V / d!> &39 DICŢIONAR ENCICLOPEDIC voi. VII T-Z Xj % V OfV EDITURA ENCICLOPEDICĂ BUCUREŞTI, 2009 I Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Dicţionar enciclopedic / [coord. generală: Marcel D. Popa, Anicuţa Tudor, Alexandru Stănciulescu, ...]. -Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2001 —2009 7 voi. ISBN 973-45-0143-7 Voi. 7: T-Z / Marcel D. Popa (coord. generală), Nicolae C. Nicolescu, Alexandru Stănciulescu, Anicuţa Tudor, ... - 2009. - ISBN 978-973-45-0578-4 I. Popa, Marcel D. (coord.) II. Nicolescu, Nicolae C. III. Stănciulescu, Alexandru IV. Tudor, Anicuţa 030=135.1 © Editura Enciclopedică, 2009 Comercializarea lucrării în afara graniţelor ţării fără acordul editurii este interzisă ISBN: 973-45-0143-7 978-973-45-0578-4, voi. VII (T-Z) I COORDONARE GENERALĂ MARCEL D. POPA COORDONARE RODICA CHIRIACESCU NICOLAE C. NICOLESCU ALEXANDRU STĂNCIULESCU ANICUŢA TUDOR AU COLABORAT Corneliu Almăşanu Marin Andrei, prof. univ., dr. Mircea Anghelescu, prof. univ., dr. Marin Bălan, dr. Gheorghe Buzatu, prof. univ., dr. ton Calafeteanu, prof. univ., dr. Modica Chiriacescu Florin Constantiniu, membru al Acad. Române Cristina Corciovescu Costin Feneşan, prof. univ., dr. Gheorghe Firea, dr. Mihai Alin Gherman, prof. univ. dr. Luciana Ghica, dr. Dan Ghinea Biza-Daniela Ghinea Dinu C. Giurescu, membru al Acad. Române Dan Grigorescu, membru al Acad. Române Ladislau Gyemânt, prof. univ., dr. Angela Hondru, prof. univ., dr. Gabriel-Florin Matei Horia C. Matei Mihai Maxim, prof. univ., dr. Carmen-Maria Mecu, dr. Nicolae Mecu, prof. univ., dr. Adela Motoc Cristina Muică, dr. Ileana Muică Ion Nicolae, dr. Nicolae C. Nicolescu Ludmila Patlanjoglu, dr. Mircea Păcurariu, pr., m. coresp. al Acad. Române Irina Ruxandra Popa Marcel D. Popa Constantin Rezachevici, prof. univ., dr. Bujor T. Rîpeanu Dorina Rusu, dr. Sorin V. Stan, dr. Alexandru Stănciulescu Gruia Traian Stoia Stan Stoica Oltea Şerban-Pârâu Wîlly Tauwinkl Şerban Toader Anicuţa Tudor Carmen Zgăvârdici, ing. Tehnoredactare şi paginare computerizată: Mihaela Tudor Copertă şi supracopertă: Gheorghe Baltoc Corectură: Mihai Grigorescu Cartografie: Vasile Mărgărit Secretariat de redacţie: Vanda Anghel Cătălin Macovei Danny Maryvonne Moldovan Dumitru-Dorel Popa George-Cătălin Baba Culegere şi corectură computerizată: Diana Tatu Cornelia Năstase Marcela Popa I VII îndrumări pentru folosirea dicţionarului enciclopedic Structura articolelor Definiţia explicativă largă (urmată de informaţii enciclopedice) figurează de obicei la un singur reprezentant al familiei lexicale, cel mai răspândit. La cuvintele cu mai multe sensuri, prezentarea explicativă pleacă de la sensul general, uzual, către cele speciale, filiaţia semantică făcându-se pe baza relaţiilor logice. Contextele, exemplele au fost folosite pentru clarificarea sau completarea definiţiei. în interiorul unui articol, sensurile înrudite explicit sunt numerotate cu cifre arabe, iar cele mai îndepărtate cu cifre romane. Unităţile frazeologice care nu se subordonează unui sens principal figurează ca sensuri independente. Definiţiile sunt urmate de sinonime, când acestea există. La numele de plante şi de animale, definiţia este urmată de numele ştiinţific (în latină) al speciei. Semnul -0- în interiorul unui articol marchează unităţile frazeologice (locuţiuni, expresii compuse etc.) subordonate unui sens principal, precum şi unele schimbări stilistice sau gramaticale din cadrul unui sens, care nu cer o nouă definiţie. Semnul ♦ în interiorul unui articol marchează sensurile subordonate unui sens principal (notat cu cifre), pe alocuri şi unităţile frazeologice mai îndepărtate de un sens principal. Trimiterile pentru completarea informaţiei se fac în două moduri: a) printr-un v., urmat de termenul la care se trimite, plasat la sfârşitul definiţiei unui cuvânt sau al unui sens; b) prin redarea unui termen (sau a unor termeni) din definiţie cu caractere cursive. Toate abrevierile folosite în cuprinsul lucrării sunt explicate în Lista de abrevieri. Se abreviază, de asemena, cuvântul-titlu în cuprinsul definiţiei ori în formularea unităţilor frazeologice dependente. Accentul normativ este indicat printr-un punct plasat sub vocala respectivă din cuvântul-titlu (TALPĂ). La cuvintele compuse care figurează ca articole independente este indicat numai accentul principal (TOP-MODEL). Numărul de ordine al omonimelor sau al omografelor este notat printr-un exponent pus după cuvântul-titlu (VÂRSTĂ1). Formele concurente sunt înregistrate (în paranteză) alături de forma considerată recomandabilă. Variantele lexicale cu circulaţie mai restrânsă nu figurează în lucrare. Parantezele au funcţia de a izola elementele facultative sau explicative, dând definiţiei un plus de claritate. în cazul adjectivelor, definiţia este precedată de indicaţia („despre lucruri"), („despre persoane"), arătând natura numelui al cărui calificativ este. Etimologiile sunt, în genere, cele admise în lucrările de specialitate. Câteva precizări se impun: a) la cuvintele moştenite şi la cele împrumutate este indicată limba (sau limbile) din care termenul provine în română; b) la unele cuvinte recent împrumutate este menţionată şi circulaţia internaţională a termenului respectiv {i}, crearea lui în terminologia de specialitate {s} ori formele etimologice originare (cu explicarea lor), atunci când ele sunt utile pentru înţelegerea cuvântului românesc; c) la cuvintele provenite prin derivare, compunere, regresiune etc. pe teren românesc este consemnat termenul de provenienţă prin semnul < („provine din...“). VIII Semnul * se foloseşte (la indicaţiile etimologice) înaintea etimoanelor neatestate în texte (reconstituite). Unităţile frazeologice figurează în principiu la termenul cel mai semnificativ din punct de vedere semantic (acid tiosulfuric — la TIOSULFURIC, sistem tetragonal — la TETRAGONAL etc.). Personalităţile aparţinând aceleiaşi familii (ex.: membrii familiilor Teodoreanu, Văcărescu, Taviani, Teleki ş.a.), regi (ex.: Valdemar — regi ai Danemarcii, William — regi ai Angliei ş.a.), papi (ex. Urban — numele a 8 papi), precum şi denumirile geografice (ex.: Vaslui — râul ~, municipiul ~, judeţul ~), ziare şi reviste (ex.: Viaţa românească - la laşi: 1906-1916, 1920-1929; şi Bucureşti - 1930-1940, 1944-1946 şi din 1948), cu acelaşi nume sunt coordonate într-un singur articol. Organizaţiile, instituţiile etc. mai cunoscute prin forma lor abreviată sunt înregistrate în ordinea alfabetică a acestei forme şi tratate sub denumirea integrală (ex. UNESCO v. Organizaţia Naţiunilor Unite). Numele de organizaţii, societăţi, periodice străine care nu au un corespondent în limba română sunt tratate cu numele lor original (TIMES, The ~)- Denumirile unor unităţi geografice care se găsesc pe teritoriul a două sau mai multe state au fost consemnate în formele oficiale corespunzătoare; ex.: TICINO (TESSIN). Numirile oficiale duble ex. WALES (CYMRU) au fost înregistrate cu ambele forme. Denumirile geografice, recent schimbate, sunt tratate la numele actual; ex.: TOŞKENT (TAŞKENT), VIANGCHAN (VIENTIANE), YANGON (RANGOON). Scrierea numelor proprii în principiu, numele proprii străine apar înregistrate ca articole-titlu, în forma sub care au intrat în circulaţie în limba română. Când limba română nu dispune de o formă consacrată, numele străine sunt scrise în forma lor originală sau într-o formă cât mai apropiată de aceasta, după sistemele de transcriere şi transliterare recomandate de statele respective şi de Academia Română, după cum urmează: 1 — Numele străine din limbile care folosesc grafia cu alfabet latin (ex.: limbile albaneză, cehă, croată, franceză, germană, poloneză, portugheză, spaniolă, suedeză, turcă, maghiară, vietnameză etc.) se scriu cu ortografia limbilor respective, folosind semnele diacritice specifice, iar, între paranteze drepte, se înregistrează pronunţia. 2 — Numele străine din limbile cu alfabet nelatin sunt scrise astfel: a) numele proprii din greaca veche (denumiri mitologice, alte denumiri din istoria antică, personalităţi etc.) sunt înregistrate în forma indicată de îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române (DOOM) întocmite de Institutul de Lingvistică „lorgu Iordan" al Academiei Române şi publicate la Editura Univers Enciclopedic, în 1995 şi 2005, iar, în paranteze rotunde, este menţionată transliterarea formei originale în alfabet latin; b) numele proprii de persoane din limbile care folosesc alfabetul chirilic (ex.: rusa, bulgara) sunt consemnate în dicţionar potrivit indicaţiilor de transcriere cuprinse în îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie. Pentru denumirile geografice se dă şi o a doua formă, reprezentând transliterarea din „The World Atlas", Moscova, 1967, „Britannica Atlas", Londra, Chicago, 1994; I IX c) numele proprii de persoane din statele care utilizează alte alfabete (chinez, japonez, arab, persan, ebraic etc.) se redau în alfabet latin folosind sistemele internaţionale de transliterare şi transcriere (ISO, Hepburn, Pin-yin). în cazul numelor proprii înregistrate cu două variante grafice, dintre care prima reprezintă transcrierea fonetică românescă a celei de a doua, nu se mai indică pronunţia (ex. Şahtî—Sachty). Pentru redarea pronunţiei (atât pentru numele proprii, cât şi pentru cele comune) se folosesc, pe cât posibil, semnele grafice din limba română. Pentru sunetele străine limbii române se apelează la următoarele semne speciale din scrierea fonetică internaţională: â redă un a nazal, atunci când acesta este urmat de un n sau un m care nu se articulează; ex. TALLEYRAND-P^RIGORD [talră-perigo:r] e redă un e nazal în aceleaşi condiţii ca şi ale lui a; ex. TESSIN [tese] ae redă un e foate deschis; ex. TARANTINO [taerentino] o redă un o nazal în condiţiile lui a şi e; ex. TOMBALBAYE [tobalbai] o şi ii reprezintă sunetele cunoscute în limbile germană, maghiară ş.a.; ex. THOKOLY [tokoli], UBAC [Cibak] 9 redă un sunet asemănător cu a românesc, dar mai închis; ex. UEBERSBERGER [u:bersberger] j sunet asemănător cu /' românesc, palatalizat, folosit înaintea vocalelor, ex.: VIGâE-LEBRUN [vije labro] 3 sunet asemănător cu j românesc, ex.: WAtBRZYCH [uaubjh] k sunet asemănător lui c românesc, ex. WEICHSELBAUM [vaikselbaum] X redă un I muiat; ex. TAGLIAVINI [ta/Javjni] n redă un n muiat; ex. VIGNOLA [vinnola] f] sunet rostit ca n românesc din cuvintele încă, lângă, în care n nu se pronunţă dental, ci îşi are punctul de articulaţie în vălul palatului; ex. WESTINGHOUSE [uestiqhaus] 0 sunet specific limbii engleze şi spaniole, pronunţat ca un s, cu vârful limbii între dinţi; ex. THACKERAY [Qeekari] 6 sunet specific limbii engleze, pronunţat ca un z, cu vârful limbii între dinţi; ex. WEATHER REPORT [ue&e ripo:t] J sunet care redă un ş românesc, ex.: XINGO [/itjgu:] tj sunet asemănător cu ci românesc, dar mai aspru; ex. WINCHESTER [uinţfistee] dj sunet asemănător cu gi românesc, dar mai aspru; ex. VIAREGGIO [viareddjo] : indică lungimea vocalei precedente; ex. VÂC [va:ts] Semne convenţionale* □ oraşe cu peste 1 mii. loc. O oraşe cu populaţia cuprinsă între 500 mii şi 1 mii. loc. ® oraşe cu populaţia cuprinsă între 100 mii şi 500 mii loc. o oraşe sub 100 mii loc. ----- limită de graniţă statală ..... limită de diviziune ad-tivă (stat, provincie, regiune, land, district etc.) 111111 căi ferate canale ueduri deşerturi mlaştini * Cu excepţia hărţilor judeţelor României XI LISTA DE ABREVIERI absol. = absolut bg. = limba bulgară; bul- DR. = drept acad. = academie; acade- gar dr. = (referitor la un râu) mician BIBL. = bibliologie pe dreapta ad. = adâncime BJOCHIM. = biochimie dr. = doctor adj. = adjectiv BIOGEOGR. = biogeog rafie dr. doc. = doctor docent adj. dem. = adjectiv demon- BIOL = biologie DRUM. = drumuri strativ BIOL CEL. = biologie celulară ebr. = ebraică adj. inter.-rel. = adjectiv interoga- BIOL. MOL. = biologie moleculară EC. = economie tiv-relativ BIS. = biserică ELECTR. = electricitate adj. nehot. = adjectiv nehotărât BOT. = botanică ELT. = electrotehnică adj. pos. = adjectiv posesiv brit. = britanic EMBRIOL. = embriologie ad-tiv = administrativ c. = circa engl. = limba engleză; en- adv. = adverb C. = (urmat de un nu- glez afl. = afluent me propriu) câmpie ENTOM. = entomologie AGR. = agricultură cap. = capitală et. nec. = etimologie AGRON. = agronomie c. f. = căi ferate necunoscută alb. = limba albaneză; al- cf. = confer, compară cu ETNOGR. = etnografie banez CHIM. = chimie ETOL. = etologie alim. = alimentar CIB. = cibernetică Ev. Med. = Evul Mediu alt. = altitudine CINEMAT. = cinematografie ex. = (de) exemplu ANAT. = anatomie com. = comună expl. = exploatări Antic. = Antichitate concr. = concretizat expr. = expresie ANTROP. = antropologie conf. = confecţii EXTR. = extracţie; extractiv APIC. = apicuitură confl. = confluenţă f. = feminin arg. = termen (sau sens) conj. = conjuncţie fam. = familiar de argou; argotic CONSTR. = construcţii FARM. = farmacie, farma- arh. = arhipelag constr. maşini= construcţii de ma- cologie arheol. = arheologie şini fig. = (sens) figurat; (fo- arhit. = arhitectură CONT. = contabilitate losire) figurată art. = articol; articulat COREGR. = coregrafie FILAT. = filatelie art. adj. = articol adjectival cuv. = cuvânt FILOL. = filologie ARTE DEC. = arte decorative dan. = limba daneză; FILOZ. = filozofie ARTE pl. = arte plastice danez FIN. = finanţe; financiar art. hot. = articol hotărât dat. = dativ FITOPAT. = fitopatologie art. nehot. = articol nehotărât DEMOGR. = demografie FITOTEHN. = fitotehnie art. pos. = articol posesiv depr. = depresiune FIZ. = fizică ASTR. = astronomie deprec. = depreciativ FIZIOL. = fiziologie AV. = aviaţie d. Hr. = după Hristos fl. = fluviu * Nu au fost incluse în această listă abrevierile curente — nume de unităţi de măsură, de puncte cardinale etc.— şi nici numele abreviate ale unor organizaţii, asociaţii, instituţii etc. FOLC. = folclor fr. = limba franceză; francez G. = golf gen. = (urmat de un nume propriu) general GENET. = genetică GEOCHIM. = geochimie GEOFIZ. = geofizică GEOGR. = geografie GEOM. = geometrie GEOMORF. = geomorfologie germ. = limba germană; german gr. = limba greacă (veche); grecesc GRAM. = gramatică gr. sp. = greutate specifică HIDROTEHN. ,= hidrotehnică HIST. = histologie HORT. = horticultură id., idem = acelaşi IHT. = ihtiologie Imp. = Imperiu (atunci când este urmat de alt cuvânt) impr. = impropriu ind. = industrie; industrial INFORM. = informatică ins. = (urmat de un nume propriu) insulă, insulele interj. = interjecţie intranz. = intranzitiv invar. = invariabil ir. = ironic IST. = istorie it. = limba italiană; italienesc izv. = izvor; izvorăşte î. Hr. = înainte de Hristos încălţ. = încălţăminte înv. = învechit jud. = judeţ L. = (urmat de un nume propriu) lac lat. = limba latină; latinesc lat. = (precedat de o cifră) latitudine lat. m. = latină medievală lat. pop. = latină populară Ib. = limbă LINGV. = lingvistică LIT. = literatură livr. = livresc loc. = (după cifre) locuitori loc. = (înaintea unei uni- tăţi frazeologice) locuţiune localit. = localitate LOG. = logică long. = longitudine m. = masculin M. = (urmat de un nume propriu) mare m. al Acad. = membru al Academiei m. coresp. al = membru corespon- Acad. dent al Academiei magh. = limba maghiară; maghiar MAT. = matematică m. at. = masă atomică mat. de = materiale de con- constr. strucţie max. = maxim; maximum MED. = medicină MED. VET. = medicină veterinară METAL. = metalografie, metalurgie METEOR. = meteorologie METR. = metrologie MICROBIOL. = microbiologie mii. = milion milen. = mileniu MILIT. = militărie min. = minereuri MINER. = mineralogie MITOL. = mitologie m-ţii = munţii MUZ. = muzică n. = neutru n. = (urmat de o cifră sau de un nume de localitate) născut NAV. = navigaţie; naval ngr. = limba neogreacă; neogrec nr. = număr nr. at. = număr atomic num. = numeral num. adv. = numeral adverbial num. card. = numeral cardinal num. col. = numeral colectiv num. multipl. = numeral multiplicativ num. nehot. = numeral nehotărât num. ord. = numeral ordinal Oc. = (urmat de un nume propriu) ocean onomat. = onomatopee op. = opere op. pr. = operă principală sau opere principale ORNIT. = ornitologie PALEONT. = paleontologie p. analog. = prin analogie PARAZIT. = parazitologie PEDAG. = pedagogie PEDOL. = pedologie peior. = peiorativ pen. = peninsulă pers. = persoană (verb, pronume) PESC. = pescuit şi instrumente de pescuit PETROGR. = petrog rafie p. ext. = prin extensie p.f. = punct de fierbere p. gener. = prin generalizare piei. = pielărie pl. = plural pod. = podiş POLIGR. = poligrafie pol. = limba poloneză; polonez POLIT. = politologie pop. = popular port. = limba portugheză; portughez Pr- = principal pref. = prefix prelucr. = prelucrare prep. = prepoziţie p. restr. = prin restricţie prim.-min. = prim-ministru prod. = producţie prof. univ. = profesor universitar pron. = pronume pron. dem. = pronume demonstrativ pron. inter. = pronume intero- -rel. gativ-relativ pron. întăr. = pronume de întărire pron. nehot. = pronume nehotărât pron. pers. = pronume personal pron. pos. = pronume posesiv pron. refl. = pronume reflexiv prov. = provincie PSIH. = psihologie p. t. = punct de topire refl. = reflexiv refl. pas. = reflexiv pasiv refl. recipr. = reflexiv reciproc reg. = (cuvânt) regional reg. = regiune REL. = religie rep. = republică reşed. = reşedinţă REZ. MAT. = rezistenţa materialelor rom. = limba română; român rus. = limba rusă; rusesc săs. = săsesc XIII SCULPT. = sculptură sec. = secolul, secolele Sf. = Sfântul, Sfânta s.f. = substantiv feminin sg. = singular SILV. = silvicultură sin. = sinonim sl. = limba slavă; slav s. m. = substantiv mascu- lin s. n. = substantiv neutru SOCIOL. = sociologie sp. = limba spaniolă; spaniol STATIST. = statistică stg. = (referitor la un râu) pe stânga STIL. = stilistică str. = (urmat de un nu- me propriu) strâmtoare STRAT. = stratigrafie subst. = substantiv suf. = sufix supr. = suprafaţă tăt. = limba tătară; tătă- resc tc. = limba turcă; tur- cesc t.d.w. = tone deadweight TEHN. = tehnică şi tehno- logie TELEC. = telecomunicaţii temp. = temperatură terit. = teritoriu TOPOGR. = topografie şi geo- dezie TRANSP. = transporturi tranz. = tranzitiv t.r.b. = tone registru brut ucr. = limba ucraineană; ucrainean unipers. = unipersonal URB. = urbanism V. = vezi vb. = verb vf. = (urmat de un nu- me propriu) vârf VITICULT. = viticultură voi. = volum, volumele V. sl. = limba veche slavă; vechi slav ZOOL. = zoologie ZOOTEHN. = zootehnie HĂRŢI XIV Tadjikistan........................................5 Tanzania..........................................22 Teleorman (jud.).................................64 Thailanda........................................91 Timiş (jud.).....................................108 Timorul de Est...................................113 Togo.............................................131 Tonga............................................141 Trinidad şi Tobago...............................188 Tulcea (jud.)....................................206 Tunisia..........................................212 Turcia...........................................219 Turkmenistan.....................................224 Tuvalu...........................................231 Ucraina..........................................248 Uganda.......................................254 Ungaria......................................268 Uruguay......................................296 Uzbekistan...................................306 Vanuatu......................................328 Vaslui (jud.)...............................340 Vâlcea (jud.)................................352 Venezuela....................................368 Vietnam......................................396 Vrancea (jud.)...............................440 Yemen........................................495 Zambia.......................................508 Zimbabwe.....................................529 TABELE CU ÎMPĂRŢIREA ADMINISTRATIV-TERITORIALĂ A STATELOR INDEPENDENTE Tadjikistan.......................................5 Tanzania.........................................23 Thailanda...................................92-93 Timorul de Est..................................112 Togo............................................130 Tonga...........................................141 Trinidad şi Tobago..............................187 Tunisia.........................................213 Turcia....................................217-218 Turkmenistan....................................225 Tuvalu..........................................232 Ucraina.........................................250 Uganda......................................255 Ungaria.......................................269 Uruguay.......................................297 Uzbekistan....................................307 Vanuatu.......................................329 Venezuela.....................................369 Vietnam.......................................398 Yemen.........................................496 Zambia........................................508 Zimbabwe......................................530 XV DESENE, GRUPAJE, PLANŞE, SCHEME, TABELE taler.................................................13 talpa-gâştii.......................................15 tamburină.............................................16 tangente..............................................19 tapir.................................................25 taragot...............................................25 tarantulă.............................................26 tarpan................................................28 tatu..................................................32 tămâioară.............................................39 tămâiţă de câmp.......................................39 Vechea Mitropolie de Târgovişte.......................45 teasc.................................................55 tei...................................................59 Temis şi Zeus.........................................67 terier................................................79 Teseu (Theseus, Tezeu)................................85 tetradrahmă...........................................87 tilişcă..............................................106 timoftică............................................111 titani...............................................123 tomahawk.............................................137 topuz..............................................146 traista-ciobanului...................................163 tremurătoare.........................................178 trestie de zahăr.....................................180 trifoi roşu..........................................185 triglif..............................................186 trombon..............................................195 trompetă.............................................195 troscot..............................................197 tubă.................................................201 turta-vacii..........................................228 tutun................................................230 ţambal...............................................236 ţigănuş (3)..........................................241 ulm..................................................259 umbelă, tipuri de - .................................263 unghia-găii..........................................272 Uniunea Europeană. Statele membre şi data admiterii lor.................279 untul-vacii.........................................284 untişor.............................................284 urangutan...........................................286 urechelniţă.........................................289 urzica moartă.......................................298 usturoiţă.........................................301 uvertură............................................304 vals................................................322 vanilie.............................................327 varga-ciobanului....................................332 Vatican (planul ~)..................................342 văcălie-de-fag......................................346 vătămător (2).......................................350 vâsc................................................360 vectori.............................................361 Vega Carpio, Lope Felix de -........................362 verigei.............................................375 Verlaine, Paul......................................376 verticil............................................380 viermi..............................................395 viespar (2).........................................395 vinariţă............................................405 vindecea............................................405 vineriţă............................................406 vioară (3)..........................................407 virginal1...........................................409 viziere.............................................419 volbură.............................................430 volută..............................................434 vuietoare...........................................443 xilofon.............................................489 yin şi yang.........................................498 zambilă.............................................509 zamites.............................................510 zălog2..............................................515 zermacup............................................523 zigurat (reconstituire).............................528 zlot turcesc........................................533 T T s. m. invar. 1. A douăzeci şi patra literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană oclusivă dentală surdă). 2. (METR.) Simbol pentru tesla. 3. Limfocit T (celulă T), celulă a sistemului imunitar, din categoria leucocitelor (globulelor albe) a cărei maturare are loc în timus. Sunt răspunzătoare de imunitatea mediată celular. Există mai multe subtipuri, cu rol diferit în răspunsul imun: limfocite T helper (care recunosc antigenele străine şi eliberează substanţe cu rol în coordonarea activităţii diferitelor categorii de leucocite, substanţe numite interleukine), limfocite T citotoxice (efectoare) şi limfocite T supresoare. t (METR.), simbol pentru tonă. Ta, simbol chimic pentru tantal. TAAFFE [ta:f©], Eduard, conte von (1833-1895), om politic austriac de origine irlandeză. Ministru de Interne (1867, 1870-1871, 1879) şi al Apărării (1867); prim. min. (1868-1870 şi 1879-1893). S-a sprijinit pe forţele conservatoare din administraţie şi cler. A făcut mici concesii naţionalităţilor din Austro-Ungaria. TAAL, lac în Filipine, în SV ins. Luzon, la c. 50 km S de Manila. 243 km2. Este situat într-o imensă caldeiră (30 km lungime) formată cu 500 000 - 100 000 de ani în urrriă prin puternice erupţii succesive. în partea centrală a lacului se află insula Vulcano, rezultată prin suprapunerea mai multor conuri vulcanice; în mijlocul ei există un alt lac, de 2 km lungime. Pe ins. se află vulcanul Taal, care în decursul timpului a provocat frecvent victime omeneşti. în lac trăiesc diverse specii endemice de peşti. TAB s.n. Transportor auto blindat. TABAC1 (< ngr., germ., fr.) s. n. Frunze de tutun măcinate, care se aspiră pe nas. TABAC2 (< tc.) s. m. Tăbăcar. TABACHERĂ (< ngr., it.) s. f. 1. Cutiuţă prevăzută cu capac, de diferite forme şi materiale pentru păstrarea tutunului sau a ţigărilor. Folosită în Europa din ultima parte a sec. 16. 2. Fereastră mică, înclinată, executată în panta acoperişului unei construcţii. TABAGIC, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la tabagism; care provine din tabagism; caracteristic unui fumător vechi. ♦ (Şi subst.) Intoxicat cu tutun. TABAGISM (< fr.) s. n. Stare toxică cronică a organismului datorată fumatului. T. poate determina o gamă largă de afecţiuni, de la bronşite cronice, care pot evolua spre emfizem pulmonar şi insuficienţă respiratorie la cancer pulmonar, bucal, laringeal etc., dar şi la boli cardiovasculare şi ulcer. La femeile gravide t. creşte riscul de avort spontan şi determină naşterea de copii subponderali. Femeile fumătoare prezintă un risc crescut de osteoporoză. Organizaţia Mondială a Sănătăţii estimează că anual au loc la nivelul Globului c. 3 mii. de decese ce pot fi atribuite t. TABAI, leremia T. (n. 1950), om politic din Kiribati, Preşedinte al Rep. Kiribati (1979-1982, 1983- 1991). TABANIDE s.f. (La pl.) Familie de insecte din ordinul Diptera, asemănătoare cu muştele; se caracterizează prin dimensiuni mari (11-25 mm), corp gros, lipsa perilor, antene scurte, ochi voluminoşi, aparat bucal foarte puternic, adaptat pentru înţepat. Femelele fecundate sunt hematofage, atacând animalele (bovine, cabaline, cervidee) şi uneori omul, în zilele calde de vară. Sunt vectori pentru numeroşi agenţi infec-ţioşi (bacterii, virusuri) şi parazitari. Există peste 2 000 de specii; la noi sunt cunoscuţi sub numele de tăuni. TABARl, AT (pe numele complet AB0 JA’FAR MUHAMMAD IBN JARIR ~) (c. 839-923, jurist, istoric şi cleric musulman. A trăit mai ales la Baghdad. Contribuţii privind istoria Islamului („Istoria profeţilor şi a regilor", „Comentarii asupra Coranului"). TABARIN [tabare], Antoine GIRARD, zis - (1584-1663), saltim- Lacul Taal TABARLY 2 banc în bâlciuri şi autor de farse francez. Personajele jucate de trupa sa au fost cunoscute sub numele de „tabarirf. Este considerat unul dintre precursorii introducerii modelului teatrului italian în cel popular francez. TABARLY [tabarli], 1-ric (1931— 1998), navigator francez. A realizat cu navele „Pen Duick“ II şi VI două traversări solitare ale Oc. Atlantic, în 1964 şi 1976. A dispărut în timpul unui voiaj în M. Irlandei. TABASCO, stat în SE Mexicului, cu ieşire la G. Campeche\ 25,3 mii km2; 1,9 mii. loc (2005). Centrul ad-tiv: Villahermosa. Zăcăminte de petrol şi gaze naturale, puse în valoare începând din deceniul 7 al sec. 20. Expl. forestiere. Porumb, trestie de zahăr; plantaţii de bananieri, arbori de cafea şi de cacao ş.a. Pescuit. Creşterea animalelor. Explorat în 1518 de Juan de Grijalva. A devenit stat federal în 1824. TABĂRĂ (< sl.) s. f. 1. Loc de dispunere temporară a trupelor, amenajat în afara localităţilor, în scopul instruirii soldaţilor în condiţii de campanie. 2. Aşezare vremelnică în corturi. ♦ Aşezare (în aer liber) în locuri pitoreşti, amenajată special pentru copii, elevi, studenţi, în perioadele de vacanţă. ♦ (SPORT) Cantonament. 3. Grup de căruţe în mers sau în popas. V. caravană. 4. Oaste; p. ext. mulţime, gloată. 5. Fam. Grupare politică; grup al unui partid, al unei asociaţii sau organizaţii consituit în opoziţie cu un alt grup. TABEL (< lat., germ.) s. n. Sistem de centralizare sau de prezentare a datelor, a unor termeni, valori numerice, simboluri etc. introduse în rubrici (de obicei sub formă de coloane) cu diferite specificaţii, pentru un anumit scop; tabelă, tablă1 (4), tablou (5). TABELA (< tabela) vb. I tranz. A construi o tabelă. TABELAR, -Ă (< fr.) adj. în formă de tabelă (1), care are caracteristicile unei tabele. TABELĂ (< lat.) s. f. 1. Tabel. 2. T. matematică (pentru diverse funcţii) = tablou în care sunt date valorile unei funcţii pentru anumite valori ale argumentelor. T. trigonometrică = t. matematică în care sunt cuprinse valorile funcţiilor trigonometrice elementare pentru anumite argumente ale acestora. T. de logaritmi = t. matematică în care sunt cuprinse valorile funcţiilor logaritmice pentru anumite argumente ale acestora. T. de adevăr = tablou în calculul propo-ziţional, care prezintă toate combinaţiile posibile ale valorilor de adevăr pentru componenţii unei propoziţii simple sau propoziţiile simple aflate în legătură; folosit şi în scopul testării validităţii raţionamentelor. TABERNACOL (TABERNACUL) (< lat.) s. n. 1. Cort portabil, susţinut de coloane din lemn aurit, care servea ca sanctuar la vechii evrei, până la zidirea Templului din Ierusalim (sec. 9 î.Hr.). în el se păstrau tablele legii, toiagul lui Moise şi cutia cu mană. 2. (La catolici) Dulăpior sau cutie, uneori în formă de biserică, în care, se păstrează obiecte de cult şi împărtăşania. Uneori t. se află în altar sau este săpat în grosimea zidului bisericii. TABES (< fr {i}; {s} lat. tabes „sfârşeală, epuizare") s. n. (MED.) Stadiu tardiv de neurosifilis caracterizat prin leziuni degenerative ale măduvei spinării, care se manifestă prin: tulburări ale sensibilităţii profunde, lipsă de coordonare a mişcărilor, puternice dureri viscerale, modificări pupilare, atrofie optică, tulburări trofice, sfincteriene etc. TABIET (< tc.) s. n. Gust, plăcere pe care şi-o satisface cineva cu regularitate şi meticulozitate; deprindere, apucătură, obişnuinţă; p. ext. manie. ♦ Totalitate a micilor deprinderi plăcute care însoţesc o viaţă tihnită şi confortabilă. TABINET (după fr. table nette) s. n. Numele unui joc de cărţi. TABINSHWEHTI (1512-1550), rege birman (1531-1550) din dinastia Toungoo. l-a succedat lui Minkyinyo, fondatorul dinastiei. A început unificarea ţării cucerind Pegu (1539), Prome (1542) şi partea centrală a Birmaniei (1544). A mutat capitala la Pegu. Asasinat. TABLA s.f. Instrument muzical indian format din două tobe, care sunt lovite cu degetele sau podul palmei. TABLA BUŢII, pas în Carpaţii de Curbură, între masivele Ciucaş (la V) şi Siriu (la E), în zona de izvor a râului Buzoel, ta 1 075 m alt., la S de vf. Zăganu. în sec. trecute, prin acest pas, unde se afla şi un punct de vamă, se efectua un intens trafic cu cereale şi vinuri spre Braşov. în prezent este puţin circulat. TABLĂ1 (< lat., fr.) s. f. 1. Foaie de oţel sau de metal neferos, executată prin laminare, folosită la acoperişuri, la fabricarea unor ambalaje, rezervoare metalice etc. 2. Placă de lemn, de piatră sau de metal, pe care se scriu (sau se gravează, se zugrăvesc) anumite date, indicaţii, firme etc. sau care este folosită ca element de construcţie. ^ T. Legii (T. lui Moise) = două lespezi de piatră pe care erau săpate cele zece porunci primite de Moise de la Dumnezeu pe muntele Sinai. T.L originare se păstrau în „Sfânta Sfintelor'1 din Templul din Ierusalim. T. cerată = placă de lemn acoperită cu un strat de ceară, pe care se scria prin zgâriere cu stilul (III) şi care era folosită în Antic, de romani. Pe terit. României au fost descoperite t.c. în minele de aur de la Roşia Montană; erau scrise în greacă şi latină şi conţineau acte cu caracter juridic. T. de argilă = t. de lut pe care se scria în Antic, mai ales în Mesopotamia, Grecia, Creta. 3. Placă de lemn (dreptunghiulară), vopsită în negru sau verde, pe care se poate scrie cu creta (folosită în special în şcoli). 4. Tabel. 5. T. de materii = sumar (I 2). 6. (MAT.) \ Formă de prezentare a unei legi de ; compoziţie (ex. t. adunării, t. înmulţirii ţ etc.). j TABLĂ2 (< ngr.) s. f. (Mai ales la pl.) Joc cu două zaruri şi câte 15 piese (puluri) pentru fiecare din cei doi jucători, care se mută în spaţiile marcate pe feţele interioare ale unei cutii speciale; partidă dintr-un astfel de joc. TABLETĂ (< fr.) s. f. 1. Formă farmaceutică solidă, plată, rotundă sau pătrată; sin. pastilă, comprimat. 2. Specie publicistică, de mici dimensiuni, pe teme de actualitate, abordând o mare varietate de subiecte (note personale, atitudini de critica socială sau literară, evocarea unor personalităţi sau a unui eveniment etc.); de obicei cu accente pam fletare. Creată şi impusă în literatura română de T. Ârghezi. TABLIER (< fr.) s. f. Ansamblul grinzilor care formează scheletul de rezistenţă al unui pod şi care susţine calea de circulaţie a acestuia. TABLOID (< engl.) s.n. s.n. Publicaţie cotidiană, de format redus, de mare tiraj, bogat în ilustraţii şi punând accentul pe ştirile de senzaţie (îndeosebi sex şi violenţă). TABLOU (< fr.) s. n. 1. Pictură pe suport de lemn, pânză, carton etc. f P. ext. Pictură, desen, gravura, fotografie înrămate, care se pun în scop decorativ pe pereţii unei încăperi. T. votiv v. votiv. ^Expr. (Fam.) A rămâne tablou = a rămâne surprins, înlemnit, uluit. 2. Privelişte din natură, care impresionează prin pitoresc. 3. Fig. Descriere expresiva a unei privelişti, a unor fapte etc., făcută oral sau în scris (mai ales într-o operă literară). ♦ Prezentare 3 TACÂM sistematică şi globală a unor date, cifre etc. 4. Diviziune a unei piese de teatru sau subdiviziune a unui act însoţită uneori de schimbarea decorului. + Grupare a personajelor îh scenă în anumite atitudini pe care le păstrează câteva momente. 5. Tabel. ^ (CHIM.) Tabloul periodic al elementelor = sistemul periodic al elementelor. V. periodic. 6. (TEHN.) Element al unei instalaţii constituit din panouri sau pupitre, pe care sunt montate dispozitive tehnice de comandă sau de control. > T. de bord = t. pe care sunt fixate aparatele şi instrumentele necesare controlului şi manevrării unui vehicul. TABOR (în ebraică: Har Tavoi), deal cu pante abrupte în Israel, în Galileea, la 8 km SE de Nazareth. 588 m alt. Menţionat documentar în sec. 13 î.Hr. Potrivit „Noului Testament", pe acest „munte" a avut loc Schimbarea la Faţă a lui lisus Hristos. în 1799, Napoleon I a repurtat aici o victorie asupra turcilor şi arabilor. Aici se află o biserică ortodoxă şi o mănăstire romano-catolică cu o bazilică construită în sec. 4, distrusă de musulmani în 1263 şi reconstruită în 1924. Ruine ale fortificaţiilor cruciaţilor. TÂBOR, cetate în S Cehiei, în apropiere de râul Luznice, la 88 km 5 de Praga. Construită în 1420 de adepţii lui Jan Hus; a fost una dintre principalele fortăreţe ale partizanilor săi. De aici vine numele membrilor aripii radicale a mişcării husiţilor (taboriţi). în prezent oras cu 35,8 mii «oc. (2006). Primărie (1440-1515). Biserică (1512) cu un turn de 77 m. Fortificaţii (sec. 15-17). TABORA, oraş în partea central-vestică a Tanzaniei, în Platoul pentral, la 1 200 m alt.; 127,9 mii Joc. (2002). Centru comercial. Prelucr. tutunului şi a produselor agricole, oraşul modern a fost construit de arabi (1820). Vechea denumire: Kazeh. TABORIŢI (< fr. {i}; {s} n. pr. laboi) s_ m p| (ist.) Grup al buşiţilor extremişti, grupaţi în jurul lui yan Zizka la Tâbor, care reprezentau interesele ţăranilor şi meşteşugarilor. |nvinşj în 1434 de catolici şi de nus,ţii moderaţi la Lipany. . TABRTZ, oraş în NV Iranului, situat pe pantele m-ţilor Sahand, la 348-1 367 m alt., pe râul Aji, într-o ^onă seismică; 1,3 mii. loc. (2006). Aeroport. Staţiune climaterică de J'ară. Centru comercial. Ind. constr. 06 maşini (tractoare, motociclete), Petrochimică, textilă, de prelucr. a Jeninului, cimentului, piei. şi alim. Covoare manuale celebre din sec. 16. Artizanat (articole din piele şi argint). Bazaruri. Universitate (1946). Moscheea albastră sau Masjed-e Kabud (1465-1466), cu frumoase mozaicuri; Moscheea Aii Shah (sec. 14). Citadela (sau Ark) construită ca moschee înainte de 1322. în sec. 14-16, la T. a funcţionat o şcoală de miniaturişti fondată şi sprijinită de cârmuitorii llhanizi. Distrus de cutremurele din 791, 858, 1041, 1721, 1780, 1927 şi reconstruit de tot atâtea ori. Denumirea antică Tauris. Cucerit de Timur Lenk în 1392 care şi-a stabilit aici capitala. Disputat între Iran şi Imp. Otoman, şi din sec. 19 de Rusia. Aici a fost executat, în 1850, reformatorul islamic Mîrza Aii Muhammad, fondatorul babismului, împreună cu c. 40 000 dintre adepţii săi. A suferit mari distrugeri în Războiul iraniano-iraqian (1980). TABU (< fr. {i}; cuv. polinezian „sacru") s. n. 1. (în societăţile primitive) Interdicţie absolută cu caracter sacru, privind o fiinţă, un obiect, un proces sau un fenomen a cărei încălcare atrage automat sancţiuni severe. Termenul a fost introdus în Europa de exploratorul James Cook, care l-a întâlnit (1777) în ins. Tonga. T. este un concept paralel cu mana având unele caracteristici negative, atunci când se referă la persoane sau locuri cărora le dă o semnificaţie de „pericol". ♦ Fig. Persoană, obiect, chestiune a căror discutare este interzisă. 2. Interdicţie socială şi morală. 3. (LINGV.) Interdicţie de vocabular care determină înlocuirea unui cuvânt cu un alt cuvânt sau cu o perifrază, de obicei metaforice, ori cu o variantă formală care îl face de nerecunoscut (ex. „ucigă-l toaca" pentru „drac"). TABULAR, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. înscris într-un registru, pe o listă etc. 2. (Despre o formă de relief) Care Tabriz. Ark-e Tabriz este axat pe o structură geologică orizontală ce prezintă o alternanţă de orizonturi cu durităţi diferite (ex. m-ţii t. din Sahara). Relieful t. este relieful podişurilor sau platourilor structurale sau uneori al câmpiilor înălţate peste talveguri. TABULA RASA (< lat. „tablă ştearsă") Expresie folosită de scolastici (Toma d’Aquino) şi mai frecvent de J. Locke pentru a descrie intelectul uman la naştere pe care nu s-a imprimat nicio senzaţie. <0- Expr. A face t.r. = a renunţa ia tot (pentru a relua totul de la început). TABU LATA (< lat. tabullatum „scândură, strat") subst. (PALEONT.) Subclasă de celenterate antozoare fosile, caracterizată prin forma tubu-lară a caliciilor şi prin prezenţa pereţilor despărţitori transversali; au trăit din Silurian până în Cretacic. TABULATOR (< fr., germ.) s. n. Dispozitiv al unei maşini de scris care permite ca, odată fixată lungimea unui rând, aceasta să poată fi automat menţinută şi pentru rândurile următoare. TABULA TRAIANA, inscripţie latină încastrată în stâncă, descoperită în defileul de la Cazane (pe Dunăre). Menţionează construirea drumului roman de pe malul drept al fluviului, în vremea împăratului roman Traian (98-117). Ca urmare a construirii barajului de la Porţile de Fier I, locul respectiv a fost inundat de apele lacului de acumulare, T. T. fiind mutată cu c. 30 m mai sus pe versant. TABULATyRĂ (< germ.) s. f. 1. Sistem de notaţie muzicală constând în utilizarea unor combinaţii de litere şi cifre, folosit în sec. 15-17, în vestul Europei, pentru instrumentele polifonice (orgă, lăută, clavecin, chitară ş.a.) 2. Tratat care cuprinde regulile artei componistice a meistersângerilor. TABUN (< ucr., tăt.) s. n. 1. (ZOOT.) Grup de cai ţinuţi în libertate, pe păşune. 2. Derivat al acidului cianofosforic folosit ca gaz de luptă. TABURET (< fr.) s. n. Scaun fără spătar. TAC (< ngr.) s. n. Baston care se utilizează în jocul de biliard sau de snooker pentru lovirea bilelor. TACÂM (< tc.) s. n. 1. Totalitatea obiectelor de metal folosite de cineva când mănâncă; p. ext. serviciu de masă complet care se aşază în faţa unui mesean. 2. Totalitatea obiectelor, uneltelor necesare unei operaţii, unei îndeletniciri. + Harnaşament. 3. (Mai ales la pl.) Aripi şi gâturi de pasăre ambalate pentru consum. TACHELAJ 4 TACHELAJ (< germ., rus.) s. n. 1. Ansamblul parâmelor folosite la fixarea arborilor (3) (t. fix) sau la manevrarea pânzelor şi a vergilor (t. curent) pe o navă. 2. Construcţie din bare de lemn folosită la susţinerea tendelor pe o navă. TACHET (< fr.) s. n. 1. Element component al mecanismului de distribuţie cu supape al unui motor cu ardere internă, care face legătura între cama de comandă şi tija supapei, direct sau prin intermediul unui galet. 2. (IND. EXTR.) Fiecare dintre cele patru piese care susţin, într-o mină, colivia (2) la nivelul rampelor puţului de extracţie în timp ce se execută introducerea sau scoaterea vagonetelor din colivie. TACHINA (< fr.) vb. I tranz. A supăra, a necăji în glumă pe cineva. TÂCHIRA [tatjiraj, stat în V Vene-zuelei; 11,1 mii km2; 1,1 mii. loc. (2006). Centrul ad-tiv: San Cristobal. Zăcăminte de cărbuni, cupru, magneziu şi plumb. Cafea, tutun, trestie de zahăr. Creşterea animalelor. TACIT (Publius Cornelius Tacitus) (c. 55-120), istoric şi om politic roman. Scriitor rafinat, maestru al construcţiei dramatice, a fost unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai istoriografiei romane. Dintre numeroasele sale lucrări, cele mai importante sunt „Istoriile" (în 12 cărţi) şi „Analele" (în 8 cărţi, păstrate fragmentar), în care înfăţişează evenimentele din prima parte a Imperiului, de la moartea lui Augustus până la căderea lui Nero şi de la acesta până la moartea lui Domiţian (14-96) de pe poziţiile aristocraţiei senatoriale, deşi îşi afirma de la bun început obiectivitatea, susţinând că scrie „fără ură şi părtinire" (sine ira et studio). Alte opere: „Despre viaţa şi moravurile lui lulius Agricola", „Germania", „Dialog despre oratori". TACIT, -Ă (< fr., lat.) adj. Care nu este exprimat formal, dar care se subînţelege şi se admite ca atare. TACITURN, -Ă (< fr., lat.) adj. (Livr.) Tăcut din fire, închis în sine, posac. TACLALE (< tc.) s. f. pl. Taifas, palavre, flecăreală. TACLOBAN, oraş în Filipine, situat pe ţărmul NE al ins. Leyte, în G. San Pedro, la intrarea în str. San Juanico; 178,6 mii loc. (2000). Port (din 1874). Aeroport. Centru comercial şi de pescuit. Universitate (1946). Institut tehnologic (1966). A fost temporar (1944) capitala Filipinelor. Turism. TACNA, oraş în SSE statului Peru, situat la poalele Cordillerei Occidental din m-ţii Anzi, pe râul Caplina, în apropiere de graniţa cu Chile; 230,1 mii loc. (2005). Aeroport. Piaţă agricolă pentru cereale, fructe, tutun, trestie de zahăr ş.a. Prelucr. tutunului şi a bumbacului. Ind. alim. (conserve de fructe, vin, lichior, zahăr ş.a.). Catedrală (sec. 19) construită de Gustave Eiffel. TACOMA [tekoume] 1. Mount ~ v. Rainier, Mount 2. Oraş în NV S.U.A. (Washington), la poalele V ale prelungirilor m-ţilor Cascadelor, pe ţărmul G. Puget Sound, la 42 km S de Seattle; 196,5 mii loc. (2006). Port. Aeroport. Nod feroviar. Constr. navale şi de automobile. Ind. metalurgiei feroase şi neferoase (aluminiu, cupru), chimică, de prelucr. a lemnului, celulozei şi hârtiei, textilă, alim. Pod peste Puget Sound (1950). Muzee de istorie şi de artă. Universităţi (1888, 1890). Universitate luterană (1890). Fortul Lewis (1860). Fundat în 1852; oraş din 1884. TACT (< germ.) s. n. 1. (FIZIOL.) Simţ tactil. 2. Simţ al măsurii şi al fineţei în comportare, determinând adoptarea unei atitudini corecte şi convenabile în orice situaţie. ♦ P. ext. Abilitate. 3. (MUZ.) Măsură; p. ext. ritm al unei melodii. + Ritm al mersului, al vorbei; cadenţă. TACTIC, -Ă (< fr., germ.) adj., s. f. I. Adj. Care tine de tactică, privitor la tactică. II. S. f. 1. (MILIT.) Parte componentă a artei militare care se ocupă cu studiul, pregătirea şi ducerea luptei în vederea îndeplinirii cu maximum de eficacitate a scopurilor fixate de eşaloanele superioare. 2. Ştiinţa de a determina, pentru o perioadă relativ scurtă, linia de conduită a unei mişcări sociale sau a unui partid politic, în funcţie de împrejurările social-politice din acea perioadă şi pentru realizarea unui obiectiv fundamental. 3. Totalitatea mijloacelor utilizate de cineva pentru a izbuti într-o acţiune. TACTICIAN -A (< fr.) s. m. şi f. Specialist în probleme de tactică. TACTICOS, -OASĂ (< ngr.) adj. Cumpănit, echilibrat; cu mişcări lente, domoale. TACTIL, -Ă (< fr., lat.) adj. (FIZIOL.) Simţ tactil (simţul pipăitului); tact. Simţ care se referă la senzaţiile provocate de excitarea receptorilor din piele şi mucoase, sensibili la acţiuni mecanice (atingeri, compresiuni, tracţiuni, vibraţii). Informează asupra greutăţii, consistenţei, formei, dimensiunilor, suprafeţei şi mişcării obiectelor. Corpuscul t. v. corpuscul TACTjSM (< fr.; {s} lat. tactus „atingere") s. n. (BIOL.) Mod de deplasare a unui organism liber asupra căruia acţionează unilateral o sursă de excitaţie, în direcţia acesteia (t. pozitiv) sau în sens contrar (t. negativ). Ex. fototacfism, chemo-tactism. Sin. taxie. TADJJC, -Ă (< rus) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca naţiune în Tadjikistan. Mai trăiesc în Uzbekistan, Kîrgîzstan şi Kazahstan, precum şi în NE Afghanistanului, în E Iranului, China (c. 11 mii.). De religie musulmană. ♦ Persoană care aparţine acestui popor sau este originară din j Tadjikistan. 2. Adj. Care se referă la [ Tadjikistan sau la populaţia sa. + (Substantivat, f.) Limbă din familia iraniană cu numeroase elemente i turcice vorbită de tadjici. j TADJIKISTAN, Republica - j (Jumhurii Tojikiston), stat în Asia Centrală, fără ieşire la Oc. Planetar; 143 100 km2; 6 920 300 loc. (2006) (65% tadjici, 26% uzbeci, 3,5% ruşi, 4,5% alţii). Limba oficială: tadjica. Religia: islamică 90% (sunniţi 85%, şiiţi 5%), creştină (ortodocşi) 2,1%, iudaică 0,1%, alte credinţe şi atei 7,8%. Capitala: Duşanbe. Oraşe pr.: Hodjent/Hugarnd, Kuliab/Kulob, Kur- gan-Tiube/Qurghonteppa/Kurgonteppa. Este împărţit în patru provincii (viloyati) (una autonomă) şi capitala cu statut similar. T. este un stat muntos prin excelenţă, cu alt. ce trec de 7 000 m în jumătatea răsăriteană în m-ţii Transalai (7 134 m, la graniţa cu kîrgîzstan) şi în m-ţii Pamir (7 495 m, Qullai Ismoili Somoni, fost Pik Kommunizma) şi se situează în jurul a 4 000-5 000 m în jumătatea apuseană. Sectoare mai coborâte sunt depr. Fergana (în NV, pe care T. o împarte cu Uzbekistan şi Kîrgîzstan) unde, la V de Hodjent se află alt. minimă din ţară, 300 m, ş' valea Zeravşan (în partea central-vestică). Clima este temperat-conth nentală cu ariditate puternică în E Pamirului (100 mm/an) şi în depr. (sub 200 mm/an). Reg. premontane vestice primesc o cantitate mai mare de precipitaţii (600-800 mm/an). Apele curgătoare (Sîrdaria, Zeravşan, Amu-Daria - format prin unirea râurilor Vahş şi Piandj) prezintă un important potenţial energetic, valorificat prin hidrocentrala Nurek (de pe râul Vahş); cu un baraj de anrocamente de 300 m, în spatele căruia s-a format un lac (supr. 98 km2). în reg. înalte există mai multe lacuri tectono-glaciare şi peste 1 000 TADJIKISTAN 40' -----*_____/(Oroteppa) I * Hodjent H /^{Hudzand^r - “3® <\l-------- fVUra-Tiube ! -* *- - 75° 50 100 150 Km -40° de gheţari, între care Fedcenko. Vegetaţia dominantă este cea de stepă, semiaridă în zonele mai joase, stepa montană în restul ţării; Pădurile, prezente în pâlcuri pe versanţi, ocupă doar 2,8% din terit. şi sunt formate predominant din conifere. Fauna include arharul (oaia sălbatică), iepurele, şacalul, leopardul de zăpadă, reptile şi numeroase Păsări (inclusiv dropii, în zonele joase). Peisajul, flora şi fauna sunt ocrotite în peste 23 de rezervaţii naturale. Ţara dispune de o serie de resurse naturale (în general fără rezerve notabile) parţial valorificate: huilă şi lignit, petrol, gaze naturale, antimoniu (3 mii t, locul 3 pe Glob), tungsten, aur şi argint, uraniu, bismut, sare, gips, mercur, pietre preţioase ş.a. Energia electrică ieftină (produsă 98,1% în hidrocentrale) este folosită în metalurgia aluminiului (pe baza aluminei importate), uzina de la Regar fiind între cele mai mari din lume, iar aluminiul fiind pr. articol de export al ţării. Ind. prelucrătoare este destul de diversificată: energie electrică, aluminiu, maşini-unelte, frigidere, amoniac, acid azotic şi îngrăşăminte azotoase, fire de bumbac, ţesături de bumbac, ciment hidraulic, încălţ., produse textile şi de piei., produse alimentare, ţigarete, vin, bere, ulei de bumbac. Cultura plantelor se practică pe 7,5% din terit. (în depr. şi reg. premontane din V) cu o importantă supr. irigată şi are ca specific cultura bumbacului. Se mai cultivă cereale (grâu, porumb, orz, orez, sorg), cartofi, legume, pepeni verzi, arahide, tutun, piper, fructe, citrice şi viţă de vie. Se cresc bovine (1,3 mii. capete, 2005), ovine DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Provincie/Oraş* Suprafaţa (km2) Populaţia (mii loc.,2005) Centrul ad-tiv Duşanbe* 100 646,4 Khatlon 24 800 2 463,3 Qurghonteppa Kuhistonî Badakhshon^ 62 400 218,4 Khorugh Nohijahoi tobei Gumhurii 28 600 1 531,3 ■hm Sughd 25 400 2 060,9 Hugand Notă (1) provincie autonomă TAEBAEK-SANMAEK 6 (1,78 mii. capete, 2005) (în parte de rasă karakul) şi caprine; se cresc de asemenea cămile, iar în E ţării iaci. Sericicultura este o activitate tradiţională. Infrastructura căilor de comunicaţii este influenţată de masivitatea reliefului. Căi ferate: 482 km; căi rutiere: 27 767 km. Conductele magistrale însumează c. 600 km (94% gazoducte). Aeroporturile (18 modernizate, două - între care al Capitalei - putând primi orice tip de aeronavă) suplinesc în unele zone absenţa căilor terestre. Turismul este slab dezvoltat. Pr. zone şi obiective: reg. montană din E, cu m-ţii Pamir (relief glaciar, gheţari şi lacuri glaciare) în special pentru alpinism; capitala ţării, Duşanbe, cu muzee reprezentative pentru istoria şi cultura ţării şi clădiri monumentale. Moneda: 1 Somoni = 100 Dinari. Export (2004): aluminiu (62,6%), fire de bumbac (17,7%), energie electrică (6,6%). Pr. parteneri (2006): Olanda (40,7%), Turcia (31,7%), Iran (5,4%), Uzbekistan (4,8%), Rusia (4,7%). Import (2004): alumină (26,8%), produse petroliere (8,2%), energie electrică (5,3%), cereale şi făină (4,3%), gaze naturale (2,7%) ş.a. Pr. parteneri (2006): Rusia (24,6%), Uzbekistan (10,2%), Kazahstan (10,8%), China (8,6%), Azerbaidjan (8%). - Istoric. Terit. T. face parte în Antic, din Imp. Persan (sec. 6-4 î.Hr.); este cucerit de Alexandru cel Mare (331 Î.Hr.), fiind inclus apoi în Regatul Seleucid, iar în sec. 3-2 î.Hr. în cel al Bactriei elenistice. Stăpânit de kuşani, heftaliţi, turci apuseni, devine, la începutul sec. 8, după cucerirea arabă, parte a lumii islamice. Tadjicii, seminţie turcică, vorbind o limbă iraniană, se constituie ca grup etnic distinct, sedentar, după sec. 8. T. aparţine Imp. Mongol al lui Genghis-Han (sec. 13), apoi al lui Tamerlan (sec. 14-15), fiind înglobat, în sec. 16, în emiratul independent Buhara. în prima jumătate a sec. 19, este împărţit între Hanatul Kokand (NE) şi Emiratul Buhara (SV), iar în 1868 intră în stăpânirea Rusiei. După izbucnirea revoluţiei bolşevice, T. de Nord este încorporat, în 1918, în R.A.S.S. Turkmenistan. La 14 oct. 1924, este constituită R.A.S.S. Tadjikă, ca parte componentă a R.A.S.S. Uzbece, pentru ca, la 16 oct. 1929, R.S.S. Tadjikă să devină o republică unională distinctă în cadrul U.R.S.S. în 1989, limba tadjică este declarată limba de stat a republicii, iar alfabetul arab îl înlocuieşte pe cel chirilic. La 25 aug. 1990, Sovietul Suprem din Duşanbe adoptă declaraţia de suveranitate, iar la 9 sept. 1991 proclamă independenţa Republicii Tadjikistan, care, la 21 dec. 1991, semnează, la Alma Ata, declaraţia de constituire a C.S.I. în primele alegeri prezidenţiale de la proclamarea independenţei, Rahman Nabijev, fost prim-secretar al Partidului Comunist din T., este ales, la 14 nov. 1991, preşedinte al noului stat. Demonstraţiile prin care adversarii noii conduceri cer retragerea preşedintelui degenerează în lupte de stradă, apoi, în 1992, într-un sângeros război civil, în care se înfruntă autorităţile guvernamentale (sprijinite de Rusia) şi opoziţia anticomunistă aliată cu cercurile islamiste. Numai în primul an, luptele fac peste 20 000 de victime. La 28 aug. 1992, se încheie un acord de staţionare a trupelor C.S.I. pe terit. J. Membru al O.N.U. (2 mart. 1992). în locul lui R. Nabijev, care se retrage (7 sept. 1992), Parlamentul alege ca preşedinte pe Imomali Rahmonov, un alt reprezentant marcant al fostului Partid Comunist din T. (confirmat preşedinte în alegerile din nov. 1994). în pofida repetatelor tratative purtate la Moscova şi în capitalele statelor vecine T., a încheierii unor efemere armistiţii sub egida misiunii ONU, care staţionează în ţară, luptele între armata guvernamentală tadjică, sprijinită de armata rusă (care numără 40 000 soldaţi staţionaţi pe terit. T.) şi rebelii islamişti continuă până în iun. 1997, când se încheie la Moscova, la 27 iun. 1997, un acord de pace între guvern şi Opoziţia Tadjică Unită (o coaliţie de forţe islamice şi democratice seculare), care pune capăt războiului civil, soldat cu 60 000 de morţi şi 500 000 de refugiaţi. în nov. 1999, preşedintele Imomali Rahmonov este reales pentru un mandat de 7 ani, beneficiind chiar şi de sprijinul opoziţiei islamice, ceea ce contribuie la normalizarea situaţiei interne. La 30 oct. 2000 T. introduce noua monedă somoni care înlocuieşte rubla tadjikă. După atentatele de la 11 sept. 2001, T. se raliază coaliţiei internaţionale antiteroriste iniţiate de S.U.A. Un referendum organizat la 22 iun. 2003 permite preşedintelui dreptul de a deţine două mandate de şapte ani. Partidul Democrat-Popular sprijinit de preşedinte obţine în alegerile din febr.-mart. 2005 o victorie concludentă. Republică prezidenţială. TAEBAEK-SANMAEK, lanţ muntos în NE pen. Coreea, extins pe direcţie NV-SE, de-a lungul ţărmului M. Japoniei, pe c. 500 km lungime. Alt. max.: 1 638 m (vf. Kumgang-san). Nod hidrografic. Zăcăminte de fier, cărbune, tungsten ş.a. TAEGU [tegu] (DAEGU), oraş în SSE Rep. Coreea, situat la confl. f|. Naktong cu râul Kumgang, la 90 km NNV de Pusan, la 1 100 m alt.; 2,46 mii. loc. (2005). Aeroport. Nod feroviar. Expl. de min. de cupru şi wolfram. Ind. constr. de maşini, chimică, electrotehnică, textilă, hârtie şi alim. Important centru al învăţământului coreean. Universitatea Kyongbuk (1946). Templu budist (802 d.Hr.). Fortăreaţa Talsong. Fundat în anul 366, a cunoscut o amplă dezvoltare în timpul dinastiei Yi (1392-1910). TAEjâN [ted30n] (sau DAEJEON), oras în V Rep. Coreea, la 95 km S de Seul; 1,44 mii. loc. (2005). Nod rutier. Ind. constr. de maşini, chimică, textilă (ţesături de bumbac), de prelucr. a lemnului (mobilă), ceramicii şi alim. Piaţă^ agricolă. Universitatea Chungnam. în perioada războiului coreean (1950-1953), când a fost capitala temporară a Coreii de Sud, a fost distrus în proporţie de 70%. La T. a avut loc (aug.-nov. 1994) Expoziţia internaţională de tehnologie. TAFARI, Makonnen v. Haile Selassie I. TĂFTLĂLT (TAFILELT, TAFILALET sau TAFILET), oază în deşertul Sa-hara, în SE Marocului, în apropiere de graniţa cu Algeria; 1 380 km2. Curmali. în anul 757 berberii au întemeiat aici un stat independent cu capitala la Sijilmăssa, aflată pe ruta caravanelor dintre fl. Niger şi ţărmul M. Mediterane. El s-a menţinut până în 1274, când a fost cucerit de Marinizi. Din această reg. era originar Moulay Mohammed, care a devenit stăpânitor în E Marocului (din 1638/1640) şi a fondat dinastia Filalilor (sau a Alaouiţilor), care domneşte şi astăzi în Maroc. TAFONI (GEOGR.) s.n. pl., invar. Scobituri cu forme caracteristice care apar în roci neomogene (îndeosebi graniţe sau gresii silicioase) ca urmare a dezagregării diferenţiate şi a coroziunii. Se întâlnesc mai ales în reg. cu climat mediteranean; termenul provine din Corsica. TAFRALI, Orest (1876-1937, n. Tulcea), istoric român. M. coresp. al Acad. (1936), prof. univ. la laşi. Specialist în istorie veche, arheologie şi bizantinologie („Tesalonicul în sec. al XIV-lea“, „Cetatea pontică Callatis", „Melanges d’archeologie et d’epi-graphie byzantines“). Autor al unui manual de „Istoria artelor". Iniţiator (1916) al înfiinţării Muzeului de Antichităţi din laşi. M. coresp. al mai multor societăţi ştiinţifice străine. TAFT [tasft], William Howard (1857-1930), jurist şi om politic 7 TAHÂN american. Republican. Prof. univ. la Yale. Preşedinte al S.U.A. (1909- 1913). Preşedinte al Curţii Supreme (din 1921). TAFTA (< tc-) s- f- Ţesătură din fire de mătase colorată, calandrată, lucioasă şi cu tuşeu special, care produce în mişcare un foşnet caracteristic. TAGALOG, subst. Limbă austro-neziană vorbită în Filipine de c. 60% din populaţie (peste 51 mii. vorbitori); face parte din familia de limbi indoneziene. Declarată limbă naţională (1937) a devenit limbă oficială, alături de engleză, din 1946. Limbă standard numită pilipino din 1959. Limba t., cu alfabet latin, este folosită în literatură preponderent din sec. 16. TAGANROG, oraş în SV Federaţiei Ruse, situat pe ţărmul de N al golfului omonim al M. Azov, la 72 km V de Rostov pe Don; 268,6 mii loc. (2006). Port comercial. Şantier naval. Ind. siderurgică, a constr. de maşini, mat. de constr., chimică, de prelucr. a lemnului, piei. şi pescuit. Muzeu memorial „Anton Pavlovici Cehov“. Teatru. Palatul imperial al lui Aleksandru I. Aşezarea s-a dezvoltat în jurul fortăreţei construite de Petru cel Mare în 1698. T. s-a aflat sub stăpânire otomană în perioada 1730-1769. Bombardat de flota anglo-franceză (1855) în Războiul Crimeii, a fost teatrul unor lupte grele în al Doilea Război Mondial. TAGLIAVINI [ta?davjni], Carlo (1903-1982), lingvist şi filolog italian. Prof. univ. la Bologna şi Padova. Romanist de mare autoritate. A studiat limba română („Gramatica limbii române", însoţită de o antologie); a întemeiat şi condus revista «Studi rumeni", consacrată problemelor de limbă, literatură şi folclor românesc. A editat (1930) un dicţionar latin-român-maghiar, datând din jurul anului 1700, sub titlul „Lexiconul marsilian". Autor al unei valoroase lucrări despre limbile romanice în care a acordat limbii române un spaţiu egal cu al celorlalte limbi romanice („Originile limbilor neolatine. Introducere în filologia romanică"). M. coresp. al Acad. Române (1928). TAGLIONI [taÂAoni] 1. Filippo T. (1777-1871), dansator italian. Considerat creatorul baletului romantic. Maestru de balet la Teatrul Regal din Stockholm. Montări spectaculoase, în special pentru fiica sa Maria („Silfida", „Revolta din Serai"). 2. Maria T. (1804-1884), balerină italiană. Fiica lui T. (1). Solistă a Operei Man din Paris şi la Scala din Milano. între 1837 şi 1842 a dansat cu Baletul imperial rus din Sankt-Petersburg. S-a retras în 1847. A dansat pe muzică de Rossini, Meyerbeer, Adam. TAGMA (< gr.), s. f. Porţiune a corpului la artropode formată prin fuziunea unor segmente corporale (ex. cefalotoracele la crustacei). TAGMĂ (< ngr.) s. f. Totalitatea persoanelor care fac parte din aceeaşi categorie profesională sau socială; breaslă; ceată. TAGORE 1. Debendranăth T. (1817-1905), filozof şi reformator religios de limbă bengali. Conducătorul sectei Brahma Samaj, căreia i-a fixat forma de organizare. S-a opus religiei hinduiste („Brahmo-Dharma"). Supranumit „Marele înţelept". 2. Sir RabTndranăth (pe numele adevărat RabTndranăth Thăkui) (1861-1941), scriitor şi filozof indian de limbă bengali şi engleză. Fiul lui B.(1). Supranumit „Sufletul Bengalului" şi „Profetul Indiei moderne", militant pentru independenţa ţării. Lucrările sale filozofice (T. şi-a caracterizat propria poziţie „religia unui poet") conţin discuţii privind încercarea de unire a tradiţiilor orientală şi occidentală şi descrierea lumii ca armonie între divinitate şi om, în această înţelegere imaginaţia fiind mai importantă decât raţiunea („Sâdhană. Calea desăvârşirii", „Religia omului"). Lucrări dramatice („Fachirul", „Jertfa", „Oleandrii roşii"), pătrunse de un generos suflu umanistic. Nuvele („Pietre flămânde", „Ghirlanda dragostei"), romane („Naufragiul", „Goră", „Căminul şi lumea"). Lirică meditativă, muzicală, influenţată de marile epopei indice, cultivând motivul comuniunii cu natura, sentimentul prieteniei, al dragostei şi al bucuriei de a trăi („Mănasf, „Luntrea de aur", „Grădinarul", „GTtănjafT). Eseuri („Drumul împlinirii"), memorialistică („Amintirile vieţii mele"). Autorul cuvintelor şi melodiei imnului naţional al Indiei. A întemeiat la Săntiniketan o şcoală de educaţie liberă, devenită universitatea internaţională Vişva Bhărati. Premiul Nobel pentru literatură (1913). TAGULA (TACUTA), ins. vulcanică aparţinând statului Papua-Noua Guinee, situată în arh. Louisiade, în SV Oc. Pacific, la 280 km SE de Noua Guinee; 800 km2 (cea mai mare ins. din acest arh.); lungime: 80 km; lăţime max.: 24 km; alt. max.: 914 m (Mount Rattlesnake). înconjurată de recifi coraligeni. Vechea denumire: Sud-est Island. TĂHĂ [taha], Hussein (1889-1973), scriitor şi filolog egiptean. Prof. univ. la Cairo. Nevăzător. Spirit umanist, militant pentru înnoirea culturii arabe. Studii („Despre literatura preislamică", „Conversaţii de miercuri"); povestiri autobiografice („Zilele" -prima operă arabă contemporană cu ecouri în Occident, „în lumea chinu-iţilor"), romane („Poemul nefericirii"); traduceri din tragicii greci. TAHÂN (< tc.) s. n. Făină de seminţe uleioase (susan, floarea-soa-relui, nuci, arahide, migdale dulci) prăjite, întrebuinţată la prepararea halvalei. Orest Tafrali Carlo Tagliavini Sir RabTndranăth Tagore TAHAT 8 TAHAT, cel mai înalt vârf al masivului Ahaggar (Sahara algeriană). Alt.: 2 908 m. La poalele sale se află o imensă hamadă. TAHI- (< fr.; {s} gr. tachys „iute, repede") Element de compunere cu sensul „iute, referitor la viteză", care serveşte la formarea unor substantive. TAHICARDIE (< fr. {i}; {s> tahi- + gr. kardia „inimă") s. f. Accelerare fiziologică (în timpul unui efort fizic, în emoţii etc.) sau patologică (în unele afecţiuni cardiace, în boala Basedow etc.) a frecvenţei contracţiilor cardiace (peste 90-100 de bătăi pe minut). TAHIFAGIE (< fr.; {s} tahi- + gr. phag „a mânca") s. f. Faptul de a mânca repede. TAHIMETRjE (< fr. {i}) s. f. (TOPOGR.) Stadimetrie. TAHIMETRU (< fr. {i}; {s} tahi- + gr. metron „măsură") s. n. 1. Instrument topografic care permite ridicarea topografică rapidă a planurilor şi hărţilor prin măsurarea distanţelor pe cale optică; este derivat dintr-un teodolit, în luneta căruia s-au adăugat fire stadimetrice. Inventat de tipograful şi opticianul italian Ignasio Porro (1801-1875). 2. Aparat folosit pentru măsurarea vitezei curentului cursurilor de apă. TAHION (< fr.) s. m. (FIZ.) Particulă elementară ipotetică, neidentificată experimental, cu o viteză superioară celei a luminii. Termenul a fost introdus de G. Feinberg în 1967. TAHIPNEE (< fr. {i}; {s} tahi + pneinen „a respira") s. f. Accelerare a ritmului respirator peste 16-20 de respiraţii pe minut. Apare în boli ale aparatului respirator şi cardiac, în nevroze etc. TAHISTOSCOP (< fr. {*}; (s> gr. takhistos „foarte repede" + skopein „a examina") s. n. (PSIH.). Aparat utilizat pentru studierea proceselor psihice (percepţie, atenţie etc.). Subiectului i se prezintă timp de fracţiuni de secundă anumiţi stimuli (litere, cuvinte, imagini etc.). Se măsoară modul în care el prelucrează (observă, reţine, înţelege etc.) informaţia primită. TAHITI [taitj], ins. vulcanică în partea central-sudică a Oc. Pacific din grupul Insulelor Vântului (îles du Vent) din Ins. Societăţii (Polinezia franceză); 1 042 km2 (cea mai importantă din acest arhipelag); 53 km lungime. Localit. pr. şi centrul ad-tiv al întregii posesiuni: Papeete. Relief vulcanic (doi vulcani uniţi printr-un istm) şi câmpii litorale. Alt. max.: 2 241 m (Mt. Orohena). Ţărm cu lagune, însoţit de recifi coraligeni. Climă tropicală umedă. Expl. de fosfaţi. Cocotieri, bananieri, culturi de vanilie şi de cafea, lămâi, trestie de zahăr. Pescuit. Turism. Vizitată pentru prima oară de portughezi în 1606, apoi de căpitanul englez Samuel Wallis în 1767, care a numit-o King George III Island, de Louis Antoine de Bougainville în 1768, care a revendicat-o pentru Franţa, de James Cook în 1769 şi de William Bligh în 1788. Prima colonizare permanentă în T. a fost cea din 1797 a misionarilor englezi, în 1880, regele Pomare V (din 1877) a fost constrâns să-şi abandoneze tronul şi stăpânirea în favoarea Franţei, care a declarat ins. colonie. Repetatele teste nucleare din reg., efectuate de autorităţile franceze în a doua jumătate a sec. 20, au condus la protestele vehemente ale băştinaşilor. Azi ins. are statutul de terit. de peste mări al Franţei. Vechea denumire: Otaheite. TÂHMĂSP, numele a doi cârmuitori persani. Mai important: T. I. şah (1524-1576) din dinastia Sefevizilor. A purtat trei războaie cu Imp. Otoman (1534, 1538, 1543) soldate cu însemnate pierderi terit. Confruntat şi cu disputele profunde dintre şiiţi şi sunniţi. TAHOGENERATOR ({s} gr. takhos „iuţeală" + generator) s. n. (TEHN.; ELT.) Tahometru electric. TAHOGRAF (< rus.; {s> gr. takhos „iuţeală" + graphein „a scrie") s. n. Tahometru înregistrator. TAHOMETRU (< germ. {i}; {s} gr. takhos „iuţeală" + metron „măsură") s. n. Instrument cu care se măsoară viteza unghiulară, respectiv turaţia unui corp solid (arbore, rotor etc.) în mişcare de rotaţie. ^ (TEHN., ELT.) T. electric = t. constituit, în esenţă, dintr-un microgenerator electric şi dintr-un voltmetru electric, a cărui scală este gradată în unităţi de viteză unghiulară, respectiv de turaţie; tahogenerator. TAHTAWI [tahtaui], Rifaa Rafi at ~ (1801-1873), învăţat egiptean. Susţine că Dumnezeu a stabilit o ordine socială, iar cei care conduc pe Pământ trebuie să promoveze bunăstarea supuşilor prin educaţie. Progresul material poate fi atins printr-o guvernare armonioasă cu ajutorul tehnologiei occidentale. Pentru ideile sale, în timpul domniei lui Abbas I Hilmi (1848/1849-1854), a fost exilat la Kartoum TAI (TAI, THAI), subst. Subgrupă de limbi din familia sino-tibetană, folosită de populaţia t. din Vietnam, China, Thailanda, India, Laos’ Cambodgia, Uniunea Myanmar; c. 80 mii. vorbitori, majoritatea budişti. TAI, Parc Naţional în SV statului Cote d’lvoire, extins de-a lungul râului Cavally, la graniţa cu Liberia; 3,3 mii km2. Păduri tropicale primare; faună bogată (leoparzi, hipopotami pitici, elefanţi, bivoli, zebre ş.a.). Declarată rezervaţie naturală în 1926 şi Parc Naţional în 1972. Inclus (din 1982) în Patrimoniul natural universal. TAIBEI v. Taipei. TAÎEB, Maurice (n. 1935), paleontolog francez. A condus expediţii de cercetare în zona Marelui Rift african (1972-1977). A descoperit resturile a patru hominizi fosili. TĂIERI, fl. în Noua Zeelandă, în SE Insulei de Sud (South Island); 288 km. Izv. din m-ţii Lammerlaw, curge mai întâi pe direcţie S-N, dar în amonte de localit. Hyde se arcuieşte puternic şi, schimbându-şi direcţia de la N la S, se varsă în Oc. Pacific, la 32 km SSV de oraşul Dunedin. ŢĂ’IF, AT oraş în V Arabiei Saudite, situat în pod. Mecca, la 1 630-1 879 m alt., la 80 km SSE de Mecca; 521,2 mii loc. (2004). Ind. textilă şi alim. Staţiune climaterică de vară. Mormântul lui ‘Abd Allah ibn ‘Abbas, vărul Profetului Mahomed. TAIFAS (< ngr.) s. n. Conversaţie familiară, intimă; flecăreală, pălăvrăgeală, taclale. TAIFUN (< germ.) s. n. (METEOR.) Ciclon tropical cu rază mică de deplasare, cu mare putere de distrugere, care se manifestă în special în E Asiei. TAIGA (< iakută) s. f. Pădure de conifere situată în Siberia şi în partea europeană a Federaţiei Ruse, extinsă între tundră la N, stepe şi păduri de foioase la S. Este formată din molid şi pin, iar în Siberia, din molid siberian, zadă şi pin siberian, pe un sol în general mlăştinos; în Siberia Orientală predomină pădurile luminoase de zadă. în extremitatea SE se adaugă bradul de Manciuria, bradul de Sahalin şi alte conifere, p. ext denumire a subzonei pădurilor de conifere din N zonei temperate a emisferei boreale (din Eurasia şi America de Nord). în faună se remarcă elanul, glutonul (volverina), iepurele alb, ursul, zibelina, nevăstuica siberiană, cocoşul de munte, ciocănitorile şi forfecuţele. TAIHANG [thaihang], lanţ muntos în NNE Chinei extins pe 400 km lungime de la N la S. Alt. max.: 9 TAIPEI 3 058 m (vf. Wutai). Zăcăminte de cărbuni. TAIHU [thaihu], lac de natură fluviatilă în partea de E a Chinei; 2,2 mjj km2; lungime: 71 km; lăţime max.: 59 km. Bogat în peşte. Irigaţii, în E sunt numeroase insule, pe unele dintre ele aflându-se locuri de cult ale preoţilor budişti şi daoişti. Lacul T. este legat prin canale cu fl. Yangtze şi cu Marele Canal. TAILLEFERRE [taife.r], Marcelle-Germaine (1892-1983), compozitoare franceză. A făcut parte din „Grupul celor Şase“. Compoziţii teatrale („Mica sirenă"); balete („Căsătoriţii din Turnul Eiffel", text de J. Cocteau), muzică pentru film, orchestră şi de cameră („Omagiu lui Rameau“). TAILLIBERT [taiibe.r], Roger Rene (n. 1926), arhitect francez. Folosind o tehnică de construcţie îndrăzneaţă, s-a dedicat realizării, în special, a marilor complexe sportive (piscina din Deauville, Stadionul Parc des Princes, Centrul olimpic din Montreal). TAIMÎR 1. Pen. în extremitatea de N a Asiei (Federaţia Rusă), între fl. Enisei şi M. Kara la V şi râul Hatanga şi M. Laptev la E; c. 400 mii km2. în S şi V sunt câmpii joase, slab ondulate, formate din depozite cuaternare, iar în partea centrală şi de N, m-ţii Bîrranga (roci paleozoice metamorfozate). Alt. max.: 1 146 m. Drenată de fl. Taimîr. Climă aspră cu precipitaţii puţine. Vegetaţie de tundră. Gheţari pereni. Se termină la N prin capul Celiuskin. 2. Lac tectonic în partea central-estică a pen. cu acelaşi nume: 4,6 mii km2. Lungime: c. 200 km. Ad. max.: 26 m. TAIM0R, Mahmud (1894-1973), scriitor egiptean. Unul dintre principalii reprezentanţi ai prozei realiste egiptene. Povestiri de inspiraţie rurală («Şeicul Giuma şi alte povestiri", «Fiica diavolului"), drame istorice CAntara"), comedii satirice („Bombe"). Eseuri. TAjN (< tc.) s. n. 1. Raţie de alimente sau de băutură care se dă cuiva pentru un timp determinat în schimbul unor servicii prestate. ♦ Sumă de bani corespunzătoare unei raţii alimentare. 2. (ZOOT.) Raţie de nutreţ care se dă animalelor într-o unitate de timp. 3. Parte, porţie care revine cuiva ca rezultat al unei împărţeli, al unei repartizări etc. TAINAN (T’AI-NAN), oraş în SV ins. Taiwan; 756,8 mii loc. (2005). Aeroport. Ind. siderurgiei feroase şi neferoase (aluminiu), chimică (mase plastice, cauciuc), textilă, electrotehnică, alim. (zahăr, conserve de peşte). Piaţă agricolă pentru trestie de zahăr, orez, fructe, arahide ş.a. Artizanat (obiecte din aur şi argint). Muzeu de istorie naturală. Universitate (1956). Unul dintre cele mai vechi oraşe ale ins. Templu budist (sec. 17). Fortul olandez Zeelandia (sec. 17). Fundat în 1590. Ocupat de olandezi (1623-1661). Capitala Taiwanului c. 200 de ani (de la începutul sec. 17 până în 1885). TAfNARON, ÂKRA ~ v. Matapan. TAINĂ (< sl.) s. f. 1. Lucru, fapt etc. nepătruns, neînţeles, nedescoperit de mintea omenească; mister, enigmă. ♦ (Pop.) Miracol, minune; poveste minunată. 2. Secret. -0- Loc. (înv.) De taină = intim; particular. 3. Loc ascuns, tăinuit; ascunzătoare, tainiţă. 4. (REL.) Act ritualic de comunicare cu realitatea divină, care pecetluieşte legătura dintre divinitate şi om. Tainele sunt atestate în cele mai diferite religii, cu excepţia Islamului. în creştinism, ele sunt lucrări sfinte ale harului, izvorând din umanitatea îndumnezeită a lui Hristos, care se împărtăşeşte printr-un rit de sfinţire săvârşit de slujitorii bisericeşti. Biserica ortodoxă are şapte taine: botezul, mirungerea, împărtăşania (euharistia), pocăinţa (spovedania), hirotonia, nunta şi maslul; în biserica romano-catolică, numărul tainelor a fost stabilit, după multe dispute, tot la şapte, în locul mirungerii fiind confirmarea; protestanţii recunosc numai două taine: botezul şi împărtăşania. TAINE [ten], Hippolyte Adolphe (1828-1893), critic, gânditor şi istoric francez. Lider al mişcării pozitiviste, empiriste şi anticlericale din sec. 19, T. a sperat că metoda ştiinţei poate fi aplicată şi chestiunilor privitoare la om, dar rămânând fidel imperativului raţionalist al lui Spinoza şi Hegel de a demonstra lumea ca sistem, ca necesitate („Filozofia artei", „Istoria literaturii engleze"). Studii despre La Fontaine, Balzac, Zola, Flaubert, Stendhal („Eseuri de critică şi Hippolyte Adolphe Taine Taipei. Vedere generală istorie"). Cercetări de psihologie („Despre inteligenţă"), de istoria filozofiei („Filozofi francezi din sec. al XlX-lea") şi de istorie naţională („Originile Franţei contemporane"). Romane. TAINIC, -Ă (< sl.) adj. 1. (Şi adv.) Plin de taină (1); misterios. 2. Neştiut, necunoscut, neînţeles, secret. ♦ Intim. ♦ (Despre locuri) Ascuns, ferit; (despre oameni) singuratic. 3. Discret, tăcut, închis. TAINIŢĂ (< taina) s. f. Denumire dată spaţiilor sau încăperilor ascunse (în pământ), destinate păstrării unor bunuri sau refugiului; p. ext. ascunzătoare. în arhitectura moldovenească denumeşte în mod special încăperea aflată deasupra gropniţei şi accesibilă numai din aceasta. TAIOR (< fr.) s. n. Costum femeiesc compus dintr-o fustă şi o jachetă, confecţionate din acelaşi material (de obicei din stofă). TAIPEI [thaipei] (TAIBEI), oraş în SE Chinei, centrul ad-tiv al prov. Taiwan, situat pe fl. Tanshui, la 25 km de ţărmul str. Taiwan; 2,61 mii. loc. (2005). Port. Aeroportul „Chiang Kai-Shek" (CKS) pentru curse externe, situat la 40 km V de oraş, şi aeroportul „Sung-Shan" pentru curse interne. Important centru comercial, financiar-bancar, industrial, de transport şi turistic. Şantier naval. Ind. siderurgică, chimico-farmaceutică, constr. de maşini, electronică, de prelucr. a lemnului, hârtiei, textilă, încălţ., cimentului, cosmeticii, poligrafică, alim. Muzeu naţional de istorie. Universitatea Naţională Taiwan (1928); Universitatea Chengchi TAIPINI (1927). Grădină botanică. Templu confucianist. Templul „Lung-Shan“. Clădirea „Taipei Financial Center“ („Taipei 101“) (2004), cea mai înaltă din lume (509 m). Turism. Fundat de imigranţi chinezi în 1708. De la mijlocul sec. 19 a devenit un important centru al comerţului cu ceai. Odată cu proclamarea Taiwanului provincie a Chinei (dec. 1885), T. a devenit centrul ei ad-tiv, calitate pe care şi-a păstrat-o şi în timpul dominaţiei coloniale japoneze (1895-1945). TAlPjNI s. m. pl. Denumire dată participanţilor la războiul ţărănesc (1850-1864) antifeudal şi de eliberare de sub dominaţia dinastiei manciuriene Qing din China. Socotit ca un eveniment de maximă importanţă, războiul a afectat 17 provincii şi s-a soldat cu peste 20 mii. morţi. TAIROV [teijref], Aleksandr lakov-levici Kornblit, zis ~ (1885-1950), regizor şi actor ucrainean. Preocupat de studiul mişcării, de investigaţia plastică şi de muzicalitatea actului teatral („Sakuntala“, „Opera de trei parale“). Lucrări de estetică teatrală („Teatrul descătuşat"). Fondator al Teatrului de Cameră. TAIŢA, râu în N Dobrogei, pe terit. jud. Tulcea; 52 km. Izv. din zona de contact a m-ţilor Măcin cu pod. Niculiţel, de la 200 m alt., drenează mai multe depresiuni intracolinare şi se varsă în lacul Babadag. Afl. pr.: Pârâul Alb, Tăiţa (sau Techea). TAIWAN [thaiuan] 1. Insulă chineză în V Oc. Pacific, despărţită de ţărmul continental prin str. cu acelaşi nume; 36,2 mii km2; lungime: 394 km (de la N la S); lăţime: 144 km. Oraşe pr.: Taipei, Kaohsiung, Taichung, Tainan. Relief predominant muntos, cu alt. max. de 3 997 m (vf. Yu Shan). Traversată de Tropicul Racului. Culmea centrală are versantul estic abrupt, iar cel vestic domol, coborând în trepte către o câmpie litorală. Seismicitate ridicată. Climă tropicală musonică, umedă, cu taifunuri. Vegetaţie tropicală şi subtropicală, cu numeroase endemite. C. 50% din supr. T. este acoperită cu păduri tropicale, subtropicale, de conifere. Expl. de petrol, gaze naturale, cărbuni, min. de fier, aur, cupru şi bauxită. Vechea denumire portugheză: Formosa. 2. Strâmtoare între ţărmul SE al R.P. Chineze şi ins. Taiwan, care uneşte M. Chinei de Est cu M. Chinei de Sud. Lungime: 360 km; lăţime: 130-185 km; ad. min.: 60 m. 3. Prov. chineză T.; 36,2 mii km2; 22,73 mii. loc. (2005). Centrul ad-tiv: Taipei (Taibei). Expl. forestiere, de cărbuni, petrol şi gaze naturale, de min. de fier, cupru, sulf, azbest, zinc etc. Cafea, trestie de zahăr (1/3 din supr. cultivată), arahide, iută, citrice, ananas, bumbac, ceai, tutun şi orez. Pescuit. Creşterea animalelor. Ind. alim., textilă, chimică, de celuloză şi hârtie, de prelucr. a petrolului. Şantiere navale. Menţionată în izvoarele scrise chineze de la începutul milen. 1 d.Hr. (cunoscută sub numele de T. abia din 1599), din sec. 7 stabileşte relaţii permanente cu Imp. chinez continental, în componenţa căruia intră oficial în sec. 12, ca parte a provinciei Fujian. La sfârşitul sec. 16 şi începutul sec. 17 au fost respinse încercările seniorilor feudali şi a piraţilor japonezi de a se înstăpâni în ins., la Keelung, Kaohsiung şi Hualien, iar în 1590 ins. este vizitată de navigatori portughezi, care au numit-o liha Formosa („insula preafrumoasă"). Ins. a fost disputată, în prima jumătate a sec. 17, de olandezi şi spanioli. Stăpânirea colonială olandeză a luat sfârşit în 1662 în urma victoriilor comandantului chinez Zheng Chenggong (Koxinga). în 1684 ins. a reintrat în componenţa Imp. Chinez (prov. Fujian). Din dec. 1885 T. devine prov. de sine stătătoare. în urma înfrângerilor suferite în războiul cu Japonia (1894-1895), Imp. Qing, prin Tratatul de la Shimonoseki (1895), a fost obligat, între altele, să cedeze T. învingătorilor - care devine astfel prima colonie niponă. Noii stăpâni au impus populaţiei un dur regim colonial şi au transformat ins. într-o bază a politicii lor agresive. După înfrângerea Japoniei în al Doilea Război Mondial, la 25 oct. 1945, în conformitate cu hotărârile Conferinţelor de la Cairo (1943) şi Potsdam (1945) şi a Actului de capitulare a Japoniei, T. a revenit Chinei, devenind o prov. a acesteia. Taizong 10 După 1949 prin victoria comuniştilor în China continentală armata naţionalistă chineză a lui Jiang Jieshi (Chiang Kai-Shek), împreună cu numeroşi refugiaţi au venit în T. luând puterea în ins. şi proclamând secesiunea prov. între 1950 şi 1971 creaţia statală separatistă taiwaneză „Republica China“ a ocupat, în mod conjunctural, locul Republicii Populare Chineze la O.N.U. şi în Consjliul de Securitate al Naţiunilor Unite. în 1979 S.U.A. au recunoscut guvernul R.P. Chineze ca singurul guvern legal al Chinei, iar Ţ ca parte componentă a R.P. Chineze. I S.U.A. au rupt relaţiile diplomatice cu ! T., dar „Republica China" a refuzat j reintegrarea într-un stat unitar chinez şi j a făcut mari eforturi ec. şi diplomatice Ş pentru a obţine recunoaştere internaţională. R.P. Chineză consideră T. drept prov. chineză rebelă. TAI XU [thai su] (pe numele laic Lu Peiliu) (1890-1947), călugăr budist chinez. A organizat o asociaţie pentru promovarea budismului (1912). Influenţat de ideile Revoluţiei lui Sun Zhongshan (Sun Yat-sen) (1911), a întreprins turnee de misonarism (1925-1941) pentru promovarea budismului în Japonia, Europa, Statele Unite ale Americii şi în SE Asiei. TAIYUAN [thaiuen], oraş în E Chinei, centrul ad-tiv al prov. Shanxi, situat pe râul Fenhe, la 426 km SV de Beijing; 1,97 mii. loc. (2003). Nod de comunicaţii. Aeroport. Expl. de cărbuni. Ind. metalurgică (oţel), constr. de maşini (utilaj minier, maşini grele, maşini-unelte), electrotehnică, chimică, ciment, textilă şi alim. Muzeu de istorie. Universitate. Pagode şi temple din sec. 17. în apropierea oraşului este o bază de lansare pentru sateliţi de recunoaştere, teledetecţie şi meteorologici. La 6 sept. 1988 de aici s-a lansat primul satelit meteorologic chinez. Atestat din Antic., din timpul dinastiei Zhou (c. 1066-256 Î.Hr.), a avut un important rol strategic, comercial şi ad-tiv în sec. 12-14. Populaţia oraşului a participat, în 1900, la răscoala Boxerilor (Yihetuan). Temple din perioadele Tang (618-907) şi Yuan (1271- 1368). Vechea denumire: Yangku. TAIZHONG [thaidjung] (TAICHUNG), oraş în V ins. Taiwan, situat Sa 135 km SV de Taipei; 1,03 mii. loc. (2005). Nod de comunicaţii. Aeroport. Prelucr. lemnului şi a camforului. Ind. hârtiei, textilă şi alim. Piaţă agricolă pentru orez, banane, zahăr ş.a. Centru religios. 11 TAKIS TAIZONG [thaiţung] (LI SHIMIN [li şîmin], al doilea împărat (629-649) al dinastiei Tang, moştenitor al lui Gaozu. S-a distins prin priceperea în arta militară şi prin capacitatea de a înţelege situaţia în care se află supuşii săi, dobândind respectul împăraţilor care i-au succedat şi al unor oameni de stat din Coreea şi Japonia. S-a înconjurat de demnitari capabili. în vremea sa au fost ordonate şi comentate scrierile canonice confucianiste, acestea devenind materie de examinare pentru candidaţii la funcţiile oficiale. Autor, spre bătrâneţe, al unei cărţi („Grădina imperială11), în care rezumă experienţa politică de o viaţă, ânalizându-şi propriile merite şi erori. TA’IZZ (TAIZ), oraş în SV Yemenului, situat în zona m-ţilor Şubr, la 1 370 m alt.; 450 mii loc. (2001). Centrul ad-tiv al provinciei omonime. Aeroportul internaţional *,al-Ganad“. Ind. aluminiului şi alim. (biscuiţi, băuturi răcoritoare). Universitate islamică. Moscheile Al-Muza-ffarlyah (Jami‘) şi Ash-Sharifiyah. Citadelă. în perioada 1948-1962 a fost reşed. imamului şi centrul ad-tiv al Federaţiei Arabiei de Sud. TAJIN, El sit arheologic în E Mexicului (Veracruz), la S de oraşul Poza Rica de Hidalgo. Vestigii din perioada cuprinsă între sec. 9 şi 13. Celebru datorită piramidei cu şapte trepte suprapuse, cu nişe şi panouri sculptate. Monument important al civilizaţiei prehispanice (totonaci), este inclus (din 1992) în Patrimoniul cultural universal. TĂJ MAHAL, celebru mausoleu, capodoperă a artei hinduse, construit •a Ăgra între 1632 şi 1652, pe malul sudic al râului Jumna, de împăratul mogul Shăh-Jahăn I în memoria soţiei sale, Mumtăz-Mahal (decedată în 1631). Este construit din marmură albă, decorat cu intarsii de marmură colorată şi cu versete din Coran. Acest edificiu uriaş, aflat într-o grădină, de plan octogonal, este dominat de o cupolă imensă, cu un diametru de 47 m. Inclus (din 1983) în Patrimoniul cultural universal. TAJO [taho] (port. TEJO [teiu]), fl. >n Spania şi Portugalia; 1 007 km; supr. bazinului hidrografic: 81 mii km2; cel mai lung curs de apă din Pen. Iberică. Izv. din partea central-estică a Spaniei, din Serrania de Cuenca (m-ţii Universales), de la 1 600 m alt., străbate pod. Castilia Nouă şi se varsă printr-un estuar (cunoscut sub numele Mar da Palha) în Oc. Atlantic, în apropiere de Lisabona. în cursul superior are o vale sinuoasă şi adâncă, de tip canion. în anii 1960-1980, pe cursul său superior şi mijlociu s-au construit 60 de baraje cu tot atâtea hidrocentrale cu o putere instalată totală de 1,2 mii. kW. Cele mai mari şi mai importante lacuri de acumulare sunt Buendia (132 km2), cunoscut şi sub numele de Marea Castiliei, şi Alcântara, de 92 km lungime. în aval de oraşul Alcântara, T. formează, pe o porţiune de 40 km, graniţa între Spania şi Portugalia, după care traversează terit. Portugaliei de la NE către SV pe 179 km lungime. Navigabil pentru vase maritime până la Santarem (Portugalia). Trece prin Toledo. Irigaţii în cursul inferior. Afl. pr.: Guadiela, Gallo, Henares, Alagon, Salor, Zezere. TAJUMULCO [tahumulko], vulcan stins în V Guatemalei, cel mai înalt vf. din America Centrală istmică, în culmea Sierra Madre. Alt.: 4 220 m. Ultima erupţie a avut loc în 1863. TAKAKKAW sau TAKKAKAW FALLS, cascadă în V Canadei, în SE prov. Columbia Britanică, pe cursul superior al râului Yoho, în cadrul Parcului Naţional Yoho. Apa provine din gheţarul Daly din m-ţii Waputik. Cascada constă în trei căderi de apă, distincte, apropiate, având o prăbuşire spectaculoasă de la o înălţime totală de 366 m, fiind a doua mare cascadă din Canada şi a cincea ca mărime din America de Nord. TAKAMATSU [takamatsu], oraş în Japonia (Shikoku), cel mai mare port la Mediterana Japoneză (Setonaikai); 337,9 mii loc. (2006). Nod de comunicaţii. Constr. navale. Ind. chimică, a celulozei şi hârtiei, textilă, a ceramicii, de prelucr. a lemnului (mobilă) şi alim. Pescuit. Artizanat. Tumuli (sec. 4-6). Centru de ceramică din sec. 17. Muzeu. Galerie de artă. Grădină zoologică. în perioada 1642-1868 a fost oraş-fortăreaţă al fam. Tokugawa. TAKAOKA, oraş în V Japoniei centrale (Honshu), în apropierea G. Toyama al M. Japoniei; 181,2 mii loc. (2006). Ind. metalurgiei neferoase (aluminiu), chimică, farmaceutică, a constr. de maşini, de prelucr. a lemnului, textilă şi alim. Artizanat (lacuri şi obiecte din bronz). Muzeu. Templul budist Zuiryu. Fundat în 1609. TAKARAZUKA, oraş în Japonia (Honshu), situat în zona m-ţilor Rokko, la 21 km NV de Osaka; 220,2 mii loc. (2006). Staţiune balneară cu izv. de ape termale. Operă (1914). TAKASAKI, oraş în Japonia (Honshu), pe râul Karasu, la 100 km NV de Tokyo; 340,8 mii loc. (2006). Prelucr. mătăsii şi a lemnului; constr. de maşini-unelte. Ind. alim. Statuia foarte popularei zeiţe budiste Kannon. TAKATSUKI, oraş în Japonia (Honshu), pe râul Yodo, la 21 km NNE de Osaka; 354,2 mii loc. (2006). Produse electrice şi farmaceutice. Castel fortificat (1573). TAKEMITSU [takemitsu] Toru (1930-1996), compozitor japonez. Stil eclectic şi suplu în care îmbină instrumentele occidentale cu cele tradiţionale japoneze şi muzica electroacustică. Muzică de cameră, simfonică („November Steps" I şi II, „Texturi"), de film, gen în care lucrează cu celebrii regizori de film de la Kobayashi (,,Harakiri“) şi Kurosawa (,,Ran“) la Oshima („Imperiul pasiunii") şi Teshigahara („Femeia nisipurilor"). TAKHT-i-SULAIMĂN („Tronul lui Solomon"), cel mai înalt vârf din m-ţii Sulaimăn (3 441 m) din Pakistan. Numit şi Kaisargarh. A fost inclus (în 2003) în Patrimoniul natural universal. TAKIS (pseud. lui Panayiotis Vassifâkis) (n. 1925), artist experi-mentalist grec. Stabilit în Franţa (1954). Sculpturi în care foloseşte forţa câmpurilor magnetice ce modifică TAKIJUQ 12 formele; alteori combină efectul cinetic cu cel luminos şi muzical. Aceste lucrări, de o mare varietate, au un mare impact emoţional. TAKIJUQ, lac în NNV Canadei, în partea de V a prov. Nunavut, în apropiere de Cercul Polar, pe râul Coppermine, la 381 m alt.; 1 080 km2; lungime: 60 km. Descoperit de Samuel Hearne în mai 1771. TAKIZAWA Okikuni (pseud. lui Kyokutei Bakin) (1767-1848), scriitor japonez. Povestiri şi romane în care relevă influenţa confucianismului (Istoria celor opt câini ai lui Satomi din Nanso - 104 voi.). A avut o puternică influenţă asupra scriitorilor ce i-au urmat. TAKÎR (cuv. turcic) subst. (GEOGR.) Denumire a terenurilor argiloase salinizate din Asia Centrală, a căror suprafaţă crapă în perioadele secetoase, desfăcându-se în plăci poligonale; deşert de argilă. TAKLIMAKAN (TAKLA MAKAN) SHAMO, deşert nisipos în V Chinei, în bazinul râului Tarim, extins pe 965 km lungime de la V la E şi pe c. 400 km lăţime; 323,8 mii km2. Relief predominant de dune (85% din supr. este acoperit de dune). Alt.: între 800 şi 1 500 m. Climă continentală uscată, cu precipitaţii foarte reduse (c. 38 mm/an) şi vânturi puternice. Vara, temp. este în jur de 39°C, iar iarna de c. -20°C. Partea centrajă este lipsită complet de vegetaţie. în oaze şi de-a lungul râului Tarim se practică agricultura. T.M. se divide în deşertul T.M. propriu-zis în V şi SV şi deşertul Qarqan (Cherchen) în E. TAKORADl, oraş în SV Ghanei, pe ţărmul G. Guineii, la 170 km VSV de Âccra; 175,4 mii loc. (2000). S-a dezvoltat cu precădere după construirea portului (în anii 1923-1928). Fabrici de ciment, ^ scule, ţigarete, plăci de lemn ş.a. în 1963 s-a unit cu oraşul Sekondi formând oraşul Sekondi- Takoradi. TAKŞAâlL v. Taxila. TAKSIN (PHYATAKSIN), rege în Siam (1767-1782). Conducător al luptei pentru eliberare împotriva dominaţiei birmane. A unit cele cinci principate thai într-un regat cu capitala la Thon Buri. TAL (gr. thallos „germen, mlădiţă") s.n. Corp vegetativ al plantelor inferioare, lipsite de rădăcină, tulpină şi frunze. Poate să fie uni- sau pluricelular, heteromorf, de dimensiuni variabile. La talofitele superioare este diferenţiat în rizoid, cauloid şi filoid. în aceste situaţii t. este alcătuit din ţesuturi veritabile. TALA, s.f. Denumirea unităţii monetare din Samoa. TALAMUS (< fr.; {s> lat. thalamus) s. n. Formaţiune anatomică nervoasă de substanţă cenuşie aparţinând diencefalului, care are rolul de a integra excitaţiile senzitive şi senzoriale şi de a le proiecta pe scoarţa cerebrală. TALANGĂ (onomat.) s. f. Clopot care se atârnă la gâtul vitelor şi al berbecilor. ♦ Sunet produs de acest clopot. TALANT (< sl.; cuv. gr.) s. m. (în Grecia antică). 1. Unitate de măsură a greutăţii, cu valoare diferită de la o cetate la alta. 2. Monedă de aur sau de argint cu valoare variabilă de la o cetate^ la alta şi de la o epocă la alta. (în Biblie) Cantitate mare de aur sau argint. TALASEMjE (< it., fr.) s.f. Anemie ereditară cauzată de anomalii genetice care duc la perturbarea sintezei de hemoglobina. Se manifestă prin diminuarea numărului de globule roşii, prin crize de hemoliză etc.; prezentă mai ales la populaţiile din bazinul mediteranean, Africa subsahariană, India şi Asia de Sud-Est; se mai numeşte şi anemie mediteraneană. TALASOCRAŢIE (< fr {i}; {s} gr. thâlasa „mare“ şi kratein „dominaţie"). Putere întemeiată pe supremaţia pe mare. TALASOTERAPjE (< fr.; {s} gr. thâlasa „mare" + therapeia „tratament") s. f. Utilizare a tratamentului cu băi de mare, asociate cu aerul marin, în boli ca hipotiroidism, reumatism cronic, sinuzită etc. TALAŞ (< tc.) s. n. Aşchii lungi şi subţiri care rezultă ca deşeu la prelucrarea lemnului cu rindeaua sau cu alte unelte tăietoare; cele uniforme, obţinute la preluarea cu maşini-unelte speciale, constituie lâna de lemn, utilizată ca semifabricat pentru producerea plăcilor aglomerate şi fibrolem-noase, ca material termoizolant, etc. TALÂT PAŞA, Mehmed (1874-1921), om politic turc. Lider al partidului „Junii turci". După revoluţia din 1908, de mai multe ori ministru; mare vizir (1917-1918). Asasinat. TALAVERA, Hernando de (1428-1507), prelat spaniol. Episcop de Âvi-la (1485) şi arhiepiscop de Granada (1492). Confesor al reginei Isabela I Catolica. A condus o comisie care a avizat negativ (1490) proiectul lui Cristofor Columb. După cucerirea Granadei (1492), a iniţiat proiectul de convertire a evreilor şi maurilor la creştinism. TALAZ (< tc.) s. n. Val mare format pe mări şi pe oceane în timpul furtunii. TALBOT [to:lbet], William Henry Fox (1800-1877), fizician şi literat britanic. Inventator. Autorul procedeului fotografic denumit „calotipie“ şi bazat pe utilizarea negativului şi a hârtiei (1839), care^ a prefigurat procedeele moderne. în ultima parte a vieţii a avut preocupări în domeniul matematicii, astronomiei şi a fost cel dintâi care a descifrat inscripţiile cuneiforme de la Ninive. TALC (< fr., germ.) s. n. Silicat natural hidratat de magneziu, cristalizat în sistemul monoclinic. Este la-melar, solzos, verde-deschis sau albicios, moale şi cu luciu gras. Se utilizează în ind. hârtiei, a cauciucului, textilă, a mat. refractare, în vopselărie, în ind. farmaceutică, în cosmetică etc. TALCA, oraş în Chile, situat pe râul Clara, la 248 km S de Santiago; 193,8 mii loc. (2002). Ind. siderurgică, chimică, de prelucr. a lemnului şi a cauciucului, hârtiei, încălţ. şi alim. (biscuiţi, ciocolată, alcool ş.a.). Tăbăcărie. Universitate (1981). Distrus aproape în întregime de cutremurul din 1742 şi de cel din 1928, când a fost complet reconstruit. Fundat în 1692. TALCAHUANO [talkauano], oraş în partea central-vestică a statului Chile, port pe ţărmul SV al G. Concepcion al Oc. Pacific; 249 mii loc. (2002). Nod de comunicaţii. Şantier naval. Ind. siderurgică, de prelucr. a lemnului şi a peştelui, textilă, pielăriei şi alim. Rafinărie de petrol. Pescuit Universitate şi Academie Navală Chiliană. Bază militară. TAL-COAT (pe numele adevărat Rene-Pierre Louis Jacob) (1905-1985), pictor francez. Picturi pline de forţă evocând tragedia Războiului Civil din Spania („Masacrele"), într-un stil amintind de Picasso. Influenţat apoi de peisajul chinezesc, opera sa va căpăta o profundă vibraţie mistică, amintind de abstracţionismul liric. TALDÎ-KURGAN (TALDYKORGAN), oraş în SE Kazahstanului, pe stg. râului Karatal, la poalele m-ţilor Djungarskii Alatau, la 225 km NE de Almatî; 100,5 mii loc. (2004). Ind. mat. de constr. şi alim. TALEA, com. în jud. Prahova, situată la poalele de SE ale m-ţilor Bucegi, în zona de obârşie a râului Proviţa; 1 133 loc. (2008). Satul T. a luat fiinţă în 1790, după cum reiese dintr-o inscripţie de pe stâlpul bisericii 13 TALLEMANT DES R^AUX rie lemn. în satul T. se află biserica de zid St Nicolae (1878). TALENT (< lat., fr., germ.) s. n. îmbinare de aptitudini care favorizează realizarea unei activităţi creatoare în domeniul artei, ştiinţei, tehnicii etc.; p. ext persoană care posedă astfel de aptitudini. TALENTAT, -Ă (< talent) adj. Gare are talent; înzestrat, dotat. TALER1 (< bg.) s. n. 1. Vas întins de lemn, de pământ ars etc. din care se mănâncă; talger (1). 2. Disc2. 3. (TEHN.) Piesă de metal, de lemn etc., de forma unei farfurii plate, cu diferite întrebuinţări (în poligrafie, în ind. chimică). ♦ Fiecare dintre cele două discuri sau vase ale unei balanţe, în care se pun fie obiectele de cântărit, fie greutăţile; tas. 4. Talger (2). 5. Ţintă mişcătoare care imită vânatul, confecţionată dintr-un material casabil şi utilizată în tirul sportiv. ♦ (La pl.) Probă sportivă din cadrul tirului, care constă în trageri cu arme de vânătoare cu alice în talere1 (5). TALER2 (< germ.) s. m. Monedă de argint (austriacă) care a existat şi în Ţările Române. Iniţial a fost emisă de arhiducele Sigismund al Tirolului (1486); a circulat în Imp. Habsburgic. 4- Expr. Taler cu două feţe = om ipocrit, prefăcut, făţarnic. TALES (THALES) din Milet (625-545 Î.Hr.), filozof şi matematician grec. Unul dintre cei şapte înţelepţi ai Greciei antice. Socotit de către Aristotel primul filozof grec care a pus problema substanţei unice a lumii (identificată cu apa) şi, de aceea, întemeietorul ştiinţei fizicii. I se atribuie teorema care îi poartă numele si prezicerea eclipsei de soare din anul 585 Î.Hr. TALGER s. n. 1. Taler1 (1). 2. Instrument muzical de percuţie format din două discuri de alamă, uşor concave, care, lovite unul de altul, Produc sunete puternice, de înălţime nedefinită; taler1 (4). TALHÎŞ (< tc.) s. n. (în Imp. Otoman) Raport prezentat de marele v>zir sultanului pentru numirea sau destituirea unui conducător al statelor vasale. TALIA (THALIA) (în mitologia greacă), fiica lui Zeus şi a Mnemosinei, muza comediei, reprezentată cu o mască comică şi cu o cunună de iederă pe frunte. Ulterior, p. ext. a devenit muza teatrului. TALIBAN (pl. cuvântului tallb - „cel care studiază Coranul") s. m. pl. Membrii unei mişcări ultraconserva-toare şi integriste islamice, care a luptat cu succes împotriva forţelor sovietice şi a regimului instalat de ele în Afghanistan (1979-1989). în prezent, în cooperare cu organizaţia Al-Qaeda, desfăşoară un război de gherilă împotriva autorităţilor de la Kabul şi a forţei N.A.T.O. din aceeaşi ţară. TALIE (< it., fr., rus.) s. f. 1. (ANÂT.) Trunchi (2). 2. (Impr.) Circumferinţa celei mai subţiri părţi a trunchiului; mijloc (I 2), brâu (2). ♦ Parte a unui obiect de îmbrăcăminte care acoperă mijlocul; p. ext corsaj. ^ Loc. In talie = îmbrăcat numai în rochie sau în costum (fără palton sau pardesiu). 3. Statură, înălţime, mărime. TALION (< lat., fr.) s. n. Pedeapsă impusă unui vinovat, corespunzând prejudiciului pe carer l-a comis. ♦ Legea talionului = formă primitivă de pedeapsă, aplicată în toate societăţile antice (prezentă în Tablele lui Moise sau în Codul babilonean) şi într-o formă mai aspră de multe ori în Ev. Med. bazată pe ideea de răzbunare („ochi pentru ochi“ sau „dinte pentru dinte"), constând în faptul de a cauza celui vinovat un rău identic sau similar cu acela pe care acesta l-a provocat victimei. TALISMAN (< fr., germ.) s. n. Amuletă. TALITHA-KUMI, expresie în limba aramaică însemnând: „Copilă, ţie îţi zic, scoală-te!“, rostită de lisus Hristos când a readus la viaţă pe fiica iui lair, mai-marele sinagogii. TALIU (< fr. {i}; {s> gr. thallos „ramură") s. n. Element chimic (TI; nr. at. 81, m. at. 204,38, p.t. 303,6°C, p.f. 1 457°C, gr. sp. 11,85). Este un metal alb-albăstrui, moale. Se extrage din minereurile de sulfuri şi este folosit, între altele, alături de staniu şi plumb, pentru producerea unor aliaje cu grad ridicat de rezistenţă. A fost descoperit de W. Crookes în 1861 prin analiză spectrală în reziduurile de fabricaţie a acidului sulfuric. Izolat de Claude Lany în 1862. TALKIE-WÂLKIE v. walkie-talkie. TALK-SHOW [to:k /ou] (< engl. fo talk „a vorbi" + show „spectacol") s.n. Emisiune de televiziune şi radio care constă într-o conversaţie dintre un animator (moderator) şi unul sau mai mulţi invitaţi pe o anumită temă. TALLAHASSEE [teeleheesi], oraş în SE S.U.A., centrul ad-tiv al statului Florida, situat la 40 km N de ţărmul G. Apalachee al G. Mexic; 158,5 mii loc. (2005). Aeroport. Constr. de computere, de aparatură de laborator, de material rulant şi de maşini tipografice. Ind. chimică (insecticide), de prelucr. a lemnului şi a tutunului. Universităţi (1857, 1887). Muzeu de istorie a Floridei; Muzeu de ştiinţele naturii. Biserică presbiteriană (1838). Capitoliu (1845). Columnă (1830), cea mai veche construcţie din oraş. Ruinele fortului San Luis (construit în 1633 şi distrus în 1704 de forţele guvernatorului James Moore din Carolina). Iniţial sat indian, locul aşezării a fost ales de conchistadorul Hernando de Soto în 1539. TALLCHIEF [tc©lt/i:fj 1. Maria T. (n. 1925), balerină americană de origine indiană. Maestră a dansului clasic, a creat roluri de excepţie, alături de soţul său (între 1946 şi 1952) G. Balanchine („Somnambula", „Serenadă"). Carieră internaţională („Pasărea de foc", „Orfeu"). S-a alăturat, în 1948, lui „New York City Ballet", devenind primă balerină a acestei companii, pe care a părăsit-o în 1965, pentru a deveni director la „Lyric Opera Ballet" din Chicago, iar în 1980 a fundat „Chicago City Ballet". 2. Marjorie T. (n. 1927), balerină americană de origine indiană. Soră cu T. (1). A dansat în Rusia, apoi la Marele Balet al marchizului de Cuevas (1947-1956), creând roluri remarcabile („Annabel Lee", „Prizonierul din Caucaz", „Idilă", „Romeo şi Julieta"). între 1957 şi 1962 a dansat la Opera din Paris. TALLEMANT DES R&UJX [talmă de reo], Gâdeon (1619-1692), scriitor francez. Culegerea sa de „Istorioare", apărută postum, reprezentând portrete şi anecdote, se constituie TALLEYRAND-PâRIGORD U Charles Maurice de Talleyrand-Perigord într-un important document precis şi pitoresc privind moravurile şi obiceiurile din sec. 17. TALLEYRAND-PIrRIGORD [talră-perigo:r], Charles Maurice de prinţ de Bânevent (1754-1838), diplomat şi om politic francez. Episcop de Autun (1788). Ministru de Externe în timpul Directoratului, Consulatului, Imperiului şi Restauraţiei. Reprezentând Franţa la Congresul de la Viena (1814-1815), a reuşit să frâneze tendinţele de expansiune teritorială ale Prusiei, Spaniei şi Rusiei, pe baza afirmării „principiului legitimităţii'1, potrivit căruia statele trebuie să revină suveranilor lor legitimi. TALLIEN [talie], Jean-Lambert (1767-1820), om politic francez. Participant la Revoluţia franceză (1789-1794). Deputat montagnard, membru al Comitetului Salvării Publice. Unul dintre conducătorii loviturii de stat de la 9 thermidor 1794 (27 iul.), care marchează sfârşitul Revoluţiei. TALLINN, capitala Estoniei, situată pe ţărmul golfului omonim al G. Finic, vizavi de Helsinki; 396 mii loc. (2006). Port. Aeroport. Nod feroviar. Şantiere navale. Ind. siderurgică; constr. de maşini, de aparataje şi echipamente electrice, electrotehnice şi electronice; ind. chimică, textilă, a cimentului, sticlăriei, celulozei şi hârtiei, încălţ., de prelucr. a lemnului şi alim. Centru comercial, cultural-ştiinţific, financiar-bancar şi turistic. Institut Politehnic; Academie de ştiinţe; Conservator. Teatre. Catedrală (sec. 13); Primărie (sec. 14-15); Casa breslelor (1410). Palatul Kadriorg, baroc (1725, azi muzeu). Biserici (sec. 13-15). Ruinele unor ziduri medievale de apărare. Centru istoric („oraşul vechi“) al oraşului a fost inclus (din 1997) în Patrimoniul cultural universal. Fondat în sec. 10 şi menţionat documentar în 1154. Capturat de danezi în 1219; comerţul oraşului a cunoscut o amplă dezvoltare după aderarea lui, în 1285, la Liga hanseatică, în 1346 a intrat sub controlul Ordinului Teutonic, în 1561 a fost preluat de Suedia, iar în 1710 de Rusia, devenind bază navală militară. între 1918 şi 1940 a fost capitala Estoniei independente; între 1940 şi 1991 a fost capitala R.S.S. Estone (cu excepţia anilor 1941-1944, când a fost ocupat de trupele germane), iar din 1991, capitala Republicii Estonia. între 1219 şi 1918 s-a numit Reval. TALLON [talo], Roger (n. 1929), designer francez. Contribuţii în domeniile esenţiale ale producţiei industriale: material electrocasnic, mobilier casnic (sistemul modular „Crypto-gamme“) sau urban, maşini-unelte, material de transport (şine de metrou), maşini, T.G.V. Atlantic. TALMA [talma], Frangois Joseph (1763-1826), actor francez. Tragedian celebru prin măiestria sa (dicţie, joc de subtilă nuanţare), interpret preferat al lui Napoleon. Roluri din teatrul clasic francez şi tragediile lui Shakespeare, prin care a impus modelul unei rostiri mai aproape de firesc. Lucrări teoretice („Memorii despre Lekain şi despre arta dramatică"). TALMADGE, Norma (1897-1957), actriţă americană de film. Campioană de boxoffice a cinematografului mut hollywoodian, interpretează eroine de melodramă, victime ale societăţii şi destinului („Panthea", „Dama cu camelii11). TALMEŞ-BALMEŞ s. n. (Fam.) Amestecătură, îngrămădire confuză, dezordonată. TALMUD (ebr. lamad „studiu11) s.n. 1. Culegere de tratate juridice şi religioase având ca izvor de inspirat» lucrările lui Jochanan den Nappcta 2. Carte religioasă iudaică, consemnând întreaga tradiţie cultă; scrisă între sec. 3 Î.Hr. şi 5d.Hr.’; există două redactări: T. din Palestina numită din Ierusalim, datând din sec' 4-5, scris în arameica occidentală şi T. din Babilon care a cunoscut o răspândire foarte mare, scris în aramaica orientală, terminată în sec. 6 şi având la bază lucrările lui Rab Ashi. Are două părţi: Mişna (Repetarea legii), cuprinzând şase porunci, ca reglementări ale vieţii sociale, şi Ghemara (Completarea legii), comentarii la tratate în prima parte. TALMUDIC, -Ă (< fr. {i}) adj. Care ţine de Talmud, privitor la Talmud, care este conform prescripţiilor acestuia. TALMUDjSM (< Talmud) s. n. 1. Studiul Talmudului. 2. Fig. Tendinţă de a privi lucrurile rigid, scolastic, dogmatic. 3. Fig. Exces de subtilităţi şi distincţii formale în interpretarea unei probleme, a unui text etc. TALMUDJST, -Ă (< fr. {i}) s. m. şi f. 1. Persoană care cunoaşte Talmudul şi ştie să-l interpreteze. 2. Fig. Persoană care face abuz de subtilităţi şi de distincţii artificioase, formale. TALOFjTE (< fr. {i}; {s> fr. thalle „tal11 + gr. phyton „plantă11) s. f. pl-Plante inferioare al căror corp vegetativ este un tal şi care se înmulţesc prin spori, prin diviziune sau prin gameţi (Thallophyta)', multe dintre ele trăiesc în apă sau în locuri umede. Sunt incluse aici algele, bacteriile, ciupercile, lichenii şi briofitele. TALON (< fr.) s. n. 1. Parte care rămâne la cotorul unui chitanţier, al unui bonier etc. după ce s-au rupt Tallinn. Oraşul vechi *5 TAMANZA detaşabile. 2. Partea întărită H&câlcâi a unui ciorap. 3. Fiecare $îtfe marginile îngroşate şi întărite şjrunei anvelope. %ALONA (< fr-) vb- 1 tranz- 1- A Jia pe cineva îndeaproape la un Concurs, într-o cursă. 2. (La rugbi) A trage mingea cu piciorul din grâmadă. 3. (La fotbal, handbal etc.) urmări îndeaproape adversarul jjepru a-l împiedica în acţiunile sale. 4tALONETĂ (TALONET, s. n.) (< fej'S. f. Piesă de carton fixată între b/anţ şi glenc, în dreptul călcâiului, pentru a asigura rezistenţa îmbinării la încălţăminte. 2. Plăcuţă de plută fixată în interiorul pantofului în dreptul scobiturii tălpii piciorului în scop ortopedic. TALOS (în mitologia greacă), gigant de aramă făurit de Hefaistos sau Dedal. După unii ar fi fost dăruit de Zeus Europei; după alţii era paznicul (ocrotitorul) Cretei. Monstrul avea puterea de a se încălzi atât de puternic, încât îşi ardea adversarii strângându-i la piept. TALOŞ, Ion (n. 1934, sat Prodă-neşti, jud. Sălaj), folclorist şi etnolog român. Stabilit în Germania (1986). Prof. univ. la Koln. Contribuţii fundamentale la interpretarea comparatistă, (Tionografică („Meşterul Manole. Contribuţie la studiul unei teme de folclor european") şi lexicografică («Gândirea magico-religioasă la români"), a miturilor şi gândirii arhaice româneşti. A editat „Anuarul de folclor, 1-4 (1980-1984). Colaborări •a sinteze internaţionale („Enciclopedia religiilor", coord. M. Eliade |-a.). Alte op.: „Cununia fraţilor şi Nunta Soarelui. Incestul zădărnicit în folclorul românesc şi universal", «Rituri arhaice de înmormântare în Chanson de Roland“. Traduce în germană „Antologia de poezie popu-,ară“ a lui L. Blaga (în colab.). . TALPA, com. în jud. Teleorman, situată în câmpia Găvanu-Burdea, pe raui Claniţa; 2 106 loc. (2008). ^eşed. com. T. este satul 7a/pa-tyrăzile. Nod rutier. Bisericile Sf. Nicolae (1822) şi Cuvioasa !;arascheva (sec. 19), în satele •alpa-Bâscoveni şi Talpa-Ogrăzile. TALPĂ (cf. magh. fa/p) s. f. I. 1. Hartea inferioară a labei piciorului, care vine în atingere cu pământul; p. e*t. laba piciorului. <0* Talpa-gâştii = Plantă erbacee perenă, meliferă şi jnedicinală, din familia lamiacee (labiate), cu tulpina înaltă de 50-100 cm, frunze opuse, peţiolate, palmat-sectate şi flori roz dispuse în verticile multiflore (Leonurus cardiaca). Părţile aeriene ale plantei au numeroase utilizări în medicină, fiind sedative, hipotensive, antiastmatice, vaso-constrictoare, diuretice, cicatrizante, antiinflamatoare etc. Talpa-ursuiui = plantă erbacee perenă din familia acantaceelor, cu flori mari, roz, dispuse în spic terminal, şi frunze al căror dinţi şi lobi sunt terminaţi cu spini (Acanthus longifolius). Talpa stancei = mică plantă erbacee din familia brasicacee (crucifere), cu frunze lung peţiolate, penat-sectate şi flori albe dispuse în raceme (Coronopus procumbens); are proprietăţi antiscorbutice şi diuretice. 2. Piesă componentă a încălţămintei, fixată pe partea inferioară a acesteia, care protejează talpa piciorului; partea de dedesubt a ciorapului. 3. Sortiment de piele pentru talpă (I 2). <0- T. artificială = material fabricat, prin aglomerare cu lianţi, din fibre de piele (provenite din deşeuri), fibre de celuloză şi fibre textile şi folosit ca înlocuitor pentru talpă (I 3), branţuri, ştaifuri, bombeuri şi glencuri. H. 1. Piesă sau ansamblu de piese aşezate între două elemente ale unui sistem tehnic sau între o piesă şi sol, servind pentru reazem sau pentru transmiterea forţelor. ♦ Partea de dedesubt a corăbiei. ♦ Partea care formează fundul unui scoc de moară, de joagăr etc. ♦ Partea rindelei care alunecă pe lemn. ♦ Parte a unui pat de puşcă pe care se sprijină aceasta când stă vertical. ♦ Partea de dedesubt pe care se clădeşte o claie sau un stog. ♦ Baza unei excavaţii miniere (ex. t. galeriei) sau a unei găuri de sondă. Talpa plugului (PEDOL.) = hard pan. 2. Pianul de rezemare pe sol a unui element de construcţie (ex. t. de fundaţie). *0- Talpa iadului = a) (în mitologia românească) temelia iadului; mama căpeteniei dracilor cumulând atributele cele mai nefaste: răutatea, perfidia, răzbunarea, laşitatea; b) om rău, păcătos; babă rea, vrăjitoare. 3. Fiecare dintre cele două grinzi de lemn orizontale ale scheletului războiului de ţesut ţărănesc. 4. Fiecare dintre piesele de iemn sau oţel, curbate la capătul din faţă, pe care alunecă sania (1). TALPIDE s.f. (< fr.) (La pl.) Familie de mamifere insectivore răspândite în zona temperată a emisferei nordice şi în Asia de Sud-Est. Include cârtiţele şi desmaml TALPjNĂ (< talpă) s. f. Material sintetic folosit ca înlocuitor de piele pentru talpă (I 2). TALUS (cuv. lat. „călcâi11) s. n. (ANÂT.) Astragal (1). TALMZ (< fr.) s. n. Suprafaţă înclinată care mărgineşte lateral un rambleu sau un debleu. T. natural = înclinare maximă pe care o poate avea taluzul executat într-un teren fără ca granulele de pământ care-l formează să alunece. T. continental = povârniş continental. TALVEG (< germ.) s. n. Linia care uneşte punctele de cea mai mare adâncime din albia minoră a unui râu sau din lungul unei văi uscate. TAMALE, oraş în N Ghanei, în câmpia fl. Volta, la 440 km N de Accra; 269,2 mii loc. (2002). Aeroport. Nod rutier. Constr. de maşini de transport. Ind. textilă (bumbac) şi alim. Piaţă agricolă (bumbac, arahide, orez). TAMAN (< tc.) adv. 1. Tocmai, chiar, exact. ♦ în special, mai ales. 2. Abia, într-un târziu. TAMAN NEGARA, Parc Naţional în Malaysia, în pen. Malacca (4 343,4 km2). Cuprinde una dintre cele mai bine conservate păduri tropicale umede din Asia. Faună foarte bogată: gaurul malaezian, cerbul sambur, tigrul indochinez, elefantul asiatic, tapirul indian, rinocerul bicorn de Sumatera, leopardul, numeroase specii de maimuţe, crocodili, şergi, peste 1 000 de specii de fluturi. în peşteri se adăpostesc specii rare de lilieci. Terit. este locuit de populaţia batek, vânători şi culegători semi-nomazi. Ecoturism. A fost declarat în 1938 (pe locul unei foste rezervaţii de vânătoare), sub numele de King George V, luându-şi actualul nume după ce ţara şi-a dobândit independenţa. TAMANZA [tama:ntsa], Tomâso (1705-1789), arhitect, inginer şi istoric italian al arhitecturii. Reprezentant al neoclasicismului (faţada bisericilor St. Maria Maddalena -Venezia, St. Maria Margherita -Padova). Lucrarea sa „Viaţa celor mai cunoscuţi arhitecţi şi pictori" TAMARICACEE 16 constituie un important document privind arta sec. 16. TAMARICACEE s.f. (La pl.) Familie de plante dicotiledonate cuprinzând îndeosebi arbuşti şi semiarbuşti cu frunze mici, scvamiforme sau aciculare, cu flori mici grupate în raceme spiciforme. Se întâlnesc în Asia Centrală şi de Sud-Vest, Africa de Nord, iar în Europa preponderent în lunci şi pe nisipuri litorale. în România are ca reprezentanţi cătina roşie (Tamarix ramosissima) şi cătina mică (Myricaria germanica). TAMARIN (TAMARjND) (< fr.) s. m. Arbore exotic din familia fabacee, de talie înaltă, cu frunze compuse din foliole alungite, cu flori galbene-roşi-etice şi păstăi dehiscente (Tamarin-dus indica). Răspândit în Asia Centrală şi Africa tropicală, în prezent cultivat şi în alte regiuni. Din boabele sale se prepară unele băuturi răcoritoare şi sosuri. Scoarţa este utilizată în medicină. Lemnul de t. este rezistent şi se lucrează uşor. TAMARIN (< fr.) s. m. Numele mai multor specii (c. 25) de maimuţe platirine pitice din America de Sud şi Centrală, din familia cebide. Au blana foarte deasă, stufoasă, 220-900 g greutate, iar lungimea corpului variază între 18 şi 30 cm (la care se adaugă o coadă lungă de 25-44 cm). Sunt animale arboricole, diurne, care trăiesc în grupuri de 3-9 (uneori până la 40) de indivizi, hrănindu-se cu fructele pădurilor tropicale, cu bromeliacee, păianjeni, insecte, mici vertebrate şi ouă de păsări. Mai răspândiţi sunt cei din genul Saguinus, cu 17 specii, printre care t. negru şi t cu mantie. O specie foarte periclitată este t-leu auriu (Leontopithecus rosalia), numit şi t. mătăsos. Numele provine de la blana lungă care îi acoperă capul, obrajii şi gâtul, asemănându-se cu o coamă de leu. Acesta este legat de un habitat specific, pădurile litorale din E Braziliei, care au fost intens defrişate, astfel că micile grupuri de t. au rămas izolate unele de altele în pâlcurile de păduri care s-au mai păstrat local (chiar foarte aproape de Rio de Janeiro). Totuşi, datorită unor eforturi susţinute de conservare şi a unor programe reuşite de reintroducere în natură a unor exemplare crescute în captivitate s-a înregistrat un început de redresare a efectivelor. TAMASIDAVA, localit. în Dacia situată, potrivit coordonatelor lui Ptolemeu, pe malul stâng al Şiretului. Identificată ipotetic cu aşezarea geto-dacică de la Răcătău de Jos (com. Horgeşti, jud. Bacău). TAMAŞI, com. în jud. Bacău, situată în lunca şi pe terasele de pe stg. râului Şiret, la marginea de V a colinelor Tutovei, vizavi de vărsarea Bistriţei în Şiret; 3 256 loc. (2008). în satul T„ atestat documentar în 1433, se află biserica Sfinţii Voievozi (1792) şi o biserică catolică (1836), iar în satul Chetriş o biserică din 1833. în satul Gioseni există biserica Sfinţii Voievozi-Lilieci, ctitorie din 1811 a fam. Sturdza. TAMATAVE v. Toamasina. TAMAULIPAS, stat în NE Mexicului, cu ieşire la G. Mexic; 79,4 mii km2; 3,02 mii. loc. (2005). Centrul ad-tiv: Ciudad Victoria. Expl. de petrol şi de gaze naturale. Trestie de zahăr, citrice, bumbac şi tutun. Creşterea animalelor. Turism. TAMAYO [tamaio], Rufino (1899— 1991), pictor mexican. Prof. univ. la Ciudad de Mexico şi la New York. Influenţat de cubism şi expresionism, a îmbinat tradiţiile artei populare mexicane cu o stilizare modernă (compoziţii murale pentru Sala de conferinţe UNESCO, Paris). Numeroase portrete, nuduri, naturi moarte şi scene rituale ale indienilor mexicani. Gravuri şi sculpturi gigantice în bronz şi fier („Cucerirea spaţiului" la Aeroportul internaţional din San Francisco). A colecţionat artă prehispanică, pe care a donat-o muzeului de artă din Oaxaca, oraşul său natal. TAMBORA, vulcan în N ins. Sumbawa (Indonezia). Ultima erupţie violentă, care a avut loc în apr. 1815 (când a cauzat moartea a peste 50 000 de persoane) a distrus partea superioară a conului vulcanic, reducându-l de la 3 960 m la 2 850 m alt. TAMBOV [tambof], oraş în V Federaţiei Ruse, pe cursul superior al râului Tsna, la 480 km SE de Moscova; 284,5 mii loc. (2006). Nod feroviar. Constr. de automobile, de tractoare şi de utilaj industrial. Ind. chimică (îngrăşăminte, cauciuc), piei. tamburină şi încălţ., alim. Muzee. Galerie de artă. Catedrală (sec. 17). Fundat în 1636 ca fortăreaţă împotriva atacurilor tătarilor. TAMBUCHI (< sp.) s. n. Deschidere în puntea unei nave prin care se asigură accesul la încăperile de sub punte; este prevăzută cu un capac pentru a o feri de intemperii TAMBUR (< fr.) s. n. 1. (TEHN.) Organ de maşină de forma unui tub scurt, pe a cărui suprafaţă exterioară sunt trasate gradaţii pentru măsurare sau sunt fixate alte organe de maşină active, tăietoare, de mărunţire, carne etc.; tobă (3). <0> T. gradat = t constituind o piesă componentă a anumitor instrumente de măsurat de precizie şi care are suprafaţa exterioară prevăzută cu gradaţii la unul dintre capete (ex. t. unui micrometru). 2. (ARHIT.) Porţiune prismatică sau cilindrică a unei turle, cuprinsă între bază şi cupolă. 3. Vestibul cilindric în interiorul căruia se învârte o uşă pi-votantă. 4. (CINEMAT.) Cilindru dinţat aflat în alcătuirea aparatelor de filmat, de proiecţie şi de montaj, şi destinat transportului fără alunecare a peliculei sau a benzii magnetice perforate. 5. (MUZ.) Tobă. 6. S.m. Persoană care bate la tobă. 7. (INFORM.) T. magnetic = periferic care permite operaţii de intrare şi ieşire. TAMBURĂ (< tc.) s. f. Vechi instrument muzical cu coarde metalice, asemănător mandolinei. TAMBURjNĂ (< fr., it.) s. f. Vechi instrument muzical, folosit pentru acompanierea ritmică a dansului în Spania, Italia şi Orient, având forma unei mici tobe cu pielea întinsă pe o singură parte, cu mici talgere sau cu clopoţei împrejur. Cunoscută din Antic. în Mesopotamia, în lumea grecească şi romană, în special în contexte religioase. Foarte răspândită în Orientul Mijlociu, de unde a fost adusă în Europa, în timpul Cruciadelor. TAMERLAN v. Timur Lenk. TAMIL NADU, stat în SE Indiei; 130,1 mii km2; 65,3 mii. loc. (2006), cu deschidere la G. Bengal. Centrul ad-tiv: Madras. Zăcăminte de cărbuni, magnezit şi bauxită. Unul dintre cele mai industrializate state indiene; se produc maşini, echipamente electrice şi are o dezvoltată ind. chimică. Orez, mei, arahide, bumbac, trestie de zahăr, cafea şi mirodenii. Pescuit. Vechea denumire: Madras. TAMILĂ, adj. Limbă din familia dravidiană vorbită în India, Sri Lanka, Singapore, Malaysia, Indonezia, 17 TAM-TAM Vietnam, Uniunea Myanmar, Mauritius, Africa de Sud, Tanzania, Guyana, Trinidad de peste 70 mii. oameni. Este limbă oficială în Tamil Nadu (India), Singapore (alături de malaeză, chineză şi engleză) şi Sri Lanka (alături de singhaleză). Are scriere proprie (primele inscripţii datează din anii 200 Î.Hr.) şi numeroare dialecte regionale. In Sri Lanka populaţia t. este angajată din 1978 într-un război civil sângeros cu majoritarii singhaiezi. TAMISA (THAMES [temz]), fl. în Marea Britanie (Anglia), cel mai mare din ţară; 338 km (351 km de la izv. afl. Seven Springs). Izv. din dealurile Cotswold prin două izv. (Churn şi Isis), curge spre E, traversează o câmpie cu relief accidentat, separă culmile Chiltern de dealurile White Horse şi se varsă în Marea Nordului, printr-un estuar cu o lăţime max. de 16 km. Nivele maxime iarna şi minime vara. Maree de 6-6,5 m în cursul inferior. De la Londra este navigabil pentru nave maritime. Legat prin canale navigabile cu G. Bristol şi M. Irlandei. Trece prin Oxford şi Londra. în Antic, a purtat numele de Tamesis sau Tamesa. TAMM, Igor Evghenievici (1895-1971), fizician rus. Prof. univ. la Odessa şi Moscova. Contribuţii în mecanica cuantică, la teoria nucleului atomic şi în domeniul reacţiilor termonucleare controlate. A formulat (1930) teoria cuantică a împrăştierii luminii pe cristale, introducând excitaţiile reţelei - fotonii. Lucrând cu M. Frank, a elaborat teoria matematică a efectului Cerenkov. A descoperit (1932) nivele speciale în metale (nivelele T.). împreună cu p-D. Ivanenko, a pus bazele teoriei forţelor nucleare specifice. A prevăzut (1934) existenţa momentului magnetic al neutronului. Premiul Nobel pentru '•zică (1958), împreună cu I.M. Frank 9' P-A. Cerenkov. TAMMERFORS v. Tampere. TAMMUZ, zeul fertilităţii la babilonieni, întruchipat de un păstorie, care se uneşte cu zeiţa Iştar intr-un ritual străvechi al căsătoriei. Moartea anuală a vegetaţiei înseamnă coborârea lui T. în Infern Pentru a renaşte după un timp. TAMPa [taempe], oraş în SE S.U.A. (florida), situat la gura de vărsare a jaului Hillsborough în G. Tampa (G. Mexic), la 274 km SV de Jackson-Vll,e; 325,9 mii loc. (2006); împreună cu St. Petersburg şi Clearwater, formează o conurbatie de 2,64 mii. loc- (2005). Aeroport (din 1980). Port. Igor Evghenievici Tamm Rafinărie de ţiţei. Şantier naval. Constr. de echipamente electronice, de aparate de radio şi de baterii pentru automobile. Ind. siderurgică, chimică (îngrăşăminte fosfatice), textilă şi alim. Piaţă pentru tutun, creveţi şi citrice. Muzeu de artă. Acvariu. Parc de distracţii cu grădină zoologică. Universităţi (1931, 1956). Staţiune balneoclimaterică. Aşezarea a fost întemeiată în 1823 de pionierul newyorkez Robert J. Hackley. TAMPERE [tampere] (sued. TAMMERFORS), oraş în SV Finlandei, situat pe interfluviul dintre lacurile Năsi şi Pyhă, pe râul Tammer, la 160 km NV de Helsinki; 206,3 mii loc. (2006). Nod feroviar. Aeroport. Hidrocentrală. Ind. siderurgică, a constr. de maşini (material rulant feroviar, turbine), chimică (cauciuc sintetic), a celulozei şi hârtiei, textilă (tricotaje), de prelucr. a lemnului, încălţ. şi piei., alim. Centru cultural. Institut de Ştiinţe sociale. Teatru. Muzeu de istorie (1804). Institut Tehnologic (1965). Universitate (1966). Galerie de artă. Catedrala Sf. loan (1902-1904, completată în 1907), cu fresce de Magnus Enckell. Fondat în 1779. TAMPICO, oraş în NE Mexicului (Tamaulipas), situat pe râul Pânuco, la 10 km de vărsarea acestuia în G. Mexic, la 338 km NE de Ciudad de Mexico; 295,4 mii loc. (2000). Port fluvio-maritim. Nod feroviar. Aeroport. Expl. şi chimizarea petrolului. Şantier naval. Rafinărie de petrol. Ind. textilă şi alim. (conserve). Universitate. Staţiune balneară. Fundat de spanioli în 1532. Jefuit şi distrus de piraţi în 1683 şi repopulat în 1823. Aici, în 1829 forţele spaniole au fost înfrânte de generalul Santa Anna. TAMPON (< fr.) s. n. 1. Piesă elastică fixată pe traversa frontală a unui vagon sau locomotivă de cale ferată, care are rolul de a menţine o anumită distanţă între vehiculele cuplate, de a amortiza şocurile dintre acestea în timpul mersului etc. ♦ Fig. Ceea ce împiedică sau intermediază contactul brutal, direct dintre două entităţi. 2. Bucată de vată sau de tifon steril, care se aplică pe o rană pentru a opri hemoragia. Sin. compresă. 3. (CHIM.) Soluţie tampon v. soluţie. 4. Accesoriu de birou format dintr-o placă curbată pe care se fixează hârtie sugativă. TAMPONA (< fr.) vb. I 1. Refl. A se ciocni, a se lovi. 2. Tranz. A efectua un tamponament. TAMPONADÂ, s. f. Totalitate a tulburărilor date de prezenţa unui lichid sub presiune (sânge, exsudat, trans-sudat) în interiorul sacului pericardic. Este o urgenţă medicală, deoarece poate provoca moartea. O situaţie cu consecinţe similare este reprezentată de apariţia de aderenţe între cele două foiţe ale pericardului. TAM-TAM (< fr.; cuv. creol) s. n. 1. Instrument de percuţie asemănător gongului, dar de dimensiuni mai mari şi cu un sunet mai grav. 2. Instrument muzical african asemănător tobei; a avut şi rol de semnalizare. Tampere. Primăria oraşului 34, 7io TANA 18 Muzică executată cu un astfel de instrument. + Fig. Zgomot mare, gălăgie, vacarm. TANA 1. Lac tectono-eroziv în Africa Orientală (Ethiopia), la 1 830 m alt.; 3,6 mii km2; lungime: 76 km; lăţime max.: 71 km; ad. max.: 72 m. Din lacul T. izv. Nilul Albastru, care, pe terit. Ethiopiei, poartă numele Abay. Pescuit. Pe insulele Dek şi Dega se află mănăstiri copte datând din Ev. Med. 2. (fini. Teno) Fl. în Pen. Scandinavă, care formează graniţa între Finlanda şi Norvegia; 304 km. Izv. din N Finlandei (Lapo-nia) şi se varsă în fiordul cu acelaşi nume al Oc. Arctic. 3. Fl. în Kenya, cel mai lung din ţară; 800 km. Izv. din m-ţn Aberdare şi se varsă în Oc. Indian. în sezonul ploios, navigabil în cursul inferior pe 240 km. Pe cursul superior a fost construit barajul Sasumua. TANABE Hajime (1885-1962), filozof japonez. Prof. univ. la Kyoto. Discipol al lui Kitaro Nishida (1870-1945) şi Husserl. Ceea ce i-a adus reputaţia de gânditor original este încercarea de reorganizare a „logicii speciilor" în lumina experienţei „metanoetice" („Filozofia ca metano-etică“, „Dialectica creştinismului"). TANACU, com. în jud. Vaslui, situată în SE Pod. Central Moldovenesc, pe râul Burghina; 2 313 loc. (2008). In satul T. se află bisericile de lemn Sfinţii Voievozi (ante 1809, refăcută în 1826) şi Sf. Nicolae (ante 1809, refăcută în 1819 şi reparată în 1892), iar în satul Beneşti, biserica de vălătuci Sf. Nicolae (1860-1862). Rezervaţia naturală botanică „Coasta Rupturile" (6 ha). TANÂGRA1, localit. în SE Greciei centrale (Beoţia, în N Aticii), la NV de Atena; c. 600 loc. Celebră în Antic, pentru atelierele dâ figurine din Tanaka Koichi ceramică, policrome, executate cu o mare fineţe, reprezentând mai ales femei în atitudini din viaţa cotidiană, în sec. 4-2 î.Hr. exportul figurinelor de T. a cunoscut o mare amploare, îndeosebi îi ţinuturile mediteraneene. TANAGRA2 (< fr.) s.f. Nume dat statuetelor din ceramică care s-au găsit în necropolele de la Tanagra-Grecia şi mai apoi în toată lumea greco-romană. TANAJ (< fr.) s. n. (IND. PIEL.) Tăbăci re. TANAKA Giichi (1863-1929), general şi om politic japonez. Prim-min. şi ministru de Externe (1927-1929). Autorul Planului - (1927) care prevedea extinderea dominaţiei militare japoneze în Asia şi Australia. Planul a stat la baza politicii agresive a Japoniei în deceniile patru şi cinci, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. TANAKA Koichi (n. 1959), chimist japonez. Cercetător ştiinţific la Institutul Shimedzu. Studii privind analiza spectrometrică a macromoleculelor biologice şi determinarea structurii lor tridimensionale. Premiul Nobel pentru chimie (2002), împreună cu J.B. Fenn şi Kurt Wuthrich. TANAMI, reg. aridă în partea centrală a Australiei (în Teritoriul de Nord), cuprinzând întinse câmpii nisipoase alternând cu dealuri stâncoase, cu vegetaţie dispersă de semideşert şi tufărişuri xerofile ghimpoase. De mare interes pentru conservarea biodiversităţii, adăposteşte numeroase specii de plante şi animale endemice, rare şi periclitate, printre care diverse specii de marsupiale şi de şopârle, toate ocrotite într-o rezervaţie naturală de 37,52 mii ha (f. 1967). TANANA, râu în S.U.A. (Alaska), principiul afluent al fl. Yukon; 885 km. Se formează prin unirea a două pâraie care izvorăsc din gheţarii din m-ţii Wrangell şi este orientat preponderent spre NV. Navigabil dp 230 km. H TANANARIVE v. Antananarivo, TANANT (< fr.) s. m. Substanţă chimică, anorganică sau organică, naturală sau sintetică, utilizată lâ tăbăcirea pieilor crude. TANAŞOCA, Nicolae-Şerban (n. 1941, Bucureşti), filolog şi istoric român, prof. univ. la Bucureşti, director al Institutului de Studii Sud-Est Europene (din 2008). Specialist în studii clasice, bizantinologie şi balcanologie („Fontes Historiae Daco-Romaniae“, în colab., „Platon. Menexenos", trad. comentată, „Balcanologi şi bizantinişti români", „Bizanţul şi românii", „Unitate romanică şi diversitate balcanică", în colab.). TANATOS v. Thanatos. TANATOFOBjE (< fr.; {s} gr. thanatos „moarte" + phobos „teamă11) s. f. Teamă iraţională şi continuă de moarte. TANATOLOGjE (< fr.; {s> gr. thanatos „moarte" + logos „studiu") s.f. Disciplină ştiinţifică care are ca obiect de studiu toate aspectele privind moartea: perioada premergătoare morţii, cauzele şi mecanismele care au dus la instalarea ei, modificările apărute post-mortem (modificări cadaverice). Are aplicabilitate în medicina legală şi anatomia patologică. TANC (< fr.) s. n. 1. Maşină de luptă blindată, montată pe şenile, având armament puternic (tunuri şi mitraliere) instalat în turelă şi *n partea din faţă a vehiculului. Primele t. au fost folosite în luptă de către trupele britanice în Primul Război Mondial în 1916. Folosite în al Doilea Război Mondial în special de trupele germane, au revoluţionat tehnica şi tactica purtării operaţiunilor militare. După al Doilea Război Mondial t. s-au perfecţionat, au devenit tot mai mari (ajung până la 55 t greutate) şi se deplasează mult mai rapid (ating 50-70 km/h). ^ T. amfibiu = t. care se poate deplasa şi pe apă. 2. Rezervor din tablă de oţel, pentru depozitarea sau transportul lichidelor. <£- T. petrolier = navă comercială folosită pentru transportul ţiţeiului şi a produselor petroliere. TANCHETĂ (< fr.) s.f. (MILIT.) Tanc mic cu blindaj uşor. TANCHjST, -Ă (< fr.) s. m. şi f- Militar instruit pentru a servi un tanc sau pentru a lupta într-o formaţie de tancuri. TANGENT *9 TANCRED (c. 1078-1112), prinţ nnrmand din Sicilia. Participant la Prima Cruciadă (1096-1099) unde s-a distins la asediul Niceii şi al Antiohiei şi la cucerirea Ierusalimului. Principe de Galileea şi regent al Antiohiei (1101-1112) şi Edessei (1104—1108). Este înfăţişat de Tasso ca un model desăvârşit al virtuţilor cavalereşti în poemul său „Ierusalimul eliberat". TÂNCSICS [ta:nt/iţ/] Mihâly (1799—1884), om politic, democrat revoluţionar ungur. S-a situat în aripa radicală a Revoluţiei de la 1848-1849 din Ungaria. După 1867 s-a alăturat mişcării muncitoreşti, devenind preşedintele Uniunii Generale a Muncitorilor. TĂNDAVA (cuv. sanscrit) subst. Dansul cosmic al lui Siva prin care el creează şi distruge Universul. TANDEM (< fr. {i}) s. n. 1. (TEHN.) Sistem tehnic (dispozitiv, maşină etc.) acţionat din mai multe puncte situate pe direcţia mişcării întregului sistem sau pe direcţia mişcării elementului conducător al mecanismului motor al sistemului (ex. bicicleta-tandem acţionată de două perechi de pedale). 2. Fig. Grup de două persoane (nedespărţite). TANDREŢE (după fr. tendresse) s. f. Afecţiune delicată, plină de gingăşie. TANDRU, -Ă (< fr.) adj. Care manifestă sau denotă tandreţe; drăgăstos. ŢANEEV [tanieief], Serghei Ivano-vjci (1856-1915), compozitor, pianist Şi pedagog rus. Prof. şi director la Conservatorul din Moscova. Elev al ■ul Nikolai G. Rubinstein şi Ceaikovski. Opere („Orestia"), lucrări CoraJe^ şi coral-simfonice, simfonii, muzică pentru formaţii de cameră, Pjese pentru pian, lieduri. Printre elevii săi: Skriabin, Rahmaninov. TANG [thang], importantă dinastie chineză (618-907), fondată de către J-J Yuan (Tang Gaozu) şi Li Shimin (Tang Taizong), tată şi fiu, cu ^Pitala de Apus la Chang’an (astăzi îlan> prov. Shaanxi), iar cea de pasărit la Luoyang (partea de E a j-uoyang-ului de astăzi, prov. Henan). In timpul din. T., mai multe domenii, ca dreptul, arta, economia, filozofia, Ştiinţa şi diplomaţia au înflorit, ^fluenţând decisiv şi ţările vecine. pus accent pe sistemul de guvernare centrală şi locală, acor-Qandu-se atenţie modului de recrute a funcţionarilor. S-au dezvoltat a9ricultura şi lucrările hidrotehnice, ^nn dezvoltarea manufacturilor şi a tehnicii agricole, comerţul a cunoscut o mare dezvoltare, conducând la o mare prosperitate în mediul urban. A apărut pentru prima dată sistemul de transfer monetar. Gândirea confucia-nistă şi cele două religii, budismul şi daoismul, s-au bucurat de o atenţie specială la Curte. La nivel central şi local s-au creat şcoli de pregătire a viitorilor funcţionari. Literatura, muzica şi artele vizuale au cunoscut şi ele o mare înflorire. Praful de puşcă, ceasornicul astronomic şi cărţile tipărite au apărut pentru prima dată în timpul acestei dinastii. Epoca T. se remarcă prin numărul mare de vizitatori străini - studenţi, comercianţi şi misionari. în 755 a izbucnit revolta condusă de către An Lushan, suprimată în cele din urma, însă conducând la sporirea puterii comandanţilor militari locali. în 907, comandantul militar Zhu Wen l-a înlăturat pe Ai Di, ultimul împărat (din 904) din dinastia T., şi a întemeiat dinastia Liang Târzie (Houliang). Dinastia T. a avut 21 de împăraţi. TANGA, oraş în NE Tanzaniei, port pe ţărmul canalului str. Pemba al Oc. Indjan; 179,4 mii loc. (2002). Aeroport. în apropiere de T. se expl. mică, gips şi min. de cupru. Ind. chimică (îngrăşăminte), textilă, de prelucr. a lemnului, a hârtiei, cosmeticii şi alim. Fundat în sec. 14. TANGAJ (< fr.) s. n. Mişcare oscilatorie în plan longitudinal a unui apart de zbor, a unei nave sau a unui vehicul feroviar, efectuată în jurul unei axe transversale. TANGANYIKA 1. Reg. în Africa de Est, parte a Rep. Unite Tanzania. Reg. de coastă a T. s-a aflat, în sec. 10-18, în sfera de influenţă arabă. în sec. 16, pe litoral şi-au făcut apariţia portughezii, care au fost alungaţi definitiv în a doua jumătate a sec. 17. în 1856 reg. de coastă a intrat în componenţa Sultanatului Zanzibar, iar în 1884, terit. T. a fost cucerit de germani, transformat în colonie (1885) şi inclus, în 1890, în colonia^ germană Africa Germană de Est. în timpul Primului Război Mondial. T. a fost ocupată de trupele engleze (1917). După război, a trecut în administraţia Marii Britanii (1920), ca terit. sub mandatul Ligii Naţiunilor, iar din 1946 ca terit. sub tutela O.N.U. Sub presiunea mişcării de eliberare naţională, în 1961 T. a devenit stat independent, membru în Commonwealth; în 1962 s-a proclamat republică. în apr. 1964 s-a unit cu Rep. Zanzibar şi Pemba (devenită independentă în 1963), formând Republica Unită Tanganyika şi Zanzibar (din oct. 1964, Republica Unită Tanzania). V. Tanzania. 2. Lac tectonic în Africa Orientală, situat la 773 m alt., în zona Marelui Graben Est-African, între Tanzania la E, Zambia la S, R.D. Congo la V şi N şi Burundi la NE; 32,9 mii km2 (al doilea ca mărime în Africa, după L. Victoria); lungimea de la NV la SE: 660 km; lăţime: 16-72 km; ad. max.: 1 436 m (al doilea în lume, ca adâncime, după lacul Baikal). Comunică cu lacul Kivu prin râul Ruzizi. Din el izv. râul Lukuga (afl. al râului Luababa). Faună ihtiologică endemică. Navigabil (porturile Kalemie, Bujumbura, Kigoma). Descoperit în 1858 de exploratorii britanici Richard Burton şi John Hanning Speke şi redescoperit de H. Stanley şi D. Livingstone la 3 nov. 1871, aceştia din urmă stabilind că lacul T. nu aparţine sistemului hidrografic al Nilului. TANGÂRU, sat desfiinţat, azi în com. Stoeneşti (jud. Giurgiu). Aici s-a descoperit o aşezare din Neoliticul mijlociu (milen. 4 î.Hr.) şi din Neoliticul târziu (milen. 4-3 î.Hr.), aparţinând culturilor Boian şi respectiv Gumelniţa. TANGE [taqge] Kenzo (1913- 2005), arhitect şi urbanist japonez. Prof. univ. la Tokyo. Promotor al tendinţelor de adaptare ale arhitecturii tradiţionale din ţara sa cerinţelor vieţii moderne („Muzeul memorial al Păcii" de la Hiroshima, Prefectura din Kagawa, Centrul sportiv Yoyogi din Tokyo, Expoziţia mondială de la Osaka, Clădirile guvernamentale de la Shinjuku-Tokyo, Catedrala romano-catolică Sf. Maria - Tokyo). După planurile lui (1965) s-a reconstruit oraşul Skopje şi Universitatea din Bahrain (1998). Premiul Pritzker (1987). TANGENT, -Ă (< fr., germ.) adj., s. f. 1.1. Adj. Dreaptă tangentă la o curbă = dreaptă care atinge curba într-un singur punct. ^ Plan tangent la o suprafaţă = plan care atinge suprafaţa într-un singur punct. II. 2. S. f. Funcţie trigonometrică egală cu câtul dintre funcţia sinus şi funcţia cosinus. <0* Tangentă hiperbolică = funcţie egală cu raportul dintre sinusul şi cosinusul hiperbolic. tangente TANGENŢĂ TANGENŢĂ (< fr.) s. f. Atingere, contact. ^ (MAT.) Punct de t. = punctul în care tangenta la o curbă atinge curba respectivă sau în care un plan tangent la o suprafaţă atinge suprafaţa. TANGENŢIAL -Ă (< fr.) adj. Privitor la tangentă. ♦ Fig. (Adverbial) în treacăt; printre altele. TANGER [fr. tăje] (în arabă TANJAH [tandja]), oraş în N Marocului, port la str. Gibraltar; 669,6 mii loc. (2004). Aeroport. Centru comercial, bancar şi turistic. Ind. constr. de maşini, electrotehnică, piei., ceramicii, de prelucr. a tutunului, alim. şi textilă. Export de produse agroalimentare. Din 1962 porto-franco. Muzeu de antichităţi. Marea moschee (1684, restaurată în 1920). Palatul sultanului „Dar el-Makhzen“ (1732, cu adăugiri ulterioare); în prezent aici se află Muzeul de artă modernă marocană (1932). întemeiat la sfârşitul milen. 2 î.Hr. de colonişti fenicieni, stăpânit de cartaginezi, a fost cucerit de romani (sec. 1 î.Hr.), devenind colonia cu numele de Tingis, iar în anii ’40 ai sec. 1 d.Hr. capitala provinciei romane Mauritania Tingitana. Cucerit de vandali (sec. 5), bizantini (sec. 6) şi arabi (sfârşitul sec. 7-începutul sec. 8); din această vreme şi până în sec. 15, a fost unul dintre cele mai importante oraşe ale formaţiilor statale arabo-berbere care s-au constituit succesiv pe terit. Marocului. Cucerit de portughezi (1471 sau 1437), a rămas în stăpânirea acestora până în 1661 (sau 1662), când, fiind prezent în dota infantei Ecaterina de Braganza, a revenit soţului ei, Carol II, regele Angliei. în 1684, după un îndelungat asediu (pornit în 1679), puternicul sultan marocan Moulay Ismail, având şi sprijinul francezilor, a cucerit T. în 1912, ca urmare a Convenţiei franco-spaniole, care stabilea împărţirea stăpânirilor marocane, T. cu terit. înconjurător (c. 380 km2), dobândea un statut special; prin Convenţia anglo-franco-spaniolă de la Paris (18 dec. 1923) T. era declarat zonă internaţională, cu statut permanent de neutralitate, condus de o adm. internaţională. Acest regim s-a menţinut până în 1956 - cu excepţia anilor 1940-1945, când a fost ocupat şi administrat de Spania - după care a revenit Marocului (1 ian. 1957). De-a lungul sec. 20, statutul T. şi a terit. înconjurător s-a aflat permanent în atenţia organismelor diplomatice internaţionale. Resed. regală de vară (din 1962). TANGGULA SHAN sau TANGKULA SHAN, lanţ muntos în V Chinei, în Tibet, cu mai multe vârfuri ce depăşesc 5 000 m alt. Alt. max.: 6 096 m (vf. Basatongwula). Zăcăminte de min. de fier, cărbune, grafit, azbest ş.a. TANGIBIL, -Ă (< fr., lat.) adj. Care poate fi perceput prin simţul pipăitului; fig. a cărui realitate este evidentă. TANGOU (TANGQ) (< fr.) s. n. Dans modern (la origine dans popular argentinian) în măsură binară şi mişcare moderată; melodia corespunzătoare acestui dans. Lansat la Buenos Aires (1880). Primele melodii realizate de compozitori au fost scrise pe la 1910. După Primul Război Mondial a căpătat rapid o mare răspândire în toată lumea. TANGSHAN [tangşan], oras în NE Chinei (Hebei), la 160 km SE de Beijing; 1,5 mii. loc. (2003). Nod de comunicaţii. Termocentrală. Centru de expl. a cărbunelui (din 1879). Ind. siderurgică, cocsochimică, a constr. de utilaj minier, de maşini agricole şi vagoane, chimică (îngrăşăminte), a mat. de constr. (ciment), textilă, ceramicii, hârtiei şi alim. Distrus în mare parte de cutremurul din 28 iul. 1976 (7,8 grade pe scara Richter) când au murit peste 750 000 de persoane. Reconstruit după 1980. TANGUŢI, s. m. pl. Etnie aflată în S reg. autonome Nei Monggol (Mongolia Interioară) (R.P. Chineză), la extremitatea estică a „Drumului mătăsii". Practică agricultura cu irigaţii şi creşterea animalelor. Au adoptat religia budistă şi au creat un sistem de scriere propriu. în 1038 au I proclamat regatul Xi Xia, care s-a î menţinut aproape două sec., fund ‘ cucerit în 1227 de către mongoli. t TANGUY [tăgj], Yves (1900-1955), l pictor american de origine franceză. ; Stabilit în S.U.A. (1939). Unul dintre i cei mai de seamă reprezentanţi ai suprarealismului. Peisajele sale, în nuanţe de gri, reprezentând, de obicei, întinderi de pământ pustiu ca o privelişte lunară sunt populate de forme stranii, cu detalii tratate naturalist („Compoziţie", „Multiplicarea arcurilor11). TANjN (< fr.) s. n. Produs vegetal cu structură complexă, toxic, astrin-gent, solubil în apă; este utilizat la tăbăcirea pieilor şi la fabricarea cerne-lurilor negre. T. este larg răspândit în diverse organe ale plantelor (având rolul de a le apăra de diverşi consumatori animali şi de microorganisme), în concentraţii mari se întâlneşte în scoarţa de stejar, anin, molid, brad, plop, în galele de stejar, boabele de cafea şi cacao, frunzele de ceai. Conţine fenoli şi glicozide. TANITH (TINITH), zeiţă care, împreună cu Baal, alcătuiesc perechea divină protectoare a Cartaginei. Venerată ca mamă a Lunii şi zeiţă a fertilităţii. Cultul ei a fost importat din Orient. Asimilată cu Hera sau cu Junona. Reprezentarea ei schematică (semnul T) apare frecvent pe stele votive. Yves Tanguy. „Divizibilitate nedefinită" 21 TANZANIA TANIZAKI Junichird (1886-1965), scriitor japonez. Influenţat de cultura occidentală, creaţia sa, cu tematică predominant erotică, prezintă conflictele lumii moderne şi civilizaţia japoneză tradiţională („Patru surori", „Povestea unui orb“, „Viaţa secretă a seniorului Bushu“, „Cheia“, „Elogiul umbrei", „Jurnalul unui bătrân nebun"). Tradus în numeroase limbi occidentale. TANNENBERG [tanenberk], denumirea germană a localit. poloneze Stebark din NE Poloniei, în apropiere de Olsztyn. în 1410, în apropiere de T. a avut loc o puternică confruntare armată, cunoscută în istoriografie şi ca lupta de la Grunwald, care a marcat începutul declinului puterii militare a Ordinului Teutonic. în timpul Primului Război Mondial, aici a avut loc o mare bătălie (26-30 aug. 1914), în care armata germană, condusă de mareşalul Paul von Hindenburg, a provocat grele pierderi celei ruse, conduse de generalul Aleksandr Vasilievici Samsonov (1859-1914) care s-a sinucis. TANNER [taner], Alain (n. 1929), regizor, scenarist şi producător elveţian de film. Autorul unui cinematograf destul de alambicat şi de pesimist ale cărui personaje în derivă existenţială se zbat fără mare succes să evadeze din cotidian, apelând la vise şi soluţii utopice („Charles mort sau viu“, „La mii de ani lumină", „în oraşul alb“). TANNER, Vâino (1881-1966), om Politic şi etnograf finlandez. Prof. univ. la Helsingfors. Preşedinte al Partidului Social-Democrat (1930-"•963). Prim-min. (1926-1927) si ministru de Externe (1939-1940). Condamnat pentru crime de război (1946), a fost eliberat (1948) şi amnistiat (1949). Ministru al ţării sale la Bucureşti. Cercetări etnografice asupra Laponiei. M. coresp. al Acad. nomâne (1935). TANNHĂUSER [tanhoizer] (c. ^05-c. 1268), poet german. Wînnesănger rătăcitor, autor de poezii cântece lirice. Erou al unor Povestiri populare şi al operei omonime de R. Wagner. TANOVICEANU, loan (1858-1917, n* Glodu, azi Ţuglui, jud. Dolj), jurist r°mân. M. coresp. al Acad. (1897), Prof. univ. la laşi şi Bucureşti, specialist în drept penal şi drept Procesual penal („România sub raportul moral“, „Tratat de drept şi Procedură penală"). Adept al Pozitivismului juridic. TANSA 1. Culme deluroasă, larg oombată, extinsă pe direcţie NV-SE în partea de V a Pod. Central Moldovenesc, între văile râurilor Şacovăţ (la E) şi Bârlovăţ (V), având lăţimi de 4-5 km. Alt. max.: 466 m (cea mai mare din Pod. Central Moldovenesc). Alcătuirea petrografică (gresii, calcare oolitice, argile, marne, nisipuri) şi structura monoclinală a stratelor au determinat dezvoltarea unui larg platou structural mărginit de cueste. Păduri de gorun în amestec cu tei, carpen ş.a. 2. Lac antropic situat pe terit. jud. laşi, construit pe râul Bahlui, în perimetrul com. Tansa. Supr.: 352 ha; volum: 13,1 mii. m3. Folosit pentru irigaţii, alimentare cu apă şi piscicultură. 3. Com. în jud. laşi, situată la poalele culmii Tansa, pe stg, văii Mănăstirea; 2 917 loc. (2008). Haltă de c.f. (în satul Suhuleţ). Centru de ceramică populară, de rotărit şi de prelucr. artistică a pietrei (în satul T.). în satul T., atestat documentar în 1469, a fost descoperit un depozit de seceri din ^ bronz, datând din Epoca bronzului. în satul Suhuleţ se află biserica de lemn Sfinţii Voievozi (1698, refăcută în 1780), iar în satul T., biserica de zid Sf. Nicolae (ante 1809). TANTAL (TANTALUS) (în mitologia greacă), fiu al lui Zeus şi al nimfei Pluto, tatăl lui Pelops şi al Niobei; rege al Frigiei (sau al Lidiei). După unii autori, osândit la foame şi sete veşnică în Infern pentru vina de a fi dezvăluit muritorilor secrete ale Olimpului sau de a fi furat nectarul şi ambrozia zeilor, după alţii de a-şi fi servit propriul fiu drept bucate la un ospăţ dat zeilor. Expresia „chinuri tantalice“ se referă la suferinţele unei strădanii care dă mereu greş, chiar atunci când este pe punctul de a reuşi. TANTAL (< fr. {i}; {s> n. pr. Tantaf) s. n. Element chimic (Ta; nr. at. 73; m. at. 180, 948; p.t. 3 010°C; p.f. c. 4 100°C; gr. sp. 16,7). Metal rar, cenuşiu, lucios, dur, ductil în stare pură şi foarte rezistent din punct de vedere chimic. Se găseşte în natură în tantalit şi în pământurile rare. Formează combinaţii în treptele de valenţă 2, 3, 4 şi 5. Se foloseşte în metalurgie (component al aliajelor refractare, solide şi rezistente la coroziune), în energetica nucleară, ind. constructoare de maşini, chimică, electronică, în medicină (aplicarea suturilor, fixarea oaselor şi vaselor), pentru fabricarea bijuteriilor (în locul platinei). A fost descoperit de A.G. Ekeberg în 1802. TANTALIT (< fr. {i}) s. n. Minereu (tantalat) natural de fier şi mangan care formează o serie izomorfă împreună cu niobitul. Cristalizează în sistemul rombic, este negru, are urma roşie-brună şi luciul semimetalic. Se utilizează pentru extragerea tantalului, a niobiului şi a altor elemente rare. TANTIEMĂ (< fr.) s. f. 1. Sumă încasată de membrii unui consiliu de administraţie al unei societăţi (3), din beneficiul acesteia, pentru participarea la conducerea ei. ♦ Comision procentual acordat mijlocitorilor de afaceri; 2. (Ieşit din uz) Onorariu acordat unui autor dramatic sub forma unei cote din încasările obţinute la reprezentarea piesei sale. TANTRA, grup de texte sacre indiene scrise în jurul sec. 10, dar redând credinţe mult mai vechi; sub forma unor dialoguri între zeu şi zeiţă ele propovăduiesc o complicată cale de mântuire prin asceză („calea mâinii drepte") ^ şi erotism („calea mâinii stângi"). în concepţia tantrică Univecsul există cât este activitate psihică, iar apoi se revine la „golul iniţial". TANTRjSM (< fr. {i}; {s} sanscrit tantro „doctrină") s. n. Curent religios întemeiat pe scrierile Tantra. Doctrinar, t. afirmă existenţa, alături de fiecare zeu, a unei puteri feminine (shakti), prin care el acţionează şi care, în mitologie, este prezentată drept soţia sau fiica sa. Din faptul că zeiţa este aceea care acţionează, iar zeul rămâne inactiv, rezultă necesitatea celebrării feminismului sub toate formele şi cu toate implicaţiile imaginabile, mai ales erotice; anumite secte practică raporturi sexuale rituale în timpul ceremoniilor religioase. Teologic, interesul faţă de sexualitate este justificat prin faptul că fericirea cea mai înaltă este aceea a cuplului Şiva-Parvati în unire continuă; or, microcosmosul fiind analog macrocosmosului, este evident că divizarea fiinţelor vii în masculi şi femele trebuie să fie utilizată pentru a obţine mântuirea. T. are un riguros caracter ezoteric. TANUMAFILI II, Malietoa v. Malietoa Tanumafili II. TANZANIA, Republica Unită ~ (Jamhuri ya Muungano wa Tanzania; United Republic of Tanzania), stat în Africa de Est, cu largă ieşire la Oc. Indian; 945 090 km2; 38180 000 loc. (2006). Limbi oficiale: swahili şi engleza. Religia: creştină (30%), islamică (35,8%), credinţe tradiţionale (35%) ş.a.; în Zanzibar, islamică (98%). Capitale: Dodoma (oficială), Dar es Salaam {de facto). Oraşe pr.: Arusha, Mbeya, Mwanza, Morogoro, Zanzibar. Este împărţit în 23 reg. Desfăşurat între Oc. Indian (în E) şi linia marilor lacuri africane Malawi/ Nyassa, Tanganyika şi Victoria, terit. tanzanian TANZANIA ;;4SI 22 are un relief predominant de podişuri etajate (alt. medie 900 m, mai înalte fiind cele din partea apuseană). Câmpia litorală, lagunară, mai extinsă în partea sudică (până la 400 km) este însoţită de recifi coralieri sau de ins. de origine continentală (mai mari fiind Zanzibar, Pemba şi Mafia), în N ţării spre graniţa cu Kenya şi în S spre graniţa cu Malawi se află masive muntoase în general de natură vulcanică între care Kilimanjaro (5 895 m, alt. max. din Africa), Meru (4 565 m) şi craterul Ngorongoro, toate în N ţării şi Rungwe (3 175 m), component al m-ţilor Livingstone (în S). Climă tropicală cu umiditate ridicată în reg. câmpiei litorale, ceva mai uscată în reg. podişurilor şi moderată de alt. în spaţiile montane (în partea superioară a masivului Kilimanjaro, situat în apropierea Ecuatorului, se întâlnesc zăpezi permanente în prezent în curs de restrângere datorită efectelor încălzirii climatice globale). Precipitaţile înregistrează 1 000-1 500 mm/an în zona litorală şi trec de 2 500 mm/an în ariile muntoase; în restul ţării precipitaţiile sunt mai reduse (sub 1 000 mm/an); în ultimii ani s-au semnalat perioade prelungite de secetă. Pr. ape curgătoare sunt Pangani (cu izv. în masivul Kilimanjaro şi o importantă centrală hidroelectrică), Rufiji (cu afl. sau Luwegu) şi Ruvuma, ultimul formând pe o lungime apreciabilă graniţa cu Mozambic, toate vărsându-se în Oc. Indian. în V ţării se întâlneşte o reţea hidrografică endoreică formată din râurile Ugalla, Igombe şi Malagarasi, ale căror ape se îndreaptă către L. Tanganyika; în extremitatea de NV, la graniţa cu Rwanda şi Uganda, curge râul Kagera, considerat unul din izv. Nilului. Toate râurile dispun de un potenţial energetic apreciabil, parţial valorificat (hidrocentralele asigură peste 85% din producţia de energie electrică). Vegetaţia naturala alcătuită din păduri tropical-umede şi ierburi înalte de savană a făcut loc doar în mică parte plantelor de cultură (culturile agricole ocupă 4,2% din supr. ţării). în spaţiul montan se întâlneşte o vegetaţie specifică. Faună extrem de variată şi bogata; 25% din efectivele de elefanţi ai Africii, crocodili, lei, rinoceri, diferite specii de antilope, c. 1 000 specii de ăsări. T. dispune de numeroase arii protejate (parcuri naţionale şi rezervaţii naturale) faimoase în întreaga lume, constituind pr. atracţii turistice ale ţării. Resurse de subsol: gaze naturale (c. 11 miliarde m3 rezerve în largul ins. Songo Songo), minereuri de staniu, fier, nichel, diamante pentru bijuterii şi industriale, aur (521, 2006), argint, fosfaţi naturali, sare, TANZANIA -ietre preţioase (safire, granate, smaralde, rubine), cărbune, gips, arafit Ind. prelucr. produce: energie electrică, laminate şi ţevi de oţel, îngrăşăminte azotoase, anvelope, produse petroliere, celuloză şi hârtie, ciment, încălţ., cărămizi, cherestea, mobilă, ţesături de bumbac, conf., piei tăbăcite, produse alimentare: lapte, brânzeturi, unt, carne, zahăr, ulei de palmier şi palmist, ulei de cocos şi de arahide, margarină, bere, ţigarete. Agr. rămâne pr. activitate economică antrenând aproape 78% din pop. activă. Se cultivă: porumb (o treime din supr. cultivată, locul 4 în Africa), orez, mei, sorg, grâu, manioc, cartofi, batate, igname, tutun, bumbac, alune caju (100 mii t, 2005), sisal (23,5 mii t, 2005, locul 2 pe Glob), piretrum (2,5 mii t, 2003, locul 2 pe Glob), susan, cafea, cacao, ceai, arahide, cocotieri (nuci de cocos, 350 mii t, 2005, locul 1 în Africa), banane, ananas, mango, legume, viţă de vie. Ins. Zanzibar şi Pemba sunt principalul producător mondial de cuişoare. Se cresc efective însemnate de bovine (17,8 mii. capete, 2005), caprine (12,5 mii. capete, 2005), ovine, porcine. în ultima vreme, se cresc crocodili în ferme specializate pentru marochi-nărie ş.a. Pescuitul (în lacurile interioare şi în Oc. Indian) contribuie ia aprovizionarea pieţei interne; se culeg, de asemenea, scoici perlifere. Apicultura, reprezentativă la nivelul continentului, valorifică bogata bază meliferă. Producţia agricolă s-a redresat după abandonarea experienţei socialiste „ujamaa" (un fel de cooperative de producţie), dar sporul natural ridicat a anulat cea mai mare parte a acestei creşteri de producţie, impunând sporirea importurilor de produse alimentare. Infrastructură în curs de dezvoltare: căi rutiere: 78,9 mii km (dintre care doar 8,6% pavaţi şi 4,2% modernizaţi), căi ferate: 3690 km (cu ecartament îngust, între care c.f. Tazara/Tanzam -969 km ce face legătura cu Zambia). Portul Dar es Salaam este folosit în tranzitul mărfurilor pentru ţări fără ieşire la mare (Zambia, Rwanda, Burundi, Uganda, Malawi). T. dispune de 124 de aeroporturi, dintre care doar 10 sunt modernizate (două dintre ele Dar es Salaam şi Arusha putând primi orice fel de aeronavă). Obiective incluse în Patrimoniul cultural universal: oraşul „de piatră" Zanzibar (cu Palatul Sultanului/Beit-et-Ajaib, fortul portughez 1698-1701, mai multe moschei); ruinele oraşelor Kilwa Kisiwani (cu cea mai impunătoare moschee din Africa Orientală) şi Songo Mnara. Alte obiective turistice: Dar es Salaam (fosta capitală până în 1990) cu Karimje Hali, catedrala St. Joseph, muzeele Satului şi Naţional ş.a. O serie de arii protejate sunt incluse în Patrimoniul DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE giuni partea tinentală Suprafaţa (km2) Populaţia (mii loc. 2005) Centrul ad-tiv ganyika) 36 486 1 433.0 Arusha PT es Salaam 1 393 2 809,0 Dar es Salaam todoma 41 311 1 792,0 Dodoma pftga 56 864 1 559,0 Iringa llgera 28 388 2 214,0 Bukoba poma 37 037 1 917,0 Kigoma fîmanjaro 13 309 1 441,0 Moshi IW; 66 046 820,0 Lindi $anyara 45 820 1 145,0 Babati ppa 19 566 1 466,0 Musoma fcya 60 350 2 211,0 Mbeya Wogoro 70 799 1 887,0 Morogoro fftyvara 16 707 1 180,0 Mtwara 4wanza 19 592 3 207,0 Mwanza ?§mba 906 384,0 Chake Chake |«ani. 32 407 947,0 Dar es Salaam *Mkwa 68 635 1 256,0 Sumbawanga Juvuma 63 498 1 197,0 Songea jhinyanga 50 781 3 070,0 Shinyanga şingida 49 341 1 154,0 Singida [abora 76 151 1 894,0 Tabora anga 26 808 1 722,0 Tanga -anzibar 1 154 689,0 Zanzibar natural universal: Parcurile Naţionale Kilimanjaro şi Serengeti (1951, 1,48 mii. ha); rezervaţia faunistică Selous, cu 50% din efectivele de elefanţi din T., rinoceri negri, antilope gnu, zebre, girafe şi c. 350 specii de păsări; aria de conservare a faunei Ngorongoro (cu cea mai mare caldeiră vulcanică de pe Glob - 24 km diametru şi adâncime 600 km). Alte zone protejate: Parcurile Naţionale Arusha, cunoscut pentru peisajele montane spectaculoase şi punct de plecare în circuitele turistice din N ţării, Ruaha, Lake Manyara, loc de cuibărit a sute de mii de păsări flamingo. Moneda: 1 Shilling T. = 100 Cenţi. Export (2002): minerale - mai ales aur, diamante şi pietre preţioase (42,4%), alune caju, tutun, cafea, ceai etc. Pr. parteneri (2002): Marea Britanie (18,5%), Franţa (17,4%), Japonia (11%), India (7,3%), Olanda (6,2%). Import (2002): bunuri de consum (31%), dintre care alimente (8,8%), maşini şi echipamente (22,2%), echipament de transport (13,2%), ţiţei si petrol rafinat (11,8%). Pr. parteneri (2002): Africa de Sud (11,4%), Japonia (8,4%), India (6,5%), Rusia (6,1%), Emiratele Arabe Unite (5,9%), Marea Britanie (5,7%). - Istoric. Terit. T. (la Oldoway, în N ţării, au fost descoperite cele mai timpurii vestigii ale antropogenezei), este populat, în milen. 1 d.Hr., de triburi bantu, care alcătuiesc majoritatea pop. de astăzi. Din N pătrund, în sec. 15-16, triburi masai (de origine niloto-hamită), iar din NV, triburi de păstori tutsi. Reg. de coastă este colonizată din sec. 7 de arabi, întemeind, în sec. 10, Sultanatul Kilwa, jar în sec. 16-17, de portughezi. în 1856, reg. de coastă este inclusă în componenţa Sultanatului Zanzibar, devenit (1890) protectorat britanic. în 1885, Tanganyika devine colonie germană, inclusă, în 1890, în Africa Germană de Est, care mai cuprindea (din 1899) şi regatele tutsi Rwanda şi Burundi. în cursul Primului Război Mondial, Tanganyika este ocupată de trupe engleze (1917), iar prin Tratatul de Pace de la Versailles, devine (1920) terit. sub mandat ai Societăţii Naţiunilor (din 1946 sub tutelă a O.N.U.), ^ administrat de Marea Britanie. în 1960, Tanganyika obţine autonomia internă, iar la 9 dec. 1961, îşi proclamă independenţa în cadrul Commonwealth-ului, pentru ca, un an mai târziu, la 9 dec. 1962, să se proclame republică. Membru al O.N.U. (14 dec. 1961). Julius Nyerere, autoritarul lider tanzanian, prim-min. (1961-1962), apoi preşe- TANZIMAT 24 dinte al statului (1962-1985), este, până în 1990, şi preşedinte al Partidului Revoluţionar din Tanzania, rezultat în 1977, în urma unirii celor două partide de guvernământ, Uniunea Naţională din Tanganyika (T.A.N.U.) cu Partidul Afro-Shirazi din Zanzibar. La 10 dec. 1963, Zanziba-rul îşi proclamă independenţa şi, la 26 apr. 1964, se uneşte cu Republica Tanganyika, formând Republica Unită Tanzania. în cadrul noului stat, Zanzibarul îşi păstrează o largă autonomie (vicepreşedintele T. este totodată preşedinte al Zanzibarului), tensiuni între cele două părţi componente atât de diferite mani-festându-se însă periodic. Spirit autoritar, dar moderat, catolic de religie, preşedintele Julius Nyerere este adeptul unui socialism african pragmatic, care împrumută, în domeniul politicii agrare, unele idei de inspiraţie chineză, impunând partidul unic ca forţă diriguitoare în societate şi statul în economie. Pe plan extern, pledează în favoarea politicii de nealiniere şi a unui panafricanism militant, impunându-se ca un adversar al regimului de apartheid din Republica Africa de Sud şi al celui al minorităţii albe din Rhodesia de Sud (Zimbabwe). Retragerea sa din fruntea statului în 1985 şi din fruntea partidului (1990), lăsând să-i succeadă ca preşedinte Aii Hassan Mwinyi (1985-1995), originar din Zanzibar, încheie o întreagă epocă. în 1992, T. consacră sistemul politic pluralist şi adoptă măsuri în direcţia liberalizării economiei naţionale. Prin semnarea la Arusha (30 nov. 1999), de către preşedinţii T., Ugandei şi Kenyei, a Actului de înfiinţare a Comunităţii Africii de Est, s-a instituit (2004), o uniune vamală şi un spaţiu economic comun pentru 85 de mii. de locuitori. Alegerile parlamentare şi prezidenţiale (29 oct. 2000) reconfirmă partidul aflat la putere şi pe preşedintele în exerciţiu, Benjamin William Mkapa. Alegeri parlamentare şi prezidenţiale au loc, din nou, la 14 dec. 2005 şi sunt câştigate de aceleaşi forţe politice. Stabilitatea politică asigură ţării o evoluţie economică ascendentă. Republică prezidenţială. TANZIMAT (cuv. turc care în Ib. arabă înseamnă „reorganizare", „reformă"), perioadă în istoria Imp. Otoman (1839-1876), în care s-a implementat un ansamblu de reforme destinate modernizării ţării şi reducerii influenţei clerului musulman. TAO (DAO) (în chineză „drum“, ,,cale“) subst. Principiu fundamental în filozofia chineză (v. Taoism), indicând originea şi principiul inerent al tuturor lucrurilor şi fiinţelor aflate într-o alternanţă opoziţională, de forţe complementare şi inseparabile, yin şi yang. TAO HONGJING [thao hungţing] (456-536), învăţat daoist, alchimist şi farmacist chinez din timpul Dinastiilor de Sud şi de Nord (420-589). Născut într-o familie de aristocraţi, are din copilărie preocupări neobişnuite^ citind cărţi despre sihastri şi sfinţi. înainte de a se iniţia în practicile daoiste, a deţinut funcţii oficiale imperiale, fiind solicitat chiar şi în timpul sihăstriei ca sfetnic imperial. Este cunoscut ca promotor al noţiunii de unitate a celor trei religii - Confucianismul, Daoismul şi Budismul. A contribuit la ordonarea scripturilor daoiste. De asemenea, contribuţii în domenii ca botanica şi calculul calendarului. TAOjSM (DAOISM) (< fr.; {s} chinez tao, dao ,,cale“) s.n. Religie constituită în China sub dinastia Han (206 Î.Hr.-220 d.Hr.), deşi originile sunt mai vechi şi comune până la un punct cu cele ale Confucianismului; bazată pe învăţăturile lui Lao Zi şi cartea atribuită lui, „Dao de jing“. Prin mistică, exorcism, divinaţie, alchimie etc. omul încearcă să ajungă la starea ideală caracterizată prin simplitate naturală şi armonie cosmică. T. şi-a organizat un panteon al cărei ierarhie o imita pe aceea a statului, iar în sec. 5 a adoptat elemente din Budism, imitând panteonul şi sistemul monastic al acestuia; Lao Zi este zeificat şi identificat cu imaginea antropomorfă a principiului TAO (DAO). Devenit religie de stat în anul 440, t. a început să-şi piardă influenţa din sec. 14; azi a redobândit o mare influenţă în viaţa spirituală. TAORMINA, localit. în Italia, în E Siciliei, la 48 km S de Messina; 10,7 mii loc. (2006). în antic, renumită staţiune balneară. Turism. Ruinele unui teatru grec din sec. 3 î.Hr. restaurat de romani (sec. 2 î.Hr.); catedrală din sec. 13, refăcută în sec. 14-15; Palatele Corvaia (sec. 15) şi Ciam-poli (1412); palatul ducilor de San Stefano (sec. 14-15). Anticul Tauro-mentium, populat de vechii locuitori ai ins. siculii. Ocupat (392 î.Hr.) de tiranul Siracusei, Dionysios cel Bătrân, la T. a fost fondat oraşul grecesc (358 Î.Hr.). A trecut (210 î.Hr.) sub influenţă romană ca oraş aliat intrând în primele sec. d.Hr. într-un uşor declin. Distrus de arabi (902) şi reconstruit de creştini, a fost recucerit de arabi (962), luându-şi numele de Mu’izzTyah. Cucerit ulterior de normanzi (1078), cunoaşte o adevărată prosperitate. A suferit mari distrugeri în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. TAOS, localit. în S.U.A. (New Mexico), la 88 km NNE de Santa Fe; 5 193 loc. (2006). Aşezare a indienilor pueblos care s-au revoltat împotriva stăpânirii spaniole (1680). Comunitatea actuală este vestită prin artizanat tradiţional (în special ceramică şi ţesături). Turism. TAO TE KING (DAO DE JING [tao tă ţing]), „Cartea despre Dao şi De“, cunoscută şi sub denumirile de „Lao Zi“ sau „Cele cinci mii de cuvinte", unul dintre principalele texte canonice ale religiei daoiste. înainte de unificarea Chinei sub Imp. Qin, T. era un text reprezentativ al gândirii daoiste. Potrivit „însemnărilor istoricului" aparţinând lui Sima Qian, autorul este Li Er (cunoscut ca „Lao zi“), istoric şi custode din epoca Primă-vara-Toamna (770-476 î.Hr.). Textul are o formă aforistică şi o structură nesistematică, din care nu lipsesc ritmul şi rima, noţiunile despre care se discută fiind „Dao" (intraductibil, desemnând principiul suprem care susţine toate fiinţele şi lucrurile) şi „De" (virtuţile lui Dao, proiecţia lui Dao în lumea care se manifestă). Cu trecerea vremii, importanţa textului a sporit, în special în epoca Tang (618-907), iar interpretările textului T. sunt numeroase şi din perspective variate, cum ar fi alchimia internă, guvernarea politică sau strategia militară. TAO YUANMING [thao uenming] (TAO JIAN) [thao ţien] (365-427), poet chinez. Supranumit „poetul sihastru". Lirica sa, de profundă sensibilitate şi autenticitate, iniţiază, în literatura chineză, poezia câmpiilor şi a grădinilor („Citind Cartea munţilor şi mărilor", „însemnări de la Izvorul cu Piersici"). TAPA (< fr.) vb. I tranz. 1. A aranja părul, pieptănându-l în răspăr. 2. (Fam.) A împrumuta, a lua bani de la cineva prin insistenţe, prin minciuni, vicleşuguri etc. TĂPA (din sancrită tape „autoflagelare, suferinţă") s.f. Ritual indian consacrat căinţei. TAPAE, localit. în SV Daciei, unde în anii 88 şi 101 d.Hr. au avut loc două importante lupte între daci şi romani. Identificată prezumtiv în zona pasului Poarta de Fier a Transilvaniei, pe cursul superior al Bistrei, la V de Sarmizegetusa. TAPAJ (< fr.) s. n. 1. Zgomot violent şi confuz de glasuri omeneşti sau de lovituri; gălăgie, scandal. 2. 25 TARANTO Mare vâlvă făcută în jurul unei ■Persoane, întâmplări, a unui eveniment etc.; publicitate de scandal. TAPAJ6S [tapajos], râu în Brazilia, afl. dr. al Amazonului în amonte de Santarem; 1 992 km; supr. bazinului: 487 mii km2. Format prin confl. râurilor Juruena şi Teles Pires (Săo Manuel), care izv. din Sierra dos Parecis (pod. Braziliei) şi Serra Azul (pod. Mato Grosso). Navigabil în cursul inferior pe 280 km; cascade în cursul superior. TAPET (< it., germ.) s. n. 1. Hârtie, ţesătură sau piele imprimată cu desene care se aplică pe pereţii unei încăperi pentru a înlocui zugrăveala. Expr. A pune (sau a aduce) pe tapet = a aduce în discuţie. 2. (ANAT.) Strat pigmentar ai retinei. TAPETA (< tapet) vb. I tranz. A acoperi cu tapet pereţii unei încăperi. ♦ A acoperi interiorul unui vas de bucătărie cu grăsime, cu aluat, cu pesmet etc. TAPETUM LUCIDUM (loc. lat.), strat cu proprietăţi reflectorizante situat în spatele retinei. Prezent la multe mamifere, are rolul de a reflecta lumina pe retină, îmbunătăţind astfel vederea în condiţii de luminozitate redusă. TÂPIES, Antoni (n. 1923), pictor spaniol. Reprezentant al avangardei catalane din anii ’50 ai sec. 20; membru al grupului „Dau al Set“. Lucrează într-o tehnică mixtă, realizând o operă originală, lucrări în care foloseşte resturi de materiale: hârtie, sfoară, cârpe („Pictură gri şi verde"), iar mai târziu fragmente de mobilier („Argilă cenuşiu închis", „Pahar"). Ulterior, reia (în diverse maniere) tema crucii, care va deveni omniprezentă în opera sa. Numeroase eseuri de artă („Nimic nu e Prea puţin important"). TAPIO (în mitologia finlandeză), sPirit al pădurii, invocat de vânători, al căror patron este. tapioca (< fr., it.; cuv. tupf- 9uarani) s. f. Făină extrasă din rădăcini de manioc, folosită în alimentaţie, bogată în amidon şi zaharuri uşor asimilabile. TAPjR (< fr. cuv. tupi-guarani) s* m. Mamifer imparicopitat din familia 'apiridae, cu corpul relativ masiv, Picioare scurte, groase, pielea netedă, având buza superioară şi nasul contopite într-o trompă scurtă. Lungime ^ 1,8-2,5 m şi greutate c. 300 kg. Locuitor al pădurilor tropicale umede, ^prezentat în America de Sud prin genul Tapirus, de culoare cafenie, iar în SE Asiei prin genul Acrocodia, la care jumătatea anterioară a corpului şi picioarele sunt negricioase, iar jumătatea posterioară albă. în Anzii din Columbia şi Ecuador există o specie de t. de munte, cu corpul acoperit de peri groşi; poate fi întâlnit până la 4 500 m alt. TAPISA (< fr.) vb. I tranz. A îmbrăca o mobilă, după capitonare, cu stofă, pânză sau mătase ornamentală. TAPISERIE (< fr.) s. f. 1. Ţesătură decorativă din lână sau din mătase, lucrată manual sau la război, folosită mai ales la împodobirea pereţilor sau a unor mobile. Renumite t. au fost executate în atelierele flamande din sec. 15-16 (Arras, Bruxelles). în sec. 17 devin celebre t. din Franţa (Fontainebleau, Aubusson, Beauvais, Gobelins). în sec. 18 apar ateliere de t. în Rusia şi Marea Britanie. în sec. 20 renaşte interesul pentru t. ♦ Tehnica şi arta executării unor asemenea ţesături. 2. Lucru de mână cusut pe o canava cu lână, mătase etc. TAPIŢER (< it., germ.) s. m. Meseriaş specializat în tapisarea mobilei. TAPIŢERIE (< tapiţer) s. f. 1. Meseria tapiţerului. 2. Atelier în care se efectuează lucrări de tapisare a mobilei. TĂPTI (sau TAPI), fl. în India central-nordică; 702 km. Izv. din pod. Deccan şi se varsă în aval de oraşul Surat în G. Khambhât al M. Arabiei. Navigabil pentru vase mici pe ultimii 50 km. TAPURĂ (< fr.) s. f. Fisură în interiorul unei piese metalice, cauzată de tensiunile interne care apar în piesă la turnare, la tratament termic etc. TĂRĂ, cea mai importantă zeiţă budistă („Salvatoarea", „Steaua"), venerată mai ales în Tibet. întruchipează zeitatea feminină în sine şi tapir poate fi adăugată ca apelativ altor zeiţe. în total există 21 de reprezentări ale zeiţei. Cea mai importantă este T. verde (Shyămatără), venerată ca protectoare împotriva tuturor pericolelor. TARABĂ (< tc., ser., bg.) s. f. Masă improvizată, în târguri, pieţe şi pe străzi, pe care este etalată marfa. TARABOSTES (cuv. lat.) s. m. pl. Denumire dată (de latini) aristocraţilor geto-daci; pileaţi. ŢARĂBULUS AL-GHARB v. Tripoli (1). ŢARĂBULUS ASH-SHAM v. Tripoli (2). TARAC (< ucr.) s. m. Stâlp de lemn care se înfige în pământ, servind ca element de susţinere pentru un pod, un zăgaz, un gard etc. TARAF (< tc.) s. n. Mică formaţie de lăutari. TARAGOT (< magh.) s. n. Instrument muzical popular de suflat, format dintr-un tub conic de metal cu ancie simplă, asemănător clarinetului. TARAN (< fr.) s.n. Armă alcătuită dintr-un trunchi de copac lung şi gros, prevăzut la un capăt cu un vârf greu de metal; folosit de popoarele antice pentru dărâmarea cetăţilor asediate. TARANTULĂ (< it.) s. f. Dans popular napolitan, cu caracter pasionat, în măsură ternară şi mişcare foarte rapidă; melodia după care se execută acest dans. TARANTINO [taerentino], Quentin (n. 1963), regizor, scenarist, actor şi producător american de film. Băiatul teribil al Hoilywoodului anilor ’90, specialist în parodierea filmului negru într-o formulă originală, plină de violenţă şi umor şi care nasocoteşte deliberat logica spaţială si temporală („Pulp Fiction", „Kilf Bill“). TARANTO 1. Golf al M. Ionice pe ţărmul de SE al Pen. Italice, larg deschis între pen. Calabria şi Salen-tina. Lungime: 140 km; lăţime max.: 133 km; ad. max.: 2 657 m. Porturi: Taranto, Gallipoli, Crotone. 2. Oraş în TARANTULĂ 26 SE Italiei (Apulia), port la golful cu acelaşi nume, situat pe ţărmul pen. Salentina, la 251 km SE de Napoli; 196,3 mii loc. (2006). Şantier naval. Ind. siderurgică (oţel), chimică, a cimentului, textilă şi alim. (conserve de peşte). Institut de biologie marină (1931). Bază a marinei militare. Observator geofizic (1905). Muzeu naţional cu vestigii romane. Monumente: catedrala San Cataldo (1170), cu faţadă barocă (din 1713) şi abside bizantine; biserica San Domenico Maggiore (1302), cu portal impozant; castelul Aragonese (1480); clădirea Arsenalului (1803); vestigii romane (amfiteatru, mozaic floral ş.a.); fortăreaţă bizantină, reconstruită în 1481. Aşezare întemeiată în c. 700 î.Hr. de colonişti greci originari din Laconia, într-un terit. locuit de iapigi. Oraşul, numit în Antic. Tarentum, înconjurat de puternice ziduri, s-a constituit în prima jumătate a sec. 5 î.Hr., pentru ca un sec. mai târziu, ca urmare a rolului avut în schimburile dintre lumea egeeană şi Mediterana occidentală, să devină unul dintre cele mai puternice centre din Grecia Magna. Culmea înfloririi economice, culturale şi militare a fost atinsă în timpul cârmuirii învăţatului pitagorician Archytas (prima jumătate a sec. 4 î.Hr.). Cucerit de Roma (în 272 î.Hr.). A fost aliatul lui Hannibal în cel de-al doilea Război punic, dar a suferit mari distrugeri în urma înfrângerii pe care i-a provocat-o în 209 î.Hr. generalul roman Fabius Cunctator. In Ev. Med. multă vreme s-a aflat în stăpânirea bizantinilor (între 546 şi 1063, cu unele întreruperi); în 1063 T. a fost cucerit de căpetenia normandă Robert I Guiscard, devenind reşedinţa Principatului de T., care s-a menţinut până la mijlocul sec. 15, când s-a unit cu Regatul de Napoli, căruia i-a împărtăşit destinul istoric până în 1860, când a intrat în componenţa Italiei unificate. Principala bază italiană a marinei militare. TARANTULA (< n. pr. Taranto) s.f. Păianjen veninos, din fam. Lycosidae, cu corpul brun, păros, lung de 3-4 tarantulă cm, cu patru ochi mari şi numeroşi ochi mai mici, care îşi sapă galerii în pământ (Lycosa tarentula); originar din S Italiei. Denumirea este frecvent utilizată, prin extensie, şi pentru păianjenii de mari dimensiuni (corp de 2,5-10 cm lungime, iar lungimea totală, inclusiv picioarele 8-30 cm), cu opt ochi din fam. Theraphoside, răspândiţi din SV S.U.A. până în America de Sud. Au peri lungi, iritanţi, pe corp şi pe picioare, pe care îi pot arunca în aer pentru a se apăra de agresori. Prezintă o mare variabilitate coloristică. Sunt prădători nocturni; unele specii sunt veninoase dar muşcătura lor, deşi dureroasă, este în general nepericuloasă pentru om. Pe lângă insecte, care constituie hrana lor obişnuită, pot să consume ocazional şopârle, şoareci şi păsări mici. Speciile nord-americane îşi fac cuibul în pământ iar unele specii sud-americane sunt arboricole. Câteva specii, printre care t. roz chiliană (Grammostola roşea) şi t. mexicană cu genunchii roşii (Brachypelma smithî) sunt apreciate ca animale de companie şi crescute în terariu. Uneori, denumirea este folosită şi pentru păianjeni mari, păroşi, din alte familii, care trăiesc în Africa, Asia tropicală şi Australia. TARAPANA (< tc.) s. f. (în Ev. Med. în Ţara Românească şi în Moldova) Denumire a monetăriei. TARAR (< fr.) s. n. Maşină folosită în ind. morăritului pentru a curăţa cerealele de impurităţi prin cernere şi antrenare într-un curent de aer. TARAS [taras], John (n. 1919), dansator şi coregraf american de origine rusă. Interpret al repertoriului clasic. Coregraf pentru Marele Balet al marchizului de Cuevas (1948-1959). Din 1972, unul dintre maeştrii de balet de la „City Ballef din New York. TARAWA, atol în partea central-vestică a Oc. Pacific, în arh. Gilbert, la 145 km N de Ecuator; 31 km2; lungime: 35 km; lăţime max.: 21 km. Oraşe pr.: Bairiki (capitala statului Kiribati), Abaokoro, Bikinebeu, Betio. Ins. T. a fost explorată în 1788 de britanicul Thomas Gilbert şi a devenit protectorat britanic în 1892, colonie în 1916, iar în 1979 a devenit parte a Rep. Kiribati. Lupte sângeroase în al Doilea Război Mondial (1942- 1943) între japonezi şi americani. TARĂ1 (< ngr., tc.) s. f. 1. Dara. 2. Greutăţi nemarcate, de forma unor alice din metal sau din sticlă, utilizate în anumite cântăriri de laborator, de obicei pentru a compensa greutatea unui picnometru, a unui vas etc. TARĂ2 (< fr.) s. f. Anomalie, defect anatomic, fiziologic sau psihologic ireversibil, care de obicei are repercusiuni asupra calităţii vieţii sau, în cazul animalelor domestice, asupra productivităţii indivizilor afectaţi; meteahnă, viciu, cusur. ♦ Ţ, ereditară = t. determinată de anomalii genetice. TARBELA, baraj în N Pakistanului, construit pe fl. Ind în anii 1967-1976, situat la 65 km NV de Rawalpindi şi 50 km NV de Islamabad. Barajul, unul dintre cele mai impozante de pe Terra (148,5 mii. m3 - cu cel mai mare volum din lume), are 143 m înălţime şi 2 743 m lăţime, în spatele lui formându-se un lac de acumulare cu un volum de 13,6 miliarde m3, care asigură reglarea debitelor şi a fluctuaţiilor fl. Ind. Hidrocentrala are o putere de 2,1 mii. MW. TARBES, oraş în SV Franţei, la poalele nordice ale m-ţilor Pirinei, pe râul Adour, la 771 km SSV de Paris; 46,2 mii loc. (1999). Ind. constr. de maşini, aeronautică. Artizanat tradiţional în piele, vechi centru de creşterea cabalinelor. Catedrala romanică Notre-Dame-de-la-Sede (sec. 13-18), schitul Saint-Sever-de-Rustan în parcul Massey; muzeu de artă. Centru turistic. Cunoscut din Antic., a devenit, în sec. 5, sediul unui episcopat, devastat, în sec. 9, de către normanzi. De-a lungul Ev. Med. a fost centrul reg. Brigorre; în 1607 a revenit domeniului regal francez. TARCĂU 1. Munţii masiv muntos în Carpaţii Orientali, între văile Bicazului la N şi NV, Tarcăului şi Asăului la E, Trotuşului la S şi aliniamentul văilor Bicăjel şi lavardi la V, care face trecerea între zona internă şi cea externă a flişului. Constituiţi mai ales din gresii paleogene (gresia de Tarcău), dar şi din alte roci aparţinând flişului cretacic şi paleogen (şisturi, marne, argile, conglomerate). Sunt munţi joşi, cu alt. medii de 1 100-1 300 m, dar prezintă şi unele culmi mai înalte, dezvoltate pe gresii (Măgura Tarcăului 1 492 m, Glodu 1 439 m). Alt. max.: vf. Grinduşu sau Tărhăuş (1 664 m). Culmile sunt separate de bazinete depresionare (Aţa, Brateş ş.a.) şi înşeuări dezvoltate pe marno-argile. Sunt acoperiţi cu păduri de răşinoase şi de fag. în sens larg, includ şi m-ţii Goşmanu (întinzându-se până în valea Tazlăului). Constituie cadrul peregrinărilor lui Calistrat Hogaş („In munţii Neamţului", „Pe drumuri de munte“). 2. Com. în jud. Neamţ, situată la 27 TARIK poalele de NE ale m-ţilor Tarcău şi cele de NV ale m-ţilor Goşmanu, în zona de confl. a râului Tarcău cu Bistriţa; 3 526 loc. (2008). Haltă de c.f. (în satul T.). Expl. de gresii. Expl. şi prelucr. lemnului (cherestea), pepinieră piscicolă şi păstrăvărie (1902). în satul Schitu Tarcău se află mănăstirea Tarcău (de călugări) cu biserica Duminica Tuturor Sfinţilor, ctitorie din 1832-1833 a ieromonahului Avramie, cu pridvor adăugat în 1926. Turn-clopotniţă din 1868. Chiliile au fost reconstruite în 1967-1968. Mănăstirea Tarcău are în subordine schitul Brateş cu biserica Sfinţii Trei Ierarhi, ctitorie din 1940 a călugărului Veniamin Talpău. Rezervaţiile naturale: forestieră Goşmanu, cu arborete seculare de fag, brad şi molid (175 ha) si Brates, faunistică (30,7 ha). TARCEA, com. în jud. Bihor, situată în C. Ierului, pe râul Ier; 2 605 loc. (2008). Satul T. apare menţionat documentar în 1163 cu numele Villa Thorsa. în satul Adoni, atestat documentar în 1237, se află biserica romano-catolică Sf. Treime (1786), iar în satul Galoşpetreu, menţionat documentar în 1291, conacele „Draveczky“ (1846) şi „Frater“ (1860). TARDE [tard], Jean Gabriel de (1843-1904), sociolog şi criminalist francez. Fondator al şcolii franceze de - criminalistică şi de psihosociologie. Considerând că esenţa vieţii sociale este de natură psihică, a pus la baza proceselor sociale fenomenul imitaţiei cu formele lui principale, tradiţia şi moda („Legile imitaţiei", „Logica socială"). TARDIEU [tardio], Jean (1903- 1995), poet, dramaturg şi eseist francez. Opera sa, de orientare suprarealistă, expresie a unei nelinişti existenţiale determinată de obsesia realităţii efemere, se înscrie pe linia literaturii absurdului. Poeme („întunericul zilei““, „Fluviul ascuns", »Margeries“); piese de teatru („Poeme de jucat11 şi „Teatru de cameră"). TARDIGLACIAR (< fr.) subst. ttapă^ din perioada Cuaternarului, situată la sfârşitul ultimei glaciaţiuni Pleistocene (Wurm), când s-au mai lnregistrat oscilaţii climatice, scăderile de temperatură fiind totuşi mai puţin pronunţate şi de scurtă durată. Analizele de polen sugerează că în *■> în reg. joase de pe terit. României predomina pinul, alături de care, în Perioadele de încălzire a climei, se extindea molidul. Deşi termenul este mult utilizat, în literatura de specialitate, există mari neconcor-danţe în ceea ce priveşte durata şi încadrarea acestei etape; în general se apreciază că după ultima oscilaţie rece (Dryasul recent) încălzirea rapidă ce a avut loc acum c. 10 300 ani marchează trecerea la Holocen. TARDIGRAD (< fr.; lat. tardigradus „care merge încef) adj., s. n. 1. Adj. (Despre un animal) Care merge încet. 2. S. n. (La pl.) Filum de animale nervertebrate, de talie foarte mică (0,1-1,2 mm), care se deplasează greoi pe cele patru perechi de picioare (Tardigrada); trăiesc în nisipul de pe fundul mărilor şi apelor dulci sau în pelicula de apă care aderă la muşchi, licheni, ierburi; (şi la sg.) animal care face parte din acest grup. 3. S. m. (ZOOL.) Leneş (2). TARDINI, Fanny (1823-1908, n. Trieste), actriţă română. A jucat în trupele conduse de C. Caragiale, Matei Millo şi M. Pascaly. Foarte admirată de M. Eminescu. In 1860 a înfiinţat o trupă proprie. Ca interpretă, s-a remarcat în drame romantice şi în melodrame. TARDjV, -Ă (< fr., it.) adj. Care apare, care are loc cu întârziere; (adverbial) prea târziu. TARE (lat. talem) adj., adv. I. Adj. 1. Care are o consistenţă solidă, care îşi menţine coeziunea şi nu poate fi desfăcut sau străpuns cu uşurinţă; care opune rezistenţă la apăsare, la atingere; lipsit de moliciune, solid. ♦ Care este mai consistent decât în mod obişnuit, vârtos, dens; (despre pâine) uscat; (despre ouă) răscopt. ♦ Fortificat, întărit. 2. Care se îndoaie cu greu, care este lipsit de elasticitate, de supleţe; (despre pânză) scrobit, apretat. ^ Pânză t. = pânză rară, foarte scrobită, folosită în croitorie. 3. Rezistent, viguros; cu forţă fizică. ♦ Fig. Care este în stare să ţină piept, să facă faţă neajunsurilor, vicisitudinilor; ferm, energic, dârz; (despre colectivităţi) puternic. ♦ (Fam.) Care are cunoştinţe temeinice într-un anumit domeniu; care are multă îndemânare în practicarea unui sport, a unui joc. 4. (Despre argumente) convingător, concludent, edificator, probant. 5. (Despre fenomene ale naturii) care se desfăşoară, se manifestă cu violenţă; intens, energic. ♦ (Despre cuvinte, afirmaţii) care jigneşte, supără; aspru, dur, insultător, injurios. 6. A cărui intensitate are o acţiune puternică asupra organelor de simţ; intens; (despre sunete) ridicat, răsunător; (despre mirosuri) pătrunzător, excesiv, greu; (despre aer) tăios, răcoros, ozonat; (despre substanţe alimentare sau chimice) care este foarte concentrat; picant; (despre băuturi alcoolice) care conţine un grad ridicat de alcool. ♦ (Despre culori) bătător la ochi; ţipător, strident, viu, aprins, intens. II. Adv. 1. Foarte mult; extrem, grozav, teribil de... ♦ Cu forţă, cu intensitate, cu violenţă. 2. Cu glas ridicat; intens, pătrunzător. 3. Iute, repede, grabnic. TARENTUM v. Taranto (2). TARGĂ (< germ., it.) s. f. 1. Pat portabil cu care sunt transportaţi bolnavii. 2. Mică platformă de scânduri portativă, folosită la transportul unor materiale de construcţie (var, cărămidă etc.) pe şantiere. TARGUM, traducerea „Bibliei11 în aramaică. însoţeşte textul ebraic în majoritatea ediţilor, ca interpretare tradiţională. Cel mai vechi t. datează din sec. 2 Î.Hr. TARHON (< tc.) s. m. Plantă erbacee, perenă, aromatică, din familia Asteracee (compozite), înaltă până la 70 cm, cu frunze liniare, lanceolate, bogate în uleiuri eterice, utilizate în alimentaţie pentru aroma deosebită (Artemisia dracunculus). în medicina tradiţională este folosit ca stimulent digestiv. Originară, probabil, din Siberia, creşte spontan în Asia şi America de Nord. O varietate franceză este cultivată, îndeosebi în Europa şi în America de Nord, pentru frunze şi lăstarii tineri. TARIF (< fr., germ., it.) s. n. 1. Preţ (stabilit oficial) pentru prestările de servicii, transportul de mărfuri şi de persoane, servicii poştale, telefonice, telegrafice, pentru radio şi TV, consum de energie electrică etc. ♦ Retribuţie oficială stabilită pentru o anumită muncă. 2. Listă cuprinzând preţurile unitare sau specifice pentru diferite servicii, de obicei publice, şi condiţiile stabilite pentru aplicarea acestora. 3. T. vamal = listă în care sunt înscrise mărfurile cu taxele vamale corespunzătoare pentru fiecare tip de produs. TARIFA, cap în S Pen. Iberice, la str. Gibraltar, la 36° lat. N şi 5°37’ long. V, cel mai sudic punct al Europei vestice. îşi trage numele de la Tăriq ibn Ziyăd, general care a condus prima flotă musulmană care a debarcat în Spania (711). TARIFAR, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la tarif; (despre preţuri, taxe, retribuţii) stabilite prin sau pe bază de tarif. TARIK (Tăriq ibn Ziyăd) (?-c. 720), comandant militar musulman. Sub conducerea lui, detaşamente arabe şi berbere trec pentru prima oară în Spania (711), înfrâng la Rio TARIM 28 Barbate (iul.) pe regele vizigot Roderic şi pun stăpânire, în anii următori, pe aproape întreaga Pen. Iberică. TARIM 1. Bazin depresionar în partea de VNV a Chinei, extins pe 1 500 km de la V la E şi 480 km de la N la S, înconjurat de m-ţii Tian Shan la N, Pamir la V, Kunlun la S şi Altîn Tagh la SE; supr.: c. 530 mii km2. Jumătatea sudică a acestui bazin depresionar este ocupată de deşertul Takla Makan - una dintre cele mai uscate reg. ale Terrei. Zăcăminte de petrol. 2. (Talimu Ho) Râu în VNV Chinei, cel mai important din reg. endoreică a Asiei Centrale, format prin unirea râului Aksu cu râul Yarkand, care izvorăsc din m-ţii Tian Shan şi, respectiv, Karakorum. Traversează partea de N a bazinului depresionar omonim şi se pierde în nisipurile din E deşertului Takla Makan; 2 030 km; supr. bazinului hidrografic: 951,5 mii km2. Are debite mici în perioada oct.-apr. şi mai mari în mai-sept. Bogat în peşte. Până în anul 1924, râul T. se vărsa în L. Lop Nur. TARKOVSKI [tarkofski], Andrei Arsenievici (1932-1986), regizor şi scenarist rus. Autor original şi profund al unui cinematograf mistic, profetic şi auster, expresie a sufletului său chinuit şi a interogaţiilor sale existenţiale. Filmele sale pe care el le doreşte a fi „un act moral purificator" („Andrei Rubliov", „Oglinda", „Călăuza", „Nostalgia") constituie obiecte de studiu, dar şi de cult pentru cineaştii şi cinefilii de pretutindeni. TARLA (< tc.) s. f. (AGR.) Solă; portiune de teren agricol cu caracter omogen. TARLALIZA (< tarla) vb. I tranz. A împărţi o suprafaţă de teren sau o păşune în tarlale. TARLâ, Evgheni Viktorovici (1875-1955), istoric rus. Prof. univ. la Sankt-Petersburg şi Moscova. Lucrări privind istoria Franţei, politica externă a Rusiei („Blocada continentală", „Talleyrand", „Napoleon", „Războiul Crimeii"). TARN, râu în S Franţei, afl. dr. al fl. Garonne în aval de Moissac; 375 km. Izv. de pe versantul sudic al masivului Lozere (m-ţii Cevennes), de la 1 575 m alt., şi străbate platourile calcaroase Sauveterre şi Mejean din S Masivului Central Francez, formând chei impresionante. Navigabil în cursul inferior. Hidrocentrale. Trece prin Albi şi Montauban. TARNA MARE, com. în jud. Satu Mare, situată la poalele de NV ale m-ţilor Oaş, la graniţa cu Ucraina; 3 895 loc. (2008). Expl. de andezit şi de min. complexe (pirită, plumb, zinc, cupru, argint). Centru pomi-viticol. Izv. minerale. Satul T.M. apare menţionat documentar în 1430 cu numele Torna. TARNAVSCHI, Vasile (1859-1945, n. sat Mihoveni, jud. Suceava), teolog român. Contribuţii în teologia veterotestamentară („Arheologie biblică", „Introducere în sfintele cărţi ale Testamentului Vechi"). TARNIŢA 1. Lac de acumulare realizat în 1974, în scop hidroenergetic pe râul Someşu Cald, situat în arealul com. Gilău, jud. Cluj. Supr.: 270 ha; voi.: 74 mii. m3; lungime: 7 km; lăţime max.: 3 km. Zonă de agrement pentru locuitorii municipiului Cluj-Napoca. 2. Schitul ~ v. Jitia. TARNIŢĂ (< ucr.) s. f. 1. Şa ţărănească de lemn. 2. (Geogr.) şa. TARNOPOL v. Ternopil. TARNOW [tarnuf], oraş în SE Poloniei, situat în apropiere de confl. râului Biata cu Dunajec, la 72 km SE de Cracovia; 117,1 mii loc. (2006). Nod feroviar. Ind. siderurgică, a constr. de maşini, chimică, textilă, a mat. de constr., de prelucr. a petrolului şi a lemnului, ceramicii, alim. Muzee. Monumente: vestigii ale unor fortificaţii din sec. 14-16; biserica Sf. Maria (sec. 6); catedrala Naşterea Maicii Domnului (sec. 15, amplificată în sec. 19); clădirea Primăriei (sec. 16), în stil gotic; biserici din lemn (sec. 16-17); case renascentiste şi baroce. Oraş fortificat fundat în 1330 de familia Tarnowski. Complet distrus de un incendiu în sec. 15 (a fost refăcut ulterior). Stăpânit de Austria (1772-1919). TARO (< fr.; cuv. polinezian) s. m. Nume generic dat unor plante tropicale din familia Aracee, cultivate în Oceania şi în Asia (Colocasia esculenta, Alocasia marcrorrhiza ş.a.) pentru rizomii lor comestibili. O serie de specii ale genului Xanthosoma, din aceeaşi familie, sunt cultivate în America Centrală şi de Sud pentru tuberculii bogaţi în amidon; adesea, li se atribuie şi lor, prin extensie, numele de t. TAROD (< fr.) s. m. Sculă pentru filetarea găurilor înfundate sau străpunse, realizate în prealabil în piese. TARODA (< fr.) vb. I tranz. A fileta o piesă cu ajutorul unui tarod. TAROT (< fr.) subst. Set de cărţi de joc utilizate în prezent în special pentru ghicit. Originea sa este incertă; a fost semnalat în Italia şj Franţa încă din sec. 14, iar acum se cunosc numeroase tipuri de t. Setul cuprinde 78 de cărţi de joc („lame11), dintre care 22 constituie Arcanele Majore, iar 56 Arcanele Minore. Arcanele Majore sunt imagini (Nebun, Magician, Marea preoteasă, Roata destinului, Spânzuratul, Moartea, Diavolul, Turnul, Luna, Soarele’ Lumea etc.) cărora li se atribuie semnificaţii ezoterice. Dintre acestea 21 sunt numerotate, iar Nebunul, care are un rol aparte (diferit de la un tip de t. la altul) este nenumerotat. Arcanele Minore sunt asemănătoare cu cărţile de joc moderne şi cuprind patru suite de câte 14 cărţi (cu numerele de la 1 la 10 urmate de figuri: valet, cavaler, regină, rege): bâte (corespunzătoare cărţilor de treflă din jocul de cărţi modern), spade (pică), cupe şi monede sau discuri (caro); semnificaţia lor se modifică în funcţie de poziţia în care ajung atunci când ghicitoarea etalează cărţile. TARPAN (< fr.) s. m. Cal sălbatic care trăia în trecut în stepele de la E de Marea Neagră, de culoare brună, cu cap scurt şi gros şi cu coamă scurtă (Equus gmelini). tarpan TARPEA (TARPEIA), tânără romană, fiica regelui Sempronius Tarpeis, apărătorul Capitoliului împotriva sabinilor. Potrivit legendei, îndrăgostită de regele sabin, le favorizează cucerirea în schimbul promisiunii de căsătorie (sau fiind atrasă de bogatele bijuterii), dar este ucisă chiar din ordinul acestuia. Numele ei a fost dat stâncii de pe care erau aruncaţi cei condamnaţi pentru delicte împotriva statului. TARQUINIUS SUPERBUS LUCIUS (sec. 6 î.Hr.), ultimul dintre cei şapte regi legendari ai Romei; înlăturat de la domnie de o răscoală populară condusă de Lucius lunius Brutus, care a proclamat Republica (510/509 Î.Hr). 29 TARTINI TARRAGONA, oraş în NE Spaniei (Gatalonia), situat la gura de vărsare a râului Francoli în M. Mediterană, la 80 km SV de Barcelona; 133,1 mii loc. (2006). Port. Rafinărie de petrol. Ind. siderurgică, chimică, textilă şi alim. Constr. de echipament electric. Centru turistic. Universitate pontificală. Sediul unei arhiepiscopii. Muzeu paleocreştin cu colecţii de documente din sec. 4-5. Monumente: vestigii romane (amfiteatru, necropolă, forum, circ, apeducte, palatul lui Augustus); catedrală (1171-1331), în stil romanic şi gotic; mănăstire (sec. 12-13). Arc de Triumf. Ansamblul arheologic al oraşului a fost inclus (în 2000) în Patrimoniul cultural universal. Veche aşezare iberică, cu numele de Kese (datând din sec. 6 î.Hr.), a fost cucerită (218 î.Hr.) şi fortificată de romani, care au numit-o Tarraco. Curând a devenit cea mai importantă bază romană din Pen. Iberică. Ridicată la rangul de colonia (Colonia lulia Urbs Triumphalis Tarraco), probabil în timpul lui Cezar, odată cu reorganizarea Imp. Roman de către August - care a rezidat aici în 26-25 î.Hr- T. a devenit capitala imensei provincii Hispania Citerioris. Renumită pentru bogăţia sa, în c. 260 (sau 264) T. a fost devastată de franci, dar s-a refăcut rapid. Din timpul împăratului roman Diocletian (284-305), în urma unei noi împărţiri ad-tive a Imp., T. este capitala unei noi provincii, Hispania Tarraconensis. Cucerit de vizigoţi (469), iar apoi de araW şi berberi (713), a rămas în stăpânirea acestora până în 1119, când a fost recucerit de creştini în cadrul Reconquistei. Ca parte a Regatului de Aragon, în 1479 a intrat m componenţa statului spaniol unificat. Atacat de francezi în anii 1640 şi 1811. TARRASA (TERRASSA), oraş în NE Spaniei (Catalonia), la 23 km NV de Barcelona; 199,8 mii loc. (2006). *nd. textilă, constr. de aparataj electrotehnic, chimică, a faianţei, sticlăriei şi alim. (ulei de măsline). Covoare. Turism. Muzeul Soler y Paiet, faimos prin colecţiile de picturi Şi sculpturi medievale şi prin colecţiile ceramică; Muzeul Biosca, cu exponate textile. Monumente: bisericile Santa Maria şi San Pedro (sec. 12), jn stil romanic; Baptisteriul San Miguel (sec. 6, reconstruit în sec. "!1~12); biserica Santo Espiritu (1575); castelul Vallparadis (sec. 12). . TARS (< lat., fr.; {s} gr. tarsos «'mpletitură, laba piciorului") s. n. 1. (ANAT.) Partea posterioară a scheletului labei piciorului, formată din Clnci oase scurte, dispuse pe două rânduri: t. anterior (scafoidul, cuboidul şi cele trei cuneiforme) şi t. posterior (astragalul, calcaneul). 2. T. palpebral = lamelă de ţesut conjunctiv dens, în formă de semilună, care constituie scheletul fibros al pleoapelor. 3. (ZOOL.) Parte terminală a piciorului insectelor, formată din 1-5 articole şi terminată de obicei cu una sau cu două gheare. TARSIAN, -Ă (< fr.) adj. Care aparţine iarsului, care se referă la tars, al tarsului. TARSIOIDEE (< lat.) s. f. pl. Subordin de primate primitive arboricole, nocturne, insectivore sau carnivore, de mărimea unor şobolani, cu ochii foarte mari, aşezaţi în faţă, cu picioarele posterioare lungi, datorită alungirii tarsului, cu degetele terminate cu ventuze (Tarsioidea). Cuprinde un singur gen, Tarsius, cu 4 specii, răspândite numai în Asia SE (unele insule indoneziene, Malaysia şi Filipine). TARSKI, Alfred (1902-1983), logician, filozof şi matematician polonez. Stabilit în S.U.A. (1939). Prof. la Universitatea Berkeley. Reprezentant al Cercului de la Viena. Contribuţii influente în matematică (teoria mulţimilor şi algebră) şi logica matematică (metamatematică). Cercetări de pionierat în semantica logică (metoda de formalizare a relaţiilor dintre expresii şi obiectele denotate, conceptul de adevăr în limbajele formalizate) şi în ştiinţa computerelor (îndeosebi privind sistemele axiomatice decidabile şi indecidabile). Lucr. pr.: „Introducere în logică şi metodologia ştiinţelor deductive", „Conceptul de adevăr în limbajele ştiinţelor deductive", „Logică, semantică, metamatematică". TARSUS (TARS), oraş în S Turciei, situat în C. Ciliciei, pe râul omonim, la 20 km de ţărmul M. Mediterane; 216,4 mii loc. (2000). Piaţă pentru bumbac. Ind. petrochimică, textilă, alim. Unul dintre cele mai vechi oraşe din Asia Mică. Universitate renumită în Antic., îndeosebi pentru filozofie. Vestigii neolitice (milen. 5 î.Hr). Ocupat de hitiţi în sec. 14 î.Hr., de asirieni în 850 î.Hr., de Alexandru Macedon în 333 Î.Hr. şi de romani În anul 67 Î.Hr., care l-au inclus în nou creata prov. Cilicia, devenind principalul ei oraş. în timpul stăpânirii bizantine aici a fost, între 965 şi 1084, sediul unei arhiepiscopii. Capturat de turcii selgiucizi, s-a aflat apoi în stăpânirea mamelucilor (din 1359) şi a turcilor otomani (de la începutul sec. 16). La T. s-au întâlnit, în anul 41 î.Hr., Antoniu şi Cleopatra. La T. s-a născut Sf. Apostol Pavel. Turism. TARTAGLIA [tartara], Niccolo FONTANA zis - (1499-1557), matematician italian. A descoperit formula de rezolvare a ecuaţiei de gradul al treilea, pe care a publicat-o însă după G. Cardano. Lucrări de algebră şi de geometrie elementară („întrebări şi născociri diferite", „Tratat general despre numere şi măsuri"). Aplicaţii matematice la arta militară şi la operaţiuni comerciale. TARTAN (< fr.) s. n. 1. Ţesătură de lână cu carouri mari, divers colorate, folosită în Scoţia. Combinaţiile de culori şi modul de dispunere a dungilor erau specifice diferitelor clanuri. 2. Pled, şal, haină confecţionate din t. (1). 3. Material special din mastic sintetic, elastic, folosit pentru amenajarea pistelor atletice şi terenurilor sportive în vederea impermeabilizării şi a rezistenţei lor la intemperii. TARTANĂ (< fr., it.) s. f. Ambar-caţie cu pânze prevăzută cu un catarg şi cu bompres, folosită pe M. Mediterană. TARTAR1 (< fr.) adj. (în sintagmă) Sos ~ = maioneză picantă preparată cu mult muştar (şi capere). TARTAR2 (în mitologia greacă), ţinut situat la ultimul nivel al infernului, unde generaţiile succesive de zei îşi închideau adversarii învinşi (ex. Zeus şi olimpienii pe Titanii şi Giganţii înfrânţi). Mai târziu a fost identificat cu Infernul în genere. TARTĂ (< fr.) s. f. Prăjitură făcută dintr-un strat de aluat fraged, acoperit cu cremă şi cu fructe. TARTjNĂ (< fr.) s. f. Felie de pâine unsă cu unt, acoperită uneori cu brânză, mezeluri, icre etc. TARTINI, Giuseppe (1692-1770), compozitor preclasic, violonist şi teoretician italian. Unul dintre creatorii şcolii violonistice moderne. A fondat, Giuseppe Tartini TARTOR 30 în 1728, la Padova, o şcoală pentru studierea viorii, renumită în Europa. Autor a peste 100 de concerte şi sonate pentru vioară („Trilul diavolului"), muzică de cameră. Lucrări didactice şi teoretice („Tratatul muzicii", „Arta arcuşului"). TARTOR (< n. pr. Tartar2) s. m. 1. (în basme şi în credinţele populare) Căpetenia dracilor, Scaraoţchi. 2. Drac. ♦ (Fam.) Capul răutăţilor. ♦ Fig. Căpetenie a unui grup, a unei tagme, care conduce cu severitate, despotic. TARTORIŢ (< tartoţ) s.f. Drăcoai-că; p. ext femeie afurisită, diavoliţă. TARTRAT (< fr., engl.) s. m. Sare sau ester al acidului tartric. T. mixt de sodiu şi potasiu = sare Seignette. TARTRIC (< fr., engl.) adj. Acid ~ = substanţă organică, optic activă, cristalină, cu gust acru şi solubilă în apă, izolată din tartru. Este utilizată în ind. alim. (sare de lămâie), în vopsitoria textilă, în medicină etc. TARTRU (< fr.) s. n. Sediment depus pe fundul vaselor în care se păstrează vinul; conţine tartrat acid de potasiu, tartrat neutru de potasiu şi alte substanţe; piatră (4) -0- T. dentar = depunere de culoare gălbuie sau cenuşie, ce se acumulează pe coletele dinţilor, la nivelul gingiilor. Se formează pornind de la placa dentară; piatră (5). TARTU, oraş în ESE Estoniei, pe râul Emajogi, la 160 km SE de Tallinn; 101,7 mii loc. (2006). Nod feroviar. Constr. de maşini şi de instrumente de precizie. Ind. poligrafică, textilă, a mat. de constr., piei. şi încălţ., de prelucr. a lemnului şi alim. Universităţi (1632, 1802). Academie agricolă. Teatru de dramă şi de estradă. Muzeu de artă. Grădină botanică. Observator astronomic. Ruinele unei catedrale din sec. 13; biserica Sf. loan (sec. 14). Fundat în 1030^ de cneazul Kievului, laroslav cel înţelept, cu numele de luriev, capturat de cavalerii teutoni în 1224, care l-au numit Dorpat (sau Derpt); a devenit membru al Ligii hanseatice (sec. 13-16); cucerit de către ruşi (1558), apoi de poloni (1582), suedezi (1600), din nou de poloni (1603), suedezi (1625) şi de ruşi (1704). în 1775 mare parte din oraş a fost distrusă în urma unui puternic incendiu. A revenit Estoniei independente (din 1991). Până în 1893 s-a numit Dorpat, iar între 1893 şi 1919, luriev. TARŢ0S, oraş în V Siriei, la 68 km S de Latakia; 136,8 mii loc. (2005). Port la M. Mediterană. Pescuit. Terminal de pipe-line care vine de la câmpul petrolifer Karaciuk. Muzeu. Catedrala Maica Domnului construită de cruciaţi. Fundat în Antic. (Antaradus) şi reconstruit în anul 346. în Ev. Med. a purtat numele Tortosa. Cucerit de arabi (1291), apoi de otomani (din 1516), care l-au stăpânit până la Primul Război Mondial, după care a revenit viitoarei Sirii. TAS (< tc.) s. n. Taler de balanţă. TASA (< fr.) vb. I 1. Refl. (Despre materiale pulverulente, granulare) A-şi reduce volumul sub acţiunea propriei greutăţi. 2. Tranz. A compacta. TASARE (< tasa) s. f. 1. Faptul de a (se) tasa; compactare (înde-sare). 2. Fenomen de deformaţie naturală a terenurilor alcătuite din roci poroase, ca urmare a îndesării lor sub acţiunea greutăţii proprii, a apelor din infiltraţie, uneori şi sub presiunea unor sarcini externe. Prin t. loessului au luat naştere crovuri, găvane şi padine. -0- Tasarea construcţiilor = coborâre pe verticală a construcţiilor cauzată de îndesarea terenului de fundaţie sub acţiunea greutăţii şi a încărcărilor construcţiei. TASMAN [tazman] 1. Abel Janszoon (1603-1659), navigator olandez. între 1634 şi 1639 a efectuat voiaje comerciale şi a explorat E şi SE Asiei. A cercetat mările australe (1642-1643), descoperind (la 24 nov. 1642) ins. care astăzi îi poartă numele (Tasmania), numită de el Ţara lui Van Diemen, în cinstea guvernatorului general al Companiei Indiilor de Est olandeze, Anton Van Diemen (1593-1645), în serviciul căruia se afla, Insula de Sud a Noii Zeelande (13 dec. 1642) şi G. Golden (19 dec. 1642); în a doua expediţie a descoperit Tonga şi Ins. Fiji (1643) şi G. Carpentaria (1644). 2. Mare în SV Oc. Pacific, între Australia, Tasmania, Noua Zeelandă, ins. Norfolk şi Noua Caledonie, care comunică prin str. Bass cu Oc. Indian; 2,3 mii. km2. Lăţime max.: 1 930 km. Ad. max.: peste 5 200 m. Salinitate: c. 35%°. Maree max.: 5,3 m; temperatura apei: 10-23°C (după anotimp şi latitudine). Descoperită de T. (1) în 1642. 3. Gheţar montan în Noua Zeelandă, în Alpii Neozeelandezi; lungime: 29 km; lăţime: 2 km; 138 km2 (cel mai mare din ţară). 4. Golf pe ţărmul de N al Insulei de Sud (South Island), Noua Zeelandă, cu o lăţime de 72 km de la E la V şi o lungime de 48 km de la N la S. 5. Pen. în SE ins. Tasmania, cu o lungime de 42 km şi o lăţime de 32 km, înconjurată de G. Storm la V, G. Norfolk la NV şi M. Tasmaniei la E; 520 km2. Alt. max.: 460 m. Explorată în 1642 de T. (1). Colonizată în 1830. TASMANIA, ins. situată la 240 km SE de Australia, de care este separată prin str. Bass, constituind un stat al Australiei; 68,3 mii km2 (împreună cu insuliţele din jur), din care 67,9 km2 ins. T. propriu-zisă; 476,4 mii loc. (2006). Centrul ad-tiv: Hobart. Ins. T. prezintă un platou central alcătuit din roci vulcanice, cu alt. medie de 1 220 m, terminat cu abrupturi spre N şi E de 600 m. Alt. max.: 1 617 m (vf. Ossa). Expl. de cupru, nichel, plumb, zinc, min. de fier, cărbune, aur, argint. Climă umedă subtropicală în N şi temperată în S. în faună s-au păstrat unele specii primitive, dispărute de pe continentul australian, cea mai cunoscută fiind o specie de carnivor marsupial, „diavolul tasmanian". în schimb lupul numit şi „tigru" marsupial a dispărut în prima parte a sec. 20. Creşterea ovinelor şi a bovinelor. în V ins. se află Tasmanian Wilderness, un grup de parcuri naturale şi rezervaţii naturale ce însumează peste 1 mii. ha, care cuprinde cea mai extinsă pădure temperată umedă din emisfera sudică la peste 40° lat. S. Inclusă (din 1982-1989) în Patrimoniul natural universal. Descoperită în 1642 de Abel J. Tasman şi numită până în 1856 Ţara lui Van Diemen. Anexată de britanicii din New South Wales (Australia) în 1803, ea a fost folosită iniţial ca loc de detenţie. A devenit colonie în 1825, iar din 1855 a primit denumirea de T.; din 1 ian. 1901, a devenit al şaselea stat al Commonwealth-ului australian. TASMANIENI s.m. pl. Populaţie au-straloidă, azi dispărută, care a populat ins. Tasmania în c. 10 000 Î.Hr., venind de pe continentul australian prin str. Bass. Se estimează că la colonizarea englezilor în 1803, existau c. 4 000 de t, care au pierit în mare parte în războiul din 1804. Puţinii rămaşi în viaţă au fost mutaţi pe ins. Flinders, dar nu au putut supravieţui, ultimul t murind în 1876. TASON (cf. friulanul tasson) s. n. Punct de concentrare a materialului lemnos în exploatările forestiere, apropiat de căile de transport (drumuri, funiculare). TASS (Telegrafnoe /Aghenstvo Sovetskogo Soiuza), agenţie centrală de presă a U.R.S.S. înfiinţată în 1925, cu sediul la Moscova. în 1992 a fuzionat cu agenţia RIA-Novosti, formând ITAR (Agenţia de Informaţie Telegrafică din Rusia). 31 TATARSTAN Torquato Tasso, portret de Alessandro Allori TASSILI (TASSILI-N-AJJER, sau TASSILI N’AJJER), platou muntos în Sahara centrală algeriană, la NE de Ahaggar, lung de 640 km, fragmentat în masive izolate, fărâmiţat de ravene, alcătuit din formaţiuni nisipoase şi grezoase străbătute de conuri vulcanice stinse. Alt. max.: 2 254 m (Djebel N’lsser). Are aspect selenar, cu un peisaj arid, „păduri" de stânci şi pietre erodate, canioane gigantice, chei adânci etc. Importante descoperiri (începând cu 1956) de artă rupestră din mezolitic şi neolitic (c. 15 000 imagini gravate sau pictate) datorate exploratorului francez Henri Lhote (1903-1991). Imaginile constituie dovezi ale unei arte rupestre de excepţie şi atestă existenţa unui climat mai ploios care permitea creşterea bovinelor şi o faună bogată. Oaza Djaret. Picturile sunt incluse (din 1982) în Patrimoniul cultural universal. TASSO, Torquato (1544-1595), poet renascentist italian. Creatorul epopeii naţionale „Ierusalimul eliberat", în care îmbină fantasticul lumii cavalereşti cu extazul religios şi cu meditaţia spirituală, prevestind, prin lirismul exaltat, romantismul. Lirică erotică în stil petrarchist („Canzonierul"); poeme pastorale („Aminta"), inspirate de eposul medieval („Rinaldo") sau religioase („Muntele măslinilor", „Cele şapte zile ale Facerii Lumii"). Scrisori („Epistolar"); proză eseistică („Dialogurile"); tragedii („Torrismondo"). TASSONI, Alessandro (1565-1635), poet şi critic literar italian. Poeme eroicomice, parodiind eposul cavaleresc („Găleata răpită"). Unul dintre întemeietorii criticii literare italiene („Consideraţii asupra rimelor lui Petrarca"). TASTATURĂ (< germ.) s.f. Claviatură (în special de computer). TASTĂ (< it., germ.) s. f. Clapă (2). TASTER (< germ.) s. n. (POLIGR.) Dispozitiv mecanic al maşinii de cules monotip, prevăzut cu o claviatură care fixează, în ordinea textului, felul şi poziţia literelor pe o bandă de hârtie, prin perforaţii diferit combinate. TASTIER (< it.) s. f. 1. Meca-nism prin care este făcut să sune un tub de orgă sau coarda unui instrument cu claviatură. 2. Plăcuţa de lemn („limba") deasupra căreia se întind coardele unor instrumente. TAŞAUL, liman fluvio-maritim, situat pe ţărmul Mării Negre, la N de Năvodari; 23,35 km2. Ad. max.: 3,5 m; voi.: 57 mii. m3. Lungime: 10 km; lăţime max.: 4 km. Salmastru. în el se varsă râul Casimcea. La niveluri mari comunică cu marea prin intermediul lacului Gargalâc, cu care este legat prin canale. Folosit pentru piscicultură şi irigaţii. TAŞCA, com. în jud. Neamţ, situată la poalele SE ale m-ţilor Ceahlău şi cele N ale m-ţilor Tarcău, pe râul Bicaz; 2 707 loc. (2008). Fabrică de ciment. TAŞCĂ (< ucr.) s. f. Geantă de piele sau de pânză. ♦ Pungă de piele pentru tutun, pentru bani etc. TAŞCĂ, Gheorghe (1875-1951, n. Bălăbăneşti, jud. Galaţi), economist român. Prof. univ. la Bucureşti. M. coresp. al Acad. (1926). Carieră didactică, unul dintre organizatorii structurilor Academiei de înalte Studii Comerciale şi Industriale, al cărei rector a fost. Ministru al Industriei şi Comerţului (1932). Lucrări: „Starea financiară a României după război", „L’espace economique roumain". Deţinut politic. Mort în închisoare la Sighet. TAŞ|SM (< fr.) s.n. Stil al picturii abstracte, foarte popular în deceniile 5 şi 6 ale sec. 20, caracterizat prin pete neregulate de culoare (numele mişcării < fr. tache „pată") conform Gheorghe Taşcă principiului „automatismului psihic". Principalii exponenţi: Georges Ma-thieu, Jean Fautrier, Pierre Soulages, Hans Hartung şi Wols (A.O. Wolfgang Schultze). TAŞKENT v. Toşkent. TATABÂNYA [totoba:no], oraş în Ungaria, la 56 km NV de Budapesta; 71,1 mii loc. (2005). Expl. de lignit. Metalurgia aluminiului; constr. de utilaj minier; produse chimice; ciment. Termocentrală. Castel medieval. TATÂMI (cuv. jap.) s.n. Rogojină japoneză din paie de orez, cu dimensiuni standard (în general 90 pe 180 cm). în locuinţele tradiţionale acopereau podeaua camerei; asociate cu ceremonia ceaiului, se păstrează de obicei şi în locuinţele moderne în una din camere şi servesc şi pentru practicarea artelor marţiale. TATANIR, lac în N Deltei Dunării, în arealul com. Chilia Veche, între braţul Chilia şi canalul Pardina; 700 ha. Legat cu canalul Pardina prin gârla Gotca. TATARSKII PROLIV (TĂTARĂ, STRÂMTOAREA -), str. în NV Oc. Pacific, între ins. Sahalin la E şi ţărmul continentului asiatic la V, care uneşte M. Japoniei la S cu M. Ohotsk la N. Lungime: 632 km; lăţime: 7-342 km; ad. max.: 210 m. în ea se varsă fl. Amur. îngheaţă în perioada nov.-mai. TATARSTAN, republică în Federaţia Rusă, în bazinul mijlociu al Volgăi; 68 mii km2; 3,76 mii. loc. (2006) din care, peste jumătate tătari, urmaţi de ruşi (40%), ciuvaşi, udmurţi, ucraineni, mordvini şi mari. Limbi oficiale: tătara şi rusa. Cap.: Kazan. Mari expl. de petrol, gaze naturale şi forestiere; imp. lacuri de acumulare (Kuibîşev, Nijnekamskoe) pe Volga şi Kama. ind. energetică, chimică, constr. de maşini, prelucr. lemnului, uşoară, a mat. de constr.; culturi de cereale şi plante tehnice. Legumicultură. Pomicultură. Creşterea animalelor. De-a lungul sec., terit. actualei republici s-a aflat în componenţa a diferite formaţii statale: Kaganatul turcic (sec. 6-7), Bulgaria de pe Volga-Kama (sec 9-10), iar din 1236, după cucerirea mongolo-tătarilor lui Batu Hanx a devenit parte a Hoardei de Aur. In cadrul procesului de destrămare a acestui mare stat, la 1438 s-a constituit Hanatul de Kazan, care a avut o existenţă de sine stătătoare până în 1552, când a fost cucerit de ţarul Ivan IV şi anexat Imp. Rus (1558). La 27 mai 1920 s-a constituit R.S.S. Autonomă T. care a existat, până în 1990, în TATĂ 32 cadrul U.R.S.S., iar din aug. 1990 are statut de republică în cadrul Federaţiei Ruse. Mai apare şi sub numele de Tataria sau Tataristan. TATĂ (lat. tata) s. m. 1. Bărbat considerat în raport cu copiii săi; nume pe care i-l dau acestui bărbat copiii săi când i se adresează sau când vorbesc despre el şi pe care şi-l dă el însuşi când vorbeşte cu aceştia; taică, (pop.) tătân. T. de familie - cap de familie. T.-mare sau tata-moşu = bunic. T. vitreg = soţul unei femei în raport cu copiii ei dintr-o căsătorie anterioară. 4- Loc. Din tată în fiu = transmis din generaţie în generaţie. 2. Nume dat de ginere sau de noră socrului. ♦ (Pop.) Nume dat unui bărbat matur în semn de respect. ♦ (Urmat de un nume de persoană) Fondator al unuj neam, al unei dinastii; strămoş. 3. (în religia creştină, cu valoare de n. pr.) Dumnezeu; Creatorul. 4. Fig. Creator, făuritor, fondator. TATĂL NOSTRU (în religia creştină) Dumnezeu; creatorul. Tatăl nostru = rugăciune indicată chiar de lisus ca model ucenicilor săi, cuprinzând, în varianta mai lungă, după Matei, şapte „cereri", iar în cea scurtă, după Luca, cinci. T.n. exprimă posibilitatea de a vorbi cu Dumnezeu aşa cum vorbeşte fiul cu părintele său şi arată felul în care Dumnezeu înţelege creaţia sa şi mântuirea. TATE GALLERY [teit gseleri], muzeu naţional de artă din Londra, deschis în 1897. Nucleul muzeului l-a constituit colecţia de pictură şi sculptură a industriaşului Sir Henry Tate (1819-1899), donată statului britanic în 1889, aflată într-o construcţie edificată în stil neoclasic, proiectată de Sidney R.J. Smith. Cuprinde opere de artă britanică şi străină, modernă şi contemporană. în 1987, o galerie specială - Clore Gallery -a fost construită pentru colecţia operelor lui J.M.W. Turner. TATE [teit], Jeffrey (n. 1943), dirijor englez. Carieră de dirijor de operă (Metropolitan, Covent Garden), dirijor şef al Orchestrei Engleze de Cameră (înregistrările integralei simfoniilor lui Mozart). Dirijează aşezat (în urma sechelelor unei poliomielite). TATE [teit], John (n. 1925), matematician american. Prof. univ. la Princeton. Lucrări importante în domeniul teoriei numerelor şi cea a corpurilor. TATE [teit], John Orley Allen (1899-1979), poet şi critic literar american. Prof. la univ. din Minnesota şi Princeton. Fondator al direcţiei cunoscute sub numele de „noua critică". A întemeiat, alături de J.C. Ransom, R.P. Warren şi alţii revista „The Fugitive". Opera sa abordează frecvent tema opoziţiei dintre vechea societate tradiţională agricolă şi noua societate tehnologizată factor de alienare. Versuri („Domnul Pope şi alte poezii", „Marea, iarna"), eseuri („La limitele poeziei"). TATE-YAMA, masiv muntos vulcanic în partea centrală a ins. Honshu (Japonia), în culmea Hida-Samun-yaku. Alt.: 3 015 m. TATI [tati], Jacques (1907-1982), regizor şi actor francez. Creatorul unui antierou burlesc, zăpăcit, stângaci şi nonconformist (dl Hulot) în jurul căruia se articulează un univers obsedat de ordine, organizare, mecanizare şi modernizare. Gagurile inteligente şi discrete constituie tot atâtea argumente în pledoaria sa pentru salvgardarea poeziei vieţii („Zi de sărbătoare", „Vacanţa domnului Hulot"). Premiul Oscar (1958): „Unchiul meu“. TATLAGEAC, liman fluvio-maritim, situat pe ţărmul Mării Negre, în arealul com. 23 August, jud. Constanţa; 1,78 km2; voi.: 14 mii. m3; ad. max.: 2,5 m; lungime: 4,4 km; lăţimea medie: 200 m. Limanul T. este separat de apele Mării Negre printr-un perisip lat de c. 80 m şi înalt de c. 2 m, pe care se află linia de c.f. Constanţa-Mangalia. Până în 1965, apele limanului T. comunicau cu cele ale Mării Negre printr-un emisar a cărui gură de vărsare a fost ulterior astupată pentru a împiedica scurgerea apei lacului în mare, deoarece nivelul apei lacului este cu 95 cm mai ridicat faţă de nivelul Mării Negre. TATLIN, Vladimir Evgrafovici (1885-1953), pictor şi sculptor ucrainean. Fondator al constructivismului. Autor al proiectului „Monumentul Internaţionalei a lll-a“. TATONA (< fr.) vb. tranz. A face încercări în diferite direcţii pentru a cunoaşte o situaţie, pentru a găsi o soluţie; a sonda; a investiga; a proceda cu ezitare, cu nesiguranţă. tatu TATOS (CHALIS) (sec. 11), căpetenie feudală din Dobrogea! Menţionat de Ana Comnena în „Alexiada". Originea lui etnică, pecenegă sau românească, este controversată. TATOS, Alexandru (1937-1990, n. Bucureşti), regizor român de film! Cu discreţie, sobrietate şi cumpătare, el aduce pe ecran poveşti (cu predilecţie drame) caracterizate prin acurateţea observaţiei sociale şi a sondării psihologiei personajelor („Duios Anastasia trecea", „Secvenţe", „Fructe de pădure"). TATRA (TATRY), masiv muntos situat în V lanţului Carpatic, la graniţa Poloniei cu Slovacia, extins pe 65 km lungime şi 14-24 km lăţime, separat printr-o depr. tectonică în două compartimente: T. înaltă (Vysoke Tatry), aflată în zona de frontieră dintre Slovacia şi Polonia, cu relief înalt (alt. max.; 2 655 m în vf. Gerlachovka) şi urme ale glaciaţiei cuaternare, inclusiv numeroase lacuri glaciare dintre care cel mai cunoscut este Morskoe Oko (34,5 ha). Păduri de molid, jnepenişuri, vegetaţie alpină şi de stâncărie, incluzând şi endemite ale Carpaţilor Vestici. în faună se remarcă capra neagră, marmota alpină, şoarecele de zăpadă, cocoşul de munte. Parc Naţional bilateral (cel polonez f. 1954 - 22,1 mii ha, cel slovac f. 1978 - 81,1 mii ha). Turism şi sporturi de iarnă. Pe versantul de N renumita staţiune poloneză Zakopane. T. Joasă (Nfzke Tatry) în Slovacia. Alt. max.: 2 043 m (vf. Dumbier). TATTARESCU, Gheorghe (1820-1894, n. Focşani), pictor român. Studii la Roma. Compoziţii alegorice cu subiect revoluţionar („Deşteptarea României"), patriotic („Unirea Principatelor") sau religios („Agar în deşert"); portrete de personalităţi („N. Bălcescu", „Gh. Magheru") şi portrete de gen („Ţărancă din Vlaşca"), peisaje („Peştera Dâmbo-vicioara"), picturi de icoane şi picturi murale bisericeşti (la Mitropolia din laşi, biserica Sf. Spiridon din Bucureşti) de factură academică, dar cu grijă pentru amănuntul semnificativ, întemeietor (1864), alături de Th. Aman, al Şcolii de Arte Frumoase de la Bucureşti, punând astfel bazele învăţământului artistic românesc. TATU (< fr.; cuv. tupi) s. m. Denumire dată mai multor genuri de mamifere din familia Dasypodide; care face parte din ordinul Edentate Sunt mamifere primitive, omnivore nocturne, cu dentiţie nediferenţiată, cu corpul acoperit de plăci cornoase transversale sub care se află plăci osoase, între care se află fâşii de 33 TAURISCI Gheorghe Tattarescu. „Autoportret11 Edward Lawrie Tatum Henry Taube piele flexibilă, ceea ce conferă mobilitate corpului. Trăieşte în America Centrală, de Nord (Mexic) şi de Sud, unele specii s-au răspândit în timpul din urmă şi în partea de sud a SUA, inclusiv în cartierele mărginaşe ale oraşelor. TATUA (< fr.) vb. I refl. şi tranz. A(-şi) imprima pe corp şi pe faţă diferite figuri (în culori) care nu se pot şterge. TATUAJ (< fr.) s. n. 1. Faptul de a (se) tatua; desenul care rămâne pe piele după tatuare. 2. Marcare a animalelor cu semne imprimate în piele pentru recunoaştere şi identificare. 3. (REL.) Semn distinctiv al adepţilor unui cult, pentru recunoaşterea între ei sau de către divinitate; are şi funcţii apotropaice şi magice. TATUM, Art (pe numele adevărat Arthur) (1910-1956), pianist de jazz american. Nevăzător din naştere. Carieră solistică şi în trio. Virtuoz remarcabil, fantezie melodică şi armonică, improvizator autentic. Celebră serie de discuri „The Genius Of Art Tatum". TATUM [teitem], Edward Lawrie (1909-1975), biochimist şi genetician american. Prof. la univ. Stanford, >ale şi Rockefeller Institute. A descoperit mutaţia biochimică şi fenomenul de recombinaţie genetică. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1958), împreună cu G. W. Beadle şi J. Lederberg. TAŢIAN ASIRIANUL (c. 120-c. 173), apologet creştin. Autorul unei pritici violente a culturii greceşti vizând ■ndeosebi filozofia şi mitologia („Cuvânt către greci") şi întemeietor al sectei encratiţilor, care respingeau căsătoria, Plăcerile vieţii, carnea şi vinul. TAUBE [to:bi], Henry (n. 1915), chimist american de origine canadiană. yrof. univ. la Stanford. Contribuţii fundamentale în domeniul reactivităţii chimice şi al transferului de electroni ,n complecşii metalici. A descoperit (1972) complexul Creutz-Taube (complex pentaaminic de ruteniu Il-l II). Cercetările sale privind mobilitatea electronilor în ionii metalici au dus la explicarea mecanismelor reacţiilor biologice ce întreţin viaţa. Premiul Nobel pentru chimie (1983). TAUERN [tauern], masiv muntos în Alpii Orientali (Austria), cu orientare generală V-E, cuprins între frontiera italiană (în V) şi râul Mur (în E). Din punct de vedere morfologic se împart în T. înalţi (Hohe Tauern) alt. max.: 3 797 m. (vf. Gross-glockner), cu urme glaciare (inclusiv gheţari montani) şi T. Joşi (Niedere Tauern), în E, cu alt. mai reduse (alt. max. 2 863, vf. Hochgelling). Resurse hidroenergetice. Important obiectiv turistic. TAUFA’AHAU TUPOU IV (n. 1918), rege în Tonga (din 1965; încoronat în 1967; din 1970, al regatului independent Tonga). TAULER, Johannes (c. 1300-1361), mistic şi predicator german. Călugăr dominican. Elev al lui Eckart, reprezentant al misticii speculative. Predicile sale au fost folosite de Martin Luther. TAUMATURG (< fr.; (s> gr. thauma „minune" + ergein „a face") s. m. (în concepţiile religioase) Persoană înzestrată cu capacitatea de a face miracole, cum ar fi învierea morţilor sau vindecarea prin atingerea cu mâinile (lisus Hristos, unii apostoli). TAUNGGYI, oraş în partea central-nordică a Uniunii Myanmar, în pod. Shan, la 1 436 m alt., centrul ad-tiv al statului Shan; 151,4 mii loc. (2004). Centru comercial. Ind. de prelucr. a lemnului. Universitate de Ştiinţe şi Arte. TAUNUS, culme muntoasă în VSV Germaniei, extinsă pe 80 km lungime şi 8-16 km lăţime pe dr. Rinului, între văile râurilor Lahn şi Main, constituită din depozite paleozoice. Alt. max.: 878 m (vf. Grosser Feldberg). Păduri de conifere. Numeroase izv. cu ape minerale şi staţiuni balneare. La poale sunt întinse podgorii. Ruinele unor castele medievale şi ale unor fortificaţii romane. TAUR (lat. taurus) s. m. 1. Mascul necastrat din specia taurinelor; are capul mare, pielea groasă şi părul de pe frunte lung, adesea încreţit. Sin. buhai (1). ^ Expr. A lua (sau a prinde) taurul de coarne = a se apuca cu mult curaj de o treabă dificilă. 2. (Şi art.) Una dintre cele 12 zodii ale anului, cuprinsă între 21 apr. şi 20 mai. ♦ Unui dintre cele 12 semne ale zodiacului reprezentând un taur. Simbolul puterii de procreaţie mai ales în Egipt (t. Apis) şi Asia Mică. Preluat de greci şi romani. ♦ Persoană născută în această zodie. TAURIDA, nume dat de ruşi Pen. Crimeea după cucerirea Hanatului crâmlean de către Imp. rus (1783); denumirea vine de la numele dat în Antic, părţii de S a Pen. Crimeea care era locuită de triburile taurilor. TAURIN, -Ă (< it., fr.) adj., s. f. 1. Adj. Care aparţine taurului (1), privitor la taur; din specia taurului. 2. S.f. (La pl.) Specie de rumegătoare mari din familia bovideelor (Bos taurus). TAURjNĂ (< fr.) s. f. Acid organic (2-aminoetansulfonic) care se întâlneşte în unele ţesuturi animale, vegetale şi în unele celule bacteriene. La om este prezent în bilă şi, în cantităţi reduse, în ţesutul pulmonar şi în muşchi. Prin conjugare cu acizii biliari formează săruri biliare. T. este implicată şi în alte procese fiziologice (transmiterea neuronală, metabolismul lipidic, homeostazia calciului etc.). TAURjSCI (< lat.) s. m. pl. Triburi celtice care populau regiunea Alpilor, Austria şi N Ungariei. T. din NV Daciei au fost înfrânţi în sec. 1 î.Hr. de Burebista. TAUROCEFAL 34 TAUROCEFÂL (< fr.) s.m. Monstru mitic care avea cap de taur. TAUROCOLIC (< fr., engl.) adj. Acid ~ = acid biliar rezultat prin conjugarea acidului colic cu taurina, implicat în emulsificarea grăsimilor; prezent în bila mamiferelor, ajunge şi în sânge în stări patologice (ex. în icter). Se foloseşte în diferite preparate farmaceutice cu rol coleretic şi colagog. TAUROMAHJE (< fr.; {s} gr. tauros „taur“ + makhe „luptă") s. f. Arta de a lupta cu taurii în arenă. TAURUL (Taurus), constelaţie din emisfera boreală. Cuprinde două roiuri de stele, Pleiade şi Hyade; în Hyade se află cea mai strălucitoare stea a constelaţiei, Aldebaran. TAURUS (TOROS DAâLARI), lanţ muntos în partea sudică a Turciei, paralel cu ţărmul M. Mediterane, între M. Egee şi S pod. Armeniei, alcătuit din calcare şi roci metamorfice. Lungime: 1 500 km. Genetic aparţine sistemului alpino-carpato-himalayan. Versanţi cu pante repezi spre M. Mediterană. Alt. max.: 3 734 m (vf. Aladag). Climă mediteraneană cu precipitaţii bogate pe versantul sudic şi uscată pe cel nordic. Vegetaţie de maquis şi păduri de conifere mediteraneene (în S), de stepe montane şi de semipustiu (în N). Expl. de crom, plumb, zinc, cupru. Se împarte în T. Occidental (Lycian). T. Central (Cilician şi Antitaurus) şi T. OrientaI (Armean). Sunt străbătuţi de defilee (Poarta Ciliciei, în cursul superior al Eufratului). TAUSOGI s. m. pl. Populaţie musulmană din ins. Jolo, arh. Sulu (Fili-pine). Fac parte din familia austro-neziană grupul malaezo-polinezian, fiind cultivatori de orez şi taro, comercianţi; în trecut războinici de temut, deţinători de sclavi. în prezent o parte dintre ei sunt implicaţi în mişcarea islamistă rebelă Abu Sayyaf. TAUT 1. Bruno T. (1880-1938), arhitect şi urbanist german. Exponent al expresionismului. Susţinător al unei arte totale. Lucrări teoretice: „Arhitectura alpină", „Disoluţia oraşului". Edificii publice la Magdeburg, cartiere rezidenţiale la Berlin (Sied-lungen Berlin—Britz şi Berlin-Zehlen-dorf), în colab. cu fratele său, Max. 2. Max T. (1884-1967), arhitect german. Frate cu T. (1). Iniţial adept al expresionismului, evoluează spre funcţionalism (Clădirea sindicatului general al muncitorilor germani şi Primăria din Berlin), participă la construcţia cartierului experimental Interbau. TAUTOCRQN (< fr. {i}; {s} gr. tauto „acelaşi" + khronos ,,timp“) s. f. (FIZ.) Curbă t. = curbă (de obicei cicloidă) situată în plan vertical, cu convexitatea în jos, pe care un punct material greu ajunge în punctul cel mai de jos în acelaşi interval de timp din orice poziţie ar porni, fără viteză iniţială. Mişcare t. = mişcare a mai multor puncte materiale grele care pornesc simultan, fără viteze iniţiale, din diferite puncte ale unei curbe t. TAUTOCRONJSM (< fr.) s. n. Proprietate a mişcării unui punct material care, pornind fără viteză iniţială, descrie o curbă tautocronă. TAUTOLOGIC, -Ă (< fr. {!}) adj. Care are caracter de tautologie, referitor la tautologie. TAUTOLOGIE (< fr., lat.; {s} gr. tauto „acelaşi" + logos „vorbire") s. f. I. 1. (în logica simbolică) Expresie care în cadrul unui sistem formal este adevărată în orice interpretare (ex. „dacă X este roşu, atunci X este colorat"). Se mai numeşte lege logică, expresie validă, expresie identic-adevărată; teză logică. II. 1. (LINGV.) Pleonasm. 2. Fenomen sintactic (figură de stil) care constă în repetarea unor cuvinte cu acelaşi sens, dar cu funcţiuni diferite, marcate de obicei prin deosebire de intonaţie sau de formă şi care, exprimând identitatea celor doi termeni, are rolul de a sublinia o calitate sau o acţiune. TAUTOMERjE (< fr. {i}; {s} gr. tauto „acelaşi" + meros „parte") s. f. (CHIM.) Formă de izomerie caracterizată prin uşurinţa cu care izomerii trec unul în celălalt, datorită, în general, deplasării unei duble legături şi a unui atom de hidrogen. Acest fenomen poate induce mutaţii genetice spontane. TAUŢ 1. Lac de acumulare creat pe valea superioară a râului Cigher, în zona dealurilor Cigherului, în arealul com. Tauţ; 240 ha; voi.: 14,3 mii. m3 (dispune de o rezervă de încă 11,8 mii. m3 pentru atenuarea viiturilor). Lungime: 5 km; lăţime max.: 2 km. 2. Com. în jud. Arad, situată la poalele nordice ale dealurilor Cigherului, pe râul Cigher; 1 967 loc. (2008). Expl. de diatomit (Minişu de Sus). Satul T. este atestat documentar în 1496. TAVAN (< tc.) s. n. 1. Suprafaţa interioară a planşeului superior al unei încăperi; plafon. -0* T. casetat = t. alcătuit din panouri pătrate sau dreptunghiulare, confecţionate din scânduri, separate prin baghete de lemn; uneori sunt decorate. Folosit mult în arhitectura religioasă. 2. Partea superioară a unei peşteri sau a unei excavaţii subterane. TAVĂ (< tc.) s. f. Obiect plat de diferite forme şi dimensiuni, de obicei din metal, pe care se aduc la masă cele necesare pentru servit. ♦ Vas cu marginile ridicate, de obicei de formă dreptunghiulară, în care se coc prăjituri, mâncăruri etc. TAVERNĂ (< fr., germ.) s. f. Cârciumă (sărăcăcioasă), instalată mai ales în subsoluri. TAVERNIER [tavernie], Bertrand (n. 1941), regizor, scenarist şi critic francez de film. Singurul cineast francez care face în acelaşi timp un cinematograf de reflecţie, de investigaţie socială şi de divertisment deşi subiectele sale sunt grave, primordiale: comunicarea dificilă, obsesia morţii, conflictul dintre generaţii etc. („Ceasornicarul din Saint-Paul", „Curăţenie la sânge", „Momeala", „Căpitanul Conan"). TAVIANI, fraţii Vittorio (n. 1929) şi Paolo (n. 1931), regizori şi scenarişti italieni de film. Situându-se între realismul rossellinian şi teatralitatea viscontiană, el abordează într-un mod special subiecte social-politice (în care problemele Sudului italian au întâietate) şi fac din factologie suportul pentru nişte meditaţii pe teme abstracte („Padre padrone", „Noaptea Sfântului Lorenzo", „Kaos"). TAVOY (DAWEI), oraş în S Uniunii Myanmar, port la M. Andaman, centrul ad-tiv al prov. Tenasserim; 139,9 mii loc. (2004). Export de cositor şi cauciuc natural. Prelucr. lemnului. TAWARA [tauara] Sunao (1873-1952), anatomist şi anatomopatolog japonez. A studiat nodul cardioconector atrioventricular (nodul Aschoff-T.). TAXA (< fr., lat., germ.) vb. I tranz. 1. A supune unei taxe, unei impuneri. 2. A califica, a considera pe cineva drept... TAXACEE (< fr.; {s} lat. taxus „tisă") s. f. pl. Familie de gimnosperme, dioice, lemnoase, nerăşinoase, cu frunze aciculare persistente, cu flori unisexuate, cele mascule grupate în mici conuri globulare, cele femele solitare sau pereche cu sămânţa acoperită cu un înveliş cărnos numit arii (Taxaceae). Singurul reprezentant în Europa este tisa. TAXAŢIE (< fr., lat.) s. f. (SILV.) -forestieră = dendrometrie. TAXĂ (< fr.) (FIN.) Suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate 35 TAYLOR acesteia de către un agent economic, o instituţie publică sau un serviciu public. » T. pe valoarea adăugată = impozit indirect, datorat bugetului de stat, care se aplică pe fiecare stadiu al circuitului de producţie al unui produs final, baza de calcul constituind-o valoarea adăugată, realizată de producătorii intermediari şi de producătorul final, inclusiv distribuţia până la înstrăinarea produsului/serviciului către consumatorul final. Este considerată un impozit pe consum, fiind suportată de consumator. Taxe obligatorii = plăţi obligatorii impuse persoanelor fizice şi juridice pentru serviciile prestate de diferite organisme ale administraţiei de stat sau pentru susţinerea financiară a acestora. T. o. se referă îndeosebi la t percepute de organele administraţiei locale, care se constituie în venituri ale acestora (de ex. t. asupra mijloacelor de transport, t. pentru folosirea locurilor publice, t. pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor în domeniul construcţiilor, t. pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate, t. hotelieră, alte t. locale). T. vamală = impozit perceput de autoritatea vamală, abilitată prin lege, asupra mărfurilor care trec frontierele vamale ale unei ţări, în scopul creşterii veniturilor bugetare şi a protejării firmelor autohtone împotriva concurenţei externe. Pot fi t.: de import, de export şi de tranzit. Nivelurile t.v. sunt conţinute în tariful vamal al unei ţări. T. de timbru = sumă de bani percepută de stat de la persoanele fizice sau juridice care promovează o acţiune în justiţie sau care solicită prestarea unor servicii materiale. TAXI (< fr.) s. n. Taximetru. TAXIARH (< fr.; cuv. gr.) s.m. (în Antic, greacă) Comandant al unuia dintre cele 10 batalioane care formau infanteria ateniană. TAXIDERMjE (< fr. {i}; {s} gr. taxis «aranjare" + derma ,,piele“) s. f. Arta împăierii vertebratelor în vederea expunerii în muzee; naturalizare (4). TAXIE v. tactism. TAXILA (sau TAKŞAâlLĂ), oraş antic în NV Indiei, ale cărui ruine se află azi la 35 km SV de oraşul ^awalpindi (Pakistan). Tradiţia atribuie întemeierea sa legendarului Bharata, fratele mai tânăr al lui Râma. Capitala statului Gandhăra, apoi unul dintre centrele ad-tive ale statului Magadha', condus de dinastia Maurya, a cunoscut o epocă de strălucire în timpul domniei lui Asoka (273-235 î. Hr.). Situat la întretăierea a trei importante căi comerciale, a Elizabeth Taylor avut o înfloritoare viaţă economică, care i-a atras duşmănia vecinilor şi repetate invazii străine. Oraş cosmopolit, T. a fost, de-a lungul existenţei sale, un puternic centru al ştiinţei şi învăţământului, ce se desfăşurau într-un climat cultural în care coexistau elemente ale culturilor indiene, elenistice, iraniene şi central asiatice. A cunoscut mari distrugeri de pe urma atacurilor hunilor heftaliţi (a doua jumătate a sec. 5), după care a decăzut treptat, fiind abandonat în sec. 7. Vestigiile sale au fost incluse (în 1980) în Patrimoniul cultural universal. TAXIMETRU (< fr.) s. n. Autovehicul care efectuează, contra plată, transporturi de persoane sau de mărfuri, în general în interiorul oraşelor; este prevăzut cu un aparat care înregistrează costul transportului în funcţie de distanţa parcursă; taxi. TAXODIACEE (< fr.) s. f. pl. Familie de gimnosperme, lemnoase, răşinoase, cu frunze solzoase sau aciculare dispuse spiralat, persistente sau căzătoare. Plante monoice; florile femele devenind conuri globuloase, cu solzi valvaţi (Taxodiaceae). Familie larg răspândită în Terţiar; în prezent este reprezentată numai prin 10 genuri, cele mai multe cu caracter relict, cu areal restrâns la mici porţiuni din V Americii de Nord (Sequoia şi Sequoiadendron), din SE S.U.A. şi Mexic (Taxodium -chiparosul de baltă) şi din regiunea chino-japoneză (Metasequoia, Crypto-meria). Unele specii sunt cultivate ca plante ornamentale. TAXON (< fr.) s.m. Unitate a clasificării botanice sau zoologice, indiferent de rangul ei taxonomic (familie, gen, specie, subspecie, varietate). TAXONOMIE (TAXINOMjE) (< fr. {i}; {s} gr. taxis „aranjare" + nomos ,,lege“) s. f. 1. Ştiinţa legilor de clasificare. 2. (BIOL.) Studiul unei grupe de plante sau de animale sub aspectul clasificării şi descrierii speciilor, pe baza criteriilor de asemănare şi înrudire între ele. TAY, fl. în N Marii Britanii, cel mai lung din Scoţia; 193 km. Izv. de pe pantele N ale înălţimilor Ben Lawers, trece prin lacul Tay (24 km lungime) şi se varsă printr-un lung estuar în Marea Nordului, în aval de Dundee. Bogat în somoni. în cursul superior poartă numele Fillan şi Dochart. TAYLOR [teile], Brook (1685-1731), matematician englez. Unul dintre creatorii teoriei diferenţelor finite. Lucrări privind ecuaţiile diferenţiale (autor al primului tratat de calcul diferenţial) şi dezvoltarea în serie a funcţiilor (seria T.). TAYLOR [teilar], Cecil Percival (n. 1933), pianist de jazz american. Remarcabil improvizator, puternic influenţat de muzica contemporană occidentală. Considerat precursor al free yazz-ului. TAYLOR [teilar], Elizabeth (n. 1932), actriţă americană de film de origine britanică. Ultima reprezentantă a star sistemului hollywoodian în accepţia lui clasică, frumoasa cu ochi viorii rămâne în istoria cinematografului în primul rând prin tribulaţiile vieţii sale private şi abia apoi prin cele câteva roluri cu adevărat valoroase: „Pisica pe acoperişul încins", „Hammersmith a plecaf; l-a avut ca soţ şi pe Richard Burton. Cele opt mariaje şi viaţa personală ale actriţei au fost mereu în atenţia presei. Şi-a consacrat anii din urmă unei intense campanii de susţinere a cercetării în domeniul SIDA. Premiul Oscar: 1991 („Venus cu vizon"); 1966 („Cui i-e frică de Virginia Woolf“). TAYLOR [teilar], Frederick Winslow (1856-1915), inginer şi inventator american. Unul dintre întemeietorii conducerii şi organizării ştiinţifice a Frederick Winslow Taylor TAYLOR 36 Joseph Hooton Taylor Jr. muncii; fondatorul taylorismului („Principii şi metode ale conducerii ştiinţifice"). TAYLOR [teilor], Joseph Hooton, Jr. (n. 1941), astrofizician american. Prof. univ. la Harvard, Massachusetts şi Princeton. împreună cu R. A. Hulse, a descoperit (1974) un pulsar binar, cu ajutorul căruia a putut stabili indirect existenţa undelor gravitaţionale. Premiul Nobel pentru fizică (1993), împreună cu R. A. Hulse. TAYLOR [teilor], Paul (Belvîlle) (n. 1930), dansator şi coregraf american. Pionier al avangardei coregrafice din S.U.A („Trei epitafuri", „Big Bertha", „Orhite"), pe care a promovat-o prin propria sa companie, înfiintată în 1957. TAYLOR [teilor], Rlchard Edward (n. 1929), fizician canadian. A demonstrat experimental (1978) violarea conservării parităţii în interacţiunea dintre electroni şi nucleoni. Conducător al colectivului care a descoperit experimental structura de quarkuri a nucleonilor (quarkurile u, s, d). Premiul Nobel pentru fizică (1990), împreună cu J. I. Friedman şi H.W. Kendall. Richard Edward Taylor TAYLORjSM [teilorism] (< fr., engl.; {s} n. pr. Taylor) s. n. Teorie privind organizarea ştiinţifică a muncii (managementul ştiinţific), formulată de F. W. Taylor, care fundamentează un sistem de organizare a muncii bazat pe descompunerea ei în cele mai simple operaţiuni, cronometrarea şi filmarea acestora în vederea înlăturării mişcărilor inutile şi adoptarea unui sistem stimulativ de remunerare. Are ca scop: elaborarea celor mai bune metode de muncă, folosirea maximă a zilei de muncă, utilizarea optimă a utilajelor, crearea celor mai bune sisteme de evidenţă şi control etc. TAZIEFF [tazief], Haroun (1914-1998), geolog francez. Unul dintre fondatorii (1948) Institutului internaţional de cercetări vulcanologice. Renumit vulcanolog, investighează cu mult curaj craterele vulcanilor în plină erupţie obţinând date noi despre temperatura lavei şi componenţa gazelor („Vulcanii şi tectonica", „Previziunea cutremurelor"). Fotografiile şi documentarele sale („întâlnire cu diavolul", „Vulcanul interzis") contribuie la înţelegerea de către publicul larg a fenomenelor tectonice. TAZLĂU 1. Râu, afl. stg. al Trotuşului la c. 5 km aval de municipiul Oneşti; 85 km. Izv. din E m-ţilor Goşmanu, de sub vf. Pintenu, de la 1 120 m alt., având o direcţie generală de curgere de la NV spre SE, cu pante medii ce variază între 25% în zona montană şi 3,4% la vărsare. Străbate longitudinal depr. subcarpatică Tazlău (70 km lungime), bazinul său hidrografic având o dezvoltare mai mare pe partea dr., spre munţi, de unde primeşte şi cei mai importanţi afluenţi (Geamăna, Şoimi, Frăsiniş, Solonţ, Tazlău Sărat, Cernu ş.a.). Pe cursul inferior la c. 5 km amonte de gura de vărsare, s-a construit lacul de acumulare Belci, format în 1963, cu un voi. de 12,5 mii. m3, dezafectat în 1991, ca urmare a colmatării. 2. Subcarpaţli Tazlăului sau Trotuşului, subunitate a Subcarpaţilor Moldovei (Subcarpaţii Orientali), situată între văile râurilor Bistriţa (la N) şi Trotuş (la S) şi între culoarul Şiretului (la E) şi prelungirile m-ţilor Goşmanu şi Berzunţ (la V). Cuprinde depr. T., culmea Pietricica Bacăului şi piemontul Pânceşti. 3. Depresiunea depresiune subcarpatică situată în Subcarpaţii Tazlăului, între culmea Pietricica Bacăului (la E) şi prelungirile m-ţilor Goşmanu şi Berzunţ (la V), comunicând spre N cu depr. Cracău-Bistriţa prin şaua Nechitului aflată la 450 m alt. Supr.: c. 800 km2. Extinsă longitudinal de o parte şi alta a văii Tazlăului, sub forma unui uluc de 70 km lungime şi 10-15 km lăţime, depr. T. este una dintre cele mai tipice depresiuni subcarpatice din România, prezentând o limită clară spre V, la contactul cu munţii, printr-o denivelare accentuată (200-300 m), care corespunde liniei de încălecare a pânzei marginale a flişului peste formaţiunile miocene ale depresiunii. Relieful depr. T. este format dintr-o câmpie aluvială etajată, cu lunci şi terase bine dezvoltate în lungul văilor Tazlău şi Trotuş. în N depr. T. este mai îngustă, evidenţiindu-se cinci niveluri de terase, precum şi culmi cu înălţimi de 600-650 m, iar în S se lărgeşte, fiind alcătuită din lunca largă a Tazlăului (c. 1 km lăţime), din şapte niveluri de terase şi mai multe culmi de 450-550 m alt. Din cauza unor diferenţieri locale, depr T. a fost împărţită de unii geografi în trei compartimente: unul în partea de N (depr. Frumoasa), până în apropiere de Teţcani, cu aspect de sinclinal disimetric, larg deschis, cu relief colinar şi de terase; altul mijlociu (depr. Livezi-Helegiu), între culmile Berzunţ (la V) şi Pietricica Bacăului (la E), cu relief complex (lunci, terase, culmi cu pante accentuate); altul sudic (depr. Caşin sau Oituz-Caşin), în zona de confl. a Trotuşului cu râurile Tazlău, Oituz şi Caşin, prelungit la S de Trotuş pe culoarele văilor Caşin şi Oituz, cu relief de luncă largă (peste 1 km lăţime), de terase marginale extinse pe c. 10 km şi de dealuri cu înălţimi de 300-400 m. în unele lucrări de specialitate, depr. Oituz-Caşin este considerată o unitate aparte în cadrul ulucului subcarpatic al Subcarpaţilor Tazlăului. Clima depr. T. este moderată (temp. medie anuală: 6-8°C), cu precipitaţii medii de 700-800 mm anual. Vegetaţie de păşuni şi fâneţe naturale în alternanţă cu pâlcuri de păduri de gorun şi fag. Este o zonă intens populată (inclusiv municipiile Oneşti, Moineşti şi oraşul Tg. Ocna), cu bogate zăcăminte de subsol (petrol, gips, sare). Depr. T. mai este cunoscută şi cu denumirea de ulucul depresionar Tazlău-Caşin. 4. Com. în jud. Neamţ, situată în N depr. Tazlău, la poalele m-ţilor Goşmanu, pe cursul superior al râului Tazlău; 2 979 loc. (2008). Expl. de petrol, gaze naturale, sare gemă, săruri de potasiu şi de gresii. Expl. şi prelucr. lemnului (cherestea). Biserica fostei mănăstiri Tazlău, cu hramul Naşterea Maicii Domnului, ctitorie din anii 37 TĂIERE 1496-1497 a lui Ştefan cel Mare. Are pridvor adăugat în 1596. Picturile murale interioare au fost executate în 1859. Biserica este înconjurată de un zid de incintă cu metereze şi două turnuri de pază datând din 1497. Turn-clopotniţă distrus de incendiul din 1879 şi reconstruit în 1902. TAZLĂU-CAŞIN, v. Tazlău (3). TĂBĂCAR (< tabac?) s. m. Persoană specializată în tăbăcitul pieilor; (înv.) tabac2. TĂBĂCĂRE (< tăbăcar) s. f. 1. Meseria tăbăcarului. 2. Atelier sau secţie industrială în care se tăbăcesc pieile. TĂBĂCĂRIEI, Lacu ~, v. Lacu Tăbăcăriei. TĂBĂCI (< tabac?) vb. IV tranz. A supune pielea brută procesului de tăbăcire. ♦ Fig. (Fam.) A bate foarte tare pe cineva. TĂBĂCIRE (< tăbăci) s. f. Proces tehnologic de transformare a pielii brute într-un produs cu anumite proprietăţi fizice, proces care cuprinde: a) operaţiile pregătitoare prin care pielea brută este transformată în piele-gelatină; b) t. propriu-zisă, prin care pielea-gelatină este tratată cu substanţe tanante pentru a coagula anumite substanţe proteice şi a o face imputrescibilă şi rezistentă la îmbibarea cu apă şi c) finisarea, care cuprinde operaţii ca neutralizarea, vopsirea, uscarea, ungerea, ştoluirea, călcarea etc., prin care pielii i se conferă proprietăţile fizice caracteristice; tanaj. TĂBĂCIT, -Ă (< tăbăci) adj. (Despre piele) Care a fost supusă procesului tehnologic de tăbăcire. ♦ (Despre pielea sau corpul omului) Asprit, ars de vânt şi de soare; bătucit. TĂBĂRÎ (< tabără) vb. IV intranz. A se arunca asupra cuiva cu intenţii duşmănoase; a se repezi, a se năpusti, a da năvală. + Fig. A se adresa cuiva brusc şi nepoliticos; a interveni cu vorba în mod stăruitor, insistent; a sări cu gura (la cineva). TĂBLJE (< ngr.) s. f. 1. Fiecare dintre panourile de lemn, de metal, de material plastic etc. care sunt fixate pe scheletul unei piese de mobilier (dulap, paravan etc.) sau de tâmplărie (uşă, oblon etc.). 2. Partea activă a unui cilindru de laminor. TĂBLIŢĂ (< tablă) s. f. Diminutiv al lui tablă. ♦ (Ieşit din uz) Placă dreptunghiulară de ardezie, înrămată în lemn, pe care scriau, cu condei de piatră, şcolarii începători. TĂBLUl (< tablă) vb. IV tranz. A acoperi o casă cu tablă. TĂCEA (lat. tăcere) vb. II intranz. 1. A se abţine să vorbească, a nu vorbi. <0- Loc. Pe tăcute = în tăcere; pe ascuns. Expr. A tăcea chitic (sau molcom, mâlc, ca peştele, ca pământul, ca melcul) = a nu spune nimic. ♦ A nu riposta, a nu răspunde la o întrebare, la o provocare. 2. A înceta să vorbească, să plângă etc. 3. A nu spune, a nu mărturisi, a nu divulga ceva. TĂCERE (< tăcea) s. f. Faptul de a tăcea; p. ext. linişte, calm. ♦ întrerupere, pauză în discuţie. ♦ Faptul de a ascunde, de a nu vorbi despre ceva. ♦ Indiferenţă, uitare. <£-Expr. A trece sub tăcere = a nu lua în seamă, a omite (în mod intenţionat). TĂCIUNE (lat. *titionem) s. m. 1. Rămăşiţă dintr-o bucată de lemn care nu a ars complet; cărbune sau lemn care arde fără flacără. 2. (FITOPAT.) Boală infecţioasă a plantelor, mai ales a cerealelor, provocată de ciuperci din ordinul Ustilaginale şi manifestată prin distrugerea parţială sau totală a organelor atacate şi prin apariţia, în locul acestora, a unei cantităţi foarte mari de spori cu aspect de pulbere de culoare neagră; cărbune (II 3). Aceste ciuperci sintetizează mico-toxine care pot produce intoxicaţii grave în cazul ingerării plantelor contaminate. TĂCUT, -Ă (< tăcea) adj. Care tace, care nu vorbeşte; p. ext. care nu face zgomot. ♦ Care nu obişnuieşte să vorbească prea mult, taciturn; rezervat, timid. TĂCUTA, com. în jud. Vaslui, situată în Pod. Central Moldovenesc, pe râul Rediu; 3 404 loc. (2008). Expl. de gresii. în satul T., atestat documentar în 1503, se află bisericile Adormirea Maicii Domnului (1790) şi Sf. Gheorghe (1833-1839), şi conacul „Sturdza11 (sec. 19). Bisericile Sf. Nicolae (1802) şi Sfinţii Voievozi (1834), în satele Protopopeşti şi Mirceşti. TĂGADĂ (< tăgădui) s. f. Tăgădu-ială. V (DR.) T. de dreptate v. denegare de dreptate. TĂGĂDUI (< magh.j vb. IV tranz. A pune la îndoială, a contesta o afirmaţie, a nu recunoaşte; a nega. TĂGĂDUIALĂ (< tăgăduil s. f. Contestare, negare, tăgadă. TĂGÂRŢĂ (< ngr.) s. f. (Pop.) Traistă, sac. TĂIA (lat.*taliare) vb. I I. 1. Tranz. A separa (un obiect solid) în bucăţi cu ajutorul unui obiect tăios sau prin diferite procedee fizice ori chimice; a despica, a diviza, a scinda, a fragmenta, a îmbucătăţi. -0- Expr. A (-şi) tăia drum (sau cale, cărare) = a îndepărta piedicile care-i stau în cale, a-şi croi drum. A-şi tăia craca (sau creanga) de sub picioare = a-şi primejdui singur situaţia printr-o acţiune negândită. 2. Tranz. A suprima un text (parţial sau total). 3. Tranz. A lăsa urme în profunzime, a imprima, a brăzda. ♦ A executa, de obicei prin aşchiere, una sau mai multe adâncituri (formând dinţii unui angrenaj, dinţii unei pile, un filet etc.) la suprafaţa unui obiect. ♦ A săpa, a sculpta. ♦ A croi un obiect de îmbrăcăminte. 4. Tranz. (Despre drumuri sau râuri) A trece prin mijlocul sau de-a curmezişul unui spaţiu; a străbate. ♦ Refl. A se întretăia. 5. Tranz. A lua drumul cel mai scurt. 6. Intranz. (Despre obiecte) A fi tăios, a răni. ♦ Fig. A produce impresia de tăiere, a provoca o senzaţie dureroasă. II. 1. Tranz. A omorî. ♦ A (se) răni cu un obiect ascuţit. 2. Tranz. A înjunghia (un animal). 3. Refl. (Despre ţesături) A se uza până la rupere. 4. Refl. (Despre lapte) A se brânzi; (despre alte mâncăruri fluide) A căpăta aspectul laptelui brânzit prin alterare sau dintr-o greşeală de preparare. 5. Tranz. (Despre vin sau alte lichide pure sau concentrate) A amesteca cu alt lichid (pentru a-l dilua). 6. Tranz. A tăia pe cineva = a i-o lua cuiva înainte; a întrece. III. 1. Tranz. şi refl. A (se) întrerupe, a (se) opri, a (se) curma. -0- Expr. A tăia drumul (sau calea) cuiva = a ieşi înaintea cuiva spre a-l împiedica să înainteze, a-l opri din drum. 2. Tranz. A face să înceteze, a suprima. ♦ A domoli, a atenua, a modera, a micşora. TĂIERE (< tăia) s.f. (SILV.) Extragere a arborilor de pe o anumită suprafaţă de teren. Legal se realizează în mod organizat, conform prevederilor amenajamentelor silvice. In funcţie de scopul urmărit, de starea arboretelor şi de condiţiile de mediu se practică diverse tipuri de t. <0- T. de igienă = extragere a arborilor uscaţi sau pe cale de uscare şi a celor cu vitalitate slabă, atacaţi masiv de putregai, insecte, microorganisme. T. grădinărită = extragere selectivă a arborilor de anumite dimensiuni; în acest fel se urmăreşte menţinerea unei structuri complexe a pădurii (apropiată de cea naturală), cu arbori de diferite vârste şi înălţimi. T. progresivă = extragere neuniformă a arborilor (doar de pe anumite TĂIETOR 38 parcele) în funcţie de capacitatea de regenerare (abundenţa puieţilor în parcelele respective). în practică se realizează de obicei în „ochiuri" (deschideri în masivul pădurii de formă şi mărime diferită, în scopul stimulării regenerării naturale). T. rasă (în ras) = exploatarea în totalitate a arborilor de pe un teren. Este de obicei urmată de plantare de puieţi sau de regenerare naturală, din care rezultă arborete cu structură simplificată (cu arbori de aceiaşi vârstă şi similari ca dimensiuni). T. succesivă = exploatare a arborilor în 2-4 etape eşalonate în timp. TĂIETOR, -OARE (< tăia) adj., subst. 1. Adj. (înv. şi pop.) Tăios. 2. S. m. Muncitor industrial care taie diferite materiale sau care sacrifică animale la abator. 3. S. n. Buştean pe care se taie lemne de foc. TĂIETURĂ (< tăia) s. f. 1. Locul unde s-a produs o tăiere. ♦ Rană rezultată prin tăiere. ♦ Suprafaţa rezultată într-un corp după ce a fost tăiat. + Mod, fel în care se taie ceva. ♦ Text suprimat din ceva; ştersătură. ♦ Adâncitură săpată de o apă; povârniş prăpăstios, perete stâncos. 2. Croiala unei haine. ♦ Fig. Trăsătură, contur; linie. 3. Loc despădurit (în care au rămas buturugile). 4. (Pop.; la pl.) Durere ascuţită (ca cea provocată de o tăiere); junghiuri. TĂIFĂSUj (< taifas) vb. IV intranz. A sta la taifas; a pălăvrăgi. TĂINUj (< taină) vb. IV 1. Tranz. A păstra, a ţine un secret; a ascunde. ♦ (DR.) A săvârşi o tăinuire. 2. Intranz. (Pop.) A purta o conversaţie (în intimitate). TĂINUjRE (< tăinui) s. f. Acţiunea de a tăinui. ♦ (DR.) Infracţiune care constă în fapta unei persoane, cu excepţia soţului sau a unei rude apropiate, de a primi sau de a transfera un bun ori de a înlesni valorificarea acestuia, cunoscând că bunul provine din săvârşirea unei fapte sancţionate de legea penală şi urmărind obţinerea pentru sine ori pentru altul a unui folos material. TĂINUIT, -Ă (< tăinui) adj. Ascuns, tainic. ♦ Secret, necunoscut. TĂINUITOR, -OARE (< tăinui) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care tăinuieşte. 2. S. m. şi f. (DR.) Persoană care săvârşeşte o tăinuire. TĂIOS, -OASĂ (< tăia) adj. 1. (Despre obiecte) Care este ascuţit, putând despica un corp solid; care taie. ♦ Fig. Care dă senzaţia că taie, care provoacă o senzaţie dureroasă. 2. Fig. (Despre privire, glas etc.) Aspru, pătrunzător. ♦ Caustic, înţepător, necruţător. TĂ|Ş (< tăia) s. n. Parte activă, tăioasă a unei scule, cu care aceasta taie sau desprinde fragmente din ceva. ♦ Muchia tăietoare a unei scule sau unelte. -0- Expr. (Cuţit) cu două tăişuri = situaţie, rezolvare care se poate întoarce împotriva celui care a creat-o. TĂrrei (< tăia, după it. tagliatelli) s. m. pl. Preparat alimentar în formă de şuviţe lungi şi subţiri, tăiate din foi de aluat nedospit, care se fierbe şi se consumă ca adaos la supă ori se gătesc cu brânză, nuci, sosuri etc. ♦ T. de sfeclă = sfeclă tăiată mărunt, din care s-a extras zahărul şi care este folosită ca hrană pentru animale (mai ales pentru vaci). TĂLMACI, -CE (TÂLMACI, -CE) (< magh.) s. m. şi f. Traducător, interpret; dragoman. ♦ Tâlcuitor. TĂLMACII), oraş în jud. Sibiu, situat în SE depr. Sibiu, la 350 m alt., la poalele de NE ale m-ţilor Lotrului, în zona de confl. a râului Sadu cu Cibin, în apropiere de pasul Turnu Roşu; 7 410 loc. (2008). Staţie de c.f. Expl. de pietriş. Microhidrocentrală pe râul Şadu, intrată în funcţiune în 1987. întreprinderi de expl. şi prelucr. a lemnului (cherestea), textile (filatură de bumbac, aţă de cusut), de producere a uleiurilor eterice şi de produse alim. (dulceţuri, gemuri, vinuri tonice, panificaţie). Produse diverse din răchită. Rezervaţia naturală Suvara Saşilor (20 ha). în perimetrul oraşului T. au fost descoperite vestigii materiale datând din Neolitic, din perioadele dacică şi romană. Această străveche aşezare situată pe anticul drum ce ducea spre Apulum şi la capătul de N a liniei romane de fortificaţii, cunoscută sub numele de Limes Aiutanus, a fost colonizată la mijlocul sec. 12 cu populaţie germană (saşi). Localit. T. apare menţionată documentar în 1318 cu numele Thoimach, în 1369 este consemnată cu denumirea Civitas Tholmash, iar în 1854 saşii o numeau Gross-Talmatsch. în timpul Primului Război Mondial, zona T. a intrat în perimetrul de operaţiuni militare în care s-au purtat lupte crâncene. T. a fost declarat oraş la 18 apr. 1989, având în subordine ad-tivă satele Boiţa, Colonia Tălmaciu, Lazaret, Lotrioara, Paltin şi Tălmăcel. în 2004 din el s-a desprins com. Boiţa cu satele Boiţa, Lazaret, Lotrioara, Paltin. Monumente: bisericile Cuvioasa Parascheva (sec. 18, cu fresce din 1786) şi Adormirea Maicii Domnului (1812-1822), în satele Tălmăcel şi Boiţa; casa parohială a bisericii evanghelice (1719), la T. în satul Boiţa, în zona de intrare în defileul Oltului, pe malul dr. al Oltului, se află castelul Turnu Roşu (sec. 19) şi ruinele unui turn de pază, numit turnu Roşu sau Turnu Spart, datând din sec. 13-14, care, în sec. trecute, avea menirea să vegheze asupra drumului de legătură dintre Sibiu şi Râmnicu Vâlcea. Cetatea T., aflată în apropiere, numită Landeskrone, construită în anii 1370-1371 cu contribuţia coloniştilor saşi făcea parte dintr-un vast sistem defensiv, organizat de oraşul Sibiu. Cetatea avea ziduri de 10 m înălţime şi închidea un perimetru de 600 de paşi. Această cetate a fost demantelată în 1453 din ordinul lui lancu de Hunedoara. TĂLMĂCj (< sc.) vb. IV tranz. 1. A traduce un text dintr-o limbă în alta. 2. A interpreta. ♦ A lămuri, a explica. ♦ Refl. recipr. A se lămuri, a se înţelege, a se explica cu cineva. 3. A manifesta, a exterioriza. TĂLMĂCITOR, OARE (< tălmăci) adj. Tălmaci, traducător. ♦ Comentator, tâlcuitor. TĂLPAŞ, com. situată în extremitatea nordică a jud. Dolj, în dealurile Amaradiei, pe râul Plosca; 1 486 loc. (2008). Pomicultură. în satul T. bisericile Sf. Nicolae (1837-1840) şi înălţarea Domnului (1850), iar în satul Nistoi biserica de lemn Sf. Dumitru (1814). A devenit com. în 2004, desprinzându-se din com. Fărcaş. TĂLPAŞ (< magh.) s. m. (înv.) Pedestraş, infanterist. TĂLPjG (< talpă) s. m., s. n. 1. S. m. încălţăminte rudimentară formată dintr-o talpă de lemn şi o baretă de 39 TĂNASE piele petrecută peste laba piciorului. 2. S. n. Fiecare dintre tălpile unei sănii. 3. S. n. Fiecare dintre pedalele de la războiul de ţesut cu ajutorul cărora se schimbă iţele; iapă (2). 4. S. n. Piesă de lemn sau de piatră care se fixează sub stâlpii unei galerii de mină. TĂLPUj (< talpă) vb. IV tranz. A fixa (prin coasere, prindere, lipire sau vulcanizare) talpa şi celelalte detalii ale părţii de dedesubt a încălţămintei. + A pune o şină de fier la tălpile unei sănii. TĂMAŞ, masiv deluros în muscelele Argeşului, între râurile Topolog (la V) şi Argeş (la E). Alt. max.: 1 104 m. Acoperit cu păşuni, fâneţe şi livezi. TĂMĂDĂU MARE, com. în jud. Călăraşi, situată în C. Vlăsiei, pe râul Mostiştea; 2 317 loc. (2008). Muzeu sătesc (Călăreţi), laz piscicol şi pentru irigaţii. între 17 febr. 1968 şi 23 ian. 1981, com. T.M. a făcut parte din jud. Ilfov. în satul T.M. se află biserica Sfinţii 40 de Mucenici (1810, reparată în 1890). TĂMĂDU! (< magh.) vb. IV tranz. şi refl. A (se) face sănătos, a (se) vindeca. TĂMĂDUITOR, -OARE (< tămădui) adj. Care tămăduieşte. TĂMĂŞENI, com. în jud. Neamţ, pe Şiret; 9 314 loc. (2008). în satul T. se află biserica romano-catolică Sf. loan (sec. 17). TĂMĂŞEU, com. în jud. Bihor, în C. Barcăului; 1 953 loc. (2008). Este o comună nou înfiinţată (28 ian. 2003), alcătuită din satele T. (atestat documentar în 1219), Niuved (1200), Parhida (1219) şi Satu Nou (1828), desprinse din com. Biharia. Biserică din sec. 13, cu transformări din sec. 18, în satul Parhida. TĂMÂIA (< tămâie) vb. I 1. Tranz. intranz. (In practicile religioase) A răspândi fum de tămâie, a afuma; a cădelniţa. 2. Tranz. Fig. A copleşi cu tămâioară Constantin Tănase laude pe cineva, a linguşi. 3. Refl. (Fam.) A se îmbăta, a se chercheli. TĂMÂIE (lat. *thymanea) s. f. Suc lăptos obţinut prin incizii făcute în scoarţa livanului, care, în contact cu aerul, se solidifică în mase globuloase de culoare gălbuie. Prin ardere produce un fum gros cu miros plăcut şi aromat. Folosită în practicile religioase ca simbol al rugăciunii către Dumnezeu, precum şi dorinţei credincioşilor ca rugăciunea să se înalţe la Ceruri aşa cum se înalţă fumul. în Antic, şi în Ev. Med. a existat un frecventat şi renumit „drum al t.“, ce străbătea Pen. Arabia, din Oman până în Yemen, trecând prin oazele cu arbori de t. Acest drum, cu principalele sale etape, a fost inclus (în 1997) în Patrimoniul cultural universal. TĂMÂIOARĂ (< tămâie) s. f. Denumire dată unor specii de plante erbacee din genul Viola, familia violaceelor (Viola jooi, Viola hirta, Viola odorata), precum şi unor plante din alte familii, ca Artemisia annua, specii de Chenopodium etc. TĂMÂIOS, -OASĂ (< tămâie) adj., s. f. 1. Adj. (Despre unele fructe, în special despre struguri) Cu aromă asemănătoare celei de tămâie. ♦ (Despre vin) Făcut din struguri tămâioşi (1). 2. S. f. T. românească = soi autohton de viţă de vie, cu tămâiţă de câmp m Maria Tănase ciorchini cilindrici şi boabe îndesate, verzi-gălbui, cultivat pentru producerea vinurilor albe superioare, demi-seci sau dulci licoroase. T. de Bohotin = soi autohton de viţă de vie, cu boabe violet-roşcate, cultivat pentru producerea vinurilor superioare, aromate; busuioacă de Bohotin. ♦ Vin făcut din varietăţile de tămâ-ioasă (2). TĂMÂjŢĂ (< tămâie) s. f. 1. Denumire a două specii de plante erbacee anuale din genul Chenopodium, familia chenopodiaceelor, cu miros aromatic şi flori verzui (C. ambro-sioides) sau verzi-gălbui (C. botrys) dispuse în glomerule. 2. Denumire dată unor specii de plante ca Daphne cneorum, Artemisia annua, Ajuga reptans etc. 4- T. de câmp = mică plantă erbacee anuală din familia lamiacee, păroasă, cu flori galbene cu miros de rozmarin (Ajuga chamaepitys). TĂMBĂLĂU (< magh.) s. n. (Fam.) Gălăgie, zgomot; p. ext. petrecere zgomotoasă. TĂNASE, Constantin (1880-1945, n. Vaslui), actor român. Elev al lui C.l. Nottara. Strălucit reprezentant al genului revuistic în România. Fondează Teatrul „Cărăbuş" din Bucureşti (1919), unde impune un personaj şi o atitudine prin cupletele sale satirice la adresa moravurilor şi personajelor politice ale epocii interbelice. Itinerarea spectacolelor de succes („într-un ceas bun“, „Tănase are cuvântul", „De lemn Tănase" etc.) sporeşte popularitatea actorului. Pe ecran apare în „Visul lui Tănase" (1932). TĂNASE, Maria (1913-1963, n. Bucureşti), cântăreaţă română de folclor. A ştiut să personalizeze folclorul românesc, insuflându-i o vibraţie inegalabilă. Voce inconfun-dabilă, ce îmbina forţa cu autenticitatea. A consacrat modul de interpretare în concert al doinei. Culegătoare de folclor, poetă. A TĂNĂSESCU 40 cântat folclor românesc şi în limba franceză. Numeroase înregistrări radiofonice şi pentru disc. Turnee în străinătate. TĂNĂSESCU, Ion (1892-1959, n. Bucureşti), chimist român. Acad. (1955), prof. univ. la Cluj. Cercetări în domeniul chimiei sterolilor („Despre steroide“); a descoperit reacţii fotochimice însoţite de transpoziţii moleculare. Contribuţii importante la chimia heterociclurilor, mai ales a acridonelor („Despre acridone“). Manuale universitare („Curs de chimie organică"). TĂNĂSESCU, Tudor A. (1901-1961, n. Bucureşti), inginer român. M. coresp. al Acad. (1952), prof. univ. la Bucureşti. Lucrări teoretice fundamentale în electrotehnică şi electronică. Contribuţii de seamă în promovarea radiofoniei în România. Lucrări: „Asupra soluţionării tehnice a problemei radiodifuziunii în România", „Circuite electronice", „Introducere în electronica industrială", „Amplificatorul de audiofrecvenţă". TÂNÂSOAIA, com. în jud. Vrancea, situată în SV colinelor Tutovei, pe râurile Zeletin şi Berheci; 2 263 loc. (2008). în satul Galbeni, atestat documentar în 1593, se află biserica Sf. Nicolae (ante 1809, refăcută în 1840 şi reparată în 1890, 1916, 1935). Bisericile de lemn Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (1776) şi Sfinţii Voievozi (ante 1809), în satele Năneşti şi Călimăneasa. TĂPŞAN (< tăpşi) s. n. 1. Teren plan, uşor înclinat, care face trecerea între baza unui versant sau povârniş şi fundul văii adiacente, format din materialul rezultat din eroziunea pantelor; p. ext. povârniş. 2. Loc mai ridicat, necultivat; loc neted. TĂPŞ! (< ser.) vb. IV tranz. (Reg.) A bătători. TĂRĂBOI (cf. alb. terboz) s. n. Tămbălău, scandal, zarvă. TĂRĂGĂNA (TĂRÂGĂN!) vb. IV (< trăgăna, reg. „a trage") vb. I 1. Tranz. A amâna de pe o zi pe alta rezolvarea unor probleme, săvârşirea unor acţiuni; a întârzia, a trena, a tergiversa. ♦ A vorbi rar, lungind cuvintele. 2. Refl. impers. (Despre timp) A se prelungi. 3. Intranz. A cânta alene; a doini. TĂRĂGĂNAT, -Ă (< tărăgăna) adj. (Despre acţiuni) Săvârşit cu încetineală; amânat. ♦ (Despre voce, Ion Tănăsescu vorbire etc.) încet, domol; prelungit; (despre o melodie) executat rar şi cu modulaţii prelungite. TĂRĂŞENIE s. f. (Pop.) întâmplare, păţanie, încurcătură. TĂRÂM (< tc.) s. n. 1. Regiune, ţinut, meleag. ^ Expr. Celălalt (sau alt) tărâm = (în basme şi credinţe populare) Ţinut nepământean, dincolo de lumea reală, populat de fiinţe mitice, fabuloase. 2. Domeniu, sector de activitate. TĂRÂTE (< bg., ser.) s. f. pl. Produs secundar obţinut la măcinarea cerealelor, separat de făină prin cernere, şi compus din particule provenite din coaja boabelor, cu un conţinut mare de celuloză, proteine şi fosfor. Folosite în alimentaţia omului şi animalelor datorită conţinutului în fibre şi vitamine din grupul B. ♦ Rumeguş. TĂRCA (< tărcat) vb. I tranz. A vopsi ceva în dungi sau pete colorate diferite; a dunga, a vărga; a bălţa; p. ext a păta. TĂRCAIA, com. în jud. Bihor, situată în depr. Beiuş, pe cursul superior al râului Crişu Negru; 2 033 loc. (2008). Haltă de c.f. (în satul T.). Muzeu etnografic (T.). Satul T. apare menţionat documentar în 1332. Bisericile de lemn cu acelaşi hram -Adormirea Maicii Domnului, în satele Totoreni (1696-1697, pictată în 1818 de Simion Darabant) şi Mierag (1756, cu iconostas pictat în 1783 de Teodor din Kasa) şi cu hramul Pogorârea Duhului Sfânt (1796, pictată în 1816 de Simion Darabant), în satul Tărcăiţa. TĂRCAT, -Ă (cf. magh. tarka) adj. Dungat, vărgat; împestriţat; p. ext. bălţat. TĂRHAT (< magh.) s. n. Uneltele necesare ciobanilor la stână, care sunt transportate de la o păşune la alta pe măgar. ♦ Sarcină, povară; bagaj, calabalâc. TĂRJE (< tare) s. f. 1. Putere fizică; vigoare. ♦ Forţă morală; dârzenie, fermitate. 2. Trăinicie, durabilitate. 3. înaltul cerului; văzduh. ♦ înălţime. 4. Grad (maxim) de concentraţie (a unei arome, a alcoolului etc.) 5. Mărime care caracterizează intensitatea unui sunet. TĂRLUNG, râu, afl. stg. al Râului Negru; 51 km. Izv. din N m-ţilor Grohotiş, de sub vf. Grohotiş, de la 1 440 m alt., curge pe direcţie S-N, străbătând mai întâi zona montană, unde panta medie este de 30%o, iar apoi, în aval de Săcele, drenează piemontul Săcele şi, în continuare, partea de E a depr. Braşov. Pe cursul său mijlociu, în apropiere de Săcele, a fost construit un lac de acumulare pentru alimentare cu apă, cu o supr. de 123 ha si un voi. de 13,8 mii. m3- TĂRLUNGENI, com. în jud. Braşov, situată în E depr. Braşov, pe râurile Tărlung şi Zizin; 8 103 loc. (2008). Nod rutier. Fabrică de cărămidă. Muzeu etnografic. Staţiune balneoclimaterică, în satul Zizin (v.). Satul T. este atestat documentar în 1484. Biserica Sf. Treime (sec. 18), în satul Zizin. Punct fosilifer (Pur-căreni) cu calcare recifale jurasice bogate în corali şi crustacei (0,2 ha). TĂRTĂCUŢĂ (< tătarcă) s. f. Plantă erbacee anuală din familia cucurbitaceelor, cu tulpina târâtoare sau agăţătoare, frunze mari, cordiforme, flori albe şi fructe comestibile în stare tânără (Coccinia indica). ♦ Fructul acestei plante. ♦ (Fam.) Cap. ♦ (Fam.) Fiinţă mică, bondoacă. TĂRTĂŞEŞTI, com. în jud. Dâm-bovita, situată în C. Titu, pe râul Ilfov; 5 012 loc. (2008). Haltă de c.f. (în satul Bâldana). Legumicultură. Fermă avicolă. între 17 febr. 1968 şi 23 ian. 1981, com. T. a făcut parte din jud. Ilfov. în satul T. se află biserica Sf. Nicolae (1853). TĂSLĂUANU, Octavian C. (1876-1942, n. Bilbor, jud. Harghita), publicist şi om politic român. Membru al conducerii Partidului Naţional Român din Transilvania, secretar al „ASTRA" (1906). Ministru al Industriei şi Comerţului (1920) şi Lucrărilor Publice (1920-1921). Coeditor al revistei „Luceafărul". După 1918, a aderat la Partidul Poporului, condus de Alexandru Averescu. Cronici şi 41 TĂTĂRANI articole („Informaţiuni literare şi culturale"), memorialistică („Amintiri de la «Luceafărul»"). TAŞADULUI, Dealurile partea de NNE a dealurilor Pădurea Craiului; formează cumpăna de ape între bazinul Crişului Repede şi cel al Crişului Negru. Sunt alcătuite din argile, nisipuri şi pietrişuri pleistocene, pliocene şi cu unele intercalaţii de depozite sarmaţiene (conglomerate, gresii, marne nisipoase). Alt.: 411 m (cea mai mare din întregul complex al dealurilor Pădurea Craiului). Reţeaua hidrografică are caracter radiar. TĂŞNAD 1. Câmpia Tăşnadului, câmpie în partea de NV a României, parte componentă a C. Someşului, situată între râul Crasna (la E), dealurile Silvaniei (la S) şi râul Ier (la V şi N), având forma unui evantai. Este o câmpie înaltă (140-180 m), subcolinară, cu caracter de acumulare piemontană, în care văile râurilor s-au adâncit cu 70-80 m. Acoperită cu soluri argilo-iluviale, propice culturilor agricole, precum şi pentru pomicultură şi viticultură. 2. Oraş în jud. Satu Mare, situat în zona de contact a C. Tăşnadului cu dealurile Silvaniei, pe râul Cehal; 9 472 loc. (2008). Staţie (în oraşul T.) şi haltă de c.f. (în satul Cig). Nod rutier. Expl. de argilă. Construcţii metalice diverse. Prelucr. lemnului, piese de schimb pentru utilaje chimice, de conf., încălţ., obiecte de uz casnic şi cărămidă. Prelucr. primară a fructelor. Produse de panificaţie. Centru pomi-viticol. Fermă de creştere a porcinelor. Muzeu de istorie şi etnografie cu specific local (din 1978). Localit. apare menţionată documentar în 1246, iar în 1456 este consemnată ^ cu numele oppidum Thasnad. în 1474, episcopul Ardealului a cerut regelui Matia Corvin dreptul de a construi o cetate ,a T., menţionată ulterior în documentele anului 1570. Ocupată de turci în 1660, aşezarea a rămas sub stăpânirea acestora timp de peste trei decenii. în 1709 şi 1739, populaţia T. a fost decimată de epidemii holeră. în anii 1757-1758, la T. au fost colonizate mai multe familii d© şvabi. La 17 febr. 1968, localit. a fost declarată oraş. Monumente: biserică în stil gotic, datând din 1476 (azi biserică reformată), cu unele modificări din 1776 şi 1867; biserica ortodoxă (40 m lungime, 20 m lăţime, 45 m înălţime) construită în "1893, cu fresce în stil neobizantin; conac în stilul Renaşterii târzii (1771), oare găzduieşte Muzeul de istorie şi etnografie; biserica Sf. Grigorie Teologul (1777), în satul Sărăuad. în perimetrul oraşului T. se află două lacuri de agrement construite în anii 1968-1969, unul cu o supr. de 9 515 m2 şi altul de 8 419 m2. TĂTAR, -Ă (< tc.) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Denumire generică a triburilor mongole din sudul Siberiei şi mai târziu din hanatele şi ulusurile formate în urma cuceririlor lui Genghis-han şi ale urmaşilor săi. în 1241-1242, t. au efectuat o mare invazie în Europa Sud-Estică şi Centrală, care a cuprins şi terit. românesc, unde li s-a opus o dârză rezistenţă. Cu toate efectele dezastruoase pentru dezvoltarea societăţii româneşti, această invazie, precum şi instituirea timp de un sec. a dominaţiei politice a t. asupra unei părţi din terit. românesc, a oprit expansiunea ungară la S şi E de Carpaţi. După moartea marelui han Ogodai (1241), pe terit. din Asia Centrală şi Europa Răsăriteană hanul Batu a întemeiat statul Hoarda de Aur a cărei populaţie s-a convertit la Islam (sec. 14). în sec. 15, în urma decăderii acestui stat, s-au constituit hanatele Kazan, Astrahan şi Crimeea, care au fost cucerite treptat de statul rus. în tot cursul Ev. Med., t. singuri sau ca aliaţi ai turcilor otomani au făcut numeroase campanii devastatoare în Ţările Române. Tătarii din Crimeea au fost deportaţi în condiţii dramatice în 1944 în Siberia, Asia Centrală şi pe cursul mijlociu al Volgăi; ulterior, o parte au revenit în Crimeea. Sunt estimaţi la c. 10 mii., majoritatea fiind musulmani sunniţi. Trăiesc alături de populaţiile majoritare în Federaţia Rusă (îndeosebi în Republica Tatarstan), în Ucraina, Uzbekistan, Kazahstan, Bulgaria, România (în special în Dobrogea), Turcia, China. ♦ Persoană care aparţine acestui popor. 2. Adj. Care aparţine t. (1) care se referă la t.; tătăresc. ♦ (Substantivat, f.) Limbă turcică din familia altaică vorbită de t. (1). Din 1920 a fost decretată limbă oficială în fosta R.S.S.A. Tătară, actuala Republică Tatarstan. TĂTARĂ, strâmtoarea - v. Tatarskil proliv. TĂTARCĂ (< tătar) s. f. 1. Tătăroaică. 2. Haină lungă îmblănită, purtată de tătari. 3. Iapă de rasă tătărească. 4. (reg.) Femela cocoşului de munte. TĂTARU 1. Munţii masiv muntos în Carpaţii de Curbură, situat între aliniamentul văilor superioare ale Buzăului şi Teleajenului (la V) şi cursul superior al râului Bâsca Chiojdului (la E), fiind strâns sudat de prelungirile m-ţilor Siriu spre NNE. Prezintă o culme principală, cu direcţie NE-SV, din care se desprind mai multe culmi secundare spre VNV şi ESE. Culmea pr. este dominată de mai multe vârfuri (Tătăruţu 1 412 m, Mănăilă 1 465 m, Vârfu lui Crai 1 473 m) despărţite de înşeuări largi. Alt. max.: 1 477 m (vf. Tătaru Mare). M-ţii T. sunt alcătuiţi din fliş şistos-gresos, cu intercalaţii de gresii masive. 2. Vârf în m-ţii Giurgeu, reprezentând alt. max. a acestora (1 634 m). 3. Braţ secundar în N deltei Dunării, desprins din braţul Chilia. Lungimea: 25 km; lăţimea: 400-800 m; ad. max.: 20 m. 4, Lac în V Deltei Dunării, la N de braţul Tulcea; supr.: 220 ha. 5. Ostrov în N Deltei Dunării, la N de braţul Tulcea; supr. 220 ha situat între braţele Chilia şi Tătaru, pe terit. com. Chilia Veche, jud. Tulcea. Supr.: 400 ha. 6. Com. în jud. Prahova situată la poalele dealului Istriţa; 1 158 loc. (2008). Centru pomi-viticol. în satul Podgoria se află schitul rupestru La Chilii (sfârşitul sec. 16 - începutul sec. 17). TĂTĂjŞĂ s. f. Plantă erbacee perenă din familia asteracee (compozite), înaltă de 25-70 cm, cu frunze sesile, păroase şi cu flori galbene aurii în capitule numeroase (Pulicaria dysenterica). Numită şi tătăiş. TĂTĂNEASĂ s. f. Plantă erbacee perenă din familia boraginacee, cu rizom scurt, gros, ramificat, cu tulpina acoperită cu peri aspri, cu frunze alterne cu peţiol aripat, aspru-păroase şi cu flori tubuloase, roşii-violacee (Symphytum officinale). Răspândită în Europa, V Asiei şi N Africii, creşte la marginea apelor, în şanţuri, fâneţe umede, locuri mlăştinoase, uneori ca buruiană în culturi. Este mult folosită în medicina tradiţională, rizomii, rădăcinile şi frunzele având proprietăţi antiinflamatorii, antidiareice, hemostatice, antitumorale. Unele specii se cultivă ca plante decorative. Numită şi iarba lui Tatin. TĂTĂRANI, com. în jud. Dâmbo-viţa, situată în zona de contact a Subcarpaţilor lalomiţei cu piemontul Cândeşti, pe cursul superior al Dâm-boviţei; 5 516 loc. (2008). Confecţii. Sere legumicole. Pomicultură. Bisericile cu acelaşi hram - înălţarea Domnului, în satele Priboiu (1831, pictată în 1835) şi T. (1848) şi cu hramuri duble - Tăierea Capului Sf. loan Botezătorul şi Sf. Nicolae (1805-1810) şi Adormirea Maicii TĂTĂRANU 42 Domnului şi Sf. Nicolae (1820), în satele Căprioru şi Gheboieni. TĂTĂRANU, com. în jud. Vrancea, situată în C. Şiretului Inferior, pe râul Râmnic; 4 906 loc. (2008). Nod rutier. Staţie (în satul Bordeasca Nouă) şi haltă de c.f. (în satul T.). TĂTĂRĂNI, com. în jud. Vaslui, situată în E Pod. Central Moldovenesc, pe râul Crasna; 2 460 loc. (2008). Viticultură, laz pentru piscicultură. în satul T., atestat documentar în 1438, se află biserica Adormirea Maicii Domnului (ante 1809) şi o pădure de plopi seculari, declarată rezervaţie forestieră, iar în satul Stroieşti biserica Adormirea Maicii Domnului (1854-1857). Bisericile de lemn Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (ante 1809), Sfinţii Voievozi (1818 sau 1823) şi Sf. Nicolae (1865-1866), în satele Valea lui Bosie, Giurgeşti şi Crăsnăşeni. TĂTĂRĂŞtl, com. în jud. Bacău, situată în SV colinelor Tutovei, pe stg. văii Şiretului; 2 568 loc. (2008). în satul T. se află bisericile Sf. Nicolae (1798, reparată în 1851 şi 1878 şi căzută în ruină în 1909) şi Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (ante 1809), iar în satul Ungureni, bisericile Sfinţii Voievozi (ante 1809, refăcută în 1926) şi Schimbarea la Faţă (1842). Biserică de cărămidă cu hramul Sf. Dumitru (1854, reparată în 1873), în satul Gherdana şi biserica de lemn Adormirea Maicii Domnului (1770, ruinată în 1936 şi reconstruită în 1948), în satul Drăgeşti. TÂTĂRĂŞTII DE JOS, com. în jud. Teleorman, situată în C. Găva-nu-Burdea, pe râul Teleorman; 3 982 loc. (2008). Expl. de petrol. Prelucr. lemnului. Viticultură. Satul T. de J. este atestat documentar în 1741. în perioada 1870-1876 a fost unit cu Tătărăştii de Sus. în satul Slăveşti se află ruinele bisericii Zlăteşti (sf. sec. 18) şi o casă ţărănească din 1800. TĂTĂRĂŞTII DE SUS, com. în jud. Teleorman, situată în C. Găva-nu-Burdea, pe râul Teleorman; 2 999 loc. (2008). Satul T. de S. este atestat documentar în 1741. în perioada 1870-1876 a fost unit cu Tătărăştii de Jos. în satul T. de S. se află un complex fortificat format din casele boiereşti ale fam. Bălăceanu şi o biserică din 1798. Zidul de incintă este înalt şi qrevăzut cu turnuri rotunde la colţuri. în satul Udupu se află biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (1846). TĂTĂRESC, -EASCĂ (< tătar) adj. Tătar (2). Gheorghe Tătărescu TĂTĂRESCU, Gheorghe (1886-1957, n. Craiova), om politic român. Naţional-liberal. M. de onoare al Acad. (1937). Secretar general (din 1931) al P.N.L. şi liderul grupării „tinerilor liberali". Ministru în mai multe rânduri. Prim-min. (1934-1937, 1939-1940). A susţinut instaurarea regimului de autoritate regală. Vicepreşedinte al Frontului Renaşterii Naţionale (23 ian. 1940). Respins de liderii partidelor tradiţionale, T. a luat iniţiativa constituirii, împreună cu grupările politice de stânga, a Coaliţiei Naţionale-Democrate (26 mai 1944), iar în dec. 1944 pune bazele grupării disidente Partidul Naţional-Liberal (Tătărescu). După intrarea sa în guvernul dr. Petru Groza (6 mart. 1945), ca vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru al Afacerilor Străine, a condus delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris (1946). Manifestându-şi dezacordul cu politica cabinetului dr. Petru Groza, T. este demis din guvern (6 nov. 1947), iar la 3 dec. 1947 se retrage de la conducerea partidului. Arestat (1950) şi închis la Sighet, de unde a fost eliberat (1955). TĂTĂROAICĂ (< tătar) s. f. Femeie din neamul tătarilor; tătarcă (1). TĂTĂRUŞI, com. în jud. laşi, situată în SE pod. Fălticeni, pe râul Conţeasca; 5 667 loc. (2008). Expl. de gresii şi de lemn. Centru de piei., de cojocărit şi de prelucr. artistică a lemnului. în satul T., atestat documentar la 2 iul. 1398, se află bisericile Sf. Vasile (1827) şi Sf. Nicolae (1842), iar în apropiere o pădure declarată rezervaţie naturală forestieră (49,9 ha). TĂTĂN (< tată) s. m. (Pop.) Tată 0)- TĂTULEŞTI, com. în jud. Olt, situată în partea centrală a piemontului Cotmeana, pe cursul superior al râului Vedea; 1 195 loc. (2008). Bisericile cu acelaşi hram - Cuvioasa Parascheva în satele T. (1812), Mirceşti (1859^. 1862) şi Momaiu (sec. 19). în satul Bărbălăi se află o biserică având dublu hram - Cuvioasa Parascheva şi Sf. Nicolae (1864). TĂU1 (< magh.) s. n. (GEOGR.) Lac glaciar; iezer; (pop.) ochi de apă. ♦ Apă stătătoare puţin adâncă, baltă. TĂU2, TA (lat. tuus) pron. pos., adj. pos. I. Pron. pos. (Precedat de art. „al", „a", „ai", „ale") înlocuieşte numele obiectului posedat şi numele celui căruia i se adresează vorbitorul; a ta e casa. ♦ (La f. pl.) Indică preocupările, deprinderile, opiniile etc. persoanei căreia i se adresează vorbitorul. Expr. (în legătură cu verbe ca „a rămâne", „a fi“ etc.) Pe-a ta = aşa cum vrei tu, cum doreşti tu. ♦ (Pop., la sg.) Indică soţul sau soţia persoanei căreia i se adresează vorbitorul. ♦ (La m. pl.) Indică familia persoanei căreia i se adresează vorbitorul. ♦ (La m. sg.) Indică proprietatea, avutul persoanei căreia i se adresează vorbitorul. II. Adj. pos. 1. Care aparţine celui căruia i se adresează vorbitorul; cartea ta. 2. Indică subiectul, autorul unei acţiuni: greşeala ta agravează lucrurile. TĂUL AGĂŢAT, lac glaciar în m-ţii Retezat, situat la 2 208 m alt. Supr.: 0,49 ha; ad. max.: 4,3 m. TĂUL ASCUNS, lac glaciar în m-ţii Retezat, situat la 2 180 m alt. Supr.: 0,38 ha; ad. max.: 1,7 m. TĂUL FĂRĂ FUND, lac glaciar în m-ţii Parâng, situat la 1 978 m alt. Supr.: 3,76 ha; ad. max.: 17,6 m. Este cel mai mare şi mai adânc lac din m-ţii Parâng. TĂUL NEGRU, lac glaciar în masivul Retezat, la V de vf. Bucura, la 2 036 m alt. Supr.: 4 ha; ad. max.: 24,8 m (unul dintre cele mai adânci lacuri glaciare din Carpaţii Româneşti). TĂUL ŞTIRBUL, lac glaciar în m-ţii Retezat, situat la 2 090 m alt. Supr.: 0,95 ha; ad. max.: 8,7 m. TĂUL sau LACUL ŞTIUCII (ŞTIUCILOR), lac natural cu apă dulce, situat în C. Fizeşului, pe valea Bonţului, într-o zonă de cute diapire, în arealul satului Săcălaia (com. Fizeşu Gherlii, jud. Cluj); 68,7 ha; ad. max.: 12,7 m. Pe malurile lacului se dezvoltă o vegetaţie higrofilă abundentă în care predomină trestia, pipirigul, poroinicul, roşăţeaua, broscariţa ş.a. în perimetrul lacului poposesc pentru hrană şi cuibărit numeroase păsări migratoare de baltă, cum sunt călifarul alb, 43 TÂMPA cufundacul, corcodelul, stârcul, barza ş.a. Declarat rezervaţie naturală ornitologică (26 ha). TĂUL ŢAPULUI, lac glaciar în m-ţii Retezat, situat la 2 160 m alt. Supr.: 2,28 ha; ad. max.: 5,9 m. TĂUL ZÂNELOR, lac în NV m-ţilor Călimani, la poalele vf. Ţiganca, format prin baraj natural în spatele unei acumulări de grohotişuri prinse într-un material argilos impermeabil. C. 75 m lungime şi 50 m lăţime, ad. max. 4 m. înconjurat de pădure de molid. Rezervaţie naturală (15 ha), în raza localit. Bistriţa Bârgăului (jud. Bistriţa-Năsăud). TĂUN (lat. *tabonem) s. m. v. tabanide. TĂUREAN (< taur) s. m. Taur tânăr. TĂURENl, com. în jud. Mureş, situată în colinele Luduşului, pe Pârâu de Câmpie; 1 019 loc. (2008). Haltă de c.f. (în satul T.). lazuri şi heleşteie. Satul T. este atestat documentar în 1454. TĂUŞAN, Grigore (1878-1956, n. Bucureşti), filozof român. M. de onoare al Acad. (1939). Lucrări de istoria filozofiei şi de etică („Filozofia lui Plotin", „Evoluţia sistemelor de morală", „Filozofi români şi străini"). Traduceri. tăuşoare-zalion, complex carstic în partea de SV a m-ţilor Rodnei, cuprinzând peşterile Izvorul Tăuşoarelor şi Jghiabul lui Zalion. tăuteu, com. în jud. Bihor, situată în zona de contact a C. Barcăului cu dealurile Barcăului, pe râul Bistra; 4 474 loc (2008). Haltă de c.f. (în satul Chiribiş). în arealul satului T. a fost descoperit un depozit de bronz (topoare, seceri, 12 brăţări, doi butoni) şi de aur (cinci verigi din aur ş.a.) aflat într-un vas ceramic de dimensiuni mari, datând de la începutul primei Epoci a «ierului (Hallstatt) şi a fost identificat un mormânt de înhumaţie (sec'. 4) în care s-au găsit două oenochoe djn argint, decorate „au repousse". în satul Ţ., atestat documentar în perioada 1291-1294, se află o biserică oin sec. 15, azi biserică reformată. TĂUTU, Ion (7-1511), mare [ogofăt (1475-1510) al Moldovei sub vtefan cel Mare şi apoi sub Bogdan !"■ Misiuni diplomatice la poloni şi turci. Ctitorul bisericii din Bălineşti. TAutu, Ionică (1795-1830, n. Cerchejeni, jud. Botoşani), boier rprnân. Iniţiatorul mişcării „cărvuna-fjlor" din Moldova (1822). I se atribuie redactarea memoriului „cărvu- narilor", prin care mica boierime revendica egalitatea în drepturi cu marea boierime. Discursuri şi pamflete cu caracter social şi politic. A tradus din Volney. TĂUŢII-MĂGHERĂUŞ, oraş în jud. Maramureş, situat în N depr. Baia Mare, la poalele S ale m-ţilor Gutâi, pe râul Băiţa; 7178 loc. (2008). Aeroportul municipiului Baia Mare, situat la 10 km V de oraş. Staţie de c.f. (în satul Buşag). Expl. de min. complexe (în satele Băiţa şi Nistru) şi de pirite cuprifere (Nistru). Pomicultură. Pădure de castan comestibil. Viticultură. Creşterea bovinelor (Buşag). Centru de confecţionare a lăzilor de zestre cu veche tradiţie (c. 200 de ani), în satul Băiţa şi centru de ceramică populară (în satul T.-M.), în care s-au lucrat până nu demult vase de uz casnic, smălţuite. Izvoare minerale. în satul T.-M., atestat documentar în 1490, se află o biserică din sec. 14-15 (azi biserică reformată), una romano-catolică (1875) şi două biserici ortodoxe cu hramurile Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (1560, refăcută în 1630) şi Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1885). Declarat oraş în 2004. TĂVĂLEALĂ (< tăvăli) s. f. 1. Faptul de a (se) tăvăli. 2. Trânteală, bătaie; rostogolire. TĂVĂLj (< bg., ser., ucr.) vb. IV 1. Refl. şi tranz. A (se) răsuci, învârti pe o parte şi pe alta pe pământ, pe iarbă etc.; a (se) rostogoli. 2. Tranz. A bate pe cineva trântindu-l şi târându-l pe jos. 3. P. ext. Tranz. şi refl. A (se) mânji, a (se) murdări. 4. Tranz. A culca la pământ (cereale, iarbă, flori etc.). TĂVĂLUG (< tăvăli) s. m. 1. Unealtă agricolă compusă dintr-unul sau din mai mulţi cilindri de lemn sau de fier, care sfărâmă bulgări, netezesc şi tasează solul înainte sau după semănat. 2. Corp cilindric greu, folosit la unele maşini pentru sfărâmarea sau nivelarea materialului. TÂLC (< sl.) s. n. 1. Semnificaţie, înţeles, rost. <0- Loc. Cu tâlc = cu un anumit rost, cu socoteală; cu subînţeles. ♦ Interpretare, tâlcuire. 2. Glumă exprimată alegoric; pildă. <0-Expr. A vorbi în tâlcuri = a vorbi în pilde, alegoric. TÂLCUj (< sl.) vb. IV tranz. 1. A interpreta sau a explica tâlcul, noima unor vorbe, atitudini sau fapte; a tălmăci. 2. A traduce. TÂLCUITQR, -OARE (< tâlcul) s. m. şi f. Persoană care interpretează, explică tâlcul unor vorbe, al unor fapte, al unor scrisori etc.; tălmaci. TÂLHAR s. m. (din tâlhă „pădure deasă") 1. Persoană care săvârşeşte acte de tâlhărie; hoţ, bandit. ♦ Individ fără scrupule; ticălos, nemernic. 2. (Fam.) Ştrengar. TÂLHĂRjE (< tâlhar) s. f. Hoţie, furt. ♦ (DR.) Infracţiune constând în furtul săvârşit prin violenţă sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi în furtul urmat de recurgerea la astfel de mijloace pentru păstrarea lucrului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea; banditism. TÂLMACI, -CE s. m. şi f. v. tălmaci, -ce. TÂLV s. m. 1. Plantă anuală din familia cucurbitaceelor, cu tulpina agăţătoare, cu flori albe şi fructul alungit, cu o umflătură ovoidă la un capăt şi gâtul scurt, cilindric (Lagenaria siceraria, forma gourda); înainte de maturitate, fructul se consumă ca legumă; la maturitate devine lemnos, gălbui, putând fi folosit ca recipient; varietate de tigvă (2). 2. Ţeavă lungă (formată din fructul de t. 1), cu care se scoate vinul sau ţuica din butoi. TÂMBOEŞTI, com. în jud. Vrancea, situată în zona de contact a C. şi glacisului Râmnicului cu Subcarpaţii Vrancei, la poalele dealului Căpăţânii; 3 054 loc. (2008). Centru viticol şi de vinificaţie. în satul Slimnic se află biserica de lemn Sf. Nicolae (1717), iar în satul T. biserica de zid Cuvioasa Parascheva (1720). TÂMNA, com. în jud. Mehedinţi, situată în zona piemontului Bălăciţei, pe râul Huşniţa; 3 366 loc. (2008). Staţie de c.f. (în satul T.), inaugurată la 5 ian. 1875. Nod rutier. în satul T. se află biserica Sf. Nicolae (1808), iar în satul Valea Ursului, biserica de lemn Sf. Gheorghe (1776). TÂMP, -Ă (sl.) adj. 1. (înv. şi reg.) Tocit, bont. 2. (Despre oameni) Prost; înapoiat mintal. TÂMPA, masiv muntos (ramificaţia nordică a masivului Postăvaru), care domină dinspre SE municipiul Braşov, situat între văile Şchei şi Răcădău. Alcătuit predominant din calcare tihtonice pe care s-au dezvoltat unele fenomene carstice. Alt.: 957 m. Vârful masivului este legat prin telecabină cu municipiul Braşov. Rezervaţie naturală complexă (188,2 ha), cu specii de plante ocrotite de lege, printre care laleaua pestriţă (Fritillaria montana), papucul doamnei (Cypripedium calceolus), plante endemice cum sunt crucea TÂMPENIE 44 voinicului (Hepatica transsyivanica), obsiga (Bromus barcensis) şi plante rare (Coronilla coronata), precum şi printr-o bogată faună reprezentată prin urşi, veveriţe, vipere, guşteri, şorecarul comun, corbi ş.a. Aici se întâlnesc şi câteva rarităţi faunistice, printre care două specii de lepidoptere (Colias erate, Argynis pandora var. dacica), cât şi alte 17 specii şi varietăţi de nevertebrate rare în România, cum sunt Apechtis rufata, Ichneumon fulvidactylus, Ambiyteles astrata, Hoplitophrys brisckei ş.a. Pe versantul de S al masivului T., mai însorit şi mai uscat, vegetează câteva specii de stepă, între care colilia (Stipa pulcherrima), iacintul sălbatic (Hyacinthella leucophaea) - plantă rară în România, originară din stepele pontice, miruţa (Anchusa barrelieri), iarba şarpelui roşie (Echium rubrum) ş.a. Versanţii masivului T. sunt acoperiţi de arborete rezultate în mare parte din plantaţii, în care pr. specii sunt pinul şi laricele (Larix decidua), alături de care vegetează specii spontane ca fagul, gorunul, carpenul, teiul şi ulmul. Subarboretul este alcătuit din alun, soc, sânger, corn, cruşin (Rhamnus frangula) ş.a. T. este un important obiectiv turistic. TÂMPENIE (< tâmp) s. f. Stare a celui lipsit de inteligenţă; faptă, comportare, vorbă care denotă o astfel de stare; prostie, idioţenie; neghiobie. TÂMPIT, -Ă (< tâmpi) adj. Prost, idiot; stupid, mărginit, tâmp. ♦ (Fam.) Neplăcut, rău. TÂMPLAR (< tâmplă2) s. m. Meseriaş care confecţionează mobilă şi alte obiecte din lemn. TÂMPLĂ1 (lat. *templa [= tempora]) s. f. (ANAT.) Fiecare dintre cele două părţi laterale ale capului, cuprinse între frunte, ochi, urechi şi obraz. TÂMPLĂ2 (lat. templa [= templum]) s. f. Peretele despărţitor dintre naos şi altar într-o biserică ortodoxă; (impr.) catapeteasmă; iconostas. TÂMPLĂRjE (< tâmplar) s. f. 1. Meseria tâmplarului. 2 Obiecte confecţionate de tâmplar. 3. Atelier în care se confecţionează obiecte de tâmplărie. TÂNĂR, -Ă (lat. tenerum) adj. 1. (Şi subst.) Care este ca vârstă între copilărie şi maturitate. ♦ (Despre animale) Care abia a ajuns la maturitate. ♦ Care este propriu, caracteristic unei fiinţe neajunse încă la maturitate. 2. (Despre plante; p. ext. despre părţi ale lor) Care a răsărit sau s-a ivit de curând, care se află la începutul dezvoltării. TÂNDALÂ, personaj comic din snoavele româneşti. TÂNDĂLj (< germ.) vb. IV intranz. A-şi pierde vremea umblând încoace şi încolo fără rost; a lucra încet, fără spor, a se mocăi. TÂNGUI (< sl.) vb. IV. 1. Refl. A se văicări, a se jeli, a plânge. ♦ Fig. A scoate sunete triste, plângătoare, asemănătoare unui vaiet. 2. Tranz. A jeli, a deplânge pe cineva. TÂNGUIRE (< tângui) s. f. Acţiunea de a (se) tângui; jelire, lamentare. ♦ Sunet prelung şi jalnic; vaiet. TÂNGUITOR, -OARE (< tângui) adj. (Mai ales despre sunete, glasuri) Care se tânguieşte, care este plin de jale, de durere. TÂNJALĂ (< sl.) s. f. Un fel de proţap folosit pentru a înjuga a doua pereche de vite, pentru a lega de jug unelte ca plugul, grapa etc. ^ Expr. A se lăsa pe tânjală = a face ceva încet, a se delăsa, a neglija sau a amâna ceva. TÂNJ! (< sl.) vb. IV intranz. 1. A se afla într-o stare de slăbiciune fizică, de moleşeală; a lâncezi. ♦ (Despre plante) A nu se dezvolta bine; a se ofili, a se veşteji. 2. Fig. A suferi din punct de vedere moral, a se mâhni adânc. ♦ A dori mult ceva, a suferi de dorul cuiva. TÂRÂRE (< târî) s.f. 1. Acţiunea de a se târî; târâş. 2. (HIDROL.) Transport de aluviuni grosiere pe fundul albiei unui râu sau fluviu la debite mari. TÂRÂŞ (< târî) adv. Târându-se (spre a nu fi văzut); târând după sine. ♦ Mergând cu mare greutate, mişcând anevoie picioarele din cauza slăbiciunii, oboselii etc. ♦ Fig. Anevoie, cu greu. <0- Expr. Târâş-grăpiş = cu greutate, anevoie. TÂRÂTQR, -OARE (< târî) adj. Care se târăşte. Plantă t. = plantă repentă (a cărei tulpină se întinde pe pământ). ♦ (Substantivat, f.) Animal care se târăşte (ex. şerpii). TÂRCOL (< bg.) s. n. A da târcoale (sau târcol) = a umbla de jur împrejur, a ocoli; fig. a se învârti prin preajma cuiva, căutând să-i câştige simpatia. TÂRG (< sl.) s. n. 1. (în Ev. Med., în Ţările Române) Denumire a aşezărilor orăşeneşti, cu funcţii comerciale şi meşteşugăreşti, subordonate domniei. 2. Piaţă comercială organizată periodic, într-un anumit loc unde se vând anumite produse sau se oferă unele servicii; p. ext. activitate de vânzare şi cumpărare; tocmeală; târguială 3. Oraş. + Orăşel. TÂRGOVEŢ, -EAT (< bg.) s. m. şi f. (în Ev. Med., în Ţara Românească şi în Moldova) Persoană care locuia într-un târg (1). TÂRGOVIŞTE 1. Câmpia Târgo-viştei, câmpie piemontană înaltă (alt. medie 200 m), rezultată din unirea conurilor de dejecţie şi teraselor Dâmboviţei şi lalomiţei, situată în partea central-nordică a Câmpiei Române (fiind parte componentă a acesteia), între Subcarpaţii lalomiţei (la N), râul Ialomiţa (la E), C. Titu (la S) şi, respectiv piemontul Cândeşti (la V). Limita cu piemontul Cândeşti este trasată de unii autori pe valea Dâmboviţei, alţii incluzând însă în C.T. şi sectorul vestic numit C. Picior de Munte, plasând limita de V a câmpiei pe râul Cobia. Este constituită predominant din depozite aluviale aparţinând Pleistocenului superior (îndeosebi pietrişuri şi nisipuri), care apar pe terasele râurilor, peste care s-au format diferite categorii de soluri argiloiluviale. C. T. este fragmentată de văile unor râuri (Ursoaia, Şuţa, Dâmboviţa, Ilfov, Ialomiţa ş.a.), care pe anumite porţiuni s-au deplasat în diagonală, pe direcţie NV-SE. în trecut acoperită de păduri de stejar, în prezent, preponderent de culturi cerealiere, lazuri piscicole. 2. Municipiu în partea central-sudică a României, reşed. jud. Dâmboviţa, situat în C. Târgoviştei, pe râul Ialomiţa; 89 225 loc. (2008). Nod feroviar (staţia de c.f. a fost inaugurată la 2 ian. 1884) şi rutier. Oţeluri aliate, laminate, utilaj petrolier, maşini- unelte, diverse conf. metalice, becuri electrice, mobilă, cherestea, lacuri şi vopsele, conf. textile, produse alim. Tipografie. Teatrul „Tony Bulandra“ şi teatrul de păpuşi „Neghiniţă“ (1983). Universitatea de stat „Valahia“ (1992). Centru de învăţământ cu veche tradiţie: în 1640 a fost înfiinţată o şcoală slavonă, care în perioada 1646-1652 a funcţionat ca „schola graeca e latina", în 1741 este atestată Şcoala Domnească şi Şcoala grecească de pe lângă biserica Stelea, în 1842 existau trei şcoli particulare în care se predeau limbile română, franceză şi greacă, iar în 1874-1875 se întemeiază prima şcoală de tip secundar, transformată în liceu în 1921. Biblioteca judeţeană „Ion Heliade-Rădulescu“ (1944). Numeroase muzee: Complexul muzeal judeţean, cu colecţii de 45 TÂRGOVIŞTE arheologie, istorie, arte plastice, etnografie, documente literare, cărţi vechi, manuscrise ş.a.; Complexul naţional muzeal „Curtea Domnească" Include obiecte de artă bisericească din epoca brâncovenească, veşminte preoţeşti, tipărituri vechi, mobilier, ceramică, arme, podoabe etc.; Muzeul de Artă (picturi, mobilier de epocă, ţesături orientale, podoabe ş.a.); Muzeul de Istorie şi Arheologie; Muzeul Scriitorilor Dâmboviţeni; Muzeul Tiparului şi al Cărţii Vechi Româneşti (aici se află, printre altele, „Cazania lui Varlaam11, 1643, „Noul Testament", 1648 ş.a.); Casa-atelier „Gheorghe Petraşcu“, în care a trăit şi creat marele pictor în perioada 1922-1944; casele memoriale „Grigore Alexandrescu", „Ion Heliade-Rădulescu", „I. Al. Brătescu-Voineşti“. La T. are loc anual (din 1967), toamna, Festivalul „Crizantema de aur", devenit (din 1992) Festivalul internaţional de interpretare a romanţelor, şansonetelor şi canţonetelor. Post local de televiziune. Parcul Chindia (6 ha), cu grădină zoologică. Săpăturile arheologice efectuate în perimetrul oraşului şi în satele din apropiere au scos la iveală vestigii materiale din Neoliticul târziu, aparţinând Culturii Gumelniţa, şi din Epoca bronzului. Localit. apare menţionată documentar, prima oară, în 1396, într-o notă de călătorie a cruciatului bavarez Johann Schiltberger (participant la bătălia de la Nicopole din 25 sept. 1396), care aminteşte că la acea dată T. era cea de-a doua reşedinţă domnească. în vreme ce Mircea cel Bătrân rămâne •a Curtea de Argeş, T. devine înainte de 1396 reşedinţa lui Mihail, fiul şi asociatul său la tron, fiind construite aici Curtea Domnească şi paraclisul, jmprejmuite cu palisadă şi pământ bătut. La sf. sec. 14, T. avea o structură urbană bine definită, cu o [eţea stradală şi locativă armonios jnchegată pe zone, întregită (la începutul sec. 15) cu definitivarea ansamblului Curţii Domneşti. Ajuns domn, Mihail I (1418-1420) îşi stabileşte la T. reşedinţa principală, emiţând la 22 iun. 1418 primul document domnesc păstrat de aici. Jsă numai din 11431, sub Alexandru Aldea T. devine statornic reşedinţă domnească principală, pentru aproape două veacuri şi jumătate. Situat la încrucişarea unor importante drumuri comerciale şi aflat pe drumul comercial continental care asigura Jegăturile între Europa Centrală şi ţările Orientului Apropiat, T. a îndeplinit funcţia de reşedinţă Pnncipală până la 1626 când Alexandru Coconul o mută oficial pe aceasta la Bucureşti, unde rămâne până la 1636. Rolul activ de reşedinţă domnească principală a Ţării Româneşti reiese şi din faptul că în perioada 1459-1545, la T. au fost emise majoritatea actelor cancelariei domneşti păstrate (peste 230). în 1443 şi 1737 oraşul a fost jefuit şi incendiat de turci, iar în vara anului 1462 în împrejurimile T. s-au dat lupte crâncene între oastea lui Vlad Tepeş şi armatele invadatoare otomane, comandate de Mehmed II, care, însă, nu au asediat cetatea T. în timpul domniei lui Radu cel Mare (1495-1508), T. ajunsese un însemnat centru cultural al Ţării Româneşti, prin înfiinţarea celui mai vechi tipar chirilic din spaţiul românesc, cu existenţă neîntreruptă de 350 de ani, începând cu cel slavon înfiinţat sub Radu cel Mare, la 1508-1512 de călugărul sârb Macarie, venit de la Veneţia, care imita manuscrisele moldoveneşti din vremea lui Ştefan cel Mare. Următoarele etape importante ale tiparului târgoviştean au fost ilustrate de Dimitrie Liubavici (1544-1547), diaconul Coresi (1557-1558), iar în vremea lui Matei Basarab (tiparniţa de la mănăstirea Dealu, 1644-1652), tipăriturile târgovişene, inclusiv cele din sec. 18, circulând în tot spaţiul românesc. La întărirea rolului de capitală a Ţării Româneşti, o importanţă majoră a avut-o aducerea de către Neagoe Basarab, în 1517, a sediului Mitropoliei Ţării Româneşti de la Curtea de Argeş la Târgovişte, menţinut aici până în 1671, în ciuda frecventelor oscilaţii ale reşedinţei voievodale (în 1570, la T. a fost inaugurat ansamblul Mitropoliei Ţării Româneşti). în 1532, italianul Francesco della Valie, consemna într-o notă de călătorie că „...Târgovişte este un oraş nu prea mare, aşezat în şes şi înconjurat de ziduri, iar castelul din el, în care locuieşte domnul ţării, este împrejmuit cu pari din stejar, foarte groşi11. în 1581, călugărul veneţian Geronimo Arsegno afirma că „...la Târgovişte există 1 000 de case11. La 16 oct. 1595, la T., oastea lui Mihai Viteazul a înfrânt trupele turceşti comandate de Sinan Paşa, iar la sfârşitul anului 1610, armata lui Gabriel Bâthori, venită să-l prindă pe voievodul Radu Şerban, a ocupat timp de trei luni {ian.-mart. 1611) oraşul T., jefuindu-l. In 1639, în urma unui conflict cu turcii, Matei Basarab readuce reşedinţa principală la T., iar la 1644-1645 reface Curtea Domnească şi zidul ei de incintă. Tot lui Matei Vodă i se datoreşte faptul că în 1645, T. a fost fortificată cu val de pământ şi şanţuri de apărare, străjuite din loc în loc de bastioane, devenind o adevărată cetate, numită Cetatea Târgoviştei. în a doua jumătate a sec. 16 şi prima jumătate a sec. 17, T. a cunoscut o intensă dezvoltare urbană, comercială şi meşteşugărească, căpătând aspectul unui oraş mare. Astfel, la mijlocul sec. 17, clericul Pietro Deodato Baksic consemna că oraşul T. număra c. 20 000 de locuitori, iar Paul de Alep, originar din Siria, făcea o asemănare între T. şi oraşele siriene Alep şi Damasc. în sec. 17, la T. au fost construite multe biserici şi case boiereşti, au fost pavate străzile cu trunchiuri de copaci, au apărut noi ateliere meşteşugăreşti şi prăvălii, iar meşteşugarii şi negustorii s-au organizat în bresle (tăbăcari, cojocari, cavafi, abagii, şelari, croitori, zugravi, săpunari, teslari, zarafi etc.). Vechea Mitropolie din Târgovişte, după Carol Popp de Szathmary TÂRGŞORU VECHI 46 în 1628 şi 1636, T. a fost distrus în mare parte de cutremure, în 1655 pustiit de seimenii răsculaţi, iar în 1658 de Constantin Şerban în retragere înaintea lui Mihnea III, iar după aceasta de turci şi de tătari. în 1660, domnul Gheorghe Ghica mută definitiv reşedinţa Ţării Româneşti la Bucureşti, după ce în perioada 1668-1671 a fost mutată Mitropolia Ţării Româneşti la Bucureşti. Intre 1694 şi 1714, cu acordul Porţii Otomane, Constantin Brâncoveanu a refăcut Curtea Domnească, ca reşedinţă de vară. în perioada fanariotă, T. şi-a pierdut definitiv rolul de reşed. domnească (domnii rămânând de jure stăpânii Curţii Domneşti părăsjte) şi, totodată, aspectul urban. în 1802, oraşul a fost puternic afectat de cutremurul devastator din 14 oct. Forificaţiile T. au fost refăcue de eteristul Alexandru Ipsilanti în vederea unei rezistenţe antiotomane, fiind dezafectate de noi construcţii abia^ în a doua jumătate a sec. 20. în noaptea de 26 spre 27 mai 1821, lângă T. a fost ucis Tudor Vladimirescu, în urma complotului organizat în tabăra de la Goleşti. După o îndelungată perioadă de stagnare şi chiar de decădere (din a doua jumătate a sec. 18 şi până în primele decenii ale sec. 19), oraşul T. a devenit în 1832 reşed. jud. Dâmboviţa, cunoscând, după această dată, o dezvoltare permanentă (mai ales în perioada interbelică) şi apoi o nouă perioadă de înflorire în a doua jumătate a sec. 20. în apropiere de T. au fost prinşi, în seara zilei de vineri, 22 dec. 1989, soţii Elena şi Nicolae Ceau-şescu, care fugiseră din Bucureşti cu un elicopter şi apoi cu un autoturism. După trei zile de la prinderea lor, Elena şi Nicolae Ceauşescu au fost judecaţi, condamnaţi la moarte şi executaţi prin împuşcare, la 25 dec. 1989, în curtea unei cazărmi militare din T. Trecut în categoria municipiilor la 17 febr. 1968, T. a fost declarat oraş-martir la 15 dec. 1994 cu prilejul împlinirii a cinci ani de la evenimentele din dec. 1989. La 14 ian. 1995, la T. a fost inaugurată prima linie de troilebuz, în lungime de 4,2 km. T. are în subordine ad-tivă localit. componentă Priseaca. Monumente: ansamblul Curţii Domneşti, cu bisericile Domnească Mare şi Domnească Mică şi ruinele Palatului Domnesc (sec. 14-17), dominate de silueta Turnului Chindiei, înalt de 27 m, în formă de cilindru cu diametrul de 9 m, construit ca turn de apărare în a doua jumătate a sec. 15. înfăţişarea actuală a Turnului Chindiei datează din perioada 1847-1851, când a fost restaurat prin grija domnului Gheorghe Bibes-cu. Biserica Domnească Mare (30 m lungime şi 14 m lăţime), cu hramul Adormirea Maicii Domnului, a fost construită în anii 1583-1585, din iniţiativa domnului Petru Cercel, ca paraclis al Curţii Domneşti, şi reparată şi pictată în 1697-1699 prin osârdia lui Constantin Brâncoveanu. Biserica Mare, care a fost renovată în 1745 şi restaurată în 1961-1966, păstrează un remarcabil tablou votiv care îi înfăţişează pe Neagoe Basarab, Matei Basarab, Petru Cercel şi Constantin Brâncoveanu în chip de ctitori, precum şi frumoase picturi murale executate de o echipă de meşteri zugravi condusă de Constantin Zugravul; Biserica Domnească Mică, cu hramul Sfânta Vineri, a fost construită în 1517 prin strădania clucerului Manea Perşanu şi a soţiei sale Vlădoaia, fortificată cu ziduri de incintă în 1595 şi restaurată în 1654, 1731-1732, după incendiile din 1712 şi 1756, după cutremurul din 14 oct. 1802, apoi în anii 1850-1852, 1907-1910 şi 1969-1973. în pronaosul bisericii se află mormântul Doamnei Bălaşa, soţia lui Constantin Brâncoveanu; Biserica Mitropoliei este ctitoria din 1515-1518 a Iui Neagoe Basarab, terminată de Radu Paisie la jumătatea sec. 16, reconstruită în 1708 de Constantin Brâncoveanu şi demolată în 1888 deoarece căzuse în ruină. Pe locul bisericii dărâmate a fost construită, în 1890-1923, o nouă biserică cu hramul înălţarea Domnului, de plan bizantin, după proiectul arhitectului francez Emile Andre Lecomte du Nouy. Picturile murale interioare au fost executate în 1930-1933; biserica Stelea, cu hramul învierea Domnului, este ctitoria lui Vasile Lupu din anii 1644-1645, zidită în stil moldovenesc pe locul unei biserici ce data din 1580. Turnul-clopotniţă a fost ridicat în 1580, iar zidul de incintă în 1645. Prădată şi jefuită de turci şi de tătari în 1658, biserica a fost reparată ulterior, iar în sec. 18-20 a fost supusă unor reparaţii repetate (1715, 1780, 1813, 1865, 1879, 1943-1946, 1970-1980); biserica Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena, ctitorie din 1650-1651 a lui Matei Basarab, cu învelişul refăcut în 1731-1732 şi picturi murale interioare din 1753, a fost incendiată de turci în 1821, dar refăcută ulterior; bisericile Sf. Gheorghe, ctitorie din 1512-1521 a lui Neagoe Basarab, Sf. Nicolae-Andro-neşti, zidită în 1527 prin osârdia marelui vornic Manea Perşanu (pustiită în 1595 de turci, reparată ulterior, avariată de cutremurul din 1636 şi reparată în 1653-1655 de Doamna Elena, soţia lui Matei Basarab), Adormirea Maicii Domnu-lui-Creţulescu, zidită în 1638-1640 prin strădania lui Dragomir Creţulescu, pictată în 1863 de Gheorghe Tattarescu, Sf. Dumitru (1639, repictată în 1865), Adormirea Maicii Domnului (1654, pictată în sec. 18), Sf. Nicolae-Sinuleasa (1654), Sf. Ştefan-Stolnicu, ctitorie din 1704-1705 a stolnicului Constantin Canta-cuzino, Sfinţii Trei lerarhi-Albă sau Biserica judeţului (20 m lungime şi 7 m lăţime) datează dinainte de anul 1632, Cuvioasa Parascheva (1800), Izvorul Tămăduirii sau Oborul Vechi (1832-1833), Sf. Haralambie (1842); Biserica Târgului, ctitorie din 1653-1654 a cărturarului Udrişte Năsturel, restaurată în 1974-1976; Biserica romano-catolică Sf. Francisc (de 28,5 m lungime şi 8,25 m lăţime) datează din sec. 16, reparată în 1897-1898; Sinagogă (1880). Printre clădirile laice monumentale se evidenţiază casa stolnicului Constantin Cantacuzino (sec. 18, refăcută la sf. sec. 19), Arsenalul Armatei (1869), casa „Poenaru Bordea“ (1885-1890), liceul „lenăchiţă Văcărescu“ (1892), Primăria Veche (1897, arhitect Giovanni Baltasare Vignossa), fosta Prefectură judeţeană (1895), Tribunalul vechi (1910, azi Muzeul de istorie), Poşta veche (1906, arhitect Al. Clavel), Muzeul de Arheologie (1938, arhitect Nicolae Ghika-Bu-deşti). Numeroase statui şi busturi: statuia lui Mircea cel Bătrân, busturile lui Grigore Alexandrescu, lenăchiţă Văcărescu, Vasile Cârlova, Ion Heliade-Rădulescu ş.a. La 4 km N de T., se află mănăstirea Dealu şi mănăstirea Viforâta. TÂRGŞORU VECHI, com. în jud. Prahova, situată în C. Ploieştiului, pe stg. râului Prahova şi pe ambele maluri ale râului Leaotu; 9 182 loc. (2008). Staţie de c.f. (în satul Zahanaua). Reşed. com. T.V. este satul Strejnicu. Muzeu sătesc inaugurat în 1969, în casa „Moruzzi“. Pe terit. satului T.V. a fost descoperit (1956 şi ulterior) un vast complex arheologic care cuprinde mai multe aşezări şi cimitire (c. 800 morminte de înhumaţie şi de incineraţie) ce se succed din Paleolitic şi până în Ev. Med. Aici au fost identificate vestigiile unor aşezări neolitice, aparţinând culturilor Criş, Boian şi Gumelniţa, cu ceramică tipică acestor culturi, a unora din Epoca bronzului şi din prima Epocă a fierului, cu ceramică hallstattiană, o extinsă aşezare de bordeie aparţinând geto-dacilor (sec. 2 î.Hr. - 1 d.Hr.), cu ceramică bogată şi variată, precum şi urmele unei 47 TÂRGU FRUMOS aşezări romane (sec. 2) şi ale unui castru roman în care şi-a avut sediul Legiunea a Xl-a Claudia. Tot aici au fost scoase la iveală urmele unei aşezări dacice şi o necropolă de tip Chitila (sec. 3) cu morminte de incineraţie, precum şi o necropolă, birituală, de tip Sântana de Mureş (sec. 4), cu inventar bogat şi variat (ceramică fină, piepteni din os, aplice, fibule, pahare din sticlă, catarame din bronz şi argint, mărgele din sticlă, arme, lame de plug etc.). Rezervaţie arheologică. Satul T.V. apare menţionat documentar, la 1413, sub Dan II, ca loc de vamă internă pe drumul Braşovului, fiind considerat până spre sfârşitul sec. 16 printre primele oraşe ale Ţării Româneşti, după care şi-a pierdut însemnătatea din cauza afirmării oraşului Ploieşti din apropiere. în satul T.V. se află ruinele Curţii Domneşti, a cărei biserică a fost înălţată de Vlad Ţepeş, fiind reclădită de Antonie din Popeşti (1669-1672), care avea moşii în apropiere. Vechea curte, devenită mănăstirea Sf. Nicolae spre sfârşitul sec. 15, a primit danii şi scutiri de la Vlad Călugărul (1482-1495) si fiul acestuia Radu cel Mare (1495-1508), respectiv fratele şi nepotul lui Ţepeş. Tot la T.V. se află şi, ruinele Bisericii Roşii (1570-1579) şi ruinele bisericii ctitorite de Mihnea Turcitul (începutul sec. 17). Bisericile Sfinţii Apostoli Petru si Pavel (1874), Sf. Nicolae (1884-1886)^, în satele Stănceşti şi Strejnicu. în pădurea de la marginea satului Strejnicu a fost asasinat de către legionari (nov. 1940) Nicolae lorga. TÂRGU BUJOR, oraş în jud. Calaţi, situat în pod. Covurlui, în zona de confl. a râului Covurlui cu râul Chineja; 7 606 loc. (2008). Staţie de c.f. Nod rutier. Centru viticol şi de vinificaţie. Fabrici de confecţii, de prelucr. a lemnului şi de produse alim. Fermă avicolă şi de creştere a porcinelor. Staţiune de cercetări viticole. Localit. apare menţionată documentar în 1491, într-un hrisov emis de Ştefan cel Mare, în care se consemnează că domnul Moldovei „miluieşte pe Neagoe Orbescul cu satul Căţeleşti Pe Covurlui" (acesta era vechiul nume al aşezării de astăzi, toponimul actual fiind atribuit mai târziu). La 21 iul. 1776, localit. este amintită într-un hrisov al domnului Grigore III Ghica, în care acesta pomeneşte de „moşia Bujor din ţinutul Covurlui, care aparţinea bătrânilor Houran, Baniţă si Lupu Bujor". în anii 1838-1950 T.B. s-a numit Golăeşti, cu excepţia unei scurte perioade de timp din anul 1934, când a purtat numele I.G. Duca, în memoria fostului prim-ministru asasinat de legionari. Declarat oraş la 17 febr. 1968, prin unificarea satelor Bujor şi Bujor-Sat din fosta com. Bujor, şi numit T.B. Popas turistic. TÂRGU CÂRBUNEŞTI, oraş în jud. Gorj, situat în Subcarpaţii Olteniei, în E depr. Târgu Jiu-Câmpu Mare, la poalele E ale dealului Bran, în zona de confl. a râului Blahniţa cu Gilort; 9 053 loc. (2008). Staţie de c.f. (inaugurată la 16 ian. 1888). Nod rutier. Expl. de petrol şi de balast. Constr. de utilaj minier. Fabrici de conf., tricotaje, cărămizi refractare, ambalaje din lemn şi de produse alim. Fermă de creştere a ovinelor. Centru de ceramică populară roşie (în satul Ştefăneşti). Parcul natural Stejeret. Aşezarea, atestată documentar în sec. 14 cu numele Târgu Gilortului sau Târgu Bengăi, şi-a schimbat ulterior denumirea în Petreştii de Sus iar din 1912 poartă numele actual. In 1864 apare consemnată ca importantă aşezare rurală, cu renumite târguri de vite şi cereale, iar la 17 febr. 1968 a jost trecută în categoria oraşelor. în prezent, oraşul T.C. are în subordine ad-tivă satele Blahniţa de Jos, Cărbuneşti-Sat, Cojani, Cre-ţeşti, Curteana, Floreşteni, Măceşu, Pojogeni, Rogojeni, Ştefăneşti. Monumente: biserica Sf. loan Botezătorul (1780). în satul Cojani se află o biserică cu trei hramuri - Sf. loan, Sf. Nicolae şi Sf. Gheorghe (1824-1825, cu fresce originare). Bisericile de lemn Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena (1746), Naşterea Maicii Domnului (1777), Sf. Nicolae (1836), în satele Curteana, Floreşteni şi Ştefăneşti. în satul Cărbuneşti-Sat se află bisericile de lemn Cuvioasa Parascheva (1698) şi Adormirea Maicii Domnului (1832), iar în satul Pojogeni există două biserici de lemn, una cu hramul înălţarea Domnului (1796) şi alta cu dublu hram - Sf. Gheorghe şi înălţarea Domnului (1834-1838). TÂRGU FRUMOS 1. Oraş în jud. laşi, situat în zona de contact a C. Jijiei cu colinele Ruginoasa, pe stg. râului Bahlueţ şi cursul superior al râului Bahlui; 13 505 loc. (2008). Staţie de c.f. (inaugurată la 1 iun. 1870). Nod rutier. Expl. de balast. Fabrici de mobilă, conf., tricotaje, stofe, încălţ., ceramică şi de produse alim. Abator de păsări. Centru viticol şi de vinificaţie^ Muzeu etnografic şi de arheologie. în arealul oraşului au fost descoperite vestigii materiale datând din Neolitic, din Epocile bronzului şi fierului, din perioada dacică şi din timpul Ev. Med. întemeiată ca târg la sf. sec. 14, aşezarea apare menţionată documentar ca atare la 6 oct. 1448 într-un act prin care Petru II, fiul lui Alexandru cel Bun, dăruieşte mănăstirii Probota, din Poiana Şiretului, între altele, toată ceara care se va strânge din T.F.“. La jumătatea sec. 15 figura ca „oraş vechi" şi punct vamal interior cu o intensă activitate comercială. în sec. 15-17 aici a fost o Curte Domnească e ţinut. în anii 1426-1834, T.F. a fost reşedinţa ţinutului Cârli-gătura şi unul dintre cele mai mari târguri de miere şi ceară de albine din Moldova, cu 12 iarmaroace pe an. După invazia tătarilor din 1512 şi cea a polonilor din 1686, târgul medieval a decăzut pentru o perioadă de timp, revenindu-şi însă de fiecare dată. Misionarul apostolic Fra Antonio Giorgini consemna în 1688 că la T.F. nu mai existau „...decât vreo douăzeci de case de oameni săraci". Prin măsurile de repopulare luate de domnii Moldovei în a doua jumătate a sec. 18 şi începutul sec. 19, oraşul T.F. a renăscut treptat. Astfel, privilegiul acordat în 1815 de domnul Scarlat Callimachi oferă o organizare deosebită a oraşului (se pavează străzile cu lemn, se înfiinţează serviciile de pază şi de pompieri etc.), se înregistrează o creştere demografică şi o dezvoltare comercială şi meşteşugărească, aici stabilindu-se, alături de^ români, numeroşi evrei şi lipoveni. în a doua jumătate a sec. 19 oraşul a intrat în declin, fiind trecut în categoria comunelor urbane, statut menţinut până în 1950, când a fost declarată comună rurală. Localit. a fost trecută din nou în categoria oraşelor la 17 febr. 1968, prin contopirea satului T.F. cu satul Jora din fosta com. T.F. Monumente: bisericile Sf. Cuvioasă Parascheva-Domnească, ctitorie din 1535-1541 a lui Petru Rareş, cu unele transformări din 1814 şi reparaţii din 1926 şi pictată în 1906, Pogorârea Duhului Sfânt (1593, reclădită în 1853-1856) şi Sf. Nicolae (1801, cu transformări din 1848); Şcoala de fete (1842-1859). Bisericile Sf. Nicolae (1826) şi Sf. Treime (1854-1857), în satele Dădeşti şi Buznea. Biserica de lemn Sfinţii Voievozi (1777), în satul Costeşti. Gară, declarată monument de arhitectură. 2. Denumire, până în anul 2004, a com. Ion Neculce din S jud. laşi, situată în apropierea oraşului T.F.; 5 683 loc. (2008). Staţie de c.f. Viticultură. Bisericile cu hramurile Sf. Nicolae (1826), Sfânta —r TÂRGUI 48 Treime (1854-1857) şi Sfinţii Voievozi (1777) TÂRGU! (< sl.) vb. IV (Pop.) 1. Tranz. A face cumpărături; a cumpăra. 2. Refl. A se tocmi, a se învoi; p. ext. a se ciorovăi, a se dondăni. TÂRGUIALĂ (< târgui) s. f. 1. Faptul de a se târgui, tocmeală; p. ext. ciorovăială. 2. (Concr.) Cumpărătură. TÂRGU JIU, municipiu în SV României, reşed. jud. Gorj, situat în depr. Târgu Jiu - Câmpu Mare, pe ambele maluri ale Jiului, la c. 20 km S de ieşirea Jiului din defileul carpatic; 95 614 loc. (2008). Staţie de c.f. (inaugurată la 1 iul. 1888). Nod feroviar şi rutier. Centrală electrică şi de termoficare. Constr. de maşini, industrializarea lemnului, articole tehnice din cauciuc, ciment (în localit. componentă Bârseşti), var (Preajba Mare), prod. ceramice refractare, conf., sticlărie pentru menaj, prod. alim. (preparate din carne şi lapte, băuturi alcoolice, ţigarete, bere, dulciuri, panificaţie ş.a.). Teatrul de stat „Elvira Godeanu“ (1993), Universitatea „Constantin Brâncuşi" (1991). Biblioteca judeţeană „Christian Tell“ (1934). Muzeul judeţean „Alexandru Ştefulescu", cu secţii de istorie şi arheologie (între exponate există o colecţie de documente vechi referitoare la istoria Gorjului, strânse, cercetate şi publicate de istoricul Alexandru Ştefulescu), etnografie şi artă; Muzeul municipal de istorie, cu colecţii de arheologie şi istorie din preistorie şi până în 1918; Muzeul de Artă, cu colecţii de icoane, sculpturi în lemn din sec. 17-18 şi picturi din sec. 19-20; casa memorială „Ecateri-na Teodoroiu“. Parc natural amenajat 1 în 1856, în cadrul unui zăvoi secular. La T.J. activează ansamblul artistic profesionist „Doina Gorjului". T.J. s-a dezvoltat pe vatra unei aşezări geto-dacice, care se afla pe drumul roman ce lega municipiul Drobeta de Buridava (?), iar peste m-ţii Vâlcan cu Sarmizegetusa. în arealul oraşului T.J. a fost descoperit un tezaur dacic din argint, datând din sec. 2, alcătuit dintr-un inel cu pandantiv şi două verigi duble cu pandantiv. Aşezarea apare menţionată, prima oară, cu numele Jiul, într-un act emis la 23 nov. 1406 de Mircea cel Bătrân care aminteşte pe jupân pe jupan Brata sudeţul (judeţul) oraşului. Denumirea Târgu Jiului apare consemnată la 20 mart. 1429 într-un hrisov al domnului Dan II, prin care acesta întărea stăpânirea mănăstirii Tismana asupra unor mori din Târgu Jiului. Până în 1597 a fost menţionat ca târg de desfacere a mărfurilor, iar Ja 22 iun. 1597 este amintit ca oraş. într-un act din 29 iun. 1604, domnul Radu Şerban confirma autoritatea fraţilor Preda şi Radu Buzescu asupra oraşului Târgu Jiu. în sec. 17-19, oraşul a fost vestit pentru târgurile de mărfuri organizate toamna, iar din sec. 17 îndeplineşte funcţia de reşed. a Gorjului. în 1716, lângă T.J., oastea trimisă de Nicolae Mavro-cordat, primul domn fanariot, a fost învinsă de gruparea boierească, filoaustriacă, condusă de Staico Bengescu. La 10/21 iul. 1718, Banatul Craiovei (inclusiv Târgu Jiu) au fost cedate de Imp. Otoman Austriei (Tratatul de la Passarowitz), intrând în stăpânirea Imp. Habsburgic până în sept. 1739. în 1719, un grup de 66 de boieri au adresat o petiţie principelui Eugeniu de Savoia în care se plângeau împotriva boierilor Băleanu şi Ştirbei, partizanii politicii turceşti, pe care îi considerau duşmanii ţării lor şi vinovaţi de moartea tragică a domnului Constantin Brâncoveanu. Totodată, ei mai cereau să fie conduşi de Gheorghe Cantacuzino, fiul^ fostului domn Şerban Cantacuzino. în 1739, oraşul T.J. a devenit teatrul luptelor dintre austrieci şi turci, în urma cărora Oltenia, prin Tratatul de la Belgrad, a fost realipită Ţării Româneşti; în 1788 oraşul a suferit din nou de pe urma războiului turco-austriac. în 1792 a fost înfiinţat la T.J. primul aşezământ şcolar. în anii 1800, 1801 şi 1806 cetele de cârjalii ale lui Pasvan-Oglu (paşă de Vidin în perioada 1797-1807) au prădat şi incendiat oraşul, provocând pagube uriaşe. în 1860 a luat fiinţă Oficiul telegrafic, iar în 1880, o tipografie. După cucerirea independenţei de stat a României (1877), oraşul a cunoscut o oarecare dezvoltare, iar după anu[ 1900 a înregistrat o stagnare. în timpul Primului Război Mondial, în arealul oraşului T.J. şi împrejurimi s-au desfăşurat două bătălii puternice între armatele române şi cele germa-no-austro-ungare: la 10/23 - 16/29 oct. 1916, trupele române, comandate de generalul Ion Dragalina, au respins puternica ofensivă a inamicului (în această luptă a murit generalul Ion Dragalina) şi s-a remarcat, prin vitejia ei, Ecaterina Teodoroiu (numită şi „Eroina de la Jiu“), iar la 29 oct./11 nov. - 4/17 nov. 1916, armatele române au cedat în faţa celor patru divizii germane, oraşul T.J. fiind ocupat de acestea. în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, lângă T.J. a existat un lagăr de concentrare în care au fost închişi (1940-1944) numeroşi antinazişti. în perioada postbelică oraşul s-a refăcut treptat, cunoscând o intensă dezvoltare economico-socială şi urbanistică după 17 febr. 1968, când a fost declarat municipiu, în prezent, municipiul T.J. are în subordine ad-tivă 8 localităţi componente: Bârseşti, Drăgoeni, lezureni, Poiata, Preajba Mare, Romaneşti, Slobozia şi Ursaţi. Monumente: ansamblul monumental sculptural, în aer liber, creat de Constantin Brâncuşi în anii 1936-1938, în cinstea eroilor căzuţi în Primul Război Mondial, format din Coloana Târgu Jiu. Constantin Brâncuşi. 1. „Coloana Infinitului" 2. „Poarta sărutului" târgu lăpuş Târgu Jiu. Constantin Brâncuşi. „Masa tăcerii" infinitului, Poarta sărutului şi Masa tăcerii şi Aleea scaunelor, declarate bun de utilitate publică de interes naţional prin Hotărârea de guvern din 12 febr. 1996. Coloana infinitului este un monument înalt de 29,33 m, realizat din elemente (module) romboidale din fontă arămită (asamblate pe un stâlp metalic de susţinere) a căror succesiune aminteşte de arhitectura stâlpilor de susţinere a pridvoarelor caselor ţărăneşti din Oltenia. La 23 mai 1996, Coloana infinitului a fost inclusă (la World Trade Center din New York) pe lista celor mai importante 100 de monumente ale lumii propuse pentru restaurare; restaurarea a început la 14 sept. 1996 şi s-a încheiat în anul 2000, inaugurarea având loc la 17 dec. 2000; Poarta sărutului este un monument sub forma unui Arc de Triumf, înalt de 5,30 m, lung de 6,60 m şi gros de 1,70 m, construit din travertin gălbui de Banpotoc, amintind prin silueta sa de porţile monumentale din lemn existente în satele Gorjului. Pe feţele celor două coloane de susţinere sunt sculptate siluetele stilizate ale unui bărbat şi unei femei contopite într-o îmbrăţişare (Sărutul), sugerând tema nunţii ţărăneşti; Masa tăcerii sau Masa dacică, realizat tot din travertin gălbui de Banpotoc, sub forma unei mese rotunde cu diametrul de 2,18 m şi 43 cm grosime, susţinută de un picior central cu diametrul de 1,50 m, are înfăţişarea unei străvechi mese ţărăneşti înconjurată de 12 scaune cioplite în piatră de Câmpulung, fiecare scaun având înălţimea de 55 °m şi diametrul de 45 cm. întreg ansamblul monumental a fost inau-9urat în 1938; Biserica Negustorilor sau Catedrala Domnească Sfinţii voievozi a fost construită în anii 1748-1764 pe locul unei biserici de lemn din 1717. Biserica a fost renovată în 1863 şi pictată în stilul Renaşterii de către Mişu Popp şi losif Keber în 1854-1855. Biserica a fost supusă unor ample lucrări de restaurare în 1933-1940. Turn-clopot-niţă din 1792; bisericile Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (1746-1747, restaurată în 1852-1853 şi reconstruită în anii 1927-1938), Sf. Nicolae (1810, pictată în 1812 de preotul M[hai), Sf. Treime (1853), Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena (1820-1830), Adormirea Maicii Domnului (1839); ansamblul arhitectural „Cornea Brăi-loiu“ format din biserica Adormirea Maicii Domnului (1694-1700) şi casa baronului Cornea Brăiloiu (1699-1710), înconjurate de o incintă fortificată cu ziduri; clădirile Prefecturii vechi (1875), azi sediul Muzeului Judeţean şi Primăriei vechi (1898, arhitect Petre Antonescu), casa pitarului Dimitrie Măldărescu (1710), azi sediul Şcolii de Artă Populară, casa slugerului Barbu Gănescu (sec. 18) în care a locuit Constantin Brâncuşi în anii 1937-1938; podul din fier de peste Jiu, construit în 1894-1895 din piese aduse din Franţa, intrat în istorie prin luptele de apărare ce au avut loc aici în oct. 1916; fântâna „Sâmboteanu“ (sec. 18); mausoleul Ecaterinei Teodoroiu, realizat în 1933 de Miliţa Petraşcu; statuile lui Tudor Vladimirescu (operă din 1898 a sculptorului C. Bălcescu) şi Constantin Brâncuşi (operă a lui Ion Irimescu); busturile lui Alexandru Ştefulescu (realizat în 1940 de Vasile Blendea) şi generalului Ion Culcer; ceasul solar polonez (1940) ş.a. TÂRGU JIU - CÂMPU MARE, depr. intracolinară situată în V Subcarpaţilor Gorjului, extinsă pe c. 60 km lungime de la V la E, respectiv între văile râurilor Tismana şi Gilort, şi pe c. 12 km lăţime max. La N, depr. este delimitată de o serie de dealuri subcarpatice, axate pe anticlinale, cu înălţimi de 348-563 m (Săcelu 563 m, Mâţa 543 m, Mogoş 486 m, Copăcioasa 433 m, Bălan 348 m, Stroieşti 400 m, Câmpu Fomii 375 m, Sporeşti 402 m), iar spre S de dealurile Bran (425 m) şi Bujorescu (416 m). Această depr., cea mai mare din Subcarpaţii Getici, are aspectul unui vast câmp, cu o netezime remarcabilă, cu lunci şi terase marginale extinse, acoperite de depozite groase de pietrişuri, nisipuri şi luturi nisipoase peste care s-au format soluri compacte cu fertilitate scăzută, pe alocuri înmlăştinite. Depr. T.J. -C.M. este formată din două compartimente (Târgu Jiu la V şi Câmpu Mare la E), separate prin şaua de la Copăcioasa. Mişcarea locală de subsidenţă a determinat atât formarea în mijlocul depr. a unei zone de mare confl. a râurilor, cât şi frecvente schimbări de direcţie a cursurilor de ape dintre Tismana şi Gilort. în zona centrală a depr., pe cursul văii Jiului, a fost creată incinta îndiguită de la Ceauru. Exploatări de cărbuni şi ţiţei. TÂRGU LĂPUŞ, oraş în jud. Maramureş situat în depr. Lăpuş, la 280-360 m alt., pe râul Lăpuş; 13 050 loc. (2008). Expl. de min. de mangan, de mică, bentonite şi argile bentonitice (în satul Răzoare) şi expl. de marmură (în satul Cufoaia). Fabrici textile, de prelucr. a lemnului şi de produse alim. Centru pomicol, de cusături şi ţesături populare, în trecut şi de ceramică smălţuită (din sec. 18). Muzeu etnografic. Izv. minerale carbogazoase, clorurate, sodice, alcaline (în satul Stoiceni). Vechi centru de învăţământ (în 1662, la T.L. a luat fiinţă prima şcoală Tg. Lăpuş. Biserica Sf. Arhangheli din Rogoz TÂRGU MUREŞ 50 primară, iar în 1860 o şcoală de curs superior). Rezervaţia naturală Cheile Lăpuşului (25 km). Localit. apare menţionată documentar ca sat în 1291, iar în 1315 este consemnată ca centrul zonei „Terra Lapus“ (Ţara Lăpuşului). între 1467 şi 1552 s-a aflat în posesia domnilor Moldovei, în 1602 a fost sub stăpânirea lui Giorgio Basta, iar în 1607 era în proprietatea lui Sigismund Râkoczi, după care s-a aflat succesiv în posesia altor familii nobiliare. Declarat oraş la 17 febr. 1968. Monumente: biserică reformată (sec. 18); biserică romano-catolică (1831); biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1868). Monumentul eroilor căzuţi în timpul Primului Război Mondial. în satul Rohia se^ află mănăstirea cu acelaşi nume. în satul Rogoz, atestat documentar în 1488, se află bisericile de lemn Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1600), incendiată de tătari în 1661 (refăcută în 1663) şi din nou în 1717 (refăcută imediat), cu picturi pe pereţii interiori datând din 1785, şi Cuvioasa Parascheva (sec. 18). TÂRGU MUREŞ, municipiu în partea central-nordică a României, reşed. jud. Mureş, situat în pod. Transilvaniei, pe cursul mijlociu al râului Mureş; 145 470 loc. (2008). Aeroport situat în satul Recea (com. Ungheni), la 13,5 km SV de oraş. Staţie de c.f. Nod rutier. Expl. de gaze naturale. Centrală electrică şi de termoficare. Constr. de maşini şi utilaje, articole electrocalorice (radiatoare şi plite electrice, sobe electrice, fiare de călcat etc.), echipamente electrice şi piese de schimb pentru autovehicule şi tractoare, aparate tehnico-medicale, cabluri etc. Combinat chimic (îngrăşăminte azotoase, amoniac, acid azotic, oxigen tehnic, filme şi substanţe fotografice, hârtie fotosensibilă etc.). Fabrici textile, de piei., încălţ. şi marochinărie, de prelucr. a lemnului, mat. de constr., Tg. Mureş. Catedrala înălţarea Domnului de sticlărie, de produse farmaceutice, de jucării şi de produse alim. Morărit. Tipografie. Fermă avicolă. Sere legumicole. Filială a Academiei Române. Teatru Naţional cu secţii în limbile maghiară (din 1946) şi română (din 1962); Teatru de păpuşi; Filarmonică de Stat (1950); filiale ale Uniunii Compozitorilor şi ale Uniunii Artiştilor Plastici din România; Staţiune de cercetare şi producţie a animalelor pentru blană. Universitatea de Medicină şi Farmacie (1945), Universitatea Tehnică „Petru Maior“, Academia de Artă Teatrală. Post local de radio-emisie, care emite programe în limbile română, maghiară şi, din 1990, germană. Post local de televiziune (din 15 apr. 1996). Biblioteca judeţeană „Teleki“ (în anii 1799-1804 şi reorganizată în 1913) cu peste 800 000 de volume, între care 65 de incunabule şi peste 200 de cărţi vechi româneşti şi maghiare. Muzeul judeţean Mureş, cu colecţii de istorie, arheologie, etnografie, ştiinţele naturii; Muzeul de Arheologie şi istorie (1886, reorga- Tg. Mureş. Ziduri şi bastioane ale cetăţii medievale nizat în apr. 1934); Muzeul de Artă (1 oct. 1913); Muzeul de Etnografie şi Artă populară. Festivalul internaţional „Constantin Silvestru" (din 1990). Grădină zoologică. Vestigii neolitice de tip „crâng", aparţinând Culturii Criş (milen. 4 î.Hr.). Vestigii materiale romane (ceramică, terra sigilata de producţie locală). în sec. 10-11 aici s-au stabilit o parte din triburile maghiarilor care pătrunseseră în Transilvania. Un document din anul 1300 atestă pentru prima oară existenţa în această zonă a unei aşezări cu numele Forum Syculorum, iar apoi un alt document menţionează (1332) existenţa unui târg numit No vum Forum Syculorum (Noul târg al secuilor), unde se aduceau, din întreaga Secuime, dările către stăpânire. Caracterul de târg pe care l-a avut la începuturi, intra chiar în denumirea aşezării şi a determinat atribuirea unor nume diferite, dar cu acelaşi înţeles, de „târg". Astfel, românii i-au spus Târgu Mureş, negustorii germani îl numeau Neumarkt (Târgu Nou), cei greci i-au zis Agropolis (Târgul cerealelor), iar ungurii l-au numit Marosvâşârhely (Ţârgul de pe Mureş). în sec. 15, prin contribuţia breslelor meşteşugăreşti, au fost construite fortificaţiile (sub forma unei cetăţi-castel), bastioanele, care şi astăzi le poartă numele, biserica din 1442 ş.a. în prima jumătate a sec. 16, localit. figura printre „oraşele libere regale", bine fortificat, cu drept de autoadministrare şi cu multe privilegii. în 1599, locuitorii oraşului s-au supus lui Mihai Viteazul, bucu-rându-se de privilegii. în 1601-1602, oraşul a fost jefuit şi incendiat de trupele generalului imperial Giorgio Basta, precum şi de cetele de otomani şi tătari care l-au distrus aproape în întregime, majoritatea locuitorilor refugiindu-se în cetatea Braşovului. în timpul principelui Gabriel Bethlen, oraşul a înregistrat o dezvoltare însemnată, fiind ridicat la rangul de municipiu (29 apr. 1616). în perioada 1430-1707, la T.M. s-au ţinut 33 de diete ale Principatului transilvaniei. în 1757 oraşul a devenit pr. centru judecătoresc al Transilvaniei şi sediul instituţiei 51 TÂRGU NEAMŢ Dictatului fascist de la Viena, din 30 aug 1940, T.M. împreună cu partea de NV a Transilvaniei a intrat sub controlul Ungariei horthyste până în 1944, când a fost eliberat (28 sept. 1944) de către armatele române. La 17 febr. 1968, T.M. a fost declarat municipiu şi reşed. jud. Mureş. Monumente: cetatea construită în anii 1602-1653 pe locul uneia din sec. 15, cu o centură de ziduri din cărămidă, în lungime de 900 m, Străjuită de şapte bastioane de c. 10 m înălţime, purtând numele vechilor bresle (Bastionul tăbăcarilor 1620, Bastionul dogarilor 1633, Bastionul croitorilor 1640 ş.a.). în incinta cetăţii se află o biserică a cărei construcţie a fost terminată în 1442 (iniţial biserică franciscană, iar din 1559 reformată), având frumoase portale în stil gotic şi un turn-clopotniţă de 66 m înălţime (forma actuală datează din 1885). Incendiată în 1601 de trupele generalului austriac Giorgio Basta, biserica a fost refăcută ulterior, pictată în 1610 (repictată în 1693) şi restaurată în 1790-1791. în biserică se află o orgă instalată în 1788. Biserica romano-catolică a fostei mănăstiri a Iezuiţilor construită în perioada 1728-1750 în stil baroc, refăcută în 1933-1935 în stil neorenascentist; biserica unitariană (sfârşitul sec. 13 cu unele transformări şi renovări din 1743, 1796, 1842, 1891, 1904, 1960); biserica romano-catolică a fostei mănăstiri a Minoriţilor^ (sec. 18-19); bisericile ortodoxe înălţarea Domnului (1750, refăcută în 1794 după incendiul din 1780) şi Buna Vestire (1926-1936); catedrala ortodoxă înălţarea Domnului (1925-1934; pictarea completă a interiorului s-a finalizat în 1986); biserica de lemn Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1793) cu picturi pe Pereţii interiori executate în 1814 de meşterii zugravi Popa Nicolae şi Ban Vasile; biserica reformată (1815-1827); Sinagogă (1938); Palatul „Tholdalagi" (1759- 1762), în stil baroc cu elemente rococo, construit după planurile arhitectului ungur Schmidt Pal; clădirile fostei Prefecturi (1748) şi fostei Procuraturi (1789, în stil baroc). Palatul „Teleki", °are adăposteşte biblioteca omonimă, este o clădire în stil baroc, cu demente neoclasice (Empire), construită în anii 1797- 1803, după Planurile arhitectului Ugrai Lâszlo, cu unele modificări din sec. 19 şi 20; în acest palat şi-a avut sediul, în 1848, generalul Bem Jozef. Palatul „Apollo“ U820, cu unele modificări din sec. fO); casele „Kendeffy" (1789), „Haller" IŞec. 19)? „G6rog“ (sec. 19); hanul «La calul alb“ (sec. 19) în care a poposit (1886) Mihai Eminescu; Palatul Culturii (1911-1913) construit după planurile arhitecţilor Dezso Jakab şi Marceli Komor; Monumentul secuilor martiri realizat de sculptorul Izsâk Martin (deputat în 1874); Monumentul lui Farkas şi Jânos Bolyai, operă din 1957 a sculptorilor Csorvâsy Istvân şi Izsâk Martin; statuia ecvestră a lui Avram lancu, operă a lui Florin Codre (dezvelită în 1978). TÂRGU NEAMŢ, oraş în jud. Neamţ situat în depr. Neamţ, la poalele de S ale culmii Pleşu, pe râul Neamţ (numit local Ozana); 20 880 loc. (2008). Expl. forestiere şi de balast. Prelucr. lemnului, ind. textilă şi alim. (preparate din carne şi lapte, conserve de fructe, panificaţie). Centru de piei. şi cojocărit. Muzeu de istorie şi etnografie (1957); casele memoriale „Veronica Micle" şi „Ion Creangă" (la Humuleşti). Localit. apare consemnată pentru prima oară cu denumirea de „Neamţul în munţi" pe o listă rusească cu oraşele din Moldova, întocmită în perioada 1387-1392. în timpul domniei lui Petru I fiul Margaretei (Muşata) (c. 1375-c. 1391) a fost un important punct de vamă pentru comerţul cu vite între Moldova şi Transilvania, precum şi un activ centru meşteşugăresc. Cetatea Neamţ apare menţionată documentar la 3 febr. 1395, iar aşezarea T.N. într-un document emis în 1408 de Alexandru cel Bun. Situată pe o stâncă în S culmii Pleşu, pe locul unei probabile cetăţi mai vechi (dacică sau româno-slavă), cetatea Neamţ (47x38 m) - importantă fortificaţie din sistemul de apărare al Moldovei în Ev. Med., a fost refăcută, amplificată şi întărită de Ştefan cel Mare în 1475-1476, când zidurile vechi au fost înălţate până la 20 m şi îngroşate până la 3-4 m. Tot atunci s-au construit bastioane semicirculare şi s-a săpat un şanţ adânc în jurul cetăţii, peste care s-a realizat un pod de acces, din piatră, de 8 m înălţime, susţinut de nouă stâlpi puternici. în 1645-1646, Vasile Lupu a întreprins noi lucrări de refacere şi transformare a cetăţii, declarată mănăstire. Datorită puternicelor sale fortificaţii şi a poziţiei greu accesibile, cetatea Neamţ nu a putut fi cucerită niciodată (în 1395 a fost asediată fără succes de trupele lui Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei; în 1476 ostile turceşti comandate de Mehmed II au încercat în zadar s-o cucerească, iar în 1691 cetatea-mănăstire, apărată de un steag de puşcaşi, care locuiau în T.N. de la poale, a rezistat o zi unei armate polone conduse de comandantul artileriei Coroanei. în 1718 cetatea a fost incendiată de domnul Mihai Racoviţă din ordinul Porţii Otomane, după care a căzut în ruină, iar oraşul a început să decadă din cauza mutării centrului de greutate de la T.N. la Piatra Neamţ. In anii 1749-1870 oraşul T.N. s-a aflat în proprietatea mănăstirii Neamţ, perioadă în care şi-a pierdut funcţia ad-tivă, ^ rămânând într-o stare de izolare. în 1866, cetatea Neamţ a fost declarată monument istoric, iar după 1960 s-au efectuat ample lucrări de restaurare şi consolidare ce i-au redat măreţia de odinioară. T.N. are în subordine ad-tivă 3 localit. componente: Blebea, Humuleşti şi Humuleştii Noi. Monumente: ruinele cetăţii Neamţ; bisericile Sf. Dumitru-Domnească (ctitorie din 1634 a lui Vasile Lupu, terminată în 1661 de fiul său, Ştefăniţă Lupu) şi Sf. Gheorghe (1808); biserica romano- catolică Sf. Treime (sec. 17); sinagogă (începutul sec. 19); clădirea fostei şcoli domneşti (1852). în satul Blebea se află biserica de lemn Sf. Gheorghe (1836-1841). Punct de acces în Parcul Natural Vânători-Neamţ. Turism. Târgu Neamţ. Ruinele Cetăţii Neamţ TÂRGU OCNA 52 TÂRGU OCNA, oraş în jud. Bacău, situat în NV depr. Caşin, la poalele S ale m-ţilor Berzunţi, pe râul Trotuş; 12 959 loc. (2008). Staţie de c.f. (inaugurată la 22 iun. 1884). Nod rutier. Expl. de petrol, sare, săruri de potasiu, gips şi gresii. Rafinărie de petrol. Fabrici de mobilă şi cherestea, de încălţ., sticlă, porţelan, tricotaje din lână, conf. şi de produse alim. Centru pomicol (meri). Muzeu de artă. Staţiune balneoclimaterică de interes local, cu funcţionare permanentă (din 1894), cu izv. de ape minerale clorurate, sulfuroase, sodice, slab bicarbonatate, recomandate pentru tratarea afecţiunilor tubului digestiv şi Târgu Ocna. Biserica Buna Vestire ale aparatului locomotor. Staţiunea mai are ca profil şi tratamentul bolnavilor de astm alergic, care se efectuează în cadrul sanatoriului subteran amenajat în interiorul salinei. Vestigii neolitice de tip Cucuteni (vase ceramice tipice acestei culturi) descoperite în 1959 pe platoul Podei. în cartierul Tiseşti, pe înălţimea Titelca, au fost identificate urmele unei cetăţi dacice (sec. 1 î.Hr - sec. 1 d.Hr.) cunoscută sub numele de Utidava. Prima menţiune documentară a localităţii datează din 1580, când apare consemnată ca un mic sat care aparţinea de Târgu Trotuş. în 1646, Marco Bandini consemnează într-o notă de călătorie că acesta era un sat mare (pagus) cu c. 300 de case. într-un hrisov din 3 aug. 1766, semnat de domnul Grigore III Ghica, T.O. apare consemnat ca o aşezare bine închegată care, către sfârşitul sec. 18, a fost trecută în categoria de târg. în 1846 a fost recunoscut ca oraş, iar în 1894 a fost declarat staţiune balneoclimaterică. Monumente: biserica mănăstirii Răducanu, cu hramul Buna Vestire, ctitorie din 1664 a marelui logofăt Nicolae Buhuş, refăcută şi înfrumuseţată în 1762-1763 de marele logofăt Radu Răducanu-Racoviţă şi pictată în 1811. Este un monument reprezentativ pentru barocul târziu moldovenesc şi, totodată, singura biserică din România care are pisania cu text în limba franceză (1762). în această biserică se află mormântul lui Costache Negri; mănăstirea Măgura Ocnei (de maici), cu biserica Adormirea Maicii Domnului, construită din piatră brută în anii 1750-1757, pe locul uneia din 1692, renovată în 1860 şi pictată în 1929. Biserica a fost demolată de autorităţile comuniste în 1964, iar mănăstirea desfiinţată, aici amenajându-se un complex turistic. Mănăstirea a fost reînfiinţată în iun. 1990, biserica actuală fiind zidită în 1990-1993; bisericile Sf. Nicolae (1752, renovată în 1883) cu forme decorative în stilul barocului moldovenesc, Sfinţii Voievozi (sec. 18, reconstruită în 1849-1852), Sf. Treime (ante 1809), Şf. loan Botezătorul (1815), Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena (1824), Schimbarea la Faţă (1824); bisericile din lemn Sf. Parascheva-Domnească (1725), Sf. Gheorghe (1761, cu adăugiri din 1895 şi pridvor din 1924), cu un frumos brâu în torsadă şi picturi pe pereţii interiori realizate în stil neobizantin în anii 1862 şi 1889-1890, Sf. Născătoare de Dumnezeu (biserică armenească datând dinainte de 1808, reconstruită în 1825), Sf. Dumitru (1813), Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (1832). TÂRGU SECUIESC 1. Compar-timent depresionar intramontan, de formă aproximativ romboidală, aparţinând depr. Braşov, delimitat de m-ţii Bodoc (NV), Nemija (N), Vrancea (E) şi Clăbucetele întorsurii (S). Supr.: c. 600 m2. Depr. T.S., extinsă pe c. 35 km lungime şi 15-20 km lăţime, este drenată central de Râu Negru, comunicând cu depr. Sfântu Gheorghe prin culoarul Reci. Relieful depresionar este reprezentat prin piemonturi, câmpii joase (acoperite pe alocuri cu lacuri şi bălţi), terase şi lunci. Prezenţa nisipurilor a generat o formă specifică de relief pentru această zonă, respectiv dunele cantonate în arealul com. Reci, pe o supr. de c. 17 km2. Depr. T.S. mai este cunoscută şi sub numele de depr. Breţcu. 2. Municipiu în jud. Covasna situat în N depr. omonime, pe râul Turia, în apropiere de confl. cu râul Caşin; 20 048 loc. (2008). Staţie de c.f. Nod rutier. Expl. şi prelucr. lemnului. Fabrici de şuruburi, de piese şi accesorii pentru autovehicule, de unelte agricole, articole din material plastic, izolatori electrici de joasă tensiune, produse ceramice şi de uz casnic, de conf. şi prod. alim. Fermă de creştere a bovinelor. Muzeul breslelor, inaugurat în 1969, cu colecţii de artă populară, de istorie a breslelor ş.a. în arealul oraşului au fost descoperite (1852) vestigiile unei aşezări romane [Praetoria Augusta) în care s-au găsit urne funerare, arme, vase ceramice, fragmente de apeducte ş.a. Prima menţiune documentară a localităţii datează din 24 nov. 1407, fiind consemnată ca aşezare rurală cu numele Toriawasara (Târgul Turiei), apoi cu denumirea de Asserculi Oppidum (Oraşul din scândură) în 1463. în 1532, oraşul figura pe o harta lui Honterus cu numele Neumarkt (Oraşul Nou), iar la 28 iun. 1562 apare consemnat cu numele actual. în 1680 a fost înfiinţată o şcoală catolică, în 1761 o şcoală reformată, în 1823 o şcoală de subofiţeri, la 25 dec. 1842 a fost inaugurat un cazinou, în 1873 un orfelinat de fete, iar în 1879 o tipografie. în a doua jumătate a sec. 19 şi prima jumătate a sec. 20, T.S. Târgu Secuiesc. Biserica romano-catolică 53 TÂRNAVA a fost reşed. unui scaun (unitate ad-tivă). Declarat municipiu la 2 nov. 2000. Monumente: biserica romano-catolică (1727-1795), în stil baroc; biserica ortodoxă Adormirea Maicii Domnului (1781-1783, renovată în 1937, 1947, 1978); biserica reformată (1782); mănăstirea Minori-ţilor (1795); clădirile Gimnaziului (1751) şi Judecătoriei (sec. 18). TÂRGUŞOR, com. în jud. Constanţa situată în SE pod. Casimcea, pe râul Casimcea; 1 680 loc. (2008). Staţie (în satul T.) şi haltă de c.f. (în satul Casian). Nod rutier. în arealul com. T. se află peşterile La Adam şi Gura Dobrogei, rezervaţii naturale de interes paleontologic (echinoderme, briozoare, lamelibranhiate jurasice) şi biospeologic (5+5 ha). în punctul La Adam s-au găsit şi fosile de mamifere din Pleistocen. Rezervaţia naturală complexă Cheia, cu calcare recifale jurasice în formă de turnuri circulare (170 ha). TÂRGU TROTUŞ, com. în jud. Bacău, situată în V depr. Caşin, pe râul Trotuş; 5 616 loc. (2008). Staţie (în satul T.T.) şi haltă de c.f. (în satul Viişoara). Satul T.T. apare menţionat documentar în 1408, iar apoi în 1580, ca aşezare rurală în componenţa căreia era inclus^ un sat mai mic numit Târgu Ocna. în satul T.T. se află bisericile Sfinţii Voievozi (1730) şi Sf. Nicolae (1813) şi o biserică romano-catolică (sec. 18), iar în satul Viişoara, biserica Sf. Nicolae (ante 1780). tArlâ (< ser.) s. f. 1. Loc neîngrădit şi neacoperit unde se adună şi se odihnesc oile în timpul Păşunatului; p. ext. stână. 2. Turmă de oi. , TÂRLÎRE (< reg. târli) s. f. •wbogăţire a solului în substanţe azotoase ca urmare a acumulării dejecţiilor animale în timpul păşunatului sau al staţionării vitelor (îndeosebi ovine). T. moderată este benefică, fiind adesea practicată intenţionat pentru ridicarea calităţii terenurilor. T. excesivă este nefavorabilă pentru majoritatea plantelor, ducând la înmulţirea excesivă a buruienilor nitrofile. TÂRLIŞUA, com. în jud. Bistriţa-Nasăud, situată în zona muscelelor Năsăudului, la poalele SE ale culmii Breaza, pe râul llişua; 3 585 loc. (2008). Muzeu cu colecţii de păsări îrnpăiate. în satul T., menţionat documentar în 1501, se află casa memorială „Liviu Rebreanu“ şi bustul romancierului. TÂRN (< sl.) s. n. Mătură mare din nuiele sau mărăcini, folosită la măturatul străzilor sau al curţilor. TÂRNAVA 1. Râu, afl. stg. al Mureşului pe terit. com. Mihalţ, jud. Alba; 249 km (de la izv. Târnavei Mari). Râul T. se formează, de fapt, din confl., la Blaj, a râului Târnava Mare cu Târnava Mică - două sisteme hidrografice mari, paralele, cu caracteristici hidrologice de podiş. Târnava Mare (222,9 km) izv. din SE m-ţilor Gurghiu, de sub vf. Rotund, de la 1 441 m alt., curge mai întâi pe direcţie N-S, prin zona montană, unde are o pantă medie de scurgere de 11%o, intră apoi în depr. Odorhei unde, în aval de municipiul Odorheiu Secuiesc, îşi schimbă direcţia de curgere predominant către SV, separând pod. Târnavelor de pod. Hârtibaciului, sector în care bazinul hidrografic este puternic asimetric spre stânga, cursul râului este foarte meandrat, iar panta medie de scurgere are valori între 0,5 şi 1,5%o, fapt ce contribuie la depunerea de aluviuni. Afl. pr.: Şicasău, Feernic, Şaeş, Mălâncrav, Biertan, Vişa, Secaş. T.M. trece prin municipiile Odorheiu Secuiesc, Sighişoara, oraşul Dumbrăveni, municipiul Mediaş, oraşul Copşa Mică şi municipiul Blaj. Târnava Mică (196 km) izv. din partea central-vestică a m-ţilor Gurghiu, de sub vf. Piatra Ascuţită, de la 1 190 m alt. şi drenează zona centrală a pod. Târnavelor, având curs aproximativ paralel cu cel al Târnavei Mari. Panta medie de scurgere scade de la 13%o în reg. montană, la 3-5%c în perimetrul dealurilor subcarpatice şi sub 1 %0 în zona de podiş, unde se lărgeşte, iar cursul devine foarte meandrat. Afl. pr.: Sovata, Cuşmed, Veţca, Nadeş, Domald, Sântioana. T.M. trece prin oraşul Sovata şi municipiul Târnăveni. 2. Podişul Târnavelor, unitate de relief în S pod. Transilvaniei, între valea Mureşului (la V şi N), subcarpaţii Târnavelor şi cei ai Homoroadelor (la E) şi aliniamentul văilor Secaş (afl. al Sebeşului) şi Oltului (la S). Supr.: 8 090 km2. P.T. este constituit din argile marnoase, gresii, nisipuri şi pietrişuri, uşor cutate, prezintă un relief de culmi, măguri şi creste dezvoltate pe domuri. Interfluviile sunt intens nivelate (creând imaginea generală de podiş) şi dominate pe alocuri de gurguie, numite local „picuri“. Culmile principale (cu alt. de 650-750 m în E şi 400-450 în V) sunt orientate aproximativ E-V; din acestea se desprind culmi secundare orientate N-S. Alt. max. 749 m (în Pod. Hârtibaciului). Păduri de carpen şi gorun pe culmile dealurilor care alternează cu pajişti secundare. în această zonă sunt larg răspândite culturile de viţă de vie, care formează renumitele podgorii ale Târnavelor. Importante zăcăminte de gaze naturale. P.T. este format din 3 subunităţi: pod. Târnavelor propriu-zis, între valea Mureşului (la N) şi cea a Târnavei Mari (la S); pod. Hârtibaciului, între Târnava Mare (la N), valea Oltului (la S) şi râul Vişa (la V); pod. Secaşelor, între Târnava (la N), Vişa (la E), râul Secaş, afl. al Sebeşului (la S) şi valea Mureşului (la V). Pod. Târnavelor propriu-zis (cunoscut şi sub numele de Dealurile Târnavei Mici), este afectat de intense procese de eroziune şi de alunecări de teren. în cadrul lui se individualizează mai multe subunităţi: la N de Târnava Mică Dealurile Lopadei (în V), Dealurile Târnăvenilor (în partea centrală) şi Dealurile Nirajului (în E), iar la S Dealurile Blajului (în V) şi Dealurile Dumbrăvenilor (în E), aici, înregistrându-se alt. max. a acestei unităţi; 700 m (în vf. Şoimuşul Mic). 3. Subcarpaţii Târnavelor, subunitate a Subcarpaţilor Transilvaniei cuprinsă între Valea Nirajului (care o desparte de Dealurile Mureşului) şi Valea Târnavei Mari (care o separă de Subcarpaţii Homoroadelor). In E vin în contact cu depr. Praid-Sovata şi m-ţii TÂRNĂ 54 Gurghiului, iar în V cu pod. Târnavelor. Este alcătuită dintr-o succesiune de dealuri proeminente, resturi ale unor platouri vulcanice distruse de eroziune (dealurile Bicheş 1 080 m, Şiclod 1 028 m, Firtuş 1 060 m), continuate spre S de dealuri de tip subcarpatic (Rez 933 m ş.a.), urmate în partea centrală de depresiuni intracolinare, mărginite de dealuri cu înălţimile de 550-750 m, iar în extremitatea vestică, de mici depresiuni de contact cu pod. Târnavelor. 4. Com. în jud. Sibiu, situată în pod. Târnavelor, pe cursul mijlociu al râului Târnava Mare; 3 201 loc. (2008). Viticultură. Până la 1 ian. 1965, satul şi com. T. s-au numit Prostea Mare. în satul T., atestat documentar în 1331, se află o biserică evanghelică (c. 1500, cu unele transformări din sec. 18) şi o casă ţărănească din 1574 (renovată în 1956). TÂRNĂ (< bg.) s. f. 1. Coş de nuiele cu două toarte, mai larg la gură decât la bază, cu variate utilizări în gospodăria ţărănească. 2. Stup de albine făcut din nuiele împletite. 3. Unealtă pentru pescuit peşte mic, făcută din nuiele împletite. TÂRNĂCOP (< bg., ser.) s. n. Unealtă formată dintr-o bară curbată de oţel, cu capetele ascuţite, fixată pe o coadă de lemn; se foloseşte în lucrări manuale de săpare, în minerit etc. TÂRNÂVENI, municipiu în jud. Mureş, situat în pod. Târnavelor, pe râul Târnava Mică; 26 504 loc. (2007). Staţie de c.f. Nod rutier. Expl. de gaze naturale (din 1915), în localit. componentă Botorca. Centrală electrică şi de termoficare. Combinat chimic (carbid, sodă caustică, clor, acid clorhidric, insecticide, oxid de zinc ş.a.). Fabrici de confecţii metalice, de articole din cauciuc, de mat. de constr., de ceramică fină, de mobilă, de conf. şi de produse alim. Centru viticol. Muzeu cu secţii de istorie, de artă (colecţii de icoane pe sticlă şi pe lemn), de etnografie şi de ştiinţele naturii, inaugurat în 1966. în cartierul Dâmbău au fost descoperite (1921) vestigii neolitice şi un tezaur alcătuit din 135 de dinari imperiali şi doi bulgări de argint. Prima atestare documentară datează din 1217. în 1278, aşezarea apare consemnată cu numele Diciosânmartin (sau Terra Dyceu Sent Marturi), în 1502 a fost recunoscută ca târg, la 23 apr. 1912 a fost trecută în categoria oraşelor, iar la 12 nov. 2000 în cea a municipiilor. Monumente: biserică în stil gotic (sf. sec. 13, renovată în 1599), devenită unitariană, cu picturi murale interioare din 1796 şi amvon din 1764; biserică de lemn (1762); palat (1878-1879), azi sediul Primăriei; conacul „Silivaşi" (1800); casa „Deldy“ (1860). TÂRNÂVENILOR, Dealurile sector al pod. Târnavelor cuprins între Mureş şi Niraj (la N), Târnava Mică (la S), şi văile Fărău (NV) şi Pănade (SV). Supr: 910 km2; alt. max. dealul Herepei (555 m). Fragmentate de numeroase văi scurte, orientate preponderent N-S. Prezintă numeroase cueste şi suprafeţe structurale. TÂRNĂVIŢA, sat în com. Brănişca (jud. Hunedoara), în m-ţii Apuseni, renumit centru de ceramică (vase, figurine) smălţuită în verde. Biserica de lemn Cuvioasa Parascheva (sec. 17). TÂRNOSEALĂ (< târnosi) s. f. 1. Acţiunea de a târnosi. 2. Tămâie sau alte substanţe aromate, folosite la sfinţirea unei biserici. TÂRNOSj (< ser.) vb. I tranz. A sfinţi o biserică (nouă). TÂRNOVA 1. Com. în jud. Arad, situată în zona de contact a câmpiei Crişurilor cu dealurile Cigherului, pe râul Almaş; 6 192 loc. (2008). Staţie de c.f. (în satul T.). Nod rutier. Pomicultură. Viticultură. Centru de cusături şi ţesături populare (în satul Chier). în satul Agrişu Mare, atestat documentar în 1214, se află ruinele unei cetăţi datând din anul 1400. 2. Com. în jud. Caraş-Severin, situată la poalele NNV ale m-ţilor Semenic, pe cursul superior al râului Tău; 1 824 loc. (2008). Pomicultură. Loc fosilifer rezervaţie naturală (2 ha). Satul T. este atestat documentar în 1495. TÂRNOVO v. Veliko Tămovo. TÂRNUj (< tâm) vb. IV tranz. (Pop.) 1. A mătura cu târnul. 2. Fig. A târî pe cineva de păr; a bate, a părui. TÂRPAN (< tc., bg.) s. n. Unealtă asemănătoare cu coasa, utilizată la tăiatul stufului şi al cânepii. TÂRSĂ s. f. Plantă ierboasă perenă din familia poacee (graminee), de c. 1 m înălţime, cu frunze lungi, plane, formând o tufă voluminoasă la baza tulpinii (Deschampsia caespitosa). Inflorescenţa este un panicul răsfirat, cu numeroase spiculeţe, lungi de 4-7 mm, aristate. Frecventă în rarişti şi tăieturi de pădure, îndeosebi în etajul montan, pe soluri umede, bogate în humus, formând adesea asociaţii compacte. TARSANĂ (< bg.) s. f. împletitură din păr de capră sau de cal, din care se fac frânghii, nojiţe etc. TÂRŞ s. m. 1. Copac sau arbust pipernicit, nedezvoltat; p. ext. asociaţie de astfel de copaci, crescuţi printre rădăcini şi cioturi. 2. Suport format din crăci stufoase pe care se clădesc căpiţele de fân. TÂRŞÂ! (onomat.) vb. IV tranz. A târî, a freca de pământ picioarele sau încălţămintea în timpul mersului. ♦ A târî ceva după sine. ♦ Refl. A se târî. TÂRŞOLŢ, com. în jud. Satu Mare situată în depr. Oaş, la poalele SE ale m-ţilor Oaş, la graniţa cu Ucraina; 2 924 loc. (2008). Zăcăminte de lignit. TÂRTIŢĂ (< bg., ser.) s. f. Partea posterioară a corpului la păsări, în care sunt înfipte penele cozii. TÂRZjU, -jE (lat. tardivus) adj., adv. I. Adj. 1. Care se petrece după trecerea unui (anumit) timp, după ce a trecut momentul potrivit sau timpul dinainte stabilit. <0> (Substantivat) într-un târziu = după mult timp, după multă aşteptare. 2. (Despre anotimpuri şi despre alte unităţi de timp) Care se apropie de sfârşit. 3. (Despre plante, fructe, frunze) Care se seamănă sau ajunge la maturitate după termenul obişnuit. II. Adv. După ce a trecut timpul hotărât sau prevăzut. -0* Expr. Mai curând sau mai târziu = la o dată neprecisă (dar sigură), odată şi odată, cândva. Mai târziu = după un timp oarecare. ♦ In momentul când un interval de timp este pe sfârşite sau s-a prelungit peste termenul normal. Tb, simbol chimic pentru terbiu. TBILISI, capitala Republicii Georgia, situată la poalele masivului Mtatsminda, pe râul Kura (Mtkvari); 1,1 mii. loc. (2006). Nod feroviar. Metrou (din 1966). Teleferic. Hidrocentrală. Rafinărie de petrol. Constr. de maşini, utilaj electrotehnic; ind. textilă, piei. şi încălţ., de prelucr. a lemnului, chimică, mat. de constr. şi alim. Producţie cinematografică. Universitate (1918). Conservator. Academia Naţională de Ştiinţe. Grădină botanică. Muzee. Teatre. Monumente: cetatea Narikala, castelul Metehi (sec.13), care a aparţinut regilor georgieni; catedrala Sioni (575, restaurată de mai mullte ori) şi reconstruită (în sec. 16), mănăstirea Sf. David (panteon georgian), biserica Ancihati (sec. 6), moschee (sec. 18)-Turism. Prima atestare documentară datează din sec. 4 d.Hr. Din timpul domniei lui Vahtang I Gorgasal, a 55 TEATRAL Tbilisi. Vedere generală cunoscut o importantă dezvoltare, devenind (în 458 sau 455) capitala Regatului georgian, cu numele Tbili, care în georgiană înseamnă „ca!d“ (termen folosit ca urmare a izvoarelor sulfuroase fierbinţi din zonă). Având o importantă poziţie strategică şi situându-se la întretăierea unor frecventate rute comerciale, oraşul a fost expus atacurilor marilor puteri din vecinătate - persanii Sasanizi, bizantinii şi arabii (din 645). Mai târziu, bogatul oraş, râvnit de migratori, a fost, în sec. 9-11, invadat de khazari, persani şi selgiucizi sau de alte seminţii musulmane şi a fost, între 912 şi 1121, capitala unui emirat. Eliberat, în 1122, de regele georgian David III Constructorul, T. a devenit papitala statului georgian unificat şi independent. Devastat de ostile puternicilor Horezmşahi (9 mart. 1226), J- a cunoscut, în mod succesiv, invazia tătaro-mongolilor (1236), a Hhanizilor, a lui Timur cel Şchiop (sfârşitul sec. 14-începutul sec. 15) Şi a turcomanilor statului Ak Koyuniu (4 febr. 1489). De la sfârşitul sec. 15 Până în sec. 18 a fost djsputat de Persani şi turcii otomani. între 1801 1917 s-a aflat în componenţa Imp. Rus. Capitală a statului georgian •ndependent (1918-1921), a două creaţii statale federative transcau-caziene (între 1917 şi 1918 şi între 1922 şi 1936), precum si a R.S.S. Gruzine (1936-1990). Din 1991 capitala Georgiei independente. între 1845 şi 1936 a purtat numele de Tiflis. Tc, simbol chimic pentru techneţiu. tdw (METR.), simbol pentru tonă deadweight. Te, simbol chimic pentru telur. TEACA, com. în jud. Bistriţa-Năsăud, situată în zona de contact a dealurilor Lechinţei cu colinele Mădăraşului, la poalele SE ale culmii Şieu, pe cursul superior al râului Dipşa; 6 001 loc. (2008). Nod rutier. Pomicultură. Viticultură. Creşterea bovinelor. Vechi centru de cojocărit (1580), unde se confecţionează cojoace şi pieptare decorate cu broderii florale. în arealele satelor Archiud şi Viile Tecii au fost descoperite vestigii neolitice, în special ceramică cenuşie. în satul T., atestat documentar în 1318, se află o biserică din sec. 13 (azi biserică evanghelică), cu unele refaceri din sec. 15, iar în satul Viile Tecii, menţionat documentar în 1332, există căţelul „Foldvary“ (1753). Biserica de lemn Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (sec. !7), în satul Budurleni. Rezervaţie forestieră, în satul Viile Tecii. TEACĂ (lat. theca) s.f. 1. (BOT.) Dilataţie a bazei frunzei cu care aceasta se prinde de tulpină. La unele specii (ex. la multe dintre graminee) înconjoară complet tulpina. La multe specii frunzele nu prezintă t. ♦ Păstaie. 2. înveliş, toc, apărătoare confecţionată din metal, lemn sau piele, în care se păstrează lama unei săbii, a unui cuţit etc. sau anumite instrumente. 3. (ANAT.) T. de mielină, strat de substanţă lipoproteică care înveleşte axonii neuronilor la majoritatea vertebratelor şi la unele nevertebrate; este format prin suprapunerea concentrică a membranelor celulelor Schwann. Are rol mecanic (de susţinere), trofic şi în transmiterea influxului nervos (izolează electric axonii şi face posibilă transmiterea mai rapidă a impulsurilor nervoase). TEAFĂR -Ă adj. Nevătămat.; zdravăn. ♦ întreg, sănătos la minte, în toate minţile. TEAM [ti:m] (cuv. engl.) s.n. Echipă (mai ales sportivă); colectiv. TEAMĂ (< teme) s. f. Sentiment de nelinişte pe care îl încearcă cineva în prezenţa sau la gândul unui pericol; frică. TEANC (< tc.) s. n. Obiecte (de acelaşi fel) puse unele peste altele. TEAPĂ s. f. 1. (Peior.) Soi, fel, fire, caracter. 2. Condiţie socială; treaptă, rang. TEASC (< sl.) s. n. 1. Presă manuală de struguri, sau pentru ulei. 2. Denumire veche a presei de tipar, care, în forma ei arhaică, seamănă cu cea pentru struguri. Primul t. a fost cel al lui J. Gutenberg, care s-a menţinut până la începutul sec. 19. teasc TEASC, com. în jud. Dolj, situată în NV C. Romanaţi, pe stg. văii Jiului; 3 248 loc. (2008). în satul Secui, atestat documentar în 1494, se află ruinele bisericii Sf. Nicolae (sec. 18, căzută în ruină în 1909), iar în satul T., biserica Sf. Nicolae (ante 1845). TEATRAL, -Ă (< fr.) adj. 1. Referitor la teatru (I), de teatru. 2. Afectat, căutat, nesincer, artificial, nenatural. TEATROLOGIE 56 TEATROLOGIE (< fr.; {s} gr. theatron, „teatru" + logos „studiu") s. f. Ştiinţă despre teatru, având ca obiect istoria, teoria şi estetica spectacolului şi a literaturii dramatice. Iniţiată de şcoala germană de cercetare a fenomenului teatral („Theaterwissen-schaft", ştiinţa despre teatru). TEATRU (< fr., lat.) s. n. 1. 1. Artă a spectacolului, avându-şi originea în străvechi rituri primitive, în ceremoniile laice şi religioase ale populaţiilor arhaice. Adoptând o formulă sincretică de reprezentaţie (îmbinare de elemente literare, muzicale, plastice şi coregrafice), t. s-a dezvoltat într-o mare varietate de genuri, forme şi specii, diferenţiate în funcţie de criterii istorice (t antic, medieval, al Renaşterii etc.), geografice (t. european, t. oriental etc.), stilistice (commedia delP arte, t. elisabetan, clasic, romantic, naturalist, expresionist, suprarealist, absurd, realist-critic, politic etc.) sau în funcţie de specificul reprezentaţiei (t. dramatic, liric, de estradă, de păpuşi şi marionete, de umbre ş.a.). 2. Clădire special construită şi utilată pentru spectacole de t. (I 1). 3. Totalitatea lucrărilor dramatice ale unui popor (t. românesc) sau ale unui autor (t. shakespearian). 4. Profesiunea actorului, a regizorului. 5. Spectacol, reprezentaţie dramatică. *0 Expr. A face (sau a juca) teatru = a se preface. Lovitură de teatru = acţiune bruscă efectuată cu scopul de a impresiona, de a surprinde. ♦ (Fam.) Discuţie aprinsă, ceartă. II. Loc unde se petrece, unde se desfăşoară o întâmplare, un eveniment. ♦ T. de război = terit., spaţiu maritim sau aerian, unde în timp de război au loc acţiuni militare de o mare importanţă politică şi strategică. TEATRUL, revistă lunară de teatrologie, literatură şi critică dramatică apărută la Bucureşti apr. 1956-dec. 1989. O noiiă serie („Teatrul azi") apare din 1990. TEBA 1. Oraş în Egiptul antic, pe cursul mijlociu al Nilului, pe malul stg., în „Biblie“ numindu-se No; capitala statului în timpul Regatului Mijlociu şi a Regatului Nou (c. 2000- c. 1100 î.Hr.). în apropiere se află complexul de temple de la Luxor şi Karnak care erau sub jurisdicţia T. După domnia lui Ramses III urmează declinul acestui magnific oraş. Cucerit şi stăpânit de asirieni (la mijlocul sec. 7 î.Hr.), perşi (sec. 6-4 î.Hr.) şi romani (în c. 30 î.Hr.). Atât ruinele T., cât şi cele din apropiere - de la Karnak, Luxor, din Valea Regilor şi Valea Reginelor -includ mari temple şi morminte, între care Templul lui Amon (c. sec. 20 î.Hr.), mormântul lui Tutankhamon şi marile temple mortuare ale lui Ramses II şi Hatşepsut. Oraşul antic şi necropola sunt incluse (din 1979) în Patrimoniul cultural universal. 