nu s-a constatat un paralelism între concentraţia acestor substanţe şi gravitatea simptomatologiei discordante. Pe de altă parte, activitatea de filtrare a membranei artificiale este mult inferioară celei a membranei glomerurale, rezultînd astfel concluzia că, dacă acumularea enborfinelor este responsabilă de simptomatologia discordantă, eliminarea acestora ar putea fi mai bine făcută prin hi per hid ratare, care „forţează" filtrarea glo-merulară. Un argument de ordin deontologic împotriva, dializei este adus de G. MOORE, H. ABRAHAM, care afirmă că pentru aplicarea acestei metode este necesar consimţămîntu! bolnavului, ceea ce în cazul schizofreniei nu este posibil. Metoda comportă şi o serie de rişcuri, a căror gravitate îi restrînge utilizarea: dezechilibrul hidroelec-trolitic, hemoragii, infecţii grave. V. PRE-DESCU şi- L'.: ALEXANDRESCU (1986) au remarcat^ faptul cl practicarea hemodiaiizei şi a unor metode similare în schiz ofrenie nu s-a dovedit eficientă, ridicînd o Serie de probleme de ordin practic şi deontologic ; aceste metode sînt aplicate, pînă în prezent, în scopuri exclusiv de cercetare. 320. DlALOGOLÂLIE (cf. gr. dialage „dialog" } /a/ein „a vorbi") « Simptom descris în demenţele-senile şi, mai rar, în schizofrenie de T. SPOERRI (1965) ; constă în aparenţa de dialog pe care o creează expresia Verbală â unor bolnavi prîn menţinerea unei relative melodi-cităţi verbale, a unei mimici şi gestici însufleţite, în realitate, vorbirea acestor bolnavi nu mai îndeplineşte funcţia de comunicare, fiind lipsită de orice coerenţă logică, cuvintele sau propoziţiile' înşiruindu-se aleator. 321. DIAM(M) Canada • .Tranchilizant, deri- sin. vat benzodiazepinic —> DIAZEPAM(M) Ro- mânia. 322. DIANA- — -complex —sin. MASCULINITATE — complexComplex purtîhd numele unui personaj mitologic, reprezentînd dorinţa, de cele mai multe ori inconştientă, a femeii de a fi bărbat / prin aiegerea unor ocupaţii masculine sau prin manifestarea -unor atitudini virile. Diana de Versailles - Ănohim Diana, zeiţa vînătorii la romani, fiica lui Jupiter, obţine de la.tatăl ei permisiunea să nu se mărite niciodată. Jupiter îi dă o tolbă de săgeţi şi un cortegiu de nimfe şi o face stăpîna pădurilor. Principală ei ocupaţie devine vînătoarea. -> MASCULINITATE’- complex. Dianoetic ; DianolW ; Diapatol ; Diazepam (DC1'M) ; Dia/779 323. DIANOETIC (cf. gr. diancia „inteligentă, gîndire") • Termen care se referă la facultatea gîndirii discursive, argumentative sau la rezultatele acesteia, exprimate sub forma unor construcţii teoretice sistematice. 324. DIANOL(y,) Italia - DCI Dconol • Psihostimulent, derivat dimetilaminoetanol (DMAE), precursor a! acetilcolinei, cu acţiune psihcstimulentă (prin creşterea concentraţiei de acetilcclină).şi valenţe antidepresive. Se poate utiliza în corectarea efectelor secundare ale NL sedative ; are acţiune proconyulşivă. 325. D1APÂM(M) Finlanda, Turcia^' DIA-ZEPAM(M) România. 326. DIAPATOE(wc) Italia • Produs terapeutic care conţine două medicamente tipizate, cu acţiune diferită, care se tomplemen-teaza .* • CLCRf)IAZEPOXIDE(M) - tranchilizant, derivat benzodiazepinic ; • AMITRIPTILINA(M) - timoleptic, derivat dibenzocicloheptanic. Are acţiune antidepresivă-anxiolitic-sedativă. 327. DIAPAX(a) Canada - DCL Clord.io'ze-poxid * Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-2-metiiamino-5-fenil-3;H-1,4-benzo-diazepin-4-oxid, cu acţiune anxîoliţic.ă, anticon-vulsivantăşi miorelaxantă; nu are efect hipnotic, fiind unul din cele mai răspîndiie tranchilizante de zi. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NAPOTON(M). 328. DIASECTRAL00 Danemarca - DCI Acebutolol • Betablocant de tip 3/-acetil-4/-/2-hidroxi-3-(isopropilamino)propoxi/butianilîdă ; indicat în anxietate, sindroame psihovegetative simpaticotone, sevraj de origine diversă, combaterea tremorului parkinscnian, senil sau apărut ca urmare a intoxicaţiei cu litiu. Nu duce la dependenţă, nu se asociază cu IMAO -» —* BETABLOCANTE. 329. DIATEZĂ (cf. gr. dicthesis „dispunere, aranjare") ® Termen hipocratic care exprimă un tip uman premorbid cu o netă înclinaţie spre o anumită categorie de boii din cauza unei reactivităţi particulare (anormale) a ţesuturilor, organelor, sistemului nervos vegetativ etc. în medicina veche se întîlneşte. un mare număr de diateze, deseori fără o justificare ştiinţifică. în prezent, termenul este mai rar utilizat şi limitat la unele anomalii metabolice şi imunologice (alergice, exudativ-alergice, fi-broblastice, gutoase, hemoragice,* reumatis- male, uraţice, oxalice etc.). BRUGSCH consideră că termenul de diateză trebuie înlocuit cu cel de „anomalie constituţională", „constituţie anormală" sau „constituţie morbidă". După N. PENDE, diateza reprezintă o „dispoziţie morbidă totală", şi nu o „constituţie morbidă parţială". în psihiatrie (dar mai ales în neuropsihiatrie), unii autori (N. PENDE etc.) deosebesc următoarele diateze : neuropatică (datorată unei hiperexcitabilităţi a sistemului neurovegetativ), spasmofilică (spasmofilia idiopatică) etc. 330. DIATRAN(M) Arglia • Tranchilizant, sin. derivat benzcdiazepinic —> DIAZEPAM(M) România. 331. DIATRASE(M) Grecia — DCI /mitripti-lina 9 Antidepresiv timoleptic, derivat diabenzo-cicioheptanic de tip 10,11-dihidro-N.N-dimetil-5H-dibenzo/a,d/-cicloheptenă-A5*^-propilamină, cu acţiune antihistaminică şi antiserotcninică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de AMITRIPTILINĂ( w). 332. DIAZACHEL(M) S.U.A. — DCI Clordia-zepoxid • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-2-metilamino-5-fenil-3H-1,4-benzodiazepin-4-oxld, cu acţiune anxiolitică, anticcnvulsivantă şi miorelaxantă. Nu are efect hipnotic, fiind unul din cele mai răspîndite tranchilizante de zi. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NAPOTON(il>. 333. D!AZERRUM(M) Transa * Tranchilizant, sin. derivat benzodiazepinic —» NAPOTGN(J1) România. 334. DIAZEPAM(DCI) ; DIAZEPAM(M) România • Tranchilizant, derivat benzcdiazepinic de tip 7-clor-1,3-dihidro-1-metil-5-fenil-2H-1,4-benzodiazepin-2-onă, introdus în clinică de RAMDALL (cel care introdusese şi CLORDIA-ZEPOXIDUL). Se absoarbe la nivelul tubului digestiv în două ore, transformîndu-se prin metabolizare în OXAZEPAM, şi se elimină pe cale renală. Acţiunea sa se instalează rapid şi este superioară CLORDIAZEPOXIDULUI , fiind : anxiolitică, sedativ-hipnotică, anticon-vulsivar.tă, miorelaxantă şi stabilizator neurove-getativă, uşor euforizantă. Are acţiune inhibi-torie asupra contracţiilor uterine şi este un inductor enzimatic. Are indicaţii numeroase care, în funcţie de doză şi de moment, pot cuprinde aproape întreaga psihopatologie.[Efectele secundare sînt minime în cazul unei doze adecvate, constînd în somnolenţă, perturbare 780/Dia Diazepam(DCI/M) ; produşi farmaceutici simiiàri a coordonării motorii, hipotensiune arterială, la doze mari sau sensibilitate deosebită. Contrâ-indicaţiile sînt reprezentate de miastenie, glaucom, intoxicaţie alcoolică. Este deosebit de periculos consumul de alcool în timpul trata- mentului J sînt de menţionat, de asemenea, potenţarea neurolepticelor şi posibilitatea apariţiei fenomenelor de abstinenţă la întreruperea bruscă a tratamentului. Constituie principiul activ pentru un număr impresionant (peste 200) de produşi farmaceutici. Cei mai bine cunoscuţi sînt : DIAZEPAM(M) Austria,* Brazilia, Columbia, Danemarca, Iugoslavia, Mexic, R.F.G., România, Spania ; STESOLID'M) Egipt, Elveţia, Danemarca, Finlanda, Norvegia, Olanda, Suedia 7 VALIUM(M) Anglia, Austria, Belgia, Canada, Coreea, Danemarca, Elveţia, Franţa, Grecia, Italia, Olanda, Portugalia, S.U.A., Spania, Suedia, R.F.G. Alţi produşi similari, utilizaţi curent în dife- APOZEPAM(M> ARMONIL(M) ASSIVAL(M) ATARVITON(M) ATENSINE(M) ATILEN(M) AUDIUM(M) AVAZEN(M) AVEX(M) BENSEDIN(M) BEST(M> BIALZEPAM(M) BORTAUUM(M> BRITAZEPAM(Mf CALMOVITA(M) CALMPOSE CANAZEPAM(M) CONDITIONS CUADEL(M) DECACIL PLUS(M> DEPOCALM(M) DIACEPLEX(M) DIALAG(M) Dl AM(M) DIAPAMfM> DIAPAX(M) DIAZ(M> DlAZELONG(M> DIAZEM(M) Dl AZEMULS(M) DIAZEPAN(M) DIAZETAR D(M) DIAZUM(M) DIENPAX(M) D|PaM(m> DIPEZONA PLUS(M) DOMALIUM(M) D-PAM(M) DRENIAN(M) D-TRAN(M) DUCENE(M) DUKSEN(M) ENYOID(M) E-PAM EPANALIUM(M) ERIDAN(M) ERITAL(M) EUPHORIN(M> rite tări, sînt : EUROSAN'»» ALBORAL'»» Mexic EVACALM'»» ALISEUM(M) Italia FAUSTA1M(M> AMIPROL NYCAPS(M> Argentina FREUDAL*»» ANKSIYOLIN'»» Turcia GEWACALM(*° ANSIOLIN(M> Italia GIHITAN'»» ANXIUM(M) Canada GRADUAL'»» ANZEPAM* India HORIZON'»» APAURIN'»» Iugoslavia KIATRIUM'»» APOLLONSET'»» Grecia KLARIUM'»» Suedia Argentina Israel Grecia Anglia Cehoslovacia Grecia Ecuador Italia Iugoslavia Argentina Portugalia Grecia Mexic Brazilia India Canada Japonia Argentina Mexic Grecia Spania Elveţia Canada Finlanda Japonia Israel Brazilia Turcia Anglia Spania Brazilia Venezuela Brazilia Iugoslavia Argentina Spania NouauZeelandă Spania Canada Australia Ungaria Mexic Canada Grecia Italia Canada Japonia Elveţia Anglia R.F.G. Mexic Austria Japonia Argentina Japonia Brazilia Grecia Diazepam(DCI/M) ; DiazepinaW ; Diazepoxintuc> ; DiazilW Di a/781 LAMRA(M) R.F.G. LEGARIL(M) Mexic LEMBROL<“> Argentina LEVIUM(M) Olanda LIBERETAS(M) Spania LIZAN(M) Turcia LORINON™ Australia MELPAZIL(M) Brazilia METAMIDOL(M) Portugalia MEVAL(M) Canada MOROSAN<“> Elveţia NEO-CALME(M) Canada NERVIUM(M> Turcia NEUROLYTRI L(M) R.F.G. NOAN Canada PEALKIT(M> Japonia PLIDAN(M) Argentina PRANTAL(U> Grecia PRO-PAM(M) Noua Zeelandă PSYCHO PA X(M) Austria QUETINIL(M) Italia QUIEVITA(M) Italia RELANIUM(M) Polonia RELANSOL(M) Columbia RELASAN(“> Mexic RELIEZEN(M) Japonia REMANSIL<“> Mexic REVAL<“> Grecia RIVAL(“> Canada SAROMET(M) Argentina SEDANER(M) Mexic SEDAPAM(M) Anglia SEDIPAM<“> Finlanda SEDUXEN(M) Ungaria SERENACK(M) Canada SERENZIN(M) Japonia SOLIS(M) Anglia SOMASEDAN<“> Argentina SONACON<“> Canada STEDON(M) Grecia STRESS-PAM<“> Canada TENSOPAM(H> Finlanda TRANDYN<“> Mexic TRANQUASE(M) R.F.G. TRANQUIRIT Grecia VALOMIN(K) Coreea VALRELEASE(M) VALUZEPAM(M) VATRAN(M) VICALMA(M) VIDALEN(M) VIVAL(M) VIVOL(M) Wl LPAN(M) ZEPAM(M) S.U.A. Coreea Italia Portugalia Mexic Norvegia Canada Venezuela Turcia 335. DIAZEPINA(M)~ Argentina - DCI Clor-diazepoxid • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-c!or-2-meti!amino-5-fenil-3H- 1,4-benzodiazepin-4-oxid, cu acţiune anxiolitică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă. Nu are efect hipnotic, fiind unul din cele mai răspîn-dite tranchilizante de zi. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NAPO-TON(M>. 336. DIAZEPOXIN(MC) Spania# Produs terapeutic care conţine două medicamente tipizate cu acţiune diferită, dar care se comple-mentează : • CHLORDIAZEPOXID(M) - tranchilizant, derivat benzodiazepinic ,* • NORTRIPTILINE(M) - timoleptic, derivat dibenzocicloheptanic. Are acţiune antidepresiv-anxiolitică. 337. DIAZEPRIN(MC> Grecia • Produs terapeutic care conţine două tranchilizante care îşi complementează acţiunea: • MEPROBAMAT(M) — derivat "propan- diolic 7 • DIAZEPAM(M) — derivat benzodiaze- pinic. Are acţiune sedativ-anxiolitic-miorelaxantă. 338. Dl AZI L( M) U.R.S.S. - DCI Benactizinâ • Tranchilizant, derivat difenilmetan de tip 2-dietilaminoetilbenzilate, cu acţiune anxio-litic-sedativă medie, dar cu bune efecte anti-colinergice centrale şi periferice. Este important să se aibă în vedere acţiunea sa proconvulsi-vantă şi interdicţia consumului de alcool în timpul tratamentului. 339. DIAZUM(M) Venezuela • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic —► DIAZEPAM(M> România. 340. DIBĂCIE - sin. DEXTERITATE 7 INGENIOZITATE 7 ISCUSINŢĂ ; ÎNDEMÎNARE sin. ABILITATE. 341. DIBENZEPINE(DCI) • Derivat dibenzo-diâzepinic de tip 10-/2-/-(dimetilamino)etil/-5,10- 782/Dib DibenzepinePCI>; Dichefobie Belgia NOVERIL 240 TR(M> Elveţia SEDAŢI PLEX*»» Grecia VICTORI L<“» Israel 342. DIBUTIL(M) R.F.G. - DCIProfenamina • Neuroleptic sedativ, derivat aminofenotiazi-nic de tip 10-(2-dietilaminoprcpil)fenotiazină, cu acţiune sedativă şi antihistaminică. 343. DICEL(M) Spania — DCI Fenproporex • Psihostimulent, derivat feniletHaminat de tip ( + )-3-/(«-metilfenetil) amino/propionitril, cu marcate valori anorexigene l utilizat , în com- baterea obezităţii consecutivă utilizării îndelungate a NL. Are efecte simpaticomimetice. Există riscul dependenţei -> PSIHOSTIMU-LENTE. 344. DICEPLON(M) Japonia - DCI Spiclo-mazinâ • Neuroleptic sedativ, cu structură şi acţiune apropiată (discret mai modestă) derivaţilor aminofenotiazinici, de tip 8-/3-(2-cloro-10-fenotiaz(nil)propil/-1-tia-4,8-diazaspiro/4,5./ decan-3-onă, cu acţiune sedativ-hipnotică. 345. DICHEFOBIE(F) (cf. gr. dichazo „a împărţi în două, a separa, a diviza" ; phobos „frică") • Teamă exagerată şi nemotivată, trăită dureros, faţă de instanţele de judecată, întîlnită la personalităţi psihastenice, isterice, imature poate fi asociată cu idei de urmărire şi persecuţie, în psihoze paranoide de coloratură depresivă. 346. DIDE-BOTCARO(S) sindrom sin. BOTCARO(S) sindrom. • Amnezie de fixare, confabulaţie şi cecitate verbală pură; datorate ramoliţiei bilaterale a lobului occipital. Descris în 1902. 347. DIDEROT Denis (1713-1784) • Filozof materialist, scriitor, moralist şi estetician francez, unul dintre cei mai de seamă luminişti, iniţiator şi redactor principal al „Enciclopediei franceze" ; DIDEROT s-a situat pe poziţii net materialiste, afirmînd existenţa obiectivă a materiei că substanţă unică a lumii. El consideră ca senzaţia este o proprietate a materiei, iar gîndirea o formă dezvoltată a sensibilităţii. Ideile sale sînt caracterizate şi prin remarcabile teze dialectice. El s-a apropiat de ideea auto-mişcării materiei, a privit conştiinţa ca o~ însuşire a materiei superior organizate şi a anticipat evoluţionismul. DIDEROT a enunţat concepţia depre rolul mediului social în formarea personalităţii, ple-dînd pentru transformarea „raţională" a mediului. A fost anticlerical, criticul spiritului dogmatic promovat de religie. în estetică a pledat pentru realism, pentru apropierea artei de viaţă. Opera literară a lui DIDEROT se remarcă prin arta modernă a naraţiei, prin verva scînteietoare, prin caracterul ei eseistic. Opere principale : „ Cugetări filozofice", „Convorbiri dintre d'Alembert şi Diderot", „Nepotul lui Rameau", „Despre poezia dramatică" ş.a. 348. DIDREX ; DiferânţiateW ; Diferenţiere; Difluenţâ poate utiliza în combaterea unor efecte secundare ale neurolepticelor. 353. DIETAM1NE(M) SUA - DCI Amfe-taminâ • Psihostimulent, derivat feniletila-minic.de tip (+)-a-meti!fenetilamină, cu acţiune adrenomimetică indirectă (prin intermediul eliberării de catecolamine : noradre-nalină şi dopamină), realizînd un efect preponderent stimulator asupra sistemului nervos central şi valenţe anorexigene (mecanism hipo-talamic). Indicaţia majoră o constituie narco-lepsia ) poate fi utilizat şi în psihoze toxice, parkinsonism postencefalitic. Există un risc marcat pentru farmacodependenţă. Utilizarea sa fără o strictă supraveghere medicală este deosebit de periculoasă. 354. DIETHAZINE(DCI) • Neuroleptic se. dativ, derivat ăminofenotiazinic de tip 10-(2. d-ietilaminoetil) fenotiazină, cu acţiune anxioli. tică,« uşor hipnotică. Eficient numai în trata. mentul psihogeniilor şi al afecţiunilor psihosomatice. Constituie principiul activ al următorilor produşi farmaceutici : ANTIPAR(M) Italia APARKAZIN(M) Ungaria CASANŢI N(M) RFG DEPARKIN(M) Cehoslovacia DINEZIN(M) URSS Dl PARCOL(M> Franţa ETHYLEMIN(M) Japonia LATIBON(M) RFG PARKAZINE(M) Ungaria THIANTAN(M) RDG 355. DIFERENŢĂ SPECIFICĂ (cf. lat. dif-ferentia „diferenţă") • Notă (caracteristică, atribut) prin care specia de definit se deosebeşte de celelalte specii cuprinse în genul lor proxim. în definiţia „triunghiul dreptunghic este acel triunghi avînd un unghi drept", cu- vîntele subliniate indică diferenţa specifică prin care triunghiul dreptunghic se deosebeşte de cele ascuţitunghice sau obtuzun-ghice. 356. DIFERENŢIALĂ - psihologie • Ramură a psihologiei care se ocupă cu studiul comparativ al diferenţelor psihologice (de ordin intelectual, aptitudinal, caracterial etc.) dintre indivizi şi al variabilităţii acestora în grupuri omogene sau heterogene. Termenul a fost introdus în anul 1900 de W. STERN. Aria de investigare a psihologiei diferenţiale este foarte largă : orientare şcolară şi profesională, selecţie profesională, criminologie etc. 357. DIFERENŢIATEI) haîucinaţii (cf. fr. différencier). • Halucinaţii auditive simple în care, spre deosebire de cele elementare, subiectul reuşeşte să distingă (şi să poată preciza) apartenenţa sunetelor, legîndu-le întotdeauna de o „sursă" (întotdeauna un obiect - MARCHAIS). 358. DIFERENŢIERE (cf. fr. différencier) 0 Termen cu semnificaţii multiple : • acţiunea de a crea o diferenţă, o deosebire, o separare ţ • operaţia matematică prin care se obţine diferenţiala unei funcţii l • dobîndirea (de către un ţesut, organ [sau organism) unor funcţii sau caractere noi în cursul evoluţiei l • diferenţiere senzorială — sesizarea, în cadrul percepţiei, a unor însuşiri deosebite ale obiectelor l • diferenţierea psihică — însuşiri psihice care deosebesc indivizii sau grupurile între ele. Diferenţierile psihice sînt calitative sau cantitative şi se stabilesc în raport cu un model general de personalitate ; • diferenţiatorul semantic — metodă propusă de C. OSGOOD (1954), constînd în indicarea unor cuvinte pe care subiectul trebuie să le aprecieze în raport cu o axă bipolară : frumos-urît, ascuţit-rotund, rece-çald etc. ? se obţine astfel o imagine a sfèrei semantice a cuvîntului respectiv. Metoda a fost aplicată în studii efectuate asupra personalităţii, precum şi în studii de psihologie socială. 359. DJFLUENŢA (cf. lat. diffluere „a curge în toate părţile, a se revărsa") • înlocuirea discursivităţii obişnuite a gîndirii şi vorbirii . prin propoziţii şi idei asociate la întîmplare, cu dispersia atenţiei asupra unor chestiuni Difuzia identităţii^); Dihotomie ; Dilema Di 1/785 secundare sau intervenite accidental. Poate fi întîlnită în demenţă, stări confuzionale, manie. 360. DIFORENE(M) Franţa, Portugalia -DCI Deanol p-acetamidobenzoat #, Psîhosti-mulent, derivat dimetilaminoetanol (DMAE) } este un precursor al acetilcolinei, cu acţiune psihostimuleptă (prin creşterea concentraţiei de acetilcolină) şi valenţe antidepresive. .Se poate utiliza în corectarea efectelor secundare ale NL sedative 7 are acţiune proconvulsivă. 361. DIFOSFOCIN(M) Italia — DCI Citi-colinâ • Psihostimulent cu o structură chimică particulară, de tip colină-citidină 5'-ester pirofosfat, cu acţiune psihostimulentă şi ano-rexigenă, practic fără efecte simpaticomime-tice. 362. DIFUZIA IDENTITĂŢIKS) sindrom (cf. lat. diffusio „revărsare, împrăştiere") • Sindrom descris recent de AKHTER (1985), care delimitează următoarele caracteristici clinice : • trăsături caracteriale contradictorii ; • discontinuitate, temporară a personalităţii ; • lipsă de autenticitate 7 • sentimentul de vid interior ; • dispoziţie de tip disforic y • relativism excesiv etic şi moral. Poate apare în circumstanţe patologice grave şi face o notă distinctă în patologia adolescenţei (criza adolescentină de identitate). După opinia autorului american, conceptul are o deosebită însemnătate în diagnosticul şi în psihoterapia tulburărilor de identitate. 363. DIGTON(M> Spania - DCI Sulpiridă • Neuroleptic incisiv, derivat benzamidic de tip N-(1-etiI-2-pirolidinil)metil/-5-sulfamoil-o-anisamidă, cu certe valenţe antidepresive, fără componentă sedativ-hipnotică. Are indicaţiile generale ale NL incisive (endogenii), fiind în acelaş timp util în combaterea im-pulsiunilor obsesiv-compulsive şi în unele afecţiuni psihosomatice (ulcer gastric şi duodenal, gastrite, vertij — în special de tip Meniăre). Are efecte secundare comune NL incisive pentru dozele mari. Se poate administra fără pauză de 14 zile după întreruperea IMAG. Nu se administrează în manie şi epilepsie. 364. DIHOTOMIE (cf. gr. dichotomia „împărţire în două părţi egale, dedublare") • Sub aspect logic, diviziune a unei noţiuni (uniii- gen) în doi membri (două specii), de regulă contradictorii, care, împreună, epuizează sfera noţiunii (speciei) respective. De exemplu, orice număr întreg este par sau impar. ARISTOTEL a utilizat termenul pentru a denumi absolutizarea, ZENON din Elea — divizibilitatea spaţiului, ca prim argument menit să demonstreze imposibilitatea logică a mişcării. Dihotomizînd la infinit spaţiul, ZENON afirmă că orice obiect în mişcare trebuie să atingă mai întîi jumătatea distanţei de parcurs şi, înainte de aceasta, jumătatea jumătăţii şi mereu astfel, fără limită, argumentul său bazat pe dihotomizare rr.izînd pe incomprehensibilitatea diviziunii la infinit► 365. DIKICON/M) Spania • Psihostimulent citicolinic—► DIFOSFIOCINp 3-(o-metilfenoxi)-1,2-propandiol, cu acţiune miorelaxantă şi sedativ-anxiolitică. 384. DIONISIAC (Dionysos — zeu grec al viţei de vie, vinului şi beţiei) • Termen consacrat în estetica şi filozofia culturii de lucrarea lui F. NIETZSCHE : „Naşterea tragediei din spiritul muzicii" (1872). Prin analogie cu reprezentarea mitologică a lui Dionysos, zeul elin al dansului extatic, al beţiei neînfrînate şi al delirului orgiastic, principiul proteic al dinamismului orb, inconştient şi lipsa de măsură, dionisiacul este un tip de personalitate la care dominanţa o reprezintă un anumit gen de creaţie spirituală, dominată de dezordine, haos, anarhie, mascate de un dinamism care, în fond, reprezintă dizar-monie în acţiune J este o creaţie distructivă, pigmentată cu impulsuri abisale, patos şi senzualitate, realizînd un decor care la prima vedere poate oferi extroversie şi bonomie. în concepţia lui NIETZSCHE, dionisiacul formează o desă-vîrşită unitate cu apolinicul — principiul formei echilibrate, al măsurii şi ordinii instituite de calmul şi seninătatea contemplării, principiu simbolizat de Apollo, zeul luminii şi armoniei, personificînd rigoarea gîndîrii şi înariparea visului. Expresia cea mai înaltă a contopirii acestor două principii se întruchipează în epopeea homerică şi în marile tragedii ale Greciei antice. 385. DIPAM(M) Iugoslavia — DCI Diazepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-1,3-dihidro-1-metil-5-fenil-2H-1,4- benzo-diazepină, cu acţiune sedativ-hipnotică, anxiolitică, anticonvulsivantăşi miorelaxantă. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de DIAZEPAM( M) 386. Dl PARCO L(M) Anglia, Franţa • Neuro- sin. leptic, sedativ, derivat fenotiazinic —► DINEZIN(M) U.R.S.S. 387. DIPAZ(M) Ecuador • Tranchilizaht, de- sin. rivat benzodiazepinic —► DIAZEPAM'M) România. 388. D!PHENIN(M) U.R.S.S. - DCI Feni- sin. toinum —► FENITOIN(M) Romania. 389. DIPHERGAN(M) Polonia - DCI Pro- metaşinâ • Neuroleptic sedativ, .derivat fenotiazinic de tip 10-(2-dimetilaminopropil) feno-tiazină, cu acţiune sedativ-hipnotică, antihista-minică şi antiemetică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de ROMER-GAN(M). 390. DIPLEGIE CEREBRO-CEREBELOASĂ CLARK (cf. gr. d/s „de două ori" ; plege „lovitură") - sin. AMIOTONIE GENERALIZATĂ } ASTATIC-ATONIG<3) sindrom ; ATONIE AS-TATICĂ DIPLEGIE ATONICĂ CONGENITALĂ ? F5RSTER(b) boală • Este una din varietăţile clinice ale encefalopatiei infantile, de etiologie încă nedeterminată, care apare la nou-născut, caracterizată prin flacciditate musculară şi laxitate articulară anormală, fără atrofii şi fără alteraţii de motilitate voluntară, cu excepţia astazoabaziei. Trăsătura clinică fundamentală a sindromului aton encefalopatie sechelar (boala lui Fdrster) este hipotonia-atonia generalizată. Reflexele osteotendinoase sînt exagerate, uneori apare 790/Dip Dipolassium clorazepateP01); Dipsofobie^;: Dipşomanie semnul lui Babinski. Tabloul clinic se manifestă din primele zile, cînd nou-născutul nu se comportă motor conform acestei perioade (mişcări spontane). Diagnosticul .sindromului encefalopatie seche-lar aton este relativ dificil. Asocierea unei retar-dări psihice, a semnelor piramidale şi a crizelor convulsive fac posibilă diferenţierea de alte sîndroame ăţonice ale sugarului. Tratamentul vizează recuperarea motorie, prevenirea agravărilor şi combaterea unor complicaţii, 391. DIPLEGIE sin. SPASTICA INFANTILA LITTLE(B) boală. 392. DIPOTASSIUM C LO RAZE PAT E • Derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-2,3-dihidro-2,2-dihidroxi- 5-feniM H-1 ^benzodia-zepin-3 acid carboxilic, cu acţiune anxiolitic-miorelaxantă şi sedativă. Buna sa toleranţă cît şi efectele mai modeste sedativ-hipnotice îi conferă o largă utilizare. Constituie principiul activ pentru numeroşi produşi farmaceutici, dintre care cei mai cunoscuţi sînt : TRANXENE(M) Anglia, Belgia, Canada, Franţa, Grecia, Olanda, S.U.A. 1 Argentina, Austria, Elveţia, R.F.G., Spania. Alţi produşi avînd la bază acelaşi principiu activ sînt cunoscuţi sub numele : TRANXI LIUM(M) ANSIOPAZ(M) ANXIDIN(M) AUDILEX(M) BELSEREN(M) BELSERENE(M) COVENGAR(M) ENAQINE(M) FLAMINÂ(M) MEDIPAX(M) Peru Finlanda Grecia Belgia Mexic Argentina Argentina Argentina Portugalia MENDON(M) MODERANE(M) NANSI US(M) NEVRACTEN(M) PSICOPAZ(M) TENCILAN TRANEX(M) TRANSENE(M) TRANXEN(M)J TRANXENE-SD(M) TRANXILEN(M) TRANXILENE(M) TRANXI LIUM Anglia — DCI Prometozinâ • Neuroleptîc seda-tiv, derivat fenotiazinic de tip 10-(2-dimeti!-amincpropil)fenotiazină, cu acţiune sedativ-hipnotică, antihistaminică şi antiemetică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de ROMERGAN(M). 395. DIPSOFOBIE(F) (cf. gr. dipsa „sete" } phobos „frică") % Desemnează frica de a bea — termenul avînd extindere şi pentru frica de lichide în general. Constituie o prezenţă rară în psihopatologie. 396. DIPSOMANIE (cf. gr. dipsa ; mania „nebunie") - sin. ENOMANIE; FURIE DE A BEA ; METILEPSIE; OINOMANIE ; SO-MALCOOLOZĂ • Formă particulară de alcoolism (alcoolismul paroxistic) a cărei etiologie ră-mîne încă necunoscută şi care se caracterizează prin accese intermitente, periodice, cu caracter irezistibil şi impulsiv, în care subiectul consumă cantităţi mari de băuturi alcoolice, fără ca et să fie un consumator obişnuit de alcool sau fiind practic abstinent între crizele dipsoma-nice. Accesul este precedat de o perioadă de sete, putînd dura săptămîni, în care bcinavuî este neliniştit, iritabil, trist, inapetent, prezintă insomnii. Este incapabil să se oprească după primul pahar băut, ajungînd pînă la o stare de beţie profundă, urmată de regulă de amnezie. De asemenea, în timpul accesului dipsomanic pot apare automatisme ambulatorii, fugi, „fantasme criminale, comportament sexual anormal, acţiuni delictuale şi chiar sinucideri" (H. EY şi BERNARD). Aecesul este urmat de cele mai multe ori de o stare.depresivă, Disabilitate ; Di sărim fM> Disartrie ; Disbazie Dis/791 în care subiectul dezvoltă idei de culpabilitate şi autoacuzare. Este mai frecvent la femei, ca formă de alcoolism (15% din alcoolice) şi debutează în jurul vîrstei de 30 de ani. S-au încercat o serie de explicaţii, dintre care mai cunoscute sînt asimilarea cu un echivalent compulsiv epileptic (MARCHAND şi AJURIAGUERRA) sau cu episoade afective primare periodice. Această ultimă ipoteză este contrazisă de studiile lui HIRSCHFELDT (1982), care arată caracterul secundar al unor episoade pseudodipsomanice în cadrul unor psihoze afective bipolare (în fazele maniacale). Psihiatrii de orientare psihanalitică consideră accesele dipsomanice drept o regresie sau o fixare de o conduită morală arhaică, |cu:semni-ficaţie compensatorie, a dificultăţilor şi eşecu-. rilor mai pronunţate ca în alte forme de alcoolism (BERNARD şi TROUVÉ). Fără a putea, lămuri ceva în plus asupra etiopatogeniei, o serie de autori anglosaxoni au denumit dipsomania — alcoolism de week-end/fiesta, drinking hang over, subliniind expresiile unor caractere clinice. JELLINEK îl include în clasificarea sa sub numele de alcoolism epislon. 397. D!QUEL(M) S.U.A. - DCI Etimema-zina 9 Neuroleptic sedativ, derivat aminofeno-tiazinic de tip 10-/3-(drmetllamino)-2-metilpro-pil/-2-etilfenotiazină, cu acţiune sedativ-hipnotică, antlemetică şi anxiolitică. 398. DIRECŢIVITATE: (cf. lat. directus „drept") —> NEUTRALITATE. 399. DIS-(cf. gr. dys-); 9 Prefix cu sens privativ. 400. DIŞABILITATE (cf.gr.dys- ; lat. abilitas) ©Incapacitate pasageră dCirabilă sau permanentă, limitată la o funcţie instrumentală, motorie, senzorială, adaptativă etc. sau asociind mai multe dintre acestea care influenţează negativ viaţa subiectului aflat în condiţii normale de existenţă şi pe care acesta o poate compensa, substitui în mod satisfăcător. O incapacitate mai accentuată şi necompensată de către subiect constituie un handicap. Deficitul hemiparetic, dificultăţile de învăţare, indiferenţa afectivă care pot apărea după un accident vascular cerebral constituie disabilităţî. Se vorbeşte de disa-bilităţi fizice şi psihice. Termenul nu este menţionat în Dicţionarul de Neologisme (Ed. Academiei R.S.R., 1978), dar se utilizează în ultima vreme în limbajul psihiatric, probabil prin asocierea cu antonimul său abilitate^ consacrat în psihologie. 401. DISARIM(M) Portugalia - DCI Clor-diazepoxide 9 Tranchilizant, derivat benzodia“ zepinic de tip 7-clor-2-metilamino-5-fenil-3H- 1,4-benzodiazepin-4-oxid, cu acţiune'‘anxiolitică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă. Nu are efect hipnotic, fiind unul din cele mai răspîndite tranchilizante de zi. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NAPOTON(M). 402. DISARIŢMETRIE (cf. gr. dys-} gr. arithmeo „a număra") DlSCALCULIE. 403. DISARTRIE (cf. gr. dys-Ţ gr. arthfori „articulaţie") 9 Tulburare fonetică a limbajului, caracterizată prin dificultatea articulării cuvintelor, determinată de tulburări în eXecuţia mtiscărilor coordonate sincron ale aparatului fbha-tor; la care se pot adăuga tulburările de ritm ale vorbirii şi modificările modulaţiei vocii. Are la bază o afecţiune neurolbgFcă sau musculară. Se observă îndeosebi în legăturăcu pronunţarea consoanelor. 0 PERLŞTEIN diferenţiază disartria, pe care o consideră o tulburare secundară leziunilor neuromusculare ale aparatului fonatpr sau leziunilor aparatului auditiv,. de dislâlie care, după AJURIAGUERRA, ar fi o tulburare-primară de vorbire. Dizartria este deosebita de afazie, în care există afectarea concomitenta a .limbajului anterior şi care are origine corţl-cală- Balbismul, care asociază tulburări de articulare a cuvintelor cu contracţii tonice sau clonice ale musculaturii fonatorii, fiind o manifestare de tip nevrotic, nu justifică încadrare a Iui î.n disartrii. în etiologia* disaririei sînt incriminate cauze vasculare, tumorale, traumatice, degenerative (siringobulbie), toxice (alcoolism cronic, intoxicaţia cu barbiturice, cu săruri de litiu):, infecţioase (lues) etc. Leziunile interesează zona rolandică, nucleii nervilor cranieni Vlf, IX, X, XI, XII. Disartria consecutivă va, fi de tip extrapiramidal, piramidal, cerebelos, pseudo-bulbar. în alte cazuri, afecţiunea de bază se limitează la musculatura fonatorie. în forma sa cea mai gravă disartria duce Ia ANARTRIE. 404. DISAUTONOMIE FAMILIALĂ (cf. gr. dys ; autonomos „care. se conduce după legi proprii, autonom" RlLEY-DAY{S) sin- drom . 