2. Oraş-stat (polis) în Grecia antică, cel mai important centru al Beoţiei. A cunoscut maxima înflorire între 379 şi 363 î.Hr. când, sub conducerea lui Pelopida şi Epaminonda, a înlăturat hegemonia spartană, devenind arbitrul politic al Greciei continentale. Distrus de Alexandru Macedon în 336 î.Hr., ruinele sale se află lângă actuala localit. Thfvai. Din remarcabilele construcţii antice se mai păstrează zidurile cetăţii, ruinele palatului mycenian (sec. 15-14 Î.Hr.) şi ale templului lui Apolo. TEBALDI, Renata (1922-2004), soprană italiană. Carieră internaţională. Muziciană perfectă, voce lirică, elegiacă, frumuseţe a frazării şi profunzime a interpretărilor. A debutat în 1944, în „Mefistofele“ de A. Boito. Remarcabilă interpretă a lui Verdi şi Puccini. S-a retras în 1976. TEBERDA, rezervaţie naturală (1936) în Federaţia Rusă, pe terit. Republicii Karaceaevo-Cerkessă, situată pe versantul de N al Caucazului Mare, la graniţa cu Georgia, la 1 200- 4 000 m alt.; 85 mii ha. Cuprinde numeroşi gheţari, lacuri glaciare, cascade, vegetaţie alpină, păduri de conifere şi foioase caracteristice Caucazului. Dintre arbori se remarcă fagul oriental, carpenul caucazian, bradul de Caucaz (Abies nordmannia-na), iar în faună capra caucaziană, capra neagră, cocoşul de munte caucazian, specii rare de fluturi. Ape minerale valorificate în staţiunea balneară Teberda. Rezervaţie a Biosferei. TECALEMIT (< fr., rus.) s. n. Pompă de mână cu piston, folosită fa introducerea la unele maşini a unsorii consistente între suprafeţele de frecare. TâCHINâ [te/ine], Andre (n. 1943), regizor şi scenarist francez de film. Pledoarii nedisimulate pentru alteri-tatea sexuală, filmele sale tratează dragostea ca pe un sentiment violent, interzis, nimicitor. Excelent regizor de actori („întâlnire", „Trestiile sălbatice", „Hoţii", „Martorii"). TECHIRGHIOL 1. Liman fluvio-marin cu apă sărată, situat pe ţărmul Mării Negre, la 17 km S de Constanţa, separat de mare printr-un cordon litoral pe care se află staţiunea balneoclimaterică Eforie. Supr.: 11,61 km2; lungime: 7,8 km; lăţime max.: 4,4 km;ad. max.: 9,7 m; voi.: 41,8 mii. m3. în anul 1909, nivelul apei lacului T. era cu 1,5 m sub cel al Mării Negre, iar în 1969 ajunsese la acelaşi nivel cu aceasta. în ultimii ani, din cauza unor izvoare proprii, cu debite abundente, lacul T. a depăşit cota tradiţională cu c. 1,80 m (în 1998), iar salinitatea a scăzut de la 75-80 g/l în 1975, la 55 g/l în 1998. Primele analize chimice ale apei lacului T. au fost făcute în sept 1893 de dr. M. Georgescu. Cu toate că apa lacului s-a mai îndulcit în ultimii ani, tipul hidrochimic evident clorosodic şi magnezian al acesteia determină un mediu puţin favorabil dezvoltării vieţii acvatice, singurele vieţuitoare fiind bacteriile (predominant), crustaceul Artemia salina, algele verzi Cladophora fracta şi C. cristalina, care se dezvoltă în colonii plutitoare, câteva larve de insecte (Ephydra californica, Haliella taurica ş.a.), precum şi c. 250 de specii de infuzori, din care 37 sunt specii noi, descoperite ^de pictorul şi biologul Ion Ţuculescu. în extremitatea de V a lacului T., mai bogată în izvoare cu apă dulce, trăiesc câteva relicte (amfipodul Rivuloga muruspulex, gasteropodul Pseudamnicola codreani ş.a.), o formă endemică a ghidrinului (Gasterosteus aculeatus crenobiontus), o specie rară de batracian (Pelobates syriacus balcanicus) şi numeroase specii de păsări de apă. Nămolul sapropelic de pe fundul lacului T. (de origine animală şi vegetală), estimat la c. 2,5 mii. m3, este bogat în substanţe minerale şi hormonale, având calităţi terapeutice remarcabile, cu eficacitate ridicată în tratarea afecţiunilor reumatismale ş.a. în timpul vânturilor puternice, apa lacului se vălureşte în fâşii ce capătă nuanţe diferite, motiv pentru care el a fost denumit de localnicii tătari T. (în traducere: „Lacul vărgat"; tekir = vărgat; gol = lac). 2. Oraş în jud. Constanţa, situat pe ţărmul NV al lacului omonim, la 17 km S de municipiul Constanţa; 7 226 loc. (2008). Expl. de calcar. Produse textile şi alim. Cămin-spital pentru boli cronice (din 1992). Oraşul are statut de staţiune balneoclimaterică de interes general, cu funcţionare permanentă, recomandată pentru tratarea afecţiunilor reumatismale, a celor posttraumatice, neurologice periferice şi centrale (paralizii, pareze posttraumatice ş.a.), ginecologice, dermatologice, respiratorii, cardiovasculare, endocrine etc. Sanatoriu balnear pentru adulţi şi un sanatoriu pentru copiii cu deficienţe motorii. Un document turcesc atestă existenţa localit. T. cu peste 400 de ani în urmă, ca un puternic centru rural în care se afla o instituţie judecătorească (kadiat), care a funcţionat până în 1930. Com. T. s-a impus ca staţiune balneoclimaterică după anul 1893 şi a avut o dezvoltare constantă, fiind declarată ca atare la 29 dec. 1929, iar în 1930 a fost trecută în categoria oraşelor. Monumente: schitul Sf. Maria (de maici), cu biserica de lemn Adormirea Maicii Domnului (construită în jurul anului 1750 de meşteri mureşeni). Biserica a fost adusă în 1920 (din 57 TECUCI satul Maioreşti, jud. Mureş) la stâna reqală Sf. Ana din m-ţii Bucegi, iar de aici mutată la T. (în 1951) din iniţiativa patriarhului lustinian Marina. Biserica păstrează pe pereţii interiori picturi naive executate în tempera; Monumentul eroilor (turnat în bronz). TECHNETIU (TEHNi=ŢIU) (< fr. {i>; {s} gr. tekhnetos „artificial") s. n. Element chimic (Tc; nr. at. 43, m. at. 99) din grupa a Vll-a a sistemului periodic. Metal alb-argintiu, care se găseşte în cantităţi infime în minereurile de uraniu, izotopul Tc97 a fost primul element obţinut pe cale artificială, în 1937, într-un ciclotron. Prin metode spectrale Tc a fost identificat în Soare şi în unele stele. Izotopul Tc" este utilizat în medicina nucleară. Necesarul de Tc se obţine din deşeurile ind. atomice. TECHNO, gen muzical apărut în 1988 în Marea Britanie. Muzică de dans, repetitivă, rapidă, devenită fenomen muzical la sfârşitul sec. 20. Creată de disc-jockey prin folosirea unor fragmente din piese cunoscute, pe o ritmică specifică, invariabilă. TECK (< fr.) s. m. Arbore exotic din familia verbenacee, înalt, cu frunze opuse, întregi şi cu flori mici albe în panicule terminale (Tectona grandis); cultivat pe scară largă în Asia tropicală, în special în climat musonic, pentru lemnul său dens, dur şi foarte rezistent, utilizat mai ales în construcţii navale. TECKEL v. şoricar. TECLU, Nicolae (1839-1916, n. Braşov), chimist român. Acad. (1879), prof. de chimie generală şi analitică ta Acad. Comercială din Viena. Cercetări privind arderea, gazele, tehnologia hârtiei. A inventat becul de gaz cu reglare automată, care îi Poartă numele. A construit numeroase aparate de laborator (dispozitiv special pentru determinarea rezistenţei hârtiei, pentru prepararea ozonului, pentru semnalarea amestecului de metan şi aer din mine în Nicolae Teclu scopul evitării exploziilor. Lucrări: „însemnătatea chimiei1', „Despre elementele chimice", „Despre caracteristicile flăcării". TECNETRON (< fr.; {s} Tefszner] + fr. C[entre] A/[aţional d’J E(tudes des] Tlelecommunications] s. n. (ELT.) Triodă semiconductoare constituită dintr-un bastonaş de germaniu, pe care se aplică, într-un şanţ practicat transversal, un strat de indiu pentru formarea joncţiunii p.n. TECODONT adj. 1. (PALEONT.) Care aparţine ordinului Thecodontia. 2. <0- Dentiţie t. = tip de dentiţie la care dinţii sunt fixaţi în alveole; este caracteristic pentru mamifere şi crocodili. Prezentă şi la reprezentaţii ordinului de reptile fosile Thecodontia. TECTITĂ (< fr. {i}; fe} gr. tektos ,,topit“) s. f. Fragment de rocă spartă şi vitrificată (formată în cea mai mare parte din bioxid de siliciu), ca urmare a impactului unui meteorit cu scoarţa terestră. în credinţele populare sunt considerate „vârfuri de fulger".. TECTONIC, -A (< fr. {i}; fe} lat. tectonicus „de arhitectură11) adj., s. f. 1. Adj. Care se referă la tectonică (2), care aparţine tectonicii, care este legat de mişcările scoarţei Pământului. 2. S. f. Geotectonică. ♦ Structură geologică. ♦ Tectonica globală = teorie geologică prin care se explică, la scara Globului, dinamica terestră; provine din alte trei teorii anterioare: a derivei continentelor (emisă în 1912 şi reconsiderată în 1966), a expansiunii fundurilor oceanice (1962) şi a plăcilor litosferice (1968). Cercetările din deceniile 7 şi 8 ale sec. 20 au confirmat t. g., cu ajutorul acesteia putându-se explica în mod unitar caracteristicile geofizice ale Globului (seismicitate, câmp gravitaţional şi magnetic, flux termic), dinamica lui (vulcanism, sedimentare, metamor-fism, orogeneză), precum şi înlocuirea substanţelor minerale şi distribuţia vieţuitoarelor. T. g. constituie o adevărată revoluţie ştiinţifică în domeniul geologiei, ea reprezentând astăzi însăşi esenţa geologiei dinamice moderne. TECTRjCE (< fr.; {s} lat. tectus „acoperit") s. f. pl. (La păsări) Penele de contur care acoperă corpul (exceptând coada) şi aripa (alături de remige). TECUCI, 1. Câmpia Tecuciului, unitate de relief joasă în NE Câmpiei Române (parte componentă a acesteia), situată între văile râurilor Şiret la V şi S şi Geru la E, drenată median, pe direcţie N-S, de râul Bârlad. Este formată în întregime din terasele râului Bârlad şi cele de pe stg. Şiretului, care se evidenţiază sub forma unor câmpuri întinse. Pe terasele inf. de pe stg. Bârladului, între com. Iveşti şi satul Hanu Conachi (com. Fundeni), se desfăşoară, pe c. 25 km lungime şi 4-5 km lăţime, o zonă de nisipuri în cadrul căreia predomină dunele, în mare parte fixate de vegetaţie declarate rezervaţie naturală (199,3 ha). 2. Municipiu în jud. Galaţi, în N câmpiei omonime, pe dr. râului Bârlad, la confl. cu râul Tecucel; 42 769 loc. (2008). Nod feroviar (staţia de c.f. a fost inaugurată la 13 sept. 1872) şi rutier. Expl. de argilă. Fabrici de ambalaje metalice pentru conserve, de mobilă, conf., cărămidă şi produse alim. (conserve de legume, carne şi fructe, ulei vegetal, spirt ş.a.). Centru de vinificaţie. Muzeu municipal (1935) cu secţii de istorie şi arheologie şi de ştiinţele naturii. Grădină zoologică. Locul fosilifer Rateş (rezervaţie naturală - 1,5 ha). în 1541, T. figura pe o hartă tipărită la Viena de Georg von Reichersdorffer, iar în 1659 este recunoscut ca oraş. Declarat municipiu la 17 febr. 1968. Monumente: bisericile Sf. Nicolae (1825), Sfinţii Voievozi (1838), Adormirea Maicii Domnului (ante 1809, restaurată în 1863), Sf. Gheorghe (1813), Sf. Dumitru (1855-1858), Sf. loan Botezătorul (1850-1858), Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (1866) ş.a.; clădirile fostei Bănci Naţionale (1890), Primăriei vechi (1897), Prefecturii (1890) ş.a. TECUCI, Gheorghe (n. 1954, Bucureşti), inginer român. Acad. (1993). Director al Centrului de Cercetări Avansate în învăţarea Automată, Prelucrarea Limbajului Natural şi Modelarea Conceptuală al Acad. Române (1994-1999). Contribuţii la dezvoltarea unor direcţii noi în cercetarea robotică, inteligenţă artificială şi învăţare automată. A dezvoltat sistemul Discipol, unui dintre primele sisteme de învăţare multistrategică. Lucrări: „Developing Intelligent Educaţional Agents With the Disciple Learning Agent Shell", Gheorghe Tecuci TECUR1 „Development and Deployment of a Disciple Agent for Center of Gravity Analysis“ (ambele în colab.). TECURI, peşteră în SE m-ţilor Şureanu, pe versantul stg. al văii Streiului, la 926 m alt., în arealul satului Petros, com. Baru, jud. Hunedoara; lungimea galeriilor: 485 m. Este o peşteră fosilă în care se intră printr-un aven de 12 m adâncime, la baza căruia se deschid două galerii foarte meandrate, cu lăţimi de 1-5 m şi înălţimi de 1-13 m. Aceste galerii prezintă pe alocuri săli largi, cu diametrul de 15-20 m şi înalte de c. 5 m, împodobite cu concreţiuni transparente de calcar, incolore sau colorate în nuanţe ce variază între roz şi roşu: scurgeri parietale, monocristale de calcit, domuri de prelingere, stalagmite masive (7 m înălţime), de culoare roz-alb şi stalactite roşcat-străvezii. Temp. aerului în peşteră este 5-7°Q, iar umiditatea ridicată (90-99%). Aici trăieşte o specie endemică de coleopter troglobiont (Sophrochaeta dacica). Declarată rezervaţie naturală (1954) - 2 ha. TEDDER [tede], Sir Arthur William, baron ~ de GLENGUIN (1890-1967), mareşal britanic. A comandat operaţiunile aeriene ale Aliaţilor în N Africii şi în Italia, iar în 1944 a fost numit şef al operaţiunilor aeriene ale Aliaţilor din V Europei, contribuind major la succesul campaniei din Normandia şi la înaintarea spre Germania. Adjunct al generalului Eisenhower (1944-1945). A semnat, din partea Marii Britanii, actul de capitulare a Germaniei (9 mai 1945). TEDEUM (loc. lat. Te Deum [laudamus] „pe tine, Doamne, te lăudăm") s. n. 1. (Cu valoare de n. pr.) Imn în limba latină de preamărire Tegucigalpa. Biserica Los Dolores 1 58 Teheran. Mausoleul ‘MU*1 imamului ,f ^ Khomeini a lui Dumnezeu, în formă de psalm. Introdus în liturghia bisericii apusene în sec. 5-6 şi atribuit (în mod eronat) episcopului Ambrozie de Milano (sec. 4). Se presupune că ar fi fost creat de Niceta (Remesianul). Sursă de inspiraţie pentru Haydn, Lully, Berlioz, Bruckner, Verdi. 2. Scurt serviciu religios, oficiat într-o împrejurare solemnă. TEFLON (< fr.) s.n. 1. Material plastic derivat din etilenă şi fluor, foarte rezistent la acţiunea agenţilor chimici, la foc etc. Datorită calităţilor sale are o mare diversitate de întrebuinţări. 2. Vas de bucătărie confecţionat din teflon (1). TEGUCIGALPA [tegusigalpa], capitala Republicii Honduras, situată în SV ţării, pe un podiş, la poalele vulcanului stins El Picacho, la 975- 1 100 m alt., pe râul Choluteca; 900 mii loc. (2005). Nod de comunicaţii. Aeroportul Toncontm. Pr. centru economic, comercial, financiar şi cultural al ţării. Expl. de aur şi argint. Constr. de maşini agricole. Ind. textilă, piei. şi încălţ., alim. Universitatea Autonomă a Hondurasului (1847). Catedrala Sf. Francisc (1592). Bisericile San Miguel (sec. 18) şi Los Dolores (sec. 18-19). întemeiat de spanioli (1578). Cap. Hondurasului independent (1821 — 1823, 1838-1880, cu intermitenţe; din nov. 1880, cap. permanentă a ţării). TEGUMENT (< fr., lat.) s. n. 1. (BIOL.) Totalitatea ţesuturilor şi formaţiunilor care acoperă un organism (ex. pielea, carapacea etc.). 2. (BOT.) Membrană care înconjoară şi protejează un organ. ♦ înveliş al seminţei plantelor, care îi dă acesteia culoarea şi aspectul exterior. TEGUMENTAR, -Ă (< fr.) adj. Care aparţine tegumentului, referitor la tegument. TEHERAN (TEHRĂN), capitala Iranului, situată în partea central-nor-dică a ţării, pe un platou de la poalele m-ţilor Elburz, la 1 220-1 700 m alt., la 105 km S de ţărmul M. Cas-pice; 7,79 mii. loc. (2006). Nod de comunicaţii. Aeroporturile Mehrâbăd (situat la 10 km V de oraş) şi Karaj. Constr. de maşini (autobuze, microbuze, automobile). Ind. petrochimică, a cauciucului, mat. de constr., sticlăriei, tipografică, piei. şi încălţ., de prelucr. a tutunului, textilă, a hârtiei şi alim. Universitatea de ştiinţe şi tehnologie (1928). Universităţi (1932, 1934). Centru de cercetări nucleare (1958). Parcuri celebre. Muzeul Naţional al Iranului (de arheologie), Muzeul Tezaurului Naţional (cu o bogată colecţie de bijuterii şi pietre preţioase), muzee de artă şi de etnografie. Bazaruri. Monumente: Palatele Golestan (1786), Baharstăn sau Palatul Parlamentului (sec. 19), Nia-varan (sec. 19) ş.a.; moscheea Agha Muhammad Khan (1794); moscheea Motahari (fostă Sepăhsălăr, sec. 19). Turnul Shahyad, simbolul Iranului modern. Mausoleul imamului Khomeini. Menţionat documentar în sec. 12 de geograful arab laqut, T. a devenit, din 1220, unul dintre principalele oraşe persane şi reşedinţa (în sec. 16-18) unora dintre repre; zentanţii dinastiei Safavizilor. Cucerit de Agha Mohammad, fondatorul dinastiei Kajarilor, care l-a făcut capitală (în 1788) a Imp. Persan. Din 1925, şi îndeosebi după al Doilea Război Mondial, T. a cunoscut un proces accelerat de modernizare. — Conferinţa de la ~ (28 nov. — 1 dec. 1943), prima conferinţă a şefilor de stat şi de guvern S.U.A., Marii Britanii şi U.R.S.S. (F.D. Roosevelt, W. Churchill şi I.V. Stalin), la care s-au luat hotărâri cu privire la mersul războiului şi la unele probleme referitoare la organizarea postbelică a lumii. m TEILHARD DE CHARDIN ^TEHNIC, -Ă (< lat., germ., fr.) adj., s f. I- Adj. Care aparţine tehnicii (II), privitor la tehnică. ^ Desen t. v. desen (3). II. S. f. 1. Ansamblul metodelor, procedeelor şi regulilor, îmbinate cu o anumită măiestrie personală şi aplicate în executarea unei operaţiuni ori lucrări sau, în general, în practicarea unei profesiuni. ^ Tehnica producţiei = totalitatea uneltelor şi mijloacelor de muncă, metodelor practice de lucru, cu ajutorul cărora societatea obţine şi prelucrează bunurile necesare satisfacerii nevoilor sale. 2. (MILIT.) T. de luptă = totalitatea mijloacelor de luptă şi auxiliare cu care sunt înzestrate forţele armate: armament, avioane, tancuri, materiale de transmisiuni, de geniu etc. TEHNICIAN, -Ă (< fr.) s. m. şi f. Specialist într-un anumit domeniu al tehnicii (II 1). TEHNICITATE (< fr.) s. f. Calitate a unor proiecte, lucrări etc. de a fi legate de tehnică (II 1). . TEHNICOLOR, -Ă (< germ.) adj. în culori, colorat. ^ Film t. = film care, printr-o tehnică specială, inventată în 1915, în S.U.A., redă culorile din natură. După o supremaţie absolută în anii ’30-’50 ai sec. 20, este abandonată în favoarea unor sisteme mai rentabile. TŞHNO- ({s} gr. tekhne «meşteşug") Element de compunere cu sensul „tehnic", „în legătură cu tehnica"; serveşte la formarea unor substantive, a unor adjective şi a unor verbe. TEHNOCRAT, -Ă (< fr.) s.m. şi f. 1- Adept al tehnocraţiei. 2. Om de stat sau înalt funcţionar care, în deciziile şi acţiunile sale, dă prioritate «actorilor tehnici şi economici în detrimentul factorilor umani. TEHNOCRAŢIE (< fr., engl.; {s} tehno- + gr. kratos „putere") s. f. 1. Doctrină şi curent social-politic contemporan, apărut în S.U.A., care supraestimează locul şi rolul tehnicienilor, al specialiştilor în diferite domenii şi ramuri ale ştiinţei, în conducerea societăţii şi minimali-?®ază, totodată, funcţiile politicii si 'deologiei (Th. Weblen, H. Scott Ş-a.). Evoluând spre o variantă a lnţerpretării consecinţelor revoluţiei Stiinţifjce-tehnice asupra organizării social-economice şi politice a socie-taţii^ („tehnicitatea" politicului), t. dobândeşte, în opera unor reprezentaţi ai săi (J. Burnham ş.a.), un caracter apologetic şi diversionist, iar Ca soluţie a viitorului este preconizată a$a-numita „revoluţie managerială". 2. •ntelectualitatea tehnocratică. 3. Sistem politic în care rolul decizional aparţine tehnicienilor şi funcţionarilor. TEHNOLOG (< fr. {i}) s. m. Specialist în tehnologie. TEHNOLOGIE (< fr. {i}; {s} tehno-+ gr. logos „studiu") s. f. 1. Ştiinţă a procedeelor şi a mijloacelor de prelucrare a materialelor. 2. Ansamblul proceselor, metodelor, procedeelor, operaţiilor etc. utilizate în scopul obţinerii unui anumit produs. TEHNOREDACTA (< tehno- + redacta) vb. I tranz. A pregăti din punct de vedere grafic un manuscris pentru tipar. TEHNOREDACTARE (< tehnoredacta) s. f. Operaţie de proiectare şi de pregătire tehnică şi grafică a unui manuscris destinat tipăririi. TEHNOREDACTOR (< tehnoredacta) s. m. Persoană care efectuează operaţia de tehnoredactare. TEHNOREDACŢIE (< germ.) s.f. Serviciu într-o editură care se ocupă de tehnoredactarea manuscriselor. TEHUANTEPEC 1. Golf al Oc. Pacific care pătrunde în istmul cu acelaşi nume în S Mexicului; 500 km lungime; 160 km lăţime. Are numeroase lagune (Laguna Superior, Laguna Inferior, Mar Muerto ş.a.). Port pr.: Salina Cruz. 2. Istm în extremitatea de S a Americii de Nord, pe terit. Mexicului, între G. Tehuantepec la S şi G. Campeche la N; lăţime minimă: 193 km. Relief de câmpie în partea central-nordică şi muntos în cea sudică. Păduri tropicale umede. TEI (lat. tilium) s. m. 1. Denumire dată speciilor de arbori (aproximativ 25) din genul Tilia, familia tiliaceelor, cu frunze alterne, cordiforme, lung peţiolate, cu flori gălbui, foarte plăcut mirositoare, melifere şi cu fructe achene globuloase. Axul inflorescenţei este concrescut cu o bractee membranoasă obiongă. Lemnul este utilizat în tâmplăria fină, iar florile în farmacie, având proprietăţi sudorifice, antitermice, emoliente, sedative, decongestive, diuretice etc. -0- T. alb = arbore înalt până la 30 m, cu lemnul alb-roşiatic, uşor, omogen (Tilia tomentosa). Frunze acoperite pe partea inferioară cu peri deşi, albicioşi. Specie balcano-panonică, larg răspândită în România în păduri de câmpie şi de deal, în amestec cu diverse specii de quercinee, uneori chiar dominant. T. pucios (t. roşu pădureţ) = arbore înalt până la 20 m (Tilia cordata). Frunze pe partea inferioară verzi, cu smocuri de peri brun-ruginii în axila nervurilor. Răspândit în Europa, în special în păduri de deal. T. cu frunză lată = tei arbore înalt până la 30 m, cu frunze verzi sau albicioase pe faţa dorsală, cu nervuri proeminente (Tilia platyphyllos). Specie central-europeană, întâlnită sporadic în România în păduri de deal şi de câmpie. T. roşu = arbore asemănător cu teiul cu frunză lată, dar cu dinţii frunzelor acuminaţi (Tilia rubra). Originar din Caucaz; întâlnit în România în culturi ornamentale. 2, Fibră din scoarţa de tei (1), folosită la legat şi la fabricat sfori, frânghii, rogojini. TEI 1. Lac antropic pe valea Co-lentinei, în N municipiului Bucureşti; 80 ha. Microhidrocentrală. Pe malul său se află Palatul domnului Grigore Dimitrie Ghica, construit în 1822, ca reşed. de vară, în stil neoclasic italian. 2. Cultură materială (1900-1300 î.Hr.) răspândită la început în zona împădurită a C. Vlăsiei, apoi în fazele sale târzii şi în zona de dealuri şi munte a Munteniei, până în Ţara Bârsei. Numită astfel după o aşezare descoperită lângă lacul cu acelaşi nume. TEICĂ s. f. 1. Jgheab din care se adapă animalele domestice. 2. Cutie de lemn mobilă, în care curg grăunţele din coş înainte de a cădea între pietrele morii; scuturătoare (II 1). TEIDE v. Pico de Teide. TEILHARD DE CHARDIN [teiar de /arde], Pierre (1881-1955), filozof, teolog, paleontolog şi geolog francez. Iezuit. Prof. univ. la Institutul Catolic din Paris. între 1923 şi 1945 a efectuat săpături arheologice la Chou-Kou-tien în urma cărora a dobândit prestigiu ştiinţific, fiind unul dintre descoperitorii sinantropului. Principala sa operă filozofică „Fenomenul uman", o sinteză între evoluţionismul cu rădăcini bergsoniene şi religie, prezintă un univers material care se dezvoltă conform principiilor non-finalităţii şi creşterii complexităţii; a fost criticată atât de teologii romano-catolici, cât şi de biologi. Alte lucrări: „Grupul zoologic uman", „Mediul divin". TEINĂ 60 TEjNĂ (< fr.) s. f. Bază purinică asemănătoare cafeinei, care se găseşte în frunzele de ceai; se foloseşte ca stimulent al sistemului nervos central şi al inimii. TEISM (< fr., engl.; {s} gr. theos „Dumnezeu") s. n. (REL.) Credinţa în Dumnezeul revelaţiei iudeo-creştine. (FILOZ.) Doctrina despre posibilitatea existenţei lui Dumnezeu (spre deosebire de ateism), care este unic (spre deosebire de politeism şi dualism), de altă natură decât lumea pe care el a creat-o (spre deosebire de panteism), transcendent deci, dar şi imanent, prezent şi acţionând, nu doar creator, ci şi ca forţă diriguitoare a lumii (spre deosebire de deism), ca fiinţa supremă, perfectă şi personală. Formele cele mai riguroase de t. aparţin religiilor bazate pe dogme (iudaism, creştinism, islam). TEjST, -Ă (< fr., engl.) s. m. şi f. Adept al teismului. TEIŞANI, com. în jud. Prahova, situată în Subcarpaţii, Teleajenului, pe dr. văii Teleajen; 3 915 loc. (2008). Staţie de c.f. (în satul T.). Expl. de nisip cuarţos. Expl. şi prelucr. lemnului. Satul T. apare menţionat documentar în sec. 14, în legătură cu ocnele de sare care existau aici. Biserică (1878). TEIŞOR (< tei) s. m. 1. Diminutiv al lui tei (1). 2. (BOT.) Pristolnic1. TEIU, com. în jud. Argeş, situată în C. Piteştiului, pe cursurile superioare ale râurilor Mozacu şi Dâmbovnic; 1 561 loc. (2008). Vestigiii neolitice (vase ceramice, figurine feminine). Casa memorială „Vladimir Streinu“. TEIUŞ, oraş în jud. Alba, la poalele dealurilor Aiudului, pe dr. văii Mureşului şi pe râul Geoagiu; 7 375 loc. (2008). Nod feroviar şi rutier. Expl. de balast. Ind. alim. şi de mat. de constr. Centru pomicol. Menţionat documentar în 1290, cu numele Villa Spinarum, într-un registru al dijmelor papale, în 1293 apare consemnat cu denumirea Thyues, în 1346 cu aceea de Tyuis, iar în 1820, Tius. Declarat oraş regesc în 1464, într-un act emis de Matia Corvin; la 22 iul. 1994, fosta com. T. a fost trecută în categoria oraşelor. Monumente: biserică din sec. 13 (azi biserică reformată), iniţial în stil romanic, cu unele transformări de factură gotică din sec. 15; două biserici romano-catolice, una construită în stil gotic, în anii 1442-1446, prin grija voievodului lancu de Hunedoara, şi alta zidită în prima jumătate a sec. 16 (terminată în 1560); biserica ortodoxă Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (1606, cu picturi murale interioare executate în 1790-1791). TEIXEIRA [tei/eirej, Pedro (1575-1640), explorator portughez. Guvernator al coloniei Para (1620-1621). A condus o expediţie de cercetare a fl. Amazon (1637-1639) până la izvoare (având ca pilot pe Bento Acosta). Ajunge la Quito (Ecuador) şi reface călătoria în sens invers. TEJGHEA (< tc.) s. f. 1. Masă lungă pe care sunt expuse mărfurile şi sunt serviţi cumpărătorii sau consumatorii 2. Masă de lucru a unui meseriaş. TEJO v. Tajo. TE KANAWA, Dame Kiri (n. 1944), soprană neo-zeelandeză, jumătate maori, iniţial repertoriu de mezzo-soprană, apoi roluri celebre de soprană de operă (excelează în Mozart şi Verdi). Voce de o mare distincţie. Carieră şi în muzica vocal-simfonică. După studii la Londra (din 1966), a debutat la Coven Garden (în 1970), apoi la Metropolitan Opera (în 1974) TEL (< tc.) s. n. 1. Obiect de sârmă folosit în bucătărie pentru bătut ouăle, crema, frişca etc. 2. Arc de sârmă folosit la somiere, canapele, fotolii etc. TELAL (< tc.) s. m. Negustor ambulant (de haine vechi). TELANGIECTAZJE (< fr.; {s} tele- + gr. aggeion „vas“ + ektasis ,,dilataţie“) s. f. Dilataţie permanentă a unui vas mic (arteriolă, capilar, venulă) situat în derm. Apare de obicei pe nas şi pe pomeţii obrajilor sub forma unor linii fine roşii şi violete, rectilinii sau sinuoase, adesea sub formă de reţele. Poate fi ereditară sau dobândită (prin traumatisme, radioterapie, tratamente locale îndelungate cu cortico- steroizi, lupus eritematos, insuficienţă venoasă cronică). TEL AVIV-YAFO sau TEL AVIV-JAFFA [telavj :f-iafaj, oraş în V Israelului, situat pe ţărmul M. Mediterane, în G. Sharon, la 56 km NV de Ierusalim; 371,4 mii loc. (2006). Nod de comunicaţii. Aeroportul „Ben Gurion“ situat în orăşelul Lod, la 14 km SE de T.Â.-Y. Suburbia Yafo sau Jaffa (cu un port maritim deschis în 1936) a fost înglobată în oraşul Tel Aviv în 1950. Constr. de automobile, maşini-unelte, de aparataj electronic şi electrotehnic, de echipament de transport şi echipament electric. Ind. chimico-farmaceutică, poligrafică, textilă, de prelucr. a lemnului şi a tutunului, mat. de constr., piei., sticlăriei şi alim. Prelucr. diamantelor. Export de citrice. Două universităţi (1953). Teatru Naţional „Habimah“ (1945). Orchestră filarmonică. Teatru de Operă. Teatrul „Cameri“. Centrul artistic „Golda Meir“. Muzeu municipal. Galerie de artă. Sala de concerte „Mann“. Pavilionul muzeal „Helena Rubinstein11. Muzeul „Haaretz“ cu exponate tehnologice, sticlărie, monede, arheologie, folclor ş.a. Muzeul „Diasporei11 (1979). Grădină zoologică; Grădină botanică. Turnul „Shalom Meir“ (1956) cu 37 de etaje, cel mai înalt din Israel. Inclus (din 2003) în Patrimoniul cultural mondial. Fundat în 1909, T.A. a devenit, mai ales datorită emigranţilor evrei veniţi din 1936, cel mai important oraş din Palestina; desemnată de O.N.U. capitala guvernamentală a ţării în perioada 1948-1950. Deşi ulterior cap. a fost mutată la Ierusalim, o serie de state şi-au menţinut ambasadele la T.A. Vezi şi Jaffa. Tel Aviv-Yafo. Vedere dinspre mare 61 TELEFONOMETRIE TELCIU, com. în jud. Bistriţa-Năsăud, situată în N muscelelor Năsăudului, pe râul Sălăuţa, la confl. cu Telcişor; 6 250 loc. (2008). Halte de c.f. (în satele T. şi Fiad). Expl. de argilă. Expl. şi prelucr. lemnului (cherestea). Păstrăvărie (în satul Fiad). Satul T. apare menţionat documentar în 1440. TŞLE1- (cf. gr. tele „departe") Element de compunere cu sensul „la (sau din) depărtare11 care serveşte la formarea unor substantive, adjective sau verbe. TELE2- (< fr.) Formă abreviată pentru televiziune, care serveşte la formarea unor substantive şi a unor adjective. TELEAGĂ (< sl.) s. f. 1. Căruţă mică, cu două roţi, folosită pentru transportul persoanelor sau al unor poveri uşoare. 2. Ansamblul celor două roţi pe care se reazemă grindeiul plugului. TELEAJEN 1. Subcarpaţii Telea-jenului, subdiviziune a Subcarpaţilor Prahovei, situată în E acestora, între văile râurilor Prahova la V şi Teleajen şi Cricovu Sărat la E. în cadrul lor se evidenţiază mai multe aliniamente de anticlinale şi sinclinale care corespund în mare parte culmilor şi, respectiv, depr. în această zonă se individualizează un şir de depr. mari, modelate în depozite mio-pliocene (Slon, Măneciu, Vălenii de Munte, Slănic, Telega, Doftana-Câmpina, Mislea-Podeni ş.a.) şi o serie de dealuri cu înălţimi până la 800 m, acoperite cu păduri (dealurile Lazuri 770 m, Priporului 823 m, Cosminele 815 m, Bucovel 406 m ş.a). Zăcăminte de petrol, gaze naturale, sare, sulf şi gips. 2. Râu, afl. stg. al Prahovei în C. Gherghiţei; 113 km. Izv. din m-ţii Ciucaş, de la 1 600 m alt., traversează zona subcarpatică, trecând Prjn staţiunea Cheia şi prin oraşul Vălenii de Munte, iar la ieşirea din re9- subcarpatică, în aval de Boldeşti-Scăeni, suferă o ruptură de Pantă, după care râul formează un vast con de dejecţie. Afl. pr.: Telejenel, Drajna, Bucovel, Vărbilău, Mislea, Dâmbu. Hidrocentrala Măne-ciu-Ungureni (10 MW), construită pe cursul superior, dată în folosinţă în 1989. Pe malurile râului T. a existat 0 cetate de lemn şi pământ, cucerită de Ştefan cel Mare la 1 oct. 1474. TELEAST (< fr.) s.m. 1. Realizator sau autor de emisiuni de televiziune. 2- Amator de programe de televiziune (de calitate). TELECONFER|NŢĂ (< fr.) s. f. Procedeu modern de telecomunicaţie care permite desfăşurarea unor reuniuni la care participă interlocutori din diferite locaţii ale unui oraş sau chiar din oraşe diferite. TELEAUTOGRAF (< germ.; {s} fe/e1 - + gr. autos „însuşi11 + graphein „a scrie11) s. n. Instalaţie cu ajutorul căreia mişcările unui creion condus cu mâna în punctul de emisiune se transmit fidel, prin mijloace de telecomunicaţie, unei unelte de scris aflate în punctul de recepţie. TELEBUSOLĂ (< tele1- + busolă) s. f. Busolă ale cărei indicaţii sunt transmise pe cale electrică, pneumatică etc. la instrumentele indicatoare, situate în diferite puncte ale unui avion (la pilot, la telegrafist etc.). TELECABţNĂ (< fe/e1- + cabină) s. f. Instalaţie realizată în zonele montane din cablu susţinut de stâlpi metalici, având la capete motoare puternice care pun în mişcare cablul, pe care se află cabine suspendate pentru transportul persoanelor. TELECOMANDĂ (< fr.) s. f. (TEHN.) 1. Transmitere la distanţă a unei comenzi prin mijloace de telecomunicaţie; totalitatea mijloacelor tehnice care permit o astfel de transmitere. 2. Dispozitiv prin care se transmit comenzi unor aparate (ex. televizor). TELECOMUNICAŢIE (< fr.) s. f. (TELEC.) 1. Transmitere, de obicei la mare distanţă, a unor semnale aflate într-o dependenţă faţă de un mesaj (vorbă, muzică, imagine, text scris etc.) care se obţine la recepţie prin decodarea semnalelor. T. se realizează prin diferite procedee (ex. telefonie, telegrafie electrică sau optică, telecomandă etc.) 2. Legătura dintre două puncte între care se realizează telecomunicaţia (1). ^ Sistem de telecomunicaţii = totalitatea mijloacelor tehnice de folosire a unui serviciu de telecomunicaţii, care formează o unitate din punctul de vedere al concepţiei tehnice (ex. s. de telefonie, de telegrafie etc.). în sensul modern al cuvântului, t. există din sec. 19. Linii de telegraf s-au deschis în Marea Britanie (1843) între Paddington şi Slough; telefonie în scop comercial în S.U.A. (1877) între Boston şi Cambridge. Satelitul american Teistar (1962) a revoluţionat t TELEDETECŢIE (< te/e1- + detecţie) s. f. Complexul tehnicilor legate de perceperea de la distanţă a informaţiilor de către sensori care pot acţiona în diferite zone ale spectrului electromagnetic, de transformarea acestora în imagini fotografice sau în înregistrări digitale, prelucrate electronic şi transformate în imagini vizuale convenţionale. ^ T. satelitară = t. realizată prin intermediul aparaturii din sateliţi, de diverse tipuri, cu ample utilizări ştiinţifice şi aplicative. TELEDIAFONjE (< fr.) s. f. (TELEC.) Diafonie percepută într-un receptor telefonic situat în circuitul perturbat, la capătul opus celui din care provine semnalul perturbator. TELEFERIC (< fr. tele + gr. phe-rein „a purta11) s. n. Funicular realizat pentru transportul persoanelor. TELEFON (< fr. {i}; {s} fe/e1- + gr. phone „sunet11) s. n. (TELEC.) Aparat folosit pentru transformarea electro-acustică a semnalelor sonore corespunzătoare vorbirii în semnale electromagnetice (transmisibile pe liniile telefonice) şi invers, precum şi pentru obţinerea legăturii dintre abonaţii care urmează să comunice între ei. A fost inventat de americanul A. G. Bell, în 1876. Telefonul automat a fost realizat în 1898. în 1953 s-a dat în folosinţă radiotelefonia prin fascicule hertziene, iar în 1958 prin fascicule troposferice. Din 1962 s-a recurs la legătura între S.U.A. în Europa prin satelitul artificial Teistar. Dezvoltarea fără precedent a telefoniei a dus la apariţia (1959) în Suedia a radiotelefoniei celulare, realizându-se telefonul ele maşină şi cel aflat la purtător. în 1992, s-a trecut de la transmisia analogică la cea numerică prin adoptarea unor norme unice europene G.S.M. (Globai System for Mobil Communication). Telefonia prin celulare a luat o amploare extraordinară, depăşind, într-o perioadă scurtă de timp, telefonia clasică. ♦ Chemare telefonică. ♦ Numărul pe care îl poartă telefonul unui abonat. TELEFONA (< fr. {i}) vb. I intranz. şi tranz. A comunica cu cineva prin telefon. TELEFONIC, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la telefon sau la telefonie. TELEFONjE (< fr.fi}) s. f. Telecomunicaţie (1) care constă în transmiterea, de obicei bilaterală, a vorbirii prin semnale intermediare între două puncte determinate. ^ T. pe fire = t. în care semnalele intermediare sunt transmise prin intermediul liniilor telefonice, spre deosebire de radiotelefonie (t. fără fir). TELEFONIST, -Ă (< fr., germ.) s. m. şi f. Persoană însărcinată cu stabilirea legăturilor telefonice într-o centrală neautomată. TELEFONOMETRIE (< fr. {i}) s. f. Operaţie de determinare a calităţilor aparatelor telefonice şi a legăturilor telefonice, la emisiune şi la recepţie, TELEFOTOGRAFIA 62 prin comparare cu calităţile anumitor instalaţii de referinţă. TELEFOTOGRAFIA (< fr.) vb. I tranz. A efectua o telefotografie. TELEFOTOGRAFjE (< fr.) s. f. (TELEC.) Telecomunicaţie care constă în transmiterea pe cale electrică a unor imagini statice (fotografii, desene, texte scrise etc.); fototelegrafie. ♦ Fotografie obţinută pe această cale. TELEGA, com. în jud. Prahova, situată în zona Subcarpaţilor Telea-jenului, în depr. omonimă, pe stg. văii Doftana, pe râul Dâmbu, la poalele dealului Cosminele; 5 973 loc. (2008). Expl. de petrol (în satul Buştenari). Expl. şi prelucr. lemnului (cherestea). Centru pomicol. Staţiune balneoclimaterică sezonieră, de interes local (în satul T.), cu izvoare minerale sulfuroase, oligominerale şi lacuri cu apă clorurată, sodică, cu efect terapeutic în tratarea afecţiunilor reumatismale, posttraumatice, vasculare, dermatologice ş.a. Satul T. este atestat documentar la 16 nov. 1791 într-un zapis al domnului Mihai Suţu. în 1856 a încetat expl. sării în ocnele de la T. şi a început expl. sării în satul Doftana. TELEGAR (< teleagă) s. m. Cal tânăr, folosit la trăsură. TELEGENIC, -A (< fr.) adj. Persoană cu apariţie plăcută pe ecranul televizorului. TELEGHIDA (< fr.) vb. I tranz. A comanda un vehicul, proiectil etc. prin teleghidare. TELEGHIDARE (< fr.) s. f. (AV., NAV.) Dirijarea unui mobil (vehicul, proiectil etc.) pe o traiectorie obligatorie, realizată de la distanţă prin diverse procedee (telecomandă, fascicul laser etc.). TELEGRAF (< fr. {i}; (s) fe/e1- + gr. graphein „a scrie") s. n., s. m. 1. S. n. (TELEC.) Aparat folosit pentru producerea, recepţia şi transformarea semnalelor telegrafice în scopul transmiterii telegramelor. 2. S. m. (BOT.) v. Tradescanţia. TELEGRAFIA (< fr. {i}) vb. I tranz. şi intranz. A transmite, a expedia un text. TELEGRAFIC, -Ă (< fr. fi}) adj. 1. Care aparţine telegrafului (1) sau telegrafiei, privitor la telegraf. 2. Transmis prin telegraf (1). 3. Fig. Concis, laconic, scurt; grăbit. TELEGRAFIE (< fr. {i}) s. f. Telecomunicaţie care constă în transmiterea mijlocită, prin semnale electromagnetice, optice^ etc., a unui text scris (telegramă). în 1794, în Franţa, inginerul Claude Chappe (1763-1805) a realizat un telegraf aerian între Paris şi Lille. S.F. Morse a construit prima linie telegrafică în 1840 cu aparatele electromagnetice inventate de el în 1837 (dată în folos public în 1844). Fizicianul britanic Sir Charles Wheatstone a experimentat (1840) transmiterea telegrafică prin cablu submarin. în 1858 a fost dat în folosinţă primul cablu transatlantic între ins. Terra Nova şi Irlanda. Inginerul american David E. Hughes a inventat (1855) un telegraf care imprima direct mesajele cu caracterele alfabetului. De la sfârşitul sec. 20, t. bazată pe sistemul inventat de Morse a început a fi înlocuit prin sisteme de transmisiuni bazate pe tehnologia computerizată. TELEGRAFIST, -A (< fr. fi}) s. m. şi f. Persoană care transmite şi recepţionează mesaje, manipulând un telegraf. TELEGRAFUL ROMÂN, periodic cu profil social, cultural şi bisericesc, înfiinţat la Sibiu (3 ian. 1853); a apărut (bilunar) cu întreruperi până în dec. 1989. A sprijinit lupta naţională a românilor din Transilvania. în 1919 a devenit organ al Mitropoliei ortodoxe a Ardealului. Printre colaboratori: A. Şaguna, I. Raţiu, N. Densuşianu, I. Pop-Reteganul, G. Coşbuc, V. Roman, I. Chendi, S. Fl. Marian. TELEGRAMA (< fr, {i}; {s} fe/e1- + gr. gramma „scriere") s. f. Comunicare transmisă cu ajutorul telegrafului. ♦ Formularul pe care este transcrisă această comunicare. TELEIMPRIMATOR (< fe/e1- + imprimator) s. n. (TELEC.) Aparat telegrafic cu funcţionare discontinuă, la care manipularea la emisiune se face pe o claviatură asemănătoare cu a maşinii de scris, iar recepţia telegramei este imprimată pe o bandă sau pe o coală de hârtie în caractere obişnuite; aparatul de recepţie este pus în mişcare Georg Philipp Telemann discontinuă de semnalele produse de aparatul de emisiune. Sin. telescriptor. TELEINDICATOR (< fr., engl.) s. n. Indicator care transmite la distanţă valoarea unei mărimi. TELEJURNAL (< fe/e2- + jurnal) s. n. Emisiune de ştiri, de actualităţi, comentarii etc. la televiziune. TELEKI, familie de nobili maghiari din Transilvania. Mai importanţi: 1. Mihail T. (1634-1690), cancelar şi conducătorul de fapt al Transilvaniei în timpul principelui Mihail Apafi I. A contribuit la încheierea acordului prin care s-a instituit dominaţia habsburgică în Transilvania (1688). 2. Samuel T. (1739-1822), cancelar al Transilvaniei. Fondator al bibliotecii „Teleki“ din Târgu Mureş. TELEKINEZjE (tele1 + gr. kinesis „mişcare"), s.f. Deplasare a unor obiecte (în general mici şi uşoare), de la o oarecare distanţă, fără a le atinge, realizată de o persoană care posedă capacităţi considerate paranormale. O explicaţie a fenomenului ar putea fi faptul că persoana respectivă dezvoltă în jurul ei un câmp electromagnetic extrem de puternic. TELEMAH (în „Odiseea"), fiul lui Ulise şi al Penelopei. Sfătuit de Atena, a plecat în căutarea tatălui său, ajungând la Pylos şi Sparta, întors în Itaca, l-a regăsit pe Ulise travestit în cerşetor şi a luat parte la peripeţiile răzbunării lui. întâmplări din viaţa lui formează subiectul unor legende posthomerice („Telegonia"). TELEMANN [te:l9man], Georg Philipp (1681-1767), compozitor şi organist german. Muzică luminoasă. A ilustrat toate genurile practicate în epocă. Creaţie amplă: 100 de oratorii, cantate sacre şi profane, 40 de opere („Pimpinone"), 600 de uverturi, concerte, muzică de cameră, piese pentru clavecin. Organizatorul primelor concerte publice în Germania. A cunoscut celebritatea în timpul vieţii. TELEMĂSURARE (< fe/e1- + măsurare) s. f. (TEHN., TELEC.) Efectuare a unei telemăsuri. TELEMĂSURĂ (< fe/e1- + măsură) s. f. (TELEC.) Transmitere la distanţă a valorilor unei mărimi măsurate, după traducerea ei într-o mărime intermediară (de obicei semnale electromagnetice), la recepţie urmând să se facă traducerea inversă. TELEMEA (< tc.) s. f. Brânză provenită din caş ţinut în saramură. TELEMECANICĂ (< fr.) s. f. Tehnică a conducerii de la distanţă a proceselor tehnice. 63 TELEORMAN TELEM£TRIC, -ă (< fr.) adj. privitor la telemetru sau la telemetrie; bazat pe utilizarea telemetrului. TELEMETRIE (< fr.) s. f. Disciplină al cărei obiect îl constituie tehnica măsurării distanţelor cu ajutorul telemetrului (1). TELEMETRU (< fr. {i}; {s} fe/e1- + gr. metron „măsură") s. n. 1. Instrument optic utilizat pentru determinarea distanţei dintre locul unde este instalat instrumentul respectiv şi un punct îndepărtat sau inaccesibil. Primul dispozitiv optic („telemetru cu coincidenţă") pentru măsurarea distanţelor a fost realizat în Marea Britanie (1888). în 1905 opticianul german Cari Pulfrich (1858-1927) a inventat „telemetrul stereoscopic". 2. Dispozitiv auxiliar al unui aparat fotografic, care permite reglarea distanţei focale a obiectivului în funcţie de depărtarea până la obiectul vizat, realizându-se astfel o punere la punct corectă. TELENCEFAL (< fr.) s. n. (ANAT.) Segment superior al sistemului nervos central, situat deasupra diencefalului. Cuprinde cele două emisfere cerebrale, separate prin fisura interemisferică şi unite la bază prin corpul calos. TELENGANA, platou în partea central-sudică a Indiei, în V statului Andra Pradesh, parte componentă a pod. Deccan; 148 mii km2; 770 km lungime, de la N la S; 515 km lăţime, de la E la V. Alcătuit din gnaisuri precambriene. Puternic peneplenizat, brăzdat de văile râurilor Godăvari, Krishnă, Penner ş.a. Acoperit cu păduri. TELENOVELĂ (< fr.) s. f. Film realizat în premieră de televiziunile din America Latină, cu episoade numeroase şi bazat pe o intrigă facilă, sentimental, şi destinat cu precădere publicului feminin. în ultima vreme se extinde rapid şi în Europa. TELEOBIECTIV (< fr., germ.) s. n. Obiectiv asemănător unei lunete, °are se ataşează camerelor de luat vederi sau aparatelor fotografice pentru a permite luarea de imagini clare ale obiectelor depărtate. TELEOLOGIC, -A (< fr. {i» adj. Oare aparţine teleologiei, privitor la teleologie; care priveşte finalitatea. <0-Argument t. = încercare de a dovedi existenţa lui Dumnezeu, pornind de •a regularitatea şi frumuseţea Universului care pot fi explicate, cel fnai firesc, prin planul unui Creator inteligent (Cicero, Toma d’Aquino, W. Paley). TELEOLOGIE (< fr. {i}; (s> gr. teleos „scop" + logos „studiu") s. f. 1. Teoria finalităţii, studiul scopurilor lucrurilor; anumite fenomene par a fi mai bine explicate prin scopuri decât prin cauze antecedente. 2. Doctrină potrivit căreia totul în lume a fost creat de Dumnezeu spre a servi omului; de unde, argumentul teleologic privind existenţa lui Dumnezeu. TELEORMAN 1. Râu în S României, afl. stg. al râului Vedea la Smâr-dioasa (jud. Teleorman); 146 km. Izv. din SE piemontului Cotmeana, de fa 339 m alt., străbate C. Piteştiului, trecând prin oraşul Costeşti, şi apoi partea centrală a C. Găvanu-Burdea, unde are un curs meandrat. Irigaţii. Afl. pr.: Bucov, Teleormănel, Claniţa. 2. C. Teleormanului, subunitate a C. Române cuprinsă între Piemontul Getic la N, Olt la V, Argeş la E şi Dunăre la S; 12 490 km2. Este străbătută de râurile Călmăţui, Vedea cu Teleormanul, Neajlov şi Câlniştea. Subdiviziuni: C. Piteştiului, Boi an, Găvanu-Burdea şi Burnaz. 3. Judeţ în extremitatea de S a României, în partea central-sudică a C. Române, în bazinele râurilor Vedea şi Teleorman, pe stg. fl. Dunărea, la graniţa cu Bulgaria; 5 790 km2 (2,43% din supr. ţării); 410 288 toc. (2008), din care 34,6% în mediul urban; densitatea: 80,5 loc./km2. Reşed.: municipiul Alexandria. Oraşe: Roşiori de Vede (municipiu), Turnu Măgurele (municipiu), Videle, Zimnicea. Comune: 92. Relieful aparţine în întregime sectorului central al C. Române, fiind reprezentat prin mari porţiuni din câmpiile Boian, Găvanu-Burdea şi Burnaz, acoperite cu depozite groase de loess (5-30 m), în care s-au format microdepresiuni de tasare (crovuri, găvane, padine) ce depăşesc uneori 100 ha (Padina lui Gruia - una dintre cele mai mari din ţară -, Padina Ţiganului, Padina Cobzarului ş.a.). Cele mai mari înălţimi se întâlnesc în NV jud. T., în C. Găvanu-Burdea (147 m), iar cele mai mici în lunca Dunării (20 m alt.). înclinarea redusă a reliefului determină o meandrare puternică a râurilor şi, uneori, modificări ale cursurilor acestora, fapt ce a cauzat apariţia martorilor de eroziune la nivelul câmpurilor şi al teraselor (ex. Măgura Baldovineşti 147 m, Măgura Pătrăneştilor 138 m, Măgura Bodurului 131 m ş.a.). Lunca Dunării reprezintă o unitate aparte de relief, cu lăţimi de 1-6 km, în mare parte îndiguită şi desecată. Soluri cu fertilitate ridicată (cernoziomuri cam-bice şi argiloiluviale, soluri brun-roş-cate ş.a.). Climă temperat-continentală, cu veri călduroase (uneori toride) şi ierni friguroase, bântuite adesea de viscole. Cu toate că există o mare uniformitate a reliefului de câmpie, apar diferenţieri sensibile ale temp. medii anuale între zona de N şi cea de S a jud. T., înregistrându-se 10,5°C în N şi 11,5°C în S. Temp. max. absolută (43,2°C) s-a înregistrat la Turnu Măgurele (25 iul. 1987), iar temp. minimă absolută (-34,8°C) la Alexandria (24/25 ian. 1942). Cantităţile medii anuale de precipitaţii însumează 583,7 mm în N şi 474 mm în S. Vânturile predominante bat dinspre V (26,8%), E (18,9%) şi NE (11%), cu viteze medii anuale între 1,3 şi 5,3 m/s. Austrul, care bate dinspre S şi SE, afectează culturile agricole, din cauza faptului că este un vânt uscat şi fierbinte, provocând secetă. Reţeaua hidrografică autohtonă şi alohtonă, cu o densitate foarte redusă (0,1-0,3 km/km2), este tributară în totalitate fl. Dunărea, care curge la limita de S a jud. T., pe o distanţă de c. 90 km, formând graniţa cu Bulgaria. Partea centrală a jud. T. este străbătută pe direcţie NV-SE de râul Vedea, pe o lungime de 120 km, colectând o serie de afl., cum sunt Tecuci, Burdea, Pârâu Câinelui, Teleorman, Bratcov, Nanov ş.a. Extremitatea de SV a jud. T. este drenată de râurile Călmăţui, Sâi şi Olt, iar cea de NE de cursurile superioare ale râurilor Dâmbovnic, Glavacioc şi Câlniştea. Numeroase iazuri (peste 170), folosite pentru irigaţii şi piscicultură. Lacurile naturale au fost numeroase, dar multe dintre ele au dispărut după 1960, datorită acţiunilor de îndiguire şi desecare, rămânând doar câteva (Suhaia, Făţana, Fiştoveanca, Rădulea, Chircanu ş.a.). Resursele naturale sunt limitate, subsolul jud. T. conţinând numai zăcăminte de petrol şi gaze asociate (Videle, Olteni, Blejeşti, Baciu, Sericu, Preajba, Purani, Cătun, Trivalea-Moş-teni ş.a.). Expl. de nisipuri şi pietrişuri folosite ca mat. de constr. Industria, prezentă în toate centrele urbane şi în câteva aşezări rurale, produce: utilaj ind., ţevi sudate, rulmenţi, panouri şi tablouri electrice, piese turnate din fontă şi oţel, îngrăşăminte chimice (Turnu Măgurele, Roşiori de Vede, Alexandria, Zimnicea), mobilă, tricotaje, conf., ţesături, prefabricate din beton, cărămidă, produse alim. (Alexandria, Turnu Măgurele, Roşiori de Vede, Zimnicea, Videle, Olteni, Tătărăştii de Jos, Drăgăneşti-Vlaşca ş.a.). Agricultura. La sfârşitul anului 2005, fondul funciar al jud. T. însuma 578 978 ha, din care 498 644 teren agricol (arabil 454 387 ha, păşuni 35 142 ha, fâneţe 761 ha, vii 9 018 ha, livezi 536 ha). Pădurile ocupă numai 5,7% din supr. jud., mult sub necesar şi sub media TELEOSTEENI 64 pe ţară. Se cultivă îndeosebi cereale (grâu, orz, porumb) şi floarea-soarelui, jud. T. ocupând unele dintre primele locuri din ţară la aceste culturi, însă în unii ani producţia a fost afectată de secete prelungite. Alte culturi: plante de nutreţ, leguminoase pentru boabe, soia, legume, pepeni; viticultura se practică în perimetrele localit. Zimnicea, Turnu Măgurele, Bragadiru, Suhaia, Peretu, Furculeşti ş.a. La sfârşitul anului 2005, sectorul zootehnic cuprindea 53 000 capete bovine, 225 000 capete porcine, 123 000 capete ovine, 33 000 capete caprine, 27 000 capete cabaline; avicultură; apicultură; piscicultură. Căite de comunicaţie feroviare, rutiere şi fluviale sunt influenţate în mare măsură de aşezarea jud. T. la graniţa cu Bulgaria. în cadrul jud. T. există câteva puncte terminus a unor artere feroviare şi rutiere ale ţării sau de trecere peste Dunăre. Lungimea reţelei feroviare de pe cuprinsul jud. T. este de 322 km (din care 92 km linii electrificate). Traficul fluvial se efectuează prin intermediul porturilor dunărene Zimnicea şi Turnu Măgurele. Turism. Cu toate că aspectul peisagistic al jud. T. nu prezintă un interes turistic deosebit, meleagurile teleormă-nene se integrează în circuitul turistic naţional prin turismul de tranzit rutier. Principalele obiective turistice se află în centrele urbane Alexandria, Turnu Măgurele, Zimnicea, Roşiori de Vede şi în unele comune, ca de pildă Tătărăştii de Sus (complexul fortificat şi o biserică din 1798), Brânceni (biserica Sf. Evanghelist Luca, 1850, pictată de Gheorghe Tattarescu), Siliştea-Gumeşti (centrul memorial „Marin Preda"), Salcia (casa memorială „Zaharia Stan-cu“). Arii protejate: Balta Suhaia (arie de protecţie specială avifaunistică), Ostrovul Gâscă, pădurea Troianul, Ostrovul Mare şi Pădurea Pojorâtele. TELEOSTEENI (< fr.; {s} gr. teieios „complet14 + osteon ,,os“) s. m. pl. Grup de peşti având scheletul complet osificat, corpul acoperit cu solzi osoşi şi înotătoarea codală împărţită în două părţi egale. Cuprinde c. 90% din peştii actuali, răspândiţi în apele dulci şi marine. + (La sg.) Peşte din acest grup (ex. crapul, somnul, ştiuca etc.). 24* 45* 2S« ir JUDEŢUL TELEORMAN 24* #r 25' 45’ 65 TELIUCU INFERIOR TELEPATIC, -Ă (< fr. {i}) adj. Care aparţine telepatiei, care priveşte telepatia. TELEPATIE (< fr. {i}; (s> te/e1 - + gr. pathos „simţire") s. f. Fenomen psihologic constând în comunicarea ia distanţă şi nemijlocit, de la creier la creier,’ a stărilor şi a informaţiilor. TELEPROMPTER (< fr.) s.n. Sistem ce permite citirea unui text în faţa camerei de televiziune. TELEPUBLICITATE (< tele2 + publicitate) s.f. Publicitate făcută prin intermediul televiziunii. TELERADIOGRAFIE (< fr.) s. f. Radiografie executată prin plasarea sursei de raze X la mare distanţă de subiect (2-3 m). TELERECORDING (< engl.) s. n. înregistrarea emisiunilor TV pe peliculă cinematografică printr-o aparatură specială, în scopul redifuzării sau al arhivării lor. TELEREGLARE (< te/e1- + reglare) s. f. (TELEC.) Transmitere la distanţă a unei reglări cu ajutorul unui semnal electromagnetic intermediar. TELEREPORTAJ (< tele2 + reportaj) s.n. Reportaj transmis de la faţa locului la televiziune. TELESCAUN (< te/e1- + scaun) s. n. Teleferic cu cablu unic de care sunt ataşate scaune simple sau duble. TELESCH! (< te/e1- + schi) s. n. Instalaţie de teleferic pentru schiori. TELESCOP (< fr., germ.) s. n. Instrument optic care utilizează fenomenul reflexiei luminii pe o oglindă concavă, folosit în astronomie pentru observarea corpurilor cereşti. V. şi observator astronomic. TELESCOPIC, -Ă (< fr. {i}) adj. 1. Al telescopului, privitor la telescop; bazat Pe utilizarea telescopului. 2. (Despre mecanisme) Care este alcătuit din tuburi concentrice glisante, putând fi alungit sau scurtat (ex. trepied t pentru aparatul de fotografiat). TELESCRIPTOR (< fr.; {s} fe/e1- + lat. scriptor „cei care scrie") s. n. (TELEC.) Teleimprimator. TELESEMNALIZARE (< te/e1- + semnalizare) s. f. (TEHN.) Transmitere la distanţă a unei semnalizări cu ajutorul unui semnal electromagnetic intermediar. TELESHOPING [tele/opiq] (cuv. engl.) s.n. Sistem de vânzare în care produsele sunt prezentate într-o emisiune TV şi sunt comandate telefonic de către cumpărători. TELESIO, Bernardino (1509-1588), filozof italian. A conceput filozofia naturii ca studiu empiric al naturii, separat de teologie şi metafizică („Despre natura lucrurilor potrivit propriilor lor principii"). TELESPECTATOR, -OARE (< te/e2- + spectatoi) s. m. şi f. Cel care urmăreşte un program la televizor. TELEŞTI, com. în jud. Gorj, situată în V depr. Târgu Jiu-Câmpu Mare, la poalele sudice ale dealului Sporeşti, pe valea Bistriţei Gorjene; 2 765 loc. (2008). Expl. de balast. în satul T., atestat documentar în 1483, se află biserica Sf. Nicolae (1747, pictată în 1749 şi renovată în 1888) şi biserica de lemn Sfinţii Voievozi (1838). TELETERMOMETRU (< te/e1- + termometru) s. n. (TEHN.) Termometru a cărui citire se efectuează de la distanţă; elementul lui principal este în contact cu corpul a cărui temperatură o măsoară. TELETEXT (< fr.) s.n. 1. Sistem de transmitere prin telecomandă şi afişare pe ecranul TV a unor pagini cu informaţii diverse sub formă de text şi grafică simplă. 2. Text transmis prin teleimprimator. TELETIPSETER (< germ., fr.) s. n. Instalaţie pentru culegerea mecanică, telecomandată, a literelor în tipografie. T. sunt utilizate în special pentru culegerea unui text la mai multe maşini şi în tipografii diferite. TELETOP1 (< fr. {i}) s. n. Instrument topografic compus dintr-o busolă şi un telemetru optic cu bază variabilă, folosit la ridicări geologice, geografice sau forestiere. TELETOP2 (< te/e2- + top) s.n. Concurs prezentat la televiziune. TELEVIZA (< fr.) vb. I tranz. A transmite la distanţă imagini cu mijloacele televiziunii. TELEVIZIUNE (< fr. {i}; {s} fe/e1-+ lat. visio „spectacol'1) s. f. 1. Tehnică a transmiterii la distanţă, cu mijloace de telecomunicaţie, a imaginilor. T. constă în captarea imaginilor, în transformarea lor în semnale, în prelucrarea şi transmiterea semnalelor, precum şi în recepţia şi transformarea acestora din nou în imagini. Se deosebesc: t. plană şi în relief (stereoscopică), t în alb-negru (monocromă) şi în culori (policromă). Inventatorul britanic J.L. Baird a realizat prima emisiune televizată cu un aparat de construcţie proprie (1926) şi prima realizare în culori (1929). Televiziunea publică şi-a început activitatea în 1936 (alb-negru în Marea Britanie şi color în S.U.A., 1953). România a realizat primele emisiuni de televiziune în 1957. Din 1962 graţie satelitului american Teistar s-a trecut la emisiuni mondiale, iar din 1963 sateliţii sincroni aflaţi pe orbite ecuatoriale au permis legături permanente în toată lumea. După 1995 s-au efectuat primele transmisiuni digitale prin satelit. 2. Instituţie care asigură pregătirea şi difuzarea emisiunilor prin t. (1). Sigla: TV. TELEVIZOR (< fr.) s. n. Aparat receptor de televiziune. TELEX (< fr.) s. n. (TELEC.) Sistem mixt de telefonie şi telegrafie în teleimprimator, care foloseşte prin comutare acelaşi circuit de transmisiune. TELFORD [telfed], Thomas (1757-1834), inginer britanic. Primul preşedinte al Institutului de inginerie civilă (1818). Pionier al construcţiilor din beton şi fier, de canale (Ellesmere, Caledonian şi Gota) şi străzi, apeductul de peste Ceiriog, podurile suspendate la Menai Strait şi Conway. TELIŢA, râu în N Dobrogei; 42 km. Izv. din culmea Niculiţelului, străbate depr. Nalbant şi se varsă în L. Babadag. Se mai numeşte Dereaua şi Râul Morilor. Afl. pr.: pârâul Cilic. TELIU, com. în jud. Braşov, situată în E depr. Braşov, pe râul Teliu, ia confl. cu Tărlung; 4 033 loc. (2008). Staţie de ^c.f. pe linia Braşov-Hărman-Teliu-întorsura Buzăului. între Teliu şi întorsura Buzăului, se află cel mai lung tunel de c.f. din România (4 370 m). Expl. de gresii. Vestigii ale unui castru roman şi ale unei fortificaţii medievale (Castrum Cruceberg) care data din 1212. Biserica Sf. Dumitru (sec. 18). TELIUCU INFERIOR, com. în jud. Hunedoara, situată la poalele de E ale m-ţilor Poiana Ruscăi, pe râul Cerna; 2 473 loc. (2008). Nod rutier. Expl. de min. de fier, de diatomit şi de calcar. Pe terit. com. T.l. se află Teliucu Inferior. Lacul de acumulare TELL lacul de acumulare Cinciş sau Teliuc (2,6 km2) folosit pentru regularizarea debitelor râului Cerna, pentru alimentarea cu apă a municipiului Hunedoara şi pentru sporturi nautice, în timpul lucrărilor de realizare a lacului (1963-1964) au fost descoperite o villa rustica şi o necropolă datând din sec. 2-3, cu morminte dacice în care s-au găsit două statui din marmură, ceramică romană, fibule, un inel din aur, opaiţe ş.a. Satele T.l. şi Teliucu Superior apar menţionate documentar în 1431. Popas turistic (în satul Cinciş-Cerna). TELL (cuv. arab) s. n. Movilă artificială de pământ, apărută ca rezultat al unei îndelungate locuiri pe unul şi acelaşi loc sau în urma unor distrugeri succesive ale unor aşezări datând din perioade istorice diferite. Numeroase t. de mici dimensiuni se găsesc în C. Română şi în Dobro-gea, mai cunoscut fiind cel de la Hârşova, aparţinând Neoliticului târziu. Frecvente în Orientul Apropiat şi Mijlociu, de unde provine denumirea. TELL, Christian (1808-1884, n. Braşov), general şi om politic român. Membru (1837-1838) al Societăţii Filarmonice, iar, în 1843, împreună cu N. Bălcescu şi I. Ghica, fondează societatea secretă „Frăţia". Participant la Revoluţia de la 1848 în Ţara Românească (susţinător şi semnatar al Proclamaţiei de la Islaz, redactată de I. Heliade-Rădulescu, membru al Guvernului provizoriu şi al Locote-nenţei domneşti). Revenind în ţară din exil (1857), T. ia parte la mişcarea unionistă (deputat în Adunarea ad-hoc din Ţara Românească), iar sub domnia lui Al.l. Cuza este numit în Comisia Centrală de la Focşani şi ministru, calităţi în care a sprijinit politica de reforme a domnitorului, inclusiv lovitura de la 2/14 mai 1864. După abdicarea forţată a lui Al.l. Cuza, T., părăseşte treptat ideile liberal-radicale, trecând pe poziţiile conservatorismului. Sub noul regim al Iui Caroi I, T. devine primar al Capitalei (1870-1871) şi ministru în mai multe rânduri (1871-1876, cu întreruperi). TELL, Wilhelm, erou legendar al luptei elveţienilor împotriva stăpânirii Habsburgiior austrieci în sec. 14. Nesupunându-se măsurilor impuse de Gessler, reprezentantul regelui Albrecht I, T. a fost pedepsit de acesta să doboare cu săgeata un măr aşezat pe capul propriului său fiu, ceea ce a reuşit. Erou al unei piese de Schiller şi a unei opere de Rossini. TELL EL-AMARNA v. Amarna. TELL EL-ATLAS (ATUVS TELLIEN) sau Atlasul mic (maritim), lanţ muntos în N Africii, parte componentă a m-ţilor Atlas, extins pe 1 600 km lungime, de la Ceuta din Maroc, prin Algeria şi până la capul Bon (Ras at-Tib) în Tunisia, paralel cu ţărmul M. Mediterane. Alt. max.: 2 308 m (vf. Tamgout de Lalla Khedidja). TELLER [teler], Edward (1908- 2003), fizician american de origine ungară. S-a stabilit în S.U.A. (1935). Prof. univ. la Washington şi Chicago şi la univ. Columbia şi Berkeley (California). Lucrări de fizică nucleară, fizică moleculară şi mecanică cuantică. A cercetat reacţiile termonucleare, spectrele moleculelor poliatomice şi teoria nucleului atomic. A generalizat (1936), împreună cu G.A. Gamow, teoria dezintegrării beta. Autorul, împreună cu G. Jahn (1937), teoremei care determină condiţiile stabilităţii configurative simetrice a moleculelor (teorema Jahn-T.). în 1941 s-a alăturat lui E. Fermi în efortul de a produce prima reacţie nucleară în lanţ controlată (dec. 1942), iar în 1943 R.J. Oppenheimer l-a recrutat pentru proiectul construirii primei bombe atomice („proiectul Manhattan"). După al Doilea Război Mondial s-a angajat în crearea bombei cu hidrogen, pe care a realizat-o şi a experimentat-o (nov. 1952), împreună cu matematicianul Stanislaw Ulam (1909-1985); ulterior a perfecţionat-o. Anticomunist convins, a fost un promotor al politicii de înarmare a S.U.A. Consultant al preşedintelui R. Reagan (1982-1983) în proiectul Iniţiativei de Apărare Strategică („Războiul stelelor"). Edward Teller 66 TELLIER [telie], Charles (1828-1913), inginer francez. A construit o maşină frigorifică capabilă să conserve produsele perisabile (1869) şi a amenajat prima cală frigorifică (1876), ceea ce a permis transportul cărnii între Buenos Aires (Argentina) şj Rouen (Franţa). TELMATOLOGjE (< engl.) s. f. Disciplină care se ocupă cu studiul mlaştinilor. TELOFAZĂ (< fr.) s. f. (GENETICĂ) Ultimul stadiu al diviziunii celulare, în care cromozomii, situaţi median în placa ecuatorială, migrează către cei doi poli ai fusului de diviziune. Ulterior, fusul de diviziune dispare şi în jurul fiecărui grup de cromozomi se formează membrana nucleară, rezultând doi nuclei-fii. V. meioză, mitoză. TELOLECjT (< fr.) s. n. Tip de ovul caracteristic peştilor, reptilelor şi păsărilor. Vitelusul este în cantitate, mare şi ocupă întreaga masă a ovulului, în timp ce nucleul, împreună cu o cantitate redusă de citoplasmă, formează discul germinativ. TELOMERE s. n. pl. (GENETICĂ) Capete terminale ale cromozomilor formate din secvenţe de ADN repetitiv, care asigură realizarea completă a fiecărui ciclu de replicare a ADN-ului. TEL QUEL, revistă literară franceză fondată în 1960 de către Philippe Sollers, Jean-Rene Huguenin şi Jean-Edern Haller. Prieten cu reprezentanţii „noului roman", Sollers a accentuat, începând din 1963, aspectul formalist al revistei; referinţele la psihanaliza freudiană, la lingvistică şi la structuralism au contribuit la sistematizarea unei doctrine care considera scriitura drept singurul obiect al actului scrierii. Traversând câteva crize interne şi externe, T. Q. a evoluat spre un eclectism care explică apariţia ei până în 1982. Revista a avut o profundă influenţă asupra viziunii critice de la sfârşitul sec. trecut. TELSON (< fr.; {s} gr. telson „extremitate") s. n. 1. Ultimul segment abdominal la artropode, care formează, împreună cu apendicele segmentului anterior, înotătoarea codală, lăţită ca un evantai. 2. Segmentul terminal al cozii scorpionilor, care poartă ţepul veninos. TELSTAR, primul satelit de telecomunicaţii lansat de S.U.A. la 10 iul. TEMIS : ^§62 la Cape Canaveral, care gravita între 950 şi 5 600 km alt. A permis efectuarea de transmisiuni directe deasupra Atlanticului. T. 2. a fost jansat la 7 mai 1963 cu misiunea de a completa realizările primului. Sate-(rţii T. au reprezentat o revoluţie în telecomunicaţiile moderne. TELUGU, subst. Limbă din fam. dravidiană folosită în S Indiei de peste 66 mii. vorbitori (una dintre limbile majore din India). în statul Andhra Pradesh este limbă oficială. Atestată documentar din anul 633, a fost folosită în numeroase texte literare (păstrate din sec. 11). TEL^R (< fr., germ.; {s} lat. tellus „pământ") s. n. Element chimic (Te; nr. at. 52, m. at. 127,60, p. t. 452°C, p.f. 1 390°C, gr. sp. 6,00), din grupa a Vl-a a sistemului periodic, cu caracter nemetalic, alb-albăstrui, cu proprietăţi asemănătoare sulfului. A fost descoperit de către mineralogul austriac Franz Joseph Muller von Reichenstein în 1782 în minele de aur din Transilvania. în natură se întâlneşte sub formă de telurizi şi t. nativ, deseori însoţind sulful şi seleniu!. Are diferite întrebuinţări, între care: colorant pentru sticlă şi ceramică, compuşii săi sunt materiale cu proprietăţi semiconductoare, receptori de radiaţie infraroşie. TELURIC, - (< fr.) adj. (Livr.) Referitor la Pământ; pământesc, terestru. TELURUS (în mitologia romană), zeu patronal al pământului roditor. TEMA, oraş în SE Ghanei, la 32 km ENE de Accra, port la G. Guineii (deschis în 1962); 237,7 mii loc. (2002). Rafinărie de petrol. Ind. metalurgiei feroase şi neferoase (aluminiu), constr. de maşini, chimică, textilă şi alim. TEMATIC, -Ă (< fr.) adj. 1. Care îlne^ de o temă, privitor la o temă; alcătuit pe anumite teme. 2. Vocală = vocală care, fără a fi sufix, se adaugă Ia rădăcina unui cuvânt, formând tema acestuia. . TEMATICĂ (< germ.) s. f. Totalitatea temelor (adesea convergente) sau tema esenţială care caracterizează creaţia unui artist, un curent, 0 epocă etc. sau un grup de opere literare, artistice, ştiinţifice etc. TEMĂ (< fr., lat., germ.) s. f. 1. Problemă, idee care constituie obiectul central sau iniţal al unei dezbateri, prelegeri, cercetări, sau al Unui studiu. 2. Aspect fundamental de viaţă în jurul căruia scriitorul Howard Martin Temin construieşte subiectul unei opere; p. analog, subiect de compoziţie a unei opere plastice. ♦ (MUZ.) Unitate muzicală caracteristică, reprezentând ideea de bază în dezvoltarea unor creaţii de proporţii mai mari. ^ T. cu variaţiuni = compoziţie muzicală care constă în enunţarea unei teme şi în valorificarea ei în diferite transformări ulterioare. 3. Exerciţiu scris, dat şcolarilor în vederea aplicării cunoştinţelor predate în clasă. 4. (TEHN.) 7. de proiectare = document care stă la baza executării unui proiect de construcţie şi în care sunt indicate elementele impuse construcţiei. 5. (LINGV.) Grupare de elemente din structura unui cuvânt, constituită din rădăcină şi prefixe sau sufixe şi caracterizată prin faptul că este comună numai formelor unuia şi aceluiaşi cuvânt. TEMĂTOR, -OARE (< teme) adj. Care e cuprins de teamă. TEME (lat. timere) vb. III 1. Refl. A fi cuprins de teamă, a simţi frică. ♦ A fi îngrijorat. 2. Tranz. (Pop.) A suspecta pe cineva de infidelitate în căsnicie; a fi gelos. TEMEI (< sl.) s. n. 1. Ceea ce constituie elementul fundamental, baza a ceva. ^ Loc. Cu temei = cu socoteală; temeinic. 2. Motiv, cauză; prilej. 3. (Pop.) Toi (2), mijloc, miez (al unei acţiuni, al unui interval de timp etc.). TEMEINIC, -Ă (< temei) adj. (Şi adverbial) De bază, întemeiat, solid, serios. TEMEINICIE (< temeinic) s. f. 1. însuşirea a ceea ce este temeinic; trăinicie, soliditate. 2. (DR.) Calitate a hotărârii unui organ de jurisdicţie de a reflecta realitatea obiectivă a faptelor care interesează soluţionarea litigiului. TEMELIE (< sl.) s. f. Partea inferioară a unei construcţii, executată din piatră, zidărie sau beton, prin care se face sprijinul construcţiei pe teren. 4- Loc. Din (sau până în) temelii (sau temelie) = de la (sau până la) bază, cu totul. Expr. A pune temelie = a pune bazele, a întemeia, a înfiinţa, a funda. TEMENEA (< tc.) s. f. Salut făcut după obiceiul musulman, printr-o plecăciune; ploconeală, închinăciune. TEMERAR, -A (< fr., lat.) adj. De o mare îndrăzneală; curajos (peste măsură), cutezător. TEMERITATE (< fr., lat.) s. f. îndrăzneală mare; cutezanţă. TEMIN [temin], Howard Martin (1934—1994), biochimist american. Prof. la Univ. Wisconsin din Madison. Studii privind interacţiunea dintre virusul tumoral şi materialul genetic al celulei. Cercetări privind acţiunea virusurilor în SIDA. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1975), împreună cu D. Baltimore şi R. Dulbecco. TEMIRKANOV, luri Hatuevici (n. 1938), dirijor rus. Carieră legată de Filarmonica şi Teatrul de operă şi balet „Kirov“ din Sankt-Peterburg. Dirijează în întreaga lume, cu precădere în Marea Britanie. TEMIRTA0, oraş în N Kazahsta- nului, în bazinul carbonifer Karaganda, pe râul Nura; 159,8 mii ioc. (2004). Ind. siderurgică (oţel, fontă), a constr. de utilaj minier, chimică (cauciuc sintetic, carbid), alim. Fundat în 1934. Până în 1945 s-a numit Samarkandski. TEMIS (THEMIS) (în mitologia greacă), zeiţa dreptăţii, păstrătoare a legilor şi a ordinii naturale. Fiica lui Uranus şi a Geei. Una dintre soţiile lui Zeus. Poseda arta prorocirii şi era sfătuitoarea lui Zeus. Reprezentată fie cu spadă şi balanţă, fie şezând pe trepiedul delphic. Temis şi Zeus TEMISTOCLE 68 Temistocle TEMISTOCLE (THEMISTOKLES) (c. 524-c. 459 Î.Hr.), om politic şi general atenian. Şef al grupării democratice, devenit arhonte după ostracizarea oligarhului Aristide (482 î.Hr.). A pus bazele puterii maritime ateniene, construind o flotă cu care a obţinut victoria de la Salamina (480 î.Hr.) asupra celei persane. Ostracizat în 474/473 sau 471 î.Hr. de către oligarhi, s-a refugiat în Imp. Persan, la curtea regelui Artaxerxe I, unde a şi murit. TEMNICER (< temniţă) s. m. Supraveghetor, gardian într-o temniţă. TEMNIŢĂ (< sl.) s. f. închisoare, puşcărie. ^ (DR.) 7 grea = (în Codul penal) pedeapsă privativă de libertate, care se execută într-un regim de severitate şi se aplică pentru unele fapte penale calificate drept crime. TEMPEA, familie de preoţi şi cărturari români din Braşov. Mai important: Radu V T. (1768-1824, n. Braşov), cleric şi filolog. Vicar al Episcopiei ortodoxe din Sibiu. Director (1796-1806 sau 1808) al şcolilor naţionale ortodoxe româneşti din Transilvania. întemeietor a numeroase şcoli. A colaborat la traducerea unor cărţi bisericeşti; a publicat o „Gramatică românească", de mare prestigiu în epocă. Reprezentant al Şcolii Ardelene. TEMPERA1 (cuv. it.) s. f. Procedeu în tehnica picturii, care constă din amestecarea culorii cu lianţi pe bază de substanţe albuminoide sau gelatinoase (ulei, cazeină, albuş sau gălbenuş de ou). Cunoscută din Antic., t. a fost principala tehnică de pictură până la apariţia picturii în ulei. ♦ Pictura realizată astfel. TEMPERA2 (< fr.) vb. I tranz. A modera, a potoli, a domoli (un sentiment, o acţiune, o tendinţă). TEMPERAMENT (< germ., fr., lat.) s. n. 1. (PSIH.) Ansamblul trăsăturilor neurofiziologice ale unei persoane, care determină diferenţieri psihice interindividuale în ceea ce priveşte mai ales capacitatea energetică şi dinamica comportamentului (capacitate de lucru ridicată sau scăzută, vioiciune sau încetineală, stăpânire de sine sau impulsivitate etc.); fire (2). Hipocrat (sec. 5 î.Hr.) a făcut o clasificare a t. (coleric, melancolic, flegmatic, sangvin) pe care le considera corespunzătoare predominanţei uneia dintre cele patru umori ale organismului: bilei albe, bilei negre, limfei (flegmei) sau sângelui. V. umorală, teorie. 2. Energie, impetuozitate, elan. TEMPERAMENTAL, -A (< temperament) adj. Privitor la temperament, de temperament; plin de energie, de elan, de pasiune. TEMPERANJĂ (< fr., lat.) s. f. Cumpătare, măsură, sobrietate. TEMPERAT, -Ă (< tempera2) adj. 1. Moderat, cumpătat, sobru; potolit, liniştit. V. şi climă t. 2. (MUZ.) Sistem t. = sistem de împărţire a octavei în intervale egale; sistemul european împarte octava în 12 semitonuri egale. TEMPERATURĂ (< fr., lat.) s. f. 1. Mărime fizică utilizată pentru a caracteriza starea de încălzire a unui mediu, a corpurilor etc.; valoarea ei depinde de scara termometrică în care este exprimată (Celsius, Fahrenheit, Kelvin). 7 normală = valoare convenţională a t. într-un sistem dat: 0°C (t. n. fizică) sau 20°C (t. n. tehnică). (METEOR.) 7 aerului = t. care se determină cu aparate de măsură (termometre, termografe) în condiţiile termice ale adăpostului meteorologic. 7. echivalentă = t. pe care ar avea-o o masă de aer în cazul când vaporii de apă pe care îi conţine s-ar condensa în totalitate (datorită proceselor adiabatice) şi s-ar răci până la 0°C. 7. de aprindere = limită inferioară a t. care trebuie atinsă pentru amorsarea şi realizarea procesului de ardere a unui combustibil în condiţii determinate. 7. de ardere = t. la care se desfăşoară procesul de ardere a unor substanţe sau materiale, respectiv t. produselor arderii. 7. de culoare = noţiune ce caracterizează calitatea fluxului emis de o sursă de lumină şi care se măsoară în grade Kelvin sau în Mired; necesară în cinematografie pentru alegerea filtrelor de lumină pentru corecţie. 7 critică v. critic. 2. (MED.) Constantă fiziologică care reprezintă echilibrul dintre căldura produsă şi cea pierdută. T. normală la omul adult variază între 36,2°C şi 37°C. Creşterea peste aceste limite reprezintă hipertermie, care poate fi pasivă (mergând până la şoc caloric), datorită temperaturilor foarte ridicate, sau activă (sindrom febril), datorat reacţiei organismului la unii factori patogeni, iar scăderea sub aceste limite reprezintă hipotermie, fiind consecinţa acţiunii intense a temperaturilor foarte scăzute, unor hemoragii masive, stări toxice etc. V. şi poichiloterm şi homeoterm. TEMPERLEY [tempeli], Harold Wiiliam Vazeille (1879-1939), istoric britanic. Prof. univ. la Cambridge. Lucrări asupra Primului Război Mondial şi asupra Orientului Apropiat („Documente britanice asupra Războiului", „Istoria Conferinţei de Pace de la Paris“). M. coresp. al Acad. Române (1933). TEMPESTA (pseud. lui Pieter Mulier cel Tânăr) (1637-1701), pictor olandez. Fresce şi peisaje caracterizate prin luminozitate intensă şi cromatică bogată („Furtuna", „Fuga în Egipt", „Peisaj pastoral"). TEMPESTA, Antonio (1555-1630), pictor şi gravor italian. Celebru datorită gravurilor sale pentru „Metamorfozele" lui Ovidiu şi „Ierusalimul eliberat" de T. Tasso. Decoraţiuni pentru villa Borghese, Loggia Vaticanului la Roma, Villa d’Este la Tivoli. TEMPLE [temp!], Shirley (n. 1928), actriţă americană de film. Celebru copil-vedetă al anilor ’30 ai sec. 20, cucereşte publicul planetar prin drăgălăşenie şi profesionalism. Joacă de regulă rolul unei micuţe zâne bune capabilă să aplaneze conflicte acolo unde maturii eşuează („Bucle de aur", „Heidi, fetiţa munţilor", „Visul Shirley Temple 69 TENASSERIM unej prinţese", „Mica prinţesă"). Scrieri autobiografice. Premiul Oscar onorific: 1934. TEMPLIER (< fr.) s. m. (La pl.) Ordin monaho-cavaleresc fundat de Hugues de Payns (1070-1136), în 1119 (Fratres Militiae Templi) la Ierusalim, după Cruciada I, pentru apărarea Locurilor Sfinte şi protecţia pelerinilor creştini veniţi aici. S-au remarcat în luptele cu forţele musulmane (1189, 1244, 1250). De-a lungul timpului, ei au avut un important rol în tranzacţiile comerciale ale lumii europene cu Orientul. în 1291 au abandonat musulmanilor Saint-Jean-d’ Acre (Acra sau Akko), sediul lor, şi s-au stabilit în Cipru; prezenţi în mai toate statele catolice din Occidentul european. Marea lor putere şi enormele bogăţii acumulate le-au atras numeroşi inamici, printre care împăratul german Frederic II de Hohenstaufen (1212-1250) şi Filip IV ce[ Frumos, regele Franţei (1285-1314). în Franţa, sub diferite acuzaţii, Marele maestru al Ordinului T., Jacques de Molay (1243-1314) şi numeroşi cavaleri t au fost arestaţi şi târâţi în faţa Inchiziţiei, unde, sub regim de tortură, neavând posibilitatea să-şi dovedească nevinovăţia, au fost condamnaţi la moarte prin ardere pe rug şi la confiscarea bunurilor care au fost transferate, parţial, Ordinului loaniţilor (Ospitalierilor). O bună parte din averile t au intrat în proprietatea principalului lor adversar, regele Franţei. Nu acelaşi sfârşit l-au avut t din alte state europene (de ex. cele spaniole, italiene sau Portugalia), unde ei au fost judecaţi şi achitaţi. în 1312 Ordinul T. a fost suprimat de papa Clement V (1305-1314) la Concilul de la Vienne (1311-1312); (şi la sg.) persoană care făcea parte din acest ordin. TEMPLU (< fr., lat.) s. n. Edificiu consacrat găzduirii unor divinităţi şi destinat practicării unui cult religios; t conţine un spaţiu interior care adăposteşte imaginea divinităţii, cultul fiind săvârşit în altă încăpere sau în curte. Prezent la unele popoare din Antic, (egipteni, greci, romani etc.) şi astăzi la japonezi, mozaici, la protestanţi etc. TEMPO (cuv. it.) s. n. 1. (MUZ.) Mişcare. 2. Cadenţă, ritm. 3. (LINGV.) Viteză de succesiune a silabelor unui cuvânt în cursul vorbirii; ritm al vorbirii. TEMPORAL1, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la tâmple, care aparţine tâmplelor. -0> Os t. = os pereche situat în partea laterală a bazei craniului constituit din cinci părţi: scuamoasă, mastaidă, stânca temporalului, timpanică şi procesul stiloid. Participă la delimitarea cutiei craniene, a urechii medii şi interne şi la articularea cu mandibula. TEMPORAL2, -A (< fr., lat.) adj. 1. Care indică timpul, privitor la timp. Propoziţie (circumstanţială) t. (şi subst., f.) = propoziţie care are funcţia unui complement circumstanţial de timp, indicând momentul în care se petrece acţiunea din propoziţia regentă. Conjuncţie t. = conjuncţie care introduce o propoziţie temporală. 2. (Despre ecuaţiile fenomenelor fizice) în care timpul apare în mod explicit sau implicit; care depinde de timp. TEMPORAR, -Ă (< lat., fr.) adj. Care e de scurtă durată, care nu durează decât un anumit timp; efemer, momentan, vremelnic, trecător. TEMPORIZA (< fr.) vb. I tranz. (Livr.) A întârzia, a amâna, a tergiversa. TEMPOROMANDIBULARĂ (fe) lat. temporalis „de la tâmplă" + mandibulă) adj. f. (ANAT.) Articulaţie ~ = articulaţie mobilă care uneşte maxilarul inferior (mandibula) cu osul temporal. TEMPTATIONS (THE) [tempteijnz], grup vocal de soul american constituit în 1961, la Detroit. Formaţie celebră a anilor ’60-’70, cvintet vocal etalon al stilului Tamla Motown („Pm Losing You“, „Papa Was A Rolling Stone“, „I Can’t Get Next To You“). TEMUCO, oraş în partea central-sudică a statului Chile, pe Rfo Cautrn, la 610 km S de Santiago şi 160 km NNE de Valdivia; 232,5 mii loc. (2002). Prelucr. lemnului şi a prod. agricole. Bază militară aeriană. Muzeul indienilor araucani. Catedrală (sec. 19). Fundat în 1881. TEMUGIN v. Genghis-Han. TEMUT, Ă (< teme) adj. Care produce, care inspiră teamă. TEN (< fr.) s. n. Culoarea şi calitatea pielii obrazului; p. ext. pielea obrazului. TENACE (< fr., lat.) adj. 1. Stăruitor, perseverent, dârz. 2. (Despre materiale solide) Care prezintă tenacitate (2); care este dur, fără a fi însă fragil sau casant; rezistent, tare. TENACITATE (< fr., lat.) s. f. 1. însuşirea de a fi tenace (1); stăruinţă, perseverenţă. 2. (REZ. MAT.) Proprietate a unui material solid de a suporta, până la rupere, deformaţii plastice mari, sub acţiunea unor solicitări exterioare. TENASSERIM (TANINTHARYI), stat în S Uniunii Myanmar, la graniţa cu Thailanda, cu ieşire la M. Andaman, la N de istmul Kra; 43,3 mii km2; 1,2 mii. loc. (1994). Centrul ad-tiv.: Tavoy (Dawei). Expl. de wolfram, cositor şi forestiere. Plantaţii de cauciuc. Culturi de orez. Pescuit de perle. 4. templu: 1. egiptean 2. grec 3. roman 4. japonez TENCUI 70 TENCUj (< ucr.) vb. IV tranz. A acoperi cu tencuială un perete, un tavan etc. TENCUIALĂ (< tencui) s. f. Strat de material aplicat în stare plastică sau uscată pe pereţii şi tavanele construcţiilor, cu scop protector şi decorativ. Tencuiala din mortar în stare plastică se numeşte t. umedă, iar aceea realizată prin aplicare de plăci, t. uscată. TENDA (în it.: Colle di Tenda; în fr.: Col de Tende), pas în Alpii Maritimi, la 1 871 m alt., la graniţa dintre Italia şi Franţa, în apropiere de staţiunea montană Limone Piemonte. Străbătut de două tunele paralele, unul feroviar (8,2 km lungime) şi unul rutier (3,2 km) care fac legătura între Nisa (Franţa) şi Torino (Italia). TENDĂ (< ngr., it.) s. f. Acoperiş de pânză pentru protejarea de ploaie sau de razele soarelui a punţii unei nave. TENDENJIOMSM (< fr.) s.n. Concept apărut în ideologia şi critica literară „ştiinţifică" şi marxistă din a doua jumătate a sec. 19, care preconizează o literatură militantă, cu finalitate politică şi socială. în literatura română, a fost teoretizat şi promovat de C. Dobrogeanu-Gherea, fără a fi însă clar delimitat de tezism („Tendenţionismul şi tezismul în artă“). T. se opune polemic conceptului de artă pentru artă, care promovează specificul estetic şi autonomia operei literare. TENDENŢIOS, -OASĂ (< fr.) adj. 1. Care are o tendinţă (ascunsă), care urmăreşte un anumit scop, care vrea să insinueze ceva; părtinitor, lipsit de obiectivitate. 2. (Despre o operă literară sau de artă) Caracterizată prin tendinţă (2), căreia îi este proprie o anumită tendinţă. TENDENŢIOZITATE (< tendenţios) s. f. 1. însuşirea de a fi tendenţios. 2. Acordarea unei atenţii unilaterale sau exagerate exprimării problematicii sociale în opera de artă, în detrimentul modalităţilor estetice specifice de transfigurare artistică. TENDER (< fr., engl.) s. n. Vehicul de cale ferată, ataşat la locomotiva cu abur sau făcând corp comun cu aceasta, în care se depozitează şi se transportă combustibilul necesar pentru funcţionarea locomotivei. TENDINjTĂ (< fr.) s.f. Inflamaţie a unui tendon. TENDINOS, -OASĂ (< fr.) adj. Care se referă la tendoane, de natura tendonului. TENDINŢĂ (< fr.) s. f. 1. Dispoziţie firească, înclinare; pornire, acţiune conştientă spre un anumit scop. 2. Dimensiune atribuită de unii teoreticieni operei de artă, constând în finalitatea ei practică, militantă politic şi social (v. tendenţionism). 3. Acţiunea, forţa prin care un corp tinde să se mişte către un anumit lucru; direcţia pe care o are un corp în mişcare. 4. P. ext. Orientare, direcţie. TENDON (< fr.) s. n. (ANAT.) Fascicul subţire, conjunctiv, dens şi rezistent, prin care muşchii se fixează pe oase (ex. t. lui Âchile). TENDOR (< fr.) s. n. Dispozitiv pentru întinderea unor cabluri de ancorare, alcătuit din două tije filetate în sens invers şi un manşon. Prin rotirea manşonului, tijele se apropie, întinzând cablul. TENEBRĂ (< fr., Iat.)_s. f. (Livr.; mai ales la pl.) 1. întunecime, beznă, obscuritate; întuneric. 2. Fig. Himeră. ^ Ignoranţă. TENEBROS, -OASĂ (< fr., lat.) adj., s. m. 1. Adj. Sumbru, întunecat. ♦ Fig. Secret şi perfid; misterios, neclar. ♦ Fig. (Despre oameni) Posomorât, închis. 2. S. m. (La pl.) Grup de pictori italieni din sec. 17, influenţaţi de Caravaggio, a căror pictură este caracterizată prin atmosfera întunecată şi prin efecte de clarobscur puternic contrastant. TENERIFE, Isla de insulă vulcanică spaniolă, cea mai mare din arh. Canare; 1 929 km2. Oraş pr.: Santa Cruz de Tenerife. Relief muntos cu alt., max. de 3 718 m (Pico de Teide). Climă tropicală uscată. Banane, citrice, cartofi, viticultură, cereale. Pescuit. Turism. Parcul Naţional Teide (1954, 13,57 mii ha) cu specii rare de plante şi endemite (arborele zmeilor, palmierul de Canare, pinul de Canare, specii de aloe). TENESME (< fr.; cuv. gr.) s. n. pl. Simptome constând din eforturi ineficiente, neplăcute şi uneori dureroase de a urina sau defeca. T. survin în cistite, rectite, fisuri anale etc. TENGHIZ, lac în partea central-nordică a Kazahstanului, situat într-o zonă de stepă şi semideşert (Pod. Kazahstan); 1 590 km2; ad. max.: 6 m. TENGRI NUR v. Nam Co. TENIAZĂ (< fr.) s. f. Boală comună omului şi animalelor, provocată de diferite tipuri de tenii. Sin. cestodoză. TENIE (< fr., lat.) s. f. Vierme parazit, plat, acelomat, cu aspect de panglică, din clasa Cestoda (Taenia). Are corpul alcătuit din scolex, gât şi strobile (lanţ de proglote). Există numeroase specii parazite în intestinul subţire şi în alte organe la om şi animale, t. produc teniaza; panglică (4). TENIERS [teni:rs], numele a doi pictori flamanzi: 1. Davld T. (numit şi T. cel Bătrân) (1582-1649), pictor flamand. Compoziţii religioase influenţate de Rubens („Sfinţii pustnici Pavel şi Anton") şi compoziţii de gen. 2. David T. (numit şi T. cel Tânăr) (1610-1690), pictor flamand. Fiul lui T. (1). Unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai artei flamande. Tematică variată: portrete, peisaje, compoziţii religioase, scene populare şi imagini din viaţa ţărănească (chermeze, chefuri, fumători de tutun), scene umoristice, infernale etc. Reprezentat în Muzeul Naţional de Artă al României. TENIS (< engl.) s. n. Joc sportiv disputat între două persoane sau două perechi care îşi transmit alternativ, prin lovire, o minge cu ajutorul unei rachete pe un teren dreptunghiular (din zgură, iarbă, plastic etc.), împărţit în două părţi egale de o plasă joasă (91 cm). O partidă de t. se joacă pe seturi, meciul fiind câştigat cu două seturi din trei sau trei seturi din cinci. Se mai numeşte t. de câmp. Prima menţiune scrisă despre tenis apare în revista engleză „Sporting Magazine", în 1793, dar jocul cu racheta apăruse încă de la sfârşitul sec. 14. Brevetul de invenţie al jocului îi aparţine maiorului Walter Wingfield (1833- 1912), în anul 1874. în 1877 este inaugurat primul turneu de la Wimbledon (Marea Britanie), care se va desfăşura, |De iarbă, cu regularitate, în fiecare an. în 1927 se construieşte cel mai important teren, pe zgură, în Franţa, la Roland Garros. în 1913 a luat fiinţă Federaţia Internaţională de Tenis (F.I.L.T.). La Jocurile Olimpice apare încă de la 1896 până în 1924, reinclus în 1988. Principala întrecere (masculină pe echipe) este Cupa Davis (Salatiera de argint), care a luat fiinţă la 17 febr. 1900. Turneele majore ale t. mondial sunt cele patru concursuri: de la Wimbledon, Roland Garros, al Australiei şi al^ S.U.A.; ele alcătuiesc marele şlem. în România jocul este cunoscut din 1896, printre cei mai importanţi reprezentanţi numărându-se Nicolae Mişu, fraţii Gogu şi Marin Viziru, Ion Ţiriac, llie Năstase (ultimii de trei ori finalişti în Cupa Davis), Andrei Pavel ş.a. Printre cei mai mari tenismeni ai lumii se numără: Rod 71 TENSIUNE Laver, Maureen Connolly, Billie Jean King, Chris Evert, Manuel Santana, Bjorn Borg, J. Connors, J. McEnroe, Martina Navratilova, Virginia Ruzici, Ivan Lendl, Steffi Graf, Monica Seleş, Boris Becker, Pete Sampras, Andre Agassi, Roger Federer, Rafael Nadal ş.a. T. de masă = joc sportiv care se dispută între două persoane sau două perechi şi care constă în transmiterea alternativă a unei mingi, lovite cu o paletă, pe suprafaţa unei mese dreptunghiulare (224/152 cm), împărţită în două părţi egale de un fileu (la 15,25 cm); ping-pong. Un meci îi revine celui care câştigă două seturi din trei sau trei seturi din cinci. A apărut în Anglia în 1880; cel dintâi club s-a înfiinţat la Londra în 1902. Are şapte probe: simplu, dublu şi echipe (toate masculin şi feminin) şi dublu mixt. Federaţia Internaţională (I.T.T.F.) s-a constituit în 1926, Campionatul Mondial a apărut în 1927; devine sport olimpic în 1992 (Barcelona). Federaţia Română i-a naştere în 1931, iar în 1939 se desfăşoară primul campionat naţional pe echipe. Printre marii sportivi români, cu succese importante în competiţiile internaţionale se numără: Angelica Rozeanu, Ellla Zeller-Constantinescu, Maria Alexandru, Mihaela Ştef şi Otilia Bădescu. în ultimii ani cele mai importante succese în t. de m. sunt obţinute de sportivii chinezi, japonezi şi coreeni. TENISMEN (< fr., engl) s. m. Persoană care practică tenisul. TENNESSEE [tenesi:] 1. Râu în E S.U.A., afl. stg. al râului Ohio: 1 050 km (de la izv. râului Holston: 1 450 km). Se formează prin confl. râurilor Holston şi French Broad, care izv. din S m-ţilor Alegani. Navigabil. Trece prin Knoxville şi Chattanooga. Legat cu râul Tombigbee, printr-un canal navigabil de 376 km lungime, construit în anii 1971-1984. Numeroase hidrocentrale: Hales Bar (160 MW; 1913), Wilson (1925; barajul are 63 m înălţime şi 2 567 m lungime, iar lacul de acumulare 298 km lungime), Wheeler (1936; barajul Norris are 81 m înăţime şi 567 m lungime, iar lacul de acumulare 3,1 miliarde m3 de apă), Pickwick Landing (1938), Guntersville (1939), Nickajak (1968) ş.a. La începutul anului 1933 a luat fiinţă Autoritatea văii Tennessee (Tennessee Valley Authority) cu scopul de a organiza amenajarea hidroenergetică şi de navigaţie a râului T. S-au construit 9 hidrocentrale pe cursul râului şi 45 de afluenţi cu o putere totală instalată de 3 000 MW. 2. Stat în SE părţii centrale a S.U.A.: 109,2 mii km2; 6,03 mii. loc. (2006). Alfred Tennyson Centrul ad-tiv.: Nashville. Expl. forestiere, de cărbuni, min. de cupru şi fosfaţi. Ciment; produse electrotehnice, chimice şi textile. Cereale, tutun, soia şi bumbac. Creşterea intensivă a animalelor. TENNO (din chin. t’ien-huang „împăratul Cerului11) s. n. Denumire a împăratului Japoniei de la începutul perioadei Nara (710); mikado. TENNYSON [tenisn], Alfred, baron ~ (1809-1892), poet englez. Cel mai important reprezentant al liricii victoriene. Versuri de o deosebită muzicalitate şi rigoare formală, exprimând cu melancolie contrastul între lumea exterioară şi eul poetului. Dezvoltă dialogul interior în poeme de inspiraţie medievală („Idilele regelui11, „Balade şi alte poeme11), filozofică („In memoriam A.H.H.11), mitologică („Tiresias11, „Demeter11). Monologuri dramatice („Maud11). Drame lirice („Regina Maria11, „Şoimul11, „Becket11). TENO v. Tana (2). TENOCHTITLÂN [tenot/titlan), vechi oraş în Mexic, întemeiat, potrivit legendei, în c. 1325, pe o ins. a vechiului lac Texcoco. Capitala Imp. Aztec. Se apreciază că în momentul cuceririi sale (nov. 1519), de către spaniolii conduşi de Hernân Cortes, era unul dintre cele mai populate oraşe (c. 400 000 loc.) ale Americii prehispanice. Distrus de noii stăpâni, în 1521, în timpul răscoalei antispaniole a aztecilor. Ruinele T., în NE oraşului Ciudad de Mexico, aşezarea urbană care i-a succedat. TENOR (< fr., it.) s. m. 1. Voce bărbătească cu registrul cel mai înalt; cântăreţ care are o astfel de voce. ^ T. liric = voce bărbătească de tenor cu timbru mai deschis. T. dramatic = voce bărbătească de tenor cu timbru asemănător baritonului. ♦ P. ext. (Adjectival; despre instrumente de suflat) Al căror registru corespunde vocii de tenor (ex. trombon t., saxofon t.). 2. Voce în polifonie plasată între alto şi bas; în polifonia primitivă t. era principala voce ce purta un cantus firmus. TENOSINOVjTĂ (< fr.; fe} gr. tenon „tendon11 + fr. synovite „sinovită11) s. f. Inflamaţie a tecilor sinoviale care învelesc tendoanele; poate apărea în reumatism, traumatisme, infecţii bacteriene (ex. tuberculoză) etc. TENRECIDE (TANRECIDE) (cuv. malgaş < fr.) s. f. pl. Familie primitivă de insectivore întâlnită numai în ins. Madagascar şi în Africa de Vest şi Centrală. Sunt preponderent animale nocturne, care păstrează unele caractere arhaice (de ex. cloaca), dar ca aspect exterior s-au diferenţiat, astfel că unele seamănă cu aricii, altele cu chiţcanii sau cu şoarecii, iar chiţcanii-vidră de pe continentul african (genul Potamogale), care trăiesc pe malul apelor, sunt asemănători cu vidrele. Unele specii ating dimensiuni destul de mari: tenrecul comun (Tenrec eucaudatus), care îşi sapă galerii în pământ, poate ajunge la 40 cm, iar chiţcanul-vidră uriaş atinge 60 cm. TENSIOMETRU (< fr.; {s} gr. tensio „tensiune11 + metron „măsură11) s. n. 1. (FIZ.) Instrument utilizat pentru determinarea tensiunii superficiale a lichidelor. 2. (FIZIOL.) Aparat care măsoară valorile tensiunii arteriale. TENSIUNE (< fr., lat.) s. f. 1. Stare a unui obiect care este întins; încordare. ♦ Fig. Situaţie încordată; zbucium sufletesc, nervozitate, surescitare. 2. (FIZ.) Forţă care apare într-un mediu continuu (solid, lichid sau gazos) şi care se exercită între diferitele părţi ale mediului aflate în contact. <0* T. internă = t. care poate exista în corpurile solide chiar în absenţa solicitărilor exterioare şi care poate fi provocată de variaţiile de temperatură, de solidificări defectuoase, de umeziri sau uscări etc. T. de vapori = presiunea pe care ar indica-o vaporii dacă ar fi separaţi de moleculele gazului (aerului) cu care se află în amestec; presiune de vapori. T. superficială = forţă raportată la unitatea de lungime, care întinde tangenţial, în toate direcţiile, pătura superficială a unui lichid datorită interacţiunii dintre moleculele de la suprafaţă si cele din interiorul lichidului. 3. (REZ. MAT.) Forţă specifică ce ia naştere în interiorul unui corp supus unui efort (de ex. t. unui resort, t. de tracţiune sau de compresiune în barele unui pod de TENSOMETRIE 72 cale ferată în timpul trecerii trenului etc.). -0- T. remanentă = t slabă care se menţine într-un corp deformabil după încetarea acţiunii forţelor care au lucrat iniţial asupra lui. ♦ (Impr.) Efort unitar. 4. T. electrică = mărime fizică egală cu suma produselor dintre intensităţile câmpului electric şi lungimile liniei de-a lungul căreia se măsoară, considerate în direcţia intensităţilor locale ale câmpului. Tensiune e. v. electromotor. Cădere de t. v. cădere. T. de contact = t. electrică care se stabileşte între suprafeţele în contact a două conductoare metalice, a două semiconductoare sau a unui conductor şi a unui semiconductor. T. electrică la borne = t. electrică definită de-a lungul unei curbe normale în toate punctele ei pe intensitatea câmpului electric indus {curbă sau linie a tensiunii la borne care uneşte două borne ale unui circuit electric), egală cu diferenţa de potenţial electric dintre cele două borne. T. electrică de aprindere = valoare minimă a t. electrice dintre doi electrozi aflaţi într-un amestec gazos pentru care se stabileşte un arc electric. 5. T. magnetică = mărime fizică egală cu suma produselor dintre intensităţile câmpului magnetic şi lungimile liniei de-a lungul căreia se măsoară, considerate în direcţia intensităţilor locale ale câmpului. T.m. definită în lungul unei curbe închise se numeşte t. magneto-motoare. 6. (FIZIOL.) T. arterială = forţa elastică reactivă a pereţilor arterelor faţă de forţa exercitată asupra lor de presiunea sângelui impulsionat de inimă. Valoarea normală a t.a. este 120-140 mm Hg maxima şi 70-90 mm Hg minima. Valoarea maximă este dată de sistolă, iar cea minimă de diastolă. Diferenţa dintre t.a. maximă şi t.a. minimă reprezintă t.a. diferenţială. în mod normal, valorile ta. pot varia între limite largi (în funcţie de vârstă, sex, alt., climă, individ, activitate). în cazuri patologice, aceste limite sunt depăşite mult în plus (hipertensiune arterială) sau mult în minus (hipotensiune arterială); (impr.) presiune arterială. TENSOMETRIE (< fr.) s. f. Ansamblul metodelor experimentale utilizate pentru determinarea tensiunilor din piesele finite supuse la solicitări, prin măsurarea deformaţiilor în câteva puncte de pe suprafaţa lor. TENSOMETRU (< fr., germ. {i}; {s} lat. tensus „întins" + gr. metron „măsură") s. n. Dispozitiv mecanic, pneumatic sau electric, care se Teoctist III Arăpaşu fixează pe piesa a cărei deformaţie se studiază prin metodele tenso-metriei. TENSOR (< fr., germ., engl.) s. m. Obiect matematic definit în cadrul algebrei şi geometriei, frecvent utilizat în fizică; reprezintă o generalizare a noţiunii de vector. TENSORIAL, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la tensori, care aparţine tensorilor (ex. calcul t.). TENTA (< fr.) vb. I tranz. A deştepta o dorinţă; a ademeni, a ispiti. TENTACUL (< fr. {i}; {s} lat. tentare „a ataca“) s. n. Organ alungit, musculos şi sensibil, al unor nevertebrate acvatice, care serveşte la apucat prada, la pipăit şi uneori la deplasare. TENTACULAR, -A (< fr.) adj. Cu tentacule, de natura tentaculelor; ca un tentacul. TENTACULATE (< tentacul) s. n. pl. Filum de nevertebrate marine şi dulcicole, învelite într-o cuticulă, cu tentaculele dispuse în jurul gurii (ex. Cristatella, Phoronis, Plumatella); majoritatea lor trăiesc fixate de un suport (Tentaculata). TENTATIVĂ (< fr.) s. f. 1. Acţiune întreprinsă în scopul de a realiza ceva, fără a avea siguranţa izbândei; încercare (neizbutită). 2. (DR.) Punere în executare a hotărârii de a săvârşi o infracţiune, care din diferite motive rămâne fără rezultate. T. este pedepsită în cazurile prevăzute de legea penală. TENTAŢIE (< fr., lat.) s. f. Ispită; dorinţă. TENTĂ (< fr.) s. f. 1. Nuanţă de culoare obţinută prin diluarea unui colorant într-un solvent (apă, terebentină etc.). ♦ Nuanţă obţinută prin amestecul mai multor culori. 2. Strat de culoare omogen aplicat pe un suport. TENZIN GYATSO v. Dalai Lama. TENZING NORGAY (numele original: Namgyal Wangdi) (1914-1986), alpinist nepalez, aparţinând grupului etnic şerpa. împreună cu Sir E. P. Hillary a cucerit, pentru prima dată în lume, vf. Chomolungma/ Everest (29 mai 1953). în 1964 a devenit director al Institutului Himalayan din Dărjiling. Autor al lucrării „Tigrul zăpezilor", în colab. cu James Ramsey Ullman. TEOBROMIN (< fr. {i}; fe} gr. theos „zeu“ + broma „hrană") s. f. Substanţă alcaloidă din categoria metilxantinelor extrasă din învelişul seminţelor de cacao (Theobroma cacao), din nuci de cola sau preparată sintetic. Se prezintă ca o pulbere albă, cristalină. în cantităţi mici, se găseşte în ciocolată. Stimulent al sistemului nervos central, bronhodilatator, cu efecte cardiovasculare. Toxică pentru câini, pisici, cai. TEOCENTRjSM (< fr.; {s}, gr.) s.n. Concepţie potrivit căreia Dumnezeu se află în centrul experienţelor religioase. TEOCRAŢIE (< fr.; {s} gr. theos „zeu“ + kratos „putere") s. f. Formă de guvernământ caracteristică lumii antice (mai ales despoţiilor orientale) şi Americii precolumbiene, în care şeful statului fiind şi şeful bisericii avea întreaga putere, considerată de origine divină, iar preoţimea deţinea şi puterea laică. TEOCRIT (THEOKRITOS) (c. 310-c. 250 Î.Hr.), poet grec. Originar din Sicilia. Reprezentant tipic al epocii alexandrine. Creatorul poeziei bucolice („Idile"), a realizat o operă remarcabilă prin noutatea şi virtuozitatea formei şi realismul imaginii. TEOCTIST, numele mai multor prelaţi români: 1. T. I, mitropolit al Moldovei (1453-1478). 2. T. II, Tenzing Norgay 73 TEODOREANU mitropolit al Moldovei (1508-1528). 3. ţ. III (pe numele laic Teodor Arăpaşu) (1915-2007, n. sat Tocileni, jud. Botoşani), patriarh al României. M. de onoare al Acad. (1999). Episcop al Aradului (1962-1970), arhiepiscop al Craiovei şi mitropolit al Olteniei (1973-1977), arhiepiscop al laşilor şi mitropolit al Moldovei şi Sucevei (1977-1986) şi din 1986 arhiepiscop al Bucureştilor, mitropolit al Ungrovlahiei şi patriarh a! Bisericii Ortodoxe Române. S-a preocupat atât de problemele administrative şi economice, cât şi de restaurarea monumentelor de artă bisericească. Reprezentant al ecumenismului românesc, a primit vizitele unor reprezentanţi de seamă ai bisericilor ortodoxe surori, cât şi a papei loan Paul al ll-lea (1999). Autor a numeroase studii, articole şi cuvântări strânse în 5 volume, sub titlul „Pe treptele slujirii creştine". TEODICEE (< fr.; {s} gr. theos „Dumnezeu" + gr. dike „dreptate") s. f. Parte a apologeticii care încearcă să demonstreze că existenţa răului în lume nu infirmă bunătatea divină; cuvântul derivă din titlul lucrării lui Leibniz, „încercare de teodicee asupra bunătăţii lui Dumnezeu, libertăţii omului şi originii răului" unde se pune problema de a demonstra că lumea aceasta este cea mai bună dintre toate lumile posibile. TEODOLIT (< fr., germ.) s. n. (TOPOGR.) Instrument optic pentru măsurarea unghiurilor orizontale şi verticale în lucrările geodezice şi topografice. Folosit, se pare, prima dată (1551) de matematicianul englez Leonard Digges (?-c. 1571). Reintrodus ca instrument de măsurare de mecanicul britanic Jesse Ramsden (1768). TEODOR, numele a doi suverani ai Imp. Bizantin de la Niceea; T. I Pompiliu Teodor Teodora, împărăteasa Bizanţului, mozaic (detaliu) de la San Vitale (Ravenna) Lascaris (1204-1222), fondatorul statului, împărat din 1208. A luptat împotriva cruciaţilor latini, a împăraţilor din Trapezunt şi a turcilor selgiucizi. T. II Lascaris (1254-1258). A sprijinit activitatea culturală şi a respins un atac al bulgarilor (1256). TEODOR DIN MOPSUESTIA (c. 350-428/429), teolog sirian, conducător al şcolii exegetice din Antiohia, episcop de Mopsuestia. A afirmat că cele două naturi ale lui Hristos sunt unite ca sufletul şi trupul. Considerat de nestorieni ca autoritate în materie de credinţă. Concepţiile lui au fost condamnate de Conciliul din Constantinopol II (553). TEODOR, Pompiliu (1930-2001, n. Ilia, jud. Hunedoara), istoric român. M. coresp. al Acad. (1990), prof. univ. la Cluj-Napoca. Director al Institutului de Istorie Central-Euro-peană (din 1993). Specialist în istoria istoriografiei, istoria bisericii şi a vieţii religioase („Evoluţia gândirii istorice româneşti", „Interferenţe iluministe europene"). Colaborator la mari lucrări de sinteză. TEODOR STUDITUL (759-826), călugăr bizantin, adversar al iconoclasmului şi favorabil independenţei Bisericii faţă de puterea imperială. Canonizat. TEODORA, împărăteasă bizantină (527-548), soţia lui lustinian (din 523). Inteligentă, cultă şi ambiţioasă, T. a avut o mare influenţă politică asupra creării legislaţiei şi a conducerii statului, contribuind la grandoarea domniei soţului său. TEODORA DE LA SIHLA, Sfânta (c. 1650-c. 1700, n. Vânători, jud. Neamţ), călugăriţă română. Renumită pentru viaţa ascetică dusâ într-o peşteră de lângă schitul Sihla. Canonizată în 1992; comemorată la 7 aug. Moaştele ei se află la o mănăstire din complexul Pecerskaia Lavra, Kiev. Este cunoscută şi sub numele de Sfânta Teodora din Carpaţi. TEODOREANU 1. Alexandru O. (Păstorel) T. (1894-1964, n. Doro-hoi), scriitor şi publicist român. A făcut parte din cercul „Vieţii Româneşti". Proză fin umoristică, pastişând stilul cronicăresc („Hronicul măscăriciului Vălătuc"); epigrame („Strofe cu pelin de mai contra lorga Neculai", „Vin şi apă"), publicistică („Tămâie şi otravă"). Traduceri. 2. Ionel T. (1898-1954, n. laşi), scriitor român. Fratele lui T. (1). A profesat avocatura. A făcut parte din cercul „Vieţii Româneşti". Proză lirică şi metaforică, evocând nostalgic universul copilăriei şi adolescenţei, instituind, prin caracterul liric, nostalgic şi metaforic al evocării, un stil („medelenismul"). („Uliţa copilăriei", „La Medeleni"). Memorialistică inspirată de atmosfera culturală a laşiului („Masa umbrelor"). Preocupări de oenologie şi gastronomie. TEODOREANU, Nicolae (1889- 1977, n. sat Rădeşti, jud. Olt), zoo-tehnician român. M. coresp. al Acad. (1952), prof. univ. la Bucureşti. A Alexandru (Păstorel) Teodoreanu TEODORESCU 74 Anibal Teodorescu înfiinţat (1936) Societatea de genetică din România. Lucrări în domeniul selecţiei şi ameliorării ovinelor („Creşterea oilor“); a contribuit la crearea rasei merinos de Palas („Cercetări despre originea merinosului“). TEODORESCU, Anibal (1881-1971, n. Câmpineanca, jud. Vrancea), jurist român. M. coresp. al Acad. (1945), prof. univ. la Bucureşti. Considerat fondator al dreptului administrativ modern românesc. Unul dintre creatorii Muzeului Municipal Bucureşti (1921). Lucrări: „Tratat de drept administrativ", „Noţiuni de drept administrativ", „Participarea magistraturii în administraţie"). TEODORESCU, Dimitrie M. (1881-1947, n. Bucureşti), istoric şi arheolog român. Prof. univ. la Cluj. Director al Institutului de Arheologie şi Numismatică din Cluj (1921-1928) şi al Institutului de Studii Clasice (1929-1941). Specialist în istoria antică şi arheologia României („Monumente inedite din Tomis", „Cetăţile antice din munţii Hunedoarei"). TEODORESCU, Dorin (1943-1999), tenor român. Director al Teatrului de operetă „Ion Dacian" (1990-1999). Debut cu „Prinţesa circului" (1965). Nicolae-Victor Teodorescu Dotat cu un timbru vocal inconfun-dabil, cu o desăvârşită eleganţă şi cu capacitatea de a comunica cu publicul, a creat roluri memorabile în: „Voievodul ţiganilor", „Lăsaţi-mă să cânt", „Văduva veselă", „Vânzătorul de păsări", „Eternele iubiri", „O noapte la Veneţia". TEODORESCU, Emanoil (1866-1949, n. sat Călineşti, jud. Botoşani), botanist român. Acad. (1945), prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii la cunoaşterea florei algologice a României, descoperind şi două genuri noi: Gomontiella şi Dunaliella („Materiale pentru flora algologică a României"). Fondatorul învăţământului şi cercetărilor româneşti de fiziologie a plantelor. TEODORESCU, G. Dem. (1849-1900, n. Bucureşti), folclorist, critic literar şi publicist român. Contribuţii la introducerea criteriilor ştiinţifice de culegere şi interpretare a folclorului („Cercetări asupra proverbelor române. Cum trebuiesc culese şi publicate"). Culegerea monumentală „Poezii populare române". Primul biograf şi bibliograf al lui Anton Pann. Lucrări asupra literaturii antice („Tratat de versificare latină"). Cronici muzicale şi dramatice. TEODORESCU, Horia-Nicolai (n. 1951, laşi), inginer român. M. coresp. al Acad. (1993), prof. univ. la laşi; profesor invitat în Japonia, Elveţia, Spania, S.U.A. Contribuţii la dezvoltarea sistemelor fuzzy (a demonstrat primul sistem fuzzy haotic); a descoperit noi aplicaţii ale sistemelor fuzzy şi neuro-fuzzy în medicină şi lingvistică; a introdus teoria filtrării şi a pre-dicţiei bazate pe forme- (patternuri). TEODORESCU, loan C. (1886- 1978, n. Craiova), agronom român. Prof. univ. la Bucureşti. A organizat primele staţiuni experimentale viticole şi prima colecţie ampelografică din ţară, punând bazele cercetării ştiinţifice din acest domeniu. Op. pr.: „Âctivites viticoles sur le territoire dacique". TEODORESCU, losif (1885-1961, n. Rucăr, jud. Argeş), general român. Comandant (1941-1942) al Diviziei 11 infanterie, care s-a remarcat pe frontul de la Odessa; comandant militar al Capitalei (1944-1945), contribuind la înfrângerea trupelor germane din Bucureşti şi împrejurimi. Inspector al infanteriei (1945-1946). Arestat şi anchetat (1950, 1951-1952) pentru ordinele date în calitate de comandant militar al Bucureştiului. TEODORESCU, Nicolae-Victor (1908-2000, n. Bucureşti), matematician român. Acad. (1963), prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii în ana- Emanoil Teodorescu liza matematică, privind geometri-zarea ecuaţiilor cu derivate parţiale şi extinderea noţiunii de derivată areolară („Derivata areolară şi aplicaţiile ei în fizica matematică", „Metode vectoriale în fizica matematică"). Lucrări de fizică matematică („Introducere în fizica matematică", „Ecuaţiile fizicii matematice"). Manuale universitare. TEODORESCU, Paul (1888-1981, n. Bacău), general român. M. coresp. al Acad. (1938), director al Şcolii Superioare de Război (1919-1921). Ministrul Aerului şi Marinei (1938-1940). Demis de Ion Antonescu pentru atitudine procarlistă, a fost reprimit în armată în 1944. Lucrări teoretice („Divizia în războiul de mişcare. Teme şi soluţiuni", „Ce trebuie să ştie orice ofiţer din tactica militară", „întrebuinţarea jandarmeriei teritoriale şi operative de război", „Rolul marinei în viaţa naţiunei"). TEODORESCU, Virgil (1909-1987, n. Cobadin, jud. Constanţa), poet român. M. coresp. al Acad. (1974). A colaborat la numeroase publicaţii interbelice. Lirică de factură suprarealistă („Blănurile oceanelor", „Butelia de Leyda"); eseuri cu valoare de program artistic („Armonia contrariilor"). Traduceri. Horia-Nicolai Teodorescu 75 TEOFRAST Tudor Teodorescu-Branişte TEODORESCU-BRANIŞTE, Tudor (1899-1969, n. Piteşti), ziarist şi scriitor român. Redactor la „Adevărul", „Dimineaţa", „Facla"; director (1933-1936) la „Cuvântul liber" şi la „Jurnalul de dimineaţă". Romane cu tematică socială şi politică („Băiatul popii", „Prinţul"). Traduceri. TEODORET DIN CIR (c. 393-c. 458/466), călugăr şi teolog sirian, episcop al Cirului (Kyrrhos), reprezentant al şcolii biblice din Antiohia. Suspectată de tendinţe nestoriene, teologia sa a rămas controversată. TEODORIAN, Valentin (1928-1997, n. Bucureşti), tenor român. Remarcabil prin sensibilitatea interpretării scenice şi vocale (roluri în „O noapte furtunoasă", „Traviata", „Pelleas şi Melisande" ş.a.). Excelent şi în interpretarea liedurilor (M. Jora, Fr. Schubert). TEODORIC CEL MARE, rege al ostrogoţilor (474-526). A purtat lupte cu împăratul bizantin Zenon şi a pătruns în Pen. Italică, luptând împotriva lui Odoacru, pe care l-a înfrânt la Aquileia şi Verona (489). A întemeiat Regatul ostrogot din Pen. Italică cu capitala la Ravenna (493), cel mai puternic regat barbar din acea vreme în apusul Europei. A cucerit Sicilia, Dalmaţia şi alte terit. Urmărind realizarea unui stat de structură romană, a menţinut vechile instituţii şi a atras la conducerea regatului membri ai aristocraţiei romane (Boethius, Casiodor). TEODORINI, Elena (1857-1926, n. Craiova), soprană română. Una dintre gloriile teatrului liric românesc; interpretă a principalelor roluri din repertoriul universal. TEODOROIU, Ecaterina (1894-1917, n. Vădeni, azi inclus în municipiul Târgu Jiu), eroină naţională. Participând voluntar la Primul Război Mondial, s-a remarcat în luptele de pe Jiu (oct.-nov. 1916). A căzut eroic în fruntea plutonului pe care-l comanda ca sublocotenent, în timpul bătăliei de la Muncelu (aug. 1917). TEODOR TIRON, Sfântul (?- 306), sfânt martir. Soldat roman în Legiunea din Pont, nu şi-a renegat credinţa creştină, lăsându-se ars de viu la Âmasia. Comemorat la 17 febr. TEODORU, Henry (1888-1952, n. Bucureşti), inginer constructor român. Prof. univ. la Bucureşti. A proiectat şi condus execuţia a numeroase construcţii, în special de alimentare cu apă (Castel de apă la Târgu Jiu, rezervoare de mare capacitate la Câmpina, halele uzinelor „Semănătoarea" din Bucureşti). TEODORU, Horia (1894-1976, n. Ploieşti), arhitect român. Prof. univ. la Bucureşti. Creaţie în domeniul artelor plastice (grafică) şi arhitecturii (Complexul Fundaţiei Dalles din Bucureşti; proiectul de sistematizare a oraşului Constanţa). Lucrări de restaurare. Studii privind valorificarea monumentelor vechi româneşti; autorul unui „Tratat de perspectivă". TEODOSIE (7-1708, n. Râmnic), mitropolit al Ungrovlahiei (1668-1672 şi 1679-1708). A reprezentat interesele Cantacuzinilor. S-a opus unirii Bisericii Ortodoxe din Transilvania cu Roma; s-a îngrijit de tipărirea unor cărţi cu caracter religios. Ctitor al schitului Cetăţuia (1677-1680); a restaurat Biserica Sf. Gheorghe din Râmnicu Vâlcea. TEODOSIU, numele a doi împăraţi romani: T. I (cel Mare) (379-395), fiul lui Flavius Theodosius. în timpul domniei sale a fost realizată pentru ultima dată unirea părţilor de E şi de V ale Imp. Roman. A purtat lupte împotriva vizigoţilor şi a decretat creştinismul ca unică religie în stat, interzicând cultele păgâne. T. II (408-450), fiul şi succesorul lui Arcadiu pe tronul Imp. Roman de Ecaterina Teodoroiu Răsărit. în timpul domniei lui a fost fundată Univ. din Constantinopol (425) şi a fost publicat Codexul Theodosian (438). TEODOSIU, Flavius Theodosius (7-376), general roman. Originar din Hispania. Luptă împotriva picţilor şi scoţilor în Britannia (368), iar între 369-373 împotriva alemanilor la Rin. Condamnat la moarte de împăratul Valeritinian I sub acuzaţia de a fi complotat împotriva sa şi executat la Cartagena. Tatăl lui Teodosiu cel Mare. TEOFAN (n. 1959, Corbi, jud. Argeş), arhiepiscop al laşilor şi mitropolit al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei (din 2008). Arhiepiscop ortodox al Craiovei şi mitropolit al Olteniei (2000-2008). Episcop-vicar patriarhal cu titulatura Sinaitul (1991-2000). TEOFAN GRECUL (c. 1350-c. 1410), pictor şi miniaturist bizantin. Emigrat în Rusia, a iniţiat şcoala de pictură bisericească din Novgorod. Fresce (la Arhanghelski Sobor, din Kremlinul de la Moscova) şi icoane, realizate într-o viziune dramatică şi monumentală, pictate cu spontaneitate, în tuşe largi. L-a influenţat pe A. Rubliov. TEOFANIE (< fr., gr.) s.f. 1. (Livr.) Orice formă de apariţie (revelaţie, întrupare etc.) a unei divinităţi în faţa oamenilor; v. epifanie. 2. Sărbătoare creştină din primele trei sec. în cinstea arătării Sfintei Treimi la râul Iordan, când s-a botezat lisus Hristos. Prăznuită la 6 ian. V. şi Boboteaza. TEOFIL (c. 1580-1648), mitropolit al Ungrovlahiei (1636-1648). Episcop de Râmnic (1619-1636); a sprijinit înfiinţarea tipografiilor de la Câmpulung (1635), Govora (1637), Dealu (1642), unde au fost tipărite primele cărţi bisericeşti din Muntenia. TEOFIUNĂ (< fr.; {s} fr. the „ceai“ + gr. phyllon „frunză") s. f. Substanţă alcaloidă extrasă din frunzele de ceai, cu acţiune diuretică, vasodilata-toare coronariană; stimulează muşchiul cardiac şi centrii respiratorii. Se foloseşte în tratamentul astmului, insuficienţei coronariene etc. TEOFRAST (c. 372-c. 287 î.Hr.), naturalist şi filozof grec. Conducătorul Liceului după moartea lui Aristotel. Cel mai important botanist al vechii Grecii („Cauzele plantelor", „Cercetarea plantelor"). Consideraţii interesante privind natura şi posibilitatea metafizicii („Metafizica"), TEOGNIS 76 intelectul uman şi percepţia („Despre simţuri11), logica modală. Tratatul „Despre opiniile filozofilor naturii" reprezintă o sursă pentru cunoaşterea presocraticilor. Dar cea mai mare parte din opera sa privind logica, ştiinţa, psihologia, etica, politica şi religia s-a păstrat doar fragmentar în scrierile arabilor sau numai în surse medievale latine. Schiţele sale privind trăsăturile umane („Caracterele11) au avut o puternică influenţă în sec. 17 şi 18, îndeosebi în Franţa. TEOGNIS (THEOGN1S) din Megara (c. 540-? î.Hr.), poet grec. Versuri de factură gnomică şi de tonalitate melancolică („Poeme elegiace11). Susţinător al aristocraţiei gentilice, a suferit de sărăcie exilându-se, într-o perioadă de mari frământări sociale. TEOGONIC, -A (< fr. {i}) adj. Care ţine de teogonie, privitor la teogonie. TEOGONjE (< fr.; gr. theos „zeu11 + gonos „generaţie11) s. f. (în religiile politeiste) Genealogia zeilor. ♦ Ansamblul divinităţilor unui popor. TEOLOG (< germ., it., fr.) s. m. Persoană care se ocupă cu probleme de teologie, specialist în teologie. TEOLOGAL (< it., fr.) adj. Care se referă la Dumnezeu. Virtuţi t. = cele trei virtuţi: credinţa, speranţa şi iubirea, al căror obiect este însuşi Dumnezeu şi care îi oferă omului un destin supranatural în viaţă. TEOLOGIC, -A (< fr., gr.) adj. Care aparţine teologiei, privitor la teologie; de teolog. TEOLOGjE (< lat., fr.; {s} g/. theos „zeu11 + logos „ştiinţă11) s. f. în sens larg, disciplina care se ocupă cu expunerea şi fundamentarea teoretică a izvoarelor şi a dogmelor unei religii. în sens strict, parte a dogmaticii având ca obiect exclusiv pe Dumnezeu, spre deosebire de sote-riologie. -0- T. pastorală = domeniu al t. având drept scop pregătirea viitorilor preoţi în practica bisericească pe baza cercetării „Noului Testament11. T. liberală = ansamblul orientărilor teolo- g gice, dezvoltate mai ales în sec. 19, propunând toleranţa şi spiritul critic, ştiinţific (sistematizată de profesorul german Ernst Troeltsch, 1865-1923). T. mistagogică = orientare teologică, iniţiată de Pseudo Dionisie Areopa-gitul şi Maxim Mărturisitorul, vizând unirea omului cu Dumnezeu prin trăiri cultice. T. dialectică = mişcare teologică, iniţiată de sociologul german K. Barth, bazată pe ideile lui Kierke-gaard, accentuând asupra transcendenţei absolute a lui Dumnezeu şi a depărtării discursului uman (dialectic) de revelaţia divină. T. naturală (raţională) = parte a metafizicii având ca obiect procesele naturale de ra-ţionare în legătură cu existenţa şi atributele lui Dumnezeu. 7. revelată = ramură a teologiei având ca obiect doctrine despre Dumnezeu cunoscute numai prin actul special al revelaţiei, fără ajutorul raţiunii. T. ortodoxă, v. ortodoxie. T. practică = studiu al activităţilor instituţionale ale unei religii (predicarea, îngrijirea pastorală, liturgica) fundamentată de teologul german F. Schleiermacher: T. eliberării = mişcare religioasă (mai ales în America Latină) ce îmbină filozofia politică (de obicei de orientare marxistă) cu o t. a mântuirii concepută ca eliberare de nedreptate. TEQRB (< fr.) s.f. Instrument muzical cu corzi ciupite din familia lăutei, utilizat în Franţa în sec. 16-18. TEOREMĂ (< lat., fr., germ.) s. f. Propoziţie din matematică al cărei adevăr se stabileşte prin demonstraţie. TEORETIC, -A (< lat., germ., fr.) adj. Care aparţine teoriei, privitor la teorie; care se bazează pe teorie (şi nu pe experiment). + Abstract, noţional, conceptual. TEORETICIAN (< teoretic) s. m. Persoană care desfăşoară o activitate teoretică, care studiază problemele, aspectele teoretice ale unui domeniu de cunoaştere, de reflectare a realităţii. TEORETIZA (după fr. theoriser) vb. I tranz. A sistematiza ideile generale din datele unei cercetări; a formula principii. TEORIE (< lat., fr., germ.) s. f. 1. Un răspuns sau o soluţie la o chestiune filozofică sau ştiinţifică, bazată pe dovezi şi coordonată sistematic cu alte răspunsuri într-un întreg doctrinar; pe scurt, o interpretare bine întemeiată şi sigură a dovezilor, spre deosebire de ipoteză, care este mai mult sau mai puţin probabilă. ♦ Oricare dintre încercările de a explica acelaşi set de fapte sau aceeaşi problemă (de ex., diferite teorii despre adevăr). 2. Reprezentare raţională sau ideală, implicând faptul că nu corespund întru totul cu practica sau fără legătură efectivă cu lumea experienţei, precum sistemele ipotetico-deductive (sin. axiomatică). 3. Teoria literaturii (artei) = ramură a ştiinţei literaturii (artei), implicând atât actul critic, cât şi cel istoriografie, care studiază trăsăturile generale ale creaţiei literare (artistice), defineşte genurile şi speciile, curentele şi metodele, elementele şi particularităţile de stil etc. TEOTIHUACÂN, metropolă religioasă din epoca precolumbiană (din c. 100 î.Hr.), ale cărei ruine se găsesc la 50 km NE de Ciudad de Mexico. A fost un important centru religios, politic şi comercial, înfloritor până în anul 750 (apogeul l-a atins în jurul anului 500) când a fost distrus de un incendiu. La acea dată se extindea pe 21 km2 şi avea c. 150 000 loc. Constituită din mari piramide, din temple, palate construite în sec. 1 î.Hr.-9 d.Hr: „Templul lui QuetzalcoatP1, „Piramida 77 TERASĂ Soarelui" (66 m înălţime), „Piramida Lunii" (43 m înălţime). Fresce bine conservate. Oraşul prehispanic, sfânt al populaţiilor amerindiene şi unul dintre cele mai puternice centre culturale din America Centrală a fost inclus (din 1987) în Patrimoniul cultural universal. TEOTIM, Sfântul, episcop al Tomisului (c. 390-407). Sfânt făcător de minuni, a fost contemporan cu marii Părinţi ai Bisericii (Sf. loan Hrisostom, Sf. Grigorie de Nysa). Opera sa literară nu s-a păstrat (scurte fragmente apar în „Paralele sfinte“ a lui loan Damaschinul); Fericitul leronim aduce şi el elogii scrierilor sale. Comemorat la 20 apr. TEOZOF (< fr.) s. m. Adept al teozofiei. TEOZOFIC, -A (< fr. ») adj. Care aparţine teozofiei, privitor la teozofie. TEOZOFjE (fr.; {s} gr. theos „zeu“ + sophia „înţelepciune”) s. f. Denumire dată diferitelor secte sau doctrine cu caracter esoteric care susţin cunoaşterea absolutului (a lui Dumnezeu), cu ajutorul unei iluminări sau intuiţii mistice. Aceste doctrine reunesc elemente filozofice, teologice, spiritiste, predominant hinduse; ele susţin că transmigrarea va continua până când pacea universală se va instala pe Pământ şi se va realiza nirvana. T. se regăseşte în scrierile unor filozofi şi mistici speculativi precum: Paracelsus, J. Bohme, Van Helmont, E. Swedenborg ş.a. în sec. 19, t. denumeşte teoria „societăţii teozofice" întemeiate, în 1875, de Henry S. Olcott (1832-1907) şi Elena P. Blavatskaia (1831-1891). TEPALĂ s. f. Element component al perigonului floral (prezent la plantele la care nu există o diferenţiere între caliciu şi corolă). T. pot fi verzi, de tipul sepalelor (ex. la urzică), sau colorate, de tipul petalelor (la ghiocel, lalea, stânjenel Ş- a.). TEPIC, oraş în V Mexicului, centrul ad-tiv al statului Nayarit, sjtuat pe râul omonim, la 50 km de ţărmul Oc. Pacific, la poalele vulcanului Sangaguey; 336,4 mii loc. (2005). Aeroport. Piaţă agricolă. Ind. zahărului, tutunului, piei. şi textilă. Centru turistic. Biserica Santa Cruz. Universitate (1969). Institut de Ştiinţe şi Litere (1930). Teatru. Catedrală în stil colonial. Fundat în 1542. TEPLICE [teplitse], oraş în NV Cehiei, în apropierea m-ţilor Metaliferi, în bazinul carbonifer Most, la 80 km NV de Praga şi la 11 km de graniţa cu Germania; 51,1 mii loc. (2006). Nod feroviar. Expl. de lignit. Utilaj electrotehnic; ind. chimică, textilă, a sticlăriei, ceramicii şi porţelanului. Staţiune balneoclimaterică cu ape termale şi radioactive. Castel medieval. Fundat în 1158. TEQUENDAMA, cascadă formată pe cursul superior al râului Bogota (afl. al fl. Magdalena), în zona Cordillerei Oriental din m-ţii Anzi, la 32 km SV de Bogota; 132 m înălţime. TEQUILA (< n.pr. al localit. Tequila) s.f. Băutură alcoolică preparată din distilarea agavelor, în statul Jalisco (Mexic). Conţine c. 50% alcool. TERA- (< fr.; {s} gr. teras „monstru") Element de compunere cu sensul „un milion de milioane de“ (1012), folosit pentru alcătuirea denumirii multiplilor unităţilor de măsură; are simbolul T, care se scrie înaintea simbolului unităţii de măsură (ex. teracalorie = Tcal). TERACOTĂ (< it.) s. f. 1. Produs ceramic obţinut prin arderea argilei la temperaturi joase (200-500°C) şi smălţuirea ei, din care se fac plăci pentru sobe, obiecte ornamentale etc. 2. Sculptură realizată în tehnica teracotei. TERAMICjNĂ (< fr.) s. f. Antibiotic extras din Streptomyces ramosus sau preparat sintetic; are spectru antibacterian larg, fiind utilizată în tratamentul infecţiilor cu colibacili, rickettsii etc. Sin. oxitetraciclină. TERAPEUT, -A (< fr.) s.m. şi f. Medic care tratează bolnavul sau specialist care studiază diferite metode de tratament. TERAPEUTIC, -A (< fr.) s. f., adj. 1. S. f. Ramură a medicinii care studiază mijloacele şi metodele de tratament ale bolilor; terapie. 2. Adj. Care ţine de terapeutică, privitor la terapeutică. TERAPIE (< fr., gr.) s. f. (MED.) Totalitatea metodelor de tratament aplicate unui pacient pentru tratarea unor maladii somatice sau psihice. <0-T. intensivă = t. aplicată în cazul pacienţilor aflaţi în stare critică, urmărind reechilibrarea marilor funcţii în vederea menţinerii organismului în viaţă. -0- T. etiologică = t. care utilizează mijloace sau medicamente ce acţionează asupra agenţilor cauzali ai bolilor (ex. chinina în malarie, antibioticele în infecţii etc.) T. pato-genetică = t. care utilizează mijloace sau medicamente care influenţează mecanismul de producere a unei boli (ex. tratamentul antiinflamator în cazul reumatismului poliarticular acut etc.). T. simptomatică = t. care utilizează mijloace sau medicamente care suprimă sau atenuează simp-tomele sau semnele unei boli (ex. antipiretice, care reduc febra). (PSIH.) T. ocupaţională, tratament al unor tulburări mentale, bazat pe activităţi manuale (ergoterapie), recreative, sportive, artistice etc. Favorizează reintegrarea socială a persoanelor depresive, cu tendinţe de refugiere în reverie. V. şi balneoterapie, fizioterapie, chimioterapie, psihoterapie. TERARIU (< lat., fr.) s.n. Spaţiu, de obicei delimitat cu pereţi de sticlă, amenajat pentru creşterea şi observarea unor animale de uscat, îndeosebi reptile (şerpi, broaşte ţestoase etc.). TERASAMENT (< fr.) s. n. 1. Lucrare executată în pământ în vederea realizării unei construcţii, a unei căi ferate, a unui drum etc. 2. Totalitatea construcţiilor, în general din pământ şi roci (platforme, săpături, umpluturi etc.), constituind infrastructura drumurilor, a căilor ferate, a canalelor etc. TERAS ARE (< terasă) s. f. Modificare a profilului versanţilor prin realizarea unor suprafeţe plane, mărginite de taluzuri (înierbate sau fixate prin lucrări de consolidare), sub forma unor trepte succesive. Se execută pentru combaterea eroziunii solului sau pentru utilizarea eficientă a terenurilor în pantă (în general prin plantaţii pomicole sau viticole). TERASĂ (< fr.) s. f. 1. Platformă deschisă, uneori acoperită, situată la nivelul unui apartament sau pe acoperişul unei clădiri. ♦ Suprafaţă plană pe un teren ridicat, într-un parc sau într-o grădină. ♦ Porţiune de trotuar în faţa unei cafenele sau a unui restaurant, unde sunt aşezate mese pentru consumatori. 2. (GEOMORF.) Formă pozitivă de relief cu aspect de treaptă în lungul versanţilor văilor sau al ţărmurilor marine ori lacustre. -O T. fluviatilă = rest al unui vechi fund de vale, rămas suspendat în urma adâncirii cursului de apă respectiv şi datorat activării eroziunii pe verticală în urma coborârii nivelului de bază; sunt de obicei etajate. Prezintă o suprafaţă orizontală (podul terasei) mărginită de o suprafaţă verticală (fruntea t.). Se disting: t. de acumulare sau aluviale (formate pe cuvertura de aluviuni depuse de râu) şi t. în rocă (când aluviunile lipsesc, t. fiind săpate în rocă). T. litorală = t. formată în urma mişcărilor eustatice negative sau epirogenetice pozitive. TERATOGEN 78 TERATOGEN, -Ă (< fr.; {s} gr. teras „monstru" + gennein „a produce") adj. (Referitor la un factor fizic, chimic sau biologic). Care acţionează asupra embrionului aflat în diferite stadii de dezvoltare, determinând anomalii, malformaţii congenitale (de ex., dacă virusul rubeolei acţionează în primele luni de sarcină, poate determina surditate, stenoză pulmonară, microcefalie). TERATOLOGIC, -Ă (< fr. fi» adj. (BIOL.) Care ţine de teratologie, privitor la teratologie. TERATOLOGIE (< fr. {i}; {s} gr. teras „monstru" + logos „studiu") s. f. (BIOL.) Ştiinţă care studiază malformaţiile legate de o perturbare a dezvoltării embrionare sau fetale, în legătură cu cauzele lor. TERATOM (< fr.; {s} gr. teras „monstru") s.n. Tumoră embrionară (benignă sau malignă) care se dezvoltă pe baza celulelor multipotente, în masa sa coexistând ţesuturi epiteliale cu structuri nefuncţionale (unghii, păr, dinţi, ţesut muscular, ţesut adipos, epiteliu intestinal etc.); se formează în special pe testicule, ovare, mediastin şi regiunea sacrococcigiană. TERAYAMA Shuji (1935-1983), romancier, dramaturg, poet, fotograf, regizor şi scenarist japonez de film. Unul dintre cei mai importanţi artişti de avangardă niponi, realizator de filme experimentale, adesea în cheie suprarealistă, în care atacă rigiditatea sistemului familial japonez precum şi înclinaţiile naţionaliste („Să aruncăm cărţile şi să ieşim în stradă", „Boxerul", „Fructele pasiunii"). TERBIU (< fr. {i}; {s} Ytterby) s. n. Element chimic (Tb; nr. at. 65, m. at. 158,92) din grupa a II l-a, face parte din lantanoide. Metal alb-argintiu, a fost descoperit de Cari Gustav Mosander (1797-1858), în 1843. TERBORCH [terborh], Gerard (1617-1681), pictor olandez. Portrete şi scene de gen, evocând într-o paletă delicată, nuanţată psihologic, aspecte din viaţa burgheziei („Scrisoarea", „Vizita", „Lecţie de muzică", „Grijile materne"). TERCEIRA [tarseire], ins. portugheză (arh. Azore); 397 km2. Localit. pr.: Angra do Herofsmo. Relief muntos cu alt. max. de 1 066 m şi cu o îngustă câmpie litorală. Viticultură şi pomicultură. Creşterea bovinelor. Bază aerană americană. TERCI s. n. Un fel de mâncare preparată din mălai fiert cu apă; mămăligă foarte subţire. TERCOT (< fe^gal] + co/[on]) s.n. Material textil din amestec de fibre sintetice şi naturale. TEREBENTINA (TERBENTINĂ, TERPENTjNA)' (< fr., germ.) s. f. Lichid incolor, cu miros şi gust caracteristic, obţinut din răşina coniferelor şi a altor arbori răşinoşi, în special din terebint Se foloseşte ca solvent pentru lacuri, răşini etc. TEREBEŞTI, com. în jud. Satu Mare, situată în C. Someşului; 1 590 loc. (2008). Nod rutier. Satul T. este atestat documentar în 1215. TEREBJNT (< fr., lat.) s. m. Arbore răşinos din familia Anacardiacee cu tulpina înaltă, cu frunze mari totdeauna verzi, alungit-eliptice, răspândit pe coastele Mediteranei, din a cărui scoarţă se extrag terebentina şi unele substanţe tanante (Pistacia terebinthus). TEREFTALIC (< fr., engl.) adj. Acid ~ = acid organic dicarboxilic, obţinut prin oxidarea paraxilenului sau toluenului. Este o substanţă cristalină, insolubilă în apă, alcool, eter. Sublimează la c. 300°C. Se foloseşte ca materie primă la fabricarea fibrelor sintetice poliesterice de tipul terilen. TEREGOVA, com. în jud. Caraş-Severin, situată în culoarul Timiş-Cerna, pe cursul superior al râului Timiş, la confl. cu râurile Teregova şi Râu Rece, în zona pasului Poarta Orientală; 4 248 loc. (2008). Staţie de c.f. (în satul T.). Expl. de feldspat pegmatitic şi de marmură. Centru pomicol. Creşterea bovinelor. Vestigii ale unui castru roman (sec. 2-3) care a aparţinut unităţii cohors VIII Raetorum şi ale unei aşezări civile romane cunoscută sub numele Ad Pannonios. în satul T., menţionat documentar în 1447, se află biserica Sf. Dumitru (1783, restaurată în 1930). TEREK, fl. în Georgia şi Federaţia Rusă; 623 km. Izv. din Caucazul Mare, de sub vf. Kazbek şi se varsă în M. Caspică printr-o deltă, trecând prin Vladikavkaz. Hidrocentrale. Afl. pr.: Ardon, Uruch, Malka, Sunja. TEREMIA MARE, com. în jud. Timiş, situată în SV C. Mureşului, la graniţa cu Serbia; 4 371 loc. (2008). Staţii de c.f. (în satele T.M. şi Nerău). Expl. de petrol şi gaze naturale. Centru viticol şi de vinificaţie. Ape geotermale (81 °C) folosite local pentru încălzirea serelor, clădirilor şi pentru balneofizioterapie. în satul T.M., atestat documentar în 1256, se află o biserică romano-catolică cu hramul Pogorârea Duhului Sfânt (sec. 18, renovată în 1867 şi 1928) şi monumentul Sf. Treime (1806). TEREN (< fr.) s. n. 1. întindere de pământ (delimitată). Expr. A sonda (sau a pipăi, a tatona) terenul = a examina cu atenţie situaţia sau împrejurările înainte de a întreprinde ceva; a se informa. A câştiga teren = a progresa din ce în ce într-o acţiune; a-şi consolida poziţia. + t. viran = teren situat intravilan, pe care nu se află construcţii sau alte dotări. ♦ Loc delimitat pe a cărui suprafaţă sunt marcate diferite semne convenţionale (linii, cercuri, semicercuri, puncte etc.) în vederea desfăşurării unei competiţii sau demonstraţii sportive. ♦ Loc, regiune. V. şi degradarea terenurilor; utilizarea terenurilor. 2. (GEOL.) Totalitatea formaţiilor geologice dintr-o porţiune a scoarţei terestre. 3. Fig. Domeniu de activitate, de preocupări. <£• Loc. Pe teren = la faţa locului; la locul unde se desfăşoară o anumită activitate. TERENGGANU, stat în Malaysia, în E pen. Malacca, cu ieşire la Marea Chinei de Sud; 13 mii km2; 898,8 mii loc. (2000). Centrul ad-tiv: Kuala Terengganu. Pescuit. Plantaţii de arbori de cauciuc. Copra. TERENŢIU (Publius Terentius Afer) (185- c. 160 î.Hr.), poet dramatic latin. Născut în Cartagina, ca sclav, el a fost dus la Roma, unde a fost educat în casa senatorului Terentius Lucanus, şi apoi eliberat. Imitate după modele greceşti, comediile sale se impun prin realismul personajelor, nuanţarea vieţii lor sufleteşti, echilibrul construcţiei şi distincţia formei („Fata din Andros", „Cel care se pedepseşte singur", „Soacra", „Phormio", „Eunucul", „Fraţii"). Folosite ca model al clasicităţii latine, mai ales de către Moliere. TERENYI Eduard (n. 1935, Târgu Mureş), compozitor român de naţionalitate maghiară. Stil ce porneşte de la utilizarea folclorului, evoluează spre grafismul muzical, apoi spre valorificarea muzicii vechi autohtone („In memoriam Valentini Bakfark", „Legenda Transilvaniei"). TERES, rege trac (c. 470-c. 431 î.Hr.). Fondatorul primului stat (pe cursul inferior al fl. Hebrus) de pe terit. Traciei, care, potrivit informaţiilor lui Tucidide, a ajuns la o mare prosperitate. TERESINA [terezina], oraş în NE Braziliei, port pe râul Paranaiba, centrul ad-tiv al statului Piaui; 801,9 mii loc. (2006). Nod de comunicaţii. Aeroport. Ind. textilă, piei. şi încălţ., a mobilei şi alim. (zahăr, rom). Piaţă agricolă (piei, animale, orez). Fundat în 1852. 79 TERITORIUL ANTARCTIC AUSTRALIAN TERESTRU, -Ă (< fr., lat.) Care aparţine Pământului, privitor la Pământ, de (pe) Pământ; pământesc. ^ Ecuator t. v. Ecuator. Organisme t. = organisme care trăiesc pe uscat (spre deosebire de cele acvatice). TERESA D’ÂVILA DE JESOS [teresa davjla de hesus] (pe numele laic Teresa Sânchez de Cepeda y Ahumada) (1515-1582), călugăriţă, prozatoare spaniolă. Reformatoare a Ordinului carmelitelor. A întemeiat aproape douăzeci de mănăstiri în Spania. Alături de loan al Crucii, marchează momentul cel mai semnificativ al misticii spaniole. Prima femeie care a dobândit, în 1970, statutul de Doctor al Bisericii. Proză cu caracter autobiografic şi ascetic („Calea perfecţiunii", „Castelul lăuntric" sau „Sălaşele" - capodopera sa, „Cartea întemeierilor"), într-un limbaj de mare simplitate şi naturaleţe. Canonizată (1622). TEREŞKOVA [tirj/kove], Valentina Vladimirovna (n. 1937), cosmonaută rusă. Prima femeie din lume care a zburat în spaţiu (16-19 iun. 1963), efectuând 48 de rotaţii în jurul Terrei, la bordul navei „Vostok" 6. TEREZA DIN CALCUTTA (Maica Tereza) (pe numele adevărat Agnes Gonxha Bojaxhiu) (1910-1997), călugăriţă albaneză, stabilită în India. A întemeiat, în 1948, la Calcutta „Misionarele carităţii", ordin călugăresc dedicat îngrijirii persoanelor aflate în sărăcie extremă (mai ales leproşi, muribunzi etc.), azi răspândit în toată lumea, inclusiv în România. Premiul Nobel pentru pace (1979). TEREZA DIN LISIEUX (Tereza Pruncului lisus) (pe numele adevărat Marie-Frangoise-Therese Martin) (1873-1897), călugăriţă carmelită franceză. Eseuri epistolare publicate sub titlul de «Istoria unui suflet". Canonizată. TEREZjE (< tc.) s. f. Cântar format dintr-o pârghie mobilă cu două Teresa D'Âvilla de Jesus Tereza din Calcutta braţe egale, la capetele cărora se găsesc două talere (unul pentru obiecte şi altul pentru greutăţi); p. restr. taler de cântar. TERFELj (< tearfă, reg. „zdreanţă") vb. IV tranz. A murdări, a mânji, a păta. ♦ Fig. A dezonora, a înjosi. TERGAL (< fr.; {s} fr. terfephta-lique] „tereftalic" + lat. GafliaJ) s. n. Una dintre denumirile comerciale pentru politereftalatul de etenă. TERGIVERSA (< fr., lat.) vb. I tranz. A întârzia rezolvarea unei situaţii, a unei chestiuni etc. prin amânări repetate; a temporiza, a tărăgăna. TERIBIL, -A (< fr., lat.) adj. Care cauzează sau inspiră teroare; groaznic. ♦ (Fam.) Formidabil, extraordinar, grozav. ♦ (Adverbial) Foarte, extrem de... TERIBILjST, -Ă (< teribil) s.m. şi f., adj. (Persoană) care sfidează, care se consideră sau vrea să pară teribilă. TERICOL, -A (< fr.; fe} lat. terra „pământ" + colere „a locui") adj. (Despre organisme) Care trăiesc la nivelul solului (animale t, spre deosebire de cele arboricole) sau direct pe pământ. Ex. licheni t. (spre deosebire de cei saxicoli sau corticoli). TERIER (TERRIER) (< fr.) s. m. Grupă ce reuneşte o mare varietate de rase de câini, cu talii şi aspecte diferite, caracterizate însă prin însuşiri comune (curaj, inteligenţă, vioiciune) şi prin utilizarea lor la vânătoarea de animale de vizuină. Principalele rase: Airedale t., t. scoţian, foxterrier, bullterrier, t. irlandez. TERIFIANT, -Ă (< fr.) adj. (Livr.) înspăimântător, îngrozitor. TERIGEiN, -A (< fr.) adj. (GEOL.) Provenit de pe uscat; sedimentele t. sunt materiale detritice erodate de pe uscat şi depuse în mare. TERILfN (TERILENĂ s. f.) (< fr.) s. n. Una dintre denumirile comerciale pentru politereftalatul de etenă. TERITORIAL., -A (< fr., lat.) adj. Care aparţine unui teritoriu, privitor la un teritoriu. TERITORIALITATE (< fr.) s. f. 1. (DR.) Teritorialitatea legilor = principiu potrivit căruia legile unui stat se aplică, cu unele excepţii, tuturor persoanelor aflate sau infracţiunilor săvârşite pe terit. său. 2. (ETOL.) Instinct de delimitare, recunoaştere şi apărare a teritoriului (2). TERITORIILE AUSTRALE Şl ANTARCTICE FRANCEZE (TERRES AUSTRALES ET ANTARCTIQUES FRANQAISES), terit. în S Oc. Indian şi Antarctica, nelocuit; 395,5 mii km2. Cuprinde ins. Saint-Paul, ins. Amsterdam, arh. Crozet, arh. Kerguelen în Oc. Indian şi Terre Adelie, în Antarctica. Ins. de origine vulcanică cu relief muntos. Climă variată, tempe-rat-oceanică în Saint-Paul şi foarte aspră în Terre Adelie. Floră şi faună sărace. Terit. de peste mări (1924) al Franţei. Staţiuni de cercetare. TERITORIU (< lat., fr.) s. n. 1. întindere de pământ (delimitată) pe care se exercită o anume autoritate. ♦ (DR.) Parte din suprafaţa Pământului, alcătuită din uscat, apele interioare, marea teritorială şi spaţiul aerian, cuprinsă între graniţele unui stat şi supusă suveranităţii acestuia. 2. (ETOL.) Suprafaţă de teren pe care un animal sau grup de animale o apără de pătrunderea altor indivizi din aceiaşi specie. în general reprezintă aria suficientă pentru a asigura necesităţile de supravieţuire, alimentare, de creştere a puilor şi apărare ale acestora. TERITORIUL ANTARCTIC AUSTRALIAN (AUSTRALIAN ANTARTIC TERRITORY), terit. în Antarctica, fără locuitori permanenţi, la S de 60° lat. S, între 45° şi 160° long. E; 6,04 mii. km2 (fără Terre Adelie). Dependenţă australiană din 1933. Relief de platou înalt (peste 3 000 m alt.) acoperit de calota glaciară. Aici terier TERITORIUL ANTARCTIC BRITANIC 80 se întâlneşte cel mai lung gheţar continental de pe Pământ, Lambert. Climă deosebit de aspră. TERITORIUL ANTARCTIC BRITANIC (BRITISH ANTARCTIC TERRI-TORY), terit. în Antarctica, fără locuitori permanenţi, la S de 60° lat. S, între 20° şi 80° long. V; 388,5 mii km2. Cuprinde ins. Shetland de Sud, Orkney de Sud şi Ţara lui Graham. Dependent de ins. Falkland (din 1908), devine în 1962 colonie a Marii Britanii. Relief muntos cu alt. max. 4 190 m (Mt. Jackson). Climă aspră. TERITORIUL BRITANIC DIN OCEANUL INDIAN (BRITISH INDIAN OCEAN TERRITORY), colonie britanică constituită în 1965, care cuprinde arh. Chagos (cu ins. Diego Garcia) şi ins. Salomon, Six, Pero Banhos, Egmont şi Three Brothers; 46 km2 (supr. emerse); 54,4 mii km2 (cu apele teritoriale). Bază navală a S.U.A. şi a Marii Britanii. Nuci de cocos, copra. Pescuit. TERITORIUL DE NORD (NORTHERN TERRITORY [no:6en teriteri], terit. (unitate ad-tivă) în Australia; 1,35 mii. km2; 192,8 mii loc. (2006). Centrul ad-tiv: Darwin. Zăcăminte de aur, cupru, fier, mangan, bauxită şi wolfram. Creşterea extensivă a bovinelor. TERMAL, -Ă (< fr.) adj. (Despre izvoare minerale) Care izvorăşte cald din pământ. ^ Apă t. = apă subterană cu temperatura mai ridicată decât cea medie din luna cea mai călduroasă a unei reg. După temperatura pe care o prezintă, a. t. se împart în: hipotermale (20-37°C), mezotermale (37-42°C) şi hiperter-mafe (peste 42°C). A.t. pot fi folosite pentru tratament balnear, încălzirea locuinţelor şi a serelor şi în unele cazuri pentru producerea de curent electric. Cel mai mare câmp, geote-rmal din lume, utilizat în producerea de energie electrică, este The Geysers din S.U.A. (California). ♦ (Despre staţiuni) Care au izvoare calde de apă minerală (utilizate în scopuri terapeutice). TERME (< lat., fr.; {s} gr. thermos ,,cald“) s. f. pl. Băi publice la romani. TERMEN (< lat.) s. n., s.m. I. S.n. 1. Limită; sfârşit ♦ Dată fixă la care, potrivit unei înţelegeri, unei decizii sau unei dispoziţii, se execută sau se realizează ceva; (pop.) soroc. 2. Interval de timp (dinainte stabilit) în limita căruia trebuie să se înfăptuiască, să se întâmple ceva. ♦ (DR.) Interval de timp stabilit de lege (t. legal), de organul de jurisdicţie (t. judecătoresc) ori de părţi, prin convenţia lor (t. convenţional), pe durata căruia o persoană trebuie să săvârşească anumite acte juridice ori procedurale. <0- T. de garanţie = t scurt acordat de organul de jurisdicţie debitorului pentru executarea obligaţiei sale faţă de care se află în întârziere. T. de încercare = durata suspendării condiţionate a executării unei pedepse. 3. Eveniment viitor şi sigur în ce priveşte producerea lui, dar care poate fi sigur sau nesigur în ce priveşte data producerii lui (t. cert, t. incert), care întârzie naşterea unui drept subiectiv (t. suspensiv) ori provoacă stingerea lui (t. extinctiv). 4. (MILIT.) în termen = (despre ostaşi) Care este în curs de satisfacere a stagiului militar. II. S.m. 1. Cuvânt, vorbă; expresie. Expr. A fi în termeni buni (sau răi) cu cineva = a fi în relaţii bune (sau rele) cu cineva. 2. Fiecare dintre elementele unei comparaţii. 3. (LOG.) (în logica aristotelică) Orice expresie care poate figura ca subiect sau ca predicat într-o propoziţie asertorică. (în logica predicatelor) Orice expresie care se referă la un anumit lucru sau o anumită persoană (întotdeauna, t. singular). 4. (MAT.) Termenii unui polinom = fiecare din monoamele unui polinom. 4- Termeni asemenea = monoame care au aceeaşi parte literală. T. liber = t unui polinom care nu conţine necunoscute. T. al unei fracţii = numărătorul sau numitorul unei fracţii. 5. (FIZ.) T. spectral = mărimea proporţională cu energia oricăreia dintre stările în care se poate afla un atom; diferenţa a doi t. s. este egală cu frecvenţa liniei spectrale emise sau absorbite prin tranziţia atomului între stările respective. TERMIC, -Ă (< fr. {i}; {s} gr. thermos „cald") adj. De căldură; privitor la fenomenele de încălzire şi de răcire; care poate fi caracterizat de temperatură; care produce sau utilizează căldură. & Radiaţie t. = radiaţie de natură electromagnetică pe care o emit toate corpurile a căror temperatură este superioară lui zero absolut; frecvenţa acesteia creşte cu temperatura absolută (la temperaturi de sute de grade corpurile emit îndeosebi radiaţii Pierre-Marie Termier infraroşii, la temperaturi de mii de grade corpurile sunt incandescente şi emit îndeosebi lumină etc.). Conductibilitate t. v. conductibilitate. Ecuator t. v. Ecuator. TERMIDOR (< fr.) s.m. sg. Numele lunii a unsprezecea a calendarului republican francez (de la 19-20 iul. până la 17-18 aug.). TERMIDORIENI (< fr.) s. m. pl. (în Franţa, în timpul Revoluţiei, 1789-1794) Denumire dată participanţilor la lovitura de stat de la 9 termidor anul II (27 iul. 1794), care a răsturnat dictatura iacobină. TERM|E (< fr.; {s} gr. thermos „cald") s. f. 1. Căldura produsă prin transformarea în energie termică a unei unităţi de lucru mecanic. 2. Cantitate de căldură egală cu un milion 106 calorii (simbol: th). TERMIER [termie], Pierre-Marie (1859-1930), geolog francez. Prof. univ. la St. Etienne şi Paris. Considerat părintele studiilor de tectonică şi geodinamică modernă. Lucrări privind tectonica Alpilor şi Apeninilor („Sinteza geologică a Alpilor"). A elaborat o sinteză asupra tectonicii m-ţilor Carpaţi. M. de onoare al Acad. Române (1928). TERMINA (< fr., lat.) vb. I 1. Tranz. A face ceva până la capăt; a pune capăt, a sfârşi, a isprăvi. 2. Refl. A se încheia, a se sfârşi cu. TERMINAL, -Ă (< fr., lat.) adj., s. n. 1. Adj. Care se află la extremitate, la capăt, la vârf. ♦ Care marchează sfârşitul, încheierea. Stadiul t. al unei boli marchează evoluţia spre deces, care nu mai poate fi împiedicat prin nicio formă de tratament. 2. S. n. (INFORM.) Periferic (2). 3. Ansamblul instalaţiilor de pompare şi stocare aflat la extremitatea unei conducte (t. petrolier şi t. gazeifer). 4. Loc într-o gară sau aerogară servind ca punct de plecare sau venire pentru pasageri. TERMINAŢIE (< lat.) s. f. 1. Parte terminală a unui lucru. <0- (ANAT.) T. nervoasă = extremitate periferică a unei fibre nervoase. T.n. pot fi axonale (terminându-se pe o celulă nervoasă sau pe un organ periferic) sau dendritice realizând conexiuni cu axonii altor neuroni. 2. (LINGV.) Parte finală a unui cuvânt, indiferent de valoarea ei morfologică. TERMINISM (< fr.) s.n. Varianta radicală a nominalismului scolastic, susţinută de Ockham şi ockhamişti, care refuză să interpreteze universalele drept nume de entităţi distincte de lucrurile individuale denotate de termenii generali. 81 TERMOELASTICITATE TERMINOLOGIC, -Ă (< fr. {i}) adj. Care se referă la terminologie, de terminologie. TERMINOLOGIE (< fr., germ. {i}; {s> lat. termen „termen" + gr. logos „studiu") s. f. Totalitatea termenilor (II 1) de specialitate folosiţi într-o disciplină, într-o ştiinţă, într-o ramură de activitate etc. TERMINUS1 (în mitologia romană), zeul hotarelor, ocrotitorul proprietăţilor particulare şi al teritoriului public al Romei. Simbolizat printr-o piatră de marcaj sau printr-un stâlp. îi era consacrată sărbătoarea Terminaţia la sfârşitul vechiului an roman. TERMINUS2 (cuv. lat. „capăt") s. n. invar. Ultimul punct, capătul unei căi de comunicaţie (al unui traseu de tramvai, autobuz etc.). TERMISTOR (< fr. {i}) s. n. Rezistor fabricat prin sinterizare din oxizi cu proprietăţi semiconductoare, a cărui rezistenţă electrică variază mult cu temperatura; este folosit în construcţia unor stabilizatoare de tensiune, a unor relee termice etc. TERMIT (< fr. {i}; {s} gr. therme „căldură") s. n. Amestec pulverulent de oxid al unui metal (ex. oxid de fier cu un aluminiu, magneziu etc.), care, după aprindere, arde cu degajare mare de căldură; este folosit în metalurgie pentru elaborarea metalelor omogene, la sudarea aluminotermică etc. TERMITE (< fr. {i}; {s} lat. termit „specie de viermi") s. f. pl. Ordin de insecte din subclasa Pterigote, cu metamorfoză incompletă, cu aripi egale, de dimensiuni relativ mici (0,5-2 mm), incolore şi oarbe (Isoptera). Ordinul include c. 2 200 sPecii, foarte răspândite în toată zona tropicală şi în cea subtropicală; unele specii se extind chiar dincolo de aceste limite şi pot fi întâlnite în S României (ex. Reticulitermes lucifugus). Trăiesc în colonii complexe, formate din lucrătoare, ..soldaţi” şi reproducători. Sunt xilofage, având un rol important în circuitul materiei în ecosistemele naturale prin capacitatea lor de a digera celuloza, datorită simbiozei cu protozoare sau bacterii, dar pot fi şi dăunători importanţi, distrugând rapid obiectele şi construcţiile din lemn. Unele specii îşi construiesc termitiere, altele însă îşi fac cuib în lemnul arborilor şi chiar în materialul lemnos din structura clădirilor. Prin procesele specifice de digestie degajă în atmosferă C02 şi metan, gaze cu efect de seră. Anumite t. africane cultivă în cuiburile lor ciuperci care le servesc drept hrană. Sin. furnici albe. TERMITIERĂ (< termite) s. f. Adăpost al unei colonii de termite, de formă caracteristică în funcţie de specie. în multe cazuri sunt construcţii complexe, realizate în sol sau deasupra solului, din pământ întărit sau dintr-o pastă asemănătoare cu hârtia (rezultată din prelucrarea celulozei), în formă de movile, conuri, turnuri, stâlpi sau ciuperci. Au un sistem foarte performant de ventilaţie şi reglare a temperaturii. Unele pot atinge 2-3 m înălţime, dând un aspect aparte peisajului din savane. TERMO- (< fr.; {s} gr. thermos „cald") Element de compunere cu sensul „referitor la căldură, la temperatură", care serveşte la formarea unor substantive şi a unor adjective. TERMOCARST (< termo- + carst) s. n. (GEOMORF.) Totalitatea formelor şi proceselor ce apar pe supr. gheţii, zăpezii şi terenurilor îngheţate (pâlnii de surpare, depresiuni şi şei de tasare) prin dezgheţ diferenţiat şi care au similitudini cu relieful carstic. V. şi gelisol. TERMOCAUTER (< fr. {i}) s. n. Cauter de platină care acţionează prin căldură. TERMOCENTRALĂ (< termo- + centrală) s. f. Centrală termoelectrică. TERMOCHIMIC, -Ă (< fr.) adj. Care aparţine termochimiei, privitor la termochimie, de termochimie. TERMOCHIMIE (< fr.) s. f. Ramură a chimiei fizice care se ocupă cu studiul efectelor termice ce însoţesc reacţiile chimice şi unele procese fizico-chimice (topire, vaporizare etc.). TERMOCINETICĂ (< termo- + cinetică) s. f. (FIZ.) Capitol al căldurii (1) care studiază transmiterea energiei termice. TERMOCOAGULARE (< termo- + coagulare) s. f. Metodă de hemostază chirurgicală prin care este oprită o hemoragie cu ajutorul termocauterului sau electrocauterului. TERMOCOMPRESOR (< fr.) s. n. (TEHN.) Instalaţie compusă dintr-un schimbător de căldură şi un compresor, folosită pentru valorificarea căldurii de condensare a vaporilor secundari, în vederea utilizării ei pentru vaporizarea soluţiei proaspete, în procesele de rectificare, de distilare, de concentrare etc. TERMOCONDUCŢIE (< termo- + conducţie) s. f. (FIZ.) Conducţie. TERMOCONVECŢIE (< fr. {i}) s. f. (FIZ.) Mişcare de ansamblu a particulelor unui fluid provocată de diferenţa de temperatură dintre reg. acestuia. TERMOCOPIERE (< termo- + copiere) s. f. Reproducere pe cale uscată a unor acte sau documente, folosind o hârtie acoperită cu un strat sensibil la acţiunea căldurii. TERMOCUPLU (< fr.) s. n. Dispozitiv constituit din două conductoare de natură diferită, având capetele sudate, şi dintr-un instrument electric de măsurat, intercalat în circuit, utilizat pentru măsurarea temperaturilor pe baza folosirii efectului termoelectric Seebeck. TERMODIFUZIE (< fr. {i}) s. f. (FIZ.) Difuzie a moleculelor unei substanţe între două regiuni cu temperaturi diferite; se produce dinspre regiunea mai caldă către cea mai rece. TERMODINAMIC, -Ă (< fr. {i}) adj. Care aparţine termodinamicii, privitor la termodinamică sau la metodele sale; referitor la transferul de energie termică, la schimbul de căldură. TERMODINAMICĂ (< fr.) s.f. 1. Parte a fizicii al cărei obiect de studiu îl constituie stările de echilibru ale sistemelor fizico-chimice şi proprietăţile generale ale proceselor care conduc la astfel de stări, procese în care pot interveni şi fenomene termice. Primul principiu al t. (legea transformării şi conservării energiei, fundamentat, în forma sa cea mai simplă, de J.R. von Mayer în 1840 şi de J.P. Joule în 1843) exprimă conservarea cantitativă a energiei şi transformarea ei calitativă; principiul al doilea, elaborat pe generalizarea teoremei lui N.L.S. Carnot (1819) şi formularea lui R. Clausius (1850), concomitent cu W. Thomson, afirmă existenţa unui sens unic pentru transformările sistemelor fizice, iar principiul al treilea enunţat de W.H. Nernstm 1906 şi reformulat de M. Planck (1911) afirmă imposibilitatea atingerii temperaturii de zero absolut printr-un număr finit de transformări. 2. Adj. Care aparţine termodinamicii (1), privitor la termodinamică sau la metodele sale; referitor la transferul de energie termică, la schimbul de căldură. TERMOELASTICITATE (< termo-+ elasticitate) s. f. Capitol al mecanicii corpului solid care se ocupă cu studiul stărilor de tensiune şi al deformaţiilor produse sub acţiunea unui câmp termic. Domeniul este important la proiectarea TERMOELECTRIC 82 maşinilor care lucrează în regimuri speciale de temperatură. TERMOELECTRIC, -Ă (< fr. {i}) adj. 1. Care se referă la fenomenele în care energia termică se transformă în energie electrică (ex. centrală t.); privitor la efectele datorate interacţiunii fenomenelor termice cu cele electrice în conductoare şi semiconductoare. ^ Efecte termoelectrice = efecte care constau în interdependenţa dintre mărimile termice şi electrice caracteristice fenomenelor respective; ele sunt: efectul t. Seebeck (producerea unei tensiuni electromotoare într-un circuit format din două conductoare sau semiconductoare de naturi diferite, sudate la ambele capete şi având joncţiunile la temperaturi diferite), efectul i. Peltier (degajarea sau absorbţia de căldură în regiunea de contact a două conductoare sau semiconductoare de naturi diferite când prin acestea trece un curent electric) şi efectul t. Thomson (degajarea sau absorbţia locală de căldură, care se produce într-un conductor sau semiconductor atunci când este parcurs de curent electric şi încălzirea este neuniformă). 2 Referitor la termoelectricitate, care aparţine termoelectricităţii. TERMOELECTRICITATE (< termo-+ electricitate) s. f. Capitol al electricităţii care studiază efectele de apariţie a unei tensiuni electromotoare în circuitele neomogene sub acţiunea unei încălziri neuniforme sau efectele de apariţie a unui transfer de căldură între punctele acestor circuite sub acţiunea curentului electric care le străbate. TERMOEMjSIE (< termo- + emisie) s. f. Emisie termoelectronică. TERMOFICA (< termo- ,după electrifica, radiofica) vb. I tranz. A alimenta cu căldură o întreprindere industrială, o instalaţie, o locuinţă etc. TERMOFICARE (< termofica) s. f. Sistem de alimentare cu căldură a unor întreprinderi industriale, instalaţii, grupuri de clădiri pentru locuit etc., printr-o reţea de distribuţie specială de la un centru în care se produc concomitent energie electrică şi căldură. TERMOFjL, -A (< fr. {i}; {s} termo-+ gr. philos „iubitor") adj. 1. (Despre organisme acvatice) Care este prezent în apele termale; la care temperatura optimă de dezvoltare este de c. 60° C. Unele nevertebrate şi diverse alge pot rezista la temperaturi foarte ridicate, fiind întâlnite în gheizere şi alte izvoare fierbinţi. Alte organisme t. sunt legate de ape mezo- şi chiar hipotermale (dar care le asigură temperaturi relativ ridicate în timpul iernii), ca de ex. nufărul termal din L. Peţea (Nymphaea lotus var. thermalis). 2. (Despre plante) Care au nevoie de temperaturi ridicate în timpul sezonului de vegetaţie sau care nu suportă temperaturi scăzute în timpul iernii. Termenul se referă îndeosebi la specii cu exigenţe mai mari faţă de temperatură decât majoritatea speciilor din reg. respectivă. în România sunt considerate plante relativ termofile cărpiniţa, liliacul sălbatic, mojdreanul, scumpia ş.a. TERMOFIXARE (< termo- + fixare) s. f. Procedeu de stabilizare a dimensiunilor, formei şi culorii unor produse textile prin tratare la cald în mediu uscat. TERMOFOR (< germ.; {s} termo-+ gr. phoros „care poartă“) s. n. Pernă de cauciuc umplută cu apă caldă sau încălzită electric, care se aplică pe o regiune a corpului în caz de crize dureroase (ex. dureri reumatice, nevralgii). TERMOGEN, -Ă (< fr.; {s} termo-+ gr. gennan „a produce") adj. Care produce căldură. ♦ Spec. (Despre bacterii) Care, în procesele de fermentaţie (în general putride), produce o importantă degajare de căldură. TERMOGENEZĂ (< fr.) s. f. Producere de căldură în organismul animal. Se poate realiza pe două căi: metabolică (prin reacţii chimice catabolice intracelulare) şi prin activitate musculară (în timpul lucrului mecanic sau prin contracţie frisonală). TERMOGRAF (< fr. {i}; {s} termo-+ gr. graphein „a scrie") 1. s. n. (METEOR.) Termometru înregistrator. 2. (MED.) Aparat folosit pentru realizarea termografiilor. TERMOGRAFIE (< fr.) s. f. Tehnică medicală care, prin înregistrarea radiaţiilor infraroşii emise de piele, permite detectarea unor zone cu o temperatură mai ridicată (care ar putea fi asociate cu o dezvoltare tumorală sau un proces inflamator). Tehnica este utilizată în special în examinarea glandei mamare pentru a detecta cancerul mamar. TERMOIONICĂ (< fr.) s. f. Capitol al fizicii care studiază emisia de electroni sau de ioni de către corpurile incandescente. TERMOIZOLANT, -Ă (< termo- + izolant) adj. (Despre materiale, elemente de construcţie etc.) Care îngreunează sau împiedică transmiterea căldurii, permiţând izolarea unei incinte faţă de influenţele termice exterioare. Sin. calorifug. TERMOIZOLARE (< termo- + izolare) s.f. Izolare termică. TERMOLABjL, -Ă (< fr. {i}) adj. (Despre substanţe, materiale etc.) Care este sensibil la acţiunea căldurii; care îşi modifică însuşirile în urma variaţiei temperaturii. TERMOLjZĂ (< fr.) s. f. Pierdere de căldură de către organismul animal atât prin căi nonevaporative: emiterea de radiaţii infraroşii, transmiterea căldurii către corpurile reci cu care organismul vine în contact (conducţie) şi cedarea căldurii către aer sau apă, care formează curenţi la suprafaţa corpului (convecţie) cât şi prin căi evaporative: transformarea în vapori a apei din secreţiile pielii şi de la nivelul tractului respirator. TERMOLUMINESCENŢĂ (< fr. fi}) s. f. Lumină slabă emisă de unele substanţe în urma unei încălziri moderate, pe baza energiei dobândite anterior printr-o excitare electrică, chimică etc. Procesul este utilizat pentru datarea materialelor ceramice provenite din situri arheologice, având în vedere că numărul de purtători de sarcină prezenţi într-un eşantion de ceramică depinde de timpul scurs de la data producerii (arderii) obiectului respectiv. TERMOMETRIC, -Ă (< fr. fi}) adj. Privitor la termometru sau la termometrie; de termometru sau de termometrie. ^ Scară t. = scară de valori a cărei unitate de măsură se stabileşte pe baza alegerii şi divizării unui interval cuprins între două temperaturi fixe, acestora atribuindu-li-se câte o valoare convenţională; divizarea se face în grade termometrice, dilatarea sau contracţia corpului termometrie (un ^ fluid) fiind considerată liniară. în s.t. Celsius, temperaturile fixe sunt temperatura de topire a gheţii, căreia i se atribuie valoarea zero, şi cea de fierbere a apei, căreia i se atribuie valoarea 100. în s.t. Reaumur aceloraşi temperaturi li se atribuie valorile zero şi respectiv 80, în s.t. Fahrenheit 32 şi respectiv 212, iar în s.t. Kelvin (absolută) 273,16 şi respectiv 313,15. TERMOMETRIE (< fr. {i}) s. f. Ansamblul metodelor utilizate pentru determinarea temperaturii corpurilor. Există diferite scări termometrice: Celsius, Fahrenheit, Reaumur, Kelvin. Termometrele etalon sunt cele cu germaniu şi cu platină. TERMOMETRU (< lat., germ., it., fr. {i}; {s} termo- + gr. metron 83 TERNOPIL măsură41) s. n. 1. Instrument utilizat pentru măsurarea temperaturii mediilor sau a corpurilor cu care vine în contact. Printre primele t. a fost termoscopul lui G. Galilei, perfecţionat ulterior în t. cu alcool. Termenul t. apare în 1636. Cele mai răspândite sunt t. cu lichid (mercur, alcool etc.); lichidul este conţinut într-un mic rezervor care comunică cu un tub capilar dispus în faţa unei scări gradate. Modificarea volumului lichidului în raport cu variaţia temperaturii duce la modificarea lungimii coloanei de lichid care pătrunde în tubul capilar. T. înregistrator v. termograf. ^ T. medical = t. cu mercur, gradat de la 35-42°C, care posedă o şicană (2) între tubul capilar şi rezervor cu scopul păstrării aceleiaşi indicaţii şi după încetarea contactului cu corpul. 2. (GEOL.) T. geologic = t. mineral cu condiţii de temperatură cunoscute şi care permite măsurarea temperaturii absolute a formaţiilor geologice în care este plasat. TERMONASTE (< fr.) s. f. Mişcare provocată de variaţii ale temperaturii la unele flori (lalea, şofran), care se închid la frig şi se deschid la căldură. TERMONUCLEAR, -Ă (< fr.) adj. Reacţie t. = reacţie de fuziune a nucleelor elementelor uşoare, produsă sau amorsată pe cale termică, prin realizarea unor temperaturi de milioane de grade; această reacţie eliberează cantităţi uriaşe de energie, însă iniţierea şi stăpânirea (dirijarea) sa prezintă mari dificultăţi. ♦ Care se referă la reacţia termonucleară, care se bazează pe această reacţie. ^ Bombă t. = bombă cu hidrogen. TERMOPILE (THERMOPYLE), defileu în N Greciei, între muntele Kallidhromon şi G. Maliakos. Aici a avut loc în anul 480 î.Hr. o bătălie celebră, în care Leonida, regele Spartei, împreună cu 300 de ppartani, au pierit până la ultimul, încercând să oprească pătrunderea în Grecia centrală a armatelor persane, conduse de regele Xerxe. TERMOPLASTIC, -Ă (< fr. {i}) adj. (Despre materiale solide) Care nu-şi niodifică structura când este încălzit Până la înmuiere şi apoi răcit (ex. smoala). TERMORECEPTOR (< termo- + receptor) s. m. (FIZIOL.). Structură specializată (v. receptor) pentru recepţionarea excitaţiilor termice reci (corpusculii Krause situaţi în dermul Pielii şi mucoasa conjunctivă, bucală Şi vaginală) sau calde (corpusculii Ruffini situaţi în profunzimea dermului şi în hipoderm). TERMOREGLARE (< termo- + reglare) s. f. (FIZIOL.) Funcţie complexă aflată sub controlul sistemului nervos central prin care temperatura corpului animalelor homeoterme (mamifere, păsări) este menţinută constantă, indiferent de variaţiile temperaturii mediului înconjurător. Include procese de termogeneză şi termoliză. TERMOREGULATOR (< fr.) s. n. Termostat (1). TERMORELEU (< termo- + releu) s. n. Releu (1) a cărui funcţionare este comandată fie de modificarea temperaturii mediului ambiant, fie de căldura dezvoltată în urma trecerii curentului electric prin elementul sensibil. TERMOREZISTENŢĂ (< termo- + rezistenţă) s. f. Proprietate a unor materiale de a păstra o anumită rezistenţă mecanică la creşterea temperaturii. TERMORIGjD, -A (< termo- + rigid) adj. (Despre materiale solide) Care îşi modifică proprietăţile când este încălzit până la înmuiere şi apoi răcit, suferind transformări structurale ireversibile în urma acestui proces (ex. bachelita). TERMOS (< germ.) s. n. Termostat (2). TERMOSFER (< termo- + sferă) s. f. lonosferă. TERMOSIFON (< fr.) s. n. Instalaţie în care are loc circulaţia naturală a unui fluid provocată de diferenţa dintre greutatea specifică a fluidului cald, care se ridică prin conducta de plecare, şi cea a fluidului care vine prin conducta de întoarcere la sursa de căldură; se utilizează la încălzirea centrală a clădirilor, la răcirea motoarelor cu combustie internă etc. TERMOSTABjL, -Ă (< fr.) adj. (Despre substanţe, materiale etc.) Care este stabil la acţiunea căldurii; care nu-şi modifică însuşirile în urma variaţiei temperaturii. TERMOSTAT (< fr. {i}; {s} termo-+ gr. statos „stabil") s. n. 1. Aparat automat pentru controlul şi supravegherea temperaturii dintr-o incintă sau dintr-un sistem tehnic, în vederea menţinerii constante a acesteia prin acţiunea asupra sursei de căldură sau prin reglarea circulaţiei agentului termic (sau frigorific); termoregulator. ♦ Regulator automat al temperaturii unui motor cu ardere internă instalat în circuitul apei de răcire. 2. Incintă în care se menţine o temperatură constantă printr-o cât mai bună izolare termică (vas Dewar, sau termos, inventat de J. Dewar în 1898). La temperaturi foarte mari se produc totuşi plierderi de căldură, care sunt compensate de la o sursă comandată de la un t. (1). TERMOSTERILIZARE (< termo- + sterilizare) s. f. Sterilizare realizată prin încălzire. Se poate realiza cu ajutorul căldurii uscate (flambare, încălzire la roşu sau cu aer supraîncălzit în cuptoare electrice) sau al căldurii umede (fierbere, tindalizare, pasteurizare, ultrapasteurizare, auto-clavare). TERMOTEHNIC (< germ., fr. {i}) s. f. Ramură a tehnicii care studiază probleme de căldură şi de termodinamică, în legătură cu aplicaţiile lor în tehnică. TERMOTROPISM (< fr.) s. n. Mişcare de îndreptare către sursa de căldură a unor organe vegetale (frunze, rădăcini). TERN, -Ă (< fr.) adj. Şters, mat.; spălăcit. ♦ Fig. Mohorât; monoton. TERNAR, -A (< lat., fr.) adj. Care este compus din trei unităţi sau din trei elemente. -0- (STIL.) Vers t. = vers alcătuit din trei picioare metrice, toate accentuate. ♦ (Despre compuşi, sisteme fizico-chimice sau amestecuri) Care este constituit din trei elemente, trei componenţi, trei faze sau trei substanţe. ♦ (Despre succesiuni ritmice, măsuri sau forme muzicale) Care se divizează în trei. TERNAT (< fr.) adj. Format din trei părţi aproximativ egale (ex. frunzele de trifoi, formate din trei foliole). TERNI, oraş în centrul Italiei (Umbria), situat la poalele m-ţilor Apenini, pe râul Nera, la 80 km NE de Roma; 109,8 mii loc. (2006). Nod feroviar. Hidrocentrală. Ind. siderurgică; constr. de maşini. Produse chimice, textile şi alim. Ind. piei., electrotehnică şi sticlăriei. Centru comercial. Muzee. Ruinele unui amfiteatru roman. Catedrală (sec. 17). Bisericile San Salvatore (sec. 5-12), San Francesco (sec. 13, cu turn din 1345) şi San Pietro (sec. 14). Palatele Mazzancolli (sec. 14) şi Spada (sec. 16) în stil renascentist, în apropiere se află Cascata delle Marmore (165 m). Fondat de umbri (sec. 7 î.Hr.) sub numele de Interamna Nahartium. TERNOPIL (în rus. TERNOPOL; vechea denumire: TARNOPOL), oraş în V Ucrainei, în pod. Volîno-Podolic, la 120 km E de Lvov; 220,7 mii loc. (2005). Ind. piei. şi încălţ. şi alim. TEROARE 84 Fundat în sec. 16. Ocupat de Austria în 1772, returnat Poloniei în 1920, anexat de U.R.S.S. în 1939. Din 1991 face parte din Republica Ucraina. TEROARE (< fr., lat.) s. f. Frică, spaimă violentă. ♦ Groază provocată în mod intenţionat prin diverse mijloace de intimidare, prin practicarea sistematică a violenţei, a ameninţărilor în scopul impunerii unui principiu, a unei puteri (politice) etc. ♦ Asuprire bazată pe intimidare, timorare. TEROFjTE (< fr. {i}; {s} gr. theros „vară" + phyton „plantă") s. f. pl. Nume dat plantelor erbacee lipsite de capacitatea de a forma organe de iernare (muguri, rizomi) şi care se înmulţesc numai prin seminţe. în această categorie intră plantele anuale, care se usucă la sfârşitul sezonului favorabil al anului, dar şi plantele efemere, care parcurg foarte repede ciclul de vegetaţie atunci când, ocazional, dispun de condiţii favorabile, după care seminţele lor pot aştepta mai mulţi ani în sol o nouă situaţie favorabilă. T. anuale se întâlnesc în general în locuri cu o densitate scăzută a covorului vegetal - ex. macul de câmp, scânteuţa (1), iar cele efemere în deserturi. TERORISM (< fr., germ. {i}) s. n. Sistem de acţiuni violente comise de o organizaţie, de o grupare (militară sau paramilitară), de o persoană asupra unor oameni sau instituţii în scopul obţinerii unor avantaje politice, strategice, economice etc. sau al creării unui climat de insecuritate, anarhic. TERORIST, -Ă (< fr. {i}) adj. (Şi subst.) Care comite acţiuni bazate pe teroare; care este adept al terorismului. TERORIZA (< fr.) vb. I tranz. A ţine pe cineva sub teroare, a inspira groază, spaimă prin diferite mijloace de intimidare; a tiraniza. TERPANDRU (TERPANDROS) (prima jumătate a sec. 7 î.Hr.), poet şi muzician grec. Originar din ins. Lesbos. Inventarorul lirei cu 7 coarde, al nomosului (cântec apolinic cu formă fixă). A întemeiat la Sparta o şcoală pentru cântăreţi din acest instrument. TERPENE (< fr. {i}; {s} germ. Terpentin „terebentină") s. f. pl. Nume generic dat hidrocarburilor naturale lichide, cu miros plăcut, care se găsesc în diverse uleiuri eterice izolate din plante. TERPENTjNĂ s. f. Terebentină. TERPEZIŢA, com. în jud. Dolj, situată în zona de contact a piemontului Bălăciţei cu C. Desnăţuiului, pe râul Terpeziţa; 1 765 loc. (2008). Nod rutier. Satul T. a fost până nu demult un important centru de confecţionare a obiectelor din lemn (bărdace, linguri, fuse, darace ş.a.) şi a instrumentelor populare (fluiere, cavale, ocarine ş.a.). în satul T. se află biserica având dublu hram - Sf. Nicolae şi Sf. Dumitru (1786, renovată în 1899), iar în satul Căciulatu, biserica Adormirea Maicii Domnului (1800-1805). TERPIN (< fr. terpene) s. n. (FARM.) Hidrat de ~ = substanţă chimică utilizată în tratamentul afecţiunilor bronhice, deoarece fluidifică secreţia traheo-bronhică. TERPSIHORA (în mitologia greacă), muza dansului şi a cântecului coral. Era reprezentată cu o liră într-o mână şi împodobită cu ghirlande. TERRA v. Pământul (1). TERRA BLACHORUM (Ţara Românilor), denumirea documentară în sec. 13-14 a Ţării Făgăraşului. TERRAGNI [terrani], Giuseppe (1904-1943), arhitect italian. Adept al raţionalismului; unul dintre fondatorii „Grupului celor 7". Experienţe figurative influenţate de funcţionalism şi constructivism (monumentul eroilor de la Como). Cu „Casa dell Fascio" a realizat la Como una dintre cele mai semnificative opere ale arhitecturii moderne europene. TERRAMARE, cultură materială răspândită în N Italiei şi în Latium, în Epoca bronzului (2000-1800 î.Hr.). TERRA NOVA 1. V. Newfound-land. 2. Parc Naţional (1957) în SE prov. Newfoundland (Canada), pe ţărmul G. Bonavista, la 259 km N de St. John’s; 396,5 km2. Include stânci costiere, fiorduri, golfuri adânci, înălţimi împădurite, lacuri, mlaştini; viaţa animală cuprinde reni, râşi, vidre, urşi bruni, numeroase specii de păsări acvatice. 3. Rasă de câini de talie mare provenită din ins. T.N. (Newfoundland). Au o constituţie robustă, păr lung de culoare neagră; sunt buni înotători, fiind deseori folosiţi drept câini-salvamar. TERRA ROSSA (loc. it. „pământ roşu") s. f. 1. Depozit rezidual de culoare roşie-brună, constituit din hidroxizi de fier şi aluminiu, silice, unele minerale argiloase, format pe calcare sau pe alte roci, în condiţiile alterării acestora într-un climat umed şi cald. 2. Tip de sol din clasa cambisolurilor având un orizont B de culoare roşie; s-a format pe depozite predominant argiloase debazificate provenite din alterarea calcarelor. Răspândit îndeosebi în climat mediteranean; local se întâlneşte şi în SV României, pe roci calcaroase, considerându-se că în acest caz are caracter rezidual. Sin. sol roşu, cambisol cromic, eutricambosol rodie. TERT|P (< tc.) s. n. Şiretlic, stratagemă, viclenie. TERTULIAN (Quintus Septimius Florens Tertullianus) (c. 160-c. 210), teolog creştin roman. A pus bazele vocabularului creştin în limba latină, creând termenii tehnici ai teologiei: trinitas, persona etc. în lucrările sale, majoritatea apologetice şi polemice, sunt tratate subiecte precum: atitudinea creştinilor faţă de statul roman, apărarea dreptei credinţe împotriva ereziilor, dialogul critic cu filozofia („Apologeticul", „împotriva lui Marcion", „Contra lui Praxeas", „Despre învierea morţilor"). TERŢ, -Ă (< lat.) adj., s. m. 1. Adj. Care vine în rândul al treilea; al treilea. 2. S. m. (LOG.) Terţul exclus = principiu fundamental al gândirii, conform căruia un enunţ nu poate fi decât adevărat sau fals în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, o a treia posibilitate fiind exclusă (lat. tertium nori datur); determină raportul dintre propoziţiile sau termenii contradictorii. TERŢARQLA (< it.) s. f. Porţiune dintr-o velă care se strânge prin înfăşurare, pentru a reduce suprafaţa de pânză expusă vântului. TERŢĂ (< it., germ.) s. f. (MUZ.) Intervalul dintre două sunete la distanţă de trei trepte (ex. do-mi). TERŢET (< it.) s. n. Ansamblu format din trei voci care execută împreună o compoziţie vocală; lucrare muzicală (de obicei o parte dintr-o operă) scrisă pentru acest ansamblu. V. trio. TERŢIALIZARE (< fr.) s. f. Proces de extindere a activităţilor din sectorul terţiar, este caracteristic în general economiilor dezvoltate şi implică o creştere a ponderii populaţiei ocupate în acest sector. TERŢIAR, -Ă (< fr., lat.) adj. s. n. 1. Care reprezintă a treia fază, al treilea stadiu în dezvoltarea unui lucru. ^ Sector t. = sector al economiei unei ţări care cuprinde activităţi de transport şi telecomunicaţii, comerţ, finanţe, turism, educaţie, sănătate etc. 2. (GEOL.) s.n. Interval de timp cuprins între sfârşitul erei Mezozoice (cu c. 65 mii. ani în urmă) şi 85 TESLA începutul Cuaternarului (cu c. 1,8 mii. ani în urmă). Cuprinde cea mai mare parte a erei Cenozoice (Neozoice), respectiv Paleogenul (cu subdiviziunile Paleocen, Eocen, Oligocen) şi Neogenul (Miocen şi Pliocen). în T. flora şi fauna au dobândit caractere tot mai apropiate de cele actuale, producându-se o mare diversificare a angiospermelor, păsărilor şi mamiferelor. Clima, mai blândă decât cea actuală, a permis existenţa pe terit. României a unor elemente relativ termofile (strămoşi ai elefanţilor, rinocerilor, iar dintre plante magnolii, sequoia), alături de reprezentanţi ai genurilor actuale. Sfârşitul T. este marcat de răcirea puternică a climei din prima parte a Cuaternarului. 3. adj. Care se referă la formaţiile geologice, flora şi fauna din T. (2). TERŢIARI (< fr.) s. m. pl. Membri ai unor ordine catolice pentru mireni, dintre care cel mai important este cel înfiinţat de Francesco d’Assisi. TERŢINĂ (< it., germ.) s. f. Strofă alcătuită din trei versuri, dintre care primul rimează cu al treilea, iar al doilea cu primul şi cu al treilea din strofa următoare; poezie alcătuită din asemenea strofe. TERUEL, localit. în E Spaniei (Aragon), la NV de Valencia; 31,3 mii loc. (2001). Ţesături de lână; prelucr. lemnului; produse alim.; piei. Monumente în stil mudejar (biserica San Pedro, sec. 13; catedrală, sec. 13-16), turnurile Santa Maria şi San Martino, apeductul lui Bedel (sec. 16). Centru de ceramică în^ sec. 14-17. Fondat de iberi, anticul Turba a fost distrus de romani în Războaiele Punice. Cucerit de Alfons II al Aragonului (1171). în timpul Războiului Civil (1936-1939), oraşul a fost teatrul unor lupte grele, care au marcat începutul ultimei ofensive republicane importante (dec. 1937-febr. 1938). . TERZAGHI, Karl von (1883-1963), ■nginer american, de origine austriaca. Prof. univ. la Istanbul, Boston, Viena, Cambridge (Harvard) (Massa-chusetts). Considerat creatorul mecanicii solurilor, domeniu în care a Publicat numeroase studii şi lucrări teoretice („Mecanica solurilor"). Pro-lecte de baraje, porturi, aeroporturi, Poduri, construcţii civile şi industriale de mare amploare (barajul de la Assuan). TESAC (< rus.) s. n. Sabie scurtă Şţ iată, purtată în trecut de infanterişti Şi de sergenţii de stradă. ♦ P. restr. Teacă (de sabie). TESALIA (ŢHESSALfA), reg. depresionară în Grecia centrală, încadrată de m-ţii Pind în V şi Olimp în N şi drenată de râul Pinios. Relief de câmpie cu alt. sub 100 m. Climat mediteranean. Formată din două compartimente: Lârisa în E şi Trikkala în V. Viticultură şi pomicultură (citrice). Locuită iniţial de pelasgi şi apoi de dorieni, a intrat sub dominaţia Macedoniei (344 î.Hr.) şi apoi sub cea romană, odată cu întreaga Grecie antică. A făcut parte din Imp. Bizantin (până în 1348), apoi din Serbia, iar din 1396 din Imp. Otoman. în 1881 a revenit Greciei. TESALONIC v. Salonic. TESALONICENI, Epistolele către scrieri ale „Noului Testament" constând în două scrisori ale Apostolului Pavel către creştinii din Salonic (Thessalonîki). Prima este cea mai veche scriere a lui Pavel (50-51 d.Hr.). Conţin, pe lângă îndemnuri practice, informaţii cu privire la soarta morţilor şi la întoarcerea lui Hristos. TESCOVjNĂ (< cf. tescui) s. f. Produs secundar rezultat în urma presării strugurilor, compus din resturi de pieliţe, seminţe, ciorchini, şi din care, după fermentare, prin distilare, se obţine rachiul de t.; boştină. TESCU! (< teasc.) vb. IV tranz. 1. A presa struguri, fructe pentru a extrage mustul; a pune la teasc. 2. Fig. A ticsi, a îndesa. TESEU (THESEUS, TEZEU) (în mitologia greacă), erou legendar, rege al Aticii, fiul regelui Egeu (după alte versiuni chiar al lui Poseidon) şi al Aerthei. I se atribuie numeroase fapte de vitejie, printre care stârpirea tâlharilor de pe drumurile Aticii (cel mai iubit dintre aceştia fiind Procust), uciderea Taurului din Marathon şi a Teseu (Theseus, Tezeu) Nikola Tesla Minotaurului din Labirint. Participă la expediţia Argonauţilor în căutarea Lânii de Aur şi luptă alături de lapiţi împotriva Centaurilor. Coboară în Infern cu intenţia de a o răpi pe Persefona pentru a i-o oferi ca soţie prietenului său Pirithos, dar este ţintuit de Hades în jilţul uitării, de unde va fi salvat de Herakles. Rege reformator, ridică prestigiul cetăţii unificând întreaga reg., introduce primele instituţii democratice, reorganizează jocurile istmice în cinstea lui Poseidon. Renumit pentru iubirile şale (Ariadna, Antiope, Fedra ş.a.). înlăturat de la tron în timpul îndelungatei sale absenţe, se retrage la curtea regelui Lycomedes, unde va şi muri. TESHIGAHARA Hiroshi (1927-2001), pictor, sculptor, maestru de ikebana, regizor de operă, regizor japonez de film. Apropiat de cercurile suprarealiste, a devenit reprezentant al Noului val nipon. Extinde în cinema concepţiile sale avangardiste experimentate în alte arte, găsindu-şi suportul dramaturgie în literatura lui Kobo Abe („Femeia nisipurilor", „Chipul altuia", „Omul fără hartă"). TESLA [tesle], Nikola (1856-1943), inventator american, de origine croată. Stabilit în S.U.A. în 1884. Lucrări în domeniul electrotehnicii, al tehnicii tensiunilor înalte şi al radiotehnicii. A realizat motorul electric asincron care-i poartă numele, generatorul de frecvenţă înaltă, 1891, sisteme de radiocomunicaţii, printre care staţia de radioemisiune de la Colorado Springs Falls (1899-1900). A inventat (1891) transformatorul şi a descoperit undele terestre staţionare (1899-1900). A proiectat centrala electrică de la Niagara (1893). TESLA (< fr. {i}; {s} n. pr. Tesla) s. f. Unitate de măsură a inducţiei magnetice (simbol: T), egală cu inducţia corespunzătoare unui flux magnetic. TESLA 86 TESLĂ (< sl.) s. f. Unealtă tăietoare, compusă dintr-un corp de oţel cu un tăiş drept sau curb şi o coadă scurtă de lemn, folosită de dulgheri, rotari şi dogari la fasonarea lemnului prin cioplire. TESLUI 1. Râu, afl. dr. al Oltului în C. Caracalului; 94 km. Izv. din SE dealurilor Amaradiei, de la 250 m alt., străbate N C. Romanaţi, unde are un curs meandrat, şi se varsă în aval de satul Fărcaşele, jud. Olt. Seacă pe anumite porţiuni în timpul verilor aride. Afl. pr.: Schiaua, Brâncoveanca, Frăsinet, Potopin. 2. Com. în jud. Dolj, situată în C. Romanaţi, pe râul Teslui; 2 544 loc. (2008). Haltă de c.f. (în satul Ţărţăl). Nod rutier. Zonă de interes cinegetic (în satul Fântânele). Bisericile Naşterea Domnului (1783), Sf. Nicolae (1830), Sfinţii Voievozi (1839, cu picturi murale interioare din 1843) şi Sf. Nicolae (1840), în satele Preajba de Pădure, Fântânele, Viişoara-Moşneni şi T. 3. Com. în jud. Olt, situată în zona de contact a piemontului Cotmeana cu terasele de pe stg. Oltului, pe stg. lacului de acumulare Strejeşti; 2 683 loc. (2008). Centru viticol. Până la 1 ian. 1965, satul şi com. T. s-au numit Boşoteni. Bisericile Sf. Troiţă (1767), Sfinţii Voievozi (1802) şi Sf. Nicolae (1835), în satele Schitu Deleni, Deleni şi Comăniţa. TESPIS (THESPIS) (sec. 6 Î.H.r.), poet grec. Considerat părintele tragediei. A inventat prologul şi a introdus actorul în reprezentaţiile dionisiace. TESSIN v. Ticino. TESSIN [tesi:n], familie de arhitecţi suedezi. 1. Nicodemus (Cel Bătrân) (1615-1681). în serviciul Curţii suedeze (1676). Capodopera sa este palatul Drottningholm (în stil baroc) de lângă Stockholm. Terminat de fiul său. 2. Nicodemus (Cel Tânăr) (1654-1728). Cel mai de seamă reprezentant al barocului suedez (reconstrucţia palatului regal al lui Carol IX, a Palatului Tessin din Stockholm, parcul regal de la Drottningholm). TEST (< fr. {i}) s. n. Orice procedeu care constituie o acţiune simplă sau o suită de operaţii destinate să pună în evidenţă caracteristicile unei substanţe, ale unui organism sau ale unei funcţiuni. ♦ Probă prin care se examinează nivelul dezvoltării intelectuale, aptitudinile, cunoştinţele cuiva; materialul folosit în acest scop. Sin. t grilă. ♦ (PSIH.) Probă standardizată, comportând aceeaşi sarcină pentru toate persoanele investigate, prin care se examinează comportamente şi trăsături psihice: memorare, învăţare, atitudini, aptitudini etc. -O- T. Apgar = metodă de evaluare globală a stării copilului la naştere, bazată pe cercetarea unor semne clinice: aspectul, pulsul, grimasa, activitatea (mobilitatea), respiraţia. Se notează de la 1 la 10 (cel mai bun rezultat posibil). Numele vine de la Virginia Apgar (1909-1974), medic pediatru american, care a pus la punct acest test. TESTA (< fr.) vb. I tranz. A supune unui test. TESTAMENT (< fr., lat.) s.n. 1. (DR.) Act juridic unilateral, personal şi solemn, esenţialmente revocabil cât timp testatorul este în viaţă, prin care cineva îşi exprimă dorinţele ce urmează a-i fi împlinite după moarte, mai cu seamă referitoare la averea sa. Noul T. v. „Noul Testament". Vechiul T. v. „Vechiul Testament2. Specie a literaturii religioase legată de numele celor mai importante persoane din „Vechiul Testament" şi cuprinzând dezvăluiri asupra evenimentelor trecute sau profeţii (T. lui Adam, al lui Isaac, al celor 12 Patriarhi etc.). TESTAMENTAR, -Ă (< lat., fr.) adj. (DR.) Cuprins în testament; privitor la testament (ex. clauză t., executor t.). TESTATOR, -OARE (< lat., fr.) s. m. şi f. Persoană care a făcut un testament; autorul unui testament. TESTEA (< tc.) s. f. Pachet conţinând un număr fix (de obicei 12 sau 24) de obiecte de acelaşi fel (azi mai ales ace), ambalate împreună în vederea vânzării. TESTEMEL (< tc., bg.) s. n. (Pop.) Basma; năframă. TESTEMIŢEANU, Nicolae (1927-1986, n. Ochiul Alb, Basarabia), chirurg român. Prof. univ. la Chişinău; rector al Facultăţii de Medicină din Chişinău (1959-1963). Medic-şef al Spitalului Clinic Republican; ministru al Sănătăţii din Republica Moldova (1963-1968). Specialist în domeniul chirurgiei generale, traumatologiei, medicinii sociale şi al managementului sanitar. TESTER (< engl., fr.) (IND. EXTR.) Aparat care, introdus în gaura de sondă cu ajutorul garniturii de prăjini de foraj, permite recoltarea din strate posibil saturate cu hidrocarburi a unor probe de fluid în vederea unor analize. TESTICUL (< lat., fr.) s. n. (ANAT.) Organ genital masculin pereche, situat în reg. inghinală. Are două funcţii: producerea gârneţilor masculini (v. spermatogeneză) şj secreţia hormonilor androgeni (testosteron). TESTICULAR, -Ă (< fr.) adj. Care aparţine testiculului, care se referă la testicul. TESTIMONIALĂ (< lat., fr.) adj. (DR.) Probă ~ = probă cu martori. TESTIMONIU (< lat.) s. n. Mărturie, dovadă; concr. act, document certificator. TESTOSTERON (< fr.; {s} fr. test[icule] + ster[ol] + [hormjone) s. m. Steroid androgen, constituind hormonul sexual masculin, cu rol de a induce şi de a menţine la bărbat caracterele sexuale secundare; determină dezvoltarea şi troficizarea testiculelor şi a glandelor anexe ale aparatului genital. Are şi rol de favorizare a dezvoltării generale a organismului (efect anabolizant). La bărbat este sintetizat de testicule, iar la femeie, în cantitate mică, de ovare şi glandele suprarenale. TESTUDINjDE s.f. pl. Familie de reptile din ordinul Chelonieni, în care sunt incluse broaştele ţestoase de uscat. Se caracterizează prin carapacea foarte bombată şi strâns sudată cu plastronul. Se deplasează foarte lent şi sunt preponderent ierbivore. în România se întâlnesc două specii, de dimensiuni relativ mici, ţestoasa lui Hermann (Testudo hermanm) în SV ţării şi ţestoasa dobrogeană {Testudo graeca ibera), ambele ocrotite. Există însă şi specii de mari dimensiuni, ca broasca ţestoasă din arh. Galâpagos (care poate atinge o greutate de 270 kg) şi ţestoasa uriaşă din arh. Seychelles, protejată în atolul Aldabra. TESTUT [testu], Jean Leo (1849-1925), medic şi anatomist francez. Cercetări în domeniul anatomiei descriptive şi topografice, cu aplicaţii în medicina operatorie. Lucrări didactice („Tratat de anatomie umană"). TEŞ| (< sl.) vb. IV tranz. A tăia pieziş (un lemn, un trunchi de copac etc.). ♦ A rotunji, a nivela muchia sau vârful unui obiect ascunţit. ♦ A turti (într-o parte). TEŞjRE (< teşî) s. f. Acţiunea de a teşi. ♦ (TEHN.) Operaţie de 87 TETRAET1LPLUMB formare a unei feţe oblice la muchia unui obiect, având de obicei lăţimea mjcă faţă de lungime. în industria sticlei operaţia se numeşte bizotare. > Operaţie de formare a unei porţiuni tronconice la extremitatea unei găuri cilindrice. TEŞITQR (< teşi) s. n. Unealtă constituită dintr-o tijă de oţel cu una sau ambele extremităţi tronconice, folosită la teşirea găurilor cilindrice. TEŞITURĂ (< teşi) s. f. 1. Tăietură piezişă făcută într-un lemn, într-un trunchi de copac etc. ♦ Suprafaţă teşită a unui obiect. ♦ (TEHN.) Suprafaţă conică obţinută prin operaţia de teşire. 2. Ciot, buturugă. TETANIC, -Ă (< fr.) adj. 1. Care se referă la tetanos, care provoacă tetanosul; provocat de tetanos. 2. Care se referă la tetanie. TETANIE (< fr. {i}) s. f. (MED.) Sindrom caracterizat clinic prin contracturi (contracţii puternice şi prelungite) ale muşchilor scheletici şi viscerali, cauzat de tulburări ale metabolismului fosfocalcic, de insuficienţa glandelor paratiroide, de hipovitaminoza D, hipomagneziemie, hipokaliemie, de tulburările grave gastrointestinale etc. TETANOS (< fr., gr.) s. n. Toxi-infecţie gravă provocată de toxina bacilului tetanie (Clostridium tetani). Poarta de intrare este o leziune cutanată. Poate evolua generalizat sau localizat. Caracterizată prin contracţii musculare dureroase şi violente, febră mare, tahicardie, accelerarea respiraţiei. Vaccinarea sistematică conferă protecţie sigură. tethys, mare uriaşă existentă în pre-Terţiar care separa continentele Laurasia şi Gondwana, acoperind în mare măsură reg. la ţărmul actual al Oc. Atlantic şi până la cel de V al Oc. Indian. Prin deplasarea spre N a blocurilor continentale desprinse din Gondwana şi înălţarea lanţului muntos aipino-carpato-himalayan s-a restrâns s-a fragmentat tot mai mult, ultimele resturi fiind reprezentate de mările Mediterană, Neagră şi Caspică. TETLEY [tetli], Glen (n. 1926), dansator şi coregraf american. Coregrafii cu caracter dramatic sau psihologic („Pierrot lunaire", „Lecţia de anatomie", „Sfinx"). . TETOIU, com. în jud. Vâlcea, situată în S piemontului Oltetului, pe râul Olteţ; 2 788 loc. (2008). Expl. de gaze naturale. Pomicultură. Până la 17 febr. 1968, satul şi com. T. s-au numit Bugiuleşti. Pe terit. com. T. au fost descoperite resturi fosile din Villafranchian şi urme de activitate a unor hominizi (c. 1 000 000-600 000 î.Hr.) considerate unele dintre cele mai vechi ^ vestigii de pe terit. României. în satul T. se află o biserică având dublu hram - Sf. Nicolae şi Adormirea Maicii Domnului (1792), iar în satul Tepesti, biserica Sf. Nicolae (1882). T^TOUAN [tetuă] sau TETUÂN, oraş în N Marocului, la 16 km de ţărmul M. Mediterane; 320,5 mii loc. (2004). Exploatări de min. de fier şi antimoniu. Piaţă pentru cereale şi ulei de măsline. Ind. mat. de constr. (ciment), chimică, textilă, piei., cosmeticii (săpun) şi alim. Bijuterii. Muzeu naţional de arheologie. 70 de moschei; biserică romano-catolică, Qasbah (1286). Oraş afirmat încă din sec. 8; după o perioadă de decădere, a fost reconstruit şi a cunoscut o perioadă de prosperitate, începând din 1492, îndeosebi datorită refugiaţilor sosiţi din Pen. Iberică ca urmare a politicii religioase a regilor catolici ai Spaniei. Oraşul vechi, care se păstrează foarte bine, a fost inclus (în 1997) în Patrimoniul cultural universal. Capitala Marocului Spaniol (1912-1956). Aici s-a semnat, la 26 apr. 1860, Tratatul de pace care punea capăt războiului declanşat de Spania împotriva Marocului. TETRA- (< fr.; {s> gr. tetra- „cu patru, de patru") Element de compunere cu sensul „format din patru", care serveşte la formarea unor substantive şi a unor adjective. TETRACARBONIL (< tetra- + carbonil) s. n. - de nichei = nichel carbonil. TETRACHENĂ (< fr.) s. f. Fruct format din patru achene, care se desfac numai la maturitate (ex. la lamiacee şi la boraginacee). TETRACICLINĂ (< fr.) s. f. Antibiotic produs de o specie de Streptomyces sau obţinut prin sinteză, având un spectru larg de acţiune, utilizat la tratamentul infecţiilor cu colibacili, ricketsii, unele virusuri etc. TETRACLORMETAN (< tetra- + dor + metan) s. n. Tetraciorură de carbon. TETRACLORURĂ (< tetra- + clorură) s. f. ~ de carbon = compus organic lichid, cu p.f. 76°C, cu miros plăcut, greu solubil în apă, uşor solubil în alcool, eter etc.; obţinut prin clorurarea directă a metanului sau din sulfură de carbon şi clor. Se foloseşte ca dizolvant, la umplerea unor stingătoare de incendiu etc. Sin. tetraclormetan. TETRACORALIER (< fr.) s. m. (La pl.) Ordin fosil de celenterate anto-zoare, cu simetrie bilaterală şi patru septe principale; au trăit din Silurian până la sfârşitul Paleozoicului; (şi la sg.) animal care face parte din acest ordin. TETRACORD (< fr.; {s> gr. tetrachordon ,,cu patru coarde") s. n. (MUZ.) 1. (în Antic.) Liră cu patru coarde. 2. Unitate intonaţională alcătuită din patru sunete consecutive care intră în componenţa unui mod. TETRADRAHMĂ (< fr.; cuv. gr.) s. f. Monedă de argint în Grecia antică, cu o valoare de patru drahme. TETRAEDRIC, -Ă (< fr.) adj. Privi- tor la tetraedru; în formă de tetra-edru. TETRAEDRJT (< fr.) s. n. Sulfostibiură naturală de cupru şi fier, adesea conţinând şi zinc şi argint, care cristalizează în sistemul cubic; are culoarea cenuşie de oţel până la neagră, luciu metalic şi se utilizează ca minereu de cupru, uneori şi de argint, stibiu şi mercur. TETRAEDRU (< fr.) s.n. Poliedru cu patru feţe triunghiulare, patru vârfuri şi şase muchii. TETRAETILPLUMB s.n. (CHIM.) Lichid incolor, toxic, insolubil în apă, solubil în hidrocarburi; (C2H3)4Pb. întrebuinţată ca adaos în benzină, având efect antidetonant. în prezent se tinde însă la utilizarea de benzină fără t. pentru a reduce poluarea cu plumb a mediului. tetradrahmă TETRAEVANGHEL 88 • e*fO^UUf«UN^4U tetraevanghel TETRAEVANGHEL (TETRA-EVANGHELIAR) (< ngr.) s. n. Carte care cuprinde textul complet al celor patru evanghelii spre deosebire de evangheliar, care de obicei cuprinde pasaje alese pentru duminici şi sărbători. Cele mai vechi t. de pe terit. României sunt cel al lui Nicodim (1405) din Ţara Românească şi cel al lui Gavril Uric (1429) din Moldova (aflat la Biblioteca Bodleiana din Oxford). TETRAGON (< fr.; {s} tetra- + gr .gonia „unghi") s. n. Poligon cu patru laturi; patrulater. TETRAGONAL, -Ă (< fr.) adj. Care are formă de tetragon. (MINER.) Sistem t. = sistem de cristalizare care prezintă un ax de simetrie de gradul patru. Forme cristalografice simple, caracteristice s.t sunt: prisma, piramida şi bipira-mida, tetragonale şi ditetragonale, trapezoedrul tetragonal etc. TETRAGRAMĂ (< fr.) s. f. Grup de patru litere care reprezenta iniţial numele ebraic al lui Dumnezeu, y-h-w-h (Yahweh) revelat lui Moise pe muntele Sinai; ulterior, orice grup de patru litere cu sens religios (de exemplu, t. crucii: I.N.R.I. - lisus Nazarineanul Rex ludeorum); folosită şi în sens apotropaic. TETRAHIDRONAFTALINĂ (< fr.) s. f. (CHIM.) Tetralină. TETRAUN (< fr. {i}) s. f. (CHIM.) Compus organic lichid, incolor, insolubil în apă, solubil în alcool, eter etc., obţinut prin hidrogenarea naftalinei; folosit ca solvent. Sin. tetrahidronaftalină. TETRALOGIE (< fr.; cuv. gr.) s. f. Grup de patru piese dramatice, format din trei tragedii şi o dramă satirică, pe care poeţii tragici greci o prezentau într-un spectacol teatral complet la concursurile din Antic. (ex. trilogia „Orestia" şi drama satirică „Prometeu" a lui Eschil). ♦ P. ext. Grup de patru opere literare sau muzicale, reunite printr-o temă comună. TETRAMETRU (< fr.) s. m. (în versificaţia greco-latină) Vers alcătuit din patru unităţi ritmice trisilabice (ex. dactil, anapest) sau din şase unităţi ritmice bisilabice (ex. iamb). ♦ Orice vers compus din patru unităţi ritmice. TETRAONjDE (< fr.) s.f. pl. Familie de păsări din ordinul Galiforme, de mărime mijlocie sau mare, cu aripi scurte, rotunjite, ciocul scurt şi gros; cele mai multe specii sunt sedentare şi prezintă un pronunţat dimorfism sexual. Răspândite în Europa, Asia şi America de Nord, îndeosebi în păduri de conifere, în munţi înalţi sau tundră, în România se întâlnesc cocoşul de munte, cocoşul de mesteacăn (ambele fiind specii ocrotite) şi ierunca. în tundră sunt răspândite două specii de ieruncă cunoscute şi sub numele de potârnichi albe (de tundră) sau ptarmigan. TETRAPOD1 (< fr.) s. n. (La pl.) Supraclasă de vertebrate (amfibieni, reptile, păsări, mamifere) cu patru membre adaptate pentru deplasarea pe uscat sau, în mod secundar, pentru locomoţia acvatică ori aeriană (Tetrapoda). TETRAPOD2 (< ngr.) s.n. Piedestal cu patru picioare, pe care se aşază Evanghelia sau diferite obiecte de cult. ^ TETRARH (< lat., ngr., fr.) s. m. (în Imp. Roman) 1. Suveran sau guvernator al unui sfert de regat sau al unei provincii. 2. Fiecare dintre cei patru membri ai unei tetrarhii. TETRARHJE (< fr.) s. f. Formă de conducere în Imp. Roman folosită pentru mici entităţi din provinciile orientale (Galatia, Siria, Palestina, ludeea ş.a.). împăratul Diocleţian (284-305) pentru o mai bună administrare şi apărare împotriva atacurilor externe, a împărţit Imp. în patru părţi conduse de doi auguşti şi doi cezari, subordonaţi acestora. TETRASILABIC, -A (< fr.) adj. (Despre cuvinte sau versuri) Format din patru silabe. TETRATLON (< fr.; {s} tetra- + gr. athlon „luptă") s. n. Probă sportivă combinată la care se face adiţia punctelor realizate de concurent în patru probe reunite, alese de organizatorii concursului. TETRAVALENT, -Ă (< fr.) adj (Despre elemente chimice) Care are valenţa patru. TETRODĂ (< fr. {i}; {s} tetra- + [electrjode „electrod") s. f. (ELT., TELEC.) Tub electronic cu patru electrozi (anod, catod, grilă-ecran şi grilă de comandă) situaţi într-un balon cu vid înaintat. TETTIUS IULIANUS (sec. 1 d.Hr.), general roman. Comandant de legiune în Moesia (69), guvernator al Numidiei (80-81). Comandantul armatei romane în bătălia cu dacii de la Tapae (88), care a încheiat primul război daco-roman. TETUÂN, v. Tetouan. TETZEL [tetsel], Johann (c. 1465-1519), călugăr dominican german. Inchizitor pentru Polonia (1509); a primit din partea arhiepiscopului Albert de Mainz (1517) dreptul de a vinde indulgenţe provocând violenta reacţie a lui Luther. Disputa este considerată prima manifestare publică a Reformei. TEU (< fr.) s. n. 1. Instrument compus dintr-o riglă de desen care are la o extremitate o piesă scurtă, numită „cap", şi care alunecă de-a lungul marginii planşetei. Se foloseşte la trasarea liniilor paralele sau înclinate cu un anumit unghi (cu ajutorul capului reglabil). 2. Armătură metalică cu trei ramificaţii, aşezate în formă de T, folosită la racordarea ţevilor. 3. Piesă fasonată din beton, fontă sau bazalt cu trei ramificaţii, folosită pentru canalizări. 4. Dispozitiv indicator în formă de T, folosit pe aeroporturi pentru a arăta direcţia şi sensul vântului. TEUCER (TEUKROS) 1. Fondatorul legendar al Troiei. Fiul zeului fluviu Scamandros şi al unei nimfe de pe muntele Ida. 2. Erou al Războiului troian, fiul lui Telamon şi al lui Hesione. S-a distins drept cel mai bun arcaş din armata aheilor. După război, alungat de tatăl său pentru că nu a răzbunat moartea fratelui său Ajax, s-a refugiat în Siria şi apoi în Cipru, unde a fondat noua Salamină. TEUGĂ (< fr.) s. f. Construcţie situată deasupra punţii superioare la prora unei nave, în interiorul căreia sunt amenajate magazii şi, mai rar, locuinţe pentru echipaj. TEURGjE (< fr.; {s} gr. theourgia „act al puterii divine") s. f. Tip de magie care constă în stabilirea unor raporturi active cu „spiritele cereşti". Invenţia ei i se atribuie lui lulianus (sec. 2 Î.Hr.); teurgii antici pretindeau că pot determina apariţia zeului şi 89 TEXTIL •intrarea sau ieşirea unui suflet în trupul omenesc. T. a renăscut parţial în Ev. Med.; utilizată şi în spiritism. TEUTATES sau TOUTATES, zeu în mitologia celţilor, numele său având semnificaţia de „Tată al tribului". Este identificat cu războiul (un fel de Marte sau Mercur galic). TEUTOBURG, PĂDUREA [toitoburk] (TEUTOBURGER WALD [toitoburger vait]), culme cu aspect deluros în N Germaniei, care închide către NE Renania de Nord-Westfalia. Alt. max.: 447 m (vf. Volmerstod). Aici, în anul 9 d.Hr, germanii, conduşi de Arminius, au nimicit legiunile romane, comandate de Publius Quinctilius Varus, guvernator al provinciei Germania. în această vreme, hotarul dintre latini şi triburile germanice s-a stabilit pe Rin. TEUTON, -Ă (< fr., lat.) s. m., adj. 1. S. m. pl. Trib germanic din pen. lutlanda, de unde în sec. 2 Î.Hr. a migrat spre S, invadând Galia. Au fost înfrânţi de Marius, la Aquae Sextiae (102 Î.Hr.). 2. S. m. pl. Denumire a membrilor Ordinului mona-ho-cavaleresc german creat în Palestina în 1189-1190 cu denumirea de „Fraţii Spitalului Sfânta Maria a Teutonilor" având ca preocupare îngrijirea răniţilor şi a bolnavilor din Cruciade. La începutul sec. 13 s-au strămutat în Europa, unde au jucat un important rol politic, religios şi militar; în 1211, regele ungur Andrei al H-lea, din motive militare şi religioase, i-a colonizat în Ţara Bârsei, locuită de români; după un violent conflict, în 1225 t. au fost alungaţi din S Transilvaniei. în c. 1230 cavalerii t. se stabilesc în Prusia, iar în ^237 se unesc cu Ordinul monaho-cavaleresc a! Gladiferilor. Până în 1283 cuceresc controlul asupra Prusiei şi fac din Marienburg centrul unei formaţii statale cu un accentuat caracter militar (1309-1525). înfrânţi *n bătălia de la Grunwald (1410), puterea lor a decăzut, iar prin pacea de la Torun (146(3), Ordinul t. a cedat o parte din terit. cucerite şi s:a recunoscut vasal regelui Poloniei. în 1525 averile Ordinului au fost securizate, punându-se bazele ducatului Prusiei. Dizolvat din ordinul lui Napoleon I în 1809, a fost refondat 1834 de împăratul Austriei, ca un Ordin religios caritabil, cu sediul la viena. 3. Adj. Teutonic. TEUTONIC, -Ă (< lat., fr.) adj. Oare aparţine teutonilor sau Ordinului teutonic, privitor la teutoni sau la Ordinul teutonic; teuton (2). TEUTSCH [toiţ/l 1. Georg Daniel *• (1817-1893, n. Sighişoara), Friedrich Teutsch episcop şi istoric sas din Transilvania. Episcop al Bisericii Luterane din Transilvania (din 1867). Preocupări privind istoria saşilor („Urkunden-buch zur Geschichte Siebenburgens", „Die Generalkirchenvisitationsbe-richte"). 2. Friedrich T. (1852-1933, n. Sighişoara), episcop şi istoric român de naţionalitate germană. Fiul lui T. (1). M. de onoare al Acad. (1919). Episcop al Bisericii Luterane din Transilvania (din 1906). Contribuţii la istoria saşilor din Transilvania. A colaborat cu tatăl său la „Geschichte der Siebenburger Sachsen fur das Sâchsische wolk", pe care a continuat-o. 3. Juliusz T. (1867-1936), arheolog şi etnograf român de naţionalitate germană. Fiul lui T. (1). întemeietorul (1908) al Muzeului Asociaţiunii Colecţionarilor Braşoveni. A efectuat valoroase cercetări etnografice şi arheologice în Ţara Bârsei. TEUZ, râu, afl. stg. al Crişului Negru în C. Crişurilor; 125 km. Izv. din m-ţii Codru-Moma, de la 359 m alt., de sub vf. Ponoraş, drenează depr. Zarand şi câmpiile Cermei şi Crişurilor, unde are o vale mean-drată. îndiguit în mare parte pe malul stg. Canalul colector Cermei-Tăut captează pe c. 21 km lungime o mare parte din afl. râului T., ferind C. Cermei de inundaţii. Pe cursul mijlociu al râului T. a fost construit lacul de acumulare Beliu, pentru irigaţii şi piscicultură. Afl. pr.: Valea Nouă, Gropoiu, Groşi, Beliu, Sartiş, Frunziş. TEVATURĂ (< tc.) s. f. sg. Gălăgie mare, zarvă; scandal; p. ext. încăierare. ♦ Neplăcere; deranj. TEVFIK PAŞA [taufik-pa/a], Ahmed Krimhanzade (1845-1936), om politic turc. Ginere al sultanului Mehmed VI. Ministru de Externe (1895-1909); mare vizir (1909, 1912, 1918-1919, 1920-1922). A condus delegaţia turcă la Conferinţa de Pace de la Paris (1918-1919) şi de la Londra (1921). După 1922 a emigrat în Egipt, funcţia de mare vizir fiind desfiinţată. TEVFIK PAŞA [taufik-pa/a], Moha-med (1852-1892), khediv al Egiptului (1879-1892). înfrânt de englezi la Tell el-Kebir (1882), a acceptat protectoratul Marii Britanii (1883) şi a renunţat la suzeranitatea asupra Sudanului, cucerit de mahdişti (1884). TEX (< fr. {i}) s. n. Sistem de măsurare a fineţii firelor textile cu unitatea de bază (1 tex) definită ca fineţe a firului de 1 000 m şi masa de i g. TEXAS [tekses], stat în SV S.U.A.; 691 mii km2; 20,8 mii. loc. (2006). AL doilea stat ca mărime din S.U.A., după Alaska. Centru! ad-tiv: Austin. Mari expl. de petrol (descoperite în 1901), gaze naturale, sulf, sare, de min. de magneziu şi cărbuni. Prelucr. şi chimizarea petrolului. Metalurgie; constr. de echipament de transport; produse alim. Bumbac, cereale, trestie de zahăr. Pomicultură. Creşterea animalelor. A intrat în Uniune în 1845 ca al 28-lea stat. TEXCOCO, lac în cea mai mare parte desecat încă din sec. 17, situat în partea centrală a Mexicului, la E de Ciudad de Mexico, la 2 237 m alt. Cuveta fostului lac atinge 19 km lungime şi este ocupată în mare parte de mlaştini sărăturate. Pe ins. din partea de S a lacului se afla capitala aztecă Tenochtitlân, legată de ţărm prin mai multe diguri. Oraşul T. de pe malul estic al fostului lac a fost ales în 1521 de conchistadorul Hernân Cortes ca bază pentru atacarea Tenochtitlânului. TEXOMA, Lacul - v. Red River (D- TEXT (< lat., germ., fr.) s. n. 1. Ceea ce este exprimat în scris; cuprinsul unei opere literare sau ştiinţifice, al unei legi etc. ♦ Fragment dintr-o scriere. ♦ Parte care cuprinde comunicarea propriu-zisă, fără titluri, ilustraţii, observaţii etc., a unei lucrări scrise sau tipărite; partea compusă numai din litere şi semne tipografice, fără ilustraţii, a unei forme de tipar. 2. Cuvinte ale unei bucăţi muzicale. 3. Literă tipografică cu corpul de 20 de puncte tipografice. 4. (INFORM.) Date alcătuite numai din caractere standard pentru calculatoare (ASCII = American Standard Code for Information Interchange) fără nici un cod special de formatare. TEXTIER (< text) s. m. Autor de texte în principal pentru muzică uşoară. TEXTjL, -Ă (< fr.) adj., s. f. pl. I. Adj. 1. (Despre fibre, materiale, TEXTILIST 90 maşini etc.) Care serveşte la ţesut sau la tricotat; care poate fi folosit în ţesătorie. ♦ (Despre plante) Din care se extrag fibre textile (1). 2. Care se referă la ţesătorie sau la ţesături. II. S. f. pl. Materiale constituite din fibre textile (ţesături, tricotaje, pâsle, dantele, broderii, produse de pasmanterie etc.). T. neţesute = produse constituite din straturi de fibre consolidate cu lianţi din polimeri sintetici, şi eventual perforate, pentru a le face permeabile pentru aer. TEXTIL|ST, -Ă (< textil) adj. (Şi subst.) Care se ocupă cu ţesătoria, specializat în industria textilă. TEXTOLIT (< fr.; {s> lat. textilis „ţesut11 + gr. lithos „piatră") s. n. Material în formă de plăci din straturi de ţesături impregnate cu răşini de tipul bachelitei, prelucrabil prin aşchi-ere, utilizat ca material electroizolant, pentru fabricarea roţilor dinţate silenţioase etc. TEXTOLOGjE (< rus.; {s} lat. textus „text11 + gr. logos „studiu11) s. f. Disciplină a filologiei care îşi propune ca, prin studiul comparativ al unor opere (literare sau de altă natură), să ajungă la stabilirea versiunii definitive corecte, autentice, în vederea republicării operelor în ediţii postume. TEXTUAL, -A (< fr.) adj. Care este identic cu textul, reprodus cuvânt cu cuvânt după textul original. TEXTURĂ (< fr., lat., germ.) s. f. 1. Aspectul unei ţesături, determinat de fineţea şi de legătura firelor constituente. 2. (GEOL.) Modul de distribuire în spaţiu şi raporturile dintre părţile componente ale unei roci. Cele mai frecvente şi mai specifice t. sunt: masivă (la rocile eruptive), şîstoasă (la cele metamorfice) şi stratificată (la cele sedimentare). 3. T. solului = alcătuirea granulometrică a solului, dată de proporţia particulelor minerale de diferite dimensiuni: argila, lutul (praful), nisipul, pietrişul. Se disting următoarele categorii principale: t. fină, cu conţinut de argilă, mai mare de 32%, caracteristică solurilor grele (argiloase sau luto-argiloase); t. mijlocie (lutoasă sau luto-nisipoasă); t. grosieră (caracteristică solurilor uşoare), cu conţinut scăzut de argilă nisipoasă sau nisipo-lutoasă. 4. Mod de dispunere orientată în spaţiu a constituenţilor structurali ai unui metal sau ai unui aliaj (ex. t. granulară, t. fibroasă etc.). 5. Imprimat de dimensiuni mici, care se lipeşte peste pasajele de rectificat ale unei lucrări tipărite. TEZAUR (< lat.) s. n. 1. Cantitate mare de monede, metale preţioase, pietre preţioase şi obiecte de preţ, acumulate într-un anumit loc; p. ext. avere, bogăţie. + Muzeu al unei biserici sau mănăstiri în care sunt păstrate relicve şi obiecte preţioase. 2. Totalitatea metalelor preţioase, a efectelor etc. care se găsesc în depozitul unei bănci de emisiune sau de care dispune un stat la un moment dat. ♦ Locul unde se păstrează depozitele de metale preţioase, bani sau efecte aparţinând statului sau unei bănci; vistierie. 3. Fig. Tot ceea ce este considerat preţios, ceea ce este foarte iubit şi preţuit; comoară. ♦ Patrimoniul cultural (material şi spiritual) al unei societăţi, al unei epoci. TEZAURIZA (< lat., fr.) vb. I tranz. A aduna, a acumula monede, obiecte din metale preţioase ori valute convertibile (reţinându-le din circulaţie). TEZAURUL DE LA PIETROASA v. Pietroasele. TEZĂ (< fr., gr.) s.f. 1. Afirmaţie expusă şi susţinută într-o discuţie, într-o lucrare etc. 2. Idee formulată concis, susţinută ca temei al unei concepţii filozofice, juridice, politice etc. (In triada hegeliană teză-anti-teză-sinteză). Etapa iniţială în cadrul procesului de dezvoltare dialectică, în care afirmaţia (poziţia) iniţială, care, prin natura sa, dă naştere propriei sale negaţii; (la Kant) Primul membru al unei antinomii, afirmând pentru fiecare caz existenţa unui termen ultim al cercetării, care este, în acelaşi timp, primul în ordinea funcţiei; (în fenomenologie) Simplul act de a pune prin gândire, adică de a-şi reprezenta, fără ca această „punere“ să implice, în mod necesar, afirmarea unui adevăr sau a unei realităţi. V. sinteză, triadă. 3. Idee, concepţie, teorie, funcţionând ca o schemă prestabilită în care artistul tezist încadrează forţat elementele realităţii. 4. Lucrare scrisă dată elevilor în clasă la sfârşitul unei perioade de studiu sau la un examen. ^ T. de doctorat = lucrare Wiiliam Makepeace Thackeray ştiinţifică prezentată pentru obţinerea titlului de doctor. ♦ Cele 95 de teze= text redactat de Martin Luther şi afişat la 31 oct. 1517 pe uşa bisericii Tuturor Sfinţilor din Wittenberg, destinat organizării unei controverse universitare cu privire la indulgenţe. Tradiţional, momentul este considerat începutul Reformei protestante sau unul din momentele ei decisive. TEZCATLIPOCA (în mitologia veche aztecă; tezcotl, „oglindă11, popoca „fumegând11), zeu suprem al toltecilor şi aztecilor; era zeul războiului şi al nopţii, iar animalul său emblematic era jaguarul (amintind cerul cu stele). Pe de altă parte poate fi asimilat cu Soarele. în oglindă se vedea tot ce se petrece pe Pământ. TEZISM (< teză) s. n. 1. Susţinerea şi propagarea unor teze (4); caracter al unei lucrări, opere, care îşi propune drept scop ilustrarea sau demonstrarea anumitor teze (3); p. ext. didacticism, schematism. 2. (ESTETICĂ) Caracter al unei opere de artă care îşi propune ilustrarea sau demonstrarea anumitor teze politice, sociale, etice etc. A fost teoretizat şi combătut (ca aparţinând artei „de serviciu11) de către C. Dobrogean u-Gherea (v. şi tendenţionism). TEZjST, -Ă (< teză) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care se bazează pe tezism, care aparţine tezismului. 2. S. m. şi f. Adept al tezismului. T.G.V. (abreviere pentru train â grande vitesse „tren de mare viteză11) Tren automotor electric care poate circula cu viteză mare (270 sau 320 km/h), dezvoltat de Societatea Naţională a Căilor Ferate Franceze. Termenul a fost generalizat şi se referă la totalitatea sistemului feroviar constituit din aceste trenuri şi liniile dedicate. Recordul actual de viteză este de 574,8 km/h.. Th, simbol chimic pentru toriu. THABANA NTLENYANA, vârf în m-ţii Scorpiei (Drakensberg), situat pe terit. statului Lesotho, constituind alt. max. a acestora (3 482 m). THĂBIT ibn QURRAH (c. 836-901), savant arab. Contribuţii în matematică, astronomie şi filozofie. Astronom al Curţii din Baghdad. în lucrările sale a anticipat teoreme generale de geometrie analitică şi trigonometrie sferică. A tradus lucrări de medicină din limba greacă. THACKERAY [Qsekeri], Wiiliam Makepeace (1811-1863), scriitor englez. Alături de Dickens, reprezentant al romanului englez din epoca victoriană. Schiţe satirice („Cartea snobilor11). Romane de moravuri realizând un vast tablou al societăţii 91 THAILANDA britanice a timpului, vădind un acut simţ al observaţiei satirice şi subtilitate psihologică („Bâlciul deşertăciunilor11 - capodopera sa, „Familia Newcome“); proză autobiografică („Povestea lui Pendennis“) sau de inspiraţie istorică („Memoriile lui Barry Lyndon", „Henry Esmond", „Cei din Virginia"). Prelegeri literare („Umoriştii englezi din sec. 18“) şi istorice („Cei patru George"). Bogată activitate publicistică. THAER [te:r], Albrecht (1752-1828), medic şi agronom german. Prof. univ. la Berlin. A înfiinţat prima şcoală şi fermă experimentală agricolă din Germania (1806). Tratate („Principii raţionale de agricultură"). THAILANDA, Regatul Thailandei (Muang Thai/Prathet Thai), stat în SE Asiei, în Pen. Indochina, cu largă ieşire la M. Andaman (în V) şi la G. Thailandei/Siam al M. Chinei de Sud; 513 115 km2; 65 218 965 loc. (2006). Limba oficială: thai/siameza. Religia: budistă (hlnayăna) 85,3%, islamică 6,8%, creştină 2,2% ş.a. Capitala: Bangkok (Krung Thep). Oraşe pr.: Samut Prakan, Nonthanburi, Udon Thani, Nakhon Ratchasima, Hat Yai, Chon Buri. Este împărţit în 76 provincii (changwats). Terit. T. este alcătuit din patru reg. naturale: câmpia centrală drenată de fl. Menam/ Chao Phraya şi afl. săi pr., larg deschisă spre G. Thailandei din S; reg. muntoasă care circumscrie câmpia cu alt. mai mici în E şi V (1 000-1 500 m) şi mai mari în N (alt. max. Doi Inthanon 2 576 m); pod. Korat dezvoltat pe roci sedimentare (în pr. gresii) cu alt. scăzute, 200-300 m; pen. Malacca (pe care o împarte cu Malaysia) în extremitatea sudică, cu munţi orientaţi N-S bine împăduriţi (alt. max. 1 751 m). Litoralul extins pe 3 219 km în lungul G- Thailandei şi al M. Andaman (în SV) este adesea însoţit de ins. (Chang, Kut, Phangan, Phuket) muntoase şi coraligene ce se constituie în atracţii turistice majore ale ţării. Climă tropicală şi subtropicală [nusonică cu două anotimpuri bine individualizate: unul ploios (mai-sept.) când terit. T. este afectat de ftiusonul de SV şi un altul mai uscat Şi mai răcoros (nov.-mart.) sub acţiunea musonului „continental" de NE. Ele sunt separate de perioade scurte de tranziţie, marcate de furtuni tropicale. Precipitaţiile atmosferice sunt abundente în partea sudică (pen. Malacca, 3 000 mm/an) şi în zona montană nordică şi relativ reduse (500 mm/an) în pod. Korat. Temperaturile medii lunare depăşesc, de regulă, 25°-26°C. Reţeaua hidro- grafică este densă: în E fl. Mekong (formează graniţa cu Laos) cu afl. său Mun (675 km), iar partea centrală este străbătută de fl. Menam/ Chao Phraya, care formează la vărsare o întinsă deltă, intens folosită agricol. Valorificarea potenţialului hidroenergetic a dus la apariţia unor întinse lacuri de acumulare (ex. Ping, în NV). Pădurile tropicale umede (din S) şi cele musonice ocupă 28,9% din terit., oferind o importantă şi valoroasă materie primă (teck, yang, santal, sapan, abanos). Savana este specifică pod. Korat, ierburile sale făcând loc în bună măsură culturilor agricole. Faună variată şi bogată (două specii de gibon, leoparzi, elefanţi, tigri, bantengi, păsări rare). Numeroase zone de protejare a elementelor valoroase de floră, faună şi peisaj. Două rezervaţii naturale - Thung Yai (320 mii ha) şi Huai Kha Khaeng (257,5 mii ha) din reg. montană nord-vestică alcătuiesc împreună cea mai întinsă arie protejată din partea THAILANDA 92 DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Provincii Suprafaţa Populaţia (km2) (mii loc., 2006) Amnat Charoen 3 161 558,1 Ang Thong 968 284,5 Buri Ram 10 323 1 599,9 Chachoengsao 5 351 658,1 Chai Nat 2 470 359,2 Chaiyaphum 12 778 1 104,7 Chanthaburi 6 338 531,6 Chiang Mai 20 107 1 604,2 Chiang Rai 11 678 1 305,2 Chon Buri 4 363 1 105,8 Chumphon 6 009 483,5 Kalasin 6 947 990,4 Kamphaeng Phet 8 607 818,1 Kanchanaburi 19 483 884,6 Khon Kaen 10 886 1 645,9 Krabi 4 709 410,2 Krung Thep Mahanakhon (Bangkok) 1 565 6 859,0 Lampang 12 534 783,9 Lamphun 4 506 367,4 Loei 11 425 653,4 Lop Buri 6 200 753,4 Mae Hong Son 12 681 252,6 Maha Sarakham 5 292 876,8 Mukdahan 4 340 374,5 Nakhon Nayok 2 122 237,6 Nakhon Pathom 2 168 960,4 Nakhon Phanom 5 512 571,4 Nakhon Ratchastma 20 494 2 686,5 Nakhon Sawan 9 598 975,4 Nakhon Si Thammarat 9 943 1 638,1 Nan 11 472 467,1 Naraîhiwat 4 475 801,9 Nong Bua Lam Phu 3 859 722,7 Nong Khai 7 332 1 013,5 Nonthaburi 622 1 204,1 Pathum Thani 1 526 755,1 Pattani 1 940 564,3 Phang-nga 4 171 237,1 Phatthalung 3 424 518,1 Phayao 6 335 501,1 Phetchabun 12 668 1 046,6 Phetchaburi 6 225 438,8 Phichit 4 531 457,6 Phitsanulok 10 816 785,9 Phra Nakhon Si Ayutthaya 2 557 734,3 Phrae 6 539 422,2 continentală a Asiei de SE şi sunt incluse în Patrimoniul natural universal. Speciile protejate în cele două rezervaţii naturale reprezintă 77% dintre mamiferele de talie mare (elefanţi, tigri ş.a.), 50% dintre păsările mari şi 33% dintre vertebratele de uscat întâlnite în această parte a Globului. Unul dintre „tigrii", asiatici din a doua generaţie (ritmul de creştere economică de 9% între 1985 şi 1995 a fost cel mai ridicat din lume) şi-a revenit în ultimii ani după criza financiar-bancară ce a zguduit economiile asiatice în anul 1997. Resursele de sol şi subsol sunt variate, dar cele energetice au fost puse în valoare abia în ultimele decenii. Se obţin producţii mari la lignit şi gaze naturale şi mai mici la petrol. Se mai extrag zinc (214 mii t, 2005), staniu, antimoniu, tungsten (190 mii t, 2005, locul 2 pe Glob), zirconiu, mangan, fier, ilmenit, plumb, tantalit, fosfaţi naturali, fluorite, bari-tină, bentonit, gips, sare, talc, caolin, aur, huilă, marmură. T. este cunoscută şi prin extracţia şi prelucrarea pietrelor preţioase (mai ales safire şi rubine, 716 mii carate, 2003). Ind. deţine o pondere ridicată (45,3% din P.I.B.) şi a cunoscut o continuă modernizare şi diversificare, trecându-se de la ramurile tradiţionale (textile, produse agroalimentare) la metalurgia feroasă şi neferoasă, petrochimie, construcţii de autovehicule şi la domeniul high-tech (calculatoare, semiconductori, circuite integrate). Produse ind.: energie electrică, oţel, cadmiu, plumb şi zinc, cositor de topitorie, autoturisme şi vehicule comerciale (895 mii, 2006), televizoare (6,2 mii., 2006), produse petroliere, frigidere, maşini de spălat, clor, acid clorhidric şi sulfuric, sodă caustică, fibre sintetice, fire artificiale şi sintetice, anvelope, îngrăşăminte azotoase şi fosfatice, mase plastice, celuloză şi hârtie, ciment, produse textile, conf., zahăr brut (locul 5 pe Glob şi al treilea exportator mondial, 5,7 mii. t, 2005), lapte, carne, ulei de palmier (670 mii t, 2005, locul 4 pe Glob), ulei de palmist, de arahide şi de cocos, bere, ţigarete, piei tăbăcite, în domeniul agricol T. se află între primii producători mondiali de cauciuc natural, ananas, orez, manioc, mango, trestie de zahăr, fructe de palmier de ulei, mandarine şi primul exportator mondial de orez. Există întinse supr. de cultură (39,8% din terit. ţării), cu deosebire în câmpia centrală şi pod. Korat; în plus culturile de orez „urcă“ în terase pe versanţii munţilor. Se cultivă: orez (27 mii. t, 2005, locul 6 pe Glob), porumb, sorg, manioc (16,9 mii. t, 93 THAILANDA DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE (continuare) Suprafaţa (km2) Populaţia (mii loc., 2006) Phuket Prachin Buri Prachuap Khiri Khan Ranong Ratchaburi Rayong Sa Kaeo Sakon Nakhon Samut Prakan Samut Sakhon Samut Songkhram Saraburi Satun Sing Buri Sisaket (Si Sa Ket) Songkhla Sukhothai Suphan Buri Surat Thani Surin wUktaammKm Trang Trat Ubon Ratchathani Udon Thani Uthai Thani Uttaradit . Vala Vasothon 543 4 763 6 368 3 298 5 196 3 552 8 299 7 195 9 606 1 004 873 417 3 577 2 479 822 8 840 7 394 6 596 5 358 12 891 8 124 16 407 4 918 2 819 15 745 11 730 6 730 7 839 4 521 4 162 300.1 409.2 464.3 188,1 851.2 5229,4 1 379,4 734.4 1 078,4 1 270,7 521.3 180.5 687.2 285.3 242.3 1 523,3 1 334,5 588.5 834.3 975,2 1 517,2 489,8 649.4 1 725,5 1 451,5 302.1 454.7 499.7 534.2 Notă: toate provinciile au drept centru ad-tiv oraşul cu acelaşi nume; ^excepţie fac provinciile Nong Bua Lam Phu - cu centrul ad-tiv în oraşul Na San - şi provincia Phra Nakhon St Ayutthaya cu centrul ad-tiv în oraşul Ayutthaya. 2005, locul 2 pe Glob şi primul exportator mondial), taro, trestie de zahăr, (49,5 mii. t, 2005, locul 4 pe Glob), palmieri de cocos şi de ulei, soia, arahide, susan, arbori de cauciuc (3,02 mii. t cauciuc, 2005, locul 1 pe Glob), tutun, arbori de cafea, arbuşti de ceai, bumbac, iută, sisal, citrice (mandarine, locul 6 pe Glob), viţă de vie, ananas (2,05 mii. t, 2005, locul 1 pe Glob), banane, ffiango (1,8 mii. t, 2005, locul 3 pe Glob), papaya, mirodenii, legume, cartofi, batate, ricin. Cultura plantelor opiacee s-a redus drastic. Se cresc efective însemnate de bovine, bubaline, porcine, ovine şi caprine, cabaline şi păsări de curte. Există un anumit număr de elefanţi domesticiţi folosiţi în activităţi de transport şi, de asemenea, ferme specializate în creşterea crocodililor (pentru marochinărie). Sericicultura este încă semnificativă (locul 5-6 pe Glob la mătase naturală). Pescuitul deţine un loc important (3,7 mii. t, 2005, locul 4 pe Glob), inclusiv moluşte şi crustacee, produsele marine (obţinute şi prin acvacultură) fiind un articol pr. de export. Infrastructura căilor de comunicaţii cuprinde 4 071 km c.f. (ecartament îngust), 64 600 km căi rutiere (98% asfaltaţi şi pavaţi), 4 000 km căi navigabile interne, 4 701 km conducte magistrale (4 381 km gazoducte), o flotă maritimă comercială de 405 nave cu pr. porturi Bangkok şi Laem Cha-bang, 106 aeroporturi (65 modernizate, 7 dintre ele putând opera orice fel de aeronavă). Turismul este de câteva decenii o componentă majoră a ec. thailandeze (10,1 mii. turişti străini/an). Predomină obiectivele de interes cultural-istoric, cărora li s-au adăugat în ultimele decenii practicarea turismului de cură heliomarină sau cel ecologic (gen foto-safari). Pr. zone şi obiective: Capitala ţării, Bangkok, cu Palatul Regal şi cele 300 temple budiste (Phra Kaeo cu o statuie de smarald a lui Buddha, templul Trimtir cu o statuie din 5,5 t de aur a lui Buddha, Templul de Marmură/Benjamoptin ş.a.); fostele capitale Ayutthaya şi Sukhothai cu numeroase temple, palate, sanctuare, sculpturi - ambele incluse (din 1991) în Patrimoniul cultural universal; oraşele Chiang Mai, Nakhon Ratcha-sima, Nakhon Pathom, Nakhon Si Thammarat cu diverse monumente istorice şi arhitectonice (între ele Palatul Regal de iarnă din Chiang Mai, fortificaţiile oraşului Nakhon Ratchasima); prov. Kanchanaburi (cu celebrul „pod peste râul Kwai“, peşteri cascade, peisaje montane ş.a.); litoralul G. Thailandei cu numeroase staţiuni balneoclimaterice între care Pattaya Beach, una dintre cele mai importante din Asia, ins. Phuket (în apropierea pen. Malacca în M. Andaman) afectată de tsunami în 2004; rezervaţiile de vânătoare şi parcurile naţionale (Khao Salob, Khao Luang, Khao Yai, Khao Phu Phan etc.); complexul forestier din Dong Phayayen-Khao Yai inclus (din 2005) în Patrimoniul natural universal; situl arheologic Ban Chiang cu cea mai importantă aşezare preistorică din Asia de Sud-Est, inclus (din 1992) în Patrimoniul cultural universal. Moneda: 1 Baht = 100 Satang. Export (2001): produse alimentare (14,9%), dintre care peşte, moluşte şi crustacee (6,2%), computere (12,3%), microcircuite şi alte aparate electronice (7,2%), produse chimice (5,7%), confecţii (5,6%). Pr. parteneri (2006): S.U.A. (15%), Japonia (12,6%), China (9%), Singapore (6,4%), Hong Kong (5,5%), Malaysia (5,1%). Import (2006): maşini electrice (22,1%), dintre care componente electronice (10,9%), maşini (17,4%), produse chimice (10,3%), petrol brut (9,3%). Pr. parteneri (2006): Japonia (19,9%), China (10,6%), S.U.A. (7,5%), Malaysia (6,6%), Emiratele Arabe Unite (5,5%), Singapore (4,4%). THA1S 94 - Istoric. Originare din China meridională, triburile thai şi pao populează, începând din sec. 1, terit. T., supun populaţia khmeră autohtonă şi întemeiază, în sec. 13, Regatul^ Sukhothai (numit de vecini Siam). începând cu sec. 7, budismul (hTnayăna), pătruns din India, devine religia dominantă. în sec. 14-15, Regatul Ayutthaya (cu cap. în oraşul omonim) supune statul Sukhothai şi se impune ca una dintre principalele puteri ale Asiei de Sud-Est. în urma cuceririi oraşului Ayutthaya (1767) de către birmani, cap. statului thailandez este mutată la Bangkok. După respingerea invaziei birmane (1768), în 1782 generalul Chao Phya Mahakasot-mek preia puterea, întemeind, sub numele de Rama I (1782-1809), dinastia Chakri sau Rama, care domneşte până azi. La sfârşitul sec. 18 şi în sec. 19, Siamul cucereşte o serie de terit. laoţiene, malaieze şi cambodgiene, realizând maxima expansiune terit. Sub presiunea puterilor coloniale (Franţa şi Marea Britanie), Siamul cedează terit. cucerite, acceptă o serie de tratate înrobitoare, dar, ţară tampon între posesiunile coloniale britanice şi cele franceze, reuşeşte printr-un abil joc diplomatic să rămână singurul stat din SE Asiei care îşi menţine independenţa. La sfârşitul sec. 19 şi în primele decenii ale sec. 20, sunt luate o serie de măsuri de modernizare a vieţii de stat (reforma învăţământului, a finanţelor, a justiţiei). Siamul participă, alături de Antantă, la Primul Război Mondial (1914-1918) şi devine, în 1920, membru al Societăţii Naţiunilor. Constituţia adoptată în 1932, în urma unei lovituri de stat militare, transformă T. dintr-o monarhie absolută într-o monarhie constituţională; numele de Siam este înlocuit în 1939 cu cel de Thailanda. în cursul celui de al Doilea Război Mondial, T. duce o politică proja-poneză, declarând, la 25 ian. 1942, război Marii Britanii şi S.U.A. După răsturnarea feldmareşalului Luang Pibul-Songgram (iul. 1944), T. abandonează politica filoniponă şi impune retragerea trupelor japoneze de pe terit. ţării. La 15 dec. 1946, T. devine al 55-lea membru al O.N.U. După cel de Al Doilea Război Mondial, T. cunoaşte o instabilitate politică cronică: o duzină de puciuri militare, 11 constituţii adoptate după 1932, alternanţa unor regimuri de dictatură militară cu scurte guvernări civile, democratice. De la începutul anilor ’50 ai sec. 20, T. se afirmă ca un aliat fidel al S.U.A. în reg., bazele militare de pe terit. său fiind folosite de către aviaţia americană în operaţiunile din Indochina; Bangkokul adăposteşte, între 1954 şi 1975, sediul pactului militar S.E.A.T.O., trupe thailandeze participă la Războiul din Vietnam. După încheierea acestuia, T. stabileşte, în 1975, relaţii diplomatice cu R.P. Chineză (care încurajase, în anii ’60 ai sec. 20, operaţiunile gherilei comuniste din ţară) şi impune desfiinţarea bazelor americane (1976). în comparaţie cu ţările vecine, T. este un stat omogen din punct de vedere etno-cultural, peste 80% din pop. fiind de limbă thai şi de religie budistă. Soliditatea celor trei stâlpi ai statului - religia budistă, monarhia şi limba thai - a făcut ca T. să cunoască, după 1945, o creştere economică durabilă, care transformă ţara într-un lider al pen. Indochina. Sutele de mii de refugiaţi de la sfârşitul anilor ’70 ai sec. 20, proveniţi din Cambodgia, Laos şi Vietnam, ca şi minoritarii karen refugiaţi în anii ’90 din Myanmar, tensionează relaţiile cu vecinii. în 1997-1998, economia thailandeză, aflată în plină expansiune, este afectată de criza financiară care loveşte statele asiatice ale Extremului Orient, înregistrând, în iul.-aug. 1997, un serios seism, când moneda naţională, Bahtul, pierde aproape jumătate din valoare. Programul lansat de F.M.I. pentru stabilizarea economiei prevede credite în valoare de 17,2 miliarde dolari, dar T. nu foloseşte decât 13,5 miliarde dolari, în 1999 se înregistrează deja o creştere de 4% a P.I.B. La 9 febr. 2001, miliardarul populist Thaksin Shinawatra este desemnat prim-mi-nistru de către Camera Reprezentanţilor, rezultată în urma scrutinului legislativ din 6 ian. 2001. Monarhie constituţională ereditară. Valurile tsunami declanşate de cutremurul devastator din 26 dec. 2004 provoacă pierderi ireparabile (10 000 morţi şi dispăruţi) şi devastarea staţiunilor turistice de pe litoral. Demarează un program ambiţios de reconstrucţie în derulare încă. La graniţa cu Malaysia izbucnesc în 2005 incidente violente cu rebelii islamişti. Alegerile din 2 apr. 2006, boicotate de, partidele din opoziţie au consecinţă demisia premierului Shinawatra şi formarea unui guvern ad-interm cu scopul pregătirii unor noi alegeri. La 19 sept. 2006 armata regală, sub conducerea gen. Sonthi Boonyaratkalin, dă o lovitură de stat, suspendă Constituţia, elimină orice activitate politică, inclusiv parlamentară, cenzurează media, decretează Legea Marţială şi arestează guvernul. Statul este condus de Adunarea pentru Reformă Democratică care permite restabilirea ordinii democratice peste un an. Este numit un guvern condus de gen. în rezervă Surayanda Chulanant (1 oct. 2006-29 ian. 2008). Noi alegeri sunt fixate pentru 23 dec. 2007, partidul fostului premier Shinawatra fiind scos în afara legii. Scrutinul din ian. 2008 este câştigat de Partidul Forţa Populară care-l desemnează ca prim-min. pe Samak Sundaravej. 2. Golf al Mării Chinei de Sud, între pen. Malacca şi pen. Indochina; 725 km lungime; 560 km lăţime max.; ad. max.: 84 m; maree max.: 4 m. în el se varsă fl. Menam. Porturi: Bangkok, Pattani. Vechea denumire: Siam. THAjS (sec. 4 î.Hr.), celebră dansatoare şi hetairă ateniană. Iubita lui Menandru şi apoi a lui Alexandru cel Mare, pe care l-a însoţit în Asia, influenţându-l în unele decizii importante. THALASSA, satelit al lui Neptun, descoperit în 1989 de „Voyager 2“. Perioada de revoluţie siderală 7 h. 26‘; diametrul 80 km. THALBERG [0o:lb©:g], Irving (1899-1936), producător american de film. Una dintre cele mai redutabile personalităţi ale Hollywoodului interbelic, renumit pentru profesionalismul şi intransigenţa sa perfecţionistă, face din studiourile MGM fieful marilor vedete (Greta Garbo, Norma Shearer, Lon Chaney) şi a producţiilor de anvergură („Ben Hur“, „Parada cea mare“). THALBERG, Sigismund (1812-1871), pianist şi compozitor austriac. Celebru pentru legato-ul său şi pentru interpretarea cu virtuozitate. Rival al lui Liszt. Numeroase piese pentru pian. THALIA v. Talia. THÂLMANN [te.lman], Emst (1886- 1944), om politic german. Preşedinte al C.C. al Partidului Comunist din Germania (din 1925). Membru al Comitetului Executiv al Internaţionalei a lll-a. Arestat în 1933, a murit asasinat în aug. 1944 în lagărul de la Buchenwald. THAMES, v. Tamisa. THANATOS (TANATOS) (în mitologia greacă), personificare a Morţii, fiul Nopţii (Nyx) şi fratele Somnului (Hypnos). Locuia în Infern sau, potrivit altor legende, la porţile 95 THEODORESCU U Thant lui. Identificat cu zeiţa Mors din mitologia romană. Reprezentat ca un tânăr frumos, înaripat, ţinând în mâini o făclie lăsată în jos. THANI, Khalifa bin Hamad at- - (n. 1932), seic din Qatar. Prim-min. (1970-1972) şi şef al statului (1972-1995). Detronat de fiul său Hamad ibn Khalifa at-Thani care preia şi funcţia de prim-min. THANT, U (1909-1974), om politic birman. Reprezentant al Birmaniei la O.N.U. (1957-1961). Secretar general O.N.U. (1961-1972), primul asiatic în înalta funcţie. S-a implicat în rezolvarea unor crize internaţionale („Criza rachetelor din Cuba, 1962“, „Războiul de şase zile, 1967“ ş. a.) THAR, reg. deşertică în NV Indiei şi SE Pakistanului, între cursul inferior al Indului şi m-ţii Arăvalli; c. 259 mii km2; 645 km lungime; 360 km lăţime. Relief de dune. Lacuri sărate şi takîre. Climă tropicală uscată cu precipitaţii reduse (c. 380 mm/anual). Păduri de acacia şi ierburi xerofile în V; irigaţii. Creşterea ovinelor, caprinelor şi cămilelor. THARP [6a:p], Twyla (n. 1941), dansatoare şi coregrafă americană. Balerină în trupa lui Paul Taylor, a devenit una din reprezentantele dansului postmodern. A realizat spectacole în funcţie de loc şi spaţiu, de atmosferă şi de public („Energia vine din împingere11). Coregrafie de film („Ragtime11, ,,Hair“). THÂSOS, ins. grecească în N M. Egee, separată de continent prin str. cu acelaşi nume: 378 km2. Localit. pr.: Thâsos (Limfn). Relief muntos cu alt. max. de 1 045 m. Climă şi vegetaţie mediteraneană. Expl. de roin. de fier şi cupru. Măslini. Pomicultură şi viticultură. Ruine antice (agora, temple, teatru). THATCHER [0set/e], Margaret Hilda (n. 1925), om politic britanic. Margaret Hilda Thatcher Lider al Partidului Conservator (1975-1990). Prim-min. (1979-1990). Prima femeie din Europa care devine şef al guvernului; a fost supranumită „Doamna de fier“. A impus o politică internă pragmatică rezistând presiunii sindicatelor, iar pe plan extern, alături de S.U.A., s-a opus comunismului. THEACEAE (gr. {s}, fr. {i}) s. f. pl. Familie de plante care cuprinde c. 28 genuri şi 520 specii lemnoase tropicale şi subtropicale din Asia şi America, cu frunze alterne, adesea persistente, pieloase. Flori cu 4-7 sepale şi petale şi numeroase sta-mine. Cuprinde o serie de specii ornamentale, cea mai cunoscută fiind camelia (Camellia japonica, cu numeroase varietăţi horticole), dar cea mai valoroasă specie este arbustul de ceai. THECODONTIA (cuv. lat.) subst. Ordin de reptile fosile cu dentiţie tecodontă din Permianul superior şi Triasic, cu structură scheletică gracilă şi tendinţă evidentă spre bipedie. Strămoşi ai crocodilienilor, dinozau-rienilor şi pterozaurienilor. THEILER [0ailer], Max (1899-1972), medic şi virusolog american, de origine sud-africană. Prof. univ. la Harvard. A descoperit şi aplicat în practică vaccinul împotriva febrei galbene. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1951). THţMĂ (< gr.) s. f. (în Imp. Bizantin) Unitate militară şi apoi circumscripţie militar-administrativă în care puterea civilă şi militară era încredinţată unui strateg numit de împărat. Organizarea terit. în t. a fost introdusă de împăratul Heracliu în Asia Mică. Din sec. 9 a fost extins în tot Imperiul (5 în Anatolia, 4 în Europa şi o t. maritimă). Din sec. 11 şi-au pierdut caracterul militar. în sec. 10 terit. Dobrogei făcea parte din t. Paristrion. Max Theiler THEODORAKIS, Mikis (n. 1925), compozitor grec. Lider (din 1975) al partidului Uniunea Democratică de Stânga (EDA). Creaţii instrumentale (o simfonie, balete, muzică de cameră), cântece pe versuri din lirica universală (P. Eluard şi F. G. Lorca) şi naţională. Muzică de film („Zorba grecul11). THEODORESCU, Bazil (1891-1967, n. Bucureşti), cardiolog român. Acad. (1965), prof. univ. la Bucureşti. A înfiinţat (1947) Societatea de Cardiologie din România. Contribuţii la studiul infarctului miocardic, anginei pectorale, aritmiilor cardiace, care îl situează printre fondatorii cardiologiei române („Cardiologia11). THEODORESCU, Dan (1899- 1948, n. Tulcea), chirurg şi stomatolog român. Prof. univ. la Bucureşti. A pus bazele chirurgiei stomatologice în România. Metode şi tehnici operatorii originale în chirurgia maxilofacială. THEODORESCU, Dem. (1866-1946, n. Roeşti, jud. Vâlcea), jurnalist şi scriitor român. Redactor la ziarele „Dreptatea11, „Adevărul11, „Dimineaţa11. Romane sociale („în cetatea idealului11, „Robul11). Mikis Theodorakis THEODORESCU 96 THEODORESCU, Răzvan (n. 1939, Bucureşti), istoric român. Acad. (2000). Preşedinte al Radioteleviziunii Române (1990-1992). Ministru ai Culturii şi Cultelor (2000-2004). Preocupări privind istoria culturii şi istoria artelor („Bizanţ, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale româneşti", „Un mileniu de artă la Dunărea de Jos“, „Civilizaţia românilor între medieval şi modern", „Roumains et Balkaniques dans la civilisation sud-est europeene"). Membru al mai multor societăţi ştiinţifice din ţară şi străinătate. THEODORESCU-SION, Ion (1882-1939, n. lanca), pictor român. Naturi moarte, peisaje şi compoziţii cu subiecte din folclorul literar românesc, într-o viziune inspirată de cromatica şi formele ornamenticii populare („Vara la râu", „Ciobanii din Munţii Apuseni", „La fântâna Meşterului Manole", „La izvorul Troiţei"). , THEODORIAN, Caton (1871 -1939, n. Craiova), scriitor român. Proză socială (romanul „Sângele Solovenilor"), teatru (comedia „Bujoreştii", capodopera sa). THEODORICUS din Chartres (menţionat între c. 1130-1150), filozof şi teolog francez. Inspirat de un matematism general, a abordat probleme ale artelor liberale („Heptateuchon") şi de cosmogonie, oferind o descriere naturalistă a stadiilor creaţiei („Tratat asupra operei celor şase zile"). THEODORINI, familie de actori români: 1. Theodor T. (1819-1873), animator al mişcării teatrale din Craiova. Studii de actorie în Italia. Interpret cu patos romantic, fantezie, vervă comică („laşii în carnaval", „Jicnicerul Vadră"). 2. Maria T. (1831-1894), soţia lui T. (1). Actriţă şi directoare de trupă. Continuă activitatea iniţiată de soţul ei pentru crearea unui teatru naţional la Craiova. A excelat în roluri de comedie. THEODULF de Orleans (750-821), prelat şi învăţat vizigot. Episcop de Orleans (775) şi abate de Fleury (781). l-a succedat lui Alcuin ca sfătuitor al lui Carol cel Mare în probleme de religie. Ultimul dintre principalii reprezentanţi ai Renaşterii carolingiene („De spiritu sancto", „De ordine Baptismi"). Poemul „Ad Carolum Regem". THEOHARI, Anibal (1873-1933, n. Bucureşti), medic român. Prof. univ. la laşi şi la Bucureşti. Cercetări în terapeutică şi balneologie („Tratat elementar de terapeutică"). Studii asupra acţiunii apelor minerale din România.  înfiinţat (1924) Institutul de Balneologie din Bucureşti. THEORELL [teurel], Axei Hugo Theodor (1903-1982), biochimist suedez. Prof. univ. la Uppsala şi Berlin. Cercetări asupra enzimelor respiratorii. A descoperit natura enzimelor oxidative şi modul lor de acţiune. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1955). THEOTIMOS, numele a doi epis-copi ai Sciţiei. Mai important: T. I (sec. 4-5), probabil autohton, episcop al Tomisului şi Sciţiei (393-402). A predicat creştinismul şi printre populaţiile migratoare (goţi şi huni), fiind numit de aceştia „zeul romanilor". THERAMENES (c. 455-404/403 î.Hr.), om politic atenian. Orator celebru. Continuator al liniei politice a lui Nicias, a devenit conducător al majorităţii moderate în „Sfatul celor 300". Strateg în Helespont (411-407 î.Hr.). După instalarea la putere în Atena a regimului politic oligarhic al „celor 30 de tirani" şi-a atras condamnarea politică şi execuţia. THERAVĂDA (cuv. sanscrit) subst. (REL.) Formă importantă a budismului răspândită în Uniunea Myan-mar, Sri Lanka, Thailanda, Cambod- gia şi Laos. Este supravieţuitoarea budismului hlnâyana. Considerată a fi cea mai veche, ortodoxă şi conservatoare formă de budism. Scriptura fundamentală a T. este „Canonul Pali". T. nu are o structură ierarhică, însă în comunitatea monastică sunt respectaţi în mod deosebit cei numiţi „venerabili". THERMAjKbS V. Salonic, Golful THERMOPYLE v.Termopile. THEROMORPHA (< fr.; {s} gr. ther „animal" + morphe „formă") subst. Ordin fosil de reptile acvatice şi terestre care aveau unele caractere comune cu stegocefalii şi cu mamiferele; au trăit din Permian până în Triasic, mai ales pe fostul continent sudic Gondwana. THEROPODA (< fr.; {s} gr. ther „animal" + podos „picior"), subordin de dinozauri carnivori, bipezi, care au trăit din Triasicul superior până în Cretacic. Pe lângă specii de dimensiuni relativ mici (sub 2 m) şi mijlocii, subordinul include şi unele dintre cele mai mari reptile carnivore cunoscute, ca Tyrannosaurus rex din Cretacicul superior din America de Nord, care atingea 12 m lungime şi o greutate de 7 t. THESSALONfKI v. Salonic. THIBAUD [tibo], Jacques (1880-1953), violonist francez. Amplă activitate pedagogică. Puritate stilistică, interpretare elegantă, sonoritate captivantă, chiar dacă nu foarte puternică. Carieră solistică internaţională. Fondează la Paris împreună cu Marguerite Long concursul care le poartă numele (1943). Trio celebru cu Alfred Cortot şi Pablo Casals. THIBAUDET [tibode], Albert (1874- 1936), critic literar francez. Prof. univ. la Geneva. Influenţat de bergsonism; precursor al „noii critici". Viziune remarcabilă atât prin valoarea Răzvan Theodorescu Axei Hugo Theodor Theorell Jacques Thibaud 97 THOMPSON Adolphe Thiers Kenneth Vivian Thimann Edward Donnall Thomas documentară cât şi antidogmatică, creatoare, susţinută de erudiţie şi de forţa intuiţiei critice („Poezia iui Stephane Mallarme11, „Gustave Flaubert11, „Fiziologia criticii11, „Istoria literaturii franceze de la 1789 până azi“, în care intuieşte într-un mod rafinat raportul de continuitate şi discontinuitate dintre generaţii). A avut o influenţă considerabilă asupra criticii interbelice. THIERRY [tieri], Augustin (1795-1856), istoric francez. Unul dintre creatorii istoriografiei moderne („Istoria cuceririi Angliei de către normanzi11, „Consideraţii asupra istoriei Franţei", „Expuneri despre timpurile mero-vingiene11). THIERS [tie:r], Adolphe (1797-1877), ziarist, istoric şi om politic francez. De mai multe ori ministru. Prim-min, (febr.-aug. 1836, mart.-oct. 1840, febr. 1848, 1871-1873) şi primul preşedinte al celei de-a treia republici (1871-1873). A condus acţiunea de reprimare sângeroasă a Comunei din Paris. A idealizat, de pe poziţii liberale, Revoluţia franceză („Istoria revoluţiei franceze11) şi perioada napoleoniană („Istoria Consulatului şi a Imperiului11). THIMANN [Qimen], Kenneth Vivian (1904-1997), botanist american de origine britanică. Prof. la univ. Harvard şi Berkeley. Cercetări de pionierat asupra fiziologiei plantelor („Viaţa bacteriei11, „Auxinele11). A coordonat lucrările „Vitamine şi hormoni11 şi „Hormonii11. M. de onoare al Acad. Române (1965). THIMONNIER [timonie], Barthe-lemy (1793-1857), inginer francez. A inventat (1830) maşina de cusut. THIMPHU (THIMBU), capitala de vară a regatului Bhutan, situată în partea central-vestică a ţării; sediul guvernului (din 1962); 50,5 mii loc. (2001). Prelucr. lemnului. Prod. meşteşugărească. Aici există castelul Tashi Chho, o mănăstire fortificată tradiţională, în care se află sediul guvernului regal. THÎRA v. Santorin. THOKOLY [tokoli] Emerlc (1656-1706), mare latifundiar maghiar, principe al Transilvaniei (1690-1691). Unul dintre conducătorii luptei nobilimii maghiare şi apoi a curuţilor împotriva Habsburgilor. THOM, Rene (1923-2002), matematician francez. Prof. univ. la Paris. Autorul „teoriei catastrofelor11; lucrări de varietăţi diferenţiabile şi de topologie („Stabilitate structurală şi morfogeneză11). Medalia Fields (1958). THOMAS [toma], Albert (1878-1933), om politic socialist francez. Preşedinte al Biroului Internaţional al Muncii (1920-1932) de pe lângă Liga Naţiunilor. THOMAS [toma], Ambroise (1811— 1896), compozitor francez. Consacrat ca autor de opere, abordează iniţial stilul operei comice, apoi stilul serios şi grandios („Mignon11, ,,Hamlet“). Director al Conservatorului din Paris, administrator abil, simbol al conformismului, adversar al compozitorilor inovatori ai epocii (Franck, Lalo, Bizet, Faure). A scris 20 de opere, trei balete, compoziţii vocale profane şi religioase, muzică de cameră. THOMAS [tomes], Dylan Marlals (1914-1953), poet şi prozator englez de expresie velşă. Lirica sa, apropiată de suprarealism, sondând zonele elementarului şi temele fundamentale ale existenţei, a evoluat către concentrare şi limpezime („Optsprezece poeme11, „Harta dragostei11, „Zămisliri şi moarte11). Povestiri lirico-fantastice în registru ironic („Portretul tânărului artist11); drame radiofonice; scenarii de film. THOMAS [tomes], Edward Donnall (n. 1920), hematolog american. Prof. univ. la Seattle. A realizat tehnica de grefe de măduvă osoasă cu tratament şi prevenire a reacţiei de respingere a grefei de către primitor prin iradierea corporală totală şi utilizarea de imuno-supresoare. Premiul Nobel pentru medicină şi fiziologie (1990) împreună cu J.E. Murray. THOMAS [tomes], Sidney Gilchrist (1850-1885), inginer britanic. A descoperit (1875) procedeul de îndepărtare a fosforului din fier iar în 1878, împreună cu vărul său Percy Gilchrist, procedeul de elaborare a oţelului din fonte fosforoase, care-i poartă numele. THOMAS A KEMPIS [to:mas a: kempis] sau THOMAS VON KEM-PEN (pe numele adevărat Thomas Hemerken) (c. 1380-1471), scriitor mistic german. Călugăr din Ordinul Sfântul Augustin (din 1413). I se atribuie lucrarea în proză ritmată „Imitatio Christi“, destinată monahilor, dar cu ecou neaşteptat printre laici, considerată a fi una din cele mai traduse scrieri. THOMON [tomo], Jean Frangois Thomas (zis De ~) (1759-1813), arhitect francez. Neoclasic. Devine, după 1800, arhitectul Curţii ţarului Aleksandru I din Sankt-Peterburg, unde reconstruieşte Bolşoi Teatr şi realizează clădirea Bursei maritime, potrivit modelului iluminist francez. THOMPSON [tompsn], Emma (n. 1959), actriţă şi scenaristă britanică de film şi TV. Excelează în roluri dramatice, personaje pline de voinţă şi caracter, inteligente, echilibrate, înzestrate cu un umor subtil („Rămăşiţele zilei11, „Raţiune şi simţire11,^ „Voinţă11). Premiul Oscar: 1992 („întoarcere la Howards End“). THOMPSON [tompsn], John (n. 1932), matematician englez. Prof. univ. la Cambridge. Lucrări de teoria grupurilor. Medalia Fields (1970). THOMPSON Sir Joseph John Thomson THOMPSON [tompsn], Sir John Eric Sidney (1898-1975), arheolog britanic. Descoperirile sale au contribuit la descifrarea scrierii maya. THOMSEN [tomsen], Christian Jurgensen (1788-1865), arheolog danez. Curator (1816-1865) al Muzeului Naţional din Copenhaga. Autorul primei lucrări sistematice despre preistoria europeană („Ghidul antichităţilor nordice", 1836). THOMSON [tomsn], prag submarin situat la 500-600 m adâncime în N Oc. Atlantic, care face legătura între Groenlanda şi Arh. Britanic. Este un rest al scutului feno-scandic. THOMSON [tamsn], Elihu (1853- 1937), inventator american. Contribuţii în domeniul aplicaţiilor industriale ale electricităţii. Unul dintre fondatorii (1883) Companiei Thomson-Houston. THOMSON [tomsn], James (1700-1748), scriitor englez, de origine scoţiană. Unul dintre înnoitorii poeziei europene. Poeme de inspiraţie rustică („Anotimpurile") şi medievală („Castelul indolenţei'*); tragedii („Tancred şi Sigismunda“), prevestind romantismul. THOMSON [tomsn], 1. Sir Joseph John T. (1856-1940), fizician britanic. Prof. univ. la Cambridge. Preşedinte al Societăţii Regale din Londra (1915-1920). Lucrări de fizică atomică şi electromagnetism; studiu al radiaţiilor catodice şi al radiaţiilor canal. A descoperit electronul, deter-minându-i sarcina şi masa (1897) şi a inventat (1907) un oscilograf. în 1903 a propus primul model atomic. A propus (1907) principiul de funcţionare al spectrometrului de masă şi a introdus (1911) metoda parabolelor pentru determinarea maselor relative ale particulelor electrizate şi ionilor, ceea ce a permis detectarea izotopilor. A descoperit (1912) izotopii neonului. Unul dintre fondatorii teoriei electronice clasice a metalelor. Premiul Nobel pentru fizică (1906). 2. Sir George Paget Thomson Sir George Paget T. (1892-1975), fizician britanic. Fiul lui T. (1). Prof. univ. la Aberdeen, Londra şi Cambridge. A descoperit în 1927, independent de C. J. Davisson şi L. Germer, difracţia electronilor pe cristale, demonstrând natura lor ondula-torie. Premiul Nobel pentru fizică (1937), împreună cu C. J. Davisson, pentru cercetările sale în domeniul conductivităţii electrice a gazelor. THOMSON [tomsn], Sir Wiiliam, lord Kelvin (1824-1907), fizician şi matematician englez, de origine irlandeză. Prof. univ. la Glasgow. Preşedinte al Societăţii Regale din Londra (1890-1895). Contribuţii în termodinamică şi în electromagnetism. A introdus (1848) noţiunea de temperatură absolută, a propus scara termometrică absolută Kelvin, a cercetat (1852) variaţia temperaturii unui corp poros, străbătut de un gaz (efectul Joule-T.) şi a descoperit (1856) un efect termoelectric (efectul T.). A formulat (1850), independent de R. Clausius, al doilea principiu al termodinamicii. A descoperit (1850) modificarea conductibilităţii electrice a feromagneţilor la magnetizarea lor în câmpuri magnetice externe. A elaborat teoria circuitelor electrice rezonante, punând bazele telegrafiei; autor al teoriei termodinamice a Sir Wiiliam Thomson, lord Kelvin 98 Gerardus T'Hooft efectelor termoelectrice. Studii fundamentale asupra mareelor terestre. Coautor al unui „Tratat de filozofie naturală". T'HOOFT, Gerardus (n. 1946), fizician olandez. Prof. univ. la Utrecht. A demonstrat (1972) renor-marea teoriilor de câmp cuantic de etalonare (câmpuri Yang-Mills). Premiul Nobel pentru fizică (1999) împreună cu M.J.G. Veltman. THOR (DONAR sau THUNAR) (în mitologia popoarelor germanice), una dintre cele mai importante divinităţi, zeu al războiului, al tunetelor şi al fulgerelor. Fiul Herthei, zeiţa pământului fertil şi al lui Odin. întruchipat ca un bărbat de o forţă uriaşă, luptător de neînvins care călătoreşte într-un vehicul tras de doi ţapi. Emblema sa este ciocanul Mjolnir aşezat pe pietrele runice. THORBECKE [tprbeke], Johan Rudolf (1798-1872), jurist şi politician olandez. Preşedinte al Partidului Liberal. A redactat Constitutia din 1848. Prim-min. (1849-1853, 1862-1866, 1871-1872). A introdus numeroase reforme liberale în sistemul electoral, în economie (comerţ liber, construcţii de canale şi poduri) şi educaţie. A abolit sclavia în Indiile Olandeze de Est. THORBARSON [0ourdarsen], Thorgergur (1889-1974), scriitor islandez. Operă care a dat un puternic impuls literaturii islandeze moderne, prin realismul ei. Poeme satirice („Corbi negri“); proză de critică socială („Scrisoare către Laura“). Proză memorialistică („Nobleţe islandeză", „Lunaticul"); biografii. THOREAU [0o:rou], Henry David (1817-1862), scriitor american. Proză eseistică şi confesivă marcată de filozofia hindusă şi idealismul german, în care individualismul („Nesupunerea civică") alternează cu un „înflăcărat cult“ al „întoarcerii la natură" („Walden sau viaţa în pădure"). 99 THURINGIA THOREZ [tores], Maurice (1900-1964), om politic francez. Secretar general (1930-1964) şi preşedinte (1964) al C.C. al P.C. Francez. Membru al Comitetului Executiv (1928-1943) şi al Prezidiului Comitetului Executiv (1939-1943) al Internaţionalei a IIl-a Comuniste, între 1945 şi 1947 a făcut parte din guvernul Franţei. THORLÂKSON, Gudbrandur (1541— 1627), ecleziast şi umanist islandez. Episcop de Holar (din 1570). A introdus luteranismul în Islanda, promovându-l şi în şcoală. A tradus „Biblia" (1584) şi a publicat numeroase lucrări religioase. A determinat poziţia geografică a Islandei pe o cunoscută hartă a vremii sale. THORN [to:8n], Gaston (n. 1928), om politic luxemburghez. Preşedinte al Partidului Democrat. Preşedinte al Consiliului Europei (1974-1979) şi al Comisiei europene (1981-1985). De mai multe ori ministru şi prim-min. al Luxemburgului (1974-1979). Din 1987 preşedinte al Companiei luxemburgheze de televiziune. THORN [0o:rn], George Widmer (1906-2004), medic american. Studii şi descoperiri în domeniul hormonilor. Autorul unui test de diagnostic pentru insuficienţa suprarenală (testul lui T.). THORNDIKE [Oorndaik], Edward Lee (1874-1949), psiholog american. Prof. la univ. Columbia şi Harvard. Descrie utilizarea testelor pentru a obţine valori numerice ale gradului de inteligenţă („Măsurarea inteligenţei"). Cercetări în domeniul psihologiei comparate şi al învăţării („Psihologia pedagogică", „Psihologia învăţării"). Pionier al psihologiei animale experimentale („Intelingenţa animală") şi precursor al behaviorismului. THORS [0ors], Olafur (1892-1964), om politic islandez. De mai multe ori ministru si prim-ministru (1942, 1944-1946, 1949-1950, 1953-1956, 1959-1961, 1962-1963). Edward Lee Thorndike THORSHAVN (T6RSHVN) [to:rshaun], oraş-port în ins. Stromo, centru ad-tiv al arh. danez Feroe; 12,3 mii loc. (2007). Pescuit. Prelucr. peştelui. THORVALDSEN [torvalsen], Bertel (1770/1768-1844), sculptor danez. Reprezentant al neoclasicismului, alături de Canova. Sculpturile sale, statui şi reliefuri, ilustrează preferinţa pentru idealul artei greceşti; subiecte religioase, istorice şi mitologice („Hristos şi apostolii", „Mercur", „Ganimede", „Cele trei graţii"). A lucrat în Germania şi, mai ales, în Italia. La Copenhaga i s-a dedicat un muzeu care-i poartă numele. THOT (THEUT sau THOUT) (în mitologia egipteană), zeu civilizator al Lunii, calendarului şi al calculării timpului. Inventatorul şi protectorul scrisului, al matematicii şi al magiei. Personificare a cuvântului şi a cunoaşterii cosmice. Reprezentat cu cap de ibis, cu un instrument de scris sau o nervură de palmier (ca semn al anului). Asimilat de greci cu Hermes Trismegistul. , THOUVENEL [tuvnel], Antoine Edouand (1818-1866), om politic francez. Filoromân. Ambasador al Franţei la Constantinopol (1855-1860) şi ministru de Externe (1860-1862). A susţinut Unirea Principatelor. THRILLER [0ril9] (cuv. engl.) s.n. 1. Roman poliţist sau de groază. 2. Gen cinematografic incluzând filme care prin elemente dramaturgice, vizuale şi sonore specifice creează spectatorului fiori şi emoţii tari. THUKYDIDES, v. Tucidide. THULE 1. (Ultima Thule) Denumire antică a celei mai nordice părţi a Pământului cunoscută în acea vreme (probabil Islanda, Shetland sau Feroe). Menţionată în sec. 4 î.Hr. de navigatorul grec Pytheas din Massalia. Expresia lui Vergiliu „ultima T.“ a fost folosită pentru a descrie limita maximă pentru lumea cunoscută. 2. (Qaanaaq) Oraş în NV Groenlandei, la 77° 30’ lat. N (cel mai nordic oraş de pe Glob); 652 loc. (2007). Punct de escală pentru liniile aeriene comerciale transpolare. Fundat (1910) de K. Rasmussen. Bază aeriană americană (1953) şi punct de control pentru rachetele strategice (1960). THULIN [tulim], Ingrid (1929- 2004), actriţă suedeză de film. Notorietatea internaţională o datorează filmelor lui Ingmar Bergman, în care interpretează roluri de femei marcate de anxietatea alegerilor ireversibile care adesea le conduc spre pierzanie („Fragii sălbatici", „Tăcerea", „Şoapte şi strigăte"). THUN [tu:n], oraş în V Elveţiei (Berna), pe malul lacului cu acelaşi nume; 41,1 mii loc. (2006). Constr. de maşini; ind. textilă, a ceramicii şi alim. Centru turistic; staţiune climaterică. Monumente medievale: biserică (sec. 11), castelul Zăhringen-Kyburg (sec. 12), azi muzeu, biserică protestantă (reconstruită în 1738). Turism. Fondat în sec. 12. Intră în componenţa ora-şului-stat Berna (1384). THURGAU [tu:rgau] (în fr. THURGOVIE sau în it. TURGOVIA), canton în NE Elveţiei: 991 km2; 234,3 mii loc. (2006). Centrul ad-tiv: Frauenfeld. Expl. forestiere. Creşterea animalelor. Turism. Inclus în Confederaţia helvetă (1460), a primit statut de canton în 1803. thGringer wald (pădurea THURINGIEI), munţi scunzi (alt. max. 982 m, vf. Grosser Beerberg) în partea central-estică a Germaniei. Culmea lor reprezintă limita tradiţională între vechile provincii istorice Thuringia şi Franconia. Alcătuiţi din gresii, conglomerate, graniţe şi porfire. Rezervaţia naturală Vessertal (1939, 1 384 ha). Staţiuni pentru sporturi de iarnă (Oberhof). Castelul Wartburg. THURINGIA (THURINGEN)1, reg. istorică în SV Germaniei. Populaţia sa este menţionată în izvoare la c. 350. Cucerită de huni în a doua jumătate a sec. 5. A intrat sub stăpânirea regilor franci Teodoric I şi Clotar I (531), până în sec. 8, când s-a divizat în mai multe comitate. Sf. Bonifaciu i-a convertit pe locuitori la creştinism în sec. 8. în 804 s-a constituit o marcă carolingiană. Din sec. 9 aparţine ducilor saxoni. Land-grafiat constituit de Lothar III (1130). A suferit în decursul Ev. Med. o fărâmiţare puternică provocată de cuceriri şi anexiuni ale diverşilor principi germani. Din 1871 în componenţa Imp. German. în 1920, în cadrul statului german, a fost creat landul T. care a fost desfiinţat de autorităţile din R.D.G. (1952) şi reînfiinţat după reunificare în 1990. THURINGIA (THURINGEN)2, land în partea central-estică a Germaniei 16,2 mii km2, 2,33 mii. loc. (2006). Capitala: Erfurt. Alte oraşe pr. Gera, Jena, Eisenach, Weimar, Gotha. Partea de SV este ocupată de m-ţii Thuringer Wald, iar în extremitatea de NV cuprinde un sector al m-ţilor Harz; în E se întinde o câmpie străbătută de Saale. Economie dezvoltată; ind. constr. de maşini, electronică, de aparatură optică medicală, farmaceutică. THUR6CZI 100 THURâCZI [turo:tsi] loan (sec. 15), cronicar ungur. în scrierea sa „Chronica Hungarorum“, prezintă şi informaţii referitoare la răscoala de la Bobâlna (1437-1438). THURSTON [0ş:rstn], Wiiliam (n. 1946), matematician american. Prof. univ. la Princeton. Lucrări de geometrie diferenţială şi de topologie. Medalia Fields (1982). THURSTONE [6e:rstn], Lewis Leon (1887-1955), psiholog american. Pionier al aplicării metodelor matematice în psihologie şi psihologie socială (,Analiza multiplu-factorială“). Cercetări în măsurarea inteligenţei şi a luării deciziilor („Măsurarea atitudinilor"). THYSSEN [tusen], Fritz (1873-1951), industriaş german. Creator al societăţii de prelucrare a oţelului „Vereinigte Stahlwerke" (1926). A sprijinit venirea la putere a lui A. Hitler, primind controlul asupra reg. industriale Ruhr. Ulterior, în conflict cu Hitler (1936), s-a refugiat în Elveţia (1939). Capturat de germani (1941) pe când încerca să se refugieze în America de Sud şi închis la Dachau. în 1948 a fost găsit vinovat ca „nazist minor“ de către o curte internaţională. Ti, simbol chimic pentru titan. TIAHUANACO [tiauanako] (TIWA-NAKU), localit. în V Boliviei situată în m-ţii Anzi, la 3 660 m alt., în SE L. Titicaca, la SV de La Paz; 18 mii loc. (1995). Important centru arheologic (cu mărturii din milen. 1 d.Hr.) în care se află ruinele unui oraş preinca, datând din anii 500-1000, fiind una dintre cele mai vechi aşezări din America de Sud. T. a avut un mare rol politic, militar şi spiritual înainte de Imp. Inca şi de cucerirea spaniolă deoarece controla o vastă reg. din Peru, Ecuador, Bolivia şi partea de N a statului Chile din zilele noastre. Oraşul T. a atins apogeul dezvoltării sale în jurul anului 1000. Vestigiile vechiului oraş sunt reprezentate prin: piramida Akapana, Poarta Soarelui, templul Kalasasaya (cu hieroglife), numeroase statui, construcţii din piatră, ceramică policromă ş.a. Inclus (din 2000) în Patrimoniul cultural universal. TIA MARE, com. în jud. Olt, situată în SE C. Romanaţi, pe râul Olt; 4 826 loc. (2008). Vestigii ale unei aşezări rurale romane (Antonina) şi ale unui castru roman (sec. 2-3). Bisericile Sf. Nicolae (ante 1845) şi Sf. Haralambie (1895), în satele Potlogeni şi T.M. TIAMAT (în akkadiană ,,marea“) (în vechea mitologie mesopotamiană), zeiţa haosului acvatic primordial, cu înfăţişare de zmeu, din al cărei cadavru învingătorul ei, Marduk, a creat Cerul şi Pământul. TIAMINĂ s. f. (BIOCHIM.) Vita-mina Br TIAN'ANMEN [thienanmăn] („Poarta păcii celeste"), piaţă din Beijing, amenajată în 1651 şi lărgită în 1958, loc al unor mari parade. Casa memorială Mao Zedong. în mai 1989 a fost teatrul unor mari manifestaţii studenţeşti în favoarea democraţiei, înăbuşite în sânge de autorităţi în noaptea de 3 spre 4 iun. 1989. TIANJIN [thienţin], oraş (municipalitate) în ENE Chinei (Hebei), cu regim de prov., situat pe râul Hai, la confl. cu Marele Canal (Da Yunhe), la 137 km SE de Beijing şi 55 km V de G. Bo Hai; 11,3 mii km2; 4,93 mii. loc. (2003) şi 10,43 mii. loc. (cu suburbiile, 2003). Nod de comunicaţii. Aeroport. Port fluvial. Centru comercial. Constr. navale, constr. de maşini (locomotive, aparataj electrotehnic, utilaj minier, tractoare, biciclete, camioane, instrumente de precizie, ceasuri). Ind. siderurgică, chimică, textilă, mat. de constr., farmaceutică, de prelucr. a tutunului, a hârtiei, alim. Producţie de covoare. Trei universităţi („Nankai" 1919, „Hebei" 1960 şi „Tianjin“ 1895). Institut politehnic. Conservator de muzică şi artă. Teatre. Muzeu de istorie; Muzeu de artă. Oraşul s-a constituit în sec. 13, dezvoltat dintr-o aşezare de pescari, devenind un important centru comercial şi oraş de garnizoană; denumirea actuală datează din sec. 15. La începutul sec. 18, datorită dezvoltării sale, a dobândit importante atribute ad-tive. Din a doua jumătate a sec. 19 oraşul T. a fost martorul unor importante evenimente istorice în relaţie cu ingerinţele puterilor occidentale împotriva Imp. chinez. în aug. 1860, în timpul Războiului anglo-franco-chinez (al doilea „război al opiului") (1856-1860) a fost cucerit de armatele invadatoare. La 21 iun. 1870 populaţia chineză din T. a reacţionat violent împotriva misionarilor catolici. Locuitorii oraşului au luat parte la răscoala Yihetuan („a Boxerilor") îndreptată împotriva forţelor imperialiste (1899-1901), dar ca represalii oraşul a fost ocupat la 14 iul. 1900, după lupte grele, de către forţele intervenţioniste a opt state. A cunoscut o mare şi rapidă dezvoltare în perioada de după Primul Război Mondial. între 1937 şi 1945 s-a aflat sub ocupaţia japonezilor. Eliberat de sub dominaţia forţelor partidului Guomindang (15 ian. 1949), T. a cunoscut o nouă perioadă de dezvoltare în a doua jumătate a sec. 20, devenind unul dintre primele oraşe ale ţării. în a doua jumătate a sec. 19 aici s-au semnat numeroase tratate de pace între Imp. chinez şi puterile interesate în expansiunea în acest spaţiu (de ex. Rusia, S.U.A., Marea Britanie, Franţa). A fost capitala prov. Hebei în perioada 1957-1967. Afectat de cutremurul din 1976. TIANSHAN [tienşan] (în Ib. chineză T. înseamnă „munţii celeşti"), vastă catenă muntoasă, caledono-hercinică, în Asia Centrală (în Kîrgîzstan şi China), extinsă pe direcţie SV-NE, pe 2 500 km lungime şi 300 km lăţime, limitată la N de depr. Jungaria şi de valea Fergana şi de depr. Tarim la S. Alt. max.: 7 439 m (Pik Pobedî/Jenghish Chokusu). Alcătuită predominant din roci metamorfice. Sistemul muntos T. reprezintă un mare nod orografic al Asiei Centrale din care se desprind numeroase culmi, între care se află depresiuni, unele dintre ele de origine tectonică. Climă continentală aspră, cu etajare pronunţată, care determină ca limita zăpezilor permanente să se afle la c. 3 700 m pe pantele sudice şi la c. 4 400 m pe cele nordice. Numeroşi gheţari de vale. Vegetaţie de pustiu la poalele munţilor, apoi de semipustiu şi de stepă montană, urmată de păduri cu frunze căzătoare, de conifere spre înălţimi şi apoi de păşuni alpine. Zăcăminte de antracit, petrol, gaze naturale, sare, min. de plumb, zinc, antimoniu, fier, cupru, molibden, tungsten, mercur ş.a. TIARĂ (< fr., lat.) s. f. 1. Coroană purtată de regii vechilor perşi şi de către conducătorii altor popoare orientale. 2. Coroană papală din ceramică adoptată iniţial de Urban V tiară papală 101 TIBISCUM în 1370 formată din trei coroane suprapuse, însemn al triplei puteri papale, decorată cu flori de crin stilizate. TIASON, localit. în Dacia, situată, potrivit coordonatelor lui Ptolemeu, în V Munteniei. Identificată ipotetic cu aşezarea geto-dacică de la Tinosu. TIBALDI, Pellegrino (zis il Pelegrini) (1527-1596), arhitect, pictor şi sculptor italian. Emul al lui Michelangelo. A lucrat la Roma, Bologna (fresce la palatul Poggi -„Povestea lui Ulise“), la Milano, în Lombardia. Chemat la Madrid de către Filip II, a participat la decorarea Escorialului. TIBERIADA (în ebraică: YAM KINNERET; în arabă: BUHAYRAT ŢABARlYĂ), lac în NNE Israelului, la N de Marea Moartă, la 212 m alt., străbătut de fl. Iordan; 165 km2; lungime: 21 km; lăţime max.: 11 km; ad. max.: 48 m. Pescuit. Irigaţii. Menţionat în „Biblie" cu denumirile Tiberias, Genezareth sau Gennesaret şi Marea Galileei. TIBERIAS 1. Denumirea biblică a L. Tiberiada. 2. (în ebraică: TEVE-RYA), oraş în NNE Israelului, pe ţărmul de V al L. Tiberiada, la 50 km E de Haifa; 40 mii loc. (2006). Staţiune balneoclimaterică cu izvoare termale. Fundat de tetrarhul Irod Antipas în anul 19 d.Hr. şi numit în onoarea împăratului roman Tiberius. După distrugerea (în 70 d.Hr.) Ierusalimului de către romani, T. a devenit centrul unor importante şcoli rabinice. în stăpânirea bizantinilor pană în 636, când a fost cucerit de arabi. Capturat de cruciaţi (1099), a devenit capitala principatului Galileei. Cucerit de Saladin în urma bătăliei de la Hattin (1187), recucerit de cruciaţi (“1240), a revenit sub dominaţie arabă (1247). La începutul sec. 16 a intrat în stăpânirea Imp. Otoman, aici dezvoltându-se o importantă comunitate evreiască. A suferit mari distrugeri în urma cutremurului din 1833. Oraşul modern a fost reclădit în 1922 în timpul stăpânirii britanice în Palestina. Din 1948 face parte din statul Israel. T., considerat unul dintre cele patru oraşe sfinte ale iudaismului, adăposteşte numeroase vestigii evreieşti. TIBERIU (Tiberius lulius Caesar Augustus) (iniţial s-a numit Tiberius Claudius Nero), împărat roman (14-37). Fiu adoptiv şi succesor al ,L*i August. Conduce numeroase campanii militare în Orient, Spania, la Dunăre, în Germania ş.a. A consolidat administraţia Imperiului şi Tiberiu (Tiberius lulius Caesar Augustus) a reprimat cu severitate opoziţia senatorială. TIBESTI, lanţ muntos în Sahara Centrală (Libia şi Ciad) extins pe 480 km lungime şi 280 km lăţime, format din şisturi cristaline, graniţe precam-briene şi gresii paleozoice, parţial acoperite cu lave vulcanice terţiare. Relief de podişuri etajate, intens fragmentate. Alt. max.: 3 415 m (vf. Emi Koussi din Ciad). Climă deşertică cu precipitaţii foarte reduse (100 mm/an). Vegetaţie săracă. TIBET (XIZANG [siţang]) 1. Podişul'-, cel mai înalt podiş din lume (China şi India) între m-ţii Kunlun şi Nanshan în N şi m-ţii Himalaya în S; c. 2,2 mii. km2. Alt. medie 4 000- 5 000 m. Străbătut de numeroase lanţuri montane înalte de peste 6 000 m. Numeroşi gheţari de circ şi de vale. Suprafaţa pod. T. este acoperită în mare parte de semideşerturi, deserturi de piatră şi sărături. Climă rece, uscată şi aspră (temp. în ian. între -2 şi -40°C; în iul. între 5 şi 15°C). Precipitaţii reduse (50-380 mm/an). în SV se resimte influenţa musonului. Dinspre SV izv. Indul, Brahmaputra, Salween, Chang Jiang (Yangtze), Huang He. Lacuri şi izv. termale. Predomină vegetaţia erbacee. în faună se remarcă iakul (în mare parte domesticit), asinul sălbatic Kiang, maimuţa tibetană. Zăcăminte de cărbune, aur, minereu de fier, magneziu, sare. 2. Prov. în V Chinei, în pod. T.; 1,2 mii. km2; 2,7 mii. loc. (2003). Centrul ad-tiv: Lhasa. Expl. de min. de fier şi aur, de sare şi cărbuni. Creşterea extensivă a animalelor. Legumicultură. Culturi de orz, grâu, mei. La începutul sec. 7 conducătorul Srong-bTsan sGam-po a reuşit să pună bazele unui regat tibetan independent, care s-a fărâmiţat către mijlocul sec. 9. între 1207 şi 1368 T. s-a aflat sub dominaţia mongolilor care şi:au exercitat autoritatea prin viceregi. între 1368 şi 1750 există un al doilea regat. Din 1474 autoritatea este exercitată de Dalai Lama. Din prima jumătate a sec. 18 asupra T. s-a instituit supremaţia chineză, iar în 1792 T. a fost inclus în Imp. condus de dinastia Qing. La începutul sec. 20, trupele engleze din India au pătruns în T. (1903-1904), au ocupat Lhasa (3 aug. 1904), iar la 7 sept. 1904 autorităţile tibetane au fost constrânse să semneze un tratat care consemna instaurarea dependenţei T. faţă de Marea Britanie, situaţie nerecunoscută de guvernul chinez, în febr. 1910 trupele manciuriene au ocupat Lhasa, iar în 1911, cu prilejul Revoluţiei chineze (1911-1913). T. îşi proclamă independenţa. în 1950 T. revine sub autoritatea Republicii Populare Chineze. în mart. 1959, în Lhasa a izbucnit o răscoală a populaţiei tibetane împotriva autorităţilor comuniste, care a fost reprimată de forţele armate. Cu acest prilej, liderul spiritual al T. Tenzin Gyatso, Dalai Lama (din 1940) s-a refugiat în India (31 mart. 1959), urmat de c. 100 000 de adepţi tibetani, instalând un guvern în exil la Dharmsala şi de unde reclamă independenţa T. La 1 sept. 1965 T. a primit statutul de reg. autonomă a R.P. Chineze. TIBETAN, -Ă (< Tibet) s.m. şi f., adj. 1 S.m. şi f. Locuitor al Tibetului 2. Adj. Care aparţine Tibetului sau populaţiei lui, referitor la Tibet sau la populaţia lui <0*Limba t. = limbă sino-tibetană, având peste 5 mii. de vorbitori, în reg. chineze Tibet (Xizang) şi Qinghai, în prov. chineze Sichuan şi Gansu, în Bhutan, în nordul Nepalului şi în nordul Indiei şi Pakistanului. Cuprinde numeroase dialecte, răspândite pe un vast terit., însă există o limbă literară unică, atestată în sec. 8. Budismul t. = formă a budismului Mahayana, dezvoltată începând cu sec. 7 în Tibet. Cuprinde ritualuri ale budismului timpuriu, dar şi practici şamanice autohtone. în ultimele trei sec., secta predominantă a fost Dge-lugs-pa, al cărei lider spiritual este Dalai Lama. T|BIA (< fr., lat.) s. f. 1. Os al piciorului, lung şi gros, situat între genunchi şi gleznă, care formează, împreună cu fibula, scheletul gambei. 2. Segmentul al patrulea al piciorului la insecte, articulat cu femurul. TIBIAL, -Ă (< fr., lat.) adj. Care se referă la tibia (1.), care aparţine tibiei (ex. arteră t., nerv t.). TIBISCUM, aşezare dacică, apoi oraş în Dacia romană, identificat pe terit. satului Jupa, care aparţine municipiului Caransebeş, jud. Caraş-Severin. Ridicat la rang de municipiu sub Septimiu Sever (193-211). TIBISCUS 102 TIBISCUS, denumirea geto-dacică a râului Timiş, de la care a derivat denumirea localit. antice Tibiscum. TIBIŞ.IR (< tc.) s. n. (înv. şi reg.) Cretă de scris pe tablă. TIBRU (TEVERE), fl. în Pen. Italică; 405 km. Izv. din Apeninii Toscano-Emiliani, din masiul Fumaiolo, de la 1 268 m alt., formând o serie de chei în cursul superior, trece prin Roma şi se varsă în M. Tireniană, printr-o deltă, în apropiere de Ostia. Navigabil pe 32 km în cursul inferior. Afl. pr.: Chiascio, Nestore, Paglia, Nera, Aniene. Este al treilea curs de apă ca lungime din Italia, după Pad şi Adige. TIBUL (Albius Tibullus) (c. 52-19 Î.Hr.), poet latin. Versuri erotice şi elegiace, remarcabile prin eleganţa şi puritatea formei („Elegii"). TIC (< fr., germ.) s. n. 1. Mişcare stereotipă, anormală, involuntară şi repetitivă (a pleoapei, buzei, umărului etc.) care survine brusc şi este de scurtă durată, şi care este provocată de contracţia unui muşchi sau a unui grup de muşchi sinergici. Are caracter intempestiv şi poate fi stăpânită temporar prin voinţă. 2. Tabiet; manie. TICAN-RUMANO, Mihai (1895-1967, n. Berevoeşti, jud. Argeş), ziarist, scriitor şi explorator român. Călător în Europa, Africa, America, Asia, Australia şi Noua Zeelandă. Scrieri memorialistice şi de aventuri, publicate în limbile spaniolă şi română („Viaţa albului în ţara negrilor", „Lacul cu elefanţi", „Monstrul apelor", „La vânătoare în Congo", „Sub soarele Africii răsăritene"). TICĂP (onomat.) vb. IV intranz. 1. (Despre inimă) A bate repede; a palpita. 2. (Despre ceasornice) A produce un sunet ritmic şi caracteristic; a face tic-tac. TICĂ!2 (< ticală, înv. „suferinţă, mizerie") vb. IV refl. A lucra fără spor, încet; a se mocăi. TICĂIALĂ (< ticăz2) s. f. Migăleală, încetineală în muncă, în lucru. TICĂjT, -Ă (< ticăy2) adj. Mocăit; leneş. TICĂLOS, -OASĂ (< ticală, înv. „mizerie",) adj., s. m. şi f. (Persoană) care face fapte nedemne, reprobabile; nemernic, păcătos. + (înv.) (Persoană) vrednică de milă; sărman, nenorocit. TICĂLOŞIE (< ticălos) s. f. Stare de decădere morală; faptă, atitudine josnică, nemernicie. ♦ (Inv.) Sărăcie, mizerie. Mihai Tican-Rumano TICHET (< fr., engl.) s. n. Imprimat care asigură deţinătorului anumite drepturi (la spectacole, călătorii etc.). TICHIE (< tc.) s. f. Acoperământ pentru cap, fără boruri, din pânză sau din stofă; p. ext. bonetă. TICHILEŞTI, com. în jud. Brăila, situată în E C. Brăilei, pe stg. Dunării; 3 822 loc. (2008). Ferme de creştere a ovinelor, bovinelor şi porcinelor. Pescuit. în satul T., înfiinţat în 1810 şi numit iniţial Frumuşica, se află biserica Sfinţii Voievozi (1852-1854). TICINO [it. tiţfjno] (germ. TESSIN [tesj :n]) 1. Râu în Elveţia şi Italia; 248 km. Izvorăşte din m-ţii St. Gotthard, curge spre S, traversând L. Maggiore şi se varsă în fl. Pad. Hidroenergice. Navigabil în aval de L. Maggiore. Pe malul său Hannibal a înfrânt armata romană în anul 218 Î.Hr. 2. Canton în Elveţia; 2,81 mii km2; 322,6 mii loc. (2006). Centrul ad-tiv: Bellinzona. Creşterea animalelor pentru carne şi lapte. Agricultură; pomicultură; viticultură. Staţiuni climaterice. Turism. Posesiune a ducilor de Visconti şi Sforza (sec. 14-15), cucerită de elveţieni (sec. 16), a devenit canton (1803) prin unirea cantoanelor Bellinzona şi Lugano. Johann Ludwig Tieck TICLUj vb. IV tranz. 1. A aşeza, a aranja, a înjgheba. ♦ Fig. A pune la cale; a născoci. 2. A scrie, a redacta ceva cu uşurinţă, la repezeală (şi superficial); a improviza. TICONDEROGA, oraş în NE S.U.A. (New York), pe malul L. George; 5 088 loc. (2006). Centru turistic. Vechiul fort Carillon (restaurat ca muzeu) a fost construit de francezi în 1755. Cucerit de britanici în 1759 - care i-au dat actualul nume. Victorie obţinută de trupele americane (10 mai 1775) în timpul Războiului pentru Independenţa Coloniilor Engleze din America de Nord. TICS! vb. IV 1. Tranz. A îngrămădi o cantitate mare din ceva într-un spaţiu limitat; a înţesa; p. ext. a îmbâcsi. 2. Tranz. şi refl. A (se) înghesui. TICUŞU, com. în jud. Braşov, situată în E pod. Hârtibaciului; 930 loc. (2008). Reşed. com. T. este satul Ticuşu Vechi. Pomicultură. în satul Cobor, atestat documentar în 1206, se află o cetate ţărănească ce are o biserică de incintă din sec. 13, cu unele refaceri gotice din sec. 16 (azi biserică reformată), iar în satul Ticuşu Vechi, menţionat documentar în 1373, există o biserică evanghelică din sec. 15, cu unele intervenţii din sec. 19, situată în interiorul unei cetăţi. TICVANIU MARE, com. în jud. Caraş-Severin, situată în zona de contact a C. Carasului cu dealurile şi m-ţii Dognecei, pe râul Caraş; 2 018 loc. (2008). Haltă de c.f. (în satul J.M.). Expl. de balast. Pomicultură, în satul T.M., atestat documentar în 1437, se află biserica învierea Domnului (1772-1774, pictată în 1847), iar în satul Cârnecea, menţionat documentar în 1597, biserica Adormirea Maicii Domnului (1834, pictată în 1836). TjDVĂ, v. tigvă. TIECK [ti:k], Johann Ludwig (1773-1853), scriitor german. Reprezentant, împreună cu fraţii Schlegel şi Novalis, al şcolii romantice de la Jena. înclinaţii spre elementul fantastic şi subiectiv, spre ironia romantică. A abordat numeroase genuri literare: Bildungsromanul („Călătoriile lui Franz Sternbald"), basmul cult („Eckbert cel blond"), parodia romantică („Motanul încălţat", „Prinţul Zerbino"), tragedia („Genoveva"), nuvela („Belşugul vieţii"), proza istorică („Vittoria Accorombona"). Culegeri de basme populare; eseuri, traduceri. TIENTSIN v. Tianjin. 103 TIGMOTROPISM G.B. Tiepolo. „Telemac şi Mentor" TIEPOLO [tie:polo], Giovanni Battista (Giambattista) (1696-1770), pictor şi gravor italian. Influenţat de Veronese. Unul dintre marii decoratori ai Italiei, a pictat mai ales fresce în mari palate rezidenţiale din Italia, Spania şi Germania, subiectele sale preferate fiind apoteozele şi triumfurile („Triumful artelor", „Triumful Veneţiei"), realizate într-o cromatică strălucitoare şi transparentă, folosind perspective infinite şi siluete contorsionate, în spirit baroc. Compoziţii, portrete, acvaforte („Capricii", „Jocuri ale fanteziei"). TIERRA DEL FUEGO v. Ţara de Foc. TIFAN (cf. rus dialectal tifan) s. n. Năvod mic folosit pentru pescuit în bălţi, canale, iazuri etc. TIFFANY [tifeni], familie de bijutieri americani. 1. Charles Lewis T. (1812-1902), orfevru, a fondat (1837), la New York, casa T., celebră pentru articolele de argintărie de mare fantezie. 2. Louis Comfort T. (1848-1933), pictor şi designer. Fiul lui T. (1). A fondat (1878) o firmă de arte decorative şi sticlărie, care a influenţat „Art nouveau" europeană prin vitraliile şi vasele de sticlă inspirate din lumea vegetală, cu iradiaţii speciale; după moartea tatălui a continuat crearea de bijuterii. TIFDRUC (< germ.) s. n. (POLIGR.) Tipar adânc; calcografie TIFIC, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care se referă la tifos, care aparţine tifosului. 2. S. m. şi f. Persoană care suferă de tifos exantematic sau de febră tifoidă. TIFLĂ (< ngr.) s.f. Gest batjocoritor făcut cu palma întinsă, cu degetul mare apropiat de vârful nasului şi cu celelalte degete fluturând. TIFLIS v. Tbilisi. TIFUTĂ (< fr.; {s} gr. typhios „închis, fără ieşire") s. f. (MED.) Infla-maţie acută sau cronică a cecumului. TIFLOPEDAGOGIE (< fr.; {s} gr. typhios „orb" + fr. pedagogie) s. f. Ramură a pedagogiei speciale care se ocupă de educarea şi instruirea nevăzătorilor şi a persoanelor cu vedere slabă. TIFOIDĂ (< fr.; {s} typhodes „cu delir, febră") adj. Febră ~ = maladie infecţioasă acută provocată de bacilul tific (Salmonella typhi), caracterizată printr-un stadiu septicemic cu febră ridicată şi cu simptome generale acute, urmată de localizare intestinală cu leziuni ce pot fi însoţite de complicaţii grave (hemoragii, perforaţii intestinale etc.); (pop.) lingoare (2). Se transmite direct de la un bolnav sau indirect prin apă sau alimente contaminate. Endemică în Africa, Asia şi America de Sud. TIFON (cf. engl. tiffany) s. n. Pânză subţire din bumbac cu ţesătură rară, utilizată, în special, la pansamente. T|FOS (< fr. {i}; {s> gr. typhos „letargie") s. n. - exantematic = boală infecto-contagioasă eruptivă, foarte gravă, provocată de o rickettsie (R. prowazecki), transmisă de păduchele de corp şi caracterizată prin febră, frisoane, dureri musculare, cefalee violentă, tulburări cardiace, nervoase, laringită, congestia feţei şi o erupţie cutanată pe toată suprafaţa corpului. TIGAIE (< bg., ser.) s. f. Vas metalic de bucătărie foarte plat şi prevăzut cu o coadă lungă. TIGHEL (< tc.) s. n. 1. Cusătură vizibilă, cu paşi mici, efectuată manual sau cu maşina şi constând dintr-o repetare a împunsăturilor astfel încât fiecare pas să înceapă din locul împunsăturii precedente. 2. Maşină plană de tipar înalt, la care forma de tipar este aşezată în poziţie verticală. TIGHELI (< tighel) vb. IV tranz. A îmbina două piese de îmbrăcăminte printr-un tighel. TIGHINA (BENDER), municipiu în Republica Moldova, pe dr. Nistrului; 97 mii loc. (2004). Catedrală episcopală (1825). Muzee. Menţionat documentar în 1408. Important rol comercial şi vamal, fiind situat pe o ramură a marelui drum care lega Marea Neagră de M. Baltică. Cucerit de la Petru Rareş în 1538 de sultanul Soli-man Magnificul, care a construit aici o puternică fortificaţie, prin amplificarea cetăţii din vremea lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş. Cu acest prilej numele i-a fost schimbat în Bender („oraş fluvial"). Centru al raialei cu acelaşi nume. Aici s-a refugiat, după lupta de la Poltava (1709), Carol XII, regele Suediei, aflat în conflict armat cu Rusia în cadrul Războiului Nordului (1700- 1721). Prin Pacea de la Bucureşti (1812), este cedat Rusiei. în 1918, s-a unit cu România; în 1940, anexat de U.R.S.S. Eliberat de armata română (1941) şi reocupat de trupele sovietice (1944). După 1991, teatru al luptelor între Republica Moldova şi secesioniştii transnistreni. Cetatea de aici este un valoros monument istoric. TIGLAT-PALASAR, numele a trei regi ai Asiriei. Mai important: T. III (745-727 î.Hr.), reformator al statului. A restabilit stăpânirea asiriană asupra Babilonului şi asupra întregii Mesopotamii, a Siriei, Feniciei şi Palestinei, Asiria redevenind cea mai mare putere a Orientului antic. TIGMOTROPISM (< gr. thigmo-, „atingere, contact" + tropism) s. n., Reacţie a unui organ al plantei provocată de atingerea unui obiect. Tighina. Cetatea TIGNAFES 104 Se referă îndeosebi la cârceii plantelor agăţătoare, care în timpul creşterii execută mişcări circulare până când ating un suport, iar atunci când vin în contact cu acesta se înfăşoară în jurul lui. TIGNAFES (< tc.) s. n. (Pop.) Emfizem pulmonar (la animale, mai ales la cai şi la păsări). TIGRAN, numele mai multor regi ai Armeniei. Mai important: T II cel Mare (95-55 î.Hr.). A cucerit Siria, Mesopotamia şi o parte a Asiei Mici. învins de romani în anii 69 şi 68 Î.Hr., regatul său a devenit vasal acestora (66 Î.Hr.). TIGRAT, -Ă (< tigru) adj. Colorit neuniform, cu dungi transversale de culoare închisă, dispuse după un model caracteristic pe un fond de culoare deschisă. întâlnit, de ex., la diverse feline, la unele rase de câini, la frunzele sau petalele unor soiuri de plante ornamentale. TIGRAY (TIGRU), prov. istorică la graniţa Ethiopiei cu Eritreea. Reg. de podiş situată la 3 000 m alt. Vegetaţie săracă cu o agricultură de subzistenţă. Aici se găsesc urmele vechiului regat Aksum. Disputată (sec. 19) între Italia, Egipt, Marea Britanie şi Sudan. Ocupată de Italia în al Doilea Război Mondial s\ inclusă în Africa Orientală Italiană. în 1975 aici a izbucnit o puternică revoltă împotriva guvernului, soldată cu victoria rebelilor (1991) şi instalarea la putere a Frontului de Eliberare al „Tigrilor Poporului". Confruntată în 1999 cu emigrarea a 300 000 de oameni refugiaţi din calea conflictului ethiopiano-eritrean. TIGROAICĂ (< tigru) s. f. Femela tigrului. TjGRU (< fr., lat.) 1. s. m. Mamifer carnivor, din familia felidelor, cu corpul lung până la 3 m şi până la 290 kg, cu blana galbenă-roşcată, vărgată cu dungi negre (Felis panthe-ra tigris). Animal solitar, preponderent nocturn. Cel mai puternic şi mai masiv carnivor din fauna actuală a Globului; doboară cu uşurinţă ierbivore mari, adesea atacând vitele şi chiar omul. Masculii îşi apără cu îndârjire terit. (care se suprapune adesea cu terit. mai multor femele). Trăieşte în păduri şi savane; bun înotător. în trecut a avut un areal larg în S şi E Asiei dar restrângerea habitatelor şi vânarea intensă (atât datorită frecventelor conflicte cu omul, cât şi pentru că diverse organe ale t. sunt foarte preţuite ca leacuri tradiţionale şi talismane) l-au adus în pragul dispariţiei. Puţinele exemplare rămase sunt adesea protejate în tigru rezervaţii şi parcuri naţionale, dar şi în acest caz se menţine pericolul braconajului. Se disting mai multe forme (considerate adesea subspecii), printre care t. de Bengal răspândit în India, Nepal, Bhutan, Bangladesh, Myanmar, cel mai frecvent folosit în spectacole de circ, t. indochinez, de dimensiuni ceva mai mici (în Indochina şi China), t. malaez (în S pen. Malacca), t. de Sumatera şi t. siberian (de Amur sau de Ussuri), cea mai mare dintre subspecii, cu blana mai groasă, mai deschisă la culoare şi cu mai puţine dungi, răspândit în taigaua din Extremul Orient al Federaţiei Ruse. Alte subspecii, ca t. japonez şi t. persan (întâlnit în trecut şi în Asia Centrală) sunt probabil deja dispărute. 2. T. cu colţi de sabie = nume dat mai multor mamifere carnivore fosile cu canini lungi şi curbaţi, care au trăit în Pleistocen în Eurasia şi în America de Nord (Machairodus, Smilodon ş.a.). 3. T. tasmanian, mamifer marsupial carnivor de mărimea unui câine, cu blana cenuşie-brună, cu dungi negre în jumătatea posterioară (Thylacinus cynocephalus). A trăit în timpuri istorice în Australia şi până la începutul sec. 20 în tasmania (ultimul exemplar cunoscut a murit în 1936 la Grădina zoologică din Hobart). Sin. lup marsupial. 4. Tanc de 56 t celebru în dotarea armatei germane, introdus ca armă de luptă în al Doilea Război Mondial, din 1942, în bătăliile din Africa de Nord. 5. (Fig.) T. asiatici, state asiatice care au avut o dezvoltare economică spectaculoasă (ex. Republica Coreea, Singapore, Thailanda ş.a.). TIGRU (în Ib. turcă: DICLE; în Ib. arabă: DIJLAH [djdjla:]), râu în Asia (Turcia, Siria şi Iraq); 1 899 km; supr. bazinului hidrografic: 375 mii km2. Izv. din partea central-estică a Turciei, din lacul Hazar, aflat în m-ţii Taurus Armean; curge pe direcţie NV-SE, trecând prin oraşul Diyarbakir, iar în aval de localit. Cizre formează graniţa dintre Turcia şi Siria pe c. 50 km lungime, după care pătrunde pe terit. Iraqului, pe care-l traversează pe direcţie NNV-SSE, străbătând C. Mesopotamiei şi trecând prin Moşul şi Baghdăd. în aval de oraşul Al-Qurnah confl. cu râul Eufrat, formând fl. Shatt al-Arab. în cursul superior s-au construit baraje pentru hidrocentrale (ex. Ilisu), iar în C. Mesopotamiei este folosit pentru irigaţii. Revărsările T. lasă un sol fertil în C. Mesopotamiei. între localit. AI-’Amărah şi Al-Qurnah străbate întinse zone mlăştinoase. Navigabil în aval de Baghdăd, iar la ape mari în aval de Moşul. Afl. pr.: Botan, Marele Zab, Micul Zab, Diyala. Pe malurile sale se află ruinele vechilor oraşe Ninive, Assur şi Ctesifon. TjGVĂ (TIDVĂ) (< bg., ser.) s. f. 1. (Pop.) Craniu; (deprec.) cap. 2. (BOT.) Plantă agăţătoare din familia Cucurbitaceelor, robustă, cu flori mari, albe, cu fructe mari, de obicei bombate, dar la unele varietăţi f. alungite, până la 1 m lungime (Lagenaria siceraria); la maturitate devin lemnoase şi gălbui. La noi este cultivată îndeosebi ca plantă ornamentală (pentru forma deosebită a fructelor); în Africa tropicală şi India fructele golite de miez sunt folosite ca recipiente pentru lichide. Una dintre varietăţi este numită tâlv. TIGVENI, com. în jud. Argeş, situată în V dealurilor Argeşului, la poalele V ale dealului Tămaşu, pe râul Topolog; 3 402 loc. (2008). Nod rutier. Pomicultură. Bisericile Sfinţii Voievozi (1816) şi Sf. Nicolae (1884), în satele Bălteni şi Bârseştii de Sus. TIHA BÂRGĂULUI, com. în jud. Bistriţa-Năsăud, situată la poalele de SSV ale m-ţilor Bârgău, pe râurije Bârgău şi Leşu; 6 386 loc. (2004). în satul T.B., atestat documentar în 1386, are loc anual (din 1986), în luna febr., manifestarea folclorică „Alaiul munţilor de pe Bârgău", sărbătoare ce se ţine concomitent şi în celelalte localităţi de pe valea Bârgăului. TIHANY, Parc Naţional în Ungaria (1952, 1 100 ha) situat pe malul nordic al L. Balaton, în pen. omonimă. Relief marcat de vechi fenomene vulcanice şi postvulcanice. Se remarcă îndeosebi un teren cu c. 100 conuri de tuf calcaros rezultate în urma activităţii izvoarelor fierbinţi. Sunt ocrotite aici nevertebrate rare (printre care şi numeroase specii de fluturi). Impor- 105 TILEAGD tant loc de popas şi cuibărit pentru păsări acvatice. Turism. în apropiere se află o abaţie benedictină, întemeiată în 1055, reconstruită în stil baroc în 1754 şi restaurată în 1899. TjHNĂ (< tihni) s. f. Odihnă, repaus; p. ext. pace, linişte; viaţă liniştită. TIHN! (< sl.) vb. IV intranz. (Construit cu subiectul logic în dativ) A fi mulţumit de pe urma unui lucru, a se bucura în linişte de ceva; a-i prii. TIHNIT, -Ă (< tihni) adj. Netulburat, liniştit; paşnic; calm. TIHOMIR (TUGOMIR, TOGOMER), conducător (c. 1290-c. 1310) al unei formaţiuni statale româneşti de la S de Carpaţi. Tatăl lui Basarab I. TIHOMIROV, Vasili Dmitrievici (pe numele său adevărat V. D. Mihailov) (1876-1956), balerin rus. între 1893 şi 1935 a fost prim-balerin al Bolşoi Teatr pe care l-a şi condus între 1924 şi 1937. Profesor de prestigiu; a revoluţionat tehnica baletului clasic. TIHON (Vasili Ivanovici Belanin) (1865-1925), prelat rus. Patriarh al Moscovei şi ai întregii Rusii (din 1917); s-a ridicat împotriva decretării separării Bisericii de Stat (proclamată în ian. 1918), lansând anatema asupra comuniştilor. Arestat (în 1922) şi condamnat pentru activitate antiso-vietică. Recunoscând (în 1923) puterea sovietică, a fost eliberat din închisoare, dar a fost pus sub arest la domiciliu. Canonizat de Biserica ortodoxă în 1989. TIHONOV [tiihenefj, Nikolai Semio-novid (1896-1979), scriitor rus. Lirică baladescă de exaltare romantică a revoluţiei şi a Războiului civil („Hoarda", „Hidromelul"), proză („Nomazii11, «Omul cutezător", „Tranzitul etern", «Povestiri din Leningrad"). TIHUŢA, pas în N Carpaţilor Orientali, în SE m-ţilor Bârgău, pe cumpăna de ape dintre văile Dorna şi Bârgău, la 1 201 m alt.; face legătura între bazinele Dornei şi Bistriţei transilvănene. Cunoscut şi sub denumirea de Bârgău. în apropiere se află complexul turistic „Dracula". TjJĂ (< fr.) s. f. 1. Tulpină aeriană ^ngă, nefoliată, terminată cu o floare, a plantelor erbacee. 2. Bară de oţel cu secţiune circulară mică în raport cu lungimea, folosită în sistemele tehnice ca organ de legătură. 3- (MED.) Obiect confecţionat din a^aje de titan, nichel, aluminiu etc., folosit în ortopedie ca fixator intern în canalul medular. în secţiune transversală au formă de V, U sau treflă, Heimann (Hariton) Tiktin conferind o rezistenţă mare şi neper-miţând rotirea osului pe axul său. TIJUANA [tiua:na], oraş în NV Mexicului (Baja California Norte), la S de graniţa cu S.U.A., la 26 km S de San Diego; 1,41 mii. loc. (2005). Nod de comunicaţii. Aeroport. Ind. electronică, textilă şi alim. Piaţă pentru bumbac, fructe, legume, cereale. Staţiune balneară. Turism. Numele actual derivă de la Tia Juana (Mătuşa Ioana). în 1840 era o mică aşezare rurală, dar s-a dezvoltat rapid după 1940, odată cu creşterea numărului de turişti (în special americani). TIKAL, vechi şi important oraş (azi sit arheologic) al civilizaţiei Maya, situat într-o pădure tropicală din jungla Peten, din partea de N a Guate-malei, la 300 km NE de Ciudad de Guatemala. începutul existenţei acestui oraş datează din jurul anilor 900 î.Hr. şi a atins apogeul dezvoltării sale în jurul anilor 600, când se extindea pe 2,5 km2 şi avea o populaţie de c. 100 mii loc. A fost abandonat între anii 800 şi 1900. Astăzi există vestigii ale unor temple (ex. Templul Jaguarului de 44 m înălţime), palate şi cinci piramide, între care cea mai înaltă (piramida a IV-a) are 64 m, precum şi altare din piatră, obiecte din jad ş.a. A fost explorat şi studiat de către profesorii de la Univ. din Pennsylvania în anii 1960-1970. Inclus în Parcul Naţional T. (1955, 576 km2) aflat din 1979 în Patrimoniul cultural universal. TIKTIN, Heimann (Hariton) (1850-1936, n. Breslau, azi Wroclaw), lingvist român de origine germană. M. de onoare al Acad. (1919). A trăit mult timp la laşi (din 1878), apoi (din 1912) s-a stabilit la Berlin. Adept al neogramaticilor. Lucrări de lingvistică românească („Studii de filologie românească", „Gramatică română", „Manual elementar de limba română") şi de lexicografie („Dicţionar român- german"). A susţinut principiul fonetic în ortografia românească. TILAK, Bal Gangadhar (1856-1920), învăţat şi om politic indian. Lider al aripii de stânga a partidului Congresul National Indian. întemnitat (1897, 1908-1914) de autorităţile britanice pentru activităţile sale naţionaliste. Semnatar, alături de Aii Mohammed Jinnăh, al unui acord de coordonare între hinduşi şi musulmani (1916) privind lupta comună pentru independenţă. TILBURG [tjlbiirh], oraş în S Olandei, port la canalul Wilhelmina, situat la 55 km SE de Rotterdam şi 10 km N de graniţa cu Belgia; 200,2 mii loc. (2006). Nod feroviar. Centru comercial. Ind. electrotehnică, textilă, constr. de maşini, piei. şi alim. Centru de cercetări textile. Muzeu de istorie naturală. Primărie (sec. 19). Oraş din anul 1809. Canalul Wilhelmina a fost construit în 1920, fiind legat de Rin şi Maas. TjLDĂ (< fr., germ.) s. f. 1. Semn grafic de forma unui „s“ culcat (~), folosit pentru a substitui un cuvânt. 2. Semn diacritic de aceeaşi formă, care se pune deasupra unei litere (ex. n, în spaniolă), pentru a da pronunţării sunetului pe care ea îl reprezintă o anumită particularitate (palatal, nazal etc.). TILDEN [tjldin], Wiiliam Tatem (1893-1953), jucător american de tenis. A dominat tenisul mondial între 1920 si 1930. Câştigător de trei ori al Wimbledonului (1920, 1921, 1930), de trei ori al campionatelor S.U.A. (1920, 1925, 1929) şi de şapte ori al Cupei Davis (1920-1926). TILEA, Viorel V. (1896-1972, n. Sibiu), diplomat şi om politic român. Nepot al lui I. Raţiu. Naţional-ţărănist. Intim al regelui Carol II, a făcut parte din mai multe guverne (1930-1933). Ministru al României la Londra. S-a opus alianţei României cu Axa şi comunizării ţării, rămânând în exil. TILEAGD, com. în jud. Bihor, situată în E depr. Vad-Borod, la poalele S ale dealurilor Plopişului, pe cursul inferior al râului Crişu Repede; 7 129 loc. (2008). Staţie de c.f. (în satul T.). Nod rutier. Expl. de balast. Hidrocentrală (18 MW), dată în folosinţă în 1989. Fabrică de mobilă şi cherestea. Viticultură. în satul Poşoloaca, atestat documentar în 1291, se află o biserică din sec. 14 (azi biserică reformată), cu picturi murale interioare şi exterioare din sec. 14 şi 15. Biserica a fost supusă unor transformări în 1507, iar în 1793 i ş-a adăugat un turn în stil baroc. în satul Tilecuş, atestat TILIACEE 106 documentar în 1552, se află biserica de lemn Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1783, cu picturi pe pereţii interiori datând din 1793), iar în satul T., menţionat documentar în 1256, o biserică din 1507 (azi biserică reformată) si castelul „Teleki“ (ante 1848). TILIACEE (< fr.; {s> lat. tillia ,,tei“) s. f. pl. Familie de plante dicotile-donate, lemnoase, rareori erbacee, cu frunze în general alterne şi inflorescenţe cimoase, flori cu 5 sepale, 5 petale şi numeroase stamine. Există 48 genuri cu 725 specii, cele mai multe trăind în zona tropicală. Dintre acestea cea mai cunoscută este iuta. în zona temperată este reprezentată îndeosebi prin mai multe specii de tei. TILIMSEN v. Tlemcen. TIUNCĂ (TIUNGĂ) (onomat.) s. f. Fluier ciobănesc, fără găuri, făcut din scoarţă de paltin, răchită sau tei. TILIŞCA, com, în jud. Sibiu, situată în V depr. Sibiu, în zona Mărgi-nimea Sibiului, la poalele nordice ale m-ţilor Cindrel, pe râul Tilişca; 1 592 loc. (2008). Haltă de c.f. (în satul T.). Pomicultură. Creşterea ovinelor. Expoziţia muzeală „Vasile Dobrian“, în satul Rod, cu colecţii de pictură şi grafică. Pe terit. satului T. au fost descoperite (1959-1960) vestigiile unei aşezări care a fost locuită de la sfârşitul Epocii bronzului (sec. 14-12 î.Hr.) şi până în La Tene-ul dacic (sec. 2 î.Hr- sec. 1 d.Hr.). Cetatea geto-dacică de pe dealul Căţănaş (sec. 2 Î.Hr- sec. 1 d.Hr.) era fortificată cu un val de pământ şi cu două turnuri construite din piatră şi cărămidă. în perimetrul cetăţii au fost găsite 14 matriţe monetare din bronz. In apropierea cetăţii au fost identificate morminte dacice de incineraţie, cu inventar alcătuit din piese de argint. în satul T., atestat documentar în 1366, se află biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (sec. 17-18). tilişcă Paul Tlllich TILIŞCĂ s. f. Numele a două plante erbacee, perene din genul Circaea, din familia Onagracee, cu rizom, cu frunze opuse peţiolate şi cu flori mici, albe sau roşcate, cu două sepale şi două petale, aşezate în raceme (C. lutetiana şi C. alpina). Se întâlnesc prin păduri, zăvoaie, pe soluri bogate în humus. TILLICH [tillih], Paul (1886-1965), teolog şi filozof german. Pastor luteran. Prof. univ. la New York, Harvard şi Chicago. Stabilit în S.U.A. (1933), ca urmare a accederii lui Hitler la putere în Germania. în perioada germană, predominante au fost preocupările ecleziastice şi politice, T. participând la lansarea „socialismului religios" ca alternativă atât la ideologia tradiţională bugheză cât şi la cele fascistă şi comunistă; eseul „Decizia socialistă" este una din primele analize teologice ale pericolului nazist. în S.U.A., trec în prim plan preocupările academice, T. oferind o serie de analize ale credinţei în context cultural dintr-o perspectivă penetrată de existenţialism, psihanaliză şi neoscolastică („Curajul de a fi", „Teologia culturii", „Dragostea, puterea şi dreptatea"). Opera sa fundamentală este „Teologia sistematică" unde defineşte religia drept cea mai esenţială dintre preocupările umane şi tratează limbajul religios ca simbolic. TILLY [tjli], Johann T’SercIaes, conte de (1559-1632), general flamand. S-a remarcat în timpul Războiului de 30 de Aniv comandând armatele Ligii Catolice. împreună cu Wallenstein i-a înfrânt pe danezi, la Lutter am Barenberge (aug. 1626). înfrânt şi rănit mortal în bătălia de la Rain, pe Lech (apr. 1632). TILOZĂ (< fr. ») s. f. (CHIM.) Metilceluloză. TILSIT, denumirea până în 1946 a oraşului Sovetsk, din reg. Kaliningrad (Federaţia Rusă), situat pe malul râului Neman. Aici s-au încheiat tratatele de pace franco-rus (7 iul. 1807) şi franco-prusian (9 iul. 1807), în urma înfrângerii Coaliţiei IV (Rusia! Anglia şi Prusia) de către Franţa! Potrivit tratatelor, Prusia pierdea aproape jumătate din terit. său; se crea Regatul Westfaliei şi Marele Ducat al Varşoviei, iar Rusia şi Prusia aderau la Blocada continentală. TILSON [tilsen], Joe (n. 1928), pictor şi sculptor britanic. Exponent al artei pop, lucrările sale, foarte inventive, puternic colorate, sunt realizate în tehnici diverse, incluzând gravura în metal, serigrafia, xilogravura („9 elemente"). TIMAN, grup de coline în partea europeană a Federaţiei Ruse, în V m-ţilor Ural, alcătuite din depozite cristaline precambriene şi paleozoice; lungime: c. 900 km. Alt. medie: 300-350 m. Alt. max.: 463 m. Expl. de petrol. Păduri de foioase. TIMARIOT (< ngr.) s. m. Denumire a posesorilor de timaruri. TIMARURI (< tc.) s. m. pl. (în Ev. Med. în Imp. Otoman) Denumire a loturilor de pământ conferite în proprietate temporară de către sultan oştenilor (uneori şi dregătorilor civili, ca salarii), în schimbul obligaţiei de a presta serviciul militar. TIMBRA (< fr.) vb. I tranz. A aplica un timbru; p. ext. a plăti o taxă de timbru. TjMBRU (< fr., it.) s. n. 1. Imprimat de valoare, de dimensiuni mici, emis de stat sau de o instituţie special autorizată şi servind la plata unui impozit sau a unei taxe (reprezentată de valoarea lui). în general, t. sunt folosite pentru francările poştale (v. marcă’) sau fiscale (t. fiscal). T. (sau sigiliu) sec. = ştampilă în relief, fără tuş, care se imprimă pe anumite acte. 2. însuşire a sunetelor complexe, determinată de frecvenţele şi de intensităţile sunetelor (armonicelor) care le alcătuiesc; t. permite să se distingă între ele sunetele cu înălţimi şi cu tării egale, produse de surse (instrumente muzicale, voci etc.) diferite. 3. (LINGV.) Particularitate a unui sunet (în special a vocalelor) care face ca să fie deosebit de alt sunet rostit în condiţii de durată, de înălţime şi de intensitate identice. TIMBUKTU v. Tombouctou. TIMELEACEE, familie de plante preponderent lemnoase, cu frunze simple, în general lanceolate sau liniare şi flori cu caliciu tubular (Thyme- 107 TIMIŞ laeaceae). Cuprinde 50 de genuri cu c. 720 specii, răspândite în special în zona tropicală şi în reg. mediteraneană. în România se întâlnesc numai câteva specii, printre care mai răspândită este tulichina (Daphne mezereum). Iedera albă (Daphne blagayana), tămâiţa (Daphne cneorum) şi specia atlantico-mediteraneană Daphne laureola, întâlnită la noi numai în Defileul Dunării, sunt specii ocrotite. TIMES [taimz] („The ~“), cotidian englez de mare notorietate, având o orientare conservatoare. înfiinţat de John Walter, apare, la Londra, din 1785 (până în 1788 sub numele The Daily Universal Register). în 1981 a fost cumpărat de magnatul Rupert K. Murdoch. TIMICĂ, George T. (pseud. lui Dumitru Georgescu) (1886-1954, n. Bucureşti), actor român de teatru şi film. Prof. univ. la Bucureşti. Elev al lui C.l. Nottara. Lungă carieră începută în teatrul de operetă şi revistă şi încheiată pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Interpretează în cheie comică şi cu economie de mijloace personaje simple, uneori sărace cu duhul, dar şi roluri de referinţă din dramaturgia naţională şi internaţională (Conu Leonida, Ipin-gescu, Doolittle, Marmeladov). Expresivitatea chipului său este exploatată şi în filme („Maiorul Mura", „O noapte de pomină", „Cătuşe roşii"). 2. Silvia Dumitrescu-T. (1902-1999, n. Craiova), actriţă română. Soţia lui T. (1). v. Dumitrescu-Timică, Silvia. TIMjD, -Ă (< fr., lat.) adj. (Şi subst.) (Despre oameni) Lipsit de îndrăzneală, de curaj, de încredere în sine; sfios; p. ext. (despre acţiunile oamenilor) care denotă o astfel de fire. + Fig. Incipient; modest. TIMIDITATE (< fr.) s. f. însuşirea de a^ fi timid; lipsă de îndrăzneală, de încredere în sine; atitudine, comportare de om timid; sfială, sfiiciune, jenă, ruşine. Persoanele timide sunt emotive, extrem de Impresionabile şi reacţionează uneori ■n mod exagerat la emoţii (se înroşesc, tremură, se bâlbâie, îşi Pierd şirul ideilor etc.). Poate fi combătută prin psihoterapie. . TIMjNĂ s. f. (BIOCHIM.) Derivat al Pirimidinei. Este o bază care intră în constituţia acizilor dezoxiribonucleici. TIMIRIAZEV [tiimiriazif], Kliment Arkadievici (1843-1920), botanist rus. Prof. univ. la Sankt-Peterburg şi Moscova. Lucrări de fiziologie a plantelor, consacrate mai ales foto-sintezei. A demonstrat experimental rolul fundamental al clorofilei în absorbţia radiaţiilor solare şi în convertirea energiei radiante în energie chimică. Popularizator al ştiinţei şi al teoriei evoluţioniste („Asimilarea luminii de către plante", „Viaţa plantei", „Rolul cosmic al plantei"). Adept şi propagator al darwinismului. TIMIŞ 1. Câmpia Timişului, unitate joasă de relief (80-95 m alt.), parte componentă a C. Banatului, extinsă sub forma unui triunghi cu vârful spre C. Lugojului şi latura opusă, de-a lungul graniţei cu Serbia, străbătută de râurile Timiş şi Bega. C.T. se înscrie pe o arie de subsidenţă puternică, marcată de marea grosime pe care o au aici depozitele cuaternare (862 m în arealul com. Giulvăz). Scufundarea lentă din zonele Timişului inferior explică prezenţa unor aluviuni vechi (şi chiar a unor formaţiuni loessoide) sub cuvertura de aluviuni recente, împrăştiate de revărsările râurilor până în vremurile istorice. Mişcările de subsidenţă din zonele Timişului inferior şi panta foarte redusă au generat formarea unor braţe părăsite de râuri, belciuge, meandre şi numeroase forme negative care alcătuiesc relieful minor. Această câmpie joasă, inundabilă, cu pânza freatică foarte aproape de suprafaţă, care în trecut facilita apariţia şi menţinerea nenumăratelor suprafeţe mlăştinoase, a fost supusă permanent (începând din sec. 18 şi până în sec. 20) unor ample lucrări de ameliorare (construirea canalului Bega, îndiguiri, desecări etc.) care au permis transformarea ei într-un teren agricol roditor. C.T. se subdivide în trei subunităţi: C. Timişoarei, C. Beregsău şi C. Ban loc. 2. Râu în Banat, afl. stg. al Dunării pe terit. Serbiei, în aval de Belgrad; 350 km, din care 242 km pe terit. României. Izv. de pe versantul de ENE al m-ţilor Semenic, de sub. vf. Semenic, de la 1 135 m alt., având în sectorul montan un curs vijelios, cu căderi de pantă ce variază între 20 şi 37%0. în arealul com. Teregova, valea T. îşi schimbă brusc direcţia de curgere către N, făcând un cot de 90°, înscriindu-se pe o vale de tip „culoar" care, împreună cu valea Cernei, îndreptată către S, formează culoarul Timiş-Cerna separând Carpaţii Meridionali (în E) de S Carpaţilor Occidentali (în V). Culoarul T. se termină în aval de Caransebeş unde divagarea se accentuează în condiţiile unei pante medii ce scade [a 1,6%o între Caransebeş şi Lugoj, în aval de com. Sacu, râul T. îşi croieşte o vale largă printre piemonturile bănăţene, după care drenează câmpiile Lugojului şi Timişului, cu o pantă medie ce variază între 0,35 şi 0,8%o, fapt ce determină o intensă meandrare. în aval de com. Coşteiu, râul T. a fost îndiguit în sec. 19 pentru a reduce pericolul inundaţiilor. Râul T. este legat de râul Bega prin canalele Coşteiu-Chizătău şi Topolo-văţu Mare-Hitiaş, care permit reglarea reciprocă a regimurilor hidrologice ale celor două râuri. Afl. pr.: Râu Rece, Feneş, Bistra, Goleţ, Valea Mare, Cinca, Pogăniş, Timişu Mort, Bârzava. în Antic, purta numele Tibiscus sau Timeses. 3. Râu în SE jud. Braşov, afl. dr. al Ghimbăşelului (bazinul Oltului); 31 km. Izv. din S masivului Piatra Mare, din apropierea pasului Predeal, şi, după ce ocoleşte poalele de SV ale masivului Piatra Mare, se înscrie pe direcţie de curgere N şi apoi NV, separând printr-un sector de vale îngustă, foarte pitoresc, masivul Piatra Mare (în E) de masivul Postăvarul (în V). Cunoscut şi sub numele de Timişu Sec. Valea T. reprezintă o atractivă zonă turistică (aici se află staţiunile climaterice Timişu de Sus şi Timişu de Jos, aflate în continuarea către N a ariei turistice Valea Prahovei). Pe cumpăna de ape dintre văile Timişului şi Prahovei se află pasul Predeal. 4. Judeţ în extremitatea de V a României, în Banat, situat în bazinul inf. al râului Timiş, la graniţa cu Serbia şi Ungaria; 8 697 km2 (3,65% din supr, ţării), cel mai mare judeţ al României; 673 212 loc. (2008), din care 61,5% în mediul urban; densitatea: 80,5 loc./km2. Reşed.: municipiul Timişoara. Oraşe: Buziaş, Cia-cova, Deta, Făget, Gătaia, Jimbolia, Lugoj (municipiu), Recaş, Sânnicolau Mare. Comune: 85. Relief predominant de câmpie (peste 85%), în cadrul căruia se evidenţiază o zonă de câmpie joasă (80-100 m alt.), cu terenuri umede, în partea cen-tral-vestică şi NV (câmpiile Timişului, Mureşului, Ârancăi şi Jimboliei) şi o reg. de câmpie mai înaltă, piemon-tană (100-200 m alt.) în părţile de N, E şi SE ale jud. T. (câmpiile Vingăi, Lugojului, Bârzavei). Arealul din NNV jud. T. este ocupat de prelungirile sudice ale pod. Lipovei, iar cel de E şi SE de dealurile Lugojului, Pogănişului şi Dognecei. în extremitatea de E a jud. T. se află prelungirile m-ţilor Poiana Ruscă, care culminează în vârfurile Padeş (1 374 m) şi Rusca (1 355 m), ce străjuiesc, deopotrivă, jud. Timiş, Caraş-Severin şi Hunedoara. Climă temperat-continentală moderată, cu veri calde şi ierni blânde, datorită influenţelor maselor de aer oceanice (dinspre V) şi mediteraneene (dinspre S şi SV). Temp. medii anuale ating 109 TIMIŞOARA valori de c. 11°C în zona de câmpie şi c. 2°C în munţi. Temp. max. absolută (42,5°C) a fost înregistrată la Jimbolia (1 iul. 1950), iar temp. minimă absolută (-35,3°C) la Timişoara (29 ian. 1963). Precipitaţiile medii multianuale însumează cantităţi crescânde de la V la E, respectiv 569 mm la Jimbolia, 620,6 mm la Timişoara, 734 mm la Făget şi peste 1 200 mm pe crestele m-ţilor Poiana Ruscă. Vânturile predominante bat dinspre N (16,9%) şi E şi NV (15%). Reţeaua hidrografică, reprezentată prin câteva cursuri pr. (Timiş, Mureş - la limita de NV a jud. T., pe o distanţă de 42 km, Bega, Aranca, Bârzava, Bega Veche), se caracterizează printr-o densitate mică (0,1-0,9 km/km2), prin curgere lentă şi meandrată, debite mici, dar cu variaţii mari de nivel, şi printr-o stabilitate scăzută a albiei, fapt ce a necesitat un proces continuu de regularizare, canalizare şi rectificare a cursurilor (ex. canalizarea râurilor Bega, Bega Veche, Bârzava ş.a.). Lacurile naturale sunt reprezentate atât prin complexul lacustru din com. Satchinez, cât şi prin balta Petra din com. Jebel şi cele două lacuri din com. Becicherecu Mic. Resurse naturale: zăcăminte de lignit (Sinersig), petrol (Teremia Mare, Şandra, Satchinez, Dudeştii Vechi, Variaş, Călacea), min. de fier (Fărăşeşti, Luncani, Jdioara) şi de mangan (Pietroasa). Expl. de argilă (Jimbolia, Biled, Cărpiniş, Deta, Lugoj, Sânnicolau Mare, Boteşti), nisip metalurgic (Coşava, Brăneşti, Jupâneşti), nisip cuarţos (Jupâneşti, Păget, Gladna Română, Groşi, Zolt), bazalt (Lucareţ, Şanoviţa), calcar (Luncani, Tomeşti). Ape minerale la Buziaş, Călacea, Ivanda, Bogda ş.a. Industria. Pr. produse ind. fabricate de întreprinderile timişene sunt: maşini agricole, material rulant feroviar şi rutier, motoare Diesel, utilaje ind., sobe de încălzit, aspiratoare, obiecte pentru iluminat, aparate şi instrumente optice, materiale fotografice ş.a. (Timişoara, Lugoj, Nădrag), mobilă, cherestea, Placaje, furnire, chibrituri, rechizite Şcolare (Timişoara, Deta, Lugoj, Sânnicolau Mare, Mănăştiur, Peciu Nou, Gătaia, Făget, Margina ş.a.), încălţ., piele artificială, obiecte de îmbrăcăminte din blană şi piele, conf., tricotaje, pălării, ţesături, ceramică fină, produse cosmetice şi de marochinărie, detergenţi, lacuri şi vopsele, spume poliuretanice, preparate din carne şi lapte, conserve, paste făinoase, dulciuri, ţigarete, bere, lapte praf, zahăr, ulei vegetal, jucării etc. (Timişoara, Jimbolia, Lugoj, Deta, Făget, Buziaş, Sânnicolau Mare, Periam, Biled, Recaş, Jebel ş.a.). Agricultura, favorizată de prezenţa unor întinse terenuri arabile, furnizează un bogat şi variat sortiment de produse agroalimentare. La sfârşitul anului 2005, jud. T. ocupa locul 1 pe ţară în ceea ce priveşte mărimea supr. agricole (701 225 ha) şi a terenurilor arabile (532 506 ha). Pădurile acopereau 109 000 ha. Terenurile arabile, cu un potenţial productiv ridicat, erau cultivate cu porumb, grâu şi secară, plante uleioase, orz şi orzoaică, plante pentru nutreţ, floarea-soarelui, ovăz, legume, cartofi, leguminoase pentru boabe, soia, plante textile, plante medicinale etc. Pomicultura, bine dezvoltată în pod. Lipovei şi în zona dealurilor Lugojului şi Pogă-nişului, furnizează diverse sortimente de fructe (prune, mere, piersici, cireşe şi vişine, pere, nuci). Viticultura este prezentă în majoritatea comunelor din zonele de câmpie şi de dealuri (podgoriile Teremia Mare, Recaş, Buziaş, Giarmata, Silagiu ş.a.), având sortimente dominante din soiurile Riesling italian, Muscat-Ottonel, Muscat-Hamburg ş.a. în sectorul zootehnic la începutul anului 2005, jud. T. dispunea de 57 000 capete bovine, 346 000 capete porcine, 345 000 capete ovine, 6 500 capete caprine. Avicultură; apicultură. Căile de comunicaţie se caracterizează printr-o distribuţie relativ uniformă şi printr-o densitate mare, la care se adaugă prezenţa unor segmente ale magistralelor naţionale rutiere şi a unor puncte de vamă. Reţeaua liniilor de c.f., organizată din a doua jumătate a sec. 19 (linia Jimbolia-Timişoara a fost inaugurată în 1857), măsura 786 km (locul 1 pe ţară), cu un dublu al densităţii medii pe ţară. Transportul aerian de mărfuri şi călători se realizează prin intermediul aeroportului internaţional Timişoara (inaugurat la 1 nov. 1980). Canalul Bega asigură transportul naval uşor de mărfuri sau de agrement. în jud. T. a existat prima şcoală de pe terit. actual al României, respectiv şcoala de la Cenad, întemeiată în jurul anului 1020. Tradiţia instrucţiei publice a continuat şi în sec. următoare, în forme restrânse, în cadrul unor şcoli de tindă de pe lângă biserici sau mănăstiri, dezvoltată şi amplificată atât în timpul stăpânirii otomane, când la Timişoara funcţiona o universitate musulmană, cât şi după aceea, prin înfiinţarea în a doua jumătate a sec. 18 a mai multor şcoli în limbile latină, română, germană sau sârbă sau a unor facultăţi teologice, de drept, filozofie ş.a. Turism. Jud. T. prezintă interes turistic îndeosebi prin obiective istorice, arhitectonice şi culturale situate în Timişoara, Lugoj, Jimbolia, Sânnicolau Mare, Lenauheim, Margina, Surducu Mic, Cenad ş.a. Turismul balnear se practică în staţiunile Buziaş şi Călacea. Alte obiective de interes turistic sunt parcul dendrologic (arboretumul) de la Bazoş, rezervaţia ornitologică de la Satchinez. Alte arii protejate: pădurea Cenad, Lunca Pogănişului, locul fosilier Rădmăneşti, pădurea Bistra, Beba Veche, mlaştinile Murani ş.a. TIMIŞ-CERNA, culoar depresionar în SV României, între m-ţii Ţarcului, Cernei şi Mehedinţi la E şi m-ţii Semenic şi Almăj la V. în NE se prelungeşte pe valea Bistrei, despăr-ţind m-ţii Ţarcu de Poiana Ruscă, ajungând până la Poarta de Fier a Transilvaniei. S-a format în Miocen, prin scufundare tectonică. Prezintă un sector mai larg în NNV (depr. Caransebeş), străbătut de râul Timiş, şi altul mai îngust în S (depr. Do-maşnea-Mehadia), drenat de râurile Mehadica şi Belareca, separate prin pasul Domaşnea sau Poarta Orientală (540 m alt.). La S de confl. Cernei cu Belareca se continuă pe cursul inferior al Cernei printr-un culoar foarte îngust cu aspect de defileu. Considerat de geografi şi geologi ca linie de demarcaţie între Carpaţii Meridionali şi Carpaţii Occidentali. Climă blândă (media termică anuală 10°C); precipitaţii bogate (700-800 mm/an). Relief de terase^ de coline şi câmpii piemon-tane. întinse livezi de meri, pruni şi peri în alternanţă cu spaţii de păşuni şi fâneţe. Prin acest culoar se asigură legătura rutieră şi feroviară între Banat şi Oltenia. Cunoscut şi sub numele de culoarul Caransebeş-Mehadia. Turism de tranzit. TIMIŞEŞTI, com. în jud. Neamţ, situată în lunca şi pe terasele de pe dr. râului Moldova, în zona de confl. cu Ozana; 4 070 loc. (2008). Nod rutier. Depozit de armăsari (în satul Dumbrava). Satul T. este atestat documentar la 24 apr. 1434. TIMIŞOARA, 1. Câmpia Timişoarei, subunitate a C. Timişului, situată în partea central-estică a acesteia, având aspectul unei câmpii joase, în cadrul căreia se remarcă o scufundare lentă, fapt ce explică prezenţa unor aluviuni vechi şi a unor formaţiuni loessoide sub o cuvertură de aluviuni recente rezultate din acţiunea revărsărilor şi a divagărilor râurilor care o străbat. Datorită acestor divagări, la 2-3 m deasupra nivelului general al câmpiei s-au format TIMIŞOARA 110 Timişoara. Catedrala Sf. Trei Ierarhi unele înălţimi aluviale cu caracter insular, printre care se remarcă înălţimea pe, care s-a construit cetatea Timişoarei (începutul sec. 13). în sec. trecute, în jurul acesteia se aflau numeroase mlaştini, întreţinute şi de prezenţa pânzei freatice foarte aproape de suprafaţă. în sec. 18-20, aceste zone mlăştinoase au fost supuse unor lucrări complexe (desecări, îndiguiri, asanări, construirea canalului Bega etc.), care au permis transformarea lor în terenuri agricole roditoare. 2. Municipiu în extremitatea de V a României, reşed. jud. Timiş, situat în câmpia omonimă, la 90 m alt., pe canalul Bega, la 45 km E de graniţa cu Serbia; 312 362 loc. (2008). Este cel mai mare oraş din Banat şi al doilea din ţară ca nr. de locuitori (2008) după Bucureşti. Important nod feroviar (8 linii de c.f.) şi rutier al ţării. Aeroport internaţional (inaugurat la 1 nov. 1980). T. este unul dintre cele mai însemnate centre economice, cultural-ştiinţifice, de învăţământ, bancar, comercial şi de transport al ţării. Are două centrale electrice şi de termoficare şi numeroase întreprinderi ind., în cadrul cărora se produc: excavatoare, poduri rulante, tractoare, autocisterne, autovehicule, maşini agricole, material rulant feroviar şi rutier, tramvaie, motoare, motopompe, centrale telefonice, coloranţi, detergenţi, lacuri, vopsele, microcalculatoare, contoare electrice, aparate de măsură şi control, acumulatoare, baterii, aspiratoare de praf, corpuri de iluminat, aparate şi instrumente optice, materiale fotografice, mobilă, rechizite şcolare, chibrituri, conf., tricotaje, fire din lână şi bumbac, ţesături din bumbac, lână şi mătase, încălţ., obiecte de îmbrăcăminte din blană şi piele, prod. cosmetice şi de maro- chinărie, jucării, dulciuri (firma „Kan-dia“, din 1890), preparate din came şi lapte, conserve, ulei, zahăr, bere, ţigarete etc. Tipografii. La T. îşi desfăşoară activitatea o filială a Academiei Române, o universitate de stat (fundată la 27 sept. 1962 şi numită Universitatea de Vest după 1990) şi alte instituţii de învăţământ superior (Universitatea de Medicină şi Farmacie, Universitatea de Ştiinţe Agricole a Banatului, Universitatea Politehnică - continuatoare a Institutului Politehnic înfiinţat la 10 nov. 1920, ş.a.), trei teatre dramatice de stat (Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“, Teatrul German de Stat, Teatrul Maghiar de Stat), un Teatru de Operă şi Balet, un Teatru de marionete şi păpuşi, o filarmonică de stat („Banatul", 15 apr. 1947), un ansamblu de cântece şi dansuri („Banatul"), un observator astronomic, numeroase biblioteci (între care Biblioteca judeţeană, fondată în 1904), muzee (Muzeul Banatului, fondat în 1872 şi reorganizat în 1949, Muzeul satului bănăţean ş.a), galerii de artă, societăţi corale („Carmina Dacica", „Sabin Drăgoi“, „Bârtok Bela“, ,,Sursum-corda“), peste 20 de case editoriale, redacţiile unor cotidiene ş.a. La T. au loc anual Festivalul internaţional de folclor (din 1989) şi Festivalul dramaturgiei româneşti (din 1991). Municipiul T. deţine multe priorităţi pe plan naţional: primul teatru din T. a luat fiinţă în 1753, prima linie de tramvai cu cai a fost inaugurată la 8 iul. 1869 (fiind primul oraş din România şi al cincilea din lume care a folosit tramvaiele ca mijloc de transport în comun), primul tramvai electric la 27 iul. 1899 şi primele linii de troleibuz la 15 nov. 1942. T. este primul oraş din România în care a fost introdus (1855) iluminatul public cu gaz şi primul oraş din Europa iluminat public cu electricitate (12 nov. 1884), precum şi primul oraş din ţară care a beneficiat de o linie de telegraf (1853) între Viena-Timişoara şi Sibiu. Monumente: castelul Minerilor (construit în anii 1307-1318 din iniţiativa lui Carol I Robert de Ânjou, amplificat de lancu de Hunedoara în 1443-1447 şi refăcut din nou în sec. 16, 18 şi 19), care găzduieşte în prezent Muzeul Banatului; bastionul Cetăţii şi fragmente de ziduri ale cetăţii (sec. 15-18, restaurate în 1971-1972); casa prinţului Eugeniu de Savoia (1717); clădirea Primăriei vechi, restaurată în 1782 şi 1935 (i-a fost schimbat complet aspectul iniţial prin înlocuirea ornamentaţiilor baroce cu altele în stilul Renaşterii); catedrala romano-catolică, cu elemente decorative baroce, construită după planurile arhitectului vienez Josef Emanuel Fischer von Erlach. Catedrala păstrează picturi murale interioare executate de Josef Schof şi Michael Unterberger, precum şi o orgă cu motor electric, construită în 1906. Clopotul catedralei (1 160 kg) a fost turnat la Buda în 1763; palatul „Deschau“ (1735, renovat în 1802), în stil neoclasic; palatul episcopal romano-catolic (1743-1752, renovat în 1809), în stil baroc; claustrul mănăstirii franciscane (1733-1736), azi sediul Şcolii populare de artă; biserica sârbă Sf. Gheorghe, în stil baroc (1745-1755), cu picturi murale interioare executate de Constantin Daniel în 1834-1843; biserica romano-catolică Sf. Ecaterina (1752-1755), în stil baroc, cu elemente renascentiste, cu o orgă pneumatică cu 30 de registre; palatul Prefecturii (1754), în stil baroc, azi sediul Muzeului de Artă; biserica Mizericor-dienilor (1735-1737); biserica greco-catolică Naşterea Maicii Domnului (1763); biserica romano-catolică „Josefin“ (1774); biserica sârbă Sf. Nicolae (1792-1796), pictată în 1819-1820 de Nikola Aleksic; palatul Dicasterial (350 de camere), construit în anii 1855-1860 în stilul Renaşterii (imită palatul Strozzi din Florenţa), declarat monument de arhitectură; Sinagoga (1863-1865); clădirea Teatrului Naţional, construită în 1874- 111 TIMONERIE 1877 după planurile arhitecţilor Ferdinand Fellner şi Hermann Helmer, cu unele refaceri din 1923 efectuate sub conducerea arhitectului Duiliu Marcu; catedrala ortodoxă a Mitropoliei Banatului, cu hramul Sfinţii Trei Ierarhi (1936-1946, sfinţită la 6 oct. 1946, în prezenţa regelui Mihai), construită după planurile arhitectului Ion Trajanescu, are 63 m lungime, 32 m lăţime şi 83,7 m înălţime (turla principală). Catedrala păstrează picturi murale interioare originare executate în tempera şi ulei de Atanasie Demian. Colecţie de icoane pe sticlă, argintărie, mobilier, carte veche. în pronaosul catedralei se află racla cu moaştele Sf. Ierarh losif cel Nou adusă în 1956 de la mănăstirea Partoş. Catedrala este înzestrată cu şapte clopote cu o greutate totală de 8 000 kg, armonizate de compozitorul Sabin Drăgoi; monumentul Sf. Treime (1740, restaurat în 1994-1995). Cele mai vechi urme ale activităţii umane de pe terit. T. datează din Neolitic. în milen. 2 î.Hr. în această zonă exista o aşezare locuită de tribul tracilor de nord, iar în milen. 1 î.Hr. o aşezare geto-dacică. Descoperirile arheologice şi monetare atestă existenţa pe vatra T. a mai multor aşezări rurale romane în actualele cartiere Fabric, Mehala, Calea Aradului. Prima menţiune documentară a T. apare în 1212 cu numele Castrum Timisiensis, [ar în 1342 este mentionat ca oras. In 1307-1318, Carol I Robert de Anjou, regele Ungariei, a construit la T. un castel, amplificat de lancu de Hunedoara în 1443-1447 (refăcut în sec. 16, 18 şi 1856). Cucerit de turci la 26 iul. 1552, oraşul a fost transformat pentru 164 de ani în reşed. paşalâcului T., perioadă în care a devenit un oraş mare, în care funcţionau o universitate musulmană Şi numeroase prăvălii, în care s-au Pavat străzile cu lemn, s-au construit băi publice turceşti, hanuri, şcoli ş.a. La 18 oct. 1716, garnizoana otomană a fost alungată de trupele austriece pomandate de Eugeniu de Savoia, !{?r T. a devenit capitala comitatului administrat de austrieci ca domeniu al Coroanei habsburgice. în perioada 1723-1730, austriecii au ridicat o nouă cetate, de tip Vauban (demolată în sec. 19). între 1727 şi "1760 au fost efectuate vaste lucrări de îndiguire şi canalizare a râului °ega, de desecare a zonelor mlăştinoase, a fost construită Primăria (1731-1734), în stil baroc, catedrala {omano-catolică (1736- 1773, cu •ntreruperi) ş.a., astfel că în 1780 J. a fost declarat oraş regal liber. în Pr|ma jumătate a sec. 18, la T. au îost colonizate numeroase familii de şvabi. La 1 dec. 1918, T. a ieşit de sub autoritatea Imperiului Austro-Un-gar şi s-a unit cu România. La 12-13 sept. 1944, armata română a desfăşurat lupte grele pentru apărarea T. în faţa ofensivei hitleristo-horthyste. La mijlocul lunii dec. 1989, T. a fost scena unor puternice manifestaţii anticomuniste şi anticeau-şiste, care au determinat (16 dec. 1989) declanşarea unei revolte populare în care au murit 96 de persoane şi au fost rănite alte câteva sute, fiind primul oraş din România în care au fost înlăturate autorităţile locale comuniste. La 17 febr. 1968, T. a fost trecut în categoria municipiilor, iar la 12 ian. 1990 a fost declarat oraş-martir. TIMIŞU DE SUS, localit. componentă a oraşului Predeal (jud. Braşov), pe valea Timişului, la 820 m alt. Haltă de c.f. Staţiune climaterică şi de odihnă, indicată pentru tratarea afecţiunilor căilor respiratorii, a nevrozelor astenice, a stărilor de surmenaj, debilitate, precum şi în convalescenţă. TIMMERMANS [timermans], Felix (1886-1947), scriitor belgian de limbă flamandă. Supranumit „prinţul povestitorilor flamanzi". Romane („Psalm ţărănesc11, „Familia Hernat11) şi povestiri („Crepusculul morţii", „Pastorul din via înfloritoare") de inspiraţie folclorică şi medievală; versuri („Adagio"), biografii romanţate. TIMMINS [tjmins], oraş în ESE Canadei (Ontario), pe râul Mattagami, la 547 km NV de Toronto; 42,9 mii loc. (2006). Hidrocentrală. Ind. de prelucr. a lemnului, celulozei şi hârtiei, alim. Zonă de pescuit şi de vânătoare. Zăcăminte de aur descoperite în 1905 şi exploatabile din 1907. Turism. Fundat în 1911 de fraţii Noah şi Henry Timmins, unii dintre proprietarii minei Hollinger (Benjamin Hollinger este descoperitorul zăcămintelor de aur de aici). Declarat oraş la 1 ian. 1912. Biserici romano-catolice şi anglicane. TIMOC (TIMOK), râu în Pen. Balcanică, afl. dr. al Dunării la NV de Vidin; 183 km. Izv. din m-ţii Balcani (Serbia), iar în cursul inferior formează graniţa de stat dintre Serbia şi Bulgaria. Considerat ca limită între m-ţii Carpaţi şi m-ţii Balcani. Valea T. adăposteşte o importantă minoritate românească (Românii timoceni). TIMOFTICĂ (< n. pr. Timofte) s. f. Denumire dată speciilor de plante erbacee, anuale sau perene, din genul Phleum, familia Poacee (Graminee), cu spiculeţe uniflore, grupate în spice false, cilindrice. Se cultivă ca plantă de nutreţ (specia Phleum pratense). TIMOL (< fr.; {s} gr. thymon „cimbru" + fr. [crejsol) s. n. 1. Substanţă care se găseşte în uleiurile volatile din unele plante, de ex. cimbru (Thymus vulgaris), cimbru de câmp (Thymus serpyllum), sovârf (Origanum vulgare). Are acţiune antiseptică şi expectorantă, fiind folosit în afecţiuni respiratorii (larin-gită, bronşită, tuse), infecţii urinare, infecţii gastrointestinale. 2. Testul t. (test de disproteinemie) oferă informaţii asupra echilibrului proteic din serul sangvin. Acesta se modifică (este pozitiv) în numeroase afecţiuni hepatice (ciroză, hepatită, colecistită), boli infecţioase, neoplazice, imunolo-gice. Rezultatul se exprimă în unităţi Mac Lagan. TIMOLEON (410-334 Î.Hr.), om politic şi general grec din Corint, l-a înfrânt pe cartaginezi şi l-a izgonit pe Dionysos II, tiranul Siracuzei, restaurând regimul democratic (344-337 î.Hr.). TIMON DIN PHILIUSS (c. 320-c. 230 Î.Hr.) filozof sceptic grec. T. a adăugat scepticismului, preponderent moral al lui Pyrrhon, o dimensiune epistemologică. în lucrarea sa „Silloi" sunt satirizaţi toţi filozofii menţionaţi (peste treizeci), cu excepţia lui Pyrrhon şi a lui Xenophan, care se înscriu în tendinţa sceptică. TIMONĂ (< ngr.) s. f. Roată cu cavile, de lemn sau de metal, cu ajutorul căreia se comandă mecanismul de acţionare a cârmei unei nave. TIMONERIE (< fr., it.) s. f. încăpere cu vizibilitate bună, situată la partea superioară a unei construcţii de pe puntea unei nave, în care sunt instalate timona şi alte aparate pentru manevrarea navei. timoftică TIMONIER 112 TIMONIER (< fr.) s. m. Marinar însărcinat cu manevrarea timonei; cârmaci. TIMOR 1. Mare în E Oc. Indian, situată între ins. Timor şi o serie de arh. mici indoneziene de la NV şi N, şi ţărmul de NV al Australiei, în SSE; 615 mii km2; lăţime max.: 485 km; ad. max.: 3 310 m (groapa Timor); salinitate: 35%0; maree max.: 4 m. în partea de SV este străbătută de curentul T. M.T. comunică larg cu M. Arafura din ENE. Explorată de navigatorul olandez Abel Tasman în 1644 şi “străbătută mai târziu de către piratul Wiiliam Dampier. 2. Curent oceanic de suprafaţă care curge în apropierea coastei de SV a ins. Timor, alimentând mările Banda şi Arafura cu un debit de apă de c. 1,5 mii. m3 pe secundă. Viteza de deplasare: 0,8-1,6 km/h. 3. Ins. în extremitatea de SE a arh. Sondele Mici, la c. 645 km NV de coastele Australiei: supr. = 33 914 km2 (cea mai mare dintre Sondele Mici). Relief muntos şi câmpii litorale. Acoperită în mare parte cu păduri tropicale cu frunze căzătoare în sezonul secetos. Prezintă o mare diversitate etnică: malaio-poline-zieni (în special de limbă tetum), pa-puaşi, indonezieni ş.a. Partea de E, fostă colonie portugheză, este în prezent stat independent (T. de Esf), iar partea de V a fost inclusă în sec. 17 în colonia Indiile Orientale Olandeze. în 1950, odată cu proclamarea Republicii unitare Indonezia, intră în componenţa noului stat ca parte a provinciei Nusa Tenggara Timur, cu centrul ad-tiv Kupang. TIMORAT, -Ă (< fr.) adj. Dominat de teamă; intimidat. TIMORUL DE EST, Republica Democratică a Tlmorului de Est (Republika Demokrâtika Timor Lorosa’e; Republica Democratica de Timor-Leste), stat insular în V Oceaniei, la NV de Australia, înconjurat de mările Wetar, Timor şi Savu si având ca vecin Indonezia; 14 919 km2; 1 007 000 loc (2006). Limbi oficiale: tetum şi portugheza; uzuale: indoneziana şi engleza. Religia: creştină (romano-catolică 91,4%, protestantă 2,6%) 94%, islamică 1,7%, hindusă 0,3%, budistă 0,1% ş.a. Capitala: Dili. Oraşe pr.: Baucau, Maliana, Ermera. Este împărţit în 13 districte. Terit. T.E. este reprezentat de jumătatea răsăriteană a ins. Timor, la care se adaugă exclava Ocussi (Oecussi) sau Ambeno din V ins. şi câteva alte ins. adiacente, între care Atauro (Kam-bing) şi Jaco (Jako). Relieful este predominant muntos (alt. max. Foho Tatamailau/Ramelau 2 963 m) şi deluros, câmpiile ocupând spaţii înguste în lungul litoralului (cu excepţia părţii vestice, unde au o extensiune mai mare). M-ţii, în parte vulcanici, ocupă partea axială a ins. Clima tropical-musonică prezintă două anotimpuri, unul ploios şi altul secetos. Precipitaţiile sunt abundente: 1 500-2 000 mm/an în câmpiile sudice şi 2 500-3 000 mm/an în m-ţii din centrul ţării. Reţeaua hidrografică este alcătuită din râuri scurte (Lois, Laclo, Dilor, Irabere ş.a.), nenavigabile, cu văi adânci şi un remarcabil potenţial energetic. Vegetaţia marchează interferenţa malaezo-australiană. Predomină savana cu iarba-copac şi formaţiuni de arbuşti gen scrub, cărora li se alătură pădurile tropicale cu frunze căzătoare în anotimpul secetos (34,3% din terit.) cu teck, santal, eucalipt şi arborele de fier, în reg. înalte şi mangrovele în zona litorală. în faună se remarcă maimuţele, cerbul, porcul mistreţ, crocodilul de apă dulce, pitonul, marsupialul cuscus, broaşte ţestoase. Resurse de hidrocarburi (gaze naturale) descoperite în zona off-shore din M. Timor, a căror exploatare a debutat în ian. 2004 (zăcământul Bayu Undan). Există zăcăminte de cărbuni, petrol, mangan, aur şi argint, sare; se exploatează şi se exportă marmura. Economia este dominată de agricultura de subzistenţă completată cu mici plantaţii de cafea, bumbac, ceai, tutun, arahide, vanilie şi arbori de cauciuc. Pentru consumul intern se cultivă: orez, manioc, porumb, soia, batate, legume, papaya, cocotieri, citrice. Se cresc bubaline, porcine, ovine şi caprine. Pescuitul şi apicultura au o semnificaţie locală. Ind. prelucr. este concentrată în capitala ţării (textile şi conf., piei., procesarea cafelei, îmbutelierea apelor minerale, carne! lapte, ulei de cocos, ţigarete, mobilă)! Nu există căi ferate, iar reţeaua rutieră (c. 6 000 km, 57% pavaţi) a suferit distrugeri după evenimentele din 1999. Există 8 aeroporturi (trei având piste betonate), mai important fiind cel al capitalei. Turismul este într-o fază incipientă. Pr. zone şi obiective: m-ţii vulcanici cu o bogată vegetaţie tropicală şi zone de ţărm cu plaje însoţite de cocotieri şi fragmentate de pâlcuri de mangrove; oraşul Dili cu arhitectură colonială portugheză, în zona sa veche, -clădirea garnizoanei militare (1627), în apropiere statuia masivă a lui lisus Hristos, ce aminteşte, păstrând proporţiile, de cea din Rio de Janeiro, pe un promontoriu din apropiere; exclava Ocussi cu oraşul omonim (Pante Macassar) cu vechiul fort Fatusuba şi Lifan, locul primei debarcări şi aşezări portugheze pe ins. (1520); oraşele de munte Maliana şi Ermera, cu un climat plăcut şi cu peisaje spectaculoase în împrejurimi. Monedă: 1 Dolar S.U.A. = 100 Cenţi. Export (2004): cafea (86,1%), produse animaliere, produse alimentare, îmbrăcăminte, santal ş.a. Pr. parteneri: Australia, Japonia, Portugalia, S.U.A. Import (2004): combustibili minerali şi uleiuri, vehicule şi suban-samble, maşini electrice şi echipament, cereale. Pr. parteneri: Indonezia, Australia, Singapore, Vietnam, Portugalia. DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Districte Suprafaţa Populaţia Centrul ad-tiv (km2) (mii loc. 2004) Aileu 737 37,9 Aileu Ainaro 804 52,4 Ainaro Ambeno/Oecusse r 814 48,9 Pante Macassar Baucau 1 506 100,7 Baucau Bobonaro 1 376 83,5 Maliana Cova Lima (Covalima) 1 203 53,1 Suai Dili 367 175,7 Dili Ermera 768 103,3 Ermera Lăute m 1 813 56,2 Los Paloş Liquiga 549 54,9 Liquîga Manatuto 1 782 36,8 Manatuto Manufahi 1 323 Same Viqueque 1 877 65,4 Viqueque 113 TIMORUL DE EST 124° i2r - Istoric. Locuitorii T.E. sunt rezultatul contopirii unor succesive valuri de imigranţi (paleomongoloizi, polinezieni şi melanezieni), originari Asia de Est continentală şi insulară. Vizitată de portughezi în 1520, ins. Timor devine, în 1586, colonie lusitană, parte a Indiilor Portugheze. După instalarea lor în arh. indonezian, olandezii ocupă, în ~ .oraŞul Kupang şi devin apoi stăpânii jumătăţii apusene a ins. Tratatul de delimitare a frontierei dintre posesiunile olandeze şi cele Portugheze este semnat în 1859. Din este administrat împreună cu Macao, iar din 1896 devine prov. de sine stătătoare. în timpul celui oe-al Doilea Război Mondial este ocupat (1942-1945) de trupele japoneze. După proclamarea independenţei Indoneziei, Timorul de Vest evine oficial, în 1949, prov. a statului indonezian, în timp ce T.E. [amâne în continuare o colonie a Portugaliei. Prin Legea organică, adoptată în 1963 la Lisabona, T.E. este ^ declarat „provincie de peste mari“ a Portugaliei. După victoria .evoluţiei „garoafelor roşii“ şi instaurarea democraţiei, în 1974, în ortugalia, Consiliul de Stat al Portugaliei adoptă (19 iul. 1974), în cadrul procesului de decolonizare, legea privind recunoaşterea dreptului la independenţă a T.E. şi hotărăşte, un an mai târziu, acordarea acesteia în 1978. Forţele politice din T.E.: Frontul Revoluţionar pentru Independenţa Timorului (FRETELIN), de stânga, solicită acordarea neîntârziată a independenţei, Uniunea Democrată a Timorului (U.D.T.) se pronunţă pentru o independenţă progresivă, iar Uniunea Populară Democrată Timo-reză (APODETI) militează pentru unirea cu Indonezia. în aug. 1975 izbucneşte un război civil între FRE-TELIN, U.D.T. şi APODETI. Reuşind să controleze o mare parte a terit., în condiţiile retragerii administraţiei portugheze, FRETELIN declară unilateral independenţa T.E. şi proclamă Republica Democrată a Poporului Timorului de Est. Guvernul indonezian, sprijinit de cel nord-american, neacceptând această decizie a FRETELIN-ului, ordonă trupelor sale să pătrundă în T.E., ocupând (27 iul. 1976) reşedinţa administrativă a acestuia, oraşul Dili, iar la 17 iul. 1976, T.E. este declarat provincie a Indoneziei. O.N.U. nu recunoaşte această decizie, problema T.E. rămâ- nând înscrisă pe agenda Adunării Generale a O.N.U. Beneficiind de un larg sprijin popular, FRETELIN continuă, timp de peste două decenii, lupta împotriva celor c. 40 000 de soldaţi indonezieni. Peste 200 000 de oameni, aproape un sfert din populaţia ţării, piere în timpul acestui conflict, în luptă sau răpusă de boli şi foamete ori victimă a represiunii. După 16 ani de negocieri, Portugalia, fosta putere colonială, şi Indonezia semnează la New York, la 5 mai 1999, un acord privind organizarea unui referendum asupra statutului TIMOSHENKO 114 T.E. - autonomie în cadrul statului indonezian sau independenţă. în referendumul din 30 aug. 1999 (desfăşurat în prezenta observatorilor O.N.U.), 78,5% dintre cei 450 000 de loc. cu drept de vot optează pentru independenţă. După aflarea rezultatului - la 4 sept. 1999, miliţiile proin-doneziene declanşează, în condiţiile unei pasivităţi totale a armatei indoneziene prezente în terit., o politică a pământului pârjolit, soldată cu distrugerea edificiilor publice şi a infrastructurii, cu mii de morţi şi exodul a 250 000 de persoane, care părăsesc T.E. Rezoluţia nr. 1 264 a Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite din 15 sept. 1999 aprobă trimiterea unei forţe internaţionale de menţinere a păcii în T.E. (INTER-FET), pentru misiuni umanitare şi restabilirea păcii şi securităţii. Majoritatea militarilor şi comanda supremă a operaţiunii este asigurată de Australia. Filamentul de la Jakarta recunoaşte oficial, la 19 oct. 2001, rezultatele referendumului. Misiunea de asistenţă a Naţiunilor Unite pentru T.E., UNÂMET, şi o forţă militară internaţională, de 10 000 de soldaţi, supraveghează drumul spre independenţă al T.E. Adunarea Constituantă, aleasă la 30 aug. 2001, dominată de reprezentanţii FRETELIN, adoptă la 22 mart. 2002 noua Constituţie a ţării. Jose Alexandre Xanana Gus-măo, liderul carismatic al luptei pentru independenţă, care candidase ca independent, este ales preşedinte al viitorului stat la 14 apr. 2002. 220 000 de refugiaţi se întorc la casele lor. în prezenţa noului preşedinte, a lui Kofi Annan, secretarul general al O.N.U., a lui Jorge Sampaio, preşedintele Portugaliei, a şefului de stat indonezian, Megawaţi Sukarnoputri, şi a ex-preşedintelui american, Bill Clinton, la 20 mai 2002 este proclamată în mod oficial, la Dili, independenţa Republicii Democrate a Timorului de Est. La 27 sept. 2002, T.E. devine al 191-lea stat membru al O.N.U. în aceeaşi zi, primul ministru, Mari Alkatiri, depune jurământul împreună cu cei 23 de membri ai cabinetului său. T.E., al 46-lea stat al Asiei, este cel mai sărac de pe continent, cu 40% din populaţie analfabetă, cu 70% din forţa de muncă în şomaj, cu o infrastructură distrusă în proporţie de 80%, iar bugetul de c. 60 mii. dolari este în cea mai mare parte din fondurile oferite de O.N.U. şi de alţi donatori. La 20 mai 2005 sunt retrase ultimele forţe ale misiunii de menţinere a păcii trimise de O.N.U. în 2006 în urma unui conflict cu şeful statului primul ministru este înlocuit cu Jose Ramos-Herta. Descoperirea unor resurse de hidrocarburi în M. Timor provoacă o tensionare a relaţiilor cu Australia până la reglementările bilaterale din aug. 2004. Republică parlamentară. TIMOSHENKO [tima/enke], Stepan Prokofievici (1878-1972), inginer american, de origine rusă. Prof. univ. la Sankt-Peterburg, Zagreb şi Stanford. în 1922 s-a stabilit în S.U.A. Lucrări în domeniul rezistenţei materialelor şi al mecanicii construcţiilor. A aplicat metoda variaţională din teoria elasticităţii la diverse probleme de inginerie. Lucrări: „Teoria elasticităţii", „Teoria stabilităţii elastice", „Dinamica superioară". TIMOŞENKO [tima/enke], Semion Konstantinovici (1895-1970), mareşal sovietic. Comisar al poporului pentru Apărare (1940-1941). In timpul celui de-al Doilea Război Mondial a comandat mari unităţi operative-stra-tegice. TIMOTEI (?-97 d.Hr.), ucenic al apostolului Pavel, pe care l-a însoţit în misiune. Potrivit tradiţiei, primul episcop al Efesului. Ucis de păgâni prin lapidare. Canonizat. Sărbătorit de Biserică la 22 ian. Epistolele către T. = scrieri ale „Noului Testament", constând în două scrisori ale apostolului Pavel către T., alcătuite în c. 65 d.Hr. Cuprind îndrumări pentru organizarea şi conduita comunităţii creştine pe care Pavel i-a încre-dinţat-o. TIMOTIN, Alexandru (n. 1925, laşi), inginer român. Acad. (1999), prof. univ. la Bucureşti. Specialist în electrotehnică. Contribuţii privind energia şi forţele electromagnetice, teoria parametrilor tranzitorii ai circuitelor electrice („An Introduction to Relativistic Dynamics, Without Optic or Electromagnetic Aids", „Sur Ies modeles de polarisation electrique temporaire en regime variable"). Alexandru Timotin TIMP (lat. tempus) s. n., s. m. 1. S.n. Mediu omogen şi nedefiniţi analog spaţiului, în care ne apare succesiunea evenimentelor, fiecare având durata sa proprie. Principala chestiune privind t este dacă acesta reprezintă o trăsătură independentă a realităţii sau numai un aspect al experienţei noastre. Filozofii au ridicat o serie de probleme în legătură cu t: dacă are sens să vorbim despre el ca având un început; de ce are t o direcţie şi de ce trecutul şi viitorul sunt asimetrice; dacă există t. absolut pe lângă relaţiile de succesiune temporală; dacă este posibil să călătorim în t. etc. Eleaţii au formulat argumente împotriva posibilităţii t.; Augustin a folosit analiza t. ca să explice libertatea umană în faţa puterii divine; Leibniz a susţinut că t nu este nimic mai mult decât relaţii temporale; Newton şi Clarke au susţinut caracterul absolut al t, iar Kant a arătat că t., ca şi spaţiul, reprezintă o formă pură a intuiţiei sensibile. în 1905 Einstein a introdus un t. local, asociat cu sistemul de referinţă al observatorului. 2. S.n. Moment în desfăşurarea unei acţiuni, unui eveniment, fenomen sau proces; interval în care se petrece o acţiune, un fenomen etc.; coordonată temporală, oră (2). & T. local = timp definit pentru fiecare punct de pe Glob, acelaşi pe întregul meridian al locului respectiv. T. sideral = timp local determinat de rotaţia Pământului în raport cu stelele şi exprimat în zile siderale; are originea la miezul nopţii-T. solar adevărat = timp local determinat de mişcarea aparentă diversă a Soarelui şi exprimat în zile solare adevărate; are originea la amiază şi, din cauza neuniformităţii rotaţiei Pământului în jurul axei sale, nu se scurge uniform. T. solar mijlociu = timp local care se scurge practic uniform, determinat de rotaţia Pământului în raport cu un Soare mijlociu şi exprimat în zile solare mijlocii; are originea la amiază. T. civil = timp local decalat cu 12 ore înaintea timpului solar mijlociu, având originea la miezul nopţii. T. universal = timpul civil al meridianului de origine (care trece prin Greenwich)] se notează T.U. Timpul efemeridelor = timp apropiat de cel universal, scurgându-se însă riguros uniform şi având drept unitate de măsură fundamentală secunda. V. oră. T. de reacţie = perioadă de latenţă (v. latenţă). (FIZ.) T. de înjumătăţire v. înjumătăţire. Loc. De la un timp = cu începere de la un anumit moment. Cu timpul = cu trecerea vremii; treptat. 3. S.n. Perioadă istorică. -O- Expr. Pe timpuri = în urmă cu multă vreme; odinioară. 4. S.n. (METEOR.) Stare a atmosferei 115 TINCTORIAL într-un anumit loc şi într-o anumită perioadă, determinată de valorile temperaturii, presiunii, vântului şi umiditătii aerului. 5. S.m. (MUZ.) Fiecare dintre părţile egale care alcătuiesc o măsură; bătaie. 6. S.m. Denumire dată fiecăreia dintre fazele unui ciclu de funcţionare a unei maşini termice (de ex. a unui motor cu ardere internă), în decursul căreia se realizează o cursă completă a pistonului motor (dus şi întors). 7. S.n. (DR.) T. de muncă = t. pe care salariatul îl foloseşte pentru îndeplinirea sarcinilor de muncă. Durata t. de muncă pentru salariaţii angajaţi cu normă întreagă este stabilită prin lege, respectiv prin Codul muncii. T. de odihnă = t. exprimat în zile nelucrătoare la care salariatul are dreptul, format din repausul săptămânal, sărbătorile legale şi concediul de odihnă anual. T. liber = parte a timpului extraprofesional (constituit din odihnă, divertisment, dezvoltarea culturală a personalităţii). 8. S.n. (UNGV.) Categorie gramaticală a verbului, care arată momentul când se petrece acţiunea; fiecare dintre formele flexionare prin care este exprimată această categorie. TIMPAN (< fr., lat., it.) s. n. 1. (ANAT.) Membrană elastică care separă conductul auditiv extern de urechea medie şi ale cărei vibraţii transmit undele sonore prin oscioarele acustice la urechea internă. 2. Instrument muzical de percuţie, acordabil, asemănător cu toba. 3. Suprafaţă de zidărie cuprinsă între lintou şi un arc de deasupra golului unei uşi sau al unei ferestre. TIMPANjST, -Ă (< timpan sau < *t-) s. m. şi f. (MUZ.) Persoană care mânuieşte timpanul (2). TIMPUL, ziar apărut la Bucureşti (1876-1884; 1889-1900; 1923-1924), ca organ oficial al Partidului Conservator. Primii redactori ai cotidianului au fost l. Slavici, M. Eminescu (care îşi publică aici majoritatea articolelor politice) şi I.L. Caragiale. . TIMPURI noi, grup rock alternativ Şi new wave românesc, constituit în 1982 la Bucureşti. Nucleul trupei e format din Adrian „Artanu“ Pleşca, Dan lliescu şi Răzvan Moldovan. Succese în anii ’80-’90 („Perfect", »Tanţa“, „Emigrant USA“). TIMPURJU, -|E (lat. temporibus) adj. Care se manifestă, se produce sau apare înainte de momentul Prevăzut sau obişnuit. timurizi, dinastie mongolă, care a domnit în Persia şi Asia Centrală, ţntre_ 1370 şi 1506. întemeiată de ur Lenk. Ultimul reprezentant a fost Hussein Baikara (1470-1506), în timpul căruia a avut loc o mare înflorire culturală. TIMOR LENK (TAMERLAN) (c. 1336-1405), conducător mongol. Mare emir în Maverannahr (din 1370). Prin numeroase războaie de cucerire a pus bazele unui mare stat, cu capitala la Samarkand. A supus Persia şi Asia Centrală, a pătruns în Rusia (1391), a organizat campanii împotriva Hoardei de Aur (1389, 1391, 1394-1395), a pustiit N Indiei (1398-1399), distrugând oraşul Delhi, şi a luptat împotriva Imp. Otoman (1400-1402), înfrângând lângă Ankara (1402) pe Baiazid I Trăsnetul. A murit în drum spre ChinaA pe care intenţiona s-o cucerească. întemeietorul dinastiei Timurizilor. TjMUS (< fr.; cuv. gr.) s. m. Glandă endocrină, situată în mediastinul anterior (partea superioară a toracelui); foarte dezvoltată în primii ani ai copilăriei, intervine în creşterea organismului şi în imunitate, atrofiindu-se la pubertate. TINBERGEN [tjnberhe] 1. Jan T. (1903-1994), economist olandez. Unul dintre creatorii econometriei, a dezvoltat primul model econometric al unei economii naţionale. Contribuţii privind aplicarea metodelor statistice în economie, îndeosebi ciclul economic al afacerilor în planificarea economiei („Ciclurile economice în S.U.A., 1919- 1939“, „Cu privire la teoria politicii economice", „Econo-metria"). Premiul Nobel pentru economie (1969), împreună cu R. Frisch. 2. Nikolaas T. (1907-1988), etolog britanic de origine olandeză, din 1966 prof. univ. la Oxford. Fratele lui T. (1). Cercetări privind comportamentul animal, care deschid perspective psihiatriei, medicinii psihosomatice şi Mausoleul lui Timur Lenk din Samarkand Nikolaas Tinbergen etologiei aplicate („Comportamentul animal", „Studiul instinctului", „Comportamentul social la animale"). A aprofundat bazele fiziologice ale reacţiilor organismului, ale dinamicii organelor de simţ în timpul variaţiilor de comportament. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1973), împreună cu K.Z. Lorenz şi K. von Frisch. TINCA, com. în jud. Bihor, pe Crişu Negru; 7 761 loc. (2008). Staţie (în satul T.) şi halte de c.f. (în satele Gurbediu şi Râpa). Nod rutier. Expl. de balast. Prelucr. lemnului; produse alim. Staţiune balneoclimaterică de interes general, cu funcţionare permanentă, cu ape minerale bicarbonatate, calcice, magneziene, sodice, slab carbogazoase recomandate pentru tratarea bolilor tubului digestiv (gastrite cronice hiperacide, ulcere gastrice şi duodenale, colite cronice, constipaţie cronică), a afecţiunilor hepato-biliare, a celor metabolice şi de nutriţie (diabet) ş.a în satul T., atestat documentar în 1338, se află biserica de lemn Sf. Nicolae (1743). Rezervaţia naturală „Poiana cu narcise de la Goronişte" (1 ha). TINCTORIAL, -Ă adj. (Despre plante) care are proprietatea de a TINCTURĂ 116 vopsi ţesăturile sau firele (de lână, bumbac, mătase etc). în acest scop se folosesc diverse organe ale plantei (rădăcini, frunze, flori, scoarţă, fructe); culorile obţinute (foarte variate în funcţie de specia utilizată şi de modul de vopsire) sunt foarte rezistente. Au fost mult folosite înainte de apariţia coloranţilor chimici, uneori fiind chiar special cultivate în acest scop; în prezent se folosesc mai ales pentru produse textile artizanale. Printre speciile cele mai frecvent utilizate la noi se numără nucul, aninul, cruşinul, drobiţa, rechia (rezeda), drobuşorul, roiba. Speciile din genul Indigofera erau folosite în Orient pentru obţinerea colorantului indigo. TINCTURĂ (< lat., germ., it.) s. f. Preparat farmaceutic lichid obţinut prin extragerea principiilor active din plante, minerale sau ţesuturi animale cu ajutorul alcoolului, soluţiilor eteroalcoolice sau hidroalcoolice (ex. t. amară, t. de digitalină etc.). TINDALIZARE (după fr. tyndallisa-tion; {s} n. pr. J. Tyndall) s. f. Metodă de sterilizare care constă în încălziri succesive la 60-65°C intercalate la intervale de 24 ore, în care produsul se menţine la 37°C. Procedeul se foloseşte pentru sterilizarea unor substanţe care se denaturează la temperaturi prea ridicate. A fost inventată de fizicianul irlandez J. Tyndall. TINDĂ (lat. * tenda „cort") s. f. 1. încăpere la intrarea caselor ţărăneşti, în unele zone ale ţării. 2. Pronaos. TINDE (< lat., fr.) vb. III. intranz. A ţinti către ceva, a avea ceva drept scop; a aspira, a năzui, a dori. TINDECHE (lat. tendicula) s. f. Stinghie de lemn sau de oţel, prevăzută cu dinţi la capete, care se aşază la războiul de ţesut manual pe toată lăţimea pânzei pentru a o menţine întinsă. ♦ Mecanism al războiului de ţesut mecanizat, care menţine ţesătura întinsă în lăţime. TINDEMANS, Leo (n. 1922), om politic belgian. Preşedinte al Partidului Social-Creştin flamand. De mai multe ori ministru şi prim-min. (1974-1978). Intensă activitate diplomatică în Parlamentul european. TINERESC, -EASCĂ (< tânăr) adj. Care aparţine tinerilor, caracteristic tinerilor sau tinereţii, referitor la tinereţe sau la tineri. TINEREŞTE (< tânăr) adv. Ca tinerii, în felul tinerilor. TINERET (< tânăr) s. n. 1. Totalitatea tinerilor, mulţime de tineri; tinerime. 2. Totalitatea animalelor domestice tinere de aceeaşi specie dintr-o gospodărie, dintr-o fermă etc. TINEREŢE (< tânăr) s. f. 1. Parte din viaţa omului între copilărie şi maturitate. Este o noţiune relativă; de obicei include perioadele de adolescenţă şi adult tânăr. ♦ însuşire, stare a omului tânăr caracterizată prin prospeţime, vigoare, vioiciune. 2. Oameni tineri; tineret. TINERjME (< tânăr) s. f. Tineret. TINERIMEA ARTISTICĂ, asociaţie înfiinţată în 1901 de un grup de artişti, printre care Şt. Luchian, N. Vermont, Şt. Popescu, Fr. Storck. Prima expoziţie a grupării este deschisă în 1902; expoziţii anuale până în 1947. A avut un rol important în perioada dinaintea Primului Război Mondial, încurajând talentele artei româneşti din epocă (C. Brâncuşi, C. Ressu, Cecilia Cuţescu-Storck ş.a.). TING [ting], Samuel Chao Chung (n. 1936), fizician american de origine chineză. Prof. la Massachusetts Institute of Technology. Lucrări de fizica particulelor elementare. A condus grupul de la Brookhaven care a descoperit (1974) o nouă particulă elementară grea, numită J (similară cu particula psi descoperită de B. Richter). Premiul Nobel pentru fizică (1976), împreună cu B. Richter. TINGIRE (< tc.) s. f. Vas adânc, de aramă sau de fontă, în care se găteşte mâncarea. TINGUELY [fr. tegelj; germ. tirjeli] Jean (1925-1991), sculptor elveţian. Adept al „Noului realism". Creaţia sa, profund ironică, cu ascendenţe în dadaism, este reprezentată de sculpturi-maşini acţionate de un motor şi roboţi, maşini pictate în negru sau de inspiraţie mitologică Samuel Chao Chung Ting funebră. Op. pr.: „Meta- Matic", „Fata morgana (Meta-Armonia IV)“. TINIAN, ins. vulcanică în V Oc. Pacific (Micronezia), în Ins. Mariane de Nord (S.U.A.), la 5 km SV de ins. Saipan; 109 km2; 21 km lungime; 10 km lăţime. Localit. pr.: Tinian. Relief deluros cu alt. max. de 172 m şi câmpii litorale. Colonizată de Spania în sec. 17. Ocupată de forţele armate ale S.U.A. (de la japonezi) în iul. 1944, care au instalat aici o puternică bază militară aeriană. De pe această ins. a decolat bombardierul american B-29 care a lansat bombele atomice asupra oraşelor japoneze Hiroshima şi Nagasaki. TINICHEA (< tc.) s. f. Tablă (1) subţire. ♦ (Deprec.) Obiect (de proastă calitate) făcut din tablă subţire. TINICHIGERjE (< tinichigiu) s. f. 1. Meseria tinichigiului. 2. Atelier în care se confecţionează obiecte din tablă subţire. TINICHIGIU (< tc.) s. m. Muncitor calificat care execută piese sau elemente de construcţie din tablă subţire de oţel (rezervoare, caroserii, acoperişuri de clădiri etc.). TINIRAU (în mitologia polineziană), zeu al oceanului. Reprezentat cu două feţe şi cu două trupuri: unui divin (peşte) şi altul omenesc. TINOSU, com. în jud. Prahova, situată în zona de contact a C. Ploieştiului cu C. Gherghiţei, pe dr. râului Prahova; 2 421 loc. (2008). Nod rutier. Aici au fost descoperite vestigiile unei aşezări datând din a doua perioadă a Epocii Bronzului (milen. 2-1 î.Hr..) şi ale unei aşezări geto-dacice de tip dava (sec. 2 î.Hr. — sec. 1 d.Hr.), identificată ipotetic cu Tiason. TINOV (< tină) s. n. Mlaştină oligotrofă; molhaş. TINOVU MARE v. Poiana Stampei. TINTOMETRU (< germ.; {s} lat. tinctus „vopsit" + gr. metron „măsură") s. n. Colorimetru în care lichidul de cercetat este comparat cu o serie de sticle-etalon colorate diferit. TINTORETTO (lacopo Robusti, zis ~), (c. 1518 sau 1519-1594), pictor italian. Elev al lui Tiziano. Reprezentant important al şcolii veneţiene. A pictat mari ansambluri în frescă, la Veneţia (la Scuola di San Marco, Scuola di San Rocco, Palatul Dogilor). Arta sa, sinteză a forţei desenului michelangelesc şi a cro- 117 TIPARNIŢA LITERARĂ Tintoretto. „Buna Vestire" maticii veneţiene, se caracterizează prin mişcarea agitată a personajelor, compoziţia pe diagonală, prin tensiunea dramatică şi prin puternicele efecte de lumină („Suzana la baie“, „Răstignirea", „Fuga în Egipt“, „Veneţia, regina mărilor", „Paradisul"); admirabile portrete („Autoportret", „Jacopo Sansovino"). Reprezentat în Muzeul de Artă Naţională al României („Buna Vestire"). TIO- (< fr., it.; {s} theion „sulf") Element de compunere care intră în denumirea unor combinaţii chimice în a căror moleculă atomii de oxigen sunt substituiţi cu atomi de sulf. TIOALCOOL (< fr. {i}) s. m. (CHIM.) Mercaptan. TIOCARBAMIDĂ (< fr.) s. f. (CHIM.) Tiouree. TIOCIANAT s.m. (CHIM.) Rodanură. TIOCIANIC (< fr., engl.) adj. Acid ~ = acid instabil care formează săruri numite tiocianaţi; acid sulfocianhidric, acid rodanhidric. TIOCOL (< fr., germ.) s. m. 1. Produs macromolecular de tipul polisul-furilor organice, rezistent la uleiuri şi la solvenţi organici şi întrebuinţat ca adaos la cauciuc pentru a-i îmbunătăţi calităţile. 2. Substanţă chimică utilizată >n tratamentul traheitelor şi bronşitelor acute sau cronice. TIOFEN (< fr.) s. m. Substanţă organică lichidă cu molecula formată dintr-un ciclu de patru atomi de carbon şi un atom de sulf. Se găseşte în gudroanele cărbunilor de Pământ, însoţind benzenul. TIOFENOL (< fr. {i}) s. m. 1. (La Pl-) Derivaţi organici ai hidrogenului sulfurat. 2. Compus organic lichid, cu miros pătrunzător. Se mai numeşte fenil mercaptan, mercaptobenzen. TIOL (< fr.) s. m. (CHIM.) Mercaptan. TIOMKIN, Dmitri (1894-1979), compozitor american de origine rusă. Unul dintre cei mai apreciaţi, mai prolifici (125 de filme în 40 de ani de carieră) şi premiaţi (4 premii Oscar) autori de muzică de film („Viaţa e minunată", „La amiază", „Bătrânul şi marea", „Alamo"). Genul său predilect: westernul. TIOSULFAŢI (< fr. {i}) s. m. pl. Săruri ale acidului tiosulfuric. <0-Tiosulfat de sodiu = substanţă cristalină incoloră, solubilă în apă, insolubilă în alcool, folosită în analiza chimică cantitativă iodometrică, ca fixator a imaginilor pe hârtia fotografică etc. TIOSULFURIC (< fr., engl.) adj. Acid ~ = acid necunoscut în stare liberă, instabil; formează săruri stabile, numite tiosuifaţi. TIOUREE (< fr.) s. f. Substanţă organică cristalină, incoloră, solubilă în apă, obţinută prin acţiunea hidrogenului sulfurat asupra ciana-midei; se întrebuinţează la fabricarea unor medicamente şi materiale plastice. Sin. tiocarbamidă. TIP, -Ă (< lat., fr.) s. n., s. m. şi f. I. S. n. 1. Model care determină forma unei serii de obiecte ce derivă din el; prototip (1). 2. Individ, exemplar reprezentativ pentru un grup de obiecte, fenomene, fiinţe (ex. pentru o specie de animale sau de plante, pentru o rasă umană). 3. Totalitatea caracterelor distinctive esenţiale ale unui grup; model, schemă care întruneşte aceste caractere (ex. tipul mediteranean). 4. Clasă, fel, soi, varietate, gen. ^ T. de sol, unitate de bază în sistemul de clasificare a solurilor; grupează soluri care prezintă caracteristici distincte ale orizontului de diagnoză sau ale succesiunii de orizonturi, ceea ce le individualizează în cadrul clasei/ subclasei din care fac parte [de ex. clasa cernisoluri include următoarele t. de s.: kastanoziom, cernoziom, fae-oziom (sol cenuşiu) şi rendzină]. în cadrul unui t. de s. se individualizează mai multe subtipuri. ♦ (PSIH., FIZIOL.) Categorie de persoane descrisă prin anumite trăsături constituţionale, anatomofiziologice sau psihologice comune (ex. tipul astenic, tipul flegmatic). 5. (LOG.) Teoria tipurilor = teorie elaborată de B. Russell în scopul soluţionării paradoxurilor logice ale teoriei mulţimilor, conform căreia propoziţiile sistemului logic formalizat se ordonează după semnificaţia lor şi după nivelul lor de generalitate. 6. Personaj din literatură sau din artă care întruneşte în modul cel mai expresiv caracterele esenţiale ale indivizilor din categoria pe care o reprezintă. 7. Simbol grafic pentru un fenomen sau pentru un concept. II. S. m. şi f. (Fam.) Ins, individ. TIPAJ s. n. Concept menit să-i categorisească pe interpreţii de teatru şi film conform unor modele cu valoare de sinteză tipologică. TIPAR (< sl.) s. n. 1. Ansamblul procedeelor de obţinere a unor copii identice, cuprinzând texte, ilustraţii sau combinaţii de texte şi ilustraţii, prin presarea pe hârtie, pe carton etc. a formelor de imprimare acoperite cu cerneală. Primele lucrări tipărite au fost realizate în China, cea mai veche fiind realizată în anul 868 de Van Cieh, cu forme de lemn sculptate; primele tipărituri cu caractere mobile au fost realizate de Pi Sheng în 1041-1048. în Europa t. a apărut şi s-a răspândit în sec. 15, la început prin folosirea plăcilor de lemn sculptate. în 1440 a fost elaborat procedeul de imprimare tipografică prin turnarea literelor de plumb în matriţe, compunerea textelor şi imprimarea cu prese manuale (teascuri); meritul le revine lui J. Gutenberg şi colaboratorilor săi J. Fust şi P. Schoffer. începând de la sfârşitul sec. 18 tehnica tiparului s-a perfecţionat continuu (maşina plană de imprimat - 1812; linotipul - 1884; monotipul - 1893 etc.).Ulterior s-a trecut la folosirea unor procedee bazate pe fotocopiere, textul fiind transpus direct pe film sau pe calc tipografic. în prezent, textul şi ilustraţia sunt generate pe calculator, fiind redate direct pe placa tipografică (computer to plate). T. adânc = calcografie (1); tifdruc. T. înalt (la care elementele tipăritoare ale formei sunt în relief; a fost cel mai răspândit procedeu tipografic până spre sfârşitul sec. 20; pantografie). T. plan (la care suprafaţa activă a formei nu prezintă o înălţare sau o adâncire sensibilă faţă de suprafaţa neutră, netipăritoare). T. litografic (cu forme preparate pe substanţa hidrofugă). T. ofset v. ofset. T. rotativ (realizat cu maşini de tipărit rotative). ♦ Acţiunea de a tipări; tipărire. ♦ Presă, ziare. 2. Şablon, model după care se execută diferite obiecte. -0- T. linie = unealtă folosită pentru măsurarea ecartamentului căii ferate. ♦ Formă în care se toarnă diverse materiale. ♦ Totalitatea detaliilor unui obiect de îmbrăcăminte confecţionat din hârtie şi care constituie modelul primului exemplar al produsului. 3. Ansamblul pieselor care constituie o formă pentru fabricarea elementelor prefabricate de beton, de beton armat sau de ipsos. 4. Fig. Model; clişeu, şablon. TIPARNIŢA LITERARĂ, publicaţie literar-artistică lunară, apărută la Bucureşti în perioada oct. 1928-mai TIPARNIŢĂ 118 Nicolae Tipei 1931. Condusă de C. Baltazar şi P. Comarnescu. Printre colaboratori: I. Barbu, I. Pillat, I. Vinea, Em. Gulian, L. Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, M. Sebastian, T. Arghezi, O.W. Cisek, I. Peltz. TIPARNIŢĂ (< tipar) s. f. (înv.) Denumire a atelierului de tipografie unde culesul şi imprimarea se executau manual. TIPĂR! (< tipar) vb. IV tranz. A reproduce pe un material (hârtie, carton, piele etc.) un text, imagini sau o combinaţie de texte şi imagini existente pe o formă de tipar, folosind o maşină (presă) de tipărit. ♦ A publica, a edita. TIPĂRjT (< tipări) s. n. Faptul de a tipări. Maşină de t. (care execută procesul de tipărire). Maşină de t. plană (la care se folosesc forme de tipar plane, tipărind hârtia în coli). Maşină de t. rotativă (la care se folosesc stereotipii curbe, tipărind hârtia în suluri sau, mai rar, în coli). TIPĂRITURĂ (< tipări) s. f. 1. Lucrare tipărită. 2. (La pl.) Imprimate. TIPEI, Nicolae (1913-1999, n. Călăraşi), inginer român. M. coresp. al Acad. (1963), prof. univ. la Bucureşti. Stabilit în Franţa (1971), apoi în S.U.A. (1972), unde a lucrat ca cercetător în Laboratorul „General Motors". Cercetări privind aerodinamica, mecanica avioanelor şi a rachetelor, mecanica fluidelor vâscoase („Probleme de aerodinamică şi mecanica avionului", „Hidrodinamica lubrificaţiei", „Concepţii şi tendinţe actuale în tehnica aerospaţială"). TIP|C1 (< sl., ngr.) s. n. 1. Formulă obişnuită, stereotipă; obicei, tradiţie, normă, regulă. 2. (REL.) Carte care cuprinde rânduiala după care se săvârşesc zilnic slujbele divine în biserică; p. ext normă, regulă pentru săvârşirea serviciului divin; canon (1). TjPIC2, -Ă (< fr.) adj. Care întruneşte în mod pregnant trăsăturile specifice, esenţiale ale unui grup de obiecte sau de fiinţe; caracteristic, specific. ♦ (Subst., n.) Categorie caracteristică artei, care se referă la întruchiparea generalului prin individual. TIPICAR, -Ă (< f/p/c1) adj., s. m. şi f. (Persoană) care dă prea mare importanţă unor aspecte exterioare mărunte, neglijând fondul problemelor; (persoană) care manifestă o minuţiozitate şi meticulozitate exagerată; pedant. TIPIE (cf. tc. tepe) s. f. Colină cu vârful teşit, de forma unui trunchi de con. TIPIZA (< tip) vb. I tranz. A face o tipizare. TIPIZARE (< tipiza) s. f. 1. Reducerea, în vederea reproducerii pe scară largă, a diverselor tipuri de produse destinate aceluiaşi scop la cele omologate ca fiind cele mai performante. V. standardizare. ♦ Stabilirea caracteristicilor principale ale diverselor categorii de construcţii şi ale detaliilor acestora în vederea elaborării nomenclaturii şi proiectării tipurilor unificate de elemente şi detalii constructive, clădiri şi ansambluri de construcţii. 2. Procedeu al creaţiei artistice, constând într-un proces complex de generalizare prin care evenimentele, relaţiile, personajele etc. sunt relevate în imagini caracteristice, semnificative, generalizatoare. T|PO- (< fr., it. {s} gr. typos „urmă, marcă") Element de compunere cu sensul „referitor Ia formă, la caracter". TIPOGRAF1 (< ngr.; {s} tipo- + gr. graphein „a scrie") s. m. Muncitor specializat în lucrările de tipărire. TIPOGRAF2 (< germ., fr.) s. n. Maşină care execută operaţiile de cules şi de turnare a literelor în rânduri întregi. TIPOGRAFIC, -Ă (< ngr.) adj. Care ţine de tipografie, privitor la tipografie. TIPOGRAFjE (< ngr.) s. f. Atelier sau întreprindere în care se execută lucrări de tipărire de cărţi, ziare, reviste etc., având, în general, secţii de culegere, corectură, paginaţie, prepotrivire, prese de tipar şi legătorie. ♦ (înv.) Imprimerie (1). TIPOLITOGRAFIE (< fr.; {s} tipo-+ fr. lithographie „litografie") s. f. Procedeu de imprimare a unor texte culese cu litere mobile mai întâi pe hârtie de transport şi apoi pe forme de tipar plan (piatră litografică sau placă de metal). TIPOLOGIC, -Ă (< fr. {i}) adj. Care aparţine tipologiei, privitor la tipologie; care priveşte trăsăturile tipice ale unui fenomen. TIPOLOGIE (< fr. {i}; {s} gr. typos „urmă, marcă" + logos „studiu") s. f. 1. Studiere sau determinare a tipurilor în care se pot clasifica obiectele, fenomenele etc. dintr-un domeniu oarecare; clasificare rezultată în urma acestui studiu; ansamblu de tipuri. 2. Ramură a psihologiei care studiază tipurile în care se pot încadra oamenii, luând ca bază fie un anumit proces psihic (ex. memorie de tip vizual, auditiv şi verbo-motorie), fie un grup de însuşiri ale persoanei (ex. tipuri de temperament). 