405. DlSBAZIE (cf. gr. basis „mers") 9 Termen generic care desemnează tulburările actului motor al' mersului. Simptomul poate fi întîlnit într-o serie de afecţiuni vasculare, neurologice sau psihiatrice, avînd deseori valoare diagnostică. Claudicaţia intermitentă vasculară (displazia angiosclerotică) este un semn caracr 792/0is Disbulie ; Discalculie ; Discefalie ; Discernâmmt teristic âl insuficientei arteriale cronice şi constă dintr^o crampă dureroasă a musculaturii gambei, care-apare- după un efort de o anumită intensitate şi diminuează progresiv în stare de repaos. în tabes mersul este nesigur, tatonat, cu baza ide susţinere lărgită, festonat în zig-zag. Disbazia se întîlneşte de asemenea în poline-vrite, scleroze combinate etc., afecţiuni în care se constată*tulburări mari ale sensibilităţii pro-prioceptive conştiente. Disbazia lordotică progresivă (boala Ziehen-Oppenheim, distonia musculară deformantă) este o afecţiune rară, de origine nedeterminată, caracterizată prin mişcări involuntare, neregulate, de contorsiune, ale muşchilor trunchiului şi extremităţilor, apărînd^mai des în mers. Manifestări dizbazice cu caracter particular se observă fn isterie (mers dezordonat sau „preţios'4), stări depresiv,e; (lipsă de vitalitate şi evitare în deplasare), clemenţe, oligofrenii (dezorganizarea mişcărilor). 406. DISBULIE (cf. gr. dys ; boule „voinţă") • Termen generic referitor la tulburările motiva-ţionâl-volitive, care pot lua un aspect specific (sbport motivaţional precis) sau nespecific (pierderea suportului motivaţional). în categoria disbuliilor intră tulburări cu aspect predominant calitativ (hiperbulia, hipobulia, abulia) sau calitativ (impulsivitatea, parabulia), fără ca vreunul din aceste aspecte să poată caracteriza pe deplin tulburările (în care de fapt este inclusă atît nunaţa cantitativă cît şi calitativă) de exemplu, hiperbulia electivă a toxicomanului este de fapt o prăbuşire a voinţei, cu polarizarea întregii energii către obţinerea drogului. Disbuliile pot fi întîlnite ca expresie a modificărilor secundare pe care tulburările psihice le antrenează în oricare din entităţile psihiatrice, acest lucru datorîndu-se faptului că voinţa este o funcţie de sinteză, în a cărei realizare sînt implicate afectivitatea, gîndirea, claritatea cîm-pului de conştiinţă, conştiinţa de sine etc. —> VOINŢA. 407. DISCALCULIE (cf. gr. dys ; colculus „socoteală") - sin. DISARITMETRIE (BESLAY) • Tulburare de operaţionalitate aritmetică, constînd în incapacitatea parţială sau totală de învăţare sau aplicare a regulilor matematice. Cu caracter tranzitoriu, se întîlneşte la copiî cu inteligenţă normală, dar retardaţi în ceea ce priveşte formarea capacităţii de structurare a spaţiului. Discalculia totală şi incurabilă prin metode de reeducare se întîlneşte în oligofrenii grave, encefalopatii, demenţe. 408. DISCEFALIE (cf. gr. dys '; kephale „cap") • Dismorfie craniofacială cu apect caracteristic de „profil de pasăre", la care se asociază : micro-cefalie, microoftalmie, cataractă congenitală, anomalii dentare, hipotricoză, atrofie cutanată localizată, nanism (în 50% din cazuri), întîr-ziere mintală. 409. DISCEFALIE CU CATARACTĂ CONGENITALĂ Şl HIPOTRICOZĂ (ULLRICH) - Sin. PROGERIE CRANIO-FACIALĂ CU ALTERĂRI OCULARE (STREIFF) ; JJLLRICH- FREMERY-DOHNAs ; aisthesis „serzaţie") • Perturbare generală a proceselor perceptive (SIVADCN), care apare, însoţeşte sau facilitează halucinaţiile. 422. DISFAlGIE (cf. gr. 4ys ; phagein „a mir.ca"). o Dificultate în deglutiţie, însoţită de o senzaţie dureroasă. Frecvent întîlnită în clinica psihiatrică, disfagia isterică trebuie diferenţiată de disfagia simptom din afecţiunile organice ale nervilor IX, X şi XI sau ale nucleilor acestora, în general, ia aspectul clasic de „nod în gît" sau „glob isteric" şi este descrisă ca o senzaţie care urcă din stomac spre farirge, producîr.d o impresie de strargulare. Nu se află întotdeuna în legătură cu alimentarea. 423. DISFAZIE (cf. gr. dys ;phosis „vorbire") - sin . AFAZIE DE DEZVOLTARE • Apariţia cu întîrziere la copil a înţelegerii cuvintelor şi a dezvoltării limbajului articulat în condiţiile unei dezvoltări psihosomatice normale ; fenomenul se ameliorează, de regulă, progresiv, pînă la dispariţie, !a 1C’— 12 ani. 424. DISFEMIE (cf. gr. dys ; pheme „mesaj") • Termen folosit pentru a desemna tulburările de pronunţare a cuvintelor, care se întîlnesc cu predilecţie în nevrozele motorii —> LOGO-NEVROZĂ. 425. DISFONIE (cf. gr. dys ; phone „voce") • Modificarea temporară sau permanentă a vocii, interesînd timbrul şi intensitatea acesteia, ca urmare a unei afecţiuni a aparatului motor al fondaţiei, a dispozitivului nervos al aceluiaşi Di s fon ia acuta ; Di sf orie ; Disfrenie antifonica Dis/795 act (nervi, nucleî, cale, zonele corticale) sau a unei psihogenii. Poate fi acută sau cronică. 0 Disfonia acutâ — se instalează brusc şi este determinată de : • laringita acută din bolile infecţioase sau asociată unei boli alergice, pulmonare, sinuzite ; 9 paralizii recurenţiale acute ce pot apare în gripă sau postoperator (intervenţii tî-roidiene, toracice) ; boli generale acute cu alterare gravă a stării generale ; • intoxicaţii acute cu alcool, barbiturice, tricloretilen, thaliu, aţropină, toxină botulinică ; • afecţiuni neurologice : accident vascular cerebral, sindrorrtbulbar şi pseudobulbarj • traume psihice. % Disfonia cronica — se întîlneşte în: 9 laringita cronică : nespecifică (întreţi- nută de tabagism, alcoolism, faringoamig-dalite, sinuzite, rinite cronice,, pneumoco-nioze).; specifică (tuberculoasă, luetică) ; ,9 tumori laringiene benigne şi maligne ; 9 paralizia postoperatorie a nervului recu-rent ;• 9 polinevrite (postdlfterică, după intoxicaţia cu thaliu) ; 9 afecţiuni ale sistemului nervos central consecutive accidentelor vasculare cerebrale, tumori cerebrale, siringomiTelie, scleroză în plăci ; • afecţiuni endocrine : mixeciem,. boala Addison ; 9 surmenaj vocal. Bolile psihice în care poate apare sub forma acută sau cronică sînt isteria şi schizofrenia. 426. DISFORIE (cf. gr. dysphoria „suferinţă intolerabilă, agitaţie") • Termen construit.prin contrast cu euforia (MARCHAIS), semnificînd o stare dispoziţională în care depresia se asociază cu excitabilitatea crescută (uneori cu impulsivitate şi agresivitate) Logoreea şi anxietatea pot fi notate deseori ca fenomene secundare, de însoţire a acestei stări timice, care aparţine dispoziţiilor polarizate de tip depresiv (deci nu este o stare mixtă în care depresia se combină cu euforia, cum au încercat să acrediteze unii autori) ; nu poate fi fi acceptată nici opinia lui KAHN, care încadra disforîci i în grupa psihopatiilor hipotimice (compusă din anxioşi, pesimişti şi depresivi). Termenul este mult mai apropiat de dispoziţia iritabilă a lui KRAEPELIN şi corespunde în mare măsură descrierii făcută de K. SCHNEI-DER tipuluidepresiv-morocănos („der missmii-tige Depressive") : morozitate, iritabilitate, pesimism, răutate, autodevalorizare. Se întîlneşte în stări psihopatoide (postencefalitice, toxice, traumatice), îna epilepsii, în debutul demenţelor lacunare. în alcoolismul cronic devine o veritabilă „dispoziţie bazalâ", iar în dipsomanie poate precedă şi mai ales succeda accesele. Stările mixte din psihozele afective sînt caracterizate adesea de această dispoziţie, pe fondul căreia pot apare acte cu caracter autoagresiv şi, mai rar, heteroagresiv. Disforia poate fi întîl-nită şi într-o serie de dizarmonii ale personalităţii (excitabilă, explozivă, drstimică etc.). 427. DISFRENIE ANTITONICĂ (cf. gr. dys ? phren „spirit") • Termen acreditat de;Var> der SCHEER pentru a d.efini un sindrom .caracterizat prin : melancolie anxioasă, negativism, neîncredere, ostilitate (în special faţă de familie) ] este întîlnit în demenţe, evidenţiind un prognostic nefavorabil. 428. DISfUNCŢIE CEREBRALĂ MINIMĂ (DCM)(S) sindrom - sin. COPjL ACT INC OUT ; COPIL HIPERACTIV ; COPIL INSTABIL (ABRAMSON, 1940) ; COPIL TURBULENT (WALLON, 1925); COREE MINTALĂ (DE-MOOR, 1901); HIPERKINETIC(S) sindrom (EISENBERG, 1957) ; IMPULSIV-HIPERKINE-TIC sindrom; SINDROM' ORGANIC CEREBRAL MINIM (minimal brain damage — GESEL şi AMATRUDA, 1949) ; TULBURARE IMPULSIVĂ A CARACTERULUI • CLEMENS descrie acesţ sindrom ; este axat pe următoarele elemente: hiperactivitate, disiractivitate, impulsivitate, excitabilitate, tulburări de comportament, tulburări ale proceselor cognitive.. Prevalenţa acestui sindrom diferă după diferiţi autori în funcţie atît de criteriile de djagnistic considerate, de metodele de investigaţie, folosite, cît şi de populaţia la care se referă. Pentru populaţia alcătuită, din copii şcolari, cifrele medii se situează între 5—20% cazuri (PRE-CHTL, STEMMER,. FROSTING, WITTLEY, STEWARD, WENDER, 1971), cu predominanţa sexului masculin faţă de cel feminin (raport 4/1, 9/1). Pentru diagnosticarea DCM", ca şi pentru tratarea lui, este necesară o colaborare interdisciplinară între psihiatru, psiho-l°g» logoped, pedagog. Terapiei medicamentoase i se adaugă psihoterapia şi terapia pedagogică. în legătură cu acest sindrom, D. CANTWELL arată că orientarea predominent organicista păcătuia prin restrîngerea sferei numai la tulburări determinate de unele anomalii genetice, biochimice, de leziuni cerebrale peri- sau prenatale J disfuncţia cerebrală are în realitate o sferă de cuprindere mult mai mare, manifes-tindu-se pract«c în o'icare afecţiune psihica- 796/Di s Disgeuzie ; Disgrafie ; Disimulare ; Diskinezie 429. DISGEUZIE (cf. gr. dys ; geusis „gust") • Tulburare a simţului gustativ, în care percepţiile diverselor substanţe organoleptice sînt confundate. Apare în intoxicaţiile cu tetraetil de plumb, unde se percepe un gust dulce sau metalic, în tratamente îndelungate cu penicilină, unde gustul dulce este perceput ca amar, în epilepsie şi schizofrenie, alături de halucinaţii la nivelul altor analizatori. 430. DJSGONOSOMIE (cf. gr. dys ; gcnos „procreaţie, sex" j soma „corp") —* ABERA-ŢIE CROMOZOM IALĂ. 431. DISGRAFIE (cf. gr. dy'grcphein „a scrie") 9 Incapacitatea parţială a unui subiect de a scrie. Se manifestă prin inversiuni de litere, adăugiri, omisiuni, deformări de litere, substituiri ale cuvintelor sau grupurilor de cuvinte, plasarea anormală a cuvintelor în spaţiul paginii, lipsa de coerenţă logică a ideilor. Aceste aspecte pot avea diferite intensităţi şi se'pct manifesta în diferite combinaţii. Etiologia încriminează factori genetici, educaţionali, lezior.ali. în psihopatologie se întîlneşte în oligofrerii, demenţe, schizofrenie şi în leziuni corticale de natură' traumatică, vasculară, tumorală. Poate fi însă întîlnită accidental şi la subiecţi normali (distragereaatenţei, epuizare, instrucţie insuficientă). 432. DISIMULARE (cf. lat. dissimulare „a ascunde") • Acţiunea de a ascunde sau masca stări sufleteşti, seHtimente sau afecţiuni psihice ori somatice. Motivele disimulării sînt diverse de la dorinţa de a proteja anturajul, famiha, de aflarea unei veşti triste, pînă la menţinerea, unei stări de spirit optime în grupul condus de un lider, sau „disimularea profesionala" a actorului care exprimă pe scenă trăiri sufleteşti opuse propriilor sale trăiri. Disimularea, ca trăsătură negativă de caracter, este întîlnită la personalităţile accentuate sau structurate dizar-monic (cînd capătă forma minciunii intrigante sau a ipocriziei menite să mimeze sinceritatea, loialitatea, cinstea, buna credinţă), lago, Tartuffe, Hagi-Tudose, llie Moromete şi o bună parte din personajele caragialiene (citarea este fortuită şi departe de a fi bogată) oferă modelele diferite, grosiere sau subtile, ale posibilităţilor de disimulare, atît de abundent reprezentată în natura umană. Disimularea este uneori socialmente necesară („minciunile convenţionale" — Max NORDAU, 1883). în practica medico-legală disimularea se întîlneşte la.indivizii care ascund leziuni sau boli în scopul obţinerii unor avantaje sau al inducerii în eroare a organelor judiciare. în clinica psihia- trică, disimularea este întîlnită la structuri dizarmonice ale personalităţii, la toxicomani (cu o mare capacitate disimulativă în ascunderea viciului lor), la epileptici. Dizarmonicii, în perioadele de compensare, îşi ascund structura pentru a obţine drepturi sau acte necuvenite (permis de conducere auto, încredinţare de minori). în schizofrenia paranoidă cronică, bolnavii disimulează deseori simptomatologia psihotică, pentru a eluda tratamentul sau internarea în spital. 433. DISIMULAT'1» delir ASCUNS{D> delir. 434. DISIPAL(M), DISIPALETTEN; lalein „a vorbi") • Tulburare fonetică a expresiei verbale, determinată de modificarea funcţiilor aparatului locomotor, constînd în dificultatea sau imposibilitatea pronunţării unor sunete, grupuri de sunete sau cuvinte, acestea fiind omise sau substituite, vorbirea ca atare rămînînd oarecum cursivă. în dislalia de sunet, tulburarea fonetică se manifestă în mod preferenţial pentru anumite sunete, în dislalia de silabă pentru anumite.silabe, în cea de cuvînt pentru anumite cuvinte. Nu sînt rare cazurile în care pronunţarea separată a sunetului, silabei, cuvîntului este posibilă, dislalia mani-festîndu-se numai cu ocazia introducerii Ier într-un anumit context verbal. PERLSTEIN face distincţia între dislalie, tulburare primară de vorbire'(AJURIAGUERRA) şi DISARTRIE, afectare secundară a vorbirii, datorată fie leziunilor auditive, fie celor ale aparatului fieuro-muscular care participă la fenaţie. Dintre dislaliile laterale, care se pet prezenta sub o mare varietate de forme, sînt de menţîor nat : • rotacismul (dislalia pentru R) —litera R este pronunţată prin vibrarea vălului palatin (probabil mecanism compensator la imposibilitatea producerii vibraţiei1 vîrfului limbii) ; • gamacismul — dislalie pentru G şi C f • sigmatismul (sîsiiala) — sînt pronunţate defectuos sunetele înalte (S, Z, J) şl combinaţiile PS, TS, CS (dislalie dentară,, avînd la origine progeria, prognatismul, implantarea vicioasă a dinţilor). Este descrisă ca dislalie şi RINOLALIA (dislalie nazală), manifestată prin „vorbirea pe nas", care poate avea drept cauză polipoza nazală, dar şi tulburările' de contracţie ale vălului palatin din parezele sau paraliziile acestuia. în isterie, ;dislalia (rotacism, rinolalie) se manifestă în raport cu preţiozitatea limbajului,. cu_teatralismul şi_ manierismul. _______________ 438. DISLEXIE (cf. gr. dys- ? lexis „cuvînt") • Tulburare a achiziţiei normale a lecturii şi a limbajului scris. Apare "la copii fără deficit intelectual, normal dotaţi, fără nici o deficienţă senzorială sau motorie. Prima semnalare a tulburării dîslexice îi revine lui KUSSMAUL (1877), care descrie o cecitate verbală. Ulterior, mai mulţi autori, dintre care BERKHAN, HINSCHELWOOD, prezintă cazuri clinice la care apărea dificultatea lecturii, încercînd fară succes să găsească substratul neurologic al acestor tulburări. Tulburarea dislexică se manifestă prin inversiunea silabelor, mutilarea cuvintelor şi frazelor pînă la a le face de nerecunoscut. Se întîlnesc frecvent dificultăţi de late-ralizare, de orientare în timp şi spaţiu, stîn-găcie, motiv pentru care mulţi autori au atribuit-o unei predominanţe emisferice drepte. Deficitul se răsfrînge atît asupra lecturii, cît şi asupra ortografiei. Dacă în cele din urmă este posibilă citirea corectă (prin mijloace de reeducare), rămîne disortegrafia. Acest eşec se răsfrînge asupra caracterului, comportamentului, unii subiecţi devenind revoltaţi, alţii deprimaţi sau indiferenţi. Prin consecinţele sociale şi psihologice, dislexia constituie una din principalele probleme pedagogice. Cauzele acestei „infirmităţi sociale" (J. BOUTONNIER) nu sînt perfect elucidate, fiind cert totuşi 798/Dîs Dislogie ; Dismegalopsice^ ; Dismenoree ; Dismnezie faptul că nu este legată de o tulburare neurologică. AJURIAGUERRA consideră că dislexia are la bază o lipsă de motivaţie pentru învăţare, o lipsă de curiozitate intelectuală pentru cunoaşterea lumii din jur. în dislexie se incriminează deseori factori afectivi, dar nu numai aceştia în realitate, este un fenomen cu etio-logie complexă, în cadrul căreia intervin în parte ereditatea, în parte cauze afective şi pedagogice (care depind de atitudinea învăţătorului). Unele cazuri se ameliorează spontan la 8—9 ani. în alte cazuri defectul lasă sechele importante. Reeducarea constă în modificarea sistemului de gînaire al şcolarului, în sensul că acesta trebuie învăţat să-şi organizeze spaţiul şi timpul prin exerciţii, ce utilizează combinaţii mobile de litere şi tot.mai complexe, pînă la exerciţii ritmice Este foarte importantă atitudinea părinţilor şi a celorlalţi copii faţă de copilul dis-1exic, care nu trebuie să fie de depreciere, ci de apreciere, de încurajare, de reducere a anxietăţii. Este preferabil să se evite învăţarea cititului precoce (înainte de şase ani), după cum nu trebuie aşteptată agravarea tulburărilor odată instalate. Dacă după primele două luni şcolarul nu poate depăşi handicapul trebuie îndrumat la un cabinet psihopedagogie, unde vor fi apreciate âtît nivelul de inteligenţa, cît şi tulburările de afectivitate. în urma precizării diagnosticului de dislexie vor fi stabilite şi măsurile de reeducare. . ; 439. DISLOGIE (cf. gr. dys „dificil" ; logos „cuvînt, discurs") ©^Termen folosit de o serie •de autori pentru a sublinia caracterul esenţial al limbajului bolnavilor atinşi de demenţă (SEGLAS, CRITCHELY, STENGEL, GOLD-STEIN, HECAEN). Dislogia semnifică nu numai inadecVarea legăturilor logice ale enunţului, ci şi inadecvarea răspunsurilor în raport cu situaţia dată, asociaţiile bizare între cuvintele discursului, incapacitatea de adecvare la condiţiile unei noi comunicări. Celelalte caractere ale limbajului bolnavilor demenţi ar fi : stereotipia, sărăcirea stocului lexical, absenţa controlului real asupra emiterii de răspunsuri, creşterea dezorganizării limbajului odată cu evoluţia bolii şi dificultăţile de înţelegere cu subiectul. 440. DISMEGALOPSICE(I) iluzii (cf. gr. dys- ; megas „mare" > ops „vedere") — sin. DISMEGALOPSIE @ Iluzii vizuale cu caracter normal (aşa zisele „iluzii optice") sau patologic, constînd în percepţia deformată a obiectelor, care apar fie alungite, fie turtite sau lărgite. Aparţin categoriei metamorfopsiilor. în psihopatologie se întîlnesc în stările confuzionale de origine toxica. 441. DISMENOREE (cf. gr. dys- ; men „lună" rhein „a curge") • Sindrom caracterizat prin durere lomboabdominală cu iradieri particulare (spre regiunea anală, inghinală, vezicală), la care se asociază manifestări neurovegetative polimorfe (greţuri, vărsături, transpiraţii pro-fuze, bradicardie, midriază) } apare primar (factori funcţionali) sau secundar unor leziuni morfologice. Sindromul survine premenstrual sau însoţeşte menstruaţia. Manifestărilor descrise li se asociază anxietate, depresie, stare de disconfort cenestezic general, iritabilitate şi, mai rar, tulburări ale stării de conştiinţă, sindrom fobie. Studiile publicate de FELiNE şi LEMPERRIERE, în 1978, relevă o frecvenţă crescută a dismenoreei la femei cu o structură dizarmonică a personalităţii de tip isteric. Pentru autorii americani (LINN, 1985) dismeno-reea este grefată de riscul suicidar (prin depresia cu care se însoţeşte) mai ales la bolnavele cu antecedente psihiatrice. Pentru tratamentul dismenoreei au fost propuşe ca terapii : anfide-presivele, serurile de litiu, terapia familială, bio-feed-back. 442. DISMNEZIE (cf. gr. dys-J mnesis „memorie") © Termen generic pentru denumirea tulburărilor funcţiei mnezice, de natură calitativă sau cantitativă. • în scop didactic, dismneziile pot fi clasificate astfel : ţ Dlsmnezii cantitative : • hipomneziile (menthsul şi viziunea retrospectivă) ; • hipomneziile (lapsusul şi aneeforia) ; © amneziile : — anterograde (de fixare) ; — retrograde (de evocare): — localizate (lacunare) ; — progresive (retro-anterograde) ? $ Dismnezii calitative (paramnezii) j © iluzii mnezice : — criptomnezia — falsa recunoaştere — falsa nerecunoaştere — paramnezia de reduplicare ; © alomnezii : — pseudoreminiscenţa — eemnezia — confabulaţiile. Această clasificare are un caracter artificial, orice tulburare calitativă presupunînd deja existenţa unui grad de dismnezie cantitativăjj practica curentă pune" în lumină şi forme intricate. 443. DISMETRIE (cf. gr. dys- ; metron „măsură") • Tulburare de coordonare motorie Dismezectopie Laval; Dismimie ; Dismorfofobie Dis/799” voluntară, caracterizată prin imprecizia mişcărilor orientate în scopul atingerii unei -ţinte (obiect), aceastea putînd fi hopo- sau hiperme-trice. Dismetria este prezentată în sindromul de impregnare neuroleptică, în unele faze ale demenţelor, arterioscleroză cerebrală şi în alte entităţi ale psihiatriei organice. 444. DISMEZECTOPIE LAVAL (cf. Sr. dys- ; moses „mijloc" ektopizo „a se deplasa, a se îndepărta") - sin. ACROMACRIE PFAUND-LER(B) boală ; ARAHNODACTILIE ; DIS-TROFIE MEZODERMALĂ CONGENITALĂ HÎPOPLAZICĂ WEFE ; DOLICOMORFIE ; HIPERCONDROPLAZIE MERY-BABONNEIX; MARFAN-ACHARD). Ele mai cuprind hemiomimia (persistenţa unilaterală a mimicii sau mimică diferită de o parte şi de alta) şi mimica de împrumut, descrisă de HESNARD şi POROT. Mimica de împrumut apare la mitomani, simulanţi, suprasimulanţi, isterici, oligofreni, şi constă în abordarea unei anumite expresii mimice pentru a atenţiona anturajul. ECC-MIMIA constă în imitarea mimicii interlocutorului şi apare în sindromul catatonic şi în demenţe. fenomenele de depersonalizare. Deşî KRAE-PELIN o considera o preocupare anormală penii'u aspectul estetic al corpului, accepţiunea cea mai curentă a termenului’ se referă la sentimentul transformării în sens negativ al aspectului corpului sau doar a unor caracteristici ale acestuia (înălţime, greutate, raportul dintre segmente). Un interes special este arătat pentru aspectul feţei şi al organelor genitale. KOUPERNIK a numit această tulburare „psihoza urîţirii" ; alţi autori consideră că are un caracter normal şi tranzitoriu la adolescenţi (DEBESSE, TOMKIEWICZ, PE-LICIER). LIBERMAN descrie un sindrom al trăirii dismorfice caracteristic acestei vîrste : sentiment de inferioritate şi stîngăcie, depresie, izolare relaţională, reacţii comportamentale. Motivată numai parţial şi numai în anumite circumstanţe, dismorfofobia adolescentului poate fi o manifestare a crizei de originalitate sau de individualitate (ERIK-SON), dar şi expresia unei nevroze, a unej 800/Dis Dismorfopsicei1) ; Disnoîe ; Disociaţie ; Dizorexie psihoze sau a unei stări de limită (BERNARD). Debutul unor schizofrenii poate avea drept sindrom central dismorfofobia, exprimată ca un veritabil „delir" dismorfofobic sau de transformare în care bolnavul se „dezidenti-fică", însoţită de modificări comportamentale : izolare, retragere, indiferenţă, afectivă. Este trăită uneori cu anxietate maximă, ajungînd chiar la stări de agitaţie. în psihastenie, studiul minuţios al detaliilor corpului, precum şi lipsa de identitate faţă de propriul corp, duce la„ descoperirea unor „modificări" care II îngrijorează în mod deosebit pe subiect, cu atît mai mult cu cît ele se asociază şi-cu alte tulburări ale. identităţii corporale (desomatizare). Atitudinea bolnavului faţă ele dismorfofobie şi încercarea corectării.ei poate îmbrăca, după FOURNET, forme diverse, mergînd de la tratamentele dermatologice, de chirurgie estetică şi protejare, pînă la sinucidere. 447.; DÎSMORFGPSI §E sindrom • Pierderea sensibilităţii termoalge-zice şi tactile protopatice, cu păstrarea sensibilităţii profunde conştienter tactile şi epi-critice J sindrom prezent în siringomielie, în tumori medulare prin compresiuni. Important ca element de diagnostic diferenţial. 452. DISOCIAŢI ElTABETICĂ(S) sindrom • Pierderea sensibilităţii profunde, cu păstrarea celorlalte sensibilităţi (deşi unele tulburări discrete pot exista). Este consecutivă radicu-litei posterioare tabetice -♦ PARALIZIE GENERALĂ PROGRESIVĂ. 453. DISORAT(M> Elveţia, RFG - DCI Metipranolol © Betablocant de tip 1-(4-hidroxi-2, 3, 5-trimetilfenoxi)-3-(isopropilamino)-2-pro-panol 4 acetat,. indicat în anxietate cu şi fără componentă somatică, alcoolism, combaterea sevrajului de origini diferite şi a efectelor secundare produse de litiu (tremor), boli psihosomatice. Nu duce la dependenţă, nu se asociază cu IMAO —► BETABLOCANTE. 454. DISOREXIE (cf. gr. dys-; orexis „apetit") • Termen generic pentru ansamblul de Disortografie ; Dispareunie ; Dispensarizore Di s/801 tulburări ale comportamentului alimentar, în-globînd atît modificările prin exces (POL1-FAGIE, BULIMIE, POTOMANIE), conduitele restrictive (refuz alimentar, anorexie) cît şi aberaţiile („perversiunile") alimentare (ME-RICISM, PARAOREXI1). Se întîinesc într-o gamă largă de tablouri psihopatologice : psihoze, nevroze, structurări ale personalităţii ■de tip dizarmonic. * 455. DISORTOGRAFIE (cf. gr. dys-} orthos „drept" ; grapnein „a scrie") 9 Tulburare a învăţării corecte a ortografiei, adesea asociată dislexiei (AJURIAGUERRA), concretizată în greşeli gramaticale, confuzii şi inversiuni de litere relativ apropiate („m" şi „n" } „b" şi „d" } „g" şi „q"). Cel mai frecvent este vorba de grafisme greşit automatizate (învăţarea defectuoasă a ortografiei), dar poate fi datorată şi unei lateralizări defectuoase (confuzie între dreapta şi stînga, sus şi jos) sau unor tulburări caracteriale şi afective. După C. CHILAND se regăseşte în stările de deficit cognitiv, respectiv la oligofreni, Drecum şi la copii cu tulburări de comportament. 456. D1SOSTOZĂ CRAN IO-FACIALĂ EREDITARĂ CROUSON VARIANŢĂ. 461. DISPINXIA (cf. gr. dys-1; pinxos „a picta") © Incapacitate sau deteriorare a aptitudinii de a desena (KIELAK, 1960). Apare în afecţiuni psihice organice şi în isterie* bineînţeles cu „expresie plastică" diferită. 462. DISPLAZIC (cf. gr. dys- r; plassein „a forma") © Tip morfologic secundar din clasificările lui KRETSCHMER (după SHELDON — tip dizarmonic), caracterizat prin lipsa armoniei corporale (a diferitelor regiuni anatomice), prin malformaţii sau diformităţi osteo-musculare. Reprezintă o mixtură de caracteristici antropometrice ale celorlalte trei tipuri : atletic, astenic, şi picnic. 463. DISPLATOPSIE^ iluzie (cf. gr. dys- '; plaiys „plat" ; ops „vedere") — sin. ILUZIE VIZUALĂ PLATĂ • Iluzie vizuală* cu caracter normal sau patologic, constînd în tulburarea capacităţii de percepţie a reliefului, spaţiul fiind perceput bidimensional (şi nu tridimensional). 464. DISPLAZIE CONGENITALĂ NEURO-D’ERMALĂ (cf. gr. dys- '; plcssein „a forma, a modela") - sin. ANGIOM CUTANEO-CEREBRAL ■; ANGIOMATOZĂ ENCEFALC* TRIGEMINALĂ; ANGIOMATOZĂ MENINGO-OCULO-FACIALĂ ECTODERMATOZĂ CEREBRALĂ * KALISCHER(S) sindrom J KRABBE’STURGE-WEBER-KRABBE(B> boală. -Sin. 465. DISPLAZIE OLFACTO-GENITALA—► MORSIER(S) sindrom. 466. DISPLAZIE OSOASĂ POLIOSTOZICĂ - sin. DISPLAZIE FIBROASĂ? OSTEITITĂ fIBROCHISTICĂ l OSTEODISTROFIE FIBROASĂ JUVENILĂ ^ ALBRIGHT(S) sindrom. 467. DISPNEE NEVROTICĂ (cf. gr. dys- ? pnoi „respiraţie") • Tulburări ale actului respirator (de obicei reducerea componentei inspiratorii, avînd însă uneorî şi alte forme, ca în astm, de exemplu), determinate de o situaţie emoţională negativă sau pozitivă, sau manifestate în cadrul deja -constituit al unei nevroze (anxioase, isterice etc.). Ca şi în alte cazuri asemănătoare (simptomele etichetate ca „funcţionale" de la nivelul diferitelor aparate, pe care le afişează bolnavul nevrotic şi care pun deseori pe medic în dificultate), va trebui să se treacă la o minuţioasă analiză diagnostică ce va exclude posibilele cauze organice (examen clinic atent, examene complementare), dar şi la investigarea tipului de personalitate (eventual, examen psihologic). Tmprejurările care declanşează dispneea nevrotică (de obicei sub formă de crize, mai rar ca o stare de fond) sînt reprezentate de •stări conflictuale, epuizare, surmenaj, sentimentul acut al singurătăţii sau exprimarea unor resentimente. 468. DISPONIBILITATE (fr. disponibilité) • Potenţialitate cu caracter instrumental de care se poate dispune la un moment dat sau în anumite condiţii ? stricto senso, disponibilităţile reprezintă rezerve de energie, mecanisme, însuşiri neuropsihice polivalente şi fără o destinaţie precisă, care stau la dispoziţia individului pentru a fi utilizate în funcţie de necesităţi. Fiecare individ posedă anumite trăsături psihice care nu sînt manifeste, datorită faptului că nu sînt solicitate în activitatea de zi cu zi, dar care există în stare latentă, potent ţială, şi pot Ti reactivate, devenind eficiente atunci cînd împrejurările o cer. Din punct de vedere psihosocial, valorificarea disponibilităţilor este în funcţie atît de împrejurările de viaţă, cît şi de o serie de caracteristici ale personalităţii, cum sînt : dorinţa de auto-depăşire, calităţile voliţionale (capacitatea de mobilizare şi efort), imaginaţia creatoare, spiritul de competiţie etc. Din punct de vedere psihologic, abilităţile, cunoştinţele, anumite valori afective şi însuşiri tempera-mental-caracteriale sînt apreciate ca disponibilităţi ce intervin în mod diferenţiat (variabil intraindividua! şi interindividual) şi gradual în conturarea pers ..îalităţii şi în desfăşurarea diferitelo tiDuri de activităţi. Diverse motive Je ordin obiectiv şi subiectiv pot acţiona frenator asupra punerii în valoare a disponibilităţilor native sau do-bîndite, ceea ce face ca un număr mare dintre acestea să rămînă necunoscute şi neexploatate de individ. Există numeroase cazuri în care talente şi aptitudini pentru anumite domenii de activitate au fost descoperite mai tîrziu şi care ulterior s-au dezvoltat în plenitudinea lor. în situaţii deosebite, un individ se poate manifesta afectiv sau cognitiv într-un mod diferit faţă de felul cum a făcut-o pînă atunci, dar hotărîtor pentru rezolvarea cu succes a situaţiei respective. Se apreciază că numai 15—20% din potenţialul neuronal este utilizat eficient în decursul existenţei individuale. De asemenea, clinica psihiatrică poate furniza suficiente exemple de cazuri în care disponibilităţile sînt insuficient utilizate de subiect pentru vindecarea lui (de exemplu, bolnavul nevrotic) sau, dimpotrivă, sînt utilizate în mod uni-direcţionat şi excesiv sau distorsionat — patologic (de exemplu, personalitatea dizarmo-nică paranoiacă, delirantul eu delir cronic sistematizat). în cadrul anumitor forme de structurare' dizarmonică a personalităţii, în procesul de reeducare a personalităţii sînt dezvăluite deseori disponibilităţi psihice care ulterior sînt utilizate în mod creator, de subiect. 469. DISPOZIŢIE (fr. dispositionî cf. lat. dipositio „dispunere, aranjament") • Caracteristică fundamentală a psihismului, dificil de definit altfel decît prin „oscilaţiile sale simetrice depresive sau expansive (DE-NIKER). Această caracteristică se referă atît la domeniul emoţiilor, cît şi Ia cel al afectivităţii, adică al trăirilor mai elaborate. Aşa cum noţiunea de conştiinţă acoperă întreaga sferă noetică, dispoziţia se suprapune sferei timice, înglobînd „toate instanţele emoţionale şi instinctive" şi dînd fiecărei stări sufle- 804/Dis Dispraxie ; DisprosexieDisprozodie ; Disritmie — EEG teşti „o tonalitate agreabilă sau dezagreabilă între cei doi poli extremi ai plăcerii şi durerii" (J. DELAY). Conceptul de dispoziţie implică, atît polaritatea, cît şi structurarea ei în raport cu evenimente externe sau interne, cu care se stabileşte o conexiune directă şi una inversă, legată de „intensitatea şi durata trăirilor" (M. GOLU) şi nu doar de polaritatea dispoziţiei. în linii mari, tulburările dispoziţionale sînt grupate în jurul celor două mari direcţii enumerate anterior, depresia şi expansivitatea, înţelegînd în aceasta şi dimensiunea temporală legată de nivelul dispoziţional anterior tulburării. Au fost încercate diferite tipuri de clasificare a dispoziţiilor, bazate pe criterii lineare simple (LEWIS, Van PRAAG, BLIN-DER), dihotomice pe nivele (WINOKUR, KIELHOLZ, PICHOT), sau pe sisteme multidimensionale (KENDALL, EYSENCK). Progresele neurochimiei au permis, în ultimele decenii, realizarea unor posibile corelaţii între formele clinice şi datele biochimice, sugerînd nu numai o viitoare subdivizare biologică, ci şi nivelul bazai, fundamental şi biologic al dispoziţiei ca stare afectivă generalizată, ca fond afectiv pe care se dezvoltă reacţiile. 470. DJSPRANOKM) /talia - DCI Lc-prodiol* Tranchilizant derivat propandiolic de tip 2j2-bis(clormetil)-1,3-propandiol, cu acţiune an'xiolitică, miorelaxantă şi sedativă. Bună toleranţă. 471. DISPRAXIE (cf. gr. dys-'; prGxis „acţiune") © Termen depăşit, foarte rar utilizat în ... prezent pentru a denumi apraxiite —> APRAXIE. 472. DISPRAXIE FACIALĂ • Tulburare a activităţii mimice de tip apraxic, constînd din mişcări disociate (automate şi voluntare) ale musculaturii feţei şi buzelor, atrăgînd după sine modificarea expresivităţii emoţionale. Mimica şi mişcările spontane sînt normale. Dispraxia facială apare asociată surdo-mutităţii idiopatice, tulburărilor de dicţie, discal cu I iei. 473. DISPROSEXIE (cf. gr. dys- ; prosexem „a fi atent") © Modificări patologice ale atenţiei voluntare şi spontane (tulburările pot fi independente : hiperprosexia spontană cu hipoprosexie voluntară). Sînt descrise trei tipuri de disprosexie : • hiperprosexia, care reprezintă nu atît creşterea atenţiei în general, ci o polarizare, o concentrare a ei (scăderea comutativităţii) spre un anumit domeniu, asociată cu o atenţie scăzută pentru-restul domeniilor. în mod normal, această manifestare se întîlneşte în situaţii în care există un domeniu, un* fenomen care trebuie perceput, observat, analizat în situaţii limită. în psihopatologie, hiperprosexia caracterizează nevroza obsesivo-fobică, nevroza cenestopată, personalităţile obsesive, paranoiace şi hipertime, psihozele para-noiace, delirurile hipocondriace, mania, melancolia, întîrzierea mintală ; • hipoprosexia, care reprezintă diminuarea atenţiei, în sensul scăderii capacităţii de orientare selectivă spre un anumit domeniu ; poate fi un fenomen normal în stările de surmenaj sau situaţii an-xiogene, dar capătă caracter patologic în : nevroza anxioasă, nevroza depresivă, la personalităţile dizarmonice de tip instabil şi exploziv, în psihoza discordantă (hipoprosexie voluntară cu hiper-prosexie spontană), în accesul maniacal (hiperprosexie spontană), în perioada de debut a demenţelor • aprosexia, semnificînd abolirea completa a funcţiei prosexice, apare în contextul diminuării globale şi importante a tuturor proceselor psihice : stări confu- zionale, sindrom catatonic, demenţe avansate, întîrziere mintală profundă. 474. DISPROZODIE (cf. gr. dys-* prosodia „accent"). — sin. AFAZIE DE INTONAŢiE © Tulburare de vorbire, descrsiă de MONRAD şi KROHN, în 1947, constînd în alterarea melodicităţii vorbirii la afazici, cu un bagaje de cuvinte relativ important păstrat. Bolnavii care prezintă această tulburare dau observatorului impresia că vorbesc cu accent de limbă străină. Tulburarea apare şi în Icgo-nevroze, epilepsie, demenţe dar şi ca bizarerie a discursului schizofrenic. 475. DISRITMIE - EEG (cf. gr. dys- ? rythmos) e Absenţa unei frecvenţe dominante constante şi a unei morfologii asemănătoare a undelor, aspect ce nu se modifică nici în perioada de relaxare. în această situaţie, se pot descrie : • disritmia lentă (ritrn dominant 0 şi A); • disritmia rapidă (ritm dominant p) © disritmia poliritmică (intricare de ritmuri rapide şi lente). Disritmia uşoară îşi pune amprenta în traseul EEG, prin frecvenţe ale ritmului de bază cuprinse între 8 — 12 c/s, dar uşor instabile, prezentînd de la un moment !a altul unde puţin mai rapide sau puţin mai lente* Dissinergie ; Dissintaxîe ; Disiimic ; DistimÎe Dis/8€-5 nesistematizate. Acest tip de disritmie poate apare în diverse afecţiuni : O disritmie uşoară bilaterală : la 25% din : indivizii normali, intercritic la cei cu epilepsie grand mal cu c,rize uşoare, arahnoidite şi meningite, pre- sau pcste-clampsie, traumatisme craniene, me-ningeoame, tumori hipofizare sau epi-fizare, tumori de fosă posterioară, unele migrene, numeroase afecţiuni psihia- trice ; • disritmie uşoară localizată: meningeoame, unele tumori emisferice cu evoluţie lentă, afecţiuni vasculare cerebrale. $ K. J AS PREŞ şi KRETSCHMER descriu sub denumirea de „disritmie lentă-* un „pat-tern" EEG difuz dezorganizat, constituit aproape exclusiv din unde lente supravoltate, generalizate, amestecate cu unde lente ascuţite. Este cazul epilepsiei grand mal cu crize foarte frecvente în care, ca urmare a numărului mare al crizelor, se alterează şi traseul de fond. Trebuie avut în vedere faptul că, intercritic, apare un traseu de fond, constituit din succesiuni aritmice, asincrone, anarhice în timp şi spaţiu de unde lente polimorfe (1—3—4 c/s) cu amplitudine mare (de obicei peste 200 p.V), amestecate cu vîr-furi şi complexe vîrf-undă, care fac să dispară complet ritmurile normale de bază. ^Este de menţionat opinia unui autor român, SÎRBU, care considera imposibilă existenţa unui traseu euritmic, drept pentru care sugerează abandonarea acestui termen, spre-a nu genera confuzii. 476. DISSINERGiE (cf. gr. dvs-} synerg'ia „cooperare") — sin. ASJ!\l,ERQIE • Diminuarea sau pierderea capacităţii de a efectua o acţiune motorie care: necesită desfăşurarea precisă, simultană a unor mişcări. Termenul este mai frecvent utilizat înmeurologie pentru a desemna o pi'erdere a coordonării muscu.-îare. Asinergia recunoaşte drept cauză principală afectarea cerebelului, dar apare şi în boli ale emisferelor cerebrale, măduvei spinale şi dezechilibrului simpatico-parasimpatic. Asinergia majoră a lui BABINSKI este o in-coordonare prezentă în poziţie statică şi în mişcare, consecutivă unei, afectări cerebeloase. Asinergia minoră a lui BABINSKI se manifestă prin executarea unor acte simple, în care mişcările apar descompuse, întrerupte (de exemplu, la îngenuncherea pe un scaun, ridicarea piciorului în supinaţie etc.) fiind tot o consecinţă a afectării cerebelului. 477. DISSINTAXÎE (cf. gr. dys-} syntcxis „ordine, construcţie") o Modificare patolo- gică a limbajului scris prin! alterarea regulilor sintactice, survenită în schizofrenii, menire, oligofrenie, demenţe. *• m 478. DISTALENE(M> Argentina; li- -DGî Orfenadrine • Tranchilizant,, derivat difipil-metanic de tip N,N-dimetil-2-(o-metil-a-Tenifcr benziloxi)etilamină, cu evidentă acţiune mio-relaxantă şi unele valenţe antidepresive (intensitate mică) utilizat în special în combaterea unor efecte secundare ale NL. Buna sa toleranţă îi conferă o utilizare fără restricţii. 479. DISTENSAN Argentina - DCI AAeprobamat • Tranchilizant, derivat propan-diolic de tip 2-metil-2-propil-1,3-propandiol dicarbamat, cu acţiune sedativ-anxiolitică, anti-convulsivantă şi uşor hipnotică. Indicat în nevroze cu componentă anxioasă şi depresivă, alcoolism, delirium tremens, unele forme de epilepsie petit mal, afecţiuni psihosomatice. Deşi fără efecte secundare evidente şi contraindicaţii, tratamentul de lungă durată nu se întrerupe brusc, putînd să apară „un mic sindrom de abstinenţă". Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de ME-PROBAMAT(M). 484. DISTONIE MIOTONICĂ (cf. gr. dys- j tonos „tensiune, energie") — sin. MIOTONIA ATROFICĂ -V CURSCHMANN- B ATT E N-STEINERT(B) - boală. 485. DISTONOCALM(M) România • Preparat original, conţinînd alcaloizi totali din rădăcină de beladonă, alcaloizi din corn de secară, propranolol şi amital sodic g are acţiune simpaticolitică centrală, parasimpaticoli-tică periferică, anticolinergică şi uşor sedativă. Indicat în distonii neurovegetative. Contraindicat în sarcină, glaucom, insuficienţă cardiacă. 486. DISTORSIUNE (fr. distorsion ; cf. lat, distorsio „răsucire") • Modalitate de gîndire negativă, ilogică sau de evaluare eronată a realităţii, care, conform teoriei elaborate de A. BECK (1976, 1979), constituie cauza principală a tulburărilor emoţionale. Acest autor a sistematizat un număr de şapte distorsiuni, întîlnite cel mai frecvent în nevroza Distragere ; Distraneurin (M) ; Distrofie Schultze Dis/807 depresivă, dar prezente şi în alte manifestări psihopatologice, precum fobiile, anxietatea, agresivitatea etc.; • Generalizarea exagerată. Pe baza unui singur indiciu se face o generalizare nejustificată (de exemplu, o greşeală minoră în desfăşurarea unei activităţi atrage concluzia: „nu sînt bun de nimic"). • Focalizarea excesivă. Atenţia este orientată spre un singur amănunt, care este extras din context şi interpretat independent, în felul acesta pierzîndu-se semnificaţia întregii situaţii. • Responsabilitatea excesivă. Toate eşecu-curile şi erorile altora sînt personalizate (de exemplu, „eu sînt vinovat pentru tot ce s-a întîmplat"). • Referirea la sine (de exemplu, „orice greşală de-a mea este observată de toată lumea"). • Dramatizarea excesivă. Bolnavul se gîn-deşte la cele mai rele situaţii, „vede“ numai partea întunecată a lucrurilor, anticipează numai consecinţele neplăcute. • Deducţia arbitrară. Se ajunge de la unele concluzii, în lipsa unor dovezi care să le justifice, la concluzii inverse. • Gîndirea dihomă sau gîndirea în ex-tremis : bun sau rău, greşit sau corect, frumos sau urît. Lipsesc posibilităţile de nuanţare, de utilizare a unor categorii intermediare. Aceste distorsiuni apar foarte rapid şi de obicei nu sînt conştientizate de subiect, motiv pentru care mai sînt denumite şi „gînduri automate". Nu sînt rezultatul unui raţionament sau deliberări şi au un caracter involuntar, în sensul că subiectul nu face nici un efort pentru iniţierea sau menţinerea lor-Distorsiunile sînt acceptate ca fiind valide şi plauzibile fără cea mai mică tentativă de verificare prin confruntarea cu realitatea sau prin îogică. Ele se referă la subiectul însuşi, la viitorul său şi la mediul care îl înconjoară. Au un caracter specific, fiind direct legate de problemele patologice pentru care subiectul se prezintă la consultaţia psihiatrică. 487. DISTRAGERE (fr. d i strai re; vezi şi lat. distrohere „a trage încoace şi încolo, a rupe") • Incapacitatea de fixare a atenţiei sau deviaţia atenţiei prin acţiunea unui stimul supraliminar. Se descriu două varietăţi de distragere : • concentrarea intensă a atenţiei asupra unui obiect, astfel încît subiectul nu mai este permeabil la alte stimulări, pe care în mod normal ar trebui să le perceapă. Se întîlneşte în stările cu mare încărcătură afectivă, îndeosebi în cele depresive, în care este imposibilă -în-depărtarea depresivului de la rdeile sale de culpabilitate, de rutină, asupra cărora stă concentrat, în delirurile cronice sistematizate (mai ales la idealiştii pasionaţi, care-şi susţin cu intensitate ideea) f • dispersia atenţiei care implica o insuficienţă a funcţiei prosexice, subiectul neputînd să coordoneze informaţiile primite. în psihopatologie, această varietate de dispersie a atenţiei este descrisă în sindromul confuzional, demenţial şi maniacal (în ultimele două cazuri prin exagerarea atenţiei spontane). Un aspect deosebit îl întîlnim la personalităţile obsesive, unde distragerea atenţiei îmbracă ambele forme descrise mai sus. - 488. DlSTRANEURIN(M> Austria, Belgia, Elveţia, RFG, Spania — DCI Clometiazole • Tranchilizant, derivat esterificat al tiaminei de tip 5-(2-cloretil)-4-metiltiazol, cu acţiune an-xiolitică, sedativă, anticonvulsivantă şi valenţe antidepresive. Indicat în alcoolism, delirium tremens, servaj, nevroze, epilepsie (inter-critic). Este lipsit practic de efecte secundare g are o singură contraindicaţie certă : intoxicaţia acută cu barbiturice. 489. DISTROFIE CEREBRALĂ SCHULTZE (cf. gr. dys- f trophe „hrană") • Sindrom psîho-organîc legat de carenţe alimentare prelungite, în special în absenţa proteinelor, care au drept consecinţă atrofia substanţei cerebrale cu dilatarea ventriculară mai marcată pentru ventriculul III. La nivelul electroencefalogramei apar modificări nespecifice difuze. Simptomatologia clinică se caracterizează prin diminuarea modulărilor volitiv-instinctive, ştergerea caracterelor particulare de personalitate, cu scăderea iniţiativei şi activităţii. 490. DISTROFIE MEZODERMALĂ CONr GENITALĂ HIPOPLAZICĂ WEFE - sin* ACROMACR1E PFAUNDLER(B) boală | ARAHNODACTILIE f DISMEZECTOPIE LAVAL f DOLICOMORFIE Ş HIPERCONDRO-PLAZIE MERY-BABONNEIX R MARFAN-A-CHARD(S) sindrom g MARFAN-ERB(S) sindrom DOLICOSTENOMELIE. 809/Dis Distrofie : tipuri; Distructivitate ; Di şutii ram 491. DISTROFIE MIOTONICĂ - sin. ŞTEIN E RT-BATTENCB) boală 3 STEINFRT- CURSCHMANN boală. 492. DISTROFIE PSEUDOMONGOLOIDĂ CU ARI ERAŢIE MINTALĂ — sin. ACTOMI-MIE-? DOWN(B) boală? IDIOŢIE FURFU-RACEE SEGUINj IDIOTIE MONGOLOIDĂ? MONGOLISM 3 SEGUIN(B) boală ? TRI- SOMIA 21 LA.NGDON-DOWN(B) boală. La indicaţia OMS termenii DISTROFIE PSEUDOMONGOLOIDĂ, IDIOŢIE MONGOLOIDĂ Şl MONGOLISM se recomandă a nu mai fi utilizaţi. 493. DIST R U CT f VIT AT E (cf. fr. distruc* Uf)' 9 lermen conceput de SPURZHEIM (1918) pentru desemnarea unui gen de perversiune instinctivă,; caracterizată prin înclinaţia patologică spre distrugere. Autorii contemporani (Ch. BARDENAT) consideră distruc-tivitatea ca o manifestare explozivă a agresivităţii, prin distrugere satisfăcîndu-se mai rapid şi mai spectaculos nevoia de afirmare a puterii decît prin mijloace „elaborate" (de tip : creaţie, inovaţie etc.). Distructivitatea este independentă de nivelul intelectual şi de educaţie care pot interveni însă modeiînd-o si-tuaţional. Obiectul asupra căruia se manifestă şi modalităţile de manifestare (considerate înrudite-cu sadismul) sînt foarte diverse (demolare, tortură, ardere, devastare).. Manifes-tîndu-se asupra obiectelor sau în domeniul moral (distrugerea fericirii altuia, a reputaţiei etc.), distrucţivitatea poate constitui atît un fenomen caracteristic unor personalităţi dlzarmonice sau unor colectivităţi contaminate într-o direcţie nefastă, cît şi un fenomen patologic cu caracter episodic, tipic psihozelor cu stări de agitaţie psihomotorie (manie acută), Schizofreniei, psihozelor toxice,, epilepsiei sau tulburărilor de comportament ale oligofrenilor. 494. D1SULFIRAM(DCI> « Derivat ureic-disulfat de tetraetiltiouran, constituie substanţa activă a numeroşi produşi farmaceutici utilizaţi* în oprirea metabolizării alcoolului etilic. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de ANTALCOL. A fost descoperit de către E. JACOBSEN şi O. MARTENSEN-LARSEN, în 1947, în timpul cercetării pe care aceştia o făceau pentru a descoperi un antihe!_ mintie. Ingestia substanţei, asociată cu in-gestia de alcool, produce reacţii dezagreabile, efect pe care se bazează folosirea disulfiramulu' în cura de dezintoxicare. Modul de efectuare a tratamentului, indicaţiile şi contraindica-ţiiie au fost descrise la ANTÂLCOL. O metodă nouă şi comodă de tratament constă în implantarea subcutană în regiunea abdominală a disulfirâmului, ceea ce . permite o impregnare continuă a organismului, prelungită pe parcursul a cîteva luni. Această metodă este indicată mai ales pentru pacienţii incapabili de a-şi administra singuri tratamentul ? inconvenientul — în afara riscului de eliminare, ca pentru orice alt implant — este eficienţa mai scăzută şi mai puţin constantă faţă de administrarea orală. Tratamentul începe după cel puţin 48 ore de abstinenţă, reacţia declanşată avînd, după părerea unor autori (PERRIN, De MON-DRAGOU), rol coercitiv, de interdicţie, ceea ce la personalităţile cu Eu slab determină apariţia fricii de moarte. DUBLINEAU consideră că aceste, reacţii ar avea o valoare abreactivă. Pentru alţi autori, această reacţie nu este neapărat necesară, considerîna că este suficientă administrarea zilnică a disulh-ramului în cură prelungită, avizînd însă subiectul asupra consecinţelor ce pot interveni dacă la această administrare asociază băuturile alcoolice. P. FOUQUET susţine că disulfi-ramul este un mijloc terapeutic de favorizare a obţinerii abstinenţei, facilitînd abordarea psi-hoterapeutică de cură îndelungată. întreruperea curei se face în funcţie de scopul pentru care este folosit disulfirarnu! : dacă administrarea produsului este singurul mod de tratare al alcoolismului cronic (deci o „întreţinere chimică" a abstinenţei — E. JACOBSEN), atunci întreruperea medicaţiei determină o recădere rapidă ; dacă însă se insistă pe rolul parţial al disulfirâmului în tratamentul alcoolismului cronic, medicamentul apare ca factor de susţinere a efortului voliţional depus de subiect, avînd rolul, aşa cum afirma POROT, de „ortopedie medicamentoasă". în acest din. urmă caz, pe lîngă priza cotidiană de disul-firam se adaugă o stare de „neutralitate" faţă de alcool, indiferenţa subiectului faţă de alcool, abstinenţa devenind un comportament natural. |n această situaţie, subiectul poate fi sfătuit să renunţe la administrarea zilnică a medicamentului. 495. DITISAN(?I) Brazilia - DCI Impra-minoxid 9 Antidepresiv timoleptic, derivat benzodiazepinic de tip 5-/3=-(dimetil-amino) propil/-10, 11-dihidro-5H-dibenz/b,f/azepină N oxid g este metabolitul activ al IMIPRAMINEI avînd aceeaşi acţiune (instalare mai rapidă) şi aceleaşi indicaţii \ după unii autori efecteie secundare sînt discret mai vii. Divinaţie ; Divorţ: aspecte psihopatologice DiV/809 -496. DIVINAŢIE (cf. lat. divmotio „prezicere, prevestire1') • Tentativă de cunoaştere a viitorului (în special al celui individual), prin intermediul unor metode magice, oculte^ numită şi prezicere şi net diferită de anti- cipare. GRASSET (1908) distinge mai multe tehnici de divinaţie : hidromancia (prin apa fîntînilor), piromanica (prin foc), lacanomancia (prin vase de ulei), catriptomancia (pe baza oglinzilor), cristalomancia sau crystal-vision (pe baza unui glob de cristal). Astrologii sau ghicitorii care urmăresc scopuri predictive prin mijloace oculte cunosc în prezent o adevărată proliferare, mai ales în Franţa şi SUA. Motivaţia originală a divinaţiei se leagă de etapa preştiinţifică a cunoaşterii fenomenelor realităţii, de nevoia omului primitiv de stă-pînire a hazardului şi de securizare. Persoanele anxioase, precum şi cele care nu pot accepta imprevizibilul (chiar în ciuda unui nivel intelectual şi cultural ridicat), formează majoritatea „beneficiarilor11 practicilor de divinaţie. îrr ceea ce priveşte practicanţii divinaţiei, nu puţine sînt cazurile în care este vorba de bolnavi psihici deliranţi cronici,^cu delir prp-fetic sau apocaliptic. Devin adevăraţi inductori malefici, adunînd în jurul lor sectanţi „activi", fanatici sau pasivi (perrs6ane imature emoţional, influenţabile, dependente). 497. DIVORŢ . (cf. lat. divortium „despărţire") 9 Instituţie juridică opusa căsătoriei, care funcţionează datorită unei necesităţi fireşti, decurgînd din încetarea motivelor subiective şi obiective care au determinat instituirea unei căsătorii. Divorţul este determinat de contextul socio-cultural reflectat în psihologia cuplului şi a fiecărui partener în parte, astfel îneît stabilirea unei „tipoldgif" a divorţului este imposibilă, fiecare caz fiind, din punct de vedere psihologic, unic. Divorţul este consecinţa nerealizării „autonomiei dia- dice" (REED) care stă la baza unişi căsătorii viabile, apte de a se menţine dincolo de crizele inevitabile ale unui cuplu marital, sau de impactul cu „sindromul cuibului gol“ ce apare Ia părăsirea căminului de către copii (BOHANNAN, 1976). Divorţul implică aspecte psihologice (afectează cel puţin unul din parteneri, prin pierderea investiţiei obiectai e, dificultăţile rezultate din înlocuirea dependenţei mutuale maritale cu o autonomie la care unul sau ambii parteneri au renunţat în momentul căsătoriei), legale (culpa unuia sau a ambilor parteneri), economice (pierderea unei părţi din bunurile comune, ele însele obiect al imaginii despre sine a fiecăruia dintre parteneri), de statut social (pierderea unor prieteni comuni/a unor legături psihologice cu rudele partenerului) şi parental (modificarea atitudinii copiilor). Importante sînt consecinţele psihologice, afective, ale divorţului asupra copiilor ;• s-a observat în numeroase studii trăirea unui sentiment de ambivalenţă (prin neînţelegerea exactă a situaţiei de separare), imposibilitatea de a opta pentru unul sau,,-altul din părinţi, sentimente de senzitivitate şi autovinovăţie (prin tendinţa egocentrică de a înţelege şi a raporta evenimentele la sine, descrisă de J. PIAGET, pînă Ia vîrsta de 8 ani), sentimente de devalorizare, anxietate existenţială, teama de abandon, ca şi dorinţa de a-i determina pe părinţi să se reunească (DERDEYN, BOHANNAN). Depresia asociată divorţului poate fi atit cauză cît şi efect (BRISCOE, SMITH, 1973), clinicianul evaluînd-o ca atare din punct de vedere diagnostic, terapeutic, psihoterapeutic. Pierderea statutului marital (prin divorţ sau dicesul unui soţ) poate accentua dramatic ,8;K)/Div Divorţ; Dixeran ; D/'xon ; Dizarmonic necomunicativitatea (eventual caracterială) a individului, pînă la realizarea suicidului „egoist44. SAINSBUY (1955) găseşte în lotul de suicidari studiaţi 40% fără familii f alte studii găsesc rata suicidului printre cei rămaşi singurj, de patru ori mai mare decît în pu-pulaţia generaîă. O statistică americană stabileşte, pentru perioada 1960—1971, o creştere a recăsătoriilor cu 40% pe an, faţă de 30% pentru căsătorii, iar creşterea numărului divorţurilor cu 80% (GLICK, NORTON, 1972). Aproximativ 20% din recăsătorii se sfîrşesc printr-un alt divorţ. în cazul alienaţiei mintale cronice, constatată la unul dintre parteneri (prin expertiză medico-legaîă psihiatrică) în momentul contractării unei căsătorii, aceasta poate fi anulată printr-o procedură juridică simplificată (art.613 CPC) de divorţ, fără perceperea taxei stabilite de lege. 498. DIXERANW Austria, Belgia, Elveţia -DCI Melitracen o Antidepresiv timoleptic, derivat antracenic de tip 9-(3-dimetilaminopro-pilidenă)-10,10-dimetil-9,10-dihidroantracenă, indicat în depresiile cu inhibiţie psihomotorie, contraindicat în delirurile acute. 499. D!X!BON(M> Spania - DCI SuLpiridâ • Neuroleptic incisiv, derivat benzoamidic de ti p N-/(1 -eti l-2-pi rol i di ni I )meti I /-5-s u Ifamoi l-o-anisamidă, cu certe valenţe antidepresive, fără componentă sedativ-hipnotică, cu indicaţiile NL incisive (endogenii) 3 este util şi în combaterea impulsiunilor obsesiv-compulsive, în afecţiuni psihosomatice : ulcer gastric şi duodenal, gastrite, vertij, în special de tip Meniere. în doze mari are efecte secundare comune cu cele ale NL incisive. Se poate administra fără pauză de 14 zile după întreruperea IMAO. Nu se administrează în manie şi epilepsie. 500. DIXON(T) test • Test psihologic care investighează sfera emoţională prin evaluarea disponibilităţii de a stabili relaţii inter-personale şi sociale prin interpretarea răspunsului dat la expunerea unor fotografii evocînd situaţii de această natură. Utilizat în psihiatria infantilă (este pozitiv la copiii schizoizi) şi a adulţilor. 501. DIXYRAZINE(Dci) • Derivat feno-tiazinic piperazinat de tip 10-/2-metil-3-(4j hidroxietoxietil-1-piperazinil)propil/fenotiazină-a fost introdus în clinică în 1964, performanţele sale situîndu-se între neuroleptice şi tranchi- lizante (după unii autori mai meticuloşi, între acţiunea unui NL de tip LEVOMEPROMA-ZINA şi un tranchilizant de tip MEPRO-BAMAT). Constituie principiul activ pentru un număr redus de produşi farmaceutici. 502. DIZARMONIC (cf. gr. dys- ? harmoriia „aranjare, acord44) • Persoană ale cărei trăsături de personalitate se află într-un dezechilibru net, provocîndu-i dificultăţi de adaptare. KRAEPELIN sublinia lipsa unui raport obişnuit între diversele componente ale personalităţii : „experienţa vieţii normale ne arată gradul în care predispoziţiile morale şi intelectuale sînt independente unele faţă de altele44. Insufiecinţa uneia din aceste două facultăţi nu devine morbidă decît atunci cînd atinge un anumit grad stabilit convenţional. Totodată, o dizarmonie prea mare între ele— arată psihiatrul german — are valoarea unui „semn de degenerare44. Dizarmonie ; Dizarmonie intrapsihică ; Dizepin Diz/811 Dizarmonia între diversele facultăţi ale sintezei mintale este admisă de VERCIER printre criteriile negative ale personalităţilor dezechilibrate sau dizarmonice. Nu se poate afirma însă o apartenenţă netă a acestor tipuri de personalităţi la o categorie nosologică, după cum nici stabilirea unei tipologii a dizarmoni-cilor nu este relevantă, deoarece armonia personalităţii este o noţiune a cărei calitate reiese din acordul intim dintre calităţi, fără ca aceasta să fie în raport cu date cantitative. ‘ 503. DIZARMONIE (cf. gr. dys- ţ harmonlo) • Structura de personalitate a unor indivizi aflaţi la extremele axei normalităţii psihice, considerînd adaptarea armonioasă la mediu (familial, social, profesional) drept una din coordonatele esenţiale ale normalului. Dacă psihiatrii francezi vorbesc de „dezechilibraţi simpli1* (hiperemotivul, instabilul, slabul psihologic, ciclotimul, excitabilul, paranoiacul, schizoidul şi epileptoidul) şi dezechilibraţi psihopaţi („complecşi" — cei care nu pot duce o existenţă armonioasă, nu se pot adapta exigenţelor vieţii în societate), psihiatrii germani acceptă termenul de personalităţi psihopate (sau psihopaţi) ţ în Anglia se vorbeşte uneori de „nevroze impulsive", iar în SUA, DSM III a încadrat această categorie la capitolul de „tulburări de personalitate", adăugind noi subtipuri celor recunoscute clasic. Tot mai mulţi psihiatri acceptă ideea că psihopatia nu este o boală, ci un mod existenţial, legat de structura intimă şi proprie de „unicat" a individului, o modalitate proprie de a fi, de a exista, o „disgenezie a personalităţii" cum o numeşte H. EY. . Noţiunea de dizarmonie nu trebuie confundată cu cea de delincvenţă, de amoralitate (moral insa-nity), de antisocialitate. Ea reflectă în esenţă faptul că dizarmonicul devine, pentru o lungă perioadă de timp, un neadaptat social care, neavînd conştiinţa defectelor sale structurale, atribuie celorlalţi cauza insucceselor şi ieşirilor sale brutale. Dizarmonicul vine în contact cu instituţia medicală în momentul apariţiei „decompensării", moment în care medicului psihiatru i se relevă o personalitate anterioară particular structurată, dar nu o boală a personalităţii în sensul strict al cuvîntului ţ« ca argument în sprijinul acestei afirmaţii vine faptul că, după ce „decompensarea" a fost rezolvată, contactul psihiatru-dizarmonic se va rupe (putînd să reapară într-o nouă de-compensare). întrebarea fundamentală care *e pune în legătură cu-dizarmonia personalităţii este următoarea1? poate fi considerată o trăsătură particulară de personalitate drept boală psihică ce nu are nici început şi nici sfîrşit, care nu beneficiază de tratament specific şi pe care nu şi-a pus încă nimeni în gînd să o vindece chimioterapie ? Această „zonă minată" va trebui parcursă cu multă grijă şi discernămînt, pentru că nici un răspuns nu este şi nici nu se întrevede a fi mulţumitor. Numeroase premise teoretice, ca şi încercările de creare a unor modele de dezvoltare şi funcţionare, ilustrează că personalitatea umană nu se poate forma şi dezvoltă armonic fără o ereditate sănătoasă, fără influenţe educaţionale şi culturale corespunzătoare. Cînd unul sau mai mulţi din aceşti parametri se fragmentează sau sînt reduşi la minimum, „şansa" apariţiei dizarmoniei structurale a personalităţii este deja creată. Conceptul de dizarmonie (respectiv dizarmonie) este de preferat celui de psihopatre (respectiv psihopat), întrucît este mai adecvat fenomenului pe care îl desemnează, reduce: posibilitatea de confuzie terminologică (pentru neiniţiaţi psihopatia a devenit o noţiune «elevata" care substituie vulgara şi nemedicala „nebunie", boală psihică = psihopatie, iar bolnavul psihic = psihopat) şi exprimă mult mai bine sensul şi conţinutul tulburării de personalitate, văzută ca o rupere a echilibrului trăsăturilor fireşti ale personalităţii, cu accentuarea uneia sau mai multora dintre ele, avînd drept consecinţă disfuncţionalitatea întregului ansamblu. Acest concept permite situarea fenomenului în afara patologicului, înzona de trecere dintre anormal şi normal. 504. DIZARMONIE INTRAPSIHICĂ • Termen propus de URSTEIN în 19J2, pentru a-l înlocui pe cel de DEMENŢĂ PRECOCE. Deşi nu este lipsit de motivaţie, termenul propus nu a supravieţuit, el aflîndu-se în concurenţă cu cel de SCHIZOFRENIE — E. BLEULER (1911) si cu cel de PSIHOZĂ DISCORDANTĂ (CHÂSLIN, 1912). 505. DIZEPIN(M) Bulgaria - DCI Clordia-zepoxid 9 Tranchilizant, derivat benzodiaze-pinic de tip 7-clor-2-metilamino-5-fenil-3H- 1,4-benzodiazepin-4-oxid, cu acţiune anxio-litică, anticonvulsîvantă şi miorelaxantă « nu are efect hipnotic, fiind unul din cele mai răspîndite tranchilizate de zi. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NA-POTON(M). 506. DOBEROL(M) RFG — DCI Toliproloi • Betablocant de tip 1-(isopropilamino)-3-(m-toliloxî)-2-propanol, indicat în anxietate cu sau fără componentă somatică, tulburări de dinamică sexuală, alcoolism, sevraj, comba- Ş1g/p.ob Dobesin W) ; Dogma-Dogmatism ; Dogmatic (D) ; Dogmatil (M) terea, - tremorului parkinsonian şi senil, dis-tonii neurovegetative, afecţiuni psihosomatice^ BETABLOCĂNTE. 507. DOBESIN(M) Danemarca, Suedia — DCI Amfetamina o Psihostimulent, derivat feniletilaminic de tip (±)-a-metilfeoetilamină, cu acţiune adrenomimetică indirectă (prin intermediul eliberării de caţecolamine : nora-drenalină şi dopamină), realizînd un efect preponderent stimulator asupra sistemului nervos central . şi avîpd valenţe anorexigene (mecanism hîpqtaîamic). Indicaţia " majoră, o constituie narcolepsia ; poate fi utilizat şi în psihoze toxice, parkinsonism poster.cefalitic. Există un risc marcat pentru farmacodependen-ţă. -IjJtilizarea sa fără o strictă supraveghere medicală este deosebit de periculoasă. 508. DOC1MOLOGIE (cf. gr. doki'me „probă, încercare^?- logos „cuvînt, discurs14) • Disciplină psihologică avînd ca obiect analiza modului de desfăşurare a examenelor şi concursurilor, a notării şi acordării calificativelor, a raportului existent între factorii obiectivi şi subiectivi (care depind de examinator), în scopul- măririi corectitudinii hotărîriî şi diminuării coeficientului de subiectivitate. Psihologului H. PIERON îi1'sînt atribuite primele cercetări în acest domeniu, sintetizate în lucrarea „Studii docimologice" (1935). Pînă în prezent, coeficientul de subiectivitate nu a putut fi eliminat, deşi el a f6st Semnificativ diminuat, prin suprimarea probelor orale sau înregistrarea lor pe bandă magnetică, în absenţa comisiei (combătîndu-se astfel „efectul halo"), prin alcătuirea de bareme de notare şi introducerea chestionarelor-teste cu mai multe variante de răspuns. 509. DQCITON(M> Elveţia; RFG - DCI Propranolol Ф Psihotrop betablocant, derivat propanolic de tip 1-(isopropilamino)-3-(1-naf-tiloxi)-2-propanol, cu acţiune anxiolitică, cu valenţe psihostimulente şi adrenolitice.. Nu duce la dependenţă, nu se asociază cu IMAO—» BETABLOCANTE. 