3. (LINGV.) Studiu al limbilor care urmăreşte descrierea lor (în funcţie de anumite caracteristici alese în prealabil) şi clasificarea lor după afinităţile observate; t. permite stabilirea de genealogii (ex. familii de limbi); în funcţie de diverse criterii lingvistice au fost definite trei tipuri: izolant, aglutinant, flexionar. TIPOMETRU (< fr. {i}; {s} tipo- + gr. metron „măsură") s. n. 1. (POLIGR.) Instrument pentru măsurarea corpului literelor. 2. Riglă de metal, având una sau mai multe scări gradate în unităţi de măsură tipografice (puncte, cicero, cuadraţi) şi o scară gradată în milimetri, care serveşte la controlul dimensiunilor machetei, la măsurarea textelor etc. TIPPETT [tipit], Sir Michael (1905-1998), compozitor britanic. Debutează într-o manieră conservatoare, tonală, evoluează spre un atonalism liber, creând o lume sonoră individualizată, poetică şi pasionată. Opere, muzică vocal-simfonică („Un copil al timpului nostru"), simfonii, muzică de cameră, melodii. TIPTjL (< tc.) adv. Fără zgomot, încet, uşor.+ Pe furiş, pe nesimţite; pe ascuns. TIR (în mitologia armeană), zeu oracular, patronul scrierii, artelor şi ştiinţelor. TIR (< fr.) s. n. Ramură sportivă care include probe de tragere la ţintă cu arcul şi arma. T. cu arcul este consemnat încă din sec. 5 Î.Hr. Ev. Med. a consacrat eroi legendari care trăgeau cu arcul. Primul tratat de specialitate a apărut în anul 1376. La Jocurile Olimpice arcaşii sunt prezenţi în perioada 1900-1920, apoi reapar la Munchen în 1974. Primul Campionat mondial şe desfăşoară, în Polonia, în 1931. în România, primele concursuri apar în 1545 la Braşov; Campionatul naţional este iniţiat la Tg. Mureş în 1958. Mai 119 TIREO- răspândit decât t. cu arcul începe să fie, din sec. 14, t. cu arma; primul club din lume ia fiinţă în 1466, la Lucerna (Elveţia). în 1887 se constituie Uniunea Internaţională de Tir, t. cu arma fiind inclus în programul primei ediţii a J.O. din 1896, la Atena. Primul Campionat mondial are loc în 1897. T. cu arma cuprinde mai multe probe la individual şi pe echipe, masculin şi feminin: armă de vânătoare (skeet şi trap), armă cu aer comprimat (puşcă şi pistol), pistol (liber, standard, viteză), ţintă mişcătoare (mistreţ alergător). în România practicarea t. cu armă este menţionată în 1771 la Reşiţa. Primul poligon de t. şe construieşte la Timişoara în 1858. în 1934 ia fiinţă Federaţia Română de Tir. Mulţi sportivi români s-au remarcat la Jocurile Olimpice sau la Campionatul mondial în acest sport: losif Sârbu, Şt. Petrescu, I. Dumitrescu, I. Corneliu, Dan luga, S. Babii ş.a. TIR (Transit /nternational par la fîoute), s. n. Autocamion de mare tonaj, pentru transportul internaţional de mărfuri. La Geneva s-a semnat în 1959 şi s-a renegociat în 1975 o convenţie care reglementa regimul unor astfel de transporturi internaţionale. România, alături de peste 60 state, a subscris acordului. TIR v. Tyr. TIRADĂ (< fr.) s. f. 1. Parte a unui discurs în care vorbitorul dezvoltă pe larg o singură idee. 2. Fragment retoric de o anumită întindere dintr-o operă dramatică, debitat neîntrerupt de acelaşi personaj şi caracterizat prin intensitate afectivă. TIRAJ (< fr.) s. n. 1. Număr de exemplare în care se tipăreşte o publicaţie periodică, o carte sau un film de cinema; seria de exemplare obţinute Ia imprimarea unei lucrări de gravură. ♦ Producţie orară normală a unei maşini de tipărit. 2. Operaţie de executare a copiilor unui film, necesare reţelei cinematografice, pornind de la negativul filmului sau de la contratip. 3. Operaţie de tragere (turnare) în sticle a vinului pregătit pentru fabricarea şampaniei. 4. Circulaţie a aerului carburant şi a gazelor de ardere într-o instalaţie de încălzire cu focar (sobă, cuptor industrial, cazan de abur etc.); diferenţa de presiune prin care se asigură o astfel de circulaţie. <0- T. natural (obţinut prin diferenţa dintre greutatea specifică a coloanei de gaze fierbinţi din coşul de fum şi aceea a unei coloane de aer cu aceeaşi înălţime). T. artificial (obţinut cu ajutorul unui ventilator). TIRAN, -Ă (< ngr., fr.) s. m., adj. 1. S. m. Despot (1). ♦ Epitet dat unui conducător de stat foarte aspru, crud; p. ext. persoană care abuzează de autoritatea ei, care asupreşte pe alţii. 2. Adj. Nemilos; despotic. TIRANA (TIRANE [tirane]), cap. Albaniei, oraş cu regim de district, situată în partea central-vestică a ţării, pe râul Ishmi, la 32 km E de ţărmul M. Adriatice; 343,1 mii loc. (2001). Aeroportul Rinas. Nod de comunicaţii. Pr. centru politic, economic, comercial, de învăţământ, financiar-bancar şi turistic al ţării. Hidrocentrală. Termocentrală. Ind. chimică, textilă, a mat. de constr., piei. şi încălţ., sticlăriei, porţelanului, cosmetică, farmaceutică, de prelucr. a lemnului şi a tutunului, tipografică şi alim. Producţie cinematografică. Universitate (1957). Institut naţional de folclor. Teatru Naţional. Sala de concerte „Skanderbeg“. Muzee. Bibliotecă Naţională. Moschee (1819). Aşezarea a fost întemeiată în anul 1600 de generalul turc Barkinzadeh Suleyman Paşa, care a construit şi o moschee. Până în 1920 a făcut parte din Imp. Otoman. Capitala Albaniei din 1920. Ocupată de Italia în anii 1939-1944 (eliberată în nov. 1944 de armata naţională albaneză). TIRANIC, -Ă (< ngr.) adj. De tiran; cu caracter de tiran; crud, despotic, samavolnic; arbitrar. ♦ Fig. Chinuitor, obsedant; apăsător. TIRANIE (< fr. {i}) s. f. 1. Formă de conducere poltică apărută în Grecia antică în sec. 7-6 î.Hr., în condiţiile slăbirii aristocraţiei gentilice şi ale afirmării democraţiei sclavagiste. în sec. 4 Î.Hr., ca urmare a crizei oraşelor-state greceşti, t. reapare sub denumirea de „noua tiranie". ♦ P. ext. Orice Tirana. Moscheea lui Et'hem Bey guvernare despotică sau instituită prin uzurpare; comportare, atitudine de tiran. 2. (în sec. 13-16 în Pen. Italică) Formă de conducere politică în unele oraşe-state. TIRANIZA (< fr.) vb. I tranz. A se comporta ca un tiran; a asupri; a teroriza. ♦ Fig. A obseda, a chinui, a stăpâni. TIRANT (< fr.) s. m. Element de construcţie cu lungimea mare în raport cu celelalte dimensiuni, executat din cabluri, lanţuri, bare din oţel sau din beton armat, şi folosit pentru suspendarea sau ancorarea unor elemente de construcţie, fiind solicitat numai la întindere. TIRASPOL, oraş în E Republicii Moldova, pe Nistru; 158 mii loc. (2004). Constr. de echipament electric. Ind. textilă (covoare), de prelucr. a lemnului (mobilă), sticlăriei şi alim. (vin, alcool). Universitate. Muzee. Teatru. Biserica Acoperământul Maicii Domnului (sec. 19). între 1924 şi 1940 a fost capitala R.S.S. Autonome Moldoveneşti. „Oraşul de pe Nistru" a fost fundat în 1795 în apropierea unei fortăreţe ridicată în 1792 de A.V. Suvorov pe locul vechii aşezări moldoveneşti Vechiul Sculeni (arsă de turcii otomani în 1787). TIRATRON (< fr. {i}; {s} gr. thyra „uşă“ + fr. [elec]tron) s. n. Tub electronic sau dispozitiv semiconductor cu joncţiuni, având trei electrozi (un anod, un catod şi un electrod de comandă), care se poate afla în două stări distincte (de conducţie şi de blocare), cu durate reglabile; se utilizează ca redresor comandat, ca amplificator de curent mediu în automatizări şi acţionări electrice etc. TIRBUŞON (< fr.) s. n. Mică unealtă formată dintr-o spirală metalică cu mâner şi folosită pentru scoaterea dopurilor din sticle. TIREAM, com. în jud. Satu Mare, situată în zona de contact a C. Careilor cu C. Ierului, pe dr. râului Ier şi pe râul Sânmiclăuş; 2 283 loc. (2008). Staţie de c.f. (în satul T.). Satul T. este atestat documentar în 1215. TI RENI ANĂ, Marea parte a M. Mediterane cuprinsă între Pen. Italică, ins. Sicilia, Sardinia şi Corsica; 275 mii km2. Ad. max.: 3 758 m. Pescuit şi navigaţie intense. Comunică larg cu M. Ligurică prin canalul Corsicii, iar cu M. Ionică prin str. Messina. TIREO- (< fr.; {s} gr. thyra ,,uşă“) Element de compunere cu semnificaţia „(referitor la) glanda tiroidă", cu ajutorul căruia se formează substantive şi adjective. TIREOGLOBULINĂ 120 TIREOGLOBULINĂ (< fr. {i}) s. f. Substanţă de natură proteică bogată în iod, prezentă în glanda tiroidă, precursor al hormonilor tiroidieni iodaţi. TIREOPRjV, -Ă (< fr.) adj. Sindrom ~ = sindrom care apare în urma extirpării totale a tiroidei. TIREOSTIMUUNĂ, s. f. Hormon tireotrop. TIREOTOXICOZĂ (< fr. ffi) s. f. Stare patologică provocată de intoxicarea organismului cu hormoni tiroidieni secretaţi în exces. T. apare în special la bolnavii cu adenom toxic tiroidian. TIREOTROP (< fr. {i}; {s> tireo- + gr. trope „întoarcere") adj. Hormon ~ = substanţă secretată de lobul hipofizar anterior, cu acţiune stimulantă asupra activităţii glandei tiroide. Sin. tireostimulină, T.S.H. TIRESIAS (în mitologia greacă), prezicător renumit din Teba, care apare adesea în ciclul legendelor tebane. în tragedia lui Sofocle „Oedip rege“ dezvăluie crimele săvârşite involuntar de Oedip şi îl sfătuieşte pe Creon să-l izgonească din cetate. TIRFON (< fr.) s. n. Şurub de formă specială utilizat pentru a fixa şinele de traverse. TIRIDATE, numele a trei suverani ai Armeniei antice. Mai important T. III, rege al Armeniei (c. 287-c. 330). A întărit autoritatea centrală şi a respjns încercările de cucerire persane. în 301 a proclamat creştinismul ca religie oficială în stat. Sanctificat de Biserica armeană. TIRINT, oraş în S Greciei antice, în Argolida, în apropierea actualei aşezări Nauplia. Important prin vestigiile sale care datează din milen. 3 î.Hr., cu o perioadă de maximă înflorire între 1600 şi 1100 î.Hr. Palat princiar construit în perioada miceniană din ziduri ciclopice. Săpături arheologice efectuate la sfârşitul sec. 19 de H. Schliemann şi W. Dărpfeld. Situl arheologic de aici a fost inclus (din 1999) în Patrimoniul cultural universal. TIRISTOR (< engl., fr.) s. n. Dispozitiv semiconductor cu trei electrozi (anod, catod şi electrod de comandă), funcţionând ca o diodă semiconductoare cu electrod de comandă şi având utilizări asemănătoare cu acelea ale tiratroanelor şi ignitroanelor, pe care tinde să le înlocuiască. TIRIT s. n. Material obţinut din granule de carbură de siliciu şi un liant argilos la temperaturi înalte. Se foloseşte în construcţia descărcă- toarelor electrice cu rezistenţă variabilă. TIROCALCITONINĂ (< fr.) s. f. (BIOCHIM.) Hormon secretat de glanda tiroidă cu rol în reglarea metabolismului calciului; calcitonină. TIROID, -Ă (< fr.; {s} gr. thyreoei-des „în formă de scut") adj. Tiroidian. ^ Glandă t. (şi subst. f.) = glandă endocrină situată în partea anterioară a gâtului (înaintea traheii) alcătuită din doi lobi uniţi printr-un istm. His-tologic este formată din două tipuri de celule: celulele C (care secretă calcitonină) şi celulele foliculare (care secretă hormonii tiroidieni iodaţi tiroxină şi triiodotironină). V. şi hipoti-roidie, hipertiroidie, guşă endemică. TIROIDIAN, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la tiroidă (ex. arteră t., insuficienţă t.); tiroid. TIROL (TYROL), land în V Austriei, în m-ţii Alpi; 12,65 mii km2; 698 mii loc. (2006). Centrul ad-tiv: Innsbruck. Expl. forestiere, de cupru, magneziu şi sare. Culturi de cereale; viticultură. Creşterea animalelor (bovine şi ovine). Staţiuni balneoclimaterice. Turism şi alpinism. Sporturi de iarnă. Costume naţionale specifice. TIROL (TYROL), reg. istorică situată pe terit. de azi al Austriei (actualul land) şi Italiei (zona Alto Adige sau T. de S din N reg. autonome Trentino - Alto Adige); la origine numele de T. aparţinea unui castel de lângă Merano (Italia). în Antic, reg. - locuită de raeti/reţi - a fost cucerită (în 15 î.Hr.) de generalii Drusus şi Tiberiu şi inclusă în Imp. Roman. Mai târziu, în sec. 4-6 aici sunt atestate triburile alamanilor, bavarezilor, slavilor şi longobarzilor. Parte a Sf. Imp. Roman (sec. 11-13), pe terit. T. se afirmă episcopatele de Trento (Trient) şi Brixen (Briessen) şi comitatul T. Din 1248 conţii de T. încep să achiziţioneze terit. ce aparţinuseră episcopatelor vecine, reuşind în timpul contelui Meinhard II (1258-1295) să se substituie puterii ecleziastice şi chiar să-şi asume titlul de duce al Carin-tiei. în 1342, Margareta Maultash (Margareta de Carintia), nepoata şi moştenitoarea lui Meinhard II, s-a căsătorit cu împăratul Ludovic IV de Bavaria; la moartea acesteia (în 1363) T. a rămas Casei de Austria. De-a lungul sec., tirolezii şi-au manifestat dorinţa de independentă: în 1525, 1703 şi în 1809-1810, când a avut loc răscoala condusă de Andreas Hofer împotriva stăpânirii franco-bavareze; înfrângerea răsculaţilor şi executarea lui A. Hofer de către francezi (20 febr. 1810). a avut drept consecinţă împărţirea T. între Bavaria, Regatul italian (care primea partea de S a T.) şi Provinciile llliricului. Revenit Imp. Habsburgic (împreună cu episcopatele de Trient şi Briessen, considerate pământuri ale Coroanei ca urmare a secularizării din 1803), prin hotărârile Congresului de la Viena (1814— 1815), iar între 1867 şi 1918 Imperiului Austro-Ungar. t. a avut o importanţă strategică deosebită pentru legăturile dintre statele italiene şi cele germane (sec. 16-19). După Primul Război Mondial, prin hotărârile Tratatului de Pace de la Saint-Germain-en-Laye (10 sept. 1919) T. a fost împărţit între Austria şi Italia, în sec. 20 s-au înregistrat stări de încordare între Austria şi Italia provocate de nemulţumirile manifestate de populaţia germanofonă din partea de T. ce a revenit Italiei (Tirolul de Sud), de fiecare dată ele fiind rezolvate pe cale diplomatică între guvernele celor două tări (1946, 1969, 1971). TIRON, Napoleon (n. 1935, Oasele, azi Rediu, jud. Galaţi), sculptor român. A creat o formă personală de constructivism cu rădăcini profunde în tradiţia folclorică, realizând o expresie complexă, care se înscrie autoritar în spaţiu. îşi semnează lucrările Napo. TIROXJNĂ (< fr. {i}) s. f. Hormon foarte bogat în iod, secretat de glanda tiroidă, cu acţiune stimulantă asupra metabolismului bazai. Indispensabilă creşterii şi maturării scheletului şi sistemului nervos; participă la metabolismul lipidic, glucidic şi proteic. Preparat sintetic se utilizează în tratamentul hipofuncţiunii tiroidiene. Sin. tetraiodotironină. TIROZjNĂ (< fr. {i}) s. f. Amino-acid, constituent de bază al tireoglo-bulinei şi adrenalinei, foarte răspândit în natură (în stare liberă în grăunţe, cartofi, fructe coapte şi sub formă combinată în proteine). TIRPITZ [tirpits], Alfred von (1849-1930), amiral şi om politic german. Reprezentant al pangermanismului. Ministru al Marinei (1897- 1916) a contribuit decisiv la reorganizarea şi întărirea flotei militare germane. în timpul Primului Război Mondial a fost adeptul războiului submarin total. Memorii. TIRS (< fr., lat.) s. n. Toiag împodobit cu viţă de vie şi cu un con de pin în vârf, purtat de zeul Dionysos şi de cei din suita lui. TIRSO DE MOLINA (pseud. lui Gabriel Tellez) (1584-1648), dramaturg spaniol. Este, alături de Lope de 121 TISMANA Vega şi de Calderon de la Barca, unul dintre maeştri teatrului spaniol. Operă de sinteză, situată la răscrucea dintre Renaştere şi baroc. Creaţia sa cuprinde c. 300 de piese, între care: comedii de capă şi spadă („Don Gil de ciorap verde", „Marta cea evlavioasă"), tragedii („îndrăgostiţii din Teruel“), drame („înţelepciunea femeii"). Creator al personajului Don Juan („înşelătorul din Sevilla", „Condamnat pentru neîncredere"). TIRTEU (sec. 7 î.Hr.), poet grec. Elegii şi cântece de război ce constituiau adevărate îndemnuri la luptă („Buna rânduială în stat", „Cântece de război"). TIRUCHCHIRĂPPALLI [ţirukţ/irapeli], oraş în SSE Indiei (Tamil Nadu), în pod. Deccan, pe dr. râului Cauvery, la 300 km SV de Chennai; 746,1 mii loc. (2001). Nod feroviar. Aeroport. Constr. de locomotive şi de boilere. Ind. electrotehnică, textilă, piei., de prelucr. a tutunului, a mat. de constr. şi alim.; artizanat. Piaţă agricolă. Turism. Loc de pelerinaj. Două grote sculptate adăpostind sanctuare (sec. 7), temple. Vechea denumire: Trichinopoly. Situat pe un frecventat şi mănos drum comercial T. a deţinut un impotant rol în sec. 7-17. TISA (în Ib. maghiară TISZA) 1. Râu, afl. stg. al Dunării pe terit. Serbiei, în amonte de Belgrad; 966 km. Izv, din Carpaţii Păduroşi (Ucraina) şi formează în cursul superior, pe o distanţă de 62 km, graniţa între România şi Ucraina, iar apoi străbate partea de E a C. Panonice de pe terit. Ungariei. Afl. pr.: Vişeu, Iza, Săpânţa, Someş, Criş, Mureş, Bega. Pe terit. Ungariei este îndiguit, iar la Tiszalok s-a realizat un lac de acumulare cu o supr. de 127 km2, care alimentează o hidrocentrală. Parţial navigabil. Trece prin Seghedin. între 11 şi 28 oct. 1944, pe cursul mijlociu al T., Armata I română a purtat lupte grele, reuşind să forţeze cursul râului şi silind trupele germano-ungare să se retragă spre V. 2. Cultură materială răspândită în reg. de şes din centrul Ş* S Ungariei, N Serbiei şi pe terit. României (în Crişana, Banat şi Transilvania). Are mai multe faze de dezvoltare, acoperind în timp întreg Neoliticul (milen. 7-3 Î.Hr.). T|SĂ (< sl.) s. f. Arbore din familia Taxaceelor, înalt până la 15 m, cu frunze aciculare liniare, moi, asemănătoare cu cele de brad, lungi de c. 3 cm şi late de 2 mm, dioic (cu exemplare femele şi exemplare bascule), cu sămânţa ovoidă cu înveliş cărnos, roşu (numit arii) şi cu lemn preţios, utilizat în sculptură şi în Arne Wilhelm Kaurin Tiselius tâmplărie fină (Taxus baccata). Specie atlantico-mediteraneană şi central europeană cu mare valoare decorativă, fiind frecvent cultivată în parcuri şi grădini. în România era destul de răspândită în păduri de munte (mai ales în cele de amestec de fag cu răşinoase) şi pe stânci calcaroase, dar fiind exploatată preferenţial este astăzi foarte rară; declarată monument al naturii, este ocrotită prin lege. Este toxică, cu excepţia arilului, care este consumat de păsări. TISĂU, com. în jud. Buzău, situată în Subcarpaţii Buzăului, în depr. Nişcov, la poalele de S ale dealului Ciolanu şi cele de N ale dealului Istriţa, pe râul Nişcov; 4 939 loc. (2008). Reşed. com. este satul Izvoru. Expl. de petrol şi gaze naturale. Centru de rotărit. Pe dealul Ciolanu se află mănăstirea cu acelaşi nume (de călugări), cu o biserică mică, Sf. Gheorghe, zidită în 1590 şi pictată la interior în anii 1850-1855 de monahul Elisei, şi o biserică mare cu hramul Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel construită în 1828 prin osârdia episcopului Chesarie. Distrusă de un incendiu în 1854, biserica mare a fost refăcută ulterior şi repictată în frescă în 1862^ de Nicolae Teodorescu Pitarul. în 1934, Nicolae Şolescu a repictat biserica în ulei, această pictură fiind restaurată în 1984 de un colectiv condus de loan Neagoe. Muzeu de artă religioasă cu colecţii de cărţi vechi şi obiecte de cult, icoane (trei icoane au fost pictate de Gheorghe Tattarescu în 1886). în satul Grăjdana se află mănăstirea Barbu (de maici) cu biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, ctitorie din 1668 a lui Barbu Bădeanu, complet modificată în 1890-1895 şi restaurată în 1991-1994. Clădirile stăreţiei datează din 1669. Mănăstirea Barbu a fost desfiinţată în 1959 de autorităţile comuniste şi reînfiinţată în 1990. TISCHBEIN [tijbain], familie de pictori germani. Mai important: Johann Heinrich Wilhelm T. „cel Tânăr" (1751-1829), reprezentant al neoclasicismului. Compoziţii istorice şi mai ales portrete („Goethe în Campagna"). Peisaje. TISELIUS [tise:lius], Arne Wilhelm Kaurin (1902-1971), biochimist suedez. Prof univ. la Uppsala. Cercetări în domeniul biologiei moleculare şi în special al unor metode analitice de separare a amestecurilor complexe (electroforeză, absorbţie -metoda refracto-metrică T.-Toepler etc.), cu aplicaţii la studiul proteinelor (a descoperit natura complexă a seroproteinelor), enzimelor, hormonilor şi antibioticelor. Constructor al unui aparat pentru electroforeză ce-i poartă numele. M. de onoare al Acad. Române (1965). Premiul Nobel pentru chimie (1948). TISEŞTI, fostă localit., contopită cu oraşul Târgu Ocna, jud. Bacău, în apropierea căreia, pe înălţimea Titelca, a fost descoperită o cetate dacică (sec. 1 Î.Hr. — sec. 1 d.Hr.). Identificată ipotetic cu Utidava. TISMANA 1. Depresiunea Tisma-na-Celei, depr. submontană în N Olteniei, parte componentă a Depr. Subcarpatice Oltene, extinsă în lungul văii superioare a râului Tismana, la poalele de SV ale m-ţilor Vâlcan şi cele de N ale dealului Sporeşti. Subsolul acestui compartiment depresionar este format din depozite sedimentare de pietrişuri şi nisipuri, precum şi din argile, iar relieful major este reprezentat prin terase şi lunci. Partea centrală a depr. T.-C. are un caracter subsident, în cuprinsul ei remarcându-se o mică zonă de convergenţă a apelor curgătoare. Clima blândă, de adăpost, justifică prezenţa aici a castanului comestibil şi a mojdreanului. 2. Oraş în jud. Gorj, situat în depr. Tismana-Celei, pe cursul superior al râului Tismana; 7 866 loc. (2008). Expl. de lignit. Două hidrocentrale, una de 106 MW (1983) şi alta de 3 MW (1985), care fac parte din complexul hidrotehnic şi energetic Cerna-Motru-Tismana. Expl. şi prelucr. lemnului. Centru de prelucr. primară a lânii şi de conf. textile. Păstrăvărie. Zonă de interes cinegetic. Vestit centru de produse de artizanat (covoare olteneşti). La N de satul T., pe culmea Stermina din m-ţii Vâlcan se află complexul monahal Tismana (de maici), construit în anii 1377-1378, prin osârdia călugărului Nicodim, cu sprijinul domnului Vladislav I (Vlaicu). Biserica iniţială, realizată din lemn de tisă (numită Biserica de Tisă, de la care derivă numele actual al mănăstirii), a fost TISO 122 înzestrată de Vladislav I şi sfinţită în 1378. în 1383, domnul Radu I a început construirea unei biserici de zid pe locul celei din lemn, pe care a terminat-o fiul său, Dan I, în 1385. Prădată şi pustiită în repetate rânduri, biserica mănăstirii T. a fost reconstruită în 1495-1508 prin grija domnului Radu cel Mare, iar în 1540-1542 biserica a fost refăcută în întregime de domnul Radu Paisie. Picturile în frescă din pronaos au fost executate în 1564-1566 de zugravul Dobromir cel Tânăr din Târgovişte. Naosul a fost pictat în 1732 de o echipă de zugravi condusă de Raniţe Grigorie, iar pronaosul repictat în 1766 de Dumitru Diaconu. Iconostasul a fost realizat în 1742 de meşterul Ghenadie. înfăţişarea actuală a bisericii cu hramul Adormirea Maicii Domnului datează din 1844-1849, când domnul Gheorghe Bibescu a transformat-o în stil neogotic, constru-indu-şi alături de biserică un conac pentru reşedinţa sa de vară (conacul a fost distrus de incendiul din 1861, care a afectat şi biserica). Reparată după incendiul din 1861, biserica a mai fost supusă unor lucrări de restaurare abia în anii 1955-1956 şi 1980-1989. în faţa bisericii se află mormântul lui Nicodim, întemeietorul vieţii monahale în Oltenia. Muzeu de artă religioasă cu colecţii de icoane, obiecte de cult, carte veche românească, veşminte ş.a. De mănăstirea T. aparţine şi schitul Cioclovina cu biserica Sfinţii Voievozi (1715). în satul T. se mai află biserica parohială Buna Vestire (1720, cu fresce originare). în împrejurimile mănăstirii T. există rezervaţiile de castan comestibil Tismana (leroni) şi Pocruia (51,6 ha). în arealul oraşului T. se află izvoarele carstice Izvarna (500 ha) cu debit abundent, pădurea de stejar Dumbrava Tiismanei, Cornetul Pocruiei (70 ha), rezervaţia de alun turcesc şi liliac Cotul cu Aluni (25 ha), peştera Gura Plaiului (10 ha), rezervaţia botanică Cioclovina (12 ha), Piatra Andreana (1 ha) şi Muntele Oştea (280 ha). Declarat oraş în 2004. TISO [tijso], Josef (1887-1947), om politic slovac. Lider al Partidului Popular Slovac de orientare fascistă. Preşedinte al „Republicii Slovace" (1939-1945). Condamnat la moarte pentru înaltă trădare şi executat. TISSANDIER [tisădie], Gaston (1843-1899), savant şi aeronaut francez. A efectuat mai multe ascensiuni cu balonul la peste 5 000 de m, ajungând (1875) la alt. de 8 600 m. In 1883, aplică pentru prima dată, împreună cu fratele său Albert, electricitatea la navigaţia aeriană, experimentând cu succes un dirijabil dotat cu o elice pusă în mişcare de un motor electric. TISSE, Eduard Kazimlrovicl (1897-1961), operator sovietic de film. Semnează imaginea tuturor filmelor realizate în anii ’20-‘40 de Serghei Eisenstein. Definitorii pentru arta sa sunt: plasticitatea cadrului, folosirea ingenioasă a lentilelor şi a filtrelor pentru obţinerea efectelor dramatice, rolul poetic al luminii („Crucişetorul Potiomkin", „Aleksandr Nevski", „Ivan cel Groaznic"). TISSERAND [tisră], Fâlix (1845- 1896), astronom francez. Director al Observatorului din Paris (1892). Contribuţii privind teoriile despre Lună, perturbaţiile planetelor. Lucrări în domeniul mecanicii cereşti. A cercetat cometele periodice şi petele solare. Continuă catalogul fotografic al Hărţii cerului şi revizuieşte „Istorica cerească franceză" al lui J.-J. Lalande. Autorul unui „Tratat de mecanică cerească". TISSOT [tiso], James Jacques (1836-1902), pictor şi gravor francez. Apropiat al lui Degas. Renumit pentru subiectele sale de reconstituiri istorice. Ilustrator al „Bibliei". TISULAR, -Ă (< fr.) adj. (ANAT.) Care se referă la ţesuturi. TISZA v. Tisa. TISZA [tjso], familie de magnaţi unguri, cu rol politic important în sec. 19 şi 20. Mai importanţi: 1 Kâlmân T. (1830-1902), fondator, împreună cu Deâk F., al Partidului Liberal (1875). Prim-min. (1875-1890). 2. Istvân T., conte de (1861-1918), fiul lui T. (1). Prim-min. (1903-1905 şi 1913-1917). A reorganizat vechiul Partid Liberal sub numele de Partidul Naţional al Muncii (1910). A promovat o politică de maghiarizare forţată a naţionalităţilor, în special a românilor şi a slovacilor. Adept al menţinerii regimului dualist, a promovat o strânsă colaborare cu Germania. Asasinat de bolşevicii unguri. TIT (sec. 1 d.Hr.) ucenic al apostolului Pavel. Potrivit tradiţiei, primul episcop al Cretei. Canonizat. Prăznuit de Biserică la 25 aug. Epistola către T. = scriere a „Noului Testament", constând într-o scrisoare a apostolului Pavel către T., datând din c. 65 şi cuprinzând, ca şi Epistolele către Timotei, sfaturi privind organizarea comunităţii creştine. TITAN1 (< fr., lat.; {s} gr. Titan, fiul cel mare al lui Uranus) s. m. (Fig.) Uriaş, gigant. ♦ Om cu o putere fizică şi spirituală extraordinară; om capabil de fapte excepţionale. TITAN2 (< fr. {i}; {s} gr. Titan) s. n. Element chimic (Ti; nr. at. 22, m. at. 47,90, p. t. 1 668°C, p. f. 3 260°C, gr. sp. 4,5), destul de răspândit în natură (rar în concentraţii mai mari). Metal alb-argintiu uşor, foarte stabil din punct de vedere chimic. Mineralele principale din care se extrage t. sunt ilmenitul, rutilul, loparitul ş.a. T. şi aliajele lui se folosesc ca materiale de construcţii în ind. constructoare de avioane, rachete, nave, în ind. chimică, precum şi în pictură sub formă de oxid, ca pigment alb (alb de t.). A fost obţinut în stare metalică de Berzelius în 1825, combinaţiile sale fiind cunoscute încă din 1789. TITAN3, al şaselea satelit al planetei Saturn; 5 150 km diametru; perioada de rotaţie egală cu cea de revoluţie: 15,9 zile. Temperatura solului: -178°C. Date despre el au fost furnizate de sondele americane „Voyager 1" (1980) şi „Voyager 2“ (1981) şi de sonda „Cassini", realizată de N.A.S.A. în colab. cu Agenţia Spaţială Europeană. „Cassini" a intrat în orbita lui T. în 2004 şi a lansat sonda „Huygens", care a aterizat în zona ecuatorială a lui T. (pe 14 ian. 2005). Atmosfera lui T., densă şi opacă, conţine 98,4% azot şi doar 123 TITLU 1,6% metan şi alte gaze. Suprafaţa satelitului prezintă zone netede, care alternează cu un relief mai accidentat si lacuri de metan lichid. Sonda „Cassini" a pus în evidenţă şi existenţa unei activităţi vulcanice. Descoperit de Chr. Huygens în 1655. TITAN4 (în mitologia greacă; şi ca n. pr.), fiecare dintre cei şase uriaşi legendari (Ocean, Koios, Krios, Hiperion, lapet, Cronos), fiii lui Uranus şi ai Geei. S-au războit zece ani cu Zeus şi cu ceilalţi zei olimpieni. Fiind înfrânţi, au fost aruncaţi în Tartar. în miturile de mai târziu t. sunt confundaţi cu giganţii. TITAN5, serie de rachete purtătoare americane pentru lansarea navelor cosmice „Gemini“, a sateliţilor artificiali ai Pământului şi a staţiilor automate interplanetare; acelaşi nume îl are şi programul de elaborare a acestora, în continuă perfecţionare (T|-T,v). Masa de start: c. 850 t, masa încărcăturii utile: c. 10 t. TITANIA, cel mai mare satelit al planetei Uranus. Diametrul de 1 600 km. Perioada orbitală: 8,16 zile. Descoperit în 1787 de W. Herschel. Date despre el au fost furnizate de sonda „Voyager 2“ (1986). TITANIC, -Ă (< fr. {i}) adj. De titan1; uriaş, gigantic. TITANIC, pachebot transatlantic britanic foarte luxos, construit în 1911. La acea dată era cel mai mare vas maritim din lume (lungime: 271 m, lăţime: 28,2 m, viteză: 25 noduri, deplasament: 60 000 t). La primul voiaj, plecând din Southampton (Anglia) spre New York, în noaptea de 14 spre 15 apr. 1912, la S de ins. Newfoundland, s-a lovit de un aisberg Şi s-a scufundat rapid. Peste 1 500 de persoane (din cei 2 200) aflate la bord au pierit. Localizat abia în 1985, la 4 000 m adâncime, de o echipă de cercetători franco-americană, a fost filmat cu o cameră video robot de pe submersibilul „Alvin“. Cu această ocazie au fost aduse la suprafaţă numeroase obiecte. TITANIDĂ (< fr., lat.) s.f. (în mito-togia greacă; şi ca n. pr.) s.f. Fiecare dintre cele şase fiice ale lui uranus şi ale Geei (Phoibe, Mnemo-syne, Rhea, Theia, Themis, Tethys), surori ale titanilor. JITANrr (< fr. fi» s. n. (MINER.) Silicat natural de calciu şi de titan2 culoare galbenă, verzuie sau brună. în concentraţii mari poate forma minereu de titan; sfen. TITANOMAGNETJT (< titan + m&gnetif) s. n. Varietate de magnetit care conţine titan2 până la câteva Procente. titani4 TITANOMAHIA (în mitologia greacă), războiul ceresc purtat de Zeus, timp de zece ani, pentru înfrângerea tatălui său, Cronos, şi a celorlalţi titani. T. este simbolul supunerii timpului, având drept consecinţă cucerirea Universului de către zeii olimpieni. TITCHENER [tit/ner], Edward Brad-ford (1867-1927), psiholog american originar din Marea Britanie. Prof. la Corneli University, Ithaca (S.U.A.) (1892-1927). Studii şi cercetări de psihologie experimentală („Psihologie experimentală"). A întemeiat la Leipzig (în 1890) primul laborator de psihologie experimentală. Alături de W. Wundt, fondator al direcţiei structuraliste în psihologie: studierea prin introspecţie a modului în care se combină ideile, imaginile şi trăirile noastre. TITEL, Sorin (1935-1985, n. Margina, jud. Timiş), scriitor român. Nuvele, schiţe („Dejun pe iarbă", „Valsuri nobile şi sentimentale"). Romane realist poetice, cu deschidere către fantastic, asimilând creator tehnica prozei moderne („Ţara depărtată", „Pasărea şi umbra", „Clipa cea repede", „Femeie, iată Fiul tău"). Eseuri. TITEŞTI, com. în jud. Vâlcea, situată în depr. Loviştea, la poalele m-ţilor Făgăraş; 1 131 loc. (2008). Este o comună nouă, înfiinţată la 23 dec. 2002 prin desprinderea satelor Titeşti, Bratoveşti şi Cucoiu din com. Perişani. în satul T., atestat documentar la 1 iun. 1526, au fost descoperite vestigiile unui castru roman construit din piatră de râu în sec. 2 pe linia de fortificaţii Limes alutanus. în satul T. se află biserica de zid Sfinţii Voievozi (1761, cu fresce originare), iar în satul Bratoveşti, biserica de lemn Sf. Nicolae (1808, refăcută si pictată în 1880). TITHONIC, ultimul etaj al Jurasicului din domeniul alpin, corespunzător Portlandianului. Termenul a fost introdus de Albert Oppel (1865). TITICACA, lac tectonic în Anzii Cordilieri, la graniţa dintre Peru şi Bolivia, la 3 812 m alt.; 8 370 km2 (cel mai mare lac de alt. de pe Terra); lungime: 233 km; lăţime max.: 97 km; ad. max.: 370 m; sali-nitate: 5,2-5,5%; temp. apei la supr.: 14°C. Pescuit. Este lacul navigabil situat la cea mai mare alt. din lume. Nivelul apei lacului fluctuează în funcţie de sezoo, crescând în perioada dec.-mart. în L. T. se varsă 25 de râuri, iar din el izvorăşte Desaguadero, care se varsă în L. Poopo. Are mai multe ins., între care mai importante sunt Titicaca, Soto, Isla del Sol. O parte dintre acestea sunt ins. plutitoare, asemănătoare cu plaurul, constituite din totora, o plantă înrudită cu papirusul, abundentă pe acest lac. Pen. Copacabana din partea de SSE pătrunde adânc în interiorul lacului, împărţindu-l în două secţiuni, care comunică prin str. Tiquina: la SE de Pen. Copacabana se află secţiunea mai mică a L. T. (numită Huihayamarca pe terit. Boliviei şi Lago Pequeho în Peru), iar la NVde această pen. se desfăşoară secţiunea mai mare a lacului f. (numită Chucuito în Bolivia şi Lago Grande în Peru). Porturi pr.: Puno, Copacabana, Desaguadero (pe terit. Peru), Puerto Acosta (Bolivia). Leagăn al civilizaţiei Inca. Turism. TITIREZ s. n. Partea inferioară, în formă de con, a fusului de tors, care, datorită momentului de inerţie, face ca fusul să se învârtească mai uşor şi uniform; p. ext. jucărie mică cu această formă care se poate roti pe o suprafaţă plană; sfârlează (1). TRIAJ (< ngr., lat.) s. n. 1. Numele unei lucrări (editate) ori al unei părţi (articol, capitol etc.) din lucrare sau totalitatea inscripţiilor aşezate înaintea textului unei lucrări. 2. Calificare dobândită de o persoană pe baza unei specializări (ex. t. ştiinţific). 3. (DR.) Act sau fapt juridic constituind temeiul unui drept subiectiv invocat de către o persoană; înscrisul constatator al acestui temei. înscris constatator al unor valori negociabile la bursă (ex. t. la ordin, t. la purtător). ^ T. executor = temei juridic al executării silite, constând în hotărârea unui organ de jurisdicţie ori a altui înscris prevăzut de lege cu această putere. 4. Proporţie de metal preţios (aur sau argint) într-un aliaj, exprimată în părţi la mie. 5. (FIN.) T. de participare = orice acţiune sau altă parte socială într-o societate în nume colectiv, societate în comandită simplă, societate pe acţiuni, societate în comandită pe acţiuni, societate cu răspundere limitată sau într-o altă persoană juridică şi titluri de participare la un fond TITO 124 deschis de investiţii; se mai numesc şi titluri de valoare. T. de stat = înscrisuri emise de autoritatea financiară (Ministerul Finanţelor), care exprimă o creanţă financiară asupra emitentului, garantate în mod expres şi necondiţionat de stat (bonuri de tezaur, certificate de trezorerie cu scadenţa de până la un an, obligaţiuni şi alte instrumente cu scadenţe mai mari de un an, care reprezintă împrumuturile statului pe termen scurt, mediu sau lung). T. de stat pot fi: cu discont, adică nepurtătoare de dobândă, vândute ia un preţ iniţial mai mic decât valoarea lor nominală, câştigul cumpărătorului fiind reprezentat de mărimea discon-tului şi t. de stat purtătoare de dobândă, respectiv cele vândute la valoarea nominală sau cu discont sau primă şi pentru care emitentul plăteşte periodic dobânzi, conform prevederilor din prospectul de emisiune. T. de stat se mai numesc şi certificate de trezorerie. Vânzarea t. de stat se poate face prin subscripţie publică sau prin licitaţie. T. financiare v. valori mobiliare. 6. T. nobiliar = numele unui document, act în care e stabilit un drept, o demnitate, o calitate a cuiva. TITO [tito], losip Broz (1892-1980), mareşal şi om politic iugoslav. Preşedinte al Uniunii Comuniştilor din Iugoslavia (1966-1980; în 1952-1966, secretar general; în 1940-1952, secretar general al C.C. al Partidului Comunist din Iugoslavia). Preşedinte al R.S.F.I. (1953-1980). Comandant suprem al Armatei naţionale de eliberare şi al detaşamentelor de partizani (1941-1945). Preşedinte al Vecei Executive Federale (prim-min. 1953-1963; în^ 1945-1953, al guvernului federal). în timpul său Iugoslavia a traversat o perioadă de securitate, pace interetnică şi prosperitate, devenind unul dintre principalii promotori ai mişcării statelor nealiniate. TITOGRAD v. Podgorica. losip Broz Tito Nicolae Titulescu TITOV, vârf în m-ţii Sar Pianina; 2 747 m alt. (al doilea ca înălţime după vf. Korab, 2 764 m). TITRA (< fr.) vb. I tranz. A face o titrare. TITRARE (< titra) s. f. Operaţiune folosită în volumetrie pentru determinarea concentraţiei unei soluţii, bazată pe o reacţie de neutralizare sau de precipitare; se tratează soluţia de analizat cu soluţia unui reactiv de concentraţie cunoscută până la neutralizarea soluţiei (evidenţiată prin virarea culorii substanţei indicatoare) sau până la apariţia unui precipitat. Concentraţia substanţei de analizat se calculează în funcţie de cantitatea de reactiv folosită. TITRAT, -Ă (< titra) adj. 1. (Şi subst.) (Persoană) care a obţinut un titlu (2) în urma absolvirii unei instituţii de învăţământ superior. 2. (Despre soluţii) a cărei concentraţie a fost determinată prin titrare. TjTRU (< fr.) s. n. 1. Cantitatea dintr-o substanţă, exprimată în grame, conţinută într-un mililitru de soluţie. 2, Cantitate de anticorpi prezenţi într-o probă de ser sangvin. TFTU 1. Câmpia ~ , câmpie de subsidenţă, cu nivel coborât (149-60 m alt.), situată în partea central-nordică a Câmpiei Române, reprezentând un compartiment al acesteia. Este formată din câmpuri interfluviale înguste, cu o netezime remarcabilă, separate de văi cu albii instabile din care râurile ies cu uşurinţă la niveluri mari, trecând dintr-un bazin în altul. C. T. are tendinţa de înmlăştinire atât din cauza revărsărilor numeroaselor râuri care o traversează, cât şi din cauza prezenţei apelor freatice foarte aproape de suprafaţă. 2. Oraş în jud. Dâmboviţa, în câmpia omonimă, pe stg. văii Şuţa; 10190 loc. (2008). Nod feroviar (staţia de c.f. a fost inaugurată la 13 sept. 1872) şi rutier. Expl. de petrol şi de balast. Constr. de aparataj electric. Fabrici de cherestea, de fermentare a tutunului şi de prod. alim. Abator de păsări. Siloz de cereale. Menţionat documentar ca sat în 1634, iar ca târg în 1832. Declarat oraş la 17 febr.1968. Biserica Adormirea Maicii Domnului (1836), în satul Plopu. TITULAR, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. (Persoană) care îndeplineşte în mod permanent o funcţie în baza unei numiri legale. TITULATyRĂ (< germ., fr.) s. f. Mod de a se intitula; concr. titlu sau totalitatea titlurilor pe care le poartă cineva. ♦ Ansamblu de date legate de numele unei lucrări şi al autorului. TITULESCU, Nicolae (1882-1941, n. Craiova), om politic şi diplomat român. Acad. (1935), prof. univ. la laşi şi la Bucureşti. Preşedinte al Academiei Diplomatice Internaţionale de la Paris. Strălucit orator. Unul dintre cei mai mari diplomaţi europeni din perioada interbelică. T. a militat energic pentru instaurarea unui climat de securitate şi cooperare internaţională în viaţa economică, politică si cultural-stiintifică. Ministru de Finanţe (1917-1918, 1920-1921), Externe (1927-1928 şi 1932-1936), delegat permanent (1920-1936) al României la Liga Naţiunilor (al cărei preşedinte a fost în 1930 şi 1931). Vie activitate diplomatică pentru întărirea securităţii şi a integrităţii teritoriale a României, mai ales după instaurarea hitlerismului în Germania, îndepărtat din guvern (aug. 1936), a emigrat în Franţa, unde şi-a continuat activitatea de promovare a ideii asigurării şi menţinerii păcii în întreaga lume. TITUS (Tftus Vespasianus Augustus), împărat roman (79-81) din dinastia Flavia. Fiul lui Vespasian. Proclamat cezar (69), a devenit din 71, în calitate de prefect al pretoriului, coregent al Imp. Roman. în timpul domniei tatălui său, a fost comandant suprem al armatelor din ludeea. A înfrânt răscoala iudeilor (70) şi a distrus Ierusalimul. A acordat mari sume de bani pentru construirea Colosseumului şi a altor monumente. TIUMEN, oraş în Federaţia Rusă, în SV C. Siberiei Occidentale, pe râul Tura, pe Transsiberian, la 290 km E de Ekaterinburg; 542,5 mii loc. (2006). Port. Nod feroviar. Aeroport. Centru comercial. Expl. de petrol şi gaze naturale. Constr. de nave fluviale şi de utilaje electrotehnice. Rafinărie de petrol. Ind. chimică, de prelucr. a lemnului, piei. şi încălţ., tananţilor, textilă şi alim. Fundat în 1586 (primul oraş rusesc în Siberia) 125 TLAXCALA Arcul de triumf al împăratului Titus din Roma pe locul unui fort tătar numit Chimgi-Tura, menţionat documentar pe o hartă din 1546. TIUTCEV [tiutt/if], Feodor Ivanovici (1803-1873), poet rus. Lirică pe linia romantismului german, cu predominarea elementului ritmic, şi evocând trăirile sufleteşti; este considerat unul dintre precursorii simbolismului („Vis pe mare“, „Ultima iubire"). TIV s. n. îndoitură făcută de-a lungul marginii unei ţesături şi fixată printr-o cusătură, pentru a împiedica destrămarea. TIV| (< tiv) vb. IV tranz. 1. A face un tiv. ♦ A înconjura cu o dungă de altă culoare, a împrejmui cu un chenar. 2. A detaşa cu ferăstrăul marginile scândurilor brute la tăierea acestora din buşteni. TIVILICHjE (cf. tc. tevekkeli) s. f. Pieptar împodobit cu cusături, purtat la ţară de femei. TIVOLI 1. Oraş în Italia centrală (Lazio), la poalele m-ţilor Apenini, pe stg. râului Aniene, la 30 km ENE de Roma; 51,8 mii loc. (2006). Ind. chimică, de prelucr. a lemnului, hârtiei şi alim. Tăbăcărie. Piaţă agricolă. Staţiune climaterică de vară. Turism. Numeroase vestigii romane: mozaicuri, templul Vesta (azi biserică), Villa Adriana, vilă imperială construită de împăratul Hadrian în anul 134. Castel construit de papa Pius II în anii 1458-1464 (azi penitenciar); Villa d ’Este, construită în 1550 de cardinalul Ippolito d’Este, cu frumoase grădini terasate şi fântâni (inclusă din 2001 în Patrimoniul cultural universal); catedrală (sec. 12, cu transformări din sec. 17-18); bisericile San Pietro alia Caritâ (sec. 5), San Giovanni (sec. 15), Santa Maria Maggiore (sec. 16). Palat renascentist. în Antic, s-a numit Tibur. 2. Grădinile celebru parc de distracţii şi amuzament în centrul oraşului Copenhaga (Danemarca), inaugurat în 1843 de scriitorul arhitect Georg Carstensen. Este o zonă de mare atracţie turistică în care se află o sală de teatru, o sală de concerte (2 000 locuri), dată în folosinţă în 1956, restaurante, cafenele, jocuri pentru copii etc. Deschis în perioada mai-sept. Frumos iluminat pe timp de noapte. TIXOTROPjE (< fr. {i}; gr. {s} thixis „atingere" + trope „întoarcere") s. f. Lichefiere reversibilă a unor geluri, în urma unei acţiuni mecanice, a acţiunii ultrasunetelor etc. TIZ, -Ă (< sl.) s. m. şi f. Persoană care poartă acelaşi nume cu o altă persoană, considerată în raport cu aceasta; omonim (2). TIZANĂ (< lat., fr., it.) s.f. Infuzie din plante sau cereale, indicată în regimul unor boli febrile, după intervenţii chirurgicale etc.; ceai de plante. TIZANOPTERE (< fr. {i}; {s}, gr. thysanos „franj“ + pteron „aripă") s. f. pl. Ordin de insecte de mici dimensiuni (în general între 0,5-2 mm), albicioase, brune sau negre, cu picioare scurte, aparat bucal conic, asimetric, adaptat pentru supt (Thysanoptera). Cuprinde c. 4 500 specii. Multe sunt dăunători ai plantelor cultivate (ex. tripşii grâului, tripsul tutunului) şi ai pomilor fructiferi, iar unele sunt vectori ai unor boli ale plantelor. Multe specii produc gale (cecidii) localizate pe muguri, frunze sau flori. TIZANURE (< fr. {i}; {s} gr. thysanos „franj" + oura „coadă") s. f. pl. Ordin de insecte apterigote, lungi până la 20 mm, cu trei apendici filiformi la capătul abdomenului (Thysanura); trăiesc în reg. calde şi temperate, în locuri pietroase, cu mult detritus vegetal, în litieră, pe trunchiul copacilor sau pe stânci. Unele specii trăiesc în locuinţe, ascunzându-se în locuri uscate, prin crăpăturile de la tocurile uşilor şi ferestrelor, ex. peştişorul de argint (Lepisma saccharina). TIZIANO [titsia-.no], Vecellio (1488 sau 1490-1576), pictor italian. Elev al lui G. Bellini şi Giorgione, influenţa ultimului resimţindu-se de-a lungul primei sale perioade de creaţie în compoziţiile echilibrate exaltând frumuseţea fizică, în cromatismul bogat, senzual şi strălucitor („Amorul sacru şi amorul profan11, „Madona Pesaro“); portrete de o mare putere de caracterizare („Tânărul cu mănuşa", „Portretul papii Paul al lll-lea“, „Francisc l“). Sub influenţa lui Michelangelo şi a manierismului, opera lui T. câştigă în complexitate şi dramatism („Punerea în mormânt11, „Cina din Emaus11, „Pietâ11, „Carol al V-lea“). Pictor oficial al Veneţiei din 1516, a lucrat pentru cele mai de seamă personalităţi ale epocii. Reprezentat în Muzeul Naţional de Artă al României. TIZ|C (< tc.) s. n. Un fel de turtă de formă prismatică, făcută din baligă amestecată cu paie sau cu ogrinji, folosită în trecut de locuitorii din reg. de stepă drept combustibil sau material de construcţie. TI, simbol chimic pentru taiiu. TLALOC (în mitologia aztecă), zeu al ploii şi al trăsnetului; ocrotitor al munţilor şi al fântânilor. Reprezentat având animale marine la picioare, iar din mâini curgându-i şiroaie de apă. TLAXCALA 1. Oraş în partea central-sudică a Mexicului, la 2 286 m alt., pe râul Zahuapan, la 115 km E de Ciudad de Mexico, centrul ad-tiv al statului cu acelaşi nume; 73,2 mii loc. (2000). Nod de comunicaţii. Piaţă agricolă. Ind. textilă. Biserica San Francisco (1521), cea mai veche de pe continent şi sanctuarul de la Ocotlân (sec. 18) în stil churrigueresc. Numele întreg Tlaxcaia de Xicohtencatl. Cucerit de conchistadorul Hernân Cortes în 1519. 2. Stat în Mexic; 4,02 mii km2 (cel mai mic din ţară); 1,06 mii. loc. (2005). Centrul ad-tiv în oraşul omonim. Expl. forestiere. Cereale. Creşterea animalelor (bovine şi ovine). Tiziano Vecellio. „Autoportret" TLEMCEN 126 TLEMCEN [tlemsen] sau TILIMSEN (după 1981), oraş în NV Algeriei situat la poalele m-ţilor Tell Atlas, la 12 km de graniţa cu Maroc; 155,1 mii loc. (2004). Nod feroviar. Piaţă pentru animale. Constr. de maşini agricole; ind. tutunului, piei., textilă (covoare, tapiserii din lână şi mătase), de prelucr. a lemnului şi alim. (ulei de măsline). Artizanat. Palat medieval; turnuri şi minarete. Citadela Mechouar (1145), azi spital militar. Moscheea Sidi Bel Hassan (1296), azi Muzeu de antichităţi; moscheea Jamaa el Kebir (1136). Oraş berber înfloritor în sec. 13-15, ocupat de turci în 1559. Centru religios musulman. Tm, simbol chimic pentru tuliu. TOACA, vârf în masivul Ceahlău, alcătuit din conglomerate cretacice. Alt.: 1 904 m (al doilea vârf ca înălţime din masivul Ceahlău, după Ocolaşu Mare). Relief ruiniform (turnuri, coloane, abrupturi) dezvoltat pe roci conglorheratice şi calcaroase. Pe vf. T. se află o staţie meteorologică (de la 1 ian. 1964). TOACĂ (< toca) s. f. 1. Scândură de lemn sau placă de metal pe care se bate ritmic cu unul sau două ciocănele, la biserici şi mănăstiri, pentru a vesti începerea serviciului divin sau a marca anumite momente ale acestuia; p. ext. sunetul produs de bătaia ciocanului. ♦ Placă de metal în care se bate pentru a da anumite semnale pe şantiere, în ateliere, la stână etc. 2. Timp al zilei, după răsăritul Soarelui sau înainte de apus, când se bate toaca de utrenie sau de vecernie. TOADER, Vlad (n. 1972, Bucureşti), balerin român. Solist al Operei Naţionale din Bucureşti. Larg repertoriu clasic („Lacul lebedelor", „Don Quijote", „Baiadera"). TOALETARE (< toaletă (1)) s. f. (ZOOL.) Activitate de aranjare a blănii sau penajului şi de curăţire a corpului; are şi rolul de îndepărtare a paraziţilor şi de impermeabilizare, prin împrăştierea unor substanţe grase produse de glande speciale pe întreaga suprafaţă a corpului. Unele specii consacră mult timp acestei activităţi; multe mamifere se toaletează reciproc, ceea ce contribuie la stabilirea şi menţinerea relaţiilor sociale în cadrul grupului. în literatura engleză de specialitate t. este numită grooming, termen preluat uneori şi în limba română. TOALETĂ (< fr.) s. f. 1. Faptul de a se găti (spălându-se, îmbră-cându-se); dichisire. De toaletă = care este utilizat pentru îngrijirea şi curăţarea corpului. 2. îmbrăcăminte (mai ales femeiască); p. restr. rochie. 3. Mobilă cu oglindă şi cu sertare în care se ţin obiectele necesare îngrijirii tenului, părului etc. 4. Closet. TOAMASINA, oraş în E Madagascarului, port la Oc. Indian, la 200 km NE de Antananarivo; 179 mii loc. (2001). Aeroport. Nod rutier şi feroviar. Expl. de grafit. Centru comercial. Prelucr. petrolului şi a tutunului. Ind. textilă, piei. şi alim. (zahăr, rom, conserve de carne). Pescuit. Universitate (1977). Refăcut după uraganul din 1927. Vechiul nume: Tamatave. TOAMNĂ (lat. autumnus) s. f. 1. (ASTR.) Perioada de timp cuprinsă între echinocţiul de toamnă (c. 23 sept.) şi solstiţiul de iarnă (c. 22 dec.). 2. (METEOR.) Anotimpul de trecere de la vară la iarnă, care, în emisfera boreală, coincide, în mare măsură, cu toamna astronomică. în România toamna durează mai mult de trei luni; temperatura este moderată, cad însemnate precipitaţii, arborii îşi pierd treptat frunzele, plantele ierboase se veştejesc, ziua se micşorează. Calendaristic, t. durează de la 1 sept. la 30 nov. Grâu de t. = grâu care se seamănă toamna. ^ Loc. adj. De toamnă = care se face sau se întâmplă toamna; care este caracteristic acestui anotimp. ♦ (Adverbial, în forma toamna) în timpul toamnei. ^ Loc. Astă-toamnă = toamna trecută. La toamnă = în timpul toamnei viitoare. TOANĂ1 (cf. tuna) s. f. 1. (Mai ales la pl.) Capriciu (1). ^ Loc. Cu toane = capricios, răsfăţat; inconsecvent. ♦ Criză. <0^ Expr. A-i veni cuiva o toană (sau toane, toanele) = a-l apuca pe cineva furia; a-i veni cheful, pofta să facă ceva. 2. Stare de spirit, dispoziţie (bună sau rea). TOANĂ2 (< ucr., rus.) s. f. 1. Ocol făcut prin desfăşurarea largă şi completă a unui năvod, care prinde peştele înconjurându-l; loc bogat în peşte, unde se aruncă năvodul. 2. Spărtură făcută în gheaţă pentru a pescui sau a scoate apă; copcă2 (1). 3. Perioada când umblă peştele după mâncare. TOANCE, defileu pe cursul superior al Bistriţei moldoveneşti, sculptat în rocile cristalino-mezozoice din E m-ţilor Bistriţei, extins pe c. 15 km lungime, între satele Crucea şi Cotârgaşi din jud. Suceava, străjuit de vf. Bârnaru şi Grinţieş. Este o zonă în care valea Bistriţei se îngustează foarte mult, în albia râului apar nenumărate cataracte, iar apele sunt învolburate şi au o viteză mare de curgere. în sec. trecute, când pe râul Bistriţa se practica un intens plutărit, Toancele reprezentau reg. cea mai periculoasă şi mai de temut pentru plutaşi. TOARCE (lat. torquere „a întoarce") vb. III 1. Tranz. A răsuci cu ajutorul fusului fibrele trase din caier; a fila fibre textile. 2. Intranz. (Despre pisici) A produce un sunet specific, continuu, asemănător cu sfârâitul fusului. TOARTĂ (lat. torta) s. f. 1. Partea ieşită în afară a unui obiect (încovoiată în formă de arc), de care se prinde obiectul respectiv. 4- Loc. (Fam.) La toartă = straşnic. 2. Verigă, inel sau belciug cu ajutorul căruia se atârnă un obiect. + Urechea lacătului, care trece prin belciuge. + Cerculeţ cu care se prinde cercelul de ureche; p. ext. cercel în formă de inel. TOAST (< engl., fr.) s. n. 1. Urare care se face la o masă în cinstea unei persoane sau a unui eveniment, când se închină paharul; p. ext. mic discurs ţinut cu un astfel de prilej. 2. Felie de pâine prăjită. TOASTA (< fr.) vb. I intranz. A închina un pahar în cinstea unei persoane sau a unui eveniment, a ţine un toast. TOBA, lac tectono-vulcanic situat în m-ţii Barisan, la 910 m alt., în N ins. Sumatera (Indonezia), format acum c. 60 000 ani în urma unei puternice erupţii; 1 129 km2. Are formă ovală; 72 kmjungime; 15 km lăţime; ad.: 450 m. în centrul lacului este ins. Samosir. Drenat de râul Asahan. Turism. TOBAGO [toba:go], ins. vulcanică în Oc. Atlantic, în arh. Antilelor Mici, la 34 km NE de ins. Trinidad, împreună cu care formează statul Trinidad şi Tobago; 303 km2; 52 km lungime. Âlt. max.: 976 m. Localit. pr.: Scarborough, Charlotteville. Păduri ecuatoriale umede. Trestie de zahăr, arbori de cacao, cafea, cocotieri, tutun. Expl. forestiere. Descoperită de Cristofor Columb în 1498 şi vizitată de căpitanul englez Robert Dudley (1596). Nelocuită până la olandezi, în sec. 17-18 şi-a schimbat de 31 de ori stăpânul colonial pentru a deveni colonie britanică. Aici a plasat Daniel Defoe acţiunea romanului „Viaţa şi nemaipomenitele aventuri ale lui Robinson Crusoe". V. şi Trinidad şi Tobago. TOBĂ (< magh.) s. f. 1. Instrument muzical de percuţie, format dintr-un cilindru de lemn sau de metal, acoperit la ambele capete cu câte o membrană (2), care produce, prin lovire, sunete de înălţime nedeterminată; dubă2 (3). Expr. A fi (sau a ieşi) tobă de carte (sau de învăţătură) = a fi foarte învăţat, foarte citit. A bate toba = a lansa tot felul 127 TOCANTINS de ştiri. 2. (TEHN.) Dispozitiv de formă cilindrică, gol în interior, utilizat ca organ intermediar de transmitere a mişcării de la elementul de acţionare la corpul care trebuie acţionat (prin mijlocirea unui cablu care se înfăşoară pe cilindrul tobei). 3. (TEHN.) Tambur (1). T. de frână = corp de formă cilindrică servind pentru frânarea unui organ de maşină cu care este montat solidar; frânarea se poate realiza prin apăsare, pe suprafaţa netedă interioară a t de frână, a unor saboţi legaţi de partea imobilă a dispozitivului. T. de eşapament = piesă tubulară montată la ţeava de eşapament a unui motor şi echipată cu elemente de amortizare, astfel încât să reducă zgomotul acestuia. 4. Mezel preparat din bucăţi mici de carne, de slănină, de măruntaie etc. introduse în pielea care formează stomacul porcului. 5. Denumire dată unei culori la jocul de cărţi; caro. TOBEY [toubi], Mark (1890-1976), pictor american. Influenţat de caligrafia şi filozofia orientală, a creat „scrierile albe“, evocând viaţa nocturnă urbană, fiind unul dintre reprezentanţii de seamă ai expresionismului abstract american („Scris peste câmpii"). TOBIN [toubin], James (1918-2002), economist american. A fundamentat teoria structurii portofoliului de active, precum şi „rata T.“, conform căreia volumul investiţiilor într-o companie este determinat de raportul dintre valoarea de piaţă prin capitalizare bursieră a capitalului companiei cotate şi costul de înlocuire al capitalului („O abordare generală a echilibrului în teoria monetară", „Politicile monetare şi economia: mecanismul de transmisie"). Premiul Nobel pentru economie (1981). tobit, carte a „Vechiului Testament", scrisă probabil spre 200 î.Hr. şi cuprinzând povestea lui Tobie, fiul •ui T. şi a Sarei. T. este un evreu credincios, deportat din Galilleea la Njnive, care îşi pierde averea pentru că se îngrijeşte de săraci şi îngroapă, împotriva interdicţiei suveranului, pe evreii ucişi de asirieni. T. este Pus la încercare de Dumnezeu; el îşi pierde vederea. El îl trimite pe fiul său, Tobie, în Ecbatana, la ruda sa ^aguel, ca să încaseze de la un anume Gabael, o datorie de 10 talanţi şi să-şi găsească o soţie din neamul său. Trimisul Domnului, care se dă drept israelit, îl însoţeşte pe Tobie, care, sub protecţia acestuia, trece cu bine prin toate pericolele călătoriei, reuşind chiar să-l alunge Pe demonul său, Asmodeu, care îi ucisese în noaptea nunţii pe toţi James Tobin bărbaţii cu care Sara, fiica lui Raguel, voise să se căsătorească. Tobie o ia pe Sara de soţie şi se întoarce la Ninive, dar mai târziu revine la socrii săi în Media, unde va duce o viaţă cucernică. Cartea citează proverbul: „Ceea ce urăşti tu însuţi, aceea nimănui să nu-i faci". A inspirat numeroşi creatori din domeniile literaturii, artelor plastice şi muzicii. TOBLER [to-.bier], Adolf (1835-1910), filolog elveţian. Prof. univ. la Berna şi Berlin. Studii asupra limbii franceze vechi; a studiat texte vechi italiene şi alte aspecte ale romanisticii. M. de onoare al Acad. Române (1875). TOBOGAN (< fr.) s. n. 1. Cale de transport în formă de jgheab, pe care se coboară, prin alunecare sub acţiunea gravitaţiei, materiale ambalate, piese de maşini etc. 2. Construcţie în formă de jgheab înclinat cu panta variabilă, pe care se poate aluneca uşor, folosită ca mijloc de distracţie pentru copii. TOBOL, râu în Kazahstan şi Federaţia Rusă, afl. stg. al Irtîşului la Tobolsk; 1 591 km. Izv. din SE m-ţilor Ural (platoul Turgai) şi traversează partea de S a Siberiei Occidentale. Afl. pr.: Iset, Tura, Ubagan, Tavda. Navigabil pe 437 km. Cursul inferior mlăştinos. Mari lacuri de acumulare. îngheaţă în perioada nov.-apr. Trece prin Kustanai, Kurgan şi Tobolsk. TOBOLSK, oraş în Federaţia Rusă, în SV Siberiei, port pe dr. fl. Irtîş, vizavi de gura de vărsare a râului Tobol, la 254 km NE de Tiumen; 95 mii loc. (2001). Şantiere navale. Staţie de c.f. pe Transsiberian. Centru comercial. Rafinărie de petrol. Prelucr. blănurilor şi a peştelui. Fundat în 1587. TOBOŞAR (< tobaş, reg. derivat al lui tobă) s. m. Persoană care bate toba (1) (într-o orchestră sau într-o fanfară etc.). TOBRALCO (< germ., fr.) s. n. Pânză de bumbac cu dungi sau carouri formate din combinaţia unor fire subţiri cu altele groase. TOBRUK (ŢUBRUQ), oraş în NE Libiei (Cirenaica), la 120 km V de graniţa cu Egipt, port la M. Mediterană; 114,6 mii loc. (2003). Aeroport. Terminal al unui oleoduct care porneşte de la câmpul petrolier de la Sarir. Ind. alim. Producţie meşteşugărească. Anticul Antipyrgos, stăpânit de greci, apoi de romani, a fost pentru sec. un important punct comercial pe drumul caravanier de coastă. Ocupat de italieni în 1911, T. a fost cucerit la 22 ian. 1941 de anglo-australieni, apoi recucerit la 21 iun. 1942 de către germani. La 13 nov. 1942, a fost definitiv eliberat de trupele aliate conduse de mareşalul Montgomery. Baza aeriană anglo-americană din apropiere, înfiinţată imediat după al Doilea Război Mondial, a fost evacuată în 1970. TOC1 (< magh., ser.) s. n. 1. Cutie mică de lemn, de piele, din materiale plastice etc. în care se transportă sau se păstrează anumite obiecte de uz personal (ex. ochelari), unelte (ex. cuţit), instrumente de măsurat (ex. şubler), instrumente muzicale (ex. flaut) etc. 2. Ustensilă pentru scris sau desenat cu cerneală sau cu tuş, constituită dintr-o tijă prevăzută la un capăt cu un dispozitiv de prindere a peniţei; condei. ^ T. rezervor = stilou. 3. Piesă de cherestea cu grosimea de 58-68 mm şi lăţimea de 15-19 cm, folosită în tâmplărie. ♦ Ramă fixată în golul unei uşi sau al unei ferestre, servind ca suport pentru canaturile uşii sau pentru cercevelele ferestrei. TOC2 (< bg.) s. n. Partea de pe talpa încălţămintei corespunzând călcâiului, formată din bucăţi de piele suprapuse sau uneori din lemn, din metal etc. TOCA (lat. *toccare) vb. I 1. Tranz.  tăia un material în bucăţi foarte mărunte cu ajutorul unui obiect tăios sau al unei maşini speciale. 2. Tranz. Fig. A cheltui fără rost, a risipi bani, bunuri. ♦ A sărăci pe cineva, a-l ruina. 3. Intranz. A flecări, a sporovăi. 4- Expr. A toca la verzi şi uscate = a spune, a îndruga fel de fel de fleacuri, de palavre. 4. Tranz. şi intranz. A bate, a ciocăni, a lovi. ♦ Intranz. A bate toaca (1). TOCANĂ (< magh.) s. f. Mâncare cu sos, preparată din bucăţele de carne sau de diferite legume prăjite cu ceapă, cu adaos de cartofi. TOCANTINS, 1. Râu în Brazilia, unul dintre cei mai mari afl. ai Amazonului; 2 699 km. Izv. din pod. Braziliei, de pe terit. statului Goiâs, TOCATĂ 128 1 ,i Grigore Tocilescu sub numele de Almas, curge pe direcţie generală S-N şi se varsă în braţul Pară din delta Amazonului, la 80 km SV de Belem. în zona de vărsare, T. are lăţimea de 13 km. Afl. pr.: Araguaia. Navigabil pentru vase de mic tonaj în aval de oraşul Carolina (pe c. 350 km) şi pentru nave oceanice în cursul inf., în aval de Tucurui. Numeroase cascade şi praguri în cursul superior. 2. Stat federal în partea central-estică a Braziliei, creat în anul 1988; 277,6 mii km2; 1,33 mii. loc. (2006). Centrul ad-tiv: Palmas do Tocantins. Zăcăminte de bauxită, aur, zinc, gips. Păduri tropicale cu lemn preţios. Creşterea bovinelor. TOCATĂ (< it toccare „a atinge") Compoziţie muzicală scrisă pentru instrumente cu claviatură; p. ext. compoziţie muzicală de virtuozitate, cu caracter ritmic, scrisă pentru un instrument sau pentru orchestră. TQCĂ (< fr.) s. f. 1. Pălărie fără boruri, de formă cilindrică, purtată de magistraţi şi de avocaţi în timpul exerciţiului funcţiunii. 2. Pălărie mică, fără boruri, purtată de femei. TOCĂTOR, -OARE (< toca) adj., subst. I. Adj. Care toacă, care mă-runţeşte, care zdrobeşte ceva. II. 1. S. n. Cuţit mare sau maşină specială de tocat carne, nutreţ etc. 2. S. n. Placă de lemn pe care se toacă carne, zarzavaturi. 3. S. f. T. de furaj = maşină folosită la mărunţirea furajelor, pentru a uşura consumul lor integral. TOCÂTUR (< toca) s. f. 1. Carne tocată mărunt, eventual cu adaos de pâine şi de ingrediente. 2. Lucru tăiat mărunt. TOCj (< sl.) vb. IV tranz. şi refl. 1. (Despre muchia tăioasă sau vârful ascuţit al unei unelte etc.) A (se) face mai puţin tăios sau ascuţit, prin întrebuinţare, lovire, polizare etc.; a (se) roade. ♦ Tranz. Fig. A slăbi, a slei puterile cuiva. 2. Tranz. A da la tocilă, a ascuţi. 3. Tranz. (Fam.) A-şi Charles Alexis Henri Clerel de Tocqueville însuşi mecanic lecţiile prin învăţarea lor pe dinafară. TOCILAR, -Ă (< tocilă) s. m. şi f. 1. Persoană care se ocupă cu ascuţitul instrumentelor de tăiat. 2. (Fam.) Persoană care învaţă ceva în mod mecanic, pe dinafară. TOC|LĂ (< bg., ser.) s. f. Maşină simplă pentru ascuţit instrumente de tăiat, compusă dintr-un disc abraziv acţionat printr-o pedală sau manual cu ajutorul unui mâner. TOCILĂR|E (< tocilar) s. f. Atelierul tocilarului (1). TOCILESCU, Alexandru (n. 1946, Bucureşti), regizor român de teatru. Fantezie şi inventivitate în piese din repertoriul clasic şi modern („Nevestele vesele din Windsor“, „Concurs de frumuseţe", „Tartuffe", „Cabala bigoţilor"). TOCILESCU, Grigore (1850-1909, n. Fefelei—Mizil, jud. Prahova), istoric, arheolog, epigrafist şi folclorist român. Acad. (1890), prof. univ. la Bucureşti. Director (din 1881) al Muzeului Naţional de Antichităţi din Bucureşti. S-a ocupat de studiul civilizaţiilor preromane de pe terit. României („Dacia înainte de romani14). Ample monografii asupra bisericii episcopale de la Curtea de Argeş şi asupra Monumentului de la Adamclisi. Considerat întemeietor al epigrafiei româneşti; a adunat numeroase ins- cripţii greceşti şi latine publicate în voi II din ^„Corpus Inscriptionum Latina-rum“. întemeietor al „Revistei pentru istorie, arheologie şi filologie", pe care a conduş-o între 1882 şi 1909. A susţinut prioritatea cronologică şi valorică a poeziei populare, încercând şi o clasificare a ei („Poezia poporană a românilor"). A condus lucrările de elaborare a „Marelui dicţionar geografic al României". TOCIT, -Ă (< toci) adj. (Despre obiecte tăioase sau ascuţite) Care nu mai taie, neascuţit. ♦ Ros, uzat; subţiat. TOCMAI (< sl.) adv. 1. Exact, precis, chiar; deopotrivă, întocmai. 2. Abia, numai; atunci. 3. Chiar aşa de..., prea, foarte. 4. Nu mai aproape decât...; taman, hăt. TOCMEALĂ (< tocmi) s. f. 1. Faptul de a se tocmi; discuţie purtată pentru stabilirea preţului unei mărfi; târguială. 2. învoială, acord. 3. Tocmeli agricole = învoieli agricole, 4. (Pop.) Condiţie. TOCMI (< sl.) vb. IV 1. Refl. recipr. A discuta preţul unei mărfi, al unui serviciu etc. pentru a cădea la învoială; a se târgui. ♦ Tranz. A închiria obiecte, mijloacele transport etc. 2. Tranz. şi refl. (înv.) A (se) angaja slugă, lucrător; a intra sau a se băga la stăpân. 3. Tranz. (Reg.) A repara. TOCOFEROL (< fr.; {s} gr. tokos „naştere" + pherein „a purta") s. m. (BIOCHIM.) Vitamina E. TOCQUEVILLE [tokvil], Charles Alexis Henri Clerel de (1805-1859), publicist, istoric şi om politic francez. Ministru de Externe (iun.-oct. 1849). Legitimist. A susţinut necesitatea descentralizării statului şi a acordării de drepturi politice ca alternativă a mişcărilor revoluţionare („Democraţia în America", „Vechiul regim şi revoluţia"). TODAI-JI (Marele Templu din Răsărit), templu monumental situat în oraşul japonez Nara. Construit din ordinul împăratului Shomu în anii Todai-Ji. Casa Marelui Buddha 129 Sir Alexander Robertus Todd baron of Trumpington 745-752, cuprinde un ansamblu de clădiri dintre care se remarcă Daibutsuden (Marea Sală a lui Buddha). Deşi după reconstrucţie şi-a păstrat doar 2/3 din suprafaţa iniţială, este şi astăzi cea mai mare construcţie de lemn din lume (57 m lungime, 50 m lăţime, 48 m înălţime). Adăposteşte o statuie de bronz a lui Buddha (numit Daibutsu în japoneză) de 16 m înălţime şi este centrul spiritual al sectei budiste kegon. T.-J. posedă o bogată colecţie de vechi opere de artă şi este inclus în complexul „Monumente istorice din vechiul Nara“ declarat (în 1998) de UNESCO bun al Patrimoniului cultural universal. TODD [tod], Sir Alexander Robertus baron of Trumpington (1907-1997), biochimist britanic. Prof. univ. la Londra, Manchester şi Cambridge. Preşedinte al Societăţii Regale din Londra (1975-1980). Lucrări fundamentale în domeniul chimiei organice Şi biologice, în special asupra structurii şi sintezei nucleozidelor, nucle-otidelor şi coenzimelor. A elucidat (1955) structura vitaminei B12; a realizat sinteza vitaminelor E şi Br A stabilit principiul structurii chimice a acidului ribonucleic (ARN). Premiul Nobel pentru chimie (1957). TODEA, A. v. Alexandru, T. . TODIRENI, com. în jud. Botoşani, situată în SE C. Jijiei Superioare, pe râurile Jijia şi Sitna; 3 612 loc. (2008). Staţie de c.f. (în satul T.), inaugurată la 1 iun. 1896. Nod rutier. Moară de cereale. Produse de panificaţie. Centru viticol. TODIREŞTI 1. Com. în jud. laşi, situată în SE pod. Sucevei, pe râul Hărmăneşti; 4 891 loc. j2008). Expl. de gresii şi argile. în satul T., atestat documentar în 1456, se află biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1775), iar în satul Stroeşti, o biserică cu acelaşi hram, ctitorie de la sfârşitul sec. 15 a lui Ştefan cel Mare, terminată în 1550 şi pictată în anii 1934-1936. 2. Com. în jud. Suceava, în pod. Dragomirnei, pe râul Soloneţ, în zona de confl. cu Suceava; 5 908 loc. (2008). Halte de c.f. (în satele Todireşti, Părhăuţi şi Soloneţ). în satul T. au fost descoperite (1988-1989, 1992-1995) urmele unei aşezări din sec. 5-6 în cadrul căreia s-au identificat 30 de locuinţe cu vetre de foc, cuptoare, ceramică, obiecte de uz casnic ş.a. în satul Părhăuţi se află bisericile înălţarea Sfintei Cruci (1487, cu picturi murale interioare originare şi exterioare din sec. 16) şi Duminica Tuturor Sfinţilor (1522, pictată în 1539-1540), iar în satul T., biserica din lemn Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (ante 1782) şi biserica de zid Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena (1994-1998). 3. Com. în jud. Vaslui, situată în Pod. Central Moldovenesc, pe cursul superior al Bârladului; 3 610 loc. (2008). Haltă de c.f. (în satul Rafaila). Satul T. este atestat documentar în 1400. în satul Rafaila se află mănăstirea cu acelaşi nume (de călugări), iniţial un schit atribuit (după legendă) lui Ştefan cel Mare şi atestat documentar în 1599. Biserica Naşterea Maicii Domnului a mănăstirii a fost reclădită pe alt loc înainte de 1636 şi refăcută în 1809. în 1833-1834, în cadrul schitului a fost construită o biserică nouă, restaurată în 1916. Biserica schitului a fost avariată la cutremurul din 10 nov. 1940, reparată în 1943. Desfiinţat de autorităţile comuniste în 1954, schitul a fost redeschis ca mănăstire în 1994. Bisericile de lemn Sfinţii Voievozi (1772, restaurată în 1850), Sf. Gheorghe (1784), Sfinţii Voievozi (1788), în satele Cotic, Drăgeşti şi Sofroneşti. în satul Rafaila se află o rezervaţie forestieră (plopi seculari). TODORAN, Dlmitrie (1908-1996, n. Ibăneşti, jud. Mureş), pedagog român. Prof. univ. la Cluj şi Bucureşti. Lucrări de pedagogie teoretică şi de psihologie pedagogică („Psihologia educaţiei11, „Introducere în pedagogie11). TODORAN, Eugen (1918-1997, n. sat Corneşti, jud. Mureş), istoric literar român. Prof. univ. la Timişoara. Monografii („Eminescu11, „Maiorescu"). Studii despre mari scriitori români (Creangă, Slavici, Caragiale, Rebreanu). Editor al operei dramatice a lui L. Blaga. TODORAN, Romulus (n. 1918, Suatu, jud. Cluj), lingvist şi filolog român. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Studii de dialectologie şi de istorie a limbii române („Contribuţii de TODUŢĂ dialectologie română11). Colaborator la „Atlasul lingvistic român11. TODORAN, Tănase (Atanase) (?-1763, n. sat Bichigiu, jud. Bistri-ţa-Năsăud), ţăran român. Luptător pentru crearea de regimente grănicereşti formate din iobagi români, pe care apoi i-a îndemnat la răscoală, cerându-le să alunge pe trimişii imperiali, în frunte cu generalul Buccow. Condamnat la moarte şi executat prin frângere cu roata. TODOROV [todorof], Petko (1879-1916), scriitor bulgar. Proză ritmică (,,ldile“) şi drame romantice („Zidarii11, „Nunta zmeilor11) influenţate de folclorul bulgar şi balcanic, prelucrând motivul jertfei omeneşti pentru realizarea unei construcţii. TODOROV [todorof], Tzvetan (n. 1932), critic şi istoric bulgar al culturii. Stabilit în Franţa. Unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai semiologiei şi structuralismului, întreprinde studiul poeticii pe baza analizei mecanismului discursului literar („Literatură şi semnificaţie11, „Formaliştii ruşi11, „Literatura fantastică", „Teorii ale simbolului11, „Critica criticii11, „Dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului1' în colab. cu O. Ducrot). TODUŢĂ, Sigismund (1908-1991, n. Simeria), compozitor şi muzicolog român. M. coresp. al Acad. (1991), prof. univ. la Cluj-Napoca. Director al Filarmonicii de Stat Cluj (1971-1974). Muzica sa se bazează pe îmbinarea influenţelor religioase (gregoriene şi bizantine), cu cele folclorice, în cadrul marilor forme europene, într-o scriitură polifonică densă. Iniţial de orientare neorenascentistă, neobarocă, este atras ulterior de eterofonie şi modalism intens cromatizat. Manifestă o evidentă înclinaţie spre formele mari (opera „Meşterul Manole“, balada-oratoriu „Mioriţa11), lucrări orchestrale, muzică de cameră, corală. Lucrări de muzicologie. Sigismund Toduţă TOF 130 roman purtând togă TOF (< fr.; {s} lat. tofus ,,tuf“) s. m. Nodul de consistenţă dură şi dimensiuni variabile format din depozite de acid uric şi uraţi, care apare la bolnavii de gută la degete, la coate, la pavilionul urechii etc. Sin. tofus. TOGĂ (< lat.) s. f. Mantie, adoptată de la etrusci, purtată de romani peste tunică, croită în formă de segment de cerc, care înfăşură corpul lăsând liber braţul şi umărul drept. TOGHRUL BEG (c. 990-1063), fondator al statului condus de dinastia sunnită a Selgiucizilor (sec. 11-13). Nepot al lui Selgiuk ibn Dudak. împreună cu fratele său Daud Ceagri-Beg, a condus uniunea selgiucidă a triburilor turcilor oguzi; s-a proclamat sultan la Nishapur (1038), consacrându-şi independenţa prin victoria (1040) asupra suzeranului său, emirul ghaznavid Masud I. în urma a numeroase campanii a cucerit Horasanul (1038-1044), Ho-rezmul (1043), V Iranului (1042-1051), Azerbaidjanul (1054) şi Iraqul, împreună cu oraşul Bagdad (1055), unde califul abbasid al-Kaim i-a recunoscut titlul de sultan şi l-a numit vicar al său temporal (1058-1059). TOGLIATTI v. Toliatti. TOGLIATTI [to/Âatti], Palmino (1893-1964), om politic italian. Secretar general al C.C. al Partidului Comunist Italian (1927-1964). Membru al Prezidiului Comitetului Executiv (1928-1943) şi secretar (1937-1943) al Internaţionalei a II l-a Comuniste. închis în timpul regimului lui Mussolini; în exil, în Franţa (1926-1940) şi U.R.S.S. (1940-1944). Unul dintre conducătorii insurecţiei armate (apr. 1945) din N Italiei. Ministru în guvernele de coaliţie (1944-1946). în anii care au urmat morţii lui Stalin, s-a pronunţat pentru un grad sporit de independenţă ideologică faţă de U.R.S.S. Studii programatice („Gramsci“, „Partidul Comunist ltalian“, „Notă memorială asupra problemelor mişcării muncitoreşti internaţionale şi ale unităţii sale“). TOGNAZZI [tonattsi] Ugo (1922- 1990), actor italian de teatru şi film. Atât pe scenă („Tartuffe“, „Şase personaje în căutarea unui autor“, „Avarul") cât şi pe ecran („Monştrii", „Roman popular", „Prietenii mei“, „Tragedia unui om ridicol") personajele sale se află într-un echilibru instabil între dramă şi comedie, actorul ştiind să mânuiască iscusit comicul grotesc şi patetismul dramatic. TOGO 1. Republica Togoleză (Republique Togolaise), stat în V Africii, cu o îngustă ieşire (50 km) la Oc. Atlantic (G. Benin, sector al G. Guineii); 56 600 km2; 5 337 000 loc. (2006) Limba oficială: franceza. Limbi uzuale: ewe şi mina în S, kabiye şi dagomba în N. Religia: creştină 29% (dintre care majoritatea romano-catolici), credinţe tradiţionale 51%, islamică 20% ş.a. Capitala: Lome. Oraşe pr.: Sokode, Kpalime, Atakpa-me, Kara. Este împărţit în 5 reg. cu 30 de prefecturi. Desfăşurat pe c. 600 km (de la N la S) fără a depăşi în lăţime 120 km, T. prezintă un relief dominat de munţi scunzi (m-ţii T. cu alt. max. Mt. Âgou, 986 m, m-ţii Atakora) în partea centrală, cărora li se adaugă un podiş grezos în partea nordică şi o câmpie lagunară, mlăştinoasă în partea sudică. Clima tropicală cu temp. medii lunare de 21°C-31°C, prezintă două anotimpuri (cel uscat, nov.-mart.). Precipitaţiile atmosferice sunt mai bogate în spaţiul montan - c. 1 300 mm/an -şi mai reduse - sub 800 mm/an - în zona litorală. Nordul ţării se află, în sezonul uscat, sub influenţa harmat-tanului, un vânt ce bate dinspre Sahara. Râurile Mono, Anie, Agou, deşi scurte, au un potenţial energetic ridicat. Vegetaţia forestieră (7,1% din terit.) este formată din mangrove şi palmieri (în reg. litorală şi de câmpie) şi din păduri semisempervirescente. In N ţării, vegetaţia dominantă este cea de savană. Faună extrem de variată (specii de antilope, hipopotami, lei, leoparzi, crocodili, maimuţe ş.a.). Economia este bazată pe valorificarea resurselor de fosfaţi naturali (1,2 mii. t, 2006, important articol de export), a fondului forestier şi a culturilor agricole comerciale: cafea (13,5 mii t, 2005), cacao (8,5 mii t, 2005, locul 6 în Africa), palmieri de ulei, bumbac (seminţe şi fibre), banane, portocale. Pentru consumul intern se cultivă porumb, mei, orez, sorg, manioc, igname (570 mii t, 2005, locul 5 pe Glob şi în Africa), taro, fasole, arahide, nuci de palmier şi de cocos. în reg. de savană este specifică creşterea extensivă a bovinelor, ovinelor şi caprinelor, porcinelor. Activitatea agricolă este afectată serios de secetele frecvente. Pescuitul are o importanţă secundară. Procesul de privatizare demarat la începutul anilor ‘80 ai sec. trecut a fost însoţit de înfiinţarea unor zone economice libere (ex. cea creată în 1991 în jurul portului autonom Lome). Ind. prelucrătoare, relativ diversificată produce: energie electrică, ciment (1,2 mii. t, 2006, pr. articol de export), bumbac egrenat, textile şi conf., ulei de palmier şi de palmist, de cocos, produse chimice şi petroliere, lapte, carne, piei tăbăcite, bere şi băuturi alcoolice, ţigarete. Se mai extrag minereuri de fier, mangan, cromite şi roci de construcţie. Importul de energie electrică din Ghana reprezintă 80% din necesarul de consum. Infrastructura de transport este deficitară. Reţeaua feroviară (568 km cu ecartament îngust) are o capacitate limitată de transport (inclusiv de tranzit pentru ţările din interiorul continentului, fără ieşire la mare, precum Burkina Fasoj. Căi rutiere: 7 520 km (dintre care 32% modernizaţi). Porturile pr. sunt Lome şi Kpeme; 9 aeroporturi, dintre care două modernizate. Conectată la DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Regiuni Suprafaţa Populaţia Centrul ad-tiv (km2) (mii loc., 2006) Centrale 13 317 494,0 Sokode Kara 11 738 669,0 Kara Maritime 6 100 2 342,0 Lome Plateaux 16 975 1 222.0 Atakpame Savanes 8 470 571,0 Dapaong * j 31 TOGO o Bafflo . 1 \^v /flassaX^ teu •y .J^fş I )Badou ® £ o 45“jam6 ]k N?"a"ii Kps//m4cyilOIIT SGOuf'l gazoductul vest-african, inaugurat în 2007. Turismul este în plin avânt. Pr. zone şi obiective: litoralul cu oraşele Lome (Muzeul Naţional, Monumentul Independenţei, Palatul Parlamentului Ş-a-) şi Anecho (fostă capitală în perioadele 1884-1887 şi 1914-1920): Koutammakou - ţinutul populaţiei batammariba este inclus (din 2004) în Patrimoniul cultural universal; rezervaţiile de vânătoare din N ţării, Parcul National Fazao Malfacassa. Moneda: 1 Franc C.F.A. = 100 Cen-times. Export (2002): ciment (26,5%), fosfaţi (16,6%), alimente (16,6%), bumbac (15,9%), fier şi oţel (7,4%). Pr. parteneri (2006): Ghana (16,7%), Benin (9,1%), Burkina Faso (14,4%), Belgia (6,1%), Mali (5,8%), Germania (5,4%) ş.a. Import (2006): alimente (16,1%), dintre care cereale (9,7%), produse petroliere (14,8%), maşini şi aparate (10,8%), produse chimice (10,5%), ciment şi cărămizi (9,1%), autovehicule (8,2%) s.a. Pr. parteneri (2006): China (29,8%), Marea Britanie (10,9%), Franţa (8,9%), Olanda (6%), Belgia (5,1%) ş.a. - Istoric. Terit. T., locuit de triburi bantu în S şi hamite în N, face parte, în Ev. Med., din regatele Dagomba (sec. 11), Gondja (sec. 16), Cotokoli (sec. 19). Coasta T. este explorată în 1481 de navigatori portughezi şi adăposteşte, din sec. 17, primele factorii franceze. Până în sec, 19, reg. de coastă rămâne o placă turnantă a comerţului cu sclavi destinat continentului american. în 1884, reg. de coastă devine protectorat german (Togoland), graniţele hinterlandului fiind delimitate faţă de posesiunile coloniale franceze în 1897, iar faţă de cele britanice în 1899. în aug. 1914, la începutul Primului Război Mondial, T. este ocupat de trupe anglo-franceze şi împărţit între Franţa (E) şi Marea Britanie (V), care primesc mandate de administrare în numele Societătii Naţiunilor (1922), apoi al O.N.U. (20 sept. 1946). Populaţia din T. Britanic decide, printr-un referendum organizat în 1956, sub controlul O.N.U., unirea cu Coasta de Aur (din 1957, Ghana). T. Francez obţine statut de republică autonomă în cadrul Comunităţii Franceze (1958), iar la 27 apr. 1960 se proclamă republică independentă. După asasinarea primului preşedinte, Sylvanus Olympio, în cursul unei lovituri de stat (13 ian. 1963), puterea este preluată de Nicolas Grunitsky (1963-1967), iar la 13 ian. 1967, în urma unei alte lovituri de stat militare, de către It.-col. (apoi generalul) TOGO 132 Etienne Gnassingbe Eyadema, ales în 1979, preşedinte al statului, odată cu revenirea la un regim civil (reales în 1986, 1993 şi 1998), conduce în mod autoritar statul, până în 1992, în cadrul unui sistem monopartit. Primele alegeri pluripartite, organizate în febr. 1994, în urma adoptării, printr-un referendum (27 sept. 1993), a unei noi Constituţii, sunt câştigate de către opoziţie, dar preşedintele Eyadema reuşeşte să se menţină în continuare la putere. Alegerile parlamentare din 21 mart. 1999, boicotate de opoziţie, sporesc tensiunile din viaţa politică şi represiunea forţelor democratice. Parlamentul, rezultat în urma scrutinului legislativ (27 oct. 2002) câştigat de Uniunea Populară Togoleză, de guvernământ, modifică (dec. 2002) Constituţia ţării pentru a-i permite preşedintelui în exerciţiu să candideze pentru un nou mandat. Astfel, alegerile prezidenţiale (iun. 2003) sunt câştigate tot de Eyadema. înainte de a muri (2005) îl desemnează ca succesor pe fiul său Faure Gnessingbe, încălcând constituţia ţării. Acesta câştigă alegerile din 3 mai 2005. Republică prezidenţială. 2. Lagună în S Republicii Togo, pe ţărmul G. Benin, între Lome şi Aneho, reprezentând un fost estuar al râului Chio; 78 km2. Rezerve de fosfaţi (c. 100 mii. t.). Pescuit. TOGO Heihachiro, marchiz - (1848-1934), amiral japonez. A comandat flota japoneză în timpul Războiului Ruso-Japonez (1904-1905), câştigând bătălia de la Tsushima. Membru în Consiliul Militar Suprem (1909). TOHARICĂ (< germ.) adj. Limba ~ = limbă indo-europeană, din grupul occidental, vorbită, probabil, între sec. 5 şi 10 în Asia Centrală. Este numită după poporul tokharoi, menţionat de Strabo. A dispărut în cursul Ev. Med. sub presiunea limbilor chineză, mongolă şi a celor turcice. La sfârşitul sec. 19 şi începutul sec. 20, în Turkestanul chinez, au fost descoperite texte de limbă t. din sec. 5-7, care cuprind proză şi poeme religioase, de inspiraţie budistă, tratate medicale, registre contabile şi mănăstireşti, permise de liberă trecere a caravanelor. Scriere bazată pe alfabetul indic brahmi. TOHĂNEANU, G[heorghe] (n. 1925, Galaţi), lingvist român. Prof. univ. la Bucureşti şi Timişoara. Studii de analiză stilistică a textului din perspectivă lingvistică („Studii de stilistică eminesciană", „Stilul artistic al lui Ion Creangă"). Lucrări punând în valoare principalele funcţii artistice ale limbajului („Expresia artistică eminesciană", „Dincolo de cuvânt", „Studii de stilistică şi versificaţie"). TOHOARCĂ s. f. (Pop.) Cojoc mare ciobănesc, făcut din piei cu lâna pe dinafară. TOHTAMÎŞ, han al Hoardei de Aur (1377-1395). A încercat să readucă Hoarda de Aur la rangul de mare putere, ceea ce a provocat nemulţumirea lui TTmur Lenk, fostul său protector, care l-a înfrânt decisiv în 1395. TOI (< tc.) s. n. 1. Punctul culminant în desfăşurarea unei acţiuni sau a unui fenomen; miez. 2. Zarvă, ceartă, tărăboi. TOIAG (< sl.) s. n. 1. Baston pe care se sprijină cineva atunci când merge sau cu care se apără la nevoie; cârjă. ♦ Fig. Sprijin, reazem, ajutor. 2. (înv.) Baston purtat ca semn distinctiv sau ca simbol al unei anumite demnităţi sau autorităţi; sceptru. 3. (Pop.) Lumânare care se aşază în mâna, pe pieptul sau la capul mortului. TOJO [todjo] Hideki (1884-1948), general şi om politic japonez. Şef de Stat-Major al Armatei din Manciuria (1937-1938) şi min. de Război (1940- 1941). Reprezentant al aripii extremiste în armata japoneză. Ca prim-min. (1941-1944) a ordonat declanşarea atacului de la Pearl Harbor. Criminal de război, a fost judecat, condamnat la moarte de Tribunalul Internaţional de la Tokyo şi executat. TOKAJ [tokoi], localit. în NE Ungariei, pe Tisa, la 48 km E de Miskolc; 5,1 mii loc. (2001). Centrul unei importante zone viticole. Zăcăminte de min. de mercur, cu o concentraţie de 15% Hg. Piaţă agricolă. Ind. chimică şi de prelucr. a lemnului. Renumit centru de vinificaţie şi de prod. a lichiorurilor. Cramă de 1,5 km cu labirinturi. Colegiu calvin fundat în 1530-1531. Peisajul cultural şi etnografic al reg. viticole T. a fost inclus (din 2002) în Patrimoniul cultural universal. TOKAMAK (cuv. rus.) s. n. Instalaţie complexă, cuprinzând capcane magnetice cu anumite configuraţii spaţiale, în care este încercată producerea reacţiei termonucleare controlate într-o plasmă de deuteriu şi tritiu. Instalaţia a fost creată şi folosită în U.R.S.S., în cadrul Institutului de energie nucleară „I.V. Kurceatov“. TOKELAU [toukelau], arh. în Pacificul central, situat între paralelele de 8° si 10° lat. S si între meridianele de 171° şi 173° long. V, la 500 km N de Samoa de Vest; 10,1 km2; 1 466 loc. (2006). Centrul ad-tiv: Fakaofu. Ins. pr.: atolii Atafu, Faka-ofo, Nukunono.Climă tropicală. Exportă cafea, copra, portocale, sidef. Descoperit în 1765 de navigatorul britanic John Byron, devenind protectorat al Marii Britanii în 1877 şi colonie în perioada 1916-1926. Din 1926 se află sub jurisdicţia Noii Zeelande; inclusă ca parte a acesteia (din 1948). Administrată prin Samoa de Vest (până în 1962). Ins. Swains/Olohenga depinde de Samoa Americană. între 1916 şi 1946 s-a numit Union Islands, iar din 1976 T. TOKOROZAWA, oraş în Japonia (Honshu), situat la NV de Tokyo, fiind una dintre suburbiile acestuia; 337,2 mii loc. (2006). TOKUDA SH0SEI (1871-1943), scriitor japonez. Autor reprezentativ pentru mişcarea naturalistă japoneză („Menajul tânăr"). Romane foarte populare de expresie intimistă („Măştile"). TOKUGAWA [tokugaua], familie nobiliară japoneză, ramură a clanului Minamoto. Membri ai acestei familii au fost shoguni între 1603 şi 1867, promovând o politică de menţinere a rânduielilor feudale şi de izolare a Japoniei. în acelaşi timp, epoca T. a însemnat pentru Japonia o perioadă de mare stabilitate politică, prosperitate economică şi înflorire culturală. Mai importanţi: leyasu (1603-1605/ 1616), fondatorul dinastiei; lemitsu (1623-1651); lenobu (1709- 1712); Yoshimune (1716-1745). TOKUNAGA Sunao (1899-1958), scriitor japonez. Romane pe teme proletare („Cartierul fără soare", „Tokyo, oraşul şomerilor"), antimilitariste („Dormi liniştită, soţia mea") sau de configurare în frescă a societăţii nipone („Munţii liniştiţi"). TOKUSHIMA [toku/ima], oraş în Japonia (Shikoku), situat la gura de vărsare a râului Yoshino în str. Kii; 267,1 mii loc. (2006). Port. Ind. chimică, textilă (bumbac), de prelucr. a lemnului (mobilă) şi a peştelui. Universitate (1949). Ruinele unui castel distrus în 1875. TOKYO 1. Golf al Oc. Pacific care pătrunde în interiorul ţărmului central-estic al ins. Honshu; 48 km lungime; 37 km lăţime. Mărginit la V de pen. Miura şi la E de pen. Boso. Comunică cu Oc. Pacific prin str. Uraga. Traversat de un tunel subacvatic (1986), la 12 m adâncime, între Kawasaki şi Kisarazu şi de un pod (1994) care leagă ţărmul de o ins. artificială. Porturi: Tokyo, Yokohama, Chiba, Funabashi, Kawasaki. 2. Capitala Japoniei („Capitala din Est"), una dintre cele mai mari metropole ale lumii, situată în C. Kanto din SE ins. Honshu, pe ţărmul de NV al G. Tokyo, la gura de vărsare a fl. Sumida; supr. oraşului 133 TOLAND propriu-zis: 618 km2; supr. ariei metropolitane (care include oraşele Tokyo, Kawasaki, Yokohama, Matsudo ş.a., în total 32 oraşe şi 9 comune): 2166 km2; 8,53 mii. loc. (2006); 35 mii. loc. (aria metropolitană, 2005), cea mai mare din lume ca număr de loc. Până în 1868 s-a numit Edo, Yedo sau Yeddo („Portul Estuarului"). Cel mai important centru politic, economic, financiar-bancar, bursier (bursa de valori, cu indicele Nikkei, care funcţionează din 1878, cu excepţia anilor 1945-1949), comercial (centru! comercial Ginza), cultural-ştiinţific, de transport şi turistic al ţării. Port. Aeroporturile Haneda (în S oraşului), pentru curse interne, şi Narita (la 64 km NE de oraş), pentru curse externe. Nod feroviar şi rutier. Metrou. Tren electric de mare viteză, numit „Shinkansen“, care leagă T. de Osaka. Constr. navale, de automobile (firmele „Nissan", ,,Honda“), de material rulant feroviar şi rutier, de echipament electric. Rafinării de petrol. Ind. siderurgică, petrochimică, de prelucr. a cauciucului, a lemnului şi a tutunului, electronică (companiile „Toshiba", „Sony", ,,NEC“), optică (aparate fotografice şi de filmat), poligrafică, a mat. de constr., hârtiei, textilă, încălţ., alim. ş.a. Produse de artizanat. Producţie cinematografică. Sediul Jocurilor Olimpice de vară (1964). Academie de ştiinţe. Numeroase universităţi (Tokyo, 1877, Meiji, 1881, Waseda, 1882, Nihon, 1903 ş.a.) şi institute de învăţământ superior. Muzeul Naţional T. (1871), situat în parcul Ueno, are o colecţie de peste 86 mii obiecte grupate în secţii de arheologie şi istorie, pictură şi sculptură, ştiinţe, tehnică, ceramică, textile, mobilier ş.a. între 1889 şi 1900 s-a numit Muzeul Imperial T., între 1900 şi 1947, Muzeul familiei impe- riale T., între 1947 şi 1950 Muzeul Naţional şi din 1950 denumirea actuală; Muzeul Naţional de Ştiinţă şi Artă amplasat în Palatul Imperial; Muzeul Naţional de Artă Occidentală, cu mari colecţii de lucrări aparţinând pictorilor şi sculptorilor din Occident; Muzeul Naţional de Artă modernă cu lucrări semnate de artiştii plastici japonezi. Biblioteca Naţională a Parlamentului (Dieta). Teatrul Naţional cu secţii ale artei dramatice tipic japoneze (kabuki şi noh) şi de păpuşi (bunraku). Operă. Orchestră simfonică. Festival anual de dans Azuma cu ediţii de primăvară şi de toamnă. Stadion olimpic cu 72 mii de locuri. Parcul Ueno, renumit loc de recreere, cu săli de concerte, muzee, galerii de artă, grădină zoologică, temple, jocuri pentru copii ş.a. Monumente: Palatul Imperial (începutul sec. 17, reconstruit în 1967); Turnul oraşului T. (333 m înălţime) cu două platforme de belvedere şi cu antene de emisie radio şi TV; templele budiste Kwannon (sec. 7), distrus în 1641 şi reconstruit în 1958 şi Sensoji (sau Âsakusa, 1649). Oraşul T. este afectat de numeroase cutremure, cel mai violent fiind înregistrat la 1 sept. 1923, când au murit c. 120 000 persoane şi a fost distrusă complet zona centrală. Locuită din Antic., aici a existat o mică aşezare de pescari. Menţionată pentru prima dată în prima jumătate a sec. 15, aşezarea Edo a fost fortificată în 1457. A cunoscut o importantă dezvoltare de la sfârşitul sec. 16, încă din sec. 18 fiind unul dintre cele mai mari oraşe ale lumii. între 1603 şi 1867, una dintre principalele reşedinţe ale shogunilor din familia Tokugawa. în 1868 împăratul îşi mută reşedinţa de la Kyoto la Edo, care îşi schimbă numele în T. şi devine, în 1869, cap. Japoniei. în timpul celui de al Doilea Război Mondial oraşul a avut mult de suferit de pe urma bombardamentelor aviaţiei americane. — Procesul de la proces intentat principalilor criminali de război japonezi. S-a judecat la T., între 3 mai 1946 şi 12 nov. 1948, de un tribunal militar internaţional. TOLAND, Gregg (1904-1948), operator american de film. Nu numai cel mai iscusit artizan al anilor ’30-’40, dar un adevărat creator al imaginii cinematografice ca vehicul de limbaj („Profunzimea câmpului"). Contribuţie esenţială în filmele unor mari regizor] ca Wiiliam Wyler şi Orson Welles („La răscruce de vânturi", „Micile vulpi", „Cetăţeanul Kane“). TOLAND [toulend], John (pe numele adevărat Junius Janus) (1670-1722), filozof englez, de origine irlandeză. Republican şi liber cugetător, T. este asociat cu critica metafizicii creştine şi apariţiei deismului, „Creştinismul fără taine" oferind o TOLĂ 134 dovadă pur raţională despre existenţa lui Dumnezeu. Alte scrieri: „Scrisori către Serena“, „Viaţa lui John Milton“, „Pantheistikon". tplA (< fr.) s. f. Foaie de tablă tăiată la dimensiunile necesare pentru o anumită lucrare. ♦ (ELT.) Foaie de tablă silicioasă, tăiată prin ştanţare în formele şi la dimensiunile necesare confecţionării miezurilor feromagnetice pentru maşini şi aparate electrice. TOLĂNI vb. IV refl. A se întinde într-o poziţie comodă pentru a se odihni; a se lungi. ♦ Intranz. A sta culcat, a lenevi. TQLBĂ (TORBĂ) (< gr.) s. f. 1. Geantă sau sac de drum care se poartă atârnat la şold şi în care se păstrează merindele, vânatul etc. 2. Toc în care se păstrau săgeţile. TOLBERT [toulbert], Wiiliam Richard jr. (1913-1980), om politic liberian. Vicepreşedinte (1951-1971) şi preşedinte (1971M980) al Liberiei. Ucis în urma unei lovituri de stat provocate de deteriorarea situaţiei economice şi politice în ţară. TOLBUHIN, denumirea oraşului bulgar Dobrici între 1949 şi 1991. TOLBUHIN, Fiodor Ivanovici (1894-1949), mareşal sovietic. în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a comandat fronturile 3 şi 4 Ucrainene şi Grupul de Armate Sud. TOLEDO 1. Oraş în centrul Spaniei, centrul ad-tiv al comunităţii autonome Castilla-La Mancha, situat pe fl. Tajo, la 67 km SSV de Madrid; 77,6 mii loc. (2006). Producţie de arme, de instr. chirurgicale ş.a. Ind. chimică, textilă (mătase), a conf., încălţ., ceramicii şi alim. (marţipan). Muzee de artă şi de arheologie. Muzeul „El Greco“. Oraşul istoric, inclus din 1986 în Patrimoniul cultural universal, adăposteşte monumente romane, vizigote, fortificaţii musulmane şi creştine, catedrala gotică (1226-1493); Alcazarul (fortăreaţa) — edificiu cu patru turnuri patrulatere, construit începând din c. 1531 şi reconstruit după distrugerile din 1936; bisericile Santa Maria la Blanca (1180, reconstruită în sec. 13), Santo Tome (sec. 13, pictată de El Greco în 1586), San Juan de los Reyes (1476); moscheea Bib-al Mardom (sec. 10); sinagogile Mudejar (sec. 12) şi El Trânsito (1357), azi muzeu sefard; Palatul regilor Castiliei (azi Şcoală militară); castelul San Servando; piaţa Zocodover, podurile din piatră peste fl. Tajo: Puente de Alcântara (sec. 9, reconstruit în 1258) şj Puente de San Martin (1212). în Ev. Med. T. a fost un renumit centru de fabricare a săbiilor de oţel. Turism. Veche fortăreaţă aparţinând tribului carpentinilor iberici, cucerită de romani (în 193 Î.Hr.), care au declarat aşezarea municipium (în 192 Î.Hr.) şi l-au numit Toletum. Capitală a Regatului vizigoţilor (554-711), când a deţinut un important rol cultural şi ecleziastic. Cucerit de mauri în 711, el a fost, pentru aproape patru sec., un adevărat centru al culturii evreieşti şi arabe. Ocupat, în 1085, de regele Alfons VI al Castiliei, a devenit, în 1230, capitala Regatului Castiliei şi Leonului, iar din 1479 şi până în 1561 a Regatului Spaniei. Importanţa oraşului decade odată cu mutarea capitalei regatului la Madrid. La T., între 400 şi 703, s-au desfăşurat lucrările a 18 Concilii bisericeşti, la care s-au luat decizii importante de natură ecleziastică şi politică. în 589, la cel de-al treilea Conciliu, regele vizigot Reccared a scos în afara legii arianismul, confesiunea tradiţională a vizigoţilor, asigurând unitatea religioasă şi politică a regatului. Biserica vizigotă a acceptat supremaţia Bisericii romane, care a devenit religie de stat. 2. Oraş în S.U.A. (Ohio), situat la gura de vărsare a râului Maumee în golful omonim al L. Erie, la 89 km SV de Detroit; 301,2 mii loc. (2006). Principalul port din sistemul Marilor Lacuri. Aeroport. Nod feroviar. Centru comercial, industrial şi de transport. Siderurgie. Constr. de automobile „Jeep“, de motoare auto, de maşini-unelte, aparataj electrotehnic. Rafinărie de petrol. Ind. chimică, a maselor plastice, sticlăriei, textilă şi alim. Universitate (1872). Muzeu de artă (1901) cu colecţii de sticlărie şi de tablouri semnate de pictorii olandezi şi francezi din sec. 17-18. Operă. Orchestră simfonică. Sala de concerte „Peristyle“. Catedrală romano-catolică cu arhitectură în stil spaniol. Grădină zoologică. Aşezarea a luat naştere în 1833 prin unificarea localităţilor Port Lawrence (1817) şi Vistula (1832) şi numită T. Oraş din 1837. 3. Oraş în Filipine, situat pe ţărmul vestic al ins. Cebu; 141,1 mii loc. (2000). Port. Aeroport. Centru comercial. Expl. de min. de cupru şi de cărbuni. TOLEDO, Francisco de conte de Oropeza (1515-1582), cardinal spaniol. Vicerege în Peru (1569-1581). A introdus Inchiziţia în viceregat. A fondat mai multe oraşe şi a promulgat un cod nou de legi. TOLEDO, Juan Bautista de (c. 1500-1567), arhitect spaniol. Elev al lui Michelangelo. Arhitect al Curţii regale spaniole. A proiectat ansamblul El Escorial şi mănăstirea San Lorenzo. TOLERA (< fr.) vb. I tranz. A îngădui un lucru, o situaţie sau un fapt nepermis; a trece cu vederea. ♦ A admite, a suporta, a răbda. TOLERABIL, -Ă (< fr.) adj. Care poate fi tolerat; admisibil, suportabil. TOLERANT, -Ă (< fr.) adj. Care tolerează; îngăduitor, indulgent. TOLERANŢĂ (< germ., fr., lat.) s. f. 1. Faptul de a tolera; îngăduinţă, indulgenţă. (POL., REL., SOCIOL.) Atitudine de reţinere faţă de ceea ce dezaprobăm ori considerăm fals sau opus din punct de vedere politic, religios, social etc. T. a apărut ca idee importantă în sec. 17, în „Scrisoarea despre toleranţă" a lui J. Locke. Dezvoltată iniţial în contextul încercărilor de restaurare a păcii într-o Europă bulversată de conflicte Toledo. Catedrala 135 TOLSTOI religioase, ideea de t. s-a extins în sec. 19 şi 20, contribuind la aplanarea disputelor despre diferenţele rasiale, sexuale şi sociale. T. reprezintă, în prezent, un pilon central al societăţii libere care promovează pluralismul moral şi cultural. T. presupune: un subiect tolerant şi unul tolerat (individ, grup, organizaţie etc.), o acţiune, practică sau credinţă, ca obiect al t., o atitudine negativă (dezaprobatoare) din partea subiectului tolerant şi, corespunzător, un grad semnificativ de reţinere. 2. Interval de variaţie admis pentru o anumită mărime sau dimensiune caracteristică (greutate, volum etc.) a unui material, obiect, exprimând gradul de precizie cu care se impune să se realizeze un anumit produs. 3. Obişnuinţă sau dispoziţie pe care o are organismul de a suporta anumite medicamente sau substanţe. ^ T. imunologică = Lipsă a răspunsului imun faţă de anumiţi antigeni. Apare în cazul expunerii la aceştia, în timpul dezvoltării intrauterine. 4. (BIOL.) Capacitatea unui organism (plantă, animal, microorganism) de a rezista la diverse variaţii ale condiţiilor de mediu. în cazul plantelor cultivate noţiunea implică şi capacitatea de a produce recolte satisfăcătoare în condiţiile respective. TOLETUS, Franciscus (Francisco de Toledo) (1533-1596), filozof şi teolog spaniol. Oarecum eclectic, dar în mod esenţial, tomist; comentarii la lucrările de logică şi fizică ale lui Aristotel; un comentariu parţial la Summa theologiae. TOLIATTI (TOGLIATTI), oraş în Federaţia Rusă situat pe stg. fl. Volga, la 65 km NV de Samara; 704,9 mii loc. (2006). Port fluvial. Hidrocentrală. Constr. navale, de automobile (în colab. cu firma FIAT, din 1970), de motoare şi de componente pentru automobile. Ind. chimică (îngrăşăminte), electrotehnică, de prelucr. a cauciucului sintetic, a mat. de constr. (ciment) şi alim. Fundat în sec. 18 cu numele Stavropol şi rebotezat în 1964 cu numele actual, în onoarea liderului comunist italian Palmiro Togliatti. TOLIMA, vulcan în V Columbiei, unul dintre cei mai înalţi din Anzii columbieni (Cordillera Central); 5 215 m. Vârful este acoperit cu zăpezi persistente şi poate fi văzut de la Bogota (la 130 km E). Ultima erupţie a avut loc în 1829. TOLKIEN [tolki:n], John Ronald (1892-1973), scriitor şi filolog englez, originar din Africa de Sud. Prof. univ. la Oxford. Specialist în literatura medievală. Romane de succes, în care reînvie legende medievale („O poveste cu un Hobbit", trilogia „Stăpânul inelelor"). TOLLER [toler], Emst (1893-1939), poet şi dramaturg german. Silit să emigreze în S.U.A. (1933), din cauza convingerilor sale politice. Teatru expresionist, de atitudine, reflectând convingerile sale politice şi sociale („Masă om“, „Distrugătorii de maşini", „Hinkemann, mutilatul"). Autobiografia „Am fost german"; corespondenţă („Privind printre gratii"). S-a sinucis. TOLLMANN, Alexander (n. 1928), geolog austriac. Prof. univ. la Viena. Cercetări de tectonică alpină, stratigrafie („Sinteza Alpilor Orientali", „Monografia Alpilor Calcaroşi"). M. de onoare al Acad. Române (1992). TOLMAN [toulmen] 1. Edward Chase (1886-1959), psiholog american. Prof. la Univ. California (Ber-keley). Reprezentant al neobeha-viorismului, interesat de psihologie comparată (la om şi la animal) şi de învăţare. El ia în considerare modalităţi specifice ale diferitelor organisme de a răspunde la acelaşi stimul („Comportamentul teleologic la animale şi la oameni"). 2. T. Richard Chase (1881-1948), fizician american. Frate cu T.1. Prof. la Institutul Tehnologic din California. Contribuţii în domeniul mecanicii statistice şi al termodinamicii relative, cu referiri la teoria Universului în expansiune („Relativitate, termodinamică şi cosmologie"). TOLOMETRU (< fr. {i}; {s} gr. tholos „tulbure" + metron „măsură") s. n. (FIZ.) Aparat folosit pentru măsurarea turbidităţii apei prin determinarea grosimii stratului de apă, care împiedică distingerea prin transparenţă a unor figuri standardizate. TOLSTOI [talstoi], Aleksei Konstan-tinovici, conte (1817-1875), poet, romancier şi dramaturg rus. Balade evocând Rusia medievală („Balaurul Tugarin", „Cântec despre Harold şi laroslav", „llia Muromeţ"). Teatru poetic, bazat pe o rafinată analiză psihologică (trilogia dramatică istorică „Moartea lui Ivan cel Groaznic", „Ţarul Fiodor Ivanovici", „Ţarul Boris"). Romane istorice („Cneazul Serebreanîi"). TOLSTOI [talstoi], Aleksei Niko-laevici (1883-1945), scriitor rus. Proză satirică vizând nobilimea („Oameni ciudaţi", „Boierul şchiop"); romane de evocare istorică („Petru I") sau urmărind destinele contradictorii ale intelectualităţii în perioada Războiului civil (trilogia „Calvarul", romanul „Pâinea"); nuvele autobiografice de factură lirică („Copilăria lui Nikita"); drame („Ivan cel Groaznic"); scrieri ştiinţifico-fantastice („Aelita", „Hiperboloidul inginerului Garin", „Revolta maşinilor"). Lirică simbolistă („Dincolo de fluviile albastre"). TOLSTOI [talstoi], Lev Nikolaevici, conte (1828-1910), scriitor rus. A participat, ca ofiţer, la campaniile din Caucaz şi la apărarea Sevastopolului. Natură contradictorie, oscilând între exaltare şi luciditate, între seducţia misticismului şi conştiinţa cauzelor răului social, protestând împotriva nedreptăţii şi propovăduind salvarea prin nonviolenţă, autoperfecţionare morală şi întoarcere la creştinismul primitiv, sintetizează în atitudinea şi opera sa marile antagonisme şi frământările epocii sale. înfiinţează pe proprietatea de la lasnaia Poliana o şcoală populară, încercând să pună în Alexander Tollmann Aleksei Nikolaevici Tolstoi Lev Nikolaevici Tolstoi TOLTECI 136 Constantin Toma practică ideile privind necesitatea desfiinţării iobăgiei şi a educării ţăranului. A abordat o mare varietate tematică, insistând pe psihologia personajelor şi pe reflectarea evenimentelor în conştiinţa acestora, dând operei sale o semnificaţie universală. Proză autobiografică („Copilăria", „Adolescenţa", „Tinereţea"), romane epopeice („Război şi pace", capodoperă a literaturii universale), ilustrând fatalitatea iubirii opusă convenţiilor social-morale („Anna Karenina") sau procesul de resurecţie spirituală („învierea"); drame de analiză („Puterea întunericului", „Cadavrul viu"), nuvele („Povestiri din Sevastopol", „Cazacii", „Moartea lui Ivan llici", „Sonata Kreutzer"), articole protestatare. Personalitate monumentală a literaturii ruse, creaţia sa epică se impune prin capacitatea de cuprindere, adâncimea viziunii, acuitatea observaţiei sociale şi psihologice, sentimentul tragicului şi omenescului. TOLTECI (< fr.) s. m. pl. Populaţie amerindiană din Mexic, din familia de limbi nahuatl. în sec. 8-13 au dezvoltat o civilizaţie originală, având ca principale centre Teotihuacân şi Tuia de Allende. TOLUCA, Nevado de - , vulcan stins în partea central-sudică a Mexicului, în lanţul m-ţilor Sierra Madre Occidental; alt.: 4 392 m (cel mai înalt din acest lanţ muntos). Craterul conţine un lac, format prin topirea zăpezii. Vulcanul T. se află în Parcul National cu acelaşi nume (1933, 510 km2). TOLUCA DE LERDO, oraş în partea central-sudică a Mexicului, centrul ad-tiv al statului federal Mexico, situat la 67 km V de Ciudad de Mexico, la 43 km NE de vulcanul Nevado de Toluca, pe râul omonim, la 2 530-2 680 m alt.; unul dintre cele mai înalte oraşe din America de Sud; 747,5 mii loc. (2005). Centru comercial. Piaţă agricolă. Constr. de automobile. Ind. chimică, textilă (ţesă- Victor Toma turi din lână şi bumbac), alim. (bere, conserve, băuturi alcoolice). Artizanat (coşuri, oaie, broderii). Producţie de pături. Una dintre cele mai vechi biserici din America de Sud, reconstruită în 1585. Universitate (1956). Muzeu de arheologie. Fundat în 1530 de Hernân Cortes, a căpătat statut de oraş din 1533. Denumit „de Lerdo" în 1861 în onoarea lui Sebastiân Lerdo de Tejada, viitorul preşedinte (1872-1876). TOLUEN (< fr.; {s} n. pr. Tolu) s. n. Hidrocarbură aromatică din seria benzenului; lichid incolor, cu p.f. 110,56°C, cu miros specific, insolubil în apă, solubil în solvenţi organici. Se obţine din gudroanele cărbunilor de pământ şi din fracţiunile petroliere bogate în hidrocarburi aromatice sau îmbogăţite prin aromatizare. Se întrebuinţează ca materie primă în ind. coloranţilor, a produselor farmaceutice, ca solvent etc. TOLUIDjNĂ (< fr. {i}) s. f. Amină derivată din toluen, întrebuinţată la fabricarea unor coloranţi, a unor medicamente etc. Se cunosc trei izomeri ai t. TOM (< fr., lat.) s. n. Fiecare dintre volumele care compun o lucrare unitară; p. ext. carte, operă. TOMA, Sfântul - (? - c. 53 d.Hr.) unul din cei 12 apostoli. A fost numit şi Necredinciosul, pentru că s-a îndoit de învierea lui lisus. A propovăduit Evanghelia în Parţia (în actuala provincie Khorâsân, Iran) şi India. Prăz-nuit de Biserica ortodoxă la 6 oct. TOMA, Aurel (1911-1984, n. Ba-badag), boxer român. Dublu campion european profesionist la categoria cocoş (1936 şi 1938), multiplu campion naţional la categoriile muscă, cocoş şi pană. TOMA, Constantin I. (n. 1935, sat Gugeşti, jud. Vaslui), botanist român. M. coresp. al Acad. (1991), prof. univ. la laşi. Director al Grădinii Bota- Toma D'Aquino nice din laşi (1970-1973), director al Institutului de Cercetări Biologice din laşi (1986-1990). Cercetări de floristică, corologie, histologie şi embrio-logie, fenologie, istoria botanicii („Morfologia şi anatomia plantelor cultivate", „Strategii evolutive în regnul vegetal", „Influenţa poluării atmosferice asupra structurii plantelor"). TOMA, Sanda (n. 1956, Ştefăneşti, jud. Botoşani), canotoare română. Campioană olimpică (Moscova, 1980) şi mondială (1979) la schif simplu. TOMA, Victor (n. 1922, Leova, Basarabia), inginer român. M. de onoare al Acad. (1993). Primul constructor de calculatoare electronice din România; a realizat (1964) un calculator cu tranzistori cu memorie pe ferite. Numeroase invenţii (instrumente electronice pentru măsurarea radioactivităţii, generatorul controlat de impulsuri, sistemul de vot electronic etc.). A construit sisteme de introducere a datelor pe discuri flexibile, multiplicate industrial. TOMA D’AQUINO [dakur.noj (1225-1274), teolog şi filozof italian. Dominican. Discipol al lui Albert cel Mare. Majoritatea scrierilor sale au legătură cu diferitele funcţii ocupate în Ordinul dominicanilor şi în serviciul Papei, dar mai ales cu activitatea de profesor la Paris, Roma, Napoli şi participarea la controversele teologice şi filozofice ale vremii (averroism, platonism). A scris: sinteze teologice („Summa contra gentiles", „Summa theologiae"); comentarii biblice, un comentariu la „Sentinţele" lui Petrus Lombardus, comentarii la Aristotel, Boethius şi Pseudo Dionisie; tratate în scopuri polemice şi didactice („Despre esenţă şi fiinţă", „Despre unitatea intelectului", „Despre eternitatea lumii"), o serie de dezbateri academice sub titlul „Quaestiones dispu-tatae“ pe multiple teme teologice şi filozofice (adevăr, libera opţiune etc.j. Filozofic, T. se bazează cel mai ade- 137 TOMBOUCTOU sea pe Aristotel, chiar şi în discuţiile teologice, şi-l invocă mai ales în critica teoriilor asociate cu Platon; totuşi, prin scrierile lui Augustin, Boethius şi Pseudo Dionisie, a asimilat o doză considerabilă de platonism; în fine, spre deosebire de mulţi dintre contemporanii săi, T. a apreciat filozofii şi teologii arabi şi evrei, în special pe Avicenna şi Maimonide. Deşi opera sa oferă numeroase discuţii raţionale asupra unor subiecte teologice, primele trei cărţi din „Summa contra gentiles" constituind chiar o încercare de teologie naturală, în ansamblu, ea poate fi caracterizată cel mai bine ca teologie filozofică, o întreprindere care asuma ca exiome atât doctrine filozofice cât şi adevăruri relevate „Summa theologiae" fiind paradigmatică în acest sens. (V. tomism şi neotomism). După ce, în 1277, un număr de propoziţii ale lui T. au fost condamnate, dominicanii i-au impus în mod oficial învăţăturile în cadrul ordinului; în 1323, T. a fost canonizat, în 1567 a fost proclamat doctor al Bisericii, iar în 1879 a fost adoptat ca teolog oficial al Bisericii romano-catolice. TQMAHAWK [tomehok] (cuv. ame-rindian) s. n. Armă de luptă (măciucă, iar mai târziu, topor de piatră şlefuită sau de fier) specifică amerindienilor. tomahawk Alberto Tomba TOMA SLAVUL (?-823), comandant militar slav din Asia Mică, conducător al răscoalei populare (820-825) din Imp. bizantin. A asediat fără succes Constantinopolul (821-822). Răscoala, care a continuat şi după uciderea sa, a fost înfrântă de autorităţile imperiale cu sprijinul bulgarilor. TOMAŞEVSKI, Boris Viktorovici (1890-1957), critic literar rus. Reprezentant al formalismului rus. Lucrări de critică literară („Teoria literaturii"), de metrică („Versul") şi textologie („Scriitorii şi cărţilor"). Un amplu studiu despre Puşkin. TOMATĂ (< fr., germ.) s. f. Pătlăgea roşie. TOMBA, Alberto (n. 1966), schior italian. A dominat, cu o tehnică impresionantă, schiul mondial între 1988 şi 1995. Campion olimpic la slalom special (1988), slalom uriaş (1988 şi 1992). Câştigător al Campionatului Mondial la slalom special şi uriaş (1996). De cinci ori câştigător al Cupei Mondiale la slalom special (1988, 1991, 1992, 1994, 1995) şi de trei ori la slalom uriaş (1988, 1991, 1995). în 1995 a fost campion absolut al Cupei Mondiale. TOMBAC (< fr.) s. n. Aliaj de cupru (85-90% cu zinc), folosit în special sub formă de sârmă sau de tablă. Din t. sunt confecţionate radiatoarele motoarelor pentru autoturisme. TOMBALBAYE [tobalbai], Franşois (1918-1975), om politic din Ciad. Preşedinte al Partidului Progresist. Preşedinte al Republicii şi şef al guvernului (1960-1975). TOMBERON (< fr. tombereau) s. n. Cutie de tablă cu fundul rotunjit, montată pe o osie cu două roţi mari, folosită pentru transportul pe distanţe scurte al materialelor de construcţie, al gunoaielor etc. TOMBOLĂ (< it.) s. f. Loterie organizată la diferite ocazii (serbări, baluri etc.) cu câştiguri în obiecte. TOMBOLO (cuv. it.) s. n. (GEOMORF.) Cordon litoral care uneşte o ins. litorală cu un ţărm. T. poate fi simplu, dublu, triplu etc. V. şi săgeată litorală. TOMBOUCTOU [tdmbuktu] (TOM-BUCTU, TIMBUKTU), oraş în partea centrală a Rep. Mali, situat la marginea de S Saharei, la 13 km N de malul fl. Niger; 31,9 mii loc. (1998). Centru comercial. Produse alim. Important nod caravanier şi centru islamic. Inclus (din 1988) în Patrimoniul cultural universal. Universitate. Numeroase moschei, între care se remarcă Marea moschee (Djingereyber) datând din 1324. Centru de propagandă islamică, îndeosebi prin Universitatea coranică Sankore din cadrul moscheii omonime. Fundat în jurul anului 1100 de tuaregii nomazi pe o rută importantă transsahariană a caravanelor, a căpătat o dezvoltare deosebită în perioada 1335-1433, când a devenit Tombouctou. Moscheea Sankore TOMASCHEK [toma/ek], Wilhelm (1841-1901), orientalist şi geograf austriac. Lucrări de geografie istorică („Goţii în Taurida", „Vechii traci", „Studii asupra topografiei Asiei Mici în Evul Mediu"). TOMASi Dl LAMPEDUSA [toma:zi di lampeduza], Giuseppe (1896- 1957), scriitor italian. Romanul (postum) „Ghepardul", bazat pe o fină analiză psihologică, şi centrat pe figura principelui Fabrizio Salina, reconstituie, cu subtilă ironie, momentul de derută al aristocraţiei siciliene, cantonată în imobilism şi fatalitate, în anii unificării Italiei. Nuvele; scrieri autobiografice. TOMENTOS loan Tomescu parte a Imp. Mali şi un activ centru caravanier pentru sare şi aur. în anii 1468-1528 s-a aflat în componenţa Imp. Songhai, apoi în stăpânirea cârmuitorilor din Maroc (1591-1750) şi a celor francezi între 1893 şi 1960. TOMENTOS, -OASĂ (< lat.; < fr.) adj. (Despre plante) acoperit cu peri scurţi, moi, foarte deşi, formând un strat uniform (asemănător cu o pâslă), de obicei de culoare albă, cenuşie sau gălbuie. La unele specii (ex. teiul alb sau argintiu, dârmozul) faţa inferioară a frunzelor este t., dar în alte cazuri tulpina, inflorescenţa sau chiar întreaga plantă pot fi tomentoase (ex. la unele specii de Centaurea sau de Hieracium). TOMESCU, loan (n. 1942, Ploieşti), matematician român. M. coresp. al Acad. (2000), prof. univ. la Bucureşti. Cercetări în teoria grafu-rilor, în combinatorica şi informatica teoretică („Introducere în combina-torică“). TOMESCU, Vasile (n. 1929, Brazii, jud. Ialomiţa), muzicolog român. Lucrări de istoria muzicii („Măsica Daco-Romana"), monografii dedicate compozitorilor români („Paul Constan-tinescu“). TOMEŞTI 1. Com. în jud. Harghita, situată în depr. Ciuc, pe cursul superior al râului Olt; 2 620 loc. (2008). Este o com. nouă, înfiinţată la 3 oct. 2003, prin desprinderea satului Tomeşti din com. Cârţa. Satul T. este atestat documentar în 1333; 2. Com. în jud. Hunedoara, situată în NV depr. Brad, la poalele de SV ale vf. Găina din m-ţii Bihor, pe râul Obârşa; 1 174 loc. (2008). Centru de ceramică populară (în satul Obârşa) şi de prelucr. artistică a lemnului (în satele Dobroţ şi Leauţ). Satul T. este menţionat documentar în 1439. în satul Leanţ, atestat documentar în 1439, se află biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (sec. 19); bisericile de lemn Sf. Nicolae (sec. 19) şi Schimbarea la Faţă (sec. 19), în satele Dobroţ şi Obârşa. Punct de plecare spre vf. Găina. 3. Com. în jud. laşi, situată în NE Pod. Central Moldovenesc, în partea de E a Coastei laşilor, pe râul Bahlui; 12 397 loc. (2008). Expl. de gresii şi argile. Centru viticol. Sere legumicole (în satul Vlădiceni). Satul T. este atestat documentar în 1469. 4. Com. în jud. Timiş, situată la poalele NV ale m-ţilor Poiana Ruscă, pe cursul superior al râului Bega; 2 218 loc. (2008). Expl. de calcar (în satele T., Luncanii de Sus şi Româneşti) şi de aragonit şi bentonit (Luncanii de Sus). Fabrică de sticlărie pentru menaj (pahare, vaze de flori ş.a.) şi de obiecte de artizanat. Păstrăvărie (Luncanii de Jos). Izvoare cu ape termale, radioactive. Satul T. este atestat documentar în 1597. în satul Româneşti se află mănăstirea Izvorul Miron (de călugări). TOMILLARES [tomiXares] (cuv. sp. tomillo „cimbrişor") subst. pl. Denumire utilizată în Spania pentru formaţiuni vegetale deschise, scunde, instalate pe terenuri calcaroase pe locul pădurilor mediteraneene de cvercinee, degradate ca urmare a folosirii îndelungate pentru păşunat (în special cu ovine şi caprine). Sunt similare formaţiunilor de tip garigă din Franţa, fiind alcătuite din plante ierboase aromate, semiarbuşti şi arbuşti (de ex. diferite specii de cimbrişor, salvie, levănţică, rozmarin, grozamă, ienupăr ş.a.). TOMIS, oraş grecesc, întemeiat de coloniştii din Milet în sec. 7 î.Hr. pe terit. actualului municipiu Constanţa, în sec. 3 î.Hr. stăpânirea portului a constituit cauza războiului dintre Byzantion şi Callatis (262 Î.Hr.). La începutul sec. 1 Î.Hr. a participat alături de oraşele greceşti de pe ţărmul de V al Mării Negre la războiul cu romanii purtat de regele Pontului, Mitridate VI Eupator (73 Î.Hr), iar după expediţia de represalii a lui Marcus Terentius Varro Lucullus (72-71 Î.Hr.) a intrat sub dependenţa romană. în 62-61 î.Hr. a participat la răscoala cetăţilor greceşti dobrogene, aliate cu geţii, împotriva romanilor. La mijlocul sec. 1 Î.Hr. a intrat în stăpânirea geţilor conduşi de Burebista. în sec. 1-3, pe când era reşedinţă a guvernatorului roman al prov. Moesia Inferior, T. a cunoscut dezvoltarea economică şi politică maximă, fiind şi centrul federaţiei oraşelor greceşti din V Pontului Euxin (Pentapolis apoi Hexapolis). în a doua jumătate a 138 sec. 3 T. a fost atacat dinspre mare de goţi şi heruli. Puternic fortificat, oraşul a ripostat, fiind reîntărit în timpul lui Diocleţian (284-305), când a devenit şi capitală a noii provincii Scythia. La T. a fost înfiinţat în prima jumătate a sec. 4 un episcopat (subordonat direct Bizanţului) menţionat în documente până în sec. 9. Sub lustinian (527-565), fortificaţiile T. au fost reconstruite din temelii, permiţându-i să opună rezistenţă atacurilor barbare din sec. 6-7, până în 680, când a căzut sub loviturile avarilor, aliaţi cu bulgarii. în sec. 11, vechiul port al cetăţii a fost folosit, sub numele de Constantia, ca loc de escală pentru flota bizantină. în hărţile nautice medievale este menţionat cu numele de Constanza, denumire ce s-a păstrat până astăzi. Aici a fost exilat (între anii 8 şi 17) şi a murit marele poet latin Ovidiu. Un bogat material arheologic, arhitectonic şi numismatic din sec. 2-4 a fost descoperit în ultimii ani la T. Remarcabile sunt ruinele unui edificiu cu mozaic din sec. 2-3, o statuie a Fortunei cu zeul Pontos, precum şi o reprezentare statuară a unui şarpe („Şarpele fantastic"). TOMIS, revistă social-culturală şi literară. Din 1990 serie nouă. Apare lunar la Constanţa (iul. 1966-dec. 1989, cu excepţia anilor 1975-1982, când apărea trimestrial). Colaboratori: T. Coşovei, Şt. Aug. Doinaş, C. Regman, Al. Protopopescu, R. Vulpescu ş.a. TOMjSM (< fr.) s. n. Doctrina teologică şi filozofică a lui Toma d’Aquino şi a continuatorilor săi. V. neotomism. Tomis. Reprezentare statuară a „Şarpelui fantastic" 139 TON TOMMASEO [tommaze:o], Niccolâ (1802-1874), scriitor şi erudit italian. Romane istorice („Ducele de Atena") sau pe teme contemporane („Credinţă şi frumuseţe"), lucrări de istorie politică („Despre Italia") şi lexicografie („Dicţionarul limbii italiene", în colab., „Dicţionar de sinonime"). TOMMASO DE VIO (1469-1534), cardinal şi teolog dominican italian. Magistru general al Ordinului (COŞIŞI 8), a cercetat cazul lui Savona-rola. Ca legat papal în Germania, a purtat discuţii teologice cu Luther, fără să ajungă însă la un acord. Celebru prin comentariul său la Summa theologiae a lui Toma d'Aquino. TOMNA (< toamnă) vb. I intranz. A ţine vitele sau oile, în timpul toamnei, într-un loc unde se găseşte iarbă pentru păşunat. TOMNATIC, -Ă (< toamnă) adj., s. n. I. Adj. 1. Care apare sau are loc toamna; care se referă la toamnă, de toamnă. ♦ (despre soiuri de fructe) care se coc toamna (spre deosebire de alte soiuri ale aceleiaşi specii, care se coc mai devreme). 2. Fig. Trecut de maturitate. ^ Flăcău (sau holtei, fecior) tomnatic = bărbat trecut de tinereţe şi rămas neînsurat; celibatar, becher, burlac. II. S. n. Loc unde stau păstorii cu animalele în timpul toamnei. TOMNATIC, com. în NV jud. Timiş, situată în C. Mureşului, la SE de Sânnicolau Mare; 3127 loc. (2008). Culturi cerealiere, viticultură, legumicultură şi pomicultură. Ape termale. Atestată documentar la c. 1750. A devenit com. în 2004, prin desprindere din com. Lovrin. TOMOGRAF s.n. Aparat folosit pentru tomografii. TOMOGRAFIE (< fr. {i}; (s> gr. tomos „bucată tăiată" + graphein „a scrie") s. f. (MED.) Metodă de examinare radiologică cu ajutorul căreia se obţin imagini ale structurilor dintr-un singur plan de profunzime (secţiuni fine), eliminând imaginile celorlalte planuri. Se bazează pe deplasarea simultană a filmului şi a tubului radiogen în jurul unei axe, realizându-se secţiuni transversale seriate la diferite niveluri ale corpului. T. computerizată, de ultimă oră, colectează sute de astfel de imagini, din diferite unghiuri, care sunt procesate cu ajutorul unui computer şi reconstruite, oferind o imagine tridimensională a structurii examinate. Metoda se foloseşte în evaluarea proliferărilor benigne sau maligne, a traumatismelor craniene, ale coloanei vertebrale sau transabdominale, a ShiiVichiro Tomonaga afecţiunilor vasculare, pulmonare, cardiace, ale organelor abdominale etc. TOMONAGA Shin'ichiro (1906- 1979), fizician japonez. A studiat în Germania cu W. Heisenberg. Prof. univ. la Tokyo. Autor al teoriei moderne a electrodinamicii cuantice, independent de J. Schwinger şi R.P. Feynman. A prevăzut existenţa me-zoatomilor (1940); a introdus (1946) formalismul supermultitemporal, pe baza căruia s-a dezvoltat electrodina-mica cuantică. Premiul Nobel pentru fizică (1965), împreună cu J. Schwinger şi R.P. Feynman. TOMOZEI, Gheorghe (1936-1997, n. Bucureşti), scriitor român. Redac-tor-şef al revistei „Argeş" (1969- 1972). Lirică rafinat ceremonioasă şi artizanal calofilă, cu infuzii livreşti („Gloria ierbii", „Ierbar de nervi", „Catalogul corăbiilor"). Eseuri despre N. Labiş şi Nichita Stănescu. Cărţi pentru copii; traduceri. TOMPA, Gabor (n. 1957, Târgu Mureş), regizor român de teatru. Puternică afinitate pentru poetica teatrului absurd, pentru lumi sfâşiate de aşteptare şi de angoasă. El umanizează absurdul, îi conferă o concreteţă uluitoare şi, în acelaşi timp, îi dă forţa unui spectru care ne bântuie existenţa. („Aşteptându-I pe Godot", „Rinocerii", „Cântăreaţa cheală", „Tango"). TOMPA [tompo] Lâszlo (1883-1964, n. satul Rugăneşti, jud. Harghita), scriitor român de naţionalitate maghiară. Lirică peisagistică şi meditativă („Prin munţii Ardealului", „Vânt nordic", „Unde eşti, omule?", „Poezii"). TOMSK, oraş în Federaţia Rusă, situat în V Siberiei, pe râul Tom, la 43 km de confl. acestuia cu fl. Obi, la 200 km NE de Novosibirsk; 489,9 mii loc. (2006). Port. Staţie de c.f. pe o ramificaţie a Transsiberianului. Aeroport. Expl. de petrol şi gaze. Constr. de maşini şi de componente pentru aviaţie, de echipament electric şi de ceasuri. Ind. chimică (lacuri şi vopsele), de prelucr. a lemnului şi a cauciucului sintetic, piei. şi încălţ., a conf. şi alim. Universitate (1888). Fundat în 1604. TOMŞANI 1. Com. în jud. Prahova, situată în E C. Ploieştiului, pe stg. Cricovului Sărat; 4 597 loc. (2008). Haltă de c.f. (T.). Biserica de lemn Adormirea Maicii Domnului (1729), în satul Magula. 2. Com. în jud. Vâlcea, situată în Subcarpaţii Vâlcii, pe cursul superior al râului Bistriţa Olteană; 4 070 loc. (2008). Nod rutier. Centru viticol şi de vinificaţie şi de fabricare a rachiurilor. Bisericile de lemn Cuvioasa Parascheva (1757) şi Sfinţii îngeri (1774), în satele Dumbrăveşti şi Bălţăţeni. Biserica de zid Sfinţii Trei Ierarhi (1767, refăcută în 1866), în satul Foleştii de Jos. TOMUŞ, Mircea (n. 1934, Mociu, jud. Cluj), critic şi istoric literar român. Prof. univ. la Sibiu. Redac-tor-şef al revistei „Transilvania" (serie nouă). Monografii docte şi sistematice despre Gh. Şincai, I.L. Caragiale, M. Sadoveanu, studii privind lirica („15 poeţi"), cronici literare („Răsfrângeri"), un roman („întoarcerea"). TON1 (< fr.) s. n. 1. Sunet. ♦ (MUZ.) Interval dintre două sunete apropiate (ex. do-re). Expr. A da tonul = a) a indica notele de început ale unei compoziţii scrise pentru voce; b) a fi iniţiatorul unei mode, al unei acţiuni etc. 2. (LINGV.) înălţimea cu care se pronunţă o silabă, care în unele limbi (ex. chineză) are funcţie distinctivă similară cu aceea a fonemului; mlădiere, inflexiune a vocii, intonaţie. 3. Fel de a spune, de a-şi exprima gândurile. Expr. Tonul face muzica, se spune pentru a scoate în evidenţă importanţa modului în care se vorbeşte cu cineva. ♦ Felul în care se prezintă, în general, o scriere literară; notă dominantă a stilului sau a vorbirii cuiva. 4. Intensitatea, strălucirea, luminozitatea culorilor (t. închis, deschis). în funcţie de zona de spectru în care se plasează t. pot fi calde (portocaliu, roşu, galben) sau reci (violet, verde, albastru). 5. Fiecare dintre nuanţele unei culori. ♦ Cerneală pentru tipar de fond. 6. (înv.) Accent. TON2 (< fr.) s. m. Peşte teleos-tean, răpitor, înrudit cu pălămida, lung până la 4-5 m şi cu greutatea de 500-600 kg (Thunnus thynnus). Trăieşte în Oc. Pacific, în Oc. Atlantic, în M. Mediterană şi în Marea Neagră. TONAJ 140 TONAJ (< fr.) s. n. 1. Masa sau greutatea unui corp exprimată în tone, respectiv tone-forţă. 2. Greutatea totală a vagoanelor care formează un tren. ♦ Greutatea maximă a încărcăturii pe care o poate transporta un vehicul. 3. (NAV.) Volumul interior al unei nave comerciale, exprimat în tone-registru brut. TONAL (MUZ.) adj. Care se supune principiilor tonalităţii. TONALITATE (< fr.) s. f. 1.1. (MUZ.) Raportul dintre sunetele modurilor majore şi minore şi sunetul principal, denumit tonică. 2. (LINGV; în unele limbi) Intonaţie deosebită a unor cuvinte care se scriu la fel, dar au sensuri diferite. II. 1. Denumire dată ambianţei cromatice specifice unei picturi: închisă sau deschisă, caldă sau rece etc. 2. Trăsătură dominantă, notă specifică a unei scrieri. TONARE (< fon1 sau < germ.) s. f. Depunere a unui strat subţire de cerneală pe părtile albe ale unei tipărituri, ca urmare a acoperirii incidentale cu cerneală a suprafeţei neutre a formei de tipar. TONĂ (< fr., germ.) s. f. 1. (FIZ.) Unitate de măsură a masei (simbol: t), egală cu 1 000 kg. -0- T.-forţă = unitate de măsură a forţei (simbol: tf), egală cu greutatea unui corp cu masa de o tonă. 2. T.-kilometru = unitate de măsură folosită pentru exprimarea volumului transporturilor pe o linie de cale ferată, echivalentă cu deplasarea unei greutăţi de o tonă-forţă pe distanţa de un kilometru. 3. (NAV.) T.-registru brut = unitate de măsură pentru volumul interior al unei nave comerciale egală cu 2,8316 m3. *0- T. deadweight v. deadweight. TONDO (< it.) s. m. Denumire dată unui tablou, în general de mici dimensiuni, de formă rotundă sau ovală. TON (THON) DUC THANG (1888- 1980), om politic vietnamez. Membru al Biroului Politic al C.C. al Partidului Comunist din Vietnam (până în 1976, al Partidului Celor ce Muncesc din Vietnam). Vicepreşedinte (1960-1969) şi preşedinte (1969-1976) al Republicii Democrate Vietnam. Preşedinte al Republicii Socialiste Vietnam (1976-1980). TONEANU, Vasile (1869-1933, n. Târgu Ocna), actor român. Strălucit interpret al personajelor lui Caragiale (Pristanda, Farfuridi, lordache). TONEGARU, Constant (1919— 1952, n. Galaţi), poet român. Lirică de esenţă romantică, tradusă însă într-un limbaj modern, de descendenţă suprarealistă, cultivând gestul nonconformist, viziunea burlescă, sarcasmul, evaziunea în spaţiul exotic („Plantaţii", „Steaua Venerii“). Tonegawa Susumu TONEGAWA Susumu (n. 1939), biolog japonez. Prof. la Univ. California (San Diego), Basel şi Institutul Tehnologic Massachusetts. Studii de genetică şi imunologie. A descoperit mecanismul genetic prin care un număr limitat de gene este capabil să producă un mare număr de anticorpi, fiecare răspunzând la un antigen specific. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1987). TONER (< engl.) s.n. Cerneală încărcată electrostatic folosită la imprimantele cu laser şi la aparatele de fotocopiere. Se aplică pe un tambur încărcat electrostatic, care o depune pe hârtie cu ajutorul unui element de încălzire. TONţiTĂ (< fr. tonnelet „butoiaş") s. f. Stand mic amenajat pe stradă şi unde se vând cărţi sau diverse produse mărunte, dulciuri, răcoritoare etc. TONGA 1. Regatul ~ (Pule’anga Fakatu’i ‘o Tonga/ Kingdom of Tonga), stat insular în SV Oc. Pacific, la c. 3 000 km NE de Sydney (Australia) si 700 km SE de ins. Fiji, la 15°-23° lat. S şi 180°-171° long. V; 748 km2 (inclusiv lagunele interioare); 101 134 loc. (2006). Limbi oficiale: tongana şi engleza. Religia: creştină 92,9% (protestanţi-wesleyani c. 44%, romano-catolici 16%, adventişti 19,3, mormoni 13,6%), baha‘i 6,7% ş.a. Capitala: Nuku’alofa. Oraşe pr.: Mu’a, Neiafu, Haveluloto, Pangai. Este împărţit în 5 diviziuni cu 23 districte. Arh. T. se extinde pe c. 800 km lungime şi cuprinde 172 de ins. (dintre care 45 sunt locuite) grupate în trei sectoare (grupuri): Vava’u (în N), Ha’apai (în centru) şi Tongatapu (în S). Ins. sunt aşezate pe două lanţuri vulcanice paralele orientate N-S, cel răsăritean fiind scufundat şi acoperit de corali, iar cel apusean emers, cu alt. ce ajung la 1 033 m în ins. Kao (arh. Ha’apai). Cele mai mari ins. sunt Tongatapu (256 km2, alt. max. 80 m), Vava’u (90,5 km2, alt. max. 200 m) şi ‘Eua (88 km2). Vulcani activi (Fonualei, Tofua ş.a.). Clima este tropicală cu temperaturi relativ constante (27°C în N şi 23°C în S) şi precipitaţii bogate (Tongatapu 1 600 mm/an, Vava’u 2 200 mm/an, Niuatoputapu 2 600 mm/an). Uneori partea nordică a arh. este afectată de uragane (perioada dec.-apr;). Nu există reţea hidrografică permanentă, ci doar mici pâraie în ins. ‘Eua şi Niuatoputapu. Pădurile tropicale umede ocupă supr. restrânse, pe ins. coraligene fiind specifici cocotierii şi arborii pandanus, iar pe cele vulcanice mangrovele (în zonele litorale), ierburile înalte, ferigile arborescente, araucaria, hibiscus ş.a. (în părţile mai înalte). Faună bogată, dintre mamifere evidenţiindu-se o specie de liliac, vulpea zburătoare (pe ins. Tongatapu). Pentru ocrotirea florei şi faunei submarine există cinci rezervaţii naturale marine (în zonele recifilor coralieri). Lipsită practic de resurse minerale (se exploatează doar calcare recifale şi nisipuri şi unele depozite de guano pe ins. ‘Âta). Pr. culturi comerciale sunt: palmierul de cocos, dovleceii, vanilia (locul 7 pe Glob), piperul, citricele, bananierul, ananasul, taro, iar pentru consumul intern ignamele, maniocul, batatele (locul 1 pe Glob la prod./loc.), tomatele. Pescuitul este o activitate importantă, contribuind cu o treime la export. Se cresc porcine, caprine, bovine, cabaline şi păsări de curte. Produse alimentare (ulei de cocos, lapte, carne), băuturi, echipament sportiv (inclusiv ambarcaţiuni), mici excavatoare, produse chimice, din lemn, textile, îmbrăcăminte, materiale de construcţie, hârtie, produse din metal ş.a. în lipsa reţelei feroviare şi a celei rutiere restrânse (680 km, 27% modernizaţi), sunt importante transporturile navale (pr. porturi: Nuku’alofa, Neiafu şi Pangai) şi cele aeriene (6 aerodromuri, Fua’amotu aflat la 22 km de capitală având şi trafic internaţional). Turismul este o activitate în plină dezvoltare. T. este vizitată anual de c. 100 mii turişti (în bună parte în cadrul unor croaziere navale) atraşi de peisajele specifice ins. Oc. Pacific cu plaje cu nisip fin, lagune, pâlcuri de cocotieri, de facilităţile pentru practicarea înotului subacvatic (Nuku’alofa, Vava’u), a iahtingului (inclusiv prin organizarea a două mari regate pornite din Noua Zeelandă, în lunile mai şi iun.), de cultura populară unică, de produsele artizanale (sculpturile în lemn, ţesăturile „tapa“ şi ,,ngatu“). Pr. zone şi obiective: ins. Tongatapu cu oraşul-capitală Nuku’alofa (cu Palatul Regal, 1867 şi biserica wesleyană, sec. 19), 141 TONGA Ha’amonga („poarta sacră“) - un megalit din calcar recital realizat în sec. 13 şi „gheizerii“ de la Houma -valuri uriaşe care se sparg de ţărmul stâncos ridicând trombe de apă la peste 20 m; recitii coralieri nelocuiţi (Kao, Hakauma-mo ş.a.), ins. Tofua (cu vulcanul omonim cu alt. de 580 m). Moneda: 1 Pa’anga = 100 Seniti. Export (2004): dovlecei (36,6%), peşte (32,5%), vanilie (14%), taro şi rădăcinoase (3,9%). pr. parteneri: Japonia (27,8%), S.U.A. (39,7%), Noua Zeelandă (8,2%). Import (2004): alimente şi băuturi (30,2%), combustibili minerali şi produse chimice (25,8%), maşini şi echipament de transport (15,2%). Pr. parteneri (2006): Fiji (30,3%), Noua Zeelandă (27,7%), Coreea de Sud (7,6%), Australia (7,5%), S.U.A. (8,2%), Franţa (5,7%). - Istoric. Populat, la începutul milen. 1 d.Hr., de triburi polineziene (tonga) venite din ins. Samoa, polinezienii reprezentând astăzi 98% din populaţie. Primul european care a vizitat T. a fost navigatorul olandez Jakob Le Maire în 1616. Arh. T. este explorat de navigatorii olandezi Willem Corneliszoon Schouten, în 1616, şi Abel J. Tasman, în 1643, urmaţi în 1773 şi 1774 de englezul James Cook, care le dă numele de Insulele Prieteniei. Căpetenia Taufa’ahu uneşte, cu sprijin britanic, întregul arh. sub autoritatea sa şi adoptă ca rege numele de George Tupou I (1845-1893), întemeind dinastia care domneşte şi astăzi în T. în 1900, în timpul domniei lui George Tupou II, regatul T. recunoaşte protectoratul britanic (în politica externă şi finanţe), fiind singurul stat din Pacificul meridional care nu a fost transformat într-o colonie europeană. în 1958 şi 1967, Tratatul de prietenie şi protecţie cu Marea Britanie este revizuit în vederea obţinerii deplinei autonomii interne. După decesul reginei Salote Tupou III (1918-1965), fiul ei, Tupouto’a Tungi (prim-ministru din 1949), devine rege sub numele de Taufa’ahua Tupou IV. Noul suveran îl desemnează ca prim-ministru pe fratele său, prinţul Fatafehi Tu’ipelehake, apoi, după retragerea acestuia în 1991, pe vărul său, Baron Vaea, instituind o guvernare autoritară. La 4 iun. 1970, T. îşi proclamă independenţa în cadrul Commonwealth-ului, iar la 14 sept. 1999 devine al 188-lea membru al O.N.U. în 1994, ia fiinţă primul partid din T., Partidul Poporului, al cărui obiectiv prioritar îl constituie lupta pentru democratizarea societăţii şi înlăturarea sechelelor feudale. Alegerile legislative (mart. 2002) sunt câştigate de Mişcarea pentru Drepturile Omului şi Democraţie din T. (7 din cele 9 mandate parlamentare), restul de două revenind independenţilor. Monarhie constituţională ereditară. în 2006 George Tupou V devine rege, iar Feleti Sevele, prim-min. 2. Fosă în S Oc. Pacific, în apropierea arh. cu acelaşi nume, extinsă pe 1 375 km lungime de la S de Samoa până la NE de arh. Kermadec. Ad. max.: 10 882 m. DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE / . Diviziuni Suprafaţa Populaţia Centru ad-tiv __________(km2)__________(mii loc., 2006)______________________ "Eua 87,4 5 165 ’Ohonua Ha’apai 110,0 7 572 Pangai Niuas 72,0 1 652 Hihifo Tongatapu 261,0 71 260 Nuku’alofa Vava’u 119,0 15 485 Neiafu TONGARIRO 142 TONGARIRO, Parc Naţional în Noua Zeelandă, în Insula de Nord (1894, 762 km2), cu importanţi vulcani stinşi şi activi, păduri de fag austral şi de Podocarpus. Specii endemice de lilieci şi păsări. Inclus (1990-1993) în Patrimoniul natural universal ca peisaj cultural, deoarece m-ţii din partea centrală au semnificaţie culturală şi caracter sacru pentru populaţia maori. TONGATAPU 1. Grup insular cora-ligen în partea central-sudică a Oc. Pacific, parte componentă a Regatului Tonga; 347,9 km2. Ins pr.: Tongatapu, Eua, Eua Iki. Plantaţii de cocotieri. Vizitat de exploratorul britanic James Cook în 1773. 2. Ins. coraligenă în Oc. Pacific, cea mai mare din grupul insular T., situată la c. 3 000 km NE de Australia; 256 km2. Alt. max.: 80 m. Climă tropicală. Plantaţii de bananieri, citrice, palmieri de cocos. Pescuit. Pe această ins. se află oraşul Nuku’alofa, capitala Regatului Tonga. TONIC, -A (< fr., it.) adj. 1. (Despre vocale sau silabe) care poartă accentul, pe care cade accentul. ^ Accent t. = accent muzical; p. ext. accent expirator sau de intensitate. ♦ (MUZ.; substantivat f.) Treapta principală (de obicei întâia) a modurilor majore şi minore; acordul acestei trepte. 2. (Şi subst, n.) (Medicament) care stimulează sistemul nervos, cordul etc. (ex. cafeina, digitalicele, compuşi ai fierului, unele vinuri medicinale etc.); fortifiant, întăritor. TONICITATE (< fr.) s. f. (FIZIOL.) Proprietate a muşchilor netezi sau striaţi de a-şi menţine un tonus permanent. TONIFIANT (< fr.) adj. Care întăreşte sau fortifică. Nicolae Tonitza. „Autoportret" Vasile Tonoiu TONIFICA (< fr. tonifier) vb. tranz. A întări, a fortifica. TONIOLO [tohiolo], Giuseppe (1845-1918), sociolog şi economist italian. Cel mai de seamă reprezentant al şcolii etico-creştine. Apărător al sistemului sindical. Din 1906, preşedinte al Uniunii populare, primul nucleu al Partidului catolic italian. Lucrări: „Democraţia creştină11, „Socialismul în istoria civilizaţiei". TONITZA [tonjtsa], Nicolae (1886-1940, n. Bârlad), pictor, grafician şi critic de artă român. Prof. univ. la laşi. Primele picturi denotă ecouri impresioniste („Jucătorul de şah“) şi predilecţie pentru tematica socială în tablouri cu linii aspre („Coajă de pâine11, „Femei în cimitir", „Convoi de prizonieri11), dar apoi, sub influenţa lui Luchian, dezvoltă o deosebită forţă cromatică, exaltată de lirism, folosind o paletă caldă şi o pensulaţie generoasă. Pronunţată înclinaţie pentru decorativism. Naturi statice, scene de interior, nuduri, peisaje, portrete de copii („Catiuşa lipoveanca", „Curte de mahala", „Fetiţa pădurarului", „Peisaj din Bucureşti"). T. a fost unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai graficii de ziar, autor al unor desene ce comentează cu lirism, alteori cu sarcasm, lumea contemporană. Cronici plastice. Fondator al „Grupului celor patru". TONKIN (< portughezul Tonquin). 1. Pronunţare coruptă în Ib. portugheză a denumirii Dong Kinh („Capitala de Răsărit"), unul dintre numele capitalei statului vietnamez medieval Dai Viet. 2. Denumire dată de europeni părţii de N a Vietnamului în sec. 16-19. 3. Denumirea părţii de N a Vietnamului (aproximativ la N de actuala prov. Thanh Hoa) după cucerirea Vietnamului în 1884 de către colonialiştii francezi; în documentele oficiale franceze era numit „Protectoratul T.“. Acest terit. vietnamez a intrat în 1887 în componenţa coloniei numită Uniunea Indochineză (Indochia franceză). Cucerit şi stăpânit de japonezi între 1940 şi 1945. După proclamarea R.D. Vietnam (2 sept. 1945), terit. din N Vietnamului a fost rebotezat, denumirea de T. fiind abandonată. 4. V. Bac Bo. TONLâ SAP (în Ib. khmeră: Boeng Ton le Sab sau Marele Lac), lac navigabil, în partea central-vestică a Cambodgiei, care constituie un rezervor natural pentru fluctuaţiile de nivel ale fl. Mekong cu care este legat prin râul omonim. Lacul are o lungime de 140 km. Supr. variază în funcţie de sezon, respectiv între 2 600 km2 şi 24 605 km2 (în timpul sezonului ploios), ad. lacului creşte de la 1-3 m în anotimpul secetos (dec.-mai), Ia 9-12 m în timpul ploilor (iun-nov.), iar lăţimea lacului oscilează între 35 km şi 105 km, în funcţie de anotimp. Pescuit. Orezării. în vechile perioade geologice a funcţionat ca braţ de mare. TONNIES [tonies], Ferdinand Julius (1855-1936), teoretician social german. Prof. univ. la Kiel. Preocupat de elaborarea unei concepţii despre modernitate, a dezvoltat ideea a două forme opuse de grupare socială „Gemeinschaft" — comunitatea celor care împărtăşesc într-o anumită măsură un mod comun de viaţă şi „Gesellschaft" — asociaţia, o relaţie mai limitată, bazată pe voinţa părţilor de a realiza un obiectiv particular, de obicei, prin contract („Comunitate şi societate"). TONOIU, Vasile (n. 1941, Corbeni, jud. Argeş), filozof român. Acad. (2003), prof. univ. la Bucureşti. Lucrări în domeniile filozofiei ştiinţei, ontologiei şi hermeneuticii („Idoneis-mul, filosofie a deschiderii", „Ontologii arhaice în actualitate", „Despre diferenţe, alteritate şi dialog intercultural" ş.a.). Proză „filozofică". Poeme. Antologii. Traduceri. TONOMAT (< germ.) s. n. Aparat cu discuri muzicale care se declanşează automat prin introducerea unei fise. TONOMETRjE (< fr. {i}; {s} gr. tonos „încordare" + metron „măsură") s. f. Procedeu utilizat pentru determinarea greutăţii moleculare a substanţelor nevolatile, prin măsurarea tensiunii de vapori a soluţiilor acestor substanţe. TONOU (< fr.) s. n. Evoluţie a unui avion în zbor orizontal, care constă dintr-o rotaţie a acestuia în jurul axei sale longitudinale, fără schimbarea direcţiei şi înălţimii de zbor. 143 TOPI TONSURĂ (< lat., fr.) s. f. Ceremonie a tunderii părului din creştetul capului la consacrarea unui călugăr catolic; locul din creştetul capului, de formă rotundă, rămas fără păr. TONT, TOANTĂ (cf. it., sp., port. tonto) adj. (Şi subst.) Prost, nătărău, ♦ Bleg, nătâng. TONTjNĂ (< fr.) s. f. Asociaţie ai cărei membri contribuie la crearea unui fond comun, din care li se plătesc anual rente crescânde, dat fiindcă aporturile capitalizate ale celor decedaţi se repartizează asupra celor rămaşi în viaţă; renta însăşi. Termenul provine de la numele napolita-nului Lorenzo Tonţi (1630-1695), care a iniţiat în Franţa, în 1653, o asemenea asociaţie. TONTINIAR, -Ă (< tontină) adj. Privitor la tontină (ex. contract t, societate t.). TONUS (< fr.; {s} gr. tonos „încordare") s. n. (FIZIOL.) Stare permanentă de activitate în centrii nervoşi (t. nervos) sau de tensiune (semicon-tracţie) în muşchii striaţi (t. muscular). V. şi hipotonie, hipertonie. -0* T. de postură (sau posturaI) = contracţie susţinută, izometrie a muşchilor striaţi, care asigură păstrarea anumitor poziţii ale corpului opunându-se forţei gravitaţionale. ♦ Energie, dinamism. TOOROP [to:rop], Johannes Theodoor (zis Jan) (1858-1928), pictor şi desenator olandez. Iniţial adept al neoimpresionismului, este atras ulterior de simbolism. Unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai artei noi olandeze („Cele trei soţii"). Excelează în domeniul graficii publicitare („Dorinţă şi satisfacţie"). TOOWOOMBA [tuwumba], oraş în Australia (Queensland), la 105 km V de Brisbane; 95,9 mii loc. (2005). Aeroport. Nod rutier. Expl. şi prelucr. lemnului. Ind. textilă, cosmetică, a tananţilor şi alim. Fondat în 1849, a devenit oraş în 1858. Staţiune climaterică de vară situată la poalele lanţului muntos Alpii Australieni, la 585 m alt. TOP1 (< tc., bg.) s. n. Pachet ambalat de coli de hârtie sau de carton, care cuprinde de obicei 250, 500 sau 1 000 de coli; pachet sau balot care cuprinde o anumită cantitate de obiecte de acelaşi fel sau o anumită cantitate dintr-un material. TOP2 (cuv. engl. „vârf, culme") s.n. Termen folosit pentru a desemna clasamentul vârfurilor profesionale din domeniul muzicii, filmului etc., care la un moment dat au dobândit maximum de popularitate (ex. t. săptămânii). Clasament al celor mai vândute discuri (single, LP, CD), publicat în reviste de specialitate sau difuzat la radio şi televiziune sub forma unor emisiuni (US Top, publicat de „Billboard", UK Top, publicat de „Melody Maker" şi „New Musical Express"). TOPALU, com. în jud. Constanţa, situată în V pod. Casimcea, pe dr. Dunării; 1 836 loc. (2008). Expl. de calcar. Centru viticol şi pomicol. Creşterea ovinelor. Pescuit. Centru de ţesături populare şi de confecţionat piese de port popular. Muzeul de artă „Dinu şi Sevasta Vintilă". Rezervaţie naturală paleontologică (8 ha): calcare recifale cu abundente fosile din Jurasicul Superior (spon-gieri, corali, amoniţi, bivalve ş.a.). Este remarcabilă structura bine conservată a acestor depozite care pun în evidenţă etapele de formare a recifului. în satul Capidava au fost descoperite (1927-1965) vestigiile unei aşezări antice denumită Capidava. TOPANA, com. în jud. Olt, situată în N piemontului Cotmeana, pe cursul superior al râului Vedea; 1 218 loc. (2008). în satul T. se află biserica Adormirea Maicii Domnului (1857), iar în satul Cojgărei, biserica din lemn Cuvioasa Parascheva (1818). în arealul com. T. se află pădurea omonimă (473,6 ha), declarată rezervaţie forestieră, alcătuită predominant din cer (Quercus cerris) şi gârniţă (Quercus frainetto), cu arbori seculari ce depăşesc 25 m înălţime şi 50 cm diametrul trunchiului. TOPAZ (< fr., germ., din sanscrită tapos „foc") s. n. Silicat natural hidratat de aluminiu, cu fluor, cristalizat în sistemul rombic. Este transparent, incolor sau colorat (de obicei galben, uneori albastru, violet, roşu), foarte dur şi sticlos. Cristalele mari, limpezi, reprezintă pietre preţioase. TOPC|U (< tc.) s. m. (în Ev. Med. în Ţara Românească şi în Moldova) Artiierist, tunar. TOPEKA [tepjke], oraş în centrul S.U.A., centrul ad-tiv al statului Kan-sas, situat pe râul Kansas, la 97 km V de Kansas City; 121,9 mii loc. (2006). Port fluvial. Aeroport. Nod feroviar şi rutier. Expl. de cărbuni şi de min. polimetalice. Siderurgie (oţel). Constr. de maşini-unelte, automobile şi utilaj agricol. Ind. de prelucr. a cauciucului (anvelope pentru automobile), electrotehnică, chimică, textilă, poligrafică, a hârtiei şi alim. Producţie de medicamente. Universitatea Washburn (1865). Planetariu. Muzeul de artă „Mulvane", cu exponate de pictură şi sculptură; Muzeu de istorie; Muzeul aviaţiei. Grădină zoologică. Clădirea Capitoliului (1866, completată în 1903). Fundat în 1854, a devenit oraş în 1857. TOPELIUS [topelius], Zacharias (1818-1898), scriitor finlandez de limbă suedeză. Prof. univ. la Helsinki. Lirică romantică cu accente patriotice („Buruieni", „Foi noi"). întemeietor al prozei istorice finlandeze („Povestirile unui bătrân felcer", „Seară de iarnă"). Literatură pentru copii inspirată de folclor („Lecturi pentru copii"). TOP! (< sl.) vb. IV tranz. 1. A face ca un corp să treacă, prin încălzire, din starea solidă în starea lichidă; a lichefia. ♦ Refl. A-şi pierde consistenţa, a se muia (sub efectul căldurii). ♦ Tranz. şi refl. Fig. A (se) înmuia, a (se) înduioşa, a (se) îmblânzi. 2. Tranz. şi refl. A (se) dizolva într-un lichid. 3. Refl. (Despre lumânări, p. ext despre alte obiecte supuse acţiunii focului) a se consuma arzând, a se trece, a se mistui. ♦ Fig. (Despre oameni) a slăbi, a se vlăgui. ♦ Fig. A se sfârşi, a se prăpădi de fericire sau de dragul cuiva. 4. Tranz. A supune tulpinele unor plante liberiene (inul, cânepa, iuta etc.) acţiunii de descompunere biologică (fermentare) şi de înlăturare a substanţelor pectice, prin menţinerea lor un anumit timp în apă, în vederea separării fibrelor textile. 5. Refl. A se şterge, a se estompa; a dispărea. 6. tranz. Fig. A nimici, a desfiinţa (distrugând, consumând etc.). ♦ A irosi bani, avere etc. TOPI (cuv. afrikaans) s. f. Antilopă africană de dimensiuni relativ mari (1,3-1,8 m lungime, 80-160 kg), cu blana castaniu-roşcată cu pete mai închise pe coapse şi în partea superioară a picioarelor. Coarnele, uşor convexe la bază, se curbează spre spate (ceea ce i-a adus supranumele de antilopă-liră). Se topi TOPIC George Topîrceanu cunosc trei specii: Damaliscus lunatus, cu un areal larg în zona de savană, Damaliscus dorcas în Africa de Sud şi Damaliscus hunteri în Kenya şi Somalia. în trecut foarte numeroase, au fost vânate până aproape de dispariţie; datorită ocrotirii, efectivele au început să se redreseze. TOPIC, -Ă (< fr., germ.; {s} gr. topos ,,loc“) adj. Care se referă la un loc determinat, la o localitate. (MED.) s. n. Denumire a unei substanţe folosite în farmacologie, având acţiune predominant locală (ex. emolient, astringent, adsorbant, revulsiv etc.). TOPICĂ (< germ., fr., it.) s. f. (LINGV.) Ordine, loc, mod de aşezare a cuvintelor în propoziţie şi a propoziţiilor în frază. ♦ Parte a sintaxei sau a stilisticii care se ocupă cu studiul ordinii cuvintelor în propoziţie şi a propoziţiilor în frază. TOPILĂ (< bg., ser.) s. f. Groapă naturală sau improvizată, legată printr-un şanţ de alimentare şi unul de scurgere cu o sursă de apă (râu, iaz etc.), folosită la ţară, pentru a topi (4) tulpinile de in şi de cânepă. TOPINAMBUR (< fr., germ.) s. m. (BOT.) Nap porcesc. TOPIRE (< topi) s. f. Acţiunea de a (se) topi. -0- T. zonară = metodă de purificare a anumitor materiale solide (ex. semiconductoarele), care constă în crearea unei zone limitate de topitură şi deplasarea lentă a acesteia prin masa materialului; impurităţile se acumulează treptat în zona de topitură şi pot fi ulterior înlăturate. TOPITORjE (< topitoi) s. f. Unitate industrială în care se efectuează procesul de topire a tulpinilor unor plante liberiene în vederea separării fibrelor textile, a unor minereuri (cupru, plumb, zinc) pentru obţinerea 144 metalelor pure, a fierului pentru obţinerea fontei etc. TOPITURĂ (< topi) s. f. 1. Lichid obţinut prin topirea unei substanţe solide la temperatura obişnuită, 2. (METAL.) Metalul lichid dintr-un cuptor de topit, în timpul ciclului de elaborare. TOPÎRCEANU, George (1886-1937, n. Bucureşti), poet român. M. coresp. al Acad. (1936). A făcut parte din cercul „Vieţii Româneşti". Lirică evocând duios-ironic universul minuscul („Balade vesele şi triste"). Maestru al parodiei („Parodii originale"). Proză umoristică („Minunile Sfântului Sisoe“), memorialistică de război („Amintiri din luptele de la Turtucaia", „Pirin Planina“). Premiul Naţional (1926). TOPKAPÎ, palat în Istanbul, reşedinţă a sultanilor otomani. Construit în 1454, a devenit (1924) muzeu de artă isiamică. Are una dintre cele mai reprezentative colecţii de porţelanuri din lume. TOPLER [toplerj, Mihail (1780-c. 1820), pictor austriac. Stabilit temporar la Bucureşti (1800). Portrete remarcabile prin eleganţa şi precizia execuţiei („Alexandru Moruzi", „loan-Vodă Caragea11, „Zinca Golescu", „Hătmăneasa Maria Cantacuzino"). TOPLEJ, com. în jud. Caraş-Severin, situată în S culoarului Timiş-Cerna, pe valea Cernei, la poalele de ENE ale m-ţilor Almăj şi cele de SV ale m-ţilor Mehedinţi; 2 685 loc. (2008). Staţie de c.f. (în satul T.). Zăcăminte de min. de fier. Expl. de feldspat. Constr. de utilaje ind. şi agricole. Expl. şi prelucr. lemnului. Pomicultură. Rezervaţia naturală „Sfinxul bănăţean" (0,5 ha). Satul T. este atestat documentar în 1436. TOPLICENI, com. în jud. Buzău, situată în zona de contact a Subcarpaţilor Buzăului cu C. Râmnicului, la poalele estice ale dealului Buda; 4 425 loc. (2008). Viticultură. Pomicul- tură. în satul Băbeni se află biserica înălţarea Domnului (ante 1682), cu picturi murale interioare din 1703. TOPLIŢA 1. Municipiu în jud. Harghita, situat în N depr. Giurgeu, în zona de intrare a râului Mureş în defileul Topliţa-Deda, la confl. pârâ-ului Topliţa cu Mureşul, la poalele de NE ale m-ţilor Gurghiu şi cele de NV ale m-ţilor Giurgeu; 15 720 loc. (2008). Staţie de c.f. Nod rutier. Expl. şi prelucr. lemnului. Fabrici de tricotaje, de încălţăminte şi de produse de panificaţie. Păstrăvărie. Muzeu etnografic (inaugurat la 20 iul. 1998). Staţiune balneoclimaterică sezonieră, de interes local, cu izv. minerale car-bogazoase, bicarbonatate, clorurate, sodice, calcice, magneziene, cu efecte terapeutice în tratarea unor afecţiuni ale tubului digestiv, ale celor hepato-biliare, ale rinichilor şi căilor urinare. în staţiune există un bazin în aer liber, de dimensiuni olimpice, cu apă mezotermală (29°C). Punct de plecare spre rezervaţiile naturale L. Iezer din m-ţii Călimani (322 ha) şi cascada cu apă termală (0,5 ha) aflate pe terit. ad-tiv al municipiului. Sectorul Topliţa-Deda al văii Mureşului, declarat în 2007 Parc natural („Defileul Mureşului Superior"), în arealul actual al T. se pare că ar fi existat în Antic, (conform coordonatelor lui Ptolemeu) aşezarea dacică Sangidava, ale cărei urme n-au fost identificate până în prezent. Localit. este atestată documentar în 1400, declarată oraş în 1956 şi municipiu la 12 iul. 2002. Monumente: mănăstirea Topliţa (de călugări), ctitorie din 1924 a lui Miron Cristea, cu biserica de lemn Sf. Nie datând din 1842, adusă aici în 1924. Biserica păstrează picturi pe pereţii interiori executate în 1927 de Dumitru Belizarie şi restaurate în 1988-1989. Ansamblul monahal a fost renovat în 1975-1976 şi extins în anii 1985-1992 (s-au construit un paraclis, un depozit pentru obiecte 146 TOPOLOVENI bisericeşti de patrimoniu ş.a.). Muzeu cu colecţii de obiecte de cult, icoane vechi, veşminte, cărţi vechi bisericeşti ş.a. Mănăstirea T. are în subordine ad-tivă mănăstirea Pârâul Doamnei (de călugări) aflată în localit. componentă Moglăneşti, cu biserica de lemn Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, datând din 1658, declarată monument istoric, restaurată în anii 1710, 1747, 1958 şi 1985-1986. O parte din clădirile anexe au fost construite în anii 1973-1984. în municipiul T. mai există o biserică de lemn (1867), una de cărămidă (1991-1994, sfinţită la 12 iun. 1994), conacul „Lâzâr“ (1829) şi bustul lui Nicolae Bălcescu (dezvelit la 7 oct. 1973), operă a sculptorului Paul Vasilescu. La T. se desfăşoară anual, în luna iul., Festivalul fanfarelor. 2. Com. în jud. Hunedoara, situată în SV depr. Hunedoara, la poalele de E ale m-ţilor Poiana Ruscă, pe râul Cerna; 806 loc. (2008). In satul T., atestat documentar în 1482, se află ruinele unui furnal din sec. 18, iar în satul Vălari, menţionat documentar în 1482, biserica de lemn Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (sec. 18). TOPLIŢA-DEDA, Defileul ~ v. Mureş (4). TOP-MODEL (cuv. engl.) s.n. Manechin (2). TOPO- (< fr., it; {s} gr. topos ,,loc“) Element de compunere cu sensul de „loc, regiune“, care serveşte la formarea unor substantive. TOPOCLjMĂ (< topo- + climă) s. f- (METEOR.) Climă influenţată de condiţiile locale de relief (ex. t. de depresiune, de versant) sau de suprafeţele ocupate de construcţii (topoclimă urbană); topoclimat. TOPOFOBIE (< fr.) s.f. Frică patologică de anumite locuri; apare în stări astenice. TOPOGEN, -Ă (< germ.) adj. (Despre mlaştini) care se formează ca urmare a excesului de umiditate determinat preponderent de configuraţia locală a terenului şi de drenajul insuficient. Sunt alimentate •n mare parte de apa freatică aflată aproape de supr. TOPOGRAF (< fr., germ.) s. m. Specialist în topografie. TOPOGRAFIC, -Ă (< fr. {i}) adj. Care ţine de topografie, privitor la topografie. TOPOGRAFjE (< fr., germ.; (s> topo- + gr. graphein „a scrie“) s. f. Ramură a geodeziei care se ocupă Cu tehnica măsurătorilor şi a calculelor unor porţiuni restrânse din Peştera Topolniţa suprafaţa Pământului, precum şi cu reprezentarea acestora grafic sau numeric în plan orizontal, în scopul întocmirii planurilor şi hărţilor. Se subdivide în planimetrie şi nivelment. TOPOLNIŢA 1. Peşteră în SV României, situată în pod. Mehedinţi, la 400 m alt., pe cursul mijlociu al râului Topolniţa, în sectorul său de chei din arealul satului Marga (com. Godeanu, jud. Mehedinţi). Lungimea galeriilor: 20,5 km (a treia ca mărime din ţară după Peştera Vântului şi Peştera Hodobana). Dezvoltată în calcarele jurasice ale dealului Prosăcului, prin acţiunea râurilor Topolniţa, Găurinţi şi Ponorăţ, peştera T. este complexă, extrem de ramificată, având o reţea enormă de galerii-labirint, dispuse pe patru niveluri, ce comunică între ele prin nenumărate săli vaste, cu tavane înalte de 30-50 m şi de dimensiuni mari (69x36 m - Sala Mare). în aceste săli şi galerii se află blocuri de prăbuşire, imense depozite de guano, lacuri mari şi adânci, numeroase şi variate concreţiuni (draperii, baldachine, perle de stâncă, stalagmite de 4-5 m înălţime, stalactite ş.a.), marmite, cascade, sifoane, chei, tunele ş.a. Temp. aerului în interiorul peşterii este constantă (8-10°C) tot timpul anului, iar umiditatea aerului este de 98%. Din cauza celor cinci guri de acces, în peşteră se formează puternici curenţi de aer, mai ales vara. Faună de coleoptere. în peşteră s-au găsit resturi scheletice, fosile, de Ursus spelaeus. Greu accesibilă. Declarată împreună cu Cheile Topolniţei, rezervaţie naturală (60 ha). 2. Mănăstirea ~ v. Izvorul Barzii. TOPOLOG 1. Râu, afl. stg. al Oltului în arealul com. Galicea, jud. Vâlcea (în prezent se varsă în lacul de acumulare Băbeni); 95 km. Izv. din V m-ţilor Făgăraş, de sub vf. Negoiu, de la 1 880 m alt. Se for- mează prin unirea pârâului Negoiu (considerat ca obârşie a sa) cu pârâul Scara. După ce străbate vijelios zona montană, având o pantă de 45%0, traversează perpendicular muscelele Argeşului, separând dealul Tămaşu (în E) de culmea Runcului (în V), iar apoi drenează partea de NV a piemontului Cotmea-na, căpătând aspectul unui semicerc cu convexitatea spre SE, îmbrăţişând în interiorul concavităţii sale imensul masiv al Dealului Negru. Cursul superior al T. a fost captat printr-un tunel de aducţiune a apelor, lung de 7 640 m, care alimentează lacul de acumulare Vidraru. Afl. pr.: Topologel, Cumpăna, Valea Plopilor, Cărpiniş, Bădislava, Ciuteşti, Şerbăneasa. 2. Com. în jud. Tulcea, situată în pod. Babadag, pe cursurile superioare ale râurilor Topolog şi Valea Roştilor; 4 884 loc. (2008). Nod rutier. Expl. de calcar. Centru viticol şi de vinificaţie. TOPOLOGIE (< fr. {i}; {s} topo- + gr. logos „studiu") s. f. (MAT.) 1. Structură care se defineşte pe o mulţime de puncte (numită spaţiu) cu ajutorul unei familii de părţi a acesteia, având următoarele proprietăţi: a) reuniunea unui număr oarecare de elemente ale familiei este un element din familie; b) intersecţia unui număr finit de elemente ale familiei este un element din familie; în acest caz elementele familiei se numesc mulţimi deschise ale spaţiului respectiv (care se numeşte spaţiu topologic). 2. Ramură a matematicii care studiază proprietăţile spaţiilor topologice şi proprietăţile invariante la transformările de echivalenţă dintre spaţii topologice. TOPOLOVĂŢU MARE, com. în jud. Timiş, situată în V C. Lugojului, în zona de contact cu prelungirile pod. Lipovei, pe canalul Bega; 2 757 loc. (2008). Staţie de c.f. (în satul T.M.). Expl. de bazalt. Viticultură. Creşterea ovinelor. Satul T.M. este atestat documentar în 1717. TOPOLOVENI, oraş în jud. Argeş, situat în zona de contact a piemontului Cândeşti cu C. Piteştiului, pe râul Cârcinov; 10 570 loc. (2008). Nod rutier. Expl. de petrol. Fabrici de supape şi bolţuri pentru autovehicule (din 1979), de tricotaje şi de conserve din fructe. Produse de artizanat (covoare, ţesături). Centru viticol şi pomicol. T. apare menţionat documentar la 19 iun. 1421 într-un hrisov al domnului Radu II Praznaglava. în sec. trecute a purtat numele Târgul Cârcinov. Declarat oraş la 17 febr. 1968. Bisericile Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1706) şi Adormirea TOPOMETRIE 146 Maicii Domnului (1745); clădirea Primăriei (1901-1903); bustul lui Ion Mihalache (dezvelit la 23 oct. 1993). TOPOMETRE (< fr. {i}; {s} topo-+ gr. metron „măsură") s. f. Parte a topografiei care se ocupă cu tehnica măsurătorilor şi cu efectuarea calculelor necesare întocmirii planurilor şi hărţilor. TOPOMETRU (< topometrie) s. m. Specialist în lucrări de topometrie. TOPONjM (< fr.) s. n. Nume de loc; toponimic. Principalele categorii de t. sunt: oronimeie (denumiri ale formelor de relief), hidronimele (nume de izv., râuri, lacuri etc.) şi oiconi-mele (nume de localit.). în funcţie de originea lor, se disting antroponime (provenite din nume de oameni, în general ale vechilor proprietari, ale întemeietorilor unor aşezări etc.), fitotoponime (provenite din nume de arbori sau, mai rar, plante ierboase, asociaţii vegetale etc.), zootoponime (provenite din nume de animale sălbatice sau domestice). Numeroase t. indică vechi acţiuni de defrişare, ocupaţii ale locuitorilor, locuri de târg sau de desfăşurare a unor activităţi tradiţionale, studiul lor putând da informaţii preţioase cu privire la evoluţia în timp a unei reg. Alte t. îşi au originea în bogata terminologie populară legată de configuraţia reliefului şi de diverse fenomene naturale. TOPONjMIC, -Ă (< fr.) adj. Privitor la nume de locuri, la toponimie, de toponimie. ♦ (Substantivat, n.) Toponim. TOPONIMjE (< fr.; (s> topo- + gr. onyma „nume") s. f. 1. Totalitatea numelor proprii de locuri ale unei regiuni, ale unei ţări. 2. (LINGV.) Ramură a onomasticii care studiază originea, sensul, forma şi evoluţia numelor proprii de locuri. Se mai numeşte şi toponomastică. TOPOR (< sl.) s.n. Secure (1). ^ Loc. Din topor = fără fineţe, necizelat, necioplit, grosolan. TOPOR [topor], Roland (1938-1997), pictor, ilustrator şi scriitor francez. Opera sa, desene în culori, serigrafice şi ilustraţii de carte, romane şi nuvele („Prinţesa Angine“, „Verişoara canibală") e străbătută de un violent umor negru şi de accente lirice. A realizat împreună cu Rene Laloux un film de animaţie („Planeta sălbatică"). TOPORAŞ (< topor) s. m. 1. Diminutiv al lui topor. 2. (BOT.) Denumire dată plantelor erbacee, spontane sau cultivate, din genul Viola, cu frunze simple adeseori numai bazale şi flori zigomorfe, cu un pinten în care se află nectarii. TOPORjŞCĂ (< topor) s. f. Topor cu coadă scurtă. TOPORjŞTE (< sl.) s. f. Coada unui topor, (rar) a unei coase etc. TOPORU, com. în jud. Giurgiu, situată în V C. Burnaz, pe cursul superior al Văii Porumbenilor; 2 255 loc. (2008). Staţie de c.f. (în satul T.). Nod rutier. Biserică de lemn (1795), în satul Tomuleşti; conacul „Noica" (1910-1920), în satul T. între 17 febr. 1968 şi 23 ian. 1981, com. T. a făcut parte din jud. Teleorman. TOPPELTINUS, Laurenţiu (1641 — 1670), cronicar german din Transilvania. Lucrarea sa „Origines et occasus Transylvanorum..." cuprinde o scurtă istorie a Ungariei şi mai ales a Transilvaniei până în 1662, cu referiri la istoria Moldovei şi a Ţării Româneşti. TOPPILA, Heikki (1885-1963), scriitor finlandez. Romane şi nuvele cu caracter umoristic, uneori sentimental, în care apariţiile supranaturale şi înspăimântătoare se alătură întâmplărilor cotidiene („Omul morţii", „Rachiul de Crăciun al bătrânului Valkola", „Spre ţara soarelui răsare"). TOPRAISAR, com. în jud. Constanţa, situată în E pod. Cobadin; 5 580 loc. (2008). Nod rutier. Creşterea bovinelor. Centru de încercare a soiurilor de plante. TOP-SECRET (cuv. engl.) s. n. Foarte secret. TOPSPJN (cf. engl. top-side) s.n. (La tenis de masă sau de câmp) Lovitură de atac în urma căreia mingea are o traiectorie neprevăzută, derutantă. TOPTAN (< tc.) s. n. Cu toptanul în cantităţi mari, cu grămada, angro; p. ext. foarte mult, din belşug. TOPUZ (< tc.) s. n. (în Ev. Med. în Ţara Românească şi în Moldova) un fel de sceptru, de forma unui buzdugan, bătut cu nestemate şi care constituia unul dintre însemnele topuz puterii domneşti. ♦ Măciucă scurtă conferită de domn marilor demnitari' p. ext. buzdugan. TOR (< fr., lat.) s. n. 1. Suprafaţa generată de un cerc care se roteşte în jurul unei axe din planul cercului care nu-l intersectează. 2. Mulură convexă, folosită în compoziţia bazei sau a capitelului unei coloane, la ancadramente etc. TORA (THORA), denumirea ebraică a Pentateuhului. TORACAL, Ă, adj. Toracic. TORACE (< it., lat., fr.) s. n. (ANAT.) Segment al corpului la om şi la animalele vertebrate şi la unele nevertebrate, cuprins între gât şi abdomen; piept (1). La om şi la alte mamifere, peretele toracic (alcătuit din coaste, stern, vertebre toracice, musculatură şi înveliş cutanat) delimitează cavitatea toracică, care este despărţită de cavitatea abdominală prin muşchiul diafragm. Cavitatea toracică conţine plămânii şi cordul şi este străbătută de esofag, trahee şi importante structuri vasculare şi nervoase. La interior, cavitatea toracică este căptuşită de o membrană seroasă (pleura parietală); suprafaţa plămânilor ^ este tapetată de pleura viscerală. între cele două foiţe pleurale există o peliculă subţire de lichid pleural care împiedică separarea celor două membrane (previne colabarea plămânilor) şi asigură glisarea lor reciprocă în timpul respiraţiei. Aceste mecanisme sunt perturbate în cazurile de pleurezie, pneumotorax sau hemotorax. La păsări nu există o delimitare între torace şi abdomen, ci o cavitate comună, toracoabdominală. La insecte t. este divizat în trei segmente (protorace, mezotorace şi metato-race), la fiecare articulându-se câte o pereche de picioare, iar la ultimele două şi câte o pereche de aripi. La arahnide şi crustacee t. fuzionează cu capul formând cefalotoracele. TORACIC, -Ă (< fr., gr.) adj. Care se referă la torace, care se află în torace; toracal. TORACOPLASTIE (< fr.; {s> gr. thorax, thorakos, „torace" + plastos „modelat") s. f. Intervenţie chirurgicală care constă în rezecţia unor porţiuni din coaste în scopul obţinerii colabării plămânului bolnav şi punerii acestuia în stare de repaus. TORBĂ s. f. v. tolbă. TORCĂTQR, -OARE (< toarce) s. m. şi f. Persoană care lucrează la o maşină de tors; (numai la f.) femeie care se îndeletniceşte cu torsul. 147 TORINO TORCĂTORjE (< torcător) s. f. Filatură. TORCRETA (< germ.) vb. I tranz. A efectua o torcretare. TORCRETARE (< torcreta) s. f. Procedeu de preparare şi de aplicare în strat, cu ajutorul aerului comprimat, a unui mortar de ciment sau a unui beton fin, folosit la executarea plăcilor subţiri de beton armat (învelitori, cupole ş.a.), la realizarea unor tencuieli de calitate superioară etc. TORDESILLAS [tordesj^as], localit. în N Spaniei (Castilia-Leon), pe Duero, la SV de Valladolid. Aici, la 7 iun. 1494, reprezentanţii regilor Spaniei şi Portugaliei au semnat un tratat menit să înlăture pe viitor conflictele dintre cele două puteri aflate în plină expansiune terit. Potrivit înţelegerii linia de demarcaţie a descoperirilor şi cuceririlor celor două puteri coloniale în „Lumea Nouă“ (stabilită la 100 de leghe, la 4 mai 1493, de papa Alexandru VI, prin bula Inter Caetera) era deplasată cu încă 270 leghe (în total c. 1 850 km) mai la V de ins. Capului Verde. Pământurile situate la E de această linie erau recunoscute ca fiind în stăpânirea Portugaliei, iar cele de la V de aceasta - Spaniei, în schimbul creştinării populaţiilor descoperite în „Lumea Nouă“. Confirmat de papa luliu II în 1506, mai târziu a fost anulat în 1777 (prin Tratatul de la San lldefonso). TORDEUR [tordor], Jean (n. 1920), publicist şi scriitor belgian. Jurnalist la „Le Soir“. Studii asupra centrelor istorice ale unor oraşe din Europa (Amsterdam, Bruxelles, Bonn, Luxembourg, Paris şi Roma). Romane şi nuvele („Ştreangul", „Lazare"). Critică literară („T. S. Eliot, un clasic"). M. de onoare al Acad. Române (1992). TORDOKIIJANI (TORDOKI-JANl), vf- în lanţul muntos Sihote-Alin, constituind alt. max. a acestora (2 077 m). toreador (< fr.,cf., sp. torero < toro; taur) s. m. Bărbat care se luptă cu taurul într-o coridă; torero. TORELLI, Giuseppe (1658-1709), compozitor şi violonist italian. Şef al Şcolii muzicale din Bologna. Unul dintre primii autori de concerti grossi Şi de piese pentru solo instrumental. TORELLI-VIOLLIER, Eugenio (1842-1900), ziarist italian. Fondator 0876) al ziarului „Corrierre dela Serra“, pe care l-a condus până în 1898. TORENT (< fr.) s. n. (GEOGR.) 1. Curs de apă temporar (apărut în urma ploilor torenţiale) cu viteză şi putere mare de eroziune, care acţionează pe pantele înclinate. 2. Formă de relief rezultată în urma eroziunii în adâncime, exercitată pe versanţi de apa provenită din precipitaţii. Prezintă un bazin de recepţie (străbătut de ogaşe şi ravene care se dezvoltă încontinuu), un canal de scurgere (de obicei îngust şi puternic adâncit) şi un con de dejecţie format la baza pantei, unde puterea de transport a apei scade, ducând la depunerea materialului erodat; sin. organism torenţial. T. noroios = curgere lentă a unei mase noroioase, de consistenţa unei paste semifluide sau fluide, în lungul unei văi torenţiale. Se mai numeşte curgere noroioasă. 7. de pietre = curgere de pietre (grohotişuri), în lungul unor văiugi din zona montană; în Asia Centrală sunt numite kurume. T. de lavă = curgere lentă a masei de lavă în urma unei erupţii vulcanice. TORENŢIAL, -Ă (< fr.) adj. (Despre ploaie) Cu debit mare şi cu durată scurtă; vijelios. TORERO (< fr., sp.) s. m. Toreador. TOREyTICĂ (< fr.) s. f. (în Antic, greacă) arta de a sculpta, cizela şi asambla lemnul, aurul şi fildeşul; p. ext. artă a sculpturii în bronz. TORIANjT s. n. (MINER.) Dioxid de toriu, cristalizat în sistemul cubic, cu luciu semimetalic. Apare asociat cu zircon şi ilmenit. TORjD, -Ă (< fr., lat.) adj. Foarte cald; arzător, dogoritor, fierbinte. -O Zonă t. = porţiune de pe suprafaţa Pământului, cuprinsă între cele două tropice, unde temperatura medie este foarte ridicată tot timpul anului. TORINO, oraş în NV Italiei, centru ad-tiv al reg. Piemonte, situat într-o zonă de câmpie, la poalele de NE ale Alpilor Cotici, la 229 m alt., pe fl. Pad, la confl. cu râul Dora Riparia, la 120 km SV de Milano, în triunghiul industrial Torino-Milano-Genova; 900,5 mii loc. (2006). Nod feroviar şi rutier. Aeroportul Caselle. Important centru industrial, comercial, cultural, de afaceri şi turistic al ţării. Metalurgia fierului (oţel) şi a plumbului. Constr. aeronautice, de automobile (FIAT - Fabbrica Italiana /Automobili Torino şi Lancia), de locomotive, de maşini agricole, de utilaj greu ş.a.; ind. cauciucului, electrotehnică, electronică, chimică, farmaceutică, optică, poligrafică, textilă, piei. şi încălţ., sticlăriei, hârtiei şi alim. Tananţi. Universitate (1404). Institut politehnic (1859). Conservatorul „Giuseppe Verdi“ (1867). Institut de Studii Europene (1952). Academie de Ştiinţe (1678). Biblioteca naţională (1720) cu colecţii de cărţi vechi; Biblioteca municipală (1869). Galeria de artă a Academiei Albertina di Belii Arti (1652); Galeria Sabanda; Galeria de artă modernă. Muzeu de antichităţi; Muzeul automobilului; Muzeu de ştiinţe naturale cu secţii de paleontologie, zoologie, mineralogie. Târg internaţional de mostre; Târg de carte. Salon automobilistic. Centru interna- Torino. Vedere generală TORIT 148 ţional de modă vestimentară. Monumente: vestigii romane; catedrala San Giovanni Bauttista sau Domul (1492-1498), în stil baroc, cu capela San Sindone (1668-1694), distrusă parţial de un incendiu în 1997; bisericile San Domenico (sec. 16), în stil gotic, Santa Maria del Monte (sec. 16), Santa Trinitâ (1606), Santa Teresa (1642-1674), San Lorenzo (1668-1680); basilica Superga (1717-1731); citadela Antonelliana (1863-1888) - emblema oraşului. Palatele Madama (sec. 15 cu transformări din 1721), azi sediul Muzeului municipal, Carignano (1679-1685) -sediul primului Parlament şi locul unde a fost proclamat Regatul Italiei în 1861; Palazzo Reale/Palatul regal (1646-1660); Palazzo del Lavoro unde în 1961 a avut loc o expoziţie deschisă cu prilejul centenarului unificării Italiei; Castel în Parcul Valentino (1630-1660). Numeroase clădiri baroce şi neoclasice. Oraşul şi împrejurimile (ca reşedinţele regale ale Casei de Savoia) au fost incluse (din 1997) în Patrimoniul cultural universal. Colonie militară (Jufia Augusta Taurinorum), întemeiată sub August (27 Î.Hr.-14 d.Hr.). în Ev. Med. a fost, între 1485 şi 1536 şi din 1563, reşedinţa ducilor de Savoia. între 1720 şi 1860 a fost, cu întreruperi, capitala Regatului Sardiniei, iar între 1861 şi 1865 capitala Italiei unificate. TORjT (< fr.) s. n. (MINER.) Silicat natural de toriu din grupa zirconului, de culoare galbenă, variind până la negru, cu luciu sticlos sau gras. Este puternic radioactiv şi apare în pegmatite, graniţe, sienite etc. TORIU (fr. {i}; {s} n. pr. Thor) s. n. Element radioactiv (Th.; nr. at. 90, m. at. 232,038) din grupa actinoidelor. Este un metal cenuşiu, greu, ductil. Se găseşte în natură în monazit, în torit şi torianit. în combinaţii este tetravalent. T. natural este primul element al seriei radioactive naturale a toriului. Utilizat la fabricarea sitelor pentru lămpile de iluminat cu gaz aerian, pentru activarea filamentelor tuburilor electronice etc. Prin bombardarea lui cu neutroni se obţine izotopul de masă atomică 233 al uraniului, întrebuinţat drept combustibil nuclear. A fost descoperit de J.J. Berzelius în 1828. TORMA [tormo] Kâroly (1829- 1897), arheolog ungur, Prof. univ. la Budapesta. S-a ocupat de istoria Daciei. A înfiinţat un muzeu de antichităţi dacice. Op. pr.: „Amfiteatrul de la Aquicum“, „Limes dacicus". Alte lucrări: „Ceramică romană, peceţi, tornadă inscripţii", „Monumenta Hungariae aevi Romani epigraphica". M. de onoare al Acad. Române (1882). TORMAC 1. Câmpia Tormacului, mică unitate de câmpie în S C. Banatului, parte componentă a C. Bârzavei, formată din depozite aluvionare şi loessoide cuaternare pe care s-au format soluri argiloiluviale brune, podzolite slab sau podzolite, pseudogleizate. Prezintă un relief de terase şi lunci ce coboară în evantai către C. Timişului. Nenumărate crovuri. 2. Com. în jud. Timiş, situată în C. Tormacului, pe stg. văii Pogăniş; 2 654 loc. (2008). Staţie de c.f. (în satul T.). în arealul comunei T., lunca Pogănişului a fost declarată rezervaţie naturală (75,5 ha). Satul T. apare menţionat documentar în 1828 cu numele Rittberg. TORNADĂ (< fr.) s. f. (METEOR.) Vârtej uriaş cu aspect de pâlnie absorbantă foarte alungită, format de vânt violent cu viteză foarte mare, care are un diametru relativ mic (100-150 m), dar se deplasează pe o traiectorie foarte extinsă. T. sunt frecvente în bazinul fl. Mississippi, în zona preriilor din partea central-sudică a S.U.A. şi în America Centrală, fiind însoţite adesea de ploi torenţiale, fenomen provocat de pătrunderea maselor de aer rece din V peste aerul cald şi umed din zona G. Mexic. Se deplasează cu o viteză de c. 110 km pe oră, distrugând totul în calea lor. S-a estimat că în interiorul vârtejului viteza atinge între 320 şi 1 000 km pe oră. Una dintre cele mai puternice t. a avut loc şi pe terit. Canadei, în zona oraşului Edmonton, la 31 iul. 1987. Se estimează că încălzirea climatică globală ar putea duce la extinderea ariilor în care se produc t. ♦ (în V Africii) furtună puternică, cu efecte catastrofale, de scurtă durată, dar cu extindere mare în suprafaţă, provocată de întâlnirea maselor de aer caid şi umed ale musonului de SV cu aerul uscat provenit din Sahara. TORNATORE, Giuseppe (n. 1956) regizor şi scenarist italian de film! Autorul unui cinematograf poetic şi adesea nostalgic, evocări ale universului copilăriei, adolescenţei şi al Siciliei natale („Povestea pianistului de pe ocean“, ,,Malena“). Premiul Oscar pentru film străin: 1988 („Cinema Paradiso“). TORNEĂLVEN [torne] elvj (fini TORNIOJOKI), fl. în N pen. Scandinave; 510 km. Izv. din L. Torne din NV Suediei, formează pe o porţiune graniţa dintre Suedia şi Finlanda şi se varsă în G. Botnic al M. Baltice. TOROCSIK [toro:t/ik] Mari (n. 1935), actriţă maghiară de teatru şi film. O prolifică şi lungă carieră o consacră drept marea doamnă a scenei (la Teatrul Naţional din Budapesta) şi a ecranului maghiar. în film, partituri dramatice de excepţie sub bagheta multor regizori din toate generaţiile („Căluşeii", „Tăcere şi strigăt", „Iubire", „Un crepuscul îndelungat"). TOROIAGA, masiv muntos în SE m-ţilor Maramureş, format din şisturi cristaline, în NV, din andezite şi dio-rite acoperite marginal de depozite sedimentare cretacice, străpunse de erupţii neogene. Alt. max.: 1 930 m (vf. Toroiaga). Relief puternic fragmentat de văi. Expl. de mangan şi forestiere. TOROjD (< fr., germ. {i}; {s}) s. n. Suprafaţă generată de o curbă închisă care se roteşte în jurul unei axe din planul curbei şi care nu o intersectează. TORON (< fr.) 1. s. n. Gaz rezultat din dezintegrarea radioactivă a toriului. în condiţii naturale se găseşte în cantităţi foarte mici în atmosferă. Prin poluare radioactivă poate atinge însă valori mai ridicate, cu efecte nocive asupra sănătăţii. 2. Grup de fire sau sârme răsucite în acelaşi sens, folosit la fabricarea produselor cablate (frânghii, sfori, aţă cablată, cabluri metalice etc.). TORONTO [terontou], oraş în SE Canadei, centru ad-tiv al prov. Ontario, situat pe ţărmul de NV al L. Ontario, pe râurile Humber, Don Valley şi Rouge; 4,75 mii. loc. (2006); 5,1 mii. loc. aria metropolitană, care include oraşele Aurora, Brampton, Markham, Mississauga, Richmond Hill şi Vaughan, formând Marele Toronto (5 903 km2). Este cel mai mare oraş al Canadei, un important centru financiar-bancar, comercial, cultural, educaţional, turistic şi unul dintre cele mai cosmopolite oraşe ale lumii, în care locuiesc peste 100 de grupuri 149 TORPILĂ -lingvistice, rasiale şi cultural-religioase (chinezi, indieni, pakistanezi, ruşi, ucraineni, evrei, greci, portughezi, români, unguri, filipinezi, sud-coreeni, latino-americani ş.a.). Vechiul oraş T. a înglobat, la 1 ian. 1998, cinci oraşe înconjurătoare care au devenit cartiere (York, East York, North York, Scarborough, Etobicoke). Nod de comunicaţii. Aeroportul Pearson situat la 27 km NV de oraş. Port. Metrou (1954). Metalurgie. Constr. aeronautice, navale, de maşini, de aparataj electric şi electrotehnic; prelucr. şi chimizarea petrolului; ind. chimică, a cauciucului, poligrafică, piei. şi încălţ., hârtiei, cosmeticii, textilă, a conf., de prelucr. a lemnului, alim. Producţie de articole de sport. Patru universităţi (University of Toronto 1827; Victoria University 1836; Reyerson Polytechnic University 1948; York University 1959). Muzeul Regal Ontario cu secţii de arheologie, etnografie, paleontologie, mineralogie, colecţii de obiecte de artă chineze şi egiptene ş.a.; Muzeul ceramicii, Galerie de artă; Planetariu; Muzeul marinei; Ontario Science Center cu exponate privitoare lâ dezvoltarea ştiinţifică şi tehnică a omenirii; Black Creek Pioneer Village (Muzeul Satului). Teatru Naţional de Balet. Orchestră simfonică, Roy Thompson Music Holl. Anual are loc (din 1879) Expoziţia naţională canadiană (78 ha). Circuit automobilistic de Formula 1. Biblioteca metropolitană. T. are 1 500 de parcuri cu o supr. totală de 8 000 ha, între care se remarcă Island Park (230 ha), Centennial Park (212 ha), High Park (161 ha, deschis publicului în 1890). Parc zoologic. Monumente: C. N. Tower (Canadian National Tower) -turn de telecomunicaţii, de observaţii Ş* de belvedere (553 m înălţime -cea mai înaltă construcţie de acest fel din lume), dat în folosinţă în 1976, reprezintă emblema oraşului T.; clădirea Parlamentului prov. Ontario (1886- 1892); Forth York (1813-1815); clădirea Primăriei vechi (1890, completată în 1899); clădirea Gării feroviare (1927); clădirea Primăriei noi construită în 1965 după planurile arhitectului finlandez Viljo Revell; Skydome (1989) - stadion ultramodern cu acoperiş rabatabil, cu 52 000 locuri, extins pe 3,2 ha, numit din ian. 2005 Rogers Center; Casa Loma, cu 98 de camere, construcţie eclectică sub forma unui castel, ridicată în anii 1900-1914 de bogătaşul Sir Henry Pellatt - azi muzeu. Numeroşi zgârie-nori în zona centrală (down town). Numeroase biserici catolice, ortodoxe şi baptiste, sinagogi, temple, moschei. în T. sunt şapte biserici ortodoxe româneşti, din care cea mai veche este biserica Sf. Gheorghe datând din 1954 (prima parohie a comunităţii româneşti din T.). Pe locul unei vechi aşezări aparţinând indienilor irochezi, ocupată de francezi în 1749va fost construit Fort Rouille (1750). în 1793, loialiştii americani ai Marii Britanii au fundat oraşul atribuindu-i numele York. Actuala denumire (care în Ib. indienilor irochezi înseamnă „loc de întâlnire") datează din 1834. TOROPEALĂ (< toropi) s. f. 1. Stare de amorţeală, de buimăceală; somnolenţă. ♦ Lâncezeală, apatie, indiferenţă. ♦ Visare, reverie. 2. Căldură mare; arşiţă, dogoare, zăpuşeală. TOROPj (< ucr.) vb. IV tranz. A aduce în stare de toropeală; a ameţi, a buimăci, a moleşi. ♦ A copleşi, a cuprinde; a năpădi. TOROS DAâLARI v. Taurus. TOROUŢIU, ps] E. (1888-1953, n. Solea), editor, critic, istoric literar, llie Torouţiu folclorist şi traducător. M. coresp. ai Acad. (1936). Germanist („Heinrich Heine şi heinismul în literatura română"). A strâns într-o monumentală culegere (13 tomuri, în colab. parţială cu Gh. Cardaş) corespondenţa junimiştilor şi sămănătoriştilor („Studii şi documente literare"). Alte op.: „Carmen Sylva în literatura română", „Modernismul"). Traduceri. TORPEDOU (< fr.) s.n. Perete care separă locul conducătorului de cel al motorului într-un autovehicul şi pe care se fixează instrumentele de bord. TORPILA (< fr.) vb. I tranz. 1. A ataca şi a lovi un vas inamic cu o torpilă. ♦ Fig. A submina, a face să eşueze un plan, a acţiune etc. 2. A efectua operaţia de producere a exploziei comandate de la suprafaţă în interiorul găurii de sondă, cu ajutorul unei torpile (2), în scopuri diferite (de ex. pentru salvarea garniturii de prăjini prinse accidental la puţ). TORPILĂ (< fr.) s. f. I. 1. Proiectil submarin, prevăzut cu motor propriu şi cu încărcătură de exploziv, care poate fi lansat de la bordul unei nave, dintr-un avion sau de pe coastă, în scopul distrugerii navelor inamice. în 1866 inventatorul britanic Robert Whitehead (1823-1905) a brevetat prima t. submarină. 2. Recipient cu exploziv folosit pentru a face o torpilare (2). II. Peşte marin răpitor, vivipar, cu scheletul cartilaginos, din familia Torpedinide, ordinul Raiforme, cu corpul turtit dorsoventral, piele nudă, înotătoare caudală scurtă şi două înotătoare dorsale proeminente, înzestrat cu organe speciale care produc descărcări electrice puternice. Există c. 35 specii răspândite în apele tropicale şi subtropicale ale oceanelor Atlantic, Pacific şi Indian. <0> T. marmorată are o lungime de 1-5 m (Torpedo marmorata). O specie din Toronto. Vedere generală TORPILOR 150 Oc. Atlantic poate atinge c. 1,8 m lungime (Torpedo nobiliana). TORPILOR (< fr.) s. n. Navă de luptă de tonaj mic (300-400 t), rapidă, echipată cu instalaţii de lansat torpile. TORQUEMADA [torkemada], Tomâs de (c. 1420-1498), călugăr dominican spaniol. Numit (1483) de regii catolici Ferdinand şi Isabela ca prim inchizitor general al posesiunilor spaniole, iar de papa Innocenţiu VIII, mare inchizitor (1487). Autor al codului de legi al Inchiziţiei. Simbol al fanatismului religios şi al persecuţiei. TORR (< fr. {i}; {s> n. pr. E. Torricelli) s.m. Unitate de măsură a presiunii, egală cu presiunea exercitată de o coloană de mercur înaltă de 1 mm la temperatura de 0°C. TORRENS, lac sărat în SSE Australiei, la 345 km NV de Adelaide; 5,78 mii km2; 240 km lungime; 65 km lăţime; ad.: 28 m. Descoperit în 1839 de Edward J. Eyre şi denumit astfel în onoarea colonelului Robert Torrens, şeful Comisiei de colonizare a Australiei de Sud. TORRE NILSSON, Leopoldo (1924-1978), regizor, scenarist şi producător argentinian de film. Creator foarte personal a cărui operă ambiţioasă se articulează în jurul unor teme recurente (incomunicabilitatea, claustrarea, obsesia păcatului, pierderea inocenţei) pe care le tratează într-un stil baroc cu inserţii expresioniste şi simbolice („Casa îngerului", „Piele de vară", „Martin Fiero“, „Piedra Libre“). TORRENTE BALLESTER, Gonzalo (1910-1999), scriitor spaniol. Drame, eseuri şi romane de factură ironică şi satirică („Insula zambilelor smulse", „Cine ştie dacă vântul se va târî spre infinit"). TORRE6N, oraş în NE Mexicului (Coahuila), situat pe râul Nazas, la 1 120 m alt.; 577,4 mii loc. (2005); 1,1 mii. loc. (aglomeraţia urbană). Nod feroviar. Aeroport. Expl. de argint, zinc, cupru, plumb. Constr. de maşini agricole. Ind. metalurgiei feroase (oţel) şi neferoase, chimică, textilă, alim. Fondat în 1893. Oraş din 1907. TORRES [torres] 1. Luis Vâez de ~ (sec. 16-1613), navigator spaniol. A explorat pentru prima dată ţărmul Australiei şi ins. Noua Guinee (demonstrând că este o ins. uriaşă), descoperind (1606) str. care-i poartă numele. A descoperit ins. Tahiti şi Arh. Noile Hebride. 2. Str. între pen. York (Australia) şi ins. Noua Guinee, care leagă apele M. Coralilor (Oc. Pacific) cu cele ale M. Arafura (Oc, Evangelista Torricelli Indian). Lăţime minimă: 130 km; ad. maximă: 14 m. Presărată cu numeroase ins. coraligene. Descoperită în 1606 de T. (1) si redescoperită în 1770 de J. Cook. TORRES BODET, Jalme (1902— 1974), scriitor mexican. Carieră diplomatică; director general (1948-1952) al UNESCO. Lirică influenţată de simbolismul şi suprarealismul francez, cu o imagistică vie şi bogată, într-un stil ironic şi concis („Fervoare", „Inima delirantă", „Frontiere"). Romane experimentale („Educaţia sentimentală", „Umbre"). S-a sinucis. TORRES QUEVEDO [torres kebedo], Leonardo (1852-1936), inginer şi matematician spaniol. Cercetări privind dezvoltarea inteligenţei artificiale. Precursor al calculului automatic, a creat maşini capabile să găsească soluţii pentru ecuaţiile algebrice; a realizat un automat pentru jocul de şah. Unul dintre primii care a folosit undele herţiene pentru telecomandă. A construit un teleferic peste cascada Niagara. TORRICELLI [torricelli], Evangelista (1608-1647), fizician şi matematician italian. Prof. la Univ. din Florenţa. Elev al lui G. Galilei. A pus în evidenţă existenţa presiunii atmosferice şi a vidului (1643), construind primul barometru (tubul T.). Contribuţii la studiul curgerii lichidelor (legea T.), în geometrie (o metodă de calculare a tangentei într-un punct al unei curbe — „Lucrări de geometrie"). TORRIJOS HERRERA [torrjhos erreraj, Omar (1929-1981), general şi om politic panamez. Conducător al loviturii de stat din 1968, a devenit şef al statului în 1972. A negociat (1977) tratatul privind zona Canalului Panama cu Jimmy Carter, preşedintele S.U.A.; în acelaşi an s-a retras de la putere. Mort într-un accident de avion. TORROJA Y MIRET [torroha i miret], Eduardo (1899-1961), inginer constructor spaniol. Prof. univ. la Madrid. Unul dintre principalii promotori ai tehnicii şi plasticii betonului armat (Pieţele acoperite din Basel şi Algeciras, tribunele Hipodromului Zarzuela din Madrid, Clubul Tâchira din Caracas). Lucrări teoretice. TORS1 (< toarce) s. n. Faptul de a toarce (1). TORS2 (< fr., it.) s. n. 1. Partea superioară a trupului omenesc, fără membre (şi fără cap); trunchi. 2. Sculptură reprezentând un trup omenesc fragmentat, din a cărei compoziţie lipsesc membrele şi adesea capul. TORS3, TOARSĂ (< toarce) adj. (Despre materii textile) transformat în fire; răsucit. TORSADĂ (< fr.) s. f. Motiv decorativ care imită o funie răsucită. Este frecventă în plastica arhitectonică românească de lemn sau de piatră; de asemenea era folosit la ornamentarea vechilor manuscrise şi tipărituri. T0RSHAVN v. Thorshavn. TORSIO- (< lat., fr., it) Element de compunere cu semnificaţia „răsucire", „torsiune", cu ajutorul căruia se formează adjective, substantive şi verbe. TORSIOGRAF (< fr.; {s} torsio- + gr. graphein „a scrie") s. n. Aparat de măsurat, folosit pentru înregistrarea grafică a deformaţiilor barelor supuse la torsiune. TORSIOMETRU (< fr.; {s} torsio-+ gr. metron „măsură") s. n. Instrument pentru determinarea torsiunii torsadă de la Palatul Mogoşoaia (1702) î*1 TOSCAN firelor textile prin stabilirea numărului de torsionări pe 1 m de fir. •f TORSIONA (< torsiune) vb. I tranz. A prelucra un material prin răsucire. TORSIUNE (< fr.) s. f. 1. Răsucire. + Indice care arată gradul de torsionare a unui semitort, exprimat prin numărul de răsuciri pe unitatea de lungime. 2. (MAT.) T. unei curbe (din spaţiu) într-un punct (al ei) = limita raportului dintre unghiul planelor osculatoare (în punctul dat şi cel vecin lui) şi lungimea arcului de pe o curbă situat între punctul vecin şi cel dat. 3. (MED.) Răsucire a unui segment al unui organ alungit în jurul axului său longitudinal (ex: t. intestinală, t. gastrică, t a cordonului spermatic). Este o urgenţă chirurgicală datorită faptului că are loc întreruperea circulaţiei sangvine pe segmentul afectat, putând evolua spre gangrenă. TORSOR (< fr.) s. m. Ansamblu constituit din doi vectori — rezultanta unui sistem de vectori (forţe sau impulsuri) ce acţionează asupra unui corp şi momentul rezultant al acestora faţă de un punct — care permite aprecierea efectului sistemului asupra corpului. TORT (lat. tortus) s. n. 1. Fir tors de in, de cânepă etc. ♦ Legătură sau scul din astfel de fire. 2. Ţesătură din fire de in sau de cânepă, făcută în gospodăria ţărănească. TORT (TORTĂ s. f.) (< germ.) s. n. Prăjitură făcută din straturi alternante de aluat şi de cremă, acoperită cu o glazură şi ornamentată. TORTjCOLIS (< fr.; {s} lat. tortus «răsucit" + collum ,,gâf) s. n. Simptom caracterizat prin înclinarea Şi răsucirea laterală a capului, din cauza unor contracturi musculare. , Este însoţit de durere şi de limitarea mişcărilor. Poate fi congenital sau dobândit (traumatisme, afecţiuni neurologice etc.) TORTILLA (cuv. sp.) Plăcintă din făină de porumb. TORTOLA, ins. pr. în arh. Virgine (Virgine Britanice), în E M. Caraibilor (N Arh. Antilele Mici); 54,4 km2; 19 km lungime; 5 km lăţime. Oraş Pr-: Road Town. Alt. max.: 550 m (Mt. Sage). Trestie de zahăr, fructe tropicale; creşterea animalelor. Colonie a Marii Britanii (din 1666). TORTOMAN, com. în jud. Constanţa, situată în pod. Carasu, pe [aul omonim; 1 759 loc. (2008). Până în 1993 satul T. a făcut parte din com. Siliştea. TORTONIAN, subetaj al Miocenu-lui Superior caracterizat prin depozite marine şi lagunare, prin prezenţa unei faune de lamelibranhiate, gasteropode etc. şi prin alge calcaroase. TORTOSA v. Ţarţus. TORTUGA 1. v. La Tortuga. 2. (île de la Tortue), ins. haitiană în V Oc. Atlantic, la NNV de ins. Hispaniola, la 8 km N de oraşul Port-de- Paix (Haiti); 220 km2; 32 km lungime; 6 km lăţime. Alt. max.: 340 m. A devenit faimoasă după anul 1625, când pe această ins. s-au stabilit piraţii englezi, de unde plecau în incursiuni de atac asupra navelor spaniole, franceze sau din alte ţări. TORTUOZITATE (< fr.) s. f. Caracteristică a unor reţele de canale capilare, în special din masa rocilor sau din sol, de a prezenta o structură complicată de interconexiuni, astfel încât fluidele care le străbat parcurg drumuri sinuoase şi întortocheate. TORTURA (< fr.) vb. I tranz. A supune la chinuri, la cazne trupeşti şi p. ext. psihice; a schingiui, a chinui. ♦ (Despre stări sufleteşti) a roade, a frământa, a obseda. TORTURĂ (< fr., lat.) s. f. Suferinţă mare fizică sau morală; chin, caznă, supliciu. TORŢĂ (< it., ngr.) s. f. 1. Faclă, făclie. 2. (FIZ.) Tip de descărcare electrică asemănătoare unei flăcări, care apare pe conductoarele de înaltă frecvenţă. TORŢEL (< tort) s. m. (BOT.) Cuscută. TORŢIONAR (< fr.) adj., s.m. (Persoană) care torturează, care chinuie pentru a smulge mărturisiri sau din sadism. TORUfi [torun], oraş în partea central-nordică a Poloniei, situat pe Vistula, la 177 km NV de Varşovia; 207,3 mii loc. (2006). Port fluvial. Nod feroviar. Constr. navale şi de aparataj electrotehnic. Ind. metalurgică, chimică, textilă, poligrafică, de prelucr. a lemnului, alim. Filatură de lână. Producţie de instrumente de precizie. Centru comercial. Universitatea „Nicolaus Copernicus" (1945). Muzeul şi Teatrul „Pomerania“. Primărie în stil gotic (sec. 13-15). Bisericile Sf. loan, Sf. Maria, Sf. lacob (sec. 13-15), în stil gotic. Fragmente de ziduri medievale. Turn de 35 m înălţime, cu înclinare de 1,4 m. Oraşul medieval a fost inclus (din 1997) în Patrimoniul cultural universal. Important centru comercial, cedat cavalerilor Ordinului teutonic, care au ridicat aici un castel (1230-1231). Oraş din 1233/1236. Membru al Ligii Hanseatice. în 1454 stăpânirea cavalerilor teutoni a fost înlăturată. Prin Tratatul de Pace din 1466, care punea capăt Războiului de 13 ani (1454-1466) dintre Ordinul teutonic şi Regatul Poloniei, T. a fost declarat oraş liber sub administraţie poloneză. Alipit Prusiei (1793), apoi a făcut parte din Marele Ducat al Varşoviei (1807-1815); a revenit Prusiei, până în 1919, când a reintrat în componenţa Poloniei. La T. s-au semnat, în Ev. Med., două tratate de pace între Regatul Poloniei şi Ordinul teutonic (1 febr. 1411 şi 19 oct. 1466), precum şi un Tratat de alianţă între Rusia, Polonia şi Saxonia (9/20 oct. 1709). TORY [tp:ri] (cuv. engl.) subst. Denumire dată membrilor partidului politic englez creat în a 2-a jumătate a sec. 17, care la mijlocul sec. 19 a devenit Partidul Conservator englez, în monarhia constituţională engleză a alternat la putere cu partidul whig. TORY [torjj, Geoffroy (c. 1480-1533), tipograf, gravor şi scriitor francez. A revoluţionat arta tipografică, folosind accentele, apostroful şi sedila; a răspândit în Franţa caracterele romane. Autorul unui renumit tratat de caligrafie şi imprimare. TOSCAN (< it., fr.; {s} n. pr. Toscana) adj., s.m. şi f. 1. (La m. pl.) Populaţie care locuieşte în Toscana; (la sg.) persoană care face parte din populaţia de bază a Toscanei sau este originară de TOSCANA 152 acolo. 2. Adj. Din Toscana, specific Toscanei. Ordin t. = ordin arhitectonic caracterizat prin coloana cu fus scurt şi fără caneluri, prin arhitrava îngustă şi prin absenţa ornamentaţiei. Ol este o reelaborare a ordinului doric, folosit în arhitectura Romei antice. TOSCANA, reg. în Italia Centrală, la M. Tireniană; 23 mii km2; 3,63 mii. loc. (2006). Oraş pr.: Florenţa. Expl. de marmură, de petrol, mercur şi metale neferoase. Metalurgie. Constr. navale; produse chimice şi textile. Numeroase izv. minerale. Pomicultură, viticultură, cereale. Creşterea animalelor. Turism. în Antic, locuită de etrusci. Cucerită de romani (sec. 5-281 î.Hr.), care au numit-o Tuscia. Stăpânită succesiv de goţi, heruli, ostrogoţi, bizantini, longobarzi (care au creat aici un ducat, 568-774, cu centrul la Lucca) şi franci (sec. 5-8). Comitat carolingian (din 812), a devenit marchizat, care şi-a încheiat existenţa odată cu moartea contesei Matilda (1076-1115) fără urmaşi direcţi. Lăsându-şi bunurile Papalităţii, a provocat reaţia Sf. Imperiu Roman, care a contestat validitatea testamentului, situaţie de care au profitat oraşele toscane (Lucca, Pistoia, Siena, Florenţa, Arezzo ş.a.) pentru a se emancipa. De la sfârşitul sec. 13, Florenţa începe să-şi dobândească o poziţie dominantă în T., iar reprezentanţii familiei Medici se înstăpânesc la conducerea Republicii florentine (din 1434), prin Cosimo, urmărind să creeze un mare stat florentin, încercând să realizeze unitatea politică a T. După restaurarea lui Alexandru de Medici la conducerea Florenţei (1530) cu ajutorul armelor împăratului Carol V, suveranul Habsburg l-a făcut duce ereditar (1 mai 1532), iar succesorul său, Cosimo I cel Mare (1537-1574), reuşind să aibă în stăpânire aproape întreaga T., a primit, la 27 aug. 1569, din partea papei Pius V, titlul de mare duce al T. La moartea lui Gian Gastone de Medici (9 iul. 1737), fără urmaşi direcţi, Marele ducat al T. a revenit, în urma tratativelor franco-austriece, lui Fran-cisc de Lorena, soţul Măriei Terezia, întemeietorul dinastiei de Habsburg-Lorena. Remarcabilă a fost domnia marelui duce Leopold I (1765-1790, ce a devenit împărat, ca Leopold II, 1790-1792). în urma conflictului cu Franţa, T. a fost invadată în două rânduri de trupele franceze (1799 şi 1800), iar prin Tratatul de pace de la Luneville (9 febr. 1801) Marele ducat al T. a fost transformat în Regatul Etruriei, dependent de Franţa (1801-1807). Anexat Franţei (1807), la 2 mart. 1809 Napoleon I Bona-parte a reînfiinţat Marele ducat al T., la cârma căruia a numit-o, a doua zi, Arturo Toscanini pe sora lui cea mică, Maria Ana Elisa Bacciocchi (până în 1814). în urma Congresului de pace de la Viena (1814-1815), Ferdinand III de Habsburg a fost restaurat (1814/ 1815-1824); lui i-au succedat Leopold II (1848-1849, 1849-1859), a cărui domnie i-a fost întreruptă de revoluţie, ce a instituit Republica Toscana. în urma unui plebiscit, ducatul a fost lichidat, iar T. a fost unită (la 22 mart. 1860) cu Regatul Sardiniei (din 1861, Regatul Italiei). Reg. T. a suferit importante distrugeri în al Doilea Război Mondial, îndeosebi în timpul retragerii trupelor germane (1944) şi a marilor inundaţii din 1966. TOSCANELLI, Paolo dai Pozzo (1397-1482), astronom şi matematician italian. A colaborat cu Brunelles-chi la studiul geometriei cupolei Domului din Florenţa şi a realizat (1468) „Gnomonul solstiţial“ în biserica Santa Maria del Fiore, cu ajutorul căruia poate fi determinată înclinarea eclipticii. TOSCANINI, Arturo (1867-1957), dirijor italian. Repertoriu deosebit de vast, intransigenţă artistică. A dirijat pe mari scene ale lumii, în principal la teatrul de operă „La Scala" din Milano (între 1898 şi 1929, cu întreruperi), iar în 1929 emigrează în S.U.A., unde conduce, la New York, Filarmonica şi teatrul „Metropolitan Opera“. Fondează N.B.C. Orchestra (în 1937), cu care susţine numeroase concerte radiodifuzate (până la retragerea din 1954). Dirijor de operă fără rival (mai ales Verdi), rămâne şi unul dintre cei mai mari dirijori de muzică simfonică, remarcabil prin intensitatea trăirii, simţul dramatic şi claritate. TOŞKENT (TAŞKENT), cap. Uzbekistanului, situată într-o oază din zona premontană a m-ţilor Tianshan, la 60 km aval de confl. râului Circik cu Sîrdaria; 2,18 mii. loc. (2005). Aeroport. Constr. de maşini, aparataj electrotehnic. Ind. chimică, textilă, de prelucr. a lemnului şi a tutunului, piei., cosmeticii şi alim. Universitate (1920); Academie de Ştiinţe (1943). Teatrul de operă şi balet „A. Navoi“. Muzee. Parcuri. Mausoleul Zainudin-Baba (sec. 12-15), medresele Barak-Han şi Kukeldash (sec. 16). Atestat din Antic. în sursele chineze din sec. 2-1 î.Hr., a cunoscut de-a lungul sec. mai multe denumiri; în sec. 11 a apărut sub numele de T. („Oraşul din piatră") la învăţatul enciclopedist arab al-Biruni. A făcut parte din Kaganatul turcic, iar la începutul sec. 8 a fost cucerit de arabi. în sec. 9 şi-a mutat vatra la NV de vechea aşezare. S-a aflat, succesiv, sub stăpânirea Samanizilor (sec. 9-10), Karahanizilor Toşkent. Medresa Kukeldash 153 TOTEMIC şi Karaqidanilor (sec. 10-13). Cucerit şi distrus (în 1214) de conducătorul Horezmşah Ala ad-Din Muhammad (1200-1221), care a ordonat şi strămutarea populaţiei oraşului. Reclădit, la sfârşitul sec. 14, de marele cuceritor mongol Timur cel Şchiop. Important centru comercial situat pe unul dintre drumurile care legau Europa de Orient. Cucerit şi stăpânit de Şeibanizii uzbeci (sec. 16), apoi de Hanatul Buharei (sec. 16-18), iar de la începutul sec. 19 de Hanatul Kokand. Din 1865 a intrat în componenţa Imp. Rus. Vatra actualului oraş datează din a doua jumătate a sec. 19, la E de vechiul T. între 1918 şi 1924 a fost capitala R.S.S. Autonome Turkestan, în 1924 a intrat în componenţa R.S.S. Uzbekistan, a cărui capitală a devenit în 1930. A suferit mari distrugeri în urma cutremurului din apr. 1966, când peste 300 000 de persoane au rămas fără adăpost. Refăcut în deceniul următor. Odată cu proclamarea independenţei Republicii Uzbekistan (31 aug. 1991), devine capitala noului stat. TOT, TOATĂ (lat. totus) adj. nehot., pron. nehot., adv., s. n. I. Adj. nehot. 1. (La sg.) Din care nu lipseşte nimeni sau nimic, cât există, cât este (de mare), cât durează; întreg, complet, integral, deplin. Loc. Cu tot... = în ciuda..., în pofida... ♦ (Redă ideea de superlativ) Cum nu există (altul) mai mare, mai mult. <0* Loc. De tot = cum nu se poate mai mult. 2. (La sg.) Fiecare (dintre...) La tot rădvanul, patru cai. + Determinând un cuvânt care redă o noţiune de timp, precedat de prep. „în“ sau pop., „pe“, exprimă ideea de repetare periodică; în toată sâmbăta vine acasă. Loc. De toată ziua sau de toate zilele = de fiecare zi; de purtare, obişnuit. Peste tot (locul) = pretutindeni. 3. (La pl.) în număr sau în serie completă. 4- Loc. adv. în toate părţile = în orice loc, pretutindeni. Cu toate acestea = totuşi. + Alcătuieşte, împreună cu un numeral cardinal, un numeral colectiv: trei, Doamne, şi toţi trei! II. Pron. nehot. 1. (La pl., cu nuanţă de num. nehot.) Lucrurile sau fiinţele care intră în discuţie sau care sunt de acelaşi fel, fără să lipsească vreunul. Suntem cu toatele acasă. -O- Loc. înainte de toate = în primul rând, mai presus de orice considerente. Cu toate că... = măcar că, deşi. ♦ (Precedat de „şi“ rezumă o enumerare) Celelalte, restul. ♦ Expr. Toate ca toate, dar... (sau însă...) = restul ar mai merge, dar... 2. (In formă de sg. tot, totul) Lucrurile care, (luate) împreună, formează un ansamblu. 4- Loc. Cu totul [şi cu totul) sau (pop.) cu totului tot = a) în întregime, pe de-a-ntregul, cu desăvârşire; b) în total. De tot = a) în întregime, cu desăvârşire; b) pentru totdeauna, definitiv; c) extrem de... foarte. Cu tot cu... = împreună, la un loc. <0- Expr. Asta-i tot sau atâta(-i) tot = atât şi nimic mai mult. III. Adv. 1. (Exprimă continuitatea, persistenţa) Şi acuma, în continuare, încă: Tot mai plouă: (în fraze negative) nici (până) acuma, nu... Tot n-a venit. ♦ Tot timpul, mereu veşnic; întruna, permanent. Expr. Să tot aibă... (sau să fie... etc.) = ar putea să aibă... (sau să fie... etc.). ♦ In orice împrejurare sau situaţie, totdeauna. ♦ De repetate ori, adesea. ♦ (Arătând gradarea intensităţii) Din ce în ce, mai. 2. (Indică identitatea, similitudinea, simultaneitatea) De asemenea, la fel, în acelaşi chip. ^ Expr. Tot aşa (sau astfel, atâta, acelaşi) = exact aşa (sau astfel, atâta, acelaşi), întocmai. ♦ în corelaţie cu „aşa“ sau „atât de...“ formează comparativul de egalitate: se considera tot aşa de deştept. ^ Expr. Mi-e tot atâta = mi-e perfect egal, mi-e indiferent. ♦ (Urmat de substantive sau pronume, arată că fiinţa sau lucrul respectiv revine, reapare într-o situaţie similară) Iarăşi, din nou, ca totdeauna. ♦ în întregime, pe de-a-ntregul, complet. ♦ De fiecare dată, cu regularitate, întotdeauna. 3. Şi astfel, şi aşa, oricum. ♦ Totuşi, şi încă. + Subliniază o afirmaţie, o constatare, o concluzie: vezi, tot florile mele sunt mai frumoase. IV. S. n. 1. întreg, unitate, totalitate. ♦ Fig. Lume, univers. 2. Fig. (Art.) Lucru esenţial (la care se reduc toate celelalte). TOTAL, -Ă (< fr.) adj., s. n. 1. Adj. Care cuprinde totul; întreg, complet. ♦ General. ♦ Fig. Cât se poate de mare; deplin, desăvârşit. 2. S. n. întregul care rezultă din reunirea tuturor părţilor. ♦ Sumă care rezultă dintr-o adunare. ^ Loc. în total = una peste alta, cu totul, în întregime. TOTALITAR, -A (< fr.) adj. (Despre state, regimuri şi concepţii politice) care aplică sau preconizează dictatura unei minorităţi (partid unic), majoritatea populaţiei fiind lipsită de drepturi şi libertăţi. TOTALITARISM (< fr.) s.n. Formă de regim dictatorial bazat nu doar pe teroare, ci şi pe sprijinul maselor mobilizate printr-o ideologie care preconizează schimbări sociale radicale. T. presupune un control complet al statului şi scoaterea în afara legii a opoziţiei şi a oricărei asociaţii autonome. Adoptat de G. Gentile pentru a descrie statul fascist ideal, termenul este aplicat deopotrivă şi regimurilor comuniste. în regimurile totalitare autoritatea politică este exercitată de partidul unic (partidul stat), conţinutul specific al ideologiei fiind mai puţin semnificativ în raport cu preocuparea de a forma gândirea populaţiei printr-un control absolut al comunicării. TOTALITATE (< fr.) s. f. Numărul complet al lucrurilor sau fiinţelor despre care se discută, ansamblul lucrurilor sau fiinţelor care se leagă între ele. ♦ Tot, total; întreg. TOTALIZA (< fr.) vb. I tranz. A face totalul, a aduna. ♦ A întruni un număr de..., a însuma. TOTALIZATOR (< fr.) s. n. Aparat care totalizează mecanic o serie de numere. TOTALMENTE (< it., fr.) adv. Cu totul, în întregime, complet. TOTDEAUNA (< tot + de + a + una) adv. 1. în tot timpul, în toată vremea; pururea, mereu. -0- Loc. Pentru totdeauna = definitiv; pentru vecie. 2. De fiecare dată, în orice ocazie. De obicei, de regulă. TOTEM (< fr. {i}; de la cuv. algonkin ototeman „el e rudă cu mine“) s. n. Simbol mitic (animal, plantă, mai rar un obiect) al eroului eponim al unei ginţi sau fratrii în sistemul organizaţiilor tribale; este cultivat spre binele comunităţii care şi-l simbolizează. TOTEMIC, -Ă (< fr. {i}) adj. Care ţine de totem, privitor la totem. <0* Stâlp t. = element caracteristic culturii amerindienilor de pe coasta de NV a Americii de Nord, de la Vancouver până în Alaska. Realizaţi din arbori de mari dimensiuni (adesea din tuia uriaşă), s.t. erau sculptaţi şi pictaţi cu motive tradiţionale: cei care decorau faţadele caselor înfăţişau originile mitice ale familiei, iar cei ridicaţi în totem TOTEMISM 154 Totd decursul unor ceremonii speciale erau s.t. funerari, fiind împodobiţi cu emblemele familiei defunctului. TOTEMjSM (< fr. {i}) s. n. Cult al totemului; complex de credinţe şi ritualuri apărute în comunităţile primitive, legate de credinţa în legături de rudenie dintre un grup de oameni şi unele specii de animale şi plante (uneori obiecte şi fenomene ale naturii), considerate totem al grupului dat. TOTEŞTI, com. în jud. Hunedoara, situată în V depr. Haţeg, la poalele de SE ale m-tilor Poiana Ruscă; 1 873 loc. (2008). Halte de c.f. (în satele Cârneşti şi Păclişa). Nod rutier, în satul Păclişa se află un spital de neuropsihiatrie. Pe Râu Mare, în arealele satelor Cârneşti, T. şi Păclişa, au fost construite hidrocentralele Cârneşti I (15,9 MW, intrată în funcţiune în 1988), Cârneşti II (11,5 MW, 1988), Totesti I (15,9 MW, 1988), Toteşti II (15,9 MW, 1989), Păclişa (15,9 MW, 1988). Pomicultură. Punct fosilifer (dinozauri pitici) inclus în arealul ^ Geoparcului Dinozaurilor -Haţeg. în satul T., atestat documentar în 1416, au fost descoperite (1889) mai multe brăţări din aur datând din perioada dacică, precum şi o fibulă din bronz de la sfârşitul Epocii fierului. Castel (sec. 18), în satul Păclişa. TOTH [to:t] Arpâd (1886-1928), poet ungur. Versuri parnasiene şi simboliste, de o înaltă virtuozitate stilistică („Serenadă în zori“, „Bucuria se risipeşte", „De la suflet la suflet11). TOT1LA (BADUILA), rege al ostrogoţilor (541-552). Sprijinindu-se pe coloni şi sclavi, a luptat timp de un deceniu împotriva armatelor bizantine, comandate de Belizarie şi Narses, obţinând un şir de victorii şi recucerind aproape întreaga^ Pen. Italică, inclusiv Roma în 546. înfrânt şi rănit mortal în lupta de la Busta Gallorum lângă actualul Gualdo Tadino (552) împotriva bizantinilor conduşi de Narses. TOTLEBEN, Eduard Ivanovici, conte (1818-1884), inginer militar şi general rus. A condus lucrările de fortificare a oraşului Sevastopol în timpul asediului din 1854-1855. în Războiul Ruso-Româno-Turc (1877-1878) a comandat operaţiunile de asediere a Plevnei. TOTO (pe numele adevărat Antonio de Curtis Gagliardi Griffo Foccas) (1898-1967), actor italian de teatru şi film. Supranumit „principele comediei11. Format la şcoala teatrului de revistă şi de pantomimă, este creatorul unui personaj care-i poartă numele, un om de cauciuc într-o permanentă agitaţie, generator de gaguri gestuale. Pe ecran este protagonistul a peste 100 filme, majoritatea brodate în jurul personajului său („Totd contra Macis-te“, „Totd sexy11 „Totd diabolicus11 etc.), dar şi în comedii unde joacă roluri mai complexe („Aurul Neapo-lelui11, „Veşnicii necunoscuţi11, „Păsăroi şi păsărele11). TOTODATĂ (< tot + o + dată) adv. în acelaşi timp, simultan, concomitent. TOTONACI (cuv. amerindian) s.m. pl. Grup amerindian din E Mexicului, aşezaţi în câmpia litorală a G. Mexic şi pe latura externă a m-ţilor Sierra Madre de Est. Cultivatori de porumb, fasole, cafea şi crescători de bovine. Renumiţi pentru o ceremonie specifică, dansul acrobatic al „oamenilor zburători11. Vorbesc limba totonacă, din familia totonacan a limbilor amerindiene. In perioada demaximă înflorire (300-900), au construit complexul de la El Tajin. Capitala lor, Cempoala (Zempoala), a fost distrusă şi jefuită de H. Cortes. TQTUNA (< tot + una) adv. (Pe lângă verbul a fi) La fel, acelaşi lucru. TOTUŞI (< tot) conj. Cu toate acestea, în ciuda celor spuse, fără a ţine seamă de cele anterioare. TOUAMOTOU v. Tuamotu. TOUBKAL, Djebel ~ [djebel tub-kal], vf. în masivul Atlasul înalt, cea mai mare alt. din Africa de Nord (4 165 m). Parc Naţional (360 km2, 1942). Situate pe terit. Marocului. TOUBOUAI v. Tubuai. TOUGGOURT (TUGGURT), oraş în Algeria, situat într-o oază străbătută de Oued Rhir din NE ţării, la 161 km S de Biskra; 113,6 mii loc. (1998). Centru de expl. petrolului. Curmale. TOULON [tulo], oraş în SE Franţei (Provence), situat pe Coasta de Azur, la 48 km ESE de Marsilia; 166,8 mii loc. (2005); 519,6 mii loc. (1999). (aglomeraţia urbană). Aeroport. Port şi pr. bază navală franceză la M. Mediterană. Arsenal. Constr. şi reparaţii navale, de echipament aeronautic şi electronic (laboratoarele „Ifremer11) şi de maşini electrice; ind. chimică, tipografică, încălţ., hârtiei, ceramicii, cosmeticii (săpun) şi alim. (vinuri). Piaţă pentru peşte. Feribot cu ins. Sardinia şi Corsica. Plaje. Turism. Muzeu de Artă şi Muzeu na- Toulon. Vedere generală 155 TOURâ val. Catedrala Sainte-Marie Majeure (sec. 12-17), reconstruită după distrugerile din timpul celui de al Doilea Război Mondial. Primărie (sec. 17). Henric IV a construit la T. un arsenal (1595). Lucrările lui Vauban în port (între 1679 şi 1701) au dus la crearea la T. a bazei flotei franceze în M. Mediterană. Asediul de la ~ (29 aug. -19 dec. 1793). Ca urmare a ocupării T. (baza navală şi arsenalul) de către flota anglo-spaniolă (aug.), cu ajutorul regaliştilor francezi, forţele militare fidele Revoluţiei franceze au organizat asediul T., încheiat cu incendierea flotei engleze, eliberarea oraşului şi portului. Cu acest prilej s-a remarcat tânărul Napoleon Bonaparte, comandantul unei baterii de artilerie, care a fost avansat la gradul de general de brigadă. în dec. 1942, după ocuparea de către Germania a „zonei libere“, flota franceză s-a sabordat. TOULOUSE [tulu:z], oraş în S Franţei (Languedoc), situat pe fl. Garonne, la confl. cu Canal du Midi, la 214 km SE de Bordeaux; 390,4 mii loc. (2005). Port fluvial. Aeroport. Nod feroviar. Metalurgia cuprului şi a plumbului. Constr. de avioane şi de aparataj electrotehnic; ind. chimică (îngrăşăminte), poligrafică, a explozivilor, textilă, a conf., hârtiei, încălţ., de prelucr. a tutunului, alim. Universitate (1229). Muzeu de artă; „Academie des Jeux Floraux“ (1323), fondată de un consistoriu de şapte trubaduri care premia anual un poem închinat lui Dumnezeu sau Fecioarei, învingătorul primea o violetă de aur. Observator astronomic. Grădină botanică. Monumente: bazilica Saint-Ser-nin (1080-sec. )2), în stil romanic; catedrala Saint-Etienne (sec. 12-13), în stil gotic; bisericile Iacobinilor (sec. 13, cu adăugiri succesive) şi Notre Dame de la Dalbade (sec. 16). Turism. Anticul Tolosa, a fost cucerit de la celţi de către romani (106 Î.Hr.). Capitală a Regatului vizigot (419-507) a fost cucerit de regele franc Clovis la 507. Reşedinţă a Regatului Aquitaniei (sec. 8) şi apoi, din 849 până în 1271, a comitatului T., când a fost integrat Regatului francez TOULOUSE [tulu:z] (cuv. fr.) s. f. Rasă de gâşte creată în Franţa, cu penajul cenuşiu, caracterizată printr-o producţie bună de carne, puf şi fulgi. Este folosită şi pentru obţinerea pateului de ficat. TOULOUSE-LAUTREC [tulu:z-lotrek], Henri de (1864-1901), pictor şi litograf francez. Aflat sub influenţa lui Degas şi mai ales a stampelor japoneze, îşi formează un mod de expresie original. Subiectele sale favorite sunt luate din lumea cabaretelor din Montmartre. Lucrări remarcabile prin arabescul expresiv al desenului incisiv şi sintetic, prin coloritul într-o gamă redusă, în tente plate şi largi, prin extrema simplificare a siluetelor şi a figurii („Dansul de la Moulin-Rouge“ „Yvette Guilbert11, „Jane Avril, dansând11, „La Goulue11, „Femeie tânără şezând11, ciclul „Circul11). Serii de litografii. Contribuţie importantă la dezvoltarea artei afişului modern („Artizanul modern11, „Ambasadorii11, „Eldorado11). TOURAINE [turen], prov. istorică în NV părţii centrale a Franţei, cuprinzând mare parte din bazinul Loarei. Oraş pr.: Tours. Cereale, plante tehnice şi furajere. Viticultură şi pomicultură. Legumicultură. Creşterea animalelor pentru carne şi lapte. Locuită în Antic, de gallii turoni - de unde provine numele reg. şi a capitalei sale -, mai târziu s-a aflat în stăpânirea romanilor, vizigoţilor (sec. 5) şi francilor (din 507). Parte a Regatului merovingian al Austrasiei, a devenit comitat ereditar (sec. 10), Toulouse. Bazilica St. Sernin Henri de Toulouse-Lautrec. „Roşcata" râvnit şi disputat de familiile Blois şi Anjou, a devenit, din 1044, fief al contelui de Anjou Geoffroi II Ciocanul (1040-1060). Anexat domeniului Coroanei franceze de către regele Filip II August în 1203-1205, fapt confirmat prin Tratatul de la Paris din 1259 de regele englez Henric III. începând din sec. 14, T. a devenit ducat şi a fost acordat ca apanaj până în 1584, după care a fost o simplă prov. Supranumită „Grădina Franţei11, T. s-a bucurat de atenţia specială a regilor Franţei, îndeosebi în sec. 16, şi prin minunatele castele de pe Valea Loarei aparţinând Renaşterii târzii, este o reg. foarte căutată de turişti. TOURAINE [turen], Alain (n. 1925), sociolog francez. Lucrări privind intervenţia statului în economie, dezvoltarea societăţii industriale, mişcările sociale („Sociologia acţiunii11, „Societatea postindustrială11, „Producţia societăţii11, „Societăţile dependente: studii asupra Americii Latine11, „Cuvânt şi sânge. Politică şi societate în America Latină11). TOURCOING [turkue], oraş în N Franţei (Flandra), în conurbaţia Lille, la graniţa cu Belgia; 92 mii loc. (2005). Constr. de maşini textile. Ind. textilă (bumbac, lână, in şi dantele) şi alim. (zahăr). Biserica Saint-Christophe (sec. 19), în stil neogotic. TOUR£ [ture], Ahmed Sekou (1922-1984), om politic din Guineea. Secretar general al partidului Democrat din Guineea (1952-1984). Primul preşedinte (1958-1984) şi prim-min. (1958-1972) al Republicii Guineea. Iniţial adept al unei politici prosovietice şi pentru o guvernare „socialistă11 în ţara sa, treptat s-a detaşat de U.R.S.S. TOURNAI 156 TOURNAI [turne] (în flamandă: DOORNIK [do:rnik]), oraş în V Belgiei (Hainaut), situat pe fl. Escaut, la 72 km SV de Bruxelles şi 11 km de graniţa cu Franţa; 67,5 mii loc. (2006). Nod rutier şi feroviar. Ind. siderurgică, a constr. de maşini, chimică (îngrăşăminte), a mat. de constr., poligrafică, piei., porţelanului, textilă şi alim. Producţie de covoare şi de broderii. în sec. 14-16, la T. au funcţionat ateliere de tapiserie, iar în sec. 18-19 o fabrică de porţelanuri, renumite pentru modelele variate cu motive florale. Muzee de arheologie, de istorie naturală, de artă şi etnografie. Catedrala Notre Dame (sec. 12-13), de dimensiuni impresionante (134 m lungime şi 66,5 m lăţime în zona transeptului, la care se adaugă grandioasa navă centrală romanică) şi cele cinci turnuri masive de deasupra transeptului, total diferite unul de celălalt, cu turn de 72 m înălţime şi cor gotic, cu fresce din sec. 12 şi vitralii din sec. 15; Primărie în stil renascentist (1513-1516), dominată de un turn; podul Trons (sec. 13). Locuit în Antic, de nervini, apoi de romani (mijlocul sec. 1 Î.Hr.), care l-au numit Civitas Nerviorum. Cucerit de franci (c. 431 î.Hr.), a devenit prima reşedinţă a regilor Merovingi şi un important centru ecleziastic. A făcut parte (din 843) din Francia Occidentalis. în Ev. Med. a cunoscut o însemnată dezvoltare economică şi artistică, burghezia oraşului beneficiind de numeroase privilegii, chiar dacă era de facto supusă conţilor de Flandra. în 1187 a fost cucerit de Filip August, regele Franţei, care l-a anexat domeniilor Coroanei. Cucerit de Carol Quintul (1529) a fost inclus în Ţările de Jos. A cunoscut, pentru scurte perioade, Tournai. Catedrala Notre Dame Tours. Catedrala Saint-Gatien ocupaţia engleză, franceză şi austriacă. Din 1815 în Regatul Unit al Ţărilor de Jos, iar din 1830 în componenţa Belgiei. Oraşul a suferit mari distrugeri în urma bombardamentelor din mai 1940. TOURNEFORT [turn0fo:r], Joseph Pitton de (1656-1708), botanist şi călător francez. Prof. la Jardin des Plantes şi College de France din Paris. Autor al clasificării plantelor după natura florilor („Elemente de botanică sau Metodă de cunoaştere a plantelor", „Tratat de medicină"). Precursor al lui Linne. TOURNEUR [t8:ne] Cyril (c. 1575-1626), dramaturg englez. Piesele sale „Tragedia răzbunării" şi „Trgediile ateilor" sunt meditaţii baroce asupra morţii şi autodistrugerii. TOURNEUR [turnor] Maurice (pseud. lui Maurice Thomas) (1876-1961, regizor, scenarist şi producător francez de film. Lucrează în Franţa şi în S.U.A. De formaţie plastician, îşi începe cariera în teatru (peste 400 de spectacole jucate şi/sau regizate). Unul dintre cei mai străluciţi stilişti ai cinematografului mut european şi american, se remarcă prin vâna sa poetică („Pasărea albastră", „Insula corăbiilor pierdute"), şi prin ştiinţa lucrului cu actorii („Volpone"). TOURNIER [turnie], Michel [n. 1924), prozator francez. Romane ironico-fantastice, analizând miturile sec. 20 şi constituind atât o meditaţie asupra civilizaţiei („Vineri sau Limburile Pacificului"), cât şi o întrebare privind voinţa şi puterea de fascinaţie („Meteorii", „Gaspard, Melchior şi Baithazar", „Picătura de aur"). Nuvele („Media-căsătorie din dragoste"). O autobiografie şi un „Jurnal de călătorie în Canada". TOURS [tu:r], oraş în NV părţii centrale a Franţei (lndre-et-Loire), situat pe fl. Loara, la confl. cu râul Cher, la 208 km SV de Paris; 136,6 mii loc. (2005); 297,6 mii loc. (1999) (aglomeraţia urbană). Nod feroviar. Port fluvial. Constr. de maşini şi de echipament electric. Ind. chimică, electronică, textilă, poligrafică, încălţ.’ a mat. de constr., sticlăriei, farmaceutică, de prelucr. a cauciucului şi a lemnului (mobilă), alim. Producţie de covoare. Centru viticol şi de vini-ficaţie. Piaţă agricolă pentru vinuri şi fructe. Centru comercial. Universitate (1952). Muzeu de artă. Bibliotecă cu colecţii de manuscrise. Monumente: Catedrala Saint-Gatien (1200-1246, cu faţadele refăcute în perioada 1426-1547), cu vitralii celebre din sec. 13; bazilica Saint-Martin (450, reconstruită în sec. 12-13), distrusă în timpul Revoluţiei din 1789; biserica Saint-Julien (reconstruită în sec. 13); Palatul arhiepiscopal (sec. 17-18), azi muzeu. Centru turistic. Locuit în Antic, de tribul celtic al turonilor, de romani, iar din c. 507 de franci. Episcopat (din sec. 3), iar din sec. 9 -arhiepiscopat. Din 1204 reşedinţa regilor Franţei Carol VI, Carol VII şi Ludovic XI, când a cunoscut maxima dezvoltare economică şi culturală. A decăzut odată cu emigrarea protestanţilor calvini francezi (hughenoţii) după revocarea, în 1685, a Edictului din Nantes.. TOUSSAINT-LOUVERTURE [tuse luvertur], Plerre Domlnique (1743-1803), general şi om politic haitian. Sclav eliberat (în 1777), s-a alăturat revoltei sclavilor (1791), devenind, comandant suprem al forţelor răsculate din Haiti. A abolit sclavia (1794). După ce a alungat pe englezi şi pe spanioli din ins., s-a proclamat guvernator general pe viaţă, promulgând o constituţie liberală (1801). In urma răscoalei conduse de el, a apărut prima naţiune independentă din America Latină. Pierre Dominique Toussaint-Louverture 157 TOYAMA înfrânt de corpul expediţionar francez, condus de generalul Charles V.E. Leclerc (1802), a murit captiv în Franţa. TOVAL (< ucr.) s. n. Piele, de obicei de taurine, tăbăcită cu substanţe vegetale şi sintetice, folosită ia confecţionarea încălţ. rezistente. TOVARĂŞ, -Ă (< ucr., rus.) s. m. şi f. 1. Persoană considerată în raport cu alta, de care este legată prin idei, aspiraţii comune etc. ♦ Termen de adresare (oficial) folosit în partidele comuniste şi muncitoreşti. 2. Asociat (într-o negustorie, într-o întreprindere etc.). TOVĂRĂŞIE (< tovarăş) s. f. 1. Relaţia dintre tovarăşi. ♦ Companie, societate. -O Expr. A ţine (cuiva) tovărăşie = a sta pe lângă cineva pentru a-i ţine de urât. 2. Asociere, participare la o întreprindere (de obicei comercială); întovărăşire, asociaţie. TOVSTONOGOV, Gheorghi Ale-ksandrovici (1915-1989), regizor rus de teatru. Spectacole influenţate de ideile lui Stanislavski („Barbarii" de Gorki, „Prea multă minte strică11 de A. S. Griboedov, „Tragedia optimistă11 de Vişnevski). TOWNES [taunz], Charles Hard (n. 1915), fizician american. Prof. la Univ. Columbia şi la Institutul Tehnologic Massachusetts. Contribuţii fundamentale în electronica cuantică. A cercetat amplificarea radiaţiei electromagnetice prin emisie stimulată. A inventat maserul cu amoniac (1954) independent de N. G. Basov şi A. M. Prohorov; a propus (1958), împreună cu A. Schawlow, principiul funcţionării laserului. Premiul Nobel pentru fizică (1964), împreună cu N. G. Basov şi A. M. Prohorov. TOWNSEND [taunzend], Slr John Sealy Edward (1868-1957), fizician britanic. Prof. univ. la Cambridge şi Oxford. A efectuat (1897), împreună cu J.J. Thomson, prima măsurare a sarcinii electronului. Cercetări privind conductibilitatea electrică în gaze şi mişcarea electronilor, descoperind, independent de C.W. Ramsoner, efectul T.-R. A formulat (1910) teoria ionizării gazelor prin coliziune. TOWNSVILLE [taunzvil], oraş în NE Australiei (Queensland), situat la gura de vărsare a râului Ross în G. Cleveland al M. Coralilor, în faţa Marii Bariere de Corali; 100,7 mii loc. (2005). Port. Aeroport. Centru comercial. Metalurgia cuprului; siderurgie. Constr. navale. Ind. cimentului, Charles Hard Townes chimică, de prelucr. a lemnului şi alim. Universitatea „James Cook11 (1970). Fundat în 1864 de John Medwin Black; oraş din 1865. TOXIC, -Ă (< lat., fr., it.) s. n., adj. Care are proprietatea de a intoxica, de a otrăvi. TOXICITATE (< fr.) s. f. 1. Proprietate a unor substanţe chimice de a produce, după pătrunderea în organism prin ingestie, inhalare sau transcutanat, tulburări ale funcţiilor organismului sau leziuni ale ţesuturilor sau organelor care duc la îmbolnăvire sau moarte. T. poate fi exercitată asupra întregului organism (ex. toxice protoplasmatice şi paren-chimatoase; toxice care blochează acţiunea unor enzime) sau numai asupra unui ţesut sau organ (hepa-totoxice, ototoxice, nefrotoxice, neuro-toxice). 2. (MICROBIOL). Proprietate a unor microorganisme de a elibera toxine în mediul lor de viaţă (ex. toxina botulinică, tetanică, micoto-xinele). 3. (PEDOL.) Exces al unui element mineral în sol, care produce perturbări fiziologice la plantele spontane sau cultivate pe terenul respectiv, ca de ex. uscarea frunzelor sau a vârfului ramurilor, sterilitate, nanism, necroze foliare (pătarea frunzelor). Printre cele mai frecvente forme se numără t. de aluminiu, de cupru şi de mangan. Poate fi produsă de cauze naturale (de ex. unele soluri tropicale prezintă t. de aluminiu) sau de acidifierea solului (ca urmare a ploilor acide sau a unor tratamente neadecvate) care determină o mobilizare mai mare a elementelor minerale din sol, de poluare industrială etc. TOXICOLOGIE (< fr. {i}; {s} gr. toxikon „otravă11 + logos „studiu11) s. f. Ştiinţă care studiază natura substanţelor toxice, proprietăţile lor fizice şi chimice, efectele lor asupra organismului, mijloacele de combatere a intoxicaţiilor, precum şi metodele de izolare, identificare şi dozare a toxicelor. TOXICOMAN, -Ă (< fr.) s. m. şi f. Persoană care suferă de toxicomanie. TOXICOMANIE (< fr.; {s} gr. toxikon „otravă11 + mania „nebunie11) s. f. Dependenţa alienantă de a consuma, în cantităţi progresiv crescânde, un drog mai mult sau mai puţin toxic (cocaină, morfină, opiu, eter etc.) care dă senzaţii şi trăiri neobişnuite, euforice. Are consecinţe grave pentru echilibrul psihic şi fizic al individului (halucinaţii, delir etc.). TOXICQZĂ (< fr. {j}) s. f. Stare morbidă, condiţionată de acţiunea asupra organismului a toxinelor exogene (de ex. microbiene) sau a substanţelor nocive de natură endogenă (de ex. în toxicoza gravidică, tireotoxicoză). TOX1INFECŢ1E (< fr.) s. f. -alimentară = boală infecţioasă acută apărută ca urmare a ingestiei de alimente contaminate cu germeni patogeni (ex. Salmonella, Escherichia coli, Staphylococcus aureus enterotoxigen, Clostridium perfringens) sau cu toxinele produse de aceştia. Simptomele sunt: diaree severă, vomă, dureri abdominale, slăbiciune musculară, ameţeală, deshidratare. Poate evolua sporadic sau sub formă de focare, cuprinzând zeci sau chiar sute de indivizi. Alimentele cel mai frecvent incriminate sunt ouăle, laptele, carnea şi diverse derivate ale acestora. TOXjNĂ (< fr. (i>) s. f. Substanţă de natură proteică sau polizaharidică, de origine microbiană (t. tetanică), vegetală (ricina) sau animală (veninul şerpilor), care, introdusă într-un organism, provoacă simptome morbide specifice. V. endotoxine, exotoxine. TOXOPLASMQZĂ (< fr.) s. f. Boa- lă provocată de protozoarul parazit Toxoplasma gondii. Contaminarea poate fi transplacentară (transmisă fătului în urma unei infecţii a mamei), determinând la nou-născut hidroce-falie, convulsii, întârzieri psihomotorii, sau (la copilul mare şi la adult) prin ingestie, accidentală, a oochisturilor din fecalele pisicilor infectate sau a cărnii insuficient tratate termic. Infecţia este frecventă, însă, în majoritatea cazurilor, asimptomatică. La unii subiecţi determină o stare de oboseală, febră, adenopatii, meningoencefalită, iar la gravide avort. TOYAMA, oraş în Japonia (Honshu), în apropierea golfului omonim al M. Japoniei, la 200 km NV de TOYOTOM! 158 Toyotomj Hideyoshi Tokyo; 421,3 mii loc. (2006). Ind. chimică (fibre sintetice), electronică, textilă, de prelucr. a lemnului, farmaceutică şi alim. Universitate (1949). TOYOTOMI Hideyoshi (1536 sau 1537-1598), comandant militar şi om de stat japonez, provenit dintr-o familie modestă. S-a remarcat, din 1558, prin calităţile sale războinice, devenind unul dintre locotenenţii apropiaţi lui Oda Nobunaga. în 1585 a fost numit în importanta dregătorie de kampaku (regent imperial), iar în 1587 în cea de mare ministru (dajo daijin). Prin numeroase campanii victorioase împotriva seniorilor japonezi insubordonaţi a pus capăt anarhiei feudale, care măcina ţara de peste două sec., întregind opera de reunificare naţională începută de Oda. Printr-o amplă politică înnoitoare, a dat legi menite să conducă la consolidarea statului centralizat, a efectuat reforme privind clasele şi categoriile sociale (agravând în acelaşi timp obligaţiile ţărănimii dependente), privind agricultura, unificarea unităţilor de măsură şi greutăţi ş.a. A întreprins măsuri dure împotriva călugărilor iezuiţi, interzicându-le activităţile misionare şi expulzându- i (iul. 1587) din Japonia, iar mai târziu, a ordonat, la 5 febr. 1597, executarea prin crucificare a 26 de creştini la Nagasaki. între 1592 şi 1598 a ordonat efectuarea a două campanii de cucerire a Pen. Coreea care, în cele din urmă, au eşuat. TOYNBEE [toinbi], Arnold Joseph (1889-1975), istoric şi sociolog britanic. Prof. univ. la Londra. Preocupări de filozofia istoriei. A elaborat o teorie ciclică a dezvoltării societăţii omeneşti, potrivit căreia istoria omenirii este o succesiune de civilizaţii independente unele de altele. Adversar al tehnocratismului şi militarismului. Autor a numeroase lucrări („Civilizaţia la răscruce'1, „Lumea şi Occidentul", „Studiu asupra istoriei"). TOYOHASHI [toioha/i], oraş în Japonia (Honshu), la 61 km SE de Nagoya; 374,1 mii loc. (2006). Ind textilă (prelucr. mătăsii şi a bumbacului), chimică (fibre sintetice), de prelucr. a lemnului şi alim. Castel (sec. 16). Vechea denumire: Yoshida. TOYONAKA, oraş în Japonia (Honshu), suburbie a oraşului Osaka; 387,1 mii loc. (2006). Aeroport. Rafinărie de petrol. Constr. de maşini. TOYOTA, oraş în Japonia (Honshu), situat pe cursul mijlociu al râului Yahagi, la SE de Nagoya; 415,8 mii loc. (2006). Sericicultură. TOYOTA (MOTOR COMPANY), grup industrial japonez fundat în 1937, de către Kiichiro T. Unul dintre cele mai mari producătoare mondiale de automobile şi subansamble auto. TOZZI [tottsi], Federigo (1883-1920), scriitor italian. Precursor al romanului modern italian, scrierile sale de influenţă dostoevskiană şi veristă se remarcă printr-un pesimism întunecat fără soluţie, chiar dragostea apărând neputincioasă în faţa unei realităţi crude. („Amintirile unui funcţionar", „Trei cruci", „Ferma", „Egoiştii", „Cu ochii închişi"). Versuri („Flautul verde"). Nuvele („Noi povestiri"). TOZZI [tottsi], Mario (1895-1979), pictor italian. Creaţia sa îmbină, în spiritul noului clasicism, elemente ale artei figurative italiene şi franceze. Compoziţii cu figuri monumentale („Dimineaţă"). TRABECUL (< lat., < fr.) s. m. (ANAT.) Mănunchi fin de fibre conjunctive care se întreţes şi străbat Arnold Joseph Toynbee parenchimul unor organe, având rol de susţinere (schelet conjunctiv). T. corneoscleral tapetează unghiul iridocornean, obturaţia ochiurilor sale putând cauza glaucomul. TRABUC (< germ.) s. n. Ţigară de foi. TRABZON, oraş în NE Turciei, situat pe ţărmul de SE al Mării Negre, la 19 km NV de Erzurum; 215 mii loc. (2000). Port maritim. Aeroport. Ind. de prelucr. a tutunului şi alim. Exportă tutun şi ţigarete. Universitate tehnică (1963). Monumente: ruinele unui fort, ale unor edificii şi ziduri bizantine; ruinele palatului Comnen; bisericile Sf. Ana (sec. 8), Sf. Sofia (sec. 13, cu picturi murale originare, restaurate în anii 1957-1963) - azi muzeu, Sf. Eugeniu (1304); mausoleul Gulbahar (al soţiei sultanului Baiazid II); numeroase moschei; castelul genovez Leontocastron. Fundat în 756 î.Hr. de coloniştii din Sinop. S-a mai numit şi Trapezunt (Trebizonda). Important centru al Imp. Bizantin. Aici s-au retras, în 1204, Alexie şi David Comnen, fiii împăratului Andronic I, după ocuparea Constantinopolului de către cruciaţi şi au creat Imp. bizantin de la T., care s-a menţinut până în 1461, când a fost cucerit de turci. TRAC1 (< fr.) s. n. Emoţie, teamă de care sunt cuprinse unele persoane (în special actorii înainte de a apărea în faţa publicului). TRAC2, -Ă (< lat. Thracus) adj., s. m. şi f. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Triburi aparţinând familiei de limbi indo-europene. Vatra de formare a etnosului trac se situează pe o largă arie geografică cuprinsă între M. Egee (în S), râurile Vardar, Morava şi Tisa (în V), Carpaţii Nordici (în N), Nistrul şi Marea Neagră (în E). începutul procesului de delimitare a etnosului trac în zona menţionată este fixat de unii istorici încă din Epoca neolitică (milen 5-3 î.Hr.), de alţii la începutul Epocii bronzului (milen. 2 î.Hr.). Menţionaţi pentru prima oară în poemele homerice, t. sunt descrişi de Herodot (sec. 5 î.Hr.) ca fiind cel mai numeros neam din lume după cel al inzilor. Se cunosc denumirile ac. 100 de triburi trace. Dintre acestea unele au avut, în diverse momente ale istoriei, un rol mai însemnat, creând în jurul lor puternice uniuni tribale sau ajungând chiar la forme statale incipiente. Se remarcă astfel frigienii şi bitinii (care au pătruns în Asia Mică în sec. 12 şi respectiv 8 Î.Hr.), 159 TRACŢIUNE odrizii, moesii şi tribalii, geto-dacii şi carpii. Cultura t. a fost adânc înrâurită de civilizaţiile egeeană (în Epoca bronzului) şi scitică, grecească şi persană (milen. 1 Î.Hr. şi mai ales începând din sec. 6 Î.Hr.), macedoneană (sec. 4 Î.Hr.), celtică, elenistică (din sec. 3 î.Hr.) şi romană (începând cu sec. 2 î.Hr.), influenţe mai puternic exercitate (cu excepţia ultimei) în zona sudică a lumii trace. Izvoarele antice, studiile lingvistice şi descoperirile arheologice atestă faptul că t. europeni pot fi împăriţi în t. sudici şi t. nordici (geto-dacii), m-ţii Balcani şi apoi Dunărea reprezentând, în decursul vremii, hotarul dintre aceştia. împingerea treptată spre N a limitelor statelor elenistice şi apoi ale Imp. Roman au determinat cucerirea treptată a terit. t. Astfel terit. t. sudici vor fi înglobate mai întâi în regatul Macedoniei (sec. 4 Î.Hr.), iar, mai târziu, cucerite şi transformate în provincii romane: Tracia (46) şi Moesia (15). Dacia va fi şi ea în cele din urmă transformată în provincie romană (106). Seminţii geto-dace au continuat să trăiască însă în afara graniţelor Imp. Roman. Dintre aceştia, carpii au reuşit să alcătuiască o forţă redutabilă în sec. 3. în evoluţia lor socială, triburile t. se aflau, în ansamblu, în ultima etapă a Comunei primitive, caracterizată prin democraţia militară. Armele găsite în morminte, precum şi în marele număr de cetăţi întărite cu valuri de pământ şi piatră ilustrează atât stadiul de organizare, cât şi spiritul războinic specific t. Pentru existenţa unei aristocraţii tribale pledează mormintele princiare şi bogatele tezaure de obiecte din aur şi argint (Vălci Trîn şi Panaghiurişte în Bulgaria; Agighiol, Peretu, Craiova, Băiceni în România). Aşezările t. (dava la geto-daci şi para la t sudici) atestă o populaţie care se ocupa cu agricultura, creşterea vitelor şi diferite meşteşuguri (prelucrarea metalelor, olărit etc.). Practicarea unui comerţ din ce în ce mai intens cu vecinii le-a impus t. mai întâi adoptarea unor monede străine (greceşti şi macedonene) şi în cele din urmă o monetărie proprie. Exercitarea unor puternice influenţe economice, politice, culturale greceşti şi apoi romane, ocuparea celor mai mari părţi din terit. tracice şi traco-geto-dacice de către romani au produs puternice transformări politice, economice, culturale, lingvistice şi etnice în sânul populaţiei locale. Semnificativ pentru marile energii intelectuale şi fizice ale t. este faptul că, deşi nu există relatări că ar fi dezvoltat o literatură şi o scriere proprie, ei au dat lumii multe elemente de cultură. Până târziu în epoca elenistică şi romano-bizantină t, au jucat un rol de seamă. împăraţi şi generali ca: Maximin Tracul, Âurelian, Claudiu, Galeriu, Decius, Constantin cel Mare, Liciniu, Iulian Apostatul, Aetius, Iustin, lustinian, Vitalian şi Belizarie au avut strămoşi traci sau au fost de origine tracă. 2. Adj. Care se referă la traci sau la Tracia. <£- Limbă t. = limbă indo-euro-peană, vorbită în Antic., în Dacia şi în Pen. Balcanică de o populaţie numeroasă. Cunoscută numai din ceea ce s-a păstrat în notaţiile aproximative din textele latineşti şi greceşti (c. 100 de cuvinte izolate şi 2 200 de nume proprii); a constituit substratul limbii române, în al cărui lexic se regăsesc cuvinte de origine tracă (daco-getică), de ex.: balaur, barză, cioară, copil, moş, murg, vatră ş.a. TRACASA (< fr.) vb. I tranz. A sâcâi, a plictisi, a supăra pe cineva. TRACIA, reg. istorică în E Pen. Balcanice, cuprinsă între mările Egee, Neagră şi Marmara. Numele ei provine de la triburile indo-europene ale tracilor, atestaţi pe acest terit. din milen. 2 Î.Hr. în cadrul „marii colonizări greceşti" (sec. 7-6 Î.Hr.) pe ţărmurile T. au fost întemeiate oraşe-colonii, înfloritoare centre economice şi culturale. în sec. 5 î.Hr. apare primul stat al tracilor odrişi, cucerit şi anexat (în c. 341 Î.Hr.) de Regatul macedonean. T. a fost cucerită de romani (sec. 1 d.Hr.) şi s-a aflat în componenţa Imp. Roman de Răsărit (din sec. 4), apoi în a celui Bizantin. De-a lungul sec. T. a fost invadată de goţi (sec. 3), huni (sec. 5), slavi şi avari (sec. 6) şi de bulgari (sec. 7). O parte din reg. a fost disputată de Imp. Bizantin şi Primul Ţarat Bulgar (680-1018), iar între 1204 şi 1261 a fost inclusă în Imp. Latin de Constantinopol. Cucerită de turcii otomani (sec. 14), a fost stăpânită de aceştia vreme de mai multe sec. între 1877 şi 1922, în reg. s-au consumat mai multe conflicte armate -Războiul ruso-româno-turc, Războaiele balcanice, Primul Război Mondial şi Războiul greco-turc (1919-1922)-, iar conferinţele şi tratatele de pace încheiate în urma lor au consemnat împărţirea T. între Turcia, Grecia şi Bulgaria, situaţie menţinută şi după al Doilea Război Mondial. TRACIC, -Ă (< lat.) adj. Care aparţine Traciei sau tracilor2 (1); privitor la Tracia sau la traci; trac (2). TRACO-DAC, -Ă s.m. şi f, adj. 1. S.m. şi f. Persoană care făcea parte din triburile trace care au locuit în Dacia. 2. Adj. Care aparţine traco-dacilor (1). TRACOLOGjE (< fr.) s.f. Disciplină având ca studiu cultura şi civilizaţia tracilor. TRACOMANjE s.f. Exagerare a importanţei tracilor în elucidarea unor probleme de istorie, cultură etc. TRACT (TRACTUS) (cuv. lat. „serie, înlănţuire") s.n. (ANAT.) Ansamblu de ţesuturi sau de organe care se înlănţuie, formând un sistem (ex. t. digestiv, t. genital). TRACTA (< tractat) vb. I tranz. A exercita o forţă de tracţiune asupra unui vehicul pentru a-l aduce şi a-l menţine în stare de mişcare. TRACTAT, -A (< fr.) adj. Remorcat. TRACTOR (< engl.; (s> lat. tractus „tragere") s. n. 1. Autovehicul care dezvoltă o forţă de tracţiune mare, folosit la tractarea şi acţionarea unor utilaje folosite în agricultură, silvicultură, în construcţii etc. Este echipat cu un motor puternic cu ardere internă şi poate avea ca organe de rulare fie roţi (pneumatice sau metalice), fie şenile. T. convenţional = unitate de măsură reprezentând un tractor care dezvoltă o putere de tracţiune de 15 CP. 2. T. de sudare = cărucior autopropulsat, echipat cu un cap de sudare, un buncăr cu un dispozitiv de presărare a fluxului, o casetă pentru sârma de sudare şi un tablou de comandă, folosit pentru sudarea automată cu arcul electric. TRACTORIST, -Ă (< tractor) s. m. şi f. Persoană care conduce un tractor; mecanic de tractor. TRACTUS v. tract. TRACŢIUNE (< fr., lat.) s. f. 1. Exercitare a unei forţe asupra unui vehicul pentru a-l aduce şi a-l menţine în stare de mişcare. <0* Forţă de t. = forţa pe care un organ de propulsie (roţile motoare la autovehicule, elicele sau reactoarele la avioane etc.) o exercită asupra unui vehicul pentru a-l pune în mişcare. ♦ Mişcarea vehiculelor sub acţiunea forţei de tracţiune. <0- 7. feroviară = t. efectuată cu vehicule feroviare, în general grupate în trenuri; după felul energiei motrice, se deosebesc; t. cu abur, t. cu motor Diesel, t. cu turbine de gaz şi t. electrică. 2. Termen impropriu folosit pentru solicitarea la întindere a unei bare drepte. TRACY 160 Spencer Tracy TRACY [treisi], Spencer (1900-1967), actor american de teatru şi film. în cinematograful anilor ’30-’60 ai sec. 20, el este întruchiparea americanului de condiţie medie, sincer, onest, echilibrat, hotărât să-şi atingă ţelurile simple şi dominant pragmatice („Procesul de la Nurn-berg“, „Omul şi marea'1). Pe ecran şi în viaţă formează cu Katharine Hepburn un cuplu devenit celebru la Hollywood („Femeia zilei11, „Coasta lui Adam11, „Ghici cine vine la cină11). Premiul Oscar: 1937 („Căpitanii curajoşi11) şi 1938 („Oameni de mâine11). TRADESCANŢIA (< fr. {i}; {s} n. pr. Tradescant Jan, botanist olandez, c. 1567-1637) s. f. Gen de plante erbacee perene din familia Comme-linacee, originare din America Centrală, cu tulpini subţiri şi foarte lungi, la majoritatea speciilor agăţătoare cu noduri la care se inserează frunze alterne, lanceolate, sesile sau peţiolate. Cultivate ca plante decorative de apartament. Florile sunt în general mici, albe sau roz, efectul ornamental fiind dat de frunzele divers colorate (în funcţie de specie şi de varietate). Printre cele mai răspândite se numără Tradescantia albiflora (viridis) cu frunze de un verde lucios, adesea cu dungi longitudinale albe sau galbene, uneori cu marginea violacee; Tradescantia (zebrina) pendula, cu frunzele pe faţă cu dungi verzi, purpurii şi argintii, pe dos violete; Tradescantia pallida, cu tulpini şi frunze roşii-violacee. Numită şi telegraf (2). TRADIŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Ceea ce este transmis, în principal, în ordinea moralei şi a spiritualităţii: practici, credinţe, obiceiuri, amintiri şi în sens larg, întreg patrimoniul cultural şi istoric al grupurilor respective. T. este privită ca având autoritate datorită simplului fapt că vine din trecut. Modernitatea respinge de regulă autoritatea trecutului în favoarea dezvoltării prezente a raţiunii, neîmpovărată de t. ^ sau prejudecată. 2. (în teologie) învăţătură, iniţial orală, apoi consemnată în scris, dar fără a beneficia de statutul cărţilor sfinte, care, prin însăşi continuitatea sa, constituie dezvoltarea firească a mesajului revelat. ♦ Datină, uzanţă, obicei. ♦ Informaţie (cu conţinut real, legendar sau semilegendar) privitoare la anumite fapte, evenimente din trecut, transmisă oral de-a lungul timpului. TRADIŢIONAL, -A (< fr.) adj. Care s-a păstrat prin tradiţie, bazat pe tradiţie, care ţine de tradiţie. TRADIŢIONALISM (< fr.) s. n. Ataşament faţă de tradiţie. + Tendinţă de supralicitare a elementelor tradiţiei ca valori în sine, fără confruntarea lor cu noile valori^ produse de evoluţia social-culturală. în cultura română interbelică, t., ilustrat îndeosebi de revista „Gândirea11, se opune polemic modernismului. TRADIŢIONALIST, -A (< fr.) adj. (Şi subst.) Care respectă tradiţia; partizan al tradiţionalismului. TRADUCĂTOR, -OARE (< traduce) s. m. şi f. Persoană care traduce dintr-o limbă în alta; interpret (1). TRADUCE (< lat., fr.) vb. III tranz. 1. A da corespondentul unui cuvânt într-o altă limbă, a transpune o frază, un text, o carte etc. dintr-o limbă într-alta; (pop.) a tălmăci. ♦ A transpune un text telegrafic după semnalele recepţionate. 2. Fig. A exprima (cu mijloace artistice). ♦ Refl. A avea ca efect, a se manifesta. 3. (TEHN.) A efectua o traducere (2). TRADUCERE (< traduce) s. f. 1. Acţiunea de a traduce şi rezultatul ei; concr. scriere cuprinzând o transpunere dintr-o limbă în alta. -0-T. liberă = t. realizată pentru a capta exact şi elegant sensul deplin al textului tradus, fără a se ţine seama cu rigoare de particularităţile morfologice, sintactice şi lexicale ale acestuia, recurgându-se chiar la omisiuni şi amplificări pentru a se reda cât mai complet valoarea artistică a originalului. T. literală = t. care respectă riguros structura gramaticală a textului tradus, cu o posibilă neglijare a formei artistice. T. juxtalineară v. juxtalineară. ♦ Interpretare. 2. Transformare a unei mărimi de o anumită natură (viteză, presiune, temperatură etc.), numită mărime de intrare, într-o mărime de altă natură (tensiune electrică, curent electric etc.), numită mărime de ieşire, în vederea transmisiunii informaţiei asociate acestora; corespondenţa univocă dintre mărimea de intrare şi cea de ieşire ale unui dispozitiv (traductor) care realizează o astfel de transformare. TRADUCTIBIL, -A (< traduce) adj. Care poate fi tradus dintr-o limbă într-alta. ♦ Care poate fi interpretat, explicat. TRADUCTOR (< fr.) s. n. Dispozitiv care efectuează operaţia de traducere (2) într-un sistem tehnic de reglaj automat, de telecomunicaţie, de măsurare pe cale electrică a mărimilor neelectrice etc. (ex. tahogeneratorul, celula fotoelectrică, microfonul, tubul videocaptor etc.). TRAFALGAR, cap în extremitatea de SV a Pen. Iberice (Spania), la SE de Câdiz, situat la 36°11’ lat. N şi 6°025 long. V. Aici s-a desfăşurat la 21 oct. 1805 o celebră bătălie navală, în care flota engleză, condusă de amiralul H. Nelson (care şi-a pierdut viaţa în luptă), a repurtat o victorie completă asupra celei franco-spaniole, comandată de amiralul Pierre de Villeneuve. Victoria de la T. a stabilit supremaţia navală a Marii Britanii în Europa. TRAF|C (< fr.) s. n. 1. Frecvenţa operaţiilor de transport efectuate cu anumite mijloace de transport (feroviare, maritime, rutiere, aeriene) în condiţii date şi într-un anumit interval de timp; ♦ (prin ext.) circulaţie cu aceste mijloace de transport. ♦ T. greu = t. de vehicule rutiere destinate transportului de mărfuri cu o capacitate de încărcare mai mare de trei t. ♦ Totalitatea legăturilor de telecomunicaţie stabilite într-un anumit interval de timp, cu anumite mijloace tehnice şi în condiţii date. 2. (înv.) Comerţ, negoţ. ♦ Comerţ ilicit. 4 (DR.) T. de stupefiante = infracţiune care constă în producerea, deţinerea sau punerea în circulaţie a produselor ori a substanţelor stupefiante sau toxice, fără a avea pentru aceasta o autorizaţie. T. de influenţă = infracţiune care constă în primirea ori în pretinderea de bani sau de alte foloase, săvârşită de o persoană care are sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, pentru a-l determina să facă sau să nu facă un act care intră în atribuţiile sale de serviciu. TRAFICA (< fr.) vb. I intranz. A face trafic cu mărfuri, realizând profituri ilicite. TRAFICANT, -A (< fr.) s. m. şi f. Persoană care face comerţ ilicit, în special cu grad ridicat de periculozitate: droguri, arme ş.a. şi prin intermediul unor reţele organizate. 161 TRAHEAL TRAFORA (< it.) vb. I tranz. A executa lucrări de traforaj. TRAFORAJ (< trafora) s. n. 1. Procedeu de ornamentare constând în decuparea unei figuri sau unui motiv decorativ dintr-o placă subţire de lemn, de metal etc.; ajur (3); piesă prelucrată printr-o astfel de decupare. 2. Uneltele folosite pentru traforaj (1). TRAGE (lat. *tragere [= trahere]) vb. III I. Tranz. 1. A face efortul de a mişca, de a deplasa un lucru, apucându-l şi îndreptându-l spre sine sau spre o direcţie dorită. ^ A fi tras de păr = (despre fapte, situaţii etc.) a fi relatat, prezentat în mod forţat, tendenţios, neverosimil; a fi disimulat cu stângăcie. A trage pe roată = a omorî prin tortura frângerii cu roata. A trage pe sfoară = a păcăli. A trage ia răspundere = a cere cuiva să dea socotelă de faptele sale. ♦ (Cu complementul „clopotele") A face să sune, să bată. ♦ A întinde, a încorda (smucind) o sfoară, un fir. <£> A trage sforile = a conduce pe ascuns (din culise) o acţiune. 2. A duce, a târî după sine. ^ A trage targa pe uscat = a trăi în sărăcie, în mizerie, în lipsuri. ♦ A face ca un vehicul să se deplaseze (ducându-l după sine); a pune în mişcare. ♦ Refl. A merge cu (mare) greutate (până într-un loc); a se târî. 3. A pune sau a scoate un obiect de îmbrăcăminte sau de încălţăminte; a potrivi, a aranja o piesă de îmbrăcăminte pe o anumită parte a corpului. 4. A înfige (în frigare, în ţeapă), a pune pe... 5. (Pop.) A fricţiona în scopuri terapeutice; a masa. 6. (Pop.) A avea greutatea de...; a cântări, a atârna. 7. Fig. a îndura, a suporta, a pătimi. ♦ A suporta consecinţele; a ispăşi, a plăti. II. 1. Tranz. A dirija şi a opri un vehicul sau o ambarcaţie la locul de urcare sau de coborâre. 2. Intranz. A poposi undeva spre a fi găzduit; a se instala în mod temporar undeva sau la cineva. 3. Refl. şi intranz. A se duce (împins de o dorinţă), a fi mânat, atras spre o ţintă. 4. A se da la o parte, a se retrage, a se feri (din cale). III. Tranz. 1. A lua, a scoate; p. ext. a obţine. + A extrage un dinte. ♦ A scoate o armă (din teacă), fiind gata de luptă. ♦ A scoate un lichid dintr-un recipient. 2. A lua ceva cu forţa; a reţine, a obţine (cu dificultate) o sumă de bani. ♦ A lua îndărăt, a retrage (o sumă de bani). 3. (Cu complementul „aerul") A inspira, a inhala; p. ext. a respira. <0- Expr. A-şi trage sufletul (sau răsuflarea) = aj a respira greu (din cauza oboselii); b) a se odihni puţin, a avea o clipă de răgaz. A trage să moară = a fi pe moarte, a-şi trăi ultimele clipe. ♦ A fuma, a priza. 4. A sorbi, a înghiţi; a bea. ♦ Spec. A bea mult băuturi alcoolice, a fi beţiv. 5. (Fam.) A face ceva din plin, cu plăcere şi pasiune. IV. Tranz. A desena, a trasa o linie, un contur. V. 1. Tranz. A da; a trece prin... Şi-a tras degetele prin păr. ♦ (Specializat pentru diverse procese de muncă, cu sensul reieşind din determinări) A trage la rindea = a rindelui. A trage la tipar = a tipări etc. Expr. Tras ca prin inel, se spune despre o persoană subţire şi mlădioasă. ♦ (TEHN.) A întinde şi a subţia un material ductil, trecându-l printr-o filieră. 2. Tranz. A da o lovitură puternică; a plesni; a bate. 3. Intranz. şi tranz. A descărca o armă spre ţintă, a face ca proiectilul, săgeata etc. să pornească spre ţintă. VI. Intranz. 1. (Despre vânt) A bate, a sufla. ♦ Intranz. şi tranz. (Despre curent, aer rece etc.) A învălui, a pătrunde organismul producând îmbolnăvire. 2. (Despre sobe, coşuri etc.) A avea tiraj bun. 3. Fig. (în expr.) A trage cu urechea = a-şi ascuţi auzul pentru a auzi zgomote uşoare, cuvinte şoptite. A trage cu ochiul (sau cu coada ochiului) = a se uita pe furiş (pentru a nu fi observat). VII. Refl. 1. A descinde din..., a fi din neamul... ♦ A fi originar din..., 2. A proveni din..., a fi provocat, cauzat de... TRAGEDIAN, -Ă (< fr.) s. m. şi f. Actor consacrat genului tragic. TRAGEDE (< fr., it.) s. f. 1. Specie a genului dramatic apărută în Grecia antică şi legată iniţial de ceremoniile religioase închinate zeului Dionysos. Provenite din ditiramb, versurile t. erau, la început, cântate. Acţiunea t., care aducea în scenă personaje celebre ale istoriei sau legendei, însufleţite de o mare forţă pasională, angrenate în conflicte puternice cu deznodământ nefericit, trezea în spectatori sentimente de groază şi de milă, cu efect purificator (catarsis). Ajunsă la apogeu în sec. 5 î.Hr. (prin Eschil, Sofocle, Euripide), t. a fost cultivată în literaturile europene moderne (Lope de Vega, Shakespeare), dar mai ales în clasicismul francez (Corneille, Racine). începând cu sec. 18, t., în formele sale tradiţionale, se restrânge ca specie în favoarea dramei. 2. Fig. întâmplare nenorocită, eveniment funest; catastrofă. ♦ Zbucium, suferinţă. TRAGERE (< trage) s. f. 1. Acţiunea de a (se) trage. 2. (Pop.) Atracţie, îndemn. O- Expr. (Cu) tragere de inimă = (cu) zel, (cu) râvnă. 3. Scoatere, extragere. 4. (TEHN.) Operaţie de prelucrare în procesul tehnologic de fabricare, la cald sau la rece, a sârmelor, a barelor lungi şi a ţevilor, care constă în trecerea materialelor metalice printr-o filieră sub acţiunea unei forţe de întindere; etirare (1). 5. Descărcare a unei arme de foc; împuşcare. TRAGIC, -Ă (< fr.) adj., s. m. 1. Adj. Care este propriu tragediei, care evocă o situaţie în care eroul ia act în mod dureros de destinul său, de o fatalitate care apasă asupra vieţii lui. + (Substantivat) Categorie estetică desemnând pieirea unor valori umane, a unor eroi individuali sau a unor categorii sociale, care nu s-au afirmat încă pe deplin sau nu şi-au epuizat încă potenţialităţile. ♦ Fig. Zguduitor, funest. ♦ (Fam.) Care provoacă neplăceri foarte mari. 2. S. m. (în Antic.) Autor de tragedii. TRAGICOMEDIE (< fr., lat.) s. f. 1. Specie a genului dramatic, în care desfăşurarea conflictului tragic este contrapuctată cu elemente comice, iar deznodământul este fericit. A apărut în Pen. Italică la sfârşitul sec. 16 şi începutul sec. 17; poetul Giambattista Giraldi (1504-1573) este socotit întemeietorul său. 2. Fig. Amestec de întâmplări serioase şi amuzante. TRAGICOMIC, -Ă (< fr.) adj. Referitor la traigicomedie, cu caracter de tragicomedie, care este totodată tragic şi comic. TRAG|SM (< tragic) s. n. Atitudine gravă; caracter tragic, situaţie tragică. TRAGUUDE (< lat.) s.f. pl. Familie de ierbivore paricopitate cu unele caracteristici primitive, răspândite în păduri tropicale din India, Indochina, Indonezia şi S Chinei (genul Tragulus, cu trei specii) şi din Africa (Hyemoscus aquaticus). Sunt animale solitare, nocturne, de mici dimensiuni (c. 0,5-1 m lungime, până la 8 kg la cele asiatice, iar la cele africane până la 15 kg greutate), cu picioare lungi şi foarte subţiri, lipsite de coarne, cu stomac tricameral. Incisivii superiori lipsesc, iar caninii de pe maxilarul superior sunt mari, la masculi cu aspect de colţi. La majoritatea speciilor blana este cafenie cu pete şi dungi albe. Numiţi şi şevrotini sau cerbi pitici (deşi nu fac parte dintre Cervidee). TRAHEAL, -A (< fr.) adj. (ANAT.) Care aparţine traheii (1), privitor la trahee. TRAHEE 162 TRAHEE (< fr.) s. f. 1. (ANAT.) Organ tubular fibrocartilaginos al căilor respiratorii la vertebratele cu respiraţie aeriană, cuprins între laringe şi originea bronhiilor mari şi prin care aerul trece din cavităţile nazală şi bucală în bronhii. 2. (ZOOL.) Fiecare dintre tuburile chiti-noase, deschise la exterior şi ramificate în corpul insectelor, păianjenilor şi miriapodelor, care servesc drept organe de respiraţie. 3. (BOT.) Vas lemnos evoluat, deschis, în formă de tub capilar, format din celule suprapuse, lipsite de membrane transversale despărţitoare, cu pereţii laterali îngroşaţi în mod neuniform prin impregnare cu lignină. Se întâlnesc la angiosperme şi la unele pteridofite; prin t. circulă seva brută. Au şi rol de susţinere a tulpinii. TRAHEjDĂ (< fr. {i}) s. f. (BOT.) Element conducător format dintr-o celulă cilindrică, alungită, cu capetele oblice (ascuţite 'sau rotunjite) cu care se ataşează de capetele traheidelor învecinate, alcătuind tuburi discontinui (întrerupte prin pereţi transversali). Membranele laterale sunt impregnate cu lignină, prezentând îngroşări inelare, spiralate sau punctate. Seva brută care circulă prin t. traversează lent pereţii separatori, prin difuziune. Sunt vase conducătoare primitive (imperfecte), închise, întâlnite la majoritatea criptogamelor vasculare şi la gimnosperme şi foarte rar la angiosperme (ex. la magnoliacee şi nuferi). Au şi rol de susţinere a tulpinii. TRAHEjTĂ (< fr. {i}) s. f. Infla- maţie acută sau cronică a mucoasei traheii (1). De cele mai multe ori evoluează asociat cu o rinofaringită, o laringită sau o bronşită (traheobronşită). TRAHEOBACTERIQZĂ (< fr.) s. f. (FITOPATOL.) Boală a plantelor, provocată de bacterii care astupă vasele conducătoare, împiedicând circulaţia sevei. TRAHEOMICOZĂ (< fr. ») s. f. (FITOPATOL.) Boală a plantelor, provocată de ciuperci care trăiesc în vasele conducătoare, pe care le astupă, cauzând vestejiri totale. TRAHEOSCOPjE (< fr.) s.f. Explorare vizuală a traheii cu ajutorul endoscopului, care este introdus prin gură sau printr-un orificiu practicat în trahee. TRAHEOTOMjE (TRAHEOSTOMIE) (< fr. {i}; {s} gr. trakheia „trahee" + tome „tăiere") s. f. Intervenţie chirurgicală care constă în incizia peretelui anterior al traheii, pentru crearea unui orificiu permanent J 1 Traian (Marcus Ulpius Traianus) (traheostomă) prin fixarea unei canule, practicată în cazul unui obstacol la nivelul faringelui sau laringelui care împiedică pătrunderea aerului în plămâni (ex.: în neoplasmul laringian etc.). TRAHjT (< fr. {i}; {s} gr. trakky „aspru, cu asperităţi") s. n. Rocă vulcanică efuzivă, asemănătoare prin compoziţie sienitului, fiind alcătuită din ortoză şi mai puţin din plagioclaz, biotit sau homblendă; are o textură caracteristică fluidală (cu minerale orientate într-o anumită direcţie) şi o culoare cenuşie. Este folosit ca piatră de construcţie. TRAHOM (< fr.) s. n. Chera-toconjunctivită granuloasă cronică, contagioasă, provocată de Chlamidia trachomatis. Netratat, t duce la atrofia pleoapelor, la sinechii palpebrale grave, uneori chiar la orbire. TRAI (< trăi) s. n. 1. Viaţă, existenţă. Mod de t. = ansamblul condiţiilor materiale şi culturale în care trăiesc anumite grupuri, categorii sociale sau societăţi globale; p. ext. mod de a concepe şi trăi viaţa, propriu unor asemenea comunităţi. Nivel de t. v. nivel. 2. Viaţă bună, îmbelşugată. 3. Convieţuire. TRAIAN (Marcus Ulpius Traianus), împărat roman (98-117). Fiu adoptiv al lui Nerva şi asociat la domnie de către acesta (din 97), a fost primul împărat de origine neitalică. Organizator energic al vieţii militare şi civile a Imperiului, a învins în două campanii militare (101-102 şi 105-106) pe daci şi a transformat cea mai mare parte a Daciei în provincie romană, colonizând-o cu elemente romane şi romanizate. în amintirea acestei victorii a ridicat la Adamclisi (109) „Tropaeum Traiani" şi la Roma (113) „Columna lui Traian", în forumul ce-i poartă numele. A purtat războaie împotriva părţilor, a cucerit Armenia (transformând-o în provincie romană), Babilonul, Ctesifonul şi Seleucia, creând două provincii noi: Mesopotamia şi Asiria. în timpul său, Imp. roman a cunoscut maxima sa întindere teritorială (3 300 000 km2). TRAIAN 1. Com. în jud. Bacău, situată în NV colinelor Tutovei, pe stg. Şiretului, la confl. cu Valea Morii; 2 967 loc. (2008). Muzeu etnografic şi grădină botanică (în satul Prăjeşti). Creşterea ovinelor. Pomicultură. Satul T. a luat fiinţă în 1879. 2. Com. în jud. Brăila, situată în NE C. Brăilei; 3 622 loc. (2008). Staţie de c.f. (în satul Urleasca), inaugurată la 13 sept. 1872. Nod rutier. Creşterea bovinelor. Satul T. a luat fiinţă în 1880 cu numele Muftiu, iar satele Silistraru şi Urleasca în 1828 şi, respectiv, 1858. Conacul „Orezeanu" (1908), în satul T. 3. Com. în jud. Ialomiţa, situată în C. Bărăganului; 3 594 loc. (2008). Este o comună nouă, înfiinţată la 22 apr. 2003 prin desprinderea satului T. din com. Griviţa. 4. Com. în jud. Olt, situată în C. Romanaţi, pe Valea Pârliţi; 3 345 loc. (2008). 5. Com. în jud. Teleorman, situată în C. Boian, pe stg. Dunării; 1 930 loc. (2008). Viticultură. Pescuit. Satul T. a luat fiinţă în 1880 prin împroprietărirea însurăţeilor. TRAIAN VUIA, com. în jud. Timiş, situată în zona de contact a C. Lugojului cu dealurile Lugojului, pe râul Bega şi pe afl. său Săraz; 2 072 loc. (2008). Reşed. com. T.V. este satul Sudriaş. Staţie (în satul T.V.) şi haltă de c.f. (în satul Susani). Nod rutier. Pomicultură. în satul Surducu Mic se află Muzeul memorial „Traian Vuia" şi un parc dendrologic cu peste 500 specii de arbori. Satul Sudriaş este atestat documentar în perioada 1371-1372, iar satul T.V. în 1364 (denumirea actuală i-a fost atribuită în 1950). TRAIECT (< lat.) s. n. Traiectorie, traseu, drum. TRAIECTORIE (< fr., germ.) s. f. Curba descrisă de un punct material sau de centrul de greutate al unui mobil; p. ext. reprezentare grafică a acestor curbe sau a lungimii lor. ♦ Drumul parcurs în spaţiu de un corp în mişcare; traiect, parcurs. + Fig. Evoluţie psihică; destin; dezvoltare. TRAILĂ (< fr.) s. f. Pod plutitor care se deplasează de-a lungul unui cablu, fiind remorcat de o navă sau purtat de curentul apei. 163 TRANDAFIR TRAILER (TREILER) (< engl.) s.n. 1. (TRANSP.) Remorcă de mare capacitate (8, 10, 20 sau 40 t), folosită pentru transportul elementelor de construcţii prefabricate din beton armat sau al utilajelor foarte mari. 2. (CINEMAT.) Scurt film publicitar pentru promovarea unei viitoare premiere cinematografice, alcătuit de regulă din secvenţe menite să captiveze şi să intrige. TRAINIC, -Ă (< sl.) adj. Care ţine multă vreme, care se păstrează bine; durabil, solid, rezistent. TRAINING (cuv. engl.) s.n. Antrenament, pregătire. TRAISTĂ (probabil cuv. autohton) s. f. 1. Obiect în formă de sac, confecţionat dintr-o ţesătură, din piele etc., adesea ornamentat şi prevăzut cu o baieră, pentru a fi agăţat; utilizat în mediul rural pentru transportul sau păstrarea merindelor şi a unor obiecte. + Săculeţ de pânză groasă din care se dau grăunţe cailor. 2. Conţinutul unei traiste (1). 3. (BOT.) Traista-cio-banului = plantă erbacee anuală sau bienală din familia Brasicacee (Crucifere), înaltă de 5-50 cm, cu frunze bazale dispuse în rozetă, cele tulpinale sesile, cu flori mici, albe şi cu fruct siliculă triunghiulară (Capsella bursa-pastoris). Folosită ca plantă medicinală cu acţiune uterotonică şi hemostatică. TRAJANESCU, Ion D. (1875-1964, n. Bucureşti), arhitect român. Reprezentant al stilului neoromânesc (bisericile Sfântul Spiridon şi Sfinţii Petru şi Pavel, Palatul Ligii Culturale, cartiere de locuinţe - toate în Bucureşti). TRAKL [tra:kel], Georg (1887-1914), poet austriac. Lirică de natură expresionistă, interiorizată, dominată de sentimentul tragicului existenţial (vina, păcatul, cruzimea şi violenţa), excelând prin sobrietatea şi forţa expresiei („Poezii", „Sebastian în traistă (1) vis“, „Poeme"). Drame („Ziua morţilor", „Fata morgana"). TRAMĂ (< fr., lat., it.) s. f. 1. Fir de mătase naturală obţinut prin răsucirea altor două fire şi folosit în ţesătorie pentru bătătură; p. ext. urzeală, ţesătură. ^ T. stradală = reţea de străzi dintr-o localit., având o configuraţie specifică în funcţie de evoluţia în timp a localit. în ansamblu şi a diferitelor cartiere, de caracteristicile reliefului, planurile urbanistice, centrele de polarizare a activităţilor etc. Poate fi preponderent radiară, rectangulară sau neregulată. 2. Acţiunea, intriga unei opere artistice (roman, piesă, film) bazate pe naraţiune. ♦ Fig. Intrigă, uneltire. TRAMBALA (< fr. trimbaler) vb. I tranz. şi refl. A (se) deplasa de colo până colo fără rost. TRAMBULINĂ (< germ., it.) s. f. Aparat ajutător, confecţionat din lemn, care serveşte la uşurarea executării unei sărituri în gimnastica sportivă. T. poate fi dură, semielastică sau elastică. ♦ Instalaţie specială, ridicată la o înălţime regulamentară, prevăzută cu un postament şi un dispozitiv de care se fixează o scândură elastică, servind pentru sărituri artistice în apă. -0- T. de schi = instalaţie în forma unei pante, servind la executarea săriturii în lungime cu schiurile. TRAMjNER (< germ.) s. m. Soi german de viţă de vie cu ciorchini cilindrici, cu boabe mici, roz, cultivat pentru producerea vinurilor superioare de masă; vin obţinut din acest soi. tramvai TRAMVAI (< engl., fr.) s. n. Mijloc de transport în comun, cu tracţiune electrică (în trecut şi cu tracţiune animală), constituit din unul până la trei vagoane (din care unul este vagon motor) care rulează pe două şine metalice. Primele linii de t. cu tracţiune animală au fost instalate la Vj* traista-ciobanului New York în 1832, iar cu tracţiune mecanică la San Francisco în 1873; primul t. electric la Lichterfelde, lângă Berlin, în 1881. Sfârşitul sec. 20 a adus în exploatare t. sub formă de metrou uşor. TRANCHET (< fr.) s. n. Bară de lemn folosită pentru amortizarea izbiturii corpului navei la acostare. TRANCHILIZANT (< fr.) s. n. Medicament cu acţiune predominant psihotropă, care linişteşte, relaxează, calmează (durerile, frica, starea de tensiune psihică). Ex. diazepam, meprobamat, fenobarbital etc. TRANCU-IAŞI, Grigore (1873-1940, n. Târgu Frumos), economist şi om politic român. Ministru în mai multe rânduri. Iniţiatorul legii pentru reglementarea conflictelor de muncă (5 sept. 1920), care prevede limitarea dreptului la grevă, instituindu-se obligativitatea arbitrajului între salariaţi şi patroni în faţa unei comisii constituite ad-hoc (Legea T-l). Lucrări consacrate domeniului comercial şi financiar. TRANDAFIR (< ngr.) s. m. Denumire dată speciilor cultivate de arbuşti pereni din genul Rosa, familia Rozaceelor, cu lăstari spinoşi, drepţi sau arcuiţi, şi cu flori mari, parfumate, de culori variate. Au frunze alterne, imparipenat compuse, cu stipele întregi sau dinţate, flori în raceme, panicule sau solitare la capătul tulpinilor, cu sepale lungi, neregulat crestate, multe petale, mari, dispuse în mai multe cicluri, numeroase stamine, seminţe înconjurate de un receptacul cărnos, de obicei roşu-cărămiziu. Ca plante de grădină se cultivă mai multe specii (R. damascena, R. Iuţea, R. odorata, R. chinensis, R. rugosa etc.) cu sute de varietăţi; prin selecţie şi hibridare se realizează mereu noi soiuri cu calităţi decorative deosebite. Foarte preţuiţi sunt hibrizii din grupul Thea, ca şi soiurile Baccara şi Bourbon. Există şi varietăţi de t. urcători (căţărători). Din unele varietăţi se extrage ulei de t. (esenţă de parfum), TRANDAFIR JAPONEZ 164 depr. Kazanlîk din Bulgaria fiind renumită pentru astfel de culturi. în ultimul timp s-au răspândit şi varietăţi miniaturale (de 25-30 cm înălţime), cultivate în ghivece ca plante de apartament. Se înmulţesc în general prin butaşi sau altoire. -0* T. de dulceaţă = arbust ghimpos cu tulpini neuniforme, frunze imparipenate, serate pe margine şi flori roz intens, roşii sau purpurii, parfumate, solitare (Rosa centifolia). Petalele sunt folosite în ind. alimentară pentru siropuri, dulceţuri, şerbeturi, lichioruri, în ind. parfumurilor şi în cea farmaceutică. TRANDAFIR JAPONEZ (CHINEZESC) = arbust de 1,5-2 m înălţime din familia Malvacee, originar din Extremul Orient, la noi cultivat ca plantă decorativă de apartament (Hibiscus rosa-sinensis). Frunze persistente, ovale, dinţate, flori mari, în formă de pâlnie larg deschisă sau ca un mic bujor, cu anterele stami-nelor mai lungi decât corola, de culoare roşu aprins, galben-portocaliu, roz sau roz cu centrul roşu-violet. înfloreşte abundent, aproape pe tot parcursul anului, dacă beneficiază de suficientă lumină. TRANDAFIRjU, -|E (< trandafir) adj. 1. Care are culoarea trandafirului; roz. 2. Fig. Luminos, senin. ♦ Optimist. TRANS- (fr.; {s> lat. trans „dincolo de, peste“) Element de compunere cu sensul „dincolo", „peste“ şi care serveşte la formarea unor adjective şi a unor verbe. în chimie indică izomerul geometric în care doi radicali sunt situaţi de o parte şi de alta a planului unei duble legături sau a planului unui ciclu. TRANSALAI, culme muntoasă în Asia Centrală, în NV m-ţilor Pamir, extinsă de-a lungul frontierei dintre Kîrgîzstan şi Tadjikistan, pe 240 km de la E la V. Alt. max.: 7 134 m (vf. Oullai Istiqlal „Independenţei11). Gheţarii acoperă o supr. de 1 194 km2. Străbătută de pasul Kîzîlart situat la 4 280 m alt. Cunoscută şi sub numele de Zaalai. TRANSALPIN, -A (< fr.) adj. 1. Aflat dincolo de Alpi. 2. Care străbate Alpii (ex. şosea t.) sau o zonă alpină. TRANSAMAZONIAN, şosea naţională braziliană (construită după 1974) care traversează partea de N a ţării de la V la E, pe 4 800 km lungime, de la Cruzeiro do Sul din apropierea graniţei cu Peru până la ţărmul Oc. Atlantic în E, trecând prin Rio Branco, Porto Velho, Altamira, Marabâ, Estreito, Natal. TRANSAMINARE (< fr. transami-nation) s. f. (BIOCHIM.) Reacţie biochimică care se produce în cadrul metabolismului aminoacizilor prin care o grupare amino- (-NH2) este transferată reversibil de la un aminoacid la un cetoacid pentru a forma un nou aminoacid şi un nou cetoacid. Reacţia este catalizată de transami-naze, având drept coenzime pirido-xalfosfatul (derivat al vitaminei B6). T. are un rol foarte important datorită sintetizării aminoacizilor necesari organismului. TRANSAMINAZE (< fr.) s.f. pl. Enzime care catalizează transferul unei grupări amino- de pe un aminoacid pe un cetoacid. Glutamat-piruvat t. (G.P.T.; A.L.T.) şi glutamat-oxalilacetat t. (G.O.T.; A.S.T.) sunt două t. importante deoarece dozarea lor în sânge poate orienta diagnosticul în afecţiunile hepatice, miocardice etc. Sin. aminotransferaze. TRANSANTARCTIC MOUNTAINS, vastă catenă muntoasă în VSV Antarcticii, extinsă pe 3 200 km lungime, pe direcţie NV-SE, de la M. Weddell în NV până la Victoria Land (Ţara Victoria) în SE. Alt. max.: 4 528 m (vf. Kirkpatrick). Acoperit de gheţari. Zăcăminte de cărbuni. TRANSATLANTIC, -Ă (< fr.) adj., s. n. 1. Adj. Care străbate sau traversează Oc. Atlantic. 2. S.n. Vapor mare de pasageri care realizează curse între Europa şi America, traversând Oc. Atlantic. Compania generală t. fondată de armatori francezi în 1855, a stat la baza Companiei generale maritime create în 1977 şi care operează prin curse fixe. Termenul s-a extins asupra tuturor navelor de lungă croazieră. TRANSAVANGARDĂ (< fr., it.) s.f. Tendinţă picturală neofigurativă manifestată în Italia la sfârşitul anilor ’70, anii ’80 ai sec. 20, caracterizată prin eclectism şi exuberanţă formală şi cromatică şi având ca principali re-prezentanţ pe Sandro Chia, Frances-co Clemente, Enzo Cucchi, Walter De Maria, Mimmo Paladino, cărora li se alătură americanii Jonathan Borof-sky, David Salle, Julian Schnabel, Robert Longo, neoimpresioniştii germani Georg Baselitz, Markus Lupertz, Anselm Kiefer şi reprezentanţii picturii figurative libere franceze: Herve Di Rosa, Robert Combas. Termenul a fost pus în circulaţie de criticul italian Achille Bonito Oliva. TRANSĂ (< fr.) s. f. (PSIH.) Stare de conştienţă modificată, caracterizată prin reducerea sensibilităţii la stimuli, alterarea contactului cu mediul ambiant şi chiar o pierdere temporară a acestui contact, înlocuirea activităţii voluntare cu un comportament automat. Adesea este însoţită de o stare de exaltare, de euforie, sau de senzaţia părăsirii propriului corp şi a pătrunderii în altă lume. Poate fi indusă prin hipnoză, prin utilizarea unor substanţe psihotrope, prin diverse practici religioase primitive (ex. şamanism, cultul voodoo) etc. Apare şi în unele forme de isterie. TRANSBORDA (< fr.) vb. I tranz. A transfera mărfuri sau persoane dintr-un vehicul în altul. TRANSBORDOR (< fr.) s. n. 1. Platformă mobilă, echipată cu linii de cale ferată, care serveşte la mutarea vehiculelor feroviare de pe o linie pe alta (liniile fiind paralele). 2. Navă de mic tonaj care efectuează transbor-darea călătorilor sau a mărfurilor. TRANS-CANADA HIGHWAY, cea mai lungă şosea naţională din lume care străbate partea de S a Canadei de la V la E pe 7 821 km lungime, respectiv de la oraşul Victoria (Columbia Britanică), în V, până la oraşul Sydney (Nova Scoţia), în ENE, străbătând opt provincii şi trecând prin oraşele Vancouver, Calgary, Regina, Winnipeg, Thunder Bay, Sault St. Mărie, Toronto, Ottawa, Montreal, Quebec, Fredericton, Charlottetown. O linie de feribot asigură prelungirea T. până la St. John’s din ins. Newfoundland. Construcţia T. a început în 1950 şi s-a încheiat la 30 iul. 1962. TRANSCAUCAZIA, reg. în VSV Asiei (după alţi autori în ESE Europei), cuprinsă între m-ţii Caucaz la N, Marea Neagră la V, M. Caspică la E, Turcia şi Iran la SV şi S. în această zonă se află republicile Azerbaidjan, Georgia şi Armenia. TRANSCENDENT, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. (FILOZ.) Care depăşeşte, care trece dincolo de orizontul experienţei sau al întrebuinţării teoriei într-un domeniu dat. ♦ (Substantivat, n.) Realitate superioară inteligenţei şi experienţei obişnuite; modul de a exista al divinităţii dincolo şi independent de lumea creată. ♦ (La Kant) Care se află dincolo de orice experienţă posibilă, fie că este vorba de realităţi (lucruri în sine), fie de principii ale cunoaşterii. 2. (MAT.) Număr t. = număr care nu poate fi rădăcina unui polinom cu coeficienţi raţionali (de ex. numărul ]"[)• Ecuaţie t. = ecuaţie care nu se poate scrie sub forma unui polinom egalat cu zero. Funcţie t. = funcţie definită pe mulţimea numerelor complexe, cu valori în mulţimea numerelor complexe şi care nu poate fi scrisă sub forma unui cât a două polinoame. 165 TRANSFĂGĂRĂŞAN TRANSCENDENTAL, -Ă (< fr., germ.) adj. 1. (în gândirea medievală) Termen desemnând predicatele care transcend categoriile lui Aristotel: fiinţa, n, adevărul, binele, frumosul. 2. (La Kant) Termen desemnând ceea ce trece dincolo de aplicarea corectă a listei sale de categorii şi nu poate fi un aspect al vreunei experienţe posibile, condiţionând deci a priori cunoaşterea. ♦ Care are ca obiect de studiu formele apriorice ale cunoaşterii (ex. estetica t. studiază formele apriorice ale sensibilităţii). 3. (La Kant) Eul, subiectul t. = principiu al activităţii de cunoaştere. ^ Meditaţie t., ansamblu de exerciţii şi tehnici de sorginte orientală, cu rol de relaxare, combatere a stresului şi optimizare a randamentului intelectual şi fizic. Introdusă în Occident de Maharishi („Marele Profef) Manesh Yogi, care a fondat „Mişcarea Regeneratoare Spirituală11. Adepţii mişcării consideră că m. t. oferă acces la un izvor de energie şi inteligenţă creativă din cele mai profunde straturi ale psihicului. Fiecare participant primeşte un cuvânt secret („mantra") pe care trebuie să îl repete în gând timp de 15-20 minute zilnic pentru a se desprinde de grijile cotidiene. încercarea de introducere a m. t. în România în anii £80 ai sec. trecut a dus la o drastică sancţionare a participanţilor de către regimul comunist. TRANSCENDENTAUSM (< fr.) s. n. 1. Filozofia kantiană a transcendentalului. 2. Orice filozofie care derivă lumea experienţei din activităţile raţiunii (Husserl, Heidegger ş.a.). 3. Doctrina mişcării iniţiate de R. W. Emerson sub numele „New England transcedentalism11 (1836, Boston), influenţată de platonism şi idealismul german şi caracterizată prin religiozitate panteistă şi spirit umanitar. TRANSCENDENTALIST, -Ă (< fr.) adj., s. m. pl. Adj. Care aparţine transcendentalismului, privitor la transcendentalism. TRANSCENDENŢĂ (< fr.) s. f. 1. însuşirea a ceea ce este transcendent. 2. (în filozofiile teiste) însuşire a divinităţii de a fi dincolo de limitele experienţei umane, de a depăşi lumea accesibilă omului; aflată deasupra creaţilor sale. + (în existenţialism) Situaţia omului care se ridică deasupra condiţiilor alienante şi dezumanizante ale vieţii cotidiene, ale cadrului social. ♦ P. ext. Condiţie a omului care depăşeşte, prin existenţa sa socială şi ca fiinţă creatoare a culturii şi a valorilor, natura. ♦ (în fenomenologie) Rezultat al depăşirii datului obiectiv prin actul intenţional de conştiinţă sau prin intuiţie; dezvăluirea pentru gândire a lumii esenţelor şi semnificaţiilor. TRANSCONTAINER (< trans- + container) s. n. Container de mare capacitate utilizat în special în transporturile internaţionale de mărfuri. TRANSCRIE (< trans- + scrie) vb. III tranz. 1. A copia exact un text scris, a face o copie scrisă fără modificări. 2. (LINGV.) A transpune un text scris dintr-un alfabet în alt alfabet pentru uşurarea lecturii. ♦ A nota în scris elementele unui idiom. 3. (DR.) A face o transcriere (2). 4. A prelucra o bucată muzicală scrisă pentru o anumită voce sau un anumit instrument, pentru a fi cântată de o altă voce sau de un alt instrument. TRANSCRIERE (< transcrie) s. f. 1. Acţiunea de a transcrie şi rezultatul ei. 4- (LINGV.) T. fonetică = transpunere în scris a sunetelor unui idiom cu ajutorul unui alfabet existent, al unui alfabet convenţional sau al unei combinaţii de semne convenţionale şi de litere ale unui alfabet obişnuit, pentru a crea posibilitatea de reconstituire a pronunţării reale. 2. (DR.) Trecere într-un registru special (registru de transcripţiuni imobiliare) a elementelor esenţiale ale unui act juridic privitor la dobândirea, transmiterea sau stingerea unor drepturi reale imobiliare; transcripţie (2). TRANSDANUBIAN, -Ă (< fr.) adj. Care se află sau locuieşte dincolo de Dunăre. TRANSCRIPŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Copie 2. (DR.) Transcriere (2). 3. Proces prin care informaţia genetică a A.D.N.-ului este transferată într-o moleculă de A.R.N. mesager folosită ulterior în sinteza proteică. TRANSDUCTOR (< fr.) s. n. 1. (ELT.) Dispozitiv constituit din miezuri feromagnetice pe care sunt dispuse înfăşurări electrice cu ajutorul cărora se poate comanda variaţia unei tensiuni sau a unui curent de ieşire prin variaţia unei tensiuni sau a unui curent de intrare, folosind fenomenul de saturaţie magnetică a miezurilor. 2. (TELEC.) Dispozitiv folosit la transformarea energiei primite de la un sistem tehnic în energie de altă formă, pe care o cedează altui sistem tehnic sau fizic, însoţită de variaţia unei mărimi caracteristice celui de-al doilea sistem, determinată de variaţia în acelaşi sens a unei mărimi de altă natură caracteristică primului sistem (ex. microfon, difuzor). TRANSDUCŢIE (< fr.) s. f. (GENET.) Transfer de material genetic între bacterii, de la o celulă donatoare la o alta receptoare, prin intermediul unui bacteriofag. TRANSECT (< fr. {i}) s.n. Traseu în linie dreaptă care străbate o anumită supr., în lungul căruia se fac observaţii sau măsurători în mod continuu sau la intervale regulate. Metoda transectelor este foarte larg utilizată în cercetări ecologice şi geobotanice pentru a pune în evidenţă limitele unor biocenoze şi tranziţiile între acestea, variaţia graduală a factorilor de mediu în zone ecotonale etc. TRANSEPT (< fr., lat. {i}; (s> trans- + lat. saepţtum „incintă11) s. n. (în arhitectura religioasă) Navă transversală care taie perpendicular nava principală şi care separă corul de corpul bazilica!, înscriind în plan forma unei cruci latine. Zona de intersectare se numeşte careu. Foarte răspândit în arhitectura romanică. TRANSFĂGĂRĂŞAN, şosea naţională de alt. care traversează m-ţii Făgăraş (Carpaţii Meridionali) în zona lacului Bâlea (2 034 m alt.), unde străbate un tunel lung de 887,67 m. Pornind de la Cârţişoara şi însoţind văile glaciare Bâlea (pe pantele nordice ale m-ţilor Făgăraş) şi Capra (pe pantele sudice), TRANSFER 166 şoseaua urmează apoi malul vestic al lacului Vidraru şi valea Argeşului până la Arefu. Are o lungime totală de 90 km, trece peste 27 de viaducte şi poduri şi 550 de podeţe, asigurând legătura dintre Transilvania (jud. Sibiu) şi Muntenia (jud. Argeş). A fost inaugurată la 20 sept. 1974. Nu este practicabilă în timpul iernii. TRANSFER (< fr. {i}) s.n. Faptul de a transfera; transferare. (DR.) T. de drepturi = transmisiune de drepturi. (FIN.) Orice vânzare, cesiune sau înstrăinare a dreptului de proprietate, precum şi schimbul unui drept de proprietate cu servicii ori cu un alt drept de proprietate. (FIN.) T. bancar = operaţiune bancară prin care, la ordinul unui client, banca sa realizează trecerea sumei de bani indicată, din contul acestuia în contul beneficiarului indicat, deschis la aceeaşi bancă sau la altă bancă. T. tehnologic = transferarea cunoştinţelor tehnologice către o terţă parte, îndeosebi cu ocazia acordării unei licenţe pentru aplicarea unui brevet de invenţie, referitor la un produs, o tehnologie sau un proces. TRANSFERA (< fr.) vb. I 1. Tranz. şi refl. A se muta sau a muta un angajat (cu consimţământul lui) în altă unitate de muncă; a(-şi) schimba locul de muncă. ♦ Tranz. A transmite un drept. ♦ A muta un sportiv de la un club la alt club sau în altă echipă. 2. Tranz. A face un schimb, o trecere, o transmitere de energie, de căldură, de particule etc. de la un sistem fizic sau tehnic la altul. TRANSFERAZĂ (< fr. {i}) s. f. Enzimă care catalizează transferul unei grupări chimice de la o moleculă la alta (ex. transaminazele). TRANSFERINĂ (< fr. {i}) s. f. Proteină plasmatică (p-globulină) care leagă fierul adsorbit din intestin şi îl transportă în organism. TRANSFIGURA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. A(-şi) schimba expresia feţei, înfăţişarea, starea de spirit. ♦ Tranz. A face ca un lucru să aibă altă înfăţişare, alt aspect, să fie schimbat în mai bine. TRANSFIGURARE (< fr., lat.) s. f. 1. Faptul de a (se) transfigura; prefacere, transformare. 2. (REL.) Schimbarea la faţă. TRANSFOCATOR (< rus.) s. n. Obiectiv cu distanţă focală variabilă în mod continuu, folosit la filmare pentru apropierea/depărtarea lină de subiect fără mişcarea camerei de luat vederi. TRANSFORMA (< fr., lat.) vb. I 1. Tranz. şi refl. A(-şi) schimba, a(-şi) modifica aspectul, înfăţişarea, forma; a (se) preface, a (se) preschimba ♦ A(-şi) schimba caracterul. 2. Tranz. (MAT.) A efectua o transformare (2). ♦ (FIZ.) A efectua o transformare (3). TRANSFORMARE (< transforma) s. f. 1. Acţiunea de a (se) transforma şi rezultatul ei. 2. (MAT.) Corespondenţă, aplicaţie, funcţie între două mulţimi de puncte. 4 T. liniară = funcţie existentă între două spaţii vectoriale care este compatibilă cu structura algebrică a acestora. 3. (FIZ.) Schimbare, în cantităţi echivalente, a unei forme de energie în altă formă (sau în alte forme) de energie (ex. t. energiei electrice în energie mecanică). ♦ Transformări de stare = ansamblul stărilor succesive prin care trece un sistem fizico-chimic când una sau mai multe dintre mărimile care îl caracterizează se modifică. Se deosebesc t. de stare mecanică, termică, electrică, chimică etc. După starea de agregare se deosebesc t. în stare solidă, lichidă, gazoasă. 4. (SPORT) (în rugbi, după un eseu reuşit) Trimitere a balonului cu o lovitură de picior între cele două bare. Valorează două puncte. TRANSFORMATOR, -OARE ( Zgomot produs de un cal care merge în trap sau de o persoană care calcă apăsat cu paşi regulaţi; tropăit, tropăitură. 2. (în Ev. Med. în Ţara Românească) taxă sau amendă percepută de slugile domneşti de la cei care nu se prezentau de bunăvoie la procese sau care nu-şi plăteau datoriile. TREAPTĂ (lat. traiecta) s. f. 1. Fiecare dintre supr. orizontale ale unei scări, situate la înălţimi diferite faţă de sol. 2. Fig. Grad, nivel; etapă, fază. ♦ Rang, situaţie. 3. Fig. Categorie socială; pătură, strat. 4. Interval cuprins între anumite valori de referinţă, pe o scară continuă de valori. T. hipsometrică = supr. cuprinsă între două curbe de nivel cu valori semnificative pentru unitatea de relief analizată (în mod curent, valori din 200 în 200 de m). T. de relief = iii Vladimir Trebici complex de forme de relief dintr-o anumită unitate geografică situate aproximativ la aceeaşi alt. (câmpie joasă, câmpie înaltă, podiş, dealuri joase, dealuri înalte, munţi). V. şi geotermic, treaptă geotermică. TREASC (< ser.) s. n. Tun mic care se încărca pe la gura ţevii, folosit în trecut la petreceri, sărbători pentru a produce focuri de artificii şi pocnituri; piuă (3). TREASURE [trejer], ins. artificială în G. San Francisco, la N de ins. Yerba Buena; 162 ha. Construită de armata S.U.A. cu prilejul Expoziţiei din 1939-1940. în 1941 a devenit bază navală militară. TREAZ, -Ă (< sl.) adj. 1. Care s-a trezit din somn sau care nu doarme; deştept (2). 2. Care nu este ameţit de băutură. 3. Fig. Care este atent la cele ce se petrec în jurul său; vigilent. TREBĂLUj (< treabă) vb. IV intranz. şi tranz. A face tot felul de treburi (mai ales pe lângă casă); a roboti. TREBICI, Vladimir (1916-1999, n. Cernăuţi), demograf, sociolog şi economist român. Acad. (1992), prof. univ. la Bucureşti. Director al Centrului de Cercetări Demografice al Acad. (din 1995). Lucrări de statistică, economie, demografie, sociologie („Bazele teoriei generale a statisticii1', „Populaţia României şi creşterea economică", „Populaţia mondială", „Mică enciclopedie de demografie", „Modele matematice în demografie", „Demografie mondială", „Genocid şi demografie"). Membru al mai multor societăţi ştiinţifice din ţară şi străinătate. TREBIZONDA v. Trabzon. TREBLINKA, lagăr nazist în Polonia, la NE de Varşovia. T. I a fost deschis la 1 apr. 1941, iar T. II în iul. 1942. Până în nov. 1943, în acest lagăr au fost exterminate peste 700 000 de persoane, în majoritate evrei. Cele două componente ale lagărului au fost desfiinţate în iul. 1944 de către trupele sovietice. TREBNIC (< sl.) s. n. Molitvelnic. TREBUj (< sl.) vb. IV 1. Intranz. A avea sau a fi nevoie de ceva. ^ Loc. Cum trebuie = conform cu cerinţele, cum se cuvine, cum se cade. 2. Tranz. unipers. şi impers Este necesar sau obligatoriu să... 3 Tranz. unipers. sau impers. A fi probabil sau posibil, a se putea presupune. TREBUINCIOS, -OASĂ (< trebuinţă) adj. Care serveşte la ceva, de care este nevoie; folositor, necesar, util. TREBUINŢĂ (< trebui) s. f. Nevoie, necesitate. TRECĂTOR, -OARE (< trece) adj., subst. 1. Adj. Care nu durează mult, care trece repede; temporar, vremelnic. ♦ Care trece printr-un loc fără a se opri (multă vreme); care este în trecere. 2. S. m. şi f. Pieton. ♦ Drumeţ, călător. 3. S. f. (GEOGR.) Loc îngust, în lungul unei văi prin care trece un drum care străbate o reg. cu relief accidentat (ex. Lainici în defileul Jiului, Turnu Roşu în defileul Oltului). Se deosebeşte de pas (2), care permite trecerea peste cumpăna de ape. ♦ Loc de trecere. TRECE (lat. traicere) vb. III I. 1. Intranz. A merge printr-un anumit loc, a-şi urma drumul fără a se opri. ♦ A merge în rânduri formând un convoi, o coloană; a se perinda, a se succeda. ♦ (Despre vehicule cu rută fixă) a merge pe traseul obişnuit. 2. Intranz. (Despre ape curgătoare, drumuri etc.) a avea cursul, traseul prin... 3. Intranz. A se opri în treacăt pe undeva sau pe la cineva; a se abate. ♦ Tranz. (Pop.) A ocoli. Expr. A trece cu vederea = a) a nu da importanţa cuvenită, a neglija; b) a nu ţine seama de...; a ierta. 4. Intranz.  depăşi (un anumit loc sau un anumit moment), a lăsa în urmă. ♦ Tranz. A păşi peste, a depăşi un obstacol, o barieră; a traversa. Expr. A trece hopul = a scăpa de o greutate, de o primejdie. ♦ Intranz. A merge păşind peste cineva sau ceva, călcând în picioare. -0- Expr. A trece peste cineva = a nu lua pe cineva în seamă, a-l desconsidera. 5. Tranz. A transporta (dincolo de... sau peste...). 6. Tranz. A atinge un obiect, alunecând uşor pe suprafaţa lui. 7. Tranz. A petrece prin..., pe drum... sau peste... 8. Intranz. A merge dintr-un loc în altul, a schimba locul. -0- Expr. A trece la cineva (sau în rândurile cuiva, de partea cuiva) = a se ralia cu cineva. ♦ Fig. (Determinat prin „în cealaltă lume", 177 TREI APE din viaţă" etc.) A muri. 9. Intranz. şi tranz.  transmite sau a fi transmis (din mână în mână, din om în om) până la... ♦ Tranz. A da cuiva ceva; a lăsa moştenire. 10. Intranz. A începe să se ocupe cu altceva, a se îndrepta spre altă activitate. ^ Expr. A trece la fapte = a acţiona. 11. Tranz. A introduce într-o clasificare, a înregistra, a înscrie; a repartiza pe cineva sau ceva undeva. 12. Tranz. A fi declarat admis la un examen, promovat într-o clasă superioară. 13. Tranz. şi refl. (Despre sisteme fizice, tehnice etc.) a(-şi) modifica starea, regimul de funcţionare, sistemul de legături sau de conexiuni etc., fie în vederea realizării unui anumit scop, fie ca urmare a schimbării condiţiilor externe ori a factorilor perturbatori, il. 1. Intranz. şi tranz. A înainta, a-şi face drum cu greu, a răzbate. ^ Expr. A trece prin foc şi prin apă = a răzbate prin multe greutăţi. 2. Intranz. Fig. A avea de îndurat, de suferit; a fi supus la... 3. Intranz. A pătrunde, a se strecura (cu greu) printr-un spaţiu îngust. ^ Expr. A-i trece cuiva ceva printre degete = a scăpa, a pierde ocazia. ♦ Tranz. A supune unei operaţii de filtrare, de strecurare, de cernere etc. 4. Intranz. A străbate, a pătrunde (făcând o spărtură, o tăietură, o deschizătură); a străpunge. 5. Tranz. (Despre anumite stări fiziologice) a năpădi pe cineva (fără a putea fi oprit). Expr. A-l trece pe cineva cu rece şi cu cald = a fi cuprins de o emoţie puternică. III. 1. Intranz. (Despre unităţi de timp) a se scurge, a se desfăşura (apropiindu-se de sfârşit). + Refl. A se epuiza, a se sfârşi; a nu mai fi actual. 2. Intranz. A dispărea, a pieri (după un timp). ♦ (Despre suferinţe, boli etc.) a înceta să se mai facă simţit, să mai acţioneze. 3. Tranz. A petrece un timp, o perioadă din viaţă. <0- Expr. A-şi trece vremea = a-şi întrebuinţa vremea (fără folos). 4. Intranz. A depăşi o anumită vârstă, o anumită limită de timp. 5. Refl. (Despre fiinţe) a-şi pierde vigoarea, frăgezimea; a îmbătrâni. + (Despre plante) a se veşte]i, a se ofili, a se usca. ♦ (Despre fructe) a fi prea copt. 6. Refl. (Despre anumite materiale) a se consuma, a se termina. IV. Intranz. A fi mai mare sau mai mult decât o anumită mărime, cantitate, valoare; a depăşi, + A ajunge până dincolo de... + Tranz. A se trece cu firea = a se alarma, a se emoţiona foarte tare. V. 1. Refl. A fi luat în seamă; a avea crezare, trecere. 2. Intranz. A fi considerat..., a fi luat drept... TRECENTO (cuv. it.) subst. Denumire dată culturii şi artei italiene a Renaşterii dintre anii 1301-1400. TRECERE (< trece) s.t 1. Faptul de a (se) trece. -0- Loc. în trecere = în treacăt; fugitiv. Cu trecere = influent. ♦ Fig. Consideraţie, stimă, autoritate de care se bucură cineva; influenţă. ^ Expr. A avea trecere = a) a fi luat în consideraţie; a fi preţuit; b) (despre mărfuri) a avea căutare, a se vinde bine. 2. Loc pe unde se poate trece. T. izolată = dispozitiv de izolare a unei conducte electrice la străbaterea unui perete. ♦ Construcţie executată într-un anumit loc pentru a permite unui vehicul sau persoanelor să treacă peste (sau pe sub) un obstacol; pasaj (1). 3. T. serie-paralel = modificare a conexiunii-serie în conexiune-paralel (sau invers) a motoarelor electrice care acţionează un vehicul, în vederea schimbării vitezei acestuia. 4. Parte a unei faze de prelucrare tehnologică efectuată fără schimbarea suprafeţei de lucru, a uneltei sau a regimului de lucru; pasaj (2). 5. (IND. EXTR.) Produs care se obţine după cernerea unui material prin ochiurile unui ciur sau ale unei site. TRECUT1 (< trece) s. n. 1. Timpul care s-a scurs; starea de lucruri din acel timp. ^ Loc. în (sau din) trecut = (de) altădată, (de) odinioară. 2. (LINGV.) Denumire dată timpurilor verbale care exprimă o acţiune petrecută înainte de momentul vorbirii sau înainte de un moment de referinţă (în limba română formele acestor timpuri verbale fiind: imperfectul, perfectul simplu, perfectul compus, mai mult ca perfectul). TRECI/T2, -Ă (< trece) adj. 1. Din trecut1 (1), de demult, de altădată. ♦ Care nu mai este actual; învechit, demodat, perimat. 2. (Despre unităţi de timp) anterior, precedent, premergător. 3 (Despre oameni) îmbătrânit. ♦ (Despre plante) ofilit, veştejit. TREFILA (< fr.) vb. I tranz. A trece un material metalic (mai ales bare, sârmă, ţevi) printr-o filieră, sub acţiunea unei forţe, pentru a le micşora secţiunea transversală sau pentru a obţine piese de dimensiuni mai precise şi cu suprafeţe mai netede. TREFLAT, -Ă (< fr.) adj. (Despre planuri arhitectonice) în forma frunzei de trifoi. ♦ (Despre forma planului unei biserici) care are absida centrală şi cele două abside laterale racordate între ele. TREFLĂ (< fr.) s. f. 1. Numele unei culori la jocul de cărţi, reprezentată printr-o frunză de trifoi de culoare neagră. 2. Cusătură ornamentală din fir de bumbac ori de mătase sau găitan de fir în formă de frunză de trifoi, de triunghi etc., executată la unele haine speciale (ex. la uniforme militare). 3. (TEHN.) Rozetă cu trei sau patru aripi prin intermediul căreia se realizează antrenarea unui cilindru de laminor. TREI (lat. tres) num. card., s. n. 1. Num. card. Număr natural mai mare decât doi cu o unitate şi care se indică prin cifra 3. (Adjectival) Trei oameni. ^ (Cu valoare de num. ord.) Etajul trei. 2. Compuse: Trei-păzeşte = dans popular românesc, răspândit în C. Olteniei şi jucat numai de bărbaţi, cu ritm binar şi mişcare vioaie; melodia corespunzătoare acestui dans. Trei-leşeştile = dans popular românesc, executat la origine numai de bărbaţi, răspândit în N Moldovei, cu ritm binar şi mişcare domoală; melodia corespunzătoare acestui dans. 3. S. n. Semn grafic ce reprezintă numărul trei; p. ext. desen, figură de forma acestui semn. ♦ Nota trei. 4. Trei fraţi pătaţi = plantă anuală sau bianuală din familia Violacee, cu frunze inferioare lat ovate, lung peţiolate, frunze tulpinale alungit-lanceolate, cu stipele adânc penat lobate, având segmentul terminal evident mai mare (Viola tricolor). Flori cu cinci petale, cele superioare violete, cele laterale galbene, alburii sau violet-albăstrui, cea inferioară, lăţită spre capăt, galbenă cu dungi de culoare închisă şi pinten uşor îndoit în sus. Frecventă în pajişti, tufărişuri, margini de pădure, stâncării înierbate. Plantă medicinală utilizată în bronşite, afecţiuni renale, dermatite etc. 5. S. n. Notă muzicală cuprinsă între notele doi şi patru. 6. S. n. Carte de joc sau faţetă a zarului cu trei puncte. TREI APE 1. Lac de acumulare în NE m-ţilor Semenic format prin bararea zonei de confl. a pâraielor Semenic, Brebu şi Grădiştea. Supr.: 52,6 ha; voi.: 4,8 mii m3. 2. Staţiune climaterică şi de odihnă de interes local, cu funcţionare permanentă, situată în NE m-ţilor Semenic, la 850 m alt., pe malul lacului omonim, în arealul com. Brebu Nou, jud. Caraş-Severin. Climat montan cu ierni friguroase şi veri răcoroase. Staţiunea este de fapt un complex turistic (alcătuit din hotelul „Trei Ape“ şi mai multe căsuţe plasate pe malul lacului) în mijlocul naturii, ferit de zgomot şi poluare, cu aer curat, TREIER 178 recomandat pentru refacerea capacităţii de muncă, după stări de surmenaj fizic şi intelectual. TREIER (< treiera) s. n. Treierat (1). 4 Aparat de t = ansamblu funcţional al unei batoze sau combine în care se efectuează operaţia de treierat a cerealelor; este constituit dintr-un organ rotitor prevăzut cu şine şi un grătar fix. TREIERA (lat. tributare) vb. I tranz. A separa seminţele de restul plantei (în trecut prin batere, iar în prezent cu ajutorul combinelor sau al batozelor). TREIERAT (< treiera) s. n. 1. Faptul de a treiera; operaţie de separare a seminţelor de restul plantei în vederea valorificării recoltei de cereale; treier, treieriş. <0- Maşină de t. = treierătoare. 2. Perioadă de timp în care se treieră; treieriş. TREIERÂTQR, -OARE (< treiera) subst. 1. S. m. şi f. Muncitor care lucrează la batoză. 2. S. f. Maşină agricolă care separă boabele din spicele, păstăile şi ;tiuleţii culturilor agricole. Există t. pentru cereale (v. şi combină agricolă), t. pentru porumb, t. pentru in ş.a. TREIERIŞ (< treiera) s. n. Treierat. TREI IEZERE, lac în partea central-nordică a Deltei Dunării, la E de satul Mila 23, legat prin canale de gârlele Lopatna şi Şontea. Supr.: 5 km2. Important bazin piscicol. TREILEA, TREIA (< trei) num. ord. (Precedat de art. „al“, ,,a“) care urmează după al doilea. TREILER v. trailer. TREjME (< trei) s. f. 1. Fracţiune dintr-un întreg obţinută prin diviziunea lui în trei părţi egale; a treia parte dintr-un întreg. 2. Unitate formată din trei indivizi. (în creştinism) sărbătoare creştină prăznuită de ortodocşi în Duminica Rusaliilor. Sfânta i. v. sfânt, ă. TREISPREZECE (< trei + spre + zece) num. card. Număr natural mai mare decât doisprezece cu o unitate; se indică prin cifra 13. ^ (Adjectival) Treisprezece volume. (Cu valoare de num. ord.) Locul treisprezece. (Substantivat) în clasă sunt treisprezece. TREISPREZECELEA, -ZECEA (< treisprezece) num. ord. Care urmează după al doisprezecelea. TREITSCHKE [traiţ/ka], Heinrich von (1834-1896), istoric german. Profesor la Kiel, Heidelberg şi Berlin, în 1886 el i-a succedat lui L. Ranke ca istoriograf oficial al Prusiei. Adept al expansiunii coloniale germane. Autor al unei „Istorii a Germaniei din sec. 19“. TREIZECI (< trei + zece) num. card. Număr natural mai mare de trei ori decât zece. & (Adjectival) Treizeci de oameni. ^ (Cu valoare de num. ord.) Volumul treizeci. <0-(Substantivat) Au venit la şcoală doar treizeci. TREIZECILEA, -ZECEA (< treizeci) num. ord. (Precedat de art. „al“, „a) care urmează după al douăzeci şi nouălea. TREMATODE (< fr. {i}; {s} gr. trematodes „găurit, ciuruit") s. n. pl. Clasă de viermi paraziţi ai animalelor vertebrate (ex. viermele de gălbează) şi ai omului, laţi, cu corpul turtit dorsoventral, în formă de frunză, acoperit de o cuticulă şi cu organe de fixare: ventuze şi cârlige (Trematoda). Se cunosc c. 1 000 de specii şi provoacă trematodoze. TREMĂ (< fr. {i}; {s> gr. trema „punct pe feţele zarului") s. f. Semn diacritic întrebuinţat în ortografia unor limbi, format din două puncte, care, puse orizontal deasupra unei vocale, arată că aceasta trebuie pronunţată fie ca o unitate de sine stătătoare, fie cu o valoare modificată. TREMOLjT (< fr. {i}; {s} Tremolo) s. n. Amfibol monoclinic calcic magnezian, alb sau uşor colorat, constituent al unor roci metamorfice şi al unor roci eruptive de temperaturi joase. TREMOLO (cuv. it.) s. n. (MUZ.) Prelungire a unui sunet prin atacul repetat şi rapid al acestuia (ex. t. de timpan). TREMUR (< tremura) s. n. 1. (La pl.) Contracţii musculare involuntare, uşoare şi repetate ale corpului sau ale unei părţi a corpului, provocate de frig, de frică, de emoţie, de o boală etc.; tremurătură; tremurici (1). 2. Clătinare uşoară şi repetată a unui lucru; oscilaţie. 3. Vibraţie a glasului sau a unor sunete. tremurătoare TREMURA (lat. tremulare) vb. | intranz. 1. (Despre fiinţe sau despre părţi ale corpului lor) a prezenta contracţii musculare involuntare, de mică intensitate, scurte şi repetate, provocate de frig, de o emoţie, de o boală etc. 2. (Despre plante, frunze etc.) a face o mişcare (oscilatorie) uşoară şi repetată; a se legăna, a se clătina. ♦ (Despre lumini şi umbre) a se mişca (sau a da impresia că se mişcă) repede şi intermitent; a juca, a licări. + (Despre ape) a undui uşor; a se încreţi. ♦ (Pop.; despre Pământ) a se cutremura. 3. (Despre sunete, melodii) a vibra; (despre glas) a avea variaţii de ton, oscilaţii; p. ext a şovăi. 4. Fig. A fi cuprins de o emoţie puternică. ♦ Fig. A se înfiora de spaimă; a se cutremura. TREMURĂTOR, -OARE (< tremura) adj. Care e cuprins de tremur (1); care vibrează. ♦ (Despre ape) care unduieşte, care se încreţeşte uşor. TREMURĂTOARE (< tremui) S. f. Plantă erbacee anuală sau perenă din familia Poacee (Graminee), cu spiculeţe aproape rotunde, cordate sau triunghiulare, multiflore, lateral turtite, aşezate în panicule răsfirate (Briza media). Frecventă în fâneţe din reg. de câmpie până în cele montane. TREMURĂTURĂ (< tremura) s. f. Tremur (1). TREMURICI (< tremura) s. n., s. m. 1. S. n. Tremur (1). 2. S. m. Ciupercă necomestibilă, gelatinoasă, tremurătoare, cu spini moi pe faţa inferioară; creşte pe pământ şi pe trunchiurile putrede de brazi (Tremellodon gelatinosum). 3. S. m. pl. (REL.) Penticostali. TREN (< fr., it.) s. n. 1. Locomotiva şi ansamblul de vagoane pe care aceasta le trage. -0- T. subteran = metrou. T. blindat = tren constituit din vagoane blindate, propulsate de o locomotivă blindată, plasată la mijlocul garniturii. Este dotat cu arme automate şi cu armament de artilerie. <0> Expr. A scăpa (sau a pierde) trenul = a pierde un prilej sau o şansă. 2. Ansamblu de piese, de dispozitive sau de maşini-unelte care au un rol funcţional comun. T. de aterizare = ansamblu de piese (bare de susţinere, roţi, amortizoare şi frâne) care asigură deplasarea (rularea) pe sol a unui avion. T. de laminor = ansamblu format din cilindrii de lucru şi de sprijin, precum şi din dispozitivele de susţinere, de reglaj etc. ale unui laminor. 3. (FIZ.) T. de unde = fiecare dintre succesiunile de grupuri de unde întreţinute sau amortizate ale 179 TREPAN unui mediu, care se repetă în mod asemănător. 4. (ZOOL.) Partea din faţă (t anterior) sau din spate (t. posterior) a unui animal. TRENA (< fr.) vb. I intranz. (Despre acţiuni) a se desfăşura cu încetineală, a se prelungi, a se tărăgăna, a lâncezi. TRENĂ (< fr.) s. f. 1. Partea din spate, prelungită, a unei rochii, care se târăşte pe jos. 2. (FIZ.) T. de condensare = dâră de picături pe care o lasă în urma sa un mobil (ex. un avion) prin condensarea vaporilor suprasaturaţi din mediul gazos străbătut. 3. (GEOGR.) T. de grohotiş = acumulare de grohotişuri la baza unui versant. Se întâlneşte frecvent la baza pereţilor calcaroşi ai cheilor. TRENCI (< engl. trench[coat]) s. n. Pardesiu cu croială tip raglan, uneori cu mâneci aplicate, confecţionat dintr-o ţesătură specială de bumbac impermeabilizată. TRENClN [trientjm], oraş în V Slovaciei, pe Vâh, la 115 km NE de Bratislava; 56,8 mii loc. (2006). Nod feroviar. Hidroenergie. Electrometalur-gie; ind. constr. de maşini, textilă, chimică şi alim. Biserică (sec. 14); castel (sec. 15). TREND (cuv. engl.) subst. 1. (EC.) Evoluţie, tendinţă de lungă durată, constantă a pieţei, a comerţului. 2. (BIOL.) Tendinţă evolutivă observabilă statistic. TRENET [trene], Charles (1913- 2001), compozitor şi cântăreţ francez. Autor şi interpret de şansonete, gen pe care l-a dezvoltat şi îmbogăţit prin calitatea textelor şi ritmul melodic. (Je chante“, „Y’a d’la joie“, „La vie qui va“, „Mes jeunes anees“, „Que reste-t-il de nos arnours"). TRENING (< engl.) s. n. Costum de sport, alcătuit dintr-o bluză şi un pantalon de tricot. TRENK, Henric (1818-1892), pictor Şi grafician elveţian. Stabilit în Transilvania, apoi la Bucureşti (1851). Peisaje, târguri şi iarmaroace în ulei Şi acuarelă („Târgu! Moşilor"), desene documentare ale monumentelor vechi de artă; caricaturi politice. trent, fl. în Marea Britanie (Anglia); 270 km. Izv. din m-ţii Pennini şi se varsă în estuarul Humber al Mării Nordului, la 20 km V de Kingston upon Huli. Comunică Prin canale navigabile cu Tamisa şi Severn şi prin canalul T.-Mersey cu Marea Nordului. Navigabil în aval de Nottingham. TRENTINO-ALTO ADIGE, reg. muntoasă în NE Italiei, la graniţa cu Austria; 13,6 mii km2; 994,7 mii loc. (2006). Centrul ad-tiv: Trento. Expl. forestiere, de zinc şi plumb. Hidrocentrale. Culturi de cereale. Creşterea animalelor. Turism. Până în 1947 s-a numit Venezia Tridentina. TRENTO, oraş în N Italiei, centrul ad-tiv al reg. Trentino-Alto Adige, situat într-o zonă de câmpie de la poalele Alpilor Dolomitici, pe râul Adige, la 80 km N de Verona şi la 110 km SSV de pasul Brenner; 111,7 mii loc. (2006). Nod feroviar şi rutier. Electro-metalurgie. Constr. de camioane şi de motoare electrice. Ind. chimică, a cimentului, poligrafică, a cauciucului, textilă, piei., sticlăriei, ceramicii, tananţilor, de prelucr. a lemnului şi alim. Universitate. Galerie de artă. Sediul unei arhiepiscopii. Monumente: fragmente ale unor ziduri romane; ruinele unui teatru roman; catedrala romanică/Domul (1145 - amplificată în sec. 16); bisericile San Apollinare şi San Lorenzo, în stil romanic; biserica Santa Maria Maggiore (1520); Palazzo Magno (1528-1536), în stil renascentist, azi sediul Muzeului naţional; castelul Buonconsiglio (sec. 13, extins în sec. 16); Primărie (sec. 16); Fântâna lui Neptun. Turism. Aşezare galică, cucerită de romani (222 î.Hr.), care au fortificat-o şi au transformat-o în municipium, cu numele de Triden-tum. Din sec. 4 devine sediul unui episcopat, apoi, din sec. 6, reşedinţa unui ducat longobard, care în sec. 8 a intrat în componenţa statului franc condus de Carol cel Mare. în 1027 episcopul de T. a primit din partea împăratului german Conrad II titlul de principe, oraşul devenind centrul unui principat ecleziastic. Aici şi-a desfăşurat lucrările (între 1545 şi 1563, cu întreruperi) al 19-lea conciliu al Bisericii Catolice. în 1803 principatul ecleziastic a fost secularizat, terit. său intrând în componenţa Tirolului, ce aparţinea atunci Habsburgilor austrieci, în perioada Războaielor napoleoniene, în 1810-1814, a făcut parte din Regatul italian, revenind Habsburgilor austrieci prin hotărârea Congresului de la Viena. După Primul Război Mondial, prin Tratatul de Pace de la Saint-Germain-en-Laye (1919), T. a revenit Italiei, dobândind un important statut ad-tiv. Conciliul de la ~ (1545-1547, 1551-1552, 1562-1563), conciliu al Bisericii Catolice, convocat de papa Paul III, pentru a stabili direcţiile de combatere a Reformei şi a reorganiza viaţa ecleziastică, în noile condiţii, create de răspândirea curentelor protestante. Cele mai importante hotărâri ale Conciliului s-au referit la sursele Revelaţiei (oficializarea „Vulgatei") şi interpretarea lor, valoarea Tradiţiei, păcatul originar, mântuirea şi Sfintele Taine. Conciliul a inaugurat Contrareforma. TRENTON [trenten], oraş în NE S.U.A., port pe Delaware, centrul ad-tiv al statului New Jersey (din 1790), situat la 89 km SV de New York şi 45 km NE de Philadelphia; 84,6 mii loc. (2006). Aeroportul Mercer. Ind. siderurgică, a constr. de maşini, electrotehnică, chimică, de prelucr. a cauciucului, a tutunului şi a lemnului, textilă, sticlăriei, ceramicii, azbestului şi alim. Univ. Rider (1865). Muzeu de ştiinţe naturale. Plane-tarium. Orchestră simfonică. Parcuri. Monumente: casa negustorului Wiiliam Trent (1719, cea mai veche construcţie din oraş); casa Douglas (1766), unde generalul G. Washington a ţinut un consiliu de război la 2 ian. 1777; casa Lojei masonice (1793); biserică presbiteriană (1841); catedrala St. Mary’s (sec. 19, reconstruită în 1957, după un incendiu); statuia lui G. Washington (45 m înălţime). Fundat în 1679; oras din 1792. Capitala temporară a S.U.A. în 1784 şi în 1799. TREPAN (< fr., lat.) s. n. 1. Instrument în formă de sfredel, folosit la trepanaţie. 2. Instrument folosit în sculptură, cu ajutorul căruia se pot face perforaţii adânci în piatră şi în marmură. 3. Denumire dată sapei de tip daltă, folosită în forajul prin presiune. Trento. Domul şi palatul episcopal TREPANAŢIE 180 TREPANAŢIE (< fr.) s. f. (MED.) Operaţie care constă în efectuarea unei deschideri (ferestre) în oasele craniului în scopuri chirurgicale (ex. extirparea unei tumori cerebrale, evacuarea puroiului din sinusuri etc.). TREPANG (cuv. malaez), subst. Nume sub care se comercializează castraveţii de mare (holoturii) în stare uscată; se consumă pe scară largă (în preparate tradiţionale) în China, Japonia, arh. Malaez şi Filipine. TREPĂDA (lat. trepidare) vb. I intranz. 1. A umbla după treburi repede şi fără astâmpăr; a alerga, a se agita. 2. (Despre cai) a merge în trap. TREPĂDĂTOARE, s. f. Plantă erbacee anuală din familia Euforbiaceelor, cu tulpini ramificate, înalte până la 40-70 cm, cu frunze opuse, peţiolate, flori rnici, verzui, dispuse dioic şi fructe capsule (Mercurialis annua); brei (2). Părţile aeriene ale plantei au proprietăţi laxative. TREPĂDĂTQR, -OARE (< trepăda) adj., subst. I. Adj. Care treapădă (1). II. S. m. şi f. Persoană care are anumite atribuţii (ex. dă ajutor la masă) la nunţile ţărăneşti. TREPĂDUŞ (< trepăda) s. m. Persoană care se agită, care aleargă în toate părţile; fig. individ fără personalitate şi fără demnitate, servil. TREPETNIC (< sl.) s. n. Carte populară cu caracter divinatoriu, de origine caldeeană şi egipteană, pătrunsă pe terit. românesc prin intermediere bizantină şi sârbească în sec. 17. Făcea preziceri pe baza interpretării unor mişcări involuntare, convulsive, pe care le au uneori pleoapele, buzele sau alte părţi ale corpului omenesc. TREPIDA (< fr.) vb. I intranz. 1. (Despre lucruri) a vibra puternic cu oscilaţii repezi şi scurte. 2. Fig. (Despre oameni) a nu-şi găsi astâmpăr, a se agita; a palpita, a fremăta. TREPIDANT, -Ă (< fr.) adj. Emoţionant, palpitant. TREPIDAŢIE (< fr.) s. f. Vibraţie a unui sistem tehnic solid, provocată fie de însăşi funcţionarea sistemului respectiv, fie de surse perturbatoare exterioare sistemului (ex. t. unei clădiri produsă de circulaţia unor vehicule grele prin apropiere). + Fig. Agitaţie, neastâmpăr. TREPIED (< fr.) s. n. Dispozitiv format din trei picioare articulate, prevăzut la extremitatea de sus cu un stativ pentru fixarea unui aparat topografic, fotografic sau cinematografic, pentru susţinerea unei trestie de zahăr instalaţii uşoare de foraj acţionate manual etc. ♦ Scaun cu trei picioare. TREPONEMĂ (< fr. {i}; {s} gr. trepein „a răsuci" + nema ,,fir“) s. f. (BIOL.) Microorganism patogen, agent specific al infecţiei sifilitice (Treponema pallidum); are o formă spiralată şi se deplasează învârtin-du-se în jurul axei sale lungi. TREPONEMOZĂ (< fr. {i}) s. f. Denumire generică pentru bolile provocate de diferitele specii de treponemă (ex. sifilisul). V. şi spirochetoză. TREPTAT, -Ă (< treaptă) adj. (Şi adv.) Care înaintează sau se dezvoltă progresiv, în etape succesive, în mod gradat. TRESĂ (< fr.) s. f. 1. Şiret din fire de lână sau de mătase ori bandă de metal care se fixează la uniforme, pentru a indica anumite distincţii, grade militare etc. 2. Cordon plat, obţinut prin împletire din mai multe parâme, folosit la confecţionarea chingilor de barcă, a sacheţilor etc. TRESÂLTA (< săita, după fr. tressauter) vb. I intranz. A tresări de bucurie, de emoţie; a vibra, a palpita, a fremăta. ♦ (Despre inimă) a zvâcni. TRESĂRI (< sări, după fr. tresaillii) vb. IV intranz. A face o mişcare bruscă, involuntară, provocată de o emoţie puternică. ♦ A se trezi brusc din somn sau dintr-o stare de visare, de neatenţie. ♦ (Despre inimă) a-şi accelera şi intensifica bătăile din cauza unei emoţii. TRESTIE (< sl.) s. f. (BOT.) Stuf. ^ T. de zahăr = plantă perenă din familia Poacee (Graminee), originară din SE Asiei, cu tulpini viguroase, înalte de 3-6 m, cu frunze lungi de 1-2 m şi late până la 10 cm şi cu inflorescenţe în formă de panicul (Saccharum officinale); conţine 13-20% zahăr. Se cultivă în plantaţii în diverse reg. tropicale al Globului; mari producătoare sunt Brazilia, India, ţările din Indochina şi din Antile (Cuba). Folosită la fabricarea zahărului şi a romului. TRESTIOARĂ (< trestie) s. f. 1. Diminutiv al lui trestie. 2. Denumire â trei specii de plante erbacee perene, înalte, din genul Calamagrostis, familia Poacee, cu frunze plane şi spiculeţe uniflore, cu pedunculul păros, aşezate în panicule mari (C. arundinacea, C. canescens, C. pseudophragmites). TRETI (< sl.) adj. invar. (în Ev. Med. în Ţara Românească şi în Moldova, precedând un titlu sau un rang boieresc) al treilea în grad (ex. treti-vistier). TRETIAKOV [tritikof] (Galeria ~), muzeu fondat (1856) la Moscova de industriaşul Pavel Mihailovici T. (1832-1898), adept al aşa-numitei „literaturi a faptului". Iniţial colecţie privată; în 1892, împreună cu colecţia fratelui său, Serghei M. T. (1834-1892), scriitor şi critic literar, au fost dăruite oraşului Moscova. Mult mărită ulterior, galeria cuprinde în peste 50 de săli panorama artei ruse începând cu sec. 11. , TRETjN, -Ă (< sl.) subst. 1. S. f. (în Ev. Med., în Moldova) amendă plătită de hoţul prins asupra faptului constând în a treia parte din valoarea obiectelor furate. 2. S. m. şi f. Animal (mai ales cal) de trei ani. TREVELYAN [trivjlien], George Macaulay (1876-1962), istoric britanic. Prof. univ. la Cambridge. Lucrări de istorie modernă şi contemporană („Istorie britanică în sec. XIX“, „Istoria Angliei"). O trilogie despre Garibaldi. TREVES, casă de editură italiană, fondată la Milano (1861), de către Emilio T. (1834-1916). în 1938 s-a unit cu A. Garzanti, luând numele acestuia. TREVISO, oraş în NE Italiei (Veneto), situat într-o zonă de câmpie, la confl. râului Sile cu Botteniga, la 27 km NNV de Veneţia; 81,7 mii loc. (2006). Nod feroviar. Aeroport. Ind. constr. de maşini, chimică, textilă, a ceramicii, hârtiei, de prelucr. a lemnului şi alim. Muzeu de arheologie. Monumente: catedrala romanică (sec. 11-16), pictată de Tiziano; bisericile San Vito (sec. 12-16), San Francesco (sec. 13), în stil gotic, San Nicolo (sec. 13-14), în stil gotic, cu numeroase statui de sfinţi realizate de Tommaso da Modena, Santa Lucia (sec. 14), San Agostino (sec. 18). Palazzo dei Trecento (1207-1217); Palazzo del Podestâ (sec. 13). în Antic, s-a numit 181 TRIANON Ţarvisium. Comună liberă (din sec. 11) cu drepturi recunoscute, în 1164, de ’ împăratul german Frederic I Barbarossa. A cunoscut o importantă dezvoltare ec. şi culturală în sec. 12-13- Siniorie a familiilor Romano (1227-1260), Camino (1283-1312) şi Scaligeri (1329-1339). A aparţinut Veneţiei (din 1339), Franţei (din 1797) şi Austriei (1813-1866). Din 1866 se uneşte cu Italia. TREV1THICK [treviGik], Richard (1771-1832), inventator englez. Constructor al unui motor cu abur de înaltă presiune (1800), cu care a dotat un tip de locomotivă (patentată în 1802), al unui vehicul propulsat cu abur (1803) şi al unei locomotive (1808). 7REZ! (< sl.) vb. IV 1. Tranz. şi refl. A (se) deştepta din somn. 2. Refl. şi tranz. A (se) dezmetici dintr-o stare de ameţeală, de leşin; fig. a (se) deştepta din visare, a reveni sau a face să revină la realitate. ♦ A-şi reveni sau a face să-şi revină din beţie. ♦ Tranz. A readuce la viaţă. ♦ Fig. A deveni sau a face să devină conştient de ceva, a înţelege sau a face să înţeleagă; a (se) lămuri. 3. Refl. şi tranz. A lua sau a face să ia fiinţă, a se ivi sau a face să se ivească, să apară. 4. Refl. A se găsi într-o împrejurare, într-o situaţie neprevăzută. 4 Expr. (Fam.) Unde te trezeşti? se spune unui om a cărui purtare este necorespunzătoare. ♦ A se pomeni (pe neaşteptate) cu cineva sau cu ceva. 4 A se găsi într-un loc sau într-o anumită stare de când se Ştie, de când îşi aduce aminte. 5. Refl. (Despre unele alimente) A-şi pierde tăria, gustul, aroma; a se răsufla. TREZjE (< treaz) s. f. 1. Starea celui care este treaz (1), care nu doarme; veghe. 2. Starea celui care este cu mintea limpede, care nu este ameţit de băutură. trezit, -ă (< trezi) adj. (Despre mâncăruri, băuturi etc.) Care şi-a Pjerdut tăria, gustul, aroma etc.; răsuflat. ♦ Cu miros greu; intrat în putrefacţie. . TREZNEA, com. în jud. Sălaj situată la poalele E ale m-tilor Meseş; 990 loc. (2008). Centru de cusături populare. Până la 12 iul. 1995, satul T. a făcut parte din com. Agrij, dată la care a fost declarată comună de sine stătătoare şi, totodată, localitate-martir. La 9 sept. 1940, o subunitate a trupelor ungare de ocupaţie a omorât în plină zi, cu barbarie, 86 de locuitori ai satului T. (din care 23 de copii sub 12 ani), printre care şi şase evrei. TREZORERIE (< fr.) s. f. 1. Oficiu unui stat unde se păstrează şi se administrează tezaurul public. 2. (FIN.) Funcţiile şi organele statului de casier public şi bancă a statului. Atribuţiile principale ale t publice sunt execuţia de casă a bugetului de stat, a bugetelor locale şi a bugetului asigurărilor sociale şi de stat, constituirea şi utilizarea unor fonduri extrabugetare sau cu destinaţie specială, gestiunea datoriei publice interne şi externe, efectuarea de plasamente financiare ale statului, atragerea de disponibilităţi din economie prin împrumuturi de stat şi depozite. TRI- (< fr.; {s} gr., lat. tri- „cu trei, de trei“) Element de compunere care înseamnă „trei“ şi care serveşte la formarea unor adjective şi a unor substantive. TRIA (< fr.) vb. I tranz. A alege, a separa după anumite criterii; a selecţiona; a clasa. TRIADĂ (< fr., lat.) s. f. 1. Reunire de trei elemente (care formează o unitate). ♦ (în odele lui Pindar) Ansamblul format de strofă, antistrofă şi epodă. 2. (FILOZ.) Schemă abstractă hegeliană de explicare a autodezvoltării „ideii absolute11, constând din trei trepte: teza (afirmaţia, poziţia), antiteza (negaţia, opoziţia) şi sinteza (negarea negaţiei, compoziţia). 3. (REL.) Grup de trei divinităţi asociate într-un cult comun (în Roma antică). T. capitolina = Jupiter, Junona şi Minerva care aveau pe Capitoliu un templu unic. 4. (în Ib. chineză sanhehui, „tripla armonie11) Termen care desemnează, generic, grupurile de crimă organizată din China şi din cadrul comunităţilor chineze din străinătate. Un termen sinonim este hei shehui („Societate obscură11), desemnând activităţile subterane. TRIADIŢA v. Sofia. Treznea. Monumentul din Cimitirul comun TRIAJ (< fr.) s. n. 1. Faptul de a tria; triere. 2. Staţie de t. = staţie de cale ferată în care se face descompunerea trenurilor de marfă, trierea vagoanelor şi recompunerea trenurilor. TRIANGLU (< it., fr., lat.) s. n. Instrument muzical de percuţie alcătuit dintr-o bară cilindrică de oţel îndoită în formă de triunghi, care, lovit cu o baghetă, produce sunete cristaline, de înălţime nedeterminată; triunghi (3). TRIANGULAŢIE (< fr., lat.) s. f. (TOPOGR.) Metodă de lucru geodezică prin care se determină coordonatele punctelor de pe teren, prin aşezarea acestora pe un plan sub forma unei reţele de triunghiuri (aproximativ echilaterale), în care se măsoară una sau două laturi, restul valorilor determinându-se trigonometric. ♦ Ansamblu de triunghiuri de pe teren care constituie infrastructura oricărei ridicări topografice. TRIANON [trianoj, numele a două palate de la Versailles; Marele T., construit în 1687, în timpul lui Ludovic XIV, de arhitectul Jacques Hardouin-Mansart, are faţadele de marmură albă, bogat decorate. Marele T. a fost reşed. celei de-a doua soţii a lui Ludovic XIV, Marchiza de Maintenon. Palatul a fost redecorat în stil Empire de Napoleon l. Micul T., construit în 1762-1768, în timpul lui Ludovic XV, de arhitectul Jacques Ange Gabriel ca reşed. pentru contesa Du Barry, ulterior devenind locul favorit al Măriei Antoinette, care a adăugat o grădină englezească, unde se aflau Pavilionul de Muzică şi templul iubirii. Tratatul de Pace de la ~. In Marele T., la 4 iun. 1920, s-a încheiat unul dintre tratatele de pace ale sistemului Versailles între puterile Antantei şi ţările aliate, pe de o parte, şi Ungaria, pe de alta. Tratatul fixa graniţele Ungariei cu România, Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, Cehoslovacia şi Austria. TRIASIC 182 Recunoştea pe plan internaţional unirea terit. româneşti Transilvania, Banatul de Est, Crişana şi Maramureş cu România, a Slovaciei şi a Ucrainei Subcarpatice cu Cehoslovacia şi a Croaţiei, Sloveniei şi Banatului de Vest cu Serbia; reg. Burgenland (fără oraşul Şopron) intra în componenţa Austriei. TRIASIC, -Ă (< fr. {i}; {s} gr., lat. trais „triadă") s.n., adj. (STRAT.) I.S.n. Prima perioadă a erei Mezo-zoice, caracterizată prin floră de gimnosperme, criptogame vasculare, alge calcaroase, faună hexacoralieră, belemniţi. Foarte frecvenţi devin ceratiţii, lamelibranhiatele, unele crinoide şi crustacee. Apar primii dinozauri. 2. Adj. Care aparţine triasicului (1), privitor la triasic. TRIATLON (< fr.; {s} tri- + gr. athlon „luptă") s. n. Probă sportivă combinată, a cărei valoare o reprezintă adiţiunea punctelor realizate în trei probe pe baza unui sistem special de punctaj (ex. t. clasic cu o probă de nataţie, o cursă ciclistă pe şosea şi o probă de alergare şi t. atletic constând dintr-o probă de alergare, o săritură şi o probă de aruncare). TRIATOMIC, -Ă (< fr.) adj. (Despre substanţe) Care are molecula formată din trei atomi. Ozonul este o formă t. de oxigen. TRIB1 (< lat., fr.) s. n. 1. Formă de organizare economică şi social-politică caracteristică populaţiilor aflate în stadiul de dezvoltare primitivă. Constituie o grupare de mai multe ginţi sau familii înrudite pe baza comunităţii teritoriale şi supusă autorităţii unui şef. 2. Uniune de triburi = formaţiune social-politică grupând mai multe triburi; apare în faza democraţiei militare. 3. (BIOL.) Grupare care cuprinde genuri de plante sau de animale ce prezintă unele caracteristici comune prin care se disting de alte genuri din cadrul aceleiaşi familii. TRIB2 s. n. (MAT.) Clasă nevidă de părţi ale unei mulţimi, astfel încât diferenţa a două mulţimi (din clasă) aparţine clasei şi reuniunea a oricăror două mulţimi (din clasă) aparţine clasei. TRIBADjSM (< fr.; {s} gr. tribein „a freca") s. n. Lesbianism, safism. TRIBAL, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la trib1, care aparţine tribului. TRIBALI (ŢRIBALLI) s. m. pl. Populaţie de origine predominant tracică, atestată în sec. 7-3 Î.Hr., la S de Dunăre, pe cursul inferior al râului Morava. La începutul sec. 4 î.Hr., sub presiunea ilirilor, s-au aşezat între m-ţii Haemus (Balcani) şi Dunăre, devenind vecini ai geţilor. T. s-au opus odrizilor, apoi macedonenilor. Filip II Macedoneanul şi Alexandru Macedon, încearcă să pacifice reg. locuite de t, aflate la hotarele nordice ale regatului, în 335 Î.Hr. Alexandru Macedon întreprinde o campanie împotriva t, care-l poartă până la Dunăre şi-i oferă prilejul demonstraţiei de forţă de o zi din Câmpia Munteană împotriva geţilor care le acordau sprijin acestora. TRIBAZIC (< fr.) adj. Acid ~ = acid care prin disociere pune în libertate trei ioni de hidrogen. TRIBOELECTRICITATE (< fr.; {s} gr. tribein „a freca" + fr. electricite „electricitate") s. f. Electrizare produsă prin frecarea a două corpuri, dintre care cel puţin unui este dielectric. TRIBOLUMINESCENŢĂ (< fr.; {s> gr. tribein „a freca" + fr. lumines-cence „luminescenţă") s. f. Emisie slabă de lumină pe care o prezintă anumite substanţe cristaline (ex. zahărul) atunci când sunt zgâriate sau sfărâmate. TRIBONIAN (TRIBONIANUS) (sec. 6 d.Hr.), jurisconsult bizantin. A condus lucrările de elaborare a „Codului", „Digestelor" şi „Institutelor" lui lustinian. TRIBORD (< fr., it.) s. n. Partea din dreapta a unei nave (privind în sensul de deplasare). TRIBRAH (< lat., germ., fr.) s. n. Picior metric în versificaţia greco-latină, alcătuit din trei silabe scurte. TRIBULAŢIE (< fr., lat.) s. f. (Livr.) Zbucium moral, frământare, agitaţie; mâhnire, necaz, chin. TRIBUN (< lat., fr., it.) s. m. 1. (în Roma antică) Magistrat însărcinat cu funcţii militare şi civile. -O T. militar = comandant al detaşamentului de cavalerie şi infanterie din armata romană; între 444 şi 367 Î.Hr. a existat, de asemenea, funcţia de t. militar cu împuterniciri de consul. T. al plebei = persoană oficială aleasă dintre plebei, având dreptul de a se opune hotărârilor magistraţilor şi senatului. Atestaţi pentru prima dată în primul deceniu al sec. 5 î.Hr. Aleşi în fiecare an la adunările plebeice, iniţial câte 2, 4, apoi câte 10. Personalitatea unui t. a/ plebei era considerată inviolabilă. în perioada Imperiului şi-au pierdut însemnătatea. 2. P. ext. Orator popular. TRIBUNA 1. Ziar politic şi cultural, apărut la Sibiu (apr. 1884-apr. 1903) fondat şi condus la început de I. Slavici. A avut un rol important în lupta de eliberare naţională a românilor transilvăneni. A promovat realismul popular, publicând texte folclorice şi literatură inspirată din viaţa rurală. Printre colaboratori: G. Coşbuc, S. Fl. Marian, V. Oniţiu, |. Russu-Şirianu, Z. Boiu, I. Gorun, I. Chendi, A. Bârseanu, J. Bart, O. Goga, I. Agârbiceanu, V. Branişte, P. Dulfu ş.a. 2. Săptămânal de cultură apărut la Cluj, începând din febr. 1957 până în dec. 1989, ca serie nouă a ziarului cu acelaşi nume. Şi-a propus să promoveze tinere talente. Printre colaboratori: D. Stelaru, G. Lesnea, I. Brad, A. Rău, Ana Blan-diana, I. Alexandru, Gh. Pituţ, Al. Andriţoiu, A. E. Baconsky, I. Agârbiceanu, G. Călinescu, V. Rebreanu, A. Buzura, D. R. Popescu, E. Barbu, V. Carianopol, N. Stănescu, St. Bez-dechi, I. I. Russu, C. Daicoviciu ş.a. între 1970 şi 1982, redactor-şef al T. a fost D.R. Popescu. 3. Săptămânal de cultură, apărut la Cluj-Napoca din 1990, ca serie nouă a T. (2). Printre colaboratori: Ileana Mălăncioiu, F. Mugur, V. Horia, Florenţa Albu, D. Tudoran, Gr. Vieru, N. Balotă, M. Sorescu, A. Marino, M. Papahagi ş.a. TRIBUNAL (< fr., lat., pol.) s. n. 1. Organ de jurisdicţie care rezolvă litigiile dintre persoanele fizice sau dintre acestea şi persoanele juridice, unele recursuri, precum şi unele recursuri extraordinare. 2. Clădirea, edificiul în care se află un tribunal (1). 3. Complet de judecată la un tribunal (1). TRIBUNAT (< fr.) s. n. 1. Perioada în care se desfăşoară activitatea unui tribun (1). 2. Adunare deliberativă permanentă instituită (1799-1807) în Franţa. Este constituită din 100 membri numiţi de Senat. Discută proiectele de lege ce aveau avizul Consiliului de Stat şi erau supuse spre promulgare Primului-Consul. TRIBUNĂ (< it.,fr.) s. f. 1. Construcţie din lemn sau beton în formă de platformă sau cu gradene, uneori acoperită, de unde un număr de spectatori pot asista la o întrecere sportivă, la o ceremonie, la o demonstraţie etc. 2. Platformă supraînălţată, fixă sau mobilă, pe care stau oratorii în timpul expunerii discursului. 3. Balcon situat deasupra navelor laterale ale unei biserici, suspendată ca un balcon, fie pe latura de vest, fie în lungul zidurilor navei. -0* Tribuna orgii = cafas. TRIBUT (< lat., fr.) s. n. Obligaţie (de regulă în bani) pe care o putere cuceritoare o impunea unui popor învins şi supus şi care se plătea la date fixe; bir (2). -0- Expr. A-şi da (sau a-şi aduce) tributul = a contribui 183 TRICROMIE (din considerente morale, adesea prin sacrificii) la o acţiune. TRIBUTAR, -Ă (< lat., fr.) adj. s.m. Care plăteşte tribut; p. ext. dependent, supus. ♦ Fig. Care datorează ceva cuiva; care este dependent, supus unei cauze, unei idei etc. (GEOGR.) Afluent al unui curs de apă sau al unui lac. TRICCA v. Trikala. TRjCEPS (< fr.; {s> lat. triceps „cu trei capete") s. m. Nume dat muşchilor care au trei capete (corpi musculari distincţi inseraţi pe os) şi se termină printr-un singur tendon (ex. t. branhial). TRICERATOPS (< fr. {i}; {s} tri- + gr. keras, keratos „corn“ + ops „vedere") subst. Gen fosil de reptile dinozauriene, lungi de 6-8 m, cu două coarne şi o protuberanţă nazală. Craniul se continuă cu un guler osos. A trăit în Cretacicul superior. TRICHjNĂ (< fr.{i}; {s} gr. trikinos „din fire de păr") s. f. Vierme nema-tod din genul Trichinella cu lungimea de 1,5-4 mm, parazit la şobolani, la porc, la urs etc. şi la om. Stadiul adult se dezvoltă în intestinul subţire, iar larvele în musculatura striată a aceluiaşi individ. Produce boala numită trichineloză, care la om apare în urma consumării cărnii de porc infestate cu Trichinella spiralis insuficient tratată termic. TRICHINELOZĂ (< fr.) s.f. Boală parazitară, comună omului şi unor animale, provocată de trichină şi manifestată la om prin tulburări digestive, febră, dureri musculare etc. Evoluează asimptomatic la animale, însă determină leziuni microscopice tipice în musculatura striată. Datorită gravităţii t. umane este obligatoriu examenul trichineloscopic (observarea la microscop a unor secţiuni fine din anumite grupe de muşchi) al cărnii de porc, mistreţ, urs şi cal, înainte de a fi dată în consum. TRICHINOPOLY V. Timchchlrappalli. TRICHINOZĂ (< fr.) s. f. Trichineloză. TRICICLETĂ (< tri-+ [bi\cicletă) s. f- Vehicul cu trei roţi, pentru copii (asemănător bicicletei); (rar) triciclu. TRICjCLU (< fr.) s. n. (Rar) Tricicletă. trickster, personaj mitologic, mai ales la popoarele arhaice, în ipostaza de erou civilizator, demiurg sau strămoş arhetipal, dar cu dublură negativă, ca şarlatanul divin. TRICLjNIC (< fr. {i}; {s} tri- + gr. klino „a înclina") adj. Sistem ~ = sis- tem cristalografie care cuprinde toate formele cristalografice raportabile la trei axe de referinţă inegale, asimetrice şi înclinate una faţă de alta. TRICUNIU (< lat.) s. n. 1. Sală de mâncare într-o casă romană. 2. (în bazilicile creştine) Sală anexă a clădirii principale, în care se primeau pelerinii sau se făceau diverse ceremonii. TRICLORETILENĂ (< fr. {i}) s. f. Lichid incolor, solubil în apă, neinflamabil, toxic în stare de vapori, întrebuinţat ca solvent, ca agent frigorific etc. TRICLORMETAN (< fr. {i}) s. m. Cloroform. TRIC(O)- (< fr.; {s} gr. thrix, trikhos „fir de păr, păr") Element de compunere însemnând „(referitor la) păr", cu ajutorul căruia se formează substantive şi adjective. TRICOCEFAL (< fr. {s} trico- + gr. kephale „cap") s. m. Vierme nema-tod, din familia Trichocephalide, lung de 3-5 cm, parazit în intestin la om şi la animale, care se hrăneşte cu sânge şi provoacă boala numită tricocefaioză (Trichuris trichiura). TRICOCEFALpZĂ (< fr.) s. f. Boală parazitară, comună omului şi unor animale, provocată de tricocefal şi manifestată prin anemie, enterită, tulburări nervoase etc. TRlCOFIŢjE (< fr. {i}; {s} trico- + gr. phyton „plantă") s. f. Boală de piele la taurine, cabaline şi câini, provocată de o ciupercă din genul Trychophyton, caracterizată prin căderea părului şi formarea de cruste şi plăgi. Este transmisibilă la om. TRICOLOR, -Ă (< fr., lat.) adj. Care are trei culori, în trei culori; tricromatic. ♦ (Substantivat, n.) Drapel care are trei culori. ♦ Spec. Drapelul românesc (roşu, galben şi albastru). TRICOMI, Francesco (1897-1978), matematician italian. Prof. univ. la Torino. Studii privind ecuaţiile integrale singulare, funcţiile speciale, ecuaţiile diferenţiale şi ecuaţiile cu derivate parţiale de tip mixt care intervin în aerodinamica transonică. TRICOMONAS (< fr. {i}; {s} trico-+ gr. monas „unitate") s. m. Gen de protozoare flagelate, cu corpul piriform (Trichomonas). Sunt parazite la nivelul organelor genitale la om (T. vaginalis, T. intestinalis) şi la taurine (T. foetus), iar la purcei, la mânji şi la păsări la nivelul tubului digestiv (T. columbae). Provoacă boala numită tricomonoză. TRICOMONOZĂ (< fr.) s. f. Nume generic dat unor boli ale omului şi animalelor provocate de diverse specii de tricomonas. La om şi la bovine se caracterizează prin inflamaţii urogenitale de diferite intensităţi, transmiterea fiind în special pe cale sexuală. La păsări şi porci apar inflamaţii ale tubului digestiv. TRICONC (< fr.; {s} tri- + gr. kogkhos „cochilie") s. n. Plan de biserică în care sunt înscrise trei abside opuse intrării (absida altarului pe axa principală şi două abside laterale, de o parte şi de alta a naosului), racordate între ele prin intermediul unui dreptunghi. TRICOPTERE (< fr. {i}; {s> trico- + gr. pteron „aripă") s. f. pl. Ordin de insecte cu aripile mari, acoperite cu peri mici, mătăsoşi sau cu solzi mici; larvele sunt acvatice şi îşi construiesc căsuţe tubulare (Trichoptera). Prezenţa lor indică faptul că apa este nepoluată, bine oxigenată. TRICORN (< fr.) s. n. Pălărie cu borurile îndoite în trei colţuri, care se purta odinioară. TRICOT (< fr., germ.) s. n. Produs textil obţinut prin formarea de ochiuri din fire textile şi înlănţuirea lor, având aceleaşi utilizări ca şi ţesăturile. TRICOTA (< fr.) vb. I tranz. A realiza manual (cu ajutorul unor andrele) sau prin maşini speciale un tricot. TRICOTAJ (< fr.) s. n. Produs de îmbrăcăminte confecţionat din tricot. TRICOTAT (< tricota) s. n. Faptul de a tricota. Maşină de t. = maşină pentru executarea tricotajelor sau a tricoturilor, având ca părţi principale un mecanism de formare a ochiurilor şi dispozitive de antrenare şi de transmitere a mişcărilor. TRICOU (< fr.) s. n. Cămaşă tricotată (din bumbac), purtată mai ales de sportivi. <0- T. galben = tricou de culoare galbenă care se poartă într-o etapă a unei curse cicliste de către sportivul care, în acel moment, conduce în clasamentul general. TRICREZILFOSFAT (< fr.) s. m. Lichid incolor, inodor, neinflamabil, folosit ca plastifiant la fabricarea materialelor plastice. TRICROMATIC, -Ă (< tri- + cromatic) adj. Tricolor. TRICROMjE (< fr.; {s} tri- + gr. khroma „culoare") s. f. Ansamblu de procedee fotochimice de reproducere, constând în descompunerea originalului în trei copii corespunzătoare celor trei culori fundamentale (galben, albastru, roşu), realizându-se trei TRICUSPID 184 clişee, care, tipărite succesiv, dau prin suprapunere imaginea policromă a originalului. TRICUSPjD, -Ă (< fr.; fe} tri- + lat. cuspis „lance") adj. (ANAT.) Care prezintă trei vârfuri. <0* Valvulă t = valvulă a inimii care închide orificiul dintre atriul şi ventriculul drept. TRIDENT (< fr., lat.) s. n. (în mitologia greco-latină) Furcă cu trei dinţi, considerată ca armă sau simbol al puterii lui Poseidon (Neptun), zeul mării. TRIDENTjN adj. Referitor la Trento şi la Conciliul ţinut aici. TRIDENTUM v. Trento. TRIDIMENSIONAL, -Ă (< fr., engl.) adj. Care are trei dimensiuni. TRIEDRU (< fr.; {s> tri- + gr. hedra „bază“) s. n. Figură din spaţiu formată din trei semidrepte concurente care nu se află în acelaşi plan. ^ T. dreptunghic = triedru pentru care cele trei semidrepte sunt perpendiculare două câte două. TRIENAL, -Ă (< fr., lat.) adj. Care durează trei ani; care are loc din trei în trei ani. TRIER [tri:r], oraş în SV Germaniei (Renania-Palatinat), situat la poalele m-ţilor Hunsruck, pe dr. râului Mosela, la 93 km SV de Koblenz, la 10 km E de graniţa cu Luxembourg; 103,5 mii loc. (2006). Nod feroviar şi rutier. Renumit centru viticol şi de vinificaţie (vin, şampanie). Ind. siderurgică, a constr. de maşini, textilă, pielăriei, de prelucr. a tutunului şi alim. Universitate (1473-1797, refundată în 1950); Universitatea Trier (1970). Monumente: ruinele unui amfiteatru roman (c. 100 d.Hr.); forul roman; terme (sec. 2 d.Hr.); terme imperiale (sec. 4 d.Hr.); Porta Nigra/Poarta cetăţii (sec. 3-4); poduri romane din piatră peste Mosela. Catedrală romanică (c. 550, extinsă în sec. 11-13); bisericile Maica Domnului/Liebefraukirche (1235-1270), în stil gotic, Sankt Gangolf (sec. 13-15), Sankt Paulin (1734-1757), în stil baroc; mănăstirea Sankt Mathias (1127-1160). Palatele Electoral (1614) cu o frumoasă grădină şi Kasselstatt (1740-1745); Fântâna Petersbrunnen (1595). Vestigiile romane, precum şi unele monumente creştine au fost incluse (în 1986) în Patrimoniul cultural universal. Turism. Veche aşezare celtică, a fost cucerită de romani în anul 57 Î.Hr., care au numit-o Augusta Treverorum, pentru o vreme capitala prov. romane Gallica Belgica (258-273), una dintre reşedinţele împăraţilor romani. A Trier. Porta Nigra avut de suferit în sec. 5 de pe urma jafurilor migratorilor. Sediu arhiepiscopal (din sec. 7), inclus în Sfântul Imperiu Roman (din sec. 10). Arhiepiscopii de T. au devenit, în 1257, principi electori. înglobat la Prusia (1815). A fost ocupat de Franţa (1918-1930, 1945-1955) după cele două conflagraţii mondiale. TRIESTE 1. Golf interior al G. Veneţiei, în NNE M. Adriatice. Ad. max.: 20 m. 2. Oraş în NE Italiei (Friuli-Venezia Giulia), port la golful cu acelaşi nume, situat pe ţărmul de NV al pen. Istria, dominat de înălţimile San Giusto, la 145 km ENE de Veneţia, la graniţa cu Slovenia; 205,3 mii loc. (2006). Nod de comunicaţii. Aeroport. Important centru comercial şi financiar. Constr. navale. Rafinărie de petrol. Ind. siderurgică, petrochimică, poligrafică, textilă’ hârtiei, farmaceutică, sticlăriei, de prelucr. a lemnului şi alim. Pescuit. Universitate (1924). Galerie de artă modernă. Staţiune balneară. Centru turistic. Monumente: Teatru roman (sec. 2 d.Hr.), Arcul de Triumf Riccardo (sec. 1 d.Hr.), ruinele unei bazilici din sec. 2 d.Hr. Catedrala San Giusto (sec. 9-14) cu baptisteriu şi o campanilă masivă; Castello (1470-1680), azi sediul unui muzeu medieval; castelul Miramare (1856-1860); biserica San Michele (sec. 15). Vechi oraş roman (Tergeste), atestat în 52 Î.Hr., cucerit şi stăpânit succesiv de ostrogoţi, bizantini, longobarzi şi franci (sec. 5-9). în sec. 10-13 în T. au avut loc confruntări pentru autonomie între episcop şi adepţii comunei, iar între 1202 şi 1379 oraşul şi împrejurimile s-au aflat în stăpânirea Veneţiei. Important centru comercial. In stăpânirea Habsburgilor austrieci (din 1382). După o lungă perioadă de declin, împăratul austriac Carol V i-a acordat statutul de port-liber (1719), menţinut până în 1891. Principalul debuşeu maritim al austriecilor, T. şi-a redobândit importanţa comercială odată cu deschiderea Canalului de Suez (1869). T. a fost ocupat (în 1918) de italieni, apoi de trupele germane (9 sept. 1943). Eliberat (1-2 mai 1945) de armata iugoslavă, iar la 9 iun. 1945 în oraş au pătruns trupe anglo-americane; în urma negocierilor dintre Aliaţi şi autorităţile iugoslave (iun. 1945) Veneţia Giulia a fost împărţită în două reg. distincte. Prin Tratatul de Pace de la Paris (19 febr. 1947) se crea „Terit. liber T.“, protejat de O.N.U., divizat în două Trieste. Portul 185 TRIGLICERIDĂ zone distincte: zona A, cu oraşul T., la N, sub control anglo-american, şi zona B, la S, sub control iugoslav. La 20 mart. 1948 s-a încheiat un acord anglo-franco-american care preconiza reîntoarcerea T. la Italia. Prin înţelegerea italo-iugoslavă, cu participarea Marii Britanii şi S.U.A. (5 oct. 1954), „Terit. liber T.“ a fost împărţit: oraşul T. cu terit. învecinat (223 km2) trecea la Italia, iar restul (c. 520 km2) revenea Iugoslaviei; aceste prevederi au fost confirmate prin Tratatul italo-iugoslav de la Osimo (10 nov. 1975). TRIETANOLAM jNĂ (< tri + etanol + amină) s. f. Lichid uleios, incolor, solubil în apă, alcool şi cloroform. Se întrebuinţează la prepararea unor emulgatori, a unor agenţi de înmuiere etc. TRIFAZAT, -Ă (< fr.) adj. 1. (Despre sisteme fizico-chimice) Care are trei faze; trifazic. 2. (Despre circuite electrice de curent alternativ) Care este alcătuit din trei circuite interdependente ale căror tensiuni sunt simetric defazate între ele (diferenţele de fază sunt egale cu 2n/3). ♦ (Despre generatoare, transformatoare sau receptoare electrice) Care funcţionează în curent electric alternativ trifazat. TRIFAZIC, -Ă (< tri- + fază) adj. (ELT.) Trifazat. trifeşti 1. Com. în jud. laşi, situată în lunca şi pe terasele de pe dr. râului Prut, la graniţa cu Rep. Moldova; 3 759 loc. (2008). Muzeul memorial „Costache Negruzzi“ (în satul Hermeziu).^ Expl. de gresii şi balast. Moară. în satul T., atestat documentar în 1624, au fost descoperite fragmente de vase ceramice datând din Neolitic, precum 23 de morminte din care 3 din Hallstatt-ul timpuriu şi 20 din sec. 13-14. în satul Rădeni se află bisericile Sf. Treime (ante 1750, restaurată în 1890), Sf. Gheorghe (1780, refăcută în 1868 şi restaurată 1895) şi Sfinţii Voievozi (sec. 18, cu pridvor din 1850), iar în satul Hermeziu (numit iniţial Trifeştii Vechi, jar între 1950 şi 1996, Lunca Prutului) există biserica Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena (1839) Şi casele fam. Negruzzi (sec. 19), cu Parc; biserica Sf. Treime (1848), în satul Vladomira. Pădurea Roşcani (34,6 ha), alcătuită din stejar, gorun, tei, frasin, arţar, cârpiniţă, scumpie Ş-a:, este declarată rezervaţie naturală. 2. Com. în jud. Neamţ, situată te poalele SE ale culmii Corni-Runcu subcarpaţii Neamţului, la confl. râului Româneşti cu Valea Neagră; 5 235 loc. (2008). lazuri pentru trifoi roşu piscicultură. în satul T. se află biserica Sf. Nicolae (1798-1799, cu pridvor din 1896), iar în satul Miron Costin, biserica Duminica Tuturor Sfinţilor (1520, cu exonartex din 1700 şi pridvor din 1894, cu picturi murale interioare executate de N. Zarma în 1923-1925). TRIFjD (< fr.) adj. (Despre frunze) Care este împărţită sau despicată în trei părţi, până la mijlocul lăţimii sale. TRIFOI (lat. trifoiium) s. m. Denumire a mai multor specii spontane şi cultivate de plante perene, bienale sau anuale din familia fabacee (leguminoase), cu frunze trifoliate, dintre care mai cunoscute sunt: t. alb = plantă erbacee perenă, cu lăstari culcaţi şi flori albe (Trifoiium repens), cultivată ca plantă furajeră; t. mărunt = plantă erbacee anuală cu inflorescenţă mică, globuloasă şi flori galbene (Medicago lupulina); t. roşu = plantă erbacee perenă, cu lăstari de 70-100 cm înălţime şi flori purpurii (Trifoiium pratense), cultivată ca plantă furajeră de calitate superioară, în zonele cu un climat umed şi răcoros. Se cunosc c. 300 de specii, răspândite în Europa, Asia şi America de Nord. TRIFOIAŞ (< trifoi) s. m. Plantă erbacee din familia fabacee (leguminoase), cu lăstari culcaţi, frunze despicate în trei lobi şi flori galbene (Trifoiium campestre). TRIFOIŞTE (< trifoi) s. f. 1. Cultură de trifoi; teren cultivat cu trifoi. 2. Plantă erbacee perenă din familia genţianaceelor, cu frunze peţiolate, trifoliate, lungi de 3-10 cm, pornite direct din rizomi; nu are tulpină aeriană. Flori alb-roşietice în raceme terminale lung pedunculate, şi flori roz, cu unele utilizări în medicină (Menyanthes trifoliata). Creşte în locuri cu exces de umiditate. TRIFOLIAT, -Ă (< fr.; {s} tri- + lat. foliatus „cu frunze") adj. (Despre frunze) Compus din trei foliole (ex. la trifoi, fasole). TRIFOLIOZĂ (< fr.; {s} lat. trifoiium ,,trifoi“) s. f. Boală a oilor, provocată de consumarea unei mari cantităţi de trifoi sau de alte leguminoase. TRIFONOV [trifonof], luri Valen-tinovici (1925-1981), scriitor sovietic rus. Se face cunoscut cu romanul „Studenţii". Creaţia sa ulterioară prezintă teroarea stalinistă („Casa dispărută") sau este consacrată unei penetrante analize a modului în care mecanismul stalinist şi-a pus amprenta asupra intelectualităţii ruse („O altă viaţă", „Casa de pe chei", „Un lung rămas bun"). TRIFORIU (< fr.) s. n. (în arhitectura bazilicilor romanice şi gotice) Tribună îngustă, susţinută de colonete, care înconjura nava centrală, deasupra nivelului navelor laterale. TRIFTONG (< fr. {i}; {s> tri- + gr. phthongos „sunet") s. m. Emisie vocalică constituită din trei sunete (două semivocale şi o vocală) pronunţate în aceeaşi silabă, cu o singură tensiune musculară (ex. iau, iei). TRIFURCAT, -Ă (< fr.; {s} tri- + [bi\furcaf) adj. Care are trei ramificaţii. TRIGEMEN (< it.; {s} lat. trigeminus „triplu") adj. Nerv - = a cincea pereche de nervi cranieni formată din trei ramuri: oftalmică, maxilară şi mandibulară. Inervează o parte a pielii şi a muşchilor feţei. TRjGGER [trige] (cuv. engl.) s. n. Triodă cu catod rece, folosită ca releu sau ca tub de amorsare. TRIGLAV (VELIKI TRIGLAV), masiv muntos în NV Sloveniei, în apropiere de graniţa cu Italia; 2 864 m (cel mai înalt din Alpii lulieni şi din Slovenia). Parc naţional. TRIGLICERjDĂ (< tri- + gliceridă) s. f. Triester al glicerinei cu acizi graşi. T. sunt componente principale ale grăsimilor vegetale şi animale şi reprezintă o rezervă concentrată de energie în organism. T. simple au toţi cei trei acizi graşi identici, iar la t. compuse cele trei grupări de hidroxil sunt esterificate cu doi sau trei acizi graşi diferiţi. Sunt prezente în mod normal în sânge, dar anumite dereglări metabolice, unele afecţiuni (diabet, insuficienţă renală, alcoolism, hepatită epidemică etc.) şi stresul pot determina creşteri excesive ale concentraţiei lor (hipertrigliceridemie). TRIGLIDE 186 triglif TRIGLjDE (< fr.) s. f. pl. Familie de peşti marini cu capul acoperit de plăci osoase, cu înotătoare pectorale lungi, având ultimele trei radii libere, utilizate pentru a-şi depista hrana. Include c. 85 specii răspândite în mări tropicale 1 sau temperate, în general în apropierea ţărmului. Unele specii tropicale sunt viu colorate. Cel mai cunoscut reprezentant este rândunica-de-mare. TRIGLIF (< fr.; {s} gr. trigliphos „de trei ori cizelat1') s. n. Element decorativ al frizei unui templu doric, de forma unei plăci dreptunghiulare din piatră, ornată cu trei creste în relief. T. se repetă la intervale egale, alternând cu metopele. TRIGONOMETRIC, -A (< fr. {i}) adj. Care ţine de trigonometrie, privitor la trigonometrie. Cerc. t. = cerc cu raza egală cu unitatea şi pe care sensul de măsurare al arcelor este invers sensului în care se deplasează acele ceasornicului. Funcţii trigonometrice = funcţiile sinus, cosinus, tangentă, cotangentă, secantă, cosecantă. Ecuaţie t. = ecuaţie în care intervin funcţiile trigonometrice. Relaţii trigonometrice = relaţii în care intervin funcţiile trigonometrice. TRIGONOMETRIE (< lat., fr. {i}; (s> gr. trigonon „triunghi11 + metron „măsură11) s. f. Ramură a matematicii elementare care studiază proprietăţile funcţiilor trigonometrice şi relaţiile în care intervin acestea. -0- T. plană = capitol al t. destinat relaţiilor trigonometrice care intervin în studiul figurilor geometrice plane. T. sferică = capitol al t. care se ocupă cu studiul relaţiilor ce intervin între laturile şi unghiurile triunghiurilor sferice. TRIHOM (BOT.) s. m. (< gr. thrichos „păr11) Păr1 (3). TRIlODOTIRONjNĂ s. f. (BIOCHIM.) Hormon tiroidian. V. tiroidă. TRIKALA sau TRIKKALA, oraş în Grecia centrală (Tessalia), pe stg. văii Pind, la 56 km VSV de Larisa; 51,8 mii loc. (2001). Ind. textilă, pielăriei şi alim. Fabrică de ţigarete. Piaţă agricolă. Templul lui Asclepios considerat cel mai vechi din Grecia. Fortificaţie bizantină. în Antic, s-a numit Tricka. TRIKOUPIS, Kharflaos (1832-1896), om politic grec. Ministru de Externe şi prim.-min. (mai-oct. 1875, nov. 1878, mart.-oct. 1880, 1882-1885, 1886-1890, 1892-1895). A promovat măsuri financiare necesare asanării economice în Grecia. TRIL (< it., fr.) s. n. Ornament muzical constând din alternarea foarte rapidă a unui sunet de bază cu unul alăturat, superior sau inferior; p. ext. sunete produse de unele păsări, cu efect sonor asemănător celui de mai sus. TRILINGV, -Ă (< fr.) adj. 1. Care vorbeşte în mod curent trei limbi. 2. Scris în trei limbi. TRILION (< fr., germ.) s. n. Număr egal cu un miliard de miliarde. TRILIT (< fr.) s.m. Element de arhitectură primitivă format din două blocuri verticale de piatră, deasupra cărora se^ află un altul aşezat orizontal. întâlnit în monumentele megalitice, arhitectura Egiptului antic, miceniană şi greacă. TRILOBAT, -Ă (< fr.) adj. Cu trei lobi. TRI LOB |ŢI (< fr.) s. m. pl. Filum fosil de artropode marine, având corpul divizat în trei părţi atât transversal (cefalotorace, abdomen şi pygidium), cât şi longitudinal. T. au existat din Cambrian până în Permian, atingând maximum de dezvoltare în Silurian. TRILOGIE (< fr., gr.) s. f. 1. (în Grecia antică) Ansamblu de trei trilobiţi tragedii, prezentate de un concurent la concursurile dramatice. Subiectul lor n-are părţi din cele anterioare. După Sofocle fiecare operă era autonomă. 2. Suită de trei opere literare (epice sau dramatice) sau muzicale aparţinând aceluiaşi autor şi caracterizate prin unitate tematică. TRIMAJ (< engl. trimming „curăţire11) s. n. Operaţiune de toaletare specifică raselor de câini cu păr sârmos (Terrier, Schnautzer etc) efectuată în scop igienic şi estetic; trimare. TRIMER1 (< fr. {i}; {s> tri- + gr. meros „parte11) s. m. (CHIM.) Moleculă provenită din polimerizarea a trei molecule identice. TRIMER2 (< germ., engl.) s. n. Maşină folosită la încărcarea, prin aruncare în vehicule, a materialelor granulare sau pulverulente. TRIMESTRIAL, -Ă (< fr.) adj. Raportat la un trimestru; care durează trei luni sau se produce o dată la trei luni. TRIMESTRU (< lat., fr.) s. n. Fiecare dintre diviziunile de câte trei luni consecutive ale anului calendaristic. TRIMjS (< trimite) s. m. Persoană însărcinată cu o misiune specială; delegat, mesager. -0- T. extraordinar= a) şef al misiunii diplomatice însărcinat cu o funcţie specială şi temporară (participare la un congres, la o ceremonie etc.); b) reprezentant diplomatic cu rang imediat inferior ambasadorului, însărcinat cu conducerea unui oficiu diplomatic cu rang de legaţie. TRIMJTE (lat. tramittere) vb. III tranz. 1. A dispune (printr-un ordin sau printr-o rugăminte) ca cineva să se ducă undeva. Expr. A trimite (pe cineva) pe lumea cealaltă = a omorî, a ucide. ♦ A delega. ♦ A dispune ca un obiect să fie transportat şi predat la o anumită destinaţie; a expedia. 2. A indica cuiva să consulte o lucrare, un text în legătură cu o anumită problemă. 3. A transmite veşti, porunci, urări etc.; a face cuiva o comunicare (prin cineva). TRIMITERE (< trimite) s. f. 1. Acţiunea de a trimite. -0- T. în judecată = act prin care un procuror trimite un prezumtiv infractor în faţa instanţei penale spre a fi judecat. 2. Indicaţie într-un text, care trimite pe cititor la o carte, la un studiu, la o revistă etc. spre confruntare sau consultare. TRIMIŢĂTOR, -OARE (< trimite) adj. (Şi subst.) Care trimite, care expediază ceva prin poştă; expeditor. 187 TRINIDAD Şl TOBAGO TRIMONTIUM v. Plovdiv. TRIM0RTI (cuv. sanscrit „cele trei forme“) (în hinduism) Marea triadă divină compusă din Brahma (creatorul Universului), Vişnu (păstrătorul) şi Siva (care îl absoarbe), imagine simbolică a concepţiei ciclice a lumii, specifică acestei religii. T. corespunde în filozofia indiană celor trei principii care guvernează Universul: crearea, păstrarea şi distrugerea. TRjNCĂ (< it.) s. f. (NAV.) 1. Pânză pătrată aşezată la baza arborelui trinchet al unei nave cu pânze. 2. Vergă care susţine tri nea (1)- TRINCHET (< it., fr.) s. n. Arbore vertical al unei nave cu pânze, situat la proră; arbore mic. TRINCOMALEE, oraş în NE Republicii Sri Lanka, centru ad-tiv al ţinutului omonim, situat pe un promontoriu din NV G. Koddiyar, la 177 km SE de Jaffna; 115,4 mii loc. (2005). Port. Constr. navale. Ind. alim. Veche aşezare tamil, vizitată de portughezi (sec. 17). Cucerită ulterior de olandezi şi francezi, a intrat în posesie britanică (1795). Bază navală britanică până în 1957, când a revenit Ceylonului (Sri Lanka). TRINCU, Athanase (1887-1966, n. Drănic, jud. Dolj), general român. Comandant secund al Diviziei 1 grăniceri (ian. - iul. 1941), apoi comandant al Diviziei 35 infanterie (iul. - sept. 1941) şi al Diviziei 21 infanterie (1941-1944) care s-a remarcat pe frontul din Basarabia şi pe cel din Odessa. Arestat (1944). TRINIDAD 1. Ins. în V Oc. Atlantic, în arh. Antilelor Mici, situată în dreptul coastei Venezuelei, de care este separată prin G. Paria şi prin strâmtorile Dragon’s Mouth şi Serpenfs Mouth; 4 828 km2 (cea mai mare ins. a statului Trinidad şi Tobago); 80 km lungime de la N la S şi 50-100 km lăţime. Oraşe pr.: Port of Spain, San Fernando. Ţărmuri slab fragmentate. Relief de câmpie şi dealuri joase, dominate în N de o prelungire a Cordilierei venezuelene numită Northern Range. Descoperite d$ Cristofor Columb în 1498. 2. Oraş în Cuba, port la M. Caraibilor; 41,2 mii 'oc. (2002). Piaţă agricolă. Ind. alim. (zahăr, conserve de fructe şi peşte). Fondat în 1514, a folosit drept cap de Pod pentru expediţiile de cucerire a Lumii Noi; prosper în sec. 18-19 în urma comerţului cu zahărul produs pe Plantaţiile din zonă. A fost inclus (în 1988) în Patrimoniul cultural universal. TRINIDAD Şl TOBAGO, Republica ~ (Republic of Trinidad and Tobago), stat în America Centrală insulară (arh. Antilele Mici), în apropierea ţărmului nordic al Americii de Sud; 5 128 km2; 1 066 000 loc. (2006). Limba oficială: engleza. Limbi uzuale: hindi, franceză, spaniolă. Religia: creştină 59,6% (romano-catolici 30,7%, protestanţi 25,7%, creştini independenţi 3,2%), hindusă 22,8%, islamică 6,8% ş.a. Capitala: Port of Spain. Oraşe pr.: Chaguanas, San Fernando, Arima, Point Fortin, Scarborough (în ins. Tobago). Este împărţit în 9 districte, două municipalităţi, trei comitate şi o circumscripţie. Terit. statului cuprinde două ins. pr. (ce dau şi numele ţării) şi alte 5 ins. mai mici (Monos 4,1 km2, Chacachacare 3,9 km2, Gasparee 1,3 km2, Pequeno (Little) Tobago 1 km2, Huevos 0,8 km2). Ins. Trinidad închide G. Paria din N Venezuelei, fiind mai aproape de aceasta în V (str. Dragon’s Mouth) şi în SV (str. Serpent’s Mouth). Alt. max.: El Cerro del Aripo, 940 m. Ins. Tobago are un relief dominant de câmpie, ceva mai înalt în partea centrală (Main Ridge, 576 km). Clima este tropical-oceanică, cu două anotimpuri (cel ploios iun.-dec.) Precipitaţii abundente (până la 3 800 mm/an pe ţărmul răsăritean). Râuri scurte, cu repezişuri şi cascade în zona înaltă (ex. Maracas Falls) şi debite bogate (ex. Caroni şi Ortoire), pe care s-au amenajat mai multe lacuri de acumulare. Pădurea densă tropicală ocupă 44,1% din terit. ţării şi are, pe lângă variate esenţe cu lemn preţios şi peste 700 specii de orhidee. Savana ce ocupa odinioară părţile occidentale ale ins. Trinidad a făcut loc în mare parte culturilor agricole. Pe ţărmuri mangrovele dau specificul reg. litorale joase, mlăştinoase. Fauna este bogată şi variată; se remarcă păsările (c. 400 de specii între care ibisul roşu), reptilele şi fluturii (c. 660 specii). Mamiferele sunt mai puţin reprezentate (sub 100 de specii, dintre care 60 sunt specii de lilieci). Economia este complexă, cu un puternic sector ind. şi are ca specific ind. energetică şi petrochimică şi activităţi financiare importante pe plan regional. T. şi T. este cunoscut pentru producţia ridicată de amoniac (4,2 mii. t, 2005, primul exportator mondial), de îngrăşăminte azo-toase (285 mii t) şi de gaze naturale lichefiate (77% din totalul importurilor americane). Anual se extrag şi 16,2 mii t (2004) de asfalt natural din zona Pitch Lake. Alte prod. ind.: energie electrică, oţel şi sârmă din oţel, autovehicule, televizoare, produse petroliere (din care 2,1 mii. t benzină, 2005), metanol, uree, textile, zahăr, carne, lapte, ulei de cocos şi de arahide, margarină, bere şi băuturi alcoolice (rom, lichior de Angostura), ţigarete. Agricultura este specializată în culturile comerciale (trestia de zahăr, palmierul de cocos, bananieri, ananas, citrice, arborele de cacao, tutun). Pentru DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Districte/ municipalităţi1 /comitate2 Suprafaţa (km2) Populaţia (mii loc., 2000) Arima2 11 32,3 Chaguanas2 60 67,4 Couva/T abaq uite/T alparo 720 162,8 Diego Martin 128 105,7 Mayaro/Rio Claro 853 32,1 Penal/Debe 247 83,6 Point Fortin2 24 19,1 Port of Spain1 13 49,03 Princes Town 621 91,9 San Fernando1 19 55,4 Sangre Grande 899 65,7 San Juan/Laventille 220 157,3 Siparia 510 81,9 Tunapuna/Piarco 526 204,0 Tobago (circumscripţie) 303 54,1 Notă: cu excepţia districtului Diego Martin al cărui centru ad-tiv este Petit Valley, restul diviziunilor au aceeaşi denumire cu centrele ad-tive. TRINIDAD Şl TOBAGO -—[ r Seca ^^leaefli Point , I.TRINIDAD 82° consumul intern se cultivă: porumb, orez, manioc, taro, batate, cartofi, igname, legume şi pepeni verzi. Se cresc bovine şi bubaline, ovine şi caprine, porcine şi păsări de curte. Pescuitul (inclusiv cel de crustacee şi produse marine) ca şi apicultura au poziţii secundare. Infrastructura căilor de comunicaţii are ca specific reţeaua de conducte (oleoducte 563 km şi gazoducte 1 320 km), căile rutiere (8 320 km, dintre care 51% pavaţi) şi porturile maritime (Pointe-â-Pierre, Point Fortin, Port of Spain, Point Lisas şi Scarborough). Există 3 aeroporturi moderne, între care cel al capitalei (Piarco) poate primi orice tip de aeronavă. Turismul este în continuă expansiune, cu deosebire în ins. Tobago (numărul turiştilor sosiţi anual depăşeşte 408 mii). Pr. zone şi obiective: pe ins. Trinidad - Capitala ţării (Port of Spain) cu monumente istorice şi arhitectonice coloniale (forturile San Andres şi George, sec. 18, catedralele anglicană, 1816 şi catolică, 1832, Grădina Botanică, 1820 şi Muzeul Naţional, 1898); plajele din apropierea Capitalei (Carenage, Maracas Bay, Chaquramas), staţiunea balneoclimaterică Mayâro Bay, peşterile Aripo, vulcanii noroioşi şi Pitch Lake (cel mai mare lac de asfalt din lume) din SV ins., zonele pentru practicarea surfingului Maracas şi Las Cuevas Bay; rezervaţia naturală Caroni Swamp cu mari colonii de păsări ibis, cea forestieră Victoria-Mayâro şi cele de vânătoare; pe ins. Tobago -oraşul Scarborough, plajele (Store Bay, Mount Irvine Bay), grădinile submarine coraliere Culloden, Arnos Vale, Pigeon Point şi Baccoo/ Bon Accord Lagoon; ins. Little Tobago. Moneda: 1 Dolar T.T. = 100 Cenţi. Produsele petroliere, petrolul brut şi gazele naturale lichefiate reprezintă 80% din valoarea exporturilor. Se mai exportă produse alimentare, amoniac, produse siderurgice. Pr. parteneri (2006): S.U.A. (59,8%), Spania (5,3%), Jamaica (5,2%). Import: petrol brut, echipamente ind., docuri plutitoare, produse agroalimentare, produse petroliere. Pr. parteneri (2006): S.U.A. (30,3%), Venezuela (6,8%), Gabon (4,7%), Columbia (4,6%). - Istoric. Numele de „La Trinidad" („Trinitatea") este dat ins. de descoperitorul ei, Cristofor Columb, la 31 iul. 1498, în timpul celei de-a treia călătorii spre Lumea Nouă. Transformată în colonie spaniolă (prima aşezare hispanică datează din 1532), ins. Trinidad este ocupată, în 1797, de englezi, devenind oficial, prin Tratatul de la Amiens (1802), posesiune britanică. Ins. Tobago, vizitată în 1596 de căpitanul englez Robert Dudley, nelocuită până la stabilirea primilor colonişti olandezi 189 TRIPANOZOMĂ (1632), îşi schimbă, în sec. 17-18, de 31 de ori stăpânul colonial (spaniol, francez, olandez, englez) pentru a deveni (1814) şi ea oficial colonie britanică. După exterminarea triburilor amerindiene (arawak, caribi), pe plantaţiile de trestie de zahăr sunt aduşi din Africa sclavi negri, iar după abolirea sclaviei (1834), până în 1914, muncitori din India, China, portughezi din Madeira. La 16 apr. 1889, cele două ins. sunt puse sub o administraţie unică, formând, 10 ani mai târziu, unite, o colonie a Coroanei britanice. între 1958 şi 1962, T. şi T. fac parte din Federaţia Indiilor de Vest, obţin, în 1956, autonomia internă, iar la 31 aug. 1962, îşi proclamă independenţa de stat în cadrul Gommonwealth-ului. Membru al O.N.U. (18 sept. 1962). La 1 aug. 1976, T. şi T. devin republică, fostul guvernator general, Sir Ellis Emmanuel Innocent Clarke fiind desemnat primul preşedinte (provizoriu până în 1977) al statului. Pe plan intern, T. şi T. cunosc o relativă stabilitate politică, întreruptă de lovitura de stat islamistă eşuată, din iul. 1980. Exploatarea petrolului, începută în anii ’20 ai sec. 20, a asigurat dezvoltarea ec. a ţării, dar constituie totodată cauza bulversării fragilelor echilibre demografice, etnice şi sociale, inclusiv a raporturilor dintre cele două ins., Tobago consi-derându-se dezavantajată şi ameninţând cu secesiunea. Tensiunea dintre populaţia anglofonă (de origine africană) şi dinamicii asiatici tinde să se estompeze în ultimii ani. Basdeo Panday, liderul partidului Congresului Naţional Unit, devenit prim-min. la 9 nov. 1995, este primul şef de guvern ai cărui strămoşi sunt originari din India. Guvernarea fiind erodată de scandaluri de corupţie, se organizează (10 dec. 2001) alegeri anticipate, fiecare din cele două partide obţinând câte 18 din cele 36 de locuri în Parlament, ceea ce a dus la blocarea vieţii politice. în aceste condiţii sunt organizate noi alegeri legislative (oct. 2002), câştigate de Partidul Mişcarea Naţională a Poporului, condus de Patrick Manning (prim-min., 1991-1995), care, sprijinit de electoratul de origine africană, obţine 20 de mandate în noul Parlament. Republică parlamentară. TRINITARIENI (< engl.; {s} lat. trinitas „treime") s. m. pl. 1. Nume dat celor care acceptă dogma Trinităţii. 2. Membri ai Ordinului călugăresc al „Sfintei Treimi" (Ordo Sanctissimae Trinitatis), fondat de Jean de Matha şi Felix de Valois în timpul celei de a treia Cruciade (1189-1192) pentru eliberarea creştinilor căzuţi în captivitate la musulmani. Confirmat în 1198 de papa Innocentiu III; a decăzut de la sfârşitul sec. 16. TRINITATE (< fr., lat.) s. f. Sfânta Treime. ♦ Grup de trei persoane, trei lucruri etc. care formează o unitate. TRINITRAT (< tri- + nitrat) s. m. (CHIM.) ~ de glicerină = nitroglicerină. TRINITROCELULOZ (< fr.) s. f. (CHIM.) Fulmicoton. TRINITROFENOL (< fr. {i}) s. m. (CHIM.) Acid picric. TRINITROGLICERjNĂ (< fr.) s. f. (CHIM.) Nitroglicerină. TRINITROTOLUEN (< fr.) s. m. Substanţă solidă, cristalină, galbenă cu p.t. 81 °C, obţinută prin nitrarea directă a toluenului, cu amestec sulfonitric. Este un exploziv stabil, care nu prezintă pericol la manipulare. Sin. trotil. Descoperit de J. Wilbrand în 1863. TRINOM (< fr. {i}; {s} tri- + fr. [b\]nome „binom") s. n. Polinom format din trei termeni (monoame). TRINTIGNANT [tretinâ], Jean-Louis (n. 1930), actor şi regizor francez de teatru şi film. Siguranţă, inteligenţă, charismă, distincţie sunt atuurile acestui mare actor care în decurs de cinci decenii evoluează de la tineri timizi, afabili, marcaţi de o anume fragilitate, la bărbaţi mature, seducători chiar şi atunci când sunt sarcastici şi dezabuzaţi („Noaptea mea cu Maud", „Un bărbat şi o femeie", „Z", „Deşertul tătarilor", „Trei culori. Roşu"). TRjO (< it.) s. n. 1. Ansamblu format din trei instrumente care execută împreună o compoziţie muzicală; lucrare muzicală scrisă pentru acest ansamblu. V. terţet. ♦ Partea centrală a unui scherzo, menuet, vals sau marş. 2. Grup de trei persoane. TRIOD (< sl.) s. n. Carte rituală ortodoxă cuprinzând cântările din Postul Mare, care se compun în această perioadă numai din trei ode în loc de nouă. TRIODĂ (< fr. {i}; (s> tri- + gr. hodos „drum") s. f. Tub electronic cu vid, cu trei electrozi (catod, anod şi electrod de comandă sau grilă). Creată în 1906 de inventatorul american Lee De Forest (1873-1961). TRIOLEIN (< fr.) s. f. Substanţă lichidă (p.t. -4°C), uleioasă, incoloră, răspândită în special în grăsimile vegetale; oleină (1). TRIOLET (< fr.) s. n. 1. Scurtă poezie din opt (uneori şapte) versuri, de obicei octosilabice, în care primul vers este identic cu al patrulea şi al şaptelea, iar al doilea cu al optulea. Apărut în Ev. Med. (călugărul benedictin Patrick Cary, în 1651), e cultivat şi în literatura sec. 19 (A. Daudet, Th. de Banville şi poeţii romantici germani). 2. (MUZ.) Grup de trei note acoperind o unitate metrică de două sau patru note. TRIOLET [triole], Elsa (pe numele adevărat E. Brick) (1986-1970), prozatoare şi ziaristă franceză de origine rusă. Participantă la Rezistenţă. Cumnata lui Maiakovski; soţia lui L. Aragon. Romane frescă prezentând anii războiului şi ai Rezistenţei („Bună seara Tereza", „Prima ruptură costă două sute de franci" - premiul Goncourt, trilogia „Epoca nailonului", „Trandafiri pe credit", „Sufletul"). Proză de meditaţie („Marele Niciodată", „Privighetoarea tace în zori"). Traduceri din Maiakovski şi Cehov. TRIONIX (< fr.) s. m. Broască ţestoasă carnivoră, de apă dulce, cu carapacea acoperită cu piele moale, vascularizată, lipsită de solzi cornoşi, având până la 70 cm lungime; trăieşte pe cursurile de apă din regiunile calde din America de Nord, Africa şi Asia de Sud-Est. TRIOR (< germ., fr.) s. n. Maşină agricolă alcătuită din ventilator, site şi cilindri, folosită pentru separarea şi sortarea seminţelor de cereale sau de plante tehnice. TRIOXjD (< fr.) s. m. Oxid care conţine trei atomi de oxigen în moleculă. <0- T. de arsen = pulbere cristalină sau masă sticloasă, de culoare albă, cu gust dulce, foarte toxică. Se foloseşte ca raticid. Sin. şoricioaică. T. de sulf = substanţă solidă, cristalizată (p. t. 15°C), de culoare albă. Reacţionează energic cu apa, formând acid sulfuric. Se obţine industrial prin oxidarea catalitică a bioxidului de sulf cu oxigen din aer, ca produs intermediar la fabricarea acidului sulfuric prin procedeul de contact. TRIPAFLAVIN (< fr.) s. f. Substanţă chimică cu acţiune antiseptică, utilizată împotriva bacteriilor şi protozoarelor. TRIPALMITiNĂ (< fr. {i}) s. f. Substanţă solidă (p. t. 65,5°C), incoloră, răspândită în natură în uleiuri vegetale şi în grăsimi. TRIPANOZQMĂ (< fr. fi}; {s> gr. trypanon „burghiu" + soma „corp") s. f. Gen de protozoare flagelate TRIPARTIT 190 (Trypanosoma) cu corpul fusiform, parazite în sângele şi în ţesuturile vertebratelor, la care produc bolile numite tripanosomiaze. T. gambiense este agentul patogen al bolii somnului, transmisă de musca ţeţe. TRIPARTIT, -Ă (< fr., lat.) adj. Care este compus din trei părţi; în trei părţi ♦ (DR.; despre o înţelegere) La care participă trei state sau trei formaţiuni politice. TRIPLA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. A (se) mări de trei ori; a (se) întrei. TRIPLA ALIANŢĂ, denumire a blocului politic şi militar, constituit în 1882 prin aderarea Italiei la alianţa dintre Germania şi Austro-Ungaria (încheiată în 1879). S-a caracterizat printr-o politică agresivă. Ascuţirea contradicţiilor dintre statele T.Â. şi cele ale Antantei a provocat izbucnirea Primului Război Mondial. S-a destrămat în 1915, prin ieşirea Italiei din blocul militar al Puterilor Centrale şi aderarea acesteia la Tripla înţelegere. TRIPLA ÎNŢELEGERE (ANTANTA), denumire a blocului militar şi politic, format în anii 1904-1907 de Marea Britanie, Franţa şi Rusia. în cursul Primului Război Mondial i s-au alăturat şi alte state. Era îndreptată împotriva Triplei Alianţe. TRIPLET (< fr.) s. n. 1. Al treilea exemplar din trei de acelaşi fel. ♦ A treia formă a unor cuvinte de aceeaşi provenienţă, intrate în limbă în epoci diferite. 2. (FIZ.) Multiplet alcătuit din trei linii spectrale. 3. Grup de trei gemeni. TRIPLETĂ (< fr.) s. f. Grup de trei jucători care compun o linie de atac sau de apărare în unele jocuri sportive. TRjPLEX (< fr.; {s} lat. triplex „triplu") s. n. 1. Material transparent format din două foi de sticlă cu un strat de acetat de celuloză (celon) la mijloc. 2. Produs de papetărie format din trei straturi de materiale fibroase diferite, cel de la mijloc având de obicei calitate inferioară (ex. carton t.). TR|PLU, -Ă (< fr., lat.) adj. De trei ori mai mare; întreit. ♦ Compus, alcătuit din trei părţi. ^ T. legătură = legătură chimică covalentă, compusă din trei legături de valenţă simple. TRI PLUS ALT (< triplu + salt, după fr. triple-saut) s. n. (SPORT) Probă atletică de săritură în lungime alcătuită din trei salturi legate între ele. TRIPODE (< fr.) s. f. Vers alcătuit din trei picioare. TRIPOL (< {s} tri- + pol) s. m. (TELEC.) Reţea electrică tripolară. TRI POLAR, -Ă (< fr.) adj. (Despre reţele electrice, circuite electrice sau elemente de circuit electric, inclusiv generatoare sau receptoare) Care are trei borne de acces spre exterior, fără a prezenta şi alte cuplaje cu acesta. TRIPOLI 1. (Ţarâbulus al-Gharb/ Tripoli de Vest), capitala Libiei, port la M. Mediterană; 1,1 mii. loc. (2003). Aeroport. Pr. centru politic şi economic al ţării. Ind. textilă, a confecţiilor, chimică, pielăriei, tananţilor, de prelucr. a tutunului şi a peştelui. Covoare şi articole de marochinărie. Pescuit. Universitate (1973). Monumente: Arcul de Triumf (din marmură) ridicat de Marc Aureliu şi Lucius Verus în anul 163; fortăreaţă (1535); moscheile Karamanli (1736) şi Gurgi (1883). Veche colonie feniciană (c. sec. 7 î.Hr.), cu numele de Za, apoi cartagi-neză şi romană (Oea). Cucerită de vandali (sec. 5), a fost stăpânită apoi succesiv de bizantini (sec. 6 Î.Hr.), arabi (din 645) şi turci (1551). în Ev. Med. a fost un important centru de piraţi. în 1911 ocupat de italieni; în ian. 1943 a fost eliberat de trupele britanice conduse de generalul Montgomery, oraşul s-a aflat sub administraţie britanică până la proclamarea independenţei. Cap. ad-tivă a Regatului Independent Libia (din 1951), a Republicii Arabe Libia (din 1969) şi a Jamahiriei Arabe Libiene Populare Socialiste (din 1977). 2. (Ţarâbulus ash-Sham/ Tripoli de Est), oraş în NV Libanului, situat la gura de vărsare a râului Abu’AIT în M. Mediterană, la 65 km NNE de Beirut; 213 mii loc. (2003). Port petrolier şi punct terminus al conductei petroliere ce vine de la Kirkuk din Iraq. Rafinărie de petrol. Ind. siderurgică, chimică, textilă, de prelucr. a lemnului, a tutunului şi a fructelor, tananţilor, cosmeticii şi alim. Pescuit. Monumente: Marea Moschee (1924), moscheea Taylan (1336), castelul Saint-Gilles, construit de cruciaţi în anul 1200, Turnul leilor (sec. 15). Fundat de fenicieni (c. milen. 2 î.Hr.), s-a aflat în stăpânirea Asiriei, Babilonului, Persiei Ahemenizilor (din sec. 6 î.Hr.). Cucerit de Alexandru Macedon (332 Î.Hr.) oraşul a cunoscut, succesiv, stăpânirea Regatului seleucid, a Imp. Roman şi apoi a celui Bizantin (până în 636 când a fost cucerit de arabi). Cucerit de cruciaţi (1109), a devenit capitala unui comitat ce s-a menţinut până în 1289, când a fost distrus de mamelucii din Egipt. Reconstruit ulterior, pe un alt amplasament, a făcut parte (1517-1918) din Imp. Otoman. în 1920 a fost inclus în Marele Liban, terit. administrat de Franţa sub tutela Ligii Naţiunilor, iar din 1943 se află în componenţa statului Liban. TRIPOLIE (TRIPOLJE), cultură neolitică (milen. 4-3 î.Hr.), răspândită între Prut şi Nipru (pe terit. actual al Republicii Moldova şi Ucrainei). Caracterizată printr-o ceramică ornamentală în tehnica picturii policrome, strâns legată de culturile Cucuteni şi Ariuşd. Denumită după aşezarea T. din Ucraina, în apropiere de Kiev, unde au fost descoperite, la sfârşitul sec. 19, primele mărturii ale acestei culturi. TRIPOLITANIA (ŢARĂBULUS), re^. istorică în NV Libiei, în N Africii. In prima jumătate a milen. 1 î.Hr. fenicienii au fondat în reg. litorală trei colonii - Oea, Lepcis Magna (actualul sit Lebda el-Konbra, la 3 km E de oraşul Khoms) şi Sabrata (azi la S de Tripoli (1). Palatul poporului 191 TRISTAN DA CUNHA aşezarea antică), care, la sfârşitul sec. 6 î.Hr., au dobândit o relativă independenţă faţă de metropolă şi stăpânitorii lor au constituit împreună T. După dominaţia Cartaginei (sec. 5^-3 î.Hr.), a urmat cea a Numidiei, iar din 106 î.Hr. a fost cucerită de romani, în pofida protecţiei limesului apropiat de litoral, T. a fost cucerită de vandali (sec. 5), apoi de bizantini (în 534) - care au proclamat-o prov. consulară cârmuită de un duce rezidând la Lepcis Magna, iar din 643 de către berberi şi arabi. începând din sec. 10, T. cunoaşte, succesiv şi pentru diferite perioade, stăpânirea unor forţe locale sau regionale: Fatimizii (din sec. 10), normanzii (sec. 12), Almohazii (sec. 12-13), Hafsizii (sec. 13-16) ş.a. Cucerită de spanioli (în 1510), T. a fost cedată Cavalerilor de Malta (în 1530), ceea ce a provocat reacţia turcilor otomani, care au pus stăpânire pe reg., devenită vilayet cârmuit de o dinastie independentă de facto, între 1711 şi 1835, după care a fost reinstaurată dominaţia otomană directă. T. a fost cedată de către Imp. Otoman Italiei, în urma războiului din 1911-1912, iar în 1 ian. 1934 a fost inclusă în colonia italiană Libia, alături de Cirenaica şi Fezzan. După lupte în timpul celui de al Doilea Război Mondial, în ian. 1943 T. a fost ocupată de trupele britanice, care şi-au menţinut administrarea până la proclamarea independenţei Regatului Unit al Libiei în 24 dec. 1951. T. s-a menţinut ca unitate adm. de sine stătătoare până în dec. 1963, când a fost împărţită în 5 prov. TRIPOTAJ (< fr.) s. n. (Livr.) Afacere necinstită, murdară. TRIPOU (< fr.) s. n. Local, stabiliment cu jocuri de noroc. TRIPSjNĂ (< fr. {i}; {s} gr. thrypsis «măcinare") s. f. (BIOCHIM.) Amestec de enzime proteolitice secretate de pancreas, cu rol în digestia intestinală a proteinelor alimentare. TRIPSINOGEN (< fr.) s. n. (BIOCHIM.) Precursor inactiv al trip-sinei, activat prin intervenţia entero-chinazei produse de mucoasa duodenală. TRIPTAZĂ (< fr.) s. f. (BIOCHIM.) Enzimă proteolitică secretată de mastocit şi implicată în reacţia alergică. TRIPTJC (< fr.) s. n. Ansamblu compus din trei panouri pictate, sculptate sau gravate cu scene Religioase, chipuri de sfinţi etc. ori inscripţii cuprinzând liste de donatori, ctitori etc. Panourile laterale, numite ar/p/' sau voleuri, sunt uneori prinse în balamale şi se pot închide peste panoul central, acoperindu-l. Este specific, îndeosebi goticului medieval. ♦ Ansamblu compus dintr-un panou cu trei părţi, trei idei etc. (distincte). TRIPTOFAN (< fr.) s. m. Aminoacid esenţial existent în alimentele de origine animală. TRIPTON s. n. (BIOL.) Abioseston. TRIPURA, stat federal în NE Indiei; 10,5 mii km2; 3,4 mii. loc. (2006). Centrul ad-tiv: Agartala. Expl. de cărbuni şi min. de mangan. Ceai, orez, iută. Creşterea animalelor. TRIREMĂ (< lat., fr.) s. f. (în Antic.) Âmbarcaţie cu pânze şi cu trei rânduri de rame, dispuse pe trei nivele suprapuse. TRISECŢIE (TRISECŢIUNE) (< fr.) s. f. Diviziune în trei părţi egale. -<> Trisecţiunea unghiului = problemă prin care se cere să se împartă un unghi, cu rigla negradată şi cu compasul, în trei părţi egale (s-a demonstrat că această problemă nu are soluţie). TRISFETjTE (< sl.) s. f. pl. Numele popular al sărbătorii creştine care îi prăznuieşte la 30 ian. pe sfinţii trei ierahi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi loan Gură de Aur. TRISILABIC, -Ă (< fr.) adj. Format din trei silabe. TRISMEGjST (< fr.; cf. gr. trisme-gistos) s. m. 1. (La greci) Supranume însemnând „de trei ori mare“, atribuit zeului Hermes. 2. (La egipteni) Denumire folosită pentru identificarea zeului Thot. TRISMUS (< fr. {i}; (s> gr. trismos „scrâşnet") s. n. Contracţie tonică, involuntară şi persistentă a muşchilor maseteri, care împiedică deschiderea gurii. T. constituie unul dintre semnele clinice ale tetanosului; apare şi în intoxicaţia cu stricnină, în cazul fracturilor sau luxaţiilor de mandibulă. TRISOMJE (< fr.) s. f. Anomalie genetică provocată de prezenţa în celule a unui cromozom suplimentar aşezat în vecinătatea celor doi cromozomi omologi de acelaşi tip. Clinic, se manifestă prin malformaţii diverse, complexe, ce variază în funcţie de grupul căruia îi aparţine cromozomul suplimentar (ex. t. 21 este responsabilă de sindromul Down sau mongolism). TRISSINO, Gian Giorgio (1478-1550), literat italian. Clasicist, a aplicat regulile cuprinse în „Poetica" lui Aristotel versificaţiei în limba italiană. Dialoguri („Castelanul", „Portrete"). Comedia „Gemenii" şi tragedia „Sofonisba". Este autorul epopeii eroice (27 de cărţi, „Italia eliberată de stăpânirea goţilor"). A avut un rol important în dezvoltarea limbii literare italiene. A descoperit şi tradus în limba italiană tratatul lui Dante „De vulgari eloquentia". TRIST, -Ă (lat. tristis) adj. 1. Supărat, mâhnit, abătut, deprimat. + (Despre faţă, ochi, zâmbet, glas; p. ext despre stări, manifestări etc. ale omului; şi adv.) Care exprimă tristeţe, plin de tristeţe; jalnic. 2. Fig. Care provoacă suferinţă morală, supărare, amărăciune; dureros. ♦ Care sugerează, evocă tristeţe; deprimant, dezolant. TRISTAN DA CUNHA [tristen da ku:ne], arh. vulcanic britanic în S Oc. Atlantic, la mijlocul distanţei dintre Africa şi America de Sud, la 2 410 km SSV de ins. Sf. Elena; 209 km2. Ins. pr.: Tristan da Cunha (98 km2), Gough (93 km2), Inaccesibile (10 km2), Nightingale (2 km2), Stoltenhoff şi Middle Isle; 288 loc. Cel mai izolat arh. locuit. Centrul ad-tiv Edinburgh. Relief muntos cu alt. max. de 2 060 m (în ins. T. da C.). Pescuit. Ultima erupţie a vulcanului Eons a avut loc la 9 oct. 1961 producând pagube majore, marea majoritate a locuitorilor au fost evacuaţi temporar. Descoperit în 1506 de navigatorul portughez Tristâo da Cunha, explorat de olandezi în 1650 şi de britanici în 1760. Anexat de Marea Britanie în 1816 şi condus din 1938 de un administrator numit de guvernul britanic. TRISTAN Şl ISOLDA 192 TRISTAN Şl ISOLDA, legendă medievală din ciclul breton. Narează peripeţiile dragostei dintre cavalerul Tristan şi regina Isolda, soţia unchiului său Mark din Cornwall, prezentând conflictul dintre sentiment şi datorie. Prelucrată de mai mulţi truveri din sec. 12 printre care, în limba germană, de Gottfried von Strassburg. Versiune modernă, în franceză, de Joseph Bedier. A inspirat opera cu acelaşi nume de R. Wagner. TRISTEARjNĂ (< fr. {i}) s. f. Substanţă solidă (p.t. 71,5°C), de culoare slab gălbuie, răspândită în natură în grăsimi şi folosită la fabricarea săpunului. TRISTŞŢE (< trist, după fr. tristesse, it. tristezza) s. f. Stare de spirit apăsătoare, durere sufletească; amărăciune, întristare, mâhnire. ♦ Părere de rău, regret. TRISTjH (< iţ., cf. gr. tristichos) s. n. Strofă alcătuită din trei versuri. TRIŞA (< fr.) vb. I intranz. şi tranz. A înşela la jocul de cărţi; p. gener. a înşela, a păcăli. TRjŞCĂ s. f. Vechi instrument muzical popular românesc de suflat, făcut din trestie, asemănător cu fluierul, dar fără găuri, care produce sunete puternice şi ascuţite. TRITEjSM, orientare desprinsă din învăţătura despre Treime, potrivit căreia cele trei persoane (Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh) sunt fiinţe separate (trei Dumnezei) (loan Philoponos, sec. 6), ceea ce ele au în comun fiind doar un cuvânt (Roscelin din Compiegne); curente asemănătoare au apărut în teologia neoprotestantă din sec. 19. TRITENII DE JOS, com. în jud. Cluj, situată în SV C. Sărmaşului, pe Valea Largă; 4 908 loc. (2008). Viticultură. In satul T. de J., atestat documentar în 1332, se află biserica Adormirea Maicii Domnului (sec. 17, pictată în 1762). TRITICALE (< lat. triticum „grâu" + decale „secară") subst. Hibrid obţinut prin încrucişarea între grâu şi secară, care combină productivitatea mai mare a grâului cu rezistenţa sporită la boli şi la condiţii nefavorabile de mediu a secarei. Cultivat îndeosebi ca furaj sau pentru alimentaţia naturistă; se preconizează şi utilizarea pentru obţinerea de biocombustibil (etanol). TR|TIU (< fr. {i}; {s} gr. tritos „al treilea") s. n. Izotop greu, radioactiv, al hidrogenului (T sau 3H), de masă atomică 3. Se obţine în reactori nucleari, în special prin reacţia de bombardare cu neutroni a litiu lui. Are timpul de înjumătăţire de 12,32 ani. Se foloseşte în fuziunea termonucleară şi ca trasor în biologie. Pus în evidentă de Rutherford si echipa sa în 1934. TRITON1 (< fr., lat.) s. m. 1. (La pl. şi ca n. pr. la sg.; în mitologia greacă) Zeităţi marine imaginate cu bust de om şi coadă de delfin. T. făceau parte din cortegiul lui Poseidon. 2. Batracian din ordinul urodelelor, familia Salamandride, genul Triturus, cu corpul cilindric, cu coada comprimată lateral, la majoritatea speciilor mărginită dorsal şi ventral de creste. Sunt de culoare închisă (brun sau verde măsliniu) pe spate, dar cu abdomen viu colorat. Masculii prezintă, în general, în perioada de reproducere creste tegumentare dorsale, în perioada de reproducere (c. 4 luni pe an) trăiesc în apă. Există numeroase specii, subspecii şi varietăţi, răspândite în Europa, Asia şi America de Nord, unele cu areale destul de limitate. în România se întâlnesc t. de munte (T. aipestris), de 7-11 cm lungime (răspândit în Alpi, Carpaţi şi Pen. Balcanică), t. carpatic (T. montandoni), de 8-10 cm, specie carpato-sudetică, la care masculul nu prezintă creastă dorsală, ci doar o tivitură tegumen-tară scundă şi creastă caudală, iar abdomenul este roşu-portocaliu; t. cu creastă (T. cristatus), care poate atinge 18 cm lungime, specie cu areal european larg, cu creasta dorsală înaltă, adânc dinţată, abdomen cu pete mari negre pe fond galben portocaliu, răspândit la noi în reg. de deal şi de munte (inclusiv o varietate din Delta Dunării, T. cristatus dobrogicus) şi t. comun (T. vulgaris), de 6-9 cm, răspândit în Europa, Asia de Vest şi Centrală, cu creasta înaltă, vălurită, abdomen cu pete închise pe fond gălbui mărginind o porţiune roşie-portocalie. T. de munte, t. carpatic şi t. cu creastă dobrogean sunt incluşi pe lista speciilor care necesită ocrotire. Popular numit sălămâzdră. TRITON2, cel mai mare satelit al planetei Neptun, cu diametrul de 2 705 km; perioada de revoluţie de 5 zile şi 21 ore. Este singurul satelit de mari dimensiuni din sistemul planetar care are o mişcare retrogradă. Atmosfera sa este formată din 99,9% azot şi 0,1% metan, iar suprafaţa sa este acoperită în mare parte de gheaţă şi de zăpadă de azot, dar au mai fost puse în evidenţă unele porţiuni stâncoase şi gheizere care aruncă zăpadă de azot, praf şi metan până la 8 km înălţime. Este corpul ceresc cu cea mai scăzută temperatură a suprafeţei măsurată până în prezent în sistemul solar (-240°C). Ca dimensiuni, densitate şi compoziţie se aseamănă cu planeta Pluto, astfel că s-a emis ipoteza că la origine a fost un corp ceresc similar, format în extremitatea sistemului solar care a intrat ulterior în câmpul gravitaţional al lui Neptun. Descoperit în 1846 de W. Lassell. Fotografiat în 1989 de sonda „Voyager" 2. TRITON3 (< fr.) s. m. Nucleu al atomului de tritiu, alcătuit dintr-un proton şi doi neutroni. TRITON4 (< it., fr.) s. n. (MUZ.) Interval care cuprinde trei tonuri (ex. fa-si); cvartă mărită. TRITURA (< fr., lat.) vb. I tranz. A fărâmiţa o substanţă în particule foarte fine. TRIUMF (< lat.) s. n. 1. Onoare maximă acordată în statul roman de către senat unui conducător militar victorios; procesiunea rituală consta în intrarea fastuoasă a acestuia în Roma, urmat de armata învingătoare, de captivi şi de prăzile făcute; sub Imperiu, numai împăratul şi membrii familiei sale celebrau t. 4 Loc. în triumf = cu alai, cu pompă. 2. Izbândă strălucită, victorie mare. TRIUMFA (< lat.) vb. I intranz. 1. A repurta o mare biruinţă, a învinge în război. 2. Fig. A ieşi victorios într-o anumită împrejurare; a reuşi, a se impune. 3. A se mândri în urma unui succes; a jubila. TRIUMFAL, -Ă (< lat.) adj. De triumf; care vesteşte un triumf, o biruinţă; fig. măreţ, maiestuos, grandios; solemn, impunător. TRIUMFĂTOR, -OARE (< triumfa) adj. Care triumfă; biruitor, învingător, victorios. + Care are sau a avut un mare succes, care a izbândit. ♦ Fig. Care exprimă mândrie, care arată mulţumire pentru succesul obţinut. TRIUMVjR (< lat.) s. m. Fiecare dintre cei trei membri ai unui triumvirat. TRIUMVIRAT (< lat.) s. n. (în Roma antică) înţelegere privată, fără fundament legal, între trei persoane, în scopul cuceririi şi exercitării puterii politice de stat. Primul t. a fost încheiat între Cezar, Pompei şi Crassus în anul 60 î.Hr., al doilea între Octavian, Marc Antoniu şi Lepidus în anul 43 Î.Hr. Au favorizat instaurarea sistemului monarhic la Roma. TRIUNGHI (< tri- + unghi, după fr. triangle) s. n. 1. Poligon cu trei laturi şi trei unghiuri. Se clasifică, în funcţie de laturi, în t. scalen, t. isoscel şi t. echilateral. -0- T. curbiliniu = triunghi ale cărui laturi sunt arce de curbă. 2. T. de întoarcere = 193 TROGLOBIONT construcţie specială la căile ferate pentru inversarea sensului de mers şi care înlocuieşte sau dublează plăcile turnante. 3. (MUZ.) Instrument de percuţie folosit în fanfare şi în orchestra simfonică; trianglu. TRIUNGHIUL (TRIANGULUM), constelaţie din emisfera boreală în care se disting trei stele principale aşezate în triunghi. Situată între constelaţiile Perseu, Andromeda, Peştii şi Berbecul. TRIUNGHIULAR, -Ă /< triunghi, după fr. triangulaire) adj. In formă de triunghi. TRIVALE, Ion (pseud. lui losif Netzlei) (1889-1916, n. Piteşti), critic literar român. Discipol al lui M. Dra-gomirescu. Continuator al criticii estetice maioresciene, cu fine disocieri ale valorilor şi cu puncte de vedere originale, novatoare în epocă („Cronici literare"). Mort pe front. TRIVALEA-MOŞTENI, com. în jud. Teleorman, situată în C. Găvanu-Burdea, pe râul Teleorman; 2 934 loc. (2008). Expl. de petrol şi gaze naturale. Viticultură. în satul T.M. se află o biserică din 1835, iar în satul Brătăşani, biserica Sf. Nicolae (1839). TRIVALENT, -Ă (< fr.) adj. (Despre elemente chimice) Care funcţionează în starea de valenţă 3. TRIVANDRUM sau THIRUVANA-NTHAPURAM, oraş în SV Indiei, pe coasta Malabar, centrul ad-tiv al statului Kerala; 744,7 mii loc. (2001). Aeroport. Port la Oc. Indian. Ind. textilă, chimico-farmaceutică, a ceramicii, hârtiei, alim., de prelucr. a lemnului şi cauciucului. Piaţă agricolă. Universitate (1937). Observator astronomic. Muzeul Napier (1880). Galerie de artă (1935). Grădină botanică; Grădină zoologică. Templul fui Vişnu situat într-o fortăreaţă din sec. 18. Palatul maharajahilor (sec. J8). Important centru de pelerinaj, începând din 1745 a fost capitala principatului Travancore. TRIVIAL, -Ă (fr., lat.) adj. Vulgar, ordinar; obscen, indecent; scabros. „ TRIVIALITATE (< fr.) s. f. însuşirea a ceea ce este trivial; vulgaritate, obscenitate, indecenţă. _ TRjVIUM (< cuv. lat.) s. n. Primul ciclu de învăţământ în şcolile medievale, care cuprindea gramatica, retorica şi dialectica şi care, împreună cu ciclul următor, quadrivium, forma cele şapte arte liberale. TRIZAHARJDE (< fr.) s. f. pl. Grup de substanţe organice din clasa hidraţilor de carbon, care au molecula alcătuită din trei monazaharide. TRNAVA [tmava], oraş în V Slovaciei, pe râul Vâh, la 37 km NE de Bratislava; 68,8 mii loc. (2006). Nod feroviar. Centrală atomo-nucleară (din 1972) în apropiere, la Jaslovska Bohunice. Constr. de maşini. Ind. chimică, textilă, ceramicii fine şi alim. Fabrică de chibrituri. Universitate (1635). Muzeu de istorie. Monumente: ruinele unei fortificaţii medievale; castelul Smolenice (sec. 13); catedrala Sf. Nicolae (1380), în stil gotic; biserica Sf. loan Botezătorul (1637); Turnul oraşului (1574). între 1541 şi 1820 la T. a fost sediul unei puternice episcopii, fapt pentru care oraşul era supranumit „Roma Slovaciei". Fundat în sec. 6-7. Declarat oraş în 1238. Sediul episcopatului Esztergom (1541-1820). TRNKA [trqka], Jifi (1912-1969), pictor, ilustrator şi regizor ceh de animaţie. Fondator (1936) al unui teatru de marionete. Afirmă pentru prima dată în plan mondial valenţele estetice ale filmului cu păpuşi şi capacitatea acestuia de a se exprima în orice registru: eroic, liric, grotesc, dramatic, politic („Anul ceh“, „Prinţul Bajaja“, „Visul unej nopţi de vară", „Bravul soldat Svejk“, „Mâna"). Numeroase premii internaţionale. TROACAR (< fr.) s. n. Pardesiu sau palton de damă mai scurt. TROACĂ (< germ.) s. f. 1. Albie. 2. Ladă în care curge făina măcinată la moară. 3. Jgheab din care se adapă vitele la fântână. 4. (Fam.; la pl.) Obiecte uzate, vechi; catrafuse, calabalâc. TROADA, reg. istorică antică în Asia Mică, situată între Propontida (M. Marmara), Helespont, M. Egee şi muntele Ida. Capitala Troia. TROBRIAND, mic arh. în SV Oc. Pacific (Melanezia), la E de ins. Noua Guinee, aparţinând statului Papua-Noua Guinee (440 km2). Principalele ins.: Kiriwina, Vakuta, Kitava, Kaileuna. Cocotieri, artizanat (sculptură în lemn), pescuit. Descoperit în 1793 de navigatorul francez d’Entrecasteaux. Cunoscut datorită studiilor realizate între 1914 şi 1920 de antropologul B. Malinowski, care a pus în evidenţă sistemul social foarte complex al trobriandezilor. Acesta include şi un circuit amplu şi original de bunuri (kula) (mai ales coliere de scoici), care implică şi arh. vecine, fiind însoţit de ritualuri complexe şi practici magice. TROC (< fr.) s. n. Schimb în natură; schimb direct de produse fără mijlocirea banilor. V. şi barter. TROCAR (< fr.) s. n. Instrument chirurgical cu care se face puncţia rumenului la rumegătoare. Este alcătuit dintr-un stilet cu mâner şi o teacă (canulă) metalică. Se introduce printr-o mişcare bruscă, după care stiletul se retrage, iar teaca rămâne, menţinând deschis orificiul creat, prin care se elimină gazele acumulate în rumen. TROCHILIDE (< fr.) s. f. pl. Familie care cuprinde păsările colibri. TROESMIS, cetate traco-getică (sec. 4 î.Hr.), apoi oraş roman şi important castru de legiune pe malul drept al Dunării, la 15 km S de Măcin, pe terit. com. Turcoaia. Important punct strategic, a fost sediul Legiunii a V-a Macedonica, transferată aici de la Oescus de către Traian. Sub Marc Aureliu a devenit municipium. Distrus în urma invaziilor carpo-getice (sec. 3), oraşul a fost refăcut în sec. 4, numărându-se printre principalele centre urbane ale eparhiei Scythia (sec. 6). TROFEU (< fr., lat.) s. n. 1. Denumire a monumentului comemorativ al unei victorii, pe care sunt reprezentate aspecte ale luptelor purtate. La origine, t. era un simplu stâlp sau arbore pe care se atârnau armele învinşilor; mai târziu s-a construit din metal sau din piatră. 2. Monument ridicat în amintirea sau în cinstea unui erou. 3. T. de vânătoare = blană, coarne, colţi etc. luate de la un animal vânat şi păstrate pentru valoarea sau frumuseţea lor excepţională. TROFIC, -Ă (< fr. {i}; {s} gr. trophe „hrană") adj. Care se referă la sursele de hrană. V. şi lanţ t, reţea t, piramidă t. TROFICITATE (< fr.) s. f. 1. (FIZIOL.) Proprietate a materiei vii (celulă, ţesut, organ, organism) de a-şi menţine structura specifică dependentă de asigurarea necesităţilor nutritive şi de intensitatea activităţii. Nutriţia insuficientă şi împiedicarea funcţiunii duc la distrofie şi atrofie. 2. (PEDOL.) însuşire a solului de a conţine substanţele nutritive necesare plantelor. în funcţie de abundenţa acestora se disting: soluri oligotrofe (sărace în substanţe nutritive), mezotrofe (cu t medie), eutrofe (cu t ridicată până la foarte ridicată) şi megatrofe (cu abundenţă mare de substanţe nutritive, unele dintre ele, în special azotaţii, fiind chiar în exces). TROFOBLAST (< fr.) s. n. Strat celular care formează peretele exterior al blastului, reprezentând originea placentei. TROG (< germ.) subst. (GEOGR.) Vale glaciară. TROGLOBjONT (< fr. {i}; {s} gr. trogle „cavernă" + bios „viaţă") s. f. Animal care trăieşte numai în mediul cavernicol, fiind adaptat la condiţiile TROGLODIT 194 acestui mediu. Termenul a fost introdus de E. Racoviţă. TROGLODIT, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. (Despre oameni; şi subst.) Care trăieşte în caverne; utilizat iniţial cu referire la „oamenii cavernelor" din preistorie. Consideraţi iniţial foarte înapoiaţi, cercetările ulterioare sugerând că ar fi avut o inteligenţă ridicată. 2. S. m. şi f. Fig. Persoană care are un nivel de trai foarte scăzut, care duce o viaţă primitivă. ♦ Om grosolan, necivilizat, mărginit, bicisnic; înapoiat, retrograd. TROGUS POMPEIUS (sec. 1 î.Hr.), istoric roman. A scris o istorie universală în 44 de cărţi Historiae Phillipicae, păstrată într-un compendiu al lui Iustin (sec. 3). Cuprinde şi informaţii despre geto-daci. TROHAIC, -Ă (< fr.) adj. Format din trohei. 4 Metru t. = sistem de versificaţie care are la bază troheul. Vers t = vers construit în metru t. TROHANTER (TROCHANTER) s. n. 1. Proeminenţă osoasă de la nivelul femurului vertebratelor servind ca loc de inserţie pentru musculatură. 2. Al doilea segment al piciorului la insecte, situat între coxă şi femur. TROHEU (< fr.; cf. gr. trochaios, lat. trochaeus) s.m. Picior metric alcătuit dintr-o silabă lungă şi una scurtă (în versificaţia antică) sau dintr-o silabă accentuată şi una neaccentuată (în versificaţia modernă). TROIA (ILION), străvechi oraş, situat pe coasta de NV a Asiei Mici, pe colina Hissarlîk din antica Troada. Cercetările arheologice întreprinse de H. Schliemann şi W. Dorpfeld (în 1870-1890, continuate şi în prezent) au arătat că aici s-au succedat, între milen. 3 î.Hr şi sec. 6 î. Hr., nouă straturi de cultură, dintre care stratul VII A, datând din c. 1350-1200 Î.Hr., aparţine T. homerice (cucerită de ahei în urma Războiului troian). Situl arheologic de aici a fost inclus (în 1998) în Patrimoniul cultural universal. TROIAN1 s. n. 1. Cantitate mare de zăpadă adusă de vânt şi depusă în valuri sau în dune; nămete. ♦ P. ext. Morman, îngrămădire de... 2. întăritură primitivă, constând dintr-un val de pământ cu şanţ de apărare. TROIAN2 -Ă (< n. pr. Troia) adj. Care aparţine Troiei, privitor la Troia, din (sau de la) Troia. -0- Calul t, = a) (despre care se povesteşte în „Odiseea") cal uriaş de lemn, construit de ahei după sfatul lui Ulise şi primit în cetate de troieni, care l-au considerat un dar. în timpul nopţii, războinicii ahei ascunşi în el au ieşit şi au deschis oastei lor porţile cetăţii, pricinuind căderea Troiei; b) p. ext. stratagemă folosită pentru subminarea poziţiilor adversarului. -0> Războiul t. = cunoscut război legendar între ahei şi troieni, menţionat în „lliada" şi „Odiseea" - atribuite lui Homer, precum şi în tragedia greacă şi în literatura romană, încheiat cu victoria aheilor şi căderea Troiei. După un prelungit asediu, care ar fi durat zece ani, aheii conduşi de Agamemnon, au reuşit să cucerească Troia numai după ce în cetate au pătruns, prin înşelăciune, cu ajutorul unui uriaş cal de lemn. Data tradiţională a acestui conflict, stabilită de cronografii epocii elenistice, este 1194-1184 Î.Hr. TROIANUL, com. în jud. Teleorman, situată în zona de contact a C. Boian cu C. Găvanu-Burdea; 3 308 loc. (2008). Haltă de c.f. (în satul T.), inaugurată la 12 sept. 1887. Până la 1 ian. 1965, satul şi com. T. s-au numit Belitori. Rezervaţie naturală (pădure cu bujori). TROICĂ (< rus.) s. f. 1. Sanie sau trăsură rusească la care sunt înhămaţi trei cai unul lângă altul. 2. Asociere (politică) între trei persoane sau trei grupări. TROIENj (< troian1j vb. IV 1. Tranz. şi refl. A (se) acoperi cu troiene de zăpadă. ♦ Refl. (Despre vehicule sau despre călători) A rămâne imobilizat în zăpadă; a se înzăpezi. 2. Tranz. A acoperi un obiect îngrămădind ceva peste el. ♦ A îngrămădi ceva peste el. ♦ A îngrămădi, a face morman, a aduna ceva la un loc. TROIŢĂ (< sl.) s. f. Monument votiv din piatră sau din lemn, de forme variate, de la o cruce până la construcţii de tipul unei mici capele. Reprezintă unitatea celor trei aspecte divine: Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul şi Duhul Sfânt. T. este aşezată la răscruce de drumuri, lângă fântâni, în locuri legate de un eveniment şi troiţă se remarcă adesea printr-o bogată decoraţie (picturi, sculpturi etc.). TROL (TROLL) (< germ.) s. m. (în mitol. scandinavă) Spiriduş care, conform vechilor legende ale popoarelor din N Europei, locuieşte în munţi şi păduri, uneori în adâncul Pământului, ferindu-se de oameni, dar care poate avea o acţiune malefică asupra lor. Sunt imaginaţi cu înfăţişare de om, dar cu un nas foarte lung; pot fi uriaşi sau pitici, vizibili sau invizibili (adesea trecând după plac de la o stare la alta). Puterea lor magică se manifestă noaptea; se tem de razele soarelui. TROLEIBUZ (< fr.; {s} fr. trolley „troleu" + [auto]bus) s. n. Vehicul de transport rutier care circulă pe o cale fără şine, echipat cu motoare electrice pentru propulsie. T. este alimentat cu energie electrică de la o linie bifilară cu ajutorul a două trolee. Primele t. au fost folosite în S.U.A. în anii ’80 ai sec. 19. TROLEU (< fr., engl.) s. n. Dispozitiv pentru priză de curent electric de la un fir de contact, instalat pe un vehicul cu tracţiune electrică. ♦ P. ext. Troleibuz. TROLIU (după fr. treuil) s. n. 1. Dispozitiv format dintr-o tobă rotativă acţionată mecanic sau manual, pe care se înfăşoară un cablu şi care serveşte la deplasarea, în general verticală, a unor obiecte. 2. Element component al unei instalaţii de foraj, compus dintr-un troliu (1) acţionat mecanic cu care se operează manevrarea ansamblului macara-cârlig încărcat cu diferite sarcini (ex. garnitură de prăjini de foraj), susţinerea garniturii de prăjini în timpul săpării etc. TROLL, Cari (1899-1975), geograf german. Unul dintre fondatorii geografiei botanice şi ai geoecologiei. A călătorit în America de Nord (1925-1929), Africa orientală şi meridională (1933-1934) şi în Himalaya (1937). TROLLOPE [trolep], Anthony (1815-1882), romancier englez. Romane alcătuind o vastă frescă a societăţii victoriene („Stareţul", „Parohia Framley", „Ultima cronică din Barset", „Doctorul Thorne"). Romane politice („Ferma Orley", „Phineas Finn", „Diamantele lui Eustace"). Memorialistică. TRQMBĂ (< fr.) s. f. 1. Vârtej atmosferic care apare într-un nor de furtună şi se răspândeşte în jos, uneori până la suprafaţa terestră sub formă de coloană cu diametrul până la sute de m. Poate provoca mari distrugeri. ♦ Coloană de fum sau de praf ridicată de un vânt puternic; 195 TRON vârtej. & Loc. în trombă = vertiginos, rapid. 2. Tub prin care se ventilează încăperile de jos ale unui vapor. TROMBjNĂ (< fr. {i}; {s} gr. thrombos „cheag") s. f. (BIOCHIM.) (< fr.) s. f. Factorul II al coagulării sangvine. Este o enzimă prezentă în plasmă sub formă de precursor inactiv (protrombină). După activare, catalizează conversia fibrinogenului în fibrină, formându-se cheagul sangvin. TROMBINOG£N (< fr., engl.) s. n. Protrombină. TROMBOCHINAZĂ (< fr. {i}) s. f. (BIOCHIM.) Tromboplastină. TROMBOCjTE (< fr. {i}; {s} gr. thrombos „cheag" + cito-) s. f. pl. Celule sangvine anucleate, cu rol important în coagularea sângelui; plachete sangvine. Un milimetru cub de sânge conţine 200 000-400 000 t. TROMBOCITOPENIE (< fr.) s. f. Afecţiune caracterizată prin scăderea subnormală (sub 100 000) a numărului de trombocite din sânge. T. are cauze diferite: infecţioase, toxice, imunologice, carenţiale, şi se manifestă prin hemoragii, purpură, echimoze etc. Se mai numeşte purpura Werlhof. TROMBOFLEBfTĂ (< fr.; {s} gr. thrombos „cheag" + fr. phlebite „flebită") s. f. Inflamaţie a peretelui unei vene, însoţită de formarea de cheaguri care pot obtura parţial sau total vena şi care se pot detaşa, provocând embolii. Poate apărea în caz de dilatare varicoasă a venelor, ca o complicaţie după naşteri sau în urma unor infecţii microbiene şi afectează în special venele membrelor inferioare şi ale sinusurilor craniene. TROMBON (< fr., it.) s. n. Instrument muzical de suflat, din alamă, care emite sunete de înălţimi diferite prin deplasarea unei culise care lungeşte sau scurtează coloana de vibraţie a instrumentului sau prin acţionarea unui mecanism cu clape. TROMBOPLASTINĂ (< fr.) s. f. (BIOCHIM.) Enzimă prezentă în trombon trompetă ţesuturi, care în contact cu ionii de calciu, activează protrombină, provocând coagularea sângelui; trombochinază. TROMBOZ (< fr. {i>; gr. thrombos „cheag") s. f. Obturaţie parţială sau totală a unei artere sau vene prin formarea unui cheag sangvin. T. arterială determină tulburări circulatorii grave, care pot merge până la necrozarea ţesutului respectiv (ex. t. arterelor coronare ale inimii determină infarctul miocardic). TROMP, Maarten Harpertszoon (1598-1653), amiral olandez. A înfrânt o flotă spaniolă la Gravelines (1639) şi una hispano-portugheză în largul coastei engleze (1639). învins de britanici la Dover (1652) a revenit şi a câştigat victoria asupra lui Robert Blake. A murit în luptă. TROMPĂ (< fr.) s. f. I. 1. (ANAT.) T. uterină = organ pereche tubular lung de 10—15 cm, care prin acţiunea muşchilor şi a cililor, transportă ovulele de la ovar la uter; în ea are loc fecundarea. Sin. t. Fallopio. 2. Trompa lui Eustache (Eustachio) = conduct membranos care uneşte urechea medie cu faringele. 3. Organ muscular tubular provenit mai ales din dezvoltarea musculaturii nărilor şi care serveşte la pipăit şi apucat (ex. t. de elefant). ♦ Prelungiri ale capului sau ale armăturii bucale la unele nevertebrate (ex. la viermi, la insecte). II. 1. (FIZ.) T. de apă = dispozitiv de laborator pentru evacuarea gazelor din recipiente sau din încăperi, în scopul realizării vidului prin antrenarea moleculelor de gaze de către o vână de apă sub presiune. 2. (ARHIT.) Element constructiv alcătuit dintr-un arc de descărcare diagonal şi dintr-o suprafaţă de racordare, care permite trecerea de la planul pătrat al unei încăperi la planul poligonal sau circular al naşterii unei bolţi. T. este plasată în unghiurile formate între arcele mari de sprijin. TROMPE-L’OEIL (loc. fr.) [trop loi] s. n. (în decoraţia murală) Iluzie optică obţinută prin efecte de perspectivă, sugerând adâncimea spaţială. Procedeu cunoscut şi folosit de grecii antici, apoi de muraliştii romani; pictorii europeni îl folosesc începând din Renaşterea timpurie. TROMPET (< fr.) s. m. Persoană (de obicei militar) care cântă la trompetă; trompetist, gornist. TROMPETĂ (< fr.) s. f. Instrument muzical de suflat, din alamă, format dintr-un tub prelung şi un pavilion în formă de pâlnie, care emite sunete clare şi pătrunzătoare; goarnă. TROMPETIST (< trompetă) s. m. Trompet. TROMS0 [trumso], oraş în N Norvegiei, situat pe ţărmul de NV al ins. cu acelaşi nume (10 km lungime), legată de continent printr-un pod impresionant, la 340 km N de Cercul polar arctic, la 772 km NE de Trondheim; 64,4 mii loc. (2007). Port de pescuit. Aeroport (1964). Centru comercial şi punct de plecare pentru expediţiile arctice sau pentru vizitarea arh. Spitsbergen. Constr. şi reparaţii navale. Ind. de prelucr. a peştelui. Fabrică de bere. Pescuit. Universitate (1968). Institut de meteorologie. Observator pentru studierea aurorelor boreale. Staţie telemetrică pentru sateliţi. Staţiune biologică marină. Muzeu de ştiinţe naturale. Muzeu maritim. Catedrală. La T.s Soarele este vizibil şi la mijlocul nopţii în perioada 21 mai-23 iul. (zi polară). Fundat în 1250; declarat oras în 1794. TRON (< fr., lat., germ.) s. n. 1. Scaun de ceremonie pentru regi, împăraţi, suverani; era executat din lemn şi decorat cu sculpturi şi aplicaţii din materiale nobile, unele fiind adevărate opere de artă; p. ext. simbol al domniei. ♦ Fig. Puterea suverană a monarhilor; domnie. ♦ (în bisericile ortodoxe) Strană monumentală, bogat decorată, situată în naos, destinată prelaţilor. 2. (REL.) tron TRONA 196 La pl. A treia treaptă din prima ceată a ierarhiei îngerilor potrivit lui Dionisie Areopagitul. TRONA (< fr.) vb. I intranz. A domni peste o ţară; a stăpâni, a guverna. ♦ Fig. A adopta o poziţie de superioritate sau de dominare, a-şi da aere, importanţă. TRONCQNIC, -Ă (< fr.) adj. în formă de trunchi de con. TRONDHEIM [trunheim], oraş în partea central-sudică a Norvegiei, pe ţărmul de S al fiordului omonim, în zona de vărsare a râului Nid în Trondheimsfjord, la 37 km SE de apele M. Norvegiei; 161,7 mii loc. (2007) - al treilea oraş ca mărime al ţării, după Oslo şi Bergen. Aeroport. Port. Şantier naval. Expl. de pirite şi de min. de fier. Ind. metalurgică, electronică, textilă, a hârtiei, de prelucr. a lemnului, a mat. de constr., cosmeticii şi alim. Pescuit. Universitate Tehnică (1900). Muzeu de artă aplicată. Galerie de artă (colecţii de pictură şi sculptură). Academie regală de ştiinţe (1760). Muzeul Societăţii norvegiene de ştiinţe şi litere, cu colecţii de antichităţi şi din sec. 13; Muzeu de artă populară şi folclor, în aer liber; Muzeu de ştiinţe naturale. Monumente: catedrală/Domkirke (sec. 12-14), în stil gotic, restaurată în sec. 19 şi 20. Până în 1380 şi între 1814 şi 1957, la această catedrală aveau loc ceremoniile de încoronare a regilor norvegieni; Palat arhiepisco-pal/Erkebispegârden (sec. 13); Palat regal/Stiftsgârden (1774-1778) cu o supr. de 1 150 m2, cea mai mare construcţie din lemn din Norvegia; biserica Maica DomnuluiA/âr Frue Kirke (sec. 18); ruinele mănăstirii benedictine (sec. 17), situate pe ins. Munkholm; fortăreaţa Kristiansen (sec. 17). T. a fost fundat în anul 997 de către regele Olav I Tiyggvesson cu numele Kaupangr. Din 1016 şi până în sec. 16 şi în 1930-1931, a purtat numele Nidaros (ceea ce înseamnă estuarul râului Nid), iar până în 1380 a fost capitala Norvegiei. A prosperat în Ev. Med. ca membru al Ligii hanseatice. Aici se află reşedinţa superintendentului (episcop) luteran. TRONSON (< fr.) s. n. Parte componentă a unui ansamblu, construcţie, instalaţie etc. caracterizată printr-o formă telescopică (ex. t. unei conducte pentru transportul fluidelor). TROOSTfTĂ (< fr. {i>; (s> n. pr. Troost) s. f. Constituent structural al oţelului, format dintr-un amestec de ferită şi de cementită cu granulaţie fină. TROP (< fr., lat., ngr.) s. m. Termen generic dat figurilor retorice în care cuvintele întrebuinţate capătă sensuri figurate (ex. metafora, metonimia, sinecdoca etc.); figură de stil. TROPAEUM TRAIAN I 1. Monument triumfal ridicat de Traian la Adamclisi (jud. Constanţa), în 109 d.Hr., în cinstea victoriei asupra dacilor şi sarmaţilor din timpul primului război dacic (101-102). Format dintr-o structură cilindrică de mari dimensiuni cu un acoperiş Trondheim. Catedrala conic din dale de piatră peste care, pe un soclu hexagonal, era amplasată o statuie impozantă a împăratului Traian. Era placat cu o succesiune de metope din calcar sarmatic, cu basoreliefuri reprezentând scene din viaţa şi lupta localnicilor învinşi. Deteriorat în decursul timpului, a fost restaurat. 2. Cetate romană întemeiată de Traian la c. 2 km V de monumentul cu acelaşi nume, pe locul unei vechi aşezări geto-dacice cu nume necunoscut. Cetatea prezenta o deosebită importanţă economică şi strategică, T.T. fiind cuprinsă în sistemul limes-ului ofensiv cu care Traian a înconjurat întregul ţinut de la Dunărea de Jos. Sub Marc Aureliu, a primit rangul de municipium (c. 170 d.Hr.). Puternic lovită de costoboci (sfârşitul sec. 2 d.Hr.), cetatea este refăcută sub împăraţii Septimiu Sever, Severus Alexandru şi Gordian. După această perioadă, cetatea începe din nou să decadă, în urma atacurilor carpo-getice şi a slăbirii apărării militare a limes-ului scitic. Rezidit din temelii în timpul lui Constantin cel Mare şi Licinius, oraşul cunoaşte o ultimă perioadă de înflorire. Distrus de avari în sec. 6 d.Hr. O parte din piesele arheologice recuperate de aici sunt expuse într-un muzeu local, inaugurat în 1977. TROPAR (< sl.) s. n. Scurtă cântare bisericească de laudă în cinstea unui sfânt sau a unui eveniment religios; imn. TROPĂţ (onomat.) vb. IV intranz. A face zgomot lovind pământul cu picioarele ori cu copitele (de nerăbdare, de neastâmpăr sau în mers); a tropoti. TROPIC (< fr., lat.) s. n. Fiecare dintre cele două paralele (23°27’ latitudine nordică sau sudică), unde, la solstiţiile de vară (N) şi, respectiv, de iarnă (S), razele Soarelui la zenit cad perpendicular pe suprafaţa Pământului. ♦ T. Cancerului (Racului) = paralela de 23°27’ latitudine nordică. T. Capricornului = paralela de 23°27’ latitudine sudică. ♦ (La pl.) Zonă, regiune aflată în jurul celor două tropice; zonă tropicală. TROPICAL, -Ă (< fr.) adj. Care ţine de tropice, care se află în regiunea tropicelor. V. şi climă t. TROPICALIZARE (după fr. tropicalisation) s. f. Totalitatea operaţiilor efectuate pentru a face ca o piesă, un aparat sau o instalaţie să reziste la diferenţe mari de temperatură exterioară, la umiditate şi 197 la alte condiţii corespunzătoare climei tropicale. TROPISM (< fr. {i}; {s} gr. trope „întoarcere") s. n. (BIOL.) Orientare a unui organism fixat sau creştere orientată a unui organ al plantei către direcţia din care acţionează o sursă de excitaţie (t. pozitiv - tendinţa florii-soarelui de a se întoarce după soare) sau în sens contrar (t. negativ - tendinţa plantelor de a creşte vertical) împotriva forţei gravitaţionale. Principalele forme: fototro-pism, chemotropism, geotropism. V. şi ortotropism. TROPOPAUZĂ (< fr.; fe} fr. tropo{sphere] + gr. pausis „încetare11) s. f. (METEOR.) Strat al atmosferei, intermediar între troposferă şi stratosferă. TROPOSFERĂ (< fr. {i}; {s} gr. trope „întoarcere" + fr. [atmo]sphere „atmosferă") s. f. (METEOR.) Strat inferior al atmosferei care vine în contact direct cu suprafaţa Pământului, cuprinzând c. 79% din masa totală de aer şi având o înălţime medie de 10-15 km; constituie domeniul de formare a norilor, a precipitaţiilor şi a deplasărilor orizontale şi verticale ale maselor de aer. TROPOT (< bg., ser.) s. n. Zgomot de copite sau de picioare încălţate care izbesc pământul. TROPOTj (< tropot) vb. IV intranz. A tropăi. TROPPAU v. Opava. TROSCOT (< sl.) s. n. Plantă erbacee anuală, din familia poligo-nacee, cu tulpina de obicei întinsă pe pământ, cu frunze mici şi flori alb-roze (Polygonum aviculare); creşte în locuri bătătorite şi prin semănături de la câmpie până în zona subalpină. Utilizat în medicină (în tratamentul tuberculozei pulmonare, în stări de sângerare, pentru normalizarea tractului intestinal etc.). TROSNI (< trăsni) vb. IV intranz. 1. (Despre lemne şi obiecte de lemn) A produce un zgomot caracteristic prin troscot /I rupere, ardere, izbire etc.; a plesni, a pocni. ♦ A izbi, a lovi cu zgomot. 2. (Pop.) A pocni, a plesni din bici. 3. A pârli. ♦ Tranz. A-şi întinde încheieturile şi a le face să pârâie. TROTIL (< germ.) s. n. (CHIM.) Trinitrotoluen. TROTINETĂ (< fr.) s. f. Mic vehicul pentru copii, pe care se merge împingându-l cu un picior; este format dintr-o scândură montată pe două roţi şi articulată cu o bară ce serveşte drept ghidon. TROTTA, Margarethe von (n. 1942), regizoare, scenaristă şi actriţă germană de film. Una dintre vocile cele mai puternice ale cinematografului realizat de femei, abordează teme tipic feministe: raporturile dintre sexe, tradiţionala dominaţie masculină, revolta şi complicitatea eroinelor, utopia prieteniei dintre femeie şi bărbat. („Surorile sau balanţa fericirii", „Anii de^ plumb", „Spaimă şi dragoste", „întoarcerea", „Promisiunea", „Cealaltă femeie"). TROTUAR (< fr.) s. n. Porţiune special amenajată de-a lungul unei străzi, de obicei mai ridicată decât partea carosabilă, rezervată circulaţiei pietonilor. Expr. A face trotuarul = a se prostitua. TROTUŞ, 1. Râu, afl. dr. al Şiretului în aval de Adjud; 162 km. Izv. din culmea Păltiniş din m-ţii Ciuc, de la 1 360 m alt., străbate zona montană trecând prin pasul Ghimeş şi depr. Ghimeş, iar în aval de com. Asău pătrunde în depr. Dărmăneşti, pe care o părăseşte după 20 km prin îngustarea (defileul) de la Târgu Ocna, după care curge liniştit şi meandrat. în arealul municipiului Oneşti, T. întâlneşte o importantă „piaţă" de adunare a apelor unde primeşte ca afl. râurile Oituz, Caşin şi Tazlău. în continuare, T. traversează zona subcarpatică, separând dealul Ouşoru din N Subcarpaţilor Vrancei de culmea Pietricica Bacăului, trece prin Adjud şi apoi se varsă în Şiret. Afl. pr.: Bolovăniş, Camenca, Asău, Tazlău (pe stg.), Boroş, Sulţa, Ciobănuş, Uz, Doftana, Slănic, Oituz, Caşin, Bogdana, Popeni (pe dr.). 2. Subcarpaţii Trotuşului v. Tazlău (2). 3. Munţii Trotuşului, sector al Carpaţilor Orientali cuprins între valea Bistriţei şi a Bicazului (la N), valea Oituzului (la S), depr. Braşov şi depr. Ciuc (la V) şi Subcarpaţii Moldovei (la E). în acest sector sunt incluşi m-ţii Tarcău, Goşmanu, Ciuc, Berzunţi şi Nemira. TROŢKI, Lev Davidovici (pe numele adevărat Leiba Bronstein) (1879-1940), om politic rus. Participant la TROVANT Lev Davidovici Troţki mişcarea revoluţionară din Rusia, s-a alăturat, mai târziu, bolşevicilor (1917) şi, după venirea lor la putere (1917), a devenit comisar al poporului pentru Afacerile Străine (1917-1918), calitate în care a negociat Pacea de la Brest-Litovsk, apoi comisar al poporului pentru Afacerile Militare şi Maritime (1918-1925), fiind creatorul Armatei Roşii. După moartea lui Lenin (1924), în lupta pentru succesiune, l-a avut ca adversar constant pe Stalin. Exclus din Partidul Comunist (bolşevic) în 1927, a fost apoi expulzat (1929). Critic acerb al regimului stalinist, a creat Internaţionala a IV-a (1938), fixându-i drept obiectiv conducerea unei mişcări „bolşevico-leniniste". Asasinat în locuinţa sa din Mexic. Op. pr.: „Istoria revoluţiei ruse", „Revoluţia permanentă", „Revoluţia trădată". TROŢKjSM (< fr., cf. n.pr. Troţki) s. n. Ansamblul vederilor politice şi ideologice ale lui L.D. Troţki, având ca nucleu teoria „revoluţiei permanente", potrivit căreia revoluţia burghezo-democratică, vizând răsturnarea ţarismului, trebuie să se transforme de îndată, sub conducerea proletariatului, în revoluţie socialistă, a cărei supravieţuire, în Rusia, era condiţionată de victoria revoluţiei în principalele ţări capitaliste. T. se opune, aşadar, teoriei lui Stalin despre posibilitatea construirii socialismului într-o singură ţară - U.R.S.S. -, şi critică degenerarea birocratică a socialismului sovietic. în prezent, în diverse ţări din Europa Occidentală şi America Latină există mici grupări troţkiste, dintre care unele sunt angajate în lupte de gherilă (America Latină) împotriva regimurilor existente. TROVANT (< it.) s. m. Agregat mineral grezos, puternic cimentat, înglobat într-o masă de nisipuri slab consolidate. Are de obicei formă sferică (fiind format prin depuneri concentrice, stratificate), dar uneori şi TROYAT 198 hBBI Henri Troyat formă elipsoidală, discoidală sau neregulată. De dimensiuni variabile, poate ajunge de la câţiva centrimetri la câţiva metri. Se întâlnesc în număr mare în unele arii din pod. Transilvaniei (ex. dealul Feleacului), în Subcarpaţi (ex. la Costeşti-Vâlcea), fiind uneori folosiţi de localnici pentru decorarea curţilor. TROYAT [truaia], Henri (pe numele adevărat Lev Tarasov) (1911 — 2007), romancier, eseist şi dramaturg francez de origine rusă. Stabilit în Franţa în 1920. Autorul unor mari cicluri romaneşti, în stil balzacian, evocând în largi fresce sociale Rusia de la sfârşitul regimului ţarist şi Franţa contemporană şi dezvoltând, în paralel, o investigaţie psihologică de natură dostoevskiană („Cât va dăinui Pământul", „Păianjenul" -premiul Goncourt, „Cu capul în nori", „Un drum atât de lung"). Biografii ale unor mari personalităţi („Ivan cel Groaznic", „Turgheniev", „Puşkin", „Dostoievski", „Viaţa lui Tolstoi", „Flaubert", „Verlaine", „Balzac"). TROYES [trua], oraş în Franţa (Champagne), pe Sena, la 148 km SE de Paris; 60 mii loc. (2005). Nod feroviar. Piaţă agricolă. Constr. de maşini. Ind. alim., textilă şi chimică (anvelope). Muzeu de artă modernă. Muzeu de istorie. Şcoală de sculptură (din sec. 16). Bibliotecă (1651), cu colecţii de cărţi vechi şi manuscrise. Monumente: biserica Saint-Urbain (1262), în stil gotic; catedrala Saint-Pierre-et-Saint-Paul (1208-1640), în stil gotic, cu vitralii; catedrala Saint-Remy (sec. 14-16), cu o turlă de 60 m înălţime; biserica Saint-Jean-au-Marche (sec. 14-17) -la această biserică s-a căsătorit, la 2 iul. 1420, Henric al V-lea al Angliei cu Caterina de Valois; biserica Sainte-Madeleine (sec. 12, restaurată în sec. 16); Primărie (sec. 16). TRUBADUR (< fr.) s. m. Nume dat poeţilor medievali (sec. 11-13) ale căror versuri, compuse în vechea franceză de sud („langue d’oc") şi recitate cu un acompaniament muzical specific, aveau de obicei un caracter erotic sau pastoral (Guillaume de Poitiers, Jauffre Rudei ş.a.). V. şi truver. + P. ext. Poet peregrin. TRUBETZKOY [trubetskoi], Nikolai Sergheevici (1890-1938), lingvist rus. Prof. univ. la Moscova, Sofia şi apoi la Viena. întemeietor, alături de R. Jakobson, al Cercului lingvistic de la Praga. Specialist în studiul limbilor slave şi al celor caucaziene. Unul dintre creatorii fonologiei („Principii de fonologie"); a exercitat influenţă asupra structuralismului. TRUC1 (< fr.) s. n. 1. Acţiune abilă de disimulare a realităţii; şiretlic, artificiu, stratagemă. ♦ Spec. Procedeu abil pentru a obţine un efect special (ex. t. unui prestidigitator). 2. Mijloc concret, maşină sau dispozitiv scenic, destinat să creeze o iluzie. V. trucaj. TRUC2 (< fr., germ.) s. n. Cadru suspendat prin resorturi, pe una sau pe două perechi de roţi, pe care se montează cupeul unui vagon de tramvai. TRUCA (< fr.) vb. I tranz. A folosi trucuri1 (2). TRUCAJ (< fr.) s. n. Artificiu spectaculos în tehnica cinematografică şi teatrală, urmărind crearea unor efecte speciale optice sau auditive. TRUCIAL STATES, grup de şapte şeicate din pen. Arabia, cu ieşire la G. Persic, aflat sub protectorat britanic din 1882 şi până la 2 dec. 1971 când şi-au declarat independenţa sub numele de Emiratele Arabe Unite. Acestea sunt: Abu Dhabi, Dubai, Sharjah, Ajmân, Al-Fujayrah, Umm al-Qaiwain; cel de-al şaptelea şeicat, Râs al-Khaimah, s-a unit cu noul stat în febr. 1972. TRUDĂ (< trudi sau < sl.) s. f. 1. Efort fizic sau intelectual susţinut; muncă grea, obositoare; străduinţă, caznă. ♦ Oboseală, osteneală. ♦ Chin, suferinţă, durere, necaz. 2. (Concr.) Rezultatul unei munci susţinute; agoniseală; câştig, folos. TRUDEAU [trudo], Pierre Elliott (1919-2000), jurist şi om politic canadian. Lider al Partidului Liberal (1968-1984). Prim-min. (1968-1979 şi 1980-1984). Partizan al unei depline egalităţi între cele două comunităţi lingvistice ale Canadei, a combătut pe separatiştii din Quebec. TRUD| (< sl.) vb. IV intranz. şi refl. 1.  depune eforturi susţinute pentru a îndeplini ceva, a-şi da toată osteneala; a se sili, a se strădui, a se osteni. 2. A se chinui, a se căzni. ♦ Tranz. A supune la chinuri, la torturi; a schingiui. TRUDNIC, -Ă (< sl.) adj. Care reclamă un deosebit efort fizic sau intelectual; foarte obositor, extenuant, epuizant. ♦ (Şi adv.) Care exprimă oboseală, trudă. TRUFANDA (< tc.) s. f. Cele dintâi fructe sau legume din fiecare an; p. ext. orice aliment pus în comerţ pentru prima oară în cursul unui an! TRUFAŞ, -A (< trufă, înv. „trufie") adj. (Şi subst.) Plin de trufie; mândru, orgolios, arogant, îngâmfat. + Superb, grandios. TRUFĂ (< fr.) s. f. 1. Denumire dată speciilor de ciuperci comestibile din clasa ascomicetelor, având corpul fructifer de forma unor tuberculi care se dezvoltă în pământ. Sunt utilizate pentru prepararea unor specialităţi culinare foarte preţuite de gastronomi, îndeosebi în Franţa. Foarte renumită este t. de iarnă, numită şi t. neagră sau t. de Perigord (Tuber melano-sporum), având corpul fructifer sferic sau uşor alungit, cu diametrul de 3-10 cm, în interior, la maturitate, de culoare brună sau neagră-violacee, străbătut de vene albicioase, ramificate. T. de vară (Tuber aestivum), de asemenea foarte preţuită, are, la maturitate corpul fructifer brun în interior. Deoarece se dezvoltă în întregime în sol, găsirea lor cere multă experienţă; adesea se folosesc câini special dresaţi pentru a le depista mirosul. 2. P. analog. Specialitate de bomboane de ciocolată. 3. Nasul carnivorelor; pe suprafaţa sa se află nările. La câini are culoare neagră sau maronie şi formă triunghiulară, nările fiind separate printr-un îngust şanţ vertical. TRUFFAUT [trufo], Franşois (1932-1984), regizor, scenarist şi critic francez de film. Figură proeminentă a „noului val" francez din anii ’50-’60 ai sec. 20. Autorul unui cinematograf Frangois Truffaut 199 TRUŞEŞTI bazat pe referiri autobiografice vădite şi voalate, în care vorbeşte fără să ţină seama de convenienţe şi tabuuri despre natura umană şi manifestările ei pasionale. („Cele 400 de lovituri"; „Jules şi Jim“, „Ultimul metrou"). Premiul Oscar pentru film străin: 1973 („Noaptea americană"). TRUFjE (< trufă, înv. „trufie") s. f. Atitudine dispreţuitoare, plină de îngâmfare; aroganţă, semeţie, înfumurare. TRU|SM (< fr., engl.) s. n. Adevăr cunoscut de toată lumea, care nu merită să fie enunţat; banalitate. TRUJILLO [truhiio) 1. Oraş în NV Peru-ului, situat pe şoseaua Panamericană, la 505 km NV de Lima; 644,5 mii loc. (2005). Nod de comunicaţii. Aeroport. Expl. min. de cupru. Ind. constr. de maşini, chimică, textilă, pielăriei şi încălţămintei, cosmeticii (săpun) şi alim. Centru comercial. Universitate (1824). Muzeu arheologic. Catedrală în stil baroc, reconstruită în sec. 17, după cutremurul din 1612. La 6 km V de T. se află ruinele unui oraş preincas, numit Chan-Chan, capitala Imp. Chimu. Turism. T. a fost fundat în 1534 de navigatorul spaniol Diego de Almagro şi refundat în 1535 de conchistadorul Francisco Pizzaro, care i-a atribuit numele T. după locul său de naştere. Oraşul a fost distrus în mare parte de cutremurul din 1612. 2. Oraş în VNV Venezuelei, centrul ad-tiv al statului cu acelaşi nume, situat la poalele Cordillerei de Merida, la 805 m alt., la 95 km E de L. Maracaibo; 40 mii loc. (2001). Nod de comunicaţii. Expl. de petrol. Prelucr. produselor agricole. Fundat în 1556. 3. Stat în VNV Venezuelei, |a poalele Cordillerei de Merida, cu ieşire la lacul Maracaibo; 7,4 mii km2; 698,2 mii loc. (2006). Centrul ad-tiv: Trujillo. Expl. de petrol şi gaze naturale. Plantaţii de trestie de zahăr Şi de arbori de cafea. Culturi de cereale. Creşterea animalelor. TRUJILLO y MOLINA [truhjio moli na], Rafael Leonidas (1891-1961), general şi om politic dominican. Dictator al Republicii Dominicane (1930-1961). Asasinat. TRUK (vechea denumire până în 1990 a grup de ins. CHUUK), arh. din V Oc. Pacific, format din 11 ins. mai mari şi 283 de insuliţe, parte componentă (din 1986) a Statelor Federative ale Microneziei; 127,2 km2, ins pr.: Dublon, Weno, Toi, Udot, Fefan, Uman, Moen. Explorat în 1825 de navigatorul francez Louis Duperrey, a intrat sub control spaniol în 1885, după care a fost vândut Harry S. Truman Germaniei în 1889. între 1947 şi 1986 a fost administrat de S.U.A. TRUMAN [tru:m8n], Harry S. (1884-1972), om politic american. Lider al Partidului Democrat. Preşedinte al S.U.A. (1945-1953). A ordonat folosirea bombei atomice în Japonia, iniţiind o politică externă activă în care s-a opus creşterii influenţei U.R.S.S. A implicat armata americană în războiul din Coreea. Doctrina doctrină politico-eco-nomică preconizată în 1947. A facilitat penetraţia capitalului american în unele ţări slăbite de război, consolidând o serie de regimuri în dificultate economică (Grecia, Turcia ş.a.). A fost concretizată, începând din 1948, prin „Planul Marshall11. TRUMBlC [trumbiţj], Ante (1864- 1938), om politic croat. Preşedinte al Comitetului iugoslav de la Londra (1915-1918). A încheiat, iul. 1917, Declaraţia de la Corfu care a stat la baza constituirii Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor. Ministru de Externe (1918-1920). Reprezentant al statului nou creat la Conferinţa de pace de la Paris. TRUNCAT (< lat.) adj. (BOT.) Cu vârful retezat (ex. foliolele la unele specii de măzăriche). TRUNCHI (lat. trunculus) s. n. 1. Porţiune principală a tulpinii arborilor, cuprinsă între rădăcină şi nivelul de la care pornesc ramurile. ♦ Tulpină de copac tăiată (şi curăţată de crengi); buştean. 2. (ANAT.) Parte a corpului omenesc cuprinsă între umeri şi şolduri (fără membre); tors. (ANAT.) T. cerebral = segment al sistemului nervos central situat la baza craniului, în prelungirea mădu-vei spinării şi alcătuit din bulbul rahidian, puntea Varolio şi pedunculii cerebrali. 3. (MAT.) T. de con (sau de piramidă) = corp geometric obţinut prin secţionarea unui con (sau unei piramide) printr-un plan paralel cu baza şi cuprins între acesta şi bază. TRUNCHIA (< trunchi) vb. I tranz. A ciunti, a tăia, a reteza. ♦ Spec. A suprima unul sau mai multe pasaje dintr-o lucrare, dintr-o operă literară etc. TRUP (< sl.) s. n. 1. Corp (1). ^ Loc. (Cu) trup şi suflet = cu totul, în întregime; din toată inima. 2. Parte principală a unei construcţii, a unui obiect etc. 3. (înv.) întindere, suprafaţă mare de pământ (cultivabil sau acoperit de pădure), care alcătuieşte un singur lot. TRUPĂ (< fr.) s. f. 1. Denumire generică pentru ostaşi până la gradul de sergent. ♦ (La pl.) Armată (t. de geniu, de artilerie etc.) 2. Colectiv permanent de actori. TRUPESC, -EASCĂ (< trup) adj. Care ţine de trup (1), referitor la trup; fizic. ♦ Senzual, sexual. TRUPEŞ (< trup) adj. Bine făcut, voinic, robust, zdravăn. TRUPIŢĂ (< ser.) s. f. Organ de lucru al plugului, format din brăzdar, cormană şi plaz, prins de cadrul plugului prin intermediul bârsei. TRUSĂ (< fr.) s. f. Cutie sau geantă specială în care se păstrează instrumente de primă necesitate pentru exercitarea unei profesiuni (ex. t. chirurgicală), a unui anumit grup de operaţii (ex. t. de sudare), obiecte strict necesare într-o deplasare, într-o excursie (t. de voiaj) sau obiecte pentru toaletă; p. ext. instrumentele, obiectele dintr-o asemenea geantă sau cutie. TRUSOU (< fr.) s. n. Lenjerie de corp şi de pat, făcută mai ales pentru o fată care se mărită. ♦ Rufărie pregătită pentru un nou-născut. TRUST (< fr., engl.) s.n. Formă de fuziune a intereselor unor companii, prin integrarea orizontală sau verticală a producţiei, care duc la îngrădirea concurenţei prin împărţirea pieţei şi a canalelor de distribuţie şi de aprovizionare, prin practicarea unor discriminări comerciale faţă de partenerii comerciali, prin impunerea unor preţuri neechitabile şi prin limitarea producţiei şi distribuţiei cu efecte defavorabile asupra consumatorilor. în S.U.A. au fost emise legi antitrust iar în Uniunea Europeană există două articole antitrust în Tratatul de asociere. TRUŞEŞTI, com. în jud. Botoşani, pe Jijia; 5 769 loc. (2008) Staţie (în satul T.) şi haltă de c.f. (în satul Buhăceni), inaugurate la 1 iun. 1896. Nod rutier. Viticultură. Pe terit. satului TRUVER 200 lonăşeni au fost descoperite vestigiile unei aşezări fortificate datând din Neolitic (cultura Cucuteni) în care s-au găsit vase ceramice mari cu decor pictat, figurine din teracotă, modele mici de mobilier (masă-altă-raş, scaun cu spătar) ş.a., precum şi o necropolă din Epoca bronzului (milen. 2 Î.Hr.). Satul Drislea este atestat documentar în 1432, iar satul Buhăceni în 1491. Bisericile cu acelaşi hram - Sf. Nicolae, în satele Truşeşti (1892) şi lonăşeni (1859-1865). Bisericile de lemn Sfinţii Voievozi (sec. 17) şi Sf. Dumitru (1825), în satele Buhăceni şi lonăşeni. TRUVER (< fr.) s. m. Nume dat poeţilor medievali (sec. 12-13) care îşi compuneau creaţiile în vechea franceză de nord („langue d’oîr); cultivau o poezie erotică rafinată şi o artă savantă a compoziţiei muzicale. Spre deosebire de trubadurii itineranţi, t. se stabileau la curţile principilor, în oraşe etc. Printre cei mai de seamă t.: Conon de Bethume (c. 1150-1219), Richard de Fournival (1201-1260) şi chiar Thibaud IV le Chansonnier (1201-1253), rege al Navarrei. TS’AI LUN (CAI LUN) [ţhai Iun] (c. 50 - c. 118), inventator chinez. I se atribuie fabricarea hârtiei (105). TSALDARIS [tsalâaris], Konstanti- nos (1884-1970), om politic grec. Lider al Partidului populist. Unul dintre conducătorii mişcării de Rezistenţă din Grecia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Prim.-min. (1946-1947). TSATSOS [tsatsos], Konstantinos (1899-1987), jurist şi om politic grec. De mai multe ori ministru (între 1945-1974). Preşedinte al Republicii Elene (1975-1980). A prezidat Qomi-tetul constituţional, care a redactat noua Constituţie a ţării. M. de onoare al Acad. Române (1980). TSAVO, vastă arie protejată în SE Kenyei (21 000 km2) cu vegetaţie de savană şi semideşert, alcătuită din două parcuri naţionale, T. de Vest şi T. de Est, separate de traseul căii ferate Nairobi-Mombasa. în partea estică se desfăşoară un vast platou de lavă, iar în V, munţi vulcanici cu alt. de până la 2 600 m. De sub masa de lavă ies la suprafaţă izvoarele foarte abundente de la Mzima, formând lacuri înconjurate de palmieri. Importante efective de elefanţi, rinoceri, lei, leoparzi, hipopotami, girafe, bivoli şi numeroase specii de antilopă. TSH (7hyroid Stimulating Hormone), v. hormon tireotrop. TSIRA v. Santorin. TSONG-KHA-PA (1357-1419), reformator budist tibetan. Fondatorul lamaismului şi al unui ordin călugăresc („tichiile galbene"), având un rol important în organizarea bisericii lamaiste. TSUBUCHI [tsuboutjî] SHOYO (zis Tsubuchi Yuze) (1859-1935), scriitor japonez. Teoretician al unei noi literaturi, sinteză între tradiţie şi influenţele occidentale (manifestul „Chintesenţa romanului11) şi promovând analiza psihologică, este şi iniţiatorul unui teatru japonez modern. A tradus în Ib. japoneză întreaga operă a lui Shakespeare. TSUGA (cuv. japonez) s. f. Conifer din familia Pinacee, cu coroana conică, frunze persistente, aciculare, conuri mici, ovoide sau cilindrice, pendule. Creşte în condiţii de climă temperată relativ umedă. Se cunosc nouă specii, răspândite în America de Nord şi în E Asiei. Dintre acestea mai răspândite sunt T. canadensis (în E Americii de Nord), T. heterophylla (în NV Americii de Nord) şi T. sieboldii (în Japonia). Speciile americane au fost introduse şi în NV Europei, în plantaţii forestiere. TSUGARU, str._ situată între ins. Honshu şi Hokkaido din Arh. Japonez, prin care Marea Japoniei comunică cu Oc. Pacific. Lăţime: 24-40 km. Tunelul feroviar Seikan (53,8 km) care leagă oraşul Aomori de Hakodate trece pe sub această str. TSUNAMI (cuv. japonez) subst. Valuri oceanice uriaşe, formate ca urmare a unor puternice cutremure (peste 6,5 grade pe scara Richter) sau a unor erupţii vulcanice subacvatice, care au o putere distructivă foarte mare asupra ţărmurilor şi construcţiilor existente pe acestea. Se formează cu precădere în apele oceanice din apropierea ţărmurilor Japoniei şi a celor din SSE Asiei. Valurile pot atinge 30 m înălţime şi se deplasează cu o viteză de c. 200 m/s. Recordul înălţimii valurilor l-a atins t. din 1971 (85 m înălţime), care a spulberat tot ce a avut în cale pe ins. Ishigaki din arh. Ryukyu din Japonia. Un t. format în 1703 în apele Mării Harima, situată între ins. Honshu şi ins. Shikoku, a devastat ins. Awa, ucigând peste 100 000 de persoane, iar explozia vulcanului Krakatoa, la 26 aug. 1883, a determinat crearea unor valuri de 35 m înălţime, provocând moartea a peste 36 000 de persoane şi uriaşe pagube materiale în ins. Java şi Sumatera (Indonezia). în 1960, un t. a cauzat moartea a peste 5 000 de persoane pe coasta pacifică a statului Chile. La 26 dec. 2004, un puternic cutremur (9,2 grade pe scara Richter) care a avut epicentrul în apele Oc’ Indian din apropierea ţărmului NV al ins. Sumatera (Indonezia), a determinat formarea unui t. care a măturat coastele de NV ale ins. Sumatera, cele ale Thailandei, Indiei, Sri Lankăil ins. Maldive ş.a., ucigând peste 150 000 de persoane şi provocând pagube materiale incalculabile. TSUSHIMA [tsu/ima] 1. Arh. japonez în S Mării Japoniei (str. Coreea), între Coreea şi Japonia, extins pe 80 km lungime şi 16 km lăţime, 705 km2. Ins. pr.: Kami, Shimo. Alt. max. 664 m. Pescuit. 2. Str. între Coreea şi Japonia; lăţime max.: 65 km; lăţime minimă: 46 km; ad. max.: 92 m. Aici s-a desfăşurat la 14-15/ 27-28 mai 1905, în timpul Războiului Ruso-Japonez (1904-1905), o bătălie navală, în care flota japoneză, condusă de amiralul Togo, a provocat o grea înfrângere flotei ruse, distrugând 33 din cele 35 nave militare, decisivă pentru încheierea războiului. Este considerată ca fiind prima victorie a unei puteri asiatice în faţa uneia europene importante, marcând şi apariţia Japoniei, ca o forţă în operaţiile militare pe mare. TU (lat. tu) pron. pers. a 2-a sg. 1. La nominativ, ca subiect, înlocuieşte numele persoanei căreia i se adresează vorbitorul: tu vorbeşti ca un înţelept. -0- Cu valoare impersonală: tu suferi şi lor nu le pasă. 2. La dativ, în forma „ţie“, „îţi“, „ţi“, „ţi-“, ,,-ţi“; nu-ţi cer cartea pentru mine; îţi dă totdeauna dreptate. ^ Indică posesiunea: a) cu funcţiune de complement indirect: ţi-e drumul greu; b) Cu funcţie atributivă: o să-ţi vezi curând casa. ♦ Intră în compunerea verbelor reflexive cu dativul pron. pers.; ţi-aduci aminte. Cu valoare impersonală: ţi-ai găsit! -0- Cu valoare de dativ etic: ţi-l lua la tot felul de întrebări. 3. La acuzativ, în forma „te“, ,,-te“, „te-“: sunt hotărât să te înfrunt. ♦ Intră în compunerea verbelor reflexive: la ce te gândeşti? ♦ Cu valoare impersonală: ia te uită! 4. La vocativ: tu, cel de colo! TUAMOTU (TOUAMOTOU), arh. coraligen în S Oc. Pacific (Polinezia Franceză), alcătuit din 80 de ins. dispersate pe direcţie NV-SE, pe 1 450 km, sub forma unui lanţ dublu; 857 km2. Ins. pr.: Rangiroa, Makatea, Fakarava, Gambier, Anaa, Raroia, Pakapuka (aceasta din urmă a fost semnalată de Magellan în 1521), Mururoa, Fangataufa. Climă tropicală umedă (2 000 mm/an). Se cultivă cocotieri, vanilie şi cafea. Pescuit. Expl. de fosforite. A fost vizitat în 1606 de navigatorul portu- 201 TUBERCULOZĂ qhez Pedro Fernândes de Quiros, aflat în serviciul Spaniei. A devenit protectorat francez în 1842, iar în 1880 arh. a fost anexat. Atolii nelocuiţi Mururoa şi Fangataufa, au fost folosiţi de Franţa pentru experienţe nucleare în anii 1960-1975. TUAREGI (< fr.; cuv. berber) s. m. pl. populaţie care locuieşte în partea centrală aSaharei, în m-ţii Ahaggar, în deserturile din N Nigerului şi în Sahel. în Niger şi Mali se află într-un violent conflict etnic cu populaţiile negride majoritare. Crescători de cămile, oi, capre, în Sahel şi de bovine, în trecut în cea mai mare parte nomazi, sunt acum parţial sedentarizaţi. Musulmani sunniţi. Supranumiţi „oamenii albaştri11 datorită turbanelor de culoare indigo purtate de bărbaţi. Au puternice tradiţii războinice. Limba vorbită de t. face parte din grupa berberă a limbilor hamito-semitice. TUATARA (cuv. maori), denumire dată de indigeni şopârlei hatteria. TUB (< fr., lat., it., germ.) s. n. 1. (ANAT.) Canal sau conduct natural care se găseşte în diferite ţesuturi şi organe. ^ t. digestiv = parte a aparatului digestiv care cuprinde faringele, esofagul, stomacul, intestinul subţire şi intestinul gros şi care are funcţia de transport, de digerare şi de absorbţie a alimentelor. Sin. tract digestiv. T. urinifer = parte componentă a nefronului, care cuprinde tubul con-tort proximal, ansa lui Henle, tubul contort distal şi tubul colector (formaţiuni din structura rinichiului). 2. (BOT.) Partea inferioară şi tubulară a caliciului sau a corolei plantelor gamopetale. <0-T. ciuruit = vas liberian. T. polinic = prelungire cilindrică formată prin germinarea polenului ajuns pe stigmat; transportă gârneţii bărbăteşti la ovul, fecundându-l. 7. laticifer = laticifer. 3. (ZOOL.) Tuburile (sau tubulii) lui Malpighi = v. Malpighi. <0* Tuburi protectoare = formaţii tubulare caracteristice viermilor sedentari tubicoli; şi le secretă singuri, întărindu-le apoi cu diferite particule inerte (nisip, sfărâmături de cochilii, pietricele etc.). 4- (TEHN.) Piesă cilindrică goală în mterior; ţeavă. ♦ Sistem tehnic a cărui carcasă are această formă. -<> T. aspirator = canal divergent (cu secţiune crescătoare), cu axă dreaptă sau curbă, care conduce apa ce iese din rotorul unei turbine hidraulice spre zona din aval a instalaţiei. 5. (ELT.) Corp tubular în care se introduc conductele electrice ale instalaţiilor electrice din clădiri, cu tensiuni până la 1 kV, în scopul izolării lor electrice şi al protejării lor mecanice. <£- T. electronic = aparat sau dispozitiv format din mai mulţi electrozi montaţi într-un înveliş etanş, cu vid înaintat sau cu un gaz rarefiat; în t.e. se stabilesc curenţi electrici datorită mişcării electronilor emişi de unii dintre electrozi; lampă de radio. T. catodic = t electronic cu fascicul dirijat echipat cu un sistem de deflexie şi cu un ecran fluorescent. T. electronic indicator = t. electronic cu fascicul dirijat, utilizat la prezentarea unor informaţii (indicaţii) pe un ecran fluorescent. T. videocaptor = t electronic utilizat în televiziune la traducerea informaţiilor luminoase conţinute de o imagine, supusă unei analizări corespunzătoare, într-un semnal electric. 6. (FIZ.) T. sonor = t drept sau curbat prevăzut la un capăt cu o ancie care intră în vibraţie prin suflarea aerului, sunetul astfel produs fiind amplificat şi timbrat la vibrarea rezonantă a aerului din t T. de curent = suprafaţă alcătuită din toate liniile de curent ale unui fluid în mişcare, care se sprijină pe o curbă transversală închisă. 7. (MED.) T. de dren v. dren (4). TUBAJ (< fr.) s. n. Introducere în stomac sau în alt organ cavitar, pe cale bucală, a unui tub de cauciuc, în scop explorator (pentru extragerea şi analiza lichidelor de la acel nivel) sau terapeutic. T. duodenal este folosit pentru extragerea bilei. -0* T. laringean = introducerea unui tub în laringe în caz de asfixie. TUBARE (< tub) s. f. Operaţie de alcătuire şi de introducere în interiorul găurii de sondă a unor coloane de burlane (tuburi metalice) în scopul consolidării pereţilor acesteia. TUBĂ (< fr., it.) s. f. Instrument muzical de suflat din alamă, format dintr-un pavilion larg, un tub răsucit şi un mecanism de pistoane. Este unul dintre instrumentele cu registrul cel mai grav din orchestra simfonică. TUBERCUL (< fr.) s. m. 1. (BOT.) Tulpină subterană modificată, scurtă şi îngroşată, cărnoasă, care înmagazinează substanţe nutritive de rezervă; poate servi şi ca organ de înmulţire vegetativă (ex. la cartofi). Prezintă mici frunze solziforme care adăpostesc muguri axilari. 2. (ANAT.) tubă Denumire dată diferitelor proeminenţe patologice aflate pe vase, cartilaje, piele, organe etc. TUBERCULAT, -Ă (< tubercul) adj. (Despre plante) Cu tuberculi (1). TUBERCUUNĂ (< fr.) s. f. Lichid steril care conţine proteine purificate obţinute prin prelucrarea culturilor de bacili tuberculoşi, folosit la diagnosticarea persoanelor infectate cu acest germen şi pentru selecţionarea persoanelor care necesită vaccinarea (intradermoreacţia la t.). TUBERCULOS, -OASĂ (< fr.) adj., s. m. şi f. (Persoană) care suferă de tuberculoză; ofticos, ftizie. TUBERCULOZĂ (< fr., germ. {i}) s. f. Boală infecto-contagioasă, comună oamenilor şi animalelor, provocată de bacilul Mycobacterium tuberculosis descoperit de R. Koch în 1882 (de aceea, la început, a fost numit bacilul Koch). Cercetările arheologice au confirmat prezenţa bolii încă din timpuri vechi (cu incidenţă ridicată în Egiptul antic) dar răspândirea masivă a t. în Europa a avut loc în sec. 18-19, când a devenit una dintre principalele cauze de deces, îndeosebi la tineri. Măsurile profilactice şi tratamentele moderne au dus la reducerea drastică a numărului de cazuri şi a gravităţii bolii, dar spre sfârşitul sec. 20 s-a produs o recrudescenţă, datorită apariţiei unor forme rezistente la tratament, iniţial în colectivităţi trăind în condiţii precare (oameni ai străzii, deţinuţi, toxicomani). Sursa principală de infecţie o constituie bolnavul tuberculos, iar calea cea mai frecventă de pătrundere în organism este cea aeriană. în majoritatea cazurilor, răspunsul imun împiedică multiplicarea bacteriilor şi apariţia bolii, infecţia rămânând în stare latentă. Apariţia t. active este favorizată de scăderea imunităţii. T. poate afecta aproape orice ţesut sau organ: pielea (lupus tuberculos), ganglionii limfatici, oasele, rinichii (maladia lui Pott), articulaţiile, meningele (meningita tuberculoasă) sau intestinele, dar localizarea cea mai frecventă este în plămâni. Leziunea anatomică principală a t. este granulomul tubercular (tuberculul), care produce distrugerea ţesuturilor afectate, dar principalele semne clinice sunt tuşea cronică şi febra. Infecţia tuberculoasă evoluează în organism în trei stadii: a) complexul primar, constituit dintr-un focar bronho-pneumonic şi adenopatia satelită; b) formele de generalizare ale infecţiei tuberculoase; c) formele de t. localizată. Profilaxia t. se realizează prin măsuri de ordin igienic, social şi biologic (vaccinarea TUBERIZARE 202 cu B.C.G.), iar tratamentul prin antibiotice, climatoterapie, intervenţii chirurgicale etc. Pentru a obţine vindecarea este indispensabil un tratament complex şi de lungă durată (6-8 luni), nerespectarea acestuia ducând la recidivă şi apariţia rezistenţei bacilului faţă de antibiotice. La animale se întâlneşte mai des la taurine şi la păsări. Sin. baciloză. ^ T. acută = formă de tuberculoză cu evoluţie rapidă, datorată diseminării generalizate a bacililor tuberculoşi, având drept rezultat formarea de tuberculi numeroşi în diferite organe şi ţesuturi, cu apariţia unor simptome de toxemie (intoxicaţie) profundă. T. cronică = tuberculoză cu evoluţie prelungită, prezentând leziuni cu caracter productiv-fibros, circumscrise (ex. granulom, cavernă) sau difuze; ftizie. T. miliară = granulie. TUBERIZARE (după fr. tuberisa-tion) s. f. Proces de îngroşare a organelor unor plante prin depunerea unor substanţe nutritive de rezervă, în special amidon. Ex. rădăcina principală la morcov şi ţelină, rădăcinile secundare la dalie, o porţiune a tulpinii la gulie. TUBEROZĂ (< fr., germ.) s. f. (BOT.) Chiparoasă. TUBEROZITATE (< fr.) s. f. (ANAT.) Proeminenţă pe suprafaţa unui os, pe care se inserează muşchii sau ligamentele. TUBIANA, Maurice (n. 1920), medic francez, oncolog, iniţiator al folosirii radioactivităţii artificiale pentru explorarea şi tratarea unor maladii. TUBIFLORE (< fr.; {s} lat. tubus „tub“ + fior- „floare1') s. f. pl. Ordin de plante dicotiledonate erbacee, rar lemnoase, cu flori tubuloase (Tubiflo-rae). Cuprinde familiile solanacee, boraginacee, convolvulacee şi plantaginacee. TUBIFORM, -A (< fr.; fe} lat. tubus „tub11 + forma „formă11) adj. în formă de tub. TUBING (< germ., engl.) s. n. (IND. EXTR.) Ţeavă de extracţie. TUBINGEN [tuibiqgen], oraş în SV Germaniei (Baden-Wurttemberg), pe Neckar, la 30 km S de Stuttgart; 82,5 mii loc. (1992). Constr. de maşini şi de instrumente de precizie. Ind. poligrafică, textilă, hârtiei, de prelucr. a lemnului. Universitate (1477). Observator astronomic. Monumente: biserica Sankt Georg (1470- 1490), în stil gotic, cu morminte ale unor duci de Wurttemberg; mănăstire cisterciană (sec. 12); castelul ducilor de Hohen Tubingen (sec. 11, reamenajat în sec. tucan 16); clădirea Primăriei (1425). Menţionat documentar în 1078. TUBMAN [tabmon], Wiiliam Vaca-narat Shadrach (1885-1971), om politic liberian. Preşedinte şi şef al guvernului Republicii Liberia (1944-1971). TUBRUQ v. Tobruk. TUBUAI (TOUBOUAI), arh. vulcanic în S Polineziei Franceze, parte componentă a unui lanţ montan subacvatic din S Oc. Pacific, extins pe 1 370 km lungime; 164 km2. Ins. pr. locuite: Toubouai (47 km2), Rapa (39 km2), Rurutu (29 km2), Raivavae (16 km2), Rimatara (8 km2). Alt. max.: 435 m. Climă tropicală umedă. Plantaţii de vanilie şi de cafea. Pescuit. Ins. Rimatara şi Rurutu au fost observate în 1769 de căpitanul James Cook, iar Raivavae şi Toubouai au fost văzute de acelaşi explorator în 1777. în 1791, navigatorul englez George Vancouver a zărit ins. Rapa. întreg arh. este cunoscut şi sub numele îles Australes (Insulele Australe). TUBULAR, -Ă J< fr.; {s} lat. tubulus ,,tub“) adj. în formă de tub; prevăzut cu tuburi. TUBULATURĂ (< it.) s. f. Ansamblu de ţevi, montat într-un sistem tehnic pentru îndeplinirea unei anumite funcţii, de ex. a schimbului de căldură dintre două fluide cu temperaturi diferite. TUBULOPATjE (< fr.) s. f. Boală renală caracterizată prin afectarea tubulilor uriniferi (necroze ale epiteliului tubular) cu etiologie toxică (unele antibiotice, citostatice, plumbul, mercurul etc.) sau asociată cu o stare de şoc. Determină insuficienţă renală. Sin. tubulonefrită. TUBULURĂ (< fr.; (s> lat. tubulus ,,tub“) s. f. Bucată scurtă de ţeavă, prevăzută cu filet sau având o flanşă, o mufă etc., care se îmbină etanş cu peretele unui recipient sau al unei ţevi ori se ataşează la extremitatea unei conducte, în vederea realizării unui racord cu o altă conductă, cu o armătură, cu un aparat etc. TUCAN (< fr. {i}; cuv. tupi) s. m. Pasăre din familia Rhamphastidej ordinul Piciformis, caracterizată prin ciocul enorm, adesea viu colorat, turtit lateral, mai mare decât capul (lâ unele specii reprezentând mai mult de jumătate din lungimea totală a corpului). Se cunosc 6 genuri cuprinzând c. 40 specii, răspândite în reg. tropicale ale Americii de Sud şi Centrale (până în S Mexicului), în general în păduri. De talie mijlocie până la mare (între 18 şi 64 cm), au aripi scurte, rotunjite, coada lungă; la unele specii penajul este viu colorat, la altele predomină culoarea neagră, pe mici porţiuni apărând pete albe, galbene sau purpurii. în jurul ochilor pielea este lipsită de pene. Se hrănesc în special cu fructe, dar şi cu insecte şi chiar mici reptile. îşi fac cuibul în scorburi. Specia Rham-phastos sulfuratus este considerată simbol naţional al statului Belize. TUCCI, Giuseppe (1894-1984), orientalist italian. Fondator al Institutului italian pentru Extremul Orient. Conducător al unor expediţii în Tibet, Nepal, Pakistan. Specialist în religiile Indiei, în special în budismul tantric. Lucrări: „Pictura tibetană pe pergament11. TUCI (< tc.) s. n. (Pop.) 1. Fontă. 2. Ceaun. TUCIDIDE (THUKYDIDES) (c. 460-c. 396 î.Hr.), istoric şi om politic atenian. Admirator şi sprijinitor al lui Pericle. întemeietorul criticii istorice şi, prin aceasta, unul dintre precursorii istoriografiei moderne. Opera sa („Istoria Războiului peloponesiac11, în 8 cărţi) înfăţişează lupta pentru supremaţie în lumea greacă dintre Sparta şi Atena, între anii 431 şi 411 Î.Hr. TUCIURIU, -IE (< tuci) adj. (Fam.; despre oameni) Cu pielea feţei de culoare închisă, ca tuciul; negricios, brunet, oacheş. Tucidide 203 TUDOR VLADIMIRESCU TUCO-TUCO (cuv. hispano-ameri-can) subst. Rozător din familia Cte-nomyide cu corpul compact, urechi mici, picioare scurte cu gheare puternice. Se cunosc c. 26 specii (din genul Ctenomys), larg răspândite în S Americii ^de Sud (îndeosebi în Patagonia). îşi sapă vizuini şi întinse reţele de galerii în sol. TUCSON [tu:son], oraş în SV S.U.A. (Arizona), situat pe un platou din deşertul Sonora, la 735 m alt., pe râul Santa Cruz, la 185 km SE de Phoenix şi 130 km de graniţa cu Mexic; 515,5 mii loc. (2006). Nod feroviar. Aeroport. Constr. de avioane, rachete, aparataj electrotehnic, utilaje miniere şi de mijloace de transport. Ind. chimică, a cimentului, încălţămintei, opticii şi alim. Piaţă agricolă. Staţiune climaterică. Universitate (1885). Muzeu de artă. Muzeu mineralogic. Muzeul deşertului cu exponate privitoare la fauna şi vegetaţia deşertului Sonora. Orchestră simfonică. Concurs anual de rodeo (iul.). Biserică (sec. 18). Fundat în 1776; oraş din 1877. TUCUMÂN, v. San Mlguel de Tucumân. TUCUPITA, oraş în NE Venezuelei, situat pe râul Mânamo din delta fl. Orinoco, centru ad-tiv al terit. federal Delta Amacuro; 54 mii loc. (2001). Nod de comunicaţii. Expl. petroliere. Fundat în 1885. TUDJMAN [tudjman], Franjo (1922-1999), om politic croat. Primul preşedinte al Croaţiei independente (1992-1999). Cosemnatar (1995) al acordului de pace privind Bosnia-Her-ţegovina. TUDOR [tiu:d0] 1. Familie de nobili galezi. Membrii ei au ocupat, între 1485 si 1603, tronul Angliei; Henric VII (1485-1509), Henric VIII (1509-1547), Eduard VI (1547-1553), Maria I (1553r1558) şi Elisabeta I (1558-1603). în timpul dinastiei T. s-a întărit absolutismul regal şi s-au pus bazele expansiunii coloniale engleze. 2. Stil în arhitectura şi artele decorative engleze, dezvoltat sub dinastia T., înfloritor mai ales în timpul reginei Elisabeta I. Cuprinde elementele goticului târziu şi influenţe ale Renaşterii italiene şi germane. TUDOR [tiu:d8], Antony (pe numele adevărat Wiiliam Cook) (1908-1987), balerin si coregraf britanic. Stabilit în S.U.A. (1940). Fondator al companiei London Ballet (1938). A introdus în coregrafia contemporană baletul psihologic („Coloana de foc“). Din 1959 director al şcolii Operei Metropolitan din New York; din 1974 codirector al Teatrului American de Balet. TUDOR, Corneliu Vădim (n, 1949, Bucureşti), om politic, poet şi publicist român. Preşedinte al Partidului România Mare (din 1991). Redactor-şef al revistei săptămânale „România Mare". Versuri militante, în registrul retoricii imnice sau imprecative, pe teme naţionale („Poeme de dragoste, ură şi speranţă", „Saturnalii"); poezii de dragoste („Epistole vieneze"); pamflete, aforisme. TUDOR, Dumitru (1908-1982, n. Isverna, jud. Mehedinţi), istoric şi arheolog român. Prof. univ. la Bucureşti. Specialist în istoria Daciei romane („Oltenia romană", „Oraşe, târguri şi sate în Dacia romană", „Podurile romane de la Dunărea de Jos", „Sucidava", „Enciclopedia civilizaţiei romane"). TUDOR, Gheorghe (n. 1945, com. Podari, jud. Dolj), cântăreţ, instrumentist şi actor român. Repertoriu („Menestrel la curţile dorului"; „Tudore, deschide poarta!", „Anotimpurile"), prin care realizează un gen de istorie a literaturii române prin cântec (voce cu acompaniament de cobză). Tudor Gheorghe TUDOR, Sandu (pseud. lui Alexandru Theodorescu) (1896-1963, n. Bucureşti), poet, ziarist şi teolog român. S-a călugărit (1945). Lirică de factură mistică („Comornic"). Lucrări publicate postum: „Imn -Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului", „Caietele preacuviosului Părinte Daniil de la Rascău". Deţinut politic. TUDORA 1. Masiv deluros în partea central-nordică a Dealului Mare (pod. Sucevei), alcătuit predominant din marne argiloase, argile şi nisipuri sarmaţiene, reprezentând alt. max. a acestuia (587 m). 2. Com. în jud. Botoşani, situată la poalele dealului omonim, pe stg. văii Şiretului; 5 276 loc. (2008). Expl. de gresii. Pomicultură. în satul T., atestat documentar la 29 iun. 1400, se află biserica Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena (1842). Rezervaţie forestieră, cu arbori seculari de tisă (Taxus baccata), extinsă pe 117,6 ha. TUDORAN, Dorin (n. 1945, Timişoara), scriitor român. Disident, cere azil politic în S.U.A. (1985), unde conduce revistele „Agora" (1987-1992) şi „Meridian" (1990-1991). Lirică evoluând de la confesiunea rafinat-ingenuă şi muzicală („Mic tratat de glorie") la denunţarea, în imagini terifiante, a regimului totalitar comunist („De bună voie, autobiografia mea"). Eseuri, reportaje, interviuri. Radu Tudoran TUDORAN, Radu (pseud. lui Nicolae Bogza) (1910-1992, n. Blejoi, jud. Prahova), scriitor român. Fratele lui Geo Bogza. Romane de succes, tratând în spirit neoromantic mirajul călătoriei („Toate pânzele sus") şi al iubirii („Anotimpuri", „Fiul risipitor", „Maria şi Marea"). Nuvele de aceeaşi factură. Memorialistică („Oglinda retrovizoare"). TUDOR VLADIMIRESCU 1. Com. în jud. Brăila, situată în NE C. Brăilei; 2134 loc. (2008). în satul T.V., înfiinţat în 1878 prin împroprietărirea însurăţeilor, se află biserica Trei Ierarhi (1884). 2. Com. în jud. Galaţi, în C. Şiretului, pe stg. văii Şiretului şi a râului Călmăţui; 5 448 loc. (2008). Haltă de c.f. Nod rutier. Viticultură. Satul T.V. a luat fiinţă în 1881 prin stabilirea aici a locuitorilor din satul Privalu şi din alte sate, veniţi în urma inundaţiilor catastrofale provocate de râul Şiret. Rezervaţie naturală (Balta Talabasca, 139 ha). Aici se află mănăstirea Vladimireşti (de maici), ctitorie din 1938 a călugăriţei Veronica Gurău, cu un paraclis construit în 1939, şi biserica Adormirea Maicii Domnului, zidită în anii 1941-1943. Cele 50 de chilii din TUDOSE 204 Radu Z. Tudose cărămidă şi atelierul au fost construite în perioada 1940-1954. Biserica, în stil moldovenesc, păstrează picturi murale interioare executate în 1942-1943. Desfiinţată de autorităţile comuniste la 14 febr. 1956, mănăstirea a fost reînfiinţată în mart. 1990 şi restaurată în ,1991. Colecţie de icoane vechi. 3. V. Suceveni. TUDOSE, Radu Z. (n. 1928, Grăniceşti, jud. Suceava), chimist român. M. coresp. al Acad. (1991), prof. univ. la laşi. Cercetări bazate pe studiul fenomenelor şi utilajelor de transfer de impuls, căldură şi masă („Procese, operaţii, utilaje în industria chimică", „Reologia compuşilor macromoleculari", „Fenomene de transfer"). A brevetat noi tipuri de utilaje pentru ind. chimică. TUF (< fr., germ.) s. n. Rocă sedimentară poroasă. ^ T. vulcanic = rocă vulcanogeno-sedimentară, formată prin acumularea şi consolidarea unor produse ale erupţiilor vulcanice (cenuşă); p. ext. orice depozit piro-clastic. 4 T. calcaros = rocă sedimentară calcaroasă, formată prin precipitarea carbonatului de calciu în jurul izvoarelor sau în albia râurilor care străbat terenuri calcaroase; este de culoare albă, cenuşie, gălbuie sau brună, poroasă şi uşoară. V. şi travertin. TUFAN (< tufă) s. m. 1. (Reg.) Denumire dată unor specii de stejar (Quercus petraea, Quercus robur şi Quercus pubescens). 2. (Pop.) Bâtă, ciomag. TUFĂ (lat. tufa) s. f. 1. Denumire generică a plantelor lemnoase (arbuşti) cu ramuri dese, crescute direct de la bază; 2. Grup de lăstari, de plante semilemnoase sau ierboase perene, crescute dintr-o rădăcină comună. -0- Fam. Tufă (de Veneţia) = nimic, deloc. ♦ Fig. Păr mult şi des; claie. 3. Smoc de frunze bazale, dese, care înconjoară tulpina şi protejează mugurii de regenerare la multe specii de graminee perene. 4. (Pop.) Bâtă, ciomag. TUFĂNjCĂ (< tufă) s. f. (HORT.) Denumire dată varietăţilor rustice de crizantemă (Chrysanthemum indicum) cultivate în grădini. Prezintă în general tulpini înalte de 40-100 cm, ramificate de la bază, cu numeroase frunze peţiolate, adânc lobate, pe faţă verzi, pe dos uşor alburii datorită perilor. Antodiile au dimensiuni mult mai mici decât la crizantemele de seră (în general 2-3 cm în diametru, la unele soiuri până la 5-6 cm), dar sunt foarte numeroase. La unele varietăţi antodiile prezintă flori tubuloase galbene în centru şi flori marginale ligulate de diferite culori; la altele numai flori ligulate, multiseriate, albe, galbene sau brun-roşcate. înfloresc toamna până târziu (adesea până la prima zăpadă); dumitriţă. TUFĂRIŞ (< tufar) s. n. Asociaţie de arbuşti cu caracter primar, formată în locuri unde condiţiile de mediu nu permit dezvoltarea arborilor înalţi (pe stâncării, în etajul subalpin, în ţinuturi cu un deficit pronunţat de umiditate etc). T. cu caracter secundar se formează ca urmare a degradării pădurii (prin tăieri repetate la intervale scurte, păşunat, degradarea avansată a solului); în aceste asociaţii se întâlnesc uneori şi specii de arbori cu port arbustiv (datorită distrugerii tulpinii principale). în etajul subalpin din Carpaţi în mod natural existau t. de jneapăn sau, în locuri mai umede, de arin de munte; acestea au fost în mare parte înlocuite cu pajişti subal-pine sau t. scunde de ienupăr, afin şi merişor. Acolo unde se mai păstrează, jnepenişurile sunt în prezent ocrotite, datorită rolului important de protecţie a solului şi de regularizare a regimului hidrologic. La alt. mai mari se află tufărişuri scunde de smârdar. Pe stâncării calcaroase din SV României se dezvoltă t. xeroter-mofile de liliac, mojdrean, scumpie, în asociaţie cu corn, păducel, lemn câinesc şi măceş. Pe terenuri foarte degradate din Subcarpaţii de Curbură sunt caracteristice tufărişurile de cătină albă. Pe locul pădurilor xero-terme din jurul M. Mediterane se dezvoltă t. de tip maquis. în reg. aride ale Globului, mari suprafeţe sunt ocupate de t. xerofile de diverse tipuri: scrub în Australia, bruse în Africa, chaparral în California. TUFENI, com. în jud. Olt, situată în câmpia Boian, pe stg. râului Vedea şi pe râul Tecuci; 3 100 loc. (2008). Nod rutier. Expl. de petrol şi de gaze naturale. TUFESCU, Victor (1908-2000, n. Botoşani), geograf român. Acad. Victor Tufescu (1992), prof. univ. la Bucureşti. Preocupări în domeniul geografiei fizice, umane şi aplicate. Lucrări de sinteză („Modelarea naturală a reliefului şi eroziunea accelerată", „Subcarpaţii", „România. Natură, om, economie"). TUFEŞTI, com. în jud. Brăila, situată în E C. Bărăganului, pe stg. Dunării; 5 751 loc. (2008). Nod rutier. Pescuit. Muzeu etnografic şi de artă populară. Satul T. este atestat documentar în 1832. TUFjŞ (< tufă) s. n. Pâlc de arbuşti sau de arbori tineri. TUFIŞ, Dan (n. 1954, Bucureşti), inginer român. M. coresp. al Acad. (1997), prof. univ. la laşi. Cercetări în domeniul inteligenţei artificiale şi al prelucrării automate a limbajului natural. Creatorul primului sistem de dialog om-calculator în limba română (1982). A realizat (1994) mediul de programare a dicţionarelor, gramaticilor şi aplicaţiilor lingvistice bazate pe unificare (ECLU). Lucrări: „Limbaj şi tehnologie", „Limba română în Societatea Informaţională -Societatea Cunoaşterii." TUFFT (< fr., germ.) s. n. Rocă se-dimentară-vulcanogenă, alcătuită dintr-o mare cantitate de material detritic mărunt şi, parţial, din cenuşă vulcanică. Dan Tufiş 205 TULCEA TUFOS, -OASĂ (< tufă) adj. Stufos. TUGEARU, loan (n. 1937, com. Babuc, Cadrilater), balerin şi coregraf român. Numeroase creaţii (regia şi coregrafia) pe scena Operei Naţionale din Bucureşti. TUGRA, v. tura. TUGRIK (< cuv. mongol) s. m. Unitate bănească în Mongolia. TUHACEVSKI, Mihail Nikolaevici (1893-1937), mareşal (din 1935) şi teoretician militar sovietic. Unul dintre organizatorii şi comandanţii remarcabili ai Armatei Roşii în timpul Războiului Civil. Executat din ordinul lui I.V. Stalin. TUHUTUM (sec. 9-10), una dintre cele şapte căpetenii ale triburilor maghiare aşezate în Panonia. Potrivit lui Anonymus, tribul condus de T. a pătruns la începutul sec. 10 în Transilvania, luptând cu voievozii români Menumorut, Glad şi Gelu. TUI (< tc) s. n. (în Ev. Med., în Imp. Otoman) însemn al puterii şi al rangului ierarhic; era compus din părul unei cozi albe de cal fixat pe o lance terminată în vârf cu o măciulie de metal aurit (uneori cu o semilună). Marele-vizir avea trei t., iar într-o anumită perioadă domnii Moldovei şi ai Ţării Româneşti, precum şi principii Transilvaniei, câte două. TgiA (< fr.) s. f. Arbore răşinos, exotic, din familia Cupresacee, cu lujeri turtiţi, cu frunzele persistente, mici, solziforme, de culoare verde-închisă, strâns alipite de lujeri, cu conuri mici, alungit ovoide, cu 3-4 perechi de solzi oblongi, pieloşi (sau la început cărnoşi), imbricaţi. Se cunosc cinci specii, dintre care frecvent cultivate în parcuri şi grădini sunt arborele vieţii (Thuja orientalis), originar din E Asiei şi t. occidentală (Thuja occidentalis), originară din reg. Marilor Lacuri din America de Nord, care atinge c. 12 m înălţime; are lujerii orientaţi orizontal sau oblic, având feţele cu nuanţe diferite de verde, solzii conurilor pieloşi, bruni, scurt mucronaţi (spre deosebire de cei de la t. orientală, care prezintă prelungiri încovoiate în formă de corn). în V Americii de Nord (în Columbia Britanică şi în unele sectoare din M-ţii Stâncoşi) se întâlneşte t. uriaşă (Thuja plicata), care poate ajunge la 60 m înălţime Şi 6 m diametru; era folosită de amerindieni pentru realizarea stâlpilor totemici. TU’IPELEHAKE, Fatafehi (n. 1922), prinţ; om politic din Tonga. . * 'îl Columne din Tuia de Allende Prim-min. (din 1965; între 1970 şi 1991) al statului independent Tonga. TUKĂRĂM (1608-1649), scriitor indian. Pelerin din casta „sudura"; unul dintre primii scriitori de limbă marathT. Autor al unor „cântece de pelerinaj" (abhanga), într-un stil direct şi viguros, împrumutând imagini din viaţa cotidiană. TUL (< fr., germ.) s. n. Ţesătură foarte subţire, fină, formată din înlănţuirea unor ochiuri poligonale, mici. TULA, oraş în V Federaţiei Ruse, pe râul Upa (afl. al râului Oka), la 177 km S de Moscova; 509 mii loc. (2006). Nod feroviar. Centru minier (expl. de lignit şi de min. de fier). Constr. de maşini şi de instrumente muzicale. Ind. siderurgică, chimică, a mat. de constr., de prelucr. a lemnului, pielăriei şi alim. Catedrala Adormirea Maicii Domnului (1762-1764), biserica Bunei Vestiri (1692). Fabrică de armament construită de Petru cel Mare în 1712. Producţie de samovare din aramă. Muzeu de istorie a armelor (1724). La 14 km SV de T. se află casa memorială „Lev Tolstoi" de la lasnaia Poliana. Kremlin (1514-1521, restaurat în 1784 şi 1824), care a rezistat atacurilor tătare din 1552. Menţionat documentar în 1146. în 1503 s-a unit cu Marele Cnezat al Moscovei. TULA DE ALLENDE, oraş în Mexic (Hidalgo), situat pe râul Tuia, la 72 km N de Ciudad de Mexico; 93,2 mii loc. (2005). în apropiere de T. se află un important sit arheologic, extins pe 8 km2. Aici a fost capitala Imp. toltec, cu o civilizaţie înfloritoare în sec. 10-13. în acest areal s-au găsit columne gigant (5 m înălţime) din bazalt negru, o piramidă, temple, statui ş.a. TULAREMIE (< fr. {i}; {s} n. pr. Tulare, ţinut în California + gr. haima „sânge") s. f. Boală infecţioasă produsă de bacteria Francisella tularensis a rozătoarelor, transmisibilă ocazional şi la om prin contact direct cu animalele infectate, prin intermediul unor paraziţi sau prin apă şi alimente contaminate; se caracterizează prin inflamarea persistentă a ganglionilor limfatici regionali, febră, frisoane, greţuri, vărsături etc. Se tratează cu antibiotice. TULBURA (TURBURA) (lat. *turbulare) vb. I 1. Tranz. A face ca un lichid să-şi piardă transparenţa, să devină tulbure. ♦ Refl. (Despre ape) A se agita, a se învolbura. ♦ Refl. (Despre cer) A se înnora; (despre vreme) a se strica. 2. Tranz. şi refl. A-şi pierde sau a face pe cineva să-şi piardă liniştea, cumpătul; a (se) nelinişti, a (se) emoţiona, a (se) îngrijora. ♦ A (se) enerva, a (se) mânia, a (se) înfuria. 3. Tranz. A stânjeni, a deranja, a incomoda. TULBURARE (TURBURARE) (< tulbura) s. f. 1. Acţiunea de a (se) tulbura. + învolburare a unei ape, a vântului etc.; fig. neastâmpăr. 2. Teamă, nelinişte, îngrijorare, frământare, zbucium. ♦ Mânie, supărare, furie. 3. Zarvă, tumult, dezordine. ♦ Răzvrătire, răscoală. 4. Dezordine, dezechilibru în funcţionarea unui organ, a unei facultăţi fizice sau psihice. TULBURĂTOR, -OARE (TURBURĂTOR, -OARE) (< tulbura) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care tulbură; răscolitor, emoţionant. ♦ (Despre arome, miresme) Care ameţeşte, îmbătător. 2. S. m. şi f. Turbulent (1). TULBURE (TURBURE) (lat. *turbulus) adj. 1. (Despre lichide) Care nu este limpede, lipsit de transparenţă; cu impurităţi. ♦ (Despre ape) Agitat, învolburat. ♦ (Despre cer, vreme) întunecat, ceţos, posomorât. + (Mai ales despre lumină) Difuz, vag. ♦ Fig. Greu de înţeles sau de urmărit, confuz, încurcat, neclar. 2. (Despre ochi, privire) Lipsit de limpezime, de claritate; împăienjenit. 3. Fig. (Despre situaţii sociale, politice) Neliniştit, agitat, nesigur, incert. ♦ (Despre stări psihice) Frământat, zbuciumat, neliniştit. TULBUREL (< tulbure) s. n. Vin nou care încă nu s-a limpezit. TULCA, com. în jud. Bihor, situată în C. Crişurilor, pe canalele Culişer şi Crişurilor; 2 852 loc. (2008). TULCEA 1. Braţul sector al cursului inferior al Dunării, în extremitatea de V a Deltei Dunării, TULCEA 206 cuprins între ceatalul Chiliei, unde Dunărea se desparte în braţul Chilia şi braţul T., şi ceatalul Sf. Gheorghe; 17 km; lăţime max.: 300 m; ad. max.: 47 m (în faţa municipiului Tulcea); debitul mediu multianual: 2 600 m3/s. Transportă 38% din apele fl. Dunărea. Coeficient de sinuozitate: 1,40. Reprezintă pr. cale de navigaţie fluvio-maritimă a Dunării, în aval de municipiul Tulcea, la ceatalul Sf. Gheorghe, braţul T. se bifurcă în braţele Sulina şi Sf. Gheorghe. 2. Dealurile Tulcei, zonă deluroasă în N Dobrogei, parte componentă a pod. Dobrogei de Nord, extinsă la E de aliniamentul văilor superioare ale râurilor Teliţa şi Valea Adâncă, paralel cu valea Dunării. Se prezintă sub forma unei culmi prelungi, domoală, nu prea înaltă (c. 200 m alt.), dominată de mai multe vârfuri izolate (Stânca Mare 205 m, Somova 225 m, Beiu 201 m, Beştepe 242 m ş.a.). Din partea centrală’ a D.T. se ramifică, spre S, o culme secundară, reprezentată prin dealurile Uzum (222 m), Orta Bair (206 m) şi, izolat, dealul Denistepe sau Dealul Mării (270 m), care închid către E şi S depr. Nalbant. D.T. sunt constituite din formaţiuni paleozoice (cuarţite, şisturi cuarţifere, filite) şi mezozoice (calcare cenuşii-negre, conglomerate, marno-calcare ş.a.). Caracteristica reliefului este dată de insularitatea masivelor deluroase precum şi de „înecarea"’ lor în pătura groasă de loess. Alt. max.: 270 m (dealul Denistepe). Expl. de baritină, de minereuri complexe, de dolomit, calcare, gresii ş.a. Viticultură. 3. Municipiu, reşed. jud. cu acelaşi nume, situat în N Dobrogei, la poalele de N ale dealurilor Tulcei, pe malul dr. al braţului Tulcea al Dunării, la 71,3 km V de ţărmul Mării Negre; 91 841 loc. (2008). Port fluvio-maritim. Aeroport situat în com. Mihail Kogălniceanu, la 21 km S de oraş. Staţie finală de c.f. Nod rutier. Expl. de calcar şi de gresii cuarţoase. Centrală electrică şi de termoficare. Constr. şi reparaţii navale; utilaj chimic. întreprinderi pentru producerea de alumină şi de feroaliaje. Fabrici de produse ceramice refractare, de mobilă, textile, de prelucr. a maselor plastice, a marmurei şi granitului. Produse alim. Antrepozite frigorifice. Poligrafie. Piscicultură. Institut de învăţământ superior (din 1993), filială a Universităţii „Andrei Şaguna" din Constanţa. Institut de Cercetări Eco-Muzeale care grupează patru muzee: Muzeul de Ştiinţele Naturii Muzeul de Ştiinţele Naturii „Delta Dunării" cu peste 1 900 de piese, în special diorame care înfăţişează flora şi fauna Deltei Dunării; Muzeul de Artă; Muzeul de Artă Populară şi Etnografie; Muzeul de Istorie şi Arheologie. Institut Naţional de Cercetare şi Dezvoltare „Delta Dunării". La T. se află sediul Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării. Biblioteca judeţeană „Panait Cerna" (din 1900) cu peste 230 000 volume. La T. au loc Festivalul internaţional al folclorului din ţările dunărene (în anii cu soţ), Festivalul internaţional al folclorului din ţările latine (în anii fără soţ) şi Festivalul naţional al obiceiurilor de Crăciun, Anul Nou şi Bobotează. Monumente: catedrala Sf. Nicolae (1865, reparată în 1897-1900 şi pictată de Ştefan Luchian şi Constantin Artachino), declarată monument de arhitectură (este singura biserică ortodoxă de pe întreg cuprinsul Imp. Otoman căreia i s-a permis să-şi înalţe turlele mai sus decât cele ale geamiilor); biserica Sf. Gheorghe, sau Biserica cu ceas, construită în 1857 şi pictată în 1927; biserica grecească Buna Vestire (1848-1854); moscheile „Azzizie" (1899-1924), declarată MOLDOVA IALO, 207 TULCEA monument de arhitectură, şi cea a lui tsmail Paşa (1877); Palatul Poştelor, construit în 1870 din iniţiativa lui Jsmail Paşa (azi sediul Muzeului Delta Dunării); clădirea Primăriei vechi (1870-1872); Monumentul Independenţei realizat în 1899-1900 de sculptorii Gheorghe Vasilescu şi Constantin Bălăcescu, sub forma unui obelisc, amplasat pe colina Hora; statuia ecvestră a lui Mircea cel Bătrân, operă în bronz a lui Ion Jalea, dezvelită în 1972. Săpăturile arheologice au scos la iveală urme de locuire datând din Neolitic (milen. 4-3 Î.Hr.), precum şi vestigii aparţinând culturii Gumelniţa (milen. 4 î.Hr.) şi culturii materiale a traco-geţilor (sec. 8-7 î. Hr.). Pe colina Hora (sau Dealul Monumentului) a fost identificată vatra unei cetăţi construită, se pare, de către celţi la sfârşitul sec. 4 - începutul sec. 3 î.Hrv cunoscută sub numele Aegyssus. în anul 12 d.Hr. cetatea Aegyssus a fost cucerită de daci, dar după puţin timp trupele regelui trac Rhoemetalces, ajutate de o legiune romană adusă din Moesia, au învins pe dacii nord-dunăreni. La începutul sec. 2 d. Hr. cetatea Aegyssus a fost inclusă în limesul scit. In sec. 3 d. Hr. cetatea a fost prădată de goţi, iar în sec. 6 figura pe lista cetăţilor refăcute de împăratul lustinian. în sec. 7, aşezarea este amintită de geograful anonim din Ravenna cu numele Aegipsum, iar în sec. 10 aceasta este citată de împăratul bizantin Constantin VII Porfirogenetul, în lucrarea sa „De thematibus“, printre cele 14 oraşe ale Dobrogei. La sfârşitul sec. 14 şi începutul sec. 15, oraşul T. s-a aflat sub autoritatea luj Mircea cel Bătrân. în 1420, T. a căzut sub stăpânire otomană, care va dura până în 1878. Numele actual al oraşului apare în sec. 16 la Tulcea. Monumentul Independenţei umanistul Paolo Giovio, iar apoi, în 1650, într-o descriere a Dobrogei aparţinând călătorului turc Evlia Celebi. în 1778, T. este consemnată într-un act domnesc emis de Constantin Moruzi. Până în 1860 T. a fost condusă de un caimacam, iar după această dată a devenit reşed. unui sangeac. Declarat municipiu la 17 febr. 1968. 4. Judeţ în partea central-nordică a Dobrogei, la gurile Dunării, cu ieşire la Marea Neagră, la graniţa cu Rep. Moldova şi Ucraina; 8 499 km2; (3,56% din supr. ţării), locul 4 pe ţară după jud. Timiş, Suceava si Caras-Severin; 249 779 loc. (2008), din care 49% în mediul urban; densitatea: 31,5 loc/km2. Reşed.: municipiul Tulcea. Oraşe: Babadag, Isaccea, Măcin, Sulina. Comune: 46. Relieful se caracterizează prin existenţa a două unităţi fizico- geografice distincte: una mai înaltă în partea central-vestică, respectiv podişuri şi munţi foarte vechi şi alta mai joasă şi mai nouă în N şi NE, respectiv lunca şi Delta Dunării. Unităţile mai înalte de relief sunt dispuse în trei fâşii paralele: una în N, constituită din m-ţii Măcin (cei mai vechi munţi din România), tociţi, cu alt. max. de 467 m (vf. Ţuţuiatu), pod. Niculiţel şi Dealurile Tulcei; o fâşie centrală, extinsă între Dunăre la V şi lacul Razim la E, reprezentată prin pod. Babadag şi o fâşie sudică care corespunde compartimentului nordic al pod. Casimcea şi face parte integrantă din pod. Dobrogei Centrale, constituit predominant din şisturi verzi paleozoice. Zonele joase de relief includ Delta Dunării, lunca Dunării, precum şi câmpia aluvială din preajma lacului Razim. Climă temperată, cu pronunţat caracter continental, manifestat prin veri călduroase, ierni reci, marcate adesea de viscole, amplitudini mari de temp. (66,3°C) şi precipitaţii reduse. Zona litoral-maritimă a jud. T. se caracterizează printr-un climat blând (iarna, media termică a lunii celei mai reci este de -0,6°C, la Sulina). Temp. medie anuală pe terit. jud. T. oscilează între 10,7°C la Babadag şi 11,1°C la Isaccea. Temp. max. absolută (39,5°C) s-a înregistrat la staţia meteorologică Mircea Vodă (20 aug. 1945), iar minima absolută (-26,8°C) la Tulcea (24 ian. 1942). Precipitaţiile medii anuale însumează 359 mm la Sulina (cele mai mici din ţară) şi 445 mm la Isaccea. Vânturile predominante bat dinspre NE (18,3%), NV (17,1%) şi E (15,2%). în timpul verii, pe ţărmul Mării Negre se manifestă o circulaţie termică locală a aerului, sub forma brizei marine (ziua) şi brizei de uscat (noaptea) care se resimte pe o distanţă de 10-15 km spre interiorul uscatului. Reţeaua hidrografică, cu o densitate de 0,1-0,3 km/km2 (exclusiv Delta Dunării), cea mai scăzută densitate din ţară, se caracterizează prin râuri scurte, tributare Dunării (Valea Roştilor, Topolog, Cerna, Jijila, Luncaviţa ş.a.) sau care se varsă în cuvetele lacustre de pe litoralul Mării Negre (râurile Taiţa, Teliţa, Slava, Hamangia, Casimcea ş.a.). Dunărea, care mărgineşte jud. T. la V (prin braţul Măcin sau Dunărea Veche) şi N (prin braţul Chilia) pe o distanţă de 276 km, constituie pr. cale de navigaţie şi sursa cea mai importantă de apă a jud. T. Lacurile fluviale (Peceneaga, Balta Traian, Jijila, Crapina, Gorgonel, Telnicea, Parcheş, Somova ş.a.), deltaice (Furtuna, Gorgova, Merhei, Matiţa, Tatanir, Lumina, Puiu, Lacu Roşu, Trei Iezere ş.a.) şi litorale (Razim, Dranov, Goloviţa, Zmeica, Ceamurlia, Babadag) au importanţă piscicolă şi ca baze turistice de agrement. Resurse naturale: zăcăminte de pirite cuprifere (în satul Mina Altân Tepe), caolin (carierele Făcăţelu-Cheia şi Viţelaru din m-ţii Măcin şi cariera Epaminonda din dealul Orliga), de pământuri colorate (Garvăn, Mircea Vodă), calcare (Isaccea, Tulcea, Mihail Kogălniceanu, Mahmudia, Sarinasulf), granit, granodiorit şi porfir (Valea Nucarilor, Mahmudia, Măcin, Turcoaia, Atmagea), dolomit (Valea Nucarilor, Mahmudia), gresii cuarţoa-se (Baia, Tulcea), cuarţite (lacob-deal), şisturi verzi (Casimcea) ş.a. Industria tulceană, amplasată în toate centrele urbane (Tulcea, Babadag, Isaccea, Măcin, Sulina) şi în unele aşezări rurale (Niculiţel, Topolog, Mihail Kogălniceanu ş.a.) produce nave, utilaj ind. chimic, alumină şi feroaliaje, cărămizi refractare, mobilă, mase plastice, confecţii, tricotaje, fire de bumbac, conserve de legume şi fructe, preparate din carne şi lapte, băuturi alcoolice, bere, panificaţie, tutun fermentat etc. O activitate caracteristică jud. T. o reprezintă pescuitul şi prepararea peştelui. Agricultura. La sfârşitul anului 2004, fondul funciar al jud. T, era format din 364 015 ha terenuri agricole, 92 938 ha cu păduri, 351 779 ha acoperite cu ape şi bălţi (locul 1 pe ţară). Se cultivă porumb, plante uleioase, grâu, floarea-soarelui, plante de nutreţ, orz şi orzoaică, ovăz, leguminoase pentru boabe, cartofi, legume ş.a. Natura solurilor, condiţiile climatice şi expoziţia însorită a unor terenuri deluroase favorizează dezvoltarea viticulturii în arealele TULEI 208 localităţilor Niculiţel, Babadag, Tulcea, Isaccea, Dăeni ş.a. Se cresc bovine, porcine, ovine, caprine. Avicultură; apicultură. O importanţă deosebită pentru economia tulceană o au pescuitul fluvial, lacustru şi maritim, precum şi vânatul şi pescuitul sportiv, practicate în mod special în Delta Dunării. Căile de comunicaţie tulcene asigură întreaga gamă de transporturi (rutiere, feroviare, fluviale, maritime şi aeriene). Transporturile fluviale şi maritime de mărfuri şi călători se realizează prin intermediul porturilor Tulcea, Sulina, Sfântu Gheorghe (Isaccea, Măcin, Chilia Veche), iar cele aeriene prin aeroportul Mihail Kogălniceanu. Pe braţul Sulina al Dunării şi în continuare pe Dunăre până la Brăila pot pătrunde şi nave maritime, fapt ce favorizează un intens comerţ de tranzit. Transportul feroviar este deservit de o singură linie de c.f. (Tulcea - Babadag -Baia - Topraisar - Medgidia), neelectrificatăj în lungime de 71 km, fapt ce determină o densitate de 8,4 km/1 000 km2 (cea mai scăzută din ţară). Turism intens determinat de existenţa numeroaselor locuri istorice şi arheologice, cu vestigii geto-dacice, romane şi bizantine, a monumentelor din centrele urbane, a Parcului Naţional Munţii Măcinului şi mai ales de prezenţa Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, inclusă în cea mai mare parte în jud. T., care reprezintă unul dintre cele mai interesante şi mai atractive obiective turistice ale ţării. TULEI (< ser.) s. n. 1. Cotor al penelor încă nedezvoltate care acoperă corpul puilor de pasăre. 2. Fir de păr abia apărut în mustaţa sau în barba tinerilor. TULEU (cf. ştiulete) s. m. T. gras = soi românesc de prune cu creştere viguroasă şi fruct mare, ovoid-alungit, de culoare vânătă-închisă, cu pruină albăstruie. TULGHEŞ, com. în jud. Harghita, situată la poalele de NE ale m-ţilor Giurgeu, pe râul Bistricioara, în zona de confl. cu Putna; 3 328 loc. (2008). Nod rutier. Expl. şi prelucr. lemnului (cherestea). Moară de apă şi joagăr (din 1875) în satul T. Centru de prelucr. artistică a lemnului şi de cusături populare. Muzeu etnografic. în satul T., atestat documentar în 1850, se află biserica de lemn Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (sec. 18) şi o capelă din lemn cu hramul Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (1922). în arealul com. T. se află masivul calcaros „Pietrele Roşii“ (10 ha) declarat rezervaţie naturală pe pantele căruia vegetează multe plante rare, printre care se remarcă speciile endemice Astragalus roemeri şi Hieracium pojoritense. Zonă de interes cinegetic. TULj (< bg., ser.) vb. IV 1. (Pop.; mai ales în expr.) A o tuli = a fugi repede, a o lua la fugă, a o lua la sănătoasă. 2. Intranz. (Reg.) A porni, a o lua la drum. TULICHjNĂ s. f. Subarbust din fam. Timeleacee înalt până la 1,5 m, cu frunze lanceolate şi flori roz-tran-dafirii care apar înainte de înfrunzire (Daphne mezereum); conţine alcaloizi utilizaţi în farmacologie (antihelmintic, antireumatic). Creşte prin pădurile din reg. de munte. Sin. piperul lupului, liliac de munte. TULjPĂ (< fr.) s. f. Lalea. TULIŞA, compartimentul estic al m-ţilor Retezat, despărţit de partea principală a masivului prin văile Pilugului (afl. al Jiului de Vest) şi Râu Bărbat (afl. al Streiului). Spre E, se îngustează şi coboară treptat până la contactul cu valea Jiului de Est. Alt. max. 1 792 m în vf. Tulişa. TULIU (< fr. {i}; n. pr. lat. Thule, ţinut în nordul extrem al Europei) s. n. Element chimic (Tm; nr. at. 69, m. at. 168,93) din grupa lantanidelor. A fost descoperit (1879) şi numit astfel de chimistul suedez Per Theodor Cleve (1840-1905). TULLUS HOSTILIUS, al treilea rege legendar al Romei (672-641 î.Hr.). I se atribuie organizarea militară a Romei şi cucerirea cetăţii Alba Longa. TULNIC s. n. Instrument muzical popular de suflat, variantă a buciumului, de formă tronconică, folosit în Munţii Apuseni. TULNICI, com. în jud. Vrancea, situată în NV depr. Vrancea, pe cursul superior al râului Putna (afl. al Şiretului); 3 880 loc. (2008). Zăcăminte de sare gemă. Expl. de marne şi calcare (în satul Lepşa). Expl. şi prelucr. lemnului (cherestea). Păstră-vărie (în satul Lepşa). Pomicultură. Centre de prelucr. artistică a lemnului (în satele T. şi Coza). Staţie meteorologică (în satul T.). în satul Lepşa se află mănăstirea cu acelaşi nume (de maici) cu biserica Adormirea Maicii Domnului (1780). Demolată în 1927, biserica a fost refăcută din lemn în 1930-1936. Desfiinţată în 1959, a fost reînfiinţată în 1990. Bisericile Sf. loan Botezătorul (sec. 18) şi Sf. Ştefan (ante 1809), în satul Coza şi Sfinţii Voievozi (ante 1809, reclădită în 1891), în satul T. în arealul com. T. se află rezervaţiile Pădurea Lepşa-Zboina (210,7 ha) Groapa cu Pini (11,1 ha), Râpa Roşie-Dealu Morii (49,6 ha), Strâm-tura-Coza (15 ha) şi Valea Tişiţei (307 ha), şi rezervaţia floristică şj peisagistică cascada Putnei (10 ha). Zonă de interes cinegetic. TULPAN (< ngr.) s. n. Pânză subţire de bumbac, de lână sau de mătase. ♦ (Pop.) Basma în trei colţuri, cu care femeile îşi acoperă capul; năframă. TULPjNĂ (cf. bg., ser. turpina) s. f. 1. Organ al plantelor superioare, care are rolul de a susţine ramurile, frunzele, mugurii, florile şi fructele şi de a conduce seva brută de la rădăcină spre frunze şi seva elaborată de la frunze spre celelalte organe. Unele t îndeplinesc şi funcţia de fotosinteză, altele servesc la depozitarea substanţelor de rezervă. Se cunosc t. aeriene, t. subterane (ex. rizomii, bulbii, tuberculii) şi t acvatice (care pot fi natante, de ex. ca la lintiţă sau submerse ca la brădiş). T. aeriene pot fi lemnoase (la arbori şi arbuşti), ierboase sau cărnoase (suculente). în majoritatea cazurilor tulpinile ierboase prezintă noduri şi internodii. Frunzele se inseră pe tulpină la noduri, iar ramurile se dezvoltă din mugurii situaţi la noduri. 2. (MICROBIOL.) Cultură pură de microbi. 3. (DR.) Spiţă (2); fig. viţă, neam. TULSA [talse], oraş la partea central-sudică a S.U.A. (Oklahoma), pe râul Arkansas; 382,4 mii loc. (2008). Port fluvial. Aeroport. Nod feroviar. Expl. de petrol şi gaze naturale. Rafinărie de petrol. Constr. aeronautice, de utilaj petrolier, de aparataj electronic şi de instrumente de precizie. Ind. siderurgică (oţel), chimică, sticlăriei, textilă, de prelucr. a lemnului (mobilă) şi alim. Universitate (1894). Muzeu de artă. Conservator, operă, orchestră simfonică. Expoziţie internaţională a petrolului (o dată la 4 ani). Parcul Mohawk (1 140 ha), cu grădină zoologică. Biserică metodistă (1905), cu un turn de 69 m înălţime. Fundat în 1836. TULSTDĂS (c. 1532-c. 1623), scriitor indian de limbă hindi. Autorul epopeii mistice „Râmcaritmănas" (bazată pe „Rămayăna"), inspirată din mitologia hindusă. Este considerat cel mai mare poet al Hindustanului medieval. TULUCEŞTI, com. în jud. Galaţi, situată în E câmpiei Covurlui, în lunca şi pe terasele de pe dr. râului Prut, pe râul Chineja, la graniţa cu Rep. Moldova; 7 598 loc. (2008). Staţie (în satul T.) şi haltă de c.f. (în satul Şiviţa). Nod rutier. Turnătorie de fontă. Viticultură. Bisericile Adormirea TUMULTUOS * * II r Moscheea iui ibn Tulun de la Al-Fustat Maicii Domnului (ante 1809, reclădită în 1881) şi Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (sec. 19), în satele Şiviţa şi T. Pădurea Gârboavele (100 ha), declarată rezervaţie forestieră, formată predominant din stejar pufos (Quercus pubescens) şi stejar brumăriu (Quercus pedunculiflora). TOLONIZI, dinastie medievală desprinsă din califatul Abbasizilor, ce a cuprins în hotarele sale terit. de azi al Egiptului, NE Libiei, părţi din Arabia Saudită, Israel, Iordania, Liban şi V Sjriei. Capitala la al-Fustat (Cairo). întemeietorul dinastiei a fost emirul Ahmad ibn Tulun (868-884). In 905 şi-a încheiat existenţa ca urmare a recuceririi Egiptului de către ostile abbaside, când Şaiban ibn Ahmad, ultimul cârmuitor tuiunid (904-905) a fost înfrânt şi dus în captivitate la Bagdad. TULUMBĂ (< tc.) s. f. Furtun; pompă (de incendiu) care funcţionează cu un furtun. TUMANOVA, Tamara (1919- 1996), balerină de origine rusă. Debut la Paris în 1929 („Evantaiul Jeaner). A fost copilul-balerină al Baletelor ruse. Remarcabilă interpretă a rolurilor din „Giselle“, „Lacul lebedelor", „Don Quichotte“, „Fedra“. tumba, lac în V Republicii Democratice Congo, în bazinul fl. Congo, în apropiere de confl. râului Ouban-9ui cu fl. Congo, la 120 km NV de Jacul Mai-Ndombe (fost Leopold II); 500 km2; 37 km lungime; 13-19 km ^îime; ad.: 2-6 m. Comunică cu fl. Congo prin canalul Irebu. Navigabil. TUMBĂ (< ngr.) s. f. Rostogolire a corpului peste cap; salt în care corpul se rostogoleşte în aer. ♦ Fig. (La pl.) Giumbuşlucuri, ghiduşii. TUMEFACŢIE (< fr.; {s> lat. tumefactus „umflat") s. f. Creştere în volum a unei regiuni a corpului, datorită unei infecţii, unei tulburări circulatorii etc.; umflătură, tumescenţă. TUMEFIA (< fr., lat.) vb. I refl. A prezenta o tumefacţie; a se umfla. TUMEN, fl. în NE Coreei de Nord, la frontiera cu China şi cu Federaţia Rusă; 521 km. Izvorăşte de sub vf. Paektu din m-ţii Chang-pai, se îndreaptă spre N şi NE, apoi face un cot brusc spre SE, vărsându-se în M. Japoniei. Navigabil pe 85 km. TUMENOL s. n. Medicament utilizat în tratamentul dermatozelor, al arsurilor etc. Are acţiune antiinflama-toare, keratolitică, antipruriginoasă. TUMESC^NT, -Ă (< fr.) adj. Care se umflă. TUMESCgNŢĂ (< fr.) s. f. Tumefacţie. TUMjD, -Ă (< lat., fr.) adj. Umflat. TUMORĂ (TUMOARE) (< fr., lat.) s. f. Masă de ţesut nou format, având un caracter neinflamator, dezvoltată în organism dintr-un ţesut preexistent care se înmulţeşte în mod exagerat. T. poartă denumiri variate, în raport cu organul sau ţesutul în care s-a dezvoltat şi au caracter malign sau benign (ex. fibrom, fibrosarcom, lipom, miom, car-cinom etc.); neoformaţie. T. benignă = t caracterizată printr-o structură asemănătoare cu cea a ţesutului de origine, prin creşterea lentă, prin absenţa tendinţei de invadare, de metastazare şi de recidivare după extirpare. T. malignă = t. caracterizată printr-o creştere rapidă, nedelimitată; invadează ţesuturile înconjurătoare, produce metastaze în alte organe şi ţesuturi, recidivează după extirpare; cancer (1), neoplasm. TUMUL (< lat., fr.) s. m. Movilă de pământ ridicată, în scop de protecţie, deasupra unui mormânt destinat membrilor marcanţi ai unei comunităţi. Caracterizând ritualul de înmormântare al multor populaţii din Antic., t. izolaţi sau grupaţi în necropole au fost descoperiţi pe terit. României, datând din Neolitic, Epoca bronzului, a fierului, romană şi din perioada de început a Ev. Med. (la Bârseşti, jud. Vrancea; Ferigile, jud. Vâlcea; Agighiol, jud. Tulcea; Zimnicea, jud. Teleorman; Mangalia, jud. Constanţa). TUMULAR, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la tumul; p. ext de mormânt, funerar. TUMULT (< fr., lat.) s. n. 1. Zgomot mare, vuiet, gălăgie, larmă, zarvă, vacarm. ♦ Tălăzuire a unor ape, învolburare. 2. Fig. Zbucium sufletesc, frământare, tulburare, agitaţie. TUMULTUOS, -OASĂ (< fr.) adj. 1. Zgomotos, impetuos, năvalnic. ♦ (Despre ape) Agitat, învolburat, clocotitor. ♦ Fig. însufleţit, înflăcărat, entuziasmat. 2. în cantitate mare, abundent, îmbelşugat. 4 - tumul etrusc -. TUN 210 TUN (< tuna) s. n. 1. Armă de artilerie având o gură de foc, care aruncă proiectilele la distanţă; p. gener. nume dat tuturor armelor de artilerie. -0- (Pus pe lângă un verb îi intensifică acţiunea; pe lângă un adjectiv, îi dă valoare de superlativ) A îngheţat tun. Sănătos tun. 2. T. electronic = parte a unor tuburi electronice, formată dintr-un catod, un sistem de concentrare a electronilor într-un fascicul filiform, un sistem de accelerare a acestora şi un sistem de localizare şi de deflexie a fasciculului. 3. (înv. şi pop.) Tunet. TUNA (lat. tonare) vb. I 1. Intranz. impers. A se declanşa un tunet; a se auzi tunetul. 2. Intranz. A produce un zgomot asemănător tunetului; a bubui. ♦ (Despre voce, cuvinte) A avea o mare rezonanţă. ♦ Fig. A vorbi cu vehemenţă împotriva cuiva sau a ceva. ^ Expr. A tuna şi a fulgera = a fi foarte furios, a face scandal. TUNAR (< tun) s. m. Servant la tun (1). ♦ P. ext. Artilerist. TUNARE (< engl. tunning) s.f. Modificare a caracteristicilor unui autovehicul (care poate viza motorul, suspensia, caroseria) pentru a-i îmbunătăţi performanţele sau pentru a-l adapta la cerinţele sau stilul personal al posesorului. TUNARI, com. în jud. Ilfov, în C. Vlăsiei, pe râul Pasărea; 3 836 loc. (2008). Fermă avicolă. Pomicultură. Pădure de stejari. între 23 ian. 1981 şi 10 apr. 1997 a făcut parte din Sectorul Agricol Ilfov. Biserica Sf. Nicolae (1754) în satul T. TUNĂTOR, -OARE (< tuna) adj. Care tună; puternic, răsunător. TUNDE (lat. tondere) vb. III 1. Tranz. şi refl. A(-şi) scurtă, a(-şi) reteza, a(-şi) tăia (până la piele) părul, barba sau mustaţa. ♦ Tranz. A tăia lâna sau părul de pe corpul unui animal; p. analog, a scurta, a tăia iarba, crengile copacilor etc. 2. Tranz. (Fam.; în expr.) A o tunde = a fugi, a dispărea; a o şterge. TUNDJA (TUNDZA), râu în Pen. Balcanică (Bulgaria şi Turcia), afl. stg. al fl. Mariţa la Edirne; 405 km. Izv. din m-ţii Balcani, străbate depr. Kazanlîk şi m-ţii Sredna Gora şi drenează C. Traciei Occidentale. Irigaţii şi hidrocentrale. TUNDRĂ (< finlandezul tunduri) s. f. Zonă de vegetaţie situată dincolo de limita nordică a pădurilor compacte, până la limita cu zăpezile perene polare, ocupând reg. cu climă rece, unde condiţiile specifice ale îngheţului peren al solului şi perioada foarte scurtă de vegetaţie au determinat apariţia unor adaptări caracteristice la plante (înălţimi reduse şi un sistem radicular superficial); predomină muşchii, lichenii, subarbuştii, arbuştii pitici (salcia polară, mesteacănul pitic etc.). dar se întâlnesc şi plante ierboase ca macul galben polar, bumbăcăriţa, diferite specii de saxifraga ş.a T. are o mare extindere în Siberia, în America de Nord şi în Islanda, pe când în Europa formează doar o fâşie îngustă în N Scandinaviei (îndeosebi în Laponia) şi N C. Ruse. Faună caracteristică: vulpea polară, renul, lemingul, iepurele alb, hermelina, ierunca (potârnichea de t.), ciuful alb (bufniţa de zăpadă). Boul moscat, în trecut destul de răspândit, se păstrează doar local şi a fost reintrodus în arii protejate. Ursul alb este răspândit în zonele litorale ale t. în timpul verii în t. cuibăresc numeroase păsări de apă (diferite specii de gâşte şi raţe sălbatice, eideri, lebede etc.), care toamna migrează spre sud (unele dintre ele iernând în Delta Dunării, de ex. gâscă cu gâtul roşu din pen. Taimîr). V. şi silvotundră. în emisfera sudică t. apare doar pe arii foarte restrânse şi în forme netipice. Uneori se foloseşte denumirea de t. alpină pentru vegetaţia din etajul alpin al m-ţilor din zona temperată; deşi există numeroase asemănări cu t. propriu-zisă, se constată şi o serie de deosebiri astfel că această extindere a termenului poate fi considerată improprie. T. montană în adevăratul sens al cuvântului există doar în N zonei temperate (Pen. Scandinavă, N m-ţilor Ural, m-ţii din Siberia etc.). TUNEL (< fr., germ. {i}) s. n. 1. Construcţie subterană care traversează un obstacol natural (masiv muntos, deal); poate fi şi subacvatică, atunci când trece pe sub o apă. Este folosită pentru circulaţia autovehiculelor, a trenurilor, a pietonilor sau pentru alte scopuri (tunele-apeduct, tunele pentru aşezarea reţelei de canalizare etc.). 2. (FIZ.) Efectul t. = trecere a unei particule printr-o barieră de potenţial a cărei valoare este mai mare decât energia particulei. TUNER (< engl.) s.n. Radioreceptor de calitate, fără amplificator de putere, proiectat pentru a fi înglobat într-un sistem audio de înaltă fidelitate. TUNET (< tuna) s. n. Zgomot puternic care se aude la scurt timp după producerea fulgerului sau a trăsnetului; se produce datorită dilatării bruşte a aerului din vecinătatea acestora. ♦ Zgomot sau sunet puternic, răsunător. TUNG subst. Arbore tropical din familia euforbiaceelor, înalt de 3-9 m, cu frunze alterne, mari, întregi sau lobate, inflorescenţa racem simplu sau compus, fructul este o drupă indehiscentă mare, rotundă, cu pericarp gros, cărnos şi seminţe mari, cu coaja foarte dură (Aleurites fordii, Aleurites cordata etc.). Se cunosc şase specii, răspândite în Asia tropicală şi Oceania. Seminţele conţin 58-60% ulei gras, care dă cel mai bun lac pentru avioane, submarine, automobile, părţile din lemn ale vaselor marine etc. TUNGSTEN (< fr.) s. n. (CHIM.) Wolfram. TUNGUSKA 1. Numele a trei râuri din Federaţia Rusă, tributare fl. Enisei, care izv. din interfluviul Lena-Angara. Podkamennaia T. (T. pietroasă) drenează SV pod. Siberiei Centrale; 1 610 km. în cursul inferior, pe 250 km, este lărgit şi canalizat; Nijnaia T. (T. inferioară) străbate centrul şi E^ pod. Siberiei Centrale; 3 220 km. în cursul superior are numeroase praguri. Navigabil în aval de oraşul Tura, străbate bazinul carbonifer Tunguska. îngheaţă în perioada oct.—mai; Verhnaia T. (T. superioară), mai cunoscută sub numele de Angara; 1 779 km. în 30 iun. 1908 în bazinul râului Podkamennaia T. s-a petrecut un fenomen rămas pentru mult timp neexplicat. Cerul a fost străbătut de un bolid foarte strălucitor, vizibil de la sute de km distanţă, care se deplasa de la SE spre NV cu un zgomot asurzitor şi care s-a prăbuşit într-o reg. nelocuită şi greu accesibilă. Iniţial s-a crezut că a fost un meteorit („meteoritul tun-gus“), dar expediţiile care au cercetat locul în anii 1924-1927 nu au găsit nicio urmă a acestuia. Totuşi, efectul puternic produs de unda de şoc, care a doborât arborii, radiar faţă de locul impactului, pe o distanţă considerabilă (o rază de 32 km) sugera că nu ar fi fost posibil ca un astfel de corp ceresc să se fi dezintegrat total. De-a lungul timpului s-au emis diverse ipoteze, unele fanteziste (explozia unei nave extraterestre, impactul cu o „gaură neagră" etc.); în prezent, pe baza unor analize chimice, s-a conturat ideea coliziunii cu o mică cometă pătrunsă în atmosfera Pământului. 2. Bazin carbonifer în partea central-sudică a Federaţiei Ruse, în reg. Krasnoiarsk; c. 1 mii. km2; 2 345 miliarde t. rezerve. TUNGUŞI (< rusă) s.m. pl. Denumire utilizată în trecut pentru diverse populaţii siberiene vorbind 211 TUNISIA limbi tunguse (tunguso-manciuriene) (din familia altaică, dar deosebite de cele mongole şi turcice). Sunt în special vânători şi crescători de reni. Au un artizanat dezvoltat (obiecte din lemn, broderii cu mărgele, prelucrarea pieilor şi a fierului). Deşi creştinaţi sub influenţa coloniştilor ruşi, au păstrat o remarcabilă tradiţie şamanică. în prezent se preferă utilizarea denumirilor particulare ale populaţiilor respective. Mai cunoscuţi sunt evenkii (c. 50 000 de persoane), locuitori ai taigalei, răspândiţi în bazinele fl. Obi şi lenisei, până la ţărmul M. Ohotsk şi valea Amurului, şi evenii din tundră (c. 18 000), răspândiţi îndeosebi în Siberia Orientală. TUNICĂ (< lat., fr.) s. f. 1. Haină, de obicei de uniformă, ajustată pe corp şi încheiată până la gât. ♦ Bluză lungă şi subţire uşor ajustată în talie. ♦ Piesă de îmbrăcăminte purtată în Antic.; t. bărbătească era scurtă până la genunchi, cea feme-iască lungă şi se purta strânsă în talie. 2. (ZOOL.) Membrană, de consistenţă gelatinoasă sau celulozică, care acoperă corpul unor animale marine (ex. la urocordate). 3. (BOT.) Frunză modificată făcând parte din structura bulbilor tunicaţi (ex. la ceapă, lalea, zambilă, viorea). T. se acoperă complet una pe alta, protejând în interior mugurii de regenerare. T. externe sunt membranoase, uscate, de obicei brune. T. interne sunt groase, cărnoase, în ele fiind depozitate substanţe de rezervă. TUNICIERI (< fr.; {s} lat. tunica „tegument, înveliş") s. m. pl. (ZOOL.) Urocordate. T0NIS (TONUS), capitala Tunisiei, situată în NE ţării, pe ţărmul golfului cu acelaşi nume al M. Mediterane, cunoscut şi sub numele de L. Tunis; 728,4 mii loc. (2004). Aeroporturile Al-’Uwaynah şi Carthage. Deservită de portul maritim La Goulette (sau Halq al-wadi), situat la 10 km NE de praş. Pr. centru politic, economic, financiar-bancar, comercial, cultu-ral-ştiinţific şi turistic al ţării. Termocentrală. Ind. metalurgiei feroase şi neferoase, a constr. de maşini, chimică (îngrăşăminte superfosfatice), a mat. de constr. (ciment), textilă, a confecţiilor, încălţămintei şi alim. (ulei de măsline, conserve, paste făinoase Ş-3-)- Artizanat (covoare). Universitate (1960). Teatru. Muzeu de artă islamică; Muzeul Bardo cu colecţii de obiecte şi mozaicuri cartagineze, romane şi bizantine, Lapidariu cu colecţii de pietre funerare. Târg internaţional de bunuri de consum. Monumente: resturile unui apeduct roman; moscheea Az-Zaytunah sau Marea Moschee (732); moscheea Casbah (sec. 13); moscheea Yusuf-Bey (sec. 17); Palatul Dar Hussein (sec. 18). Partea veche a oraşului a fost inclusă (în 1979) în Patrimoniul cultural universal. Cunoscut din Antic., a devenit, după cucerirea arabă din 695-698, un important centru economic din N Africii şi, de la mijlocul sec. 11, religios. A cunoscut, direct sau indirect, stăpânirea succesivă a Aghlabizilor (sec. 9), Fatimi-zilor, Zirizilor (din 973), normanzilor (1148-1160), Almohazilor, iar din 1236/1237 a fost capitala dinaştilor Hafsizi (până în 1574). în pofida atacurilor forţelor creştine (1270, 1284-1335, 1390), precum şi a celor două ocupaţii ale Marinizilor (1348-1350, 1356-1357) T. era un autentic centru comercial mediteranean. Prin sosirea populaţiei musulmane şi evreieşti din Pen. Iberică, şi a stabilirii aici a primelor colonii de negustori europeni, importanţa oraşului a sporit considerabil, transferând asupra ţării numele său. în aug. 1534 Khair ed-Din Barbarossa a cucerit T.; recucerit (în iul. 1535) cu ajutorul spaniolilor lui Carol Quintul. După o nouă ocupaţie (1569-1573), a fost cucerit de turci (în 1574), care au transformat ţara în prov. în T. şi-au avut reşedinţa reprezentanţii puterii suzerane, precum şi şefii locali aparţinând celor două dinastii de bei: Muradizii (1612-1702) şi Husaynizii (1705-1957). în apr. 1881 T. a fost cucerit de trupele franceze, devenind capitala protectoratului instituit la 12 mai 1881. Ocupat de trupele germane (9 nov. 1942) şi eliberat de cele Tunis. Vedere generală britanice (7 mai 1943). Capitala Tunisiei de la proclamarea independenţei (20 mart. 1956). TUNISIA 1. Republica Tunisiană (Al-Jumhurîya at TunusTyah), stat în Africa de Nord, cu largă ieşire la M. Mediterană; 164 150 km2; 10 020 000 loc. (2005). Limba oficială: araba. Religia: islamică (musulmani sunniţi) 98,9%, creştină 0,5%, altele 0,6%. Capitala: Tunis. Oraşe pr.: Sfax/ Şafăqis, Al-Aryănah/Ariana, Ettadha-men/At Tadăman, Susah/Sousse, Kairouan/AI-Qayrawăn, Bizerte/Binzart, Gabes/Qăbis. Este împărţit în 24 de guvernorate. T. are un relief relativ variat, format din m-ţi nu prea înalţi (alt. max. Jebel Ash-Sha‘nabi, 1 544 m, din M-ţii Tebessa) situaţi în partea de NV (prelungire a m-ţilor Tell Atlas de pe terit. Algeriei), cu culmi discontinui care includ văi şi depr. fertile. Spre S sunt continuaţi cu o reg. mai coborâtă cu alt. sub 500 m (inclusiv cu sectoare aflate sub nivelul Oc. Planetar - Shatt al Gharsah, -17 m) cu numeroase lacuri sărate (Chott el Jerid). în extremitatea sudică se află o serie de pod. tabulare (alt. medie 600 m) acoperite cu dune de nisip aparţinând, sub raport geografic, Saharei (Marele Erg oriental şi M-ţii Sassour). La graniţa cu Libia se află un sector al C. Gefara (prelungită de-a lungul ţărmului în ţara vecină). Litoralul (1 148 km) este mai stâncos, înalt în N (până la capul Bon), jos şi nisipos, cu numeroase golfuri şi însoţit de ins., în E. Clima este subtropicală, tipic mediteraneană, cu veri fierbinţi, lipsite de precipitaţii şi ierni blânde şi ploioase (Tunis, 10°C în ian. şi 400-600 mm/an); în S climă aridă, deşertică (temp. ating frecvent 45°C, iar precipitaţiile coboară la 100 mm/an). Hidrografia reflectă regimul climatic cu râuri doar în treimea nordică muntoasă (mai mare fiind Mejerda, 365 km, cu izv. pe terit. Algeriei) şi numeroase ueduri în partea sudică. Vegetaţia de tip mediteranean (pini, stejar de plută, formaţiuni arbustive gen maquis) din N face loc celei ierboase (cu iarbă alfa) devenind discontinuă (plante xerofile) sau chiar absentă în treimea sudică. Fauna specifică, mai bogată în specii în N, este ocrotită în câteva parcuri naţionale şi rezervaţii naturale, ce includ şi arii situate pe traseele păsărilor migratoare din N Europei. Efect al umanizării îndelungate, milenare, pădurile s-au redus aproape până la dispariţie (sub 7% din supr. ţării). T. are o ec. diversificată axată pe servicii şi ind. şi o agricultură tot mai competitivă, dominată de sectorul vegetal. Cultura plantelor se practică TUNISIA 212 iWt=rfc=:R ~TabarSv ~~(Tabark _ Halq al-Wădî liwmFWM*hU-krpmb — T£ TUNIÎ 1295 35s - JlAhKăf i\^ ^.'w^l-QayrâwIri /Jstel4sîh%’«abl 1 PFiryânah f fffâmna) fciaWO^SS jNSbul—fltt mtmuQ—O (GMâmmamet * Msaken ^AhMuknm" knim)~ {K^HL£mL 35« f V/^âfsă/î *Naftah (Oafsa) sjMWZ&fy... i O^fozebW^^^^ i î v4S|Hon jewd^. (Gaoss) A T U Nil S I A 1 --&Pl . I Sabna \ fedtE2 L fea ) O Tarwîn ^ (Ta? oume} ^ J \ \ MARELE \ E R 6 \ l ORIENTAL \ J Bir Djâmim r* w\ %/ ' I .yssf V ““0 so 100 km mmi w 30® doar în N, pe c. 30% din supr. ţării (una dintre cele mai ridicate ponderi din Africa), cu mari supr. irigate. Se cultivă: grâu, orz, măslini (locul 1 în Africa şi 4 pe Glob la producţia de măsline), curmali, citrice, viţă de vie, legume (tomate, ceapă, morcovi, varză ş.a.), pepeni, cartofi, floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, tutun, bumbac, in, fructe (mere, piersici, prune, caise ş.a.), piretrum. Se cresc ovine (6,7 mii. capete, 2005), caprine, cămile şi bovine. Apicultura are importanţă locală, în schimb pescuitul (inclusiv bureţi de mare) a luat amploare, o parte din produsele marine luând calea exportului. Variate resurse minerale: petrol (66,2 mii. t rezerve sigure, 2002), gaze naturale (77,2 miliarde m3 rezerve sigure, 2002), minereu de fier, plumb şi zinc! argint, cărbune, sare, baritină, gîps’ dar mai ales fosfaţi naturali (8,4 mii. { 2006, locul 5 pe Glob). Produse ind/: energie electrică, fontă şi oţel, produse petroliere, autovehicole comerciale, televizoare, maşini electrice, acid fosforic şi sulfuric, îngrăşăminte azotoase şi fosfatice, anvelope, ciment, hârtie, cherestea, bumbac egrenat, produse textile, conf., piei tăbăcite şi încălţ., ulei de măsline (150 mii t, 2005, locul 4 pe Glob), zahăr, lapte, brânzeturi, unt, carne, vin, bere, ţigarete şi tutun de pipă, ceramică şi covoare. Reţeaua de transport este diversificată: c.f. 2 153 km; căi rutiere: c. 19 mii km (dintre care 2/3 modernizate, inclusiv 262 km autostrăzi); 30 aeroporturi (El-Aouina/Tunis, Djerba, Monastir ş.a.); gazoducte (2 665 km), oleoducte (1 235 km) şi conducte pentru produse rafinate (353 km). O importanţă deosebită o prezintă gazoductul „Transmed“ (c. 2 500 km, sectorul tunisian 370 km) ce uneşte marele zăcământ algerian Hassi FTMel cu N |taliei, subtraversând M. Mediterană. în ultimul deceniu T. s-a transformat într-o destinaţie turistică majoră în arealul mediteranean, valorificând atât potenţialul heliomarin, cât mai ales cel cultural-istoric. Pr. zone şi obiective: Capitala Tunis cu cele c. 700 monumente islamice, partea veche a oraşului (Medina) fiind inclusă (din 1979) în Patrimoniul cultural universal; ruine feniciene şi romane din vechea Cartagina, azi suburbie a Capitalei, incluse (din 1979) în Patrimoniul cultural universal; staţiuni turistice şi balneoclimaterice (Sidi Bou Said, Jebel Oust, Zaghouan ş.a.); zona turistică Bizerte - Coasta de Cristal (îmbinarea peisajului montan cu cel marin, cu plaje frumoase); zona capului Bon (cu oraşul-staţiune Nabeul/Năbul, staţiunea litorală Hammamet); reg. de coastă T. Centrală cu staţiuni (între care Sousse/Susah, cea mai elegantă staţiune din ţară şi de pe litoralul african mediteranean) şi unele oraşe cu vestigii (feniciene şi romane în Sousse, apoi uriaşul amfiteatru roman de la El Djem -148x122 m, 60 000 locuri, inclus din 1979 în Patrimoniul cultural universal) şi monumente (îndeosebi islamice -vechi moschei în Kairouan, datând din sec. 8, Sousse, din sec. 8, Monastir, Mahdia ş.a.); zona Djerba-Zarzis din S litoralului tunisian 213 TUNJA (insula-staţiune omonimă şi, respectiv, braşul-staţiune de pe continent), puncte de atracţie deosebite sunt monumentele şi siturile vechi ale unor oraşe incluse în Patrimoniul cultural universal (Kerkouane, oraşul cartaginez şi necropola sa, Kairouan, partea veche - Medina - a oraşului Sousse, Dougga, unul dintre marile centre urbane din N Africii). în NV ţării lângă oraşul Jundubah se remarcă vestigiile oraşului roman Bulla Regia, faimos pentru villae-le sale cu demisol (pentru a suporta mai bine verile toride); Parcul Naţional Ichkeul (1978, 10,78 mii ha), loc de popas pentru sute de mii de păsări migratoare şi el inclus în Patrimoniul natural universal. Moneda: 1 Dinar T. = 1000 Millimes. Export (2004): produse textile (37,2%), maşini electrice (13,9%), ţiţei şi petrol rafinat (9,5%), ulei de măsline (5,9%), produse din piele (5,2%), fosfaţi şi derivate (4,9%). Pr. parteneri (2006): Franţa (28,9%), Italia (20,4%), Germania (8,6%), Spania (6,1%), Libia (4,9%). Import (2004): produse textile (18,8%), maşini electrice (11,9%), petrol rafinat (9,6%), autovehicule (7,3%), fier şi oţel (6%), produse alim. (5,2%). Pr. parteneri (2006): Franţa (25%), Italia (21,9%), Germania (25%), Spania (4,9%) ş.a. - Istoric. Pe litoralul T., fenicienii întemeiază, începând cu sec. 12Î.Hr., o serie de colonii, între care cea mai strălucită va fi Cartagina (814 î.Hr.), fondată în imediata vecinătate a actualei capitale, Tunis, care, în sec. 6-3 î.Hr., reuneşte sub autoritatea sa toate aşezările feniciene din Mediterana Occidentală, erijându-se într-o rivală a Siracuzei, apoi a Romei. Cucerit de romani (146 î.Hr.), vandali (sec. 5), bizantini (sec. 6), apoi de arabi (sec. 7), terit. T. devine, sub numele de Ifriqiyya (derivaţie din Africa), prov. a Imp. Arab, parte a lumii islamice. în sec. 12-16, T. face parte din terit. cârmuite, direct sau indirect, de dinastiile DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE orate Suprafaţa (km2) Populaţia (mii loc., 2006) ; Al-Aryiănah Al-Kăf • Al-Mahdfyah Ai-MunastTr Al-Qasrayn Al-Qayrawăn - Bâjah/Beja Binzart/Bizerte Bin’ Arus Jundubah j§||kaarilri tic Manubah 498 4 965 2 966 1 019 8 066 6 712 3 558 3 685 761 3 102 8 588 1 060 447.3 257.9 384.3 475.2 419.3 550.1 303,5 533.0 531.2 419.1 440.1 346.9 ||f|ţbul IIBI 2 788 714,3 teifebts/GailiSIIIIi 7 175 348,7 Qafsah jjipîr >;Safăqis/Sfax 8 990 327,9 22 084 7 545 145,5 881,1 ŞW Bu Zayd 6 994 404,1 ^ Biliânah lllllillll 4 631 233,6 ţ|^sah/So^|i||i| 2 621 567,9 2; Ţatâwîn 38 889 144,1 ; Tawzar 4 719 99,4 Şjf&nis 346 989,0 Zaghwăn 2 768 165,7 Notă: oraşele de reşedinţă poartă numele guvernoratelor. Fatimizilor,^ Zirizilor, Almohazilor şi Hafsizilor. în 1574 devine o prov. a Imp. Otoman, dar beiul Husayn Ben Aii transformă T. (1705) într-un stat de facto independent, sub ^ o suveranitate nominală turcească. încercările de modernizare întreprinse în sec. 19 nu pot împiedica instaurarea dominaţiei coloniale. în 1881, T. este ocupată de trupele franceze şi devine (12 mai 1881), protectorat francez. Mişcarea de emancipare naţională se afirmă odată cu fondarea (1920) Partidului Desturian şi desprinderea Partidului Neo-Destur, creat (1934) de Habib Bourguiba. După ce obţine, în 1955, autonomia internă, T. îşi proclamă (20 mart. 1956) independenta de stat. Membru al O.N.U. (12 nov. 1956). Habib Bourguiba, şeful guvernului, aboleşte monarhia şi proclamă (2 mai 1957) Republica T., al cărei preşedinte devine (1957-1987). Regimul autoritar al preşedintelui Bourguiba (proclamat, în 1975, preşedinte pe viaţă) este continuat şi după înlocuirea acestuia (1987) de către prim-min. în funcţie, Zine al-Abidine Ben Aii. Noul şef al statului este confruntat, din 1991, cu intensificarea mişcării fundamentaliste islamice. Regimul autoritar al preşedintelui Abidine Ben Aii (reales în funcţie în 1989, 1994 şi 1999) reuşeşte să menţină stabilitatea social-politică a ţării, blochează ascensiunea mişcărilor islamice extremiste şi întreţine relaţii cordiale cu statele vecine. în 1995, T, semnează un acord de asociere la U.E. Atentatul terorist (11 apr. 2002) de la sinagoga din oraşul Jerbah (Djerba), inspirat de reţeaua teroristă al-Qaeda, se soldează cu 19 victime, dintre care 14 turişti germani. Republică prezidenţială. 2. Canalul ~ v. Sicilia (2). TUNISIAN, -Ă (< fr.) s. m. şi f. adj. 1. S.m. şi f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca naţiune pe terit. Tunisiei. De religie islamică (sunniţi). ♦ Persoană care aparţine acestui popor. 2. Adj. Care aparţine tunisienilor, care se referă la tunisieni. ♦ (Substantivat, f.) Dialect arab vorbit în Tunisia. TUNJA, oraş în partea central-nordică a Columbiei, la poalele Cordillerei Oriental, pe valea râului Teatinos (sau Boyacâ), la 137 km NE de Bogota; 145,1 mii loc. (2005). Nod de comunicaţii. Centru comercial. Expl. de aur şi de smaralde. Universitate Tehnică (1953). Bisericile Santo Domingo şi San Laureano. Fundat în 1539 de Gonzalo Suârez Rendon, cu numele Hunza. TUNS 214 TUNS1 (< tunde) s. n. Acţiunea de a (se) tunde. TUNS2, -Ă (< tunde) adj. (Despre păr, lână, iarbă etc.) Scurtat, tăiat, retezat; (despre oameni) căruia i s-a scurtat părul, barba; (despre animale) cu lâna sau cu părul tăiat; (despre copaci) cu crengile retezate. TUNSOARE (< tuns) s. f. Fel, mod de a tunde. TUPAC AMARO, numele a doi conducători de răscoale din Peru; T.A. I (c. 1544-1571), conducătorul răscoalei incaşilor împotriva dominaţiei spaniole (1571). Executat. T.A. II (Jose Gabrlel Condorcanqui) (c. 1740-1781), cunoscut ca „ultimul inca“. A condus puternica răscoală a amerindienilor (1780-1781) împotriva dominaţiei spaniole. Prins, prin trădare, a fost ucis. TUPAMAROS (< n.pr. Tupac Amaru II) s.m. pl. Membrii unei mişcări teroriste uruguayene înfiinţată în 1962 care a provocat haos şi derută în ţară prin acte de gherilă urbană. Armata a purtat acţiuni militare împotriva ei până la distrugerea mişcării în 1973-1976. TUPEU (< fr.) s. n. îndrăzneală exagerată, cutezanţă; obrăznicie. TUPI (< fr.; cuv. indigen) s. n., s. m. 1. S. n. Familie de limbi amerindiene din ramura ecuatorială, cuprinzând c. 40 de limbi (multe dintre ele azi dispărute), cu peste un milion de vorbitori în America de Sud. Cea mai importantă dintre ele este tupi-guarani, singura din această familie acceptată ca limbă oficială în Paraguay, alături de spaniolă. 2. S. m. Persoană care aparţine uneia din populaţiile din America de Sud care vorbesc o limbă tupi. TUPILA vb. I v. pitula. TUPILAŢI, com. în jud. Neamţ, pe râul Moldova; 2 315 loc. (2008). Nod rutier. Centru de reparat maşini şi utilaje agricole. Vestit târg anual de vite, de produse agricole şi de lemnărie. Case vechi, din sec. 19. în satul T. se află biserica Sfinţii Voievozi (ante 1811) şi casa „Catargi" (1842), iar în satul Hanul Ancuţei există celebrul rateş cunoscut sub numele de Hanul Ancuţei, construit din cărămidă în 1718, de dimensiuni mari (40x18 m). Ruinat în 1943, hanul a fost refăcut în 1966-1967. Acest han a fost pentru Mihail Sadoveanu sursă de inspiraţie pentru povestirea „Hanu Ancutei“ (1928). Andrei Nikolaevici Tupolev TUPOLEV [tupeliif], Andrei Nikolaevici (1888-1972), inginer rus. Pionier al aviaţiei ruse. Discipol al lui N.E. Jukovski, alături de care a înfiinţat (1918) Institutul Central Hidroaerodi-namic. A proiectat şi condus lucrările de construcţie a numeroase tipuri de avioane: Tu-104 (primul avion de transport civil cu reacţie, construit în 1955), Tu-114, Tu-124 şi Tu-144 (primul supersonic cu pasageri). în 1937, cu un ANT-25, a executat în premieră zborul Moscova-Vancouver, via Polul Nord, fără escală. Arestat (1937-1941) ca duşman al poporului şi condamnat la 5 ani muncă silnică, a fost închis cu alţi specialişti; aici a construit bombardierul supersonic TU-22; eliberat în 1941 cu toată echipa de specialişti. Cu avioanele de tip TU s-au stabilit 78 de recorduri mondiale. Lucrări teoretice privind calculul aerodinamic al avioanelor. TUR (< fr.) s. n. 1. (FIZ) Mişcare cu caracter periodic a unui corp, care începe dintr-o poziţie oarecare şi ţine până la revenirea corpului în poziţie iniţială; tură1 (2). 2. T. de orizont = a) metodă de cercetare a caracterelor fizice şi economico-geografice ale unei regiuni prin observare directă (cu ochiul liber sau cu instrumente optice) în scopul întocmirii unei hărţi, schiţe panoramice etc; b) privire de ansamblu (asupra unui spaţiu fizic sau, fig., asupra unei probleme. 3. Plimbare scurtă, raită. Tur-retur = dus şi întors. ♦ (Rar) Acţiune, iniţiativă care cere îndemânare, agilitate, putere. 7. de forţă = efort, întreprindere îndrăzneaţă. 4. (SPORT) Parte dintr-un campionat (de fotbal, rugbi, handbal etc.) cuprinzând jumătate din totalul etapelor. ♦ Parcurs sub formă de circuit care trebuie străbătut de către concurenţi într-o competiţie sportivă (ciclism, motociclism, caiac-canoe, schi etc.). 5. Ciclu la unele jocuri de cărţi, în care fiecare partener distribuie cărţile pe rând. TUR, râu, afl. stg. al Tisei pe terit. Ungariei; 70 km. Izv. din V m-ţilor Gutâi, de la 950 m alt., străbate versantul acestora pe o pantă accentuată (20%o), intră apoi în depr. Oaş, trecând prin oraşul Negreşti-Oaş, iar în aval de confl. cu Valea Rea pătrunde în C. Someşului, unde are un curs meandrat şi domol determinat de scăderea pantei de scurgere la 0,1 %0. în aval de confl. cu râul Turţ este îndiguit. în arealul com. Călineşti-Oaş, pe râul T. s-a construit lacul de acumulare Călineşti (364 ha; 7,4 mii. m3). Afl. pr.: Valea Rea, Valea Albă, Taina, Lechincioara, Turţ. în raza com. Călineşti, în lungul lui, pe o lungime de 43 km, s-a constituit o arie protejată. TURA, râu în Siberia Occidentală (Federaţia Rusă), afl. stg. al Tobo-lului; 1 030 km. Izv. de pe pantele Uralului de Mijloc, iar în cursul inferior valea este însoţită de zone mlăştinoase. Trece prin Tiumen. TURA, Cosimo (sau Cosme T.) (c. 1430-1495), pictor italian. Elev al lui Francesco Squarcione (1397-1468), la Padova; influenţat de A. Mantegna, Piero della Francesca şi Donatello. întemeietorul şcolii din Ferrara, unde a activat ca pictor de curte al familiei princiare Este. Lucrări cu subiecte biblice, caracterizate prin desenul viguros, tratarea sculpturală a volumelor şi prin intensitatea coloritului („Bunavestire*1, „Pietâ“, „Fecioara cu pruncul"). Pictura sa anunţă manierismul. TURA (TUGRA) (< tc.) s. f. Monogramă a sultanului otoman, care se punea pe acte, pentru a le conferi autoritate, şi pe monede; p-ext. orice emblemă sau efigie; faţa monedei pe care se află această emblemă. TURAN, vastă reg. depresionară în Asia Centrală extinsă în SSV Kazahstanului, NNV Uzbekistanului şi partea central-vestică a Turkmenista-nului, între m-ţii Kopetdag, M. Cas-pică, colinele Mugojari şi poalele m-ţilor Tian-Shan şi Pamiro-Alai, traversată de râurile Amu-Daria ş| Sîrdaria. Cuprinde semideşerturi şi deserturi argiloase şi nisipoase (Kîzîlkum şi Karakumj. Alt. max.: 900 m. Climă subtropicală, continentală uscată. Vegetaţie de stepă, semideşert şi deşert argilos. TURANIC, -Ă (după fr. touranien; {s> n. pr. persan Turan „Asia Centrală") adj., s. f. pl. I. Adj. 1. Care se referă la popoarele turcice şi uralo-altaice. 2. (Despre specii de TURBOPOMPĂ liante sau animale). Care provine din reg deşertice ale Asiei Centrale (în pleistocen acestea au funcţionat ca refugii glaciare pentru flora şi fauna de stepă, semideşert şi deşert). II. S. f. pl. Denumire a popoarelor turcice şj uralo-altaice. TURAŢIE (< tur, după rotaţie) s. f. (TEHN.) Număr de rotaţii efectuate de un corp rotitor într-o unitate de timp. ♦ Rotaţie. 4- T. critică = turaţie la care un sistem aflat în rotaţie intră în rezonanţă. TURĂ1 (< tur) s. f. 1. Serviciu succesiv, alternativ; rând, schimb (3). 2. (FIZ.) Porţiune din mişcarea circulară continuă a unui corp, cuprinsă între două treceri consecutive ale corpului prin acelaşi punct; rotatie unică, completă (de 360°); tur (1). TURĂ2 (< fr.) s. f. Piesă în jocul de şah care se deplasează numai în linie dreaptă (orizontal şi vertical); turn2. TURBA (lat. turbare) vb. I intranz. 1. A se îmbolnăvi de turbare (1). 2. Fig. A se mânia peste măsură; a se înfuria. TURBAN (< fr., germ.) s. n. Acoperământ pentru cap, purtat de bărbaţi în unele ţări orientale, format dintr-o fâşie lungă de pânză, mătase sau stofă subţire, care se înfăşoară de mai multe ori în jurul capului. ♦ Acoperământ pentru cap asemănător ca formă cu cel descris mai sus, purtat de femei în loc de pălărie. TURBANELE GALBENE, denumire a ^ participanţilor la răscoala ţărănească din China antică (184), condusă de Zhang Jiao. După unele succese, răsculaţii au fost înfrânţi sub zidurile capitalei (Luoyang). TURBARE (< turba) s. f. 1. Boală infecto-contagioasă, virală, acută, comună animalelor şi omului. Cel mai frecvent implicate în diseminarea bolii sunt carnivorele domestice şi sălbatice (câine, lup, vulpe, pisică). Se transmite prin salivă, de obicei prin muşcătură, şi poate evolua prin-tr~o formă furioasă sau una paralitică, ambele finalizate invariabil prin moarte. O manifestare caracteristică este hidrofobia. Poate fi prevenită Prin vaccinare, care este obligatorie după muşcarea de către un animal turbat sau suspect. Primul vaccin a fost preparat de L. Pasteur între 1881 şi 1889 şi aplicat în 1885. La câini vaccinarea antirabică anuală este obligatorie. Sin. rabie. 2. Fig. Mânie nestăpânită, furie; înverşunare, TURBAT, -Ă (< turba) adj. 1. Care suferă de turbare, bolnav de turbare. 2. Fig. înnebunit (de durere, de spaimă etc.); cuprins de mânie, furios, violent. 3. Care este de o intensitate foarte mare; extraordinar, grozav. TURBĂ (< fr.) s. f. Rocă sedimentară recentă, cu reacţie acidă, de culoare brună, brună- gălbuie sau negricioasă formată prin descompunerea plantelor in situ într-un mediu saturat în apă (în mlaştini neaerisite); păstrează resturi de plante, parţial necarbonizate. în stare naturală conţine 70-95% apă, iar în stare uscată 40-60% carbon, 28-40% oxigen, 4-7% hidrogen etc. Este utilizat drept combustibil inferior având puterea calorică de 2 000-5 000 kcal/kg, ca material izolant, ca îngrăşământ agricol, în tratamente balneare etc. -0-muşchi de t. = muşchi din genul Sphagnum. Datorită structurii anatomice specifice, înmagazinează cantităţi foarte mari de apă (de 18-20 ori mai mult decât greutatea proprie) şi se înmulţesc vegetativ foarte rapid, dând naştere sfagnetelor compacte, care se întind centrifug peste terenul din jur. Sunt specii acidofile, extrem oligotrofe. TURBĂRE (< turbă) s. f. Mlaştină în care s-a acumulat un strat de turbă; regiune bogată în turbă. V. şi tinov. TURBELARIATE (< fr. {i}; {s} lat. turbelia < turba „agitaţie, mişcare") s. f. pl. Clasă de viermi mici (ex. planaria), cu corpul moale şi plat, în formă de frunză şi cu tegumentul acoperit pe partea ventrală cu cili folosiţi pentru deplasarea prin alunecare pe pietrele de pe fundul apei (Turbellaria). Trăiesc în apă sau în soluri umede. Se cunosc c. 3 000 de specii. TURBIDIMETRU (< fr. {i}; {s> lat. turbidus „tulbure” + gr. metron „măsură") s. n. (FIZ.) Instrument utilizat pentru cercetarea mediilor disperse prin compararea transparenţei acestora cu transparenţa unei probe etalon. TURBIDITATE (< fr.; {s} lat. turbidus „tulburare'1) s. f. (FIZ.) Proprietate a unui mediu dispers (suspensie, emulsie etc.) de a împrăştia lumina incidenţă. ^ (HIDROL.) T. apei = cantitatea de material în suspensie conţinută într-un volum de apă; se măsoară în g/m3. TURBIFICARE (< turbă) s. f. Proces de transformare a resturilor vegetale în turbă. TURBINĂ (< germ., fr.) s. f. Maşină de forţă, alcătuită în esenţă dintr-un stator şi un rotor format din unul sau din mai multe discuri cu palete sau cu cupe montate pe un arbore, care transformă energia înmagazinată de un agent motor fluid (apă, gaze, abur) în energie mecanică de corp solid, transmisă apoi arborelui rotorului. *<>- T. hidraulică = t. care transformă în energie mecanică de corp solid energia hidraulică disponibilă a apelor, folosind în acest scop amenajări şi instalaţii hidraulice corespunzătoare. Ing. american J. Francis a inventat (1849) t.h. cu reacţie. T. cu gaze = t. care utilizează ca agent motor gazele rezultate, de ex. din procesul de ardere a unui combustibil într-o instalaţie anexă. Inginerii francezi R. Armen-gaud şi C. Lemale au construit din 1903 primele t. cu g. T. cu abur = t. care foloseşte ca agent motor vapori de apă produşi într-o instalaţie de vaporizare sub presiune (de obicei cazane de abur, sau, în ultimul timp, schimbătoare de căldură ale reactoarelor nucleare). Prima t cu a. a fost inventată de inginerul britanic Charles A. Parsons în 1884. T. de foraj = t. cu diametrul relativ mic, care se introduce în gaura de sondă împreună cu sapa de foraj pe care o acţionează; agentul motor (noroiul de foraj) se pompează de la suprafaţă, sub presiune; turbofor, turbobur. TURBIONAR, -Ă (< fr.) adj. (Despre curgerea unui fluid; în opoziţie cu laminar) Care este însoţit de apariţia vârtejurilor (turbionilor) la contactul fluidului cu corpurile întâlnite sau cu pereţii conductei. TURBOBUR (< rus.) s. n. Turbină de foraj; turbofor. TURBOCOMPRESOR (< fr.) s. n. Compresor alcătuit dintr-un stator şi un rotor cu palete, cu care se realizează comprimarea gazelor (la presiuni de peste 2,5 atm., de obicei în trepte). TURBODETENTOR (< rus.) s. n. Turbină de mare turaţie, utilizată pentru lichefierea heliului prin detentă adiabatică. TURBOFOR (< fr.) s. n. Turbină de foraj; turbobur. TURBOGENERATOR (< germ. (i>) s. n. Generator electric de putere mare, în general de curent alternativ trifazat, a cărui acţionare se face cu ajutorul unei turbine cu abur; se utilizează frecvent în centralele electrice. TURBOPOMPĂ (< fr.) s. f. Agre-gat compus dintr-o pompă acţionată de o turbină, cu ajutorul căruia se realizează debite foarte mari de pompare (de ex. pentru alimentarea cazanelor cu abur). TURBOPROPULSOR 216 TURBOPROPULSOR (< fr.) s. n. Motor aeroreactor la care turbina antrenată de gazele evacuate din camera de ardere pune în mişcare, prin intermediul unui reductor, o elice. Forţa de propulsie se realizează datorită elicei şi parţial datorită energiei cinetice a jetului de gaze. TURBOREACTOR (< fr.) s. n. Aeroreactor la care compresorul de aer este acţionat cu ajutorul unei turbine antrenate de gazele evacuate din camerele de ardere, forţa de propulsie fiind asigurată de energia cinetică a jetului de gaze. Primul t. a fost brevetat de ing. britanic Franck Whittle în 1930. TURBOSUFLANTA (< fr.) s. f. Compresor cu rotor utilizat pentru comprimarea aerului sau a unor gaze (la presiuni cuprinse între 0,1 şi 2,5 atm), de obicei de debite mari. TURBOVENTILATOR (< fr.) s. n. Ansamblu format dintr-un ventilator acţionat de o turbină, utilizat pentru realizarea tirajului forţat în anumite instalaţii. TURBULENT, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Care provoacă dezordine, neorânduială; gălăgios, zgomotos; tulburător (2). 2. (FIZ.) Care prezintă turbulenţă; agitat. TURBULENŢĂ (< fr., lat.) s. f. 1. (Rar) Neorânduială, dezordine; gălăgie. 2. (FIZ.) Stare a unui fluid în masa căruia există vârtejuri; agitaţie. TURBURA vb. I v. tulbura. TURBUREA, com. în jud. Gorj, situată la poalele de SV ale dealurilor Amaradiei şi cele de SE ale dealului Bran, pe râul Gilort; 4 605 loc. (2008). Haltă de c.f. (în satul T.). Expl. de petrol şi de gaze naturale. Pomicultură. Biserica de lemn Sf. Nicolae (1774, refăcută în 1846), în satul T. TURC, -Ă (< Turcia) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca naţiune pe terit. Turciei. Mai trăiesc în Bulgaria, Bosnia, Macedonia, Albania, Grecia, Cipru ş.a. De religie islamică. + Persoană care aparţine acestui popor sau este originară din Turcia. 2. Adj. Care aparţine Turciei sau populaţiei ei, privitor la Turcia sau la populaţia ei. ♦ (Substantivat, f.) Limbă turcică, vorbită de turci. V. limbi turcice. TURCEA, Daniel (1945-1979, n. Târgu Jiu), poet român. Lirică vizionară a abstracţiunilor („Entropia") sau a altitudinilor spirituale, de transcendere a materiei şi munda-nului („Epifanii"). TURCENI, oraş în jud. Gorj, situat în S dealurilor Jiului, pe râul Jilţu, în zona de confl. cu Jiul; 8 328 loc. (2007). Staţie de c.f. (în satul T.). Centrală electrică şi de termoficare, intrată în funcţiune în 1978. Hidrocentrală (9,9 MW) dată în folosinţă în 1989. Pomicultură. în satul Strâmba-Jiu se află mănăstirea Strâmba (de maici), cu biserica Sf. Treime, ctitorie din 1597-1599 a marelui logofăt Stoica, zidită pe locul unui schit ce data din 1519. Distrusă de un incendiu în 1724, biserica a fost refăcută şi pictată în interior şi exterior în 1793. Biserica a mai fost restaurată în 1927 şi 1983. După Războiul de independenţă din 1877, mănăstirea a rămas în ruină până în 1923, când a fost refăcută şi reînfiinţată. Biserica de lemn Sf. Nicolae (1774, refăcută în 1846), în satul Stolojani. în raza com. se află locul fosilifer Gârbovu (1 ha). Declarat oraş în 2004. TURCESC, -EASCĂ (< turc) adj. Care aparţine Turciei sau populaţiei ei, privitor la Turcia sau la populaţia ei. Cafea t. = băutură preparată din cafea, zahăr şi apă în care, spre deosebire de filtru, zahărul se fierbe odată cu cafeaua. TURCEŞTE (< turc) adv. Ca turcii, în felul turcilor; în limba turcă. ^ Expr. A sta (sau a şedea) turceşte = a sta aşezat cu picioarele încrucişate sub corp. TURCIA, Republica ~ (Turkiye Cumhuriyeti), stat în SV Asiei şi SE Europei, cu largă ieşire la Marea Neagră si M. Mediterană (inclusiv M. Egee); 779 452 km2; 73 875 300 loc. (2007). Limba oficială: turca. Religia: islamică 97,2% (sunniţi c. 67%, şiiţi c. 30%), creştină (ortodocşi 0,6%), alte credinţe 2,2%. Capitala: Ankara. Oraşe pr.: Istanbul, Izmir, Bursa, Adana, Gaziantep, Konya, Antalya, Igel (Mersin), Diyarbakir, Kayseri, Eskişehir, Urfa (Şanliurfa), Malatya, Samsun. Este împărţit în 81 provincii (iii), grupate în 8 reg. geografice. Terit. T. este extins pe două continente, Europa şi Asia, separate prin M. Marmara cu str. Bosfor şi Darda-nele. Partea europeană prezintă două şiruri de munţi, nu prea înalţi, Istranca (alt. max. 1 031 m) şi Tekirdag (sub 1 000 m) care închid o câmpie drenată de râul Ergene, afl. al Măritei. Partea asiatică, mult mai extinsă (97% din supr. ţării), cunoscută sub numele de Anatolia (Anadolu), cuprinde un pod. central rectangular relativ înalt (alt. medie 900 m) înconjurat de lanţuri muntoase care, pe trei laturi, îl separă de mările învecinate: în N, spre Marea Neagră - M-ţii Pontici/ Kuzey Anadolu (alt. max. Kapkar Dagi, 3 937 m); „graniţă" pe 1 200 km în S, spre M. Mediterană - M-ţii Tau-rus/Toros (alt. max. Demirkazik, 3 756 m) şi Antitaurus/ Antitorosda§ (alt. max. Beydagi, 3 086 m), iar spre V, munţii mai scunzi (doar Uludag în NV depăşeşte 2 500 m) şi fragmentaţi de râurile ce se varsă în M. Egee. Partea de răsărit a ţării este reprezentată de un pod. mult mai înalt (1 400-3 000 m) numit Pod. Kars, dominat de enorme conuri vulcanice (între care Ararat, 5 165 m alt. max. din T.). în lungul ţărmurilor există înguste câmpii litorale ce capătă amploare în zonele de vărsare ale râurilor mai importante (Kizil Irmak şi Sakarya în N, Seyhan şi Ceyhan în S) ce străpung barierele montane amintite. Seismicitate ridicată: cutremurul din 1939 a provocat 40 000 de victime la Erzincan, iar cutremurul din 17 aug. 1999 din NV T. (reg. Izmit), cu o magnitudine de 7,4 grade pe scara Richter, se soldează cu 14 000 de morţi, 27 000 de răniţi şi pagube de peste 20 miliarde dolari. Clima este temperat-continentală în cea mai mare parte a terit., cu ierni severe în E (Erzurum, -8,6°C temp. medie a lunii ian.); în reg. litorale clima este subtropicală, temp. medii lunare fiind pozitive şi în sezonul rece (Sinop, 7,1 °C, Adana 9,3°C, Izmir 8,5°C în ian.). Precipitaţiile sunt mai bogate în M-ţii Pontici (până la 3 000 mm/an) şi mai reduse în cea mai mare parte a terit. turc (Ankara, în inima Anatoliei, 371 mm/an, Izmir 698 mm/an, Kayseri 386 mm/an). Mici gheţari pot fi întâlniţi în zona celor mai mari înălţimi. De pe terit. T. izv. cele două mari fluvii ale Asiei de SV - Tigru şi Eufrat - ultimul cu mari amenajări hidroenergetice realizate după 1980. Râul Aras/Araks din E ţării^ se îndreaptă spre M. Caspică după ce străbate Armenia şi Azerbaidjan. Celelalte cursuri pr. de apă se îndreaptă spre mările învecinate T., formând defilee la traversarea barierelor muntoase: Sakarya, Kizil Irmak spre Marea Neagră, Kuguk Menderes şi Buyuk Menderes spre M. Egee, Goksu, Seyhan şi Ceyhan spre M. Mediterană. în Anatolia Centrală există numeroase lacuri, majoritatea sărate, mai mari fiind Tuz, Beyşehir, Egridir, Izmir iar în partea răsăriteană, la 1 662 m alt., L. Van. Vegetatia este formată din păduri (azi 13,2% din terit. T.) de pin de Alep, castan, stejar mediteranean (în V) si de mirt, laur şi fag oriental (în N). In Anatolia Centrală sunt ierburi de stepă, iar în zonele înalte muntoase şi în pod. Kars pajişti alpine. Fauna variată cuprinde, între altele, fazani TURCIA îşi* de Colchida, varani, hiene, şacali, capre ibex, mufloni, urşi bruni, vulpi ş.a. Numeroase rezervaţii şi parcuri naţionale, dintre care se remarcă: Uiudag, Karatepe-Aslantaş, Pen. Qjlek, L. Manyas (loc de cuibărit pentru pelicanul creţ, cormoranul mic şi alte păsări de apă). Ind. e specializată în producţia de textile şi conf., produse alimentare, siderurgie şi produse chimice. S-au obţinut rezultate notabile şi în domeniul constr. de maşini, cu deosebire în domeniul bunurilor electrocasnice şi al mijloacelor de transport. T. dispune de variate şi valoroase resurse de DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE ay asya ara ya an /in din hkesir nan urt ecik ol dur sa n~“‘ikkale iri im lizis rarbakir ie aztg ztncan Jlfzurum kişehir ziantep iresun Sumuşhane Hakkâri Hatay isparta Igel Suprafaţa Populaţia Centrul ad-tiv (km2) (mii loc.,2007) 14 045,56 2 006,3 Adana 7 606,16 687,0 Adiyaman 14 718,63 830,2 Afyon 11 498,67 578,7 Agri 7 965,51 430,7 Aksaray 5 703,78 349,6 Amasya 25 401,94 4 453,5 Ankara 20 790,56 2 135,3 Antalya 4 967,63 116,8 Ardahan 7 367,10 162,7 Artvin 7 904,43 1 006,0 Aydin 14 472,73 1 104,1 Balikesir 2 080,36 154,7 Bartin 4 659,21 529,1 Batman 3 739,08 83,1 Bayburt 4 306,77 199,4 Bilecik 8 253,51 243,3 Bingol 7 094,50 417,7 Bitlis 8 323,39 261,9 Bolu 7 134,95 243,8 Burdur 10 886,38 2 466,3 Bursa 9 950,43 402,0 Qanakkale 7 491,89 273,3 Qankiri 12 796,21 552,8 Qorum 11 804,19 888,2 Denizli 15 204,00 1 517,7 Diyarbakir 2 592,95 331,8 Duzce 6 097,91 377,9 Adrianopole = Edirne 9 281,45 599,5 Elazig 11 727,55 314,1 Erzincan 25 330,90 961,8 Erzurum 13 902,03 722,2 Eskişehir 6 844,84 1 452,2 Gaziantep 6 831,58 515,0 Giresun 6 437,01 192,1 Gumuşhane 7 178,88 279,1 Hakkâri 5 831,36 1 308,0 Hatay 8 871,08 553,3 Isparta 15 512,25 1 893,0 Igel subsol: petrol, gaze naturale, huilă, lignit (61,1 mii. t, 2005), bauxită, minereuri de cupru, fier, plumb, zinc, aur şi argint, mangan, antimoniu, cromite (457,9 mii t, 2005, locul 6 pe Glob), magnezit (3,4 mii. t, 2005, locul 2 pe Glob), mercur, molibden, sare, boraţi (1,8 mii. t, 2005, locul 1 pe Glob), fluorite, fosfaţi naturali, sulf, grafit, caolin, bentonită (900 mii t, 2005, locul 4 pe Glob), gips, baritină, talc, marmură, tufuri vulcanice. Produse ind.: energie electrică, oţel, fontă, cocs metalurgic, alumină şi aluminiu, cupru, zinc şi plumb de topitorie, autovehicule, motociclete, nave, tractoare, vehicule comerciale, aparate de radio, telefonice şi televizoare (18 mii. buc., 2006, locul 3 pe Glob), maşini de spălat (5,4 mii. buc., 2006, locul 4 pe Glob), frigidere (6 mii. buc., 2006, locul 5 pe Glob), benzină, asfalt, acid clorhidric, sulfuric, azotic şi fosforic, amoniac, cauciuc sintetic, sodă calcinată şi caustică, clor, îngrăşăminte azotoase şi fosfa-tice, fibre sintetice, fire sintetice şi artificiale, anvelope, superfosfaţi, celuloză, hârtie şi carton, ciment, fibre de bumbac, ţesături de bumbac, conf., lână (37,8 mii t, 2006, locul 2 pe Glob), ţesături de lână (91 mii. m2, 2006, locul 3 pe Glob), fibre de in, ulei de floarea-soarelui şi de măsline, unt, lapte, brânzeturi, carne, zahăr, bere, vin, ţigarete, tutun de pipă ş.a. Ind. este concentrată în marile aglomerări urbane din V şi NV ţării (Istanbul, Izmir, Bursa, Izmit) şi răspândită în restul terit. sub forma unor centre cu producţie complexă (Ankara, Kayseri, Mersin, Samsun) sau specializată (Iskenderun, Seidişehir, Batman, Gemlik, Edirne). Agricultura se practică pe 34,8% din terit. ţării. Are ca specific cultura cerealelor (grâu, orz, secară, ovăz, mei, orez, peste 40% din supr. cultivată), a citricelor şi a viţei de vie (pentru struguri de masă şi stafide). T. se numără, de asemenea, printre marii producători mondiali de legume şi fructe. în anul 2007 a ocupat locul 1 pe Glob la producţia de alune, smochine, caise, cireşe, gutui, rodii; locul 2 la pepeni verzi, năut, castraveţi; locul 3 la tomate, vinete, linte, fistic şi piper verde. Culturile de bumbac şi de tutun sunt de asemenea importante. Se mai cultivă sfeclă de zahăr (locul 5 pe Glob), floarea-soarelui, cartofi, ceai (locul 6 pe Glob), arahide, soia, măsline (locul 4 pe Glob), spanac (locul 3 pe Glob), ceapă, varză, fasole, morcovi, usturoi, conopidă, andive, mere, piersici, pere, prune, nuci, migdale, curmale, banane, vanilie, tutun. Se cresc efective însemnate de ovine (25 mii. capete, 2005), bovine (10 TURCIA 218 DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE (continuare) Provincii Suprafaţa (km2) Populaţia (mii loc.,2007) Centrul ad-tiv Igdir 3 587,81 181,8 Igdir Istanbul 5 315,33 7 764,9 Istanbul Izmir 12 015,61 3 769,5 Izmir Kahramanmaraş 14 456,74 1 039,6 Kahramanmaraş Karabuk 4 108,80 195,6 Karabuk Karaman 8 868,90 253,8 Karaman Kars 10 139,09 279,5 Kars Kastamonu 13 157,98 312,3 Kastamonu Kayseri 17 109,33 1 101,6 Kayseri Kilis 1 427,76 94,6 Kilis Kirikkale 4 569,76 390,6 Kirikkale Kirklareli 6 299,78 326,3 Kirklareli Kirşehir 6 530,32 235,8 Kirşchir Kocaeli 3 625,29 1 387,1 Izmit Konya 40 813,52 2 451,2 Konya Kutahya 12 013,57 688,4 Kutahya Malatya 12 102,70 935,4 Malatya Manisa 13 228,50 1 280,6 Manisa Mardin 8 806,04 793,2 Mardin Mugla 12 949,21 807,8 Mugla Muş 8 067,16 495,2 Muş Nevşehir 5 391,64 310,0 Nevşehir Nigde 7 365,29 368,8 Nigde Ordu 5 952,49 890,3 Ordu Osmanlye 3 195,99 497,9 Osmanlye Rize 3 921,98 360,0 Rize Sakarya 4 880,19 776,7 Sakarya Samsun 9 364,10 1 181,9 Samsun Siirt 5 473,29 266,3 Siirt Sinop 5 816,55 178,1 Sinop Sivas 28 567,34 701,7 Sivas Şanliurfa 19 336,21 1 747,4 Şanliurfa Şirnak 7 151,57 412,8 Şirnak Tekirdag 6 342,30 9 147,0 Tekirdag Tokat 10 072,62 876,3 Tokat Trabzon 4 664,04 1 076*2 Trabzon Tunceli 7 685,66 73,7 Tunceli Uşak 5 363,09 331,8 Uşak Van 22 983,06 1 307,3 Van Yalova 850,46 188,2 Yalova Yozgat 14 074,09 735,0 Yozgat Zonguldak 3 309,86 547,1 Zonguldak mii. capete, 2005), caprine (6,6 mii. sericicultura. Pescuitul a luat amploa- capete, 2005, c. 600 mii capre de re în ultimele decenii (inclusiv de Angora), cabaline, asini şi catâri, bureţi) contribuind şi la export. Infra- bubaline, păsări de curte. Apicultura structura căilor de comunicaţii este este reprezentativă, la fel ca şi complexă: c.f. 8 697 km (25% electri- ficate), căi rutiere: 426,9 mii km, inclusiv 1 892 km autostrăzi şi două mari poduri peste Bosfor care asigură legături continentale; căile navigabile interne măsoară 1 200 km, iar conductele magistrale peste 11 000 km, unele cu semnificaţie internaţională, precum cea care leagă zăcămintele de gaze naturale din N Iraqului de portul Ceyhan/Yumurtalik şi oleoductul Baku-Tbilisi-Ceyhan; porturi (Istanbul, Izmir, Mersin, Izmit, Samsun, Kocaeli ş.a.j şi o flotă maritimă comercială importantă. Transporturile aeriene dispun de 117 aeroporturi (90 modernizate, 16 dintre ele putând opera orice fel aeronavă comercială). Turismul s-a consolidat după 1990, T. devenind o destinaţie preferată de mii. de europeni datorită patrimoniului natural şi cultural-istoric de excepţie. Pr. zone şi obiective: Istanbul, metropola de pe două continente cu Palatul Paleolo-gilor, catedrala Sf. Sofia - sec. 6, ridicată de Justinian şi transformată în moschee (1453) şi în 1935 în muzeu, Moscheea Albastră cu şase minarete, Moscheea lui Soliman Magnificul din sec. 16, cu patru mari minarete, Turnul Galata (120 m înălţime, genovez), Palatul Topkapî (sec. 15), Palatul Dolmabahce (sec. 19), Muzeul Arheologic cu o bogată colecţie de exponate între care celebrul sarcofag al lui Alexandru cel Mare. Din 1985 Istanbul a fost inclus în Patrimoniul cultural universal; litoralul egeean cu Izmir, vestigiile Troiei incluse (din 1998) în Patrimoniul cultural universal, Bergama (anticul Pergam), Sarţ (anticul Sardes, capitala Regatului lidian al lui Cresus), Efes (vestigii elenistice, romane, şi paleocreştine), Bodrum (anticul Halicarnas, oraşul natal al lui Herodot, capitala regelui Mausol cu un castel al cavalerilor de Rodos); litoralul sudic mediteranean cu renumita staţiune de cură helio-marină Antalya, apoi oraşele Antakya (Antiohia din Antic, şi Ev. Med.), Adana (cu un renumit muzeu arheologic şi podul de piatră construit de împăratul Hadrian acum aproape 2000 de ani), staţiunea Kuşadasi. Alte obiective turistice: Pamukkale, cu un relief de excepţie, unic în lume, realizat de ape termale care au depus travertinul sub forma unor cascade pietrificate, a unor păduri „minerale" şi a unor bazine dispuse sub formă de terase, inclus (din 1988) în Patrimoniul natural şi cultural universal. în apropiere vestigiile oraşului antic Hierapolis, fondat ca staţiune balneară de regii Pergamului şi unde a fost martirizat Sf. Apostol Filip (80 d.Hr.). Capitala ţării, Ankara cu templul lui August, sec. 1, coloana lui Iulian, sec. 4, mausoleul lui Kemal Ataturk şi zona înconjurătoare 219 cu vestigiile hitite de la Hattuşaş, induse (din 1986) în Patrimoniul cultural universal; vechiul Gordion, capitala Regatului Frigia, unde Alexandru cel Mare a tăiat nodul „gordian", oraşul Diyarbakir (cu o fortăreaţă gigant cu ziduri de 5,5 krn lungime), L. Van şi muntele Ararat. în partea europeană se evidenţiază oraşul Edirne (Adria-nopol) cu moscheile Selimiye (sec. 16), Yldirim (sec. 14-15) şi Beyazit II. Alte numeroase obiective sunt incluse în Patrimoniul cultural universal: marea moschee şi spitalul din Divrigi (din 1985), complexul funerar Nemrut Dag (din 1987), oraşul Safranbolu (din 1994), situl arheologic Xanthos-Letoon (din 1988) şi Parcul Naţional Goreme şi siturile rupestre din Capadocia (din 1985). Moneda: 1 Liră T. = 100 Kuruş. Export (2005): textile şi confecţii (19%), vehicule (18%), aparataj electrocasnic (10%), maşini-unelte (7%), fier şi oţel (13%), produse chimice şi farmaceutice (9%), fructe şi legume. Pr. parteneri (2006): Germania (11,3%), Marea Britanie (8%), Italia (7,9%), S.U.A. (6%), Franţa (5,4%), Spania (4,4%). Import (2003): produse chimice (16,2%), maşini neelectrice (11,9%), petrol brut şi gaze naturale (11,3%), vehicule (9,3%), maşini electrice (9,1%), fier si otel (6,8%). Pr. parteneri (2006): Rusia (12,8%), Germania (10,6%), China (6,9%) Italia (6,2%), Franţa (5,2%), S.U.A. (4,5%), Iran (4%). - Istoric. Anatolia şi litoralul Asiei Mici adăpostesc în Antic, o succesiune de strălucite civilizaţii. Fondat în milen. 7 î.Hr., Catal Huyuk este considerat unul din primele oraşe ale omenirii. Cetatea Troia are o istorie urmărită de arheologi până în milen. 4 î.Hr. Poporul indo-european al hîtiţilor pune în milen. 2 Î.Hr. bazele unui înfloritor regat, rival al Egiptului faraonilor şi al Babilonului. Coloniile întemeiate după 1100 Î.Hr. de greci Pe coasta egeică a Asiei Mici (Milet, Efes, Halicarnas) întreţin relaţii TURCIA 220 fructuoase cu regatele frigian şi lidian din vecinătate. Imp. Persan se impune, până la cucerirea lui de către Alexandru cel Mare (334-323 î.Hr.), drept cea mai impresionantă macroformaţiune statală a epocii. Pe ruinele imp. lui Alexandru cel Mare amestecul civilizaţiei greceşti cu cele orientale dă naştere lumii elenistice. Cucerită de Roma, Asia Mică devine o neîntreruptă posesiune romană, din 395 d.Hr., pentru mai bine de o jumătate de milen., bizantină şi creştină. Originari din Asia Centrală, turcii pătrund, în sec. 11-12, în Asia Mică. Sultanul Osman I (1281-1326) uneşte triburile turcilor anatolieni, punând bazele unui stat independent. Fiul său, Orhan (1326-1359) stabileşte capitala statului la Bursa (Brusa), organizează sistemul ad-tiv (împărţirea în san-geacuri) şi creează trupele de ieniceri. Murad I (1360-1389) cucereşte toate posesiunile bizantine din Asia Mică, trece în Europa şi face din Adrianopol (1365), pentru un sec., reşedinţa sultanilor otomani, înfrângând, în bătălia de la Kosovo-polje (1389), armatele dinaştilor balcanici, pe cele ale cruciaţilor la Nicopole (1396), la Varna (1444) şi din nou la Kosovopolje (1448), turcii cuceresc, în sec. 14-15, Bulgaria, Serbia, Grecia, Albania, Bosnia, Herţegovina. Ţările Române sunt constrânse să recunoască suzeranitatea Imp. Otoman, dar îşi păstrează autonomia. Hanatul Crimeii devine, în 1475, vasal padişahului, ceea ce are ca urmare transformarea Mării Negre într-un „lac turcesc". Sultanul Mehmed II cucereşte, în 1453, Constantinopolul şi-l transformă în noua capitală a Imperiului (Istanbul). în timpul domniei sultanilor Selim I (1512-1520) şi Soliman Magnificul (Suleiman II, 1520-1566), cucerind Armenia, Mesopotamia, Siria, Egiptul, Tripolitania, Algeria, o parte a Ungariei, Imp. Otoman, devenit o mare putere europeană, ajunge la apogeul expansiunii terit. şi al strălucirii sale. înfrângerea flotei otomane de către coaliţia hispano-veneţiană, în bătălia de la Lepanto (1571), este un prim semn al crizei, accentuată în sec. 17-18 (îndeosebi după asediul eşuat al Vienei -1683), când imperiul înregistrează importante pierderi terit.; Persia Safa-vizilor, Imp. Habsburgic şi cel Rus devin principalii săi adversari. Luptele de emancipare naţională, războaiele austro-ruso-turce adâncesc criza statală din sec. 19; formarea statelor naţionale independente Grecia, Serbia, Muntenegru, România, Bulgaria, pierderea Algeriei, Tunisului, Egiptului ş.a. sporesc dependenţa statului turc faţă de Puterile Europene, îndeosebi faţă de Franţa şi Marea Britanie. Revoluţia „junilor turci" din 1908 restabileşte Constituţia liberală din anii 1876-1878. în urma Războiului italo-turc din 1911-1912, Imp. Otoman pierde Cirenaica şi Tripolitania, iar în urma Războaielor Balcanice (1912-1913), posesiunile pe care le mai stăpâneşte în Europa se limitează la oraşele Adrianopol (Edirne) şi Istanbul. La sfârşitul Primului Război Mondial, la care participă din 1914, de partea Puterilor Centrale, T. pierde Palestina, Siria, Libanul, Iordania, Iraqul, pen. Arabia. în fruntea mişcării de renaştere naţională se situează acum Mustafa Kemal Ataturk. Victorioasă în Războiul greco-turc din 1919-1922, T. obţine, prin Tratatul de la Lausanne (24 iul. 1923), revizuirea clauzelor Tratatului de Pace de la Sevres (10 aug. 1920), căpătând configuraţia terit. actuală. La 29 oct. 1923, după desfiinţarea sultanatului, T. este proclamată republică. Din iniţiativa preşedintelui M. Kemal Ataturk (1923-1938), este aplicat un amplu program de reforme vizând modernizarea vieţii ec., sociale şi politice (separarea statului de religie, introducerea sistemului juridic vest-european, adoptarea alfabetului latin, egalitatea în drepturi a femeii, crearea unei ind. naţionale etc.). T. abandonează orice referire la panislamism şi panturcism, promovând o politică de neutralitate şi bună înţelegere cu toate statele. în 1934 semnează cu România, Grecia, Iugoslavia,^ Pactul înţelegerii Balcanice. în cursul celui de-al Doilea Război Mondial, T. rămâne neutră până la 23 febr. 1945, când declară război Germaniei şi Japoniei. Membru al O.N.U. (24 oct. 1954). în condiţiile Războiului rece, T. este inclusă în sistemul de alianţe vest-european; în 1952 devine membru N.A.T.O., în 1955, al Pactului de la Bagdad (din 1959, C.E.N.T.O., dizolvat în 1979), în 1963, membru asociat al U.E. După introducerea sistemului pluripartit în 1946, Partidul Democratic câştigă alegerile din 1950, desemnând ca preşedinte al statului pe Celal Bayar (1950-1960) şi ca prim-min. pe Adnan Menderes (1950-1960). Lovitura de stat militară din 27 mai 1960 îi înlătură pe aceştia de la putere (Menderes este executat în 1961), dar în 1961 se revine la o guvernare civilă. Suleyman Demirel liderul Partidului Dreptăţii, victorios în alegerile din 1965, formează guvernul; demisia sa din 1971 marchează un rol sporit al militarilor în viaţa politică după această dată. în perioada 1971-1980, se succed cabinete formate de Partidul Dreptăţii (lider S. Demirel) sau Partidul Republican al Poporului (condus de Bulent Ecevit), paralel cu recrudescenţa violenţei în viaţa politică şi răbufnirea conflictelor interetnice şi religioase. în aceste condiţii, puterea este preluată, la 12 sept. 1980, de către armată, Parlamentul este dizolvat, iar activitatea partidelor politice interzisă. Alegerile parlamentare din nov. 1983, câştigate de liderul Partidul Patriei, Turgut Ozal, marchează revenirea la un guvern civil. în urma loviturii de stat din Cipru (15 iul. 1974), T., invocând calitatea de putere garantă a statutului acestei ţări, debarcă trupe care ocupă partea de NE a ins., proclamată ulterior, unilateral, la 13 febr. 1975, „stat autonom şi fede-rat turc al Ciprului". Relaţiilor cu Grecia, afectate de diferendele legate de problema delimitării platoului continental şi a spaţiului aerian al M. Egee, li se adaugă acum şi complexa problemă cipriotă. Sloganul lui Turgut Ozal (prim-min., 1983- 1989, şi preşedinte, 1989-1993), „politica noastră economică liberală nu are alternativă", stă la baza deciziilor guvernamentale din ultimul deceniu, ilustrate de un remarcabil avânt economic. Anii 1996 şi 1997 sunt marcaţi de confruntarea dintre islamişti, care domină guvernul condus de liderul lor, Necmettin Erbakan, şi opoziţia laică, sprijinită de forţele armate. La 30 iun. 1997, se constituie un guvern laic de centru-dreapta (prim-min.: Mesut Yilmaz), succedat, în ian. 1999, de un nou cabinet condus de Bulent Ecevit, liderul Partidului Stângii Democrate, care câştigă alegerile parlamentare din apr. 1999. Lupta armată kurdă în SE Anatoliei, condusă de Partidul Muncitorilor din Kurdistan - P.K.K. (înfiinţat în 1978), pentru crearea unui stat naţional, este considerată de T. ca o ameninţare la adresa integrităţii statale, fapt determinând autorităţile centrale să treacă la ample acţiuni represive împotriva luptătorilor kurzi, liderul P.K.K., Abdullah Ogalan, este capturat (febr. 1999) la Nairobi (Kenya), judecat şi condamnat la moarte, sub învinuirea de „înaltă trădare" (sentinţa nefiind încă 221 TURDA-ALBA-IULIA îndeplinită). In dec. 1999, T. este înscrisă pe lista ţărilor candidate la aderarea la U.E. La 5 mai 2000, Ahmet Necdet Sezer este ales preşedinte al statului, succedându-i, la 16 mai 2000, în această funcţie lui Suleyman Demirel. Cu o datorie externă de 108 miliarde dolari, T. este marcată, la sfârşitul anului 2000, de o puternică criză financiară, pentru depăşirea căreia F.M.l. îi acordă (febr. 2001) un credit în valoare de 10 miliarde dolari. După atentatele de la 11 sept. 2001 din S.U.A., T. este singura naţiune musulmană care îşi anunţă sprijinul necondiţionat pentru coaliţia antiteroristă, iniţiată de S.U.A. în alegerile parlamentare (3 nov. 2002) doar două partide reuşesc să treacă pragul impus de 10%: Partidul Dreptăţii şi Progresului, de orientare islamist-moderată obţine 365 din cele 550 de mandate ale Adunării Naţionale şi Partidul Republican al Poporului, care ocupă 178 de locuri. Liderul Partidului Dreptăţii şi Progresului, Tayyip Erdogan, devine, în mart. 2003, prim-min., având delicata misiune de a concilia conducerea armatei, garantul laicităţii statului, cu orientarea islamistă a partidului aflat la putere. T., ţară islamică, cu un guvern islamic, devine în nov. 2003, ţinta unor sângeroase atentate ale islamiştilor radicali care urmăresc izolarea de lumea occidentală. Problema aderării T. la U.E. naşte conflicte şi dispute atât în cancelariile europene cât şi în T. La 3 oct. 2005 tratativele de aderare sunt deschise oficial. Alegerile din 4 nov. 2007 duc la îmbunătăţirea susţinerii pentru Partidul Dreptăţii şi Poporului. Abduilah Gull este ales preşedinte al statului. Republică prezidenţială. TURCIC, -Ă (< turc) adj. 1. Limbi turcice = grupă de limbi din ramura de V a familiei altaice cuprinzând Knibi înrudite probabil cu limbile mongolice şi tunguse, vorbite pe un terit. întins, din SE Europei până în Siberia şi China. Se apreciază că există c. 20 de l.t, cu c. 135 mii. vorbitori. Printre ele se numără turca (osmanlîie), azera, diferitele dialecte tătare, turkmena, uzbeca etc. Unele ca protobulgara (limba vechilor bulgari), pecenega, cumana nu se mai vorbesc. 2. Privitor ia limbile sau •a populaţiile turcice. . TURCINEŞTI, com. în jud. Gorj, situată în N depr. Târgu Jiu, fa poalele de SE ale dealului Stroeşti şi cele de V ale dealului Săcelu, pe râul Jiu; 2 293 loc. (2008). Expl. de balast. Pomicultură. în satul Cartiu se află casa „Cartianu“ (sec. 18), o sinteză reuşită dintre o culă şi o casă ţărănească, şi biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (1817, cu modificări din 1904-1908). în satele Horezu şi Rugi se află bisericile de lemn Adormirea Maicii Domnului (1814) şi, respectiv, Sf. Gheorghe (1691, refăcută în 1833). TURCISM (< turc) s. n. Cuvânt sau expresie împrumutate din limba turcă de o altă limbă şi neadaptate la sistemul acesteia. TURCOAIA, com. în jud. Tulcea, situată la poalele de SV ale m-ţilor Măcin, pe dr. braţului Dunărea Veche (sau Măcin); 3 548 loc. (2008). Nod rutier. Expl. de granit, cuarţit şi porfir. Produse lactate. Pescuit. în arealul com. T., se află locul fosilifer Dealu Bujoarele (8 ha), iar în punctul „igliţa“, au fost descoperite vestigiile unei ample aşezări romane, cu două fortificaţii, identificată cu oraşul roman Troesmis, construit pe locul unei vechi cetăţi traco-getice din sec. 4 î.Hr. în satul T. se află biserica Sf. Nicolae (1862). TURCOAICĂ (< turc) s. f. Femeie care face parte din poporul turc. TURCOAZ (TURCOAZĂ) (< fr.) adj. invar, s. f. 1. Adj. invar. De culoare albastră-verzuie. 2. Peruzea. TURDA, municipiu în jud. Cluj, situat în N C. Turzii, pe stg. râului Aries, la confl. cu Valea Racilor; 57 548 loc. (2008). Staţie de c.f. Nod rutier. Expl. de balast şi de argilă. Constr. de maşini; produse chimice. Turda. Biserica fortificată şi turnul Fabrici de ciment, cărămidă şi ţiglă, de geamuri, produse ceramice refractare, ceramică fină (obiecte din porţelan), de carton asfaltat ş.a. Morărit. Centru pomicol şi viticol. Muzeu municipal cu secţii de istorie şi etnografie. Teatru de stat (1948). Parc zoologic. în sec. 18-19 a fost un important centru de ceramică populară, cu cromatică albastru, verde şi roşcat. Staţiune balneoclimaterică sezonieră cu ape minerale clorurate, sodice, de mare concentraţie, provenite din lacurile sărate existente la 4 km de oraş, cantonate în vechile saline. Nămol de turbă cu efecte terapeutice. Sărăturile de la T. şi Ocna Veche au fost declarate arie protejată (10 ha). Monumente: ruinele cetăţii din piatră (Cetatea secuilor) datând din sec. 12; biserica fortificată „Turda Veche“ (azi biserică reformată), construită în anii 1400-1494, în stil gotic, cu transformări baroce din anul 1800 şi cu un turn alăturat, de 60 m înălţime, de factură gotică, ridicat în anii 1904-1906; biserica romano-catolică (1498-1504), în stil gotic, cu interior reamenajat în stil baroc în 1822; biserica „Turda Nouă" (azi biserică reformată) zidită în perioada 1500-1504, în stil gotic; Palatul Voievodal (sec. 15-16), cu elemente arhitecturale gotice şi renascentiste, în care aveau loc Dietele Transilvaniei (ultima s-a ţinut în 1759), azi găzduieşte Muzeul de istorie; clădirea vechii Prefecturi (sec. 19); catedrala ortodoxă (1991-2000); Monumentul închinat lui Mihai Viteazul, ridicat la S de oraş, pe locul unde a fost asasinat (9/19 aug. 1601) marele voievod. Săpăturile arheologice au scos la iveală vestigiile unei aşezări dacice, cunoscută sub numele de Potaissa, devenită ulterior unul dintre cele mai importante oraşe romane din Dacia şi pr. centru militar al Daciei Superior. în anii 167-168 aici s-a stabilit Legiunea a V-a Macedonica, care a construit un castru cu ziduri de piatră, extins pe c. 26 ha, în jurul căruia s-a dezvoltat o aşezare civilă. Ruinele castrului roman au dăinuit până în sec. 19. Prima menţiune documentară a localit. T. datează din 1075 (Castrum Turda), iar în 1197 apare consemnată cu toponimul Civitas Tordensis. Aşezarea T. a căpătat caracter urban la începutul sec. 16. Declarat municipiu la 17 febr. 1968. TURDA - ALBA-IULIA, Culoarul ~, unitate de relief în marginea de V a depr. Transilvaniei, la contactul cu M-ţii Apuseni; se întinde între dealurile Feleacului, în N şi culoarul Orăştiei, în SV. Se suprapune în mare măsură TURDAŞ 222 cu culoarul Mureşului, cu o treaptă joasă reprezentată de lunca şi terasele Mureşului şi o treaptă mai înaltă, colinară, cu caracter piemontan, fragmentată de văi paralele ce vin din M-ţii Apuseni. Spre N, se continuă pe valea Arieşului, formând depr. Turda (numită şi depr. Câmpia Turzii). TURDAŞ, com. în jud. Hunedoara, situată pe valea Mureşului, în culoarul Orăştiei, la poalele Munţilor Metaliferi; 1 963 loc. (2008). Staţie (în satul T.) şi haltă de c.f. (în satul Pricaz). Fabrică de cărămizi (Pricaz). în satul T., menţionat documentar în 1332, au fost descoperite vestigiile unei aşezări neolitice (milen. 5-4 î.Hr.), aşezare după care a fost denumită varianta transilvăneană a culturii Vinca. De aici au fost recuperate vase ceramice modelate cu mâna, figurine feminine, măsuţe-altar din teracotă ş.a. TURDEANU, Emil (1911-2001, n. Alba lulia), filolog român. Stabilit în Franţa (1943). M. de onoare al Acad. (1994). Contribuţii de referinţă despre istoria literaturii române vechi (literatura şi limba slavonă, texte religioase apocrife, cărţi populare) şi raporturile culturale interbalcanice postbizantine („Contribuţie la studiul cronicilor rimate", „Apocryphes slaves et roumains de l’Ancien Testament", „Etude de litterature et d’ecrits slaves et grecs des Principautes Roumaines"). TURDjDE (< fr.) s.f. pl. Familie de păsări migratoare de dimensiuni mici sau mijlocii din ordinul Paseriforme, larg răspândite pe Glob (c. 50 de genuri cu peste 300 specii). Sunt foarte diverse sub aspectul coloritului şi modului de trai, dar asemănătoare ca aspect general. Din această familie fac parte sturzii, mierlele, pietrarii, măcăleandrii, codroşii, privighetorile de zăvoi ş.a. Dintre speciile de t. existente în România, în categoria celor care necesită o protecţie strictă intră măcăleandrul roşcat (Cercotri-chas galactotes), măcăleandrul (Erithacus rubecula), privighetorile de zăvoi (diverse specii de Luscinia), codroşul (diverse specii de Phoenicurus), speciile de mărăcin ar (Saxicola) şi de pietrar (Oenanthe). TUREAC, v. tureatcă. TUREAŢCĂ s. f. 1. Carâmb de cizmă. 2. (înv.) Ciorap fără talpă care îmbracă piciorul de la gleznă la genunchi. TURELA (< fr.) s. f. Locaş blindat în formă de turn mic, acoperit cu o cupolă care adăposteşte armament de artilerie. Se foloseşte la tancuri, nave, cazemate etc. Emil Turdeanu TURENI, com. în jud. Cluj, situată la poalele de SE ale dealurilor Feleacului, în depr. Tureni, pe râul Valea Racilor; 2 512 loc. (2008). Expl. de calcar. Fabrică de sucuri naturale din fructe (din 1993). lazuri piscicole. Pomicultură. Satul T. este atestat documentar în 1276, cu numele Villa Thur. Biserica Pogorârea Duhului Sfânt (1794), în satul Miceşti. Rezervaţia naturală Cheile Turenilor (25 ha). TURENNE [turen], Henri de La TOUR D’AUVERGNE [tur dovern], viconte de (1611-1675), mareşal al Franţei. Remarcabil comandant de oşti. A participat la Războiul de 30 de Ani (1618-1648). A comandat armata regală în timpul Frondei, a luat parte la Războiul de devoluţie (1667-1668) şi la războiul împotriva Olandei şi a Imp. Romano-German (1672-1678), obţinând numeroase victorii. A murit în lupta de la Sasbach (iul. 1675). TURFAN sau TURPAN, bazin depresionar în NV Chinei, în E Tianshanului, la 154 m sub nivelul mării; 50 mii km\ lungime: c. 200 km; lăţime; c. 70 km. întinse arii nisipoase, solonceacuri şi lacuri sărate. Climat continental excesiv, cu temp. de până la 54°C vara şi sub -18°C iarna. Ivan Sergheevici Turgheniev Culturi irigate de cereale, struguri fără seminţe, bumbac ş.a. în oaze. T. este legat de bazinul Tarim din SV prin culoarul Gansu. Vechea denumire: Luckchun. TURGESCENT, -Ă (< fr.) adj. Umflat. TURGESCENŢĂ (< fr.) s. f. 1. (MED.) Umflare locală a unui ţesut datorită acumulării de lichid (sânge, limfă etc.), din cauza unui obstacol ivit pe traiectul vaselor sangvine sau limfatice. 2. (BOT.) Stare a celulei vegetale în care vacuola este plină cu apă, exercitând o anumită presiune asupra peretelui celular. T. asigură desfăşurarea corespunzătoare a funcţiilor celulare; în cazul plantelor ierboase contribuie şi la menţinerea poziţiei normale a plantei. Pierderea t. duce la ofilire. TURGHENIEV [turgieniif], Ivan Sergheevici (1818-1883), scriitor rus. Povestiri inspirate din viaţa satului („Povestirile unui vânător"); romane relevând psihologia intelectualului inadaptat („Rudjn", „Un cuib de nobili", „Fum“, „în ajun"), conflictul dintre generaţii („Părinţi şi copii") sau caracterul iluzoriu al mişcării revoluţionare a narodnicilor („Desţelenire"); nuvele străbătute de un lirism romantic („Doi prieteni", „Un colţişor liniştit", „Prima iubire"); povestiri fantastice („Cântecul iubirii triumfătoare", „Visul"); poeme în proză; teatru („Celibatarul", „O lună la ţară", „Parazitul"). După 1870 a locuit în Franţa, unde a şi murit. TURGOR (< lat., fr.) s. n. (MED.) Stare de uşoară tensiune în care se află ţesutul subcutanat atunci când gradul imbibiţiei lui cu apă şi elasticitatea sunt normale. T. este diminuat în caz de deshidratare şi la persoanele în vârstă. TURGOT [turgo], Anne Robert Jacques, baron de l’Aulne (1727-1781), economist şi om politic francez. Reprezentant al fiziocraţilor. îndeplinind între anii 1774 şi 1776 funcţia de controlor general al finanţelor Franţei, a promovat, de pe poziţii fiziocrate, măsuri de liberalizare a vieţii economice („Reflecţii asupra formării şi repartiţiei avuţiilor"). TURGOVIA v. Thurgau. TURIA, com. în jud. Covasna, situată în NV depr. Târgu Secuiesc, la poalele m-ţilor Bodoc, pe pârâul Turia (afl. al Râului Negru); 3 807 loc. (2008). Expl. de argile. în localit. componentă Băile Balvanyos staţiune balneoclimaterică cu mofete şi ape minerale carbogazoase, bicarbona-tate, clorurate, sodice, feruginoase, magneziene indicată în boli cardio- 223 TURKMENISTAN vasculare, reumatice, nevroze astenice. în apropiere se află muntele Puciosu-Turia, cu mici peşteri în care se produc emanaţii de hidrogen sulfurat, Satul T. este atestat documentar în 1307. în satul Alungeni a fost descoperit un tezaur monetar (120 monede romane republicane). Cetatea Bâlvânyos (a Păgânilor) din sec. 10-13 pe dealul omonim la 1 041 m alt. Cetate ţărănească (cu biserică de incintă) având zidurile de fortificaţie străjuite de turnuri de apărare (sec. 15); ruinele castelului Apor (sec. 16). TURIA v. Guadalaviar. TURICEL s. m. Plantă erbacee din familia brasicacee, cu frunzele bazale dispuse în rozetă, acoperite cu peri trifurcaţi, cu flori mici albe-gălbui, în raceme dese, şi cu fructe silicve liniare (Turritis glabra). TURING [tiuerir]], Alan Mathison (1912-1954), matematician şi logician britanic. Prof. univ. la Manchester. Considerat fondatorul cercetărilor în domeniul inteligenţei artificiale. în 1936-1937 a introdus noţiunea matematică de echivalent abstract al algoritmului sau funcţia calculabilă, care a primit ulterior denumirea de „maşina lui T.“. Această teorie a inspirat o descriere funcţionalistă a minţii, T. propunând şi un test practic pentru a stabili dacă este posibil să fie atribuită inteligenţă unui sistem a cărui performanţă nu poate fi distinsă de aceea a unui agent uman („Maşina de calcul şi inteligenţa", „Logică matematică"). S-a sinucis. TURINGIA v. Thuringia. TURINGIAN, etajul superior al Permianului, de facies continental, limitat la vestul Europei. TURINGjT (< fr. {i}; {s} n. pr. Thuringia) s. n. Silicat natural de aluminiu şi de fier din grupa doritului, care cristalizează în sistemul monoclinic. Este solzos sau pământos, compact, verde-deschis şi reprezintă un minereu de fier. TURION (< lat. turio „lăstar") s. m. (BOT.) Mugure de hibernare acoperit cu frunze solzoase şi mucilagii, produs de unele plante acvatice (ex. broscariţă). T. se desprinde de plantă şi se depune pe fundul apei, iar în următorul sezon de vegetaţie dă naştere unei noi plante. TURISM (< fr. {i}) s.n. 1. în sens restrâns, activitate cu caracter recreativ sau sportiv; constă în parcurgerea unor distanţe, pe jos sau cu diverse mijloace de transport, pentru vizitarea unor reg., localit., obiective culturale, istorice etc. Numit şi t. itinerant în sens larg, deplasare Alan Mathison Turing în afara locului de domiciliu, în timpul liber (concedii, vacanţe, la sfârşit de săptămână sau în zile de sărbătoare), în scop de odihnă, recreere, lărgirea cunoştinţelor, refacerea stării de sănătate (cu excepţia situaţiilor când această deplasare implică cazarea la prieteni, rude ^ sau în propria casă de vacanţă). în acest sens include şi t. staţionar (de sejur), cu cazare pe toată durata deplasării într-o singură unitate, ca şi t. balnear (profilat pe utilizarea unor factori de cură, ex. ape minerale, nămoluri curative, mofete). în ultimii ani t. s-a diversificat şi a luat o mare amploare în toată lumea. Ca forme deosebite de t. se remarcă, t. de croazieră (care a dus la revigorarea economică a multor state insulare, ex. din Marea Caraibilor), t. cultural (care are ca obiectiv principal vizitarea de muzee, monumente arhitectonice, situri arheologice etc.), t. rural (cu cazare în gospodării ţărăneşti, implicând adesea şi consumul de preparate tradiţionale specifice, de produse agricole obţinute în gospodăria respectivă, participări la diverse manifestări folclorice şi la activităţile rurale curente), t. de aventură (incluzând trasee montane dificile, coborârea cu bărci pneumatice sau caiace pe ape vijelioase, căţărări etc.), ecoturism (cu elemente de ocrotire a naturii), speoturism (trasee, cu echipament special, în peşteri), la amploare şi turismul ecvestru (adesea în asociaţie cu cel rural) şi cicloturismul (în unele regiuni turistice existând trasee speciale pentru biciclete). 2. (ECON.) Latură a sectorului terţiar al economiei, având ca scop activitatea de organizare şi desfăşurare a călătoriilor de agrement, de recreere sau a deplasărilor de persoane la diferite congrese şi reuniuni; include toate activităţile necesare nevoilor de consum şi servicii ale turiştilor. TURIST, -Ă (< fr. {i}) s. m. şi f. Persoană care practică turismul (1). TURIŢĂ (< ser.) s. f. Plantă erbacee anuală din familia rubiaceelor, cu tulpina în patru muchii, agăţătoare, acoperită cu peri rigizi, cu frunze în verticile, cu flori albe sau verzi şi cu fructe acoperite cu peri rigizi uncinaţi, care se agaţă de haine, de lâna oilor etc. (Galium apari ne)] scai-mărunt. -0-T. mare = numele a două specii de plante erbacee perene din familia rozaceelor; a) plantă foarte păroasă, cu frunze imparipenate, cu foliole dinţate şi cu flori galbene-aurii dispuse în raceme spiciforme (Agrimonia eupatoria); b) plantă cu frunze imparipenate, dispuse în rozetă bazală şi cu flori galbene, câte două, trei în corimb terminal (Aremonia agrimonioides). Au proprietăţi antivirale, anticongestive, antireumatice etc. TURKANA, lac salmastru, de origine tectonică, în E Africii (Kenya şi Ethiopia), la 375 m alt.; 6,4 mii km2. Lungime: 248 krn^ lăţime: 16-32 km. Ad. max.: 73 m. In el se varsă mai multe râuri, dintre care râul Omo care formează o întinsă deltă. Lipsit de scurgere. Pescuit. Descoperit în 1897 de Teleki şi von Hohnel. Până în 1980 s-a numit Rudolf. în apropiere s-au găsit urme ale unora din cei mai vechi hominizi. TURKESTAN (TURCHISTAN) („Ţara turcilor"), reg. istorică din Asia Centrală. Partea de V (T. rusesc) cucerită de Rusia în sec. 19, a fost divizată în 1924 în rep. sovietice Turkmenistan, Uzbekistan, Tadjikistan, Kîrgîzstan şi în S Kazahstanului, devenite independente după destrămarea U.R.S.S. Partea de E (T. chinez) este parte integrantă a Chinei (în mare parte corespunde cu Xinjiang Uigur). Un alt sector al T. formează astăzi o reg. din NE Afghanistanului (T. afghan). TURKMfEN, -Ă s. m. şi f„ adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Popor musulman care s-a format şi care locuieşte în Turkmenistan; (şi la sg.) persoană care face parte din populaţia de bază a Turkmenistanului sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparţine Turkmenistanuluii sau turkmeni-ior, privitor la Turkmenistan sau la turkmeni. ♦ (Substantivat, f.) Limbă din familia altaică, ramura turcică vorbită în Turkmenistan; are peste 4,5 mii. de vorbitori. TURKMENISTAN (TURKMENISTAN), stat în Asia Centrală, cu ieşire la M. Caspică; 488 100 km2; 5 770 000 loc. (2006). Limba oficială: turkmena. Religia: islamică (majoritatea sunniţi) 89%, creştină (ortodocşi) 9%, alte credinţe şi atei 2%. Capitala: Aşhabad/Ashgabat Oraşe pr.: Turk-menabat/Ciardjou, Daşoguz/Dashovuz, TURKMENISTAN 25 55* 80° S59 40° -C&leken f -CkSP\CK- Oaşoguz<*J^ (Oa§hovuz,Taşauz)\ DEŞERTUL GARAGUM/ KARAKUM Balkanabat 0{Nebitdag) o Kum-Dag Kizyl-Arvat ° TURKMENISTAN f***-1 . « ^ ASHGABftD (AŞHABAD) '//- 0/0^ (, Tedjen - 0 80 100 150 200 250 km ' -M-r^drd 40® 558 60° 85° Mary, Balkanabat (Nebitdag). Este împărţit în 5 prov. (velayat) şi un oraş (capitala) cu statut similar. Situat în SV Asiei Centrale ex-sovietice, T. are ca elemente definitorii ale cadrului natural M. Caspică, deşertul Karakum/Garagum şi m-ţii Kopet Dag. M. Caspică scaldă partea de V a ţării şi are un ţărm cu golfuri (Kara-Bogaz ş.a.) şi peninsule (Celeken) însumând 1 768 km. Deşertul Karakum (80% din supr. T.) este o uriaşă reg. joasă de câmpie aridă (alt. în jurul a 200 m, alt. min - 81 m, Depr. Akchanaya) în care sectoarele mai accidentate, cu dune (barcane) alternează cu cele relativ netede, argiloase (takîre); sărăturile apar în ariile mai coborâte. M-ţii Kopet Dag, în lungul cărora se înscrie o mare parte a graniţei cu Iranul, sunt alcătuiţi din trei lanţuri paralele (alt. max. 2 942 m), la poalele cărora se dezvoltă o zonă piemontană, pr. zonă locuită a ţării. Alte reg. naturale înalte, mai puţin extinse, sunt m-ţii Balhanul Mare (alt. max. 1 860 m) şi Balhanul Mic (alt. max. 1 777 m) dominând partea sudică a litoralului M. Caspice, m-ţii scunzi Karabil (alt. max. 980 m) din extremitatea de SE şi m-ţii Kugitangtau (alt. max. din ţară, Aiyrbaba, 3 139 m) în E, pe graniţa cu Uzbekistan. Clima temperat-conti-nentală (cu excepţia părţii de SV, drenată de râul Atrek, cu un climat subtropical uscat) prezintă caractere pronunţate de ariditate, cea mai mare parte a terit. primind mai puţin de 150 mm/an; doar în reg. montană sudică precipitaţiile trec de 300/an. Apele sunt puţine, între acestea Amu-Daria formează în parte graniţa răsăriteană spre Uzbekistan şi este sursa pr. a debitului canalului Karakum (c. 1 300 km, cel mai mare canal de irigaţii realizat în timpurile moderne); acest canal intersectează deltele interioare ale râurilor Murgab şi Tedjen, cu izv. în m-ţii din Afghani-stan. Realizarea acestui canal, în anii puterii sovietice, a „trezit" la viaţă vaste întinderi aride din T., dar a provocat şi o adevărată catastrofă ecologică, prin diminuarea drastică a volumului L. Arai. în V, râul Atrek se varsă în M. Caspică. Vegetaţia ierboasă xerofilă şi discontinuă cu pâlcuri de saxaul şi cătină este specifică celei mai mari părţi a spaţiului turkmen; doar în m-ţii din S apar pâlcuri de păduri (8,8% din supr. T.) alcătuite din ienuperi arborescenţi, specii locale de arţar, ulm, fistic şi păliur, iar în lunci zăvoaie numite tugai. Fauna specifică cuprinde arharul (oaia sălbatică), gazela cu guşă, kulan (măgar sălbatic), râsul de deşert, pisica de barcană, ariciul urechiat, iepurele tolai, gaiţa de saxaul, şopârla de nisip şi numeroase păsări migratoare. în reg. Repetek din S deşertului Karakum se află o rezervaţie a biosferei. Economia T. este dependentă de valorificarea însemnatelor rezerve de hidrocarburi, proces în care sunt implicate în ultimul deceniu şi marile companii transnaţionale. Identificate în zona M. Caspice (rezerve de petrol de c. 6,5 225 TURKMENISTAN miliarde t) şi în deşertul Karakum (rezerve de gaze naturale de 1 430 miliarde m3, locul 5 pe Glob) hidrocarburile sunt destinate în mare parte exportului. Producţia (2004) este de 10,9 mii. t petrol şi 58,6 miliarde m3 gaze naturale. în afara hidrocarburilor se valorifică sulful, bentonita, magnezitul, gipsul, mirabi-litul, sarea gemă şi fosforitele, precum şi sărurile de brom, iod şi natriu dizolvate în apele G. Kara Bogaz. Se obţin: energie electrică, produse petroliere, acid sulfuric şi azotic, amoniac, îngrăşăminte azotoase şi fosfatice, ciment hidraulic, fire de bumbac şi lână, ţesături de bumbac, lână şi mătase naturală, lapte, brânzeturi, unt, carne, bere şi vin, piei tăbăcite ş.a. Agricultura este specializată în cultura bumbacului şi creşterea ovinelor (karakul şi şarja). Terenurile cultivate (sunt irigate 1,75 mii. ha, 2003) ocupă 3,8% din terit. şi sunt concentrate în partea sudică piemontană. Se cultivă: cereale (grâu, porumb, orz, orez), bumbac, sfeclă de zahăr, cartofi, pepeni verzi, susan, tutun, legume (tomate, varză, ceapă, mazăre ş.a.), fructe (mere, prune, caise, piersici), citrice şi viţă de vie. Se cresc ovine (14,2 mii. capete, 2005), caprine, bovine, cabaline (inclusiv o rasă proprie, akhal-teke) şi asini, cămile. Pescuitul are o importanţă locală, apicultura rămâne o activitate tradiţională, în schimb sericicultura este foarte dezvoltată (4,5 mii t mătase naturală, 2005, locul 4 pe Glob). Infrastructura căilor de comunicaţii cuprinde 2 440 km c.f. (cu ecartament larg), 24 000 km căi rutiere (82% modernizaţi), 1 300 km căi navigabile interne (Amu-Daria, canalul Karakum), iar pr. port la M. Caspică este Turkmenbaşi. O importanţă deosebită o au conductele magistrale (6 441 km gazoducte şi 1 361 km oleoducte). Există 24 aeroporturi modernizate, cel al Capitalei putând opera orice aeronavă. Prin construirea c.f. Tedjen-Mashhad (Iran) s-a finalizat varianta feroviară a celebrului „Drum al mătăsii". Turismul este slab dezvoltat, deşi potenţialul, mai ales cel cultural-istoric, este remarcabil. Pr. zone şi obiective: Capitala, Aşhabad, complet reconstruită după cutremurul din 1948 (grădină botanică, numeroase muzee, clădiri monumentale); un obiectiv deosebit îl reprezintă vestigiile vechiului oraş Merv (azi Mary), cel mai bine păstrat dintre oraşele-oază aflate în Asia Centrală pe celebrul „Drum al mătăsii" (Parcul istoric şi cultural de stat este inclus, din 1994, în Patrimoniul cultural universal). Săpăturile arheologice au dezvelit aici ruinele Erk-Kala (sec. 6 î.Hr.) şi mausoleul sultanului Sanjar (sec. 12) supranumit „Alexandru Macedon al Khorasan-ului". Sunt incluse în Patrimoniul cultural universal şi vestigiile înfloritorului oraş medieval Kunya-Urgench, capitală a Horezm-ului şi al doilea oraş al Asiei Centrale, după Buhara şi situl arheologic de la Nisa, una dintre cele mai vechi aşezări ale părţilor. Moneda: 1 T.-Manat = 100 Tenge. Export (2003): gaze naturale (49,7%), produse petrochimice (18,3%), petrol brut, bumbac. Pr. parteneri (2006): Ucraina (48%), Iran (17%), Azerbaijan (5,3%). Import (2003): maşini şi echipament (45,9%), produse de bază fabricate (19,9%), produse chimice (11,1%), produse alimentare (5,3%). Pr. parteneri (2006): Emiratele Arabe Unite (15,5%), Turcia (11,1%), Rusia (9%), Ucraina (9%), Germania (7,8%), Iran (7,6%), China (6,4%), S.U.A. (4,5%). - Istoric. Populat de triburi nomade de origine iraniană (şaka, sogdieni, choresmi, părţi), inclus în Imp. Persan (sec. 6-4 Î.Hr.), cucerit de Alexandru cel Mare, parte a regatelor seleucid, apoi greco-bactrian (sec. 3-2 î.Hr.), T. este stăpânit de kuşani, heftaliţi, fiind împărţit, la jumătatea sec. 6 d.Hr., între Imp. Sasanid şi statul turcilor occidentali. La începutul sec. 8, după cucerirea arabă, se răspândeşte islamul, gene-ralizându-se în sec. 9-10, când statul Samanizilor, desprins din Califatul Arab, controlează întreaga reg. Turk-menii provin din triburile nomade ale turcilor oguzi, stabilite în sec. 10-11 în Asia Centrală, şi se afirmă ca o etnie distinctă în istorie din sec. 15. T. este inclus, în sec. 13, în Imp. Mongol al lui Genghis-Han (1219/1220), apoi devine, după 1360, centrul Imp. constituit de celălalt mare cuceritor mongol, Tamerlan. După 1500, T. face parte, pentru un sec., din Hanatul uzbec al Şaibanizilor, apoi este dominat, în sec. 16—17, de hanatele uzbece Hiva şi Buhara, partea de S trecând sub stăpânirea Persiei. între 1869 şi 1885, T. este anexat de Rusia, fiind cunoscut sub numele de Regiunea Transcaspică a Turkestanului rus. După preluarea puterii în Asia Centrală de către bolşevici, în 1917, la 30 apr. 1918 este proclamată R.S.S.A. Turkestan, ca parte a R.S.F.S. Ruse. Forţe naţionaliste, sprijinite de trupe britanice, cuceresc oraşul Aşhabad în iul. 1918, dar Armata Roşie îi reocupă în 1920. La 27 oct. 1924 este proclamată R.S.S. Turkmenă - republică unională în cadrul U.R.S.S. în condiţiile afirmării sentimentelor naţionale în republicile Asiei Centrale, în mai 1990, limba turkmenă este declarată limbă de stat. După adoptarea, la 22 aug. 1990, a declaraţiei de suveranitate, 94,1% din electoratul votant în referendumul naţional din 26 oct. 1991 se pronunţă în favoarea unui T. independent şi suveran. La 27 oct. 1991, Sovietul Suprem din Aşhabad adoptă declaraţia de independenţă şi noua denumire a statului - Republica Turkmenistan. La 21 dec. 1991, T. semnează acordul de la Alma Ata, de constituire a C.S.I. Relaţii externe preferenţiale sunt dezvoltate cu Iranul şi Turcia (de care T. este legat lingvistic şi cultural). Dintre toate fostele republici ale U.R.S.S., T. frapează cel mai mult prin regimul autoritar, reintroducerea sistemului partidului unic în Constituţia din 1992 şi cultul exacerbat al preşedintelui Saparmurad Niazov, care conduce cu mână de fier ţara din DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE - Provincie/ j Oraş* Suprafaţa (km2) Populaţia (mii loc., 2002) Centrul ad-tiv \ Ahal 97 100 (1) 794,6 Aşhabad/ Ashgabat Aşhabad/ Ashgabat*(1) IllilSl! 733,1 HHHi Baikan 138 600 481,3 Balkanabat (Nebitdag) Daşoguz/ Dashovuz 72 700 1 203,1 Daşoguz Lebap 93 200 1 169,1 Turkmenabat (Ciardjou) Marv (Mary) 86 400 1 291,8 Marv (Mary) Notă: (1) suprafaţa capitalei ţării este inclusă în cea a provinciei Ahal TURKS Şl CAICOS 226 1990. Membru al O.N.U. (2 mart. 1992). Noua monedă naţională -manatul - introdusă la 1 nov. 1993, reproduce pe bancnote portretul şefului statului, al cărui mandat a fost prelungit, la 1 ian. 1994, printr-un referendum (99,99% din voturi), până în anul 2002. La 28 dec. 1999, Parlamentul îl proclamă pe S. Niazov preşedinte pe viaţă al T., numele său fiind însoţit de acum înainte de apelativul Turkmenbashi („Părintele T.“). în 1999, preşedintele Niazov a lansat un program naţional de dezvoltare a T., care prevede crearea unei societăţi democratice până în 2010, după care se va trece la un sistem pluralist şi la o presă liberă, neîngrădită. în cadrul unui program de „turkmenizare“ a denumirilor geografice, al doilea oraş al ţării, Ciardjou, îşi schimbă, în^ 1999, numele în Turkmenabad. în alegerile parlamentare din 12 dec. 1999, alegătorii au putut opta între mai mulţi candidaţi propuşi de partidul unic sau de organizaţiile obşteşti. în apr. 2002 muzica şi dansurile de factură europeană sunt interzise, iar Teatrul de Operă şi Balet din capitală este desfiinţat. O politică restrictivă şi faţă de carte, toate bibliotecile publice, cu excepţia celor universitare, fiind desfiinţate. In 2006 a încetat din viaţă, fiind urmat la conducere de Gurbanguly Berdimu-hammedov, care şi-a propus să înceapă un program de deschidere faţă de viaţa culturală. Republică prezidenţială. TURKS Şl CAICOS, arh. în V Oc. Atlantic, la SE de arh. Bahamas, formând posesiunea britanică cu acelaşi nume, alcătuit din două Turku. Catedrala turlă (biserica mănăstirii Dragomirna) grupuri insulare extinse la c. 145 km N de ins. Hispaniola; 497 km2. Cuprinde opt ins. mari şi numeroase insuliţe şi recifi. Grupul Turks, care este separat de Caicos printr-o str. adâncă, cu o lăţime de 35 km, include ins. Grand Turk (10 km lungime şi 2,4 km lăţime) şi Salt Cay, iar grupul Caicos cuprinde ins. North Caicos, East Caicos, South Caicos, West Caicos, Grand (Middle Caicos - 40 km lungime şi 19 km lăţime) şi Providenciales (adesea numită şi Blue Hills). Centrul ad-tiv: Grand Turk (Cockburn Town). Din tot arh., doar şase ins. sunt locuite. Climă tropical-oceanică. Pescuit de bureţi. Fructe tropicale. Descoperit de J. Ponce de Leon în 1512, arh. nelocuit până la sosirea primilor colonişti englezi (1768), devine posesiune britanică în 1799, dependentă până în 1959 de Jamaica. Fac parte din Federaţia Indiilor de Vest (1959-1962) devenind apoi colonie separată. TURKU (în suedeză ÂBO), oraş în SV Finlandei, situat la gura de vărsare a râului Aura în G. Botnic al M. Baltice, la 161 km NV de Helsinki; 175,3 mii loc. (2006), al doilea oraş al ţării, ca mărime, după capitală. Port. Aeroport. Nod feroviar. Constr. navale şi de aparataj electrotehnic. Ind. metalurgică, de prelucr. a petrolului, a lemnului şi a tutunului, chimico-farmaceutică, a mat. de constr. (ciment), hârtiei, textilă, a confecţiilor, ceramicii şi alim. La T. a funcţionat o universitate din 1640, transferată la Helsinki în 1828; în prezent are o universitate cu predare în limba suedeză (din 1918) şi alta cu limba de predare în finlandeză (1920). Galerie de artă. Muzeu de istorie naturală. Bibliotecă municipală. Teatru suedez (1838). Catedrală gotică (1286-1292, modificată în 1460); castel (1280-1318, azi muzeu); biserică ortodoxă (1846). La origine un mic centru comercial finalndez, situat mai la N şi care a fost transferat, la începutul sec. 13, pe actualul amplasament. Cucerit de suedezi (la mijlo- cul sec. 13); sediul unui arhiepiscopat catolic şi al unui important centru ad-tiv. A dobândit, în 1525, statut de oraş. Capitala Marelui Ducat al Finlandei (1809-1812/1819 în cadrul Imp. Rus. A suferit mari distrugeri în incendiul din 1827, după care s-a refăcut. TURLĂ (< ngr.) s. f. 1. Element arhitectonic de forma unui cilindru sau a unei prisme poligonale, de înălţime relativ mare, care face parte din sistemul de coronament al unei biserici, înălţându-se deasupra acoperişului. 2. (IND. EXTR.) Instalaţie de suprafaţă montată deasupra găurii de sondă, cu scopul de a susţine garnitura de prăjini de foraj în timpul avansării sapei în teren, de a permite executarea manevrei de extragere şi de introducere în gaura de sondă a garniturii de foraj, a coloanei de burlane sau a coloanei de extracţie etc. în funcţie de perioada în care se utilizează, t. poate fi de foraj sau de producţie. TURMAUNĂ (< fr. {») s. f. Borosiiicat natural hidratat de sodiu, calciu, magneziu şi aluminiu, cristalizat în sistemul romboedric. Apare în cristale prismatice sau aciculare, de culoare roz, neagră, verde, roşie, albastră, mai rar incolore, cu luciul sticlos şi cu duritatea mare. Varietăţile frumos colorate sunt pietre semipreţioase. Se utilizează în industria optică, radiotehnică ş.a. TURMĂ (lat. turma) s.f. Mulţime de animale de acelaşi fel (oi sau alte animale domestice) care trăiesc şi se hrănesc în acelaşi loc. TURMENTA (< fr.) vb. I 1. Refl. A se îmbăta. 2. Tranz. A ameţi, a zăpăci. TURN1 (< germ.) s. n. 1. Construcţie prismatică sau cilindrică de înălţime mare în raport cu baza sa. T. constituia un element important al fortificaţiilor şi al ansamblurilor ecleziastice (clopotniţă). Astăzi construcţiile t. sunt utilizate în cadrul obiectivelor industriale şi la complexele de locuit. Turn de fildeş, expresie prin care se arată izolarea de viaţă, de realităţile înconjurătoare a unui scriitor, artist etc. ♦ T.-lanternă = t. de mici dimensiuni, prevăzut cu ferestre, aşezat deasupra unei cupole sau deasupra încăperii unei scări ca luminator. 2. (TEHN.) T. de răcire = construcţie din lemn, beton armat etc., în interiorul căreia se realizează răcirea cu aer, până la o temperatură apropiată de cea atmosferică, a apei care circulă într-o instalatie industrială. 3. (IND. EXTR.) T. de 227 TURNU MĂGURELE extracţie = construcţie minieră de suprafaţă, situată deasupra gurii unui puţ de mină, în cadrul căreia se află dispozitivele de ghidare (uneori şi cele de antrenare) a cablurilor cu care se realizează manevra vaselor de transport din puţ, precum şi platformele de încărcare şi descărcare (la suprafaţă) a acestora. T. de săpare = instalaţie provizorie de suprafaţă, montată în vederea săpării unui puţ de mină, prevăzută cu dispozitivele necesare de antrenare şi de ghidare a cablurilor care fac legătura între troliul de manevră şi instalaţiile mobile din interiorul puţului. TURN2 (după fr. tour) s. n. Tură2. TURNA1 (lat. tornare „a răsuci, a învârti") vb. I tranz. I. 1. A vărsa un lichid sau un fluid în sau peste ceva. ♦ Intranz. impers. A ploua torenţial. 2. (METAL.) A executa o piesă prin solidificarea metalului topit introdus în cavităţile unei forme anume executate. ♦ (ARTE PL.) A realiza în metal forma definitivă a unei sculpturi după un mulaj în gips. II. 1. (Fam.) A redacta, a compune ceva în grabă. + A spune ceva, verbal sau în scris, pentru a induce pe cineva în eroare. 2. (Fam.) A pârî, a denunţa pe cineva. TURNA2 (< fr.) vb. I tranz. (CINEMÂT.) A înregistra pe o peliculă diferite scene care vor compune un film. TURNARE (< turna') s. f. Acţiunea de a turna1. <0- T. literelor = introducere a aliajului tipografic topit în matriţe cu negativul florii literelor tipografice. TURNAT (< turna') s. n. Faptul de a turna. V (METAL.) Maşină de t = maşină de lucru pentru turnarea mecanizată, în forme, a metalelor sau a aliajelor topite. TURNANT, -Ă (< fr.) adj. Care se învârteşte în jurul unui ax central; rotitor (ex. uşă t.). TURNĂTOR, -OARE (< turna1) s. m. şi f. 1. Muncitor calificat din ind. metalurgică, specializat în turnarea metalelor sau a aliajelor. 2. Denunţător, delator. TURNĂTORIE (< turnător) s. f. 1. Ramură a metalurgiei care fabrică piesele metalice prin turnare. 2. Atelier în care se execută fabricarea pieselor prin turnarea în forme a metalelor sau a aliajelor topite. *0 T. de litere = atelier în care se execută •iterele metalice pentru tipografie prin turnare în matriţe. 3. (Fam.) Delaţiune. TURNER [te:ner], Henry Hubert (1892-1971), medic american. Studii de endocrinologie şi patologie a metabolismului, a Sindromul T. = anomalie cromozomică reprezentată prin prezenţa unui singur cromozom X la femei. Se caracterizează prin fenotip feminin, nanism, infantilism genital, dezechilibre hormonale, malformaţii interne sau externe, sterilitate. TURNER [tş:ne], Joseph Mallord William (1775-1851), pictor englez. Preocuparea pentru efectele de lumină şi atmosferă, pe care o vădeşte în acuarelele sale, îl situează printre precursorii impresioniştilor („Răsărit de soare în ceaţă", „Ploaie", „Soare", „Incendiu la Parlament", „Sfârşitul vasului Temerarul"). TURNER [te-.ner], Tina (pe numele adevărat An na Mae Bullock), (n. 1938), cântăreaţă de soul americană. Carieră lungă (supranumită „Bunica muzicii soul"), voce plină de forţă şi temperament („What’s Love Got To Do With lt?“, „What Ever You Want"). TURNESCU, Nicolae (1819-1890, n. Bucureşti), chirurg român. Prof. univ. la Bucureşti. A introdus în ţara noastră metodele chirurgiei moderne, antisepsia. TURNESOL (< fr.) s. n. Substanţă colorantă extrasă din unele specii de licheni, folosită ca indicator în chimia analitică. TURNEU (< fr.) s. n. 1. Deplasare, după un itinerar stabilit, a unui artist sau a unui colectiv artistic pentru un număr de spectacole. 2. Deplasare a unui sportiv sau a unei echipe sportive, pentru a susţine o serie de competiţii. TURNIR (< germ.) s. n. (în Ev. Med. în V Europei) Competiţie organizată în cadrul unor serbări în care cavalerii se întreceau în mânuirea armelor. TURNOVER [tş:nouv9](< engl.) s. n. (BIOCHIM.) Valoare care exprimă viteza de acţiune a unei enzime; reprezintă numărul de molecule de substrat transformate în produs de reacţie, pe minut, de către o moleculă de enzimă. TURNU v. Turnu Măgurele. TURNU MĂGURELE, municipiu în jud. Teleorman, situat pe stg. Dunării, în aval de confl. cu râul Olt, la graniţa cu Bulgaria; 29 420 loc. (2008). Port fluvial şi punct de vamă (din 1860). Staţie finală de c.f. (inaugurată la 12 sept. 1887). Nod rutier. Expl. de balast. Centrală electrică şi de termoficare. Constr. de utilaje. Combinat pentru producerea de îngrăşăminte chimice fosfatice şi azotoase, de acid sulfuric ş.a. Ind. de mobilă, tricotaje, prefabricate din beton, de produse alim. Muzeu de istorie şi artă plastică. în arealul oraşului a fost descoperit un tezaur de aur, datând din Epoca târzie a bronzului, alcătuit din trei brăţări, mai multe inele şi un colier din paiete inelare. Pe terit. de azi al municipiului T.M. se presupune că a existat cetatea romano-bizantină Turris, cu un turn circular de apărare, datând din sec. 2-6 şi menţionată, în sec. 6, într-una din scrierile istoricului bizantin Procopius din Cezareea. Pe ruinele cetăţii Turris (abandonată în sec. 6), domnul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân, a construit, în anii 1386-1393, o cetate medievală (de fapt un castel fortificat) pe care a numit-o Turnu sau Nicopolul Mic. Cucerită de turci în 1394, cetatea a fost recucerită de Mircea cel Bătrân în 1395. Aşezarea T.M. a fost ocupată de turci în 1417 şi stăpânită până în 1829 (din 1545 a devenit centrul raialei turceşti Turnu). După Pacea de la Adrianopol (1829), localit. a fost retrocedată de către TURNURĂ 228 turci Ţării Româneşti, devenind oraş la 27 febr. 1836 şi un însemnat punct de vamă (în 1860). Declarat municipiu la 17 febr. 1968. Monumente: ruinele cetăţii lui Mircea cel Bătrân (sec. 14); bisericile Sf. Vineri (1862) şi Sf. Haralambie (1905); clădirile Prefecturii (1880), Căpităniei portului (1880), Băncii de stat (1891), Gării feroviare (1893), Tribunalului (1904) ş.a. Turnul de apă (1915). Statuia Dorobanţului, realizată în bronz de scuptorul italian Rafaello Romanelli, dezvelită în 1907. TURNURĂ (< fr.) s. f. 1. Schimbare (neaşteptată) intervenită în desfăşurarea unor evenimente; întorsătură. 2. înfăţişare, aspect (exterior) sub care se prezintă lucrurile, faptele. ♦ Fel în care sunt aşezate cuvintele într-o frază. TURNU ROŞU 1. Com. în jud. Sibiu, în SV depr. Făgăraş, pe stg. Oltului, în zona,de intrare a acestuia în defileu; 2 661 loc. (2008). Staţie de c.f. (în satul T.R.). Hidrocentrală (70 MW) intrată în funcţiune în 1982. Expl. de calcar. Centru de prelucr. a pieilor (cojoace, pieptare ş.a.), în satul Sebeşu de Jos. Până la 1 ian. 1965, satul şi com. T.R. s-au numit Porceşti. în satul T.R., menţionat documentar în 1364, se află biserica Sf. Nicolae (1653) a fostei mănăstiri Porceşti, ctitorie a lui Matei Basarab, iar în satul Sebeşu de Jos, biserica Adormirea Maicii Domnului (1828-1830). Rezervaţia paleontologică (60 ha) „Calcarele eocene de la Porceşti", bogate în fosile de vârstă eocenă (foraminifere, corali, echino-derme, gasteropode, reptile, peşti, între care şi o formă de rechin uriaş - Carcharodori) ş.a. 2. Cetatea ~ v. Tălmaciu. TURNU ROŞU-COZIA, defileu (17 km lungime) situat pe cursul mijlociu al Oltului, în zona Carpaţilor Meridionali, între m-ţii Făgăraş la E şi m-ţii Lotrului la V, la 400 m alt. Străbătut de o şosea modernizată şi o linie de c.f. care asigură legăturile între Transilvania şi Oltenia. începând turta-vacii din amonte de confluenţa cu Lotrişor şi până la ieşirea Oltului din defileu, ambii versanţi sunt incluşi în Parcul Naţional Cozia. TURNU RUIENI, com. în jud. Caraş-Severin, situată în NE culoarului Timiş-Cerna, la poalele de NV ale masivului Muntele Mic, pe valea râului Sebeş (afl. al Timişului); 3 603 loc. (2008). Expl. de azbest (în satul Borlova). Pomicultură. Centru de prelucr. artistică a lemnului, de ţesături şi cusături populare (Borlova). Satul T.R. este atestat documentar în 1467. în satul Zerveşti se află o poiană cu narcise, declarată rezervaţie botanică (40 ha). Aici are loc anual (în luna mai) manifestarea folclorică „Sărbătoarea narciselor". TURNU SEVERIN v. Drobeta-Turnu Severin. TURONIAN (< fr. cf. numele propriu Turones, vechiul nume galic al oraşului francez Tour), etaj (vârstă) al Cretacicului, caracterizat prin amoniţi, belemniţi, lamelibranhiate, gasteropode, echinide etc. TUROW [tureu], Scott (n. 1949), scriitor american. Romane de mare succes în care critică corupţia sistemului judiciar american („Presupus nevinovat", „Povara încercării", „Admiterea culpei"). TURPAN v. Turfan. TURPITUDINE (< lat., fr.) s. f. (Livr.) Faptă ruşinoasă; mârşăvie. TURRIS, centru fortificat şi aşezare romană (sec. 2-6) pe malul stg. al Dunării identificat ipotetic cu Turnu Măgurele. TURTĂ (lat. *turta = torta [panis] „pâine rotundă") s. f. 1. Un fel de pâine rotundă şi turtită, făcută din mălai sau din aluat nedospit. 2. T. dulce = prăjitură făcută din făină, ouă, miere, mirodenii şi glasată cu un sirop de zahăr. în trecut, mai ales în ţările din Europa Centrală, figurine de t.d., uneori foarte complicate, se vindeau în târguri şi iarmaroace cu prilejul diferitelor sărbători. 3. T. furajeră = produs rezultat, după extragerea uleiului, din unele plante oleaginoase. Fiind bogată în substanţe proteice, se utilizează ca hrană pentru animale. 4. Numele a două specii de plante erbacee din genul Carlina, familia asteracee, cu tulpina foarte scurtă sau lipsă, antodiul solitar fiind înconjurat de rozeta de frunze penat-lobate sau penat-sectate, spinoase. Antodii mari, înconjurate de foliole involucrale extinse, de un alb lucios. Se întâlnesc în păşuni, adesea pe soluri scheletice sau pietroase, stâncării înierbate. C. acaulis este larg răspândită în păşunile de munte; antodiile ating 6-10 cm în diametru, iar frunzele sunt glabre sau slab păroase pe spate. C. utzka, cu antodii mari, uneori până la 15 cm, şi frunze pe dos alb sau cenuşiu păroase, este o specie submediteraneană întâlnită îndeosebi în SV ţării şi în Dobrogea, în reg. de deal, podiş şi m-ţi scunzi. Numite şi papavă sau ciurul zânelor. ^ Turta-vacii = ciupercă comestibilă din familia poliporaceelor, cu pălărie convexă, galben-roşcată sau brună (Boletus luteus). Creşte în pădurile de pin; are valoare alimentară ridicată. TURTj (< turtă) vb. IV 1. Tranz. şi refl. A (se) lăţi (luând forma unei turte) prin apăsare, lovire etc. + Tranz. A strivi cu o lovitură (şi a omorî). 2. Tranz. Fig. A distruge, a nimici. 3. Refl. Fig. A-şi pierde forţele, a se blegi. ♦ A se îmbăta foarte tare. TURTUREA (lat. turturella) s. f. Pasăre călătoare, din fam. columbide mai mică decât porumbelul (c. 27 cm lungime), cenuşiu-roşcată pe spate, coada neagră cu o ciungă terminală albă şi cu pete negre tivite cu alb pe laturile gâtului (Streptopelia turtur). Răspândită în păduri rare şi în locuri cu tufişuri sau pâlcuri de arbori. TURTURICĂ (< turturea) s. f. Turturea. TURŢ, com. în jud. Satu Mare, situată în zona de contact a C. Someşului cu m-ţii Oaş, pe cursul superior al râului Turţ; 7 561 loc. (2008). Expl. de min. complexe cu conţinut de pirită, plumb, zinc, argint, cupru. Fabrică de preparare a minereurilor. Producţie de rachiuri. Centru de prelucr. primară a fructelor. Pomicultură. Izvoare minerale feruginoase, sulfatate, alcaline (în satul Turţ-Băi) indicate în tratarea afecţiunilor reumatismale. în satul Turţ, atestat documentar în 1378, se află biserica Sfinţii Arhangheli Mihail si Gavriil (1836). TURUj (onomat.) vb. IV intranz. 1. A vorbi mult şi repede (spunând lucruri fără importanţă). 2. A face un zgomot puternic; a hurui. TURUIALĂ (< turui) s. f. Faptul de a se turui; debit verbal mare. TURULUNG, com. în jud. Satu Mare, situată în C. Someşului, pe cursul inf. al râului Tur, în zona de confl. cu râurile Turţ şi Eger; 3 847 loc. (2008). Expl. de argilă. Pomicultură. în satul T., atestat documentar în 1216, se află un castel (sec. 13, cu 229 TUTANKHAMON unele transformări din 1848), o biserică romano-catolică (sec. 18) şi o biserică reformată (sec. 18). TUS- Element de compunere cu sensul de „toţi", „împreună", „laolaltă", care, ataşat pe lângă unele numerale cardinale („trei“, „patru"), serveşte la formarea numeralelor colective. TUSCARORA, denumirea japoneză a fosei oceanice Groapa Japoniei. V. Japonia (3). TUSE (lat. tussis) s. f. Simptom care constă dintr-o inspiraţie scurtă, urmată de o expiraţie bruscă şi zgomotoasă, reflexă sau voluntară. Apare în diferite boli ale aparatului respirator (bronşită), în boli cardiace, digestive sau în urma inhalării unor gaze sau pulberi iritante. Poate fi t. umedă urmată de expectoraţie (mecanism de eliminare a secreţiilor din căile respiratorii) sin t. grasă. T. uscată în care nu există expectoraţie. T. convulsivă v. convulsiv. TUSHINGHAM [tajirjem], Rita (n. 1942), actriţă britanică. A întruchipat pe ecran tipul antieroinei sensibile, vulnerabile, greu adaptabilă la lumea ce o înconjoară („Gustul mierii", „Şpilul şi cum să-l obţii", „Capcana", „Garsoniera", „Factorul uman", „Menajera", „Căsătorie pe hârtie", „Dejun în deşert"). TUSLAMA (< tc.) s. f. Mâncare preparată din burtă şi din picioare de vacă. TUSOR (< fr.) s. n. Mătase produsă de larvele unor fluturi (originari din Japonia, China şi India), folosită pentru confecţionarea umbrelelor, a paraşutelor etc., datorită rezistenţei şi elasticităţii deosebite. TUSSAUD [fr. tuso; engl. tu:sou], Mărie (n. Grosholtz), cunoscută ca Madame ~ (1760-1850), sculptoriţă britanică. Fondatoarea (1802) Muzeului figurilor de ceară, cu acelaşi nume, de la Londra. TUSSOCK [tasek](< engl.) subst. Asociaţie vegetală alcătuită preponderent din graminee caracterizate prin tufe mari (uneori de peste 1 m înălţime) formate de frunzele bazale vechi, uscate, din mijlocul cărora se înalţă tulpinile tinere şi frunzele noi; dau un aspect caracteristic peisajului de pampas. Având valoare furajeră foarte redusă, au fost în mare măsură înlocuite cu ierburi originare din Europa. Unele asociaţii asemănătoare se mai întâlnesc local în emisfera sudică (Insula de Sud a Noii Zeelande, ins. Kerguelen). TUŞ (< germ., rus) s. n. 1. Cerneală specială, în general neagră, rezistentă la apă, folosită în lucrări de desen, în litografie, la aplicarea ştampilelor etc. 2. T. de China = compoziţie solidă sau lichidă obţinută din negru de fum, folosită la desen. ♦ Desen realizat cu tuş. TUŞA (< fr.) vb. I tranz. A executa operaţia de tuşare. TUŞARE (< tuşa) s. f. Operaţie de verificare a gradului de netezime a unor suprafeţe metalice cu ajutorul unor unelte speciale sau cu piesa cu care suprafaţa verificată ajunge în contact. & Placă de t. = placă de fontă cu faţa de lucru plană şi netedă, folosită ca unealtă de tuşare. TUŞĂ (< fr.) s. f. 1. Mică piesă metalică pe care este imprimată o literă, o cifră, un semn matematic etc. şi care este fixată la capătul unei pârghii articulate în mecanismul maşinilor de scris, de cules, de calcul etc. 2. (ARTE PL.) Urmă lăsată de pensulă, caracteristică pentru maniera unui artist. 3. Linie care limitează extremităţile laterale ale unui teren de joc. -0- Expr. Aruncare de la tuşă = repunere în joc a mingii ieşite din suprafaţa terenului de joc prin părţile laterale. ♦ Lovitură dată la scrimă. TUŞEU (< fr.) s. n. 1. (MED.) Examinare a unor cavităţi naturale ale corpului prin palpare cu unul sau două degete (ex. t. vaginal). 2. (MUZ.) Modalitate de acţionare, ca intensitate şi colorit, asupra mecanismului pianului. 3. Calitate de fineţe a unui material. TUŞ! (< lat.) vb. IV intranz. A avea un acces (sau accese) de tuse. TUŞIER (< tuşă) s. n. Arbitru situat în afara suprafeţei terenului, care ajută conducerea unui joc sportiv prin sesizarea abaterilor de la regulament şi semnalarea lor arbitrului principal. TUŞI ERĂ (< tuş) s. f. Cutie metalică în care se află un fel de perniţă îmbibată cu tuş, pe care se apasă ştampila pentru a se umezi. TUŞINA (lat. *tonsionare) vb. I tranz. 1. A tunde oile pe sub pântece şi între picioarele dinapoi, pentru a uşura mulsul şi suptul mieilor. 2. A reteza părul, barba sau mustaţa. 3. A tăia aţele sau destrămăturile de la marginile unei ţesături sau ale unei împletituri. 4. A tunde iarba; a reteza ramurile unui copac. TUŞ1NĂTURĂ (< tuşina) s. f. Lână cu firul scurt, de calitate inferioară, provenită din tuşinarea oilor. TUŞNAD 1. Defileul defileu pitoresc pe cursul superior al Oltului, săpat în rocile eruptive ale m-ţilor Harghita, despărţind masa masivă principală a acestora de masivul Ciomatu. Lungime: 10 km. Turism de tranzit. 2. Pas de joasă alt. (650 m) situat în zona defileului omonim, străbătut de o şosea modernizată şi de o linie de c.f. care asigură legăturile feroviare şi rutiere între depr. Braşov şi depr. Ciuc-Giurgeu. 3. Com. în jud. Harghita, situată în S depr. Ciuc, la poalele de SE ale m-ţilor Harghita şi cele de NV ale m-ţilor Bodoc, pe valea Oltului, în amonte de defileul Tuşnad; 2 132 loc. (2008). Staţie (în satul T.) şi haltă de c.f. (în satul Vrabia). Satul J. este atestat documentar în 1421. în satul Tuşnadu Nou se află rezervaţia floristică Valea Mijlocie (4 ha) situată pe pârâul omonim, într-o zonă mlăştinoasă din lunca Oltului. Aici vegetează tufe de mesteacăn (Betula humilis), element eurasiatic boreal aflat la cea mai sudică limită din lume, la adăpostul cărora se dezvoltă curechiul de munte (Ligu-laria sibirica). în raza com. T. se află şi mlaştinile ocrotite Beneş (44 ha), şi Baia de stuf (Nadas furdo - 4 ha), Nyirkert (4 ha) şi Csemo/Vrabia (5 ha). 4. V. Băile Tuşnad. TUTANKHAMON, faraon (1361-1352 î.Hr.), din dinastia 18 în Egiptul antic. Fiul lui Amenhotep IV şi al reginei Nefertiti. A restabilit cultul lui Amon la Teba. Mormântul său a fost descoperit (în 1922) de arheologii britanici H. Carter şi G.E. de Car-narvon. De o bogăţie impresionantă, mormântul lui T. este singurul sepulcru al unui faraon care timp de peste 3 milen. a scăpat neprofanat şi nejefuit. Tutankhamon TUTĂ 230 TUTĂ (< germ.) s. f. 1. Dispozitiv folosit pentru eliberarea găurii de sondă de burlanele de foraj scăpate accidental. 2. Vas din material refractar, utilizat pentru topirea minereurilor în cazul analizei acestora pe cale uscată. TUTELA (< tutelă) vb. I tranz. A avea pe cineva în grijă; a ocroti, a patrona. TUTELAR, -Ă (< fr., lat.) adj. (DR.) Referitor la tutelă. Organ t. = denumire dată unui organ al administraţiei de stat ori al organizaţiilor obşteşti, având în subordine organizaţii în raport cu care exercită atribuţii de organizare, de coordonare şi control. Autoritate t. v. autoritate. TUTŞLĂ (< fr., lat.) s. f. (DR.) Instituţie de protecţie a persoanei şi patrimoniului minorului sub 14 ani şi a cetăţenilor incapabili sau aflaţi în imposibilitate de a lua o decizie. -0-T. internaţională = mod de administrare a unor terit. dependente, care funcţionează în cadrul O.N.U. şi care înlocuieşte sistemul terit. sub mandat. ♦ Fig. Ocrotire, sprijin. TUTMES (THUTMOSIS), numele a patru faraoni egipteni din dinastia 18 (1570-1320 Î.Hr.). Mai importanţi: 1. T.l (1525-1512 î.Hr.), primul mare cuceritor al Regatului Nou. A cucerit Nubia până la a treia cataractă a Nilului si în Asia Mică până la Eufrat. 2. T. lil (1482-1450 î.Hr.), cel mai însemnat faraon al Regatului Nou. A cucerit Siria, a supus oraşele feniciene de pe coasta M. Mediterane şi a obligat Babilonul şi statul hitit să-i plătească tribut. A restaurat numeroase temple la Heliopolis, Memfis şi a mărit templul lui Amon din Karnak. TUTORE, -OARE (< fr., lat.) s. m. şi f. 1. (DR.) Persoană care reprezintă pe minorul sub 14 ani şi pe interzis în actele juridice şi în faţa organelor de jurisdicţie, exercitând, în general, drepturile şi îndeplinind obligaţiile care decurg din tutelă. 2. (HORT.) Suport din lemn (ţăruş, arac, par, grilaj, care serveşte la menţinerea plantelor tinere sau căţărătoare în poziţie verticală. TUTOVA 1. Colinele sau Dealurile Tutovei, complex de dealuri în E României (subunitate a pod. Bârladului), alcătuite din depozite pliocene, în special nisipuri şi argile. Relief specific colinar, evidenţiat de aliniamente de cueste în N (Coasta Racovei) şi de supr. structurale cu alt. de 400-500 m. Supr. întinse sunt afectate de eroziunea solului cauzată de alcătuirea litologică a terenului şi de faptul că pădurile au fost intens defrişate în sec. 19-20. Alt. max.: 561 m (dealul Doroşanu). Din culmea pr., care se desfăşoară pe direcţie E-V, se desprind spre S, pe 30-40 km lungime, numeroase inter-fluvii simetrice, aproape paralele, mai înguste spre N şi mai largi spre S, formând platouri largi de 1-3 km, cu înălţimi ce nu depăşesc 250 m alt. (în S). Văile care le separă sunt înguste şi simetrice, cu versanţi abrupţi, afectaţi de procese de eroziune şi de năruire. Zonă pomi-viti-colă. Local se mai păstrează păduri de gorun şi fag. Denumirea de colinele Tutovei a fost introdusă în literatura de specialitate de către geograful Mihai David. 2. Râu, afl. dr. al Bârladului pe terit. com. Tuto-va; 86 km. Izv. din N colinelor Tutovei, de la 410 m alt. şi curge predominant pe direcţie NV-SE sub forma unui arc de cerc larg, paralel cu valea Bârladului. Bazinul râului T. are o uşoară asimetrie pe stg. din cauza afl. mai mari pe care îi primeşte pe această parte (Lipova, Iezer, Studineţ). Pe cursul inf. al T. a fost construit lacul de acumulare „Cuibul Vulturilor". 3. Com. în jud. Vaslui, situată în S colinelor Tutovei, pe râul Bârlad, în zona de confl. cu râul Tutova; 3 709 loc. (2008). Centru viticol şi de vinificaţie. Centru de confecţionare a covoarelor, lăicerelor, pieselor de port popular ş.a. Satul T. este atestat documentar la 19 sept. 1436. Până la 17 febr. 1968, satul şi com. T. s-au numit Dragalina. Bisericile cu acelaşi hram - Adormirea Maicii Domnului, în satele Sălceni (1737, rezidită în 1850) şi Ciortolom (1800, reclădită în 1864). în satul Bădeana se află o pădure (126,7 ha) alcătuită predominant din stejar pufos (Quercus pubescens var. macrocar-pa), declarată rezervaţie forestieră. TUTSI (WATUTSI, BATUTSI) s.m. pl. (cuv. autohton) Populaţie din Africa de E (cu pondere de c. 10-15% în Rwanda şi Burundi; în număr mai mic se află şi în Tanzania şi R. D. Congo). în trecut păstori nomazi, posedând mari cirezi de vite; în prezent parţial sedentarizaţi. Deşi minoritari, au avut un timp un rol dominant în reg.; după obţinerea independenţei, în Rwanda şi Burundi au avut loc conflicte sângeroase cu populaţia majoritară hutu, mergând până la genocid şi emigrări în masă în R.D. Congo şi Tanzania. TUTTI (cuv. it. „toţi") subst. (în concerto grosso) Totalitatea instrumentelor dintr-o orchestră sau a vocilor dintr-un cor cântând împreună. Sin. ripieno. TUTU (< fr.) s. n. Costum purtat de balerine în dansul clasic, format din mai multe fuste suprapuse făcute din material foarte subţire. TUTU, Desmond Sir (n. 1931), episcop negru sud-african. Secretar general (1978-1984) al Consiliului Sud-African al Bisericilor, episcop anglican de Johannesburg (1984-1986), şef al Bisericii anglicane din Africa Australă (1986-1996). Militant pentru pace; luptător împotriva apartheidului. Premiul Nobel pentru pace (1984). TUTU! (< tu, după fr. tutoyer) vb. IV tranz. şi refl. recipr. A se adresa cuiva sau unui altuia cu „tu"; a fi în termeni familiari cu cineva. TUTUILA, ins. în arh. Samoa, cea mai mare ins. a posesiunii Samoa Americană, situată în partea central-sud-vestică a Oc. Pacific; 135 km2; 40 km lungime; 3-10 km lăţime. Oraş pr.: Pago Pago. Relief vulcanic, cu alt. max. de 653 m (Mt. Matafao). Banane, nuci de cocos, batate, papaia. între 1900 şi 1951, pe ins. T. a funcţionat o bază navală americană. TUTUN (< tc., ngr.) s. m. Plantă anuală din familia solanaceelor, originară din America, cu tulpina înaltă până la 2 m, cu frunze mari, ovale, rotunde sau lanceolate şi cu flori albe, roz sau roşii (Nicotiana tabacum). Frunzele conţin un alcaloid foarte toxic, nicotină. în afară de produsele destinate fumatului (tutun de pipă, ţigări de foi şi ţigarete), t. se foloseşte la prepararea unor insecticide şi a vitaminei PP. în România se cultivă în special în Pod. Transilvaniei şi în C. Română. Fumul de t. conţine diverse substanţe periculoase pentru sănătate, ca nicotină, gudroanele cancerigene şi tutun 231 TUVALU oxidul de carbon; de aceea fumătorii sunt expuşi riscului de tabagism. TUTUNĂR|T (< tutun) s. n. 1. (Rar) Faptul de a cultiva tutun; îndeletnicirea cultivatorului de tutun. 2. (în sec. 18, în Ţara Românească şi în Moldova) Dare plătită domniei de către cultivatorii de tutun. TUTUNGERIE (< tutungiu „vânzător de tutun“) s. f. Prăvălie în care se vând ţigări, tutun, chibrituri, timbre, ziare etc. TUTUOLA, Amos (1920-1997), scriitor nigerian de limbă engleză. Romane inspirate din vechile tradiţii ale civilizaţiei yoruba („Băutorul de vin de palmier11, „Viaţa mea în pădurea cu stafii11, „Simbi şi satirul junglei întunecate11, „Femeia din junglă acoperită cu pene11). TUVA, republică în Federaţia Rusă, în partea central-sudică a Siberiei, în bazinul superior al fl. Enisei, mărginită la S şi E de Mongolia; 170,5 mii km2; 308,4 mii loc. (2006). Centrul ad-tiv: Kîzîl. Relief depresionar înconjurat de m-ţii Saian şi Tannu Ola. Climat continental cu temp. extreme şi precipitaţii puţine. Expl. de min. de fier, cărbune, uraniu, cobalt, aur, platină, azbest, sare. Creşterea animalelor (reni, cămile, iaci). Culturi de cereale, plante furajere ş.a. Potenţial cinegetic. Vechile denumiri: Tannu Tuva, Uriankai. TUVALU, stat insular situat în partea central-vestică a Oc. Pacific, între ins. Gilbert (statul Kiribati) la NV şi ins. Wallis şi Futuna la S şi Arh. Samoa la SE, între 3° şi 12° lat. S şi 168° long. E - 175° long. V (la limita dintre emisfera E şi cea V, pe linia de schimbare a datei); 25,63 km2; 10100 loc. (2006). Limbi oficiale: tuvaluana şi engleza. Religia: creştină (protestanţi/congregaţionişti 85,4%, adventişti 3,6%, romano-catolici 1,4%, martorii lui lehova 1,1%), baha’ i 1% ş.a. Capitala: Vaiaku (Funafuti). Arh. T., cunoscut până în 1975 sub numele de Ellice, este alcătuit din 5 atoli şi 4 ins. recifale, care se desfăşoară pe 676 km lungime într-un spaţiu oceanic (ape teritoriale) de c. 1.3 mii. km2. Atolii - Nukulaelae, Funafuti, Nukufetau, Nui, Nanumea -Şi ins. recifale - Niulakita, Vaitupu (5,6 km2, cea mai mare din T.), Niutao şi Nanumanga - au alt. foarte scăzute, alt. max. fiind sub 6 m. Atolul Funafuti (unde se află şi capitala ţării) a devenit cunoscut în "1897, când geologul australian D. Edgeworth a verificat aici teoria formării recifilor coralieni emisă de Ch. Darwin. Clima tropicală umedă cu temperaturi constant ridicate (27°-29°C) şi precipitaţii bogate (2 500 mm/an în ins. nordice şi peste 3 000 mm/an în cele sudice) este moderată de alizeele ce bat dinspre SE. Uneori, terit. T. este afectat de secete severe sau de cicloni tropicali. Lacurile şi apele curgătoare lipsesc. Vegetaţia este relativ săracă în specii (doar 36) evidenţiindu-se cocotierii, pandanus, casuarina şi arborele de pâine. Fauna terestră este şi ea sărăcăcioasă, în schimb cea marină este abundentă şi variată. Lipsit de resurse minerale (excepţie calcarul coraligen) şi având o poziţie geografică în afara marilor rute maritime comerciale, T. are o economie bazată pe agricultura predominant de subzistenţă (singura cultură comercială este palmierul de cocos), la care se adaugă pescuitul, oceanul oferind singura resursă de valoare a ţării. Se cultivă pe spaţii limitate taro, banane, batate, legume, fructe tropicale şi se cresc porcine şi păsări (mai ales raţe). Surse de venit complementare sunt activităţile artizanale (împletituri, îmbrăcăminte, producţia de ulei de cocos şi copra şi de săpun). Legături aeriene cu Fiji şi Kiribati (un singur aeroport). Pr. port ce asigură şi legăturile comerciale externe este pe atolul Funafuti, modernizat spre a permite accesul navelor oceanice. Reţea rutieră: 8 km nemodernizaţi. Se mai obţin venituri din valorificarea timbrelor poştale, din licenţele de pescuit acordate companiilor străine, din trimiterile celor aproape 1 000 tuvaluani care lucrează ca marinari pe navele străine, din vânzarea paşapoartelor şi din închirierea domeniului său pe Internet „tv.“ (din 2000). Turismul apare mai mult ca tendinţă, dată fiind 10*: 178* 178s ISO0 J. faumea -$===== 'O I. Niutao :zQ: r—iz-a» T/>1 100 2pkm TUVALU - I. Vaitupu — : Nukufetau: : 1, Funafuti: 1. Nukulaelae .Niulakita' -----£r— :to° 178® 1788 180° TUWIM 232 DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Atoli şi insule Suprafaţa (km2) Populaţia (2002) Funafuti Nanumanga Nanumea Niulakita Niutao Nui Nukufetau Nukulaelae Vaitupu 2,79 2,78 3,87 0,42 2,53 2,83 2,99 1,82 5,60 4 492 589 664 35 663 548 586 393 1 591 depărtarea de pr. ţări de emitenţă a potenţialelor turişti şi infrastructura limitată. în acelaşi timp oferta - plaje cu nisip fin, pescuit subacvatic - este similară cu cea a altor ţări din reg. Pr. zone şi obiective: ins. Funafuti, Vaitupu, Nanumea şi Nukufetau cu vestigii ale conflictului armat dintre japonezi şi americani. Moneda: 1 Dolar T. = 100 Tuvalu (Cents) - la paritate cu dolarul australian. Export: copra, timbre poştale, artizanat. Pr. parteneri (2006): Germania (60,5%), Italia (20,1%), Fiji (6,9%). Import (2003): produse alimentare - inclusiv animale vii (23,2%), maşini şi aparate (15,9%), combustibili minerali (12,9%), echipament de transport (10,2%), metale de bază şi fabricate (6,7%). Pr. parteneri (2006): Fiji (46,1%), Japonia (18,9%), China (18,2%), Australia (36,2%). - Istoric. Cele 9 insuliţe care formează statul T., cunoscute până în 1975 sub numele de ins. Ellice, sunt populate, în milen. 1, de polinezieni originari din ins. Samoa; în atolii septentrionali, acestora li se adaugă imigranţi din Tonga. în sec. 16-18, ins. Ellice sunt vizitate sporadic de europeni, primul fiind navigatorul spaniol ^ Alvaro Mendana y Neira în 1568. în 1877, intră sub jurisdicţia înaltului Comisar Britanic al Pacificului Occidental. în 1892, ins. Ellice, unite cu ins. Gilbert (astăzi Kiribati) vecine, devin protectorat al Marii Britanii, iar la 12 ian. 1916 primesc statutul de colonie a Coroanei. în timpul celui de-al Doilea Război Mondial sunt ocupate de trupele japoneze (1941-1943), apoi recucerite de cele americane. La 1 ian. 1972, ins. Gilbert şi Ellice dobândesc statutul de colonie separată a Coroanei. Teama poline-zienilor din ins. Ellice, minoritari, de a fi subordonaţi micronezienilor, superiori numeric, din ins. Gilbert, are ca urmare opţiunea a 90% din votanţii referendumului din aug.-sept. 1974 pentru un statut separat. Astfel, la 1 oct. 1975, ins. Ellice adoptă numele de T. („cei 8 împreună" - cei 8 atoli), se separă ad-tiv şi obţin, în 1977, autonomia internă iar la 1 oct. 1978 îşi proclamă independenţa de stat în cadrul Commonwealth-ului (cu statut special). Toalipi Luaţi (prim-min. din 1975) devine primul şef de guvern al noului stat independent. Din cauza dificultăţilor economice, peste jumătate din bugetul statului provine din ^ ajutoarele oferite de străinătate. înălţarea nivelului Oc. Pacific, ca urmare a „efectului de seră", ameninţă, în următoarele decenii, existenţa ins. care se ridică la numai câţiva metri deasupra nivelului mării. La 6 sept. 2000, T. devine al 189-lea stat membru al O.N.U. şi, tot în sept. 2000, din asociat devine al 54-lea stat membru cu drepturi depline în Commonwealth. Monarhie constituţională. TUWIM [tuvim], Julian (1894-1953), poet polonez. Inventator al „exotismului cotidian", opera sa îmbină tendinţele moderne futuriste şi expresioniste cu tradiţia poetică naţională („Capcană pentru Dumnezeu", „A şaptea toamnă", „Biblia ţiganilor", „Socrate dansând", „Cuvinte în sânge", „Flori din Polonia"). Poeme pentru copii. Traduceri. TUXTLA GUTl£RREZ [tustla gutieresj, oraş în partea de SE a Mexicului, în E istmului Tehuantepec, centrul ad-tiv al statului Chiapas, la 390 km ESE de Oakaca; 503,3 mii loc. (2005). Nod de comunicaţii. Aeroport. Centru comercial. Piaţă agricolă. Ind. pielăriei, de prelucr. a lemnului, tutunului şi cafelei, şi alim. Bijuterii din aur. Universitate (1975). Muzee de istorie şi arheologie, şi de artă olmecă. Grădină botanică. TUZ, lac sărat în partea central-vestică a Turciei, situat pe un platou secetos, la 902 m alt.; 1 616 km2; 80 km lungime; 50 km lăţime- ad ■ 1-2 m. TUZLA 1. Lagună cu apă sărată situată în SV complexului lagunar Razim, în arealul com. Istria şi Săcele (jud. Constanţa), anexă a L. Sinoie; 10,5 km2; lăţimea max.: 3 km; voi.: 9,3 mii. m3; ad. max.: 1 m. Pe fundul lagunei există un strat de nămol cu calităţi terapeutice. Cunoscută şi sub denumirea Nuntaşi-Tuzla. 2. Com. în jud. Constanţa situată pe ţărmul Mării Negre şi pe malul de S al L. Techirghiol; 6 662 loc. (2008). Far maritim. Pomicultură (piersici). TUZLA, oraş în NE Republicii Bosnia şi Herţegovina, la 81 km NNE de Sarajevo; 131,3 mii loc. (2005). Nod feroviar şi rutier. Expl. de cărbune şi sare gemă. Termocentrală. Constr. de maşini. Ind. chimică, de prelucr. a lemnului şi alim. Izvoare sărate. în sec. 10 a purtat numele Soli. între 1510 şi 1828 s-a aflat sub stăpânire otomană, când a primit actualul nume, apoi sub cea habsburgică până în 1918. între 1918 şi 1929 a făcut parte din Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, apoi, până în 1992, din Iugoslavia. TVARDOVSKI [tvardofskii], Alek-sandr Trifonovici (1910-1971), poet rus. Versuri tragice inspirate din viaţa satului („Drumul", „Cronică sătească"); poeme evocând eroismul ostaşului sovietic şi anii sumbri ai stalinismului („Casa de lângă drum", „Tîorkin în altă lume", „Cartea combatantului"); poeme de meditaţie filozofică („Zare după zare"). TVARTKO [tvertko] (TVRTKO), numele a doi regi ai Bosniei. Mai important: T.l, ban (1353-1377) şi rege (1377-1391) al Bosniei, din dinastia Kotromanic. în timpul domniei lui T. I. Bosnia a cunoscut apogeul dezvoltării sale din Ev. Med. A luptat împotriva expansiunii turcilor otomani şi a anexat, după 1389, Dalmaţia (cu excepţia Dubrovnikului) şi unele terit. croate. TVER, oraş în V Federaţiei Ruse, situat la confl. râului Tver cu fl. Volga, la 161 km NV de Moscova; 405,6 mii loc. (2006). Port fluvial, legat de Moscova printr-un canal. Constr. de material rulant feroviar. Ind. textilă şi alim. Oraş menţionat documentar din 1134/1135 (sau 1208/1209), T. s-a aflat în stăpânirea succesivă a Novgorodului si a cnezatului Vladimir-Suzdal. între 1246-1247 şi 1485 a fost capitala cnezatului omonim independent. Ultimul mare-cneaz de T., Mihail III 233 TYSON Borisovici (1461-1485) a fost înfrânt de marele-cneaz al Moscovei Ivan III Vasilievici cel Mare (1462-1505), trupele sale cucerind T. (12 sept. 1485) şi terit. cnezatului, care a fost inclus în statul moscovit. în perioada 1931-1990 a purtat numele Kalinin. TWAIN [tuein], Mark (pseud. lui Samuel Langhorne Clemens) (1835-1910), scriitor american. A pus bazele literaturii moderne din S.U.A. Biografie aventuroasă (ucenic tipograf, pilot pe Mississippi, soldat, miner, jurnalist) cu momente transpuse artistic în opera sa. Viziune realistă, îmbinând umorul şi critica socială cu un remarcabil simţ al observaţiei exacte. Note de călătorie („Ageamiii în străinătate"); proză satirizând politicianismul („Scrisorile unui chinez", „Candidat la postul de guvernator", „Epoca de aur“); romane cu elemente autobiografice („Aventurile lui Tom Sawyer", „Viaţa pe Mississippi", „Aventurile lui Huckle-berry Finn") sau de evocare a trecutului, cu aluzii în actualitate („Prinţ şi cerşetor", „Un yankeu la curtea regelui Arthur", „Amintiri personale despre Ioana d’Arc11). TWEED [tui:d] (cuv. engl.) s. n. Stofă din fire de lână lungi, de mai multe culori, din care rezultă o ţesătură cu un desen stropit; se foloseşte la confecţionarea parde-sielor, a costumelor bărbăteşti, a taioarelor etc. TWIST [tuist] (cuv. engl.) s. n. Dans modern, caracterizat prin răsuciri ale corpului şi printr-o balansare foarte ritmică. TYCHY [tîhî], oraş în S Poloniei, la 16 km S de Katowice; 130,8 mii loc. (2006). Constr. de automobile. Ind. alim. (bere). TYCHE (în mitologia greacă), zeiţa soartei oarbe, personificare a întâmplării. Fiica lui Okeanos şi a lui Tethys. în mitologia romană îi corespunde Fortuna. Protectoare a Tomisului. ŢYLER [tailer], Anne (n. 1941), scriitoare americană. Romane de succes în care evocă faptul divers în diferitele sale ipostaze („Soţia actorului", „Restaurantul «Nostalgia»", «Lecţii de respiraţie"). TYLER [taile], Wat (7-1381), meşteşugar englez. Conducătorul răscoalei ţărăneşti din Anglia (mai-iun. 1381). în cursul unei jntrevederi, la Smithfield, cu regele Richard II, T. a fost ucis (15 iun.), iar răscoala a fost reprimată. TYLOR [taile], Sir Edward Burnett (1832-1917), etnolog şi antropolog v 4 Mark Twaln britanic. A elaborat teoria cu privire la originea animistă a religiei. Studii de etnografie a populaţiilor mexicane şi de mitologie comparată („Cultura comunei primitive", „Antropologia"). TYNDALL [tindl], John (1820-1893), fizician englez de origine irlandeză. Cercetări în domeniile căldurii, opticii şi asupra curgerii gheţarilor; a descoperit fenomenul de împrăştiere a luminii în mediile disperse (efectul T.) care permite observarea laterală a fasciculelor de lumină. TYNE [tain], fl. în Marea Britanie (Anglia); 128 km. Izv. din m-ţii Pennini prin North T. şi South T., trece prin Newcastle-upon-Tyne şi Gateshead şi se varsă în Marea Nordului printr-un mic estuar la South Shields. Navigabil pe 22,5 km. TYR, oraş-stat în Fenicia, întemeiat, probabil, în milen. 4 î.Hr. pe o ins. stâncoasă din faţa litoralului Mediteranei. A devenit, în sec. 14-9 î.Hr., cel mai important şi strălucit oraş fenician, vestit prin produsele sale de purpură şi din metal şi prin îndrăzneala navigatorilor săi. A întemeiat numeroase colonii în Mediterana, printre care Cartagina (814 î.Hr.), căreia i-a cedat, începând din sec. 7 Î.Hr., rolul dominator în M. Mediterană. Supus de asirieni şi de persani, iar în 332 Î.Hr. de Alexandru Macedon, după un îndelungat asediu, susţinut pe uscat şi pe mare (el a transformat ins. în peninsulă, legând-o de continent printr-un dig), în 64 î.Hr. intră sub stăpânirea Imp. Roman, păstrându-şi autonomia internă în cadrul provinciei Siria; până la cucerirea arabă (din 638), a fost un puternic centru comercial al Mediteranei Orientale. La 7 iul. 1124, după un îndelungat asediu desfăşurat pe uscat şi pe mare, cruciaţii latini, susţinuţi de nave veneţiene, au cucerit T., care a devenit un oraş principal în Regatul Ierusalimului. în 29 mai 1291 forţele armate musulmane ale sultanului mameluc Khalil ibn Kalaun (1290-1293), au recucerit T., care a fost supus devastărilor. Aşezarea modernă, Es-Sur a fost inclusă în Liban (1920). Ruinele antice de aici au fost declarate ca făcând parte (în 1984) din Patrimoniul cultural universal. TYRAS 1. Numele antic al Nistrului. 2. Oraş-stat (polis) grecesc situat pe malul vestic al fluviului omonim (actualul Nistru). Fundat de colonişti din Milet (sec. 6 î.Hr.), a devenit un important centru agrar şi a întreţinut legături comerciale cu oraşele de la Marea Neagră, îndeosebi cu Olbia. Cucerit de Burebista şi înglobat vastului său regat (60/55 Î.Hr.). Supus Romei din vremea împăratului Augustus, a fost ataşat, în sec. 2-3 provinciei romane Moesia Inferior, devenind un punct important al apărării graniţei de NE a Imp. Roman. Sub numele de Maurocastro, apoi Cetatea Albă, T. este unul dintre rarele oraşe antice de pe litoralul Mării Negre care înfloresc şi în Ev. Med. Azi Belgorod Dnestrovski (Ucraina). TYRE v. Es Sour (Sour, Şur). TYROL v. Tirol. TYSON [taisen], Mike (pe numele adevărat Michael Gerald) (n. 1966), boxer american. A trecut la profesionism în 1985, iar în anul următor a câştigat titlul de campion mondial la categoria grea în versiunea WBC, după ce l-a învins pe Trevor Berbick, devenind cel mai tânăr campion mondial din istorie (1986-1990); ulterior a devenit campion mondial si la versiunile WBA (1987-1990) şi IFB (1987-1990). După ani petrecuţi în închisoare (1992-1995), a revenit în lupta pentru titlul mondial, dar a pierdut (în 1996) întâlnirea cu boxerul american Evander Holyfield (n. 1962), iar în 1997, în meciul revanşă cu acelaşi boxer, a fost descalificat pentru că şi-a muşcat de ureche Mike Tyson m.. a TYSZKIEWICZ 234 Tristan Tzara adversarul, fiindu-i retrasă licenţa. Abandonând competiţia pentru titlu, îşi continuă viaţa excentrică. TYSZKIEWICZ [tuorqu/kievit/], Beata (n. 1938), actriţă poloneză de film. încă din anii ’60 accede la statutul de vedetă naţională şi mai apoi internaţională datorită filmelor lui Andrzej Wajda („Cenuşa", „Totul de vânzare") care îi pun în valoare frumuseţea statuară şi eleganţa majestuoasă („Omul cu capul ras", „Un cuib de nobili", „Contract"). TZARA [tsara], Tristan (pseud. lui Samy Rosenstock) (1896-1963, n. Moineşti), poet francez originar din România. Participant la Războiul Civil din Spania şi la mişcarea de Rezistenţă. După debutul la revista bucureşteană „Simbolul", devine, împreună cu R. Huelsenibeck şi H. Arp (la Zurich, în 1916), întemeietor al dadaismului („Manifestul dada", „Prima aventură cerească a domnului Antipyrine"); ulterior aderă la suprarealism („Omul aproximativ", „Unde se adapă lupii"). TZIGARA-SAMURCAŞ, Alexandru (1872-1952, n. Bucureşti), istoric român al artei vechi româneşti şi al artei populare. M. coresp. al Acad. (1938), prof. univ. la Bucureşti şi Cernăuţi. Fondator al Muzeului Naţional de artă veche românească. Redactor responsabil (1924-1939) al revistei „Convorbiri literare". Op. pr.: „Arta poporului român", „Muzeografie românească". Alexandru Tzigara-Samurcaş T Ţ s. m. invar. A douăzeci şi cincea literă a alfabetului limbii române; sunetul notat cu această literă (consoană semioclusivă dentală sonoră). ŢAGA 1. Lac de origine antropică, realizat pe cursul mijlociu al râului Fizeş, în arealul com. Ţaga; 88,2 ha; voi.: 1,4 mii. m3; ad. max.: 3,40 m. Pescuit. 2. Com. în jud. Cluj, situată în câmpia Fizeşului, pe râul Fizeş, la poaiele Dealului Ascuţit (557 m); 2 082 loc. (2008). lazuri şi heleşteie piscicole (Ţacja, Sântejude sau Ţaga Mică ş.a.). In satul Năsal, atestat documentar în 1215, se află o biserică din sec. 15 (azi biserică reformată) şi o biserică de lemn cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1804-1808, cu picturi interioare originare); în satul Sântejude există biserica de lemn Sf. Dumitru (1701), iar în satul Ţaga, menţionat documentar în 1243, castelul „Wass“ (sec. 18), cu zid de incintă. ŢAGLA, Munţii ansamblu muntos în extremitatea de NE a Carpaţilor Meridionali, constituind partea NE a m-ţilor Făgăraşului despărţit de masivul Făgăraş propriu-zis prin văile Sebeşu-*ui şi Bârsei Groşetului. Sunt mărginiţi •a N de depr. Făgăraş, la E de depr. Şlnca şi M-ţii Poiana Mărului şi la S de Piatra Craiului. Alcătuiţi din şisturi cristaline (micaşisturi, paragnaise, şisturi sericito-cloritoase). Culmi netezite cte eroziune dominate de vârfuri cu înălţimi în jur de 1 600 m. Alt. max.: 1 657 m (vf. Faţa lui Sf. Ilie). Mai sunt cunoscuţi şi sub denumirea de Ţaga. taglă (< germ.) s. f. Semifabricat de oţel având secţiunea dreptunghiulară sau circulară, folosit la laminare în bare, în sârme, în ţevi etc., la forjare şi la matriţare; biletă. ŢAIDAM (QAIDAM PENDI), bazin depresionar de origine tectonică în NE Tibetului (China), situat la 2 700 m alt., extins pe 480 km lungime (de la NNV la SSE) şi 160 km lăţime, cuprins între m-ţii Nanshan (în N şi NE), Kunlun (în S) şi Altîn Tagh (în E). Peisaj de deşert nisipos, argilos, cu mlaştini sărăturate. Climă temperat-continentală uscată. Numeroase lacuri sărate mici. Vegetaţie de deşert şi sărătură. Expl. de cărbuni, petrol, sare, min. auroargentifere. Opt luni pe an solul este îngheţat. ŢAI LUN v. Cai Lun. ŢAMBAL (< germ., lat.) s. n. Instrument muzical de percuţie format dintr-o cutie de rezonanţă de formă trapezoidală, aşezată orizontal (pe picioare), prevăzută cu coarde de metal care sunt lovite cu două ciocănele speciale. Este folosit de lăutari. ŢAMBLAC, Grigore (c. 1367-1419 sau 1420), prelat şi scriitor religios de origine bulgară. Egumen al mănăstirii Pantocrator de pe muntele Athos. Sol al patriarhului din Constantinopol (în 1401-1402) în Moldova pentru aplanarea conflictului pricinuit de numirea ca mitropolit a lui losif Muşat, s-a stabilit în Suceava, ca dascăl al şcolii domneşti, apoi ca egumen al mănăstirii Neamţ. în 1409 a ajuns la Kiev, ţambal unde a fost ales (15 nov. 1415) mitropolit; în această calitate a participat, în 1418, la Conciliul de la Constanţa. Adept al unirii Bisericii ortodoxe cu cea catolică. I se atribuie „Martiriul Sf. loan cel Nou“. A compus muzică psaltică. ŢANC1 s. n. Loc. La ţanc = exact când trebuie, la timp. ŢANC2 s. n. Vârf ascuţit de stâncă. ŢANDĂRĂ (< săs., magh.) s.f. Aşchie (de lemn, de piatră etc.). ^ Expr. A-i sări ţandăra = a se supăra, a se înfuria. ŢANŢOŞ, -Ă adj. Semeţ. îngâmfat, mândru, fudul; arogant. ŢAP1 (cuv. autohton) s. m. Masculul caprei domestice, al caprei negre şi al căprioarei (cel din urmă, numit şi căprior). -O- Ţ. ispăşitor = (în „Vechiul Testament") ţap pe care marele preot îl încărca, la sărbătoarea ispăşirii, cu toate păcatele neamului lui Israel şi care era apoi alungat în deşert; fig. persoană asupra căreia se aruncă vina pentru greşelile altora. ŢAP2 (< germ.) s. m. Pahar special de bere, cu capacitatea de 300 ml; conţinutul unui astfel de pahar. ŢAPINAR (< ţapină) s. m. Muncitor care manevrează buştenii cu ţapina. ŢAPJNĂ (< germ.) s. f. Unealtă pentru manevrarea buştenilor, formată dintr-o piesă de oţel cu vârful ascuţit, fixată la capătul unei cozi lungi de lemn. ŢAPUL, nume popular al constelaţiei Capricornul. ŢAR (< rus.) s. m. (în Ev. Med. şi în epoca modernă, la bulgari, sârbi şi ruşi) Titlu dat monarhului. în Rusia a ŢARA BASCILOR 236 fost preluat din 1547 de Ivan IV cel Groaznic cu accepţiunea de deţinător al puterii absolute. în 1721 Petru I a renunţat la titlu în favoarea celui de împărat. Suveranii bulgari l-au adoptat din 917 de Simeon cel Mare. ŢARA BASCILOR (PAIS VASCO), reg. autonomă în N Spaniei; 7,08 mii km2; 2,12 mii. loc. (2005). Centrul ad-tiv.: Vitoria/Gasteiz. Oraş pr.: Bilbao. Expl. de marmură, de min. de fier, cupru şi de cărbuni. Creşterea animalelor. Pomicultură. Viticultură, Pescuit. Turism. Locuită majoritar de populaţia preindo-euro-peană a bascilor (care i-a dat şi numele), Ţ.B. s-a aflat sub dominaţia Imp. Roman (sec. 1 î.Hr. - mijlocul sec. 5), dar mai târziu şi-a păstrat independenţa faţă de vizigoţi şi de cuceritorii musulmani. Chiar dacă s-au aflat în stăpânirea Navarrei, iar apoi a Castiliei, locuitorii Ţ.B. şi-au păstrat individualitatea juridică şi privilegiile, menţinute şi în cadrul statului spaniol, până la abolirea lor în 1876. în timpul Războiului civil din 1936-1939, Ţ.B. a obţinut din nou un regim de autonomie prin statutul din oct. 1936, care însă a fost abrogat odată cu instituirea regimului de dictatură al lui Francisco Franco Bahamonde. Lupta pentru autonomie şi chiar pentru independenţa Ţ.B. a continuat, din 1959 ea fiind condusă de organizaţia separatistă E.T.A., care a apelat la mari demonstraţii de masă, dar şi la nenumărate acte teroriste. în cadrul modificărilor produse ca urmare a revenirii monarhiei în Spania, în 1979 a fost acordat un nou statut de autonomie Ţ.B., dar acest gest de bunăvoinţă nu a pus capăt activităţilor teroriste ale mişcării separatiste basce, în ciuda scurtului armistiţiu (1998-1999) intervenit între autorităţile centrale şi separatişti. Ca răspuns la suspendarea armistiţiului şi la reluarea luptei separatiştilor basci, autorităţile spaniole au interzis activitatea partidului basc Batasuna (aug. 2002). ŢARA BÂRSEI v. Bîrsa (3). ŢARA DE FOC (TIERRA DEL FUEGO), arh. în S Americii de Sud, separat de continentul sud-american prin str. Magellan, iar de cel Antarctic prin str. Drake; 73,5 mii km2. Partea de E din Ista Grande de Tierra del Fuego (care are în total 48 mii km2) şi Isla de los Estados aparţin Argentinei, iar partea de V din Isla Grande de Tierra del Fuego şi ins. Clarence, Dawson, Desolacion, Diego Rarrrirez, Gordon, Hoste, Lennox, Londonderry, Navarino, Nueva, Pieton, Rieseo, Santa Ines, Stewart, Wollaston ş.a. sunt parte componentă a statului Chile. Pe Isla Grande del Fuego, pe terit. Argentinei se află Ushuaia, cel mai sudic oraş de pe Terra. Arh. T. del F. a fost descoperit de Magellan în 1520, care i-a atribuit acest nume impresionat de focurile văzute prin ceaţă pe ţărm. Relieful este muntos, cu gheţari actuali, cu multe lacuri şi morene şi cu câmpii litorale. Alt. max.: 2 469 m (vf. Yogan), în Isla Grande de Tierra del Fuego. Climă temperat-oceanică rece, cu precipitaţii abundente. Zăcăminte de petrol şi gaze naturale. Creşterea ovinelor. Pescuit. La venirea europenilor existau aici mici grupuri de vânători-culegători şi pescari nomazi (care se deplasau cu bărci primitive de pe un ţărm pe altul), reunjte sub numele generic de fuegieni. în prezent, unele dintre aceste populaţii au dispărut total, iar din altele au mai rămas doar câţiva supravieţuitori (sub 100 de persoane), în partea argentiniană a arh. se află Parcul Naţional Tierra del Fuego, cu vegetaţie adaptată climatului rece, turbării, ferigi şi desişuri scunde de fag austral (Nothofagus antartica şi Nothofagus pumilio). în faună se remarcă guanacul, rozătoarele tuco-tuco şi o specie locală de vulpe. ŢARA DE JOS, denumire dată în Ev. Med. părţii de SE a Moldovei. ŢARA DE SUS, denumire dată în Ev. Med. părţii de NV a Moldovei. ŢARA DORNELOR v. Dorna (2). ŢARA FĂGĂRAŞULUI v. Făgăraş (2). ŢARA GALILOR v. Wales (2). ŢARA GIURGEULUI v. Giurgeu (2). ŢARA HAŢEGULUI 1. v. Haţeg (1). 2. Geoparcul dinozaurilor Ţara Haţegului, arie protejată (102 392 ha) care ocupă o mare parte a Depr. Haţeg dar şi sectoare din rama muntoasă înconjurătoare, inclusiv latura nordică a m-ţilor Retezat, până la lacul de acumulare Gura Apei. Altitudini cuprinse între 300 şi 2 200 m. înfiinţat în 2005, pentru protejarea resturilor fosile datând din Mezozoic (îndeosebi sfârşitul Cretacicului), incluzând numeroase reptile, dar şi unele mamifere primitive. Se remarcă dinozaurii pitici, cuiburile cu ouă de dinozauri şi resturile unor reptile zburătoare uriaşe (Hatzegop-teryx). Cuprinde şi câteva rezervaţii botanice (mlaştina Peşteana, fâneţele de la Pui, fâneţele cu narcise de la Nucşoara, Vf. Poienii cu vegetaţie xe-rofilă), rezervaţia de zimbri din Pădurea Slivuţ, vestigiile romane de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, biserici vechi (Densuş, Peşteana, Sânpetru, Sântămăria-Orlea), ruinele cetăţilor de la Subcetate, Mălăieşti, Colţ. Are o identitate etnofolclorică remarcabilă. ŢARA LĂPUŞULUI v. Lăpuş (2). ŢARA LOVIŞTEI v. Loviştea. ŢARA MOŢILOR, reg. depresio-nară în bazinul superior al Arieşului (m-ţii Apuseni), înconjurată de culmi muntoase scunde. Este o zonă de mare risipire a aşezărilor omeneşti, care se extind pe zeci de kilometri (com. Avram lancu cuprinde 33 de sate, Albac 16 sate) din axa văii Arieşului până pe culmi. ŢARA OAŞULUI v. Oaş (2). ŢARA OLTULUI v. Făgăraş (2). TARA ROMÂNEASCĂ, stat medieval românesc, creat la începutul sec. 14 între Carpaţi şi Dunăre, întinzân-du-se în NE până la Şiret şi Milcov. Numită de străini Valahia (deci ţară romanică, ca şi celelalte Valahii de la S şi N de Dunăre), de către Patriarhia de Constantinopol Ungrovlahia (Vlahia de lângă Ungaria), de către turcii otomani Iflak, iar de către poloni Basarabia (ţara urmaşilor lui Basarab I), pentru a nu se confunda cu Moldova, prima Valahie pe care au cunoscut-o la sfârşitul sec. 14 şi începutul sec. 15, iar mai apoi Multania (Muntenia); autohtonii au numit-o Ţ.R. (Ţara Rumânească). Fiind prima Ţară Românească constituită la N Dunării a fost singura care a beneficiat de acest nume, el provenind de la cel etnic al locuitorilor ei. Primul domn al Ţ.R. a fost Basarab /, care, prin victoria din 9-12 nov. 1330 asupra regelui Ungariei, a consacrat neatârnarea ţării, consolidată în timpul lui Vladislav I (Vlaicu) şi desăvârşită odată cu domnia lui Mircea cel Bâtrân (1386-1418), când Ţ.R. cunoaşte întinderea terit. maximă. A doua jumătate a sec. 14 şi sec. 15 au fost marcate de eroicele lupte duse de Mircea cel Bătrân, Dan II, Vlad Ţepeş pentru apărarea independenţei ameninţate de expansiunea otomană. în prima jumătate a sec. 16 Ţ.R. a fost nevoită să recunoască dominaţia otomană, dar a rămas un stat autonom, în schimbul plăţii tributului. La sfârşitul sec. 16, Mihai Viteazul (1593-1601) a reluat războiul antiotoman, obţinând un şir de victorii asupra turcilor, dintre care mai importante au fost cele de la Călu-găreni şi Giurgiu (1595), reuşind apoi (în 1600) să unească sub autoritatea lui conducerea celor trei Ţări Române (Ţara Românească, Transilvania, Moldova). Perioada de la sfârşitul sec. 16 şi începutul sec. 17 este marcată de creşterea domeniului domnesc şi întărirea autorităţii voievodale, care a cunoscut stabilitate în timpul domniei lui Matei Basarab, remarcabilă prin importante realizări 237 ŢĂNDĂREI culturale şi economice. Lupta împotriva dominaţiei otomane a fost reluată la mijlocul sec. 17 de Constantin Şerban şi Mihnea III, în înţelegere cu Gh. Ştefan, domnul Moldovei şi cu Gh. Râkoczi II, principele Transilvaniei. Acţiunile diplomatice întreprinse de Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu, care se orientau spre Austria şi Rusia, precum şi nesiguranţa domniilor pământene au determinat Poarta Otomană să instaureze în Ţ.R. regimul fanariot (1716-1821), în timpul căruia notabile au fost domniile lui Constantin Mavrocordat, iniţiator a numeroase reforme, printre care şi desfiinţarea rumâniei (1746). Prin Pacea de la Passarowitz (1718), Imp. Otoman a cedat Austriei Oltenia, care a reintrat în hotarele Ţ.R. în urma Păcii de la Belgrad (1739). începând din a doua jumătate a sec. 18, în economia ţării apar elemente capitaliste (arendăşia în agricultură, manufacturile ş.a.j, stimulate mai târziu de prevederile păci lor de la Kuciuk-Kainargi (1774) şi Adrianopol (1829), în urma cărora, prin slăbirea şi apoi înlăturarea monopolului comercial otoman, ţara a fost atrasă în circuitul comerţului european. în 1821 a avut loc, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, o mişcare revoluţionară cu caracter social şi naţional. Deşi înfrântă a dus la înlăturarea regimului fanariot şi restabilirea domniilor pământene. Semnificaţia ei internaţională este evidenţiată, atât prin coincidenţa în timp cu mişcările revoluţionare din Italia, Spania, Portugalia, America Latină, cât şi prin legăturile directe cu mişcarea de eliberare a popoarelor din Balcani, mai ales cu revoluţia greacă. între 1828 şi 1834 Ţ.R. a fost cârmuită de o administraţie militară rusă, în timpul căreia a fost alcătuit Regulamentul Organic, rămas în vigoare timp de peste două decenii. Creşterea rolului economic şi politic al burgheziei, succesele înregistrate pe drumul creării culturii naţionale au dat avânt mişcării sociale şi naţionale, ce a culminat cu Revoluţia de la 1848. După înăbuşirea ei de către trupele turceşti şi ruseşti, în Ţ.R. s-a instaurat, până în 1856, un regim de ocupaţie militară turco-rusească, sub oblăduirea căruia a fost reintrodus regimul Regulamentului Organic. în anii ce au urmat, viaţa politică a Ţ.R. a fost dominată de lupta pentru Unirea Principatelor, care s-a intensificat jn anii Războiului Crimeii (1853-1856). Ultimul domn al Ţ.R. a fost Barbu Ştirbei. în 1859 s-a realizat în fapt unirea Ţ.R. cu Moldova. în 1862, Principatele Unite şi-au schimbat denumirea în România. ŢARAT (< ţar) s. n. Stat cârmuit de un ţar. ŢARA VLASILOR v. Vlaşca. ŢARA VRANCEI v. Vrancea (3). ŢARA ZARANDULUI v. Zarand (2). ŢARĂ (lat. terra) s. f. 1. Teritoriul unui stat; statul însuşi. ♦ Locuitorii unei ţări (I 1); p. ext. oameni, lume. 4-Expr. A pune ţara la cale = a) a discuta, a vorbi despre tot felul de lucruri; b) a discuta o chestiune importantă (de ordin politic) fără a avea competenţa necesară. Ţara nimănui = a) (în basme) ţară fără stăpân; b) zonă neutră (între două fronturi de luptă). Peste nouă (şapte) mări şi nouă (şapte) ţări = foarte departe. 2. Locul în care s-a născut sau trăieşte cineva; patrie. 3. Provincie, regiune, ţinut. ♦ (în Ev. Med. la români) Denumire generică a unor regiuni în care s-a păstrat multă vreme organizarea social-politică dezvoltată din instituţia obştii săteşti (ex. Ţara Amlaşului, Ţara Bârsei, Ţara Făgăraşului, Ţara Haţegului, Ţara Loviştei, fara Maramureşului, fara Vrancei ş.a.). în Moldova se mai numeau câmpuri şi ocoale. 4. (în opoziţie cu oraş; numai în locuţiuni sau expresii) La ţară = la sat, în mediu sătesc. De la ţară = de la sat. în trecut şi în opoziţie cu munte - la şes, loc unde practicau culturi agricole. ŢARC (cuv. autohton) s. n. 1. Loc îngrădit pentru adăpostirea sau închiderea oilor ori a vitelor mari; îngrăditură făcută în jurul unei clăi de fân pentru a o feri de vite; p. ext. suprafaţă împrejmuită cu această îngrăditură. ♦ Teren împrejmuit şi prevăzut cu rigole de scurgere, care serveşte la recepţia şi la trierea animalelor înainte de tăiere. 2. Mică îngrăditură făcută din stinghii, în care sunt ţinuţi copiii mici când încep să meargă, pentru a li se limita spaţiul de deplasare. ŢARCĂ (< magh.) s. f. (ORNIT.) Coţofană. ŢARCU, Munţii grup de munţi în NV Carpaţilor Meridionali, alcătuit din şisturi cristaline cu intruziuni de graniţe şi granitoide gnaisice. Alt. max.: 2 192 m (Vârfu Pietrii). Separaţi de M-ţii Banatului prin culoarul Timiş-Cerna, de Godeanu Retezat prin valea Râului Mare şi a afl. acestuia, Râul Şes, şi de M-ţii Cernei prin valea Hidegului. Au ca subunităţi: m-ţii Bloju (în NE), Muntele Mic (NV), Baicu (E) şi Ţarcu-Căleanu (S). Includ şi două mici arii depresionare, Poiana Mărului şi Plopu. în zona înaltă există circuri şi lacuri glaciare (Căldarea Şucu-leţului, Căldarea Izvorului, Groapa Căleanului ş.a.). Pantele m-ţilor Ţ. sunt împădurite cu fag şi molid. Sporturi de iarnă. Staţiuni climaterice: Muntele Mic şi Poiana Mărului. ŢAREVICI (< rus.) s. m. Titlu purtat de fiul ţarului, desemnat ca moştenitor al tronului. ŢARIGRAD (în Ev. Med.) Denumire folosită în Ţările Române pentru oraşul Istanbul. ŢARINĂ1 (probabil cuv. autohton.) s. f. 1. Câmp cultivat, ogor. 2. (Pop.) Teritoriul unei comune (cu pământ arabil, păşuni, păduri etc.). ♦ (înv.) Poarta ţarinii = poartă făcută la începutul fiecărui drum prin care se intra într-un sat. Gardul ţarinii = gard care împrejmuieşte un sat. 3. (Art.) Dans popular românesc de perechi, răspândit în zona m-ţilor Apuseni şi întâlnit sub formele: ţ. mocanilor, ţ. văsarilor, ţ. minerilor etc.; are ritm binar, mişcare moderată şi se dansează însoţit de strigături cântate sau recitate; melodia corespunzătoare acestui dans. ŢARINĂ2 (< fr.) s. f. 1. Soţia ţarului. 2. Titlu dat împărăteselor Rusiei. ŢARISM (< fr., rus. {i}) s. n. Formă monarhică de guvernământ, în care puterea supremă aparţine ţarului; regimul ţarist. ŢAR|ST, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care aparţine ţarului, privitor la ţar. 2. S. m. şi f. Partizan al ţarului sau al ţarismului. ŢARSKOE SELO, veche reşedinţă de vară a familiei imperiale ruse din a doua jumătate a sec. 18, în apropiere de Sankt-Peterburg - palat şi parcuri la care au lucrat Rastrelli, Quarenghi ş.a. tată (< ngr.) s. f. (Pop.) 1. Mătuşă. V Termen de adresare către o femeie mai în vârstă sau către o soră mai mare; lele (1), nană. 2. (Peior.) Femeie vulgară, lipsită de fineţe, de gust. ŢĂCĂUE s. f. Cioc, barbişon. ŢĂCĂNI (onomat.) vb. IV 1. Intranz. A produce un zgomot ritmic, repetat (prin acţionarea unui mecanism). ♦ Tranz. (Fam.) A scrie ceva la maşina de scris. 2. Refl. Fig. A se sminti, a înnebuni, a se ţicni. ŢĂNDĂREI, oraş în jud. Ialomiţa, pe stg. lalomiţei, în C. Bărăganului; 12 591 loc. (2008). Nod feroviar (staţia de c.f. a fost inaugurată la 21 nov. 1887) şi rutier. Expl. de argilă şi de balast. Ind. alim. Moară de cereale. Centru viticol şi de vinificaţie. ŢĂNDĂRICĂ 238 în apropierea sa se află limanul fluviatil Strachina, arie de protecţie specială avifaunistică. Prima menţiune documentară dateză din 1594. în 1864 a devenit com. urbană, iar la 17 febr. 1968 a fost declarat oraş. Biserica Sfinţii Voievozi (1839). ŢĂNDĂRjCĂ (< ţandără) s. f. Diminutiv al lui ţandără. ♦ (Şi s.m.) marionetă. Fig. Persoană mică de statură; copil. ŢĂPOI (< ţeapă) s. n. 1. Furcă (1) mare cu coarnele drepte. ♦ Furcă folosită pentru susţinerea unui stog de fân. 2. Căpriorul de la mijloc la casele ţărăneşti. ŢĂPOŞjC (< ţepos) s. f. 1. Plantă erbacee perenă din familia poacee (graminee), de culoare verde-cenuşie, cu tulpina scundă (10-30 cm), aspră în partea superioară, cu frunze subţiri, rigide, aspre şi spiculeţe uniflore dispuse unilateral într-un spic terminal îngust (Nardus stricta); păişiţă, părul-porcului (1b). Răspândită în etajul montan şi cel subalpin, pe soluri acide, sărace; formează adesea asociaţii compacte, monodomi-nante (nardete) sau în asociaţie cu păiuşul roşu (festuceto-nardete). Se extinde masiv pe terenuri suprapă-şunate, orizontale sau slab înclinate. Nardetele sunt asociaţii cu biodiver-sitate redusă, montane, slab productive; acţiunile de ameliorare a pajiştilor au în vedere înlocuirea ţ. cu alte specii mai valoroase. 2. Plantă erbacee din familia apiacee (umbelifere), aspru-păroasă, cu frunze penate, cu flori albe sau roz şi cu fruct acoperit cu peri rigizi (Tordylium maximum). ŢĂRAN (< ţară) s. m. Persoană care locuieşte în mediul sătesc şi care îşi câştigă existenţa îndeletnicin-du-se nemijlocit cu cultivarea pământului şi creşterea animalelor; persoană care face parte din ţărănime. ŢĂRANU, Cornel (n. 1934, Cluj), compozitor român. M. coresp. al Acad. (1993). Cu un punct de por- Cornel Ţăranu 1 nire postenescian, creaţia sa îmbină orientarea serială cu cea modal-fol-clorică, rigoarea cu improvizaţia. Lucrări orchestrale (patru simfonii) şi de cameră („Contraste"), o operă de cameră („Secretul lui Don Giovanni“), muzică de film. ŢĂRĂNESC, -EASCĂ (< ţăran) adj. Care aparţine ţăranilor, care provine de la ţărani, de ţăran; rural. ♦ (Substantivat, f. art.) Dans popular românesc răspândit în N Moldovei, cu ritm binar şi mişcare vioaie; melodia corespunzătoare acestui dans. ŢĂRĂNIME (< ţăran) s. f. Populaţia din mediul rural care participă direct la producţia agricolă şi la creşterea animalelor. Până la industrializare, a fost partea cea mai numeroasă a populaţiei, apoi a descrescut ca pondere. ŢĂRĂNISM (< ţăran) s. n. Curent de idei şi doctrină politică de partid dezvoltate în perioada dintre cele două războaie mondiale (V. Mad-gearu, C. Stere, M. Ralea, M. Mano-ilescu, I. Mihalache, Gh. Zâne): evoluţia societăţilor cu mediu social pregnant agrar ţărănesc urmează o cale proprie, bazată pe forma de organizare economică de tip familial, care nu utilizează forţa de muncă salariată. ŢĂRĂNIST, -Ă (< ţăran) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care se face pentru ţărani, în interesul ţăranilor. 2. S. m. şi f. Membru (sau adept) al unui partid ţărănesc. ţărAnă (< lat. terra) s. f. 1. Pământ mărunţit, sfărâmat, făcut praf; spec. pământul cu care se acoperă sicriul şi cu care se umple mormântul. ♦ Stratul de la suprafaţă al pământului. 2. Fig. Trup neînsufleţit; cadavru; oseminte. ŢĂRCU! (< ţarc) vb. IV tranz. A închide, a adăposti vitele, oile într-un ţarc. ♦ A împrejmui, a îngrădi. ŢĂRILE DE JOS, denumire dată în Ev. Med., şi în Epoca modernă terit. care cuprindea Belgia, Olanda, Luxembourgul, precum şi NE Franţei. V. Burg undi a; Ftandra; Belgia; Olanda; Luxembourg. ŢĂRM (< ţărmur, înv., probabil < lat. termulus) s. n. Zonă marginală a uscatului la limita unei întinderi de apă, asupra căreia se exercită acţiunea valurilor. Se disting: ţ. înalte (de obicei stâncoase) şi ţ. joase (însoţite de acumulări marine); ţ. de emersiune (în reg. în care marea se retrage) şi ţ. de ingresiune (în reg. unde marea înaintează asupra uscatului) care pot fi: ţ. cu fiorduri, ţ. de tip rias, ţ. de tip dalmatic etc. ♦ Fig. ţinut, tărâm, meleag. ŢĂRUŞ (probabil cuv. autohton) s. m. Par mic, ascuţit la unul dintre capete, care se înfige în pământ şi serveşte pentru a lega ceva de el sau pentru a delimita un perimetru. ŢÂFNĂ (< ngr.) s. f. 1. (Pop.) Supărare, bosumflare. 2. Cobe (1). ŢÂFNOS (< ţâfnă) adj. Care e pus pe ceartă; arţăgos. ♦ îngâmfat, arogant. ŢÂNC (< magh.) s. m. Băieţaş, copilandru. ŢÂNŢAR (lat. zinzalus) s. m. Nume dat unor insecte diptere din familia culicide cu antene lungi şi cu aparat bucal adaptat pentru înţepat şi supt. La majoritatea speciilor larvele sunt acvatice şi femelele adulte hematofage. Unele specii sunt vectori pentru agenţi patogeni (febra galbenă, filarioza, encefalita virală etc.). Ţ. anofel transmite malaria. Sunt larg răspândiţi pe Terra, din zona tropicală până în cea de tundră. ŢÂNŢĂRENI, com. în jud. Gorj, situată în lunca şi pe terasele Jiului, în zona de confl. cu Gilortul; 5 828 loc. (2008). Staţie de c.f. Nod rutier. Muzeul „Mihai Eminescu“ (în satul Floreşti). Biserica Sfinţii Voievozi (1583) şi castel (sec. 17), în satul Ţ. ŢÂPA vb. I tranz. (Reg.) 1. A arunca. ♦ A pune repede pe sine o haină. 2. A alunga, a da afară. ŢÂPURj (< ţipa) vb. IV tranz. (în Maramureş) A însoţi un cântec cu strigăte ascuţite şi prelungi (de bucurie, de îndemn etc.). ŢÂPURITURĂ (< ţâpuri) s. f-(Reg.) Strigătură specifică în cântecele populare româneşti din Maramureş. ŢÂR (< ngr.) s. m. Scrumbie albastră mică, pescuită primăvara şi comercializată sub formă uscată. ♦ Fig. Persoană foarte slabă. ŢÂRĂ (cuv. probabil autohton) s. f. (Pop.) Ruptură, zdreanţă. Loc. O ţâră = puţin, un pic. ŢÂRÂj (onomat.) vb. IV intranz. 1. A curge câte puţin, intermitent, picătură cu picătură (producând un zgomot specific). ♦ Impers. A bura. ♦ Tranz. A face să se prefire câte puţin, în cantităţi mici. 2. (Despre unele insecte şi păsări) A produce sunete ascuţite, stridente, caracteristice. 3. (Fam.; despre sonerie) A suna. TÂRÂIT (< ţârâi) s. n. Faptul de a ţârâi; concr. sunet, zgomot produs de ceva care curge câte puţin; sunet specific produs de unele insecte şi păsări. 239 ŢEPENEAG ŢÂRCQVNIC (< sl.) s. m. Persoană care are în grijă curăţenia şi buna rânduială a unei biserici; p. ext. cântăreţ, dascăl de biserică. ŢÂŞN! (onomat.) vb. IV intranz. 1. (Despre lichide, abur) A ieşi cu presiune (printr-o crăpătură sau printr-o deschizătură). ♦ A sări, a împroşca. 2. (Despre persoane) A intra (sau a ieşi de) undeva brusc, pe neaşteptate, a sări. 3. A se ivi, a surveni pe neaşteptate; a izbucni. ŢÂŞNITOR, -OARE (< ţâşni) adj. Care ţâşneşte. 4 Fântână ţ. = fântână arteziană. tata (lat. *tittia) s. f. 1. (Pop.) Mamelă. ^ Copil de ţâţă = sugar. <0-Expr. A da ţâţă = a alăpta. 2. (Pop.) Gurguiul urciorului. 3. (BOT.) Ţâţa-mielului = urechelniţă (3). 4. Ţâţa vacii = varietate de struguri, cu boabe lunguieţe, cărnoase. ŢÂŢÂNĂ (lat. * titina) s. f. 1. Balama de uşă sau de fereastră. 2. Porţiunea în care cele două valve ale unei scoici sunt legate printr-un ligament elastic (la cele mai multe specii cuprinde şi un număr de dinţi şi de fosete). ŢEAPĂ (cuv. autohton) s. f. 1. Par lung, cu unul dintre capete ascuţit (care se folosea în trecut ca instrument de tortură); partea ascuţită a parului. 2. Prelungirea ascuţită, ţepoasă, la spicele cerealelor. ♦ (La pl.) Resturile tulpinilor unor păioase, rămase în pământ după cosirea lanului. ŢEAPĂN, -Ă (< sl.) adj. 1. Care nu se mlădiază, care nu se îndoaie; rigid, tare, lipsit de elasticitate. ♦ înţepenit, anchilozat. ♦ Fig. încremenit, înlemnit; p. ext. inert, mort. 2. (Pop.) Solid, trainic. 3. Viguros; voinic, robust. ŢEASTĂ (< lat. testa) s. f. (Pop.) "I- Craniu. 2. Carapace. ŢEAVĂ (< sl.) s. f. Piesă de metal, de sticlă, de material plastic etc., cilindrică şi goală în interior, care se realizează prin deformare plastică, prin sudură sau prin turnare (mai ales din materiale neferoase) şi se foloseşte pentru transport de fluide, *n construcţii metalice, în termoteh-nică (cazane) etc.; tub (4). Ţ de extracţie = ţ. de oţel, cu diametrul relativ mic, utilizată la sondele de extracţie a petrolului în vederea formării unei conducte (coloana de ţ. de prin care se realizează curgerea fluidelor de la stratul productiv la suprafaţă; tubing. ♦ Parte a unei arme de foc în formă de tub, prin care pleacă proiectilul. + Piesă sau organ de maşină constituit dintr-un Ţebea. Casa lui Avram lancu segment de tub metalic, rigid, în general fără muchii, căpătând denumirea după funcţia pe care o îndeplineşte (ex. t- de admisie, ţ. de duş, ţ. de eşapament, ţ. de fum etc.). ♦ Tub cilindric sau conic, având suprafaţa netedă sau cu rifluri, folosit în întreprinderile textile ca suport pentru înfăşurarea firelor. ŢEBEA, sat în com. Baia de Criş, jud. Hunedoara. Aici, potrivit tradiţiei, se afla gorunul lui Horea, care străjuieşte mormântul lui Avram lancu. ŢECHjN (< it.) s. m. Veche monedă de aur arabă sau italiană, având de-a lungul timpului valori variabile. ŢEDENBAL, Jumjaaghiin (1916-1991), om politic şi de stat mongol. Secretar general al C.C. al Partidului Popular Revoluţionar Mongol (1940-1954 şi 1958-1984); în 1958-1981, prim secretar). Preşedinte al Consiliului de Miniştri (1952-1974). Preşedinte al Prezidiului Marelui Hural Popular al Republicii Populare Mongole (şef al statului: 1974-1984). ŢEL (< magh., rus., germ.) s. n. Punct, loc unde vrea să ajungă cineva; p. ext. punct final; scopul, ţinta către care năzuieşte cineva. ŢELINĂ1 (< ngr.) s. f. Plantă legumicolă bienală, din familia apiacee (umbelifere), înaltă de 80-90 cm, cu frunze mari, penate şi cu flori albe (Apium graveolens). Cunoscută încă din Antic., se cultivă pentru rădăcina sa tuberizată, în care se depozitează substanţe de rezervă. Folosită în alimentaţie şi în medicina tradiţională ca antipiretic, antiseptic, diuretic, afrodisiac, emenagog etc. ŢELINĂ2 (< bg., ser.) s. f. 1. Strat situat în partea superioară a profilului de sol, unde densitatea rădăcinilor (mai ales a rădăcinilor fasciculate ale gramineelor) şi a altor organe subterane ale plantelor ierboase perene este foarte ridicată, formând o reţea la care aderă particulele de sol, dând naştere unei mase compacte. Formarea ţ. (înţelenirea solului) are loc acolo unde se dezvoltă vegetaţie de pajişte, în urma defrişării pădurii sau a lăsării unor terenuri agricole în pârloagă timp îndelungat. 2. Teren nelucrat, pârloagă. ŢELINjŞ (< ţelintf) s.n. Teren nelucrat, de obicei înierbat. ŢELINOGRAD, vechea denumire (între 1961 şi 1990) a capitalei Kazahstanului, Astana. înainte de 1961 şi între 1991 şi 1998 a purtat numele Akmola sau Akmolinsk. ŢEP (cuv. autohton) s.m. Denumire dată unor formaţiuni protectoare scurte, subţiri, ascuţite, dure, prezente la unele plante (pe tulpină, frunze, pedunculi florali, învelişul unor fructe, ex. castane) sau la unele animale (ex. ţepii ariciului, care sunt fire de păr modificate, radiile ţepoase ale înotătoarelor unor peşti). Uneori termenul este folosit ca sinonim al celui de spin. ŢEPELEA, Gabriel (n. 1916, Borod, jud. Bihor), filolog, scriitor şi om politic român. Naţional-ţărănist. M. de onoare al Acad. (1993), prof. univ. la Timişoara şi Piteşti. Lucrări de filologie şi critică literară („Studii de istorie şi limbă literară", „Corelaţia limbă-literatură. Investigaţii despre clasici români"); eseistică şi memorialistică („Amintiri şi evocări", „Anii nimănui", „Secvenţe din purgatoriu"). Deţinut în închisorile comuniste. ŢEPENEAG, Dumitru (n. 1937, Bucureşti), prozator român. Stabilit în Franţa (1972). Fondator (împreună cu L. Dimov). al „grupului oniric" (1966), Gabriel Ţepelea ŢEPOS 240 a cărui estetică o teoretizează. Proză scurtă promovând principiile onirismului („Frig", „Aşteptare"). Romane postmoderne, textualiste, anticipând proza generaţiei ’80 („Zadarnică e arta fugii", „Cuvântul nisiparniţă", „Hotel Europa"). ŢEPOS, -OASĂ (< ţeapă) adj. Care are ţepi, care înţeapă; ghimpos. ŢEPOSU, Radu G. (1954-1999, n. Şirnea, jud. Braşov), publicist şi critic literar român. Redactor la „Flacăra", director al revistelor „VI P“ şi „Cuvântul" (1994-1999). Eseuri despre romanul românesc („Viaţa şi opiniile personajelor"), sinteze („Istoria tragică şi grotescă a întunecatului deceniu literar nouă"). ŢEPU, com. în jud. Galaţi, situată în NV C. Tecuci, pe dr. râului Berheci; 2 665 loc. (2008). Expl. de gaze naturale. Viticultură. In satul Ţ., atestat documentar în 1452, se află biserica Sf. Nicolae (1855), iar în satul T. de Sus, biserica Sfinţii Voievozi (1845). ŢEPUŞĂ (< ţeapă) s. f. 1. Par ascuţit, ţeapă (mică); vârf ascuţit al unui par. 2. Aşchie mică. ♦ Ghimpe, spin. ŢESALĂ (< bg., ser.) s. f. 1. Unealtă dinţată confecţionată din metal, cauciuc sau plastic cu care se curăţă pielea şi părul vitelor îndeosebi al cailor. 2. Grapă uşoară, cu colţi deşi şi lungi, folosită mai ales pentru curăţirea păşunilor naturale. ŢESĂLA (< ţesală) vb. I tranz. A curăţa un animal cu ţesala (1). ŢESĂTOR, -OARE (< ţese) s. m. şi f. Lucrător calificat care lucrează la un război de ţesut; persoană care se ocupă cu ţesutul. ŢESĂTORjE (< ţese) s. f. 1. Arta, meşteşugul ţesutului. 2. întreprindere industrială sau secţie a unei întreprinderi în care se fabrică ţesăturile. ŢESĂTURĂ (< fese) s. f. 1. Produs textil (pânză, stofă etc.) obţinut prin împletirea în diverse moduri a firelor de urzeală, dispuse longitudinal, cu firele de bătătură, dispuse transversal. ♦ Reparaţie făcută la un obiect de îmbrăcăminte prin împletirea firelor de aţă cu acul. 2. Mod în care este ţesută o pânză, o stofă etc. 3. Fig. Structură, tip de compoziţie a unei opere, a unui lucru. ♦ Intrigă, uneltire. ŢESE (lat. texere) vb. III 1. Tranz. A realiza o ţesătură (1), cu ajutorul războiului de ţesut. ♦ A face cu acul o ţesătură pentru a cârpi ceva. ♦ A broda. 2. Tranz. (Despre păianjen) A-şi face pânză 3. Refl. Fig. A se întretăia, i A se îmbina. 4. Tranz. Fig. A plănui, a urzi o intrigă, un complot etc.; a unelti. ŢEST (lat. *testum) s. n. 1. Obiect de lut sau de metal, de formă bombată, cu care, după ce se încălzeşte, se acoperă pâinea, mălaiul etc. puse la copt pe vatra încinsă. 2. (ZOOL.) Carapace, schelet extern. ŢESTOS, -OASĂ (< ţest) adj. Care are, care este acoperit cu un ţest (2). > Broască ţ. v. broască; ţ. de uscat v. testudinide. ŢESUT (< ţese, 2, 3 după fr. tissu) s. n. 1. Faptul de a ţese; meşteşugul ţesătoriei. 2. Ţesătură (1). 3. (HIST.) Complex de celule, de sinciţii şi de substanţă fundamentală, diferenţiat din punct de vedere biochimic, structural şi funcţional în vederea îndeplinirii unei funcţii comune. Potrivit aspectului generai, al organizării şi însuşirii funcţionale se disting patru tipuri fundamentale de ţ. animale: epitelial, conjunctiv, muscular, nervos. Principalele categorii de ţ. vegetale sunt: ţ. fundamentale (de nutriţie: clo-renchim, parenchim), ţ. de protecţie (epiderma, rizoderma, suberul ş.a.), ţ. conducătoare (vase lemnoase şi liberiene), ţ. mecanice (de susţinere: colenchim, sclerenchim). ŢEŢCHEA, com. în jud. Bihor, situată în V depr. Vad-Borod; 3 063 loc. (2008). Staţie de c.f. (în satul Ţelechiu) şi haltă de c.f. (în satul Ţ.). Nod rutier. Bisericile de lemn Sf. Gheorghe (1714), cu picturi interioare de la sfârşitul sec. 18 şi din 1889, şi Adormirea Maicii Domnului (1770, pictată în 1865), în satele Hotar şi Subpiatră. în satul Ţ., atestat documentar în 1256, se află un castel din sec. 19. TETE (< fr.; cuv. bantu) s. f. Musca ~ v. muscă. ŢEVU! (< ţeavă) vb. IV tranz. A înfăşură firele textile de pe bobine, sculuri etc. pe ţevi care se introduc în suveică. ŢIBANA, com. în jud. laşi, situată în Pod. Central Moldovenesc, pe râul Sacovăţ; 7 715 loc. (2008). Expl. de gresii. Fabrică de cărămidă. Satul Ţ. este atestat documentar în anul 1400, iar ca târg în 1855. ŢI BĂNEŞTI, com. în jud. laşi, situată în Pod. Central Moldovenesc, pe râul Sacovăţ, în zona de confl. cu Durăceasa; 8 032 loc. (2008). Expl. de gresii. Ţesătorie de bumbac. Fabrici de tricotaje, de cărămizi şi de preparate din lapte. Tăbăcărie. Centru viticol şi de vinificaţie. Creşterea bovinelor. în satul Ţ., atestat documentar în 1399, se află conacul lui P.P. Carp (sec. 19) şi o biserică din 1834. Bisericile Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena (1784), Sf. Gheorghe (1819) şi Adormirea Maicii Domnului (1844-1845), în satele Grieşti, Vălenii şi Tungujei; biserica de lemn Adormirea Maicii Domnului (sec. 18, refăcută în 1813 şi reparată în 1921), în satul Jigoreeni. ŢIBLEŞ, Munţii masiv muntos în NV Carpaţilor Orientali, alcătuit din fliş paleogen (marne şi gresii cre-tacice) străpuns şi acoperit parţial de roci vulcanice neogene (andezite, pi-roclastite, dacite). Alt. max.; 1 839 m (vf. Ţibleş). Relief vălurit, digitat, cu mai multe culmi secundare teşite ce pornesc din zona vf. Ţibleş spre N şi spre S, cu forme structurale mono-clinale şi martori vulcanici (neck-uri despărţite de văi largi) care apar sub forma unor măguri conice. Important nod hidrografic. Pantele sunt acoperite cu păduri de fag şi de conifere. Zăcăminte de sulfuri complexe. Prin pasul Botiza (1 050 m alt.), aflat între m-ţii Ţ. şi m-ţii Lăpuş, trece o şosea care asigură legătura între depr. Maramureş şi Ţara Lăpuşului. ŢIBUCANI, com. în jud. Neamţ, situată în NE Subcarpaţilor Neamţului, pe râul Umbrari, în zona de confl. cu râul Moldova; 4 475 loc. (2008). în satul Ţ. se află biserica de lemn Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (1764, reconstruită în 1859 pe temelie de piatră), iar în satul Da-videni, biserica de zid Tăierea Capului Sf. loan Botezătorul (începutul sec. 18, cu transformări din 1937). ŢICĂU 1. Cartier în E municipiului laşi, pe valea râului Cacaina, unde se află casa în care a locuit, în sec, 19, Ion Creangă, azi Muzeu memorial („Bojdeuca din Ţicău"). 2. V. Prisaca. ŢICHINDEAL, Dimitrie (1775-1818, n. Becicherecu Mic, jud. Timiş), cărturar iluminist român. A sprijinit dezvoltarea şcolilor naţionale în Banat. Autorul primei colecţii de fabule româneşti, traduse şi adaptate după cele ale lui D. Obradovic („Filosofi-ceşti şi politiceşti prin fabule moral-nice învăţături"). Traduceri cu caracter didactic şi moralizator. ŢICLEAN s. m. Pasăre insectivoră căţărătoare, sedentară, din ordinul paseriformelor, familia siftide, puţin mai mare decât o vrabie, cu cioc conic, drept, coadă scurtă şi cu penajul cenuşiu pe spate şi alburiu sau roşcat pe pântece; cu o dungă neagră, lungă peste ochi, ţoi1 (Sitta europaea). Se deplasează pe trun- 241 ŢIMIR chiul arborilor coborând cu capul în jos. Răspândită în păduri de foioase, parcuri şi grădini. Se mai numeşte pclete. ŢlCLENi, oraş în jud. Gorj, situat la poalele dealului Bran, pe râul Cioiana; 5 288 loc. (2008). Expl. de petrol şi gaze naturale (din 1951). Fermă de creştere a bovinelor. Izvoare cu ape sărate şi termale folosite în cură balneară (din iul. 1973). în arealul oraşului a fost descoperit un tezaur monetar alcătuit din 240 de monede romane republicane datând din perioada 211-73 î.Hr. Prima menţiune documentară datează din oct. 1597. Declarat oraş la 17 febr. 1968. Case ţărăneşti din lemn, cu două nivele, aparţinând lui I. Ungu-reanu, C.D. Negreanu ş.a., declarate monumente de arhitectură. ŢICNEALĂ (< ţicni) s. f. Nebunie, sminteală. ŢICNj (< ser.) vb. IV refl. (Fam.) A-şi pierde puterea de judecată; a înnebuni, a se sminti. ŢIDULĂ (< ucr., pol.) s. f. (Pop.) Bilet care cuprinde o însemnare scurtă (dovadă, permis, chitanţă). ♦ (înv.) Dispoziţie oficială, ordin. TIFEŞti, com. în jud. Vrancea, situată în zona de contact a Sub-carpaţilor Vrancei cu C. Râmnicului, la poalele de NE ale Măgurii Odo-beşti, pe râul Putna si pe dr. râului Şuşiţa; 5 265 loc. (2008). Expl. de balast. Moară de apă (1615), în satul Vităneşti. Centru viticol şi de vinifi-caţie. In satul T. au fost descoperite (1959) vestigiile unei aşezări şi ale unei necropole carpice datând din sec. 3 d.Hr. în care s-au găsit un cuptor de ars ceramică, mai multe vase ceramice (amforă, cană, o că-ţuie dacică ş.a). în satul Igeşti se află bisericile Adormirea Maicii Domnului (ante 1809) şi Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (ante 1809), •ar în satul Bătineşti, conacul »Frunză-Pastia“ (sec. 19). TIGAIE s. f. Rasă de oi autohtonă, cu lână semifină (3-5 kg anual) cu o producţie anuală de lapte de 70-90 I şi cu o greutate corporală de c. 40-50 kg (la berbeci 60-75 kg). ŢIGAN (< bg., ser.) s. m. (La pl.) Denumire a unei populaţii originare India, care a migrat, începând din sec. 5 în Persia, Asia mediteraneană Imp. Bizantin. De aici, în sec. 14, 5U pătruns în SE şi centrul Europei şi JJ? N Africii, în sec. 15 în apusul Europei (în special în Pen. Iberică), •ar în sec. 19 şi în cele două Ame-rici- Prima menţiune despre ţ. în Ţările Române datează din 1385. Limba vorbită de ei romanes face parte din familia de limbi indo-eu-ropene. Majoritatea ţ. vorbesc şi limbile popoarelor în mijlocul cărora trăiesc. Mai sunt numiţi şi romi. ♦ (Şi la sg.) Persoană care aparţine acestui grup. ŢIGANCĂ (< ţigan) s. f. Femeie aparţinând neamului ţiganilor. ŢIGARĂ (< germ.) s. f. 1. Tutun mărunţit şi rulat într-o foiţă de hârtie, care se aprinde de la un capăt şi printre buze se inspiră fumul; ţigaretă. 2. T. de foi = sul obţinut din frunze întregi de tutun de calitate superioară, supuse unor operaţii speciale de prelucrare şi folosit pentru fumat; trabuc. V. şi havană. ŢIGARET «port] ţigaret) s. n. Obiect de forma unui cilindru subţire (îngustat la unul dintre capete), în care se introduce ţigara. ŢIGARETĂ (< germ.) s. f. Ţigară d). ŢIGĂNAŞI, com. în jud. laşi, situată în C. Jijiei inferioare, pe râul Jijia; 4 472 loc. (2008). Nod rutier. Expl. de gresii, marne şi argile. Creşterea bovinelor. Fermă piscicolă. în satul Ţ., atestat documentar în 1803 cu numele Căminăreşti, se află bisericile Sf. Spiridon (1802, cu pridvor adăugat în 1930) şi Adormirea Maicii Domnului (1860), iar în satul Cârni-ceni, biserica Sf. Haralambie (1792). ŢIGĂNĂRjT (< ţigan) s. m. Impozit pe care îl plăteau în Moldova proprietarii pentru robii ţigani. ŢIGĂNEŞTI, 1. Com. în jud. Teleorman, situată în C. Boian, pe râul Vedea; 5 404 loc. (2008). Staţie de c.f. Expl. de balast. Viticultură. 2. Mănăstire de maici situată în com. Ciolpani, jud. Ilfov, pe malul de SV al L. Ţigăneşti, atestată documentar în 1780 ca schit de călugări cu o biserică de lemn. Biserica actuală, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, a fost construită în 1799-1812 din iniţiativa mai multor ctitori, în frunte cu marele ban Radu Golescu. Picturile murale interioare au fost executate în 1853 de egumenul Eftimie, în stil neobizantin, dar refăcut de mai multe ori (numai în pridvor se mai păstrează scene din pictura originară); imaginile iconografice actuale dateză din 1929. ŢIGĂNUŞ (< ţigan) s. m. 1. Diminutiv al lui ţigan. 2. (ZOOL.) Peşte teleostean din familia umbride, lung până la 12 cm, cu spatele negru, cu laturile cafenii, burta gălbuie, cu numeroase pete mici, neregulate, negre, pe tot corpul (Umbra krameri). ţigănuş (3) Trăieşte în ape mocirloase, în bazinul Dunării; se află pe lista speciilor care necesită măsuri de ocrotire. 3. Pasăre călătoare din ordinul ciconiifor-melor, cu cioc lung şi curbat în jos, cu pene negre cu reflexe ruginii şi verzi (Plegadis falcinellus). Trăieşte în arii umede, pe malul lacurilor şi bălţilor. Specia necesită măsuri de ocrotire. ŢIGĂRAR (< ţigară) s. m. Insectă coleopteră, dăunătoare, de 5-9 mm lungime, verde-albăstruie cu reflexe metalice vii; femela depune ouăle în frunzele de viţă de vie, de păr, tei, plop etc., pe care le răsuceşte în formă de ţigară (Byctiscus betulae). ŢIGLĂ (< germ., ser.) s. f. Piesă de argilă arsă, de sticlă sau de mortar de ciment, având forma unei plăci, folosită pentru executarea învelitorilor de acoperiş. Ca formă, se deosebesc două tipuri principale: ţ. solz şi ţ. cu jgheab. TIGLÂI s.f. pi. (GEOMORF.) 1. (Reg.) Alunecări de teren de mari dimensiuni, în formă de movile. Se întâlnesc frecvent în Pod. Transilvaniei. 2. Martor de eroziune diferenţiată, cu aspect de turn de cetate. Ţ1GUNĂ (< germ.) s. f. Unealtă constituită dintr-o lamă de oţel special, foarte ascuţită, folosită la ajustarea, netezirea sau curăţirea pieselor de metal, de lemn, de mase plastice etc. ŢIHAIU MARE, lac în N Deltei Dunării, în complexul lacustru Pardina; 344 ha. ŢIITOR, -OARE (< ţine) adj., s. f. I. Adj. (înv.) Care ţine mult; durabil. II. 1. S. f. (Pop.) Concubină. 2. S. f. Loc de pândă unde stă vânătorul; loc de trecere a vânatului. ŢIMjR (< magh.) s. n. (în Ev. Med., în Ţara Românească şi în ŢINCUIRE 242 Moldova) Călăuză sau însoţitor oficial al călătorilor străini. ŢINCUjRE (< germ.) s. f. Executarea manuală sau mecanizată a dinţilor pentru îmbinări de colţ ale produselor de lemn. ŢjNCVAIS (< germ.) s. n. Pigment alb pentru vopsit; alb de zinc. Ţ|NE (lat. tenere) vb. III I. 1. Tranz. A avea ceva în mână, în braţe etc. (şi a căuta să nu-i scape). <0-Expr. A-i ţine cuiva cununa = a cununa pe cineva, a-i fi naş la cununie. ♦ (Determinat, de obicei, prin „în braţe") A cuprinde în braţe; a îmbrăţişa. 2. Tranz. A sprijini, a susţine (un obiect, o persoană) să nu cadă. 3. Tranz. A cuprinde, a purta; a suporta. Expr. A nu-l mai ţine pe cineva pământul = a nu mai putea fi suportat din cauza răutăţii, a fărădelegilor etc. 4. Refl.  se agăţa, a se prinde de ceva sau de cineva. ♦ A pune mâna pe o parte a corpului (şi â apăsa), de obicei pentru a face să înceteze o senzaţie dureroasă. ♦ A se menţine (undeva, pe ceva) fără să cadă; a sta, a rezista. ♦ Intranz. şi refl. A fi bine înţepenit; a dura. II. 1. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prepoziţia „de“, ,,după“) A urmări insistent (cu dragostea, cu simpatia etc.) pe cineva; a nu-l părăsi nici o clipă, a-l întovărăşi sau a-l urmări pretutindeni. ♦ A lua ca exemplu, ca model (în atitudine, în comportare). 2. Refl. A se lega unul de altul, a se înşirui. 3. Refl. A se îndeletnici cu ceva, a fi (prea mult) preocupat de ceva. 4. Intranz. A face parte, a fi piesă componentă dintr-un tot; (despre unelte) a aparţine unui sortiment, unei garnituri. ♦ A aparţine, a depinde, a fi legat de... ♦ A fi de competenţa, de datoria cuiva. 5. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. ,,la“) A avea o afecţiune pentru cineva sau pentru ceva; p. ext a iubi. ♦ A fi de partea cuiva, a-i da dreptate. 6. Intranz. A dori neapărat, a vrea în mod special. III. Tranz. 1. A face ca o parte a corpului sau corpul etc. să stea (mai mult timp) într-o anumită poziţie. ♦ Refl. (Pop.) A fi mândru, încrezut. ♦ A face pe cineva (sau ceva) să stea (mai mult timp) într-un loc, într-o anumită situaţie, în aşteptare etc. -0- Expr. (Refl.) A se ţine în rezervă (sau la o parte, la distanţă) = a) a nu se decide asupra unui lucru; b) a nu participa la ceva, a se abţine de la ceva. ♦ A adăposti, a găzdui. ♦ A imobiliza. ♦ A menţine. 2. A ţine pe loc; a opri, a reţine. ♦ Tranz. şi refl. A (se) stăpâni, a (se) înfrâna, a (se) domina. <0* Expr. (Tranz.) A-şi ţine gura (sau limba) = a tăcea. IV. 1. Tranz. A păstra, a conserva. ♦ A opri, a rezerva ceva pentru cineva. ♦ A menţine vreme îndelungată o calitate. ^ Expr. A-i ţine cuiva cald (sau, intranz., de cald) = a încălzi pe cineva; fig. (fam.) a-i fi util cuiva, a-i face plăcere. 2. Tranz. A urma o anumită direcţie, un anumit drum etc. 3. Tranz. A respecta, a păzi, a urma anumite precepte, legi etc. ♦ A sărbători. ♦ Refl. A nu se abate de la ceva. 4. Refl. A se comporta bine, a rămâne ferm; a rezista. ♦ Intranz. A fi durabil, rezistent. ♦ Refl. şi tranz. A (se) menţine; a trăi. V. Tranz. 1. A avea în stăpânire ceva. ♦ Spec. A deţine pe timp limitat (cu chirie sau în arendă) o proprietate, o întreprindere etc. ♦ A creşte păsări, animale. 2. A avea pe cineva în subordinea, în slujba sa. 3. A avea în mod obişnuit, în magazin, o anumită marfă de vânzare. 4. A suporta cheltuielile necesare întreţinerii unei case, unei proprietăţi etc. -O- Expr. A ţine casă (cu cineva) = a fi căsătorit cu cineva. A ţine casă mare = a duce o viaţă îmbelşugată, luxoasă. ♦ Tranz. şi refl. A (se) întreţine; a (se) hrăni. ♦ Refl. (Pop.) A avea relaţii amoroase (extraconjugale) cu cineva. VI. 1. Intranz. A dura, a dăinui. 2. Tranz. (Despre dureri, boli) A avea un efect de lungă durată asupra cuiva, a nu trece repede. ♦ (Despre organe sau părţi ale corpului) A durea. 3. Tranz. A face să dureze o anumită perioadă de timp; a prelungi. ♦ A continua să..., a nu se opri (din)... Expr. A ţine pas cu vremea (sau pasul vremii) = a fi receptiv la tot ce e nou, a fi la curent cu moda, cu obiceiurile etc. VII. Tranz. A convoca, a face să aibă loc (o şedinţă, o adunare). VIII. Tranz. şi refl. A (se) considera, a (se) socoti, a (se) crede. ŢINTAR (< ţintă) s. n. Joc de societate în care jucătorii mută, după anumite reguli, nişte piese pe un suport cu un desen special; moară. ŢINTAT, -Ă (< ţintă) adj. 1. Bătut cu ţinte (I. 1). 2. (Despre animale) Cu o pată albă pe frunte. ŢINTAURĂ (< germ., lat.) s. f. (BOT.) Fierea-pământului (a). Ţ|NTĂ (< sl.) s. f. I. 1. Cui scurt cu floarea mare, cu care se ornează diverse piese de pielărie, tapiţerie şi uneori de îmbrăcăminte. 2. Mică pată albă pe fruntea cailor sau a vitelor; steluţă, stea. II. 1. Semnul sau locul în care se ocheşte; p. ext. ţintire, ochire. ♦ Ceea ce este sau devine obiect al atenţiei, al acţiunii sau privirii cuiva. ♦ Expr. Cu ochii ţintă = cu privirea fixă, aţintită. 2. Fig. Loc sau scop către care tinde cineva; scop final, ţel, obiectiv. -O* Loc. Fără ţintă = fără scop, în neştire, razna. 3. Obiect de ochire, fix sau în mişcare] utilizat în tirul sportiv. 4. Spaţiul de deasupra bazei orizontale şi dintre barele verticale la jocul de rugbi. Teren de ţ. = spaţiu care cuprinde limitele laterale ale terenului din spatele stâlpilor porţii la jocul de rugbi, având o adâncime care variază între 22 şi 12 m şi în care se marchează încercările. ŢINTEA, localit. componentă a oraşului Băicoi, jud. Prahova, situată în Subcarpaţii Prahovei, la 300 m alt., pe râul Dâmbu. Staţiune balneoclimaterică sezonieră de interes local, cu ape minerale (de sondă şi lacuri) clorurate, sodice, sulfatate, iodurate, magneziene, termale (25-30°C) cu efecte terapeutice. Staţiunea este indicată pentru tratarea afecţiunilor reumatismale, a celor posttraumatice, neurologice periferice (pareze), cardiovasculare (varice în stadiu incipient), dermatologice (psoriazis) ş.a. ŢINTEŞTI, com. în jud. Buzău, situată în C. Buzăului, pe râul Negreasca; 4 550 loc. (2008). Satul Ţ. este atestat documentar în 1575. Pădurea Fra-sinu (158 ha) alcătuită din frasin cu frunză îngustă (Fraxinus angustifolia) şi frasin pufos {F. pallissae) în amestec cu stejar. In parterul pădurii se întâlneşte laleaua pestriţă şi alte plante rare. ŢINTj (< ţintă) vb. IV 1. Tranz. şi intranz. A ochi un obiectiv cu o armă. ♦ Fig. A viza pe cineva sau ceva printr-o aluzie. 2. Tranz. A-şi fixa privirea asupra cuiva; a ţintui (2). 3. Tranz. şi intranz. Fig. A aspira, a năzui să atingă un anumit scop; a avea în vedere un ţel. ŢINTIRjM (< magh.) s. n. (Reg.) Cimitir. ŢINTUI (< ţintă) vb. IV tranz. 1. A fixa, a bate ceva în ţinte, în cuie; a pironi. + (Pop.) A înfige, a bate ţinte sau cuie în ceva. ♦ Fig. A obliga pe cineva să rămână imobilizat, nemişcat. 2. Fig. A ţinti (2). ŢINŢAR (< ser.; cf. arom. ţinti ,,cinci“) s. m. Nume dat aromânilor (din Macedonia) de către populaţiile slave învecinate. ŢINUT (< ţine) s. n. 1. (în Ev Med. în Moldova) Unitate administra-tiv-teritorială corespunzătoare judeţului din Ţara Românească. 2. Loc, regiune, cuprins (delimitat prin anumite caracteristici). 3. (înv.) Ţară. ŢINUTĂ (< ţine, după fr. tenue, it. tenutaj s. f. 1. Poziţie a corpului. ♦ 243 ŢIŢEICA Konstantin Eduardovici Ţiolkovski Gheorghe Ţiţeica Şerban Florentin Ţiţeica Fel de a fi sau de a se comporta fată de cineva sau de ceva; comportare, atitudine. ♦ Manieră de a se prezenta, mod de a se îmbrăca al unei persoane; p. ext. îmbrăcăminte, costum, uniformă. Ţ. de ceremonie = îmbrăcăminte, uniformă pentru anumite solemnităţi. Ţ. de seară = îmbrăcăminte de gală, pentru spectacole sau reuniuni care au loc seara. Ţ. de campanie = echipamentul unui ostaş în timpul campaniei. 2. (LINGV.) Fază a actului articulator în care organul vocal păstrează o anumită poziţie. ŢINUTURILE AUSTRALE Şl ANTARCTICE FRANCEZE (TERRES AUSTRALES ET ANTARCTIQUES FRANQAISES [ter ostral e ătarktik frăsez]), terit. format din arh. Ker-guelen, Crozet, ins. Saint Paul, ins. Nouvelle Amsterdam şi Ţara Adelie; c. 395,5 mii km2. Nelocuit. Staţiuni de cercetări ştiinţifice. Din 1958, „teritoriu de peste mări“ al Franţei. ŢIOLKOVSKI, Konstantin Eduardovici (1857-1935), savant rus. Unul dintre fondatorii astronauticii. A pus bazele teoriei zborului rachetelor cosmice, a trenurilor de rachete, a sateliţilor artificiali şi a preconizat staţiile extraterestre ca puncte de plecare în călătoriile interplanetare („Explorarea spaţiului cosmic cu aparate reactive"). ŢIPA vb. I intranz. 1. A scoate strigăte puternice, ascuţite (de durere, de spaimă); a zbiera, a urla. ♦ A vorbi foarte tare, manifestându-şi nemulţumirea, enervarea; a se răsti. 2- Fig. (Fam.; despre culori, obiecte colorate) A fi foarte strident, a impresiona neplăcut. TIPAR (< ţipa2) s. m. 1. Peşte teleostean, din familia cobitide, lung de 18-25 cm, cu corpul foarte alungit, acoperit cu solzi mărunţi şi cu un strat de mucus, cu 10 mustăţi la gură (Misgurnus fossilis); chişcar. Colorit galben-cafeniu marmorat, cu pete măslinii şi negricioase. Trăieşte în râuri cu curgere lentă şi în bălţi, în Europa Centrală şi de SE (până în bazinul Volgăi). Iarna sau pe timp de secetă, când bălţile seacă, se îngroapă în mâl. Se hrăneşte cu nevertebrate de pe fundul apei. Specie care necesită măsuri de ocrotire. Este folosit mult ca nadă. 2. (impropriu) Anghilă. ŢIPĂT (< ţipa1) s. n. Strigăt puternic şi ascuţit; urlet, răcnet. ŢIPĂTOR, -OARE (< ţipa1) adj. (Despre voce) Strident. ♦ Fig. (Fam. despre culori, lumină) Prea viu, prea intens; violent, strident. ŢIPENIE (< ţipa) s. f. (în construcţii negative) Fiinţă, vietate. ŢIPIRjG1 s. m. Plantă erbacee perenă din familia ciperaceelor, înaltă de 50-150 cm, cu frunze reduse la teci şi cu spiculeţe multiflore, dispuse în inflorescenţă (Schoenoplectus tabernaemontani). Creşte prin bălţi, lacuri, mlaştini, locuri umede. ŢIPIRiG2 (< ser.) s. n. (CHIM.; pop.) Clorură de amoniu. ŢjPLĂ (< ngr.) s. f. Foiţă de tipul celofanului, obţinută prin prelucrarea seroaselor de bovină. Ion Ţiriac ŢIRIAC, Ion (n. 1939, Braşov), jucător român de tenis. Campion mondial universitar (1965). De trei ori fina-list al Cupei Davis (1969, 1971, 1972). Câştigător a numeroase turnee internaţionale. Preşedinte al Comitetului Olimpic Român (1997-2004). Om de afaceri şi manager sportiv, considerat în prezent cel mai de seamă organizator de turnee de tenis din lume. ŢIŞTAR (onomat.) s. m. (ZOOL.) Popândău. ŢITERĂ (< germ.) s. f. Instrument muzical popular, cu coarde, răspândit în Europa Centrală. Sunetele sunt produse prin ciupirea coardelor. ŢIŢEI (< cf. ţâţă) s. n. Petrol. ŢIŢEICA, 1. Gheorghe Ţ. (1873-1939, n. Turnu Severin), matematician român. Acad. (1913), prof. univ. la Bucureşti. Vicepreşedinte al Acad. (1924-1925). Iniţiatorul unor capitole din geometria diferenţială proiectivă şi afină („Geometria diferenţială proiectivă a reţelelor", „Introducere în geometria diferenţială proiectivă a curbelor"). A descoperit noi categorii de suprafeţe, curbe şi reţele care ji poartă numele („Reţele derivate1'). în ultima parte a vieţii a studiat geometria curbelor şi transformărilor conforme. Numeroase lucrări de matematică elementară, prin care a contribuit la ridicarea nivelului învăţământului matematic din România. Cursuri universitare. 2. Şerban Florentin Ţ. (1908-1986, n. Bucureşti), fizician român. Fiul lui Ţ. (1). Acad. (1955), prof. univ. la laşi şi Bucureşti. Vicepreşedinte al Acad. (1963-1985) şi preşedinte (1975- 1976). Director general al Institutului Central de Fizică (1973-1977). Studii şi cercetări în domeniile mecanicii cuantice, fizicii statistice, termodinamicii, electromagnetismului, fizicii nucleare şi particulelor elementare. A dat o formulare relativist-invariantă a ecuaţiilor de evoluţie a unor colective de particule TITEŞTI 244 punctuale încărcate cu sarcini electrice, precum şi o formulare cova-riantă a legilor statistice. Creatorul unei şcoli de fizică teoretică la Bucureşti, iniţiatorul unui seminar de teoria câmpului şi mecanică statistică. Lucrări: „Fizica statistică şi mecanica cuantică", „Principiile fundamentale ale mecanicii", „Elemente de mecanică statică", „Cercetări interdis-ciplinare în domeniul atomic şi nuclear", „Termodinamica", „Mecanica cuantică". M. al numeroase academii şi societăţi ştiinţifice străine. . titeşti, com. în jud. Argeş, situată în V piemontului Cândeşti; 4 973 loc. (2008). Haltă de c.f. (în satul Bucşeneşti - Lotaşi). Pomicultură. în satul Bucşeneşti - Lotaşi se află biserica Sf. Nicolae (1531-1534), cu pridvor din sec. 18, iar în satul Valea Mănăstirii există mănăstirea cu acelaşi nume, ctitorie din anii 1534-1537 a domnului Radu Paisie, cu biserica Sf. Treime, cu faţadele decorate cu cărămidă aparentă în alternanţă cu tencuială. Picturi murale interioare executate în 1548 şi refăcute de mai multe ori. Pridvorul a fost adăugat în 1797. Clopotniţă (1846). ŢIŢIHAR v. Qiqihar. ŢlUj (onomat.) vb. IV intranz. 1. A produce un sunet ascuţit, metalic, prelungit. 2. (Despre păsări) A scoate sunete caracteristice (stridente). ŢOALĂ (< ţol 2) s. f. (Pop.) Obiect de îmbrăcăminte; (deprec.) haină veche, uzată. ŢOI1 s. m. (ORNIT.) Ţiclean. ŢOI2 s. n. Păhărel de forma unei sticluţe cu gâtul lung şi îngust, din care se bea ţuică sau rachiu; conţinutul unui asemenea pahar. ŢOIU, Constantin (n. 1923, Urzi-ceni), scriitor român. Romane abordând problemele de conştiinţă şi condiţia de martor cu obsesia adevărului („Galeria cu viţă sălbatică", roman politic cu dimensiune filozofică, notabil şi prin fineţea compoziţională şi stilistică, „însoţitorul"). Eseuri („Destinul cuvintelor"). ŢOL1 (< germ.) s. m. Unitate de măsură pentru lungime folosită în Marea Britanie şi S.U.A., egală cu 25,4 mm; se foloseşte în special pentru fileturi şi diametre. ŢOL2 (< ngr.) s. n. Ţesătură groasă de lână piuată, folosită la ţară ca pătură sau pelerină. ŢOPA, Vladimir (1929-2006, n. Colonia Mărcăuţi, Basarabia), fizician român. M. coresp. al Acad. (1993); cercetător la Institutul de Fizică din Bucureşti. Activitate ştiinţifică în Cristian Ţopescu domeniul reacţiilor fotochimice în medii lichide şi solide, al cristalelor ionice şi oxidice cu aplicaţii practice. Remarcabil specialist în producerea de monocristale. ŢOPĂj (onomat.) vb. IV intranz. A sări lăsându-se când pe un picior, când pe altul; a face salturi dezordonate. ♦ (Ir.) A dansa, a juca. TOPĂIALĂ (< ţopăi) s. f. Acţiunea de a ţopăi; serie de sărituri, de salturi. ŢOPESCU 1. Felix Ţ. (1906-1999, n. Călăraşi), călăreţ român şi ziarist sportiv. Medaliat olimpic cu argint pe echipe, împreună cu H. Rang, C. Zahei, C. Apostol, R. Tudoran (Berlin, 1936). Secretar generai al Federaţiei Române de Călărie (1946- 1951). Lucrări: „30 de ani în şa", „Călăreţi, obstacole, victorii", .Afecţiuni reciproce". 2. Cristian Ţ. (n. 1937, Bucureşti), ziarist si comentator sportiv. Senator P.N.L. (din 2008). Fiul lui Ţ. (1). în perioada 1964-1999, a realizat cu profesionalism şi farmec numeroase transmisiuni sportive ale unor competiţii sportive de maximă importanţă la Televiziunea Română. Director al cotidianului „Pro Sport" (din 2003). Publicistică („Evenimente, succese, sancţiuni la microfonul TV"). ŢUCĂRĂ (< germ.) adj. Fasole ~ = soi de fasole cu păstăile subţiri, de culoare galbenă. ŢUCULESCU, Ion (1910-1962, n. Craiova), pictor român. Studii de biologie şi de medicină. După perioada debutului, în care a pictat peisaje de viziune expresionistă şi interioare ţărăneşti de un colorit strălucitor, a evoluat treptat spre modalităţi de expresie dominate de prezenţa unor elemente ornamentale folclorice, cu puternice accente simbolice şi de mare intensitate emoţională („Noaptea la Ştefăneşti", „Marină cu fluturi", „Testamentul meu plastic"). ŢUGLUI, com. în jud. Dolj, situată în NE C. Desnăţuiului, pe dr. văii Jiului; 2 838 loc. (2008). Staţie de c.f. (în satul Jiul). Bisericile cu acelaşi hram - Sf. Nicolae -, în satele Jiul (1735) şi Ţuglui (1893). ŢUGUI s. n. Creştet de formă conică al unui munte, sau al unui deal; pisc; p. ext. capăt ascuţit, îndreptat în sus, al unor obiecte. ŢUGUIA (< ţugui) vb. I refl. A se subţia spre vârf, a se ascuţi, formând un ţugui. ♦ Tranz. A face o mişcare de rotunjire şi de ascuţire a buzelor. ŢUGUIATU-PĂMÂNTENI v. Pogoanele. ŢUGUIATU-POGOANELE v. Pogoanele. ŢUGULEA, Andrei (n. 1928, Un-teşti, jud. Ungheni), inginer român. Acad. (1999), prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii în domeniul electrotehnicii (a determinat câmpul electromagnetic cvasistaţionar în conductoare masive, în calculul ecranelor electromagnetice etc.). Lucrări: „Parametrii tranzitorii", „Câmpul electromagnetic cvasistaţionar". Mai multe brevete de invenţii. Unul dintre coordonatorii „Lexiconului tehnic român". ŢUICĂ (< ser.) s. f. Băutură alcoolică obţinută prin fermentarea şi distilarea unor fructe (în special prune sau corcoduşe), legume (cartofi, sfeclă de zahăr) şi cereale. ŢUNDER (< germ.) s. n. Strat de oxid negru format la suprafaţa unei piese de oţel în timpul încălzirii la temperaturi înalte (forjare, tratament termic); scorie. Ion Ţuculescu. „Autoportret" 245 ŢVET Andrei Ţugulea TUNDRĂ (< magh.) s. f. Zeghe (1). ŢURAI, Ion (1907-1970, n. Bucureşti), chirurg român. M. coresp. a! Acad. (1955), prof. univ. la Bucureşti, în anii celui de-al Doilea Război Mondial a lucrat pe front ca chirurg. Director al Spitalului Colentina. Contribuţii în domeniul chirurgiei gastrice, căilor biliare şi pancreasului („Mica chirurgie fiziopatologică", „Chirurgia stomacului", „Hemoragiile digestive superioare"). ŢURCAN, -Ă adj., subst. 1. Adj. (Despre oi) Cu lâna lungă, aspră şi groasă; (despre lână) cu firul lung, gros şi aspru. 2. S. f. Rasă de oi autohtonă, primitivă, cu lâna lungă, groasă şi aspră, având mai multe varietăţi: albă, neagră, brumărie. Este supusă acţiunii de ameliorare prin încrucişări; în stare pură se creşte numai în zona de munte. 3. S. m. Bărbat din regiunea de munte, care se ocupă cu creşterea oilor (ţurcane). TURCĂ (cf. ucr., rus. ţurka) s. f. Numele unui joc de copii, în care se foloseşte un beţişor ascuţit la ambele capete, pe care copiii încearcă să-l arunce cât mai departe cu ajutorul unui băţ mai lung şi mai lat. Ion furai ŢURLOI (cf. surla) s. n. (Pop.) 1. Fluierul piciorului; p. ext partea piciorului dintre genunchi şi talpă. 2. Conductă prin care curge apa (de la un izvor, de la o cişmea etc.); jgheab. 3. Fiecare dintre piesele cilindrice, sonore, ale cimpoiului. 4. Ţurţur de gheaţă. ŢURŢUR (ŢURŢURE) (onomat.) s. m. 1. Sloi mic de gheaţă, prelung şi ascuţit la vârf, format prin îngheţarea imediată a apei care se scurge (la marginea streşinilor, a ramurilor etc.). 2. Ţeavă prin care curge apa (la o fântână). ŢUŞCOV (< ser.) s. m. (IHT.) Obleţ mare. ŢUŢEA, Petre (1902-1991, n. Bo-teni, jud. Muscel), gânditor şi orator român. S-a afirmat drept o conştiinţă aptă să formeze sau să iniţieze adepţi mai întâi în închisorile comuniste, apoi, după căderea regimului comunist, într-un cadru democratic, rămânând însă un adept al oralităţii şi peripatetismului în plin sec. 20. Scrierile sale apărute după 1989 conţin reflecţii, în manieră socratică, asupra unor teme filozofico-religioase: omul, cunoaşterea, iubirea, Dumnezeu („Philosophia perennis", „între Dumnezeu şi neamul Petre Ţuţea meu“, „Omul. Tratat de antropologie creştină"). Deţinut politic. ŢUŢORA, com. în jud. laşi, pe dr. râului Prut şi pe stg. Jijiei, la graniţa cu Rep. Moldova; 2 053 loc. (2008). Satul Ţ. este atestat documentar ca punct de vamă în 1448, iar ca târg la 30 aug. 1611. Aici a avut loc la 19 sept. 1620 o luptă între oastea moldo-polonă şi cea turcă, încheiată cu victoria celei din urmă, care avea şi ajutorul tătarilor. în satul Chipereşti, atestat documentar în 1603, se află biserica Sf. Nicolae (sec. 18, refăcută în 1835) şi un han (ante 1805). ŢUŢUGAN, Florea (1908-1960, n. Orodel, jud. Dolj), logician român. Contribuţii în domeniul silogisticii clasice („Probleme de logică", „Silogistica judecăţilor de predicaţie"). ŢUŢUIATU, vârf în N m-ţilor Măcin, alcătuit din granit şi granodiorit. Alt.: 467 m (cel mai înalt din m-ţii Măcin). Cunoscut şi sub numele de Greci. ŢVET (TSVET), Mihail Semionovici (1872-1919), botanist rus. Contribuţii importante la studiul pigmenţilor vegetali; a pus la punct un procedeu foarte eficient de separare a amestecurilor de substanţe, cromatografia de adsorbţie. u U s. m. invar. 1. A douăzeci şi şasea literă a alfabetului limbii române; sunetul notat cu această literă (vocală închisă, rotunjită, posterioară). 2. Simbol chimic pentru uraniu. U2, grup'rock britanic constituit, în 1978, la Dublin. Condus de Bono Vox, a devenit unul dintre cele mai importante grupuri rock din anii ‘80 ai sec. 20. Capacitate de a crea piese simple, cu efect sigur şi intens („Pride“, „With or Without You“, „I Still Haven’t Found What l’m Looking For“). UAXACTUN [uaha'tun], oraş maya aflat azi în ruine, situat în actualul departament Peten din N părţii centrale a Guatemalei, la c. 20 km N de oraşul Tikal. Aşezarea datează, probabil, din sec. 10 î.Hr. Vestigii (sec. 1-10 d.Hr.) ale unor importante monumente de cult, inclusiv un mare templu aparţinând civilizaţiei olmece. Oraşul a fost abandonat în sec. 10. UBANGI v. Oubangui. UBAC [ubak], Raoul (1910-1985), pictor şi sculptor belgian. Influenţat de suprarealism, experimentează diverse procedee de fotografiere. Picturi abstracţioniste (reliefuri cu două feţe din ardezie) şi figurative, remarcabile prin autenticitatea culorii („Două personaje"). Proiecte de tapiserie (Noul Palat de Justiţie din Lille) şi vitralii. Lucrări de grafică şi ilustraţie de carte. UB40, grup reggae britanic constituit în 1978. Formaţie mixtă compusă din muzicieni albi şi negri. Succese în anii ‘80-90 ai sec. trecut („Red, Red Wine“). UBERAL, -A (< fr.; {s} lat. uber ,,sân“) adj. Referitor la sâni. Fântână u. = fântână în care apa ţâşneşte din sânii unei statui. UBERLÂNDIA, oraş în E Braziliei (Minas Gerais), pe râul Bom Jardim (afl. al râului Araguari), la 854 m alt., la 380 km S de Brasilia; 600,3 mii loc. (2006). Centru comercial şi agricol. Creşterea bovinelor. Prelucr. cărnii de vită şi a laptelui. Ind. chimică (mase plastice). Universitate federală (1969). Oraş din 1892. UBICINI [ubisini], Abdolonyme Honore J. (1818-1884), istoric şi publicist francez. Participant la Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească; secretar al Guvernului provizoriu şi al Locotenenţei domneşti. Reîntors în Franţa, a sprijinit, prin presă şi prin lucrări istorice („Problema Principatelor în faţa Europei", „Principatele Unite în faţa Conferinţei"), lupta românilor pentru Unirea Principatelor. M. de onoare al Acad. Române (1871). UBICO CASTAN EDA [ubjko kasaneda], Jorge (supranumit Tata) (1878-1946), general şi om politic guatemalez. Ministru de Război (1922-1926) şi preşedinte (1931- 1944) al Guatemalei. A promovat măsuri de modernizare a economiei statului şi de asanare a corupţiei. UBICUITATE (< fr.; {s} lat ubique „pretutindeni") s. f. (REL.) însuşire (atribuită de teologi lui Dumnezeu) de a fi prezent peste tot în acelaşi timp; omniprezenţă. UBICVjST, -A (< fr.; {s} lat. ubique „pretutindeni") adj. (Despre organisme) Care creşte şi se dezvoltă la fel de bine în condiţii de mediu foarte diferite. UBSU NUR v. Uvs Nuur. UCAYALI [ukaiali], râu în partea centrală şi NE a Perului, unul dintre izvoarele fl. Amazon; 1 610 km (după alte surse: 1 960 km); 2 610 km de la izvorul râului Apurimac. Râul U. se formează prin unirea râurilor Apurfmac (considerat cel mai îndepărtat izvor al fi. Amazon) Ş| Urubamba, care izvorăsc din Anz» peruvieni, din Cordillera Oriental, curge către N şi NE, trecând prin oraşul Pucallpa, străbate partea de V Uaxactun. Vestigii arheologice 247 UCRAINA a câmpiei Amazonului şi confluează cu râul Maranon în aval de oraşul gătita, formând fl. Amazon. Navigabil pe 1 086 km. UCAZ (< rus.) s. n. (înv.) Ordin, ordonanţă, decret. UCCELLO [utt/ello] (Paolo di Dono, Zis ~) (1396/1397-1475), pictor florentin. Elevul lui Ghiberti şi Donatello. Preocupat de problemele perspectivei, ale geometriei, a realizat lucrări într-o viziune modernă a spaţiului (tripticul „Bătălia de la San Romano"). Opera sa păstrează unele legături cu tradiţiile decorative ale goticului târziu („Vânătoarea"). Contraste puternice de umbră şi lumină şi un original simţ decorativ. Fresce la Domul din Florenţa. UCEA, com. în jud. Braşov, situată în depr. Făgăraş, pe cursul mijlociu al râului Olt, la confl. cu râul Ucea; 2 240 loc. (2008). Staţie de c.f. (în satul Ucea). Reşed. com. U. este satul Ucea de Jos, atestat documentar în 1307. Expl. de argilă refractară. UCEA MARE, vârf pe creasta pr. a m-ţilor Făgăraş, alcătuit din şisturi cristaline. Alt.: 2 434 m. U CENG-EN v. Wu Chen’en. UCENjC, - (< sl.) s. m. şi f. 1. Persoană (tânără) care învaţă o meserie sub îndrumarea unui meşter sau urmând o şcoală profesională (de ucenici), lucrând în producţie sub îndrumarea unor persoane calificate; sin. calfă. 2. Adept şi continuator al teoriilor, principiilor etc. ale unui savant, ale unui filozof etc.; discipol. ♦ P. ext. începător într-o activitate ştiinţifică sau artistică. UCENIC} (< ucenic) vb. IV intranz. A învăţa o meserie lucrând la un meşter; a lucra ca ucenic. UCENICjE (< ucenic) s. f. Situaţie, calitate de ucenic; timpul petrecut ca ucenic. ♦ Perioada de formare, de pregătire, de instruire într-o meserie, într-o profesiune. UCIDE (lat. occidere) vb. III tranz. 1. A omorî, a asasina. ♦ Refl. (Rar) A se sinucide. ♦ Fig. A nimici, a distruge. 2. A bate zdravăn, a snopi în bătaie. ♦ (Reg.) A sfărâma, a strivi, a zdrobi. UCjDERE (< ucide) s. f. Faptul de a (se) ucide. (DR.) U. din culpă = infracţiune care constă în uciderea unei persoane ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesiuni sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi. UCIGAŞ, -Ă (< ucide) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. Persoană care a ucis sau care a încercat să ucidă pe cineva; asasin. 2. Adj. Care ucide, ucigător. UCIGAŞUL v. Lacu Roşu (1). UCIGĂTOR, -OARE (< ucide) adj. Care ucide, care aduce moarte; nimicitor, distrugător. UCRAINA (UKRAYINA), stat în Europa de Est, cu ieşire la Marea Neagră şi M. Azov; 603 628 km2 (locul 2 în Europa, după Federaţia Rusă); 47,732 mii. loc. (2004). Limba oficială: ucraineana. Religia (2006): creştină (ortodocşi 83,7%, greco-ca-tolici 8%, protestanţi 2,2%, romano-catolici 2,2%), musulmană 2%, iudaică 0,6%, nonreligioşi/atei 1,2%. Capitala: Kiev/Kyyiv. Oraşe pr.: Harkov/Kharkiv, Ekaterinoslav/Dnipro-petrovsk, Odessa, luzovka/Doneţk, Zaporojie/Zaporizhzhya, Lvov/L’viv, Krivoi Rog/Kryvyj Rih, Nikolaev/Myko-layiv, Mariupol, Lugansk/Luhansk, Simferopol. Este împărţit în 24 reg., două municipalităţi cu rang de reg. (Kiev şi Sevastopol) şi republica autonomă Crimeea. Cea mai mare parte a terit. U. aparţine sectorului de Uccello. „Sf. Gheorghe ucigând balaurul" SV al marii C. Est-Europene, zonele mai coborâte (sub 100 m în NV, în Polesia) alternând cu cele mai înalte (sub 200 m în N, în C. Niprului); în S cuprinde o mare parte din câmpia litorală pontică, extremitatea vestică a acesteia constituind C. Bugeacului. Ţărmul M. Negre este în cea mai mare parte jos, nisipos, cu limane, cordoane litorale şi lagune. Cel mai mare cordon litoral, Arabat, de pe ţărmul SV al M. Azov, atinge 120 km lungime, şi o lăţime medie de 8 km, închizând intrarea în L. Sivaş din NE Crimeii. Porţiunile mai înalte apar atât în V (471 m alt. în pod. Volîno-Podolic) cât şi în E J367 m alt. în colinele Doneţului). în extremitatea apuseană o mică parte a U. transcarpatice aparţine morfologic C. Panonice. M-ţii ocupă spaţii restrânse: Carpaţii Păduroşi în V (vf. Hover-la 2 061 m, alt. max. din ţară) şi m-ţii Crimeii (laila) în S pen. omonime (vf. Roman-Kos, 1 545 m). Clima temperată prezintă un continentalism în creştere de la V la E. Pe litoralul sudic al pen. Crimeea, la adăpostul m-ţilor laila clima îmbracă aspecte subtropicale. U. este traversată de importante fl. ale Europei Răsăritene: Nipru (1 095 km în Ucraina), Nistru (care formează pe o porţiune graniţa cu Republica Moldova) şi Bugul de Sud. în E Doneţul (afl. al Donului) străbate bazinul carbonifer Doneţk, unul dintre cele mai mari ale lumii, iar în V (în Carpaţi) îşi au izvoarele Tisa, Şiretul şi Prutul. în SV, U. are ieşire la sectorul maritim al Dunării şi ocupă cea mai mare parte a deltei secundare a Chiliei. Cele mai importante lacuri sunt cele ale centralelor hidroelectrice de pe Nipru (Kiev, Kremenciug, Kahovka ş.a.); alte lacuri de acumulare se află pe Nistru, Bug şi pe afluenţii Doneţului. Dintre lacurile naturale se remarcă limanele maritime, dar şi limanele fluviatile din extremitatea SV a ţării, din lungul Dunării (dintre care cel mai mare, lalpug, are 134 km2) şi lacurile din reg. Şatsk din NV ţării (Polesia). Cuprinde (de la N la S) zonele de păduri de amestec (conifere cu foioase), păduri de foioase, silvostepă şi stepă, formaţiuni vegetale înlocuite în mare parte cu plante de cultură. Faună variată (urşi bruni, cerbi şi râşi în Carpaţi, iepuri, dihori de stepă, popândăi, orbeţi în stepă). Există mai multe parcuri naţionale între care Askania-Nova, una dintre cele mai vechi arii protejate din Europa (1874,11 054 ha). U. deţine şi o porţiune din Rezervaţia Biosferei Delta Dunării. Alte arii protejate: rezervaţiile biosferei UCRAINA 248 UCRAINA Cernomorskii (a Mării Negre), care orotejează numeroase păsări migratoare (87 348 ha) şi M-ţii Carpaţi (63245 ha), L- Sinevir (40 400 ha), c#re include şi cel mai mare lac din Carpaţii ucraineni, Parcul naţional Şatskii (32 500 ha), rezervaţia forestieră a m-ţilor laila (14 523 ha), rezervaţia Karadag din SE Crimeii (2 855 ha), rezervaţia Stepa ucraineană (2 764 ha), mlaştinile din Polesia (20104 ha) ş.a. U. dispune de importante resurse de subsol, cărbuni superiori (64,6 mii. t, 2004, locul 3 în Europa), lignit, turbă, minereu de fier (73 mii. t, 2006, locul 2 în Europa), de titan (670 mii t, locul 2 pe Glob), de zirconiu (34,3 mii t, locul 3 pe Glob), mangan (940 mii t, locul 4 pe Glob), ilmenit, uraniu (800 t, locul 2 în Europa), sare, săruri de potasiu, magneziu, mercur, sulf, nichel, grafit, gips, caolin; resursele de hidrocarburi sunt relativ modeste: petrol (3,2 mii. t, 2006) şi gaze naturale (19 100 miliarde m3, 2006). Ind. este concentrată teritorial în triunghiul Harkov-Mariupol-Lugansk, suprapus, în parte, bazinului carbonifer Doneţk. în prod. de energie electrică o pondere însemnată (43,5%) o au centralele nucleare electrice. Prod. ind.: fontă şi feroaliaje (32,9 mii. t, 2006, locul 2 în Europa), oţel (40,8 mii. t, 2006, locul 8 pe Glob şi 3 în Europa), cocs metalurgic, alumină, diamante sintetice, nave, autovehicule, tractoare, motociclete, biciclete, televizoare, aparate fotografice, de radio, telefonice, amoniac (locul 2 în Europa), îngrăşăminte azotoase (2,6 mii. t, 2006, locul 2 în Europa) fosfatice şi potasice, anvelope, sodă calcinată şi caustică, fibre artificiale şi sintetice, ciment, celuloză şi hârtie, cherestea, fire şi ţesături de bumbac, lână şi in, bere, vin, zahăr, ulei de floarea-soarelui (1,29 mii. t, 2005, locul 1 pe Glob), ulei de rapiţă, lapte, unt, brânzeturi, carne, ţigarete (locul 4 Pe Glob 2005). Agricultura este o ramură importantă a ec., cu mari supr. irigate (2,26 mii. ha, 2002). Viticultura este specifică pen. Crimeea şi reg. Odessa-Herson, iar pomicultura (meri, peri, pruni, nuci) reg. subcarpatice şi transcarpatice. Se cultivă grâu, porumb, orz, ovăz, secară, mei, orez, floarea-soarelui (4,7 mii. t, 2005, locul 2 pe Glob), sfeclă de zahăr (15,6 mii. t, locul 6 pe Glob), soia, rapiţă, cânepă, in, tutun, struguri, cartofi (19,5 mii. t, locul 4 pe Glob în 2005), legume -inclusiv pepeni, şi dovleci (locul 3 pe Glob). Se cresc bovine (6,9 mii. capete, 2005), porcine, caprine, cabaline, păsări de curte. Pescuitul este relativ important, iar la producţia de miere ocupă locul 2 în Europa. U. dispune de o reţea feroviară importantă (22,5 mii km, dintre care 41% electrificaţi, 2006), de o vastă reţea rutieră (169,7 mii km şosele, 97% modernizaţi şi 1,8 mii km autostrăzi), de o amplă reţea de căi navigabile (c. 2 253 km) cu Nipru ca principală arteră şi Dunărea - cu porturile Reni, Izmail şi Chilia - ce asigură U. accesul fluvial către ţările Europei Centrale şi Occidentale. Porturi importante: Odessa, lalta, Eupa-toria, Herson, Mariupol, Sevastopol (port militar pentru flotele ucraineană şi rusă). Transporturi aeriene dezvoltate (437 aeroporturi, dintre care 13 internaţionale). Pr. zone şi obiective turistice: capitala ţării Kiev cu clădiri şi monumente ce atestă perioada de glorie a primului stat rus (sec. 10-11) cu catedrala Sf. Sofia (sec. 11) şi Kievskaia-Pecerska Lavra, cel mai vechi lăcaş religios din U. (ambele incluse din 1990 în Patrimoniul cultural universal) cu mormintele călugă-rului-cronicar Nestor, mitropolitului Petru Movilă, cneazului lurii Dolgoruki, Sf. Iulian şi llia Muromeţ; Poarta de Aur (sec. 11, restaurată) şi obeliscul care marchează locul unde cneazul Vladimir a creştinat la 988 pe slavi; oraşul Odessa cu monumente din sec. 19, oraşul Lvov cu biserica Sf. loan Botezătorul (sec. 13), mănăstirea bernardină (sec. 17, azi biserica greco-catolică Sf. Andrei), clădiri bogat decorate din sec. 16-18 (centrul istoric al oraşului este inclus din 1998 în Patrimoniul cultural universal); pen. Crimeea cu Bahcisarai (reşedinţa hanilor krîmleni) cu palatul hanului şi Fântâna lacrimilor, oraşul Sevastopol, staţiunile balneo-climate-rice lalta, Eupatoria, Aluşta, Livadia (palatul ţarului Nicolae II) şi Alupka (palatul Voronţov - 1812 şi o vestită grădină botanică), staţiunile balneare cu ape minerale din aria Carpaţilor. Moneda: 1 Hrivnă/Hryvnia = 100 ko-peiki. Export (2004): metale feroase şi neferoase, prod. alim. şi materii prime, maşini, prod. chimice, echipament de transport. Pr. paterneri (2006): Federaţia Rusă (21,3%), Turcia (7,1%), Italia (6,4%). Import (2004): petrol brut (16,7%), maşini (16,3%) produse chimice (12,6%), gaze naturale (12,4%), echipament de transport (8,6%). Pr. parteneri (2006): Federaţia Rusă (28,2%), Germania (11,7), Turkmenistan (5,7%), Polonia (7,6%), China 7%. - Istoric. Terit. U. este locuit, succesiv, în milen. 1 î.Hr. de păstori nomazi indo-europeni - cimerieni, sciţi, sarmaţi, iar în milen. 1 d.Hr. este străbătut de populaţiile migratoare în drumul lor spre Apus - goţi, huni, avari, bulgari, kazari, uncjuri, apoi pecenegi, uzi şi cumani. In a doua jumătate a milen. 1, U. este populată de triburile slavilor de răsărit, care constituie, în sec. 9, primul stat rus cu centrul la Kiev (Rusia Kieveană) care în vremea domniilor lui Vladimir I Sveatoslav (980-1015) şi laroslav I cel înţelept (1016-1054), atinge apogeul puterii şi strălucirii culturale, în 988, Vladimir I se creştinează, credinţa preluată prin intermediul Bizanţului devenind noua religie de stat. în sec. 12-13, Rusia Kieveană se destramă în mai multe cnezate, facilitând astfel cucerirea ţării (1237-1240) de către mongoli, care întemeiază aici Hanatul Hoardei de Aur. în sec. 14-16, centrul de putere al slavilor răsăriteni se va deplasa spre NE, în reg. Moscovei. în sec. 14, Marele Ducat al Lituaniei profită de decăderea Hoardei de Aur pentru a anexa cea mai mare parte a U., iar Polonia ocupă, după 1340, cnezatul Halici-Volînia. După unirea Poloniei cu Lituania, în timpul domniei lui Vladislav II Jagiefto (1386), practic întregul terit. ucrainean (cu excepţia stepelor sudice) se află, pentru mai bine de două sec. şi jumătate, între hotarele statului polo-no-lituanian. în 1475, Hanatul tătar al Crimeii se recunoaşte vasal Imp. Otoman, permiţând extinderea influenţei turce şi asupra zonelor nord-pontice. Cazacii apuseni din reg. Niprului, aflaţi sub autoritatea nominală a Poloniei, ca apărători ai hotarelor de SE de atacurile turco-tătare, se răscoală, în 1648, sub conducerea hatmanului Bogdan Hmelniţki, împotriva autorităţii poloneze. Prin Tratatul de la Pereiaslavl (1654), B. Hmelniţki proclamă unirea U. cu Rusia în schimbul recunoaşterii unei largi autonomii. Armistiţiul de la Andrusovo (1667), care încheie Războiul ruso-polon (1654-1667), recunoaşte înglobarea terit. de la UCRAINA 250 răsărit de Nipru (cu oraşul Kiev) în Imp. Rus. Anularea treptată a autonomiei cazacilor ucraineni de către Rusia duce la alianţa hatmanului ucrainean Mazepa cu Carol XII al Suediei, dar bătălia de la Poltava (1709) pune capăt acestei încercări de emancipare. Prin Sinodul de la Brest (1596), o parte a Bisericii ortodoxe ucrainene din Polonia acceptă unirea cu Biserica catolică; Biserica unită ucraineană (greco-catolică) va fi supusă unor grele persecuţii de către autorităţile ruse şi apoi sovietice. Prin anexarea Hanatului Crimeii de către Ecaterina II, în 1783, şi partea de S a U. este inclusă în Imp. Rus. în urma celor trei împărţiri ale Poloniei (1772, 1793, 1795), U. Apuseană şi Volînia sunt anexate de către Imp. Rus, iar Galiţia (fostul Halici) revine Austriei. în pofida politicilor de rusificare sau germanizare, sec. 19 este marcat de afirmarea unei identităţi culturale proprii şi de avântul mişcării de emancipare naţională. în mart. 1917, după abdicarea ţarului Nicolae II, puterea este preluată la Kiev de un Parlament naţional (Rada), care proclamă autonomia (dec. 1917), apoi independenţa U. faţă de Rusia (ian. 1918). Bolşevicii constituie la Harkov un guvern provizoriu, care proclamă Republica Ucraineană Sovietică (dec. 1917) şi în numele căruia Armata Roşie ocupă, în febr. 1918, o mare parte a U. Prin Pacea de la Brest-Litovsk (3 mart. 1918), dintre Puterile Centrale şi Rusia Sovietică, aceasta din urmă renunţă la U., dar Lenjn denunţă tratatul la 13 nov. 1918. în anii 1918-1920, U. este unul dintre principalele teatre de luptă ale Războiului civil. Prin pacea de la Riga, care pune capăt războiului dintre Polonia şi Rusia Sovietică (18 mart. 1921), partea de apus a U. (Volînia şi Galiţia) intră în compo-nenţa statului polonez. După victoria Armatei Roşii, R.S.S. Ucraineană devine, între 1922 şi 1991, parte componentă a U.R.S.S., limba ucraineană fiind recunoscută ca limbă de stat în cadrul acestei republici. După o scurtă perioadă de încurajare a identităţii ucrainene (1925-1932), Stalin promovează o politică insidioasă de rusificare, foametea din anii colectivizării şi represiunea stalinistă provocând, în epoca interbelică, 6-7 mii. de victime. După ocuparea (în virtutea Pactului Molotov-Ribben-trop) a Poloniei Orientale de către armata sovietică (sept. 1939), acest terit. este inclus în R.S. Bielorusă şi R.S.S. Ucraineană. în 1940, în componenţa R.S.S. Ucrainene intră Bucovina de Nord şi Basarabia nordică (Hotin), meridională (Bugeac), precum şi ţinutul Herţa anexate de U.R.S.S. de la România. în 1945, U. Subcarpatică, care aparţinea din 1918 statului cehoslovac, este inclusă în R.S.S. Ucraineană. Teatru de război şi terit. ocupat de trupele germane, U., a pierdut, în anii 1941-1944, peste 6 mii. de vieţi omeneşti (între care şi numeroşi evrei), înregistrând c. 50% din toate distrugerile de război suferite de U.R.S.S. în anii celui de-al Doilea Război Mondial. în 1945 R.S.S. Ucraineană devine membru al O.N.U. N.S. Hruşciov, ucrainean de origine, trece, în 1954, Republica Autonomă Crimeea din componenţa R.S.F.S. Ruse în cea a R.S.S. Ucrainene. Explozia de la centrala atomo-nucleară de la Cernobîl (26 apr. 1986) reprezintă cel mai catastrofal accident nuclear al epocii postbelice, de pe urma căruia a avut de suferit o mare parte a Europei (la 15 febr. 2000, centrala a fost închisă). în anii glasnostului gorbaciovian, U. îşi afirmă identitatea naţională, la 16 iul. 1990 fiind votată suveranitatea republicii, iar la 24 aug. 1991 este proclamată independenţa Republicii U. (primul preşedinte, Leonid Kravciuk, 1991-1994), sancţionată de 90% dintre votanţii referendumului din 1 dec. 1991. La 21 dec. 1991, U. semnează actul de constituire a C.S.I. U. independentă, a doua putere ec., demografică ş' militară după Rusia, rezultată în urma destrămării Uniunii Sovietice, este confruntată, după 1991, cu probleme complexe legate de trecerea la economia de piaţă, la definirea unei identităţi naţionale şj regionale, în contextul noii situaţii geopolitice din Europa Centrală şi de Est. în 1994-1996, U. a dezafectat întregul arsenal nuclear aflat în DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Regiuni (provincii) şi municipalităţi Suprafaţa (km2) Populaţia (2004) Centrul ad-tiv Cerkassî/Cherkasy 20 900 1 346 850 Cerkassî/Cherkasy Cernăuţi/Chernivtsi 8 097 909 202 Cernăuţi/Chernivtsi Cernigov/Chernihiv 31 865 1 174 299 Cernigov/Chernihiv Ekaterinoslav/ Dnipropetrovsk 31 974 3 453 646 Ekaterinoslav/ Doneţk/Donetsk 26 517 4 635 012 Dnipropetrovsk Doneţk/Donetsk Ivano-Frankovsk/ Ivano-Frankivsk 13 928 1 390 155 Ivano-Frankovsk/ Jitomir/Zhytomyr 29 832 1 334 786 Ivano-Frankivsk Jitomir/Zhytomyr Harkov/Kharkiv 31 415 2 832 206 Harkov/Kharkiv Herson/Kherson 28 461 1 130 190 Herson/Kherson Hmelniţki/ Khmelnytsky 20 645 1 378 183 Hmelniţki/Khmelnytsky Kirovograd/ Kirovohrad 24 588 1 072 371 Ki rovog rad/Ki rovoh rad Kiev/Kyyiv 28 131 1 768 886 Kiev/Kyyiv Lugansk/Luhansk 26 684 2 417 105 Lugansk/Luhansk Lvov/L’viv 21 833 2 580 166 Lvov/LViv Nikolaev/Mykolayiv 24 598 1 222 737 Nikolaev/Mykolayiv Odessa 33 310 2 404 786 Odessa Poltava 28 748 1 558 679 Poltava Rovno/Rivne 20 047 1 158 114 Rovno/Rivne Sumî/Sumy 23 834 1 231 551 Sumî/Sumy Ternopol/Ternopil 13 823 1 114 471 Ternopol/Ternopil Transcarpatica/ Zakarpatska 12 777 1 246 164 Ujgorod/Uzhhorod Vinniţa/Vinnytsya 26 513 1 707 513 Vinniţa/Vinnytsya Volinia/Volyn 20 144 1 042 045 Luţk/Luc‘k Zaporojie/ Zaporihzhya 27 180 1 865 420 Zaporojie/Zaporihzhya Republică autonomă Crimeea/Krym 26 081 1 986 669 Simferopol Municipalităţi Kiev/Kyyiv 839 2 675 111 Kiev/Kyyiv Sevastopol 864 378 934 Sevastopol 251 UDAIPUR oosesia sa după dispariţia U.R.S.S. Jgi care o transformase în a treia outere militară nucleară a Globului), a semnat, la 9 iun. 1995, un prim acord cu Rusia referitor ta împărţirea flotei din Marea Neagră cu baza la Sevastopol, iar la 29 iun. 1996, a proclamat limba ucraineană singura limbă oficială a statului. Tratate de prietenie sunt semnate cu Polonia şi România (1997). După parafarea, la 28 mai 1997, la capătul unor lungi tratative, a acordului ruso-ucrainean privind împărţirea flotei ex-sovietice din porturile Mării Negre, la 31 mai 1997 este semnat un tratat între Rusia şi U., prin care Moscova recunoaşte integritatea politică şi terit. a U., inclusiv apartenenţa la U. a pen. Grimeea. Semnarea, la 9 iul. 1997, de către preşedintele ucrainean, Leonid Kucima (ales în 1994 şi reales în 1999), a Parteneriatului pentru Pace cu N.A.T.O. atestă dorinţa U. de apropiere de statele Europei Occidentale. La 12 ian. 1999 intră în vigoare o Constituţie a „Republicii autonome Crimeea, parte integrantă a Ucrainei", care acordă atribuţii sporite acestui terit., locuit în majoritate de ruşi, în domeniile dreptului, administraţiei, finanţelor şi exploatării bogăţiilor subsolului. Leonid Kucima, şeful statului, organizează, în apr. 2000, un referendum, contestat de opoziţie şi de Consiliul Europei, care aprobă extinderea prerogativelor prezidenţiale, în detrimentul celor ale Parlamentului. Pe fondul relaţiilor tensionate dintre preşedintele Kucima Şi ^ opoziţie, în urma votului de neîncredere al Parlamentului, primul ministrul Viktor luşcenko demisionează (27 apr. 2001), în locul său fiind desemnat Anatoli Kinah. între 23 ?i 27 iun. 2001, U. este vizitată de Papa loan Paul II. în noul scrutin Jegislativ (31 mart. 2002), principalele Jorţe politice: Partidul pentru o Ucraină Unită, al preşedintelui Leonid Kucima şi partidul Ucraina Noastră, al fostului premier Viktor luşcenko °bţ»n un scor apropiat - 119 şi, J^spectiv, 113 mandate. Anatoli Kinah este înlocuit în funcţia de Premier (nov. 2002) cu Viktor lanukovici. Alegerile prezidenţiale din nov.-dec. 2004 au fost invalidate de Curtea Supremă ca fiind susceptibile de fraudă. Noul tur, desfăşurat la 26 dec. 2004, a fost câştigat de Viktor luşcenko, care l-a devansat pe oontracandidatul V. lanukovici. Noul Preşedinte a depus jurământul, fiind investit oficial în funcţie la 23 ian. 2005. A doua putere a C.S.I. după ^usia. Preşedinţii Federaţiei Ruse, °elarus, Kazahstan şi U. reuniţi la lalta (19 sept. 2003) decid crearea unui spaţiu economic comun. Pe plan extern ţara oscilează între legături mai strânse cu Federaţia Rusă şi apropierea de statele U.E. în campania pentru alegerile prezidenţiale din 31 oct. 2004 se angajează V. luşcenko (39,9%) şi V. lanukovici (39,3%) în primul tur, marcat de numeroase nereguli. în al doilea tur din 21 nov. 2004, iniţial oficialităţile îl declară învingător pe lanukovici cu 49,5% faţă de 46,5% cât ar fi dobândit luşcenko. Sub presiunea unor mari demonstraţii de stradă („Revoluţia Portocalie") Curtea Supremă invalidează la 3 dec. 2004 rezultatul şi solicită repetarea scrutinului la 26 dec. 2004. Victorios este V. luşcenko care depune jurământul oficial ca preşedinte la 23 ian. 2005. lulia Timoşenko este desemnată prim-min. Complexitatea problemelor economice şi sociale cu care se confruntă ţara ca şi exacerbarea rivalităţilor cu opoziţia duc la demisia luliei timoşenko la 8 sept. 2005. Noul scrutin parlamentar este câştigat de opoziţie - V. lanukovici şi Partidul Regiunilor (26 mart. 2006) şi duce la patru luni de tratative tensionate cu preşedintele ţării care în cele din urmă îl desemnează în funcţia de prim-min. Viaţa politică agitată şi lupta pentru putere între preşedinte şi premier duc la organizarea unor alegeri legislative anticipate la 30 sept. 2007. Partidul Regiunilor obţine 175 locuri, Blocul luliei Timoşenko 156, Partidul Ucraina Noastră al preşedintelui 72, iar Partidul Comunist 27 locuri. Reconstituirea alianţei luşcenko -Timoşenko o readuce pe aceasta din urmă în fruntea guvernului. Republică prezidenţială. UCRAINEAN, -Ă (< n. pr. Ucraina) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca naţiune pe terit. Ucrainei. De religie creştină (ortodocşi şi greco-catolici). Mai trăiesc în Polonia, Slovacia, Republica Moldova, România, Serbia, Canada, S.U.A., Brazilia ş.a. ♦ Persoană care aparţine acestui popor sau este originară din Ucraina. 2. Adj. Care aparţine Ucrainei sau populaţiei acesteia, referitor la Ucraina sau la ucraineni. ♦ (Substantiv, f.) Limbă indo-europeană din familia slavă, grupul limbilor slave de răsărit, vorbită de ucraineni. La baza limbii literare contemporane stă dialectul din reg. cursului mijlociu al Niprului, cel mai bine fiind ilustrată de opera lui Taras Şevcenko. Alfabet chirilic. Dialectul huţul este vorbit pe o arie restrânsă în NV Ucrainei şi NE României. UD, -Ă (lat. udus) adj., s. n. 1. Adj. îmbibat cu apă (sau alt lichid), plin de apă; pătruns de umezeală; umed, jilav. ♦ Transpirat, asudat. ♦ (Despre ochi) Scăldat în lacrimi, înlăcrimat. ♦ (Despre copii mici) Care a urinat pe el. 2. S. n. (Pop.) Urină. UDA (lat. udare) vb. I 1. Tranz. A acoperi cu apă, a face să fie ud; a stropi sau a îmbiba cu apă; a muia ceva într-un lichid. ♦ Refl. (Despre ochi) A se umple de lacrimi, a se umezi. 2. Tranz. (Despre ape curgătoare) A străbate o ţară, un ţinut (alimentându-l cu apă). 3. Refl. (Mai ales despre sugari) A urina. UDA, com. în jud. Argeş, situată în NE piemontului Cotmeana, pe cursul sup. al râului Cotmeana; 2 227 loc. (2008). Pomicultură. Bisericile cu acelaşi hram - Adormirea Maicii Domnului, în satele Cotu (1820, pictată în 1826), Miercani (1820) şi Uda (1830). în satele Gorani şi Râjleţu-Govora se află bisericile Buna Vestire (1808) şi, respectiv, Cuvioasa Parascheva (1824, pictată în 1828). UDA-CLOCOCIOV, com. în jud. Teleorman, pe râul Sâiu, în C. Boian; 1 892 loc. (2008). înfiinţată în 2004 prin desprinderea satelor Uda-Clocociov şi Uda-Paciurea din cadrul com. Slobozia Mândra. UDAIPUR, oraş în V Indiei (Răjasthăn), la poalele colinelor Arăvalli, la 625 km N de Mumbai; 389,3 mii loc. (2001). Ind. chimică, Udaipur. Palatul Mâharana UDEŞTI 252 metalurgică, textilă, a ceramicii şi alim. Centru agricol. Broderii. Universitate (1962). Turism. Fortificaţiile, porţile monumentale, templul Jagan-nătha (1652), reşedinţele princiare, pavilioanele, palatul lui Măharănâ (din 1570, cu modificări ulterioare) şi palatele de marmură durate pe cele două ins. aflate în perimetrul lacului artificial Pichola, sunt mărturii ale activităţii de excepţie în U. a conducătorilor râjpuţi de la Amar Singh I (1597-1620/1621), până la Singram Singh (1711-1734), în ctitoriile lor manifestându-se stilul moghul (în arhitectură şi pictură). U. a fost capitala celui mai important principat răjput din India (1568-1948). UDEŞTI, com. în jud. Suceava, situată în E pod. Fălticeni, pe stg. văii Suceava;7 668 loc. (2008). Nod rutier. Muzeul memorial „Eusebiu Camilar“. La 15 oct. 1451, în satul Reuseni, în timpul unor lupte pentru ocuparea tronului Moldovei, Bogdan II (fiul lui Alexandru cel Bun şi, totodată, tatăl lui Ştefan cel Mare) a fost ucis de fratele său, Petru Aron. în 1503, în amintirea tatălui său, Ştefan cel Mare a început, la Reuseni, construcţia bisericii Tăierea Capului Sfântului loan Botezătorul (asemănătoare bisericii din com. Arbore), terminată în 1504 de către fiul său, Bogdan III cel Chior. în apropierea bisericii, se află^ ruinele curţii feudale din sec. 15. în satul Chilişeni, există biserica Adormirea Maicii Domnului (1812), iar în satul Mănăstioara, biserica de lemn cu hramul Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (1700, cu pridvor adăugat în 1848). George N. Udrischi UDINE, oraş în NE Italiei (Friuli-Venezia Giulia), situat la poalele Alpilor lulieni, la 60 km NV de Trieste şi 98 km NE de Veneţia, în apropiere de graniţa cu Slovenia; 96,7 mii loc. (2007). Nod feroviar. Ind. metalurgiei feroase şi neferoase (aluminiu), a constr. de maşini, chimică, textilă, pielăriei, alim. Turnătorie de clopote. Piaţă agricolă. Turism. Monumente: Domul - catedrala romano-catolică (sec. 13-18), cu turn cu ceas; bisericile Santa Maria di Castello şi San Francesco (sec. 13); Primăria (1448-1456), în stil gotic veneţian, restaurată în 1876 după un incendiu; palat episcopal (sec. 15-16); castel (reconstruit în 1517) - fostul sediu al guvernatorilor veneţieni, azi Muzeu de artă; Loggia San Giovanni (1533-1539). Fundat de romani cu numele Utina şi reîntemeiat în prima jumătate a sec. 13 de către Berthold, patriarhul Aquileii, a fost sediul unei patriarhii romano-catolice din 1238 şi până în 1751 când a fost înlocuit de Gheorghe Udubaşa arhiepiscopatul de U. şi Gorizia. Cucerit de veneţieni în 1420 şi stăpânit de aceştia până în 1797, când a fost cedat Austriei prin Tratatul de la Campo Formio. A intrat în componenţa Regatului Italiei în 1866. Oraşul U. a suferit distrugeri importante în timpul bombardamentelor din al Doilea Război Mondial şi la cutremurul din mai 1976. UDMURTIA, republică autonomă în Federaţia Rusă, la V de m-ţii Ural, în bazinul r. Kama; 42,1 mii km2; 1,54 mii. loc. (2006) din care c. 500 000 udmurţi, o naţiune fino-ugrică. Centrul ad-tiv: Ijevsk. Expl. forestiere şi de min. de cupru şi fier. Metalurgie. Constr. de maşini. Creşterea animalelor (bovine şi păsări); culturi de secară, porumb, cartofi, in. Acoperită de păduri pe c. 50% din supr. sa. Limba udmurtă aparţine familiei fino-ugrice. Republica creată în 1920, a primit denumirea actuală în 1932. UDREA (UDREA BĂLEANU) (7-1601), boier român. Mare armaş şi mare ban în timpul lui Mihai Viteazul. S-a remarcat în campaniile din Transilvania şi Moldova, fiind numit hatman al Moldovei. Luptând împotriva polonilor care îl susţineau pe Simion Movilă la tron, a fost înfrânt şi apoi ucis. UDRISCHI, George N. (1867-1958, n. Fălticeni), medic veterinar român. M. de onoare al Acad. (1946), prof. univ. la Bucureşti. întemeietorul şcolii chirurgicale veterinare din România. Specialist în patologie („Chirurgia modernă sau actuală"). Membru al unor prestigioase societăţi ştiinţifice străine (Paris, Berlin). UDUBAŞA, Gheorghe (n. 1938, Ocnele Mari), geolog român. M. coresp. al Acad. (1996), prof. univ. la Baia Mare. Director al Institutului Geologic al României (1996-2003). Contribuţii la descifrarea relaţiilor paragenetice şi structurale în zăcă- 253 UGANDA mintele de minereuri cu geneză complexă, la identificarea şi clasificarea unui mare număr de minerale („Minerals of the Carpathians", „International Encyclopedia of Minerals", în colab.). UEBERSBERGER [u:bersberger]], Hans (1877-1962), istoric german. Prof. univ. la Viena, Breslau şi Berlin. Lucrări privind istoria Europei Centrale, Răsăritene şi de Sud-Est („Austria şi Rusia la sfârşitul sec. XV", „Politica orientală a Rusiei"). Studii asupra istoriei românilor. M. de onoare al Acad. Române (1939). UED (< fr.; (s> arab wădi „curs de apă") s. n. Vale largă cu scurgere intermitentă caracteristică deserturilor din Africa de Nord şi Pen. Arabia. Se consideră că sunt foste albii ale unor râuri cu curgere permanentă sau semipermanentă, formate într:o perioadă cu climă mai puţin aridă. în lungul lor o parte din apa ploilor ocazionale se infiltrează în stratul de material detritic nediferenţiat care acoperă albia, permiţând pe alocuri dezvoltarea unor mici pâlcuri de arbuşti xerofili. UELE, râu în Africa Ecuatorială, în NNE Rep. Democratice Congo care, prin confl. cu râul Mbomou (Bomu), formează râul Oubangui (Ubangi); 1 125 km. Izv. din zona muntoasă din V lacului Albert. A fost descoperit în 1870 de botanistul german Georg August Schweinfurth (1836-1925), cel care a explorat zona cumpenei de ape dintre fluviile Nil şi Congo. U.E.O. v. Uniunea Europei Occidentale. UFA, 1. Râu în Federaţia Rusă, în Rep. Başkiria, afl. al râului Belaia; 933 km. Izv. din centrul m-ţilor Ural Şi confl. cu râul Belaia, în zona oraşului Ufa. Navigabil parţial. 2. Oraş în Federaţia Rusă, capitala Rep. Başkiria (Başkortostan), situat la confl. râului Ufa cu Belaia; 1,03 mii. loc. (2006). Nod rutier şi feroviar. Aeroport. Important centru de expl. şi prelucr. a petrolului. Constr. de utilaj petrolier şi electrotehnic, constr. aeronautice, de echipament electric şi de telecomunicaţii (telefoane). Ind. siderurgică, chimică, de prelucr. a lemnului, hârtiei, textilă, încălţămintei şi alim. Două muzee de artă. Universitate (1957). Institut politehnic. Catedrală. Fundat în 1574 ca fort al trupelor ruseşti la trecerea peste m-ţii Ural, pe ruta Kazan-Tiumen. Oraş din 1586. în 1956 a fost construit oraşul satelit Cernikovsk, la NE de U. şi înglobat azi în oraş ca centru de rafinare a petrolului şi de petrochimie, pentru producţia de cauciuc sintetic, ierbicide, polietilenă ş.a. U.F.A., societate germană de producţie şi difuzare de film fondată în 1917 cu sprijinul guvernului şi a marii industrii germane. în anii ’20, sub conducerea lui Eric Pommer, monopolizează întreaga producţie şi asigură expensiunea filmului german pe piaţa internaţională. Compromisă prin colaborarea cu regimul, se desfiinţează în 1945. UFFIZI [uffittsij], Palazzo degli unul dintre cele mai mari muzee ale lumii, aflat în centrul istoric al Florenţei (inclus din 1982 în patrimoniul cultural universal). Iniţial, clădirea, construită (între 1560 şi 1574) de G. Vasari, la comanda lui Cosimo I de Medici, a avut un scop administrativ. Francesco I de Medici, mare duce al Toscanei (1574-1587), reuneşte aici colecţii de artă, constituind primul nucleu al Galeriei U. în 1993, în urma unui atac terorist, numeroase opere de artă au avut de suferit. U.F.O. (l/nidentified Flying Object) v. O.Z.N. UFOLOGjE (< engl.) s.f. Preocupare pentru colecţionarea şi interpretarea relatărilor cu privire la O.Z.N.-uri. Relatările despre obiecte zburătoare neidentificate (O.Z.N.) au luat o mare amploare în a doua jumătate a sec. 20. Cele mai multe au fost ulterior explicate ca fiind fenomene meteorologice (de ex. fulgere globulare), baloane-sondă sau aeronave observate în condiţii atmosferice neobişnuite. Totuşi în rândul publicului larg s-a răspândit părerea că ar putea fi vorba de vizitatori extraterestri. Deşi nu există nicio confirmare ştiinţifică, această idee a alimentat o vastă literatură ufologică. UGANDA, Republica - ( Republic of Uganda), stat în Africa de Est, 241 038 km2 (dintre care 43 989 km2 ape interioare inclusiv o porţiune de 30 960 km2 din L. Victoria); 28 168 000 loc (2005). Limbi oficiale: engleza şi swahili. Religia: creştină (romano-catolici 44,6%, anglicani 39,2%), musulmani 10%, alte religii 5,7%. Capitala: Kampala. Oraşe pr.: Gulu, Lira, Jinja, Mbale, Masaka. Este împărţită în 56 districte administrative. Situată în inima Africii, pe Ecuator, şi lipsită de acces direct la ocean, U. are un relief de podiş înalt (alt. 900-1200 m), care coboară lin spre ^ SE, formând cuveta L. Victoria. în V, spre graniţa cu R.D. Congo, se desfăşoară un sector al Marelui Graben Est-African, marcat de lacurile Albert şi Edward şi dominat de m-ţi vulcanici (m-ţii Virunga în SV, alt. max. 4 507 m, m-ţii Ruwenzori cu vf. Margherita, 5 109 m alt. max. din U.). Spre graniţa cu Kenya, în E, se află alte masive vulcanice, între care cel mai semeţ este Elgon (alt. max. 4 321 m). Datorită alt. ridicate clima are caracter tropical montan cu temperaturi medii lunare între 20°C (în S) şi 30°C (în N), cu două sezoane scurte, mai uscate (dec.-febr. şi iun.-aug.), alternând cu sezoane ploioase. Precipitaţii în jurul a 1500 mm/an (mai ridicate în S şi în reg. înalte). în NE climatul devine uşor arid (precipitaţii 500 mm/an). Pe terit. U. se află izvoarele Nilului; este vorba de Victoria Nile numit după lacul din care izv., care, în traseul său către NV intersectează L. Kyoga, formează spectaculoasa cascadă Kabalega (40 m), ajunge în L. Albert şi, sub numele de Albert Nile, părăseşte U. pentru a pătrunde în Sudan. Un alt curs de apă, Katonga, izv. din m-ţii Ruwenzori şi se varsă în L. Victoria. Formaţiunea vegetală UGANDA 38* -LI Kitgum soaK IIOROTO? ^ L k\ber\ . & ir g^tlOeor^e i—î /e™%l.,Ed^a rd M&SâkB a QX~«IT^ Mdarara/rZi^eie Is '2c •Cascada ^V4ÎP >Kaba\e§a UKwa^SV 13068 KÂOAIlV O \Jv?