510. DOGMĂ-DOGMATISM (cf. gr. dogma „părere, doctrină") • Mod de gîndire rigid sau tendinţă absolutizantă a gîndirii, care nu admite critici sau obiecţii în formularea unor enunţuri, considerate premise sau concluzii imuabile. Pretinsele adevăruri absolute sînt doar afirmate, argumentele contrarii fiind respinse a priori. Asemănarea cu delirul pare evidentă (impenetrabilitate la critică şi la argumentele realităţii) ? este uşor de înţeles de ce dogma se poate transforma cu uşurinţă în delir, dacă premisa de la care se .pleacă este falsă. Dogmatismul este .funciar teologiei şi filozofiei de inspiraţie religioasă, care acceptă necritic, în temeiul credinţei,. tezele postulate de biserică, drept adevăruri relevante. Există şi forme de dogmatism laic, a căror, sursă comună rezidă în tendinţele absoluti-zante ale gîndirii nedialectice şi care ignoră caracterul concret şi procesual al adevărului, în filozofie se consideră dogmatice acele teorii care sînt fondate pe una sau mai multe certitudini prealabile, într-o formă sau alta de evidenţă (atitudinea opusă fiind criticismul, care suspendă orice judecată, investigînd mai întîî limitele care circumscriu sfera cunoaşterii Autentice), sau doctrinele care pretind întemeierea unor concluzii definitive/ absolvite de orice revizuire ulterioară (atitudinea opusă fiind scepticismul, care proclamă imposibilitatea principală a demonstrării pe deplin convingătoare a oricărui adevăr). în ştiinţele naturii sau în teoria şi practica sociâi-politică, dogmatismul s-a manifestat prin tendinţa de a considera drept criteriu de adevăr nu experienţa, practica în continuă dezvoltare, ci exclusiv tezele şi interpretările pretins infailibile consacrate : de autorităţi.' Psihiatria a fost şi ea victima unor astfel de opinii, printre care pot fi amintite : localizaţionismul, dege-nerescenţa, teoria reflexelor condiţionate şi freudismul, cu toate exagerările şi „vînatorite de vrăjitoare" specifice. Ultimele decenii, sub presiunea datelor ştiinţifice acumulate într-un ritm extrem de rapid, ca şi a unei deschideri largi către alte domenii de studiu, nu au mai fost marcate decît de o singură orientare dogmatică, cea antipsihiatrică, orientare care însă s-a autoizolat şi nu a avut răsunetul scontat de iniţiatori. Atitudinile care însoţesc dogmatismul promovat de bolnavul psihic, delirant sau nu, sînt fanatismul şi intoleranţa. 511. DOGMATICA) delir e Formă rară a delirului din schizofrenia adolescentului, descrisă de CLERAMBAULT, în care raţionalismul este împins pînă la absurd, iar realitatea este pur şi simplu nerecunoscută. Idei filozofice, ştiinţifice, politice Sînt asociate absurd şi ridicate la rangul de principii călăuzitoare ale vieţii subiectului, care se organizează discordant şi mecanic, după principii în afara oricărei realităţii. 512. DOGMATILW, DOGMATYL(M> Austria, Belgia, Elveţia, Franţa, Grecia, Italia, Japonia, RFG, Spania — DCI Sulpiridă • Neuro-leptic incisiv, derivat benzamidic de tip N-/(1-eti!-2-pirolidinil)metil/-5-sulfamoil-o-ani- Doimazin W ; Doksapan(M£ ; Dolicoştenomefie ; Doliu Ppl/8iţ3 •samidă, cu certe valenţe antidepresive, fără componentă sedativ-hipnotică. Are aceleaşi (indicaţii cu cele ale NL incisive (endogenii), •fiind util şi în combaterea impulsiunilor obsesiv-compulsive şi în afecţiuni psihosomatice. în ■doze mari are efecte secundare comune cu cele ale NL incisive. Se poate administra fără pauză de 14 zile după întreruperea MAO. Nu ■se administrează în manie şi epilepsie. .513. DOIMAZlN(M) Japonia — DCI CJorpro-snazină 9 Neuroleptic sedativ, derivat fenotia-_zinic de tip 2-clor-10-(3-dimetilaminopropi!) fenotiazină, cu acţiune sedativă, antiemet.ică, vago.- şi simpat'icolitică. Potenţează acţiunea .anestezicelor, hipnoticelor şi analgezicelor. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de CLORDELAZIN(M). 514. DOKSAPAN(“> Turcia — DCI Dexo-pinâ 9 Antidepresiv timoleptic, derivat di-benzoxepinic de tip N,N-dimetildibenz/b,e/ o-xepin-A^^^-propilamină, cu acţiune an-xiolitică şi antidepresivă medie, fapt care-i .face pe unii autori să-l considere un bun anxiolitic cu valenţe antidepresive. Nu‘ se asociază cu produşi IMAO. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de DOXE-PIN ( M). 515. DOLICOMORFIE (cf. gr. dolichos „lung" '; morphe „formă") — sin. ACROMA-CRIE PFAUNDLER(B) boală; ARAHNO-DACTILIE; DISMEZECTOPIE LAVAL ; DIS-TROFIE NEZODERMALA CONGENITALA HIPOPLAZICA WEFE HI PERCONDRO- P LAZ IE MERY-BABONNEIX ; MARFAN-ACHARD(S) sindrom ;; MARFAN-ERB(S) sindrom DO LI COSTE NOME LI E. 516. DOLICOSTENOMELIE (cf. gr. doli- CLAUSTROFOBlE(F). 524. DOMICALCM) Anglia • Antidepresiv sin. •timoleptic, derivat dibenzocicloheptanic —■* AMITRIPTI LI.NAtM)- România. 525. DOMJNAL(M\ DOMINAL FORTECM) Anglia, Belgia, Franţa, Olanda, RFG — DCI 'Protipendil • Derivat fenotiazinic de tip 10-(3-dimetilaminopropil)-iOH-pirido/3,2-b//1,4/-ben-zotiazină, cu acţiune neuroleptic-sedativă, cu efecte secundare minore. 526. DOMINANS(3IC) Italia • Produs terapeutic care conţine doua medicamente tipizate cu acţiune diferită, care însă se complement ează : • NORTRIPTILINA(M) - timoleptic, derivat dibenzocicloheptanic } + FLUFENAZINA(M) - neuroleptic, derivat fenotiazinic. Acţiunea cumulează efectele antidepresive cu cele ale neurolepticului. 527. DOMINANTEI halucinaţii (fr. dominant; cf. lat. dominări „a domina") • nu au nimic comun cu patologicul., atfta -timp cri ele creează valoarea artistică jsau .ştiinţifică. 529. DOMINIL(M) RFG.® Neuroleptic se- dativ, derivat fenotiazinic —>’ DOMINAL(M> Anglia. 530. DOMNAMID(M) Danemarca — DCI Estazolam • Tranchilizant, derivat benzodia-zepinic de tip 8-clor-6-feni l-4H-s-triazo-10/4,3--a//1,4/benzodiazepină, cu acţiune uşor an-xiolitică şi marcat sedativ-hipnotică. 531. DONAPAX(M) Mexic - DCI Clor- diazepoxid • Tranchilizant, derivat benzodia-zepinic de tip 7-clor-2-metilamino-5-fenil-3H-1 ,4-benzodiazepin-4-oxid, cu acţiune anxioli-tică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă. Nu are efect hipnotic, fiind unul dintre cele mai răspîndite tranchilizante de zi. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NA-POTON(M). 532. DONAŢIE (cf. lat. donare „a dărui") • Act de învoială (contract) prin care o persoană renunţă definitiv la un bun al său, în favoarea aitei persoane, care acceptă acest bun. Donaţia se poate face în timpul vieţii sau prin.testament (fiind valabilă după moartea donatorului). în psihiatrie, donaţiile incomprehensibile, bizare sau excesive — în sensul că se fac unor persoane necunoscute (alese aleator, de exemplu dintr-o carte de telefon) sau unor instituţii (biserici sau societăţi chinologice, de exemplu) în defavoarea persoanelor îndreptăţite (descendenţi, părinţi, rude) sau afec-tînd mijloacele de subzistenţă ulterioară ale donatorului — pot construi semne patogno-mice pentru depistarea unei demenţe (senile sau presenile), unei psihoze afective în acces maniacal şi, mai rar, al unui sindrom discordant. 533. DONIX(M) Spania - DCI Loraze-pam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-5-(0-clorfenil)-1,3-dihidro-3-hi-droxi-2H-1,4-beozodiazepină, Cu acţiune anxio-litică, sedativă şi miorelaxantă. Nu se administrează în sarcină. 534. DONJUANISM - sin. GINECOMA-NIE • Tulburări în comportamentul sexual (hipersexualitate) al unor indivizi de gen masculin, constînd în căutarea continuă de experienţe erotice, cu un număr cît mai mare de partenere. Comportamentul erotomanie se caracterizează prin superficialitate şi multitudinea legăturilor sexuale ale subiecţilor, preocupaţi să-şi dovedească permanent capacitatea de a interesa şi cuceri noi şi noi partenere. S-ar datora unui narcisism accentuat, cu apariţia în compensaţie a fricii de a nu fi suficient iubit şi a unei fixaţii pregenitale a~ sexualităţii, Donjuanism ; Donquijotism ; Dopaj cu o componentă sadică. Rezultă'astfel o ne-. voie de a acumula succes după succes pe plan erotic, pentru a anula eşecuri iminente şi a se elibera de culpabilitatea de a le fi avut. Termenul provine de la numele lui Don Juan Tenorîo din Sevilla, personaj al unei legende spaniole medievale (secolul al XVI-lea), faimos prin cuceririle sale amoroase, care reapare îh drama lui TIRSO da MOLINA „Seducătorul din Sevillla" (1630) şi apoi în creaţia a numeroşi scriitori (GOLDONI, BYRON, MO-Ll£RE, PUSKIN, SHAW) si compozitori (MOZART, GLOCK, R. STRAUSS, HOFF-MANN). Donjuanismul este considerat de unii autori (GUIORA, 1966) ca un aspect al personalităţii de tip isteric masculin, iar pentru alţii (MYRE SIM, 1969) indică imaturitatea sexuală, fiind, în realitate, o încercare de reprimare a tendinţelor homosexuale latente. 535. DONQUIJOTISM © Termen derivat din numele eroului lui CERVANTES, folosit pentru a defini trăsături accentuate de personalitate ale indivizilor care se dedică voluntar şi dezinteresat unor cauze justiţiare sau unor idei reformatoare, susţinute şi apărate cu tenacitate, în absenţa simţului critic, ajungînd la un „monoideism ce favorizează iluzia şi orbirea sentimentală" (M. POROT, GUT-MANN). Unii autori consideră donquijotismul ca particularitate a idealistului pasionat (DIDE) şi a visătorului activ (BOREL), iar alţii (CULEON) îl apreciază ca o formă de tranziţie între delirul de imaginaţie şi cel de inter- pretare (DESCHAMPS, LOO). Reabilitînd o accepţiune generoasă a termenului, H. DE-UTSCH atribuie donquijotismul unei „eterne aspiraţii" a spiritului uman, caracteristică unui „erou" care luptă împotriva exigenţelor reali- Don Qurjote tăţii refuzîndu-le, şi încetcînd să le supună idealului Eului său narcisic. 536. DOPAJ (fr. dopoge) © Modalitate artificială de creştere a randamentului activităţii generale, prin creşterea rezistenţei la suprasolicitare fizică şi psihică. Toate aceste efecte se pot obţine prin utilizarea frecventă şi pe o durată mare de timp a unor substanţe psiho-stimulante (cofeină, amfetamine, alte psiho-energizante), sub acţiunea lor obţinîndu-se o atenuare aparentă a senzaţiei de oboseală, ceea ce permite prelungirea unui efort, pînă la epuizare. Utilizarea abuzivă a acestor droguri determină însă insomnii, anorexie, dificultăţi mnestice, alterări ale timiei, iritabili-tate. Se descriu, de asemenea, tulburări de comportament sau chiar psihoze amfetaminice. Subiecţii care utilizează dopajul pot ajunge, prin creşterea progresivă a dozelor, la toleranţă şi deperdenţă, cu apariţia simptomatologiei de sevraj. De regulă, dopajul se asociază cu creşterea apetitului pentru băuturi alcoolice sau cu abuzul de hipnotice. 537. DOPAMINĂ © Metabclit al dezoxifenil-aminei (DOPA), neurotransmiţător cu acţiune Dopaminâ : iiziopatotogie Dop/aiT la nivelul sistemului nervos central (CAJ^LS-SON, 1957). Cunoscută iniţial ca produs intermediar pe calea de sinteză a noradrena-linei şi adrenalinei, dopamina este implicată în procesele de neurotransmisie centrală şi periferică. Dopamina reprezintă mai mult de 50% din cantitatea totală de catecolamine cerebrale, iar din această cantitate, 80% se află în nucleii bazali. Sinteza dopaminei parcurge următoarele etape : • captarea ti rozinei din sînge în neuron ? • transformarea în DOPA prin acţiunea tirozinhidro-xilazei (etapă limitantă). Activitatea tirozinhidroxi-lazei reglează întreg lanţul metabolic, prin mecanisme de feed-bacjk, în funcţie de cantitatea de dopamină sintetizată ; 9 DOPA este transformată în dopamină prin acţiunea unei decarboxilaze şi apoi stocată în granule presi-naptice. Degradarea dopaminei presupune intervenţia monoaminoxi-dazei (MAO) şi catecol-o-mono-amintransferazei (COMT). Produsul final de degradare este a-cidul homovanilinic. Tehnici de histofluorescenţă şi imunofluo-rescenţă au permis individualizarea în. sistemul nervos central a patru mari sisteme neuronale dopaminergice : © sistemul nigrcstriat, constituit din corpuri celulare situate în nucleul A0 din locus niger, care fac sinapsă în striat ? acest sistem controlează, în parte, motricitatea extrapirami-dală ? • sistemul mezolimbic, care pleacă din nucleul A10 din locus niger şi se termină în nucleul acumbeus, tuberculul olfactiv şi stria terminală. Acest sistem joacă, probabil, un rol în viaţa emoţională? • sistemul mezocortical, care porneşte din nucleii A9 şi A10 din locus niger şi sfîrşeşte pe faţa profundă a contextului ' frontal Are fol în fenomenele de integrare cerebrală, iar perturbările acti- vităţii Iui se întîlnesc în unele forme de schizofrenie g • sistemul tubero-infundibular, cu origine în nucleii A12 şi Aia din hipotalamus şl terminat în eminenţa mediană. Inhibă secreţia de prolactină. Receptorii dopaminergici se mai întîlnesc, în afara sistemului nervos central, şi în sistemul vascular renal. Aspectul funcţional dinamic, al interacţiunii dopaminei cu receptorii dopaminergici pre- şi postsinaptici se realizează după schema generală (—^RECEPTORI). Au fost puse în evidenţă două tipuri distincte de receptori dopaminergici : 52 — Enciclopedie de psihiatrie •- cd. 167 818/Dop Dopamină ; fiziopatologie » D, — cuplaţi de adenilatciclaza membra-nară ; efectul stimulării lor este de lungă durată, cu caracter modulator’ • D2 — a căror prezenţă nu pare a fi legată de adenilatcicliză, dar a căror ac- tivitate pare a fi implicată în acţiunea terapeutică a neurolepticelor (efecte adenozinmonofosfat-independente, cu caracter inhibitor). Unii autori au descris receptori de tip D, şi D4( a căror existenţă este încă controversată. Receptorii dopaminergici centrali determină efecte excitatoare sau inhibitoare, astfel : o receptori inhibitori (DA-RI) sînt distribuiţi difuz, au o localizare postsinap-tică, sînt aferenţi unor fibre dopami-nergice ce se formează imediat după naştere şi rezistă la depleţia cu reserpi-nă, ei mediind apariţia potenţialelor post-sinaptice inhibitoare, ce frînează ac- tivităţile colinergice excitatoare din teritoriile în care se află ? • receptorii centrali excitatori (DA-RE) sînt mai puţin răspîndiţi, se localizează presinaptic în neostriat şi nucleul caudat, sînt aferenţi unor terminaţii dopaminergice ce apar tardiv, după naştere, şi sînt sensibile la depleţie ; prin intermediul lor, se realizează blocarea eliberării acidului gamaaminobutiric (GABA), înclinînd echilibrul sinaptic local în favoarea efectelor postsinaptice excitatoare. Eliberarea de dopamină interesează, mai ales, spaţiile lungi exţracelulare, ceea ce favorizează caracterul difuz al efectelor ei. Un mare număr de substanţe psihotrope, utilizate ca agenţi terapeutici sau reactivi farmacologici, modifică activitatea dopa-minergică. Printre substanţele care favorizează activitatea dopa-minergică, unele accelerează eliberarea de dopamină din terminaţiile presinaptice (astfel sînt amfetaminele, dar efectul lor priveşte eliberarea tuturor catecol-aminelor). Alte substanţe acţionează mai ales, printr-o inhibiţie a recaptărir, la nivelul presinaptic (cocaina). în acelaşi mod acţionează nomifensina, substanţă introdusă în terapia depresiilor nevrotice inhibate. Alte substanţe acţionează simulînd direct receptorul postsinaptic (L-dopa, bromocriptina, apomorfina). Substanţele blocante ale acţiunii dopaminergice la nivel postsinaptic aparţin grupului de neuroleptice. în funcţie de structura lor chimică, neurolepticele au o afinitate diferită faţă de receptorii şi D,, dar şi faţă de diversele sisteme dopaminergice (de exemplu, haloperidolul are o afinitate mai mare pentru sistemul nigrostriat decît pentru cel mezo-limbic şi mezocortical). Acţiune inversă are sulpiridu!. Interesul practic pentru dopamină a stimulat şi observaţii privind reducerea nivelului ei (1960) în structurile striate ale parkinsonienilor, ceea ce a deschis calea terapiei dopaminergice în această afecţiune. în psihiatrie, interesul practic pentru dopamină este legat de înţelegerea modului de &0S2S \s*)j •Se/ 6- T& . \ 7^] 1 -\ J f yJssO&yO'S -ojy / Influenje medicamentoase asupra sinapselor dopaminergice Doprene(*c> ; Dorac/i; DoraiobieW; Dorinţă Dor/819 acţiune a neurolepti celor şi de formularea unor ipoteze (dopaminergice) privind schizofrenia. Astfel, mescalina, a cărei acţiune halucinogenă este bine cunoscută, nu este decît dopamina metilată. Există în organism enzime ce favorizează reacţia de metilare, enzime a căror activitate poate fi declanşată de o anomalie genetică, aflată deci la originea metilării patologice a dopaminei. în prezent însă, nu poate fi evidenţiat evntualul metabolit normal metilat. O altă ipoteză mai convingătoare pare a fi aceea care susţine că toate substanţele cunoscute pentru activitatea lor stimulatoare dopaminergică agravează schizofreniile para-noide şi sînt susceptibile de a provoca la subiecţi normali tablouri clinice de delir paranoid. Invers, toate substanţele cu activitate neuro-leptică (blocînd receptorii dopaminergici post-sinaptici) ameliorează simptomatologia delirantă a schizofreniilor paranoide. în ceea ce priveşte implicarea dopaminei în tulburările de dispoziţie, există date certe asupra aspectelor simptomatice ale sindroamelor depresive determinate de hipoactivitatea dopaminergică. Numeroase substanţe ce facilitează transmiterea dopaminergică par a fi capabile să amelioreze depresiile. în ciuda acestor elemente, este greu de stabilit o legătură directă între modificările biologice dopaminergice terapeutice şi ameliorarea aspectelor clinice, dată fiind eterogenitatea factorilor biochimici implicaţi. 53 DOPHEN!N(M) URSS - DCI Fenl-sîn. toinum —* FENITOIN(M) România. 539. DOPRENE(MC) Grecia. Produs terapeutic care conţine două medicamente tipizate, cu acţiune diferită, care se complemen-tează. Este compus din : • DEANOL PYROGLUTAMATE(M) -nooanaleptic, derivat dimetil-aminoeta-nolic g • HEPTAMINOL(M) — rooborant proteic-Are acţiune psihostimulatoare. 540. DORACIL(M) Argentina - DCI Me-fenorex • Psihostimulent, derivat feniletila-minat de tip N-(3-cloropronil)-a-metilfenetila-mină, cu efecte simpaticomimetice reduse şi bune performanţe anorexigene. Util în tratamentul adjuvant neuroleptic. 541. DORAFOBIE(F) (cf. gr.riora „piele* ; phobos „frică*) • Teamă nejusti.fi cartă, cu caracter patologic, de a atinge blana unor animale care nu pot produce nici un rău şi care, în mod normal, pot fi mîngîiate. Nu trebuie confundată cu zoofobiile şi nici cu teama de animale necunoscute. 542. DOREVANE(M> Belgia, Franţa - DCI Proplomazine • Neuroleptic sedativ, derivat aminofenotiazinic de tip 1-/10-(2-dimetilamino-propil)fenotiazin-2-il/-1-propanol, cu acţiune se-dativă inferioară CLORDELAZINULUI, dar cu' certe calităţi sedativ-hipnotice. 543. DORIDEN(M) Elveţia — DCI Gluthe-sin. timide —> GLUTETlMID*M) România. 544. DORINŢĂ (cf. lat. dolere „a durea") * în psihologia clasică, desemnează o trebuinţă conştientizată sau o tendinţă devenită (în condiţii de conflict, frustrare ete.) conştientă de scopul ei (proiectat sau anticipat). Reprezintă o componentă de motivaţie, situîndu-se pe traiectul trebuinţă-tendinţă, dorinţă-scop, cu dublă articulare : biologică (starea de necesitate internă, subiectivă) şi socială (cerinţar sau valoarea pe care încearcă să o exprime). Dorinţele se ierarhizează diferenţiat în sistemul motivaţional-afectiv, rezumînd o istorie particulară a speciei umane şi mai ales a existenţei* individuale. Au rol dinamogen şi orientativ,, semnalînd o nevoie sau denunţînd o limită (sau o lipsă) a subiectului,* ceea ce nu determină automat şi satisfacere sau activitate compensatorie. Dorinţele reflectă gradul de concordanţă sau discordanţă dintre trebuinţele- 820/Por Dorinţa ; Dorkely-Amen(T); DorkenV10'); DormigenW subiectului şi condiţiile obiective, apărînd, în uitimă instanţă, ca'o „trăire a împrejurării de viaţă". Deşi constituie premise ale actelor voluntare, prezenţa dorinţelor nu echivalează cu satisfacerea lor automată prin acţiuni vor luntare, corespunzătoare. Conştiinţa le triază., dă curs împlinirii sau le reprimă pe altele. „Tendinţa este subordonată dorinţei şi dorinţa subordonată voinţei", — arăta LACHE-LIER. Dorinţele dau coloratură vieţii afective, generează sentimente şi pasiuni „Orice năzuinţăsau dorinţă este expresia unui impuls de a anihila o lipsă, de a îndepărta o nelinişte, de a evita o primejdie,, de-a părăşi o stare pentru alta mai bună. Dinamica vieţii afective este prin excelenţă un joc de forţe ce se ciocnesc sau se favorizează, un spectacol în care se confruntă Binele cu Răul... o gamă infinită de culori şi tonuri, plină de vigoare şi dinamism" (V. PAVELCU). Omul lipsit de dorinţe este un „infirm", un „mutilat". Psihanaliza consideră'dorinţa ca aparţinînd inconştientului. în perspectivă psihanalitică, dorinţa este factorul dinamic căruia' i se opune defensa. Dorinţa se supune legilor procesului primar, arătînd existenţa unei lipse legate de primele experienţe de satisfacţie (sau existenţa unei frustrări, în sensul în care frustrarea este implicată în noţiunea de „defect. fundamental" a lui BALINT), FREUD („Interpretarea viselor") defineşte dorinţa ca reapariţie a unei imagini mnezice, legate de o trebuinţă ; dorinţa ar fi reinvestirea acestei imagini mnezice, ca încercare de a restabili o situaţie de satisfacţie primară. Astfel, visul (FREUD) devine „realizarea simbolică a unei dorinţe refulate", iar fantasma „realizarea halucina-torie a dorinţei". 545. DORISAN(M) Grecia - DCI Propra-nolol. • Psihotrop, betablocant, derivat pro-panolic de tip 1-(isopropilamino)-3-(1-n.aft.i-loxi)-2-propanol, cu. acţiune anxiolitică, cu valenţe psihostimulente şi adrenolitice. Nu duce la dependenţă, nu se asociază cu IMAO—» BETABLOCANTE. 546. DORKELY-AMEN(T) test 0 Metodă proiectivă de investigare a personalităţii, folosită iniţial în clinica infantilă (destinată -copiilor între 8—11 ani). Subiectului i se prezintă un număr de 12 imagini redînd situaţii emoţionale neutre şi nefinalizate tematic, cerîndu-i-se.să întocmească o poveste pe marginea fiecărei imagini prezentate. Numărul pozelor pentru care copilul defineşte expresia feţei personajului ca tristă oferă examinatorului un indice al nivelului de nelinişte, pe care acesta îl poate raporta la situaţii concrete vfcasă, şcoală, stradă), conform celorlalte ele- mente din imagine. KALININA a extins, în 1980, metoda amintită, spre a putea fi aplicată şi în cercetări asupra adolescenţilor. 547. DORKEN(MC) Spania • Produs terapeutic care conţine trei. medicamente tipizate, cu acţiune diferită,dar care se complemen-tează : • DIPOTASSIUM CLORAZEPATE(M) 0 GABOB(M) 0 PYRIDQXINA(M) Are acţiune anxiolitică şi. psihotonă. 548. DORM(M) Grecia — DCI Lorazepam 0 Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-5-(0-clorofenil)-1,3-d!hldro-3-hidroxi-2H--T,4-benzodiazepină, cu acţiune anxiolitică, sedativă şi miorelaxantă. Nu se administrea-în sarcină. 549. DORMABROL^ Austria - DCI Meprobamat 0 Tranchilizant, derivat propan-diolic de tip 2-metil-2-propil-1,3-propandiol dicarbamat, cu acţiune sedaţiv-anxiolitică, anti-convulsivantă şi uşor hipnotică. Indicat în nevroze cu componentă anxioasă şi depresivă, alcoolism, deîirium tremens, unele forme de epilepsie petit mal, afecţiuni psihosomatice. Deşi fără efecte secundare evidente şi contraindicaţii, tratamentul de lungă durată nu se întrerupe brusc, puţind apărea un „mic sindrom de abstinenţă". Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de MEPRO-BAMAT(M). 550. DORME(M) SUA — DCI Prometazinâ 0 Neuroieptic sedatiy derivat fenotiazinic de tip 10-(2-dimetilaminopropi!)fenotiazină, cu acţiune sedaţiv-hipnotică, antihistaminică şi anti-emetică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub njmele de ROMERGAN(M). 551. DORMlCUM(M) Austria - DCI N/trc-zepcm 0 Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 1 ,3-dihidro-7-nitro-5-fenil-2H-1,4-ben-zodiazepină, cu acţiune sedativ-hipnotică, rea-lizînd un somn aproape fiziologic. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NITRAZEPAM(M). 552 DORMIGEN(M) Spania — DCI Flura-zepam 0 Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-1-/2-(dietilamino)etil/-5-(o-fluo-rofeniI)-1,3-dihidro-2H-1,4-benzodiazepină, cu acţiune sedativ-hipnotică, indicat în insomniile mixte, contraindicat în sarcină, alăptare, glau-com şi miastenie. 553. DORMIPHEN(M) Cehoslovacia - DCI Cyclobarbitalum ^ CICLOBARBITAL(M) România. Doromanie ; Dosios P. ; Down(B) ; Doxepine (DCL) Dox/8|21 554. DORMIPHEN(M) S.U.A. - DCI Me- tilpentinol. © Tranchilizant, derivat alksnicde ţip 3-metil-1-pentin-3-01 , cu acţiune sedativ-hipnoticăşi miorezclutivă, prin inhibarea transmisiei ganglionare. 555. DORMODOR (M) Spania © Tranchiîi- sin.' zant, derivat benzodiazepinic —> DORMi-GEN(M) Spania. ‘ 556.. DOROMANIE (cf. gr. didomi „a dărui" ; mania „nebunie") © Dorinţa patologică de a dărui diferite: bunuri persoanelor din anturaj, spre a le oferi şi spre a-şi oferi satisfacţii, întîl-nită în ' manie, demenţe. Absenţa discernă-mîntului. în această circumstanţă şi a încărcăturii ideo-afective, care.însoţeşte oferirea unui dar, în mod normal, atrage atenţia asupra caracterului bizar, aleator şi.nemotivat al acestei acţiuni. Termenul este rar folosit, deşi actui apare destul de frecvent. 557. DORSÎFLEX(M) Austria, Elveţia, Grecia — DCI Msfenoxalohă © Derivat carbamătic ■de tip 5-/(0-meţoxifenpxi);tietil/-.2-oxazoIidl-nonă,. cu" acţiune miorelaxant-se.dâtivă şi valenţe anxiolitic-anticonvulsivante'. Efecte secundare practic nule, de o bună toleranţă. 558. DOSIOS Periclis Anastase Andrei (1900 — 1974) • Psihiatru român, face studiile liceale la Craiovaşi începe studii de drept la Bucureşti, pe care le întrerupe pentru a se dedica, la Paris, medicinii (1920 — 1927). Lucrarea sa de doctorat asupra luxaţiei congenitale coxofe-murale părea să indice orientarea spre ortopedie a tînărului absolvent. Totuşi, după o -scurtă revenire în ţară, aprofundează studiul psihiatriei, la Bicetre şi Salpâtriere. După întoarcerea sa definitivă în ţară (1932), lucrează la Sibiu cu doctorul Gh. PREDA. în 1934, este angajat intern la Spitalul „Gh. Ma-rinescu", unde se va titulariza în 1936. „Bucurîndu-se de faima de a fi unul dintre cei mai culţi medici din Rorpânia" (P. CORTEZ, M. SĂRMĂŞANU-CORTE2), are o activitate ştiinţifică bogată, publicînd două monografii : una dedicată alcoolismului (1949), şi alta schizofreniei (1955) şi peste o sută de comunicări, în. periodice străine şi româneşti. 559. DOSULEPiN (I)CI) © Derivat dibenzo-tiepinic, de tip N,N-dimetildibenz/b,e/tie-pin- A11(eH)v.propilamina, cu acţiune antidepre-siv timoleptică moderată, dublat de calităţi anxiolitice. Efectele secundare sînt moderate. Are o bună toleranţă. Constituie principiul activ al următorilor produşi farmaceutici : OEPRESYM(M)S.U.A. PROTHIADEN(M)r Anglia, Belgia,. Cehoslovacia, Franţa. XERENAL( M) Austria. 560. DOUBLET Francois (1751-1795) • -Psihiatru francez, coautor al lucrării „L’lnstruc-tion de 1785", alături de COLOMBIER. Ideile sale generoase nu vor fi date'uitării odată-;cu moartea sa prematură, poate şi datorită faptului că succesorul său la catedră va fi P. PINEL. 561. DOVAL(M) Anglia — DCI Diazepam•■© Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de. tip 7-clor-1,3-dihidro-1-metiI-5-fenil-2H-1,4-benzo-diazepină, cu acţiune sedativ-nipnotică, anxio-Iitică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă. fn-dustria noastră farmaceutică îl produce sub numele de DIAZEPAM-M’. 562. DOWN(B) boală - sin. ACTOMIMIE 3 DISTROFIE PSEUDOMONGOLOIDĂ CU A-RIERAŢIE MINTALĂ; IDIOŢIE FURFURAr CEE SEGUIN ;; IDIOŢIE MONGOLOIDĂ | MONGOLISM ; SEGUIN(B) boală } TRISO- MIE 21 ; S—► LANGDON-DOWN(B) boală. © La indicaţia OMS termenii DISTROFIE PSEUDOMONGOLOIDĂ, IDIOŢIE MONGOLOIDĂ şi MONGOLISM se recomandă a nu mai fi utilizaţi. 563. DOXAL(M) Finlanda, DOXECAN(M> Coreea —> DOXEPIN(M) România. 564 DOXEP!NE(DCI); DOXEPIN(m) România © Derivat dibenzoxepinic, de tip N,Nl-di-metildibenz/b,e/oxepinAll(6H)v-propilamină — structură foarte asemănătoare cu a dosule-pinelor —, cu acţiune antidepresiv timoleptică moderată, cu valenţe anxiolitice bine conturate. 822/Dox Doxepine ; Doxyfed ; Doza fapt care-i face pe unii autori să-l considere mai mult un bun tranchilizant cu valenţe antidepresive. Indicat în anxietatea şi depresia de intensitate nevrotică din psihosomatică, II CJ/ I /<*4 £4 —cs2—/j/ post-partum, alcoolism, reacţii şi, asociat, în tratamentul de întreţinere al depresiilor psi-hotice. Buna sa toleranţă, cit şi toxicitatea redusă îl fac util în depresiile vîrstnicilor. Contraindicat în glaucom, adenom de prostată? nu se administrează concomitent cu IMAO. Reacţiile secundare sînt cele ale antidepresive-lor timoleptice, în general, dar mai atenuate. Produsul este întîlnit sub următoarele forme de prezentare, în practica curentă : Cel mai cunoscut : SINEQUAN(M) Anglia, Australia, Austria, Belgia, Canada, Elveţia, Finlanda, Franţa, Grecia, Italia, Norvegia, Portugalia, R.F.G., Spania, S.U.A. g Alte forme ? ADAP1N(M) S.U.A. APONAL(M) R.F.G. DOKSAPAN(M) Turcia DOXAL(M) Finlanda DOXECAN(M) Coreea DOXEDYN(M) Finlanda GILEX(M) Israel NOVOXAPIN(M) Spania QUITAXON(M) Anglia SERECAN(M) Coreea SUMIKANG(M) Coreea TORUAN(M) Spania. 565. DOXYFED(M) S.U.A - DCI Metam-fetamina • Psihostimulent cu valenţe anore-xigene, derivat feniletilaminat de tip (+)--N-a-dimetilfeneti!amină, cu acţiune şi indicaţii similare cu ale AMFETAMINEI şi acelaşi risc al dependenţei. 566. DOZĂ (fr. dose ? cf. gr dos/s „acţiunea de a dărui, dar, parte") • Cantitate de medicamente administrate în aşa fel încît să producă o anumită concentraţie tisulară, care, la rîndul ei, să determine un anume efect. Dozarea unui» drog (termen folosit aici în sens de agent terapeutic) reprezintă o decizie luată în raport cu* patru variabile î cantitatea de drog administrat într-o-singură priză g • calea de administrare a drogului ? • intervalul dintre doze \ • durata totală de administrare a drogului. Exprimată în grame şi submultiplii acestora sau în unităţi biologice (cantitatea definită prin* efectul biologic produs la animale), doza va fi variabilă în funcţie de calea de administrare, aprecierea ei fiind în funcţie de greutatea sau de suprafaţa corporală (doză/kg corp, doză/1 ma de suprafaţă corporală). După mărimea dozelor la care apare un anume efect biologic, substanţele medicamentoase pot fi calificate drept inactive, slab active, active, puternic active (STROESCU). Tipurile de doze sînt numeroase şi în relaţie sţrînsă cu efectele biologice produse. Astfel, efectul dorit se poate obţine cu o doză a cărei valoare este cuprinsă între doza minimă la care apare efectul şi doza maximă care, odată depăşită, determină apariţia unor efecte toxice. între cele două valori, se află zona de manevrabilitate a drogului utilizat. în funcţie de farmacocinetica drogurilor, acestea pot fi administrate/ în una sau mai multe prize. în funcţie de concentraţia sanguină dorită şi de timpul în care ea trebuie atinsă, se pot administra doze de atac (doză iniţială mare) sau doza de saturaţie — atunci cînd medicamentul acţionează prin acumulare. Ulterior, se va administra doza de întreţinere, la stabilirea căreia este necesară cunoaşterea modului de acumulare a substanţei şi rata ei de eliminare, în asa fel încît să se menţină o concentraţie constantă a drogului în organism. Un exemplu concret pentru aceste tipuri de doze îl constituie cura neuroleptică. Se poate utiliza, de asemenea, doza depozit, doză unică ale cărei efecte sînt prelungite, atunci cînd' se doreşte un timp mai lung de acţiune a drogului (NL depozit). Răspunsul organismului la administrarea unui drog într-o anume doză prezintă o variabilitate individuală, determinată de factori ce ţin de drog (concentraţia drogului legată de receptori, rata absorbţiei-drogului, distribuţia acestuia în diversele teritorii ale organismului, modul de eliminare şi rata eliminării), precum şi de factori dependenţi de individ (vîrstă, sex, greutate corporală, prezenţa unor boli asociate, mai ales cele hepatice şi renale, organe implicate în detoxifierea organismului). Un alt factor de influenţă asupra variabilităţii-individuale este legat de receptori (prezenţa Doză : medie, efectivă, toxică, letală ; Doze - joc de Doz/823 3iganzil.or endogeni, variaţiile numărului receptorilor, modificarea răspunsului tisular la stimularea lor). Pentru aprecierea corelaţiilor •doză-răspuns, doză-efect biologie, se mai utilizează : • doza medie efectivă (DE 50) — doză la care 50% dintre subiecţii testaţi prezintă, după administrare, efectul dorit ; • doza medie toxică (DT 50), la care jumătate din subiecţii lotului experimental prezintă, după administrare, efecte toxice l • doza medie letală (DL 50), un ultim indicator, la care jumătate dintre animalele lotului experimental mor. Raportul DL 50/DE 50 poartă numele de sndice de securitate (indice terapeutic) şi are valori optime peste 10. Astfel, indexul terapeutic este mult mai mic la barbiturice, comparativ cu benzodiazepinele. în funcţie de afinitatea drogului pentru receptori şi de caracteristicile sistemului receptor-efector implicat, în funcţie de farmacocinetica drogului şi de activitatea sa intrinsecă, curbele doză-efect pot prezenta aspecte diferite : © imaginea grafică este o dreaptă ce semnifică o relaţie lineară doză-efect şi caracterizează, de exemplu, acţiunea narcoticelor asupra sistemului nervos central } © imaginea grafică este o ^hiperbolă, ce sugerează o relaţie exponenţială doză-efect şi caracterizează drogurile care, prin fixare pe receptori specifici, determină formarea unor complexe reversibile (proces care este limitat de ocuparea tuturor situsurilor receptoare, pentru o anume doză limită). Dozele care depăşesc valoarea limită nu pot determina un efect mai puternic (de exemplu, efectul analgezic al morfinei). De asemenea, o curbă exponenţială caracterizează extinderea indezirabilă a răspunsului, la doze mari de sedative hipnotice (coma), prin acţiunea acestor substanţe concomitent asupra mai multor aparate şi organe. Uneori, se constată că răspunsul este nul sau foarte redus, la valori ale dozei ce merg pînă la o limită peste care creşteri foarte mici ale dozei determină răspunsuri foarte puternice } aspectul grafic obţinut este o curbă în formă de S (curba Trevan). în loturi experimentale din aceeaşi specie, rasă, sex, vîrstă, greutate, în condiţii identice de cercetare, se constată că un anume răspuns căutat apare la diverşi indivizi la doze diferite , aspect exprimat’ grafic prin curba lui Gauss. La doze identice de droguri, valabili- tatea individuală se poate manifesta şi prin idiosincrazie hipersensibilizarea subiectului la un anume drog, prin deficite metabolice genetice sau prin mecanisme imunitare) } hipo-sau hiperreactivitatea (intensitate variabilă a răspunsului la doze identice). O variantă a hiperreactivităţii, Instalată lent pe parcursul tratamentului, este toleranţa, în timp ce diminuarea rapidă a acestei intensităţi a răspunsului se numeşte tahifilaxie. în funcţie de doză, se pot obţine informaţii asupra selectivităţii unui drog, considerlnd efectele sale terapeutice şi toxice prin prisma sistemului receptor-efector. Astfel, există posibilitatea ca efectele terapeutice şi toxice să fie mediate de aceeaşi receptori şi efectori g în acest caz, efectele toxice apar prin extinderea efectelor farmacologice terapeutice ale drogului (de exemplu, coma insulinică), ceea ce impune o manipulare judicioasă a dozelor. O altă posibilitate apare prin medierea efectelor terapeutice şi toxice de către aceiaşi receptori, dar prin intermediul unor efectori tisulari diferiţi (de exemplu, psihozele produse de tratamentul cortizonic, administrat în afecţiunile inflamatorii cronice). Printre drogurile ale căror efecte terapeutice şi toxice sînt mediate de receptori diferiţi pot fi enumerate substanţele, agoniste şi antagoniste pentru şi receptorii adrenergici, antihista-minicele, precum şi substanţe a căror acţiune a fost pusă indirect în evidenţă în conjuncturi clinice variabile, care implicau acţiunea altor droguri (de exemplu, antidepresivele trici-ciice, 1MAO, antipsihoticele, fenotiazinice). 567. DOZE — joc de • Psihofarmacologia a făcut numeroase achiziţii în ultimii 3C. de ani, de cînd neurolepticele, timolepticele şi tranchilizantele au schimbat radical soarta psihiatriei şi a bolnavilor săi. Doza şi modul în care clinicianul psihiatru o manipulează capătă o valoarea aparte în calitatea actului terapeutic, asemănătoare, într-o oarecare măsură, cu cea a antibioticelor. Dar în plus faţă de cazul unei infecţii, boala psihică şi mai ales bolnavul psihic reprezintă un teren mai mult sau mai puţin accidentat, printre obstacolele căruia medicul trebuie să se descurce cît mai abil şi cu mijloacele terapeutice pe care le are la îndemînă, în folosul sănătăţii pacientului său. Astfel, terapeutul este practic continuu solicitat să participe la „un joc“ al dozelor de medicamente pe care le prescrie bolnavilor săi, în care „partenerii“ implicaţi sînt : tipul de sindrom psihopatologic (disociativ, paranoid, depresiv, maniacal, nevrotic etc.), efectul terapeutic scontat şi factorul cel mai caracte-* Doze — jocMeJefecte terapeutice tîisţic şi poate cel mai. îrrserrinat, prin imensa lui Variabilitate -r individul — cu toate însuşirile sale bio-pslho-sociale* unice şi irepe-tabile, Tipul de sindrom psihopatologic pe care-l vizează clinicianul (căci psihiatria nu dispune încă de un tratament etiologic, ci numai de unul la nivel sindromologic) se poate delimita numai formal şi didactic, indicaţiile schematice fiind insuficiente şi neadecvate realităţii clinice. Totuşi, practica şi cercetările la nivei histochimic şi enzimatic impun cîteva observaţii. Astfel, neurolepticele incisive sînt destinate, în doze medii şi mari, sindromului disociativ şi/sau paranoid, catationic din fazele acute ale schizofreniei, psihozelor paranoiace şi parafrenice în episod acut, ca şi sindromul maniacal şi anumitor forme de sindrom ob-sesional ’ în doze mici, ele sînt utile formelor cenestopat-hipocondrice ale sindromului nevrotic. Neurolepticele sedative reuşesc, în doze mari, să calmeze agitaţia, neliniştea, anxietatea intensă a bolnavului psihotic, iar in doze medii sau mici, anxiolizează sau devin hipnotice, în sindroamele nevrotice Anti-depresivele, în afara utilităţii lor necontestate în cadrul diverselor sindroame depresive, sînt folosite uneori, în doze mici, pentru efectul lor secundar anxiolitic, în sindroamele nevrotice anxioase. în ceea ce priveşte litiu!, •dozele eficiente terapeutice variază în funcţie de obiectivul propus ? astfel,, episodul maniacal acut necesită litemii cuprinse între 1,0—1,2 mEq/1 sau chiar depăşind aceste valori (cu eventuală monitorizare) ? profilaxia fenomenelor afective pare a fi stăpînită printr-o concentraţie a litiului în sînge sub 0,8 — 0,5 mEq/1 (PREDESCU, ALEXANDRESCU, 1986). Betablocanteie (propandiol, oxprenolcl) constituie, în doze mici şi medii, un adjuvant preţios în tratamentul anxietăţii ţ au existat şi încercări de utilizare a unor megadoze, în tratamentul episodului maniacal şi al schizofreniei, iar rezultatele sînt în curs de verificare. Un fenomen asemănător a fost observat şi în prescrierea benzodiazepinelcr în doze foarte mari în cazurile de schizofrenii rebele la alte forme de terapie, aceste doze fiind bine suportate şi constituind un aspect de actualitate (dozele mici şi medii de benzodiazepine şi gradarea lor în cursul tratamentului se impun mai ales Ia persoanele în vîrstă şi la bolnavii cu insuficienţe organice cronice, pentru prevenirea unor efecte secundare) Referitor la amfetamine (inclusiv anxiogene), menţionăm sensibilitatea' unor persoane faţă de aceste substanţe, care le pot produce adevă-# rate „psihoze amfetaminice" (risc ce trebuie avut în vedere în administrarea tratamentului* cu psihostimulente), în timp ce altele au o-toleranţă foarte bună, în fine, în clinica psihiatrică se mai întîl-neşte un aspect în care variabilitatea individuală (alături de mecanisme încă nedescoperite) reprezintă o problemă terapeutică spinoasă : corectarea sindromului parkinsonian postneuroleptic şi a diskineziilor tardive. De la sensibilitatea extremă a copiilor şi a bă-trînilor la efectele anticolinergice ale neuro-lepticelor, pînă la pacienţii care primesc şi tolerează doze mari de neuroleptic incisiv, asociat cu neuroleptic sedativ şi fără anti-parkinsoniene, şi pînă la cazurile de diskinezii tardive, explicaţiile care se pot da nu întrunesc deocamdată suficiente argumente. S-ar putea ca însăşi asocierea neurolepticului cu antipar-kinsonianul să stea la baza unor cazuri de diskinezie tardivă (prin interferenţă la nivel1 pi as mat ic). lată cum efectul terapeutic obţinut prin administrarea unui medicament cu acţiune psihotropă, dorit atît de medic cît şi de subiect, are o pondere dintre cele mai însemnate în cadrul actului terapeutic medicamentos, -atingerea gradului său optim depinzînd de modul în care se îmbină pregătirea profesională a psihiatrului şi calităţile sale psihoterapeutice. Actului terapeutic i se poate aduce un plus de acurateţe prin monitorizarea -nivelurilor medicamentoase;.plasmat.ice, metodă care însă nu are . mare aplicabilitate clinică, din cauza unei mari variabiIităţi de la individ la individ. Extremele sînt reprezentate de sindroame nevrotice ,care cedează uneori la doze homeopatice (diluţii infinitezimale) de tranchilizante sau placebo, şi de sindroamele disociative parancide, care răspund numai la megadoze de neuroleptic (deşi metoda nu şi-a cîştigat notorietate). Doza toxică — reprezentînd valori relativ mici pentru hipnoticele barbi-turice — are un nivel mult mai ridicat (comparativ) în cazul neurolepticelor, antidepre-sivelor, tranchilizantelor şi psihostimulentelcr. Oricum., o regulă acceptată de maîoritatea autorilor impune, din considerente ce ţin mai ales de toleranţa individuală a subiecţilor, creşterea treptată a dozelor în prima fază a tratamentului (cu neuroleptice, antidepresive şi chiar tranchilizante), menţinerea unui platou, urmată de o descreştere progresivă şi stabilizarea la un nivel ce constituie deza de întreţinere. Factorii individuali sînt numeroşi, puţind fi grupaţi .pe criterii de vîrstă (bătrînii • vor primi totdeauna doze mai mici de psihotrope)» de afecţiuni organice acompaniatoare (psiho- Dôlken ; Dramatizare ; Dreamy state ; Drenian W Dre/825 sindrom organic, insuficienţe hepatice, renale, cardiace) şi de toleranţă specifică ale cărei mecanisme intime nu pot fi puse numai pe seama geneticii, ci comportă aspecte care încă scapă cunoaşterii ştiinţifice actuale). Aspectele psihologice (psihotip, relaţie medic-pacient, bolnav-familie) joacă uneori un rol neaşteptat de important, alături de gradul de instrucţie şi cultură, de mediul socio-familial din care provine bolnavul. Rezultatul terapeutic pe care medicul psihiatru îl aşteaptă, nu poate fi decît corespunzător efor-turilor pe care le depune în cursul perioade cit are în grija sa un bolnav, timp care, pentru această specialitate medicală, poate însemna un lung şir de ani, uneori toată viaţa. 568. DOLKEN(D) delir • Forme avortate, atipice, de dejirium tremens, în care lipseşte producţia halucinator-deiirantă. Descrise de DOLKEN, îq 1901, s-ar caracteriza în primul rînd" prin'dezorientare temporo-spaţială, deci, ar echivala cu un sindrom confuzional. Evoluţia este de scurtă durată şi cu prognostic bun. 569. DRAGONET Henri (1823-1902) © Psihiatru francez, deţinătorul primei catedre de psihiatrie de la Strasbourg şi autor al unul „tratat de boli mintale", care s-a bucurat de succes (trei ediţii, între 1862—1894) şi care a intrat în istoria psihiatriei ca prima lucrare de psihiatrie din lume care reproduce fotografii ale alienaţilor. Procedeul, a cărui utilitate este astăzi tot maj viu .contestată, mai găseşte „ecouri Urzii*1 în paginile unor rn 2 n Ij ş j r=> # 570. DRAMATIZARE 5(cf. gr.. drama „acţiune") © Transpunerea scenică a unei creaţii literare na'raţive, bogate în contraste şi conflicte şi puternic saturate de dramatism. în psihologie, R. POLITZER a preconizat ca variantă depsihologie concretă, o psihologie „dramatică", axată pe studiul evenimentelor concrete din viaţa individului şi pe conduita lui interpersonală. în psihiatrie, J. MORENO (1921) a elaboraţi pe baza dramatizării şi a sociometriei, o tehnică psihoterapeutică de grup (psihodrama), apiicată atît la copii, cit şi la adulţi, constînd în transpunerea şi rezolvarea conflictelor personale prin intermediul improvizaţiei scenice (cu temă), a simbolismului teatral („roluri" şi relaţii de rol) şi a activităţii Judi ce. Dramatizarea acoperă primele două etape ale desfăşurării psihodramatice. Prin acelaşi termen, în psihiatrie (ca, de aitfel, şi în limbajul curent), este-desemnată şi exagerarea gravităţii unui eveniment sau a unei situaţii, în sensul de a li se atribui acestora dimensiuni tragice mai importante decît cele reale. Este o caracteristică a diz-armoniei personalităţii, a imaturităţii sau a dorinţei de a ieşi în evidenţă. în cazul personalităţii isterice asistăm la o dramatizare în adevăratul sens al cuvîntului, transpunerea „scenică" nemaifiind a unei opere literare, ci a propriei existenţe. 571. DRAZlNE(M) Anglia - DC! Fenoxi-propazină o Antidepresiv timoanaleptic, derivat hidrazinic de tip (1-metil-2-fenoxietil)hidra-zină, indicat în depresii inhibate ? este lipsit de efecte sedative (necesită asocierea), nu se administrează concomitent cu betablocante, psihostimulente şi antidepresive timoleptîce — necesită o pauză de 14 zile. Contraindicaţiile sînt în general cele ale timolepticelor —► IMAO. 572. DREAMY STATE (engl. „stare de vis/are/") © Descrisă de H. JAKSO.N, în 1876, „Starea de vis" reprezintă nu numai un subiect de interes deosebit, situîndu-se la- interferenţa psihiatriei cu neurologia, dar şi de vii discuţii. KENNEDY, CUSHING, WIL-SON, BARUK, PENFIELD, JASPERS, POPO-VICIU, IVANOVIOI au studiat în profunzime aceste fenomene, legate de uncusul hrpôcampîc şi, mai larg, de funcţia de integrare mnezică a lobului temporal. C stare mintală neobişnuită, de „irealitate4*, creează fondul pe care evoluează senzaţii de tipul „jamais" sau „déjà vu", „déjàentendu" etc.? care pot lua aspectul unor viziuni panoramice, cu caracter mnestic (subiectul poate retrăi, intr-un interval extrem de scurt, întîmplări sau chiar întreaga viaţă). WILSON a subliniat existenţa mult mai frecvenţă a crizelor avor-tive, în care apare -numai senzaţia de stra-nietate, decît a fenomenelor menţionate. Conştiinţa suferă o denivelare cantitativă şi calitativă (stare crepusculară), dar memoria crizelor este păstrată, acestea putînd fi descrise de către, subiect. Halucinaţiile pot avea aceiaşi caracter de la o. criză la alta sau, mai rar, pot fi diferite (HECAEN). Senzaţia de retrăire şi de familiaritate a unor evenimente cu care, de fapt, subiectul vine în contact pentru prima cară a fost numită de către PENFIELD „recolecţionare". Complexitatea tulburărilor este legată, după toţii autorii, de complexitatea funcţionalăa lobului temporal. 573. DREN!AN(M) Spania - DCI Dfo-zepam 9 Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-1,3-dihidro-1-metil-5-fenil-2H-1,4--benzodiazepină, cu acţiune sedativ-hipnotică. DrenurW ; Dridol № ; Drog ; Dromofobie(F> anxiolitică, anticonvulsivantăşi miorelaxantă. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de DIAZEPAM(M). 574. DRENURIM) Portugalia - DCI Fen-proporex • Psihostimulent, derivat feniletil-aminat de tip (+)-3-/(a-metilfenetil)amino/ propionitril, cu marcate valori anorexigene, utilizat în combaterea obezităţii consecutive utilizării îndelungate a NL. Are efecte sim-paticomimetice. Există riscul dependenţei —> PSIHOSTIMULENTE. 575. DRESSENT/M) Grecia — D'CI Sub pirida • Neuroleptic incisiv, derivat benza-midic de tip N-/(1 -etil-2-pirolidinil)metiI/-5--sulfamoil-o-anisamidă, cu certe valenţe anti-depresive, fără componentă sedativ-hipnotică. Are indicaţiile NL incisive (endogenii) şi, în acelaşi timp, este util în combaterea impul-siunilor obsesiv-compulsive şi în afecţiuni psihosomatice : ulcer gastric şi duodenal, gas-trite, vertij, în special de tip Meniere. în doze mari, efectele secundare sînt cele comune NL incisive. Se poate administra, fără pauză de 14 zile, după întreruperea IMAO. Nu se administrează în manie şi epilepsie. 576. DRI.DOL(M) Suedia - DCI Droperidol • Neuroleptic sedativ, derivat butirofenonic de tip 1-/1-/3-(p-fluorobenzoil)propil/-1,2,3,6-te-trahidro-4-piridil/-2-benzimidazolinonă, cu acţiune sedaţiv-anxiolitică marcată şi antieme-tică superioară CLORPROMAZINEl. Efectele secundare sînt de tip incisiv, cărora li se adaugă şi hipotensiunea -> BUTIROFENONE. 577. DRINALFA(M) SL'/ - DCI Metam-fetamina • Psihostimuk.it cu valenţe anorexigene, derivat fenilet'laminat de tip (+)-N--a-dimetilfenetilamină, j acţiune şi indicaţii similare cu ale AMFETAMINEI şi acelaşi risc al dependenţei. 578. DROG (fr. drogue; cf. oland. droog „uscat") • Farmacognozic, denumeşte substanţa naturală sau sintetică ce constituie principiul activ din medicamente. Se impune precizarea: medicament=drog-l-ingrediente, pentru că termenul de drog este uneori folosit pentru a desemna medicamentul în general, confuzia pornind de la faptul că, în limba engleză, medicament -se spune „drug" (dar şi „me- dicine"). Substantivul drog şi verbul derivat a se droga sînt folosite, în limbajul medical ,,/a/c“, pentru a denumi psihotropele, mai ales tranchilizantele. Nu de puţine ori, subiectul (care de cele mai multe ori este un bolnav nevrotic, personalitate dizarmonică pitiatică), penţru a-l convinge pe psihiatru de intensitatea suferinţei sale, afirmă : „mă droghez cu medicamente pentru a rezista", afirmaţie în spatele* căreia se ascunde, de fapt, realitatea unui* consum mai mult sau mai puţin excesiv, dar întotdeauna lipsit de discernămînt, de tranchilizante. Subliniem această accepţiune folosită de suferinzi nevrotici (niciodată un ulceros nu afirmă că se droghează cu alcaline* sau un cardiac cu cardiotonice), pentru că ea derivă dintr-o altă folosire a denumirii de drog şi anume în accepţiunea sa de substanţă psihodisleptică (şi aici ar trebui făcută precizarea că stupefiantele — acele substanţe care determină o stare de inerţie psihică şi fizică — sînt tot substanţe psihodisleptice), al cărei consum cronic duce Ia toxicomanie. A se droga — înseamnă, în acest sens, consumul' excesiv de psihodisleptice, pe care îl presupune toxicomania. Au existat tentative — eşuate însă — de a diferenţia „drogurile tari'" (heroina, cocaina), de „drogurile uşoare1*’ (haşiş etc.), distincţie care nu poate fi decît artificială > de multe ori există o politoxico-manie („drogurile uşoare" deschid calea „drogurilor tari") pe de altă parte, consecinţele-psihice şi fizice ale oricărei toxicomanii (chiar dacă este vorba de haşiş, heroină, morfină,, alcool) sînt dezastruoase pentru sănătatea, individului, toxicomanul (indiferent de drogul folosit) constituind o mare problemă socială> şi medicală, din păcate încă greu de rezolvat. 579. DROLEPTAN(M) Anglia, Franţa, Japonia • Neuroleptic sedativ, derivat butîro-fenonic -> DROPERIDOL(BcI). 580. DROMINETAS/M) Spania - DCI Sul-piride e Neuroleptic incisiv, derivat benza-midic de tip N-/(1-etil-2-pirolidinil)metil/-5--sulfamoil-o-anisamidă, cu certe valenţe anti-depresive, fără componentă sedativ-hipnotică.. Cu indicaţiile NL incisive (endogenii) şi, îi> acelaşi timp, util în combaterea impulsiunilor obsesiv-compulsive şi în boli psihosomatice, în doze mari are efecte secundare comune-cu cele ale NL incisive. Se poate administra, fără pauză de 14 zile după întreruperea IMAO. Nu se administrează în manie şi epilepsie. 581. DROMOFOBIE(F) (cf. gr, deromos-„alergare, cursă, spaţiu de plimbare" phobos' „frică") e Frică neiustificată, cu caracter patologic, de actul mersului, de a porni la drum, de a se deplasa f este net diferenţiată de frica, de ceea ce se poate întîmpla pe drum : traversare, aglomeraţie, pieţe, vehicule, care defineşte fobii total separate. Stăruim asupra* acestui element care nu are semnificaţia unuî Dromomanie ; Drop-attack; Droperidol (DCI) ; Droxacepam W Dro/327 amănunt în cazul de faţă. Deşi se poate întîlni în toate afecţiunile acompaniate de obsesii şi fobii, acest tip de fobie pare a fi mai des întîlnit în psihiatria vîrstei a treia. 582. DROMOLEPSIE (cf. gr. dromos; îep- forma de w tos „mic, siab, moale**) *AURA EPILEPTICĂ. 583. DROMOMANIE (cf. gr. dromos; mania sin. „nebunie") - sin. PORIOMANIE -* VAGABONDAJ. 584. DROP-ATTACK (engl. to drop „a cădea") « Manifestare, a insuficienţei circulatorii ver-tebrobazilare, caracterizată prin debut brusc; fărăsimptome prodromale, apărînd, de obicei, la modificarea poziţiei capului şi fiind urmată de o cădere în genunchi a bolnavului , din cauza pierderii brutale a tonusului muscular, dar cu păstrarea stării de «luciditate în tot timpul „atacului". Prima descriere aparţine lui KREMER '(1958), pentru ca, ulterior, SHEEHAN şi. colab. (1960), KUBALA si Ml-LLIKAN, LOEB si ME-YER, ASGIAN şi POPO-VICIU şi alţii să pună în *evidenţă frecvenţa simptomului în tabloul clinic al insuficienţei circulatorii vertebrobazilare : între 5-5% (LOEB şi colab.) şi 23% (SHEEHAN şi colab.), incidenţa sa (maximă în decada a patra de vîrstă, cu predominenţă la sexul masculin), precum şi mecanismele prin care se declanşează. Drop-attack-ui ar fi astfel rezultatul unei suprimări temporare a funcţiei facilitante a formaţiei reticulate descendente, cu repercursiunî în lanţ asupra circuitelor gama (sau a formaţiunilor inhibitorii) şi Renshaw. Diagnosticul diferenţial cu crizele sîncopale se bazează atît pe lipsa tulburărilor de conştiinţă (în criza sincopală are loc pierderea conştiinţei), cît şi pe înregistrările EEG, probele radiologice şi biochimice, care stabilesc diagnosticul de insuficienţă circulatorie ver-tebrobazilară. 585. DROPER!DOL(dci) • Derivat butiro-fenonic de tip 1-/1-3-(p-fluorobenzoiI)propil/1, 2,3,6-tetrahidro-4-piridiI/-2-benzimidazolinonă* înrudit cu HALOPERIDOLUL. Este unul dintre cele mai puternice sedative cu valenţe anxio-litice, cunoscute, cu acţiune rapidă (imediată în cazul administrării i.v.). Are efecte antieme-tice superioare CLORPROMAZIMEI. Domeniul său de elecţie este neuroleptanalgeziai permiţînd menţinerea colaborării echipei chirurgicale cu subiectul. Efectele secundare sînt marcate, fiind prezente şi cele ale NL se-dativ.(hipotensiunea, în special) şi cele ale NL Incisiv (sindromul parkinsonian, prin toxicitatea sa). Constituie principiul activ al următoarelor produse farmaceutice: Cel mai cunoscut este : DEHIDROBENZPERIDOL(M) Austria, Danemarca, Elveţia, Grecia, Iugoslavia, RFG, Turcia § Alţi produşi sînt l DRIDOL(M) Norvegia, Suedia DROLEPTAN(M) Anglia, Japonia DROPERIDOL(M) Ungaria; URSS HALKAN(M) Franţa INAPSIN(M) Anglia INAPSINE(M) SUA NEUROLIDOL(M) Israel SINTODIAN(M) Italia -> BUTIROFENONE - NEUROLEPTICE SEDATIVE. 586. DROXAC EPAM(M) Spania - DCI Oxazepam • Tranchilizant, derivat benzodia-zepinic de tip 7-clor-l,3-dihidro-3-hidroxi-5--feniI-2H-1,4-benzodiazepină, cu acţiune identică cu a DIAZEPAMULUI, fiind un metabolit al său, fapt care permite realizarea unei concentraţii plasmatice mai rapide (4 ore) g acţiunea sa este sedaţiv-anxiolitică, hipnotică, 82'6/Dro Droxo/(M) ; DSM ///; „Dual-sex iberapy" ; DualidW moderat miorelaxantă şi şimpaticolitică. Industria noastră farmaceutica îl produce sub numele de OXAZEPAM(M>. 587. DRO*XOL(M) Argentina - DCI C/or-diazepoxid o i ranchilizant, derivat benzodia-zepinic de tip 7-clor-2-metilamino-5-fenil-3H--1,4-benzodiazepîn-4-oxid, cu acţiune anxioli-tică, anticcnvulsivantă şi miorelaxantă y nu are efect hipnotic, fiind unul dintre cele mai răspîndite 'tranchilizante de zi. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NAPOTON(M). 588. D.S.M. III (DIAGNOSTIC AND STA-TISTICAL MANUAL OF MENTAL DISOR-DERS) • Manual de diagnostic şi statistică a bolilor psihice, redactat de Asociaţia Americană de Psihiatrie, în care autorii încearcă, fără a emite pretenţii nosografice, să ofere o clasificare a bolilor psihice, cu caracter multi-axial (fiecare caz patologic este privit din punctul de vedere a unei dimensiuni distincte), folosind criterii exclusiv fenomenologice. Lucrarea se află la a treia ediţie primele două, au apărut în 1952 (DSM I) şi 1972 (DSM II), fiind în pregătire o formă revizuită în acest an si ediţia a patra pină în 1990. Manualul oferă un sistem de clasificare, care încearcă să descrie .în mod cît, mai precis categoriile de diagnostic, încercînd să evite, pe cît poş-ibîl, orice tendinţă de teoretizare a etiologiei şi să furnizeze criterii cît mai sigure pentru fiecare categorie. Aceste criterii sînt fundamentate atît clinic, cît şi în corelaţie cu alţi factori, cum sînt prognosticul şi răspunsul la tratament specific. în concepţia a-torilor, tulburarea psihică apare, în primul rînd, ca un model (pattern). sindromologîc comportamental sau psihologic semnificativ. La originea sa se află fie un sentiment neplăcut, fie inhibiţia „ariei funcţionale", conflictul dintre individ şi societate fiind categoric exclus. Se foloseşte, într-o oarecare măsură, ICD-9-CM (clasificarea internaţională a bolilor, ediţia a noua, elaborată de OMS, în 1978), dar DSM III se deosebeşte de acesta prin caracterul codificabil multiaxial, marcînd efortul spre specificitate şi obiectivitate în stabilirea simptomatologiei bolilor psihice. Sînt luate în consideraţie cinci axe : primele două includ toate tulburărije psihice (axa II — tulburările personalităţii şi ale dezvoltării ei specifice în cazul copilului şi adolescentului, axa I testul psihopatologiei), axa III include „tulburările fizice", în sensul tradiţional al orga-nicităţii cerebrale sau al oricărei tulburări somatice asociate, axa IV cuprinde „severitatea stresorilor psihosociali", axa V, „cel mai înalt nivel al funcţionării adaptative în ultimul an". Şcoala franceză de psihiatrie, alături de alte şcoli europene, reproşează autorilor americani dispersia produsă în cadrul tulburărilor afective, dezmembrarea patologiei nevrotice, alăturare unor tulburări sexuale nevrotice, ca impotenţa, frigiditatea şi dispareunia, grupei de perversiuni sexuale etc., dar, în ciuda acestor obiecţii, manualul este din ce în ce mai frecvent utilizat. 589. D-TRAN(M) Canda - DCI Diazepcm # Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-1,3-dihidro-1-metil-5-feni!-2H-1,4-ber.zo-diazepină, cu acţiune sedativ-hipnotică, anx’o-litică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de D!AZEPAMersonale există, de regulă, o concordanţă, în familiile cu echilibru precar sau patogenice, dimpotrivă, apare o discordanţă în comunicare, artît între nivelul verbal şi cel nonverbal, cît şi între laturile semantice şi paralingvistice ale limbajului, circumscriind sfera dublei legături. DANZINGER (1976), EKMAN(1964)i EKMAN şi FIRESEN (1968), DRIMMER (1973), HALL (1954), MEHRABIAN (1968) ş.a. au studiat varietatea contradicţiilor şi a confuziilor de comunicare în familiile normale şi patogenice. Astfel de contradicţii au fost descrise între conţinutul mesajului verbal favorabil şi expresivitatea mimică-pantomimlcă rejectivă sau agresivă (şi invers), dintre calitatea vocii şi intonaţiei şi conduita emiţătorului. Există posibilitatea ca afirmaţia să semnifice negaţie şi, invers sau ambiguităţi şi confuzii. Dubla legătură se caracterizează prin : • dubla legătură poate apărea într-o situaţie în care două sau mai multe persoane se angajează într-o relaţie, una dintre aceste persoane fiind „victima" (cea care suportă dubla legătură) • mesajul transmis comportă, simultan^ următoarele trăsături : — emiţătorul afirmă ceva — emiţătorul afirmă ceva despre propria sa afirmaţie — cele două afirmaţii se exclud. LAING consideră că dubla legătură este o experienţă traumatizantă nu în sine, ci prin repetarea ei. Astfel, repetarea secvenţelor de comunicare tipice dublei legături determină o situaţie insuportabilă („intenable") pentru cel care o recepţionează. Dubla legătură favorizează şi întreţine mistificarea relaţiilor într-o familie, ceea ce creează o tensiune puternică, ce poate persista timp îndelungat în stare latentă. 598. DUBLU ORB (cf. engl. double blind) • Metodă de studiu şi evaluare a efectelor unei substanţe despre care se presupune că ar avea ' '' ' ^ | eficacitate terapeutică £ în final, metoda permite validarea sau negarea unei relaţii cauză-efect. Se porneşte de Ia ipoteza că, în orice tratament, există cu necesitate patru roluri distincte : prescriptorul, administratorul trata- Dublu orb : tipuri de experienţe terapeutice ; Dubois F. Bc#$83T meritului, primitorul şi evaluatorul rezultatului. Este evident că o persoană poate juca simultan mai multe roluri : astfel medicul poate fi prescriptor, administrator, evaluator şi chiar primitor, după cum si bolnavul poate fi primitor şi evaluator. GUELFI, DREYFUSşi PULL afirmă că pot fi diferenţiate patru tipuri de experimente : • experimentul deschis, în care deţinătorii celor patru roluri sînt la curent cu ceea ce se administrează 5 e experimentul simplu-orb, în care bolnavul (care poate fi primitor, adminis- Tipuri de trator şi chiar evaluator) nu ştie ce I se-administrează \ % experimentul cu evaluare în orb, în care se face apel la un terţ evaluator,, pentru a judeca rezultatele obţinute, oricare ar fi „gradul de orb" al celorlalte roluri 1 • experimentul în dublu orb, care grupează toate cazurile în care medicul şi bolnavul nu ştiu care este tratamentul administrat, cu condiţia ca unul din cei doi să fie evaluator, chiar în cazul cînd administratorul este un terţ, care nu este „orb". Tabel nr. L terapeutice Prescriptorul Administratorul Primitorul Evaluatorul Deschis 0 0 0 0 Simplu orb 0 0 0 0 dacă M 0 dacă B Evaluare în orb 0 sau 0 0 sau 0 0 sau 0 0 x Dublu orb 0 0 x sau 0 0 0 0 = se cunoaşte produsul administrat x = terţă persoană 0 = nu se cunoaşte produsul administrat M — medic B = bolnav Utilizarea experimentului în orb are scopul de a minimaliza subiectivismul participanţilor la experiment, auto- şi eterosugestia medicului şi a bolnavului înlăturînd modificările pe care acestea le pot avea asupra rezultatelor propriu-zise. Experimentele de tip dublu orb nu necesită grup de control, deoarece modalitatea de desfăşurare a administrării exclude posibilitatea instalării de efecte nespecifice care ar trebui evidenţiate faţă de un grup (placebo primitor). Trebuie sublir'at faptul că experimentul dublu orb este singurul capabil să minimalizaze efectul placebo, prin rando-mizarea sa şi să sublinieze efectele specifice (şi numai pe acestea). După JORES, în cercetarea psihofarmaco-logică eublul orb este condiţie sine qua non. Cu toate că experimentul dublu orb este, în fapt, singurul capabil să ofere date de valoare reală, în ceea ce priveşte eficacitatea universală a unei terapii, există şi reacţii extrem de violente, chiar disproporţionate, venite din partea unor personalităţi marcante, împotriva acestui tip de experiment. Astfel, ACHA1NTRE susţine că „în psihiatrie nu poţi' să fii orb şi încă dublu orb", iar alţi psihiatri — că există un risc deosebit în întîrzierea in— tervenţiei, în cazul apariţiei eventualelor efecte-nedorite. Considerăm că experimentarea în orb nu înseamnă o experimentare orbească., desfăşurată după „criteriul" rezultatelor personale, iar combaterea efectelor nedorite se-face adesea inutil, în virtutea probabilităţii apariţiei unor astfel de modificări, atît în experimentele „deschise", cît şi în practica obişnuită. Metoda „double blind" oferă una dintre cele mai valoroase tehnici de cercetare, a cărei utilitate, mai ales în psihofarmacologie, nu poate fi contestată. Desigur, în cazul psiho-terapiilor ea nu poate fi aplicată decît foarte limitat, ceea ce constituie şi un impediment major în validarea rezultatelor acestui tip de terapii. 