^S>Wa* I /fid/tfeggP W / #MjpON G A “ "' ffoaPorta/TKAMPAU ?S1flg 1--—• ' — rW fe/rn/a i W/an// . iKabdietfg** ^•«o/r V^WAHDA>T âj V IţEZEfrETl A N dominantă este savana, cu păduri-galerii în lungul apelor curgătoare. Pădurea tropicală umedă ocupă c. 21% din terit., fiind localizată în reg. muntoase. U. dispune de însemnate resurse naturale (cobalt, colum-bit, tantalit, cositor, tungsten, casiterit, aur, cupru, apatite, caolin, sare), parţial valorificate. Mari speranţe sunt legate de expl. zăcămintelor de petrol identificate în zona Semliki River şi a celor de aur de la Karamojong, estimate ca fiind al doilea perimetru aurifer în lume ca extensie. Agricultura rămâne pr. ramură economică, având o structură diversificată a producţiei. Se cultivă manioc, batate (2,65 mii. t, 2005, locul 1 în Africa şi 2 pe Glob), porumb, palmieri de ulei, orez, legume, cartofi, sorg, soia, bananieri, cafea (186 mii t, 2005, locul 3 în Africa), cacao, ceai, susan (locul 2 în Africa), tutun (locul 5 în Africa), trestie de zahăr, mirodenii (vanilie, piper ş.a.). Efective însemnate de bovine, porcine,^ caprine, ovine şi păsări de curte. în ferme specializate se cresc crocodili. Pescuitul are o poziţie importantă (locul 2 în Africa pentru peşte de apă dulce), contribuind şi la export. Ind. prelucrătoare include, pe lângă micile unităţi de prelucrare a materiilor prime agricole (zahăr, bere, ţigarete, lapte, carne, ţesături de bumbac şi alte articole textile) şi unităţi metalurgice (cupru, oţel), fabrici de ciment, îngrăşăminte chimice, hârtie, cherestea. Energia electrică este obţinută mai ales în hidrocentrale (99% la Owen Falls) existând şi un excedent pentru export. Reţeaua de transport este slab dezvoltată. Căi ferate: 1 241 km. Căi rutiere: 70 746 km. Transport naval pe lacurile Victoria, Albert, Edward, George şi Kyoga (porturi pr. Jinja şi Entebbe pe L. Victoria). Există 27 aeroporturi dintre care trei pot primi orice fel de aeronavă. Pr. zone şi obiective turistice: Capitala ţării, Kampala (cu vechiul fort, moscheea Kibuli, Arcul Independenţei, catedralele catolică şi anglicană); în apropiere Mormintele regilor Bugandei de la Kasubi (inclus din 2001 în Patrimoniul cultural universal); oraşul Entebbe (reşed. adminis- traţiei coloniale în perioada 1894-1962); lacurile din zona Marelui Graben Est-African şi marele L. Victoria, o adevărată mare interioară; m-ţii Virunga cu oraşele-staţiuni Kisoro şi Kabale, ultimul situat la 2 000m alt.; Parcul Naţional Ruwen-zori Mountains cu peisaje alpine, lacuri glaciare, cascade, cu oraşele-staţiuni Kasese şi Fort Portal, în apropiere de ultimul fiind şi valea Semliki cu izv. termale şi sate de pigmei şi parcul Bwindi Impenetrable, inclus în Patrimoniul natural universal (gorile de munte, cimpanzei); Parcurile Naţionale Kabalega, Murchison Falls (desfăşurat în zona izv. Nilului), Kidepo Valley şi Mount Elgon (care cuprinde unul dintre cei mai mari vulcani stinşi de pe Glob). Moneda: 1 U. Shiling = 100 Cents. Export (2004): cafea, peşte şi produse din peşte, aur, tutun, bumbac, ceai. Pr. parteneri: Uniunea Europeană (36,9%), dintre care Olanda (7,4%), ţări africane (34,4%), dintre care Kenya (9,8%), Elveţia (9%), Emiratele Arabe Unite (4,1%). Import (2004): maşini şi echipament de transport, alimente, băuturi şi tutun, produse chimice, produse petroliere. Pr. parteneri: Kenya (22,6%), Africa de Sud (8,5%), Japonia (7,1%), India (6,9%), China (5,8%), S.U.A. (5,6%). - Istoric. U. este un ţinut de contact între populaţiile bantu şi cele nilote, între islam, creştinism şi animism. în N L. Victoria, ia naştere (sec. 13-14), Regatul Kitwara, după destrămarea căruia se formează (sec. 16-17), regatele Buganda, Toro, Ankole şi Bunyoro. Dintre acestea se impune Buganda, care, sub domnia regelui Mutesa I (1856-1884), cunoaşte maxima expansiune terit. încercarea lui Mutesa I de a impune ca religie de stat islamul declanşează un război civil, care permite Companiei Britanice a Africii de Est să-şi extindă autoritatea în reg. (1890). în 1894, Regatul Buganda devine protectorat britanic, unit, în 1896, cu Toro şi Bunyoro în Protectoratul U. După 1900, sunt introduse cultura arborelui de cafea şi a bumbacului, care devin principalele produse de export. La 9 oct. 1962, U. îşi proclamă independenţa, devenind, de la 9 oct. 1963, republică federală în cadrul Commonwealth-ului. Regele Bugandei, Mutesa II, devine, după proclamarea independenţei, preşedinte al statului, iar Milton Obote, un protestant de origine nilotă, prim-ministru. Cu sprijinul armatei şi al col. Idi Amin, M. Obote îl detronează, în 1966, pe rege, dizolvă structurile sta- UGANDA DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Suprafaţa km2 Populaţia (2005) Centrul ad-tiv -role îramaido ila “mpala tuli iwenge tungu horwa .asese Katakwi Kayunga ibale Kiboga Kisoro Kitgum Kotido Kumi Lira Luwero Masaka Masindi Mayuge Mbale Mbarara Moroto Moyo Mpigi Mubende Mukono Nakapiripirit Nakasongofa Nebbi Ntungamo Pader Pallisa Rakai Rukungiri Sembabule Sironko Soroti Tororo Wakiso Vumbe 2 947 6 488 7 830 3 700 2 338 5 396 743 11 735 5 492 9 413 734 1 827 8 361 5 716 238 4 348 738 205 114 803 718 774 662 16 136 13 208 2 861 7 251 5 948 8 287 9 326 2 546 10 839 14 113 2 059 6 222 6 536 12 439 3 250 2 891 1 919 4 973 2 753 2 324 4 946 1 891 239 300 740 100 950 600 487 400 244 700 759 200 245 900 503 800 398 200 780 800 448 700 483 400 373 300 135 000 44 300 1 337 900 776 800 322 000 216 400 217 400 589 200 365 900 312 300 478 300 259 400 226 900 320 000 774 400 434 600 420 300 832 600 508 300 782 400 538 400 358 400 783 600 1 172 800 194 300 248 200 429 500 763 000 867 300 180 400 131 400 464 900 407 400 327 900 569 000 493 300 329 600 194 400 313 500 427 300 606 300 1 081 800 315 100 Adjumani Apac Arua Bugiri Bundibugyo Bushenyi Busia Gulu Hoima Iganga Jinja Kabale Fort Portal Kaberamaido Kalangala Kampala Kamuli Kamwenge Kanungu Kapchorwa Kasese Katakwi Kayunga Kibale Kiboga Kisoro Labongo Kotido Kumi Kyenjojo Lira Luwero Masaka Masindi Mayuge Mbale Mbarara Moroto Moyo Mpigi Mubende Mukono Nakapiripirit Nakasongola Nebbi Ntungamo Pader Paflîsa Byakabanda Rukungiri Sembabule Sironko Soroti Tororo Wakiso Yumbe tale tradiţionale (vechile regate), introducând o administraţie centralizată, sistemul dictaturii partidului unic şi o politică economică de orientare socialistă. în urma loviturii de stat din 25 ian. 1971, preşedintele M. Obote se refugiază în Tanzania, iar puterea este preluată de gen. (ulterior feldmareşal) Idi Amin Dada, care instituie un regim dictatorial (forurile internaţionale îi atribuie asasinarea a peste 300 000 de ugandezi). în nov. 1978, Idi Amin declanşează un război împotriva Tanzaniei. Opozanţii ugandezi, refugiaţi în Tanzania, sprijiniţi de trupe tanzaniene, ocupă, la 11 apr. 1979, capitala ţării, iar Idi Amin se refugiază în Libia. După noi frământări interne, Milton Obote redevine preşedinte al U. (1980-1985) şi instituie un regim dictatorial, egalând în cruzime pe cel al predecesorului său (între 100 000-200 000 de victime), fiind confruntat, din 1982, cu un nou război civil declanşat de opoziţia condusă de Yoweri Museveni. în urma unui puci militar (27 iul. 1985), Milton Obote este înlăturat, dar războiul civil continuă până în ian. 1986, când puterea este preluată de Yoveri Museveni, care devine noul şef al statului. Noul regim caută să obţină o reconciliere naţională între diferitele grupări etnice, să liberalizeze într-o anumită măsură viaţa politică şi să iniţieze o timidă privatizare a întreprinderilor de stat. în primele alegeri libere din ultimii 16 ani, Y. Museveni este ales, în 1996, cu 74% din voturi, preşedinte al statului (reconfirmat de alegerile prezidenţiale din 12 mart. 2001). Alegerile parlamentare (26 iun. 2001) sunt câştigate (230 din cele 292 de mandate ale Parlamentului) de candidaţii sprijiniţi de „mişcarea" condusă de preşedintele Museveni. Reactivarea, în ultimii ani, a unor forţe ostile regimului (aşa-numita „Armata Rezistenţei Domnului", condusă de Joseph Kony), care reiau lupta armată, ameninţă din nou stabilitatea internă şi contribuie la accentuarea trăsăturilor autoritare ale regimului. La rândul ei, U. sprijină grupările rebele din Sudan şi Republica Democrată Congo. Relaţiile cu Rwanda vecină se deteriorează şi ele, datorită implicării celor două state în conflictul intern congolez. Extinderea raidurilor armatei lui J. Kony silesc c. 1,5 mii. oameni din N ţării să-şi părăsească gospodăriile. Preşedintele Museveni câştigă la 23 febr. 2006 un nou mandat. Opinia publică internaţională şi organismele internaţionale critică fără rezultat autoritarismul său. Republică prezidenţială. UGARIT 256 Ugarit. Stelă reprezentând pe zeul Baal UGARIT, străvechi oraş-stat canaanean, situat pe ţărmul estic al M. Mediterane, ale cărui ruine se află pe terit. actualului Ras Shamra (Siria). Locuit din milen. 7 Î.Hr., a cunoscut epoca de maximă înflorire în sec. 15-13 î.Hr., când întreţinea strânse relaţii cu lumea egeeană şi cea egipteană. Distrus de invazia „popoarelor mării“ în jurul anului 1200 î.Hr., nu a mai fost reconstruit. Ruinele oraşului U. au fost descoperite începând din 1929 de o misiune arheologică franceză; cu acest prilej a fost dată la iveală o arhivă documentară, scrisă pe plăci de argilă, de la stânga la dreapta, într-o limbă semitică cu un alfabet propriu, conţinând informaţii despre mitologia canaaneană. UGER (lat. uber) s. n. Formaţiune anatomică cu rol de secreţie a laptelui rezultată prin fuzionarea mamelelor inghinale: două perechi la vacă şi una la oaie, capră şi iapă. Fiecare mamelă se prelungeşte ventral cu câte un mamelon. UGHI (< pol.) s. m. Denumire dată galbenului (4). UGRIC, unul dintre cele două grupuri de limbi din familia fino-u. cu peste 14 mii. vorbitori în Europa (Ungaria), Asia (bazinele fluviilor Ural, Obi). Derivă din vechiul nume al Siberiei de Vest - Ugra. UHDE [u:de], Fritz von (1848-1911), pictor impresionist german. Compoziţii inspirate din viaţa ţăranilor şi muncitorilor, transpuse în scene cu tematică biblică („Lăsaţi copiii să vină la mine“, „Cei trei magi în drum spre Bethlehem“). Portrete, pictură de gen. Reprezentat în Muzeul de Artă al României. UHLAND [u.lant], Ludwig (1787-1862), scriitor german. Unul dintre reprezentanţii romantismului. Versuri de inspiraţie folclorică („Poezii", „Poezii patriotice"), balade istorice („Blestemul bardului"). Unul dintre fondatorii germanisticii („Scrieri despre istoria poeziei şi a legendei", „Walther von der Vogelweide"). UHLENBECK [u.lenbek], George Eugene (1900-1988), fizician american de origine olandeză. Prof. la univ. din Ann Arbor (Michigan) şi Utrecht. A introdus (1925) împreună cu S.A. Goudsmit noţiunea de spin pentru electron şi a generalizat (1936) (independent de J. Wick) teoria dezintegrării beta la cazul dezintegrării pozitronice. UHT (abreviere l/ltra H\gh Tem-perature). Sterilizare a laptelui prin uperizare. Laptele astfel obţinut poate fi păstrat 6-9 luni fără refrigerare. UHTA, oraş în Federaţia Rusă, în Rep. Komi, în bazinul fl. Peciora, pe râul Izma; 103,5 mii loc. (2002). Expl. de petrol şi gaze naturale. Conductă de petrol către Moscova şi Sankt-Petersburg. Constr. de material rulant feroviar. Institut de petrol şi gaze. Fundat în 1931, a devenit oras în 1943. UHTOMSKI, Aleksei Alekseevici (1875-1942), medic şi fiziolog rus. Cercetări în domeniul activităţii nervoase superioare. Autorul „legii dominantei", cu largi aplicaţii în biologie, medicină, psihologie, pedagogie. UHTOMSKI, Dmitri Vasilievici (1719-1774), arhitect rus. în spiritul clasic al arhitecturii lui Palladio şi Vignola, a creat „Poarta Roşie" din Moscova şi a elaborat o serie de planuri de sistematizare a Moscovei. UICN v. Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii. UIGUR (UIGHUR sau UYGUR), popor turcic menţionat în izvoarele istorice chineze din sec. 4, iar sub numele de u. ei apar, în inscripţiile runice descoperite pe Orhonul superior, începând din sec. 8. U. din reg. râurilor Selenga, Orhon şi Tuul (N Mongoliei) s-au răsculat împotriva dominaţiei Kaganatului turcic şi au pus bazele unui stat propriu (744/745-840), cu capitala la Kara-Balgasun, în apropiere de Karako-rum, având în kaganul Tengli Miuyu (759-780) pe cel mai de seamă conducător. în 840-846 Kaganatul uigur s-a prăbuşit sub loviturile kîrgîzilor, susţinuţi de karluci. Lumea uigură s-a scindat: o parte dintre u. s-au refugiat în E Turkestanului] unde au pus bazele unei noi creaţii statale (847-1369), iar altă parte s-a stabilit în V provinciei chineze Gansu, fondând un nou stat (847-1036)] care însă a fost repede cucerit de tanguţi. U. au continuat să trăiască în diferite formaţii statale până astăzi, în sec. 14-17 marea majoritate a u. a îmbrăţişat islamul sunnit. Din cei c. 7,7 mii. de u., marea majoritate trăiesc în prov. Xinjiang Uygur din NV R.P. Chineze, iar o mică parte (c. 400 000) trăiesc în Uzbekistan, Kazahstan, Kîrgîzstan, Turkmenistan, Afghanistan şi NV Indiei. Limba uigură face parte din grupul karluc al ramurii de limbi turcice (familia limbilor altaice). în sec. 8-9 a apărut scrierea u., ceea ce le-a permis să realizeze o literatură în limba naţională, fiind prima dintre literaturile turce; ei au efectuat, sub influenţa religiilor pe care le-au frecventat, numeroase traduceri. Pentru u. din R.P. Chineză, în 1976 a fost alcătuit un alfabet bazat pe cel chinez latinizat pinyin, utilizat pentru transcrierea hieroglifelor; u. care trăiau în fosta U.R.S.S. foloseau grafia pe baza alfabetului limbii ruse. UILEACU DE BEIUŞ, com. în jud. Bihor, situată în V depr. Beiuş, pe Crişu Negru, la poalele de S ale dealurilor Vălanului şi cele de N ale dealurilor Codru-Moma; 2 317 loc. (2008). Haltă de c.f. (în satul U. de B.). Satul U. de B. este atestat documentar în 1332. Expl. de calcar. UILENSPIEGEL [uilen/pigel] (EULENSPIEGEL), Till - („Buho-glindă"), personaj legendar de origine germană, celebru pentru farsele sale. Simbol al rezistenţei populaţiei din Ţările de Jos împotriva dominaţiei spaniole. UfMf vb. IV 1. Tranz. A provoca mirare, admiraţie; a surprinde; a ului. ♦ Refl. A fi cuprins de mirare, de admiraţie; a se minuna. 2. Tranz. şi refl. (înv.) A (se) emoţiona, a (se) tulbura; a (se) zăpăci. UIMITOR, -OARE (< uimi) adj. Care uimeşte; surprinzător, tulburător. + Nemaipomenit, extraordinar, formidabil. UIOARA v. Ocna Mureş. UISTITI (< fr.) s. m. Numele mai multor specii de maimuţe de mici dimensiuni din familia Cebide (subfamilia Callitrichine), înrudite cu tamarinii. Se cunosc 18 specii, răspândite în America de S, îndeosebi în bazinul Amazonului şi în Pod. Brazilian. Au unele caracteristici primitive. Coada lor nu este prehen- 257 ULAM silă, au gheare, iar degetul mare nu 0210 opozabil, ceea ce le deosebeşte de alte specii de maimuţe sud-americane. U. comun (Callithrix iaccus) are 14-18 cm lungime, c. 400 g, blana cenuşie, iar de-o parte şi de alta a capului prezintă smocuri mari de păr alb. U. pigmeu (Callithrix pygmaea) de 12-15 cm lungime şi cu o greutate de 80-120 g este una dintre cele mai mici maimuţe din lume. Majoritatea speciilor sunt periclitate, unele având un areal foarte restrâns. Sin. marmoset. UITA (lat. *oblitare) vb. II. 1. Tranz. şi intranz. A nu-şi (mai) aduce aminte, a-i ieşi din memorie. 2. Tranz. şi intranz. A nu se mai preocupa de cineva sau de ceva, a manifesta indiferenţă; a neglija. ♦ A nu ţine seama de ..., a scăpa din vedere; a omite. 3. Tranz. A lăsa la o parte, a trece sub tăcere. II. Refl. 1. A-şi îndrepta privirea spre cineva sau ceva (pentru a vedea, a examina); a privi, a observa. 2. A lua în consideraţie, a ţine seama de ... UITARE (< uita) s. f. 1. Faptul de a uita (I 1). + (PSIH.) Incapacitate de evocare a ceea ce s-a memorat. Are o funcţie pozitivă, de eliminare din conştiinţă a unor date neesenţiale şi o funcţie negativă, de ştergere a unor date necesare. U. depinde de întipărire şi de relaţia afectivă dintre amintirea dată şi individ. ^ U. de sine = a) visare, reverie; b) indiferenţă faţă de propriile interese. 2. Fig. Neant, nefiinţă. UITĂTURĂ (< uita) s. f. Aruncătură de ochi; privire. + Expresie a ochilor; căutătură. UITUC, -Ă (< uita) adj. Care uită uşor, care are memoria slabă; p. ext. distrat, aiurit. UIUM (< bg., ser.) s. n. Parte din cereale, din făină etc. reţinută la batoză, la moară drept plată în natură pentru serviciul de treierat sau de măcinat. UIVAR, com. în jud. Timiş, situată *n V C. Timişului, pe cursurile inf. ale canalelor Bega si Bega Veche, la graniţa cu Serbia; 4 302 loc. (2008). Halte de c.f. (în satele Pustiniş şi Otelec). Creşterea porcinelor (în satul lohanisfeld). Satul Otelec a fost acoperit aproape în întregime de apă ca urmare a inundaţiilor catastrofale de la sfârsitul lunii apr. şi începutul lunii mai 2005. UJBĂ s. f. Cui de lemn de care s© sprijină furca vâslei unei lotci; strapazan. UJGOROD (UZHHOROD, U2GO-ROD), oraş în V Ucrainei, pe râul Uj, în apropiere de graniţa cu Slovacia; 117,1 mii loc. (2005). Ind. metalurgică, a constr. de maşini, de prelucr. a lemnului şi alim. Universitate (1945). Castel (sec. 14-17); catedrală (1646); biserică catolică, în stil baroc (1757). Muzeu de artă. Menţionat documentar în 872. Ocupat de unguri în sec. 11-17 (şi numit Ungvâr), de Cehoslovacia (1919-1938), de Ungaria (1938— 1945), Cehoslovacia (1945); în componenţa U.R.S.S. (1945-1991). UJJAIN [udjain] sau UJAIN, oraş în N Indiei (Madhya Pradesh), pe râul Siprâ, la 50 km NV de Indore şi 565 km NE de Mumbay; 429,9 mii loc. (2001). Universitate (1957). Important centru al civilizaţiei hinduse şi unul dintre cele şapte oraşe sfinte ale hinduismului. Centru de pelerinaj. Moschei din perioada 1235-1750, temple hinduse (Măhâkăl) şi palate, în sec. 6-4 î.Hr. a fost capitala Regatului Avanti, iar în sec. 2-4 a Regatului Malwa. Oraşul actual datează din jurul anului 1300. Aici se află ruinele observatorului astronomic înfiinţat şi construit la începutul sec. 18 de către maharajahul Jai Singh II. UJUNG PANDANG [u:djur] paen-daen] (vechea denumire: Macassar, Makasar sau Makassar), oraş în E Indoneziei, situat în S pen. Celebes, pe ţărmul str. Makassar; 1,1 mii. loc. (2003), cel mai mare oraş şi port din ins. Sulawesi. Aeroport. Ind. textilă. Important centru comercial şi de export pentru cauciuc, cafea, copra, lemn, struguri, gumă arabică şi răşini naturale. Universitate (1956). Fondat de portughezi (1545), drept comptoar şi fort. Aşezarea a intrat sub controlul olandezilor, care au construit aici o staţie comercială în 1607 şi au intervenit în viaţa băştinaşilor, depu-nându-l pe sultan (1667). Din 1848 a devenit port liber. De aici, în sec. 16-19, s-au exportat importante cantităţi de mirodenii. Ocupat de japonezi (1942-1945). Centru al administraţiei olandeze din Indonezia de Est (1946-1949). înainte de 1949 a fost divizat în două: partea olandeză, numită Vlaardingen, care includea şi portul, şi partea indoneziană. Vechiul oraş olandez conţine numeroase case din sec. 17. UKIYO-E (cuv. jap.), şcoală artistică japoneză din sec. 17-19, care s-a manifestat în gravura pe lemn şi în pictură. Opusă academismului tradiţional, a reprezentat o atitudine inovatoare prin alegerea unor subiecte din viaţa cotidiană (scene de gen, subiecte mondene, portrete de actori, de curtezane). Printre reprezentanţi: Moronobu, Masanobu, Harunobu, Utamaro, Hokusai, Hiroshige. A influenţat arta europeană occidentală din sec. 19, în special pe impresionişti. UKKO (în mitologia finică), zeul suprem, stăpânul cerului, al furtunilor şi al tunetului (numit şi Isainen „TătucuO, protector al păstorilor şi călătorilor. Străbate cerul cu vehiculul său, iar din potcoavele cailor sar scântei. Principalele sale atribute erau fulgerul şi securea sau sabia. UKULELE (< engl.; cuv. poli-nezian) s.n. Chitară mică, cu patru coarde, originară din arh. Hawaii; folosită mai ales în muzica de jazz. ULAJ (< engl., fr.) s.n. (NAV) s.n. Spaţiu lăsat în tancurile unei nave petroliere după încărcare, pentru a asigura loc de expansiune pentru marfa care, la temperaturi ridicate, îşi măreşte volumul. ULAM [iulem], Stanistew Marcin (1909-1984), fizician şi matematician american de origine poloneză. Din 1936 s-a stabilit în S.U.A. Prof. univ. la Harvard şi la Univ. Wisconsin. Participant la proiectul „Manhattan" |i& Ujjain. Templul Măhâkăl închinat zeului Şiva -1 ULAMĂ 258 de construire a primei bombe atomice. A colaborat cu E. Teller la realizarea bombei cu hidrogen. ULAMĂ (ULEMA) (< tc.) s. f. Denumire dată teologilor musulmani din ţările Orientului Apropiat. ULAN (< germ.) s. m. 1. Ostaş din corpurile de cavalerie mongolo-tătare din sec. 13-14. 2. Ostaş din regimentele de lăncieri călări care alcătuiau cavaleria uşoară în armata română şi în armatele germană, austro-ungară şi rusă din sec. 16 până la Primul Război Mondial. ULAN BATOR (ULAANBAATAR), capitala Mongoliei, cu regim de municipalitate autonomă, situată în partea central-nordică a ţării, pe un platou la peste 1 300 m alt., pe valea râului Tola (Tuul), la marginea deşertului Gobi; 863 mii loc. (2005). Nod feroviar şi rutier. Aeroport. Capitala cu cea mai scăzută medie anuală a temperaturii (-4°C). Pr. centru economic, politic, cultural-ştiinţific, de învăţământ şi turistic al ţării. Ind. siderurgică, a constr. de maşini, poligrafică, a mat. de constr., pielăriei şi încălţămintei, tăbăcăriei, chimico-farmaceutică, electrotehnică, hârtiei, sticlăriei, conf., de prelucr. a lemnului şi a părului de cămilă, alim. Universitate (1942); Universitate de Artă şi Cultură (1990). Academie de ştiinţe (1921); Academie de ştiinţe agricole (1998); Academie de ştiinţele naturii (1998); Academie de antropologie (1998); Academie de inginerie (1998). Bibliotecile „Gandam“ (1938) şi Centrală de Stat (1921). Muzeu Naţional (1924); Muzeu de istorie naturală cu colecţii de paleontologie (ouă de dinozauri, resturi de rinoceri giganţi ş.a.); Muzeu de artă plastică. Teatru Naţional, Teatru de operă şi balet. Observator astronomic (1961). Grădină botanică. Stadion. Monumente: palatele Nogon-Orgo (1832) şi Bogd Khan (1893-1903, azi muzeu); Marea pagodă; Temple budiste; Mausoleu de granit în care sunt înmormântaţi conducătorii Suhe-Bator, Horloghiin Cioibalsan ş.a. întemeiată în 1639 în jurul mănăstirii Da Khure, ca reşed. a şefului suprem al bisericii lamaiste, localit. s-a numit la început Orgoo (în literatura europeană a fost cunoscută cu numele Urga până în 1924); din a doua jumătate a sec. 18, a devenit un centru comercial pe drumul de caravane dintre Rusia şi China; a fost centrul politic şi ad-tiv al Mongoliei Exterioare. Aici a izbucnit revolta din 1911 care a dus la proclamarea independenţei; trupele japoneze au încercat să ocupe U.B. dar au fost respinse, în iul. 1921, de Armata populară mongolă, sprijinită de unităţi ale Armatei Roşii. Din nov. 1924 şi-a schimbat numele în U.B. („Eroul Roşu“) şi a devenit capitala ţării. ULANOVA, Galina Sergheevna (1910-1998), balerină rusă. Tehnică ireproşabilă, graţie şi perfectă identificare cu rolurile clasice („Romeo şi Julieta“, „Lacul lebedelor", „Giselle“, „Fântâna din Bahcisarai"). ULAN-UDE, oraş în Federaţia Rusă, în E Siberiei, capitala Rep. Buriatia, situat pe râul Selenga, la confl. cu râul Uda, la 235 km E de Irkutsk şi 100 km ESE de L. Baikal; 347,8 mii loc. (2006). Port fluvial şi staţie de c.f. pe Transsiberian. Aeroport. Constr. de nave fluviale, de material rulant feroviar şi de utilaje electrotehnice. Ind. chimică, a mat. de constr., de prelucr. a lemnului, pielăriei, sticlăriei, textilă (ţesături de in), alim. Centru comercial. Teatre. Filarmonică. Fundat în 1666 ca sat căzăcesc cu numele Udinskoe, a fost un important centru comercial pentru ceai în sec. 18. în 1780 a devenit oraş cu numele Verhneudinsk. între 1920 şi 1922 a fost capitala Rep. independente Orientul îndepărtat, iar în 1923 a devenit capitala R.S.S. Autonomă Buriat-Mongolă. Actuala denumire din 1934. ULBRICHT [ulbriht], Walter (1893- 1973), om politic german (R.D.G.). Secretar general al C.C. (1950-1953), prim-secretar al C.C. (1953-1971) şi preşedinte (1971-1973) al Partidului Socialist Unit din Germania. Preşedinte (1960-1973) al Consiliului de Stat al R.D. Germane (şeful statului). Principalul artizan al construcţiei zidului Berlinului (1961); a exercitat un control excesiv de rigid asupra R.D.G. ULCEA -jCĂ (lat. ollicella) s. f Oală (mică) de lut. ULCER (< fr.) s. n. Leziune a pielii sau a unei mucoase, caracterizată prin pierderea de substanţă, tendinţa de vindecare fiind foarte slabă. Poate avea cauze locale (compresiune prelungită, tulburare de vascularizaţie etc.) sau generale (sifilis, cancer etc.). ^ U. gastro-duodenal = u. al mucoasei gastrice sau duodenale. U. peptic = u. cauzat de acţiunea pepsinei şi a acidului clorhidric asupra mucoasei gastrice şi duodenale. ULCERA (< fr., lat.) vb. I 1. Refl. (Despre ţesuturi) A căpăta o ulceraţie, a deveni ulceros. 2. Tranz. A provoca, a cauza o ulceraţie. ULCERAŢIE (< fr., lat.) s. f. Leziune a pielii sau a mucoaselor, caracterizată prin pierdere de substanţă cauzată de un proces distructiv. Poate fi superficială sau profundă. ULCERQS, -OASĂ (< fr., lat.) adj. Care se referă la ulcer; care prezintă un ulcer. ULCIOR s. n. v. urcior. ULEÂBORG v. Oulu. ULEI (< bg.) s. n. 1. Lichid vâscos de origine vegetală, animală, minerală sau sintetică, nevolatil, insolubil în apă, mai uşor decât aceasta, având proprietatea de a fi onctuos (ex. u. comestibil, u. mineral etc.). Impropriu se mai numesc u. unele substanţe cu aspect asemănător acestuia (ex. u. eterice). -0> U. comestibil = ulei obţinut din seminţele sau din fructele unor plante (ex. floarea-soarelui, porumb, măsline etc.) şi folosit în alimentaţie. Sin. untdelemn. U. mineral = u. de Ulan Bator. Palatul Bogd Khan ULM provenienţă petrolieră, obţinut din fracţiunile cu punct de fierbere ridicat prin’ distilarea ţiţeiului. Se utilizează ca lubrifiant, dielectric, agent de transfer de căldură etc. U. eteric v. eteric. U. sicativ = u. vegetal care în contact cu aerul formează o peliculă solidă, lucioasă, ca urmare a procesului de autooxidare şi polimerizare (ex. u. de in). Se utilizează pentru producerea de lacuri şi vopsele. 2. (ARTE PL.) Culoare preparată pe bază de u. vegetal, folosită în pictură; p. ext. lucrare de pictură executată cu asemenea culori. ULE1QS, -OASĂ (< ulei) adj. Care conţine ulei, impregnat cu ulei; unsuros. ULFILA v. Wulfila. ULIANOV, Mihail Aleksandrovici (1927-2007), actor rus de teatru şi film. Fizicul masiv, bolovănos şi temperamentul vulcanic îl recomandă pentru personaje puternice, voluntare, cărora cu greu li se poate ţine piept, la fel de redutabile când sunt de partea binelui sau de cea a răului. Creaţii memorabile atât pe scenă („Poveste din Irkuţk”, „Idiotul”, „Antoniu şi Cleopatra”), cât şi pe ecran („Preşedintele”, „Tema”, „Viaţă particulară”, „Fără martori”). ULIANOVSK v. Simbirsk. ULICI, Laurenţiu (1943-2000, n. Buzău), critic literar român. Director al revistei „Luceafărul" (1990-2000), vicepreşedinte (1993) şi preşedinte (1995-2000) al Uniunii Scriitorilor. Eseuri de reinterpretare a marii poezii interbelice („Recurs"), cronici de întâmpinare a debuturilor („Prima verba“), o panoramă a generaţiei ‘70 («Literatura română contemporană"). ULIEŞ, com. în jud. Harghita, situată în Subcarpaţii Homoroadelor, •a poalele de E ale dealului Pietriş; 1 257 loc. (2008). în satul Daia, atestat documentar în 1333, se află o biserică din sec. 13 (în prezent biserică reformată), cu fresce din sec. 16, tavan casetat şi pictat în 1630 şi zid de incintă din 1779; biserici reformate în satele Ighiu (1784-1792) şi Ulieş (1798). . ULIEŞTI, com. în jud. Dâmboviţa, situată în NE C. Găvanu-Burdea, pe dr. văii Argeşului şi pe cursul superior al Neajlovului; 4 430 loc. (2008). Nod rutier. Pădure de foioase. Biserica Adormirea Maicii Domnului (1793), în satul U.; biserici cu acelaşi hram - Cuvioasa Paras-cheva, în satele Jugureni (1840-1844) şi Ragu (1844). ULIGAN PESCAR s.m. Pasăre răpitoare de zi din familia pandionide, de dimensiuni relativ mari (50-60 cm lungime) (Pandion haliaetus), cu aripi lungi, îngustate la vârf (anvergura de 140-165 cm), gheare lungi şi încovoiate. Are spatele maroniu, capul şi pieptul albe. Se hrăneşte cu peşte, pe care îl prinde în gheare, plonjând în apă. La noi pasăre de pasaj, foarte rară. Specie ocrotită. Numit popular şi vultur de mare sau vultur pescar (deşi nu face parte din aceiaşi familie cu vulturii). ULISE, numele latinizat al lui Odiseu. Rege al insulei Itaca, erou grec din Războiul troian, renumit pentru abilitatea, vitejia şi isteţimea sa. Personaj principal al „Odiseii“ lui Homer; menţionat adesea în „lliada“. ULIŢĂ (< sl.) s. f. Drum îngust, mărginit (pe ambele părţi) de case sau de locuri împrejmuite, care străbate un sat. ULIU (< magh.) s. m. Pasăre răpitoare de zi, de dimensiuni medii, din familia Accipitride, genul Accipiter, puternică, bună zburătoare, cu aripi relativ scurte, rotunjite, cu coadă lungă şi cu gheare curbate la picioare. Femela este de obicei mai mare decât masculul. în România, mai răspândite sunt speciile: u. păsărar (sau u. păsărilor) (Accipiter nisus) de 30-40 cm lungime, gri-albăstrui pe spate, pe piept alburiu cu dungi transversale fine roşcate şi u. porumbar (sau u. găinilor) (Accipiter gentilis) de 48-60 cm lungime, cenuşiu-brun pe spate, pe piept cu dungi transversale brune. uliu ulm ULLMAN [u:lman], Liv (n. 1938), actriţă şi regizoare norvegiană de teatru şi film. Temperamentul ei de tragediană este pus în valoare de filmele lui Ingmar Bergman, în care interpretează femei hipersensibile confruntate cu dure crize existenţiale („Persona”, „Ruşinea”, „Şoapte şi strigăte”, „Sonată de toamnă”). Succesele sale scenice („Anna Christie”, „Nora”) se situează în acelaşi registru. ULM (lat. ulmus) s. m. Denumire dată mai multor arbori din genul Ulmus, familia Ulmacee, cu frunze alterne, mai mult sau mai puţin asimetrice la bază, aspre, cu flori mici, dispuse în buchete, fructificaţie abundentă sub formă de samare lat aripate (cu aripioara rotundă). ^ U. de câmp = arbore înalt până la 30 m, cu scoarţă groasă, adânc crăpată, cu frunze de 5-9 cm lungime, cu baza evident asimetrică, cu lemn rezistent, greu, elastic, utilizat în rotărie, pentru unelte agricole, la fabricarea mobilei din lemn masiv etc. (Ulmus minor). Răspândit în reg. de câmpie şi de deal, diseminat, în păduri de stejar sau gorun. Adesea pe ramuri prezintă muchii longitudinale de suber cu contur neregulat. U. de munte -arbore înalt până la 35 m, cu scoarţa subţire, cu crăpături longitudinale fine, frunze mai mari (8-16 cm) adesea uşor tridinţate la vârf (Ulmus glabra), întâlnit în reg. de deal şi de munte, diseminat prin păduri de gorun sau de fag. Ambele specii (ca şi hibrizii lor) sunt frecvent folosite ca arbori ornamentali, mai ales în aliniamente stradale. V. şi velniş ^Ulm de Turkestan, arbore înalt până la 15 m cu frunze mici (2-6 cm), cu baza aproape simetrică, originar din Asia Centrală, introdus la noi în plantaţii forestiere, în special în reg. de câmpie (Ulmus pumila). ULM 260 ULM, oraş în S Germaniei (Baden-Wurttemberg), situat Ia poalele m-ţilor Jura Suabă, pe stg. cursului superior al Dunării, în aval de confl. cu lller, la 72 km SE de Stuttgart şi 113 km NV de Munchen; 118,3 mii loc. (2002). Port fluvial (de aici în aval, Dunărea este navigabilă până la vărsarea sa în Marea Neagră). Nod feroviar şi rutier. Constr. de maşini, aparataj electrotehnic şi echipament electric. Ind. siderurgică, textilă, pielăriei, de prelucr. a lemnului şi a produselor agricole. Fabrică de bere. Universitate (1967). Muzeul Bread cu exponate din Egiptul antic şi din Ev. Med. Monumente: catedrala gotică (1377, restaurată şi completată în 1890), cu turn înalt de 161 m - unul dintre cele mai înalte din lume; clădirea Primăriei (1370, extinsă în sec. 20), în stil gotic, cu elemente renascentiste; Neuer Bau (1585-1593); Schwarhaus (1613); ziduri medievale, porţi, fântâni. Fundat în anul 800 şi, menţionat documentar în 854. în componenţa Bavariei (1803), a fost cucerit de armata franceză a lui Napoleon I în urma victoriei asupra generalului austriac K. von Mack (20 oct. 1805). Distrus în mare parte de bombardamentele anglo-americanilor din timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi refăcut ulterior. ULM/V, com. în jud. Suceava, situată la poalele de N ale Obcinei Feredeu, pe valea superioară a râului Suceava şi pe afl. acestuia, Nisipitu şi Brodina, la graniţa cu Ucraina; 2 221 loc. (2008). Staţie de c.f. (în satul Nisipitu). Păşuni. Creşterea bovinelor. ULMACEE, familie de arbori, mai rar arbuşti, cu frunze simple, alterne, flori mici, grupate în buchete dese, având un periant sepaloid cu 4-6 lobi şi ovar bicarpelar. Fruct samară sau drupă. Polenizarea şi dispersia seminţelor se fac în general cu ajutorul vântului. Există c. 140 de specii, majoritatea răspândite în zona temperată a emisferei nordice. în România cuprinde ulmii, velnişul, sâmbovina. ULMANIS, Karlis (1877-1942), agronom şi om politic leton, lider al luptei pentru independenţa ţării sale. A detinut, în repetate rânduri, funcţia de prim-min. (1919-1921, 1925-1926, mart.-nov. 1931, 1934-1940). Obligat de forţele sovietice de ocupaţie să se retragă (iun. 1940), a fost deportat în U.R.S.S., unde şi-a aflat moartea în detenţie. ULMENI 1. Oraş în jud. Maramureş, situat în SV depr. Baia Mare, pe valea râului Someş, la poalele de VNV ale Măgurii Prisaca (sau Ţicău); 7 431 loc. (2008). Nod feroviar şi rutier. Expl. de balast. Topitorie de in şi cânepă (până în 1998) înlocuită cu o fabrică de blue-jeans (inaugurată la 5 mai 1998). Prefabricate din beton. Pomicultură. Menţionat documentar, prima oară, ca sat în 1405. Biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1720) adusă aici în 1895 din satul (astăzi oraşul) Şomcuta Mare. Declarat oraş în 2004. 2. Com. în jud. Buzău, situată în zona de contact a C. Săratei cu dealul Istriţa, pe cursul superior al râului Sărata; 3 194 loc. (2008). Staţie de c.f. (în satul U.), inaugurată la 13 sept. 1872. Centru viticol şi de vinificaţie. 3. Com. în jud. Călăraşi, situată în S C. Bărăganului; 5 214 loc. (2008). Nod rutier. Prelucr. lemnului. Fabrici de mezeluri şi de nutreţuri combinate. Abator. Complex de creştere a porcinelor. Viticultură. Centru de rotărit şi de împletituri din papură. Pe terit. com. U. au fost descoperite vestigii materiale (vase ceramice, unelte, obiecte de podoabă şi de cult) aparţinând Culturii Gumelniţa (milen. 4-3 î.Hr.), ^ precum şi o necropolă sarmatică. între 17 febr. 1968 şi 23 ian. 1981, com. U. a făcut parte din jud. Ilfov. ULMETUM v. Pantelimon (2). ULMI 1. Com. în jud. Dâmboviţa, situată în C. Târgoviştei, la S de municipiul Târgovişte, pe cursul superior al râului Ilfov; 4 153 loc. (2008). Expl. de balast (în satuj Viişoara). Muzeu sătesc cu colecţii de istorie şi etnografie (Viişoara). Bisericile cu triplu hram - Adormirea Maicii Domnului, Sf. Nicolae şi Sf. Dumitru (1850) şi Adormirea Maicii Domnului, Sf. Andrei şi Sf. Nicolae (1862-1872), în satele Colanu şi Ulmi; Biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (1821), în satul Nisipurile. 2. Com. în jud. Giurgiu, situată în zona de contact a C. Găvanu-Burdea cu C. Titu; 7 535 loc. (2008). în satul Poenari se află biserica Adormirea Maicii Domnului (sec. 18) şi conacul „Butculescu11 (1900). între 17 febr. 1968 şi 23 ian. 1981, com. U. a făcut parte din jud. Ilfov. ULMU 1. Com. în jud. Brăila, situată în SV C. Brăilei, pe râul Călmăţui; 4 074 loc. (2008). Expl. de petrol şi gaze naturale (în satul Jugureanu). Pomicultură (caişi, meri, pruni). Până la 1 ian. 1965, satul şi com. U. s-au numit General Poetaş. 2. Com. în jud. Călăraşi, situată în S C. Bărăganului, pe malul de E al L. Mostiştea; 1 596 loc. (2008). Cherhana. Pe terit. com. U. au fost descoperite vestigii materiale neolitice, aparţinând Culturii Boian (milen. 4 Î.Hr.). între 17 febr. 1968 şi 23 ian. 1981, com. U. a făcut parte din jud. Ilfov. 261 ULTRASCURT ULNA s.f. v. cubitus. ULPIA TRAIANA SARMIZEGETUSA (Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa), oraş roman, identificat pe terit. com. Sarmizegetusa (jud. Hunedoara). V. Sarmizegetusa (1). ULRICH [uirihj din Strasbourg (ULRICH Engelbert) (c. 1220-1277), teolog şi filozof german. Dominican. Discipol al lui Albert cel Mare. Cunoscut mai ales pentru lucrarea „De summo bono“, o sinteză a teologiei neoplatonice creştine, care a influenţat puternic mistica renană. ULSAN, oraş în SE Rep. Coreea, pe ţărmul G. Ulsan al M. Japoniei, la 72 km NNE de Pusan; 1,04 mii. loc. (2005). Port de pescuit şi piaţă agricolă. Termocentrală. Constr. navale, de automobile şi de motoare. Rafinărie de petrol. Ind. metalurgiei neferoase (aluminiu), chimică, a mat. de constr. (ciment), textilă şi alim. ULSTER [alster] 1. V. Irlanda de Nord. 2. Prov. istorică în N ins. Irlanda, împărţită astăzi între Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi statul Irlanda (prov. Ulster). ULTERIOR, -OARĂ (< fr., lat.) adj. Care vine sau se petrece mai târziu, după un alt eveniment; care urmează după ceva sau după cineva; posterior. ULTIM, -Ă (< lat., it.) adj. Care ocupă locul din urmă (dintr-o serie, dintr-o succesiune etc.). -O- Ultima oră = rubrică într-un ziar, într-o emisiune informativă de radio sau televiziune în care se publică sau sunt anunţate cele mai noi ştiri. ULTIMATIV, -Ă (< fr., germ.) adj. Cu caracter de ultimatum. ULTIMATUM (< fr., germ.; {s} lat. ultimus „ultimul") s.n. Hotărâre irevocabilă, ultim cuvânt. ♦ (în dreptul internaţional) încunoştiinţare făcută de un stat altui stat, prin notă diplomatică (scrisă sau verbală) în care i se atrage atenţia că, în cazul în care ar săvârşi sau, dimpotrivă, s-ar abţine de la săvârşirea anumitor acte, se vor aplica anumite sancţiuni (ruperea relaţiilor diplomatice, boicotul, blocada Ş-a.) sau se va porni război împotriva lui. ULTRA- (< fr.; {s> lat. ultra „peste, dincolo de“) Element de compunere °u sensul de „dincolo de“, „foarte", «extrem de", care serveşte la formarea unor substantive şi a unor adjective. ULTRAAC USTICĂ (< ultra- + acustică) s. f. Parte a acusticii care se ocupă cu studiul ultrasunetelor. ULTRABAZIC, -Ă (< fr., germ.) adj. (Despre roci eruptive) Care sunt relativ sărace în silice (c. 45%), fiind alcătuite în special din olivină sau din piroxeni, uneori amfiboli. ULTRACENTRAL, -Ă (< ultra- + central) adj. în plin centru. ULTRACENTRIFUGĂ (< ultra- + centrifugă) s. f. Centrifugă cu turaţie foarte înaltă (zeci de mii de rotaţii pe minut), folosită pentru separarea prin sedimentare a particulelor coloidale, a organitelor celulare, a virusurilor etc. Prima u. a fost construită în 1923 de fizicianul suedez Svedberg Teodor (1884-1971), cu ajutorul căreia a determinat masa moleculară a proteinelor. ULTRACONDENSOR (< ultra- + condensot) s.n. Condensor de lumină special, deosebit de cel al unui microscop, cu care sunt dotate ultra-microscoapele. ULTRAFILTRARE (FIZIOL.) s.f. Proces prin care presiunea hidrostatică determină trecerea apei, a moleculelor mici dizolvate şi a ionilor printr-o membrană, mişcare orientată împotriva gradientului de concentraţie. Prin u. se formează lichidul interstiţial şi urina primară. ULTRAFjLTRU (< fr. {i}) s.n. Aparat de filtrare prevăzut cu o membrană, care reţine particulele coloidale şi suspensiile foarte fine. Se foloseşte la epurarea apelor reziduale, la purificarea sângelui, vaccinurilor ş.a. ULTRAGIA (< ultragiu, după fr. ou-trager) vb. I tranz. A săvârşi un ultraj; p. ext. a jigni, a ofensa, a insulta. ULTRAjSM (< sp.) s.n. Mişcare literară de avangardă, iniţiată în Spania, în 1919, de către poetul Guillermo de Torre, sub influenţa experimentelor literare futuriste şi dadaiste; răspândită apoi şi în literaturile hispano-americane (Jorge Lufs Borges l-a introdus în 1921). Ulterior, u. se apropie de suprarealism. ULTRAJ (ULTRAGIU) (după fr. outrage, it. oltraggio) s.n. Ofensă, insultă, jignire. ♦ (DR.) Infracţiune care constă în insultă, calomnie, ameninţare ori alte acte de violenţă sau de vătămare corporală săvârşite împotriva unui funcţionar care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul funcţiunii sau pentru fapte săvârşite în exerciţiul funcţiunii. U. contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice = infracţiune care constă în săvârşirea în public a unor acte sau gesturi reprobabile ori folosirea de cuvinte, expresii sau orice manifestări prin care s-ar aduce atingere bunelor moravuri sau s-ar produce un scandal public. ULTRAMARJN (< germ., fr.) s. n. Colorant obţinut prin topirea unui amestec de argilă, carbonat de sodiu, cărbune de lemn şi sulf. în funcţie de condiţiile de preparare, are diverse culori, cea mai frecventă fiind culoarea albastră. Produs artificial pentru prima dată (în 1820) în Franţa şi Germania. ULTRAMICROANAUZĂ (< germ.) s. f. Capitol al microanalizei care se ocupă cu identificarea şi cu dozarea substanţelor în cantităţi de ordinul microgramelor. ULTRAMICRON (< fr. sau < ultra-+ micron) s. n. Particulă coloidală cu dimensiunea mai mică decât o zecime de micron, care poate fi observată doar cu ultramicroscopul. ULTRAMICROSCOP (< fr., germ.) s.n. Microscop foarte puternic, utilizat pentru observarea obiectelor cu dimensiuni aflate sub limita de separare a microscopului obişnuit. în u., iluminarea obiectelor se face lateral, iar în obiectiv pătrunde lumina împrăştiată de acestea. Se foloseşte la studierea sistemelor disperse, la controlul gradului de puritate al aerului, al apei ş.a. -0- U. electronic = microscop electronic perfecţionat, cu mărire unghiulară şi putere de separare superioară unui tip obişnuit. ULTRAMICROSCQPIC, -Ă (< fr., germ.) adj. Care se poate vedea doar la ultramicroscop; care se face cu ultramicroscopul. ULTRAMICROSCOPJE (< fr., germ.) s. f. Procedeu de cercetare a structurilor foarte mici (organite celulare, virusuri etc.), bazat pe utilizarea ultramicroscopului. ULTRAMONTAN, -Ă (< it., fr.) adj., s.m. şi f. 1. (Locuitor) de dincolo de munţi. 2. (Adept) al ultramontanis-mului. ULTRAMONTANJSM (< fr.) s.n. Curent în cadrul catolicismului, opus galicanismului; apărut în sec. 15, susţinea autoritatea absolută a Papalităţii ş[ primordialitatea bisericii romane. ♦ în sens strict, ansamblul manifestărilor obediente ale capilor bisericii catolice din ţările occidentale faţă de Roma în sec. 19; p. ext., în sens general, atitudine centralistă din partea bisericii catolice. ULTRASCURT, -Ă (< ultra- + scurt, după fr. ultra-courf) adj. 1. Foarte scurt. 2. Raze ultrascurte (şi subst., f. pl.) = radiaţii electromagnetice cu lungimi de undă foarte scurte, utilizate în radiofonie, în medicină etc. ULTRASONIC 262 ULTRASONIC, -Ă (< fr.) Referitor la ultrasunete. ULTRASONOTERAPIE (cf. fr. ultrason „ultrasunet" + gr. therapeia „tratament") s. f. Terapie prin ultrasunete. ULTRASTRUCTURĂ s.f. Structură submicroscopică a celulelor vii, care poate fi evidenţiată numai cu ajutorul microscopului electronic. ULTRASUNET (< ultra- + sunet) s. n. Vibraţie a unui mediu elastic, de aceeaşi natură cu sunetul, având însă frecvenţe superioare acestuia (peste 20 000 Hz), fapt pentru care nu poate fi percepută de urechea omului. Câinii aud vibraţii de 40 000 Hz, iar liliecii de 80 000 Hz. U. folosite în terapeutică, mai ales în afecţiuni reumatismale, au o frecvenţă de mai multe sute de mii de Hz. Lampa cu u. folosită în scopuri medicale a fost inventată (1900) de către medicul danez Niels Ryberg Finsen). V. şi ecografie. ULTRAVIOLET, -Ă (< fr., germ.) adj. (Despre radiaţii electromagnetice) Care este situat dincolo de marginea violetă a spectrului luminii, având lungimea de undă mai mică decât cea a luminii şi mai mare decât cea a radiaţiei X. ♦ (Substantivat, f. pl.) Radiaţii ultraviolete. Acţionează asupra organismului, fiind principalii factori ai bronzării şi ai sintezei vitaminei D. Prin efectul microbicid intervin în decontaminarea aerului şi apei. Expunerea excesivă la radiaţii u. poate să provoace cancere ale pielii şi cataractă. Stratul de ozon din stratosferă protejează organismele de excesul de u.; subţierea acestui strat, datorită poluării, poate avea efecte grave. V. şi ozon. ULUA, fluviu în NV Hondurasului; 240 km. Se formează prin unirea râurilor Jicatuyo şi Otoro, care izvorăsc din Cordillera de Montecillos adj. şi Cordillera Opalaca; drenează partea de NV a ţării şi se varsă în G. Honduras al Oc. Atlantic, la ENE de Puerto Cortes. ULUC (< tc.) s. n. 1. Jgheab (1). 2. Scoc (1). 3. Jilip. 4. Nut (1). 5. (GEOGR.) Formă de relief negativă, alungită, cu aspect de jgheab. <0- U. glaciar = u. rezultat în urma acţiunii unui gheţar de vale. U. depresionar = şir de mici depresiuni alăturate, dezvoltate la contactul dintre două unităţi majore de relief (ex. u.d. subcarpatic format la contactul dintre Carpaţii Meridionali şi dealurile subcarpatice interne, de la Tismana până la Baia de Fier). Sin. culoar depresionar. ULUCĂ s. f. 1. Scândură groasă. 2. Gard de scânduri. ULUCj (< uluc) vb. IV tranz. A face un şanţ de-a lungul unei piese de lemn pentru a permite îmbinarea ei cu altă piesă. UL0GH BEG, Muhammed Taragai (1394-1449), cârmuitor timurid în Maverannahr. Astronom, teolog, poet, matematician şi istoric, protector al ştiinţelor şi artelor. A construit un observator astronomic lângă Samarkand şi a întocmit „Tabele astronomice" în care expune cunoştinţele astronomice ale vremii sale şi prezintă un catalog de stele. ULUG MUZTAGH v. Muztag. ULUj (cf. rus. uloviti) vb. IV tranz. şi refl. A (se) mira, a uimi sau a fi uimit peste măsură. ♦ A (se) buimăci, a (se) zăpăci, a-şi pierde capul. ULUIALĂ (< ului) s. f. Faptul de a (se) ului, starea celui uluit; zăpăceală, buimăceală. ULUITOR, -OARE (< ului) adj. Care uluieşte, uimitor; de necrezut, surprinzător, extraordinar. ULURU-KATA TJUTA, Parc Naţional (din 1987) în partea centrală a Medresa lui Ulugh Beg din Buhara Australiei (în SV Teritoriului de Nord), inclus atât în Patrimoniul natural, cât şi în cel cultural universal şi declarat rezervaţie a biosferei (132 566 ha). Uluru (Ayers Rock) este un monolit gigantic, rotunjit, cu o circumferinţă de 9,4 km, care se înalţă cu 340 m deasupra întinsei câmpii deşertice înconjurătoare. Gresia din care este alcătuit este roşie la suprafaţă datorită procesului de oxidare a fierului, astfel că în bătaia soarelui se creează un joc de lumini care variază pe parcursul zilei, fiind foarte spectaculos la apus. La c. 34 km spre V se înalţă un grup de stânci conglomeratice în formă de domuri (pe o suprafaţă totală de 3 500 ha), numite de localnici Kata Tjuta, cel mai mare (Mt. Olga) atingând 500 m înălţime. Parcul U-K.T. adăposteşte unul dintre cele mai interesante ecosisteme aride din lume, cu specii rare de plante, nevertebrate,^ reptile, păsări şi mici marsupiale. întreaga arie a fost restituită aborigenilor (anangu), care contribuie acum direct la administrarea parcului, fiind asociată strâns cu tradiţiile şi credinţele lor religioase. ULUS (< rus., germ.) s. n. (în Ev. Med.) 1. Denumire a unui terit. şi a populaţiei sale aflate în dependenţă faţă de turco-mongoli. 2. Formă de organizare social-politică la popoarele din Asia Centrală. UMAN, -Ă (< lat. )adj. 1. Propriu omului; referitor la om sau la omenire; omenesc. -O Geografie u. = antropogeografie. 2. Cu dragoste de oameni, omenos, blând, bun. UMANjSM (< fr., germ.) s. n. 1. (în sens larg) Orice doctrină care are în centru bunăstarea şi demnitatea omului, încrederea în raţiunea umană, fără un ajutor exterior; mod de acţiune care decurge din această concepţie şi care militează pentru dezvoltarea^ liberă a personalităţii umane. 2. (în sens restrâns) Mişcare intelectuală europeană din epoca Renaşterii (sec. 14-17), care promova studiul literaturii clasice, entuziasmul faţă de om şi natură, celebrarea plăcerilor vieţii presupuse ca uitate în Ev. Med. Acest u. era însă compatibil cu credinţa religioasă, considerându-se că Dumnezeu i-a conferit omului poziţia centrală în lume. A fost strălucit ilustrată de Petrarca, Boccaccio, L. Valla, Pico della Mirandola, Leonardo da Vinci, G. Bruno în Italia, Rabelais, Montaigne în Franţa, Th. Morus, Shakespeare în Anglia, Erasm în Ţările de Jos, N. Olahus, stolnicul Constantin Cantacuzino, D. Cantemir ş.a. în Ţările Române. 3. (în sec. 263 UMBLA 20). Termen folosit în medii postmoderne cu referinţă la filozofii care resping orice credinţă religioasă şi afirmă conştiinţa de sine a oamenilor în lumea reală (de ex. Sartre). UMANIST, -Ă (< fr., lat. m.) adj., subst. 1. Adj. Care aparţine umanismului (1); care se bazează pe umanism sau promovează umanismul. ♦ Care este de domeniul culturii clasice, care se consacră studiului operelor clasice greco-latine; umanistic. 2. S. m. şi f. Adept, partizan al umanismului (1). 3. S. m. Artist, gânditor care aparţine umanismului Renaşterii; cărturar din epoca Renaşterii, care studia operele Antichităţii. UMANjSTIC, -Ă (< germ.) adj. Umanist (1). -0- învăţământ u. = învăţământ care se bazează pe studiul limbilor clasice şi al ştiinţelor umanistice. Ştiinţe umanistice = ştiinţe al căror obiect îl formează omul considerat deosebit faţă de restul naturii (ex. psihologia, sociologia, psihologia socială, istoria, antropologia culturală, etnologia, filologia). UMANITAR, -A (< fr.) adj. Care urmăreşte binele omenirii; care este pătruns de iubire faţă de oameni. UMANITARISM (< fr.) s. n. Concepţie sau atitudine pătrunsă de înţelegere şi dragoste faţă de oameni; umanitate (1). UMANITARIST, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care aparţine umanitarismului, privitor la umanitarism. 2, S. m. şi f. Adept al umanitarismului. UMANITATE (< fr., lat.) s. f. 1. Sentiment de bunăvoinţă, compasiune pentru nenorocirile altuia; bunătate, omenie; umanitarism. 2. Neamul omenesc; omenire. ♦ Grup, colectivitate de oameni. UMANIZA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. A (se) face mai omenos, mai apropiat de oameni; a (se) civiliza. ♦ Tranz. A atribui animalelor, obiectelor, fenomenelor însuşiri omeneşti. UMANOJD, -Ă (< fr.) adj., s.m. (Fiinţă) cu aspect sau caracter apropiat de cel omenesc. UMAR v. Omar. UMĂR (lat. hume rus) s. n. 1. Regiune a corpului, corespunzătoare articulaţiei scapulohumerale, care •eagă braţul de torace. Cuprinde trei zone: axilară, scapulară şi delto-idiană. -0- Expr. Umăr la umăr = unul tângă altul, împreună, uniţi. A pune umărul = a ajuta, a colabora. ♦ Parte a unui obiect de îmbrăcăminte care acoperă umerii (1). 2. (GEOGR.) Suprafaţă mică plană sau uşor înclinată care apare ca o treaptă pe versantul unei văi. 3. Umărul obrazului (sau al feţei) = pomete. 4. (TEHN.) Proeminenţă la suprafaţa unei piese servind pentru rezemarea acesteia sau pentru a transmite o mişcare unei alte piese. ♦ Parte bombată de lângă gâtul unui vas. 5. Parte a jugului care se aşază pe gâtul vitelor. 6. Umeraş, portmantou. UMBELĂ (< lat. umbella „umbrelă") s. f. (BOT.) Tip de inflorescenţă plană sau convexă, la care pedun-culii florali (radiile) pornesc din acelaşi punct al tulpinii şi se ridică la acelaşi nivel (ex. la apiacee). Frecvent, la baza radiilor se află bractei care formează un involucru. Se disting u. simple, la care radiile se termină cu câte o floare, şi u. compuse, la care radiile se termină cu câte o umbelulă. UMBELIFERE (< fr. {i}; {s} lat. umbella „umbrelă" + ferere „a purta") s. f. pl. Denumire folosită în trecut pentru o familie de plante erbacee, dicotiledonate, caracterizate prin rădăcini pivotante, frunze în general puternic divizate, cu teaca adesea bine dezvoltată, umflată, flori cu ovar inferior, dialipetale, dispuse în umbele, simple sau mai frecvent compuse şi fruct uscat, cu coaste longitudinale, desfăcut la maturitate în două semifructe cu câte o sămânţă (Umbelliferae). Denumirea nouă: apiacee. Cuprinde c. 420 genuri cu peste 3 000 de specii, răspândite îndeosebi în zona temperată a emisferei nordice. Unele sunt folosite în alimentaţie (morcov, păstârnac, pătrunjel, ţelină), ca plante aromatice (mărar, anason, chimen, fenicul) sau medicinale (ex. angelica) în timp ce altele sunt toxice (ex. cucuta). Specia Athamanta hungarica (popular, brie) este ocrotită. Mm umbelă UMBELIFORM, -Ă (< fr.; {s> lat. umbella „umbrelă" + forma „formă") adj. (BOT.) în formă de umbelă. UMBELULĂ (< lat.) s.f. (BOT.). Umbelă secundară, la care pedunculii florali (radiile secundare) pornesc din vârful radiilor primare ale umbelei (în cazul umbelelor compuse). Bractefle de la baza radiilor secundare formează involuceluî. UMBERTO, numele a doi regi ai Italiei: U. I., rege (1878-1900). Fiul şi succesorul lui Victor Emmanuel II. A promovat o politică autoritară, intervenind în viaţa politică pentru creşterea atribuţiilor Coroanei. A murit într-un atentat anarhist. U. II., rege (mai-iun. 1946). Fiul şi succesorul lui Victor Emmanuel III. Silit să abdice a emigrat în Portugalia, unde a trăit până la moarte (1983). Ultimul rege al Italiei. UMBLA (lat. ambulare) vb. I intranz. I. 1. A se deplasa (dintr-un loc în altul); a merge. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. „după") A se ţine în preajma sau în urma cuiva, a urma pe cineva; fig. a căuta dragostea cuiva. 2. A străbate, a colinda, a cutreiera un loc, un ţinut. ♦ A urma o cale, a circula; a se plimba. 3. (Despre vehicule) A urma un traseu, a circula. 4. A merge cu regularitate undeva; a frecventa. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. ,,la“) A avea drept ocupaţie, a se îndeletnici cu..., a lucra la... Umblă în cărăuşie. 5. A purta o anumită îmbrăcăminte sau încălţăminte, a avea un anumit port. ♦ A se manifesta, a se comporta într-un fel oarecare. II. 1. (Despre unelte, aparate, maşini) A fi în stare de funcţionare. 2. Fig. (Despre buze, gură, ochi). A fi în mişcare continuă. 3. (Urmat de construcţii de tipul „din mână în mână") A trece de la o persoană la alta, a fi luat pe rând de mână. 4. A lucra cu ..., a se folosi de..., a manevra. ♦ Fig. A face uz de ..., a întrebuinţa, a utiliza. 5. A scotoci, a cotrobăi. III. Fig. (Urmat de propoziţii finale) A încerca, a se UMBLAT 264 strădui să obţină un avantaj sau o situaţie favorabilă. ^ Expr. A umbla (a fugi) după doi iepuri deodată = a se apuca de mai multe treburi deodată (şi a nu isprăvi nici una); a urmări, în acelaşi timp, două scopuri diferite. ♦ A tinde să, a intenţiona, a vrea să... A fi pe cale, a fi pe punctul de a... UMBLAT, -Ă (< umbla) adj. 1. (Despre drumuri) Pe unde se umblă mult; circulat. 2. Care a călătorit mult; p. ext. trecut prin greutăţi, cu experienţă, încercat. UMBLET (< umbla) s. n. 1. Faptul de a umbla (I 1); mers, cutreierare, colindare. 2. Mod, fel de a umbla; mers. UMBONE s. f. (BIOL., PALEONT.) Proeminenţă rotunjită a unui organ (ex. micile umflături de pe solzii conurilor de pin, protuberanţă iniţială a valvelor la brahiopode şi lameli-branhiate, reprezentând începutul cochiliei larvarş). UMBRAL (< umbră) s.n. Coloraţie a lentilelor ochelarilor de vedere. UMBRAR (< umbră) s. n. Adăpost improvizat, făcut în loc deschis din crengi, scânduri etc. pentru a apăra de soare, ploaie sau vânt. UMBRĂ (lat. umbră) s. f. 1. Regiune întunecată din spaţiu sau de pe suprafaţa unui obiect, razele de lumină ale acesteia fiind oprite de un corp opac. Loc. Din umbră = fără a se face cunoscut; pe ascuns, pe furiş. ^ Expr. A sta (sau a fi, a rămâne etc.) în (sau la) umbră = a sta (sau a fi, a rămâne etc.) retras, neştiut, deoparte. 2. întuneric, întunecime. 3. Parte întunecată, nuanţă închisă, aspect întunecat. ♦ Parte mai întunecată dintr-o imagine plastică. ♦ Fig. Expresie de durere, de tristeţe etc. pe faţa cuiva; întunecare, posomorâre a feţei. 4. Conturul de umbră (1) al unui obiect proiectat pe o suprafaţă luminată. ^ Teatru de umbre = gen de spectacol teatral cultjvat în Orient (China, Japonia). în t. de u. siluetele personajelor, de provenienţă folclorică, evoluează în spatele unui ecran transparent. 5. Ceea ce nu se desluşeşte clar din cauza cetii, a întunericului etc.; imagine neclară a cuiva sau a ceva. ♦ (în superstiţii) Stafie, nălucă. ♦ Fiinţă foarte slabă. 6. Urmă; semn abia perceptibil. ♦ Fig. Părere, aparenţă, iluzie. 7. (BOT.) Umbra-iepurelui = denumire dată unor plante erbacee perene, spontane, din genul Asparagus, familia liliaceelor, cu frunze în formă de solzi, având la subsuoară organe de asimilaţie aciculare (filocladii), cu flori galbene-verzui şi cu fructe bace roşii sau negre. UMBRĂREŞTI, com. în jud. Galaţi, situată în C. Şiretului inferior şi C. Tecuciului, pe ambele maluri ale râului Bârlad; 7 080 loc. (2008). Haltă de c.f. (în satul U.)- Centru viticol şi de vinificaţie. Bisericile Sfinţii Voievozi (ante 1809) şi Adormirea Maicii Domnului (1840), în satele U. şi Siliştea. UMBRELĂ (< umbră, după fr. ombrelle) s. f. Obiect destinat să apere de ploaie sau de soare, alcătuit dintr-o pânză care se poate strânge sau întinde prin intermediul unor tije metalice fixate radial pe un baston. UMBRj (< umbră) vb. IV 1. Tranz. şi intranz. A ţine, a da, a face umbră (1). ♦ Refl. A se aşeza, a sta la umbră; a se adumbri. 2. Tranz. şi intranz. A da sau a avea o nuanţă mai închisă; (refl.) a deveni puţin mai închis la culoare; a (se) întuneca. 3. Intranz. şi refl. A apărea ca o umbră (4), ca o linie sau ca o pată întunecoasă; a (se) contura. 4. A eclipsa. 5. Tranz. Fig. A dezonora. UMBRIA, reg. în Italia centrală; 8,456 mii km2; 872,9 mii loc. (2006). Centrul ad-tiv: Perugia. Hidrocentrale. Ind. chimică şi textilă. Grâu, porumb, ovăz, sfeclă de zahăr, cartofi. Viticultură. Pomicultură. Creşterea animalelor pentru carne şi lapte. Ovine. Porcine. A intrat în componenţa Italiei în 1860. UMBRIEL, satelit al planetei Uranus, cu diametrul de 1 190 km, perioada de evoluţie de 4 zile, 3 ore, 28 minute. Descoperit (1851) de astronomul britanic Wiiliam Lassell (1799-1880). Fotografiat (1986) de sonda „Voyager" 2. UMBRjRE (< umbră) s. f. 1. Faptul de a (se) umbri; umbră (1). Culoare, nuanţă întunecată. 2. Procedeu de realizare a unui desen pe o ţesătură prin efecte de lumină şi umbră cu ajutorul dispozitivului Jacquard. UMBRISOLURI s.n. pl. Clasă de soluri cu profil relativ puţin diferenţiat, bogate în humus acid. Prezintă un orizont A umbric, închis la culoare, bine structurat, dar cu conţinut relativ redus de cationi bazici (macroele-mente), caracteristici care se păstrează şi în partea superioară a orizontului subiacent. Principalele tipuri sunt solul negru acid (cambisol umbric), andosolul şi solul humico-silicatic (litosol umbric). UMBRjT, -Ă (< umbri) adj. 1. Aşezat la umbră (1), cu umbră; umbros. 2. întunecos. ♦ Fig. (Despre voce, glas etc.) Scăzut, voalat. UMBROS, -OASĂ (lat. umbrosus) adj. 1. Care dă umbră, care ţine umbră; plin de umbră; cu umbră! 2. întunecos. UMEÂ, oraş în ENE Suediei, pe stg. fl. Umeâlven, în apropiere de gura de vărsare a acestuia în G. Botnic; 111,2 mii loc. (2007). Port fluvial, avanportul oraşului Holmsund. Constr. de maşini; prelucr. lemnului (mobilă). Universitate (1963). Menţionat documentar în 1622. Reconstruit în urma unor mari distrugeri provocate de incendiul din 1888. UMEĂLVEN [umaelven], fl. în N Suediei; 460 km. Izv. din Alpii Scandinavici şi se varsă în G. Botnic al M. Baltice, în aval de oraşul Urnea. Hidrocentrale. Plutărit. UMECTA (< fr., lat.) vb. I tranz. A umezi puţin la suprafaţă. UMED, -Ă (lat. humidus) adj. 1. Care conţine un lichid în porii sau pe suprafaţa sa; jilav, umezit. ♦ (Despre aer) încărcat cu^ vapori de apă 2. (Despre ochi) înlăcrimat, p. ext. galeş. UMERAŞ (< umăr) s. n. Obiect format dintr-o bară de lemn, de plastic etc. (puţin curbată), prevăzută la mijloc cu un cârlig, pe care se păstrează hainele ca să-şi menţină forma; umăr (6), portmantou. UMEZEALĂ (< umezi) s. f. 1. Umiditate. 2. Loc umed. ♦ Igrasie. UMEZI (< umed) vb. IV 1. Refl. şi tranz. A deveni sau a face să devină umed. ♦ Refl. (Despre atmosferă) A se încărca cu vapori de apă. 2. Refl. (Despre ochi) A se umple de lacrimi; p. ext. a străluci. UMEZJRE (< umezi) s. f. 1. Acţiunea de a (se) umezi. 2. Operaţie prin care se măreşte cantitatea de lichid conţinută într-un material (ex. u. hârtiei pentru a o face mai aderentă la cerneală). UMEZ|T, -Ă (< umezi) adj. 1. Umed (1). 2. (Despre ochi) Scăldat în lacrimi; înlăcrimat. UMEZITOR, -OARE (< umezi) adj. s. n. 1. Adj. Care umezeşte (1). 2. S. n. Aparat de umezit hârtia prin stropire. -0» U. de aer = aparat care pulverizează apa şi umezeşte aerul adus prin conducte la o instalaţie industrială, unde este nevoie de aer condiţionat la un anumit grad de umiditate. UMFLA (lat. inflare) vb. I 1. Tranz. A mări volumul unui obiect (cu pereţi elastici sau plianţi) prin umplere cu aer sau cu un fluid. ♦ 265 UMPLUTURĂ Tranz. şi refl. A (se) răsfira, a (se) înfoia. V Refl. (Despre ape) A-şi mări volumul, a depăşi prin creştere nivelul normal. 2. Refl. (Despre piele, ţesuturi, organe etc.) A se inflama, a (se) tumefia. 3. Tranz. (Fam.) A înşfăca, a înhăţa; a prinde, a lua 4. Tranz. Fig. (Fam.) A ridica exagerat preţul; a exagera dimensiunile, proporţiile unui lucru, unui fenomen. 5. Refl. Fig. (Fam.) A se îngâmfa. UMFLAT, -Ă (< umfla) adj. 1. (Despre obiecte cu pereţi elastici) Cu volumul mărit (la maximum). ♦ (Despre pânzele unei corăbii) Desfăşurat, întins, înfoiat de vânt. 2. (Despre ape) Care a depăşit prin creştere nivelul normal. 3. (Despre piele, ţesuturi, organe) Inflamat. 4. (Despre cifre, preţuri etc.) Mărit, exagerat. ♦ Fig. (Despre felul de exprimare al cuiva) Pretenţios, afectat; plin de emfază, bombastic. UMFLĂTURĂ (< umfla) s. f. 1. Inflamaţie. 2. (FIZ.; rar) Ventru. UMIDIFICARE (după fr. humidification) s. f. Producere sau întreţinere artificială a umidităţii optime a aerului condiţionat. UMIDIFUG, -Ă (< fr. {i}; (s> lat. humidus „umed“ + fugire „a fugi“) adj. (Despre materiale) Care nu poate fi umezit, care nu se umezeşte. „ UMIDITATE (< fr., lat.) s. f. 1. însuşirea, starea a ceea ce este umed; umezeală. 2. (FIZ.) Cantitatea de lichid (în majoritatea cazurilor apa) conţinută într-un mediu solid sau gazos. Umiditatea atmosferei = cantitatea vaporilor de apă din atmosferă, exprimată de obicei prin raportul, în procente, dintre tensiunea de vapori reală şi tensiunea vaporilor saturaţi corespunzătoare temperaturii respective. UMIDOMETRU (< fr. {i>; {s} lat. humidus „umed" + gr. metron „măsură") s. n. Instrument utilizat pentru măsurarea umidităţii gazelor, lichidelor Şi corpurilor solide (inclusiv a celor friabile); se deosebesc u. higrosco-Pice, electro-chimice (pentru gaze şi lichide), higrometrice (v. higrometru) ş.a. De asemenea, în ultima vreme sunt folosite tot mai des u. bazate Pe fenomenul de rezonanţă magnetică nucleară. UMIL, -Ă (< lat.) adj. 1. Cu atitudine supusă, smerită; fără Pretenţii, simplu; (despre lucruri) care reflectă sărăcie, lipsă. 2. Caracteristic unui om umil (1). UMILI (< sl. sau < umil.) vb. IV 1. Tranz. şi refl. A (se) pune într-o situaţie de inferioritate, a (se) înjosi. 2. Refl. A adopta o atitudine de regret, de smerenie, de supunere (mai ales faţă de divinitate). UMILINŢĂ (< umili) s. f. 1. Sentiment de inferioritate; atitudine umilă, supunere. + Smerenie pioasă faţă de divinitate. ♦ Slugărnicie. 2. Ofensă adusă cuiva. ♦ Situaţie umilitoare impusă cuiva. UMILjT, -Ă (< umili) adj. 1. Care manifestă o atitudine umilă, care are o înfăţişare smerită; umil, plecat, supus. ♦ Care are conştiinţa inferiorităţii sale; ruşinat. 2. (Şi subst.) Care suportă umilinţe, jigniri. 3. (înv.) Simplu, modest, sărac. UMILITOR, -OARE (< umili) adj. Care umileşte; care aduce jigniri. UMLAUT (cuv. germ.) s. n. 1. Fenomen fonetic care constă în modificarea timbrului unei vocale accentuate sub influenţa unei vocale dintr-o silabă următoare. 2. Tremă folosită în unele limbi pentru a nota vocalele devenite anterioare prin fenomenul de mai sus. UMM AL-QAIWAIN [um ael kaiuain], emirat în pen. Arabia, în Emiratele Arabe Unite, pe ţărmul de SE al G. Persic; 780 km2; 45,7 mii loc. (2005). Centrul ad-tiv: Umm al-Qaiwain. Pescuit de perle. Zăcăminte de petrol şi gaze naturale. Din 1971 emiratul independent intră în statul federal Emiratele Arabe Unite. UMNAK, ins. în arh. Aleutine (S.U.A.), în grupul insulelor Fox, la VSV de ins. Unalaska; 1 748 km2; 113 km lungime; 19 km lăţime. Alt. max.: 2 109 m. (Mount Vsevidof). Localit pr.: Nikolski. UMOARE (< fr., lat.) s. f. 1. Lichid biologic, care constituie mediul intern în care trăiesc şi îşi desfăşoară activitatea celulele organismului. -0- U. apoasă = lichid transparent care umple camera anterioară a ochiului. U. vitroasă - masă gelatinoasă transparentă care umple camera posterioară a ochiului; sin. corp vitros. 2. Dispoziţie afectivă fundamentală care se exprimă prin stări sufleteşti agreabile sau dezagreabile; în trecut era explicată prin teoria umorală, azi depăşită. UMOR (HUMOR) (< fr.) s. n. 1. înclinare spre glume şi ironii ascunsă sub o înfăţişare serioasă; manifestare în scris sau în vorbire a acestei înclinaţii; p. ext. veselie, haz. 2. Categorie estetică aparţinând sferei comicului, a cărei esenţă constă în relevarea nonsensului şi a incompatibilităţii laturilor unor situaţii sau fenomene considerate, în virtutea obişnuinţei, fireşti. Uneori u. poate include elemente dramatice sau tragice (u. negru, macabru, absurd). UMORAL, - (< fr.) adj. Care se referă la umoare, care se realizează prin intermediul unor substanţe (ex. hormoni), transportate în organism în special prin circulaţia sangvină. ^ (FIZIOL.) Teoria ~ = teorie a reglării funcţiunilor organismului prin intermediul umorilor. Formulată în Antic, de Hipocrat din Kos (care concepea sănătatea şi boala ca rezultate ale echilibrului sau dezechilibrului a patru umori: sângele, bila albă, bila neagră şi flegma). în concepţia medicală actuală, reglarea funcţiilor organismului se realizează prin mecanisme nervoase şi umorale în strânsă interrelaţie. V. temperament. ♦ Răspuns imun u., reacţie de apărare a organismului prin anticorpi secretaţi de plasmocite şi vehiculaţi prin sânge. UMORIST, -Ă (< fr.) s. m. şi f. Autor de scrieri sau desene umoristice. UMORISTIC, -Ă (< fr., it., germ.) adj. Care are, care exprimă umor; hazliu; care aparţine genului comic. UMOV [umef], Nikolai Alekseevici (1846-1915), fizician rus. Contribuţii la fizica corpului solid, optică, mecanică cuantică; a studiat fluxul de energie radiantă (vectorul lui U.), polarizarea luminii. UMPLE (lat. implere) vb. III tranz. 1.  face ca o cavitate, un recipient etc. să fie plin; a băga înăuntru (până la refuz); p. ext. a face să conţină o cantitate oarecare din ceva. ♦ (Refl.) A i se umple ochii de lacrimi = a începe să plângă; a avea ochii înlăcrimaţi. 2. Fig. A-l face pe cineva să se simtă cuprins sau apăsat de un sentiment, de o senzaţie; a copleşi pe cineva. 3. (Despre sunete, zgomote) A cuprinde un loc, un spaţiu. ♦ A răspândi sunete, zgomote etc. 4. A acoperi o suprafaţă, o întindere etc.; a ocupa un spaţiu. ♦ Tranz. şi refl. A (se) murdări, a (se) mânji. ♦ A (se) contamina, a (se) molipsi. UMPLUTURĂ (< umple) s. f. 1. Preparat culinar care se introduce într-un înveliş de aluat, de legume sau de foi, alcătuind împreună un fel de mâncare sau o prăjitură. 2. Piesă sau strat de material care acoperă sau umple spaţiul dintre obiecte tehnice apropiate (două piese, două elemente de construcţie etc.). ^ Material de u. = a) material granular folosit pentru nivelarea unei suprafeţe, realizarea unui strat izolant între două elemente de construcţie etc.; b) material de natură anorganică UMUAHIA 266 folosit în amestec cu material fibros la fabricarea hârtiei, pentru a-i îmbunătăţi anumite calităţi sau pentru a-i micşora preţul de cost. 3. Fig. Ceea ce serveşte pentru completarea unui gol. ♦ Element lipsit de valoare adăugat unei opere artistice, ştiinţifice etc. UMUAHIA, oraş în S Nigeriei, capitala statului Abia; 264,6 mii loc. (2005). Staţie de c.f. Centru comercial şi piaţă agricolă pentru batate, porumb, citrice, ulei de palmier. Fabrici de bere şi de ulei de palmier. UN, O (lat. unus, una) art. nehot., num. card. 1. Art. nehot. Detaşează un substantiv de clasa sa fără să dea o nuanţă deosebită noţiunii: a fost odată un împărat ♦ Accentuează noţiunea exprimată de subst.: i-a cuprins o mare jale. ♦ Dă sens general substantivului: un artist poate exprima cele mai înalte sentimente. ♦ (înaintea unui nume propriu, redă o comparaţie) Unul ca..., unul asemenea cu!.. + Precedând o altă parte de vorbire, îi dă calitatea de subst.: un ce; un oarecare. 2. Num. card. Expresie a unităţii; egal cu o unitate. Un copil, o casă. UNA CORDA (loc. it.) (MUZ.) 1. Expresie care indică utilizarea pedalei-surdină la pian; prin deplasarea mecanismului, ciocănelele lovesc numai o coardă din trei. 2. La instrumentele cu coarde indică un pasaj cântat pe o singură coardă în scopul obţinerii unui efect sonor deosebit. UNALASKA, ins. în arh. Aleutine (S.U.A.), în grupul insulelor Fox; 2 756 km2; 121 km lungime; 40 km lăţime. Alt.: 2 035 m (vulcanul Makushin). Localit. pr.: Dutch Harbor. UNAMUNO Y JUGO [hugo], Miguel de (1864-1936), scriitor şi filozof spaniol. Prof. univ. la Salamanca. Obsedat de moarte din cauza unei tragedii de familie, U. a dezvoltat o concepţie bazată pe „sentimentul tragic al vieţii", în care Miguel de Unamuno y Jugo sunt reunite elemente din teologia protestantă liberală şi din filozofiile lui W. James şi S. Kierkegaard. Ca poet („Christul lui Velâsquez", „Cântece de exil"), romancier („Dragoste şi pedagogie", „Negura"), dramaturg („Celălalt") şi eseist este interesat de contrastul dintre moarte şi dorinţa de nemurire sau de cel dintre credinţă şi raţiune („Despre sentimentul tragic al vieţii la oameni şi popoare", „Agonia creştinismului"), opera sa fiind o împletire dintre realism şi inspiraţia fantastică, şi reflectând spiritul său polemic şi dialectic. A opus mediocrităţii „nebunia sublimă" a eroismului absurd („Viaţa lui Don Quijote şi a lui Sancho Panza după Miguel de Cervantes Saavedra"). Pamflete. UNAN|M, -Ă (< fr.; lat. unanimus < din unus „un“ + animus „suflet") adj. Care exprimă acceptarea tuturor, care aparţine tuturor; fără excepţie, general. UNANIMJSM (< fr.) s. n. Mişcare literară iniţiată în Franţa, în 1903, de către J. Romains şi apoi de către Dos Passos în S.U.A.; răspândită şi în alte literaturi, u. urmărea reliefarea continuităţii psihice a grupurilor umane (familia, strada, uzina, oraşul) şi investigarea conştiinţei colective, psihologia individului fiind dedusă din aceea a colectivităţii umane căreia îi aparţine. Printre reprezentanţii u. s-a numărat şi G. Duhamel. UNANIMITATE (< fr., lat.) s. f. Unitate de opinii, de sentimente etc.; acord, înţelegere deplină (între toţi) cu privire la o idee, la un vot, o opţiune etc. <0* Loc. în (sau cu) unanimitate = cu aprobarea tuturor, în mod unanim. ♦ Totalitatea voturilor. ♦ (DR.) Regulă potrivit căreia hotărârile unui anumit organ colegial ori ale unei conferinţe diplomatice sau ale unei organizaţii internaţionale nu se pot lua decât cu votul sau cu aprobarea tuturor membrilor ori a tuturor delegaţilor prezenţi. UNCHI (lat. avunculus) s. m. 1. Fratele sau vărul tatălui ori al mamei (respectiv al socrului sau al soacrei); termen cu care se adresează nepoţii acestui bărbat. 2. Termen de respect cu care o persoană tânără se adresează uneia mai în vârstă. UNCHIAŞ (< unchi) s. m. Om bătrân, moş, moşneag. UNCJAL, -Ă (< lat., fr.) adj. (POLIGR.) Literă u. (sau caracter u.) = literă mare, întrebuinţată în inscripţii, la titlurile cărţilor etc., corespunzătoare literei verzale, dar cu forme mai rotunjite. UNCIE (< lat.) s. f. (METR.) Unitate de măsură engleză, pentru masă (simbol: oz); u. comercială = 28,349523 g; u. monetară (pentru metale preţioase) = 31,103479 g. UNCINAT (< fr., lat.) adj. (Despre unele organe ale plantelor) Care are vârful recurbat, în formă de cârlig (ex. dinţii caliciului, perii de pe tulpină). UNCROP (< sl.) s. n. (Pop.) 1. Apă clocotită. 2. (Reg.) Băutură alcoolică fierbinte oferită nuntaşilor a doua zi după cununie; ospăţul şi datinele obişnuite în această zi. UNCROPEALĂ (< uncrop) s. f. Senzaţie de căldură, de moleşeală; somnolenţă, toropeală. UNDAMETRU (< undă, după fr. ondemetre; {s} fr. onde „undă" + gr. metron „măsură") s. n. Aparat pentru măsurarea frecvenţelor oscilaţiilor electromagnetice (frecvenţmetru). UNDĂ (lat. unda, 3. după fr. onde) s. f. 1. Ondulaţie care se propagă pe suprafaţa apei liniştite, val; p. ext. apă (curgătoare sau stătătoare). 2. Masă de aer care se mişcă uşor; p. ext. aer, văzduh. 3. (FIZ.) Formă de propagare a unei oscilaţii (2), caracterizată printr-o variaţie spaţială care se deplasează din aproape în aproape cu viteză finită. -0- Lungime de u. = (la unde monocromatice) distanţa dintre două puncte succesive ale unei unde aflate în aceeaşi fază de oscilaţie. U. mecanică = vibraţie care se propagă într-un mediu solid, lichid sau gazos datorită interacţiunilor cu caracter elastic dintre domeniile învecinate ale mediului (ex. u. sonoră, u. de şoc, u seismică etc.). U. electromagnetică = câmp electromagnetic variabil care se propagă, în substanţe sau în vid, datorită interacţiunilor dintre variaţiile câmpului electric şi ale celui magnetic. V. radiaţie electromagnetică. U-radio = undă electromagnetică a cărei frecvenţă se situează în domeniul radiofrecvenţelor. U. de Broglie - undă asociată microparticulelor care determină anumite fenomene legate de comportarea acestora. V. funcţie de undă. U. verde = sistem de circulaţie care permite autovehiculelor din trafic, care circulă cu o anumită viteză, constantă, să întâlnească numai semafoare cu lumină verde; fig: aprobare. 4. (FIZIOL.) U. peristaltică v. peristaltism. 5. (HIDROL.) U. de viitură v. viitură (1). UNDE (lat. unde) adv. I. 1- (Interogativ) în ce loc? în care direcţie? ♦ (Precedat de prep. ,,de“) Din ce loc? de la cine? 4- Expr. De unde (şi) până unde? = cum? în ce fel? cu ce ocazie? (Da) de unde? = *267 UNGARIA imposibil, nici pomeneală. 2. ■Deodată, când. II. (Cu valoare de con].) 1- (Introduce o^ propoziţie circumstanţială de loc) în locul în care, încotro. 2. (Introduce o propoziţie atributivă) In care. 3. Introduce o propoziţie completivă: ştia unde sunt cărţile. 4. (Pop.; introduce o propoziţie circumstanţială cauzală) Din cauză că, pentru că, deoarece; bucuria lui era mare unde vedea că fiul său învaţă bine. UNDERGROUND [andegraund] (cuv. engl. „subteran") subst., adj. invar. 1. (Mişcare artistică de avangardă) realizată în afara circuitului obişnuit al difuzării şi comercializării. 2. Denumire a metroului în ţările anglosaxone. UNDEVA (< unde + va) adv. într-un loc, într-o direcţie oarecare. ♦ (Precedat de prep. ,,de“) Printr-un loc oarecare, într-un anumit loc. UNDIŢĂ (< sl.) s. f. Unealtă de pescuit alcătuită dintr-o vergea flexibilă de care atârnă o sfoară, un fir de material plastic etc., având la capăt un cârlig de metal, ascuţit şi îndoit la vârf, în care se înfige momeala. UNDO [anduj (cuv. engl. „a desface, a dezlega") subst. (INFORM.) Comandă de program care readuce programul şi datele de lucru în starea în care erau înainte de a da ultima comandă, care este astfel anulată. UNDREA s. f. v. andrea. UNDSET [unset], Sigrid (1882-1949), scriitoare norvegiană. Atitudine antifascistă. Romane ce abordează situaţia femeii într-o societate în care emanciparea acesteia, precum şi problema dragostei şi a fericirii implică diferite aspecte sociale şi etice văzute dintr-o perspectivă religioasă şi grefate Pe fundalul unor concepţii tipic medievale („Iubire şi sânge", trilogia „Kristin Lavransdatter", ciclul „Olav Audunsson", „Tufişul arzător“); eseuri Sigrid Undset Giuseppe Ungaretti („Etape", „Punctul de vedere al unei femei"); pagini autobiografice („Jenny“, „Unsprezece ani“). Premiul Nobel pentru literatură (1928). UNDUj (< undă) vb. IV intranz. (Despre suprafaţa apelor; p. analog. despre lanuri etc.) A face unde, a se mişca în valuri. UNDUIOS, -OAS (< undui) adj. Care se mişcă în valuri, în unde. ♦ (Despre sunete) Modulat, armonios, mlădios. UNDUjRE (< undui) s. f. Acţiunea de a undui şi rezultatul ei; mişcare în valuri. ♦ Modulare, vibrare a unui sunet. UNEALTĂ (< unefle] + a/fe[le]) s. f. 1. Piesă sau dispozitiv cu care se realizează fie prelucrarea mecanică a unor corpuri solide în vederea modulării lor prin modificarea formei şi a dimensiunilor, a calităţii suprafeţei etc., fie efectuarea unor operaţii de manevră, de montaj, de asamblare etc. Partea activă a unei u., care vine în contact direct cu obiectul de prelucrat, de mânuit, de fixat (de extras etc.) se numeşte sculă. 2. (EC. POL.) Unelte de muncă (sau de producţie) = parte principală a mijloacelor de muncă, cuprinzând: scule, instrumente, mecanisme şi maşini, de la cele mai simple (ex. ciocanul, dalta etc.) până la maşinile automate cibernetice. 3. Fig. Mijloc folosit pentru atingerea unui scop; persoană sau grup de persoane de care se foloseşte cineva pentru a-şi atinge un scop (reprobabil). UNELTj (< unealtă) vb. IV tranz. A pune la cale, a pregăti în ascuns o acţiune îndreptată împotriva cuiva; a complota. UNELTjRE (< unelti) s. f. Acţiunea de a unelti şi rezultatul ei; complot, intrigă. ♦ (DR.) Aranjament fraudulos prin care se creează condiţii favorabile săvârşirii unei infracţiuni (ex. în caz de trădare ori de înşelăciune). UNEORI (< une + ori) adv. Rareori, câteodată, din când în când. UNESCO v. Organizaţia Naţiunilor Unite. UNGAR, -Ă (< n. pr. Ungariat) adj., s. m. şi f. Maghiar. UNGARETTI, Giuseppe (1888-1970), poet italian. Prof. univ. la Săo Paolo şi Roma. Unul dintre principalii reprezentanţi ai ermetismului italian, creaţia lui U. se înscrie pe linia operei lui Petrarca, Tasso şi Leo-pardi. Lirica sa, de mare interiorizare a sentimentelor, prezintă condiţia umană din perspectiva trăsăturilor ei esenţiale - suferinţa şi bucuria, dragostea şi moartea. („Bucuria", „Sentimentul timpului", „Durerea", „Pământul făgăduinf, „Carnetul bătrânului"). Eseuri critice, note de călătorie („Deşertul şi apoi“). Traduceri. UNGARIA, Republica Ungară Magyarorszâg, stat în Europa Centrală, în bazinul mijlociu al Dunării; 93 030 km2; 10 076 581 loc. (2006). Limba oficială: maghiara. Religia: creştină (romano-catolici 63,1%, protestanţi 25,5%, greco-catolici 2,6%, ortodocşi 1%). Capitala: Budapesta. Oraşe pr.: Debrecen, Miskolc, Szeged, Pecs, Gyor, Nyiregyhâza, Kecskemet, Szekesfehervâr. Este împărţit în 19 comitate şi capitala ţării cu regim similar. Relief de câmpie (peste 80% din terit. are alt. sub 200 m) şi coline. M-ţii, care sunt de fapt ramificaţii ale lanţului carpatic, se întâlnesc în partea nordică având alt. reduse (alt. max. vf. Kekes din m-ţii Mâtra, 1 015 m). La E de Dunăre se află pr. câmpie, Alfold/Nagyalfold, traversată de cursul extrem de meandrat al Tisei şi afl. acesteia pe stg. (Someş, Criş, Mureş). între Dunăre şi L. Balaton se află Mezofold/Dunantul, sector ceva mai înalt, vălurit, al marii C. Panonice; împreună cele două unităţi - Alfold şi Mezofold însumează aproape 60% din supr. ţării. La N şi NV de L. Balaton, se desfăşoară o serie de înălţimi - Bakony (704 m), Vertes şi Gerecse-Pilis - la origine masive muntoase vechi (horsturi din calcare şi dolomite triasice), care se continuă spre graniţa cu Austria cu o altă reg. joasă numită Kisalfold (prelungire a şesului dunărean din S Slovaciei). în N ţării, se află câteva masive muntoase bine individualizate: Borzsony (939 m), Mâtra, Bukk (958 m) şi Zemplen-Tokaj (896 m) cu structură variată (inclusiv vulcanism neogen). Relativ izolat, situat în S ţării, este masivul cristalino-mezozoic Mecsek (682 m), ce găzduieşte zăcăminte de huilă. Clima este temperată cu nuanţe continentale, mai evidente în UNGARIA 268 *69 UNGARIA partea răsăriteană, cu ierni reci (-2,5°C media lunii ian., Budapesta) şi veri călduroase (media lunii iul., 23,8°C, Budapesta) şi precipitaţii mai bogate în V (peste 800 mm/an) şi în zona montană din N. Pr. ape curgătoare - Dunărea (410 km pe terit. U.), Tisa (600 km în U.) şi Drava sunt alohtone. Dunărea traversează ţara în partea centrală, de la N la S, este navigabilă; Tisa la rândul ei are un curs în întregime îndi-guit. Două lacuri sunt mai importante: Balaton („Marea Ungariei", 596 km2) legat de Dunăre prin canalul Sio şi Ferto/Neusiedler (337 km2), situat la graniţa cu Austria. Pădurea de foioase (stejar şi fag în special) acoperă 19,9% din supr. ţării, concentrându-se în reg. muntoasă şi deluroasă. Formaţiunea vegetală dominantă odinioară - stepa (pusta) - a fost înlocuită în mare măsură de culturi agricole. Ea s-a păstrat mai bine în bazinul râului Hortobâgy (NE ţării) unde parcul naţional omonim, inclus pe lista rezervaţiilor biosferei şi în Patrimoniul natural universal se constituie în cel mai întins spaţiu de stepă protejat din Europa (peste 800 km2) (exceptând spaţiul ex-sovietic). Aici sunt protejate şi peste 200 specii de păsări (dropii, raţe şi gâşte sălbatice, berze, bâtlani, vulturi, şoimi ş.a.). Expl. de bauxită (647 mii t, 2006, locul 4 în Europa), huilă, lignit, uraniu, petrol, gaze naturale, turbă, mangan, aur, gips, bentonită, caolin şi talc. Ind. produce: energie electrică, fontă şi feroaliaje, oţel, aluminiu, sulf, autovehicule şi vehicule comerciale, aparate de radio şi televizoare (3,23 mii. buc., 2006, locul 3 în Europa), frigidere (locul 8 în Europa în 2004), aparate telefonice, echipament electric şi electronic, maşini şi utilaje, mecanică fină, produse petroliere, amoniac, clor, acid clorhidric şi sulfuric, îngrăşăminte m- DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Comitate/ oraş capitala* âcs-Kiskun gJSaranya pJBorsod-Abauj-Zemplen ;8udapest/Budapesta* C£songrâd ejer * âyor-Moson-Sopron fj|§fajdu-Bilflllllillllllllll Heves Jâsz-Nagykun-Szolnok Komârom-Esztergom Nogrâd Pest ; Somogy Szabolcs-Szatmâr-Bereg _ : Tolna Veszprem Zala jţfilBIBilIIBgBIIgBIlIIlIllB Suprafaţa Populaţia (km2) (mii loc., 2006) Centrul ad-tiv 8 445 537,8 Kecskemet 4 430 398,3 Pecs 5 631 385,8 Bekescsaba 7 247 725,7 Miskolc 525 1 698,1 4 263 423,5 Szeged 4 359 428,3 Szekesfehervâr 4 089 441,6 Gyor 6 211 547,3 Debrecen 3 637 320,8 Eger 5 582 407,2 Szolnok 2 265 314,7 Tatabânya 2 544 214,8 Salgotarjân 6 394 1 157,5 Budapesta 6 036 329,3 Kaposvâr 5 937 578,5 Nyiregyhâza 3 703 242,9 Szekszârd 3 336 264,3 Szombathely 4 613 365,0 Veszprem 3 784 294,1 Zalaegerszeg azotoase şi fosfatice, anvelope, medicamente, coloranţi, mase plastice şi răşini sintetice, fire sintetice, hârtie, ciment, cherestea, ţesături, conf., încălţ., lapte, brânzeturi, unt, carne, ulei de floarea-soarelui, ulei de rapiţă, zahăr brut, vin, bere, ţigarete, piei tăbăcite ş.a. Agr. are un pronunţat caracter intensiv. U. având dezvoltată atât producţia vegetală (cu cerealele ocupând peste 50% din supr. cultivată), vitipomicolă (renumite fiind vinurile de Tokaj) cât şi cea animalieră. Se cultivă grâu (5 mii. t, 2005), porumb (9 mii. t, 2005, locul 4 în Europa şi locul 6 la export pe Glob), ovăz, orz, mei, secară, sorg, orez, sfeclă de zahăr, floarea-soarelui, rapiţă, soia, tutun, cartofi, cânepă, legume, pomi fructiferi etc. Efective numeroase de porcine (4,1 mii. capete, 2005), bovine, ovine şi mai reduse de cabaline şi caprine. Pescuitul are o importanţă locală, în schimb apicultura păstrează un loc însemnat. Infrastructura căilor de comunicaţii este bine dezvoltată şi cuprinde 7 950 km căi ferate (2 848 km electrificaţi), 159 568 km căi rutiere (dintre care 44% asfaltaţi şi 468 km autostrăzi), c. 1 400 km căi navigabile interne (porturi la Dunăre - Budapesta, Gyor, Mohâcs), 5 732 km conducte magistrale (75% gazoducte şi 848 km oleoducte) şi 43 aeroporturi (16 modernizate, două -inclusiv Ferihegy/Budapesta putând opera curse internaţionale). Turismul pune în valoare atât elementele cadrului natural, cât mai ales cele de ordin cultural-istoric şi cel balneoclimateric (15,7 mii. turişti străini, 2003, locul 7 în Europa). Pr. zone şi obiective: Budapesta, unul dintre marile centre turistice ale Europei Centrale cu numeroase monumente culturale, istorice şi artistice; fortificaţiile cetăţii Buda, incluse în Patrimoniul cultural universal (1987), inclusiv faimosul Bastion al Pescarilor, clădirea Parlamentului (o adevărată emblemă a oraşului), complexul Millenium (1896), bazilica Sf. Ştefan, biserica franciscană (sec. 18), podurile peste Dunăre (Lanchid - podul cu lanţuri, Margithid - podul Margareta), numeroase statui şi monumente comemorative, izvoare termale cunoscute din perioada romană (renumită fiind baza de tratament de la complexul hotelier Gellert), lacul Balaton înconjurat de staţiuni balneoclimaterice (Siofok, cea mai importantă, Balatonszeplak, Balatonfoldvâr, Bala-tonszârszo, Fonyod, Balatonjenyes, Balatonalmâdi ş.a.), pen. Tihany, L. Velencei (la NE de Balaton) cu staţiunile ce-l înconjoară (Agârd, Kisvelence, Velencefurdo ş.a.), L. UNGARIA 270 Heviz şi staţiunea balneoclimaterică omonimă; staţiunea balneoclimaterică Hajduszonoszlo din E Alfold-ului, cotul Dunării (Duna-kanyar) cu ins. Szentendre; oraşul Vişegrad (cu o cunoscută cetate medievală), oraşele istorice Vâc şi Esztergom situate, de asemenea, pe Dunăre, mănăstirea benedictină Pannonhalma (996) inclusă în Patrimoniul cultural universal (1996); m-ţii Pilis, Borszony, Mâtra (cu staţiunile balneare şi turistice Mâtrafured, Mâtrahâza, Parâfurdo ş.a.), interesante obiective turistice (cetăţi, castele, biserici, monumente, muzee ş.a.) se întâlnesc şi în alte oraşe ungare, precum Miskolc, Gyor, Veszprem, Szekesfehervâr, Pecs ş.a. Zona viticolă Tokaj; satul tradiţional Holloko (din 1987) şi cimitirul paleocreştin de la Pecs (din 2000) sunt incluse în Patrimoniul cultural universal. Moneda: 1 Forint = 100 Filler. Export: echipament de telecomunicaţii, maşini electrice, motoare pentru autovehicole, vehicole, computere şi maşini de birou. Pr. parteneri (2003): Germania (31%), Austria (6.7%), Franţa (5,6%), Italia (5,6%), Marea Britanie (5%). Import (2003): maşini electrice, maşini şi utilaje (15,7%), autovehicole (8,4%), echipament de telecomunicaţii (7,1%), combustibili minerali (5,8%). Pr. parteneri: Germania (28,8%), Austria (8,2%), Rusia (5,7%), Italia (5,4%), Olanda (4,9%). - Istoric. Locuit în Antic, de triburi ilire, trace, iar după 400 î.Hr. şi de triburi celtice, terit. U. este transformat (parţial), în anul 10 î.Hr., în prov. romană (Pannonia). în epoca migraţiilor, U. face parte din Imp. hunilor (sec. 4-5), gepizilor (sec. 5-6) şi al avarilor (sec. 6-8). Triburile fino-ugrice ale ungurilor, originare din zona centrală a m-ţilor Urali, stabilite în sec. 5-9 în ţinuturile Volgăi mijlocii, părăsesc, sub presiunea pecenegilor, aceste reg. şi, conduse de Arpâd, se stabilesc (896-900), în C. Pannoniei. De aici, ei întreprind, până la înfrângerea lor de către Otto I, la Lechfeld, în apropiere de Augsburg (955), incursiuni pustiitoare în Europa Centrală şi Imp. Bizantin. Ştefan (Istvân) I cel Sfânt (997-1038) unifică triburile ungurilor, se creştinează şi obţine de la papa Silvestru II coroana regală (1001), legând astfel U. de lumea creştină occidentală. Consolidarea autorităţii centrale, ca şi slăbirea vecinilor - Sfântul Imp. Roman şi Bizanţul -, au ca urmare, în sec. 11-13, o dinamică expansiune a Regatului Ungar, care anexează în N Slovacia, în S Croaţia, Dalmaţia şi Voivodina, iar în E voievodatul autonom Transilvania. Colonişti germani sunt instalaţi ca agricultori, mineri sau comercianţi în noile terit. cucerite. Invazia mongolă din 1241 pustieşte întreaga U., regele Bela IV fiind înfrânt în bătălia de pe râul Sajo (Mohi). O primă epocă de afirmare cunoaşte Regatul Ungar în timpul domniei lui Ludovic I de Anjou (1342-1382), devenit, în 1370, şi suveran al Poloniei. Sigismund de Luxemburg suferă un răsunător eşec în încercarea sa de a stăvili înaintarea turcilor în Balcani; la Nicopole (1396) armata cruciaţilor este zdrobită de sultanul Baiazid I. Sub conducerea lui lancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei şi regent al Ungariei, Regatul Ungar respinge temporar atacurile otomane spre centrul Europei (victoria de la Belgrad, din 1456, asupra lui Mehmed II). Sub fiul lui lancu de Hunedoara, Matia Corvin (1458-1490), U. medievală atinge apogeul expansiunii teritoriale, al dezvoltării economice şi culturale, înfrângerea de la Mohâcs în faţa Imp. Otoman (1526) şi cucerirea Budei de către turci (1541) au ca urmare destrămarea Regatului Ungar. După moartea lui Ludovic II, ultimul reprezentant al dinastiei, pe câmpul de bătălie de la Mohâcs (1526), Ferdinand I de Habsburg şi voievodul Transilvaniei, loan Zâpolya, proclamaţi regi ai U., îşi dispută stăpânirea regatului. Prin ocuparea Budei de către Imp. Otoman şi transformarea U. Centrale în paşalâc (1541), Regatul Ungar îşi încetează de fapt existenţa. Imp. Habsburgic ocupă partea apuseană a U., cu reşedinţa la Bratislava, partea centrală intră în stăpânirea directă a Imp. Otoman, administrată sub forma paşalâcului de la Buda pentru 145 de ani, iar voievodatul Transilvaniei devine principat de sine stătător, sub suzeranitate otomană, asemenea Ţării Româneşti şi Moldovei. în cadrul ofensivei iniţiate de Imp. Habsburgic, după respingerea asediului Vienei (1683) de către otomani, U. este ocupată în 1686, iar Transilvania în 1687, anexiuni recunoscute prin Tratatul de la Karlowitz (1699). Conflictul dintre nobilimea maghiară şi regimul absolutist habsburgic se încheie în 1711 cu un compromis, care structurează raporturile austria-co-ungare. Revoluţia izbucnită la Budapesta (15 mart. 1848), condusă de Kossuth Lajos, se transformă într-o mişcare de eliberare naţională, U. proclamându-şi independenţa (14 apr. 1849) şi anexând şi principatul Transilvaniei. Intervenţia armatelor Rusiei contribuie la înăbuşirea în sânge a revoluţiei ungare (aug. 1849). înfrân- gerea Austriei Habsburgice de către Prusia, în războiul din 1866, are ca rezultat încheierea pactului dualist (1867). în urma acestuia, U. devine regat în cadrul Imp. Austro-Ungar nou creat, cu o Constituţie proprie şi o largă autonomie internă. împăratul Franz Joseph este încoronat şi ca rege al U. Terit. incluse în Regatul Ungar - Slovacia, Croaţia, Transilvania ş.a. - sunt ţinta unui intens proces de maghiarizare forţată (în 1910, etniile nemaghiare, majoritare în reg. lor - croaţi, sloveni, ruteni, slovaci, români, ucraineni etc., însumau peste 50% din întreaga populaţie administrată de Budapesta). U. participă, alături de Austria şi Germania, la Primul Război Mondial (1914-1918). După înfrângerea şi destrămarea Imp. Habsburgic, la 16 nov. 1918 este proclamată Republica Ungară, iar după crearea Partidului Comunist de către Bela Kun (24 nov. 1918) acesta instituie Republica Socialistă Ungară (21 mart. 1919), cu un regim inspirat după cel creat în Rusia de către Lenin. Tratatul de pace de la Trianon, semnat de Ungaria cu Puterile Antantei şi ţările aliate (4 iun. 1920), consfinţea noile frontiere ale statului ungar şi recunoştea unirea Slovaciei şi Ucrainei Subcarpatice cu Cehoslovacia, a Croaţiei, Sloveniei şi a Banatului de Vest cu Serbia, a reg. Burgenland cu Austria, a Banatului de Est, Crişanei, Maramureşului şi Transilvaniei cu România. Amiralul Horthy Miklos, devenit de facto şeful statului (1920-1944), instituie un regim de dictatură personală, apropiindu-se de statele care contestau sistemul de la Versailles - Germania nazistă şi Italia fascistă. Politica de revizuire a Tratatului de la Trianon este fructificată în condiţiile crizei, când, cu sprijin german şi italian, U. anexează, în urma celor două „arbitraje" de la Viena (nov. 1938 şi aug. 1940), S Slovaciei şi NV Transilvaniei, în 1939, Ucraina Subcarpatică (Rutenia), iar după atacarea Iugoslaviei (1941) de către Germania, la care se raliază şi armata ungară, Voivodina de Vest. în mart. 1944, U. este ocupată de trupele germane, iar la 15 oct. 1944 puterea este preluată de guvernul fascist condus de Szâlasi Ferenc. între nov. 1944 şi apr. 1945, U. este ocupată de armata sovietică. La 1 febr. 1946, U. este proclamată republică, iar la 18 aug. 1949, republică populară. La 10 febr. 1947, U. semnează Tratatul de pace de la Paris, care recunoaşte pe plan internaţional hotarele statului ungar din 1937. Din 1945, U. cu- 271 UNGHEANU noaşte destinul statelor est-europene jntrate sub dominaţie sovietică, implementând noua societate după modelul stalinist. Membru al O.N.U. (14 dec. 1955). în contextul procesului de destalinizare, la Budapesta izbucneşte (23 oct. 1956), o revoluţie anticomunistă. Trupe sovietice înăbuşă în sânge, la începutul lunii nov. 1956, tentativa ungară de respingere a sistemului comunist (c. 20 000 de victime). Peste 200 000 loc. părăsesc în aceste zile ţara. La 4 nov. 1956, Kâdâr Jânos formează un nou guvern care, după o perioadă iniţial dogmatică, vădeşte, de la începutul anilor ’60 ai sec. 20, tendinţe liberale în domeniul politicii economice. Kâdâr Jânos, al cărui nume este legat de programul reformist care transformă U., în deceniile 7 şi 8, în cel mai liberal stat al sistemului socialist, se opune, la mijlocul anilor ’80 ai sec. 20, adâncirii şi extinderii acestuia, fiind înlocuit, în mai 1988, din funcţia de conducător al Partidului Comunist. După această dată, ţara cunoaşte un proces rapid de transformări ec. şi social-politice. Conducătorii revoluţiei din 1956 sunt reabilitaţi în 1989. Ultimele trupe sovietice părăsesc U. la 19 iun. 1991. în febr. 1989, Partidul Muncitoresc Socialist Ungar (fondat în 1948, prin unirea partidului comunist cu cel socialist) renunţă la monopolul puterii şi se autodizolvă în oct. 1989, reînfiinţându-se sub numele de Partidul Socialist Ungar. La 23 oct. 1989 se renunţă la titulatura de republică populară, fiind proclamată Republica Ungară (cea de-a IV-a republică). Primele alegeri libere de după 1945, ţinute la 25 mart. şi 8 apr. 1990, consacră noul sistem imultipartit; Antall Jozsef, preşedintele Forumului Democrat, devine prim-min. (1990-1993), iar Goncz Arpâd este ales, în aug. 1990, şi reales în 1995 preşedinte ai republicii. Ca prim stat „ex-socialist“, U. devine, în nov. 1990, membru al Consiliului Europei, în 1995, al O.E.C.D., iar în 1997 începe tratativele pentru aderarea la N.A.T.O. Problema minorităţilor maghiare din afara frontierelor U. devine un subiect viu disputat al politicii interne şi al relaţiilor cu statele vecine. Socialistul Horn Gyula, victorios în alegerile parlamentare din mai 1994, formează un nou guvern de coaliţie, realizând prima alternanţă •a guvernare a epocii post-comuniste. Stabilitatea economică şi politică atrage în U. cele mai importante investiţii străine din toate ţările central-europene. La 8 iul. 1997, U. sste nominalizată, la Conferinţa de la Madrid, printre cele trei state foste comuniste admise să înceapă procedura de aderare la N.A.T.O., iar la 16 iul. 1997 face parte din grupul de state care încep tratativele de aderare la U.E. în alegerile parlamentare din 10 şi 24 mai 1998, Federaţia Tinerilor Democraţi - Partidul Civic/ FIDESZ - MPP obţine 148 din cele 386 de mandate ale Parlamentului (faţă de numai 20 de mandate la alegerile din 1994) situându-se astfel pe primul loc, iar Partidul Socialist Ungar /MSZP al lui Horn Gyula ocupă locul al doilea cu 134 mandate. Orbân Viktor, liderul Federaţiei Tinerilor Democraţi - Partidul Civic, formează un guvern de coaliţie de centru-dreapta. La 12 mart. 1999, U. devine, alături de Cehia şi Polonia, stat membru al N.A.T.O. în iun. 2000, Adunarea Naţională îl alege pe Mâdl Ferenc ca preşedinte al ţării în locul lui Goncz Arpâd. La capătul unei campanii electorale furtunoase scrutinul parlamentar din apr. 2002 are ca învingător, la mică diferenţă însă, forţele de stânga, Partidul Socialist Ungar/ MSZP obţine 178, iar aliatul său -Alianţa Democraţilor Liberi/ SZDSZ - 20 mandate - asigurând astfel coaliţiei 198 din cele 386 de locuri ale noului Parlament, care formează noul guvern condus de Medgyessy Peter. Printr-un referendum (apr. 2003), 53,8% din alegătorii prezenţi la urne se pronunţă pentru integrarea U. în Uniunea Europeană (mai 2004). Solyom Lâszlo, candidat independent este ales preşedinte (7 iun. 2005), iar după demisia lui Medgyessy (19 aug. 2004) Gyurcsâny Ferenc devine prim-min. (29 aug. 2004), recreditat în urma alegerilor din 23 apr. 2006. Mai multe reforme nepopulare, creşteri de taxe, ca şi o declaraţie controversată a premierului duc la demonstraţii de stradă antiguvernamentale. Republică parlamentară. UNGAVA 1. Golf larg în ENE Canadei, în SE str. Hudson, care pătrunde adânc în ţărmul de N al prov. Quebec; 320 km lungime; 265 km lăţime; ad. max.: 298 m. Ţărm dantelat, cu multe estuare şi golfu-leţe. în el se varsă râurile Riviere aux Feuilles, Koksoak, Riviere â la Baleine, George ş.a. în NV Golfului U. se află ins. Akpatok (767 km2). în perioada nov.-iun. îngheaţă. Adeseori în această zonă migrează urşii polari. 2. Peninsulă largă în ENE Canadei, mărginită de golfurile Hudson şi James la V, str. Hudson la N şi G. U. la E şi NE; c. 350 mii km2. Relief vălurit cu alt. de 300-600 m. Zonă de tundră. Zăcăminte de min. de fier, uraniu, nichel, cupru, azbest ş.a. Locuită pe alocuri de eschimoşi şi amerindieni băştinaşi. în 1950, în această peninsulă a fost descoperit un crater făcut de căderea unui meteorit, cu un diametru de 3,4 km şi o adâncime de 250 m, azi ocupat de un lac. Se estimează că impactul meteoritului cu solul a avut loc acum c. 1,4 mii. de ani. 3. Vastă reg., în ENE Canadei, în N prov. Quebec, cuprinsă între golfurile James şi Hudson la V, str. Hudson şi G. U. la N şi NE, pen. Labrador la E şi râul Eastmain la S, ocupând pen. U. şi zonele ei înconjurătoare; c. 1,6 mii. km2. între 1869 şi 1895, această reg. a fost parte componentă a Teritoriilor de NV (Northwest Territories), din 1895 şi până în 1912 a fost district separat, iar în 1912 a fost inclus în prov. Quebec cu numele New Quebec. La sfârşitul anului 1927, reg. U. a fost împărţită în două, cea mai mare parte revenind prov. Quebec iar restul prov. Newfoundland. UNGE (lat. ungere) vb. III 1. Tranz. şi refl. A (se) acoperi cu un strat de material unsuros; (tranz.) a gresa. 2. Tranz. A învesti un monarh sau un arhiereu. + A mirui. 3. Tranz. A lipi un perete, a vărui, a spoi, a murui. ♦ Refl. A se murdări, a se mânji. ♦ Fig. A mitui. UNGERE (< unge) s. f. 1. Acţiunea de a (se) unge. 2. (REL.) Ceremonie religioasă de consacrare a unui monarh sau a unei înalte feţe bisericeşti, în cadrul căreia persoana respectivă era unsă cu mir. în Ţara Românească şi în Moldova, la înscăunare, de regulă, domnul era uns de către mitropolit. Ungerea bolnavilor = (la catolici) maslu. 3. Operaţia de introducere a unui lubrifiant (ulei, vaselină etc.) între două suprafeţe aflate în contact şi în mişcare relativă, pentru a asigura o peliculă continuă de lubrifiant între ele şi a reduce frecarea; gresaj. 4. Practică orientală realizată cu scopul împrospătării şi parfumării pielii, împrumutată din ritualuri religioase având un puternic substrat magic. Se ungeau atât fiinţe vii, cât şi unelte, arme sau pietre. UNGHEANU, Mihai (n. 1939, Slobozia Veche, azi Slobozia), critic, istoric literar şi om politic român. Redactor-şef adjunct la revista „Luceafărul" (1974-1990). Comentarii caracterizate prin patos justiţiar şi nerv polemic, referitoare îndeosebi la ideologia literară („Campanii", „Pădurea de simboluri", „Adio, d-le Maio-rescu"), monografia „Marin Preda, vocaţie şi aspiraţie". Adept al protocronismului. UNGHENI 272 UNGHENI 1. Municipiu în Republica Moldova, situat pe malul stg. al Prutului, reşedinţa jud. cu acelaşi nume. Pop.: 35,1 mii loc. (2004). Industrii; piaţă agricolă. Bisericile Sf. Nicolae (1882) şi Sf. Alexandru Nevski (1905). Muzeu etnografic. Menţionat documentar din 1430. 2. Oraş în jud. Mureş, situat în zona de contact a pod. Târnavelor cu dealurile Nirajului, pe râul Niraju Mic, la S de municipiul Târgu Mureş; 6 869 loc. (2008). Aeroport (în satul Recea) care serveşte municipiul Târgu Mureş, aflat la 13, 5 km de acesta. Nod rutier. Expl. de argilă. Prefabricate din beton. Fermă avicolă. Menţionat documentar ca sat în 1264. Declarat oraş în 2004. 3. Com. în jud. Argeş, situată în VNV C. Găvanu- Burdea, pe dr. văii râului Teleorman; 3 378 loc. (2008). Haltă de c.f. (în satul Colţu). Bisericile Sf. Nicolae (1770) şi Sfinţii Voievozi (1792), în satele Goia şi Găujani. 4. Com. în jud. laşi, în SE C. Jijiei Inferioare, pe dr. Prutului (la graniţa cu Rep. Moldova); 4 285 loc. (2008). Punct de vamă în satul U. Biserica Sfântul Nicolae (1858) în satul Bosia. UNGHER (lat. angularium) s. n. 1. Porţiune dintr-o încăpere cuprinsă între doi pereţi reuniţi la extremităţi; colţ, unghi (4). Loc retras, ascuns; cotlon. 2. (Pop.) Dulap triunghiular care se aşază pe colţ. UNGHI (lat. angulus) s. n. 1. (MAT.) Figură geometrică formată din două semidrepte (laturile u.) care pleacă din acelaşi punct, (vârful u.) După mărime, se clasifică în: u. ascuţite, u. drepte, u. obtuze. Două u. pot fi complementare, suplimentare (după suma lor). U. orientat = u. pe care s-a fixat un sens pozitiv de măsurare. 2. (ASTR.) U. orar = una dintre coordonatele orare. V. coordonată. 3. (ANAT.) U. facial 4. Ungher (1). 5. (MILIT.) U. de tragere = direcţia de descărcare a unei arme de foc. 6. Direcţie a privirii asupra unui obiect, a unei perspective. ♦ Fig. Punct de vedere. 7. (CINEMAT.) U. de filmare = punctul de vedere al camerei faţă de subiectul vizat; în plan estetic el este element de limbaj. UNGHIE (lat. ungula) s.f. 1. (ANAT.) Lamă subţire de substanţă cornoasă transparentă, flexibilă şi rezistentă, care acoperă extremitatea degetelor de la mâini şi de la picioare. U. este formată din rădăcină, ascunsă sub piele şi corpul unghiei. -0- U. încarnată = u. cu marginea laterală înfundată în ţesuturile moi vecine; provoacă inflamaţii, adesea însoţite de supuraţii. -0- Expr. A-şi arăta unghiile = a deveni agresiv. unghia-găii 2. (BOT.) Unghia-găii = plantă erbacee perenă din familia fabacee (leguminoase), cu tulpina întinsă pe pământ, frunze imparipenat-compuse, flori galbe-ne-verzui şi fructe păstăi liniare, încovoiate (Astragalus glycyphyllos). Unghia-păsării = numele a două plante erbacee din genul Viola, familia violaceelor (V. dacica şi V. declinata), răspândite în regiunea montană. UNGHIULAR, -Ă (< unghi, după fr. angulaire) adj. Care se referă la unghi; care seamănă cu un unghi. UNGRA, com. în jud. Braşov, situată în E pod. Hârtibaciului, pe dr. râului Olt; 2 153 loc. (2008). în satul U., menţionat documentar în 1211, se află ruinele unei cetăţi săteşti din sec. 16 şi biserica Sf. Treime (sec. 18). UNGROVLAHIA, denumirea Ţării Româneşti în unele acte oficiale din Ev. Med. ale Patriarhiei de Constan-tinopol. UNGUENT (< lat.) s.n. Alifie, pomadă; cremă (de uns). UNGULAT, adj. (Despre mamifer) Care foloseşte la mers numai vârful degetelor (de obicei prevăzute cu copite). Principalele grupuri sunt arctiodactilele (numite şi paricopitate) şi perisodactilele (imparicopitate). UNGUR (< sl.) s. m. Maghiar. UNGURAŞ (< ungur) s. m. Plantă erbacee perenă, medicinală şi meli-feră, din familia labiatelor, cu tulpina păroasă, cu frunze aproape rotunde, puternic nervate, păroase, şi cu flori albe dispuse în verticile (Marrubium vulgare). Părţile aeriene ale plantei au utilizări terapeutice în medicina umană şi veterinară tradiţională. UNGURAŞ, 1. Dealurile Ungura-şului, zonă deluroasă în N pod. Transilvaniei, parte componentă a C. Fizeşului. Prezintă structuri largi de cute anticlinale din depozite sarma-ţiene (gresii, argile marnoase, tufuri) deformate de mişcările tectonice. Alt. max.: 624 m (dealul Unguraş)! Sin.: Dealurile Jimborului. 2. Com. în jud. Cluj, situată în zona dealurilor Unguraşului, pe cursul superior al râului Bandău; 2 973 loc. (2008). Pomicultură. în urma bătăliei de la Feldioara din 22 iun. 1529, în care oastea moldoveană comandată de vornicul Grozav a înfrânt pe partizanii lui Ferdinand I de Habsburg, voievodul Transilvaniei, loan Zâpolya, a dăruit domnului Petru Rareş cetatea U. împreună cu 34 de sate, ca semn de recunoştinţă pentru că îl susţinuse pe acesta la tronul Ungariei. în satul U., atestat documentar în 1291, se află o biserică din sec. 14, astăzi biserică reformată. UNGUREANU, Alexandru (n. 1941, Piatra Neamţ), geograf român. M. coresp. al Acad. (1995), prof. univ. la laşi. Studii privind geografia urbană, sistematizarea localităţilor, geografia resurselor naturale, toponimie geografică („Podişul Moldovei -natură, om, economie1', „Oraşele din Moldova - studiu de geografie economică"). Manuale didactice. UNGUREANU, Ion (n. 1935, jud. Tighina), regizor român. Prim-regizor al Teatrului „Luceafărul" din Chişinău. Ministru al Culturii din Republica Moldova (1990-1994). Vicepreşedinte al Fundaţiei Culturale Române. A montat: „Păsările tinereţii noastre" şi „Tot ce avem mai sfânt" de I. Druţă, „Nora" de Ibsen ş.a. UNGURENI 1. Com. în jud. Bacău, situată în V colinelor Tutovei, pe cursul superior al râului Răcătău; 3 916 loc. (2008). Până la 1 ian. 1965, satul şi com. U. s-au numit Leca-Ungureni. în satul Boteşti se află bisericile Sf. Gheorghe (1825-1827) şi Sf. Spiridon (1859-1862); bisericile din lemn Sf. Nicolae (1702, cu unele transformări din 1894), Alexandru Ungureanu 273 UNILATERAL Adormirea Maicii Domnului (1754) şi Sf. Nicolae (c. 1799, cu unele refaceri din 1839), în satele Zlătari, U. şi Bibireşti. 2. Com. în jud. Botoşani, situată în C. Jijiei Superioare, pe cursul superior al Jijiei, ia confl. cu râul Ibăneasa; 7 092 loc. (2008). Staţie (în satul U.) şi haltă de c.f. (în satul Mândreşti), inaugurate ta 1. iun. 1896. Nod rutier. Viticultură. în satul Călugăreni, atestat documentar în 1492, se află biserica Sf. Nicolae (sec. 18, reclădită în 1864-1867). Alunecări de teren (mart. 1999). UNGURENI s.m. pl. Denumire atribuită locuitorilor români originari din Transilvania (în special din Mărginimea Sibiului) care, practicând păstoritul transhumant, s-au stabilit în decursul timpului în Muntenia şi Oltenia (îndeosebi la poalele munţilor) alături de „pământeni" sau întemeind sate noi. Şi-au păstrat în mare parte portul şi obiceiurile, ca şi legăturile cu ţinuturile de baştină. Printre cele mai cunoscute aşezări de u. se numără Măneciu-Ungureni, Vaideeni-Vâlcea. UNGURESC, -EASCĂ (< ungur) adj. Care aparţine Ungariei sau populaţiei ei, care se referă la Ungaria sau la populaţia ei; maghiar. ♦ (Subst., f., art.) Numele unui dans popular şi melodia după care se execută. UNGUREŞTE (< ungur) adv. în limba maghiară. UNGURIU, com. în jud. Buzău, situată în Subcarpaţii Buzăului; 2 435 loc. (2008). Haltă de c.f. (în satul U.). Pomicultură. în satul U. s-au efectuat expl. de cărbuni (mina Ojasca) în perioada 1882-1962. Com. U. a fost înfiinţată în 2004 prin reorganizarea com. Măgura. UNGUROAICĂ (< unghur) s. f. Maghiară. UNI1 (< fr., it.; {s} lat. unus »unu“) Element de compunere cu sensul de „unul singur" şi care serveşte la formarea unor adjective şi a unor substantive. UN}2 (lat. unire) vb. IV 1. Tranz. şi refl.  (se) aduna la un loc, a (se) împreuna, a (se) îmbina, a (se) lega. 2. Refl. A face o alianţă; a cădea de acord, a se înţelege, a se învoi. ♦ Tranz. şi refl. Fig. A (se) căsători. UNj3 [unj] (< fr.) adj. invar. (Despre materiale textile) Care are o singură culoare. UNIAT, -Ă (< fr.) adj. Greco-catolic. UNIATjSM (< fr.) s.n. Formă de unire cu Roma a unor biserici răsări- tene, constând în recunoaşterea primatului papal şi a întregii doctrine catolice, păstrând însă ritul răsăritean (rânduiala sjujbelor, calendarul, artă, obiceiuri). în anii 1698-1700, în Transilvania, o parte din români au aderat la unirea cu Roma. Biserica greco-catolică a contribuit la apărarea drepturilor românilor din Transilvania şi la promovarea culturii şi educaţiei. în 1948, Biserica greco-catolică din România (c. 1,5 mi. creştini) a fost suprimată de guvernul comunist, episcopii ei şi numeroşi preoţi fiind arestaţi, iar lăcaşurile de cult confiscate şi trecute în uzul Bisericii ortodoxe. U. a continuat să existe ca biserică în ilegalitate, redobândind recunoaşterea oficială după dec. 1989. UNIAX (< fr.) adj. Cristal ~ = cristal care posedă o singură axă optică (după care nu se produce fenomenul birefringenţei). UNIC, -Ă (< lat., fr.) adj. Unul singur, numai unul; într-un singur exemplar. ♦ Care nu se aseamănă cu altul; incomparabil, fără seamăn. UNICAMERAL (< unZ1- + camera) adj. Sistem ~ = Sistem parlamentar în care parlamentul (organul legislativ al statului) este constituit dintr-o singură adunare reprezentativă -cameră (ex. Danemarca, Israel, Noua Zeelandă ş.a.). UNICAPSULAR, -Ă (< unt- + capsulă) adj. (Despre fructe) Care constă dintr-o singură capsulă; (despre plante) al căror fruct este format dintr-o singură capsulă. UNICARPELAR, -A (< uni'- + carpelă) adj. (BOT.; despre ovare şi fructe) Format dintr-o singură carpelă. UNICAT (< germ.) s. n. 1. (DR.) înscris constatator care se întocmeşte într-un singur exemplar. 2. Carte, publicaţie, obiect etc. care există într-un singur exemplar. UNICEF v. Organizaţia Naţiunilor Unite. UNICELULAR, -Ă (< fr.) adj. (BIOL.) Monocelular. UNICITATE (< fr., it.) s. f. Faptul, însuşirea de a fi unic. <0- (MAT.) Teoremă de u. = teoremă prin care se demonstrează unicitatea (ex. u. soluţiei unei ecuaţii). UNICOLOR, -Ă (< fr.) adj. Care are o singură culoare. UNICORN, -Ă (< fr.) adj. Care are un singur corn (ex. două specii de rinocer asiatic -indian şi javanez). ♦ (Substantivat, m.; în basme) Inorog. Folosit ca simbol în reprezentări asiriene. UNIDIMENSIONAL, -A (< fr.), adj. Care are o singură dimensiune. UNIFICA (< fr., it., lat.) vb. I. 1. Tranz. şi refl. A (se) realiza un tot, un întreg din mai multe părţi; a (se) uni. 2. Tranz. A face unitar, a uniformiza. UNIFICARE (< unifica) s. f. 1. Acţiunea de a (se) unifica; unire. 2. (TEHN., EC.) Selecţia şi fixarea unor caracteristici (de ex. dimensionale) constante pentru toate piesele, sistemele tehnice etc. de acelaşi fel, pentru a se putea uniformiza proiectarea şi execuţia şi asigura interschimbabilitatea lor. ♦ Alegerea şi fixarea unei terminologii, a unor prescripţii de calcul şi de proiectare, a unor metode de încercări şi de analiză etc. unitare pentru a fi folosite în toate cazurile de acelaşi fel, spre a simplifica activitatea, a asigura comparabilitatea şi buna circulaţie a informaţiilor etc. UNIFICATOR, -OARE (< fr.) adj. Care unifică, care contribuie la unificare. UNIFLORĂ (< fr.; {s} un/1- + flor-„floare“) adj. (Despre plante) Care nu poartă decât o floare. UNIFOLIAT, -Ă (< uni'- + foliat) adj. (Despre plante) Care nu poartă decât o frunză. UNIFORM, -Ă (< fr., lat.) adj., s. f. 1. Adj. (Şi adv.) Care are permanent aceeaşi formă, aceeaşi înfăţişare, fără variaţii; egal, constant. ♦ Monoton. ♦ (Despre mişcare) Care şe face cu viteză constantă. 2. S. f. îmbrăcăminte-tip purtată de membrii unor instituţii (elevi, militari etc.). UNIFORMITATE (< fr., lat.) s. f. însuşirea a ceea ce este uniform. *0-(FILOZ.) Uniformitatea naturii = principiu exprimat prin formula „viitorul va semăna cu trecutul" : în situaţii asemănătoare se vor produce efecte asemănătoare, care constituie baza inducţiei şi a ştiinţei, precum şi a acţiunilor vieţii cotidiene. UNIFORMIZA (< fr.) vb. I tranz. A face uniform, a da caracter uniform. UNILATERAL, -Ă (< fr.; fe} uni'- + lat. iater- „latură") adj. 1. (BOT.) Dispus pe o singură direcţie, situat pe o singură parte (ex. frunze u.). 2. Care vede numai o singură latură a lucrurilor, un singur aspect al unei probleme, care judecă lucrurile dintr-un singur punct de vedere, care se rezumă la un singur domeniu de cunoştinţe. ♦ (Despre o hotărâre, o decizie etc.) Care se ia de către una singură dintre părţi. ♦ Care provine de la unul singur. ♦ (DR.; despre un contract) Care dă naştere la obligaţii UNILINGV 274 numai pentru una dintre părţi. ♦ (Despre un act juridic) Emanat de la o singură persoană. UNILjNGV, -A (< fr.; fe} uni- + lat. lingua „limbă") adj. Care este scris într-o singură limbă. ♦ (Despre dicţionare) Monolingv. UNILOCULAR, -Ă (< fr.) adj. (BOT.; despre ovare şi fructe) Care are o singură lojă. UNIMAK, ins. în arh. Aleutine (S.U.A.), în grupul insulelor Fox, la V de pen. Alaska (2); 4 144 km2; 113 km lungime; 27-48 km lăţime. Alt. max.: 2 857 m (vulcanul Shishaldin). UNINOMINAL, -Ă (< fr.) adj. Care conţine sau indică un singur nume. UNIONAL (< uniune) adj. Referitor la o uniune, care aparţine unei uniuni (ex. organ de conducere unional). UNIONjDE, familie de moluşte bivalve dulcicole, acefale, răspândite în râuri şi lacuri, îndeosebi în emisfera nordica, dar şi în Australia. Numeroase genuri se întâlnesc în America de Nord, îndeosebi în bazinul fl. Mississippi. în România sunt reprezentate prin scoica de lac (genul Anodonta) şi scoica de râu (genul Unio). UNIONIST, -Ă (< fr.) adj. Care susţine şi propagă ideea de unire (a unor provincii într-un singur stat). ♦ (Substantivat) Susţinător al unirii Principatelor Române (din 1859). UNIO TRIUM NATIONUM, înţelegere încheiată în sept. 1437, la Căpâlna (în Transilvania), între nobilii maghiari, fruntaşii secui şi patriciatul săsesc. Potrivit înţelegerii, privilegiaţii din Transilvania se obligau să se ajute reciproc împotriva ţăranilor răsculaţi, a turcilor şi uneori chiar împotriva regalităţii. Reînnoită de mai multe ori, a fiinţat până în 1848, ca un instrument de asuprire socială şi naţională a populaţiei româneşti. UNIPARĂ (< fr.; {s} t/n/1- + lat. părere „a naşte") adj. f. (Despre mamifere) Care dau naştere de obicei unui singur pui, la fiecare sarcină. UNIPERSONAL, -Ă (< fr.) adj. (Despre vorbe, forme şi construcţii verbale) Care se poate folosi numai la persoana a treia singular. UNIPOLAR, -Ă (< fr.; fe} uni'- + polar) adj. Care are un singur pol. UNjRE (< uni) s. f. Acţiunea de a (se) uni; alianţă. U. ipostatică = expresie adoptată la al cincilea sinod ecumenic (Constantinopol, 553) care precizează modul în care natura dumnezeiască şi cea omenească sunt unite într-un singur ipostas, cel al Cuvântului. UNIREA 1. Com. în jud. Alba, situată în N dealurilor Aiudului, pe dr. văii Mureşului; 5 270 loc. (2008). Staţie de c.f. (în satul U.). în satul U. se află un obelisc închinat eroilor căzuţi în timpul celor două războaie mondiale, dezvelit în 1976. 2. Com. în jud. Brăila, situată în E C. Brăilei; 2 609 loc. (2008). Nod rutier. Până la 1 ian. 1965, satul şi com. U. s-au numit Osmanu. 3. Com. în jud. Călăraşi, situată în SE C. Bărăganului, pe braţul Borcea al Dunării (arealul com. U. pătrunde şi în Balta lalomiţei); 2 798 loc. (2008). Viticultură. Pescuit. Până la 1 ian. 1965, satul şi com. U. s-au numit Şocariciu, iar între 17 febr. 1968 şi 23 ian. 1981 com. U. a făcut parte din jud. Ialomiţa. 4. Com. în jud. Dolj, situată în NV C. Desnăţuiului; 4 094 loc. (2008). Nod rutier. Până la 1 ian. 1965, satul şi com. U. s-au numit Risipiţi. 5. Denumirea între 1965 şi 2000 a actualei com. General Berthelot din jud. Hunedoara, situată în partea de V a depr. Haţeg, pe cursul inf. al râului Breazova, la poalele SE ale m-ţilor Poiana Ruscă; 995 loc. (2006). Pomicultură (meri, pruni). în satul Ţuştea, punct fosilifer (paleofaună reptiliană), rezervaţie naturală (0,5 ha). 6. V. Jurilovca. UNIREA PRINCIPATELOR, numele sub care este cunoscut în istorie actul politic al unirii Moldovei cu Ţara Românească (24 ian./5 febr. 1859), care a pus bazele statului naţional român modern, a deschis drum larg dobândirii independenţei de stat şi desăvârşirii unităţii naţionale, progresului multilateral al României moderne. U.P. a fost impulsionată în sec. 19 de creşterea conştiinţei naţionale, ca urmare a Revoluţiei de la 1848, şi favorizată de situaţia politică europeană creată în urma Războiului Crimeii (1853-1856) şi a Congresului de la Paris (1856). Ea este expresia voinţei poporului român concretizată în votul Adunărilor ad-hoc din 1857. Lupta decisivă s-a dat în jurul constituirii adunărilor elective, care aveau să aleagă pe viitorii domni. Adunarea electivă din Moldova a ales ca domn al ţării la 5/17 ian. 1859 pe candidatul partidei naţionale, colonelul Alexandru loan Cuza. La 24 ian./5 febr., sub presiunea populaţiei din Bucureşti, Adunarea electivă din Ţara Românească l-a ales pe Al. I. Cuza şi ca domnitor al Ţării Româneşti. Astfel Unirea s-a înfăptuit prin alegerea aceluiaşi domnitor în ambele Principate. Dubla alegere a lui Cuza a fost urmată de o campanie politică susţinută dusă în scopul recunoaşterii ei. Sub conducerea lui Al. I. Cuza, în ian. 1862, s-a înfăptuit unitatea constituţională ş’i administrativă, Moldova şi Ţara Românească, formând un stat unitar sub numele de România, cu o singură adunare şi un singur guvern. Unirea Moldovei cu Ţara Românească a avut un larg ecou în Transilvania, românii de aici legân-du-şi speranţele de eliberare naţională de existenţa statului naţional român. Unirea din 1859 a reprezentat prima etapă în procesul de formare a statului naţional unitar român, creat în 1918 UNISEX (< engl., fr., it.) adj. invar. (Despre îmbrăcăminte, pieptănătură etc.) Destinat deopotrivă femeii şi bărbatului. UNISEXUAT, -Ă (< fr.; {s} un/1- + sexuaf) adj. Care are organe sexuale de un singur fel (mascule sau femele). Florile u. pot fi dispuse pe aceeaşi plantă (ex. la pin, stejar, porumb) sau pe exemplare diferite (mascule şi femele) (ex. la cânepă, salcie, plop etc.). UNISON (< fr., lat.) s. n. 1. (MUZ.) Executare simultană a aceloraşi sunete de către mai multe voci sau mai multe instrumente. 2 Acord, concordanţă deplină de idei, sentimente, interese etc. UN|T, -Ă (< uni2) adj. 1. împreunat, unificat, reunificat. 2. Care se află în relaţii strânse cu cineva având aceleaşi gânduri, sentimente etc.; solidar cu cineva. 3. Care aparţine confesiunii catolice de rit oriental (ortodox); greco-catolic; uniat. ♦ (Substantivat) Adept al confesiunii greco-catolice. UNIT (L’), cotidian italian, organ de presă al Partidului Comunist, înfiinţat la Torino, în 1924, de A. Gramsci, a apărut ilegal între 1926 şi 1944. Apare în două ediţii (la Roma şi Milano). UNITAR, -Ă (< fr.) adj. Care alcătuieşte un întreg; omogen. ♦ (MAT.) Vector u. = versor. Inel u. = inel ce admite unitate în raport cu a doua lege de compoziţie; inel cu unitate. UNITARIAN, -A (< fr., engl.; te) lat. unitas „unitate") adj. Adept al unitarianismului. UNITARIANjSM (< engl.) s. n. Doctrină susţinând unicitatea persoanei şi a naturii lui Dumnezeu, şi respingând Sfânta Treime. Susţinută în biserica de rit vechi, s-a manifestat ca mişcare în sec. 16 sub influenţa ideilor umaniste. U. s-a răs- 275 UNIUNEA EUROPEANĂ pândit în Polonia, Ungaria, Olanda, Anglia şi, mai ales, în S.U.A. Biserica unitariană din Transilvania a fost fundată de reformatorul Ferenc David (c. 1510—1579). UNITATE (< fr., lat.) s. f. 1. (MAT.) Elementul neutru al unui grup multiplicativ (ex. numărul 1 pentru grupul multiplicativ al numerelor reale). ^ Inel cu u. = inel unitar. (METR.) U. de măsură = mărime fizică scalară în funcţie de care se exprimă toate mărimile de aceeaşi natură. U. de m. sunt grupate în sistem de unităţi de măsură; în România este adoptat în mod legal şi obligatoriu Sistemul Internaţional (SI). U. astronomică = unitate de măsură pentru distanţe, egală cu semiaxa mare a orbitei Pământului, adică 149 600 000 km. U. X. = unitate de măsură pentru lungime (simbol: UX), egală cu 10'13 m, folosită în spectroscopia radiaţiei X. 2. însuşire a tot ceea ce constituie un întreg indivizibil. 3. Coeziune; omogenitate, integritate. 4. U. economică = parte componentă a complexului economic naţional, delimitată după specificul activităţii depuse (producătoare de bunuri, prestatoare de servicii, aprovizionare, desfacere etc.). ^ U. de observare statistică = element component al colectivităţii statistice, care se înregistrează împreună cu caracteristicile lui principale. 5. (MILIT.) Subdiviziune organizatorică permanentă, administrativă, de instrucţie şi de educaţie din forţele armate (ex. regimentul). 6. U. furajeră = u. de măsură pentru aprecierea valorii nutritive a furajelor, luând drept etalon pe aceea a unui kg de orz. <£-U. nutritivă = u. de măsură pentru aprecierea valorii nutritive a furajelor luând drept etalon pe aceea a unui kg de ovăz. U. vită mare = indicator convenţional în zootehnie (o vacă de 500 kg cu o producţie de 10 I de •apte zilnic), utilizat în stabilirea necesarului de hrană şi a densităţii animalelor la 100 ha teren. UNITED ARTISTS [iu:naitid a.tists], casă americană de producţie şi distribuţie înfiinţată de Charles Chaplin, Douglas Fairbanks, Mary Pickford şi D- W. Griffith în scopul promovării Propriilor filme. Treptat această exclusivitate dispare şi până la cumpărarea ei de către MGM, în 1981, UA va privilegia filmul independent. UNITED KINGDOM v. Marea Brltanie (2). . UNITED PRESS INTERNATIONAL [iu:naitid pres int0:nse/8n0l] (UPI), agenţie de presă din S.U.A., înfiinţată în 1907, de Edward Wyllis Scripps (1854-1926), cu denumirea de United Press Associations (U.P.A.). în 1958 a fuzionat cu International News Service (fondată în 1909 de W.R. Hearsf), luând actuala denumire. Are sediul la New York. UNIUNE (< fr., lat.) s. f. 1. Asociere între două sau mai multe persoane, grupuri, societăţi etc. determinată de interese, scopuri, revendicări etc. comune. 2. Nume generic pentru diverse organizaţii politice, economice, obşteşti etc. (ex. Uniunea Sindicatelor). ^ U. internaţională = denumire dată unor organizaţii internaţionale, guvernamentale, înfiinţate între state în scopul cooperării în domeniul tehnic şi administrativ (ex. Uniunea Poştală Universală). U. personală = asociaţie între state, legate între ele prin persoana şefului de stat, dar păstrându-şi fiecare organizarea şi calitatea de subiect distinct de drept internaţional (ex. Norvegia şi Suedia între 1319 şi 1363 şi Norvegia şi Danemarca între 1380 şi 1814). U. reală = formă de unire mai strânsă a statelor monarhice, care au un şef comun, un sistem monetar unic, armată unică, organe principale administrative unice şi duc o politică externă comună. 3. Unire a unor provincii sau state într-un singur stat; p. ext statul astfel rezultat (ex. fosta U.R.S.S.). UNIUNEA DEMOCRATĂ MAGHIARĂ DIN ROMÂNIA (UDMR). Organi-zaţie a maghiarilor din România, care reuneşte mai multe platforme politice, organizaţii culturale şi ştiinţifice. Deşi statutar şi legal nu este un partid, UDMR s-a manifestat în toată perioada existenţei sale în primul rând ca formaţiune politică, participând la alegerile locale şi parlamentare, deţinând posturi în administraţia locală şi în Executiv. înfiinţată la 28 ian. 1990, sub conducerea lui Domokos Geza, UDMR are în programul său, ca principiu general, promovarea intereselor maghiarilor din România. în oct. 1992 a fost lansat Programul de autonomie şi autoguvernare etnică, adoptat la Congresul din ian. 1993, când a fost schimbată şi conducerea (este ales preşedinte Marko Bela). Prin acest program, UDMR îşi propunea obţinerea autonomiei locale şi regionale pe criterii etnice. Prin negocieri politice, UDMR a reuşit în perioada 1996-2008 atingerea unor obiective concrete precum: inscripţionarea şi în limba maghiară a denumirilor localităţilor unde etnicii maghiari reprezintă cel puţin 20% din populaţie, introducerea limbii materne în justiţie şi administraţie, restituirea bunurilor confiscate de regimul comunist de la bisericile şi organizaţiile minorităţii maghiare. Beneficiind de un bazin electoral sigur (maghiarii reprezentau 7,1% din populaţia ţării în 1992 şi 6,6% în 2002), UDMR a obţinut rezultate electorale care i-au asigurat mandate de primar şi controlul Consiliilor locale şi judeţene în zonele locuite majoritar de populaţie maghiară, ca şi accesul permanent în Parlament. Dacă la începutul perioadei postcomuniste s-a situat în opoziţie (membru al CDR în perioada 1991-1995), din 1996 UDMR şi-a oferit sprijinul parlamentar fie în schimbul participării efective la guvernare (în 1996-2000 alături de CDR şi USD; în 2004-2008 iniţial alături de PNL şi PD, din apr. 2007 doar cu PNL), fie în schimbul primirii unor posturi în administraţia locală sau al unor măsuri de îmbunătăţire a situaţiei minorităţii maghiare (2000-2004, guvernarea PSD). UNIUNEA EUROPEANĂ (U.E.; în engl.: European Union - E.U.), organizaţie internaţională sui generis creată de către 12 state europene, prin semnarea la Maastricht (Olanda) a Tratatului privind Uniunea Europeană (7 febr. 1992, intrat în vigoare la 1 nov. 1993), cu scopul de a întări legăturile economice, sociale şi politice dintre statele participante în vederea realizării unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele europene. Din punct de vedere instituţional, cel mai important proiect pentru istoria U.E. îl reprezintă propunerea de creare a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.), redactată de diplomatul şi omul de afaceri francez Jean Monnet şi făcută publică de către ministrul de Externe francez Robert Schuman la 9 mai 1950. Iniţiativa lui Monnet, cunoscută şi sub numele de Declaraţia Schuman, încerca să contribuie la rezolvarea a două probleme extrem de importante pentru pacea Europei - preocuparea S.U.A. şi U.R.S.S. pentru dezvoltarea politică a Germaniei şi evitarea conflictelor în spaţiul occidental prin cointeresarea Germaniei. Metoda cea mai potrivită pentru această întreprindere părea să fie o reglementare care să oprească Germania de la exploatarea reg. ind. ale cărbunelui şi oţelului (la acea vreme principalele resurse pentru fabricarea armamentului), fără a menţine un sistem de controale unilaterale şi discriminatorii, evitând astfel alimentarea tendinţelor revizioniste din această ţară. Respectiva reglementare ar fi trebuit să pună zăcămintele reg. ind. din Renania-Westfalia şi Lorena sub o administrare comună UNIUNEA EUROPEANĂ 276 supranaţională, de care să poată beneficia atât naţiunile franceză şi germană, cât şi alte naţiuni ale Europei Occidentale. La începutul anilor ’50, doar Belgia, Franţa, Italia, Luxembourg, Olanda şi R.F. Germania au primit favorabil proiectul, restul statelor occidentale fiind descurajate de posibilitatea pierderii unor drepturi suverane. Conferinţa interguvernamentală a acestor şase state a elaborat Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, semnat la Paris pe 18 apr. 1951 şi intrat în vigoare la 23 iul. 1952. Tratatul prevedea un cadru instituţional format dintr-o înaltă Autoritate (instituţie supranaţională cu puteri executive), Consiliul de Miniştri al C.E.C.O. (instituţie ce reprezenta interesele guvernelor statelor membre prin miniştri de resort), Adunarea Comună (adunare parlamentară ce avea rolul de a supraveghea activitatea înaltei Autorităţi, fără a dispune însă şi de modalităţi efective de acţiune) şi Curtea de Justiţie a C.E.C.O. Pe 27 mai 1952, statele care aderaseră la C.E.C.O. au semnat, tot la iniţiativa Franţei, un tratat pentru înfiinţarea unei Comunităţi ^ Europene de Apărare (C.E.A.). în baza acestuia, ar fi fost posibilă facilitarea reînar-mării Germaniei sub control internaţional şi ar fi trebuit să se constituie o armată federală cu contingente provenind din toate statele participante, ţările membre putând dispune de propriile forţe de atac doar în cazuri excepţionale. în acelaşi timp, Adunarea Parlamentară a C.E.C.O. a elaborat, la cererea statelor membre, un proiect de statut pentru crearea unei Comunităţi Politice Europene. în mod surprinzător, Adunarea Naţională franceză a respins ratificarea tratatului, ceea ce a dus la eşecul atât al Comunităţii Europene de Apărare, cât şi al Comunităţii Politice Europene. Din acest motiv, controlul asupra reînarmării R.F. Germania, ca şi problemele de securitate europeană au fost reglementate în cadrul Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.) şi a Uniunii Europei Occidentale (U.E.O.). O nouă tentativă de relansare a integrării a venit apoi din partea statelor Benelux, care propuneau fuzionarea economiilor naţionale într-o unică piaţă internă europeană. Proiectul a fost discutat la Conferinţa de la Messina (1955), iar ulterior, pe baza unui raport redactat sub preşedinţia ministrului de Externe belgian, Paul Henri Spaak, guvernele celor şase state membre ale C.E.C.O. au convenit înfiinţarea Comunităţii Economice Europene (C.E.E.) şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (Euratom). Cele două noi Comunităţi, create prin două tratate separate semnate la Roma (25 mart. 1957, intrate în vigoare la 1 ian. 1958), dispuneau iniţial de instituţii similare sau comune instituţiilor C.E.C.O., iar de la 1 iul. 1967, toate instituţiile majore ale celor trei organizaţii au devenit comune. Sistemul astfel creat a fost desemnat în mod informai drept Comunitatea Europeană. Totuşi, cele trei Comunităţi au continuat să fie entităţi internaţionale independente, cea mai importantă fiind Comunitatea Economică Europeană, din 1992 cunoscută în mod oficial drept Comunitatea Europeană (C.E.). După înfiinţarea C.E.E., principalul obiectiv pe termen mediu a fost construirea pieţei comune, ceea ce presupunea renunţarea la unele privilegii naţionale şi coordonarea unor politici între statele membre. La acestea se adăugau transferul de competenţe naţionale către Comunităţi, precum şi adoptarea majorităţii calificate ca modalitate de luare a deciziilor în detrimentul unanimităţii în unele domenii. Strategia de transfer parţial de suveranitate către o instituţie independentă de statele membre, dar care le promovează interesele comune se numeşte supra-naţionalism şi caracterizează în mare parte construcţia europeană. Procesul a fost însă dificil şi nelipsit de crize. Cea mai gravă dintre ele a avut loc în 1965 şi a fost provocată de divergenţele dintre Franţa şi celelalte state membre cu privire la evoluţia procesului de integrare. Preşedintele francez, Charles de Gaulle, prefera votul în unanimitate ca metodă de luare a deciziilor şi milita pentru o abordare strict interguvernamentală, care să permită cooperarea între statele membre, cu păstrarea integrală a suveranităţii, precum şi limitarea rolului instituţiilor comunitare. Timp de nouă luni, prin retragerea reprezentanţilor Franţei de la lucrările Consiliului de Miniştri, activitatea decizio-nală a acestuia a fost paralizată, generând aşa-numita „Criză a scaunului liber”. în cele din urmă, s-a ajuns la un acord, cunoscut sub numele de „Compromisul de la Luxembourg”, conform căruia majoritatea calificată e permisă doar dacă interesele majore ale statelor membre nu sunt afectate, în toate celelalte cazuri deciziile luându-se prin unanimitate. în acest fel, fiecare stat a dobândit, de fapt, dreptul de veto, ceea ce a dus la o încetinire a procesului de integrare timp de peste două decenii. în tot acest timp, rolul instituţiilor comunitare a fost unul secundar, cu excepţia Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene care, prin deciziile sale, a stabilit o relaţie directă între dreptul comunitar şi cetăţenii statelor membre şi a impus supremaţia dreptului comunitar în faţa legislaţiilor naţionale, realizând astfel un transfer de suveranitate de la statele membre către Comunităţile Europene. în aceeaşi perioadă, a avut loc şi prima extindere a Comunităţilor, după ce Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie au devenit membre ale celor trei organizaţii, în 1973. în următorul deceniu, acestora li s-au adăugat Grecia (1981), Portugalia şi Spania (1986). Tot în anii ’80, proiectul comunitar a fost resuscitat din punct de vedere instituţional, economic şi, mai ales, politic, însă unele proiecte erau mult prea ambiţioase pentru acea perioadă. Aşa, de pildă, Parlamentul European a propus în 1984 încheierea unui tratat pentru fondarea U.E., dar la acel moment a fost preferat un acord mai puţin controversat politic (Actul Unic European), care, pentru a putea fi ratificat, a necesitat schimbarea unor articole ale constituţiei irlandeze. Noul acord, semnat în 1986 şi intrat în vigoare în 1987, era prima modificare majoră a tratatelor fondatoare şi documentul care lansa proiectul pieţei unice punea bazele uniunii economice şi monetare şi înfiinţa fondurile structurale ca modalitate de reducere a diferenţelor economice şi regionale între statele membre. în 1989, a fost adoptat şi un proiect de instituire a Uniunii Economice şi Monetare, ce prevedea o strategie pe termen mediu pentru crearea unei monede unice. Etapele acestei strategii presupuneau însă noi modificări ale tratatelor fondatoare şi înfiinţarea unor noi instituţii, de pildă, Banca Centrală Europeană, către care urmau să fie transferate competenţele de politică monetară ale statelor participante la o zonă cu monedă unică. Aceste schimbări au constituit obiectul lucrărilor unei Conferinţe interguvernamentale convocate în vederea modificării Tratatului de instituire a^ Comunităţii Economice Europene. în paralel cu Conferinţa asupra Uniunii Economice şi Monetare, a avut loc şi o altă Conferinţă interguvernamentală al cărei scop a fost dezbaterea măsurilor necesare pentru modificarea tratatelor comunitare în vederea instituirii unei Uniuni Europene. Rezultatele celor două Conferinţe au fost aprobate formal, iar la 7 febr. 1992, şefii de stat şi de guvern au semnat, la Maas-tricht Tratatul de instituire a U.E-(numit şi Tratatul de la Maastricht) şi 277 UNIUNEA EUROPEANĂ Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (o versiune consolidată a Tratatului de instituire a Comunităţii Economice Europene). Astfel, pe baza instituţiilor şi instrumentelor de acţiune comună deja existente a fost înfiinţată Uniunea Europeană, o entitate internaţională fără personalitate juridică, ce dispunea de trei domenii de acţiune (aşa-numiţii piloni), diferenţiate în primul rând de echilibrul de putere între statele membre şi instituţiile supranaţionale ale U.E. Cele trei domenii de acţiune erau pilonul comunitar, pilonul dedicat politicii externe şi de securitate comune şi pilonul dedicat cooperării în materie de justiţie şi afaceri interne. Primul pilon cuprindea iniţial domenii de competenţă exclusivă ale Comunităţilor sau în care instituţiile lor supranaţionale sunt actori principali. Cel de ai doilea pilon se referă la cooperare interguvernamentală, şi parţial la nivel supranaţional, între statele membre, în domeniul politicii externe şi de securitate comune. în fine, în cel de-al treilea pilon, dedicat chestiunilor legate de justiţie şi afaceri interne şi redenumit, din 1997, cooperare poliţienească şi judiciară în materie penală, se practică un tip de cooperare interguvernamentală în care instituţiile U.E. sunt cel mai puţin implicate. în timp, multe dintre competenţele din acest ultim pilon au fost transferate pilonului comunitar şi de aceea, în prezent, această terminologie se foloseşte din ce în ce mai rar. Procesul generat de adoptare a Tratatului de la Maastricht nu a fost doar unul de restructurare instituţională şi de redefinire sau clasificare a domeniilor de acţiune prin revigorarea strategiilor •nterguvemamentale, ci şi unul de extindere a supranaţionalismului şi a Principiilor de drept care să aducă beneficiile cooperării între statele membre mai aproape de cetăţenii lor. Ratificarea acestui tratat, intrat în vigoare în 1993, a fost însă destul de dificilă, fiind necesare unele modificări legislative şi derogări, precum şi repetarea unui referendum (în Danemarca). Tot în 1993, la •nsistenţele fostelor state comuniste, a|J fost definite criteriile politice, economice şi sociale pe care statele care doresc să devină membre ale organizaţiei trebuie să le îndeplinească (aşa-numitele Criterii de la Copenhaga). Doi ani mai târziu, U.E. a fost, de asemenea, extinsă Prin aderarea Austriei, Finlandei şi Suediei la cele trei Comunităţi. în acest nou context, Tratatul de la Maastricht necesita deja unele modificări. Dezbaterile la nivel înalt privind această posibilă reformă au avut loc la o Conferinţă interguvernamentală, inaugurată la Torino (1996) şi încheiată la Amsterdam (1997), prin semnarea unui tratat de modificare şi renumerotare a Tratatului de la Maastricht (Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare în 1999). însă, acest nou tratat răspundea însă doar parţial aşteptărilor şi amâna soluţionarea principalelor probleme instituţionale legate de extindere. Inovaţia majoră (dar contestată) a Tratatului de la Amsterdam consta în posibilitatea de a autoriza un număr restrâns de state membre să instaureze o cooperare întărită între ele, deşi doar în anumite condiţii precise. Numeroasele probleme rămase nerezolvate au necesitat iniţierea unei noi Conferinţe interguvernamen-tale (2000) şi semnarea, în 2001, a unui nou tratat de revizuire (Tratatul de la Nisa), intrat în vigoare la 1 febr. 2003. Şi rezultatele acestui tratat (în prezent principalul act în vigoare referitor la U.E.) au fost sub aşteptări, principalele nemulţumiri fiind legate de repartizarea locurilor în instituţiile europene după extinderile U.E. Au existat însă şi noutăţi semnificative, precum introducerea, pentru prima dată, în dreptul comunitar, a posibilităţii sancţionării unui stat membru, pentru a preveni şi amenda situaţii ca aceea creată în 2000 de accesul la putere în Austria a liderului ultranaţionalist Jorg Haider. în plus, Tratatul de la Nisa consemnează în mod oficial decizia statelor de a pune capăt C.E.C.O., conform reglementărilor Tratatului de la Paris. Ca şi în cazul tratatelor anterioare, procesul de ratificare a fost unul dificil, necesitând unele modificări legislative şi repetarea unui referendum (în Irlanda). Datorită tuturor acestor probleme, în 2001, a fost iniţiată o amplă dezbatere publică asupra revizuirii tratatelor sub forma unei Convenţii Europene pentru Viitorul Europei (Consiliul European de la Laeken). Scopul acestei Convenţii a fost elaborarea unui proiect de Constituţie europeană care să simplifice complexul sistem politic şi legislativ, în vederea eficientizării şi a unei mai mari transparenţe. Printre cele mai radicale reforme instituţionale introduse de acest document se numărau înlocuirea tuturor tratatelor majore cu noua Constituţie europeană, înfiinţarea postului de preşedinte al U.E. pentru un mandat de doi ani şi jumătate, înfiinţarea unui minister european al Afacerilor Externe şi acordarea de personalitate juridică U.E., până în prezent doar Comunităţile beneficiind de acest atribut. Proiectul de Constituţie europeană, bazat pe tratatele fondatoare, a fost semnat de statele membre la Roma, în 29 oct. 2004 (după modificarea textului iniţial) ca Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa (pe scurt Tratat Constituţional). La 1 ian. 2002 intră în circulaţie moneda unică - euro în 12 state (Germania, Franţa, Belgia, Olanda, Luxemburg, Italia, Spania, Portugalia, Austria, Finalnda, Irlanda şi Grecia). După votul negativ al populaţiei franceze şi olandeze în 2005, procesul de ratificare a stagnat, iar în 2006 a fost oprit. între timp, la 1 mai 2004, U.E. a fost extinsă cu zece noi membri (Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria). La 1 ian. 2007, Bulgaria şi România s-au alăturat şi ele organizaţiei. în prima jumătate a anului 2007, dezbaterile pe marginea proiectului constituţional au fost, de asemenea, reluate şi a fost iniţiată o conferinţă interguvernamentală pentru elaborarea unui nou tratat. Acesta a fost semnat la Lisabona la 13 dec. 2007 şi deocamdată este în curs de ratificare. Noul tratat reia majoritatea prevederilor Tratatului Constituţional, dar nu înlocuieşte tratatele^ anterioare, ci doar le amendează. în prezent, principalele instituţii ale U.E. sunt: Banca Centrală Europeană, Comisia Europeană, Comitetul Economic şi Social European, Comitetul Regiunilor U.E., Consiliul European, Consiliul U.E., Curtea Europeană de Conturi, Curtea Europeană de Justiţie şi Parlamentul European. I. Banca Centrală Europeană este principalul organism financiar al U.E. Cu sediul la Frankfurt am Main, a fost creată în 1998 cu scopul de a gestiona politica monetară a Uniunii şi de a coordona băncile centrale ale statelor membre cu care formează Sistemul European al Băncilor Centrale şi Sistemul de Bănci Centrale al Zonei Euro (Eurosistem). Ca bancă centrală pentru moneda unică europeană (Euro), cea mai importantă atribuţie a sa este să menţină puterea de cumpărare a acestei monede şi stabilitatea preţurilor în Zona Euro. II. Comisia Europeană este principalul organism de implementare şi administrare a politicilor U.E., precum şi principalul iniţiator al proiectelor de legislaţie în cadrul U.E.. Cu sediul la Bruxelles, dispune de un personal de peste 25 000 de persoane pe întreg terit. U.E., precum şi de un sistem amplu de comitete (denumit în euro-jargon comitologie), ce are, în principal, rolul de a discuta impactul adoptării deciziilor la nivel naţional. UNIUNEA EUROPEANĂ 278 Pe lângă personalul tehnic şi administrativ (eurocraţi), Comisia este compusă şi dintr-un Colegiu de Comisari alcătuit în prezent din 27 de membri, câte unul pentru fiecare din statele U.E., dar independent faţă de guvernele statelor din care provin. De regulă, acest colegiu este denumit tot Comisia Europeană şi este condus de un Preşedinte învestit în funcţie de Consiliul European, apoi aprobat de majoritatea Parlamentului European pentru un mandat de cinci ani. Fiecare comisar este responsabil pentru gestionarea anumitor domenii, având în sarcina sa servicii aferente, numite Directorate Generale (DG). Ca şi în cazul ministerelor din cadrul guvernelor naţionale, Directoratele Generale îşi schimbă, în general, numele cu fiecare nou Colegiu, însă domeniile pe care le acoperă sunt în mare parte aceleaşi. Toate aceste structuri şi atribuţii sugerează anumite similarităţi cu modelul organizatoric al guvernelor statelor, în special al celor federale. Din acest motiv, Comisia Europeană este uneori denumită guvernul de la Bruxelles sau de la Berlaymont (clădire din Bruxelles unde Comisia îşi are sediul). Totuşi, Comisia este încă departe de a fi un guvern european, reprezentând mai degrabă o modalitate de gestionare supranaţională şi, prin delegare a competenţelor, la nivel naţional, regional şi local a activităţilor de administrare presupuse de legislaţia, politicile şi, în general, de viaţa politică a U.E. III. Comitetul Economic şi Social European este un organism consultativ cu sediul la Bruxelles ce reprezintă grupurile economice şi sociale în procesul de armonizare şi formare a politicilor la nivel european. în prezent, este format din peste .trei sute de reprezentanţi din toate cele 27 de state membre confirmaţi în funcţie de Consiliul U.E. pentru un mandat re-înnoibil de 4 ani. Aceşti reprezentanţi sunt organizaţi în grupuri (al angajatorilor, al angajaţilor şi al altor interese) şi secţiuni. în principiu, Comitetul are rolul de a prezenta opinia sa cu privire la probleme de interes european în domeniul economic şi social Consiliului U.E., Comisiei Europene şi Parlamentului European. IV. Comitetul Regiunilor U.E. este un organism consultativ cu sediul la Bruxelles ce are rolul de a sprijini procesul decizional din cadrul U.E. prin opinii cu privire la problemele ce pot afecta cetăţenii europeni la nivel local sau regional. Membrii Comitetului reflectă balanţa regională din statele membre, deşi sunt numiţi în aceste posturi de guvernele statelor membre şi confirmaţi în funcţie de către Consiliul U.E. pentru un mandat de patru ani reînnoibil. Din 2002, aceşti membri trebuie să fie reprezentanţi ai colectivităţilor regionale şi locale, care au fost aleşi prin vot popular în acele funcţii. Comitetul îşi desfăşoară activitatea în grupuri de lucru, altele decât cele naţionale, examinează propunerile legislative ale instituţiilor de decizie şi formulează opinii care sunt adoptate prin majoritate simplă în sesiuni plenare. Similar Parlamentului European, Comitetul Regiunilor este organizat şi în funcţie de grupurile politice cărora le aparţin membrii. V. Consiliul European este principalul instrument de formulare a principiilor, direcţiilor şi strategiilor de integrare ale U.E. Pe lângă această funcţie, Consiliile Europene, îndeplinesc şi rolul de for decizional ultim în cadrul U.E. şi oferă acesteia vizibilitate pe plan extern. Fiecare Consiliu European este format din şefii de stat sau de guvern ai statelor membre, preşedintele Comisiei Europene şi Secretarul General al Consiliului U.E., asistaţi de miniştrii de Externe şi un membru al Comisiei. La sfârşitul reuniunilor sunt făcute publice concluziile întâlnirilor, cu excepţia cazurilor în a care acestea nu sunt informale. în afara acestora, mai pot exista reuniuni tematice, dedicate anumitor domenii. Deşi nu există un calendar pentru Consiliile Europene tematice, din 2000 se obişnuieşte ca întâlnirile din mart. să fie destinate discutării unor probleme economice, sociale şi de mediu. Dezbaterile din cadrul oricărui tip de Consilii Europene (cunoscute şi drept summit-uri europene) sunt conduse de şeful de stat sau de guvern al statului care deţine Preşedinţia Consiliului Uniunii. Acesta acţionează ca primus inter pares, având însă şi responsabilitatea de a trasa liniile politice directoare ale reuniunii, după ce a luat act de poziţiile statelor membre, inclusiv în cadrul vizitelor pe care le-a făcut împreună cu Secretarul General în capitalele europene, pe parcursul celor şase luni de mandat. VI. Consiliul U.E. este principalul organism decizional al U.E. pentru activitatea obişnuită a organizaţiei. Printre atribuţiile sale se numără adoptarea legislaţiei comunitare, coordonarea politicii economice a statelor membre, încheierea de acorduri internaţionale între U.E. şi unul sau mai multe state ori organizaţii internaţionale, aprobarea bugetului U.E., adoptarea deciziilor cu privire la Politica Externă şi de Securitate Comună (P.E.S.C.), coordonarea activităţilor statelor membre şi cooperarea între instanţele judiciare şi forţele naţionale de poliţie. Din motive de ordin practic, se foloseşte titulatura Consiliul U.E. (sau pur şi simplu Consiliul), deşi este vorba de consilii diferite, în funcţie de miniştrii participanţi. Astfel, există un Consiliu al Miniştrilor de Externe (Consiliul Afaceri Generale), Consiliul Miniştrilor Agriculturii, Consiliul Miniştrilor Economiei sau Finanţelor (cunoscut şi drept ECOFIN) etc. Toate Consiliile au în comun numărul de miniştri participanţi (fiecare stat fiind reprezentat de către ministrul de resort în fiecare Consiliu), precum şi un număr de voturi diferit pentru fiecare stat membru, în funcţie de dimensiunea teritorială şi a populaţiei. Şedinţele formale au loc în general la Bruxelles, însă, datorită unui acord încheiat cu guvernul luxem-bourghez, întâlnirile din apr.^ iun. şi oct. au loc la Luxembourg. în afara acestora, mai pot exista reuniuni informale ce au loc, de regulă, în statul care deţine Preşedinţia Consiliului, funcţie conferită prin rotaţie fiecărui stat pentru şase luni. Transferarea de două ori pe an a aceste funcţii în custodia altui stat a făcut necesară existenţa unui Secretariat General cu atribuţii complexe, care să gestioneze activitatea instituţiei şi să permită o oarecare eficienţă a lucrărilor. Acesta este condus de un Secretar General, funcţie deţinută în prezent de Javier Solana. Un al doilea nivel de organizare a Consiliului este Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER), structură formată din diplomaţi şi funcţionari de rang înalt ai statelor membre ce are rolul de a demara şi întreprinde o mare parte din negocierile dintre state, acţionând ca atenuator al posibilelor tensiuni diplomatice care pot apărea între acestea. în fine, al treilea şi ultimul nivel de activitate a Consiliului îl reprezintă diversele grupuri de lucru, organizate în funcţie de domenii. VII. Curtea Europeană de Conturi este principalul organism de control financiar al U.E., având rolul de a controla şi raporta modul în care sunt cheltuiţi banii publici europeni, precum şi cele mai importante tipuri de fraudă fiscală. Cu sediul^ Ja Luxembourg, Curtea este formată în prezent din 27 de membri (câte unul pentru fiecare stat al U.E.) ce alcătuiesc un Colegiul de Auditori. In plus, Curtea asistă Consiliul U.E. şi Parlamentul European în domeniul bugetar şi exercită un control permanent al veniturilor şi cheltuielilor tuturor instituţiilor comunitare. 279 UNIUNEA EUROPEANĂ VIII. Curtea Europeană de Justiţie este instituţia care protejează drepturile cetăţenilor, firmelor şi statelor membre, dacă acestea sunt încălcate de instituţiile comunitare, precum şi drepturile instituţiilor comunitare în raport cu statele sau unele cu celelalte. Pentru a realiza acest lucru în mod eficient, Curtea a dezvoltat un sistem propriu de drept care prevalează în faţa legislaţiilor naţionale, sistem ce a contribuit în măre măsură la consolidarea procesului de integrare europeană. Sistemul de drept al U.E. este unul complex, de sine stătător, diferit de dreptul internaţional şi autonom faţă de sistemele juridice naţionale, creat în special în jurul normelor instituţiilor comunitare şi jurisprudenţei aferente. Aceste norme formează dreptul comunitar, o ordine juridică ce nu poate fi invalidată de sistemele juridice naţionale şi care este obligatorie atât pentru statele membre ale U.E., cât şi pentru cetăţenii acestora, instanţele naţionale având obligaţia să asigure respectarea lui. Dreptul comunitar este unic şi prin aceea că şi-a creat chiar noţiuni juridice proprii, cu sensuri diferite de cele existente în limbajele juridice ale ţărilor membre. Unul dintre termenii cei mai cunoscuţi introduşi de jargonul juridic european este cel de acquis comunitar. Expresia, de provenienţă franceză şi încetăţenită în această formă în majoritatea limbilor, se referă în mod strict la normele juridice ce formează dreptul comunitar - legislaţia primară (tratate de bază) şi legislaţia secundară (acte adoptate de către instituţiile U.E.), iar în sens larg poate cuprinde şi alte acte ce nu aparţin doar dreptului comunitar, ci dreptului U.E. în general şi dreptului internaţional. Curtea Europeană de Justiţie are competenţe în toate domeniile comunitare, poate fi utilizată ca instanţă supremă inclusiv de particulari după ce au epuizat |oate mijloacele naţionale şi poate impune sancţiuni. Cu toate acestea, Curtea are un statut aparte în cadrul sistemului instituţional al U.E.. Spre deosebire de celelalte instituţii principale, nici un reprezentant al acestora nu participă la lucrările Curţii şi nici Curtea nu îşi trimite reprezentanţi la Jucrările altor instituţii. Totuşi, colaborează cu acestea prin intermediul serviciilor juridice din cadrul fiecărui organism al Uniunii, dar cel mai mult contribuie la dezvoltarea instituţională a organizaţiei prin hotărârile sale. Curtea dispune de propria infrastructură administrativă şi este formată în Prezent din 27 de judecători, câte Unul pentru fiecare stat membru. Aceştia au rolul de a se asigura că dreptul comunitar este interpretat în mod similar şi că este aplicat în mod identic în toate cazurile similare în fiecare stat membru. De asemenea, Curtea dispune şi de un număr de avocaţi generali. Aceştia nu corespund niciunei funcţii din sistemele obişnuite de drept, ei având atribuţii diverse, precum redactarea unei prime opinii sau interpretări în fiecare din cazurile supuse atenţiei Curţii (opinie care nu este obligatorie pentru judecători, însă, de regulă, este acceptată). Atât judecătorii, cât şi avocaţii sunt desemnaţi de comun acord de către guvernele statelor membre pe o perioadă de şase ani, având posibilitatea de a fi realeşi pentru unul sau două^ mandate suplimentare de trei ani. în general, Curtea trebuie să se asigure de respectarea dreptului comunitar atât în interpretarea, cât şi în aplicarea tratatelor constitutive ale Comunităţilor Europene, precum şi de respectarea hotărârilor luate de către instituţiile comunitare competente. De urmărirea propriu-zisă a aplicării legislaţiei comunitare se ocupă însă Comisia Europeană. Nu în ultimul rând, Curtea decide în probleme de natură constituţională sau de importanţă economică majoră. IX. Parlamentul European este un organism de control democratic ce monitorizează activitatea tuturor instituţiilor U.E., în special a Comisiei Europene. De asemenea, examinează petiţiile cetăţenilor, stabileşte comisii temporare de anchetă, are dreptul de a respinge bugetul U.E., precum şi de a-l amenda. Şedinţele în plen sunt în general susţinute la Strasbourg (o săptămână pe lună) şi uneori la Bruxelles (două zile), deşi două treimi din personalul administrativ şi secretariatul general se află în Luxembourg şi doar o treime în Bruxelles, sediul oficial fiind totuşi Strasbourg. O altă particularitate a Parlamentului European este compoziţia sa. Spre deosebire de adunările parlamentare ale altor organizaţii internaţionale, membrii săi, în prezent în număr de 785, se reunesc, în funcţie de doctrină, în grupări politice - asemănător partidelor politice în parlamentele naţionale - şi nu în funcţie de apartenenţa naţională. în mod tradiţional, cele mai importante grupări sunt socialiştii, creştin-demo-craţii şi liberalii, dar există şi grupări politice mai mici, care acoperă restul spectrului doctrinar - stânga radicală, extrema dreaptă, partide ecologiste şi regionaliste, precum şi partide euro-sceptice. De asemenea, există paria- UNIUNEA EUROPEANĂ Statele membre şi data admiterii lor Statul Data primirii în organizaţie Austria 1 ian. 1995 Belgia* 1 nov. 1993 (membru C.E.E. de la 1 ian. 1958) Bulgaria 1 ian. 2007 Cehia 1 mai 2004 Cipru 1 mai 2004 Danemarca 1 nov. 1993 (membru C.E.E. de la 1 ian. 1973) Estonia 1 mai 2004 Finlanda 1 ian. 1995 Franţa 1 nov. 1993 (membru C.E.E. de la 1 ian. 1958) Germania 1 nov. 1993 (membru C.E.E. de la 1 ian. 1958) Grecia 1 nov. 1993 (membru C.E.E, de la 1 ian. 1981) Irlanda 1 nov. 1993 (membru C.E.E. de Ia 1 ian. 1973) Italia 1 nov. 1993 (membru C.E.E. de la 1 ian. 1958) Letonia 1 mai 2004 Lituania 1 mai 2004 Luxembourg 1 nov. 1993 (membru C.E.E. de la 1 ian. 1958) Malta 1 mai 2004 Marea Britanie 1 nov. 1993 (membru C.E.E. de la 1 ian. 1973) Olanda 1 nov. 1993 (membru C.E.E. de la 1 ian. 1958) Polonia 1 mai 2004 Portugalia 1 nov. 1993 (membru C.E.E. de la 1 ian. 1986) România 1 ian. 2007 Slovacia 1 mai 2004 Slovenia 1 mai 2004 Spania 1 nov. 1993 (membru C.E.E. de la 1 ian. 1986) Suedia 1 ian. 1995 Ungaria 1 mai 2004 * Ţările scrise cu italice sunt membre fondatoare. UNIUNEA EUROPEANĂ 280 mentari care nu se afiliază doctrinar, de obicei aparţinând unor partide extremiste fără o ideologie clară, ce se grupează uneori sub formă de grupare parlamentară, datorită avantajelor, în special, financiare pe care le pot obţine astfel. Grupările sunt, la rândul lor, organizate în delegaţii naţionale, care sunt şi beneficiarele cele mai importante ale fondurilor alocate grupărilor de către Parlament. De regulă, membrii unui partid naţional care sunt parlamentari europeni aparţin aceleiaşi grupări parlamentare europene, însă pot exista unele excepţii, deoarece, în timpul legislaturii, unii politicieni migrează de la un partid naţional la altul. ALTE ORGANISME AGENŢIA EUROPEANĂ A MEDIULUI (A.E.M.; în engl.: European Environment Agency - E.E.A.), agenţie comunitară a U.E. cu sediul la Copenhaga care furnizează informaţii tehnice, statistice şi documentare pe baza cărora sunt create şi implementate politicile de protecţie a mediului în statele membre şi la nivel UE. înfiinţată în 1990 şi operaţională din 1994, a fost prima insituţie a U.E. care a permis şi participarea statelor din afara organizaţiei, în prezent numărul acestora fiind de 32. AGENŢIA EUROPEANĂ DE SECURITATE (A.E.S.; în engl.: European Defence Agency - E.D.A.), organism U.E. creat pentru a sprijini dezvoltarea Politicii Europene de Securitate şi Apărare (P.E.S.A.). Cu sediul la Bruxelles şi sub conducerea Consiliului U.E., contribuie, prin expertiză, la dezvoltarea capacităţilor de apărare ale statelor membre, a cooperării în materie de armament, monitorizare a pieţei, precum şi la dezvoltarea tehnologiei şi cercetării în domeniu. AGENŢIA EUROPEANĂ PENTRU EVALUAREA MEDICAMENTELOR (A.E.E.M.; în engl.: European Agency for the Evaluation of Medicinal Products sau European Medicines Agency - E.M.E.A.), instituţie descentralizată a U.E. cu sediul la Londra, ce are drept scop promovarea sănătăţii publice şi a liberei circulaţii a produselor farmaceutice în spaţiul european. Operaţională din 1995, odată cu înfiinţarea sistemului european de autorizare a produselor medicinale, prin care produsele farmaceutice pentru uz uman sau veterinar din spaţiul U.E. sunt evaluate şi autorizate. AGENŢIA EUROPEANĂ PENTRU GESTIONAREA COOPERĂRII OPERAŢIONALE LA FRONTIERELE EXTERNE (Frontex), agenţie descentralizată cu sediul la Varşovia ce coordonează activităţile de management al frontierelor externe ale U.E. începând din mai 2005. Atribuţiile sale cele mai importante sunt coordonarea cooperării operaţionale dintre statele membre în domeniul gestionării frontierelor externe, sprijinirea statelor membre în procesul de pregătire a ofiţerilor vamali (inclusiv prin stabilirea unor standarde comune de pregătire), realizarea analizelor de risc şi sprijinirea statelor membre în situaţiile care necesită asistenţă tehnică şi operaţională la frontierele externe ale U.E. AGENŢIA EUROPEANĂ PENTRU RECONSTRUCŢIE (A.E.R.; în engl.: European Agency for Reconstruction - E.A.R.), instituţie descentralizată a U.E. cu sediul la Salonic, ce are rolul de a administra programeje de asistenţă în Balcani ale U.E.. înfiinţată în 1999, cu scopul de a administra programele de asistenţă ale U.E. în Serbia, Muntenegru şi în Fosta Republică Iugoslavă Macedonia, precum şi Programul de Reconstrucţie şi Reabilitare în Kosovo (gestionat în comun de Comisia Europeană şi Banca Mondială) dispune în prezent de centre operaţionale în Pristina (Kosovo), Belgrad (Serbia), Podgorica (Muntenegru) şi Skopje (Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei). AGENŢIA EUROPEANĂ PENTRU SECURITATEA REŢELELOR sl A INFORMAŢIEI (E.N.I.S.A.; în engl.: European NetWork and Information Security Agency - E.N.I.S.A.), instituţie descentralizată a U.E. cu sediul (temporar) la Bruxelles şi centru operaţional la Irâklion (Grecia) ce are rolul de a dezvolta o reţea de informaţii privind securitatea în interiorul graniţelor U.E.. AGENŢIA EUROPEANĂ PENTRU SECURITATE Şl SĂNĂTATE ÎN MUNCĂ (O.S.H.A.; în engl.: Euro-pean Agency for Safety and Health at Work - O.S.H.A.), instituţie descentralizată a U.E. cu sediul la Bilbao (Spania) ce are drept scop promovarea informaţiilor şi politicilor ce pot duce la existenţa unor locuri de muncă mai sigure, mai sănătoase şi mai productive. Operaţională din 1995, reuneşte reprezentanţi ai guvernelor, organizaţiilor patronale şi organizaţiilor sindicale şi are rolul de a colecta, analiza şi disemina informaţii care pot îmbunătăţi securitatea la locul de muncă. AGENŢIA EUROPEANĂ PENTRU SIGURANŢĂ AERIANĂ (A.E.S.A.; în engl.: European Aviation Safety Agency - E.A.S.A.), instituţie descentralizată a U.E. cu sediul la Koin (Germania), ce are ca principale atribuţii asigurarea şi îmbunătăţirea nivelului de siguranţă aeriană în spaţiul european, precum şi promovarea unor măsuri pentru protejarea mediului aviatic. Operaţională din 2003, permite asocierea statelor din afara U.E., însă, până în prezent, nu a încheiat decât acorduri tehnice cu Brazilia, Canada, China, Federaţia Rusă, Israel si S.U.A.. AGENŢIA EUROPEANĂ PENTRU SIGURANŢĂ MARITIMĂ (A.E.S.M.; în engl.: European Maritime Safety Agency - E.M.S.A.), instituţie descentralizată cu sediul (temporar) la Bruxelles, ce are rolul de a contribui la sistemul de siguranţă maritimă în interiorul U.E. şi de a preveni poluarea cauzată de transportul maritim. Operaţională din 2003, nu dispune de putere de decizie reală, însă este principalul organism consultativ în domeniu pentru Comisia Europeană si statele membre. AGENŢIA FEROVIARĂ EUROPEANĂ (A.F.E .; în engl.: European Railway Agency - E.R.A.), instituţie descentralizată a U.E., cu sediul la Valenciennes (Franţa) pentru reuniuni curente şi Lille (Franţa) pentru reuniuni internaţionale, creată în 2004 cu scopul de a oferi expertiză în domeniul siguranţei şi interopera-bilităţii feroviare şi a coordona grupurile de experţi ce au rolul de a pregăti şi redacta recomandări tehnice care sunt înaintate Comisiei Europene. AUTORITATEA EUROPEANĂ PENTRU SECURITATE ALIMENTARĂ (E.F.S.A.; în engl.: European Food Safety Authority - E.F.S.A.), instituţie descentralizată a U.E. cu sediul la Parma (Italia), ce are rolul de a furniza Comisiei Europene şi statelor membre date şi analize privind factori ce pot influenţa direct sau indirect securitatea alimentară. Necesitatea creării unei astfel de agenţii a apărut după câteva incidente de proporţii în industria alimentară, în special la sfârşitul anilor ’90 (cel mai cunoscut fiind encefalopatia spongiformă bovină, cunoscută publicului larg drept „boala vacii nebune”). Operaţională din 2003, oferă expertiză tehnică în domeniul securităţii alimentare, însă în primul rând urmăreşte şi evaluează procesele de producţie şi aprovizionare alimentară la nivel european prin intermediul rapoartelor şi bazelor de date, evaluează riscurile şi recomandă anumite strategii în domeniu. 281 UNIUNEA EUROPEANĂ autoritatea de monitorizare A SISTEMULUI EUROPEAN DE NAVIGARE GLOBALĂ PRIN SATELIT, instituţie descentralizată a U.E. cu sediul (temporar) la Bruxelles, înfiinţată în 2004 pentru a monitoriza Sistemul European de Navigare Globală prin Satelit (Galileo). Eliberează autorizaţii pentru partenerii privaţi din programul Galileo, defineşte specificaţiile de securitate ale sistmului şi oferă expertiză privind politica de securitate în relaţiile cu state terţe referitoare la programele europene de navigare globală prin satelit. BANCA EUROPEANĂ DE INVES-TIŢII (B.E.I.; în engl.: European Investment Bank - E.I.B.), instituţie financiară autonomă a U.E. cu sediul la Luxembourg, creată în 1958 pe baza Tratatului de la Roma cu scopul de a finanţa investiţiile în infrastructură, cercetare şi dezvoltare în vederea realizării pieţei unice, precum şi a coeziunii economice şi sociale între statele membre ale Comunităţii Europene. în prezent, poate oferi împrumuturi şi altor state decât cele membre ale U.E. BIROUL EUROPEAN DE POLIŢIE (Europol; în engl.: European Police Office), instituţie descentralizată a U.E. cu sediul la Haga, înfiinţată în 1999 pentru a aplica legislaţia comunitară în vederea combaterii infrac-ţionalităţii la nivel european. Oferă cadrul necesar colaborării între organele de poliţie şi vamale din statele membre ale U.E. pentru prevenirea şi combaterea infracţionalităţii organizate (traficul de droguri, reţelele de imigraţie, traficul cu autoturisme, traficul de fiinţe umane, falsificarea de bani sau a altor mijloace de Plată, traficul cu substanţe radioactive Şi nucleare, precum şi terorismul), furnizează date şi analize, elaborează rapoarte şi expertize şi oferă sprijin pentru desfăşurarea de investigaţii şi operaţiuni. CENTRUL DE TRADUCERI PEN-TRU INSTITUŢIILE UNIUNII EURO-PENE (C.D.T.; în engl.: Translation Centre for Bodies in the European Union), instituţie descentralizată a y.E. cu sediul la Luxembourg, înfiinţată în 1994 cu scopul de a traduce în limbile oficiale ale U.E. proiectele agenţiilor comunitare şi de a sprijini centrele de traduceri ale celorlalte institutii ale U.E.. CENTRUL EUROPEAN DE MONITORIZARE A RASISMULUI Şl XENOFOBIEI (E.U.M.C.; în engl.: ^uropean Monitoring Centre on pacism and Xenophobia - E.U.M.C.), 'nstituţie descentralizată a U.E. cu sediul la Viena, ce furnizează informaţii despre actele şi manifestările de rasism, xenofobie, islamofobie şi antisemitism de pe teritoriul U.E.. în prezent, militează pentru înfiinţarea unei Agenţii a Drepturilor Omului în cadrul U.E., idee ce se află în fază de proiect legislativ. CENTRUL EUROPEAN PENTRU DEZVOLTAREA FORMĂRII PROFESIONALE (CEDEFOP; în engl. European Centre for Development of Vocational Training), instituţie descentralizată a U.E. cu sediul la Salonic (Grecia), ce furnizează experţilor Comisiei Europene, statelor membre şi partenerilor sociali din Europa informaţii despre politicile, cercetările în domeniu şi practicile de formare profesională din cadrul U.E. înfiinţată în 1975 ca agenţie comunitară, contribuie în prezent la dezvoltarea cercetării în domeniul formării profesionale. CENTRUL EUROPEAN PENTRU OBSERVAŢII PRIN SATELIT (E.U.S.C.; în engl.: European Union Satellite Centre - E.U.S.C.), organism descentralizat cu personalitate juridică proprie subordonat Consiliului U.E., cu sediul la Torrejon de Ardoz (Spania), ce are rolul de a produce şi analiza informaţiile obţinute de sateliţii care monitorizează suprafaţa terestră, în scopul de a sprijini procesul decizional cu privire la acţiunea externă a U.E.. Operaţional din 2002, continuă activitatea Centrului pentru Observaţii prin Satelit al Uniunii Europei Occidentale. Alături de activităţile de cercetare şi dezvoltare, pregăteşte experţi în sisteme digitale de informaţie geografică şi în analiza imaginilor. în plus, prin monitorizarea constantă a suprafeţei terestre, în acord cu legislaţia internaţională în domeniu, are un rol important în prevenirea şi supravegherea crizelor (inclusiv umanitare), conflictelor armate si poluării. CENTRUL EUROPEAN PENTRU PREVENIREA Şl CONTROLUL EPIDEMIILOR (E.C.D.C.; în engl.: European Centre for Disease Prevention and Control - E.C.D.C.), instituţie descentralizată a U.E. cu sediul la Solna-Stockholm, ce are rolul de a monitoriza şi elabora strategii de prevenire a epidemiilor ge teritoriul U.E. şi la nivel mondial. înfiinţată în 2004, urmăreşte în special dezvoltarea bolilor infecţioase, colaborează cu instituţii naţionale de coordonare a programelor în domeniul sanitar din statele membre U.E. şi din afara Uniunii, şi îşi propune să creeze şi să dezvolte un sistem european de prevenire şi monitorizare a epidemiilor, inclusiv prin sprijinirea tehnologiilor ce pot descoperi noi forme de boli infecţioase. COLEGIUL EUROPEAN DE POLIŢIE (CEPOL; în engl.: European Police College), reţea de instituţii naţionale de pregătire şi formare profesională pentru cadrele superioare din poliţiile statele membre U.E., înfiinţată în 2002. Coordonată de un secretariat general cu sediul la Hampshire (Marea Britanie), are rolul de a pregăti ofiţeri de poliţie pentru operaţiuni de teren, gestionarea crizelor civile şi combaterea infracţionalităţii organizate. EUROJUST, instituţie descentralizată a U.E. cu sediul la Haga, ce sprijină autorităţile competente din statele membre în investigarea şi instrumentarea cazurilor grave de infracţionalitate organizată transfron-talieră, prin facilitarea cooperării între statele membre în derularea anchetelor la nivel internaţional, de pildă prin furnizarea de expertiză legislativă în vederea punerii în aplicare a cererilor de extrădare sau prin furnizarea unor servicii de traducere. FONDUL EUROPEAN DE INVESTIŢII, instituţie financiară a U.E. cu sediul la Luxembourg, înfiinţată în 1994 pentru a stimula creşterea economică a statelor membre şi pentru a prelua proiectele cu risc crescut pe care Banca Europeană de Investitii nu le poate finanţa. FUNDAŢIA EUROPEANĂ PENTRU FORMARE PROFESIONALĂ (E.T.F.; în engl.: European Training Foundation - E.T.F.), agenţie comunitară descentralizată cu sediul la Torino (Italia), ce are competenţe în procesul de reforme educaţionale şi de formare profesională în regiunije şi culturile spaţiului european. în prezent, operează şi în afara U.E. şi asigură asistenţă tehnică unor programe comunitare din domeniul educaţional. FUNDAŢIA EUROPEANĂ PENTRU ÎMBUNĂTĂŢIREA CONDIŢIILOR DE VIAŢĂ ăl MUNCĂ (EURO-FOUND), agenţie comunitară descentralizată a U.E. cu sediul la Dublin, înfiinţată în 1975 cu scopul de a stimula crearea unor condiţii optime de viaţă şi de muncă prin proiecte de cercetare şi de dezvoltare, precum şi prin promovarea dialogului social la nivel european. INSTITUTUL UNIUNII EUROPENE PENTRU STUDII DE SECURITATE (I.S.S.; în engl. European Union Institute for Security Studies -E.U.I.S.S.), organism descentralizat sub coordonarea Consiliului U.E., cu sediul la Paris, ce are rolul de a cerceta şi dezbate probleme de securitate de interes pentru Uniunea Europeană, precum şi de a favoriza dialogul transatlantic în acest domeniu. UNIUNEA EUROPEANĂ 282 MEDIATORUL EUROPEAN (în engl.: European Ombudsman), instituţie a U.E. cu sediul la Strasbourg, ce are drept atribuţii primirea şi investigarea plângerilor cetăţenilor europeni cu privire la eventualele încălcări ale legii comise de către institutiile si organismele U.E. OBSERVATORUL EUROPEAN PENTRU DROGURI Şl TOXICOMANIE (O.E.D.T.; în engl.: European Monitoring Centre for Drugs and Drug Addiction), agenţie descentralizată a U.E., cu sediul la Lisabona, care furnizează informaţii tehnice, statistice şi documentare despre problema drogurilor pe teritoriul U.E.. OFICIUL DE VARIETĂŢI VEGETALE (C.P.V.O.; în engl.: Community Plant Variety Office -C.P.V.O.), institutie descentralizată a U.E. cu sediul la Angers (Franţa), înfiinţată în 1995 cu scopul de a administra sistemul drepturilor varietăţilor vegetale din cadrul U.E., asigurând protecţia proprietăţii industriale pentru vârietătile nou acreditate. OFICIUL EUROPEAN PENTRU SELECŢIA PERSONALULUI (E.P.S.O.; în engl.: European Personnel Selection Office - E.P.S.O.), instituţie a U.E. cu sediul la Bruxelles, operaţională din 2003, organizează examene pentru angajarea personalului calificat în institutiile U.E.. OFICIUL PENTRU ARMONIZARE ÎN PIAŢA INTERNĂ, MĂRCI Şl DESIGN (O.H.I.M.; în engl.: Office for Harmonization in the Internai Market - O.H.I.M.), agenţie descentralizată a U.E. cu sediul la Alicante (Spania), creată în 1994 cu rolul principal de a gestiona înregistrarea şi administrarea titlurilor de^ proprietate industrială comunitară. în plus, are sarcina de a emite hotărâri judecătoreşti în privinţa cererilor de invalidare a titlurilor de proprietate înregistrate, alături de curţile de justitie din cadrul U.E.. OFICIUL PENTRU PUBLICAŢII OFICIALE ALE COMUNITĂŢILOR EUROPENE (în engl.: Office for Official Publications of the European Communities), editura oficială a instituţiilor U.E. şi a celorlalte organisme comunitare, produce şi distribuie publicaţiile acestora. RESPONSABILUL EUROPEAN PENTRU PROTECŢIA DATELOR, autoritate independentă de monitorizare a proceselor de prelucrare a datelor cu caracter personal de către instituţiile U.E., cu sediul la Bruxelles si operaţională din 2004. TRIBUNALUL DE PRIMĂ INSTANŢĂ AL COMUNITĂŢILOR EUROPENE (în engl.: Court of First Instance), organism al U.E. cu sediul la Luxembourg înfiinţat în 1989 cu rolul de a decide în anumite cazuri, mai ales în recursurile înaintate de către persoanele fizice şi în procesele privind concurenţa neloială dintre societăţile comerciale, permiţând astfel Curţii Europene de Justiţie să se concentreze asupra atribuţiei sale de bază -interpretarea uniformă a legislaţiei comunitare. TRIBUNALUL FUNCŢIEI PUBLICE A UNIUNII EUROPENE (în engl.: European Union Civil Service Tribunal), instanţă specializată a U.E. cu sediul la Luxembourg, înfiinţată în 2004 cu rolul de a prelua o parte din atribuţiile Tribunalului de Primă Instanţă şi anume cele care conferă competenţe în ceea ce priveşte judecarea disputelor dintre U.E. şi funcţionarii săi publici. UNIUNEA EUROPEANĂ DE FOTBAL ASOCIAŢIE (U.E.F.A.), organism european care dirijează fotbalul european. Este responsabil mai ales de organizarea competi-ţională intercluburi. UNIUNEA EUROPEI OCCIDENTALE (U.E.O.; în engl.: Western European Union — W.E.U.), organizaţie guvernamentală regională, cu sediul la Londra, creată în 1955, pe baza acordurilor de la Bruxelles (1948) şi Paris (1954), în scopul coordonării politicilor de apărare a statelor membre şi cooperării în domeniile politic, social, juridic şi cultural. U.E.O. are şase membri fondatori: Belgia, Franţa, Germania, Luxembourg, Marea Britanie şi Olanda. Italia aderă în 1964, Spania şi Portugalia în 1989 şi Grecia în 1992. Membri asociaţi (toţi din 1999): Cehia, Ungaria, Polonia. Observatori (toţi din 1995): Austria, Finlanda, Suedia. Din 1994 şapte ţări (inclusiv România) au statut de parteneri asociaţi. Principalele organe sunt Consiliul miniştrilor Afacerilor Externe, Adunarea, Agenţia pentru controlul armamentelor, Secretariatul şi comitetele permanente ale Adunării. Cooperează cu N.A.T.O. şi Consiliul European. UNIUNEA FRANCEZĂ, ansamblu politic, denumit astfel în Constituţia Franţei din 1946 şi existent în perioada 1946-1958. Cuprindea: Rep. Franceză, departamentele de peste mări, colectivităţile teritoriale, teritoriile de peste mări, precum şi unele dintre fostele colonii. V. Comunitatea Franceză. UNIUNEA INTERNAŢIONALĂ A COMUNICAŢIILOR v. Organizaţia Naţiunilor Unite. UNIUNEA INTERNAŢIONALĂ PENTRU CONSERVAREA NATURII (UICN, IUCN), organizaţie internaţională fondată de UNESCO în 1948, având ca scop promovarea acţiunilor menite să asigure menţinerea cadrului natural şi a resurselor naturale, atât pentru valoarea lor culturală sau ştiinţifică, cât şi pentru o susţinută bunăstare economică şi socială a omenirii. Sub egida UICN se realizează iiste roşii sau cărţi roşii de plante şi animale (care semnalează, pentru fiecare ţară sau regiune, speciile periclitate, vulnerabile şi rare). UICN stabileşte principiile şi normele pentru declararea şi managementul ariilor protejate, după care se ghidează organele naţionale de decizie. Din 1952 se numeşte Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii şi a Resurselor sale. UNIUNEA OCCIDENTALĂ v. Bruxelles, Tratatul de la UNIUNEA POŞTALĂ UNIVERSALĂ v. Organizaţia Naţiunilor Unite. UNIUNEA REPUBLICILOR SOVIETICE SOCIALISTE (Uniunea Sovietică) (U.R.S.S.), stat federativ care ocupa jumătatea estică a Europei, Asia septentrională şi centrală (40% din supr. Asiei), cu capitala la Moscova; 22,4 mii. km2 (inclusiv Marea Albă şi M. Azov — 130 mii km2), dintre care 5,6 mii. km2 în Europa şi 16,8 mii. km2 în Asia. La Congresul I al Sovietelor (30 dec. 1922) s-a hotărât constituirea U.R.S.S., în care au intrat la început R.S.F.S. Rusă (creată la 25 oct./7 nov. 1917), R.S.S. Ucraineană (creată în dec. 1917), R.S.S. Bielorusă, R.S.F.S. Transcau-cazia (creată în 1922). La 31 mart. 1924 a fost adoptată prima constituţie a U.R.S.S. în Constituţia din 1936 sunt enumerate 11 republici federative. în 1940 sunt anexate Estonia, Letonia şi Lituania, precum şi Basarabia (viitoarea R.S.S. Moldovenească) şi Bucovina de Nord (în componenţa R.S.S. Ucrainene), astfel că numărul republicilor ajunge la 15. Eşecul politicii de restructurare a preşedintelui M. Gorbaciov, a dus la destrămarea U.R.S.S. şi apariţia mai multor state independente. în mart 1991 un referendum a încercat să dea U.R.S.S. o nouă bază constituţională, dar tentativa de lovitură de stat din 19-20 aug. 1991 organizată de comuniştii conservatori a dus la precipitarea evenimentelor, soldate cu demisia preşedintelui Gorbaciov, alegerea lui B.N. Elţin în fruntea nou createi Federaţii Ruse şi autodizolvarea Partidului Comunist la 29 aug. 1991. După 25 dec. 1991, odată cu dizolvarea oficială a U.R.S.S., s-a creat Comunitatea Statelor Independente, o asociaţie a 11 foste republici sovietice. Federaţia Rusă a moştenit prerogativele internaţionale ale fostei U.R.S.S. Statele succeso- 283 UNIVERSITATE râie ale U.R.S.S. sunt: Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Estonia, Georgia, Kazahstan, Kîrgîzstan, Letonia, Lituania, Republica Moldova, Federaţia Rusă (care a moştenit drepturile patrimoniale), Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina şi Uzbekistan. UNIUNEA SCRIITORILOR, organizaţie a scriitorilor din România, constituită în mart. 1949, prin fuziunea Societăţii Scriitorilor Români (înfiinţată în apr. 1909) cu Societatea Autorilor Dramatici. în perioada 1949-1989 a funcţionat ca „organizaţie obştească şi profesională de creaţie", fiind subordonată şi finanţată de stat. După 1989, a devenit o asociaţie de creatori neguvernamentală, nonprofit şi apolitică, întreţinându-se prin autofinanţare. Reuneşte 12 filiale regionale organizate în România şi în filiala Chişinău. Include 6 secţii, după genurile literare. Susţine apariţia publicaţiilor literare şi de cultură (săptămânalele „România literară" şi „Luceafărul", mensualele „Convorbiri literare", „Vatra", „Tribuna", „Apostrof, „Eupho-rion“, „Ex-Ponto", „Viaţa Românească", „Memoria"). Are două edituri: Cartea Românească şi Ardealul. Organele de conducere sunt Adunarea Generală şi Conferinţa Naţională. Intre Adunări este condusă de un consiliu, format din reprezentanţii filialelor. Acordă anual premii membrilor şi debutanţilor. Preşedinte, din 2005, N. Manolescu. UNIUNEA TINERETULUI COMUNIST (U.T.C.), organizaţie politică a tineretului din România, creată la Conferinţa generală a Tineretului Socialist din România (17-20 mart. 1922), sub numele de Mişcarea Tineretului Socialist (din 1923, Uniunea Tineretului Socialist, iar din |924, Uniunea Tineretului Comunist). U-T.C. a fost înfiinţată, cu sprijinul şi sub conducerea Partidului Comunist Român. Din mart. 1949 s-a numit Uniunea Tineretului Muncitor (U.T.M.); din 1965, din nou Uniunea Tineretului Comunist. Organul de presă: Scânteia tineretului. Dizolvată în 1989. UNIVALV, -Ă (< fr.) adj. (Despre moluşte) Cu cochilia formată dintr-o singură valvă. UNIVŞRS (< fr., lat., it., engl.) s. n- 1. Tot ceea ce există, exceptând, Pentru cei care admit, pe Dumnezeu Creatorul; cosmos. 2. Spaţiul, cu Patru dimensiuni (cele trei coordonate spaţiale şi timpul), ale cărui elemente sunt evenimentele. în cea mai mare parte a spaţiului cosmic materia este extrem de rarefiată, fiind reprezentată îndeosebi prin ioni şi particule elementare subatomice. Cea m^i mare parte a materiei (99,9%) este concentrată în diverse corpuri cereşti (stele, planete, quasari, pulsari ş.a.) care, împreună cu norii cosmici de pulberi şi nebuloasele de gaze se grupează în galaxii, roiuri de galaxii şi hipergalaxii. întregul u. care a putut fi observat până în prezent (u. observabil) este străbătut de o radiaţie electromagnetică de fond. Aparatura tot mai perfecţionată, ca şi utilizarea sateliţilor artificiali şi a sondelor spaţiale, au lărgit continuu cunoştinţele despre u. în prezent se consideră că u. cunoscut se află într-un proces de expansiune (ce pare a fi confirmat de deplasarea spre roşu a radiaţiilor din spectrul he-liului venite dinspre alte galaxii, care ar indica o creştere continuă a distanţei dintre corpurile cereşti). S-a conturat ideea că acum 15-16 miliarde de ani u. observabil era alcătuit din particule şi antiparticule comprimate într-un spaţiu restrâns, fiind supuse unei presiuni enorme. A urmat o uriaşă explozie (Big Bang) care a dus la expansiunea u.; a urmat formarea galaxiilor şi a sistemelor solare. V. şi galaxie. 3. Universul discursului (de discurs) = lucrurile considerate domeniu al obiectelor studiate în cadrul teoriei date, cu ajutorul mijloacelor respectivei teorii, şi la care se referă propoziţiile acesteia. 4. Fig. Mediul, cercul în care trăieşte cineva. UNIVERSAL, casă americană de producţie fondată, în 1912, de către Cari Laemmle. Prima companie independentă care, în 1915, deţine un studio important (Universal City), în existenţa sa aproape centenară şi-a cucerit popularitatea prin mari vedete, mari regizori şi cultivarea unor genuri de succes: westernul, comedia şi ştiinţifico-fantasticul. UNIVERSAL, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. (Şi subst.) Care se extinde la întregul univers, care cuprinde tot ce există (ex. gravitaţia u.). ♦ Care este comun unei entităţi generale. ♦ Care se referă la toate fiinţele sau lucrurile luate în consideraţie în cazul dat. (LOG.) Propoziţie u. = propoziţie care formulează afirmaţii despre toate lucrurile ce întrunesc o condiţie. 2. Mondial. 3. Vestit, celebru. 4. Care are aptitudini pentru tot, care are cunoştinţe din toate domeniile. 5. (Despre unelte, aparate) Care poate fi folosit la mai multe operaţii, în mai multe situaţii. UNIVERSALE (UNIVERSALII) (< lat.) Proprietate care poate fi predicată despre toţi indivizii de un anumit fel (precum „roşul") sau relaţie (relaţia de rudenie, cum ar fi cea de frate, relaţiile cauzale, relaţiile de spaţiu sau timp). Introducerea conceptului în filozofie se atribuie lui Socrate. Chestiunea de ordin metafizic cu privire la u. se referă la natura reală a u., generând aşa-nu-mita cearta ^ (disputa, problema) universaliilor. în Antic., discutată în contradictoriu de Platon şi Aristotel, ea devine centrală în Ev. Med. când s-au conturat trei poziţii principale: realismul (u. există independent de lucrurile particulare); nominalismul (u. nu există independent de lucrurile particulare); conceptualismul (u. există numai în minte). în sec. 20 problema u. a renăscut mai ales în tradiţia filozofiei analitice (Frege, Russell, Wittgenstein, Quine). V. realism, nominalism, conceptualism. UNIVERSALISM (< fr. {i}) s. n. 1. Universalitate (1). 2. Atitudinea celui care acceptă ca valabil numai ceea ce este recunoscut pe plan universal. 3. Tendinţa oricărei religii de a se extinde şi a deveni religie universală mai ales prin misionariat. UNIVERSALITATE (< fr., lat.) s. f. 1. Caracterul a ceea ce este universal; universalism (1). 2. Totalitate; generalitate. UNIVERSALIZABILITATE (< fr., lat.) s.f. Termen creat de filozoful englez R.M. Hare pentru a desemna acea trăsătură logică a judecăţilor morale potrivit căreia una din acestea, deşi poate fi particulară, implică o judecată universală. U. este folosită în argumentarea morală ca principiu formal. UNIVERSIADĂ (< universitate sau < it ) s. f. Denumire a jocurilor sportive universitare mondiale organizate de Federaţia Internaţională de Sport Universitar (F.I.S.U.) şi desfăşurate prima dată la Varşovia în 1924. Din 1962 după modelul Jocurilor Olimpice se desfăşoară şi jocuri de iarnă. Câştigătorii u. sunt declaraţi campioni mondiali universitari. UNIVERSITAR, -A (< fr.) adj. Care aparţine universităţii, referitor la universitate. ♦ Oraş (sau centru) u. = oraş care are universitate. ♦ Substantivat, m. Profesor universitar. UNIVERSITATE (< fr., lat.) s. f. Instituţie de învăţământ superior, organizată pe facultăţi şi secţii, care pregăteşte specialişti în ştiinţele umanistice, tehnice, economice şi în ştiinţele naturii (prima u., în c. 1088, la Bologna). Pe terit. României, prima instituţie de învăţământ superior este Colegiul iezuit de la Cluj (1581); Academia Mihăileană (1835-1847) este prima şcoală superioară cu predare în Ib. română de tip universitar. <0* U. populară = instituţie pentru educaţia adulţilor, întemeiată în 1898 în Franţa de către G. Deherme, extinsă apoi în Marea Britanie şi în numeroase alte UNIVERSUL ţări, având ca principală formă de activitate cicluri de prelegeri în diverse domenii, organizate pe durata unuia sau a mai multor ani de studii, în România, prima u.p. a fost creată în 1908Ade N. lorga la Vălenii de Munte. în unele ţări, u.p. poartă denumirea de extensiune universitară. ♦ Clădirea, edificiul în care se află asemenea instituţii. UNIVERSUL, ziar de informaţie, apărut la Bucureşti (1884-1953, cu întreruperi). înfiinţat de Luigi Cazza-villan. Primul ziar românesc alcătuit după principiile gazetăriei moderne. în perioada interbelică, sub conducerea lui Stelian Popescu, a atins cea mai mare cotă de receptare. Colaboratori: 1.L. Caragiale, G. Coşbuc, Al. Vlahuţă, M. Sadoveanu, V. Anestin, N. lorga, I. Pillat, Camil Petrescu, L. Rebreanu, I. Al. Brătescu-Voineşti. UNIVERSUL LITERAR, săptămânal editat de ziarul „Universul". A apărut în Bucureşti, în trei serii: 19 sept. 1888-20 nov. 1916; 31 mart. 1919-28 iun. 1931; 19 febr. 1938-27 mai 1945. Printre directori s-au numărat Perpessicius şi Camil Petrescu. Având un program eclectic, revista găzduieşte o amplă paletă de orientări literare. UNIVITELjN (< uni + vitelus), adj. (Despre gemeni) Rezultaţi dintr-un singur ovul fecundat, prin divizarea acestuia în două părţi identice. Se mai numesc gemeni identici sau monozigoţi. UNIVOC -Ă (< fr., lat.) adj. 1. (Despre un cuvânt sau o expresie) Care are un singur sens; care păstrează acelaşi sens în orice context. 2. (MAT.; despre o corespondenţă între două mulţimi) Care are proprietatea că unui element al primei mulţimi îi corespunde un element şi numai unul al celei de-a doua. UNRUH [unru:], Fritz von (1885-1970), scriitor german. La venirea lui Hitler la putere se exilează. Drame în manieră expresionistă, iniţial cu inflexiuni eroice, pledând ulterior pentru pacifism şi înfrăţire universală între popoare („Un neam“, „înainte de decizie"). Poemul „Marş spre sacrificiu" denunţă ororile războiului. Povestiri. Memorialistică. UNS, -Ă (< unge) adj. Acoperit cu un strat unsuros sau lipicios. ♦ Pătat de grăsime; unsuros. ♦ (Substantivat, m.; înv.) Monarh sau arhiereu învestit printr-o ceremonie religioasă specială ca reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. UNSOARE (< uns) s. f. 1. Material uleios sau păstos, folosit fie ca lubrifiant, fie pentru protecţia suprafeţelor metalice contra eroziunii. ♦ Grăsime cu care se găteşte. 2. U. consistentă = produs obţinut prin dispersiunea coloidală a unor săpunuri în produse petroliere în stare solidă sau semisolidă. U.c. rămâne în contact cu suprafeţele în mişcare fără a curge şi fără a fi eliminată prin presare. UNSPREZECE (< un + spre + zece) num. card., s. m. 1. Număr natural mai mare decât zece cu o unitate. ♦ (Adjectival) Unsprezece copii. (Cu valoare de num. ord.) Locul unsprezece. 2. Semn grafic care reprezintă numărul unsprezece. UNSPREZECELEA, -ZECEA (< unsprezece) num. ord. (Precedat de „al", ,,a“) Care urmează după al zecelea. UNSUROS, -OASĂ (< unsoare) adj. Acoperit, îmbibat de grăsime; onctuos (1), pătat de grăsime. untul-vacii UNT (lat. unctum) s. n. 1. Grăsime animală comestibilă, obţinută din smântână prin batere. ^ U. vegetal = grăsime solidă extrasă din seminţe sau din miezul fructelor unor plante tropicale (arborele de cacao, palmierul de cocos etc.). 2. (BOT.) Untul-vacii = plantă erbacee perenă din familia orhidaceelor, cu doi tuberculi, frunze oblong-lanceolate şi flori purpurii, liliachii, roz, rar albe grupate în inflorescenţe laxe (Orchis morio); bujorel, untişor (2). Untul-pământului = fluierătoare. UNTDELEMN (< unt + de + lemn, după sl. dreveno maslo) s. n. v. ulei comestibil. UNTERWALDEN, fost canton în Elveţia (766,5 km2), în prezent divizat în două semicantoane: Nidwalden (275,8 km2), cu centrul ad-tiv Stans şi Obwalden (490,7 km2), cu centrul 284 untişor ad-tiv Sarnen. A fost unul dintre cele trei cantoane care au pus bazele (1291) Confederaţiei Elveţiene. UNTIERĂ (< unt) s. f. Mic vas de sticlă, de porţelan etc. în care se ţine şi se serveşte untul (1). UNTIŞOR (< unt) s. n. 1. Mică plantă erbacee perenă din familia ranunculaceelor, cu frunze lucioase, întrebuinţate ca salată, cu bulbili asemănători boabelor de grâu, situaţi la subsuoara frunzelor şi cu flori galbene (Ranunculus ficaria); sălăţea, grâuşor (2). Frecventă în păduri, pe soluri bogate în humus. 2. Untul-vacii. UNTURĂ (lat. unctura) s. f. Grăsime animală comestibilă. ^ U. de peşte = ulei extras din ficatul proaspăt al peştelui Gadus morhua; conţine vitaminele A şi D; utilizată în tratamentul rahitismului, al debilităţii fizice etc. UNŢENI, com. în jud. Botoşani, situată în C. Jijiei Superioare, pe râul Burla; 2 931 loc. J2008). lazuri şi heleşteie piscicole. în satul U. se află biserica Duminica Tuturor Sfinţilor (1833). UNU, revistă literară lunară, de orientare avangardistă, sub conducerea lui Saşa Pană, cu apariţie din apr. 1928 până în dec. 1932 (plus un număr unic în sept. 1935), iniţial la Dorohoi, ulterior (din 1929) la Bucureşti. Colaboratori: Geo Bogza, llarie Voronca, Saşa Pană, V. Brauner, M. H. Maxy, Şt. Roii ş.a. UNU, UNA (lat. unus, una) num. card., s. m. (Când precedă un substantiv are forma un, o; când ţine locul unui substantiv are forma unul, una). 1. Expresie a unităţii; egal cu o unitate. Un copil, o casă. (FILOZ.) Ceea ce este nedivizat în sine şi distinct de toate celelalte. La Plotin, 286 UPPSALA principiul inefabil, fiinţa unică şi indivizibilă, din care emană tot ceea ce există. 2. (MAT.) Primul număr din şirul numerelor naturale, care reprezintă unitatea şi se indică prin cifra 1. ^ (Substantivat) Am scris un unu. în corelaţie cu „doi“, sugerează aproximaţia. O zi, două. ♦ Cu valoare de num. ord. Volumul unu. -0- Loc. Tot unul şi unul = numai lucruri sau oameni pe ales, de valoare. întruna = necontenit, mereu, permanent. ^ Expr. A susţine una (şi bună) = a nu ceda, a fi perseverent; a se încăpăţâna. 3. (Adjectival) Singur, unic. Şi era una la părinţi. 4. (Adjectival) Acelaşi, la fel, identic. Suntem la un gând. 5. (Precedat de o negaţie sau în propoziţii negative, cu valoare de pron.) Nimeni. ♦ Precedat de „câte", formează num. distributiv: le-a dat câte un măr. 6. S. m. Semn grafic care reprezintă numărul unu. UNUL, UNA pron. nehot. 1. Ţine locul unui substantiv fără să dea indicaţii precise asupra obiectului: să-ţi spun una. -O Expr. Asta-i încă una! sau asta încă-i una! exprimă mirare sau nemulţumire. ♦ Cineva, oarecare. ♦ (în alternanţă cu „altul") Primul, întâiul. 2. (La pi.) O parte din... + (Adjectival) Nişte, anumiţi. 3. (La f., cu valoare neutră) Ceva. <£-Expr. Una pentru alta = faptă pentru faptă. (Cu) una, cu alta = compensându-se, luate împreună. UNULEA (< unu) num. ord. (Precedat de „al", „a" în numeralele ordinale compuse) Indică unitatea care urmează după zeci, sute, mii etc. UNUL-NÂSCUT (gr. monogenes, lat. unigenitus), expresie folosită în «Noul Testament" cu sensul de unic născut omenesc sau fiu al omului, pentru a accentua filiaţia divină a lui lisus Hristos, fiul lui Dumnezeu, existent din veci şi întrupat în timp. UNWIN [anvain], Raymond (1863-1940), urbanist britanic. Exponent al mişcării „oraşe-grădini". Reprezentant al curentului organic al urbanisticii moderne (planul oraşului New York, 1922, al Londrei, 1929-1933). UPA, studiou american de film de animaţie creat la începutul anilor ’40 ai sec. 20 de către un grup de artişti plecaţi de la studiourile Disney, în frunte cu Stephen Bosustow. Creatorii de fa UPA (John Hubley, Bob Cannon, Bill Hurtz etc.) revoluţionează animaţia mondială negând antropomorfismul şi sentimentalismul disneyan şi inspirându-se tematic şi estetic din banda desenată şi caricatură. UPANIŞADE, culegeri de texte esoterice, în forma comentariilor, John Hoyer Updike constituind, împreună cu Brahmanele şi Arankaya, scrierile anexe ale Vedelor; cele mai vechi datează din sec. 7 î.Hr. Expun diferite concepţii despre lume, om, absolut, spirit universal (brahman). Sunt invocate ca bază teoretică de brahmanism şi de şcolile tradiţionale ale filozofiei indiene. UPDIKE [apdaik], John Hoyer (n. 1932), scriitor american. Nuvele şi romane în care realizează o vastă frescă satirică a viselor şi fantasmelor americane, analizând cu meticulozitate ambiguitatea morală a unui univers în dezintegrare (,Aceeaşi uşă“, „Pene de porumbel", „Bazarul azilului de săraci", „Vrăjitoarele din Eastwich“, „Fugi iepure", „Iepurele este bogat", „Centaurul", „Perechi"). Versuri. UPEMBA, Parc Naţional în SE R.D. Congo, în zona pod. Shaba (fost Katanga), creat în 1939; 11,73 mii km2. în cadrul parcului U. sunt incluse mlaştinile şi lacurile din câmpia Kamolondo, între care lacul U. are c. 500 km2. Cuprinde platourile Kibara şi Bia şi cascadele Kiobo şi Lofoi, ultima cu o cădere de 384 m (a doua din Africa). în arealul parcului vieţuiesc 115 specii de mamifere (hipopotami, elefanţi, bivoli sălbatici, zebre, antilope, lei), crocodili, precum şi peste 600 de specii de păsări acvatice. UPERCUT [aparkat] (< fr., engl.) s. n. Lovitură la box, aplicată adversarului de jos în sus, sub bărbie sau în zona abdomenului. UPERIZARE (după fr. uperisation) s. f. Tratament termic de scurtă durată (1-2 sec.) şi la temperaturi înalte (130-150°C), la care este supus laptele în vederea conservării. Se bazează pe folosirea aburului supraîncălzit sub presiune. Prin u. se distrug microorganismele, păstrân-du-se integral proprietăţile laptelui crud (valoarea lui fiziologică şi gustul). V. şi UHT. UPERNAVIK, localit. în apropierea ţărmului de V al Groenlandei, situată pe o mică ins. din G. Baffin, la 72°47’ lat. N; 1 178 loc. (2005). Bază de pescuit pentru balene şi foci (1771). Staţie meteorologică şi de radio. Zăcăminte de grafit. UPI v. United Press International. UPOLU, ins. vulcanică în arh. Samoa (statul Samoa), în partea central sudică a Oc. Pacific; 1,13 mii km2; 74 km lungime; 26 km lăţime, în partea centrală, lanţ muntos vulcanic cu alt. max. de 1 097 m (Mt. Fito). Oraş pr.: Apia. Climat tropical umed. Păduri dense, cascade. Mici câmpii litorale cu plaje. Parcul Naţional O Le Pupu-Pu’e (1978, 2,8 mii ha) cu 42 specii de păsări. Bananieri, cocotieri. Plantaţii de arbori de cauciuc. UPPSALA [upsa:la], oraş în SE Suediei, situat pe râul Fyris, la 85 km NNV de Stockholm; 185,1 mii loc. (2007). Aeroport. Nod feroviar (staţia de c.f. inaugurată în 1860). Ind. constr. de maşini, a mat. de constr., poligrafică, farmaceutică, textilă, a conf., încălţămintei, alim. Vechi centru religios (sediul unei arhiepiscopii din 1164) şi de învăţământ (universitate înfiinţată în 1477 de arhiepiscopul Jakob Ulfsson, închisă în 1510 din cauza unor dispute religioase şi redeschisă în 1595). Biblioteca universitară „Caro-lina Rediviva" (1841), una dintre cele mai mari din Suedia, cu 2 mii. voi. şi 28 mii manuscrise. Muzeul „Victoria" cu exponate din Egiptul antic; Muzeul Uppsala. Catedrala UPUPIDE 286 de arheologie „Gustavianum“. Grădină botanică. Fondat ca centru comercial şi de navigaţie pe râul Fyris şi ca centru politic şi religios al vechiului regat Svea, U., cunoscută iniţial cu numele Ostra Aros a fost capitala ţării în timpul vikingilor, devenind în sec. 13 reşedinţă regală şi important centru comercial. Până în 1719, la catedrala din U. au avut loc ceremoniile de încoronare a regilor Suediei, dată după care acestea au avut loc la Stockholm. U. a fost distrusă parţial de nenumărate incendii, cel mai violent fiind cel de la mijlocul sec. 19. Monumente: catedrala gotică închinată Sfinţilor Laurentiu, Eric şi Olaf (1273-1435), restaurată după incendiul amintit; lungă de 188 m şi înaltă de 28 m, este construcţia gotică cea mai importantă din Pen. Scandinavă; castelul construit în 1540 de Gustav I Wasa, reconstruit parţial în sec. 18; biserica Sf. Treime (sec. 12); palat episcopal (azi muzeu). UPUPjDE, familie de păsări din ordinul coraciiforme, din care face parte pupăza (Upupa epops). UR, oraş antic (milen. 4-3 î.Hr.) în S Mesopotamiei (Caldeea), la 235 km SE de vechiul Babilon şi 16 km V de fl. Eufrat. Unul dintre cele mai vechi centre de civilizaţie urbană din lume. în sec. 23-21 î.Hr., capitala statului sumerian. Abandonat în sec. 4 Î.Hr., probabil ca urmare a deplasării cursului Eufratului. Ruinele oraşului U., inclusiv vestigiile unui zigurat, au fost descoperite în anii 1922-1934 de către o misiune britanică condusă de Sir Leonard Woolley. Potrivit tradiţiei biblice a fost patria lui Abraham. Pe locul anticului oraş U. s-a dezvoltat localit. modernă iraqiană Tall al (Teii el)-Muqaiyir, lângă An-Năsirîyah. URA1 (< fr.) interj., s. n. 1. Interj. Exclamaţie care exprimă entuziasm, înflăcărare, aprobare. 2. S. n. (în forma urale) Strigăt entuziast de aprobare, de adeziune. URA2 (lat. orare) vb. I tranz. 1. A exprima o dorinţă de bine la adresa cuiva, de obicei cu ocazia unui eveniment deosebit; a felicita. 2. A merge cu „Pluguşorul" de Anul Nou; p. ext a cânta, a recita colinde. URAC|L (< fr. {i}) s. n. (BIO-CHIM.) Bază primidinică prezentă în nucleotide, componentă a acidului ribonucleic. URAGAN (< fr., cuv. amerindian huracân) s. n. 1. Ciclon tropical cu viteză mare de deplasare (care atinge sau depăşeşte 64 noduri/oră = 118 km/oră) şi care se manifestă în special în M. Caraibilor; p. gener. orice vânt care atinge sau depăşeşte 12 grade pe scara Beaufort. 2. Fig. Declanşare bruscă şi puternică de sentimente, pasiuni etc. URAL 1. Fl. în Federaţia Rusă şi V Kazahstanului; 2 428 km; supr. bazinului hidrografic: 231 mii km2. Izv. din S m-ţilor Ural, din masivul Kruglaia, traversează C. Precaspică şi se varsă prin două braţe în M. Caspică în aval de AtyraG. Afl. pr.: Or, llek. Trece prin Magnitogorsk, Orsk, Oral (Uralsk), Atyrau sau Aterau (fost Guriev). Pe cursul superior a fost construit barajul, lacul şi hidrocentrala Iriklinski, la S de Magnitogorsk. Navigabil în cursul inferior, de la Oral (Uralsk) până la vărsare. Vechea denumire: laik. 2. Lanţ muntos în Federaţia Rusă şi Kazahstan, format cu c. 300 mii. de ani în urmă, extins pe c. 2 500 km lungime, pe direcţie N-S, între M. Kara la N şi stepa kazahă la S, şi c. 400 km lăţime, formând graniţa fizico-geografică şi geologică dintre Europa (C. Rusă) şi Asia (C. Siberiei Occidentale). Alcătuit din cuarţite, şisturi cristaline, gabrouri ş.a. rezistente la eroziune. în partea de V se dezvoltă un relief carstic (peşteri, bazinete etc.), iar pe pantele de E, rocile vulcanice alternează cu cele sedimentare. în zona Nijni-Taghil-Magnitogorsk se dezvoltă cel mai larg sinclinal din U. Alt. max.: 1 895 (vf. Narodnaia). Reprezintă un important nod orohidrografic din care izv. numeroase râuri şi fluvii, printre care Ufa, Belaia, Kama, Peciora, Ural ş.a. Climă cu conţinentalitate ridicată în raport cu latitudinea. în N, este acoperit în mare parte cu păduri amestecate, cu vegetaţie de tundră, iar în S de stepă şi semideşert. Numeroase zăcăminte de subsol: min. de fier şi cupru, mangan, bauxită, nichel, crom, platină, vanadiu, magneziu, aur, argint, diamante, potasiu, azbest, sare, petrol, cărbune, gaze naturale ş.a. M-ţii U. se împart în U. Polar cu aspect de munţi mijlocii, U. Subpolar cu gheţari de circ şi alt. max. de 1 895 m, U. Nordic cu alt. de 800-1000 m şi U. Sudic, puternic fragmentat de ape. URALIC, Ă, adj. (Din zona Uralului) Familie de limbi vorbită în Europa şi Asia de peste 25 mii. persoane. Include 30 de limbi, între care limbile fino-ugrice, samoeda şi lapona. URALO-ALTAIC (< fr.) adj., s.f. pl. 1. Adj. (Despre populaţii) care trăiesc în regiunea m-ţilor Ural şi Altai. 2. S. f. pl. Limbi vorbite de populaţiile care trăiesc în aceste regiuni. în 1730, F. J. von Strahlenberg a considerat că ar constitui o familie de limbi. în prezent se acceptă existenţa a două familii distincte dar înrudite : uralică şi altaică. URALSK, oraş în V Kazahstanului, pe dr. fl. Ural; 195,8 mii loc. (2004)! Staţie de c.f. Port fluvial. Centru agricol. Ind. textilă (lână), pielăriei şi alim. Univ. Muzeu de istorie într-o fostă catedrală. Fundat de ruşi în 1613 sau 1622 cu numele laik (sau laitski Gorodok). între 1775 şi 1991 s-a numit Uralsk, iar din 1991 a adoptat numele Ora! (forma kazahă a numelui Ural). URANGUTAN (ORANGUTAN) ( fr. urique „uric" + gr. haima „sânge") s. f. Nivelul acidului uric în sânge. Valorile normale sunt cuprinse între 2 şi 5 mg/100 mg ser. Hiperuricemia care este o stare patologică caracterizată prin prezenţa unei cantităţi crescute (peste 5 mg la 100 ml de plasmă sangvină) de acid uric în sânge, predispune la apariţia unor boli ca guta sau litiaza urinară etc. URICOTELIC adj. (Despre un animal) Care excretă produşii azotaţi sub formă de acid uric (păsările şi reptilele). URINA (< fr.) vb. I tranz. A elimina urina din vezica urinară prin uretră. URINAR, -Ă (< fr.) adj. (Despre organe, vase etc.) Care secretă sau care evacuează urina. <£• Aparat u. = totalitatea organelor şi a ţesuturilor care au rolul de a forma, transporta şi elimina urina. La om este format din rinichi, uretere, vezică urinară şi uretră. A.u. are un rol important în menţinerea balanţei hidrice, a echilibrului acidobazic, în eliminarea produşilor de metabolism, a substanţelor toxice, a medicamentelor. URJNĂ (< fr., lat.) s. f. Secreţie renală care cuprinde în soluţie (95% apă) o serie de substanţe rezultate din metabolismul organismului ca: uree, acid uric, săruri minerale, putând conţine, în anumite stări patologice, şi sânge, acizi şi săruri biliare, glucoză etc. Un adult elimină, în medie, 1,5 I urină în 24 de ore. Excreţia de u. asigură eliminarea deşeurilor de metabolism şi a substanţelor străine (medicamente, toxine etc.), menţinerea unei cantităţi normale de apă în sânge şi ţesuturi etc. URINIFER, -Ă (< fr.; fe> fr. urine „urină" + lat. ferre „a purta") adj. Care se referă la urină sau la aparatul urinar, care aparţine urinei sau aparatului urinar. URIU, com. în jud. Bistriţa-Năsăud, situată la poalele dealurilor Ciceului, pe dr. văii Someşului Mare, la confl. cu râul llişua; 3 643 loc. (2008). Haltă de c.f. (în satul Cristeştii Ciceului). Nod rutier. Pomicultură (meri, pruni, peri). Pe terit. satului llişua, atestat documentar în 1405, au fost descoperite (1880) unelte şi obiecte din Epoca bronzului (sec. 13 Î.Hr.), urmele unui castru roman (182 x 182 m) datând din sec. 2-3, precum şi o necropolă în cadrul căreia s-au găsit monumente funerare cu portrete în medalion, ceramică roşie şi cenuşie, opaiţe, figurine de teracotă, piuliţe din piatră, statuete din bronz ş.a. în satul U., atestat documentar în 1405, se află o biserică reformată (sec. 17) şi o biserică ortodoxă de lemn (sec. 18), iar în satul Cristeştii Ciceului, menţionat documentar în 1333 există o biserică romano-catolică (sec. 14, cu unele refaceri din sec. 18); castelul „Toma" (sec. 18), azi sanatoriu T.B.C., în satul llişua. URÎ (lat. *horrire) vb. IV 1. Tranz. A purta cuiva un sentiment de duşmănie, a manifesta aversiune faţă de cineva sau ceva. 2. Refl. A se plictisi, a se sătura de cineva sau de ceva. URLA (lat. ululare) vb. I intranz. (Despre animale şi oameni) A scoate urlete specifice de durere, de uimire etc. ♦ Intranz. şi tranz. A vorbi în gura mare; a ţipa. ♦ A plânge în hohote puternice. ♦ A cânta foarte tare (şi nearmonios). ♦ Fig. (Despre vânt, viscol etc.) A produce zgomote puternice; a vâjâi, a vui. URLAŢI, oraş în jud. Prahova, situat la poalele de SV ale dealului Istriţa, în zona de contact cu C. Ploieştiului, la 200 m alt., pe cursul superior al râului Cricovu Sărat, la 22 km NE de Ploieşti; 11 388 loc. (2008). Staţie de c.f., inaugurată la 13 sept. 1872. Nod rutier. Expl. de petrol. Fabr. de conf. şi de cărămidă. Filatură de bumbac. Centru viticol şi de vinificaţie. Abator. Ferme de creştere a bovinelor, porcinelor şi ovinelor. Pepinieră de viţă de vie (din 1889). Muzeu etnografic şi de artă decorativă (ceramică, porţelanuri, covoare ş.a.), inaugurat în 1953. Localitatea apare menţionată documentar la 16 mart. 1515 într-un act emis la cancelaria domnului Neagoe Basarab. în 1678 figura ca aşezare rurală cu numele Saac, iar uneori apărea consemnat şi cu denumirea Necşeteasca (sub acest nume este înscrisă într-un hrisov semnat de domnul Gheorghe Duca). La sfârşitul sec. 17, Constantin Brâncoveanu alege această localit. ca reşed. particulară, construind aici un conac (1697), în jurul căruia avea întinse supr. cu viţă de vie. După URLĂTOAREA 292 această dată aşezarea apare menţionată ca târg. De la începutul sec. 18 şi până prin anul 1775 a purtat numele Satul Urlaţi, iar în 1818 este recunoscută ca oraş. Din 1833, la U. se ţin anual (la 20 iul.), neîntrerupt, târguri marj de vite, cereale şi alte produse. în 1870, la U. s-a înfiinţat un oficiu telegrafic, la 13 sept. 1872 s-a inaugurat staţia C.F.R. Cricov (Urlaţi), iar în 1880 a luat fiinţă o judecătorie de pace care a funcţionat până în 1952. Monumente: Biserica galbenă, cu hramul Sfinţii Voievozi, construită în anii 1759-1761 prin osârdia boierului Urlăţeanu, cu picturi murale interioare originare. Biserica este înzestrată cu icoane pictate de Gheorghe Tatta-rescu; conacul lui Constantin Brâncoveanu (1697); conacul „Alexandru Bellu“ (mijlocul sec. 19), azi sediul Muzeului etnografic; clădirea Primăriei (1915-1932); Monumentul eroilor Primului Război Mondial, operă a sculptorului D. Matadonu. în localit. componentă Jercălăi se află schitul Sf. Maria-Cricov (de călugări), cu biserica de lemn Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil datând din 1731, iar în localit. componentă Arioneştii Noi, există biserica Sf. Dumitru (1761), cu picturi murale interioare executate în sec. 19 de Gheorghe Tattarescu; biserica de lemn Adormirea Maicii Domnului (1753-1765), în localit. componentă Valea Semăn. URLĂTOAREA, cascadă pe versantul estic al m-ţilor Bucegi, sub poalele Jepilor, pe valea Urlătoarei Mici. Obiectiv turistic. URLEA 1. Vârf în E m-ţilor Făgăraş, pe creasta principală a acestora, la E de vf. Moldoveanu; 2 473 m. 2. Lac glaciar pe versantul nordic al m-ţilor Făgăraş, la 2 170 m alt., sub vf. cu acelaşi nume; 2,1 ha. Ad. max.: 4 m. Punct turistic. URLET (< urla) s. n. 1. Strigăt prelung şi puternic scos de unele animale sau de oameni. 2. Fig. Zgomot provocat de elemente ale naturii, de arme de foc etc.; vuiet; clocot, freamăt. URMA ((urmă) vb. I 1. Tranz. şi intranz.  păşi în urma cuiva; p. ext. a merge împreună cu cineva, a însoţi. ♦ Fig. A fi, a se afla, a veni după cineva sau ceva (în spaţiu sau în timp). ♦ Refl. A merge unul după altul, a se înşirui. 2. Tranz. A-şi continua drumul, o activitate sau o discuţie întreruptă. 3. Tranz. şi intranz. A respecta o indicaţie, a se conduce după o idee, după un principiu etc.; a urmări. 4. Tranz. şi intranz. A frecventa, a învăţa la o anumită şcoală, facultate. 5. Intranz. A lua locul altuia; a succeda cuiva într-o funcţie. ♦ A-şi avea locul după cineva într-o ierarhie. 6. Intranz. A avea loc, a se petrece, a se întâmpla (după ...). 7. Intranz. A rezulta, a însemna că... 8. Tranz. (Urmat de un infinitiv, de un conjunctiv sau de o completivă directă) A trebui, a fi nevoie. URMARE (< urma) s. f. 1. Faptul de a urma. ♦ Ceea ce urmează, ceea ce vine, se întâmplă în continuare. 2. Ceea ce urmează din cele zise sau întâmplate înainte; consecinţă, rezultat, efect. <0- Loc. Prin urmare = deci, aşadar. Expr. A da urmare = a pune în aplicare, a executa. URMAŞ, -Ă (< urma) s. m. şi f. 1. Continuator al unei familii; descendent, odraslă. ♦ Moştenitor, succesor. 2. Continuator al unei opere, al unei tradiţii; discipol. 3. Succesor într-o funcţie, într-o demnitate. URMĂ (lat. *orma) s. f. 1. Semnul lăsat de piciorul unui om sau al unui animal pe locul unde a stat sau pe unde a călcat, călcătură. 2. Orice semn rămas de pe urma trecerii, atingerii sau apăsării unui lucru. -0> Expr. Pe urma (sau pe urmele) cuiva (sau a ceva) = prin locurile pe unde a trecut ori a existat cineva (sau ceva). A merge (sau a călca) pe urmele cuiva = a imita pe cineva; a continua activitatea cuiva (în acelaşi fel). A pierde (sau a nu mai da de) urma cuiva = a nu mai avea nici o ştire despre cineva. Nici urmă sau fără urmă de... = deloc, nici un pic. 3. Impresie, întipărire lăsată în minte, în amintirea cuiva. 4. (Mai ales la pl.) Rămăşiţe, vestigii. 5. Cantitate foarte mică din ceva, abia perceptibilă. 6. Marcă, semn al unei acţiuni oarecare. ♦ Stadiu final; sfârşit. 7. (Precedat de o propoziţie) Din urmă = din spate, dindărăt. în urmă = a) în spate, îndărăt b) mai târziu, apoi; c) mai de mult. & Expr. A rămâne în urmă = a fi întrecut de alţii pe drum sau fig. într-o activitate în muncă. Pe urmă = mai târziu, ulterior. (Până) la urmă = (până) în ultimul moment, (până) la sfârşit. în cele din (sau de pe) urmă sau la urma urmei (sau urmelor) = la sfârşitul unui şir, al unei succesiuni, după ce s-a terminat tot; p. ext. în definitiv. Ceasul de pe (sau din) urmă = momentul dinainte de moarte. URMĂRj (< urmă) vb. IV tranz. 1. A alerga după cineva, a merge (pe furiş) pe urmele cuiva. ♦ A observa de aproape, a supraveghea. ♦ A face demersuri judiciare împotriva cuiva. 2. A se conduce după o idee, după un principiu; a urma. 3. A însoţi pe cineva sau ceva cu privirile sau cu gândul. 4. Fig. A nu da cuiva pace; a chinui, a obseda. 5. A se preocupa de viaţa, de activitatea cuiva, p. ext. de o manifestare sau de o mişcare socială, ştiinţifică, politică. ♦ A studia, a examina. ♦ A asculta o expunere orală, o compoziţie muzicală etc. 6. A avea drept scop, a năzui, a tinde la... URMĂRjRE (< urmări) s. f. 1. Acţiunea de a urmări. <0- (DR.) U. silită = executare silită. U. penală = activitate de strângere, de către organele de cercetare penală ori de către procuror, a probelor cu privire la existenţa unei infracţiuni, la identificarea făptuitorului şi la stabilirea răspunderii acestuia, pentru a constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea lui în judecată. 2. (MILIT.) Acţiune ofensivă de luptă, executată de trupe în scopul nimicirii inamicului care se retrage. URMĂRITOR, -OARE (< urmări) s. m. şi f. Persoană care urmăreşte pe cineva, de obicei pentru a-l prinde. URMĂTOR, -OARE (< urmă) adj. Care urmează, în timp sau în spaţiu, după cineva sau ceva. ♦ Care este prezentat, arătat în cele ce urmează. URMENIŞ, com. în jud. Bistriţa-Năsăud, situată în N colinelor 293 URS Mădăraşului, pe cursul superior al râului Lechinţa; 2142 loc. (2008). Pomicultură (meri, peri, pruni, vişini, cireşi). în satul U., atestat documentar în 1321, se află castelul Bânffy, în stil baroc, iar în satul Delureni, menţionat documentar în 1329, o biserică din sec. 15, azi biserică reformată. URMIA v. OrGmTyeh. URMUZ (pseud. lui Demetru Dem. Demetrescu-Buzău) (1883-1923, n. Curtea de Argeş), scriitor român. Proză a automatismelor, premergând suprarealismul şi literatura absurdului şi demontând prin parodiere teme şi tehnici literare, într-o savuroasă comedie a limbajului, convenţiile literare existente („Pâlnia şi Stamate", „Ismail şi Turnavitu", „Algazy& Grummer", „Fuchsiada"). UR-NAMMU, rege sumerian (2112-2094 î.Hr), fondatorul celei de a treia dinastii din Ur (2212-2004 î.Hr.). Domnia sa a fost o epocă de pace şi prosperitate economică, inaugurând aşa-numita „renaştere sumeriană". Din timpul său datează cea mai veche mărturie a unui cod de legi mesopotamian. URNĂ (< fr., lat.) s. f. 1. Vas de pământ sau de bronz, de formă şi de capacitate variabile, folosit în vechime la scoaterea şi la păstrarea apei. 2. Vas în care se păstrează cenuşa unui mort incinerat (u. funerară). 3. Casetă sau cutie cu o deschizătură îngustă în care se introduc buletinele de vot, numerele unei loterii etc. URN| (< sl.) vb. IV tranz. şi refl. A (se) mişca, a (se) muta din loc. ♦ Refl. (Fam.) A părăsi (cu greutate) un loc; a pleca. ♦ Tranz. A pune în funcţiune, a porni o maşină, un sistem tehnic. URO (< fr., it.; {s} gr. ouron „urină") Element de compunere cu sensul «referitor la urină", „urinare", „uree". UROBACTERII (< fr.; {s} uro- + bacterie) s. f. pl. Microorganisme răspândite în natură, mai ales în depozite care conţin substanţe azotate în descompunere; prin descompunerea ureei cu formare de amoniac îmbogăţesc solul în substanţe azotoase accesibile. UROBIUNĂ (< fr. {i}; {s} uro- + fr. bile „bilă") s. f. (BIOCHIM.) Pigment biliar galben-oranj derivat din urobilinogen; prezent în urină. Creşterea cantităţii indică un proces patologic (hepatită, hemoliză ş.a.). UROBILINOGEN (< fr., germ. {i}; uro- + gr. genanein „a produce") s. n. (BIOCHIM.) Compus organic format în intestin prin reducerea bilirubinei, în parte, reabsorbit apoi prin peretele intestinal şi redat ficatului. UROCORDATE (< fr.; {s} gr. oura „coadă" + khorde „maţ, cârnaf) s. n. pl. Subfilum de animale marine din filumul cordate (ex. ascidiile) cu corpul în formă de sac sau de butoiaş, acoperit de o tunică protectoare gelatinoasă sau pieloasă şi cu notocordul situat în regiunea codală la larvă, rareori prezent la adult (Urochordata); tunicieri, tunicate. UROCULTMRĂ (< fr.) s. f. Examen de laborator (microbiologic) al unei probe de urină constând în cultivarea şi identificarea microorganismelor prezente. Se efectuează atunci când se suspicionează o infecţie urinară. URODEL (< fr.; {s> gr. oura „coadă“+ delos „aparent") s. n. (ZOOL.) Caudat. UROGASTRONĂ (< fr.; te> uro- + gr. gaster, gastros „stomac") s. f. (BIOCHIM.) Compus chimic natural izolat din urină, cu acţiune inhibitorie asupra motilităţii stomacului şi a secreţiei gastrice. UROGENITAL (< uro- + genital) adj. Aparat ~ = ansamblu structural şi funcţional care cuprinde atât aparatul urinar, cât şi cel genital. Unele porţiuni ale apartului urinar şi ale celui genital au aceeaşi origine embrionară şi traiect comun. UROGRAFIE (< fr.; {s} uro- + gr. graphe „descriere") s. f. Examen radiologie al căilor urinare, făcut cu ajutorul unei substanţe opace la razele X, care se injectează intravenos fiind apoi eliminată urinar. Prin u. se studiază morfologia şi funcţia aparatului urinar. UROLOGjE (< fr. {i}; {s} uro- + gr. logos „studiu") s. f. Ramură a medicinii care studiază anatomia, fiziologia şi patologia aparatului urinar şi tratează bolile căilor urinare din punct de vedere medical şi chirurgical. URONIC (< fr., engl.) adj. (BIOCHIM.) Acid ~ = acid-aldehidă utilizat în organism în reacţii de cuplare cu compuşi organici toxici (fenoli, alcooli); sub această formă sunt apoi eliminaţi prin urină (ex. acidul glucuronic). UROSCOPjE (< fr. {i}; {s} uro- + gr. scopein „a examina") s. f. Examinare a căilor urinare prin metoda endoscopiei. UROTROPjNĂ s. f. (FARM.) Hexametilentetramină. URQUIZA [urkisa], Justo Jose de (1801-1870), general şi om politic argentinian. Apropiat al lui J.M. de Rosas. Guvernator al prov. Entre Rios (1841-1854). L-a înfrânt pe J.F. Rivera în bătălia de la India Muerta (1845) şi pe Rosas la Monte Caseros (1852). Dictator provizoriu (1853) a convocat Congresul constituţional de la Santa Fe (1853). Primul preşedinte constituţional al Argentinei (1854-1860). înfrânt de B. Mitre (1861). Asasinat. URS (lat. ursus) s. m. I. Numele mai multor mamifere din familia Urside; 1. Urs brun, urs omnivor din Europa şi din Asia temperată, vara pătrunzând şi în tundră, cu corpul masiv, lung de c. 2 m, acoperit cu blană de culoare brună (Ursus arctos); în general sunt paşnici, dar dacă se simt ameninţaţi sau deranjaţi de la mâncare pot deveni foarte agresivi. Atacă frecvent vitele, iar dacă sunt înfometaţi pătrund şi în livezi, în gospodăriile săteşti şi corturile turiştilor pentru a căuta hrană. Fiind o specie periclitată la nivel european, vânarea u.b. este strict reglementată prin lege. în România, ca urmare a măsurilor susţinute de protecţie, se găsesc cele mai importante efective de u.b. din Europa (cu excepţia spaţiului ex-sovietic). Iarna îşi petrec mare parte din timp dormind, dar nu este vorba de o hibernare propriu-zisă. ^ Urs alb (sau polai) (Ursus maritimus, Thalassarctos maritimus) = specie de urs carnivor din regiunile arctice, lung ursul brun (Ursus arctos) ursul polar (Thalassarctos maritimus) URS 294 ursul andin (Termarctos ornatus) de 2,8 m, cu blana albă, care se hrăneşte în special cu foci; poate ajunge la greutatea de c. 700 kg. Urs grizzly v. grizzly. 2. Urs andin (urs negru cu ochelari), specie de urs preponderent ierbivor, răspândit în reg. muntoase din America de Sud, până la 3 000 m alt. (Trem-arctos ornatus).Poate atinge 1,8 m lungime; blana este neagră, cu cercuri albe în jurul ochilor şi o pată albă pe gât. Urs negru asiatic {urs himalayan, urs tibetan), specie de urs răspândită în Asia (Himalaya, Tibet, Afghanistan, Pakistan, Indochina, China, până în Extremul Orient al Federaţiei Ruse). Are blană neagră cu puţin alb pe piept, şi atinge 1,3-1,6 m lungime (Selenarctos thibetanus). Urs negru american, specie de urs răspândită în America de Nord (în prezent îndeosebi în parcuri naţionale şi alte arii protejate), de 1,5-1,8 m lungime, cu blana neagră sau cafeniu închis (Euarctos = Ursus americanus). Efective mari se găsesc în Parcul Naţional Yellowstone. Urs indian, specie de urs de 1,4-1,8 lungime, cu blana neagră în amestec cu cafeniu şi cenuşiu, pe piept cu o pată deschisă la culoare în forma literei V, răspândit în India (până la poalele Himalayei) şi în Sri Lanka (Melursus ursinus). Urs panda v. panda. Urs de peşteră (Ursus spelaeus) specie de urs, care a trăit în Pleistocen în reg. muntoase din Europa. Era cu c. 1/3 urs de mare (Callorhinus ursinus) mai mare decât ursul brun actual, de care se deosebeşte şi prin forma craniului (prevăzut cu o creastă sagitală şi o puternică depresiune frontală), cu dentiţie caracteristică de ierbivor. A fost vânat de omul de Neanderthal, dar şi de strămoşii omului actual. în peşterile din Alpi s-au găsit mari acumulări de cranii dispuse şi decorate în mod caracteristic, probabil datorită unor ritualuri practicate de vânătorii primitivi. Numeroase oase de u. de p. se găsesc şi în peşterile din Carpaţi. V. şi Peştera Urşilor. ♦ 3. Urs de mare, mamifer marin din ordinul pinipede, familia otariide, cu corp fusiform, acoperit cu o blană deasă, membrele adaptate pentru înot, pavilioane auditive evidente (spre deosebire de foci la care acestea lipsesc). îşi duc viaţa în larg, hră-nindu-se cu peşti, dar în perioada de reproducere şi creştere a puilor se adună în număr mare pe ţărmuri. U. de m. nordic (Callorhinus ursinus) trăieşte în N Oc. Pacific; masculii pot atinge 200 kg, în timp ce femelele sunt mult mai mici. Alte specii se întâlnesc în emisfera sudică, în special în apele antarctice, dar ajung şi pe ţărmurile Americii de Sud şi în ins. Galâpagos. Sin. focă cu blană. Intens vânaţi pentru blană, ceea ce a dus la restrângerea efectivelor. II. 1. Grindă longitudinală a unui pod de lemn. 2. Fig. Om ursuz, greoi, nesociabil. URSA MARE (Ursa Major), constelaţie din emisfera boreală. Cele mai strălucitoare stele, printre care se află Dubhe şi Mizar, sunt de mărimea a doua. V. şi Carul Mare. URSA MICĂ (Ursa Minor), constelaţie din emisfera boreală. Asemănătoare cu Ursa Mare, dar dispusă invers. Steaua sa principală este Steaua Polară, situată foarte aproape de Polul Nord ceresc. V. şi Carul Mic. URSACHI, Mihai (1941-2004, n. Băile Strunga, azi Strunga, jud. laşi), scriitor român. Azilant politic în S.U.A. (1981-1990). Poezie neoromantică, deopotrivă metafizic-vizio-nară şi ludic-livrescă („Inel cu enigmă", „Missa solemnis“). Proză scurtă parabolică, onirică şi eseistică („Zidirea şi alte povestiri"). URSAR (< urs) s. m. (Rar) Persoană (de obicei de etnie romă) care are urşi dresaţi pe care îi pune să joace, dând un fel de spectacole prin sate. în România au existat u., cu deosebire în sec. 19 şi în prima jumătate a sec. 20, după care aceste spectacole au fost interzise iar urşii eliberaţi. Sporadic se mai practică în ţări din Pen. Balcanică, dar se fac eforturi pentru eliminarea lor. URS| (< ngr.) vb. IV tranz. (Pop.) A orândui dinainte destinul cuiva sau a ceva; a predestina, a meni. + a face farmece; a vrăji. URSIDE, familie de mamifere mari din subordinul Fisipede, preponderent omnivore, greoaie, cu coada scurtă, picioare puternice cu gheare mari, mers plantigrad, urechi mici, rotunjite. Cuprinde diversele specii de urs; este răspândită îndeosebi în emisfera nordică, dar are unii reprezentanţi şi în America de Sud. URSjT, -Ă (< ursi) adj., s. f. 1. Adj. Orânduit de soartă; predestinat, menit. ♦ (Substantivat) Persoană considerată ca fiind menită să devină soţ (sau soţie) cuiva. 2. S. f. Destin, soartă; fatalitate. URSITOARE (< ursi) s. f. 1. Reprezentare mitică feminină din mitologia populară căreia i se atribuie rolul de a hotărî sau prezice soarta nou-născutului. 2. Denumire a femeii care invocă divinitatea prezicătoare. URSOAICĂ (< urs) s. f. Femela ursului. URSON (< fr.) s. n. 1. Ţesătură sintetică ce imită blana de urs. 2. Palton confecţionat din această ţesătură. 3. Porc spinos din America de Nord. U.R.S.S. v. Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. URSU, 1. Vârf în VNV m-ţilor Căpăţânii, alcătuit din şisturi cristaline; alt.: 2 124 m. 2. Lac carsto-salin situat în oraşul Sovata, jud. Mureş, la 530 m Lacul Ursu 295 URUBU loan Ursu (1875-1925) alt., a cărui cuvetă s-a format în anul 1875 în urma unor prăbuşiri şi alunecări de teren şi în care s-au acumulat apele pâraielor Topliţa şi Auriu. Supr.: 4,6 ha; ad. max.: 18,4 m; perimetrul cuvetei lacustre: 1 172 m. Sali-nitatea ridicată a apei de pe fundul lacului (c. 50 g/litru), cauzată de existenţa formaţiunilor de sare din fundament, şi prezenţa apelor mai puţin sărate de ia supr. lacului (datorată aportului de ape dulci ale pâraielor) determină fenomenul de heliotermie al lacului U. Acest fenomen se caracterizează prin existenţa unor temperaturi diferenţiate ale apei lacului în timpul verii, ca urmare a înmagazinării căldurii Soarelui de către apa sărată -căldură protejată de stratul de apă mai dulce de la supr., apă care nu se amestecă cu apa sărată din adâncime. Astfel, vara, temp. apei lacului U. variază între 19-20°C la supr., 30-40°C la 1 m adâncime şi 40-60°C •a 1,5 m adâncime. Pe fundul lacului există un strat gros de nămol cu proprietăţi terapeutice. Declarat rezervaţie naturală (79 ha). Obiectiv turistic şi balneoclimateric. URSU, loan (1875-1925, n. Caţa, jud. Braşov), istoric român. M. loan Ursu (1928-2007) coresp. al Acad. (1910), prof. univ. la laşi, Cluj şi Bucureşti. Specialist în istorie medie românească, a realizat valoroase monografii privind domniile lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş. URSU, loan (1928-2007, n. Mănă-stireni, jud. Cluj), fizician român. Acad. (1974), prof. univ. la Cluj-Na-poca şi Bucureşti. Director al Institutului de Fizică Atomică şi al Institutului Central de Fizică (1968-1976). Preşedinte (1976-1978) al Societăţii Europene de Fizică. Contribuţii în fizica corpului solid, la studiul fenomenelor de rezonanţă magnetică şi în domeniul materialelor nucleare („Rezonanţa electronică de spin“, „La resonance paramagnetique electronique", „Fizica şi tehnologia materialelor nucleare", „Rezonanţa magnetică în compuşii de uraniu"). Membru al mai multor societăţi ştiinţifice străine. URSULEAC, Viorica (1894-1985, n. Cernăuţi), soprană austriacă de origine română. Remarcabil simţ muzical dramatic în interpretarea unor opere de Verdi, Mozart, Beethoven, R. Strauss. Activitate pedagogică. URSULEŢ SPĂLĂTOR s. m. v. raton. URSULjNĂ (< fr.) s. f. Călugăriţă dintr-un Ordin catolic fundat, în 1535, în Italia, la Brescia, de Angela Merici; se ocupau cu educaţia fetelor şi cu îngrijirea bolnavilor. URSUZ, -Ă (< tc.) adj. Lipsit de veselie, morocănos, posac; neprietenos, necomunicativ. URŞIANU, Malvina (n. 1927, Gu-şoeni, jud. Vâlcea), regizoare şi scenaristă română de film. Autoare a unor drame psihologice în care componenta social-politică este determinantă şi rapelurile autobiografice sunt mai mult sau mai puţin voalate („Gioconda fără surâs”, „Trecătoarele iubiri”, „Pe malul stâng al Dunării albastre”). URŞILOR, Muntele ~ v. Beeren-berg. URTICACEE (< fr.; {s} lat. urtica „urzică") s. f. pl. Familie de plante erbacee, rar lemnoase, dicotiledonate, anuale sau perene, prevăzute adesea cu perişori aspri urzicători, cu flori dispuse monoic sau dioic (Urtica-ceae). Unele u. sunt plante textile (ex. ramia sau urzica de China). în România se întâlnesc urzica şi paracherniţa. Viorica Ursuleac URTICANT, -Ă (< fr.) adj. Care urzică, usturător; urzicător (ex. perii u. ai unor plante). URTICARIE (< fr.; {s} lat. urtica „urzică") s. f. (MED.) Erupţie cutanată, constituită din papule izolate ori confluente, însoţită de prurit. U. este de obicei o manifestare alergică faţă de substanţe alimentare, medicamentoase, faţă de paraziţi, agenţi fizici etc.; (pop.) blândă (II). URUAPAN (numele complet: URUAPAN DEL PROGRESO), oraş în SSV Mexicului (Michoacân), la 97 km SV de Morelia, în apropiere de vulcanul Paricutin; 225,8 mii loc. (2000). Piaţă agricolă. Prelucr. cafelei şi a fructelor tropicale. Fabrică de zahăr. Artizanat. Muzeul ceramicii. Biserică (sec. 16). Fundat în 1533 de misionarul franciscan Juan de San Miguel. URUBAMBA, râu în partea cen-tral-sudică a statului Peru, numit Vilcanota în cursul superior; 726 km. Izv. din Anzii peruvieni de la 120 km SE de oraşul Cuzco şi curge pe direcţie generală SE-NV, unindu-se cu râul Apurimac, împreună cu care formează râul Ucayali, pr. izvor al fl. Amazon. în bazinul superior al râului U., la c. 80 km NV de Cuzco s-a dezvoltat străvechiul oraş inca Machu Picchu. în cursul superior, râul U. a săpat impresionantele chei Torontoy. URUBU (< engl.; cuv. tupi) s. m. Denumire dată în America Latină unor păsări necrofage din familia Cathar-tidae asemănătoare ca aspect exterior cu vulturii. Capul, gâtul şi partea anterioară a pieptului sunt lipsite de pene, adesea viu colorate, ciocul puternic, curbat la vârf. Printre cele mai răspândite specii se numără u. cu cap roşu (Cathartes aura), care în S.U.A. este cunoscut sub numele de vultur-curcan, cu anvergură a aripilor de 1,5 m, u. negru (Coragyps atratus) şi u. cu cap negru {Cathartes burro-vianus). Se considera că fac parte din URUGUAY 296 ord. Falconiformes, ca şi vulturii, dar studii genetice recente au dus la încadrarea lor în ord. Ciconiiformes. URUGUAY, Republica Orientală a Uruguayului (Republica Oriental del Uruguay), stat în SE Americii de Sud, cu largă deschidere la Oc. Atlantic (si estuarul Rio de La Plata); 176 215 km2; 3 463 000 loc. (2005). Limba oficială: spaniola. Religia: creştină (romano-catolici 78,3%, protestanţi 4,6%), şi alţii 17,1%. Capitala: Montevideo. Oraşe pr.: Sal-to, Paysandu, Las Piedras, Rivera. Este împărţit în 19 departamente. Relief dezvoltat, în cea mai mare parte, pe formaţiuni vechi precam-briene şi paleozoice puternic erodate. Au rezultat astfel câmpii înalte şi coline domoale numite „cuchillas" (Cuchilla de Santana, Cuchilla Grande, Cuchilla de Haedo cu Cerro Catedral, 514 m, alt. max. din ţară). Colinele şi platourile sunt separate de zone mai joase, mai extinsă fiind câmpia drenată de Rio Negro. Clima subtropicală, cu influenţe oceanice şi cu precipitaţii bogate (Montevideo 297 URUGUAY 1 000 până la 1 400 mm/an) reflectă influenţa moderatoare a Oc. Atlantic. Dată fiind inexistenţa unor obstacole naturale, terit. U. este afectat atât de vânturi fierbinţi dinspre N, cât şi de cele reci dinspre S (ultimele cunoscute sub numele de „pampero"). Pr. cursuri de apă sunt fl. U. ce formează graniţa cu Argentina cu afl. său Rfo Negro; la graniţa cu Brazilia se află laguna Merin (llagoa Mirim) (c. 3 000 km2. Dominante sunt pajiştile cu ierburi înalte, vegetaţia arborescentă (7,3% din supr. ţării) întâl-nindu;se doar în lungul cursurilor de apă. în faună au rămas puţine specii de animale sălbatice (jaguarul, puma, vulpea de pampas, capibara), ocrotite, alături de elementele valoroase de floră şi peisaj în parcuri naţionale şi rezervaţii naturale. Resurse de subsol puţin abundente (se valorifică calcarele, gipsul, talcul, cuarţul, marmura, granitul şi în ultimul timp aurul). Economia U. se bazează pe servicii, pe ind. uşoară şi agr. Agr. este orientată spre creşterea extensivă a animalelor pentru carne şi lână, dispunând de un efectiv ridicat de bovine (11,7 mii. capete, 2005), şi ovine (9,7 mii. capete, 2005), locul 2 în America de S la producţia de lână, 37 mii t în 2005. In ultimii ani s-a amplificat şi sectorul vegetal. Se cultivă mai ales cereale (orez, grâu, orz, porumb, sorg), cartofi, batate, floarea-soarelui, trestie de zahăr, tutun, soia, măslini, legume, citrice, viţă de vie. A început să ia amploare agr. ecologică. Pescuitul a crescut ca importanţă, contribuind într-o anumită măsură şi la export. Ind. este concentrată la Montevideo (75%). Produse ind.: energie electrică, oţel, autovehicule, prod. petroliere, îngrăşăminte fosfatice, ciment, celuloză şi hârtie, cherestea, textile şi conf., fire şi fibre sintetice şi artificiale, ulei de floarea-soarelui, lapte, brânzeturi, unt, zahăr, bere şi vin, ţigarete. Prod. de energie electrică, graţie marii hidrocentrale Salto Grande, este excedentară. Infrastructura căilor de comunicaţie, bine dezvoltată, este polarizată de capitală şi racordată încă din anii ‘80 ai seco-•ului trecut la reţeaua rutieră argen-ţiniană prin două poduri rutiere impunătoare peste fl. U. (Fray Ben-tos-Puerto Unzue de 5,4 km şi paysandu-Colon, 2,36 km). Căi ferate: 2 073 km. Căi rutiere: 77,7 mii km, dintre care 8 732 km asfaltaţi (2 484 km autostrăzi). Căi navigabile interne: 1 600 km. Porturi pr.: Montevideo, Fray Bentos, Colonia, Piria-Polis, La Paloma; 60 aerop., iar aeroportul capitalei Montevideo/Carrasco poate primi orice tip de navă aeriană comercială. Turism dinamic. Pr. zone şi obiective: capitala ţării Montevideo (La Puerta de la Ciudadela - resturi din citadela colonială distrusă în 1833; Cabildo - azi muzeu, clădiri monumentale precum Palacio Salvo ş.a.; Mausoleo de Artigas, cu statuia ecvestră a eroului Jose Artigas), zona litorală atlantică, inclusiv estuarul Rio de La Plata, unde se remarcă: oraşul Colonia del Sacra-mento, inclus (din 1995) în Patrimoniul cultural universal, cu partea veche a sa (Barrio Histârico) construită în stil colonial portughez şi având ca model urbanistic vechea Lisabonă; orăşelele Fray Bentos, Mercedes şi Carmelo, ultimul un important centru pentru sporturi nautice; „Riviera Uruguayană" cu staţiunile Punta del Este - renumită pe plan internaţional, Atlantida, La Paloma, Piriapolis, La Coronilla; NE ţării cu parcurile naţionale Santa Tereza şi San Miguel; NV ţării cu oraşele Paysandu (monumente din sec. 19 - Basilica de Nuestra Senora del Rosario, Teatro Florencio Sanchez ş.a.) şi Salto (numeroase muzee), staţiunile balneare Arapey, Dayman, Guaviyu (ape termale) şi zona lacului hidrocentralei Salto Grande. Moneda: 1 Peso uruguayo = 100 Centesimos. Export (2004): carne (20,6%), piei şi produse din piele (9,5%), textile (8,1%), produse animale şi ouă (7%), orez (6,2%), peşte şi crustacee (4,2%). Pr. parteneri (2006): Brazilia (15,1%) S.U.A. (12,1%), Argentina (6,8%), China (6%), Germania (5%), Mexic (4%), Rusia (4,9%). Import (2004): ţiţei şi petrol rafinat, produse chimice (6,4%), maşini, alimente, băuturi şi tutun, materiale plastice. Pr. parteneri (2006): Argentina (20,4%), Brazilia (17,1%), Paraguay (7,2%), S.U.A. (8,2%), China (6,9%), Venezuela (4,8%), Nigeria (4,4%). - Istoric. Juan Diaz de Solis descoperă, în 1516, estuarul fl. Rfo de la Plata, dar rezistenţa amerindienilor charruas, chanas, yaros şi absenţa metalelor preţioase fac ca interesul spaniolilor pentru terit. U. să fie, până la începutul sec. 18, foarte redus. Pentru a controla estuarul fl. Rfo de la Plata, spaniolii întemeiază, în 1726, oraşul Montevideo şi iau oficial în stăpânire, în urma unui acord cu Portugalia (1776), terit. U., numit „Banda Oriental", pe care-l includ în viceregatul Rfo de la Plata. U. îşi proclamă în 1811 independenţa faţă de Spania, adoptând numele fl. omonim, dar devine obiect de dispută între puternicii săi vecini, Argentina şi Brazilia. Protectorat argentinian (1814), cucerit şi anexat ca prov. Cisplatana de către Brazilia DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Departamente Suprafaţa (km2) Populaţia (mii loc., 2004) Centrul ad-tiv Artigas 11 928 78,1 Artigas Canelones 4 536 485,2 Canelones Cerro Largo 13 648 86,5 Melo Colonia 6 106 119,2 Colonia det Sacramento Durazno 11 643 58,8 Durazno Flores 5 144 25,1 Trinidad Florida 10 417 68,1 Florida Lavalleja 10 016 60,9 Minas Maldonado 4 793 140,1 Maldonado Montevideo 530 1 325,9 Montevideo Paysandu 13 922 113,2 Paysandu Rfo Negro 9 282 53,9 Fray Bentos Rivera 9 370 104,9 Rivera Rocha 10 551 69,9 Rocha Salto 14 163 123,1 Salto San Jose 4 992 103,1 San Jose de Mayo Soriano 9 008 84,5 Mercedes Tacuarembo 15 438 90,4 Tacuarembo Treinta y Tres 9 529 49,3 Treinta y Tres URUI 298 (1821), U. îşi proclamă din nou independenţa la 25 aug. 1825 şi fiind una dintre cauzele războiului dintre Argentina şi Brazilia (1825-1828). Prin Tratatul de pace de la Rio de Janeiro (27 aug. 1828), mediat de Marea Britanie, independenţa Republicii Orientale Uruguay, ca stat tampon între Argentina şi Brazilia, este recunoscută pe plan internaţional. în 1830 a fost adoptată prima Constituţie a ţării. Sec. 19 este marcat de antagonismul dintre partidele liberal (Colorado) şi conservator (Blancos) şi de frecventele ingerinţe în războaiele civile ale forţelor armate din cele două puteri vecine. Preşedinţia lui Jose Batlle y Ordonez (1903-1907, 1911-1915) aduce prima epocă de stabilitate politică internă şi inaugurează deceniile de avânt economic, care fac din U. „Elveţia Americii“. Membru al O.N.U. (18 dec. 1945). La jumătatea sec. 20, U. era cel mai democratic stat, cu cel mai ridicat nivel de trai din America de Sud,A cu o legislaţie socială avansată. în 1958, alegerile parlamentare sunt câştigate de Partidul Blancos, care s-a aflat în opoziţie aproape 100 de ani, iar în 1966, în alegerile generale, victoria a revenit din nou Partidului Colorado. Prosperitatea economică şi concordia socială cunosc un recul după instalarea crizei economice de la începutul anilor ’60 ai sec. trecut, ca urmare a prăbuşirii exporturilor de carne şi lână. Mişcarea de extremă stângă a gherilelor urbane Tupamaros (1963) destabilizează, prin acţiunile ei teroriste, situaţia politică internă, având drept corolar preluarea puterii de către armată la 8 febr. 1973, urmată de dizolvarea Parlamentului, a partidelor politice şi a sindicatelor. Alegerile parlamentare şi prezidenţiale din 25 nov. 1984 şi instalarea (1 mart. 1985) a lui Julio Mana Sanguinetti, drept cel de-al 64-lea preşedinte al ţării, precum şi constituirea unui guvern de uniune naţională, marchează revenirea, după 12 ani de dictatură militară, la o guvernare civilă. în absenţa unor reforme structurale, U. continuă să se confrunte, în următorii ani, cu o situaţie economică dificilă, cu o inflaţie puternică, o balanţă de plăţi deficitară, un buget dezechilibrat şi cu deprecierea monedei naţionale. In 1996, U. aderă la MERCOSUR, zona de liber schimb sud-americană dominată de Brazilia şi Argentina, secretariatul organizaţiei fiind stabilit, în 1992, la Montevideo. în anii ’90 ai sec. 20, guvernul a întreprins măsuri în direcţia privatizării marilor companii de stat, a reducerii datoriei publice şi a deficitului bugetar, a reformării administraţiei ş[ a sistemului asigurărilor sociale. în turul doi al alegerilor prezidenţiale din 28 nov. 1999, partidele Colorado şi Blancos se coalizează, reuşind să bareze accesul la preşedinţie al candidatului stângii, Tabare Vâzquez. Jorge Battle, reprezentantul partidului de dreapta, Colorado, depune jurământul, în mart. 2000, în calitate de şef al statului. în 2002, U. intră în cel de-al patrulea an de recesiune, agravată de criza economică din Argentina vecină. Alegerile generale din 31 oct. 2004 sunt câştigate de Alianţa stângii Encuentro Progresisto-Frente Amplio atât pentru preşedinţie prin Tabare Vâzquez Rosas cât şi pentru Parlament. Dominaţia neîntreruptă de 170 ani a celor două partide Blancos şi Colorado ia sfârşit. Republică prezidenţială. 2. Fl. în America de Sud; 1 600 km. Izv. de pe coastele vestice ale Serrei do Mar (Brazilia), formează în cursul mediu şi inferior graniţa dintre Argentina şi Uruguay şi se varsă în estuarul La Plata. URUj (URLUj) (< magh.) vb. IV tranz. A măcina grosier cereale pentru a prepara uruială. URUIALĂ (URLUIALĂ) (< uri ui) s. f. Cereale (porumb, orz, ovăz etc.) măcinate grosier, folosite în alimentaţia animalelor. URUK, străvechi oraş sumerian (milen. 5 Î.Hr.), în Mesopotamia, situat pe valea fl. Eufrat. Important centru economic, politic şi religios al Sumerului. Potrivit legendei el ar fi fost construit şi condus de eroul semilegendar Ghilgameş. Astăzi localit. Erech (Iraq). URUKAGINA, rege (2367-2360 î.Hr.) al oraşului Lagaş. Reforme sociale. A fost înfrânt de Lugalzaggisi. OrOMQI [urumtji], oraş în NV Chinei, situat la poalele nordice ale m-ţilor Tian Shan şi la S de Junga-ria, centrul ad-tiv al prov. Xinjiang Uygur; 1,4 mii. loc. (2003). Nod de comunicaţii. Aeroport. Ind. textilă, pielăriei, alim., siderurgică, constr. de tractoare şi de maşini agricole, chimică, a mat. de constr. (ciment). Universitate. (1960). Este cel mai îndepărtat oraş de pe glob faţă de Oc. Planetar (2 400 km în orice direcţie).^ Până în 1954 s-a numit Tihwa. în Ev. Med. a fost un important centru comercial, situat pe drumul de caravane ce făceau legătura cu centrul Asiei. Multă vreme s-a aflat sub controlul uigurilor. URUNDI v. Burundi si Rwanda. URUSEVSKI, Serghei (1908-1974), operator sovietic de film. Cel mai important creator de imagine al generaţiei de cineaşti cărora li se datorează filmele dezgheţului sovietic din anii ’50-’60 („Zboară cocorii”, „Al 41-lea”, „Scrisoare neexpediată”). URZEALĂ (< urzi) s. f. 1. Ansamblu de fire textile dispuse paralel, pe o anumită lăţime şi cu o anumită densitate pe războiul de ţesut; trecerea prin urzeală a firului de bătătură (3) duce la obţinerea ţesăturii. 2. Fig. Intrigă, uneltire, complot. URZj (lat. ordin) vb. IV tranz. 1. A trage firele simultan de pe mai multe bobine, astfel încât să formeze un sistem de fire paralele care se înfăşoară pe tobe intermediare sau direct pe suluri pentru urzeală. 2. Fig. A întocmi, a alcătui, a concepe. ♦ A născoci, a scorni, a inventa. 3. Fig. A pune la cale; a unelti, a complota. URZICA (< urzică) vb. I 1. Tranz. şi refl. A(-şi) provoca pe piele o usturime dureroasă însoţită de băşicare, prin atingere de urzici (1) sau de alte plante urticante. 2. Tranz. Fig. A înţepa cu vorba; a ironiza, a persifla. URZICA, com. în jud. Olt, situată în S C. Romanaţi; 2 371 loc. (2008). Biserica Adormirea Maicii Domnului (1887), în satul U. urzică moartă URZ|CĂ (lat. urtica) s. f. 1. Denumire dată mai multor plante erbacee din diferite genuri. U. comună, plantă perenă din familia urticaceelor, cu frunze opuse, grosier serate, acumi-nate, lungi de 4-12 cm, prevăzută cu peri urticanţi. Specie nitrofilă, foarte abundentă în locuri unde se acumulează deşeuri organice (Urtica dioica). Plantă cu utilizare alimentară şi medicinală. <0- U. mică = plantă anuală, monoică, înaltă de 20-30 cm, cu flori verzui dispuse în panicule axilare (Urtica urens). U. moartă = denumire dată unor plante erbacee medicinale, fără peri urticanţi, din genul Lamium, familia labiatelor,cu flori albe (L. album), roşii (L. maculatum), roz (L am-plexicaule) sau purpurii (L. purpureum). 2. (ZOOL.) Urzică-de-mare = nume dat unor actinii ale căror tentacule sunt bogate în celule urticante (ex. Anemo-nia sulcata, Bunodeopsis prehensa). 299 USCĂCIUNE URZICĂTOR, -OARE (< urzica) adj. Care urzică; urticant. URZICĂTURĂ (< urzica) s. f. Iri-taţie a pielii produsă prin atingere cu plante care urzică. URZICEANU, Aura (n. 1946, Bucureşti), interpretă română de pop şi jaz. Stabilită în Canada. Vast repertoriu ce cuprinde jaz („Jocul ţambalelor"), piese pop („Dragă-mi este dragostea", „Dor de viaţă"), latino, folclor. URZICENI 1. Municipiu în jud. Ialomiţa, în SE C. Săratei, la 60 m alt., pe stg. râului Ialomiţa, în zona de confl. cu râul Sărata; 17 455 loc. (2008). Staţie de c.f. Nod rutier. Expl. de petrol, de gaze naturale, de argilă şi balast. Fabrici de ferită, de componente electronice, de cărămidă şi ţiglă (din 1914), de conf. şi tricotaje (din 1978), de articole pentru sport şi turism, de fermentare şi prelucr. a tutunului (din 1910) şi de produse alim. Moară (din 1912); abator; două silozuri de cereale (1936 şi 1978). Centru viticol şi de vinificaţie. Fermă de creştere a bovinelor. Vechi centru de învăţământ primar şi liceal (1780). Staţie meteorologică (1944). Centru de protecţie a plantelor şi de selecţie a animalelor. Localit. apare menţionată documentar, ca aşezare rurală, la 23 apr. 1596, într-un act emis de Mihai Viteazul. în 1700, aşezarea figura pe o hartă a stolnicului Constantin Cantacuzino, tipărită la Padova. La începutul sec. 18 este ridicată la rang de târg, iar între 1716 şi 1832 a fost reşed. jud. Ialomiţa, cu o staţie de poştă şi un punct de vamă. în 1864 a redevenit comună rurală, în 1894 a intrat în categoria oraşelor, iar la 18 ian. 1995 a fost declarat municipiu. în sec. 19 şi în prima jumătate a sec. 20, la U. se ţineau Aura Urziceanu târguri săptămânale (sâmbăta sau duminica) şi anuale (sept.) de vite, cereale şi diferite mărfuri. între 17 febr. 1968 şi 23 ian. 1981 a făcut parte din jud. Ilfov. Monumente: bise' ricile Adormirea Maicii Domnului (1828) şi Sf. Treime (1861-1866) două conace (1905, 1931). 2. Com în jud. Satu Mare, situată în C Cărei, la graniţa cu Ungaria; 1 523 loc. (2008). Creşterea bovinelor. în satul U., atestat documentar în 1221, se află biserica romano-catolică Descoperirea Sfintei Cruci (1751) şi capela Sf. loan Nepomuk (1772). Rezervaţie naturală cu dune de nisip şi vegetaţie arenicolă (Festuca vaginata, Kochia laniflora ş.a.) - 38 ha. URZICUŢA, com. în jud. Dolj, situată în câmpia Desnăţuiului; 2 973 loc. (2008). Viticultură. Bisericile Sf. Gheorghe (sec. 18) şi Sf. Nicolae (1850), în satele U. şi Urzica Mare. URZITOR, -OARE (< urzi) subst. 1. S. m. şi f. Persoană care pregăteşte urzeala pentru ţesut. ♦ Fig. Uneltitor, complotist; intrigant. 2. S. n. Instalaţie cu care se urzeşte pânza. Urziceni. Vedere generală USCA (lat. exsucare) vb. I 1. Tranz.  îndepărta total sau parţial umiditatea dintr-un material, dintr-un obiect etc. pe cale naturală (prin evaporarea apei din material fără consum de energie din exterior) sau artificial (prin presare, centrifugare, aspiraţie, tratare cu substanţe hidrofile ori prin încălzire), în scopul conservării şi îmbunătăţirii calităţii acestuia etc. ^ Expr. Bea de usucă = bea foarte mult. ♦ Refl. A-şi pierde (total sau parţial) umiditatea. ♦ Refl. (Despre ochi) A înceta să mai plângă; (despre lacrimi) a înceta să mai curgă. 2. Tranz. şi refl. A-şi pierde sau a face să-şi piardă vlaga, a slăbi sau a face să devină slab, palid; fig. a (se) chinui, a (se) consuma. ♦ Refl. (Despre organe sau părţi ale corpului). A se atrofia. + Refl. (Despre plante, frunze sau flori) A-şi pierde seva; a se veşteji, a se ofili. 3. Tranz. Fig. (Fam.) A face pe cineva să cheltuiască mult; a ruina, a sărăci. USCARE (< usca) s. f. 1. Acţiunea de a (se) usca şi rezultatul ei. 2. (FITOPAT.) Uscarea frunzelor = boală a plantelor provocată de acţiunea diferiţilor paraziţi animali şi vegetali sau de factori climatici. USCAT, -Ă (< usca) adj., s. n. I. Adj. 1. Lipsit de umezeală; zvântat. ♦ (Despre timp) Secetos. ♦ (Despre pământ) Neproductiv, sterp. ♦ (Despre plante, frunze, flori) Ofilit, veştejit. ♦ (Despre alimente) Care şi-au pierdut apa; deshidratat (pentru conservare), ♦ (Despre ochi) Fără lacrimi; şters. + (Despre gură, gât) Fără salivă. 2. (Despre fiinţe) Slab, uscăţiv, costeliv; (despre organe sau părţi ale corpului) chircit, atrofiat. ♦ (Despre piele, păr) Lipsit de grăsime. ♦ (Despre tuse) Fără flegmă, fără expectoraţie, seacă. 3. (Despre voce, sunete; şi adv.) Aspru, rigid. II. S.n. (GEOGR.) Suprafaţa litosferei, neacoperită de mări şi de oceane, care ocupă 149,6 mii. km2 (29% din suprafaţa Pământului). USCĂCIUNE (< usca) s. f. 1. însuşirea a ceea ce este uscat. 2. (METEOR.) Cantitate foarte scăzută sau absenţă a precipitaţiilor într-un anumit interval de timp, care determină o umiditate insuficientă a aerului, dar are efecte mai puţin grave asupra culturilor agricole decât seceta. în condiţiile României se apreciază că u. se instalează după c. 5 zile de lipsă a ploilor, iar dacă se prelungeşte la peste 14 zile (în perioada rece a anului), respectiv 10 zile (în perioada caldă a anului) se instalează seceta. USCĂTESCU 300 George Uscătescu USCĂTESCU, George (1919-1995, n. Creţeşti, Târgu Cărbuneşti), filozof estetician, sociolog şi scriitor român. Stabilit în Spania (după 1944). M. de onoare al Acad. (1991), prof. univ. la Barcelona, Madrid şi Santander. Studii de filozofie a culturii şi de estetică („Introducere în ontologia culturii. Structuri ale imaginaţiei"), eseuri despre umanism („Erasmus") şi despre artişti, scriitori şi filozofi români (Eminescu, Brâncuşi, Blaga, M. Eliade, Şt. Lupaşcu, C. Noica). Versuri. A înfiintat si condus revista „Destin" (Madrid’ 1951-1993). USCĂTOR, -OARE (< usca) adj., s. n. 1. Adj. Care usucă, zbiceşte, zvântă. 2. S. n. Aparat, maşină sau instalaţie folosită pentru uscarea artificială a materialelor. După presiunea de lucru se deosebesc u. atmosferice şi u. cu vid, iar după principiul de funcţionare u. pot fi mecanice, termice şi chimice. USCĂTOR!E (< uscător) s. f. 1. Instalaţie folosită la uscarea termică a materialelor (ex. u. pentru cărbuni, u. pentru produse alimentare etc.); local, încăpere în care se află o astfel de instalaţie. 2. Cameră sau grup de camere servind la uscarea rufelor. USCĂTURĂ (< usca) s. f. 1. Ramură uscată. 2. Porţiune de pădure unde s-au tăiat copacii. 3. (La pl.) Hrană care se poate consuma neîncălzită. USCĂŢIV, -Ă (< uscat) adj. (Despre fiinţe) Slab, costeliv, uscat. USEDOM [uizedom], (în polonă UZNAM [uznam]), ins. nisipoasă în S M. Baltice, între G. Pomeraniei şi G. Szczecin, în apropiere de ţărmurile Germaniei şi Poloniei; 445 km2; 51 km lungime; 1,6-24 km lăţime. Vegetaţie psamofilă. Localit. pr.: Usedom (Germania) şi Swinoujscie. Turism balnear. în trecut^ a făcut parte din prov. Pomerania. în 1945 a fost divizată între R.D. Germană -azi Germania (354 km2) si Polonia (91 km2). USERKAF, suveran egiptean al Regatului Vechi. Fondator al Dinastiei 5 (2494-2345 Î.Hr.). A ridicat cultul zeului Ra (Re) la rang de religie oficială în stat construind la Abusir primul templu închinat divinităţii. USHUAIA [usuaia], oraş în S Argentinei, situat în Ţara de Foc - al cărei centru ad-tiv este, port la canalul Beagle; 45,2 mii loc. (2001). Cel mai sudic oraş de pe Glob (54°48’ lat. S). Export de peşte. Prelucr. lemnului (cherestea) şi a peştelui. Creşterea ovinelor. Pescuit. Turism. Muzee (El Museo del Fin del Mondo - 1979, Muzeul Maritim). Fundat în 1870 de misionarul anglican Wasti H. Stirling şi declarat oraş în 1893. CiskGdar, oraş în NV Turciei asiatice, la poalele dealurilor Bulgurlu, port la str. Bosfor, suburbie rezidenţială a oraşului Istanbul, de care este legat printr-un pod şi un feribot; 495 mii loc. (2000). Moscheile Mihrimah (sau Iskele) datând din 1548 şi Kami. Minarete. în Antic, aici s-a aflat oraşul Chrysoplis, fundat în sec. 6 Î.Hr., unde a avut loc (sept. 324) o bătălie navală între împăratul Constantin cel Mare şi Licinius, câştigată de primul. în sec. 14 cucerit de turcii otomani. în perioada bizantină s-a numit Scutari. Bază a flotei britanice în Războiul Crimeii. USMAN IBN AFFAN, al treilea calif ortodox (644-656). La origine un bogat comerciant aparţinând puternicei ginţi Omeia din Mecca, ginere al Profetului Mahomed. în timpul cârmuirii sale, Califatul arab a făcut importante achiziţii terit., navele arabe au repurtat victorii asupra celor bizantine, s-au obţinut succese în administrarea şi centralizarea statului şi s-a stabilit versiunea oficială a Coranului. Promovarea excesivă a nepotismului şi a profitului personal i-a atras numeroşi adversari şi a provocat puternice răscoale în Iraq şi Egipt. Asediat şi ucis de rebeli la Medina. USNĂ (< sl.) s. f. 1. Marginea de sus răsfrântă, a unei oale, a unui vas adânc, a unui clopot; gură, buză. 2. Marginea de sus a luntrei. 3. Ghizd la fântână. ♦ Partea mai largă la baza puţurilor din ocnele vechi de sare, pe care se aşeza o armătură de lemn. UŞNlŞA (cuv. sanscrit „turban", „diademă") subst. (în budism) Unul dintre 32 de semne ale predestinării. în artă este reprezentat (din sec. 4) prin protuberanţa craniană caracteristică reprezentărilor lui Buddha. USPALLATA [uspaiata] Paso de la Cumbre sau Paso de Bermejo, pas în Anzii meridionali, la graniţa dintre Chile şi Argentina, la 3 863 m alt., între vf. Aconcagua şi Tupungato. Străbătut, la 3 191 m alt., de un tunel feroviar, lung de 3,2 km şi de o şosea care leagă oraşul Valparaiso (Chile) cu Buenos Aires (Argentina), via Mendoza. USPENSKI [uspienskii], Gleb Ivanovlci (1843-1902), scriitor rus. Reprezentant al poporanismului. Reportaje („Din jurnalul vieţii de la ţară", „Ţăranul şi munca ţărănească", „Puterea pământului"); impresii despre România. USSURI (în chineză WUSULI JIANG) [usuli ţiang], râu în E Asiei, afl. dr. al Amurului la Habarovsk; 909 km; supr. bazinului hidrografic: 193 mii km2. Izv. de pe pantele de SV ale m-ţilor Sihote-Alin şi formează, pe o porţiune, graniţa dintre Federaţia Rusă şi China. Numeroase cascade. Bogat în sturioni. îngheaţă în perioada nov.-apr. Afl. pr.: Sungacia, Muleng, Bikin, Iman, Chor. Navigabil în aval de confl. cu Bolşaia Ussurka. Ţinutul cuprins între bazinul râului U. şi al cursului inf. al Amurului face parte din Extremul Orient al Federaţiei Ruse şi se remarcă prin vegetaţia şi fauna foarte bogate şi diverse, în care elementele caracteristice Asiei Orientale se întrepătrund cu cele de taiga. Este patria tigrului siberian (numit şi tigru de U. sau de Amur), în prezent puternic periclitat. în anii ‘60 ai sec. 20, îndeosebi în 1969, forţele militare ruse şi chineze s-au înfruntat pe malurile r. U.; ciocnirile au încetat din 1977, când s-a reluat şi navigaţia pe U. USSURIISK, oraş în SE Federaţiei Ruse, în C. Hanka din ţinutul Primo-rie, pe râul Razdolnaia, la 81 km N de Vladivostok, pe c.f. transsiberiană; 154,8 mii loc. (2006). Nod feroviar. Expl. de cărbune. Constr. de autocamioane, de maşini-unelte, subansam-ble pentru locomotive ş.a. Prelucr. lemnului. Produse alim. Fundat în 1860. Până în 1935 s-a numit Nikolsk-Ussuriisk; între 1935 şi 1957 Voroşilov, iar din 1957 numele actual. USTAŞI (< ser.) s. m. pl. Denumire dată membrilor unei organizaţii naţionaliste croate create în 1929 de Ante Pavelic în Italia având ca model fascismul italian. A promovat metode brutale faţă de sârbi şi evrei în Croaţia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. 301 UŞINSKI USTENSILĂ (< fr.) s. f. Obiect care se utilizează la executarea unei operaţii în gospodărie, în laborator sau în exercitarea unei meserii; instrument, unealtă (1). USTILAGINALE (< fr.; {s} lat. ustilago „tăciune") s. f. pl. Ordin de ciuperci parazite, care produc la plante boli ca tăciunele şi mălura (Ustilaginales). OSTf [u:stii:] NAD LABEM, oraş în NV Cehiei, pe stg. fl. Elba (Labe), la NV de Praga, în apropiere de graniţa cu Germania; 94,2 mii loc. (2006). Port fluvial. Nod feroviar. Expl. de lignit. Ind. chimică (îngrăşăminte, acid sulfuric), textilă, sticlăriei, ceramicii, cosmeticii, alim. Turism. Castelul „Strekov" (sec. 13). Fundat în sec. 13. USTINOV v. Ijevsk. Peter Ustinov USTINOV [ju:stinof], Sir Peter (1921-2004), romancier, dramaturg, actor britanic de teatru şi film. Interpret inteligent şi subtil, care mizează pe capacitatea sa de improvizaţie pentru crearea unor personaje uneori simpatice, dar cel mai adesea ambigue („Lola Montes”, „Spartacus” — premiul Oscar 1960; „Topkapi” — premiul Oscar 1964; „Moarte pe Nil”). Scrieri autobiografice. USTIURT (UST’URT), podiş în Kazahstan şi Uzbekistan, între M. Caspică şi L. Arai; c. 200 mii km2. Relief fragmentat, cu altitudini mici (150-365 m), caracterizat printr-o alternanţă de deserturi pietroase cu cele nisipoase, cu dune şi depresiuni mlăştinoase, sărăturate. Climă continentală excesivă, cu precipitaţii reduse. Vegetaţie de tip deşertic. Zăcăminte de petrol şi gaze naturale. UST-KAMENOGORSK v. Oskemen. UST-ORDINSKI, oraş în Federaţia Rusă, reşed. districtului autonom Ust-Ordinski Buriat, situat la V de L. Baikal, la 64 km N de Irkutsk; 10,7 mii loc. (1990). UST-ORDINSKI BURIAT, district autonom în Federaţia Rusă, în S Siberiei; 22,4 mii km2; 134,1 mii loc. (2005). Reşed.: Ust-Ordinski. Expl. de cărbune şi de lemn. Creşterea bovinelor. UST’-SISOLSK v. Sîktîvkar. USTURA (lat. ustulare) vb. I tranz. A produce o durere ascuţită ca o înţepătură sau arsură. ♦ Fig. A provoca o durere fizică sau morală; a chinui. USTURĂTOR, -OARE (< ustura) adj. Care provoacă usturime, care ustură. ♦ Fig. Tăios, înţepător, sarcastic, caustic. USTURJME (< ustura) s. f. Senzaţie caracteristică de durere ascuţită provocată de o arsură, de o lovire, de o rană, de un miros înţepător etc. USTUROI (< ustura) s. m. Plantă legumicolă bienală din familia lilia-ceelor cu frunze lanceolate alungite şi cu bulbul format din mai mulţi bulbili mici, numiţi popular căţei (II), alcătuiţi dintr-un mic disc uscat, un mugur fixat de acesta şi o frunză cărnoasă, albă, care înconjoară mu-gurele. Fiecare bulbii este îmbrăcat într-o tunică protectoare, pergamentoasă, albă; bogaţi în substanţe nutritive şi în vitamine, cu gust şi miros usturător (Ailium sativum); (reg.) ai. Cunoscut din Antic, şi folosit pentru proprietăţile sale terapeutice. Consumat sub formă de bulbili sau verde, când se utilizează frunzele şi tulpina falsă; se adaugă în diverse mâncăruri şi în preparatele din carne. Folosit în ind. conservelor şi în industria farmaceutică pentru prepararea medicamentelor hipotensive. USTUROIA (< usturoi) vb. tranz. A pune (prea mult) usturoi în mâncare, a da mâncării gust de usturoi. USTUROjŢĂ (< usturoi) s. f. Plantă erbacee anuală medicinală, din familia brasicacee (crucifere), cu miros puternic de usturoi, cu frunze peţiolate, cu flori mici, albe şi cu fructe silicve (Ailiaria officinalis); aişor (2). usturoiţă USUC (lat. suc(c)usm, cf. şi usuc, prez. ind. al lui usca) s. n. Substanţă albă-gălbuie şi unsuroasă, cu miros specific, care impregnează lâna oilor, fiind secretată de glandele sebacee şi sudoripare. U. protejează firele de lână. Prin spălarea lânii, u. rămâne în apele reziduale şi se valorifică prin extragerea lanolinei; mai este folosită şi în medicina populară la tratarea scabiei. USUMACINTA, fl. în SE Mexicului şi NNV Guatemalei, format prin unirea râului Pasion (care izv. din Sierra de Santa Cruz) cu râul Chixoy (sau Salinas) care izv. din Sierra de los Cuchumatanes; 950 km. Formează, pe o porţiune din cursul mijlociu, graniţa dintre Mexic şi Guatemala, după care străbate o câmpie mlăştinoasă şi se varsă în G. Campeche, în aval de oraşul Frontera. Hidrocentrale în cursul superior. Navigabil pe 480 km. USUMBURA v. Bujumbura. USUSĂU, com. în jud. Arad, situată în pod. Lipovei; 1 353 loc. (2008). Este o com. nou înfiinţată (2004), prin desprinderea fostului sat U. din com. Dorgoş. Satul U. este atestat documentar în 1418. Pomicultură. Rezervaţiile naturale: Pădurea Măgura (718,4 ha) şi lacul fosilifer Zăbalţ.(5 ha). UŞAKOV [u/akof], Fiodor Fiodorovici (1745-1817), amiral rus. S-a remarcat în Războiul Ruso-Turc din 1787-1791 şi în expediţia navală din M. Mediterană (1798-1800) împotriva Franţei republicane. UŞAR (UŞER) (< uşă) s. m. (în Ev. Med., în Moldova) Dregător care avea sarcina de a primi solii şi de a-i introduce la domn; avea în grijă şi paza porţii domneşti. UŞĂ (lat. *ustium = [ostium]) s. f. Deschizătură de formă regulată în peretele unei clădiri, al unui vehicul, al unei piese de mobilier, care permite intrarea (şi ieşirea); panoul mobil care o închide şi care este fixat pe marginea acesteia prin balamale. -0- Expr. (Despre evenimente sau fenomene) A bate la uşă = a fi foarte aproape, iminent. A strânge (pe cineva) cu uşa = a forţa (pe cineva) să facă sau să recunoască ceva. ♦ Fig. Casă, locuinţă. UŞIER (< uşă) s. m. (înv.) Om de serviciu la unele instituţii publice (care stă la uşă). UŞINSKI, Konstantin Dmitrievici (1824-1870), pedagog rus. A preconizat fundamentarea pedagogiei pe datele antropologiei filozofice. Reprezentant marcant al pedagogiei comparate în faza descriptivă („Omul ca obiect al educaţiei"). UŞOR1 302 UŞOR1 (lat. osteolum) s. m. Fiecare dintre cei doi stâlpi verticali de care se prind canaturile uşii sau porţii. UŞOR2, -OARĂ (< iuşor, înv. „uşor2“ < lat. levis) adj., adv. Adj. I. 1. Care are greutate mică, care cântăreşte puţin, care exercită o presiune mică asupra suprafeţei pe care stă. *0 Categorie u. = categorie de box, haltere şi lupte, care cuprinde sportivii cu greutatea corpului între 57 şi 61 kg. ♦ (Despre materiale) Cu greutate specifică mică. ♦ Care nu poartă sau nu conţine greutăţi. <0* Expr. (A fi) cu inima uşoară = (a fi) vesel, bine dispus. (Adverbial) (A fi) îmbrăcat uşor = (a fi) îmbrăcat cu haine subţiri. Fie-i ţărâna uşoară! = (formulă rostită la înmormântarea unei persoane sau la pomeniri) să se odihnească în pace! ♦ (Despre trupe) Care poartă armament puţin, având posibilitatea să se deplaseze repede. 2. (Despre alimente) Care se digeră cu uşurinţă; frugal. 3. Sprinten, vioi, iute. ♦ Suplu, mlădios, gingaş, delicat. ♦ (Despre pas, mers) Făcut în vârful picioarelor; fără zgomot, lin. 4. (Despre urme, semne, linii etc.) Tras, lăsat de un corp cu greutate mică, făcut printr-o apăsare slabă. 5. Redus ca volum, ca amploare, intensitate, consistenţă; mic, puţin, slab. ♦ (Despre somn) Din care te trezeşti cu uşurinţă la orice zgomot sau mişcare; p. ext. odihnitor, liniştit. ♦ (Despre forme de relief) Lin, domol. ♦ (Despre ţesături; p. analog. despre ceaţă sau abur) Fin, subţire, diafan. II. 1. Care se poate duce sau suporta fără greutate; (despre boli) lipsit de gravitate; (despre obligaţii materiale) care nu împovărează; neînsemnat. ♦ (Despre legi, pedepse) Lipsit de severitate, indulgent. ♦ (Despre trai, viaţă) Lipsit de griji, fără greutăţi, comod. 2. Care nu prezintă greutăţi, care se poate înţelege sau realiza fără efort, fără dificultăţi; simplu. «0- Muzică u. v. muzică ♦ (Despre drumuri) Practicabil, în stare bună. 3. Lipsit de seriozitate; superficial, fluşturatic, uşuratic, frivol. O- Moravuri uşoare = purtare, atitudine care contravine moralei. ♦ Lipsit de importanţă, neînsemnat. III. Adv. 1. Fără mult zgomot; încet, domol. 2. Fără efort, fără greutate, cu uşurinţă. 3. Fără seriozitate, superficial, uşuratic. Expr. A lua viaţa uşor = a trece cu nepăsare peste orice, a nu-şi face griji. 4. Puţin. Vorbea uşor tremurat. UŞURA (< uşor2) vb. I tranz. şi refl. 1. A reduce sau a face să se reducă din greutate. 2. Fig. A(-şi) alina o suferinţă fizică sau morală. ’<£-Expr. (Tranz.) A-şi uşura inima = a-şi alina suferinţa prin destăinuirea ei, a-şi vărsa focul, a se linişti. ♦ Refl. (Despre boli) A se ameliora, a ceda, W*r'~ Kîtagawa Utamaro. „Tinere fete“ a slăbi. ♦ Tranz. A înlesni, a facilita. 3. A (se) elibera de sub povara unui lucru greu; a (se) despovăra. ♦ Tranz. A scuti, a ierta. UŞURAT, -Ă (< uşura) adj. 1. Care a scăzut în greutate. 2. Fig. împăcat, liniştit sufleteşte; scăpat de griji. UŞURATIC, -A (< uşor2) adj. Lipsit de seriozitate; superficial; frivol, neserios. UŞURjNŢĂ (< uşor2) s. f. 1. Faptul de a fi uşor (de realizat); facilitate. ^ Loc. Cu uşurinţă = a) fără efort, fără dificultăţi, uşor; b) cu indiferenţă, cu nepăsare 2. (înv.) Faptul de a fi uşor2 în greutate. 3. (Rar) înlesnire, avantaj, favoare. 4. Lipsă de seriozitate; frivolitate; superficialitate. UT (< germ.; {s} ut queant laxis, primul vers al imnului latin închinat Sf. loan Botezătorul) s. m. (MUZ.) Veche denumire a notei do. UTAGAWA, şcoală de pictură japoneză, fondată la Edo (azi Tokyo) de către Toyoharu U. (1735-1814); Toyokuni U. (1769-1825) a iniţiat stilul decorativ, devenit canonul stereotip al şcolii, iar Kuniyoshi U. (1797-1861) a adus un suflu nou şi o revigorare a stilului. UTAH [iu:t9], stat în partea central-vestică a S.U.A., în zona m-ţilor Stâncoşi; 219,9 mii km2; 2,25 mii. loc. (2006). Centrul ad-tiv; Salt Lake City. Expl. de min. de cupru, aur, argint, zinc, plumb, min. radioactive, cărbuni şi petrol. Ind. de prelucr. a metalelor, de expl. şi prelucr. a lemnului, chimică. Sfeclă de zahăr şi cereale. Creşterea bovinelor, ovinelor şi a păsărilor (curcani). Colonizat de mormoni după 1847 a intrat în componenţa S.U.A. în 1896. UTAMARO Kitagawa (1753-1806) pictor şi gravor japonez din şcoala Ukiyo-e. Cunoscut în Europa prin gravuri înfăţişând viaţa curtezanelor. Stil caracterizat prin figuri delicate şi siluete alungite; maestru al portretului feminin („Zece tipuri de figuri feminine"). Ilustraţii de carte („Insecte", „Lumea de argint", „Cartea păsărilor")! UTAN, Tiberiu (1930-1994, n. Sighet, azi Sighetu Marmaţiei), poet român. Lirică elegiac-meditativă, pe tema singurătăţii şi a ruperii de satul natal („Clipe", „Steaua singurătăţii", „Goana după vânt"). Literatură pentru copii („Isprăvile lui Ciopârţilă"). UTER (< lat., fr.) s. n. Organ musculos cavitar la mamifere, făcând parte din aparatul genital feminin, în care se fixează oul fecundat şi se dezvoltă fătul în tot timpul sarcinii. Situat în pelvis, u. este alcătuit dintr-un corp continuat în porţiunea inferioară cu colul uterin, care comunică printr-un orificiu cu cavitatea vaginală. în porţiunea superioară a u. se deschid trompele uterine. UTERJN, -Ă (< fr., lat.) adj. Care se referă la uter, care aparţine uterului (ex. col. u., cavitate u., arteră u.). ^ Fraţi uterini = fraţi născuţi din aceeaşi mamă, dar din taţi diferiţi. UTICA, cea mai veche aşezare feniciană situată în N Africii (azi Utique, Tunisia). Fundată în sec. 8/7 î.Hr. la 25 km NV de Catargina sub a cărei suveranitate intră din sec. 4 Î.Hr. în cel de al treilea Război Punic, a trecut în tabăra romană. Capitală a prov. romane Africa (146-43 Î.Hr.). Ocupat de vandali (439), recucerit de bizantini (533), sub dominaţie arabă din sec. 7. Arheologii au dat la iveală numeroase vestigii aparţinând Antic. UTIDAVA, localit. în Dacia, situată, potrivit coordonatelor date de Ptolemeu pe valea Oituzului. Identificată ipotetic cu aşezarea dacică de pe înălţimea Titelca din localit. Tiseşti (jud. Bacău). UTIL, -Ă (< fr., lat.) adj. Care este de folos, care satisface o nevoie; trebuincios, necesar. Loc. în timp util = la momentul oportun, până nu e prea târziu; la timp. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce este folositor. UTILA (< fr.) vb. I tranz. A dota un atelier, o fabrică, un laborator etc. cu utilajul necesar procesului de producţie. UTILAJ (< fr.) s. n. Ansamblul maşinilor, aparatelor, uneltelor şi echipamentelor necesare efectuării unei anumite lucrări sau a unui proces de lucru într-o întreprindere industrială. 303 UTRECHT UTILITAR, -Ă (< fr.) adj. Care are scopuri utile, imediate; care este preocupat de interse materiale. UTILITARISM (< fr.) s. n. 1. Spirit utilitar. 2. (în general) Orice doctrină care plasează valoarea supremă în sfera utilităţii, aceasta putând fi de diferite genuri. în acest sens apare u. în discuţiile etice ale vechilor greci (Platon, stoici), în opera unor gânditori din sec. 18 (Fr. Hutcheson, D. Hume, W. Paley, Helvetius). ♦ (în sens strict) Doctrina etică promovată în sec. 19 de J. Bentham, J. St. Mill, W. James, H. Sidwick, care explică morala prin utilitate sau principiul celei mai mari fericiri şi susţine că acţiunile sunt bune în măsura în care tind să sporească fericirea, înţeleasă ca plăcere şi absenţă a durerii. în prezent, u. apare în mai multe versiuni; cea mai simplă este u. acţionai, conform căreia acţiunile trebuie evaluate în funcţie de rezultatele produse. Potrivit altei variante, în u. narativ, definitorie este utilitatea regulilor privitoare la acţiuni. U. reprezintă concepţia pe care se bazează o mare parte din planificarea politică şi economică modernă. UTILITARjST, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Utilitar. 2. S. m. şi f. Adept al utilitarismului. „ UTILITATE (< fr., lat.) s. f. 1. însuşire a ceea ce este util sau utilizabil. 2. (EC. POL.) Capacitatea unui bun material sau serviciu de a satisface o necesitate prin folosirea în procesul de producţie sau în consumul personal. U. marginală = sporul de u. sau satisfacţie resimţite de un consumator în urma folosirii unei unităţi suplimentare dintr-un bun economic. U. publică. = (referitor la asociaţii şi fundaţii) orice activitate care vizează atingerea unor scopuri benefice în domenii de interes public şi/ sau comunitar. 3. (La pl.) Servicii (energie electrică şi termică, canalizare, apă şi gaze, telefon) de care beneficiază o unitate economică, de obicei productivă. 4. Folos, serviciu pe care îl poate aduce cineva sau ceva. UTILIZA (< fr.) vb. I tranz. A folosi, a întrebuinţa. UTILIZABIL, -Ă (< fr.) adj. Care Poate fi utilizat, de care te poţi servi. UTILIZARE (< utiliza) s. f. 1. Faptul de a utiliza; întrebuinţare, folosire. 2. (ELT.) Transformare a energiei electromagnetice în alte forme de energie cu sau fără producere de căldură, cu ajutorul maşinilor sau al unor aparate, si folosirea ei în noua formă. în general, u. se efectuează la distanţe relativ mari de sursele de producere, distanţa fiind parcursă prin intermediul unor reţele de distribuţie electrică. <0- Utilizarea terenurilor (STATIST.), mod în care este întrebuinţat fondul funciar, pe categorii de folosinţă (în valoare absolută şi/ sau procentuală). Principalele categorii sunt: teren arabil, păşuni şi fâneţe, livezi şi pepiniere pomicole, vii şi pepiniere viticole, fond forestier, teren neproductiv, suprafeţe construite, ape. Sin. folosinţa terenurilor. UTNAPISHTIM (în mitologia mesopotamiană), omul care, asemenea lui Noe construieşte o arcă şi se salvează împreună cu familia în timpul potopului, pentru refacerea ulterioară a omenirii. UTOPIC, -Ă (< fr. {i}) adj. Care are caracter de utopie; care nu are condiţii reale pentru a putea fi realizat; imaginar; utopist. UTOPIE (< fr.; {s} gr. ou[u] „nu“ + topos ,,loc“) s. f. 1. Loc ideal sau stare de viaţă ideală, proiectate în viitor întruchipând modelul unei ordini social-politice şi religioase ideale. Termenul provine de la titlul lucrării lui Th. Morus „Despre statul ideal sau insula Utopia“ (1516). Alţi filozofi care au elaborat u. politice: T. Campanella, F. Bacon. 2. P. ext. Orice proiect, plan, concepţie care nu ţine cont de realitate; fantezie, himeră, vis. UTOPISM (< utopie) s. n. Credinţa în realizarea unei societăţi perfecte şi criticarea societăţii actuale în lumina unor utopii. Credinţă în idealuri utopice, irealizabile. UTOPIST, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Utopic. 2. S. m. şi f. Creator sau adept al unei utopii, al unei teorii sociale utopice; p. ext. persoană care crede în idei, planuri utopice. UTRECHT [utrekt], oraş în partea centrală a Olandei, pe braţele Rinului (Kromme, Oude şi Vecht) şi pe canalul Waal (un vechi braţ al Rinului), care face legătura cu Amsterdam, situat la 32 km NV de U.; 281,1 mii loc. (2006). Aeroport. Port fluvial. Nod feroviar. Important centru comercial, industrial, finan-ciar-bancar, ad-tiv, de transport şi turistic al ţării. Ind. metalurigiei feroase (oţel) şi neferoase (aluminiu), a constr. de maşini (material rulant feroviar, utilaje, motoare electrice, unelte), chimică, tipografică, textilă, de prelucr. a lemnului şi a tutunului, sticlăriei, pielăriei şi alim. (brânzeturi). Prod. de biciclete. Universitate (1636). Muzeu cu colecţii de pictură şi de antichităţi romane şi celtice; Muzeul căilor ferate olandeze; Muzeul aurului şi argintului; Muzeul ceasornicelor; Muzeul modern de artă religioasă; Muzeul Naţional de istorie, arheologie şi artă. Târg internaţional bianual pentru produse industriale. Monumente: Domkerk (catedrala) Sint Maartin (sec. 7, reconstruită în stil gotic în anii 1254-1267, cu unele completări şi refaceri din 1517) cu un turn de 112 m înălţime (cel mai înalt din Olanda), ridicat în anii 1321-1382; bisericile Sint Jans (1040-1050), Sint Pieters (1048, cu refaceri din sec. 16-17), Sint Nikolai (1131), Sint Jacob (1173), Sint Catharijne (1468-1537, azi catedrală romano-catolică), Geerte (1260) ş.a. Turism. în anticul Trajectum ad Rhenum romanii au construit în anul 48 d.Hr. fortăreaţa Albiobola, cu important rol strategic la graniţa de N, renană a Imp. Roman. în anul 695 oraşul a devenit capitala unui puternic principat ecleziastic, apoi un important centru comercial şi manufacturier (sec. 11-12). Menţionat documentar în 1122, cu prilejul acordării de importante avantaje din partea împăratului german. De la sfârşitul sec. 13 a început să decadă, din cauza concurenţei Amsterdamului. Din 1527 a făcut parte din domeniile Habsburgilor. în timpul Revoluţiei din Ţările de Jos, aici s-a încheiat la 23 ian. 1579 o uniune a şapte provincii (U., Holland, Zeeland, Gelderland, Overijssel, Frisia şi Groningen), îndreptată împotriva Spaniei şi a reacţiunii feudalo-catolice din interior. Ocupat de francezi în 1795-1813, el a devenit reşedinţa lui Ludovic Bonaparte, regele Olandei (1806-1810). Intre 1713 şi 1714, la U. s-a elaborat un sistem de tratate între Franţa, Spania, Anglia, Olanda, Prusia, Savoia şi Portugalia, participante la Războiul de Succesiune la tronul Spaniei (1701-1714). Preve- Utrecht. Catedrala Sint Maartin UTRENIE 304 derile tratatelor de la U. marcau sfârşitul hegemoniei Franţei în Europa; Anglia lua în stăpânire unele posesiuni franceze din America de Nord şi Gibraltarul, rezervându-şi dreptul de monopol asupra comerţului cu sclavi; Filip V de Bourbon era recunoscut rege al Spaniei. Completat cu Tratatul de la Rastatt. UTRENIE (< sl.) s. f. Slujbă religioasă care se oficiază în Biserica ortodoxă dimineaţa, înaintea liturghiei. <0- Pe la utrenie = dis-de-dimineaţă. UTRENIILE DIN BRUGES [bruge], nume sub care este cunoscută răscoala antifranceză din Bruges (Flan-dra), din mai 1302, în urma căreia a început eliberarea Flandrei. Numele românesc al răscoalei vine de la slujba bisericească de dimineaţă („utrenie"), la începutul căreia a izbucnit răscoala. UTRILLO [utriio], Maurice (1883-1955), pictor francez. Operă construită pe tema peisajului citadin, înfăţişând mai ales cartierul parizian Montmartre şi periferia Parisului. Evoluează de la o fază de studii naive după natură spre o perioadă impresionistă, apoi spre una „aibă“, pentru ca, în cele din urmă, să se stabilească la un stil policrom („Peisaj din Montmagny“, „Fundătura Cottin", „Cartierul Saint-Ro-main de l’Anse“, „Zăpadă în Montmartre"). UTSUNOMIYA, oraş în Japonia (Honshu), la 95 km N de Tokyo; 459,4 mii loc. (2006). Constr. de avioane, de material rulant feroviar şi de utilaje agricole. Ind. electronică (microcipuri), hârtiei, de prelucr. a lemnului şi a tutunului, alim. Universitate (1949). Parcul Hachi-manyama. Ruinele unui castel din sec. 11. Templul Oya, construit în era Heian (794-1185). Statuia Peace Kannon (27 m înălţime). Până în anul 1059 s-a numit Ikebenogo. Oraş din 1896. Aleksei Sergheevici Uvarov UTTAR PRADESH [uter prede/], stat în N Indiei, în C. Gangelui; 240,9 mii km2; 184,4 mii. loc. (2006). Centrul ad-tiv: Lucknow. Ind. textilă şi pielăriei. Grâu, orez, trestie de zahăr, cânepă, bumbac, arahide, cartofi. Creşterea animalelor. S-a alăturat Uniunii în 1947. UTZON, J0rn (n. 1918), arhitect danez. Promotor al unui limbaj arhitectural organico-expresionist. Se impune cu Opera din Sydney la proiectarea şi realizarea căreia a lucrat între 1956 şi 1966 (ea a fost deschisă în sept. 1973), folosind articulaţia pe structuri metalice a unor enorme cochilii de beton. Alte lucrări: Expoziţia internaţională din 1960 de la Copenhaga, biserica Bagsvaerd din Copenhaga. UVALAS (< ser.) subst. (GEOMORF.) Depresiune de origine carstică, alungită, puţin adâncă şi cu contururi sinuoase, formată prin contopirea a două sau mai multe doline. UVAROV, Aleksei Sergheevici (1825-1884), arheolog rus. Unul dintre întemeietorii arheologiei în Rusia. Săpături în reg. Moscovei, Vladimirului şi în Crimeea. A, înfiinţat Muzeul de Istorie din Moscova. Lucrări pr.: „Arheologia Rusiei. Epoca de piatră". M. de onoare al Acad. Române (1871). UVAROV, Sir Boris Petrovici (1888-1970), naturalist britanic de origine rusă. Cercetările sale asupra lăcustelor călătoare au stat la baza principiilor de luptă împotriva acri-dienilor. UVAROVjT (< fr. {i}) s. n. Granat cromifer de culoare verde ca smaraldul. Varietăţile lui limpezi sunt pietre semipreţioase. UVERTURĂ (< fr.) s. f. Compoziţie muzicală concepută ca introducere la o operă, la un balet, un oratoriu, suită instrumentală, orchestrală etc., sau ca lucrare simfonică de sine stătătoare, cuprinzând trei mişcări: vioi-lent-vioi (tipul italian) şi lent-vioi-lent (tipul francez). UVIOL (< fr. {i}) s. n. Varietate de sticlă transparentă la radiaţiile ultraviolete. UVOGRAFjE (< fr.) s. f. Descriere ştiinţifică a soiurilor de struguri. UVOLOGjE (< lat. uva „strugure") s. f. Cercetare ştiinţifică sistematică a soiurilor de struguri. UVS NUUR sau UBSU NUR, lac în NV Mongoliei, la graniţa cu Federaţia Rusă (Rep. Tuva), la 759 m alt.; 2,35 mii km2. Apă mineralizată (sulfaţi, doriţi). Se află în cel mai nordic dintre bazinele endoreice ale Asiei Centrale ce se întinde atât în Mongolia cât şi în Rusia. Depresiunea cuprinde 12 perimetre (5 în Mongolia) cu stepă, deşert tempe-rat-rece, spaţiu montan adiacent cu faună specifică. Rezervaţie a biosferei. Este inclus (din 2003) în Patrimoniul natural universal. UVULAR, -Ă (< fr., it.) adj. Care aparţine uvulei; referitor la uvulă. ♦ (Despre sunete) Care se articulează Grave * i ?j î r i Ua ' \ \/ M. kF=*£--~ v t-i -fh J-—- ' 305 UZBEKISTAN în partea posterioară a cavităţii bucale, în regiunea uvulei. UVULĂ (< fr.) s. f. (ANAT.) Omuşor (2); luetă. UXMAL, vechi oraş al civilizaţiei Maya, azi în ruină, situat în SE Mexicului, în pen. Yucatân, la 80 km S de Merida. Fundat ca oraş în perioada 987-1007 de Hun Uitzil Ghac, cunoscut în cronici cu numele Ah Zuitok Tutui Xiu, a fost capitala populaţiei xiue. Abandonat în c. 1450. Ruinele unor palate, ale clădirii guvernatorului (90 m lungime), piramide ş.a. Vechiul oraş prehis-panic, important centru urban (c. 25 mii loc.) a fost inclus (din 1996) în Patrimoniul cultural universal. UZ (< lat., it.) s. n. 1. Faptul de a folosi ceva; întrebuinţare, folosire. Loc. vb. A face uz de... = a (se) folosi de. ^ Scos sau ieşit din uz = care nu (se) mai foloseşte. 2. Uzanţă; datină; obicei, cutumă. 3. (DR.) Drept real principal în temeiul căruia o persoană poate folosi un lucru proprietate a altuia a şi trage foloasele necesare satisfacerii trebuinţelor sale şi ale familiei sale. UZ, pas în partea centrală a Carpaţilor Orientali, în zona de izvor a râului Uz (afl. dr. al Trotuşului, cu o lungime de 46 km), între m-ţii Ciuc (la NV) şi m-ţii Nemira (la SE), la 960 m alt. Străbătut de o şosea nemodernizată care asigură legătura între Moldova şi Transilvania, respectiv între municipiile Oneşti (via Dărmăneşti) şi Miercurea-Ciuc. UZA (< fr.) vb. I 1. Tranz. şi refl. A (se) deteriora, a (se) strica, a (se) toci (prin întrebuinţare). ♦ Refl. Fig. (Despre persoane) A se epuiza, a se consuma. ♦ (Despre cuvinte, sintagme, figuri de stil) A-şi pierde valoarea expresivă (prin folosire frecventă). 2. Intranz. A întrebuinta, a se folosi de... UZAJ (< fr.) s. n. 1. Uzură (1). 2. (Livr.) Uzanţă. UZANŢĂ (< fr., it.) s. f. 1. Mod, fel de a proceda, propriu pentru un anumit lucru sau pentru o anumită activitate. 2. Obicei (2), datină, uz, cutumă. 3. (DR.) Uzanţe diplomatice = totalitatea practicilor folosite în relaţiile diplomatice (dintre state), cu privire la agenţii diplomatici şi la raporturile dintre aceştia. UZARE (< uza) s. f. 1. Faptul de a (se) uza. 2. Uzură (1). UZAT, -Ă (< uza) adj. Deteriorat, degradat, stricat (prin folosire îndelungată). ♦ (Despre oameni) Slăbit, epuizat, consumat. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca naţiune pe terit. Uzbekistanului. Mai trăiesc în S Kazahstanului, Tadjikistan, Turkmenistan, N Afghanistanului, Kîrgîzstan ş.a. De religie musulmană. ♦ Persoană care aparţine acestui popor sau este originară din Uzbekistan. 2. Adj. Care se referă la Uzbekistan sau la populaţia lui. + (Substantivat, f.) Limbă din familia altaică, ramura turcică, vorbită de uzbeci. UZBEK (OZBÂG), Ghias ad-Din Muhammad ~, han al Hoardei de Aur (1313-1342). în timpul domniei sale Hoarda de Aur a atins puterea militară şi politică maximă, iar islamismul (sunnit) a devenit religie de stat. A continuat bunele raporturi cu statul mamelucilor din Egipt şi cu Imp. Bizantin - pe care le-a întărit prin relaţii matrimoniale -, a efectuat două campanii în reg. Arran (1319 şi 1335) împotriva llhanilor, a intervenit activ în viaţa politică a cnezatelor ruseşti vasale, a atacat în repetate rânduri Polonia şi Ungaria şi şi-a consolidat supremaţia în S Moldovei şi E Dobrogei. Numele său stă la originea etnonimului uzbec. UZBEKISTAN, Republica - (Uzbe-kiston Respublikasi), stat în Asia Centrală, cu ieşire la L. Arai; 447,4 mii km2; 26 593 000 loc. (2005). Limba oficială: uzbeca. Religia: islamică (majoritatea sunniţi) 76,2%, creştină (ortodocşi) 0,8%, iudaică 0,2%, alte credinţe 4,7%, atei 18,1%. Capitala: Toşkent (Taşkent). Oraşe pr.: Namangan, Samarkand/Samar-qand, Andijan/Andijon, Buhara/ Buxoro, Nukus/Nuqus, Kokand/Qu-qon, Fergana/Farghona. Este împărţit în 12 prov., un oraş (capitala) cu rang de prov. şi o rep. autonomă (Karakalpacă/Qoraqalpoghiston). Lipsit de acces direct la ocean, terit. său, în mare parte circumscris marii depr. central-asiatice a Turanului, cuprinde ca reg. naturale pustiul Kîzîlkum cu nesfârşite spaţii aride dominate de culmi izolate nu prea înalte (550-925 m), apoi pod. scund, deşertic Ust’Urt pe care îl împarte cu Kazahstanul şi reg. L. Arai aflat la frontiera cu acelaşi stat. Reg. mai înalte, muntoase, sunt doar în E şi SE ţării, la graniţele cu Kîrgîzstan, Tadjikistan şi Afghanistan. Sunt masive din sistemul Tianshan (alt. max. pe terit. U., în culmea Gissar, 4 636 m) şi sistemul Pamiro-Alai (m-ţii Turkestan şi Zeravşan cu alt. 2 000-4 000 m), care se desfăşoară sub forma unor culmi paralele separate de văi adesea adânci, fertile, bine populate, mai întinsă fiind valea-depresiune Fergana din bazinul Sîrdaria, pe care o împarte cu Kîrgîzstan şi Tadjikistan. Poziţia geografică în interiorul continentului asiatic, induce un climat temperat continental cu nuanţe excesive în timpul verii (temperaturile trec frecvent de 40-50°C) şi ierni aspre în N şi relativ blânde (media lunii ian. pozitivă) în reg. joase din S. Precipitaţiile sunt suficiente doar în rama montană cu expunere vestică (600-800 mm/an), în rest ele sunt reduse (sub 400 mm/an, în Ust’Urt sub 200 mm/an), fapt ce a impus practicarea irigaţiilor încă din cele mai vechi timpuri. în acest scop sunt folosite apele curgătoare cu izv. în rama montană (cu alimentare nivo-glaciară), precum Amu-Daria (în S şi V), Sîrdaria (în SE) şi afl. acestora (Surhandaria, Zeravşan, Angren, Circik ş.a.). Amploarea acestei intervenţii a condus către o adevărată catastrofă ecologică prin diminuarea considerabilă a cantităţii de apă ajunsă în L. Arai şi, implicit, în restrângerea supr. acestuia. Localit. aflate nu demult pe malul lacului sunt acum la zeci de km distanţă de acesta, iar terenurile devenite emerse s-au transformat în sărături. Vegetaţia deşertică (ierburi, arbuşti xerofili şi un arbore specific - saxaulul) şi dis- UZBEKISTAN 80* 8§8 W 808 8S° 70° continuă (în Kîzîlkum şi Ust’Urt) şi de stepă semiaridă în zona premontană, a făcut loc culturilor agricole (în principal bumbac) în ţinuturile irigate. Pădurile ocupă sub 3% din terit., pe versanţii m-ţilor înalţi, făcând apoi loc stepelor montane. Fauna este variată, adaptată diverselor biotopuri (fazani, reptile, antilope saiga, leoparzi, urşi, arhari ş.a.). Rezervaţiile naturale: Gissar (76,9 mii ha), Zeravşan (2,3 mii ha), Ciatkal (34,8 mii ha) şi Kîzîlkum (4,3 mii ha). Cele două mari resurse ale ţării sunt bumbacul (unul dintre marii producători şi al doilea exportator mondial) şi gazele naturale (55,4 miliarde m3, 2006, producţie, locul 2 în Asia). Se exploatează şi petrol, lignit, cupru, aur (93 mii kg, 2006, locul 9 pe Glob) şi argint, molibden, tungsten, uraniu (2 260 t, 2006, locul 7 pe Glob), fosfaţi, grafit, caolin. De asemenea, U. se conturează ca un important producător, la nivelul reg. central-asiatice, de produse chimice, echipamente şi instalaţii ind. Produse ind.: energie electrică, fontă şi oţel, zinc, sulf din pirite, autovehicule, televizoare, tractoare, combine pentru recoltarea bumbacului, maşini-unelte, amoniac, îngrăşăminte azotoase, fosfatice şi superfosfaţi, acizi azotic, sulfuric şi fosforic, produse petroliere, ciment, medicamente şi produse farmaceutice, bumbac egrenat (3,5 mii. t, 2004, locul 5 pe Glob),fire de lână şi bumbac (1 250 mii t, 2005, locul 5 pe Glob), ţesături de bumbac, lână şi mătase, încălţ., lapte, brânzeturi, carne, bere şi vin, ţigarete şi tutun de pipă, unt, piei tăbăcite etc. Agr. se practică pe 11% din terit., supr. în cea mai mare parte irigată, şi este specializată în cultura bumbacului (c. 50% din supr. cultivată), pomicultură, viticultură şi creşterea ovinelor (karakul) şi bovinelor. Se recoltează: cereale (grâu, porumb, orez, orz), bumbac, iută, tutun, arahide, susan, floarea-soarelui, struguri, fructe (inclusiv citrice), legume, măsline, fistic, piper, cartofi etc. Se cresc bovine (5,4 mii. capete, 2005), ovine (9,5 mii. capete, 2005), caprine, porcine, cabaline, asini, cămile şi păsări de curte. Sericicultura rămâne o activitate specifică unui spaţiu aflat de sec. pe celebrul „Drum al Mătăsii". Infrastructura căilor de comunicaţii cuprinde 3 950 km c.f cu ecartament larg (c. 16% electrificaţi) ce fac legătura cu reţeaua rusă (Transsiberianul) şi portul Turk-menbaşi de la M. Caspică (Turkmenistan), 81,6 mii km căi rutiere (87% pavaţi), c. 10 mii km conducte magistrale (91% gazoducte), 1 100 km căi navigabile interne, un port (Ter-miz) pe Amu-Daria (trafic local), 247 aeroporturi dintre care 33 mo- 307 UZBEKISTAN dernizate (5 dintre ele putând opera orice tip de aeronavă comercială). Potenţialul turistic, cu deosebire cel cultural-istoric, este remarcabil. Pr. zone şi obiective: Capitala ţării Toşkent cu mausoleul Zainudin-Baba (sec. 15) şi medresa (şcoala islamică) Barak-Han (sec. 16), muzee reprezentative pentru cultura şi istoria ţării; cele trei oraşe vechi, dezvoltate în oaze, pe drumul mătăsii, bogate mai ales în monumente istorice: Buhara, cel mai complet exemplu de oraş medieval cultural-asiatic, cu mausoleul lui Ismail Şamani (sec. 10), fondatorul dinastiei Samanizilor, capodoperă a artei islamice, moscheea Kalian (sec. 12) cu un minaret înalt de 46 m şi o cupolă albastră, citadela oraşului, medrese (Miri-Arab, sec. 16 şi Kukeldeş, sec. 17, ambele cu mozaicuri exterioare de o fineţe deosebită). Centrul istoric al oraşului a fost inclus (din 1993) în Patrimoniul cultural universal; Samarkand, supranumit „răscrucea civilizaţiilor", unul dintre cele mai vechi oraşe din Asia Centrală, menţionat documentar din sec. 4 î.Hr., cu perioada sa de glorie în timpul dinastiei Timurizilor (sec. 14-16) cu moscheele Gur-e-Am7r (sec. 15, cu mormântul lui TTmur Lenk) şi Şahi Zinda (sec. 14-15), medresele Ulug-Beg (sec. 15), Sir-Dor şi Tilakari (sec. 17), moschea Bibi-Hanăm, Observatorul astronomic (sec. 15). întreg oraşul a fost inclus (din 2001) în Patrimoniul cultural universal; Hiva, oraş înfloritor în sec. 7-12, cu vestigii ale citadelei, cu moschei, medrese şi cu fortificaţia Itchan Kala, ultimul loc de popas al caravanelor ce străbăteau „Drumul Mătăsii" înainte de pătrundere în deşertul Karakum (inclusă şi ea, din 1990, în Patrimoniul cultural universal); oraşul Shakhrisyabz, cunoscut din sec. 7 sub numele de Kesh, transformat de TTmur Lenk în sec. 15 într-un mare centru politic şi cultural cu palatul Ak-Saray (din 2000 şi acest oraş a fost inclus în Patrimoniul cultural universal). Moneda: 1 Sum = 100 Tijin. Export: fire de bumbac, materii prime energetice, metale de bază, produse alimentare. Pr. parteneri (2004): Federaţia Rusă (21,2%), China (14%), Ucraina (7%), Turcia (6,3%), Tadjikistan (5,8%) etc. Import: maşini şi produse metalurgice, produse alimentare etc. Pr. parteneri (2004): Federaţia Rusă (26,4%), Rep. Coreea (10,8%), Germania (9,4%), China (8,3%), Kazahstan (6%), Turcia (6%). - Istoric. Terit. U. face parte, în Antic., din Imp. Persan (sec. 6-4 î.Hr.), este cucerit de Alexandru cel Mare, devine prov. a Regatului Seleucid, apoi a Regatului elenistic al Bactriei (sec. 3-2 î.Hr.). Stăpânit de kuşani, heftaliţi şi turci apuseni, devine, la sfârşitul sec. 7, după cucerirea arabă, parte a lumii islamice. în sec. 9-13 terit. U. intră în componenţa statelor Samanizilor, Karahani-zilor şi Horezmului. U. este inclus în Imp. Mongol al lui Genghis Han (sec. 13), apoi în cel al lui TTmur Lenk (sec. 14-15), care face din Samarkand reşedinţa strălucită a vastelor sale stăpâniri. După ce aparţine statului Şaibanizilor, pe terit. U. iau naştere, în sec. 16, Hanatul Hiva şi Emiratul Buhara, iar la jumătatea sec. 18, Hanatul Kokand, care sunt incluse, între 1868 şi 1876, în Imp. Rus, păstrându-şi însă o structură autonomă. Rezistenţa împotriva instaurării puterii sovietice este deosebit de puternică în U. între anii 1917-1920. La 30 apr. 1918 este proclamată R.S.S.A. Turkestan, în componenţa căreia a intrat o mare parte a terit. U., dar naţionaliştii islamici sunt sprijiniţi de trupele albilor ş'i de un corp expediţionar britanic. în apr. 1920, Hanatul Hiva este transformat în Republica Populară Sovietică a Horezmului, iar Emiratul Buhara în Republica Populară Sovietică Buhara, care sunt incluse în R.S.S.A. Turkestan, apoi, după proclamarea, la 27 oct. 1924, a R.S.S. Uzbeke, în cadrul U.R.S.S. (13 mai 1925) ca republică unională, care include, până în 1929, şi R.S.S.A. Tadjikă. în condiţiile politicii de glasnost din U.R.S.S., de după 1985, limba uzbecă este declarată în oct. 1989 limbă de stat a republicii, la 20 iun. 1990 este adoptată declaraţia de suveranitate, iar după evenimentele de la Moscova din aug. 1991, U. îşi proclamă, la 31 aug. 1991, independenţa, adoptând titulatura de Republica Uzbekistan. La 21 dec. 1991, la Alma Ata, U. se numără printre cele 11 republici care semnează actul constitutiv al C.S.I. Membru al O.N.U. (2 mart. 1992). Minorităţi uzbece trăiesc în toate statele vecine, în Tadjikistan (1 mii.), Kîrgîzstan (12% din pop.), Turkmenistan (8,5%), Kazahstan (2%) şi în Afghanistan (între 1 şi 2 mii.). U. de astăzi, care se afirmă ca un moştenitor al dinastiilor uzbece ce au stăpânit, în sec. 16-19, emiratele multi-etnice din reg. - Buhara, Hiva, Kokand -, are şansa de a deveni o mare forţă regională în Asia Centrală. Puterea politică se concentrează în mâna autoritarului preşedinte Islam A. Karimov (ales în 1990 şi reales în 2000) şi a partidului său - Partidul Democrat Popular (fostul Partid Comunist din U.), partidele de opoziţie fiind practic eliminate de pe scena politică a ţării. La 12 oct. 1993, a fost reintrodus alfabetul latin pentru limba uzbecă, iar la 1 iul. 1994 a fost adoptat ca monedă naţională sum-ul. Presiunea funda-mentalismului islamic începe să se facă simţită şi în U. Grupărilor islamiste de opoziţie, care pătrund pe terit. U., venind din statele vecine, le este atribuit atentatul cu bombe din febr. 1999, care face 16 victime şi mai multe sute de răniţi în capitala Toşkent. Anii 2000-2001 stau sub semnul „ameninţării islamiste". După atentatele de la 11 sept. 2001, U. |< DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE fi .Provincii Suprafaţa (km2) Populaţia (2002) Centrul ad-tiv Andijan/Andijon 4 200 2 286 000 Andijan/Andijon Buhara/Buxoro 39 400 1 534 900 Buhara/Buxoro ^ergana/Farghona 7 100 2 761 300 Fergana/Farghona i Horezm/Khorazm 6 300 1 402 600 Urghenc/Urganch J Jizzakh 20 500 1 026 000 Jizzakh : Namangan 7 900 2 049 900 Namangan V Nawoi/Nawoiy 110 800 877 100 Nawoi/Nawoiy >; Qashqadaryo 28 400 2 302 000 Karşi/Qarsh Samarkand/ 16 400 2 749 100 Samarkand/ Samarqand Samarqand % Sîrdaria/Sîrdaryo 5 100 670 800 Guliston Surkhondaryo 20 800 1 846 400 Termiz Toşkent/Taşkent (provincie şi oraş) 15 600 4 986 800 Toşkent/Taşkent Karakalpacă/ Qoraqalpoghiston 164 900 1 633 900 Nukus/Nuqus (republică autonomă) UZHHOROD 308 s-a raliat coaliţiei internaţionale anti-teroriste iniţiate de S.U.A. Regimul autocrat al preşedintelui Islam Karimov este confruntat în 2004 cu atentate sinucigaşe ale unor islamişti extremişti, soldate cu numeroase victime. O bază aejiană S.U.A. este construită în U. în mai 2005 la Andijan izbucneşte o insurecţie islamistă soldată cu numeroşi morţi. Republică prezidenţială. UZHHOROD v. UJGOROD, U2GOROD. UZI s. m. şi pl. Populaţie migratoare, de neam turcic. în sec. 9 au trecut m-ţii Ural, iar în sec. 11 s-au aşezat în Moldova şi în Dobrogea, de unde făceau dese incursiuni în Pen. Balcanică; au fost înfrânţi de o coaliţie iniţiată de Imp. Bizantin. UZINAJ (< fr.) s. n. Uzinare. UZINARE (< uzina) s. f. Prelucrare a materialelor (aşchierea, deformarea plastică, tăierea) cu ajutorul maşinilor-unelte, prin operaţii separate sau în cadrul unui proces tehnologic; uzinaj. UZjNĂ (< fr.) s. f. Mare unitate industrială, dotată cu maşini, agregate, instalaţii etc., în cadrul căreia prin prelucrarea sau transformarea mecanică, termică, chimică etc. a unor obiecte ale muncii, se produc îndeosebi mijloace de producţie. Sin. fabrică. ♦ Centrală («. D. furnizoare de energie electrică, de energie termică, de apă etc. -0- U. hidroelectrică = ansamblu de lucrări (construcţii şi instalaţii) destinat transformării energiei apelor în energie electrică. Părţile principale din care se compune sunt: un lac de acumulare (format prin construcţia unui baraj), o priză de apă, un castel de echilibru, o conductă forţată, o centrală hidroelectrică cu turbine şi cu generatoare electrice şi instalaţiile de restituire a apei. Uzina verde = vegetaţie privită ca sursă de energie şi hrană. UZITA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. A (se) folosi, a (se) întrebuinţa în mod curent. UZNAM v. Usedom. UZUAL, -Ă (< fr., lat.) adj. Folosit, întrebuinat în mod curent. ♦ De mare uz; frecvent, obişnuit. UZUCAPIUNE (< fr., lat.) s. f. (DR.) Prescripţie achizitivă. UZUFRUCT (< fr., lat.) s. n. (DR.) Drept real principal care-i conferă titularului uzul şi foloasele unui lucru proprietate a altei persoane (nudul proprietar), cu obligaţia pentru cel dintâi de a conserva substanţa lucrului şi de a-l restitui celui de-al doilea la încetarea dreptului. UZUN HASAN (Hasan cel Lung), han turcoman (1453-1478) al statului Ak Koiunlu. Pentru a lupta cu succes împotriva turcilor otomani a urmărit să creeze o alianţă europeană, la care a aderat şi Ştefan cel Mare. A pus stăpânire pe statul Kara Koiunlu (1467-1468). A fost înfrânt de turcii conduşi de Mehmet II. UZURĂ (< fr.) s. f. 1. Deteriorare a suprafeţei unei piese (prin detaşarea, smulgerea sau dizolvarea unei cantităţi foarte mici de material), datorită unor acţiuni mecanice (frecare, eroziune etc.), chimice (coroziune, oxidare etc.) sau combinate. + Modificare progresivă a dimensiunilor unei piese (organ de maşină, sculă, cablu etc.) în cursul funcţionării de lungă durată, datorită unor acţiuni mecanice, chimice, termice etc. 2. (EC. POL.) Uzura fizică a fondurilor fixe = pierdere treptată a valorii de întrebuinţare şi a valorii fondurilor fixe, ca urmare a utilizării lor în procesul de producţie sau ca urmare a acţiunii agenţilor fizico-chimici. Uzura morală a fondurilor fixe = depreciere relativă a valorii unor fonduri fixe, ca urmare a extinderii folosinţei altora, de acelaşi tip, cu randament mai mare şi cu un cost mai mic, apărute pe baza progresului ştiinţific şi tehnic şi a perfecţionării. 3. Fig. Slăbire, oboseală, epuizare. UZURPA (< fr., lat.) vb. I tranz. A săvârşi o uzurpare. UZURPARE (< uzurpa) s. f. Acţiune prin care o persoană îşi însuşeşte sau îşi atribuie în mod fraudulos un drept, o calitate, un titlu, o însărcinare pe care nu le are în realitate. -0- U. de calităţi oficiale = infracţiune care constă în folosirea fără drept a unei calităţi oficiale, însoţită sau urmată de îndeplinirea unui act legat de această calitate. UZURPATOR, -OARE (< fr., lat.) adj., s. m. şi f. (Persoană) care a acaparat puterea sau şi-a însuşit, în mod ilegal, drepturile altuia. V V s. m. invar. 1. A douăzeci şi şaptea literă a alfabetului limbii române; sunetul notat cu această literă (consoană fricativă, labiodentală, sonoră). 2. Simbol chimic pentru vanadiu. 3. (METR.) Simbol pentru voit 4. Simbol pentru cifra romană cu valoarea 5. VA1 (METR.), simbol pentru voltamper. VA2 (lat. vedit [vadere „a merge“]), vb. I intranz., defectiv. (Numai la prez. ind., pers. 3: pop. şi fam. în expr.) Mai ~ = mai este mult până atunci sau până acolo. Vv V2 (< germ. Vergeltungswaffen „armă de represalii") subst. Sistem de arme bazat pe rachete sol-sol cu rază [ungă de acţiune folosit de Germania în al Doilea Război Mondial împotriva Marii Britanii şi mai ales a Londrei (din 13^ iun. 1944), dar şi, în mai mică măsură, împotriva Belgiei şi Parisului. Vo, realizată începând din 1936 de Wemer von Braun, a fost capturată de sovietici şi americani (în 1944-1945), atât în scopul dezvoltării şi Perfecţionării propriilor arme, cât şi în perspectiva explorării spaţiului cosmic. VAAL, râu în partea centrală a Republicii Africa de Sud; 1 250 km; supr. bazinului hidrografic: 196,9 mii km2, izv. din masivul Sterkfontein Beacon (m-ţii Scorpiei), curge mai întâi pe direcţia SE-NV până la oraşul Vereeniging, după care îşi mdreaptă cursul de la NE la SV, vărsându-se în fl. Orange, în dreptul focalit. Bucklands. Apele sale sunt folosite la irigaţii. Pe râu au fost construite barajele Grootdraaidam, vaaldam (la 37 km de Vereeniging, ou o hidrocentrală) şi Bloemhofdam. Afl. pr.: Klip, Wilge, Vals, Vet, Riet. VAARANDI, Debora (1915-2007), Poetă estoniană. A debutat cu o Poezie scrisă în formulele realismului socialist. („Sub un cer în flăcări"), pentru a se îndrepta, în cele din urmă, spre o poezie care evocă istoria şi peisajele ţării sale, într-o tonalitate elegiacă („La lumina vântului"). VAASA (în suedeză VASA), oraş în V Finlandei, pe ţărmul G. Botnic, la c. 380 km NV de Helsinki; 57 mii loc. (2001). Port comercial pentru exportul lemnului. Reparaţii navale. Ind. siderurgică, de prelucr. a lemnului, textilă şi confecţii, încălţămintei, cosmeticii (săpun) şi alim. (zahăr). Legat prin feribot de oraşul Umeâ din Suedia. Fondat în anul 1606 de regele Suediei Carol IX şi menţionat documentar în 1611. Devastat de un incediu în 1852 a fost reconstruit pe actualul loc (1860) şi denumit Nikolainkaupunki (până în 1917). în timpul Războiului de independenţă din 1918, a fost capitala provizorie a Finlandei. VÂC [va:ts], oraş în N Ungariei, port pe stg. Dunării, la 32 km N de Budapesta; 33,2 mii loc. (2005). Ind. constr. navale, electronică, chimico-farmaceutică, textilă şi alim.; fabrică de ciment. Staţiune balneo-clima-terică. Catedrală (sec. 18), palat episcopal, biserici baroce. VACANT, -A (< lat., fr.) adj. 1. (Despre un post) Care nu este ocupat; liber. 2. (DR.; despre o succesiune) Care nu este reclamată de moştenitori în grad succesibil. VACANŢĂ (< lat., fr.) s. f. 1. Timp de odihnă acordat elevilor sau studenţilor pe o anumită perioadă. ♦ Concediu de odihnă. ♦ Perioadă de timp în care o instituţie, un organ reprezentativ etc. îşi încetează activitatea. 2. (DR.) Situaţie şi timp în care o funcţie nu este ocupată ori o moştenire nu este reclamată de moştenitori în grad succesibil. 3. (FIZ.) Nod al unei reţele cristaline din care lipseşte atomul, ionul sau molecula respectivă. VACARM (< fr.) s. n. Zgomot asurzitor, hărmălaie, tumult. VACĂ (lat. vacca) s. f. 1. Femelă adultă din specia taurină (Bostaurus); carnea acestui animal, folosită ca aliment. Sunt răspândite în majoritatea reg. lumii, fiind exploatate pentru producţia de lapte, carne şi organe, piei etc. Rasele ameliorate sunt specializate pentru producţia de lapte (ex. Friză, Jersey), de carne (ex. Charolaise, Hereford) sau mixtă (Simmenthal, Bălţată românească). în România se cresc în principal rasele Bălţată românească, Brună de Maramureş şi Bălţată cu Negru Românească; p. ext carne de bovine. în hinduism v. este considerată animal sacru, uciderea ei fiind un sacrilegiu. 2. Vaca-domnuiui -insectă heteropteră cu aripile superioare roşii cu două puncte negre, iar toracele şi capătul abdomenului negru cu dungi roşii (Pyrrhocoris apterus). 3. V. de mare = nume generic al animalelor marine din ordinul sirenienilor. VACC|N (< fr.; cf. vaccină) s. n. Suspensie microbiană preparată din germeni patogeni vii, atenuaţi sau omorâţi, din fragmente ale acestora sau din secreţii microbiene (toxine) care, administrată într-una sau în mai multe doze prin injecţii sau pe cale orală, determină formarea de anticorpi specifici, capabili să imunizeze organismul împotriva germenului respectiv. <0* V. monovalent = v. care asigură imunitatea împotriva unei singure boli. V. polivalent = v. care asigură imunitatea împotriva infecţiei cu mai mulţi germeni patogeni (tri-, tetra-, pentavalent). Primul v. (anti-variolic) a fost preparat din tulpini de virus izolate de la vaca bolnavă de VACCINA 310 vaccină şi aplicat de E. Jenner în 1796. ♦ (Concr.) Cicatrice, semn rămas pe corp în urma unei vaccinări. VACCINA (< fr.) vb. I tranz. A face cuiva un vaccin; a inocula. VACCINAL -Ă (< fr.) adj. Care se referă ia vaccin (ex. maladie v.). VACCINARE (< vaccin) s. f. Administrare a unui vaccin în scopul obţinerii imunităţii specifice pentru o anumită boală (imunizare activă). în România există un program naţional de vaccinări obligatorii, pe lângă aceasta făcându-se şi v. ocazionale (în epidemiile de gripă, de hepatită A sau la persoanele care călătoresc în ţări tropicale). Principalele vaccinări obligatorii la copii sunt: împotriva tuberculozei, hepatitei B, poliomielitei, difteriei, tetanosului, tusei convulsive, rujeolei, rubeolei. VACCINĂ (< fr.; {s} lat. [variola] vaccina „variola vacii“) s. f. Boală virotică a bovinelor, caracterizată prin prezenţa unor pustule, a căror serozitate, inoculată la om, îl imunizează faţă de infecţia variolică. VACCINOTERAPjE (< fr.; {s} lat. vaccinus „de la vacă" + gr. therapeia „tratament") s. f. Utilizare a unui vaccin în scop curativ, nu preventiv în doze repetate în infecţii cronice sau în cele caracterizate printr-o perioadă lungă de incubaţie, care permite crearea unei stări de imunitate (ex. în turbare). VACHfz [vaj], Jacques (1895-1919), poet francez. Primele versuri mărturiseau influenţa simbolismului. Mobilizat şi rănit pe front (1915), l-a cunoscut în spital pe A. Breton, care i-a apreciat poezia ce descindea pe atunci din modelul lui A. Jarry. A murit din cauza unei supradoze de opiu. întreaga lui creaţie va fi publicată postum şi va avea o profundă înrâurire asupra liricii suprarealiste franceze. VÂCLAV [vatslav] (VENCESLAV), numele mai multor principi şi regi ai Cehiei, Poloniei, Ungariei şi Germaniei. Mai important: V. IV, rege al Cehiei (1378-1419) şi împărat (sub numele de Wenzel) al Sfântului Imperiu Romano-German (1378-1400). S-a aflat în conflict cu principii electori germani, care l-au detronat (1400) cu sprijinul papei. Simbol al independenţei şi suveranităţii naţionale. Canonizat. VACS (< germ.) s. n. 1. Preparat (negru) folosit (în trecut) la lustruirea încălţămintei de piele şi a hamurilor; p. ext. cremă de ghete. 2. Fig. (Fam.) Lucru fără importanţă. VACUITATE (< fr., lat.) s. f. Situaţia a ceea ce este vid. VACULÎK, Ludvik (n. 1926), scriitor şi ziarist ceh. Unul dintre protagoniştii „Primăverii de la Praga". Romane exprimând deziluzia („Securea") şi parabole („Cobaii"). Jurnalul său „Cheia viselor" a fost publicat clandestin. VACUOLAR, -A (< fr.) adj. 1. Cu vacuole, legat de vacuolă. 2. Suc v. = conţinut lichid al vacuolelor celulare vegetale al cărui presiune osmotică joacă un rol esenţial în viaţa plantei. VACUOLĂ (< fr.; (s> lat. vacuus „gol, vid") s. f. (BIOL.) Cavitate în citoplasmă, plină cu soluţii apoase. -0-V. contractilă = veziculă în celula protozoarelor, în care se acumulează şi apoi din care se elimină cataboliţi. V. digestivă = veziculă temporară în celula protozoarelor, provenită din înglobarea unei particule alimentare şi a unei cantităţi de apă; după digerare dispare. VACUUM (cuv. lat. „gol") s. n. (FIZ.) Vid. VACUUMARE (< vacuum) s. f. 1. (FIZ.) Vidare. 2. (CONSTR.) Procedeu de îmbunătăţire a calităţii unor piese de beton, care constă în extragerea apei în exces din masa betonului proaspăt turnat, aplicând pe suprafaţa pieselor panouri în interiorul cărora se face vid. VACUUMMETRU (< germ., rus.) s. n. Instalaţie utilizată pentru determinarea calităţii vidului prin măsurarea presiunii (foarte scăzute) a gazului rezidual dintr-un recipient vidat sau a altor caracteristici ale gazului, dependente de presiune; manometru de vid. VAD (lat. vadum) s. n. 1. Porţiune în albia minoră a unui râu, unde apa este puţin adâncă şi cu maluri joase, permiţând trecerea de pe un mal pe altul; p. ext. loc de trecere. 2. Fig. Loc plasat în apropierea unei mari căi de comunicaţie, unde un negustor are asigurată o clientelă numeroasă; p. ext. sursă bună de câştig. VAD 1. Com. în jud. Cluj, situată în NE dealurilor Gârboului, pe stg. văii Someşului; 2 031 loc. (2008). Pomicultură. La mijlocul sec. 14, în satul V. a fost întemeiată o mănăstire ortodoxă care, împreună cu domeniul cetăţii Ciceu, situat în apropiere, s-a aflat (din 1489) în stăpânirea lui Ştefan cel Mare. în primii ani ai sec. 16, aici a fost construită o biserică de zid, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, cu plan triconc, de specific moldovenesc, ctitorie a lui Ştefan cel Mare. Biserica a fost supusă unor ample lucrări de restaurare în anii 1973, 1975. în 1523, mănăstirea V. a devenit sediul Episcopatului ortodox al Vadului, Feleacului şi Clujului cu ierarhi hirotoniţi la Suceava. pe lângă mănăstirea V., a funcţionat şi o şcoală cu limba de predare slavonă. Satul V. apare menţionat documentar, prima oară, în 1467. Biserici de lemn cu acelaşi hram — Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, în satele Calna (1671) si Valea Groşilor (1791). 2. V. I/adu Izei. VADEMECUM (loc. lat. „vino cu mine") s. n. Carte (lucrare, manual, dicţionar etc.) care serveşte drept ghid într-o călătorie sau care cuprinde noţiunile de bază ale unei discipline ştiinţifice etc. VĂDIM [vadjm], Roger (pe numele său adevărat Vădim Plemianikov) (1928- 2000), regizor francez de film. Creatorul mitului Brigitte Bardot după modelul căreia a încercat să formeze şi alte actriţe, precum Jane Fonda sau Catherine Deneuve („Şi Dumnezeu a creat femeia”, „Viciul şi virtutea”, „Barbarella”). VADOASĂ (< germ.) adj. f. Apă ~ = apă care provine din infiltraţia în scoarţa Pământului a apelor acumulate din precipitaţiile atmosferice sau din râuri. VADODARA, numele actual (din 1971) al oraşului indian Baroda. VADRĂ (< sl.) s. f. 1. Unitate de măsură pentru volum folosită în trecut, egală cu 12,88 I în Ţara Românească şi cu 15,20 I în Moldova. 2. Găleată scundă, folosită la ţară. VAD-BOROD, depr. de origine tectono-erozivă, situată în N Carpaţilor Occidentali, în lungul văii Crişului Repede, în aval de com. Vadu Crişului, între m-ţii Plopiş (la N) şi m-ţii Pădurea Craiului (la S). Se prezintă ca un golf al C. de Vest şi al Dealurilor Vestice, în cadrul căruia se remarcă o asociere de dealuri, terase şi lunci. Relieful este format dintr-o treaptă mai înaltă, marginală, cu aspect colinar şi alt. de 300- 450 m, intens fragmentată, şi dintr-o treaptă mai coborâtă (200-300 m alt.) care are înfăţişarea unei câmpii aluviale, formată din terasele etajate şi luncile Crişului Repede. Spre V, depr. se lărgeşte, extinzân-du-se până în apropiere de Oradea, fapt ce i-a determinat pe unii geografi să-i atribuie numele de depr. Oradea-Vad-Borod. Vegetaţia este reprezentată prin păşuni şi fâneţe naturale în zonele mai joase şi prin pâlcuri de păduri de stejar şi fag în părţile mai înalte. 311 VAGABONDAJ VADU CRIŞULUI 1. Peşteră situată în partea centrală a defileului Crişului Repede (între com. Şuncuiuş şi com. Vadu Crişului), la baza versantului nordic al m-ţilor Pădurea Craiului, la 305 m. alt., la c. 2,5 km amonte de satul Vadu Crişului. Lungimea galeriilor: c. 1 000 m. Săpată în calcare cretacice, peştera are forma unui coridor principal (străbătut de un curs de apă) cu numeroase galerii laterale şi săli largi, spaţioase, ce alternează cu sectoare înguste. Faună cavernicolă bogată (viermi subţiri, melci, crustacei, insecte ş.a.). Face parte din Rezervaţia Naturală Defileul Crişului Repede (219,7 ha). Electrificată. 2. Com. în jud. Bihor, în extremitatea de E a depr. Vad-Borod, la poalele nordice ale m-ţilor Pădurea Craiului, pe Crişu Repede, la ieşirea acestuia din defileul Şuncuiuş-Vadu Crişului; 4 269 loc. (2008). Staţie de c.f. (în satul V.C.). Expl. de calcar şi de argilă refractară. Fabrică de teracotă. Sere legumicole şi floricole (în satul Tomnatic) încălzite cu apă geotermală. Centru de ceramică populară nesmălţuită. Pe terit. satului V.C. au fost descoperite două spade din bronz datând de la începutul Epocii fierului. în arealul com. V.C. se află peştera omonimă şi partea terminală a defileului Crişului Repede (219,7 ha, rezervaţie naturală complexă). Până la 1 ian. 1965, satul şi com. V.C. ş-au numit Valea Neagră de Criş. în satul V.C., atestat documentar în 1256, se află biserica Sfinţii Arhanqheli Mihail si Gavriil (1790). VADU IZEI, com. în jud. Maramureş, situată în NV depr. Maramureş, la S de Sighetu Marmaţiei în zona de confl. a râului Iza cu râul Mara; 2 932 loc. (2008). Nod rutier. Pomicultură. Pe terit. satului V.l. a fost descoperit (1968) un depozit de bronz, alcătuit din 12 brăţări, datând de la sfârşitul Epocii bronzului şi începutul Epocii fierului. Prima menţiune documentară a satului V.l. datează din 1383. în satul Valea Stejarului, cunoscut în vechime sub denumirea de Valea Porcului, se află biserica de •emn Cuvioasa Parascheva, datând de •a începutul sec. 18 (reparată în 1806), cu picturi de factură populară Pe pereţii interiori, executate în 1809. Com. V.l. este renumită datorită numeroaselor porţi maramureşene din 'emn, împodobite cu variate sculpturi realizate de meşteri populari. Până la 17 febr. 1968, satul şi com. V.l. s-au numit Vad. VADU MOLDOVEI, com. în jud. Suceava, situată în S pod. Fălticeni, în lunca şi pe terasele râului Moldova şi pe râul Râşca; 4 611 loc. (2008). Nod rutier. Culturi de cartofi. Creşterea bovinelor. Bisericile Schimbarea la Faţă (1790, distrusă de un incendiu în 1871 şi refăcută în acelaşi an) şi Adormirea Maicii Domnului (1885), în satele Ciumuleşti şi Dumbrăviţa; biserica de lemn Sf. Nicolae (1805), în satul loneasa. VADU MOŢILOR, com. în jud. Alba, situată în NV depr. Câmpeni, la poalele de NE ale m-ţilor Bihor şi cele de SV ale Muntelui Mare, pe râul Arieşu Mare; 1 508 loc. (2008). Centru de prelucr. artistică a lemnului. Până la 1 ian. 1965, satul şi com. V.M. s-au numit Secătura. în satul Lăzeşti se află biserica de lemn Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (sec. 18), cu picturi pe pereţii interiori executate în 1749 şi 1817. VADU PAŞII, com. în jud. Buzău, situată în SV C. Râmnicului, pe stg. râului Buzău; 9 527 loc. (2008). Creşterea bovinelor. VADU SĂPAT, com. în jud. Prahova, în C. Săratei, înfiinţată în 2004 prin desprinderea satului V.S. din com. Fântânele; 1 820 loc. (2008). Pe terit. satului V.S. a fost identificat un ansamblu de aşezări omeneşti din sec. 5-7, aparţinând culturii Ipoteşti-Cândeşti, în cadrul căruia s-au găsit fragmente ceramice, podoabe din metal realizate prin presare în tipare ş.a. Biserica Buna Vestire-Mărăşeasca (1802-1810), cu zid de incintă, în satul V.S. VADUZ [faduts], capitala ducatului Liechtenstein, situată pe dr. cursului superior al Rinului, la poalele masivului Drei Schwestern din Alpii Retici (Rhătikon) şi la c. 80 km SE de Zurich (Elveţia); 5,05 mii loc. (2006). Centru financiar internaţional, lipsit de taxe, comercial, turistic şi filatelic (emisiuni de timbre poştale). Mecanică fină; constr. de aparatură optică şi de control. Ind. electronică, textilă şi alim. Oraşul actual a intrat în posesia familiei de Liechtentein în 1712 şi s-a format în 1719 prin unirea localit. Vaduz (menţionată documentar în 1322) cu Schellenberg. Castelul Gutenberg (sec. 12, reconstruit între 1523 şi 1526 şi renovat în 1905-1916), reşed. a principilor regenţi, azi muzeu. Colegiu de muzică (1963). Muzeu poştal (1930), cu valoroase colecţii filatelice. Muzeu de artă cu lucrări aparţinând pictorilor italieni, flamanzi şi germani din sec. 15-19. Turism. în 1499, oraşul V. a suferit importante distrugeri în timpul conflictului armat dintre împăratul german Maximilian I şi Confederaţia Helvetă. VAFĂ (VAFELA) (< germ.) s. f. Foaie crocantă din aluat nedospit, folosită ca blat pentru tort, la prepararea napolitanelor, a cornetelor pentru îngheţată etc. VAG, -Ă (< fr.; lat. vagus < vagari „a rătăci") adj. (Şi adverbial) Lipsit de precizie, de claritate; nelămurit, nesigur, confuz. <0> (ANAT.) Nerv.v. = nerv pneumogastric. (MAT.) Mulţime v. = mulţime căruia un element îi aparţine cu o anumită probabilitate. VAGABOND, -A (< fr., lat., it.) adj. (Şi subst.) Care rătăceşte pe drumuri fără rost; fără căpătâi, haimana; (persoană) fără ocupaţie şi fără un domiciliu stabil; (om) nestatornic. VAGABONDA (< fr.) vb. I intranz. A rătăci fără ţintă, a bate drumurile, a hoinări; a trăi ca (un) vagabond. VAGABONDAJ (< fr.) s. n. Faptul de a vagabonda; fapta unei persoane fără locuinţă statornică şi fără mijloace de trai de a nu exercita în mod obişnuit o ocupaţie sau o profesiune ori de a nu presta nici o altă muncă pentru întreţinerea sa, deşi are capacitate de muncă. VAGANOVA VAGANOVA, Agrippina lakovlevna (1879-1951), dansatoare şi coregrafă rusă. Celebră pe scena Teatrului Mariinski din Leningrad. Bogată activitate pedagogică la Conservatorul din acelaşi oraş, care din 1957 i-a purtat numele („Fundamentele dansului clasic“). VAGANT, -Ă (< germ., lat.) s. m., adj. 1. S. m. Poet medieval de limbă latină, care cânta bucuria de a trăi; student, călător. ♦ 2. Adj. Rătăcitor, nestatornic. VAGjN (< fr.; {s} lat. vagina „teacă") s. n. (ANAT.) Segment al aparatului genital feminin, în formă de canal musculo-membranos, situat între colul uterin şi vulvă. VAGINAL, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la vagin. VAGjNĂ (< lat. vagina „teacă") s. f. (BIOL.) Teacă; spec. teaca frunzelor gramineelor, care înveleşte tulpina pe o anumită porţiune. VAGINjT (< fr.) s. f. Inflamaţie acută sau cronică a mucoasei vaginului, cauzată de unele infecţii (gonococice, fungice etc.). VAGINOSCOPjE (< fr.; (s> lat. vagina „vagin" + gr. skopein „a examina, a privi") s. f. (MED.) Examinare endoscopică a cavităţii vaginale. ^ VAGMjSTRU (< rus., germ.) s. m. (înv.) Grad de sergent-major de cavalerie sau de artilerie în armată; persoană cu acest grad, care se ocupa de administrarea unui escadron sau a unei baterii. VAGON (< fr.) s. n. 1. Vehicul de mari dimensiuni care se deplasează pe şine metalice, servind la transportul mărfurilor, al călătorilor sau care este amenajat şi echipat pentru diferite alte utilizări. ^ V. de dormit = v. cu cabine în care sunt instalate paturi pentru călători. V. restaurant = v. amenajat special în trenuri, folosit de călători ca restaurant. Casă {sistem) v. = casă ale cărei încăperi dau una în alta, ca vagoanele garniturilor de tren. 2. (METR.) Cantitate de încărcătură (cereale, vagon de călători Alexandru Vaida-Voevod lemne etc.) care intră într-un v. (1) şi care serveşte ca unitate de măsură. VAGONET (< fr.) s. n. Vehicul care circulă pe o cale ferată îngustă, folosit pentru transportul materialelor pe şantiere, în cariere, în mine etc. VAGONETAR (< vagonet) s. m. Muncitor care lucrează la încărcarea şi la transportul materialelor cu vago-netul în minele de cărbuni, de sare etc. VAGOTOME (< fr. {i}; {s} fr. vague „vag" + gr. tome „tăiere") s. f. Intervenţie chirurgicală constând din secţionarea unilaterală sau bilaterală a nervului vag. S-a practicat în tratamentul ulcerului gastro-duodenal. VAGOTON|E (< fr.; {s} fr. vague „vag" + gr. tonos „încordare") s. f. (FiZIOL.) Stare de dezechilibru a funcţiei sistemului nervos vegetativ, provocată de creşterea exagerată a activităţii parasimpaticului, al cărui nerv principal este vagul; parasimpa-ticotonie. Principalele manifestări constau în bradicardie, bradipnee, mioză, hiperperistaltism, hipersudaţie, scăderea tensiunii arteriale. VAGUITATE (< fr.; {s}) s. f. (FILOZ.) Prezenţă a nedeterminării în semnificaţia unui cuvânt, a unei expresii sau enunţ, în măsura în care implicaţiile sale sunt considerate imprecise în situaţii relevante. VÂH, râu în V Slovaciei, afl. stg. al Dunării în aval de Komârno, la graniţa cu Ungaria; 394 km. Izv. din m-ţii Tatra înaltă. Hidrocentrale. De-a lungul lui, Armata I română a purtat între 29 mart. şi 6 apr. 1945 lupte grele, reuşind săv forţeze cursul râului. Trece prin Zilina şi Trencin. Afl. pr.: Orava, Kysuca, Revuca, Turiec. Hidrocentrale. VAH (VACH), râu în Siberia de Vest, afl. dr. al fl. Obi, în localit. Niznevartovsk; 1 124 km. Izv. din interfluviul Obi-Enisei şi este navigabil în aval de localit. Lariak. îngheaţă în perioada oct.-mai. 312 VAHTANGOV [vahtangef], Evgheni Bagrationovici (1883-1922), actor si regizor de teatru rus. Elev al lui Ks Stanislavski. Autor al unor spectacole caracterizate prin jocul exuberant, plin de fantezie şi de vitalitate, al actorilor („Prinţesa Turandot" de C. Gozzi). A întemeiat (1913) la Moscova teatrul care îi poartă numele. VAI (lat. vae) interj. Exclamaţie care exprimă sentimente de durere, de deznădejde, de compătimire, de regret, de bucurie, de surpriză etc. <§> Loc. Ca vai de lume, exprimă o situaţie grea. Vai de el (sau de ea, de ei etc.), exprimă compătimire. + (Substantivat, n.) Tânguire, plânset; p. ext. suferinţă, necaz. ^ Expr. Cu chiu cu vai sau cu chiu şi vai = cu mare greutate, de-abia. VAIAKU, capitala statului Tuvalu (din 1978), situată pe atolul Funafuti (Pacificul central-vestic); 4,49 mii loc. (2002). Centru comercial. Principala poartă aeriană şi maritimă a ţării. Centrul ad-tiv al ins. Ellice, posesiune britanică (1975-1978). Capitala cea mai estică a lumii. VAIDA-VOEVOD, Alexandru (1872-1950, n. Olpret, azi Bobâlna, jud. Cluj), om politic şi publicist român. Medic. Preşedinte al societăţii România Jună. Unul dintre preşedinţii (6 mai-21 nov. 1933) Partidului Naţional Român din Transilvania, membru ai Partidului Naţional-Ţărănesc. Deputat (din 1906) în Parlamentul de la Budapesta în care a citit (oct. 1918) Declaraţia de autodeterminare şi despărţire a românilor transilvăneni de Ungaria, adoptată la Oradea de Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român. Membru al Consiliului Naţional Român Central, vicepreşedinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei (1918-1920) şi al resortului Externe şi Presă. Ministru în mai multe rânduri şi prim-ministru (1919-1920, iun.-oct. 1932 j} ian.-nov. 1933). După 1935 a părăsit P.N.Ţ. şi a creat Frontul Românesc, încurajând mişcarea legionară în lupta împotriva comunismului. Consilier regal şi preşedinte Partidului Frontul Renaşterii Naţionale. Arestat (1945), i s-a impus (din 1946) domiciliu forţat, la Sibiu, până la sfârşitul vieţii. Memorii. Personalitate marcantă a vieţii politice interbelice româneşti, unul dintre făuritorii României Mari. VAIDEENI, com. în jud. Vâlcea, situată în depr. Horezu, la poalele de S ale m-ţilor Căpăţânii, pe cursurile superioare ale râurilor Luncavăţ şi Pârâul Plopilor; 4143 loc. (2008)-Tăbăcărie, cojocărie, boiangerie. Joagăr hidraulic, moară de apă, 313 VALAORlTIS Aatac Şi piuă (sec. 19); în satul V. Heleşteu piscicol (800 m2). Creşterea ovinelor. Pomicultură. Centru de prelucr. artistică a lemnului şi de ţesături populare. La V. are loc anual festivalul folcloric al păstorilor din Carpaţi, numit „învârtită dorului". în satul V., atestat documentar în 1514, se află biserica Sf. loan Botezătorul (1810-1822), iar în satul Mariţa, biserica de lemn Cuvioasa Parascheva (1872-1877). VAIET (< văita) s. n. Strigăt sau geamăt de durere, de jale, de suferinţă; tânguire, bocet. VAIHINGER [faiiqger), Hans (1852-1933), filozof german. Prof. univ. la Halle. Iniţiator al ficţiona-lismului: conceptele noastre nu sunt decât ficţiuni de care ne folosim în procesul cunoaşterii; gândirea înaintează în cunoaştere prin folosirea ficţiunilor („Filozofia lui ca şi cum1). VAILLAND [vaiă], Roger (1907-1965), scriitor francez. Luptător în Rezistenţă. Unui dintre fondatorii revistei suprarealiste „Le Grand Jeu“. Romane de factură clasică, în tradiţia iui Stendhal, consacrate rezistenţei antifasciste („Joc straniu", „Legea"), nuvele cu subiect erotic („Scrieri intime"), piese de teatru („Domnul Jean"), eseuri. VAILLANT [vaiă], Jean A. (1804-1886), cărturar francez. Prof. de filozofie la Bucureşti (1829-1840). Expulzat pentru participarea la evenimentele din mai 1840 din Ţara Românească, a sprijinit, în Franţa, cauza Unirii Principatelor. Lucrări despre limba şi istoria românilor («România", 3 voi.). VÂINĂMOINEN (în mitologia finlandeză), erou principal al epopeii Populare „Kalevala", care triumfă nu cu ajutorul armelor, ci al unor cuvinte magice, acompaniindu-se cu o ţiteră. Reprezentat ca un şaman care Poate călători, sub înfăţişare de Şarpe, în împărăţia morţilor. VAIâEŞ|KA (cuv. sanscrit vişeşa «particular", „deosebit") subst. Şcoală filozofică indiană, fundată în sec. 5 '■Hr. de înţeleptul Kanada (Uluka), caracterizată, în primă fază, de Postularea a patru elemente eterne (Pământ, apă, foc, aer) şi a unei afinităţi de suflete eterne; ulterior, s-a dezvoltat ca o teorie despre atomi şi suflete eterne, ce avea să fie refor-mulată în termenii a şase categorii (substanţă, calitate, acţiune, genera-Wate, diferenţă şi inerenţă). VAJNIC, -Ă (< rus., ucr.) adj. Plin de energie, viguros, puternic, dârz. ♦ Straşnic, cumplit; (despre oameni) de seamă, marcant, ilustru. VAJRAYĂNA (cuv. sanscrit „calea de diamant"; în budismul tantric „calea mantrei") subst. Latură magico-esoterică a Budismului, dezvoltată în India (sec. 6-11) şi răspândită în Nepal şi Tibet, în special după anul 1042. Are la bază reprezentarea despre unirea finală a Totului cu Unul şi despre armonia tuturor lucrurilor în lume. A dat naştere sectelor care urmează practicile tantra şi yoga pentru a ajunge la iluminare. VAL1 (< sl.) s. n. I. 1. Undă formată la suprafaţa oceanelor, a mărilor şi a lacurilor prin mişcarea oscilatorie regulată a maselor de apă datorită vântului (v. eoliene) sau, mai rar, a cutremurelor (v. seismice); talaz. Cel mai înalt v. s-a produs la 6-7 febr. 1933 în Oc. Pacific, la E de arh. Filipine (34 m înălţime), măsurat de locotenentul Frederic Margraff de pe nava americană „Ramapo". ^ (MILIT.) V. de foc = bombardament masiv de artilerie executat progresiv pe mai multe aliniamente, în scopul susţinerii ofensivei infanteriei şi tancurilor. Loc. în valuri (sau valuri-valuri) = unul după altul, în mod succesiv; p. ext. din plin, cu grămada. Valurile vieţii sau ale vieţii valuri = încercările prin care trece omul în viaţă; vicisitudinile vieţii. Valurile tinereţii = nestatornicie, inconsecvenţă (inerentă tinereţii). V. de frig = pătrunderea unei mase de aer cu temperaturi foarte scăzute într-o arie în care anterior temperatura era relativ ridicată. ♦ 2. Fig. încercare grea, cumpănă. II. P. analog. Nume dat unor obiecte care pot fi comparate cu v. (I, 1) ca formă sau ca mişcare. III. 1. Nume dat unor obiecte în formă de sul sau de cilindru; vălătuc. 2. Piesă cilindrică ce intră în construcţia mai multor maşini poligrafice, servind pentru întinderea cernelii, ghidarea fâşiilor de hârtie etc. 3. Vârtej (4). 4. Valul ştreangului = laţ cu care se prinde ştreangul sau şleaul la crucea căruţei. VAL2 (< lat.) s. n. (în Antic.) Meterez de pământ care servea ca fortificaţie militară (ex. Valul lui Traian). VALABIL, -A (< fr.) adj. Care este (sau poate fi) admis, recunoscut ca fiind bun, autentic. ♦ Care întruneşte condiţiile cerute (de lege, de o autoritate etc.); pe baza căruia se conferă cuiva un anumit drept. VALABILITATE (< valabil) s. f. Calitatea, starea a ceea ce este valabil. VALADIER, Giuseppe (1762-1839), arhitect, urbanist şi arheolog italian. Adept al neoclasicismului roman. Arhi-tect-şef al Vaticanului în slujba papei Pius VII. A dus la Roma o vastă campanie de restaurări („Colosseumul") şi de sistematizare urbanistic-edilitară („Piazza del Popolo"). Teoretician („Arhitectura practică"). VALADON [valado], Mărie Clementine (numită şi Suzanne ~) (1867-1938), pictoriţă franceză. Mama pictorului M. Utrillo. Portrete, nuduri, peisaje, naturi moarte, interioare realizate într-o viziune decorativă („Camera albastră", „Nud pe cuvertura dungată"). Gravuri în acvaforte. VALAH, -Ă s. m. şi f., adj. 1. V. s. m., adj. vlah. 2. Adj. (GEOL.) Faza valahă (vaiahică) = fază de cutare de la începutul Cuaternarului, ultima din cadrul ciclului orgonic alpin, care s-a manifestat cu o intensitate deosebită în reg. Carpaţilor Orientali, de Curbură şi în Subcarpaţi. VALAHIA, denumire dată de străini Ţării Româneşti şi uneori şi Moldovei. VALAIS [vale] (germ. WALLIS [valis]), canton în S Elveţiei, în bazinul Ronului; 5,22 mii km2; 291,5 mii loc. (2006). Centrul ad-tiv; Sion. Relief muntos. Alt. max. Finteraar-horn (4 274 m). Expl. forestiere. Creşterea animalelor. Cereale şi cartofi. Turism. în acest canton se află un teleferic situat în masivul Micul Matterhorn (Monte Cervino) la cea mai mare alt. din Europa (3 820 m), cu lungimea cablului de 3,8 km, construit în 1980. Cucerit de romani (57 î.Hr.), care îl numesc Vallis Poenina, intră în componenţa regatului Burgundia (sec. 5). Din 999 cedat episcopului de Sion. Ocupat de francezi (1798), s-a unit cu Confederaţia elveţiană (1815). VALANGINIAN, primul etaj (vârstă) al Cretacicului, caracterizat prin faună de amoniţi, lamelibranhiate etc. VALAORI, luliu (1867-1936, n. Moscopole), lingvist şi filolog român. Prof. univ. la Bucureşti. Specialist în indoeuropenistică, limbă şi literatură clasică („Gramatica limbii latine", „Câteva observaţiuni referitoare la scriitori clasici şi latini"). Membru al Partidului Naţional-Liberal. A ocupat funcţii în Ministerul Instrucţiei, Cultelor şi Artei, în perioada interbelică. VALAORfTIS, Aristotelis (1824-1879), poet neogrec. Versuri romantice de factură folclorică („Doamna Frosina", „Athanasis Dhiakos", „Fotinos"). în plan politic a luptat VALBUDEA-IONESCU 314 pentru unirea Insulelor Ionice cu Grecia (1863). VALBUDEA-IONESCU, Ştefan v. lonescu-Valbudea, Ştefan. VALCĂU DE JOS, com. în jud. Sălaj, situată în SSV depr. Şimleu, la poalele de NE ale m-ţilor Plopiş, pe cursul superior al râului Barcău; 3 259 loc. (2008). Pomicultură. Centru de prelucr. artistică a lemnului, de ţesături şi cusături populare (în satele V. de J. şi Sub Cetate). în satul V. de J., atestat documentar în 1214, se află o biserică reformată (1896), iar în satul Sub Cetate, menţionat documentar în 1481, ruinele unei cetăţi din sec. 13. VALDAI (VALDAISKAIA VOZVÎŞEN-NOSTI), vastă reg. deluroasă şi de platou cu înălţimi ce variază între 90 şi 305 m, situată în V Federaţiei Ruse, în NV C. Ruse, la jumătatea distanţei dintre Moscova şi Sankt-Petersburg, formată din morenele terminale ale ultimei glaciaţii continentale, aşezate peste un fundament de roci paleozoice. Alt. max.: 343 m (Kammenik). Formează cumpăna de ape dintre Volga, Daugava şi afl. L. Ilmen, respectiv dintre bazinul M. Baltice şi cel al M. Caspice. Numeroase lacuri şi mlaştini, între colinele morenice. Păduri de conifere şi culturi agricole. De aici izvorăsc Volga, Nipru, Daugava. VALDEMAR (WALDEMAR), numele a patru regi ai Danemarcii. Mai importanţi: 1. V. I cel Mare (1157-1182). Angajat în lupta pentru tron din 1154, a desfăşurat o politică de întărire a autorităţii centrale, înfrângând, în 1169, pe slavii venzi, curmând păguboasele acţiuni piratereşti ale acestora. A luat atitudine în lupta pentru învestitură între împăratul german Frederic I Barbarossa si papalitate. 2. V. II Victoriosul (1202-1241). Fiul lui V.(1). A pus stăpânire pe Holstein, Mecklenburg şi Pomerania, iar în 1219 şi 1220 a întreprins două campanii spre E, cucerind N Estoniei, înfrânt în 1227, la Bornhoved, de feudalii din N Germaniej, a pierdut majoritatea cuceririlor. în 1241 a promulgat un important cod de legi în domeniul fiscal. 3. V. IV Atterdag (1340-1375). A consolidat autoritatea centrală şi a reluat politica expansionistă, urmărind refacerea terit. a statului danez în hotarele existente în timpul domniei tatălui său, Christofor II. Luptele duse împotriva Ligii Hanseatice, Suediei şi a principatelor germane Mecklenburg şi Holstein (1367-1370), încheiate defavorabil prin Pacea de la Stralsund (1370), I-au obligat la importante concesii comerciale în favoarea Hansei, precum şi la dreptul acesteia de a fi consultată în problema succesiunii daneze, dar şi-a păstrat intacte hotarele regatului. Căsătoria (în 1363) fiicei sale Margareta cu regele Norvegiei Haakon VI, a făcut posibilă unificarea Danemarcii şi Norvegiei. VALDENSI, VALDENSIENI (< n.pr. Valdesius) s. m. pl. Adepţi ai unei secte fundată în 1176 de negustorul lionez Petrus Valdesius (1140-1206). Acesta, împărtăşind un mod de viaţă auster, conform cu poruncile din „Cuvântarea de pe munte“ a renunţat la toată averea, pe care a donat-o săracilor. Propovăduirea credinţei în limba naţională, a pocăinţei şi respingerea unor dogme au atras adversitatea Bisericii Catolice. în timpul Reformei s-au alăturat calvi-niştilor, iar în sec. 19 s-au organizat într-o mică biserică evanghelică. VALDIVIA 1. Pedro de - (c. 1497 -c. 1553), conchistador şi colonizator spaniol. A participat la cucerirea Venezuelei (1534), apoi, alături de H. Pizarro, la cucerirea Perului (1535) şi a condus expediţiile de cucerire în Chile (din 1540), fiind numit guvernator şi căpitan general aici (1541). A extins stăpânirea spaniolă la S de fl. Bio Bio (1546). Fondatorul oraşelor Santiago (12 febr. 1541), Concep-cion (1550), La Imperial (1551), Valdivia şi Villarica (1552) şi Santiago del Estero (1553). Ucis în luptele cu indienii araucani. 2. Oraş în partea de V a statului Chile, situat pe râul omonim, la c. 26 km de vărsarea acestuia în Oc. Pacific, la c. 750 km S de Santiago; 124,7 mii loc. (1999). Port fluvio-maritim. Aeropot. Constr. şi reparaţii navale. Ind. metalurgică, de prelucr. a lemnului, pielăriei şi încălţămintei, hârtiei, alim. Centru comercial şi piaţă pentru cereale şi animale. Universitate (1954). Turism. Fundat în 1552 de Pedro de Valdivia. în 1850, la V. s-au stabilit numeroşi emigranţi germani. Oraşul V. a suferit mari distrugeri şi pagube materiale în urma cutremurului din 1960. VALE (lat. vallem) s. f. Formă negativă de relief, alungită, rezultată de obicei din acţiunea apei sau a gheţarilor. Ea cuprinde albia minoră, albia majoră (lunca) şi versanţii (în cadrul cărora se individualizează frecvent terase). Se deosebesc: v. longitudinală (urmând direcţia stratelor de roci pe care le străbate) şi y. transversală (mai mult sau mai puţin perpendiculară pe direcţia stratelor, luând uneori forma de chei sau defilee etc.), v. consecventă, obsec-ventă, subsecventă, antecedentă, resecventă şi epigenetică (prin raportare la structură). După agentul care le-a format se deosebesc: v. torenţiale (cu scurgere temporară), v. fluviale, v. glaciare. V. seacă = v. lipsită de apă în cea mai mare parte a anului; în unele cazuri (acumulări masive de bolovănişuri în albie, văi carstice) apa urmează un traseu subteran. ^ Loc. La vale = în jos; în josul apei. De vale = la capătul de jos al coborâşului; mai departe (în direcţia coborârii). Mai la vale = mai jos, mai departe, în continuare -O Expr. A-şi lua valea = a pleca (de undeva). VALEA ALBĂ, Bătălia de la ~ v. Războieni. VALEA ARGOVEI, com. în jud. Călăraşi, situată în S C. Bărăganului, pe râul Mostiştea; 2 505 loc. (2008). Nod rutier, lazuri şi heleşteie. Pisci-cultură. Până la 1 ian. 1965, satul şi com. V.A. s-au numit I.C. Frimu, iar între 17 febr. 1968 şi 23 ian. 1981, com. V.A. a făcut parte din jud. Ilfov, în satul Siliştea se află ruinele palatului lui Constantin Brâncoveanu construit la începutul sec. 18. VALEA CĂLUGĂREASCĂ, com. în jud. Prahova, situată în zona de contact a Subcarpaţilor Teleajenului cu C. Ploieştiului, pe stg. râului Teleajen; 10 520 loc. (2008). Staţie de c.f. (în satul V.C.), inaugurată la 13 sept. 1872. Nod rutier. Până în 1997, la V.C. a funcţionat un combinat de îngrăşăminte fosfatice şi de acid sulfuric. Centru viticol (podgoria Dealu Mare) şi de vinifi-caţie. Institut de Cercetare-Dezvoltare pentru viticultură şi vinificaţie (1967). In satul Valea Popii se află o cramă (15 m lungime şi 9 m lăţime) construită din lemn în anul 1777 şi restaurată în 1970, declarată monument de arhitectură. VALEA CHIOARULUI, com. în jud. Maramureş, situată în SV dealurilor Chioarului, la poalele estice ale dealului Prisaca, pe cursul superior al râului Bârsău; 2 250 loc. (2008). Expl. de argile bentonitice (în satul V.C.) şi de nisipuri cuarţoase (în satul Curtuiuşu Mare). Pomicultură. Centru de port popular tradiţional. în satul V.C., atestat documentar în 1561, se află biserica de lemn Sf. Nicolae (sec. 18, strămutată aici în 1856 din satul Recea); bisericile de lemn Sf. Parascheva (1887) şi Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1846), în satele Fericea şi Vărai. VALEA CIORII, com. în jud-Ialomiţa, situată în E C. Bărăganului, pe stg. râului Strachina si pe malul L. Strachina; 1 952 loc. (2008) Staţie de c.f. (în satul Murgeanca), inaugurată la 21 nov. 1886. Piscicultură. 315 VALEA LUI MIHAI VALEA CRIŞULUI 1. Com. în jud. Govasna, situată în N depr. Sf. Gheorghe, la poalele de SE ale m-ţilor Baraolt, pe dr. văii Oltului şi pe râul Arcuş; 2 332 loc. (2008). Haltă de c.f. (în satul Arcuş). Creşterea bovinelor. Staţiune balneoclimaterică (Şugaş) cu izv. de ape minerale carbogazoase, bicarbonatate, sodice, magneziene. Parc dendrologic (în satul Calnic). în satul V.C., atestat documentar în 1332, se află o biserică romano-catolică (sec. 16-17) şi castelul familiei Kâlnoky (sec. 17-18); în satul Calnic, menţionat documentar în 1332, există o biserică unitariană din 1674, cu tavanul navei casetat (64 de casete) şi pictat cu motive florale şi geometrice în stil popular, iar în satul Arcuş, atestat documentar în 1332, o puternică cetate ţărănească de formă octogonală, cu ziduri de apărare de 6,5 m înălţime, străjuite de 3 bastioane penta-gonale de 10 m înălţime. Cetatea, construită în sec. 16-17, are o biserică de incintă datând din 1568, cu unele transformări din 1821. în satul Arcuş se mai află un castel în stil neoclasic din sec. 19 în care se află Centrul cultural Arcuş. 2. Localit. în jud. Bihor, com. Bratca, unde, pe versantul de N al Crişului Repede, se află un remarcabil punct fosilifer, reciful de rudişti de la V. C., cu forme fosile caracteristice pentru Cretacicul superior în facies de Gosau. VALEA DANULUI, com. în jud. Argeş, situată în V dealurilor Argeşului, pe dr. văii superioare a Argeşului; 3 000 loc. (2008). Pomicultură (meri, pruni). în satul V.D. se află biserica Sf. Nicolae (1811), declarată monument istoric. VALEA DE PEŞTI, lac de acumulare creat în 1970 pe râul cu acelaşi nume (afl. al Jiului de Vest) în m-ţii Vâlcan, în apropierea oraşului Uricani, respectiv în localit. componentă Câmpu lui Neag. Supr.: 32 ha; voi.: 7 mii. m3. Apele lacului sunt folosite pentru alimentarea exploatărilor miniere din zonă. VALEA DOFTANEI, com. în jud. Prahova, situată în depr. Teşila-Valea Neagră, la poalele de ESE ale m-ţilor Baiu şi cele de VSV ale m-ţilor Grohotiş, pe cursul superior al râului Doftana şi al afl. său Negraş; 6 817 loc. (2008). Reşed. com. V.D. este satul Teşila. Expl. de calcar (în satul Trăisteni) şi de gresii (Teşila). Hidrocentrala „Paltinu“ (10,2 MW), intrată în funcţiune în 1972. în arealul com. se află codrul secular Glodeasa (528 ha), declarat rezervaţie naturală forestieră, alcătuit predominant din fag şi brad, cu subarboret în care se dezvoltă alunul, socul negru şi roşu ş.a. VALEA DRAGULUI, com. în jud. Giurgiu, situată în NE C. Burnaz, pe cursul inf. al râului Argeş, în zona de confl. cu râul Sabar; 2 974 loc. (2008). Pomicultură (caişi, vişini, cireşi). Viticultură. Biserica Sf. Dumitru (1980). între 17 febr. 1968 şi 23 ian. 1981, com. a făcut parte din jud. Ilfov. VALEA FAGILOR, Rezervaţia ~ Luncaviţa (2). VALEA IAŞULUI, com. în jud. Argeş, situată în partea central- vestică a dealurilor Argeşului, pe stg. cursului superior al râului Argeş; 2 759 loc. (2008). Expl. de argilă. Hidrocentrale în satele Cerbureni (15 MW, intrată în funcţiune în 1968) şi V.l. (15 MW, dată în folosinţă în 1969). Pomicultură (meri, pruni, peri, nuci). Sanatoriu T.B.C. (construit în 1940 după planurile arhitectului Petre Antonescu) şi biserica Adormirea Maicii Domnului (1855), în satul V.L; în satul Bărbălăteşti se află biserica de lemn Sf. loan Botezătorul (1801). VALEA IERII, com. în jud. Cluj, situată la poalele nordice ale Muntelui Mare, pe cursul superior al râului lara şi pe afl. său Şoimu; 935 loc. (2008) Expl. de feldspat şi lemn. VALEA LARGĂ, com. în jud. Mureş, situată în partea centrală a colinelor Luduşului, pe râul Valea Morii; 3 247 loc. (2008). Centru de ţesături populare (cergi, ţoale etc.), în satul V.L. Satul V.L. este atestat documentar în 1332. VALEA LUI DAVID, Fânaţele de la - v. Leţcani. VALEA LUI IOVAN, lac de acumulare în bazinul superior al Cernei, la poalele m-ţilor Godeanu şi Mehedinţi, format prin bararea Cernei în punctul de confl. cu V. lui I. Supr.: 292 ha. în lac sunt colectate şi apele unor captări secundare (Craiova, Olanul, Alunu, Motrul Superior). Face parte din sistemul hidroenergetic Cerna-Motru-Tismana, apele fiind transferate, printr-o aducţiune subterană (în lungime de 5 930 m) în bazinul Motrului, în acumularea de la Valea Mare. VALEA LUI MIHAI, oraş în jud. Bihor, situat în SV C. Cărei, la 12 km E de graniţa cu Ungaria; 10 659 loc. (2008). Nod feroviar (staţia de c.f. a fost inaugurată în 1871) şi rutier. Expl. de nisip metalurgic. Turnătorie de fontă. Fabrici de mobilă, de confecţii, marochinărie, încălţăminte şi de produse alim. Centru viticol şi de vinificaţie. Ferme legumicole şi de creştere a porcinelor. în anii 1924 şi 1954, în zona gării feroviare au fost descoperite vestigiile unei aşezări din Epoca bronzului, în care s-au găsit obiecte din ceramică, precum şi morminte de incineraţie, iar în punctul numit „Groapa de lut“ a fost scos la iveală un depozit alcătuit din 28 de vase, ceşti, străchini ş.a., aparţinând culturii Otomani (sec. 19-13 î. Hr.). Tot aici a fost identificat un mormânt germanic de înhumaţie datând din timpul împăratului Teodosiu II (408-450), în care s-au găsit două catarame de argint, o monedă de aur, o spadă, un cuţit de luptă {sacramasax) ş.a. Localit. apare menţionată documentar, prima oară, în 1270, ca aşezare rurală cu numele Praedium Mihai sau Michal, în 1312 este consemnată ca punct de vamă, iar în 1459 ca târg. în 1890 s-au făcut întinse plantaţii de viţă de vie, iar în 1902 a fost inaugurată o şcoală profesională de horticultură. Declarat oraş la 18 apr. 1989. VALEA LUNGĂ 316 VALEA LUNGĂ 1. Com. în jud. Alba, situată în V pod. Târnavelor, pe dr. râului Târnava Mare; 3 146 loc. (2008). Halte de c.f. (în satele V.L. şi Lunca). Nod rutier. Expl. de gaze naturale (în satul Tăuni). Viticultură. în satul Glogoveţ au fost descoperite urmele unei aşezări din Epoca bronzului, aparţinând^ culturii Coţofeni (2500-1800 î.Hr.). în satul V.L., atestat documentar în 1309, se află o biserică din sec. 15 (azi biserică evanghelică), fortificată în sec. 16 cu ziduri şi turnuri de apărare, cu unele modificări din sec. 18 şi 19. Satele Lunca şi Tăuni au fost afectate (în lunile apr. şi iun. 1998) de puternice alunecări de teren, în urma cărora au fost distruse 40 de gospodării ţărăneşti. 2. Com. în jud. Dâmboviţa, situată în Subcarpaţii lalomiţei, în depr. V.L, pe cursul superior al râului Cricovu Dulce; 5 018 loc. (2008). Reşed. com. este satul V.L-Cricov. Nod rutier. Pomicultură (meri, pruni). în satul V.L.-Cricov se află biserica Pogorârea Duhului Sfânt (ante 1810), o biserică având dublu hram — Sf. Nicolae şi Sf. loan Botezătorul (1901-1910) şi conacul „Cantacuzino“ (ante 1760), azi spital; în satul V.L.-Ogrea există o biserică cu dublu hram — Buna Vestire şi Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (1855-1856). VALEA LUPULUI, com. în jud. laşi, în C. Jijiei Inferioare, pe râul omonim, inclusă în zona metropolitană laşi; 4 028 loc. (2008). Com. V.L. a luat fiinţă în anul 2004 prin desprinderea satului omonim din com. Rediu. Satul V.L. este atestat documentar în 1772. VALEA MARE 1. Com. în jud. Covasna, situată în depr. Târgu Secuiesc, la poalele de N ale m-ţilor întorsurii; 1 142 loc. (2008). în satul V.M. se află biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (sec. 18). Com. V.M. a luat naştere la 11 mai 1999 prin desprinderea satului omonim din com. Barcani. 2. Com. în jud. Dâmboviţa, situată în zona de contact a C. Piteştiului cu piemontul Cândeşti, pe dr. râului Potopu şi pe ambele maluri ale râului Răstoaca; 2 313 loc. (2008). Expl. de petrol (în satul Valea Caselor). Viticultură. Pomicultură. Bisericile de lemn Sfinţii Voievozi (1701-1702) şi Cuvioasa Parascheva (mijlocul sec. 18), în satele V.M. şi Valea Caselor. 3. Com. în jud. Olt, situată în NV C. Boian, în zona de contact cu piemontul Cotmeana, pe cursul superior al râului Miloveanu; 3 959 loc. (2008). Haltă pe c.f. (în satul Recea). Viticultură. în satul Turia se află biserica Sf. Dumitru (1800-1819). 4. Com. în jud. Vâlcea, situată în piemontul Olteţului, pe cursul superior al râului Cerna (afl. stg. al Olteţului); 3124 loc. (2008). Bisericile Sfinţii Voievozi (1820) şi Cuvioasa Parascheva (1863-1880), în satele Dră-ganu şi V.M. 5. Rezervaţie naturală în jud. Caraş-Severin, pe terit. com. Moldova Nouă, inclusă în Parcul natural Porţile de Fier. Se remarcă îndeosebi prin prezenţa unei rarităţi floristice, specia atlantico-medite-raneană Daphne laureola, întâlnită la noi în ţară numai în Defileul Dunării. VALEA MARE-PRAVĂŢ, com. în jud. Argeş, situată în depr. Câmpulung, la poalele de SE ale m-ţilor Iezer, pe cursul superior al râului Argeşel; 4 346 loc. (2008). Nod rutier. Expl. de calcar. Pomicultură. în satul Nămăeşti se află casa memo-rială a poetului George Topîrceanu şi mănăstirea Nămăeşti (de maici), menţionată documentar în 1547 într-un act emis de domnul Mircea Ciobanul. Biserica rupestră a mănăstirii, cu hramul Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, a fost lărgită în 1843. Aici se află o icoană a Maicii Domnului, făcătoare de minuni, încadrată într-o ramă de argint în 1779. Muzeu de artă religioasă. Tot în satul Nămăeşti mai există biserica Sf. Nicolae (1788). în satul V.M.-P. se află o biserică zidită în 1837 şi un monument închinat eroilor căzuţi în timpul Primului Război Mondial, iar în satul Bilceşti, conacul „Alimăniş-teanu“, construit în 1938 după planurile arhitectului Octav Doicescu. VALEA MĂCRIŞULUI, com. în jud. Ialomiţa, situată în V C. Bărăganului; 1 861 loc. (2008). Satul V.M. a Juat fiinţă în 1891 cu numele Goala. între 17 febr. 1968 şi 23 ian. 1981, com. V.M. a făcut parte din jud. Ilfov. VALEA MĂNĂSTIRII, Mănăstirea ~ v. Ţiţeşti. VALEA MĂRULUI, com. în jud. Galaţi, situată în S pod. Covurlui, pe cursul superior al râului Geru; 3 759 loc. (2008). Nod rutier. Pomi-viti-cultură. Până la 1 ian. 1965, satul şi com. V.M. s-au numit Puţeni. în satul Mândreşti se află biserica Cuvioasa Parascheva (ante 1809). VALEA MOLDOVEI, com. în jud. Suceava, situată în NV Subcarpaţilor Neamţului, la poalele de NE ale m-ţilor Stânişoarei, pe dr. văii râului Moldova şi pe cursul inf. al râului Suha Mică; 3 798 loc. (2008). în satul V.M. se află biserica Tăierea Capului Sf. loan Botezătorul (ante 1809, reparată în 1896 şi 1921) şi o biserică romano-catolică (1814). Până la 17 febr. 1968, satul şi com. V.M. s-au numit Valea Seacă. VALEA MORŢII (DEATH VALLEY) [de0 vaeli], depr. aridă intramontană în California meridională (S.U.A.), la SE de m-ţii Sierra Nevada, între culmile Amargosa şi Panamint, la 86 m sub nivelul mării (una dintre cele mai joase altitudini din emisfera vestică); lungime: 225 km. Temperatura max. înregistrată: 56,7°C (10 iul. 1913) - al doilea record al tuturor timpurilor şi 48,9°C - cea mai ridicată temp. pe termen lung. Din 1993 V.M. şi porţiuni din m-ţii care o înconjoară (alt. max. 3 368 m) au devenit Parc Naţional şi rezervaţie a biosferei, cu peste 1 000 specii de plante, specii rare de rozătoare, veveriţe de pământ, iepure californian etc. VALEA NUCARILOR, com. în jud. Tulcea, situată la poalele SE ale dealurilor Tulcei, pe ţărmul de N al L. Razim, pe pârâul Tulcea; 3 743 loc. (2008). Nod rutier. Expl. de dolomit. Centru viticol şi de vinificaţie. Pescuit. în satul Agighiol se află biserica Sfinţii Voievozi (1858-1860), cu picturi murale interioare executate în 1906-1908 de Rafael Mateef, şi o rezervaţie geologică cu fosile de amoniţi, descoperite în 1896 de Gregoriu Ştefănescu, ocupând o supr. de 9,7 ha. V. şi Agighiol (2). VALEA RÂMNICULUI, com. în jud. Buzău, situată în zona de contact a C. Râmnicului cu prelungirile nord-estice ale Subcarpaţilor Vrancei, la poalele de NE ale culmii Buda, pe dr. văii Râmnicu Sărat; 5 912 loc. (2008). Nod rutier. Viticultură. Până la 1 ian. 1965, satul şi com. V.R. s-au numit Bălţaţii Vechi. VALEA REA-ZÂRNA, rezervaţie naturală în partea central-estică a m-ţilor Făgăraş (6 480 ha). Cuprinde o porţiune a culmii principale între vârfurile Ludişoru şi Viştea Mare (incluzând şi vf. Moldoveanu, alt. max. a Carpaţilor Româneşti, Urlea, Gălăşescu) şi o mare parte din bazinul superior al Râului Doamnei. Administrativ, se încadrează în jud. Argeş, în raza localit. Nucşoara. Relief glaciar, vegetaţie alpină^ şi subalpină. Declarată arie protejată în 2005. VALEA REGILOR, porţiune pe versantul stg. al văii Nilului în aval de Luxor, unde au fost săpate în stâncă mormintele principalilor faraoni din dinastiile 11-19 (Seti I, Ramses III, Tutankhamon ş.a.). UNESCO a organizat lucrări de salvare a monumentelor, reg. fiind inundată în urma construirii barajului de la Assuan. 317 VALENCIA V.R. a f°st inclusă (în 1979) în Patrimoniul cultural universal. VALEA SĂLCIEI, com. în jud. Buzău, situată în NE Subcarpaţilor de Curbură, la poalele de SE ale dealului Bisoca, pe cursul superior al râului Câlnău; 840 loc. (2008). Pomicultură. în satul V.S. se află biserica Adormirea Maicii Domnului (1847-1851). VALEA SĂRII, com. în jud. Vrancea, situată în depr. Vrancei, la poalele de S ale dealului Răchitaşu Mare şi cele de NV ale dealului Răiuţ, pe râul Putna; 2 104 loc. (2008). Nod rutier. Zăcăminte de sare gemă. Pomicultură. Zonă de carst dezvoltat pe sare. Rezervaţia naturală Pârâul Bozu (5 ha). Bisericile de lemn Sf. Nicolae (1770), Cuvioasa Parascheva (1772-1773) şi Sfinţii Voievozi (1848-1850), în satele Prisaca, V.S. şi Colacu. VALEA SEACĂ 1. Com. în jud. Bacău, situată la poalele de SE ale culmii Pietricica, în lunca şi pe terasele de pe dr. râului Siret; 4 163 loc. (2008). Staţie de c.f., inaugurată la 13 sept. 1872, în satul V.S. Pe terit, fostului sat Mândrişca (înglobat în satul V.S. la 17 febr. 1968) au fost descoperite (în 1951, 1959-1960) vestigiile unei aşezări precucuteniene, datând din prima jumătate a milen. 4 î.Hr., în care s-au găsit ceramică şi plastică specifice acestei culturi, peste care s-a suprapus o aşezare din Epoca bronzului (culturile Monteoru şi Folteşti, milen. 2 Î.Hr.), suprapusă de un cimitir de incineraţie geto-dac. în satul Cucova se află biserica Adormirea Maicii Domnului (1856-1859). 2. Com. în jud. laşi, în partea de E a pod. Fălticeni, pe pârâul omonim, în lunca şi pe terasele de pe dr. râului Siret; 6 151 loc. (2008). Expl. de marne, gresii, argile şi nisip. Creşterea bovinelor. pe terit. satului Conţeşti a fost descoperit (1812) un mormânt tumular datând din sec. 5 d.Hr. şi atribuit unei căpetenii a hunilor, în oare s-a găsit un inventar bogat: un colan (torques) împletit din 3 fire de aur, o brăţară din fire de aur răsucite, un coif din plăci de fier argintate, două lamele din aur de la o cataramă de curea, o aplică sub forma unei păsări-peşte, o amforă de argint cu toarte zoomorfe, o tavă circulară de argint ş.a. Satul V.S. oste atestat documentar în 1453. în satul Conţeşti, menţionat documentar în 1468, se află biserica de lemn Sf. Dumitru (1830-1831). VALEA SOARELUI v. Sun Valley. VALEA STANCIULUI, com. în jud. Dolj, situată în E C. Desnăţui, pe ambele maluri ale Jiului; 5 881 loc. (2008). Creşterea bovinelor. Centru de ceramică populară. Muzeu cu colecţii de istorie şi etnografie (în satul V.S.). în satul Horezu-Poenari se află biserica având dublu hram Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel şi Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1852, refăcută în 1922), iar în satul V.S. bisericile Sfinţii Voievozi (1792, reparată în 1848 şi 1910), Sf. Dumitru (sec. 17, refăcută în 1869) şi Sf. Nicolae (1822, refăcută în 1889). VALEA TEILOR, com. în jud. Tulcea, situată în SE pod. Niculiţel; 1 521 loc. (2008). Viticultură. Com. V.T. a luat fiinţă în 2005 prin desprinderea satului V.T. din com. Izvoarele. Până la 1 ian. 1965, satul V.T. s-a numit Meidanchioi, iar între 1 ian. 1965 şi 20 mai 1996 a purtat numele Poiana Teilor. VALEA URSULUI, com. în jud. Neamţ, situată în V Pod. Central Moldovenesc, pe cursul superior al râului Bârlad; 4 174 loc. (2008). Creşterea bovinelor. VALEA VIILOR, com. în jud. Sibiu, situată în N pod. Hârtibaciului; 2 131 loc. (2008). Creşterea bovinelor. în satul V.V., atestat documentar în 1305, se află biserica Sf. Petru construită în sec. 13, amplificată şi fortificată în sec. 15-16 (lucrările au fost terminate în 1520), având o centură de ziduri groase şi înalte de 8 m, străjuite de turnuri de apărare, în interior, păstrează piese de mobilier bisericesc vechi (strane în stilul Renaşterii timpurii), datând djn 1528, un tabernacol gotic ş.a. în satul Motiş există o cetate şi o biserică evanghelică. Până la 1 ian. 1965, satul şi com. V.V. s-au numit Vorumlac. VALEA VINULUI, com. în jud. Satu Mare, situată în NE C. Ardudului, pe stg. Văii Someşului, la confl. cu pârâul Valea Vinului; 1 972 loc. (2008). Pomicultură. Casa memorială ,Aloisio L. Tăutu“, în satul V.V. Festival folcloric codrenesc (anual). Satul V.V. este atestat documentar în 1399. în satul Măriuş, menţionat documentar în 1424, se află biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1825) şi mănăstirea Măriuş (întemeiată în 1991) cu biserica Izvorul Tămăduirii (sfinţită la 23 apr. 1993). VALENCIA [balen0ia] 1. Comunitate autonomă în E Spaniei, constituită la 1 iul. 1982, cu ieşire la G. Valencia ai M. Mediterane; 23,3 mii km2; 4,8 mii. loc. (2008). Centrul ad-tiv: Valencia. Relief de platou drenat de fl. Guadalaviar (Turia) şi Jucar. Expl. de lignit, de plumb şi zinc. Metalurgia fierului şi a cuprului. Ind. ceramicii, mobilei, piei. şi încălţămintei, alim. Plantaţii de măslini şi citrice. Culturi de cereale. Viticultură. Creşterea animalelor. Una dintre cele mai bogate reg. agricole din bazinul mediteranean. Turism. 2. Oraş în E Spaniei, centrul ad-tiv al comunităţii autonome cu acelaşi nume, situat la 5 km V de ţărmul G. Valencia al M. Mediterane, în apropiere de gura de vărsare a fl. Guadalaviar; 805,3 mii loc. (2006). Portul fiuvio-maritim „El Grao“. Aeroport. Metrou. Nod feroviar. Şantier naval. Ind. siderurgică, a constr. de maşini, chimică, textilă, de prelucr. a lemnului (mobilă), încălţ., sticlăriei, mat. de construcţii (cărămizi, ţigle colorate numite azulejos) şi alim. Artizanat. Mare centru comercial pentru export de cereale, vin, ulei de măsline ş.a. Universitate (1501). Aici a funcţionat, începând din 1474, prima tipografie din Spania. Sediul unei arhiepiscopii (din 1492). Muzeu de artă cu lucrări aparţinând pictorilor şcolii de la V. (care a activat timp de Valencia. Catedrala La Seo VALENCIENNES 318 aproape 2 sec.) şi cu colecţii de picturi impresioniste. Muzeu Naţional al ceramicii (în Palacio de Marques de Dos Aguas). Muzeu de paleontologie. Grădină botanică. Parcurile Vi-veros şi Glorieta. Festivalul anual Juegos Florales (iul.) şi Festivalul religios Virgen de los Desamparados (mai). Numeroase poduri peste fl. Guadalaviar. Monumente: faimoase porţi medievale şi ziduri de apărare (sec. 14—1865) dominate de nenumărate turnuri, printre care se remarcă Torres de Serranos (1238), Torres de Cuarte (1300, restaurat în 1930) ş.a.; catedrala La Seo (după 1262), distrusă şi reconstruită de mai multe ori în stiluri arhitectonice eclectice, cu un turn-clopotniţă octogonal, în stil gotic, înalt de 46 m, numit El Mi-guelete, construit în mai multe etape în perioada 1381-1429; bisericile San Nicolâs (sec. 13), San Martin (1372), în stil gotic şi baroc, Los Santos Juanes (1368), Santa Cătălină (sec. 14), cu turn baroc hexagonal (1688-1705) ş.a.; Lonja de la Seda (Bursa Mătăsii), în stil gotic târziu (1482-1533) inclusă (din 1996) în Patrimoniul cultural universal; Palacio de la Generalidad (1481-1510); Palacio de la Justicia (sec. 18); Palacio del Congreso (1995-1997). Centru turistic şi staţiune balneară. Colonie romană (138 î.Hr.), stăpânit de vizigoţi (413-714) şi de arabi şi berberi (din 714). A făcut parte (cu numele de BalansTya) din Califatul de Cordoba (sec. 10 - începutul sec. 11), după destrămarea căruia aici s-a aflat capitala unui emirat independent condus de dinastia Amirizilor (1021-1092). Recucerit de castilieni conduşi de Cid Campeador (între 1095 şi 1099), a fost din nou cucerit de mauri în 1102, care l-au stăpânit până în 1238, când forţele arago-neze ale regelui lacob I Cuceritorul (1213-1276) au recucerit oraşul şi reg. Oraşul a devenit capitala unui regat creştin, aflat între stăpânirile aragoneze, dar era administrat separat, cu legi şi parlament proprii. In 1479, V., împreună cu alte terit. ale Coroanei aragoneze, s-a unit cu Castilia, sub monarhii Ferdinand şi Isabela. Oraşul a avut de suferit în timpul Războiului de eliberare naţională (1808-1813) împotriva ocupaţiei franceze, în timpul Războiului Civil (1936-1939), când aici s-a aflat (nov. 1936-oct. 1937) capitala Guvernului republican, precum şi în urma inundaţiilor din 1957. 3. Oraş în NV Venezuelei, centrul ad-tiv al statului Carabobo, situat pe valea râului Ca-briales din Cordillera del Caraibe, la NV de L. Valencia, la 130 km VSV de Caracos; 1,19 mii. loc. (2001). Aeroport. Universitatea Carabobo (1852). Ansamblare de autovehicule. Constr. de motoare, de piese şi sub-ansamble pentru autovehicule. Ind. chimică, textilă, a mat. de constr., de prelucr. a lemnului, hârtiei, sticlăriei, tananţilor, încălţămintei, medicamentelor, cosmeticii, alim. Fundat în 1555 de colonistul spaniol Alonzo Diaz Moreno. A fost capitala ţării de trei ori (în 1812, 1830 şi 1858). Muzeu de antropologie şi istorie. Biserica San Francisco (sec. 16). Aici, în 1814, în timpul luptelor pentru independenţa Venezuelei, au avut loc înfruntări sângeroase între forţele lui S. Bolfvar şi ale spaniolilor. 4. Lac în N Venezuelei, situat în zona m-ţilor Cordillera de la Costa, la 415 m alt., între statele Carabobo şi Aragua, la 30 km S de ţărmul M. Caraibilor; 364 km2; 29 km lungime; 16 km lăţime (al doilea lac ca mărime din Venezuela, după Maracaibo). Zonă turistică de agrement şi balneoclimaterică. Vechea denumire: Tacarigua. VALENCIENNES [valăsien], oraş în N Franţei (Flandra), situat pe fl. Escaut (Schelde), la 10 km de graniţa cu Belgia; 41,3 mii loc. (357,4 mii loc., aglomeraţia urbană, 2005). Port fluvial. Nod de comunicaţii. Rafinărie de petrol. Ind. metalurgică, a constr. de maşini, chimică, textilă, a mat. de constr., încălţ. şi alim. Universitate. Muzeu de Arte Frumoase cu tablourile pictorilor din şcolile flamandă şi franceză. Primărie (sec. 17); bisericile Saint-Gery (sec. 12) şi Saint-Nicolas (1601-1607). în sec. 18, la V. existau importante manufacturi de porţelanuri şi dantele. Posesiune a conţilor de Hainaut, a intrat în componenţa Franţei prin Tratatul de la Nijmegen (1678). A suferit mari distrugeri în timpul Primului Război Mondial. VALENCIENNES [valăsien], Achille (1794-1865), zoolog francez. Autorul unei monumentale „Istorii naturale a peştilor". Cercetări privind viermii paraziţi la om. Rudolph Valentino VALENCIENNES [valăsien], Pierre Henri de (1750-1819), pictor francez. Peisaje istorice de factură clasicizantă („Peisaje cu figuri"). A anticipat romantismul. Activitate pedagogică remarcabilă; lucrări teoretice („Elemente de perspectivă practică pentru uzul artiştilor'1). VALENS, Flavius, împărat roman (364-378). Asociat la domnie cu fratele său Valentinian I, a guvernat provinciile răsăritene ale Imperiului, înfrânt şi ucis de vizigoţi în bătălia de la Adrianopol. VALENTIN, Sfântul - (?-c. 160), teolog gnostic de origine egipteană. Doctrina sa a avut adepţi în Orient şi la Roma. Combătut de Sf. Irineu şi de Tertulian. Sărbătorit la 14 febr. în epoca modernă considerat patron al îndrăgostiţilor. VALENTINEANU, Valeriu (1887-1977, n. Mihai Viteazu, jud. Cluj), actor român de teatru. Distincţia şi reflexivitatea caracterizează interpretările acestui remarcabil intelectual („Hamlet”, „Idiotul”, „Avarul”, „Unchiul Vania”). Câteva apariţii în film („Povara", „Viaţa învinge", „Cartierul veseliei"). VALENTINIAN (VALENTINIANUS), numele a trei împăraţi romani. Mai importanţi: 1. V.l (364-375), ales împărat de către armată la moartea lui lovian. l-a încredinţat fratelui său Valens apărarea părţii răsăritene a imperiului, l-a înfrânt pe alamani în Galia (365) şi a pacificat Bretania. Cunoscut pentru faptele sale de cruzime. 2. V. III (425-^55), împărat al Imp. Roman de Apus. Domnia lui, tutelată de mama sa, Galla Placidia, şi de generalul Aetius (omorât din ordinul său), a fost marcată de puternice invazii ale hunilor. VALENTINIENI (< n. pr. Valentin) s. m. pl. Sectă gnostică întemeiată de Sf. Valentin. Conform lor memoria lucrurilor şi a faptelor bune sunt un factor purificator al sufletului. VALENTINO, Garavani (n. 1932), stilist şi creator de modă italian. S-a afirmat ca promotor al curentului „Stilul italian". VALENTINO [engl. vael0nti:nou], Rudolph (pe numele adevărat Rodolpho Alfonso Raffaelo Pietro Filibert Guglielmi di Valentina D’An-tonguolla) (1895-1926), actor de film american, de origine italiană. Una dintre legendele Hollywoodului anilor ’20 ai sec. 20, prototipul „amantului latin“. Seducător în roluri de june-prim („Cei patru cavaleri ai Apocalipsului", „Şeicul", „Fiul şeicului"). VALENŢĂ (< fr.) s. f. (CHIM.) 1. V. legătură chimică. 2. Număr egal 319 VALLA CU numărul de atomi de hidrogen (sau echivalenţi ai hidrogenului) cu care se poate combina un atom al unui anumit element sau al unui radical. 3. Fig. Valoare, însuşire; semnificaţie; posibilitate (de dezvoltare). 4. (BIOL.) V. ecologică a speciei = capacitate a unei specii de a tolera variaţii mai mari sau mai mici ale condiţiilor de mediu. VALERA, oraş în NV Venezuelei (Truijillo), situat în zona Cordillerei de Merida, pe Rfo Motatân, la 40 km VSV de Trujillo; 113 mii loc. (2001). Aeroport. Centru comercial. Prelucr. trestiei de zahăr, a boabelor de cafea şi cacao. VALERA [balera] Y ALCALÂ-GALIANO, Juan (1824-1905), roman-cier, eseist şi critic spaniol. Romane de evocare, într-un stil precis şi firesc, a atmosferei andaluze sau madrilene („Pepita Jimenez", „Dona Luz“, „Juanita cea lungă"). Versuri, teatru, eseuri („Disertaţii şi aprecieri literare"). VALERIAN (Publius Licinius Vale-rianus), împărat roman (253-259). Prigonitor al creştinilor (edictele din 257 şi 258). Şi-a asociat la domnie pe fiul său Gallienus. A purtat lupte grele împotriva alamanilor, francilor, marcomanilor, goţilor, carpilor şi şarmaţilor, la Rin şi la Dunăre, înfrânt la Edessa şi făcut prizonier de regele persan Şapur I, a murit în captivitate. VALERIANACEE (< fr.) s. f. pl. Familie de plante erbacee, anuale sau perene, dicotiledonate, cu frunze opuse, întregi sau divizate, cu flori unisexuate sau bisexuate, gamo-petale cu ovar inferior şi cu fructul o nuculă (ex. odoleanul). VALERIANĂ (< fr., lat. m.) s. f. 1. (BOT.) Odolean. 2. (FARM.) Substanţă uleioasă, puternic mirositoare, extrasă din rizomul de v. (1), utilizată, sub formă de infuzie, extract, tinctură, ca spasmolitic şi sedativ. VALERIANIC (< fr., engl.) adj. Acid ~ = lichid incolor, uleios, cu miros specific, neplăcut, solubil în apă, în eter şi în alcool, extras din rădăcina de valeriană. Sărurile sale de amoniu, de zinc ş.a. au acţiune antispasmodică şi sedativă. VALERIUS FLACCUS, Caius (c. 45—c. 90), poet epic latin. Autor al epopeii „Argonauticele“, notabilă prin zugrăvirea caracterelor pasionale şi prin stilul elevat. VALlzRY [vaierj], Paul Ambrolse (1871-1945), scriitor francez. Discipol al lui Mallarme. Lirică de factură livrescă, cerebrală şi muzicală în acelaşi timp, tinzând spre „poezia pură“ Paul Ambroise Valâry şi spre „încorporarea simbolismului în clasicism" spre ordine şi rigoare. Miturile, ca şi etimologiile, devin o sursă de sensuri multiple, poetul realizând acea „depersonalizare" prin care, din creaţie a inimii, poezia devine o creaţie a „Spiritului" („Tânăra Parcă", „Cimitirul marin", „Farmece"). Eseuri de mare densitate, care îl situează printre precursorii de seamă ai „noii critici", poezia fiind considerată ca un produs al relaţiei dintre un limbaj prelucrat matematic şi „darul hazardului" („Introducere în metoda lui Leonardo da Vinci", „Criza spiritului", „Varietăţi", „Priviri asupra lumii actuale", ciclul „Domnul Teste"). Dialoguri filozofice („Eupalinos", „Sufletul şi dansul", „Ideea fixă", „Faust al meu"). Jurnal („Caiete"). VALET (< fr.) s. m. 1. Persoană care se află în serviciul personal al cuiva; fecior (2), lacheu. 