599. DUBOIS Frederic (1799-1873) • Psihiatru francez, autor al lucrării „Histoire philosophique de l'hypocondrie et de l'hys- B^/Dub Dubois F. ; Dubovitz(s); Ducbenne; DuksenW terie". Inamic declarat al magnetismului şi al metodelor parapsihologice a oferit, împreună cu BURDIN, prin Academia de Medicină a Franţei, un premiu de 3 000 franci (la valoarea din anul 1841) pentru cel ce va citi un text „fără ajutorul ochilor şi al luminii" g premiul nu a putut fi încă atribuit nimănui, deşi poate că BRAILLE l-ar fi meritat în mod simbolic. 600. DUBOIS Paul (1848-1918) • Psihiatru şi psihoterapeut elveţian, devenit celebru prin iniţierea metodelor de psihoterapie raţională. Lucrarea sa cea mai cunoscută este „Les psychonevroses et leur traitement moral" (1904). 601. DUBOVlTZ(S) sindrom • Asociere de handicapuri multiple : craniofaciale (facies mic, microcefalie, epicantus, ptoza palpebrală, hipertrofia bazei piramidei bazale, păr rar), dermatologice (eczemă infantilă), psihiatrice (oligofrenie des întîlnită), voce piţigăiată şi subţire. Se admite existenţa unei componente genetice. 602. DUCENE(M) Austria — DCI Diazepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip ‘7-clor-1,3-dihidro-1-meti!-5-fenîl-2H-1,4-benzo-ciazepină, cu acţiune sedativ-hipnotică, anxio-litică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de DIAZEPAM. 603. DUCHENNE(B) boală • Boală distrofică, progresivă, ereditară, a musculaturii ; interesantă pentru psihiatru prin aspectele psihosociale complexe pe care le implică. O primă problemă o reprezintă în-tîrzierea intelectuală a copiilor cu această boală în care această asociaţie este destul de frecventă. CHARASH şi colab. afirnriă că profilul personalităţii acestor subiecţi este de tip isteric sau apatic cu tendinţa la asociaţii superficiale şi instabilitate. La copilul mare se notează tulburări psihotice de tip depresiv sau paranoid. în perioada aistrofiei miotonice (20 — 30 ani) întîrzierea mintală devine evidentă în cele mai multe cazuri, iar personalitatea se cristalizează. în jurul unui nucleu schizoid apatic sau isteric. Tulburările ' cele mai frecvente sînt anxietate agitată, depresie şi agresivitate latentă. J. GOODGOLD (1985) afirmă rolul deosebit al colaborării dintre familie şi terapeut şi recuperarea prin plasarea în condiţii adecvate a acestor pacienţi. 604. DUKSEN(M) Ungaria • Tranchilizant, sin. derivat benzodiazepinic —> DIAZEPAM(M) România. 605 DUMAS George (1866-1946) • Psiholog francez, doctor în medicină (cu teza „Stările intelectuale în melancolie", 1899) şi profesor la Sorbona, este, în acelaşi timp, autorul unor remarcabile studii, prin care a contribuit în mare măsură la edificarea psihologiei ştiinţifice şi Ia dezvoltarea psihofiziolo-giei. Din păcate, lucrarea sa de sinteză „Noul tratat de psihologie", începută în 1930 (completarea „Tratatului de psihologie", apărut în 1923), nu a putut să vadă lumina tiparului, nefiind terminată pînă în 1946, data morţii autorului. 606. DUMNEZEU (lat. domine deus) 9 Noţiune fundamentală a religiilor monoteiste, în cadrul cărora se afirmă existenţa unei fiinţe perfecte, transcendente, cauză primordială a universului, ce instituie ordinea cosmică, re-zervînd omului un destin privilegiat, condiţionat însă de adorarea divinităţii şi de respectul acordat „poruncilor" revelate de către fiinţa supremă unor „aleşi” sau profeţi. Primele reprezentări ale fiinţei supreme au avut un caracter antropomorfic, chiar şi astăzi manifest la nivelul conştiinţei religioase comune, a oamenilor simpli şi neinstruiţi. Expusă de patristică (scrierile „părinţilor bisericii" elaborate în secolele al M — VI! l-l ea.), doctrina creştină clasică despre Dumnezeu s-a constituit sub influenţa filozofiei eleniste şi a religiei iudaice. Teologia medievală şi-a propus să descifreze tainele divinităţii cu argumente raţionale, desfăşurate pe două mari direcţii problematice : existenţa şi natura lui Dumnezeu. 0 Existenţa lui Dumnezeu a fost susţinută cu următoarele argumente filozofico-teologice : • argumentul ontologic, expus de Sf. AUGUSTIN şi dezvoltat de ANSELM de Canterbury, afirmă că oamenii concep ideea unei fiinţe perfecte şi cum perfecţiunea. presupune cu necesitate atributul fiinţei, din ideea divinităţii se deduce existenţa ei reală ;; argumentul nu are nici un temei, răsturnînd raportul real dintre gîndire şi fiinţă \ 9 argumentul cosmologic (inspirat de filozofia lui PLATON şi ARISTOTEL) extrapolează la dimensiunea universului infinit modelul cauzalităţii finite, apreciind că orice existent are o cauză, inclusiv cosmosul, în totalitate argumentul este absurd, întrucît presupusa cauză DumolidW ; Dumont V. ; Dumping W ; DunaW Dum/833 iniţială trebuie, Ia rîndul ei, să aibă o cauză ş.a.m.d , Ia infinit J • argumentul teleologic (de aceeaşi inspiraţie) susţine că ordinea din univers implică existenţa în natură a unui scop final, iar acesta nu poate fi conceput şi realizat decît de o voinţă supranaturală, atotputernică 2 argumentul a fost respins odată cu întregul eşafodaj de 'false presupoziţii ale finalismului ? • argumentul moral, propus de MELAN-CHTON şi CALVIN, presupune, fără terbei, prezenţa unei armonii morale a universului, ce nu poate fi decît de origine divină *, • argumentul istoric, invocat de CICERO, afirmă în mod gratuit acordul tuturor oamenilor, din cele mai străvechi timpuri, cu privire la existenţa Iul Dumnezeu Ş pe lingă faptul că acest presupus acord este o ficţiune, chiar dacă el ar exista, argumentul nu este probant, deoarece consensul general se poate constataşi asupra unor erori (de exemplu, -concepţia geocentrică). Aceste argumente au fost respinse de iluminismul francez iar KANT, în „Critica raţiunii pure" a demonstrat imposibilitatea oricărei argumentări teoretice a existenţei lui Dumnezeu. • în ceea ce priveşte natura lui Dumnezeu, gîndirea medievală s-a situat pe poziţii teiste, reprezentîndu-şi divinitatea ca primă persoană transcendentă, cu atribute superlative, infinite. Tocmai infinitatea acestor atribute le face să fie contradictorii (dacă Dumnezeu este atotmilostiv şi atotdrept, atotputernic şi atotbinevoitor, atunci cum se explică existenţa răului în lume şi imperfecţiunea creaţiei divine?). Reprezentanţii teismului concep un Dumnezeu impersonal ca absolut, de natură ideală, cauză primordială a universului, gîndit mecanicist, ca un impecabil mecanism de ceasornic. Nelăsîndu-se descurajate de sterilitatea raţionamentelor teologice, majoritatea religiilor monoteiste consideră că problema existenţei şi a naturii Iui Dumnezeu primesc un răspuns satisfăcător în reveleţia personală, care răsplăteşte, pe căi iraţionale, ardoarea şi încăpă-ţînarea credinţei. în epoca modernă, aspectul antologic şi cel gnoseologic al existenţei lui Dumnezeu trec pe un plan secundar, precumpănind consideraţiile de natură etică asupra divinităţii, identificată cu binele. Concepţia marxist-leninistă explică religia ca proces istoric de înstrăinare a conştiinţei umane, considerînd că ideea de Dumnezeu s-a impus, odată cu apariţia religiilor monoteiste, ca reflex spiritual al unificărilor tribale din perioada formării şi dez-voltării sclavagiste, cînd „monarhului" unic şi absolut de pe pămînt trebuie să-i corespundă autoritatea tribală a „monarhului din cer*'. în psihopatologie, personajul Dumnezeu apare deseori în delirurile cronice cu caracter de grandoare (paranoia, unele parafrenii) $au în accesul manical, în care identificarea cu forţa supremă reprezintă o culme a euforiei. Trebuie însă recunoscută o*scădere a frecvenţei cu care fiinţa supremă apare în deliruri în ultima jumătate de secol, locul său fiind preluat de fiinţe mai pămîntene, care însă posedă atribute „dumnezeieşti". 607. DUMOLID(M) Danemarca, Elveţia, Suedia — DCI Nitrazepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic, de tip 1,3-dihidro-7--nitro-5-fenil-2H-1,4-benzodiazepină, cu acţiune sedativ-hipnotică, realizînd un somn aproape fiziologic. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NITRA-ZEPAM(M). 608. DUMONT Pali ier-Victor (1826-1899) o Psihiatru francez. înfiinţează, în 1899, Şcoala de psihologie din Paris, iar în 189T — Societatea de psihoterapie. 609. DUMPINGi care poate să se traducă printr-o serie de manifestări psihice deosebite. Senzaţia de moarte iminentă, însoţită de crize de anxietate, ameţeli, tulburări de mers (cu frică de deplasare), tulburări de vedere şi scăderea nivelului vigilităţii sînt doar cîteva dintre aceste manifestări. Cauza dumping-sindromului ar fi pătrunderea de alimente incomplet digerate In intestinul gros, hipoglicemia şi accelerarea tranzitului. Antecedentele chirugicale digestive îl pot pune în discuţie atunci cînd subiectul prezintă fenomene psihopatologice. Bolnavii cu gastrectomii sînt mai predispuşi la episoade confuzionale. 610. DUNA(M) Spania - DCI Plnazepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-1,3-dihidro-5-feni!-1-(2-propionil)-2H-1,4 -benzodiazepină-2-onă, cu acţiune anxiolitic-sedativ-hipnotică. 611. DU-ORIAde vi ne, de fapt iluzorie, pentru că numeroşi bolnavi sînt siliţi, după o perioadă mai lungă sau mai scurtă să se reinterneze în spital. De aceea, pentru evaluarea eficacităţii asistenţei medicale nu este suficientă cunoaşterea globală a internărilor, ci este necesar să se analizeze reinternările şi cauzele lor. 617. DURERE (cf. lat. doiere „a durea4') — sin. ALGIEg DOLOR • Sensibilitate algică, presupunînd un complex de manifestări sen-zitivo-reacţionale, în cadrul cărora se deosebesc fenomene psihoafective conştiente şi fenomene somatovegetative reflexe, determinate de acţiunea unor stimuli nociceptivi (agenţi nocivi) asupra receptorilor dureroşi. Fenomenologia sematovegetativă, apărută ca Durere. : mecanisme Durfi3i? răspuns reflex cvasinormal de apărare, poate fi cuantificată ;' în schimb, comportamentul afectiv, dominant subiectiv, este dificil de apreciat în mod obiectiv. Senzaţia dureroasă— mai ales atunci cînd este cronicizată — ajunge Proiecfia cutanata a durerii viscerale : 1 - inima ; 2 - esofag ; 3 stomac ; 4 - pilor ; 5 - apendice şi intestin subţire; 6 - rinichiul stîna ; 7 -ureter; 8 - ficat şi vezica biliara ; 9 - ombilic; 10 - rinichiul drept; 11 - colon. să domine universul afectiv al subiectului . proci ucînd reacţii psihosenzoriale şi somatovege-tative. Durerea are rol de semnal de alarmă, care impune instaurarea măsurilor adecvate de apărare contra stimulilor algogeni. Uneori însă, ea : reflectă excesiv şi deformat factorul agresiv, determining tulburări grave psihice sau somatice, dezechilibre, neuroendocrine sau morfochimice, de intensităţi variabile. Transformarea excitaţiei nociceptive în senzaţie dureroasă presupune, existenţa unui teritoriu nociceptor, a unor căi de conducere a stimulului nociceptiv către etajele nervoase superioare şi a unor structuri integrative, unde are loc elaborarea senzaţiei dureroase. Histologic, nu există receptori specializaţi pentru durere, terminaţiile nervoase nociceptive “fiind răspîhdite în‘ diverse teritorii ale Organismului. Se presupune (POPOVIGIU) că, îrvexcitarea acestor receptori,;ar interveni ca mediatori chimici substanţe ca? histamina, serotonina, bradikinina, prostaglandinele. Noci-ceptorii sînt dendrite ale neuronilor 'din structura unui nerv cutanat. Căile de conducere spre etajele superioare sînt reprezentate de fasciculele spino-talamice şi spino-reticulare, ambele căi urcînd pînă la releul talamic. Colateralele acestor căi către substanţa retitulată explică modificările cardiorespiratorii care însoţesc durerea şi permit aprecierea profunzimii unei stări comatoase în funcţie' de răspunsul la stimulare nociceptivă. Conexiunile sinaptice în putamen, caudat şi palidum stau la baza „reducerii subcorticale a durerii" (POPOVICIU). Cea mai mare parte a căilor de conducere a impulsurilor nocicep-tive face sinapsă în talamus, fibrele talamice proiectîndu-se cortical în girusul postcentral, unde iau naştere senzaţiile protopatice, în cadrul cărora durerea este dominantă. Atît la nivel talamic, cît şi la nivel cortical, s-a evidenţiat o organizare somatotopică, a proiecţiilor fibrelor ce conduc sensibilitatea dureroasă. Cortexul are capacitatea de a inhiba sau bloca durerea subcorticală, distrugerea nucleului talamic de proiecţie corticală determinînd durerea patologică din sindromul talamic. Integrarea durerii ca senzaţie penibilă pare a fi realizată în regiunile frontale cor-ticale, iar componentele afectivă şi comportamentală ţin de intervenţia structurilor ri-nencefalo-hipotalamice. Aceste fapte au fost confirmate de acţiunea concomitent antialgică şi comportamentală a opioizilor endogeni şi, de asemenea, de faptul că unele antidepreşive t'riciclice, administrate în doze mari, au efecte favorabile asupra durerilor canceroase sau a algiilor de dezaferentare. Ipoteze recente, bazate pe observaţii clinice, au sugerat că apariţia durerii poate fi explicată prin înlăturarea unor capacităţi inhibitoare. Aceste ipoteze par a fi confirmate de descoperirea neuromedierii dureroase, organizate în sisteme inhibate sau activate, la diverse niveluri, în mod diferenţiat. în ceea ce priveşte neuromedierea dureroasă, au fost’ identificate substanţe care pot, fie să activeze receptorii algogeni periferici, să faciliteze transmiterea sinaptică la nivelul căilor sensibilităţii dureroase, fie să moduleze această transmitere în sens inhibitor. Alături de substanţele algogene enumerate anterior, în me-diaţia.dureroasă mai sînt implicate catecola-minele, ionii de potasiu, calciu, hidrogen, adenozintrifosfatul şi produşii - Iui de degra-, dare — substanţa P, peptid cerebral Endogen* care acţionează ca neuromediator central, ce intervine în transmiterea sînaptică. centrală 636/Dur Durere; Durere morala a senzaţiilor dureroase. Acţiunea substanţei P se realizează prin intermediul unor receptori specifici, localizaţi la niveluri diferite, de-a lungul axului cerebrospinal. Plecînd de la evidenţierea receptorilor morfinergici, de la faptul că ei au o densitate foarte mare în structurile implicate în transmiterea endogenă, în 1974—1975, HUGUES, KOSTERLITZ şi colab. izolează, din extracte cerebrale, peptide cu acţiune morfinică (en-kefaline), iar din extractele adenohipofizare, HUGUES, GUILLEMIN, BLOOM şi colab. izolează, în 1975—1976, polipeptide de dimensiuni mari, dotate, de asemenea, cu acţiune opioidă, numite endorfine. Endorfinele şi enkefalinele formează sisteme neuronale opioide bine diferenţiate, care îşi exercită acţiunea prin intermediul receptorilor specifici şi par implicate, mai ales, în analgezia endogenă. Efectul acestor substanţe este predominant inhibitor, acţionînd la nivelul eliberării unor mediatori, ca serotonina, acidul gamaaminobutiric, dopamina, noradrenalina, glicina. Deficitul de opioide endogene, după administrare cronică de opiaţi exogeni, pare a fi implicat în declanşarea manifestărilor abstinenţei, iar corelaţiile dintre opiaţii endogeni şi sistemul limbic par a fi implicate în dependenţa psihică. O durere poate fi caracterizată verbal în funcţie de : • calităţi (încordată, tăioasă, sfredelitoare etc.) * • localizare şi extindere (ascuţită, punctiformă etc.) ? • procesualjtate (stabilă, ritmică, fulgerătoare) ; • intensitate (puternică, medie, slabă, vagă). După autorii care au studiat-o, sensibilitatea algică a mai fost clasificată astfel : • superficială (cutanată) ; • profundă (muscular-articulară) ? • viscerală şi centrală (cefalică) ? • primară şi secundară (ALRUTZ). Durerea cutanată şi cea internă au, fiecare, subforme, în funcţie de natura factorului agresor (THUNBERG, SCHERLEVER ş.a.). MEYER clasifică durerea ca fiind : • fiziologică (apărută prin iritarea receptorilor)! • neurologică, determinată de leziuni ale căilor nervoase. Acelaşi autor încadrează mai multe tipuri de durere (printre care durerea „membrului fantomă'*, durerea din „anestezia dureroasă") în cadrul durerii de dezaferentare, produse prin hipersensibilizarea la mediatorii chimici a receptorilor sinaptici, ‘la diferite niveluri ale căii nociceptive. Lipsa reacţiei normale la durere — consecinţă a unor leziuni cerebrale dobîndite — poartă numele de ASIMBOLIE ALGICĂ şi se caracterizează prin lipsa reacţiilor comportamentale Ia stimuli nociceptivi, senzaţia elementară fiind păstrată. Modificări ale pragului sensibilităţii dureroase determină : • sindroame hiperalgice, caracterizate prin reducerea marcată a pragului la stimuli algici, cu perceperea lor exagerată (leziuni de structuri nervoase periferice, leziuni medulare, de trunchi cerebral, talamice sau corticale, hiperal-gezii viscerale, cefalice etc.) J • sindroamele hipoalgice sau analgezice includ: sindromul indiferenţei congenitale la durere, pierderea sau diminuarea sensibilităţii dureroase. Semn neurologic al isteriei, hipoalgezia este însoţită, de regulă, de abolirea şi a altor modalităţi senzitive. Distribuţia analgeziei este caracteristică, nerespectînd distribuţia anatomică a fileteior nervoase. 618. DURERE MORALĂ • Stare efectivă cu intensă încărcătură negativă, caracterizată prin trăiri autodepreciative, al cărei fundal holotimic este tristeţea vitală şi care presupune întotdeauna participare endogenă. Apare, sub diferite intensităţi, în diverse entităţi nosologice şi stări psihopatologice, constituţiile depresive (timopatul, depresiv, anancastul, tipul melancolic descris de TELLENBACH, schizoidul), în depresia endoreactivă şi, îndeosebi, în depresia majoră (psihotică). în cazul depresiei constituţionale, MICHAUX descrie spleen-ul (dezgust cronic, neperiodic, faţă de viaţă — „taedium vitae", nemotivat, lipsit de trăiri anxioase şi autoacuzare, caracterizat prin comportament normal, dar toleranţă scăzută la manifestările de bucurie ale celorlalţi, potenţial suicidar) şi nostalgia (tristeţe reactivă, dar disproporţionată, la ruperea unor legături afective, inadaptabilitate la noile raporturi efective, cu „nosomanie" consecutivă, manifestată ca o impulsiune irezistibilă de închidere în sine, cu reverii asupra trecutului f poate ajunge pînă la depresie veritabilă, însoţită de insomnii, anxietate) atribuită psihanalitic unor fixaţii infantile. H. EY, BERNARD, BRISSET identifică aceste stări cu pesimismul, ca polarizare a conştiinţei (şi nu sentiment sau idee bine precizată) spre nefericire şi greşală (viitorul nu rezervă nimic pozitiv, indiferent de acţiunile subiectului), ceea ce implică potenţialităţi autoacuzatoare în cele mai obişnuite circumstanţe. Durerea Durkheim E. ; Duromine ; Duşmănie ; DystoidM Dys/839 morală din depresia majoră întruneşte, în întregime, caracterul vital, de tristeţe fundară, profundă şi monotonă, ceea ce o deosebeşte de patetismul oarecum inautentic al depresiei nevrotice şi o face rezistentă la persuasiunea psihoterapică (H. EY). Psiho-ticul depresiv trăieşte un prezent imobil, arid, lipsit de perspectiva viitorului care este înlocuită cu un vid dureros, ca de doliu şi de prezenţa unui trecut stagnant, încărcat de regrete vii şi nostalgii insuportabile ale unei fericiri nu doar pierdute sau irosite, ci şi imposibile (MICHAUX). Se ajunge uneori la anestezia afectivă, ca ultim stadiu al durerii morale, care, pe lîngă trăirile penibile ale unor modificări anestezice, este însoţită de autodepreciere, incapacitate şi neputinţă, pînă la inhibiţie psihomotorie şi morală (H. EY), generînd o stare de profundă insecuritate. Modificările gîndirii în sens autoacuzator se extind asupra tuturor intenţiilor, acţiunilor, atitudinilor bolnavului, care sfîr-şeşte prin a nu se considera bolnav, ci vinovat. Singura perspectivă întrevăzută este imanenţa morţii, proprie durerii morale, psihotice, moarte pe care bolnavul şi-o poate provoca (dacă inhibiţia motorie nu-l opreşte să o facă), uneori ca raptus suicidar (melancolic) sau în cadrul unui suicid colectiv (omor altruist). ROGUE de FOURSAC denumeşte durerea moral „tristeţe activă". 619. DURKHEIM Emile (1858-1917) • Sociolog de renume şi profesor la Sorbona, întemeietor al sociologiei ştiinţifice (fundamentează metoda multivariaţiei în sociologie, subliniază specificitatea socialului şi anume „exterioritatea" în raport cu individul şi capacitatea de a exercita o acţiune coercitivă asupra acestuia). Este întemeietorul şcolii franceze de sociologie, iar preocupările pentru psihologie şi psihopatologie sînt indirecte şi secundare preocupărilor referitoare la societate, văzută ca fenomen autonom, care se autodetermină. Societatea este o „totalitate .emergentă", diferită de suma indivizilor componenţi care, deşi exercită asupra fiecăruia o influenţă coericitivă, nu se explică decît prin sine însăşi. Lucrarea „Suicidul" (1897) se fundamentează pe ideea de autodistrucţie, care este consecinţa condiţiilor sociale, a imposibilităţii de integrare a individului în comunitatea umană. Pe aceeaşi linie, DURKHEIM distinge fenomene sociale „normale" şi „anormale" (introduce termenul de „anemie"), aberante, cum sînt şi antagonismele societăţii în care a trăit. 620. DURCMINE(*) Anglia, Australia — DCI fentermmâ • Psihostimulent, derivat feniletilaminat de tip a, a-dimetilfenetilamină, cu efecte simpaticomimetice şi anorexigene] utilizat şi în combaterea obezităţii secundare curei îndelungate cu NL —* PSIHOSTIMU-LENTE. 621. DUŞMĂNIE (cf. turc. duşman) • Formă de agresivitate manifestată prin atitudini, gesturi, acţiuni ostile, ce pot ajunge pînă la distrugerea unor persoane, grupuri, sisteme sociale opuse. Exprimă o agresivitate primară (care poate ajunge, uneori, pînă la ură). Este dăunătoare, din punct de vedere social, putînd angrena distrugerea motivată şi nemotivată a altora sau chiar a celui care o exercită. Cînd este motivată social, poate deveni valoroasă, prin calitatea motivaţiei şi prin consecinţele sociale reformatoare pe care ie atrage. 622. DYMOPERAZINE cu indicarea numărului termenului în cadrul literei şi cu ^pagina respectivă unde este tratat. Exemple : Pentru boli*8*, deliruri*0*, fobii***, halucinaţii*11*, semn / simptom8, teste*T>, datele oferite sînt dispuse după modelul : Denumirea: (B), (D), (F), (H), s, (S), (T) sin., trimiteri, etc. Nr. crt. Nr. pag. ALZHEIMER*8* boală — demenţa presenilă BOGĂTIE(D) delir — delir sistematizat de grandoare CHEIMOFOBIE*** — teama de frig, de iarnă DECORATIVE halucinaţii s in AMAT8 semn _* BENOIT-AMAT(S) sindrom CALME1L*S* sindrom - sin. DELIR ACUT IDIOPATIC -* CONFUZIE MALIGNA*3* dispuse după modelul : Denumirea produsului Ţara D.C.I Derivat A 529 149 B 343 441 C 274 538 D 78 692 A 532 150 C 38 486 !e oferite sînt Ir. crt. Nr. Pag- A 853 230 B 511 475 C 808 676 D 334 779 ANTIDEPRIN» BURONIL*** CYLERT(M> DIAZEPAM(M) România Imipramină Belgia Melperonă Anglia Pemolină România Diazepam Dibenzazepinic Butirofenonic Oxazolinic Benzodiazepinic Pentru personalităţi implicate în dezvoltarea psihiatriei, datele oferite sînt dispuse după modelul : Numele şi prenumele Anii Date Nr. crt. Nr. pag. BELHOMME Jacques (1737—1824) „tîmplarul infirmier" Franţa B122 390 BRÂNZEI Petre (1916—1985) psihiatru român 430 462 BOALĂ(B) ABETAL!POPROTEINEMIE(B) BASSEN-KORNZWEIG(B) A 26 16 ACRODÎN!E(B> - sin. CHARDON(B) ^ ERITEM AUSTRALIAN 135 45 ACROM EGALIE(B> - manifestări psihice 144 46 ADDISON(B) — manifestări psihice 239 72 AFECŢIUNI CARDIOVASCULARE - manifestări psihice 332 92 ALLAN-CUSWORTH-DENT{B) — manifestări psihice 485 143 ALPERS-CHR!STENSEN-KRABBE(B> — manifestări psihice 510 145 ALZHEIMER(B> (demenţa presenilă) 529 149 ANDERS(B) DERCUM(B) 730 197 APERCEPŢIE AUDITIVĂ CONGENITALĂ*** LEY**> 936 258 ARAKAWACB> (boală ereditară autosomal recesivă) 1007 269 fade* alfabetic ^13 ASTM!** — aspecte psihosomatice 1138 313 ATEROSCLEROZĂ'** — manifestări psihice 1184 322 AUTOGENĂ*** — „eliminarea iatrogeniei", BAL1NT 1282 344 AVITAMINOZE - manifestări psihice 1346 358 BANNISTER'®* -V ANGIONEUROTIC - edem B48 373 BARLOW'** (avitaminoză C - SCORBUT INFANTIL) 69 380 BASEDOW'®* - sin. FLAJANI'®* ; GRAVES'®» ; GRAVES- BASEDOW'®* 82 382 BASSBN-KORNZWEIG'»* sin. ABETALIPOPROTEINEMIE 83 382 BAT LE'»» PARALIZIA GENERALĂ PROGRESIVĂ 96 384 BEARD'** (1869) -*• NEURASTENIE 103 386 BEHR'®* (maladie eredocolaterală, 1909) 119 389 BERGERON'®» - sin. COREE ISTERICA ; COREE ELECTRICĂ 172 398 BERI-BERI*®* (avitaminoză B,) 174 .399 BIELCHOWSKI'®» — sin. IDIOflE AMAUROTICĂ 224 -413 BINSWANGER'®* (formă de ateroscleroză cerebrală, 1894) 249 . 417 BLEULER'?* $Л' SCHIZOFRENIE 308 431 BLOCQ'*» - sin. APRAXIA MERSULUI ASTAZO- ABAZIE 319 433 boală Canceroasă - manifestări psihice 323 435 BOALĂ CLANDESTINĂ — manifestări psihice 324 436 BOALĂ CRONICĂ DE IRADIERE - manifestări psihice 325 436 BOALA INCLUZIUNILOR DAWSON PANENCEFALITĂ SUBAC. SCLE ROZ ANTĂ 326 , 437 BOALA MUNŢJLOR - sin. BOALĂ DE ALTITUDINE ^ DA COSTA'®» 327 437 BOALĂ OCLUZIVĂ — manifestări psihice 328 437 BOALĂ PSIHICĂ — circumscriere, forme de manifestare 329 437 BOALĂ PSIHOGENĂ -* PSIHOGENIE 330 440 si n BOALĂ ROZĂ — sih. CHARDON'®* —► ERITEM AUSTRALIAN 331 440 BOALA SFÎNTULUI VALEiNTIN —► EPILEPSIE 332 440 BOALA SPASMELOR ÎN FLEXIE ^ WEEST'8* 333 440 BOALA TÎCURILPR ^ GILLES DE LA TOURETTE'*» 334 440 BOGAERT'®' - sin. ATROFIA PALIDO-SUBTALAMICĂ PROGRESIVĂ 340 441 BOGAERT-SCHERER-EPSTEIN'®* (catabolism lipidic) 342 441 BOISVERT‘E) (polineVrită alcoolică) 346 441 SOLI INFECŢIOASE GENERALE — tulburări psihice 347 441 BOLI NEUROLOGICE — tulburări psihice 348 442 BOLI CU PATOGENEZĂ METABOLICĂ - tulburări psihice 349 446 BONHOEFFER'®» epilepsie reactivă *-^1’ BRATZ'8» 359 450 BOSTROEM(B) (formă de manie confuzivă, 1926) 384 456 BOURNEVILLE'»» - sin. EPILOIA SCHERLOCH ? SCLEROZĂ TUBE ROASĂ 393 457 BRAIN'®* (apraxla Imbrăcării, 1941) 426 461 BRAVAIS-rACKSON'»* sin. EPILEPSIE JACKSONIANĂ 435 463 BRICHT'®*/psihoză (tulburări psihotice in insuficienta renală) 447 464 BUTT EN-SPIE LM EIER-VOGT'®* S20 477 84$ Indexollabetk CËLSUS*®* , S^l' CATALEPSIE.- C200 524 CH.ARCÔT-M ARIE-TOOTH(B) - tulburări psihice 263 $36- CH ARCOT-VU LPI AN(B* ^ LEUCONEVRAXITĂ 264 537 CHARDON*®* - sin. ACRODINIE ţ ^ ERITEM AUSTRALIAN ' 266 537 CHEYNE HIPOCON.DRIE 287 539 CIST ATI ON EMI E*B* (HARISS, 1959) 364 550 CITRULINEMIE*®* — manifestări psihice 371 552 CONDRODISTROFIE FETALĂ(B* sin. ACONDROPLA2IE . 550 605 COREE ACUTÀ AUTOACUZARE v 779 665 CVERULENT1®) — revendicare absurdă, violentă (BEER, 1869) . 802 676 DELIR — fenomen fundamental al nebuniei D129 705 DELIR ACUT — sindrom confuzionaJ deosebit de, grav 130 707 DEUR ACUT AZOTEMIC — formă descrisă de MARCfclAND 131 708 DELIR (AL) ACTELOR — conduitele mai evidente decît ideile 132 708 DELIR ACUT IDIOPATIC - -V CALMEIL«» 133 708 DELIR (DE) CONTACT - sin. DELIR DE ATINGERE (ESQUIROL, 1838) 134 708 DEL» (LA) COPIL — nesistematizat, greu evidenţiabil 135 708 DELIR (CU) ECLIPSE — conţinut delirant stereotip 136 709 DELIR (DE) INTUIŢIE — mecanism psihopatologic incriminat 137 709 DELIR (AL) INVENTATORILOR -> INVENŢIE'®) 138 709 DELIR (IN) DOI - delir al cuplului (FALRET, LASI-GUE, 1877) 139 709 DELIR MIXT ^ COMBlNATfI)) 141 709 DELIR TRANZITORIU — accese .delirante scurte fără recidicve 142 709 DELIRIUM TREMENS — stare confuzională psihică de origine organică 143 709 DEMONOPATIC'®) — subiectul crede că este posedat de demon 170 724 DEPOSEDARE'®» — revendicator cu pseudoprejudicii 198 731 DEPRESIV'®» S^’ MELANCOLIC(D) 210 741 DERMATOZOIC'®) - sin. DELIR CU ECTOPARAZIŢl(D) 238 748 DESCOPERIRE'®) — „soluţii în domenii imposibile" 240 748 DISIMULAT'®) sin. > ASCUNS(I>) 433 796 DOGMATIC'®) — raţionalism împins pînă la absurd (ClErambault) 511 812 dDlken'®) — delirium tremens, formă atipică, neproductivă 568 825 FOBII'r) ACAROFOBJ EfF) — teama de insecte (înţepătură/prezenţă) A 66 29 A'CEROFOBIE{F) — teama de a fi ironic, dur (1880) 89 35 ACLUOf OBlE — teama de înălţime — sin. HIPSOFOBIE(F) 137 45 ACUSTICOFOBIE - teama de apă - sin. HIDROFOBIE — teama de zborul cu avionul (nu şi de înălţime) 302 86 AGALMATOREMAFOBIE(F) — teama de statui (vorbitoare) 355 102 AGIOFOBIE GALEOFOBlE 402 115 biete* affabeth: .ALGOFOBIE(F) teama de durere (altfel tolerabili) 461 137 ,AMATOFOBIE(F> — teama de praf 533 150 AMAXOFOBIE(F) — teama de autovehicule 537 151 .AMICOFOBIE*F> — teama de a fi zgîrîiat 578 159 ANDROFOBIE(F> — teama de sexul masculin (evident, la femei) 731 197 ANEMOFOBIE(p) — teama de curenţi de aer, vînt 744 201 .ANGIOFOBIE(F) ^ PNIGOFOBIE(P) 764 203 ANTLOFOBIE(F) — teama de inundaţii domiciliare 880 240 ANTROPOFOBIE(F) — teama de oameni — sin. EXANTROP1E 892 243 APEIROFOBIE(F> — teama de infinit (ca spaţiu, nu metafizic) 934 258 .APIFOBIE(P) — teama de albine 943 239 ARAHNOFOBIE(P) — teama de păianjeni (insecte, în general) 1003 269 ASTENOFOBIE(P) — teama de oboseală (la un efort minim) 1133 3Î3 ASTRAFOBIE(p) — teama de corpuri cereşti 1139 314 ASTRAPEFOBIE(F) — teama de fulgere 1140 314 ASTROFOBIE(F) — teama de fenomene astronomice 1143 315 ATEFOBIE(F) — teama de ruină, de nefericire 1169 317 aulofobî e(F) — teama de sunetele instrumentelor de suflat 1239 337 aurorafobie(f» — teama de lumina zorilor 1242 337 AUTOFOBIE(P) — teama de a fi singur (nejustificată) 1280 344 AUTOMlSOFOBlE(F) — teama de a răspîndi mirosuri urîte 1300 349 BACILOFOBI E(F’ — teama de bacili B .13 367 BAUSTOF.OBIE(F) — teama de proiectile, explozii, arme de foc 32 370 BAROFOBIE(F) — teama de gravitaţie 72 380 BATOFOBI E(F) — teama de prăpăstii; văi, defileuri 88 383 BATRACOFOBI E(P) — teama de „broaşte" 89 383 BAZOSTAZIFOBI E(F) — teama de ortostatism şi mişcare 99 384 BAZOFOBI E(F) ~ teama de mişcare (nu şi de ortostatism) 100 384 BELONEFOBI E{ F) — teama de înţepătura de ac 132 391 BlBLIOFOBIE(p) — teama de cărţi, albume, biblioteci 216 411 BROMIDROSIFOBIE(p> — teama de mirosul propriului corp 466 467 BRONTOFOBlE'F> — teama de tunete 472 46 8 CACORAFOBlE(F) S.!i’ KAKORAFOBIE(F) C10 479 CACOTENOFOB! E(F) — „teroarea sfincterelor" 13 479 CALINOFOBI'E(F) — teama de nou — sin. NEOFOBIE(p) 23 482 CAINOTOFOBIE(F) - sin. NEOFOBIE(p) ^ CAINOFOBIE(p) 23 482 CANCEROFOBIE(P) — teama de boala cancerosaă 56 490 CAT AG E LO FOBIE* F) — teama de a fi ridicol 135 503 CATIZOFOBIE(F) — teama de a se aşeza 159 512 CATOPTROFOB!E(F) — teama de oglinzi 161 512 CENOFOBIE(F) — teama de spaţii deschise — sin. KENOFOBIE(F) 209 526 CHEIMOFOBIE(F) — teăma de frig, de iarnă 274 538 CHEIROFOBIE(F) — teama de a scrie — sin. GRAFOPOBIE(P) 276 538 CHENOFOBIE(F) — teama de încăperi/spaţii goale 282 538 CHEROFOBIE(F) — teama de a pierde buna dispoziţie 283 538 CHINOFOBIE(F) — teama (nemotivată) de cîinl 297 541 CJ4IONOFOBIE — teama de fuigi de zăpadă 298 . 