2. Fiecare dintre cele patru cărţi de joc pe care este reprezentată figura unui cavaler; fante. VALETTA v. Valletta, La VALEX (< fr., lat. valex) s. n. Extract uscat obţinut din cojile ghindelor unor specii de stejar, bogat în tananţi, folosit în ind. pielăriei. VALGUS (cuv. lat.) adj. (ANAT.; despre membrele inferioare) Care este îndreptat spre exterior în raport cu axa corpului. De ex. devierea axului gambei spre exterior faţă de axul coapsei, ceea ce face ca atunci când genunchii se ating labele picioarelor să fie depărtate (picior v.). VAL|D, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Apt pentru muncă; sănătos, în putere. 2. (Despre un act juridic) Care produce efecte juridice, întrunind toate condiţiile cerute de lege pentru aceasta. 3. Corect sau decurgând conform cu normele logicii; într-un raţionament v., dacă premisele sunt adevărate, atunci concluzia trebuie să fie de asemenea, adevărată; în mod corespunzător, este imposibil ca premisele unui raţionament să fie adevărate în timp ce concluzia este falsă. VALIDA (< fr., lat.) vb. I tranz. 1. (DR.) A confirma, a recunoaşte, a întări valabilitatea unui act juridic, a unui mandat etc. 2. Fig. A confirma o idee, o ipoteză, un concept etc. VALIDARE (< valida) s. f. Acţiunea de a valida. <0^ V. alegerilor = acţiunea de recunoaştere a rezultatelor unor alegeri. Comisie de v. = comisie care întocmeşte, în prima sesiune a fiecărei legislaturi, raportul prin care se constată dacă alegerile au avut loc cu respectarea legii. V. unui act juridic = dobândire a validităţii, de către un act juridic, nul, dacă, ulterior închiderii lui şi până la executare, dispare cauza de nulitate. VALIDITATE (< fr., lat.) s. f. 1. Calitatea de a fi valid (1). 2. (în logica generală) Calitatea unei forme logice de a fi corectă. ♦ (în logica simbolică) Proprietate a unor expresii logice de a fi adevărate, prin alcătuirea lor, în orice interpretare a variabilelor componente. 3. (DR.) Calitatea unui act juridic de a fi valid. VALjNĂ (< fr. {i}) s. f. (BIOCHIM.) Acid aminoizovalerianic, aminoacid esenţial prezent în proteinele animale, soia şi alune, cu rol important mai ales în funcţia de coordonare a sistemului nervos central şi în metabolismul muscular. VALjU (< tc.) s. m. (în Imp. Otoman) Conducătorul unui vilaiet. VALjZĂ (< fr.) s. f. Geamantan mic. -0- (DR.) V. diplomatică = geamantan, geantă în care se transportă, dintr-o ţară într-alta, valori şi acte diplomatice, care sunt scutite de controlul vamal, în baza imunităţii diplomatice. VALKJRII v. walkirii. VALLA, Lorenzo (c. 1407-1457), umanist italian. Prof. univ. la Padova. Filolog clasicist. A urmărit să res- Lorenzo Valla VALLABHA 320 t Valladolid. Universitatea taureze puritatea limbii latine clasice („Despre eleganţa limbii latine"). Precursor al criticii istorice a textelor. A contestat autenticitatea „Donaţiei" lui Constantin, folosită de papalitate în scopul exercitării suveranităţii temporale asupra Imp. Roman de Apus. Scrieri despre etică („Despre plăceri") şi relaţia dintre omniscienţa divină şi liberul arbitru („Dialog despre liberul arbitru"). VALLABHA (VALABHĂCÂRYA) (1479-1531), filozof şi lider religios indian. Fondator al unei secte hinduse bazate pe doctrina „pusşţi-mărga" (drumul către graţia divină). Noua credinţă s-a dezvoltat mai ales în statele Răjasthăn şi Gujarăt. VALLADOLID [baXadoljd], oraş în partea central-nordică a Spaniei, reşed. comunităţii autonome Castilia- Leon, situat pe stg. râului Pisuerga, la c. 175 km NV de Madrid; 319,9 mii loc. (2006). Aeroport. Metrou. Nod feroviar. Constr. de automobile şi de material rulant feroviar. Ind. metalurgiei neferoase (aluminiu), chimică (îngrăşăminte), textilă, pielăriei, hârtiei, de prelucr. a lemnului şi a produselor agricole. Universitate (1346) cu o clădire construită în 1715, cu faţadă barocă. Monumente: catedrală (sec. 13), reconstruită în anii 1580-1585, în stil renascentist spaniol, după planurile arhitecţilor Juan Bautista de Toledo şi J. de Herrera — cei care au construit şi El Escorial — şi completată în 1688; bisericile Santa Marîa (Nuestra Senora) la Antigua (1095, reconstruită în sec. 14), San Martin, cu turn din sec. 13, San Pablo (sec. 15-17); colegiul bisericii San Gregorio (1488-1496), cu faţadă gotică — azi adăposteşte Muzeul sculpturii în lemn; colegiul Santa Cruz (sec. 15) cu o mare bibliotecă şi muzeu, în stilul Renaşterii; Palatul regal (sec. 16), cu un notabil patio, azi Palatul căpităniei. Prima atestare documentară sigură a oraşului V. datează din 1074; în 1208, regele Castiliei Alfons VIII (1158-1214) l-a anexat domeniului regal. Din a doua jumătate a sec. 13 şi până în a doua jumătate a sec. 16, precum şi între 1600 şi 1606 a fost reşedinţa favorită a monarhilor castilieni, apoi ai Spaniei. A suferit importante distrugeri în timpul incendiului din 1561, precum şi în timpul Războiului de eliberare naţională împotriva stăpânirii franceze (1808-1813). VALLAURI, Giancarlo (1882-1957), inginer italian. Prof. univ. la Pisa şi Torino. Fondator şi preşedinte (din 1935) al Institutului Electrotehnic „Galileo Ferraris" din Torino. Contribuţii la dezvoltarea electronicii şi electromagnetismului. Autorul primei teorii analitice a funcţionării electronice (ecuaţia lui V.). VALLE D’AOSTA, reg. autonomă în NV Italiei, în Alpii Graici la graniţa cu Franţa şi Elveţia; 3,3 mii km2; 124,8 mii loc. (2006). Centrul ad-tiv: Aosta. Expl. de min. de fier, cărbune şi forestiere. Creşterea animalelor pentru lapte. Zonă turistică şi a sporturilor de iarnă. în partea de S se află Parcul Naţional Gran Paradiso, iar la graniţa cu Franţa, masivul Mont Blanc. Terit. locuit în Antic, de celţi, a fost cucerit de romani; la căderea Imp. Roman de Apus (sec. 5), el a devenit parte a Regatulu[ burgunzilor, apoi al francilor. în sec. 11 a fost anexat de Casa de Savoia. Reg. autonomă V.d’A. a fost creată în 1945, recunoscând orientarea ei lingvistică şi culturală franceză. VALLEDUPAR, oraş în NE Columbiei, la poalele estice ale Sierrei Nevada de Santa Marta; 294,7 mii loc. (2005). Aeroport. Nod rutier. Centru comercial. Fundat în 1550. VALLE-INCLÂN [va^e], Ramon Maria del (pseud. lui Ramon del Valle y Pena) (1866-1936), scriitor spaniol. Reprezentant al decadentismului şi modernismului hispanic. Autor prolific, cu o creaţie de mare diversitate! Cicluri de romane violent realiste („Memoriile marchizului de Bradomin", „Tiranul Banderas", „Curtea miracolelor"), evocând, într-un stil colorat, oameni şi peisaje din Galicia. Teatru fantastico-burlesc (ciclul „Comedii barbare"). Lirică modernistă („Miresme de legendă", „Drumeţul"). VALLEJO [va/.eho], Cesar (1892-1938), scriitor peruvian. Versuri moderniste („Heralzii negri", „Trilce", „Poeme umane", „Spanie, îndepărtează de mine potirul acesta"), străbătute de accente melancolice şi inspirate de suferinţele lumii, de războaiele dezastruoase, de spectrul morţii. Proză socială (romanul „Tungstenul"). VAL.L.6S [vales], Jules (1832-1885), scriitor şi regizor francez. Luptător comunard. Fondator al ziarului revoluţionar „Le cri du peuple" (1870). Creaţie romanescă de analiză a conştiinţei intelectualităţii franceze confruntate cu evenimentele Comunei din Paris („Refractarii" trilogia „Jacques Vintgras", cu elemente autobiografice). VALLETTA [it. valletao:; engl. vaiete] sau VALETTA, La capitala statului Malta (purtând numele fondatorului ei), situată pe promontoriul Mount Sceberras din E ins. Malta, mărginit de golfurile Grand şi Marsamxett; 6,3 mii loc. (2005) Aeroportul Luqa. Port important pentru traficul maritim din M. Mediterană. Şantier naval. Ind. chimică, textilă, a hârtiei, de prelucr. a lemnului şi a tutunului, alim. Pescuit. Centru comercial, politic, economic, şi turistic. Staţiune balneoclimaterică. Bază navală 321 VALORIFICA britanică (1959-1964). Universitate (1592). Muzeu naţional (sec. 16). Bibliotecă naţională (1555) care păstrează arhiva Ordinului cavalerilor loaniţi. Muzeu naţional de artă (inaugurat în 1974). Teatrul „Manoer (1731-1732). Catedrala St. John (1573-1578) cu un celebru tablou semnat de Caravaggio. Palatul Marilor Maeştri (1574), azi reşed. preşedintelui Republicii Malta. Aşezarea a fost fundată în 1566 de către J. Parisot de la Valette — mare maestru al Ordinului cavalerilor loaniţi — şi a devenit capitala ins. Malta în 1570. Cucerită de Franţa (1798) şi Marea Britanie (1800), care a transformat-o, în 1814, în principala sa bază navală din M. Mediterană. A suferit distrugeri importante în al Doilea Război Mondial. Oraşul a fost inclus (din 1980) în Patrimoniul cultural universal. VALLEY [vseli], THE ~, localit. în ins. Anguilla (arh. Antilele Mici), centrul ad-tiv al posesiunii britanice Anguilla; 1,1 mii loc. (2001). Centru turistic. Pescuit. Export de sare. VALLEY OF TEN THOUSAND SMOKES [vaeli ov ten 0auzend smouks] (VALEA CELOR ZECE MII DE FUMURI), vast sistem de fumarole, situat în reg. vulcanică din SV pen. Alaska (1), inclus în Parcul Naţional Katmai (145 km2). Se extinde pe 27 km lungime şi 6 km lăţime şi este acoperit cu lavă. Descoperit în 1915 de o expediţie a Societăţii Naţionale Americane de Geografie. VALLI, Alida (pe numele său adevărat Alida Maria Altenburger) (1921- 2006), actriţă italiană de teatru şi film. Tragedia şi melodrama sunt genurile ei predilecte în roluri de femei frumoase făcute să plângă şi să sufere („Luiza”, „Senso”, „Strigătul”). VALLOTON [valoto], Felix (1865-1925), pictor şi gravor elveţian. Legat de nabişti. Gravuri în lemn („Intimităţi"), nuduri şi peisaje cvasi-fotografice de factură halucinantă, în care face o critică amară la adresa societăţii contemporane lui. VĂLMTKI (probabil sec. 5 Î.Hr.), poet indian. Presupus autor al »Râmăyanei“. VALMY [valmi], localit. în NE Franţei (Champagne), la SE de Reims; c. 284 loc. La 20 sept. 1792, armata revoluţionară franceză, condusă de C.F. Dumouriez şi F.C. Kellermann, a oprit aici înaintarea trupelor prusiene, conduse de C.G. Brunswick, repurtând o mare victorie. VALOARE (< fr., lat.) s. f. 1. (FILOZ.); (în sens abstract) Proprietate a ceea ce este bun, dezirabil şi important (ex. v. ştiinţei, a progresului tehnic etc.); (în sens concret) înseşi lucrurile bune, dezirabile şi importante (adevărul, binele, frumosul). V. pot fi concepute ca stări subiective ale fiinţelor sensibile (subiectivism), ca legate de om, dar existând independent de el (obiectivism), ca postulate pe baza raţiunii practice (raţionalismul neokantian). Există v. morale (ex. binele, cinstea, curajul, omenia), v. estetice (frumosul), v. ştiinţifice (adevărul). Fiecare epocă şi clasă socială are sistemul ei de v., dar există şi v. general-umane, care se perpetuează. V. axiologie. -O- Judecată de v. = judecată care, spre deosebire de judecăţile de fapt, constatative, enunţă o apreciere sau, altfel spus, enunţă relaţia subiectului cu o valoare exprimată în predicat: „X este bun“, „Y este frumos". Loc. De valoare = (despre lucruri) de preţ, valoros, preţios, scump; (despre oameni) important, merituos, valoros. -0- Expr. A pune în valoare = a sublinia calităţile esenţiale ale unei persoane sau ale unui lucru, a pune în lumină. + Ceea ce merită apreciere, stimă, ceea ce este valoros (din punct de vedere moral sau social). ♦ (Concr.) Persoană sau lucru care întruneşte calităţi remarcabile; fiinţă sau lucru care are o anumită importanţă. 2. Eficacitate, putere. ^ V. nutritivă = calitate a unui aliment de a acoperi nevoile energetice şi de substanţe plastice ale unui organism. 3. (EC. POL.) V. de piaţă = suma estimată pentru care o proprietate va fi schimbată, la data evaluării printr-o tranzacţie cu preţ determinat obiectiv, în care părţile implicate au acţionat în cunoştinţă de cauză. V. justă = suma la care poate fi tranzacţionat un activ sau decontată o datorie, de bunăvoie, între părţi, aflate în cunoştinţă de cauză, în cadrul unei tranzacţii în care preţul este determinat obiectiv. 4. (COM., FIN.) Mărimea în bani, costul, preţul unei mărfi, al unui cec, al unei acţiuni etc. ^ V. comercială (sau de circulaţie) = preţul de piaţă; curs. Hârtie de v. v. hârtie. V. nominală v. nominal. Valori mobiliare v. mobiliar. 5. (MAT.) Valoarea numerică a unei expresii v. numeric. Valoarea absolută a numărului real (sau complet) v. absolut. 6. (FIZ.) Număr care se asociază unei mărimi fizice printr-un anumit procedeu de măsurare sau de reparare, permiţând compararea acesteia cu celelalte mărimi de aceeaşi natură. 7. (MUZ.) Durată absolută sau relativă a unei note muzicale ori a unei pauze. Cea mai lungă v. este nota întreagă, care se divide în două doimi, 4 pătrimi, 8 optimi etc. 8. (în pictură) Proporţia de lumină şi umbră pe care o conţine un ton. 9. Sensul unui cuvânt, nuanţa de sens. VALOIS [valua] 1. Reg. istorică (comitat, apoi ducat) din N Franţei (actualul departament Oise şi parte din Aisne). S-a aflat în stăpânirea Merovingilor (c. 500-741) şi a succesorilor lor, Carolingi. în 1214, regele Filip II August (1180-1223) l:a anexat domeniului regal francez. în 1328, Filip conte de Valois, Anjou şi Mâine a devenit rege al Franţei şi urmaşii săi au condus ducatul V., ca membri ai Casei Regale, până în 1589. Desfiinţat în 1790 odată cu reîmpărţirea Franţei în departamente. A dat numele său unei dinastii regale franceze. 2. Dinastie de regi ai Franţei, între 1328 şi 1589. Ramură colaterală a dinastiei Capetingilor. în afara ramurii principale, din care fac parte Filip VI (1328-1350), loan II (1350-1364), Carol V (1364-1380), Carol VI (1380-1422), Carol VII (1422-1461), Ludovic XI (1461-1483) şi Carol VIII (1483-1498), au mai fost două ramuri colaterale: Orleans, reprezentată de Ludovic XII (1498— 1515) şi Angouleme, din care au făcut parte Francisc I (1515-1547), Henric II (1547-1559), Francisc II (1559-1560), Carol IX (1560-1574) şi Henric III (1574-1589). VALON, -Ă (< fr., germ.) s. m. şi f., adj. 1. (La m. pl.) Populaţie (de limbă romanică, înrudită cu franceza) ce locuieşte în S Belgiei, şi în număr mic în N Franţei, Olanda şi Luxembourg; (la sg.) persoană care locuieşte sau este originară din reg. amintite. 2. Adj. Care aparţine S Belgiei (reg. autonomă Valonia), referitor la zonele respective sau la populaţia lor. VALORA (< valoare) vb. I intranz. A reprezenta, a avea o anumită valoare (4); a preţui, a costa. VALORAŢIE (< valora, după fr. valorisation) s. f. (ARTE PL.) Termen care denumeşte raportul închis-des-chis înţeles ca o suită de trepte care fac pasajul dintre negru şi alb. Este propriu oricăror imagini, colorate sau nu, dispuse pe o suprafaţă plană. VALORIC -Ă (< valoare) adj. Referitor la valoare, de valoare. VALORIFICA (< valoare) vb. I tranz. 1. A pune în valoare, a face să primească o anumită valoare; a scoate în evidenţă valoarea unui lucru. ♦ A utiliza, a consuma în producţie materii prime, materiale etc. de o anumită valoare, în aşa fel încât să se obţină, ca rezultat, VALORIFICARE 322 valori mai mari. 2. Vânzarea unor bunuri din afara exploatării unei întreprinderi, a unor bunuri materiale sechestrate, a unor creanţe etc., prin vânzare directă, vânzare la licitaţie, vânzare în regim de consignaţie, prin case de licitaţii, agenţii imobiliare, societăţi de brokeraj. VALORIFICARE (< valorifica) s. f. Acţiunea de a valorifica. <0* Valorificarea moştenirii literare = proces de receptare şi de reconsiderare a operelor patrimoniului clasic, de integrare a lor în circuitul culturii contemporane. VALORIZA (< fr.; {s} lat. valor „valoare") vb. I tranz. (FILOZ.) A conferi sau a recunoaşte o valoare (1); a formula judecăţi de valoare. VALOROS, -OASĂ (< fr.) adj. Care are valoare, preţios. ♦ (Despre oameni) Cu valoare, calităţi, merite mari; capabil, talentat. VALPARAfSO, oraş în partea central-vestică â statului Chile, capitala sa legislativă, situat pe ţărmul golfului omonim al Oc. Pacific, pe pen. Point Angeles şi pe pantele m-ţilor Anzi, la 121 km NV de Santiago; 275,1 mii loc. (2002). Aeroport. Principalul port maritim al statului Chile. Staţie finală de c.f. care vine de la Buenos Aires (Argentina), via Mendoza, prin pasul andin Uspallata, făcând legătura feroviară între ţărmul Oc. Atlantic şi cel al Oc. Pacific. Mai multe teleferice leagă oraşul de înălţimile Los Cerros. Rafinărie de petrol, în apropiere (la Concon). Şantier naval. Ind. metalurgică, chimică, a pielăriei, a mat. de constr., textilă, de prelucr. a lemnului şi a tutunului, cosmeticii, medicamentelor şi alim. Universitate (1912); Universitate catolică (1928); Universitatea Tehnică „Federico Santa Maria“ (1932). Academie navală. Muzeu de Artă; Muzeu de popular austriac VALUL LUI TRAIAN, fortificaţie sub forma unui val continuu de pământ de c. 235 km, care se întindea de la satul Flămânda, pe Dunăre (azi Ciuperceni, jud. Teleorman), până în faţa pasului Bran. Construcţia sa a fost executată în vremea lui Traian. Părăsit în timpul lui Filip Arabul, ca urmare a invaziilor carpilor şi goţilor (245). Denumit şi Limes Transalutanus. VALU LUI TRAIAN, com. în jud. Constanţa, situată în SE pod. Carasu, pe canalul Dunăre-Marea Neagră; 10 378 loc. (2008). Staţie de c.f., inaugurată în 1902. Pomicultură. Staţiune de cercetări pentru culturi irigate şi pomicultură (piersici). Rezervaţie naturală complexă (5 ha) cu vegetaţie de stepă, cu rarităţi Valparaîso. floristice (Crocus pallasii, Colchicum Vedere generală biebersteinii), şi faună bogată (broas- istorie naturală. Teatre. Din 1990, la V. se află sediul Congresului Naţional (Parlament bicameral). Biserica La Matriz (sec. 17). Centrul istoric al oraşului-port a fost inclus (din 2003) în Patrimoniul cultural universal. Fundat în 1536 de conchistadorii Juan de Saavedra, care a atribuit numele aşezării după cel al locului său de ^ naştere, şi Diego de Almagro. în 1578, V. a fost capturat de Sir Francis Drake, în 1600 de piratul olandez Van Noort, iar în 1866 de conchistadorul Mendez Nunez. Oraşul V. a suferit mari distrugeri de pe urma cutremurelor din 1730, 1822, 1839, 1873 şi mai ales a celor din 1906 şi 1971, care au devastat oraşul. Aici, la 4 apr. 1884, s-a semnat un tratat, în urma Războiului Pacificului („Războiul salpetrului") (1879-1884), prin care, între altele, Chile lua de la Bolivia deşertul Atacama şi un terit. de coastă cu portul Antofagasta, reg. bogate în salpetru, statul bolivian pierzând accesul direct la Oc. Pacific. VALS (< fr., germ.) s. n. Dans de perechi în măsură ternară şi mişcare vioaie, devenit dans de salon de răspândire mondială; îşi are originea, probabil, în dansul Lăndler din sec. 18. VALSA (< fr.) vb. I intranz. A dansa un vals. VALSALVA, Antonio Maria (1666— 1723), anatomist şi chirurg italian. Prof. univ. la Bologna. A descris în detaliu sistemul vascular şi nervul vag; a studiat anatomia şi fiziologia urechii. Op. pr.: „De aure humana tractatus". Manevra V. = manevră care constă în efectuarea unei expiraţii forţate cu gura închisă şi nările acoperite, pentru a egaliza presiunea din urechea medie cu cea din exterior (în aviaţie sau scufundări). O variantă a ei este folosită pentru testarea funcţiei cardiace (expirarea forţată cu glota închisă) şi în ortopedie. VALTRAP (< rus.) s. n. 1. Pătură împodobită cu diferite cusături, care se pune pe spinarea calului, sub şa. 2. Ghetră. VALŢ (< germ.) s. n. Maşină al cărei organ principal este constituit dintr-o pereche de cilindri care se rotesc în sensuri contrare. Este folosit la prelucrarea materialelor prin deformare plastică (ex. v. de tablă), la mărunţirea materialelor granulare (ex. v. de moară), la prelucrarea cauciucului etc 323 VAMĂ ca ţestoasă de uscat dobrogeană, şarpele - Coluber caspius nevertebrate rare ş.a.). VALUTĂ (< it.) s. f. 1. Unitate bănească (monetară) a unei ţări definită într-o anumită cantitate de metal preţios (aur). 2. (în practica decontărilor internaţionale) Biletele de bancă sau monedele metalice (cu excepţia celor de aur sau de argint) emise de alte state, numite şi semne valutare, (în sens larg) inclusiv cecurile, cambiile, acreditivele etc. emise în monedă străină. ^ V. forte = v. convertibilă care are acoperire în aur şi care se acceptă la plată în mai multe ţări. V. de rezervă = v. care intră în rezervele oficiale valutare ale unei ţări. VALVAR, -Ă (< fr.) adj. Care are forma unei valve (1); privitor la valvă. VALVĂ (< fr., lat.) s. f. 1. (ZOOL.) Fiecare dintre cele două părţi ale cochiliei unei scoici. 2. (BOT.) Fiecare dintre pereţii exteriori ai unor fructe (păstaie, silicvă, siliculă, capsulă), care se desfac la maturitate, permiţând căderea seminţelor din interior. 3. (ANAT.) Structură cu rol de reglare a scurgerii unui fluid într-un singur sens, printr-o deschidere sau în lungul unei formaţiuni tubulare. V. sunt cute de ţesut cu o margine inserată pe peretele organului şi o margine liberă, mobilă. Presiunea fluidului care circulă în sens normal duce la orientarea paralelă a cutei faţă de perete, permiţând scurgerea, în timp ce tendinţa de schimbare a sensului curgerii duce la coborârea cutei în poziţie perpendiculară, obsturând astfel orificiul şi împiedicând curgerea. V. sunt prezente la nivelul orificiilor atrioventriculare (v. mitrală, v. tricus-Pidă), la originea arterei pulmonare şi aortei (v. semilunare) şi pe pereţii interni ai venelor şi vaselor limfatice. Sin. valvulă. 4. (TEHN.) Armătură servind la oprirea sau la reglarea debitului unui lichid într-o conductă. Organul principal al unei v. este o supapă sau un ventil. VALVÂRTEJ (< val + vârtej) adv., s. n. I. Adv. 1. Vijelios, repede. ♦ Fig. Cu înfrigurare, în mare agitaţie. 2. în dezordine, în neorânduială; buluc. II. S. n. 1. Volbură (I), viitură. 2. Fig. Dezordine, învălmăşeală. VALVOLjNĂ (< germ.) s. f. Ulei mineral vâscos, obţinut prin rafinarea ou acid sulfuric a păcurii neparafi-noase sau cu un conţinut mic de parafină. VALVULAR, -Ă (< fr.) adj. Cu valvule, referitor la valvule. VALVULĂ (< fr., lat.) s. f. (ANAT.) v. valvă (3). -O- V. sigmoidă v. sigmoid. VALVULOPLASTjE (< fr.) s. f. Intervenţie chirurgicală reparatorie a unei valve, efectuată în scopul corectării unui reflux de sânge la nivelul unuia dintre orificiile inimii. VALVULOTOM|E (< fr.; {s} lat. valvula „valvulă" + gr. tome „tăiere") s. f. Intervenţie chirurgicală care constă în secţionarea valvelor atrioventriculare stenozate, lărgindu-se astfel orificiile atrioventriculare; comisurotomie. VAMA 1. Com. în jud. Satu Mare, situată în SE depr. Oaş, la poalele de NV ale m-ţilor Gutâi, pe cursul superior al râului Taina; 3 827 loc. (2008). Haltă de c.f. Pomicultură. Păstrăvărie. în arealul com. V. se găsesc izv. minerale bicarbonatate, clorurate, sodice, sulfatate, carbo-gazoase (Băile Maria şi Băile Puturoasa) folosite local, indicate în tratarea afecţiunilor reumatismale, endocrine, ginecologice. Muzeu etnografic (vase şi obiecte de ceramică, unele cu o vechime de peste 300 de ani). Vechi şi renumit centru de ceramică populară smălţuită, unde se realizează obiecte de ceramică în tehnică sgrafitto (incizii) sau vopsite cu pensula. Ceramica de V. se caracterizează printr-o ornamentaţie geometrică (stelară), florală (frunze, flori), zoomorfă şi, mai recent, antropomorfă, produsele fiind prezentate într-o cromatică în care predomină culorile roşu, brun, negru şi verde pe un fond alb. Satul V. este şi un important centru de prelucr. artistică a lemnului, de confecţionare a cojoacelor şi pieptarelor maramureşene. în satul V., atestat documentar în 1270, se află biserica de lemn Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1717, refăcută în 1840). 2. Com. în jud. Suceava, situată în depr. omonimă, la poalele de SE ale Obcinei Feredeu şi cele de SV ale Obcinei Mari, pe cursul superior al râului Moldova, la confl. cu Moido-viţa; 6 229 loc. (2008). Nod feroviar şi rutier. Expl. de gresii (în satul Molid). Fabrici de cherestea (în satul V.) şi de celuloză (în satul Molid). Piuă pentru bătut sumane (din 1925) în satul V. Important centru etnografic, de dulgherie şi de confecţionare a uneltelor casnice, a bundiţelor şi a chimirelor. în satul V., atestat documentar în 1408, a fost instalat (în 1775) comandamentul militar austriac (odată cu ocupaţia Bucovinei de către Habsburgi în 1775), care ulterior (10 sept. 1872) a fost transferat la Gura Humorului. în satul V., se află biserica de lemn înălţarea Domnului (1783, tencuită în interior şi exterior în 1960) şi biserica de zid Sf. Nicolae (1796-1797). Clopotniţă (1850). VAMA BUZĂULUI, com. în jud. Braşov, situată la poalele nordice ale m-ţilor Ciucaş şi cele vestice ale m-ţilor Siriu, în zona de izvor a râului Buzău pe râurile Buzoel şi Dălghiu; 3 325 loc. (2008). în satul V.B., atestat documentar în 1533 cu numele Boza se află o clădire a fostului post de grăniceri (sec. 18), azi grădiniţă de copii. VAMAL, -Ă (< vamă) adj. Care priveşte vama, referitor la vamă; de vamă. <£- Taxă v. v. taxă. Teritoriu v. = terit. în care se aplică o legislaţie şi o evidenţă vamală unice. Uniune vamală = înţelegere între două sau mai multe state privind suprimarea frontierelor v. dintre ele, stabilirea unui singur terit. v. şi unificarea tarifelor şi legislaţiei v.; are drept scop crearea unei pieţe comune largi pentru produsele ind. şi agr. ale ţărilor participante (ex. Benelux). VAMA STRUNGA, punct fosilifer în Parcul natural Bucegi, în raza localităţii Moeciu, situat pe dr. văii lalomiţei, la 1 950 m alt., în apropiere de şaua Strunga. Cuprinde mai multe nivele litologice aparţinând Jurasicului mediu, cu o mare bogăţie de fosile, fiind considerat loc clasic la nivel mondial. Se remarcă îndeosebi numărul mare de amoniţi, inclusiv o serie de specii şi genuri rare, care pun în evidenţă specificul Jurasicului din aria carpatică. VAMA VECHE, localit. în jud. Constanţa, aparţinând com. Limanu, situată pe litoralul Mării Negre, în apropiere de graniţa cu Bulgaria. Foarte apreciată de turiştii care preferă cazarea în camping sau la localnici şi atmosfera boemă de aici. Sectorul de ape litorale (acvatoriul litoral marin) dintre V. V. şi 2 Mai a fost pus sub ocrotire pentru protejarea faunei specifice, îndeosebi a căluţului de mare. VAMĂ (< magh.) s. f. 1. Autoritatea de stat învestită pentru aplicarea reglementărilor vamale, respectiv pentru exercitarea controlului asupra ieşirii şi intrării în ţară a mărfurilor, persoanelor, mijloacelor de transport şi a altor bunuri, în vederea identificării şi stabilirii drepturilor vamale cuvenite statului şi încasării lor. ♦ Punct, loc în care funcţionează o unitate a vămii. ♦ Taxă vamală. ♦ (Pop.) Uium la moară. 2. (în credinţele populare; şi VAMEŞ 324 în forma v. a văzduhului) Fiecare dintre cele şapte (nouă, 12 sau 24 etc.) popasuri (în văzduh) prin care trece sufletul mortului, plătind la fiecare din ele o taxă de răscumpărare a păcatelor, pentru a putea ajunge la Cer. VAMEŞ (< magh.) s. m. 1. Funcţionar care are sarcina de a taxa şi a controla mărfurile care trec prin vamă. ♦ (în organizarea administrativă a Principatelor Române) Dregător care avea funcţia^ de a încasa veniturile vămii. 2. (în credinţele religioase) Fiinţă imaginară despre care se credea că păzeşte vămile văzduhului şi căreia sufletul mortului trebuie să-i plătească vamă ca să poată trece spre Cer. VAMPĂ (< fr.) s. f. Actriţă de cinema care seduce bărbaţii cu frumuseţea ei perfidă şi erotismul ei pervers. P. ext. Tip de femeie fatală şi irezistibilă. ^ VAMPjR (< fr., germ.) s. m. 1. Nume dat mai multor specii de lilieci din America de Sud şi din America Centrală din familia desmodontide, cu incisivi laţi şi puternici, care perforează vasele de sânge şi se hrănesc cu sângele păsărilor şi al mamiferelor. Deşi cantitatea de sânge pe care o sug nu pune în pericol viaţa animalului, sunt dăunători pentru că produc disconfort şi, îndeosebi, pentru că pot transmite diferite boli infec-ţioase animalelor domestice. 2. (în unele credinţe populare) Fiinţă imaginară, strigoi care iese noaptea din mormânt şi suge sângele celor vii. Este asociat, de obicei, cu liliacul. Cea mai cunoscută reprezentare literară şi apoi în film o reprezintă Dracula. ♦ Fig. Persoană care se îmbogăţeşte pe seama altuia; exploatator. 3. Criminal care ucide din plăcerea patologică de a vedea sânge. VAN, -Ă (< lat., it.) adj. (Livr.) Lipsit de sens, fără rost; inutil. ^ Loc. în van = în zadar, degeaba. ♦ Neîntemeiat, iluzoriu. VAN 1. (VAN GOLO), lac sărat, de origine tectonică, fără scurgere, situat în ESE Turciei, în apropiere de graniţa cu Iranul, în pod. Armeniei, la 1 662 m alt.; 3,8 mii km2 (cel mai mare din Turcia); 129 km lungime; 80 km lăţime max.; ad. max: 25 m. Mineralizare ridicată (22,6 g/l) din cauza puternicei evafDoraţii. Navigabil. Extracţie de sare. în el se varsă râurile Zilan, Karasu, Micinger. Cunoscut în Antic, greacă cu numele Thospitis sau Arsissa. 2. Oraş în ESE Turciei, pe malul ESE al lacului Van; 284,5 mii loc. (2000). Piaţă pentru fructe şi cereale. în Antic, aici s-a aflat oraşul Tuşpa, una din capitalele statului Urartu (în sec. 9-8 Î.Hr.); ulterior, a cunoscut stăpânirea succesivă a Ahemenizilor (sec. 6-4 Î.Hr.) şi Seleucizilor (sec. 4-2 î.Hr.), când localit. apare sub numele de V. în 364 oraşul a suferit o gravă înfrângere din partea împăratului sasanid Şapur II. Capitală a statului armean Vaspurakan (sec. 10-11), a intrat în stăpânirea bizantină (1021), iar din 1071 în cea a turcilor sel-giucizi. Două invazii ale oştilor lui Timur cel Şchiop au provocat mari distrugeri la sfârşitul sec. 14. Din 1543 a intrat în stăpânirea turcilor otomani. Ocupat în 1915-1917 de Imp. Rus. Pentru aspiraţiile naţionaliste populaţia armenească de aici a avut de suferit în anii 1895-1896 şi în timpul Primului Război Mondial. Distrus în mare parte de cutremurul din nov. 1976 (4 000 de morţi). VANADINIT (< fr. {i}) s. n. Cloro-vanadat natural de plumb, cristalizat în sistemul hexagonal. De culoare galbenă, brună, uneori roşie, are urma deschisă şi luciu adamantin sau gras. Este un minereu de vanadiu. VANADIU (< fr. {i}; {s> Vana-dis, divinitate scandinavă) s. n. Element chimic (V; nr. at. 23, m. at. 50,94, p.t. 1 750°C, p.f. 3 400°C, gr. sp. 6); metal dur, casant, de culoare albă-cenuşie, care se găseşte în natură sub formă de compuşi, întrebuinţat ca adaos în oţeluri speciale şi, sub formă de V2O55 drept catalizator în diferite procese chimice. A fost descoperit în 1801 de mineralogul spaniol Andres Manuel del Rio, care-l va numi eritroniu, şi redescoperit de Nils Gabriel Sefstrom (1787-1854) în 1830, care i-a dat şi numele actual. VANADZOR, oraş în partea central-nordică a Armeniei, în zona de confl. a râului Pambak cu afl. săi Tanzut şi Vanadzoriget, la 85 km N de Erevan; 105,5 mii loc. (2006). Nod feroviar şi rutier. Constr. de utilaje chimice, şi de unelte de precizie. Ind. chimică (amoniac, carbid, răşini sintetice),^ textilă şi alim. Hidrocentrală. în 1826, satele Marele şi Micul Karaklis s-au unit formând oraşul Karaklis, care în perioada 1935-1993 s-a numit Kirovakan, iar din 1993 a primit denumirea actuală. Distrus în mare parte de cutremurul din 7 dec. 1988. VAN ALLEN [vaen selin], James Alfred (1914-2006), fizician american. Prof. la Univ. lowa. Cercetări asupra Augustin Vancea atmosfere^ şi a câmpului magnetic terestru. în 1958, studiind datele furnizate de primii sateliţi americani „Explorer“, a descoperit cele două centuri de radiaţii ale Pământului (Centurile V.A.) şi a dat o interpretare teoretică a originii lor. V^NĂ (< germ.) s. f. 1. Vas mare, cadă pentru îmbăiat sau pentru spălat rufe. 2. Dispozitiv de deschidere, de închidere sau de modificare a debitului unui lichid care circulă printr-o conductă; p. ext. robinetul împreună cu dispozitivul. VAN BENEDEN, Edouard (1846-1910), zoolog, embriolog şi citolog belgian. Studiind morfologia celulară, fecundarea şi embriologia animalelor, a descoperit (1883) fenomenul reducţiei cromatice sau meioza. VANBRUGH [vaenbre], Sir John (1664-1726), dramaturg şi arhitect englez. Comedii satirice („Căderea", „Femeia ultragiată"). Reprezentant important al arhitecturii de la începutul sec. 18, a realizat monumente fastuoase în stil eclectic, cu elemente baroce, anticipând gustul pentru pitoresc (Castelul Howard - Yorkshire, palatul Blenheim - Woodstock). VAN CAMPEN, Jacob (1595-1657), arhitect olandez. S-a aflat în serviciul prinţului de Orania. A întocmit planurile vechii Primării din Amsterdam în stil palladin; colaborator la decorul pictural al palatului Huis ten Bosch din Haga. VANCEA, Augustin (1892-1973, n. Parhida, jud. Bihor), geolog român. M. coresp. al Acad. (1963). Contribuţii la studierea structurilor unor zone geologice din V pod. Transilvaniei („Structuri noi de profunzime în bazinul Transilvaniei"). VANCEA, Petre (1902-1986, n. Rudari, azi Izvoare, jud. Dolj), oftalmolog român. M. coresp. al Acad. (1963), prof. univ. la laşi şi 325 VANCURA Petre Vancea Bucureşti. Contribuţii în diferite domenii ale oftalmologiei (trahomul, strabismul, extractul total de ochi). Lucrări: „Introducere în neurologia oculară", „Elemente de oftalmologie", „Elemente de oftalmologie teoretică şi practică", „Terapia oculară medicamentoasă11. VANCEA, Zeno (1900-1990, n. Bocşa Vasiovei, azi Bocşa, jud. Caraş-Severin), compozitor şi muzicolog român. Prof. univ. la Bucureşti. Muzică de balet („Priculiciul“), lucrări simfonice („Triptic simfonic", „Concertul pentru orchestră11), muzică de cameră (şase cvartete), piese corale, în care foloseşte, într-o manieră personală şi o tehnică modernă, intonaţii de inspiraţie folclorică. Premiul Herder. VANCOUVER [v99nku:ve] 1. George V. (1757-1798), ofiţer naval şi navigator britanic. A intrat în marina navală regală britanică la vârsta de 13 ani, iar în anii 1772-1775 şi 1776-1779 l-a însoţit, ca secund, pe James Cook în a doua şi, respectiv, a treia călătorie în jurul lumii. La 15 dec. 1790, a plecat din Anglia cu nava „Discovery“, iar la 1 apr. 1791 a ocolit capul Bunei Speranţe din S Africii, continuând călătoria către ţărmul de SV al Australiei şi cel al Noii Zeelande, apoi către ins. Tahiti Şi arh. Hawaii, atingând coasta vestică a Americii de Nord, respectiv Paralela de 39°27‘ lat. N, la 17 apr. 1792. Din vara anului 1792 şi până în 1794, a cercetat ţărmul de V al Americii de Nord din zona Californiei azi şi până la G. Cook din Alaska, explorând ins. care astăzi îi Poartă numele. S-a întors pe aceeaşi cale, via capul Horn, ajungând în Anglia la 20 oct. 1794. A scris lucrarea „Călătorie pe nava piscovery, în nordul Oc. Pacific şi în jurul lumii, 1790-1795“, prevăzută cu numeroase planşe şi hărţi, tipărită în 1798. 2. Ins. canadiană în NE Oc. Pacific, în apropierea ţărmului de SV al Canadei, separată de continent prin strâmtorile Queen Charlotte în NE, Georgia în E şi Juan de Fuca în SSE; 32,3 mii km2; 460 km lungime; 50-80 km lăţime (cea mai mare ins. de pe coasta estică a Pacificului). Oraşe pr.: Victoria (capitala prov. Columbia Britanică), Nanaimo, Duncan, Port Alberni, Port Hardy. Relief muntos, cu alt. max. de 2 200 m (vf. Golden Hinde) în zona centrală şi de câmpii litorale (mai ales în V). Ţărm dantelat, cu numeroase fiorduri. Climă tempe-rat-maritimă, umedă. Zăcăminte de cărbune, min. de fier şi de cupru. Pescuit. Turism. Linii de feribot care o leagă de continent. în partea centrală a ins. V. se află Parcul provincial Strathcona (2 193 mii km2), iar în treimea vestică, Parcul Naţional Rim Pacific (500 km2). Ins. V. a fost vizitată de James Cook în 1778, dar explorată de George Vancouver în 1792 şi devenită colonie a Coroanei britanice, până în 1849. în 1871, a fost încorporată în dominionul Canada. 3. Masiv muntos în NV Canadei (Yukon Territories), la graniţa cu Alaska, în m-ţii Saint Elias, la SE de Mount Logan; 4 785 m (vf. Vancouver). Gheţari. Escaladat prima oară în iun. 1949 de o echipă formată din N. Odell, W. Hainsworth, R. McCarter şi A. Bruce Robertson. 4. Oraş în SV Canadei (Columbia Britanică), situat pe ţărmul continental al Americii de Nord, la gura de vărsare a fl. Fraser; 1,9 mii. loc. (2006; 2,1 mii. loc., aria metropolitană), al treilea oraş ca mărime al Canadei, după Toronto şi Montreal. Pr. port al Canadei la Oc. Pacific. Aeroport. Metrou. Punct final pe c.f. transcanadiană şi autostrada trans-canadiană. Important centru ind., comercial, financiar-bancar şi turistic al ţării. Este oraşul canadian cu cei mai mulţi emigranţi chinezi. Şantier naval. Rafinărie de petrol. Ind. siderurgică, electronică, a constr. de maşini (camioane şi utilaj minier), chimică, a celulozei şi hârtiei, de prelucr. a lemnului şi a peştelui, încălţămintei, textilă şi alim. Universitatea Columbia (1908), cu un interesant muzeu de antropologie; Universitatea „Simon Fraser11 (1963). Institutul Politehnic (1964). Companii de teatru şi de operă şi balet. Orchestră simfonică. Muzeu maritim. Galerie de artă (1931). Planetariumul „H.R. MacMillan“. Catedrală (1991). Parcul „Stanley11 cu un acvariu şi grădină zoologică. Primii emigranţi s-au stabilit în V. în 1865; în 1870 aşezarea se numea Granville, iar în 1886 a devenit oraş. Refăcut după dezastruosul incendiu din 1886, dezvoltarea sa a fost favorizată de com-plectarea căii ferate transcontinentale (1887) şi de deschiderea Canalului Panama (1914/1920), ceea ce i-a permis exportul de grâne şi cherestea către coasta de E a Americii de Nord şi către Europa. VANCURA [vant/ura], Vladislav (1891-1942), scriitor ceh. Medic. Romane într-un stil eclectic, îmbinând meditaţia filozofică, romantismul şi Vancouver (4). Vedere generală VANDA 326 poeticul, inspirate de experienţa Primului Război Mondial („Câmpii de grâne şi câmpuri de bătaie"), sau prezentând universul domestic al unei lumi tragice, dominată de nedreptate („Brutarul Jan Marhoul“, „O vară capricioasă", „Ultima judecată", „Fuga la Budin", „Marketa, fiica lui Lazăr"). Executat de nazişti. VANDA v. Vantaa. VANDABIL, -Ă (< fr.) adj. Care se poate vinde. VANDAL (< fr., lat.) s. m. 1. (La pl.) Grup de triburi germanice care au emigrat de pe ţărmurile M. Baltice în Siiezia, Moravia, C. Tisei, au pustiit Galia (406), au ocupat Spania (409) şi, sub conducerea lui Genseric (428-477), c. 80 000 de v., urmaţi de alani, străbat str. Gibraltar şi debarcă în N Africii, unde au constituit un regat, cu reşedinţa la Cartagina (din 439), căruia i s-a recunoscut independenţa (în 442) de către împăratul roman al Apusului, Valentinian III. Construindu-şi o puternică flotă, v. întreprind expediţii de jaf în V Mediteranei, îşi extind dominaţia asupra restului Africii de Nord romane şi pun stăpânire pe Şicilia, Corsica, Sardinia şi Baleare. în iun. 455 v. ocupă şi jefuiesc sistematic, timp de două săptămâni, Roma, apoi prelungesc, în 467, incursiunile până la coastele Greciei. Dispariţia lui Genseric marchează totodată şi începutul decăderii puterii v.; desfiinţat de armatele bizantine în 533-534; (şi la sg.) persoană care făcea parte din acest grup. 2. Fig. Cel care distruge valori culturale, opere de artă, construcţii utile etc. VANDALISM (< fr.) s. n. Distrugere a bunurilor şi a valorilor culturale, artistice ale unui popor; distrugere sălbatică, nejustificată; VAN DAM [van dam], Jose (pe numele adevărat Joseph Van Damme) (n. 1940), bariton belgian. Din 1970 carieră internaţională. Repertoriu variat („Povestirile lui Hoffmann", „Bărbierul din Sevilla", „Olandezul zburător"). VAN DAMME [van dam], Jean-Claude (pe numele său adevărat Jean-Claude Van Varenberg) (n. 1960), actor american de film de origine belgiană. Supranumit „muşchii din Bruxelles”, acest specialist în karate, shotokan, tae kwon do şi kickbox devine vedeta filmelor (non-asiatice) cu arte marţiale din anii ’90. („Soldat universal”, „Vânătoare de oameni”, „Dragonul de aur”). VAN DE GRAAFF [veen de graef], Robert Jemison (1901-1967), fizician american. Prof. la univ. din Princeton şi Massachusetts. Cercetări de Johannes Diederik Van der Waals electrostatică şi fizică nucleară. A realizat (1930) un generator electrostatic ce-i poartă numele, component al unui tip de accelerator direct (accelerator V. de G.) şi primul accelerator în tandem de ioni negativi (1958). VAN DE HULST, Hendrik Cristoffel (1918-2000), astronom olandez. Unul dintre întemeietorii radioastronomiei. A studiat atmosferele planetelor şi cromosfera. VAN DEN VONDEL (1587-1659), poet olandez. Fiul unei familii de anabaptişti germani, exilaţi la Amsterdam. Participant la viaţa politică şi comercială a oraşului, a scris mai multe satire pe teme de actualitate. Autor al unor drame cu subiect biblic („Ierusalimul năruit") sau inspirate din istoria naţională („Gysbrecht van Aemstel", cu care a inaugurat Teatrul din Amsterdam). După trecerea sa la catolicism, scrierile i-au fost interzise. VAN DE POELE [vsen de pu:l], Karel Joseph (1846-1892), inventator belgian. S-a stabilit în S.U.A. (1869). A realizat tracţiunea electrică prin troleu (1885). VAN DER BILT [vaen der bilt], Cornelius (1794-1877), financiar american. Fondatorul unor importante reţele de navigaţie şi căi ferate în S.U.A. A reconstruit şi dotat Univ. din Nashville care-i poartă numele. VAN DER MEER, Simon (n. 1925), fizician şi inginer olandez. Prof. univ. la Amsterdam. Inventatorul unor metode noi pentru accelerarea particolelor ce au condus la descoperirea bosonilor. Premiul Nobel pentru fizică (1984) împreună cu Carlo Rubbia. VAN DER MEULEN [van der mole], Adam Frans (1632-1690), pictor flamand. în serviciul lui Ludovic XIV. Picturi reprezentând peisaje, scene de vânătoare, bătălii. Modele pentru goblenuri. VANDERMONDE [văndermod], Alexandre (1735-1796), matematician şi fizician francez. Prof. la Paris. Studii asupra funcţiilor invariante; a abordat problemele ecuaţiilor algebrice, pregătind teoria determinanţilor. Ca fizician, a studiat dilataţia aerului. VANDERVIzLDE [vandervelde], âmile (1866-1938), om politic belgian. Lider al Partidului Muncitoresc Belgian şi unul dintre conducătorii Internaţionalei a ll-a (1900-1918); în repetate rânduri ministru. VAN DER WAALS [van der wa:ls], Johannes Diederik (1837-1923), fizician olandez. Prof. univ. la Amsterdam. Contribuţii în fizica moleculară; a studiat forţele de atracţie intermoleculare (forţele V), a stabilit (1873) o ecuaţie de stare pentru gazele reale (ecuaţia V.), a elaborat legea stărilor corespondente în termodinamică şi o teorie a capilarităţii. Premiul Nobel pentru fizică (1910). VAN DER WAERDEN, Bartel (1903-1996), matematician olandez. Prof. univ. la Leipzig şi Zurich. Lucrări importante de algebră. Cartea sa „Algebra modernă" (1930) este prima lucrare de algebră scrisă pe baze axiomatice. Autorul unei teoreme care îi poartă numele. VAN DE VELDE [van de velde], familie de pictori olandezi. Mai importanţi: 1. Esaias V. (c. 1591-1630). Peisaje câmpeneşti de o poezie calmă, într-o atmosferă limpede şi poetică („Bacul", „Dunele"). 2. Willem V. (cel Tânăr) (1633-1707), nepotul precedentului. Stabilit în Anglia. Pictor de marine („Apă calmă", „Portul Amsterdam"). A influenţat pe unii dintre maeştrii europeni din sec. 19. 3. Adriaen V. (1636-1672). Frate cu V. (2). Pictor peisagist („Lângă han") şi animalier („Mica fermă", „Turmă la păscut"), practicând tonurile calde, deschise. VAN DE VELDE [van de velde], Henry (1863-1957), arhitect, pictor şi decorator belgian. Reprezentant al stilului Art Nouveau, apoi promotor al unei arhitecturi şi decoraţii funcţionale, dar opunându-se standardizării industriale (Teatrul Werkbund din Koln; Muzeul Kroller-Muller la Otterlo, în Olanda). Lucrări teoretice („Formule ale unei estetici moderne"). VAN DIEMEN [van di:me], golf în S M. Arafura din Oc. Indian, la ţărmul de N al Australiei, parţial închis de ins. Melville în NV şi pen. Co-bourg în E şi NE; 145 km lungime; 80 km lăţime. Comunică spre V cu G. Beagle al M. Timor prin str. Clarence. Descoperit în 1644 de Abel Tasman şi numit aşa împreună cu Ţara lui Van Diemen în onoarea 327 VANOISE John Robert Vane guvernatorului Indiilor Olandeze, Antoon van Diemen (1593-1645). VAN DIEMEN’S LAND v. Tasmania. VAN DYCK, Antoon v. Dyck. VANE [vein], John Robert (n. 1927), farmacolog britanic. Cercetări asupra structurii drogurilor şi a principiilor active din plante. A precizat rolul substanţelor de tip aspirină (antiinflamatoare nesteroi-diene) în biosinteza prostaglandinelor. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1982), împreună cu S. K. Bergstrom şi B.l. Samuelsson. VĂNERN [ve:nern], lac tectonic în SV Suediei, la 44 m alt., cel mai mare din ţară şi al treilea din Europa ca suprafaţă, după lacurile Ladoga şi Onega; 5,6 mii km2; ad. max: 98 m; lungime: 146 km; lăţime max.: 80 km; legat de str. Kattegat prin fl. Gota Âlv, şi de M. Baltică prin canalul Gota, care trece şi prin L. Văttern. Zona de VSV a L. V. se numeşte Dalbo. VAN EYCK, Jan şi Hubert v. Eyck. VANG (< germ.) s. n. Grindă din beton, metal sau lemn, aşezată de-a lungul marginilor unei scări fixe, pe care se reazemă capetele treptelor. VANGELIS (pe numele său adevărat Evangelos Odysseas Papathanassiou) (n. 1943), compozitor şi instrumentist grec. Stabilit la Paris. Artist prolific şi proteic (muzician, pictor, sculptor), se implică în cele mai diverse tipuri de spectacol (de la teatru şi film la competiţii sportive). Experimente în domeniul muzicii electronice şi atonale. Celebru pentru partitura originală a filmelor „Carele de foc” (premiul Oscar 1982), „Vânătorul de recompense”, „1492: Cucerirea paradisului”. Albume de muzică instrumentală („Pulsai, , Alpha"). VANGHELI, Spiridon (n. 1932, Grinăuţi, Basarabia), scriitor român. Proză pentru copii prezentând universul satului basarabean, proiectat în lumea fantastică a copilăriei („Isprăvile lui Guguţă“, „Steaua lui Ciuboţel", „Pantalonia - ţara piticilor"). Diploma de onoare internaţională „Andersen". VAN GOGH, Vincent v. Gogh. VAN GOYEN, Jan v. Goyen. VAN HELMONT, Jan Baptist (1579-1644), medic, alchimist şi chimist belgian. A introdus termenul „gaz“ şi a descoperit gazul carbonic, acizii sulfhidric şi clorhidric. Observând existenţa sucului gastric, i-a intuit rolul în digestie. Lucrări de alchimie. VAN HOVE, Leon (1924-1990), fizician belgian. Prof. univ. la Bruxelles şi Utrecht. A propus un model al împrăştierii elastice la energii înalte şi s-a ocupat de teoria benzilor de energie. A introdus noţiunea de singularităţi V.H. VANILIE (< ngr., it., fr.) s. f. Plantă erbacee, perenă, din familia orhideelor, originară din America tropicală, cu tulpina agăţătoare, frunze eliptice şi fructe în formă de păstaie (Vanilia planifolia). Fructele, bogate în vanilină, recoltate înainte de maturitate, sunt folosite drept ingrediente în bucătărie. -0- V. sălbatică = plantă erbacee anuală din familia boraginaceelor, cu frunze eliptice, păroase şi cu flori albe sau violacee, grupate în cime (Heliotro-pium europaeum). VANIUNĂ (< fr.) s. f. Substanţă organică cu miros plăcut, care se extrage din păstăile de vanilie. Se prezintă sub formă de cristale aciculare albe, cu p.t. 81 °C. Se obţine şi pe cale sintetică. Este folosită în ind. alim. şi în cea cosmetică. VANINI, Giulio Cesare (1585-1619), filozof italian. Concepţii panteiste, cu nuanţă materialistă („Amfiteatrul veşnicei providenţe", ^Discurs asupra secretelor naturii"), învinuit de erezie şi ateism, a fost ars pe rug. VANISARE (după fr. vanisset) s. f. (IND. TEXT.) Procedeu de tricotare a două fire de natură sau culori vanilie Vangelis diferite, unul dintre ele apărând pe o parte a tricotului şi altul pe cealaltă parte sau pe ambele părţi, pentru sporirea rezistenţei sau pentru obţinerea unor desene variate. VANITATE (< fr., lat.) s. f. Ambiţie deşartă; trufie, orgoliu; dorinţă de a face impresie. ♦ (La pl.) Deşertăciune, zădărnicie. VANITOS, -OASĂ (< fr.) adj. Plin de vanitate; trufaş, orgolios. VAN LEEUWENHOEK, Antonie (1632-1723), naturalist olandez. Unul dintre fondatorii microscopiei. A descoperit bacteriile, protozoarele, spermatozoizii, microbii şi globulele sângelui („Opera omnia sive Arcana naturae..."). VAN LOO sau VANLOO [fr. văio; oland. vanlo:], familie de pictori olandezi stabilită în Franţa în sec. 17. Mai cunoscuţi: 1. Jean Baptiste V. (1684-1745). Portrete („Ludovic XV") şi compoziţii religioase („Eliberarea Sf. Petru"). 2. Charles Andre, zis Carie V. (1705-1765). Fratele lui V. (1). Portrete, mari compoziţii decorative, tablouri cu teme religioase sau mitologice („Rinaldo şi Arrnida"). Reprezentant al „stilului înalt“ în estetica rococoului. 3. Louis Michel, zis Michel V. (1707-1771). Fiul lui V. (1). Portrete („Ludovic XV în costum regal"). VAN MUSSCHENBROEK, Petrus (1692-1761), fizician olandez. A inventat (1745) butelia de Leyda, considerată primul condensator electric. VANOISE, Parc Naţional în Alpii francezi, la S de Mont Blanc, înfiinţat în 1963, cu o suprafaţă de 528 km2, la care se adaugă o zonă-tampon de 1 450 km2. Se întinde până la graniţa cu Italia, unde vine în contact cu parcul italian Gran Paradiso, alcătuind împreună cea mai întinsă arie protejată din Alpi. Relief glaciar, floră alpină bogată. în parc sunt ocrotite capra neagră, capra ibex, mar-mota alpină, diverse păsări răpitoare de zi şi de noapte, potârnichea albă alpină. VAN SLYKE 328 Jacobus Hendricus vani Hoff VAN SLYKE [vgen slaik], Donald Dexter (1883-1971), fiziolog şi chimist american. Cercetări originale asupra proteinelor şi aminoacizilor, fiziologiei şi patologiei renale etc. A descoperit o metodă de evaluare a epurării ureei, care-i poartă numele. VANTAA (în Ib. suedeză: VANDA), oraş în S Finlandei, la c. 20 km NE de oraşul Helsinki; 189,7 mii loc. (2006). Aeroport care serveşte capitala ţării. Centru turistic. Muzeul aviaţiei. Biserica St. Lauri (1492). Oraş din 1972. van*t HOFF [vant hof], Jacobus Hendricus (1852-1911), chimist olandez. Prof. univ. la Amsterdam, Leipzig şi Berlin. Unul dintre creatorii chimiei fizice moderne şi ai stereochimiei. A introdus noţiunea de carbon asimetric. Cercetări în domeniul cineticii şi termodinamicii chimice. A elaborat teoria soluţiilor diluate, extinzând legile gazelor ideale la soluţii. A stabilit legile presiunii osmotice. Premiul Nobel pentru chimie (1901). VANUA LAVA, ins. vulcanică din grupul ins. Banks (cea mai mare din acest grup), aparţinând statului Vanuatu, situată în SV Oc. Pacific, la 120 km NNE de ins. Espîritu Santo; 24 km lungime; 19 km lăţime max. Localit. pr.: Port Patteson. Relief accidentat, cu alt. max. de 951 m. (Mt. Suretemati). Explorată în 1859 de arhiepiscopul George Selwyn. VANUA LEVU, ins. vulcanică aparţinând statului Fiji, situată în S Oc. Pacific, la 64 km NE de ins. Viti Levu; 5,53 mii km2 (a doua ca mărime din arh. Fiji, după ins. Viti Levu). Localit. pr.: Lambasa. Relief muntos în partea centrală, cu alt. max. de 1 032 m (Mt. Nasorolevu). Zăcăminte de min. de cupru. Descoperită de navigatorul olandez Abel Tasman în 1643. Vechea denumire: Sandalwood. VANUATU, Republica - (Ripablik blong Vanuatu, Republic of Vanuatu, Republique de Vanuatu), stat insular în SV Oc. Pacific, delimitând spre E Marea Coralilor, desfăşurat pe direcţie NNV-SSE şi situat la c. 2 250 km NE de Sydney (Australia) şi la 800 km V de ins. Fiji; 12 190 km2; 223 000 loc. (2006), 98,5% melane-zieni, cu o extraordinară complexitate lingvistică (113 limbi indigene). Limbi oficiale: bislama (limbă de comunicare care combină engleza cu elemente melaneziene), engleza, franceza. Religia: creştinism (protestanţi 53,7%, anglicani 18,2%, romano- catolici 15,5%, adventişti 1,9%), credinţe tradiţionale 3,5%, bahă’i 2,9%. Capitala: Port Vila. Or. pr.: Lugan-ville, Port Olry, Isangel. Cuprinde arh. V., numit înainte de 1980 Noile Hebride. Este format din 12 ins. mai mari (Espîritu Santo 3 947 km2, Malekula 2 041 km2, Erromango 856 km2, Efate 915 km2, Ambrym 678 km2, Tanna 555 km2 ş.a.) şj numeroase ins. mici. Este împărţită în 6 provincii. Relieful ins. pr. este muntos cu vulcani activi pe ins. Tanna, Ambrym, Aoba şi Lopevi, cu erupţii catastrofale în 1913 şi 1951. Alt. max. este pe ins. Espîritu Santo 329 VAN VLECK (vf. Tabwemasana, 1 879 m). Cutremurele însoţite de tsunami provoacă pagube însemnate. Clima tropicală cu temp. ridicate şi aproape constante, cu precipitaţii bogate (2 000-4 000 mm/an), iar în intervalul dec.-apr. asupra ins. se abat ciclonii tropicali. Cele mai multe ins. sunt lipsite de cursuri de apă. Lacuri vulcanice în ins. Tanna, Gaua şi Aoba. Pădurea tropicală umedă ocupă supr. întinse (36,7% din totalul terit.). Pe ţărmurile expuse alizeelor (dinspre SE) se întâlnesc savane. în faună se remarcă păsările şi crocodilul de estuar. O importantă resursă o reprezintă fondul forestier care asigură o parte a exporturilor şi materia primă pentru ind. locală. Pr. ramură economică este agricultura, în bună măsură de subzistenţă. Se cultivă: igname, taro, manioc, porumb, legume, bananieri şi kava, o plantă din familia piperului, din care se obţine o băutură cu efect eufo-rizant şi soporific, cu rol important în cultura locală. Sectorul comercial al agriculturii, care asigură cea mai mare parte a exporturilor cuprinde plantaţii de cocotieri, arahide, arbori de cacao şi de cafea şi, din 1993, cultura dovleceilor, care a căpătat o rapidă dezvoltare. Se cresc bovine, porcine, caprine şi păsări. Pescuitul, inclusiv culesul scoicilor perlifere a sporit ca semnificaţie în ultimul deceniu. Ind. prelucrătoare are ca specific produsele alimentare (inclusiv băuturi alcoolice şi nealcoolice, tutun), din lemn (mobilă, furnire, cherestea), textile, conf., încălţ., produse chimice şi din cauciuc, mase plastice şi articole metalice. Lipsesc căile ferate, iar cele rutiere însumează 1 070 km (24% asfaltaţi). Transporturile maritime şi aeriene (aeroporturile Bauer-field şi Pekoa/Luganville au şi trafic internaţional) deţin ponderea principală. Sub pavilionul de complezenţă al V. se află numeroase nave. V. este şi un „paradis" fiscal, aici fiind înregistrate peste 100 instituţii bancare internaţionale. Este în creştere numărul turiştilor sosiţi la bordul navelor de croazieră, cei mai mulţi fiind din Australia şi Noua Zeelandă. Pr. zone şi obiective: capitala ţării, Port Vila, punct de pornire spre recifii învecinaţi (loc predilect pentru scufundări şi pescuit subacvatic); Port Havannah la 31 km N de capitală, locul primei colonizări europene, cu vechi clădiri din perioada colonială; ins. Espiritu Santo şi Malekula cu vegetaţie luxuriantă, sate tradiţionale şi plaje nesfârşite şi plantaţii de cocotieri. Moneda: 1 Vatu = 100 Centimes. Export (2004): ulei de cocos (21,4%), copra (10,5%), kava (10,3%), carne de vită (6,7%), lemn (5,8%), reexporturi (20,5%). Pr. parteneri (2006): Thailanda (59,6%), India (16,8%). Import (2004): utilaje industriale şi mijloace de transport (21,4%), alimente şi animale vii (19,3%), combustibili (13,1%), produse chimice (10%). Pr. parteneri (2006): Australia (20,6%), Noua Zeelandă (8,8%), Fiji (7,7%), Singapore (12,1%), Japonia (19,7%), China (7,4%), Noua Caledonie (4,3%). - Istoric. Populate în milen. 1 d.Hr. de melanezieni (înrudiţi cu papuaşii), ins. sunt descoperite, în 1606, de portughezul Fernandes de Queiros, apoi vizitate de francezul Louis Antoine de Bougainville (1768) şi explorate (1774) de englezul James Cook, care le denumeşte Noile He-bride. Rivalitatea colonială franco-bri-tanică are ca urmare constituirea (16 nov. 1887), a unei comisii navale mixte, urmată de semnarea, la Londra (27 febr. 1906), a Convenţiei DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Provincii Suprafaţa (km2) Populaţia (2001) Centrul ad-tiv Malampa Penama Sanma Shefa Tafea Torba 2 779 1 198 4 248 1 455 1 628 882 33 627 27 560 38 282 57 307 30 518 8 150 Lakatoro Longana Luganville Port Vila Isangel Sola anglo-franceze, care proclama ins. Noile Hebride „terit. de influenţă comună plasat sub regim de condominium“. La 30 iul. 1980, ins. Noile Hebride îşi proclamă independenţa ca republică în cadrul Commonwealth-ului, noul stat adoptând numele de V. („ins. de deasupra mării") şi fiind admis (15 sept. 1981) ca membru al O.N.U. George Kalkoa devine primul preşedinte iar pastorul protestant Walter Lini cel dintâi prim-min. Viaţa politică este relativ tumultuoasă, cu tensiuni între o majoritate anglofonă, protestantă şi o minoritate francofonă, catolică. Fărâmiţarea forţelor politice în Parlament creează un climat de dispute şi de instabilitate în plan legislativ şi guvernamental. V. încearcă în ultimii ani constituirea unei zone de liber schimb cu Papua Noua Guinee, Solomon şi Fiji. Instabilitatea politică perpetuă aproape provoacă conflicte politice în cadrul partidelor politice şi între autorităţile statului. Republică parlamentară. VANVITELLI, Luigi (1700-1773), arhitect italian de orientare clasicizantă. Discipol al lui F. Juvara. A lucrat pentru regele Carol III al Neapolelui. S-a ocupat de decoraţia interioară a bazilicii San Pietro din Roma. A construit bisericile San Pietro şi San Domenico din Urbino; palatul regal din Caserta. VAN VLECK [vaen vlek], John Hasbrouck (1899-1980), fizician american. Prof. univ. la Harvard. Supranumit părintele magnetismului modem, a cercetat efectul câmpurilor magnetic şi electric asupra materiei, elaborând teoria susceptibilităţilor electrice şi magnetice (1932); a studiat natura ordinii în materialele magnetice (feromagnetismul) şi a generalizat (1939) teoria efectului John-Teller pentru cazul cristalelor. Premiul Nobel pentru fizică (1977), împreună cu P. W. Anderson si N. F. Mott. John Hasbrouck Van Vleck VAN VOGT 330 VAN VOGT [vsen vog], Alfred Elton (1912-2000), scriitor american, de origine canadiană. Unul dintre cei mai importanţi autori de literatură fantastică („Fauna spaţiului", „Creatorii universului", „Secrete galactice", „Porţile eternităţii", „Lumea Non-A"). VANZETTI [vandzetti], Bartolomeo v. Sacco-Vanzetti. VAPOR (< ngr.) s. n. Navă cu propulsie proprie. ♦ Navă propulsată de o maşină cu abur. VAPOREAN (< vapor) s. m. (Fam.) Marinar. VAPORI (< it., fr., lat.) s. m. pl. Substanţă aflată în stare gazoasă, având temperatura inferioară celei critice. V. pot fi lichefiaţi prin comprimare, fără a le reduce temperatura. VAPORIZA (< fr.) vb. I refl. (Despre lichide) A se transforma în vapori; a se evapora. VAPORIZATOR (< fr.) s. n. 1. Aparat cu ajutorul căruia se realizează vaporizarea unui lichid, folosind ca agent de încălzire, de obicei, aburul. 2. Spec. Pulverizator. VAPOROS, -OASĂ (< fr., lat.) adj. Diafan, fin, subţire, transparent. ♦ Care este lipsit de contururi precise; vag, neclar, difuz. VAPOTRON (< fr.) s. n. (ELT., TELEC.) Tub electronic de putere mare, a cărui răcire se face cu apă distilată fierbinte prin termosifonare. VAPŢAROV, Nikola (pseud. lui N. lonkov) (1909-1942), poet şi revoluţionar bulgar. Versuri de un lirism accentuat, influenţate de creaţia lui Maiakovski („Cântecul motoarelor", „Versuri alese"). Executat pentru activitate antifascistă. VAQUEZ [vakez], Henri Louis (1860-1936), medic francez. Prof. univ. la Paris. Lucrări în domeniul bolilor sistemului circulator şi ale sângelui. ^ Poliglobulia Vaquez, boală caracterizată printr-o proliferare malignă a precursorilor hematiilor. VAR1 (sl.) s. n. Oxid de calciu obţinut prin calcinarea la anumite temperaturi a rocilor calcaroase, folosit mai ales ca liant al mortarelor în construcţii; v. nestins. -0* V. stins = hidroxid de calciu, care se obţine prin hidratarea varului nestins. Folosit în construcţii din cele mai vechi timpuri. Descompus prin electroliză de H. Davy în 1808. Compoziţia varului hidrolitic a fost stabilită în 1818 de ing. francez Louis Vicat (1786-1861). ♦ Suspensie de v. folosită pentru spoitul pereţilor; lapte de var. VAR2 (< fr., engl. {s} fr. v/olt/ a[mpere/ /feactif^) (METR.) Simbol pentru voltamper reactiv. VARACTOR (< engl.) s. n. (TELEC.) Reactanţă capacitivă variabilă, întrebuinţată în scheme de amplificatoare parametrice; varicap. VARAN (< lat., fr.) s. m. Reptilă sauriană din genul Varanus, familia varanide. Sunt preponderent carnivore şi necrofage, robuste, diurne, cu gât alungit, corp masiv acoperit de solzi mărunţi, gheare puternice, coadă lungă, limbă lungă, bifurcată, folosită pentru chemorecepţie. Dimensiuni variate, în funcţie de specie (de la 20 cm la peste 3 m lungime). Muşcătură foarte periculoasă datorită riscului de infectare cu diverse bacterii, dar şi datorită veninului eliberat din partea bazală a dinţilor. C. 30 specii răspândite în zonele tropicale şi subtropicale din Africa, Asia, Australia, Noua Guinee, V Oceaniei. Cel mai cunoscut este v. de Komodo (Varanus komodoensis), cea mai mare şopârlă din fauna actuală a Globului, supranumit şi „dragonul" sau „balaurul" de Komodo, întâlnit în ins. indoneziene Komodo! Rintja, Flores şi Padar. Alte specii: v. de Nil (Varanus niloticus) şi u. de savană (l/. exanthematicus), răspândiţi în Africa, v. de Bengal {V. ben-galensis) şi v. galben {V. flavescens) în India şi Bangladesh, i/. verde (K prasinus) în Noua Guinee, v. de apă (V. salvator), foarte răspândit în Asia de S şi Indonezia, i/. de mangrove (V. indicus) în Australia, Noua Guinee, vestul Oc. Pacific. Unele specii sunt comercializate ca animale de companie. VĂRĂNAST, oraş în N Indiei (Uttar Pradesh), port pe stg. fl. Gange; 1,21 mii. loc. (2001, aglomeraţia urbană). Nod feroviar şi rutier. Aeroport. Ind. siderurgică, chimică, textilă, cosmetică, jucării, a sticlăriei, constr. de mat. feroviar, artizanat (obiecte sculptate din fildeş). Piaţă pentru bumbac, trestie de zahăr şi cereale. Muzeu de arheologie. Universitate hindusă, cu cea mai mare bibliotecă de limbă hindi din ţară (1915). Universitate sanscrită (1958). Unul dintre cele şapte oraşe sfinte ale hinduismului, vizitat anual de mii. de pelerini, cu numeroase moschei („Alămgir", ridicată în sec. 17 de împăratul mogul Aurangzeb), mănăstiri budiste, porţi şi peste 1 500 de temple, multe dintre ele din sec. 18, între care templul de aur Visvanătha, închinat zeului Siva, Sankătmochana dedicat zeului-maimuţă Hanumăn, templul Marată, templul Durgâ ş.a. Unul dintre cele mai vechi oraşe din India, cu o locuire neîntreruptă începând din VarănasT. Vedere dinspre Gange iiiim Mif - .r Ib#------------tM.it V * ■•*!*"/ 331 VARGAS LLOSA milen. 2 î.Hr. şi cu un important rol religios, politic şi economic în Antic, şi Ev. Med. La începutul sec. 18 a devenit centrul principatului cu acelaşi nume, cucerit de Compania engleză a Indiilor de Est. în 1781 a fost centrul unei puternice răscoale antiengleze. Vechiul nume: Kasi. Până în 1956 s-a numit Benares. VARANG (< fr.) s. m. Soldat mercenar de origine normandă care făcea parte din garda particulară a împăraţilor bizantini. VARANGER FJORD [varanger fiu.r] sau VARANGERFJORDEN [varangerfiurden], fiord norvegian pe ţărmul M. Barents, care pătrunde adânc în coasta de NE a Norvegiei; 70 km lungime. VARATEC (VĂRATIC sau VĂRA-TEC), mănăstire de maici, situată în satul Varatec din com. Agapia, jud. Neamţ, întemeiată în 1785 de fiica unui preot din laşi (călugărită sub numele de Olimpiada), pe locul unui schit vechi ridicat în 1588 prin grija boierului moldovean leremia Movilă. Biserica actuală, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, construită în anii 1808-1812 prin osârdia lui losif Ieromonahul şi a simonahiei Olimpiada (reparată şi pictată la interior în 1841 şi repictată în 1882), este un edificiu eclectic care îmbină formele tradiţionale moldoveneşti cu elemente neoclasice. Distrusă parţial de un incendiu în anul 1900, a fost refăcută. Important centru de ţesut covoare manuale şi de veşminte bisericeşti. Muzeu de artă religioasă (evanghelii, manuscrise, veşminte bisericeşti, tapiserii, covoare, un epitaf din 1798, o dveră şi un acoperământ de masă din 1838, Varatec. Biserica Adormirea Maicii Domnului icoanele Sf. Arhanghel Mihail şi a lui lisus Pantocrator ş.a.) în incinta mănăstirii se află mormântul poetei Veronica Micle (1850-1889). Inclusă ca obiectiv cultural în Parcul natural Vânători-Neamţ. VARĂ (lat. *vera [ver = primăvară]) s. f. 1. (ASTR.) Perioada de timp cuprinsă între solstiţiul de vară (22 iun.) şi echinocţiul de toamnă (23 sept.). 2. (METEOR.) Anotimpul cel mai călduros al anului, care, în emisfera boreală, coincide, în mare măsură, cu v. (1). în România, v. se caracterizează prin temperaturi ridicate, precipitaţii neregulate, adesea cu caracter de aversă, ziua mai lungă decât noaptea etc. Calendaristic v. durează de la 1 iun. la 31 aug. <> Oră de v. = oră de aglomeraţie, de afluenţă mare în circulaţie. ♦ (Adverbial, la sg., art.) în timpul verii. -0- La vară = în vara viitoare. Astă-vară = în vara trecută. Peste vară = în timpul verii. De cu vară = (încă) din timpul verii. ^ Loc. De vară = a) care este necesar în timpul verii; b) care se practică în timpul verii; c) care se coace vara; văratic. VARDALAH sau VARDALACHOS, Constantin (1775-1830, n. Cairo), medic, matematician şi filolog grec. Profesor, apoi director al Academiei Domneşti din Bucureşti (1805-1815). VARDAN MAMIKONIAN (7-451), comandant militar armean. A condus răscoala împotriva încercării autorităţilor persane de a impune zoroastrismul armenilor creştini. Cu toate că răscoala a fost înfrântă, iar liderii lor ucişi în lupta de la Avarayr, persanii au renunţat la proiectul de a-i converti religios pe armeni. V.M. a fost sanctificat. VARDAR (în Ib. greacă: Axios), fl. în Pen. Balcanică (Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei şi Grecia); 388 km. Izv. din masivul Suva Gora (m-ţii Sar), curge mai întâi pe direcţie S-N până la Zelino, după care face un arc de cerc schimbându-şi cursul general pe direcţie NV-SE, trecând prin Skopje, Veles şi Gradsko, iar în aval de Gevgelija pătrunde pe terit. Greciei, vărsându-se în G. Salonic al M. Egee. Navigabil pentru vase mici până la oraşul Veles. Afl. pr.: Treska, Pcinja, Babuna, Crna. VAREC (< fr.) s. n. Nume dat unor alge marine brune, aruncate de valuri pe ţărmul mării, care sunt folosite ca îngrăşământ pentru pământurile nisipoase, ca materie primă la fabricarea sodei sau iodului etc. VAREGI (< fr.) s. m. pl. Denumire dată normanzilor de către slavii de răsărit, bizantini şi arabi. Edgar Varese VARENIUS, Bernhardus (numele latinizat al lui Bernhard Varen) (1622-c. 1650), geograf flamand. Unul dintre primii europeni care au descris Extremul Orient („Descriptio Regni Japoniae“, „Geographia Generalis"). VARESE, oraş în N Italiei (Lom-bardia), la 48 km NV de Milano, în apropiere de lacurile Maggiore, Lugano şi Como; 82,2 mii loc. (2006). Nod feroviar. Constr. de avioane, biciclete, motociclete, frigidere şi aparataj electrotehnic. Fabrici de mobilă, încălţăminte, tricotaje şi de hârtie. Monumente: baptisteriul San Giovanni (sec. 12-13), bazilica San Vittore (1580-1615), palatul ducilor de Este (1766-1773). Muzeu. Aici Garibaldi a obţinut o victorie decisivă în faţa trupelor austriece (1859). VARESE [varş:z], Edgar (1883-1965), compozitor american de origine franceză. Creator ce a precedat prin descoperirile sale principalele orientări stilistice ale sec. 20. Scriitură ce îşi depăşeşte epoca („Integrale", „Arcana" pentru orchestră mare, „lonizaţie" pentru 37 de instrumente de percuţie). Precursor al muzicii electronice; primul compozitor care a lucrat cu sunete şi nu cu note muzicale. VARGA, Ecaterina (1802-c. 1858), conducătoare a luptei ţăranilor din M-ţii Apuseni (1840-1847) împotriva autorităţilor habsburgice. Supranumită „Doamna moţilor". întemniţată între 1847 şi 1851. VARGAS, Getulio Dornelles (1883-1954), om politic brazilian. Şef al guvernului (1930-1934), în urma unei lovituri de stat. Preşedinte al Braziliei (1934-1945 şi 1951-1954). A promulgat o Constituţie corporatistă şi a introdus un regim dictatorial populist. înlăturat în 1945 şi în 1954 prin lovituri de stat militare. S-a sinucis. VARGAS LLOSA [bargas iosa], Mario (n. 1936), scriitor peruan. VARGĂ 332 varga-ciobanului Naturalizat spaniol (1993). Unul dintre principalii reprezentanţi ai literaturii latino-americane. Romane inspirate din naraţiunea clasică spaniolă şi romanele cavalereşti, reprezentând o frescă necruţătoare, cu accente ironice şi satirice, a societăţii peruane („Oraşul şi câinii", „Casa verde“, „Războiul sfârşitului lumii“ — capodopera sa, „Conversaţie în catedrală", „Omul care vorbeşte"). Eseuri („Orgia perpetuă: Flaubert şi Madame Bovary"); piese de teatru („Domnişoara din Tacna"). VARGĂ (lat. virga) s. f. 1. Nuia flexibilă şi lungă. ♦ (La pl.) Mănunchi de beţe folosite în trecut ca instrument de pedeapsă corporală. ♦ Lovitură dată cuiva cu varga (1); urmă lăsată pe corp de o astfel de lovitură. 2. (P. analog.) Vergea subţire de metal. ♦ Baghetă. 3. (BOT.) Varga-ciohanului = plantă erbacee din familia asteracee (compozite), genul Dipsacus, cu tulpina şi ramurile spinoase, frunze opuse şi florile în capitule, având foliolele involucrului lungi, ghimpoase şi receptaculul cu scuame rigide, aristate. Vargă-de-aur = splinuţă. VARI (< fr.) s. m. Lemurian din pădurile Madagascarului de N, lung de c. 1,20 m (inclusiv coada), cu blana deasă, de culoare neagră cu alb (Lemur variegatus). VARIA1 (cuv. lat. „lucruri diferite") subst. 1. Culegere bibliografică de scrieri diferite. 2. Rubrică a unei publicaţii care cuprinde articole scurte, note, informaţii etc. cu conţinut variat. VARIA2 (< fr., lat., it.) vb. I 1. Intranz. A prezenta deosebiri, a fi diferit, felurit; a se deosebi. 2. Tranz. A schimba, a modifica, a da o formă diferită. 3. Intranz. (MAT.) A-şi schimba valoarea. VARIABIL, -Ă (< fr., lat.) adj., s. f. I. Adj. 1. Care variază, care se schimbă; schimbător. 2. (MAT.) Care variază (3). 3 (Despre cuvinte) Care are forme diferite, care îşi schimbă terminaţia. II. S. f. 1. (MAT.) V. independentă = simbol indicând un element oarecare din domeniul de definiţie al unei funcţii. V. dependentă = simbol indicând un element oarecare din domeniul de valori al unei funcţii. 2. V. logică = simbol marcând locul în care poate figura o expresie dintr-o anumită categorie; apare ca v. propoziţională (de obicei „p", „q“, „r"), reprezentând forme posibile ale propoziţiilor complexe sau ca v. de indivizi (de obicei „x“, „y", ,,z“) indicând locurile numelor de obiecte în expresiile pentru funcţii. 3. (STATIST.) Caracteristică statistică ce poate prezenta variaţie de la un element la altul al unei colectivităţi. VARIABILITATE (< fr.) s. f. însuşirea a ceea ce este variabil (1). ♦ (BIOL.) Proprietate a materiei vii datorită căreia indivizii aceleiaşi specii prezintă unele diferenţe sub aspect morfologic, fiziologic şi comportamental. V. este determinată genetic, în cadrul unei populaţii existând alele diferite ale aceleiaşi gene din recombinarea cărora în cadrul reproducerii sexuate rezultă o mare diversitate de genotipuri. O altă cauză o constituie mutaţiille genetice, care pot fi fixate reproductiv. V. are un rol important în asigurarea rezistenţei la condiţii nefavorabile de mediu şi la boli (într-o populaţie existând de obicei unii indivizi cu o capacitate mai mare de rezistenţă la factorul respectiv). în cadrul speciei, v. este o componentă importantă a biodiversităţii. VARIANTĂ (< fr.) s. f. 1. Aspect diferit faţă de forma considerată ca bază sau ca formă tipică a unui lucru, a unei acţiuni etc. ♦ Spec. Fiecare dintre lecţiunile diferite ale aceluiaşi text manuscris; fiecare dintre formele diferite ale unei creaţii literare, ale unui motiv artistic etc. care a suferit modificări, prelucrări etc. (în raport cu forma considerată de bază). 2. (LINGV.) Formă a unui element lingvistic (fonem, cuvânt, formă flexionară sau construcţie sintactică) diferită de aspectul tipic al acestuia. 3. Drum care ocoleşte o porţiune de traseu, construit temporar în cazul executării unor reparaţii, pe porţiunea respectivă. VARIANŢĂ (< fr.) s. f. (FIZ.) Numărul factorilor unui sistem fizico-chimic care pot varia independent, fără ca numărul de faze ale sistemului să se modifice. VARIAŞ, com. în jud. Timiş, situată în E C. Mureşului, pe râul Sicsa; 6 114 loc. (2008). Staţii de c.f. (în satele V. şi Gelu). Expl. de petrol şi gaze naturale. Centru viticol. Creşterea bovinelor şi porcinelor. Satul V. este atestat documentar în 1333 cu numele Voras. în satul Gelu, menţionat documentar în 1454, se află biserica sârbească Sf. loan Botezătorul, construită în stil baroc (1746). VARIAT, -Ă (< variai2) adj. 1. Care are mult aspecte; felurit, diferit, deosebit. 2. (FIZ.) Mişcare variată = mişcare a cărei viteză este variabilă. Mişcare uniformă variată = mişcare a cărei acceleraţie este constantă. VARIATOR (< fr., it., rus.) s. n. (TEHN.) Schimbător de viteză cu variaţia continuă (fără trepte) a demultiplicării turaţiei, care asigură transmiterea mişcării de la un arbore motor la un arbore principal condus. VARIAŢIE (VARIAŢIUNE) (< fr, lat.) s. f. 1. Schimbare, transformare; stare a unui lucru care prezintă (multe) schimbări; trecere de la un aspect la altul. ♦ Diversitate, felurime. 2. (BIOL.) Schimbare a unei însuşiri a organismului. Este un mijloc de realizare a variabilităţii speciilor. V. care afectează numai feno-tipul nu se transmit urmaşilor, pe când cele care afectează genotipul sunt ereditare. V. adecvată = v. conformă cu natura factorului de mediu care a determinat-o. V. definită = reacţie uniformă a indivizilor faţă de un factor de mediu. V. nedefinită = reacţie diferită a indivizilor din aceeaşi descendenţă faţă de acelaşi factor de mediu. 3. (MAT.) V. a unei funcţii = diferenţa dintre valorile funcţiei în două puncte (în ordinea dată de domeniul de definiţie). Calculul variaţiilor = capitol al analizei funcţionale care se ocupă cu studiul proprietăţilor variaţiilor de funcţii. 4. (LOG.) Metoda variaţiilor concomitente = una dintre metodele inductive formulate de Fr. Bacon şi J. Stuart Mill, conform căreia cauza sau una dintre condiţiile necesare ale unui fenomen care prezintă variaţii rezidă în variaţiile corespunzătoare ale unui alt fenomen. 5. (STATIST.) Schimbare a nivelului unei variabile statistice de la un element la altul în cadrul unei colectivităţi, sub influenţa factorilor esenţiali şi întâmplători. 6. (MUZ.; în forma variaţiune) Transformare melodică, ritmică, armonică etc. pe care o suferă o temă muzicală. 7. (COREGR.) Dans solistic clasic de virtuozitate. VARICAP s. n. (TELEC.) Varactor. VARJCE (< fr., it., lat.) s. f. pl-Dilataţie patologică permanentă, de formă neregulată, a unei vene, mai frecventă la membrele inferioare. Este însoţită de dureri şi de tulburări trofice ale ţesuturilor înconjurătoare. Apariţia poate fi determinată de o insuficienţă a valvulelor venoase, de 333 VARNA sedentarism, sarcină, obezitate, trom-boflebite etc. VARICELĂ (< fr.) s. f. Boală viro-tică proprie vârstei copilăriei, foarte contagioasă, dar relativ benignă, caracterizată prin apariţia unei erupţii cutanate (cu stadiile de maculă, papulă, veziculă şi crustă). Prin grataj se pot suprainfecta, evoluând spre stadiul de pustulă şi pot cauza cicatrice permanente; vărsat de vânt. Se transmite prin contact direct. VARICOCEL (< fr.; {s} lat. varix „varice" + gr. kele „tumoare") s. n. Dilatare a plexului venos pampiniform şi a venelor spermatice interne (venele care drenează sângele de la testicul); poate duce la o deteriorare a fertilităţii. VARICQS, -OAS (< fr., lat.) adj. Care prezintă varice; care se referă la varice. VARIEGAT, -Ă (< lat. variegatus) adj. Care prezintă pete sau dungi neregulate (ex. frunzele unor plante spontane sau ale unor varietăţi de plante ornamentale). VARIETATE (< fr., lat.^s. f. 1. Diversitate, felurime. 2. înfăţişare deosebită sub care se poate prezenta unul şi acelaşi lucru; soi (deosebit). 3. (BIOL.) Categorie taxonomică inferioară speciei sau subspeciei. V. horticolă = v. a unei specii de plantă obţinută prin practici horticole, inexistentă în flora spontană (ex. chiparosul columnar). 4. (MAT.) Spaţiu topologic dotat cu o structură suplimentară, prin definirea, în vecinătatea fiecărui punct, a unui sistem de coordonate care permite studierea din aproape în aproape a proprietăţilor diverselor obiecte definite în spaţiul considerat. VARIETE (VARIETEU) (< fr.) s. n. Spectacol teatral de gen uşor, în repertoriul căruia intră scheciuri, cuplete, dansuri, cântece etc. . VARIOLĂ (< fr., lat.) s. f. Maladie virală umană foarte gravă, care a provocat în trecut epidemii cu mare mortalitate în rândurile persoanelor nevaccinate, caracterizată printr-o erupţie cutanată generalizată, care trece prin diferite stadii, lăsând cicatrice desfigurante; erupţia apare concomitent şi pe mucoase. A fost eradicată în 1979. Sin. vărsat mare. VARIOMETRU (< fr. {i}; {s} fr. vârjer „a varia“ + gr. metron «măsură") s. n. 1. (ELT.) Dispozitiv format din două bobine electrice, una fixă şi alta mobilă, a cărui induc-jjvitate echivalentă sau mutuală poate J variată prin rotirea bobinei mobile m interiorul celei fixe. 2. (AV.) Aparat de bord pentru controlul zborului, care indică, pe baza diferenţei Varlaam de presiune, viteza verticală de urcare sau cea de coborâre a unei aeronave. VARISTOR (< fr.) s. n. (ELT.) Re-zistor neliniar cu carbură de siliciu (carborundum), utilizat la fabricarea descărcătoarelor electrice cu rezistenţă variabilă. VARLAAM (c. 1585-1657), cărturar, mitropolit al Moldovei (1632-1653). Militant al ortodoxiei („Răspunsul împotriva catehismului calvinesc", tipărită, semnificativ, la mănăstirea Dealu din Ţara Românească, 1645). A contribuit la răspândirea şi introducerea tiparului în Moldova. Lucrări de literatură ecleziastică, dintre care reprezentativă este „Carte românească de învăţătură" (prima carte românească tipărită în Moldova), culegere de cazanii şi povestiri hagiografice traduse din slavonă. Prefaţa exprimă intenţia autorului de a scrie într-o limbă accesibilă tuturor românilor. Cele trei imnuri pe care le cuprinde se situează printre primele încercări de versificaţie în limba română. Bucurându-se de o mare circulaţie, „Cazania" Iui V. a contribuit substanţial la unificarea limbii române literare. A îndeplinit şi misiuni diplomatice în Ţara Românească şi Ucraina. VARLAAM din Seminara (1290-1348), călugăr bizantin. Autorul unor opuscule împotriva isihaştilor, din care s-a păstrat doar o „Scrisoare către Ignaţiu lsihastul“. Pledoaria sa pentru metoda raţională în teologie i-a adus condamnarea de către Sinodul din 1341. Refugiat în Occident, s-a convertit la catolicism. VARLAAM!ŢI (< fr.; {s} n. pr. Varlaam) s. m. pl. Adepţi ai ideilor lui Varlaam din Seminara despre rolul metodei raţionale în teologie şi îndumnezeire ca simplă imitare a lui Dumnezeu. Reprezentanţi: Achindin, loan Chiparisiotul, Dimitrie Chidonis. VARLAAM Şl IOASAF, roman popular de mare circulaţie în Ev. Med. Redactat în sec. 6 de un călugăr creştin din Persia şi tradus în greacă de loan Damaschin. Are la origine legende referitoare la viaţa lui Buddha. Pe terit. românesc a ajuns prin intermediar slavon în sec. 16, prima traducere românească (1648-1649), după manuscrise slavo-ruseşti, i se datorează lui Udrişte Năsturel. VARMETRU (< fr.) s. n. Instrument electric pentru măsurarea puterii electromagnetice reactive. VARMUS [uormes], Harold Elliot (n. 1939), medic american, virusolog. împreună cu J.M. Bishop a descoperit că, în anumite condiţii particulare, şi materia celulelor sănătoase ale organismului poate deveni oncogenă. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1989), alături de J. M. Bishop. VARNA, oraş în NE Bulgariei, port pentru mărfuri şi călători în golful omonim al Mării Negre; 312 mii loc. (2005). Aeroport. Bază navală. Şantier naval. Constr. de motoare Diesel; ind. electrotehnică, alim., textilă, de prelucr. a lemnului şi a tutunului, ceramicii şi chimică. Pescuit. Centru turistic. Sta- VARNIŢĂ 334 ţiune balneară. Izv. termale. Inst. Politehnic (1963). Academie navală. Institut oceanografie. Galerie de artă. Teatre. Operă. Festival anual internaţional de muzică uşoară (iul.). Vestigii romane (temple şi terme din sec. 2-4) şi ale unor fortificaţii medievale. Ruinele unei biserici paleocreştine (sec. 5-6). Moschee (sec. 16). între 1949 şi 1956 s-a numit Stalin. în Antic., pe locul actualului oraş s-a aflat colonia grecească Odessos, întemeiată în sec. 6 î.Hr. A aparţinut succesiv tracilor, macedonenilor şi romanilor. Din 681 a făcut parte din Primul Ţarat Bulgar (c. 679-1018) şi apoi din cel de-al Doilea Ţarat. în sec. 14, inclus în statul condus de Dobrotici, iar în 1391 a căzut sub dominaţie otomană. în urma Războiului Ruso-Româno-Turc (1877-1878) şi prin hotărârile Congresului de la Berlin (1878), oraşul a intrat în componenţa Bulgariei. Lupta de la ~ Aici, la 10 nov. 1444, a avut loc o mare luptă în care forţele unite ale ungurilor, polonilor şi românilor, conduse de regele Vladislav I (sau III) (care şi-a aflat moartea în luptă) şi lancu de Hunedoara, au fost înfrânte de armata otomană, comandată de sultanul Murad II. Victoria turcilor otomani asupra forţelor creştine a marcat sfârşitul efortului european de protejare a Constantinopolului. în acelaşi timp Imp. Otoman a dobândit controlul asupra Greciei peloponesiace şi posibilitatea de a cuceri marea metropolă bizantină. VARNIŢĂ (< bg., ser.) s. f. Ladă deschisă de scânduri, îngropată pe jumătate în pământ, folosită pe şantiere pentru stingerea varului sau pentru prepararea mortarelor. ♦ Groapă amenajată pentru construirea cuptoarelor de var; cuptor în care se arde piatra de var. VAROLIO, Costanzo (1543-1575), anatomist italian. Cercetări şi descoperiri privind anatomia creierului şi a nervilor cranieni; a descris pentru prima oară unele formaţii din creier (ex. puntea lui V.). VAROMETRU (< fr.; {s} fr. var2 + heure „oră“ + gr. metron „măsură11) s. m. Contor electric pentru înregistrarea directă a energiei electromagnetice reactive. VARRO, Calus Terentius (sec. 3 î.Hr.), om politic şi^ general roman. Consul în 216 Î.Hr. înfrânt de Hanni-bal în lupta de la Cannae (216 î.Hr.). VARRO, Marcus Terentius (116-27 î.Hr.), erudit roman. Operă vastă, cuprinzând tratate privind agricultura („Economia rurală", din care s-au păstrat trei cărţi), filologia („Despre limba latină", din care s-au păstrat 25 de cărţi) şi civilizaţia antică. Satire („Satirele", din care s-au păstrat câteva fragmente). A organizat prima bibliotecă publică din Roma. VARŞOVIA (WARSZAWA) [var/ava]), capitala Poloniei, centrul ad-tiv al voievodatului Mazowieckie, situată în partea central-estică a ţării, în C. Mazoviană, pe fl. Vistula (Wisfa), la 386 km SE de M. Baltică; 1,7 mii. loc. (2006). Nod feroviar şi rutier. Port fluvial. Aeroportul „Okecie". Ind. siderurgică, a constr. de maşini, chimică, electronică, optică, farmaceutică, poligrafică, a mat. de constr., textilă, pielăriei şi încălţămintei, a confecţiilor, alim. Universitate (1818); Universitate tehnică (1828); Academie de ştiinţe (1952); Academie de muzică (1810); Academie teologică catolică (1954). Bibliotecă naţională (1928), cu peste 7 mii. de volume. Muzeu naţional (1862); Muzeul tehnicii (1875); Muzeu etnografic (1888). Galeria de artă „Zacheta". Teatru naţional. Orchestră simfonică Operă. Festival anual de muzică contemporană (toamna). Concurs internaţional pentru pian „Frederic Chopin", o dată la 5 ani. Parcul „tazienki"; Grădina saxonă (1727). Grădină botanică. Parc zoologic! Monumente: bastionul Barbakan (sec. 15), catedrala Sf. loan (1300), în stil gotic, refăcută ulterior şi restaurată în sec. 20, bisericile Sf. Sacrament (construită în 1683 de Jan III Sobieski), Sf. Maria (sec. 14), Sf. Bonifaciu (sec. 17) ş.a.; Castel regal (sec. 13, reconstruit în 1680), redeschis în 1980; Columna lui Sigismund III (1644); palatele Radziwilt (sec. 18), azi sediul guvernului, Belvedere (sec. 17), Krasinski (sec. 17), Stazic (sec. 17); Palatul Culturii şi Ştiinţei, construit în stil arhitectonic sovietic, în anii 1952-1955, cu un turn central de 234 m înălţime. Monumentul eroilor din ghetou. Clădirea Teatrului Mare (sec. 19). Centrul istoric al oraşului a fost inclus (din 1980) în Patrimoniul cultural universal. — Istoric. Menţionată pentru prima dată în 1224; capitală a cnezatului Mazo-viei (1526). Din 1596 regele Sigismund III şi-a mutat capitala la V. devenind, din 1609, definitiv capitala Poloniei. Ocupată de ruşi (1794) şi de prusieni (1795). între 1807-1813 a fost capitala Marelui Ducat al V., creat de Napoleon I, iar din 1815 până în 1918, capitala Regatului Poloniei, inclus în Imp. tarist. In anii 1830-1831 şi 1863-1864 a fost centrul răscoalelor poporului polonez pentru independenţă. După restabilirea independenţei Poloniei (nov. 1918) a devenit capitala Republicii Polone. în perioada 1939-1945 a fost ocupat de trupele germane. In apr.-mai 1943 a avut loc o puternică răscoală a evreilor din ghetou, înăbuşită cu o rară cruzime de hitlerişti. La 1 ian. 1944, la V. s-a constituit în ilegalitate Consiliul Naţional al^ Ţării (Krajowa Rada Narodowa). în aug .-oct. 1944 la V. s-a desfăşurat insurecţia populară, înăbuşită de armata germană, care a distrus o mare parte a oraşului. V. a fost eliberată de trupele sovietice în ian. 1945. La 14 mai 1955, opt state socialiste (Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, R.D.G., Polonia, România, Ungaria şi U.R.S.S.; în 1968, Albania s-a retras) au pus bazele Organizaţiei Tratatului de la V. VARUNA (în hinduism), divinitate care apare în „Vede" ca zeu al Cerului şi stăpân al Universului-Este paznicul ordinii cosmice şi al moravurilor. VARUS (cuv. lat.) adj. (ANAT.; despre membrele inferioare) Care 335 VASECTOMIE este deviat spre interior în raport cu axa corpului (de ex. picior v.) VARUS, Publius Quintilius (c. 46 î.Hr.—9 d.Hr.), general şi om politic roman. Guvernator al prov. Germania, unde s-a remarcat prin impunerea unei fiscalităţi excesive. A fost înfrânt şi ucis în bătălia din pădurea Teutoburg, unde fusese atras de către Arminius, conducătorul cheruscilor; trupele sale au fost masacrate. VARVĂ (< suedeză) s. f. Bandă distinctă, de grosime milimetrică, rezultată din depunerea diferenţiată de la un anotimp la altul a sedimentelor lacustre din Scandinavia. V. depuse iarna sunt mai subţiri, argiloase, cele depuse vara sunt ceva mai groase, nisipoase, mai deschise la culoare. Pe baza lor s-a putut stabili pentru prima oară (în 1910) o cronologie riguroasă pentru Tardiglaciar şi Postglaciar. VARZĂ (lat. viridia) s. f. Plantă legumicolă bienală din familia brasi-cacee (crucifere), cu frunze mari, care se învelesc unele pe altele formând o căpăţână compactă (Bras-sica oleracea); frunzele se folosesc frecvent în alimentaţie, în stare verde sau conservate; conţinut ridicat de vitamine A, B, C, săruri minerale, proteine. -0- V. creaţă = varietate de V. cu frunzele foarte creţe şi cu căpăţâna afânată (Brassica oleracea sabauda). V. de Bruxelles = varietate de v. cu tulpina înaltă, de la care se consumă mai ales mugurii formaţi la subsuoara frunzelor (Brassica oleracea gemmifera). V. roşie = varietate de v. cu frunzele de culoare roşie-violetă (Brassica oleracea f. rubra); se consumă ca salată, mai ales conservată. VARZEA (cuv. port.) subst. Pădure ecuatorială tipică, etajată, din câmpia aluvială a Amazonului, situată în zona inundată la apele mari. . VAS (lat. vasum) s. n. 1. Recipient. + (Mai ales la pl.) Nume generic dat farfuriilor, oalelor, castroanelor, cănilor etc. folosite Pentru prepararea şi servirea mâncării. 2. (FIZ.) Vase comunicante V- comunicant 3. Navă (1). 4. (ANAT.) Formaţie tubulară, de calibru Şj de lungime variabile, prin care circulă un lichid în organism (ex. v. sangvin - artere, capilare, vene, v. Hmfatic). 5. (BOT.) Celulă vegetală ajungită sau tub capilar gol, provenit din fuziunea mai multor celule, prin care circulă seva în plante. V. şi trahee (3), traheidă. -0- V. ciuruit (sau Hberian) = tub lung, format din celule vii suprapuse, cu pereţii Girogio Vasari intermediari perforaţi, prin care circulă seva elaborată în plante. VASA v. Vaasa. VASA (WASA), dinastie de regi ai Suediei (1523-1654) şi Poloniei (1587-1668). Din această dinastie au făcut parte: în Suedia — Gustav I (1523-1560), întemeietorul dinastiei; Eric XIV (1560-1568), loan II (1568-1592), Sigismund II (1592-1599), care a ocupat şi tronul Poloniei (ca Sigismund III) între 1587 şi 1632, Carol IX (1599-1611), Gustav II Adolf (1611-1632) şi Christina (1632-1654); în Polonia - Vladislav IV (1632-1648) şi loan (Jan) II Cazimir (1648-1668), VASAL (< fr., lat. m.) s. m. (în Ev. Med., în V Europei) Persoană care, în schimbul unui beneficiu sau feud, datora suzeranului său omagiu, fidelitate şi avea obligaţii civile şi militare faţă de acesta. VASALITATE (< fr.) s. f. 1. (în Ev. Med., în V Europei) Ansamblul raporturilor sociale stabilite între membrii clasei dominante pe baza acordării vasalilor de către seniori a unor feude, din care decurgeau obligaţii reciproce. 2. Situaţie de dependenţă politică a unei ţări faţă de alta, cu păstrarea autonomiei. Nicolae Vaschide VASARELY [vazarelj], Victor (1908-1997), pictor, grafician şi sculptor francez de origine ungară. S-a stabilit în Franţa în 1930. Reprezentant al artei abstracte geometrice şi iniţiator al artei cinetice. Creator al unui limbaj bazat pe efecte optice, compus din forme (cercul şi pătratul) şi culori pure, finisate cu o mare acurateţe tehnică. VASARI [vaza:rij, Giorgio (1511— 1574), pictor, arhitect şi scriitor italian din Toscana. Reprezentant al manierismului (fresce la Pallazzo Vecchio din Florenţa). A realizat porticul palatului Uffizi din Florenţa. Autor al celebrei lucrări „Vieţile arhitecţilor, pictorilor şi sculptorilor11, carte de primă importanţă pentru istoria artei renascentiste, cu o largă circulaţie până în zilele noastre. VASCHIDE, Nicolae (1874-1907, n. Buzău), psiholog, psihiatru şi publicist român. Stabilit în Franţa. Promotor al psihologiei experimentale („Tehnica psihologiei experimentale11, în colab. cu Ed. Toulouse şi H. Pieron, „Eseu asupra psihologiei mâinii11, „Somnul şi visele11). VASCO DA GAMA v. Gama, Vasco da. VASCONCELOS, Jose (1882-1959), filozof, scriitor şi om politic mexican. Prof. univ. la Ciudad de Mexico. Director al Bibliotecii Naţionale (din 1940) şi preşedinte al Institutului Mexican de Cultură Hispanică (din 1949). Ministru al Educaţiei (1920- 1924). Romane („Ulises Creolul11, „Dezastrul11) şi lucrări de filozofie şi istorie („Monismul estetic", „Raza cosmică11, „Bolivarism şi Monroism1'). VASCULAR, -Ă (< fr.; {s} lat. vasculum „vas mic11) adj. 1. (ANAT.) Care se referă la vasele sangvine sau limfatice. ♦ Sistem v. = totalitatea vaselor sangvine şi limfatice din organism. Ţesut v. = ţesutul din care sunt formate vasele sangvine. 2. (BOT.) Plantă v. = plantă superioară care are în structura ei vase conducătoare (criptogamele vasculare şi fanerogamele). VASCULARIZAT, -A (< fr.) adj. (Despre ţesuturi şi organe) Care conţin vase sangvine. VASCULARIZAŢIE (< fr.) s. f. Totalitatea vaselor sangvine şi limfatice ale unui organ sau ale unei structuri biologice. VASECTOM|E s. f. Secţionare chirurgicală a celor două canale deferente (prin care ajung spermatozoizii din testicule în uretră). VASELINĂ 336 Pavel Vasici-Ungureanu VASELINĂ (< fr. {i}; fe} germ. Wasfser] „apă“ + gr. elaion „ulei") s. f. Produs vâscos fabricat prin rafinarea fracţiunilor grele de la distilarea ţiţeiului sau prin amestecarea unor uleiuri minerale cu parafină; este folosită în scopuri tehnice, farmaceutice şi cosmetice. VASICI-UNGUREANU, Pavel (1806-1881, n. Timişoara), medic şi scriitor român. Acad. (1879). Unul dintre primii doctori în medicină români. A întemeiat şi redactat prima revistă românească de medicină din Transilvania, „Higiena şi şcoala" (1876-1882). Studii („Antropologia", „Dietetica"), traduceri. Lucrări de popularizare. Autor de versuri, povestiri, aforisme, nuvele („Ruja"- prima nuvelă a unui scriitor transilvănean, cu subiect din lumea satului). VASILACHE 1. Vasile (1907-1944, n. Bucureşti), compozitor român de muzică uşoară. Actor (duo-ul Stroe şi Vasilache). Şlagăre de muzică uşoară „Trurli", „Du-mă acasă, măi tramvai"). 2. Vasile V. (1941-1991, n. Bucureşti), compozitor român de muzică uşoară. Fiul lui V. (1). Muzică de teatru, şlagăre de muzică uşoară („Ploaia şi noi", „Vechiul pian"). VASILACHE, Vasile (n. 1926, Un-ţeşti, Basarabia), scriitor român. Nuvele cu substrat cultural şi filozofic, având în centru personaje complexe, cu destine „sucite" („Elegie pentru Ana-Maria", „Surâsul lui Vişnu"). Romanul parabolă „Povestea cu cocoşul roşu", capodoperă a literaturii postbelice basarabene, este o sinteză a formulelor tradiţionale şi moderniste, fiind prima lucrare care anticipează postmodernismul anilor ‘90 ai sec. 20. VASILAŢI, com. în jud. Călăraşi, situată în SV C. Mostiştei, pe cursul inf. al Dâmboviţei şi pe pârâul Rasa; 4 251 loc. (2008). Haltă de^ c.f. (în satul V.). Fermă avicolă. între 17 febr. 1968 şi 23 ian. 1981, com. V. a făcut parte din jud. Ilfov. Biserica Sf. Nicolae, în satul Popeşti (1654-1660, refăcută în sec. 18 şi în 1864). VASJLC (< n. pr. Vasile) s. f. Cap de porc împodobit cu panglici, cu flori etc. şi purtat pe o tavă de către flăcăii care colindă în ajunul Anului Nou; p. ext. numele colindului care se cântă cu această ocazie. VASILE, numele a doi împăraţi bizantini: V. I (867-886), întemeietorul dinastiei macedonene. Originar dintr-o familie de ţărani din Macedonia, a dobândit importante dregătorii, iar în 866 a devenit coîmpărat al lui Mihail III, pe care l-a ucis în anul următor, rămânând singur împărat. A promulgat un nou cod de legi (Prochei-ronul, 870-879) şi a reprimat, în 872, mişcarea paulicienilor. In timpul domniei sale, Imp. poartă lupte cu arabii în reg. Eufratului (873) şi în S Italiei (878); V. II Bulgaroctonul („Omorâ-torul de bulgari") (976-1025), fiu al împăratului Roman II, coîmpărat (din 960). în timpul domniei sale, forţa militară a Imp. Bizantin a atins apogeul. A consolidat autoritatea centrală, reprimând răscoalele din Asia Mică (979 şi 989) şi a desfăşurat un îndelungat război (986-1018) împotriva Primului Ţarat Bulgar. După repetate biruinţe, a urmat victoria zdrobitoare de la poalele muntelui Belasica (29 iul. 1014), în care mulţi bulgari au fost ucişi, iar c. 14 000 dintre prizonieri au fost orbiţi; în cele din urmă, statul bulgar, complet cucerit, a fost lichidat (febr. 1018). Pentru prima oară de la invazia slavilor, întreaga Pen. Balcanică aparţinea din nou Imp. Bizantin. De asemenea, a făcut importante achiziţii terit. în Armenia şi Georgia. A încercat prin Novella din 996 să îngrădească procesul de acaparare a pământurilor de către stăpânii feudali (dinaţi). VASILE (1577-1659), protopop din Şcheii Braşovului, primul cronicar de limbă română din Transilvania. „Cronica" sa, păstrată sub formă de rezumat, dă informaţii privind istoria Scheilor Braşovului între 1392 si 1633. VASILE CEL MARE, Sfântul - (c. 330-379), monah, apoi episcop de Cezarea şi mitropolit al Capadociei (370-379). Fratele Sf. Grigorie de Nysa. Adversar al arianismului. Autor de scrieri teologice („Hexameron", „Despre Duhul Sfânt"), de drept canonic şi de reguli monahale, urmate şi azi de monahii răsăriteni. Fondator al unor instituţii de ajutorare a săracilor. Alături de Grigorie de Nazianz şi Grigorie de Nysa, este considerat fondatorul „ortodoxiei niceene" care a fundamentat conceptul despre Sfânta Treime. Părinte al Bisericii. Canonizat Prăznuit de biserică pe 1 ian. VASILE LUPU (pe numele adevărat Lupu Coci), domn al Moldovei (1634-1653, apr-iul. 1653). Originar dintr-o familie din Epir, protejată de domnul Radu Mihnea. Mare dregător sub Miron Barnovschi. Respingând condiţiile boierilor, a obţinut domnia de la Poarta Otomană (1633), care a constituit singurul său sprijin extern întreaga domnie. După modelul lui Radu Mihnea a urmat o politică „imperială" de tip bizantin, patronând Ortodoxia în Imp. Otoman. Pe plan intern nu s-a sprijinit pe boierii greci, ci doar pe rudele sale. O politică fiscală echilibrată şi sprijinirea boierimii mijlocii şi mici şi a ţărănimii i-au adus liniştea internă. Aceasta i-a permis realizări culturale remarcabile: ctitorirea Trei Ierarhilor din laşi, unde a întemeiat o „academie", aducerea tiparului în Moldova, introducerea primului îndreptar juridic („Cartea românească de învăţătură"), întâia protejare a monumentelor istorice, refacerea unei cetăţi, chiar cu titlul de mănăstire (Cetatea Neamţ). Sub scutul Porţii Otomane a încercat să dobândească şi stăpânirea Ţării Româneşti, mai întâi pentru fiul său loan, apoi pentru el însuşi, provocând riposta diplomatică şi militară a lui Matei Basarab (1635, 1637, 1639, 1653). V.L. a refuzat tutela principilor Râkoczeşti ai Transilvaniei, a înclinat în ascuns spre Polonia, a fost nevoit să accepte alianţa cu cazacii lui Bogdan Hmelniţki, dar a fost alungat din scaun de acţiunea logofătului Gheorghe Ştefan şi a boierilor rude ale acestuia, cu ajutor din Transilvania şi Ţara Românească. Un timp prizonier la Edicule (Yedikule), a murit un an după eliberare (1661). Vasile Lupu 337 VASILIU VASILE MANGRA (din botez Vichentie) (1850-1918, n. Sălişte-Săldăbagiu, jud. Bihor), cleric şi istoric român. Acad. (1909). S-a călugărit (1879). Prof. la Institutul Teologic din Arad. Vicar al Consis-toriului ortodox român din Oradea (1900-1916) şi mitropolit al Ardealului (din 1916). Unul dintre conducătorii luptei românilor transilvăneni pentru drepturi politice. în ultima parte a vieţii a adoptat o poziţie diametral opusă crezului său politic naţional. Op. pr.: „Şaguna ca organizator constituţional", "Mitropolitul Sava II Brancovici“. VASILE „MÂNĂ DE ARAMĂ" (?-932), conducător al răscoalei ţărăneşti din Imp. Bizantin, cu centrul în NV Asiei Mici (932). Prins şi pedepsit de autorităţi prin tăierea unei mâini, V. s-a reîntors în mijlocul răsculaţilor şi, făcându-şi o mână de aramă, a continuat lupta. După înfrângerea răscoalei a fost ars pe rug la Constantinopol. VASILE, Radu (n. 1942, Sibiu), istoric şi om politic român; naţional-ţărănist. Prof. univ. la Bucureşti. Secretar general al Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat (1990- 1999). Prim-min. al României (apr. 1998 - dec. 1999). VASILE ROAITĂ v. Eforie. VASILESCU, Emilian (1904-1985, n. Herăşti, jud. Ilfov), teolog român. Prof. univ. la Bucureşti. Lucrări de apologetică, folozofie religioasă şi istoria religiilor („Apologeţi creştini români şi străini"); manuale şi culegeri de lecturi religios-morale pentru învăţământul teologic secundar. VASILESCU, Ion (1903-1960, n. Bucureşti), compozitor român. Operete şi comedii muzicale („Suflet candriu de papugiu"), muzică de scenă şi de film, melodii de muzică uşoară de largă popularitate. VASILESCU, Paul (n. 1936, Sără-teanca, jud. Buzău), sculptor român. Prof. univ. la Bucureşti. Unul dintre Ion Vasilescu Paul Vasilescu. „Mircea cel Bătrân" cei mai de seamă reprezentanţi ai plasticii româneşti contemporane. O viziune personală a construcţiei volumelor, în care arhitectura riguroasă a ansamblului se asociază cu un modelaj de mare sensibilitate şi expresivitate. Excelent portretist, autor al mai multor monumente ca: „Petru I Muşat", „Ion Andreescu", „Ionel Brătianu", „Al. loan Cuza“. Participant la mai multe expoziţii de avangardă. VASILESCU, Răzvan (n. 1954, Ploieşti), actor român de teatru şi film. Pe scenă („Amadeus”, „Libertinul”) şi pe ecran („Balanţa”, „Stare de fapt”, „Marfa şi banii”, „Niky Ardelean colonel de rezervă”) impune un personaj dinamic, dominator, adesea agresiv, uneori abject. VASILESCU, Tora (n. 1951, Tulcea), actriţă română de teatru şi film. Interpretă de prim plan în filmele anilor ‘70-’80 ai sec. 20 unde se remarcă prin francheţe, vivacitate şi autenticitate, colorate de un anume simţ ai umorului („Proba de microfon”, „Casa dintre câmpuri”, „Glissan-do”, „De ce trag clopotele, Mitică?”). Roluri în teatru („Dimineaţa pierdută”, „Mobilă şi durere”, „Somnoroasa aventură”). VASILESCU-KARPEN, Nicolae (1870-1964, n. Craiova), inginer şi om de ştiinţă român. Acad. (1923), prof. univ. la Bucureşti. Ministru al Industriei şi comerţului (1931-1932). Importante lucrări în domeniul electrotehnicii, hidromecanicii, al construcţiilor („Fenomene şi teorii noi în electrochimie şi chimie fizică", „Nouvelle theorie des piles elec-triques"). Monografii („Viaţa şi opera lui Galileo Galilei", „Viaţa şi opera lui Anghel Saligny"). Constructor al staţiunii de telegrafie fără fir de la Băneasa (1915). VASILEVSKI [vesiliefski], Aleksandr Mihailovici (1895-1977), mareşal şi om politic sovietic. în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a comandat Frontul 3 bielorus (1945) în Europa şi forţele armate sovietice de pe frontul din Extremul Orient împotriva Japoniei (1945). Ministru al Apărării (1949-1953). VASILI, numele a trei mari cneji ai Moscovei. Mai importanţi: 1. V.l Dmitrievici (1389-1425). Şi-a extins stăpânirea asupra unor însemnate terit. (Nijni Novgorod şi Murom, 1392) şi a luptat împotriva tătarilor şi lituanienilor. 2. V. III Ivanovici (1505-1533). Prin alipirea Pskovului (1510), a Smolenskului (1514), a cnezatului Reazan (1521) ş.a., a continuat politica de centralizare şi unificare a statului rus. A luptat împotriva tătarilor din hanatele Crimeii şi Kazan. VASILIEV [vasiliifj, Vladimir Vikto-rovici (n. 1940), balerin şi coregraf rus. Prim-solist (1958-1988) al Teatrului Mare din Moscova („Sparta-cus“, „Ivan cel Groaznic"), al cărui director a devenit în 1995. Creator al unor spectacole de mare originalitate („lcar“, „Macbeth", „Retrospective"). VASILI IVANOVICI ŞUISKI, ţar al Rusiei (1606-1610), ales de boieri. în timpul domniei lui a avut loc Războiul ţărănesc (1606-1607), condus de ivan Bolotnikov. A purtat lupte cu falsul Dimitrie II, sprijinit de poloni, înlăturat în urma unei revolte a boierilor. VASILISC (< ngr.) s. m. Denumirea românizată (sub influenţă grecească) a basiliscului. VASILIU, Amilcar (1900-1994, n. Craiova), agronom şi pedolog român. Acad. (1963), prof. univ. la Cluj-Na-poca şi la Bucureşti. Cercetări şi studii asupra proprietăţilor fizice ale solului şi a diferitelor zone în vederea sporirii producţiei agricole, Nicolae Vasilescu-Karpen VASILIU 338 Amilcar Vasiliu Emanuel Kant Vasiliu Haralambie Vasiliu precum şi asupra nutriţiei plantelor („Cercetarea solului prin metode fizice", „Enciclopedie agricolă", „Agrotehnica", „Asolamentele raţionale"). Cursuri universitare. VASILIU, Constantin (Piky) Z. (1882-1946, n. Focşani), general român. Inspector general al Jandarmeriei (1940-1944) şi subsecretar de stat la Ministerul de Interne pentru Poliţie şi Siguranţă (1942-1944). Arestat (aug. 1944), transportat în U.R.S.S., readus în ţară (apr. 1946). Judecat împreună cu Ion Antonescu, a fost condamnat la moarte şi executat (1 iun.). VASILIU, Emanuel Kant (1929-2001, n. Chişinău), lingvist român. Acad. (1992), prof. univ. la Bucureşti. Specialist în fonologie („Fonologia limbii române", „Fonologia istorică a dialectelor daco-române“), gramatică („Sintaxa transformaţională a limbii române", în colab.) şi lingvistică generală („Teoria generală a limbii"). Alte lucrări: „Introducere în teoria textului", „Elemente de filosofie a limbajului". VASILIU, Gheorghe (1892-1954, n. Plopana, jud. Bacău), general român de aviaţie. Comandant al Regiunii 3 aeriene (1940-1944), al Corpului aerian (aug-nov. 1944). Subsecretar de stat la Ministerul de Război pentru Aviaţie (1944-1945). Arestat în 1951, a murit în închisoarea de la Sighet. VASILIU, Haralambie (1880-1953, n. sat Hoiseşti, jud. laşi), agrochimist român. Prof. univ. la laşi. Unul dintre fondatorii Facultăţii de Ştiinţe Agricole din laşi (1933). Cercetări asupra acizilor organici, fertilizării solului, influenţei cuprului asupra plantelor. A elaborat metode noi de analiză a solului. Tratate („Chimia agricolă"). Alte lucrări: „Analiza pământului", „Nutrirea animalelor şi a omului". M. post-mortem al Acad. (1990). VASILIU-BIRLIC, Grigore (1905-1970, n. Fălticeni), actor român de teatru şi film. Strălucit interpret de comedie. Specializat în roluri de comedie bufă în care îşi pune în valoare arsenalul de grimase şi gaguri fizice, dar atunci când textul i-o cere este capabil de o interpretare în cheie tragicomică („Avarul”, „Topaz”, „Fata fără zestre”). Bogat repertoriu caragialian pe scenă („O scrisoare pierdută”, „Conu Leonida faţă cu reacţiunea”) şi pe ecran („D-ale carnavalului”, „Vizita”, „Mofturi 1900”, „Două lozuri”). VASILIU-RĂŞCANU, Constantin (1887-1980, n. Bârlad), general român. Comandant al Brigăzii (Diviziei) Munte (1942-1943) şi al Corpului 5 teritorial (1944-1945). S-a remarcat în luptele de la Sevastopol şi în Kuban, precum şi în operaţiunile militare împotriva trupelor germane pe Valea Prahovei. Ministru de Război (1945-1946) în guvernul dr. Petru Groza, a contribuit la promovarea procesului de politizare a armatei. VASLUEŢ, v. Vaslui (1). VASLUI 1. Râu în E României, afl. stg. al râului Bârlad pe terit. municipiului Vaslui; 66 km. Izv. din N pod. Bârlad, de pe pantele de S ale Grigore Vasiliu-Birlic dealului Repedea, de la 340 m alt., şi are o direcţie predominantă de curgere de la N la S, drenând partea de E a Pod. Central Moldovenesc. Are un bazin hidrografic asimetric (mai dezvoltat pe dreapta), iar pantele cursului său înregistrează valori accentuate în zona superioară (4-8%0) şi foarte reduse la vărsare (0,3%o). în timpul verilor secetoase, râul V. are tendinţă de secare, iar la viiturile provocate de ploile torenţiale produce inundaţii. Pe cursul mijlociu a fost construit lacul de acumulare Soleşti (420 ha; voi.: 15 mii. m3) pentru regularizarea debitelor sale. Râul V. mai este cunoscut şi sub numele de Vaslueţ. Afl. pr.: Rediu, Lunca, Valea Fereştilor. 2. Municipiu în extremitatea de E a României, reşed. de jud. cu acelaşi nume, situat în Pod. Central Moldovenesc, în zona de contact cu colinele Tutovei, la 110-170 m alt., la poalele dealului Chiţoc, în zona de confl. a râului V. cu râul Bârlad; 70 841 loc. (2008). Staţie de c.f. (inaugurată la 13 nov. 1886). Nod rutier. Expl. de argilă şi de luturi loessoide (din dealul Chiţoc). întreprinderi producătoare de ventilatoare şi reductoare, aparate de măsură şi control, de materiale izolatoare, mat. de constr., mobilă, conf., tricotaje, produse alim., textile. Abator. Centru viticol ş| de vinificaţie. Ferme de aviculturâ şi apicultură. Poligrafie. Muzeul judeţean „Ştefan cel Mare" (fondat în 1974 şi inaugurat la 26 sept. 1975), cu secţii de arheologie, istorie, etnografie, artă plastică, artă populară. ^ Casa memorială „Constantin Tănase". Biblioteca judeţeană „Nicolae Milescu (1951). Spital (1864). Festival anual de satiră şi umor „Constantin Tănase", în luna sept. (din 1981). Pe terit. municipiului se află rezervaţia naturală Nisipăria Hulubăţ (2,5 ha), punct fosilifer. Săpăturile arheologice efectuate în perimetrul oraşului (1958) atestă că aşezarea este "^locuită neîntrerupt din Neolitic şi până "bl prezent, confirmată de nenumăratele vestigii (ceramică, arme, podoa-Abe etc.)- Prima menţiune documentară datează din 1375. în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, localit. fiinţa ca oraş şi punct de vamă. în 1418, la V. au fost cojonizate mai multe familii de armeni. în nov. 1439 şi dec. 1440, oraşul a fost jefuit şi incendiat de tătari. La 28 mai 1444, V. apare consemnat ca târg, iar în 1470 devine reşed. domnească a lui Ştefan cel Mare. în ziua de marţi, 10 ian. 1475, la S de V., în locul numit „Podul înalt“, oastea Moldovei, formată din c. 40 000 de oşteni (majoritatea răzeşi, precum şi c. 5 000 de secui, 1 800 unguri, 2 000 poloni), cu 20 de tunuri, aflată sub comanda lui Ştefan cel Mare, a repurtat o strălucită biruinţă asupra armatelor turco- muntene invadatoare (c. 120 000 de oşteni şi un număr mare de tunuri), conduse de Soliman-paşa (Hadâmbul), begler-beg al Rumeliei. Această luptă, cunoscută şi sub numele de lupta de la Podul înalt sau de la Racova (numele râului care confl. cu Bârladul în aval de Vaslui), este cea mai importantă victorie din istoria medievală a Moldovei, cu un larg răsunet european. Oraşul V. a fost declarat municipiu la 27 iul. 1979. Monumente: Curtea Domnească, construită, probabil, de Alexandru cel Bun la începutul sec. 15, incendiată de tătari în dec. 1440, refăcută de Ştefan cel Mare în 1491 şi rămasă în ruină din sec. 16; biserica Tăierea Capului Sf. loan Botezătorul (23 m lungime şi 8,60 m lăţime) a fost construită lângă Curtea Domnească >n 1490 prin grija lui Ştefan cel Mare, în amintirea bătăliei din 1475 de la Podul înalt. Biserica a fost supusă unor refaceri (în 1820), reparaţii (1889-1890 — pictată în • 894 de G. loanid) si restaurări a.mPle (1922-1925); biserica Cuvioasa Parascheva (ante 1644); biserica romano-catolică (sec. 16); Mausoleul din cimitirul oraşului (operă o*n 1934 a sculptorilor I. Scutari şi Louis Severino), închinat eroului peneş Curcanul; Palatul Prefecturii, construit în 1972 după planurile arhitectului Nicolae Vericeanu; statuia lui Ştefan cel Mare, operă din bronz [ealizată de sculptorul Eftimie jfarleanu. în localit. componentă Brodoc se află biserica Sf. Gheorghe (ante 1809, reclădită în anii 1860-•064). 3. Judeţ în ENE României, la Qraniţa cu Republica Moldova, axat Pe cursul mijlociu al râului Bârlad; 3 318 km2 (2,23% din supr. tării); 456 020 loc. (2008), din care 41,6% în mediul urban; densitatea: 85,7 loc./km2. Reşed.: municipiul Vaslui. Oraşe: Bârlad (municipiu), Huşi (municipiu), Murgeni, Negreşti. Comune: 81. Relieful se caracterizează printr-o puternică fragmentare şi o înclinare generală de la N la S, fiind alcătuit din ansambluri de coline şi văi largi care aparţin părţii central-estice a pod. Moldovei. în N jud. V. se află partea de S şi SE a Pod. Central Moldovenesc, alcătuit predominant din formaţiuni sarmaţiene, care atinge cota de 461 m în dealul Cucujia (alt. max. de pe terit. jud. V.). în acest areal se evidenţiază numeroase cueste (între care se remarcă coasta Racovei), alunecări de teren, văi torenţiale etc. Zona central-vestică a jud. V., la V de râul Bârlad, este ocupată de prelungirile estice ale colinelor Tutovei, constituite dintr-un ansamblu de culmi deluroase înalte, înguste şi prelungi, afectate de frecvente procese de eroziune a solului şi degradări de teren. La E de cursul mijlociu al Bârladului, se extind dealurile (sau colinele) Fălciului, reprezentate printr-o culme principală cu direcţie N-S, iar culmile secundare ce se desprind din aceasta sunt asimetrice. în extremitatea SE a jud. V. se află depr. Elanului în care o mare dezvoltare o au diversele procese de versant (şiroiri, ogaşe, alunecări şi prăbuşiri de straturi etc.). Relieful de acumulare este reprezentat prin terase, conuri de dejecţie, şesuri, glacisuri, lunci ş.a. Climă temperat-continentală, cu nuanţe excesive, cu ierni geroase, veri călduroase şi secetoase, amplitudini diurne şi anuale mari, vânturi uscate şi fierbinţi în timpul verii şi viscole iarna. Temp. medie anuală variază între 8°C în zonele de podiş şi de dealuri şi 9,8°C în reg. mai joase. Temp. max. absolută (40,6°C) a fost înregistrată la Murgeni (21 aug. 1952), iar cea minimă (-32°C) la Negreşti (20 febr. 1954). Precipitaţiile au o răspândire teritorială inegală, însumând c. 600 mm anual în sectoarele deluroase şi de podiş şi cantităţi mai mici în zonele depresionare (400-500 mm anual), secetele reprezentând un fenomen frecvent pentru jud. V. în timpul iernii bate Crivăţul, iar vara se resimte Suhoveiul, vânt fierbinte şi uscat. Reţeaua hidrografică, cu o densitate medie de 0,37 km/km2, este reprezentată prin râurile alohtone Bârlad şi Prut (acesta din urmă mărgineşte jud. V. la E, formând pe 171 km graniţa cu Republica Moldova), cu debite mari şi scurgere permanentă, precum şi de o reţea hidrografică autohtonă, cu văi scurte, debite mici şi o scurgere semipermanentă. Râurile autohtone tributare Bârladului sunt Şacovăţ, Velna, Stavnic, Telejna, Vaslui, Crasna (cu afl. său Lohan), Idriciu, Buda, Racova, Simila, Tutova ş.a. iar cele care se varsă în Prut sunt Pruteţ, Sărata, Elan ş.a. De-a lungul multor văi au fost construite baraje în urma cărora s-au format salbe de lacuri folosite pentru regularizarea debitelor râurilor, cât şi pentru irigaţii, piscicultură etc. Cele mai importante lacuri de acumulare sunt: Căzăneşti (180 ha) pe râul Durduc, Soleşti (420 ha) pe râul Vaslui, Puşcaşi (269 ha) pe Racova, Mânjeşti (310 ha) pe Crasna. Resursele naturale sunt reduse, fiind reprezentate doar prin roci de Vaslui. Biserica Tăierea capului Sf. loan Botezătorul VASLUI 3 ÎV ÎS’ ni ml. JUDEŢUL VASLUI 27* 15’ 28* 15' construcţie (gresii, calcare oolitice, argile, luturi, balast), prin mici suprafeţe de păduri şi prin câteva izvoare cu ape minerale, în special sulfuroase (Drânceni, Murgeni, Gura Văii, Pungeşti). Industria vasluiană, amplasată cu precădere în centrele urbane, produce rulmenţi, elemente de automatizare electronice, maşini-unelte, utilaje pentru ind. alim., armături din fontă, aparate de măsură şi control, mobilă, confecţii, tricotaje, covoare, fire şi ţesături din bumbac, fire şi fibre sintetice, încălţăminte, obiecte de uz casnic, vată minerală, cărămizi, cahle de teracotă, ulei, preparate din carne şi lapte, conserve de legume şi fructe, lapte praf, coniac, vermut, vin, zahăr ş.a. Agricultura dispune de condiţii pedoclimatice relativ bune, dar cu unele probleme cauzate de secetele frecvente şi de extinderea mare a terenurilor degradate. La sfârşitul anului 2000, fondul funciar al jud. V. includea 402 205 ha terenuri agricole (din care 397 396 ha, respectiv 98,8% în proprietate privată), 70 499 ha acoperite cu păduri, 8 226 ha cu ape şi bălţi şi 50 910 ha alte 341 VATAMANIUC categorii de terenuri. în acelaşi an, din totalul supr. agricole, 283 993 ha (70,6%) erau terenuri arabile, 90 358 ha păşuni, 7 377 ha fâneţe naturale, 16 497 ha vii şi pepiniere viticole şi 3 980 ha livezi şi pepiniere pomicole. Se cultivă porumb, grâu şi secară, floarea-soarelui, plante de nutreţ, orz şi orzoaică, ovăz, leguminoase pentru boabe, cartofi, tomate, ceapă, varză, tutun ş.a. Viticultură, cu vechi tradiţii (din sec. 14) în podgoria Huşi, are în prezent plantaţii de viţă de vie din soiurile Aligote, Fetească albă, Pinot gris, Riesling, Cabernet Sauvig-non, Muscat Ottonel, Chasselas, Muscat Hamburg ş.a. Alte podgorii sunt în arealele localit. Avereşti, Vutcani, Olteneşti, Şuletea, Ivăneşti ş.a. Pomicultura, cu livezi compacte în zonele Huşi, Duda, Deleni, Vutcani, Iveşti, Costeşti, Griviţa, are o structură variată (pruni, meri, peri, cireşi, vişini, nuci, caişi ş.a.). Se cresc bovine, porcine, ovine, caprine şi cabaline; avicultură; apicultură; piscicultură (în iazuri). Căile de comunicaţie rutiere şi feroviare prezintă un grad înalt de concentrare şi o densitate maximă în zona centrală a jud. V. unde se evidenţiază mai multe noduri feroviare (Podeni, Crasna, Zorleni, Bârlad) şi rutiere (Vaslui, Mărăşeni, Crasna, Podeni, Bârlad ş.a.). La începutul anului 2001, lungimea reţelei feroviare era de 250 km (neelectrificate), cu o densitate de 47 km/1 000 km2 de terit., iar cea a drumurilor publice însuma 2 141 km (din care 554 km drumuri modernizate), cu o densitate de 40,3 km/100 km2 terit. O importanţă deosebită pentru jud. V. o are drumul european E 20 care vine de *a^ Bucureşti prin Buzău-Focşani-Mărăşeşti străbătând o parte a jud. pe la Bârlad-Crasna-Huşi trecând Prin punctul de frontieră Albita (vamă) în Republica Moldova. în afara diverselor obiective turistice din Vaslui, Bârlad, Huşi, ş.a, se remarcă cetatea traco-getică din satul Arsura, extinsă pe 25 ha, datând din sec. £-2 î.Hr, staţiunile neolitice de la Poieneşti, Perieni, Huşi, câmpul de bătălie de la Podul înalt, mausoleul boului Peneş Curcanul ş.a. La acestea se adaugă centrele de olărit de la Brădeşti şi Dumeşti, de ţesături Populare de la Stănileşti, Iveşti, văleni, Rafaila precum şi rezervaţiile naturale Bălteni - 22 ha, Bădeana -126,7 ha, Hârboanca- Brăhăşoaia -43>1 ha, Seaca-Movileni, Fâneaţa de 'a Glodeni - 6 ha, Tanacu - Coasta Rupturile - 6 ha, paleontologice (Mânaţi - aici a fost descoperit scheletul unui mamifer uriaş, înrudit cu elefantul - Dinotherium gigantissimum, conservat în întregime şi expus la Muzeul „Grigore Antipa“ din Bucureşti, Măluş-teni - 10 ha), geologice (cineritele de la Nuţasca-Ruseni) ş.a. VASO- (< fr, it.; {s} lat. vas) Element de compunere cu sensul „(referitor la) vas de sânge", „circulaţie vasculară", cu ajutorul căruia se formează substantive şi adjective. VASOCONSTRICTOR. -OARE ( vaso- + fr. pression „presiune") s. f. Hormon secretat de diencefal, depozitat în hipofiza posterioară; produce vasocon-stricţie generalizată, determinând astfel o creştere a presiunii sangvine. Principalul rol este de a stimula reabsorbţia apei în rinichi, fiind numit şi hormon antidiuretic (ADN). Insuficienţa sa în organism determină diabetul insipid. VAST, -Ă (< fr., it., lat.) adj. (Despre suprafeţe) De dimensiuni foarte mari, întins, larg, mare. ♦ (Despre construcţii) Spaţios, amplu. ♦ Care se extinde în mai multe domenii; complex, cuprinzător, bogat. VÂSTERÂS [vest0ro:s], oraş în S Suediei, la V de Stockholm, port la L. Mălaren; 132,9 mii loc. (2007). Nod feroviar. Aeroport. Electrometa-lurgie; constr. de aparataj electrotehnic, de locomotive electrice, de turbine, de transformatoare şi de instrumente de precizie. Ind. sticlei. Catedrală gotică (sec. 13), castel (sec. 12-14), azi muzeu de arheologie si istorie. Menţionat sub numele de Ăros la 1120; la V. s-au desfăşurat, în 1527, lucrările dietei ce a introdus luteranismul ca religie de stat în Suedia. VASTITATE (< fr., lat.) s. f. Calitate a ceea ce este vast. ♦ Imensitate; întindere nemărginită; complexitate. VASVÂRl [vo/va:ri] Pal (pe numele adevărat Fejer) (1826-1849), istoric literar ungur. Comandant al unei unităţi militare a nemeşimii maghiare care a pătruns în M-ţii Apuseni, înfrânt şi ucis în lupta de la Fântânele (24 iun./6 iul. 1849). VAŞCĂU, oraş în jud. Bihor, situat în S depr. Beiuş, la poalele de SE ale m-ţilor Codru-Moma şi cele de V ale m-ţilor Bihor, pe cursul superior al Crişului Negru; 2 760 loc. (2008). Staţie de c.f, inaugurată în 1882. Expl. de calcar (în localit. componentă Câmp) şi de marmură (Vaşcău). Constr. de maşini. Prelucr. lemnului şi a marmurei (praf de marmură, mozaic). Fabrici de conf, de corpuri de iluminat, de cărămidă refractară, încălţ. Centru de cojocărit şi de prelucr. artistică a lemnului (Vărzarii de Sus). Prima menţiune documentară a localit. datează din 1552. Declarat oraş în 1956. Monumente: biserica de lemn Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (sec. 18), în localit. componentă Coleşti. Rezervaţia naturală geologică avenul Câmpeneasa cu izbucul Boiu - 1 ha. Cuprinde o peşteră cu un portal de 20 m înălţime, în care se pierd apele pârâului Ţarinii, printr-un aven de 35 m adâncime. După un curs subteran de c. 2 km apele reapar în izbucul Boiu din marginea vestică a oraşului V. Se înscrie în aria carstică din munţii Codru-Moma (platoul calcaros V.). VATALĂ (< bg.) s. f. Organ al războiului de ţesut care sprijină spata, permite dirijarea suveicii prin rost (4) şi îndeasă firul de bătătură. VATAMANIUC, Dumitru (n. 1920, Suceviţa, jud. Suceava), critic şi istoric literar român. M. de onoare al Acad. (2001), prof. univ. la Bucureşti. Studii monografice despre G. Coşbuc, Dumitru Vatamaniuc VATANEN 342 I. Slavici, I. Agârbiceanu. Contribuţii la editarea şi exegeza operei lui M. Eminescu. Bibliografii: „I. Slavici", „L Blaga", „T. Arghezi". Ediţii. VATANEN, Ari (n. 1952), pilot finlandez de curse automobilistice. Câştigător al mai multor raliuri internaţionale (Paris-Dakar în 1987, 1989, 1990, 1991). VATĂ (< germ.) s. f. Material alcătuit din fibre de origine vegetală (în special bumbac), animală sau minerală, aşezate astfel încât să formeze un tot omogen, folosit ca strat filtrant şi termoizolant în tehnică şi pentru pansamente în medicină. *0* V. de zahăr = produs alimentar dulce, pufos, asemănător cu v., care se obţine din zahăr prin centrifugare. V. de sticlă = masă de fibre scurte de sticlă, împâslite, întrebuinţată ca izolant termic şi acustic. VATEUNĂ (< germ.) s. f. Tricot scămoşat de bumbac, introdus între faţă şi căptuşeală la îmbrăcămintea de iarnă. VATICAN, Cetatea Vaticanului ~ (Stato della Cittâ del Vaticano/Status civitatis Vaticanae), stat în S Europei, în perimetrul Romei (Italia), pe dreapta râului Tibru; 0,44 km2 (cel mai mic stat din lume); reşedinţa papei şi centrul mondial al catolicismului 921 loc. (2005) - statul cu cel mai redus număr de loc. din lume. Limba oficială: italiana; latina este limba Bisericii romano-catolice. Religia: creştină (romano-catolică) 100%. De dimensiuni liliputane (c. 900 m lungime max. şi c. 600 m lăţime max.) statul V. este amplasat pe colina omonimă (una dintre cele şapte coline ale Romei) cu alt. între 19 m şi 75 m. înconjurat de ziduri, V. dispune de şase intrări, dintre care trei pentru public (inclusiv intrarea în Muzeul V. amplasată în zidul de nord). Există un spaţiu verde amenajat, numit „Grădinile Vaticanului". V. cuprinde bazilica San Pietro, piaţa omonimă, palatele V., muzee, grădini; în afara acestui spaţiu Sfântul Scaun dispune de alte 13 edificii în Roma (bazilicile Santa Maria Maggiore, San Giovanni in Laterano, San Paolo’ fuori le Mura, unele palate şi vile), palatul de la Castel Gandolfo (reşedinţa estivală a papei) şi zona din apropiere de Cesano (în vecinătatea Romei). Climă mediteraneană. Sursele de venit ale statului sunt reprezentate de Instituto per le Opere di Religi0ne (IOR, 1887), de contribuţii voluntare donaţii şi dobânzile investiţiilor făcute în străinătate, din comercializarea timbrelor poştale şi din turism. V. dispune de un patrimoniu cultural şi artistic inestimabil care atrage anual mii. de turişti din întreaga lume. întregul stat a fost inclus (din 1984) în Patrimoniul cultural universal. Bazilica San Pietro, cel mai mare edificiu religios creştin din lume; „Capela Sixtină“\ Palatul Vatican (construit începând cu sec. 15) cuprinde muzeele Pio-Clementino (cu sculpturi antice elene şi romane, între care „grupul Laocoon", „Apolo din Belvedere" şi „Atletul"), Chiaramonti (sec. 19). Galeria candelabrelor. Muzeul egiptean, Muzeul etrusc, Muzeul etnologic, Muzeul istoric; faimoase sunt, de asemenea, Pinacoteca (unde pot fi admirate tablouri de Rafael şi alţi pictori celebri ai Renaşterii italiene şi europene), Galeria hărţilor, Galeria de tapiserii şi Biblioteca cu peste 2 mii. volume şi o colecţie de hărţi şi manuscrise (65 000, cele mai multe în latină şi greacă) unică în lume. 343 VATNAJOKULL t_ ^ _ istoric. V. este astăzi cel mai ffîic stat suveran al Globului, constituit în 1929 pentru a asigura o jjază temporală suveranităţii spirituale a papei. Episcopul oraşului Roma, considerat urmaş al Sf. Apostol petru, îşi impune treptat primatul în Italia,' apoi asup/a episcopilor din Occidentul latin. în 313, Papalitatea dobândeşte proprietatea domeniului Lateran din Roma, care devine reşedinţă princiară până în 1309. Papa Gelasius I (492-496) afirmă primatul puterii spirituale a papei asupra celei lumeşti, ceea ce va declanşa, în Ev. Med, conflicte între Papalitate şi suveranii Sfântului Imp. Roman („lupta pentru învestitură") sau regii Franţei („captivitatea babiloneană", la Avignon, în 1309-1377). Statul papal ia fiinţă în sec. 8, când papa obţine în stăpânire fostele posesiuni bizantine din Italia Centrală, sporite în cursul Ev. Med, făcând din Roma centrul politic şi spiritual al Bisericii catolice. In Ev. Med, statul papal deţine un rol important pe eşichierul politic european. Reforma (sec. 16) scoate de sub autoritatea papală terit. ai căror loc. îmbrăţişează confesiunea protestantă. Declinul puterii papale continuă şi în sec. 17-18. Desfiinţat de către Napoleon I, statul papal (0,44 km2) este restaurat prin hotărârile Congresului de la Viena (1814-1815), dar terit. sale sunt înglobate în statul naţional italian. în 1870, trupe italiene ocupă Roma, ultimul bastion deţinut de Papalitate şi o proclamă, la 20 aug. 1870, capitala Italiei. în semn de protest, papa se retrage (1870) în Vatican, pe care nu-l părăseste Până în 1929. Legea din 1871 garanta papei suveranitatea şi libera exercitare a autorităţii sale spirituale. Statul V. ia fiinţă prin Tratatul de la Lateran din 11 febr. 1929 (devenit art. 7 al Constituţiei italiene din 26 mart. 1947), când statul italian recunoaşte V. proprietatea exclusivă Ş' jurisdicţia suverană asupra unui cartier din NV Romei. Noua Constituţie a Italiei din 22 dec. 1947 reafirmă adeziunea la Concordat (Prin care religia catolică devine l^ligie de stat pe terit. italian) şi la Tratatul de la Lateran. Conclavul V. îl j*lege, la 16 oct. 1978, pe cardinalul Karol Wojtyla, arhiepiscop de Cracovia, drept cel de-al 264-lea Papă, loan Paul II devenind primul Papă neitalian de după 1523 şi cel jjai tânăr din ultimul sec. Personalitatea puternică şi dinamică a papei loan Paul II marchează din Plin istoria Bisericii catolice din ultimele două decenii. Noul Concordat dintre V. şi Italia, semnat la 18 febr. 1984, îl înlocuieşte pe cel din 1929 şi consacră abolirea „relaţiilor speciale" instaurate prin Tratatul de la Lateran, Biserica catolică şi statul italian fiind acum „independente şi suverane", catolicismul încetând a mai fi religia oficială a statului italian, iar predarea religiei în şcolile italiene devenind facultativă. în 1993, V. şi statul Israel se recunosc reciproc, iar la 15 iun. 1994 stabilesc relaţii diplomatice, loan Paul II se afirmă, în decursul celor 25 de ani de pontificat, ca un factor activ în viaţa internaţională, militând, în cursul vizitelor sale întreprinse în cele 129 de ţări ale lumii (multe situate în zone de conflict - Bosnia şi Herţegovina, Liban, Cuba, Israel ş.a.), pentru pace şi concordie. Vizitând, în mai 1999, România, loan Paul II este primul suveran pontif care păşeşte pe pământul unui stat locuit în majoritate covârşitoare de credincioşi ortodocşi. La 30 oct. 1999, Biserica catolică şi Uniunea Mondială Protestantă semnează, la Augsburg, un document care pune capăt unor dispute vechi de 450 de ani între aceste două confesiuni creştine. în timpul manifestărilor, suveranul pontif a cerut iertare pentru greşelile comise de catolici, în ultimii două mii de ani, împotriva semenilor lor, pentru persecuţiile religioase sau discriminările faţă de femei. Călătoria lui loan Paul II în Grecia (2001) este prima vizită a unui papă după Marea Schismă (1054) care a separat cele două Biserici. Vizitând Siria (2001), loan Paul II este primul papă care intră într-o moschee şi se roagă ca musulmanii şi creştinii să-şi ierte reciproc fărădelegile săvârşite unii împotriva celorlalţi. La 1 febr. 2001, loan Paul II a promulgat noua „Lege fundamentală a statului V.“, care o înlocuieşte pe cea din 1929. După 26 ani de pontificat, timp în care a vizitat 129 state şi s-a întâlnit cu peste 1 300 şefi de stat şi guvern căutând să împletească dimensiunea politică cu cea de promovare a valorilor credinţei şi moralei creştine, se stinge din viaţă la 2 apr. 2005. La 19 apr. 2005 conclavul cardinalilor reuniţi în Capela Sixtină îl alege pe Joseph Ratzinger ca suveran pontif sub numele de Benedict XVI. VATINA, cultură din perioada mijlocie a Epocii bronzului (c. 1500-1300 î.Hr.) denumită astfel după o localit. din Banatul sârbesc. Răspândită în Banatul românesc şi Banatul sârbesc, cultura V. prezintă asemănări cu cultura Pecica din care, probabil, derivă. VATjR (< germ.) s. n. Pânză foarte tare din in sau cânepă, folosită la întărirea umerilor şi a piep-ţilor hainelor bărbăteşti, paltoanelor, pardesielor. VATMAN (< fr., engl.) s. m. Persoană care conduce un tramvai. VATNAJOKULL [vatnaiokutl] sau KLOFAJ0KULL, cel mai mare gheţar din Europa şi cel mai întins gheţar continental de pe Glob, care acoperă mai multe masive vulcanice din SE Islandei, cel mai mare fiind Grîmsvotn (1 400 m), 8,54 mii km2; lungime: 142 km; grosime: 660-1 000 m. Descinde din cel mai înalt vf. al ins, vulcanul Oroefajokull (2 119 m). Erupţiile vulcanice provoacă topiri ale masei de gheaţă, catastrofale pentru VATOS 344 Vatra Moldoviţei. Biserica Buna Vestire SE Islandei, asa cum au fost cele din 1934, 1938 şi 1996. VATOS s. m. (IHT.) Vulpe-de-mare. VATRA 1. Revistă literară bilunară, apărută la Bucureşti (ian. 1894-aug. 1896), sub conducerea lui G. Coşbuc, I. Slavici şi I.L Caragiale. Printre colaboratori: S. Puşcariu, S. Fl. Marian, Th. D. Speranţia, G. Murnu, N. lorga. Revistă social-culturală. 2. Revistă a Uniunii Scriitorilor; apare lunar la Târgu Mureş, din apr. 1971. Redactor-şef: Romulus Guga. Din 1990, serie nouă. Redactor-şef: Cornel Moraru. Printre colaboratori: Şt. Aug. Doinaş, L. Dimov, R. Vulpescu, M. lorgulescu, N. Manea, L. Ulici. VATRA DORNEI, municipiu în jud. Suceava, situat în depr. Domelor, la 808 m alt., la confl. râului Dorna cu Bistriţa; 16 771 loc. (2008). Nod feroviar şi rutier. Expl. forestiere, de turbă şi de min. de mangan. Constr. şi reparaţii de maşini şi utilaje pentru ind. forestieră. Fabrici de mobilă, cherestea, ambalaje din lemn, de brânzeturi, unt, lactoză, preparate din carne ş.a. Centru de îmbuteliere a apelor minerale. Muzeul Domelor (1954) cu secţii de etnografie, de artă, ştiinţele naturii, cinegetică. Parc natural (50 ha), amenajat în 1862, azi declarat rezervaţie dendrologică. Renumită staţiune balneoclimaterică, cu veri răcoroase, climat de depresiune intramontană, tonic, şi cu izvoare minerale carbogazoase, feruginoase, slab bicarbonatate, sodice, calcice, magneziene. Apele minerale de la V.D. sunt cunoscute din anul 1806, când medicul Ignatz Pluschit a făcut primele analize, dovedind calităţile curative ale acestora. în 1808 au fost înfiinţate primele instalaţii balneare, V.D. devenind treptat o staţiune balneoclimaterică importantă. în 1895 a fost construit, în stil baroc, un sanatoriu balnear. Profilul pr. al staţiunii îl constituie tratarea afecţiunilor cardiovasculare, reumatismale, neurologice periferice şi centrale, endocrine, ginecologice etc. Documentele atestă că localit. a luat fiinţă la sfârşitul sec. 16, în timpul domniei lui Aron Tiranul, fiind consemnată, în 1592, ca popas şi punct de vamă, iar mai^ târziu (în 1641) ca aşezare rurală. în 1770, la V.D. au început primele exploatări de minereu de mangan, iar în 1780 s-a înfiinţat o staţie de poştă. în 1857, V.D. apare menţionată documentar ca târg; la 17 dec. 1907 este declarată oraş, iar la 7 iul. 2000 a fost trecută în categoria municipiilor. Centru turistic. Monumente: bisericile Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (ante 1710) şi Naşterea Maicii Domnului (1763); catedrala Sf. Treime, situată în parcul staţiunii, a cărei construcţie a început la 11 apr. 1991 şi s-a terminat în 2002 (sfinţită la 22 sept. 2002), are 40 m lungime, 11 m la naos şi 40,28 m înălţime. Picturile murale interioare au fost executate de Mihai Mociulschi între 30 mai 1999 şi vara anului 2000; biserica ro-mano-catolică (1908); biserica evanghelică (1913). în raza sa se află rezervaţiile naturale Cheile Zugrenilor (150,1 ha) şi jnepenişul cu Pinus cembra din Călimani (384,2 ha). VATRA MOLDOVIŢEI, com. în jud. Suceava, situată la poalele ESE ale Obcinei Feredeu şi cele VSV ale Obcinei Mari, pe cursul superior al râului Moldova, în zona de confl. cu pârâul Boului şi Ciumărna; 4 626 loc. (2008). Staţie de c.f. (în satul V.M.)-Nod rutier. Fabrică de cherestea. Pomicultură. Centru de ceramică populară. Muzeu de artă medievală şi de obiecte religioase (cărţi vechi, icoane, epitafuri, pergamente etc.). In satul V.M. se află mănăstirea Moldoviţa (de maici), ctitorie din anii 1402-1410 a domnului Alexandru cel Bun. Din cauza ploilor torenţiale ce au provocat alunecări de teren, biserica şi chiliile s-au prăbuşit în primii ani ai sec. 16, rămânând în ruină. în 1532, în apropierea ruinelor fostei mănăstiri (la c. 500 m) a fost construit un nou ansamblu monahal prin grija domnului Petru Rareş, format din biserica Buna Vestire (33 m lungime şi 8,50 m lăţime), chiliile şi o casă domnească, toate înconjurate de ziduri groase de 1,2 m şi înalte de 6 m (construite în perioada 1532-1537), străjuite de puternice turnuri de apărare în cele Vatra Domei. Pavilionul vechilor băi VAUTHIER natru colţuri. Biserica mănăstirii păstrează picturi murale interioare şi exterioare (terminate în 1537) executate de o echipă de zugravi condusă de Toma din Suceava. Remarcabile sunt picturile de pe pereţii exteriori care se impun prin marea lor densitate, monumentalitate, prin puternica forţă expresivă şi mai ales prin armonia cromatică. Din întreg ansamblu pictural se detaşează reprezentarea „Asediul Constantinopolului" de pe faţada sudică, frecvent întâlnită în iconografia moldovenească medievală, în 1610-1612, mitropolitul Efrem a refăcut incinta fortificată a mănăstirii, a construit turnul de poartă (prevăzut cu decoraţii sculptate) şi a înălţat clisiarniţa (o clădire de plan dreptunghiular^ care azi funcţionează ca muzeu). în perioada ocupaţiei austriece (1775-1918) aşezământul monahal a funcţionat doar ca biserică de parohie, devenind din nou mănăstire de maici în 1931. Ansamblul monastic a fost supus unor ample lucrări de renovare în anii 1954-1960 şi 1985-1986. Biserica mănăstirii Moldo-viţa este unul dintre cele mai frumoase monumente de arhitectură bisericească medievală, inclusă (din 1993) în Patrimoniul cultural universal. în muzeul mănăstirii se păstrează premiul „Mărul de Aur“ oferit de Federaţia Internaţională a Ziariştilor. VATRĂ (cuv. autohton) s. f. 1. Partea cuptorului unde se face focul; P- ext. partea plană din interiorul cuptorului de pâine; (în vechile case ţărăneşti) suprafaţă plană care prelungeşte cuptorul în afară şi pe care se poate dormi. ♦ (METAL.) Partea inferioară a incintei unui cuptor metalurgic pe care se aşază materialul prelucrat sau partea forjei Pe care se aşază combustibilul. 2. Locuinţă, casă (părintească) cămin. ♦ Loc de origine, de baştină. -0- A lăsa la vatră = a elibera un ostaş care şi-a făcut stagiul militar. 3. Locul central al unei aşezări; loc pe care s-a construit sau se construieşte ceva. ^ Vatra satului = suprafaţa de teren pe care se găsesc casele şi construcţiile anexe gospodăreşti ale vatră unui sat. 4. Porţiune de teren, pe un câmp, care se deosebeşte de restul locului prin vegetaţia deosebită sau prin lipsa vegetaţiei. VĂTTERN [vetern], lac tectono-glaciar în S Suediei, la 76 m alt. la ESE de L. Vănern de care este legat prin canalul Gota; 1,9 mii km2 (al doilea ca mărime din Suedia, după L. Vănern); 130 km lungime; 31 km lăţime max.; ad. max. 119 m. Comunică cu M. Baltică prin râul Motala (220 km). Face parte din sistemul navigabil (canalul Gota) care leagă Stockholmul de Goteborg. La capătul sudic al lacului se află oraşul Jonkoping. VAŢA DE JOS, com. în jud. Hunedoara, situată în NV depr. Brad, la poalele de N ale m-ţilor Metaliferi şi cele de SV ale m-ţilor Bihor, pe cursul superior al Crişului Alb; 3 932 loc. (2008). Staţii (în satele V. de J. şi Ociu) şi halte de c.f. (în satele Birtin şi Ocişor). Zăcăminte de min. cuprifere şi de titanomagnetit vanadifer (în satele Căzăneşti şi Ciungani). Expl. de bazalt (satul Birtin), calcar şi balast (V. de J.)- Expl. şi prelucr. primară a lemnului. Muzeu etnografic. Staţiune balneoclimaterică (satul V. de J.) cu izvoare minerale sulfuroase, clorurate, sodice, calcice, termale (35-38,5°C), recomandate pentru tratarea afecţiunilor reumatismale, posttraumatice, neurologice periferice, ginecologice, metabolice şi de nutriţie ş.a. Satul V. de J. este atestat documentar în 1439. Bisericile de lemn Buna Vestire (sfârşitul sec. 16, repictată în 1777 de losif Zugravul), Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (a doua jumătate a sec. 18, pictată în 1821, reparată în 1882 şi 1963), Buna Vestire (sfârşitul sec. 17), Pogorârea Duhului Sfânt (sec. 18), Adormirea Maicii Domnului (sec. 18) şi Sf. Nicolae (sec. 19), în satele Ciungani, Ociu, Birtin, Căzăneşti, Ocişor şi Basarabasa. VAUBAN [vobăj, Sebastien Le Prestre, marchiz de (1633-1707), inginer militar şi mareşal (din 1703) francez. Inginer al regelui Ludovic XV (1655) şi comisar general al fortificaţiilor (1678). A condus asediile în 53 de bătălii perfecţionând atât armamentul cât şi fortificaţiile. în 1692 a grupat inginerii din armată într-un corp de geniu. A înlocuit zidurile de la suprafaţă cu tranşee prevăzute cu ziduri îngropate sau semiîngropate. Lucrări teoretice („Tratat despre atacul şi apărarea cetăţilor", „Tratat despre mine“). Experienţa dobândită de el a fost folosită în ducerea războaielor mult timp după ce a murit. Sistemul său de fortificaţii pentagonale a fost folosit şi în România. VAUCANSON [vocăso], Jacques de (1709-1782), inventator francez. Mecanic. A realizat un război de ţesut mecanic pentru mătase, dar care practic nu a fost utilizat. A creat jucării automate (Răţoiul, Toboşarul ş.a.) cu mecanism de ceasornic. VAUCLUSE, platou calcaros în departamentul omonim din SE Franţei (Provence), renumit prin fenomenele carstice de amploare. Apele din precipitaţii pătrund în fisuri ale rocilor calcaroase, scurgându-se pe căi subterane şi apar apoi la zi formând izvorul râului Sorgue, cel mai abundent izvor carstic din Franţa şi al cincilea ca mărime din lume (cu un debit de 90 m3/sec în anotimpurile ploioase). De aici provine numele de izvor voclusian (vauclu-sian) atribuit acestui tip de izvoare. VAUD [vo] (în germ. WAADT), canton în SV Elveţiei, în bazinul Ronului; 3,2 mii km2; 654 mii loc. (2006). Centrul ad-tiv: Lausanne. Viticultură. Creşterea animalelor. Zonă turistică. Locuit de liguri şi celţi. Cucerit de romani în 58 î.Hr. intră în componenţa Regatului Burgundiei (888) şi ulterior (1032) a Sfântului Imperiu Roman, a conţilor de Savoia (1218) şi a cantonului Berna (1536), în cadrul căruia a fost introdusă Reforma. Invadat de trupele franceze (1798) care au creat Republica Lemanică, s-a alăturat în 1803, în calitate de canton, Confederaţiei elveţiene. VAUGELAS [vojla], Claude Favre baron de Perouges (1585-1650), filolog francez. A contribuit la fixarea normelor limbii literare franceze şi menţinerea purităţii ei („Observaţii asupra limbii franceze"); a condus lucrările „Dicţionarului Academiei Franceze". VAUGHAN WILLIAMS [vo:n uiliemz], Ralph (1872-1968), compozitor englez. Orientare naţionalistă a muzicii. Principal artizan al reînnoirii muzicii engleze a sec. 20. A cules folclor britanic. Animator al vieţii muzicale. Opere, balete, muzică vocal-simfonică, simfonii, muzică de cameră, religioasă şi de film. VAUQUELIN [vokle], Nlcolas Louis (1763-1829), chimist francez. A descoperit cromul (1797) şi beriliul (1786). Lucrări de chimie organică şi minerală. VAUTHIER, Jean (1910-1992), dramaturg francez. Debutează ca redactor şi desenator la un ziar din S Franţei. După 1950, participă la mişcarea de înnoire a teatrului francez. Piesa lui, „Căpitanul Bada”, e remarcată de Gerard Philipe, care o pune în scenă la un teatru parizian de avangardă. Abundentă creaţie, în VAUTRIN 346 bună măsură constând din adaptări după Seneca, Machiavelli, Shakes-peare, Marlowe. Autor de scenarii cinematografice. VAUTRIN [votre], Jean Herman (n. 1933), scriitor şi regizor francez de film. Romane negre („Canicula", „Un mare pas spre Bunul Dumnezeu"). Ca regizor a realizat „Adio prietene", „Oul". VAUVENARGUES [vovnarg], Luc de CLAPIERS [clapie], marchiz de (1715-1747), moralist francez. A opus pesimismului lui La Rochefoucauld credinţa în energia umană, biruitoare. Eseuri („introducere în cunoaşterea spiritului uman") şi texte aforistice („Reflecţii şi maxime"). VAVILONjE s. f. v. babilonie. VAVILOV 1. Nikolai Ivanovici V. (1887-1943), botanist şi genetician rus. Cercetări privind originea plantelor de cultură (centrele genetice), imunitatea la plante, selecţia şi ameliorarea. A realizat expediţii în diferite reg. ale globului pentru a identifica plantele spontane înrudite cu cele cultivate. Preşedinte al Academiei de Stiinte Agricole a U.R.S.S. (1929-1935), a fost îndepărtat din funcţie la presiunile lui T.D. Lîsenko, fiind deportat în Siberia, unde a murit. 2. Serghei Ivanovici V. (1891-1951), fizician rus. Frate cu V. (1). Preşedinte al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. (din 1945). Contribuţii la studiul luminescenţei; a verificat experimental legea absorbţiei luminii. VAZĂ1 (< vedea) s. f. Consideraţie, stimă, prestigiu. <0- Loc. De vază = important, cunoscut, marcant. Cu vază = cu trecere, cu autoritate. VAZĂ2 (< fr., it., germ.) s. f. Vas pentru flori; glastră. VAZOV [vazof], Ivan Minciov (1850-1921), scriitor, publicist şi om politic bulgar. Studii de comerţ în România. Clasic al literaturii bulgare. Lirică de inspiraţie patriotică şi rurală („Steag şi guzlă", „Epopeea celor uitaţi"). Povestiri inspirate din viaţa văcălie-de-fag (2) Iulian Văcărel cotidiană („Văzute şi auzite"); romane istorice („Sub jug", „Svetoslav Terter") sau de evocare a migraţiei bulgare în România („Oropsiţii", „Pământ nou"); drame istorice („Borislav", Jvailo"). Bogată activitate publicistică. In contact cu revoluţionari bulgari din România. VÂZQUEZ [baskes], Montalbân Manuel (n. 1939), ziarist şi scriitor spaniol. Opera sa prezintă multiplele faţete ale vieţii sociale şi politice ale epocii sale. Culegeri de versuri („Educaţie sentimentală", „La umbra tinerelor fete în floare"). Romane poliţiste având ca personaj principal pe detectivul Pepe Carvalho („Păsările din Bangkok", „Trandafirul din Alexandria", „L-am omorât pe Kennedy", „Mările Sudului"). VĂCAR (lat. vaccarius) s. m. Persoană care îngrijeşte sau duce la păscut vacile. VĂCĂLjE (< sl.) s. f. 1. Marginea din coajă de copac, de lemn sau de tinichea a sitei, a ciurului, a baniţei etc.; veşcă. 2. (BOT.) Nume dat mai multor specii de ciuperci din genuri diferite, din familia poliporaceelor, de consistenţă lemnoasă sau suberoasă, care cresc pe trunchiurile arborilor; a) v.-de-brad = ciupercă cu pălăria acoperită de o crustă galben-roşcată {Fomes pinicola); b) v.-de-fag = ciupercă în formă de etajeră, de culoare brună-negricioasă cu zone concentrice (Ganoderma applanatum); c) v.-de-mesteacăn = ciupercă cu pălăria cărnos-suberoasă, cenu-şiu-roşcată, de forma unei copite {Placodes betulinus); d) v.-de-salcie = ciupercă cu pălăria bombată, albă, apoi brună, cu miros de anason (Trametes suaveolens). VĂCĂREL, Iulian (n. 1928, Vălenii de Munte), economist român. Acad. (1994), prof. univ. la Bucureşti. Lucrări în domeniul finanţelor („Tendinţe în evoluţia postbelică a finanţelor publice", „Relaţii financiare internaţionale", „Politici economice şi financiare de ieri şi de azi", „Sistemul impozitelor şi taxelor în Uniunea Europeană şi în România"). Contribuţii la lucrări colective. Monografii. VĂCĂRENI, com. în jud. Tulcea, situată în pod. Niculiţel, pe dr! Dunării, pe malul L. Crapina; 2 363 loc. (2008). Cherhana. A luat fiinţă la 24 nov. 2003 prin desprinderea satului V. din com. Luncaviţa. VĂCĂRESCU, veche familie de boieri din Ţara Românească. Mai importanţi: 1. Enache V. (7-1714), mare dregător în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), pentru care a îndeplinit unele misiuni diplomatice. Ucis de turci la Constantinopol, împreună cu domnul şi fiii acestuia. 2. lenăchiţă V. (c. 1740-1797), istoric, filolog şi poet. Dregător domnesc cu misiuni diplomatice peste hotare. Vistiernic, mare spătar, caimacam. A colaborat la „Pravilniceasca condică", operă juridică iniţiată de domnul Alexandru Ipsilanti. Autorul uneia dintre cele dintâi gramatici româneşti tipărite, cuprinzând şi un capitol de prozodie („Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orânduielelor gramaticii rumâneşti"), care exprimă clar ideea romanităţii, şi a unei „Istorii a prea puternicilor împăraţi otomani". Lirică erotică în manieră neoana-creontică, cu inflexiuni folclorice („Amărâtă turturea", „într-o grădină"). 3. Alecu V. (c. 1762-1800), poet. Fiul lui V. (2). Versuri erotice, de factură neoanacreontică, scrise în româneşte şi greceşte. Satire („Tatăl nostru parodiat"). 4. Nicolae V. (c. 1784-c. 1828). Fiul lui V. (2). Versuri erotice şi haiduceşti de inspiraţie populară. Corespondenţa cu nepotul său, lancu V., este prima corespondentă literară în limba română. 5. lancu V. (1791-1863, n. Bucureşti), poet. Fiul lui V. (3). Membru al „Societăţii literare" şi al „Asociaţiei literare", a sprijinit începuturile şcolii, teatrului, presei şi tipografiei româneşti. Versuri ocazionale, balade de inspiraţie folclorică („Peaza rea", „Ielele"), poeme filozofice cu implicaţii iluministe („Ceasornicul îndreptat", „Adevărul"); lirică cetăţeneasca („Glasul poporului subt despotism"), peisagistică şi erotică de inspiraţie neoanacreontică („Primăvara amorului"). Traduceri. 6. Elena V* (1866-1947, n. Bucureşti), scriitoare română de limbă franceză. Nepoata lui V. (5). Stabilită la Paris (1891)-Prima femeie primită în Acad. mână: membră de onoare în 1925. Intensă activitate de susţinere a intereselor României în timpul Pri' mului Război Mondial: a conferenţiat 347 VĂCULEŞTI lenăchiţă Văcărescu Elena Văcărescu în Belgia, Elveţia, Franţa, Italia, Spania. Membră (1920) a delegaţiei României la Societatea Naţiunilor. Consilier cultural (1945) al Legaţiei române de la Paris. Versuri („Chants d’aurore", „Le Rapsode de la Dambovitza" - premiat de Acad. Franceză), proză („Amor vincit", „Le Sortilege") şi teatru, în care sunt frecvente teme şi realităţi româneşti. Amintiri („Regi şi regine pe care i-am cunoscut"). Traduceri de cântece şi balade româneşti. VĂCĂREŞTI 1. Com. în jud. Dâmboviţa, situată în C. Târgoviştei, Pe râul Dâmboviţa şi pe cursul superior al râului Ilfov; 5 115 loc. (2008). Staţie de c.f. (în satul V.), inaugurată la 2 ian. 1884. în raza c°ni, pe râul Dâmboviţa, a fost realizat lacul de acumulare V., cu o suprafaţă de 216 ha acumulare Permanentă (ajungând la 507 ha acumulare temporară). Are destinaţii [Multiple: apărarea Capitalei împotriva 'nundaţiilor, sursă de alimentare cu aPă pentru derivaţia Dâmboviţa-llfov ^ asigurarea unui debit suplimentar Pentru alimentarea cu apă a Bucu-reştiului (staţia de tratare Arcuda) şi a consumatorilor din aval, irigaţii, Piscicultura, producere de energie electrică prin centrala cu putere Nicolae Văcărescu instalată de 4,8 MW. în arealul satului Perşinari a fost descoperit (1962) un tezaur din Epoca bronzului, alcătuit din 11 pumnale, o spadă lungă din aur masiv şi fragmente de topoare de luptă din argint. în satul V., atestat documentar în 1535, se află ruinele caselor care au aparţinut familiei Văcărescu (sec. 18), ruinele capelei (1868), biserica Sf. Nicolae (1698-1699) şi un parc, iar în satul Brăteştii de Jos există bisericile Sf. Nicolae-Brăiloiu (1714, cu picturi murale interioare din 1748) şi Sf. Treime (1810, refăcută în 1828). 2. Mănăstirea ~, situată pe o colină de lângă Piaţa Sudului din Bucureşti, extinsă pe 3 ha, a fost întemeiată şi construită (biserica mănăstirii, turnul-clopotniţă, două cuhnii, stăreţia, chiliile şi casa domnească) din iniţiativa şi prin grija domnului Nicolae Mavrocordat în anii 1716-1724. Biserica mănăstirii, cu hramul Sf. Treime, a fost sfinţită la 24 sept. 1724. Picturile murale interioare originare, de o mare valoare artistică, au fost refăcute în anii 1845-1856. în pronaosul bisericii a fost înmormântat Nicolae Mavrocordat, răpus de ciumă la 3 sept. lancu Văcărescu 1730. în cadrul complexului monastic au funcţionat în trecut o şcoală în limba greacă, o tipografie şi o bibliotecă. De la mijlocul sec. 19, ansamblul monahal a avut diferite destinaţii inclusiv aceea de penitenciar (în anii comunismului), sfârşind, în 1986, prin demolarea sa totală din ordinul lui Nicolae Ceauşescu. VĂCĂRIT (< vacă) s. n. (în Ev. Med., în Ţara Românească) Dare în bani pe cap de vită percepută de domnie. VĂCĂROIU, Nicolae (n. 1943, Cetatea Albă), economist şi om politic social-democrat român. Prim-min. (1992-1996). Preşedinte al Senatului (2000-2008). Preşedinte interimar al României (apr.-mai 2007). Preşedinte al Curţii de Conturi (din oct. 2008). VĂCSUj (< vacs) vb. IV tranz. A unge încălţămintea cu vacs (sau cremă de ghete) şi a o lustrui. VĂCULEŞTI, com. în jud. Botoşani, situată în zona de contact a dealului Bour cu C. Jijiei Superioare, pe cursul superior al râului Pârâul întors; 2 243 loc. (2008). Staţie de c.f. (în satul V.), inaugurată la 15 VĂDASTRA 348 dec. 1888. în satul V., atestat documentar la 14 apr. 1415, se află biserica de lemn cu dublu hram Adormirea Maicii Domnului şi Sf. Nicolae (1712), cu decor sculptat şi cu pridvor adăugat în sec. 19, iar în satul Gorovei, un conac din sec. 19, azi sanatoriu, şi o mănăstire de călugări, cu biserica de lemn Sf. Nicolae (ctitorie călugărească din anii 1740-1742, refăcută în 1859) şi o biserică de zid, cu hramul Sf. loan Botezătorul, construită în anii 1828-1834 prin strădania egumenului Macarie Jora, consolidată în J 894 şi restaurată în 1984-1985. în satul Sauceniţa există bisericile de lemn Adormirea Maicii Domnului (1773) şi Naşterea Maicii Domnului (1794; catapeteasmă din 1834). VĂDASTRA, com. în jud. Olt, situată în S C. Romanaţi; 1 635 loc. (2008). Centru de confecţionare a pieselor de port popular cu ajutorul războiului de ţesut manual. Muzeu etnografic. Pe terit. satului V. au fost descoperite (1871-1874, 1926, 1934, 1948 şi ulterior) vestigiile unor aşezări (care au dat numele culturii neolitice cu acelaşi nume) cu mai multe niveluri de locuire succesive (prima jumătate şi începutul celei de-a doua jumătăţi a milen. 4 î.Hr.), în care s-a găsit un inventar bogat de ceramică foarte frumos ornamentată cu alb şi roşu, cu o arie larg răspândită în SE Olteniei şi în partea de N a Bulgariei. Peste nivelul de locuire din Paleolitic, cu inventar de silex gălbui (dălţi, vârfuri de săgeţi, topoare etc.) a fost identificat un nivel de locuire din Neoliticul timpuriu, cu aşezări de bordeie în care s-au găsit vase ceramice cu decor excizat şi plisat, cu motive spiralate, urmat de un nivel de locuire din Neoliticul mijlociu, cu fragmente de locuinţe de suprafaţă şi cu vase ceramice de o excepţională valoare artistică, cu forme armonioase, decorate cu motive geometrice (spirale, meandre conjugate, spirale duble, şiruri de romburi) executate în tenica exciziei (străchini mari, conice, larg evazate, vase bitronconice cu gât cilindric, capace cilindrice etc.). Plastica este reprezentată prin figurine mari, feminine. în satul V. se află biserica Sf. Grigore (1836). VĂDĂSTRIŢA, com. în jud. Olt, situată în S C. Romanaţi; 3 484 loc. (2008). Nod rutier. Creşterea bovinelor. Biserica Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (1861). VĂDENI, com. în jud. Brăila, situată în SE C. Şiretului Inferior, pe stg. Dunării şi pe dr. Şiretului, în zona lor de confl.; 3 845 loc. (2008). Staţii de c.f. (în satele V. şi Baldovineşti), inaugurate la 13 sept. 1872. Conserve de legume şi fructe. Pomicultură. Creşterea ovinelor. Pescuit. Pe terit. satului Baldovineşti a fost descoperită (1964) o necropolă de înhumaţie din perioada de trecere de la Neolitic la Epoca bronzului, aparţinând culturii Horodiştea (sfârşitul milen. 3 - începutul milen. 2 î. Hr.) în care s-a găsit ceramică decorată, în satul V. se află biserica Adormirea Maicii Domnului (1848). VĂD! (< sl.) vb. IV tranz. A face să se vadă, a pune în evidenţă; a dovedi, a arăta. ♦ Tranz şi refl. A (se) da de gol, a (se) demasca. VĂDIT, -Ă (< vădi) adj. Care este limpede, clar, învederat; dovedit. ♦ (Adverbial) In mod clar, lămurit, evident. VĂDRĂRIT (< vadră) s. n. (în sec. 18, în Moldova) Dare plătită de ţărani pentru fiecare vadră de vin. VĂDUV, -Ă (lat. viduus, vidua) adj. (Despre persoane; şi subst.) Care şi-a pierdut soţul sau soţia prin deces şi nu s-a recăsătorit. ♦ Fig. Lipsit de..., liber, gol. VĂDUVA, Leontina (n. 1962), soprană franceză de origine română. Fiica Măriei Ciobanu. S-a stabilit în Franţa în 1987. A debutat la Covent Garden (1988) cu rolul Manon din opera lui Massenet. Carieră muzicală remarcabilă pe marile scene ale lumii. Alte creaţii de excepţie: Leila din „Pescuitorii de perle", Mihaela din „Carmen", Julieta din „Romeo şi Julieta". VĂDUVj (< văduv) vb. 1. Tranz. A lăsa pe cineva văduv sau văduvă. ♦ Fig. A lăsa pe cineva singur sau lipsit de ceva. 2. Intranz. A rămâne văduv sau văduvă; a trăi în văduvie. VĂDUVITĂ (< văduvă) s. f. (IHT.) Peşte teleostean din familia ciprinide, cu corpul lung de 30-50 cm, comprimat lateral, cu partea dorsală cenuşie-verzuie sau albăstruie şi cea ventrală albă (Leuciscus idus); văduvioară. Răspândit în Dunăre şi în râurile mari din C. Română. VĂGĂUNĂ s. f. Scobitură între munţi sau între dealuri, pe unde se scurg pâraiele şi torentele; râpă; p. ext. adâncitură întunecoasă într-un munte. ♦ Fig. încăpere strâmtă şi întunecoasă. VÂGIULEŞTI, com. în jud. Gorj, situată în SV dealurilor Jiului, în zona lor de contact cu piemontul Coşuştei, pe cursul inf. al râului Motru; 2 926 loc. (2008). în satul Covrigi se află bisericile Sf. Nicolae (1768) şi Naşterea Maicii Domnului a fostului schit (1809), iar în satul Murgileşti, biserica de lemn Sf. Nicolae (1768). VĂICĂREALĂ (< văicări) s, f Acţiunea de a se văicări; tânguire plânset. VĂICĂRj (< vai) vb. IV refl. A se văita, a se tângui; a se lamenta. + A manifesta o falsă desperare. VĂITA (VĂIETA) (< vaiet) vb. | refl. A scoate vaiete; a geme, a se văicări, a se tângui. ♦ Tranz. A căina, a compătimi pe cineva. ♦ A-şi exprima în cuvinte necazul, durerea, supărarea. VĂITOIANU, Arthur (1864-1957, n. Ismail), general şi om politic român. Liberal. Comandant de corp de armată în timpul Primului Război Mondial. De mai multe ori ministru; prim-min. (sept.-dec. 1919) cu misiunea de a organiza primele alegeri parlamentare. Favorabil readucerii pe tron a principelui Carol şi instaurării regimului de autoritate monarhică. Deţinut politic. VĂL (< lat. veium) s. n. 1. Bucată de ţesătură foarte fină şi rară cu care îşi acoperă femeile capul; voai. 2. (ANAT.) Vălul palatin = porţiune musculară care continuă, în partea posterioară a cavităţii bucale, palatul tare şi care se termină cu omuşorul. 3. (BOT.) Vălul miresii = plantă erbacee anuală din familia cario-filaceelor, cu tulpina mică, cu florile lineare de culoare roz sau purpurie (Gypsophila muralis). VĂLANI, Dealurile Vălanilor, zonă deluroasă în SE dealurilor Pădurii Craiului (parte componentă a acestora), între râurile Holod (la N) şi Valea Roşie (la S), dominând spre NV depr. Beiuş. Sunt alcătuite predominant din conglomerate, gresii, marne nisipoase şi calcare şi din petice de conglomerate, gresii şi şisturi argiloase şi din porţiuni izolate de argile şi nisipuri loessoide cuaternare. Acoperite cu păduri de gorun, cer ş.a. şi de pajişti. Alt. max.: 395 m. Cunoscute şi sub numele de dealurile Răbăganilor. VĂLĂTUC (cf. tăvăluc „tăvălug") s. m. 1. Sul făcut dintr-un material flexibil, rostogolit în direcţie perpendiculară pe axa lui; val (III, 1). 2. (Mai ales la pl.) Material de construcţie în formă de cărămizi, făcut din lut amestecat cu paie sau cu rogoz, din care se clădesc pereţii caselor ţărăneşti. VĂLCANI, com. în jud. Timiş, situată în C. Timişului; 1 362 loc. (2008). Com. V. a luat fiinţă în anul 2005 prin desprinderea satului V. din com. Dudeştii Vechi. VĂLENI 1. Com. în jud. Neamţ, situată pe stg. văii râului Moldova; 1 754 loc. (2008). Com. nou înfiinţată, în 2004, prin desprinderea 349 VĂRĂŞTI satului V. din com. Boteşti. în satul V. au fost descoperite (1959-1963) vestigiile unor aşezări neolitice, aparţinând culturii Cucuteni (milen. 4-3 î.Hr.), în care s-au găsit figurine antropomorfe feminine, ceramică pictată ş.a., urmele unor aşezări din Epoca bronzului (cultura Nova, sec. 14-12 Î.Hr.), cu inventar de ceramică tipică acestei culturi, precum şi urmele unei aşezări carpice din sec. 2-3, fortificată cu val, palisadă şi şanţ în care s-au găsit fructiere, căni, oale, urne, căţui de tradiţie dacică, amfore, ceşti, oenochoe din import ş.a. Parc dendrologic (3 ha) cu frumoase exemplare de brad argintiu, arborele pagodelor (Ginkgo biloba), pin negru, pin roşu de Canada (Pinus banksiana), brad de Grecia (Abies cephalonica), chiparos japonez (Chamaecyparis pisifera). 2. Com. în jud. Olt, situată în V C. Boian, pe cursul superior al râului Vedea; 3 216 loc. (2008). Nod rutier. Creşterea bovinelor. Bisericile Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (sec. 18, cu unele modificări din 1840) şi Sf. Nicolae (1830), în satele V. şi Popeşti. 3. Com. în jud. Vaslui, situată în Pod. Central Moldovenesc, pe dr. râului Vaslui şi pe râul Valea Fereştilor; 4 721 loc. (2008). Până la 1 ian. 1965, satu[ şi com. V. s-au numit Valea Rea. în satul V., atestat documentar în 1637, se află biserica Adormirea Maicii Domnului (1811— 1815, reclădită în 1933). VĂLENI-DÂMBOVIŢA, com. în jud. Dâmboviţa, situată în NV Subcarpaţilor lalomiţei, la poalele de SV ale m-ţilor Leaota; 2 850 loc. (2008). Pomicultură. Centru de prelucr. artistică a lemnului, de ţesături şi cusături populare. Punct muzeal cu colecţii de etnografie (în satul V.-D). In satul V.-D. se află bisericile Adormirea Maicii Domnului (1826) şi Sf. Nicolae (1856), iar în satul Mesteacăn, biserica de lemn Adormirea Maicii Domnului (1741). VĂLENII DE MUNTE, oraş în jud. Prahova, situat în depr. omonimă din Subcarpaţii Prahovei, la poalele de SE ale dealului Vărbilău, pe râul Teleajen; 13 362 loc. (2008) Staţie de c.f. Nod rutier. Expl. de nisip cuarţos. Fabrici de mobilă şi cherestea, de conserve de legume şi fructe, de preparate din carne şi de panificaţie. Centru pomicol. Staţiune climaterică. Muzeu de etnografie şi istorie a văii Teleajenului (1948). Muzeul memorial „Nicolae lorga“ (1965), având expus în faţa clădirii un bust a lui Nicolae lorga, realizat în 1968 de sculptorul Emil Ruşi. în casa marelui istoric de la V. de M. a funcţionat (1908-1914 şi 1921-1940) o universitate populară fundată şi condusă de Nicolae lorga. Universitatea a fost redeschisă la 26 aug. 1990. Casele memoriale „Miron Radu Paraschivescu" şi „Nicolae Tonitza". Aşezarea s-a înfiripat înainte de anul 1400 cu denumirea de Berevoieşti, iar în 1409 apare consemnată, într-un hrisov al lui Mircea cel Bătrân, cu numele Văleni, adică „locuitorii din Vale“. în 1431, într-un document emis de domnul Dan II, este atestată ca „târg al săcuienilor“ şi punct de vamă. în 1645 este amintită ca reşed. a jud. Săcuieni (sau Saac), iar în 1684 ca oraş. în 1800 a fost înfiinţată şcoala grecească de la mănăstirea din V. de M, la 15 dec. 1817, domnul loan Caragea a semnat un act de întemeiere a Şcolii obşteşti naţionale, iar la 12 aug. 1832 a iuat fiinţă o şcoală cu predare în limba română, în sec. 19, V. de M. a fost un important punct de vamă pe drumul comercial dintre Ploieşti şi Braşov care trecea prin pasul Bratocea. Monumente: biserica fostei mănăstiri, cu hramul Adormirea Maicii Domnului (1680, cu picturi murale interioare din 1737), restaurată în 1809 după avarierea provocată de cutremurul din 14 oct. 1802, consolidată şi renovată în anii 1989-1995 după deteriorarea de la cutremurele din 4 mart. 1977 şi din aug. 1986 şi resfinţită la 18 aug. 1996; bisericile Sf. Nicolae-Tabaci (1633), Sf. loan (sec. 18) şi Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (1808, refăcută în 1982-1983); hanul din sec. 19. VĂLIŞOARA, com. în jud. Hunedoara, situată la poalele sudice ale m-ţilor Metaliferi; 1 352 loc. (2008). Satul V. este atestat documentar în 1506. Nod rutier. Popas turistic. VĂLIUG 1. Lac de acumulare (59 ha) construit pe cursul superior al râului Bârzava ale cărui ape pun în mişcare turbinele hidrocentralei V. care are o putere instalată de 8,18 MW. Zonă de agrement. 2. Com. în jud. Caraş-Severin, situată pe versantul de NV al m-ţilor Semenic, pe cursul superior al Bârzavei; 972 loc. (2008). Expl. de diorite. Hidrocentrală. Păstrăvărie. Satul V. este atestat documentar în 1808. Rezervaţia naturală Bârzaviţa (3 406,9 ha). Punct de plecare spre cabanele din m-ţii Semenic. VÂLŢU! (< valf) vb. IV tranz. A prelucra cu ajutorul valţurilor. VĂLURIT, -Ă (< i/a/1) adj. Care are valuri1, unduios. VĂMU! (vamă) vb. IV tranz. 1. A lua vamă pentru o marfă. ♦ Fig. A fura (o parte din ceva). 2. A lua, la moară, o parte din grâne ca plată pentru măcinat. VĂPAIE (cuv. autohton) s. f. 1. Pară de foc, flacără mare, văpaiţă. + Arşiţă, dogoare. 2. Fig. Lumină strălucitoare a corpurilor cereşti. VĂR, VARĂ (lat. [consobrinus, -na] verus, -a) s. m. şi f. 1. Persoană considerată în raport cu copiii fraţilor şi surorilor părinţilor săi; gradul de rudenie respectiv. 2. (La vocativ, m.) Apelativ familiar pentru un prieten sau pentru un cunoscut. VĂRA (< vară) vb. I intranz. A petrece vara undeva. ♦ Tranz. A ţine oile sau vitele la păşune (la munte) în timpul verii. VĂRAR (< var1) s. m. Lucrător specializat în construirea cuptoarelor de var. ♦ Persoană care vinde var. VĂRAT (< văra) s. n. 1. Faptul de a văra. 2. Ţinerea animalelor într-un loc prielnic, la păşune, în timpul verii. VĂRATEC 1. Vârf în m-ţii Lăpuş, constituind alt. max. a acestora (1 358 m). 2. Mănăstirea ~ v. Varatec. VĂRATIC, -Ă (< vară) adj. Care este caracteristic verii; de vară. ♦ (Despre fructe) Care se coace vara; timpuriu. VĂRĂDIA, com. în jud. Caraş-Severin, situată în C. Carasului, pe cursul inf. al râului Caraş, la confl. cu pâraiele Ciornovăţ şi Lişava, la graniţa cu Serbia; 1 609 loc. (2008). Pe terit. satului V. au fost descoperite (1932) vestigiile unui castru roman de la începutul sec. 2 d.Hr. (154 x 172 m). Tot aici au fost identificate urmele unei aşezări civile romane, cunoscută sub numele de Arcidava, dezvoltată pe locul unei vechi aşezări dacice. în satul V., atestat documentar în 1390, a existat o mănăstire, menţionată din acelaşi an, a cărei activitate a încetat în timpul ocupaţiei otomane. Biserica Pogorârea Duhului Sfânt (1754-1773, renovată în 1796). VĂRĂDIA DE MUREŞ, com. în jud. Arad, situată la poalele de SE ale m-ţilor Zarand, pe cursul inf. al râului Mureş, la confl. cu pârâul Stejar; 1 912 loc. (2008). Staţie de c.f. (în satul V. de M.). Expl. de diabaze. Pomicultură. Staţie meteorologică. Satul V. de M. este atestat documentar în 1369. în satul Juliţa, menţionat documentar în 1479, se află biserica de lemn Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (1787, pictată în 1813). VĂRĂRjE (< var1) s. f. Locul de unde se extrage piatra de var; locul şi instalaţiile folosite pentru fabricarea manuală sau mecanizată a varului. VĂRĂŞTI, com. în jud. Giurgiu, situată în SE C. Câlnăului, pe stg. VĂRBĂNESCU 350 cursului inf. a\ râului Sabar; 5 852 loc. (2008). în arealul satului V. a fost descoperită (1964-1965) o necropolă de înhumaţie din Neolitic (cultura Gumelniţa, milen. 4-3 î.Hr.) în care s-au găsit opaiţe din ceramică, ace de păr din cupru ş.a. între 17 febr. 1968 şi 23 ian. 1981, com. V. a făcut parte din jud. Ilfov, în satul Dobreni se află biserica Adormirea Maicii Domnului, ctitorie din 1646 a marelui serdar (viitorul domn) Constantin Şerban Basarab Cârnul, cu picturi murale interioare originare, ruinele curţii domneşti a Cantacuzinilor şi conacul lui Daniel Danielopolu (1900), iar în satul V. există biserica având dublu hram — Sf. Nicolae şi Adomirea Maicii Domnului (1817). VĂRBĂNESCU, Dimitrie (1908-1963, n. Giurgiu), grafician şi pictor român. Stabilit în Franţa. Desene şi laviuri îmbinând ecouri ale mitologiei româneşti cu elemente suprarealiste („Cal şi călăreţ"). Portrete (,,Urmuz“); ilustraţii. VĂRBILĂU, com. în jud. Prahova, situată în Subcarpaţii Prahovei, la poalele dealului Vărbilău, pe râul Vărbilău; 7 259 loc. (2008). Haltă de c.f. (în satul V.) Zăcăminte de sulf. Pomicultură. în satul Coţofeneşti a fost descoperit (1929) un coif din aur datând din prima jumătate a sec. 4 î.Hr., asemănător coifurilor de tip traco-getic găsite la Agighiol, Peretu şi Băiceni, care a aparţinut unei căpetenii getice. VĂRGATA, com. în jud. Mureş, situată în E dealurilor Nirajului, pe cursul superior al râului Niraj; 1 982 loc. (2008). Halte de c.f. (în satele V., Valea şi Grâuşorul). Satul V. este atestat documentar în 1412. în satul Mitreşti, menţionat documentar în 1453, se află o biserică din sec. 13, devenită unitariană, cu tavan casetat şi pictat în 1667. VĂROS, -OASĂ (< var) adj. Care conţine var; care are aspect de var. VĂRSA (lat. versare) vb. I 1. Tranz. A face să curgă (un lichid sau o substanţă curgătoare) dintr-un recipient. -0- Expr. A vărsa sânge = a ucide. ♦ Fig. A arunca asupra cuiva, în cantitate mare, săgeţi, gloanţe etc. 2. Refl. (Despre ploaie) A cădea din abundenţă; a turna. 3. Refl. (Despre ape curgătoare) A-şi uni cursul cu altă apă; confluenţă. ♦ A se revărsa peste maluri. 4. Tranz. A vomita. 5. Tranz. şi refl. A (se) împrăştia, a (se) risipi, a (se) răspândi. ♦ Tranz. A răspândi, a revărsa căldură, lumină. 6. Tranz. A repartiza un soldat la o anumită unitate militară sau a-l muta dintr-o unitate într-alta. 7. Tranz. A preda cuiva o sumă de bani; a efectua un vărsământ. VĂRSARE (< vărsa) s. f. 1. Acţiunea de a (se) vărsa. Expr. Vărsare de sânge = ucidere în masă, masacru. 2. Concr. Loc în care o apă curgătoare se varsă în altă apă. V. confluenţă. VĂRSAT1 s. n. (MED.) V. de vânt = varicelă. V. mare = variolă. VĂRSAT2, -Ă (< vărsa) (Despre mărfuri) care se vinde cu amănuntul (dintr-o cantitate mai mare), neambalat în prealabil, vrac. VĂRSĂMÂNT (< vărsa, după fr. versemenf) s. n. Modalitate de stingere a obligaţiei legale, prin virarea unei sume de bani, efectuată de un agent economic sau de o instituţie publică sau financiară; concr. suma de bani astfel predată sau trecută la dispoziţia cuiva. VĂRSĂTORUL 1. (Aquarius) Constelaţie zodiacală din emisfera australă. Cele mai strălucitoare stele sunt de mărimea a treia. 2. Una dintre cele 12 zodii ale anului cuprinsă între 20 ian. şi 18 febr. VĂRŞAG, com. în jud. Harghita, situată în depr. omonimă de la poalele m-ţilor Gurghiu, pe cursul superior al râului Târnava Mare şi pe râul Vărşag; 1 515 loc. (2008). Expl. forestiere. Păstrăvărie. Centru de prelucr. artistică a lemnului şi de confecţionare a fluierelor şi toiegelor ciobăneşti. VÂRUj (< var1) vb. IV tranz. A acoperi cu lapte de var (eventual cu adaos de materii grase) suprafeţe tencuite (pereţii camerelor, tavane etc.). VĂRUIALĂ (< vărui) s. f. 1. Acţiunea de a vărui. 2. Strat de lapte de var aplicat pe suprafeţele tencuite ale unei clădiri; spoială. VĂRZARE (< varza) s. f. Plăcintă umplută cu varză, ceapă, mărar, ştir etc. VĂSĂRjE (< vas) s. f. Totalitatea vaselor dintr-o gospodărie, dintr-un restaurant etc., în care se mănâncă sau în care se pregăteşte mâncarea; veselă. VĂTAF (< ucr., pol.) s. m. (în Ev. Med., în Ţara Românească şi în Moldova) 1. Mai-marele slugilor de la curtea unui boier sau a unei mănăstiri. 2. Conducător al unui grup (ceată) de curteni şi de slujitori cu o oarecare organizare, format din subalternii de la sate ai unui dregător. Peste toţi v. dintr-un judeţ (ţinut) era un mare-vătaf. 3. Conducător al unei bresle, al unui corp de meşteşugari. 4. (Pop.) Persoană care conduce căluşarii, colindătorii etc. sau alaiul unei nunţi ţărăneşti. VĂTAVA, com. în jud. Mureş, situată la poalele de SV ale m-ţilor Căliman şi cele de NE ale dealului Bura (dealurile Mureşului); 2 016 loc. (2008). Haltă de c.f. (în satul Râpa de Jos). Centru de confecţionare a cojoacelor şi şerparelor (în satul Dumbrava) şi de ţesături şi cusături populare (în satul V.). Satul V., numit iniţial Râpa de Sus, este atestat documentar în perioada 1332-1335 cu numele Villa Rapularum iar în 1495 cu toponimul Repa. în satul Râpa de Jos, atestat documentar în 1332, se află o biserică ortodoxă din 1759, cu altar sculptat. VĂTĂMA (lat. victimare) vb. I tranz. (Pop.) 1. A dăuna sănătăţii; a fi nociv; fig. a provoca cuiva un rău, neplăceri, neajunsuri. ♦ Refl. A face hernie. 2. A produce stricăciuni, pagube. VĂTĂMAN (< rus., ucr.) s. m. (în Ev. Med., în Moldova) 1. Conducător al unui sat liber. 2. Reprezentant al stăpânului feudal. VĂTĂMARE (< vătăma) s. f. Acţiunea de a (se) vătăma. ^ (DR.) V. corporală = infracţiune care constă într-o atingere adusă integrităţii corporale sau sănătăţii unei persoane. VĂTĂMĂTOR, -OARE (< vătăma) adj., s. f. 1. Adj. Care vatămă; dăunător (1). 2. S. f. a) Plantă erbacee perenă din familia fabacee (leguminoase), cu frunze imparipenate şi flori galbene-aurii, dispuse în capitule globuloase, întrebuinţată ca nutreţ şi ca plantă medicinală (Anthyllis vulneraria) b) Plantă erbacee anuală vătămător (2) 361 VÂLCEA din familia gramineelor cu frunze pubescente, panicul răsfirat, spiculeţe cu 5-9 flori şi palee externe cu arista dreaptă (Bromus commutatus). VÂTĂŞEL (< vătaş „vătaf") s. m. (în trecut) Funcţionar inferior la primărie. VÂTĂŞIANU, Virgil I. (1902-1993, n. Sibiu), istoric de artă român. Acad. (1974), prof. univ. la Cluj-Napoca. Specialist în artă medievală românească şi în istoria artei europene, domenii în care a lăsat lucrări de referinţă („Istoria artei feudale în ţările române", „Arhitectura şi sculptura romanică în Panonia medievală", „Istoria artei europene", „Studii de artă veche românească şi universală"). Premiul Herder (1972). VĂTRAI (< vatră) s. n. Lopăţică de metal sau un fel de cârlig cu mâner lung cu ajutorul căruia se scoate sau se scormoneşte jarul în vatră. VĂTUI1 (cuv. autohton) s. m. 1. Pui de iepure până la un an. 2. led (de capră, de căprioară sau de capră neagră) de un an. VĂTUj2 (< vată) vb. IV tranz. A căptuşi îmbrăcămintea de iarnă cu vată sau cu vatelină. VĂZ (< vedea) s. n. Simţ prin care sunt percepute senzaţiile provocate de excitarea receptorilor din retină, sensibili la radiaţiile luminoase. V. informează asupra formelor, culorilor, dimensiunilor, luminozităţii, situării în spaţiu şi mişcării obiectelor. <0- Loc. în văzul... = în ochii.., în faţa... ♦ Capacitatea de a vedea; vedere. VĂZDUH (< sl.) s. n. Aer, atmosferă. VĂZUT1 (< vedea) s. n. (înv. şi r®g.) Faptul de a vedea; văz, vedere. vĂzyT2, -A (< vedea) adj. 1. Care se vede; vizibil. 2. Fig. Apreciat, stimat, considerat. VÂJÂj (onomat.) vb. IV intranz. (Despre vânt, ape curgătoare, proiectile etc.) A produce zgomote caracteristice, şuierătoare, prelungi. + (Despre sânge) A pulsa violent; a zvâcni. <0> Expr. A-i vâjâi cuiva capul (sau tâmplele, urechile; p. ext. creierul, auzul) = a avea falsa senzaţie de zgomot, determinată de afluxul mărit al sângelui. ♦ (Despre foc) A arde duduind; a ţiui. VÂJÂIALĂ (< vâjâi) s. f. Faptul de a vâjâi; zgomot produs de ceva care vâjâie. VÂLCAN 1. Munţii ~, masiv muntos în VSV Carpaţilor Meridionali, între Virgil I. Vătăşianu valea Jiului (la N), defileul Jiului (la E), Subcarpaţii Olteniei (la S) şi valea superioară a Motrului (la V). Alcătuit din şisturi cristaline cu intruziuni granitice, calcare jurasice şi cretacice. Are aspect disimetric: versantul nordic, mai abrupt, domină depr. Petroşani, iar cel sudic se prelungeşte prin culmi secundare, domoale, despărţite de văi înguste, cu versanţi abrupţi, în cadrul cărora s-au format cheile Vaidei pe râul Şuşiţa, cheile Runcului pe râul Sohodol şi cele ale afl. său Gropu ş.a. Culmea pr, extinsă pe 55 km lungime, pe direcţie NE-SV, este dominată de vf. Straja (1 868 m), Mutu (1 737 m), Coarnele (1 789 m), Şigleu Mare (1 682 m), Arcanu (1 815 m) ş.a. Alt. max.; 1 946 m (vf. Oslea). Pe latura sudică, se înşiră mici masive calcaroase cu versanţi abrupţi (Cioclovina, Piatra Boroştenilor, Piva, Pleşa, Bordul Dobriţei). Relief carstic diversificat (doline, lapiezuri, izvoare carstice, arcade, peşteri). Pe versantul nordic sunt păduri de fag şi conifere, iar pe cel sudic păduri de fag, local arborete de gorun şi tufărişuri de mojdrean cu liliac şi scumpie. în bazinul Sohodolului pâlcuri de pjn negru în amestec cu pin silvestru. în apropierea mănăstirii Tismana arborete de castan comestibil şi de gorun cu alun turcesc. Pe versanţii calcaroşi graminee de stâncărie şi alte plante saxicole cu caracter sudic. Numeroase arii protejate: Cheile Sohodolului, arboretele de castan Tismana-Pocruia, Cotu cu Aluni, Cioclovina, Piatra Boroştenilor, Cornetul Pocruiei, Oslea, Peştera Gura Plaiului, Peştera cu Corali. Turism. Sporturi de iarnă (Complexul de la Straja). Pe versantul de N se află lacul de acumulare de la Valea de Peşti, iar pe cel sudic, lacul Vâja pe râul Bistriţa (care alimentează centrala hidroelectrică Clocotiş). Apele abundentelor izvoare carstice de la baza versantului sudic (izvoarele de la Izvarna, izbucul Jaleş de la Runcu) au fost captate pentru alimentarea cu apă a oraşelor Tg. Jiu şi Craiova. 2. Pas în E m-ţilor Vâlcan, la 1 621 m alt, prin care, în trecut, se făcea legătura între Oltenia (respectiv Târgu Jiu, via Schela) şi Transilvania (oraşul Vulcan din depr. Petroşani). Este un drum comercial străvechi ce şi-a pierdut importanţa odată cu construirea şoselei şi a căii ferate (în 1948) prin defileul jiului, care au preluat în întregime circulaţia între Oltenia şi Transilvania. VÂLCĂNEŞTI, com. în jud. Prahova, situată în Subcarpaţii Prahovei, la poalele dealului Cosminele, pe râul Cosmina; 4 036 loc. (2008). Biserică din 1859 (în satul V.) VÂLCEA (lat. vallicella) s. f. Vale mică (2-15 m adâncime), cu fund aproape plat, slab înclinat şi col-matat, cu versanţi bine individualizaţi, fixaţi printr-un covor vegetal şi care nu are scurgere permanentă. Se plasează între văiugă şi vale. VÂLCEA 1. Subcarpaţii Vâlcii, subdiviziune a Subcarpaţilor Getici, situată între râul Topolog (la E) şi interfluviul dintre Olteţ şi Gilort (la V), caracterizată prin predominarea structurii monoclinale şi prin apariţia unor structuri cutate şi diapire în partea de SV. în partea de N, la contactul cu muntele, se află un şir de depr. subcarpatice (Horezu, culoarul Olăneşti-Călimăneşti, depr. Jiblea-Berislăveşti). Culmile deluroase (Păuşeşti-Măglaşi, Bărbăteşti-Suseni-Smeurău, Bruneşti, Govora ş.a.) au trăsături subcarpatice, sunt înguste şi paralele, cu aspect de muscele înalte (600-800 m alt.), fragmentate adânc, alternând cu bazinete depre-sionare intracolinare. Alcătuirea geologică se remarcă printr-o mare varietate de depozite, între care dominante sunt gresiile, şisturile argiloase şi nisipoase, argilele, mamele, nisipurile ş.a. Dealurile subcarpatice vâlcene (Măgura Slătioarei 769 m, Tom-şani 576 m, Costeşti 597 m, Buneşti 680 m ş.a.) sunt afectate de intense procese de eroziune, au pante accentuate, acoperite cu păduri, livezi şi fâneţe. în unele porţiuni apar sâmburi de sare (în anticlinalul Ocnele Mari- Titireciu), în altele izvorăsc ape minerale clorosodice, sulfuroase (aliniamentul Costeşti-Olă-neşti-Muereasca-Călimăneşti-Băile Govora), iar în altele sunt depozite de lignit (Berbeşti-Alunu). Alt. max.: 871 m (dealul Robaia). 2. Judeţ în partea central-sudică a României, situat în bazinul mijlociu al râului Olt; 5 765 km2 (2,42% din supr. ţării); 410 309 loc. (2008), din care 45,2% în mediul urban; densitatea: 72 loc./km2. Reşed.: municipiul Râm-nicu Vâlcea. Oraşe: Băbeni, Băile VÂLCEA 24* 00' 353 VÂLCEA Govora, Băile Olăneşti, Bălceşti, Berbeşti, Brezoi, Călimăneşti, Drăgă-şani (municipiu), Horezu, Ocnele Mari. Comune: 78. Relief variat (c. 33% munţi, c. 45% dealuri piemon-tane, c. 20% dealuri şi depresiuni subcarpatice şi c. 2% lunci), marcat de pronunţate fragmentări, dispus în trepte, de la N la S, pe o diferenţă de nivel de 2 274 m. Diversitatea formelor de relief se datorează prezenţei unor sectoare ale marilor unităţi fizico-geografice (Carpaţii Meridionali, Subcarpaţii Getici, Piemontul Getic), care au o alcătuire geologică foarte complexă. Zona montană ocupă treimea nordică a jud. V., fiind extinsă sub forma a două şiruri paralele, separate de depr. Loviştea. Şirul nordic este reprezentat de creasta pr. a m-ţilor Lotru şi de partea vestică a m-ţilor Făgăraş, separate de Valea Oltului prin defileul de la Turnu Roşu. Aici se întâlnesc înălţimile cele mai mari ale jud. V., marcate prin vf. Ciortea (2 426 m), Suru (2 283 m), Sterpu (2 142 m), Clăbucet (2 054 m), Ştefleşti (2 242 m) ş.a. Şirul munţilor aflaţi la S cuprinde masivul Cozia (1 668 m alt.), m-ţii Căpăţânii (dominaţi de vf. Preota 1 954 m, Buila 1 849 m, Ursu 2 124 m) şi partea estică a m-ţilor Parâng cu vf. Păpuşa 2 136 m şi Mohoru 2 337 m. Reg. subcarpatică, extinsă în partea centrală a jud. V., aparţine Subcarpaţilor Vâlcii şi Depr. Subcarpatice Oltene, fiind constituită dintr-o asociaţie de dealuri subcarpatice (Cârligele, Robaia, Manga, Purcăretu, Vâlsă-neşti, Măgura Slătioarei, Dealu Negru ş.a.) în alternanţă cu bazinele depre-sionare intracolinare (Păuşeşti-Măglaşi, Suseni-Zmeurătu, Buneşti, Govora, Horezu, Jiblea ş.a.). Partea central-sudică a jud. V. este ocupată de extremitatea de E a piemontului Olteţului şi de cea de NV a piemontului Cotmeana, în care apele au săpat văi adânci. Clima jud. V. este temperat-continentală, puternic influenţată de fragmentarea accentuată a reliefului. Valorile temp. medii anuale variază între 10,4°C în lunca Oltului, la Drăgăşani, 9°C în reg. subcarpatică şi sub -2°C pe crestele înalte montane. Temp. max. absolută (42°C) a fost înregistrată la Orleşti (14 aug. 1946), iar minima absolută (-33,5°C) la Drăgăşani (24 ian. 1942). Precipitaţiile medii anuale variază de la 500-600 mm anual în lunca Oltului, la 700-800 mm în zona subcarpatică şi peste 1 200 mm anual pe culmile montane. Reţeaua hidrografică aparţine în întregime bazinului mijlociu şi inf. al Oltului. Râul, care străbate jud. V. de la N la S, pe o distanţă de 135 km, şi-a croit pe o lungime de 42 km (între Turnu Roşu şi Călimăneşti) unul dintre cele mai mari şi mai spectaculoase defilee din Carpaţii Româneşti. în arealul jud. V., Oltul primeşte numeroşi afluenţi, între care Boia, Băiaş, Sălătrucel, Topolog, Călineşti, Lotru, Muereasca, Olăneşti, Bistriţa Vâlceană, Luncavăţ, Olteţul cu afl. său Cerna ş.a. Pe terit. jud. V. se află câteva lacuri de origine glaciară (Gâlcescu, lezeru Latoriţei, Cioara, Singuraticu, Zănoaga Mare, Găuri ş.a.), precum şi numeroase lacuri antropice, cum sunt lacurile sărate de la Ocnele Mari şi Ocniţa, salba de lacuri de acumulare de pe râul Olt (Călimăneşti, Dăeşti, Râm-nicu Vâlcea, Râureni, Govora, Bă-beni, loneşti, Zăvideni, Drăgăşani) şi lacurile hidroenergetice Vidra şi Mălaia-Brădişor pe râul Lotru, Petri-manu pe râul Latoriţa şi Jidoaia pe râul cu acelaşi nume. Resurse naturale: zăcăminte de petrol (Băbeni, Zătreni, Stoileşti, Guşoeni, Alunu, Grădiştea, Mihăeşti, Şirineasa, Făureşti), gaze naturale (Tetoiu, Zătreni, Grădiştea, Alunu, Băbeni), lignit (Alunu, Berbeşti, Cuceşti, Copăceni), mică albă (în zona Voineasa din m-ţii Lotrului), sare gemă (Ocnele Mari, Ocniţa), cuarţ cu mineralizaţii de pirită (pe Valea lui Stan). Expl. de gnaisuri (Cozia), gresii (Turnu, Tom-şani, Căciulata), calcare cristaline (Brezoi, Râu Vadului), gips (Stoe-neşti, Păuşeşti), tufuri dacitice (Ocnele Mari, Buleta, Goranu, Cetăţuia), nisip cuarţos (Costeşti, Bărbăteşti) ş.a. Izvoare minerale sulfuroase, clo-rosodice, iodurate, bromurate (Băile Govora, Băile Olăneşti, Călimăneşti, Costeşti, Căciulata, Ocnele Mari). Industria prelucrătoare este amplasată în toate centrele urbane şi în câteva aşezări rurale. Cele mai importante produse ind. vâlcene sunt: energia electrică (hidrocentralele de pe Olt şi de pe Lotru), utilaj chimic, motoare electrice, remorci pentru autoturisme, sodă caustică şi calcinată, mase plastice, insecticide, răşini sintetice, policlorură de vinii (Râmnicu Vâlcea, Govora, Ocnele Mari, Drăgăşani), mobilă, placaje, furnire, panel, plăci aglomerate din lemn ş.a. (Râmnicu Vâlcea, Câineni, Brezoi, Băbeni, Horezu, Bălceşti, Jiblea), încălţăminte (Râmnicu Vâlcea, Drăgăşani), confecţii, tricotaje, ţesături (Râmnicu Vâlcea, Horezu, Bălceşti, Călimăneşti), preparate din carne şi lapte, conserve de legume şi fructe, compoturi, dulceţuri, băuturi alcoolice, vin, bere ş.a. (Râmnicu Vâlcea, Drăgăşani, Horezu, Râureni, Tomşani, Băile Olăneşti, Băile Govora, Ocnele Mari, Fârtăţeşti, Bălceşti). O contribuţie suplimentară o au meşteşugurile populare, cu îndelungată tradiţie, în cadrul cărora se produc vase ceramice (Horezu, Vlădeşti, Lungeşti, Slătioara), covoare manuale olteneşti, ţesături, cusături, năframe ş.a. (Horezu, Buneşti, Bărbăteşti, Pietrari, Păuleşti), cojoace (Bărbăteşti, Vaideeni). Agricultura este profilată în special pe pomicultură, viticultură şi creşterea animalelor. Se cultivă porumb, plante de nutreţ, grâu şi secară, legume, ovăz, cartofi, tomate, varză ş.a. Pomicultura are condiţii optime de dezvoltare în zonele dealurilor subcarpatice şi pie-montane, formând bazine compacte în arealele localit. Horezu, Pietrari, Stoeneşti, Dobriceni, Călimăneşti, Băile Olăneşti, Bujoreni, Goranu, Zmeurătu ş.a. Jud. V. ocupă locul trei pe ţară la producţia de fructe, după jud. Argeş şi Dâmboviţa, cele mai mari cantităţi fiind obţinute la prune, mere, pere, nuci. Plantaţiile de viţă de vie ocupă suprafeţe întinse pe pantele dealurilor din jurul localit. Drăgăşani, Sâmbureşti, Ştefăneşti, Mitrofani, Zătreni, Bălceşti ş.a, soiurile predominante fiind Sauvignon, Muscat-Ottonel, Fetească Regală, Riesling, Pinot-Gris. Se cresc bovine, porcine, ovine, caprine şi cabaline; avicultură; apicultură. Căile de comunicaţie. Din cauza reliefului accidentat, jud. V. dispune de o reţea feroviară cu extindere mică, dar compensată de una rutieră mult mai bine dezvoltată. Singura linie de c.f, construită în perioada 1886-1902, este cea care străbate partea de E a jud. V., de la N la S prin defileul Oltului, pe o distanţă de 164 km, pornind de la Sibiu şi trecând prin Podu Olt-Câineni-Călimăneşti- Râmnicu Vâlcea-Drăgăşani-Piatra Olt-Ca-racal, făcând legătura între magistrala feroviară centrală a ţării cu magistrala feroviară sudică. O importanţă remarcabilă pentru transporturile rutiere o are segmentul şoselei naţionale Râmnicu Vâlcea-Sibiu, prin defileul Oltului, parte integrantă a şoselei europene E 81, care asigură legătura între S ţării şi partea centrală şi de N a acesteia. Extremitatea de NV a jud. V. este traversată de şoseaua transalpină Novaci-Oaşa-Sebeş. în jud. există o universitate de stat („Constantin Brâncoveanu"), Teatrul de stat „Anton Pann“ (1990), Filarmonica de stat „Ion Dumitrescu“ (înfiinţată la 30 nov. 1995), muzee. Printre cele mai importante manifestări etno-folclorice ale jud. V. se înscriu Festivalul folcloric al păstorilor din Carpaţi, „învârtită dorului", la Vaideeni, Târgul de ceramică populară „Cocoşul de Horezu" de la Horezu, Festivalul fol- VÂLCEANOV 354 cloric internaţional „Cântecele Oltului" de la Râmnicu Vâlcea ş.a. Turism. în cadrul jud. V. se îmbină armonios formele variate de relief cu prezenţa numeroaselor obiective istorice, monahale, arhitectonice, balneoclimaterice, etnofolclorice. Turismul este concentrat în special în zona văii superioare a Lotrului, în jurul L. Vidra, în perimetrul staţiunii climaterice Voineasa, a m-ţilor Cozia (mănăstirea Cozia), Vânturariţa-Buila ş.a. Perimetrul subcarpatic se conturează ca o reg. cu potenţial turistic ridicat, determinat de prezenţa unor renumite staţiuni balneoclimaterice (Băile Olă-neşti, Băile Govora, Costeşti ş.a.), a unor complexe monahale (Ârnota, Bistriţa, Hurez, Mănăstirea dintr-un Lemn ş.a.), integrate în circuitul turistic naţional cu numele de „Oltenia de Nord“, centre de ceramică populară, de covoare, ţesături şi cusături populare (Horezu, Bărbăteşti, Slătioara, Vaideeni ş.a.), localit. cu case vechi (culele de la Măldăreşti) etc. Un loc aparte îl ocupă aria turistică a văii Oltului, cu un flux turistic de tranzit accentuat, remarcabilă atât prin ineditul aspectului peisagistic, cât şi prin prezenţa staţiunilor balneoclimaterice Călimăneşti-Că-ciulata, a complexelor monastice Cozia, Cornetu, schiturile Ostrov şi Turnu, obiectivele turistice din raza municipiului Râmnicu Vâlcea. Cuprinde valoroase arii protejate: două parcuri naţionale (Cozia şi Buila-Vân-turariţa), o serie de peşteri ocrotite, numeroase rezervaţii naturale ca pădurile Latoriţa, Tisa Mare, Silea, jnepenişul Stricatu, rezervaţia Miru-Bora, căldarea Gâlcescu ş.a. în apropiere de Râmnicu Vâlcea, în localit. componentă Goranu, pe valea râului Stăncioi se află o rezervaţie geologică şi geomorfologică interesantă, extinsă pe 12 ha, cunoscută sub numele de „Piramidele de pământ de la Stăncioi". VÂLCEANOV, Ranghel (n. 1928), regizor bulgar de film. în anii ‘50-’60 ai sec. 20, creaţia sa se înscrie pe linia negării dogmatismului realist socialist şi a preocupărilor pentru limbajul cinematografic („Soare şi umbră”, „Pantofii de lac ai soldatului necunoscut”). VÂLCELE 1. Lac de acumulare creat pe cursul mijlociu al Argeşului (dat în folosinţă în 1975), în arealul com. Merişani, jud. Argeş, ale cărei ape sunt folosite pentru hidrocentrala omonimă (11,5 MW). Voi.: 41,6 mii. m3 de apă. 2. Com. în jud. Covasna, situată în depr. omonimă, la 640-690 m alt., la poalele sudice ale m-ţilor Baraolt, pe pârâul Vâlcele; 4 131 loc. (2008). Reşed. com. V. este satul Araci. Expl. de gresii (în satul Ariuşd) şi de nisipuri metalurgice (Araci). Centru de ţesături şi cusături populare (Araci), renumit încă din sec. 17 pentru „cusături în ochi încrucişat". Satul V., atestat documentar în 1786, este binecunoscut azi ca staţiune balneoclimaterică cu izvoare minerale carbogazoase, bicarbonatate, calcice, sodice, magneziene, feruginoase recomandate în cură internă pentru tratarea afecţiunilor digestive, hepato-biliare, a afecţiunilor cardiovasculare (hipertensiune arterială, arteriopatii periferice, varice ş.a.), a bolilor de nutriţie (diabet zaharat), a celor urinare, endocrine ş.a. Sanatoriu balnear pentru copii bolnavi de hepatită. Staţie de^ îmbuteliere a apelor minerale. în perioada 27 aug.-3 sept. 1875, la V. a avut loc un Congres internaţional de balneologie, ocazie cu pare s-a bătut o medalie jubiliară. în satul Araci, atestat documentar în 1332, se află o biserică din sec. 14, care conservă un amvon sculptat în piatră, în stil gotic, şi fragmente de frescă originare. Pe terit. satului Ariusd au fost descoperite (1907-1913, 1973) vestigiile unei întinse aşezări neolitice (faza de început a culturii Cucuteni), cu inventar arheologic bogat: unelte din silex, os, corn, cupru şi aur, topoare, vase ceramice (fructiere, linguri, polonice, vase mari de provizii etc.) de culoare neagră, cenuşie, roşie sau brună pe care sunt realizate motive ornamentale geometrice sau spiralo-meandrice de culoare albă. Plastica este reprezentată prin figurine zoomorfe şi antropomorfe. în satul V. se află biserica Sf. Teodor (1843), iar în satul Araci, o biserică din sec. 15 (azi biserică reformată) cu modificări din 1659, 1894 şi din sec. 20. 3. Com. în jud. Olt, situată în V câmpiei Boian, pe cursul inf. al râului Iminog şi în zona de izvor a râului Călmăţui; 2 884 loc. (2008). Conacul „Momiceanu“ (1895), în satul V. VÂLCELELE 1. Com. în jud. Buzău, în C. Râmnicului; 1 605 loc. (2008). 2. Com. în jud. Călăraşi, în S C. Bărăganului; 1 826 loc. (2008). Până la 1 ian. 1965, satul şi com. V. s-au numit Crucea, iar între 17 febr. 1968 şi 23 ian. 1981 com. V. a făcut parte din jud. Ialomiţa. Pădurea Floroaica. VÂLCOVICI, Victor (1885-1970, n. Galaţi), matematician român. Acad. (1965), prof. univ. la laşi, Timişoara şi Bucureşti. Ministru al Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor (1931-1932). Lucrări de matematică aplicată, de mecanică teoretică („Princi- Victor Vâlcovici piile variaţionale ale mecanicii11), mecanica fluidelor perfecte, teoria elasticităţii şi astronomie. Tratate („Mecanica teoretică11, „Introducere în mecanica relativistă11). Lucrări de popularizare a cunoştinţelor ştiinţifice. VÂLNIC (< bg.) s. n. Piesă din costumul popular femeiesc din Oltenia, constituit dintr-o ţesătură dreptunghiulară de lână înfăşurată pe corp şi încreţită în talie, având aspectul unei fuste. Variantele v. se deosebesc prin lăţimea dungilor, prin caracterul alesăturilor şi prin colorit. vâlnic VÂLSAN, râu, afl. stg. al Argeşului pe terit. com. Merişani, jud. Argeş; 76 km. Izv. de pe versantul de S al m-ţilor Făgăraş, de sub vf. Moldoveanu, de la 2 310 m alt., curge predominant pe direcţia N-S, drenând mai întâi versanţii de S ai m-ţilor Făgăraş şi Ghiţu, cu o pantă accentuată şi o vale foarte îngustă, după care traversează muscelele şi dealurile Argeşului unde şi-a creat sectoare de vale îngustă ce alternează cu bazinete depresionare (Brădetu, Costeşti-Vâlsan ş.a.). Cursul superior al râului V. a fost captat într-un mic lac de derivaţie, creat în amonte de confl. cu pârâul Dobroneagu, din care apele sunt dirijate printr-un tunel spre lacul de acumulare Vidraru. Pe cursul superior 355 VÂNĂTOARE George Vâlsan al râului V. a fost construită o hidrocentrală cu o putere instalată de 5 MW, dată în folosinţă în 1969. Afl. pr.: Dobroneagu, Robaia, Sobana, Topliţa, Buneşti. în cursul superior al râului V. între Muşeteşti şi Brăduleţ, pe o lungime de 17 km, valea acestuia a fost declarată rezervaţie naturală faunistică, deoarece în apele sale trăieşte o specie endemică de peşti (aspretele, popretele sau storeielel Romanichtys valsanicola), descoperită aici în 1957. Reducerea catastrofală a debitului râului V. ca urmare a lucrărilor hidroenergetice, precum şi fenomenele de poluare, au dus treptat această specie în pragul dispariţiei. VÂLSAN, George (1885-1935, n. Bucureşti), geograf român. Acad. (1920); prof. univ. la laşi, Cluj şi Bucureşti. S-a ocupat de probleme de geografie generală, de geomorfologie (punând bazele geomorfologiei moderne în România), de geografie umană, de istoria geografiei, de toponimie, de bio-geografie. A conceput geografia ca o ştiinţă a marilor ansambluri terit., prin integrarea elementelor componente în unitatea din care fac parte. A descoperit (1926), la Biblioteca Naţională din Paris, harta Moldovei întocmită de D. Cantemir, pe care a publicat-o. Cursuri universitare. Op. pr.: „Câmpia Română", „O fază în popularea ţărilor româneşti", „O ştiinţă nouă: etnogeografia". VÂLTOARE (lat. *vol[u]toria) s. f. 1. Vârtej într-o apă curgătoare; bulboană. ♦ învolburare. 2. Instalaţie ţărănească cuprinzând un bazin alcătuit din scânduri dispuse în forma unui con cu vârful în jos (cu spaţii între ele, prin care se poate scurge apa) în care printr-un jgheab este deversată apa unui pârâu, formându-se o v. (1.). Este folosită pentru prelucrarea finală a cergilor (după scoaterea din război, pentru a le face moi şi pufoase), pentru spălarea cergilor şi a altor piese textile. VÂLVĂ1 (< sl.) s. f. 1. Agitaţie, zarvă mare determinată de un fapt ieşit din comun. ♦ Faimă, renume; răsunet. 2. Alai, pompă; fast. VÂLVĂ2 (< sl.) s. f. Duh, zână, ştimă. VÂLVĂTAIE (< vâlvă1) s. f. Foc care arde cu flacără mare; pălălaie. VÂLVOARE (< vâlvă1) s. f. Vâlvătaie. ♦ Lumină puternică incandescentă. VÂLVOI adj. invar. (Despre păr; şi adv.) Zbârlit tare, ciufulit. VÂNA (lat. *venari) vb. I tranz. 1. A urmări şi captura sau a ucide păsări şi animale sălbatice. ♦ Fig. A urmări, a hăitui. 2. Fig. A urmări (ceva sau pe cineva) cu aviditate, cu stăruinţă, a alerga după... ♦ (Fam.) A pune mâna pe...; a face rost. VÂNAT (< vână) s. n. 1. Vânătoare. 2. Denumire dată animalelor care se vânează. ♦ Carnea unui animal vânat. VÂNĂ (lat. vena) s. f. 1. Venă. 2. (Pop.) Fibră musculară; tendon, zgârci. -0- V. de bou = cravaşa specială, făcută din ligamentul cervical posterior al boului; p. ext baston de cauciuc. 3. (Pop.) Partea piciorului cuprinsă între genunchi şi gleznă; gambă. 4. Filon mineral. ♦ Pânză subterană de apă. 5. Coloană de lichid. ♦ Vâna apei = curentul, şuvoiul unei ape curgătoare. 6. Nervura plantelor. VÂNĂT, -Ă (lat. venetus) adj., subst. 1. Adj. De culoare albastră- întunecată (cu reflexe violete). Învineţit la faţă. V. cianoză. ♦ Palid (la faţă); învineţit. + (Despre penele sau părul unor animale) Cenuşiu bătând în albastru. 2. S. n. Culoare vânătă. 3. S.f. (BOT.) Pătlăgea vânătă. VÂNĂTAIE (< vânăt) s. f. (MED.) Echimoză; vineţeală. VÂNĂTAREA LUI BUTEANU, vârf pe creasta pr. a m-ţilor Făgăraş, între vf. Moldoveanu (la E) şi Negoiu (la V), dominând lacurile glaciare Bâlea şi Capra şi străjuind şoseaua transfăgărăşană. Alt.: 2 506 m (al şaptelea vârf ca înălţime din ţară). VĂNĂTĂRILE PONORULUI, arie calcaroasă în m-ţii Trascău, în arealul com. Ponor, jud. Alba, în perimetrul căreia s-au produs mai multe prăbuşiri ce au determinat formarea unor pereţi verticali abrupţi care închid între ei o arie depresionară de c. 80 m adâncime, străbătută de trei pâraie (Valea Poienii, Valea Ponorului, Valea Seacă). După ce pâraiele se unesc într-un singur curs de apă, acesta pătrunde printr-un aven în peştera Dălbina unde formează un curs subteran, cu cascade şi marmite de eroziune, iar apoi reapare la zi sub numele de Valea Morilor. VÂNĂTOARE (lat. venatoria) s. f. Urmărirea, capturarea sau uciderea unor animale sălbatice. în sens larg, v. include şi ocrotirea şi îngrijirea vânatului până la intrarea în circuitul economic. Este reglementată prin lege şi nu poate fi practicată decât cu permis de v. eliberat de organizaţiile abilitate, în forme, perioade şi cantităţi strict reglementate Vânătarea lui Buteanu VÂNĂTOR 356 pentru fiecare specie în parte; orice altă formă de v. constituie infracţiunea de braconaj. Fondul cinegetic al României este împărţit în unităţi de gospodărire cinegetică numite fonduri de v., pentru fiecare dintre acestea fiind aprobate anual anumite cote de recoltare. <0- Vânătoare de capete, practică existentă în trecut la unele comunităţi (ex. dayacii din Borneo, asmat din Noua Guinee) care implica plecarea în căutarea unui membru al altei comunităţi, ales la întâmplare, care era ucis, capul fiind adus în comunitatea respectivă pentru îndeplinirea unor ritualuri. + Fig. Urmărirea unui om pentru prinderea sau uciderea lui. Fig. v. de vrăjitoare, urmărirea şi persecutarea unor persoane pe baza unor false acuzaţii. VÂNĂTOR (lat. venatorem) s. m. 1. Persoană care practică vânătoarea. ♦ Fig. (Peior.) Persoană care vrea să obţină ceva (ce nu merită), să parvină. 2. (La pl.; în Ev. Med., în Moldova) Corp de oaste, format din pedestraşi şi călărime, din satul Vânători-Neamţ, care, în schimbul scutirii de bir, aproviziona curtea domnească cu vânat şi făcea de pază la Cetatea Neamţului. ♦ Oşteni lefegii, conduşi de căpitani. 3. (MILIT.) Vânători de munte = trupe din cadrul forţelor armate, specializate pentru lupta în munţi; (la sg.) militar din aceste trupe. VÂNĂTORI 1. Com. în jud. Galaţi, situată în SE C. Covurlui, pe dr. cursului inf. al râului Chineja, pe ţărmul de V al L. Brateş; 4 513 loc. (2008). Complex avicol. Viticultură. Pescuit. 2. Com. în jud. laşi, situată în SE pod. Sucevei, în zona colinelor Dealu Mare-Hârlău, pe stg. râului Sireţel; 4 660 loc. (2008). Satul V. a fost întemeiat în 1864 cu numele Stolniceni-Ghiţescu, nume pe care l-a purtat până la 1 ian. 1965. Moară de cereale. Satul Hârtoape, atestat documentar în 1470, a fost în sec. 19 şi prima jumătate a sec. 20 un important centru de confecţionare a cojoacelor şi cheptarelor. 3. Com. în jud. Mehedinţi, în SE C. Blahniţei, pe cursul inf. al râului Drincea; 2 226 loc. (2008). Satul V. a fost înfiinţat în 1891 prin împroprietărirea însurăţeilor. 4. Com. în jud. Mureş, situată în pod. Târnavelor, pe cursul superior al râului Târnava Mare; 4 043 loc. (2008). Staţie de c.f. (nod feroviar), în satul V. Pomicultură. în satul Archita, atestat documentar în 1341, se află una dintre cele mai puternice cetăţi ţărăneşti din Transilvania, datând din sec. 15, cu dublă incintă străjuită de 7 turnuri de apărare de formă pătrată. în incinta cetăţii există o biserică evanghelică, iniţial bazilică romanică (sec. 13), având nava centrală şi coru[ supraînălţate la sfârşitul sec. 15. în satul V., atestat documentar în 1329, se află biserica de lemn Sf. Gheorghe (1801). Popas turistic. Motel. 5. Com. în jud. Vrancea, situată în N C. Şiretului Inferior, pe cursul inf. al râului Putna; 5 943 loc. (2008). Creşterea porcinelor. în satul Mirceştii Vechi se află biserica Sfinţii Voievozi, ctitorie din sec. 18 al lui Constantin Mavrocordat. VÂNĂTORII MICI, com. în jud. Giurgiu, situată în C. Găvanu-Burdea, pe râul Neajlov; 4 661 loc. ^ (2008). Nod rutier. Expl. de petrol. între 17 febr. 1968 şi 23 ian. 1981, com. V.M. a făcut parte din jud. Ilfov. Bisericile Sf. Nicolae (1827) şi Sf. Gheorghe (1850-1857), în satele Izvoru şi V.M. VÂNĂTORI-NEAMŢ 1. Com. în jud. Neamţ, situată în zona de contact a Subcarpaţilor Neamţului cu m-ţii Stânişoarei, la poalele sudice ale culmii Pleşu, pe cursul mijlociu al râului Neamţ (Ozana), la confl. cu râul Nemţişor; 8 748 loc. (2008). Fabrici de cherestea şi de cărămidă. Muzeul memorial „Mihail Sadoveanu" (1966). în arealul satului V.-N. au fost descoperite (1953) vestigiile unei aşezări neolitice, aparţinând culturii Cucuteni (faza B), în care s-a găsit o figură feminină numită „Venus de la Vânători11. Satul V.-N. este atestat documentar la 25 ian. 1446. în satul Mănăstirea Neamţ se află mănăstirile Sihăstria şi Neamţ (v. Neamţ 5.) şi schitul Sihla, iar în satul V.-N., mănăstirea Secu. Mănăstirea Sihăstria, mănăstire de călugări, situată în satul Mănăstirea Neamţ, ctitorie din 1740 a episcopului Ghedeon, cu o biserică din lemn, chilii şi clopotniţă. Incendiată de turcii otomani în 1821. în 1824 s-a construit biserica actuală Naşterea Maicii Domnului, precum şi un zid de incintă, care le conferă aspectul de biserică-cetate. După o perioadă de paragină a complexului monahal (1870-1910), el a fost refăcut ulterior. Distrus de un incendiu în 1940, a fost din nou refăcut. La 1 mai 1995 a început construcţia unei noi biserici. Schitul Sihla, schit de călugări situat în satul Mănăstirea Neamţ, cu o bisericuţă din lemn, aflată sub o stâncă, cu hramul Schimbarea la Faţă, construită în 1763 de loniţă Cantacuzino. Mănăstirea Secu, mănăstire de călugări, situată în satul Vânători-Neamţ, la poalele de NE ale M-ţilor Stânişoarei. Biserica Tăierea capului Sf. loan Botezătorul, situată pe malul râului Secu, a fost zidită în 1602 de marele boier dregător Nestor Ureche, pe locul unei biserici de lemn din anii 1560-1564. Amplificată în sec. 18, prin adăugirea unui pridvor; incendiată în 1821 de turcii otomani, a fost refăcută (1821-1825), iar ulterior a suferit diferite modificări şi i s-a refăcut în întregime pictura murală interioară (1850). Biserica este înconjurată de o puternică centură de ziduri, străjuita de turnuri de apărare la colţuri. în interiorul incintei mai există paraclisele Sf. Nicolae (1821-1824) şi Adormirea Maicii Domnului (1844), iar în cimitir biserica Sf. loan Botezătorul (1832). Aici sunt înmormântaţi mitropolitul Varlaam şi ctitorul Nestor Ureche. Muzeu de artă rejigioasă şi o valoroasă bibliotecă. în anii 1966-1976 aici s-au efectuat ample lucrări de restaurare. 2. Parcul natural V.-N., declarat în 1999 parc forestier, iar din 2003 parc natural. Include un sector din marginea estică a m-ţilor Stânişoarei şi din Subcarpaţii Neamţului, în bazinele râurilor Neamţului, Agapia şi Cracău. Ca arii cu regim special de protecţie cuprinde rezervaţia Dumbrava (înfiinţată în 357 VÂNZĂTOR 1970, când aici a fost colonizat zimbrul, azi de 11 500 ha), o pădure de stejar (Quercus robur) cu arbori monumentali, cu vârste de 250-300 ani, situată în lunca râului Neamţ, şi rezervaţiile peisagistice Pădurea de Aramă (pădurea de gorun de pe dealul Filiorul) şi Pădurea de Argint (o pădure de mesteacăn din marginea satului Varatic), care amintesc de trecerea poetului M. Eminescu prin aceste locuri. Cuprinde şi numeroase monumente istorice şi culturale (mănăstirile din raza com. V.-N., Agapia, Varatec). VÂNJ (< sl.) s. m. (SILV.) Velniş. VÂNJOS, -OASĂ (< vânj, înv. „putere") adj. Musculos; puternic, viguros. ♦ Plin de vitalitate. VÂNJULEŢ, com. în jud. Mehedinţi, situată în zona de contact a C. Blahniţei cu piemontul Bălăciţei, pe dr. râului Blahniţa; 1 885 loc. (2008). Viticultură. VÂNJU MARE, oraş în jud. Mehedinţi, în lunca Blahniţei; 6 499 loc. (2008). Nod rutier. Fabrici de confecţii de tricotaje, cherestea şi produse alim. (preparate din lapte, panificaţie). Centru viticol. Piaţă agricolă. Menţionat documentar în 1772; declarat oraş la 17 febr. 1968. Rezervaţia naturală „Lunca Vânjului" (14 ha) este o pădure de luncă alcătuită din stejar, frasin, jugastru, arţar tătăresc în care sunt abundente lăcrămioarele (Convallaria majalis). VÂNOS, -OASĂ (lat. venosus) adj. Cu vine (2) multe sau groase; fig. puternic, vânjos. VÂNT (lat. ventus) s. n. 1. (METEOR.) Mişcare (deplasare) orizontală a maselor de aer, provocată de diferenţa de presiune atmosferică dintre două reg. ale Pământului. Există vânturi laminare (care se deplasează uniform, în mod obişnuit la înălţimi sau pe teren neaccidentat), vânturi turbulente (la care direcţia şi viteza variază datorită frecării de suprafaţa Pământului) şi vânturi în rafale (cu variaţii mari de viteză într-un timp scurt). După mărimea ariei în care se dezvoltă există: vânturi ale circulaţiei generale şi vânturi locale (ex. brizele). După regimul anual se disting: vânturi permanente (alizeele) şi vânturi sezoniere (musonii). -O- V. dominant = vântul cel mai frecvent într-o reg. dată în cursul anului. V. Mare = vânt cald, uscat, de tip foehnic ce bate dinspre creasta Făgăraşului spre Ţara Oltului. Primăvara grăbeşte topirea zăpezilor. (în superstiţii) V. rău = vânt care ia minţile oamenilor sau care îi îmbolnăveşte; întâmplare nefericită, nenorocire. <0- Expr. A se aşterne vântului = a alerga foarte repede. Din cele patru vânturi = din toate părţile, de pretutindeni. A vedea dincotro bate vântul = a-şi da seama de o situaţie, de mersul evenimentelor. A-şi face vânt = a-şi lua avânt, a porni cu avânt. 2. Aer, văzduh. 3. (ASTR.) V. solar = flux continuu de particule, în special protoni, emise de Soare cu viteze de peste 300 km/s; densitatea şi viteza particulelor depind de activitatea solară. VÂNTQS, -OASĂ (< vânt) adj., s. f. 1. Adj. Cu vânt, bătut de vânturi. 2. S. f. Vânt puternic; vijelie. 3. S. f. (La pl.) lele. VÂNTULUI, Peştera - v. Peştera Vântului. VÂNTURA (lat. ventilare) vb. I tranz. 1.  curăţa şi a sorta seminţele plantelor agricole cu ajutorul vânturătorii. ♦ A împrăştia, a risipi; a spulbera. 2. (Pop.) A vărsa de mai multe ori un lichid dintr-un vas în altul pentru a-l răci, pentru a-l amesteca etc. 3. A mişca încoace şi încolo; a agita, a flutura. 4. Fig. A da în vileag, a povesti, a comenta vorbe, fapte etc. 5. A cutreiera, a colinda. ♦ Vântură-lume (sau ţară) = hoinar, aventurier. VÂNTURARIŢA-BUILA, creastă calcaroasă asimetrică, puternic zimţată, în partea de SE a m-ţilor Căpă-ţânii, cu versanţi abrupţi şi trene de grohotiş la bază. Din punct de vedere geologic reprezintă flancul unui sinclinal suspendat, străbătut transversal de linii de falie, mărginit spre V de o cuestă pronunţată. Principalele vârfuri: Vânturariţa (1 885 m) şi Buila (1 849 m). Relief impunător, cu ţancuri stâncoase, ace, turnuri, văi seci, arcade, câmpuri de lapiezuri. Face parte din parcul naţional Buila-Vânturariţa (înfiinţat în 2004), care cuprinde şi vârful Stogu (un vârf piramidal, de 1 494 m, mărginit de grohotişuri), muntele Arnota, valea pârâului Cheia (care formează chei pitoreşti în sectorul cuprins între Claia Strâmbă şi Stogşoare). Versanţii sunt acoperiţi de păduri de fag, făgete-brădete şi amestec de fag, brad şi molid, cu numeroase exemplare de tisă, vegetaţie de stâncărie, jnepenişuri. Se întâlnesc aici şi rarităţi floristice ca cetina de negi (Juniperus sabina), crinul de munte (Lilium jankae), inul galben (Linum uninerve), iedera albă (Daphne blagayana), arginţică (Dtyas octopetala), floare de colţ, bubuci de munte ş.a. în faună se remarcă capra neagră, ursul, râsul, jderul de copac iar dintre păsări fluturaşul de stâncă. în extremitatea SE include şi cheile Bistriţei Vâlcene. VÂNTURÂTOARE (< vântura) s. f. Maşină care curăţă seminţele cerealelor, leguminoaselor etc. de corpuri străine prin îndepărtarea cu ventilatoare a impurităţilor uşoare şi prin cernerea restului prin site. VÂNTURĂTURĂ (< vântura) s. f. Vânturare; concr. ceea ce rămâne după vânturarea seminţelor; pleavă (1). VÂNTUREL (< vânt) s. m. Nume dat mai multor specii de păsări răpitoare de zi înrudite cu şoimul din familia falconidelor; vindereu. Vântu-relul roşu (Falco tinnunculus), larg răspândit în Europa, Asia de SV şi Africa, atinge 32-38 cm lungime; se hrăneşte în special cu rozătoare. Coloritul predominant este maro-ro-şiatic; la mascul capul şi coada sunt albastru-cenuşii. & V. de seară (F. vespertinus), ceva mai mic (28-33 cm) se întâlneşte pe terenuri deschise din SE Europei şi stepele asiatice. Masculul este cenuşiu, doar penele de pe picioare şi partea inferioară a aripilor fiind roşcate; femela este dungată cu cenuşiu pe spate iar pe piept pe un fond crem prezintă striaţiuni fine ruginii. V. mic (F. naumanii), foarte asemănător cu v. roşu dar de dimensiuni mai mici (28-33 cm) este întâlnit rar în reg. sudice ale Europei, Asia şi Africa; se hrăneşte în special cu insecte pe care le prinde din zbor. Ultimele două specii se află pe lista speciilor care necesită măsuri speciale de ocrotire. VÂNZARE (< vinde) s. f. 1. Acţiunea de a vinde. ♦ (EC.) Procesul de schimb al unor mărfuri, corporale şi necorporale, contra unei sume de bani, numită preţ. Modalităţile de v. sunt diferite, în funcţie de natura mărfurilor care constituie obiectul acestui proces (directă, prin licitaţie, prin consignaţie, prin agenţii imobiliare şi de brokeraj). ♦ V. şi leaseback = v. a unui bun de către vânzător şi închirierea de către acesta a aceluiaşi bun în regim de leasing. Plăţile de leasing şi preţul de v. sunt, de obicei, interdependente, ele fiind negociate împreună, nefiind nevoie să reprezinte valori juste. ♦ (FIN.) V. în lipsă = v. a unor valori mobiliare care nu sunt proprietatea vânzătorului la data v., dar pe care acesta le achiziţionează înainte de predare. 2. Ceea ce s-a vândut. 3. Fig. Trădare. VÂNZĂTOR (< vinde) s. m. 1. Persoană fizică sau juridică care VÂNZOLEALĂ 358 vinde (ocazional sau permanent) bunuri. 2. Persoană angajată într-un magazin pentru a efectua vânzarea mărfurilor. 3. Fig. Trădător; turnător. VÂNZOLEALĂ (< vânzoh) s. f. Agitaţie, mişcare, forfotă; zbucium, frământare. VÂNZOLj (< magh.) vb. IV tranz. şi refl. A (se) agita, a (se) frământa, a (se) zbate. VÂRCIOROG, com. în jud. Bihor, situată la poalele NV ale m-ţilor Pădurea Craiului, în zona de contact cu dealurile Vârciorogului; 2 211 loc. (2008). Expl. de bauxită. în satul V., atestat documentar în 1492, se află biserica de lemn Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (sec. 18), bogat ornamentată cu decor sculptat. Bisericile de lemn Adormirea Maicii Domnului (1737, pictată în 1808) şi Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1759), în satele Surducel şi Fâşca. Pe terit. satului Fâşca se află peştera Osoiu declarată rezervaţie naturală geologică (0,1 ha). VÂRCIOROVA, fostă localit., azi cartier al municipiului Drobeta-Turnu Severin, jud. Mehedinţi, situată pe stg. Dunării, pe terit. căreia se află hidrocentrala Porţile de Fier. în sectorul Gura Văii-V. al defileului Dunării se dezvoltă o vegetaţie cu caracter termofil şi o serie de rarităţi floristice, printre care laleaua Caza-nelor (Tulipa hungarica) şi umbelifera endemică Prangos carinata, într-o rezervaţie naturală (305 ha), iar în sectorul Faţa Virului o altă rezervaţie floristică (6 ha), ambele fiind incluse în Parcul natural Porţile de Fier. Aici se află mănăstirea Vodiţa. VÂRCOLAC (< bg.) s. m. 1. (în mitologia populară românească) Fiinţă fabuloasă, fără reprezentare concretă, despre care se crede că mănâncă Soarele şi Luna (provocând astfel eclipsele). Ei ar locui în văzduh, printre nori. Erau alungaţi prin bătutul tablei, a fiarelor sau prin rugi adresate lui Dumnezeu. 2. Strigoi. VÂRF (< sl.) s. n. 1. Partea cea mai de sus (de obicei ascuţită) a unor obiecte înalte (clădiri, copaci etc.) sau a unor forme de relief (culme, deal, munte etc.); (GEOGR.) Pisc. -0- Expr. Asta pune vârf (la toate) = asta depăşeşte orice închipuire. ♦ Fig. (La pl.) Persoanele care se află în fruntea unei organizaţii, a unor grupuri sociale etc. 2. Capăt, extremitate (ascuţită) a unor obiecte. <0> (BOT.) V. vegetativ = con vegetativ. ♦ Extremitate a unor părţi ale trupului omului sau animalelor. <0* Loc. Din vârful buzelor = fără convingere, fără profunzime. 3. (MAT.) V. al unui poligon = punctul de intersecţie a două laturi ale unui poligon. V. al unui poliedru = punctul de intersecţie a două muchii ale unui poliedru. V. al unei conice = punct de intersecţie al conicei cu o axă a sa. 4. Moment de intensitate maximă a unei activităţi. <0-Ore de v. = ore de aglomeraţie, de afluenţă mare în circulaţie. VÂRFU CÂMPULUI, com. în jud. Botoşani, situată în NE pod. Sucevei, la poalele de SV ale dealului Bour, pe stg. văii superioare a Şiretului; 3 867 loc. (2008). Nod rutier. Creşterea bovinelor. în satul V.C. se află biserica Sf. Dumitru, zidită în anii 1861-1863 prin grija principesei Aglaia Moruzi, iar în satul lonăşeni, un conac din 1890. VÂRFU CU DOR, vârf în E masivului Bucegi, alcătuit din conglomerate, cu forme specifice create prin eroziunea diferenţială. Alt.: 2 030 m. Obiectiv turistic şi pentru sporturile de iarnă. Hotel turistic. Telecabină. VÂRFU! (< vârf) vb. tranz. 1. A face vârf unei grămezi. 2. A umple cu vârf un recipient. VÂRFU LUI PĂTRU, vârf în partea central-sudică a masivului Şureanu, reprezentând alt. max. a acestuia (2 130 m). VÂRFUL LUI STAN, vârf în partea centrală a m-ţilor Mehedinţi, constituind alt. max. a acestora (1 466 m). în V domină printr-un abrupt pronunţat valea Cernei; în SE, la baza lui, 1 200 m alt. se află o polie întinsă (Poiana Beletina). Rezervaţie naturală inclusă în Parcul Naţional Domogled - V. Cernei. Vegetaţie de stâncărie calcaroasă. VÂRFU MARE, vârf în m-ţii Vinţului, constituind alt. max. a acestora (1 011 m). VÂRFU MĂGURII, vârf în masivul deluros Măgura Odobeştilor, reprezentând alt. max. a acestuia (996 m) şi, totodată, cea mai înaltă cotă din Subcarpaţii Vrancei. VÂRFURAŞUL, peşteră în m-ţii Vlădeasa, săpată de pârâul Valea Seacă, situată la 1 240 m alt. Lungimea galeriilor: 2 420 m. Dezvoltată în calcarele tithonice metamorfozate, cristaline, peştera V. are forma literei U, larg deschis, şi prezintă un sistem de galerii îngemănate, bogate în concreţiuni. Cunoscută şi sub numele de Peştera cu gheaţă, deoarece în interiorul ei se menţin formaţiuni de gheaţă până prin luna iul., favorizate de prezenţa în peşteră a unor temperaturi scăzute (în medie 5°C). VÂRFURI, com. în jud. Dâmboviţa, situată în Subcarpaţii lalomiţei; 1 985 loc. (2008). în satul V. se află biserica având dublu hram — Duminica Tuturor Sfinţilor si Buna Vestire (1862). VÂRFURILE, com. în jud. Arad, situată în depr. Hălmagiu, la poalele de SE ale m-ţilor Codru-Moma, pe cursul superior al Crişului Alb; 3.033 loc. (2008). Staţie de c.f. (în satul V.). Nod rutier. Expl. de andezit. Pomicultură. Centru de confecţionare a uneltelor din lemn (în satul Lazuri), în satul Avram lancu are loc anual, în luna iun., manifestarea etno-foclorică „Nedeia de la Tăcăşele“. Satul V. este atestat documentar în 1390. Zonă de interes cinegetic (în satul Lazuri). Până în 1926, satul şi com. V. s-au numit Ciuci. Bisericile de lemn Naşterea Maicii Domnului (1751), Sfinţii Cosma şi Damian (1784, cu iconostas pictat) şi înălţarea Domnului (1907), în satele Poiana, Vidra şi Groşi. VÂRGHIŞ, com. în jud. Covasna, situată în NV depr. Baraolt, la poalele sudice ale m-ţilor Harghita şi cele de NE ale m-ţilor Persani, pe râul Vârghiş, la confl. cu pârâul Hăghimaş; 1 824 loc. (2008). Expl. de lignit, de calcare şi serpentin. Fabrică de var. Staţie de îmbuteliere a apelor minerale. Izvoare cu ape minerale carbogazoase, ferunginoase, bircabonatate, calcice, magneziene, sodice, cu mineralizare ridicată (290 mg %0) folosite ca ape de masă, dar şi pentru tratarea afecţiunilor hepato-biliare. Parc dendrologic, cu exemplare seculare de stejar, frasin, paltin. în acest parc se află castelul „Daniel" (sec. 16). Biserica de lemn Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1807), conac (1779) şi numeroase case din sec. 19. Poiană cu narcise (3 ha) ocrotită de lege. Satul V. este atestat documentar în 1334. VÂRGOLICI, Ştefan (1843-1897, n. Borleşti, jud. Neamţ), critic literar român. M. coresp. al Acad. (1887), prof. univ. la laşi. Membru al „Junimii". Articole de polemică literară. Studii despre Cervantes, Lope de Vega, Calderon de la Barca. Traduceri (primul traducător al romanului „Don Quijote de la Mancha" de Cervantes). VÂRGOLICI, Teodor (n. 1930, Valea Cânepii, jud. Brăila), istoric şi critic literar român. Autor al mai multor ediţii comentate şi biografii („începuturile romanului românesc”, „Alecu Russo”, „Emil Gârleanu”, „I. A. Bassarabescu”, „D. Anghel”, „Gala Galaction”, „Epopeea naţională în literatura română”, „Eminescu şi 359 VÂRVORU DE JOS marii săi prieteni”), toate punând în circulaţie date noi de istorie a culturii. VÂRÎ (< sl.) vb. IV 1. Tranz. A băga, a introduce. ^ Expr. (Fam.) A-şi vârî nasul unde nu-i fierbe oala = a se amesteca, a interveni într-o chestiune sau în lucruri care nu-l privesc. ♦ A înfige, a împlânta. 2. Refl. A intra, a se băga undeva. ♦ A se înghesui (pentru a pătrunde undeva). ♦ A se amesteca într-un grup; a interveni într-o discuţie. VÂRLEZI, com. în jud. Galaţi, situată în SE pod. Covurlui, pe stg. văii superioare a râului Suha; 2 142 loc. (2008). Nod rutier. Viticultură. în satul V. se află o biserică cu dublu hram — Sfinţii Voievozi şi loan Botezătorul (ante 1809, restaurată în 1832-1833), iar în satul Crăieşti, biserica Adormirea Maicii Domnului (1852). VÂRNAV, Constantin (1806-1877, n. Hilişeu-Horia, jud. Botoşani), medic român. Unul dintre creatorii terminologiei medicale româneşti. A redactat publicaţia „Foaia Societăţii de medici şi naturalişti din Principatul Moldaviei“ (1851). VÂRSTĂ1 (< sl.) s. f. 1. Timpul (exprimat în ani, luni etc.) socotit de la naşterea unei fiinţe până la un moment determinat al existenţei sale; etate. & Preşedinte de v. = preşedinte al unei adunări ales în persoana celui mai în etate dintre membri. -O- Loc. în vârstă = bătrân. ♦ Numărul de ani împliniţi cerut pentru a beneficia de anumite drepturi (civile, politice etc.) 2. Etapă din viaţa cuiva caracterizată printr-o anumită fază de dezvoltare. 3. (GEOL.) Timpul care a trecut de la un eveniment geologic şi până astăzi. Pe baza studiului dezintegrării substanţelor radioactive din roci se determină y. geologică absolută, iar pe baza studiului dispoziţiei stratelor şi a fosilelor pe care le conţin se stabileşte v. geologică relativă. ♦ Cea mai mică subdiviziune a timpului geologic în care s-au format stratele dintr-un etaj geologic. 4. V. de aur = reprezentare antică idealizată despre vremurile originare (Hesiod). (înv.) Vârsta de mijloc = Evul Mediu. VÂRSTĂ2 (< ser.) s. f. (Reg.) Dungă, vargă de altă culoare (ex. într-o ţesătură); ornament care constă în dungi de altă culoare. VÂRSTNIC, -Ă (< vârstă) adj. înaintat în vârstă1. VÂRŞĂ (< ser.) Vintir confecţionat din nuiele. VÂRŞEŢ (VRăAC) [vrşaţ], oraş în NE Serbiei, în reg. autonomă Vojvodina, la graniţa cu România; 36,4 mii loc. (2005). Nod feroviar. Ind. alim., chimică şi constr. de maşini agricole. VÂRŞOLŢ, com. în jud. Sălaj, situată în depr. Şimleu, la poalele Măgurii Şimleului, pe cursul superior al Crasnei; 2 384 loc. (2008). Nod rutier. Satul V. este atestat documentar în 1341. în satul Recea, menţionat documentar în 1326, se află o biserică de lemn cu turn-clopotniţă datând din 1754. VÂRTEJ (< bg.) s. n. 1. Zonă din masa unui fluid în care acesta are o mişcare de rotaţie; se formează în contactul fluidului cu obiectele care se deplasează faţă de el sau faţă de care fluidul se deplasează; bulboană, vâltoare, turbion. ♦ Mişcare a apei în formă de cercuri repetate în locul unde se cufundă cineva sau ceva. ♦ Vânt puternic care se învârteşte cu viteză în loc, făcând să zboare obiectele uşoare (praf, hârtii etc.). ♦ Sul, coloană de praf, de fum, de zăpadă etc. 2. învârtire, rotire (ameţitoare). ♦ Fig. Buimăceală, ameţeală, zăpăceală. 3. Loc, de obicei la om, în creştetul capului sau pe pielea animalelor de unde părul porneşte în toate direcţiile. 4. Fus pe care se înfăşoară funia sau lanţul de care se atârnă găleata la o fântână; val (3). VÂRTELNIŢĂ (cf. bg. vărtelka) s. f. 1. Maşină de lucru servind la înfăşurarea în suluri sau în colaci a benzilor ori a sârmelor metalice. 2. Depănătoare. VÂRTEŞCOIU, com. în jud. Vrancea situată în zona de contact a C. Râmnicului cu Subcarpaţii Vrancei, la poalele de ENE ale dealului Deleanu, pe râul Milcov; 3 537 loc. (2008). Centru viticol (podgoriile V. şi Faraoanele — aceasta din urmă profilată pe soiul Muscat-Ottonel). Pe terit. satului V. au fost descoperite (1926, 1929) vestigiile unei aşezări carpice, cu o necropolă de incineraţie, datând din sec. 2-3 (cercei din argint în filigran, urne ş.a.) Biserica Sfinţii Voievozi (1860), în satul Olteni. VÂRTOAPE, com. în jud. Teleorman, situată în C. Găvanu-Burdea, pe Râu Câinelui; 3 019 loc. (2008). Reşed. com. V. este satul Vârtoapele de Sus. Nod rutier. Haltă de c.f. (în satul Vârtoapele de Sus). VÂRTOP s. n. v. hârtop. VÂRTOP 1. Gheţarul de la ~, peşteră în S m-ţilor Bihor, la 1 200 m alt., situată în arealul satului Casa de Piatră din com. Arieşeni, jud. Alba. Lungimea galeriilor: 300 m. Este o peşteră fosilă, cu concreţiuni bogate, cu gheaţă perenă şi cu mult grohotiş în sala de la intrare. Din sala de la intrare (75 m lărgime) porneşte o galerie îngustă (30 cm diametru, 15 m lungime şi 8 m diferenţă de nivel) care face legătura cu alte săli succesive (sala Domului, sala Minunilor, Sala Mare) în care se găsesc numeroase stalagmite cu înălţimi de c. 5 m, scurgeri parietale în formă de pagode, coloane, domuri, curgeri de calcit etc. Monument al naturii (din 1957) apoi rezervaţie naturală speologică (din 1969 - 1 ha) inclusă în Parcul natural Munţii Apuseni. 2. Com. în jud. Dolj, situată în zona de contact a C. Desnăţuiului cu piemontul Bălăciţei, pe râul Baboia; 1 625 loc. (2008). Nod rutier. Viticultură. Creşterea bovinelor. Satul V. a luat fiinţă în anul 1700. Pe terit. com. V. au fost descoperite o aşezare cu mai mulţi tumuli datând din prima Epocă a fierului (în care s-au găsit vase mari de provizii), un tezaur de argint (monede, fibule) din perioada dacică, şi o fibulă digitală cu picior cu buton din sec. 7. Biserică având dublu hram — Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena, ctitorie din anul 1805 a arnăutului Cârstea, pictată în 1828 prin grija lui Constantin Brăiloiu, repictată în 1894 si restaurată în 1932-1934. VÂRTOPU, vârf în m-ţi Făgăraş; alt.: 2 499 m. VÂRTOS, -OASĂ (lat. *virtuosus) adj., adv. I. Adj. 1. Viguros, vânjos, robust. ♦ (Adverbial) Cu putere, tare, zdravăn; mult. 2. Dens, compact, tare, dur. II. Adv. (La comparativ) Mai ales, mai cu seamă. -0- Expr. Cu atât mai vârtos = cu atât mai mult. VÂRTOŞjE (< vârtos) s. f. Tărie, vigoare, forţă. VÂRVORU DE JOS, com. în jud. Dolj, situată în NE C. Desnăţuiului, pe râul Terpeziţa, la confl. cu Desnăţui; 2 986 loc. (2008). Nod rutier. Viticultură. Piscicultură (în lacul Fântânele). Până la 1 ian. 1965, satul şi com. V. de J. s-au numit Ruptura. în satul Ciutura se află biserica Sfinţii Voievozi (sfârşitul sec. 16, cu pridvor adăugat în 1654-1658), ctitorie a marelui postelnic Istrate Leurdeanu, refăcută din temelii în anii 1851-1852 de egumenul Dorotei, pictată la interior în 1853; bisericile Adormirea Maicii Domnului (1871-1875) şi Sfinţii Voievozi (1891), în satele Vârvor şi Gabru. VÂSC 360 vâsc VÂSC (lat. viscum) s. n. Plantă semiparazită pe arbori, cu frunze opuse, pieloase, persistente, verzui şi fructe bace globuloase, albe sau gălbui. Este o plantă medicinală cu acţiune hipotensivă centrală şi cardiotoxică (Viscum album). -0- V. de stejar = plantă semiparazită pe stejar, cu frunze verzi căzătoare şi cu fructe bace globuloase, galbene (Loranthus europaeus). VÂSCOS, -OASĂ (lat. viscosus) adj. Care prezintă vâscozitate; cleios, lipicios. VÂSCOZITATE (< fr.) s. f. Proprietate a fluidelor de a opune rezistenţă (la curgere), datorită frecării interioare, când straturile lor adiacente se deplasează unele faţă de altele. <0- V. dinamică = mărime egală cu raportul dintre rezistenţa la deplasare întâmpinată de un fluid pe o arie egală cu unitatea şi gradientul vitezei într-o direcţie normală pe cea a deplasării; are unitatea de măsură poise. V. cinematică = mărime egală cu raportul dintre v. dinamică a unui fluid şi densitatea lui; are unitatea de măsură stokes. V. electrică (sau magnetică) = fenomenul de rămânere în urmă a variaţiei polarizaţiei electrice a unui dielectric (sau magne-tizaţiei unui material magnetizabil) faţă de variaţia intensităţii câmpului electric (sau magnetic) inductor. VÂSLĂ (< sl.) s. f. Fiecare dintre lopeţile sprijinite pe bordajul unei ambarcaţii (în furcheţi sau strapazani), manevrate manual, care pun în mişcare ambarcaţia respectivă. VÂSLj (< vâslă) vb. IV intranz. A manevra vâslele, determinând avansarea unei ambarcaţii. VÂZDOAGĂ (< ucr.) s. f. (HORT.) Crăiţă (1). VEAC (< sl.) s. n. 1. Secol. 2. Interval mare de timp, epocă; p. ext. vreme îndelungată. <0- V. de aur = perioadă istorică de înflorire a vieţii materiale şi culturale. ♦ (La pl., în forma „veci") Veşnicie, eternitate. ^ Loc. De veci = veşnic, etern. Pe veci = pentru totdeauna. Expr. A-şi face (a-şi duce, sau a-şi petrece) veacul = a trăi (într-un anumit fel sau loc). VEATKA 1. Râu în Federaţia Rusă, afl. dr. al râului Kama (lacul de acumulare Kuibîşev); 1 314 km. Izv. din V m-ţilor Ural, curge printr-o reg. de câmpie şi trece prin oraşele Kirov şi Sovetsk. Navigabil la ape mari, pe c. 1 000 km. Pescuit. 2. V. Kirov (2). VEBLEN [veblen], Oswald (1880- 1960), matematician american. Prof. univ. la Princeton. Unul dintre creatorii topologiei moderne. Contribuţii în geometria relativă şi proiectivă. VEBLEN [veblen], Thorstein Bunde (1857-1929), economist şi sociolog american. Prof. la univ. din Chicago, Stanford şi Missouri. Analizează contradicţia dintre activitatea productivă şi speculaţiile marii finanţe („Teoria clasei avute“) şi evidenţiază dorinţa de emulaţie socială pe baza unui consum ostentativ („Teoria întreprinderii economice"). VECE (< 1 rus., 2 ser.) 1. (în sec. 10-15, în Rusia) Organul suprem al puterii în unele oraşe (Novgorod, Kiev, Cernigov, Pereiaslavl). 2. (în fosta Iugoslavie) Denumire dată unor organe reprezentative ale puterii de stat. VECERNIE (< sl.) s. f. 1. Slujbă religioasă care se face spre seară, în ajunul sau în ziua unei sărbători. 2. Chindie (1). VECERNIILE SICILIENE, nume sub care este cunoscută răscoala locuitorilor din Palermo împotriva stăpânirii franceze din Sicilia (mart. 1282), încheiată cu masacrarea stăpânitorilor. Sicilienii, susţinuţi de Pedro III de Aragon, s-au revoltat împotriva lui Carol l de Anjou, pe care l-au alungat. Numele vine de la slujba bisericească de seară („vecernie") la începerea căreia a izbucnit răscoala. Evenimentul l-a inspirat pe G. Verdi, care a creat opera cu acelaşi nume. VECHI, VECHE (lat. veclus- [= vetulus]) adj. 1. Care există de multă vreme, care durează de mult timp, care este din vremuri trecute. <0-Lumea v. = nume dat Europei, Asiei şi Africii, considerate în raport cu America (Lumea Nouă). ♦ (Despre limbi) Care s-a vorbit într-o epocă îndepărtată, prezentând diferenţe faţă de limba modernă corespunzătoare (ex. greaca v., slava v.). ♦ (Despre produse agricole, viticole etc.) Din recolta anilor trecuţi! ♦ (Despre produse alimentar^ farmaceutice etc.) Care a fost obţinut sau preparat de prea multă vreme; alterat, stricat. 2. (Despre hainei obiecte etc.) Care a fost folosit multă vreme; uzat, tocit. 3. (Poetic) înaintat în vârstă; bătrân. ♦ Care exercită o profesiune de mult timp şi a căpătat multă experienţă. 4. (Despre fiinţe) Care a vieţuit într-un trecut îndepărtat; (despre obiecte, fenomene etc.) care a existat într-o epocă anterioară; perimat. ^ Loc. Din vechi = de demult, din strămoşi. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce este depăşit, perimat, pe cale de dispariţie. 5. (REL.) Vechii catolici = membrii bisericii formate în urma Conciliului Vatican I, prin unirea bisericii janseniste de la Utrecht cu un grup de biserici şi episcopi romano-catolici din Germania, Austria, Elveţia, condus de teologul J. von Dollinger, ca reacţie împotriva dogmei despre infailibilitatea papei. Ei au pus accentul pe caracterul naţional, pe principiul conducerii sinodale şi al drepturilor laicilor, Sunt deschişi dialogului cu bisericile răsăritene. VECHIL (< tc.) s. m. Persoană care supraveghea şi conducea munca pe o moşie; vătaf, administrator. VECH|ME (< vechi) s. f. 1. Faptul de a fi vechi, de a dăinui de multă vreme; însuşirea, calitatea, starea a ceea ce este vechi. ♦ Calitatea de a deţine multă vreme un post, o funcţie etc.; numărul de ani prestaţi de cineva în muncă. 2. Timpuri îndepărtate, Antichitate. VECHITURĂ (< vechi) s. f. Lucru vechi sau învechit; spec. haină uzată. VECHIUL TESTAMENT, prima parte a „Bibliei", întocmită în sec. 13-2 Î.Hr. Cuprinde cărţile referitoare la evenimente religioase până la naşterea lui lisus Hristos. Recunoscută şi de mozaici şi de creştini, „Cărţile" ei sunt dispuse în trei diviziuni: Pentateuhul (Tora sau Legea în iudaism), Profeţii şi Hagiograf ele. Alături de aceste texte „canonice", el mai cuprinde Apocrifele (scrieri necanonice), preluate de creştinism după o versiune redactată la Alexandria. VECJE (< veac) s. f. Eternitate, veşnicie. Loc. Pe vecie = pentru totdeauna, veşnic, etern. VECIN, -Ă (lat. vicinus, -ina) adj., subst. I. 1. Adj. Care este situat 361 VEDEA alături, aproape. 2. S. m. şi f. Persoană care locuieşte sau se află alături ori în apropiere de cineva sau ceva. II. S. m. (în Ev. Med., în Moldova) Ţăran dependent de stăpânul feudal; rumân, iobag. VECINĂTATE (< vecin; lat. vicinitatem) s. f. 1. Starea, situaţia de vecin (I); raportul dintre vecini, 2. Loc situat alături, în apropiere de cineva sau de ceva. <0- (MAT.) Vecinătatea unui punct dintr-un spaţiu topologic = orice submulţime a spaţiului conţinând o mulţime deschisă căreia îi aparţine punctul respectiv. 3. (Art.; cu sens colectiv) Persoane care sunt sau locuiesc alături, în apropiere. 4. Vecinie. VECINE (< vecin) s. f. (în Ev. Med., în Moldova) Denumire a condiţiei de dependenţă personală a ţăranilor de stăpânii feudali; a fost desfiinţată în 1749. Sin. vecinătate (4). VECTOCARDIOGRAFJE (< fr.) s. f. Variantă a electrocardiografiei care permite urmărirea directă, pe ecranul unui tub catodic, a sensului şi amplitudinii biocurenţilor inimii, cu ajutorul vectocardiografului. VECTOR (< fr. {i>; {s} lat. vector „purtător") s. m. 1. (MAT., FIZ.) Mărime pentru a cărei caracterizare trebuie indicate următoarele elemente: valoarea numerică şi unitatea de măsură, direcţia şi sensul după care acţionează, punctul de aplicaţie (ex. forţa, viteza etc.); v. se reprezintă grafic prin săgeţi. Termenul v. a fost introdus în 1845 de Sir W. Hamilton, forma actuală a calculului vectorial a fost dezvoltată de J. W. Gibbs. & V. unitar = versor. 2. (BIOL.) Organism care transmite un germen patogen de la un animal la altul sau de la animal la om. VECTORIAL, -Ă (< fr. {i}) adj. Care are caracter de vector, privitor la vector, caracterizat prin vectori. ^ Calcul v. - capitol al matematicii care se ocupă cu studiul proprietăţilor vectorilor şi al aplicaţiilor lor. Mărime vectori v. = mărime fizică care are caracteristicile unui vector. VEDANTA (cuv. sanscrit „desăvârşirea Vedelor") subst. Mişcare filozofico-religioasă indiană având ca sursă de bază Upanişadele, iar ca principali reprezentanţi pe Bădă-rayana, Shânkăra, Rămănuja, Wallabha. V. susţine un monism absolut, unitatea dintre Brahma şi Atman, ideea de karma şi trans-migrarea sufletului. Lumea fenomenelor nu este reală decât pentru cunoaşterea inferioară, pentru cunoaşterea superioară fiind doar o iluzie. Mântuirea este posibilă prin cunoaşterea unităţii dintre sufletul individual şi cel cosmic. VED-AVA (în mitologia unor popoare baltice şi fino-ugrice), stăpână a apelor şi a resurselor piscicole, adesea asociată şi cu fertilitatea. Era reprezentată ca o sirenă, cu păr lung şi coadă de peşte. Se consideră că vederea ei este un semn rău, prevestind moartea prin înecare. Pescarii îi aduceau ofrande şi respectau diferite interdicţii pentru a nu-i stârni mânia. La estoni era numită Vete-ema, iar la finlandezi Veen-ema. VEDDA (< fr.) s. m. Populaţie negridă din ins. Sri Lanka, de limbă singhaleză. VEDE (sanscr. veda „cunoaştere, ştiinţă"), cele mai vechi scrieri sacre indiene. întocmite aproximativ în milen. 3-1 î.Hr., cu un conţinut variat, hibrid. Cuprind patru cărţi: Rig-Veda (veda imnurilor de laudă adresate zeilor), Sama-Veda (veda cântecelor de ritual), Voadjur-Veda (veda formulelor de sacrificii) şi, mai nouă, Atharva-Veda (veda descântecelor şi a formulelor magice). Conform tradiţiei, sunt considerate opere necreate, existând dintot-deauna şi dobândite prin revelaţie, fiind auzite din vechime de câţiva înţelepţi primordiali, care le-au transmis posterităţii. Compuse în limba vedică, cea mai veche formă cunoscută a limbii sanscrite, au fost completate de o vastă literatură adiacentă (comentarii, exegeze) şi continuate de scrierile brahmanice. VEDEA 1. Râu în S României, afl. stg. al Dunării pe terit. com. Pietroşani, jud. Teleorman; 215 km. Izv. din N platformei Cotmeana, de la 435 m alt., străbate mai întâi platforma Cotmeana pe direcţia N-S, în cadrul căreia formează o vale adâncă, cu pante accentuate (4-10%o), în aval de Spineni îşi îndreaptă cursul spre SE, apoi drenează câmpiile Boian, Găvanu-Bur- dea şi Burnaz unde panta scade sub 1%o, cursul devenind leneş şi meandrat. Trece prin municipiul Alexandria. în perioadele de secetă îndelungată, râul tinde să sece. Afl. pr.: Plapcea, Dorofei, Bratcov, Vediţa, Cotmeana, Burdea, Râu Câinelui, Teleorman. 2. Com. în jud. Argeş, în SE platformei Cotmeana; 3 987 loc. (2008). Nod rutier. Expl. de petrol (în satele V. şi Vaţa). Reparaţii de utilaj petrolier. Prelucr. lemnului. Pomicultură. Până la 1 ian. 1965, satul şi com. V. s-au numit Gura Boului. 3. Com. în jud. Giurgiu, situată în SV C. Burnaz, pe stg. văii Dunării, la graniţa cu Bulgaria; 2 979 loc. (2008). Centru viticol şi de vinificaţie. Până la 1 ian. 1965, satul şi com. V. s-au numit Arsache. între 17 febr. 1968 şi 23 ian. 1981, com. V. a făcut parte din jud. Ilfov. Biserica Sf. Pantelimon (1863) şi conacul Arsache (sec. 19), în satul V. 4. Com. în jud. Teleorman, situată în C. Găvanu-Burdea, pe râul Burdea; 3 007 loc. (2008). Viticultură. Până la 1 ian. 1965, satul şi com. V. s-au numit Goala. Pe terit. satului Dul-ceanca au fost descoperite vestigiile unei aşezări din sec. 3 peste care s-au suprapus o aşezare din sec. 6 şi o aşezare din sec. 14. în satul Coşoteni se află biserica Sf. Dumitru a fostei mănăstiri Ţigănia (sau Drăgăneşti), ctitorie din 1647 a lui Matei Basarab. Bisericile Sfinţii Voievozi (1831, căzută în ruină după 1909) şi Sf. Pantelimon (1845, cu picturi murale interioare realizate de Gheorghe Tattarescu), în satele Albeşti şi V. VEDEA (lat. videre) vb. II 1. Tranz. (Şi absol.) A percepe cu ajutorul văzului. Din văzute = din vedere. <0- Expr. A vedea lumina zilei = a se naşte. 2. Tranz. A fi martor, spectator al unei întâmplări, a fi de faţă. 3. Tranz. A se convinge de ceva examinând cu privirea sau cu mintea; a cunoaşte. ♦ A-şi da seama; a remarca, a constata. ^ Expr. A fi bine văzut = a fi apreciat, stimat. ♦ Intranz. A înţelege, a descifra. ♦ A cerceta, a căuta. 4. Refl. A ajunge, a se găsi într-o anumită situaţie. 5. Tranz. şi refl. recipr. A întâlni pe cineva sau a se întâlni cu cineva. ♦ Tranz. A vizita; a se duce la faţa locului. 6. Intranz. (Mai ales la imperativ) A purta de grijă, a se ocupa de cineva sau de ceva. 7. Tranz. A căpăta, a primi, a se alege cu ceva de la cineva. 8. Tranz. A înţelege, a pricepe; a-şi imagina. <0- Expr. (Intranz.) A vedea departe = a privi în perspectivă sau a considera lucrurile în perspectivă. 9. Refl. impers. A se arăta; a VEDEL 362 părea. Expr. Se vede (treaba) că... = este foarte probabil, e posibil, se pare că... VEDEL, Georges (1910-2002), jurist francez. Prof. univ. la Paris. A jucat un rol important în elaborarea doctrinară a dreptului public francez („Tratat de drept administrativ"). VEDENIE (< sl.) s. f. 1. Arătare înşelătoare; halucinaţie, fantomă, nălucă. ♦ Fiinţă care apare în mod nedesluşit sau care provoacă spaima prin aspectul ei ciudat; arătare. 2. (în credinţele religioase) Reprezentare în vis, în stări extatice etc. a unei fiinţe (supranaturale), care face cunoscută voinţa divină; revelaţie. VEDERE (< vedea) s. f. I. 1. Faptul de a vedea; percepere cu simţul văzului; p. ext: câmp vizual. V. fotopică = vedere în condiţiile unui nivel de iluminare ridicat, principalii receptori fiind celulele cu conuri de pe retină. V. scotopică = vedere în condiţii de iluminare slabă, principalii receptori fiind celulele cu bastonaşe; nu permite distingerea culorilor. ^ Loc. La vedere = în faţa tuturor, în public. Din vedere - a) (numai) privind: b) (numai) după înfăţişare, fără a-l fi cunoscut mai îndeaproape. în vederea... = în interesul, în scopul..., pentru... Expr. A avea pe cineva în vedere = a se gândi la cineva, a-l ţine în evidenţă pentru un anumit scop; a se ocupa de cineva. A avea ceva în vedere = a urmări ceva, a avea un plan, o intenţie. A pune în vedere = a avertiza pe cineva, a-i atrage atenţia. A trece cu vederea = a scuza o greşeală; a omite. 2. (Pop.) întâlnire între două persoane de sex opus pusă la cale pentru mijlocirea unei căsătorii. 3. Văz; ochi. 4. Aspect fizic; chip. 5. Peisaj, privelişte. ♦ Fotografie care reprezintă un peisaj; carte poştală ilustrată. II. (La pl.) Părere, idee, concepţie; convingere. VEDETĂ (< fr.) s. f. 1. Artist de (mare) renume. 2, Navă de luptă rapidă, fluvială sau maritimă, cu rază mică de acţiune. Există mai multe tipuri: v. de luptă, v. de croazieră, v. torpiloare, v. lansatoare de rachete. 3. Rând dintr-un text, izolat sau tipărit cu caractere mai groase, pentru a fi scos în evidenţă. VEDETjSM (< vedetă) s. n. Preocupare, tendinţă de a epata, de a se face remarcat cu orice preţ (specifică, mai ales, unui actor sau unui sportiv); atitudinea de supraestimare a propriilor calităţi. VEDIC, -Ă (< fr. {i}) adj. Care se referă la Vede, care aparţine Vedelor. Religia v. = religie politeistă indiană, anterioară hinduismului, bazată pe Vede. Era religia populaţiilor indo-europene ce au pătruns în India în jur de 1500 Î.Hr., în care erau venerate numeroase divinităţi celeste şi personificări ale fenomenelor naturii, zeul suprem fiind Indra. Ceremoniile includeau sacrificii animale şi consumul băuturii sacre soma. VEDOVA, Emilio (1919-2006), pictor italian. Unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai artei informale italiene. Promovează un stil geometric de mare forţă, aproape violent, exprimându-şi în pictură convingerile politice („Blocaj", „Lagărele de concentrare"). Lucrează şi „instalaţii de pictură" (mari panouri în care sunt integrate părţi mobile). VEGA, una dintre cele mai strălucitoare stele din emisfera boreală situată în constelaţia Lira, la c. 26,5 ani-lumină de Soare. Are mărimea 0,1 şi o culoare albăstruie. Nume populare: Regina Stelelor, Luceafărul cel Mare. VEGA CARPIO, Lope Felix de (1562-1635), scriitor spaniol. Creatorul teatrului naţional. Spirit renascentist, remarcabil prin geniul improvizaţiei şi prin prodigioasa sa fecunditate, s-a manifestat în toate genurile literare. Precursor al romantismului. Opera sa dramatică (c. 2 200 piese de teatru, dintre care s-au păstrat c. 530), de o mare diversitate tematică (comedii şi drame de moravuri, istorice, de capă şi spadă, social-politice, religioase), reflectă imaginea unei Spânii plină de contraste: aristocratică şi populară, galantă şi picarescă, sentimentală şi lucidă, tragică şi comică, raţională şi mistică („Alcadele din Zalameea", „Câinele grădinarului", „Fata cu urciorul", „Fântâna turmelor", „Cavalerul de Olmedo", „Să iubeşti fără să ştii pe cine", „Iubirile Belise'Q. Sonete, epistole, ode, balade, poeme mitologice, pastorale, de inspiraţie mistică şi satirice („Versuri uma- Lope Felix de Vega Carpio ne", „Frumuseţea Angelicăi", „Ierusalimul cucerit", „Triumfuri divine"). Romane („Arcadia", „Dorotea", „Peregrin în ţara sa"). Lucrarea sa „Noua artă de a scrie comedii" consacră formula tragicomediei şi menţine unitatea de acţiune. VEGA, Garcilaso de la ~ v GARCILASO DE LA VEGA. VEGETA (< fr., it., lat.) vb. I intranz. 1. (Despre plante) A trăi, a creşte. 2. Fig. (Despre oameni) A duce o viaţă obscură, lipsită de activitate, de perspective; a trăi fără a realiza ceva. VEGETAL, -Ă (< fr.) adj. 1. De plante, propriu plantelor, de natura plantelor. ♦ (Subst. f.) Plantă. 2. Extras din plante. ^ Cărbune v. = pulbere neagră obţinută din pulverizarea cărbunelui de lemn, folosită în medicină. VEGETARIAN, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. I. Adj. (Despre alimentaţie, dietă etc.) Care se bazează numai pe produse vegetale. Frecvent se asociază cu consumul de lactate, realizându-se un regim lactovege-tarian. II. S. m. şi f. Persoană care adoptă sau susţine alimentaţia v. din considerente etice (este împotriva uciderii animalelor şi a creşterii animalelor în vederea consumului de carne), religioase (ex. unele secte hinduse sau budiste), medicale etc. VEGETATIV, -Ă (< fr. {i}) adj. 1. (BOT.) Care se referă la organe sau părţi ale plantelor, cu excepţia organelor de reproducere sexuată. ^ înmulţire v. = înmulţire asexuată, prin rizomi, bulbi, butaşi etc., nu prin seminţe. 2. (MED.) Sistem nervos v. = parte a sistemului nervos alcătuită din sistemul nervos simpatic şi cel parasimpatic; inervează organele interne (glandele, muşchii netezi şi miocardul). VEGETAŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Totalitatea comunităţilor vegetale (fitocenozelor) dintr-o unitate terit. (zonă, reg., ţară, masiv muntos etc). 2. Totalitatea plantelor sau asociaţiilor vegetale de un anumit tip (v. lemnoasă, v. ierboasă, v. ruderală, v. alpină, v. xerofilă etc.). V. şi zone de v. 3. (MED.) Mică excrescenţă patologică localizată pe piele, pe o mucoasă sau într-un organ -0- Vegetaţii adenoide = hipertrofie cronică a amigdalelor faringiene situate în dreptul foselor nazale. VEGHE (< veghea) s. f. 1. Stare a unei fiinţe care este trează, care nu doarme; trezie, nesomn. ♦ Priveghi. 2. Ocrotire, pază. <0- Loc. De veghe = de strajă, de pază. 363 VELA VEGHEA (lat. vigilare) vb. 1 1. intranz. A sta treaz noaptea, a nu dormi. 2. Tranz. A sta de pază la căpătâiul unui bolnav. 3. Tranz. A sta de strajă; a păzi. ♦ A supraveghea, a controla o activitate. VEGHETOR (< veghea) s. m. (TEHN.) Dispozitiv de control care opreşte războiul de ţesut în cazul ruperii firelor. VEHEMENT, -Ă (< fr., lat.) adj. (Despre oameni şi manifestările lor) Violent, furtunos, impetuos. VEHEMENŢĂ (< fr., lat.) s. f. Vio-lenţă; impetuozitate (în manifestări); înfocare. VEHICUL (< fr., lat.) s. n. Sistem tehnic, cu sau fără autopropulsie, destinat deplasării pe o cale de comunicaţie terestră, subterană, acvatică, cosmică, aeriană. VEHICULA (< fr.) vb. I tranz. A face să circule; a transmite, a răspândi (informaţii, idei etc.). VEII, oraş antic în Etruria, la c. 16 km N de Roma. Important centru al civilizaţiei etrusce, unul dintre cele 12 oraşe ale Confederaţiei etrusce. Cucerit de romani în 396 î.Hr. VEIL [vei], Simone (n. 1927), jurist şi om politic francez. Ca ministru al Sănătăţii (1974-1979), a legalizat (1975) legea întreruperii libere a sarcinii. Deputată în Parlamentul European (1979-1993), a fost prima preşedintă a acestuia (1979 şi 1982). VEIOZĂ (< fr.) s. f. Lampă mică de masă, cu abajur. VEKSLER, Vladimir losifovicl (1907-1966), fizician rus. Studii şi cercetări în domeniul fizicii nucleare, al razelor X şi cosmice şi în teoria acceleratoarelor de particule (sincrofazotronul). VEL (< sl.) adj., invar. (în Ev. Med., în Ţara Românească şi în Moldova, precedând un titlu sau un rang boieresc) Mare (ex. vel-spătar). VELA, com. în jud. Dolj, situată în zona de contact a C. Desnăţuiului cu piemontul Bălăciţei; 2 087 loc. (2008). Satul Bucovicior este atestat documentar în 1535, iar satul Gubaucea în perioada 1568-1577. Bisericile Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena (1832) şi Sfinţii Voievozi (1848), în satele Ştiubei şi V. Bisericile de lemn Cuvioasa Parascheva (1737, reconstruită în 1864), Sf. Nicolae (1835) şi Sf. Gheorghe (ante 1845, refăcută în 1911), în satele Ştiubei, Bucovicior şi Gubancea. VELA, Vincenzo (1822-1891), sculptor italian. Creaţie realistă, de inspiraţie romantică („Rugăciunea de dimineaţă", „Spartacus"). Monumente comemorative şi funerare la Torino („Napoleon muribund”). VELAR, -Ă (< fr., lat.) adj., s. f. (Consoană) care se produce în partea posterioară a cavităţii bucale, prin atingerea sau prin apropierea rădăcinii limbii de vălul palatin; gutural. VELARIUM (cuv. lat.) subst. Acoperământ din pânză al amfiteatrelor şi al arenelor romane împotriva soarelui şi a ploii. VELASCO ALVARADO, Juan (1910-1977), general şi om politic peruan. Preşedinte al Republicii Peru (1968-1975). A naţionalizat principalele întreprinderi ind. şi a efectuat o vastă reformă agrară. VELASCO (BARRA, Jose Maria (1893-1979), om politic ecuadorian. Fondator al Partidului Federaţiei Naţionale Velasquiste. Preşedinte al Republicii Ecuador (1934-1935, 1944-1947, 1952-1956, 1960-1961 şi 1968-1972). S-a confruntat cu opoziţia conducătorilor armatei şi a oligarhiei financiare. VELATURĂ (< it.) s. f. Sistemul velelor unei nave, care servesc la deplasarea acesteia sub acţiunea vântului. VELÂZQUEZ [vela0ke0] (VELÂS-QUEZ) [velaske6] Diego Rodriguez [rodrigheQ] de Silva y (1599-1660), pictor spaniol. în primele sale opere, realizate la Sevilla, realismul său sobru, vădind influenţa tenebroşilor, atinge o impresionantă coerenţă stilistică („Vânzătorul de apă“, „Femeie prăjind ouă“). în 1623 devine pictorul de Curte al regelui Filip al IV-lea şi execută numeroase portrete ale regelui şi ale familiei acestuia. în 1629-1631 călătoreşte în Italia. Din anii următori datează „Capitularea cetăţii Breda“, „Fierăria lui Vulcan“ şi portretele unor pitici de la curte („Sebastian de Mora“). O nouă călătorie în Italia (1649-1651) deschide în opera sa perioada supremei maturităţi caracterizată printr-un stil tot mai liber şi o virtuozitate aparte, unică în redarea luminii şi a spaţiului („Femeia cu evantaiul" „Grădinile villei Medici", „Innocenţiu al X-lea“); în ultimii ani pictează compoziţii complexe („Ţesătoarele", „Domnişoarele de Curte"). Viziunea sa picturală se caracterizează prin sensibilitate cromatică şi darul de a descoperi dimensiunea poetică a realităţii. VELÂZQUEZ (DE CUELLAR) [de cueXar], Diego ~ (c. 1465-c. 1524), conchistador spaniol. L-a însoţit pe Columb, ajungând în 1493 în Haiti. A cucerit Cuba (1511), devenind primul guvernator al acesteia (1511-1524). A iniţiat şi a organizat expediţiile conduse de Cordoba (1517), Grijalva (1518) şi Cortes (1519). A fundat oraşele Havana, Santiago de Cuba, Asuncion de Baracoa şi San Salvador del Bayamo. VELĂ (< it.) s. f. Pânză folosită pentru a asigura deplasarea unei VELD 364 nave sub acţiunea curenţilor de aer. Este alcătuită din mai multe fâşii cusute între ele şi este legată de o vergă cu o parâmă. ♦ (La pl.) Sport sau agrement care se practică pe ambarcaţii cu pânze, folosind vântul ca mijloc de propulsie. VELD sau VELDT, vastă reg. de savană cu ierburi înalte în SE Africii, care include zone de platou din Zimbabwe, Botswana şi Republica Africa de Sud. Se împarte în V. înalt, situat la 1 200-1 800 m alt., V. Mijlociu (900-1 200 m alt.) şi V. Inferior (sub 900 m alt.). Numeroase animale sălbatice. Bogate zăcăminte de aur şi de diverse minerale. Este una dintre cele mai vechi şi originale reg. populate ale globului. VELEA, Nicolae (1936-1987, n. Tigveni, jud. Argeş), prozator român. Povestiri şi nuvele de rafinament stilistic şi virtuozitate a ironiei, privind schimbările petrecute în mediul rural, vădind un ascuţit simţ de observaţie a gesturilor mărunte („Poarta", „Paznic la armonii", „Vorbă-n colţuri şi rotundă", „Zbor jos"). VELEAT (< sl.) s. n. (Pop.) 1. Dată, termen, an. -0- Expr. A-i trece (cuiva) veleatul = a-i trece (cuiva) timpul, vremea. 2. Durată a vieţii, trai. + Sfârşitul vieţii; moarte, soroc. VELEITAR, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care manifestă, trădează o veleitate. 2. S. m. şi f. Persoană care are dorinţe, pretenţii, ambiţii (nejustificate). VELEITATE (< fr.) s. f. Pretenţie, dorinţă, ambiţie (nejustificată). VELESCU, Ştefan (1838-1899, n. Craiova), actor român. Elev al lui Millo şi Pascaly. Prof. la Conservatorul din Bucureşti, unde a format mulţi mari actori (Gh. Manolescu, C. I. Nottara, I. Brezeanu, V. Toneanu, I. I. Livescu). Adept al interpretării fireşti, realiste, în contrast cu retorismul şi manierismul epocii („Hernani" de V. Hugo, „Don Carlos" de Schiller). Membru fondator al societăţii Ateneul Român. Memorii. VI=LEZ DE GUEVARA [belee de geGara], Luis (1579-1644), scriitor spaniol. Scenete de factură populară („Munteanca din Vera"), tragedii („A domni după moarte"), comedii („Tamerlan al Persiei", „Credinţa disperată"). Celebru prin romanul satiric „Diavolul şchiop", care va fi imitat, sub acelaşi titlu, de Lesage. VELICAN, Vasile (1904-1984, n. Hărman, jud. Braşov), agronom român. M. coresp. al Acad. (1963), prof. univ. la Cluj-Napoca. A selecţionat numeroase soiuri de plante agricole şi a elaborat noi metode de Vasile Velican cultură. Tratate („Fitotehnica", „Tratat de ameliorare a plantelor"). VELICORUS, -Ă (< rus) s. m. şi f. Persoană care face parte din ramura cea mai numeroasă a ruşilor de pe terit. nord-vestic al părţii europene a Rusiei. VELIER (< it.) s. n. Navă cu vele, uneori dotată cu motor auxiliar folosit pentru manevre în port. VELIKA MORAVA, râu în E Serbiei, afl. dr. al Dunării în aval de Smederevo; 418 km. Este format din unirea, în aval de Krusevac, a râului Morava de Sud (luzna Morava), care izv. din masivul Crna Gora, cu râul Morava de Vest (Zapadna Morava), care izv. din masivul Jagodnja Povljen. Morava de Sud are ca pr. afl. pe Nisava, iar Morava de Vest, pe Ibar. în Antic., râul V.M. s-a numit Margus. VELIKI NOVGOROD, denumirea purtată de oraşul Novgorod (Federaţia Rusă) în sec. 12-15, în timpul când a fost capitala Republicii Novgorod (1136-1478). VELIKO TĂRNOVO, oraş în partea central nordică a Bulgariei, pe râul lantra; 66,2 mii loc. (2005). Nod de comunicaţii. Centru comercial şi turistic. Constr. de aparataj electrotehnic. Ind. de prelucr. a lemnului, textilă, alim. Universitate. Monumente arhitectonice; cetate întărită (sec. 12-14), ruine de biserici, palate întărite, biserici (sec. 12-13). Capitală (între 1186 şi 1393) a celui de-al Doilea Ţarat Bulgar. Cucerit şi distrus de turci în 1393, a fost reconstruit între 1598 şi 1688. Centrul unor importante răscoale antiotomane; cea din 1598 l-a avut printre conducători pe mitropolitul de T., Dionisie Rally, devenit colaborator al lui Mihai Viteazul, care l-a numit mitropolit al Moldovei (1600). Aici, în 16/28 apr. 1879, Adunarea Constituantă a Bulgariei a adoptat o constituţie rămasă în vigoare până în 1947. S-a mai numit şi Târnovo. VELjN, -Ă (< fr.) adj. (Despre hârtie, carton etc.) Neted, rezistent şi durabil, datorită unui proces special de fabricaţie. VELINI, Anton (1817-1873), pedagog român. Primul prof. de pedagogie la şcoala normală „V. Lupu“ din laşi. Autorul unui „Manual de metodică şi pedagogie pentru profesorii şcoalelor primare" (1860). VELJNŢĂ (< ngr.) s. f. Ţesătură ţărănească groasă de lână albă sau vărgată, sau aleasă în diferite culori; este folosită ca pătură, cuvertură, covor. VELIT (< vet) adj. (în Ev. Med., în Ţara Românească şi în Moldova) Care era de rangul întâi în ierarhia boierilor; mare. VELNIŞ (< ucr.) s. m. Arbore din familia Ulmaceae înalt până la 35 m, cu frunze asimetrice, flori şi fructe lung-pedunculate şi scoarţă cenuşie exfoliată (Ulmus laevis); vânj. Creşte în reg. de câmpie şi de deal, în apropierea apelor. VELNIŢĂ (< v. sl.) s. f. Povarnă. VELO- (< lat.) Element de compunere cu semnificaţia „iute, repede", cu ajutorul căruia se formează adjective şi substantive. 365 VENEŢIA Martinus Veltman VELOCIPED (< fr.; {s> veto- + lat. pes, pedis „picior") s. n. Vehicul cu două roţi inegale, asemănător bicicletei, precursor al bicicletei moderne. VELOCITATE (< fr., it.) s. f. Viteză, iuţeaiă, repeziciune. VELODROM (< fr.; {s} veto- + gr. dromos „loc de alergare") s. n. Construcţie din lemn sau beton de formă circulară, prevăzută cu o pistă înclinată pe care se organizează curse cicliste. VELTMAN, Martinus (n. 1931), fizician olandez. Prof. la univ. Utrecht şi Michigan. Contribuţii în fizica particulelor elementare. Premiul Nobel pentru fizică (1999), împreună cu Gerardus ’t Hooft. VELUR (< fr.) s. n. 1. Ţesătură de calitate superioară; catifea. 2. Piele de taurine tinere tăbăcită, şlefuită pe partea cărnoasă şi scămoşată fin pe partea opusă; se foloseşte la confecţionarea încălţămintei fine, în marochinărie. VELURAT, -Ă (< velur) adj. (Despre piei) Scămoşat pe o parte. VELVETON (< fr.) s. n. Ţesătură de bumbac cu aspect catifelat pe o parte. VEMELIAN (GEOL.) Ludian. VENAL, -Ă (< fr., lat.) adj. Care este în stare să facă orice pentru bani, lipsit de scrupule; imoral, corupt. VENALITATE (< fr., lat.) s. f. Caracterul a ceea ce este venal. VE-NĂ (< lat., fr. ) s. f. Vas sangvin în circulaţia de întoarcere a sângelui de la periferie la cord, cu dimensiuni crescânde spre cord, prezentând în reg. membrelor inferioare valve, care împiedică reîntoarcerea spre periferie a sângelui; vână (1). Prin v. circulă sânge încărcat cu dioxid de carbon, cu excepţia v. pulmonare (prin care curge sânge oxigenat de la plămân la inimă). V. azigos = v. care colectează sângele din venele intercostale şi-l varsă în vena cavă superioară. V. cavă v. cav. V. portă = v. scurtă şi groasă care transportă sângele de la intestine în ficat. VENCESLAV (VENCESLAS) v. Vâclav. VENCOV, Ştefan (1899-1955, n. Buzău), fizician român. M. coresp. al Acad. (1948), prof. univ. la Bucureşti. Studii şi lucrări de fizica corpului solid, optică şi spectroscopie (descărcări electrice în gaze, luminescenţă, spectre de absorbţie). VENDlE [văde] (VANDEA), departament în V Franţei, cu ieşire la Oc. Atlantic, cuprinzând o parte a masivului armorican, cu relief deluros (alt. max. 285 m). în 1793-1796 aici a avut loc o puternică revoltă împotriva guvernului revoluţionar de la Paris soldată cu c. 500 000 de victime. VENDETĂ (< it.) s. f. Cutumă justiţiară frecventă în S Italiei şi Corsica, potrivit căreia o stare de inamiciţie provocată de o ofensă sau de un omor se extinde asupra rudelor victimei, care îşi asumă obligaţia de a o răzbuna; p. ext. sete de răzbunare, ură. VENDâME [vădo:m], Piaţa piaţă construită la Paris (1699), după planurile lui J.H.-Mansart. Denumită iniţial piaţa Ludovic cel Mare, avea în mijloc statuia ecvestră a lui Ludovic XIV (de Girardon), a primit actuala denumire în 1799, când statuia a fost înlocuită cu coloana V. (imitaţie după Columna iui Traian), înaltă de 44 m, realizată din bronzul a 1 200 tunuri capturate de la inamic, comemorând victoria de la Austerlitz. VENDâME [vădo:m] 1. Cesar de Bourbon, duce de (1594-1665), general francez. Fiul natural al regelui Henric IV. A comandat armata regală (în 1653) împotriva Frondei, recucerind oraşele Libourne şi Bordeaux. 2. Louls Joseph, duce de (1654-1712), general francez. Nepotul lui V. (1). S-a remarcat în Războiul de Succesiune la Tronul Spaniei (1701-1714). A înfrânt armata austriacă la Villaviciosa (1710). VENDSYSSEL-THY [vensu sal tg], ins. în expremitate N a Danemarcii, care s-a separat de pen. lutlanda în 1825, în urma unei puternice inundaţii, când apele M. Nordului au secţionat îngustul istm nisipos care o lega de continent. Supr.: 4 686 km2-Pr. oraş: Frederikshaven. VENECTAZjE (< fr.; {s} lat. vena „vână“ şi gr. ektasis „lungire") s. f. Dilataţie a unei vene (ex. varicele). VENERA (< fr., lat.) vb. I tranz. A arăta veneraţie faţă de cineva sau de ceva, a respecta în mod deosebit; a stima, a adora. VENERABIL, -A (< fr., lat.) adj. (Şi subst.) 1. Care inspiră veneraţie, cinste, respect, care este vrednic de consideraţie. 2. (La catolici) Titlu dat unui candidat la beatificare şi canonizare (înainte de a deveni „fericit" şi apoi „sfânt"). VENERAŢIE (< fr., lat.) s. f. Respect pios pentru cineva sau ceva; stimă profundă pentru o fiinţă. ♦ Respect, adorare a lucrurilor considerate sfinte. VENERIC, -Ă (< germ.; cf. n. pr. Venus, zeiţa frumuseţii şi a iubirii la romani) adj. (Despre boli) Care afectează organele sexuale, transmiţându-se prin contact sexual. VENEROLOGE (< fr., germ.) s. f. Ramură a medicinii care studiază bolile venerice. VENESECŢIE (< engl.; {s} lat. vena „venă" şi sectio „tăiere") s. f. (MED.) Flebotomie. VENETIC1, -Ă (< ngr.) s. m. şi f. (Adesea peior.) Persoană venită din altă parte, considerată străină de locul unde trăieşte la un moment dat. VENETjC2 (< ngr.) s. m. Monedă veneţiană de aur, care a circulat şi pe terit. României până în sec. 19. VENETO, reg. în NE Italiei, cu ieşire la M. Adriatică; 18,4 mii km2; 4,77 mii. loc. (2006). Centrul ad-tiv: Veneţia. Grâu, porumb, orz, sfeclă de zahăr, cânepă, orez. Pomicultură. Creşterea animalelor. Pescuit. VENEŢIA (VENEZIA) 1. GOLFO Dl VENEZIA, golf în NV M. Adriatice ale cărui ape scaldă ţărmul de NE al Italiei şi cel de V al pen. Istria (Croaţia) de la delta fl. Po până la coasta Istriei. Lăţime max.: 95 km. în el se varsă fl. Pad, Adige, Brenta, Piave ş.a. Turism balnear. 2. LAGUNA VENETA (Laguna Veneţiei), lagună în NE Italiei, puţin adâncă, separată de G. Veneţiei printr-un cordon litoral îngust, cunoscut sub numele Lido di Venezia, lung de 2,4 km, străpuns în trei locuri („porţi"). Supr. lagunei variază între 245 fi 545 km2, în funcţie de sezon. în această lagună se află 118 insuliţe (pe care s-a dezvoltat, de-a lungul timpului, oraşul Veneţia), printre care: Giu-decca, San Giorgio Maggiore, San ( VENEŢIA 366 Veneţia. 1. Palatul Dogilor şi campanila bazilicii San Marco 2. Podul Rialto Pietro, San Miehele, Murano, Burano, Torcello, San Servolo, San Lazzaro, Malamocco, Pellestrina ş.a. 3. Oraş în NE Italiei, centrul ad-tiv al reg. Veneto, situat în laguna cu acelaşi nume, extins pe 118 ins. separate de numeroase canale (oraşul situat pe cele mai multe ins. de pe Glob), peste care au fost construite c. 400 de poduri (renumit fiind Ponte di Rialto — pod construit din piatră, peste Marele Canal, în anii 1588-1591, 48 m lungime şi 22 m lăţime); 268,9 mii loc. (2006). Oraşul se află la 5 km distanţă de ţărmul continental (suburbiile Mestre şi Marghera) de care este legat prin curse de vaporaşe. Renumite servicii de gondole pe canalele veneţiene. Aeroportul „Marco Polo“ deschis în 1960. Portul ind. Marghera. Rafinărie de petrol. Constr. navale. Ind. metalurgiei feroase şi neferoase (aluminiu), chimică, electrotehnică, sticlăriei (obiecte de artă din sticlă de Murano), marochinăriei, ceramicii fine (porţelanuri), textilă şi alim. Bijuterii. Universitate (1968). Muzeu de artă orientală; Muzeul artei veneţiene; Galerie de artă modernă; Biblioteca Naţională „Marciana“, cu 500 000 voi., 3 000 de incunabule şi 13 000 de manuscrise. Teatro Verde (inaugurat în 1954). Expoziţie bienală de artă; Festival anual internaţional al filmului; Festival anual internaţional de muzică contemporană. Important centru turistic, vizitat anual de peste 3 mii. de persoane. Monumente: peste 100 de palate, multe dintre ele situate pe malurile Marelui Canal/ Canal Grande (lung de 4 km şi lat de 70 m), printre care: palatele Loredan (sec. 12-13), Ca’d’oro/Casa 2. de Aur (construit în stil gotic în anii 1420-1434), Contarini-Fasan (1475), Vendramin-Calergi (1481, completat în anii 1500-1509 în stil arhitectonic renascentist lombard), Ca’Pesaro (construit în anii 1628-1710, în stil baroc, după planurile arhitectului Baldassare Loughena) ş.a.; alte palate: Palazzo Ducale/Palatul Dogilor, situat în Piaţa San Marco, ridicat în sec. 9, completat în 976 şi în anii 1340-1540 în stiluri arhitectonice gotic, maur şi renascentist, cu arcade gotice; Palazzo Ca’Grande, construit în anii 1533-1545 după planurile lui Jacoppo Sansovino; Palazzo Grimani (1556, completat în 1575). Piaţa San Marco, unul dintre cele mai frumoase şi mai vizitate locuri din lume, este dominată de bazilica San Marco, construită cu rol de capelă pentru Palatul Dogilor în anii 829-830, restaurată în 976 după un incendiu, demolată mai târziu şi reconstruită în 1071 în stilurile bizantin şi gotic, din marmură fină. Campanila, de 98,6 m înălţime, a fost reconstruită în 1912 ca o replică exactă a Turnului cu ceas care a existat în sec. 9—10 Bisericile Santa Maria Gloriosa ai Frari (1336-1492), Santa Maria dei Miracoli (1481-1489, în stil renascentist lombard), Santa Maria delle Salute (1631-1681) sau biserica octogonală construită de Baldassare Loughena; biserica dominicană Santi Giovanni e Paolo (în dialect veneţian San Zanipolo), ridicată în stil gotic în anii 1246-1430, are în interior mormintele mai multor dogi; Logetta di San Marco (1537-1540, ridicată de Jacoppo Sansovino); Procuratie Vecchie (1496-1514); Procuratie Nuovo (1582-1640), Procuratie Novissime (1810). Teatrul San Cassiano, deschis în 1637, este prima clădire de operă publică din Europa; Teatrul La Fenice (1792, distrus de un incendiu în 1996) pe scena căruia au avut loc premierele operelor „Tancredi“ de Rossini (în 1813), „Rigoletto" (1851) şi „Traviata" (1853) de Verdi. Vechea bibliotecă (1529), azi Biblioteca Naţională „Marciana“; Podul Suspinelor/Ponte dei Sospiri (1602). După inundaţiile catastrofale din 1966, UNESCO a început coordonarea acţiunii internaţionale de conservare a oraşului V. prin consolidări de diguri, construirea unui sistem modern de apărare împotriva inundaţiilor, combaterea coroziunii, a poluării aerului ş.a. întregul oraş, inclusiv ins. din lagună a fost inclus (din 1987) în Patrimoniul cultural universal. întemeiat în sec. 5, de populaţii refugiate din N din faţa invaziilor şi raidurilor străine; s-a aflat sub suzeranitatea nominală a Imp. Bizantin (până în sec. 10). Important centru meşteşugăresc şi comercial (din sec. 11), V. a împărţit, împreună cu rivala sa Genova, hegemonia în bazinul oriental al M. Mediterane. A avut un rol important în cucerirea Constantinopolului (1204) de către cruciaţi, luând în stăpânire însemnate terit. care aparţinuseră Imp. Bizantin, creându-şi astfel un adevărat Imp. colonial, care includea Creta, Eube- 367 VENEZUELA ea, Cicladele şi ins. Ionice, şi importante puncte de sprijin în Morea şi Epir. Prin înfrângerea definitivă a Genovei (1381) şi prin achiziţiile continentale din prima jumătate a sec. 15 (Bassano, Vicenzo, Verona, Padova, Friuli, Brescia, Bergamo, Ravenna ş.a.) V. atinge apogeul puterii şi expansiunii terit. Din a doua jum. a sec. 15 până în sec. 18, V. pierde progresiv poziţiile sale ca urmare a expansiunii Imp. Otoman. Republică aristocratică, condusă de un doge (din 697) şi de Marele Consiliu (din sec. 12), din care s-a desprins în sec. 13 un organ executiv, Micul Consiliu (Consiliul celor 40). Odată cu expansiunea Imp. Otoman, cu care a purtat numeroase războaie, precum şi cu mutarea axei comerciale a lumii din Mediterana spre ţărmurile Atlanticului, V. începe să decadă. A întreţinut legături comerciale, politice şi culturale cu Ţările Române. Stăpânită de Habsburgi (1797-1805 si 1815-1866), de Franţa (1805- 1814), V. s-a revoltat şi s-a proclamat republică în mart. 1848 rezistând eroic până în aug. 1849 asediului trupelor austriece. In 1866 a intrat în componenţa regatului Italiei. Aici s-au încheiat, de-a lungul timpului, importante înţelegeri şi tratate: -Pacea din 1177, dintre împăratul Frederic I Barbarossa (1152-1190) si papa Alexandru III (1159-1181). în urma eşecului cavaleriei germane a Sf. Imp. Roman în faţa trupelor Ligii lombarde victorioase la Legnano (29 mai 1176), împăratul a abandonat campania din Pen. Italică şi a încheiat un armistiţiu. Frederic I Barbarossa a retras susţinerea pentru antipapa Calixtus III, l-a recunoscut ca papă pe Alexandru III şi a restituit Bisericii proprietăţile pe care i le cucerise; -Tratatul din 1201 (acord din febr., confirmat în mai 1201), încheiat între conducătorii celei de-a patra Cruciade (1202-1204) şi dogele Veneţiei, Enrico Dandolo (1192— 1205), care, pentru 85 000 mărci de argint, urma să transporte pe nave veneţiene în Egipt 35 000 de cruciaţi, împreună cu caii şi proviziile necesare. Dar, cruciaţii neputând plăti, au ocupat pentru veneţieni oraşul 2ara (Zadar) din Dalmaţia (nov. 1202) şi apoi au participat la cucerirea Constantinopolului (12-13 apr. “1204), deturnând scopul Cruciadei. VENEŢI (< lat., fr.) s. m. pl. (în Antic.) 1. Populaţie indo-europeană stabilită în NE Pen. Italice, supusă de romani în anul 183 î.Hr. 2. Triburi celtice de navigatori temerari din Armoricum (Bretagne). 3. Triburi slave menţionate în sec. 6-7; au constituit nucleul grupului slavilor de apus (poloni, cehi, slovaci). VENEŢIANOV, Aleksei Gavrilovici (1780-1847), pictor, desenator şi gravor rus. Interpret al vieţii câmpeneşti („Vara“, „La arat“, „Ţărăncuţa cu viţelul"). Gravuri satirice la adresa armatelor franceze invadatoare (1812). VENEZIANO, Paolo v. Paolo. VENEZUELA, Republica Boliva-riană - (Republica Bolfvariana de Venezuela), stat în N Americii de Sud, cu largă ieşire la M. Caraibilor si Oc. Atlantic; 916 445 km2; 27 483 200 loc. (2007). Limbi oficiale: spaniola şi (din mai 2002) 31 limbi indigene. Religia: creştină (romano-catolici 96%, protestanţi 2%). Capitala: Caracas. Oraşe pr.: Maracaibo, Valencia, Barquisimeto, Ciudad Guayana, Maracay, Petare, Barcelona, Maturin. Este împărţit în 23 de state federale, districtul federal al Capitalei şi câteva dependenţe federale. Terit. V. este alcătuit din trei mari unităţi de relief: Anzii în V şi N, pod. Guyanelor în S şi, între ele, întinsa câmpie drenată de fl. Orinoco (1/3 din supr. ţării) numită Llanos de Orinoco. Anzii prezintă două ramuri principale ce înconjoară laguna Maracaibo şi anume: Sierra de Perijâ (la graniţa cu Columbia) şi Sierra Nevada de Merida (cu Pico Bolivar, 5 007 m, alt. max. din V.) care se prelungeşte în lungul ţărmului caraibian sub numele de Cordillera de la Costa. Llanos de Orinoco este o câmpie slab populată şi un domeniu tradiţional al creşterii extensive a animalelor. Pod. Guyanelor (45% din terit. V.) este format din munţi vechi, puternic erodaţi şi faliaţi (alt. max. vf. Roraima, 2 772 m). Clima tropicală este moderată şi modificată de alt., fapt ce a condus la individualizarea mai multor ţinuturi (,,tierras“) cu trăsături geografice specifice: „tierras calientes“ (reg. de coastă, câmpia fl. Orinoco şi cea mai mare parte a pod. Guyanelor) cu temp. medii lunare ce nu coboară sub 28°C; „tierras templadas“, între 600 m şi 2 500 m, cu temp. medii anuale de 15-17°C, cu precipitaţii bogate (peste 900 mm/an), ţinuturi valorificate agricol şi bine populate; „paramos" - ţinuturile situate dincolo de 2 500 m alt., cu un climat mai aspru, cu pajişti alpine şi populaţie rară. Un element insolit îl reprezintă ariditatea severă (280 mm/an) din zona litorală a pen. Guajira (NV ţării). Reţeaua hidrografică este dominată de Orinoco, care, în cursul inferior, devine navigabil pentru nave maritime şi care formează, la vărsarea în Oc. Atlantic, o imensă deltă. în cursul superior Orinoco se află în legătură cu bazinul Amazonului prin afl. lor comun Casiquiare. Cel mai important lac este laguna Maracaibo cu importante zăcăminte petrolifere, valorificate de multe decenii (aici au funcţionat primele platforme de foraj şi exploatare offshore din lume). Pe un subafluent al Orinoco-ului se află cea mai înaltă cascadă din lume (Angel, 979 m). Pădurile tropicale dense ocupă şi în prezent o mare parte a terit. (56,1%) cu deosebire în reg. andină şi în pod. Guyanelor. Pădurile-galerii însoţesc fl. Orinoco şi afl. săi, iar în reg. litorală joasă vegetaţia specifică este cea de mangrove. Savana, cu ierburile sale înalte („llanos11) se întâlneşte în C. Orinoco, iar în pen. Guajira apar cactuşii gigantici. Fauna tipică pădurilor tropicale şi savanei: puma, jaguarul, tapirul, opossum, felurite maimuţe, sute de specii de păsări (papagali, ibis ş.a.) ocrotite în numeroase parcuri naţionale: Parima-Tapirapeco (39 000 km2) situat la izvoarele fl. Orinoco, loc de trai pentru indienii din grupul etnic yanomami, Canaima -30 000 km2 situat în pod. Guyanelor unde trăiesc indieni pemon; aici se află şi cascada Angel şi masivul Roraima (inclus din 1994 în Patrimoniul natural universal) ş.a., 13 monumente naţionale, numeroase rezervaţii naturale. Economia V. se bazează pe exploatarea şi prelucrarea petrolului (capacitatea rafinăriilor este de 75 mii. t/an, locul 1 în America Latină), care asigură împreună cu sectorul minier 81,9% din exporturile ţării (2003); rezervele sunt printre cele mai mari de pe Glob (12,5 miliarde t, 2006) - în bazinele Maracaibo şi Orinoco V. dispune de asemenea de mari rezerve de gaze naturale 28,7 miliarde m3 (2006). Recent (2003) au fost omologate rezerve de gaze în zona platformei continentale comune cu Trinidad şi Tobago. Se mai exploatează huilă şi antracit, minereu de fier, nichel, bauxită (6 mii. t, 2006, locul 8 pe Glob), diamante, aur, plumb, magnezit, fosfaţi naturali, sulf, asfalt, gips, sare, caolin, azbest. V. şi-a dezvoltat o însemnată industrie de prelucrare a acestor resurse, evidenţiindu-se ind. aluminiului (615 mii t, 2006, locul 4 pe continentul american) şi metalurgia feroasă. Ind. aluminiului foloseşte şi energia electrică furnizată de hidrocentrala Râul Leoni/Guri (10 000 MW, putere instalată), una dintre cele mai mari din lume. Petrochimia rămâne însă, alături de rafinarea petrolului cel mai important sector industrial al ţării (benzină 17 mii. t., 2005), la Amuay Bay existând VENEZUELA 368 72° ‘Pen.Paraguanâ- ^•^eneiueTa MARACAIBO CARACAS Port of Spain- Cabimas Valencia, §) umana: I.Sl- Trinidad iyi| hm ^T#J rP I fl Wt ^ ■UsAaracd\\)o Barquisimeto Maracay Barcelona Puertoja Cruz^-> n<9/'Vv>e n e; z ** < 1 PICO BOLIVAR \> (@&nCrisţSte|^- □ - . BOGOTA MaturinJ?L-s^ Ciudad . Ca/cara UUDaa Guayana ^ Bolfvar; £/ Doradoi it >.'2772 Puerto Ayacucho , , v R0RAIMr.: Esmeralda i JLi I cs 100 km J $pSan Carlosde^"* ( V R AZ j L/| a s| 72° 64° una dintre cele mai mari rafinării din lume. Alte produse industriale: plumb şi nichel de topitorie, autoturisme şi vehicule comerciale, acid sulfuric, amoniac, îngrăşăminte azotoase şi fosfatice, fire şi fibre sintetice şi artificiale, anvelope, sodă caustică, ciment hidraulic, celuloză, hârtie, cherestea, bumbac egrenat, textile şi conf., încălţ., zahăr, ulei de cocos, de palmier şi de palmist, ulei de floarea-soarelui, margarină, carne, lapte, brânzeturi, bere, ţigarete ş.a. Agricultura are ca specific creşterea animalelor (bovine, porcine, ovine şi caprine, cabaline, asini şi catâri). Cultura plantelor se practică pe doar 3,9% din supr. ţării evidenţiindu-se culturile de trestie de zahăr, bananieri, ananas, palmieri de ulei, citrice, papaya, mango, avocado, cafea, cacao, palmieri de cocos; se mai cultivă porumb, orez, sorg, manioc, batate, susan, tutun, bumbac, sisal, cartofi, legume, sfeclă de zahăr, soia, arahide, viţă de vie. Pescuitul (inclusiv crustacee) a sporit de aproape trei ori în ultimele două decenii. Se valorifică bogatul fond forestier. Un element nou îl reprezintă fermele de creştere a crocodililor (c. 15 mii exemplare, 2001). Infrastructura căilor de comunicaţie este concentrată în jumătatea nordică (cea mai populată) a ţării. Căi ferate: 682 km (2006). Reţea rutieră: 96,2 mii km (34% asfaltaţi şi 2 250 km autostrăzi). Căi navigabile interne: 7 100 km. Transporturile speciale (prin conducte) însumează peste 15 000 km. Pr. porturi: Amuay Bay, Puerto Cabello, Punta Cardon, La Salina, Puerto La Cruz ş.a. Transporturile aeriene suplinesc în jumătatea sudică a ţării alte categorii de transport. V. dispune de 375 aeroporturi între care 129 au pistă betonată, iar 5 dintre ele (inclusiv cele două ale Capitalei, Maiquetia şi Simon Bolivar) pot primi orice tip de aeronave. Pr. zone şi obiective turistice: litoralul caraibian, cu staţiuni de cură heliomarină, dar şi cu puncte de pornire spre zona montană învecinată; Capitala ţării, o adevărată metropolă, cu numeroase vestigii ale 369 VENEZUELA perioadei coloniale şi clădiri monumentale moderne (Ciudad Universi-taria este inclus din 2000 în Patrimoniul cultural universal) sau cu monumente legate de Simon Bolivar (casa natală), Panteonul, Capitoliul, palatul Miraflores, Muzeul de Arte Frumoase, Grădina Botanică; oraşele Cumanâ, Valencia, Maracaibo (cu monumente moderne sau din perioada colonială); oraşul Ciudad Bolivar, principala bază de pornire spre lumea mirifică a Guyanei (cu păduri tropicale dense şi marea concentrare de cascade în arealul fl. Caroni, inclusiv cascada Angel); oraşul şi portul Coro, una dintre primele aşezări pe continentul sud-american (1527) inclusă (din 1993) în Patrimoniul cultural universal. Moneda: 1 Bolivar = 100 Centimos. Export (2006): petrol brut, produse petroliere, produse siderurgice, aluminiu. Pr. parteneri: Bermude (49,5%), S.U.A. (23,6%), Antilele Olandeze (6,9%). Import (2006): echipamente industriale, produse chimice, autovehicule, produse electrotehnice. Pr. parteneri: S.U.A. (30,6%), Columbia (10,2%), Brazilia (10,1%), Mexic (5,9%), China (4,9%), Panama (1,8%). - Istoric. Locuit în epoca precolum-biană de numeroase triburi amerindiene (arawak, guajiro, caribi, cuisca ş.a.), terit. V. este descoperit, la 5 aug. 1498, de Cristofor Columb şi explorat (în 1499) de Alonso de Hojeda, care îl numeşte „Mica Veneţie11. Primii locuitori europeni (stabiliţi în c. 1520 la Cumanâ) au fost misionarii spanioli. Dependent iniţial de Audencia din Santo-Domingo, inclus apoi în Viceregatul Peru (1546) şi Noua Granada (1739), terit. V. formează, din 1777, Căpitănia Generală Venezuela. în 1810 V. devine unul dintre principalele nuclee ale Războiului pentru Independenţa Coloniilor Spaniole din America. La 5 iul. 1811, Francesco Miranda proclamă independenţa V. şi, după lupte înverşunate, Simon Bolivar proclamă, la 17 dec. 1819, Republica Federativă Marea Columbie, care cuprinde V., Noua Granada şi, din 1822, Ecuadorul. în urma destrămării acestei federaţii, V. devine, în 1830, republică de sine stătătoare. Istoria V. este, până la începutul sec. 20, un şir neîntrerupt de războaie civile între liberali şi conservatori sau de dictaturi militare. Potrivit Constituţiei din 28 mart. 1864, ţara a purtat denumirea de Statele Unite ale V. (până în 1953). în timpul dictaturii gen. Juan Vicente Gomez (1908-1935), V. cunoaşte o primă epocă de stabilitate internă. în perioada preşedinţiei lui Romulo Betancourt (1945-1948) şi apoi după înlăturarea regimului dictatorial al gen. Perez Jimenez (1953-1958), se adoptă numeroase reforme în domeniul social. Membru al O.N.U. (1945). Din 1958, ţara cunoaşte o remarcabilă stabilitate constituţională (constituţia din 1961 a marcat începutul procesului de democratizare); în timpul preşedinţilor Romulo Betancourt (1959-1964), Râul Leoni (1964-1969), Rafael Caldera (1969-1974) şi Carlos Andres Perez Rodriguez (1974-1979) V. desfăşoară o politică tot mai hotărâtă de apărare a intereselor economice naţionale; la 1 ian. 1975, sunt naţionalizate minele de fier, iar la 29 aug. 1975 Congresul Naţional votează legea privind naţionalizarea întregii ind. petroliere a ţării (în vigoare de la 1 ian. 1976). V. era membru fondator al O.P.E.C. Din 1980, „miracolul venezuelean“ cedează locul unei prelungite crize economice şi sociale. într-unul din principalele state producătoare de ţiţei din lume, 80% din populaţie a ajuns să trăiască în sărăcie, 40% cu un venit chiar sub minimul necesar existenţei. Tensiunile sociale îşi găsesc expresia, în 1992, în două tentative de lovitură de stat militară, ambele eşuate în urma intervenţiei forţelor armate loiale guvernului. Preşedintele Carlos Andres Perez este suspendat la 21 mai 1993 din funcţie, sub învinuirea de corupţie, judecat şi condamnat, în 1996, pentru deturnare de fonduri. în alegerile prezidenţiale din 6 dec. 1998, Hugo Châvez Frias, militar de carieră (conducător al puciului din 4 febr. 1992, după al cărui eşec petrece doi ani în închisoare), obţine victoria, pe baza unei platforme de stânga, populiste. Inundaţiile şi alunecările de teren din dec. 1999 din reg. de coastă ale V., soldate cu c. 20 000 de morţi, sunt considerate cel mai mare dezastru natural din istoria V. Printr-un referendum (15 dec. 1999) se aprobă o nouă Constituţie, care prevede prelungirea mandatului preşedintelui de la 5 la 6 ani şi posibilitatea realegerii pentru încă un nou mandat, parlament unicameral şi un control sporit al statului în economie. După victoria în alegerile parlamentare şi prezidenţiale din iul. 2000, H. Châvez Frias, orientat statornic spre stânga, efectuează, în aug. 2000, vizite într-o serie de state membre ale O.P.E.C.: Iran, Libia şi Iraq (primul şef de stat care vizitează această ţară după Războiul din Golf din 1991). H. Châvez nu îşi ascunde admiraţia faţă de Fidel Castro efectuând o primă vizită la Havana în oct. 2000. Stilul de guvernare autocrat declanşează numeroase gesturi ostile care se coagulează treptat în manifestaţii de stradă concentrate împotriva sa culminând cu o încercare de lovitură de stat la 12 apr. 2002. Declaraţia Organizaţiei Statelor Americane şi manifestaţiile masive ale partizanilor săi îl readuc w/m DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE State Suprafaţa (km2) Populaţia (2007) Centrul ad-tiv Amazonas Anzoâtegui Apure Aragua / r - ■Bolivar i&arabobo tpojedes llllil ^ Delta Amacuro Fatcon Guârico e Lara Merida Miranda ; Monagas ; Nueva Esparta Portuguesa - Şucre tâchira Trujillo Vargas Yaracuy Zulia 175 750 142 200 Puerto Ayacucho 43 300 1 477 900 Barcelona 76 500 473 900 San Fernando de Apure 7 014 1 665 200 Maracay 35 200 756 600 Barinas 238 000 1 534 800 Ciudad Bolivar 4 650 2 227 000 Valencia 14 800 300 300 San Carlos 40 200 152 700 Tucupita 24 800 901 500 Coro 64 986 745 100 San Juan de Los Morros 19 800 1 795 100 Barquisimeto 11 300 843 800 Merida 7 950 2 857 900 Los Teques 28 900 855 300 Maturin 1 150 436 900 La Asuncion 15 200 873 400 Guanare 11 800 916 600 Cumanâ 11 100 1 177 300 San Cristobal 7 400 711 400 Trujillo 1 497 332 900 La Guaîra 7 100 597 700 San Felipe 63 100 3 620 200 Maracaibo i 433 2 085 500 ale 120 1 770 VENEZUELAN 370 la putere în mai puţin de 48 ore. Preşedintele răspunde prin sporirea controlului asupra tuturor instituţiilor statului. Opoziţia boicotează alegerile parlamentare din dec. 2005 fapt ce duce la ocuparea tuturor locurilor din Adunarea Naţională de către partizanii preşedintelui. Pe plan extern promovează o politică antiamericană atacându-l direct pe George W. Bush. Devenit portdrapelul stângii latino-americane Châvez foloseşte tot mai des petrolul venezuelan ca instrument de presiune în relaţiile externe. Republică prezidenţială. 2. Golf al M. Caraibilor care pătrunde în ţărmul de NV al Venezuelei pe c. 200 km lungime (NNE-SSV) şi c. 250 km lăţime max., mărginit de pen. La Guajira în V (Columbia) şi pen. Paraguanâ în E (Venezuela). Spre S, G. V. comunică cu laguna Maracaibo printr-un canal de 53 km lungime. VENEZUELAN, -Ă (< n. pr. Venezuela) s. m. şi f., adj. I. S. m. şi f. (La m. pl.) Popor care s-a format în Venezuela; (şi la sg.) persoană care face parte din populaţia de bază a Venezuelei sau care este originară de acolo. II. Adj. Care aparţine Venezuelei sau venezuelanilor, privitor la Venezuela sau la venezuelani, originar din Venezuela. VENj (lat. venire) vb. IV intranz. 1. A se deplasa spre persoana care vorbeşte sau despre care se vorbeşte; a se apropia de un anumit loc. -O-’ Expr. (Subst.) Un du-te-vino = mişcare de ducere şi de întoarcere continuă, circulaţie intensă. (A avea pe) vino-ncoace = (a avea) farmec, atracţie deosebită. ♦ A merge împreună cu cineva sau a urma pe cineva. ♦ A intra în locul unde se află vorbitorul. ♦ (Despre ape) A curge (la vale), a inunda, a se revărsa. ♦ A pluti pe apă. ♦ A năvăli asupra sau împotriva cuiva. 2. A sosi, a ajunge undeva. ♦ (Despre obiecte) A fi adus sau trimis de undeva. ♦ (Despre publicaţii) A fi difuzat, a sosi periodic. ♦ (Despre zgomot, mirosuri etc.) A ajunge până la persoana care vorbeşte sau până într-un loc determinat. 3. A vizita pe cineva, a trece pe la cineva. ♦ A apărea, a se ivi. 4. A urma după cineva sau ceva; a succeda. ♦ A urma după cineva în grad, în rang etc., a fi situat pe o anumită treaptă (după cineva) într-o ierarhie. 5. A-şi avea obârşia, a deriva, a proveni din... ♦ A decurge, a rezulta. 6. A se întoarce la locul de unde a plecat sau unde este aşteptat. 7. (Despre aşezări, construcţii etc.) A fi situat într-un anumit loc, într-o anumită poziţie. ♦ A ajunge până la... 8. A ajunge într-o anumită situaţie, poziţie, stare etc. ^ Expr. A veni la putere = a prelua puterea politică într-o ţară. Cum vine asta? = a) cum se poate interpreta aceasta, ce înseamnă? b) cum se traduce aceasta? Aşa vine vorba = aşa se spune, aşa este obiceiul. Vorba vinei = e numai un fel de a spune, care nu corespunde realităţii; aş! 9. (Despre evenimente, întâmplări etc.) A se produce, a avea loc. ^ Expr. A-i veni cuiva ceasul = a sosi pentru cineva momentul decisiv (al morţii). 10. A fi cuprins, stăpânit de un gând, de o senzaţie, de o dorinţă etc., a simţi nevoia să... Expr. Ce-ţi veni (să ...)? se spune când cineva face un lucru negândit, ciudat. 11. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) A fi pe măsură, a se potrivi; p. ext. a-i şedea bine (sau rău). 12. (Pop.) A i se cuveni cuiva (ca rezultat al unei împărţeli). 13. (Pop.) A se afla într-o anumită relaţie de dependenţă (faţă de cineva), într-un anumit grad de rudenie etc. VEN|N (lat. venenum) s. n. 1. Substanţă toxică, în general de natură proteică, secretată de glandele speciale ale unor animale (ex. vipera, scorpionul, viespea) şi folosită de acestea ca mijloc de apărare sau de atac; p. ext. toxine (alcaloizi şi glucozide), elaborate de plante (mai ales ciuperci). Principalele tipuri de efecte ale v.; neurotoxice, hemolitice, alergice, citotoxice. Efectul asupra organismului este influenţat de doză şi de locul inoculării. Unele v. sunt folosite la prepararea unor medicamente şi a serurilor antivenin. ♦ Fig. Răutate, invidie, duşmănie. 2. Pop. Fiere; fig. amărăciune, necaz; furie. <0* Expr. A se face venin = a se supăra foarte tare. VENINARIŢĂ (< venin) s. f. (BOT.) Avrămeasă, barba-boierului. VENING MEINESZ, Felix (1887-1966), geofizician şi geodez olandez. Prof. univ. la Delft. Studii fundamentale privind, în special, gravimetria fundului oceanelor, conferind o viziune modernă în ceea ce priveşte structura Pământului, bazată pe câmpurile gravitaţionale terestre. VENINOS, -OASĂ (< venin) adj. Care conţine venin (1); care este otrăvitor, care poate otrăvi. ♦ Fig. Plin de răutate; duşmănos. VENjT1 (< veni) s. n. 1. Ceea ce se obţine din desfăşurarea unei activităţi, din plasarea unei sume de bani, din exploatarea unui teren etc.; câştig, beneficiu. 2. (CONT.) Venituri (la nivelul întreprinderii) = v. care include atât v. din activităţi curente, cum sunt vânzări, comisioane, dobânzi, redevenţe şi chirii, cât şi câştigurile din orice alte surse respectiv sumele rezultate în urma vânzării unor active imobilizate câştigurile rezultate din reevaluarea titlurilor de plasament şi cele rezultate din creşterea valorii contabile a activelor imobilizate. V. net = veniturile totale minus cheltuielile totale, inclusiv impozitele aferente. 3. (FIN.) Venituri din investiţii = v. provenite din dividende, dobânzi, câştiguri din transferul titlurilor de valoare şi din operaţiunile de vânzare-cumpărare de valută la termen. Venituri din activităţi independente = v. comerciale, v. din profesiile libere şi v. din drepturi de proprietate intelectuală. Venituri bugetare = resursele băneşti care se cuvin bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor fondurilor speciale, bugetului trezoreriei statului, bugetelor instituţiilor publice, bugetului fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi bugetului fondurilor externe nerambursabile, şi formate din impozite, taxe, contribuţii şi alte vărsăminte. V. naţional = indicator macroeconomic al rezultatelor activităţii (anuale) reprezentând suma veniturilor încasate de factorii de producţie care participă, direct sau indirect, la producţie. Exprimat în preţuri de piaţă, v. n. se calculează prin scăderea consumului de capital fix (amortizarea) din produsul intern brut, la care se adaugă sojdul (pozitiv sau negativ) al v. altor ţări. VENjT2, -Ă (< veni) s. m. şi f. Nou-~ = persoană sosită undeva de curând. VENIZELOS [venizelos], Eleutherios (1864-1936), om politic liberal grec-Prim-min. (1910-1915, 1917-1920, ian.-febr. 1924, 1928-1932 şi ian.-mart. 1933). A condus guvernul în timpul Războaielor Balcanice şi a Primului Război Mondial în care Grecia a obţinut o mărire de terit. In conflict cu familia regală pentru vederile sale republicane, a fost nevoit, la restaurarea monarhiei, sa plece în exil (1935). VENN, John (1834-1923), logician britanic. Prof. univ. la Cambridge. Cunoscut pentru metoda de reprezentare grafică constând într-o diagramă formată din cercuri intersectate (diagramele V.). Lucrări: „Principiile logicii empirice", „Logica simbolică". VENNBERG [venbseri], Karl (1910- 1995), poet suedez. Reprezentant de seamă al poeziei suedeze moderne, introduce temele existenţialiste f kafkiene. Opera sa, pesimistă şi critică, are un marcat caracter antitra-diţionalist şi antiliric („Torţa de paie“, C371 VENTURI .pbeme în jurul lui zero“, „întoarceţi faţa către Soare"). VENOS, -OAS (< fr., lat.) adj. Care se referă la vene, la sângele care circulă prin vene, care aparţine venelor (ex. circulaţie v.). VENT, îles du ~ v. Insulele Vântului (2). VENTA, râu în părţile de V ale Lituaniei şi Letoniei; 349 km. Izv. din zona înălţimilor deluroase din VNV Lituaniei, curge pe direcţie generală N-NV, vărsându-se în M. Baltică în dreptul oraşului Ventspils (Letonia). VENTJL (< germ.) s. n. 1. Organul obturator al unei valve (3). 2. Diodă redresoare. VENTILA (< fr., lat.) vb. I. tranz. A deplasa mase de aer sau de gaze, sub diferenţe mici de presiune, de obicei în scopul împrospătării aerului din încăperi. + Refl. Fig. A pune în circulaţie, a lansa (o idee, o ştire etc.). VENTILATOR (< fr.) s. n. Aparat sau organ component al unei maşini, folosit pentru deplasarea aerului sau a altor gaze şi constituit, în general, dintr-un rotor cu palete şi o carcasă. VENTILAŢIE (< fr., lat.) s. f. Operaţie de înlocuire a aerului viciat dintr-o încăpere, galerie de mină etc. prin introducerea de aer proaspăt. ♦ Sistem sau instalaţie de împrospătare a aerului. ^ V. pulmonară = proces fiziologic prin care se realizează, ca urmare a unei alternanţe ritmice a inspiraţiei şi expiraţiei, circulaţia aerului prin căile respiratorii şi plămâni. La omul normal, debitul ventilator este de 7-8 I pe minut. V. artificială = tehnică ce permite suplinirea parţială sau totală, temporară sau prelungită a v. naturale (ex. mască nazală). VENTRAL, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Care ţine de pântece; din reg. pântecelui; p, gener. care se referă ja partea anterioară (la om) sau inferioară (la animale) a corpului, care aparţine acestor părţi. 2. (FIZ.) Lino Ventura Maria Ventura Care aparţine unui ventru, referitor la un ventru. VENTRICUL (< fr., lat.) s. n. Cavitate naturală, de dimensiuni reduse, în interiorul unui organ (inimă, creier, laringe). <£- V. cardiac = cavitate a inimii care primeşte sângele din atrii şi îl pompează în artere. Amfibienii şi peştii au un singur ventricul, iar mamiferele, păsările şi reptilele au două (drept şi stâng). V. cerebrali = cavitate a encefalului umplută cu lichid cefalorahidian; există patru ventriculi cerebrali care comunică între ei. VENTRICULAR, -A (< fr.) adj. Care se referă la ventricule, care aparţine ventriculelor. VENTRICULOGRAFjE (< fr. {i}; (s> lat. ventriculus „ventricul" + gr. graphein „a descrie") s. f. 1. Metodă de explorare a ventriculelor cardiace cu ajutorul tehnicilor de imagistică; există două tehnici una folosind radiaţiile X, iar cealaltă, o cameră gamma. 2. Metodă de explorare radiologică a ventriculelor cerebrale după introducerea de aer în canalul rahidian sau direct în ventricule, folosită mai ales în diagnosticarea tumorilor cerebrale. VENTRIUCA s. f. Nume dat unor specii de piante erbacee din genul Veronica, familia scrofulariaceelor (V. persica, V. agrestis, V. officinalis). VENTRILOC, -A (< fr.; fe} lat. venter „pântece" + loquor „a vorbi") s. m. şi f. Persoană capabilă să vorbească fără a-şi mişca buzele şi gura, creând impresia că vorbeşte din pântece. VENTRU (< fr.) s. n. (FIZ.) Punct, linie sau suprafaţă dintr-un câmp de unde staţionare, în care amplitudinea de vibraţie are valoare maximă; umflătură. VENTURA, Llno (pe numele său adevărat Lino Borrini) (1919-1987), actor francez de film, de origine italiană. Protagonist de regulă în filme de acţiune şi poliţiste, el conferă personajelor sale o dimensiune umană indiferent de care parte a legii se află ele („Un taxi pentru Tobruk”, „Clanul sicilienilor”, „Cadavre de lux”). VENTURA, Maria (1886-1954, n. Bucureşti), actriţă română de teatru şi film. Directoarea teatrului bucure-ştean care-i poartă numele. Societară a Comediei Franceze, unde talentul ei de tragediană se remarcă în piese ale dramaturgiei clasice şi moderne („Fedra”, „Lorenzaccio”, „Crimă şi pedeapsă”). în perioada 1909-1916, protagonistă în filme mute franceze („Mizerabilii”, „Păcatul unui tron”). VENTURI 1. Adolfo V. (1856-1941), istoric de artă italian. Autor al unei vaste „Istorii a artei italiene" de la origini până la sfârsitul sec. 16 (25 voi.) 2. Lionello V. (1885-1961), istoric de artă italian. Fiul lui V. (1). Lucrări consacrate artei italiene din epoca Renaşterii („Giorgione şi gior-gionismul", „Critica şi arta lui Leo-nardo da Vinci") şi picturii franceze moderne („Cezanne", „Arhivele impresionismului", „Pictorii moderni", „De la Manet la Lautrec"). A publicat şi o „Istorie a criticii de artă“. VENTURI, Giovanni Battista (1746-1822), fizician şi inginer italian. Prof. univ. la Pavia. Lucrări de optică şi de hidraulică; a construit şi studiat duzele care-i poartă numele (1797). VENTURI [ventiueri], Robert (n. 1925), arhitect american. Teoretician al postmodernismului, a promovat purismul arhitectural al anilor ‘30 ai sec. 20 şi a criticat funcţionalismul („Complexitate şi contradicţie în Muzeul de Artă din Seattle, arh. Robert Venturi VENTURIMETRU 372 arhitectură11). A construit laboratorul de biologie moleculară de la Universitatea Princeton, Muzeul de Artă din Seattle şi aripa Sainsbury de la Galeria Naţională din Londra. Laureat al premiului Pritzker pentru arhitectură (1991). VENTURIMETRU (< it.; {s> n. pr. G. B. Venturi + gr. metron „măsură") s. n. Aparat care măsoară debitul unui curent de fluid într-o conductă pe baza căderii de presiune, obţinută la curgerea fluidului printr-un tub Venturi intercalat în conductă. Inventat de inginerul american Clemens Herschel (1842-1930) în 1888. VENTUZĂ (< fr.) s. f. 1. (ZOOL.) Organ în formă de disc, cu ajutorul căruia unele animale (ex. unele lipitori, cestode, trematode) se fixează pe suporturi sau pe pradă. 2. Păhărel de sticlă care se aplică pe piele (după ce s-a rarefiat aerul din el prin căldură), pentru a provoca o mică congestie locală, în scop curativ. V. obstetricală = cupă de metal sau plastic, folosită pentru extragerea fetusului în cazul unei naşteri dificile. VENULĂ s. f. Vas sangvin de mici dimensiuni, care face legătura între capilare şi vene. VENUS 1. (în mitologia romană) Străveche divinitate a frumuseţii, a primăverii şi a forţelor vegetative. Considerată mama eroului troian Eneas. îi sunt consacrate mirtul şi lebedele. Unele izvoare consideră că era fiica lui lupiter şi a Dionei, soţia lui Vulcan şi mama lui Cupidon. Asimilată mai târziu cu Afrodita. 2. Cea de a doua planetă a sistemului nostru solar, la o depărtare medie faţă de Soare de 108,14 mii. km. Cel mai strălucitor astru de pe Cer, după Soare şi Lună. Când are strălucire maximă, V., prezentând faze analoge celor ale Lunii, mărimea sa stelară ajunge la -4, fiind vizibilă pe Cer chiar în plină zi. Diametrul: 12 102 km, masa de 48,0.023 kg. Rotaţie: 243,01 zile terestre; revoluţie: 224,7 zile terestre. Se roteşte în jurul axei sale în sens retrograd. Posedă o atmosferă densă, alcătuită în special din dioxid de carbon (c. 90%), azot (sub 5%), oxigen (c. 1%), vapori de apă (sub 1%), urme de oxid de carbon, gaze inerte, acid clorhidric şi acid fluorhidric. Cu ajutorul sondelor spaţiale s-a determinat că temperatura suprafeţei este de 430-475°C, iar presiunea de c. 100 at. O dată la c. 18 luni, V. are o depărtare minimă faţă de Pământ. Explorarea planetei a început la 27 aug. 1962 odată cu lansarea staţiei automate americane „Mariner 2“. La 12 şi 16 nov. 1965, U.R.S.S. a trimis spre V. o pereche de staţii, „Venus 2“, „Venus 3“. Staţia „Mariner 5“, lansată la 14 iun. 1967, a indicat un câmp magnetic foarte slab. în ian. 1969 au fost lansate staţiile „Venus 5“ şi „Venus 6“ care au efectuat (mai 1969) primele coborâri line pe V., transmiţând date despre atmosfera planetei. Staţia „Venus 8“ lansată la 23 mart. 1972 a transmis (aug. 1972) date privid circulaţia curenţilor atmosferici, iar staţiile „Venus 9 şi 10“, lansate în iun. 1972, au devenit primii sateliţi artificiali ai planetei, modulele lor de explorare transmiţând primele fotografii de la solul acesteia. Ulterior (1991, 1993) au fost lansate sondele americane „Magellan". Se mai numeşte Luceafărul sau Steaua ciobanului. VENUS, staţiune balneoclimaterică estivală, situată pe ţărmul de V al Mării Negre, la 3-20 m alt., la 3 km N de municipiul Mangalia de care aparţine din punct de vedere ad-tiv. Climat temperat maritim, cu veri călduroase şi mai mult senine (în medie 25-28 de zile însorite pe lunile de vară, cu durata de strălucire a Soarelui de 10-12 ore pe zi) şi ierni blânde (în ian. temp. medie de 0°C). Staţiunea este recomandată atât pentru persoanele sănătoase care pot beneficia de cură heliomarină în timpul vacanţelor de vară, cât şi pentru tratamentul unor afecţiuni reumatismale, posttrauma-tice, a unor stări de anemie secundară, de debilitate, decalcifieri, rahitism, a unor boli dermatologice, endocrine, ginecologice ş.a. Plaja naturală, extinsă pe c. 1,5 km lungime (între staţiunile Venus şi Saturn) şi 200 m lăţime, are un nisip fin şi pe alocuri apar izvoare cu ape minerale sulfuroase, hipotermale, captate şi folosite la duşuri. Staţiunea V. a intrat în nomenclatorul staţiunilor balneare în anul 1972. Pavilion amenajat pentru ungeri cu nămol sapropelic şi pentru băi sulfuroase. VERACINI, Francesco Maria (1690-1750), violonist virtuoz şi compozitor italian. Sonate şi concerte pentru vioară, opere (,,Roselinda“), cantate. VERACITATE (< fr., lat.) s. f. Caracterul a ceea ce este adevărat, conform cu realitatea; veridicitate. VERACRUZ [berakrus] 1. (numele complet VERACRUZ LUVVE), oraş în SE Mexicului, în statul cu acelaşi nume, port la G. Mexic; 512,3 mii loc. Staţiunea Venus (2005). Nod feroviar. Aeroport. Metalurgia aluminiului. Şantier naval. Ind. chimică, a mat. de constr., textilă, pielăriei şi încălţămintei, cosmeticii, de prelucr. a tutunului şi alim. Centrul comercial pentru cafea, tutun, bumbac. Universitate (1944). Turism balnear. Fondat de Hernân Cortes în 1519 cu numele Villa Rica de la Veracruz, dar oraşul a fost abandonat de două ori din cauza condiţiilor neprielnice de mediu. Oraşul actual şi portul datează din 1599. Pr, port mexican pentru flota comercială spaniolă în sec. 16-18. Bătălii cu armata americană în 1847 şi 1914. 2. Stat în Mexic, cu ieşire la G. Mexic; 71,7 mii km2; 7,11 mii. loc. (2005). Centru ad-tiv: Jalapa Enriquez. Zăcăminte de petrol şi săruri de potasiu. Expl. forestiere. Tutun, trestie de zahăr, bumbac. Creşterea animalelor. La graniţa acestui stat cu cel vecin (Puebla) se află vulcanul activ Orizaba (Citlaltepetl), cel mai înalt din Mexic (5 700 m). VERANCSICS [vşronţfrtfl, Anton (1504-1573), umanist, prelat şi diplomat ungur, originar din Dalmaţia. Scrierile sale, în care se ocupă îndeosebi de istoria Ungariei (începând din 1490), cuprind şi informaţii referitoare la români. VERANDĂ (< fr.) s. f. Anexă a unei locuinţe, în formă de galerie 373 VERDEŢ exterioară (balcon sau terasă), de obicei închisă cu sticlă. VERANT (< fr. {i}) s. n. Lupă specială pentru examinarea fotografiilor. VERATRjNĂ (< fr. {i}; {s} lat.) s. f. (FARM.) Alcaloid toxic extras din unele plante, utilizat ca emenagog şi vermifug. VERB (< fr., lat.) s. n. 1. Parte de vorbire care exprimă o acţiune sau o stare şi care se caracterizează printr-o flexiune proprie, numită conjugare. 2. (Livr.; la sg.) Cuvânt, modalitate de exprimare; limbaj. VERBAL, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Care face sau care se transmite prin viu grai; care caracterizează limba vorbită, vie; oral. 2. Care se referă la verb, al verbului. VERBALISM (< fr.) s. n. Tendinţă (în practica pedagogică) de a acorda mai multă importanţă cuvintelor decât ideilor exprimate prin ele; abuz. VERBALITATE (< lat.) s. f. Oralitate. VERBIA (azi sat Recia-Verbia, com. Corlăteni, jud. Botoşani), loc unde s-au desfăşurat în Ev. Med., două importante lupte: în nov. 1561, Alexandru Lăpuşneanu, trădat de o mare parte din boieri, a fost înfrânt de Despot-Vodă, ajutat de Habsburgi şi poloni; în mai 1600, armata Ţării Româneşti, condusă de Mihai Viteazul, înfrânge resturile forţelor moldo-polone, punând stăpânire pe Moldova. VERBIAJ (< fr.) s. n. Abundenţă de cuvinte inutile; flecăreală, vorbărie. VERBjNĂ (VERBENA) (< lat.) s. f. Plantă decorativă anuală din familia verbanacee, cu tulpina înaltă de 30-40 cm şi cu flori albe, liliachii sau roşii (Verbena hybrida). Se cunosc c. 250 de specii. VERBIŢA, com. în jud. Dolj, situată 'n SE piemontului Bălăciţei, în zona de izvor a râului Baboia; 1 413 loc. (2008). Viticultură. Heleşteu. Muzeu de istorie (în satul V.). Pe terit. satului V. au fost descoperite (1950-1951) urmele unei aşezări neolitice, aparţinând culturii Criş (milen. 5 Î.Hr.), cu bordeie, ceramică şi podoabe, peste care s-au suprapus o necropolă din Perioada de trecere de la Neolitic la Epoca bronzului, apoi o aşezare din Prima Epocă a fierului, aparţinând culturii Basarabi (sec. 9-6 Î.Hr.), urmată de o aşezare de bordeie a Populaţiei daco-romane (sec. 3-4). Săpăturile arheologice efectuate în anii 1949-1957, în arealul satului Verbi- vas aparţinând Culturii Verbicioara cioara, au scos la iveală vestigiile unei aşezări cu mai multe niveluri de locuire, caracteristice fiind cele din Epoca bronzului mijlociu (sec. 16-13 î.Hr.), cu o identitate bine definită şi o arie largă de răspândire, cuprinzând Oltenia, Banatul şi NV Bulgariei, fapt ce i-a determinat pe specialişti să o considere o cultură de sine stătătoare, atribuindu-i numele de cultura Verbicioara. Reprezentative pentru această cultură sunt locuinţele de suprafaţă, care evoluează către genul colibelor ciobăneşti, şi vasele ceramice de diferite tipuri (vasul clepsidră, vasul cu etaj, cupe cu picior, străchini, castroane şi în special ceşti sferice cu toarte supraînălţate, cu butoni cilindrici sau în formă de cap de pasăre) decorate geometric, cu motive radiare, gravate fin şi încrustate cu alb. Plastica este reprezentată prin figurine feminine din lut ars. Biserica Sf. Nicolae (1881), în satul Verbiţa şi bisericile de lemn Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (1845) şi Sf. Nicolae (1845), în satul Verbicioara. VERBRUGGEN [verbruhe] (VER-BRUCCHEN), familie de pictori flamanzi. Cel mai important: Hendrik Frans V. (1655-1724). Mobilier bisericesc cu un bogat decor statuar (confesionalele şi stranele de la Grimbergen, amvonul bisericii iezuiţilor din Louvain). VERCINGETORIX (c. 72-46 Î.Hr.), conducător al tribului galic al arvernilor. Şeful coaliţiei triburilor de gali răsculaţi (52 î.Hr.) împotriva Romei. înfrânt de Cezar la Alesia şi silit să capituleze. Executat la Roma după şase ani de captivitate. VERCORS, masiv calcaros în Prealpii francezi, unde, în 1944 partizanii francezi au rezistat timp de două luni atacurilor germane; după înfrângere, represaliile au fost de o rară cruzime (600 de oameni au fost executaţi prin împuşcare). VERCORS [verko:r] (pseud. lui Jean Brullei) (1902-1991), romancier, eseist şi grafician francez. Luptător în Rezistenţa franceză. Fondator al „Editions de Minuits". Nuvele („Tăcerea mării“) şi romane („Marşul către stea“, „Animalele denaturate", „Pluta Meduzei") de factură umanistă. Eseuri („Nisipul timpului"). Creatorul unui procedeu de reproducere a picturilor (calicromie). VERDAGUER I SANTALâ [berdege i sentelo], Jacint Mossen (1845-1902), poet catalan. Contribuţie însemnată la reînvierea limbajului poetic. Autor fecund, se remarcă în special prin poemul de inspiraţie mitologică, „Atlantida" şi epopea „Canigo", care se constituie dintr-o îmbinare maiestoasă de legende locale, mituri antice şi miracole creştine. VERDE (lat. viridem) s. n., adj. I. S. n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului luminii, situată între galben şi albastru; este culoarea frunzelor, a ierbii fragede etc. -0- V. de Paris = acetoarsenit de cupru, foarte toxic, folosit ca insecticid şi fungicid îndeosebi în agricultură. II. Adj. 1. Care are culoarea verde (I). ♦ Fig. Palid. 2. (Despre plante sau părţi ale acestora; în opoziţie cu uscat) Cu sevă; viu. <£- Expr. (Substantivat) A îndruga [la) verzi şi uscate = a spune nimicuri, fleacuri, poveşti. ♦ Fig. (Despre oameni) Tânăr; lipsit de experienţă; novice. ♦ Vânjos, puternic; curajos. ♦ (Şi adv.) Sincer, deschis. ♦ (Despre lemne de foc) Care nu e uscat (fiind tăiat de curând). 3. (Despre legume şi fructe) Nedezvoltat suficient; necopt. 4. (Despre piei) Brut, netăbăcit. 5. Undă v. v. undă (3). VERDE v. Vert, Cap VERDEAŢĂ (< verde) s. f. 1. Coloritul verde al vegetaţiei; concr. frunze, ierburi etc. 2. (La pl.) Frunze de legume folosite în alimentaţie; (la sg.) frunze de leuştean, pătrunjel, mărar etc. 3. Verdeaţa-zidurilor = nume dat algelor verzi din genul Pleurococcus, care apar pe stânci, pe ziduri umede şi pe scoarţa arborilor ca un praf fin, verde-palid. VERDEŢ, llie (1925-2001, n. Comăneşti, jud. Bacău), om politic român. Comunist. Prim-min. (1979-1983). A întemeiat Partidul Socialist al Muncii, fiind ales în funcţia de preşedinte (1992-2000). VERDI 374 Giuseppe Verdi VERDI, Giuseppe (1813-1901), compozitor italian. Unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai teatrului liric („Nabucco", „Rigoletto", „Trubadurul", „Traviata“, „Bal mascat", „Don Carlos", „Aida", „Othello", „Falstaff" ş.a.). Carieră de 60 de ani, în care porneşte de la drama cu structuri izolate, şi ajunge la drama lirică. Căutare a eficacităţii dramatice, solicită vocii efecte de forţă fără precedent, îmbogăţeşte orchestra şi rafinează contribuţia acesteia la discursul muzical. Concizie a libretului, introspecţie psihologică, concentrare asupra portretizării personajelor. Muzică vocal-simfonică („Recviemul"). VERDjCT (< fr. {i}; {s} lat. vere „adevărat" + dictum „spus") s. n. 1. (DR.; în statele în care juraţii intră în organizarea instanţelor penale) Părere a juraţilor asupra vinovăţiei sau a nevinovăţiei acuzatului, pe baza căreia se pronunţă hotărârea de către instanţă; p. ext. hotărâre dată pe baza acestei păreri; p. gener. sentinţă judecătorească. V. sentinţă (1). 2. Fig. Judecată, apreciere, decizie definitivă (care nu admite contrazicere). VERDUN [verdo] 1. (V.-sur-Meuse) Oraş în NE Franţei (Lorena), pe Meuse; 21,2 mii loc. (2002), Nod feroviar. Metalurgie; ind. chimică. Fabrici de mobilă şi de încălţăminte. Catedrală (sec. 11-16), ruine de fortificaţii (sec. 14), cetate întărită în sec. 17, primărie barocă (1623). Muzee. — Tratatul de la ~, înţelegere încheiată în aug. 843 între fiii lui Ludovic cel Pios: Lothar I primea titlul imperial şi Francia Media, care includea reg. dintre Rin şi Meuse, viitoarea Lorenă şi N Italiei, CaroI II cel Pleşuv primea Francia Occidentalis (posesiunile de la V de Ron, viitoarea Franţă), iar Ludovic Germanicul primea Francia Orientalis (posesiunile de la E de Rin, viitoarea Germanie). Tratatul a reprezentat o primă etapă în dezagregarea Imp. creat de Carol cel Mare şi un pas spre fomarea structurilor terit. moderne din V Europei. — Bătălia de ia — (21 febr. — 15 dec. 1916), importantă operaţiune militară desfăşurată în timpul Primului Război Mondial, în care armata franceză a oprit puternica presiune a armatei germane pe direcţia Parisului. Una dintre cele mai sângeroase bătălii din istorie, în care au pierit c. 350 000 de francezi şi c. 600 000 de germani. 2. Oraş în Canada (Quebec) pe fl. Sf. Laurenţiu, suburbie la c. 6 km SE de Montreal; 60,5 mii loc. (2001). Ind. constr. de maşini, chimică şi textilă. Parcuri. Fundat în 1662 ca fort. Oraş din 1912. încorporat în aglomeraţia urbană Montreal în 1959. VERDY [verdj], Violette (pe numele adevărat Nelly Guillerm) (n. 1933), dansatoare franceză. Creatoare a baletului „Lupul" de R. Petit. Carieră strălucită la New York City Ballet; directoare de dans la Opera din Paris (1978-1980), director asociat la Boston Ballet (1980-1984). VEREENIGING [feri:nihif]], oraş în NE Republicii Africa de Sud (Transvaal), pe râul Vaal, la 55 km S de Johannesburg; 658,4 mii loc. (2001, aglomeraţia urbană). Nod feroviar. Hidrocentrală. Expl. de cărbune. Siderurgie - cele mai mari uzine producătoare de oţel din Africa; constr. de utilaj minier, maşini agricole-şi de aparataj electrotehnic; ind. chimică, mat. de constr., sticlăriei şi alim. Fundat în 1892. Aici s-a încheiat Tratatul de pace anglo-bur (31 mai 1902), în urma războiului din 1899-1902. VERES [vere/] Peter (1897-1970), scriitor ungur. Romane (trilogia „Trei generaţii") şi nuvele („Uliţa săracilor") inspirate din realităţile rurale; pagini autobiografice („Bilanţ"). VERESS Endre (1868-1953), istoric ungur. Preocupări privind istoria Transilvaniei în sec. 16-17 şi relaţiile cu Moldova şi Ţara Românească („Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti", „Bibliografia româno-ungară, 1473-1878“). VEREŞCEAGHIN [viri/t/agin], Vasili Vasilievici (1842-1904), pictor rus. Artist umanist şi patriot, a înfăţişat cruzimile războiului. Compoziţii istorice inspirate din campaniile la care a participat în Caucaz şi în Balcani („Apoteoza războiului"). A murit la Port Arthur în Războiul Ruso-Japo-nez. Schiţe cu caracter etnografic. VEREŞTI, com. în jud. Suceva, situată la marginea de SE a pod. Dragomirnei, în zona de interferenţă a culoarului Şiretului cu cel al Sucevei, în luncile şi pe terasele de Giovanni Verga pe stg. râului Suceava si de pe dr. Şiretului; 7 257 loc. (2008). Nod feroviar (staţia de c.f. a fost inaugurată la 15 dec. 1869) şi rutier. Expl. de balast. Topitorie de in şi cânepă. Creşterea porcinelor. Bisericile Sf. Nicolae (1823-1825) şi Sf. Treime (1829), în satele Bursuceni şi Corocăieşti. VERGA, Giovanni (1840-1922), romancier italian. Admirator al lui Flaubert şi^ Zola. Iniţiator al verismului. în nuvelele („Nedda“, „Viaţa la ţară", „Nuvele săteşti") şi romanele sale („Familia Malavoglia", „Carbonarii din munţi", „Mastro don Gesualdo"), abordează o tematică de mare diversitate, de la drama intelectualului ori a artistului sau aceea a femeii obligată la claustrare, la drama socială ce evocă tragicul cotidian al arhaicei lumi a Sudului-Nuvele dramatizate: „Cavaleria rusticană", „Lupoaica", „Din ce-i al tău şi mie". VERGĂ (< fr., it.) s. f. Fiecare dintre barele fixe sau mobile care servesc la susţinerea velelor la nave cu vele pătrate. VERGEA (lat. *virgella = virgula) s. f. 1. Tijă (flexibilă) cu diferite întrebuinţări. ♦ Spec. Sucitor. 2. Fiecare dintre cele două beţişoare introduse în firele de urzeală pentru a Je separa şi a le întinde; fuscel. 3. Fiecare dintre tijele care formeaza gratiile la o fereastră. VERGEL (< vergea) s. n. (Alt.) Obicei calendaristic, integrat ciclului de manifestări tradiţionale de Anul Nou. Cuprinde o serie de rituri pentru prevestirea norocului (cu ajutorul unor beţişoare), a viitorului in anul care urmează, fiind în acelaşi timp un obicei cu profund caracter social, organizat pentru mai buna cunoaştere a tineretului din sat, m vederea căsătoriei. VERGENNES [verjen], Charles GRAVIER [gravie], conte a© (1719-1787), om politic şi diplomat francez. Ambasador în Imp. Otoman, 375 VERISM £mile Verhaeren Suedia şi ministru de Externe (1774-1787). Politică energică bazată pe diplomaţie prin care Franţa a redevenit „arbitrul Europei". A susţinut Războiul de Eliberare al Coloniilor Engleze din America de Nord. VERGENŢĂ (< fr.) s. f. (FIZ.) Mărime caracteristică unui sistem optic centrat, egală cu inversul distanţei focale. VERGETURI (< fr.) s. f. pl. (MED.) Striuri, la început violacee, apoi sidefii, localizate, în principal, în reg. abdominale sau fesiere, care apar datorită alterării fibrelor elastice ale dermului în perioada sarcinii, obezitate, edem, unele boli endocrine etc. VERGILIU (Publius Vergilius Maro) (70-19 î.Hr.), poet latin. Protejat de împăratul August şi de Mecena. Este atras iniţial de lirica alexandrinilor, apoi de literatura clasică greacă şi de poezia lui Lucreţiu. Creaţie dominată de cultul vieţii paşnice în mijlocul naturii şi de un puternic sentiment patriotic. Pastorale („Bucolicele11), poeme didactice elogiind însuşirile morale legate de muncile agricole („Georgicele11). Epopeea „Eneida11, capodoperă a Antic, latine, glorificând vechile virtuţi eroice romane era considerată de V. nefinisată artistic şi, la moarte a cerut să fie arsă; din însărcinarea împăratului August, ea a fost publicată de poeţii Varius Rufus şi Plotius Tucca, aducându-i renumele de cel mai mare poet latin. . VERGULEASA, com. în jud. Olt, situată în SV piemontului Cotmeana, Pe stg. Văii Oltului şi pe malul de NE al lacului de acumulare Strejeşti; 3 058 loc. (2008). Nod rutier. Expl. de petrol. Creşterea porcinelor. Bisericile Adormirea Maicii Domnului (1608, cu pridvor adăugat în 1836) şi Sfinţii împăraţi Constantin si Elena (1808), în satele Dumitreşti şi V.; bisericile de lemn cu acelaşi hram — Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, în satele Căzăneşti (1889) şi Poganu (sfârşitul sec. 19). VERHAEREN [veraren], £mile (1855-1916), poet belgian de limbă franceză. Unul dintre creatorii literaturii moderne belgiene. Lirică de inspiraţie parnasiană („Flamandele11), mistică („Călugării11) sau intimist-simbolistă („înfrângerea11, „Serile11, „Dezastrul11, „Făcliile negre11); ulterior versuri de formulă social-vizionară, evocând tumultul oraşelor industriale dominate de maşinism („Câmpiile halucinante11, „Oraşele tentaculare11, „Forţele tumultuoase11, „Felurita splendoare11). Lirică patriotică inspirată de Primul Război Mondial („Belgia sângerândă11, „Aripile roşii ale războiului11). Proză, piese de teatru, eseuri („Rembrandt11), amintiri. VERHOIANSK [veroiansk], oraş în Federaţia Rusă, în Republica Saha, situat în NE Siberiei, la 120 km N de Cercul Polar de Nord, pe râul lana, în zona de confl. cu Sartang; într-o depresiune înconjurată de m-ţii Verhoiansk ce depăşesc 2 300 m alt.; 1,4 mii loc. (2002). Centru de expl. a aurului şi zincului. Centru comercial pentru blănuri. Fost lagăr pentru deţinuţii politici. Oraşul este notabil pentru temperaturile foarte scăzute înregistrate pe timpul iernii din cauza invaziei maselor de aer rece polar. Iarna sunt frecvente temp. de -50°C. Temp. minimă absolută a fost de -67,7°C, fiind depăşit doar de temp. înregistrate la Oimiakon. Pe înălţimile munţilor din jur s-au înregistrat şi -72°C — recordul temp. scăzute din Emisfera nordică. VERIDIC, -A (< fr., lat.) adj. Adevărat, real. VERIDICITATE (< fr.) s. f. Caracterul a ceea ce este veridic; veracitate. VERJF (< bg.) s. n. (în legătură cu felul de a aşeza, a îndoi sau a croi o stofă) în ~ = în diagonală, pieziş. VERIFICA (< fr., lat.) vb. tranz. 1. A examina sau a controla pentru a constata dacă corespunde cerinţelor sau anumitor date (ex. a controla dacă un calcul a fost bine efectuat, dacă un document a fost corect întocmit etc.). 2. A examina pe cineva pentru a stabili în ce măsură corespunde unei funcţii sau calităţi pe care o deţine sau care urmează să i se încredinţeze. VERIFICABIL, -Ă (< verifica) adj. Care poate fi verificat. VERIFICABILITATE s. f. Condiţia de a se preta la verificare cu scopul de a determina dacă un enunţ este adevărat sau fals. -0- Principiul verificabilităţii = teză a pozitivismului logic potrivit căreia o propoziţie are semnificaţie numai dacă ea a fost în mod reai verificată sau cel puţin poate fi verificată în principiu. VERIFICAT, -A (< verifica) adj. Care a fost supus unui control, unei probe, unei cercetări. ♦ (Despre oameni) Care e cunoscut ca priceput, experimentat. VERIGARIU (< verigă} s. m. Arbust din familia rhamnacee înalt până la 3 m, cu frunze alterne şi opuse, eliptice, cu nervuri laterale evident arcuite şi cu flori mici, verzui (Rhamnus cathartica); fructele, glo-bulos alungite, cărnoase, de culoare neagră, au unele utilizări medicinale (purgative). Frecvent în reg. de câmpie şi de deal, în păduri, tufişuri. Sin. spinul cerbului. VERjGĂ (< sl.) s. f. 1. Piesă (metalică) de formă aproximativ inelară, folosită fie individual, articulată la un element de fixare (ca belciugul), fie în ansamblu cu altele, formând un lanţ; za. ♦ Fig. Element de legătură; parte componentă. ♦ (Pop.) Verighetă. 2. (VITICULT.) V. de rod = cuplu format dintr-o coardă de rod şi un cep, care se lasă la tăierea viţei de vie. VERIGEL (< verigă) s. m. Nume dat unor plante din genul Orobanche, parazite pe rădăcinile altor plante, lipsite de clorofilă şi cu frunze reduse la nişte solzi mici şi flori dispuse în ciorchini (O. caryo-phylacea, O. gracilis, O. lucorum). VERIGHETĂ (< ngr. sau < verigă) s. f. Inel de metal (preţios, fără pietre), purtat ca simbol al logodnei sau al căsătoriei de către logodnici sau de către soţi. VERjSM (< it., fr.) s. n. Curent literar apărut în Italia la sfârşitul sec. 19 sub influenţa realismului şi mai ales a naturalismului francez. verigei VERIŞOR 376 Paul Verlaine Interesat de reprezentarea în spirit naturalist a tuturor aspectelor realităţii, v. continuă însă, prin predilecţia manifestată pentru universul rural şi provincial, unele laturi ale vechiului realism renascentist. Printre reprezentanţii v. s-au numărat G. Verga (care a formulat poetica veristă), L. Capuana, F. de Roberto, Matilde Serao ş.a. ♦ (MUZ.) Curent apărut în creaţia de operă de la sfârşitul sec. 19, caracterizat prin abordarea subiectelor realiste, legate de viaţa cotidiană şi de faptele obişnuite ale oamenilor simpli, prin intensificarea sentimentelor şi a expresiei (ex. „Cavalleria rusticana" de Mascagni, „Boema“ de Puccini ş.a.). VERIŞOR, -OARĂ (< văi) s. m. şi f. Diminutiv al lui văr; p. ext văr. VERITABIL, -Ă (< fr.) adj. Adevărat, real; autentic. ♦ Care este pur, care nu conţine impurităţi. VERLAINE [verlen], Paul (1844-1896), poet francez. Format sub influenţa parnasienilor şi a lui Bau-delaire, precursor al simbolismului. Viaţă boemă, de „poet blestemat", care contrastează în planul creaţiei cu aspiraţia spre puritate, încercând să redea prin muzicalitatea versurilor iluzia inocenţei şi a fericirii pierdute. Versuri de un lirism delicat, cultivând atmosfera vagă, visul, nuanţele, euforia („Poeme saturniene“, „Petreceri galante", „Cântecul cej bun“, „Romanţe fără cuvinte11, „înţelepciune", „Odinioară şi altădată"). Medalioane („Poeţii blestemaţi"). Pagini autobiografice („Memoriile unui văduv", „închisorile mele", „Confesiuni"). VERMEER [verme:r], Jan (zis V. van Delft) (1632-1675), pictor flamand. Unul dintre marii pictori ai sec. 17. Scene din viaţa cotidiană („Dantelărea-sa“, „Femeia cu scrisoarea", „Lăptă-reasa", „Lecţia de muzică"), portrete („Tânăra fată", „Fetiţa cu perla") şi peisaje citadine („Vedere din Delft), transfigurate într-o magică atmosferă de poezie. Creaţie caracterizată prin puritatea coloritului, bazat adesea pe un acord de albastru şi galben, prin subtile vibraţii de lumină interioară. VERMENOUZE [vermenu:z], Arsene (1850-1910), poet şi ziarist francez. Unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai renaşterii occitane (din Languedoc) („Fleur de bruyere", „în aer liber"). VERMEŞ, com. în jud. Caraş-Severin, situată în zona de contact a dealurilor Pogănişului cu C. Bârzavei, pe râul Pogăniş; 1 720 loc. (2008). Nod rutier. Satul V. este atestat documentar în 1369. VERMI- (< fr.; {s} lat. vermis „vierme") Element de compunere cu semnificaţia „de vierme", „asemănător cu un vierme", cu ajutorul căruia se formează adjective şi substantive. VERMICULAR, -Ă (< fr. {i>; {s} lat. vermiculus „viermişor") adj. Vermiform. VERMICUUT (< lat. fi}) s. n. Mineral galben-brun sau auriu, moale, din familia micelor, care se deshidratează sub acţiunea căldurii, desfăcân-du-se în foi cu aspect vermiform. Se foloseşte ca izolant termic şi sonor, la fabricarea tapetelor, ca lubrifiant etc. VERMIFORM, -Ă (< fr.; {s} vermi-+ lat. forma „formă") adj. Care are formă sau mişcări asemănătoare cu ale unui vierme; vermicular. VERMIFUG, -Ă (< fr. {i}; {s} vermi- + fugere „a fugi") adj., s. n. (Substanţă) care distruge viermii intestinali; antihelmintic. VERMILLON [vermio] (cuv. fr.) subst. Culoare în pictura de ulei, roşie-intens către oranj, cu mare putere de acoperire, obţinută din sulfură roşie de mercur sau de antimoniu. Jan Vermeer. „Geograful” Nicolae Vermont. „Autoportret11 VERMINA (< fr.) s. f. Nume generic pentru organismele parazite. VERMINOZĂ (< fr.) s.f. Boală a omului (în special a copiilor) şi a animalelor apărută ca urmare a infestării cu viermi paraziţi (cestode, nematode) şi intoxicarea organismului cu produsele de dezagragare ale paraziţilor intestinali. VERMIS (cuv. lat. „vierme") s. n. Partea mediană a cerebelului, cuprinsă între emisferele acestuia, reprezentând porţiunea cea mai veche din punct de vedere filogenetic. Denumirea se datorează aspectului asemănător unui vierme. VERMONT [varmant], stat în NE S.U.A.; 24,9 mii km2; 623,9 mii loc. (2006). Centrul ad-tiv: Montpelier. Expl. forestiere, de marmură, talc şi azbest. Prelucr. metalelor; ind. textilă, mobilei şi alim. Cereale, sfeclă de zahăr, cartofi. Pomicultură. Creşterea intensivă a animalelor. Universitatea publică a statului V., în Burlington, una dintre cele mai vechi din S.U.A. (1791). Turism. Locuit la origini de indienii abenaki. Explorat de S. Cham-plain, care a descoperit lacul ce-i poartă acum numele. Prima aşezare permanentă a europenilor (francezi) datează din 1666, pe ins. La Motte, urmaţi, în sec. 18, de olandezi şi britanici. Cucerită de britanici în 1763, de la care revoluţionarii americani conduşi de E. Allen, au cucerit fortul Ticonderoga (10 mai 1775); recucerit în 1777 de către britanici, a fost abandonat după lupta de la Saratoga: Vermontezii au proclamat o republică în 1777, iar la 1791 V. a devenit cel de-al 14-lea stat al S.U.A. VERMONT, Nicolae (1866-1932, n. Bacău), pictor şi grafician român. Portrete, peisaje, compoziţii de gen, picturi murale. Creaţie realizată într-o viziune realistă, cu sensuri dramatice („Emigranţii", „Bragagiul", „Coşarul")- 377 VEROIU Gravuri în acvaforte. Membru fondator al societăţilor „Ileana" şi „Tinerimea artistică11. VERMORIEL s. n. Aparat portabil pentru stropitul grădinilor, viilor, pomilor etc. cu substanţe care distrug dăunătorii sau cu dezinfectante. VERMUT (< fr., germ., it.) s. n. Aperitiv din vin amărui, aromatizat cu anumite plante macerate. VERNADSKI, Vladimir Ivanovici (1863-1945), mineralog şi geochimist rus. Prof. univ. la Moscova. Unul dintre fondatorii geochimiei moderne. A elaborat teoria formării alumosilicaţilor („Geochimia11). Director al Muzeului de Mineralogie al Academiei de Ştiinţe (din 1914) şi al Institutului Radiului (1926-1938). Fondator şi director (1928) al Laboratoarelor de biogeochimie ale Academiei de Ştiinţe din Leningrad. VERNAL, -Ă (< fr., lat.) adj. (Livr.) Care ţine de primăvară, privitor la primăvară. -0* (ASTR.) Punct v. = punctul aflat la intersecţia eclipticii cu ecuatorul ceresc, în care Soarele se află la echinocţiul de primăvară. VERNAŢIE s. f. Mod de dispunere şi pliere a frunzelor în mugure; prefoliaţie. VERNE [vern], Jules (1828-1905), scriitor francez. Spirit inventiv şi vizionar, a creat romane de aventuri şi de anticipaţie ştiinţifică, ingenios construite („Cinci săptămâni în balon11, „De la Pământ la Lună11, „Copiii căpitanului Grant11, „20 000 de leghe sub mări11, „Ocolul pământului în 80 de zile11, „Insula misterioasă11, „Căpitan la 15 ani11, „Castelul din Carpaţi11, „Mathias Sandorf11). VERNER [verner], Karl (1846- 1896), lingvist danez. Prof. univ. la Copenhaga. Specialist în gramatica comparată a limbilor indo-europene. A descoperit (1875) o lege fonetică a germanei comune prin care a Jules Verne Aurel Vernescu explicat excepţiile la legea mutaţiei consonantice. VERNESCU, Aurel (1939-2008, n. Bucureşti), caiacist român. Campion al României la 15 ani. Campion mondial (1963-1966), campion european (1961, 1965, 1967, 1969), medalie olimpică de argint (Munchen, 1972), două medalii olimpice de bronz (Tokyo, 1964). VERNESCU, Gheorghe (1829-1900, n. Bucureşti), om politic român. Unul dintre principalii fondatori (1875) şi lideri ai Partidului Naţional-Liberal. Ministru în mai multe rânduri. în 1880, gruparea liberală de dreapta, „liberalii sinceri11, în frunte cu V., părăseşte P.N.L.-ul, constituindu-se în Partidul Liberalilor Sinceri; în 1884, această grupare se va uni cu Partidul Conservator, punând bazele Partidului Liberal Conservator, în jurul căruia va gravita „Opoziţia Unită", cu scopul înlăturăm de la putere a lui I. C. Brătianu. în mart. 1892, după ruptura cu conservatorii (1891), V. revine în P.N.L. VERNEŞTI, com. în jud. Buzău, situată în zona de contact a C. Buzăului cu Subcarpaţii Buzăului, la poalele de NE ale dealului Istriţa, cele de E ale dealului Ciolanu şi cele de SV ale dealurilor Pâcleior şi Blăjani, pe râurile Nişcov şi Buzău; 8 950 loc. (2008). Staţie (în satul V.) şi haltă de c.f. (în satul Cândeşti). Nod rutier. Expl. de argilă. Hidrocentrală (11,8 MV), în satul Cândeşti, intrată în funcţiune în 1989. Fabrici de cărămidă şi de cherestea. Viticultură. Pomicultură. Satul V. este atestat documentar în 1530. Satul Brădeanca s-a autodesfiinţat în 1990 prin depopulare, locuitorii stabilindu-se în alte localităţi. Davă dacică. Biserica Buna Vestire (1714-1715), în satul V. şi biserica de lemn Sf. Pantelimon-Ciobănoaia (c. 1700), în satul Zoreşti. VERNET [verne], familie de pictori francezi: 1. Joseph V. (1714-1789), peisagist, pictor de marine şi gravor. A realizat, din însărcinarea lui Ludovic XV, seria de tablouri „Porturile Franţei". 2. Antoine Charles Horace zis Carie V. (1758-1836), pictor şi litograf. Fiul lui V. (1). A excelat în pictura animalieră (scene de vânătoare, curse de cai). Scene de război. Aspecte din viaţa contemporană. Gravuri si litografii umoristice. 3. Horace V. (1789-1863). Fiul lui V. (2). Pictor oficial al Curţii. Celebru prin compoziţiile sale înfăţişând bătălii din timpul războaielor lui Napoleon I, Napoleon III şi din Războiul Crimeei. Peisaje marine („Naufragiul11, „Vedere din Marsilia"). VERNEUIL [vernoi], Henri (pe numele adevărat Achod Malakian) (1920-2002), regizor francez de film, de origine armeană. „Cel mai american dintre cineaştii francezi” abordează cu profesionalism doar genuri de largă audienţă - comedie, melodramă, filme de acţiune - cărora le dă o strălucire aparte prin distribuirea unor mari vedete ale momentului („Oaia cu cinci picioare”, „Clanul sicilienilor”, „Cu I de la lear”). VERNIER (< fr.; {s} n. pr. Vernier) s. n. Scară gradată suplimentară, trasată pe rigleta ori pe cursorul unor aparate sau instrumente de măsură (ex. şublere, raportoare etc.) pentru a mări precizia măsurătorilor. A fost introdusă de matematicianul francez Pierre V. (1580-1637) în 1631. VERNJL (< fr.) adj. invar. De o culoare luminoasă, odihnitoare, derivată din amestecul albului cu puţin verde. VERN|S [verm] (cuv. fr.) s. n. 1. Soluţie formată din răşini naturale sau artificiale şi un solvent, care, după uscare, formează o peliculă protectoare, netedă şi lucioasă; p. ext. lac. Se foloseşte şi în gravura pe metal. 2. V. moale = tehnică a gravurii prin care se realizează aspectul desenului în creion. VERNISA (< vernisaj) vb. I tranz. A inaugura o expoziţie. VERNISAJ (< fr.) s. n. Deschiderea oficială a unei expoziţii de pictură sau p. ext. a oricărei expoziţii de artă. VERNISARE (< vernis) s. f. Operaţie de acoperire a unei picturi în ulei cu un strat de vernis, pentru a proteja culorile şi a le da strălucire. VEROIU, Mircea (1941-1997, Bucureşti), regizor român de film. Preocupările sale estetizante îl singularizează în cadrul generaţiei ‘70 din care face parte („Nunta de piatră”, „Dincolo de pod”, „Adela”). VERONA VERONA, oraş în N Italiei (Veneto) situat la poalele m-ţilor Lessini (sector al Alpilor Dolomitici), pe râul Adige, la la 105 km V de Veneţia; 260,7 mii loc. (2006). Nod feroviar şi rutier care asigură legăturile dintre N Italiei şi ţările cen-tral-europene prin pasul Brenner. Aeroporturile Boscomantico şi Villa-franca. Constr. de maşini şi de material rulant. Ind. chimică, poligrafică, hârtiei, pielăriei şi încălţămintei, textilă, de prelucr. a lemnului, farmaceutică şi alim. Piaţă pentru cereale, fructe, vin ş.a. Centru turistic (c. 2 mii. vizitatori pe an). Important târg anual internaţional pentru produse agricole şi pentru cai (din 1898). Muzeul Lapidario Maffelano (1714) cu colecţii de antichităţi romane şi greceşti. V. este oraşul cu cele mai bogate vestigii romane din N Italiei şi cu numeroase monumente (c. 44% din vechile monumente au fost distruse în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în mare parte reconstruite ulterior). Amfiteatrul roman (Arena) construit în sec. 1 d.Hr., sub formă de elipsă, cu 22 mii locuri; Forum roman (sec. 1); Teatrul roman; Arco dei Gavi (sec. 1, reconstruit în 1932); Porta dei Borsari (sec. 1). Bisericile San Zeno Maggi-ore, în stil romanic, de mari proporţii, cu faţada din marmură şi cărămidă (sec. 5, reconstruită în 1117-1227), Santa Anastasia, în stil gotic (1290, completată în 1422-1481), San Fermo Maggiore, în stil gotic (1065, reconstruită în 1313), Santi Nazaro e Celso (1464-1483), San Giorgio in Braida, în stil renascentist (1477-1536); catedrală romanică şi gotică (sec. 12-15). Fortăreaţa Castel-vecchio (1354-1357, completată în 1375), azi muzeu de artă. Palazzo Paolo Veronese. „Judecata lui Paris11 de la Regione (1193); Loggia del Consiglio (1493), atribuită lui Fra’ Giocondo, în stil renascentist; clădirea Primăriei (1193) cu turnul Lamberti Pelazzo Hafei (1668). Casa şi mormântul Julietei. Numeroase fântâni şi pieţe. Oraşul vechi a fost inclus (din 2000) în Patrimoniul cultural universal. întemeiat de romani în sec. 3 î.Hr. devenit colonia în 89 î.Hr.; aici, în 489, Odoacru a fost înfrânt de Teodoric l, regele ostrogoţiter, care s-au înstăpânit la V.; au fost urmaţi de longobarzi (sec. 6-8) şi de franci (sec. 8-9). în 1136 a devenit oraş-republică, care mai târziu a făcut parte din Liga oraşelor lombarde. Signorie condusă^ de Ezzelino da Romano (1232). între 1259 şi 1387 a fost condus de familia Scaligeri. Ulterior sub influenţa familiei Visconti (din 1387), apoi, din 1405 a Veneţiei şi a Austriei (din 1797). în 1866 a intrat în componenţa Regatului Italiei. La V. în oct.-dec. 1822 s-au desfăşurat lucrările ultimului congres al Sfintei Alianţe (la care au participat reprezentanţii Rusiei, Prusiei, Austriei şi Marii Britanii), iar în 8-10 ian. 1944 a avut loc procesul unor importanţi lideri fascişti acuzaţi de trădare împotriva lui Mussolini. VERONA, Arthur (Garguromin) (1868-1946, n. Brăila), pictor român. Peisaje („Toamna11); scene din viaţa rustică, redate într-o viziune idealizan-tă; picturi murale de factură academică. A frecventat şcoala de la Baia Mare. VERONAL (< germ., fr. {i}; {s} n. pr. Verona) s. n. (FARM.) Acid dietibarbituric, cu acţiune sedativă şi hipnotică. Folosirea în doze mari este fatală. 378 VERONESE, Paoio (Paolo Caliarî zis ~) (1528-1588), pictor italian din şcoala veneţiană. Teme mitologice sau alegorice („Nunta din Cana“ „Cina din casa lui Levi“, „Veneţia regina Adriaticei11) interpretate ca spectacole fastuoase cu caracter laic. Scenele încadrate în somptuoase ansambluri arhitecturale, personajele îmbrăcate în veşminte elegante şi strălucitoare sporesc efectul de grandoare. A folosit perspectiva plafonantă şi efectele de „trompe l’ceil“. Compoziţii monumentale pentru Palatul Dogilor. VERONICA, Sfânta credincioasă care, în timp ce lisus Hristos îşi ducea Crucea în spate pe drumul către Răstignire, la oprirea a şasea, i-a şters, cu o pânză din in, faţa de transpiraţie amestecată cu sânge. în mod miraculos, imaginea feţei lui lisus Hristos s-a imprimat pe această pânză care în prezent se păstrează la bazilica Sf. Petru de la Vatican. VEROS, -OASĂ (< n.pr. Verres Caius) adj. (Despre oameni) Care se ocupă cu afaceri necinstite, suspecte; (despre afaceri) necinstit, imoral, suspect. VEROSIMIL, -A (< it., lat.) adj. Care pare real, care are o aparenţă de adevăr; plauzibil. VERRAZANO sau VERRAZZANO [verrattsa:no], Giovanni da ~ (c. 1485-c. 1528), navigator florentin în serviciul Franţei. A condus expediţia din 1523-1524 pentru găsirea pasajului de NV către China, explorând ţărmul de E al Americii de Nord de la capul Fear (33°50’ lat. N), pe care l-a atins la 1 mart. 1524, până la ins. Cape Breton (46° lat. N), unde a ajuns la 8 iul. 1524. în această expediţie a descoperit golfurile New York şi Narragansett. O ultimă expediţie pe care V. a condus-o (din 1527) intenţiona să găsească drumul maritim spre „Cathay”; din această Giovanni da Verrazano 379 VERSANT el nu s-a mai întors, iar felul în care a sfârşit este incert, unele surse afirmând că a fost ucis de indienii caraibi. în prezent, un pod suspendat peste G. New York, care face legătura între Long Island şi ins. Staten, construit în 1959-1964 de Othmar H. Ammann, cu o lungime de 4 800 m, îi poartă numele (Verrazano Narrows Bridge). VERRES, Caius (115-43 î.Hr.), om politic roman. Guvernator (73-71 î.Hr.) al Siciliei. Celebru pentru venalitatea administraţiei sale. Atacat în justiţie de Cicero, se exilează la Massalia, unde va fi ucis din ordinul lui Marc Antoniu care şi-a însuşit bogata colecţie de artă a lui V. VERRI, Pietro (1728-1797), economist italian. Analizează în lucrările sale fenomenele monetare şi comerciale („Meditaţii asupra economiei politice"). VERROCCHIO [verokkio] (Andrea di Francesco di Cione, zis del sau il ~) (1435-1488), sculptor şi pictor italian. Unul dintre principalii maeştri ai Renaşterii timpurii. în sculptură, uneşte vigoarea concepţiei realiste a formelor cu simţul decorativ („David“, „Doamna cu bucheţelul", la Florenţa, statuia ecvestră a condotierului Bartolomeo Colleoni din Veneţia). A excelat în grupuri statuare („Sf. Toma Necredinciosul") şi în arta portretului. Ca pictor, a exercitat o puternică influenţă asupra elevilor săi (cei mai important, Leonardo da Vinci, împreună cu care a realizat „Botezul lui Christ"). Verrocchio. „Fecioara cu Pruncul" I - ir - Palatul Versailles VERS (< fr., lat.) s. n. Unitate prozodică alcătuită dintr-unul sau mai multe cuvinte, potrivit unei scheme ritmice, determinată fie de cantitatea silabelor, ca în poezia greacă şi latină (v. metric), fie de accent, ca în poezia română, germană etc. (v. ritmic), fie de numărul silabelor, ca în poezia franceză (v. siiabic). O- V. iiber = v. a cărui măsură variază în cuprinsul aceleiaşi poezii. V. alb = v. fără rimă. VERSAILLES [versa:i], oraş în N Franţei (île-de-France), în conurbaţia pariziană, la 18 km SV de Paris; 86,4 mii loc. (2005). Ind. chimică, a pielăriei şi alim. Hipodrom. Şcoală de horticultură (1874). Mare centru turistic. Faimos şi elegant palat, a cărui construcţie a fost începută de Ludovic XIII în 1632, după planurile arhitectului P. Le Roy, şi continuată de Ludovic XIV în anii 1661-1690, sub conducerea lui L. Le Vau şi J. Hardouin-Mansart. Palatul este înconjurat de grădini fastuoase, extinse pe 100 ha, amenajate în 1660 de Andre Le Notre, prevăzute cu fântâni, bazine, grupuri statuare, ronduri florale ş.a. Palatul, având lungimea de 400 m, cu 1 300 de camere, a devenit reşed. regală în perioada 1682-1789. Considerat simbol al extravaganţei regale, în timpul Revoluţiei franceze, la 6 oct. 1789 a fost în mare parte distrus de insurgenţi, intrând repede în declin, în anii 1830-1837, palatul a fost restaurat de Louis-Philippe^ şi transformat în muzeu de artă. în V grădinilor de la V. se află palatele Marele Trianon şi Micul Trianon. Palatul şi grădinile V. au fost incluse (din 1979) în Patrimoniul cultural universal. Alte monumente: catedrala St.-Louis (1743-1754) şi biserica Notre Dame (1684-1686). Academia militară Saint-Cyr. — Tratatul de Pace de la tratat semnat la 28 iun. 1919 între puterile învingătoare în Primul Război Mondial (27 state, printre care şi România) şi Germania, care punea capăt conflictului. Tratatul avea următoarele clauze privind problemele terit.: Germania restituia Franţei Alsacia şi Lorena; ceda Belgiei districtele Eupen şi Malmedy; Poloniei îi reveneau Poznan-ul, o parte din Pomerania şi din Prusia de Vest. Gdansk (Danzig) era declarat oraş liber sub egida Ligii Naţiunilor, iar oraşul Klaipeda (Memel), trecut în administraţia puterilor învingătoare, urma să fie restituit Lituaniei în 1928. Tratatul hotăra rezolvarea problemei apartenenţei Schleswig-ului, S Prusiei Orientale şi Sileziei prin plebiscite, iar Saar-ul trecea pentru 15 ani sub administraţia Ligii Naţiunilor. Mai prevedea demilitarizarea zonei Rinului şi Prusiei Orientale şi ocuparea de către aliaţi a zonei Rinului pe 15 ani. Coloniile germane au fost împărţite între învingători. Germania se obliga să respecte independenţa Austriei şi a noilor state apărute în Europa de E şi centru. Germaniei i se interzicea să aibă o armată mai mare de 100 000 de oameni, artilerie grea, tancuri, submarine, aviaţie militară şi serviciu militar obligatoriu. Reparaţiile pe care Germania trebuia să le plătească urmau să fie stabilite ulterior. Tratatul de Pace de la V., împreună cu cele încheiate cu foştii ei aliaţi la Saint-Germain-en-Laye, Neuilly-sur-Seine, Sevres, Trianon au constituit sistemul politic cunoscut sub numele de sistemul de la Versailles. Acest tratat, impus Germaniei, nu a fost niciodată acceptat de aceasta. VERSANT (< fr.) s. m. şi n. 1. S. m. Suprafaţă sau ansamblu de suprafeţe înclinate, orientate în acelaşi sens faţă de o vale, un deal, VERSAT 380 un munte sau lanţ muntos, care se termină în partea de jos într-o depresiune, vale, câmpie; povârniş; pantă. 2. S. n. Fiecare dintre suprafeţele înclinate ale unui acoperiş. VERSAT, -Ă (< fr.) adj. (Despre oameni) Cu experienţă, experimentat, dibaci, priceput. VERSATIL, -A (< fr., lat.) adj. (Livr.) Lipsit de hotărâre, nestatornic, instabil. VERSET (< fr.) s. n. Paragraf, de obicei numerotat şi cu înţeles de sine stătător, dintr-un text religios (ex. din „Biblie“, „Coran") sau literar (ex. din „Cântarea României" de Alecu Russo). VERSIFICA (< fr., lat.) vb. I tranz. A transpune în versuri. + Intranz. A scrie versuri. VERSIFICATOR, -OARE (< fr., lat.) s. m. şi f. Autor de versuri. + (Deprec.) Poet (lipsit de talent). VERSIFICAŢIE (< fr., lat.) s. f. Dispunere a versurilor potrivit anumitor cerinţe prozodice: ritm, rimă, grupare strofică etc. V. prozodie. VERSIUNE (< fr., lat.) s. f. 1. Traducere a unei lucrări literare, ştiinţifice etc. dintr-o limbă într-alta. 2. Variantă a unui text, a unei traduceri. 3. Variantă, manieră personală sub care este înfăţişată o întâmplare, un fapt. 4. (MED.) Manoperă obstetricală de modificare a poziţiei fătului în uter pentru a face posibilă expulzarea acestuia. 5. (CINEMAT.) Variantă a unui film diferită de original prin limbă, culoare, durată sau format. VERSO (cuv. lat.) s. n. (în opoziţie cu recto) Dosul unei pagini sau al unei coli de hârtie scrise, tipărite etc. VERSOR (< fr.) s. m. (MAT.) Vector al cărui modul este egal cu 1 ; vector unitar. VERSTĂ (< rus.) s. f. (înv.) Unitate de măsură pentru distanţe egală cu 1,067 km. VERT (VERDE), Cap pen. în partea de VNV a Africii, pe coasta atlantică a statului Senegal, situată între fl. Senegal la N şi Gambia la S, care se termină cu Capul Verde (2), cel mai vestic punct al continentului african (17°33’ long. V). Relief accidentat, dominat de doi vulcani stinşi (Deux Mamelles). Pe acest promotoriu se află oraşul Dakar. VERTEBRAL, -A (< fr.) adj. Care se referă la vertebre, care aparţine vertebrelor. ♦ Coloană v. v. coloană. VERTEBRAT, -Ă (< fr., lat., it.) adj., s. n. 1. Adj. Care are coloană vertebrală şi schelet osos intern. 2. S. n. (La pl.) Subfilum al regnului animal (din filumul ,,Cordate“), care cuprinde: peştii, batracienii, reptilele, păsările şi mamiferele. V. se caracterizează prin: simetrie bilaterală, schelet intern (reprezentat la embrion de coarda dorsală, iar la adult de craniu, coloană vertebrală, coaste, stern, centuri şi scheletul membrelor), sistem nervos central alcătuit din creier şi măduva spinării, aşezat dorsal faţă de tubul digestiv, aparat circulator închis prevăzut cu un organ central propulsor (inima), aparat respirator iormat din căi respiratorii şi din branhii sau din plămâni, aparat excretor alcătuit din rinichi şi căile de evacuare, aparat reproducător alcătuit din organe genitale perechi, sexele fiind separate. ♦ (La sg.) Animal din acest subfilum. VERTEBRĂ (< fr., lat.) s. f. Fiecare dintre oasele scurte, în formă de inel, a căror totalitate constituie coloana vertebrală. Juxtapunerea v. delimitează canalul vertebral, în care se găseşte măduva spinării şi anexele ei. La om, există 7 v. cervicale, care formează scheletul gâtului, 12 v. toracale, care se articulează cu coastele formând scheletul toracelui, 5 v. lombare, 5 v. sacrale, sudate între ele formând sacrumul şi 4 v. coccigiene formând coccisul. VI=RTEX (cuv. lat. „culme") s. n. (ANAT.) Sinciput. VERTICAL, -Ă (< fr.; lat. vertex ,,vârf“) adj., subst. 1. Adj., s. f. (Linie) perpendicular(ă) pe un plan orizontal. ^ Dreaptă v. (v. locului) = dreapta care uneşte un punct de pe Pământ cu zenitul respectiv. Direcţia sa este materializată de poziţia firului cu plumb aflat în echilibru într-un anumit loc. Plan v. = orice plan care trece printr-o dreaptă verticală. ♦ 2. S. n. Semicercul de intersecţie a sferei cereşti cu planul determinat de verticala locului şi de un astru oarecare. Primul v. = verticalul punctului cardinal est. Al doilea v. = verticalul punctului cardinal vest. VERTICALITATE (< fr.) s. f. Proprietate a unei drepte sau a unui plan de a fi verticale; poziţia verticală a ceva sau a cuiva. VERTICjL (< fr., lat.) s. n. (BOT.) Mod de aşezare a ramurilor, a frunzelor, a florilor sau a pieselor florale în formă de cerc, la acelaşi nivel în jurul unei axe. VERTICILAT, -Ă (< fr. {i}) adj. (Despre ramuri, frunze sau flori) Aşezat în verticil (de ex. frunzele de vinariţă, acele de larice, de ienupăr). VERTICILIOZĂ (< fr.) s. f. Boală infecţioasă a plantelor provocată de unele ciuperci din genul Verticillium şi manifestată prin vestejirea totală sau parţială a plantei. Se întâlneşte la cartof, bumbac, tomate, castraveţi, cais, prun, liliac etc. VERTIGINOS, -OASĂ (< fr., lat.) adj. Care se petrece foarte repede, cu mare iuţeală, care se succedă cu repeziciune. VERTjJ (< fr.) s. n. (MED.) Senzaţie subiectivă de deplasare în spaţiu a obiectelor^ înconjurătoare sau a subiectului. în condiţii normale, v. poate fi provocat de mişcări rotatorii sau variaţii bruşte ale vitezelor mari de deplasare. în stări patologice apare în suferinţe ale aparatului vestibular, în boli nervoase sau de altă natură. Sin. ameţeală. VERTISOLURI (< lat. verto „răsturnare") s. n. pl. Clasă de soluri cu un conţinut de peste 30% argilă, cu agregate paralelipipedice, formate pe argile gonflabile. în perioadele uscate în sol se produc crăpături mari iar în cele ploioase are loc gonflarea (mărirea volumului) argilelor, astfel că agregatele de sol presează unele asupra altora şi se răstoarnă, determinând apariţia unui orizont vertic (format prjn amestecarea acestor materiale). în România v. se întâlnesc local în unele sectoare ale C. Române, în Piemontul Getic şi în Banat. Vechea denumire: smolniţă. VERTOV [viertef], Dziga (pseud. lui Denis Arkadievici Kaufman) (1896-1954), regizor şi teoretician rus de film. Cel mai important documentarist sovietic al anilor ‘20 ai sec. 20 prin teoriile sale (Cine - ochiul, Cine -adevărul) privind raportul dintre artă şi realitate, capacităţile miraculoase ale aparatului de filmat şi montajul, teorii pe care le pune în practică prin opere avangardiste, militante şi/ sau 381 VESPUCCI poematice („Omul cu aparatul de filmat", „Simfonia Donbassului", „A şasea parte a lumii"). VERTUMNUS (în mitologia etruscă), zeu al succesiunii anotimpurilor, al transformării plantelor, al apariţiei şi dispariţiei florilor şi fructelor. Reprezentat ca un tânăr cu o cunună de frunze verzi, având în mână cornul abundenţei. VERUCĂ (< fr.) s. f. Excrescenţă papilară (mică tumoră cutanată benignă) provocată de un virus de tip papilomavirus; neg. VI-RVĂ (< fr.) s. f. Bună dispoziţie, însufleţire care se manifestă printr-o mare bogăţie verbală. Expr. A fi în vervă = a) a fi volubil, însufleţit, avântat; b) (despre sportivi, artişti) a manifesta o formă foarte bună. VERVIERS [vervie], oraş în E Belgiei, pe râul Vedre, la 24 km E de Liege; 53,5 mii loc. (2006). Constr. de maşini. Ind. chimică, a mat. de constr., de prelucr. a lânii, pielăriei şi încălţămintei, hârtiei, alim. (ciocolată). Muzeu. Biserici din sec. 18-19. Menţionat în sec. 7 în Ev. Med. s-a aflat în dependenţa episco-pilor de Liege. VERWOERD [fervu :rt], Hendrik Frensch (1901-1966), om politic sud african. Prim-min. (1958-1966) al Africii de Sud. A promovat o politică de apartheid riguroasă atrăgându-şi resentimente din partea populaţiei de culoare şi oprobriul din partea comunităţii internaţionale. Asasinat. VERZAL, -Ă (< germ.) adj. (Despre caractere tipografice, litere; şi subst. f.) Majusculă, capital2. VERZUI, -IE (< verde) adj. Care bate în verde. VESAAS [ve:so:s], Tarjei (1897- 1970), scriitor norvegian. Operă bogată şi variată. Romane („Marele joc", „Păsările", „Incendiul") şi nuvele („O zi frumoasă") evocând viaţa satului şi universul infantil printr-o îmbinare de realism şi legendar sau de condamnare a violenţei („Casa tenebrelor"), imagine simbolică a Norvegiei ocupate. Romane alegorice („Turnul", „Semnalul"). VESALIUS (VESAL), Andreas (1514-1564), anatomist flamand, întemeietor al anatomiei moderne. A practicat printre primii disecţia corpului omenesc şi a corectat o serie de erori ale medicinei galenice. Op. pr.: „De humani corporis fabrica". VESCAN, Teofil T. (1913-1963, n. Bratislava), fizician român. Prof. univ. la Cluj şi la laşi. Lucrări de mecanică raţională, teoria relativităţii, fizica particulelor elementare („Fizică teoretică"). VŞSEL, -Ă (< sl.) adj. 1. Care este plin de voie bună, bine dispus, voios. ♦ Care exprimă voie bună, veselie. 2. Care înveseleşte, dispune; desfătător, plăcut. 3. Care se face cu voioşie. VESELĂ (< fr.) s. f. Totalitatea vaselor la masă; văsărie. VESELjE (< sl.) s. f. Stare de bună dispoziţie, de voioşie; manifestare care dovedeşte această stare. 2. Petrecere, chef, zaiafet. VESELINOVlC [veseli :novit/i], Janko (1862-1905), scriitor sârb. Povestiri inspirate din universul rural („Tablouri ale vieţii de la ţară"), romane istorice („Haiducul Stanko"). VESELOVSCHI, Vasile (1925-1988, n. Piteşti), compozitor român de muzică uşoară. A lansat numeroase şlagăre: „Fluierând pe stradă", „Cânta un matelot" ş.a. VESELOVSKI [visilofskii], Aleksandr Nikolaevici (1838-1906), filolog şi teoretician literar rus. Unul dintre fondatorii metodei comparativ-istorice în ştiinţa literaturii şi a teoriei literare moderne („Poetica subiectelor", „Trei capitole din poetică", „Poetica istorică"). A lansat teoria formării istorice a miturilor („Mitologia comparativă şi metodele ei"). Lucrări de literatură comparată („O istorie a relaţiilor literare dintre Orient şi Occident"). VESPASIAN (Titus Flavius Vespa-sianus), împărat roman (69-79). întemeietorul dinastiei Flaviilor. Excelent administrator, a realizat o serie de reforme în domeniul finanţelor, armatei, senatului şi justiţiei. A înăbuşit răscoalele iudeilor şi batavilor. Lucrări de reconstrucţie ale Capitoliului; a început construcţia Colosseumuiui. Vespasian (Titus Flavius Vespasianus) VESPASIANĂ (< fr.) s. f. (Livr.) Closet public (pentru bărbaţi). VESPERAL, -Ă (< fr.) adj. (Livr.) De seară; al serii. VESPERE (< fr.) s. f. pl. (La catolici) Vecernie. VESPERTILIONIDE (< fr., lat. vespertillio) s. f. pl. Familie de lilieci insectivori de mici dimensiuni (din subordinul microchiroptere) caracterizaţi prin narinele terminale lipsite de foiţe nazale, coada inclusă în întregime în membrana care uneşte membrele anterioare şi posterioare cu corpul (patagium). Sunt larg răspândiţi pe Glob, familia cuprinzând 42 de genuri cu c. 320 specii. Multe dintre ele sunt specii ocrotite (inclusiv toate speciile existente în România). Amerigo Vespucci VESPUCCI, Amerigo (în lat. Ame-ricus Vespucius) (1454-1512), navigator şi explorator florentin, cu studii de geografie, cosmografie, astronomie şi filozofie, aflat în serviciul Spaniei. Se pare că a întreprins cinci călătorii spre Lumea Nouă (două sunt sjgure: 1499-1500 şi 1501— 1502). în luna mai 1497 a plecat din Europa, a traversat Oc. Atlantic şi a ajuns pe coastele de E ale statelor de azi Costa Rica şi Nicaragua şi a înconjurat G. Mexic. în perioada mai 1499-iun. 1500 a întreprins o călătorie spre Lumea Nouă, plecând din Cadiz, pe lângă ţărmul de NV al Africii, după care a traversat Oc. Atlantic; vizitează ins. Hispaniola, apoi atinge ţărmul NNE al Americii de Sud până în laguna Maracaibo, crezând că a descoperit gura fl. Amazon. în altă călătorie către Lumea Nouă (13 mai 1501-22 iul. 1502) a parcurs c 10 000 km, plecând din Lisabona, pe lângă coasta de NV a Africii, până la VEST 382 Capul Verde (în Senegal); a traversat Oc. Atlantic, a explorat gura de vărsare a fl. Amazon şi ţărmul Braziliei, a descoperit G. Guanabara (sau Rio de Janeiro) şi estuarul fl. Rio de la Plata. A continuat călătoria pe lângă ţărmul Patagoniei, după care s-a întors la Lisabona, ajungând la 22 iul. 1502. în călătoriile întreprinse în anii 1505 şi 1507 a explorat reg. G. Darien dintre Columbia şi Panama. Din 1508 a fost navi-gator-şef al Casei comerciale pentru Indiile de Vest, cu baza la Sevilla. După numele său, la sugestia geografului german M. Waldseemuller, au fost denumite noile terit. descoperite în Lumea Nouă, care formează America de azi. VEST (< germ.) s. n. 1. Punct cardinal opus estului; apus1 (3); occident, ♦ Loc pe orizont, unde apune Soarele. 2. Parte a Globului pământesc, a unui continent, a unei ţări etc. aflată spre v. (1); ţinut vestic. 3. Nume generic folosit pentru statele din Europa Occidentală (în opoziţie cu Europa de Est). <0- Lumea, popoarele din aceste reg. VESTA 1. (în mitologia romană) Zeiţă a focului din vatră, a purităţii şi, p. ext., a căminului familial. Fiică a lui Saturn şi a Rheei. Una dintre divinităţile cele mai respectate de romani. Preotesele ei erau vestalele. Identificată la greci cu Hestia. 2. Asteroid cu diametrul de c. 550 km. Descoperit în 1807 de H.W. Olbers. VESTALĂ (< fr,, lat.) s. f. (La romani) Preoteasă care întreţinea focul sacru în templul zeiţei Vesta; simbolizează castitatea. De obicei erau şase v., supravegheate de un pontifex maximus. Fetele erau alese din familiile patriciene, la vârsta de zece ani, urmând să desfăşoare zece ani o şcolarizare pentru a-şi însuşi ritualurile specifice. Potrivit tradiţiei, prima v. a fost aleasă de regele Numa Pompilius. ♦ P. ext. Femeie virtuoasă. VESTĂ (< fr.) s. f. Jachetă scurtă, fără guler şi fără mâneci. VESTDIJK [vestdeik], Simion (1898-1971), scriitor şi critic literar olandez. Medic. Operă bogată şi variată. Romane autobiografice („Ultima şansă“, trilogia „Simfonia lui Victor Slingeland", „Sărmanul Heinrich“), istorice („A cincea pecete", „Ultimele zile ale lui Pilaf, „Nopţi irlandeze", „Apollo mutilat"), de aventuri şi fantastice. Studii critice („Liră şi bisturiu"); eseuri despre Kafka, Joyce, Rilke, Valery. VESTE (< sl.) s. f. 1. Fapt, noutate care se aduce la cunoştinţa cuiva; ştire, informaţie. <0- Loc. Fără (de) veste = pe neaşteptate, inopinat. ^ Expr. A da de veste = a aduce la cunoştinţă, a anunţa. A prinde de veste = a afla; a observa. 2. Zvon; p. ext. faimă, renume. <0- Expr. A i se duce (cuiva) vestea = a ajunge renumit, vestit. VESTERÂLEN [vest8ro:len], arh. norvegian în NE Mării Norvegiei, în apropierea ţărmului de NV al Norvegiei, la NNE de arh. Lofoten; 3,1 mii km2. Ins. pr.: Hinnoya, Andoya, Langoya, Grytoya, Had-seloya. Localit. pr.: Harstad. Roci vulcanice (gnaisuri, graniţe). Ţărmuri dantelate. Vegetaţie de tundră. Pescuit. VESTFJORDEN, golf în NE Mării Norvegiei extins pe 160 km lungime şi 80 km lăţime max., între arh. Lofoten la V şi NV şi ţărmul continental al Norvegiei la E. VESTj (< veste) vb. IV 1. Tranz. A aduce la cunoştinţă, a da de veste, a anunţa, a informa. ♦ A prevesti. 2. Refl. A-şi face simţită prezenţa sau existenţa. VESTIAR (< fr.) s. n. Garderobă (1). ♦ încăpere dintr-o clădire publică unde se lasă hainele în păstrare sau se îmbracă echipamentele de protecţie. ♦ încăpere mică la intrarea într-o locuinţă unde se află cuierul de haine. VESTIBUL (< fr., lat.) s. n. 1. Prima încăpere sau spaţiul de acces dintr-o clădire, în care se intră venind din exterior; antreu. 2. (ANAT.) Cavitate care precede altă cavitate (organ cavitar). Ex. v. urechii interne, v. vaginal. VESTIC, -Ă (< vest) adj. De (la) vest, de (la) apus; apusean; occidental. VESTIGIU (< fr., lat.) s. n. Urmă, rămăşiţă a unui obiect, a unei concepţii, a unei culturi materiale etc. -0-Organ vestigial = organ atrofiat sau nefuncţional prezent la unele specii de animale care au adoptat un mod de viaţă diferit de cel al grupului din care provin (la care organul respectiv este bine dezvoltat). Deoarece noul mod de viaţă nu l-a mai solicitat, organul şi-a pierdut funcţia, dar nu a dispărut complet, fiind o dovadă a procesului de evoluţie divergentă (ex. la balene, din centura pelviană şi din membrele posterioare au rămas numai rudimente de os coxal, femur şi tibie). VESTIMENTAR, -Ă (< fr., lat.) adj. Care se referă la îmbrăcăminte, de îmbrăcăminte. VESTIMENTAŢIE (< veşmânt, după it. vestimenta) s. f’ îmbrăcăminte. VESTIT, - (< vesti) adj. Renumit, celebru, faimos. VESTITOR, -OARE (< vesti) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care vesteşte’; prevestitor. 2. S. m. şi f. Persoană care duce sau aduce veşti; sol, crainic. ♦ Persoană care prezice ceva, profet. ♦ (Pop.) Persoană care însoţeşte pe nuntaşi. VESTON (< fr.) s. n. Haină de uniformă; p. ext. haină, sacou. VEST SPITSBERGEN v. Spitsbergen VEST-VÂG0YA, ins. în S arh. Lofoten; 412 km2. Localit. pr.: Stamsund. VESZPR^M [vespre:m], oraş în partea central-vestică a Ungariei, pe râul Sed, la poalele m-ţilor Bakony, în apropiere de ţărmul nord-vestic al L. Balaton, la 100 km SV de Budapesta; 61,1 mii loc. (2005). Nod feroviar. Expl. de cărbune. Ind. metalurgică, electronică, chimică, textilă, de prelucr. a lemnului, a mat. de constr. (ciment), încălţămintei, cosmeticii şi alim. (ulei, vin). Universitate (1949). Muzeu. Castel (din c.sec. 9). Catedrala Sf. Mihail (1001, reconstruită în stil neoromanic în sec. 20); capela Sf. Gheorghe (sec. 10-13); Palat episcopal în stil rococo, cu elemente baroce (1765-1776); mănăstire fran-ciscană (1770-1776). Potrivit lui Anonymus aici a existat o fortăreaţă din piatră (probabil ridicată de franci, în c. sec. 9), cucerită de unguri la sosirea lor în reg. După creştinare, a fost primul sediu episcopal (din 1009) din Ungaria (din 1993, arhiepiscopat). Deoarece episcopul de V. le încorona pe reginele Ungariei, el a fost supranumit „oraşul reginelor". Aici a funcţionat o universitate până când a fost distrusă de un incendiu în 1276. Castelul de la V., care a rezistat atacului mongol de la mijlocul sec. 13, a fost demantelat în 1706 din ordinul autorităţilor habsburgice. VI=ŞCĂ (< ucr.) s. f. Văcălie. VEŞMÂNT (lat. vestimentum) s. n. Obiect de îmbrăcăminte; (la pl-) totalitatea pieselor care alcătuiesc îmbrăcămintea unei persoane. + Spec. (La pl.) Odăjdii. VEŞNIC, -Ă (< sl.) adj. Care va dura mereu; etern. + De lungă durată, permanent. + (Adverbial) Necontenit, întruna, mereu. VEŞNICIE (< veşnic) s. f. Faptul de a exista veşnic; eternitate, vecie. VEVERIŢĂ $ Loc. Pe (sau pentru) veşnicie = pentru totdeauna, pe veci. VEŞTED, -Ă (lat. *vescidus < vescus) adj. 1. (Despre plante) Care şi-a pierdut prospeţimea; ofilit; trecut; p. ext (despre locuri, terenuri etc.) cu plante ofilite, uscate. 2. Fig. (Despre oameni şi despre părţi ale corpului lor) Lipsit de vlagă, de forţă, de vioiciune; secătuit. 3. Fig. (Despre culori) Lipsit de strălucire; şters, palid. VEŞTEJI (< veşted) vb. IV 1. Refl. şi tranz.  deveni sau a face să devină veşted (1); a (se) ofili (1); a (se) trece. 2. Refl. Fig. (Despre oameni) A-şi pierde forţa, vigoarea, a slăbi; p. ext. a îmbătrâni, a se trece. 3. Tranz. A stigmatiza, a înfiera. ♦ Fig. A dezonora. VEŞTEJIRE s. f. Ofilire. VETERAN, -Ă (< fr.; lat. veteranus < vetusk veteris „bătrân") subst. I. S. m. 1. (în Roma antică) Ostaş ieşit din cadrul armatei după terminarea serviciului militar, care se bucura de unele privilegii. 2. Soldat bătrân care a participat la mai multe campanii militare. II. S. m. şi f. Fig. Persoană care a activat timp îndelungat în acelaşi domeniu, în aceeaşi instituţie etc.; p. ext bătrân. VETERINAR, -A (< fr., lat.) adj., s. m. I. Adj. Referitor la prevenirea şi la combaterea bolilor animalelor, la sănătatea animalelor. V. şi medicină v. II. S. m. Medic sau tehnician veterinar. VETIŞ, com. în jud. Satu Mare, situată în V C. Someşului, pe stg. râului Someş, la graniţa cu Ungaria; 4 732 loc. (2008). în satul V., atestat documentar în 1238, se află o biserică din 1460, azi biserică reformată. VETO (cuv. lat. „mă opun“) s. n. (DR.) Drept de ~ = drept al unei persoane, al unui stat etc. de a se opune la luarea unei hotărâri ori la adoptarea unor propuneri; formulă prin care se exercită acest drept. Fiecare membru al Consiliului de Securitate al O.N.U. dispune de dreptul de v. prin care poate bloca o hotărâre a Adunării. VETRjCE (cf. ser. vratic) s. f. Plantă erbacee perenă, aromatică, din familia compozitelor, înaltă de c. 1 m, cu frunze penat-sectate, flori tubuloase, galben-aurii, dispuse în capitule numeroase (Tanacetum = Chrysanthemum vulgare). VETRIŞOAIA, com. în jud. Vaslui, situată în lunca şi pe terasele de pe dr. Prutului, pe râul Sărata, la graniţa cu Republica Moldova; 3 397 loc. (2008). Viticultură. Biserica Sfinţii Voievozi (sec. 18-19), în satul V. VETUST, -Ă (< fr.; lat. vetustus < vetus „vechi") adj. (Livr.) Vechi; învechit, perimat; arhaic. VEŢCA, com. în jud. Mureş, în E pod. Târnavelor, pe râul Veţca; 812 loc. (2008). Culturi de hamei. în satul V., atestat documentar în 1319, se află o biserică romano-catolică, fortificată, datând din 1741. VEŢEL, com. în jud. Hunedoara, situată la poalele de NE ale m-ţilor Poiana Ruscă, pe stg. văii Mureşului; 2 577 loc. (2008). Staţie (în satul Mintia) şi haltă de c.f. (în satul V.). Expl. de min. complexe (galenă, blendă, pirită), în satul Muncelu Mic. în satul Mintia se află o centrală electrică şi de termoficare (860 MW), intrată în funcţiune în 1969, şi o microhidrocentrală (1,4 MW), dată în folosinţă în 1969. Centru de prelucr. artistică a lemnului (în satul Muncelu Mare) şi de cusături şi ţesături populare (în satele Leşnic şi Muncelu Mare). Pe terit. satului V., cunoscut în Antic, cu numele Micia şi menţionat documentar în 1371 cu numele Veche!, au fost descoperite vestigiile unui mare şi puternic castru roman (360 x 180 m), construit iniţial din pământ şi refăcut din piatră în jurul anului 157 d.Hr., când a fost întărit cu turnuri de apărare la colţuri. Aici şi-a avut sediul, pe toată durata cât Dacia a fost provincie romană, Cohors II Flavia Comma-genorum, alături de care au mai existat şi alte unităţi militare romane, în jurul acestui castru s-a dezvoltat, în sec. 2-4, o importantă aşezare civilă cu statut de pagus (aşezare rurală risipită), dar cu caracter urban, care aparţinea din punct de vedere ad-tiv de capitala Daciei — Ulpia Traiana Sarmizegetusa — aşa după cum reiese dintr-o inscripţie (pagus Miciensis). în cadrul acestui mare centru civil, cu important rol comercial, meşteşugăresc şi vamal, au fost identificate vestigiile mai multor edificii publice, temple, un amfiteatru, băi publice, ateliere, locuinţe, portul de pe malul râului Mureş şi o mare necropolă în care s-au găsit monumente funerare, stele funerare, statui, lei funerari, medalioane, peste 120 de inscripţii etc., fapt ce atestă prosperitatea aşezării. în satul Leşnic, menţionat documentar în 1394, se află biserica Sf. Nicolae, de tip bise-rică-sală, ctitorie din jurul anului 1400 a cneazului Dobre Românul, cu valoroase picturi murale de epocă, multe dintre ele cu subiecte referitoare la luptele antiotomane. în satul Mintia există castelul „Gyula Ferencz“ (1642, cu modificări din 1834 şi din sec. 20), cu parc, o biserică reformată (sec. 16) şi o biserică de lemn cu hramul Sf. loan Botezătorul (sec. 18). Bisericile de lemn Pogorârea Duhului Sfânt (sec. 18), Cuvioasa Parascheva (sec. 18) şi Duminica Tuturor Sfinţilor (sec. 18), în satele Boia Bârzii, Herepeia şi Muncelu Mare. VEVERIŢĂ (< sl.) s. f. Nume dat mai multor mamifere rozătoare din familia Sciuride. ^ V. comună (Sciu-rus vulgaris), numită şi veveriţă roşcată eurasiatică, este larg răspândită în pădurile de conifere şi de foioase din Europa şi din Siberia; poate fi întâlnită chiar în parcurile din unele localit. Este un animal de mici dimensiuni (lungimea corpului 19-23 cm), cu o coadă lungă (15-20 cm), stufoasă, pe care, în poziţia de repaus, o ţine îndoită spre spate; prezintă smocuri de păr în vârful urechilor. Coloritul poate varia de la roşcat la brun şi chiar la negricios. Se hrăneşte în special cu fructe de pădure, seminţe din conurile de molid, ouă, ciuperci; îşi face provizii de hrană în scorburi sau îngropate în pământ. V. cenuşie este caracteristică pentru America de Nord; se cunosc două specii: Sciurus caro-linensis (răspândită în partea de E şi centrală a S.U.A. şi Canadei; introdusă în Marea Britanie, unde s-a înmulţit excesiv, tinzând să ia locul veveriţei roşcate) şi S. griseus (pe coasta de V a S.U.A.); au blăniţă cenuşie cu nuanţe roşiatice, dar există şi numeroase exemplare melanice. V. roşcată americană (Tamiasciurus hudsonicus) este răspândită în pădurile de conifere de pe continentul nord-american. Veveriţele zburătoare sunt mici v. care prezintă două pliuri ale pielii ce se întind pe laturile corpului, unind membrele anterioare cu cele posterioare; cu ajutorul acestora pot plana de la un copac la altul. Se cunosc mai multe specii, printre care v. z. siberiană (Pteromys volans), răspândită din NE Europei (Finlanda, Ţările Baltice) până pe veveriţă A. ' jăumk -x #11 ' * VEVEY 384 ţărmul pacific al Asiei; are 13-20 cm lungime şi coada de 9-14 cm, ochi mari, blăniţă cenuşie cu o dungă neagră. Alte două specii de i/. z. (Glaucomys volans şi G. sabrinus) se întâlnesc în America de Nord. V. dungată (genul Tamias cu c. 23 specii) este răspândită în NE Asiei şi America de Nord. V. de pământ (genul Spermophilus) întâlnite în America de Nord îşi sapă vizuini; sunt mai înrudite cu popândăii decât cu celelalte specii de v. Numeroase alte specii de v. se întâlnesc în SE Asiei, în N Americii de Sud şi în Africa. V. cu coada solzoasă din Africa Centrală nu sunt sciuride, ci fac parte din familia anomaluride; prezintă două şiruri de solzi pe coadă şi trăiesc în vizuini. VEVEY (în Ib. germ.: VIVIS), oraş în V Elveţiei (Vaud), pe ţărmul de NE al L. Geneva, la 16 km ESE de Lausanne; 16,4 mii loc. (2006). Ind. alim. (ciocolată - sediul societăţii Nestle, lapte praf, vin, ţigarete). Renumită staţiune climaterică având vedere spre Alpii Pennini. Curse cu vaporaşe pe L. Geneva. Turism. Biserica St. Martin (sec. 11, reconstruită în 1498), Primăria (1710), Muzeul Jenisch cu colecţia de artă şi istorie naturală. în Antic, s-a numit Viviscus. VEXA (< fr., lat.) vb. I tranz. A jigni, a ofensa. + A contraria. VEXAŢIUNE (< fr., lat.) s. f. Vorbă, gest, faptă care vexează. VEYNE, Paul (n. 1930), istoric francez. Prof. la College de France. Specialist în studiul Antic. Lucrări de epistemologie istorică („Cum se scrie istoria") şi despre viaţa şi mentalitatea anticilor („Pâine şi circ“). VEZICAL, -Ă (< fr., lat.) adj. Care se referă la vezică, care aparţine vezicii; de vezică, al vezicii. ^ Glob i/. = retenţie de urină care duce la distensia puternică a vezicii urinare. VEZICATOR, -OARE (< fr.; {s} lat. vesicatus „cu băşici") adj. (Despre substanţe şi medicamente) Care determină apariţia de vezicule (băşici) pe piele, producând o congestie locală; vezicant. VEZICĂ (< lat.) s. f. (ANAT.) 1. Viscer cavitar cu pereţi musculari care colectează un produs biologic şi îl elimină la anumite intervale. -0- V. urinară = organ cavitar aparţinând aparatului urinar, în care se colectează urina adusă de la rinichi prin uretere, pentru a fi eliminată apoi prin uretră. La om, v. are o capacitate medie de 250 ml. Sin. (pop.) băşica udului. V. biliară = viscer cavitar interpus pe traiectul căilor biliare extrahepatice, având ca rol principal colectarea şi concentrarea bilei, urmate de evacuarea ei intermitentă în duoden; colecist. 2. V. înotătoare = organ saciform plin cu gaze, caracteristic peştilor osoşi, care determină ridicarea şi coborârea peştelui în apă; poate îndeplini şi funcţia de respiraţie şi de emitere sau de întărire a sunetelor. Sin. băşică înotătoare. 3. V. ombilicală = sac vitelin. VEZICULĂ (< fr., lat.) s. f. Formaţiune biologică sferoidă, putând reprezenta: a) o diferenţiere infra-microscopică sau microscopică în structura celulei (ex. v. germinală); b) o fază în dezvoltarea unui organ (ex. v. optică, v. cerebrală); c) o colecţie patologică de serozitate clară, de mărimea unei gămălii de ac, situată în stratul superficial al pielii şi al mucoaselor (ex. v. de eczemă, v. de varicelă). ^ V. seminală = organ glandular pereche, cu aspect de diverticul, anexat canalului deferent, secretând un lichid mucos care intră în compoziţia spermei. VEZINA, vicerege (şi probabil mare preot) în timpul lui Decebal. Menţionat de Dio Cassius în „Istoria romană11. VEZUVIAN (< germ.; {s} n. pr. it. Vesuvio „Vezuviu") s. n. Silicat natural hidratat de calciu şi de aluminiu, cristalizat în sistemul tetra-gonal. Este verde sau galben-brun, dur, are luciul sticlos şi se utilizează uneori ca piatră semipreţioasă. V. şi idiocraz. VEZUVIU (VESUVIO), vulcan activ în Pen. Italică, pe ţărmul G. Napoli, la 11 km SE de oraşul Napoli. Este format din trei conuri concentrice; cel mai vechi (Somma), alcătuit dintr-o alternanţă de lave vulcanice şi tufuri, este cel mai extins şi a apărut la începutul Cuaternarului, având alt. max. de 1 132 m. în interiorul lui s-a ridicat conul actual al vulcanului cu alt. max. de 1 277 m. în craterul V., care are 2,4 km diametru, în perioadele de slabă activitate vulcanică, se formează un al treilea con, de obicei distrus în timpul erupţiilor puternice. în prezent are 1 281 m alt. Erupţia paroxistică a avut loc, conform relatării lui Pliniu cel Tânăr, la ora 7 dimineaţa în data de 24 aug. anul 79 d.Hr.; în acel cumplit dezastru, oraşele romane Hercu-laneum, Pompei şi Stabiae au fost complet acoperite de cenuşă vulcanică şi materiale piroclastice. După această catastrofă, timp de 124 de ani, V. a avut o activitate mai lentă, după care, a erupt din nou puternic în anul 203, ciclicitatea ulterioară a erupţiilor puternice fiind când mai mare, când mai mică: 472, 512 685 787, 968, 991, 993, 999, 1036 1139, 1500, 16 dec. 1631 (4 000 de persoane ucise), 1660, 1682, 1694 1698, 1707, 1737, 1760, 1767, 1779 1794, 1822, 1834, 1872, 1879, 1850* 1855, 1861, 1868, 1872, 1880, 1895^ 4 apr. 1906, 3 iun. 1929, 18 mart! 1944. Din 1844 pe V. se află un observator. Pe pantele vulcanului sunt plantaţii de măslini, pomi fructiferi şi viţă de vie. Parc naţional (din 1995) şi rezervaţie a biosferei. VjA1 (< fr., lat., it.) prep. (în fraze indicând o rută, un itinerar) Pe drumul, pe direcţia, pe ruta; prin. VIA2 (lat. vivere) vb. I intranz. (Rar) A trăi, a vieţui; a exista. ♦ A dăinui, a dura, a se menţine. VIABIL, -Ă (< fr.) adj. Capabil să trăiască; care poate să se menţină, să dureze, să dăinuiască. VIABILITATE (< fr.) s. f. 1. Faptul de a fi viabil; putere de a trăi, de a dăinui. 2. Proprietate a unei îmbrăcăminţi rutiere de a corespunde condiţiilor de trafic (felul şi debitul vehiculelor, viteza şi siguranţa de circulaţie etc.) pentru care a fost proiectată şoseaua. VIA DOLOROSA, drumul pe care lisus Hristos l-a străbătut cu Crucea în spate pe panta colinei Golgota de lângă Ierusalim, unde avea să fie răstignit. Pe acest drum de calvar, Mântuitorul a căzut de 14 ori sub greutatea Crucii şi din cauza extenuării, „staţii11 marcate astăzi cu tăbliţe ce datează din sec. 16. VIADUCT (< germ.; {s} lat. via „drum“ + ducere „a duce“) s. n. Construcţie asemănătoare cu un pod, în general la mare înălţime, care asigură continuitatea unei căi de comunicaţie terestră deasupra unei văi, deasupra unui alt drum etc. VIAGER, -Ă (< fr.) adj. (Despre un drept) Care este recunoscut unei persoane pe tot timpul vieţii ei, stingându-se la moartea acesteia (netransmisibil la urmaşi) (ex. pensie vM rentă v.). VIAGRA, numele comercial al cifratului de sildenafil, medicament oral pentru tratamentul disfuncţiilor erectile masculine (impotenţei). Dă rezultate şi în cazul hipertensiunii arteriale pulmonare. Supranumit „pilula albastră” este utilizat empiric şi ca afrodisiac-Utilizarea sa este contraindicată după un infarct recent, ca şi la persoane cu afecţiuni hepatice sau renale grave, hipotensiune, degenerescenţă VIAŢA ROMÂNEASCĂ retiniană şi la cardiacii care iau nitroglicerină. VIALAR [vialar], Paul (1898-1996), scriitor francez. Romane-ciclu, con-stituindu-se în veritabile fresce ale societăţii moderne („Marea haită“, ciclurile „Moartea este un început14, „Vânătoarea de oameni", „Cronica franceză a sec. XX“). VIALATTE [vialat], Alexandre (1901— 1971), prozator şi ziarist francez. Romane („Fructele Congoului") şi nuvele. S-a remarcat ca ziarist prin cronicile sale în care tratează cu ironie şi umor cele mai variate subiecte („Almanahul celor patru anotimpuri"). Traduceri din Kafka. VIAN [viă], Boris (1920-1959), romancier, poet, dramaturg, eseist, traducător, scenarist şi cântăreţ francez. De profesie inginer. Oscilând între suprarealism şi existenţialism, a evocat într-un limbaj metaforic romantismul unei tinereţi lucide, care refuză cu sarcasm convenţii ridicole şi absurde, meditează asupra timpului, trăieşte angoasant fantasmele bolii degradante şi ale morţii, şi îşi afirmă manifest setea de viaţă („Voi scuipa pe mormintele voastre", „Spuma zilelor", „Toamna la Pekin", „Iarba roşie"). Piese de teatru („Ecarisaj pentru toţi", „Gustarea generalilor"). VIANGCHAN sau VIENG CHAN, capitala Laosului, situată în partea central-nordică a ţării, pe stg. fl. Mekong, la graniţa cu Thailanda; 570 mii loc. (2005). Aeroport internaţional. Port fluvial. în 1994 a fost construit un pod rutier peste fl. Mekong care leagă oraşul V. cu oraşul Nong Khai din Thailanda, aflat vizavi. Centru comercial. Ind. chimică, textilă, de prelucr. a lemnului şi a tutunului, pielăriei şi încălţămintei, mat. de constr. şi alim. Artizanat. Universitate. Muzeu Naţional/Ho Phakeo (inaugurat în 1965) aflat într-un templu budist construit în 1563; Muzeu de arheologie (1828), găzduit de pagoda Wat Sisaket. Monumente: Templele That Luang (1566), cu amplă cupolă, în care se află cel mai mare monument funerar budist (stupă) din Laos, restaurat în 1828; Wat Phra-Keo (1565, distrus în 1828 şi reconstruit în anii 1936-1942), care adăposteşte mai multe statui ale lui Buddha din sec. 6-9; Sok Pa Luang (din lemn). Palat prezidenţial (fostul Palat regal). Atestat documentar în milen. 1 Î.Hr., V. este reîntemeiat în sec. 13 şi devine capitala Regatului laoţian Lan Xang (Regatul milionului de elefanţi) în 1563 în locul oraşului Louangpha-bang, iar după destrămarea acestuia este capitala Principatului V. (1707-1828), care a suferit importante distrugeri din partea ocupantului thailandez (1778-1782, 1827-1828). în perioada 1893-1954 a fost centrul ad-tiv al Protectoratului francez Laos, în anii 1954-1975, capitala ad-tivă a Regatului LaosA iar din 1975, capitala R.D.P. Laos. Intre 1899 şi 1954 a purtat numele Vientiane. VIANU, Tudor (1897-1964, n. Giurgiu), estetician, istoric literar, filozof al culturii şi scriitor român, fondator al şcolii româneşti de literatură comparată. Acad. (1955), prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii la individualizarea valorii estetice, la analiza frumosului, a operei de artă, a geniului şi a simbolului artistic („Estetica"). Concepţia „activistă" a culturii elaborată de el subliniază caracterul creator al actului de cultură, prin care omul „întregeşte" şi „umanizează" natura („Filozofia culturii"). Umanismul său raţionalist este pătruns de idealul clasic al personalităţii armonioase („Idealul clasic al omului"). Studii de stilistică („Arta prozatorilor români", „Problemele metaforei şi alte studii de stilistică") şi estetică a interpretării („Arta actorului"); cercetări privind Tudor Vianu fenomenul literar românesc („Istoria literaturii române moderne" în colab., „Poezia lui Eminescu", „Ion Barbu") şi universal („Literatură universală şi comparată", „Schiller", „Arghezi, poet al omului"). Lirică clasicizantă; memorialistică („Jurnal"), ediţii critice (Al. Macedonski). VIARDOT [viardo], Pauline (pe numele adevărat Pauline Garda) (1821-1910), mezzosoprană franceză. Sora lui Malibran. Roluri în opere italiene şi franceze. Voce cu o largă extensie în acut, excepţionale daruri actoriceşti. Activitate pedagogică (din 1871). A compus melodii şi operete. VIAREGGIO [viareddjoj, oraş în VNV Italiei (Toscana), pe ţărmul M. Ligurice, la 72 km NV de Florenţa; 63,2 mii loc. (2004). Nod feroviar. Port de pescuit. Şantier naval. Constr. de automobile. Ind. chimică, sticlăriei, încălţămintei şi alim. Centru de documentare istorică. Renumită staţiune balneoclimaterică. VIATIC (< fr.) s. n. (La catolici) împărtăşania dată muribunzilor. VIAŢA LITERARĂ, publicaţie literară apărută la Bucureşti (febr. 1926— 15 iun. 1941), la început săptămânal, apoi lunar, cu unele intermitenţe, sub conducerea lui I. Valerian. Au colaborat: V. Voiculescu, G. Bacovia, I. Pillat, Gh. Brăescu, V. I. Popa, VI. Streinu, F. Aderca, G. Călinescu ş.a. VIAŢA NOUĂ, revistă literară de orientare simbolistă, apărută bilunar, apoi lunar (febr. 1905-ian.-febr. 1925), sub direcţia lui Ov. Densu-sianu. Au colaborat: I. Minulescu, N. Davidescu, B. Fundoianu, G. Bacovia, I. Pillat ş.a. VIAŢA ROMÂNEASCĂ, revistă literară şi ştiinţifică, apărută iniţial lunar la laşi (mart. 1906-aug. 1916; mart. 1920-dec. 1929), apoi la Bucureşti (ian. 1930-sept. 1940; nov. 1944-iul. 1946). La conducerea VIAŢĂ 386 ei s-au aflat C. Stere, Paul Bujor, I. Cantacuzino şi G. Ibrăileanu, iar din 1933, M. Ralea şi, pentru un an, G. Călinescu. De orientare poporanistă în prima perioadă a apariţiei sale, V.R. a promovat literatura realistă, acordând, îndeosebi în perioada interbelică, un spaţiu larg dezbaterilor teoriei specificului naţional. Suprimată din 1940, a reapărut din nov. 1944. Din iun. 1948 apare ca revistă lunară a Societăţii Scriitorilor din România, iar din martie 1949, a Uniunii Scriitorilor. Printre redac-torii-şefi ai noii serii au fost: Ov. S. Crohmălniceanu, loanichie Olteanu, iar după 1990 Cezar Baltag ş.a. De-a lungul apariţiei sale a avut colaboratori pe cei mai reprezentativi poeţi, istorici etc. VIAŢĂ (lat. *vivitia < vivus) s. f. 1. Formă superioară de mişcare a materiei. Reprezintă o sinteză integratoare a tuturor proceselor mecanice, fizice, şi chimice care au loc în organism. Cele mai vechi urme de v. de pe Pământ au fost apreciate la c. 3 miliarde de ani. Pe Pământ, v. provine din evoluţia combinaţiilor organice ale carbonului. Un rol important în apariţia vieţii pe Pământ l-a avut sinteza abiogenă a proteinelor şi a acizilor nucleici, care au o însemnătate deosebită în metabolism. Mecanismele prin care au apărut din combinaţiile organice complexe primele vieţuitoare nu sunt încă elucidate. De asemenea, nu sunt acumulate date concludente asupra existenţei vieţii pe alte planete din sistemul nostru solar sau din afara acestuia. în evoluţia formelor de viaţă s-a atins un înalt grad de complexitate, care a permis apariţia gândirii, a conştiinţei şi a fenomenelor sociale. ♦ Faptul de a fi viu; starea a ceea ce este viu. ♦ Loc. De viaţă = vesel, exuberant, dornic de petreceri. Cu viaţă = în mod energic, hotărât. ♦ Existenţă umană, trăire a omului pe Pământ. ♦ Fig. Vietate, fiinţă. 2. (în concepţiile religioase, determinat prin „de apoi“, „de veci“ etc.) Existenţă care se consideră că începe după moarte; trăire în lumea de apoi. 3. Condiţie materială şi morală; mediu în care se desfăşoară existenţa unei persoane sau a unei colectivităţi; totalitatea actelor săvârşite de cineva în timpul existenţei sale. 4. Perioadă de timp de la naşterea până la moartea cuiva; totalitata evenimentelor petrecute în acest timp. Loc. Pe viaţă = pentru tot timpul cât trăieşte cineva. <0- Asigurare de v. = asigurare care garantează contractantului sau unei persoane desemnate de acesta o sumă de bani sau o rentă în cazul decesului asiguratului sau în cazul atingerii de către acesta a termenului stabilit prin contractul de asigurare. ♦ Povestire a vieţii cuiva; biografie. 5. (FIZ.) V. medie = media aritmetică a duratelor de existenţă a particulelor instabile de acelaşi fel; în cazul substanţelor radioactive, este egală cu timpul după care un număr oarecare de nuclee se reduce prin dezintegrare de e ori (e = 2,718 ...). VIAU, Theophile de - (1590-1626), poet francez. Născut într-o familie protestantă, a dus o viaţă boemă. Exilat pentru că „scrisese versuri nedemne de un creştin” („Cabinetul satiric”), a dobândit protecţia unui faimos aristocrat, ducele de Luyne, dar a fost silit să se refugieze din nou, de data aceasta în Anglia, la curtea ducelui de Buckingham. întors în Franţa, a trecut la catolicism. A publicat tragedia „Pyrame şi Thisbe”. Condamnat de iezuiţi pentru versurile sale libertine („Parnasul poeţilor satirici”). Atacat de reprezentanţii ideilor conservatoare şi bigote, el a rămas modelul cel mai de seamă al literaturii libertine a sec. 17. Arestat, a fost „executat în efigie” şi i s-a interzis să mai intre în Paris. A murit la doi ani după eliberarea din temniţă, ca urmare a torturilor îndurate în-timpul detenţiei. VIAUD [vio], Gaston (1899-1961), psiholog francez. Prof. univ. la Strasbourg. A elaborat o metodă experimentală cu caracter statistic pentru a studia îactismui animalelor („Inteligenţa, evoluţia şi formele sale“, „Tropismele", „Instinctele"). VjBICE (< fr., lat.) s. f. (MED.) Hemoragie intratisulară lineară. V. şi purpură. VIBORG [vibor], oraş în Danemarca, la 60 km NV de Ârhus; 44,4 mii loc. (2007). Centru comercial. Ind. textilă, de prelucr. a tutunului şi alim. (bere). Sediul unui episcopat (din 1065). Catedrală (1130, restaurată în 1864-1876). Bisericile Sondre Sogn şi Asmild (sec. 13). Primărie (1728), palat episcopal (1728). în Ev. Med., la V. se încoronau regii danezi. VIBRA (< fr., lat.) vb. I intranz. 1. (Despre corpuri sau medii) A avea vibraţii; a oscila, a trepida; p. ext. a produce sunete. ♦ (Despre sunete) A răsuna. 2. A pâlpâi, a licări. 3. Fig. (Despre oameni) A fremăta, a palpita (de emoţie). VIBRAFON (< fr. {i}; {s} fr. vibrer „a vibra" + gr. phone „sunet") s. n. Instrument muzical de percuţie acordabil, asemănător xilofonului. Produce sunete prin lovirea unor lame metalice de lungimi variate, sub care sunt instalate tuburi de rezonanţă închise şi deschise prin nişte morişti acţionate electric pentru prelungirea vibraţiei sunetelor. VIBRANT, -Ă (< fr.) adj. 1. Care vibrează, vibrator; p. ext. care produce sunete. <0- Consoană v. (şi subst., f.) = consoană lichidă care se realizează printr-o succesiune rapidă de închideri şi de deschideri ale canalului fonator, determinată de vibrarea părţii superioare a glotei, a uvulei, a vălului palatin sau a vârfului limbii. 2. Fig. Impresionant, emoţionant, patetic. VIBRARE (< vibra) s. f. 1. Acţiunea de a vibra; vibraţie. 2. îndesare a unui material granular sau păstos prin folosirea vibratorului (II 6). VIBRATjL, -Ă (< fr.) adj. Capabil de a vibra; care vibrează. VIBRATO (cuv. it.) adv., s. n. 1. Adv. (Ca indicaţie de execuţie) Cu vibraţii. 2. S. n. Mod de colorare a sunetului prin modificarea înălţimii acestuia ca urmare a atingerii foarte rapide a sunetelor alăturate. V. este propriu vocii umane, instrumentelor cu coarde (mai rar celor de suflat) şi celor electronice. VIBRATOR, -OARE (< fr. fl» adj., s. n. I. Adj. Care vibrează; vibrant. II. 5. n. 1. Lamă metalică vibrantă care realizează întreruperea unui curent electric la comanda unui electro-magnet, excitat de curentul de impulsuri rezultate în urma acestor întreruperi; vibratorul intră în construcţia soneriei electrice. 2. Dispozitiv de apel în schimbătoarele telefonice manuale pentru efectuarea apelului la abonat, la comanda operatorului, fără utilizarea unui inductor telefonic. 3. Dispozitiv cu întrerupere mecanică folosit, la puteri mici, pentru convertirea curentului continuu în curent alternativ monofazat. 4. întrerupător electromagnetic automat cu frecvenţă proprie cuprinsă în intervalul frecvenţelor audibile, producător de oscilaţii slabe de înaltă frecvenţă. Este folosit la excitarea circuitelor oscilante, în locul eclatorului, în dispozitive de măsurări şi de încercări electrice. 5. Oscilator. 6. Aparat care serveşte la îndesarea prin vibrare a unor materiale granulare sau păstoase. VIBRAŢIE (< fr., lat.) s. f. (FIZ.) Mişcare oscilatorie periodică a unui corp sau a particulelor unui mediu, având în general o frecvenţă relativ înaltă; vibrare (1); oscilaţie. 387 VICHY VIBRIQN (< fr., lat.) s. m. (MICROBIOL.) Tip de bacterie în formă de virgulă, gram-negativă, foarte mobilă, cuprinzând în general specii saprofite şi patogene (ex. v. holerei, care provoacă infecţii acute foarte grave). VIBRIQZĂ (< fr.) s. f. Boală infecţioasă a taurinelor şi a ovinelor, provocată de vibrioni, care se manifestă prin avorturi, sterilitate etc. VIBRISE (< fr., lat. vibrissae) s. f. pl. Peri senzitivi prezenţi pe faţa unor mamifere, grupaţi mai ales pe bot (unde formează „mustăţi") şi în diferite alte părţi ale corpului la animale din alte clase. La păsări sunt pene modificate, cu aspect de peri, situate pe părţile laterale ale ciocului, în jurul nărilor, pe picioare etc. Au rol tactil, constituind un stimul pentru nervii senzitivi din piele. VIBRO- (< fr.) Element de compunere (cu semnificaţia „referitor la vibraţie") cu ajutorul căruia se formează adjective şi substantive. VIBROGRAF (< fr., {i}; {s} vibro- + gr. graphein „a scrie“) s. n. Vibrometru înregistrator. VIBROMASAJ (< fr.) s. n. Masaj pe bază de vibraţii (electrice). VIBROMETRU (< fr. {i>; (s> vibro-+ gr. metron „măsură") s. n. Instrument pentru măsurarea deplasărilor liniare care se produc în fenomenele de vibraţie. VIBRONETEZjRE s. f. (TEHN.) Superfiniţie. VICALLOY s. n. Grup de aliaje feromagnetice pe bază de cobalt, vanadiu şi fier. VICAR (< fr.; lat. vicarius „locţiitor") s. m. Preot sau episcop care ţine locul unui slujitor bisericesc de rang mai înalt. VICARI ANT, -Ă (< fr., lat. vicarius), adj., s. f. I. Adj. 1. Care înlocuieşte o entitate similară. 2. (MED.) Hipertrofie vicariantă, mecanism compensator constând în mărirea în volum şi hiperfuncţia unui organ sau a unui segment al unui organ (ex. rinichi, gonadă, lob pulmonar) atunci când °fganul pereche sau porţiuni ale organului respectiv sunt nefuncţionale sau au fost excizate. II. S. f. (BIOL.) (La pl.) Vicariante geografice = specii de plante sau de animale înrudite îndeaproape şi care trăiesc în condiţii similare de mediu, dar în unităţi Geografice diferite - dar în general vecine sau apropiate (ex. molidul european şi molidul siberian; râsul european şi râsul canadian). VICARIAT (< fr.) s. n. Funcţia sau demnitatea de vicar; reg. unde se exercită autoritatea vicarului. ♦ Reşedinţa vicarului. VICARIUS DEI, CHRISTI, PETRI („reprezentantul lui Dumnezeu, al lui Hristos, al lui Petru") (la catolici) Denumire a papei. VICE- (< fr.; {s} lat. vice „în locul, în funcţia") Element de compunere cu sensul de „adjunct", „imediat subordonat", care serveşte la formarea unor substantive. VICEAMIRAL (< vice- + amiral sau < fr.) s. m. Grad în marina militară. Corespunde ca funcţie de bază comandantului de divizie maritimă. ♦ Persoană care are acest grad. VICEBSK v. Vitebsk. VICECAMPION, -OANĂ (< vice + campion) s. m. şi f. Persoană care se clasează pe locul al doilea într-un campionat, competiţie etc. VICECOMITE (< vice- + comite) s. m. (în Ev. Med., în Transilvania) Dregător subordonat comitelui şi numit de către acesta. VICECONSUL (< fr.) s. m. Persoană care exercită atribuţiile unui consul în lipsa acestuia. VICENTE [visete], Gil (c. 1460- c. 1536), scriitor portughez. Supranumit „Plaut al Portugaliei". Creatorul teatrului naţional portughez. Autor de autos sacramentales (scurte piese de teatru pe teme biblice). Comedii de moravuri şi farse, remarcabile prin verva satirică („Ines Pereira", „Comedia văduvului", „Farsa birjarilor"). VICENZA [vit/ent/a], oraş în N Italiei (Veneto), la 64 km VNV de Veneţia, la confl. râului Bacchiglione cu Retrone; 114,2 mii loc. (2006). Nod feroviar. Constr. de maşini. Ind. chimică, textilă, poligrafică, de prelucr. a lemnului (mobilă), sticlăriei, alim. Tăbăcărie. Centru turistic. Muzeu de istorie şi arheologie. Monu- mente: Domul, în stil gotic (sec. 12-13, cu faţadă din sec. 15, reconstruit după 1944); numeroase edificii construite după proiectele arhitectului Andrea Palladio, printre care bazilica (1549-1614), cu colonade la faţadă, Teatro Olimpico (1580-1584), inaugurat în 1585 cu piesa „Regele Oedip" de Sofocle, Palazzo Chiericati (1551-1557), azi muzeu de artă ş.a. Primăria (1588, finisată în 1662). Bisericile San Felice e Fortunato (sec. 4), San Giorgio della Gogna (sec. 10), Santa Corona (1261), San Lorenzo (sec. 13), San Agostino (1323-1357), Santa Maria dei Servi (1407), San Rocco (1485) ş.a.; Loggia del Capitano (1571); Villa Rotonda (1550, completată în 1599) şi villa Valmarama (1668, cu fresce de Tiepolo). Turn cu ceas (82 m înălţime) în Piazza dei Signori, datând din sec. 15. Inclus (1994-1996) în cadrul Patrimoniului cultural universal. în Antic, s-a numit Vicetia. Municipiu roman (49 Î.Hr.), sediul unui ducat longobard (sec. 7). Oraş liber (sec. 12), signorie a familiei Romano (1210), sub stăpânirea Padovei (1266) şi a familiei Scaligeri (1311). Din 1404 sub influenţa Veneţiei. Cucerit de Napoleon (1797) a revenit Austriei (1814-1866). S-a unit cu Italia (1866). VICEPREŞEDINTE (< vice- + preşedinte) s. m. Persoană care exercită atribuţiile unui preşedinte în lipsa acestuia. ^ VICEREGE (< vice- + rege) s. m. (înv.) înalt demnitar care, în unele state, conduce o provincie sau o colonie în numele regelui. Sunt cunoscuţi v. din coloniile spaniole din America. VICEVERSA (loc. lat.) adv. Invers, opus. VICHY [vi/j], oraş în centrul Franţei (Bourbonnais), pe râul Allier, la 322 km SSE de Paris; 26,9 mii loc. (2002). Ind. electrotehnică, chimică, VICIA 388 textilă şi de prelucr. a lemnului. Renumită staţiune balneoclimaterică, cu izvoare minerale termale, alcaline, bi-carbonatate, cu efect curativ în tratarea bolilor tubului digestiv, cunoscută pe timpul Imp. Roman cu numele Aquae Calidae. Stabilimente balneare cunoscute în Europa întreagă din sec. 17. Buvete. Staţie de îmbuteliere a apelor minerale destinate pentru consum intern şi pentru export. Parcuri. Fortificaţii medievale. Turn cu ceas (sec. 15). Armistiţiul franco-ger-man (iun. 1940) împărţea Franţa în două zone: una sub ocupaţie militară germană şi alta sub controlul nominal al Franţei. După înfrângerea Franţei în al Doilea Război Mondial, în 1940, la V. a fost instituit un regim autoritar, colaboraţionist, pe baze corporatiste, condus de mareşalul Petain; după eliberarea Parisului (1944), regimul de la Vichy a fost abolit. în 1942 Germania a ocupat zona controlată de regimul de la V. VICIA (< fr.) vb. I 1. Tranz. A strica, a altera aerul. 2. Tranz. şi refl. Fig. A (se) corupe, a (se) deprava. 3. Tranz. (DR.) A altera substanţa, a reduce valoarea de întrebuinţare a unui lucru sau a unei lucrări, a altera manifestarea de voinţă a părţilor la încheierea actului juridic. VICIAT, -A (< vicia) adj. 1. (Despre aer) Poluat; stricat, infectat, alterat. ♦ Fig. Depravat, desfrânat; corupt. 2. (DR.; despre acte, dispoziţii) Care a devenit nul (din cauza unor vicii). VICINA (DITZINA), oraş medieval la Dunărea de Jos, neidentificat, cu important rol politic, economic şi religios în Dobrogea în timpul stăpânirii bizantine şi până la cucerirea otomană. VICINAL, -A (< fr., lat.) adj. (Despre căi de comunicaţie) Care leagă două localităţi (de obicei sate) învecinate. VICIOS, -OASĂ (< fr.) adj. 1. Cu defecte; defectuos. 2. Plin de vicii; depravat, corupt, stricat. VICISITUDINE (< fr., lat.) s. f. Concurs de împrejurări nefavorabile; p. ext neajuns, necaz, neplăcere. VjCIU (< fr.) s. n. 1. însuşire a caracterului care se manifestă în pornirea statornică de a comite fapte imorale, rele; obişnuinţă rea, dăunătoare; patimă (1). 2. Defect, cusur, nărav, neajuns, lipsă. (DR.) V. de consimţământ (sau de voinţă) = alterare a voinţei părţilor la încheierea unui act juridic, împiedicând ca această voinţă să fie liberă sau conştientă şi constituind o cauză de nulitate relativă a actului (eroarea, dolul, violenţa). V. al lucrului (sau al lucrării) = defect, lipsă calitativă a unui lucru (vândut sau închiriat) sau a unei lucrări, care-i reduce valoarea de întrebuinţare şi uneori îi face improprie folosirea potrivit destinaţiei pentru care s-a încheiat contractul, ducând la desfiinţarea contractului. VICKERS [vikez], Edward (1804- 1897), industriaş britanic. Fondator (1828), împreună cu socrul său George Nayler, a unei fabrici de unelte de oţel la Sheffied, care a devenit în 1867 fabrica de armament V., celebră pentru armele pe care le-a construit (avioane, tunuri, tancuri) în perioada interbelică. VICKREY [vjkrei], Wiiliam (1914- 1996), economist britanic originar din Canada. A studiat teoria economică a stimulenţilor în absenţa unei informaţii complete. Premiul Nobel pentru economie (1996), împreună cu J. A. Mirrlees. VICLEAN, A (< magh.) adj. 1. Care îşi ascunde intenţiile (reale), care se preface pentru a putea înşela; perfid, făţarnic. + (Cu sens atenuat) Şmecher, şiret. 2. Rău, crud, hain. 3. (înv.) Care îşi calcă credinţa sau cuvântul dat; trădător, necredincios. VICLEIM* (< sl.) s. n. (FOLC.) Irozi. VICLENI (< viclean) vb. IV 1. Intranz. (înv. şi pop.) A se comporta cu viclenie; a unelti împotriva cuiva. 2. Tranz. (înv.) A înşela bunăcredinţa cuiva; a trăda (1). VICLENE (< viclean) s. f. însuşirea de a fi viclean; faptă, comportare de om viclean; vicleşug, perfidie, făţărnicie. ♦ (DR.) Doi. ♦ (Cu sens atenuat) Şiretenie, şmecherie; şiretlic, stratagemă. VICLEŞUG (< magh.) s. n. Viclenie, şiretlic. Wiiliam Vickrey Giovanni Battista Vico VICO, Giovanni Battista (Giambattista) (1668-1744), filozof şi literat italian. Prof. de retorică la Neapole. Unul dintre întemeietorii filozofiei istoriei a arătat că presupoziţiile şi metodele cercetării istorice sunt distincte de cele din ştiinţele naturii (precursor al lui Dilthey) şi că istoria umană trece prin stadii coerente de creştere şi descreştere (teoria „ciclului istoric“). („Principiile unei ştiinţe noi despre natura comună a naţiunilor"). VICONTE (< fr.) s. m. Titlu de nobleţe ereditar, inferior celui de conte şi superior celui de baron; persoană care poartă acest titlu. VICONTESĂ (< fr.) s. f. Soţie sau fiică de viconte. VICOVU DE JOS, com. în jud. Suceava, situată în NV pod. Sucevei, în zona de contact cu prelungirile de NE ale Obcinei Mari, pe dr. râului Suceava; 6 246 loc. (2008). Haltă de c.f. Nod rutier. Expl. şi prelucr. primară a lemnului. VICOVU DE SUS, oraş în jud. Suceava, situat în extremitatea de NV a pod. Sucevei, în zona de contact cu prelungirile de NNE ale Obcinei Mari, pe râul Suceava, la confl. cu râul Putna, în apropiere de graniţa cu Ucraina; 14 724 loc. (2008). Prelucr. lemnului, încălţăminte. Staţie de c.f. Biserica Adormirea Maicii Domnului (1892-1804, pictată în 1806) şi clopotniţă (1834). Declarat oraş în 2004. VICŞANI v. Muşeniţa VICTIMĂ (< fr., lat.) s. f. 1-Persoană care suportă chinuri fizice sau morale (ca urmare a greşelilor sale sau ale altora). 2. (DR.) Persoană care suferă un prejudiciu ori o atingere a vieţii, sănătăţii sau integrităţii sale fizice ca urmare a unei fapte ilicite săvârşite de altcineva. 3. Persoană care suferă în urma unei întâmplări nefericite (boală, accident, catastrofă etc.). 389 VICTORIA VICTOR, numele a trei papi şi a doi antipapi. Mai important V. I (189-199). A stabilit modalitatea şi data celebrării Paştilor şi a stabilit latina ca limbă oficială a Bisericii Catolice. VICTOR [viktor], Paul-lzmile (1907-1995), explorator francez. Din 1934 a condus numeroase expediţii în Groenlanda, Laponia ş.a. A iniţiat (1947) expediţiile polare franceze, pe care le-a condus până în 1976. Lucrări despre viaţa eschimoşilor. VICTOR AMEDEO (VITTORIO AMEDEO), numele a trei duci şi regi din dinastia de Savoia; V. A.I, duce de Savoia (1630-1637). Prin tratatul de la Cherasco (1631) a pus capăt Războiului pentru Succesiunea Man-tovei primind oraşele Trino şi Alba pentru care plătea o compensaţie materială. V. A. II, duce de Savoia (1675-1730), rege al Siciliei (1713-1720), rege al Sardiniei (1720-1730). Alături de statele din Liga de la Augsburg a luptat împotriva Franţei de la care a luat o parte din terit. savoiarde; a ocupat Nisa (1706) şi Torino (1713). în 1720 s-a încoronat ca rege al Sardiniei cedând Sicilia. V. A. III, rege al Sardiniei (1773-1796). A reorganizat armata după modelul celei prusiene. înfrânt de Napoleon la Mondovi (1796) a cedat Franţei Savoia şi Nisa. VICTOR EMANUEL (VITTORIO EMANUELE), numele a trei regi din dinastia de Savoia. Mai importanţi: 1. V. E. II, rege al Sardiniei (1849-1861) şi primul rege al Italiei unificate (1861-1878). Sprijinit de Cavour şi bazându-se pe nobilimea liberală moderată şi pe burghezia monarhistă, a^ realizat unificarea Italiei, prin războaie dinastice şi combinaţii diplomatice. în Războiul cu Austria (1859-1861), a comandat trupele italiene în luptele victorioase de la Magenta şi Solferino. 2. V. E. III, rege al Italiei (1900-1946). A sprijinit dictatura fascistă. în 1936 şi-a asumat titlul de împărat al Ethiopiei iar în 1939 de rege al Albaniei. Prin concordatul din 1929 a recunoscut independenţa Vaticanului. Şi-a legat numele de^ mecenatul unor instituţii ştiinţifice. în 1943, după pierderile militare dezastruoase ale Italiei şi invazia Aliaţilor în Sicilia, a ordonat arestarea lui B. Mussolini şi înlocuirea lui cu P. Badoglio ca prim-minis-tru. A abandonat, în iun. 1944, puterea fiului său şi, neputând să-şi păstreze tronul, a abdicat (9 mai 1946) în favoarea fiului său Umberto II. La proclamarea Republicii Italiene (18 iun. 1946), a plecat în exil. M. de onoare al Acad. Române (1890). Regina Victoria VICTORIA (în mitologia romană), corespunde zeiţei Nike la greci. V. şi Samothrace (Samothrâki). VICTORIA [vikto:ria] (Alexandrina Victoria), regină a Marii Britanii şi Irlandei (1837-1901) şi împărăteasă a Indiei (1876-1901) din dinastia Ha-novra. în timpul reginei V., Marea Britanie a atins, datorită politicii expansioniste, apogeul puterii maritime şi coloniale. Regina a influenţat decisiv viaţa politică britanică. Domnia sa, cu cea mai lungă durată în cadrul monarhiei britanice, a marcat o restaurare a demnităţii şi popularităţii monarhiei în cadrul sistemului democratic englezesc. V., împreună cu prinţul Albert, soţul ei (din 1840), au avut nouă copii, care s-au căsătorit cu descendenţii multor case regale europene. Perioada de avânt economic şi cultural din a doua jumătate a sec. 19 este cunoscută sub numele de „epoca victoriană". VICTORIA [viktoTie] 1. (VICTORIA NYANZA), lac în Africa Ecuatorială, situat pe un platou la 1 134 m. alt., între statele Uganda la N şi NV, Kenya la NE şi Tanzania la E, S şi SV, traversat de Ecuator în extremitatea de N; 68,1 mii km2 (al doilea lac ca mărime, cu apă dulce, de pe Glob, după L. Superior din America de Nord); 402 km lungime (N-S); 320 km lăţime max. (E-V); ad. max.: 82 m; circumferinţa: 3 220 km. Ţărm cu numeroase golfuri (Winam, Speke, Kivirondo, Emir Pasha ş.a.); nenumărate ins.: Ukerewe, Ukara, Kome, Bumbire în partea de S şi 62 de ins. în N, care formează arh. Sese. în L. V. se varsă râul Kagera şi din el izvorăşte Victoria Nile. In lac vieţuiesc crocodili, hipopotami şi peste 200 de specii de peşti între care Tilopia este cel mai important peşte, cu valoare economică. Navigabil. Porturi pr.: Entebbe (Uganda), Kisumu (Kenya), Mwanza şi Bukoba (Tanzania). A fost descoperit în aug. 1858 de exploratorul britanic John Hanning Speke şi numit de el Victoria Nyanza. Până în 1858, s-a numit Ukerewe. 2. Cascadă în SE Africii, situată la graniţa dintre Zambia şi Zimbabwe, formată de un prag bazaltic de pe cursul superior al fl. Zambezi. Cascada se dezvoltă pe 1 737 m lăţime, are o cădere de 122 m şi un volum de apă de 935 m3/s. Apa cade într-o prăpastie cu lăţimea de 25-75 m, după care trece printr-un canal cu pereţi abrupţi (chei) lung de 120 m şi lat de 65 m. în această zonă de chei, în aval de Boiling Pot a fost construit podul Victoria, pentru cale ferată, automobile şi pietoni, care face legătura între cele două ţări. A fost descoperită la 16 nov. 1855 de exploratorul scoţian David Livingstone, care a numit-o după numele reginei Victoria. Parc Naţional (1952), pe terit. statului Zimbabwe. Local, poartă numele Makololu (sau Mosi-oa- Tunya), ceea ce înseamnă „cascada^ care fumegă şi tună". Turism. în 1989, a fost inclusă în Patrimoniul natural universal. 3. Ins. canadiană în Arh. Arctic Canadian, între ins. Banks la NV şi ins. Prince of Wales la NE, înconjurată de G. Amundsen la V, str. Prince of Wales la NV, G. Viscount Melville la N, canalul McCIintock la E, str. Victoria la SE şi golfurile Queen Maud şi Coronation la S; 217,2 mii km2; 515 km lungime şi 270-600 km lăţime. Prezintă două pen. mari (Prince Albert în NV şi Wollaston în SV). Localit. pr.: Holman Island. Relief deluros cu alt. max. de 503 m. Climă subarctică; vegetaţie de tundră. Numeroase lacuri. A fost vizitată de John Richardson în 1826 şi explorată de Peter Dease şi Thomas Simpson Cascada Victoria (2) VICTORIA 390 în 1838. Inclusă în prov. Northwest Territories; din 1999 o parte a ins. a fost transferată prov. Nunavut. 4. Mount % vârf în m-ţii Owen Stanlei Range (Papua-Noua Guinee), cel mai înalt din acest lanţ muntos (4 036 m). 5. Str. în Oc. Arctic, între ins. Victoria la VNV şi ins. King Wiiliam la E (prov. Nunavut, Canada); 160 km lungime (N-S); 80-130 km lăţime. Face legătura între G. Queen Maud, în S, cu canalul McCIintock, în NV, şi str. Franklin, în NE. Descoperită în 1845 de exploratorul britanic Sir John Franklin în căutarea Pasajului de NV. 6. (VICTORIA LAND/Jara Victoria), reg. fizico-geografică pe ţărmul de S al Antarcticii, mărginită de Marea Ross si gheţarul de şelf Ross la VSV şi VNV şi Wilkes Land la E, extinsă între 70°30’ şi 78° lat. S şi 140-164° long. E. Acoperită cu o calotă de gheaţă având grosime de c. 2 700 m, dominată de mai multe vârfuri muntoase ce depăşesc 3 000m alt., printre care: McCIintock (3 492 m), Lister (4 026 m), Markham (4 350 m), Kirkpatrick (4 528 m, al doilea ca înălţime din Antarctica, după masivul Vinson). Partea de V a acestei reg. aparţine Australiei, iar cea de E, Noii Zeelande. Descoperită în 1841 de expediţia condusă de Sir James Clark Ross şi explorată de expediţiile britanică, sub comanda lui Carsten Egeberg Borchgrevink (1898-1900), germană şi suedeză. în perioada 1901-1904, expediţia britanică sub comanda lui Robert Falcon Scott a stabilit baza Hut Point în G. McMurdo. în Anul Geofizic Internaţional (1957-1958), în reg. Victoria Land au fost instalate mai multe baze ştiinţifice de cercetare biologică, geologică, glaciologică, geofizică, meteorologică etc. aparţinând S.U.A. şi Noii Zeelande (Baza McMurdo, S.U.A., Baza Scott aparţinând Noii Zeelande ş.a.). în urma cercetărilor făcute, s-a descoperit că în această reg. au căzut peste 300 de meteoriţi. 7. Stat în SE Australiei, cu ieşire la Marea Tasman si la str. Bass; 227,6 mii km2; 4,93 mii. loc. (2006). Centrul ad-tiv: Melbourne. Zăcăminte de lignit şi aur. Ind. electrotehnică, chimică, textilă, alim. Culturi de cereale, furaje, cartofi ş.a. Legumicul-tură. Viticultură. Creştere intensivă a ovinelor. Locuit de aborigenii australieni cu 40 000 de ani înainte de a sosi aici primii europeni. Imigranţii veniţi din Tasmania, în sec. 18, au provocat băştinaşilor mari pierderi. V. a fost, din 1851, colonie separată, în 1901 intrând în Commonwealth-ul australian. 8. Capitala Republicii Seychelles, situată pe ţărmul unui golf din NE ins. Mahe în Oc. Indian; 25,5 mii loc. (2004). Port. Aeroport (deschis în 1971). Institut Politehnic (1983). Muzeu Naţional (1964). Catedrală romano-catolică; Turnul Vauxhall. Fundată în 1786 de colonişti francezi. Turism. 9. Oraş în V Canadei, centrul ad-tiv al prov. Columbia Britanică, situat în SE ins. Vancouver, pe ţărmul str. Juan de Fuca, la 134 km SSV de oraşul Vancouver; 330 mii loc. (2006, aglomeraţia urbană). Port. Aeroportul North Saanich. Metrou. Feribot. Construcţii şi reparaţii navale. Prelucr. lemnului şi a peştelui. Universitate (1963). Muzeu (1886) cu colecţii de artă aparţinând indienilor nativi. Galerie de artă. Observator astronomic. Conservator. Orchestră simfonică. Parcul Thunderbird. Turism. Clădirea Primăriei (1878, restaurată în 1980); Clădirea Parlamentului provincial (1898). Fundat în 1843 cu numele Fort Camosun de către James Douglas, şeful Companiei Golfului Hudson Bay. 10. V. Hong Kong (2) 11. V. Rabat (Malta). VICTORIA 1. Oraş în jud. Braşov, situat în depr. Făgăraş, la poalele de N ale m-ţilor Făgăraş, pe râul Ucea, la 100 km VNV de municipiul Braşov; 9 044 loc. (2008). Staţie finală de c.f. (derivaţie din linia de c.f. Braşov-Făgăraş-Sibiu). Nod rutier. Combinat chimic pe bază de gaz metan, intrat în funcţiune în 1949. Explozibili. Fabrică de mobilă (1955); produse alim. Oraş nou a cărui construcţie a început în 1949 în jurul Uzinei Ucea (azi S.C. „Viromef S.A.) şi s-a terminat în linii mari în 1953. Numit iniţial Colonia Ucea, poartă numele actual din 12 nov. 1954. 2. Com. în jud. Brăila, situată în E C. Bărăganului; 2 752 loc. (2008). Culturi şi cereale, plante tehnice şi de nutreţ, floarea-soarelui ş.a. 3. Com. în jud. laşi, în E C. Jijiei Inferioare, în lunca şi pe terasele de pe dr. Prutului, pe cursul inf. al Jijiei, la graniţa cu Republica Moldova; 4 427 loc. (2008). Expl. de argilă. Cărămidărie. Prelucr. laptelui. Moară de cereale. Rezervaţia naturală „Pădurea lcuşeni“ (11,6 ha). Vestigii din prima Epocă a Fierului (vase ceramice). Până la 1 ian. 1965, satul şi com. V. s-a numit Cârpiţi. Bisericile cu acelaşi hram Sf. Nicolae, în satele Sculeni (1825) şi Luceni (1830). VICTORIA, Tomâs Luis de (1548 sau 1550-1611), compozitor spaniol. Preot. Marchează culminaţia polifoniei iberice. Mise, motete. Muzică vizionară, de o mare naturaleţe şi simplitate. VICTORIA DE LAS TUNAS, oraş în E Cubei; 148,5 mii loc. (2006). Nod de comunicaţii. Centru comercial pentru trestie de zahăr, banane, ananas şi animale. Ind. alim. Azi Las Tunas. VICTORIAN, -Ă (< engl., fr.) adj. Care aparţine epocii din istoria Angliei corespunzătoare domniei reginei Victoria, caracteristic acestei epoci. VICTORIA NILE, râu în E Africii ecuatoriale (Uganda); 420 km. Izv. din L. Victoria, drenează L. Kyoga, apoi formează cascada Kabalega şi se varsă în L. Albert. Numeroase praguri. Hidrocentrală (Owen Falls). Cunoscut şi sub numele de Somerset Nii. VICTORIA NYANZA v. Victoria (1). VICTORIE (< lat.) s. f. 1. Biruinţă, izbândă într-o bătălie (armată). 2. Succes obţinut împotriva unui rival; spec. reuşită într-o competiţie (sportivă). 3. Triumf al unei idei, al unei teorii etc. (asupra alteia opuse). ♦ Rezultat deosebit de bun obţinut într-un domeniu de activitate. VICTORINI (< n. pr. Saint-Victor) s. m. pl. Adepţi ai unei şcoli de mistică creştină influenţată de neoplatonism, fondată de către Guillaume de Champeaux (în 1108), avându-şi centrul la abaţia Saint-Victor, din apropierea Parisului. Principalii reprezentanţi din sec. 12 au fost: Hugues şi Richard de Saint-Victor, Pierre Lombard. Şcoala a decăzut spre sfârşitul Ev. Med. VICTORINUS (sec. 5), astronom din Aquitania. Folosit de papa Hilarius (461-468) pentru a corecta calendarul şi la calcularea datei Paştilor. VICTOR VLAD DELAMARINA, com. în jud. Timiş, situată în C. Lugojului, pe râul Timişana; 2 752 loc. (2008). Expl. de argilă (în satul Herendeşti). Creşterea porcinelor (în satul Pădureni) şi a ovinelor (Herendeşti). Pomicultură. Până la 17 febr. 1968, satul şi com. V.V.D. s-au numit Satu Mic (menţionat documentar în 1717 cu numele Satulmik). VICUNIA (VICUNA) s. f. (< span.) Specie de lamă nedomesticită, ou blană foarte deasă, brună-castanje pe spate, albă pe piept răspândită în Anzii centrali (Bolivia, Peru, Chile, NV Argentinei) la alt. de 3 500-5 700 m. (Vicugna vicugna). Este cel mai mic reprezentant al familiei camelide, atingând 1,45-1,6 m lungime şi 0 greutate de 35-65 kg; foarte rezistentă la condiţii aspre de clima şi adaptată să se hrănească cu vegetaţie sărăcăcioasă. Foarte preţuită pentru lâna ei extrem de fină, ajunsese în pragul dispariţiei din cauza braconajului; în prezent strict ocrotită. Sin. vigonie. 391 VIDEOTECĂ VID, -A (< fr.; {s} lat. viduus „gol") s, n., adj. 1. S. n. Spaţiu gol, lipsit de substanţă. ♦ (FIZ.) Denumire dată stării^ de rarefiere înaintată a materiei. în tehnica modernă s-a obţinut v. până la 10'11 atm.; v. absolut (absenţa completă a materiei) nu poate fi atins în condiţii de laborator; vacuum. 2. (Adj. (Despre spaţiu) Gol, lipsit de substanţă. -0-(MAT.) Mulţime v. = mulţime care nu conţine nici un element. VIDA (< fr.) vb. I tranz. A realiza vid într-un spaţiu închis, a evacua gazul conţinut de un recipient. VIDA, Gheza (1913-1980, n. Baia Mare), sculptor român. M. coresp. al Acad. (1974). Participant la Războiul Civil din Spania. Şi-a început cariera ca desenator, abordând o tematică socială protestatară. Sculpturi în lemn, puternic stilizate, de o mare forţă dinamică şi o impresionantă gravitate, evocând viaţa ţăranilor maramureşeni, mitologia şi istoria locală („Dans din Oaş“, „Odihna", „Cap de ţăran“, „Răscoala", „Omul pădurii", „Priculiciul", „Vâlva minei"). Autorul „Monumentului Ostaşului" de la Cărei şi al Ansamblului monumental de la Moisei. VIDAL [vidsel], Gore (pe numele adevărat Eugene Luther) (n. 1925), scriitor american. Romane istorice („Iulian", „Lincoln", „Imperiul") sau prezentând într-o manieră corozivă probleme americane contemporane, cu referire în special la competiţia politică („Washington D.C.", „Hollywood", „Judecata lui Paris", «Oraşul şi stâlpul"). Eseuri politice („Vorbe şi fapte"), drame („Omul cel mai bun"). VIDAL DE LA BLACHE [vidai de ,a blaj], Paul (1845-1918), geograf francez. Prof. univ. la Şcoala Normală Superioară şi la Sorbona. întemeietorul şcolii geografice franceze. A studiat interacţiunea Gore Vidai dintre activităţile umane şi mediul înconjurător, punând bazele geografiei umane („Principiile de geografie umană", publicată postum). în 1892 a fundat publicaţia „Annales de Geographie". Autor al unei „Geografii a Franţei"; iniţiatorul unei „Geografii universale". VIDANJA (< fr.) vb. I tranz. A goli, a curăţa haznalele. VIDELA, Jorge Rafael (n. 1925), general şi om politic argentinian. A condus lovitura de stat din 1976. Preşedinte al ţării (1976-1981). Judecat (1983) pentru abuzuri şi închis. Graţiat în 1990. VIDELE, oraş în jud. Teleorman, situat în C. Găvanu-Burdea, pe râul Glavacioc; 11718 loc. (2008). Nod feroviar (triaj complet automatizat) şi rutier. Staţia de c.f. a fost inaugurată în 1911. Expl. de petrol şi gaze naturale. Reparaţii de material rulant feroviar şi de utilaj petrolier. Fabrici de mobilă, de tricotaje, confecţii, covoare, prefabricate din beton şi de produse alim. (preparate din carne şi lapte, panificaţie etc.) Combinat avicol. Localit. apare menţionată documentar în 1527, iar în 1860 cu numele Wida. Fosta com. Vida (alcătuită din satele Vida, Vida Fătăcheşti, Vida Furculeşti şi Vida Cartojani), renumită în trecut prin târgurile săptămânale de cereale şi vite, a fost declarată oraş la 17 febr. 1968 cu numele V. (denumirea este de fapt un plural articulat al toponimului Vida). Monumente: biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (sec. 19) şi biserica de lemn Cuvioasa Parascheva (1759). VIDEO1- (< fr., it.; {s} lat. video „văd"). Element de compunere care denumeşte proprietăţi utilizate în televiziune, mărimi referitoare la imagini sau aparate, dispozitive şi instalaţii de televiziune, în care sunt efectuate operaţii cu informaţia luminoasă conţinută în imagini; serveşte la formarea unor substantive. VIDEO2 (< fr., engl.) adj. invar. Care se referă la mijloacele de înregistrare şi transmitere a imaginii. VIDEOCAMERĂ (< video1- + cameră) s. f. Cameră (4) pentru înregistrări video. VIDEOCAPTOR, (< fr.) adj. Tub v. tub (5). VIDEOCASETĂ (< fr., engl.) s. f. Casetă ce conţine bandă magnetică pe care se pot înregistra imagini şi sunete însoţitoare în vederea conservării sau redării acestora pe aparatură adecvată. VIDEOCASETOFON (< video1- + casetofon) s. n. Tip de magnetoscop ce utilizează bandă magnetică pusă în casete video. VIDEOCLjP (< fr.) s. n. Structură audiovizuală caracterizată prin concizie, argumentare eliptică şi montaj performant, având de obicei o tematică restrânsă, publicitară sau propagandistică. VIDEODISC (< engl., fr.) s. n. Suport (disc) pe care se poate înregistra / reda prin metode analogice sau digitale un program audiovizual. VIDEOFRECVENŢĂ (< fr., germ.) s. f. (TELEC.) Fiecare dintre frecvenţele cuprinse în spectrul semnalului de imagine al unui canal de televiziune. VIDEOGRAMĂ (< fr.) s. f. Orice fixare a unei opere audiovizuale prin orice metodă, inclusiv numerică, pe suporturi tip casetă video, compact disc sau disc numeric versatil; tip casetă video, videodisc etc. VIDEORECORDER (< video1- + recorder) s. n. v. videocasetofon. VIDEOTECĂ (< fr.) s. f. 1. Colec-ţie de programe audiovizuale înregistrate pe orice fel de suport. 2. încăpere în care sunt vizionate videocasetele. 3. Mobilă specială pentru păstrarea videocasetelor. VIDEOTELEFON 392 VIDEOTELEFON (< engl.) s. n. Sistem de comunicaţii telefonice care permite interlocutorilor să se vadă reciproc în timpul convorbirii. VIDICON (< fr., engl., germ.; {s} video1- + fr. con[ductivite] „conductivitate") s. n. (TELEC.) Tub video-captor în care este folosit efectul creşterii conductivităţii unui material sub acţiunea luminii (efectul fotoconductiv). VIDIE, Lucien (1805-1866), mecanic francez. A inventat (1844) barometrul aneroid. VIDIN, oraş în NV Bulgariei, port la Dunăre; 53,4 mii loc. (2005). Ind. constr. de maşini, textilă şi alim. Centrul comercial pentru vin şi cereale. Porţelanuri. Festival anual Shakespeare (iul.) Bazar. Moschee. Fortăreaţă (sec. 12). Cetatea Baba Vida (sec. 17-18). Bisericile: Sveti Petka şi Sveti Pantelimon (sec. 17). întemeiat de legionarii romani sub numele de Castrum Bononia; în sec. 6-14 s-a numit Bdin. în a doua jumătate a sec. 14 a fost capitala ţaratului cu acelaşi nume, condus de Ivan Sraţimir. între 1396 şi 1878 (cu excepţia anilor 1683-1690 când a fost ocupat de austrieci) s-a aflat sub dominaţia turcilor, care l-au folosit ca o importantă bază de atac împotriva Ţărilor Române şi a statelor Europei Centrale. în timpul Războiului Ruso-Româno-Turc (1877-1878) a fost eliberat de trupele române. VIDOCQ [vidok], Frangois Eugene (1775-1857), aventurier francez. Soldat, ocnaş evadat, devine şeful brigăzii de Siguranţă. „Memoriile" sale au inspirat mari scriitori (Balzac). VIDOR [vj:do:], King (1894-1982), regizor american de film. Deţine recordul celei mai îndelungate cariere (1913-1980). Preferă subiecte despre viaţa omului obişnuit tratate uneori cu naivitate idealistă, dar care se susţin întotdeauna prin soluţiile regizorale şi prin interpretarea actorilor („Parada cea mare”, „Mulţimea”, „Campionul”, „Citadela”, „Război şi pace”). Premiul Oscar: 1978 (pentru realizările în calitate de creator şi inovator al artei filmului). VIDRA 1. Depr. situată în N Subcarpaţilor Vrancei, pe râul Putna, străjuită de dealul Momâia (NNE), Măgura Odobeştilor (SE) şi de dealurile Răiuţ (S) şi Răchitaşu Mare (VNV). Relief de luncă, de terase şi coline rotunjite. în arealul depr. se remarcă o importantă „piaţă" de adunare a apelor, în care râul Putna primeşte mai mulţi afluenţi (Vizăuţ, Vidra, Tichiriş, Valea Rea). 2. Lac de acumulare creat pe cursul superior al râului Lotru (în anii 1970-1973), ale cărui ape pun în mişcare turbinele hidrocentralei Ciunget (519,3 MW). Supr.: 940 ha; voi.: 340 mii. m3, 3. Com. în jud. Alba, situată în depr. cu acelaşi nume din m-ţii Bihor, la poalele de VNV ale vf. Răchita, în zona de confl. a râului Slatina cu Arieşu Mic. Are în componenţa sa 39 de sate, fiind a doua comună din ţară din acest punct de vedere; 1 830 loc. (2008). Prelucr. artistică a lemnului (obiecte pirogravate) şi centru de confecţionare a tulnicelor (satul V.). Centru de cojocărit şi de prelucr. a pieilor (satele Poieni şi Ponorel). în satul V., atestat documentar în 1595, se află biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (sec. 13, cu unele refaceri din sec. 17), iar în satul Poieni, biserica Sf. Dumitru (sec. 18); bisericile de lemn: Sfinţii Trei Ierarhi (sec. 18, pictată la interior în 1791) şi Sfânta Treime {sec. 18, ante 1792), în satul Goieşti. In arealul com. V. se află rezervaţiile: paleontologică „Dealul cu Melci", extinsă pe 5 ha, în care s-au găsit 35 de specii de moluşte gasteropode şi bivalve datând din Senonian (Cre-tacicul superior); cea mai cunoscută specie este Actaeonella gigantea şi Cheile Văii Morilor (30 ha). 4. Com. în jud. Ilfov, situată în C. Câlnău, pe râul Sabar; 7 865 loc. (2008). Staţie (în satul V.)*şi haltă de c.f. (în satul Sinteşti), inaugurate la 1 nov. 1869. Nod. rutier. Expl. de balast. Produse chimice, textile şi alim. Pomicultură. Pe terit. satului V. au fost descoperite (1934-1937) vestigiile unei aşezări neolitice, aparţinând culturii Boian (milen. 4 Î.Hr.), suprapusă unei alte aşezări de tip Gumelniţa (milen. 4-3 î.Hr.) în care s-au găsit cupe mari cu picior cilindric, cu decor meandric, vase cu decor spiralo-me- Vidraru. Barajul andric (caracteristic este vasul cu chip de femeie, numit „Venus de la Vidra") ş.a. între 23 ian. 1981 şi 18 iun. 1986, com. V. a făcut parte din jud. Giurgiu, iar între 18 iun. 1986 şi 10 apr. 1997 din Sectorul Agricol Ilfov. 5. Com. în jud. Vrancea, situată în depr. Vidra, la poalele Măgurii Odobeştilor, pe râul Putna; 7 546 loc. (2008). Expl. şi prelucr. lemnului. Prelucr. primară a fructelor. Pomicultură. Centru de ceramică populară (în satul Ireşti). în satul V., atestat documentar în 1608, se află bisericile Adormirea Maicii Domnului (ante 1809) şi Sfinţii Voievozi (ante 1809, reclădită în 1850-1856), iar în satul Tichiriş, o biserică de lemn pe temelie de piatră cu hramul Adormirea Maicii Domnului (1850); bisericile Sf. Dumitru (sec. 17, reclădită în 1909) şi Sf. Ilie (ante 1809, reconstruită în 1920), în satele Ruget şi Voloşcani; în satul Ireşti se află biserica având dublu hram — Adormirea Maicii Domnului şi Sfinţii Voievozi (ante 1809). Rezervaţia naturală L. Negru, care include un lac acoperit parţial de turbă plutitoare pe care creşte trifoiştea (Menyanthes trifoliata). VIDRARU, lac antropic creat prin bararea cursului superior al râului Argeş, ale cărei ape pun în mişcare turbinele hidrocentralei omonime (220 MW), conectată Ia sistemul energetic naţional la 9 dec. 1966. Lacul V., apărut în peisajul geografic al Carpa-ţilor Meridionali la 15 mart. 1966, se află la 850 m alt., având 14 km lungime, 893 ha, un volum de 465 mii. m3 şi o adâncime de 155 m la baraj. Barajul este executat în dublu arc şi are 166,60 m înălţime şi 305 m lungime la coronament. Galeria de aducţiune (pe sub munţi) din lacul de acumulare până la hidrocentrală are 2 130 m lungime şi 5,15 m diametru, fiind racordată la puţul adânc de 185 m şi la castelul de echilibru, înalt de 140 m. Este alimentat de pâraiele Buda şi Capra, precum şi de mai multe captări din cursurile superioare ale râurilor Vâlsan, Cernat (afl. al Râului Doamnei), Râu Doamnei, Topolog ş.a. Pe barajul lacului de acumulare este montat monumentul „Electrificarea”, sculptura lui C. Popovici, una dintre operele de seamă ale artei româneşti moderne. Obiectiv turistic situat pe traseul Transfăgărăşanului. VJDRĂ (< sl., bg., ser.) s. f-Mamifer carnivor semiacvatic din familia mustelide, lung de c. 120 cm, cu capul rotunjit, urechi mici, coada lăţită, cu blană deasă, casta' nie-roşcată (Lutra lutra). Prezintă membrane interdigitale bine dez- 393 VIENA vidră voltate; se hrăneşte cu peşti, raci, broaşte. Trăieşte în Eurasia şi N Africii, pe malul râurilor şi lacurilor iar în V Europei în unele locuri chiar pe ţărmul mării. A fost mult vânată pentru blană; în prezent se află pe lista speciilor protejate. La noi se întâlneşte îndeosebi în Delta Dunării şi pe lângă unele râuri mari de munte. în America de Nord se întâlneşte o specie înrudită, Lutra canadensis. ^ V. de mare (Enhydra lutris) s-a adaptat complet la viaţa marină, trăind în ape litorale nu prea adânci, în Pacificul de N, din N Japoniei şi Kamceatka, ins. Aleutine şi până în California. Atinge 1,5 m lungime şi o greutate de 45 kg şi are o blană foarte deasă (cea mai deasă blană din lumea mamiferelor). Se hrăneşte în special cu nevertebrate marine; pentru a sparge scoicile foloseşte ca suport o piatră plasată pe burtă (în timp ce pluteşte cu spatele în jos în apă). A fost vânată pentru blană până aproape de dispariţie; în prezent datorită protecţiei efectivele încep să se refacă, dar este încă pe lista speciilor periclitate. Vidra uriaşă braziliană (Pteronura brasiliensis) trăieşte îndeosebi în bazinele fluviilor Amazon, Orinoco şi La Plata şi atinge în lungime 86-140 cm şi o greutate de 22-34 kg. Are picioarele din spate mai lungi decât cele din faţă, blană scurtă, ciocolatie. Se hrăneşte în special cu peşte. V. şi lutru. VIDU, Ion (1863-1931, n. sat Mânerău, com. Bocsig, jud. Arad), compozitor, dirijor şi folclorist român. Unul dintre cei mai de seamă înaintaşi ai muzicii româneşti. Animator a| vieţii muzicale din Banat. Autor de piese corale („Ana Lugojana“, „Răsunetul Ardealului", „Răsunet de la Cri-Şana“, „Bobocele şi inele“, „Moartea lui Mihai Eroul", „Preste deal"). . VIDZEME, reg. deluroasă, more-njcă, în centrul Letoniei, drenată de râul Gauja, presărată cu multe lacuri de dimensiuni mici. Alt. max.: 311 m (vf. Gaizina kalns). Partea nordică, împreună cu litoralul golfului Riga, este inclusă în Rezervaţia biosferei Vidzeme de N (457 mii ha), cu păduri de foioase, mlaştini oligotrofe, vegetaţie litorală. Se mai numeşte Pod. Livoniei. V|E (lat. vinea) s. f. 1. Teren plantat cu viţă de vie; plantaţie de viţă de vie. 2. Viţă de vie. Ca urmare a atacului de filoxeră de la mijlocul sec. 19, care a distrus aproape în totalitate viile europene, s-a recurs la soiuri americane de viţă de vie, rezistente la acţiunea acestei insecte. Au apărut astfel viile altoite (numite şi nobile), la care soiurile americane sunt folosite ca portaltoi pe care sunt altoite diversele soiuri europene. S-au introdus însă şi diverşi hibrizi americani sau franco-americani, care nu necesită altoire, formându-se vii hibride (direct producătoare). Acestea produc însă vinuri de calitate inferioară (acide, fără buchet, nerezistente la păstrare), de aceea sunt în curs de lichidare în majoritatea ţărilor europene. Şi în România există un program de restrângere a suprafeţelor ocupate de vii hibride, dar ponderea lor este încă mare, mai ales în gospodăriile populaţiei. Printre cele mai răspândite soiuri se numără, dintre hibrizii americani, căpşunica roşie (Isabelle), căpşunica roză (Lidia), fraga albă (Noah) şi fraga neagră (Othello), iar dintre hibrizii franco-americani zaibărul (Seibel) şi terasa (Terras). VIEIRA [vişire], Ant6nio (1608-1697), scriitor, diplomat şi orator portughez. Iezuit. Luptător pentru drepturile amerindienilor din Brazilia, unde a călătorit de mai multe ori. Autorul a peste 200 de „Jurăminte" şi a unei „Corespondenţe”, exemple ale stilului baroc portughez, opera sa având o mare influenţă asupra literaturii portugheze. întemniţat de Inchiziţie. Ion Vidu VIEIRA, Joăo Bemardo („Nino“) (n. 1939), general şi om politic din Guineea-Bissau. Prim-min. (1978-1980, comisar principal al Consiliului Comisarilor de Stat). Preşedinte al Consiliului Revoluţiei (sef al statului, 1980-1999). VIEIRA DA SILVA, Maria Elena (1908-1992), pictoriţă franceză de origine portugheză. S-a stabilit la Paris (1928). Reprezentantă a expresionismului abstract, a fost influenţată de cubism şi de P. Klee. Picturi în culori vii, scânteietoare, asemănătoare unor spaţii labirintice lipsite de prezenţa umană („Compoziţie", „Pictură"). VIELâ-GRIFFIN [viele-grife], Fran-cis (1863-1937), poet şi dramaturg francez de origine americană. Adept şi teoretician al versului liber. Lirică simbolistă („Lumina vieţii", „Vocea din lonia", „Iubire sacră"). Drame în versuri („Focas grădinarul"); poeme narative inspirate de legendele germane şi greceşti. VIENA (WIEN) [vi:n], capitala federală a Austriei, cu regim de land, situată în NE ţării, la poalele dealurilor subalpine Wienerwald (Pădurea Vieneză), pe canalul Donau (o ramificaţie secundară a Dunării); 1,65 mii. loc.; 1,93 mii. loc. aglomeraţia urbană (2006). Important nod de comunicaţii internaţionale: nod feroviar şi rutier; port fluvial; aeroportul Schwechat (la 19 km E de oraş). Metrou. Pr. centru politic, economic, financiar-bancar, comercial, de învăţământ, turistic al ţării şi unul dintre marile centre culturale europene, cu tradiţie muzicală, în care au activat cei mai mari muzicieni ai lumii, printre care Mozart, Beethoven, Haydn, Schubert, Johann Strauss-fiul, Brahms, Mahler ş.a. La V. îşi au sediile Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică şi Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (O.N.U.D.I.) şi O.P.E.C. Ind. metalurgică, a constr. de maşini, petrochimică, electrotehnică, de prelucr. a lemnului, hârtiei, textilă, farmaceutică, pielăriei şi încălţămintei, mat. de constr., de prelucr. a tutunului, mecanicii de precizie, alim. Prod. de instrumente muzicale (în special piane), de porţelanuri fine şi de bijuterii. Prod. cinematografică. Două târguri internaţionale. Festival anual pentru teatru de varietăţi (mai-iun.). Universitate (1365, cea mai veche universitate de limbă germană din Europa), cu o clădire renascentistă. Universitate Tehnică (1815). Academie de Ştiinţe (1847); Academie de Arte Frumoase (1692), cu muzeul Albertina ce posedă o VIENA 394 valoroasă colecţie de grafică. Muzee de istorie, etnografie, al armurilor, al instrumentelor muzicale, de artă, de istorie naturală ş.a. Două orchestre simfonice (Wiener Philharmoniker 1830 şi Wiener Symphoniker 1900). Operă de stat/Staatsoper, cu o clădire construită, în stil baroc, în anii 1861-1869, inaugurată la 25 mai 1869 cu opera „Don Giovanni" de Mozart. Clădirea operei a fost distrusă de bombardamentele din 1945, dar refăcută ulterior şi redeschisă la 5 nov. 1955 cu opera „Fidelio“ de Beethoven. Teatrul imperial/Burg-theater cu o clădire construită în anii 1874-1888. Bibliotecă Naţională, situată în Palatul Hofburg, construit la începutul sec. 18 după planurile arhitectului Joseph Fischer von Erlach. Planetariu. Grădină botanică. Parcurile „Prater“ (amenajat în 1896-1897), de distracţii, „Donau“, „Burggarten“, „Volksgarten“ (cu faimoase alei de trandafiri) ş.a. Renumitul bulevard „Ringstrasse" de 5 km lungime, mărginit de clădiri importante, printre care Opera, Palatul imperial, Palatul Hofburg, Primăria, Burgtheater, Parlamentul, catedrala Sf. Ştefan, clădirea orchestrei filarmonice ş.a. Celebrul hotel „Sacher“, renumit pentru prăjiturile vieneze ale cofetăriei sale. Monumente: catedrala gotică Sf. Ştefan/Stephansdom (sec. 14—1433, restaurată în sec. 18), cu un turn gotic, biserica Maria am Gestade, în stil gotic (1330-1414), Karlskirche, în stil baroc, construită în anii 1716-1737 după planurile arhitectului J. Fischer von Erlach, Peterskirche (1733) construită după planurile arhitectului Johann Lukas von Hilde-brandt, Franciskanskirche (1603-1611, restaurată în sec. 18), Palatul imperial (sec. 13-19), Primăria/Rathaus, în stil neogotic (1872-1883), palatele „Belvedere" al prinţului Eugeniu de Savoia, construit în anii 1700-1723, în stil baroc, după planurile lui J.L. von Hildebrandt, „Schonbrunn“, construit în stil rococo în anii 1680-1713 după planurile lui Fischer von Erlach (palatul şi grădinile Schonbrunn au fost incluse din 1996 în Patrimoniul cultural universal), clădirea Parlamentului (1873-1883), Palat în stil secession (1898), Turnul Televiziunii de 300 m înălţime ş.a. Turism. Centrul istoric al oraşului este inclus (din 2001) în Patrimoniul cultural universal. Anticul Vindobona, castru roman (100 î.Hr.). în Ev. Med. menţionat pentru prima oară în 881. De la mijlocul sec. 12, reşedinţă a ducilor de J3abenberg. în 1221 a primit statutul de oraş, iar în 1237 de oraş imperial liber. Asediat de turci (în 1529 şi în 1683). Capitală a Sf. Imperiu Roman de Naţiune Germană (1558-1806) şi a Imp. Austriac al Habsburgilor (1806-1867). între 1694 şi 1867 aici s-a aflat sediu[ Cancelariei aulice transilvane. în timpul Revoluţiei de la 1848-1849 a fost centrul luptei revoluţionare din Austria. între 1867 şi 1918 capitala Austro-Ungariei, iar din 1918 a Austriei. Ocupată în mart. 1938 de trupele germane, V. a fost bombar- Viena. 1. Catedrala Sf. Ştefan 2. Muzeul de Istorie Naţională dată frecvent de către Aliaţi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial; eliberată de către armata sovietică la 13 apr. 1945. între 1945 şi 1955 s-a aflat sub ocupaţia comună a sovieticilor cu Aliaţii occidentali. Aici s-au semnat numeroase tratate şi au avut loc congrese internaţionale. La 23 iun. 1606 s-a semnat pacea dintre principele Ştefan Bocskay şi Rudolf II de Habsburg, care punea capăt mişcării de eliberare antihab-sburgice (1604-1606). Se recunoşteau independenţa principatului Transilvaniei, precum şi unirea la acesta a trei comitate. - Asediul din iul.-sept. 1683. O puternică armată otomană (c. 150 000 de combatanţi), în frunte cu marele-vizir Kara Mustafa, la cererea calvinilor unguri, a pornit asediul V., apărată cu eroism de Rudiger von Stahremburg. La apelul papei Innocenţiu XI, loan II Sobieski, regele Poloniei (1674-1696), în fruntea a c. 80 000 de combatanţi, s-a angajat în lupta pentru despresurarea V. La 12 sept. 1683, loan Sobieski, susţinut de ducele Carol de Lorena, cumnatul împăratului Lepold I de Habsburg, în urma unei îndelungate şi sângeroase lupte au înfrânt decisiv pe asediatori, care au fost constrânşi să se retragă, având grele pierderi. La acest asediu, în tabăra otomană se aflau domnii români Şerban Cantacuzino şi Gheorghe Duca, precum şi Mihail Apafi, principele Transilvaniei. înfrângerea de la V. a marcat accentuarea declinului dominaţiei otomane în E Europei. — Congresul de la ~ (sept. 1814 — iun. 1815), convocat în urma terminării victorioase a războaielor purtate de armatele statelor europene împotriva Franţei napoleoniene. Actul final, semnat la 9 iun. 1815, cuprindea, între altele, următoarele hotărâri: Franţa era redusă la graniţele din 1792, Bourbonii erau restauraţi în Franţa, Spania şi Regatul celor Două Sicilii; Austria obţinea Galiţia, Tirol, Triest, Dalmaţia, Stiria, Lombardia şi Veneţia, întărin-du-şi autoritatea în Italia. Prusiei i se consfiinţea anexarea unor terit. poloneze şi obţinerea părţii de N a Saxoniei şi a prov. Renania şi Westfalia. Anglia îşi extindea Imp. colonial şi lua în stăpânire Malta şi ins. Ionice. Rusiei i se consfiinţea stăpânirea asupra Finlandei şi anexarea Basarabiei, primind în acelaşi timp şi terit. fostului ducat al Varşoviei (unde a creat „Regatul Poloniei"). Olanda primea Belgia, iar Danemarca Schleswig şi Holstein. Piemontul lua denumirea de Regatul Sardiniei, mărindu-şi terit. prin alipirea Savoiei şi a Nişei. — Dictatul de la ~ (2 nov. 1938), impus Cehoslovaciei VIESPAR de către Germania şi Italia, prin care Ungaria anexa 12 mii km2 din terit. Cehoslovaciei (S Ucrainei Subcarpatice şi al Slovaciei) cu peste 1 mii. locuitori. — Dictatul de la - (30 aug. 1940), hotărâre arbitrară impusă României de către reprezentanţii Germaniei şi Italiei la Viena, prin care partea de N a Transilvaniei (43 492 km2 şi 2,6 mii. locuitori în majoritate români) a fost predată Ungariei horthyste.— Grupul de la ~, grupare activă în anii ’90 ai sec. 20; programul ei conţinea reactualizarea poeziei moderniste austriece (îndeosebi a dadaismului). Membrii grupării - Konrad Bayer, Frederich Achleimer, Gerharh Ruhm, Oswald Wiener -sunt consideraţi protagoniştii poeziei concrete de limbă germană. VIENTIANE v. Vlangchan. VIER1 (< vie) s. m. îngrijitor, păzitor al viei. VIER2 (lat. verres) s. m. 1. Porc necastrat. 2. Mistreţ mascul. VIERKANDT [fi:rkant], Alfred Ferdinand (1867-1953), sociolog german. Prof. univ. la Berlin. A contribuit la dezvoltarea sociologiei ca ştiinţă autonomă („Raporturi de putere şi morala puterii", „Familia, poporul şi statul şi modul lor de viaţă socială", „Dicţionar de sociologie11). VIERMĂNOS, -OASĂ (lat. verminosus) adj. Cu viermi; mâncat de viermi; găunos. Grigore Vieru gogoşile de mătase; se hrăneşte cu frunze de dud. V. intestinali = v. care trăiesc ca paraziţi ai sistemului digestiv al omului şi animalelor (ex. limbrici, tenii, oxiuri). 2. (WORM) [ua:m] (cuv. engl. „vierme") s. n. (INFORM.) Tip de virus pe calculator creat să deregleze toate datele şi să le modifice prin schimbarea unor caractere în cifre sau prin înlăturarea unor octeţi din memoria calculatorului. VIERMU! (< vierme) vb. IV intranz. A se mişca, a se foi neîncetat; a mişuna, a forfoti. VIERMUIALĂ (< viermui) s. f. Faptul de a viermui; forfotă, mişcare neîncetată. VIERORDT, Karl von (1818-1884), medic german, prof. la Univ. din Tubingen. Studii privind circulaţia sângelui şi presiunea arterială. Contribuţii la studiul experimental al modului de percepere a timpului. VIERU, Anatol (1926-1998, n. laşi), compozitor român. A dezvoltat orientarea neomodală (rezultate sistematizate în „Cartea modurilor"), apoi a adoptat tehnici aleatorii. Muzici complexe realizate cu un vocabular restrâns. Opere („lona", „Praznicul calicilor"), muzică vocal-simfonică Anatol Vieru VIERME (lat. vermis) s. m. Nume dat unor nevertebrate cu simetrie bilaterală, cu corpul moale, alungit, •ipsit de picioare, un sistem nervos foarte simplu, alcătuit din ganglioni cerebroizi anteriori din care pleacă cordoane longitudinale către extremitatea posterioară. Trăiesc în sol, în ape, sau ca paraziţi ai plantelor şi animalelor; sunt cuprinşi în mai multe filumuri, ex. v. laţi (platelminţi), v- cilindrici (nematelminţi) şi v. inelaţi (anelide); (pop.) nume dat larvelor de insecte. ^ V. de mătase = larva fluturelui Bombyx mori, care produce (oratoriul „Mioriţa"), lucrări simfonice şi concertante, muzică de cameră („Sita lui Eratostene"), muzică de film („Felix şi Otilia", „întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu", „lacob"). VIERU, Grigore (1935-2009, n. Pererâta, Basarabia), scriitor român. M. coresp. al Acad. (1993). Poezie abordând teme ca mama, patria, iubita, în care formula tradiţionalistă în descendenţă folclorică şi eminesciană se îmbină armonios cu formula expresionistă („Numele tău“, „Un verde ne vede", „Hristos nu are nici o vină", „Taina care mă apără", „Rădăcina de foc"). Poezie pentru copii („Alarma", „Muzicuţe") şi manuale şcolare („Albinuţa"). Pe versurile lui s-au compus numeroase şlagăre. Militant pentru impunerea limbii române ca limbă oficială şi a grafiei latine în Republica Moldova. VIERU, Igor (1923-1988, n. Cer-noleuca, Basarabia), pictor şi grafician român. Picturi de un lirism meditativ, scăldate într-o luminozitate de reflex inconfundabil („Meşterul Manole", „Câte ceva despre oameni şi ape", „Moara de la Cernoleuca"). VIERU, Sorin (n. 1934, laşi), logician şi filozof român. Contribuţii în studiul silogisticii şi al logicii deontice („Axiomatizări şi modele ale sistemelor silogistice", „încercări de logică"). Eseuri pe teme filozofice şi culturale. Traduceri. VIERWALDSTÂTTER SEE [fiirvaltjteterze:] v. Lacul Celor Patru Cantoane. viespar (2) VIESPAR (< viespe) s. n., s. m. 1. S. n. Cuib de viespi. 2. S. m. Pasăre răpitoare de zi, din familia accipitride, de mărimea unei găini, cu penajul brun-cenuşiu şi cap cenuşiu, coada lată cu trei dungi transversale închise la culoare (Pernis apivorus). Larg răspândit în Europa, în pădurile de foioase. Iernează în Africa. Cuibăreşte şi în România; se hrăneşte cu viespi, albine, bondari şi alte insecte. Specie ocrotită. VIESPE 396 VIESPE (lat. vespa) s. f. Denumire dată unor insecte himenoptere, din diferite familii; solitare sau sociale, asemănătoare cu albinele, având, în general, la partea posterioară a abdomenului, un ac retractil prevăzut cu o pungă de venin sau un ovipozitor; larvele unor specii de v. sunt parazite pe omizi sau păianjeni; dintre acestea multe au un rol important în combaterea biologică a dăunătorilor. La alte specii larvele consumă diferite organe ale plantelor de cultură, producând pagube (v. prunelor, v. sâmburilor de prun, v. mărului, v. cireşului, v. coacăzului, v. grâului etc.) sau atacă arborii din păduri (v. lemnului de răşinoase). Unele specii de v. determină formarea de gale pe diverse plante. VIETATE (< viu) s. f. Fiinţă; vieţuitoare. Vl&T-CONG (pe numele adevărat Viet Nam Cong San), denumirea partizanilor Frontului Naţional , de Eliberare din Vietnamul de Sud în războiul (1957-1975) împotriva forţelor guvernamentale şi a aliaţilor săi americani. VIIrTE [viet], Franşois (1540- 603), matematician francez. Unul din creatorii algebrei („Canon mathematicus"). A introdus litere pentru notarea necunoscutelor. A dat un algoritm pentru calculul numărului jt cu ajutorul unui produs infinit. Lucrări de trigonometrie şi astronomie. VlâT-MINH (pe numele adevărat Viet Nam Doc Lap Dong Minh Hoi, Liga luptei pentru independenţa Vietnamului), organizaţie vietnameză, iniţiată şi condusă de comunişti, în frunte cu Ho Şi Min (Ho Chi Minh), înfiinţată în mai 1941 în scopul luptei pentru independenţă împotriva dominaţiei franceze şi a ocupaţiei japoneze (din 1943). Şi-a continuat activităţile şi după eliberarea Hanoiului şi proclamarea independenţei Vietnamului şi a Republicii Democrate Vietnam (1945), până în mart. 1951, când a fuzionat cu Lien Viet (creată în mai 1946), care i-a succedat. Membrii V.-M. au continuat lupta pentru independenţa şi unificarea Vietnamului în diferite formule organizatorice până în 1975. VIETNAM, Republica Socialistă ~ (Cong Hoa Xa Hoi Chu Nghia Viet Nam), stat în SE Asiei (pen. Indochina) cu largă ieşire (3 444 km) la M. Chinei de Sud (Marea de Est pentru vietnamezi), inclusiv golfurile Siam (Thailandei) si Tonkin (Bak Bo); 331 041 km2; 84 155 874 loc. (2006). Limba oficială: vietnameza. Religia: budistă 66,7%, creştină 8,7% (romano-catolici 7,7%, protestanţi 1%), Cao Dai şi Hoa Hao (noi grupuri religioase) 5,6%, alte credinţe şi atei 19%. Capitala: Hanoi (Hâ Noi). Oraşe pr.: Ho Şi Min (Thanh Pho Ho Chf Minh), Haiphong, Dă Nang, Bien Hoa, Hue, Nha Trang, Cân Tho. Este împărţit în 59 provincii şi 5 municipalităţi, grupate în 8 zone economice. Ocupând partea răsăriteană a pen. Indochina (c.1 650 km de la N la S şi 50-600 km de la E la V), V. are un relief variat, predominant muntos şi deluros (platouri înalte), câmpiile reprezentând doar 20% din terit. Cele mai importante câmpii, devenite în timp mari reg. agricole dens populate, sunt dispuse oarecum simetric la „capetele" de N şi S ale ţării, fiind legate de prezenţa a două mari fl.: Hong Ha/Fluviul Roşu (1 183 km, dintre care 508 km pe terit. V.) în N şi Mekong (4 500 km, 220 km în V.) în S. Acestea au „construit" în timp întinse câmpii de acumulare, inclusiv două delte care avansează anual cu 60-100 m în detrimetrul mării. între cele două mari câmpii se desfăşoară (pe mai mult de 1 000 km) munţi şi podişuri colinare (Thâi Nguyen, Dac Lac, Gia Lai, Cong Tum, Pleiku ş.a.) reprezentând partea răsăriteană a lanţului muntos Truong Son/Cordiliera Annamită (alt. max.: Ngoc Linh, 2 598 m). In partea de N a ţării, dominând podişul înalt Hoang Lien Son (alt. c. 2 000 m) se află masivul muntos Fan Si Pan (3 143 m alt. max. din V.). Alte câmpii, mult mai restrânse, se întâlnesc în zona litorală, prioritar în zonele de vărsare ale râurilor ce coboară din reg. muntoasă; morfologia litorală este completată de ţărmuri cu faleze, dezvoltate pe zeci de km, la contactul podişurilor cu marea. Clima ©ste tropicală cu nuanţe musonice în jumătatea nordică, unde temperaturile lunare sunt ceva mai scăzute (16°-17°C în ian.); în schimb în jumătatea sudică temperaturile sunt ridicate tot timpul anului (peste 28°C); precipitaţiile aduse de musonul de vară (mai-sept.) sunt abundente *n zona montană şi deluroasă din centrul V. (până la 4 000 mm/an) şi mai reduse în restul ţării (1 500-\ 800 mm/an). Ele favorizează practicarea unei agriculturi intensive cu 2- 3 recolte pe an. Reg. litorale sunt afectate periodic de furtuni tropicale Şi taifunuri. în afara celor două mari fluvii,^ reţeaua hidrografică mai cuprinde râuri scurte, dar cu debite bogate Şi potenţial energetic ridicat: Ku Cung, Song Ma, Gianh, Song Ba Ş-a. Regimul neregulat al râurilor este subliniat de creşterea în sezonul ploios a nivelelor fl. Hong Ha şi Mekong cu 6 m şi respectiv 4 m, provocând ™ari inundaţii. Pădurile tropicale (completate de cele subtropicale în spaţiile muntoase înalte), savana şi ^angrovele (în reg. litorale) sunt formaţiunile vegetale dominante; în parte, vegetaţia naturală a făcut loc culturilor agricole, pajiştilor secundare şi terenurilor construite, densitatea populaţiei în cele două câmpii apropiindu-se şi chiar depăşind 1 000 loc./km2. Fauna este variată: maimuţe, rinocerul java-nez, elefantul asiatic, ursul malaez, gaurul, păsări-rinocer, fazani, păuni ş.a. Economie socialistă, cu implementarea a tot mai multe elemente ale economiei de piaţă, V. a înregistrat începând cu 1986 ritmuri relativ înalte de creştere (5-9%). Resurse de subsol: huilă, petrol şi gaze naturale (cu deosebire din zăcămintele offshore identificate în largul deltei fl. Mekong), fosfaţi naturali, bauxită (locul 4 pe Glob la rezerve), cromite, ilmenit (minereu de titan), staniu, aur, zinc, tungsten, fier, plumb, molibden, caolin, gips, sare. Se produce: energie electrică (56,3% în hidrocentrale), oţel, cositor, autovehicule, tractoare, biciclete (2,9 mii., locul 6 pe Glob), vehicule comerciale, televizoare, îngrăşăminte azotoase şi fosfatice, amoniac, superfosfaţi, celuloză, hârtie, var şi ciment, fire şi ţesături de bumbac, conf. şi tricotaje, ulei de arahide şi cocos, lapte, carne, zahăr, bere, piei tăbăcite ş.a. Agricultura rămâne pr. ocupaţie a populaţiei, sectorul preponderent fiind cel vegetal (supr. irigată 3 mii. ha, 2002) şi contribuie cu peste 40% la export. Pr. culturi sunt: orez (c. 1/2 din terenurile cultivate, 36,3 mii. t, 2005, locul 5 pe Glob), alte cereale, trestie de zahăr, arborele de cafea (990 mii t, 2005, locul 2 pe Glob), batate (locul 5 pe Glob), manioc, porumb, palmieri de cocos, arahide, ceai (locul 7 pe Glob), soia, bumbac, iută, susan, citrice, piper (95,7 mii t, 2004, locul 1 pe Glob), arborele de cauciuc, legume, cartofi, ananas, mango, banane. Se cresc efective însemnate de bovine, porcine (27 mii. capete, 2005, locul 4 pe Glob şi 2 în Asia), bubaline, păsări de curte. Pescuitul dintre care peştele de apă dulce (locul 4 pe Glob), moluşte şi crustacee (locul 5 pe Glob) joacă un rol foarte important atât în aprovizionarea pieţei interne cât şi la export. Infrastructura căilor de comunicaţie cuprindea 2 652 km căi ferate, 222,2 mii km căi rutiere, 5 149 km căi navigabile interne, 1 197 km conducte magistrale, o flotă comercială cu 1,2 mii. t.r.b. (2005). Pr. porturi: Haiphong, Ho Şi Min, Dâ Nâng. Există 44 aeroporturi, 6 dintre ele putând primi orice fel de aeronavă. Turismul, inexistent până în 1989 cunoaşte o dinamică notabilă. Pr. zone şi obiective: în N, actuala capitală Hanoi (numeroase VIETNAM muzee, pagode - cea mai veche din sec. 11, temple - între ele Van Mieu/Templul Literaturii, sec. 14, vestigii ale cetăţii Co Loa, Palatul Prezidenţial (1906); oraşul Hoa Lu (capitală a V. sub dinastia Dinh) cu mai multe sanctuare; complexul de pagode şi peşteri din m-ţii Huong Tich, cea mai renumită fiind Pagoda Parfumului. în partea centrală se impun complexul monumentelor din oraşul Hue, devenit în 1802 capitală a V. unificat de către împăratul Gia Long (ce cuprinde citadela, comparată cu Oraşul interzis din Beijing, mai multe palate şi pagode, necropola imperială ş.a.) inclus (1993) în Patrimoniul cultural universal; partea veche a oraşului Hoi An (excepţional de bine păstrat port comercial asiatic din sec. 16) inclus (1999) şi el, în Patrimoniul cultural universal; tot în acest Patrimoniu este inclus (1999) şi sanctuarul din oraşul My Son, cu vestigii din sec. 4-13; staţiunile balneoclimaterice Sam Son şi Do San, Parcul Naţional Tam Dao; oraşul Da Lat cu un complex de lacuri şi cascade. în partea sudică oraşul Ho Şi Min (fost Saigon) cu numeroase pagode -Giac Lam (1744), Quan Am (1816), Phuoc Hai Tu/Pagoda împăratului de Jad (1906), temple (Mariammam Hindu, sfârşitul sec. 19), catedrala Notre Dame (1877-1883) cu două turnuri de 40 m înălţime, muzee; oraşul Nha Trang cu turnurile Po Nagar Cham (sec. 7-12), pagoda Song Son cu o statuie a lui Buddha. Au fost incluse (2004) în Patrimoniul natural universal G. Ha Long cu 775 din cele 1 969 ins. calcaroase şi Parcul Naţional Phong Nha-Ke Bang, cu unul dintre cele mai valoroase exemple de relief carstic din Asia de SE. Moneda: 1 Dong = 10 Hao = 100 Xu. Export (2002): petrol brut, conf., peşte, crustacee şi moluşte, în-călt., orez, produse electronice. Pr. parteneri (2006): S.U.A. (21,2%), Japonia (12,3%), China (5,7%), Australia (9,4%), Germania (4,5%). Import (2002): echipamente industriale, produse petroliere, textile, conf. şi produse de pielărie, produse siderurgice, îngrăşăminte, motociclete. Pr. parteneri: China (17,7%), Singapore (12,9%), Japonia (9,8%), Republica Coreea (8,4%), Thailanda (7,3%). - Istoric. Primele formaţiuni statale de pe terit. V. iau naştere în partea septentrională - regatele Au Lac (257 Î.Hr.), apoi Nam Viet (207 Î.Hr.). Intre 111 î.Hr. şi 939 d.Hr. V. este inclus, pentru un milen., ca prov. în Imp. Chinez. Din sec. 5 d.Hr., se răspândeşte, prin Asia de Sud-Est, religia budistă. Statul independent Dai VIETNAM 398 DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE State Suprafaţa (km2) Populaţia (2006) Centrul ad-tiv An Giang Bac Giang Bac Kan Bac Lieu Bac Ninh Bâ Ria-Vung Tâu Ben Tre Binh Dinh Binh Du’o’ng Binh Phu’oc Binh Thuân Câ Mau Cân Tho* Cao Bang Dac Lac Dac Ngong Dâ Nang* Dien Bien Dong Nâi Dong Thp Gia Lai Ha Giang Hai Du’o’ng Haiphong* Hâ Nam Hanoi* Ha Tay Ha Tinh Hau Giang Hoa Binh Hu’ng Yen Khanh Hoa Kien Giang Kon Turn Lai Châu Lam Dong Lang Son Lao Cai Long An Nam Dinh Nghe An Ninh Binh Ninh Thuan Phu Tho Phu Yen Quâng Binh Quâng Nam Quâng Ngai Quâng Ninh Quâng Tri Soc Trang Son La Tây Ninh Thai Binh Thai Nguyen Thanh Hoa Thanh Pho Ho Chi Minh Thua Tien-Hue Tien Giang Tra Vinh Tuyen Quang Vinh Long Vinh Phuc Yen Bai 3 406 3 823 4 857 2 526 808 1 982 2 322 6 025 2 696 6 857 7 828 5 202 1 390 6 691 13 085 6 514 1 256 9 560 5 895 3 246 15 495 7 884 1 649 1 526 852 921 2 192 6 056 608 663 923 198 268 615 9 059 9 765 8 305 6 357 4 491 1 641 16 487 1 384 3 360 3 520 5 045 8 052 10 407 5 138 5 899 4 746 3 223 14 055 4 030 1 545 3 543 11 116 2 095 5 054 2 367 2 215 5 868 1 475 1 371 6 883 2 210 359 1 594 296 301 532 820 120 1 009 779 926 344 1 353 287 1 566 308 964 148 809 489 1 162 953 232 024 139 930 518 901 737 621 407 304 788 461 459 068 214 794 667 804 161 668 683 491 722 450 1 803 435 826 578 3 216 651 2 543 496 1 306 356 796 899 820 368 1 142 674 1 135 007 1 684 634 383 110 319 910 1 179 216 746 391 585 828 1 423 143 1 974 310 3 064 271 922 582 567 879 1 336 612 873 259 847 852 1 472 663 1 295 608 1 091 277 625 838 1 276 176 1 007 511 1 047 113 1 865 359 1 127 170 3 680 418 6 106 017 1 143 518 1 717 427 1 036 806 732 256 1 056 992 1 180 418 740 715 Long Xuyen Bac Giang Bac Kan Bac Lieu Bac Ninh Vung Tâu Ben Tre Qui Nhon Thu Dâu Mot Dong Xoai Phan Thiet Câ Mau Cân Tho Cao Bang Buon Me Thout Gia Nghia Dâ Nang Dien Bien Phu Bien Hoa Sa Dec Play Cu Ha Giang Hai Du’o’ng Haiphong Phu Ly Hanoi Ha Dong Ha Ting Vi Thanh Hoa Binh Hu’ng Yen Nha Trang Rach Gia Kon Tum Lai Châu Da Lat Lang Son Lao Cai Tân An Nam Dinh Vinh Ninh Binh Phan Rang Viet Tri Tuy Hoa Dong Hoi Hoi An Quâng Ngai Hong Gal Dong Ha Soc Trang Son La Tây Ninh Thai Binh Thai Nguyen Thanh Hoa Thanh Pho Ho Chi Minh Hue My Tho Tra Vinh Tuyen Quang Vinh Long Vinh Yen Yen Bai Municipalitate. Viet, cu prima dinastie vietnameză se emancipează în 939 de sub autoritatea chineză, respinge încercările de cucerire ale mongolilor (sec. 13) şi armatelor chineze (sec. 15), cucereşte şi anexează Regatul Champa (sec. 15) şi colonizează treptat terit. V. până în reg. deltei fl. Mekong! Cucerirea franceză, inaugurată în 1858, prin ocuparea Da Nangului şi, în 1859, a Saigonului, se încheie în 1884, prin instaurarea protectoratului francez asupra Cochinchinei (reg. meridională), Annamului (în centrul V.) şi Tonkinului (în N) şi includerea acestora, alături de Laos şi Cambod-gia, în Indochina Franceză (1887— 1893). Liderul politic Ho Şi Min (Ho Chi Minh) înfiinţează, în 1930, Partidul Comunist din Indochina, care devine, în anii celui de-al Doilea Război Mondial, nucleul Frontului Viet-Minh (1941), apoi al Armatei de Eliberare (1944), care luptă împotriva trupelor japoneze de ocupaţie. Profitând de înfrângerea Japoniei, Ho Şi Min eliberează Hanoiul (19 aug. 1945) şi proclamă aici, la 2 sept. 1945, Republica Democrată Vietnam, încercarea Franţei de a reinstaura vechea autoritate colonială declanşează, în 1945, „Războiul din Indochina", în care Viet-Minh, sprijinit de U.R.S.S. şi R.P. Chineză, trece de la acţiuni de gherilă la operaţiuni militare de amploare, soldate cu victoria de la Dien Bien Phu (7 mai 1954). La 1 iul. 1949, autorităţile franceze creează în partea de S a V. un stat cu capitala la Saigon, în frunte cu fostul împărat vietnamez Bao-Dai, stat inclus în Uniunea Franceză. Conferinţa internaţională de la Geneva (apr.-iul. 1954) se încheie cu Acordurile din 20-21 iul. 1954r care scindează practic V. în două părţi delimitate de paralela 17° lat. în N, Republica Democrată Vietnam, un stat comunist, în frunte cu Ho Şi Min, sprijinit nemijlocit de U.R.S.S. şi R.P. Chineză, în S, Republica Vietnam, cu reşedinţa la Saigon, un stat condus iniţial de minoritatea catolică, profund anticomunist, avându-l în frunte pe dictatorul Ngo Dinh Diem (1955-1963), sprijinit financiar de către S.U.A. Mişcarea Viet-Cong de gherilă împotriva regimului filo-american din V. de Sud, sprijinită de regimul comunist de la Hanoi, se extinde după 1957 şi se constituie într-un Front de Eliberare (1961), apoi într-un Guvern Revoluţionar Provizoriu al Republicii Vietnamul de Sud (1969). în condiţiile generalizării războiului din V. de Sud, S.U.A. trimit, în 1961, primele unităţi speciale, pentru a participa apoi, din 1965, nemijlocit cu trupe la operaţiunile VIGANâ militare (în 1969, pe terit. sud-viet-namez se aflau 542 000 de soldaţi americani) şi, din 1964, la efectuarea de bombardamente navale şi aeriene asupra R.D. Vietnam. Sporirea numărului de soldaţi americani şi ai aliaţilor lor provoacă o rezistenţă acerbă a armatei nord-vietnameze şi o escaladare a operaţiunilor militare. Convorbirile de pace de la Paris (1968-1973) se încheie la 27 ian. 1973 cu semnarea Acordului de armistiţiu între R.D. Vietnam, Guvernul Revoluţionar Provizoriu al Republicii V. de Sud, S.U.A. şi administraţia de la Saigon, prin care se hotărăşte încetarea focului şi dreptul la autodeterminare al poporului din Vietnamul de Sud. După încheierea retragerii trupelor americane din V. de Sud (29 mart. 1973), forţele comuniste, încălcând acordurile încheiate, reiau, la începutul anului 1975, ofensiva generalizată în S, care are ca urmare prăbuşirea regimului Nguyen Van Thieu (şeful statului sud-vietnamez între 1965 şi 1975) şi cucerirea, la 30 apr. 1975, a oraşului Saigon (rebotezat ulterior Ho Chi Minh). Pentru prima dată după 1945, terit. întregului V. este reunificat sub o unică autoritate. Cei 30 de ani de război provoacă 3 mii. de morţi militari şi civili vietnamezi şi 58 000 de militari americani, precum şi distrugeri materiale incalculabile. La 2 iul. 1976, Adunarea Naţională proclamă Republica Socialistă Vietnam, stat socialist, independent, liber şi unitar. Membru al O.N.U. (20 sept. 1997). R.S. Vietnam contribuie direct la victoria forţelor comuniste Pathet Lao, în războiul civil din Laos (1975), şi participă cu trupe la ofensiva împotriva Kampuchiei, care se încheie la 7 ian. 1979 prin cucerirea oraşului Phnom Penh şi izgonirea regimului totalitar comunist condus de Pol Pot, trupele vietnameze se vor retrage abia în 1989 din Cambodgia. Un conflict de frontieră opune, în febr.-mart. 1979, R-S. Vietnam - R.P. Chineze. Politica guvernului comunist de la Hanoi după unificarea ţării duce, timp de aproape două decenii, la izolare internaţională (invadarea Cambodgiei este condamnată de O.N.U.) şi stagnare economică. S.U.A. ridică în J994 embargoul decretat în 1975 împotriva V., iar la 6 aug. 1995 sunt restabilite relaţiile diplomatice cu V. în 28 iul. 1995, V. devine al 7-lea membru al A.S.E.A.N. Adoptând modelul chinez, V. trece la o economie de piaţă, păstrând totodată rolul hegemon al Partidului Comunist în societate. Noua Adunare Naţională, aleasă la 20 iul. 1997, desemnează, la 17 sept. 1997, un nou şef al statului în persoana lui Trân Duc Luong (reales în 2002) şi, la 24 sept. 1997, un nou prim-min. - Phan Van Khai (reales în 2002). Plenara C.C. al Partidului Comunist din dec. 1997 îl alege pe gen. Le Kha Phieu ca secretar general al partidului. Congresul IX al Partidului Comunist (apr. 2001) alege în funcţia de secretar general al partidului pe fostul preşedinte al Adunării Naţionale, Nong Duc Manh, care-şi propune modernizarea economiei socialiste orientate spre piaţă, reducerea birocraţiei şi lupta împotriva corupţiei. Cu un ritm de creştere de 7-8% al P.I.B. V. s-a situat pe locul doi în Asia de Est în 2003-2004. La 24 iun. 2006 Adunarea Naţională îl desemnează pe Nguyen Minh Triet ca preşedinte, iar acesta îl numeşte pe Nguyen Tan Dung ca şef al guvernului. VIETNAMEZ, -Ă (< n. pr. Vietnam) s. m. şi f., adj. I. S. m. şi f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca naţiune pe terit. Vietnamului. Mai trăiesc în Cambodgia, Thailanda, Laos. De religie budistă şi catolică. ♦ Persoană care aparţine acestui popor sau este originară din Vietnam. II. Adj. Care aparţine Vietnamului sau vietnamezilor, referitor la Vietnam sau la vietnamezi. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de vietnamezi. Face parte din familia austroasiatică ramura mon-khmer. Alfabetul latin a fost introdus în sec. 17 de misionari romano-catolici, larg adoptat în sec. 20. Se estimează că este prima limbă a peste 85 mii. loc. VIEŢUj (< viaţă) vb. IV intranz. A fi viu; a trăi, a exista. ♦ A convieţui. ♦ A locui într-un anumit loc; a-şi duce viaţa într-un anumit fel. VIEŢUIRE (< vieţui) s. f. Faptul de a vieţui; existenţă, trai. ♦ Mod, fel de viaţă. VIEŢUITOR, -OARE (< vieţui) adj. Care vieţuieşte; care este în viaţă; viu. ♦ (Substantivat, f.) Fiinţă, vietate. VIEUXTEMPS [viotâ], Henri (1820-1881), violonist şi compozitor belgian. Unul dintre cei mai apreciaţi instrumentişti ai sec. 19. Autor a peste 40 de concerte de vioară. VIEZURE (cuv. autohton) s. m. Mamifer omnivor din familia mustelide răspândit în Europa, Siberia şi E Asiei, având blana aspră, cu peri lucioşi, de culoare gălbuie la rădăcină, neagră la mijloc şi cenuşie-deschisă la vârf (Meles meles). Abdomenul şi membrele sunt negre. Pe cap prezintă o dungă albă lată, mărginită de câte o bandă viezure neagră de o parte şi de alta a capului, întinsă de la nas până la urechi, urmată de câte o bandă albă laterală. Atinge 56-80 cm lungime şi 10-16 kg greutate; coada este scurtă, cenuşie. îşi sapă vizuini cu mai multe intrări, în care se ascunde în timpul zilei. Iarna v. din N Europei şi Siberia hibernează; în România sunt activi tot timpul anului. Părul de v. este folosit pentru perii şi pensule. Este înrudit îndeaproape cu bursucul american (Taxidea taxus). Sin. bursuc. V|FOR (< sl., bg., ser.) s. n. Vânt puternic, furtună mare (cu ninsoare); viscol, viforniţă. VIFORÂTA, mănăstire de maici situată în satul omonim din com. Aninoasa, jud. Dâmboviţa, la 4 km N de Târgovişte. Biserica Sf. Gheorghe a mănăstirii V. a fost construită în anii 1530-1532 prin grija domnului Vlad înecatul şi refăcută în întregime de Matei Basarab în 1635. în anii 1712-1713, Maria Brâncoveanu a construit zidul de incintă şi câteva chilii şi a refăcut picturile murale ale bisericii. Complexul monahal (reparat în 1914, 1960, 1977 şi 1990) posedă un muzeu cu colecţii de obiecte de cult şi de artă religioasă. VIFORNIŢĂ (< vifor) s. f. Vifor. VIFOROS, -OASĂ (< vifor) adj. Furtunos, vijelios; care aduce vifor. ♦ Fig. (Despre oameni) Aprig, năvalnic, impetuos. VIGANd, Salvatore (1769-1821), dansator şi coregraf italian. Prof. de balet la Scala din Milano (din 1813). Unul dintre primii coregrafi care a recurs la muzica clasică. A compus, între altele, baletele: „Prometeu“, „Titanii", „Mirra“, „Husiţii“. vig£e-lebrun 400 Vincent du Vigneaud VIG^E-LEBRUN [vije labro], âisabeth (1755-1842), pictoriţă franceză. Portrete ale unor femei celebre („Maria Antoaneta“, „Doamna de Stael"). Memorialistică („Amintiri"). Reprezentată în Muzeul Naţional de Artă al României. VIGILENT, -Ă (< fr., lat.) adj. Care manifestă sau denotă vigilenţă. VIGILENŢĂ (< fr., lat.) s. f. Atenţie încordată; atitudine de observare atentă a ceea ce se întâmplă în jur; supraveghere susţinută, grijă. dffi «sf mt VIGILITATE ({s> lat. vigilia ,,veghe“) s. f. (PSIH.) Stare de veghe (I), care îi permite subiectului să fie pregătit să reacţioneze la diferiţi stimuli. Nivelul de v. variază de la un individ la altul şi în diferite momente ale zilei şi este influenţat de diverse substanţe medicamentoase şi de alcool. Unele leziuni ale creierului determină tulburări de v. (de ex. confuzie). VIGNEAUD [vi'.niou], Vincent du (1901-1978), biochimist american. Prof. univ. la Urbana (Illinois) şi la Univ. Corneli. A realizat sinteza în laborator a hormonilor vasopresina şi ocitocina (1953). Premiul Nobel pentru chimie (1955). VIGNOLA [vinnola], Giacomo da (Jacopo Barozzi, zis ~) (1507-1573), arhitect şi teoretician de artă italian. Reprezentant al Renaşterii târzii. Pornind de la studiul arhitecturii romane, a formulat o serie de principii teoretice, pe care le-a aplicat în construcţiile sale, măreţe şi severe; palatul Farnese de la Caprarola, biserica II Gesu din Roma. între 1541 şi 1543 a lucrat la palatul de la Fontainebleau. A elaborat tratatul „Regula celor cinci ordine ale arhitecturii". Alfred Victor conte de Vigny VIGNY [vinj], Alfred Victor conte de (1797-1863), scriitor francez. Reprezentant de seamă al romantismului. Poeme filozofice („Poeme antice şi moderne", „Eloa", „Muntele Măslinilor", „Mânia lui Samson“, „Destinele"), proză („Servitute şi măreţie militară", „Cinq-Mars", „Stello"), drame („Chatterton") axate pe tema singurătăţii geniului, văzut ca o fiinţă superioară şi destinată să trăiască izolată şi neînţeleasă de societate, a refuzului de a accepta lumea şi viaţa aşa cum sunt şi a resemnării sale pline de demnitate. Pagini autobiografice („Jurnalul unui poet"), traduceri din Shakespeare. VIGO [vigo], oraş în NV Spaniei (Galicia), la golful (nas) omonim al Oc. Atlantic, la 130 km SSV de oraşul La Coruna şi la 15 km de graniţa cu Portugalia; 293,2 mii loc. (2006). Port comercial şi de pescuit. Aeroport. Şantier naval. Ind. metalurgiei feroase şi a aluminiului, a constr. de maşini, a mat. de constr., pielăriei, hârtiei, sticlăriei, ceramicii, de prelucr. a lemnului şi a peştelui, cosmeticii, textilă şi alim. (zahăr, lichior). Pescuit de ton şi de sardele. Rafinărie de petrol. Castel (sec. 10, reamenajat în sec. 17). Turism. VIGO, Jean (1905-1934), regizor francez de film. Mare maestru al filmului poetic, intră în istoria cinematografului cu doar trei opere considerate a fi capodopere: „A propos de Nice”, „Nota zero la purtare”, „Atalanta”. VIGOARE (< fr., lat.) s. f. Forţă fizică, putere (de lucru, de acţiune); energie vitalitate. <0- Loc. în vigoare = (despre legi, dispoziţii etc.) valabil în perioada respectivă. ♦ (GENET.) V. hibridă = heterozis. VIGONIE (< fr.) s. f. 1. Vicunia. 2. Fibră textilă din amestec de lână cu bumbac, care imită lâna de vicunia. VIGUROS, -OASĂ (< fr.) adj. Plin de vigoare; puternic (1), robust. Giacomo da Vignola. Palatul Farnese 401 VILA VIILE SATU MARE, com. în jud. Satu Mare, situată în C. Aradului, pe canalul Homorod şi pe văile pâraielor Pârâu Nou şi Pârâu Sărat; 3 245 loc. (2008). Centru viticol şi pomicol. Centru de cusături populare (satul Medişa). în satul V.S.M. se află o biserică reformată (1839-1862), iar în satul Tătăreşti, biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1814). Poieni cu narcise şi lalele pestriţe în satul Tătăreşti. VIIŞOARA 1. Com. în jud. Bihor, situată în depr. omonimă, pe râul Inot; 1 369 loc. (2008). Viticultură. Până la 1 ian. 1965, satul şi com. V. s-au numit Păţal (menţionat documentar în 1355 cu numele Pachal). 2. Com. în jud. Botoşani, situată în NE C. Jijiei Superioare, pe râul Volovăţ; 2 176 loc. (2008). Până la 1 ian. 1965, satul şi com. V. s-au numit Bivolu Mare. 3. Com. în jud. Cluj, situată în SV C. Sărmaşului, pe râul Arieş, la confl. cu Valea Largă; 5 917 loc. (2008). Viticultură. Creşterea bovinelor. Rezervaţia naturală „Dealul cu Fluturi" cu vegetaţie de stepă (Stipa pulcherima, S. lessingiana) o plantă endemică în România (Astragalus exscapus ssp. transilvanicus), specii rare de fluturi şi alte insecte. Satul V. este atestat documentar în 1318, iar satul Urca în 1289. 4. Com. în jud. Mureş, situată în pod. Târnavelor, pe râul Domald; 1 702 loc. (2008). Pomicultură. Până la 1 ian. 1965, satul şi com. V. s-au numit Hundorf (menţionat documentar în perioada 1367-1368). Biserici evanghelice în satele Ormeniş (sec. 15) şi V. (sec. 17, cu turn din 1786). 5. Numele, Până în 4 oct. 2002, al com. Alexandru cel Bun, situată în jud. Neamţ la poalele de SE ale m-ţilor Stânişoarei şi cele nordice ale m-ţilor Goşmanu, pe râul Bistriţa. Haltă de c-f- (în satul Alexandru cel Bun). Expl. şj prelucr. lemnului. Sanatoriu J-B.C. (din 1909), în satul Bisericani. In arealul satului V. (azi satul Alexandru cel Bun) a fost descoperit un tezaur monetar alcătuit din peste 800 de drahme greceşti emise de oraşul Dyrrhachium. în satul Bistriţa, ta poalele dealului Cetăţuia, se află mănăstirea Bistriţa. 6. Com. în jud. Teleorman, situată în S C. Boian, pe st9- râului Călmăţui; 2 037 loc. (2008). în satul V., atestat documentar în 1741, se află biserica Sf. Nicolae (începutul sec. 19). 7. Com. în jud. Vaslui, situată în zona colinelor Sălciului; 2 040 loc. (2008). Haltă de cf- (în satul Halta Dodeşti). Nod rutier. Până la 1 ian. 1965, satul şi °orn. V. s-au numit Băseşti (menţio- nat documentar în 1463). Centru de cojocărit (în satul Văleni). Bisericile din vălătuci Sf. Nicolae (1752) şi Adormirea Maicii Domnului (1825), în satele Viltoteşti şi Dodeşti. VIITOR, -OARE (< veni) adj., s. n. I. Adj. Care vine după momentul de faţă, care va exista, va apărea, se va întâmpla etc. într-o perioadă următoare. -0- Viaţă v. = (în concepţiile religioase) viaţa de dincolo de moarte, din lumea de apoi. (LINGV.) Timp v. (şi subst., n.) = timp care exprimă o acţiune ce se va petrece într-un moment ulterior celui în care se vorbeşte. II. S. n. 1. Timpul care urmează prezentului; viitorime. Loc. Pe (sau în) viitor = de acum înainte. 2. Situaţie, stare care urmează să fie; perspectivă. Loc. (Plin) de viitor sau cu viitor = cu (mari) perspective de dezvoltare. -0-Expr. A avea viitor = a avea şanse de reuşită în viaţă, a-l aştepta o carieră strălucită. VIITORjME (< viitor) s. f. 1. Viitor (II 1). 2. Oameni din viitor (II 2); posteritate. VIITOROLOGE (< viitor) s. f. Ştiinţa viitorului; futurologie. V. prospectivă. VIITORUL, cotidian, oficios al Partidului Naţional-Liberal. înfiinţat în 1907, la Bucureşti, de către Vintilă Brătianu şi I.G. Duca. Şi-a suspendat apariţia în 1938 şi a reapărut din 1944 până în 1946. După 1990 a apărut o serie nouă. VIITURĂ (< veni) s. f. 1. Creştere bruscă a nivelului apei dintr-un râu, provocată de căderea unei ploi torenţiale, de topirea rapidă a zăpezii într-o parte a bazinului acestuia, de ruperea unui baraj (natural sau artificial). Se propagă în aval sub forma unei unde de viitură şi poate provoca inundaţii. 2. Mâl, bolovani, pietriş etc. adus de apele curgătoare când se revarsă. VIJAYANAGAR, stat medieval hindus (1336-1664), situat în subcon-tinentul indian, la S de fl. Krishna. întemeiat în 1336 de fraţii Harihara şi Bukka, ca urmare a luptei populaţiei hinduse din S împotriva dominaţiei Sultanatului de Delhi. A devenit un mare imp. care, timp de două sec., a servit ca barieră împotriva atacurilor musulmane venite din N. Capitala la Vijayanagara („Oraşul victoriei”) (azi ruinele sale se află în localit. Hampi, în SV statului Andhra Pradesh). Cel mai de seamă conducător al statului a fost Krişnade-varaya, din dinastia Tuluva, în timpul domniei căruia (1509-1529) imp. cunoaşte apogeul puterii politice şi expansiunea terit. maximă. Imp. V. a fost un important centru al culturii brahmane şi al artei dravidiene. în 1565, odată cu grava înfrângere suferită în lupta de la Krishna-Bannihatti (cunoscută ca lupta de la Talikota) (25 ian.) din partea forţelor armate coalizate ale sultanatelor Bijapur, Bidar, Ahmadnagar şi Golkonda, oraşul-capitală a fost distrus, Imp. V. s-a fărâmiţat, iar formaţiile statale succesorale au intrat într-un declin iremediabil. VIJAYAWĂDA [vid3ei8vade], oraş în SE Indiei (Andhra Pradesh), situat pe fl. Krishna, la 250 km ESE de Hyderâbăd; 825,4 mii loc. (2001). Port fluvial. Nod feroviar. Centru comercial şi religios hindus (pelerinaj). Ind. siderurgică, a mat. de constr. (ciment), farmaceutică, a jucăriilor şi alim. Muzeu, cu un magnific Buddha din granit negru. Numeroase temple. Vechiul nume: Bezwăda. VIJELjE (< vâjâi) s. f. Vânt puternic, însoţit de obicei de precipitaţii şi uneori de descărcări electrice; furtună, vifor. ♦ Fig. Mânie dezlănţuită; furie. VIJELIOS, -OASĂ (vijelie) adj. 1. Ca vijelia, năvalnic; bântuit de furtuni, de vijelii. 2. Fig. Aprig, violent, impetuos. VIJLA v. Vizsla. VIJOLI, Aurel (1902-1981, n. Recea, jud. Braşov), economist şi om politic român. Guvernator al Băncii Naţionale şi ministru adjunct de Finanţe (1948-1952). A condus întregul proces de transformare a sistemului bancar capitalist, adaptându-l la noul sistem, inclusiv prin stabilizările monetare din 1947 şi 1952. învinuit de comunişti de „deviere de dreapta", a fost arestat (1952-1954). Reabilitat ulterior. VIKING, program american de sonde spaţiale automate, destinat explorării planetei Marte lansat de N.A.S.A. (20 aug. şi 9 sept. 1975). Cele două sonde au atins planeta la 20 iul., respectiv 3 sept. 1976 şi au funcţionat prima până în nov. 1982 şi a doua până în apr. 1980. Cu acest prilej au fost efectuate cercetări privind atmosfera şi suprafaţa planetei, s-au căutat posibile forme de viaţă şi au fost trimise pe Pământ poze color a mari suprafeţe. VjKINGI (< fr.) s. m. pl. v. normanzi. VILA v. Port Vila. VILAIET 402 VILAIET (< tc.) s. n. (în Imp. Otoman) Unitate terit. condusă de un iraliu. VILAKAZI, Benedict Wallet (1906- 1947), scriitor sud-african de limbă zulu. Romane evocând istoria poporului său ori viaţa unor mari personalităţi („Noma nini“, „Nje-nem-pela“). A înnoit formele de expresie poetică („Poeme zulu“). Lucrări teoretice („Concepţia şi dezvoltarea poeziei în zulu“). VILANELĂ (< fr., it. villano „ţăran") s. f. 1. (MUZ.; în sec. 15-16) Formă a muzicii vocale cu caracter dansant originară din Neapole şi Veneţia cultivată de Luca Merenzio (1553-1599), Orlando de Lasso ş.a. 2. Scurtă poezie pastorală. Printre promotorii ei J. Du Bellay şi Jean Passerat (1534-1602). A renăscut în sec. 19 prin Lecomte de Lisle, Maurice Rollinat (1846-1903) ş.a. VILAR [vila.T], Jean (1912-1971), actor şi regizor francez de teatru. A condus (1951-1963) Teatrul Naţional Popular. Spectacole caracterizate printr-o mare sobrietate şi simplitate, promovând ideea de teatru accesibil tuturor categoriilor sociale („Macbeth“, „Mutter Courage“, „Viaţa lui Galilei“). Iniţiator (1947) al festivalului de la Avignon. Roluri ocazionale în filme („Porţile nopţii“, „S-a făcut dreptate", „Aventurile lui Till Buhoglindă“). VILA VELHA, oraş în E Braziliei (Espfrito Santo), pe ţărmul G. Espirito Santo, la 10 km SSE de oraşul Vitoria; 396,5 mii loc. (2007). Fabrică de ciocolată. Mănăstirea Maica Domnului de Penha (sec. 16). Fundat în 1535; oraş din 1896. VIL (< lat., fr., it.) s. f. 1. (în Roma antică) Reşedinţă rurală a marilor proprietari de sclavi; ulterior, locuinţă luxoasă a aristocraţiei romane, căpătând în Italia din epoca Renaşterii un aspect voit rustic. 2. (în Ev. Med.) Denumire dată unor forme de aşezări: obştea ţărănească, satul liber, satul dependent, domeniul stăpânului feudal, şi uneori, centrul urban. 3. Locuinţă luxoasă (înconjurată de grădină). VILBROCHEN (< fr.) s. n. (TEHN.) Arbore cotit (2). VILCABAMBA, Cordillera de lanţ muntos andin, în partea central-sudică a statului Peru, în V Cordillerei Oriental, extins pe 260 km pe direcţie NV-SE, între văile râurilor Apurimac la V şi Urubamba la E. Alt. max.: 6 271 m (vf. Salcantay). Francisco Villa VILDE, Eduard (1865-1933), romancier şi dramaturg eston. Proză cu tematică critică socială, în care evocă pe un ton dramatic sărăcia poporului său şi mişcările ţărăneşti din Estonia de la mijlocul sec. 19 („Războiul din Mahtra“, „într-o ţară flămândă"). Romane psihologice („Lăptarul din Mâkula“); teatru („Spiriduşul"). VILEGIATURĂ (< fr.) s. f. Petrecere a unei perioade de timp (vacanţa sau concediul de odihnă) la ţară sau într-o staţiune balneoclimaterică. VILEGIATURIST, -Ă (< vilegiatură) s. m. şi f. ^Persoană care îşi petrece o perioadaf de timp în vilegiatură. VILICHINjNĂ s. f. (BIOCHIM.) Hormon secretat de mucoasa duodenală în timpul procesului de digestie, care stimulează mişcarea vilozităţilor intestinului subţire. VILjT s. n. Material obţinut prin aglomerarea carburii de siliciu în şerlac sau în soluţie de răşină epoxi în acetonă, folosit la confecţionarea rezistoarelor neliniare pentru descăr-cătoare electrice cu rezistenţă variabilă. VILIUI, râu în E Federaţiei Ruse, în Republica Saha, în partea central estică a Siberiei, afl. stg. al fl. Lena; 2 650 km; supr. bazinului hidrografic: 491 mii km2. Izv. din Platoul Central siberian, are un curs meandrat şi confluează cu Lena la c. 320 km NV de lakutsk. Navigabil pe 1 448 km. în bazinul său se expl. diamante (la Mirnîi, Aikal, Udahnî). Pe cursul mijlociu se află lacul de acumulare al hidrocentralei Cernîşevski. VILKIŢKI, 1. Boris Andreevid (1885- 1961), explorator şi om de ştiinţă rus. Din 1920 s-a stabilit în Marea Britanie. A studiat (1913- 1915) hidrografia reg. arctice ale Siberiei. A realizat (1915) prima traversare a Drumului Maritim de Nord. 2. Str. în Oc. Arctic, la N de pen. Taimîr pe care o separă de ins. Bolşevik. Face legătura între Marea Laptev la E şi Marea Kara la V. Lungime: 104 km; lăţime: 55 km; ad. max.: 32 m. Acoperită cu gheţuri. VILLA [bjia], Francisco zis Pancho (pe numele adevărat Doroteo Arango) (1878-1923), revoluţionar mexican. Conducător al mişcării ţărăneşti armate din N Mexicului în timpul Revoluţiei din 1910-1917. Detaşamentele lui au constituit, împreună cu cele ale lui E. Zapata, principala forţă a Revoluţiei, ocupând (1914) Ciudad de Mexico. Conducător al mişcării ţărăneşti, a fost înfrânt în 1920. Asasinat. Erou legendar al Mexicului. VILLACH [fjlah], oraş în S Austriei (Carintia), pe Drava, la V de Klagenfurt; 58,2 mii loc. (2006). Nod feroviar. Ind. textilă şi a hârtiei. Metalurgia neferoaselor; constr. de maşini; prelucr. lemnului. Staţiune balneoclimaterică cu ape termale radioactive. Biserica Sankt Jakob (sec. 14-15). Aşezare romană Bila-chinium, a intrat în componenţa episcopatului de Bamberg, apoi a Austriei. Lângă V. Maximilian de Habsburg a învins ostile otomane (1492). VILLAFRANCA Dl VERONA, localit. în NE Italiei (Veneto) la 15 km SV de Verona; 31,6 mii loc. (2007). Aeroport. Ind. mătăsii, mobilei, încălţămintei şi alim. Aici, în urma luptei de la Solferino, s-au încheiat Preliminariile de la V. di V. (12 iul. 1859), care au pus capăt Războiului franco-sardo-austriac. Tratatul prevedea: cedarea Lombardiei către Franţa, care, la rândul ei, o dădea Regatului Sardiniei; restaurarea suveranilor din Parma, Toscana şi Modena, iar Veneţia rămânea sub controlul Austriei ş.a. Deşi naţionaliştii italieni au condamnat hotărârile de la V. di V., ele au marcat începutul unificării Italiei sub egida Piemontului. Preliminariile de la V. di V. au fost ratificate prin Tratatul de la Zurich (nov. 1859). VILLAFRANCHIAN, denumire a părţii de început a Cuaternarului, reprezentată prin depozite continentale (fluvio-lacustre, lacustre şi proluviale) cu resturi de mamifere din genurile Elephas, Bos şi Equus. In multe depozite trecerea de la Romanian la V. este continuă, de aceea acest interval este adesea analizat în ansamblu (Romanian superior - Pleistocen inferior), V. fiind VILLON considerat uneori o etapă de tranziţie de la mediul pliocen la cel cuaternar, marcată de un început de răcire a climei şi de dispariţia treptată a vegetaţiei şi faunei de tip subtropical, în România a constituit etapa de definitivare a piemonturilor pericar-patice; în C. Română şi C. de Vest se mai păstrau unele suprafeţe lacustre. Denumirea provine de la localit. italiană Villafranca d’Asti. VILLAHERMOSA [biia ermosa], oraş în SE Mexicului, în istmul Tehuantepec, centrul ad-tiv al statului Tabasco, situat pe Rfo Grijalva, la 80 km de ţărmul G. Campeche al G. Mexic; 558,5 mii loc. (2005). Aeroport. Port comercial. Nod feroviar. Expl. şi prelucr. petrolului. Ind. textilă, de prelucr. a lemnului (cherestea) şi a tutunului, cosmeticii şi alim. Universitatea Autonomă „Benito Juarez“ (1959). Muzeu de arheologie şi antropologie. Catedrală (1614). Fundat în 1596 cu numele Villa Felipe II, după care a purtat numele de San Juan Bautista până în 1915. VILLA-LOBOS [vila-lobus], Heitor (1887-1959), compozitor, pianist, dirijor şi folclorist brazilian. Muzică în care transfigurează folclorul brazilian, orientată spre universalitate („Bachia-nas brasileiras“, „Choros"). Creaţie multiformă (aproape 1 000 de piese). Lucrări orchestrale (simfonii, poeme simfonice), balete, opere, melodii. Activitate pedagogică. VILLANI [villa:ni], Giovanni (c. 1275-1348), bancher şi cronicar florentin. A elaborat „Cronica Florenţei", vastă istorie a cetăţii de la origini până în 1348. Activ în viaţa economică şi politică a Florenţei. VILLANOVA, cultură din prima Epocă a fierului din Italia (900-500 •■Hr.), denumită astfel după satul Villanova, aflat în apropierea oraşului Sologna, unde a fost descoperit (1853) un cimitir de incineraţie caracteristic acelei epoci. Prima civilizaţie din Pen. Italică cu caracteristici urbane. în sec. 6 î.Hr. s-a împletit cu civilizaţia etruscă. VILLANUEVA [biianueba], Carlos Râul (1900-1975), arhitect vene-zuelan. Exponent al funcţionalismului (cartierul „El Paraiso", clădiri în campusul universitar, Stadionul olimpic, Facultatea de arhitectură -toate la Caracas). A fondat şi a condus Societatea Arhitecţilor din Venezuela. VILLANUEVA [biianueba], Juan de (1739-1811), arhitect spaniol. Reprezentant al neoclasicismului. Heitor Villa-Lobos Protagonist al neoclasicismului. A construit cele două „casite“ din complexul Escorial, Muzeul Prado (începând din 1785), Academia de Istorie (1788), Observatorul Astronomic (1790) - la Madrid. VILLARD de Honnecourt [vilar de onku:r] (mijlocul sec. 13), arhitect şi desenator francez. Celebru prin albumul său de crochiuri, care conţine planuri de arhitectură, maşini de război, scene religioase etc. A colaborat la construcţia catedralei din Cambrai. VILLARD [vila:r], Paul Ulrich (1860-1934), fizician francez. A inventat mai^ multe instrumente de radiologie. în 1900 a identificat radiaţiile gama ale substanţelor radioactive. VILLARS [vila:r], Claude Louis Hector, duce de (1653-1734), mareşal francez. S-a remarcat în Războiul de Succesiune la Tronul Spaniei (1701-1714), în care a obţinut victoriile de la Friedlingen (1702) şi Denain (1712), dar a fost înfrânt la Malplaquet (1709) de către ducele de Marlborough. A negociat Pacea de la Rastatt (1714) cu Austria. La moartea lui Ludovic XIV a intrat în Consiliul de Regenţă (1715-1718). VILLAT [vila], Henri Rene Pierre (1879-1972), matematician francez. Prof. univ. la Sorbona, Montpellier, Strasbourg. Lucrări de analiză matematică şi de mecanica fluidelor („Asupra rezistenţei fluidelor"). M. de onoare al Acad. Române (1938). VILLAURRUTIA, Xavier (1903-1950), scriitor mexican. întemeietor al grupurilor de teatru „Ulises“ şi „Orien-tacion“. Novator al teatrului mexican („Pare o minciună”, „Invitaţie la moarte“). Lirică de meditaţie filozofică („Reflecţii", „Nostalgia morţii", „Cântec pentru primăvară"). VILLAVICENCIO [biia bisensjo], oraş în partea centrală a Columbiei, la poalele de E ale Cordillerei Oriental, la 70 km SE de Bogota; 361 mii loc. (2005). Aeroport. Centru comercial. Producţie de alcool, bere, cafea, săpun. Fundat în 1840. VILLEHARDOUIN [vileardue], Geoffroi de (c. 1148-c. 1213), cronicar francez. Unul dintre conducătorii Cruciadei a IV-a (1202-1204); a participat şi la cucerirea Constantino-polului. Scrierea sa „Cucerirea Con-stantinopolului" este un important izvor pentru cunoaşterea evenimentelor contemporane autorului şi unul dintre primele exemple de proză istorică. VILLEMIN [vilme], Jean Antoine (1827-1892), medic francez. A stabilit experimental că tuberculoza este o boală de natură infecţioasă. VILLEURBANNE [viiorban], oraş în SE Franţei (Lyonnais) pe fl. FÎon, parte componentă a aglomeraţiei urbane Lyon; 134,5 mii loc. (2005). Ind. metalurgică, electrotehnică, chimică, a cauciucului, parfumului, alim. şi textilă. Constr. mecanice. Fabrică de încălţăminte. Institut de Fizică Nucleară, Şcoală Naţională Superioară de Ştiinţe, Informatică şi Biblioteci. Muzeu de artă contemporană şi Muzeul Cărţii. Aici a fost construit în 1934 primul bloc zgârie-nori din Franţa, cu două turnuri gemene. Veche aşezare galo-romană. VILLIERS DE L’ISLE ADAM [vilie de lil-adă], Auguste, conte de (1838-1889), scriitor francez. Prieten cu Baudelaire şi influenţat de E.A. Poe, dar mai ales de idealismul hegelian. în totală opoziţie cu pozitivismul epocii, opera sa dezvoltă un idealism mistic, bazat pe ocultism. Romane de anticipaţie („Isis", „Dragostea supremă", „Viitoarea Evă“); nuvele şi povestiri fantastice („Povestiri fioroase", „Tribulat Bonho-met“, „Istorii neobişnuite"). Teatru de factură simbolistă („Revolta", „Axei" -capodopera sa). VILLON [viio], Frangois (pe numele său adevărat Fr. de Montcorbier sau des Loges) (1431-1463), poet francez. Viaţă aventuroasă, marcată de întemniţări şi condamnări la moarte. Cultivă vechi forme poetice medievale, în special balada şi rondelul. Lirica sa cu inflexiuni populare, îmbinând sentimentul transcendenţei cu picanteria, gestul bufon cu tonul grav, ironia muşcătoare cu meditaţia melancolică, dezvoltă tema morţii şi a scurgerii inevitabile a timpului („Micul testament", „Marele testament", „Epitaf sau Balada spânzuraţilor"). Prin VILLON 404 forţa şi autenticitatea confesiunii, anunţă lirica modernă, fiind considerat primul poet modern al Franţei. VILLON [viio], Jacques (pseud. lui Gaston Duchamp) (1875-1963), pictor şi gravor francez. Fratele pictorului Marcel Duchamp şi al sculptorului Raymond Duchamp-Villon. Cubist, organizând compoziţia cu rigoare geometrică („Soldaţii în marş"). Se dedică ulterior picturii abstracte („Joc“, „Femeie şezând“, „Echilibru roşu“). Ilustraţii de carte. VILNIUS, capitala Lituaniei, situată în SE ţării, într-o reg. de dealuri morenice, pe stg. râului Neris, la confl. cu Vilnia; 554,3 mii loc. (2007). Aeroport. Nod feroviar. Constr. de maşini, calculatoare, de aparatură electrică, instrumente de precizie, componente radio ş.a. Ind. chimică, textilă, a tananţilor, de prelucr. a lemnului şi a tutunului, încălţămintei şi alim. Universitatea de stat „V. Kapuskas" — succesoarea Academiei iezuite, fondată în 1579, închisă în 1832 şi redeschisă în 1919, fiind cea mai veche academie de acest fel din Europa. Universitatea Tehnică (1969). Academia de Arte frumoase (1793). Academie de muzică, Academie de ştiinţe. Vreme de mai multe sec. a fost un important centru european al învăţământului evreiesc. Muzeu de artă. Teatre. Sediul unei arhiepiscopii catolice şi al uneia ortodoxe. Grădină botanică. Are peste 40 de biserici, mai multe catedrale, sinagogi şi moschei. Monumente: ruinele castelului „Gediminas“, construit în stil gotic, în anii 1320-1324; catedralele Sf. Stanislav, romano-catolică (1387, restaurată în anii 1777-1801) şi Sf. Nicolae (1596-1604) — devenită biserică ortodoxă încă în 1832; bisericile Sf. Francisc (1420), Sf. Bernard (1525), Sf. Mihail (1594-1625, în stil renascentist), Sf. Cazimir (1604- 1615, în stil baroc), Sf. Tereza a Carmelitelor (1634-1650), Sf. Ana (sec. 16, în stil baroc), Sfinţii Petru şi Pavel (sec. 17, în stil baroc) ş.a. Centrul istoric al oraşului a fost inclus (din 1994) în Patrimoniul cultural universal. Fundat în sec. 10, menţionat documentar în 1128, devine capitala Lituaniei în 1323. Distrus de cavalerii teutoni în 1377, a fost reconstruit; a avut de suferit de pe urma a numeroase incendii şi invazii în sec. 15-18. Controlat de ruşi (1795-1915), ocupat de germani (1915-1919) şi de polonezi (1920- 1939), apoi din nou de ruşi (1939- 1940), de germani (1941-1944) şi iar de ruşi (1944-1991). Din 1991 este capitala Lituaniei independente. VILOS (< lat.), adj., (BOT.) Cu peri deşi, moi, lungi şi lânoşi. VILOZITATE (< fr.; {s} lat. villosus „cu păr“) s. f. 1. Totalitatea perilor care acoperă o suprafaţă. 2. (ANAT.) Pliu microscopic de pe suprafaţa unui ţesut sau organ. Sunt prezente în număr mare, având rolul de a creşte substanţial suprafaţa organului respectiv. V. intestinale = cute ale mucoasei intestinului subţire specializate pentru absorbţia materialului nutritiv. O v.i. este formată dintr-un vas chilifer central, din capilare sangvine şi o reţea conjunctivă. V. corionice = v. prezente în placenta mamiferelor mărind suprafaţa de schimb între sângele fetal şi cel matern. VIMA MICĂ, com. în jud. Maramureş, situată la poalele sudice ale culmii Preluca şi cele de NV ale culmii Breaza, pe râul Lăpuş; 1 480 loc. (2008). Pomicultură. în satul V.M., menţionat documentar în 1390, se află biserica de lemn Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (sec. 17), iar în satul Aspra biserica de lemn Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena (1892); biserici de lemn cu aceiaşi hram -Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, în satele Peteritea (sec. 18) şi Jugăs-treni (1861). VIMINALE, una dintre cele şapte coline tradiţionale ale Romei, situată în NV oraşului. Este cea mai mică, având 700 m lungime, 56 m alt. şi extinsă pe 25 ha. Aici se află Palazzo Viminale (1902) — azi sediul Ministerului de Interne. VIN (lat. vinum) s. n. Băutură alcoolică obţinută prin fermentarea mustului de struguri; conţine 7-15% alcool, în funcţie de cantitatea de zahăr din struguri. Se clasifică după culoare (v. alb, roşu, roze), conţinut în zahăr (v. sec, demisec, demidulce, dulce), gust, aromă, buchet, conţinut în alcool. Din punct de vedere calitativ se disting v. de masă, v. de calitate superioară, v. cu denumire de origine controlată. Printre cele mai renumite soiuri străine de vinuri se numără Riesling, Sauvignon, Pinot, Chardonnay, Merlot, Cabernet, Muscat Ottonel, Tokaj, Porto, Xeres. Dintre soiurile româneşti se remarcă Feteasca (albă, neagră, regală), Băbeasca, Galbena de Odobeşti, Grasa de Cotnari, Tămâioasa (Busuioaca) de Bohotin, Crâmpoşia, Frân-cuşa. & V. spumant = denumire utilizată în prezent pentru v. efervescente de tip şampanie, produse în diverse reg. ale Globului (inclusiv în România), deoarece, conform regulilor de protecţie a denumirilor de origine, numai v. s. realizat în reg. Champagne din Franţa poate purta eticheta de şampanie. V. s. de calitate sunt produse cu aceiaşi tehnologie de fabricaţie ca a şampaniei şi din soiuri similare de struguri. V. spumos = vin a cărui tehnologie de fabricaţie implică adăugarea de bioxid de carbon pentru a se obţine efervescenţa. VINA DEL MAR [vina del mar], oraş în Chile, la 10 km E de Valparaiso, port la Oc. Pacific; 286,9 mii loc. (2002). Rafinărie de petrol. Ind. chimică, sticlăriei, alim. şi textilă. Import de petrol. Staţiune balneară. Palatul prezidenţial „Cerro Castillo“. Cazinou. Teatre, muzee. Bază navală. VINARIŢĂ (< vin) s. f. Plantă erbacee perenă din familia rubia-ceelor, cu tulpina simplă, de 10-30 cm înălţime cu frunze verticilate (grupate către 6-8 în verticil) şi flori mici (3-5 mm), albe, dispuse în cime terminale (Asperula odorata = Galium odoratum). Specie eurasiatică, larg răspândită în făgete şi făgeto-brădete, mai rar în păduri de gorun 405 VINEA vinariţă şi stejar, pe soluri afânate, bogate în humus de tip mull (este un component specific al „florei de mull“). în stare uscată degajă miros de cumarină, fiind folosită la parfumarea rufelor şi la aromatizarea unor băuturi. în doze mari este toxică. VjNĂ (< sl.) s. f. 1. încălcare a ceea ce este considerat bun sau drept; faptă reprobabilă; greşeală, păcat. ^ Loc. De vină = vinovat. Fără vină = nevinovat; p. ext. (despre lucruri, acţiuni etc.) fără cusur, perfect. Din vina (cuiva sau a ceva) = din greşeala (cuiva); p. ext. din cauza, din pricina cuiva sau a ceva. 2. Vinovăţie. VINĂFHCI (< vin) s. n. (în Ev. Med., în Ţara Românească) Dijmă în vin, reprezentând a zecea parte din recoltă, percepută de domnie. în Moldova i se spunea deseatina din vin. VINCA-TURDAŞ [vjnt/a], cultură materială aparţinând Neoliticului târziu (milen. 5-4 î.Hr.), cu o arie largă de răspândire, cuprinzând NE Serbiei şi SV României. VINCENT [vlnsent], Sir Charles Edward Howard (1849-1908), avocat englez. Corespondent pentru „Daily Telegraph". A studiat la Paris metode de investigaţie poliţiste. Primul director (1878) al secţiei Omucideri de la Scotland Yard. Autor al unui manual de criminalistică. VINCENT [vesă], Hyacinthe (1862-"1950), medic militar francez. Prof. univ. la College de France şi Val-de-Grâce. A descoperit infecţia fuso-spi-rilară (angina lui V.y, a preparat seruri şi vaccinuri contra febrei tifoide Şi a altor boli infecţioase. VINCENT DE BEAUVAIS (c. 1190-1264), învăţat şi enciclopedist francez. Preot dominican, capelan şi consilier al regelui Ludovic IX cel Sfânt (1226-1270). Principala sa operă „Speculum majus“ cuprinde, în 80 de cărţi, summa cunoştinţelor din mai toate domeniile vieţii spirituale şi materiale din Occidentul european. Opera sa a exercitat o influenţă asupra învăţaţilor şi literaţilor până în sec. 18. VjNCl (< it.) s. n. Troliu folosit pentru manevrarea greutăţilor pe bordul unei nave. VjNCLU (< germ.) s. n. 1. Bară profilată din metal sau din material metalic, constituită din două aripi care formează între ele un unghi diedru drept. 2. Piesă din lemn sau din metal cu ajutorul căreia se pot trasa sau măsura unghiuri. VjNDE (lat. vendere) vb. III tranz. 1.  ceda cuiva, în schimbul unei sume de bani, dreptul de proprietate asupra unui bun. 4 Expr. A-şi vinde scump viaţa (sau pielea) = a se apăra cu îndârjire, a nu ceda cu uşurinţă. ♦ A face comerţ. ♦ Refl. pas. (Despre mărfuri) A fi căutat, a se desface cu uşurinţă. ♦ Tranz. şi refl. A (se) prostitua. 2. A trăda, a denunţa (pentru bani, pentru profituri). VINDECA (lat. vindecare) vb. I 1. Refl. şi tranz. A scăpa sau a face pe cineva să scape de o boală, a (se) face sănătos; a (se) însănătoşi; a (se) tămădui, a (se) lecui. ♦ (Despre răni) A se cicatriza. 2. Tranz. Fig. A face să dispară sau să înceteze o supărare, un dor etc. VINDECABIL, -Ă (< vindeca) adj. Care poate fi vindecat; curabil. VINDECEA (< vindeca) s. f. Plantă erbacee perenă din familia lamiace (labiate), înaltă de 30-100 cm, cu frunze ovate cu baza cordată, reticular-nervate, cu flori purpurii, dispuse în verticiie compacte care formează o inflorescenţă spiciformă (Stachys officinalis). Este răspândită în fâneţe, tufărişuri, livezi; are vindecea proprietăţi aromatice antiastmatice, antidiareice, diuretice şi tonice. VINDEREI, com. în jud. Vaslui, situată în S colinelor Fălciului, pe pârâul Jaravăţ; 4 634 loc. (2008) Halte de c. f. (în satele Gara Docăneasa şi Gara Tălăşman). Expl. de gresii (în satul Obârşeni). Centru de ceramică populară (în satul Brădeşti). în satul V., atestat documentar în 1477, se află biserica Sfinţii Voievozi (ante 1809), iar în satul Obârşeni, biserica de lemn Sf. Nicolae (1741); bisericile Sf. Parascheva (ante 1809, refăcută în 1839-1841) şi Sf. Nicolae (ante 1809), în satele Brădeşti şi Docani. VINDEREU (< magh.) s. m. (ORNIT.) Vânturel. VINDHYA, lanţ de munţi scunzi în partea de NV a Indiei, extins pe direcţia SSV-NNE, pe c. 1100 km lungime, din zona de V a statului Madhya Pradesh, în SV, până la valea fl. Gange în NE, având ca limită sudică valea fl. Narmada. Alcătuit din roci sedimentare precambriene. Alt. cuprinse între 450 şi 1100 m. Alt. max.: 1 113 m. Expl. de cărbune, de min. de fier şi de mangan. VINDHYA PRADESH, fost stat component al Indiei, creat în 1948, desfiinţat şi înglobat în statul Madhya Pradesh la 1 nov. 1956. VINDIAC (< germ.) s. n. Haină de vânt; canadiană. VINDICATIV, -Ă (< fr.) adj. înclinat spre răzbunare; răzbunător. VINDOBONA v. Viena VINDOBONIAN, -Ă (< fr. {s> n. pr. lat. Vindobona ,,Viena“) s. n., adj. I. S. n. Subdiviziune a Miocenului, care cuprinde subetajele Helvetian şi Tortonian. II. Adj. Care se referă la formaţiile sau vârsta Vindobonianului, care aparţine Vindobonianului. VINDROVER (< engl.) s. n. Maşină de secerat folosită la recoltarea cerealelor în două faze (în prima fază se face tăierea plantelor şi aşezarea lor în brazdă pe mirişte, iar după 3-5 zile urmează faza a doua, ridicarea plantelor şi treieratul). Se compune dintr-un cadru pe care se montează aparatul de tăiere, rabatorul, transportorul, mecanismele de comandă şi de acţionare. VINEA, Ion (pseud. lui Ion lovanaki) (1895-1964, n. Giurgiu), scriitor şi publicist român. A editat între 1923 şi 1931 revista de avangardă „Contimporanul", iar după 1930 a condus „Facla“. Lirică elegiacă, lucid contemplativă („Ora VINEGRETĂ 406 Ion Vinea fântânilor"). Poeme în proză („Flori de lampă“, „Paradisul suspinelor", „Descântecul"), nuvele de factură decadentă, cu implicaţii fantastice, romane de rafinament stilistic, urmărind tema eşecului („Lunatecii"). Publicistică literară. Traduceri. VINEGRETĂ (< fr. vinaigre „oţet") s. f. 1. Sos rece preparat din untdelemn, oţet, sare şi piper, adesea aromatizat. 2. Recipient special în care se serveşte v.(1.). VjNERI (lat. Veneris [dies]) s. f. Ziua a cincea a săptămânii, care se află între joi şi sâmbătă, zi de post la creştini. <0- Vinerea mare (sau a Patimilor, a Paştilor) = vinerea din ajunul Paştelui, în care creştinii comemorează răstignirea lui lisus şi în care se ţine un post sever. ♦ (Adverbial) în cursul zilei de vineri; (în forma vinerea) în fiecare vineri. VINERjŢĂ (< vineri) s.f. Plantă erbacee perenă din familia lamiacee (labiate), înaltă de 10-40 cm, cu frunzele bazale dispuse în rozetă şi cu flori albastre, rar roşii sau albe, cu labiul superior foarte scurt (Ajuga reptans). VINEŢEA (< vânăt) s. f. (BOT.) 1. Albăstrea. 2. Nume dat mai multor specii de ciuperci din genul Russula, familia agaricaceelor (R. aurata, vinerită R. alutacea, R. grisea, R. vesca). Sin. vineţică, pâinişoară. -0- V. cu lapte = ciupercă comestibilă din familia agaricaceelor, cu pălărie cărnoasă, roşcată-aurie sau brună-portocalie (Lactarius voie mus); creşte în pădurile de fag şi de brad şi conţine un suc lăptos, dulce. Sin. lăptucă dulce. VINEŢEALĂ (< vânăt) s. f. 1. (Pop.) Vânătaie. 2. (Reg.) Albăstreală pentru rufe. 3. Boală a viţei de vie, produsă de ciuperca Pseudopeziza tracheiphila, manifestată prin apariţia unor pete roşietice pe frunze. VINEŢIU, -IE (< vânăt) adj. Care bate în vânăt, cu nuanţe albăstrui. + (Substantivat, n.) Culoare albăstruie; vânăt. VINGA 1. Câmpia Vingăl, subunitate a C. de Vest, situată la S de valea Mureşului. Are caracterul unei câmpii piemontane, formată din conurile aluviale ale Mureşului, acoperită cu o cuvertură de loess şi fragmentată de numeroase văi, puţin adânci. Este o câmpie înaltă, ce urcă în pante domoale de la c. 100 m, în V, până la c. 180 m, în E, la contactul cu pod. Lipovei. Zonă predominant cerealieră şi viticolă. Zăcăminte de petrol şi gaze naturale. 2. Com. în jud. Arad, situată în partea central-sudică a C. Vingăi, pe cursul superior al râului Apa Mare; 6 426 loc. (2008). Staţie de c.f. (în satul Vj. Nod rutier. Produse alim. (dulciuri, panificaţie). Viticultură. Pomicultură (meri, pruni, piersici). Castel (sec. 19), în satul Mănăştur. în satul V., atestat documentar în 1231, se află o biserică romano-catolică (1892), construită în stil baroc după planurile arhitectului E. Reiter. Are o orgă instalată în 1912. VINH, oraş în N Vietnamului, situat în delta fl. Ca (Song Ca), la 260 km S de Hanoi; 226 mii loc. (2002). Port fluvial. Centru agricol. Expl. de fosfaţi. Ind. chimică, textilă şi alim. VINICER (cf. sl. vinicye) s. m. Unul dintre numele populare ale lunii septembrie. VINICOL, -A (< fr., it.; {s> lat. vinum „vin" + colere „a cultiva") adj. Referitor la producerea şi la îngrijirea vinului; privitor la vie, la viticultură. VINIET (< fr.) s. f. 1. Ilustraţie de mici dimensiuni, folosită ca ornament şi care precedă sau încheie o pagină de text manuscris sau tipărit. Manuscrisele medievale erau decorate frecvent cu motivul frunzei de viţă (în fr. vigne), de unde s-a generalizat termenul v. ♦ Clişeu folosit în tipografie pentru ornamentaţie. 2. Adaos ataşat unei mărci poştale, fără valoare nominală, emisă cu ocazia unui eveniment special. VINIFER, -Ă (< fr., lat.) adj. Care produce vin. ♦ (Despre terenuri) pe care se cultivă viţa de vie. VINIFICAŢIE (< fr.) s. f. Ansamblul operaţiilor necesare obţinerii vinului de struguri, care cuprinde în esenţă: recepţia şi sortarea strugurilor, extragerea mustului ravac şi presarea boştinei, fermentarea mustului cu sau fără boştină în vederea obţinerii vinului şi depozitarea vinului nou. Studierea metodelor de v., în vederea obţinerii unor vinuri de calitate superioară, constituie obiectul oenologiei. VINJL (< fr., germ. {i}) s. n. Radical organic (CH2=CH—) obţinut prin îndepărtarea unui atom de hidrogen din molecula etilenei. VINIUN (denumire comercială) s. n. Masă plastică pe bază de vinii, cu mare rezistenţă, având multiple întrebuinţări în ind. VINLAND (VINELAND sau WINE-LAND), numele unei reg. care, conform unor menţiuni din vechije saga normande, a fost vizitată, în jurul anului 1000 d.Hr., de vikingul Leif Eriksson (fiul lui Eirik Tor-valdsson sau Eirik cel Roşu). Se consideră că este vorba de un terit. de pe coasta atlantică a Americii de Nord, pe care unii istorici îl plasează în pen. canadiană Nova Scoţia, iar alţii, mai la sud, în apropiere de Boston. Această menţiune a fost primul indiciu al faptului că vikingii au descoperit continentul american înaintea lui Columb. în 1963, urme ale coloniştilor normanzi au fost descoperite de arheologi la L’Anse Vinga. Biserica Sf. Treime ii îl i' i r 0 VIOARĂ aux Meadows (în extremitatea de N a pen. Newfoundland). VINNIŢA (VINNYTSYA), oraş în V Ucrainei, situat pe stg. cursului superior al Bugului de Sud, la 209 Km SV de Kiev; 360,2 mii loc. (2005). Nod feroviar. Ind. siderurgică, chimică (îngrăşăminte), a constr. de maşini, electrotehnică, a mat. de constr., încălţămintei, textilă, a confecţiilor, de prelucr. a lemnului, alim. Producţie de covoare. Fundat ca fort în 1363 de marele-duce Algirdas (Olgierd) al Lituaniei. Oraş din 1870. Ocupat de tătari, poloni şi de ruşi (1793-1991). încorporat statului ucrainean (din 1991). VINOGRADOV [vinagradef], Alek-sandr Pavlovici (1895-1975), geochi-mist şi biochimist rus. Studiu asupra distribuţiei elementelor rare din scoarţa terestră (a publicat în 1949 un tablou cu asemenea elemente) şi asupra chimismului meteoriţilor. VINOGRADOV [vinagradef], Ivan Matveevlci (1891-1983), matematician rus. Lucrări în domeniul teoriei analitice a numerelor („Bazele teoriei numerelor"). Autorul unei teoreme care-i poartă numele. VINOGRADOV [vinagradef], Oleg Mihallovici (n. 1937), dansator şi coregraf rus. Coregraf la Bolşoi Teatr, director de dans la Teatrul Mic (1973-1977) şi director artistic la Teatrul Kirov (din 1977). Autor a numeroase balete („Aleksandru Nevski“, „Balada husarului", „Revizorul" -după Gogol). VINOGRADOV [vinagradef], Viktor Vladimirovid (1894/1895-1969), lingvist rus. Specialist în domeniul limbii ruse literare („Despre limba literară", „Stilistica. Teoria limbii poetice"). Studii despre limba şi stilul marilor scriitori ruşi (Puşkin, Lermontov, Tolstoi). M. coresp. al Acad. Române (1957). VINOGRADSKI [vinagratskii], Ser-9hei Nikolaevici (1856-1953), microbio-■og rus. Din 1912 a lucrat la Institutul „Pasteur" din Paris. Cercetări originale, >n domeniul microbiologiei solului („Despre sinteza amoniacului de către azotobacterii din sol"). A descoperit fenomenul de chemosinteză şi bacteria anaerobă Clostridium pasteurianum. VINOTECĂ (f- (în satele V. şi Ruşavăţ). Pomicultură. Centru de tâmplărie. Rezervaţiile naturale geologice „Sarea lui Buzău“ (0,8 ha) şi „Blocurile de calcar de la Bădilat£ (1 ha). Satul V. ®ste atestat documentar în 1534. Intre 1 ian. 1965 şi 17 febr. 1968, Şatul şi com. V. s-au numit Plaiurile. •n satul Muscel se află biserica de temn Sf. Dumitru (1666). VlPERJDE (< lat. vipera „viperă") s. Pl- Familie de şerpi veninoşi cu capul de formă triunghiulară, solzi mărunţi, coadă scurtă (Viperidae). Cuprinde c. 100 de specii, răspândite în Europa, Asia şi Africa, incluzând numeroase specii de viperă şi cobra regală (Ophiophagus hannah). Celelalte specii de cobră fac parte din altă familie, Elapide. Veninul de v. este hemotoxic. Unele specii sunt ovovivipare. VIPLĂ (< germ.) s. f. Oţel aliat cu 15-16% crom şi 7-10% nichel, 'noxidabil şi rezistent la acţiunea corozivă a unor acizi, folosit în trecut în stomatologie. VIPUŞCĂ (< rus.) s. f. Lampas. VIRA (< fr.) vb. I intranz. 1. A schimba orientarea unui vehicul în mers până la aproximativ 90°. 2. A efectua un viraj; a coti, a cârmi. 3. (CHIM.) A suferi o virare. 4. (CONT.) A face un virament. VIRACOCHA [virakot/a], zeu al ploii şi al fertilităţii la populaţiile prein-caşe din Peru, preluat ulterior de incaşi ca zeu creator şi civilizator. Se spunea că are barbă, pielea albă şi ochi verzi ca smaraldul; în unele mituri era identificat cu Kon-Tiki („Omul-soare"), în altele era considerat tatăl acestuia. Se credea că a creat Cerul, stelele, Soarele, Luna, oamenii şi animalele. Şi-a distrus prima creaţie printr-o inundaţie de mari proporţii, apoi a făurit o nouă omenire, atribuind fiecărui neam un loc de trai, o limbă, îmbrăcăminte şi tradiţii specifice. A părăsit America păşind pe apele Oc. Pacific; era aşteptat să se întoarcă în vremuri de nevoie. Numele său a fost preluat de al optulea suveran incaş, Hatu Tupac (c. 1410), care îl considera strămoşul său divin. VIRAJ (< fr.) s. n. 1. Faptul de a vira; cotire. 2. Evoluţie a unui avion pe o traiectorie curbă în plan orizontal, având constante raza de curbură, viteza de zbor şi înclinarea transversală a aripii. 3. Porţiune curbă de şosea cu rază mică de curbură, la care profilul transversal se face cu pantă mică (cu înclinare spre interiorul curbei) şi uneori cu supraînălţare. VIRAL, -Ă (< fr.) adj. Care se referă ia virus. VIRAMENT (< it.) s. n. 1. Plată fără numerar, efectuată de o bancă prin transferul unei sume de bani din contul plătitorului în contul beneficiarului. ♦ (Concr.) Document pe baza căruia se face o asemenea plată. 2. Operaţie de tehnică contabilă care constă în trecerea unei sume dintr-un cont în altul, în procesul înregistrărilor contabile. VIRAN, -Ă (< tc.) adj. (Despre terenurile din cuprinsul unei localit.) V. teren v. VIRARE (< fr.) s. f. (CHIM.) Schimbarea culorii unei substanţe sub acţiunea unui reactiv. V. indicatorilor (II) semnalează sfârşitul unei reacţii. V. titrare. 2. (CINEMÂT.) Procedeu de laborator care converteşte imaginea alb/negru în imagine monocromă (sepia, albastru, violet etc.). VIRCHOW [fjrho], Rudolf (1821— 1902), medic german. Prof. univ. la Wurzburg şi Berlin. Cofondator al Societăţii Germane de Antropologie (1869). Creatorul teoriei patologice celulare, care explică apariţia bolilor prin modificările petrecute la nivelul Rudolf Virchow celulelor („Patologie celulară"). V. a creat metode precise de cercetare anatomică şi histologică a ţesuturilor patologice şi a dat o clasificare a stărilor patologice primare. L-a însoţit pe H. Schliemann la săpăturile de la Hissarlîk (1879) şi în Egipt, la Alexandria (1888). M. de onoare al Acad. Române (1902). VIREN, Lasse (n. 1949), atlet finlandez (alergător de fond). Dublu campion olimpic (5 000 m şi 10 000 m) atât la Munchen (1972), cât şi la Montreal (1976). VIRGA (cuv. lat.) subst. (METEOR.) Fenomen natural care constă în evaporarea ploii înainte de a atinge solul, frecvent în zonele montane; concr. picături de apă care se văd căzând din nori sub forma unor fâşii, dar care, din cauza evaporării, nu ajung pe suprafaţa Pământului. VIRGIN, -Ă (< lat.) adj. 1. Care nu a avut niciodată relaţii sexuale; neprihănit, cast. ♦ (Substantivat, f.) Fecioară. 2. Fig. Inocent, candid, nevinovat. ♦ (Despre obiecte) Neatins; intact; curat. 3. Fig. (Despre locuri, reg. etc.) Neexplorat; neexploatat; necunoscut de oameni. VIRGINAL1 (< fr.) s. n. Instrument muzical cu clape, asemănător spinetei, foarte răspândit în Anglia, în sec. 16-17. virginal1 VIRGINAL2 410 VIRGINAL2, -Ă (< fr., lat.) adj. De fecioară; feciorelnic. ♦ Fig. Candid, pur, nevinovat. VIRGINE, Insulele - (VIRGIN ISLANDS), grup de 100 de ins. vulcanice mici, situat în NV Antilelor Mici, în partea central-vestică a Oc. Atlantic (M. Caraibilor), la c. 95 km E de Puerto Rico; 505 km2. Descoperit de Cristofor Columb în 1493 şi numit Santa Ursula. Primii colonişti europeni au fost danezii şi englezii în sec. 17. Partea de SSV a acestui grup, cuprinzând 68 de ins. ce acoperă 352 km2, a fost cumpărată de S.U.A. de la Danemarca, în 1917, contra sumei de 25 de mii. de dolari. Potrivit Legii Organice din 1954, sunt declarate terit. neautonom, sub administrarea S.U.A. Ins. pr.: St. Croix (212 km2), St. Thomas, St. John, Culebra. Centrul ad-tiv: Charlotte Amalie, situat pe ins. St. Thomas. Pe ins. St. John se află Virgin Islands National Park (5 947 ha), fundat la 2 aug. 1956, în care sunt ocrotite peste 100 de specii de păsări, peisajul, zona litorală cu mangrove şi recifi de coral, desenele incizate în rocă de vechii locuitori ai ins. (azi dispăruţi), urme ale perioadei coloniale ş.a. Partea de NNE a Insulelor V., alcătuită din 32 de ins., a fost colonizată de englezi în 1666 şi numită Insulele Virgine Britanice, incluse ad-tiv în ins. Leeward; devenite în 1956 colonie a Coroanei; prin Constituţia din 1967, capătă statut e terit. neautonom. Supr. 153 km2. Ins. pr.: Tortola (54 km2), Anegada (39 km2), Virgin Gorda (21 km2), Jost van Dyke. Centrul ad-tiv: Road Town, pe ins. Tortola. Relief muntos şi climat tropical. Expl. de cupru. Trestie de zahăr, porumb, citrice, tutun. întreprinderi alim. (zahăr, rom). Turism. VIRGINIA [verdjinie], stat în E S.U.A., cu ieşire la Oc. Atlantic; 105,6 mii km2; 7,6 mii. loc. (2006). Centrul ad-tiv: Richmond. Expl. forestiere, de cărbuni şi min. de fier. Produse chimice, textile şi alim. Ţigarete. Bumbac, tutun, porumb, grâu. Legu-micultură. Pomicultură. Creşterea animalelor. Primii colonişti au sosit în V., la Jamestown în 1607, iar reg. a fost declarată colonie regală în 1624. V. a aderat la S.U.A. în 1788 ca al zecelea stat al Uniunii. VIRGINIA BEACH [vecinie bi:tj], oraş în E S.U.A. (Virginia), situat pe ţărmul G. Chesapeake al Oc. Atlantic, la 24 km E de Norfolk; 438,4 mii loc. (2005). Staţiune balneoclimaterică estivală şi centru turistic. Pescuit. Bază militară maritimă. Muzeu maritim. Casa „Adam Thoroughgood“ (1636); casa „Linnhaven“ (1725). Fundat în 1607 de coloniştii britanici cu numele Jamestown, prima aşezare britanică în America de Nord. în 1963 s-a unit cu fostul ţinut Prinţesa Ana, devenind City of Virginia Beach.. VIRGINIA DE VEST (WEST VIRGINIA [uest verdjjnie]), stat în E S.U.A., în zona m-ţilor Apalaşi; 62,8 mii km2; 1,8 mii. loc. (2006). Centrul ad-tiv: Charleston. Expl. de cărbuni, petrol, gaze naturale şi min. de fier. Ind. siderurgică, chimică, textilă. Cereale, tutun şi bumbac. Pomicultură. Creşterea animalelor. Creat în 1861 prin separarea de Virginia sudistă; a devenit stat federal în 1863. VIRGINITATE (< fr., lat.) s. f. Feciorie; neprihănire; castitate. ♦ Fig. Candoare, puritate, nevinovăţie. VjRGULĂ (< fr.) s. f. 1, (LINGV.) Semn de punctuaţie care delimitează grafic unele părţi de propoziţie sau unele propoziţii între ele. 2. (MAT.) Semn întrebuinţat la scrierea unui număr zecimal, pentru a separa partea întreagă de partea zecimală. VIRjL, -Ă (< fr., lat.) adj. Care aparţine sexului masculin, care se referă la bărbat; fig. viguros, energic, bărbătesc. VIRILjSM (< fr.) s. n. Dezvoltare a caracterelor secundare masculine (pilozitate, voce etc.) la o femeie, ca urmare a unei tulburări endocrine. VIRILITATE (< fr., lat.) s. f. Ceea ce aparţine sexului masculin; fig. vigoare, energie bărbătească, bărbăţie. VIRNANŢ (< magh.) s. m. Plantă medicinală din familia rutacee cu miros puternic, pătrunzător, neplăcut, cu tulpina înaltă de 20-60 cm, cu frunze alterne, penat-sectate şi cu flori galbene, cu patru petale, dispuse în corimb (Ruta graveolens); rută2. Conţine diverşi alcaloizi şi ulei eteric. Folosită şi ca abortiv, în doze mari este toxică. VIROAGĂ (et. nec.) s. f. Vale mică formată de şiroirea apelor torenţiale sau prin părăsirea albiei de către un râu; albia unui torent cu malurile adânci şi abrupte. VIROLĂ (< fr.) s. f. Piesă inelară în care se introduce materialul de stampat la presele monetare şi în care alunecă cele două ponsoane gravate ale matriţei de imprimare. VIROTIC, -Ă (virus) adj. Privitor la virus; care este produs de un virus. VIROZĂ (< fr. {i}) s. f. 1. Boală infecţioasă provocată de virusuri, caracterizată prin simptome generale şi simptome legate de localizarea specifică a virusului (ex. v respiratorie, v. digestivă); este urmată de o imunitate de lungă durată (ex hepatita virotică, rujeola). 2! (FITOPAT.) Boală infecţioasă şj contagioasă a plantelor provocată de virusuri şi manifestată prin necroze, mozaicuri şi pătări foliare, care fac să scadă recolta (ex. mozaicul tutunului, al cartofului etc.). VIRTA, Nikolai Evghenievici (1906-1976), scriitor rus. Romane pe teme sociale („în timpul furtunii", „Clopotele de seară“, „Munţii abrupţi") şi drame („Pământ", „Pâinea cea de toate zilele“, „Complotul condam-naţilor“) inspirate din lumea satului. VIRTANEN [virtanen], Artturi liman (1895-1973), biochimist finlandez. Cercetări originale în domeniul nutriţiei umane; cercetări de biochimie agricolă; a descoperit o metodă de conservare a furajelor. Premiul Nobel pentru chimie (1945). Artturi llmari Virtanen VIRTUAL, -A (< fr.) adj. Care nu există efectiv, ci ca o posibilitate; potenţial. (FIZ.) Imagine v. = imagine obţinută într-un sistem optic, la intersecţia prelungirilor razelor de lumină, neputând fi prinsă pe un ecran. Deplasare v. = deplasare a unui punct dintr-un sistem mecanic, care este posibilă, din punct^ de vedere geometric, indiferent dacă se produce sau nu. <0- (INFORM-) Proprietatea unei entităţi sau imagini ce poate fi accesată, dar care nu există în mod real (imagine v., memorie v. sau realitate v.). VIRTUALITATE (< fr.) s. <■ însuşirea de a fi virtual; ceea ce există numai ca posibilitate. VIRTUOS, -OASĂ (< it., lat.) adj. (Despre oameni, adesea substantivat) Care respectă şi înfăptuieşte în nw consecvent idealurile etice, principii|e şi normele morale; înzestrat cu multe virtuţi; (despre faptele oamenilor) care denotă virtute. VISĂTOR —VIRTUOZ (< it., fr.) subst. Interpret care stăpâneşte perfect tehnica execuţiei muzicale sau p. ext. tehnica unei arte. VIRTUOZITATE (< it., fr.) s. f. Iscusinţă deosebită, măiestrie manifestată într-un anumit domeniu de activitate. VIRTUTE (< lat. ) s. f. 1. însuşire dominantă a caracterului, care îl face pe individul uman mai bundin punct de vedere moral, intelectual sau al unui tip specific de activitate. V. face posibilă dobândirea endaimoniei (Aristotel), săvârşirea datoriei (Kant), căutarea fericirii generale (utilitarism); integritate morală. 2. înclinaţie spre un anumit fel de fapte morale; calitate morală determinată (ex. curajul, omenia). ♦ Virtuţi cardinale = cele patru virtuţi având ca obiect realizarea ordinii morale şi constituind axul întregii vieţi morale: înţelepciunea, curajul, cumpătarea şi dreptatea. > Virtuţi teologale = virtuţi al căror obiect este Dumnezeu: credinţa, nădejdea şi iubirea. VIRULENT, -A (< fr., lat.) adj. (Despre microbi, virusuri) Care prezintă o mare capacitate patogenă. ♦ Fig. Violent, distrugător, nimicitor. VIRULENŢĂ (< fr., lat.) s.f. Capacitate a unor microorganisme patogene de a pătrunde într-un organism, de a se înmulţi în ţesuturi rezistând •a reacţiile de apărare şi de a acţiona nociv asupra acestuia, provocând îmbolnăvirea sa. VIRUNGA (MFUMBIRO sau MUFUMBIRO), lanţ muntos vulcanic 'n E Africii, la N de L. Kivu, extins P® 80 km de-a lungul graniţei R.D. Congo cu Rwanda şi Uganda, format din opt masive vulcanice, intre care cel mai mare este Kari-simbj (4 507 m). Craterul Muhavura conţine un lac mic, iar vulcanul activ Nyiragongo (3 470 m alt.) a erupt în 1912, 1938, 1948, 1954, 1977 şi 17 lan. 2002 (când a distrus o mare Parte din oraşul Goma din R.D. Congo). M-ţii V. au fost zăriţi de la distanţă pentru prima oară, în 1861 de către exploratorul scoţian John Hanning Speke, iar în 1876, explo- ratorul britanic Henry Morton Stanley a observat mai de aproape zona estică a acestora. în 1894, germanul Adolf von Gotzen a explorat doi yulcani din partea de V a lanţului V,, expediţia ducelui de Mecklenburg, Q'n 1907-1908, a cercetat şi a întocmit o hartă a acestui lanţ muntos. Harcul Naţional Virunga (1925, sub numele de Kivu sau Albert), extins P© 8 090 km2, include masivele vulcanice active Nyiragongo şi Nyamul-g^a (3 055), m-ţii Ruwenzori (5 119 m) şi marginile L. Edward cu zonele lor înconjurătoare. în zona acestui parc trăiesc pigmeii. Parcul V. ocroteşte câmpuri de lavă, păduri de diferite tipuri (inclusiv păduri tropicale umede), mlaştini şi numeroase animale sălbatice - c. 70 specii de mamifere (elefanţi, lei, girafe, hipopotami, antilope, leoparzi, gorile de munte ş.a.) şi multe specii de păsări. Se mărgineşte cu Parcurile Naţionale V. (Birungu) din Rwanda (230 km2) şi Ruwenzori din Uganda (1 979 km2). în 1979, Parcul Naţional V. a fost inclus (din 1979) în Patrimoniul natural universal. V|RUS (< fr.; {s} lat. virus „venin, otravă") 1. s. n. Entitate nucleo-proteică, de dimensiuni foarte reduse, cu structură subcelulară, compusă dintr-un acid nucleic (ribonucleic sau dezoxiribonucleic) şi un înveliş proteic (capsidă). Este lipsit de enzime şi de metabolism propriu şi caracterizat printr-un parazitism celular strict (nu se poate replica decât în interiorul unui organism). Infectează şi provoacă boli la om, la animale, la plante sau chiar la bacterii (ex. v. rabiei, v. gripal, HIV). 2. (INFORMAT.) s.m. Program, având capacitatea de autoreplicare, conceput pentru a perturba funcţionarea computerelor. VIRUSOLOGIE (< fr.) s. f. Ramură a microbiologiei care studiază virusurile (structura şi clasificarea acestora), capacitatea de a infecta un organism şi de a provoca boli, tehnicile de izolare, cultivarea şi identificarea, precum şi metodele de profilaxie şi combatere a infecţiilor virale; iniţial cunoscută sub numele de inframicrobiologie. VIS (lat. visum) s. n. 1. Imagini şi procese psihice care survin în somn, mai ales în fazele mai puţin profunde, şi ale căror amintiri se păstrează uneori după trezire. Includ reprezentări (în special vizuale, dar şi auditive, chinestezice etc.), emoţii, forme de gândire şi de limbaj, mai mult sau mai puţin coerente. Loc. De vis = propriu visului; fig. de necrezut, ireal; frumos, minunat, încântător. Ca în (sau prin) vis = confuz, neclar, tulbure, estompat. ♦ Fig. închipuire, imaginaţie; irealitate. 2. Meditaţie, reverie, visare. 3. Fig. Aspiraţie de nerealizat; iluzie deşartă. ♦ Dorinţă arzătoare, năzuinţă. VISA (< vis) vb. tranz. şi intranz. I, Tranz. A avea un vis. ♦ Refl. A se vedea în vis. <0- Expr. (Fam.) Unde te visezi? = unde crezi că eşti? Ce-ţi închipui? II. Intranz. Fig. A se lăsa pradă gândurilor, imaginaţiei; a medita. III. Tranz. şi intranz. Fig. A-i trece cuiva ceva prin gând; a nădăjdui; a râvni, a dori. Marius Petre Visarion VlâĂKHADATTA (sec. 9), drama-turg indian de limbă sanscrită. Comedia sa „Sigiliul lui Răkşasa" este considerată un tratat practic despre arta guvernării. VISARE (< visa) s. f. Faptul de a visa; fig. reverie, meditaţie. ♦ Fantezie. VISARION, Marius Petre (1929- 2006, n. Ploieşti), geofizician român. M. coresp. al Âcad. (1991). Cercetări privind structura geologică adâncă a terit. României şi prospectarea geofizică a unor zăcăminte de minereuri şi sare gemă. Bogată activitate ştiinţifică concretizată în numeroase manuale, hărţi, studii („Carpaţii şi platforma continentală a Mării Negre", „Geofizica inginerească"). VISARION, Sarai (1714-?), călugăr sârb. Adversar al politicii de catolicizare forţată a populaţiei de religie ortodoxă din Imp. Habsburgic. A activat în Serbia şi în Transilvania (din 1744), unde predicile sale au provocat o adevărată răscoală. Prins de autorităţi, a fost întemniţat. Canonizat. VISAYAN, VISAYAS sau BISAYAS, grup insular în partea centrală a arh. Filipine, situat între ins. Luzon la N şi ins. Mindanao la S, mărginit de Marea Sulu şi str. Mindoro la V şi Marea Filipinelor la E, extins între 9°5’ şi 14° lat. N. şi între 121°49’ şi 125°51’ long. E; 56,6 mii km2 de uscat distribuite pe o arie de 201,6 mii km2 de apă. Alcătuit din 490 de ins., între care cele mai mari sunt: Negros, Panay, Mindoro, Samar, Leyte, Cebu, Bohol, Masbate, Tablas, Sibuyan; 15,52 mii. loc. (2000). Relief muntos, cu alt. max. de 2 585 m (Mt. Halcon, în ins. Mindoro) şi câmpii litorale. Culturi de orez, tutun, trestie de zahăr, bumbac. Plantaţii de bananieri, arbori de cafea şi cacao, cocotieri ş.a. Descoperit de Magellan în 1521. VISĂTOR, -OARE (< visa) adj. (Şi subst.) Care visează; înclinat spre VISBY meditaţie şi reverie, spre contemplaţie; p. ext care este lipsit de simţul realităţii. VISBY [vj:sbii:], oraş în SE Suediei, situat pe ţărmul de VNV al ins. Gotland din M. Baltică, la 190 km SE de Stockholm; 22,2 mii loc. (2007). Port comercial. Staţiune balneară şi centru turistic. Artizanat. Muzeu de istorie şi de artă medievală. Oraşul hanseatic cu remarcabile edificii medievale, a fost inclus (din 1995) în Patrimoniul cultural universal. Primărie (sec. 13). Monumente: ziduri medievale, de 3,6 km lungime şi înalte de 9 m, dominate de 42 de turnuri masive de apărare şi străpunse de 27 de porţi păstrate intacte; Catedrala Sf. Maria (1190-1221); ruinele bisericii Sf. Katarina (sec. 13); ruinele bisericii Sf. Klemens (sec. 13). în sec. 12 a fost pr. centru comercial din N Europei cu rol conducător în Liga hanseatică. Oraşul a decăzut după ce danezii au cucerit ins. Gotland (1361). VISCACIA (VISCACHA) (cuv. quechua) s. f. Numele unor rozătoare din America de Sud, din familia chinchilide, cu picioarele din faţă mai scurte decât cele din spate, cu coadă lungă, stufoasă, cu blana moale şi lânoasă. Trăiesc în colonii şi îşi sapă vizuini. -0- V. de câmpie (.Lagostomus maximus) este răspândită în pampasul argentinian, are o lungime de c. 70 cm şi o coadă stufoasă de c. 20 cm, culoare cenuşiu-maronie, iar în dreptul botului prezintă o bandă transversală albă, urmată de o bandă de culoare închisă. V. de munte, cu 2 specii (Lagidium peruanum, L. viscacia), de dimensiuni ceva mai mici, cu urechi lungi, trăieşte în Anzi, dincolo de limita superioară a pădurii. VţSCER (< fr., lat.) s. n. (ANAT.) (Mai ales la pl.) Denumire generală dată oricărui organ situat în marile cavităţi ale corpului (ex. v. toracice, v. abdominale). VISCERAL, -Ă (< fr., lat.) adj. Care aparţine viscerelor, care se referă la viscere. VISCEROPTOZĂ (< fr.; fe} lat. viscera + gr. ptosis ,,cădere“) s. f. (MED.) Deplasare, cădere a organelor abdominale, ca urmare a alungirii ligamentelor de susţinere, a diminuării grăsimii intraabdominale şi a relaxării peretelui abdominal; splanhnoptoză. VISCHER [fi/ar], familie de sculptori germani din Nurnberg: 1. Herman V. cel Bătrân (?-1488). Autor al cristelniţei bisericii parohiale din Wittenberg şi al unor plăci funerare din bronz. 2. Peter V. cel Bătrân (c. 1460-1529), sculptor şi turnător în bronz. Fiul lui V. (1).  executat, în spiritul goticului târziu îmbinat cu fineţea modelajului renascentist, „Mormântul Sf. Sebaldus11 din biserica Sankt Sebaldus din Nurnberg, şi două statui pentru mormântul împăratului Maximilian (Innsbruck). 3. Peter V. cel Tânăr (1487-1528). Fiul lui V. (2). Autor de monumente funerare, medalii, plastică mică, plachete („Orfeu şi Euridice"). VISCHER [fi/er], Friedrich Theodor von (1807-1887), estetician german. Prof. la Tubingen, Zurich şi Stuttgart. Orientare hegeliană („Estetica sau ştiinţa frumosului44). L-a influenţat pe T. Maiorescu. VjSCOL s. n. Vânt puternic însoţit de ninsoare, care bate iarna, spulberând şi troienind zăpada; viscoleală. VISCOLEALĂ (< viscoli) s. f. Faptul de a viscoli; spulberare în rafale a zăpezii; viscol. VISCOL! (< viscol) vb. IV intranz. impers. A sufla vânt puternic cu ninsoare; a viforî. ♦ Tranz. (Despre vânt) A spulbera şi a troieni zăpada. VISCOLjRE (< viscoli) s. f. Faptul de a viscoli; concret: rafală puternică de vânt. VISCONTI, familie nobiliară lom-bardă, a^ cărei membri s-au aflat, ca seniori sau duci (din 1395), la conducere Milanului între 1277 şi 1447. Mai important: Glan Galeazzo V. senior (1378-1402), duce din 1395 şi duce al Lombardiei din 1397. A urmărit unificarea şi centralizarea reg. din N Pen. Italice. în 1395 a obţinut de la împăratul Vâclav IV, titlul de duce ereditar al Milanului. A iniţiat şi sprijinit construirea Domului din Milano. Patron al lui Petrarca şi fondator al Universităţii din Pavia. VISCONTI, Luchino, duce dl Mo-drone (1906-1976), regizor italian de teatru, film şi operă. Debutează sub Luchino Visconti 412 Viorica Viscopoleanu semnul neorealismului („Obsesie", „Pământul se cutremură", „Nopţi albe“), evoluând spre pelicule de un baroc flamboaiant, pe tema dezintegrării morale a individului, a familiei, a unei clase („Rocco şi fraţii săi“, „Ghepardul", „Căderea zeilor", „Moarte la Veneţia", „Ludwig", „Inocentul", „Senso"). în teatru, a pus în scenă numeroase piese clasice şi moderne în proză, dar şi lirice, în special pentru Maria Callas. VISCOPOLEANU, Viorica (n. 1939, Bucureşti), atletă română. Campioană olimpică la săritura în lungime (Ciudad de Mexico, 1968) şi europeană (pe teren acoperit, 1970). VISCOUNT MELVILLE [vjskaunt melvil], golf al Oc. Arctic, situat în N Canadei (prov. Nunavut), între ins. Melville şi Bathurst la N, Prince of Wales la SE, Victoria la S şi Banks la V, lung de 400 km şi cu o lăţime max. de 160 km. Partea de E a acestui golf a fost descoperită în 1819-1820 de exploratorul britanic Sir Wiiliam Edward Parry, iar partea de V, de către exploratorul britanic Sir Robert McCIure în 1850-1854 în expediţiile de căutare a Pasajului de Nord-Vest. Acest golf, care este o secţiune a Pasajului de Nord-Vest, este navigabil doar în timpul verii-Vechea denumire: Melville Sound. VISCOZĂ (< fr.) s. f. Clasă de fibre chimice, pe bază de alcali-celuloză, obţinute din celuloză de lemn de conifere, de stuf etc. Sunt elastice şi au o mare rezistenţă mecanică şi chimică; se folosesc la fabricarea ţesăturilor, a tricotajelor, a pansamentelor etc. VISCOZIMETRU (< fr.) s. n. Instrument utilizat pentru determinarea viscozităţii fluidelor. VISHÂKHAPATNAM (VISĂKHA-PATNAM), oraş în E Indiei (Andhra Pradesh), situat pe ţărmul G. Bengal, 413 VIŞINA la 612 km NE de Madras; 969,6 mii loc. (2001). Port. Aeroport. Rafinărie de petrol. Constr. navale. Ind. chimică (îngrăşăminte), de prelucr. a lemnului, tutunului şi iutei. Bază navală. Universitate (1926). VISSARION, l[ancu] C[onstantin] (1879-1951, n. Costeştii din Vale, jud. Dâmboviţa), scriitor român. Basme adaptate la tehnica industrială modernă („Ber-Căciulă împărat", /gerul Pământului"), nuvele ţărăneşti („Mârlanii"). VISSERT HOOFT, Willem Adolf (1900-1985), teolog olandez. Atras din tinereţe de problemele sociale şi ecumenice, a militat pentru crearea Consiliului Ecumenic al Bisericilor (1937), devenind primul secretar general al acestui organism (1937-1966) („Biserica şi funcţionarea ei în societate", „împărăţia lui lisus Hristos", „Reînvierea Bisericii"). VISTIER (< lat.) s. m. (în Ev. Med., în Ţara Românească şi în Moldova) Mare dregător care avea în grija sa tezaurul ţării, repartizarea şi încasarea dărilor etc.; vistiernic. VISTIERjE (< vistier) s. f. (în Ev. Med., în Tara Românească şi în Moldova) Instituţie care administra tezaurul ţării; localul sau încăperea în care era păstrat acesta. VISTIERNICjE (vistiernic) s. f. Demnitatea de vistiernic. VISTULA (WISLA) [vjsua] 1. Fl. în Polonia; 1 047 km; supr. bazinului nidrografic: 194,5 mii km2. Izv. de pe pantele nordice ale m-ţilor Beskizii de Vest, de la 1 106 m aii, la c. 25 km S de oraşul Bielsko-Biata. De la graniţa Poloniei cu Slovacia, drenează C. Poloneză, trecând prin Cracovia, Varşovia, Torun ş.a. şi şe varsă în G. Gdansk al M. Baltice. în cursul superior a fost creat (1955) lacul de acumulare Goczalkowice. Navigabil pe 800 km. Legat prin canale navigabile cu bazinele fl. °der şi Nipru. Afl. pr.: Dunajec, San, Wieprz, Pilica, Raba s.a. 2. (ZALEW WISLANY; în Ib. rusă: VISLINSKII ZALIV), lagună pe ţărmul de SE al G- Gdansk, situată pe terit. Poloniei Şi Federaţiei Ruse, extinsă în direcţie SV-NE pe 90 km lungime şi 2-25 km lăţime; 855 km2; ad. max: 5 m. •n ea se varsă braţul Nogat al fl. Vistula. Porturi: Elblag (Polonia), Baltiisk şi Kaliningrad (Federaţia Rusă). Pescuit. Cunoscută şi sub numele de laguna Kaliningrad. VIŞAN, Dorel (n. 1937, sat Tău-ŞŞni, jud. Cluj), actor român de teatru Şi film. Vedetă a Teatrului Naţional din Cluj-Napoca unde interpretează Dorel Vişan un repertoriu variat („Woyzzek", „Mielul turbat", „Ultima oră", „Filomena Marturano"). Popularitatea şi-o dobândeşte prin filme („O lacrimă de fată", „lacob", „Senatorul melcilor"). VIŞAN, Florentina (n. 1947, Căiuţi, jud. Bacău), sinolog român. Prof. univ. la Bucureşti, şef al Catedrei de limbi orientale şi director al „Centrului de studii chineze" (Univ. din Bucureşti). Traducător şi comentator al „Analectelor" lui Confucius. A inaugurat studiul gândirii confucianiste ca direcţie principală de cercetare în cadrul secţiei de limbă şi cultură chineză a Facultăţii de limbi străine. VIŞANI, com. în jud. Brăila, în C. Brăilei, pe râul Buzău şi pe malul L. Câineni; 2 660 loc. (2008). Piscicultura. Staţiune balneoclimaterică sezonieră, de interes local (satul Câineni-Băi), în care apa L. Câineni, cloru-rată, sulfatată, sodică, magneziană, calcică şi nămolul sapropelic de pe fundul lacului sunt folosite pentru tratarea afecţiunilor reumatismale, a celor neurologice periferice (pareze uşoare), ginecologice, dermatologice, vasculare (varice în stadiu incipient) ş.a. Rezervaţia naturală L. Jirlău-V. (930 ha). Biserica Sf. Nicolae (1837), în satul V. VIŞEU, râu în N României, afl. stg. al Tisei în arealul satului Valea Vişeului, la graniţa cu Ucraina; 80 km. Izv. din SE m-ţilor Maramureş, de sub vf. Cornu Nedeii, de la 1 693 m. alt., din apropiere de pasul Prislop. Curge mai întâi pe direcţie E-V, având în zona montană căderi mari de pantă (20-50%), trece prin staţiunea climaterică Borşa, după care pătrunde în depr. Maramureş, unde îşi croieşte o vale largă şi îşi schimbă direcţia de curgere către NV în aval de com. Moisei. în cursul superior, de la izvor şi până la oraşul Borşa, râul V. poartă numele de Vişeuţ sau Borşa. Afl. pr.: Ţâşla, Vaser, ] Ruscova, Frumuşana, Repedea, Pietrosu ş.a. Constituie limita de S şi de V a Parcului natural Munţii Maramureşului. în bazinul său (în sectoarele inferioare ale râurilor Ruscova, Frumuşaua, Bistra) se întâlneşte sporadic lostriţa. VIŞEU DE JOS, com. în jud. Maramureş, situată în SE depr. Maramureş, la poalele vestice ale m-ţilor Maramureş, pe râul Vişeu; 5 517 loc. (2008). Staţie de c. f. pe linia dintre com. Salva (jud. Bistriţa-Năsăud) şi V. de J. cu o lungime de 61 km, construită în 1948 pentru a lega Maramureşul de Pod. Transilvaniei. Centru de prelucr. a pieilor, de cojocărit, de ţesături şi cusături populare. Satul V. de J este atestat documentar în 1265. VIŞEU DE SUS, oraş în jud. Maramureş, situat în SE depr. Maramureş, la poalele de SV ale m-ţilor Maramureş, pe râul Vişeu, în zona de confl. cu râul Vaser; 16 649 loc. (2008). Staţie de c.f. Expl. forestiere, de marne şi de calcare policrome. Constr. de maşini. Fabrici de medicamente, de tananţi, de prelucr. a lemnului şi de produse alim. Ape minerale asemănătoare celor de la Borşa. Localit. este atestată documentar în 1365. în perioada 1773-1812 aici au fost colonizaţi muncitori forestieri de etnie germană („ţipţeri"). Declarat oraş în 1956. Monumente: biserica romano-ca-tolică (1812); biserica ortodoxă Naşterea Maicii Domnului construită în 1987 pe locul uneia din 1485. Centru turistic, punct de acces în Parcul natural Munţii Maramureşului. De aici porneşte calea ferată îngustă de pe valea Vaserului, pe care circulă o „mocăniţă" (tren forestier cu locomotivă cu abur), devenită în ultimii ani atracţie turistică. V|ŞIN (< vişină) s. m. Pom fructifer din familia rozaceelor, înalt de 8-10 m, cu frunze lucioase, dinţate, cu flori albe şi cu fructe sferice de culoare roşie-închisă sau (aproape) neagră, cu gust acrişor, folosite în ind. alimentară la prepararea gemurilor, dulceţurilor, siropurilor, a unor băuturi alcoolice etc. (Prunus cera-sus). Cultivat mult în zona de câmpie şi de deal. <0- V. turcesc = mahaleb. VIŞINA 1. Com. în jud. Dâmboviţa, situată în C. Găvanu-Burdea, pe râurile Neajlov, Holboca, Baracu, Chipicanu şi Jirnov; 4 177 loc. (2008). Nod rutier. Expl. de petrol. Creşterea bovinelor. Biserica de lemn Naşterea Maicii Domnului (1622), în satul V. Poiană cu narcise în lunca Neajlovului, declarată rezervaţie naturală. 2. Com. în jud. Olt, în S C. Romanaţi; 3 365 loc. (2008). Staţie de c.f., inaugurată la 1 apr. 1887. Nod rutier. în arealul satului V., numit VIŞINA NOUĂ 414 până la 17 febr. 1968 Vişina Veche, au fost descoperite urmele unei aşezări rurale romane din sec. 2-3. Biserica Buna Vestire (sec. 19). VIŞINA NOUĂ, com. în jud. Olt, situată în S C. Romanaţi; 2 005 loc. (2008). Staţie de c. f. Com. V.N. a luat fiinţă în anul 2004 prin desprinderea satului V.N. din com. Vădastra. VIŞINATĂ (< tc.) s. f. Lichior obţinut din vişine fermentate cu zahăr, cu adaos de alcool. VIŞINEŞTI, com. în jud. Dâmboviţa, situată în Subcarpaţii lalomiţei, pe râul Cricovu Dulce; 2189 loc. (2008). Pomicultură. VIŞIN jU, -IE (< vişină) adj. De culoarea vişinei, ca vişina coaptă. VIŞNEVSKI, Aleksandr Vasilievici (1871-1948), chirurg rus. Cercetări în domeniul chirurgiei aparatului urinar şi asupra rolului trofic al sistemului nervos; a creat metoda de tratament prin blocarea cu novocaină. VIŞNEVSKI, Vsevolod Vitalievici (1900-1951), scriitor rus. Drame eroice având un caracter romantic-re-voluţionar („Armata întâia de cavalerie", „Tragedia optimistă") şi antifascist („La zidurile Leningradului"); nuvele („Noi cei din Kronstadt), scenarii de film. VIŞNIEC, Matei (n. 1956, Rădăuţi), scriitor român. Stabilit în Franţa (1987). Poezie postmodernă („La noapte va ninge"), piese dezvoltând original tehnicile „teatrului în teatru" şi ale teatrului absurdului („Angajare de clovn", „Ultimul Godot"). VIŞNU (în hinduism), zeitate întruchipând forţa, care conservă şi armonizează Universul şi viaţa în mitologia vedică şi postvedică; se încarnează în cursul fiecărui „biclu cosmic". Reprezentat cu patru braţe, Vişnu Constantin Vişoianu purtându-şi armele şi emblemele (scoica, discul, măciuca şi o floare de lotus) şi plutind pe oceanul de lapte. Face parte din trinitatea Trimurti hinduistă (împreună cu Şiva şi Brahma). VIŞNUISM, una dintre religiile hinduse care îl venerează pe Vişnu şi cele două reîncarnări ale sale (Râma şi Krishna). VIŞOIANU, Constantin (1896-1994, n. Urlaţi, jud. Prahova), diplomat şi om politic român. Alături de Barbu Ştirbei, a purtat tratative (1944) cu diplomaţii americani şi britanici la Istanbul şi Cairo, în vederea ieşirii României din război. Membru al delegaţiei române, conduse de L. Pătrăşcanu, care a semnat, la Moscova (12 sept. 1944), Convenţia de armistiţiu între România şi Marile Puteri ale Naţiunilor Unite. Ministru al Afacerilor Străine (nov. 1944 - febr. 1945). Se exilează la Washington, unde îi succede generalului N. Rădescu la preşedinţia Comitetului Naţional Român (1950-1975). VIŞTEA 1. Lac de acumulare creat pe cursul mijlociu al Oltului (inundat în 1989; voi.: 4,3 mil.m3), în arealul com. cu acelaşi nume, ale cărui ape pun în mişcare turbinele hidrocentralei Viştea. 2. Com. în jud. Braşov, în depr. Făgăraş, pe râul Olt, la confl. cu râul Viştea; 2 086 loc. (2008). Reşed. com. este satul Viştea de Jos. Halte de c. f. (în satele Viştea de Jos şi Olteţ). Hidrocentrală (14,2 MW), intrată în funcţiune în 1989. Centru de cojocărit (în satul Drăgwş). Punct muzeal (în satul Rucăr). In satul Viştea de Jos, atestat documentar în 1511, se află biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1489) şi un han din sec. 19, în satul Viştea de Sus, biserica Buna Vestire (1848), iar în satul Olteţ, o biserică din 1717. VIŞTEA MARE, vârf în m-ţii Făgăraş, dominând creasta pr. a acestora. Alt.: 2 527 m (al treilea vârf ca înălţime din ţară după vf. Moldoveanu şi vf. Negoiu). VITACEE (< fr.; {s} lat. vi'tis ,,viţă“) s. f. pl. Familie de plante dicotiledonate lemnoase, agăţătoare, cu frunze alterne, simple, palmat-lobate sau digitat-compuse, uneori întregi, cu stipele, cu flori actinomorfe în inflorescenţe şi cu fructe mici bace cărnoase grupate în ciorchini (ex. viţa de vie, viţa de Canada). VITAL, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Care aparţine vieţii, care este esenţial pentru viaţă; de viaţă, al vieţii. 2. Foarte important, esenţial, fundamental; indispensabil. VITALI, Giovanni Battista (1644-1692), violonist şi compozitor italian. Sonate, balete, dansuri, oratorii („Agar"). VITALISM (< fr., ger, {i» s. n. Doctrină, inspirată de Aristotel, potrivit căreia fenomenul vieţii nu poate fi explicat exclusiv în termeni materiali, acesta putând fi datorat prezenţei în organismele vii a ceva imaterial: psyche (Aristotel), forţa vitală (Bergson) sau entelehiile nemateriale (H. Driesch). VITALIST, -Ă (< fr. {i}) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care aparţine vitalismului, referitor la vitalism. 2. S. m. şi f. Adept al vitalismului. VITALITATE (< fr., lat.) s. f. Intensitate a proceselor de viaţă; putere vitală, vigoare, tărie; energie, dinamism. VITAMINĂ (< fr. {i}; {s} lat. vita „viaţă" + engl. amine „amină") s. f-Denumire dată unor substanţe cu structură chimică diversă, de origine vegetală sau microbiană, care, în cantităţi mici, au un rol esenţial în menţinerea proceselor celulare vitale. Lipsa lor din alimentaţie duce la grave îmbolnăviri de nutriţie (hipo- şi avitaminoze), deoarece sinteza în organism a unora dintre ele nu este posibilă. După solubilitatea lor au fost împărţite în v. hidrosolubile (B, C) şi v. liposolubile (A, D, E şi K). ^ V. A = compus liposolubil prezent în ficatul şi în untura de peşte, unt, gălbenuşul de ou; se găseşte şi sub formă de provitamină (caroten) în unele vegetale. Lipsa ei duce la tulburări oculare, tegumentare etc. Sin. retinol. V. B = complex de vitamine hidrosolubile, cu acţiuni variate, prezente în natură sub formă asociată: în lapte, în drojdia de bere, în embrionul şi coaja seminţelor vegetale, diverse organe animale. B1 (aneurina, tiamina), B6 (piridoxina, adermina) au rol în activitatea sistemului nervos şi în metabolismul glucidic şi proteic; B2 (riboflavina) şi B5 (acidul pantotenic), acidul para- 415 VITEZOMETRU aminobenzoic, B9 (acidul folie) şi B12 (cianocobalamina) sunt factori anti-anemici. Tot din grupul v, B fac parte şi v. H şi PP. V. H este foarte răspândită în natură, în special în gălbenuşul de ou şi în organele animale; este coferment al enzimelor care catalizează carboxilările. Sin. biotină. V. PP este o substanţă de tipul acidului nicotinic şi nicotinamidei, cu rol în procesele de oxidoreducere, în metabolismul glucidic şi lipidic. Carenţa determină apariţia pelagrei. V. C = substanţă foarte răspândită în natură (în fructe, legume), cu rol în biogeneza substanţei intercelulare, în procesele metabolice de oxidoreducere, în metabolismul glucidic, proteic şi mineral; măreşte rezistenţa organismului la infecţii. Lipsa v. C din alimentaţie duce la scorbut. Sin. acid ascorbic. V. D = grup de substanţe din clasa sterolilor, prezente în organele animale, untura de peşte, unt, lapte, gălbenuş; se găsesc şi sub formă de provitamine (ergoste-rol), care, prin iradiere cu raze ultraviolete, sunt activate. Componenta principală este v. D2 (calciferol), cu rol esenţial în absorbţia intestinală a calciului şi a fosforului alimentar şi în formarea şi depunerea în os a fosfatului de calciu. V. E = substanţă liposolubilă, prezentă în plantele verzi şi în cereale, mai ales în seminţe embrionate şi în ficat, în gălbenuşul de ou; este trofic al aparatului genital, al musculaturii striate şi al sistemului nervos; are proprietăţi antioxidante. Hipovitaminoza E duce la sterilitate sau la avort. Sin. tocoferol. V. F = grup de acizi graşi nesaturaţi, care fac parte din structura fosfolipidelor; lipsa lor din alimentaţie duce la tulburări cutanate. V. K = substanţă liposolubilă cu acţiune antihemoragică prin acţionarea sintezei protrombinei şi a altor factori ai coagulării în ficat, prezentă în plante verzi (spanac), în uleiuri vegetale, gălbenuşul de ou, făină de peşte V. P = substanţă constituită din flavone şi glucide, cu fol în protecţia pielii şi a mucoaselor. VITAMINIZA (< germ.) vb. I tranz. A îmbogăţi alimentele în vitamine. + Refl. A urma un tratament cu vitamine. VjTĂ (lat. vita „viaţă") s. f. Denumire dată animalelor domestice (mamifere), de obicei celor cornute. ^ V. mare = denumire dată bovinelor. -0- V. mică = denumire dată ovinelor şi caprinelor. VITĂNEŞTI, com. în jud. Teleorman, situată în SE C. Găvanu-Burdea, pe râul Teleorman; 2 909 loc. (2008). Reşed. com. V. este satul Purani (atestat documentar în 1741). Expl. de petrol şi gaze naturale. Moară de cereale (1930), în satul Purani. Viticultură. Creşterea bovinelor şi porcinelor. Până la 20 mai 1996, com. V. a purtat numele Purani. Biserică de lemn (sec. 19). VITEAZ, -Ă (< sl.) adj., s. m. 1. Adj. (Şi subst.) Care dovedeşte îndrăzneală şi bărbăţie în luptă; p. ext. curajos, neînfricat, dârz. 2. S. m. (La pl.; în Ev. Med., în Ţara Românească şi în Moldova) Categorie de stăpâni de pământ, similară cavalerilor din apusul Europei, cu sarcini militare speciale. VITEBSK (VICEBSK), oraş în NE Belarus, situat pe fl. Dvina de Vest, la confl. cu Luhosa, la 225 km NE de Minsk; 342,7 mii loc. (2005). Nod feroviar. Port fluvial. Constr. de maşini, radiouri, ceasuri, aparate electrice. Ind. textilă, de prelucr. a lemnului, piei. şi încălţămintei, mat. de constr., ceramicii şi alim. (preparate din carne şi lapte). Institut Politehnic. Universitate veterinară. Muzeu memorial „Marc Chagair. Biserica Buna Vestire (sec. 12). Pomenit prima oară în 1021, a făcut parte din Cnezatul de Poloţk, iar în sec. 12 a devenit centrul unui cnezat de sine stătător, care a fiinţat timp de două sec. Fortăreaţă situată pe renumitul drum „de la varegi la greci”, V. a deţinut un important rol comercial în relaţiile ruşilor cu Riga şi cu oraşele germane. Cucerit de Lituania la începutul sec. 14, în 1569 a intrat în componenţa Poloniei. în 1772 a fost cucerit de ruşi, devenind (din 1796) capitală de gubernie. Intre 1941 şi 1944 ocupat de trupele germane. Din 1991 face parte din Republica Belarus. VITEJIESC, -EASCĂ (< viteaz) adj. Privitor la viteji sau la vitejie; de viteaz; plin de vitejie. VITEJEŞTE (< viteaz) adv. Ca vitejii; cu mare curaj, cu bărbăţie; bărbăteşte. VITEJjE (< viteaz) s. f. 1. însuşirea de a fi viteaz; voinicie, bărbăţie (2), curaj. ♦ (Concr.; mai ales la pl.) Faptă, acţiune vitejească. 2. (Pop.) Haiducie. VITELjN, -Ă (< fr.; {s} lat. vitellus „gălbenuş de ou“) adj., s. f. I. Adj. Care aparţine vitelusului, care se referă la vitelus. II. S. f. Substanţă de natură proteică, similară globulinei care se găseşte, combinată cu lecitina, în gălbenuşul de ou. VITELLIUS, Aulus, împărat roman (apr.-dec. 69), proclamat de legiunile din Germania. A fost înfrânt şi ucis de legiunile care îl proclamaseră împărat pe Vespasian. VITELUS (< fr. {i}; lat. vitellus „gălbenuş de ou“) s. m. (EMBRIOL.) Substanţă constituită în principal din proteine, fosfolipide şi lipide prezentă în ovulele animalelor şi care serveşte ca substanţă nutritivă pentru embrion. VITEZ, loan (1400-1472), umanist şi bibliofil român. Fost episcop de Oradea, unde a înfiinţat o mare bibliotecă şi un observator astronomic, primul de pe terit. românesc. VITEZĂ (< fr.) s. f. 1. Rapiditate, iuţeală. ^ Loc. In (plina) viteză = cu (foarte) mare repeziciune; rapid. 2. (FIZ.) Raportul dintre variaţia unei mărimi şi timpul în care s-a produs această variaţie. V. liniară = spaţiul parcurs de un mobil în unitatea de timp. V. unghiulară = unghiul cu care s-a rotit un corp în unitatea de timp. V. areolară = aria descrisă de raza vectoare a unui mobil în unitatea de timp. 3. (INFORM.) V. de calcul = numărul mediu de operaţii pe secundă făcute de un calculator. 4. (ASTR.) V. cosmică = viteză (liniară) finală pe care trebuie să o aibă un vehicul cosmic când este plasat pe orbită; prima v.c. (7,9 km/s), cu care un obiect poate deveni satelit al Pământului; a doua v.c. (11,2 km/s), cu care un obiect este capabil să învingă atracţia gravitaţională a Pământului, putând deveni satelit al Soarelui; a treia v.c. (16,6 km/s), cu care un obiect este capabil să învingă atracţia gravitaţională a Soarelui, putând părăsi sistemul nostru solar. 5. (TEHN.) V. de ardere = a) v. cu care se propagă frontul de flacără sau reacţia chimică de oxidare într-un amestec combustibil omogen; în spaţii deschise, v. de a. este de ordinul metrilor pe secundă, iar în spaţii închise poate fi de ordinul zecilor sau al sutelor de metri pe secundă; b) mărime care exprimă cantitatea de combustibil sau de amestec combustibil ce arde în unitatea de timp. Se mai numeşte v'. masică de ardere. 6. (MED.) V. de sedimentare = examen de laborator prin care se măsoară timpul necesar depunerii gravitaţionale a globulelor roşii recoltate într-un tub de sticlă, viteză în general accelerată în urma infecţiilor, ceea ce permite punerea în evidenţă a unor procese infec-ţioase latente. V. de s. normală este de 10-12 mm pe oră. 7. (CINEMAT.) V. de filmare = v. de derulare a peliculei în aparatul de filmat exprimată în fotogramă/secundă, identică cu v. de proiecţie (v. standard la filmul sonor: 24 imagini/secundă). VITEZOMAN (< viteză) s. m. Şofer cu mania vitezei. VITEZOMETRU ({s} viteză = gr. metron „măsură") s. n. Instrument VITIAZ 416 pentru măsurarea vitezei de mers, folosit în special la vehicule. VITIAZ, strâmtoare în V Oc. Pacific care separă ins. Noua Guinee de ins. Long, Umboi şi New Britain şi face legătura între Marea Bismarck în NV şi Marea Solomon în SE; lungime: 240 km; lăţime max.: 56 km. VITICOL, -Ă (< fr., it.; {s} lat. viticola „viticultor") adj. Care se referă la cultura viţei de vie şi la producerea strugurilor. Pe terit. României au fost delimitate 8 reg. v. (Pod. Transilvaniei; dealurile Moldovei; dealurile Munteniei şi Olteniei; dealurile Banatului; dealurile Crişanei şi Maramureşului; colinele Dobrogei; terasele Dunării; sudul ţării, cu terenuri nisipoase), care înglobează 37 de podgorii cu numeroase centre v. VITICULTOR, -OARE (< fr.; (s> lat. vitis „viţă de vie“ + cultor „cultivator") s. m. şi f. Persoană specializată în cultura viţei de vie; podgorean. vmcuLTyRĂ (< fr.; (s> lat. vitis „viţă de vie" + cultura „cultură") s. f. 1. Sector al producţiei agricole care cuprinde cultura viţei de vie şi producerea materialului săditor. 2. Ramură a ştiinţelor agricole care se ocupă cu studiul metodelor de cultivare a viţei de vie. VITI LEVU (cuv. autohton „Marele Fiji"), ins. în SV Oc. Pacific, cea mai mare din arh. Fiji; 10,5 mii km2, lungime: 145 km (E-V); lăţime max.: 81 km (N-S). Relief muntos cu alt. max. de 1 323 m (Mt. Tomanivi). Oraşe pr.: Suva (capitala statului Fiji), Lautoka. Culturi de bumbac, orez, trestie de zahăr, tutun ş.a. Vizitată în 1789 de căpitanul britanic Wiiliam Bligh cu nava „Bounty". VITILIGO (cuv. lat.) subst. Afecţiune cutanată a cărei cauză este necunoscută, caracterizată prin apariţia pe piele a unor zone depigmentate de culoare albă, delimitate de o areolă brună. V. şi leucodermie. VITIM 1. Reg. de podiş situată în S Federaţiei Ruse, în partea de E a Siberiei, între L. Baikal la V şi m-ţii lablonovîi la E, drenată de râul V., cu alt. de 1 200-1 600 m. Roci predominant vulcanice (graniţe, gnaisuri, bazalte). Numeroşi vulcani stinşi. 2. Râu în S Federaţiei Ruse, afl. dr. al fl. Lena; 1 978 km; supr. bazinului hidrografic: 227 mii km2. Izv. din m-ţii lablonovîi, din apropierea oraşului Cita (Buriatia), curge pe direcţie predominant S-N, drenează podişul cu acelaşi nume şi confl. cu Lena la localit. Huia. Navigabil pe c. 300 km de la gurile sale. îngheaţă în perioada oct.-mai. VITOLD (V1TOVT, VYTAUTAS), mare duce al Lituaniei (1392/1401-1430). A urmărit obţinerea autonomiei Lituaniei în cadrul uniunii dinastice cu Polonia. A purtat lupte cu tătarii şi, deşi a fost înfrânt pe râul Vorskla (aug. 1399), şi-a extins stăpânirea până la Marea Neagră. în alianţă cu Vladislav II lagetio a înfrânt pe teutoni la Grunwald (iul. 1410). S-a aflat în bune relaţii cu domnul Moldovei Alexandru cel Bun, căsătorit cu sora sa Ryngatta. VITOLD, Michel (1914-1994), actor şi scenograf francez de origine rusă. Roluri celebre în piese de Sartre („Cu uşile închise") şi P. Weiss (,,Marat-Sade“). Filme: „Maigret şi afacerea Saint-Fiacre". VITOMIREŞTI, com. în jud. Olt, situată în NV piemontului Cotmeana; 2 489 loc. (2008). Pomicultură. Viticultură. în sec. 19, com. V. a purtat numele Vitomireşti-Trepteni. Bisericile Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1854) şi Sfinţii Voievozi (1855), în satele Trepteni şi Dejeşti; biserica de lemn Cuvioasa Parascheva (1795), în satul V. VITORIA (în limba bască: GAS-TEIZ), oraş^ în NE Spaniei, centrul ad-tiv al Comunităţii Autonome Ţara Bascilor, situat pe râul Zadorra, la 81 km V de Pamplona; 227,5 mii loc. (2006). Ind. metalurgică, a constr. de maşini, chimică, de prelucr. a lemnului, piei., tananţilor, a ceramicii şi alim. Fabrică de biciclete. Centru comercial şi turistic. Muzeu. Catedrala Santa Maria (1180, reconstruită în sec. 14). Catedrala nouă (1906), bisericile San Miguel şi San Vicente. Fondat ca Victoriacum de regele vizigot Leovigild (568-585) pentru a celebra victoria asupra bascilor din 585. Cucerit de Alfons al VIII al Castiliei, care l-a inclus regatului său în 1200. A primit statut de oraş (1431). Aici armata anglo-spaniolă, comandată de Wellington, a obţinut victoria împotriva armatei franceze din Spania (21 iun. 1813). VIT6RIA, oraş în ESE Braziliei, centrul ad-tiv al statului Espirito Santo, situat pe ţărmul de V al ins. Espirito Santo, la 420 km NE de Rio de Janeiro; 314 mii loc. (2007). Port. Aeroport. Ins. Espirito Santo este legată de ţărmul continental printr-un pod. Ind. textilă, piei. şi încălţămintei, alim. (zahăr). Universitate (1961). Biserica Maica Domnului de Penha (1575). Fundat în 1535 de Vasco Fernandes Coutinho. Capitală provincială din 1823. VITORIA, Francisco de (c. 1486-1546), călugăr dominican spaniol. Profesor la Salamanca. A apărat drepturile indienilor din Lumea Nouă, confruntaţi cu invazia spaniolă. Considerat unul dintre fondatorii dreptului internaţional („De iustitia", „Relectiones theologicae"). VITOŞA, masiv muntos în Bulgaria, care domină dinspre S depr. Sofiei, format din graniţe şi roci cristaline, cu versanţi abrupţi: alt. max.: 2 290 m (vf. Cerni Vrâh). Un aspect caracteristic îl constituie „râurile de pietre", acumulări de blocuri de granit rotunjite, care pe unele văi se întind pe 2 km lungime; cele mai cunoscute sunt Podurile de Aur (Zlatnite mostove). Acoperit cu păduri de foioase mixte, de conifere şi pajişti alpine. Parc naţional (1933) cu o supr. de 121,17 km2 (între care rezervaţia biosferei Bistusko Branisce - 94,26 km2) cu 114 specii de păsări. Staţiuni de schi, instalaţii pe cablu. VITOVT v. Vitold. VITRAC [vitrak], Roger (1899-1952), poet şi dramaturg francez. Unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai teatrului suprarealist şi precursor al teatrului absurdului („Misterele dragostei", „Victor sau copiii la putere"). A fondat, împreună cu A. Artaud, teatrul „Alfred Jarry“. Teoretician al noii poezii promovate de mişcarea dada („Conştiinţa morţii"). VITRALIU (< fr.) s. n. Panou decorativ din plăci de sticlă colorată în masă sau pictată în culori de smalţ, montate în armătură de plumb, folosit la ferestre. întâlnit din Antic. vitraliu 417 VIŢĂ (Egipt, Mesopotamia cât şi în Europa la Pompei şi Herculaneum). Foarte cunoscute sunt v. de la Sfânta Sofia din Constantinopol şi de la Ravenna. A înflorit în cadrul stilului gotic. Sunt renumite cele din oraşele germane şi din Europa de Vest, Centrală şi de Nord. O renaştere a v. se înregistrează la începutul sec. 20 în cadrul curentului Art Nouveau. V|TREG, -Ă (lat. vitricus) adj. 1. (Cu referire la natura înrudirii reciproce dintre părinţi şi copii) între care nu există o legătură de sânge, înrudirea rezultând dintr-o nouă căsătorie a unuia dintre părinţi; (cu referire la fraţi şi surori) care au în comun doar unul dintre părinţi. 2. Fig. Duşmănos, ostil; nefavorabil, potrivnic, dificil. VITREG! (< vitreg) vb. IV tranz. A trata cu duşmănie, cu răutate, cu asprime; a lipsi (pe nedrept) pe cineva de ceva. VITREGE (< vitreg) s. f. Duşmănie, răutate; potrivnicie. VITREN (VITR|T) (< fr. {i}; {s} lat. vitrum „sticlă") s. f. Parte componentă principală a cărbunilor, caracterizată prin luciu puternic şi spărtură netedă. Provine prin carbonizarea ţesuturilor ligninocelulozice ale plantelor şi formează lentile sau strat, care, după ardere, lasă o cantitate mare de cenuşă. VITRIFICARE (după fr. vitrifier) s. f. Transformare a unui amestec de silicaţi într-o masă sticloasă, amorfă, cu porozitate mică, prin topire urmată de solidificare. VITRINĂ (< fr.) s. f. 1. Spaţiu amenajat într-un magazin în spatele unui geam orientat spre stradă, în care sunt expuse mărfurile. 2. Mobilă cu pereţi din sticlă, de obicei de forma unei cutii sau a unei mese, în care se expun obiectele de artă •ntr-un muzeu, într-o expoziţie, mărfurile într-un magazin etc. ♦ Mobilă de apartament în care se Păstrează bibelouri, cristale etc., având forma unui dulap cu rafturi şi Pereţi de sticlă. VITRINIER, -Ă (< vitrină) s. m. şi f. Persoană specializată în amenajarea şi decorarea vitrinelor unui magazin, ale unor expoziţii etc. VITRIOL (< fr.) s. f. 1. (Pop.) Acid sulfuric. 2. Nume dat unor sulfaţi. VITRON (denumire comercială; {s} lat. vitrum „sticlă") s. f. Fibră de sticlă obţinută prin filare şi folosită la confecţionarea unor ţesături, covoare, curele de transmisie etc. Monica Vitti VITRQS, -OASĂ (< fr., lat. m.) adj. Care are aspect sticlos; cu luciul sau cu transparenţa sticlei. ^ Umoare v. v. umoare. VITRUVIU (Marcus Vitruvius Pollio) (sec. 1 Î.Hr.), arhitect roman. Autorul unui celebru tratat de teorie a arhitecturii („De architectura"), în care stabileşte regulile unei arhitecturi ideale, bazate pe folosirea scrupuloasă a unui sistem foarte rigid de proporţii. S-a bucurat de o faimă deosebită în Renaştere şi în clasicism. VITRY, Philippe de v. Philippe de Vitry. VITTI, Monica (pe numele său adevărat Maria Luisa Ceciarelli) (n. 1931), actriţă italiană de teatru şi film. Ucenicia sa teatrală între Shakespeare şi Moliere îi deschide perspectiva unei cariere cinematografice de excepţie atât în registrul dramatic (filmele lui Michelangelo Antonim „Aventura”, „Noaptea”, „Eclipsa”, „Deşertul roşu”) cât şi în cel comic („Fata cu pistolul”, „Drama geloziei”, „Raţă cu portocale”). VITTORIA VENETO, oraş în N Italiei (Veneto); 29,1 mii loc. (2006). Ind. textilă, a hârtiei, mobilei şi sticlei. Staţiune balneoclimaterică. Catedrală (1755) şi muzeu de artă adăpostit în Loggia Serravallese. Aici a avut loc la 24 oct.-3 nov. 1918 o mare bătălie, în care trupele italiene, comandate de generalul Diaz, au obţinut, în urma puternicei ofensive de pe Piave, o importantă victorie împotriva trupelor austriece, determinând Austria să încheie armistiţiu. VITTORINI, Elio (1908-1966), scriitor italian. Proză anticonformistă („Călătorie în Sicilia", „Mica burghezie"), romane sociale („Garoafa roşie", „Femeile din Messina") sau evocând lupta antifascistă („Oameni şi neoameni"). Traduceri din scriitori americani (Faulkner, Caldwel, Saroyan). VITTORINO DA FELTRE (V. dei Rambaldoni, zis ~) (1378-1446), pedagog umanist italian. Prof. la Padova şi la Mantova. A susţinut principiul intuiţiei, al îmbinării studiului cu îndeletnicirile practice şi al educaţiei fizice, aplicându-le în celebra „Casa giocosa" (şcoală-internat înfiinţată de el, în 1424, lângă Mantova). VITULAR, -Ă (< fr.; {s} lat. vitulus „viţel") adj. (MED. VET.) Legat de perioada puerperală. Febră v. = afecţiune puerperală a vacilor caracterizată prin hipocalcemie şi depresia funcţiilor senzoriale şi motorii, care poate merge până la comă, pe fondul unor tulburări endocrine şi neurovegetative. Poate evolua şi ca tetanie puerperală. VITUPERA (< fr., lat.) vb. I tranz. A blama, a defăima, a denigra. VITZU, Alexandru (1853-1902, n. Săvineşti, jud. Neamţ), medic român. M. coresp. al Acad. (1897), prof. univ. la Bucureşti. Cercetări originale asupra funcţiei pancreasului şi a excitabilităţii măduvei spinării („Doctrina secreţiilor interne"). Este considerat întemeietorul şcolii româneşti de fiziologie experimentală. VIŢĂ (lat. vitea) s. f. I. 1. Denumire dată plantelor perene agăţătoare din familia vitacee, cu rădăcini puternice, lăstari subţiri terminaţi cu cârcei şi frunze mari, cu inflorescenţa un racem şi cu fructul o bacă. -0- V. de vie = v. cultivată, producătoare de struguri. V. de v. europeană = specie de viţă de vie cu frunze cordate, palmat-lobate, pe margini neregulat-dinţate, cu tulpini lemnoase care se exfoliază în fibre, cu cârcei bi- sau trifurcaţi, cu struguri mari, de calitate superioară (Vitis vinifera); din această specie derivă toate soiurile cultivate Alexandru Vltzu VIŢEA 418 în Europa înajntea invaziei de filoxeră (sec. 19). în cultură tulpina principală este tăiată scurt formând butucul din care pornesc ramurile şi lăstarii anuali (coarde). Cultivată din vechi timpuri în Orientul Apropiat, în reg. mediteraneană, dar şi în Dacia; ulterior şi în Europa Centrală şi de Vest, America (California, America de Sud), Australia, Africa de Sud. Limita de N a cultivării v. de vie în Europa trece prin N României. V. de vie americană = denumire a c. 20 de specii de viţă de vie, utilizate ca portaltoi pentru viţele europene, datorită rezistenţei lor la filoxeră (Vitis verlandieri, Vitis riparia etc.) 4 V. sălbatică = plantă agăţătoare spontană cu fructe mici (bace de c. 6 mm), elipsoidale, negre-albăstrui (Vitis sylvestris). Specie pontico-mediteraneană, întâlnită în România prin păduri, zăvoaie şi tufărişuri, în lunci, în reg. de câmpie şi dealuri joase. V. de Canada = plantă agăţătoare cu frunze digital-compuse având 5 foliole, cu cârcei având 5-8 ramuri terminate cu un disc adeziv (Parthenocissus quinquefolia). Originară din America de Nord, este răspândită în oraşe ca plantă ornamentală (pe zidurile caselor, pe garduri etc); toamna frunzele iau un colorit roşu-violaceu foarte decorativ. ^ V. japoneză = plantă agăţătoare cu frunze mari, simple, trilobate, cu cârcei scurţi, bogat ramificaţi, cu discuri adezive (Parthenocissus tricuspidata). Originară din E Asiei (China, Japonia), folosită la noi ca plantă ornamentală în special pe zidurile caselor. II. 1. Şuviţă (de păr). 2. Descendent, urmaş. ♦ Neam; fig. fel, soi. <0- Loc. De viţă = a) de origine aleasă, nobil; b) înrudit prin legături de sânge. VIŢEA (lat. vitella) s. f. Puiul femelă al vacii, până la un an; viţică. VIŢEL (lat. vitellus) s. m. Puiul mascul al vacii, până la un an. ^ V. de mare = specie de focă larg răspândită, de 1,5-1,8 m lungime, cu blana variat colorată, preponderent de un cenuşiu-gălbui cu pete închise pe spinare şi albe-gălbui pe faţa ventrală (Phoca vitulina). Prezintă mai multe varietăţi, răspândite pe ţărmurile oceanelor Atlantic (fiind cea mai comună focă pe ţărmurile Europei, la N de paralela de 30° lat. N) şi Pacific. Se hrăneşte cu peşti şi crustacee. Sin. foca comună. VIŢELAR (< viţel) s. m. Plantă erbacee perenă din familia poacee (graminee), înaltă de c. 50 cm, cu miros puternic de cumarină, cu frunze lungi şi flori dispuse în spic, răspândită prin pajişti, poieni şi terenuri defrişate (Anthoxanthum odoratum). VIU, VIE (lat. vivus) adj. 1. (Şi subst.) înzestrat cu viaţă, însufleţit; care trăieşte, care este în viaţă. <0> Loc. De viu = fiind încă în viaţă, trăind. Pe viu = în mod direct, nemijlocit. Prin viu grai = oral. ^ Expr. Viu sau mort = în orice stare s-ar afla cineva, în orice condiţii. Morţii cu morţii (şi) viii cu viii, i se spune cuiva care nu se poate consola de moartea unei persoane iubite. ♦ Care persistă, care dăinuieşte încă. Limbă v. = limbă care se vorbeşte şi evojuează, care este în circulaţie. + (în concepţia religiei creştine) Nemuritor, etern. 2. Plin de vitalitate, de energie, de neastâmpăr; vioi, sprinten. ♦ (Despre ochi, privire etc.) Care denotă vioiciune, inteligenţă, ager. 3. (Despre plante) Plin de sevă, verde, viguros. (Despre lumină) Tare, puternic, strălucitor, orbitor ♦ (Despre culori) Aprins, strălucitor. ♦ (Despre sunete) Intens, tare; puternic, răsunător. 4. (Despre stări, sentimente etc.) Intens, puternic. VIVACE (< fr., lat.) adj. invar. 1. Plin de viaţă, de energie; vioi, ager, sprinten. ♦ (MUZ.) Indicaţie de tempo semnificând o mişcare energică în execuţie. 2. (BOT.) Peren. VIVACITATE (< fr., lat.) s. f. Vioiciune, agerime, sprinteneală. VIVALDI, Antonio (1678-1741), compozitor şi violonist preclasic italian. Opere („Alexandru în lndia“), oratorii (,,Moise“), simfonii (în trei mişcări, anunţând simfonia clasică), concerti grossi, concerte solistice (al căror creator este), sonate ş.a., în care îmbină pitorescul descriptiv şi resursele virtuozităţii instrumentale cu limpezimea scriiturii armonice şi echilibrul formelor pure. VIVANDIERĂ (< fr.) s. f. (înv.) Femeie care însoţeşte trupele pentru a vinde soldaţilor alimente şi alte articole de consum. VjVAT (cuv. lat.) interj. Trăiască! ♦ (Substantivat, n.) Ovaţie, aclamaţie. Antonio Vivaldi VIVEKÂNANDA (pseud. lui Naren-dranath Datta) (1863-1902), filozof indian. Discipol al lui Rămakrishna. A îmbinat doctrina vedantei cu concepţii iluministe şi socialist-utopice. A întemeiat (1897) Misiunea Ramakrishna la Belur, lângă Calcutta, destinată operelor de educaţie şi filantropice. VIVERjDE (< fr., lat. viverra „civeta") s. f. pl. Familie de carnivore cu corpul alungit, picioare scurte, gheare parţial retractile, larg răspândite în Asia tropicală, Indonezia, Filipine, Africa (inclusiv Madagascar) (Viverridae). Cuprinde civetele, genetele şi, după unii autori, mangustele (care în alte clasificări sunt incluse în familia Herpestide). Unele specii sunt digiti-grade, altele plantigrade; majoritatea au blana pătată şi dungată, iar coada inelată sau cu ciungi. O specie de genetă se întâlneşte sporadic şi în V Europei. Unele specii au glande perianale din care se extrage o secreţie uleioasă folosită în ind. parfumurilor. VIVES [bjbes], Juan Luis (1492-1541), umanist spaniol. Prof. la Louvain. Apropiat al lui Erasmus. Spirit eclectic, îmbinând în scrierile sale idei aristotelice, stoice şi creştine. A promovat reforma în domeniul educaţiei („Despre instruire11, „Despre suflet şi viaţă"). Unul dintre fondatorii didacticii. VIVI- (< fr., it.; {s} lat. vivus ,,viu“) Element de compunere cu semnificaţia „(referitor la) viaţă", „(pe) viu cu ajutorul căruia se formează adjective şi substantive. VIVIANjT (< fr. {i}; {s} n. pr. Vivian) s. n. Fosfat natural hidratat de fier, cristalizat în sistemul monoclinic, incolor (când nu s-a oxidat), cenuşiu sau albăstrui, cu urmă brună şi luciu sticlos-sidefos. Se foloseşte ca vopsea albastră. VIVIERĂ (< fr.) s. f. Bazin sau cisternă pentru păstrat ori pentru transportat peşte viu. VIVIPAR, -Ă (< f.; {s} vivi- + lat. părere „a naşte") adj. 1. (Şi subst.; despre animale) Care naşte pui vii (ex. majoritatea mamiferelor, unii peşti, unele şopârle). 2. (Despre plante) La care mugurii florali se transformă chiar în timpul înfloririi în tuberuli sau bulbili (ex. unele varietăţi de firuţă: Poa bulbosa var. vivipara, Poa alpina var. vivipara) sau la care seminţele rămân ataşate de plantă şi germinează, iar plantula se desprinde şi se înfige în mâl de-abia când rădăcina şi tulpina au început deja să se formeze (la unele plante din centura de mangrove de pe ţărmurile cu maree). 419 VIZIUNE VIVIPARITATE (< fr.) s. f. însuşire a animalelor de a naşte pui vii. VIVIS v. Vevey. VIVISECŢIE (fr.; {s} vivi- + lat. sectio „tăiere") s. f. Operaţie practicată pe animalul viu, în scopul studierii unor procese fiziologice. VIZA1 (< fr.) vb. I tranz. A pune o viză pe un act pentru a-i da valabilitate. VIZA2 (< fr.; (s> lat. visus ,,văzut“) vb. I tranz. 1. (TOPOGR.) A orienta un instrument topografic către miră (1), cu luneta înainte, în scopul citirii cotelor topografice. 2. Fig. A face aluzie, a se referi la ...; a avea drept scop, a ţinti. VIZANTEA-LIVEZI, com. în jud. Vrancea, situată în NV Subcarpaţilor Vrancei, la poalele de E ale dealului Răchitaşu Mare şi cele de SV ale dealului Momâia; 4 145 loc. (2008). Reşed. com. este satul Livezile. Staţiune balneoclimaterică (în satul Vizantea Mănăstirească) de interes local, cu funcţionare permanentă, cu ape minerale cu compoziţie chimică diferită: izvorul de pe Pârâu Alb (captat) are apă puternic sulfuroasă (H2S = 328,2 mg%o), clorurată, sodica; izvorul Slatina conţine apă sulfuroasă (HpS = 68 mg%0), clorurată, iodurată, bromurată, sodică, de mare concentraţie (mineralizare 132,8 mg%0); alte izvoare au ape sulfuroase, bicarbonatate sau cu aceleaşi caractere ca ale izvoarelor amintite mai sus, dar au o mineralizare mai scăzută. Eficacitatea curativă a apelor minerale de aici a fost constatată în 1882, an după care staţiunea a devenit cunoscută şi frecventată atât pentru cură internă în tratarea afecţiunilor aparatului digestiv (colite, enterocolite, ulcere), a celor hepato-biliare, renale, a bolilor metabolice şi de nutriţie, a bolilor alergice, precum şi în cură externă pentru ameliorarea^ tuturor formelor de reumatism ş.a. în satul Vizantea Mănăstirească se află o biserică de lemn a fostei mănăstiri (sec. 16) şi biserica de zid cu hramul Sf. Cruce, cu zid de incintă, ctitorie din sec. 17 a lui leremia Movilă, reconstruită în anii 1850-1854 de nişte călugări greci. Tot aici există casa memorială «Moş Ion Roată“. VIZAV! (< fr.) adv. în punctul opus, peste drum; faţă în faţă. ♦ Faţă de, în raport cu, în comparaţie cu. VJZĂ1 (< fr.) s. f. Semn, menţiune specială făcută de o autoritate pe un act, pentru a-i da valabilitate. V|ZĂ2 (< rus.) s. f. Peşte din familia acipenseridelor, asemănător cu cega, lung de până la 1,5-2 m, cu botul scurt, conic şi rotunjit, de culoare brun-cenuşie pe spate şi albă pe abdomen {Acipenser nudiventris). Indivizii mici de 40-60 cm se numesc şi bogzari. Trăieşte în râuri şi fluvii din bazinele M. Negre şi M. Caspice. VIZCAYA v. Biscaya, Golful VIZETĂ (< vizor) s. f. Mică deschidere specială, amenajată la o uşă pentru a permite să se vadă în exterior; vizieră (2). VIZIBIL, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Care se vede, care poate fi văzut. ♦ Fig. Evident, clar; neîndoielnic. 2. (FIZ.) Spectru v. = totalitatea radiaţiilor electromagnetice capabile să impresioneze ochiul omenesc; spectrul luminii. Spectrul continuu şi complet al luminii albe este alcătuit din radiaţii cu lungimi de undă variabile (culorile roşu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo, violet). VIZIBILITATE (< fr., lat.) s. f. însuşirea de a fi vizibil (1). ♦ Distanţa până la care poate fi văzut cu ochiul liber un obiect în condiţii atmosferice date; starea de claritate a atmosferei care determină această distanţă. VIZIŞRĂ (< fr.) s. f. 1. Partea mobilă a coifului, care apăra faţa cavalerului în timpul luptei. 2. Vizetă. VIZIGOT, -A (< fr., lat.) s. m. şi f„ adj. I. S. m. şi f. (La m. pl.) Populaţie de neam germanic, ramură a goţilor, v. s-au aşezat în sec. 3-4 în reg. nord-pontice. în 332 au încheiat cu Imp. Roman o înţelegere, unităţi ale v. fiind angajate ca trupe federate în armata romană. Episcopul got Wulfila a predicat creştinismul (341-348) în ţinuturile locuite de ei. L-au învins pe împăratul roman Valens, la Adrianopol (378), au jefuit Roma (410), au întemeiat (418) în S Galiei un regat cu capitala la Tolosa (Toulouse) şi, înfrângându-i pe alani şi vandali, au ocupat o mare parte din Spania. învinşi de Clovis (507), au pierdut o mare parte a terit. din Galia, regatul vizigot reducându-se la terit din Spania (capitala la Toledo). în 711 au fost cuceriţi de arabi. + (La sg.) Persoană făcând parte din această populaţie. II. Adj. Care aparţine vizigoţilor, privitor la vizigoţi. VIZIONA (< fr., it.) vb. I tranz. A urmări cu privirea proiecţia unui film, desfăşurarea unui spectacol. VIZIONAR, -Ă (< fr.) adj. 1. (Şi subst.) Care se lasă antrenat de vise, de idealuri (irealizabile); care prevesteşte evenimente viitoare. 2. Fantastic; fantezist, nerealist. VIZ|R (< tc.) s. m. Denumire dată unor înalţi dregători din ţările musulmane. -0* Mare-vizir = nume dat în Imp. Otoman dregătorului care îndeplinea funcţia de prim-sfetnic al sultanului. VIZIRU, com. în jud. Brăila, situată în E C. Bărăganului; 6 106 loc. (2008). Nod rutier. Produse alim. în satul V., atestat documentar în 1462, se află bisericile Sf. Treime (1850-1862), Sf. Sofia (1869) şi Adomirea Maicii Domnului (1874). VIZITA (< fr., lat.) vb. I tranz. 1. A face cuiva o vizită. 2. A se duce să vadă, să cunoască o localit., un muzeu etc. 3. A inspecta, a controla. VIZITATOR, -OARE (< vizita) s. m. şi f. Persoană care vizitează o localitate, o expoziţie, un muzeu etc. ♦ (Rar) Musafir. VIZITĂ (< fr.) s. f. 1. Faptul de a merge la cineva în scopul unei întrevederi cu caracter prietenesc, de curtoazie sau oficial. <0* Carte de v. = bucată mică de carton sau de material plastic, pe care sunt scrise numele unei persoane, profesiunea, titlurile, adesea, telefonul etc. şi pe care titularul o înmânează sau o trimite unor persoane, cu diferite ocazii. 2. (MED.) Termen utilizat pentru consultaţia medicală la patul bolnavului internat sau la domiciliul acestuia. VIZITIU (< magh.) s. m. Persoană care conduce caii la o trăsură; surugiu. VIZITIUL (Auriga), constelaţie din emisfera boreală. Cea mai strălucitoare stea: Capella. VIZIUNE (< fr., lat.) s. f. 1. Percepţie vizuală; imagine, reprezentare; p. ext. previziune. ♦ Vedenie, nălucire. 2. Fel, modalitate de a concepe sau de a considera lucrurile; opinie, părere. 3. (REL.) Fenomen extraordinar, calificat adesea drept supranatural, de manifestare la o persoană sau la un grup, în urma practicilor ascetice sau orgiastice, a VIZON 420 unei figuri antropomorfe. V. poate avea valoarea unei revelaţii divine şi constituie un factor decisiv în apariţia unei religii. VIZON (< fr.) s. m. Mamifer carnivor semiacvatic din familia mustelide asemănător cu nurca, dar de talie mai mare, cu blana preţioasă, de culoare brună-închisă (Mustela visori); trăieşte în America de Nord pe malul râurilor şi lacurilor. Introdus în unele ţări în crescătorii pentru blană. Exemplare scăpate din captivitate s-au înmulţit în natură; în Marea Britanie v. a devenit specie invazivă. Sin. nurcă americană. ♦ Blana (prelucrată a) acestui animal. VIZOR (< fr.) s. n. 1. Mică lunetă auxiliară a instrumentelor optice, care permite citirea scărilor gradate sau stabilirea unei direcţii de vizare. ♦ Fereastră mobilă şi opacă sau fixă şi transparentă, care permite cercetarea interiorului unei incinte. 2. Dispozitiv care se fixează în tăblia uşii de acces în locuinţe, alcătuit dintr-un tub metalic scurt, echipat cu una-două lentile în interior şi prevăzut cu o clapă obturatoare la capătul dinăuntrul locuinţei. Permite lărgirea câmpului vizual şi observarea din interior a persoanelor aflate în faţa uşii. 3. (CINEMAT.) Dispozitiv optic sau electronic auxiliar pentru controlul imaginii în timpul filmării. VIZSLA (VIJLA) MAGHIARĂ (< magh.) s. m. Câine de vânătoare de talie mijlocie (c. 60 cm), bun pontator şi aportor, apreciat şi ca animal de companie. Există două tipuri: v.m. cu părul scurt, vechea rasă maghiară de vânătoare, şi v. m. cu păr sârmos, rasă formată prin încrucişarea cu bracul german cu păr sârmos. VIZUAL, -Ă (< fr., lat. ) adj. Care se referă la simţul văzului; de vizsla maghiară H Aurel Vlad vedere. ^ Câmp v. = spaţiu cuprins de vedere când privirea este fixată asupra unui punct. Memorie v. = memorie care reţine cu precădere imaginile. VIZUjNĂ s. f. 1. Adăpost al unor animale sălbatice, în general săpat în pământ de animalul respectiv sau preluat de la alte animale. Unele v. prezintă mai multe încăperi şi ieşiri de rezervă în caz de pericol. ♦ Fig. Ascunzătoare. 2. (Fam.) Colibă, bordei; cocioabă. VÎBORG, oraş în NV Federaţiei Ruse, în istmul Kareliei, la intrarea canalului Saimaa în G. Finic, la 113 km NV de Sankt-Petersburg şi 30 km de graniţa cu Finlanda; 79,2 mii loc. (2006). Nod feroviar. Port de pescuit. Reparaţii navale. Constr. de maşini. Expl. şi prelucr. lemnului (mobilă). Parfumuri. Staţiune balneară. Sanatoriu T.B.C. Castel gotic construit de suedezi în 1293, cu turn de apărare şi ziduri groase din sec. 15. Catedrala Uspenski. Fundat în sec. 12. Ocupat de suedezi (1293), capturat de Petru cel Mare în 1710 şi anexat la Rusia în 1721. în perioada 1918-1940 a făcut parte din terit. Finlandei cu numele Viipuri. Ocupat temporar de forţele armate germane (1941-1944). VÎCEGDA, râu în NV Federaţiei Ruse, în Rep. Komi; 1 130 km. Izv. din înălţimile Timan şi se varsă în Dvina de Nord, în apropiere de Kotlas. Navigabil pe 960 km în perioada mai-nov.; între nov. şi aprilie îngheaţă. Folosit pentru transportul buştenilor. VÎGOTSKI, Lev Semionovlci (1896-1934), psiholog rus. Studii privind dezvoltarea relaţiei gândire-limbaj, gândirea contextuală („comple-xuală“), învăţare prin cooperare cu adultul, limbaj interior („Gândire şi limbaj“, „Dezvoltarea funcţiilor psihice superioare"). VÎRUBOVA, Nina (n. 1921), | dansatoare franceză de origine rusă. Una din marile interprete ale baletului francez. S-a afirmat la Opera din Paris (din 1949). în ansamblul Marelui Balet al marchizului de Cuevas (1957-1961) s-a impus în „Moartea Narcisei" şi „Somnambula". A triumfat în „Romeo şi Julieta" la Buenos Aires (1964). VÎSOŢKI, Vladimir Semionovici (1938-1980), actor şi poet cantautor rus. Creator al unor roluri de excepţie în piese de Cehov şi Goldoni. In filme a jucat cu predilecţie eroi rebeli, cu un temperament vulcanic („Verticala", „Scurte întâlniri"). Versurile sale, puse pe muzică, exprimând angoasa şi dorinţa de libertate a marginalizaţilor regimului, au devenit simbolul nesupunerii generaţiei tinere din timpul lui L. Brejnev („Nervul", „Mă voi întoarce"). A fost soţul Marinei Vlady. VÎŞINSKI, Andrei lanuarevici (1883-1954), jurist şi diplomat sovietic. Procuror şef al Uniunii Sovietice (din 1935), a fost unul dintre principalii acuzatori în cadrul unor procese intentate unor disidenţi (1934-1938). Ministru de Externe (1949-1953). Ca prim adjunct al ministrului de Externe a supervizat anexarea Letoniei (1940) şi a intervenit direct şi brutal în impunerea Partidului Comunist Român la putere (1945) şi în sovietizarea României. VÎŞNEGRADSKI, Ivan Alekseevici (1831-1895), inginer rus. Ministru de Finanţe (1888-1892). Lucrări teoretice în domeniul construcţiilor de maşini şi al reglării automate. A construit o serie de maşini şi mecanisme. VLAANDEREN v. Flandra. VLAARDINGEN [vla:rdirp], oraş în SV Olandei situat în aglomeraţia urbană Rotterdam (la 10 km V de acesta), pe malul nordic al râuiui Nieuwe Waterweg; 75,1 mii loc. (2006). Port fluvial. Bază de pescuit. Şantier naval. Rafinărie de petrol. Ind. chimică, metalurgică, a constr. de maşini, de prelucr. a lemnului şi alim. (preparate din lapte, prelucr. heringilor şi a codului). Piaţă pentru peşte (din 1778). Primărie (1650). VLAD, Aloisiu (1822-1888, n. Abrămuţ, jud. Bihor), om politic român. Participant la Revoluţia de la 1848-1849 din Banat şi din Ungaria; deputat în Dieta maghiară. Alături de Eftimie Murgu, a luptat pentru emanciparea naţională a românilor. VLAD, Aurel (1875-1953, n. Orăştie), avocat şi om politic român. Unul dintre liderii Partidului Naţional Român şi al Partidului Naţional-Ţărănesc, pe care-l părăseşte în 1935, urmându-l pe Vaida-Voevod, la constituirea grupării politice Frontul 421 VLADIMIR Ion Vlad. „Eugen lonescu" Românesc. Vicepreşedinte şi ministru de Finanţe al Consiliului Dirigent (1918-1920). Arestat în 1950, a murit în închisoarea de la Sighet. VLAD, Ion (1920-1992, n. Feteşti), sculptor francez de origine română. Prof. univ. de sculptura la Bucureşti şi Paris. Stabilit în Franţa (1965). Membru de onoare din străinătate al Acad. Române (din 1991). Personalitate puternică a generaţiei sale, V. s-a impus de la debut, în 1945 fiin-du-i decernat Premiul Simu al Salonului Oficial. Autor al unor sculpturi monumentale, cu un modelaj energic, care degajează o poezie aspră. A participat la numeroase manifestări expoziţionale în România şi în străinătate. Unul dintre cei mai importanţi artişti plastici români din sec. 20. VLAD, Ionel Valentin (n. 1943, Bucureşti), fizician român. M. coresp. al Acad. (1991), prof. univ. la Bucureşti. Autor, singur sau în colab., al unor realizări în domeniul laserilor şi al holografiei: punerea în funcţiune a primului laser cu mediu activ solid din România (1968); realizarea primelor holograme profesionale (1970), elaborarea primelor instalaţii de holografie şi de prelucrare a imaginilor cu laseri din ţară (1974). Ionel Valentin Vlad Lucrări: „Introducere în holografie", „Prelucrarea optică a informaţiei". VLAD, Roman (n. 1919, Cernăuţi), compozitor italian de origine română. A primit cetăţenie italiană în 1951. Director artistic al orchestrelor din Florenţa (1968) şi Torino (1976- 1980). Elev al lui Â. Casella. Balete, o operă, lucrări simfonice, vocal-sim-fonice şi de cameră; scrieri muzicologice („Istoria dodecafoniei"). VLAD, Ulpiu (n. 1945, Zărneşti), compozitor român. Evoluează de la valorificarea folclorului către o muzică aleatorie şi intens abstractizată. Creaţie simfonică („Jocul viselor" I şi II) şi vocal-simfonică („Mozaic"), de cameră. VLAD I (zis „Uzurpatorul" de către istorici), domn al Ţării Româneşti (1396-1397), din neamul lui Basarab I. Ajunge la domnie cu ajutorul regelui Poloniei Vladislav II JagieHo şi a reginei Jadwiga, cărora le face act de închinare (28 mai 1396). Recunoaşte însă şi stăpânirea otomană, care îl sprijină împotriva regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg (aliatul rivalului său Mircea cel Bătrân). Ca atare, încearcă, în sept. 1396, să oprească trecerea spre Nicopole pentru a se alătura cruciaţilor occidentali a voievodului Transilvaniei, Stibor de Stiboricz, care îl învinge într-o luptă grea, rănindu-l chiar în duel. La sfârşitul lui 1396 Stibor revine cu oaste, asediindu-l pe V. I în cetatea Dâmboviţei (Cetăţenii din Vale, jud. Argeş) şi obligându-l să se predea. A fost dus cu întreaga sa familie înaintea regelui Sigismund de Luxemburg, care l-a graţiat, dar după aceasta dispare de pe scena istoriei. VLAD CĂLUGĂRUL, domn al Ţării Româneşti (iul.-aug. 1481, 1482-1495). Fiul lui Vlad Dracul. înscăunat de Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, după victoria de la Râmnicu Sărat (8 iul. 1481) asupra domnului Basarab cel Tânăr. Fost în tinereţe călugăr (cu numele Pahomie), apoi pretendent la tron împotriva fratelui său Vlad Ţepeş, după mai puţin de o lună de domnie a trecut de partea turcilor, care însă îl preferă pe rivalul său, Basarab cel Tânăr, astfel că V.C. fuge la Braşov, redobândindu-şi domnia (iul. 1482) tot cu ajutorul lui Ştefan cel Mare. îl trădează însă pe acesta în 1484, ajutându-i pe turci la cucerirea Chiliei şi a Cetăţii Albe. Moare în scaun la 1495, fiind înmormântat în ctitoria sa de la Glavacioc. VLAD DRACUL, domn al Ţării Româneşti (1436-1442, 1444-1447). Fiu nelegitim al lui Mircea cel Bătrân. Susţinut de regele Ungariei Sigismund de Luxemburg, care l-a primit, în 1431, în Ordinul cavaleresc al Dragonului - de la care i se trage porecla, învestindu-l cu domnia munteană, ocupată mai târziu. A sprijinit libertatea comerţului cu ţările vecine, dar şi cu Polonia. în 1442 voievodul Transilvaniei, lancu de Hunedoara l-a înlăturat din domnie, V.D. refugiindu-se la curtea sultanului Murad II, cu care a schimbat un jurământ reciproc de credinţă. Turcii l-au sprijinit pentru reluarea domniei în primăvara 1444, iar la 7 aug. el confirmă privilegiile comerciale ale braşovenilor acordate de Mircea cel Bătrân şi lancu de Hunedoara. Acesta din urmă l-a alungat de la Târgovişte la sfârşitul lui 1447, şi, pe când se îndrepta spre Bucureşti, oştenii lui lancu l-au ajuns şi executat la Bălteni (jud. Dâmboviţa). VLADIGHEROV [vladigerof], Pan-cio (1899-1978), compozitor bulgar. Muzică simfonică (rapsodia „Vardar", „Hora staccato", după Gr. Dinicu, „Suita bulgară", „Simfonia de mai"), concerte instrumentale, prelucrări de cântece populare. VLADIKAVKAZ, oraş în SV Federaţiei Ruse, capitala Rep. Osetia de Nord/Alania, situat pe râul Terek, la poalele de N ale m-ţilor Caucaz, la c. 700 m alt.; 314,1 mii loc. (2006). Ind. metalurgiei neferoase, chimică şi alim. Construcţii de componente pentru autovehicule şi de echipamente electrice. Universitate (1970). Fundat în 1784. în anii 1931-1944 şi 1954-1990 s-a numit Ordjonikidze, iar în perioada 1944-1954 a purtat numele Jaujikau. VLADIMIR, oraş în Federaţia Rusă, situat pe râul Kliazma, la 190 km NE de Moscova; 340,7 mii loc. (2006). Nod feroviar. Constr. de maşini unelte. Ind. chimică, textilă, farmaceutică, piei. şi încălţămintei, alim. Monumente: Fortăreaţa (Kremlinul) cu o impozantă Poartă de aur (1158-1164, restaurată în timpul ţarinei Ecaterina cea Mare), catedralele Uspenski/Adormirea Maicii Domnului (1158-1164, reconstruită în 1189 de Vsevolod III după ce fusese mistuită de un incendiu), cu fresca executată de Andrei Rubliov în 1408, şi Sf. Dumitru (1193-1197, restaurată în 1835), ctitorie a lui Vsevolod III. La V. s-a aflat sediul Mitropoliei în perioada 1299-1325, dată după care a fost mutat la Moscova. Monumentele albe din V. au fost incluse (din 1992) în Patrimoniul cultural universal. Fundat în anul 1108 de către marele cneaz de Kiev, Vladimir II Monomahul. Devastat de mongoli (1238, 1293) şi de tătari (sec. 15). Capitala cnezatului U.-Suzdal (din 1157). VLADIMIR 422 VLADIMIR, com. în jud. Gorj, situată în zona de contact a piemontului Olteţului cu dealurile Jiului, pe râul Gilort, la confl. cu râul Vladimir; 3 364 loc. (2008). Reşed. com. V. este satul Andreeşti. în satul V. s-a născut Tudor Vladimirescu în casa căruia astăzi funcţionează un muzeu memorial. în satul Andreeşti se află biserica Sfinţii Voievozi (1830) şi o biserică de lemn din 1802; bisericile Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena (1817) şi Cuvioasa Parascheva (1822-1827), în satele Frasin şi V. Locul fosilifer „Valea Desului*1 (1 ha). VLADIMIRESCU, com. în jud. Arad, situată în C. Aradului, pe dr. râului Mureş; 11 368 loc. (2008). Staţie de c.f. (în satul^ Cicir). Nod rutier. Expl. de balast. îngrăşăminte chimice. VLADIMIRESCU, Tudor (c. 1780-1821, n. Vladimir, jud. Gorj), om politic român. Organizatorul şi conducătorul mişcării de la 1821 din Ţara Românească. A participat voluntar cu cetele de panduri la Războiul Ruso-Turc (1806-1812). La începutul activităţii sale politice a încheiat cu conducerea Eteriei o înţelegere cunoscută sub numele de „Legământul lui Tudor“. La Padeş, V. a dat o proclamaţie (23 ian. 1821), care cuprindea scopul şi programul mişcării revoluţionare (Proclamaţia de la Padeş). începută în Oltenia, mişcarea s-a extins în întreaga Ţară Românească, având un ecou puternic în Moldova şi Transilvania. Cu oştirea organizată, V. a înaintat spre Bucureşti, unde a intrat la 21 mart. 1821. Timp de două luni a Vladimir. Biserica Sf. Dumitru Tudor Vladimirescu, pictură de Th. Aman (detaliu) condus de fapt Ţara Românească, luând o serie de măsuri privind organizarea armatei de panduri, precum şi satisfacerea unor interese ale negustorilor şi meseriaşilor. Pe parcurs s-au ivit divergenţe între V. şi Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei, care s-au accentuat în împrejurările dezavuării mişcării, precum şi a Eteriei de către ţarul Rusiei. In faţa trupelor turceşti, chemate de boieri, V. a părăsit Bucureştiul pentru a se retrage în Oltenia. în urma unui complot organizat de eterişti şi de câţiva căpitani de panduri, a fost ucis la 27 mai la Târgovişte. Lipsită de conducător, armata s-a dezmembrat. VLADIMIREŞTI, mănăstirea ~ v. Tudor Vladimirescu (2) VLADIMIR SVEATOSLAVICI, cneaz al Novgorodului (970-980) şi mare cneaz al Kievului (980-1015). A întărit autoritatea centrală, a introdus creştinismul ca religie de stat (988 sau 989) şi a încheiat o alianţă cu Imp. Bizantin. VLADIMIR II VSEVOLODOVICI MONOMAHUL, cneaz al Cernigovului (din 1078), al Pereiaslavului (din 1094) şi apoi mare cneaz al Kievului (1113-1125). A urmărit menţinerea autorităţii Kievului asupra cnezatelor ruseşti şi a luptat împotriva cumanilor. A promulgat un statut juridic (,,Poucenia“). VLADISLAV (Wladystaw), numele mai multor cneji şi regi ai Poloniei. Mai importanţi: 1. V. I. tokietek, cneaz (din 1275) şi rege (1320-1333). A unificat Polonia şi a luptat împotriva cavalerilor teutoni. 2. V. II Jagetto, mare duce al Lituaniei (din 1377) şi rege (1386-1434). A realizat uniunea dinastică dintre Polonia şi Lituania, a luptat împotriva cavalerilor teutoni şi s-a aflat în strânse relaţii cu domnii Moldovei Petru I, Roman I, Ştefan I şi Alexandru cel Bun şi cu domnul Ţării Româneşti Mircea cel Bătrân. întemeietorul dinastiei lagetfo. 3. V. III Wamenczyk, rege al Poloniei (1434-1444) şi al Ungariei (1440- 1444), ca V. I; a condus, alături de lancu de Hunedoara, cruciada anti-otomană, încheiată cu înfrângerea de la Varna (1444), în care a pierit. VLADISLAV I (VLAICU), domn al Ţării Româneşti (1364-1376/1377). Fiul lui Nicolae Alexandru şi nepotul lui Basarab I. A respins suzeranitatea regelui Ungariei Ludovic I de Anjou pentru întreaga Ţara Ramânească, acceptând-o doar pentru feudele acordate peste Carpaţi, în Făgăraş şi Amlaş. A desăvârşit organizarea internă a Ţării Româneşti, bătând prima monedă, a confirmat vechiul privilegiu comercial al braşovenilor şi a readus reşedinţa domnească şi scaunul Mitropoliei de la Câmpulung la Curtea de Argeş, odată cu încheierea refacerii Curţii domneşti de aici (distrusă în 1330). A respins la S Dunării un prim atac turcesc şi a purtat lupte victorioase cu ostile regelui Ungariei pentru stăpânirea Banatului de Severin (1368) şi a celui de Vidin (1369). A susţinut ortodoxia împotriva ofensivei catolicismului promovat agresiv de Ludovic I de Anjou şi a încurajat întemeierea de mănăstiri ortodoxe de către călugărul Nicodim (Vodiţa, Tismana). Şi-a asociat la domnie pe fratele său Radu I, care a continuat lupta sa cu regele Ludovic l pentru stăpânirea Severinului, în cursul căreia V.l şi-a pierdut viaţa în 1376 sau în prima parte a lui 1377. VLADIVOSTOK [vlediivastok], oraş în SE Federaţiei Ruse, în Extremul Orient, situat pe pen. deluroasă Muraviov, pe ţărmul G. Petru cel Mare al M. Japoniei, la 50 km E de graniţa Rusiei cu China, centrul ad-tiv al ţinutului Primorie; 583,7 mii loc. (2006). Aeroport. Punct terminus al Transsiberianului (din 1903). Port comercial şi de pescuit. Rafinărie de petrol. Constr. şi reparaţii navale. Ind. metalurgică, a constr. de maşini, a mat. de constr., tananţilor, chimică, textilă, de prelucr. a cuprului şi zincului, a lemnului şi a peştelui, farmaceutică şi alim. Universitate (1956). Teatre, muzee, filarmonică. Exportă petrol, cărbune, cereale. Fundat în 1860 de guvernatorul Siberiei de Est, Nikolai Nikolaevici Muraviov-Amurskii (1809- 1881), ca fort militar, a devenit bază navală în 1872 şi oraş în 1880. Ocupat de japonezi (1918-1922). VLAD ŢEPEŞ, domn al Ţării Româneşti (1448, 1456-1462, 1476), fiul mijlociu al lui Vlad Dracul şi al 423 VLAICU unei fiice a lui Alexandru cel Bun, poreclit „Ţepeş“ de către turci şi numit în Europa Centrală doar „Dracula11 (după porecla populară a tatălui său), în tinereţe a fost ostatic la turci (1442-1447), cu ajutorul cărora a obţinut domnia în 1448. înlăturat din scaunul domnesc după o lună, s-a refugiat în Moldova, Transilvania şi Ungaria, revenind la domnie cu forţe proprii în 1456. întăreşte autoritatea domnească şi armata, protejează comerţul autohton, intrând în conflict cu saşii din S Transilvaniei, pedepseşte drastic orice hoţie, sprijină Ortodoxia la Muntele Athos şi ctitoreşte mănăstirile de la Târgşor şi Comana. V.Ţ. se răscoală împotriva Porţii Otomane, şi în mai-iun. 1462 face faţă campaniei sultanului Mehmed II, dar în urma luptelor cu fratele său Radu cel Frumos se retrage la Braşov (oct-nov. 1462), întâlnindu-se cu regele Ungariei Matia Corvin. Acesta îl arestează, consecinţă a armistiţiului cu Poarta (folosindu-se de scrisori false şi acuzaţiile calomnioase ale saşilor). După un exil de 12 ani la Buda, Visegrad şi Pesta, la cererea lui Ştefan cel Mare, Matia Corvin îl numeşte din nou domn (iun. 1475), pentru a participa la campania antiotomană din 1475-1476, în cadrul căreia ocupă tronul de la Bucureşti în oct. 1476. Ucis la sfârşitul anului 1476 de partizanii lui Basarab Laiotă cel Bătrân, după o luptă cu turcii care îl readuceau pe acesta, la S de Bucureşti, astfel că a fost înmormântat, probabil, în vecinătate, la ctitoria sa de la Comana. Vlad Ţepeş VLAD ŢEPEŞ, com. în jud. Călăraşi, situată în SE C. Bărăganul Mostiştei; 2 317 loc. (2008). Nod rutier. Pe terit. satului V.Ţ., a fost descoperit (1954) un mormânt de Marina Vlady înhumaţie de la sfârşitul sec. 3 d.Hr. în care s-au găsit şapte vase ceramice specifice culturii Sântana de Mureş, un pieptene din os, semicircular ş.a. Intre 17 febr. 1968 şi 23 ian. 1981, com. V.Ţ. a făcut parte din jud. Ialomiţa. VLADY [vladi], Marina (pe numele său adevărat Marina Catharina de Poliakoff-Baidaroff) (n. 1937), actriţă franceză de film. Impune în „anii Brigitte Bardot” un alt tip de sex simbol: blonda aparent serafică, potenţial perversă („Vrăjitoarea”, „Patul conjugal”, „Splendor”). VLAGĂ (< sl.) s. f. Putere, vigoare, forţă. VLAH, -A (VALAH, -A) (< sl.) s. m. şi f., adj. I. S. m. şi f. 1. Denumire dată de străini, în Ev. Med., românilor din stânga şi din dreapta Dunării. Cuvântul, de origine germanică, preluat de slavi, trecut la bizantini şi la celelalte popoare, în forme variate, desemna iniţial pe cetăţenii Imp. Roman şi apoi pe vorbitorii limbilor romanice în genere (germ. walh = roman, gal romanizat; pol. wtochi = italieni, wotoszy = români; magh. olâszok - italieni, olâhok = români). Cu sensul specializat de „români" este atestat prima dată într-un act emis de împăratul bizantin Vasile II, în 980; primul eveniment istoric cunoscut în care sunt implicaţi v. datează din anul 976 (menţionat de cronicarul bizantin Kedrenos). în română, cuvântul v. pătrunde ca termen de împrumut, fără să înlocuiască niciodată, în nici unul din dialectele acesteia, etnonimul moştenit din latină (român, arumân, rumân). Ambele denumiri coexistă în albaneză: via [vlah], remer [român]. 2. Denumire medievală a locuitorilor Valahiei (Ţara Românească), mai des sub forma valahi. 3. Denumire a românilor (aromâni, istroromâni, meglenoromâni) din S Dunării, frecventă în istoriografie şi lingvistică, pentru a-i deosebi de cei din nordul Dunării. V. şi-au păstrat individualitatea etnică, romanică, în Imp. Bizantin şi în formaţiunile politice ale slavilor care-i înglobează, dar au fost împinşi din N Pen. Balcanice spre S, unde trăiau dispersaţi în Vlahii. Păstori, chervanagii, negustori, meşteşugari şi mai puţin agricultori, ei dispun de o organizare socială proprie şi se bucură de relativă autonomie şi de unele privilegii sub stăpânirea bizantină, slavă sau otomană. Posturi militare importante, mai ales în paza drumurilor şi trecătorilor. în sec. 12-13 constituie, împreună cu bulgarii şi în alianţă cu cumanii, Imp. vlaho-bulgar, sub dinastia vlahă a Asăneştilor. Astăzi sunt în curs de dispariţie prin asimilare cu popoarele balcanice în mijlocul cărora trăiesc. Emigraţii importante în Imp. Habsburgic (sec. 18) şi România (masiv în sec. 19-20). Alte denumiri: ţinţari, cuţovlahi. V. aromâni, meglenoromâni, istroromâni. II. Adj. Referitor la vlahi sau la Vlahia. VLAHUŢĂ, Alexandru (1858-1919, n. satul Pleşeşti, azi Alexandru Vlahuţă, jud. Vaslui), scriitor şi publicist român. A condus mai multe publicaţii singur („Vieaţa") sau în colaborare („Sămănătorul", „Lamura11). Versuri de influenţă eminesciană („Poezii"), proză de observaţie socială („Din goana vieţii11), satirică („Câţiva paraziţi"), un roman psihologic („Dan11). Memorialistică („România pitorească11). Activitate de animator literar. M. post-mortem al Acad. (1948). Alexandru Vlahuţă VLAICU, Aurel (1882-1913, n. sat Binţinţi, azi Aurel Vlaicu, jud. Hunedoara), inginer constructor de VLAMINCK 424 avioane şi pilot român. Unul dintre pionierii aviaţiei mondiale. A proiectat şi a construit două avioane monoplane (Vlaicu I, în 1910 şi Vlaicu II, în 1911) cu care a realizat performanţe de zbor remarcabile pentru acea vreme şi a obţinut la concursul aviatic internaţional de la Aspern - Viena (iun. 1912) premiul I pentru aruncarea la ţintă a unui proiectil şi premiul II pentru aterizare la punct fix. în 1912-1913 a proiectat avionul Vlaicu III, primul avion de construcţie metalică din lume. Primul avion proiectat, construit şi pilotat de el (Vlaicu l)a zburat la 17 iun. 1910. La 13 sept. 1913 s-a prăbuşit în timpul unei încercări de trecere peste Carpaţi. M. post-mortem al Acad. (1948). VLAMINCK [vlame:k], Maurice (1876-1958), pictor peisagist francez. A participat la mişcarea fovistă („Copacii roşii"), alături de Derain şi Matisse, apoi a fost influenţat de construcţia solidă şi echilibrată a pânzelor lui Cezanne, de expresionism, revenind în cele din urmă la realism. VLASIU, Ion (1908-1997, n. Lechinţa, jud. Mureş), sculptor şi scriitor român. Arie tematică largă şi diversă (viaţa umană în ipostazele ei esenţiale, figuri din lumea satului sau din istoria şi cultura naţională). Lucrări în piatră sau lemn, legate stilistic de arta populară. Preocupat mai ales de decorativism şi arhitectonica compoziţiei sculptate („Octa-vian Goga", „Decebal", „Recolta", „Mireasă", „Horea, Cloşca şi Crişan", „Stihiile războiului"). Romane autobiografice („Am plecat din sat"). Ion Vlasiu. „George Bacovia11 VLASOV, Andrei Andreevici (1900- 1946), general sovietic. în timpul celui de al Doilea-Război Mondial a fost luat prizonier de germani (1942); a acceptat să formeze cu sprijin german o armată formată din prizonieri ruşi cu care a luptat împotriva U.R.S.S., dar şi pe Frontul de Vest. Capturat de americani a fost predat sovieticilor care l-au spânzurat. VLAŞCA, denumirea sub care era cunoscută în sec. trecute întinsa reg. de şes din partea central-estică a C. Române. Această vastă zonă (care ocupa C. Piteştiului şi porţiuni din câmpiile Găvanu-Burdea, Burnaz şi Vlăsia), numită în trecut de bătrânii locului Ţara Vlasilor sau Vlaşca (vlasi era o variantă de nume atribuită vlahilor), se suprapunea peste arealele ocupate în sec. trecute de imensa pădure ce purta denumirea de Codrii Vlăsiei, care forma un tot unitar numit Vlăsia. Până în sept. 1950, pe o porţiune din această zonă a existat jud. Vlaşca, cu reşed. la Giurgiu, care ocupa o supr. de 4 494 km2 şi includea 5 plăşi şi 237 de sate. VLĂDAIA, com. în jud. Mehedinţi, situată în C. Blahniţei, la contactul cu piemontul Bălăciţei, pe stg. văii Drincea; 1 873 loc. (2008). Bisericile cu acelaşi hram — Sf. Nicolae, în satele V. (1859) şi Almăjel (1867). VLĂDEASA, masiv muntos în N m-ţilor Apuseni. Este cuprins între văile Crişului Repede, Iadei, Crişul Pietros şi Someşul Cald. Alcătuit din roci vulcanice (dacite, riolite, granodiorite), şisturi cristaline şi local din calcare jurasice. Este un masiv bine individualizat, cu relief domol, cu 0 culme centrală orientată NNE-SSV, teşită, dominată de mai multe vârfuri care depăşesc 1 600 m alt. (Vlădeasa 1 836 m este alt. max. a masivului, Buteasa 1 792 m, Cârligatele 1 694 m ş.a.) din care se desprind către V şi E culmi domoale, prelungi. Masivui V. prezintă evidente trepte de eroziune, etajate. Acoperit cu păduri de conifere în amestec cu fag. Staţiune meteorologică. Obiective turistice: staţiunile climaterice Stâna de Vale şi Valea Drăganului, cascada ladolina, peşterile din bazinul văii ladolina ş.a. Marginea sudică (la S de vârfurile Cârligatele, Briţei, Vârfuraşu, Măgura Călăţele) este inclusă în Parcul natural al M-ţilor Apuseni. VLĂDENI 1. Compartiment al depr. Braşov, care pătrunde ca un golf în arealul m-ţilor Persani, separând compartimentul central al acestora (m-ţii Bogatei) de cel sudic (m-ţii Poiana Mărului). în V comunică cu depr. Şinca prin pasul V. (610 m). Este drenată de Homorodul vechi, afl. al Oltului. 2. Com. în jud. Botoşani, situată în E pod. Sucevei, la poalele de N ale dealului Corni şi cele de S ale dealului Bour, pe stg. văii Şiretului; 5 024 loc. (2008). Creşterea bovinelor (în satul Huţani). 3. Com. în jud. Dâmboviţa, situată în C. Cricovului; 3 205 loc. (2008). Este o com. nouă, înfiinţată la 8 mai 2003 prin desprinderea satului Munţii Vlădeasa 425 VLĂSINEŞTI Vlădeni din com. Dărmăneşti. 4. Com. în jud. Ialomiţa, situată în E C. Bărăganului, pe stg. braţului Borcea al Dunării şi pe dr. râului Ialomiţa; 2065 loc. (2008). Nod rutier. Pescuit. Satul V. este atestat documentar în 1467. Biserica Sf. Nicolae (1836). 5. Com. în jud. laşi, situată în E C. Jijiei Inferioare, la poalele de SE ale colinelor Miletinului, pe râul Jijia, la confl. cu râul Miletin; 4 579 loc. (2008). Staţie (în satul V.) şi haltă de c.f. (în satul lacobeni), inaugurate la 1 aug. 1896. Filatură de bumbac. Creşterea bovinelor, lazuri şi heleşteie. Satul V. este atestat documentar în 1613. Biserica Sfinţii Voievozi (1820-1826, reparată în 1869 şi 1894), în satul Borşa. VLĂDESCU, Radu I. (1886-1963, n. sat Sibiciu de Sus, jud. Buzău), medic veterinar şi biochimist român. Acad. (1955), prof. univ. la Bucureşti. Cercetări privind compoziţia chimică a materiei vii, metabolismul animal şi în domeniul lactologiei („Valoarea alimentară a laptelui", „Le dosage du sodium dans Ies liquides biolo-giques“). A organizat primul laborator de chimie biologică din România. VLĂDESCU-RĂCOASA, Gheorghe (1895-1989, n. Răcoasa, jud. Vrancea), sociolog, economist şi om politic român. Prof. univ. la Bucureşti. Colaborator al lui D. Guşti. Vicepreşedinte al Institutului Internaţional de Sociologie din Paris (1937-1946). Studii de ştiinţa politicii („Politica şi dreptul în Renaştere") şi de istoria sociologiei româneşti („Schiţă istorică a sociologiei în România"). VLĂDEŞTI 1. Com. în jud. Argeş, situată în zona dealurilor Argeşului, pe râul Bratia; 3 186 loc. (2008). Pomicultură. Biserica Tăierea Capului Sf. loan Botezătorul (1656), în satul V. 2. Com. în jud. Galaţi, situată în NE C. Covurlui, pe dr. râului Prut, la graniţa cu Republica Moldova; 2 102 loc. (2008). Viticultură. în raza sa se află balta Vlădeşti, parte componentă a parcului natural „Lunca joasă a Prutului". Biserica Sfinţii Voievozi (ante 1809, reparată în 1848), în satul Brăneşti. 3. Com. în jud. Vâlcea, 'n E Subcarpaţilor Vâlcii, pe pârâul Olăneşti; 2 726 loc. (2008). Microhi-drocentrală (1,8 MW), intrată în funcţiune la 13 mart. 1984. Pomicultură. Centru de ceramică populară. Biserica Buna Vestire (1718), în satul V. VLĂDjCĂ (< sl.) s. m. 1. Episcop. 2. (înv.) Stăpânitor, domn. vlAdila, com. în jud. Olt, situată în C. Romanaţi; 2 092 loc. (2008). Staţie de c. f. (în satul Frăsinet-Gară). Biserica Sf. Nicolae (1765), în satul V. VLĂDUŢESCU, Gheorghe (n. 1937, Târgu Cărbuneşti), filozof român. Acad. (1999), prof. univ. la Bucureşti. Lucrări de istoria filozofiei, având ca teme centrale ontologia şi metafizica („O istorie a ideilor filozofice", „Filozofi, filozofii, concepte fundamentale: O enciclopedie a gândirii greceşti"). Ediţii din operele lui P.P. Negulescu, N. Bagdasar. Traduceri. VLĂDUŢIU, Nicolae (1818-1849, n. sat Bogata, jud. Cluj), prefect în oastea lui Avram lancu. Preot. Participant la Revoluţia de la 1848-1849 din Transilvania. Rol important în înfrângerea armatei nemeşimii maghiare comandate de Hatvani (mai 1849). VLĂGU! (< vlagă) vb. IV tranz. şi refl. A (se) slei de puteri, a (se) istovi. VLĂHIŢA 1. Pas în Carpaţii Orientali, în partea centrală a m-ţilor Harghita, la 985 m alt. Asigură legăturile rutiere (şosea modernizată) între municipiile Miercurea-Ciuc şi Odorheiu Secuiesc. Este străjuit la N de vf. Ascuţit (1 685 m alt.). 2. Oraş în jud. Harghita, situat la poalele de V ale m-ţilor Harghita, pe râul Homorodu Mic; 7 009 loc. (2008). Nod rutier. Expl. de min. de fier (în localit. componentă Minele Lueta), de marne şi andezit. Staţie de înnobilare a min. de fier. Vechi centru (1825) al metalurgiei feroase (fontă de înaltă puritate, oţeluri speciale). Constr. de utilaje şi aparate pentru diverse ramuri ale economiei. Centru de prelucr. artistică a lemnului. Păstră-vărie. Filarmonică de copii (din Gheorghe Vlăduţescu 1982). Staţiune balneoclimaterică în localit. componentă Băile Homorod. Aşezarea V. este cunoscută din timpul stăpânirii romane în Dacia, în legătură cu zăcămintele de min. de fier, dar apare menţionată documentar în 1301. în 1591 sunt consemnate primele forje construite aici. Declarat oraş la 17 febr. 1968. Poiană naturală cu narcise (20 ha), rezervaţie naturală. VLĂJGAN (< ser.) s. m. Tânăr înalt şi robust. VLĂSIA 1. Câmpia Vlăsiei, subunitate a C. Române, situată în partea centrală a acesteia. Se întinde în V şi S până în Valea Argeşului, în N vine în contact cu C. Titu-Sărata, iar în E cu C. Mostiştei şi C. Bărăganului; este drenată de râurile Dâmboviţa, Colentina şi parţial de Ialomiţa. Face parte din categoria câmpiilor tabulare, cu interfluvii largi şi netede, cu alt. de 50-120 m, în care o mare răspândire o au depozitele de loess, cu grosimi de la 2 la 12 m, în cadrul cărora se individualizează numeroase crovuri. Se subîmparte în: C. Snagovului, C. Maia, C. Moviliţei, C. Bucureştiului şi C. Câlnăului. Foarte caracteristice sunt lacurile de tip liman, formate prin bararea gurilor de vărsare ale unor râuri cu aluviunile depuse de Ialomiţa şi Dâmboviţa (ex. Cocio-valiştea, Snagov, Pasărea), cărora li se adaugă numeroase lacuri de baraj antropic (dintre care se remarcă salba de lacuri de pe râul Colentina şi Lacul Morii pe Dâmboviţa). Numeroase mănăstiri şi alte monumente istorice şi de arhitectură (ex. Palatul Mogoşoaia, Palatul Ştirbei de la Buftea), zone de agrement (Băneasa, Snagov, pădurea Cernica, Pustnicu, lacul Căldă-ruşani etc). 2. Codrii Vlăsiei, nume atribuit unei întinse păduri din partea centrală a Munteniei, una dintre cele mai extinse păduri din ţară care, în sec. trecute, forma un masiv păduros compact, alcătuit din arbori seculari. De-a lungul timpului a fost intens defrişată, rămânând doar o serie de trupuri de pădure, unele dintre ele declarate rezervaţii naturale forestiere (ex. pădurea Snagov). Denumirea de Vlăsia (termen de origine slavă) a fost extinsă pe cale cărturărească asupra părţii centrale a C. Române, ocupată odinioară de Codrii Vlăsiei. VLĂSINEŞTI, com. în jud. Botoşani, situată în C. Jijiei Superioare, pe râul Başeu; 3 328 loc. (2008). Viticultură. VLĂSTAR 426 în satul V., atestat documentar în 1446, se află biserica Adormirea Maicii Domnului, ctitorie din 1800 a marelui logofăt Anastase Başotă. VLĂSTAR (< ngr.) s. n. 1. Lăstar. 2. Urmaş, descendent (al unei familii); fig. mlădiţă. VLISSINGEN [vljsiqe], oraş în SV Olandei, situat pe ţărmul de S al ins. Walcheren din estuarul fl. Schelde; 45,1 mii loc. (2006). Port comercial şi de pescuit. Feribot cu Marea Britanie. Bază navală. Staţiune balneară. Rafinărie de petrol. Şantier naval. Ind. siderurgică şi petrochimică. Muzeu municipal. Biserica St. James (1308), reconstruită după incendiul din 1911. Turnul prizonierilor (1563). Clădirea Primăriei (1733). în 1572 a fost primul oraş din Ţările de Jos care s-a răsculat împotriva dominaţiei spaniole. Napoleon I a făcut din el bază navală militară în timpul ocupaţiei franceze (1795-1814). A avut mult de suferit în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Inundaţii catastrofale (1953). VLORE [vlore], oraş în SV Albaniei, pe ţărmul golfului cu acelaşi nume; 77,6 mii loc. (2001). Port comercial. Pipe-line de la rafinăria Cerrik. Rafinărie de petrol. Ind. chimică, textilă, a mat. de constr. (ciment) şi alim. (conserve de peşte, ulei de măsline, alcool). în Antic, era numit de greci Aulon. A făcut parte din Imp. Roman. în 1464 a căzut sub dominaţie otomană. VLTAVA [vţtava], râu în V Cehiei, afl. stg. al fl. Elba; 446 km. Izv. din masivul Pădurea Boemiei (Cesky Les) prin pâraiele Teplâ V. şi Studenâ V., străbate^ pod. Boemiei, trece prin oraşele Cesky Krumlov, Ceske Budejovice şi Praga şi se varsă în Elba la 30 km N de Praga. Are un curs canalizat, navigabil pe 84 km pentru vase mici. Hidrocentrale. Afl. pr.: Luznice, Sâzava, Otava, Berounka. V. a constituit subiectul de inspiraţie al compozitorului ceh Bedrich Smetana pentru celebrul ciclu de şase poeme simfonice cunoscute sub numele de „Mâ Vlast“ (Patria mea). Germanii o numesc Moldau. VOAL (< fr.) s. n. 1. Ţesătură străvezie de mătase, de bumbac sau de fibre sintetice; se foloseşte pentru perdele, rochii, bluze etc.; bucată de ţesătură fină şi rară, cu care femeile îşi acoperă capul sau faţa; văl. 2. înnegrire a unui material fotografic (ex. placă, film, hârtie) care apare după developare şi fixare, în urma unor iluminări difuze accidentale. VOALA (< fr.) vb. I 1. Tranz. A acoperi cu un voal (1), a ascunde, a masca. ♦ Refl. (Despre sunete, voce) A-şi pierde sonoritatea şi limpezimea; a se estompa. 2. Refl. (Despre materiale fotografice) A se deprecia, a se strica din cauza apariţiei voalului (2). VOALETĂ (< fr.) s. f. Ţesătură mai puţin deasă şi foarte fină, folosită ca garnitură la pălăriile de damă sau pentru acoperirea feţei. VOCABULAR (< fr., lat.) s. n. 1. Totalitatea cuvintelor unei limbi; lexic. V. activ = totalitatea cuvintelor folosite în mod efectiv în exprimare şi care variază de la o categorie de vorbitori la alta. V. pasiv v. pasiv. ♦ Totalitatea cuvintelor specifice unui anumit stil al limbii sau unei anumite categorii sociale, unui anumit domeniu de activitate etc. 2. (înv.) Glosar; dicţionar (de proporţii reduse). 3. (INFORM.) Mulţime (finită) de simboluri cu care se pot forma cuvinte. VOCABULĂ (< lat., fr.) s. f. (Livr.) Cuvânt, vorbă. VOCAL, -Ă (< fr., lat.) adj. Care ţine de voce, de tehnica emisiei sunetelor. VOCALĂ (< lat., it., germ.) s. f. (LINGV.) Sunet al vorbirii produs prin scurgerea nestingherită şi continuă a curentului de aer prin canalul fonator. O- V. anterioară (sau prepalatală, palataiă) = v. care se articulează în partea anterioară a cavităţii bucale (ex., în limba română, e şi /). V. medială (sau centrală) = v. care se articulează în partea de mijloc a cavităţii bucale (ex., în limba română, a, ă şi /). V. posterioară (sau postpalatală, velară) = v. care se articulează în partea posterioară a cavităţii bucale (ex., în limba română, o şi u.). ♦ Semn grafic, literă care reprezintă un astfel de sunet. VOCALIC, -Ă (< fr. {i}; {s} lat. vocales ,,vocale“) adj. Care aparţine vocalelor, privitor la vocale. VOCALjSM (< fr. {i}) s. n. 1. Sistem al vocalelor unei limbi într-un anumit moment al evoluţiei sale. 2. Parte a foneticii istorice a unei limbi care se ocupă cu studiul vocalelor. VOCALIZA (< fr., it., {s} lat. vocalis „vocală”) vb. I 1. Tranz. şi intranz. (MUZ.) A executa o vocaliză. 2. Refl. (LINGV.; despre consoane) A căpăta valoare de vocală. VOCALIZĂ (< fr., it.) s. f. 1. Formulă melodică de virtuozitate în partiturile pentru voci. 2. Exerciţiu tehnic de canto care se execută pe o vocală (de preferinţă a). VOCATjV (< fr., lat.) s. n. (LINGV.) Caz al declinării care exprimă adresarea, chemarea, invocaţia. VOCAŢIE (< fr., lat.) s. f. Aptitudine, predispoziţie pentru un anumit domeniu de activitate sau pentru o profesiune; chemare. (DR.) V. succesorală = calitatea unei persoane de a avea chemare la moştenire, fără a fi înlăturată de la aceasta de o altă persoană cu rang preferabil. VOCE (< lat. vox, vocis) s. f. 1. Sunetele emise de om, generate de o energie sonoră creată la nivelul laringelui prin vibraţia coardelor vocale. ♦ Facultatea omului de a emite sunete articulate. 2. însuşirea cuiva de a cânta frumos din gură. 3. (MUZ.) Linie melodică încredinţată fiecărui instrument executat într-o compoziţie. VOCEA AMERICII (VOICE OF AMERICA [vois av emerika]), post de radio finanţat de guvernul S.U.A., inaugurat la 24 febr. 1942 cu o emisiune în Ib. germană care avea scopul să devină o contrapondere a propagandei naziste. După al Doilea Război Mondial, V.A. a început să emită treptat în 48 de limbi, cu c. 3 200 de programe în fiecare săptămână, ştiri, comentarii politice, muzică ş.a. pentru ţări din Europa, Asia, Africa, America Latină. în 1953 a devenit parte integrantă a Agenţiei de Informaţii a Statelor Unite (United States Information Agency), iar în anii 1978-1982, V.A. a fost reorganizat şi transferat la Agenţja Internaţională pentru Comunicaţii. în 1998, Congresul S.U.A. a votat desfiinţarea Agenţiei de Informaţii a Statelor Unite şi formarea unei Agenţii independente. VOCIFERA (< fr., lat.) vb. I intranz. A vorbi cu voce ridicată, pe un ton de ceartă; a face scandal, a ţipa. VOCODER (< fr., engl., germ.) s. n. (TELEC.) Sistem electronic de telefonie, în care vorbirea este codificată şi apoi reconstituită artificial, pentru a se obţine o inteligibilitate sporită. VODĂ (< sl.) s. m. Titlu pe care îl purtau domnii Ţărilor Române. VODCĂ s. f. v. votcă. VODER (< fr.) s. n. (TELEC.) Aparat electronic de producere a vocii artificiale, care utilizează chei similare celor ale instrumentelor muzicale. 427 VOICULESCU Victor Voicu Ion Voicu Marin Voiculescu VODEVIL (< fr.) s. n. Specie de comedie uşoară, de origine franceză, în al cărei text sunt intercalate cuplete pe melodii cunoscute. VODIŢA, MĂNĂSTIREA cu hramul Sf. Antonie cel Mare, ridicată de călugărul Nicodim (Sf. Nicodim de la Tismana) şi ajutoarele sale în anii 1370-1372 cu sprijinul domnului Vladislav l (Vlaicu), pe locul unei ctitorii mai vechi (din sec. 13). Se consideră că este primul monument de plan triconc din Ţara Românească la care sistemul de boltire se bazează pe existenţa unor pilaştri de o parte şi de alta a absidelor laterale, folosit apoi frecvent până în sec. 18. Prădată şi pustiită, a fost refăcută de domnul Radu cel Mare către 1500 şi din nou în 1689 de către boierul dregător Cornea Brăiloiu. în 1990 mănăstirea a fost reînfiinţată, construindu-se o biserică nouă, cu hramul Naşterea Maicii Domnului, alături de ruinele vechii biserici, în hotarul Vârciorovei. VODUN (VODOUN, VUDUN), religie animistă ancestrală din Africa de Vest (practicată de peste 30 mii. persoane), cu numeroase variante locale, care a stat la originea cultului Voodoo din Haiti. în Benin, din 1996, este religie oficială. Zeul suprem este Mawa, care nu intervine în problemele oamenilor, în schimb există numeroşi vodun (7 fii ai lui Mawa, dar şi zei tribali şi locali) şi spirite sacre Iwa (loa) care interac-ţionează cu oamenii şi le pot transmite mesaje prin intermediul Persoanelor care intră în transă în decursul ceremoniilor V. VQGĂ (< fr.) s. f. Interes viu, dar trecător, provocat de o întâmplare, de o persoană etc.; modă. ♦ Faimă (trecătoare), renume. VOGEL [fogel], Hermann Karl (1841-1907), astronom şi fizician german. Fondator (1882) şi director al Observatorului din Potsdam. Pionier al spectroscopiei astronomice, a măsurat primul viteza de rotaţie a Soarelui, pe baza efectului Doppler- Fizeau. A descoperit prezenţa vaporilor de apă pe Marte şi a publicat (1883) primul catalog al spectrelor solare. VOGORIDE, Nicolae (1820-1863, n. laşi), om politic român. Antiuni-onist. Caimacam al Moldovei (1857-1858), a falsificat alegerile pentru Adunarea ad-hoc din iul. 1857. Ele au fost anulate la protestul energic al unioniştilor, cu sprijinul puterilor europene favorabile Unirii Principatelor. VOI1 (lat. vos) pron. pers. a 2-a pl. 1. La nominativ, ca subiect, înlocuieşte numele persoanelor cărora li se adresează vorbitorul: voi mi-aţi spus. 2. La dativ, în formele „vouă", „vă“, „vi“, „v-“: vouă nu vă place. ♦ Cu valoare de pron. de politeţe, ţinând locul pers. 2. sg.: vi se va comunica rezultatul. ♦ Cu valoare de pron. refl.: v-aţi găsit beleaua cu mine... ♦ Cu valoare de dativ etc.: îndată vi-l iau de aici. 3. La acuzativ, precedat de prepoziţii ori de formele neaccentuate „vă“, „v-“; pe voi vă cred; unde v-aţi văzut? Cu valoare de pron. de politeţe, ţinând locul pers. 2. sg.: doamnă, vă rog, aveţi răbdare. 4. La vocativ, de obicei însoţind alt vocativ: voi, vise trecătoare. VOj2 (< voi, prez. indic. < lat. voleo sau < sl. voliti) vb. IV tranz. 1. A fi decis, a fi hotărât să..., a intenţiona, a avea de gând; a vrea. 2. A se învoi, a fi de acord, a consimţi. VOIAJ (< fr.) s. n. Călătorie. VOIAJA (< fr.) vb. I intranz. A călători. VOIAJOR (< fr.) s. m. (Şi adj.) Călător. (înv.) V. comercial = persoană care se ocupă cu mijlocirea achiziţiilor ori a vânzărilor de mărfuri, făcând deplasări în diferite localit. în căutare de beneficiari ori de furnizori; comis-voiajor; agent comercial. VOICEŞTI, com. în jud. Vâlcea, situată pe dr. Văii Oltului, pe malul de NV al lacului de acumulare Strejeşti; 1 718 loc. (2008). Biserica Sf. Nicolae (1839, cu picturi originare), în satul V. VOICU (sec. 14-15), cneaz român din Hunedoara, tatăl lui lancu de Hunedoara. Pentru faptele sale de arme a fost înnobilat în 1409 de Sigismund de Luxemburg, primind, împreună cu fraţii săi, castelul şi domeniul Hunedoara. VOICU, Ion (1923-1997, n. Bucureşti), violonist român. Elev al lui David Oistrah. Director al Filarmonicii „George Enescu". Tehnică strălucitoare, ton cald. Excelent în repertoriul de virtuozitate (Paganini). Numeroase turnee peste hotare. Pentru complexa şi ilustra sa activitate a primit numeroase premii şi prestigioase distincţii româneşti şi internaţionale VOICU, Victor A. (n. 1939, sat Bolovani, jud. Dâmboviţa), medic şi farmacolog român. General. Acad. (2001), prof. univ. la Craiova şi Bucureşti. Cercetări de farmacologie experimentală şi clinică privind organismul iradiat, sistemul nervos vegetativ şi cardiovascular („Farmacologie", „Bazele chimioterapie-! antineoplazice", „Elemente de patofarmacologie chimică"). VOICULESCU, Dan (n. 1940, Saschiz, jud. Mureş), compozitor român. Căutări de reînnoire a limbajului muzical; valorifică polifonia şi eterofonia. Opere („Cântăreaţa cheală"), muzică simfonică şi vocal-simfonică, de cameră, corală. VOICULESCU, Marin Gh. (1913-1991, n. Giurgiu), medic român. Acad. (1990), prof. univ. la Bucureşti. Cercetări şi studii în domeniul pato-genezei, al tratamentului şi epidemio-logiei bolilor contagioase („Diagnosticul biologic al pancreatitei urliene la copii", „Tifosul exantematic", „Virozele respiratorii", „Hepatita virală"). VOICULESCU 428 Marioara Voiculescu VOICULESCU, Marioara (1889-1976, n. Bucureşti), actriţă română de teatru şi film. Societară de onoare a Teatrului Naţional din Bucureşti. Directoarea trupei care-i poartă numele. Interpretează cu patetism eroine pline de energie şi pasiune („Salomeea”, ,jDama cu camelii”, „Nora”, „Lulu”). în 1913 devine prima femeie regizor de film din România („Răzbunarea”, „Amorurile unei prinţese”, „Detectivul”). VOICULESCU, Vasile (1884-1963, n. Pârscov, jud. Buzău), scriitor român. Medic. A făcut parte din cercul revistei „Gândirea". Lirică a arhaicului şi monumentalului („Pârgă“, „Destin"), ori de inspiraţie religioasă („Poeme cu îngeri"), celebrând dragostea şi setea de împlinire prin eros („Ultimele sonete închipuite ale lui W. Shakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu") sau extazul mistic (postumele). Proză exploatând filonul mitic şi magic tradiţional românesc („Povestiri", romanul „Zahei orbul"). Scrieri de medicină popularizată. Deţinut politic. M. post-mortem al Acad. (1993), VOICULESCU, Vlad (1913-2001, n. Târgu Jiu), medic neurolog român. Acad. (1991), prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii la cunoaşterea rolului scoarţei cerebrale, la bolile cerebrale vasculare, la studiul etiopatogeniei şi diagnosticului hemoragiilor cerebrale. A descris pentru prima oară nevrita de plex brahial după pneumotorax şi a introdus un nou tratament în meningitele cu meningococ. Lucrări: „Anatomia şi fiziologia clinică a sistemului nervos central", „Hipertensiunea arterială", „Neurologia". VOIE (< sl.) s. f. 1. Voinţă (1). ^ Loc. Fără (de) voie sau fără voia (mea, a ta etc.) = involuntar, neintenţionat. De voie, de nevoie = vrând nevrând. Peste voia (cuiva) = împotriva voinţei (cuiva). 2. învoire, îngăduinţă, permisiune. 3. Dorinţă; plăcere, poftă, chef. -0- Loc. în voie Vasile Voiculescu sau în toată voia = fără nici un impediment, nestingherit. Voie bună (sau rea) = stare sufletească, dispoziţie bună (sau rea). VOIEURISM (VOAIERISM, VOYEURISM) (< fr.), s. n. Anomalie a comportamentului caracterizată prin plăcerea obsesivă de a privi şi spiona persoane care se dezbracă, au raporturi sexuale sau îşi satisfac nevoile fiziologice. VOIEVOD (< sl.) s. m. 1. (în Ev. Med., în Ţările Române) Conducător militar în cadrul unei obşti sau uniuni de obşti ţărăneşti, a cărui autoritate se exercita asupra unui terit. limitat şi a cărui funcţie nu era ereditară. 2r Primul (cel mai vechi) titlu purtat de domnii Ţării Româneşti şi ai Moldovei, precum şi de conducătorul Transilvaniei (sec. 12-1541). VOIEVODAL, -Ă (< voievod) adj. Care aparţine voievozilor, privitor la voievozi. VOIEVODAT (< voievod) s. n. (în Ev. Med., în Ţările Române) Terit. aflat sub autoritatea unui voievod. VOIGHT [toit], Woldemar (1850- 1919), fizician german. Director (din 1883) al Institutului de Fizică Teoretică din Gottingen. Preocupat de structurile cristaline, a descoperit fenomenul de birefringenţă magnetică artificială (efectul V.), elaborând o teorie organică asupra elasticităţii cristalelor („Manual de fizică a cristalelor"). VOILA 1. Lac de acumulare creat pe cursul mijlociu al râului Olt, ale cărui ape pun în mişcare turbinele hidrocentralei cu acelaşi nume. Lacul a fost creat în 1988 şi are un voi. de 12,3 mii. m3. 2. Com. în jud. Braşov, situată în depr. Făgăraş, la poalele nordice ale m-ţilor Făgăraş, pe cursul mijlociu al Oltului, în zona de confl. cu pâraiele Cincu, Breaza şi Sâmbăta; 3 000 loc. (2008). Staţie (în satul V.) şi haltă de c.f. (în satul Vlad Voiculescu Dridif). Nod rutier. Hidrocentrală (14,2 MW), intrată în funcţiune în 1989. Creşterea bovinelor şi a bubalinelor. Herghelie de cai lipiţani (în satul Sâmbăta de Jos). Satul V. este atestat documentar în 1441. în satul Cincşor, menţionat documentar în 1332, există o cetate ţărănească cu o biserică de incintă (sec. 13-16), iar în satul Voivodeni, atestat documentar în 1432, se află bisericile Adormirea Maicii Domnului (c. 1500, cu picturi murale interioare din sec. 18) şi Sf. Nicolae (1809); în satul Sâmbăta de Jos, atestat documentar în 1291, există biserica Adormirea Maicii Domnului (1802, cu picturi murale interioare realizate în 1806-1814), şi un castel construit în 1750 de contele losif Brukenthal. VOINEA, Radu (n. 1923, Craiova), om de ştiinţă, inginer român. Acad. (1974), prof. univ. ia Bucureşti. Preşedinte al Acad. (1984-1990). A elaborat „metoda ciclurilor independente" pentru determinarea vitezelor şi acceleraţiilor mecanismelor. Lucrări în domeniul mecanicii teoretice, al teoriei elasticităţii şi rezistenţei materialelor („Mecanica teoretică", în colab., „Vibraţii mecanice", în colab., „Metode analitice noi în teoria mecanismelor"). Radu Voinea 429 VOINŢĂ VOINEASA 1. Com. în jud. Olt, situată în C. Romanaţi, pe râul Olteţ; 2 086 loc. (2008). în arealul satului Mărgăriteşti au fost descoperite (1972) urmele unei aşezări dacice fortificate, datând de la sfârşitul primei Epoci a fierului (Hallstatt). Bisericile Sfinţii Voievozi (1743), Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena (1779), Sf. Dumitru (1837 şi 1864), în satele Mărgăriteşti, Racoviţa, Rusăneştii de Sus şi Blaj. 2. Com. în jud. Vâlcea, situată la poalele de S ale m-ţilor Lotru, pe cursul superior al râului Lotru, la confl. cu pârâul Voineşiţa; 1 669 loc. (2008). Expl. de muscovit. Hidrocentrala Ciunget (510 MW, cea mai mare hidrocentrală de pe râurile interioare ale ţării), intrată în funcţiune în 1972. Reparaţii de utilaj energetic. Păstrăvărie. Han (1898), în satul V. Staţiune climaterică şi de odihnă (Voineasa), de interes general, cu funcţionare permanentă, cu climat tonic, aer curat, lipsit de praf şi alergeni şi ionizare accentuată a atmosferei. Staţiunea este recomandată atât pentru odihnă cât şi pentru tratarea asteniilor nervoase, a stărilor de debilitate, de surmenaj fizic şi intelectual. Punct de plecare către cabanele din m-ţii Lotrului şi Căpăţânii. Rezervaţiile naturale Jnepenişul Stri-catu (15 ha), Căldarea Gâlcescu (200 ha), Miru-Bora (25 ha), Sterpu-Dealu Negru (5 ha) şi Cristeşti (3 ha). VOINESCU, Alice (1885-1961, n. Turnu Severin), eseistă română. Lucrări consacrate filozofiei („L’inter-pretation de la doctrine de Kant par l’ecole de Marburg, Etude sur l’idealisme critique", „Montaigne. Omul şi opera"), teatrului european antic (,,Eschil“) sau contemporan. VOINESCU II, Ion (1816-1855, n. Bucureşti), ofiţer şi om politic român. Secretar al „Asociaţiei literare", întemeiată în 1845. Participant la Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească; membru al Guvernului Provizoriu. VOINEŞTI 1. Com. în jud. Dâmboviţa, situată în Subcarpaţii lalomitei, pe râul Dâmboviţa, la confl. cu Râu Alb; 6 098 loc. (2008). Staţiune de cercetări pomicole (1949). Renumit centru pomicol (meri, Peri, pruni). Fabrici de cherestea, de confecţii şi de sucuri naturale din mere (din 1997). Centru de ţesături Şi cusături populare (în satul Izvoa-rele). în arealul satului V. au fost descoperite (1965) urmele unei aşezări de bordeie, fortificată cu val de pământ şi şanţ, datând din sec. J-8, aparţinând populaţiei autohtone, în care s-au găsit borcane din ceramică, lucrate la roată, decorate cu linii ondulate pe umăr. în satul V. se află un spital (1905) şi două biserici cu triplu hram — Sfinţii Voievozi, Buna Vestire, Cuvioasa Parascheva—Tabac (1796) şi Adormirea Maicii Domnului, Sf. Nicolae, Sf. Haralambie (1857), iar în satul Gemenea-Bră-tuleşti există o biserică cu cinci hramuri — Duminica Tuturor Sfinţilor, Sf. Nicolae, Sf. loan Botezătorul, Sf. Haralambie, Sf. Fecioară (1868); bisericile Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena (1869) şi Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1877), în satele Manga şi Izvoarele; în satul Mânjina şe află biserica având dublu hram — înălţarea Domnului şi Sf. Nicolae (1883-1885), iar în satul Onceşti, biserica de lemn cu hramurile Duminica Tuturor Sfinţilor şi Sf. loan (1814). 2. Com. în jud. laşi, situată în Pod. Central Moldovenesc, pe râurile Voineşti şi Stavnic; 6 988 loc. (2008). Nod rutier. Expl. forestiere, de gresii, marne, argile şi nisipuri. Prelucr. laptelui. Moară. Centru viticol şi de vinificaţie. Creşterea bovinelor. Centre de rotărit (în satul V.) şi de ceramică neagră şi roşie, smălţuită (în satul Schitu Stavnic). în satul V. au fost descoperite obiecte de podoabă din sec. 13. în satul V., atestat documentar în 1461, se află o biserică datând dinainte de anul 1767, reclădită în 1832-1834 şi biserica Adormirea Maicii Domnului (1905), iar în satul Schitu Stavnic, biserica de schit Adormirea Maicii Domnului (ante 1727; chiliile şi zidul de incintă au căzut în ruină la sfârşitul sec. 19); biserica Sf. Nicolae (1825), în satul Lungani. 3. Com. în jud. Vaslui, situată în colinele Tutovei, pe râurile Tutova şi Iezer; 3 970 loc. (2008). Viticultură. în arealul satului V. a fost descoperit (1926) un tezaur de obiecte din argint (sec. 10-13), atribuit cumanilor, alcătuit din 12 brăţări, nouă inele, o diademă cu decor gravat, o cataramă, patru aplice de centură şi un pandantiv în formă de scut, cu decor gravat. Până la 1 ian. 1965, satul şi com. V. s-au numit Voineşti-Răzeşi. Bisericile de lemn Cuvioasa Parascheva (ante 1809) şi Adormirea Maicii Domnului (1818, cu pridvor adăugat în 1960), în satele V., Stâncăşeni, Mărăşeşti şi Obârşeni. VOIN|C, -Ă (< bg., ser.) adj., s. m. 1. Adj. Robust, viguros, vânjos. 2. S. m. Tânăr bine făcut, îndrăzneţ, curajos, viteaz. ♦ Flăcău, fecior. VOINICESC, -EASCĂ (< voinic) adj., s. f. art. I. Adj. 1. De voinic, vitejesc; eroic. Luptă v. (şi subst., f.) = luptă corp ia corp; trântă. ♦ Puternic, viguros. 2. De flăcău; de bărbat, bărbătesc. II. S. f. art. Dans popular românesc executat numai de bărbaţi, răspândit în N Moldovei, cu ritm binar şi mişcare vioaie, însoţit de strigături de comandă; melodia corespunzătoare acestui dans. VOINICEŞTE (< voinic) adv. Cu bărbăţie, cu curaj; vitejeşte. VOINIC! (< voinic) vb. IV intranz. (Pop.) A săvârşi fapte vitejeşti. ♦ A haiduci. VOINICJCĂ (< voinic) s. f. Plantă erbacee din familia brasicacee (crucifere), înaltă de 40-80 cm, cu tulpină şi frunze păroase şi flori galbene dispuse în raceme terminale (Sisymbrium loeselii). VOINICE (< voinic) s. f. 1. Vitejie, bărbăţie. ♦ Faptă vitejească. ♦ Haiducie. 2. Faptul de a fi voinic, robust; forţă, putere, vigoare. VOINICQS, -OASĂ (< voinic) adj. Robust, puternic; arătos; mândru. VOINOV, Dimitrie (1867-1951, n. laşi), biolog român. Acad. (1927), prof. univ. la Bucureşti. Cercetări de histologie şi citologie („Principii de microscopie", „Mitocondriile"). Primul în lume care a descoperit acuploidia sau polisemia la animale („Problema biologică a diferenţierii sexelor"). Unul dintre cei mai însemnaţi darvinişti din România. VO|NŢĂ (< voP) s. f. 1. Funcţiune psihică, caracterizată prin orientarea conştientă a omului spre realizarea unor scopuri şi prin efortul depus pentru atingerea acestora. ♦ Trăsătură de caracter, definită prin decizie fermă şi perseverenţă în învingerea obstacolelor. 2. (FILOZ.). Potrivit tradiţiei, facultatea de a alege sau a decide, prin care individul determină ce acţiuni să efectueze. V. de putere = (la Nietzsche) elementul fundamental al naturii umane, manifestat în activitatea creatoare sau în dominarea celorlalţi. V. gene- Dimitrie Voinov VOIOS 430 rală = (la Rousseau) v. colectivă a societăţii, manifestată prin instituţiile sale politice, iar nu prin preferinţele exprimate cu diferite ocazii de membrii săi. 3. Ceea ce hotărăşte cineva; hotărâre, decizie, voie (1). ♦ Consimţământ, învoire. 4. Intenţie, scop. ♦ (Rar) Dorinţă, poftă. VOIOS, -OASĂ (< voie) adj. Plin de voie bună, de bună dispoziţie; vesel, bucuros. VOIOŞjE (< voios) s. f. Bună dispoziţie, voie bună; veselie. VOISIN [vuaze], Gabriel (1880-1973) şi Charles (1882-1912), ingineri constructori francezi. Pionieri ai aviaţiei mondiale. Au pus bazele industriei aeronautice în Franţa, prin construcţia primei uzine de avioane din lume (1908). Primul lor avion, încercat în zbor la 15 mart. 1907 de Ch. Voisin, a parcurs distanţa de 80 km. VOjT1 s. m. (în Ev. Med., în Moldova) Denumire a şoltuzului în unele oraşe. VOIT2, -Ă (< voi2) adj. Făcut intenţionat, realizat în mod deliberat. VOITEG, com. în jud. Timiş, situată în S C. Timişului; 2 151 loc. (2008). Nod feroviar şi rutier. Creşterea bovinelor şi a ovinelor. Satul V. este atestat documentar în 1322. VOITINEL, com. în jud. Suceava, situată în pod. Sucevei, pe râul Voitinel; 3 982 loc. (2008). Culturi de cartofi. Com. V. a luat fiinţă în anul 2004 prin desprinderea satului V. din com. Gălăneşti. VOIVODENI, com. în jud. Mureş, situată în NE colinelor Mădăraşului, pe valea Mureşului şi pe râul Luţ; 1 845 loc. (2008). în satul V., atestat documentar în 1332, se află o biserică din sec. 15 (azi biserică reformată), fortificată cu zid de incintă în sec. 18, şi un castel din sec. 18. VOJVODINA [voivodjina], terit. autonom în N Republicii Serbia situat la N de Dunăre, în C. Panonică, la graniţa cu Croaţia (în V), cu Ungaria (în N) şi cu România (în E); 21,5 mii km2; 2 mii. loc. (2005). Cuprinde o importantă minoritate maghiară, dar şi câteva sate româneşti. Centrul ad-tiv: Novi Sad. Alte oraşe: Subotica, Pancevo, Zrenjanin, Vârşeţ (Vrsac). Expl. de petrol şi de gaze naturale. Grâu, porumb, sfeclă de zahăr, tutun, floarea-soarelui şi cartofi. Pomicultură şi viticultură. Creşterea animalelor. Âvicultură. Include ca subunităţi Banatul sârbesc (în E), Backa (în NV) şi Srem (în SV). VOLAN (< fr.) s. n. I. Fâşie încreţită de ţesătură, aplicată ca ornament pe diferite obiecte de îmbrăcăminte, pe perdele, huse etc. II. (TEHN.) Piesă în formă de roată care serveşte la efectuarea manuală a unor comenzi pe maşini-unelte, autovehicule etc. VOLANT1 (< fr.) s. m. Roată grea care serveşte pentru uniformizarea turaţiei unui motor. VOLANT2, -Ă (< fr.) adj. Care se poate desprinde dintr-o unitate; detaşabil; mobil. -0- Foaie v. v. foaie. VOLAPUK (< germ., fr.) s. n. Limbă artificială internaţională, creată mai ales pe baza elementelor germanice. VOLATjL, -Ă (< fr., lat.) adj. (Despre lichide) Care se evaporă uşor la temperaturi obişnuite. VOLATILITATE (< fr.) s. f. însuşirea de a fi volatil. VOLATILIZA (< fr.) vb. I refl. (Despre lichide volatile) A se evapora. ♦ Fig. (Fam.) A dispărea complet, fără urmă. VOLBURĂ (lat. *volvula < volvere) s. f. I. Vânt puternic cu vârtejuri; vârtej; p. ext. furtună. ♦ Sul, coloană, trâmbă (de praf, de nisip, de^ zăpadă etc.); învolburare. ♦ Fig. învălmăşeală, agitaţie, tulburare. II. Plantă erbacee perenă din familia convol-vulacee, cu tulpina târâtoare sau agăţătoare, lungă de 20-100 cm, şi cu flori albe (Convolvulus arvensis)\ are corolă în formă de pâlnie. Uneori creşte ca buruiană în culturi agricole. Sin. rochiţa-rândunelei. III. (GEOL.) Formă reticulară de zăcământ a corpurilor hidrotermale, care rezultă prin mineralizarea unei reţele neregulate şi dese de fisuri. VOLBUROS, -OASĂ (< volbură) adj. învârtejit; învolburat. volbură volei VOLCANO (în jap. Kazan Rettd), arh. vulcanic japonez în V Oc. Pacific, între arh. Ogasawara (fost Bonin) la N şi Mariane la SSV, la c. 1 250 km S de Tokyo; 28 km2. Ins. pr.: Iwo Jima (cea mai mare), Kita Iwo, Minami Iwo. Expl. de sulf; culturi de trestie de zahăr, pomi fructiferi ş.a. Anexat de Japonia în 1891. VOLEI (< engl., fr.) s. n. Joc sportiv care se dispută, după anumite reguli, între două echipe compuse din câte şase jucători fiecare, pe un teren dreptunghiular (de 18 x 9 m), despărţit la mijloc printr-un fileu, ridicat la o înălţime variabilă în funcţie de sex, de categorie sau de vârsta jucătorilor. Un meci se dispută după sistemul trei seturi câştigătoare din cinci; setul se încheie la 25 puncte câştigătoare, Ia diferenţă de două puncte. Inventat în 1895 de americanul Wiiliam G. Morgan din Holyoke, Massachusetts (S.U.A.), v. se răspândeşte rapid în Europa şi Asia datorită frumuseţii şi accesibilităţii sale. Primele competiţii internaţionale încep în 1913. Cele dintâi campionate mondiale au loc la Praga, în 1949, iar în programul olimpic în 1964, la Tokyo. In prezent au loc numeroase noi competiţii internaţionale: Cupa Campionilor Europeni, Liga Mondială, Supercupa Naţiunilor ş.a. în România, v. începe să se practice de prin 1920; din 1933 se organizează campionate şcolare, studenţeşti, sindicale, regionale. Este unul dintre sporturile în care reprezentanţii României au avut prestaţii internaţionale de valoare la campionatele europene, în Cupa Campionilor Europeni, în Cupa Cupelor ş.a. Printre marii jucători de v. ai României se numără: Şt. Romcu, Horaţiu Nicolau, Aurel Drăgan, Davila Plocon, Ed. Derzei, Jean Ponova, M. Grigorovici, W. Schreiber ş.a. De o largă popularitate s-a bucurat, în ultimele decenii, v. de plajă , o variantă 431 VOLOC numai doi jucători de fiecare par-^ffedin 1996 a devenit sport olimpic. ^VOLEIBALIST, -Ă (< voleibal Ablei“) s. m. şi f. Persoană care practică voleiul, jucător de volei. VOLET (< fr.) s. n. 1. Element mecanic mobil dispus la bordul de atac sau de scurgere al fiecărei aripi de avion şi care serveşte pentru mărirea sustentaţiei. 2. Fiecare dintre elementele mecanice ale radiatorului unui motor de avion, care serveşte pentru reglarea circuitului aerodinamic de răcire al acestuia. VOLEU1 (< fr.) s. n. (ARTE PL.) Aripă laterală, mobilă, a unui poliptic. VOLEU2 (VOLE) (< fr.) s. n. (SPORT) Lovitură prin care mingea este expediată înainte ca ea să atingă pământul. ^ în (sau din) voie = în (sau din) aer. VOLEU3 (CINEMAT.) 1. Dispozitiv format din 2-4 palete mobile metalice montate în faţa proiectoarelor pentru obturarea totală sau parţială a luminii 2. Efect cinematografic prin care o imagine e înlocuită progresiv cu o alta urmărind o linie de separaţie mobilă. VOLGA 1. Fl. în partea europeană a Federaţiei Ruse, cel mai lung din Europa; 3 696 km; supr. bazinului hidrografic: 1,36 mii. km2. Izv. din pod. Valdai, de la 347 m alt., străbate C. Europei de Est şi depr. Caspică şi se varsă printr-o deltă cu patru braţe principale şi c. 500 de canale şi gârle, extinsă pe 121 km lăţime şi 18 907 km2, în M. Caspică, la S de Astrahan şi la NE de localit. Mumra. Navigabil pe c. 3 200 km. PI- V. are peste 200 de afl., printre care Suda, Mologa, Kostroma, Tverţa, Oka, Sura, Unja, Vetluga, Kama, Samara, Ahtuba, şi trece prin mai multe oraşe mari: Tver, Rîbinsk, Kostroma, Nijni Novgorod, Ceboksarî, Kazan, Simbirsk, Togliatti, Samara, Saratov, Kamîşin, Volgograd, Astrahan. De-a lungul fl. V. au fost construite nouă lacuri de acumulare cu tot atâtea hidrocentrale, cu o putere instalată de peste 20 mii MW Şi cu o producţie medie anuală de peste 80 miliarde kWh: lacurile Ivankovo, Uglih, Rîbinsk, Volgograd, Nijni Novgorod, Samara, Saratov, Kama, Ceboksarî. V. este unită cu fl. Don prin canalul Volga-Don, lung de 48 km, inaugurat în 1952, cu M. Şaltică prin canalul Beloie (construit în anii 1799-1810 şi modernizat în anii 1959-1965), care trece prin L. Beloie şi, în continuare, prin Baltiskii Canal (construit în anii 1959-1965) ce trece prin L. Onega şi prin oraşul Sankt-Petersburg. Pescuit în deltă (80% din cantitatea de sturioni pescuită în Federaţia Rusă}. Irigaţii în cursul mijlociu şi inferior. In delta V. se află rezervaţia naturală Astrahan (1919, 63,4 mii ha) care adăposteşte numeroase păsări de apă, inclusiv pelicani, lebede, flamingi, o vegetaţie acvatică şi palustră abundentă, printre care o specie de lotus. 2. Podişul Volgăi, reg. de podiş în partea europeană a Federaţiei Ruse, de-a lungul malului drept al fl. Volga. Relief dezvoltat pe structuri de domuri, fragmentate de afl. Volgăi. Alt. max.: 375 m (vf. Jiguli.). 3. Bătălia de pe denumire a complexului de operaţii defensive şi ofensive desfăşurate de armata sovietică în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în perioada 17 iul. 1942-2 febr. 1943, împotriva trupelor hitleriste. în timpul ei s-au desfăşurat operaţiile de apărare a Stalingradului (iul.-nov. 1942) şi ofensiva sovietică de la Stalingrad (19 nov. 1942-2 febr. 1943). Completată cu victoria de la Kursk, a marcat trecerea definitivă a iniţiativei acţiunilor militare în mâinile armatei sovietice. VOLGOGRAD [velgagrat], oraş în Federaţia Rusă, situat pe dr. fl. Volga, în convexitatea unui cot al acesteia, la 450 km NV de gura de vărsare a fl. Volga şi la 930 km SE de Moscova; 991,6 mii loc. (2006). De aici porneşte către V, canalul Volga-Don. Aeroport. Port fluvial. Nod feroviar. Hidrocentrală. Rafinărie de petrol. Constr. şi reparaţii navale. Ind. metalurgiei feroase şi aluminiului, a constr. de maşini, chimică (îngrăşăminte), a mat. de constr., de prelucr. a lemnului, textilă, a conf., încălţ. şi alim. Centru comercial şi cultural. Universitate (1980). Institute de învăţământ superior. Teatre. Planetarium. Muzeul apărării oraşului. Fundat în 1589 cu numele Ţariţîn, ca fort. între 1925 şi 1961 a purtat numele Stalingrad. Această denumire i-a fost dată deoarece I.V. Stalin, în timpul Războiului civil (1918-1920), a organizat apărarea oraşului în faţa atacurilor trupelor ruşilor albi. VOLHINIAN, subetajul inferior al Sarmaţianului. VOLIERĂ (< fr.) s. f. Cuşcă sau ansamblu de cuşti de dimensiuni mari, confecţionate din plasă de sârmă, în care păsările sau fluturii au posibilitatea să zboare. Utilizată în special în grădinile zoologice. VOLITjV, -Ă (< fr.) adj. Voliţional. VOLIŢIONAL, ~Ă (< fr.) adj. De voinţă, care se referă la voinţă, care este determinat de voinţă; volitiv. VOLÎNIA (VOLHINIA), reg. istorică în NV Ucrainei, între Pripet şi Bugul de V; un timp a făcut parte din cnezatul Halici-Volînia. în 1921 a fost împărţită între Polonia şi U.R.S.S., iar în 1939, în urma pactului Ribben-trop-Molotov, a intrat în componenţa U.R.S.S. şi partea poloneză. VOLÎNO-PODOLIC, Podişul ~ reg. de podiş în V Ucrainei, alcătuită din roci sedimentare. Alt. max. 471 m. VOLJSKl, oraş în Federaţia Rusă, situat pe stg. fl. Volga, în zona de confl. cu râul Ahtuba, la 16 km NE de Volgograd; 308,5 mii loc. (2006). Hidrocentrală. Ind. siderurgică (tuburi de oţel), chimică, petrochimică. Oraş nou, construit în anii 1951-1961, datorită ridicării barajului de aici, în urma căruia s-a format lacul de acumulare Volgograd. VOLKELT [folkelt], Johannes (1848-1930), filozof, psiholog şi estetician german. A elaborat, odată cu Th. Lipps, teoria „empatiei“ (Einfuhlung), a cufundării subiectului în obiectul estetic („Sistem de estetică"). VOLKOV, Fiodor Grigorievici (1729-1768J, regizor şi director rus de teatru. întemeietorul unei trupe teatrale lajaroslavl, directorul scenei imperiale. în 1756 a creat Teatrul din Moscova. VOLKSWAGEN AG [folksvagen], grup automobilistic german, fondat în 1937, la Wolfsburg, ca producător de stat pentru fabricarea în masă a unui model de automobil popular, al cărui prototip a fost proiectat (1934), de F. Porsche. După 1960, când s-a transformat în societate pe acţiuni, îşi extinde activitatea şi preia controlul asupra mai multor mărci germane de automobile (Audi, NSU), asupra grupului spaniol SEAT (1986), a celui ceh Skoda (1991) şi a Rolls-Royce (1998), devenind unul dintre cele mai puternice grupuri automobilistice europene. VOLNEY [volne], Constantin Frangois de CHASSEBOEUF [şasbof] (1757-1820), filozof, istoric, orientalist şi poet francez. Iluminist moderat, reprezentant al preromantismului, a cultivat poezia ruinelor („Ruinele sau meditaţii asupra revoluţiilor imperiilor"). Prin lucrările sale („Discurs asupra studiului filosofic al limbilor") poate fi considerat moralistul şi sociologul Grupului ideologic. Memorialistică („Călătorie în Egipt şi Siria“). VOLOC (< ucr., rus.) s. n. Plasă de pescuit lungă, întinsă la cele două capete pe câte un suport de lemn cu care este trasă, mai ales pe fundul apei. Este folosit pentru pescuitul în râuri şi în bălţi de mică adâncime. VOLOGDA 432 VOLOGDA, oraş în NV Federaţiei Ruse, situat pe râul Vologda, în zona de confl. cu Suhona, la 400 km NNE de Moscova; 287 mii loc. (2006). Port fluvial. Nod feroviar. Centru comercial. Constr. şi reparaţii de nave fluviale, de locomotive şi de maşini agricole; construcţii de utilaje pentru ind. forestieră. Ind. chimico-farmaceutică, de prelucr. a lemnului, celulozei şi hârtiei, mat. de constr., sticlăriei, pieL, textilă şi alim. Catedrala Sf. Sofia (1570), mănăstirea Priliuskii (sec. 16), Kremlin (sec. 17), casa Petrov (1704). Fundat în 1147 de negustori din Novgorod. VOLOIAC, com. în jud. Mehedinţi, situată în E piemontului Cosustei, pe râul Huşniţa; 1 871 loc. (2008). Bisericile înălţarea Domnului (1808) şi Sf. loan Botezătorul (1881), în satele V. şi Ruptura; în satul Valea Bună se află o biserică de lemn cu hramul Sfinţii Voievozi (1818, pictată la interior în 1866). VOLONTE, Gian Maria (1933-1994), actor italian de teatru şi film. Considerat „un gigant al cinematografului italian”, îşi leagă numele mai ales de marile filme politice ale anilor 70-’80 ai sec. 20 care dau glas convingerilor sale militante (.Anchetarea unui cetăţean mai presus de orice bănuială”, „Moartea lui Mario^ Ricci”, „Cazul Moro”, „Uşi deschise”). în paralel susţine o continuă activitate teatrală atât în teatre de repertoriu („Romeo şi Julieta”, „Sacco şi Vanzetti”) cât şi în spaţii neconvenţionale. VOLONTIR, Mihai (n. 1934, Hligeni, Basarabia), actor român de teatru şi film. Din 1957 joacă pe scena Teatrului „V. Alecsandri“ din Bălţi; roluri: Ion din „Năpasta*, Esop din „Vulpea şi strugurii" ş.a. Se impune şi ca actor de film („Se caută un paznic", „Această clipă“, „Ţiganul"). VOLOS, oraş în E Greciei, situat pe ţărmul G. Pagasitikos al M. Egee, în apropiere de poalele m-ţilor Pelion (Pilion), la 160 km NNV de Gian Maria Volonte Atena; 125 mii loc. (2006, aglomeraţia urbană). Aeroport. Port comercial pentru exportul de ulei de măsline, fructe, tutun, măsline, vin, stafide ş.a. Ind. siderurgică, chimică, textilă, a mat. de constr. (ciment), de prelucr. a tutunului şi alim. (conserve de fructe, ulei de măsline). Turism. Fundat în sec. 14. Muzeu de arheologie. Feribot cu Turcia. VOLOVĂŢ, com. în jud. Suceava, situată în NV pod. Sucevei, pe râul Suceviţa; 5 133 loc. (2008). Pomicultură. în satul V., atestat documentar la 13 dec. 1421 într-un act de danie emis de domnul Alexandru cel Bun, se află biserica înălţarea Sfintei Cruci, ctitorie din anii 1500-1502 a lui Ştefan cel Mare şi ruinele bisericii şi curţii boiereşti. VOLT (< fr. {i}; {s} n. pr. A. Volta) s. m. Unitate de măsură a tensiunii electrice sau a diferenţei de potenţial (simbol: V), egală cu tensiunea de la capetele unui conductor care, fiind străbătut de un curent de un amper, dezvoltă o putere de un watt. V. pe metru = unitate de măsură a intensităţii câmpului electric. VOLTA, fl. în V Africii (Burkina Faso şi Ghana), format prin unirea, pe terit. Ghanei, a râului Volta Neagră cu Volta Albă. Se varsă printr-o deltă în G. Guineei, la 110 km E de Accra. Lungime: 1 600 km (de la izv. râului Volta Neagră); supr. bazinului hidrografic: 388 mii km2; debitul mediu multianual: 1 210 m3/s. Volta Neagră, numită Mouhoun pe terit. Republicii Burkina Faso şi Black Volta pe cel al Ghanei, izv. din zona înălţimilor deluroase din SV Republicii Burkina Faso, la SV de oraşul Bobo-Diou-lasso, curge pe direcţia SV-NE până la oraşul Dedougou, unde se arcuieşte brusc, schimbându-şi şi cursul de la N la S, formând, pe o porţiune, graniţa între Burkina Faso şi Ghana şi între Ghana şi Cote d’lvoire, unin-du-se cu Volta Albă la S de Yapei. Volta Albă, numită pe terit. Republicii Burkina Faso, Nakambe, iar pe cel ai Ghanei, White Volta, izvorăşte din partea central-nordică a Republicii Burkina Faso şi curge pe direcţie generală N-S, primind din partea dreaptă, în cursul mijlociu un afl. principal, numit Volta Roşie (Nazinon în Republica Burkina Faso). în cursul inferior, la NV de oraşul Ada (Ghana), a fost construit (1961-1965) barajul Akosombo, lângă localit. Ajena, în urma căruia s-a format lacul de acumulare Volta, unul dintre cele mai mari din lume, extins pe c. 320 km lungime, cu o capacit. de 153 mii. m3 şi acoperind 8 482 km2 (3,6% din supr. Ghanei). Hidrocentrală cu o capacitate de 912 MW, Navigabil. Alessandro Volta VOLTA, Alessandro (Giuseppe Antonio Anastasio) (1745-1827), fizician italian. Prof. univ. la Pavia. A stabilit seria tensiunilor V. pentru metale (1793); a inventat pila electrică ce-i poartă numele, prima sursă de curent continuu (1800), electroforul (1775, perfecţionat în 1777) şi un electroscop condensator (1782). A studiat electricitatea atmosferică. VOLTAIC, -Ă (< fr. {i}) adj. (FIZ.) Referitor la pila sau la bateria electrică inventată de Volta. V. fotovoltaic. O- Arc v. = arc electric. VOLTAIRE [volte:r] (pseud. anagramă al lui Frangois-Marie Arouet) (1694-1778), scriitor şi gânditor francez. Influenţat de empirismul şi liberalismul politic englez. Deşi teist, a criticat instituţiile religiei creştine („Scrisori filozofice", „Dicţionar filozofic"). A cultivat genurile tradiţionale ale clasicismului: tragedia („Zaira", „Mahomet"), epopeea („Henriada"), poemul („Poem despre dezastrul de la Lisabona"); a scris scânteietoare povestiri şi romane satirico-filozofice („Zadig“, „Micromegas", „Naivul", „Candide sau Optimismul"), pamflete, scrisori („Scrieri filozofice"), eseuri („Epistolă către Urania", „Tratat despre toleranţă"). Ironia şi sarcasmul Voltaire, portret de Quentin de La Tour 433 VOLUNTARI scrierilor literare sunt susţinute de un eşafodaj filozofic, alcătuit din elemente ale gândirii lui Newton şi Locke ca argumente ale propriei filozofii practice („Dicţionar filozofic", „Tratat de metafizică"). Operele sale istorice („Istoria lui Carol XII", „Secolul lui Ludovic XIV", „încercare asupra istoriei generale şi asupra moravurilor şi spiritului naţiunilor"), criticând providenţialismul şi afirmând progresul social, au marcat o lărgire sensibilă a orizontului istoriografie. Vastă corespondenţă. VOLTAJ (< fr.) s. n. Tensiune electrică exprimată în volţi. VOLTAMETRU (< fr. {i}; {s} n. fr. Volta + gr. metron „măsură") s. n. Aparat pentru studiul fenomenului de electroliză, care permite determinarea intensităţii unui curent electric sau a cantităţii de electricitate prin măsurarea cantităţii de substanţă depusă pe cale electrolitică. VOLTAMPER (< fr. {i}) s. m. Unitate de măsură a puterii aparente (simbol: VA), egală cu puterea aparentă a unui circuit electric de curent alternativ la capetele căruia tensiunea este de un volt şi prin care trece un curent de un amper. *0-V. reactiv = unitate de măsură a puterii reactive (simbol: VAR), egală cu puterea reactivă a unui circuit electric de curent alternativ la capetele căruia tensiunea este de un volt şi prin care trece un curent de un amper defazat cu n/2 faţă de tensiune. VOLTAMPERMETRU (< fr.) s. n. (ELT.) Instrument electric de măsură, care cuprinde într-o cutie comună un voltmetru şi un ampermetru, putând fi folosit succesiv ca voltmetru sau ca ampermetru. VOLTA REDONDA, oraş în SE Braziliei (Rio de Janeiro), pe fl. Parafba do Sul, la 80 km NNV de Rio de Janeiro; 255,6 mii loc. (2007). Nod feroviar. Fundat în 1941 în legătură cu construcţia (1942-1946) a unui mare combinat siderurgic, ^ulţi ani după aceea fiind cel mai mare combinat de acest fel din America de Sud. Constr. de locomotive. Ind. chimică şi a mat. de constr. (ciment). VOLTA SUPERIOARĂ v. Burkina Faso. VOLTĂ (< fr., it.) s. f. 1. Mişcare în formă de cerc sau de arc de cerc. + Fig. Schimbare (bruscă) de atitudine. ♦ Mişcare bruscă de rotaţie făcută pentru a para o lovitură a adversarului la scrimă. ♦ (MUZ.) Semn care indică repetarea unui Vito Volterra fragment muzical de fiecare dată cu un alt sfârşit. 2. (NAV.) Manevră de giraţie executată de o ambarcaţie sau de o navă cu pânze pentru a face ca vântul să fie primit din celălalt bord. ♦ V. în vânt = schimbare a direcţiei împotriva vântului. V. sub vânt = schimbare a direcţiei în sensul vântului. VOLTERRA, Vito (1860-1940), matematician italian. Prof. univ. la Pisa, Torino şi Roma. Lucrări de analiză funcţională, teoria ecuaţiilor diferenţiale, integrale şi integro-dife-renţiale, calculul variaţiilor, teoria potenţialului. M. de onoare al Acad. Române (1913). VOLTjJĂ (< fr.) s. f. Disciplină hipică constând în efectuarea unor exerciţii de gimnastică pe un cal în mişcare (condus de jos prin lonjă şi bici). VOLTMETRU (< fr. {i}; {s} fr. volt+ gr. metron „măsură") s. n. (ELT.) Instrument electric pentru măsurarea tensiunii electrice sau a tensiunii electromotoare, cu indicaţiile scalei exprimate direct în volţi sau în multipli ori submultipli decimali ai voltului. V. electronic = aparat electronic pentru măsurarea tensiunii electrice. VOLTOLIZARE (< fr. {i}) s. f. (CHIM.) Procedeu de îmbunătăţire a calităţii uleiurilor lubrifiante prin supunere la acţiunea unor descărcări electrice de înaltă frecvenţă şi de înaltă tensiune. VOLTURNO, fl. în Italia (175 km); izv. din Apenini şi se varsă în G. Gaeta al M. Tireniene. Baraj pentru controlul inundaţiilor şi irigaţii. Pe malurile sale, în 1860, Garibaldi a învins armata napoletană. în timpul celui de al Doilea Război Mondial, aici s-au dat lupte grele între trupele germane şi Aliaţi. VOLUBIL, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. (Despre oameni) Care are un bogat debit verbal, care vorbeşte cu uşurinţă şi cu rapiditate; locvace; (despre manifestări ale oamenilor) prompt, spontan. 2. (Despre plante) Care îşi răsuceşte tulpina în spirală în jurul suporturilor (ex. hameiul, volbura, fasolea etc.). VOLUBILITATE (< fr., lat.) s. f. Uşurinţă de a vorbi mult şi cu rapiditate; fluenţă; locvacitate. ♦ Promptitudine, spontaneitate. VOLUM (< fr.) s. n. I. 1. Număr care exprimă măsura unei mulţimi tridimensionale. (FIZ.) V. specific = volumul unei unităţi de masă dintr-o substanţă. V. molar = volumul unui mol1 dintr-o substanţă; v. m. al tuturor substanţelor gazoase la presiunea de 760 Torr şi la temperatura de 0°C este de 22,41 dm3. 2. Masă de apă debitată de o fântână, de un izvor, de un râu sau de un fluviu. 3. (TELEC.) Nivelul de intensitate sonoră a semnalelor audio (în transmisiile de electrocomunicaţii). 4. (MUZ.) Forţă, amploare a sunetelor emise de o voce sau produse de un instrument muzical. II. 1. Carte legată sau broşată având în genere mai mult de zece coli de tipar. 2. Diviziune a unei lucrări editate în mai multe volume (II); tom. VOLUMETRIC, -Ă (< fr.) adj. Referitor la volumul sau la determinarea volumului unui corp. -0* (CHIM.) Analiză v. = analiză pentru determinarea cantitativă a unei substanţe prin măsurarea soluţiei etalonate, folosite pentru titrare. VOLUMETRJE (< fr.) s. f. Capitol al chimiei analitice cantitative, care se ocupă cu analizele volumetrice. VOLUMINOS, -OASĂ (< fr.) adj. (Despre obiecte) Care are volum mare, care ocupă mult loc în spaţiu; cuprinzător. ♦ (Despre oameni) Gras, corpolent. + (Despre cărţi, caiete etc.) Care are multe file; gros. VOLUNTAR, -Ă (< fr., lat.) adj., s. m. I. Adj. 1. (Despre o acţiune) Care rezultă dintr-un act al voinţei, săvârşit conştient şi de bunăvoie. 2. (Despre o persoană) Care are voinţă, care îşi impune voinţa; autoritar. II. S. m. (MILIT.) Persoană care cere să fie chemată sub arme fără a avea această obligaţie. ♦ Militar care se oferă de bunăvoie să execute o misiune de luptă; p. ext. persoană care se oferă să facă un serviciu dezinteresat. VOLUNTARI, oraş în jud. Ilfov, situat în C. Vlăsiei, în limita estică a municipiului Bucureşti; 31 516 loc. (2008). Constr. de utilaj pentru transporturi. Producţie de vaccinuri pentru uz veterinar. Siloz. Fermă avicolă. VOLUNTARIAT 434 Pomicultură. Până la 17 febr. 1968 s-a numit Cetatea Voluntărească, iar între 23 ian. 1981 şi 10 apr. 1997 a făcut parte din Sectorul Agricol Ilfov. Declarat oraş în 2004. Biserica Sf. Ilie (sec. 19); biserică romano-catolică (1999-2001, sfinţită la 20 mai 2001). VOLUNTARIAT (după fr. volonta-riat) s. n. 1. Angajare în armată ca voluntar; serviciu militar prestat ca voluntar. 2. Activitate desfăşurată din proprie iniţiativă de orice persoană fizică în folosul altor persoane sau al societăţii în ansamblu, fără a urmări un câştig material şi în absenţa unor presiuni externe de natură socială, economică sau politică. Se realizează în mod organizat prin intermediul unor organizaţii (ex. Crucea Roşie), O.N.G.-uri, instituţii publice, centre de voluntariat, organizaţii internaţionale de v. etc. Printre domeniile în care acţiunile de v. au o pondere importantă se numără ajutorarea victimelor unor dezastre naturale sau conflicte armate, educaţia îri medii defavorizate, sănătatea, protecţia mediului şi reconstrucţia ecologică, ajutor acordat ţărilor în curs de dezvoltare, persoanelor vârstnice sau cu dizabilităţi. V. este o componentă esenţială a societăţii civile. VOLUNTARISM (după fr. volonta-risme) s. n. 1. (FILOZ.) Orice doctrină potrivit căreia acţiunile noastre sunt legate mai degrabă de voinţă sau de liberul arbitru decât de intelect sau de înclinaţiile naturale. în metafizică, v. este ilustrat de sistemul lui Schopenhauer, pentru care adevărata natură a realităţii este voinţa, în Ev. Med. târziu, v. a condus la considerarea ordinii cauzale şi morale ca având sursa în voinţa liberă a lui Dumnezeu. 2. Concepţie psihologică care, spre deosebire de intelectualism, atribuie proceselor voliţionale rolul hotărâtor în viata psihică (W. Wundt). VOLUNTARjST, -Ă (< voluntarism) adj. Care aparţine voluntarismului, privitor la voluntarism. VOLUPTATE (< fr., lat.) s. f. 1. Plăcere a simţurilor. 2. încântare, desfătare sufletească, satisfacţie. VOLUPTUQS, -OASĂ (< fr., lat.) adj. Care produce, care inspiră voluptate; plin de voluptate. VOLUTĂ (< fr., it.) s. f. Ornament în formă de spirală al capitelelor din ordinul ionic, corintic şi compozit. VOLVERjNĂ (< engl.) s. f. Mamifer carnivor din familia mustelide, cu corp masiv, picioare scurte, coadă stufoasă, blană groasă, brună (Gulo gulo). Atinge 110 cm lungime şi 25 kg. Trăieşte în păduri de conifere din Siberia, N Europei, America de Nord. Foarte agresiv, poate ucide chiar animale mari (reni, elani). Numit şi gluton sau jderul-flămânzilă. VOLVO, societate suedeză constituită în 1927 la Goteborg de Assar Gabrielsson şi Gustav Larsson. Produce automobile, camioane şi autobuze, motoare ind. şi navale. în 1991 a încheiat un joint-venture cu Mitsubishi pentru producţia de „Nedcar“. VOLVOX (cuv. lat.) s. m. (BIOL.) Gen de alge verzi unicelulare, flagelate, din familia volvocacee care formează colonii în formă de sferă goală în interior. O colonie cuprinde între 500 şi câteva mii de indivizi, interconectaţi prin fire subţiri de citoplasmă; se deplasează coordonat, orientându-se spre lumină. Se înmulţesc atât asexuat, prin diviziune celulară (formând „colonii fiice“ în interiorul coloniei iniţiale), cât şi sexuat, dând naştere la forme de rezistenţă care pot supravieţui în condiţii nefavorabile. Frecvente în iazuri, bălţi, şanţuri cu apă şi alte habitate acvatice. VOLVULUS (< fr.; {s} lat. voivo „a înfăşură") s. n. V. intestinal = formă de ocluzie intestinală, provocată prin torsionarea intestinului subţire sau a colonului pelvian în jurul pediculului său vascular Produce tulburări grave ale circulaţiei peretelui intestinal, tulburări care merg până la infarctul şi necroza peretelui intestinal. VOMA (< fr., lat.) vb. I tranz. A vărsa (4), a vomita. VOMĂ (< voma) s. f. Expulzare prin esofag şi pe gură a conţinutului stomacului, uneori şi al intestinului subţire, provocată de mişcări antiperi-staltice ale stomacului şi ale intestinului subţire şi de contracţiile spastice ale diafragmei şi ale muşchilor abdominali; vomare, vomitare. VOMER (< fr.; {s} lat. vomer „brăzdar de plug“) s. n. (ANAT.) Os lat, nepereche, care alcătuieşte scheletul osos al peretelui dintre cele două cavităţi nazale. volută VOMICĂ (< fr., lat.) s. f. Evacuare pe gură a unui fluid purulent sau apos provenind dintr-un abces pulmonar. VOMITA (< lat., it.) vb. I tranz. A expulza pe gură mâncarea nedigerată sau digerată; a vărsa (4), a voma. VOMITIV, -Ă (< fr.; {s} lat. vomitus ,,vomitare“) adj. Care provoacă vomă. + (Substantivat, n.) Medicament care are proprietatea de a provoca voma (ex. apomorfină, ipeca, emetic etc.). Fiind toxice şi dând efecte secundare, uneori grave, v. sunt puţin utilizate. VONDEL [vondel], Joost van den (1587-1679), scriitor flamand. Drame de inspiraţie biblică sau istorică („Gijsbrecht van Aemstel", „Lucifer11, „Maria Stuarf); satire antipuritane; versuri. VO NGUYEN, Giap (n. 1911), general şi om politic vietnamez. Comunist. Ministru de Interne şi apoi de Război (1945-1980, cu întreruperi). A organizat forţele militare Viet-Minh şi a condus operaţiunile militare împotriva francezilor de la Dien-Bien-Phu. Comandant-şef al trupelor vietnameze în Războiul împotriva Vietnamului de Sud, sprijinit de americani, până la căderea Saigonului (1975). VONICERIU s. m. (BOT.) Sal-bă-moale. VONNEGUT [vonigat], Kurt (1922-2007), scriitor american. Autor de literatură ştiinţifico-fantastică, în care analizează mecanismele violenţei („Mama noapte“, „Perle la porci", „Deadeye Dick“). VON TRIER, Lars (n. 1956), regizor şi scenarist danez de film. Unul dintre cei mai premiaţi regizori europeni ai anilor ‘90 ai sec. 20, părintele „Dogmei 95”, remarcabil pentru căutările sale stilistice şi de limbaj („Breaking the Weaves”, „Dansând cu noaptea”, „Dogville”). VON WRIGHT, Georg Henrik (1916-2003), filozof şi logician finlandez. Cercetări privind teoria inducţiei şi calculul probabilităţilor, logica modală şi filozofia logicii, aplicaţiile logicii în etică şi drept („Tratat de inducţie şi acţiune. Cercetare logică"). Editor al operei târzii a lui Wittgenstein. VOODOO (VODU, VUDU, WOO-DOO) (< engl. americ.) subst. Ansamblu de credinţe şi practici magice, apărut în sec. 18 în ins. Haiti în rândul sclavilor proveniţi din Africa de Vest. Derivă din tradiţiile religioase africane dar a preluat prin sincretism şi unele elemente din religia catolică. 435 VORONA Imigranţii haitieni au răspândit v. şi în S.U.A.; o variantă aparte este v. din New Orleans. Forme asemănătoare de cult (dar cu denumiri diferite) se întâlnesc şi în alte ins. din Marea Caraibilor şi în America de Sud. Practicile v. includ dansuri rituale în acompaniament de tobe, în timpul cărora unii participanţi intră în transă (se consideră că atunci corpul lor este posedat de spirite, care transmit diverse mesaje). Printre scopurile ceremoniilor v. se numără vindecarea de boli, protejarea de forţele malefice, dezlegarea de farmece. Se practică şi sacrificarea unor animale şi, în mai mică măsură, unele forme de magie neagră, aspecte care au fost mult exagerate în filmele horror. în sens propriu, termenul desemnează şi zeul sau obiectul sacru. Printre entităţile adorate există aşa-numitele loa (spirite ale strămoşilor, ale diferitelor forţe ale naturii etc.), diferenţiate în rado (benefice) şi petro (malefice). V. şi vodun. VOPSEA (< vopsi) s. f. Amestec compus dintr-o suspensie de pigmenţi coloraţi într-un lichid peliculo-gen, folosit la acoperirea unor obiecte în scopuri ornamentale, de protecţie etc. VOPS! (< bg.) vb. IV 1. Tranz. A acoperi suprafaţa unui obiect cu vopsea, prin aplicare cu pensula, prin stropire etc., pentru a-l colora sau a-l proteja împotriva agenţilor corosivi, împotriva focului etc. ♦ A colora un material textil cu ajutorul unui colorant. 2. Tranz. şi refl. (Pop.) A (se) stropi, a (se) păta, a (se) mânji. ♦ Refl. A se farda, a se machia, a se sulemeni. VOPSITOR, -OARE (< vopsi) s. m. şi f. Persoană care se ocupă cu vopsitul. ♦ Boiangiu. VOPSITORE (< vopsitor) s. f. 1. Meseria vopsitorului. 2. Atelier sau secţie industrială în care se execută operaţia de vopsire; boiangerie. VORACE (< fr., lat.) adj. Care mănâncă cu poftă exagerată, cu mare lăcomie; lacom, mâncăcios. VORACITATE (< fr., lat.) s. f. Poftă de mâncare exagerată, lăcomie. ♦ Fig. Cupiditate; aviditate. VORARLBERG [fo:rarlberk], land în V Austriei, la graniţa cu Elveţia şi Germania; 2,6 mii km2; 364 mii loc. (2006). Centrul ad-tiv: Bregenz. Expl. forestiere. Produse textile. Creşterea ovinelor şi a bovinelor. Zonă turistică. VORBĂ (< sl.) s. f. 1. Cuvânt. 2. (La pl.) Şir de cuvinte care exprimă o cugetare, o idee. 3. Cele spuse de cineva (în opoziţie cu ceea ce face); spusă, zisă. 4. Expunere, relatare; conversaţie, discuţie, taifas. <0- Loc. Din vorbă în vorbă = din una într-alta. 4- Expr. Nici vorbă! = a) nici pomeneală; b) negreşit. Fie vorba între noi = să nu mai afle nimeni, să rămână secret. Vorbă să fie = nu cred aşa ceva! Nu-i vorbă sau mai e (încape) vorbă? = nu încape nici o discuţie sau îndoială; fireşte. ♦ Schimb de cuvinte; neînţelegere; ceartă. 5. Mod, fel de a vorbi, de a se exprima. 6. Zicătoare; expresie. 7. Sfat, învăţătură; îndemn. ♦ Părere, convingere. 8. Promisiune, făgăduinţă; angajament. 9. înţelegere, învoială. Loc. Din două vorbe sau (rar) dintr-o vorbă = fără târguială, repede. 10. Ştire, veste; zvon. ♦ Calomnie, bârfă. VORBĂREŢ, -EATA (< vorbi) adj. (Şi subst.) Care vorbeşte mult; guraliv, limbut. VORBĂRIE (vorbă) s. f. Vorbă multă, fără rost; flecăreală, trăncăneală, taifas. VORB| (< vorbă) vb. IV 1. Intranz. A avea facultatea de a folosi limbajul articulat; a-şi exprima gândirea prin vorbe; a spune, a zice, a grăi. ♦ Tranz. A rosti vorbe; a-şi exprima voinţa, a-şi spune punctul de vedere. ♦  se adresa cuiva. ♦ A se exprima într-o anumită limbă. + Fig. A pleda în favoarea cuiva. ♦ Fig. A atesta, a întări, a confirma. 2. Tranz. şi intranz. A discuta, a comenta; a sta de vorbă. 3. Intranz. A ţine o cuvântare, un discurs, a lua cuvântul; a face o expunere. 4. Refl. A se înţelege; a se sfătui. VORBIRE (< vorbi) s. f. 1. Acţiunea de a vorbi; folosire a limbajului în procesul de comunicare între membrii unei colectivităţi. ♦ Fel de a vorbi, mod de a se exprima. ♦ Limbaj. 2. Limbă, grai. VORBIT, -Ă (< vorbi) adj. Exprimat, spus, rostit; oral. Limbă v. = limba folosită în mod curent, limba uzuală. VORBITOR, -OARE (< vorbi) adj., subst. 1. Adj. Care vorbeşte (o anumită limbă), care foloseşte limbajul articulat. ♦ Comunicativ, volubil. + Grăitor, elocvent. 2. S. m. şi f. Orator, conferenţiar. 3. S. n. Parloar. VOREL, Lascăr (1879-1918, n. laşi), grafician şi pictor român. Legături cu avangarda artistică din Munchen. Desene satirice în ,Adevărul", „Furnica" şi în diverse publicaţii muncheneze. Pictură cu tematică socială. VORKUTA [verkuta], oraş în Federaţia Rusă, în Republica Komi, situat la poalele nordice ale m-ţilor Ural, pe râul omonim; 84,9 mii loc. (2002). Expl. de cărbune (din 1932). Aici a funcţionat unul dintre cele mai mari lagăre de muncă pentru deţinuţii politici din perioada stalinistă. VORLAND [forland] (cuv. germ.) s. n. (GEOGR.) Porţiune rigidă a scoarţei terestre (platformă) situată în faţa unei zone cutate (de orogen). VORNIC (< sl.) s. m. 1. (în Ev. Med., în Ţara Românească şi în Moldova) Mare dregător (mare v. sau v. mare) din sfatul domnesc, conducător al Curţii domneşti, având drept de judecată asupra întregii ţări (cu excepţia Olteniei). în Moldova, avea importante atribuţii cu caracter militar. <£> V. de Ţara de Jos (sau de Sus) = demnitar a cărui autoritate se exercita asupra părţii de SE (sau de NV) a ţării Moldovei. 2. Reprezentant al domniei în oraşe, cu atribuţii judecătoreşti. 3. Primar al unui sat sau al unui târg. 4. (Pop.) Vornicel (2). VORNICEASA (< vornic) s. f. însoţitoare a miresei, cu anumite atribuţii în cadrul ceremoniei nupţiale tradiţionale. VORNICEL (< vornic) s. m. 1. (în Ev. Med., în Ţara Românească şi în Moldova) Dregător, subaltern al vornicului în judeţe (sau ţinuturi) şi în sate. 2. Flăcău ales de mire sau de mireasă ca să poftească oaspeţii la nuntă şi să conducă ceremonialul nupţial; vornic (4). VORNICENI, com. în jud. Botoşani, situată în C. Jijiei Superioare, în zona colinelor Başeului, pe râul Ibăneasa; 4 454 loc. (2008). Staţie de c.f. (în satul V.), inaugurată la 1 iun. 1896. Nod rutier. Pomicultură. în satul V., atestat documentar în 1428, se află biserica de lemn Sf. Dumitru (sec. 15, cu adăugiri din 1821, respectiv absidele laterale), reparată în 1868. VORNICESCU-NESTOR, Nicolae v. Nestor. VORONA, com. în jud. Botoşani, situată în E pod. Sucevei, la poalele sudice ale dealului Corni şi cele de NV ale dealului Tudora, pe stg. văii Şiretului; 8 088 loc. (2008). în satul V., atestat documentar în 1403, se află mănăstirea V. (de maici), întemeiată în anul 1600 de nişte călugări ruşi cu ajutorul hatmanului Sandu. Iniţial, mănăstirea a avut o biserică de lemn pe locul căreia a fost zidită (1793-1803) biserica actuală, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, prin grija paharnicului lordache Pa-naite. Biserica păstrează picturi murale interioare executate în 1869 (restaurate în anii 1921-1922). Clo- VORONCA 436 potniţă din 1840. în 1835, arhimandritul Rafael a ctitorit bisericile Naşterea Maicii Domnului şi Sf. Nicolae din perimetrul mănăstirii. Ansamblul monahal a fost restaurat în 1976 şi 1985. Mănăstirea posedă o colecţie de obiecte bisericeşti cu valoare de patrimoniu. într-o clădire adiacentă se află un depozit de icoane, de cărţi vechi bisericeşti şi de manuscrise. în arealul com. V. se află o pădure declarată rezervaţie naturală forestieră (151,6 ha), precum şi gorunul lui Alexandru loan Cuza, declarat monument al naturii. VORONCA, llarie (1903-1946, n. Brăila), poet român. Reprezentant al avangardismului, a editat revistele „75 HP“ şi, împreună cu Brunea-Fox, „Integral". Lirică abundent-metaforică („Colomba", „Ulise", „Zodiac", „Incantaţii"). Stabilit în Franţa (din 1933), a evocat bucuriile cotidiene („Poemes parmi Ies hommes", „Beaute de ce monde"). VORONEJ [varonej], oraş în V Federaţiei Ruse, situat pe râul omonim, în apropiere de confl. cu fl. Don, la 470 km SE de Moscova; 846,3 mii loc. (2006). Aeroport. Nod feroviar. Port fluvial. Centrală atomo-electrică. Şantier naval. Ind. metalurgică, a constr. de maşini, chimică (cauciuc sintetic), textilă, a mat. de constr., piei. şi încălţ., de prelucr. a lemnului şi a tutunului, farmaceutică şi alim. Piaţă pentru cereale. Universitate (1918). Academie agricolă (1913). Biserica Buna Vestire (1696). Palatul Potemkin (sec. 18). Pomenit în izvoare din 1177, aici s-a ridicat, în 1586, o fortăreaţă care apăra reg. în faţa atacurilor tătarilor nohai şi crimeeni. în 1695-1696, ţarul Petru I cel Mare a fondat un şantier naval, unde a construit flota necesară campaniilor sale antiotomane din Azov. în reg. V., în toamna anului 1919 s-au dat puternice lupte între armata roşie şi trupele albgardiste, încheiate cu victoria celor dintâi. în timpul celui de al Doilea Război Mondial, în iul. 1942 trupele germane au ocupat oraşul, provocându-i mari distrugeri în luptele neîntrerupte timp de peste şase luni. Eliberat complet în urma victoriei din 23^ ian. 1943, oraşul a fost reconstruit. în apropiere se află rezervaţia naturală V. (1927, 31,1 mii ha) cu faună de pădure şi de zone umede, inclusiv o colonie de castori. VORONEŢ, localit. componentă a oraşului Gura Humorului în care se află mănăstirea cu acelaşi nume (de maici), cu biserica Sf. Gheorghe, ctitorie de mari dimensiuni (29,50 m lungime, fără pridvor, şi 7,70 m lăţime) a domnului Ştefan cel Mare, ridicată între 24 mai şi 14 sept. 1488, pe locul unui vechi schit cu biserică de lemn. Zidită din piatră brută, în stil moldovenesc de epocă, biserica Sf. Gheorghe a fost amplificată în timpul domniei lui lliaş II Rareş (1546-1551), când, prin strădania mitropolitului Grigore Roşea i s-a adăugat (în 1547) un pridvor închis, pictat în acelaşi an. Biserica mănăstirii V. este un remarcabil monument al artei feudale româneşti, cu somptuoase picturi pe pereţii interiori şi exteriori, executate în anii 1534—1535 şi 1547 pe un fond albastru închis (intrat în circuitul mondial cu numele „albastru de Voroneţ"). Pronaosul a fost pictat în 1550 prin grija mitropolitului Teofan. Ansamblul pictural de pe pereţii bisericii se caracterizează prin armonie cromatică, vigoare compoziţională, claritate şi monumentalitate. Specialiştii apreciază că pe peretele vestic se află cea mai desăvârşită scenă intitulată „Judecata de Apoi", pictată în 1547. Autorul prezumtiv al picturilor murale exterioare este pristavul Marcu. Conform tradiţiei, în biserică se află mormântul lui Daniil Sihastrul, fost călugăr la această mănăstire, care l-ar fi îmbărbătat pe Ştefan cel Mare după înfrângerea^ de la Valea Albă din anul 1476. în 1786, mănăstirea V. a fost desfiinţată, iar chiliile distruse, rămânând doar biserica de mir. Mănăstirea V. a fost reînfiinţată în 1990. Turnul-clopotniţă al mănăstirii are două clopote datând din timpul domniei lui Ştefan cel Mare. Datorită valorii arhitectonice şi picturale, biserica Sf. Gheorghe a mănăstirii V. a fost inclusă (din 1993) în Patrimoniul cultural universal. In 1781, la V. a fost descoperit „Codicele Voro-neţean" (manuscris datând din sec. 16) care cuprinde traducerea din limba slavonă a unor fragmente din „Faptele Apostolilor", fiind cel mai vechi text românesc scris în grai rotacizant. Mănăstirea V. este un obiectiv turistic de mare atracţie. VORONŢOV [verantsof], Mihail Semionovici, prinţ (1782-1856), feld-maresal rus. A luptat împotriva lui Napoleon I (1806-1807, 1812-1814) şi a turcilor (1809-1811). A comandat corpul de ocupaţie în Franţa (1815-1818). VOROSMARTY [voro/morti] Mihâly (1800-1855), poet ungur. Participant la Revoluţia de la 1848-1849. Unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai romantismului naţional. Lirică de dragoste şi patriotică, balade, poeme istorice („Fuga lui Zalân", „Eger") şi dramatice („Crai Csongor şi Zâna Tunde"), de esenţă folclorică, piese de factură shakespeariană („Regele Solomon", „Exilaţii", „Sacrificiul"); satire, articole politice. VOROŞILOV 1. Kliment Efremovici (1881-1969) Mareşal şi om politic sovietic. Membru al Biroului Politic (1926-1952) si al Prezidiului (1952-1960) C.C. al P.C.U.S. Comandant militar în timpul Războiului civil din U.R.S.S. (1918-1920). Preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. (1953-1960). 2. V. Ussuriisk, VOROŞILOVGRAD v. Lugansk. VOROŞILOVSK v. Stavropol (1). VORSTER [forster], Balthazar Johannes (1915-1983), om politic sud-african. Prim-min. (1966-1978), preşedinte al ţării (1978-1979). Politică de apartheid. VORTICjSM ({s> lat. vortex „vârtej") s. n. Mişcare artistică de avangardă în Anglia, promovată de Wyndham Lewis între 1912 şi 1915. 437 VOUET V. îşi propune organizarea formelor într-un sistem de unghiuri şi de curbe în jurul unui punct determinat (vortex). V. a influenţat pictura abstractă. VâRTSJÂRV, lac în partea cen-tral-sudică a Estoniei^ 280 km2 (cel mai mare din ţară). în el se varsă râul Emajdgi. Navigabil. VORŢA, com. în jud. Hunedoara, situată la poalele sudice ale m-ţilor Metaliferi, pe râul Sârbi; 994 loc. (2008). Expl. de min. complex. Satul V. este atestat documentar în 1468. VOS [vos], Cornelis de (c. 1584-1651), pictor flamand. Portrete de grup şi de copii, caracterizate prin armonia culorilor şi siguranţa tuşei („Familia"). Compoziţii religioase şi mitologice. VOSGI (VOSGES [voj]), lanţ muntos hercinic în NE Franţei, extins pe 250 km lungime de la N la S, paralel cu valea Rinului pe care o domină printr-un abrupt. Se împarte în V. Joşi, la N de valea râului Saverne, alcătuiţi din gresii, având aspectul unui platou ondulat cu alt. de 300-600 m, acoperiţi cu păduri şi V. înalţi, la S de râul Saverne, formaţi din graniţe şi şisturi cristaline, cu urme ale glaciaţiei cuaternare şi alt. max. de 1 424 m (Grand Ballon de Guebwiller). Zăcăminte de cărbune şi petrol. Viticultură (la poale). Sporturi de iarnă. Turism. VOSS [fos], Johann Heinrich (1751-1826), scriitor iluminist german. Discipol al lui Klopstock. Poeme rustice („Idile") sau din viaţa micii burghezii („Luise"). Traduceri din Homer şi din alţi scriitori antici. VOSSKOVEC, Jiri (1905-1981), dramaturg, regizor şi actor ceh. A compus şi a jucat, împreună cu Jan Werich, pentru „teatrul liber" din Praga (1927-1938) peste 30 de reviste şi piese cu caracter antifascist („Călăul şi nebunul", „Pumnul în ochi"), fiind nevoit să se exileze în S.U.A. VOSSLER [fosfor], Kari (1872- 1949), lingvist si istoric literar german. Prof. univ. la Munchen. Specialist în romanistică; s-a ocupat de probleme de teorie a limbii („Limba ca forţă creatoare şi ca evoluţie", „Spirit şi cultură în limbă"). Cercetări de istorie literară („Divina Comedie, situată şi interpretată în geneza sa", „Leopardi"). VOSTOK, bază antarctică de cercetări ştiinţifice, aparţinând Rusiei, situată la alt. de 3 505 m, în Antarctica centrală, în reg. Polului Sud magnetic, la 78°30' lat. S şi 106°50' long. E, inaugurată la 16 dec. 1958. Aici s-a înregistrat cea mai scăzută temperatură de pe glob (-89,6°C, 21 iul. 1983), iar temperatura medie anuală este de -57,8°C, cu 8,6°C mai scăzută decât media anuală a temp. la Polul Sud. VOSTOK 1, prima navă spaţială sovietică cu un om la bord (cu o masă de 4,5 t), care, la 12 apr. 1961, l-a dus în spaţiu j>e primul cosmonaut, luri Gagarin. între 1961 şi 1963 au mai a fost realizate încă cinci zboruri V. în cea de a şasea misiune (1963) nava V6 a avut la bord pe rusoaica Valentina V. Tereşkova, prima femeie din lume care a zburat în spaţiul cosmic. VOSTOKOV [vastokef], Aleksandr Hristoforovici (1781-1864), lingvist şi filolog rus. întemeietor al gramaticii comparate a limbilor slave („Consideraţii asupra limbilor slave"). VOSTRU, VOASTRĂ (lat. voster) pron. pos., adj. pos. I. Pron. pos. (Precedat de art. pos. „al", „a", „ai"; „ale") înlocuieşte numele obiectului posedat de persoanele cărora li se adresează vorbitorul: este al vostru. ♦ La f. pl. indică lucrurile, preocupările, ideile persoanelor cărora li se adresează vorbitorul; vedeţi-vă de ale voastre. ♦ La m. pl. indică familia, rudele, prietenii persoanelor cărora li se adresează vorbitorul. II. Adj. pos. 1. Care aparţine persoanelor cărora li se adresează vorbitorul; a) indică posesiunea: vă veţi revedea casele voastre; b) indică dependenţa faţă de persoana căreia i se adresează cineva şi de grupul din care face parte aceasta: faptele s-au petrecut sub ochii voştri. 2. însoţeşte un termen de reverenţă: luminăţia-voastră. VOŞLĂBENI, com. în jud. Harghita, situată în SE depr. Giurgeu, la poalele de SV ale m-ţilor Hăşmaş, în zona de izvor a râului Mureş; 1 973 loc. (2008). Staţii de c.f. (în satele V. şi Izvoru Mureşului). Nod rutier. Expl. de marmură şi dolomit. Centru de prelucr. artistică a lemnului. Muzeu sătesc (V.) Staţiune climaterică şi^ de odihnă (v. Izvoru Mureşului). în satul V., atestat documentar în 1750, se află o biserică ortodoxă din 1864. Zonă de practicare a sporturilor de iarnă. Rezervaţia naturală „Mlaştina După Luncă" (40 ha). VOT (< fr.; lat. votum „promisiune") s. n. 1. Exprimare a opiniei cetăţenilor unui stat în legătură cu alegerea reprezentanţilor lor în organele de conducere. V. cenzitar v. cenzitar. ♦ Opinie exprimată de membrii unei adunări constituite în legătură cu o candidatură, cu o propunere etc.; adeziune dată în acest scop. ^ (DR.) Drept de v. = drept al alegătorilor de a-şi exprima voinţa pentru alegerea reprezentanţilor în organele reprezentative ale statului; sufragiu1 (1). în România d. de v. este universal, egal, direct şi secret. Din 2008 a fost introdus sistemul de v. uninominal şi pentru alegerile parlamentare. 2. Mod de adoptare a hotărârilor de către organele de stat colegiale, de către organizaţiile obşteşti etc. 3. V. deliberativ = v. al cărui rezultat este obligatoriu. V. consultativ = v. al cărui rezultat nu este obligatoriu, reprezentând o formă de sprijin dată activităţii unui organ de stat sau unei organizaţii obşteşti. V. deschis v. deschis. 4. V. de încredere = v. prin care parlamentul se declară de acord cu politica sau cu un act al guvernului. V. de neîncredere = v. prin care parlamentul se desolidarizează de politica sau de un act al guvernului, având ca efect demisia acestuia. VOTA (< fr.) vb. I tranz. (DR.) A-şi exercita dreptul de vot. VOTARE (< vota) s. f. Acţiunea de a vota. Secţie de ~ v. secţie. VQTCĂ (VQDCĂ) (< rus.) s. f. Băutură tare, fabricată din alcool de cereale şi din apă cu duritate scăzută. Atestată la ruşi începând din sec. 14, când materia primă o constituia alcoolul obţinut din cartofi. VOTjV, -Ă (< fr., lat.) adj. (Despre obiecte) închinat divinităţii spre a împlini o făgăduinţă solemnă făcută faţă de ea. <0- Tablou v. = scenă dintr-o pictură murală (bisericească) reprezentând pe ctitori, de obicei având în mâini imaginea miniaturală a bisericii ctitorite. VOTUM (cuv. lat.) s. n. (Livr.) Promisiune făcută zeilor. ♦ Rugăciune; ofrandă; cult; ceremonie. VOUCHER [vaut/ej (< cuv. engl.) s. n. 1. Certificat (de proprietate); adeverinţă; chitanţă; cupon. 2. Document de călătorie eliberat unui turist de către o întreprindere de transport sau agenţie de turism reprezentând contravaloarea serviciilor care urmează a fi prestate. VOUET [vue], Simon (1590-1649), pictor francez. Stil eclectic, influenţat deopotrivă de Veronese., Tiziano, Guido Reni, Caravaggio. între 1612 şi 1627 a trăit şi a lucrat în Italia, apoi a revenit la Paris, unde a devenit primul pictor al Curţii regelui Ludovic XIII. A decorat cu compoziţii somptuoase palatele Luvru, Luxembourg, Saint-Germain, Hotel Richelieu, Hotel Bouillon. VOYAGER 438 VOYAGER [voiidje], program american de sonde spaţiale automate, destinate în special studiului şi fotografierii de aproape a planetelor Jupiter, Saturn şi a sateliţilor acestora. Două sonde, lansate în 1977, au survolat planeta Jupiter (1979), apoi Saturn (1980 şi 1981). V. 2 s-a apropiat de Uranus (1986) şi Neptun (1989). Această sondă este proiectată să fie operativă până în c. 2020, transmiţând sporadic informaţii. VOYEURjSM (< fr.) s. n. v. voieurism. VOYSEY [voizi], Charles Francis Annesley (1857-1941), arhitect şi decorator britanic. Exponent al mişcării Arts and Crafts; unul dintre reprezentanţii importanţi ai arhitecturii murale engleze, a influenţat, pe baza experimentelor sale, evoluţia acestui stil într-o direcţie austeră şi simplificată (Casa-studio pentru J. W. Foster la Bedford Park-Londra, Casa Broadleys pe malul lacului Windermere). VOZNESENSKl, Andrei Andreevici (n. 1933), poet rus. De formaţie arhitect. Discipol al lui Pasternak şi Maiakovski. Lirică bazată pe asociaţii insolite, sonore şi vizuale, încercând să definească locul omului intr-un univers neprimitor („Parabole", „Mozaic", „Antilumi“, „Tentaţie", „Inima lui Ahile", „Umbra unui sunet"). Libretul pentru opera-rock „lunona şi Avos". Publicistică; memorii. vrabie de câmp VRABIE (< sl.) s. f. Pasăre sedentară de mici dimensiuni din ordinul paseriformelor, cu cioc scurt conic, cu coadă trunchiată, cu spatele brun cu dungi negre şi pântecele cenuşiu. 4- V. de casă (Passer domesticus) este răspândită în special în localit., în grupuri mari; masculul prezintă o pată neagră sub bărbie. Foarte frecventă este şi v. de câmp (Passer montanus), întâlnită în parcuri, grădini, terenuri arabile şi margini de păduri; este ceva mai mică şi mai zveltă decât v. de casă. în regiunea mediteraneană este răspândită şi v. negricioasă (Passer hispaniolensis), întâlnită şi în sudul României (sin. v. spaniolă). George Vraca VRABIE, Gheorghe (1908-1991, n. Voineşti, jud. Vaslui), folclorist român. Cercetări metodologice („Foclorul, obiect, principii, metodă, categorii"); studii consacrate folcloristicii („Folcloristica română") sau unor genuri folclorice („Structura poetică a basmului"). VRAC (< fr.) s. n. Formă de prezentare a produselor granulare neambalate (cereale, cărbuni, minereuri etc.). VRACA, George (1896-1964, n. Bucureşti), actor român de teatru şi film. Unul dintre marii seducători ai scenei româneşti din anii ‘20-’50 ai sec. 20. Unic prin muzicalitatea glasului său inconfundabil şi prin sobrietatea aristocratică a jocului (Hamlet, Richard III, Vlaicu Vodă). Pe ecran apare rar şi mai ales în roluri de compoziţie („Lia”, „Se aprind făcliile”, „Tudor”). VRACHIER (cf. vrac) s. n. Navă pentru transportul mărfurilor în vrac. V. specializate pentru transportul unui anumit fel de marfă capătă denumirea corespunzătoare: mineralier, carbonier, cerealier. VRACI (< sl.) s. m. (Pop.) 1. Doctor (2). 2. Vindecător care utilizează diverse mijloace empirice, îndeosebi plante („ierburi de leac"), dar şi substanţe de origină animală şi minerală, precum şi diferite proceduri, adesea în asociaţie cu incantaţii descântece, fumigaţii, dansuri rituale etc. Din acest motiv au fost adesea asimilaţi cu vrăjitorii (în multe cazuri chiar cumulând cele două funcţii), dar, în principiu, v. foloseşte, pentru acţiuni curative şi preventive, în special, diverse elemente materiale, concrete, cărora le atribuie eventual puteri magice. Au avut o poziţie importantă în societăţile tribale şi în comunităţile săteşti medievale, unii dintre ei posedând cunoştinţe remarcabile de medicină tradiţională (ex. unii v. africani sau amerindieni). Odată cu dezvoltarea medicinei ştiinţifice (şi cu accesul acestor comunităţi la tratament medical), rolul lor a dispărut; există însă şi acum diverşi şarlatani care îşi asumă această calitate. în basm termenul este folosit şi pentru astrologi. VRAF (< sl.) s. n. Morman, maldăr, grămadă. ♦ Teanc. VRAIŞTE s. f. Dezordine, neorânduială, harababură. ♦ (Adjectival) Care se află în mare dezordine; (despre uşi şi ferestre) larg deschis. ♦ (Adverbial) în voia soartei; în dezordine. VRAJĂ (< sl.) s. f. 1. Farmec (1), descântec. 2. Atmosferă de încântare, de farmec. VRAJBĂ (< sl.) s. f. Ceartă; vrăjmăşie, dezbinare, zâzanie. VRANĂ (< bg.) s. f. 1. Orificiu făcut într-un butoi pentru umplerea şi golirea acestuia. 2. Parte a morii prin care curge făina. VRANCEA 1. Munţii Vrancei, gru-pă de munţi în Carpaţii de Curbură situată între aliniamentul văilor Caşin şi Şuşiţa (în N), depr. V. (în E), râul Râmnic (în S) şi aliniamentul văilor superioare ale râurilor Oituz şi Bâsca Mică (în V). Sunt munţi bine individualizaţi, alcătuiţi predominant din marne, gresii, conglomerate ş.a., fragmentaţi de numeroase văi adânci în mai multe masive şi culmi legate 439 VRANCEA între ele prin înşeuări largi. La V de valea superioară a Zăbalei se evidenţiază un sector mai înalt al m-ţilor V., în care sunt incluse masivele Lăcăuţ (1 777 m alt.), Goru (1 785 m — cota max. a m-ţilor V.), Giurgiu (1 721 m), iar la ENE de valea Zăbalei se desfăşoară o serie de culmi şi masive mai scunde şi mai fragmentate, printre care Furu (1 415 m), vf. Pietrosu (1 672 m) şi vf. Zboina Frumoasă (1 657 m), masivul Coza (1 629 m), culmile Zboina Neagră (1 350 m) şi Lepşa (1 503 m). Pantele m-ţilor V. sunt bine împădurite cu fag în amestec cu molid şi brad, local cu pin, iar la peste 1 700 m alt. se extind păşuni şi tufişuri de afin, ienupăr, anin de munte, pe vf. Goru, şi jneapăn. Faună abundentă: urs, cerb, râs, pisică sălbatică, capră neagră, cocoş de munte, acvila ţipătoare. Obiectiv turistic. în 2004 a fost constituit Parcul Natural Putna-Vrancea axat pe bazinul superior al Putnei. Acesta include şi o serie de rezervaţii naturale, printre care Lepşa-Zboina, Strâmtu-ra-Coza, muntele Goru, valea Tişiţei, cascada Putnei, Groapa cu Pini (ioc fosilifer cu peşti din Oligocen) ş.a. în afara parcului, alte arii protejate se află în bazinul Zăbalei (Căldările Zăbalei - Zârna Mică) şi în bazinul Nărujei (cascada Mişina, Cheile Nă-rujei), iar în extremitatea sudică este rezervaţia naturală geologică „Focul Viu“ de la Lopătari. 2. Subcarpaţii Vrancei, subunitate a Subcarpaţilor de la Curbură, extinsă între valea inferioară a Trotuşului (la N), C. Şiretului Inferior şi Râmnicului (la E), râul Slănic (la S şi SV) şi m-ţii Vrancei (la V). Se prezintă sub forma unor şiruri de depresiuni şi de dealuri subcarpatice semeţe. în zona de contact cu munţii se află depr. subcarpatice Soveja, V. şi Neculele, mărginite către E de lanţul dealurilor Tiharele (657 m), Ouşoru (753 m), Răchitaşu Mic (892 m), Răiuţ (960 m), Gârbova (979 m), Dealu Roşu (944 m) şi Bisoca (970 m). Mai la E se desfăşoară un aliniament de dealuri subcarpatice cu caracter monoclinal, cu versanţi asimetrici (Mateiaşu, Tarciţa Mare, Măgura Odobeştilor — cea mai înaltă cotă din aceşti Subcarpaţi, 996 m, Deleanu ş.a.) care alternează cu depr. intraco-linare bine individualizate (Câmpuri-Răcoasa, Vizantea-Vidra, Andreiaşu, Mera, Râmna, Dumitreşti, Jitia ş.a.). Aceste înălţimi subcarpatice sunt alcătuite din gresii, marne, şisturi ş.a. Masivele deluroase prezintă o accentuată energie de relief, strate verticale sau puternic înclinate, evidenţiate prin pereţi verticali, văi înguste şi adânci etc. Intense procese erozive şi alunecări de teren. Ample plantaţii antierozionale (îndeosebi de pin) pe terenuri defrişate abuziv în trecut. întreaga zonă de E a Subcarpaţilor V. este renumită prin existenţa unor areale viticole compacte (podgoriile Panciu, Odobeşti, Coteşti ş.a.) Pomicultură (pruni, meri, peri) în zonele Soveja, Câmpuri, Răcoasa, Vidra, Vizantea, Chiojdeni, Dumitreşti ş.a. 3. Depresiunea V., depr. de origine tectono-erozivă, situată între m-ţii Vrancei (la V) şi lanţul dealurilor subcarpatice Răchitaşu Mare, Răiuţ, Răchitaşu Mic, Reghiu, Gârbova, Dealu Roşu ş.a. (la E) şi între văile râurilor Şuşiţa (la N) şi Zăbala (la S). între aceste limite, depr. V. se desfăşoară sub forma unui uluc de c. 30 km lungime pe direcţia N-S şi c. 14 km lăţime în partea centrală. Supr.: c. 320 km2. Relief variat, alcătuit din lunci, terase de acumulare (deformate tectonic) şi din culmi deluroase prelungi, nu prea înalte (500-700 m alt.), fragmentate de văi adânci. Climă răcoroasă (media termică anuală este în jur de 7°C) cu frecvente inversiuni de temperatură. Vegetaţia naturală este reprezentată prin păşuni şi fâneţe, tufişuri şi pâlcuri de păduri de stejar. Depr. V. este un ţinut de străveche populare în care locuitorii sunt ocupaţi cu expl. şi prelucr. lemnului, cu pomicultura, creşterea ovinelor şi bovinelor şi în care se păstrează nealterat un bogat şi variat fond etnografic şi folcloric. Depr. V. este compartimentată de râuri în trei sectoare: unul nordic, între râurile Şuşiţa (la N) şi Putna (la S) în cadrul căruia se individualizează depresiunile Soveja şi Vizantea-Livezi; unul central, între râurile Putna (la N) şi Năruja (la S) unde se remarcă depr. Năruja; un sector sudic, între râurile Năruja (la N) şi Zăbala (la S) în care se conturează depr. Nereju. în unele locuri din depr. V., pe malul dr. al Putnei şi pe râul Năruja, apele torenţiale au acţionat intens asupra povârnişurilor alcătuite dintr-o formaţiune specifică, numită brecia sării, creând un relief de tip bad-land (pământuri rele). în ţinutul Vrancei se află epicentrul celei mai importante reg. seismice din ţară cu cele mai distructive efecte, în com. Vrâncioaia fiind instalat un Observator seismologie. Depr. V. mai este cunoscută şi sub numele de Ţara Vrancei. 4. Judeţ în partea de E a României, în zona curburii exterioare a Carpaţilor, în bazinul inferior al Şiretului, la răscrucea provinciilor istorice româneşti Moldova, Ţara Românească şi Transilvania; 4 857 km2 (2,04% din supr. ţării); 392 317 loc. (2008), din care 37,8% în mediul urban; densitatea: 81 loc./km2. Reşed.: municipiul Focşani. Oraşe: Adjud (municipiu), Mărăşeşti, Odobeşti, Panciu. Comune: 68. Relief reprezentat prin trei trepte pr. (munţi, dealuri şi depr. subcarpatice, câmpii) care coboară de la 1 785 m în V (vf. Goru) la 19 m alt. în SE, în C. Şiretului Inferior, rezultând o diferenţă de nivel de 1 766 m. Zona montană, extinsă în extremitatea de V a jud. include cea mai mare parte a m-ţilor Vrancei (cu excepţia laturii de E a masivului Lăcăuţ, care intră în jud. Buzău) ce domină printr-un abrupt de 300-600 m. depr. Vrancea situată în estul lor. Treapta mijlocie de relief este reprezentată de dealurile subcarpatice (Subcarpaţii Vrancei) care se succed de la N la S prin partea mediană a jud. Extremitatea de NE a jud. V. este ocupată de un mic sector al colinelor Tutovei, iar în partea de E şi SE se extinde o mare porţiune a C. Şiretului Inferior (în cadrul căreia se manifestă o puternică şi activă mişcare de subsidenţă), precum şi un mic sector al C. Râmnicului. Terit. jud. V. are în perimetrul său cea mai activă reg. seismogenă din ţară. Frecvenţa cutremurelor (care au origine tectonică) se explică prin existenţa în această reg. a unui focar de mare adâncime, izolat, al cărui epicentru se află în coordonatele geografice ale perimetrului cuprins între 45°24’ si 46°00’ lat. N şi 26°12’ şi 27°24’ long. E, pe falia Zăbala-Nămoloasa-Galaţi. Mecanismele de producere a cutremurelor sunt legate de procesele de subducţie din sectorul de curbură al Carpaţilor, unde are loc o joncţiune instabilă a plăcii tectonice est-euro-pene cu subplaca moesică şi sub-placa intraalpină. Majoritatea hipocen-trelor se află la adâncimi cuprinse între 70 şi 150 km, dar unele ajung şi la 220 km. Cele mai puternice şocuri provocate de seismele vrâncene au fost înregistrate la 8 nov. 1620, 9 aug. 1679, 12 iun. 1701, 13 mai 1738, 6 apr. 1790, 14 oct. 1802, 29 ian. 1838, 25 mai 1925, 10 nov. 1940, 4 mart. 1977, 30 aug. 1986 şi 30 mai 1990. Climă temperat-con-tinentală moderată, nuanţată substanţial de alt. Temp. medie anuală variază între 10°C în zonele de câmpie, 6-9°C în cele de dealuri şi 1,2-6°C în ariile montane. Temp. max. absolută (39,3°C), precum şi minima absolută (-33°C) au fost înregistrate la Focşani, respectiv la 10 aug. 1951 şi 25 ian. 1942. Cantitatea medie anuală a precipitaţiilor însumează c. 500 mm în câmpie, 600-800 mm în zonele deluroase şi colinare şi peste 900 mm în ţinuturile montane înalte (Lăcăuţ, 943,7 mm). VRANCEA 440 Pe pantele m-ţilor Vrancei se înregistrează frecvent vânturi foenale. Reţeaua hidrografică, cu o densitate medie cuprinsă între 0,1 şi 0,9 km/km2, aparţine în totalitate râului Siret, care curge pe la marginea de E a jud. V., pe o distanţă de 110 km. în acest sector, râul Siret are un curs leneş, foarte meandrat, însoţit de o luncă largă, inundabilă. Din cauza fenomenului de subsidenţă a C. Şiretului Inferior, majoritatea râurilor afluente pe dr. Şiretului au o direcţie generală de curgere NV-SE (cu excepţia râurilor Râmna şi Râmnic din S care au o direcţie de curgere SV-NE), înregistrându-se o adevărată „piaţă“ de adunare a apelor. Terit. jud. V. este brăzdat de râurile alohtone Trotuş, Zăbrăuţ, Şuşiţa, Putna, Râmna şi Râmnic ş.a. Resurse naturale: zăcăminte de sare gemă (Lunca, 28* 30’ Valea Sării, Tulnici, Spineşti, Reghiu, Andreiaşu de Sus) şi de cărbune brun (Vulcăneasa, Reghiu, Poieniţa, Luncile); gips (Soveja), gresii (Năru-ja), marno-calcare (Lepşa), argile (Mera, Vidra, Păuneşti), ape minerale sulfuroase (Jitia, Andreiaşu de Sus, Vizantea Mănăstirească, Vintileasca). Economia. Unităţile ind. vrâncene produc piese turnate din fontă, laminate subţiri, maşini şi utilaje, îngrăşăminte chimice, lacuri, vopsele, coloranţi, detergenţi, săpun, sticlă, prefabricate din beton, produse ceramice, mobilă, plăci fibro-lemnoase, butoaie, celuloză şi hârtie, cherestea, conf., tricotaje, fire din lână şi bumbac, preparate din carne şi lapte, vin, coniac, vermut, şampanie, lichior. Principalele obiective ind. se află în oraşele Focşani, Mărăşeşti, Adjud, Panciu. Industria casnică (meşteşu- gurile tradiţionale) produce ţesături şi cusături populare, covoare, obiecte din lemn, vase ceramice, măşti, obiecte de port popular ş.a. (Tulnici’ Mera, Negrileşti, Bârseşti, Nereju, Soveja, Năruja ş.a.). Agricultura, cu vechi tradiţii în cultura viţei de vie, pomiculturii şi în domeniul creşterii animalelor, are o producţie variată. Din totalul supr. agricole, 147 562 ha sunt terenuri arabile, 42 970 ha păşuni, 33 045 ha fâneţe naturale, 27 841 ha vii şi pepiniere viticole (locul 1 pe ţară) şi 4 036 ha livezi şi pepiniere pomicole. Se cultivă porumb, grâu şi secară, plante de nutreţ, floarea-soarelui, legume, orz şi orzoaică, ovăz ş.a. Viticultura, practicată în arealele localităţilor Coteşti, Faraoanele, Budeşti, Tâmboeşti, Panciu, Ţifeşti, Străoane, Odobeşti, Jariştea, Vârteşcoiu ş.a., este specia- 27* 30' ■26* 30* 21* 30’ 441 VRÂNCIOAIA lizată în producţii de soiuri superioare de struguri, cum sunt Muscat-Ottonel, Muscat-Hamburg, Fetească neagră, Riesling italian, Fetească albă, Chasse-las ş.a. Producţia totajă de struguri deţine locul 1 pe ţară. în cadrul prod. pomicole, alături de cantităţi însemnate la prune, mere, pere, cireşe şi vişine ş.a., jud. V. ocupa locul 2 pe ţară (după jud. Bacău) la prod. de nuci. Se cresc bovine, porcine, ovine, caprine, cabaline; avicultură şi apicultură. Căile de comunicaţie au cunoscut o permanentă extindere şi modernizare. Lungimea liniilor de c.f. însuma 169 km (din care 102 km linii electrificate), cu o densitate de 34,8 km/1 000 km2 de terit., dispunând de două noduri feroviare^ importante — Mărăşeşti şi Adjud. în acelaşi an, reţeaua drumurilor publice vrâncene măsura 1 785 km (din care 769 km drumuri modernizate), cu o densitate de 36,8 km/100 km2 terit. Turism. Jud. V. posedă un potenţial turistic valoros, legat de frumuseţea plaiurilor sale, de numeroasele arii protejate (Parcul Natural Putna-Vrancea, căldările Zăbalei-Zârna Mică, cascada Mişina, cheile Nărujei, pădurea Schitu—Dălhăuţi, rezervaţia geologică „Focul Viu“ din satul Terca, com. Lopătari, rezervaţiile forestiere Cenaru I şi Cenaru II, rezervaţiile complexe Reghiu-Scruntaru şi Lepşa-Zboina), renumitele peisaje ale Ţării Vrancei, precum şi de trecutul său istoric (mausoleele de la Mărăşeşti şi Soveja care amintesc de eroii căzuţi pe câmpurile de luptă, monumentul de la Jilişte ridicat în 1959 pe locul unde loan-Vodă cel Viteaz a obţinut o victorie împotriva turco-muntenilor în 1574). La acestea se adaugă prezenţa staţiunilor climaterice Soveja şi Năruja, balneoclimaterice (Vizantea -Mănăstirească) şi mai ales a unor zone etnografice şi folclorice (Sove-ja-Câmpuri, Tulnici-Bârseşti, Năruja-Stoeneşti ş.a.), în cadrul cărora se evidenţiază elemente specifice portului popular, arhitecturii populare, obiceiurilor şi datinilor populare (colinde, dansuri cu măşti), ocupaţiilor tradiţionale (păstorit, vinărit) etc. Folclorul este reprezentat în principal prin memorabila baladă pastorală Mioriţa (baladă descoperită şi culeasă de Alecu Russo în zona Soveja, dar păstrată nealterată în mai multe variante în satul Negrileşti). VRANGHEL (WRANGEL) 1. Ferdinand Petrovici baron von ~ (1796-1870), explorator şi navigator rus. A condus expediţii navale în jurul Pământului (1817-1819 şi 1825-1827) şi a comandat expediţia care a cercetat coastele de NE ale Siberiei (1820-1824); observaţii de teren în Kamceatka şi Alaska. 2. Insulă rusească în Oc. Arctic, între Marea Siberiei de Est şi Marea Ciukotsk, despărţită de continent prin str. De Long; 7,95 mii km2. Relief muntos în partea centrală, iar pe ţărm câmpii litorale. Alt. max.: 1 096 m. Vegetaţie de tundră. Descoperită în 1867 de navigatorul american De Long şi numită astfel în cinstea marelui navigator rus. Cuprinde o rezervaţie naturală (1976, 795,7 mii ha) care protejează habitatul ursului alb; aici a fost introdus şi boul moscat. VRANGHEL, Piotr Nikolaevici, baron (1878-1928), general rus. A condus armatele albe din Ucraina de Sud şi din Crimeea în timpul Războiului civil (1918-1920). înfrânt de către Armata Roşie (nov. 1920), s-a exilat în Belgia. VRANI, com. în jud. Caraş-Severin, situată în C. Carasului, pe râul Caraş în zona de confl. cu râul Ciclova, la graniţa cu Serbia; 1 171 loc. (2008). Satul V. este atestat documentar în 1402. VRATA, com. în jud. Mehedinţi, situată în C. Blahniţei; 2 146 loc. (2008). Culturi de cereale, plante tehnice şi de nutreţ. Com. V. a luat fiinţă în 2004 prin desprinderea satului V. din com. Gârla Mare. VRAŢA, oraş în NV Bulgariei, la poalele nordice ale m-ţilor Vraţei (Vrachanska Pianina) din sectorul vestic al m-ţilor Balcani, în zona cheilor râului Leva, la 56 km NE de Sofia; 64,2 mii loc. (2005). Nod feroviar. Constr. de maşini; fabrică de ciment. Ind. textilă, chimică, a ceramicii, alim. şi de prelucr. a lemnului. Turism. VRĂBIOARĂ (< vrabie) s. f. 1. Diminutiv al lui vrabie. 2. Porţiune din carcasa taurinelor care cuprinde ultimele două vertebre toracice cu treimea superioară a celor două coaste, precum şi primele cinci vertebre lombare; este o carne de calitate superioară. VRĂFU! (< vraf) vb. IV tranz. A aşeza, a pune ceva în vraf; a îngrămădi. VRĂJI (< sl.) vb. IV 1. Intranz. (în basme şi în superstiţii) A face vrăji (1). 2. Tranz. A încânta, a fermeca. VRĂJITOR, -OARE (< vrăji) s. m. şi f. Persoană care face vrăji, farmece, care utilizează puteri magice sau supranaturale; în sens restrâns, care practică magia în scopuri negative. Se consideră că au un pact cu diavolul sau alte forţe malefice şi pot provoca prin vrăji îmbolnăvirea şi chiar moartea oamenilor şi a vitelor, că iau „mana" de la vaci, că „leagă cununiile" sau fac farmece de dragoste, succes în afaceri etc. Credinţa în v. este larg răspândită pe Glob (ca explicaţie pentru diversele nenorociri care se abat asupra oamenilor); acest lucru este intens speculat de şarlatani care se pretind vrăjitori. Teama de v. a provocat o adevărată isterie în Europa de Vest şi în America în sec. 15-18, numeroase persoane acuzate de vrăjitorie fiind arse pe rug sau înecate, adesea doar pe baza unor denunţuri, fără nicio probă (ex. cazul celebru al „vrăjitoarelor" din Salem, condamnate la moarte în 1692 în America). V. şi magie. VRĂJMAŞ, -Ă (VRĂŞMAŞ, -A) (< vrajbă) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. Duşman, inamic. 2. Adj. (Despre oameni) Duşmănos; câinos, hain. ♦ (Despre împrejurări, locuri, vreme etc.) Primejdios; potrivnic. VRĂJMĂŞIE (< vrăjmaş) s. f. Duşmănie, ură. VRĂNCEANU, Gheorghe (1900-1979, n. sat Valea Hogei, jud. Bacău), matematician român. Acad. (1955), prof. univ. la laşi, Cernăuţi şi Bucureşti. Contribuţii în domeniul geometriei diferenţiale moderne (al cărei creator de şcoală este), în special asupra spaţiilor neolonome („Lecţii de geometrie diferenţială"); lucrări de analiză şi de teoria relativităţii generalizate („Introducere în teoria relativităţii", „Probleme de cercetare operaţională"). VRÂNCIOAIA, com. în jud. Vrancea, situată în depr. Vrancei, la poalele de SV ale dealului Răchitaşu Mare şi cele de NE ale m-ţilor Vrancei, pe dr. râului Putna; 2 898 loc. (2008). Pomicultură. Centru de ţesături şi cusături populare. Observator seismologie. Rezervaţia naturală Algheanu (10 ha). în satul V. se află biserica Sf. Nicolae, construită din lemn de stejar în anul 1783, având o bogată decoraţie sculptată. Pereţii Gheorghe Vrănceanu VRCHLICHY 442 interior] ai bisericii au fost repictaţi în 1820. în satul Bodeşti există biserica de lemn Adormirea Maicii Domnului (ante 1809, reparată în 1864). VRCHLICHY [vrhlitski:], Jaroslav (pseud. lui Emil Frida) (1853-1912), scriitor ceh. Lirică romantică („Vise de fericire", „Sonetele unui solitar"); poeme epice („Fragmente de epopee", „Sabia lui Damocles", „Mituri") şi fantastice („Bar Kochba“); teatru, eseuri. VREA (lat. *volere) vb. II tranz. I. 1. A avea hotărârea fermă, a fi decis să...; a voi, a intenţiona. ^ Expr. Vrea (sau va) să zică = a) are semnificaţia, înseamnă; b) (cu valoare de conj.) aşadar, deci. 2. A dori, a pofti. ♦ Refl. A dori să ajungă, să devină cineva sau ceva. 3. A pretinde, a cere. 4. A fi de acord, a se învoi, a consimţi. 5. A fi în stare; a putea. ♦ (Pop.; despre oameni) A fi pe punctul de a ..., a fi gata să... II. Ca verb auxiliar, serveşte la formarea viitorului; voi (sau vei, va, vom, vor) veni. VREASC (< sl.) s. n. Ramură uscată ruptă din copac. VREDNIC, -Ă (< sl.) adj. 1. Har- nic, sârguincios, cu spor la muncă. 2. Capabil, destoinic, în stare să... 3. Care merită, căruia i se cuvine; demn să... VREDNICjE (< vrednic) s. f. 1. Calitatea de a fi vrednic. 2. Hărnicie, destoinicie. 3. Faptă merituoasă, vrednică de laudă, de răsplată. 4. Cinste; cuviinţă. VREJ (< bg.) s. n. Tulpină a unor plante agăţătoare sau târâtoare (ex. la pepeni, la dovleac etc.). VREME (< sl.) s. f. I. 1. Timp. 2. Perioadă de timp măsurată în ore, zile etc. sau limitată de două acţiuni, evenimente etc.; interval, răstimp. 4* Loc. Din vreme = din timp; până nu este prea târziu. Din vreme în vreme = din când în când, uneori, câteodată. în vreme ce = pe când. -0-Expr. O vreme = o perioadă de timp. (în credinţele religioase) Vremea de apoi = viaţa viitoare; judecata de apoi. ♦ Răgaz. 3. Moment; prilej; ocazie. Loc. La vreme = la momentul potrivit, oportun. într-o vreme = la un moment dat. Fără (de) (sau înainte de) vreme = înainte de termen; prematur. De vreme ce = din moment ce; fiindcă, deoarece. 4. Perioadă determinată din punct de vedere istoric; veac, epocă, secol. *0-Loc. De pe vremuri = din timpurile vechi; din străbuni. Pe vremuri = odinioară, cândva, în trecut. Expr. în negura vremii = în trecutul îndepărtat. ♦ (La pl.) Timpuri, circumstanţe, împrejurări; întâmplări. II. Vrubel. „Hamlet şi Ofelia“ (METEOR.) Stare în continuă schimbare a atmosferei terestre; starea atmosferei, la un moment dat şi într-un loc determinat, caracterizată prin anumite valori ale elementelor meteorologice (temperatură, presiune atmosferică, vânt, precipitaţii, nebulozitate etc.) şi determinată de radiaţia solară şi de circulaţia maselor de aer. VREMELNIC, -Ă (< sl.) adj. Trecător, temporar, efemer. VREMELNICIE (< vremelnic) s. f. însuşirea a ceea ce este vremelnic. VREMUb (< vreme) vb. IV 1. Intranz. A fi sau a se face vremea rea, urâtă (cu ploaie, ninsoare, viscol etc.). 2. Intranz. şi refl. (Despre vreme) A trece, a se scurge. VREODATĂ (< vreo + odată) adv. Cândva, odată; la un moment dat, în viitor. VRERE (< vrea) s. f. 1. Voinţă. 2. Hotărâre, decizie, 3. Intenţie; scop. 4. Dorinţă; plăcere, poftă. VREUN, VREO (lat. *vere-unus) adj. nehot., pron. nehot. 1. Adj. nehot. Careva. ♦ (Cu valoare adverbială) Cam, aproximativ: vreo Romulus Vuia doi. 2. Pron. nehot. Cineva, careva-vreunul, vreuna. VRIE (< fr.) s. f. Coborâre a unui avion în pierdere de viteză pe o traiectorie în spirală foarte strâmtă, cu răsucire în jurul axei longitudinale! VRIES [vri:s], Hugo de (1848- 1935), botanist olandez. A studiat mutaţiile genetice şi rolul lor în producerea de noi specii şi varietăţi. A evidenţiat rolul osmozei în fiziologia plantelor. Op. pr. „Pangeneza intra-celulară", „Teoria mutaţiilor". VRSAC [vrşaţ], v. Vârşeţ. VRUBEL [vrybiAJ, Mihail Aleksan-drovici (1856-1910), pictor rus. Reprezentant al simbolismului. S-a impus prin siguranţa desenului, fantezia bogată şi cromatica strălucitoare („Poveste orientală"), ca şi prin abordarea unor teme de inspiraţie literară („Demonul", „în sicriu", „Prinţesa-le-bădă", „Faust"), într-o viziune obsesivă, stranie, folosind tonuri grave şi o tuşă nervoasă. VRUTĂ (< vrea) s. f. Voinţă; dorinţă, plac. ^ Expr. Pe vrute, pe nevrute = vrând-nevrând. Vrute şi nevrute = vorbe goale, trăncăneli. VTORI (< sl.) (în Ev. Med., în Ţara Românească şi în Moldova, precedând un titlu sau un rang boieresc) Al doilea (ex. vtori-logofăt). VU (< fr.) s. m. (TELEC.) Unitate de măsură a volumului semnalelor audio în transmisiunile de electro-comunicaţii. VUI (onomat.) vb. IV intranz. 1. A produce un sunet prelung, puternic sau înăbuşit; a vâjâi, a dudui, a bubui. ♦ (Despre obiecte de metal lovite) A suna prelung; a hurui. ♦ (Despre instrumente muzicale, sunete etc.) A vibra puternic; a răsuna, f (Despre oameni) A face zarvă, gălăgie; a vocifera. 2. A se umple de sunete prelungi, a răsuna. VUIA, Octavian (1914-1989, n. Cluj), filozof şi scriitor român. Stabilit în Germania. A identificat „originile gândirii occidentale" în filozofia presocraticilor Parmenide, Anaxagora şi Heraclit. Teatru inspirat din mitologia greacă („Călătoria argonauţilor") sau din cea românească („întoarcerea lui Zamolxe"). Proză de ficţiune; memorialistică. VUIA, Romulus (1887-1963, n. Comloşu Mare, jud. Timiş), etnograf român. Prof. univ. la Cluj. Organizator şi director al Muzeului etnografic din Cluj. Cercetări de etnografie românească. („Le musee ethnographi-que de Transylvanie â Cluj", „Ţara Haţegului şi regiunea Pădurenilor", „Tipuri de păstorit la români"). 443 VULCAN Traian Vuia VUIA, Traian (1872-1950, n. satul Surducu Mic, com. Traian Vuia, jud. Timiş), inginer şi inventator român. M. de onoare al Acad. (1946). Pionier al aviaţiei mondiale, constructorul primului avion din lume (brevetat în Franţa la 17 aug. 1903), care, la 18 mart. 1906, s-a desprins de la sol datorită exclusiv forţei motorului său; a folosit pentru prima oară în lume un tren de aterizare cu pneuri la roţi. A realizat un generator original de abur cu randament termic mare, brevetat în Franţa şi în alte ţări. în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a participat la mişcarea de Rezistenţă, fiind preşedintele Frontului Naţional Român din Franţa. VUIET (< vuî) s. n. 1. Zgomot prelung produs de diferite corpuri aflate în vibraţie, în mişcare; muget, freamăt, vâjâit. ♦ Bubuit, duduit (produs de detunături repetate). ♦ Zgomot produs prin lovirea unor obiecte de metal. ♦ Huruit (al unei maşini în acţiune). ♦ Sunet produs de clopote sau de unele instrumente muzicale. 2. Vacarm; larmă, gălăgie. VUIETOARE (< vuiet) s. f. Mic arbust (10-30 cm), din familia empe-tracee, cu tulpina întinsă pe pământ, cu frunze alterne, persistente, având o vuietoare dungă albă pe faţa inferioară, cu flori mici, roz şi cu fructe drupe negre, comestibile (Empetrum nigrum). Specie circumpolar arcto-alpină, la noi relict glaciar întâlnit sporadic în etajele subalpin şi alpin şi în turbării. VUILLARD [vuiia:r], Edouard (1868- 1940), pictor francez. Unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai nabiş-tilor, ilustrând latura cea mai intimistă. Evocator, cu predilecţie, a scenelor de interior („Mama şi copilul", „Femeie în bluză bleu“). Mari decoraţii murale la Palais de Chaillot şi la Liga Naţiunilor Unite din Geneva. VUKOVAR, oraş în E Croaţiei, port pe Dunăre, la graniţa cu Serbia şi la c. 75 km SE de Osijek; 30,1 mii loc. (2001). Ind. textilă, încălţămintei, alim. şi de prelucr. a lemnului. VULCAN (< it., germ.; {s} lat. vulcanus < n. pr. Vulcanus, zeul focului la romani) s. m. 1. Formă pozitivă de relief rezultată din acumularea curgerilor de lavă şi a sfărâmăturilor de rocă antrenate de erupţiile vulcanice. Se formează acolo unde o fisură în scoarţa terestră permite ieşirea la suprafaţă a magmei incandescente, însoţită de emanaţii de gaze şi vapori de apă. Apar în zonele de subducţie a plăcilor tectonice, în cele de rift sau în puncte unde scoarţa terestră este mai subţire. în funcţie de gradul de vâscozitate a lavei, v. poate fi mai proeminent, conic, sau turtit în formă de scut: de obicei atinge dimensiuni foarte mari, de adevărat munte. Dacă se ia în considerare întreg masivul vulcanic, cele mai mari înălţimi le ating vulcanii din Hawaii Mauna Kea (4 205 m) şi Mauna Loa (4 170 m), care măsuraţi de la bază (pe fundul oceanului) se apropie de 10 000 m. După modul de manifestare a erupţiei, se disting mai multe tipuri de v.: cu erupţie liniştită (islan-dic, hawaiian), cu erupţie explozivă (strombolian, vulcanian, peleean, bandaisanic etc.). ^ V. activ = v. care continuă să erupă periodic şi în zilele noastre (ex. Etna, Vezuviu, Kilauea ş.a.). Are următoarele părţi componente: vatra sau bazinul magmatic (sursa de materie topită din interiorul scoarţei), coşul (calea de ridicare a magmei de la vatră spre exterior, care se prezintă ca un canal umplut permanent cu lavă, fluidă sau parţial solidificată): conul (forma de relief rezultată din acumularea de material în jurul punctului de efuziune) şi craterul. Prin prăbuşirea părţii centrale a conului, craterul se poate lărgi, formând o caldeiră. V. stins = v. care şi-a încetat activitatea cu mult timp în urmă. V. şi erupţie, piroclastit, lavă. ♦ V. noroios = loc de ieşire la suprafaţa Pământului, de-a lungul unor linii de dislocaţie, a gazelor degajate dintr-un zăcământ de hidrocarburi, care au antrenat apă şi nămol rezultat din înmuierea rocilor sedimentare subiacente. Noroiul se acumulează formând mici conuri. Cei mai reprezentativi v.n. din România sunt Pâclele Mari şi Pâclele Mici, din arealul anticlinalului Berca-Arbănaşi din jud. Buzău, arie declarată rezervaţie naturală. Alţi v. n. de dimensiuni mai mici se întâlnesc la Monor (jud. Bistriţa-Năsăud), la Filiaş (jud. Harghita), Hăşag (jud. Sibiu). Se mai numesc fierbători, pâcle, bolboroase, zalţe. 2. Fig. Loc de unde poate porni o acţiune primejdioasă; stare de lucruri periculoasă. ^ Expr. A sta {ca) pe un vulcan = a fi ameninţat de o primejdie. VULCAN (în mitologia romană), veche divinitate italică, zeu al focului teluric, dar şi al focului purificator; patron al meşteşugarilor (fierarilor). Fiu al Junonei şi al lui Jupiter. Avea un altar la poalele Capitoliului şi un sanctuar în Câmpul lui Marte. Identificat cu Hefaistos din mitologia greacă. VULCAN 1. Municipiu în jud. Hunedoara, în partea centrală a depr. Petroşani, la poalele de NE ale m-tilor Vâlcan, pe râul Jiu de Vest; 28 884 loc. (2008). Staţie de c. f. Vechi centru de expl. a huilei (1850). Centrală termoelectrică, în localit. componentă Paroşeni. Reparaţii de utilaj minier. Construcţii de stâlpi hidraulici pentru mină; instalaţie de brichetare a cărbunelui. Fabrică de confecţii; ţesătorie de bumbac. Localit. V. s-a format prin unirea a două sate {Crivadia şi Vaidei) locuite de ciobani veniţi din Ţara Haţegului, fiind menţionată documentar în 1462. Devastată de turci în 1787. Declarată oraş în 1953 şi municipiu la 20 dec. 2003. 2. Com. în jud. Braşov, situată în SV depr. Braşov, la poalele de SE ale m-ţilor Persani şi cele de S ale Măgurii Codlei, pe râul Bârsa; 4 620 loc. (2008). Nod rutier. Creşterea bovinelor, bubalinelor şi porcinelor. în satul V., atestat documentar în 1369, se află o biserică din sec. 15 (azi biserică evanghelică), fortificată în 1521. 3. Munte situat în SE Munţilor Bihorului, în bazinul Crişului Alb (1 267 m alt.); alcătuit din calcare jurasice, se impune în relief dominând pasul Buceş de la sud. Rezervaţie naturală. VULCAN 444 VULCAN, losif (1841-1907, n. Holod, jud. Bihor), publicist român. Acad. (1891). Animator al culturii, director-fondator al revistei „Familia", în care publică primele poezii ale lui Eminescu. Autor de nuvele, piese de teatru, monologuri. VULCAN, Samuil (1758-1839, n. Blaj), episcop unit român. A sprijinit tipărirea „Lexiconului românesc-lati-nesc-unguresc-nemţesc“ (1825). Apropiat de cărturarii români ai vremii de peste munţi. VULCANA-BĂI, com. în jud. Dâmboviţa, situată în Subcarpaţii lalomiţei, în depr. Vulcana; 3 276 loc. (2008). Pomicultură. Staţiune balneoclimaterică cu climat de dealuri şi ape minerale de sondă, clorurate, sodice, calcice, iodurate, bromurate, magneziene, cu mineralizare totală de 73,5 g/litru. în satul V.-B., atestat documentar în 1604, se află mănăstirea Bunea (de călugări), iniţial un schit, cu biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, ctitorie din 1654 a lui Bunea Grădişteanu (spătar al lui Matei Basarab). Biserica a suferit numeroase refaceri şi modificări; în 1976, a beneficiat de reparaţii capitale. în satul V.-B. mai există o biserică din 1800, cu dublu hram, Sf. Nicolae şi Sf. Treime. La V.-B. a fost inaugurat, la 29 aug. 1998, un centru religios care cuprinde o biserică ortodoxă cu hramul Sf. loan Botezătorul, o sinagogă şi o moschee. VULCANA-PANDELE, com. în jud. Dâmboviţa, situată în Subcarpaţii lalomiţei, pe cursul superior al lalomiţei; 5 025 loc. (2008). Com. V.-P. a luat fiinţă la 10 iul. 2002 prin desprinderea satelor V.-P, Gura Vulcanei, Lăculeţe-Gară şj Toculeşti din cadrul com. Brăneşti. în satul V.-P se află Muzeul memorial „Gabriel Popescu" (1866-1937), grafician, întemeietorul şcolii româneşti de gravură, iar în satul Gura Vulcanei, biserica înălţarea losîf Vulcan Mircea Vulcănescu Domnului (1779, terminată în 1832 şi refăcută în 1862). VULCANIC, -Ă (< it., germ.) adj. 1. Care s-a format prin acţiunea vulcanilor (1), care ţine de vulcani; efuziv. ^ Rocă v. = rocă efuzivă; vulcanit. Aparat v. = structură geologică constituită din coşul vulcanic, conul vulcanic şi crater. 2. Fig. Impetuos, nestăpânit, năvalnic. VULCANjSM (< fr., după vulcan) s. n. 1. Totalitatea proceselor geologice legate de erupţia magmei la suprafaţa Pământului sub formă de lavă, bombe, cenuşă şi gaze vulcanice. Printre ariile cu v. intens se numără „cercul de foc“ al Pacificului ^cu numeroşi vulcani care se înşiră din Antarctica prin Noua Zeelandă, Indonezia, Japonia, pen. Kamceatka, continuându-se pe coastele de V ale Americii de Nord, Centrale şi de Sud), aria medio-pacifică (arh. Hawaii şi alte ins. din Oceania), aria medio-atlantică (Svalbard, Islanda, Azore, Tenerife etc.), aria mediteraneană, Antilele, aria Marelui Graben Est-African. 2. Fig. însuşirea de a fi vulcanic (2); impetuozitate. VULCANJT (< fr. {i}) s. n. Rocă efuzivă. VULCANIZA (< fr. {i}; {s} lat. Vulcanus, zeul focului) vb. I tranz. A face o vulcanizare. VULCANIZARE (< vulcaniza) s. f. Transformare a cauciucului brut prin încălzire cu sulf, în scopul obţinerii unui cauciuc elastic, insolubil în solvenţi obişnuiţi; reparaţie a unui obiect din cauciuc prin această operaţie. Acest proces chimic a fost descoperit de inventatorul american Charles Goodyear, în colab. cu N.M. Hayward, şi patentat în 1844. VULCANIZATOR, -OARE (< vulcaniza) s. m. şi f. Muncitor specializat în operaţia de vulcanizare. VULCANO, ins. italiană în arh. Lipari, în sudul M. Tireniene, formată din trei conuri vulcanice ridicate deasupra nivelului mării (Monte Aria 449 m alt., Vulcanella 123 m şj Vulcano Vecchio 386); 20,9 krn^ Ultima erupţie în 1906. Turism. în Antic, s-a numit Hiera. VULCANOCARST (< vulcanic + carst) s. n. (GEOMORF.) Carst format în roci eruptive, rezultat prin acţiunea de dizolvare a feldspatului plagioclaz din aceste roci de către apele meteorice. VULCANOLOG (< fr. {i}) s. m. Specialist în vulcanologie. VULCANOLOG|E (< fr. {i}; {s} lat. Vulcanus + gr. logos „studiu") s. f. Ştiinţă care se ocupă cu studiul manifestărilor vulcanice actuale şi vechi, cu explicarea cauzelor, a modului de evoluţie, a posibilităţilor de previziune a erupţiilor şi a celor de utilizare practică a produselor activităţii vulcanice. VULCĂNESCU, Mircea (1904-1952, n. Bucureşti), filozof, sociolog şi economist român. Spirit enciclopedic, s-a format deopotrivă la şcoala lui D. Guşti şi a lui N. lonescu; s-a situat spre „dreapta tradiţionalistă"; a ocupat funcţii publice şi a murit în închisorile comuniste. în sociologie a avut o orientare spiritualistă şi ortodoxă, apropiată de înţelegerea românească şi ţărănească a existenţei („Realitatea spirituală şi cercetarea monografică a societăţilor"), îmbogăţită, în filozofie, prin modelul ontologic românesc, pe care-l conturează printr-o investigaţie fenomenologică a existenţei pornind de la limbajul popular arhaic („Dimensiunea românească a existenţei"). VULCĂNESCU, Romulus (1912- 1999, n. Bucureşti), etnolog şi scriitor român. M. de onoare al Acad. (1993). A editat şi condus periodicele: „Trimestrial de mitologie şi estetică" (1931), „Gongul", revistă de cultură teatrală (1941), „Symposion“, revistă de filozofie (1943), „Cercetări folclorice" (1946). Studii de etnologie Romulus Vulcănescu ^ a-' 445 VULPEA privind vechile tradiţii româneşti („Etnografia. Ştiinţa culturii populare", Istoria etnologiei române", „Măştile populare", „Mitologia română"). Studii de estetică, critică literară şi teatrală. VULG (< lat. vulgus) s. n. (Deprec.) Plebe; popor. VULGAR, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Lipsit de fineţe, comun; grosolan, josnic. + Banal, obişnuit. 2. Latina v. = latina târzie, vorbită în provinciile Imp. Roman; latina populară. VULGARJSM (< fr., engl.) s. n. Expresie vulgară (1). VULGARIZA (< fr.) vb. I. 1. Tranz. A considera, a trata în mod simplist o problemă; a banaliza. 2. Refl. A deveni vulgar. VULGATA (< lat. vulgus „popor"), traducerea latină a „Bibliei" („Vechiul Testament" din ebraică, iar „Noul Testament" din greacă), făcută de leronim, între anii 390-405 d.Hr. Conciliu! Tridentin a declarat-o (1546) normativă şi autentică, singura ce poate fi utilizată în lecturile publice, dispute, predici şi interpretări. Modernizată în 1979. VULNERABIL, -A (< fr., lat.) adj. Care poate fi rănit. ♦ Fig. Care poate fi uşor atacat, combătut. ^ Punct v. = punct sensibil, slab (al cuiva sau a ceva). <0- specie v. (în clasificarea Uniunii Internaţionale pentru Conservarea Naturii) = specie de plantă sau animal care se află într-un sensibil regres în întreg arealul sau pe mari porţiuni ale acestuia; se consideră că dacă nu încetează acţiunea cauzelor care determină regresul actual, va trece în categoria celor periclitate. VULNERAR, A, adj. Care contribuie la cicatrizarea rănilor: de ex. unele plante medicinale (tătăneasa, isopul, patlagina). VULPE (lat. vulpes) s. f. 1. Numele mai multor mamifere carnivore din familia canidelor, din genul Vulpes şi câteva genuri înrudite, de dimensiuni mijlocii sau mici, cu botul îngust şi vulpe cu o coadă lungă şi stufoasă. -0- V. roşcată (Vulpes vulpes) = cea mai cunoscută, este larg răspândită în Europa, Asia, America de Nord, N Africii; introdusă^ în Australia, s-a înmulţit exploziv. în N ajunge până în zona de tundră. O subspecie distinctă se întâlneşte în Japonia. Are urechile ascuţite, ochi cu pupilă elipsoidală; se hrăneşte cu rozătoare, insecte, fructe, ouă, păsări şi alte animale mici. Adesea este întâlnită în apropierea aşezărilor omeneşti. V. polară (Alopex lagopus) = este răspândită în tundrele din Europa, Siberia şi America de Nord; are urechile mici, rotunjite şi blană foarte deasă. Majoritatea exemplarelor au blana de vară cafenie şi cea de iarnă albă; unele (mai ales în cadrul efectivelor din ins. arctice şi din Groenlanda) au blana de vară brun-ciocolatie şi cea de iarnă brun-ce-nuşie cu o nuanţă albăstruie (fiind numite i/. albastre). Se hrăneşte cu lemingi, iepuri, păsări, ouă, cadavre, resturi din prada urşilor polari. Există numeroase alte specii, printre care v. cenuşie din America de Nord şi de Sud, v. pitică din America de Nord, u. mâncătoare de crabi din America de Sud, v. indiană numită şi v. de Bengal, i/. corsac (răspândită în stepe şi semideşerturi din Asia Centrală), v. tibetană (care poate ajunge până la 5 300 m alt.), v. de deşert (fenecul) din Sahara, v. cu urechi de liliac din savanele africane. V. argintie = specie de v. cu blana cu luciu argintiu, obţinută prin selecţie din specia Vulpes fulva din Canada. ♦ Blană de vulpe (1). 2. V. zburătoare = liliac de mari dimensiuni din subordinul megachiroptere, familia pteropodide, cu botul lung şi ascuţit, urechi ascuţite şi ochi mari. Trăiesc în colonii mari în arbori, se hrănesc cu fructe, nectar şi polen şi se orientează cu ajutorul văzului şi mirosului (nu prin ecolocaţie ca ceilalţi lilieci). Au un rol important în polenizarea şi dispersia seminţelor unor arbori tropicali. Megachiropterele sunt larg răspândite în reg. tropicale şi subtropicale din Africa, Madagascar, Asia, în Indonezia, în N şi E Australiei, Filipine şi V Oc. Pacific. Numele de v. z. este atribuit în special celor din genul Pteropus (cu 57 de specii), care ating 250-1 000 g în greutate şi o anvergură a aripilor de până la 1,7 m. Multe dintre specii sunt endemice pentru o ins. sau un mic grup de ins.; unele intră în categoria speciilor vulnerabile sau periclitate. 3. (IHT.) V.-de-mare = peşte marin, răpitor, bentonic, din familia Rajide, lung de 0,70-1,25 m, cu corpul rombic, turtit şi lăţit dorso- Radu Vulpe ventral, acoperit cu spini (Raja clavata). Are ochi mari, aşezaţi pe partea dorsală; pe faţa ventrală are cinci fante branhiale; din ficatul lui se extrage vitamina A; vatos. 4. Fig. Persoană vicleană, abilă. VULPE, familie de istorici şi arheologi români. 1. Radu V. (1899-1982, n. Albeşti, jud. Ialomiţa), prof. univ. la Bucureşti şi laşi. Specialist în istoria antică şi protoistoria Daciei. Lucr. pr.: „Histoire ancienne de la Dobroudja", „Izvoare. Săpăturile din 1936-1948", „Studia Thracologica“, „Columna lui Traian, monument al etnogenezei românilor". 2. Alexandru V. (n. 1931, Bucureşti). Fiul lui V. (1). Specialist în preistorie şi protoistorie (epoca metalelor şi protoistoria Daciei). M. coresp. al Acad. (1996). Prof. univ. la Bucureşti. Director al Institutului de Arheologie „Vasile Pârvarî‘, Bucureşti (din 2000). Lucr. pr.: „Necropola hallstattia-nă de la Ferigile, monografie arheologică", „Ăxte und Beile in Rumânien", „Die Kurzscherter, Dolche und Streitmesser der Hallstattzeit in Rumânien". Coordonator al voi. I din tratatul „Istoria României". VULPEA (Vulpecula), constelaţie din emisfera boreală, situată între constelaţiile Lebăda, Delfinul şi Săgeata. Alexandru Vulpe VULPENI 446 VULPENI, com. în jud. Olt, situată în S piemontului Olteţului, pe râurile Geamărtălui şi Horezu; 2 604 loc. (2008). în satul V. se află bisericile Sf. Nicolae (1802) şi Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (1821), iar în satul Gropşani, biserica Sf. Gheorghe (1857); biserica de lemn Sf. loan Botezătorul (1752, refăcută în 1889 şi adusă în 1965 din satul Marineşti, com. Cruşeţ, jud. Gorj), în satul Prisaca. VULPOAICĂ (< vulpe) s. f. 1. Femela vulpoiului. 2. Fig. Femeie perfidă, vicleană. VULPOI (< vulpe) s. m. 1. Masculul vulpii. 2. Fig. Bărbat viclean, şiret. VULTAN (< vultur) s. m. Vultur. ♦ Fig. Om viteaz, voinic. VULPESCU 1. Ileana V. (n. 1932, Bratovoeşti, Dolj), prozator român. Romane-frescă evocând, prin intermediul unor tipuri viguros realizate, realităţile societăţii româneşti din sec. 19 („Rămas bun“) şi din epoca postbelică, a totalitarismului comunist („Arta conversaţiei'1). 2. Romulus V. (n. 1933, Oradea), poet, traducător şi editor român. Soţul lui V. (1). Versuri muzicale, de rafinament livresc şi estet, revelând o bogată imaginaţie lexicală şi prozodică („Şi alte poezii", „Arte & Meserie1'). Traduceri impunând prin pertinenţa insolită a echivalenţelor (Fr. Villon, Ch. d‘Orleans, Fr. Rabelais, A. Jarry), ediţii bibliofile din mari scriitori români (Ion Barbu, Mateiu Caragiale). VULTUR (lat. vultur) s. m. Pasăre răpitoare de zi, din ordinul Falconi-forme, mare, cu ciocul lung, ascuţit şi încovoiat în jos, cu aripi lungi şi cu picioare puternice, cu gheare ascuţite; se hrăneşte în special cu cadavre; vultan. în sens larg, include toa- vultur te răpitoarele de mari dimensiuni din acest ordin; în sens restrâns, se face distincţie între v. propriu-zis şi acvilă. V. îşi fac cuiburi foarte mari în copaci înalţi sau pe stâncării. Atât v. propriu-zis cât şi acvila (pajura), au avut un loc important în heraldică, ex. acvila romană, v. bicefal (pajura cu două capete, simbol al monarhiei duale austro-ungare), v. de pe stema Poloniei, a Ţării Româneşti — în prezent parte a stemei României. în mitologie reprezintă adesea un factor de legătură între Pământ şi Cer (ex. v. lui Jupiter). Este şi simbolul evanghelistului loan. V. negru (sau v. brun, v. pleşuv negru) = v. cu penele de culoare brună-închisă, lung de c. 110 cm, cu anvergura aripilor de c. 250 cm (Aegypius monachus). Răspândit în Spania, Pen. Balcanică, Ucraina, Federaţia Rusă, Caucaz, Turcia, Asia Centrală, N Indiei, Mongolia, China. Din România a dispărut în decursul sec. 20. Specie periclitată, inclusă pe lista roşie a UICN. V. n. sud-american = urubu. V. sur (sau pleşuv sur) = v. cu penele de culoare brună-cenuşie- roşcată, de mărimea vulturului negru (Gyps fulvus). Răspândit în Europa sudică, Africa de Nord, Asia, reintrodus în Franţa şi Italia. Nu mai cuibăreşte în România. Specie ocrotită. V. pescar (v. de mare) = uiigan pescar. V. bărbos = zăgan. V. codalb = codalb. V. egipteanhoitar. V. american cu capul alb {Haliaetus leucocephalus), pasăre răpitoare de mari dimensiuni, cu penaj brun închis; la exemplarele de peste 4-5 ani capul şi penele din coadă devin albe. Se hrăneşte preponderent cu peşte, dar şi cu diverse animale mici de pe uscat. Din 1782 declarat simbol naţional al S.U.A. A fost în pragul extincţiei, dar a fost salvat prin măsuri active de protecţie. ^ Expr. Ochi (sau privire) de vultur = privire pătrunzătoare. ♦ Fig. Bărbat plin de curaj, cutezător. VULTURENI 1. Com. în jud. Bacău, situată în V colinelor Tutovei, pe râul Berheci; 2 079 loc. (2008J. Pomicultură (meri, pruni, peri). In satul Lichitişeni, atestat documentar în 1529, se află biserica de lemn Sfinţii Voievozi (1908), iar în satul Medeleni, menţionat documentar în 1609, biserica de zid Sfinţii Voievozi, ctitorie din 1820 a stolnicului loan Tacu; bisericile cu acelaşi hram — Sf. Nicolae, în satele Dădeşti (ante 1809) şi Valea Sălciei (1832, reparată în 1920). 2. Com. în jud. Cluj, în N dealurilor Clujului, pe cursul superior al râului Borşa; 1 438 loc. (2008). Pomicultură. Moara „Sabău“ (1750), în satul Şoimeni. Satul V. este atestat documentar în 1314. în satul Chidea, menţionat documentar în 1332, se află o biserică din sec. 13 (azi biserică reformată), cu amvon din sec. 18, o biserică ortodoxă, din lemn, cu hramul Sf. Gheorghe (1761), o biserică romano-catolică cu hramul Sf. loan Nepomuk (1766) şi o biserică unitariană (1902). în satul Bădeşti, atestat documentar în 1332, se află o biserică din sec. 13 (azi biserică reformată), cu unele transformări din sec. 18. VULTURESC, -EASCĂ (< vultui) adj. Caracteristic vulturului; de vultur. ♦ Fig. Ager; îndrăzneţ, cutezător; puternic. VULTUREŞTI 1. Com. în jud. Argeş, situată în N piemontului Cândeşti; 2 885 loc. (2008). Pomicultură. Com. V. a luat fiinţă la 17 iul. 2003 prin desprinderea satelor Vultureşti, Bârzeşti şi Huluba din com. Hârtieşti. 2. Com. în jud. Olt, situată în V piemontului Cotmeana, pe stg. râului Olt, pe malul de E al lacului de acumulare Drăgăşani; 2 483 loc. (2008). Pomicultură. Centru al Răscoalei ţărăneşti din 1907. 3. Com. în jud. Suceava, situată în pod. Fălticeni, pe râul Şomuzu Mare; 3 716 loc. (2008). Reşed. com. V. este satul Pleşeşti. Nod rutier. în satul Dienci se află biserica Cuvioasa Parascheva (1794, refăcută şi pictată în 1872, cu pridvor adăugat în 1932), iar în satul Mereşti există conacul „Mavrodin“ (1925). 4. Com. în jud. Vaslui, situată în Pod. Central Moldovenesc, pe râul Bârlad, la confl. cu Rebricea; 2 435 loc. (2008). Nod feroviar şi rutier. Viticultură. în satul V. se află o biserică din 1767, iar în satul Buhăieşti, biserica de lemn Adormirea Maicii Domnului (1798, refăcută în 1830 si reparată în 1902). VULTURjCĂ (< vultur) s. f. Denumire dată unor plante erbacee perene din genul Hieracium, familia asteracee (compozite), păroase, cu flori galbene sau portocalii, toate ligulate, dispuse în capitule terminale. VULTURILOR, Lacul ~, lac în m-ţii Buzăului, în masivul Siriu, la 1 420 m alt.; 1,0 ha; ad. max.: 3 m. Cunoscut şi sub numele de L. Siriu. Obiectiv turistic. VULTUROAICĂ (< vultur) s. f. Femela vulturului. VULTURU 1. Com. în jud. Constanţa, situat în pod. Casimcea, pe râul Cartai; 751 loc. (2008). Până în 1990, satul V. a fost în componenţa com. Pantelimon. 2. Com. în jud. Vrancea, situată în N C. Şiretului Inferior, pe dr. Văii Şiretului, pe cursul inf. al râului Putna; 8 663 loc. (2008). Viticultură. Creşterea porcinelor. Bisericile cu acelaşi hram — Sf. Nicolae, în satele Botârlău (ante 1809, refăcută în 1864) şi 447 VYTAUTAS Maluri (1890). Satul Vadu Roşea a fost complet distrus de inundaţiile catastrofale din 12-14 iul. 2005. VULTURUL (Aquila), constelaţie situată în reg. ecuatorului ceresc. Cea mai strălucitoare stea: Altair. VULVĂ (< fr.) s. f. Segmentul extern al aparatului genital feminin. Este alcătuit din două perechi de pliuri tisulare cărnoase (labiile), clitoris şi deschiderea vaginului. VUMETRU (< fr.; {s> fr. vu + gr. metron „măsură") s. n. Instrument electronic pentru măsurarea volumului semnalelor audio în transmisiile de electrocomunicaţii, având indicaţiile scalei exprimate direct în vu sau în multipli ori submultipli de vu. VURPÂR, com. în jud. Sibiu, situată în SV pod. Hârtibaciului; 2 460 loc. (2008). Staţie finală de c.f. Viticultură. în satul V., atestat documentar în 1296, se află o biserică din sec. 13 (azi biserică evanghelică), cu unele transformări din sec. 16 şi cu turn din 1804. VUTCANI, com. în jud. Vaslui, situată în N colinelor Fălciului, pe pâraiele Vutcani şi Măjăieşti; 2 226 loc. (2008). Viticultură. în satul Mălă-ieşti se află bisericile Sf. Gheorghe (1785) şi Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena (1819), iar în satul V. biserica de vălătuci Sf. Nicolae (1852). WEDENSKI [vudienskii], Nikolai Evghenievici (1852-1922), medic rus. Prof. univ. la Sankt-Petersburg. Studii asupra fenomenului de inhibiţie la nivelul sistemului nervos. A creat noţiunea de parabioză. VYSOKI: TATRY v. Tatra. VYTAUTAS v. Vitold. w W s. m. invar. 