542 CHIPRIDOFOBIE(F* — teama de boală venerică (nejustificată) 300 542 C1BOFOBlE(P) — teama de a se hrăni/de hrană 339 548 CLAUSTROFOBlE(F) — teama de spaţii înguste. închise 391 561 CtlMACOFOBIE(F> — teama de trepte, de scăr» 401 562 Index ativbetic M7 CLlTOROFOBIE(n COITOFOBIE(F) COMETOFOBIE**» COPROFOBI E*F' CREMATOFOBIE'F CREMNOFOBI E( F) CRIOFOBIE*F) CRISTALOFOBIE*F* CROMATOFOBlE*F> CRONOFOBIE(F) CYPRIDOFOBIE(F> OEMOFOBIE*F) DEMONOFOBI EfF' DERMATO FOBIE'r) DERM ATOSIOFOBIE*P) OEXTRAFOBI E(F) DICHEFOBI E*” DIPSOFOBIE(F) DISMORFOFOBlE(F1 DOMATOFOBI E*F> OORMATOFOBI E(F> ©ROMOFOB! E(F' — teama de încăperi neaerisite 416 — teama de actul sexual 477 — teama de corpuri cereşti 498 — teama de materii fecale — sin. SCOTOFOBIE(F) 657 — teama de bani (de a-i atinge) ’ 718 — teama de. prăpastie, de adîncimi 719 sin. — sin. PSICROFOBlE(p) —► CHEIMOFOBIE*F> 734 — teama de obiecte de sticlă " 737 — teama de o culoare sau de toate culorile 754 — teama de trecerea timpului (exagerată) 766 CHIPRIDOFOBIE(p) 812 — teama de aglomeraţie — sin. OCLOFOBIE(F> D165 — teama de demoni, stafii 167 — teama de afecţiuni dermatologice 233 — DERMATOFOBIE 237 — teama- de obiecte situate în dreapta 289 — teama de organele juridice 345 — teama de a consuma lichide 395 — („psihoza urîţeniei" — KOUPERNIK) ,446 —> CLAUSTROFOBIE*F) . 523 — teama de atingerea blănurilor 541 — teama de deplasări, de a porni la drum 581 565 578 583 635 646 646 649 650 660 663 .677 723 723 747 .748 763 782 790 799 815 819 826 H ALUCINAŢII(H) .ACROMATICE'»’ ACUSTICO-VERBALE(H) ADELOMORFĂ’11' AGREABILE*1” AHLENSTIEL(H) .ALGOHALUCINAŢII(H) ANTAGONISTE10 APERCEPTIVE*11' ASOCIATE*»' AUDITIVE*1” halucinaţii (comune mai complexe) A142 45 geneză şi manifestări heteroclite 221 66 absenţa conturului ce le delimitează ,243 .73 plăcute, trezesc dorinţa de repetare 387 110 simple, auditive/apar în stres 398 114 tactile şi somestezice dureroase 462 137 verbale, contradictorii 8.37 . 219 psihice ; pseudohalucinaţii (KAHLBAUM) 937 258 „una devine semnal pentru cealaltă" ’ 1106 300 frecvente, apariţie în spaţiul obiectiv 1235 336 BAI LLARGERfH) BARESTEZICE*1” BERZE(H) BLEULER*1” ?BONNET(H) — („percepţii intelectuale"/1844) ’ B 18 368 — tulburări ale cenesteziei 59 378 — sin. OPTICOKINESTEZICE*H) (vizuale) 187 400 S-^' BLEULER* simptom 310 432 — eidolii halucinozice (1760) 364 451 CAMP!NE(H) CENESTEZICE*1” CINEMATOGRAFICE*1” •COLECTIVE*1” COMBINATE*1” COMPLEXE*1” COMUNE(H) CONTRADICTORII*1” CORPORALE (n) — respectă realitatea spaţiului obiectiv — datorate unor forţe xenopatice — tablouri vizuale .dinamice — apărute simultan la un grup S^l‘ SINESTEZICE*1” — identifică clar obiecte, personaje — conţinut apropiat de senzaţii sîn. ANTAGONISTE*1” VISCERALE*10 C 52 201 352 484 496 514 529 615 686 488 524 549 579 583 591 598 625 .637 S48' Indek àllùbétic COSMIC E(*> CROM ATIC E ACTOMOL(M) Anglia Anglia Mebanzină Mebanazină hidrazinic hidrazinic A 167 194 49 56 CATRON(M) S.U.A. Feniprazină hidrazinic CATRONIA2IDE(W) S.U.A. Feniprazi nă hidrazinic CAVODIL(*° Anglia Feniprazină hidrazinic C 163 163 171 513 513 515 DEPRENYLW DRAZINE(M> Ungaria Anglia Selegilină Fenoxipropazină propargilaminic hidrazinic D 203 571 731 825 1 ► TIMOLEPTICE (TML) ACETEXA<“> R.F.G. Nortriptilină dibenzocicloheptadienic A 91 85 ADAPIN<“> S.U.A. Doxepină dibenzoxepinic 232 6a AOAPTOL(B) Spania Melitracen antracenic 237 72 ADEPRESS Franţa Nomifensină isochinolinic 482 143 ALLEGRON»» Anglia Nortriptilină di benzocicloheptadienic 486 .143 ALTILEV<“> Franţa Nortriptilină di benzocicloheptadienic 519 147 AMAVIL Elveţia Amitriptilinoxid dibenzocicloheptadienic 550 155 AMIANELUN**» Spania Amitriptilină dibenzocicloheptadienic 576 159 AMILENT(B) Anglia Amitriptilină dibenzocicloheptadienic 580 160 AMIPHAN Japo-nia Amitriptilină dibenzocicloheptadienic 597 164 AMIPTANOLw Japonia Amitriptilină dibenzocicloheptad ienic 599 164 AMITRIPTILINA(M> România Amitriptilină di benzocicloheptad ienic 604 165 AMIZOL(B) Anglia Amitriptilină dibenzocicloheptadienic 609 166 AMOXAN(B) Japonia Amoxepină dibenzazepinic 629 173 ANAFRANIL,M) Franţa Clomipraniră dibenzazepinic 652 17a ANAMETRIN Grecia Amitriptilină dibenzocicloheptadienic 724 197 ANGOPASSE<»> Grecia Amitriptilină dibenzocicloheptadienic 782 207 ANNOLYTlN }aporvia AmitriptiliF-ă dibenzocicloheptadienic 797 210 ANSIOPAX(B) Portugalia Dibenzepiră . diben^odiazep-inic 829 219 ANTIDEPRfcN«'> Rcrr.âni-a knlpramiră dibe nzazepînic 853 230 Index alfabetic №9 ANTI PR ESS(M) S.U.A. Imipramină di benzazepinic 872 237 APONAL(M> R.F.G. Doxepină dibenzoxazepinic 963 261 ARIN(M) Coreea Amitriptilină di benzocicloheptadienîc 1034 279 AS EN DIN(M) Canada Amoxapină di benzazepinic 1082 294 ATEBEN(M) Argentina' Nortriptilină dibenzocicloheptadienic 1168 317 ATH YMI L(M) Franţa Mianserin di benzazepinic 1188 324 ÀT OPHIfsJ E(M) japonia Amitriptilină di benzocicloheptadienîc 1 206 331 ATRYPTAL(M> Japonia Amitriptilină di benzocicloheptadienic 1225 335 AYANTYL(M) Mexic Nortriptilină di benzocicloheptadienîc 1334 355 AVENTYL(M) A nglia Nortriptilină di benzocicloheptadienic 1338 356 AZAPH EN(:u> U.R.S.S. Azafen isochi noi izi ni c 1367 363 BELPAX(M> Argentina Amitriptilină di benzocicloheptadienic B 133 391 BENZOXAZON E(M ' Italia Caroxazonă acetamidic 165 397 BERCOMIN E(M> Anglia Imipramină di benzazepinic 177 399 Bl MARAN(>1) Argentina T razodcră piridinic 239 415 BOLVIDON(M) Anglia Mianserin di benzazepinic 352 450 CENSTIM(M) S.U.A. Imipramiră dibenzazepinic C 211 526 CENTRO LYSEfM) Argentina Butriptilină dibenzocicloheptadienic 223 528 CHIMOREPTIN(M) Japonia 1 mipramină di benzazepinic 289 539 CHRYTEMIN(M) Japonia Imipramină dibenzazepinic 329 546 CINCOFARM(M) CO-CAPS Spania Cxitriptan triptofanic 351 549 1MIPRAMIN E(M> Angiia Imipramină di benzazepinic 457 514 CONCORDIN(M) Franţa Protriptilină dibenzocicloheptadienic 542 603 CON FUCTAN(M) Franţa Oxaflozană morfolinic 561 609 DAPRIMEN(M) DECA- Grecia Amitriptilină di benzocicloheptadienic D 28 681 PE RAZI N E(M) Canada T razodonă triazolopiridinic 66 688 DECÂT RIPTYN(M) Canada Amitriptilină di benzocicloheptadienic 70 689 DEMOLOX(M) Anglia Amoxapină dibenzazepinic 166 723 D EPARON(M) Franţa Demexiptilină di benzocicloheptatrienic : 187 727 DEPRAMIN E(M) Grecia Imipramină di benzazepinic 200 731 DEPRENI L(M; Polonia Imipramină dibenzazepinic ' 202 731 DEPRESS(M) japonia Imipramină di benzazepinic 212 743 DEPRESSING' Franţa Propizepină di benzazepinic 213 743 DEPRESYMG) S.U.Â. Dosulepină di benzotiepinic 214 743 DEPREXG) Canada Amitriptilină dibenzocicloheptanic .215 743 DEPREXAN(M) Israel Desipramină di benzazepinic 216 743 DEPRINO L(M) Danemafca Imipramină dibenzazepinic 218 744 DESYREL(M) S.U.A. T razodone triazolopiridinic 260 754 DEVRYL(M) Mexic Clomacran acridanic 283 761 DIATRASE(M) Grecia Amitriptilină d-i benzocicloheptanic 331 779 DINSIDON(M) Chile Opipramol dibenzazepinic 379 788 DITISAN(M) Brazilia Imipraminoxid benzodiazepinic ' 495 808 Dl X ERAN(M) Elveţia Melitracen antracenic 498 810 DOKXAPAN(M) T urcia Doxepină di benzoxepinic 514 813 DOLSEDOL(M) Japonia Amitriptilină dibenzocicloheptadienic 519 814 DOMICAL(M) Anglia Amitriptilină di benzocicloheptadienic 524 815 OOXAL(M) Finlanda Doxepină di benzoxepinic 563 821 DOXECAN(M) Coreea Doxepină dibenzoxepinic 563 821 DOXEPING) România Doxepină di benzoxepinic 564 821 DYNAPRIN(M) Italia Imipramină dibenzazepinic . 623 . 839 54 - Enciclopedie de psihiatrie - cd, 1-67 Index alfabetic • BETABLOCANTC (BB) ACIFOL Danemarca Acebutolol isopropiJic 328 779 OJSORAT(M) Elveţia MetipranoJol isopropilic 453 800 Index alfobetic 8ST DOBEROL Ungaria Dietazină fenotiazinic 923 255 APIRAN(M) Coreea Proclorperazină fenotiazinic 949 260 APO-HALOPE- RIDOL(M) Canada Haloperidol butirofenonic 958 26î APOLON(M) Japonia Rescinnamină Rauwolfia 961 261' APOPLON(M) Japonia Reserpină Rauwolfia 968 263 APORECIN(M) Japonia Rescinnamină Rauwolfia 970 263 APOTERIN(M) Japonia Rescinnamină Rauwolfia 976 264 ARCUM(M) S.U.A. Reserpină Rauwolfia 1015 271 ARISTOFEN(M) Italia Trifluopromazină fenotiazinic 1036 279 ASCOSERP(M) Austria Reserpină Rauwolfia 1077 293 ASPERSINAL(M) Argentina Clorpromazină fenotiazinic 1125 309 ATARACTI L(M) Portugalia Promazină fenotiazinic 1151 316 ATARZINE(¥) Canada Promazină fenotiazinic 1155 316 ATENSION Japonia Ciorpromazină . fenotiazinic ■ B 14 • ’ . 367 BANASIL(M) Anglia Reserpină Rauwolfia ' ■ 46 373 barneti l(m) Franţa Sultopridă benzamidic -71 380 BENALGEN(M) Japonia Alimemaziră fenotiazinic 137 392 BIOPERIDOLO(M) Italia Haloperidol butirofenonic 274 423 BISCASI L(M) Grecia Ciorpromazină fenotiazinic ‘ 291 427 BONAPENE(M) S.U.A. Reserpină Rauwolfia 356 450 BROSERPINE(M) S.U.A. Reserpină Rauwolfia 473 468 BROTOPON*»» Japonia Haloperidol butirofenonic 475 468 BURONI L(M) Belgia Melperonă butirofenonic 511 475 BUTAPERA2INA(M) Mexic Butaperazină fenotiazinic 516 476 CALMAZINE»1’ Australia Trifluoperazină fenotiazinic C 37 486 CALMOTAL Japonia Rescinnamină Rauwolfia 58 491 CARDI LAC(U) Grecia Flufenazină fenotiazinic • 92 497 CARDIOSERPIN(M) Finlanda Reserpină Rauwolfia 98 497 CAR F EN AZIN E Portugalia Flufenazină fenotiazinic 207 526 CENTRACTI L(M) R.F.G. Promazină fenotiazinic 217 527 CENTRACTYL(M> Suedia Promazir.ă fenotiazinic 217 527 CEPHALMIN(M) Japonia Tioproperazină fenotiazinic 228 531 CEREVIN(M) Finlanda Flufenazină fenotiazinic 252 534 CHAMPIONYL(M> Italia Sulpiridă benzamidic 261 535 CHEMFLURA- ZINE Canada Ciorpromazină fenotiazinic 318 545 CHLORPRO- MAZIN(M) Iugoslavia Ciorpromazină fenotiazinic 318 545 CHLORPRO- MEZ-ETS(M) Canada Ciorpromazină fenotiazinic 320 545 CHLORPRO-THI XEN(M) Cehoslovacia Clorprotixen tioxantenic 321 545 CHLOR-PZ(M> S.U.A. Ciorpromazină fenotiazinic 323 546 CHLORZINE(M) S.U.A. Clorprcmăziră fenotiazinic 325 546 CHLOTHIXEN Japonia Clorprotixenă • tioxantenic 326 546 CIAN ATI L(M) Franţa Ciamemazină fenotiazinic • . 331 547 CIATYL(M> R.F.G. Clopentixol tioxantenic 334 547 CINNALOID(M> Japonia Rescinnamină Rauwolfia 354 549 CINNASI L(M) S.U.A. Rescinnamină Rauwolfia 354 549 CISORDINOL(M) Olanda Clopentixol tioxantenic 3*62 550 CISORDINOL D|pOT<»> .CLEBORIL'»' R.F.G. Spania Clopentixol decanoate Clebopridă - tioxantenic • benzamidic • 363 393 550 562 CLINAZINE'1» Grecia Trifluoperazină Iftdex alfabetic fenotiazinic 408 ’564 C'L-OPIBEN(M) Cehoslovacia Clorotiapină dibenzotiepinic 434 568 CLORDELAZIN(M) România Clorpromazină fenotiazinic 438 568 GLOROPRAZIN'51» Austria Clorpromazină fenotiazinic 441 570 CLOROPRO- MACIN(M) Mexic Clorpromazină fenotiazinic • 441 570 CLORPROMA- ZINA(M> Spania Clorpromazină fenotiazinic 441 570 CLOXAN(M) Finlanda Clorprotixenă tioxantenic 450 571 COLSTAMIN(M! Japonia Rescinnamină Rauwolfia 492 581 CÔMPAZINE(M> S.U.A. Proclorperazină fenotiazinic 504 584 CONCI LIUM(M> Argentina Benperidol butirofenon ic 539 602 CONSILIUM1-'1» Belgia Bromperidol butirofenonic 582 613 CONTOMIN Japonia Clorpromazină fenotiazinic 611 624 COOLSPAN<“> Japonia Sulpiridă benzamidic 644 632 COPLEXENS(M) S.U.A. Alimemazină fenotiazinic 649 634 COPORMIN(M) Japonia Clorpromazină fenotiazinic 650 634 CORMITON(M) Japonia Clorpromazină fenotiazinic 679 636 CO-SULPIR'11» Spania Sulpiridă benzamidic 696 641 CRASIN(M) Coreea Alimemazină fenotiazinic 713 645 cRomedazine Reserpină Rauwolfia 771 664 DAISALOID'"» Japonia Rescinnamină Rauwolfia D 14 679 DANATIRYL(M) Coreea Sulpiridă benzamidic 24 681 DAPOTUM»1» Elveţia Flufenazir.ă fenotiazinic 27 681 DARLETON Anglia Flupentixol tioxantenic 193 730 DESERPA(M) S.U.A. Reserpină Rauwolfia 245 751 DESMENAT(M> Grecia Sulpiridă benzamidic 250 752 DIBUTI L(M) R.F.G. Profenamină fenotiazinic 342 782 DICEPLON(M> Japonia Spiclomazină fenotiazinic 344 782 DIGTON(M> Spania Sulpiridă benzamidic 363 765 DINEZIN(M) U.R.S.S. Dietazină fenotiazinic 376 788 DIPARCOL(M) Anglia Dietazină fenotiazinic 386 789 DIPHERGAN(M) Polonia Prometazină fenotiazinic 389 789 DIPRAZIN(M> U.R.S.S. Prometazină fenotiazinic 394 790 DIPROZIN(M) Anglia Prometazină fenotiazinic 394 790 DIQUEL(M) S.U.A. Etimemazină fenotiazinic 397 791 DISCIM ER(M> Grecia Trifluoperazină fenotiazinic 411 793 DISERRON(M) Japonia Spiclomazină fenotiazinic 419 794 DIXIBON(M> Spania Sulpiridă benzamidic 499 810 DOGMATI L(M) Franţa Sulpiridă benzamidic 512 812 DOIMAZIN(M) Japonia Clorpromazină fenotiazinic 513 813 DOMINAL(M) Franţa Protipendil fenotiazinic 525 815 DOMINI L(M) R.F.G. Protipendil fenotiazinic 529 815 OOREVANE(M) Belgia Propiomazină fenotiazinic 542. 819 DORM E(M) S.U.A. Prometazină fenotiazinic 550 820 ORESSENT(M) Grecia Sulpiridă benzamidic 575 826 > >> z zz о 73 m 2 m ГП sr X xo Z 5? m « >>>> ZZzZ mm- > к >o> чх к si 5 = > К >>> 222 -4 "D Зсї > Îj m -zo S X >>> 222 -О “0 “D III m > > OHw 73 m С i§? 2 >> 22 ~a -о II m > Hm m h X m £X w ж >>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 22222^C75l3!ODODdOdOgO 0-ЧтГПгЦ~"0тг“2 — ІР^-опзт-о-о-оД %\Ы>ЛтЬщЬщ ? ~ П к - с - m 5 > 5 ~ S Z к >>> ООО СНЧ ^ <5 5^z> >>> О О 03 Н7С m 1— от О m * £2 ~ т> Z > 5 X О Т?°!/1Зс?’<л>сл е» р>-пс з • СО СО 00 оо г 7зоэ^ш^-о>г*>слсл00^:СП7этСЛСЛ!1!Г)слГ)>"п>оэ ^С="СССС<^С^?^З^СС?:<^<СС<°С0-3„-;3 pi . Р>-----------П) — • — • --------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- — • -I -I — 3 fu Р •> Л15* Ц 3 3 У 3 « "о (*15 І 2 ! g s-l з о» Р< 2 7і > ^ -Г 3 3 ^ О n SÎ -н 3 q 5* -• X gc з рк > > О З з <ї А ^ X CP CP Р 5Г CL3 5' EL р PC g 2> 2- З 1.2 S on > 5£з пГ g : г+ _. : Р -, ■ З рс І '333 > 2 з « пГ р £Г З 52азй5525Ін..з з з З 3 р< р« з з X Р Ьі П> 2- 3' q з m Р< J — О 3 3 3 Cl Р 3 “О Р< рс р< рс ( . . 3 р 3 о N Зо -■ -, 3* 3 рс g, pt рс рс р р з 3 m >> m -р "ъ /~\ З з 3 з « зо 5;?f 2-ST ?Р £з 5 » з з з о . 3?з'3 5' 3 е,‘ 5- Ü jş;r &S 3 Pc рс : Р сЗ ■>> 3 ц Із 3 О рс 13 РС 2 > -а оо о ОО -ŢI 2 Н “О оо 3 п ППППО £>>>> £ оо оо от ^ !???§ till? *2С 5 ~ S3 СО CD q: о > Г ^ Р Р D С р — з cm V -• Р fJ “ > — о. р • р Р с с с с с 3 3 3 3 3 ППППО -• р р р р D D D D р р р Р) N о о оооо -< 50 50» 3000 02J-0 Sz^j >31 N > Z — со g ZS- і г PfÏ5 Z3 —j p -. “ CL P P ^DD — tL ^ "І st-о о о с —X> -о о _. П) rD -о о. q. СР PC Q. Q. Q. <Ъ X cm_ а. “ О S' ТО -o —Л —П —о —о —*1 -о . —о . . -о _Ь, _ —н -п Т*ч _w cp (P CP Л) CP CP CP CP CP CP 3 СР СР СР СР СР СР СР СР СР СР 13 СР СР 3 СР СР СР СР D 3 D =3 D 5 I3_ D_ о 13 3 3 3_ 3 3 3 3 3_ о_ 3 3 о 3_ 3 3 3_ -с о л ГР п> (P (P CP CP CP CP CP CP СР СР го ЯГ СР <р СР СР СР СР СР СР 3 СР CD СР СР r+ — p+ st. r+ Г+ st Г+ о г+ г+; Г+ г+ г+ г+ г+ st г+ п* г+ st о с+ ~ st P P P p" p" p p* p" p p" 5* НГ Р* нг нг ST р" р" нг р ЕГ р" р 3 р" р р р" 3 3_ 3 3 3 3_ 3_ 3_ 3_ 3^ п’ 3 3 3 3 3 3_ 3 3 3 3. 3 3, п" 3_ 3_ 3^ 3^ з’ 13* 13* D* ZJ D* 3 ІЗ* 13 3 3* 3 3* 3* 3 3* 3 3 3_ 3 3* 3* 3 3* о’ о" n n* n’ n* n о n n* р г+ р р_ р г+ р г+ р г+ р_ p г+ р р г+ n п’ о р г+ р г+ р г+ D X cp b± cp |3| CD m p ц p p ЗІ.ЗЗ 3 n 13 33 p CJ pj p Г+ r+ Г+ ' cr cr СГ CP с с 5’3 Я Я N 3. гГ сГ э’ 2 ^ -■ г- О О 2. 2. п" о* ОО OOsl4]sls|^(j4(>(>^^(M>0^(>(M^lnOiCn-NAWW|OKJk)IOKJKJk)SJNJKJ)0-i-A-i-i'^ _х OClln-l^-i^4iJb,OJWWWWWMOXOMjiNJNlOWO'OP'vjNjc>'(M>(>(>-MOOOSja'-^^ О Cn\OoOvOoJCnsJO-fe>.COCOSJ-A-^4LOJNJOCOOvOvO^OvOO-PCn-^'NjCT\Cn4^COsJ4LOOvONJCn ОО ОО ОО ОО 4». СЛ MD чО чО vO ач on сп сл М 00 ^ "ч| NJ О чО Оч -a -^OOC)40>4j>sJ'4j>s|'vJ'vI'vI'4'vI'vja4CncnCn-^.-U-»>40 00 C0 00'vJ'vI'>s!'vJ,44l'^J'vl'vJ04Cn-fc».-P-^SJ СЛ N^O0W-^-^N0>O>Cncn^-fe-6¥-feflsJC0'40(>,O4NW<74QI?N,^riW400p0p-v|'vJ'^Jv4c0-v|cO4O4OOO0N Сл ф. 4ь -Р -Р vO чО чО 00 >1 ^ ^ 00 СО CD Cto WSJIONJ ^ Qn 4S Index alfabetic ANOXINE(M) ANAPENTAN(M> ANTEPAN(U) ANTIMERAN(M) ANTIOBES R(M> APEDINE(M> APIQUEL(U) APONEURON,M) S.U.A. Austria Portugalia Japonia Spania Austria S.U.A. R.D.G. APPETITZClGLER(M> Elveţia APSEDON(M) Spania ARCALION(M) Franţa ARCOTROL R.F.G. AVIPRON(M) Polonia AZOXODON(M> U.R.S.S. Ferţdimetrazină morfolinic 817'* ~ Fendimetrazină morfolinic 841 Fendimetrazină morfolinic 343 . ~ 22\ Pemolină oxazolinic 863 235 Fenproporex feniletilaminic 868 235 Fenmetrazină feniletilaminic 933 258 Aminorex oxazolinic 948 260 Amfetamina feniletilaminic 964 262 Fenproporex feniletilaminic 979 264 Clorfentermină feniletilaminic 995 266 Sulbutiamină aminic 1011 271 Fendimetrazină morfolinic 1014 271 Propranolol propanolic 1054 287 Clobenzorex feniletilaminic 1083 294 Deanol dimetilaminoetanol 1223 334 Fipexidă piperazinic 1227 335 Citicolină colinic 1228 335 Clorfentermină feniletilaminic 1345 358 Clorfentermină feniletilaminic 1345 358 Pemolină oxazolinic 1374 364 BACARATE(M) BAR-DEX(M> BELLAPRONT(M» BELLOFORM BENSEDREX(M) BENZEDRIN E(M) BETANAMIN(M) B!MANOL(M) BOF(M) BONTID(M) BRONTIL(u) BRONUMIN(M) BOXOGETTEN(M) BRAININE(M> BRASSEL(M) BRENDALIT(M) S.U.A. Fendimetrazină fenilmorfolinic B 11 367 Franţa Dexamfetamină fenetilaminic 56 378 Argentina Fentermină feniletilaminic 128 390 Elveţia Cătină feniletilaminic . 130 390 Canada Propilhexedrină difeniletilaminat 153 394 Canada Amfetamina feniletilaminic 161 395 Japonia Pemolină feniletilaminic 201 408 Polonia Deanol dimetilaminoetanol 238 415 S.U.A. Fendimetrazină fenilmorfolinic 339 441 S.U.A. Dexamfetamină fenetilaminic 372 453 S.U.A. Dexamfetamină fenetilaminic 374 453 Finlanda Amfepramină feniletilaminic 375 453 R.F.G. Cătină fenetilaminic 396 458 Argentina Deanol dimetilaminoetanol 429 462 Italia Citicolină colinic 431 463 Argentina Amfepramonă feniletilaminic 438 463 CAPTAGON(M> CAROPAN(M) CATOVIT(M) CDP-CHOLINE(M) CâGRAMINE(M) CENTRAMIN(M) CENTROFON(M) CEREB(M) CEREBROL(M) CEREGUT(M) CERVOXAN(H> CH LOROPHEN(M) CIDIFOS(M) CIDI LIN(M) CIPRODENE(M) CLâOFIL(M) cl£r£gil(m) COLITE(M) CORENALINtM) Belgia Japonia Finlanda Japonia Portugalia Japonia Austria Japonia Franţa Japonia Belgia S.U.A. Italia Italia Portugalia Franţa Elveţia Japonia Japonia Fenetilină feofilinic C 72 493 Pipadrol metanolic 111 499 Prolintană pirolidinic 162 512 Citicolină colinic 180 519 Amfepramonă propriofenonîc 198 524 Pemolină oxazolinic 218 527 Pirovaleronă fenonic 224 528 Citcolină colinic 233 532 Malamină dimetilamînoetanolic 240 53,3 Citicolină colinic 248 534 Deanol dimetilamînoetanolic 257 535 Clorfentermină feniletilaminic 316 545 Citicolină colinic 349 549 Citicolină colinic 349 549 Ciprodenat dimetilaminoetanolic 355 549 Difemetorex feniletilaminat 394 562 Deanol dimetilaminoetanol 400 562 Citicolină colinic 490 580 Citicolină colinic 674 636 ^(S^NNr^^u^L^LO^bvbâÔO^^N^^NvôvbâDÔN f |4 s N N |S N 00 00 OO OD 00 CDO On О r- PS ГЧ ^'іЛіЛіЛіЛіЛіЛіЛчО'ІГ'.СОСООЬООорСОООвОСОООСОг-т-ОІПГМГ^ГО NOvOvOsOsO vOsûvOvO'^vÛ'ûvûvOvONNNNN |\ Г^Г\Г\Г^Г^.Г^Г^Ґ^Г\Г\Г^Г^-Г^Г^-Г^-Г^Г^Г^Г^ООООСОСОСОСХЗОО К ^ r- v6 N CN ГМ LO LO LO t* 004) oom o on о о V- Г4^ СО 00 oo (NrO^OMx-OOOOTM-fONnr-Or-rO^ONr-OrOLnCO^ooOOrNnOT-i^OOONNONO^’t'Nt-O r-r-nrOMTT'^OOO'fNTCOOCbntn Ю Ю lOvONNCOOOfN^TLn^NC'O^'OvOhOOOTvONNO^rS v-T-v-'ţ-rSrNrNrsrSrSrsrSrsrSrOoOOOf^OOrOfOrorOOOOOmuOLOi-Ol-OLnLO. NO ON fN LO un N LO vû |N QN ^ E E £ y (ti nj П) с :p p P ^ u _ÛJ _0J _0J о - CCC £ 0 O u li JJ p — U « « и и Ъ о .£ D TD ГО с с с Е ~ ГО E ^ о Е с "О — го С (- О +-* го.г X N a) Е о) го <и с DU Q< >ГО >го >го с с с )ГО к? >го E >ГО >го с . ЇЕЕЕ о E Е £ Q_-Mго £ Я- го го го <и Х’Е - ^ 4J о О ,|® о £ £ I Q. ГО ГО fc О X û 42 ■ 2 Û.Û.C J £ 2 Е 42 û- £ 43 ZLÏi££2zûrt X с (U >ro >ro E i_ О с с ro N ~ô ô 5J О (U u u ~ С _û p p С П ) ro (U _o Е )го Х1 42 ° £ ^ 2 4Н Е *аЗ ги <11 >го 42 с X го го > >го ô -PS Е ._ а. ги го г= 2 E ÛL- CL Го £ JÜ 5 « Е <= и *§ •§ £ ’с О о ГО 4J u u JD N а) — ~ op о. W1 W) L U з rd rd О- rd — с с с С ч- <и (U ^ 4> <-» U- 1_1_ 11 m LU го ■S О &-0 Р _ ojO о С —' — с « *тз с . ГО ГО . ГО . rd ““ <.Eê£^<êE<^< Го г* * X N N • N • ^ • +-* ‘ Э^ГОГОЭГОЭЕЭ,Л tô Z Cû CÛ - . . с 9- < со со < Д а Z Я Я - - J “ilfeg <*0-1 іл * 3 >- >- >* ÜUÜUÜ го .î2 . . Д< < Æb Із < < я .У < ~ < гз - rt X С • • С N СМЗ ■ • .2. X - ОУО • ~ Е tocûcoUtoUZu.tooou_cûD ГО 'схо ГО с ПЗ OjO • .ГО _ го < ,î2 _ _ _ •p' Го f- rd E p . "Q ru • ■ р — 2^ g.^ Ie=> S £•=> 2 ^ u: P JTÜ llL oocoûûz1S5o . û(M^OQOr-^“t-r-r-r-^-r-r-T-(,^,f,rT(-Cr)L0L0L0ininLni/)LOLn\ÛN0v0v0^0 VO NO |"^ lS l^s. ГЧ T- T- г- ^ г- г- г- г- г- г- T- г- г- r- r> г- г- г- CN ÎN fN CN fN (N (N fN rS rS (N rN fN fS fN fN PS fN (N fN fN П PS Ol fN fN (N tN tN fN (N fN ГЯ fN fN fN fN fN t NOOlNvûN'ûOOONNOOr-OOvOOOOOLONNOMnMOOvOINrOTf-iOvûCOx-MTinOMnT-OO^M^^vOCOiO^t-Or'NO^ F4'» OnOt-t— r-|S 00 0Û^N(>OOfNfNfvirsrSfS(NlO00X04tNfNrNMfN(Nr0.P0r0v0NC0OOOrir-r-r-r-(N(,N^LnLniri4Û'0 rN^%r^r^r'r^^U-,^u-14ü4Û4Û40M)I\[^r^r^rv.r^I\|^OOOOOOOOOOCOœCOOOOOCOOOONONON040NaxONONaNONONONONONONON ON СО 0 fN LO rô ON 0 T— 0 0 Q V— u u о и о u u ’с. и и ’Е Е с и с и и ’Е ’сии * O.CCCLÛ.UQ. и С Q. С с: и q_U CLCCUUU Uq^ q_U CL Û. Cl CL.Îrî CL с С С CLCL CL CL CL CL.Îf U CL ^ Cl’cl’cl CL’cl CL CL С С CL CL -x и u -о "О с с ~о с tj ^ ^ ті Ъ "и х> с с -о -о О — — О О Ü О ‘р rd ~ О — •— лз О О — — rtnJrirtObOrtOOOOrtO — -— — ОлЗОООООпЗлЗОгЗОоООО ° О — — О О nCCnN— N^Q.CNCCq_nQ.NCCOlCLCLCLnSnCLMNNNCLNCCCnCLNNNNNCLCLNCLNnNNN N N с С N N cjj^cc-sc^o.wcujjococuwoooocticoccccocejjujücocc'cccoococcccc с сии С С (l)~::ilDl: X> -O _D _C> CL CL-O ClX _Q.ûX>X)X>X>-OT3XiX> Index alfabetic ARMONIL*"» Argentina Diazepam benzodiazepinic 1043 ARTI FAR(M) Grecia Carisoprodol propandiolic 1059 ARTOLON*"» Olanda Méprobamat propandiolic 1064 ARVYNOL'"» Anglia Etclorvinol alkenic 1067 ASSIVAL(M> Israel Diazepam benzodiazepinic 1127 ASTYN<"> Japonia Ectiluree ureic 1145 ATADIOL*"» Italia Fenaglicodol propandiolic 1150 ATARAX S.U.A. Mefenesinà glicerolic 1352 AYERAMATE*"' Spania Méprobamat propandiolic 1360 AZEPAMID*"' Mexic Medazepam benzodiazepinic 1369 AZEPYL(M) Mexic Clordiazepoxid benzodiazepinic 1370 BALACON*"» Japonia Pipetanat difenilmetanic B 22 BALANCE*"' Japonia Clordiazepoxid benzodiazepinic 24 BALMINIL*"» Canada Guaifenesinà glicerolic 39 BAMATE*"» S.U.A. Méprobamat propandiolic 42 BAMO<"> S.U.A. Méprobamat propandiolic 42 BA.NABIN*"» Japonia Clormezanonâ tiazinic 44 BELSEREN*"’ Balgia Di potassium clorazepat benzodiazepinic 134 BENZO! L*"> Japonia Flurazepam benzodiazepinic 149 BENSEDIN*"» Iugoslavia Diazepam benzodiazepinic 152 BENSON(M) Italia Medazepam benzodiazepinic 154 BENT(M) Italia Clordiazepoxid benzodiazepinic 156 BENZALIN(M> Japonia Nitrazepam benzodiazepinic 159 BENZODIAPIN*"» Italia Clordiazepoxid benzodiazepinic 162 BENZOTRAN(M) Australia Oxazepam benzodiazepinic 164 BEST*"’ Argentina Diazepam benzodiazepinic 188 BETAVEL(M) Spania Cloxazolam benzodiazepinic 205 BIALZEPAM(M) Portugalia Diazepam benzodiazepinic 212 BINOMIL*"» Spania Clordiazepoxid benzodiazepinic 248 BIOBAMAT*"' Austria Méprobamat propandiolic 253 BIO-FLEX*"» S.U.A. Orfenadrinâ difenilmetanic 265 BLOMSILAN*"» Grecia Oxazepam benzodiazepinic 230 BOBSULE*"» Japonia Hidroxizin difenilmetanic 336 BOHMIN*"» Japonia Meclozina difenilmetanic 344 BONADETTES*"» S.U.A. Meclozina difenilmetanic 354 BONADOXIN*"» Japonia Meclozina difenilmetanic 354 BONAMINE*"* Japonia Meclozina difenilmetanic 354 BONARE*"» Mexic Oxazepam benzodiazepinic 357 BONIN E*M> S.U.A. Meclozina difenilmetanic 361 BONSTAN*"» Japonia Mepr obamat propandiolic 371 281 290 291 292 311 315 316 316 316 317 318 318 319 322 324 327 331 332 337 356 357 360 363 364 364 368 368 372 372 372 372 391 394 394 394 394 395 395 397 400 409 411 417 418 421 433 440 441 450 450 450 450 451 451 ГО \л лц «-LO LnsOvO^O r-^vO'ÛNNNOM'OvOvONOO^ONOr-sONNfN^-’ti/lincOCOO^'^YLO'ÛO^Ot-LnrvFsNN Si un LmvûvûvûvONOvOsO oûûoeococoûoco^^^^O^O'OOv-r-(NfN(N(N(vi(viroorin(virofv,>,f,<',f',d"t'LnLoir)\ovOvÇvo g ^ ^ ^ ^ ^ ip 'Г^Г t’r^l-Ttt'trtlO^^^lOLninin^Lri^Ln^inLn^lOLOLnin^iniOLniOLOu'lLn MMOVÛIOLOVOOO OvûOr-ro,fNLOr-fNiO'ONOOrOO{NW(N\ûOr-NO^^N^OOO^fNflOvOO^O'ir><>0^r- t^Os vO 'û ЦО NOONr'tLOlO^vü'û CN f*1,TTT^‘,tlOrsOOCOODOOr-rN|SCOOO'rr-fNrO^'L/lLOLONNOOOr-^-rSiOvûvûNrNrNrNm ООГО Г4*4 О -t~ ~ ^ ^ ~ (J r-r-r-rT-fNfSrSfNrNfNCNfNfNIMfNtriMpoMrororOPOrTfT ^ 4" LD .O Q> -Q О PC U U U и и и и о u и и и у у у и и и у и и и у и и и и U О и ° с с с о и 'Е у у и 'Е у 'Е 'Е Е 'Е "Е *с 'с и 'с 'с 'с 'с 'с 'с о ’с *с и 'Е 'с ‘с 'с ‘с ’с 'с ‘с .У .у ,у 'с 'Е X ’Б- О. '5_’Е Е П_С 'с ‘с и 'Е_'с ‘E_'cl'q.'q_ и Е У 'cl'cl’cl'c .У ‘q-'q.'cl‘q_'cl'q_'ç 'cl‘cl'с и *cl <-> 'cl’cl.E 'cl 'cl‘cl'q. ‘cl g С с 'o_ ’cl ® dj ûJ 7Г ft ft fl7 et rt-cjmiDiuajiU- Fr F; ft— +Ü ™ ft ^ О t> £ kj -M +-• M +J +J •HOn+jNNNnO.,0 011NNN+'l°NNNNNN-V1NMV, .= N.bNN° N N N N N J) ^ N N С rtîd^JJU^UD — Ч-» Г0 rd ~ .E .E ^E -- ^ ^ с ^ c •- •- c N •- N -- •- ^ u U - -- -- -- F e C .- ü* Er:5E:0:D:5:ucôc:nCÔ:0:0;D^C:D:D;u:0:D:u£:D:D£.ï:D.!?:D:DC7:0 7:D:D;D "O — f E TJ T3 oo 2 o“" о “ - — So=oooorti:rt2cdC:ooo~fcqooooo--oo--±jo^oordCo.Eooo о с -F -F ° о NNÜJNCCnCC CCLNCNNNINQ-(UCL E: Er ll'i.«D^: n DO-Q Xі T? n m ~n “o CL _Q ~o -û _û _Û _Q Q_ 00 CL 00 CL DO -Û -û "O CL-O _Q-0-Û_û-û"D-û-Ci'0 t-Q C -Q -Q CL rd -Q +-» -Û _Q jQ -C ^ “O “O _Q Ie CL rt _ >ft xt — .ЕЕ r о ^ E «t >rt E n n) ni С C її « Я * E £ С пЗ — J-^OOCLrtrt nuCoï'HdEE fO :- й я -н XJ о ,(t ■a é О о г- +J с ■ Е п) с а) E tî ÇCCCLCLNNftC.NNNNNftC:t: пі пз ft qj Q^<^O0LU±2O0(^j<^ 00 — и я я : _ _ 7 ^ ' Я Я ш < I ZXûZ: о < о о *ZZE U I I —I <<<< ииии я ш я < V>^_ о- 2!в <<< иии û?5 <2 û Q о< a: cû CU û£ << UU şr ÎÜ — Я 5 >zxz2 z ^ < < w d Q з cû cû cû X . 5 oC oC ûC ûC і/ţ û. cû < < < < < Q ш uuuuuuu я s я uj Z Si |5ig §UJUJ-JJJjy?[: Canada Clordiazepoxid benzodiazepinic 662 635 CORTICOSAN'50 Argentina Diazepam benzodiazepinic 691 640 COVATIN'50 Anglia Captodiamă difenilmetanic 701 643 COVATINE'50 Franţa Captodiamă difenilmetanic 701 643 COVATIX'50 Anglia Captodiamă difenilmetanic 701 643 COVENGAR'5" Argentina Dipotasi um clorazepat benzodiazepinic 702 643 CREOSED1N'50 Argentina Bromazepam benzodiazepinic 721 646 CRONIL'50 Italia Ectiluree ureic 763 663 C-TRAN'50 Canada Clordiazepoxid benzodiazepinic 772 664 CUADEL'50 Argentina Diazepam benzodiazepinic 773 664 CURARESIN'50 Japonia Mefenesină glicerolic 795 672 CYCLOPAM'50 Anglia Diazepam benzodiazepinic 805 676 CYLCAIN'50 Japonia Pipetanat difenilmetanic 807 676 CYRPON'M) Austria Meprobamat propandiolic 814 677 DABROBAMAT'50 R.F.G. Meprobamat propandiolic D 2 678 DALGOL'50 Ungaria Metilpentinol alkenic 15 679 DALMADORM'50 Elveţia Flurazepam benzodiazepinic 16 679 DALMANE'50 Anglia Flurazepam benzodiazepinic 16 679 DALMATE'50 Japonia Flurazepam benzodiazepinic 16 675 DAPAZ'5» Portugalia Meprobamat propandiolic ' 26 681 DARKENE'50 Italia Flunitrazepam benzodiazepinic 31 631 DASERD'50 Anglia Mefenesină glicerolic 40 683 DASEROL'51’ Anglia Mefenesină glicerolic- 40 683 DECACIL PLUS'50 Mexic Diazepam benzodiazepinic 64 688 DECA-POX YDE(SI) Canada Clordiazepoxid benzodiazepinic • 67 688 DECONTRACTYL' 50 Franţa Mefenesi na glicerolic 77 692 DELAXIN'50 S.U.A. Metocarbamol glicerolic 121 701 DEMADAR'50 Portugalia Nordazepam benzodiazepinic 148 7.13 DEMETRIN'50 Spania Prazepam benzodiazepinic 161 722 DEMO-CINEOL'50 Canada Guaifenesin glicerolic 164 723 DEPAS(M) Japonia Etizolam benzodiazepinic 188 727 DEPOCALM'50 Grecia Diazepam benzodiazepinic 196 731 DEPTRAN(M> Belgia Bromazepam benzodiazepinic 222 745 DIACEPLEX'50 Spania Diazepam benzodiazepinic 310 772 DIADRIL'50 1 ugoslavia Meclozină difenilmetanic 312 772 DIALAG'M> Elveţia Diazepam benzodiazepinic 316 776 DIAM'M> Canada Diazepam benzodiazepinic 321 778 DIAPAM(M) Turcia Diazepam benzodiazepinic 325 779 DIAPAX'50 Canada Clordiazepoxid benzodiazepinic 327 779 DIATRAN'50 Anglia Diazepam benzodiazepinic 330 779 DIAZACHEL'50 S.U.A. Clordiazepoxid benzodiazepinic 332 779 D-IAZEBRUM(M> Franţa Clordiazepoxid benzodiazepinic 333 779 DIAZEPAM'50 România Diazepam benzodiazepinic 334 779 DIAZEPINA'50 Argentina Clordiazepoxid benzodiazepinic 335 731 D1AZI L(M) U.R.S.S. Benactizină - difenilmetan • 338 781 DIAZUM'50 Venezuela Diazepam benzodiazepinic 339 781 Index- alfabetic .OlENPAX(M) Dl EPIN(M) Dl LYN w DIO LEN E(M) DIOLOXALiM) DIPAM(M) DIPAZ(M) DISARIM(M) DIS!PAL(M) DISPRANOL M' DISTALENE(* DISTENSAN(V:) DISTESOL(M) DIST ONCUR(M) DISTRANEURIN(W) DIZEPIN(M) DOMALIUM(w) DOMAR(M) DOMNAMID'M) DONAPAX(M> DONIX(M) DORM(M) DORMABROL(M) DORMICUM(M) DORMIGEN(M) DORMIPHEN DOXEPIN Italia Imipramina -F Deanol -F Piridcx’ma A 19 75 ADEPSlQUECMe) Mexic Amitriptilina -F Diazepam + 252 75 Perfervazina ADIFUGE(MC) Elveţia Amfetamina -F Atropină 260 77 ADISTOP C Elveţia Catina + Cafeina 272 78 AGETRAJM(JIC) Brazilia Meprobamat -F Reserpina -F 365 103 Papaverina AGYRAX Franţa Hidroxizin -F Meclczlm-F Bufenina 395 114 ALTIPAX{KC) Spania Fencamina -F Oxazepam -f Pirrdoxma 521 147 AMFESERPIN^ Turcia Reserpina -f Metamfetamina 570 158 AM4UT<*C> Italia Amitriptilina «f Litiu Carbonic 581 160 Index alfabetic AWPERM(MC> S.U.A. Amitriptilina -p Flufenazina 595 164 AMRIL(MC) S.U.A. Reserpina -f Meprobamat -p Mefenesin 639 176 ANAGRAX(MC) Argentina Fenfluramina -p Dipotassium Clorazepat 656 179 ANELUM C(MC) Spania Amitriptilina -p Protriptilina 740 200 ANSIOLIN(MC) Argentina Amitriptilina -}- Oxazepam 827 219 ANSIUM(MC) Spania Sulpirid + Diazepam 833 219 ANTIADIPOSITUM MC) Elveţia Catina -p Cofeina 845 221 APOPERAM(MC) Canada Amitriptilina -f Perfenazina 866 235 AXINTO(MC) R.F.G. Noxiptiiina -p Butaperazina 1353 360 BAMADEX(MC) S.U.A. Dexamfetamina -P Meprobamat B 41 372 BENPON(MC) R.F.G. Nortriptilina -p Flupentixol 151 394 BfPHETAMINE(MC) Belgia Amfetamina -p Dexamfetamina 287 427 BLOCARDYL(MC) Argentina Clordiazepoxid -p Propranolol 316 432 BRAINAL(MC) Spania Piritinol + Deanol 428 462 CAFI LON(MC) Franţa. Fenmetrazina + Fenbutrazate C 19 481 t H LO R B A M AT E(M c ' Grecia Meprobamat -p Pl/droxizin 311 544 CLINDORM(MC) R.F.G. Aceprometazina -j- Meprobamat 409 564 CLOMIFENSIN^10* R.F.G. Nomifensina + Clobazam 426 567 CLOSERPIL(MC) Spania Clorpromazina -p Reserpina 444 570 COFFADYN(MC) Elveţia Dexamfetamina -p Cofeina 469 .v 576 COKTE L!N-H(MCl Japonia Clorpromazina -p Prometazina 479 573 COMPENSOL(MC> Mexic Diazepam -p Gabob 508 587 COMPLUTINE AZUL(MC) Spania Perfenazina + Diazepam 517 592 COMPLUTINE ROjA(MC) Spania Fenelzina -P Diazepam 518 592 CONACID-D(MC) Argentina Di potassium Clorazepat -f- Noxiptiiina 534 601 CUAIT-D(MC) Brazilia Tranilcipromina -p Trifîuoperazina -p Diazepa.m 774 664 DASTEN PLUS'11 c,> Brazilia Mazindol -f- Diazepam D 42 683 DEADYN(MC) Elveţia Pemoiina -P L-Glutamina 47 685 DEANX!T(MC) Spania Melitracen + Flupentixol 50 68.5 DEBRUMYL(MC> Franţa Deanol -p Heptaminol 60 687 DENUB1 L(MC) Spania Deanol -p Heptaminol 182 726 DEPRELIO(MC) Spania Amitriptilina 4- Perfenazina 201 731 DEPRCL(MC) S.U.A. Benactizina 4- Meprobamat 221 745 DE$CRAPTIN(MC) Grecia Meprobamat 4- Oxazepam 241 749 DIAPATOL(MC> Italia Clordiazepoxid 4- Amitriptilina 326 779 DIAZEPOXlN(MC) Spania Clordiazepoxid 4- Nortriptilina 336 781 DIAZEPRIN(MC) Grecia Meprobamat 4- Diazepam 337 781 D!STONOCALM(MC) România Propranolol 4- Amital sodic 4- Beladonă 485 806 DOMALIUM COMPUESTO'MC) Spania Diazepam 4- Fenitoin 521 814 DOMINANS(MC) Italia Nortriptilina 4- Flufenazina 526 815 DOPRENE ASTAVATATUROV(s) 65 29 AMAT* ^ BENOIT-AMAT(s> 532 150 ANTON* — trei semne referitoare la somatognozie 881 240 ASCHAFFENBURG* — halucinaţii auditive la telefon 1073 293 AUTOMATISM MINTAL PSIHOGENIC* sin. ACŢIUNE EXTERIOARĂ(s) 1295 347 ‘BABINSKI* — 10 semne în dialogul organic / funcţional В 5 366 îBAILLARGER* — inegalitate pup'lară /1877 19 368 ^BALINSKt* — areactivitate pupilară /1858 29 370 — Enciclopedie de Dsihlotrie — cd. 167 866 Index alfabetic BASCINA8 — anxietate, negativism, teama de părinţi 81 381 BATTLE8 — traumatisme craniene — dg. diferenţial 91 383 BECHTE’REV-MENDEL8 — reflex cuboidodigital / dorso-cubital 108 387 BBCHTEREV8 — parasimbolie ± afazie senzorială 109 387 BELL8 — paralizie facială — dg. diferenţial 125 390 BERNSTEIN8 — diferenţierea simulaţiei de catatcr.ie 181 400 BIERNACKI8 — anestezie în lues cerebral 226 413 BIKELE8 — variantă a semnului Kernig 231 413 BLEULER8 — halucinaţie vizuală complexă 310 432 BODAMER8 - sin. PROS O PAG NOZ IE 338 441 BOLLACK8 — evidenţierea stazei pupilare 350 446 BRISSAUD8 — semn plantar in sindromul piramidal 452 465 BRISSAUD-MARIE8 — tic buco-lingual 454 465 BRUDZINSKI8 — semnele sindromului meningeal 478 468 BRUNS8 — tulburări de echilibru în dg. tumorilor 479 468 BRZEZICKI8 - sin. PARAGNOMENUL BRZEZICKI 485 470 BULDOG8 - S-^l' IANISEVSCHI8 503 474' BUMKE8 — absenţa midriazei la emoţii/1903 506 474 CHADDOK8 - varianta BABINSKI8 C 260 535 CHARCOT8 - cefalee „în cască" / CHARGOT 265 537 CHASLIN8 - sin. CATAFAZIE S^l' VERBIGERATIE 270 537 CHVOSTEK8 — hiperexcitabilitate în hipocalcemie 330 546 CUNN8 —s- BENOIT-AMAT'8» 784 667 SINDROM(S) A.A.A.(S) sindrom — afazie, apraxie, agnozie — A1 O A.A.A.A.*8* — sindromul celor patru A(BLEULER) 1 9 AARSKOG - sindromul X fragil 2 9 ABASEV-KONSTANTIe — deteriorare mintală de origine NOVSKI —»AMNEZIE 610 167 AMNEZIC PSIHQGEN(S) —»AMNEZIE 610 167 AMOTIVAŢIONAL(s) — aspiraţii şi ămbiţii reduse în canabism 627 173 ANGAJARE*s) — manifestări psihice 762 203 ANGIORETICULOM ROUSSY- OBERLING*81 S^l' HIPPEL-LINDAU*81 775 205 ANTIMONGOLISM*81 ^ MONOZOMIA 21 864 235 Index alfabetic ANTON1»1 ANTON-BABINSKi* 9> ANXIETAS TIBIARUM*8) APALIC*s) APARNETIC<8> APATICQ-AKINETICO-ABULIC* APERT*8» ARGYLL ROBERTSON*s) ASPERGER* 8> ASTVATATUROV*8’ ATAXIE FRONTALĂ*8» ATAXIE ISTERICĂ(S) ATONIC-ASTATIC*8’ AUTOMATISM MINTAL*s> BABENCOVA*8) BABINSKI-FROMET*8’ BABINSKI-FROLICH*8) BABINSKI-NAGEOTTE*s) BALINT(B) B A L LA R D-O EG E N-P AIE* s> BALLARD-MILLER*8) BAMBERGER* s> BARâ-LIEOU*s) BARâ<8> BĂTRÎN ACUZATOR*s) BEHQET'S) BENDER-flSCHER-ADAMS*s) BENJAMIN*8’ BENOIT-AMAT(s) BERS-CONRAD*s> BEŢIA DE SOMN*3) BIANCHI*®) BICKEL-LOWE*8’ — cecitate corticală nerecunoscută — asomatognozie, anozognozie, anozo' diaforie S-^‘ ECKBOM*®) — tulburare posttraumatică a ritmulU1 somn / veghe — refuzul bolii bacilare / GILLES 8) S'n‘ KLEIST*8) — sin. ACROCEFALOSINDACTILIE — forma clasică şi inversată — autism infantil cu hiperacti vitate — interogare sîcîitoare a' medicului -V BRUNS(S), 1392 — BRIQUET/1859 S^l‘ DIPLEGIE ATONICĂ CONGER' TALĂ — CLÉRAMBAULT-KANDINSKI — KORSAKOV*s) + pseudomoria (1967) — sin. BABINSKI-MEIGE*S> ADIPOZO-GÊNITAL*3’ — sin. SINDROM DE HEMIBULB — sin. PARALIZIE PSIHICĂ A VEDÉ?" — encefalopatie postmeningoencefaliti^. — cerebrastenie postmenirgoencefaliti^ — formă foarte rară a isteriei /1859 — formă pasageră a sindromului BABINSKI-NAGEOTŢE ^ LE'RICHE(S) — reacţii ostile şi revendicative nejustificate — sin. ADAMÀNNAIDIS-BEHÇET(S) — amnezie globală şi tranzitorie — oligofrenie, anemie, hidrocefalie — semnul Cunn inversat — delir hipocondriac de involuţie sin. , , -► ELPENOR(s) — afazie, apraxie, alexie sin- -> LOWE(s) sin. MARCH IAFAVA-BIG N AM l(s) SIGNAMI( s) ©UCC-L1 NGUO-MASTICATOR( s> 8LOCH-SULZBERGER<8) - sin.* BLOCH(8) ? CAROL-BOUR(s) sin. BOAS-MATHIEU(S) BOGAERT-NISSEN(S) B0NHOEFFER(s) ACORIE — formă a leuçpdistrofiei progresive — prodrom psihic al bolilor infecţioa£e / " 1910 BONN ET*8) — hstucinoia. vizuală princeps /1760 SONNET-DECHAUME-BLANC*8) - sin. ANGIOMATOZĂ NEURORÉ' TINIANĂ 882 m 883 905 24$ 919 254 924 255 928 256 940 258 1022 272 1123 309 1144 315 1159 317 1161 317 1204 331 1294 347 B 2 365 6 >366 7 366 8 366 31 -, 370 34 ,3?1 35 371 43 372 57 378 76 381 102 -386 115 389 139 392 147 393 148 393 184 400 210 411 213 411 220 412 229 413 312 432 318 433 335 440 341 441 360 450 364 451 365 451 Index alfabetic BONNET-MORSIER'8» BONNEVIE-U LRICH'8» BGNNIER'S> BORNST,EIN(s) feORREMENS von BOGAERT* BOTCARO(s» B©UDOURESQUE< s> BRATZ'8» BRÂUTIGAN'8» BRIQUET's) BRISSAUD'8» BRUNS's) BRUNS-JASTROWITZ'8» BRZEZICKI'S) BUCY-KLÜVER'$) BUGARD-SOUVORES-COSTE-BULAHOVA'E» MORSIER'8» — aberaţie cromozomială /1949 — vertij, hemiplegie, aforie — criză parţială tip rolăndic — formă de idioţie amaurotică/1937 S-^-‘ DIDE-BOTCASO's) — formă a nevritei alcoolice — sin. BRATZ-LEUBUSCHER'8», — modificări comportamentale la toxicomani — manifestări respiratorii în isterie — anxietate paroxistică de involuţie — ataxie frontală /1892 — sin. DEBILITATE MINTALĂ EUFORICĂ — parkinsonism akineto-hipertonic — sindr. experimental in lobectomie VALADER-SALLE'8» — dezvoltarea prematură a gindirii abstracte /1892 CAIRNS'8» — schizofrenie simptomatică în tumori CALM El L( 9) - sin. DELIR ACUT ÎDIOPATIC CALOS(s) — manifestări psihice CAMERA DE REANIMARE(CJ — izolare senzorială iatrogenă CAP SCOŢIAN(s) — tulburări mnezice post abuz de alcool CAPGRAS-SERIEUX<6) - iluzia sosiilor CARENŢA DE AUTORITATE*f) - asecurizare (SUTTER, LUCCIONI / 1948) - sin. ACROCEFALOPCLISINDACTILIE !!£• ERITROFOBIE(F) - sin. ACROCIANOZA CR. HIPERTRO-FICĂ — manifestări psihice - varianta BABINS Kl-NAGEOTTE*s) — manifestări psihice — senilitate precoce -> AUTOMATISM MINTAL(S) — „graviditate masculină" sin. % PA!AŢA(8) — oligofrenîe autosomală recesivă - sin. STARE CONFUZIONALĂ - sin. ALDOSTERONISM CONTRATIPAL MONGOLISM'8» ^ MONOZOMIA 21 CARPENTER'8> CASPER'8» CASSIER'8» CEREBELOS'8» CEST AN-CHENAIS'8» CITELLI'8» CLAUDE-GOUGEROT'8» CLtRAMBAULT'8» CLOCITOARE'8» CLOWN'8» COCKAYNE'8» CONFUZIONAL'8» CONN'8» COPIL MALTRATAT'8> CORNELIA (de) LANGE'8» CORONARO-CEREBRAL'8» CORP CALOS'8» CORP LUYS'8» COSYNS-DURET'8» COTARD'8» CRITCHLEY'8» CROOKSHANK'*» CLUB GOL'8» — sin. TARDIEU-SILVERMAN'8» — oligofrenie congenitală cu microsomie — sindrom de însoţire / BOGOLEPOV — manifestări psihice HEMIBALBISM — sin. PATOMIMIE AUTOMUTILANTĂ — sin4 MEGALOMELANCOLIE — sin. MUZICOLEPSfE — formă de mongolism — drama singurătăţii femeii mamă 3 66 457 368 45T 369 451 381 AS 6 382 456 386 456 390 457 432 465 433 463 451 46 S 453 465 480 469 481 469 486 470 491 471 496 472 SCO 475 C 24 483? 38 486 46 487 51 488? 62 491 68 492 102 498 112 499 121 500 122 500 235 532 258 535 367 551' 386 559 399 562 422 566 449 571 459 574 566 610 571 611 626 628? 648 632 680 636 682 636 683 637 684 637 697 64Î 700 642 738 650 769 664 777 665 Index alfabetic w CUSHING(S) _ sin sUPRARENOMETABOLIC(s) . (MILCU) 800 J673- D(S) — sin. ‘TRISOMIED S-^> PATAU(S) D1 678 DA COSTA(s) — cortegiu de manifestări cardiace funcţionale 6 678 DEBILITATE MOTORIE(8) — motricitate afectată congential 56 686 DELBRUCK(S) — mitomanie confabulatorie / 1881 122 701 DENNY-BRAUN(S) — paraneoplazie psihică 180 726 DEPOSEDARE(b) — „subiectul nu-si mai aparţine" 199 '731 DESHAIES-PELL1ER(S) - sin. SINDR. SUBIECTIV AL ELECTROSOCAŢI LOR 247 75T DESPARŢIRE(S) — reacţie de externare 255 753 DIDE-BOTCARO(s) — sin. BOTCARO 346 782 DIFUZIE A IDENTITĂŢII's> — lipsa identităţii adolescentului 362 785- DlOGENE(S) — existenţa vegetativă a vîrstnicului 381 789 DUBOVITZ(S) — polihandicapare 601 832 DUMPING(S) — manifestări psihice post gastrectomie 611 833 DUPR£-MERKLEN<*> - sin. SCHLEMIHL(S) - afectare conge- nitală a motilităţii 614 834- TEST(T) ABRUTKOV ENICHEET(T) — încercare de etalonare a gradului remîsiei schizofrene A 38 19* ABSURDITATE(T) — rezistenţa gîndirii logice şi modificările calitative 54 2S ACHENBACH(T) — folosit în clinica infantilă, calităţi diagnostice excepţionale (J.D.CAL, 1986) 98 385 ALEXANDER(T) — scală de performanţe intelectuale „ALEX" 439 130' ALEKSANDROVSCHI(T) — aprecierea efectelor tranchilizantelor 446 131 ALTERNATIVE(T) — alegere între răspunsuri multiple 517 147 AMTHAUER(T) — inteligenţă verbală, calcul, construcţie 641 176 ANALOGIE — capacitate de raţionament şi corelaţie 703 191 ANTONIME*S) — înţelegerea limbajului, a cuvintelor 884 24T A.P.T. - variantă RORSCHACH — explorarea nivelului intelectual /1911 182 400 BERRO(T> - sin. BEHN-ESCHENBERG(T) 183 400 B ESTIAR(T) — identificări zoomorfice ale copilului 190 401 BIDEMA(T) - sin. BIDEMA-WARTEGG(T)/1969 222 412 BINET(T) — sin. BINET-SIMON(T) ; scala de inteli- genţă metrică 243 415 BINOlS-PICHOT(T) — inteligenţă verbală (factorul ,,G“) 246 417 BLUM(T) — test proiectiv pentru copii / 1949 321 433 BOCK ER(T) — evaluarea gravităţii sindroamelor de BONISCH(T) tranziţie /1961 337 440 — test proiectiv în neuropsihiatria infantilă 362 451 BONNET-STEIN(T) —- probă de personalitate / tip proiectiv 367 451 BOREL-MAISONNY(T) — probă de limbaj / nivel de inteligenţă 377 456 BOURDON(T) — evaluarea concentrării atenţei/1895 392 457 S.P.R.S.(T) — evaluarea depresiei 397 458 £REK-GRASER(T) — evidenţierea situaţiei copilului în familie /1951 437 463 £RENGELMANN(T) — test de memorie / utilizare restrînsă 439 463 BRODY(T) — test calitativ pentru gîndirea conceptuală 463 466 BUCK(T> - sin. CASĂ-ARBORE-OM(T>/1948 488 471 BUYSE-DECROLY(T) — evidenţiază gradul de adaptare / copii 521 477 CASĂ-ARBORE-OM(T) sin. BUCK(T) C 119 500 CATTELL — tip factorial (verbalizare, perseveraţie, inteligenţă) 165 513 CEDEC(T) - sin. BARUK(T) 189 521 CLAPARÊDE(T) — varianta BINET-SII^ON — scală 382 555 COLECTI V(T) — avantaje / dezavantaje 483 579 CUBURI(T) sin. , v KOHS(T) 776 £65 CUNNINGHAM-PINTNER(T) — baterie de inteligenţă / 1932 785 667 DEHÎO(T) — probă farmacologică D 103 699 DEXAMETAZONĂ(T) — forma, depresiei evaluată biologic 286 761 >DIXON(T) — investigarea sferei emoţionale 500; 810 jDORKELY-AMEN(T> — investigarea proiectivă a personalităţii 546 820 CONTRIBUJIA AUTORILOR : 1. AndrLescu Nicolae Teofil 2. Barbu Gabriela 3. Botezat Antonescu Ileana 4. Botezat Antonescu Liviu 5. Crăciun Dan 6. Gorgos Constantin 7. Litinschi Gheorghe 8. Năstase Ştefan ia Coca 9. Păunescu Adrian 11. Puiu Olga Valeria 12. Sandor Veronica 13. Săndulescu Maria Carmena 14. Ştefănescu Mugur Gabriel 15. Stoltz Gabriela 16. Stroian Gabriela 17. Talaban Andrucovici Irena 18. Tudose Cătălina 19. Tudose Florin 10* Prelipceanu Dan Notă: Pentru fiecare autor sînt menţionaţi, prin cifre aldine, termenii concepuţi în exclusivitate de autorul respectiv şi, prin drepte, cei concepuţi în colaborare y cifra corespunde numărului de ordine al termenului in cadrul literei respective. Exemplu: ADEFAGIE are numărul A 241, a fost conceput de Ştefănescu Mugur Gabriel şi va fi găsit în lista termenilor acestui autor, marcat cu cifre aldine. CATALEPSIE are numărul C137 ; fiind conceput de doi autori va fi găsit în lista termenilor ambilor autori (Săndulescu Maria Carmena şi Ştefănescu Mugur Gabriel), marcat cu cifre cursive. 1. ANDRIESCU NICOLAE TEOFIL A : 298, 703, 722 41, 176, 189 , 698 B : 222 C : 77, 285, 302, 466, 473, 474, 483, 509, 524, 549, 613, 638, 639 375, 570 872 Andriescu Nicolae Teotil; Barbu Gabriela ; Botezat An fon eseu Ileana O : 76, 92, 93, 124, 177, 271, 272, 371, 374, 486 256, 304, 468 2. BARBU GABRIELA A : 338, 341, 392, 795, 1055, 1192, 1272, 1322, 15 159, 161, 172 , 212 , 301, 337, 377, 384, 406, 420, 500, 583, 741, 807, 809, 1374 « : 307, 406 50, 63, 114, 145, 338, 395, 484, 507 C : 52, 181, 201, 352, 571, 700 25, 178, 249, 348, 384, 398, 413, 604 O : 58, 424, 425, 439, 445 169, 174, 308, 487 3. BOTEZAT ANTONESCU ILEANA -A : 77, 164, 183, 191, 199, 274, 299, 429, 430, 431, 466, 467, 514, 524, 613, 636, 643 , 739, 757, 760, 761, 787, 806, 922, 994, 1018, 1042, 1046, 1084, 1089, 1096, 1105, 1119, 1120, 1124, 1134, 1200, 12Q3, 1216, 1257, 1298, 1332 6, 15, 18 , 51, 60, 109, 120, 147, 153, 155, 156, 166, 189 , 233 , 239 , 244 , 246, 283, 293, 332, 384, 386, 485, 500, 586, 591, 592,602,610,612, 648, 651, 662 , 671, 705 , 715 , 745 , 747, 750, 842 , 844, 900, 907, 1023, 1049, 1051, 1115, 1141, 1157, 1171, 1247, 1263, 13.31, 1334, 1037, 1347, 1352 £: 55, 146,174,175, 178,189, 209, 211, 218, 236, 256, 257, 258, 264, 271, 272, 281, 297, 308, 349, 392, 452, 466, 467, 471 54, 266, 269, 288, 329, 347, 348, 376 C : 16, 30, 31, 70, 81, 91, 172, 192, 221, 390, 405, 448, 485, 486, 491, 494; 502; 535, 5.41, 565, 594, 600, 630, 641, 646, 722, 776, 744, 748, 752, 793 16, 17, 74, 183, 190, 358, 465, 520, 525, 538, 553, 562, 621, 725 Botezat Antonescu Ileana ; Botezat Antonescu Li viu ; Crăciun Dan Ю : 91, 299, 467, 37, 239, 347 18 , 75 , 89, 150, 151, 152, 153, 154, 157, 158, 159 , 211, 279 , 280, 281, 295, 305, 457, 503, 518, 567, 588 4. BOTEZAT ANTONESCU LIVIU A : 177, 190, 201, 258, 505, 669, 686, 751, 762, 953, 1019, 1020, 1022, 1080; 1118, 1185, 1294, 1307, 1329 243 , 278 , 700, 911, 997, 1028, 1111, 1131, 1215, 1268 В : 27, 227, 240, 245, 247, 278, 284, 294, 298 I і 106, 295, 323, 347, 348 C: 29, 33, 35, 60, 68, 146, 147, 150, 154, 204, 235, 237, 290, 336, 338, 374. 472, 484, 495, 497, 503, 507, 510, 514, 563, 568, 574, 579, 580, 581, 587, 590, 592, 598, 618, 665, 883 , 760, 765, 768, 781 230, 635, 680 Ю : 74, 101, 252, 298, 358, 418, 429, 435, 436 39, 72, 417, 431 6. CRĂCIUN DAN A: 216, 376, 861, 876, 894, 896, 921, 959, 990, 1214, 1305, 1356, 1357 46, 47, 51, 52, 81, 150, 240, 253, 515, 519, 523, 541, 620, 701, 778, 842, 893, 971, 1247, 1355 B: 241 •-C : 152, 170, 174, 299, 304, 379, 470, 471, 475, 499, 543 , 573 , 577, 593," 596, 606 , 607, 617, 715, 739, 749, 775, 781, 786 155, 256, 525, 530, 586, 673 874 Gorges Constantin D : 43 , 90, 105 , 228, 267, 269, 317, 323 , 355, 364, 375, 415, 606, 615 38, 83, 174, 184, 366, 384, 417, 510, 592, 593 7. GORGOS CONSTANTIN A : 4, 8, 10, 12, 13, 14, 19, 23, 24, 25, 26, 27, 32, 35, 37, 42, 45, 55, 57, 58, 59, 62, 63 , 64, 65, 66, 68, 70, 74, 79, 83, 84, 85 , 86, 87, 88, 89, 90, 91, 95, 97, 103, 110, 111, 112, 113, 117, 119, 122, 123, 124, 126, 128, 129, 130, 131, 132, 134, 135, 136, 137, 140, 146, 148, 149, 151, 157, 158, 162, 167, 168, 169, 170, 174, 175, 180, 182, 188, 193, 194, 195, 197, 202, 203, 206, 211, 220, 223, 224, 226, 227, 228, 231, 232, 237, 238, 242, 245, 248, 249, 250, 251, 252, 255, 256, 259, 260, 262, 263, 264, 265, 266, 267, 268, 270, 271, 272, 273, 275, 276, 279, 284, 286, 289, 290, 291, 292, 296, 297, 300, 304, 305, 308, 309, 311, 312, 313, 314, 322, 325, 326, 328, 334, 335, 336, 339, 348, 349, 352, 354, 355, 356, 358, 359, 360, 364, 365, 367, 368, ,371, 372, 375, 378, 382, 385, 388, 390, 391, 393, 394, 395, 397, 399, 400, 402, 404, 405, 408, 409, 410, 411, 412, 414, 416, 417, 419, 421, 422, 432, 435,, 436, 437, 444, 445, 451, 453, 454, 456, 457, 458, 459, 460, 461, 472, 473, 475, 476, 478, 479, 480, 481, 482, 483, 486, 487, 488, 490, 491, 492, 493, 494, 495, 496, 498, 499, 503, 507, 511, 512, 513, 517, 520, 521, 525, 526, 528, 529, 532, 533, 534, 536, 537, 540, 542, 550, 551, 55 ;3, 556, 557, 558 , 560, 561, 562, 563, 564, 567, 568, 569, 570, 571, 572, 575, 576, 577, 578, 580, 581, 588, 589, 593, 594, 595, 596, 597, 598, 599, 600, 601, 603, 604. 605, 607, 608, 609, 611, 624, 626, 628, 629, 631, 632, 633, 634, 635, 637, 638, 639, 640, 642, 644, 645, 646, 649, 652, 661, 664, 667, 683, 687, 689, 696, 697, 704, 707, 709, 710, 711, 712, 713, 714, 717, 718, 719, 720, 723, 724, 725, 726, 727, 728, 729, 730, 733, 737, 740, 743, 744, 749, 752, 755, 756, 758, 759, 763, 764, 767, 768, 769, 770, 774, 775, 776, 777, 780, 781, 782, 783, 786, 788, 789, 791, 792, 793, 794, 796, 797, 799, 804, 805, 810, 811, 817, 818, 820, 821, 822, 823, 824, 825, 826, 827, 828, 829, 830, 831, 832, 833, 836, 838, 839, 840, 841, 843, 845, 850, 851, 853, 857, 862, 863, 864, 865, 866, 868, 869, 872, 878, 879, 883, 885, 899, 901, 904, 905, 908, 909, 913, 914, 915, 916, 917, 918, 923, 925, 928, 929, 933, 936, 939, 941, 943, 948, 949, 950, 951, 952, 954, 955, 957, 958, 960, 961, 962, 963, 964, 965, 966, 968, 969, 970, 973, 974, 976, 977, 978, 979, 980, 981, 983, 986, 988, 989, 991, 992, 995, 996, 1000, 1001, 1003, 1004, 1005, 1010, 1011, 1012, 1013, 1014, 1015, 1016, 1017, 1027, 1034, 1035, 1036, 1043, 1044, 1050, 1054, 1059, 1064, 1067, 1072, 1073, 1077, 1082, 1083, 1085, 1088, 1090, 1095, 1097, 1099, 1101, 1102, 1103, 1104, 1112, 1121, 1125, 1127, 1128, 1129, 1131, 1133, 1136, 1137, 1149, 1150, 1151, 1152, 1154, 1155, 1159, 1162, 1164, 1167, 1168, 1169, 1170, 1172, 1173, 1174, 1175, 1176, 1177, 1181, 1183, 1186, 1188, 1169, 1191,1195,1198, 1201, 1204, 1205, 1206, 1208, 1209, 1210, 1212, 1217, 1219, 1220, 1222, 1223, 1225, 1226, 1227, 1228, 1230, 1237, 1238, 1239, 1240, 1241, 1242, 1245, 1246, 1249, 1252, 1254, 1256, 1265, 1267, 1269, 1270, 1273, 1274, 1277, 1279, 1281, 1282, 1292, 1300, 1301, 1303, 1308, 1317, 1321, 1323, 1324, Gorge# Constantin %-iry 1328, 1330, 1335, 1337, 1338, 1339, 1340, 1342, 1343, 1346, 1348 134? л 1353, 1354, 1360, 1361, 1362, 1363, 1364, 1365, 1366, 1367, 1368', 1369 1370 1371, 1375, 1376 1, 3, 5, 6, 7, 16, 18, 29, 31, 34, 39, 43, 44, 47, 48, 49, 56, 67, 72. 78, 80, 93, 114, 115, 121, 139, 143, 159, 161, 163, 171, 181, 208 , 217 , 218 , 240, 278, 282, 302, 307, 310, 315, 316, 318, 319, 321, 332, 347, 351, 362, 377, 380, 383, 384, 387, 389, 401, 406, 420, 424, 438, 442, 447, 465, 484, 489, 506, 50в, 509, 510, 518, 519, 523, 539, 545, 546, 552, 566, 586, 602, 610, 620, 621, 622, 654, 655, 656, 659, 660, 665, 666, 705, 765, 766, 771, 772, 803, 807, 809, 814, 816, 849, 852, 856, 860, 870, 875, 880, 890, 891, 892, 907, 910,924 , 926 , 930, 940 , 955 . 971, 987, 1021, 1023, 1047, 1051, 1096, 1111, 1115, 1126, 1130, 1132, 1139, 1141, 1143, 1145, 1147, 1153, 1171, 1182, 1184, 1190, 1196, 1197, 1213, 1215, 1221, 1224, 1234, 1266, 1275, 1278, 1289, 1314, 1315, 1327, 1345, 1347, 1352, 1359, 1374 В : 3, 4, 5, 7, 8, 11, 12, 14, 17, 20, 21, 22, 24, 23, 30, 32, 33, 36, 37, 39, 40, 41, 42, 44, 46 , 48, 53 , 56, 57, 60, 66, 68, 69, 71, 72, 76, 80, 90, 91, 95, 96,97,99,100,103,104,105,107, 112,113, 116, 119, 122, 123, 125, 126, 128, 130, 131, 132, 133, 134, 135, 136, 137, 142, 143, 148, 149, 150, 151, 152, 153, 154, 155, 156, 157, 159, 160, 161, 162, 163, 164, 165, 166, 167, 169, 171, 176, 177, 183, 184, 185, 188, 192, 193, 195, 196, 197, 199, 201, 202, 203 , 205 , 206, 212, 214, 215, 216, 217, 220, 221, 224, 226, 228, 229, 238, 239 , 244, 248, 250, 251, 253 , 261, 265, 274, 286, 287, 291, 296, 300, 302, 304, 305, 310, 311, 313, 315, 316, 319, 320, 326, 327, 330, 331, 333, 334, 335, 336, 339, 343, 344, 345, 346, 350, 352, 353, 354,-355, 356, 357, 358, 359, 361, 363, 366, 369, 371, 372, 373, 374, 375, 378, 381, 383, 385, 386, 387 , 390, 393 , 394, 396 , 399 , 400, 401, 402, 403 , 404, 409, 411, 413, 414, 415, 417, 418, 419, 423 , 427, 428, 429 , 430, 431, 432; 434, 435, 438, 440, 441, 444, 445 , 446 , 448, 449, 450, 451, 453 , 455 , 456, 459, 460, 464, 465, 468, 469, 470, 472, 473 , 475; 476 , 477, 479, 480, 481, 489, 492, 494,’496, 499, 503, 506, 509, 510, 511, 512, 513, 514, 516, 517, 518, 519" 6, 13, 31, 35, 50, 54, 64, 67, 84, 83, 102, 110, 115, 163, 194, 230, 231,242, 259, 293, 299, 309, 322, 340, 376, 389, 391, 405, 424, 425, 507 С : 1, 2, 4, 6, 7, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 18, 19, 20, 21, 23, 26, 28, 36, 37, 38, 39 , 40, 41, 42, 43 , 44, 45, 46, 47, 48; 55, 56, 58. 59, 61, 69, 71. 72, 75, 76, 80, 82, 83, 84, 85, 86, 87, 88, 89, 90, 92, 93, 94v95, 96, 97, 98, 104, 105, 106, 107, 109, 110, 111, 113, 114, 115, 116, 117, 118, 119, 120, 121, 122, 123, 124, 126, 127; 129, 130, 131, 134, 135, Ш, 138, 139, 157, 159, 162, 163, 167, 171, 173, 179, 180, 182, 184, 186, 187, 188, 191, 193, 194, 196, 199, 200, 207, 203, 211, 212, 213, 216, 217, 218, 220, 223, 224, 225, 228, 231, 232, 233 , 238, 240, 241, 242, 246, 247, 248, 250, 251, 252, 253 , 255, 257, 258, 259, 260, 261, 265, 266, 267, 269, 270, 271,. 272, 274, Gorgos Constantin 275, 276, 277, 278, 279, 281, 282, 284, 286, 287, 288, 289, 295, 297, 298» 300, 301, 308, 309, 310, 311, 312, 313, 314, 315, 316, 317, 318, 319, 320» 321, 322, 323, 324, 325, 326, 327, 328, 329, 331, 332, 334, 335, 337, 340* 341, 342, 343, 344, 345, 349, 350, 351, 354, 355, 356, 359, 360, 361, 362» 363, 365, 366, 368, 369, 370, 379, 381, 382, 387, 391, 393, 394, 395, 396» 397, 399, 400, 401, 403, 404, 407, 408, 409, 411, 420, 421, 423, 424, 425» 426, 427, 428, 429, 430, 431, 432, 433, 434, 435, 437, 438, 439, 440, 441, 442, 443 , 444, 446, 447, 449, 450, 451, 455 , 457, 458, 469, 476 , 479, 481, 489, 490, 492, 493 , 496, 498, 501, 504, 505 , 508, 513, 517, 518 , 534, 539, 540, 542, 547, 551, 552, 554, 560, 561, 572, 582, 585, 597, 599, 605, 609, 610,-611, 615, 619, 623, 626, 628, 629, 636, 640, 642, 644, 647, 649, 650,-651, 652, 655, 656, 662, 663, 664, 666, 667, 668, 669, 670, 671, 672, 674, 678, 679, 681, 684, 686, 691, 693 , 696, 699, 701, 702, 703 , 704, 708 , 709, 710,. 711, 712, 713, 718, 720, 721, 733, 734, 738, 745, 746, 747, 752, 755, 757,. 763 , 771, 772, 773 , 774, 776, 778, 779 , 783 , 784, 789, 792, 795, 798, 804„ 805, 806, 807, 808, 809, 810, 811, 812, 813 , 814, 815, 816 17. 32. 53, 78, 164, 183, 190, 210, 234, 239, 243, 249, 254, 256, 262, 330, 348 , 385 , 386 , 392 , 414, 415 , 419 , 477 , 511, 604 , 621, 687 , 728 , 740 , 766*. 770, 790, 799 0 : 2, 4, 5, 7, 8, 9, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 20, 24, 25, 26, 27, 28, 29 , 30, 31V-32, 33, 34, 35, 40, 41, 42, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 54, 60, 64, 66, 67, 68, 70, 71, 77, 79, 84, 86, 88, 94, 97, 98, 99, 100, 103, 104, 116, 119, 121 „ 123, 132, 133, 134, 136, 138, 140, 141, 144, 145, 147, 148, 149, 156, 160,. 161, 164, 166, 167, 168, 171, 178, 182, 183, 185, 186, 187, 188, 191, 192,, 193, 195, 196, 200, 201, 202, 203 , 205, 210, 212, 213 , 214, 215, 216, 218,. 221, 222, 223 , 230, 232, 237, 241, 245, 246, 249, 250, 251, 253 , 254, 255,. 259, 260, 261, 263, 268, 270, 273 , 275, 277, 283 , 285, 287, 288, 291, 292,. 300, 301, 306, 307, 310, 312, 313, 315, 316, 318, 321, 324, 325, 326,. 328, 330, 331, 332, 333, 334, 335, 336, 337, 338, 339, 340, 341, 342, 343,. 344, 345, 346, 348, 350, 351, 352, 353, 354, 360, 361, 363, 365, 367, 368_ 369, 370, 376, 377, 378, 379, 380, 381, 382, 383, 385, 386, 387, 388, 389,. 391, 393 , 394, 395, 397, 398, 399, 401, 402, 404, 409, 411, 419, 421, 423,. 427, 430, 433 , 434, 442, 443 , 444, 448, 449, 451, 452, 453 , 456, 458, 459,- 460, 464, 465, 466, 470, 473, 478, 479, 480, 483, 484, 485, 488, 490, 491,. 492, 495, 498, 499, 501, 504, 505, 506, 507, 509, 512, 513 , 514, 515, 519,. 520, 521, 522, 523 , 524, 525, 526, 529, 530, 531, 533 , 538, 539, 540, 541,. 542, 543 , 545, 547, 548, 549, 550, 551, 552, 553 , 554, 555 , 556, 557, 559,. 560, 561, 562, 563, 564, 565> 569, 571, 573 , 574, 575, 676 , 577, 579, 580, 581,. 582, 583, 585, 586, 587, 589, 591, 599, 602, 604, 607, 608, 609, 610, 616,. 620, 622, 623 , 624 1, 10, 21, 39, 73, 150, 151, 152, 153, 154. 158, 159, 204, 211, 289 , 304, 314. 319, .384, 420, 422, 431, 475. 487 . 503 , 518, 567, 570, 588 , 613 , 614 Litinschi Gheorghe ; Nâstase Ştefania Coco 8. LITINSCHI GHEORGHE A : 779, 785, 1026, 1058, 1094, 1148, 1163, 1187, 1276, 1285, 1309 44, 67, 69, 104, 108, 109, 120, 147, 333, 366, 380, 383, 484, 485, 506, 510, 518, 543, 554, 583, 622, 651, 654, 662, 747, 924, 1053, 1165, 1213, 1221, 1314, 1327 8 : 73, 83, 87, 89, 124, 180, 365, 368, 408, 420, 436, 462, 478, 491, 520 1, 6, 35, 115, 213, 222, 231, 246, 318. 340, 367, 377 C: 3, 5, 11, 38, 112, 132, 133, 140, 143, 158, 160, 166, 195, 197, 214, 244, 291, 294, 346, 364, 367, 371, 452, 461, 467, 488, 530, 567, 569, 648, 697, 705, 731, 737, 750, 769 165, 190, 202, 210. 234, 239, 243, 245, 330, 386, 459, 487, 624, 643, 675, 676, 724, 727, 728, 748, 799 О : 44, 53, 56, 329, 390, 405, 408, 477, 516 10, 311, 428, 584, 614, 617 9. NĂSTASE ŞTEFANIA COCA A : 92 , 94, 101, 105, 106, 107 , 219 , 229 , 247 , 285 , 287, 288, 449, 450, 584, 585, 587, 630, 647, 815, 1009 22, 93, 102, 104, 108, 171, 235, 246, 337, 737, 800, 816, 860, 1179, 1224, 1289, 1347, 1359, 1374 8: 191, 198, 200, 204, 207, 233 , 254, 260, 262, 263 , 275 , 280, 282, 317, 325, 457, 458, 487, 495, 501 63, 225, 288, 323 C: 27, 108, 151, 280, 468, 548, 634, 690, 759, 796, 801 25, 685, 692 D : 57, 349 308, 309, 475, 536, 537, 566, 617 878 Pôunescu Adrian ; Prelipceanu Dan ; Puiu Olga Valeria 10. PAUNESCU ADRIAN A : 254, 261, 350, 441, 501, 538, 753, 784, 854, 1293, 1302 29. 144, 217, 239, 293, 523, 657, 801, 852, 875 B: 000 194 С : 536, 645 538 D : 493 204 11. PRELIPCEANU DAN A : 165, 179, 257, 281, 381, 428, 470, 615, 692, 721, 754, 912, 1160, 1194, 1229, 1291, 1318, 1319 80, 121, 153, 154, 155, 156, 389, 427, 438, 504, 566, 648, 671, 900, 926’ 1153, 1190, 1131 В : 173, 285, 303, 328, 351 114, 235, 293, 376 С : 64, 65, 66 , 67, 142, 521, 522, 523 , 572, 584, 729, 730, 732, 788, 797 178, 383, 384, 459, 740 D : 63, 80, 127, 128, 410, 432, 497, 534, 535, 594, 595, 612, 618, 621 102, 189 , 204 , 279 , 281, 314 , 450 , 592 , 593 12. PUIU OLGA VALERIA ; A: 874, 1076, 1193 161, 172, 185, 210, 246, 280, 384, 406, 586, 856, 870, 882, 1056, 1336 Puiu Olga Valeria ; Sandor Veronica ; Sandulescu Maria Qatmena 879 IP І В: 00 67, 203, 389, 416 C : 445, 527, 557, 603, 608 46, 128, 398, 414, 487, 562, 566, 575, 604, 635, 685, 698, 714, 725, 730 D : 17, 236, 438, 455 81, 120, 233, 235, 244, 262, 265, 274, 284, 356, 407, 462, 605, 617, 619 13. SANDOR VERONICA A : 20, 75, 590, 903, 920, 1109, 1180 7, 31, 36, 49, 50, 54, 161, 389, 504, 539, 592, 616, 648, 657 В : 47, 85, 508 144, 292 C : 57, 99, 546, 595, 622, 631, 632 418, 419, 620 - D : 194, 301 517 14. SANDULESCU MARIA CARMENA A: 21, 269, 303, 353, 463, 474, 732, 735, 738, 846, 867, 934, 967, 993, 1039, 1040, 1166 11, 33, 81, 114, 133, 310, 351, 420, 442, 464, 465, 592, 737, 741, 742, 772, 809, 814, 870, 875, 906, 910, 987, 1021, 1028, 1184, 1197, 1211, 1231, 1248, 1261, 1268, 1273 B: 64, 65 , 82, 108, 129, 237, 252, 277, 306, 312, 324, 407, 410, 412, 422, 490, 502, 504 ч"' MO Sôndulescu Maria Carmen ; Şteiănescu Mugur Gabriel 13, 23, 84, 92, 208, 230, 259, 270, 318, 329, 405, 416, 484 C: 34, 54, 161, 169, 177, 229, 263 , 264, 303 , 378, 380, 388, 397, 410, 416, 417, 462, 463 , 526, 553 , 575, 589, 633 , 637, 653, 654, 657, 658, 694, 719, 726, 753, 756, 758, 794, 803 46, 137, 219, 230, 254, 262, 268, 283, 456, 602, 624, 659, 780, 79C D : 117, 163, 242, 302, 412, 471, 472, 494, 578 22, 113, 114, 130, 139, 143, 169, 190, 197, 199, 243, 244, 286, 319, 403,M28,. 441, 474, 496, 532, 536, 537, 566, 597 15. ŞTEFĂNESCU MUGUR GABRIEL A: 40, 116, 138, 141, 145, 152, 198, 200, 207, 214, 215 , 241, 295 , 306, 317, 320, 344, 345 , 369, 413 , 418, 440, 497, 508, 522, 527, 547, 565, 606, 663f 668, 693, 731, 746, 779, 808, 835, 859, 998, 1006, 1008, 1045, 1053, 1117* 1156, 1258, 1259, 1266, 1284, 1288, 13054, 1316, 1341 22, 29, 34, 48, 49, 56, 60, 72, 102, 115, 125, 133, 139, 144, 151, 163, 172, 81, 187, 210, 213, 225, 244, 280, 302, 307, 316, 318, 319, 333, 342, 357, 370, 403, 406, 423, 504, 539, 543, 545, 546, 554, 574, 586, 591, 592, 612, 616 , 619 , 648 , 653 , 655 , 670, 680 , 737 , 745 . 765 , 671, 801, 877 , 907,955,1263,. 1311, 1336 B : 74, 75, 279 63, 102, 144, 145, 232, 376 C : 50, 101, 103, 273, 293, 357, 402, 412, 436, 515, 529, 545, 614, 660, 661, 688, 706, 717, 800 10, 53, 74, 78, 100, 128, 137, 144, 155, 183, 202, 385, 477, 566, 643, 65% 676, 685, 692, 714, 724, 727 D : 234, 296, 437, 454, 508 22, 113, 114, 190, 309, 403, 422, 457, 476 Sioltz Cabiiela ; Stroian Cabriela 16. STOLTZ GABRIELA A : 178, 658 621 В : 00 00 С : 347 00 D : 481 172 17. STROIAN GABRIELA A: 28, 100, 118, 160, 196, 204, 205, 277, 329, 343, 361, 363, 446, 452, 455,. 477, 650, 672, 688, 691, 694, 695, 702, 798, 813, 847, 848, 858, 871, 884, 886, 887, 888, 889, 897, 898, 902, 956, 999, 1002, 1029, 1033, 1038, 1057, 1063, 1065, 1068, 1070, 1081, 1091, 1092, 1202, 1232, 1233, 1236, 1260, 1264, 1299, 1325, 1326 29, 41, 50, 54, 56, 69, 72, 73, 82, 121, 143, 144, 154, 166, 176, 185, 210,. 212, 213, 217, 236, 310, 315, 377, 380, 386, 403, 438, 442, 489, 523, 546, 552, 616, 619, 653, 671, 681, 698, 737, 750, 800, 812, 819, 844, 891, 924, 926, 932, 1047, 1117, 1126, 1157, 1179, 1196, 1211, 1285, 1315 B: 10, 45, 61, 77, 86, 111, 118, 138, 140, 158, 190, 219, 243 , 276, 379, 421, 439, 442, 443, 463, 482, 497, 521 1, 58, 114, 168 , 242 , 246 , 269 , 299 , 314 , 367 , 370 , 377 , 391, 425 С : 63, 73, 215, 222, 236, 353, 376, 625, 716, 785 100, 164, 165, 219, 245, 358, 375, 383, 392, 418, 553 D : 52, 59, 65, 69, 107, 109, 110, 111, 112, 115, 165, 175, 217, 266, 440, 447,. 463 56 — Enciclopedie de psihiatrie - cd. 167 382 btroian иаопеїа ; іаіаоап Anarocovici Irena ; luaose Latalina 18, 21, 78, 89, 96, 114, 120, 162, 197, 233, 243; 244, 262, 284, 289, 311, 356, 407, 416, 450, 462, 468, 476, 496, 532, 545, 570, 584, 597, 605, 614, 617, 619 18. TALABAN ANDRUCOVICI IRENA A : 71, 173 , 617, 618, 673, 674, 675, 677, 678, 690, 790, 927, 1025, 1107, 1114, 1199, 1255, 1320 36, 81, 150, 187, 208, 278, 293, 315, 438, 549, 849, 1023, 1049, 1126, 1275 В : 101, 268, 283 58, 92, 266, 270, 288, 322, 370 C : 22, 125, 156, 227, 453, 454, 506, 511, 519, 528 627 D : 125, 143, 176, 322 72, 73, 83, 85, 162, 172, 244, 246, 257, 295, 366, 517, 544, 597 19. TUDOSE CATALINA A : 2, 17, 38, 61, 96, 98, 99, 373, 379, 433, 434, 448, 469, 502, 535, 614, 734, 881, 919, 942, 985, 1007, 1052, 1069, 1079, 1123, 1135, 1144, 1158, 1161, 1207, 1243, 1250, 1271, 1280 1, 3, 5, 9, 12, 16, 43, 125, 235, 301, 362, 373, 379, 401, 427, 500, 516, 574, 766, 812, 982, 1143, 1235 В : 2, 9, 16, 18, 19, 29, 34, 43 , 70, 78, 79, 81, 93 , 94, 109, 117, 121, 127, 139, 141, 147, 170, 172, 181, 183, 186, 187, 210, 234, 249, 289, 321, 337, 341, 342, 362, 382, 384, 388, 397, 426, 433, 437, 454, 485, 486, 488, 500 23, 88, 225, 303, 338 C : 79, 149, 189, 377, 422, 564, 682, 742 283, 570, 620 Tudose Cătălina ; Tudose Florin 883 W* D: 3, 6, 36, 61, 118, 122, 126, 180, 247, 264, 290, 293 , 294, 297, 362 381 V 393, 396, 406, 527, 546, 568, 596 ’ £ " ^ 78, 95, 96, 106, 129, 226, 286, 474, 489 20. TUDOSE FLORIN 30, 53, 127, 142, 184, 209, 221, 222, 230, 234, 294, 340, 346, 374, 396, 398, 407, 425, 426, 439, 443, 544, 548, 559, 573, 579, 582, 623, 625, 627, 641, 699, 706, 708, 716, 748, 802, 837, 855, 879, 882, 944, 945, 946, 947, 972, 975, 984, 997, 1024, 1030, 1060, 1061, 1062, 1066, 1071, 1074, 1075, 1078, 1086, 1106, 1108, 1110, 1113, 1116, 1138, 1140, 1142, 1146, 1286, 1287, 1290, 1295, 1296, 1297, 1306, 1310, 1312, 1358, 1372 323, 324, 327, 330, 331, 462, 468, 471, 530, 531, 676, 679, 682, 684, 685, 895, 923, 931, 937, 938, 1031, 1032, 1041, 1048, 1087, 1093, 1098, 1100, 1178, 1218, 1262, 1283, 1313, 1344, 1345, 1350, 33, 36, 39, 46, 52, 56, 73, 82, 133, 217, 218, 225, 233, 234, 235, 236, 240, : 243, 253, 280, 282, 283, 293, 315, 321, 342, 347, 357, 370, 380, 387, 423, 424, 447, 464, 515 , 516, 523 , 541, 549 , 653 , 660, 670, 680, 681, 701, 715, fer 778, 801, 803, 812, 819, 877, 892, 893, 906, 911, 930, 940, 1130, 1139, 1156, ^ ' 1182, 1215, 1231, 1234, 1235, 1247, 1248, 1261, 1278, 1331, 1355 45, 25, 26, 38, 51, 52, 59, 62, 98, 120, 179, 223 , 232, 255, 267, 273 , 290, tţ 301, 332, 360, 364, 380, 398, 447, 461, 474, 483, 493, 498, 505, 515 31. 50, 106, 110, 144, 145, 235, 292, 295, 314, 395, 424 C : 24, 51, 62, 102, 141, 145, 148, 153, 163, 175, 176, 185, 203 , 205, 206 , 209, ^2226, 292, 296, 305, 306, 307, 333, 339, 373, 389, 406, 460, 464, 478, 480, 482, 500, 512, 516, 531, 532, 537, 544, 556, 558, 559, 576, 583, 588, 591 601, 612, 616, 677, 695, 707, 723 , 735, 743 , 749, 751, 761, 764, 767, 777, 782, 791, 802 32, 144, 155, 202, 268, 415, 530, 555, 586, 607, 627, 635, 698, 766 D : 19, 23, 55, 62, 82, 87, 131, 135, 137, 142, 155, 170, 181, 198, 206, 207, 208, 209, 219, 220, 225, 227, 229, 238, 240, 258, 276 , 282, 320, 357, 359, 372, 413 , 426, 446, 461, 469, 482, 502, 511, 528, 558, 572, 590, 598, 600, V ;. . 603, 611 T 11, 38, 39, 75, 95, 102, 106, 113, 129, 130, 139, 143, 184, 189, 226, 231, 257, V 265 , 286, 314 , 414 , 420, 441, 489 , 510