1. A douăzeci şi opta literă a alfabetului limbii române; sunetul notat cu această literă (are valoarea lui „v“ în cuvintele de origine germană sau a lui „u“ semivocalic în cuvintele de origine engleză); se foloseşte în neologisme cu caracter internaţional şi în nume proprii. 2. Simbol pentru wolfram. 3. (METR.) Simbol pentru watt. „W“, Parc Naţional (din 1954) extins pe 10 263,3 km2, la graniţa dintre Niger, Benin şi Burkina Faso. Numit „W“, deoarece în această zonă, fl. Niger formează meandre imense duble. Savană cu păduri de tip sudanez, păduri galerii şi câmpie aluvionară. Aici sunt ocrotite numeroase animale (elefant, bivol african, hipopotam, diverse antilope, leopard, ghepard, crocodil etc.) şi păsări. WAADT v. Vaud. WAAGE [voige], Peter (1833-1900), chimist norvegian. Prof. univ. la Oslo. Cercetări în domeniul chimiei fizice. Studii privind echilibrul reacţiilor chimice. împreună cu C.M. Guldberg, a descoperit legea acţiunii maselor (1867). WABAR, grup de cratere meteo-ritice descoperit în 1932 în deşertul Rub’al-KhălT din Arabia Saudită. Cel mai mare crater are 100 m diametru şi 12 m ad., fiind parţial acoperit de nisip. WACE [ueis], Robert (c. 1100-c. 1174), poet anglo-normand. Sub protecţia lui Henric II. Autorul „Romanului lui Brut“ (prima operă în limba populară, relatând originile troienilor din Bretania insulară şi aventurile regelui Arthur) şi al „Romanului lui Ron“ sau „Gestei normanzilor" (până la 1106). WACH [vak], Joachim (1898- 1955), istoric german al religiilor. Prof. la Leipzig şi Chicago. Stabilit în S.U.A. (1935).  încercat edificarea unei ştiinţe a religiilor având ca principale domenii: hermeneutica, experienţa religioasă şi sociologia religiei („Ştiinţa religiei: Prolegomene la fundamentarea ei teoretică", „Sociologia religiei"). WACHMANN 1. loan Andrei W. (1807-1863, n. Budapesta), compozitor român. Animator al vieţii muzicale româneşti. Operete şi vodeviluri („Triumful amorului", „Zamfira"). A iniţiat forme de învăţământ muzical şi a colaborat cu Costache Caragiale la alcătuirea unePtrupe româneşti de teatru muzical. 2. Eduard W. (1836-1908, n. Bucureşti), compozitor şi dirijor român. Fiul lui W. (1). Prof. şi director la Conservatorul din Bucureşti. Vodeviluri („Păunaşul codrilor"), muzică corală, piese instrumentale. A pus bazele vieţii concertistice româneşti. în 1868 a înfiinţat „Filarmonica română", prima orchestră simfonică cu caracter permanent. WACHSMANN [vaksman], Konrad (1901-1980), arhitect german. Stabilit în S.U.A. (1941). Prof. univ. la Chicago. Teoretician al funcţionalis- Eduard Wachmann mului tehnologic. Lucrări din structuri metalice pentru săli mari sau hangare de aviaţie. împreună cu W. Gropius, a fondat la Chicago (1942) „General Panel Corporation", prima fabrică de elemente prefabricate pentru construcţii. WACKENRODER [vakenro:der], Wilhelm Heinrich (1773-1798), poet german. Reprezentant al romantismului timpuriu şi unul dintre teoreticienii săi. Scrierea „Efuziunile sentimentale ale unui călugăr prieten al artelor" (publicată cu sprijinul lui L. Tieck în 1797) elogiază virtuţile catolicismului în Ev. Med. şi interpretează arta ca un dar divin, atribuind muzicii o preeminenţă absolută datorită forţei ei expresive. A avut o mare influenţă asupra romanticilor germani (Novalis, fraţii Schlegel ş.a.). WADDENZEE [uodenze:] (WADDEN, Marea ~), lac în VNV Olandei, între ins. Frisice şi ţărmul continental al Olandei, parte componentă a fostului golf Zuiderzee. în N şi NV comunică cu Marea Nordului prin spaţiile interinsulare ale lanţului ins. Frisice de Vest, iar în SV este separat de L. IJsselmeer prin digul Afsluitdijk, lung de 32 km, construit în anii 1927-1932. Supr.: 10 mii km2. Este un sector al zonei de watt din V Europei. WADDINGTON [uodiqten], Conrad Hal (1905-1975), biolog britanic. Lucrări de embriologie experimentală şi genetică. Contribuţii la teoria evoluţiei lumii organice (a introdus noţiunea de asimilare genetică a caracterelor adaptative sub influenţa selecţiei). WADDINGTON [uadiqton], William Henry (1826-1894), om politic şi arheolog francez. A întemeiat „Ecoles des Hautes Etudes" (1868). Şi-a 449 WAIKATO donat colecţia de numismatică Cabinetului medaliilor Bibliotecii Naţionale (1897), Ministru al Instrucţiunii Publice (1873, 1876-1877), al Afacerilor Externe (1877-1879). Preşedinte al Consiliului de Miniştri (febr.-dec. 1879). Participant la Congresul de la Berlin. WADE, Abdoulaye, (n. 1926), om politic senegalez. Preşedinte al ţării (din 2000). WADE [ueid], Sir Thomas Francis (1818-1895), diplomat şi sinolog britanic. Prof. univ. la Cambridge. Ambasador la Beijing (1871-1883). Creatorul unui sistem de transliteraţie din chineză, perfecţionat ulterior de H.A. Giles (1845-1935) (Sistemul W. - Giles), valabil până la introducerea sistemului pinin (1958). WĂDI sau WADY v. Ued. WĂD MEDANI [uad medani] sau WĂD MADANl, oraş în partea central-estică a Sudanului, situat pe stg. Nilului Albastru, la 160 km SSE de Khartoum; 211,3 mii de loc. (1993). Nod feroviar. Aeroport. Port fluvial. Prelucr. bumbacului, ind. chimică şi alim. Universitate (1975). WAGNER, Anselm (1766-1806, n. Timişoara), pictor sas din Banat. A lucrat în mai multe oraşe din Transilvania. Viziune sub auspiciile academismului vienez, influenţată însă cu timpul de rezultatele observaţiei directe a realităţii. Portrete („Bărbat în tunică albă“, „Peter Carol von Brukenthal“). WAGNER [va:gner], Otto (1841- 1918), arhitect şi urbanist austriac. Prof. univ. la Viena. Adept al eclectismului romantic, evoluează ulterior spre stilul Secession (metroul din Viena), apoi spre funcţionalism, adoptând un limbaj formal, determinat de viaţa modernă (Firma de confecţii „Neurnan11, Casa poştală de economii > ambele la Viena). Lucrări teoretice („Arhitectura modernă", „Arhitectura vremii noastre11). WAGNER [va:gner] 1. Richard W. (1813-1883), compozitor, dramaturg, dirijor, teoretician de artă şi eseist german. Una dintre cele mai proeminente figuri ale romantismului. Creator al „dramei muzicale11, ca sinteză a muzicii cu poezia, cu acţiunea dramatică, scenografia, efectele de lumină (Gesamtkunstwerk). înnoitor revoluţionar pe tărâmul armoniei şi orchestraţiei. în lucrările sale de maturitate a înlocuit cântarea „arioso11 cu „declamaţia melodică11. Reformator şi în domeniul orchestraţiei, potenţând la maximum efectele coloristice ale orchestrei. Pentru caracterizarea per- Richard Wagner sonajelor şi a diverselor situaţii scenice, foloseşte laitmotivele. Continua lor înlănţuire cu tonalităţi mereu schimbătoare naşte pe alocuri „melodia infinită11. Primele sale lucrări, „Rienzi11, „Vasul fantomă11 (sau „Olandezul zburător11), păstrează încă legătura cu tradiţionala „operă eroică11. Cu „Lohengrin11, păşeşte pe calea reformelor care vor fi realizate pe deplin în creaţia sa de maturitate: tetralogia „Inelul Niebelungilor11 („Aurul Rinului11, „Walkiria11, „Siegfried11, „Amurgul zeilor11, prezentate în 1876 pe scena teatrului din Bayreuth, construit din iniţiativa sa), „Maeştrii cântăreţi din Nurnberg11, „Tristan şi Isolda11, „Parsifal11. Eseuri („Arta şi revoluţia11, „Opera de artă a viitorului11, „Opera şi drama11). 2. Siegfried W. (1869-1930), compozitor şi dirijor german. Fiul lui W. (1) Elev al lui E. Humperdinck. Opere, lucrări simfonice, muzică de cameră; dirijor şi regizor al festivalurilor de la Bayreuth. 3. Wieland W. (1917- 1969), regizor de operă german. Fiul lui W. (2). A pus în scenă cu predilecţie operele wagneriene, într-o viziune modernă; conducător artistic al festivalurilor de la Bayreuth. WAGNERIAN, -A (< fr.; n. pr. R. Wagner) adj. 1. Care este creat de Wagner; care aparţine lui Wagner. 2. Care este propriu muzicii lui Wagner sau impresiei estetice create de el. WAGNER VON JAUREGG [va:gner fon iaurec], Julius (1857-1940), medic austriac. Prof. univ. la Viena şi Graz. Cercetări asupra bolilor tiroidei, în domeniul psihiatriei şi al farmacologiei. A introdus (1917) în tratamentul paraliziei generale determinate de sifilis inoculările cu germenul malariei (malarioterapia). Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1927). WAGONER, David Rusell (n. 1926), poet şi prozator american. Volumele sale de poeme („Soare fierbinte, vânt fierbinte11, „Landfall11), ca şi romanele sale („între două focuri11, „Prima licărire11), conţin o violentă polemică, în sprijinul literaturii beat, cu societatea contemporană, mărturisind o tragică dezorientare a generaţiei maturizate după cel de-al Doilea Război Mondial. WAGRAM, localit. în Austria (Austria Superioară), la c. 18 km NE de Viena. Aici a avut loc la 5-6 iul. 1809 o mare bătălie în care armatele franceze, comandate de Napoleon I, au înfrânt armatele austriece, comandate de arhiducele Carol. Muzeu. WAHHABjŢI (< fr.; {s} n. pr. al-Wahhab) s. m. pl. Membri ai mişcării islamice reformiste, iniţiată la sfârşitul sec. 18 în Nejd de Muhammad ibn Abd al-Wahhăb (1703-1792). Această mişcare şi-a propus să restaureze, în „puritatea11 sa, islamismul sunnit întemeiat pe Coran şi pe Hadith, abolind orice credinţă susceptibilă de politeism (cultul sfinţilor) statul musulman funcţionând în mod obligatoriu potrivit Legii religioase şaria. Mişcarea urmărea, de asemenea, să unifice Pen. Arabia într-un regat şi să-i izgonească pe turcii otomani. Doctrina w. a devenit ideologia oficială a Arabiei Saudite. Comunităţi wahhabite se găsesc în India, Pakistan şi Afghanistan. WAIKATO [uaikeetou], fl. în Noua Zeelandă, în partea centrală şi de NV a Insulei de Nord (North Island); 425 km (cel mai lung din ţară). Izv. de pe pantele E ale muntelui Ruapehu, formează chei şi praguri în cursul superior, trece apoi prin L. Taupo, în aval de care (c. 4 km) formează cascada Huka (12 m cădere); îşi continuă cursul pe direcţie SE-NV, trecând prin oraşul Hamilton şi se varsă în M. Tasman a Oc. Pacific, în aval de Tuakau, la 40 km S de Auckland. Navigabil pe 130 km. în cursul superior se află hidrocentralele Arapuni şi Horahora. Turism. Wagner von Jauregg WAIKIKI 450 WAIKIKI [uaikiki], celebră staţiune balneară în SE ins. Oahu (Hawaii), în aglomeraţia urbană Honolulu, pe ţărmul G. Mamaia al Oc. Pacific. Plajă întinsă (5 km lungime), cu nisip fin, hoteluri luxoase, cluburi şi baruri de noapte, sporturi nautice. Acvariu. Grădină zoologică. Muzeul armatei americane. Piaţă internaţională pentru artizanat. Parcul Kapiolani (6,3 ha). Terenuri de tenis. Fortul De Russy. WAISMANN [veismen], Frledrich (1896-1959), matematician, fizician şi filozof austriac. Prof. univ. la Cam-bridge şi Oxford. Membru al Cercului de la Viena. Susţinător al convenţionalismului în matematică („O introducere în gândirea matematică"). Contribuţii la dezvoltarea filozofiei analitice prin încurajarea analizei limbajului obişnuit („Principiile filozofiei lingvistice"). WAITANGI, localit. în Noua Zeelandă în N Insulei de Nord (North Island) la 185 km NNV de Auckland. Aici, la 6 febr. 1840, s-a semnat un acord între căpeteniile triburilor maori şi guvernul britanic prin care aceştia au recunoscut suveranitatea Marii Britanii asupra ţării. Ulterior a devenit ziua naţională a Noii Zeelande. WAITOMO CAVES, sistem de peşteri în partea de V a Insulei de Nord (North Island) din Noua Zeelandă, la 200 km S de Auckland, cuprinzând peşterile Waitomo, Ruakuri şi Aranaui. Numeroase formaţiuni concreţionare. în peştera Waitomo, iluminată electric, există un remarcabil dom calcaros (în grota Glowworm). Turism. WAJDA [vaida], Andrzej (n. 1926), regizor polonez de film şi teatru. Nume de prim plan al cinematografului european, timp de cinci decenii. Abordează tema destinului istoric al naţiunii sale dintr-o dublă perspectivă: militant politic şi poet Andrzej Wajda romantic. Demnitatea şi profunzimea discursului său artistic sunt pe măsura angajamentului său civic ca lider de opinie în lupta anticomunistă. („Cenuşă şi diamant", „Totul de vânzare", „Pădurea de mesteceni", „Pământul făgăduinţei", „Omul de marmură", „Danton"). Premiul Oscar onorific - 2000. WAKATIPU, lac în SV Insulei de Sud (South Island) din Noua Zeelandă, situat într-o vale glaciară; 293 km2; 81 km lungime; ad. max.: 371,7 m. Turism. WAKAYAMA [uakaiama], oraş în Japonia (HonshO), situat pe ţărmul de V al pen. Kii, la gura de vărsare a fl. Kino în str. Kii, care leagă Mediterana Japoneză cu Oc. Pacific, la 56 km SV de Osaka; 375,2 mii loc. (2006). Nod feroviar. Ind. siderurgică, chimică, textilă, de prelucr. a lemnului, pielăriei şi alim. Rafinărie de petrol. Constr. de motoare. Castelul Hideyoshi Toyotomi (1585), distrus de un incendiu în prima jumătate a sec. 19 şi reconstruit parţial în 1849, dar distrus din nou în timpul bombardamentelor din cel de al Doilea Război Mondial, este reconstruit în 1958-1959; palatul Kishu; templul budist Kimiidera în apropiere. Devastat de un cutremur urmat de un tsunami la 21 dec. 1946. Oraş* (1881). WAKE [ueik], atol fragmentat în trei ins. distincte în Pacificul central, la c. 3 200 km V de arh. Hawaii; 7,8 km2 (împreună cu ins. Wilkes şi Peale); 302 loc. S-a format în jurul unui vulcan submarin, având o lagună centrală în locul craterului. Afectat frecvent de taifunuri. Observat (1568) de exploratorul spaniol Alvaro de Mendaha a fost vizitat de britanicul William Wake (1796). Atolul a fost cercetat de o expediţie americană a lui Charles Wilkes (1841), declarat terit. dependent de S.U.A. (din 1899), având statut azi de terit. neîncorporat şi administrat (1934) de Departamentul Marinei şi din 1974 de către Forţele aeriene americane. Bază aeriană şi de submarine (1939) a armatei americane; folosit pentru aterizări de urgenţă. Ocupat de Japonia (1941-1945) în timpul celui de al Doilea Război Mondial. WAKEFIELD [ueikfi:ld], oraş în Marea Britanie (Yorkshire), pe râul Calder, la 14 km S de Leeds; 315,1 mii loc. (2001). Nod feroviar şi rutier. Centru comercial pentru vin. Vechi centru de prelucr. a lânii (din sec. 13). Sediul unei arhiepiscopii (din 1888). Catedrală (sec. 15), cu turn de 75 m înălţime. Pod peste Calder din sec. 14. Capela St. Marv (1357). Vechi târg (1204), a primit statut de oraş în 1888. Aici în timpul Războiului celor Două Roze ducele de Lancester l-a înfânt şi ucis pe Richard duce de York (1460). WAKHEVITCH, Georges (1907- 1984), scenograf francez. Supranumit „constructorul de vise", creează decoruri de teatru, operă şi film ce se situează sub semnul realismului magic al epocii interbelice. Colaborează cu Jean Renoir, Jean Codeau, Luis Bunuel, Peter Brook. WAKOSKI, Diana (n. 1937), poetă americană. Abundenta sa creaţie se supune unor reguli trasate clar: poemul e o entitate care se bazează pe organizarea riguroasă a imaginilor, nu pe o schemă formală, ci pe intuiţie. Lirica sa a avut un larg ecou în poezia generaţiei anilor ’60 şi ’70 ai sec. 20. WAKSMAN [uaeksmen], Selman Abraham (1888-1973), bacteriolog american de origine ucraineană. Stabilit în S.U.A. (1916). Prof. univ. la Rutgers Institute of Microbiology din California. A introdus termenul de antibiotic. împreună cu Albert Schatz, a descoperit procedeul de preparare a streptomicinei (1943), pe care o introduce în tratamentul bolnavilor de tuberculoză. A izolat numeroase antibiotice (neomicina, actinomicina etc.). Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1952). WALACHIA v. Ţara Românească. WALBRZYCH [uaubjh], oraş în SV Poloniei, în Siiezia Inferioară, situat la poalele m-ţilor Sudeţi, pe râul Bobr, la 68 km SV de Wroctew; Wakefield. Catedrala 451 WALKER 125,7 mii loc. (2006). Nod feroviar. Expl. de cărbune, argint şi plumb. Constr. de utilaj miner. Ind. siderurgică, electronică, chimică, textilă, a ceramicii, sticlăriei, porţelanului, de prelucr. a lemnului şi alim. Muzeu cu colecţii de porţelanuri. Castelul Ksiaz (începtul sec. 13, renovat în 1920), cu 415 camere, al treilea ca mărime din Polonia. Menţionat documentar în 1290. Oraş din anul 1400. WALBURGA (WALPURGIS) (c. 710-779), călugăriţă anglo-saxor.ă. Misionară în Germania. Stareţă a mănăstirii de la Heidenheim. Canonizată. De numele ei se leagă legenda medievală (menţionată de Goethe în ,,Faust“) a „nopţii Walpurgiei“ (30 apr-1 mai), când vrăjitoarele şi diavolii şi-ar da întâlnire pe muntele Blocksberg (din masivul Harz din Germania) pentru a preamări pe Satana. WALCOTT [uelket], Derek (n. 1930), scriitor de expresie engleză din Trinidad-Tobago. în 1959 a fondat „Trinidad Theatre Workshop“. Teatru de factură socială („Ti-Jean şi fraţii săi"). Operă poetică vastă, în care îmbină elementele tradiţionale autohtone cu cele avangardiste („într-o noapte verde“, „Norocosul comis-voiajor", „Regatul mărului-stea“). Premiul Nobel pentru literatură (1992). WALD [uoildj, George (1906- 1997), biochimist american. Prof. univ. la Chicago şi Harvard. Contribuţii la studierea percepţiei vizuale. A descoperit prezenţa vitaminei A în retină şi a demonstrat rolul ei în mecanismul foto-chimic de percepţie retiniană în culori. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1967), împreună cu R.A. Granit şi H.K. Hartline. WALD, Henri (1920-2003, n. Bucureşti), filozof român. Studii şi lucrări de logică, teoria cunoaşterii şi semantică („Structura logică a gândirii", „Elemente de epistemologie generală", „Homo significans"). WALDECK-ROUSSEAU [valdec-rusoj, Pierre (1846-1904), avocat şi om politic republican francez. De mai multe ori ministru şi prim-min. (1899-1902). Ca ministru de Interne a promovat (1884) legea ce permitea activitatea sindicatelor în Franţa. în 1899 l-a graţiat pe Dreyfus. WALDHEIM [valdhaim] Kurt (1918-2007), om politic şi diplomat austriac. Ministru al Afacerilor Externe (1968- 1970). Secretar general al Organizaţiei Naţiunilor Unite (1972-1981). Preşedinte al Austriei (1986-1992). Ca ofiţer în armata germană în al Doilea Război Mondial, a fost învinuit de implicare în atrocităţile împotriva evreilor şi civililor din terit. ocupate. WALDMULER [valtmuler], Ferdi-nand Georg (1793-1865), pictor austriac. Pioner a[ „plein-air“-ului în Austria. Peisaje („început de primăvară în Wienerwald"), naturi moarte, portrete („Portretul Magdalenei Werner"). WALDSEEMOLLER [valtze.mular], Martin (c. 1470-1518/1522), cartograf german. A folosit (1507) pentru prima dată denumirea de America pe o hartă ce reprezenta Lumea Nouă („Cosmo-graphiae universalis introductio"). WALES [ueilzj (în galeză Cymru) 1. Pen. în SV Marii Britanii, între G. Bristol, canalul St. George şi M. Irlandei. Ţărm fragmentat şi stâncos. Cea mai mare parte a pen. este ocupată de m-ţii Cambrieni, cu relief fragmentat de văi adânci şi largi şi numeroase forme glaciare. Alt. max.: 1 085 m (vf. Snowdon). Climă temperat oceanică. Păduri de fag, stejar şi pajişti. Expl. de cărbune, minereuri de fier şi polimetalice. Turism. Sin. Ţara Galilor. Una dintre cele 4 părţi constituente ale Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord. Din 1999 are o Adunare Naţională proprie. Limba galeză (welshă) în prezent este puţin folosită (în general în bilingvism cu engleza), având c. 570 000 de vorbitori, dar cu o bogată tradiţie literară. 2. Titlu nobiliar (prinţul de W.) acordat moştenitorului tronului englez începând din 1301. WALESA [vauesa], Lech (n. 1943), om politic polonez. Electrician pe şantierele navale din Gdansk. Lider al sindicatului Solidaritatea (1981— 1990), timp în care s-a implicat în mişcarea grevistă şi de opoziţie împotriva regimului comunist; a suferit persecuţii politice în această perioadă (arest - 1981-1982 - supraveghere la domiciliu). Preşedinte al Poloniei (1990-1995). Premiul Nobel pentru pace (1983). WALEWSKl [valevski], Alexandre, conte (1810-1868), om politic şi diplomat francez. Fiu natural al lui Napoleon I si al contesei poloneze Maria Walewska (1789-1817). Ca ministru de Externe (1855-1860) al Franţei şi preşedinte al Congresului de la Paris (1856), a susţinut unirea Moldovei cu Ţara Românească. WALHALLA (în mitologia scandinavă), palatul ceresc al lui Odin. Aici erau găzduiţi eroii căzuţi pe câmpul de luptă. WALKER [up.lker], Alice Malsenior (n. 1944), scriitoare americană. Militantă pentru drepturile civile ale femeilor, exponentă a „feminismului negru". Povestiri şi romane pe teme civice şi politice, într-un limbaj original, ritmat („A treia viaţă a lui Gran-ge Copeland", „Meridian", „Timpul spiritului meu“). Lech Walesa WALKER 452 Otto Wallach Sir John Ernest Walker WALKER, Sir John Ernest (n. 1941), biochimist britanic. Prof. univ. la Cambridge. A clarificat mecanismul de sinteză al A.T.P., enzimă care este principalul furnizor al metabolismului la toate organismele vii, de la bacterii până la fiinţele umane. Premiul Nobel pentru chimie (1997, împreună cu Paul D. Boyer şi Jens Christan Skou). WALKIE-TALKIE [uo:kito: ki] (cuv. engl.) s. n. Aparat radiotelefonic portativ emiţător şi receptor, folosit pentru comunicaţii la distanţe scurte. WALKjRII (în mitologia scandinavă), mesagerele zeului Odin. Conduc în Walhalla pe eroii căzuţi în război şi servesc pe zei la ospeţe. WALKMAN [uokmen] s. n. Aparat cu căşti legat la o casetă sau alt receptor portativ pentru a permite audiţia în timpul deplasării. WALK-OVER [uo:kouv8] (cuv. engl.) s. n. (SPORf.) Calificare a unui sportiv rămas singur în competiţie prin neprezentarea adversarului. WALLACE [uolis], Colecţia ~, colecţie de artă fondată la Londra, la începutul sec. 19, de cel de-al patrulea marchiz de Hertford; îmbogăţită de Sir Richard Wallace (1818-1890) şi donată statului (1897) de către văduva acestuia. Păstrată la Hertford House, cuprinde sculpturi (G. Pilon, J.A. Houdon), obiecte de artă din sec. 17, tablouri ale marilor pictori francezi, italieni, flamanzi şi spanioli din sec. 18. WALLACE [uolis], Alfred Russel (1823-1913), explorator şi naturalist britanic. A explorat Amazonul şi Rio Negro (1848-1852), apoi Australia şi arh. Malaez (1854-1862). Unul dintre întemeietorii zoogeografiei („Distribuţia geografică a animalelor"). A conceput principiul selecţiei naturale independent de Ch. Darwin, însă în sistemul său evoluţionist originea omului era explicată prin intervenţia divinităţii („Contribuţii la teoria selecţiei naturale, Darwinismul“). ♦ Linia W., importantă limită biogeografică pusă în evidenţă Edgar Wallace de W., care străbate Indonezia, des-părţind ins. Kalimantan de Sulawesi şi ins. Bali de Lombok. Este considerată în general limita dintre reg. biogeografică indo-malaeză şi cea australo-papuaşă. Unele elemente asiatice depăşesc cu puţin această limită (de aceea unii autori adoptă ca limită o linie situată mai la E), dar cele mai multe mamifere şi păsări slab zburătoare de origine asiatică se opresc aici. Aceasta se explică prin faptul că în Pleistocen, când nivelul Oceanului era mai scăzut şi ins. Sumatra, Java şi Kalimantan au avut o legătură pe uscat cu continentul, pe traseul l.W. s-a menţinut un braţ de mare care a constituit o barieră în calea acestor specii. De asemenea l.W. constituie limita extremă de răspândire spre V a marsupialelor în această parte a Globului. WALLACE [uolis], Edgar (1875- 1932), scriitor şi ziarist englez. Corespondent de război al ziarelor „Daily Mail“ şi „Birmingham Posf. Clasic al literaturii poliţiste. Autor fecund, de mare succes („Cercul roşu“, „Cei patru justiţiari", „Arcaşul verde", „La îndemână"), romanele sale fiind caracterizate prin noul cuvânt - thriller - creat anume. Melodrame sentimentale („Cazul doamnei speriate"), nuvele, scenarii de film („King Kong"). WALLACE [uolis], Sir William (c. 1270-1305), patriot scoţian. Conducător al rezistenţei scoţiene împotriva dominaţiei engleze.  înfrânt pe englezi la Stirling (1297); s-a proclamat regent al Scoţiei. învins de regele englez Eduard I la Falkirk (1298), capturat (1305) şi executat. Erou naţional. WALLACH [valah], Otto (1847- 1931), chimist german. Prof. univ. la Bonn şi la Gottingen. Director al Institutului de Chimie din Gottingen (1889-1915). A descoperit o clasă de substanţe organice, denumite terpene. A studiat proprietăţile şi structura chimică a camforului şi a elaborat metode de sinteză. Premiul Nobel pentru chimie (1910). WALLENBERG, Raoul (1912- după 1947), diplomat şi om de afaceri suedez. Trimis de guvern la cererea organizaţiilor evreieşti (1944) la Budapesta ca ataşat de ambasadă. A distribuit „paşapoarte W." care garantau evreilor emigrarea în Suedia. A dispărut în condiţii neelucidate. WALLENSTEIN [valen/tain] (WALD-STEIN [val/tain]), Âlbrecht Wenzel Eusebius von (1583-1634), general german originar din Cehia. Cu o armată proprie a participat, alături de împăratul Ferdinand II, la Războiul de 30 de Ani (1618-1648), fiind comandantul suprem al armatelor imperiale. Victorios (1626-1627) asupra regelui Danemarcii, a fost înfrânt în bătălia de la Lutzen (1632) de armata suedeză, condusă de Gustav Adolf. Asasinat din ordinul împăratului. WALLENSTEIN [valen/tain] (VAL-STEIN) [val/tain], Carol (1795-1858), pictor croat stabilit în Ţara Românească (1817). Profesor de desen la Şcoala Sf. Sava din Bucureşti, unde a organizat şi un muzeu. Compoziţii de viziune naivă pe teme istorice („Bătălia de la Călugăreni"). Autorul primului manual-metodă în limba română pentru studiul arhitecturii. A.W.E. von Wallenstein, portret de Van Dyck 463 WALSER Henri Wallon WALLIS [uolis], John (1616-1703), matematician englez. Prof. la Oxford. Unul dintre fondatorii Societăţii Regale din Londra (1662). Creatorul noţiunilor de număr negativ, număr iraţional, fracţie continuă şi limită. Pionier al calculului infinitezimal („Aritmetica infinitorum"). A dat o primă interpretare a cantităţii imaginare („De algebra tractus"). Contribuţii în geometrie (secţiuni conice, postulatul paralelelor). WALLIS [uolis], Samuel (1728-1795), călător şi navigator britanic. în cursul unei călătorii în jurul lumii (1766-1768) descoperă mai multe ins. din arh. Tuamotu şi redescoperă ins. Tahiti. A dat numele său ins. Wallis. Primul navigator care a stabilit exact poziţia ins. descoperite, folosind o nouă metodă de determinare a longitudinii bazată pe măsurarea distanţelor unghiulare dintre Lună şi anumiţi aştri. WALLIS [ualis] şi FUTUNA, terit. de peste mări al Franţei alcătuit din două grupuri de ins. vulcanice şi coraligene situate în SV Oc. Pacific, în V Polineziei, la 400 km V de Samoa; 255 km2; 16 mii loc. (2006). Centrul ad-tiv: Mata-Utu. Grupul ins. Wallis (numele indigen: Uvea) include ins. Wallis/Uvea (91 km2) şi încă 22 de insuliţe care împreună însumează 159 km2, iar grupul ins. Futuna sau Hoorn include ins. Futuna (64 km2), şi ins. Alofi (32 km2). Relief cu alt. max. de 145 m. Climat oceanic umed. Fructe tropicale, copra, taro, manioc, batate. Pescuit. Arh. a fost vizitat în 1616 de exploratorii olandezi Jakob Le Maire şi Willem Corneliszoon Schouten în timpul expediţiei de explorare a Oc. Pacific. Ins. Wallis a fost descoperită în 1767 de navigatorul britanic Samuel Wallis, în 1837 au sosit aici misionari francezi, iar în 1842 ambele grupuri insulare au fost revendicate de Franţa, devenind, în 1887, protectorat francez. în 1917 au căpătat statut de colonie franceză. La .1 iul. 1961 a fost transformat în terit. de peste mări al Franţei, guvernat de Franţa printr-un prefect asistat de 20 de membri ai Adunării Teritoriale. WALLON [valo], Henri (1879-1962), psiholog şi pedagog francez. Prof. la Sorbona şi College de France. Specialist în psihologia infantilă şi genetică („Evoluţia psihologică a copilului", „De la act la gândire"); cercetări de psihopatologie şi psihologie aplicată („Psihologie patologică", „Principii de psihologie aplicată"). Autor al unui proiect de reformă a învăţământului. M. coresp. al Acad. Române (1957). WALLON IA (VALONIA), reg. care cuprinde jumătatea sudică a Belgiei, creată în 1995 în urma reorganizării ad-tiv provinciale pe bază etno-lingvistică. Reg. W. cuprinde mai multe prov. în care se vorbeşte valona (Hainaut, Liege, Luxembourg, Namur, Brabant); 16,8 mii km2; 3,4 mii. loc. (2006). Are guvern regional propriu şi dezvoltare economico-socială, politică, ad-tivă etc. autonome. Centrul ad-tiv: Namur. WALL STREET [uo:l stri:t], celebră stradă în New York, în Manhattan, îngustă şi scurtă, între Broadway şi East River, pe care sunt concentrate marile instituţii financiare din S.U.A., companii de asigurări, mari trusturi, Banca de rezerve federale ş.a. Numele provine de la un vechi zid, construit de coloniştii olandezi în 1653 pentru a se apăra împotriva invaziei coloniştilor englezi. înainte de Războiul civil american, W.S. era socotită capitala financiară a naţiunii americane, iar în prezent este un simbol al lumii financiare mondiale. WALL STREET JOURNAL [up.l stri:t dj0:nal] {The), cotidian american, fondat în 1889, la New York, de Charles Henry Dow (1851-1902) şi Edward D. Jones (1856-1920). S-a impus ca unul dintre cele mai importante ziare economice şi financiare pe plan mondial. WALPOLE [uo:lpoul] 1. Sir Robert WM conte de Orford (1676-1745), om politic englez. Şef al Partidului Liberal (whig) şi prim.-min. al Marii Britanii între 1721 şi 1742. A promovat o politică menită să dezvolte ţara pe calea capitalistă şi să consolideze puterea colonială a Angliei. 2. Horace W., conte de Orford (1717-1797), scriitor englez. Fiul lui w. (1). Unul dintre iniţiatorii romanului gotic („Castelul din Otranto"). Proză umoristică („Anecdote despre pictura în Anglia"); tragedii („Mama misterioasă"); vastă corespondenţă cu valoare documentară. WALPOLE [uo:lpoul], Sir Hugh (Seymour) (1884-1941), scriitor en- glez. Influenţat de H. James. Romane prezentând viaţa la Londra („Forţa sufletului"), mediul ecleziastic („Catedrala"), cu elemente autobiografice („Pădurea mohorâtă", „Cetatea secretă") sau macabre („Portretul bărbatului cu păr roşu"). WALPURGIC, -Ă (< n. pr. walpur-gis) adj. i. Privitor la legenda medievală a „nopţii Walpurgiei". 2. Care antrenează dezlănţuiri de tip satanic (ex. festin w.). WALPURGIS [uaelpuegis] v. Walburga. WALRAS [valra], Mărie Esprit Leon (1834-1910), economist elveţian de origine franceză. Unul dintre întemeietorii Şcolii marginaliste. Contribuţie importantă la analiza interdependenţelor dintre piaţa bunurilor de consum, piaţa muncii şi piaţa capitalului. A analizat rolul banilor şi al creditului în desfăşurarea concurenţei. Op. pr.: „Elemente ale economiei politice pure", „Teoria matematică a bogăţiei sociale". WALSALL [uolsol], oraş în Marea Britanie (Anglia), la 16 km NNV de Birmingham; 253,5 mii loc. (2001). Nod feroviar. Expl. carbonifere (până în 1930). Siderurgie, constr. aeronautice, de maşini-unelte; produse chimice; pielărie şi încălţăminte. Centru comercial. Biserica St. Matthew (sec. 15). Domeniu regal (sec. 11), a trecut ca feudă în stăpânirea unor nobili importanţi. WALSER [valzer], Martin (n. 1927), scriitor german. Reprezentant al „Grupului celor 47“. Romane („Intervalul", „Dincolo de dragoste", „Casa lebedelor") şi piese de teatru („Stejari şi iepuri de angora", „Lebăda neagră"), denunţând absurdul lumii contemporane. WALSER [valzar], Robert (1878- 1956), scriitor elveţian de expresie germană. Recunoscut post-mortem ca unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai prozei elveţiene. Romane cu tentă autobiografică („Fraţii Sir Robert Walpole, portret de J.B. Van Loo WALSH 454 Bruno Walter Tanner", „Institutul Benjamenta"); proză scurtă pe un ton incisiv („Trandafirul"). WALSH [vo:lj], Raoul (1887-1980), regizor american de film. într-o carieră de peste 50 de ani semnează mai bine de 100 de titluri, în majoritate filme de acţiune şi aventuri („Hoţul din Bagdad", „Slăbiciune omenească", „în umbra prohibiţiei", „Gentleman Jim“). WALTARI [ualtari], Mika Toimi (1908-1979), scriitor finlandez. Romane remarcabile prin dramatismul conflictual („Din tată în fiu", „Un necunoscut vine la fe/mă"), istorice („Sinuhe egipteanul", „îngerul negru", „Turms etruscul"), de moravuri („Marea iluzie") şi poliţiste („Cine a ucis-o pe doamna Skroof?"). Drame, poezii, scenarii de film. WALTER [valter], Bruno (pe numele său adevărat Bruno Schlesinger) (1876-1962), dirijor german. Naturalizat austriac, apoi francez, apoi american. Carieră şi repertoriu ample. Rigoare şi simţ al măsurii, interpretări spontane şi luminoase, de un farmec subtil. Atracţie pentru muzica lui Beethoven, Brahms, Bruckner şi mai ales pentru Mozart. Rol esenţial pentru impunerea muzicii lui Mahler. Discografie amplă. WALTHER, Balthasar (sec. 16-17), diplomat silezian. în 1597 a locuit un timp la Târgovişte, ca sol polon la curtea lui Mihai Viteazul. Scrierea sa „Scurtă şi adevărată descriere a faptelor săvârşite de loan Mihai, voievodul Ţării Româneşti", care cuprinde evenimentele petrecute până la 1597, este un important izvor pentru cunoaşterea domniei lui Mihai Viteazul. WALTHER von der Vogelweide [valter fon der fo:galvaide] (c. 1170-c. 1230), poet german. Considerat unul dintre cei mai importanţi minnesângeri. Primul care face din poezie o armă politică împotriva Papalităţii şi de apărare a Imp. German; versuri de dragoste, în tonalităţi populare („Cântece de fete", Ernest Thomas Sinto Walton „Pe sub tei") gnomice, pe teme morale, religioase şi mistice. WALTON [u?:lt8n], Ernest Thomas Sinton (1903-1995), fizician irlandez. Prof. univ. la Cambridge şi Dublin. Contribuţii în fizica particulelor elementare şi în fizica nucleară. împreună cu J. D, Cockcroft a realizat primul accelerator de particule (generatorul Cockcroft-W.). în 1932 a obţinut primai reacţie nucleară cu protoni acceleraţi artificial - transmutarea nucleelor de litiu. Premiul Nobel pentru fizică (1951), împreună cu J. D. Cockcroft. WALTON [uoilten], Sir Wîlliam Turner (1902-1983), compozitor neoromantic englez. Opera „Troilus şi Cresida", un^balet, muzică de scenă şi de film, lucrări simfonice, vocal-simfonice, concertante, de cameră. WALVIS BAY [uo:lvis bei] (în afrikaans: WALVIS BAAI [ua:ivis bai]), oraş în V Namibiei situat pe ţărmul golfului omonim al Oc. Atlantic, la 274 km V de Windhoek; 49,6 mii loc. (2005). Aeroport. Port mineralier. Reparaţii navale. Conserve de peşte. Locul actualului oraş a fost vizitat în 1487 de navigatorul portughez Bartolomeu Dias. în 1845 aici s-au stabilit misionari germani. Anexat de Marea Britanie în 1878 şi încorporat Coloniei Capului (1884). în 1915, a fost anexat de Africa de Sud, devenind o enclavă a prov. Kaap (1922-1977). La 28 febr. 1994, enclava W.B., care ocupa 1 124 km2, a fost retrocedată Namibiei. WANG ANSHI [uang anşî] (1021-1086), om politic şi reformator chinez. Prim-min. A iniţiat, între 1069 şi 1076, un amplu program de reforme cunoscut sub numele de „Noua politică" (în domeniul agrar, financiar-fiscal, social şi militar) menit să întărească autoritatea imperială. WANG CHUN [uang tşun] (27-97), filozof chinez al dinastiei Han de Răsărit. A interpretat naturalist raţionalist lumea şi fiinţa umană. WANG FUZHI [uang fudiî] (1619-1692), filozof chinez. Discipol al lui Confucius, el a dezvoltat propria concepţie filozofică despre realitatea eternă a energiei universale care trece prin multiple transformări. WANG MANG [uang mang], împărat chinez (9-23). După înlăturarea ultimului reprezentant al dinastiei Han de Apus sau Timpurie, a fondat Dinastia Nouă (Xin). A încercat să aplice o reformă a proprietăţii funciare, care a declanşat răscoala ţărănească a Sprâncenelor roşii. Cunoscut şi sub numele de „Uzurpatorul". WANG MENG [uang măng] (c. 1308-1385), pictor, poet, prozator şi caligraf chinez. Autorul unor peisaje dinamice, de mari dimensiuni, având ca specific expresivitatea dramatică a liniei, tuşa energică, perspectiva şi profunzimea imaginilor; tematica picturilor sale reflectă tumultul social şi politic al sec. 14. WANG SHIFU [uang şîfu] (c. 1250 - c. 1337), dramaturg chinez. Piesa sa, de factură sentimentală, „Iatacul dinspre soare-apune", prezentând dramatismul iubirii curate împotriva convenţiilor feudale, a fost considerată cea mai populară piesă dramatică chineză. WANG WEI [uang uei] (699-759), poet, caligraf şi pictor chinez. Considerat creatorul picturii monocrome în cerneală, a lăsat un tratat asupra picturii peisajului. Lirică imagistică rafinată alcătuită din poeme consacrate contemplării naturii, fiind considerat cel „mai mare poet peisagist" chinez. WANG YANGMING [uang iang-ming] (1472-1529), gânditor chinez. Neoconfucianist, a opus dualismului raţional tradiţional o concepţie despre unitatea dintre spirit şi principiu şi, pe această bază, dintre cunoaştere şi acţiune („Instrucţiuni pentru viaţa practică"). WANKEL [vaqkl], Felix (1902-1988), inginer şi inventator german. A imaginat (1929) motorul rotativ cu combustie internă în patru timpi, construit în 1957 si pus în aplicare în 1964. WARANT (< engl., fr.) s. n. 1. Recipisă eliberată celui care depune mărfuri în păstrarea unui magazin general (ex. în păstrarea unui antrepozit), constituind titlu de proprietate asupra mărfurilor, folosind ca hârtie de valoare (transmisibilă şi negociabilă) şi la obţinerea de credit pe gaj. 2. Certificat care dă dreptul depunătorului de a cumpăra un număr de acţiuni specificat, la un preţ convenit şi într-un interval de timp precizat. 465 WARTBURG Otto Heinrich Warburg WARBURG [varburk], Aby (1866- 1929), istoric german al artei şi culturii. A relevat rolul credinţelor magice şi funcţia simbolului în evoluţia civilizaţiei şi culturii („Renaşterea păgânismului antic“). Fondator (1905), la Hamburg, al Bibliotecii care-i poartă numele, primul nucleu al Institutului W., transferată la Londra (1933). WARBURG [varburk], Otto Heinrich (1883-1970), biochimist german. Prof. univ. la Berlin. A descoperit şi a explicat cel dintâi rolul enzimelor în mecanismul de respiraţie celulară. A introdus metodele manometrice în studiul metabolismului tisular şi a descoperit fermentul galben respirator (fermentul galben al lui W); studii asupra mecanismelor de fotosinteză şi asupra metabolismului tumorilor. Premiul Nobel pentru medicină (1931). WARFARjN s. f. (CHIM.) Derivat cumarinic de sinteză cu proprietăţi anticoagulante. Acţionează prin inhibarea sintezei hepatice a factorilor coagulării dependenţi de vitamina K. Este larg utilizat ca raticid (otravă de şoareci). în prezent este folosit şi în medicină, în tratamentul şi profilaxia trombozei. WARHOL [ug:rel], Andy (pe numele adevărat Andrew Warhola) (1928-1987), pictor, gravor, sculptor, cineast şi colecţionar de artă american, de origine slovacă. Unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai artei pop. în studioul său newyorkez, „The Factory“, realizează şi filme („Restaurant11, „Chelsea Girls11, „Bike Boy“), expresie a esteticii sale provocatoare, care determină în anii ’60 ai sec. 20 reacţii contradictorii. WARING [ueeriij], Edward (1734-1798), matematician englez. Prof. univ. la Cambridge. Lucrări de algebră (referitoare la funcţiile simetrice), de teorie a numerelor şi a curbelor algebrice („Miscellanea analytica11). WARNEMUNDE [varnamunde], avanportul oraşului Rostock (în NE Germaniei). Şantier naval. Constr. aeronautice. Conserve de peşte. Feribot care îl leagă de oraşul Gedser (Danemarca). Staţiune balneară. WARNER BROS, casă de producţie şi distribuţie americană, fondată în 1923 de fraţii Harry, Samuel Louis, Albert şi Jack Leonard Warner. Implicarea curajoasă în producţia de filme sonore la începuturile acesteia, şi achiziţionarea unor imense reţele de săli echipate pentru noul spectacol în S.U.A, şi în întreaga lume, abordarea şi susţinerea unor genuri cinematografice populare, adecvate perioadei anilor ’30 (filme cu bugete modeste, atractive, filme cu problematică socială, dar şi filme biografice), impun casa pe plan internaţional. Lansează, îndeosebi în anii ‘30-40 regizori şi vedete populare (de la Bette Davis şi Errol Flynn Ja Michael Curtiz şi Raoul Walsh). în perioada postbelică se implică în producţia TV. în anii ’70, promovează o nouă generaţie de realizatori: Kubrick, Penn, Coppola, Lucas, Pakula, Scorsese, Woody Allen. WARREGO [ ], râu în E Australiei (Queensland şi New South Wales), cu direcţie N-S, afl. dr. al râului Darling la NE de Louth; 800 km. Izv. din m-ţii Carnarvon din lanţul Alpii Australieni (Great Dividing Range). Explorat, prima oară, în 1846 de Sir Thomas Livingstone. WARREN [uoran], Earl (1891-1974), jurist şi om politic american. Şef al Curţii Supreme (din 1953), a impus votarea (1954) unei hotărâri care condamna segregaţia rasială în şcoli. A prezidat (1963-1964) comisia care a anchetat asasinarea preşedintelui J.F. Kennedy. WARREN [uoran], Robert Penn (1905-1989), scriitor şi critic literar american. Adept al noii critici literare, a militat pentru valorificarea tradiţiilor culturale ale Sudului. Lirică metafizică („Treizeci şi şase de poeme11) sau în Robin Warren tradiţia baladei populare („Unsprezece poeme pe aceeaşi temă11), povestiri în versuri („Fratele balaurilor11); romane („Călăreţul nopţii11, „La porţile raiului11, „Toţi oamenii regelui11, „Să ne-ntâlnim în vâlceaua verde11). Lucrări teoretice („înţelegerea poeziei11, „Retorica modernă11, în colab.). WARREN, Robin (n. 1937), medic şi biolog australian. Medic la Spitalul Regal din Perth. Studii privind anatomopatologia bacteriologică a ulcerului stomacului. Premiul Nobel pentru medicină şi fiziologie (2005), împreună cu B.J. Marshall. WARSZAWA v. Varşovia. WARTA, râu în Polonia, afl. dr. al fl. Odra la Kostrzyn; 808 km. Izv. dintr-o regiune de podiş de la NV de Cracovia, străbate C. Poloniei şi trece prin Czşstochowa şi Poznan. Navigabil în aval de confl. cu Prosna. Legat printr-un canal navigabil de Vistula. Afl. pr.: Ner, Notec, Obra, Prosna. WARTBURG [vartburk], castel medieval în Germania (Thuringia), reşed. a conţilor de Thuringia (din 1080); celebru pentru concursurile sale de poezie (din sec. 13). Din 1485 a intrat în posesia ducilor de Saxonia, care l-au găzduit pe Luther WARTBURG 456 Walther von Wartburg care a tradus aici „Biblia11 în germană (1521-1522). în sec. 19 Carol Alexandru din ramura Ernestine a Casei Saxa-Weimar-Eisenach a reconstruit castelul în stil romanic. Inclus (din 1999) în Patrimoniul cultural universal. WARTBURG [vartburk], Walther von (1888-1971), lingvist elveţian. Prof. univ. la Leipzig şi Basel. Specialist în lingvistica romanică („Dicţionar etimologic al limbii franceze11, în colab., „Formarea popoarelor romanice11, „Tratat de sintaxă a francezei contemporane11). Membru coresp. străin al Acad. Rom. (din 1937). WARWICK v. Neville, Richard, conte de ~. WASATCH [uosaetj], culme muntoasă în S.U.A., parte componentă a M-ţilor Stâncoşi, extins pe 400 km lungime şi 40 km lăţime pe terit. statelor Idaho şi Utah. Alt. max.: 3 660 m (Mt. Timpanogos). Alcătuit din roci cristaline şi metamorfice. Fragmentat de văi adânci de tip canion. Explorat prima oară în 1824-1825 de James Bridger. La poalele m-ţilor W. se află oraşele Salt Lake City, Provo şi Ogden. Parcul statal W. cuprinde peştera Timpanogos (monument naţional), corali fosilizaţi ş.a. WASHINGTON [uo/inten] 1. (numele complet: WÂSHINGTON D.C./ „District of Columbia11), capitala federală a S.U.A., situată în E ţării, pe fl. Potomac, la confl. cu râul Âna-costia; 550,5 mii loc. (2005); aglomeraţia urbană 5,2 mii. loc. (2005). Nod de comunicaţii. Aeroportul „Dulles11 situat la 40 km V de oraş şi „Washington11 la 48 km NE de oraş. Metrou. Ind. poligrafică, electronică, textilă, alim. Pr. centru politic, comercial, cultural al ţării. Cinci mari universităţi: „Georgetown11 (1789), „George Washington11 (1821), „Howard11 (1867), Catolică (1887), Americană (1893); două Institute Politehnice; Institutul Brookings pentru cercetări politice şi economice; Academia Naţională de Ştiinţe (1863); Academia Naţională de inginerie. Peste 50 de societăţi cultural-ştiinţifice (Smithsonian Institution, National Geographic Society ş.a.), Biblioteca Congresului (1897) cu peste 100 de milioane de cărţi editate în 450 de limbi şi dialecte, cea mai mare din lume. Numeroase muzee: Muzeul Naţional de istorie naturală (1910), Galeria Naţională de artă (1941), Muzeul Naţional de istorie (1964), Muzeul Naţional al Poştei (1993), Muzeul memorial al Holocaustului (1993), Muzeul Naţional de artă americană, Muzeul Naţional de artă africanăr Muzeul Naţional Aerospaţial etc. Teatrul dramatic, Teatrul de balet, Teatrul Ford cu „Arena Stage11. Orchestră simfonică. Festivalul tradiţional al florilor de cireş; Festivalul anual de folclor american şi artizanat. Centrul „John F. Kennedy11 pentru performanţă în artă (1971). Grădina botanică, la SV de Capitoliu, cu peste 10 000 specii de plante. La W. îşi au sediile Banca Mondială (World Bank) şi Fondul Monetar Internaţional. Casa Albă — sediul puterii executive şi reşed. Washington. 1. Casa Albă. 2. Catedrala. George Washington, portret de Ch. Willson Peale preşedintelui S.U.A., cu 132 de camere, cu colonade la faţadă, a fost construită în perioada 1792-1817 după planurile arhitectului James Hoban, încorporând elemente ale stilului baroc. Renovată în 1948-1952. Are un parc propriu de 7,3 ha. Clădirea Capitoliului, situată pe dealul Capitoliului ce domină fl. Potomac de la 27 m înălţime, este sediul puterii legislative, găzduind Senatul şi Camera Reprezentanţilor. Capitoliul este o clădire impozantă construită din piatră albă şi marmură în anii 1793-1827, fiind dominată de un dom, adăugat în 1863, deasupra căruia se află Statuia Libertăţii, din bronz, de 5,94 m înălţime. Clădirea Capitoliului are 540 de camere; clădirea Curţii Supreme de Justiţie, construită în 1935; clădirile memoriale „Lincoln11 (1922), în stilul templelor clasice greceşti, cu 36 de colonade în stil doric la exterior, şi „Thomas Jefferson11 (1943); Monumentul închinat preşedintelui George Washington inaugurat oficial la 9 oct. 1888; de forma unui obelisc, a fost construit în 1884 din granit şi placat cu marmură albă, având înălţimea de 169,3 m, este plasat pe un soclu de 16,8 m înălţime, cântărind în total 91 mii tone. A fost Memorialul veteranilor din Vietnam (1982); Memorialul veteranilor din Războiul cu Coreea (1995); clădirea Pentagonului, construită în anii 1941-1943, extinsă pe 14 ha, cea mai mare din lume; Catedrala episcopală St. Peter şi St. Paul, de 160 m lungime şi 84 lăţime, construită în stil gotic în anii 1907-1912; catedrala St. Matthew (1907); Cimitirul Naţional „Arlington11 unde se află monumentele lui G. Washington, John F. Kennedy ş.a. Rock Creek Park (710 ha), inaugurat în 1890; National Capital Park (1791). Locul pe care este construit oraşul a fost ales de G. Washington în 1790 din raţiuni politice; el a fost construit în mare parte pe baza WATERLOO proiectelor lui P.-C. L'Enfant (1754-1825), cu intenţia de a deveni capitală. Capitala S.U.A. din 1800. Incendiat de englezi în timpul Războiului anglo-american (1812-1814), a fost reconstruit ulterior. La W. la 1 ian. 1942, a fost semnată „Declaraţia celor 26 de state11 care a contribuit la întărirea coaliţiei antihitleriste. Aici a avut loc „Conferinţa de la (12 nov. 1921-6 febr. 1922), convocată după Primul Război Mondial din iniţiativa S.U.A. cu scopul reîmpărţirii sferelor de influenţă în Extremul Orient şi în zona Oc. Pacific şi al limitării înarmărilor navale. în cursul conferinţei s-au încheiat: Tratatul celor patru puteri (S.U.A., Marea Britanie, Franţa şi Japonia), Tratatul celor nouă puteri (S.U.A., Marea Britanie, Franţa, Japonia, Italia, Belgia, Olanda, Portugalia şi China) şi Tratatul celor cinci puteri (S.U.A., Marea Britanie, Japonia, Franţa şi Italia). 2. Stat în NV S.U.A. la graniţa cu Canada, cu ieşire la Oc. Pacific; 176,5 mii km2; 6,39 mii. loc. (2006). Centru ad-tiv: Olympia. Expl. forestiere şi de min. de cupru, aur, plumb, zinc şi de metale rare. Constr. de echipament de transport; produse chimice; prelucr. lemnului. Grâu, porumb, sfeclă de zahăr, cartofi. Pescuit. A intrat în componenţa S.U.A. în 1889. WASHINGTON [uo/lQtan], Denzel (n. 1954), actor american de film. Interpretul unor personaje carismatice şi cel mai adesea intelectuale, animate de principii puternice, cu vocaţie de lideri, apărători ai drepturilor populaţiei de culoare. („Strigăt pentru libertate", „Malcolm X“, „Philadelphia", „A 16-a rundă“) Premii Oscar în 1990 (,,Glory“) şi 2002 („Zi de instrucţie"). WASHINGTON [uo/iqten], Dinah (pe numele său adevărat Ruth Lee Jones) (1924-1963), cântăreaţă americană de jazz. Stil personal, în care a impus frazarea şi variaţiunile tonale specifice gospel-ului, influenţând evoluţia genului. Discografie selectivă: „Dinah Jams“, „The Swinging Miss «D»“. WASHINGTON [uojiqten], George (1732-1799), general şi om politic american. Comandant suprem al forţelor militare în timpul Războiului pentru Independenţa Coloniilor Engleze din America de Nord (1775-1783). Rol important în obţinerea victoriei de la Yorktown (1781). în 1787 a fost preşedintele Convenţiei Constituţionale care a adoptat Constituţia S.U.A., în vigoare şi azi. Primul preşedinte al S.U.A. (1789-1797). A promovat o politică internă conservatoare şi centralistă; în politica externă, adept al izolaţionismului. WASHINGTON POST [uo/iqten poust], The cotidian american înfiinţat (1877) de S. Hutchins, la Washington D.C. ca organ de presă al P. Democrat. Ulterior şi-a schimbat orientarea şi proprietarul. Rol fundamental în afacerea Watergate, datorită anchetei sale conduse de Bob Woodward şi Cari Bernstein. WASSERMANN [vaserman], August von (1866-1925), medic german. Prof. univ. la Berlin. Cercetări în microbiologie şi imunologie. în 1906, împreună cu Albert Neisser, a dezvoltat un test pentru depistarea sifilisului. Autorul serodiagnosticului sifilisului (reacţia Borc/ef-W.); coautor, alături de bacteriologul german W. Kolle (1868-1935), al lucrării fundamentale „Manual de patogenia microorganismelor'1; contribuţii la fizio-patologia tetanosului. Lucrări privind serologia şi imunitatea în holeră, tifos, tuberculoză, difterie şi gripă. WASSERMANN [vaserman], Jakob (1873-1934), scriitor german. Viziune naturalistă sau neoromantică, reliefând arbitrarul justiţiei („Cazul Mauri-zius11), antiteza dintre generaţii („Etzel Andergast11), indiferenţa omului faţă A. von Wassermann de om („Caspar Hauser11), meandrele universului psihic („A treia existenţă a lui Joseph Kerkhoven11), protestul social („Omuleţul cu gâscă11). WATER-BALAST (< engl., fr.) s. n. Tanc de apă aflat pe fundul dublu al unei nave şi care conţine lestul lichid al acestuia. WATERBURY [uo:terberi], oraş în NE S.U.A. (Connecticut); 107,9 mii loc. (2006). Nod feroviar. Constr. de aparataj electronic şi electrotehnic, de maşini-unelte, de motoare; mecanică de precizie; ind. chimică şi textilă. Oraş din 1853. WATERGATE [uo:tergeit], Afacerea afacere americană (1972-1974) de spionaj politic (încercarea de a instala dispozitive de ascultare) în timpul perioadei campaniei electorale pentru alegerile prezidenţiale din 1972, împotriva Partidului Democrat, care îşi avea cartierul general în complexul rezidenţial W. In urma anchetei, au fost inculpaţi cinci colaboratori ai preşedintelui R. Nixon, care a fost constrâns să se retragă (8 aug. 1974). WATERHOUSE [uo:terhaus], Alfred (1830-1905), arhitect britanic. Orientare ecletică (Primăria din Manches-ter, în stil neogotic; Muzeul de Istorie Naturală din Londra, în stil neoromantic, cu elemente decorative din ceramică policromă şi elemente structurale din sticlă şi oţel). Alte lucrări: hotelul gării din Liverpool, Spitalul Colegiului Universităţii din Londra. WATERLOO [ua:terlo:] 1. Localit. în Belgia, la 20 km S de Bruxelles; 29,3 mii loc. (2006). Montaj de automobile. Aici a avut loc, la 18 iun. 1815, bătălia decisivă dintre armata franceză, condusă de Napoleon I, şi armatele anglo-olandeze ale Coaliţiei VII, conduse de Wellington şi cele prusiene conduse de Blucher. înfrânt, Napoleon I a abdicat pentru a doua WATSON 458 James Dewey Watson oară, fiind înlăturat definitiv de pe tronul Franţei. 2. Oraş în SE Canadei (Ontario), situat în apropiere de Kitchener, la 110 km SV de Toronto; 97,4 mii loc. (2006). Constr. de utilaje agricole şi de biciclete. Universitatea „Wilfrid Lamier" (1911); Universitatea Waterloo (1959). întemeiat în 1806 de menoniţii (ramură a ana-baptiştilor) germani; oraş din 1876. WATSON [uotsen], lan (n. 1943), scriitor englez. Unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai literaturii ştiin-ţifico-fantastice. Romane la răscrucea dintre ştiinţă şi metafizică pe tema limitei cunoaşterii umane („Ambasada spaţiului", „Călătoria lui Cehov“, „Prefaceri"). WATSON [uotsn], James Dewey (n. 1928), biochimist şi genetician american. Prof. univ. la Harvard şi la jnstitutul de Tehnologie din Pasadena. în 1953, împreună cu F.H.C. Crick, a creat modelul structurii spaţiale a acidului dezoxiribonucleic (spirala dublă), ceea ce a permis explicarea multor însuşiri şi funcţii biologice ale acestuia. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1962), împreună cu F.H.C. Crick şi M.H.F. Wilkins. WATSON [uotsn], John Broadus (1878-1958), psiholog american. Prof. la Johns Hopkins University. Fondatorul behaviorismului („Comportamentul: o introducere în psihologia comparată"). WATSON [uotsn], Thomas John, Sr. (1874-1956), industriaş american. A preluat conducerea societăţii „Tabulating Machine" pentru fabricarea maşinilor cu cartelă perforată, fondată de H. Hollerith, care a devenit (1924) societatea International Business Machines (I.B.M.). WATSUJI Tetsuro (1889-1960), filozof şi istoric al culturii japoneze. A încercat să găsească o alternativă James Watt, portret de Cari Fredrik von Breda japoneză la gândirea modernă occidentală. Ordinul Culturii (1955). WATSON-WATT [uotsn-uot], Sir Robert Alexander (1892-1973), fizician britanic. Prof. univ. la Dundee. Cercetările sale de radiolocaţie au dus la detectarea avioanelor până la o distanţă de 110 km. Creator (1940) al primului sistem practic de radiolocaţie, folosit la apărarea Londrei şi a spaţiului britanic în faţa raidurilor aeriene germane. WATT1 (< fr. {i}; {s} n. pr. J. Watt) s. m. Unitate de măsură a puterii (simbol: W), egală cu puterea corespunzătoare dezvoltării unei energii de un jouie într-o secundă. WATT2 (< germ.) subst. Tip de habitat caracteristic pentru ţărmurile joase, nisipoase, afectate de maree, din V Europei. Zona de W. (Watten-meer în germană, Waddennzee în olandeză) = succesiune de ape puţin adânci, bancuri de nisip, grinduri maritime nisipoase sau mâloase şi canale, zone umede litorale, estuare, care se întinde din N Olandei (unde include şi lacul Waddenzee) până în dreptul oraşului danez Esbjerg, pe o lungime de c. 500 km, cu o suprafaţă totală de 10 000 km2. Este separată parţial de Marea Nordului prin şiragul de ins. nisipoase Frisice şi ins. din SV Danemarcii. Faună foarte abundentă şi diversă, de la scoici, crabi şi alte crustacee, până la păsări de apă şi foci. în prezent există un interes deosebit pentru conservarea acestei zone, printr-o colaborare internaţională între Germania (unde există deja trei parcuri naţionale), Olanda şi Danemarca. WATT [uot], James (1736-1819), inventator scoţian. Autodidact. Mecanic. Fabricant de instrumente de precizie la Univ. din Glasgow. Constructor al maşinii cu abur perfecţionate, înzestrată cu o cameră de condensare menţinută la temperatura ambiantă (brevetată în 1769), care a căpătat o largă răspândire, având un rol important în dezvoltarea industrială a lumii moderne. WATTEAU [vato], Antoine (1684-1721), pictor francez. Subiecte din lumea teatrului (,,Gilles“) şi scene galante („îmbarcarea spre Cytera“, „Bal mascat în grădină", „Concert în aer liber"). Delicat evocator al stărilor sufleteşti, personajele sale sunt de o graţie fermecătoare şi apar învăluite într-o atmosferă melancolică şi enigmatică („Indiferentul", „Judecata lui Paris"). Tuşă amplă, precisă, nervoasă şi o cromatică caldă, care pare iluminată din interior („Farmecele vieţii"). A influenţat pictura franceză din sec. 18. Antoine Watteau. „îmbarcare pe Citera11 John Wayne Cari Maria Friedrich Ernst von Weber Max Weber WATTMETRU (< fr. sau < walt + metru) s. n. Instrument indicator pentru măsurarea puterii electromagnetice în waţi (respectiv în multipli sau submultiplii decimali ai wattului). WATTORĂ (< watt + oră) s. m. Unitate de măsură a energiei (simbol; Wh) egală cu 3 600 de jouli, reprezentând puterea furnizată de un watt într-o oră. WATTORMETRU (< wattoră + metru) s. n. Instrument pentru măsurarea în wattore a energiei electromagnetice care trece printr-un circuit. WAUG [uo:], Evelyn Arthur St. John (1903-1966), prozator englez. Corespondent de război. Romane moralizatoare, cu accente critice la adresa societăţii contemporane, evocând lupta dintre bine şi rău, dintre civilizaţie şi barbarie („Un pumn de ţărână1', „Dragoste printre ruine11, trilogia „Oameni sub drapel11, „Capitulare necondiţionată11, „Spada de onoare11). Biografii, impresii de călătorie. în 1944 a luat parte la luptele din Iugoslavia alături de partizani. WAVRIN [vavre], Jehan (Jean) de (7-1471), cronicar burgund. Pe baza relatărilor lui Walerand de W., nepotul său, comandant al flotei burgunde în expediţia de pe Dunăre din 1445 împotriva turcilor, prezintă în „Anchiennes Cronicques d’Engle-terre11, informaţii referitoare la români. WAYNE [uein], John (pe numele său adevărat Marion Michael Morri-son) (1907-1979), actor american de film. Una dintre cele mai mari vedete hollywoodiene din toate timpurile. Simbol al valorilor şi idealurilor americane, întruchiparea clasică a justiţiarului, cu precădere în westerne şi filme de război. Popularitatea sa internaţională face ca imaginea sa să se confunde cu imaginea cinematografului american („Diligenţa11, „Omul liniştit11, „Rio Bravo11, „El Dorado11). Premiul Oscar 1969 („O sută de dolari pentru şerif11). Wb (METR.), simbol pentru weber. WEATHER REPORT [ue6e ripo:t], grup de jazz-rock american. Constituit în 1970, la New York, iniţial din Joe Zawinul, Wayne Shorter, Miroslav Vitous, Airto Moreira şi Alphonse Mouzon; au colaborat şi cu Jaco Pastorius. Numeroase creaţii originale. Discografie selectivă: „Heavy Weather11, „Mr. Gone11, „8.30“. WEAVER [uj:v8], John (1673-1760), dansator şi coregraf englez. Creator al pantomimei şi al baletului englez. Primul teoretician al dansului în Anglia; a prevăzut importanţa anatomiei umane pentru dans. WEAVER [ui:ve], Warren (1894-1978), matematician american. Prof. la Univ. Wisconsin din Madison. Colaborator al lui C. Shannon, împreună cu care a publicat „Teoria matematică a comunicării11, contribuind la dezvoltarea teoriei matematice a comunicării şi la aplicarea acesteia în domeniul ştiinţelor sociale. WEB [ueb] v. WWW. WEBB [ueb], Mary Gladys (1881- 1927), prozatoare engleză. Romane în care celebrează ţinutul natal, Shropshire, marcate de tradiţii cultice, de dragostea pentru natură şi, îndeosebi, de o accentuată notă de pesimism („Săgeata aurită11, „Nepreţuita otravă11, „Casa din pădurea adormită11, „Vulpea11). Romanul de inspiraţie medievală „Armura în care s-a încrezut11. WEBB [ueb], Phillip Speakman (1831-1915), arhitect şi decorator britanic. Reprezentant al mişcării „Arts and Crafts11. A promovat reîntoarcerea la tradiţiile gotice şi clasice şi integrarea construcţiilor în mediul ambiant (Red House, la Upton; şir de magazine pe Worship Street, la Shoreditch, Holland Park Road, în Kensington, Rounton Grange şi Smeaton Manor, în Yorkshire). WEBER (< fr. {i}; {s} W. E. Weber) s. m. Unitate de măsură, în sistemul de unităţi Sl, a fluxului magnetic (simbol: Wb). WEBER [vebar], Cari Maria Friedrich Ernst von (1786-1826), compozitor, pianist şi dirijor german. Elev al lui Michael Haydn. Creatorul operei romantice germane („Frei-schutz11, „Euryanthe11, „Oberon11); a mai compus sonate, piese pentru pian („Invitaţie la vals11), concerte, muzică instrumentală şi vocală de un colorit feeric şi o atmosferă evocatoare. WEBER [veber], Hans Herman (1896-1974), fiziolog american de origine germană. Prof. univ. la Munster, Konigsberg şi Tubingen. Studii originale şi descoperiri în domeniul fiziochimiei proteinelor musculare. Lucrări privind legăturile ionice ale proteinelor şi structura moleculară a elementelor contractile. A descoperit actomiozina (complex structural format prin interacţiunea filamentelor proteice în procesul de contracţie a muşchilor). WEBER [ve:ber], Max (1864- 1920), sociolog, filozof al istoriei, politolog şi economist german. A formulat multe din principiile disciplinei moderne a sociologiei: o distincţie strictă între obiectivitatea ştiinţifică şi judecăţile de valoare; un comportament axiologic neutru din partea cercetătorului; includerea conceptului de „înţelegere11 în explicarea fenomenelor sociale („Sociologia ca ştiinţă11, „Metodologia ştiinţelor sociale11). în cea mai cunoscută lucrare a sa, „Etica protestantă şi spiritul capitalismului11, W. a pus ascensiunea instituţiilor capitaliste în legătură cu idealul ascetic promovat de calvinism; în acelaşi timp, a atras atenţia asupra pericolului pierderii libertăţii individuale în faţa birocraţiei eficiente dar supraraţionalizate. WEBER 460 WEBER [vş:ber], Wilhelm Eduard (1804-1891), fizician german. Prof. univ. la Halle şi Gottingen. A construit (1833) primul telegraf electromagnetic din Germania. împreună cu K.F. Gauss a elaborat sistemul absolut de unităţi electromagnetice. Studiind inducţia electromagnetică, a dezvoltat o teorie a magnetismului (1843); cercetări de electricitate şi acustică. împreună cu R.H.A. Kohlrausch a efectuat prima măsurătoare a curentului electric. Numele său a fost atribuit unităţii de măsură a fluxului magnetic. WEBERN [ve:bern], Anton von (1883-1945), compozitor, dirijor şi muzicolog austriac. Elev al lui A. Schonberg. Reprezentant, alături de acesta şi de A. Berg, al şcolii vieneze contemporane. A utilizat sistemul serial cu rigoare maximă (cantate, lieduri, lucrări instrumental-orchestrale). Creaţia sa a exercitat o puternică influenţă asupra avangardei de după 1950. WEBSTER [uebster], Noah (1758-1843), lexicograf şi scriitor american. A iniţiat seria de dicţionare ale limbii engleze care-i poartă numele („Dicţionar american al limbii engleze", prima ed. 1828). WEDDELL [uedl], Marea mare în S Oc. Atlantic, la ţărmul Antarcticii, cuprinsă între Pen. Antarctică (la V), Ţara Prinţesa Martha (la E) şi ins. Orkney de Sud (la N). Supr.: 2,89 mii. km2. Ad. max.: 8 268 m; ad. medie: 1 060 m. în partea de S a M. W. se află gheţarii de şelf Ronne şi Filchner şi ins. Berkner (25 mii km2). Descoperită la 20 febr. 1823 de navigatorul si exploratorul britanic James Weddell (1787-1834) şi numită iniţial de el Marea George IV, nume păstrat până în anul 1900. în anul Geofizic Internaţional (1957-1958), în reg. gheţarului de şelf Filchner au fost instalate mai multe staţii ştiinţifice de cercetare: Ellsworth (S.U.A.), General Belgrano (Argentina), Shackleton şi Halley Bay (Marea Britanie) ş.a. ♦ Foca lui W. = mamifer din familia Phocide, atingând 3 m lungime şi 400-500 kg în greutate, răspândit în reg. antarctică (Leptonychotes WeddeHiî). Este cea mai sudică focă de pe Glob, trăind în grupuri mari pe banchiza antarctică; se scufundă sub gheaţă până la mari adâncimi (peste 700 m) în căutarea hranei, formată din peşti, calmari şi krill. Iarna îşi sapă cu dinţii găuri în gheaţă pentru a putea respira. WEDEKIND [ve:d8kint], Frank (pe numele adevărat Benjamin Franklin) (1864-1918), scriitor german, ziarist şi actor de cabaret. Precursor al expresionismului, axat în special pe latura naturalist-violentă, W. este iniţiatorul unui teatru contestatar, concentrat pe tematica vitalităţii erotice, sufocată dramatic de conformismul societăţii. Piesele sale, al căror personaj, Lulu, este simbolul libertăţii sălbatice, scandaloase, înfrânte de un destin tragic, reprezintă de fapt expresia sarcastică, dar, în acelaşi timp dramatică, a propriilor nelinişti. („Deşteptarea primăverii", „Duhul pământului", „Cutia Pandorei", „Dansul morţii", „Cenzura"). Lirică satirico-politică („Cântece de lăută"). WEDGWOOD [uedjwud], Josiah (1730-1795), eeramist englez. Inovator al tehnicii de realizare industrială a ceramicii de artă. A înfiinţat (1769), împreună cu T. Bentley, manufactura de ceramică „Etruria", pentru produse de lux în stil neoclasic, după modele etrusce. în 1774-1775 a creat ceramica de tip jasp („jasperware‘), cu adaos de sulfat de bariu, din care a realizat, în 1790, reproducerea celebrului vas roman Portland (Barberini), datând din sec. 1. Acest tip de ceramică, constând în vase decorative din porţelan colorat (în special albastru), având la bază decoraţii suprapuse de culoare albă, cu motive greceşti, asemănătoare cu cameele, a fost foarte preţuit în epocă, aducându-i lui W. renumele de cel mai bun eeramist britanic. A fost bunicul matern al marelui naturalist Ch. Darwin. WEEKEND [uik end] (cuv. engl., din week „săptămână" şi end. „sfârşit") [ujkend] s. n. Timpul liber de la sfârşitul săptămânii (sâmbătă şi duminică). WEGENER [vegener], Alfred Lothar (1880-1930), geofizician, meteorolog şi explorator arctic german. Prof. univ. la Hamburg şi la Graz. în expediţiile sale în Groenlanda (1906-1908, 1912-1917, 1929 şi 1930) a întreprins numeroase cercetări meteorologice şi geofizice; a emis ipoteza derivei continentelor (1912) în lucrarea „Originea continentelor şi a oceanelor". WEGENER [veganar], Paul (1874-1948), actor şi regizor german de teatru şi film. în anii ’20, personalitate marcantă a expresionismului în teatru şi film. Predilecţie pentru subiecte excepţionale, legende, poveşti orientale, povestiri de groază („Studentul din Praga", „Golem", „Mătrăguna"). WEHNELT [vehnelt], Arthur Rudolph Berthold (1871-1944), fizician german. Prof. univ. la Berlin. Director al Institutului de Fizică din Berlin (din 1926). A inventat întrerupătorul electrolitic de înaltă frecvenţă folosit la unele bobine de inducţie. WEHRMACHT [vermaht] (cuv. germ. „putere de apărare") subst. Denumire oficială dată în Germania forţelor armate ale celui de-al lll-lea Reich (1933-1945), cu excepţia formaţiunilor paramilitare (de ex. S.A. şi S.S.). WEI [ueij, Imperiul denumirea unei formaţii statale antice chineze care a cuprins în hotarele sale terit. Wilhelm Eduard Weber Anton von Webern Alfred Lothar Wegener 461 WEINBERG actualelor provincii Gansu, Shanxi, Hebei, Henan, Shandong, părţi din provincia Shaanxi, întregul terit. al actualelor provincii Hubei, Jiangsu, Anhui, precum şi unele terit. din NE Chinei şi din N R.P.D. Coreeană; prima capitală s-a aflat la Huchang, ulterior ea a fost mutată la Luoyang (provincia Henan). întemeiat de demnitarul Cao Pi, fiul atotputernicului Cao Cao (sau Ts’ao Ts’ao), care, în anul 220, l-a înlăturat pe împăratul Hiandi din dinastia Han Târzie (Dong Han) şi a devenit împărat cu numele Wendi (220-226). A avut o scurtă existenţă, în anul 265 comandantul militar Sima Yan l-a obligat pe împăratul Yuandi (260-265) să renunţe la tron, el însuşi procla-mându-se împărat cu numele de Wudi (265-289), fondând dinastia Jin de Vest (Xijin), care a restabilit unitatea Chinei. WEI DE NORD, dinastie turco-mongolă care a domnit în N Chinei (386-535). WEICHSELBAUM [vaikselbaum], Anton (1845-1920), patolog, anatomopatolog şi bacteriolog austriac. Prof. univ. la Viena. A descoperit şi descris (1887) meningococul, agentul meningitei cerebrospinale epidemice. Lucrări privind morfologia tumorilor şi patologia diabetului zaharat. WEIDMAN [uaidmon], Charles (1901-1975), dansator şi coregraf american. Unul dintre principalii reprezentanţi ai dansului modern în S.U.A., în acelaşi timp mim şi umorist. Colaborator şi adept al principiilor lui Doris Humphrey, pe care le-a aplicat dansului masculin. Şi-a înfinţat propria şcoală (1945) şi o companie (1948). WEIERSTRASS [vaierstra:s], Karl (1815-1897), matematician german. Prof. univ. la Berlin. împreună cu E. Kummer a creat primul seminar de matematică din Germania (1861). Unul dintre fondatorii teoriei funcţiilor analitice de variabilă complexă. Autorul unei teoreme privind aproximarea funcţiilor prin polinoame. Lucrări în domeniul integralelor şi al funcţiilor abeliene. WEIFANG [ueifang], oraş în NE Chinei (Shandong), la 137 km NV de Qingdao; 718,8 mii loc. (2003). Nod de comunicaţii. Ind. alim., textilă, constr. de maşini şi chimică. Prelucr. tutunului. WEIGAND [vaigant], Gustav (1860- 1930), lingvist german. Prof. univ. la Leipzig. Specialist în limbi romanice şi balcanice (albaneza, bulgara). Gramatici practice ale limbilor română, bulgară, albaneză. Studii privind limba Gustav Weigand română, dialectele (aromân, meglenoromân, istroromân), şi graiurile ei, însoţite de texte ilustrative. A studiat graiurile daco-române, alcătuind primul „Atlas lingvistic al teritoriului lingvistic daco-român“ (1898-1909). A întemeiat la Leipzig, cu sprijinul statului român, un Institut pentru Limba Română şi a publicat (1894-1919) un anuar al acestuia. Alte op.: „Aromânii" (2 voi.). Membru coresp. străin al Acad. Rom. (din 1892). WEIGEL [vaigel], Helene (1900- 1971), actriţă germană. Soţia lui Bertolt Breclit. Continuatoarea direcţiilor estetice brechtiene, aplicate consecvent la „Berliner Ensemble", pe care l-a condus. Mari creaţii în rolurile principale din „Mutter Courage", „Cercul de cretă caucazian", „Antigona". WEIL [vei], Andre (1906-1998), matematician francez. Prof. univ. la Princeton. Membru fondator al Grupului Bourbaki. Contribuţii în teoria grupurilor local compacte, geometrie algebrică, varietăţi abeliene şi mai ales în teoria numerelor. 2. Simone W. (1909-1943), filozof şi scriitoare franceză. Sora lui W. (1). Convertită (1938) de la iudaism la creştinism, a avut concepţii religioase eclectice. A activat în Rezistenţa franceză. Scrierile ei (păstrate fragmentar) conţin speculaţii privind nevoia de misticism a omului („Caiete"). WEILL [vail], Kurt (1900-1950), compozitor american de origine germană. Personalitate cu faţete multiple, se adaptează constant la curentele epocii. Colaborează cu B. Brecht („Opera de trei parale"). Compune opere, balete, un concert pentru vioară, muzică de film, piese vocale. WEIMAR [vaimar], oraş în partea central-estică a Germaniei (Thuringia), situat pe râul Hm, la 1 045 m alt., la 23 km E de Erfurt; 64,4 mii loc. (2006). Nod feroviar. Ind. metalurgică, a constr. de maşini, electrotehnică, chimică, textilă, a mat. de constr., hârtiei, de prelucr. a lemnului, farmaceutică şi alim. Universitatea „Bauhaus" (1860). Observator astronomic. Centru turistic. Monumente: Palatul ducal (sec. 17), distrus de un incendiu în 1774 şi reconstruit în stil baroc în anii 1790-1803. Castelul Belvedere, în stil rococo (1724-1732); clădirea Primăriei, în stil gotic (1841); Stadtkirche (1498-1500, restaurată la începutul sec. 18); Jakobkirche (1713); casa Goethe (1709, reconstruită în 1794) — azi Muzeul Naţional Goethe; casele memoriale Schiller, Liszt. Mare centru cultural şi muzical (sec. 18-19) în care au locuit şi au activat Lucas Cranach cel Bătrân şi ce! Tânăr, Bach, Goethe, Herder, Schiller, Liszt, Wagner ş.a. Inclus (din 1998) în Patrimoniul cultural universal. W. este menţionat documentar în 975 şi oraş din 1254. în stăpânirea conţilor de Weimar-Orlamunde (1274-1372) apoi a devenit cap. ducatului de Saxa-Weimar-Eisenach până în 1918. Cap. Thuringiei (1920-1948). Aici s-a întrunit, între 6 febr. 1919 şi 21 mai 1920, Adunarea Constituantă, care a adoptat Constituţia de la W. (11 aug. 1919). Aceasta consfinţea înlăturarea monarhiei şi proclamarea republicii, cunoscută si sub numele de Republica de la Weimar (1919-1933). WEINBERG [uainbe:g], Steven (n. 1933), fizician american. Prof. la univ. Harvard şi Berkeley (California). Studii de teoria cuantică a câmpurilor şi fizica particulelor elementare; pe baza rezultatelor lui S.L. Glashow şi a cercetărilor proprii a elaborat (1967), împreună cu A. Salam, o teorie necontradictorie care unifică interacţiunile slabe cu cele electromagnetice (modelul W.-Salam). Premiul Nobel pentru fizică (1979), împreună cu A. Salam şi S. L. Glashow. Steven Weinberg WEINBERG 462 Johnny Weissmuller WEINBERG, Wilhelm (1862-1937), medic german. Genetician. A descoperit (1908), simultan cu G.H. Hardy, legea geneticii care permite determinarea frecvenţei anumitor tipuri într-o populaţie (legea W- Hardy). WEINGARTNER [vaingartner], Felix Paul von (1863-1942), dirijor şi compozitor austriac. Director al Operei din Berlin (1891). Remarcabil tălmăcitor al muzicii lui Beethoven. Opere (,,Sakuntala“), lucrări simfonice, muzică de cameră. Studii despre Beethoven, despre arta dirijorală, memorii. WEIR [uie], Peter (n. 1944), regizor australian de film. în anii 70, contribuie hotărâtor la renaşterea cinematografului australian şi la succesul lui internaţional prin filme realist fantastice („Picnic la Hanging Rock“, „Ultimul val“). Din 1984 lucrează în S.U.A. Temă recurentă: comportamentul uman în condiţii de izolare şi alienare („Cercul poeţilor dispăruţi", „The Truman Show"). WEISMANN [vaismanj, August Friedrich Leopold (1834-1914), biolog german. Prof. univ. la Freiburg im Breisgau. Studii asupra embriologiei nevertebratelor inferioare. A formulat ipoteza separării substanţei ereditare din celulele sexuale („germenul'1) de „soma“ şi a continuităţii plasmei germinative („Studii asupra descendenţei"). A negat posibilitatea transmiterii ereditare a caracterelor dobândite. WEISS [vais], Peter (1916-1982), scriitor suedez de origine şi de expresie germană. Persecutat de nazişti, se refugiază în Anglia, iar din 1945 în Suedia. Romane autobiografice cu elemente existenţiale („Punct de fugă“, „Rămas bun de la părinţi", „Convorbirea celor trei oameni în mers“). Drame angajate politic („Noapte cu oaspeţi", „Urmărirea şi asasinarea lui jean Paul Marat", „Ancheta", „Dans macabru"). WEISS [ves], Pierre (1865-1940), fizician francez. Prof. univ. la Zurich şi Strasbourg. Contribuţii în domeniul magnetismului (teoria feromagnetis-mului, studiul fenomenelor magneto-calorice). Autor (1907) al ipotezei interacţiunii interne care produce magnetizarea spontană. A prevăzut (1911) existenţa cuantei momentului magnetic - magnetonul Bohr. WEISSKOPF, Victor Federick (1908-2002), fizician teoretician american. Prof. univ. la Massachu-setts Institute of Technology. S-a născut în Austria şi a lucrat în Germania, Danemarca şi Elveţia. Din 1937 lucrează în S.U.A. (naturalizat în 1942). A colaborat la Proiectul „Manhattan" (1943-1946). Director al Centrului European de Cercetări Nucleare (1960-1965). Contribuţii în fizica nucleului atomic, fizica particulelor elementare, teoria cuantică a câmpului şi electrodina-mica cuantică. WEISSMULLER [uaizmuler], Johnny (1904-1984, n. Freidorf, jud. Timiş), sportiv şi actor de film american originar din România. Primul din lume care a înotat 100 m în mai puţin de un minut. Multiplu campion olimpic: Paris, 1924 (3 medalii de aur) şi Amsterdam, 1928 (2 medalii de aur). A corectat 67 de recorduri mondiale. Cel mai celebru Tarzan din istoria cinematografului: 13 filme în perioada 1932-1948 („Tarzan omul maimuţă", „Tarzan stăpânul junglei", „Triumful lui Tarzan"). WEI ZHONGXIAN [uei djungsien] (1568-1627), eunuc chinez. A dominat viaţa politică a Imp. Chinez între 1624 şi 1627, câştigând încrederea prinţului moştenitor. A iniţiat o serie de taxe dure, terorizând ciasa politică şi locuitorii. S-a sinucis. Considerat cel mai puternic eunuc din istoria Chinei. WEIZMANN [vaitsman] 1. Chaim (1874-1952), chimist şi om politic israelian. Preşedinte al Organizaţiei sioniste mondiale (1920-1930, 1935-1946). Primul preşedinte al statului Israel (1948-1952). 2. Ezer (1924-2005), om politic israelian. Nepotul lui W. 1. Preşedinte al Israelului (1993-2000). WEIZSÂCKER [vaitsze] 1. Cari Friedrich von (1912-2007), fizician şi filozof german. Prof. univ. la Strasbourg şi Hamburg. Director (din 1969) al Institutului Max Planck. Elev al lui N. Bohr. Cercetări în domeniul fizicii atomice şi al cosmologiei. A formulat teoria potrivit căreia energia stelelor se bazează pe fuziunea hidrogenului; a descoperit (1938- 1939), independent de H. Bethe, ciclul termonuclear carbon-azot. 2. Richard von (n. 1920), om politic german. Frate cu W.1. Vicepreşedinte al partidului Uniunea Creştin Democrată din R.F.G. (U.C.D.; 1972-1979) şi preşedinte al U.C.D. din Berlinul Occidental (1981-1984), primar-guvernator al Berlinului Occidental (1981-1984). Preşedinte al R.F.G. (1984-1994). în timpul mandatului său s-a produs unificarea celor două state germane. WELCH [uelj], Raquel (pe numele său adevărat Raquel Tejada) (n. Chaim Weizmann Cari Friedrich von Weizsâcker Raquel Welch 463 WELLS Thomas Huckle Weller 1940), actriţă americană de film. Sex symbol al anilor ’60-’70 ai sec. 20, prototipul femeii atletice, de o frumuseţe rece, devoratoare („Femeia în cimenf, „Myra Breckindridge “, „Cei trei muşchetari “, „Animalul11). WELLAND, canal navigabil în SE prov. Ontario (Canada), situat paralel cu râul Niagara, care leagă L. Erie de L. Ontario, fiind o importantă cale de navigaţie în sistemul Marilor Lacuri şi al fl. Sf. Laurenţiu; 44,4 km lungime. Are opt ecluze. Canalul W. a fost construit în anii 1824-1833. Construcţia acestuia a fost necesară deoarece calea naturală a râului Niagara, care face legătura între cele două lacuri, este impracticabilă din cauza celor două cascade de la Niagara Falls. WELLER [uelar], Thomas Huckle (1915-2008), biochimist şi virusolog american. Prof. univ. la Harvard. A izolat pe culturi celulare umane virusul poliomielitei, varicelei, al herpe-sului şi al zonei zoster. Contribuţii la descoperirea vaccinului antipoliomie-litic. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1954), împreună J.F. Enders şi F.Ch. Robbins. WELLES [uelz], Orson (1915- 1985), regizor şi actor american de teatru şi film. Carieră excepţională alimentată şi subminată de conştiinţa propriei genialităţi. Talent exuberant şi proteic de dimensiuni renascentiste, găseşte în textul shakespearian o provocare pe măsură („Othello11, „Macbeth11, „Falstaff11). Autor al filmului care a deschis era cinematografului modern: „Cetăţeanul Kane11. WELLINGTON [ueliQten], cap. Noii Zeelande, situată în extremitatea de S a Insulei de Nord (North Island), pe ţărmul G. Port Nicholson din str. Cook; 179,4 mii loc. (2006); aglomeraţia urbană: 360,6 mii loc. (2006). Nod de comunicaţii. Aeroport. Port maritim. Şantier naval. Constr. de maşini şi echipament de transport. Ind. chimică, Orson Welles textilă, tipografică, încălţămintei, şi alim. Universităţile „Massey11 (1897) şi „Victoria11 (1962). Muzeul Naţional „Papa Tongarewa11. Teatru de balet. Orchestră simfonică. Galerie de artă. Grădină botanică şi Grădină zoologică. Monumente: catedrală (1866); clădirea veche a Parlamentului (1865); clădirea nouă a Parlamentului (1912); clădirea Guvernului (1876-1877); clădirea Primăriei (1956). W. a fost fundat în 1840 cu numele Britannia; a primit actualul nume în onoarea generalului A.W. Wellington. Centrul ad-tiv al coloniei britanice (transferată din 1865 de la Auckland) şi apoi al dominionului Noua Zeelandă (din 1907); cap. a statului Noua Zeelandă (din 1931). WELLINGTON [ueligten], Arthur Wellesley (uşlzli], duce de (1769- 1852), general şi om politic britanic, între 1808 şi 1814 a comandat armatele britanice debarcate în Pen. Iberică. După întoarcerea lui Napoleon I din ins. Elba (1815), a fost numit generalisim al armatelor Coaliţiei VII, repurtând victoria de la Waterloo (1815). A comandat armata de ocupaţie din Franţa (1815-1818). Min. de Externe (1834-1835, 1841-1846) şi prim-min. (1828-1830). Arthur Wellesley, duce de Wellington, portret de Francisco Goya Herbert George Wells WELLS [uelz], Herbert George (1866-1946), scriitor, istoric şi sociolog englez. Continuator al realismului fantastic englez. Romane de anticipaţie cu elemente de critică socială, cultivând hiperbola şi grotescul („Maşina timpului11, „Omul invizibil11, „Războiul lumilor11, „Primii oameni pe Lună11), sau utopice („Războiul care pune capăt războiului11). Scrieri teoretice („Anticipări11, „Umanitatea în formare11, „Utopie modernă11, „Scurtă istorie a lumii11). Memoralistică. Wellington. Clădirea Parlamentului WELLS 464 WEULS, Horace (1815-1848), medic stomatolog american. A descoperit (1844) procedeul anesteziei chirurgicale cu ajutorul protoxidului de azot. WELSER, familie de negustori şi bancheri germani originară din Augsburg, activă din sec. 15. Mai important. Anton W. (1451-1518) a sprijinit, împreună cu familia Fugger, finanţarea activităţilor suveranilor spanioli şi portughezi de descoperiri a unor importante terit. în Lumea Nouă. WELT, Die ~ („Lumea"), cotidian german de tendinţă conservatoare. Apare la Hamburg din 1946. Aparţine (din 1953) concernului „Springer(t. Din 1975, redacţia centrală se află la Bonn. WELWITSCHIA s. f. Plantă din deşertul Namib din SV Africii; este o gimnospermă primitivă, adevărată fosilă vie, fără nicio rudă apropiată în flora actuală a Globului (Welwitschia mirabilis). Are un trunchi scurt, napiform, bilobat, din care pornesc frunze late ca o panglică, care cresc pe toată durata de viaţă a plantei. Localnicii o numesc tumboa. WENDERS [venders], Wim (n. 1945), regizor, scenarist, producător german de film. Reprezentant de marcă al grupului de tineri cineaşti care au înnoit cinematograful vestger-man la sfârşitul anilor ’60. Filme cerebrale, având ca temă alienarea, pierderea identităţii, singurătatea, lipsa de comunicare („Alice în oraşe", „Prietenul american", „Paris-Texas", „Cerul deasupra Berlinului"). WENDI [uenti], zeu chinez al literaturii. Potrivit tradiţiei ţinea un registru cu literaţii care puteau fi pedepsiţi sau răsplătiţi după merit. A avut 17 reîncarnări. WENZHOU [uendjou], oraş în E Chinei (Zhejiang), port în estuarul fl. Ou, Ia 24 km de ţărmul Mării Chinei de Est; 573,5 mii loc. (2003). Centru comercial. Ind. chimică, pielăriei, hârtiei şi alim. WERBOCZI [verbotj] Ştefan (1458-1541), jurist, diplomat şi om politic ungur. A elaborat codul de legi cunoscut sub numele „Tripartitul lui W.“. Adversar al Habsburgilor. După 1526 l-a sprijinit pe loan Zâpolya în lupta pentru obţinerea tronului Ungariei. WERGELAND, Henrik (1808-1845), poet norvegian. Unul dintre cei mai importanţi scriitori scandinavi. Lirism de inspiraţie byroniană pe care îl asociază, într-o sinteză personală, cu modelul poeziei lui Holderlin şi a lui Shelley. Opera lui cea mai de seamă e amplul poem dramatic „Creaţiunea, Alfred Werner Omul şi Messia", epopee romantică de 20 000 de versuri, în care proclamă ideea că Dumnezeu nu a părăsit sufletul omului, a cărui evoluţie se îndreaptă spre o societate ideală, întemeiată pe dragoste şi pe libertate. WERKBUND v. Deutscher Werk-bund. WERNER [verner], Abraham Gottlob (1750-1817), geolog şi mine-ralog german. Prof. univ. la Freiburg. Reprezentant al neptunismului, în opoziţie cu plutoniştii sau vulcaniştii, a considerat în mod eronat că toate rocile s-au format în mediul marin. Preocupări de clasificare a mineralelor şi rocilor pe baza proprietăţilor lor fizice. WERNER [verner], Alfred (1866- 1919), chimist elveţian. Prof. univ. la Zurich. Lucrări fundamentale în domeniul combinaţiilor complexe („Stereochimie", „Consideraţii noi în domeniul chimiei anorganice"). Premiul Nobel pentru chimie (1913). WERNER [verner], Plerre (1913— 2002), om politic luxemburghez. Lider al Partidului Creştin Social (1959-1974). De mai multe ori ministru si prim-min. (1959-1974 şi 1979-1984). Susţinător al integrării europene. A elaborat un plan de organizare a Pierre Werner sistemului monetar („Euro, viziune istorie, realitate"). Membru de onoare din străinătate al Acad. Rom. (din 1993). WERNIGERODE [vernigerode], oraş în Germania central-nordică (Saxonia Superioară), la poalele m-ţilor Harz, la c. 65 km SV de Magdeburg; 33,8 mii loc. (2006). Expl. de min. de fier. Constr. de maşini şi motoare electrice; metalurgia aluminiului: produse chimico-farmaceutice. Sticlărie; prelucr. lemnului. Primărie (sec. 15). Staţiune climaterică. Oraş din 1229. WERRA, râu în partea centrală a Germaniei, unul dintre izvoarele fl. Weser; 291 km. Izv. din m-ţii Thuringer Wald (Pădurea Thuringiei), curge pe direcţie SE-NV şi se uneşte cu râul Fulda la Munden, formând împreună fl. Weser. Navigabil pe 88 km. WERTEL, Franz (1890-1945), poet, prozator şi dramaturg austriac. In tinereţe a cultivat un lirism generos şi emfatic, exprimând idealul fraternităţii umane. Dramaturgia sa, iniţial de factură expresionistă („Troienele"), va face loc unui stil tradiţional, cu mare succes la public („Juarez şi Maximilian"). S-a făcut cunoscut mai ales prin romanele sale, foarte gustate de cititori („Criminalul e victima", „Verdi", „Cele 40 de zile ale lui Muşa Dagh", „Cântecul Bernadettei"). în 1938 s-a refugiat în S.U.A. WERTHEIMER [ve:rthaimer], Max (1880-1943), psiholog german. Prof. univ. la Frankfurt şi Berlin. A emigrat în S.U.A., devenind prof. la New School University şi Columbia University din New York. Unul dintre fondatorii gestaltismului. A cercetat structurile şi configuraţiile care organizează experienţa subiectivă în percepţie şi în gândire („Despre teoria gestaltului", „Gândirea productivă"). WERTMOLLER [Ve:rtmul8r], Lina (pe numele său adevărat Arcangela Wertmuller von Elgg) (n. 1926), regizoare italiană de film. Nume important în afirmarea cinematografului realizat de femei în anii ’60-’70. Tratează tema relaţiilor dintre sexe într-un context socio-politic („Film de dragoste şi anarhie", „Camorra“, „Tinichigiul şi coafeza"). Prima femeie nominalizată la premiul Oscar pentru regie („Pasqualino Settebellezze"). WESER [ve:zer], fl. navigabil în partea centrală şi de NV a Germaniei, format prin unirea, la Munden, a râurilor Fulda şi Werra; 432 km. După ce iese din zona muntoasă şj deluroasă din partea central-nordică a Germaniei, unde formează defileul 465 WESTFALIA porţile Westfaliei, curge pe direcţie predominantă S-N, traversează C. Germaniei de Nord, unde are un curs meandrat, şi se varsă în Marea Nordului printr-un estuar lung de c. 40 km. Navigabil pentru vase oceanice până la Bremen (69 km). în aval de oraşul Minden, fl. W. este traversat de canalul Mitteland, care face legătura între canalul Dortmund-Ems (în V) şi canalele Elba-Seiten şi Elba-Havel (în E) asigurând navigaţia între fluviile Elba, Rin şi Ems. Afl. pr.: Diemel, Geeste, Lesum, Aue, Aller, Hunte. Hidrocentrale. WESERM0NDE, vechea denumire (1924-1947) a oraşului german Bremerhaven. WESLEY [uezli], John (1703-1791), cleric anglican, evanghelist şi reformator religios britanic. împreună cu fratele său Charles W. (1707-1788), a pus bazele metodîsmului în Biserica anglicană. WESSELMAN [ueselman], Tom (1931-2004), pictor american. Una din figurile marcante ale mişcării pop-art. Pictură acrilică sau realizată din elemente de colaj şi asamblaj (televizoare, radio-uri, perne, veselă etc.), uneori şi cu elemente sonore. Subiecte de un erotism agresiv („Marele nud american", „Fumător"). Gravuri în diverse tehnici. WESSEX [uesiks] (sau Regatul Saxonilor de Vest), regat anglo-saxon fondat, potrivit tradiţiei, în c. 494, de către invadatorii saxoni în S Britaniei, cu capitala la Winchester. Membru al Heptarhiei. Remarcabile au fost domniile regilor Egbert (802-839) şi Alfred cel Mare (871-899), care au reuşit să se impună în fata celorlalte regate ale Heptarhiei. In sec. 10, regii de W., îndeosebi Eduard cel Bătrân (899-924), Ed-mund (939-946) şi Eadred (946-955) au reuşit să facă paşi importanţi în unificarea definitivă a Angliei. WEST [uest], Mae (1892-1980), actriţă americană de teatru şi film. Pe scenă interpretează propriile sale piese care şochează societatea puritană a epocii prin limbajul cu dublu sens pe tema hetero şi homosexualităţii. Pe ecran, în anii ’30, impune personajul vampei blonde cu forme opulente şi apucături de patroană de bordel în comedii burleşti, de un gust îndoielnic („Lady Lou", „Klondike Annie", „Puişorul meu drag"). WEST [uest], Morris (1916-1999), scriitor australian. Romane având ca teme predilecte pasiunile înăbuşite şi procesele de conştiinţă („Avocatul diavolului", „Bufonii lui Dumnezeu"). WEST NILE (< n.pr. al unei foste provincii din Uganda), virus care produce infecţii neuroinvazive, transmis la om preponderent prin intermediul ţânţarilor. In multe cazuri infectarea rămâne asimptomatică (fiind depistată ulterior prin prezenţa în sânge a anticorpilor), dar la unele persoane apare un sindrom febril numit febra W.N., caracterizat prin febră, transpiraţie abundentă, cefalee, dureri musculare, uneori greaţă şi inflamarea ganglionilor limfatici. Forma severă a infecţiei provoacă encefalită sau meningită, uneori cu efect letal. A fost depistat iniţial în Africa, unde însă majoritatea persoanelor prezintă imunitate la acest virus; s-a răspândit în S. Europei, Asia de SV şi Centrală iar din 1999 a fost depistat şi în emisfera vestică, răspândindu-se rapid pe teritoriul S.U.A. In România apar sporadic cazuri de meningită sau encefalită determinate de W.N., o incidenţă mai mare fiind semnalată în 1996 în S ţării. Virusul afectează şi numeroase specii de păsări (care constituie rezervorul de unde virusul este preluat de ţânţari) şi unele mamifere, epizootii fiind semnalate în special la cai. WESTERMARCK [vestermark], Edward (1862-1939), sociolog şi etnolog finlandez. Prof. univ. la Helsinki şi Turku. Cercetări privind istoria ideilor morale şi a obiceiurilor legate de căsătorie („Originea şi dezvoltarea ideilor morale", „Istoria căsătoriei"). WESTERN [uestern] (cuv. engl., „din vest") s. n. Gen literar şi cinematografic dezvoltat în S.U.Â., care prezintă aventurile colonizatorilor Vestului. Iniţial prin romanele lui J.F. Cooper şi povestirile lui M. Twain, B. Harţe devine un gen de literatură populară în jurul anului 1860 cu dime novels (romane economice) care narau isprăvile idealizate ale lui Buffalo Bill, Billy the Kid, Calamity Jane etc. în lupta împotriva pieilor roşii. Genul este reprezentat ulterior de O. Wister, Zâne Grey, M. Brand, F. Gruber, K. May. Ca gen cinematografic w. a fost cel mai frecventat dintre producţiile hollywoodiene. într-o primă fază (până spre sfârşitul anilor ‘30) w. a avut un caracter ingennu şi mitic, legat de interpreţi cowboy (Tom Mix, K. Maynard, W. Farnum, W.S. Hart). Capodopere ale acestui film w. au fost „Pionierii" (1923) de J. Cruze, „Calul de oţel" (1924) şi „Umbre roşii" (1939) de J. Ford. Au urmat regizorii anilor 40-60, dintre care H. Hawks, C.B. DeMilIe, F. Lang, G.. Stevens, F. Zinnemann, A. Mann. în anii ‘60 A. Penn, S. Peckinpah, R. Brooks, M. Hellman, iar în anii ‘90 K. Costner („Dansează cu lupii") au dat opere în care viziunea asupra istoriei mitului american a suportat o revizie radicală. în Europa a existat o imitaţie a genului odată cu adaptările după K. May (seria „Winetu") şi ale cinematografului italian w. „spaghetti" accentuând aspectele umoristice şi ironice, semnate de S. Leone, S. Corbucci, D. Tessari. WESTERWALD, masiv muntos în V Germaniei, în partea central-nor-dică a Masivului Şistos Renan, pe dr. Rinului, alcătuit din şisturi cristaline paleozoice, formaţii argiloase şi roci vulcanice (bazalte) terţiare. Alt. max.: 656 m (vf. Fuchskaute). Expl. de argilă refractară, bazalt şi şisturi. Parcul natural Rhein-W. WESTFALIA (WESTFALEN), reg. istorică din V Germaniei, cuprinsă între fl. Rin şi Weser. Locuită de saxonii westfalieni (ramura vestică a saxonilor), a făcut parte (până în 1180) din Ducatul saxonilor, după dezmembrarea căruia a intrat în componenţa Ducatului W., aflat pentru sec. în administrarea Arhiepiscopiei din Colonia (Koln). Pacea din W. (1648), care punea capăt Războiului de 30 de Ani (1618-1648), a fost negociată în oraşele Munster şi Osnabruck, din această reg. (v. mai jos). în 1803 W. a fost împărţită între Prusia şi Hessen-Darmstadt. în 1807, Napoleon I a creat, pentru fratele său Jerome Bonaparte, Regatul W. cu capitala la Kassel; această creaţie statală, care a supravieţuit până în 1813, pe lângă unele terit. şi oraşe westfalice, avea în componenţă şi alte reg., situate mai la E, ca Hes-sen, Braunsweig (Brunswick), partea de S a Hannovrei, Magdeburg ş.a. Conform hotărârilor Congresului de Pace de la Viena (1814-1815) W. a devenit prov. a Prusiei, cu capitala la Munster (terit. revenit Prusiei nu se suprapunea perfect cu cel al fostei W.). în timpul celui de al Doilea Război Mondial oraşele din W. au suferit mari distrugeri din cauza bombardamentelor aeriene ale Aliaţilor. După înfrângerea Germaniei, terit. W. a intrat în zona de ocupaţie britanică, iar în 1946 a fost împărţit între Renania de Nord-Westfalia, Saxonia Inferioară şi Hessen; din 1949 în R. F. Germania, iar din 1990 în statul german unificat. - Tratatul de pace din W. (din 1648), punea capăt Războiului de 30 de Ani (1618-1648), precum şi Războiului dintre Spania şi Provinciile Unite (1621-1648). Negocierile începute din 1645 s-au înche- WESTINGHOUSE 466 iat prin tratatul semnat la Munster în 1648. După tratativele de la Osna-bruck (1645- 1648) şi Munster încheiate între Spania şi Provinciile Unite (30 ian. 1648), Spania recunoaşte independenţa Prov. Unite ale Ţărilor de Jos (Olanda) şi cedează acesteia părţi din Flandra, Brabant, Limburg şi coloniile asiatice, precum şi cele dintre împăratul Ferdinand III al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, principii germani, Franţa şi Suedia (24 oct. 1648): Suedia, care dobândea controlul asupra M. Baltice, primea Pomerania anterioară (cu Stralsund), gurile Ode-rului, Wisman, Bremen şi Verden; Franţa primea mare parte din Alsacia şi i se confirma stăpânirea asupra episcopatelor Metz, Toul şi Verdun, asigurându-i-se o frontieră fermă la V de Rin, principilor germani li se recunoaşte de către împărat suveranitatea deplină în stăpânirile proprii, ceea ce a condus la o accentuată fărâmiţare politică a Imp. şi la considerabila slăbire a autorităţii centrale, era recunoscută pe plan internaţional suveranitatea Provinciilor Unite ale Ţărilor de Jos (Olanda) şi a Confederaţiei Elveţiene; de asemenea, era confirmată Pacea religioasă de la Augsburg (1555) şi era extinsă toleranţa religioasă ş.a. WESTINGHOUSE [uestiqhaus], George (1846-1914), inginer şi industriaş american. A inventat frâna de cale ferată cu aer comprimat (1869), utilizată pentru prima dată în 1872, care a căpătat o largă răspândire. Printre primii care a preconizat folosirea^ electricităţii în domeniul feroviar. în 1886 a pus bazele Wes-tinghouse Electric Corporation, societate care producea o gamă largă de echipamente ce foloseau energia electrică. Este activ în radio, televiziune şi centrale nucleare. WESTMINSTER [uestminste], unul dintre cele 32 de cartiere ale Londrei, înglobat în conurbaţia Londrei în 1965, azi cartier central pe stg. fl. Tamisa; 231,9 mii loc. (2006). Aici se află numeroase ministere, edificii publice şi alte obiective de interes turistic, printre care: Palatul W. (al Parlamentului), în stil neogotic, extins pe 3 ha, iniţial reşed. regală, construit în 1035 şi reconstruit în 1054 după un incendiu şi din nou reconstruit în anii 1837-1888 după ce fusese mistuit de marele incendiu din 16 oct. 1834; W. Abbey (1394-1402); Buckingham Palace (sec. 18, renovat în anii 1825-1836), devenit reşed. familiei regale britanice (din 1838); W. Hali (1097-1099); Palatul de Westminster Abbey Justiţie (1868-1882); Catedrala W. sau St. Peter (162 m lungime, 12 m lăţime, 31 m înălţime), în stil gotic, cu un turn de 69 m înălţime, construită în anii 1245-1269 de Henri III pe locul unei vechi biserici benedic-tine ridicată în 1042-1065 în care fusese încoronat, în 1066, Wiiliam Cuceritorul; Catedrala romano-catolică St. Paul (1675-1715) în care se află mormintele ducelui de Wellington şi amiralului Nelson; Whitehall, clădire situată pe Downing Street nr. 10 (1732) în care se află reşed. pri-mului-ministru al Marii Britanii; Royal Opera House cu celebra scenă Covent Garden; clădirea British Rogier van der Weyden. „Magdalena citind11 Broadcasting Corporation (BBC)] clădirea New Scoland Yard; Tate Britain — filială a Galeriei naţionale Tate, construită în 1893-1897 pe malul Tamisei, lângă Vauxhall Bridge; Trafalgar Square dominată de statuia amiralului Nelson; Piccadilly Circus; Planetarium ş.a. Din 1987, palatul W., W. Abbey şi St. Margret’s Church au fost incluse în Patrimoniul cultural universal. WESTON [uesten], Edward (1850- 1936), inginer britanic. S-a stabilit în S.U.A. (1875), unde a deschis prima uzină de fabricare a dinamurilor. A inventat (1892) o pilă electrică care-i poartă numele. WEST POINT [uest point], localit. în S.U.A. (New York) la 80 km N de New York. Aici este sediul unei celebre şcoli militare americane deschisă în 1802. WEST VIRGINIA v. Virginia de Vest. WETTSTEIN [vet/tain], Richard von (1863-1931), botanist austriac. Prof. univ. la Praga şi Viena. Lucrări de sistematica şi genetica plantelor („Atlas de botanică sistematică"). WEYDEN [veiden], Rogier van der (c. 1400-1464), pictor flamand, în 1435 se stabileşte la Bruxelles, primind titlul de pictor oficial al oraşului. Opera sa, cu accente grave şi dramatice, de un puternic realism, a influenţat pictura vremii. Compoziţii religioase („Coborârea de pe cruce", „Sf. Luca pictând Fecioara Maria") şi portrete („Carol Temerarul"). 467 Hermann Weyl WEYGAND [vegă], Maxime (1867-1965), general francez. Şef al Marelui Stat Major în Primul Război Mondial. Comandant suprem al forţelor armate franceze (mai-iun. 1940). Membru al guvernului de la Vichy, ulterior arestat şi deţinut în Germania (1942-1945). Reîntors în Franţa şi judecat de înalta Curte de Justiţie, este achitat (1948). Autor a numeroase scrieri, mai importante fiind „Memoriile". WEYL [vail], Hermann (1885-1955), matematician german. între 1933 şi 1952 a trăit în S.U.A. Prof. univ. la Gottingen şi la Univ. Princeton. Lucrări referitoare la geometria diferenţială, teoria grupurilor, analiza funcţională, în special în legătură cu teoria relativităţii şi a cuantelor. Rol important în introducerea simetriei în fizică. Contribuţii în teoria grupurilor, geometria infinitezimală şi topologie („Spaţiu, timp, materie", „Filozofia matematicii şi ştiinţele naturale"). WHEATSTONE [uktsten], Sir Charles (1802-1875), fizician şi inventator englez. Cercetări privind electricitatea, acustica, optica, telegrafia prin cablu submarin. A inventat unul dintre primele aparate de telegrafie electrică (1835), un montaj pentru măsurarea rezistenţelor electrice (puntea W., 1847J şi un stereoscop. WHEWELL [hju:el], William (1794-1866), filozof şi istoric britanic al ştiinţei. Prof. univ. la Cambridge. A evidenţiat structura antitetică a teoriilor ştiinţifice („Filozofia ştiinţelor inductive", „Istoria ştiinţelor inductive"). WHIG [uig] (cuv. engl., abrev. lui Whiggameres, răsculaţi scoţieni din sec. 17) s. m. Nume dat adversarilor ducelui de York (viitorul rege lacob al ll-lea) în Scoţia, organizaţi într-un partid politic (1679-1680). După dezmembrarea partidului w. (începutul George Hoyt Whipple sec. 19), o parte însemnată a membrilor acestuia au intrat în Partidul Liberal britanic. în cadrul monarhiei constituţionale engleze a alternat la putere cu partidul tory. WHIPPLE [huipl], Fred Lawrence (1906-2004), astrofizician american. Prof. la Univ. Harvard. A emis (1950) ipoteza, azi confirmată, potrivit căreia nucleul cometelor este format dintr-un conglomerat solid de apă, metan şi amoniac, silicaţi şi compuşi de carbon cu densitate slabă. A studiat relaţia dintre comete şi meteoriţi şi a descoperit şase comete noi. A urmărit evoluţia sateliţilor artificiali ai Pământului. WHIPPLE [huipl], George Hoyt (1878-1976), medic şi patolog american. Prof. la univ. Berkeley (California) şi Rochester (New York). Studii originale şi descoperiri în domeniul pigmenţilor biliari, hemoglobinei, tuberculozei şi leziunilor pancreasului; a introdus tratamentul cu extract hepatic în anemia pernicioasă. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1934), împreună cu R.G. Minot şi W.P. Murphy. WHISKY [ujski] (cuv. engl.) s. n. Băutură alcoolică tare (40° şi peste), obţinută prin distilare din cereale (orz, secară, grâu, porumb). Cerealele (mai ales orzul) sunt adesea transformate iniţial în malţ, care apoi este lăsat să fermenteze, produsul rezultat fiind apoi dublu distilat şi lăsat să se matureze în butoaie de stejar (care, în unele cazuri, au fost anterior folosite pentru vin, fiind importate special în acest scop din reg. viticole). W. irlandez este de obicei triplu rafinat. Un sortiment de w. produs în S.U.A., numit bourbon, este preparat în proporţie de cel puţin 51% din porumb. W. scoţian (scotch) este dublu distilat şi maturat cel puţin timp WHITE Patrick White de 3 ani. Blended w., tipul cel mai răspândit în comerţ, este un amestec de w. obţinut din diverse cereale, fermentate în parte sub formă de malţ şi în parte direct ca grăunţe. Variantă whiskey. WHIST (< engl.) s. n. Numele unui joc de^ cărţi larg răspândit în sec. 18-19. în w. clasic se foloseşte un pachet de 52 cărţi; se joacă de către 4 persoane, care formează 2 echipe. în prezent, există numeroase jocuri de cărţi, răspândite în diverse ţări, care au evoluat din w. clasic. în România se joacă şi o variantă în care pot participa între 3 şi 6 jucători, fără a forma perechi. WHISTLER [huisler], James Abbott McNeill (1834-1903), pictor american. Stabilit în Marea Britanie. Influenţat de Ingres, Courbet, Monet şi de arta japoneză. Peisaje şi portrete mondene în variaţiuni coloristice înrudite deopotrivă cu cele ale estetismului şi cele ale impresioniştilor („Nocturnă în albastru şi verde", „Simfonie în alb"). WHITBY [uitbi], oraş în SE Canadei (Ontario), situat pe ţărmul L Ontario, la 45 km NE de Toronto; 111,1 mii loc. (2006). Port. Reparaţii navale. Ind. chimică, electronică, alim. (conserve). Producţie de anvelope pentru automobile şi de unelte. Fundat în 1836; oraş din 1855. WHITE [uait], Patrick (Victor Martindale) (1912-1990), scriitor australian. Romane inspirate de natura sălbatică a peisajului australian cu vaste spaţii nelocuite, în care prezintă personaje (în special femei) dominate de pasiuni puternice în căutarea propriei identităţi şi a sensului profund al existenţei („Valea fericirii", „Viii şi morţii", „Copacul omului", „Bila vrăjită", „Umbre pe oglindă: un autoportret"). Povestiri („Cei arşi"), teatru. Premiul Nobel pentru literatură (1973). WHITEHEAD 468 Alfred North Whitehead Walt Whitman WHITEHEAD [uaithed], Alfred North (1861-1947), matematician şi filozof american de origine engleză. Prof. univ. în Londra şi la Harvard. Contribuţii fundamentate în matematică şi logică simbolică. împreună cu B. Rusell, autor al lucrării „Principia ma-thematica“ (1910-1913), aducând o contribuţie importantă la dezvoltarea logicii moderne. W. a criticat categoriile tradiţionale ale filozofiei, incapabile să exprime interrelaţiile esenţiale dintre material, spaţiu şi timp, el inventând un vocabular special pentru a-şi expune concepţia numită „filozofia organismului" („Moduri de gândire"). A dezvoltat o „metafizică de proces" potrivit căreia evenimentele şi procesele constituie realitatea mai degrabă decât substanţele independente („Proces şi realitate"). A formulat conceptul de filozofie organică. WHITEHORSE [uaitho.s], oraş în NV Canadei, pe stg. fl. Yukon, centrul ad-tiv al terit. Yukon; 18,1 mii loc. (2006). Aeroport. Punct de început al navigaţiei pe fl. Yukon; nod rutier pe şoseaua transcanadiană, unit printr-o c.f. cu portul Skagway (Alaska). Staţie meteorologică. Hidrocentrală (1949) pe râul Whitehorse Rapids, cu iacul de acumulare Miles Canyon. Expl. de aur, argint, cupru, plumb, zinc şi tungsten. Muzeul de istorie „MacBride11. Turism. Fundat în anul 1900 şi declarat oraş în 1950. S-a dezvoltat după descoperirea resurselor de aur din reg. Klondike din apropiere. WHITEMAN [uaitmen], Paul (1890-1967), dirijor american de jazz. Conducător (1930-1944) al unei orchestre de mare succes, din care au făcut parte nume mari ale jazzului; a impus în jazz ideea de „spectacol de orchestră". Discografie selectivă: „Paul Whiteman11, „When Day Is Done". WHITE RIVER [uait rjve], râu în partea central sudică a S.U.A., pe terit. statelor Arkansas şi Missouri, afl. dr. al fl. Mississippi; 1 150 km. Izv. din pod. Ozark, din NV statului Arkansas, curge pe direcţie SV-NE până la Forsyth, după care îşi schimbă direcţia către SE până la Newport, iar de aici către S, până la confl. cu Mississippi. Navigabil în cursul inf. pe 480 km, în aval de Batesville. în cursul superior au fost create mari lacuri de acumulare (Beaver, Table Rock, Bull Shoals). WHITE SANDS [uait ssendz], monument naţional (rezervaţie naturală federală) în SV S.U.A. (New Mexico), la 24 km SV de Alamogordo, constând într-o zonă deşertică, cu dune formate de pulbere de gips alb, de 3-12 m înălţime, extinsă pe 581,66 km2. Declarat monument naţional în 1933. Gipsul este antrenat de apele ploilor din munţii înconjurători (Sacramento şi San Andres), ape care ajunse în această arie depresionară endoreică se evaporă; aici se află şi lacul temporar Lucero pe fundul căruia rămân de asemenea cristale fine de gips pe care le spulberă vântul, formând dune. Vegetaţie săracă. La 65 km S, la White Sands Missile, a fost experimentată (la 16 iul. 1945) prima bombă atomică din lume; reg. este folosită în prezent pentru experimentarea rachetelor. WHITE-SPjRIT [uait-spirit] (cuv. engl.) s. n. Fracţiune petrolieră obţinută la distilarea primară a ţiţeiului, având limitele de fierbere între 180 şi 200°C. Se întrebuinţează ca solvent în vopsitorie şi ind. lacurilor. WHITMAN [hujtmen], Walt (1819-1892), poet şi ziarist american. Considerat unul dintre cei mai mari poeţi americani. Prin noutatea formei (versuri lungi, libere, accentuate ritmic, cu tonalităţi epico-descriptive sau lirice, de plasticitate adesea simbolică, utilizarea limbajului comun, exprimarea eliptică) şi prin umanismul ideilor (exaltarea eului, a bucuriei de a trăi, a libertăţii şi demnităţii omului simplu, a creaţiei) poemele sale Christoph Martin Wieland, portret de Ferdinand Jagemann (culegerea „Fire de iarbă", începută în 1855 şi îmbogăţită de-a lungul întregii sale vieţi) au exercitat o considerabilă influenţă asupra liricii mondiale, de la simboliştii francezi la poeţii americani ai sec. 20. Pagini autobiografice („Memorii din timpul războiului", „Zile de pomină şi zile obişnuite"). Eseuri („Perspective democratice"). WHITNEY [hujtni], Mount masiv muntos în V S.U.A., în SE Californiei, în lanţul Sierra Nevada. Alt. max.; 4 418 m (cel mai înalt din California). Inclus în Parcul Naţional Sequoia. WHITNEY [hujtni], Wiiliam Dwight (1827-1894), filolog american. Specialist în sanscrită şi gramatică comparată. Autorul unei opere de sinteză asupra limbajului („Viaţa şi evoluţia limbajului"), care a exercitat o mare influenţă asupra lui Ferdinand de Saussure. Unul dintre precursorii lingvisticii structurale şi funcţionale din sec. 20. WHITTLE [ujtl], Sir Franck (1907-1996), inventator britanic. A perfecţionat turbina cu gaz; a pus la punct primul turboreactor, realizat în 1941 de Rolls Royce. WHO [hu:] (The ~ ), grup rock britanic constituit în 1964, la Londra. Compus iniţial din Peter Townshend, Roger Daltrey, John Entwistle şi Keith Moon. Apariţii caracterizate prin costume şocante, „rhythm and blues" şi o energie diabolică. Albume concept. Opera rock „Tommy“. Discografie selectivă: „Who’s Next", „Quadrophenia". WHORF [uoerf], Benjamin Lee (1897-1941), lingvist li antropolog american. Discipol al lui E. Sapir. Specialist în limbi amerindiene. Teoria sa, cunoscută sub numele de „ipoteza Sapir - W.“, porneşte de la premisa că fiecare limbă decupează realitatea într-un mod propriu, care transpare la toate nivelurile limbii („Limbaj, gândire şi realitate"). 469 WIENER NEUSTADT WICHITA [uiţ[0t8], oraş în centrul S.U.A. (Kansas), situat în zona de confl. a râului Arkansas cu râul Little Arkansas, la 458 km SV de Kansas City; 354,8 mii loc. (2006). Port fluvial. Aeroport (la 10 km de oraş). Nod feroviar şi rutier. Expl. de petrol şi gaze. Constr. de avioane (firma Boeing), de utilaj petrolier şi agricol. Ind. metalurgică, chimică, de prelucr. a petrolului şi a lemnului, poligrafică, textilă, farmaceutică, alim. Producţie de computere, articole de camping şi instrumente de precizie. Univ. de Stat W. (1892); Friend University (1898). Muzeu de artă. Orchestră simfonică. 80 de parcuri, cel mai mare fiind Pawnee Prairie (280 ha). Clădirea Primăriei vechi (1892), azi Muzeu de istorie; clădirea Primăriei noi (1975). Fundat în 1864 pe vatra unui vechi sat de indieni. WICKSELL [viksel], Knut (1851-1926), economist suedez. Prof. univ. la Lund. Exponent al Şcolii marginaliste („Cercetări de finanţe teoretice", „Lecţii de economie politică"). WIDAL [vidai], Fernand (1862-1929), medic şi bacteriolog francez. Prof. univ. la Paris. Studii clinice şi experimentale asupra febrei tifoide; a realizat (1915) un vaccin complex împotriva febrei tifoide şi paratifoide. A descoperit reacţia care-i poartă numele pentru diagnosticul febrei tifoide. Tratate („Nou tratat de medicină", în colab.). WIDERBERG [vjderbaerj], BO (1930-1997), regizor suedez de film. Impune în anii ’60 un cinematograf anti-Bergman, preocupat de problemele cotidiene (sociale şi politice) ale omului de rând („Elvira Madigan", „Adalen 31“, „Joe Hill“, „Toate bune şi frumoase"). WIDEROE, Rolf (1902-1996), fizician şi inginer elveţian de origine norvegiană. Cercetări în domeniul accelerării particulelor. în 1928 a enunţat principiul funcţionării sincrotronului. W|DIA (< fr. {i}; {s} germ. w/e Dia[mant] „ca diamantul") s. f. Metal dur, obţinut prin sinterizare de carburi metalice (de wolfram şi de titan). Este folosit pentru acoperirea părţilor active ale unor scule aşchietoare şi a filierelor de trefilat. WIECHERT [vi:hert], Ernst (1887- 1950), scriitor german. Ostil nazismului, a fost închis în lagărul de concentrare de la Buchenwald. Romane şi nuvele confesiv-lirice în care evocă experienţa sa din lagăr („Pădurea morţilor") sau elogiază virtuţile unei vieţi simple, în contact cu natura, singura cale de evitare a violenţei distructive a civilizaţiei moderne („Pădurea", „Lupul morţilor", „Flautul lui Pan“, „Viaţa simplă", „Copiii lui Jeromin"). Memorialistică („Pădurea morţilor"). WIELAND [vhlant], Christoph Martin (1733—1813), scriitor german. Admirator al lui J.J. Bodmer şi F.G. Klopstock. Personalitate de seamă a iluminismului, supranumit „Voltaire al Germaniei". Creaţie bogată şi diversificată. Romane de factură autobiografică („Agathon"), satirică („Istoria abderiţilor"), picarescă („Don Sylvio de Rosalva") sau cu implicaţii politice („Oglinda aurită, sau regii din Seşian"), povestiri poetice („Musarion") şi poeme romantice („Oberon", „Simpatii") sau didactice („Natura lucrurilor"). Important rol în promovarea culturii prin revista sa, fondată în 1773, „Der teutsche Mercur". A exercitat o puternică influenţă asupra lui Goethe şi a romanticilor germani. WIELAND [vi:lant], Helnrich Otto (1877-1957), chimist german. Prof. univ. la Freiburg im Breisgau şi Munchen. A studiat radicalii liberi, acizii biliari, numeroşi alcaloizi, pig-menţii animali, mecanismul oxidării biologice. A descoperit (împreună cu A. Windaus) structura colesterolului. Premiul Nobel pentru chimie (1927). WIEMAN, Cari E. (n. 1951), fizician american. Prof. la Univ. British Columbia din Vancouver, Canada. Studii asupra condensării Bose-Einstein. Premiul Nobel pentru fizică (2001), împreună cu E. A. Corneli şi W. Ketterle. WIEN v. Viena. WIEN [vi:n], Wilhelm Cari Werner (1864-1928), fizician german. Prof. univ. la Wurzburg, Giessen şi Munchen. Contribuţii în termodinamica radiaţiei, hidrodinamică, la studiul razelor X. A descoperit (1893) că, la creşterea temperaturii unui corp negru, frecvenţa corespunzătoare radiaţiei de intensitate maximă se deplasează în spectru către valori mari (legea lui W.j. Primul care a măsurat (1905) lungimea de undă a radiaţiilor X. Premiul Nobel pentru fizică (1911). WIENE [vj:ne], Robert (1881-1938), regizor german de film. Autorul unei opere unicat în istoria cinematografului, „Cabinetul doctorului Caligari", primul şi cel mai emblematic film expresionist. WIENER NEUSTADT [vj:ner noi/tat], oraş în NE Austriei (Austria Inferioară), situat în apropiere de valea râului Leitha, la 40 km SSV de Viena; 38,8 mii loc. (2004). Nod feroviar. Constr. de locomotive. Ind. chimică, textilă, încălţ., hârtiei şi alim. Academie militară (1752). Castelul ducilor de Babenberg (1192), reconstruit în sec. 18; clădirea fostului colegiu iezuit (1737- 1743), azi muzeu; biserică dominicană (sec. 13); catedrala Libfrauenkirche (sec. 13) şi casa parohială „Propsthof" (sec. 13-18). Fundat de ducele Leopold V de Austria în 1194 şi menţionat documentar în 1277. Reconstruit în mare parte după incendiul dezastruos din 1834. Heinrich Otto Wieland Cari E. Wieman Wilhelm Cari Werner Wien WIENER 470 Norbert Wiener Eric F. Wieschaus K Elie Wiesel Torsten Nils Wiesel WIENER [vi-.nsr], Norbert (1894-1964), matematician american. Prof. univ. la Massachusetts Institute of Technology. Lucrări în domeniul analizei matematice, teoriei probabilităţilor, teoriei cuantelor, teoriei relativităţii şi electrotehnicii. A elaborat teoria matematică a mişcării browni-ene. Considerat fondator al ciberneticii ca ştiinţă („Cibernetica", 1948), zece ani după apariţia lucrării „Psihologia consonantistăt£, în limba franceză, a medicului român Ştefan Odobleja. WIENERWALD [vmervalt], masiv muntos împădurit în NE Austriei, care domină bazinul Vienei, prelungire a m-ţilor Tauern Joşi, situat la VNV de Viena. Alt. max.: 893 m (vf. Schopfl). Pe versanţi păduri de fag şi stejar şi la poale plantaţii cu viţă de vie. Frumuseţea acestei zone a fost imortalizată de Johann Strauss în valsul „Povestiri din Pădurea vieneză“. WIENIAWSKI [vieniafski], Henryk (1835-1880), violonist şi compozitor polonez, exponent al artei interpretative romantice. Prof. la Conservatorul din Bruxelles şi la cel din Sankt-Petersburg. Unul dintre cei mai mari interpreţi de după Paganini. Compoziţii pentru vioară. Autorul unei metode de vioară. WIESBADEN [vi:sba:d8nj, oraş în V Germaniei centrale, centrul ad-tiv al landului Hessen, situat pe dr. fl. Rin, la poalele de S ale m-ţilor Taunus, la 32 km V de Frankfurt am Main; 274,6 mii loc. (2006). Port fluvial. Centru financiar şi comercial. Ind. metalurgică, chimică, constr. de maşini, textilă, poligrafică, hârtiei, medicamentelor, tutunului şi cimentului. Centru turistic şi staţiune balneoclimaterică, cu 27 de izvoare cu ape termale, saline, indicate în tratarea reumatismului, renumite în sec. 18-19 şi vizitate de mari personalităţi. Teatru dramatic şi Teatru de balet. Galerie de artă. Castel (1840-1841). Primărie (1887). Fortificaţii romane (sec. 1). Menţionat documentar în Ev. Med. în anul 829. Oraş liber imperial (din 1241), a trecut, în 1255, în stăpânirea conţilor de Nassau. între 1806 şi 1866 -capitala Ducatului de Nassau, apoi în componenţa Prusiei. După Primul Război Mondial aici s-a aflat (1918-1929), sub ocupaţia franco-britanică, sediul Comisiei Rinului. Din 1946 centrul ad-tiv al landului Hessen. WIESCHAUS [vijhaus], Eric F.(n. 1947), genetician american de origine elveţiană. A descoperit şi identificat unele structuri cromozomiale. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1995), împreună cu E.B. Lewis şi Ch. Nusslein-Volhard. WIESE [vi:z8], Leopold von (1876-1969), sociolog german. Reprezentant al aşa-numitei sociologii formale. Consideră că obiectul sociologiei ar fi studiul „formelor sociale" concepute ca relaţii psihologice de apropiere şi de îndepărtare (asociere şi disociere) („Sistemul sociologiei generale14, „Filozofie şi sociologie'*). Unul dintre întemeietorii „sociologiei relaţiilor" (Beziehungslehre). WIESEL [vizei], Elie (n. 1928, Si-ghet, azi Sighetu Marmaţiei), scriitor american de expresie franceză de origine ebraică, originar din România. Deportat la 16 ani în lagărul de la Auschwitz şi după un an la Buchen-wald; eliberat în 1945, a emigrat în Franţa şi apoi în S.U.A. Creaţia sa este concentrată pe tema exterminării evreilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial („Evreul rătăcitor", „Cerşetorul din Ierusalim", ,,Golemul“) sau a meditaţiei pentru iertare („Semnele exodului", „Uitarea"). M. de onoare din străinătate al Acad. Române (2001). Premiul Nobel pentru pace (1986). WIESEL, Torsten Nils (n. 1924), medic neurofiziolog suedez. Stabilit în S.U.A. (1955). Cercetări privind memoria vizuală şi mecanismele de codificare ale imaginii descoperind, împreună cu D.H. Hubel, principiile de prelucrare a informaţiei în structurile neuronale ale encefalului, care recepţionează semnalele externe. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1981), împreună cu D.H. Hubel şi R.W. Sperry. WIESENTHAL, Simon (1908-2005), om politic austriac. Evreu din Galiţia. Deportat în lagărul de la Mauthau-sen. După eliberare a fondat centrul de documentare ebraică de la Linz (1947) şi Viena (1960) dedicându-şi activitatea urmăririi criminalilor de război nazişti, prinderii şi condamnării lor; i se datorează arestarea şi judecarea lui A. Eichmann (1996). WIESER [vhzsr], Friedrich von (1851-1926), economist şi sociolog austriac. A introdus conceptele de „cost oportunitate" şi „utilitate marginală". Op. pr.: „Originea şi legile fundamentale ale valorii economice", „Teoria economiei sociale". WIGHT, ins. britanică în apropierea ţărmului de S al Angliei, în M. Mânecii, separată de continent prin str. Solent în V şi Spithead în E, de 8 km lăţime; 381 km2; 36 km lungime de la E la V şi 22 km lăţime (N-S). Alt. max.: 240 m. Oraş pr.: Newport. Staţiuni balneare: Cowes, Freshwater, Yarmouth, Ryde, Sandown, Shanklin, 471 WILHELMSHAVEN Ventnor. Turism. La Parkhurst (suburbie a oraşului Newport) se află o închisoare de maximă securitate. WIGMAN [vj:gman], Mary (1886-1973), dansatoare şi coregrafă germană. Prof. la Acad. de Muzică din Dresda. Promotoare a dansului de factură expresionistă şi a unei coregrafii moderne. în 1920 a deschis la Dresda o şcoală de dans, apoi şi la Berlin. WIGNER [uigner], Eugene Paul (1902-1995), fizician american, de origine ungară, a emigrat în S.U.A. (în 1930). Prof. la Univ. Princeton. Contribuţii în domeniile fizicii nucleare, spectroscopiei, fizicii particulelor elementare prin dezvoltarea şi extinderea metodelor mecanicii cuantice. Cercetări fundamentale privind rolul simetriei în fizica cuantică, în special invarianţa prin inversia coordonatelor spaţiului şi inversia timpului (1932). A cuantificat câmpul electronic, a propus modelul izotop al nucleelor mai grele decât oxigenul, a arătat posibilitatea reacţiei în lanţ la fisiunea uraniului. Premiul Nobel pentru fizică (1963), împreună cu Maria Goeppert-Mayer şi Hans D. Jensen. WILAMOWITZ-MOELLENDORF, Ulrich (1848-1931), filolog şi istoric al culturii antice german. Prof. la Univ. din Gottingen şi Berlin. Contribuţii deosebite privind redarea, în ediţii critice de o înaltă ţinută ştiinţifică, a unui mare număr de autori antici (între care Aristotel, Calimah, Hesiod, Homer, Pindar, Platon). Valoroase sinteze asupra poeziei şi religiei greceşti antice. WILCZEEK, Frank (n. 1951), fizician american. Prof. univ. la Institutul de Tehnologie din Massa-chusetts. Contribuţii la descoperirea libertăţii asimptotice în teoria de interacţiune puternică. Premiul Nobel pentru fizică (2004), împreună cu D.J. Gross şi H.D. Politzer. WILDE [uaild], Oscar Fingal O’Flahertie Wills (1854-1900), scriitor englez. Unul dintre principalii reprezentanţi ai estetismului decadent, încercând să facă din propria viaţă o operă de artă. Creaţie remarcabilă prin subtilitatea caustică a satirei şi ingeniozitatea paradoxurilor, verva scânteietoare a replicilor şi rafinamentul cizelării stilistice a prozei. Lirică estetizantă („Poeme"), străbătută de un cald umanitarism („Balada închisorii din Reading"); poveşti-para-bole („Prinţul fericit"); piese de inspiraţie biblică („Salomeea"), comedii de moravuri („Evantaiul doamnei Winder-mere“, „O femeie fără importanţă", „Ce înseamnă să fii onest", „Soţul ideal"). Romanul „Portretul lui Dorian Gray“ e remarcabil prin eleganţa stilului aforistic şi strălucirea paradoxului. Eseuri. WILDER [ujlder], Billy (Samuel) (1906-2002), regizor, scenarist, producător american de film. Unul dintre marii maeştri ai Hollywoodului din perioada postbelică. Inteligent, spiritual, excelent profesionist, realizează peste 50 de filme într-o jumătate de sec. de carieră. Excelează în comedii adesea dulci-amare cu care obţine un succes necondiţionat de public şi de critică („Dublă recompensă", „Sabrina", „Martorul acuzării", „Unora le place jazzul", „Prima de asigurare") Premii Oscar: 1946 („Vacanţă pierdută"), 1951 („Sunset Boulevard"), 1961 („Apartamentul"). WILDER [ujlder], Thornton Niven (1897-1975), scriitor american. Operă de subtilă introspecţie psihologică. Romane de factură filozofică („Puntea sfântului Ludovic", „Ziua a opta"), picarescă („Cerul este destinul meu") sau de evocare istorică („Idele lui martie"). Piese de avangardă („Oraşul nostru", „Urechile acului"). WILDFLiŞ (< germ. wild „sălbatic" + fliş) s. n. Formaţiune sedimentară în care depozitele tipice de fliş alternează cu sedimente depuse haotic, în care apar elemente de dimensiuni foarte variate, prinse într-o masă argiloasă sau argilo-nisipoasă. W. s-a format în condiţii de instabilitate a bazinului în care a avut loc sedimentarea, fiind constituit dintr-un amestec de sedimente marine şi materiale provenite de pe uscat. WILHELM [vjlhelm], numele a doi regi ai Prusiei şi împăraţi ai Germaniei din dinastia de Hohenzollern. W.I., rege al Prusiei (1861-1888) si împărat al Germaniei (1871-1888). în timpul domniei sale, tutelată de Bismarck, s-a realizat, în urma războaielor cu Danemarca (1864), Austria (1886) şi Franţa (1870-1871), unificarea Germaniei în jurul Prusiei. W. II, rege al Prusiei şi împărat al Germaniei (1888-1918). A contribuit, prin patronarea politicii externe agresive şi expansioniste a cercurilor imperialiste germane, la declanşarea Primului Război Mondial. Răsturnat de revoluţia din nov. 1918, a abdicat şi s-a refugiat în Olanda. WILHELMINA (Helena Pauline Mărie) (1 £180-1962), regină a Olandei (1890-1948; până în 1898, sub regenţă). După invadarea Olandei de către hitlerişti (1940), a trăit la Londra (1940-1945). A abdicat în 1948, în favoarea fiicei sale Juliana. WILHELMSHAVEN [vilhelmsha:fen], oraş în NV Germaniei (Saxonia Inferioară), situat pe ţărmul VNV al Oscar Fingal 0‘Flahertie Wills Wilde Billy (Samuel) Wilder WILKES 472 G. Jade al Mării Nordului, la capătul de E al canalului Ems-Jade, la 75 km NV de Bremen; 82,7 mii loc. (2006). Port petrolier şi de pescuit. Rafinărie de petrol. Şantier naval. Constr. de locomotive, de motoare electrice, macarale, calculatoare, instrumente de precizie, frigidere, aspiratoare ş.a. Ind. siderurgică, petrochimică, textilă, de prelucr. a lemnului, pielăriei şi alim. Pipe-line către Ruhr. Institutul oceanografie „Max Planck“. Bază navală militară. Fundat în 1853. WILKES [uilks], Charles (1798-1877), navigator şi explorator polar american. A condus o expediţie în jurul lumii (1838-1842), în cursul căreia a descoperit ins. antarctice ale Oc. Pacific (cu care prilej a navigat peste 2 700 km de-a lungul banchizei antarctice, intuind şi trasând pe hartă contururile unui întins uscat numit de el pentru prima oară „continentul antarctic"), reg. costală din ESE Antarcticii care astăzi îi poartă numele şi coastele de NV ale Americii de Nord. WILKES LAND [uilks lasnd] (ŢARA WILKES), reg. în ESE Antarcticii, extinsă de-a lungul ţărmului Oc. Indian, între coasta Queen Mary în NE şi coasta George V în SE, între 66° şi 70° lat. S şi între 100°26’ long. E şi 142°05’ long. E. Cu excepţia câtorva stânci şi peninsule, totul este acoperit de gheaţă cu grosimi de aproximativ 2 400-1 700 m pe o profunzime de c. 640 km în interiorul continentului Antarctica. Descoperită de Charles Wilkes în timpul expediţiei din anii 1838-1842, dar explorată parţial după anul 1940. Zona de ţărm include coastele Knox, Budd, Sabrina, Banzare, Wilkes şi Adelie. Staţiuni de cercetări ştinţifice aparţinând S.U.A., Australiei, Franţei şi Rusiei, care au activat pe perioade limitate, singurele baze cu activitate permanentă fiind „Dumont d’Urville" (Franţa) şi ^Wilkes--Casey“ (S.U.A. şi Australia). In 2006 Maurice Hugh Frederick Wilkins prin măsurători gravimetrice a fost pusă în evidenţă, sub calota glaciară de aici, o structură imensă (c. 500 km în diametru) despre care se presupune că ar fi un crater de impact meteoritic, format cu sute de milioane de ani în urmă. S-a emis ipoteza că această coliziune ar fi putut sta la originea extincţiei în masă care a marcat sfârşitul Permianului. WILKINS [uilkinz], Sir George Hubert (1888-1958), aviator, navigator şi explorator polar australian. Pionier în explorarea zonei polare cu avionul şi submarinul: în 1913-1916, cu Wilhjalmur Stefansson, în zona arctică; în 1928, cu Karl Ben Eyelson, în zona antarctică, pe care au survolat-o pentru prima dată. în 1931 a participat la o expediţie cu submarinul în zona arctică. WILKINS [uilkinz], Maurice Hugh Frederick (1916-2004), biofizician britanic. Descoperiri privind structura moleculară a acizilor nucleici şi importanţa lor pentru transmiterea informaţiei în substanţa vie. A determinat structura moleculară completă dublu-elicoidală a ADN-ului folosind difracţia cu raze X. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1962), împreună cu F.H.C. Crick şi J.D. Watson. WILKINSON luilkinsn], Sir Geoffrey (1921-1996), chimist britanic. Prof. univ. la Londra. Contribuţii în domeniul chimiei organometalice şi al metalelor tranziţionale. A elucidat structura ferocenului (1952) şi a pus la punct primul catalizator de hidro-genare în fază omogenă (catalizatorul w.), cu largă aplicabilitate în ind. Premiul Nobel pentru chimie (1973), împreună cu E.O. Fischer. WILLAERT [ujlai:rt], Adriaan (c. 1480-1562), compozitor flamand. Stabilit în Italia. Reprezentant al şcolii veneţiene. Madrigale, mise, motete, chanson-uri, ricercari. Sir Geoffrey Wilkinson ■> f WILLEMjT (< fr. {i}; {s} Willem) s. n. (MINER.) Silicat de zinc cristalizat în sistemul trigonal, incolor sau uşor colorat, sticlos, utilizat în ind. electrotehnică; poate folosi şi la extragerea zincului. WILLEMSTAD [uilemstat], oraş în ins. Curagao, pe coasta de SV a ins., centrul ad-tiv al posesiunii Antilele Olandeze; 125 mii loc. aglomeraţia urbană (2001). Port. Rafinărie de petrol. Constr. navale. Ind. petrochimică şi alim. (rom, lichior şi conserve). Import de petrol. Staţiune balneară. Turism. Fortul Amsterdam — azi sediul Guvernului local; biserică reformată olandeză (1769); sinagoga Mikve Israel (1732), cea mai veche din emisfera vestică şi cimitir evreiesc (1659), cel mai vechi din emisfera vestică. Numeroase clădiri în stil traditional olandez. Fundat de olandezi în 1634. WILLIAM [uiliem], numele a patru regi ai Angliei. W. I Cuceritorul (1066-1087). Duce al Normandiei (din 1035), a debarcat în Anglia, a înfrânt pe anglo-saxoni la Hastings (1066) şi s-a încoronat rege la catedrala Westminster. A înăbuşit răscoala anglo-saxonilor (1069-1071) şi a introdus în Anglia sistemul fiscal şi instituţiile feudale normande, care au dus la încheierea procesului de feudalizare în^ regat. W. II Rufus (1087-1100). în conflict cu Anselm, arhiepiscop de Canterbury. W. III, rege al Angliei, Scoţiei si Irlandei (1689-1702), stathuder (1672-1702) al Provinciilor Unite (ca Willem III). Fiul lui Wilhelm de Orania/Nassau şi al Măriei Stuart. Ales rege de Parlament în urma Revoluţiei din 1688-1689. A format o coaliţie europeană împotriva regelui Franţei, Ludovic XIV. W.IV. rege al Marii Britanii, Irlandei si al Hanovrei (1830-1837). WILLIAMS [ujliemz], Bernard Arthur Owen (1929-2003), filozof englez. A redirecţionat studiile de filozofie morală spre fundamentele ei istorice şi culturale, politice şi psihologice, dar mai ales spre contribuţiile vechilor greci („Etica în limitele filozofiei", „Norocul moral"). WILLIAMS [ujliemz], Robin (n. 1951), actor american de film. Comedia de orice tip este specialitatea sa, umorul lui acoperind o gamă foarte variată de nuanţe: de la tandreţe la grosolănie, de la blândeţe la agresivitate, de la ironia subtilă la bancurile fizice („Bună dimineaţa, Vietnam", „Cercul poeţilor dispăruţi", „Regele pescar", „Good Will Hunting"). WILLIAMS [uiliemz], Roger John (1893-1988), biochimist american. Prof. univ. la Austin (Texas). A des- 473 WILSON Tennessee Williams coperit, a izolat şi a preparat sintetic acidul pantotenic şi acidul folie. Studii de chimie organică, biochimie şi nutriţie. Iniţiator al cercetărilor biochimice asupra alcoolismului. WILLIAMS [uiliemz], Tennessee (pseud. lui Thomas Lanier) (1911-1983), scriitor american. Urmând tradiţia lui O’Neill, a creat un teatru dominat de simboluri, cu personaje disperate în faţa provocărilor şi realităţilor vieţii, care încearcă să-şi recapete libertatea morală. Piese de atmosferă, cu implicaţii psihanalitice („Un tramvai numit dorinţă", „Menajeria de sticlă", „Vară şi fum", „Trandafirul tatuat", „Pisica pe acoperişul fierbinte", „Orfeu în infern", „Dulcea pasăre a tinereţii", „Noaptea iguanei"). Majoritatea pieselor sale au fost ecranizate. Nuvele („Primăvara din Roma a doamnei Stone"), versuri („în iarna oraşelor"). WILLIAMS [uiliamz], William Carlos (1883-1963), scriitor american. Lirică imagistă („Pompe") şi expresionistă (poemele în proză „Kora în infern, improvizaţii"); reprezentând sentimentalismul, îşi propune să descopere poezia în subiectul antipoetic („Pater-son", „Muzica deşertului"). Proză realistă („Catârul alb", „Cei cu bani") şi de introspecţie (romanul „Construcţia"). Eseistică („Temperamentul american"). WILLIAMSON [ujliemzen], William Crawford (1816-1895), naturalist britanic. Prof. de istorie naturală la Manchester. Studiile sale privind distribuţia fosilelor din Mezozoic şi organismele microscopice din formaţiunile existente în depozitele marine sunt considerate de o importanţă fundamentală. Pune bazele ştiinţifice ale paleobotanicii britanice, fiind considerat, alături de botanistul francez Adolphe Brongniart (1801-1876), fondator al acestei discipline. WILLIAMSONIA (< fr.; {s} William-son) subst. Gen fosil de benetitale (ordin primitiv considerat că ar fi făcut tranziţia de la gimnosperrtie la plantele cu flori), cu trunchiul simplu sau ramificat şi lung; a trăit din Triasicul superior până în Cretacic. Produceau conuri sferice conţinând numeroase ovule, din care luau naştere seminţele. WILLIBRORD (c. 658-739), călugăr benedictin anglo-saxon. Misionar în N Olandei. Arhiepiscop de Utrecht (695). Canonizat. Sfânt patron al Olandei. Sărbătorit la 7 nov. WILLIS [ujlis], Bruce (n. 1955), actor american. Campion de box Office, vedetă a filmelor de acţiune în care impune imaginea eroului invincibil nu atât prin forţa muşchilor cât prin siguranţa de sine, hotărârea de a nu se lăsa doborât şi promptitudinea ripostei fizice şi verbale (seria „Greu de ucis", „Ultimul samaritean", „Pulp Fiction"). WILLISTON [uilisten], bazin de origine sedimentară, situat la marginea de E a M-ţilor Stâncoşi, în zona vestică a statului Dakota de Nord, cea estică a statului Montana (S.U.A.) şi S prov. Saskatchewan (Canada), extins pe 285 mii km2 şi drenat de râul Missouri. Zăcăminte de petrol. WILLOCH, Kaare Isaachsen (n. 1928), om politic norvegian. Membru al Comitetului Naţional (din 1961) şi preşedinte al Grupului parlamentar (1970-1981) ale Partidului Conservator. Prim-min. (1981-1986). WILLSTÂTTER [vil/teter], Richard Martin (1872-1942), chimist şi biochimist german. Prof. univ. la Munchen, Berlin şi Zurich. Cercetări asupra alcaloizilor (a descoperit novocaina), al pigmenţilor din sânge şi plante, al antocianilor, negrului de anilină, enzimelor ş.a. Premiul Nobel pentru chimie (1915). WILM [vj:lm], Alfred (1869-1937), inginer german. Creatorul duralu-miniului (1910), primul aliaj uşor dar foarte rezistent. Richard Martin Willstâtter <7* Charles Thomson Rees Wilson WILSON [ujlsn], Mount masiv muntos în m-ţii San Gabriel (SV Californiei), în NE oraşului Pasadena; alt.: 1 740 m. Renumit prin observatorul astronomic instalat aici în 1904, care are un telescop uriaş, cu diametrul de 2,54 m. WILSON [ujlsn], Sir Angus (1913— 1991), scriitor englez. Romane satirice, de mare inventivitate verbală („Atitudini anglo-saxone", „Vârsta mijlocie a doamnei Eliot", „Bătrânii la grădina zoologică", „Nimic de râs"). Studii despre Dickens, Kipling, Zola. Eseuri critice şi impresii de călătorie („Reflecţii în ochiul scriitorului", „Grădina sălbatică"). WILSON [ujlsn], Charles Thomson Rees (1869-1959), fizician englez. Prof. univ. la Cambridge. Contribuţii la studiul proceselor de condensare, al electricităţii atmosferice, al razelor X. A construit camera cu ceaţă care-i poartă numele, important procedeu experimental pentru detectarea particulelor elementare. Premiul Nobel pentru fizică (1927), împreună cu A.H. Compton. WILSON [uilsn], Edmund (1895- 1972), critic literar american. Ample studii critice privind geneza istorico-socială a operei („Castelul lui Axel“). Cronicar literar la numeroase publicaţii (voi. „Rana şi arcul", „Anii'20"). l-a susţinut pe F. Scott Fitzgerald şi W. Faulkner în drumul spre consacrare. Nuvele, poeme, romane. WILSON [ujlsn], Edmund Beecher (1856-1939), biolog american, prof. la Univ. Columbia. Studii de biologie celulară şi embriologie. S-a numărat printre primii specialişti care au pus în evidenţă rolul cromozomilor în transmiterea ereditară a caracterelor. WILSON [uilsn], Edward Osborne (n. 1929), biolog american, prof. univ. la Harvard. Specialist în entomologie; studiind comportamentul furnicilor a descoperit feromonii. Iniţiator, alături de R. Dawkins, al sociobiologiei. Contri- WILSON 474 Kenneth Geddes Wilson Robert Woodrow Wilson butii importante în domeniul conservării biodiversităţii. Op. pr.: „Natura umană“, „Furnicile" (premiată cu premiul Pulitzer), „Diversitatea vieţii“, „Viitorul vieţii". WILSON, Georges (n. 1921), actor francez de teatru şi film. Personalitate de marcă a teatrului parizian după 1950, director al Teatrului Naţional Popular — TNP (1963-1972). Repertoriu extrem de vast: de la Shakespeare („Regele Lear“) la Sartre („Diavolul şi bunul Dumnezeu") şi de la Gorki („Copiii soarelui") la Brecht („Domnul Puntilla şi sluga sa Matti“). Filmul îi oferă doar ocazional partituri pe măsură („O absenţă îndelungată"). WILSON [uilsn], Sir (James) Harold (1916-1995), om politic britanic. Lider al Partidului Laburist (1963-1976). Prim-min. (1964-1970 şi 1974-1976). Memorii. WILSON [uilsn], John Tuzo (1908-1993), geofizician canadian, prof. univ. la Toronto. S-a numărat printre primii promotori ai teoriei tectonicii în plăci, a pus în evidenţă existenţa faliilor de transformare, a descris ciclicitatea proceselor de lărgire şi contracţie a bazinelor oceanice pe parcursul erelor geologice („ciclul W.“). WILSON [ujlsn], Kenneth Geddes (n. 1936), fizician american. Prof. la univ. Corneli (statul New York) şi Ohio. Cercetări în fizica particulelor elementare; autor al teoriei fenomenelor critice, construită cu ajutorul grupului de renormare; a dat explicaţia teoretică a efectului Kondo. Premiul Nobel pentru fizică (1982). WILSON [uilsn], Robert Woodrow (n. 1936), radioastronom american. A realizat, împreună cu A. Penzias, antene de mare sensibilitate cu care a detectat (1965) radiaţia termică de fond, remanentă, din spaţiul cosmic, prezisă teoretic de modelele bazate pe o mare explozie iniţială (Big Bang). Conducător al Departamentului de Cercetări Radiofizice a Laboratoarelor Bell (1976-1994). Premiul Nobel pentru fizică (1978), împreună cu A. Penzias şi P.L. Kapiţa. WILSON [uilsn], Thomas Woodrow (1856-1924), jurist şi om politic american. Membru al Partidului Democrat. Prof. univ. la Princeton. Preşedinte al S.U.A. (1913-1921). Iniţiatorul participării S.U.A. în Primul Război Mondial. în ian. 1918 a elaborat programul de pace - aşa-nu-mitele „14 puncte", acceptat de Germania (oct. 1918). Rol important în elaborarea Tratatului de la Versailles (a participat personal la lucrările Conferinţei de la Paris) şi la crearea Ligii Naţiunilor. Premiul Nobel pentru pace (1919). A întâmpinat o puternică rezistenţă în Senat în ratificarea tratatului. WIMBLEDON [ujmblden], cartier în SV Londrei, la c. 13 km de centrul oraşului, renumit pentru turneele anuale mondiale de tenis desfăşurate pe gazon, cât şi pentru Croquet Club (din 1877). Complexul W. se extinde pe 500 ha. W. reprezintă unul dintre cele patru turnee ale Marelui Şlem ale tenisului de câmp. în 1937, Don Budge (S.U.A.) a devenit primul sportiv care a câştigat trei probe la W. într-un singur an. în 1980, suedezul Bjorn Borg a câştigat la simplu bărbaţi pentru a cincea oară consecutiv Turneul de la W. Până în 2008, când turneul a fost câştigat de Rafael Nadal (Spania), ultimele cinci turnee au fost câştigate de elveţianul Roger Federer. în 1884 a fost introdus în Marea Britanie şi campionatul de tenis de câmp pentru femei. în anii 1982-1987, Martrna Navratilova (S.U.A.) a câştigat consecutiv şase turnee la W., eclipsând recordul jucătoarei franceze Suzanne Lenglen (1919-1923). Thomas Woodrow Wilson WINAM, golf în NE L. Victoria, în SV Kenyei, care comunică cu lacul prin intermediul unui canal de c. 5 km lăţime. Lungimea golfului: 56 km; lăţime: 23 km. Port pr.: Kisumu (Kenya). Vechea denumire: Kavirondo. WINCHESTER [ujnt/iste], oraş în Marea Britanie (Anglia), situat pe râul Itchen, la 80 km SV de Londra şi 18 km N de Southampton; 110 mii loc. (2005). Centru comercial. Vestigii ale oraşului roman Venta Belgarum (sec. 2); castel (1235) în care se păstrează o masă rotundă, legendară, cu diametrul de 5 m, identificată ca aparţinând regelui Arthur; catedrală (1079-1093), reconstruită şi mărită în 1324-1404, în stil gotic (restaurată în 1486), de 169 m lungime, 66 m lăţime şi 42 m înălţime — una dintre cele mai mari din Europa. Restaurată în 1905-1912; spitalul St. Cross (1136); Poarta de Vest (sec. 13); ruinele castelului Walvesey (sec. 12) şi ale palatului episcopal. Colegiu din 1382. Capitala Regatului Wessex (sec. 6-9). Winchester. Catedrala 475 WINDSOR Johann Joachim Winckelmann, portret de Anton von Maron WINCHESTER [uint/istea], Oliver Fisher (1810-1880), industriaş american. A preluat (1857) o fabrică de arme în Boston, unde a produs arme (unele inventate de el) folosite în conflagraţiile sec. 19 şi începutului sec. 20 (carabine W., puşca cu repetiţie Henry ş.a.). WINCKELMANN [vjqkelman], Johann Joachim (1717-1768), arheolog şi istoric de artă german. După ce s-a convertit la catolicism, s-a mutat la Roma (1755), dobândind înalte funcţii la Vatican. Contribuţie esenţială la formarea esteticii neoclasice, propunând drept criteriu absolut al frumosului arta greacă („Gânduri despre imitarea operelor greceşti în pictură şi sculptură"). Unul dintre întemeietorii istoriografiei de artă („Istoria artei în Antichitate"). Colecţionar de artă. WINDAUS [vjndaus], Adolf Otto Reinhold (1876-1959), chimist german. Prof. univ. la Gottingen. Cercetări în domeniul sterolilor, alcaloizilor etc. A descoperit şi a preparat sintetic vitamia D2 şi a cercetat structura vitaminei C.  descoperit (împreună cu H.O. Wieland) structura colesterolului. Premiul Nobel pentru chimie (1928). WINDELBAND [vindelbant], Wilhelm (1848-1915), filozof german. întemeietorul Şcolii de la Baden-Baden; unul dintre fondatorii axiologiei, al cărei domeniu specific l-a pus în evidenţă, opunând însă realităţii lumea valorilor apriorice şi transcendentale. A clasificat ştiinţele în „nomotetice" (care cercetează legile generale) şi „idiografice" (care studiază fenomenele singulare, individuale). („Istoria şi ştiinţele naturii", «Introducere în filozofie") WINDERMERE [ujndemie], lac în NV Angliei, în zona m-ţilor Cambrieni, la 110 km N de Liverpool, cel mai mare lac din ţară; 16,9 km lungime; 1,6 km lăţime; ad.: 9-67 m. Drenat de râul Leven. Grupul ins. Belle Isle împarte lacul în două bazine. Adolf Otto Reinhold Windaus Wilhelm Windelband WINDHOEK [vjnthuk], capitala Namibiei, situată pe platoul Khomas, în centrul ţării, la 1 654 m alt.; 239,5 mii loc. (2005). Aeroport. Nod feroviar şi rutier. Ind. conf. şi alim. (produse lactate, preparate din carne, bere, vin). Universitate (1992). Biserică luterană (1907-1911). Fundat în 1890 de militarii germani (care ocupaseră zona înconjurătoare) pe vatra unei aşezări locale numită Aigams („apă fierbinte") — nume provenit de la izvoarele termale din zonă. în 1915 forţele sud-africane au ocupat aşezarea, pe care au inclus-o în ceea ce s-a numit Africa de Sud-Vest. Când Namibia şi-a proclamat independenţa, a devenit capitala ei. WINDISCHGRĂTZ [vjndi/grets], Alfred, principe zu ~ (1787-1862), feldmareşal austriac. A intrat ca ofiţer în armata habsburgică în 1804. în timpul Revoluţiei de la 1848-1849 a reprimat revoluţionarii cehi la Praga şi a zdrobit insurecţia din Viena, remarcându-se prin cruzime. Numit feldmareşal (în 1848), a ocupat Budapesta în 1849 şi i-a alungat pe revoluţionarii unguri peste Tisa. Din cauza dezacordurilor sale cu Felix, conte de Schwarzenberg, preşedinte al Consiliului de Miniştri (1848-1852) a Austriei, s-a retras în Boemia. WINDOWS [uindous] (cuv. engl.) subst. (INFORM.) Sistem de programe actualizate periodic, realizat de compania Microsoft (1985), care facilitează dialogul utilizatorului cu computerul. WINDSOR [uinze], oraş în SE Canadei (Ontario), situat pe malul de E al râului Detroit, la graniţa cu S.U.A., vizavi de oraşul Detroit; 278,7 mii loc. (2006). Aeroport. Port. Legat de oraşul Detroit prin podul rutier suspendat „Ambasador" (inaugurat în 1929) şi printr-un tunel feroviar şi rutier dat în folosinţă în 1930. Centrul comercial al unei zone agricole. Constr. de automobile, de maşini-unelte, ambarcaţiuni nautice mici ş.a. Ind. siderurgică, chimică, farmaceutică, alim. (alcool, bere). Două universităţi (1857, 1963). Galerie de artă. Orchestră simfonică. Operă. Parcuri (561 ha.). Fundat în 1749 de fermierii francezi; oraş din 1892. Până în 1836 s-a numit Richmond. WINDSOR [ujnze] 1. Dinastia de denumirea dinastiei engleze de Hanovra-Saxa-Coburg-Gotha, începând din 17 iun. 1917. Din această dinastie fac parte: Eduard VII (1901-1910), George V (1910-1936), Eduard VIII Windhoek. Vedere generală WINDWARD 476 (ian.-dec. 1936), George VI (1936- 1952) şi actuala regină Elisabeta a II-a (din 1952). 2. Renumit castel pe stg. fl. Tamisa, la 35 km V de Londra, reşed. tradiţională a monarhilor britanici, fundat de Wiiliam Cuceritorul în anii 1066-1070, reconstruit şi mărit de Edward III. Ocupă o supr. de 5 ha în cadrul unui parc de 1 940 ha. în 1528 a fost construit un turn rotund de 30 m înălţime. Aici se află capela St. George (1473-1516) cu mormintele multor suverani englezi. WINDWARD [ujndued], str. între Cuba şi ins. Hispaniola care face legătura între Oc. Atlantic şi Marea Caraibilor; 80 km lăţime; ad. max.: 1 700 m. Reprezintă calea de navigaţie cea mai scurtă dintre ţărmul de E al S.U.A. şi canalul Panama. WINFREY [‘uinfri], Oprah (n. 1954), actriţă şi moderatoare americană de televiziune. A realizat un talk-show de televiziune (1977), iar din 1986 o populară emisiune periodică. WINDWARD ISLAND v. Insulele Vântului (1). WINGER [ujge], Debra (n. 1955), actriţă de cinema americană. Roluri de femeie hotărâtă, inteligentă, cu simţul umorului („Ofiţer şi gentleman", „Vorbe de alinf, „Văduva neagră", „O femeie periculoasă", „Ţinutul umbrelor"). WINNIPEG [ujnipeg] 1. Râu în S Canadei; 320 km. Izv. din L. Woods şi se varsă în SE L. Winnipeg. Hidrocentralele Kenora (construită în 1892) şi Pinawa (1902). Descoperit în 1732 de Jean-Baptiste de La Verendrye. 2. Lac situat în S Canadei, în S prov. Manitoba, ocupând o parte din vastul bazin al fostului lac pleistocen Agassiz, la 217 m alt.; 24,4 mii km2. Navigabil. în lacul W. se varsă râurile Winnipeg, Red River, Saska-tchewan, Berens ş.a. şi din el izv. râul Nelson, care se varsă în G. Hudson. Comunică cu L. Manitoba din VSV prin râul Dauphin. Ins. pr.: Hecla, Reindeer, Black. Ţărmuri joase şi mlăştinoase în V şi stâncoase în E. Descoperit în 1690 de exploratorul Henry Kelsey, care a adoptat numele indian Win-nipi („apă murdară, mâloasă") şi explorat în 1739 de canadianul Pierre de La Verendrye. 3. Oraş în S Canadei, centrul ad-tiv al prov. Manitoba (din 1870), situat la marginea preriei, la confl. lui Red River cu râul Assiniboine, la 61 km S de L. Winnipeg; 641,4 mii loc. (2006). Aeroport. Nod feroviar şi rutier. Constr. de locomotive, vagoane de c.f., subansamble aerospaţiale şi tractoare. Ind. siderurgică, chimică, electrotehnică, poligrafică, de prelucr. a petrolului şi a lemnului, textilă, confecţiilor, hârtiei şi alim. Hidrocentrală. Universitatea Manitoba (1877) şi Universitatea Winnipeg (1871). Muzeul omului şi al naturii. Galerie de artă cu colecţii de artă ale indienilor băştinaşi. Teatru dramatic şi Teatru de balet; Operă; Conservator; Orchestră simfonică. Planetarium. Festival anual internaţional de muzică şi artă populară (aug.). Grădină zoologică. 900 de parcuri, cel mai mare fiind Assiniboine Park (152 ha). Pădurea Assiniboine (280 ha). Monumente: Fort Rouge, întemeiat de P. La Verendrye în 1738; Fort Gibraltar, construit în 1810 de Compania de ftord-Vest; Fort Garry (1821); clădirea Parlamentului provincial, în stil neoclasic (1920). Fundat în 1738; oraş din 1874. WINNIPEGOSIS [uinipegşusis], lac în S Canadei, în SV prov. Manitoba, la V de L. Winnipeg, rest al fostului lac Agassiz, care a existat în Pleistocen; 5,4 mii km2. Navigabil pentru vase mici. Explorat în 1739 de P. La Verendrye. Pescuit. în el se varsă râul Mosse. WINSTANLEY [ujnstenli], Gerrard (1609-după 1652), ideolog şi con- ducător al mişcării diggerilor din Anglia. Utopist. Condamnând proprietatea privată („Legea libertăţii", 1652), a întemeiat şi condus colonia „comunistă" din Surrey. WINTERHALDER [vjnterhalter], Enric (1808-1889), ziarist şi economist român de origine austriacă. Participant la Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească. Colaborator apropiat al lui C.A. Rosetti. Primul director al Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni (1864). WINTERTHUR [vint8rtu:r], oraş în NE Elveţiei, situat pe valea râului Enloch, la 18 km NE de Zurich; 93,5 mii loc. (2006). Nod feroviar. Constr. de maşini. Activităţi financiar-bancare. Muzeu de antichităţi; Muzeu de artă, cu colecţii aparţinând pictorilor elveţieni. Collegium musicum (din 1629). Stadtkirche (1264), reconstruită în stil gotic în 1501-1515 şi biseria Sankt Lorentz (1501-1515). Două castele (sec. 15 şi 17). Fundat în 1175, pe locul unei aşezări romane, Vitudurum. WIRRAL [ujrel], oraş în V Marii Britanii (Anglia), situat în peninsula omonimă, care, împreună cu Liver-pool şi Saint Helens, formează con-urbaţia Merseyside; 311,2 mii loc. (2006). Port comercial la M. Irlandei. Prelucr. peştelui. Medicamente. WIRSUNG, Johann Georg (1600-1643), medic anatomist german. A descoperit existenţa canalului pancreatic, care-i poartă numele. WISCONSIN [uiskansn] 1. Stat în N S.U.A., la ţărmul L. Michigan; 145,4 mii km2; 5,55 mii. loc. (2006). Centrul ad-tiv: Madison. Expl. de min. de zinc şi de fier. Constr. de echipament de transport; ind. hârtiei. Creşterea animalelor (bovine, porcine). Grâu, porumb, cartofi, tutun, hamei şi sfeclă de zahăr. Legu-micultură. Pomicultură. A intrat în Uniune în 1848. 2. Glaciaţia W., ultima fază glaciară pleistocenă din America de Nord, sincronă cu glaciaţia Wurm din Alpi şi Carpaţi. WISDOM [ujzdem], Arthur John Terence Dlbben (1904-1993), filozof britanic. Contribuţii la filozofia analitică a limbajului şi filozofia minţii („Alte minţi", „Filozofie şi psihanaliză"). WISLA v. Vistula. WITHERING, Wiiliam (1741-1799), medic, botanist, geolog, chimist şi fizician britanic. Medic la Birmingham General Hospital. Celebru pentru descoperirea digitalinei şi a efectelor sale în tratamentul bolilor cardiovasculare. în 1789 descoperă carbonatul de bariu, denumit witherit în onoarea sa. 477 WOHLER WITHERjT (< fr. {i}; {s} n. pr. W. Withering) s. n. Carbonat natural de bariu, rombic, incolor, cenuşiu sau gălbui cu luciu sticlos-gras. împreună cu baritina se utilizează în industria chimică pentru prepararea sărurilor de bariu. WITKIEWICZ, Stanistaw Ignacy (1885-1939), pictor, teoretician de artă şi scriitor polonez. A participat la unele expediţii în Pacificul de Sud, prilej cu care a descoperit arta poli-neziană şi din Noua Guinee, pe care o va prezenta în ţara lui ca pe „o dovadă a înaltei civilizaţii a popoarelor primitive". Analizând decăderea culturii occidentale, el o pune în legătură cu pierderea sentimentului religios. Despre dramaturgia lui s-a spus că e o anticipare a teatrului absurdului. Adversar al „politicii menite să formeze omul mecanic"; s-a sinucis în ziua invadării Poloniei de către armatele naziste. WITT [uit], Jan de (1625-1672), om politic olandez. Conducătorul de fapt al Provinciilor Unite (din 1650). Pe plan intern a urmărit restrângerea autorităţii familiei de Orania, iar pe plan extern, reprezentând interesele negustorimii olandeze, a purtat războaie cu Anglia, Portugalia, Suedia şi Franţa. Ucis în urma unei răscoale. WITT [vit], Katarina (n. 1965), patinatoare germană. Campioană europeană (între 1983 şi 1987), de patru ori campioană mondială (1984, 1985, 1987, 1988) şi de două ori campioană olimpică (1984 şi 1988) la patinaj artistic. WITT [vit], Otto Nikolaus (1853-1915), chimist german. Prof. univ. la Charlottenburg. A introdus noţiunile de cromofor şi cromogen (1876); a descoperit numeroşi coloranţi şi a studiat procedeele de vopsire. WITT, Serghei lulievici, conte (1849-1915), om politic rus. Min. de Finanţe (1892-1903) şi prim-min. (1903-1906). A adoptat un program de industrializare şi de stabilizare monetară; a susţinut construcţia Transsiberianului.  negociat tratatul de la Portsmouth (1905) ce punea capăt Războiului ruso-japonez. WITTELSBACH, familie nobiliară germană cu rol important în Bavaria, fondată de Otto de Scheyern (?—1155), care a obţinut în 1124 titlul de conte. Urmaşul său Otto de W. (1120-1183) a primit ducatul de Bavaria de la Frederic I Barbarossa (1180) ca fief. Ducatul a devenit electorat în 1623 în timpul lui Maximilian I. Familia a dat mai mulţi suverani ai Imperiului. 4 Ludwig Wittgenstein WITTGENSTEIN [vjtgen/tain], Ludwig (1889-1951), filozof austriac. Stabilit, din 1929, în Marea Britanie. Prof. univ. la Cambridge. Unul dintre întemeietorii neopozitivismului în cadrul Cercului vienez. Opera sa, divizată în două faze, este dominată de preocuparea pentru problemele limbajului: natura acestuia, modele de reprezentare a lumii, consecinţele pentru filozof. Faza timpurie este desăvârşită de „Tractatus logico-philo-sophicus", care, prin afirmarea filozofiei ca activitate de clarificare a limbajului, a constituit un imbold pentru pozitivismul logic. Esenţa acestei lucrări o reprezintă o concepţie despre limbaj şi sens, conform căreia fiecare propoziţie este o imagine a unor posibile stări de fapt. Propoziţiile sunt combinaţii de nume care, în ultimă analiză, trebuie să se refere în mod clar la obiecte simple. în faza târzie, problemele limbajului sunt tratate în contextul preocupărilor legate de filozofia minţii, natura certitudinii, etică. W. ajunge să susţină că înţelesul unui cuvânt este însăşi folosirea lui în limbaj; cuvintele pot fi folosite pentru un domeniu nedefinit de scopuri; de aceea, sarcina filozofiei nu este analiza logică, ci descrierea variatelor noastre „jocuri-de-limbaj“. Lucrări publicate postum: „Cercetări filozofice", „Remarci asupra fundamentelor matematicii", „Despre certitudine". WITTIG [vitih], Georg (1897-1987), chimist german. Prof. univ. la Freiburg, Tubingen şi Heidelberg. A descoperit o clasă de compuşi organici ai fosforului (///c/e); aceştia mediază o reacţie care permite sinteza unor compuşi organici complecşi. Reacţia respectivă, care îi poartă numele, este folosită acum pentru producerea de vitamină A, D2, steroizi, prostaglandine etc. Premiul Nobel pentru chimie (1979), împreună cu H.C. Brown. WITTSTOCK [vit./tok], Erwin (1899-1962, n. Sibiu), scriitor român de naţionalitate germană. Nuvele („Fiul vizitiului", „Oaspeţi la vreme de seară") şi romane („Frate, adună-ţi frăţiorii") cu problematică socială, inspirate din viaţa populaţiei săseşti din Transilvania. WITWATERSRAND [vituotezraend], înălţime stâncoasă în pod. Transvaal (Rep. Africa de Sud), extinsă pe 80 km lungime, cu alt. de 1 500-1 800 m, formând cumpăna de ape între bazinele fl. Orange şi Limpopo. Cele mai mari zăcăminte de min. auro-argentifere din lume (descoperite în 1886) şi uraniu; de-a lungul ei s-a dezvoltat districtul W., pr. reg. industrială a ţării, între Johannesburg şi Springs. WITZ [vits], Konrad (c. 1400-c. 1445), pictor german. Influenţat de arta lui Van Eyck (studiul atent al peisajului şi al materialelor obiectelor), dar păstrând tradiţia cromatismului intens gotic. Scene dintr-un altar poliptic („împăratul Augustin şi Sybila de Tibur", „Estera şi Ahaşver", „David"), remarcabile prin forţa plastică şi atenţia pentru elementele reale. WLOCLAWEK [vuotsuavek], oraş în Polonia centrală, situat pe Vistula, la 140 km NV de Varşovia; 119,6 mii loc. (2006). Port fluvial. Constr. de maşini. Ind. textilă, chimică, mat. de constr., a ceramicii, celulozei şi hârtiei, alim. Catedrală gotică (sec. 14). Palat episcopal (sec. 17). WODAN v. Odin. WOHLER [vo.ler], Friedrich (1800-1882), chimist german. Prof. univ. la Gottingen. Contribuţii în domeniul chimiei organice şi anorganice. A descoperit şi izolat aluminiul (1827). A realizat prima sinteză a unui compus organic, obţinând ureea (1828); a pus la punct procedeul de preparare a acetilenei prin reacţia carbidului cu apa (1862). A desco- Georg Wittig WOLF 478 perit amigdalina (1837) şi hidro-chinona (1848), beriliul (1828) şi a izolat cocaina (1860). WOLF, Charles (1827-1918), astronom francez. A descoperit (1867), împreună cu Georges Rayet, un tip de stele calde, caracterizate printr-un spectru de emisie în benzi largi. WOLF CREEK CRATER [uulf kri.k krejte], crater uriaş de impact meteoritic, de formă circulară, situat în NV Australiei, în NE statului Australia de Vest, la 105 km S de oraşul Halls Creek; 853 m diametru; 46 m adâncime. Localizat în 1937 din avion. S-a format cu aproximativ 6 000 de ani în urmă. Aici s-au descoperit fragmente din meteoritul care a produs impactul. WOLF [volf], Friedrich (1888- 1953), scriitor german. în 1933 a emigrat în U.R.S.S. Participant la Războiul Civil din Spania. Debut expresionist („Soarele negru"). Drame în care denunţă exploatarea maselor şi ororilor fascismului, situându-se pe poziţii revoluţionare („Sărmanul Conrad", „Thomas Miinzer, omul cu stindardul curcubeu") şi antifasciste („Profesorul Mamlock"). Romane („Doi la graniţă", „întoarcerea fiilor", „Mene-tekel"), povestiri, scenarii de film. WOLF [volf], Hugo (Filipp Jakob) (1860-1903), compozitor şi critic muzical austriac. Maestru al liedului. Operă („Corregidor"), „Serenada italiană" pentru orchestră de coarde, muzică vocal-simfonică („Noaptea de Crăciun"). WOLF, Max {Maximii ian Franz Joseph W.) (1863-1932), astronom german. Prof. univ. la Heidelberg. A folosit fotografia în locul observaţiei vizuale demonstrând existenţa a 200 de asteroizi. A descoperit (1883) cometa care-i poartă numele. WOLF, Rudolf (1816-1893), astronom elveţian. Prof. univ. la Zurich. Studii despre activitatea solară şi influenţa acesteia asupra magnetismului terestru. Numărul lui W. este indicele care exprimă importanţa şi durata ciclurilor de activitate solară. WOLFE [uulf], Thomas Clayton (1900-1938), scriitor american. Mari cicluri romaneşti, de factură autobiografică, reprezentând într-o viziune liric-exuberantă, una dintre cele mai vaste epopei sociale ale literaturii americane („Priveşte, înger, către casă", „Fluviul timpului, Legenda foamei unui tânăr", „Nu te mai poţi întoarce acasă"). Piese de teatru („întoarcerea lui Buck Gavin“); critică literară („Istoria unui roman"). A exercitat o puternică influenţă asupra literaturii americane moderne. WOLFF [volf], Christian, baron von (1679-1754), matematician şi filozof german. Prof. univ. la Halle şi Marburg. Iluminist. A sistematizat şi popularizat doctrina lui Leibniz, dezvoltând un sistem filozofic similar. A creat o vastă nomenclatură filozofică în limba germană menită s-o înlocuiască pe cea latină („Filozofia primă sau ontologică"). Important rol în răspândirea cunoştinţelor naturalist-ştiinţifice în sec. 18. WOLF-FERRARI, Ermanno (1876- 1948), compozitor italian de origine germană. Opere („Secretul Suzanei", „Amorul doctor", „Bădăranii"), oratorii („La vita nuova"), muzică simfonică şi de cameră, un concert pentru vioară, piese pentru orgă. WOLFFLIN [volfi.n], Heinrich (1864-1945), istoric şi teoretician de artă elveţian, de limbă germană. Prof. univ. la Berlin, Munchen, Zurich. Studii comparatiste despre arta europeană („Renaştere şi baroc", „Italia şi sentimentul german al formei", „Arta clasică", „Principii fundamentale ale istoriei artei"). WOLFRAM (< germ. {i}) s. n. Element chimic (W; nr. at. 74, m. at. 183,85, p.t. 3 400°C, p.f. C. 4 700°C, gr. sp. 19,1), metal alb lucios. Se găseşte în natură sub formă de wolframit, scheelit şi alte minerale. Este foarte rezistent din punct de vedere chimic. Be întrebuinţează la fabricarea filamentelor pentru becuri electrice, a oţelurilor speciale, a aparaturii chimice şi sub formă de carbură, ca metal dur (widia), pentru fabricarea unor scule speciale. A fost descoperit de chimistul german Cari Wilhelm Scheele în 1783. Sin. tungsten. WOLFRAMIT (< germ. {i}) s. m. Wolframat natural de fier şi de mangan, cristalizat în sistemul monoclinic. Este negru, brun, are urmă cafenie, luciu adamantin-gras şi greutate specifică mare. Reprezintă sursa cea mai importantă de extragere a wolframului. WOLFRAM VON ESCHENBACH [volfram fon e/enbah] (c. 1170-c. 1220), poet german. Poeme cavalereşti („Parzival", inspirat după „Percival" al lui Chretien de Troyes, „Willehalm", adaptare după cântecul de gestă francez, „Aliscans"); lirică erotică („Titurel"). WOLFSBURG [volfsburk], oraş în N Germaniei Centrale (Saxonia Inferioară) la 24 km NE de Braunschweig; 120,4 mii loc. (2006). Constr. de automobile (uzinele firmei „Volkswagen"). Fundat în 1938 în jurul uzinei. WOLGEMUT [vpilgemuit], Michael (1434-1519), pictor şi desenator german. Profesor al lui Durer. A pictat, cu o mare măiestrie tehnică, altare (în vederea gravării lor în lemn) pentru ilustrarea „Cronicii" lui Hartmann Schedel. WOLLASTON [ulesten], pen. în SV ins. Victoria (Canada), mărginită de golfurile Prince Albert la N şi Coronation la S şi de str. Dolphin şi Union la V; 230 km lungime; 100-110 km lăţime. Este divizată între provinciile Northwest Territories şi Nunavut. WOLLASTON [ulesten], Wiiliam Hyde (1766-1828), chimist şi fizician englez. A descoperit în minereul de platină elementele chimice paladiu (1803) şi rodiu (1803), a construit un goniometru (1809) şi un refracto-metru. Studii asupra efectelor chimice ale curentului electric şi asupra spectrului solar. A susţinut teoria atomică a lui Dalton. Numele său a fost dat unui mineral - wollastonit (silicat de calciu). WOLLOMOMBI FALLS [oulomombi fo:lz], două cascade formate de râul omonim în zona culmii New England din SE Australiei, în NE statului New South Wales, la 35 km E de oraşul Armidale. Sunt unele dintre cele mai mari căderi de apă din lume, cu înălţimi de 480 m şi 335 m. WOLLONGONG [ulengorj], oraş în SE Australiei (New South Wales), la 64 km S de Sydney, port la M. Tasman a Oc. Pacific; 192,4 mii loc. (2005). Expl. de cărbuni. Siderurgie; constr. de maşini. Rafinarea cuprului, ind. textilă, chimică, confecţiilor. Universitate (1961). Fundat în 1816; oraş din 1843. WOLLSTONECRAFT, Mary (1759-1797), eseistă şi romancieră engleză. A susţinut doctrine feministe mai ales ca răspuns la ideile conservatoare ale lui E. Burke („O justificare a drepturilor bărbaţilor") şi la presupoziţiile lui J.-J. Rousseau despre inferioritatea feminină („Justificarea drepturilor femeii"). Soţia filozofului W. Godwin şi mama lui Mary Shelley. WOLOF, populaţie negridă din Senegal (unde este majoritară) şi Gambia; c. 4,5 mii. Trăiesc atât în delta Senegalului şi pe coasta Atlanticului cât şi în Sahel. Limba w., care aparţine familiei nigero-congo-leze, este una dintre limbile cu largă utilizare în Senegal şi serveşte drept limbă comercială în toată reg. de coastă. Tradiţional sunt de religie islamică. în sec. 14-16 ei au creat un important imp. WOLSEY [ulzi], Thomas (c. 1473-1530), prelat şi om de stat englez. La recomandarea regelui englez, papa Leon X l-a făcut arhiepiscop de York (1514), cardinal (1515) şi legat papal (1518). Lord- 479 WOODS Thomas Wolsey cancelar (1515-1529) al regelui Henric VIII. Adept al consolidării autorităţii monarhiei. A sprijinit Renaşterea în Anglia. Eşuând în intervenţia pe lângă papă în problema divorţului lui Henric VIII, cade în dizgraţie (1529) şi este arestat (1530), murind la puţină vreme după aceasta. WOLVERHAMPTON [ulvehaempten], oraş în Marea Britanie (Anglia), la 20 km NV de Birmingham; 254,7 mii loc. (2005). Nod feroviar. Siderurgie (oţel, fontă); metalurgia cuprului şi aluminiului; constr. de avioane, automobile, locomotive, vagoane, motociclete, biciclete, aparataj electronic şi maşini-unelte. Ind. chimică, textilă şi a cauciucului. Galerie de artă. Biserica St. Mary fundată în anul 994 de Wulfruna, sora regelui Edgar, mărită în 1204 de regele loan Fără de Ţară şi restaurată în 1553. WOMBAT(< engl.) s. m. Marsupial ierbivor din familia Vombatide, de 70-120 cm lungime, cu blană aspră cenuşie, gălbuie, brună sau negricioasă, şi cu picioare scurte, prevăzute cu gheare puternice (Vombatus ursinus). Trăieşte în S şi E Australiei şi în Tasmania; îşi sapă vizuini mari, cu galerii ramificate. WON (cuv. coreean) subst. Denumire a unităţii băneşti în R.P.D. Coreeană şi în Rep. Coreea. WONDER [uander], Stevie (pe numele său adevărat Steveland Judkins Morris) (n. 1950), cântăreţ şi compozitor american de soul. Născut orb. Voce generoasă, perfecţionist. Numeroase hituri („Yester-Me, Yester-You, Yesterday“, „You Are the Sunshine Of My Life“, „I Just Called to Say I Love You“). Premii Grammy. WONDJINA (în mitologia australiană), fiinţe străvechi, spirite ale norilor şi ploii; pot fi întâlnite în preajma apelor pentru a fi aproape de oameni ca forţe dătătoare de viaţă. WONG Kar-Wai (n. 1958), regizor, scenarist chinez de film din Hong Kong. Autor postmodern, semnatarul unor filme de atmosferă, dureroase meditaţii pe tema iubirii, a singurătăţii şi alienării („Chungking Expres", ,'Fericiţi împreună", „Iubire imposibilă"). WONGA WONGUE, Parc Naţional în partea central-vestică a Gabonului, la S de fl. Ogooue; 3 580 km2. Pădure tropicală umedă. Ocroteşte antilope, elefanţi, bivoli, hipopotami, leoparzi, crocodili ş.a. In cadrul parcului se află un amfiteatru natural semicircular, numit Bam Bam, cu înălţimi de 100 m, înconjurat de câmpie. WONHYO Daisa (617-686), călugăr budist coreean. A sistematizat busimul coreean. Considerat unul dintre cei zece înţelepţi ai vechiului regat coreean. Opera sa include comentarii ale budismului Mahayana care au avut o puternică influenţă şi în filozofia chineză şi japoneză. WâNJU, oraş în partea central-nordică a Rep. Coreea, pe râul Han, într-un bazinet depresionar din m-ţii Taebaek, la 85 km SE de Seul; 284,3 mii loc. (2005). Nod de comunicaţii, rutier şi feroviar. Prelucr. lemnului. Ind. militară. Bază militară. W6NSAN, oraş în E R.P.D. Coreeană, situat pe ţărmul M. Japoniei, la 130 km E de Phenian; 331 mii loc. (2000). Port de pescuit (hering, cod, somon) şi centru de prelucr. a peştelui. Rafinărie de petrol. Constr. navale şi de locomotive. Ind. chimică, a mat. de constr., textilă, a ceramicii şi alim. WOO John (n. 1946), regizor chinez de film. Realizează atât în Hong Kong cât şi în S.U.A. filme de acţiune cu şi fără arte marţiale, foarte elaborate din punct de vedere formal şi cu ambiţii de profunzime a conţinutului ideatic („Măcel pe stradă", „Vânătoare de oameni", „Faţă în faţă"). WOOD [uud], Harland Goff (1907- 1991), biochimist american. Prof. univ. la Cleveland. Studii asupra metodelor de purificare a enzimelor şi mecanismelor de acţiune ale acestora. Cercetări privind metabolismul intermediar la animale şi bacterii folosind carbon radioactiv. WOOD, Natalie (pe numele său adevărat Natalia Zaharenko/Gurdin) (1938-1981), actriţă americană de film. Copil-vedetă de la vârsta de 4 ani, întruchipează, în anii ’60, cu mare succes de public, tipul fetei frumoase şi cuminţi pentru care dragostea poate fi o experienţă traumatizantă sau chiar tragică („Rebel fără cauză", „Splendoare în iarbă", „Poveste din cartierul de vest", „Dragoste cu un străin"). WOOD [uud], Robert Williams (1868-1955), fizician american. Prof. la univ. John Hopkins din Maryland. Lucrări de optică, fotografie şi electricitate. A construit tipuri perfecţionate de reţele de difracţie. <0- Lampa lui W. Aparat care emite radiaţii ultraviolete (cu lungimea de undă de aproximativ 365 nm) utilizat în diagnosticul unor afecţiuni dermatologice (infecţii fungice etc.). Metoda se bazează pe proprietatea anumitor substanţe chimice (ex. porfirine) de a deveni fluorescente sub acţiunea unui fascicul de radiaţii ultraviolete. WOOD BUFFALO [uud bafeleu] (BIZONUL-DE-PĂDURE), Parc Naţio- nai în V Canadei, situat între L. Athabasca, Marele Lac al Sclavului, extins în NE prov. Alberta şi terit. federal Northwest Territories, unul dintre cele mai mari din lume, fiind un adevărat sanctuar pentru animale sălbatice; 44,8 mii km2 (cel mai întins Parc Naţional continental). Declarat Parc Naţional în 1922. Include mai multe râuri (Peace, Athabasca, Slave River ş.a.), lacuri (L. Claire de 64 km lungime şi 45 km lăţime, fiind^ cel mai mare), păduri, pajişti ş.a. în cadrul parcului sunt ocrotite numeroase păsări de apă (raţe şi gâşte sălbatice, lebede ş.a.), precum şi bizoni de prerie (Bison bison) şi de pădure (Bison bison athabasce), elani, caribou, urşi, vulpi, hermine, veveriţe roşii, râşi, castori, căprioare, peste 200 de specii de păsări (aici cuibăreşte cocorul alb american) etc. Inclus (din 1983) în Patrimoniul natural universal. WOODOO v. Voodoo. WOODS [uudz], Tiger (pe numele adevărat Eldrick) (n. 1975), sportiv american. Jucător profesionist de golf considerat cel mai talentat campion al tuturor timpurilor. A Tiger Woods WOODWARD 480 Robert Burns Woodward câştigat numeroase trofee: Maşter Tournaments (1997, 2001, 2002, 2005), U.S. Open Championships (2000, 2002), British Open Championships (2000, 2005, 2006). WOODWARD [uuduerd], Joanne (n. 1930), actriţă amşricană de teatru şi film. Soţia lui Paul Alewman. Constituie un caz aparte la Hollywood prin refuzul statutului de vedetă. Dotată cu o vocaţie de tragediană, personajele sale respiră forţă chiar şi atunci când trec printr-un grav dezechilibru psihic („Cele trei feţe ale Evei“, „Rachel, RacheP1, „Efectul razelor Gamma asupra crăiţelor", „Familia Bridge"). WOODWARD [uuduerd], Robert Burns (1917-1979), chimist american. Prof. univ. la Harvard. Cercetări în domeniul chimiei organice. A realizat sinteza totală a unor compuşi naturali cu structuri foarte complicate (chinina, 1944; colesterolul şi cortizonul, 1951; stricnina, 1954; rezerpina, 1956; clorofila, 1961; vitamina B12, 1971. Cercetări asupra antibioticelor (structura chimică a penicilinei, 1945; aureomicinei, 1952). Premiul Nobel pentru chimie (1965). WOODWORTH, Robert (1869-1962), psiholog american. A enunţat conceptul psihologiei dinamice; refuzând schema de bază a behavio-rismului, a propus să fie introdusă în Virginia Woolf ea o verigă intermediară - organismul şi orientările acestuia. WOOLF [uulf], Virginia (pe numele adevărat Adeline Virginia Stephen) (1882-1941), scriitoare engleză. Reprezentantă a romanului psihologic modern, a îmbogăţit tehnica narativă prin utilizarea „fluxului conştiinţei", adoptând formula „romanului-poem“ („Camera lui Jacob", „D-na Dalloway", „Spre far", „Valurile". „între acte"). Eseuri („Cartea de lectură"). Memorialistică („Jurnalul unei scriitoare"). S-a sinucis. WORCESTER [uuste] 1. Oraş în Marea Britanie (Anglia), situat pe râul Severn; centrul ad-tiv al comitatului Hereford şi Worcester; 93,4 mii loc. (2006). Nod feroviar. Metalurgie. Constr. de maşini. Ind. chimică, a conf. şi ceramicii. Marochinerie. Catedrală a cărei construcţie a început în 1084 şi s-a încheiat în 1374 (restaurată între 1857 şi 1874). Celebră manufactură de porţelan (din 1751). Fundat înainte de 680, în Ev. Med. a fost un important producător de ţesături. Aici, la 3 sept. 1651, armata Parlamentului condusă de O. Cromweli a înfrânt armata regelui Carol II, punând capăt Războiului civil englez. 2. Oraş în NE S.U.A. (Massachusetts), situat pe râul Blackstone, la 64 km V de Boston; 175,4 mii loc. (2006). Aeroport. Nod feroviar. Constr. de maşini, computere, Jiil aparataj electrotehnic. Produse abrazive. Ind. siderurgică (laminate subţiri), chimică (mase plastice), textilă, pielărie şi încălţămintei, alim. Muzeu de artă. Muzeul armurilor. Institut Politehnic (1865). Univ. „Clark" (1887). Fundat în 1713. WORDSWORTH [ue.dzueQ], Wiiliam (1770-1850), poet romantic englez. Participant la Revoluţia franceză, după eşecul căreia adoptă treptat opinii contrare. Reprezentant al „Şcolii lacurilor". Expresie poetică simplă, directă. Lirică patriarhală cu accente mistice („Balade lirice", în colab. cu Coleridge), poeme idilice impregnate de sentimentul naturii („Lucy", „Alice Fell") sau meditativ-didactice („Preludiul", „Excursia"). WORLD TRADE CENTER [uerld treid sente], complex din mai multe clădiri, situat în partea centrală a oraşului New York, în SV ins. Manhattan, aproape de malul fl. Hudson şi la câteva sute de metri de Wall Street. Până la 11 sept. 2001 erau notabile cele două clădiri gemene (zgârie-nori), fiecare cu câte 110 etaje, cu acoperişurile la c. 417 m şi 415 m înălţime, construite după un proiect al arhitectului japonez Minoru Yamasaki (1918-1986) şi inaugurate în 1972. Fiecare dintre cele două clădiri gemene avea 97 de lifturi, 21 800 ferestre şi ocupau o supr. de 0,4 ha pe fiecare etaj. La 26 febr. 1993, o puternică bombă pusă de terorişti în garajul din subsolul turnului 2 a explodat, distrugând o parte din acesta şi omorând 6 persoane. La 11 sept. 2001, ora 8,40 a.m., ora locală, un avion comercial cu terorişti la bord a lovit unul dintre turnurile gemene, iar un al doilea avion, deturnat de terorişti de la un aeroport civil american, a lovit celălalt turn la ora 9,03 a.m., ora locală, după care, la ora 9,59 a.m,, ambele turnuri s-au prăbuşit, omorând 2 800 de persoane. WORLD WIDE WEB (w.w.w.) Reţea de calculatoare care oferă acces la resurse informaţionale care includ text şi multimedia. Informaţia de pe w.w.w. poate fi accesată şi căutată prin internet, care este o reţea globală de calculatoare. Termenul a început să fie cunoscut din 1989, când CERN (Centrul European de Cercetări Nucleare) (Geneva) l-a imaginat pentru uzul intern, şj a devenit o resursă populară după 1993, când a apărut primul program ce oferea un mod facil de a accesa informaţia de pe internet, w.w.w. foloseşte multimedia, ceea ce înseamnă că informaţia poate fi afişată într-o varietate de formate. Utilizatorii pot citi textul, vizualiza imagini sau animaţii, asculta sunete sau chiar 481 WROCLAW explora medii interactive virtuale. Ei pot naviga continuu între documentele sau paginile w.w.w. stocate un pe computer şi documentele sau paginile stocate pe un altul. WORMS [vorms], oraş în Germania (Renania-Palatinatj, port pe Rin, la 16 km NNV de Mannheim; 77,5 mii loc. (2004). Nod feroviar. Constr. de maşini; ind. chimică (vopsele), piei., textilă, ceramicii, alim. (vinuri) şi hârtiei. Monumente: biserici romanice (Sankt Paulus, Sankt Andreas, Sankt Martiri, sec. 11) şi gotice (Liebfrauenkirche, sec. 14-15). Domul (sec. 11-14), sinagogă (sec. 11-13), monumentul lui Luther (sec. 19). Muzeu. — Concordatul de la ~, încheiat la 23 sept. 1122 între papa Calixt II şi împăratul german Henric V, prin care, printr-un compromis, se punea capăt luptei pentru învestitură dintre Papalitate şi Imperiu. — Edictul de la ca răspuns la refuzul lui Martin Luther de a-şi retracta învăţătura şi pentru că a apărat principiile Reformei (în 17 şi 18 apr. 1521) în faţa dietei imperiale de la W., convocată de împăratul Carol V, dieta a promulgat, la 8 mai 1521, un edict prin care M. Luher era scos în afara legii, declarat eretic, iar scrierile şi învăţătura sa interzise. WORMS, Rene (1869-1926), sociolog francez. Unul dintre iniţiatorii „Şcolii organice" în sociologie, care priveşte societatea prin analogie cu organismul animal („Organism şi societate"). A introdus termenii de „patologie socială", „igienă socială", pentru indicarea „bolii", respectiv „însănătoşirii societăţii". Fondatorul Institutului Internaţional de Sociologie. WOUWERMANS [vouerman], Philips (1619-1668), pictor olandez. Elev al lui Frans Hals. Mici peisaje cu figuri („în faţa hanului", „Pregătirea pentru vânătoare", în Muzeul Naţional de Artă al României) şi scene de luptă („Luptă de călăreţi"). WRANGELL - ST. ELIAS, Parc Naţional în S.U.A. (1980) în partea de SE a statului Alaska, la graniţa cu Canada (53 000 km2). Cuprinde mai multe lanţuri de munţi, atingând alt. maximă în vârful St. Elias (5 489m), păduri d e conifere şi vegetaţie de tundră; adăposteşte o bogată faună, inclusiv urşi grizzly, reni, berbecul lui Dall. Face parte din sistemul transnaţional Kluane, W - S.E., Glacier Bay şi Tatshenshini-Alsek, declarat sit al Patrimoniului mondial natural, alcătuind împreună cea mai întinsă arie sălbatică din America de Nord. WREN [ren], Sir Christopher (1632-1723), matematician, astronom şi arhitect englez. Cercetări în Worms. Catedrala domeniul geometriei. A studiat cicloidele. A elaborat o metodă grafică de calcul a eclipselor şi a dat un model al Lunii. Construcţii de tendinţă clasicizantă: biblioteca de la Trinity College la Cambridge, catedrala Saint Paul şi peste 50 de biserici la Londra, spitale la Chelsea şi la Greenwich, manifestând o artă foarte personală prin utilizarea estetică a contrastelor dintre cărămidă şi elemente ornamentale din piatră. WRIGHT [rait], Frank Lloyd (1867-1959), arhitect american. Elev al lui L. H. Sullivan. Promotor al mişcării moderniste; autorul conceptului de arhitectură „organică". Plastică arhitecturală comandată de structurile interne, realizând legătura cu mediul înconjurător („Casa de pe cascadă" din Pennsylvania, „Muzeul Guggenheim" din New York, clădirea Companiei Johnson din Racine, marele ansamblu universitar „Florida Southern College" din Lakeland. Scrieri teoretice („O arhitectură organică"), memorii („Autobiografie"). WRIGHT, Georg Henrik von (1916-2003), filozof şi logician finlandez. Succesor al lui L. Wittgen- stein la Cambridge. Contribuţii în logica filozofică, filozofia minţii, filozofia limbajului („Problema logică a inducţiei", „Normă şi acţiune"). Sub influenţa lui Spengler, a dezvoltat o concepţie pesimistă despre progres („Mitul progresului"). WRIGHT [rait], fraţii Wilbur (1867-1912) şi Orville (1871-1948), constructori de avioane şi piloţi americani. Pionieri ai aviaţiei mondiale. Au executat primul zbor (1903) cu avionul de construcţie proprie (un planor echipat cu motor cu explozie), lansat cu ajutorul unei catapulte; au reuşit primul viraj în zbor (1904). WR6BLEWSKI [vrublefski], Watery (1836-1908), revoluţionar polonez. Participant la insurecţia poloneză (1863-1864); unul dintre conducătorii militari ai Comunei din Paris. Condamnat la moarte în contumacie, s-a exilat la Londra (1872-1880). WROCLAW [vrotsuaf], oraş în SV Poloniei, situat pe fl. Odra, la 310 km SV de Varşovia şi 460 km de ţărmul M. Baltice; 635,2 mii loc. (2006). Nod feroviar. Port fluvial. Wroctaw. Primăria WU CHIEN-SHIUNG 482 Aeroport. Constr. de locomotive, vagoane de c.f., maşini-unelte, utilaj greu, aparataj electrotehnic, radioreceptoare şi televizoare; îngrăşăminte chimice, coloranţi, produse textile, confecţii, mobilă, alim. Studiouri cinematografice. Universitate (1702). Institut Politehnic (1945). Muzee. Teatre. Festivalul de jazz „Odra“. Grădină botanică şi zoologică. Monumente: biserici gotice (Swietogo Krzyza, sec. 13-14, Swietogo Wincentego, sec. 14-15), catedrala gotică (1244-1272, reconstruită în 1951), primăria gotică (sec. 14-16). Casa Grifonului (sec. 16), clădirea Universităţii (sec. 18-19). Fundat în sec. 10. Situat la încrucişarea unor drumuri comerciale care legau Marea Neagră şi V Europei. Capitala Sileziei (din 1138), a fost distrus de mon-golo-tătari în 1241. Reconstruit, el a trecut la Boemia împreună cu restul Sileziei (în 1335), din 1526 a intrat în stăpânirea Habsburgilor, din 1741 în cea a Prusiei, iar apoi în componenţa Germaniei. După al Doilea Război Mondial, prin hotărârile Conferinţei de la Potsdam, a revenit Poloniei. Până în 1945 a purtat denumirea germană de Breslau. WU CHIEN-SHIUNG [u ţiensiung] (1912-1997), fiziciană chineză. Stabilită în S.U.A. (1936). Prof. la univ. Princeton şi Columbia. Contribuţii în fizica nucleară, la studiul interacţiilor slabe şi al dezintegrării. A verificat experimental neconservarea parităţii la dezintegrarea beta (1957), conservarea curentului vectorial la dezintegrarea beta (1967) şi conservarea sarcinii leptonice. WU Dl [u ti], împărat chinez (140-87 î.Hr.). Cel mai important suveran al dinastiei Han. A respins atacurile hunilor şi a iniţiat o politică de cuceriri în Asia Centrală, N Coreei şi în Indochina. în timpul domniei lui, confucianismul devine religie de stat. A sprijinit poeţii şi cărturarii. WUHAN [uhan], oraş în centrul Chinei, port pe Yangtze, centrul ad-tiv al prov. Hubei; 4,5 mii. loc. (2003). Nod de comunicaţii. Aeroport. Constr. navale, de maşini, echipament electric, biciclete, televizoare, radiouri ş.a. Ind. siderurgică, chimică, de prelucr. a lemnului, textilă, mat. de constr. (ciment), hârtiei, alim., piei. Arsenal. Universitate (1913). Universitate Tehnică. Templu daoist (sec. 19). Pod peste Yangtze (1957), care uneşte cartierele Wuchang şi Hanyang. Oraşul W. s-a format (1953) din trei oraşe (azi cartiere) care s-au contopit: Hanzou, Hanyang şi Wuchang. WUHU [uhu], oraş în E Chinei (Anhui), port de Yangtze, la 97 km SV de Nanjing; 567 mii loc. (2003). Centru comercial. Constr. navale. Ind. alim., textilă, de prelucr. a metalelor şi a lemnului. Fabrică de hârtie. WULFEN, Franz Xaver von (1728-1805), iezuit, botanist, fizician, matematician şi mineralog german. Membru al Companiei lui lisus. După dizolvarea acesteia (1773) se consacră cercetării ştiinţifice, în principal botanicii şi mineralogiei. Studiază flora din Alpi; este interesat şi de criptogame şi licheni („Plantae rariores descriptae“, „Cryptogama aquatica“). în 1841 descoperă un mineral de culoare galbenă, care conţine plumb şi care, ulterior, va fi denumit după numele său -wulfenitul. WULFENjT (< fr. {i}; {s} < n. pr. Wulfen) s. n. Molibdenat natural de plumb, cristalizat în sistemul tetra-gonal. Este galben, cenuşiu, brun sau roşu, are urma deschisă şi luciu adamantin-gras. Folosit pentru extragerea plumbului şi a molibdenului. WULFILA [vulfila] (ULFILA) (311- 383), episcop ^ arian al vizigoţilor (341). Creatorul alfabetului gotic. „Biblia" tradusă de el în gotică constituie cel mai vechi text de limbă germanică cunoscut până azi. WUNDT [vunt], Wilhelm (1832- 1920), psiholog şi fiziolog german. Prof. univ. la Heidelberg, Ziirich şi Leipzig. Unul dintre iniţiatorii psiho- Wuhan. Pagoda Cocorului galben Wilhelm Wundt logiei experimentale (a creat primul laborator de psihologie experimentală din lume, Leipzig, 1879) şi totodată unul dintre întemeietorii psihologiei sociale („Psihologia popoarelor"). Unul dintre fondatorii şcolii structuraliste în psihologie. WUPPERTAL [vu:pertal], nume dat din 1929 aglomeraţiei urbane din Germania, constituite prin unirea oraşelor Barmen, Elberfeld, Vohwin-kel, Beyenburg, Cronenberg şi Rons-dorf. (Renania de Nord-Westfalia), pe râul Wupper, la S de bazinul carbonifer Ruhr; 359,2 mii loc. (2006); 846,8 mii loc. aglomeraţia urbană. Nod feroviar. Ind. textilă, poligrafică, siderurgică, constr. de aparataj electrotehnic, mijloace de transport, maşini şi utilaje, chimico-farmaceutică, tutunului, cauciucului, marochinăriei, hârtiei şi alim. Producţie de piane. Muzeul ceasurilor. WURLITZER, Franz Rudolf (1831-1914), producător de instrumente muzicale american de origine germană. A emigrat în S.U.A. în 1853 şi, împreună cu fratele său, a fondat „Wurlitzer CO“. Fiul său, Howard (1871-1928) a introdus, ca o inovaţie, instrumentele automate. WORM (< n. pr. Wurm, râu din Alpii Bavariei). Ultima dintre fazele glaciare pleistocene în Alpi şi Carpaţi, sincronă cu glaciaţia de calotă Vistula (Weichsel) din N Europei şi glaciaţia Wisconsin din America de Nord. A început acum c. 70 000 ani, urmând interstadialului Riss-Wurm şi s-a încheiat acum c. 11 000 de ani. în cadrul ei s-au identificat o serie de oscilaţii reci care au alternat cu perioade cu climă mai blândă, marcate prin înaintări şi retrageri ale gheţarilor. Bine reprezentată în Carpaţii Meridionali şi m-ţii Rodnei, a lăsat în urmă un relief glaciar impresionant. 483 WYSPIAlQSKI WURMBRAND, Richard (1909-2001, n. Bucureşti), pastor luteran de origine iudaică. S-a convertit la creştinism în 1936. Activitate de misionar, suferind numeroase persecuţii sub regimurile legionar, antonescian şi comunist (arestat şi încarcerat 1948-1956; 1959-1964). A emigrat în S.U.A. (1965), unde a fondat o misiune creştină. Lucrări: „Strigătul Bisericii prigonite", „Christos pe uliţa evreiască", „Predici în celula singuratică". WURTEMBERG, reg. istorică în SV Germaniei. Parte integrantă a ducatului Suabiei până în 1081, când a devenit feudă a lui Conrad de Wurtemberg. în 1495 a fost ridicat la rangul de ducat. A suferit în timpul Războiului de 30 de ani mari distrugeri. în 1805, sub protecţia Franţei, a fost ridicat la rangul de regat. în 1871 a fost inclus în Imp. German. După crearea Republicii Federale Germane a devenit land federal. WURTZ [vurts], Charles Adolphe (1817-1884), chimist francez. Prof. univ. la Paris. Unul dintre creatorii teoriei atomice. A descoperit aminele (1849), glicolul (1855), aldolul (1872). A stabilit structura glicerinei. A sintetizat neurina (1872) şi a descoperit o metodă pentru prepararea alcanilor (sinteza W.); numele său a fost atribuit unui mineral - wurtzit. WURZBURG [vurtsbuk], oraş în Germania Centrală (Bavaria), port pe Main; 134,2 mii loc. (2006). Nod de comunicaţii. Aeroport. Constr. de automobile, de utilaj electrotehnic, de echipament de transport, maşini tipografice şi de aparate de măsură; ind. siderurgică, chimică, mat. de constr. şi alim. (vin, ciocolată). Fabrici de mobilă şi de încălţăminte. Universitate (1582). Monumente: fortăreaţa Marienburg (sec. 11-12), numeroase biserici romanice (catedrala, 1034-1189), gotice şi renascentiste, clădiri baroce. Muzeu. Centru turistic. — Şcoala de la ~, şcoală psihologică întemeiată în Germania la începutul sec. 20 (O. Kulpe, N. Ach, K. Buhler ş.a.). A devenit cunoscută prin studiile de psihologie a gândirii, efectuate cu ajutorul metodei „introspecţiei experimentale". WU SANGUY [u sancui] (1612- 1678), general chinez. Conducător al răscoalei populare din China (1674- 1679) împotriva stăpânirii manciu-riene. Kurt Wuthrich WUSULI JIANG [usuli ţiang], denumirea chineză a râului Ussuri. WUTAI [uthai], vârf în lanţul muntos Taihang (NE Chinei), constituind alt. max. a acestora (3 058 m). WUTHRICH, Kurt (n. 1938), chimist elveţian de origine germană. Prof. univ. la Berkeley (California) şi la Zurich. Contribuţii la spectroscopia R.M.N. Premiul Nobel pentru chimie (2002), împreună cu J.B. Fenn şi K. Tanaka. WUXI [usi], oraş în E Chinei (Jiangsu), port pe Marele Canal, între L. Tai Hu şi fl. Yangtze; 1,32 mii. loc. (2003). Ind. textilă, alim. Constr. de maşini ş.a.; produse chimice. Centru comercial. Turism. WUXIAN [usien] v. Suzhou. W.W.F., iniţiale care desemnează Fondul Mondial pentru Natură (numit la început World Wildlife Fund, Fondul Mondial pentru Viaţa Sălbatică, a adoptat ulterior denumirea de World Wide Fund for Nature, iniţialele rămânând aceleaşi). Este o fundaţie independentă, înfiinţată în 1961, având ca obiectiv colectarea de fonduri şi gestionarea lor, în vederea finanţării de proiecte pentru conservarea mediului natural. Se implică în conservarea biodiversităţii, utilizarea durabilă a resurselor regenerabile, reducerea poluării şi a consumului generator de deşeuri. Are o reţea vastă, în peste 100 de ţări, după 1990 extinzându-şi activitatea şi în România, unde susţine programe de protecţie şi refacere a zonelor umede în Delta Dunării sau privitoare la mediu şi dezvoltare durabilă în ecoregiunea Dunăre-Carpaţi. W.W.W. v. World Wide Web. WYANDOTTE (< fr.; {s} n. pr. Wyandotte) [uaiendot] subst. Rasă de găini din America, obţinută prin încrucişări repetate şi specializată pentru producţia mixtă (carne şi ouă). WYAT (WYATT) [uaiet], Sir Thomas (1503-1542), poet renascentist şi diplomat englez. Este, alături de H.H. Surrey, creatorul formei engleze a sonetului, de inspiraţie dantescă şi petrarchistă. Versurile sale (rondele, cântece şi satire) au apărut postum în „Culegerea lui Tottel". WYCLIFFE [ujklif] (WYCLIF), John (c. 1330-1384), reformator religios şi filozof scolastic englez. Adept al unui realism total, înţelegând universalele ca anterioare atât logic cât şi în timp faţă de particular (Summa de ente). Adversar al papalităţii şi clerului superior, W. le-a cerut să urmeze modelul de viaţă al lui Hristos, în sărăcie şi umilinţă; asemenea idei au fost răspândite mai ales prin intermediul predicatorilor laici numiţi „lollarzi". W. a realizat o traducere proprie a „Bibliei". Declarat eretic de Conciliul de la Constanţa (Konstanz), în principal, din cauză că a considerat transsubstanţierea exclusiv simbolică. WYLER [uailer], Wiiliam (1902- 1981), regizor american de film. După studii în Franţa şi Elveţia, el a emigrat, în 1922, în S.U.Â. Unul dintre clasicii cinematografului hollywoodian. Indiferent de gen, filmele sale rămân modele de rigoare şi sobrietate în construcţia dramatică, de ştiinţă a lucrului cu actorii, de regulă mari vedete de la care obţine performanţe maxime („La răscruce de vânturi", „Micile vulpi", „Colecţionarul") Premii Oscar: 1943 („Mrs Miniver"), 1947 („Cei mai frumoşi ani ai vieţii noastre"), 1959 („Ben Hur"). WYOMING [uaioumiq], stat în V S.U.A., în M-ţii Stâncoşi; 253,3 mii km2; 515,1 mii loc. (2006). Centrul ad-tiv: Cheyenne. Zăcăminte de petrol, gaze naturale, min. de cupru şi metale rare. Rafinarea petrolului, produse alim. Creşterea animalelor. Secară, sfeclă de zahăr, cartofi. Turism. A intrat în componenţa S.U.A. în 1890. WYSPIAfiSKI [vispiaiski], Sta-nysJaw Mateusz Ignacy (1869-1907), scriitor, pictor şi grafician polonez. Reprezentant al modernismului. Membru al mişcării Tânăra Polonie. Piese inspirate iniţial din subiecte antice („Meleagru“, „Achile", „întoarcerea lui Ulise"), din trecutul istoric („Varşoviana", „Legiunea", „Eliberarea"), iar ulterior având ca temă predilectă problemele contem- WYSZYNSKI 484 Ştefan Wyszynski porane, în special cele din mediul mitic, vieţii ţărăneşti (,,Nunta“). Viziunea sa în privinţa sacrificiului a revigorat drama romantică. Pictură şi grafică de şevalet, în special portrete, fresce si vitralii; ilustratie de carte (,,lliada“). WYSZYlQSKI [vî/îîski], Ştefan (1901-1981), prelat polonez. Arhiepiscop de Gniezno şi Varşovia (din 1948), cardinal (din 1952), s-a opus guvernului comunist. încarcerat (1953-1956). După eliberare a încercat o mediere între stat şi Biserică. X X s. m. invar. 1. A douăzeci şi noua literă a alfabetului limbii române; reprezintă un grup consonantic alcătuit din o velară şi o frictivă. 2. Simbol pentru cifra romană cu valoarea 10. 3. Radiaţie (sau raze) X = radiaţie electromagnetică de mică lungime de undă, situată în spectru între radiaţiile ultraviolete şi radiaţia y; este produsă prin tranziţiile electronilor de pe păturile apropiate de nucleele atomice ale elementelor grele în urma frânării unor particule cu energie cinetică mare (ex. electroni) sau a altor procese de excitare. R. X. este penetrantă, ionizantă şi impresionează placa fotografică; este folosită în medicină pentru stabilirea diagnosticului (radiografiere, radioscopiere, tomografiere, scinti-grafie etc.) sau terapeutic, precum şi în ind., pentru a constata defecte de structură; în doze mari are caracter nociv. A fost descoperită de W. Rontgen în 1895; el a numit-o r.x. deoarece nu-i cunoştea natura. Sin. radiaţie (sau raze) Rontgen. 3. (GENET.) Cromozomul X = cromozom care intervine în determinarea sexului; la om şi la multe specii de animale doi cromozomi X determină sexul feminin, pe când cariotipul XY determină sexul masculin. Include însă şi diverse alte gene care nu au legătură cu sexul; prezenţa acestora pe cromozomul X explică faptul că unele boli ereditare se transmit prioritar la unul dintre sexe. De ex. hemofilia şi daltonismul îi afectează în special pe bărbaţi, care pot primi cromozomul X cu alela anormală de la mama purtătoare (la care însă prezenţa celuilalt cromozom X, normal, împiedică manifestarea tulburării respective). Prezenţa unuia sau mai multor cromozomi X supranumerari poate provoca diverse anomalii, ca de ex. sindromul Klinefelter (cu cariotip XXY). Lipsa unui X (cariotip XO) determină la femei sindromul Turner. XAI-XAI, oraş în SE Mozambicului, pe stg. fl. Limpopo, la NE de capitala Maputo, în apropiere de gura de vărsare în Oc. Indian; 99,4 mii loc. (1997). Port fluvial. Centru agricol şi comercial pentru porumb, orez, arahide şi animale. Vechiul nume: Joăo Bela. XANKĂNDÎ v. Hankendî. XANTELASM (< fr.) s. f. Ansarn-blu de mici pete gălbui uşor proeminente, situate pe pleoape spre partea nazală. Pot fi rezultatul unor niveluri crescute de colesterol, evoluţia fiind benignă şi foarte lentă. XANTHORRHOEACEE (< fr.) s. f. pl. Familie de plante monocotiledo-nate, lemnoase, cu rizomi; din trunchiul lemnos porneşte un smoc dens de frunze lungi, foarte înguste (lineare) pendente, ceea ce le-a adus supranumele de iarbă-copac. Inflorescenţa este un panicul sau un spic, adesea de mari dimensiuni. Cuprinde 9 genuri şi c. 60 de specii, dintre acestea 7 genuri se întâlnesc exclusiv în Australia, îndeosebi în locuri cu deficit de umiditate. Xan-thorrhoea preisii este caracteristică pentru savana australiană, iar X. hastilis se întâlneşte în formaţiuni de tufărişuri sclerofile (scrub). XANTJNĂ (< fr.; {s} gr. xantos „galben") s. f. (CHIM.) Derivat purinic, compus intermediar în degradarea purinei până la acid uric, rezultat prin oxidarea hipoxantinei; se găseşte în sânge, urină, muşchi, fiind identificat şi în cacao, cafea etc. XANTIP (XANTHIPPOS) (c. 520-c. 470 î.Hr.), om politic şi general atenian. Tatăl lui Pericle. Adversar politic al lui Miltiade. Comandant al flotei ateniene biruitoare la Mycale (479 î.Hr.) asupra flotei persane. XANTIPA (XANTHIPPE) (? - c. 390 î.Hr.), soţia lui Socrate. Datorită descrierii ei făcute de Xenofon, a devenit simbol al soţiei cicălitoare, certăreţe, neînţelegătoare. XANTO- (< fr., it.; {s} gr. xantos „galben") Element de compunere cu semnificaţia „galben", cu ajutorul căreia se formează substantive şi adjective. XANTODERMjE (< fr,; {s} xanto-+ gr. derma „pieie") s. f. Colorare în galben a pielii din cauza unor tulburări distrofice. XANTOFjLĂ (< fr. {i}; {s} xanto- + gr. phyllon „frunză") s. f. (BOT.) Pigment galben (derivat oxigenat al carotenului) asociat cu clorofila în frunzele verzi; devine vizibil toamna, când frunzele îngălbenesc. Se întâlneşte şi la unele alge şi diatomee. XANTOFjTE (< gr. xantos „galben" + phyton „plantă") s. f. pl. Filum de alge la care cloroplastele au un colorit galben-verzui, datorită amestecului de clorofilă cu caroteni (Xantho-phyta). Pot fi unicelulare, coloniale, filamentoase sau multinucleate. Celulele mobile prezintă un flagel anterior lung şi un flagel posterior mult mai scurt. Trăiesc îndeosebi în apele dulci, în mlaştini sau în sol. XANTOGENAT (< fr. {i}) s. m. Compus obţinut prin tratarea unui alcool cu un hidroxid alcalin şi sul-fură de carbon. Importanţă practică prezintă x. de celuloză, utilizat la fabricarea vâscozei. XANTOM (< fr., germ.) s. n. Nodul de culoare gălbuie sau roşcată, care apare pe piele sau în tendoane în urma tulburării metabolismului lipidelor. Este format din celule cu un conţinut mărit de colesterol. XANTOMATOZĂ (< fr. {i}; {s}) s. f. Tulburare metabolică caracterizată XANTOPSIE 486 lannis Xenakis prin acumulare de lipide, predominant colesterol, în piele sau în diverse organe şi ţesuturi sub forma unor noduli galben-portocalii. Poate fi însoţită sau nu de creşterea cantităţii de colesterol din sânge (x. de tip normo- sau hipercolesterolemic). XANTOPSjE (< fr. {i}; is} xanto- + gr. opsis „vedere") s. f. Senzaţie anormală de coloraţie în galben a imaginilor vizuale. Se întâlneşte în cursul icterului, în intoxicaţia cu santonină etc. XANTOS (în mitologia greacă), unul dintre caii nemuritori ai lui Ahile. Trimis de lunona spre a-l vesti pe acesta că i se apropie sfârşitul. XAVIER, Francisco (Francis) de Jasseu (1506-1552), iezuit şi călător spaniol de origine bască. Misionar în India, Ceylon, pen. Malacca, ins. Moluce şi Japonia. Cele cinci volume de „Scrisori" care s-au păstrat de la el dau primele relatări exacte despre Japonia. Canonizat. Sărbătorit la 3 dec. Xe, simbol chimic pentru xenon. XENAKIS [ksenakis], lannis (1922-2001, n. Brăila), compozitor şi arhitect grec. Stabilit în Franţa. Elev al lui Messiaen şi Le Corbusier. Lucrări scrise pe baza unor riguroase calcule matematice. Explorează spaţiul şi timpul muzical. Se impune cu piesa pentru orchestră „Metastasis", Creaţii diverse: „Concert PH", „Nomos", „Alpha", „Syrmos", „Duel"; muzică electronică. XENO- (< fr., it.; {s} gr. xenos „străin“) Element de compunere cu sensul de „străin", care serveşte la formarea unor adjective şi a unor substantive. XENOCENTRţSM (< fr.) s. n. Preferinţa pentru idei şi produse străine; se opune etnocentrismului. X. semnifică starea de neadaptare socială, de refuz al normelor şi valorilor unui grup sau ale unei societăţi. XENOCRATES din CALCEDON (396-314 î.Hr.), filozof grec. A apărat filozofia lui Platon împotriva criticii lui Aristotel. Ca şef al Academiei (din 339 î.Hr.), a susţinut concepţia pitagoreică potrivit căreia formele platoniciene, inclusiv sufletul uman, sunt numere. XENOFAN (XENOPHANES) din Colophon (c. 570-c. 478 Î.Hr.), filozof grec. Considerat fondatorul Şcolii eleate. Primul gânditor care a criticat deschis mitologia tradiţională, afirmând că zeii au fost creaţi de oameni după propriul lor chip. Din opera lui s-au păstrat numai câteva fragmente. XENOFOBE (< fr.; {s} xeno- + gr. phobos „frică") s. f. Atitudine de teamă, de respingere şi ură faţă de persoanele străine, de grupul etnic din care fac parte acestea. XENOFON (XENOPHON) (430-360 î.Hr.), istoric grec. Discipol al lui Socrate, adversar al democraţiei ateniene şi admirator al Spartei. A participat (401 Î.Hr.) la expediţia a lui Cirus cel Tânăr împotriva fratelui său Artaxerxe II. Ca şef al corpului de mercenari greci, a contribuit ia salvarea armatei („retragerea celor zece mii"). A povestit această expediţie în celebra lucrare „Anabasis". Opera sa mai cuprinde „Hellenika", o istorie a Greciei în şapte cărţi, o biografie apologetică a regelui spartan Age-silau II, o lucrare despre organizarea de stat a Spartei („Statul spartan"), tratate de agricultură, de vânătoare şi de artă militară. „Apologia" şi „Amintiri" oferă o descriere a lui Socrate într-o altă viziune decât cea din dialogurile lui Platon. XENOFON (XENOPHON) din Efes (sec. 2 sau 3 d.Hr.), scriitor grec. Autor al romanului „întâmplările din Efes", narând aventurile a doi îndră- Xenofon (Xenophon) Alexandru D. Xenopol gostiţi, Antheia şi Habrokomes; este considerat precursor al romanului de dragoste. XENOLjT (< fr. {i}; {s> xeno- + gr. lithos „piatră") s. n. Fragment de rocă, mai mult sau mai puţin transformat, străin prin provenienţă, adesea şi prin compoziţie, de masa eruptivă în care se află prins. XENON (< fr.) s. n. Element chimic (Xe; nr. at. 54, m. at. 131,30) din grupa gazelor nobile. Gaz incolor şi inodor. Se găseşte în atmosferă în cantităţi foarte mici. Considerat inert, în ultimul timp s-a descoperit reacţia sa cu fluorul. Se lichefiază la -107,1°C şi se solidifică la -111,5°C. Folosit în ind. nucleară, la umplerea lămpilor electrice, datorită conducti-bilităţii sale termice. A fost descoperit de Sir William Ramsay şi M. W. Travers în 1898. XENOPOL 1. Alexandru D. (1847-1920, n. laşi), istoric, economist şi filozof român. Acad. (1893), prof. univ. la laşi şi prof. onorific la Sorbona. Membru al „Junimii". Director (din 1894) al revistei „Arhiva", organul Societăţii Ştiinţifice şi Literare din laşi. A propus o teorie originală despre istorie, în esenţă deterministă, înrudită cu teoria lui W. Windelband şi H. Rickert şi influenţată de teoria factorilor („Les principes fondamen-taux de Phistoire", „Cauzalitatea în succesiune", „Noţiunea valorii în istorie"); unul dintre fondatorii filozofiei istoriei („La theorie de rhistoire", care s-a bucurat de o circulaţie universală, „Caracterul ştiinţific al istoriei"). A abordat probleme esenţiale ale istoriei naţionale: autohtonia şi continuitatea românilor în spaţiul carpato-dunărean („Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinţei românilor în Dacia Traiană"), istoria vieţii politice („Istoria partidelor politice în România"). A elaborat prima vastă sinteză a istoriei românilor („Istoria românilor din Dacia Traiană", 14 voi.), în care acordă un loc însemnat analizei factorului eco- 487 XERXE nomic şi social; rezumată în limba franceză („Histoire des Roumains de la Dacie Trajane...“, 2 voi., Paris, 1896) şi prefaţată de A. Rambaud, pentru care a primit premiul Academiei Franceze. A scris şi părţile referitoare la istoria românilor din volumele III şi IV ale lucrării de sinteză „Histoire generale" (Lavisse-Rambaud). Studii privitoare la istoria veche ()5Dacia sub romani"), istoria medie („întemeierea ţărilor române"), istoria modernă („Primul proiect de constituţie a Moldovei djn 1822") sau la istoria oraşelor („însemnătatea istorică a laşiului"). Preocupări de filozofia culturii („Criticismul", „Realism şi idealism"), sociologie, etnografie şi folclor, pedagogie, filologie. A publicat izvoare istorice („Documente privitoare la răpirea Bucovinei de austrieci"). A editat pe Eminescu şi Creangă. Ca economist, a studiat atât probleme teoretice, cât şi mai ales problemele concrete ale economiei româneşti de la sfârşitul sec. 19, a militat pentru industrializarea ţării, recunoscând importanţa protecţionis-mului pentru dezvoltarea industriei naţionale („Starea noastră economică", „Studii economice"). 2. Nicolae D.X. (1858-1917, n. laşi), scriitor şi diplomat român. Frate cu X. (1). Romane („Brazi şi putregai"); publicistică. Ministru plenipotenţiar al României la Tokyo. XERES (< fr. {i}; {s} n. pr. Xeres) s. m. Vin licoros cu tăria de 17-20°, de calitate superioară, cu aromă şi buchet specific, produs în podgoriile din reg. Câdiz (Spania). XERES v. Jerez de la Frontera. XERO- (< în gr. xeros „uscat") Element de compunere cu semnificaţia „uscat", „arid", „uscăciune", cu ajutorul căruia se formează substantive şi adjective. XEROCOPIE (< it.) s. f. Copie făcută la xerox. XERODERMA PIGMENTOSUM (< lat.) subst. Afecţiune ereditară caracterizată prin cancere cutanate multiple care se dezvoltă în copilărie. XERODERM!E (< xero- + gr. derma „piele") s. f. Boală de piele caracterizată prin uscarea excesivă şi generalizată a pielii, cauzată de creşterea stratului cornos al epidermei şi scăderea secreţiilor cutanate. X. apare în special în avitaminoza A. XEROFjL, -Ă (< xero + gr. philos „iubitor de...“) adj. Care poate să trăiască în reg. cu deficit permanent sau sezonier de umiditate, cu perioade relativ lungi de scădere a resurselor de apă din sol sub valoarea coeficientului de ofilire. Plantele x. se întâlnesc îndeosebi în reg. de stepă şi semideşert, dar şi în locuri cu substrat foarte permeabil (de ex. pe nisipuri), pe stâncării însorite sau pe terenuri puternic erodate, care nu reţin apa din precipitaţii. Plantele din deserturi intră în categoria celor extrem xerofile. Organismele x. au diverse adaptări xeromorfe. XEROFjTĂ (< fr. {i}; {s> xero- + gr. phyton „plantă") s. f. Plantă xero-filă. XEROFORM (< fr. {j}) s. n. Substanţă medicamentoasă, sub formă de pulbere galbenă, utilizată ca antiseptic intestinal. XEROFTALMjE (< fr.; xero- + gr. opthalmos „ochi") s. f. (MED.) Afecţiune oculară constând într-o uscare a conjunctivei şi corneei datorată unui dezechilibru în sistemul lacrimal. Principala cauză este carenţa în vitamina A. în lipsa tratamentului evoluează spre cecitate. XEROGEL (< germ., fr.) s. n. Material obţinut prin uscarea gelurilor. Din cauza structurii capilare, prezintă o porozitate ridicată şi o suprafaţă specifică mare. Se întrebuinţează ca absorbant (ex. silicagelul). XEROGRAFjE (< xero- + gr. graphein „a scrie") s. f. Procedeu de fotocopiere în care transferul imaginilor se realizează prin intermediul forţei de atracţie a sarcinilor electrice care acţionează asupra unei „cerneli uscate", tonerul. Este utilizat pentru fotocopiatoare (aparate Xerox), imprimante laser şi LED (cu diodă emiţătoare de lumină). în cazul fotoco-piatoarelor de birou, documentul care urmează să fie reprodus este expus la lumină. Lumina este reflectată de porţiunile albe şi proiectată pe un tambur acoperit cu un material fotosensibil şi încărcat cu electricitate pozitivă. Sarcinile electrice sunt neutralizate de lumină, aşa că se păstrează doar acolo unde porţiunile întunecate (litere, desene etc.) nu au reflectat lumina. Tonerul, cu sarcină electrică negativă, se împrăştie pe suprafaţa tamburului şi aderă la sarcinile pozitive rămase. Este introdusă apoi foaia de hârtie pe un suport încărcat electric, care atrage liniile de toner, transferându-le pe hârtie. Pentru ca imaginea să se fixeze, hârtia este încălzită şi presată. Pentru a obţine o imagine completă, tamburul se roteşte de mai multe ori. Procedeul a fost inventat de Chester Carlson în 1938 şi pus la punct de compania Haloid din S.U.A., care a început să comercializeze fotocopiatoare în 1960, luând din 1961 denumirea de Xerox Corporation. XEROMORF, -Ă (< xero- + gr. morphe „formă") adj. Care posedă adaptări morfoanatomice menite să confere rezistenţă la condiţii climatice de uscăciune. La plante, printre aceste adaptări se numără îndeosebi cele care micşorează pierderea de apă prin transpiraţie, ca acoperirea frunzelor şi chiar a tulpinii cu un strat de ceară sau de peri denşi, reducerea suprafeţei frunzelor şi chiar transformarea lor în spini (caz în care procesul de foto-sinteză se realizează prin intermediul tulpinii). Unele plante (ex. cactuşii, aloe) au capacitatea de a-şi face rezerve de apă, datorită tulpinilor sau frunzelor suculente. Animalele de deşert (ex. dromaderul, unele antilope) au adaptări anatomice complexe, care le permit să-şi reducă foarte mult consumul de apă. XEROSTOMIE (< fr.; {s} xero- + gr. stoma „gură") s. f. (MED.) Senzaţie de uscare a gurii, provocată de insuficienta funcţionare a glandelor salivare. w XEROTERM (XEROTERMOFIL), -Ă (< xero- + gr. thermos „cald") adj. Adaptat să trăiască la temperaturi relativ ridicate şi în condiţii de uscăciune. Deoarece temperaturile ridicate accentuează deficitul de umiditate, multe specii şi asociaţii vegetale au în acelaşi timp exigenţe mari faţă de factorul termic şi diverse adaptări xeromorfe. Mecanismele care au ca scop reducerea pierderii de apă prin transpiraţie sunt adesea în acelaşi timp şi mecanisme de protecţie împotriva insolaţiei excesive. XEROX (< n. propr.) s. n. Aparat de reprodus şi de multiplicat, bazat pe xerografie. Denumirea provine de la prima companie producătoare, Xerox Corporation, şi a fost extinsă impropriu la orice fotocopiator de acest tip, deşi în prezent există şi alte firme producătoare. Sin. fotocopiator. XERQZĂ (< fr. {i}; {s} xero-) s. f. 1. X. cutanată = afecţiune cutanată caracterizată prin uscarea excesivă a pielii care poate duce la formarea de cruste şi crevase. Poate să apară la orice vârstă, dar este mai frecventă la bătrâni. Evoluează generalizat sau localizat pe mâini şi picioare. Principalele cauze sunt: dermatite atopice, eczeme, carenţă în vitamina A. 2. X. conjunctivală = boală de ochi caracterizată prin uscarea şi retracţia conjunctivei, dispariţia secreţiei lacrimale şi opacifierea în unele cazuri, a corneei. XERXE, numele a doi regi persani. Mai important: X. I (cel Mare), rege al Persiei (486-465 î.Hr.), din dinastia Ahemenizilor. Fiul lui Darius I. A conţi- XHOSA 488 nuat politica de cuceriri a tatălui său. A întreprins, cu o armată uriaşă pentru acea vreme, o expediţie în vederea cuceririi Greciei (Războaiele medice). XHOSA (subst.), ansamblu de populaţii bantu^ din partea de E a Africii de Sud. între 1779 şi 1878 au avut confruntări aprige cu coloniştii europeni, cunoscute sub numele de „războaiele cu cafrii". în timpul apartheidului terit. lor a fost împărţit în două bantustane, Transkei şi Ciskei. Limba x. este una dintre limbile oficiale din Republica Africa de Sud, cu c. 7,9 mii. vorbitori. XIA [sia], prima dinastie imperială din istoria Chinei (c. 2140 - c. 1711 Î.Hr.; după alte opinii, c. 2205 -c. 1766 î.Hr.) cu un caracter semile-gendar. Potrivit tradiţiei, a fost Întemeiată de Da Yu (Yu cel Mare) (c. 2140 - c. 2095 î.Hr.), iar nucleul statului cârmuit de ea s-a aflat pe un terit. situat azi în prov. Henan şi Shanxi; între capitale s-a aflat şi oraşul Yang-cheng. în c. 1711 î.Hr., pe fundalul nemulţumirii populaţiei faţă de lăcomia împăraţilor, Chengtang („Victoriosul1'), conducătorul triburilor shang, a cucerit Imp. condus de dinastia X., întemeind o nouă creaţie statală şi o nouă dinastie, numită Shang.. X1AMEN [siamăn], oraş în SE Chinei (Fujian), situat pe ins. omonimă din str. Taiwan, legat de continent printr-un pod; 532 mii loc. (2003). Port comercial şi de pescuit. Constr. mecanice. Ind. chimică, de prelucr. a lemnului şi alim. (conserve). Universitate (1921). Ocupat de portughezi (1544), olandezi (1624) şi britanici (1841). Unul dintre primele porturi deschise europenilor în comerţul cu China. Vechea denumire: Amoy. XI’AN [si an], oraş în N Chinei, centrul ad-tiv al prov. Shaanxi, situat pe stg. râului Wei; 2,65 mii. loc. (2003). Nod de comunicaţii. Aeroport. Constr. de automobile, de maşini şi utilaje agricole, maşini electrice, aparate de măsurat. Ind. siderurgică (oţel, laminate), chimică (îngrăşăminte, mase plastice), electrotehnică, textilă (bumbac), a mat. de constr. (ciment), farmaceutică, a proţelanului şi alim. Termocentrală. Sediul a importante instituţii de educaţie şi a numeroase temple şi pagode. Universitate (1937); Universitate Politehnică (1960); Universitate de Arhitectură. Muzeu cu colecţii de peste 1 000 de tăbliţe din piatră datând din anul 781. Turism. Monumente: ziduri de apărare datând din timpul dinastiei Ming (1368-1644) care închid un dreptunghi cu laturile de 4 km lungime şi 2,4 km lăţime; Marea pagodă (652) cu înălţimea de 45 m, Marea moschee (742), extinsă în sec. 14. Fundat în sec. 11 î.Hr. cu numele Chang‘an, a servit drept capitală pentru 11 dinastii, cunoscând o importantă dezvoltare, îndeosebi în timpul dinastiilor imperiale Han Timpurie (206 Î.Hr-9 d.Hr.) şi Tang (618-907), când prosperul centru comercial X. era unul dintre cele mai frumoase oraşe ale lumii chineze. Vizitat de Marco Polo (în sec. 13) şi descris în scrierile sale. Aici a avut loc, în 12 dec. 1936, un incident provocat de arestarea lui Jiang Jieshi de către unul din generalii săi, Chang Hsueh-liang (Zhang Xueliang) (eliberat pe 25 dec., după ce a acceptat să facă un front comun cu comuniştii împotriva ocupanţilor japonezi din Manciuria). în 1974, în satul Xiyang, la 35 km E de X., a fost descoperită o uriaşă necropolă (în suprafaţă de 56,25 km2) aparţinând lui Qin Wang (ca împărat s-a numit Shi Huang), primul împărat feudal al Chinei (259-210 Î.Hr.). Unic în lume, mormântul împăratului fondator al dinastiei Qin a dat la iveală, între altele, o impresionantă armată din teracotă în mărime naturală (c. 8 000 războinici, cai şi peste 100 de care de luptă); la realizarea acestei „a opta minuni a lumii antice" au lucrat vreme de 37 de ani c. 720 000 de oameni. Inclus (în 1987) în '•Patrimoniul cultural universal, celebrul sit a devenit o importantă şi căutată destinaţie turistică. XIAN [sien] (în mitologia chineză), denumirea geniilor, spiritelor şi nemuritorilor. Xi’An. Arcaş din teracota descoperit în necropola împăratului chinez Shi Huang de lângă Xi‘an XIANGGANG [siangcang] v. Honq Kong (1). XIANGQUAN [sianthuen] v. Sutlej. XIANGSHENG [siangşăng], gen de „varieteu popular" chinez, apărut la sfârşitul sec. 19. Conţine comentarii comice privind lumea contemporană, apelând adesea la grotesc. XIAN XINGHAI [sien singhai] (1905-1945), compozitor chinez. Simfonii (cantata „Fluviul Galben"), coruri. XIAO XINGGAN LING [siao singgang ling] v. Hinganul Mic. XIE HE [sie hă] (c. 459-c. 532), pictor şi teoretician al picturii chineze. A formulat cele Şase Principii ale esteticii picturale, potrivit cărora mişcarea şi armonia liniilor, a culorilor, echilibrul maselor trebuie să se subordoneze expresiei sufletului şi formelor naturale vii. Lucrarea sa „Guhua pinlu“ este primul tratat de pictură chinez. XIFHDE (< fr.) s. f. pl. Familie de peşti actinopterigieni care include peştii-spadă (Xiphias gladius), peşti marini cu botul lung, turtit, care pot atinge 4,8 m lungime. Larg răspândiţi în mările şi oceanele tropicale. XIFOţD (< fr. {i}; {s} gr. xiphos „sabie" + eidos „aspect, înfăţişare") s. n. Cartilaj în formă de vârf de sabie, care formează extremitatea inferioară a sternului. XI JIANG [si ţiang], fl. în SE Chinei; 2 130 km. Izv. din E pod. Yunnan şi se varsă printr-o deltă comună cu Zhu Jiang în Marea Chinei de Sud la Aomen (Macao). Navigabil în aval de Nanning, iar pentru navele oceanice, de la Guangzhou (Canton). Numeroase baraje. In Ib. română: Fluviul de Vest. XI KANG (HI K’ANG) (223-282), poet şi muzician chinez.^ Membru al cercului „Cei Şapte înţelepţi ai Pădurii", a militat în opera sa pentru detaşarea omului de ambiţiile sociale şi întoarcerea spre natură. XILEM (< fr.) s. n. Ţesut vegetal prezent la plantele vasculare, alcătuit din vase lemnoase conducătoare (trahei sau traheide), însoţite de parenchim lemnos şi fibre lemnoase mecanice. La arbori şi arbuşti în fiecare sezon de vegetaţie se adaugă spre exterior un nou inel de x. (datorită divizării cambiului vascular); vasele lemnoase vechi nu mai au rol de transport al apei cu săruri minerale, ci doar de susţinere a trunchiului, alcătuind x. secundar, se astupă parţial cu formaţiuni lemnoase 489 XI XIA dure numite tile. Lemnul arborilor este format în mare parte din x. XILEN (< fr. ; {s} gr. xilon „lemn") s. n. Compus organic, omolog al benzenului (dimetilbenzen), obţinut din gudroanele de cărbune sau din unele fracţiuni de ţiţei, sub forma unui lichid incolor, volatil şi inflamabil. Există în trei forme izomere. Se întrebuinţează în ind. coloranţilor, ca solvent etc. XILIAO HE [siliao hă] v. Liao He. XILIDJNĂ (< fr.) s. f. Amină primară aromatică, derivată de la xilen, care există în mai multe forme izomere; se întrebuinţează ca materie primă în ind. coloranţilor, a medicamentelor etc. XILjNĂ (< fr.) s. f. Anestezic local şi antiaritmic având ca substanţă activă clorhidratul de lidocaină. Larg utilizată în stomatologie şi chirurgie. XILO- (< fr., it.; {s} gr. xilon „lemn") Element de compunere cu sensul „(referitor la) lemn", „lemnos", cu ajutorul căruia se formează substantive şi adjective. XILOFAG, -Ă (< fr. {i}; {s} xilon- + gr. phagein „a mânca") adj. (Despre unele insecte) Care se hrăneşte cu lemn (ex. carii). XILOFON (< fr., engl.; {s} gr. xylon „lemn" + gr. phone „sunet") s. n. Instrument muzical de percuţie, alcătuit dintr-un sistem de plăci de lemn acordate, care emit sunete prin lovire cu nişte ciocănele de lemn, sticlă sau metal. Originar din S Asiei şi Oceania (sec. 8). Menţionat în Europa în 1511 (Ţările de Jos). XlLOGRAFjE (< fr. {i}; {s} xilo- + gr. graphein „a scrie") s. f. Procedeu de tipar înalt, cu forma de tipar gravată în lemn. XILOGRAVURĂ (< xilo- + gravură) s. f. 1. Totalitatea procedeelor necesare obţinerii formei de tipar pentru xilografie; formă de tipar obţinută printr-un astfel de procedeu. 2. Procedeu de gravură care constă din săparea unui desen pe o placă de lemn şi imprimarea lui pe hârtie. ♦ Gravură realizată prin acest procedeu. XILOjD (< fr. {i}; {s} gr. xyloeides „asemăntor cu lemnul") adj. (Despre cărbunii de tipul lignitului) Care păstrează parţial structura lemnoasă iniţială. XILON (< fr.) s. n. Fibră sintetică din care se ţes materiale uşor pufoase, utilizate pentru confecţii, huse etc. XILOZĂ (< fr. {i}; {s} gr. xylon „lemn") s. f. (CHIM.) Monozaharidă xilofon de tipul aldopentozelor, răspândită în natură în gumele vegetale, lemn, paie etc. XINGKAI HU [singchai hu] v. Hanka. XINGO [/îqgu:], râu în Brazilia, afl. dr. al Amazonului; 1 980 km.; supr. bazinului: 513 mii km2. Izv. din Serra do Roncador (pod. Mato Grosso), străbate pod. Braziliei, formând praguri şi cascade. Navigabil în cursul inf. pe 190 km. Hidrocentrală (1970). Afl. pr.: Fresco şi Iriri. Explorat de etnologul german Karl von den Steinen (1884-1887). Pe cursul său mijlociu a fost creat (1961) Parcul Naţional X. (22 000 km2) pentru ocrotirea biodiversităţii pădurii tropicale umede şi pentru a menţine un cadru adecvat pentru diversele populaţii indigene de limbă karib, arawak şi tupi care îşi păstrează modul de viaţă tradiţional, practicând pescuitul, agricultura itinerantă şi vânătoarea. Sunt renumiţi pentru ritualurile complexe şi pentru dansurile tradiţionale. XINING [sining], oraş în N Chinei centrale, pe râul Huang, centrul ad-tiv al prov. Qinghai; 654,5 mii loc. (2003). Nod de comunicaţii. Constr. de maşini agricole şi de echipament electric. Ind. siderurgică, chimică, electrotehnică, textilă, de prelucr. a lemnului, alim. Situat pe un circulat drum comercial, la hotarul dintre lumea chineză şi cea tibetană, a fost cucerit de cei din urmă în 763, care l-au numit Qingtang Cheng şi l-au transformat într-un important centru al budismului. Recucerit în 1104. în timpul domniei împăratului Huizong (1101-1126), şi-a reluat vechiul nume X. şi a cunoscut o dezvoltare armonioasă; în 1928, a devenit capitală de provincie. XINJIANG [sin ţiang] UYGUR, provincie în NV Chinei; 1,6 mii. km2; 19,63 mii. loc. (2005). Centrul ad-tiv: Urumqi. Relief muntos (sectoare ale munţilor Tian Shan, Pamir, Kunlun) şi depresionar. Reg. include şi vaste arii de deşert şi semideşert. Pe lângă chinezi (han) aici trăiesc numeroase grupuri etnice turcice (cei mai numeroşi fiind uigurii, care alcătuiesc peste 40% din populaţia reg.), mongoli, manciurieni ş.a. în trecut cunoscută şi sub numele de Turkestanul de E (Turkestanul chinez). Zăcăminte de petrol, cărbuni, sulf, min. de fier, plumb, molibden, wolfram, uraniu. Expl. forestiere. Mari sisteme de irigaţii. Orez, grâu, porumb, sorg, bumbac. Se cresc ovine, cai, cămile. Sericicultură. De-a lungul vremii era străbătută de celebrul „Drum al mătăsii". XIONGNU [siungnu], populaţie de păstori nomazi de limbă turcică, ce au format, la sfârşitul sec. 3 î.Hr., o puternică uniune tribală care, timp de aproape cinci sec. au dominat mare parte din Asia Centrală şi au efectuat, în sec. 3 Î.Hr.—1 d. Hr., numeroase atacuri în N Chinei, ceea ce i-a determinat pe împăraţii chinezi să construiască, pentru a stăvili invaziile lor, Marele Zid chinezesc. în sec. 1 d.Hr. x. s-au scindat în două entităţi politice şi terit.: x. de S, care au fost constrânşi să accepte supremaţia chineză, iar ceilalţi au fost consideraţi de unii istorici strămoşii hunilor. XIPE TOTEC, zeu aztec a! vegetaţiei şi al renaşterii naturii. I se aduceau jertfe umane, victima fiind jupuită pentru a oferi zeului un nou veşmânt. XI SHEN [si şăn] (în mitologia chineză), zeul bucuriei şi al desfătării. Ocrotitorul cuplurilor căsătorite. Avea ca simbol culoarea verde. XIUHTECUTLI („Stăpânul turcoaze-lor"), zeu aztec al focului. Şarpele turcoaz este îmbrăcămintea sa, iar numărul său sacru este trei. Platoşa pe care o poartă reprezintă un fluture stilizat, simbol al flăcării. XI WANGMU [si uangmu] (în mitologia chineză), zeiţă care cunoaşte elixirul vieţii veşnice. Reprezintă întruchiparea principiului feminin yin. Una dintre cele mai populare zeiţe, inclusă de daoişti printre principalele divinităţi ale panteonului lor. Sălăşluieşte pe muntele Kunlun, fiind imaginată, iniţial, ca o fiinţă ameninţătoare cu dinţii de tigru şi coadă de leopard, apoi ca o fiinţă graţioasă care oferă celor aleşi piersicile vieţii veşnice. Animalul care o însoţeşte este fenixul. XI XIA [si sia] (Xia de Vest), stat al tanguţilor din N Chinei, cu capitala la Xinjing (azi Yinchuan, reg. autonomă Ningxia), întemeiat de conducătorul Li Yuanhao (1032-1048), care în 1038 s-a proclamat împărat cu numele de XIZANG 490 Jingzong. în perioada de maximă înflorire, a cuprins în hotarele sale terit. actualelor reg. autonome Ningxia şi Nei Monggol (Mongolia Interioară), precum şi a prov. Shaanxi, Qinghai şi Gansu. De-a lungul existenţei sale de aproape două sec., statul tangut s-a aflat în conflict cu conducătorii dinastiei Song de Sud şi cu cei ai dinastiei qidane Liao. în 1227 a fost cucerit şi desfiinţat de către mongoli. XIZANG [siţăng] v. Tibet (2). XOANON (cuv. gr.) s. n. (în epoca arhaică a Greciei antice) Statuie a unei zeităţi sculptată în lemn, având o siluetă rigidă, care păstrează forma trunchiului de copac din care este degajată. Constituia un obiect de cult căruia i se atribuiau puteri deosebite. XOCHICALCO, vechi oraş toltec, ale cărui ruine se află în apropiere de oraşul actual Cuernavaca (statul Morelos, Mexic). Construit în sec. 8-9, a devenit un important centru urban, fortificat ia începutul sec. 16. între vestigiile de la X. se detaşează templul piramidă al „Şarpelui cu pene", cu remarcabilele sale decora-ţiuni; inclus (din 1999) în Patrimoniul cultural universal. XOCHIPILLI („Prinţul florilor1'), vechi zeu mexican al florilor şi al jocurilor. Este unul dintre cei 13 păzitori ai orelor zilei. Ţine un baston, în vârful căruia se află o inimă umană (simbol al vieţii). XUAN ZANG [suen ţang] (c. 600-664), călugăr budist chinez. Călătoreşte în Asia Centrală şi India (629-645), unde studiază la faimoasa mănăstire Nalanda şi unde învaţă sanscrita; traduce canonul budist în limba chineză. Călătoria sa devine subiectul a numeroase povestiri populare fantastice şi a romanului „Călătorie spre Soare-Apune“ de Wu Cheng’en (sec. 16). XU Beihong [su peihung] (1895-1953), pictor chinez. Unul dintre primii artişti chinezi care s-a iniţiat în pictura cu cărbune şi în diferite tehnici occidentale. între 1921 şi 1926 a locuit la Paris şi a frecventat şcoala de la Montparnasse. întors în China, a fondat Societatea Centrală de Arte Frumoase, pe care a condus-o începând din 1949. XUN ZI [siun ţî] (310-237 î.Hr.), învăţat şi filozof chinez. Unul dintre arhitecţii doctrinei confucianiste. X. punea accentul pe lege (//), susţinând că omul se naşte rău şi corupt, normele etice fiind inventate tocmai pentru a îndrepta omenirea. XU Shen [su şăn] (sec. 1-2), lexicograf chinez. A redactat între 100 şi 121 „Explicaţia pictogramelor şi a caracterelor", un adevărat dicţionar, în care sistematizează ideogramele şi oferă o descriere fonetică a cuvintelor. XU Wei [su uei] (1521-1593), pictor, poet, caligraf şi dramaturg chinez. Autorul unor compoziţii viguroase, care au avut o mare influenţă asupra picturii în stilul „schiţă". XUZHOU [su djou] (HUCHOUH sau SUCHOW), oraş în E Chinei (Jiangsu), situat la 290 km NV de Nanjing, port pe Marele Canal; 1,2 mii. loc. (2003). Nod feroviar. Piaţă pentru cereale şi animale. Ind. siderurgică, textilă (prelucr. mătăsii şi bumbacului), sticlăriei, tananţilor şi alim. Prelucr. tutunului. Expl. de cărbune şi de min. de fier. Artizanat. Pagoda Tigrilor (sec. 12). Vechea denumire: Dongshan. Xochicalco. Vestigii arheologice Y Y s. m. invar. 1. A treizecea literă a alfabetului limbii române; sunetul notat cu această literă (având în general diversele valori ale lui ,,i“); se foloseşte în neologisme cu caracter internaţional şi în nume proprii. 2. (MAT.) Simbol literal pentru necunoscuta unei ecuaţii sau a unui sistem de ecuaţii şi pentru variabila independentă a unei funcţii. 3. (GENET.) Cromozomul Y = cromozom care intervine în determinarea sexului. La om şi la multe specii de animale combinaţia XY determină sexul masculin; în lipsa cromozomului X (cariotip OY) organismul nu este viabil. Are dimensiuni mai mici decât majoritatea celorlalţi cromozomi. 4. Simbol chimic pentru ytriu. YAFO (YAFA) v. Jaffa. YAHOO (cuv. engl. abr. a expresiei Yet >Another Hierarchical Officious Oracle), motor de căutare pe Web, conceput de David Filo şi Jerry Yang în 1994, având în vedere interesul crescut pentru Internet. în 1995, a fost realizată o companie care să administreze Y. Cu timpul, a devenit principala sursă de informare pe Internet din întreaga lume, căpătând o extindere progresivă. Sediul central se află în Sunnyvale (California) cu sucursale pe toate continentele. YAHWE v. Iahve. YAKUZA, nume dat mafiei japoneze. YALĂ (< n. pr. Linus Yale, 1821— 1868, inventator american) s. f. Mecanism de închidere a unei uşi, a unui sertar etc., cu zăvor acţionat din exterior cu o cheie plată şi din interior cu un buton. Are un cilindru de siguranţă (butuc) cu o bară ce prezintă 5-6 canale cilindrice poziţionate în linie, cărora le corespund pini metalici adecvaţi unui model specific de cheie. Acest mecanism comprimă un arc în poziţia deschis şi îl eliberează în poziţia închis. Broaştele y. clasice sunt aplicate, dar în prezent există şi modele îngropate. YALE, universitate situată în New Haven (S.U.A.), fondată în 1701 de Elihu Yale (1648-1721), comerciant din Boston. Are o bibliotecă impresionantă de peste 7 mii. voi. şi o galerie de artă (din 1832) cu pictură europeană. Aici s-a dezvoltat una dintre principalele direcţii ale lingvisticii americane, în special datorită lui L. Bloomfield (denumită „Şcoala de la Y.“). Muzeul de Istorie naturală „Peabody" de pe lângă universitate este unul dintre cele mai vechi din S.U.A. YALONGJIANG [ialung ţiang], râu în S Chinei, afl. stg. al fl. Yangtze la Dadukou; 1 323 km. Izv. din China centrală (culmea Bayan Har) şi formează o vale în canion înainte de a se vărsa în fl. Yangtze. Nenavigabil. YALOW [iaelou], Rosalyn Sussman (n. 1921), medic şi fiziolog american. Prof. univ. la New York. A creat metoda radioimunologică de determinare a hormonilor plasmatici peptidici. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1977), împreună cu A.V. Schally şi R. Ch. Guillemin. Rosalyn Sussman Yalow YALU [ialu] (în Ib. coreeană AMNOK-KANG), fl. în E Asiei, la graniţa dintre China şi R.P.D. Coreeană; 790 km. Izv. de sub vf. Baitoushan/ Paektu-san (culmea Changbai) şi se varsă în G. Coreei al Mării Galbene la Dandong şi Sinuiju. Navigabil în cursul inf. pe 24 km. Mari hidrocentrale (Supung, 700 MW, R.P.D. Coreeană, 1954-1956). YAM (< engl.) subst. Denumire dată în literatura de limbă engleză unor plante tropicale cultivate pentru tuberculii bogaţi în amidon (diferite soiuri de igname, batate etc.). YAMA (în mitologia vedică), zeul morţii şi al dreptăţii şi primul muritor. Rege al spiritelor strămoşeşti, suveranul regatului morţii şi judecătorul suprem. însoţitorii săi^ sunt doi câini cu câte patru ochi. înveşmântat în roşu, având pe lângă el un bivol negru. Drept sol al morţii foloseşte un porumbel. YAM AGATA, oraş în Japonia (Honshu), la NE de Niigata; 255,6 mii loc. (2006). Prelucr. metalelor, aparataj electrotehnic şi maşini textile; ind. chimică, textilă şi alim. Universitate (1949). Castel (1356). Oraş din 1881. Vechea denumire: Mogami. Fundat în 764. YAMAGUCHI [iamagut/i], oraş în Japonia (Honshu), la V de Hiroshi-ma; 192,1 mii loc. (2006). Nod feroviar. Piaţă agricolă. Ind. textilă, a conf. şi mobilei. Vizitat de misionarul iezuit Francisc Xavier în 1550. Temple în sec. 14-16; sub familia Ouchi a fost unul dintre principalele oraşe ale Japoniei feudale. YAMAHA, celebră marcă prin care societatea japoneză Nippon Gakki comercializează motoare, articole de sport, instrumente muzicale. Fondată în 1887 de Yamaha Torakusu (1851-1916). YAMAMOTO 492 Yamoussoukro. Bazilica romano-catolică Maica Domnului a Păcii YAMAMOTO Isoroku (1884-1943), amiral japonez. Comandant al flotei militare (1939-1943), a pregătit şi a condus atacul de la Pearl Harbor (dec. 1941). A comandat în continuare operaţiunile navale împotriva flotei americane din Pacific. A murit implicat într-un accident aviatic. YAMAMOTO Yuzo (1887-1974), scriitor japonez. Romane moralizatoare, prin care încearcă să depăşească naturalismul („Valurile"). Drame mascând începutul „noului teatru" („Cazul uciderii unui copil", „Cununa vieţii"). YAMASH1TA [iama/ita] Tomoyuki (1885-1946), general japonez. Comandant al forţelor japoneze în Malaya (1941-1942) şi Filipine (1942). Criminal de război, judecat şi condamnat la moarte de Tribunalul Internaţional de la Tokyo. Executat. YAM HAMELAH v. Marea Moartă. YAMOUSSOUKRO [jamu'sukro], capitala ad-tivă a Rep. Cote d’lvoire (din 1983), situată pe un platou în partea central-sudică a ţării, la 274 km NV de vechea capitală, Abidjan; 490 mii loc. (2005). Centru comercial. Prelucr. lemnului şi a peştelui. Yang Chen Ning (Frank) Parfumuri. Moschei. Bazilica romano-catolică Maica Domnului a Păcii, una dintre cele mai mari biserici creştine din lume, construită în anii 1986-1989, din iniţiativa papei loan Paul al ll-lea. Bazilica se aseamănă cu bazilica Sf. Petru de la Vatican, cu un dom uriaş (149 m înălţime) şi 272 de coloane dorice, cu o capacitate de 18 000 credincioşi şi cu o esplanadă în care pot încăpea peste 300 000 persoane. YAMUNĂ, râu în N Indiei şi Bangladesh, cel mai mare afl. dr. al Gangelui; 1 385 km. Izv. din V m-ţilor Himalaya şi trece prin Delhi, Agra, Allăhăbăd, unde confl. cu Gangele. Navigabil în cursul inferior (până la Delhi). Irigaţii (31,1 mii km2). Afl. pr.: Chambal. YANG [iang] v. Yin şi Yang. YANG CHEN NING (Frank) [iang cenning] (n. 1922), fizician chinez. Stabilit în S.U.A. (1945). Prof. univ. la Chicago, Princeton, New York. Contribuţii în mecanica cuantică şi fizica nucleară. A pus bazele teoriei moderne a câmpurilor de calibrare (teoria Y.-Mills, elaborată în 1954, în colaborare cu Robert G. Mills). împreună cu Lee Tsung-Dao, a descoperit (1956) nerespectarea legii de conservare a parităţii în cazul interacţiilor electromagnetice slabe. Premiul Nobel pentru fizică (1957), împreună cu T.D. Lee. YANGKU [iangchu] v. Taiyuan. YANGON [iaeggon] 1. (HLAING) Râu în S Uniunii Myanmar, format prin confl. râului Pegu cu Myitmaka, trece prin capitala ţării, Yangon, şi se varsă în G. Martaban al Mării Andaman; 40 km. Legat cu fl. Irra-waddy prin canalul Twante (1883). 2. Capitala Uniunii Myanmar, situată în S ţării, pe stg. râului Yangon, la 32 km N de gura de vărsare a acestuia; 4,10 mii. loc. (2005). Port fluvial. Aeroportul Mingaladon. Nod feroviar şi rutier. Rafinărie de petrol. Ind. metalurgiei feroase şi aluminiului, cauciucului, chimică, textilă, a mat. de constr., de prelucr. a lemnului şi a tutunului, cosmeticii, electronică, electrotehnică şi alim. Universitate (1920); Universitate de ştiinţe şi artă (1964). Bibliotecă naţională (1952), cu peste 16 000 voi. şi 13 000 de manuscrise; Biblioteca Centrală Universitară (1929) cu peste 350 000 de voi. Muzeu Naţional de artă şi arheologie; Muzeul Bogyoke Aung San. Pagoda Shwe Dagon (585, refăcută în sec. 15 şi 18); Pagoda Păcii Kabu Aye (1952-1956). Mari pagube materiale în urma puternicului cutremur din 1930. Până în 1989 a purtat numele Rangoon. La origine un sat de pescari, actualul oraş a fost fondat în c. 1755 de marele rege birman Alaungpaya, cunoscând o importantă dezvoltare comercială. De-a lungul istoriei sale, oraşul a avut de suferit în urma ocupaţiilor străine britanice Yangdn (2). Vedere generală 493 yaound£ (1824-1826 şi 1852) şi japoneze (1942-1945). Din 1886, capitala coloniei britanice Burma iar din 1948, a statului independent Uniunea Birmania, devenit în 1989 Uniunea Myanmar. în 1988 şi 2007 scena unor mari demonstraţii antiguvernamentale, reprimate de forţele armate birmane. YANGSHAO [iangşao], cultură eneolitică (milen. 5-3 î.Hr.) din China antică, răspândită pe cursul mijlociu al fl. Huang He (Fluviul Galben). Se caracterizează prin ceramica pictată asemănătoare cu cea din Europa Răsăriteană şi prin vase trepiede, de culoare roşie, ornate cu motive geometrice spiralate, specifice ceramicii chineze de mai târziu. Cu ajutorul uneltelor de piatră şlefuită, purtătorii culturii Y. practicau agricultura, în special cultura cerealelor; acum este atestată pentru prima oară în istorie prezenţa culturii orezului, dar şi a viermilor de mătase. Numele acestei culturi vine de la satul Y., districtul Mianchi, provincia Henan. YANGTZE (CHANG JIANG) [ţsang jiang], fl. în China centrală, cel mai mare din Asia şi al treilea ca lungime de pe Glob, 5 525 km.; supr. bazinului: 1,83 mii. km2. Izv. din m-ţii Kunlun şi se varsă printr-o deltă alungită în Marea Chinei de Est, traversând 10 provincii. Delta fl. Y. constă în numeroase braţe, lacuri (lacul Tai de 2 470 km2 este cel mai mare din deltă), mlaştini, canale. în timpul inundaţiilor, delta fl. Y. este total submersă. în cursul mediu şi inf. Y. are lăţimi medii de 600-800 m şi adâncimi de 40-80 m, pentru ca în zona de vărsare adâncimea să scadă la câţiva metri din cauza bancurilor de nisip (cantitatea de aluviuni depusă în zona de vărsare fiind de c. 500 mii. t pe an). Regim hidrologic variabil, determinat de caracterul musonic al climei bazinului său. în cursul superior debitul fl. Y. este de 1 980 m3/s, iar la vărsare de c. 30 000 m3/s. în cursul inf. au fost create 3 lacuri (Donting, Hong şi Liangzi), cu o supr. totală de 17,1 mii km2, care reglează debitul fl. în timpul sezonului ploios, reducând posibilitatea inundaţiilor. Y. este canalizat pe 2 700 km pentru a feri zonele limitrofe de inundaţii. Fl. Y. a provocat nenumărate inundaţii, cele din 1931 şi 1954 fiind socotite catastrofale. Fl. Y. este traversat de Marele Canal în apropiere de Zhenjiang, unde a fost construit şi un lac cu o capacitate de 5,5 mii. m3 pentru regularizarea debitelor fl. Y. trece prin mai multe oraşe mari, printre care Yangshao. Vas aparţinând acestei culturi Luzhou, Chongqing, Wuhan, Nanjing şi prin apropiere (21 km) de Shang-hai. Mari resurse hidroenergetice. Navigabil pe 2 850 km (până la Wuhan pot pătrunde vase oceanice). Afl. pr.: Yalong, Min, Han Shui, Gan, Xiang. în cursul superior poartă denumirile de Tongtian şi Jinsha Jiang. Cunoscut şi sub numele de Fluviul Albastru. Valea acestui fl. este considerată grânarul Chinei. YANGZHOU [iangdjou], oraş în E Chinei (Jiangsu), port pe Marele Canal Chinez; 1,1 mii. loc. (2003). Metalurgia aluminiului. Ind. alim. (vin, coniac), textilă, constr. de utilaje agricole. Piaţă pentru orez. YANKEU (< engl.) s. m. (Uneori depreciativ) Nume dat, începând din sec. 17, locuitorilor din NE S.U.A.; nume dat nordiştilor în timpul Războiului de Secesiune; p. gener. orice cetăţean al S.U.A. YANNINA v. lanina. YANOFSKY [isenofski], Charles, (n. 1925), genetician american. Prof. univ. la Yale, Cleveland şi Stanford. Cercetări în domeniul mutaţiilor genetice care au permis realizarea unei hărţi a mutaţiilor. YANTAI [ienthai], oraş în E Chinei (Shandong), port de pescuit la G. Bo Hai al Mării Galbene; 991,9 mii loc. (2003). Ind. siderurgică, a mătăsii şi a piei.; conserve de peşte. Artizanat. Bază de pescuit. Staţiune balneară estivală. Oraş din 1933. Vechiul nume: Chefoo. YAO [iao], populaţie din S Chinei şi Indochina (Laos, thailanda), care practică culturile agricole în terase pe versanţii munţilor. C. 3 mii. Practică religia daoistă şi vorbesc limbi din subfamilia miao-yao a familiei sino-tibetane. YAOUNDIz [iaunde], capitala Republicii Camerun, situată în SV ţării, pe un podiş împădurit aflat între râurile Sanaga în N şi Nyong în S, la c. 200 km E de ţărmul G. Guineei; 1,24 mii. loc. (2001). Nod feroviar şi rutier. Aeroportul Nsimalea. Piaţă agricolă pentru cafea şi cacao. Ind. chimică, textilă, a mat. de constr., de prelucr. a lemnului şi a tutunului şi alim. Universitate (1962). Universitate catolică (1989). Bibliotecă Naţională. Institutul Pasteur. Institut de cercetări demografice (1972). Palatul de Justiţie (1956) de 107 m înălţime; Palatul Prezidenţial (1931). Biserică romano-catolică (1901). întemeiat în 1895. Centru ad-tiv al Protectoratului german Camerun (până în 1916), ocupat de trupele anglo-franceze (1916), a devenit centrul ad-tiv al Camerunului francez (până în 1946) şi al Terit. sub tutelă O.N.U. administrat de Franţa. Din 1960, cap. Republicii Camerun. Yaounde. Vedere generală YAP 494 YAP sau UAP 1. Arh. în V Oc. Pacific, format din patru ins. mari (Yap, cea mai mare, are 100,2 km2, Map, Rumung şi Gagil-Tomil şi 141 insuliţe coraligene), situat în VNV Microneziei, la 9°31’ lat. N şi 138°06’ long. E; supr. totală: 118,9 km2. Relief deluros, cu alt. max. de 173m (Mt. Tabiwol). Piper, tutun, igname, batate. Vizitat de portughezi în 1526, a intrat sub control spaniol în 1696, cjerman în 1899 şi japonez în 1919. In 1921 a devenit motiv de conflict între Japonia şi S.U.A. în 1986 a intrat în componenţa Statelor Federate ale Microneziei. 2. Fosă submarină în V Oc. Pacific, situată la E de arh. Y., cu o lungime de 650 km şi o ad. max. de 8 527 m. Cunoscută şi sub numele de Groapa Carolinelor. YAPUR v. Japurâ. YARACUY [iarakuj], stat în NV Venezuelei; 7,1 mii km2; 585,6 mii loc. (2006). Centrul ad-tiv: San Felipe. Expl. de cărbune, de min. de cupru, plumb şi platină. Plantaţii de bananieri, arbori de cafea şi citrice. Culturi de trestie de zahăr, bumbac, tutun ş.a. Creşterea animalelor. Legumicultură. YARD (< engl.) s. m. Unitate de măsură engleză pentru lungime (simbol: yd), egală cu 0,914399 m. YAREN, capitala statului Nauru, situată în SV insulei; 672 loc. (1992). Export de fosfaţi. Vechiul nume: Makwa. YARLUNG ZANGBO [ţangpoj, denumirea cursului superior al Brahma-putrei în Tibet (China). YARMUK, râu în NV Iordaniei, care izvorăşte din SV Siriei şi curge spre SV până la confluenţa sa cu râul Iordan. Pe c. 80 km formează graniţa dintre Siria şi Iordania. La 20 aug. 636, pe râul Y. a avut loc o mare bătălie între bizantini şi arabi, încheiată cu victoria celor din urmă; drept consecinţă în reg. s-a instituit dominaţia musulmană ce s-a menţinut - cu excepţia perioadei Cruciadelor (1099-1291) - până la Primul Război Mondial. Din timpul Războiului de 6 zile din 1967, valea cursului inferior a râului Y. a intrat sub control israelian. YAŞAR KEMAL (pe numele adevărat Kemal Sadik Gdkgeli) (n. 1922), prozator turc. Romane de evocare a vieţii rurale, influenţate de folclorul Anatoliei („Indje Memed, haiducul", „Stâlpul de aramă", „Coiful verde", „Arşiţa galbenă", „Povestiri complete"). Culegeri şi prelucrări de folclor. Wiiliam Butler Yeats YATES [ieits], Peter (n. 1929), regizor britanic. Abordează cele mai diverse genuri de film, încercând să evite clişeele („Locotentul Bullitt", „Războiul lui Murphy", „Cabinierul", „Un om nevinovat", „Anul cometei", „Colegi de cameră"). YAVARI v. Javari. YAWATA [iauata] v. KitakyushG. YAYOI, perioadă protoistorică a Japoniei (sec. 3 î. Hr.) în care este introdusă în arh. cultura orezului şi începe folosirea fierului şi a bronzului. Ceramică ornată cu motive geometrice. YAZD [isezd] sau YEZD, oraş în partea centrală a Iranului, situat în pod. Iranian, 'la 1 200 m alt., la maginea m-ţilor ShTr Kuh, la 274 km SE de Eşfahăn; 432,1 mii loc. (2006). Constr. de utilaj minier. Ind. textilă şi alim. Artizanat. Mausoleul celor 12 imami (1035). Moscheile Masjed-e Jam’eh, cu două minarete, cele mai înalte din Iran, cu un portal cu mozaic din faianţă şi amvon din 1375. Templul zoroastrian al focului Atashkade. Fundat în sec. 5 d.Hr. YAZAWIN, cronici birmane scrise în sec. 15 şi în cele următoare, a căror publicare a fost interzisă după anexarea Birmaniei de către englezi. YAZILIKAYA, sit arheologic din Turcia (Anatolia) care datează din c. 1250 î.Hr. Este format din două galerii descoperite între pereţi de roci pe care sunt sculptaţi în basorelief principalii zei hitiţi şi dintr-un templu construit la intrarea în aceste galerii. Yb, simbol chimic pentru yterbiu. YBL Mikl6s (1814-1891), arhitect ungur. Lucrări în stil romantic şi neorenascentist (Ansamblul de pe ins. Margareta, Opera şi Bazilica din Budapesta, palate şi biserici tot în Budapesta). YEATS [ieits], Wiiliam Butler (1865-1939), scriitor irlandez de limbă engleză. Influenţat de O. Wilde, prerafaeliţi şi folclorul irlandez. ’ Activitatea sa literară este strâns legată de lupta pentru independenţa Irlandei; promotor al renaşterii culturale irlandeze (cofondator al The Irish Literary Society, The National Literary Society, The Rhymers Club şi The Abbey Theatre, al cărui director a fost în perioada 1899-1939). Poeme romantice, de atmosferă („Peregrinările lui Oisin"), piesele în versuri „Contesa Cathleen" şi „Ţara dorinţei inimii". Lirică simbolistă, evocând stări de suflet incomunicabile („Vântul printre trestii", „Turnul", „Trandafirul", „Răspântia drumurilor"), caracterizată prin înnoirea tematică şi stilistică. Eseuri („Crepusculul celtic"). Drame („Pragul regelui", „Deirdre"). Premiul Nobel pentru literatură (1923). YEDO sau YEDDO v. Tokyo. YEHOSUA, Avraham (n. 1936), scriitor israelian. Prof. univ. în Haiffa. Autor al unor nuvele a căror atmosferă macabră evocă proza lui Kafka. Considerat drept unul dintre cei mai reprezentativi prozatori israelieni contemporani. YELLOWKNIFE [ielounaif], oraş în VNV Canadei, centrul ad-tiv (din 1967) al prov. Northwest Territories, la 8 km NE de gura de vărsare a râului Y. în Marele Lac al Sclavului; 17,8 mii loc. (2006). Aeroport. Expl. zăcămintelor de aur şi de diamante din apropiere. Hidrocentrală pe râul Snare (1948). Fundat în 1935. Oraş din 1963. YELLOWSTONE [ieloustoun] 1. Vast platou în NV S.U.A., situat între culmile M-ţilor Stâncoşi, la 2 400- 2 500 m alt. (Eagle Peak 3 462 m, alt. max. din Y.). Alcătuit predominant din roci vulcanice. Relief puternic fragmentat de văi adânci, de tip canion, cu numeroase forme de eroziune, curgeri de lavă ş.a. Aici se află Parcul Naţional Y., situat pe terit. statelor Wyoming, Montana şi Idaho, inaugurat la 1 mart. 1872, el este primul Parc Naţional organizat din lume; 8 983 km2. Aici se află cele mai mari concentraţii geotermale din lume, reprezentate prin c. 10 mii de izvoare termale, peste 300 de ghei-zeri activi (2/3 din totalitatea acestora de pe Glob), râuri calde, fumarole ş.a. Renumit este gheizerul Old Faithful, care izbucneşte regulat la fiecare 67 de minute (rareori depăşind 80 de minute), aruncând apa fierbinte până la 30 m înălţime uneori chiar la c. 60 m înălţime. In cadrul parcului există numeroase cascade, lacuri, păduri fosile, coloane de bazalt, întinse păduri de pin, molid şi brad şi sunt ocrotite nenu- 495 YEMEN mărate animale sălbatice, printre care elani, bizoni, urşi grizzly şi negri, căprioare, capre sălbatice, coioţi, pume, castori şi peste 200 de specii de păsări ş.a. Parcul este străbătut de c. 800 km de drumuri. Parcul Y. a fost inclus (1978) în Patrimoniul natural universal şi constituie nucleul Marelui Ecosistem Y., unul dintre cele mai mari ecosisteme naturale din zona temperată. 2. Râu în NV S.U.A., pe terit. statelor Wyoming şi Montana, afl. dr. al râului Missouri în aval de orăşelul Sidney; 1 114 km. Izv. din m-ţii Ab-saroka, de sub vf. Younts (NV statului Wyoming), curge pe direcţia generală S-N până la oraşul Livingston (traversând Parcul Naţional Y. şi drenând lacul Y.), unde îşhschimbă cursul pe direcţia SV-NE. în cursul superior a săpat o vale-canion de 36 km lungime, 610 m lăţime şi 240-370 m ad. şi are două cascade spectaculoase, una cu o cădere de 33 m (Upper Falls) şi alta de 93 m (Lower Falls). Navigabil pentru vase mici, în aval de Livingston, pe 483 km. 3. Lac în Parcul Naţional Y., la 2 356 m alt., drenat de râul Y.; 360 km2; 32 km lungime; 23 km lăţime; ad. max.: 119 m. Ocupă o porţiune dintr-o imensă caldeiră vulcanică formată acum 640 000 ani în urma unei erupţiii gigantice. Bogat în peşte. Numeroase păsări de apă, între care lebăda-trompetă. YEMEN, Republica - (Al - Yaman, Al - Jumhurîyah al - Yamanlyah), stat în SV Asiei, ocupând SV pen. Arabia, cu largă ieşire la Marea Roşie şi la G. Aden al M. Arabiei (Oc. Indian); 527 970 km2, 20 975 000 loc. (2005). Limba oficială: araba. Religia: islamică (sunniţi c. 60%, şiiţi c. 40%). Capitala: Sanaa. Oraşe pr.: Aden/Ădan, Ta’izz, Hodeida/AI-Hudaydah, Al-Mukallă, Ibb, Dhamăr. Este împărţit în 20 guverno-rate şi oraşul capitală. Terit. Y. cuprinde şi câteva ins. din S Mării Roşii (Perim 13 km2, Kamarăn 57 km2) şi din Oc. Indian (Socotra/ Suqutrâ 3 626 km2). Relieful este alcătuit în principal din podişuri etajate (pr. zonă locuită a ţării) ce coboară în trepte către Marea Roşie (în V) şi către N (interiorul pen. Arabia), în sectorul Hadramaut care domină partea răsăriteană a ţării. Lor li se adaugă o îngustă câmpie litorală (32-48 km lăţime) numită Tihama/Tihâmah, în apropierea Mării Roşii. M-ţii Yemenului (alt. max. Jabal al Nabi as Shu’ayb, 3 760 m, cel mai înalt punct din întreaga pen. Arabia) domină pe de o parte (spre V), podişurile etajate (1 220-2 140 m), iar pe de alta spre E, un sector al deşertului Rub’al Khăli (cu ueduri şi dune de nisip de mari dimensiuni, până la 200-300 m înălţime), pe care îl împarte cu Arabia Saudită şi Oman. Climă tropicală cu accentuată ariditate; face excepţie reg. înaltă din V ţării (cunoscută în Antic, drept „Arabia Felix") unde precipitaţiile trec de 500 mm/an. Temperaturile sunt de regulă pozitive tot timpul anului. Cursurile de apă permanente sunt rare (mai 44* 46® 48s 50® 52s YEMEN 496 însemnat Bana), cele temporare (uedurile) favorizând circulaţia, concentrarea populaţiei şi activităţile agricole. Vegetaţia, predominant xero-filă, este completată de pâlcurile forestiere (c. 3% din supr. ţării) din zona înaltă şi oazele de la poalele m-ţilor (unde se remarcă arborele de tămâie). Fauna cuprinde hiene, şacali, vulturi, maimuţe, scorpioni ş.a. Zăcăminte de petrol şi gaze naturale, puse în valoare la începutul anilor ‘80 ai sec. trecut. Veniturile din petrol stau la baza unui program de modernizare a economiei. Producţia de petrol asigură (împreună cu produsele petroliere obţinute în marea rafinărie de la Aden) aproape în întregime exporturile ţării. Se exploatează şi sare, gips şi marmură. Există şi zăcăminte de aur, argint, plumb, cupru, zinc, nichel, cobalt. Agricultura şi creşterea nomadă a animalelor antrenează mai mult de jumătate din populaţia activă. Suprafeţele cultivate, concentrate în V ţării ocupă 3,1% din terit. yemenit. Se cultivă cereale (grâu, porumb, mei, orz, sorg), bumbac, cafea, tutun, susan, curmali, smochini, bananieri, papaya, mango, citrice, viţă de vie, legume. Se cresc bovine, asini, cămile, dar mai ales ovine (6 mii. capete, 2005) şi caprine (3 mii. capete, 2005). Pescuitul este jmpor-tant, contribuind şi la export. în ind. prelucrătoare se obţin energie electrică, produse petroliere, gaze naturale lichefiate, aluminiu, produse chimice, hârtie, celuloză şi carton, ciment hidraulic, mase plastice, textile şi conf., produse alimentare (lapte, brânzeturi, unt, carne), bere şi băuturi nealcoolice, încălţ., ţigarete. Artizanatul (în special articolele din piele) are o mare răspândire. Infrastructura căilor de comunicaţii cuprinde 71 300 km de căi rutiere (sub 10% modernizaţi), câteva porturi (cel mai activ fiind Aden, escală importantă pe rutele ce leagă Europa de Asia de Sud, Australia şi Africa de Est prin str. Bab-el-Mandeb). Conductele magistrale (mai ales de petrol) depăşesc 1 400 km, iar transporturile aeriene sunt servite de 17 aeroporturi modernizate, trei dintre ele putând opera orice tip de aeronavă (Sanaa, Ta’izz, Khormaksar/Aden). Lipsesc căile ferate. Turismul este slab dezvoltat. Pr. zone şi obiective: Capitala ţării, Sanaa cu una dintre cele mai vechi moschei din lume - Jami’Masjid (sec. 7), având o „kaaba“ în miniatură şi fostul palat al imamului (Mutawakkie); oraşul Ta’izz, vechea capitală (palatul imamului, transformat în muzeu şi moscheile Al-Mudhafar şi Al-Ashfa- DIVIZIUNi ADMINISTRATIVE Guvernorate şi Capitala (1) Suprafaţa (km2) Populaţia (2004) Centrul ad-tiv Abyăn 17 000 438 656 Zinjibăr Aden/Âdan 6 989 590 413 Aden Al-Dăli 4 500 470 460 Ai-Dăii Al-Baydă 10 468 571 778 Al-Baydă AJ-Hudaydah/Hodeida 13 326 2 161 379 Al-Hudaydah Al-Jawf 40 770 451 426 Al-Hazm Al-Mahrah 66 350 89 093 Al-Ghaydah Al-Mahwît 2 285 495 865 Al-Mahwît Amrân 7 000 872 789 Amrân Dhamăr 7 885 1 339 229 Dhamâr Hadramawt 155 376 1 029 462 Al-Mukallă Hajjah 8 500 1 480 897 Hajjah Ibb 5 500 2 137 546 Ibb Lahij 11 500 727 203 Lahij Ma’rib 17 500 241 690 Ma’rib Raymah 2 000 395 076 Sa’dah 12 400 693 217 Sa’dah Sanaa/San’â’ 400 1 747 627 Sanaa Sanaa (1) 12 000 918 379 Sanaa Shabwah 73 908 466 889 Ataq Ta’izz 11 245 2 402 569 Ta’izz yah); ruinele oraşelor antice Marib (reşedinţa legendarei regine din Saba), Ma’in şi Sirwah, oraşele Aden (portul, vechea fortăreaţă britanică, Palatul Sultanilor, muzee, moschei) şi Al-Mukallă. Obiective incluse în Patrimoniul cultural universal: partea veche a oraşului Sanaa (din 1993), oraşul istoric Zabid, fostă capitală a Y. (sec. 13-15) cu o faimoasă universitate islamică, fondat la începutul sec. 9 (din 1986) şi oraşul vechi fortificat Shibam cu clădiri de 30-40 m înălţime realizate din materiale argiloase, delimitate de un zid din sec. 16 (din 1982). Moneda: 1 Rial Y. = 100 Fils. Export (2004): petrol brut şi rafinat (91,3%), peşte şi produse din peşte (2,4%), fructe si legume (0,8%). Pr. parteneri (2006): Thailanda (16,7%), China (31,4%), India (17,4%), Republica Coreea (7%), S.U.A. (6,7%). Import (2004): produse agroalimentare (27,4%) inclusiv cereale, echipamente industriale (19,5%), ţiţei şi produse petroliere, produse chimice. Pr. parteneri (2006): Emiratele Arabe Unite (16,4%), China (12,8%), Arabia Saudită (7,7%), Kuwait (5,8%), Brazilia (4,5%), S.U.A. (4%). - Istoric. Terit. Y. adăposteşte în Antic. înfloritoare regate arabe, precum Saba (cel mai vechi şi cel mai puternic, cu o existenţă până în sec. 6 d.Hr.), Main, Qataban, Ausan şi Hadhramaut. Biblia aminteşte de bogatele daruri aduse la Ierusalim regelui Solomon de regina din Saba în sec. 10 î.Hr. Cunoscut de romani sub numele de „Arabia Felix“, placă turnantă a comerţului dintre Medi-terana şi India, terit. Y. este cucerit în 525 d.Hr. de statul Aksum (Ethiopia), iar în 631 este inclus Califatului Arab. La sfârşitul sec. 9 sunt puse, în Y. de Nord, bazele primului stat al sectei islamice a Saidiţilor, în care imamul va cumula autoritatea supremă religioasă şi laică şi va domni până în 1962 (din 1918, ca rege). Ulterior dominaţiei dinastiei Sulaihizilor (1047-1138), între 1174 şi 1229 Y. s-a aflat sub stăpânirea Ayyubizilor, după ce ţara a fost cucerită de Turan Şah, fratele lui Saladin; au urmat Rasulizii, între 1229 şi 1454, succedaţi de Tahirizi, care s-au menţinut până la cuceriea otomană din 1517. între 1538 şi 1918, Y. se află, cu intermitenţă, inclus în Imp. Otoman. Marea Britanie ocupă în 1839 portul strategic Aden (care devine singura colonie engleza din pen. Arabia) şi, după inaugurarea Canalului Suez, care acordă Mării 497 Yl KWANGSU Roşii o nouă importanţă strategică, îşi impune, în 1882, de jure, protectoratul asupra întregii reg. de coastă din extremitatea de SV a pen. Imamul din Sanaa, aparţinând sectei Sai-diţilor, obţine, în 1911, autonomia Y. de Nord, iar după destrămarea Imp. Otoman proclamă, la 30 oct. 1918, independenţa unui Regat yemenit (recunoscut prin Tratatul de pace de la Lausanne din 1923). Influenţa britanică rămâne predominantă în reg., împiedicând, în 1934, cucerirea Y. de Nord de către Arabia Saudită. Regatul Y. face parte (1958-1961), alături de Egipt şi de Siria, din Republica Arabă Unită. Membru al O.N.U. (20 sept. 1947). Lovitura de stat din 26 sept. 1962, care înlătură monarhia teocratică şi proclamă Republica Arabă Y., declanşează un război civil (soldat cu moartea a peste 150 000 de oameni), în care Egiptul sprijină forţele republicane, iar Arabia Saudită pe cele monarhiste; trupele egiptene vor fi retrase din Y. în 1967. încercarea Marii Britanii de a include Adenul şi protectoratul britanic al Ara-biei de Sud în Federaţia Sultanatelor şi Emiratelor de la Golful Persic (1959-1963) declanşează o insurecţie armată, soldată, la 30 nov. 1967, cu proclamarea independenţei unui al doilea stat yemenit - Republica Populară a Y. de Sud (din 1970, Republica Democratică Populară a Y.). Istoria celor două state yemenite, ce vor coexista între 1967 şi 1990, în SV pen. Arabia, este extrem de zbuciumată. Republica Arabă Y. rămâne cu un regim conservator, puternic marcat de religia islamică. R.D.P. a Y. devine singurul stat arab care aderă oficial la ideologia mar-xist-leninistă, legat, din 1979, de un tratat de prietenie cu U.R.S.S. Frământări politice şi tensiuni intertribale accentuează instabilitatea internă: scurte dar sângeroase confruntări interne provoacă, în 1967 şi 1986, zeci de mii de victime în Y. de Sud, doi preşedinţi sunt asasinaţi, în 1977 şi 1978, în Y. de Nord. Conflictele armate de frontieră, din 1972 şi 1979, tensionează relaţiile interyeme-nite. Repetatele acorduri de unificare semnate între cele două state se materializează, la sfârşitul Războiului rece, prin unificarea celor două state yemenite şi proclamarea, la 22 mai 1990, a Republicii Arabe Y. Primele alegeri parlamentare din 27 apr. 1993 au ca rezultat constituirea unui guvern de coaliţie între principalele trei partide. Adâncirea neînţelegerilor dintre preşedintele nordist şi vice- preşedintele sudist, în condiţiile ne-înfăptuirii integrării forţelor armate din cele două foste state, duce la izbucnirea, în mai 1994, a unui război civil, încheiat cu victoria Nordului asupra Sudului (8 iul. 1994). Alegerile parlamentare (apr. 1997), primele de la adoptarea, la 28 sept. 1994, a unor amendamente substanţiale la Constituţie, sunt câştigate de partidul Congresul General al Poporului, al cărui lider, Aii Abdallah Salih, originar din Nord, conduce din 1990 (reales în 1999), în calitate de preşedinte al Y. unificat. Refuzul Y. de a vota la O.N.U., după izbucnirea crizei din Golf (1990), sancţiuni împotriva Iraqului, tensionează relaţiile cu Arabia Saudită, care expulzează 800 000 de muncitori yemeniţi şi amână discutarea dificilelor probleme de trasare a frontierei comune. Printr-un referendum (20 febr. 2001), se adoptă o reformă constituţională, prelungirea mandatului prezidenţial de la 5 la 7 ani (cu dreptul exercitării a numai două mandate), extinderea mandatului parlamentar de la 4 la 6 ani, dreptul preşedintelui de a dizolva Parlamentul etc. în febr. 2001 au loc primele alegeri locale de la unificarea ţării în 1990. Partidul Congresul General al Poporului obţine 60% din voturi. în 2004 au loc discuţii privind delimitările de graniţă cu Arabia Saudită. Viaţa internă este marcată de sporirea atentatelor teroriste de sorginte islamistă. Republică prezidenţială. YEMENjT, -Ă (< fr.) s. m. şi f., adj. 1. S. m şi f. (La pl.). Popor care s-a format, care locuieşte în Yemen; (la sg.) persoană care face parte din populaţia de bază a Yemenului sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparţine Yemenului sau yemeniţilor, privitor la Yemen sau la yemeniţi, originar din Yemen. YEN (cuv. japonez) s. m. Unitate bănească în Japonia. YERBA BUENA v. San Francisco (2). YERBA MAT£ (loc. sp.) subst. (BOT.) Mate. YERSIN [iersş], Alexandre John £mile (1863-1943), microbiolog şi epidemiolog francez de origine elveţiană. împreună cu E. Roux a izolat toxina difterică pură; în Hong Kong a descoperit (1894), independent de S. Kitasato, agentul patogen al ciumei bubonice, care-i poartă numele (Yersinia pestis). A creat un laborator pentru fabricarea serului împotriva ciumei în reg. Annam; a fondat la Hanoi Şcoala de Medicină (1904). YERSINIQZĂ (< Yersinia) s. f. Boală infecţioasă puţin frecventă cauzată de unele bacterii din genul Yersinia. în cele mai multe cazuri este implicată Y. enterocoiitica care provoacă, mai ales la copii, infecţii digestive. YESMAN [iesmsen] (cuv. engl.) s. m. (Ironic) Persoană care aprobă fără discernământ părerile celor din jur; oportunist. YEŞILKâY v. San Stefano. YETI (< engl.; de la loc. nepaleză yet teh) s. m. Fiinţă primitivă asemănătoare omului, dar mult mai mare, mai puternică, despre care localnicii cred că trăieşte în zona zăpezilor permanente din Himalaya. Deşi a fost căutat insistent de diverse expediţii, existenţa sa nu a putut fi dovedită. YE-YE s. n. Stil muzical şi dans modern de origine sud-americană, caracterizat prin mişcări ritmice ale întregului corp; melodie după care se execută acest dans. YEZO, vechea denumire a ins. Hokkaidd. YGGDRASILL (în mitologia scandinavă), arbore cosmic unind Cerul cu Infernul. Lângă el se găseşte fântâna Mîmir, cu apele căreia se răcoreşte Odin,^ şi fântâna Urd, unde zeii ţin sfat. în frunzişul arborelui se adăpostesc un vultur, un şoim şi o veveriţă. YIHETUAN [ihăthuan] (Societatea dreptăţii şi armoniei), societatea secretă a ţăranilor şi meşteşugarilor din China, înfiinţată la începutul sec. 19. în 1889- 1901 a organizat o puternică răscoală în N Chinei, cunoscută în istorie sub numele de „Răscoala boxerilor". YIJ'ING [iţing], „Cartea Schimbărilor", cea mai veche dintre cele cinci scrieri canonice fundamentale ale chinezilor; este o încercare de a descoperi legile naturii şi ale omenirii, dar şi un sistem de divinaţie bazat pe figuri (trigrame şi hexagrame). Conţine simboluri, reguli de interpretare a simbolurilor, poeme, comentarii etc. Yl KWANGSU (Yl GWAN SU) (1892-1950), romancier coreean. Militant pentru independenţa Coreei. A luat parte la primul guvern provizoriu de la Shanghai. Autor al unor romane sociologice („Tristeţea băiatului", „Lipsă de afecţiune", primul roman publicat după proclamarea independenţei). Răpit în Coreea de Nord, a dispărut. YIN şi YANG 498 yin şi yang YIN şi YANG [in şi iang] (în tradiţia chineză), cele două forţe primordiale opuse, dar în acelaşi timp complementare, care acţionează în orice fiinţă sau element asigurând echilibrul în Univers: yin este puterea feminină, întunecată şi pasivă, iar yang este puterea masculină, luminoasă şi activă. Sunt considerate ca interdependente: pând unul creşte celălalt descreşte; sunt în continuă mişcare şi transformare, determinând evenimentele vieţii. Noaptea, apa, pământul, corespund lui yin, iar ziua, focul, vântul sunt yang. Alimentaţia macrobiotică se bazează pe păstrarea unui echilibru între alimentele yin şi cele yang. Simbolic, conceptul este redat printr-un cerc cu un sector negru, şi un altul alb, despărţite printr-o linie şerpuită. în fiecare sector apare un mic cerc de culoare complementară, sugerând ideea că în yang există şi o mică parte de yin şi invers. YINCHUAN [intşuan], oraş în N Chinei, pe stg. fl. Huang He, centrul ad-tiv al reg. autonome Ningxia Huizu; 535,7 mii loc. (2003). Piaţă pentru animale şi piei. Prelucr. bumbacului, a lânii şi a tutunului. Atestat din sec. 1 Î.Hr., cu numele de Xinjing, a devenit, din 907, capitala statului Xi Xia. Din 1227 a cunoscut dominaţia dinastiei mongole Yuan, iar apoi pe cea a dinastiilor succesoare Ming şi Qing. Centru ad-tiv de provincie din 1928 (cu o scurtă întrerupere în 1954-1958, când a fost inclus în provincia Gansu). YINGKOU [ingchou], oraş în NE Chinei (Liaoning), pe râul Hun, la 21 km amonte de vărsarea acestuia în G. Liaodong, la 160 km SV de Shenyang; 465,7 mii loc (2003). Port. Rafinărie de petrol. Constr. navale şi de maşini-unelte. Ind. metalurgică, textilă, de prelucr. a lemnului şi alim. Yl SONG-GYO (sau T’AEJO) (1335-1408), remarcabil comandant militar coreean, fondator al dinastiei Yi (1392-1910). Afirmat în luptele cu invadatorii străini, prin acţiuni militare energice a pus capăt anarhiei feudale şi l-a înlăturat, în 1392, pe Kong-yang Wang (Wang Yo), ultimul conducător al statului Koryd, procla-mându-se rege şi schimbând numele statului în Choson, cu capitala, din 1394, la Hanjang (azi Seul). Preocupat în mod special de o nouă redistribuire a proprietăţii pământurilor şi de producţia agricolă. A decretat confucianismul religie de stat, înlocuind budismul, şi a întreţinut strânse relaţii cu Imp. chinez. YIXING [i sing] (pe numele adevărat Zhang Sui) (673- 727), călugăr budist chinez şi astronom. A inventat sistemul de reglare a bătăilor ceasului şi a măsurat cu mare precizie lungimea meridianului terestru. YMER (YMIR) (în mitologia scandinavă), primul gigant, format din picături de apă, gheaţă topită şi însufleţită de vântul din Sud. Hrănit de vaca primordială Audhumla. Este strămoşul giganţilor, al oamenilor. Omorât de zeii Odin, Vili şi Ve. Corpul său a servit ca materie primordială la crearea lumii. Din piele a apărut Pământul, din oase stâncile, din sânge marea, din păr norii şi din craniu Cerul. YOGA (cuv. sanscrit „comuniune, contopire") subst. 1. Şcoală filozofică indiană fundată la începutul milen. 1 de înţeleptul Patahjali, care a dat o intepretare teistă doctrinei sankhya. Y. urmăreşte adâncirea autocunoaş-terii eului şi suprimarea dorinţelor în scopul eliberării de viaţa materială şi de ciclul nesfârşit de naşteri (reîncarnare) şi al contopirii cu spiritul universal. 2. Disciplină de educare a spiritului şi corpului prin practicarea unor exerciţii riguroase. Practicate iniţial de asceţi, exerciţiile y. duc la stăpânirea deplină a organismului uman prin încetinirea la maximum a respiraţiei, a bătăilor inimii, şi la realizarea stării de insensibilitate totală. Cuprinde numeroase curente şi şcoli; printre principalele forme se numără karma y. (bazată pe acţiune), jnana y. (cunoaştere), raja y. (meditaţie, înţelepciune), bhakti y. (devoţiune), hatha y. (purificare prin exerciţii fizice care duc la purificarea minţii). YOGHjN (< fr.) s. m. Adept al filozofiei yoga; ascet indian care, prin practicarea exerciţiilor yoga, a ajuns la înţelepciune şi puritate; persoană care practică exerciţiile yoga. YOGYAKARTA (JOGJAKARTA sau DJOKJAKARTA), oraş în Indonezia, în partea de S a ins. Java, la poalele vulcanului Merapi; 391,5 mii loc. (2003). Ind. textilă, a pielăriei, de prelucr. a lemnului şi a tutunului şi alim. Artizanat (bijuterii). Institutul Java (1921) pentru studiul culturii ja-vaneze. Templul budist Borobudur, la c. 30 km NV. Fondat în 1749 de sultanul Hamengku Buwono I. Capitala temporară a Indoneziei (1945-1949). YOHIMBjNĂ (< fr. {i}; cuv. african) s. f. Alcaloid extras din scoarţa arborelui african Coryanthe yahimbe, cu rol de blocare a receptorilor alfa adrenergici (având efect contrar adrenalinei), precum şi a sistemului nervos simpatic. Este utilizată ca afrodiziac; se prezintă sub formă de pulbere cristalină, albă, inodoră, cu gust amar. YOJOA, lac de origine vulcanică în V Hondurasului, la 650 m alt.; 285 km2 (cel mai mare din ţară); 40 km lungime; 10 km lăţime. Turism. YOKKAICHI [iokkait/i], oraş în Japonia (Honshu), avanportul oraşului Nagoya, situat pe ţărmul de NV al G. Ise, la 37 km SV de Nagoya; 304,9 mii loc. (2003). Ind. siderurgică, chimică (cauciuc sintetic), textilă (prelucr. mătăsii), de prelucr. a lemnului, sticlăriei, ceramicii, alim. şi porţelanului (renumitele porţelanuri „Bankoyaki"). Dezastru ecologic provocat de explozia de la combinatul chimic în 1960, când s-au împrăştiat în atmosferă mari cantităţi de dioxid de sulf. YOKOHAMA, oraş în Japonia (Honshu), situat pe ţărmul VSV al G. Tokyo, la 29 km SSV de Tokyo; 3,60 mii. loc. (2006). Port. Aeroport. Constr. navale, de material rulant feroviar, de automobile, maşini electrice, aparataj electrotehnic, utilaje pentru pescuit. Ind. siderurgică şi a aluminiului, chimică, textilă, alim. Acum, împreună cu oraşul vecin Kawasaki, Y. este centrul zonei industriale Keihin. Yokohama Municipal University (1928); Yokohama National University (1949). Biblioteca Bunko (1275). Templul Tomyoji. între frumuseţile oraşului se numără grădina Sankeien (20 ha), construită de Hara Tomitaro şi deschisă publicului în 1906, parcul Yamashita şi parcuj Nogeyama situat pe dealul cu acelaşi nume, cu grădină zoologică, săli de concert, teatru în aer liber ş.a. Veche aşezare de pescari, vizitată în 1854 de ofiţerul naval american Matthew Perry, în efortul de a deschide porturile japoneze colonizărilor şi relaţiilor comerciale cu occidentalii, fapt realizat prin stipulaţiile Tratatului din 29 iul. 1858 (intrat în vigoare în 1859). Prima linie de cale ferată construită în Japonia, realizată în 1872, lega Tokyo de Y. Oraşul a fost reconstruit în mare parte dupa marele cutremur din 1 sept. 1923. 499 YORK Oraşul a suferit de pe urma devastatoarelor bombardamente americane din al Doilea Război Mondial. YOKOSUKA, oraş în Japonia (Honshu), situat pe ţărmul de SV al G. Tokyo, la 18 km S de Yokohama şi 50 km S de Tokyo; 423,1 mii loc. (2006). Port comercial şi de pescuit. Constr. navale şi de automobile. Ind. chimică, textilă şi alim. Bază navală. Arsenal. Far maritim. Fundat în 1865. YOLA, oraş în E Nigeriei, pe râul Benue, lângă frontiera cu Camerunul, centrul ad-tiv al statului Adamawa; 54,8 mii loc. (1991). Centru comercial în platoul Adamawa. Port fluvial. Veche capitală fulani. YOMIURI SHINBUN, cotidian de informaţii japonez. Apare la Tokyo. Fondat în 1874 de Koyasu Takashi. YOM KIPPUR (loc. ebraică „ziua ispăşirii") subst. Importantă sărbătoare religioasă mozaică, la 10 zile după Anul Nou evreiesc (în general în luna sept. sau oct. din calendarul oficial), care simbolizează reconcilierea dintre om şi divinitate. Este zi de post negru şi rugăciune. YONGLE [iunglă] (pe numele său laic Cheng Zhu Di), al treilea împărat chinez (1403-1424) din dinastia Ming, fiul şi favoritul împăratului Zhu Yuan-zhang, fondatorul dinastiei. Ca demnitar, s-a remarcat în apărarea hotarelor de N, ameninţate de invaziile mongolilor. S-a răsculat (din 1399) împotriva propriului său nepot, pe care l-a înfrânt, i-a cucerit capitala, oraşul Jingshi (azi Nanjing) (1402) şi a preluat domnia. Pe plan intern a urmărit întărirea autorităţii centrale, dezvoltarea vieţii economice şi culturale, iar pe pian extern extinderea dominaţiei şi influenţei chineze. Din ordinul său s-au efectuat lucrări ample la Marele Canal, care lega York (3). Catedrala St. Peter Beijingul (numit pe atunci Shuntian), pe ape, de portul Hangzhou de la Marea Chinei de Est, s-a construit (din 1407) marele palat imperial din Beijing, numit „Cetatea Interzisă" -cu 9 000 de săli, pe o suprafaţă de 786 mii m2, a mutat capitala Imp. la Beijing (1421) ş.a. Desfăşurând o activă politică externă, a trimis numeroase solii pe uscat şi pe mare (de ex. expediţiile navale, începând din 1405, ale lui Zheng He, care au atins ţărmul Africii) şi a condus, în repetate rânduri, campanii victorioase împotriva mongolilor oiraţi, a Annamului ş.a. A sprijinit publicarea textelor canonice confucianiste şi editarea „Canonului Yongle", în 11 mii de voi., menit conservării vechilor scrieri. Domnia sa este considerată ca reprezentând apogeul dinastiei Ming. YONNE [ion], râu în Franţa centrală, afl. stg. al Senei la Montere-aufaut-Yonne; 293 km. Izv. din Masivul Central Francez şi curge prin terenuri impermeabile provocând mari inundaţii. Navigabil pe 113 km. Trece prin Auxerre. YONNEL, Jean (pe numele său adevărat Jean Schachmann) (1891— Yokohama. Vedere generală 1968, n. Bucureşti), actor francez de origine română. Societar al Comediei franceze din 1929. Ultimul din pleiada marilor tragedieni clasici în tradiţia lui Mounet-Sully şi Sarah Bernhardt („Cidul“, „Fedra“, „Andro-maca“, „Britannicus"). în film, din 1913, apariţii sporadice marcate de formaţia sa teatrală („După 20 de ani“, „Koenigsmark", „Nopţile albe"). YORK (< engl.; {s} York) s. m. Denumire dată mai multor rase de porci de culoare albă, create în Anglia. Y. mic = Micul Alb. Y. mare = Marele Alb. Y. mijlociu = Albul Mijlociu. YORK [io:k], familie nobiliară engleză, descendentă din Edmund de langley (1341-1402), al cincilea fiu al regelui Eduard III, din care au făcut parte mai mulţi regi ai Angliei: Eduard IV (1461-1470, 1471-1483), Eduard V (1483) şi Richard III (1483-1485). A purtat un lung război pentru tron cu familia rivală Lancaster, cunoscut în istorie sub numele de Războiul Celor Două Roze (1455-1485). V. Plantagenet. YORK [io:k] 1. Pen. în NE Australiei, între G. Carpentaria la V şi Marea Coralilor la E; 195 mii km2. Relief muntos cu înălţimi mici în SE şi de câmpie în V. Climă tropicală. Zăcăminte de plumb şi bauxită. Se mai numeşte Cape York. Numit în 1770 de căpitanul J. Cook în onoarea ducelui de Y., fratele regelui englez George III. 2. Cap în N pen. cu acelaşi nume, la 10°42’ lat. S şi 142°31’ long. E, constituind cel mai nordic punct al Australiei. 3. Oraş în Marea Britanie (Anglia), port pe Ouse, la 32 km ENE de Leeds; 137,5 mii loc. (2001). Nod feroviar. Constr. de maşini agricole, pompe hidraulice, instrumente ştiinţifice; ind. pielăriei, mobilei, sticlăriei, alim. (ciocolată). Poligrafie. Centru turistic. Monumente: Catedrala gotică St. Peter (1291-1405), Merchant Adven-tureshall (sec. 14). Guidhall (sec. 15). YORK 500 St. William’s Collecje (sec. 15). Universitate (1963). In Antic, a fost locuit de celţi, apoi de colonişti romani, care l-au numit Eboracum. Aici, în anul 306, Constantin I cel Mare a fost proclamat împărat de armată. S-a aflat sub stăpânirea danezilor şi apoi a normanzilor. în Ev. Med. un important centru englez al negoţului de lână. 4. V. Toronto. YORK, Michael (pe numele său adevărat Michael Hugh Johnson) (n. 1942), actor britanic de teatru şi film. Cariera sa începută în anii ’60 sub auspicii shakespeariene şi în regia lui Franco Zeffirelli (în teatru — „Mult zgomot pentru nimic"; în film — „Femeia îndărătnică", „Romeo şi Julieta"), se amplifică exploatând mai ales farmecul său adolescentin care poate ascunde personalităţi complexe, nu întotdeauna conforme aparenţelor („Accident", „Cabaret", „Insula doctorului Moreau"). Numeroase filme şi seriale TV (de la „Forsyte Saga" la „Fetele Gilmore"). YORKE [io:k], pen. în SSE Australiei mărginită de G. Spencer la V, G. St. Vincent la E şi str. Investigator la S, extinsă pe 260 km lungime şi 32-56 km lăţime. Vizitată în 1802 de Matthew Flinders. YORKTOWN [iorktaun], localit. în S.U.A. (Virginia), la SE de Richmond. în timpul Războiului pentru Independenţa Coloniilor Engleze din America de Nord (1775-1783), aici a fost înfrântă şi a capitulat (19 oct. 1781) o armată engleză, comandată de generalul Charles Cornwallis. YORUBA subst. Grup etno-lingviş-tic din Africa de Vest (c. 22 mii.). în Nigeria reprezintă c. 30% din populaţia ţării, fiind concentraţi îndeosebi în partea de SV. Sunt răspândiţi şi în Benin, Ghana şi Togo, în ţinuturi cu păduri tropicale şi savane, dar şi în marile centre urbane din reg. Sunt agricultori, comercianţi şi meşteşugari renumiţi, cu un artizanat de calitate (deosebit de apreciate fiind statuetele y. din metal, lemn sau fildeş). Limba y. face parte din grupul Kwa (Niger-Congo) şi este una dintre cele trei limbi naţionale principale din Nigeria, cu bogate tradiţii literare. în trecut au existat mai multe regate y., cele mai importante fiind cel cu centrul în oraşul Ife (oraş sfânt pentru y.) şi cel din Oyo. Au o mitologie complexă, dar în prezent mulţi dintre ei s-au convertit la creştinism sau la islam. YOSEMITE [iousemeti], Parc Naţional în SV S.U.A., în partea central-estică a Californiei, situat pe pantele de V ale Sierrei Nevada, la 1 220 m alt., la 225 km E de San Francisco; 3 082 km2. Creat în 1890 (al doilea Parc Naţional ca vechime, după Yellowstone) prin efortul naturalistului Michael York John Muir şi inclus (1984) în Patrimoniul natural mondial. Cuprinde numeroase văi glaciare, domuri de granit (El Capitan, 2 307 m alt., cel mai mare monolit de granit din lume), stânci granitice (Cathedral Peak, 1 100 m înălţime), cascada Y., formată dintr-o succesiune de cascade cu o cădere totală de 739 m -cea mai mare din America de Nord -respectiv Upper Fall 436 m, alte cascade intermediare cu cădere de 205 m şi Lower Fall 98 m; alte cascade, formate de alte râuri: Sentinel Fall 610 m, Ribbon Fall 491 m, Silver Ştrand Fall 357 m, Nevada Fall 181 m ş.a. păduri de conifere, păşuni alpine, exemplare rare de arbore mamut (Sequoia gigantea) arbori giganţi, depăşind 60 m înălţime şi cu diametrul la bază de 10,6 m, urşi grizzly, veveriţe, numeroase specii de păsări ş.a. Vizitat în 2003 de 3,38 mii. turişti. YOSEMITE VALLEY [iousemeti vseli], vale-canion în California (S.U.A.), formată de râul Merced în cursul superior, afl. dr. al lui San Joaquin, situată pe versantul vestic al culmii Sierra Nevada în cadrul Parcului Naţional Yosemite; lungime: 11 km; lăţime: 800-1 600 m. Ad. max.: 1 500 m. Pante foarte abrupte, numeroase cascade (739 m înălţime). Peisaje pitoreşti. Turism. YOSHIDA v. Toyohashi. YOSHIDA [îoJŢida] Shigeru (1878-1967), om politic japonez. Lider al Patidului Liberal Democratic. Prim-min. al Japoniei (1946-1947, 1948-1954). A obţinut de la S.U.A. (sept. 1951) semnarea Tratatului de Pace de la San Francisco, prin care s-a pus capăt regimului de ocupaţie. YOUNG [iat]], Edward (1683-1765), poet englez. Poemul său „Cântece de jale sau cugetări nocturne despre viaţă, moarte şi nemurire", vesteşte melancolia romanticilor. Tragedii. Eseuri critice („Speculaţii asupra compoziţiei originale"). YOUNG [iar]], Lester (1909-1959), saxofonist tenor şi clarinetist american. Supranumit „The President". A colaborat cu Billie Holiday şi Count Basie. Mari succese în perioada interbelică. Discografie selectivă: „Lady Day and Prez", „Prized Pres", „Lester Young". YOUNG [iar]], Nell (n. 1945), compozitor şi cântăreţ de folk-rock canadian. Abordează în muzica sa orientările folk, rock şi country. Stil chitaristic inconfundabil, voce stranie, nazală. Membru al supergrupului „Crosby, Still, Nash and Young". Carieră solo longevivă şi densă. Discografie selectivă: „After the Gold Rush", „Harvest", „Tonight’s the Night", „Rust Never Sleeps". YOUNG [iar]], Owen D. (1874-1962), avocat, bancher şi om politic american. Planul plan privind plata reparaţiilor de război datorate de Germania după Primul Război Mondial, întocmit de un comitet de experţi prezidat de Y. Adoptat la Conferinţa de la Haga (11 aug. 1929), înlocuia Planul Dawes. Prevedea eşalonarea pe 59 de ani a reparaţiilor de război ale Germaniei şi o reducere a acestora cu 20% în comparaţie cu Planul Dawes. A înlesnit refacerea potenţialului industriei de război germane. Anulat de Conferinţa de la Lausanne (1932) după hotărârea unilaterală a guvernului german (1931). YOUNG [iar]], Terence (1915-1994), regizor britanic de film. Priceput artizan al unor filme cu priză la public (aventuri, melodrame, thrillere), se impune pe plan internaţional ca realizator al primului James Bond — „Dr. No“. Alte succese: „Din Rusia cu dragoste", „Aşteaptă până se întunecă", „Mayerling", „Două identităţi". YOUNG [iar]], Thomas (1773-1829), fizician şi egiptolog englez. Contribuţii în optică („Teoria luminii şi a culorilor") la fundamentarea teoriei ondulatorii a luminii (a introdus noţiunea de „coerenţă" explicând astfel, Thomas Young 501 YUAN SHIKAI Marguerite Yourcenar în 1801, fenomenul de interferenţă); lucrări de rezistenţa materialelor (modulul Y.)\ cercetări în medicină privind explicarea mecanismului vederii la distanţă (determinat de deformarea cristalinului) şi a defectului de vedere numit astigmatism, studiul circulaţiei sângelui. Aport substanţial la descifrarea scrierii hieroglifice egiptene, alături de J.F. Champollion. YOURCENAR [iursena:r], Marguerite (pseud. M. Cleenewere de Crayencour) (1903-1987), romancieră, eseistă şi traducătoare de expresie franceză. Stabilită în S.U.A. (1949). Posedând o bogată cultură clasică şi vădind reale aptitudini de prezentare a faptelor istorice, opera ei poartă amprenta unui umanism generos, a unui stil dens, clar, erudit, a unei impresionante perfecţiuni interioare, dar plină de magie („Memoriile împăratului Adrian", „Electra sau Căderea măştilor", „Opera în negru", „Nuvele orientale"). Trilogia autobiografică „Labirintul lumii" este dominată de miturile Antic. Eseuri („Vise şi destine"), poeme în proză şi în versuri („Focuri"). Numeroase traduceri din: greacă (o antologie a poeţilor Antic. „Coroana Lirei"), negro-spirituals (culegerea „Fluviu adânc", „Sumbru râu", „Blues şi Gospels"), engleză (Wolf, H. James). Prima femeie primită (1980) în Academia Franceză. YPRES [ipr] (în flamandă leper), oraş în extremitatea de V a Belgiei (Flandra de Vest), la c. 70 km SV de Brugge (Bruges); 34,8 mii loc. (2006). Nod rutier. Ind. textilă şi alim. Renumit centru comercial şi mare centru de confecţionare a stofelor în Ev. Med. Catedrala St. Martin. La Y., în timpul Primului Război Mondial (oct.-nov. 1914, apr.-mai 1915 şi iul.-nov. 1917) au avut loc aprige lupte în timpul cărora germanii au folosit pentru prima dată pe scară largă gazul toxic de luptă numit iperită, cu acţiune vezicantă şi axfi-xiantă. în timpul luptelor, oraşul Y. a fost complet distrus, fiind reconstruit după război. YPRESIAN etajul superior al Eoce-nului inferior din centrul şi S Europei. YR WIDDFA v. Snowdon. YSAYE [izai], Eugene (1858-1931), violonist, dirijor şi compozitor belgian. Concerte pentru vioară şi orchestră, sonate şi alte piese pentru vioară, o operă, transcripţii. A fondat (1984) Societatea de concerte care-i poartă numele. Dirijor (1918-1922) al orchestrei din Cincinnati (S.U.A.). YTERBIU (< fr. {i}; {s} Ytterby, localit. în Suedia) s. n. Element chimic (Yb\ nr. at. 70, gr. at. 173,04) alb-argintiu din grupa lantanidelor. A fost descoperit de J. C, Gallisard de Marignac în 1878. YTRjU (fr. {i}) s. n. Element chimic (Y; nr. at. 39, m. at. 88,91) din grupa a IIl-a a sistemului periodic, asemănător cu lantanidele. Metal de culoare albă-cenuşie, este relativ uşor, greu fuzibil şi este folosit la elaborarea unor aliaje. A fost descoperit de chimistul finlandez J.G. Gadolin, în 1794. YUAN [iuen] (cuv. chinez.) s. m. Unitate bănească în China. YUAN [uen], DA YUAN (Marele Yuan), dinastie mongolă care a domnit în Imp. Mongol şi în China în sec. 13-14, fondată în 1206 de reputatul cuceritor Genghis-Han. La mijlocul sec. 13, în cadrul procesului de fărâmiţare a vastului Imp. Mongol, Kubilai, nepotul fondatorului, mare han (din 1260), care reluase cucerirea Chinei încă din 1258, a mutat centrul de greutate al stăpânirilor sale în China, făcând în 1267 din Hanbalik (numit atunci Dadu, Beijingul de azi) noua sa capitală. La 18 dec. 1271, Kubilai s-a proclamat împărat al Chinei (până în 1294), cu numele de Shizu, dând dinastiei sale chineze numele de Y.; autoritatea dinastiei Y. asupra întregii Chine s-a instituit abia în 1279, odată cu cucerirea de către mongoli a terit. din S stăpânit de dinastia Song de Sud (de aici şi cele două date diferite referitoare la începutul dinastiei Y. în China). Cu toate că perioada cârmuirii mongole a fost considerată de unii istorici ca o epocă de stagnare economică, în timpul acestei dinastii s-a reamenajat Marele Canal ce favoriza legăturile capitalei cu S ţării, a fost asigurată ordinea şi siguranţa drumurilor comerciale şi a staţiilor poştale, iar banii de hârtie, a căror utilizare a fost limitată în timpul dinastiei Song, Eugene Ysaye au început a fi folosiţi în tot imp., ce era străbătut în lung şi-n lat de negustori din toate colţurile lumii (de ex. Marco Polo), iar negustori din Imp. Chinez sunt prezenţi pe mai toate meleagurile cunoscute, acum ajungând în Occidentul european praful de puşcă şi tehnica tiparului. In plan cultural s-au înregistrat progrese notabile, mai ales în astronomie, medicină şi matematică, iar literatura (îndeosebi teatrul şi romanul) a cunoscut o mare dezvoltare, în ceea ce priveşte practicarea cultelor religioase se constată o largă libertate, notabile fiind creşterea influenţei lamaismului şi stabilirea în capitală a unui episcop romano-ca-tolic, trimis al Sf. Scaun, ce a promovat răspândirea Creştinismului în lumea chineză. Favorizarea păturii de dregători mongoli în detrimentul celor băştinaşi şi luptele pentru succesiune declanşate după domnia lui Cheng-zong (Temur) (1294-1307) au slăbit puterea autorităţii centrale şi au condus Ia frecvente schimbări în domnie. în timpul lui Shundi (sau Huizong) (Toghan Temur) rebeliunile devin frecvente, cea mai importantă dintre ele fiind aceea a „turbanelor roşii” (1351-1368) care a avut un puternic caracter antimongol şi antifeudal. în urma victoriilor repurtate de ostile lui Zhu Yuanzhang, Shundi şi-a abandonat tronul (10 sept. 1368) şi s-a refugiat în stepele Mongoliei. Conducătorul „turbanelor roşii” s-a proclamat împărat cu numele de Taizu (Hongwu) şi a întemeiat dinastia Ming. YUANJIANG [iuenţiang] v. Hong Ha. YUAN SHIKAI [uen şîkai] (1859-1916), general şi om politic chinez. Ca preşedinte al republicii (1912-1916, până în oct. 1913, provizoriu), a promovat o politică dictatorială, antidemocratică. A restaurat confucianismul. în 1915 a încercat, fără succes, să se proclame împărat. YUCATÂN 502 YUCATÂN 1. Pen. în NE Americii Centrale mărginită de G. Mexic la V şi N şi de Marea Caraibilor la E; 197,6 mii km2. Relief de câmpie. Climă tropicală secetoasă, cu vegetaţie xerofilă. Păduri. Ţărmurile prezintă plaje excelente, între care renumita plajă de la Cancun (Mexic), inaugurată în 1970. Pe terit. pen. Y. se află statele mexicane Yucatân, Quintana Roo şi Campeche, precum şi o mare parte a statelor Guatemala şi Belize. Vizitată în 1517 de navigatorul Francisco Fernandez de Cor-doba. în 1542, Francisco Montejo cel Tânăr a întemeiat în această pen. oraşul Merida. 2. Str. care desparte pen. Y. de ins. Cuba şi care leagă apele G. Mexic cu cele ale Mării Caraibilor; lăţime: 217 km (între Cabo Catoche din Mexic şi Cabo San Antonio din V Cubei); ad. minimă: 90 m. Este străbătută de la S la N de curenţi ecuatoriali de suprafaţă care contribuie la formarea marelui curent Gulfstream. 3. Stat federal în SE Mexicului, în partea de N a pen. cu acelaşi nume, cu ieşire la G. Mexic şi la M. Caraibilor; 38,4 mii km2; 1,81 mii. loc. (2005). Centrul ad-tiv: Merida. Culturi de cânepă (henequen), trestie de zahăr, cafea, tutun. Creşterea bovinelor. Expl. de lemn preţios. Pescuit. YUCCA (< engl.; cuv. sp.) subst. Gen de plante lemnoase din familia agavacee, originar din reg. aride din America de Nord şi Centrală, cu frunzele persistente, înguste şi alungite, în buchete aşezate în vârful ramurilor, inflorescenţa racem foarte mare şi cu flori pendule albe sau alb-gălbui campanulate (Y ucca). Frunzele sunt întrebuinţate în ind. textilă şi casnică. Unele specii (Y.filamentosa, Y. aloifolia ş.a.) se cultivă ca plante ornamentale în grădini, parcuri, peluze; au tulpina foarte scurtă, astfel că rozeta amplă de frunze coriacee, lanceolate, ascuţite la vârf, este aparent bazală. Pedunculul floral înalt de până la 60 cm susţine o inflorescenţă cu numeroase flori. Ca plantă de apartament se cultivă Y. elephantipes (Y. guatemalensis), cu tulpină lemnoasă, neramificată, cu cicatrice rămase în urma căderii frunzelor, înaltă de 2-6 m (în reg. de origine până la 12 m), care prezintă la capăt o rozetă de frunze înguste, alungite, ascuţite la vârf. în condiţii de apartament nu înfloreşte. Hideki Yukawa YUKAWA [iukauaj Hideki (1907-1981), fizician japonez. Prof. la Univ. din Kyoto. Contribuţii în fizica nucleară şi în studiul razelor cosmice. A postulat în 1934, concomitent cu fizicianul român, A. Proca, existenţa mezonului (confirmată de C. D. Anderson în 1937). Premiul Nobel pentru fizică (1949). YUKO (cuv. japonez) subst. (SPORT) Decizie a arbitrului la judo care acordă unui jucător cinci puncte pentru executarea unui procedeu. YUKON [iukon] 1. Fl. în NV Americii de Nord; 3 185 km (de la izv. Yukonului superior, Lewes), dintre care 1 149 km pe terit. Canadei şi 2 036 km,pe terit. S.U.A. (în statul Alaska); supr. bazinului hidrografic: 930 mii km2. Fl. Y. se formează prin confl., la Fort Selkirk, a râului Pelly cu Yukonul superior care izvorăsc din m-ţii Selwyn şi, respectiv, din M-ţii Coastelor, străbate mai întâi zonele montane, unde formează canionul îngust Miles şi cataractele Whitehorse, apoi traversează C. Y. (Yukon Flats) în cursul mijlociu, după care îşi îndreaptă cursul către SV şi S, vărsându-se în Marea Be-ring printr-o deltă cu 20 de braţe, extinsă pe 23 mii km2 şi pe 129-145 km lăţime. Navigabil pe 2 860 km. îngheaţă parţial în perioada oct.-mai. Bogat în salmonide. în cursul superior traversează zona auriferă Klondike. Afl. pr.: Porcupine, Tanana, Koyukuk, Innoko. 2. Terit. în NV Canadei, pe cursul superior al fl. Yukon, la graniţa cu S.U.A. (Alaska); 482,4 mii km2; 30,3 mii loc. (2006). Centrul ad-tiv: Whitehorse. Expl. de zinc, plumb, cupru, argint, aur, cadmiu şi cărbune. Prelucr. lemnului. Climă arctică; sol cu îngheţ peren. YUNGANG [ungang], Grotele de la temple budiste săpate în stâncă în sec. 5-6 (finalul perioadei numită a Celor şase dinastii), situate în NE Chinei (prov.Shanxi). Pe versantul sudic al muntelui, de-a lungul a peste 900 de m, au fost construite -în grotele şi nişele de aici -numeroase temple (dintre care 20 mari, iar restul de dimensiuni reduse), care adăpostesc peste 50 de mii de statui reprezentând zeităţi budiste, cea mai înaltă atingând aproape 17 m. Capodoperă de artă statuară budistă, în 1961 statul chinez a declarat situl drept important centru de conservare a patrimoniului cultural, iar mai târziu, în 2001, a fost inclus în Patrimoniul cultural universal. YUNNAN [unnan] 1. Reg. de podiş în S Chinei, formată dintr-un ansamblu de platouri înalte de 1 600-2 500 m, care scad în alt. către E, fragmentate de râuri. Climă subtropicală şi musonică (în S). Floră extrem de bogată, cu multe specii rare. 2. Provincie în SV Chinei, la graniţa cu Myanmar, Laos şi Vietnam; 436,2 mii km2; 44,1 mii. loc. (2003) inclusiv numeroase minorităţi naţionale (este provincia Chinei cu cea mai mare diversitate etnică). Centrul ad-tiv: Kunming. Expl. forestiere (18% din supr. este ocupată cu păduri de esenţe preţioase); expl. de min. de cupru, plumb, zinc (cele mai mari zăcăminte din lume), fier, cărbune, apatită, staniu, sare gemă ş.a. Orez, porumb, grâu, batate, tutun, trestie de zahăr, arbori de cauciuc, cafea, ceai. YUNUS, Muhammad (n. 1940), bancher şi economist din Bangladesh. Prof. univ. la Chittagong. Fondatorul Băncii Grameen (1976). Premiul Nobel pentru pace (2006), împreună cu Banca Grameen pentru acordarea de microcredite şi folosirea lor în ridicarea nivelului social economic al unei largi pături de oameni care nu aveau alte resurse. YVON VILLARCEAU [ivon viiarsoj, Antoine (1813-1883), astronom şi matematician francez. A realizat numeroase instrumente astronomice. A descoperit planurile bitangente (1848). z Z. s. m. invar. 1. A treizeci şi una literă a alfabetului limbii române; sunetul notat prin această literă (consoană fricativă, dentală, sonoră). 2. (MAT.) Simbol pentru mulţimea numerelor întregi. ZA (ZALĂ) (cf. ngr. zâva) s. f. 1. Fiecare dintre verigile unui lanţ. 2. Lănţişor de metal, purtat ca podoabă. 3. (La pl.) împletitură din inele mici de fier, legate între ele. ♦ Armură în formă de cămaşă executată din zale (3), folosită de războinici în Antic, şi în Ev. Med. 4. Cusătură de forma unui lănţişor, executată în broderie. ^ (La pl.) Z cu chei = piesă decorativă a costumului femeiesc din zona Pădurenilor (jud. Hunedoara), formată dintr-un lanţ de alamă cu care sunt prinse 35 de chei mici, tot din alamă; se poartă la brâu. ZAALAI v. Transalai. ZAANSTAD [zaanstad], oraş în V Olandei, pe Noordzee Kanaal, în NV Amsterdamului; 140,1 mii loc. (2006). Nod feroviar. Reparaţii navale; ind. electrotehnică, chimică, de prelucr. a lemnului şi alim. Piaţă pentru cereale. Horticultură. Biserică din sec. 17; case de lemn din sec. 18-19. în 1974 a fuzionat cu oraşul Zaandam. ZABtOCKI [zabuotski], Franciszek (1750-1821), scriitor polonez. Admirator al marilor dramaturgi Moliere, Beaumarchais, Corneille, a compus numeroase opere dramatice adaptând piesele acestora şi oferind o frescă a saloanelor varşoviene din timpul său („Micul-Maestru al cochetăriilor"). ZABRZE [zabje], oraş în S Poloniei, la 18 km VNV de Katowice; 190,6 mii loc. (2006). Nod feroviar. Expl. de cărbune şi de min. de fier. Uzine cocsochimice, siderurgice, constr. de utilaj minier, material rulant, utilaj greu, instalaţii industriale şi aparataj electrotehnic; îngrăşăminte chimice, sticlă, rulmenţi. Termocentrală. Cocs metalurgic. Fundat în 1300. ZABULON, personaj biblic, fiu al lui lacov şi al Leei. Străvechi eponim al unuia dintre triburile din Israel, al cărui terit. era situat între L. Tiberiada, în N, şi Marea Roşie. ZACATECAS [sakatekas] 1. Oraş în partea centrală a Mexicului, centrul ad-tiv al statului cu acelaşi nume, situat pe un platou la 2 461 m alt.; 132,1 mii loc. (2005). Aeroport. Expl. de plumb, zinc, cupru şi argint. Ind. metalurgiei neferoase; constr. de utilaj minier şi de motoare. Confecţii. Catedrală (1612); bisericile Santo Domingo (1746), în stil baroc, şi Los Remedios (1728); apeduct (sec. 18). Fondat în 1548, doi ani după ce aici au fost descoperite importante zăcăminte de argint; a primit statut de oraş în 1585. în partea de SV a oraşului se află ruinele aşezării indiene precolumbiene Chicomoztoc. Centrul istoric a fost inclus (1993) în Patrimoniul cultural universal. 2. Stat în centrul Mexicului; 73,3 mii km2; 1,35 mii. loc. (2000). Expl. de aur, Mircea Zaciu argint, plumb, zinc şi cupru. Porumb, trestie de zahăr şi floarea-soarelui. Creşterea animalelor. ZACH, Nathan (n. 1930), poet israelian, originar din Germania. Stabilit în Israel (1935). Şef al grupului Likrat, care a marcat o ruptură faţă de poezia angajată şi cu forme fixe, preconizând versul alb, fără imagini, de un individualism accentuat („Continent pierdut"). ZACIU, Mircea (1928-2000, n. Oradea), critic literar şi scriitor român. M. de onoare al Acad. (1997), prof. univ. la Cluj-Napoca. Activitate publică. Lucrări de istorie literară urmărind mai dreapta valorizare a unor scriitori (monografia „Ion Agâr-biceanu"); eseuri de referinţă despre Slavici, Arghezi, Rebreanu, Blaga, Călinescu ş.a. („Masca geniului", „Viaticum"). Un „Jurnal" relevând talent de prozator, în care se dovedeşte un observator acid-ironic al „deceniului satanic" 1979-1989. Iniţiator şi principal coordonator al „Dicţionarului scriitorilor români", ZAcgscĂ (< rus.) s. f. Gustare, aperitiv; spec. preparat culinar din vinete, ceapă, gogoşari, ciuperci etc., tocate şi prăjite în ulei, ori din peşte cu garnitură de legume. ZADAR (< sl.) s. n. (în loc.) în zadar = degeaba, fără folos, inutil, zadarnic; în van. ♦ S.n. (Rar) Inutilitate, deşertăciune, zădărnicie. ZADAR, oraş în SV Croaţiei situat pe coasta dalmată, pe ţărmul Canalului Zadar, care separă zona continentală de ins. Ugljan, la 116 km NV de Split; 69,5 mii loc. (2001). Port comercial şi de pescuit. Staţiune balneară şi pentru sporturi nautice. Şantier naval. Constr. de maşini agricole. Ind. chimică, textilă, pielăriei, de prelucr. a tutunului şi alim. Universitate. Teatru. Muzeu de arheologie. ZADARNIC 504 Arsenal (sec. 16). Vestigii romane din sec. 1 (far, amfiteatru, temple, necropolă, apeduct). Monumente: biserica romanică Sv. Krsevan (sec. 6, reconstruită în 1175); biserica circulară Sv. Donat (sec. 9); biserica Sv. Marija (1091); catedrala Sv. Stosija (Sf. Anastasia), în stil romanic (sec. 9, reconstruită în sec. 13 şi restaurată în sec. 18), cu altar pictat de Carpaccio şi turn cu ceas din 1452, finisat în 1892 de arhitectul englez Sir Thomas Jackson; biserica franciscană (1282-1283); Poarta maritimă (1571). în Ev. Med. italienii au numit oraşul Zara. Turism. în Antic, aşezarea, locuită de ilirii liburni, a fost cucerită în sec. 1 d.Hr. de romani, care au ridicat-o la rangul de colonia (Colonia Julia Jader), făcând parte din provincia Dalmaţia. Din sec. 6 în stăpânire nominală bizantină, iar din timpul domniei lui Tomislav (910-928) în componenţa statului croat. în faţa politicii agresive a Veneţiei, Z, împreună cu întregul Regat al Croaţiei, Dalmaţiei şi Slavoniei, a recunoscut stăpânirea regelui Ungariei. în sec. 10-14 Z. a fost un important centru comercial şi meşteşugăresc. în nov. 1202 oraşul a fost asediat şi cucerit de veneţieni şi de aliaţii lor, participanţii la a patra cruciadă, care le erau îndatoraţi financiar. între 1409 şi 1797 s-a aflat în stăpânirea Veneţiei, apoi în cea a Austriei. în 1918 ocupat de Italia, dar prin Tratatul de pace de la Rapallo (1920) aceasta a fost obligată să-l cedeze, împreună cu întreaga Dalmaţie, Regatului sârbilor, croaţilor şi slovenilor. Z a jucat un rol important în lupta împotriva fascismului în al Doilea Război Mondial. ZADARNIC, -Ă (< zadar) adj. Nefolositor, fără rost, inutil. Zadar. Biserica Sv. Donat Adam Zagajewski ZADĂ (lat. pop. daeda [-taeda]) s. f. Arbore din familia pinaceelor, cu frunze căzătoare, aciculare, de 1-3 cm lungime, de culoare verde deschis; toamna devin galbene (Larix decidua). Pe lujerii scurţi acele sunt dispuse fasciculat (câte 15-40 într-un fascicul), pe cei lungi izolate, aşezate spiralat. Conuri mici, ovoidale sau aproape sferice. Subspecia tipică (Larix decidua ssp. europaea) se întâlneşte în V Europei; în Alpii centrali în amestec cu zâmbrul formează etajul forestier superior. La noi, este cultivată în plantaţii forestiere, parcuri şi grădini publice din reg. de deal şi de munte. Lemnul, foarte tare şi rezistent, este-folosit în construcţii, în ind. mobilei etc. Din răşină se extrage ulei de terebentină. Se mai numeşte larice, larită, brad roşu. Larix decidua subspecia carpatica, cu areal carpato-sudetic, se întâlneşte în România în special pe calcare şi conglomerate (de obicei în amestec cu molidul sau în păduri mixte de fag, brad şi molid), în Ceahlău, Ciu-caş, Bucegi, m-ţii Lotrului şi la Vi-dolm în M-ţii Apuseni; este ocrotită ca monument al naturii. Alte specii de z. sunt răspândite în N Europei de Est şi în Siberia (Larix sibirica, iar în Extremul Orient (Larix dahurica), în Japonia (Larix leptolepis) şi în America de Nord (Larix occidentalis). ZADEK, Peter (n. 1926), regizor german. Format la Old Vie (Londra), şi apoi în Germania, a pus în scenă piese de Shakespeare, Osborne, O’Casey, Wedekind, promovând o continuă trecere între comedie şi tragedie şi un decalaj între text şi imagine, calificat drept provocator. ZADKINE [zadkin], Ossip (1890- 1967), sculptor francez de origine rusă. Iniţial cubist, evoluează către o viziune originală de mare expresivitate prin jocul planurilor concave şi convexe, îmbrăţişând o tematică foarte diversă: mitologică („Prometeu", „Orfeu"), religioasă („Sf. Sebastian“), alegorică („Homo Sapiens“), de glorificare a marilor artişti („Omagiu lui Rimbaud“, „Apolinaire") sau de evocare lirico-dramatică a ororilor războiului („Pădurea umană", „Monument pentru un oraş distrus", „Monumentul victimelor celui de-al Doilea Război Mondial" din Rotterdam). Compoziţii în metal, lemn, piatră. ZAGAJEWSKI, Adam (n. 1945), scriitor polonez. Unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai „Noului val“ din literatura poloneză. Membru al „Generaţiei 1968“ care s-a impus prin atacurile împotriva „hiatusului" dintre adevăr şi propaganda oficială şi a limbii de lemn. l-a combătut pe scriitorii care îşi căutau refugiul în ficţiune. Participă la fondarea „editurilor paralele", fiind responsabilul importantei reviste „Zapis". în 1980 emigrează în S.U.A., unde rămâne 20 de ani înainte de a se întoarce în Polonia. Prof. univ. la Houston, ia parte la crearea unui seminar de literatură universală. ZAGAZIG (AZ-ZĂQĂZFQ), oraş în NE Egiptului, în delta Nilului; 267 mii loc. (1996). Port fluvial. Nod de comunicaţii. Piaţă pentru cereale şi bumbac. Ind. textilă şi alim. Anticul Bubastis. ZAGÂR, com. în jud. Mureş, situată în pod. Târnavelor, pe râul Domald; 1 240 loc. (2008). Viticultură. Pomicultură. în satul Z, atestat documentar în 1412, se află o cetate ţărănească (1640-1643) cu biserică evanghelică de incintă (1784), iar în satul Seleuş, menţionat documentar în 1319, o biserică evanghelică din sec. 16, cu unele transformări din sec. 18. ZAGHL0L, Saad Paşa (1857-1927), jurist şi om politic egiptean. Ministru al Educaţiei (1906-1910) si al Justiţiei (1910-1912). După Primul Război Mondial a susţinut dobândirea independenţei depline faţă de Marea Britanie. Prim-min. (febr.-nov. 1924). ZAGON, com. în jud. Covasna, situată în S depr. Târgu Secuiesc, la poalele de SV ale m-ţilor Vrancei şi cele de V ale m-tilor Penteleu; 5 487 loc. (2008). Nod rutier. Expl. de gresii. Centru de prelucr. artistică a lemnului (în satul Păpăuţi). în satul Z, atestat documentar în 1567, se află o biserică reformată, în stil baroc (1782) şi biserica de lemn Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1814), iar în satul Păpăuţi, menţionat documentar în 1567, biserica de lemn Cuvioasa Parascheva (1804, restaurată în 1924 şi 1979). ZAGORSK v. Serghlev Posad. 505 ZAHAROV ZAGRA, com. în jud. Bistriţa-Nă-săud, situată în zona dealurilor Năsăudului, la poalele sudice ale m-ţilor Ţibleş, pe râul Ţibleş; 3 680 loc. (2008). Expl. de andezit. Centru de prelucr. artistică a lemnului şi de confecţionare a cergilor şi postavurilor (numite local pănuri), în satul Z. Vâltori şi mori de apă. Satul Z apare menţionat documentar în 1440, iar în 1518 este consemnat ca fiind condus de cneazul Costea. în 1786, la Z. a fost inaugurată o şcoală românească. Bisericile de lemn Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1711) şi Cuvioasa Parascheva (sec. 18), în satele Suplai şi Z. Rezervaţia naturală Lacul Zagra (numit şi Tăul lui Alac), lac de baraj natural (1 ha), în care trăieşte broasca ţestoasă de lac. ZAGREB, capitala Croaţiei, situată în NV ţării, pe stg. râului Sava, la poalele de SSV ale dealului Medved-nica; 689 mii loc. (2005). Aeroportul Pleso. Nod feroviar. Constr. de maşini, de material rulant feroviar şi de aparataj electrotehnic. Ind. metalurgică, petrochimică, textilă, poligrafică, mat. de construcţie (ciment), pielăriei şi încălţămintei, de prelucr. a lemnului, hârtiei, sticlăriei, farmaceutică şi alim. Expl. de petrol şi gaze naturale. Târg anual internaţional de mostre. Muzee de arheologie (1846), etnografic (1919), de artă (1937) ş.a. Universitate (1669). Academie de ştinţe şi artă (1867). Teatru Naţional. Operă. Orchestră simfonică. Institut de cercetări nucleare. Grădină botanică. Centru turistic. Monumente: vestigiile unui castru roman; fragmente din fortificaţiile oraşului medieval (sec. 13); catedrala Sf. Ştefan (1094), reconstruită în stil gotic în Zagreb. Catedrala Sf. Ştefan v, 1242; bisericile Sf. Marcu (1242), în stil gotic şi Sf. Ecaterina (1620-1632), în stil baroc. Palat episcopal (sec. 18); podul Krk (390 m lungime, construit în 1980). Sediu episcopal (1064). Menţionat documentar pentru prima oară în 1094, a devenit din 1242 oraş liber. Important centru medieval, s-a aflat între 1526 şi 1918 în stăpânirea Austriei, sub numele de Agram. Inclus în 1918 în Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor. Capitala Croaţiei independente din 1991. ZĂGROS, lanţ muntos în V şi SV Iranului, format dintr-un număr mare de culmi paralele, extins pe direcţia NV-SE, de la valea râului STrvăn în NV până la valea râului ShTraz în SE, pe 900 km lungime şi 200-300 km lăţime. Alt. max.: 4 547 m (vf. Zard Kuh). Relief carstic dezvoltat. Mici gheţari pe vârfuri. Climă subtropicală continentală. Vegetaţie de pustiuri şi stepe montane. Pe versantul de SV apar izolat păduri de foioase. ZAHANA s. f. v. zalhana. ZAHARAT, -Ă (< zahăr) adj. Care conţine (mult) zahăr, cu (mult) zahăr; care este provocat de (excesul de) zahăr. ZAHARESCU, Maria-Magdalena (n. 1938, Cluj), chimistă română. M. coresp. al Acad. (2001), prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii privind chimia fizică a sistemelor oxidice. A iniţiat în România studiul domeniului sol-gel. ZAHARIA, unul dintre cei 12 profeţi minori ai „Vechiului Testament", activ în anii 520-518 Î.Hr. Profeţia lui este cuprinsă în prima parte a „Cărţii lui Z.“; îndemna la reconstruirea Templului şi la restauraţia naţională. După Evanghelia lui Luca este, în mod miraculos, tatăl lui loan Botezătorul. ZAHARICALE (< ngr.) s. f. pl. Bomboane; dulciuri. ZAHARjDE (< fr.) s. f. Glucide. ZAHARIFICA (< fr.) vb. A scinda polizaharidele în produşi cu un grad de polimerizare mai mic sau în monozaharide. ZAHARIFICATOR (< zaharifica) s. n. Instalaţie folosită pentru zaharifi-care. ZAHARIMETRIE (< fr.) s. f. Metodă de dozare a soluţiilor zaharate cu ajutorul unui polarimetru gradat, care arată conţinutul de zahăr în grade zaharimetrice. Se foloseşte în ind. alimentară şi cea chimico-farmaceutică. ZAHARIMETRU (< fr.) s. n. Polarimetru folosit pentru determinarea Maria-Magdalena Zaharescu concentraţiei soluţiilor de zaharoză, utilizat în special în ind. zahărului. ZAHARjNĂ (< fr.) s. f. Compus organic solid, cristalizat, cu p.t. 228°C, puţin solubil în apă, cu o putere de îndulcire de 500 de ori mai mare decât a zahărului. Derivat al toluenului, z. este cel mai vechi îndulcitor artificial (1879), folosit sub formă de săruri de sodiu sau calciu, ambele uşor solubile în apă. Nu este asimilabilă (străbate sistemul digestiv fără a fi digerată) şi nu afectează nivelul de insulină din sânge, fiind folosită ca înlocuitor al zahărului (îndulcitor) în alimentaţia bolnavilor de diabet. ZAHARISI (< ngr.) vb. IV refl. 1. (Despre zahărul din dulceţuri, miere etc.) A se cristaliza. 2. (Fam.; despre persoane) A-şi pierde vigoarea; a se ramoli. ZAHARISIT, -Ă (- Număr z. - număr care, înmulţit cu o anumită putere a lui zece, devine număr întreg. Fracţie z. = număr zecimal. Sistem z. de numeraţie = sistem de numeraţie cu baza zece. 2. (BIBL.) Clasificare z. v. clasificare. 3. S. f. Cifră situată la dreapta virgulei într-un număr zecimal. ZECjME (< zece) s. f. Fracţiune obţinută prin împărţirea unui întreg în zece părţi egale. ♦ Prima cifră din dreapta virgulei la numerele zecimale. ^ ZECI UI (< zece) vb. IV tranz. (înv.) A lua a zecea parte din produse; a dijmui. ♦ (Fam.) A-şi însuşi o parte din lucrurile cuiva; a fura. ZECIUIALĂ (< zeciuiri) s. f. Dijmă. ZEEMAN [ze:man], Pieter (1865- 1943), fizician olandez. Prof. univ. la Amsterdam. Director al Institutului de Fizică din Amsterdam (din 1908). Contribuţii privind optica, magneto-optica şi spectroscopia atomică. A Pieter Zeeman descoperit (1896) fenomenul de apariţie a unor linii spectrale suplimentare în spectrele de emisie sau absorbţie ale atomilor sub acţiunea unui câmp magnetic (efectul Z). A măsurat viteza luminii (1914) şi a verificat experimental egalitatea dintre masa inerţială şi gravitaţională (1917). Op. pr.: „Cercetări în magne-tooptică". Premiul Nobel pentru fizică (1902), împreună cu H. Lorentz. ZEFAT (SAFAD sau SAFED), oraş în N Israelului, situat la 11 km NNV de Marea Galileei; 28 mii loc. (2006). Unul dintre cele patru oraşe sfinte ale evreilor din Palestina. Fortificat în sec. 1 d.Hr. şi în timpul Cruciadelor. Sediul unei importante şcoli a misticismului medieval iudeu. ZEFFIRELLI [dzeffirelli], Franco (pe numele său adevărat Gianfranco Corsi) (n. 1923), regizor italian de teatru, operă şi film. Format sub influenţa lui Luchino Visconti, el optează pentru subiecte în ambianţe fastuoase şi cu mare impact emoţional asupra publicului. Montează în diverse variante scenice cele mai populare drame lirice („Aida", „Tra-viata", „Boema", „Turandot", „Othello"). în cinema, când nu se cantonează tot în lumea muzicii („Tânărul Toscanini", „Calas Forever"), realizează inspirate adaptări shakespeariene („Romeo şi Julieta", „Femeia îndărătnică"). Aceeaşi preferinţă pentru mari montări şi mari vedete şi în serialul TV „lisus din Nazareth". ZEFjR (< fr., lat.) s. n. 1. Vânt slab, plăcut, călduţ, care bate primăvara dinspre S; p. ext. adiere. 2. Ţesătură uşoară de bumbac mercerizat, utilizată pentru confecţionarea unor obiecte de lenjerie. ZEFLEMEA (< tc.) s. f. Luare în râs, ironie; batjocură. ZEFLEMISj (< zeflemea) vb. IV tranz. A lua în râs, a ironiza; a batjocori. Franco Zeffirelli 521 ZEN ZEFLEMITOR, -OARE (< zeflemea) adj. Zeflemist; care ironizează. ZEGHE s. f. 1. Haină lungă cu croială largă, făcută din postav gros, specifică portului popular românesc; este de obicei ornamentată cu găitane; ghebă, ţundră. ♦ Haină ciobănească făcută din blană de oaie; şubă. ♦ (înv.) Haină purtată de deţinuţi. 2. Dimie. ZEGRAS (< germ.) s. n. Iarbă de mare. ZEIA, râu în Federaţia Rusă, afl. stg. al Amurului, la Blagovescensk; 1 242 km. Suprafaţa bazinului este de 233 mii km2. Izv. din S m-ţilor Stano-voi şi traversează numeroase praguri în cursul mijlociu. Navigabil în cursul inferior. ZEIFICA (< zeu, după fr. deifier) vb.l tranz. A atribui puteri divine. ZEIFICAT, -Ă (< zeifica) adj. (Despre obiecte, fiinţe, fenomene) Căruia i s-au atribuit puteri divine. ZEjNĂ (< fr. fi}; fe} lat. zea „cereală") s. f. (BIOCHIM.) Proteină de tipul protaminei, de natură vegetală, prezentă în boabele de porumb. ZEISS [tsais], Cari (1816-1888), industriaş german. A înfiinţat la Jena, în 1846, o manufactură pentru producerea de microscoape şi alte instrumente optice. în 1866, a încheiat un parteneriat de colaborare cu fizicianul Ernst Abbe. Pentru manufactura lui Z, firma chimistului german Otto Schott (1851-1935), creată în 1884, a realizat c. 100 noi categorii de sticlă optică, precum şi tipuri de sticlă cu rezistenţă mărită la căldură şi şocuri. La trei ani după moartea lui Z, Abbe a donat firma şi partea sa din fabrica de sticlă Fundaţiei „Cari Zeiss“ (fondată de el în 1891), la care s-a adăugat, în 1923, donaţia lui O. Schott, ceea ce a condus la constituirea marii şi celebrei întreprinderi germane ce poartă numele fondatorului. ZEITATE (< zeu) s. f. Divinitate păgână; zeu, zeiţă. ZEIŢĂ (< zeu) s. f. Divinitate feminină ca analogie la divinitatea masculină. La origine, reprezenta simbolul fertilităţii. Z apare în toate ipostazele feminităţii: copil, fecioară, soţie, stăpână, prostituată etc. în unele religii depăşeşte în importanţă divinitatea masculină. ♦ Epitet pentru o femeie adorată. ZEL (< fr., lat.) s. n. Tragere de inimă; ardoare, râvnă, sârguinţă. -0-Expr. Exces de zei = râvnă, sârguinţă exagerată în îndeplinirea unei acţiuni, care poate avea şi consecinţe negative. Cari Zeiss ZELA, oraş antic în NE Asiei Mici. Făcea parte din Regatul Pont. Aici, în 47 î.Hr., Cezar, învingându-l pe Farnace II, regele Pontului, a anunţat senatului victoria prin cuvintele rămase celebre: „Veni, vidi, vici“ („Am venit, am văzut, am învins"). 2ELENSK1 [3elenski], Tadeusz (cunoscut şi sub pseud. Boy) (1874- 1941), scriitor polonez. Spirit decadent, legat de mediul boemei din Cracovia. Versuri satirice („Cuvinte"). Studii critice („Moliere", „Studii şi eseuri de literatură franceză"), eseuri teatrale („Flirt cu Melpomena"). Lucrarea istorică „Marysienka Sobieska". Traduceri din franceză. Executat de nazişti. ZELETIN, râu, afl. stg. al râului Berheci, pe terit. com. Motoşeni, jud. Bacău; 75 km. Izv. din NV colinelor Tutovei, din zona de contact cu Pod. Central Moldovenesc, de la 500 m alt. şi drenează partea de V a colinelor Tutovei, având un curs paralel cu cel al Berhociului. Afl. pr.: Răchitoasa. ZELETIN, Ştefan (pseud. lui Ştefan Motăş) (1882-1934, n. satul Burdu-saci, jud. Bacău), sociolog, economist şi filozof român. Prof. univ. la laşi. A studiat geneza, structura, caracterul şi perspectivele economiei româneşti, accentuând asupra rolului burgheziei şi doctrinei liberalismului („Burghezja română. Origina şi rolul ei istoric"). în „Evanghelia naturii" a expus o concepţie filozofică romantică sub influenţa lui Rousseau şi Hegel. ZELINSKI, Nikolai Dmitrievici (1861-1953), chimist rus. Prof. univ. la Moscova. A studiat chimia hidrocarburilor şi a aminoacizilor. Cercetări în domeniul catalizei organice. ZELLA, oază în partea centrală a Libiei, în deşertul Sahara, la 275 km S de ţărmul M. Mediterane; 507 loc. (2003). Centru caravanier tradiţional şi nod de drumuri de caravane. Curmali. Creşterea animalelor. ZELQS, -OASĂ (< zel) adj. Plin de zel; sârguincios. ZELOŢI (< fr.; cuv. gr.) s. m. pl. I. Membri ai unei grupări politice din Palestina antică, reprezentând interesele păturilor mijlocii, îndreptată împotriva marii preoţimi iudaice şi a dominaţiei romane. 2. Membrii grupării politice radicale din Thesalonic aflate în fruntea puternicei răscoale populare din Imp. Bizantin, din 1342-1349 sau 1350. 2EMAITE [jemaite], lulia (pe numele său adevărat /. Zymantene) (1845-1925), scriitoare lituaniană. Povestiri, nuvele şi piese de teatru inspirate din viaţa ţărănimii de la sfârşitul sec. 19 („Pe moşie", „Nora", „Averea noastră", „Cap deştept"). ZEMAN [zeman], Karel (1910-1989), regizor cehoslovac de film. Se consacră în exclusivitate filmului de animaţie în diverse tehnici (preponderent păpuşi şi siluete) tratând subiectele alese la modul ludico-poetic („Aventurile baronului Munchhausen", „Pe cometă", „Dirijabilul furat"). ZEMECKIS, Robert (n. 1952), regizor american de film. Discipolul lui S. Spielberg, a preluat gustul pentru suspans şi efecte speciale în filme cu priză la public, în care reuşeşte un amestec de umor, sensibilitate şi aventură („înapoi în viitor" I, II, III, „Tinereţe veşnică", „Contact"). Premiul Oscar:1994 („Forest Gump"). ZEMEŞ, com. în jud. Bacău, situată în depr. Tazlău, la poalele de SE ale m-ţilor Goşmanu, pe râul Tazlău Sărat; 5 091 loc. (2008). Expl. de petrol. Până la 17 febr. 1968, com. şi satul Z s-au numit TazlăuI de Sus. în com. Z se află mănăstirea înălţarea Domnului (Stiri-goi), de călugări, cu biserica omonimă, ctitorie călugărească din 1937-1938, restaurată în 1957 şi 1992-1993. Mănăstirea a fost desfiinţată în 1959 şi reînfiinţată în 1990. ZEMOS, -OASĂ (< zeamă) adj. (Despre fructe sau plante) Care au suc mult; cu zeamă; (despre mâncăruri gătite) cu sos mult. ZEMOŞj (< zemos) vb. IV refl. (Despre fructe) A deveni zemos, a se muia. ZEMU! (< zeamă) vb. IV intraz. A lăsa zeamă, a musti. ♦ Refl. A deveni zemos. ZEN (în japoneză, zenna, „meditaţie") subst. Formă a budismului Mahayana dezvoltată în Japonia din sec. 12, dar apărută în China, în ZENANA 522 sec. 6. Centrat pe meditaţia fără obiect, ca pură concentrare, a inspirat, în Japonia, arte precum: aranjamentul floral, ceremonia ceaiului, teatrul de marionete, arhitectura, luptele de judo şi karate, poezia „hai-ku“ etc., făcând să transpară, prin diversitatea de forme, culori, sunete, elemente, o misterioasă unitate cosmică. Maeştrii de azi susţin că doctrina lor este cea mai potrivită pentru a instaura pacea în lume, golind războiul de orice raţiune. în Europa şi S.U.A., Z. a fost cunoscut la începutul sec. 20, succesul său fiind asigurat de nevoia unei critici radicale a gândirii. A influenţat îndeosebi pe existenţialişti şi psihanalişti. ZENANA (ZANANA) (< fr.) s. f. Ţesătură cu urzeală de mătase şi cu bătătură de bumbac sau de vigonie, scămoşată pe dos şi cu un luciu pronunţat pe faţă, utilizată pentru confecţionarea unor, obiecte de îmbrăcăminte pentru femei. ZENCUIRE s. f. 1. Operaţie din procesul de tăbăcire vegetală, care constă în menţinerea pieilor, aşezate în straturi orizontale, în bazine de beton umplute cu zemuri tanante mai concentrate decât cele folosite la pretăbăcire. 2. Operaţie de executare a unei faţete oblice la muchiile unei piese sau la extremitatea unui alezaj, în scopul uşurării montajului şi al înlăturării marginilor ascuţite ale piesei. ZEND-AVESTA v. Avesta. ZENDĂ (< fr.) s. f. Limbă indo-eu-ropeană din grupul indo-iranian, din care derivă două limbi literare: vechea persană şi avestica sau zend-avestica, în care sunt scrise cărţile sfinte ale „Avestei" (atribuite marelui profet Zoroastru). ZENG GUOFAN [ţăng cuofan] (1811-1872), comandant militar şi demnitar chinez, membru al reputatei Academii Hanlin (dintre membrii ei se recrutau înalţii funcţionari imperiali). Pe fondul deteriorării situaţiei ec. a populaţiei chineze, agravată de repetatele inundaţii catastrofale şi foametea endemică, a izbucnit războiul ţărănesc al taiping-ilor (declanşat în iul. 1850), împotriva slabei autorităţi imperiale a dinastiei Qing, la care au participat c. 20 mii. de loc. din 17 prov. Z, alături de alţi demnitari, a participat la organizarea gărzilor locale, în fruntea cărora s-a angajat (din 1852) în lupta împotriva răsculaţilor. După îndelungate şi sângeroase confruntări, soldate cu numeroase victime, Z a cucerit Nanjing (19 iul. 1864), „capitala cerească" a răsculaţilor, punând capăt acestei uriaşe mişcări sociale. în anii următori, a continuat campaniile de reprimare a altor revolte ţărăneşti ZENICA [zenitsa], oraş în centrul Republicii Bosnia şi Herţegovina, pe râul Bosna, la 65 km NV de Sara-jevo; 127,6 mii loc. (2005). Expl. de cărbuni, mangan şi min. de fier. Mare combinat siderurgic. Cocso-chimie; constr. de utilaj greu; fabrică de hârtie. ZENjT (< fr. {i}) s. n. Cuvânt de origine arabă care defineşte un punct de pe sfera cerească, opus nadirului, situat la intersecţia verticalei locului cu emisfera cerească superioară. ♦ Fig. Culme, apogeu, înălţime. ZENITAL, -Ă (< fr.) adj. Referitor la zenit, care aparţine zenitului. 4* Distanţă z. = coordonată orizontală egală cu unghiul complementar înălţimii unui astru deasupra orizontului. ZENOBIA, regină a Palmyrei (266-272). A extins autoritatea Palmyrei asupra Siriei, Egiptului şi a unor terit. din Asia Mică. înfrântă de Aurelian, a murit în captivitate la Roma. ZENODORE (a doua jumătate a sec. 2 î.Hr.), matematician grec. A evidenţiat faptul că, dintre toate corpurile solide cu aceeaşi suprafaţă, sfera posedă cel mai mare volum. ZENODOT (ZENODOTOS) din Efes (sec. 3 î.Hr.), filolog grec. A condus biblioteca din Alexandria. A clasificat poeţii epici şi lirici greci şi a realizat prima ediţie critică a epopeilor homerice, dar şi a operelor lui Hesiod, Pindar, Anacreon, punând astfel bazele criticii de text. Deşi lucrările sale nu s-au păstrat, este cunoscut datorită comentariilor filologice ulterioare ale lui Aristarh din Samotrace şi Aristofan din Bizanţ. ZENON, împărat al Imp. Roman de Răsărit (474-475 şi 476-491; domnia la Constantinopol i-a fost întreruptă de Basiliscus, 475-476). Căpetenie a isaurienilor din Asia Mică, până în 468 a purtat numele de Tarasicodissa. A deţinut importante dregătorii militare, dobândite în timpul împăratului Leon I, care şi l-a făcut ginere, dându-i de soţie pe fiica sa, Ariadna. Succede la tron la moartea^ nevârstnicului său fiu, Leon II. în vremea sa în Occident se consumau evenimente dramatice: Odoacru l-a înfrânt şi depus (la 23 aug. 476) pe Romulus Augustulus, punând capăt existenţei Imp. Roman de Apus; căpetenia germană, în semn de supunere, i-a trimis (în 480) lui Z însemnele imperiale - coroana şi mantia de purpură -, primind în schimb titlurile de patricius şi Ferdinand, conte von Zeppelin magister militum. Şi-a apărat tronul în repetate rânduri (476, 479, 480, 484, 488), reprimând cu cruzime pe răzvrătiţi şi uzurpatori. în 489 a reuşit să elimine pericolul ostrogot, convingându-l pe Teodoric cel Mare, numit magister militum per Italiam, să părăsească Pen. Balcanică cu întregul său popor şi să meargă în Pen. Italică unde, după lupte, a pus bazele Regatului ostrogot cu capitala la Ravenna. încercând (în 482) să reconcilieze pe creştinii ortodocşi cu monofiziţii, a provocat o schismă cu Biserica Romei (484-519). în ultimii trei ani de domnie a instituit un regim de teroare şi de spoliere a persoanelor înstărite. Mort în urma unei crize de epilepsie, i-a succedat Anastasius I. ZENON din Citium (c. 336-C.264 î.Hr.), filozof grec. Primul exponent al şcolii stoice. De numele său este legată divizarea filozofiei în logică, fizică şi etică. Din opera lui s-au păstrat numai fragmente. ZENON din Elea (c. 490-c. 430 î.Hr.), filozof şi matematician grec. Eleat, discipol şi apărător al doctrinei lui Parmenide. A formulat paradoxurile, devenite celebre şi discutate şi astăzi, despre imposibilitatea mişcării, evidenţiind dificultăţile la care se ajunge acceptând deopotrivă teza divizibilităţii la infinit a spaţiului şi a timpului sau teza opusă („Ahile şi broasca ţestoasă" „Săgeata", „Stadionul", „Şirurile în mişcare"; de asemenea, a formulat argumente împotriva pluralităţii). ZEOLjT (< fr.; {s} gr. zein „a fierbe" + lithos „piatră") s. m. Alumino-silicat natural hidratat de calciu, sodiu, potasiu, bariu sau stronţiu, uneori magneziu, mangan etc.; au proprietatea de a-şi pierde apa, treptat, prin încălzire, modificându-şi volumul şi proprietăţile fizice. Cristalizează în sisteme diferite şi apar sub formă de cristale lamelare, fibroase, 523 ZEUGMA cu luciu sticlos-sidefos şi culoare albă, gălbuie sau roşiatică. Se utilizează la dedurizarea apei. ZEPEUN (< n.pr. Zeppelin) s. n. Dirijabil rigid. ZEPPELIN [tsepşli:n], Ferdinand, conte von (1838-1917) v constructor german de dirijabile. în perioada 1900-1917 a construit peste 50 de dirijabile rigide, folosite atât pentru transport de pasageri cât şi în scop militar. Primul care a folosit motorul cu combustie internă pentru propulsia dirijabilelor. ZER s. n. Lichid galben-verzui care rămâne din lapte, după coagulare, la prepararea brânzeturilor; este utilizat la prepararea lactozei şi urdei, iar când este bogat în grăsimi la fabricarea untului. ZERAVŞAN (în Ib. tadjică: Zarav-şon) 1. Lanţ muntos în N Tadjikis-tanului, între lanţurile Turkestan la N şi Gissar la S, parte componentă a sistemului muntos Alai, extins pe direcţie E-V, pe 370 km lungime, la S de valea râului Zeravşan. Numeroase vârfuri de peste 5 000 m alt. Alt. max.: 5 489 m (vf. Chimtorga). Pajişti alpine la c. 3 000 m alt. 2. Râu în Tadjikistan şi Uzbekistan; 877 km; supr. bazinului hidrografic: 17,7 mii km2. Izv. din E m-ţilor Turkestan, străbate partea de N a Tadji-kistanului şi SE Uzbekistanului, trece prin oraşele Samarkand şi Buhara şi dispare în nisipurile deşertului Harjev înainte de a ajunge în râul Amu-Daria al cărui afl. a fost în timpurile geologice. Pe cursul superior se numeşte Mateia. Apele sale sunt folosite la irigaţii. Pe cursul Z. sunt lacurile de acumulare Kattakurgan şi Kujumazar. ZERIND, com. în jud. Arad, situată în C. Crişurilor, pe cursul inf. al Crişului Negru, la graniţa cu Ungaria; 1 401 loc. (2008). Staţie de c. f. (în satul Z). Creşterea ovinelor. Satul Z. este atestat documentar în 1169, iar satul lermata Neagră în 1241. Biserică reformată (1799-1801), în satul lermata Neagră. ZERMACUP (< tc.) s. m. Monedă turcească de aur, care a circulat şi în Ţările Române, în sec. 18-19. ZERMELO [tsermelo], Ernst (1871-1953), matematician german. Prof. univ. la Gottingen şi Zurich. A fundamentat teoria mulţimilor pe baze axiomatice. Contribuţii în calculul variaţiilor şi teoria probabilităţilor. ZERNIKE [jernika], Frits (1888-1966), fizician oiandez. Prof. univ. la Groningen. Contribuţii în optică; a construit (1935) microscopul cu f Frits Zernike contrast de fază, cu care a fost posibilă investigarea structurii celulelor vii. A dedus (1938) formulele pentru calculul gradului de coerenţă a luminii de la o sursă neocoerentă. Premiul Nobel pentru fizică (1953). ZERO (< fr., it.) s. n. 1. (MAT.) Număr întreg egal ca valoare cu diferenţa a două numere naturale egale între ele şi care se indică prin cifra 0. ♦ Fig. Om de nimic; nulitate. 2. (FIZ.) Punct care serveşte drept origine a unei scări cu ajutorul căreia se exprimă valorile unei mărimi fizice. Z. absolut v. absolut 2EROMSKI [jeromski], Ştefan (1864-1925), scriitor polonez. Militant pentru educaţia maselor şi justiţie socială. Romane realist-naturaliste („Oameni fără adăpost") sau istorică („Cenuşa11, „Ecourile pădurii") şi piese de teatru („Roza", „Turon", „Prepeliţa a fugit“). A avut un rol activ în organizarea vieţii literare poloneze. ZEROS, -OASĂ (< zer) adj. (Despre derivate ale laptelui) Cu mult zer; de culoarea sau de consistenţa zerului; apos. ZEROVALENT (< zero + valent) adj. (Despre un element chimic) Care are valenţa egală cu zero. ZESTRE (lat. dextrae „făgăduinţă solemnă") s. f. 1. Avere dată (cu forme legale) unei fete când se mărită. ♦ (DR.) Dotă. ♦ Bunuri pe care le aduce o călugăriţă la intrarea în mănăstire. ♦ (Fam.) Totalitatea bunurilor care constituie averea cuiva. 2. Totalitatea bunurilor care constituie averea unei comunităţi, a unei instituţii etc. ZETEA, com. în jud. Harghita, situată la poalele vestice ale m-ţilor Harghita, pe cursul superior a râului Târnava Mare; 5 853 loc. (2008). Expl. de andezit. Centru forestier şi de prelucr. a lemnului. Moară de apă (mijlocul sec. 19), în satul Sub Cetate. Muzeu etnografic (Zetea). Pe terit. satului Z, menţionat documentar în 1333, au fost descoperite urmele unei cetăţi geto-dacice (sec. 1 î.Hr- 1 d.Hr.), fortificată cu trei valuri de pământ. ZETKIN [tsetki:n], Clara (pe numele său adevărat Clara Eissner) (1857-1933), om politic german. A participat la întemeierea Partidului Comunist din Germania. Deputată în Reichstag (1920-1933). A propus la Conferinţa internaţională a femeilor socialiste de la Copenhaga (1910) sărbătorirea, la 8 martie, a Zilei Internaţionale a Femeii. ZEŢAJ (< fr.) s. n. (IND. EXTR.) Metodă de separare (concentrare) a minereurilor, în care se realizează o sortare a elementelor componente pe baza diferenţei de greutate specifică a acestora. ZEŢAR (< germ.) s. m. Muncitor tipograf care efectuează manual operaţia de culegere; culegător (3). ZEU (lat. deus) s. m. în religiile politeiste divinitate masculină dedusă imaginar ca o forţă înzestrată cu chip şi voinţă, cu o individualitate accentuată şi purtând un nume legat de funcţia sa. + Fig. Om cu însuşiri excepţionale (fizice sau morale). ♦ (Fam; ir.) Om cu putere, cu influenţă (politică); şef, conducător. ZEUGMA, localit. în Dacia, situată, potrivit coordonatelor lui Ptolemeu, în Banat. Neidentificată. zermacup ZEUGMĂ 524 ZEUGMĂ (< fr.) s. f. Figură de stil din categoria elipsei prin care un cuvânt este folosit pentru mai mulţi membri ai frazei (de ex.: „Spune-mi că nu m-ai uitat şi că mă iubeşti" pentru „Spune-mi că nu m-ai uitat şi spune-mi că mă iubeşti"). ZEUS (în mitologia greacă) divinitate supremă, „tatăl zeilor şi al oamenilor". Zeu al cerului, al ploii şi al tunetului, apoi şi al dreptăţii şi al ordinii sociale stabilite. Fiu al Geei şi al lui Cronos, l-a detronat pe tatăl său, instaurând stăpânirea zeilor olimpieni. Tatăl lui Apolo, al Atenei şi al lui Artemis, al lui Ares şi Hefaistos şi a numeroşi eroi (semizei), dintre care cel mai cunoscut este Heracles. Reprezentat cu o coroană din frunze de măslin sau stejar, ţinând în mână un sceptru cu capul lui Nike (Victoria) şi la picioare având un vultur, l-au fost închinate temple în Dikte (Creta), Olimpus (Tesalia), Dodona (Epir), Olimpia (Elida), unde se ţineau Jocurile Olimpice şi unde Fidias îi înălţase, în templul său, o statuie-colos, una dintre cele şapte minuni ale lumii antice. Identificat la romani cu Jupiter. ZEUXIS din Heracleea (c. 430-397 î.Hr.), pictor grec. Compoziţii mitologice, caracterizate prin echilibru, prin care a revoluţionat arta vremii sale. A pictat palatul de la Pella, fosta capitală a Macedoniei. Zeus (statuetă din bronz) Ahmed Zewail ZEVACO, Michel (1860-1918), scriitor şi ziarist francez. Legat iniţial de cercurile anarhiste, se dedică, din 1900, romanului foileton. Seria „Pardaillan“ evocă istoria Franţei regelui Henric IV şi a tinereţii lui Ludovic XIII, prin figura pitorească a cavalerului Pardaillan care întruchipează idealurile de libertate ale creatorului său. ZEVI, Bruno (1918-2000), arhitect şi teoretician italian. Adept al arhitecturii organice. Director al revistei „Arhitectura" (din 1955). Lucrări: „Istoria arhitecturii moderne", „Limbajul modern al arhitecturii". ZEVZEC, -EACĂ (< tc.) adj. (Şi subst.) Nătărăuv neghiob; smintit. ZEWAIL, Ahmed (n. 1946), chimist american de origine egipteană. Prof. univ. la Institutul de Tehnologie din California. Studii privind stările de tranziţie ale reacţiilor chimice folosind spectroscopia unităţilor foarte mici de timp. Premiul Nobel pentru chimie (1999). ZGAIBĂ (lat. scabia) 1. (Pop.) Bubă mică, zgârietură.^ Coajă, crustă care se formează pe o rană. 2. (Pop.) Boală a vitelor caracterizată prin apariţia unor mici bubiţe pe corp. ZGARDĂ (cuv. autohton) s. f. 1. Curea sau cerc de metal, uneori, cu ţepi, care se pune în jurul gâtului la câini. 2. (înv. şi pop.) Salbă, şirag de pietre scumpe sau podoabă realizată din mici mărgele colorate care se poartă în jurul gâtului. ZGÂ! (< zgău, înv. „deschizătură") vb. IV tranz. A deschide tare, a holba ochi. + Refl. A se uita cu insistenţă, a privi lung cu ochii holbaţi. ZGÂLŢÂI (< onomat.) vb. IV tranz. şi refl. A (se) clătina cu putere; a (se) smuci, a (se) zgudui. ZGÂNDĂRj vb. IV tranz. 1. A răscoli, a scormoni, a scotoci. ♦ Fig. A aţâţa, a întrărâta, a irita. 2. A scărpina o rană, o bubă etc. ZGÂRCENIE (< zgârcP) s. f. Caracterul celui zgârcit; avariţie, calicie. ZGÂRCI (< zgârci2) s. n. 1. Cartilaj. 2. Unealtă constituită dintr-o lamă metalică curbată, fixată pe un mâner, folosită de dogar pentru curăţirea muchiilor vaselor mici de lemn. ZGÂRCj2 (< sl.) v. IV 1. Tranz. şi refl. A (se) strânge, a (se) contracta, a (se) ghemui (din cauza frigului, a durerii etc.). ♦ Refl. (Despre plante) A se chirci, a degenera. 2. Refl. Fig. A da dovadă de zgârcenie, a se scumpi. ZGÂRCIT, -Ă (< zgârci) adj. 1. (Despre fiinţe sau părţi ale corpului lor) Strâns, ghemuit, chircit; contractat. 2. Fig. (Despre oameni; şi subst.) Care face economii exagerate, care ţine mult la bani; avar, hapsân. ♦ Lipsit de generozitate. -0-Expr. Zgârcit la vorbă = care vorbeşte puţin şi cu chibzuinţă. ZGÂRIA (lat* scaberare) vb. I 1. Tranz. şi refl. A(-şi) produce o tăietură superficială sau o rană uşoară pe piele cu unghiile sau cu un obiect ascuţit. ♦ Tranz. A face pe un obiect o urmă puţin adâncă cu ajutorul unui obiect ascuţit; a râcâi. <£- Expr. A zgâria pământul = a ara superficial, la suprafaţă. ♦ Zgârie-nori = clădire foarte înaltă şi cu un număr mare de etaje. Cel mai înalt z.n. este „Taipei 101“ (509 m înălţime). 2. Tranz. Fig. A produce o senzaţie auditivă neplăcută, supărătoare. ♦ A impresiona în mod neplăcut gustul, mirosul. ZGÂRIECI (< zgâria) s. n. (Pop.) Instrument format dintr-o piesă prismatică de lemn prin care pot aluneca două tije cu vârf metalic, ascuţit, folosit pentru trasarea liniilor paralele pe marginea pieselor de lemn. ZGÂRIETURĂ (< zgâria) s. f. Tăietură superficială pe suprafaţa unui obiect, făcută de un corp ascuţit şi dur; rană uşoară, urmă lăsată pe piele de unghii sau de un corp ascuţit. ZGHIHARĂ (et. nec.) s. f. Z. de Huşi = soi autohton de viţă de vie, cu ciorchini neuniform aripaţi şi cu boabe albe-gălbui, cultivat pentru producerea vinurilor de larg consum. ZGLĂVOACĂ (< bg.) s. f. Peşte mic (8-12 cm), răpitor, din familia Cottide, de culoare negricioasă, cenuşie sau gălbuie, cu capul mare şi turtit şi cu corpul lipsit de solzi, răspândit în apele repezi de munte 525 ZHENGZHOU (Cottus gobio); zglăvoc, babete. Se hrăneşte cu peşti mici, larve de insecte şi icrele altor peşti. Specie ocrotită. ZGLOBIU, -|E (< sl.) adj. Vioi, sprinten, zburdalnic. ♦ (Despre dansuri) Săltăreţ, vesel. ZGOMOT (< ser.) s. n. 1. Sunet supărător sau amestec de sunete discordante. Zgomotele puternice şi de lungă durată, provenite din surse staţionare sau în mişcare (circulaţia auto) determină o poluare fonică care creează disconfort şi chiar poate afecta sănătatea fizică (îndeosebi auzul) şi psihică a oamenilor. în prezent, îndeosebi în cazul populaţiei urbane, se constată o scădere a acuităţii auditive legată de intensificarea poluării fonice. + Gălăgie, vacarm; vuiet, tumult. -0* Expr. A face zgomot = a face vâlvă, a produce senzaţie. 2. (TELEC.) Semnal parazit care se suprapune peste semnalele utile în timpul transmiterii acestora, cauzat de mişcările dezordonate ale electronilor în elementele circuitului, de electricitatea atmosferică etc. O- Z de fond = z. datorat fluctuaţiilor unor mărimi electromagnetice, care se menţine la ieşirea din dispozitivele sau sistemele de transmisiune a semnalelor chiar şi în lipsa aplicării unui semnal util la intrare. ZGRĂBUNŢICĂ (< zgrăbunţă) s. f. Plantă erbacee anuală din familia asteracee, înaltă de 25-125 cm, cu tulpina ramificată, cu frunze ovate sau eliptice, peţiolate, cu flori galbene, toate ligulate, dispuse în capitule mici (Lapsana communis). ZGREPŢĂNA vb. I (Pop.) 1. Intranz. A sgâria, a râcâi. ♦ Refl. A se scărpina. 2. Refl. A se căţăra, a se urca pe ceva. ZGRIBULI vb. IV intranz. şi refl. A tremura şi a se strânge; a se ghemui de frig. ZGRjPŢOR (cf. ngr. ghrips) s. m. 1. Acvilă mare. 2. (IST.) Monedă austriacă de argint, care a circulat şi în Ţările Române, în sec. 17-18. 3. Motiv ornamental, reprezentând un animal fantastic înaripat, folosit în decorarea ceramicii medievale româneşti. ZGRIPŢORAŞ (< zgripţor) s. m. Diminutiv al lui zgripţor. ♦ Monedă austriacă (având imprimată pe una dintre feţe stema cu acvila bicefală), care a circulat în trecut şi în Ţările Române. ZGRIPŢUROAICĂ (< zgripţot) s. f. Personaj fantastic din basme imaginat ca o femeie rea, cu puteri supranaturale. ♦ Fig. Femeie bătrână, zgârcită şi rea. ZGRUNŢUROS, -OASĂ (< zgrun- ţur, reg. „bulgăre") adj. Cu asperităţi; grunzuros. ZGUDUI vb. IV 1. Refl. şi tranz. A se cutremura sau a face să se cutremure, a (se) clătina din temelie; a (se) zdruncina. 2. Tranz. Fig. A tulbura, a răscoli, a frământa. 3. Tranz. A zdruncina convingerile, principiile cuiva. 4. Tranz. Fig. A emoţiona puternic; a înfiora. ZGUDUITURĂ (< zgudui) s. f. 1. Scuturătură puternică; zdruncinătură; zguduială, şoc. 2. Fig. înfiorare, cutremurare. ZGURĂ (cuv. autohton) s. f. 1. Partea minerală fuzibilă din cenuşa cărbunilor, care se aglomerează în procesul de solidificare. 2. Reziduu rezultat în procesul de obţinere a metalelor din minereuri şi la topirea metalelor, constituit din oxizi formaţi în procesul tehnologic, silicaţi, resturi nearse ale combustibilului, componente pământoase din încărcătură etc. -O- Z expandată = material spongios obţinut prin răcirea bruscă a zgurei de furnal adusă la incandescenţă în instalaţii speciale, în prezenţa unei cantităţi mici de apă care se vaporizează; este folosită ca material termoizolant sau la confecţionarea unor betoane uşoare. Z. granulată = material granular fin, obţinut prin răcirea zgurei de furnal în apă multă, întrebuinţat ca agregat pentru betoane, la fabricarea cărămizilor etc. ZHANG DAOLING [djang taoling] (c. 34 - c.156), fondator al sectei daoiste „Cinci măsuri de orez" (Wu dou mi), supranumit Zhang „Maestrul Ceresc". L-a venerat pe Lao zi drept părinte al religiei daoiste, considerând „Cartea despre Dao şi De" (Dao de jing) drept canon şi Dao drept principiu fundamental al credinţei. Biografia sa cuprinde elemente fantastice, iar în iconografia daoistă înfăţişarea sa este fioroasă, menită să ţină la distanţă spiritele malefice. ZHANG Heng [djang hăng] (78-139), matematician, astronom şi geograf chinez. Funcţionar imperial la Biroul de astronomie. A studiat mecanismul eclipselor şi al echinocţiilor şi ar fi construit o sferă armilară pentru motorul hidraulic şi un seismograf. ZHANGJIAKOU [djangţiachou], oraş în NE Chinei (Hebei); 688,3 mii loc. (2003). Ind. alim., constr. de maşini şi textilă. Vechea denumire: Kalgan. ZHANG Jiejian [djang ţieţien] (n. 1913), fizician chinez. Atomist, autor al mai multor lucrări ştiinţifice, este inventatorul structurilor („în fagure") aplicabile reacţiilor nucleare. ZHANG Yimou [djang imou] (n. 1951), regizor chinez de film. Preocupările sale de ordin formal (în principal funcţia simbolică a culorii), dar şi cele tematice cu subtext politico-filozofic incitant îi aduc nenumărate premii în festivalurile lumii. („Sorgul roşu", „Felinare roşii", „A trăi", „Drumul spre casă", „Eroul"). ZHAO MENGFU [djang măngfu] (1254-1322), pictor, poet, caligraf şi muzician chinez. Descendent al unei importante familii imperiale din dinastia Song. A realizat lucrări într- o mare varietate de stiluri. Considerat unul dintre cei mai mari artişti din epoca Yuan, a rămas celebru pentru pictarea cailor, temă foarte apreciată în acea epocă. ZHAO ZHULI [djao djuli] (1906-1970), scriitor chinez. Romane şi povestiri cu tematică rurală în stil umoristic („întâmplări din Sanliwan", „Nunta micuţei Erhei"). ZHAO ZIYANG [djao ţîiang] (1919-2005), om politic chinez. Secretar general al P.C. Chinez (1987-1989). Premier al Consiliului de Stat (guvernul) al R.P. Chineze (1980-1987). ZHEJIANG [djăţiang], provincie în E Chinei; 100 mii km2; 47,2 mii. loc. (2003). Centrul d-tiv: Hangzhou. Expl. de min. de fier şi sare gemă. Ceai, iută, orez, grâu şi bumbac. Pescuit. ZHENG HE [djăng hă] (pe numele său adevărat Ma Sanbao) (c. 1371 — c. 1434), amiral şi diplomat chinez. A susţinut extinderea influenţei maritime şi comerciale chineze în toate ţinuturile care mărginesc Oc. Indian. Z a fost numit comandant şef pentru misiunile din „Mările Apusene" de către împăratul Yongle. Primul său voiaj în larg l-a efectuat în 1405; în această misiune a vizitat Champa (S Vietnamului), Siam, Malacca şi Java, apoi a navigat prin Oc. Indian până în Ceylon, s-a reîntors în China în 1407. Au urmat voiaje în Arabia, pe coasta de E a Africii, SE Asiei şi India. Emigrarea chineză a sporit în urma acestor misiuni, ceea ce a dus la colonizarea chineză în SE Asiei şi a fost urmată de un comerţ care a dăinuit până în sec. 19. ZHENG ZHENDUO [djăng djăntuo] (1898-1958), scriitor şi istoric literar chinez. Promotor al literaturii realiste („Istoria literaturii chineze"). ZHENGZHOU [djăngdjou], oraş în E Chinei centrale, centrul ad-tiv al prov. Henan, în apropiere de fl. ZHOU 526 Huang He; 1,77 mii. loc. (2003). Nod feroviar. Termocentrală. Constr. de maşini grele. Ind. textilă, chimică, sticlăriei şi alim.; fabrică de ciment. Universitate. în perioada 1913-1949 s-a numit Chenghsien. ZHOU [djou], dinastie antică chineză (c. 1066 Î.Hr.-256 î.Hr.) care a cunoscut două perioade distincte: dinastia Z. de Apus (Xizhou), ce a cârmuit până în 771 î.Hr., şi dinastia Z. de Răsărit (Dongzhou), ce a domnit până în 256 Î.Hr. întemeiată de Wu, conducătorul triburilor zhou, care, prin victoria din 1066 î.Hr. asupra fostului său suzeran, împăratul Dixin (1098-1066 Î.Hr.), a pus capăt existenţei dinastiei Shang (sau Yin) şi a fondat o nouă creaţie statală, exercitându-şi autoritatea asupra unui terit. din N Chinei, cu capitala la Hao (în apropiere de actualul oraş Xi'an, prov. Shaanxi). între succesorii săi se remarcă împăratul Gong (921-910 î.Hr.), în timpul domniei căruia societatea chineză a cunoscut o restructurare profundă. în 771 î.Hr., în urma unei răscoale conduse de principele Shen, împăratul You (din 781 î.Hr.) a fost înfrânt şi ucis, succesor fiind impus fiul său Ping care, sub ameninţarea invaziilor popoarelor nomade, a mutat capitala statului spre răsărit, în oraşul Luoyi (azi Luoyang, prov. Henan). în timpul dinastiei Z. s-au dezvoltat agricultura, meşteşugurile, comerţul şi medicina^ iar metalurgia bronzului s-a rafinat. In plan spiritual, s-au dezvoltat şcolile de gândire, sub influenţa lui Lao zi, Confucius, Mozi, Mencius şi Zhuang zi. ZHOU ENLAI (CIU EN LAI) [djou ănlaij (1898-1976), om politic chinez. Membru al Biroului Politic al C.C. al P.C. Chinez (1928-1976); membru al Comitetului Permanent al Biroului Politic şi vicepreşedinte al C.C. al P.C. Chinez (1956-1976). Premier al Consiliului Administrativ de Stat al Guvernului Popular Central (1949-1954) şi premier al Consiliului de Zhou Enlai Stat (1954-1976) al R.P. Chineze. Preşedinte al Comitetului pe întreaga Chină a Consiliului Consultativ Politic Popular (1934-1976). ZHOU GUANGZAO [djou cuandjao] (n. 1929), fizician chinez. Cercetări de fizică teoretică: fizica mezonilor, teoria câmpului, mecanică cuantică statistică, teoria solitronilor, fizică matematică etc. M. de onoare al Acad. Române (1994). ZHOU WENJU [djou uănţu] (a doua jumătate a sec. 10), pictor chinez. Cel mai important maestru din Nanjing şi mare pictor de personaje. Unul dintre iniţiatorii picturii de gen. ZHUANG ZI [djuang ţî] (CHUANG 7ZU) (pe numele său adevărat Zhuang Zhou) (c. 369 - 286 î.Hr), gânditor chinez. în cartea care îi este atribuită şi care îi poartă numele, „Zhuang zi“, prin forma parabolei şi a mitului, a dezvoltat doctrina daoistă, insistând asupra relativităţii oricărui lucru şi a aprofundat sensul ritmului natural al vieţii şi al viziunii organice a lumii. „Zhuang Zi“ este o formulă de veneraţie echivalentă cu „Maestrul Zhuang". ZHU DE [djută] (1886-1976), mareşal şi om politic chinez. Membru al Biroului Politic al C.C. al Partidului Comunist Chinez (1934-1976). Preşedinte al Comitetului Permanent al Adunării Naţionale a Reprezentanţilor Populari a R.P. Chineze (1959- 1976). Unul dintre conducătorii Armatei Populare Chineze de Eliberare. ZHUGE Liang [djucă liang] (181-234), inginer şi strateg chinez. Ministru în timpul lui Liu Bei (regatul Chu), renumit prin spiritul său inventiv şi ştiinţific al conducerii războiului. Considerat unul dintre cei mai de seamă eroi ai poporului chinez. ZHU XI [dju si] (1130-1200), filozof şi cărturar chinez neoconfu-cianist din timpul dinastiei Song. El a codificat ceea ce apoi a fost considerat drept canonul confucianist, editând şi adnotând textele clasice confucianiste ca cele Patru Cărţi. Potrivit sistemului său filozofic, Universul este produsul a două principii distincte, dar inseparabile: Li - sau principiul organizării şi Qi -sau principiul material (comparabil cu forma şi substanţa filozofilor greci). ZI (lat. dies) s. f. 1. Perioadă de timp corespunzătoare unei rotaţii a Pământului în jurul axei sale. ♦ Interval de timp cuprins între răsăritul şi apusul Soarelui. V. echinocţiu, solstiţiu. <0- Zi solară adevărată = Zhou Guangzao intervalul de timp între două treceri succesive ale Soarelui la acelaşi meridian; are o durată variabilă, din cauza neuniformităţii rotaţiei Pământului în jurul axei sale. Zi solară mijlocie = interval de timp între două treceri succesive ale unui Soare fictiv la acelaşi meridian; are durata constantă de 24 de ore. Zi siderală = interval de timp între două treceri consecutive ale oricărei stele la acelaşi meridian; are durata de 23 de ore, 56 de minute şi 4 secunde. Zi calendaristică (sau civilă) = interval de timp dintre miezurile a două nopţi consecutive; în cadrul unei luni z.c. sunt numerotate de Ia 1 la 28, 29, 30 sau 31, iar în cadrul unei săptămâni ele poartă denumirile de luni, marţi, miercuri, joi, vineri, sâmbătă şi duminică. -0- (Determină noţiunile „an“, „lună“, pentru a le sublinia durata) Trei luni de zile. -O Loc. De zi cu zi = zilnic. Zi de (sau cu) zi = a) zilnic; p. ext. necontenit, neîncetat, continuu; b) din ce în ce; treptat. La zi = a) la ziua, la data cerută; b) la curent. Din zi în zi = a) de azi pe mâine; b) în fiecare zi; p. ext. din ce în ce. De la o zi la alta = repede, văzând cu ochii. Zi şi noapte sau ziua şi noaptea = tot timpul, fără întrerupere; fig. fără preget. Expr. A se face ziuă altă = a se lumina, a se face plină zi. Cât toate zilele {de mare) = foarte mare. La zile mari = la ocazii deosebite; p. ext. foarte rar. <0- (EC.) Ziua de muncă = numărul de ore în care salariaţii îşj desfăşoară activitatea în cursul unei zile la locul de muncă. în prezent în majoritatea cazurilor durata unei z. de m. este de opt ore. ♦ (Adverbial: în forma ziua) în timpul zilei, în fiecare zi. ♦ Dată la care s-a petrecut sau urmează să se petreacă ceva; termen. ^ Zi aniversară sau ziua naşterii (sau de naştere) = aniversare. Ziua (numelui) cuiva = onomastica cuiva. Expr. Ziua de astăzi (sau de azi) = vremea, timpul 527 ZIFFER în care trăim. Ziua de mâine = viitorul. Ziua de ieri = trecutul. (în credinţa creştină) Ziua de apoi = ziua în care viii şi morţii vor fi chemaţi la judecata lui Dumnezeu. & (în titulatura sărbătorilor sau a anumitor date fixe) Ziua femeii. Ziua copilului. 2. (La pl.) Viaţă, existenţă, trai. ^ Expr. A avea zile = cât va (mai) trăi. 3. (La pl.) Vreme. ^ Expr. Vechi (sau înaintat) în (sau de) zile = bătrân. ZIAR (< zi, după it. diario) s. n. Publicaţie periodică, de obicei cotidiană, în care se tipăresc ştiri şi informaţii actuale din toate domeniile de activitate. Pe lângă radio şi televiziune, z. constituie unul dintre cele mai importante mijloace de influenţare a opiniei publice. Primele ziare tipărite din Europa au apărut la sfârşitul sec. 16. Primele z. în limba română au fost „Fama Lipschii" (1827), „Albina Românească" (1829) şi „Curierul românesc" (1829). Sin. gazetă, jurnal. ZIARJST, -Ă (< ziar) s. m. şi f. Persoană care lucrează în redacţia unui ziar, a unei reviste etc. sau care colaborează la ele; gazetar, jurnalist. ZIARISTIC, -Ă (< ziarist) adj., s. f. 1. Adj. Privitor la ziarist sau la ziaristică (2), care aparţine ziaristului sau ziaristicii; gazetăresc, jurnalistic. 2. S. f. Profesiunea de ziarist, domeniu în care activează ziaristul; gazetărie, jurnalistică. ZIA UL-HAQ, Muhammad (1924-1988), general şi om politic pakistanez. L-a îndepărtat de la putere, printr-o lovitură de stat, pe Z.A. Bhutto, după care a suspendat partidele politice şi a decretat legea marţială. Administrator şef al Legii Mar-jiale (şef al guvernului, 1977-1985). Preşedinte al Republicii Islamice Pakistan (1978-1988). A contribuit Ia islamizarea vieţii politice şi culturale din ţară. Şi-a pierdut viaţa într-un accident aviatic. ZIBEUNĂ (< fr.) s. f. (ZOOL.) Samur. ZIBO [ţîpo], oraş în NE Chinei (Shandong) situat la 370 km SE de Beijing; 1,5 mii. loc. (2003). Expl. carbonifere. Constr. de utilaj minier şi de aparataj electrotehnic. Ind. metalurgiei neferoase (aluminiu), petrochimică, a sticlăriei şi alim. Piaţă agricolă. Vechiul nume: Zhangdian. ZICALĂ (< zice) s. f. Zicătoare, proverb. ZICĂTOARE (< zice) s. f. Specie a paremiologiei populare, asemănătoare maximei, uneori ritmată, prin care se exprimă o constatare de ordin general, filozofic, un principiu etic, o normă de conduită etc. Z|CE (lat. dicere) vb. III tranz. 1. A exprima un gând prin cuvinte; a spune, a rosti cu voce tare; p. ext. a vorbi. Expr. Cât ai zice peşte = foarte repede, îndată. Vrea (sau va, vra) să zică = a) adică, înseamnă că...; b) deci. ♦ A se adresa cuiva, a-i vorbi. ♦ (Despre texte) A menţiona, a relata. ♦ A comunica, a transmite. 2. A afirma, a susţine, a pretinde că... ♦ Refl. impers. Se zvoneşte, circulă vestea, se afirmă că... ♦ A răspunde, a riposta. ♦ A reproşa, a obiecta. ♦ A tăgădui, a contesta. ♦ A comunica o dorinţă; a porunci, a ordona. 3. (Pop.) A cânta (din gură sau dintr-un instrument). 4. A-şi da părerea; a socoti, a crede. Ce-am zis eu! = a fost întocmai aşa cu am spus. Să zicem = a) să presupunem, să admitem; b) de exemplu. ♦ (La optativ sau la conjunctiv) A avea sau a lăsa impresia că... 5. A pune nume; a porecli. ZjCERE (< zice) s. f. Acţiunea de a zice; cuvânt, vorbire; ceea ce se exprimă prin cuvinte. ♦ Proverb, zicătoare. ZID (< sl.) s. n. Element de construcţie cu grosime mică în raport cu celelalte dimensiuni, aşezat vertical, executat din cărămidă, din blocuri de piatră sau din beton şi destinat să delimiteze şi să izoleze o încăpere, un teren etc. sau să preia şi să transmită fundaţiei forţele exterioare exercitate asupra construcţiei. -0- Loc. între ziduri = în interiorul unei clădiri. -0- Expr. A face zid în jurul cuiva = a înconjura pe cineva din toată părţile pentru a-l apăra; fig. a se solidariza cu cineva, a se uni în jurul cuiva. Marele Zid Chinezesc - v. chinezesc, Marele Zid. Zidul Berlinului - v. Berlin. ZIDAR (< zid) s. m. Lucrător calificat care execută lucrări de construcţie din zidărie, precum şi de finisare a betonului după turnare. ZIDĂRJE (< zid) s. f. Masă de materiale constituită din cărămizi sau din blocuri de piatră cu mortar ori cu piese metalice sau aşezate strâns, astfel încât să formeze legături; intră în componenţa unui element de construcţie. ZIDj (< sl.) vb. IV tranz. 1. A executa o lucrare din zidărie; 2. ^Despre o deschizătură în perete) închis, astupat cu un zid. ZIDI [zidi], Claude (n. 1934), regizor francez de film. Comedii de mare succes la public („Marele bazar“, „Aripioară sau picior", „Poliţiştii umflă potul", „Singurătate în doi", „Corupţii între ei", „Substituirea"). ZIDITOR, -OARE (< zidi) s. m. şi f. 1. S. m. şi f. Persoană care zideşte; p. ext. întemeietor. 2. S. m. art. (în religia creştină; cu valoare de n.pr.) Dumnezeu. ZIDURI, com. în jud. Buzău, situată în C. Râmnicului; 4 682 loc. (2008). Haltă de c.f. (în satul Zoiţa), inaugurată la 13 iun. 1881. Centru de prelucr. artistică a lemnului. ZIEGLER [tsi:gler], Karl Waldemar (1898-1973), chimist german. Prof. univ. la Frankfurt am Main, Heidel-berg şi Halle. Director (din 1943) al Institutului de Cercetări „Max Planck" din Mulheim. Cercetări în domeniul compuşilor organometalici; a descoperit catalizatorii stereospecifici pentru fabricarea, la joasă presiune, a polie-tilenelor cu structură rectilinie, pe baza cărora se obţin fibre plastice de o calitate superioară. Premiul Nobel pentru chimie (1963), împreună cu G. Natta. ZIELONA G6RA [3elona gura], oraş în V Poloniei, situat la 145 km NV de Wroclaw; 118,3 mii loc. (2006). Nod feroviar şi rutier. Constr. de aparataj electrotehnic, de autovehicule şi de maşini textile. Ind. siderurgică, poligrafică, textilă (ţesături fine), de prelucr. a lemnului şi alim. (vin). Viticultură. Festival anual al vinului (toamna). Institut Politehnic (1965). Primărie (sec. 18). ZIFFER Alexandru (1880-1962, n. Eger, Ungaria), pictor român de naţionalitate maghiară. Naturi moarte şi peisaje, în care îmbină ecouri impresioniste cu preferinţe cromatice caracteristice şcolii băimărene („Case din Baia Mare", „Natură statică cu lalele", „Autoportret"). Karl Waldemar Ziegler ZIGOFILACEE 528 ZIGOFILACEE (< lat.) s. f. pl. Familie de plante dicotiledonate diali-petale (arbori, arbuşti, semiarbuşti şi ierburi) (Zygophyllaceae). Cuprinde c. 500 de specii răspândite în reg. tropicale şi subtropicale ale Globului, în România apar speciile colţii babei (Tribulus terrestris) şi, cu totul izolat, în jurul vulcanilor noroioşi de la Pâcle, gărdurariţa (Nitraria schoberî). ZIGOMATIC, -Ă (< fr. {i}; {s> gr. zygoma „obiect care uneşte11) adj. (ANAT.) Care se referă la zigomă, care aparţine zigomei. ^ Apofiză z. = apofiză inferioară a osului temporal. Arcadă z. = arcadă osoasă formată prin unirea apofizei zigomatice cu osul molar. Os z. = os pereche aparţinând scheletului facial, situat în partea superioară şi laterală a feţei; formează proeminenţele obrazului şi pereţii lateral şi inferior al orbitei. Sin. os molar, zigomă. ZIGOMĂ (< fr., gr.) s. f. Os zigo-matic. ZIGOMQRF, A (< fr. {i>; {s} gr. zygon „jug“ + morphe „formă") adj. (Despre flori) Care are un singur plan de simetrie, putând fi median (la mazăre sau salcâm), transversal (la brebenei), oblic (la petunii). ZIGONENI, lac de acumulare pe cursul superior al Argeşului, dat în folosinţă în 1973, ale cărui ape pun în mişcare turbinele hidrocentralei omonime (15,4 MW). Voi. lacului: 13,3 mii. m3. ZIGONG [ţîcung], oraş în partea central-sudică a Chinei (Sichuan); 486 mii loc. (2003). Expl. de petrol, gaze naturale şi sare. Ind. chimică, alim. Piaţă agricolă. ZIGOT (< fr.) s. m. Celulă diploidă (2 n) rezultată din unirea a doi gameţi haploizi (n); ovul fecundat. ZIGUINCHOR, oraş în extremitatea de SV a Republicii Senegal, în apropiere de graniţa cu Guineea-Bissau, pe fl. Casamance, la 72 km de gura de vărsare a acestuia în Oc. Atlantic; 153,8 mii loc. (2006). Port fluvial. Ulei vegetal. Clădiri în stil colonial francez. ZIGURAT (< fr.) s. n. (în arhitectura mesopotamiană) Edificiu monumental cu caracter religios de forma unei piramide în trepte, cuprins în complexul arhitectural al palatelor din Caldeea, Babilon şi Asiria, pe a cărei ultimă platformă se afla un templu destinat atât cultului, cât şi cercetărilor astronomice. Cel mai bine păstrat z. este cel din Ur. Primele z. au fost construite în sec. 22 î.Hr. ZIGZAG (< fr.) s. n. Linie frântă. Loc. adv. în zigzag = în formă de linie frântă. ZILBER, Herbert (Belu) (1901- 1978, n. Târgu Frumos), filozof şi om politic român. Prof. univ. la Bucureşti. Membru P.C.R. Participant la lovitura de stat de la 23 aug. 1944. Recrutat de spionajul sovietic în perioada interbelică şi de cel american în 1944. Exclus din partidul comunist şi condamnat la muncă silnică pe viaţă (1954). Eliberat (1964). Memorii. ZILER (ZILIER) (< zi) s. m. Muncitor angajat şi plătit cu ziua. ZlLINA [jjlina], oraş în NV Slovaciei, pe râul Vâh; 85,4 mii loc. (2006). Nod feroviar şi rutier. Constr. de utilaj minier şi forestier şi de aparataj electrotehnic. Ind. chimică, textilă, de prelucr. a lemnului şi alim. Universitate (1953). Conservator. Teatru. Muzee. Biserica romanică Sf. Ştefan (sec. 13), cu elemente gotice; biserica Sf. Treime; castelul Budatin. Oraş regal liber (1312). ZjLNIC, -Ă (< zile) adj. (Şi adv.) De fiecare zi, cotidian; p. ext obişnuit. ZILOT ROMÂNUL (pe numele adevărat Ştefan loan Moru) (c. 1780-1851), cronicar şi autor de versuri român. în cronicile „Domnia lui Constantin-Vodă Hangerliul...“, „Domnia lui Jon-Vodă Caragea..." condamnă comportarea abuzivă a domnilor fanarioţi. Atitudine ostilă fată de evenimentele revoluţionare din 1821 şi din 1848. ZIMANDU NOU, com. în jud. Arad, situată în C. Aradului, pe râul Mureşu Mare; 4 650 loc. (2008). Staţie de c.f. (în satul Z.N.) Zonă de zigurat (reconstituire) interes cinegetic (satul Zimandcuz) Castel (sec. 19), în satul Z.N. ZIMAZĂ (< fr., »; fe} gr. zyme „drojdie") s. f. (BIOCHIM.) Enzimă prezentă în drojdia de bere, cu rol în fermentaţia alcoolică a zaharurilor. ZIMBABWE, Republica Zimbabwe (Republic of Zimbabwe), stat în SE Africii; 390 757 km2; 12 010 000 loc. (2006). Limba oficială: engleza. Religia: sincretică (în egală măsură creştini şi animişti) 50%, creştină (protestanţi, romano-catolici) 25 %, credinţe tradiţionale 24%, islamică 1%. Capitala: Harare. Oraşe pr.: Bulawayo, Chitungwiza, Gweru, Mutare. Este împăţit în 8 provincii şi 2 oraşe cu statut de provincie. Ţară fără acces direct la Oc. Planetar, Z. are un relief de podişuri vălurite cu alt. în jurul a 1 000 m (High Veld) dominate de unele culmi cu aspect de inselberguri (Umwukwe, 1 751 m în N, Zhombuki, 1 600 m în NE, Matopo 1 552 m şi Mhlaba 1 535 m în SV). în E, la graniţa cu Mozam-bic, apar o serie de culmi muntoase bine împădurite, unde alt. trec de 2 000 m (Inyangani, 2 592 m, alt. max. din ţară). Sectoarele cele mai coborâte sunt culoarul Gwembe, drenat de fl. Zambezi (în N) şi depr. largă drenată de Limpopo şi Sabi/ Save (în SE). Clima tropicală, cu temperaturi ridicate tot timpul anului în sectoarele joase amintite, este moderată de alt. în zona platourilor (Harare, 17°-19°C, media anuală) şi în munţii din E ţării. în zona înaltă a acestora precipitaţiile se apropie de 1 800 mm/an, în timp ce în High Veld ele sunt în jurul a 800-900 mm/an iar în extremul sud (valea fl. Limpopo) numai 400 mm/an. în ultimul deceniu s-au înregistrat secete prelungite („dublate11 de inundaţii) care au compromis recoltele. Fluviile Zambezi şi Limpopo formează graniţa de NV şi respectiv de S; SE ţării este drenat de Sabi/Save (afl. Lundi) care se varsă în Oc. Indian pe terit. Mozambicului. Pe Zambezi, la graniţa cu Zambia - se află cunoscuta cascadă Victoria şi lacul de acumulare Kariba (5 300 km2, 225 km lungime). Savana cu pâlcuri forestiere şi arbustive este dominantă în High Veld iar pădurile tropicale cu esenţe preţioase în zonele montane. Fauna deosebit de variată este ocrotită (alături de alte elemente de floră şi peisaj) în numeroase parcuri şi rezervaţii naţionale, considerate atracţii turistice majore ale ţării. Z. dispune de variate resurse de subsol cromite 614,7 mii t (2005: locul 4 pe Glob), huilă, minereuri de fier, nichel, cupru, staniu, litiu 250 t (locul 3 pe 529 ZIMBABWE Glob), vanadiu, platină, paladiu, azbest, grafit, talc, bentonită, mag-nezit, fosfaţi, aur, argint, diamante (251 mii carate). Principale prod. ind. (2004): fontă (129 mii t), oţel (23 mii t), feroaliaje (218 mii), nichel, cupru, autovehicule, îngrăşăminte azotoase şi fosfatice, celuloză şi hârtie, cherestea, ciment, zahăr, lapte, brânzeturi, unt (1,8 mii t), carne, ulei de arahide, ulei de floarea-soarelui, vin, bere ş.a Energia electrică este obţinută mai mult de 50% în hidrocentrale. Centre industriale importante: Harare, Bulawayo, Mutare, Kwekwe, Gweru. în agricultură, pe fondul aplicării reformei agrare guvernamentale s-a dezorganizat sectorul marilor ferme implicate decisiv în agricultura comercială (cu însemnată contribuţie la export). Se cultivă trestie de zahăr, tutun, soia, ceai, bumbac, arahide, banane, citrice, mirodenii, piper, vanilie, porumb, grâu, mei, sorg, orz, manioc, cartofi, legume. Se cresc efective însemnate de bovine şi caprine, precum şi ovine şi porcine; sectorul animalier a fost şi el afectat de secetele din ultimul deceniu. Se cresc în ferme speciale crocodili (76 157 exemplare 2003, locul 3 pe Glob). Din păduri se exploatează anual peste 900 mii m3 material lemnos. Infrastructura căilor de comunicaţii este alcătuită din căi ferate (3 077 km, ecartament îngust), căi rutiere (97 440 km), căi fluviale (navigaţie pe sectoare ale celor două fluvii, Zambezi şi Limpopo), magistrale de transport a produselor petroliere (270 km) şi 341 aerodromuri (19 cu pistă betonată, inclusiv 3 care pot primi orice tip de aeronavă). Situaţia economică s-a deteriorat în ultimii ani, cauzele fiind complexe. Moneda: 1 Dolar Z. = 100 Cents. Turismul s-a contractat sever în ultimii ani, pe fondul instabilităţii sociale. Potenţialul turistic natural este însă unul de excepţie. Principale zone şi obiective: valea fl. Zambezi cu Parcul Naţional Victoria Falls inclus în Patrimoniul natural mondial, Parcurile Naţionale Mana Pools (cu hipopotami, crocodili, elefanţi bivoli), Hwange (cu efective mari de elefanţi, câini pătaţi africani, hienă brună, antilope), Rhodes Matopos (aici se află mormântul lui Cecil Rhodes); Great Zimbabwe National Monument (cel mai mare complex de ruine din S continentului african, amintind de puternicul oraş-stat din sec. 13-15) -sit aflat (din 1986) în Patrimoniul cultural universal; capitala ţării - Harare şi oraşul Bulawayo cu un Muzeu de Istorie naturală, iar în apropiere ruinele oraşului Khami, capitala statului Torwa (sec. 15). Comerţul exterior: (2001): Export: tutun (36,9%), aur (14%), produse horticole - inclusiv flori proaspete (7,4%), feroaliaje (5,1%), bumbac brut (5,1%), zahăr (4,4%), textile, confecţii ş.a.; import (2001): echipamente industriale (28,1%), produse chimice (22,9%), produse petroliere (15,7%), produse alimentare (3,8%), energie electrică (3,1%), mijloace de transport ş.a. Principalii parteneri (2006): la export Africa de Sud (24,8%), R. Democrată Congo (17,6%), Botswana (15,7%), S.U.A. (10,4%); la import: Africa de Sud (40,8%), Zambia (29,6%), S.U.A. (4,9%). - Istoric. Terit. Z., locuit din Ev. Med. de triburi bantu, face parte, în sec. 12-17, din Regatul Monomotapa (sau Zimbabwe, după numele monumentalei capitale a acestui stat în sec. 14-15), distrus de populaţia ba-rotse. Către mijlocul sec. 19, pe terit. actualului Z. apare un al doilea val de migraţie a populaţiei de limbă bantu; în cadrul acestuia, s-a constituit un stat (după 1841) al poporului ndebele (numit şi matebele) condus de un fost locotenent al lui Shaka, pe nume Mzilikazi (Moselekatse) (c. 1790-1868) urmat, după o regenţă de doi ani, de fiul său Lobengula (1870-1894), care a cârmuit regatul până la lichidarea lui de către britanici (în 1893). Din 1889, Compania Britanică a Africii de Sud (fondată de Cecil Rhodes) a primit dreptul de colonizare şi administrare a terit. nordic al posesiunilor britanice în Africa de Sud, numit, până în 1894, Mashonaland, după care i s-a zis Rhodesia de Sud. A devenit, din 1923, colonie a Coroanei britanice, cu o largă autonomie internă, limitată însă numai la populaţia albă. Un mare număr de fermieri albi se stabilesc după 1900, numărul lor ridicân-du-se, în 1965, la 250 000 (1/10 din pop. ţării). între 1953 şi 1963 face parte, împreună cu Rhodesia de Nord (Zambia) şi Nyassaland (Mala-wi), din Federaţia Rhodesia-Nyassa-land. După destrămarea Federaţiei (31 dec. 1963), guvernul rasist, condus de Jan Douglas Smith (1964- 1979), sprijinit de Frontul Rhodesian - partidul minorităţii albe -, proclamă, la 11 nov. 1965, în mod unilateral, independenţa ţării şi pune bazele unui regim de apartheid. Jan Smith, 530 DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Provincie/oraş (1) Suprafaţa Populaţia Centrul ad-tiv (km2) (mii loc., 2002) Bulawayo (1) 479 Harare (1) 872 Manicaland 36 459 Mashonaland Central 28 347 Mashonaland East 32 230 Mashonaland West 57 441 Masvingo 56 566 Matabeleland North 75 025 Matabeleland South 54 172 Midlands 49 166 susţinut de Republica Africa de Sud, proclamă, la 2 mart. 1970, „Republica Rhodesia11, iar la 1 iun. 1979, Republica Zimbabwe-Rhodesia. Marea Britanie, O.N.U., Organizaţia Unităţii Africane. nu recunosc această independenţă şi adoptă, în 1966 şi 1968, sancţiuni economice împotriva Rho-desiei de Sud. în 1962 ia fiinţă Uniunea Poporului African Zimbabwe (ZAPU), condusă de Joshua Nkomo, din care se desprinde, un an mai târziu, Uniunea Naţională Africană Zimbabwe (ZANU), în frunte cu Robert Mugabe. Ambele mişcări vor declanşa, în 1967, operaţiuni de gherilă împotriva regimului de la Salis-bury. Conferinţa tripartită de la Londra (Marea Britanie, Frontul Patriotic - alianţa ZANU-ZAPU - şi autorităţile de la Salisbury) se încheie, la 21 dec. 1979, cu un acord ce prevede reglementarea unui conflict care, în 14 ani, a provocat zeci de mii de victime, încetarea focului, supravegheată de forţe ale Commonwealth-ului (28 dec. 1979), este urmată de alegeri câştigate de ZANU - ZAPU (febr. 1980) şi de proclamarea, la 18 apr. 1980, a independenţei, sub numele de Republica Zimbabwe. Membru al O.N.U. (25 aug. 1980). Robert Mugabe este prim-ministru (1980-1987), apoi, după instituirea sistemului prezidenţial în 1987, şef al noului stat (reales în 1990, 1996 şi 2002). După repetate fricţiuni şi conflicte, în 1987 are loc unificarea celor două partide, ZAPU şi ZANU, constituindu-se ZANU - Frontul Patriotic. în 1991, referirile la marxism-leninism djn Constituţia ţării sunt abandonate. în pofida criticilor internaţionale, R. Mugabe îşi menţine stilul autoritar de guvernare. După 1995, economia dă semne de stagnare, ceea ce duce la sporirea tensiunilor sociale din ţară. în 1998, preşedintele Mugabe reia proiectele de reformă 676.8 1 903,5 1 566,9 Mutare 998.3 Bindura 1 125,4 Marondera 1 222,6 Chinhoyi 1 318,7 Masvingo 701.4 Bulawayo 654.9 Gwanda 1 466,3 Gweru agrară (5 000 de mari ferme aparţinând exclusiv populaţiei albe deţin 1/3 din supr. agr. a ţării). în oct. 1998, forţe armate zimbabwiene intervin în războiul civil din R.D. Congo, sprijinindu-l pe dictatorul Laurent-Desire Kabila. Pe fundalul erodării prestigiului prezidenţial şi al deteriorării situaţiei economice (c. 50% din pop. este afectată de şomaj), R. Mugabe lansează, la începutul anului 2000, o ofensivă de ocupare, pe cale violentă, a fermelor aflate în stăpânirea albilor de către veterani ai războiului de independenţă. în alegerile legislative din iun. 2000, partidul preşedintelui, ZANU - FP, obţine 62 din cele 120 de locuri eligibile ale Parlamentului, iar Mişcarea pentru o Schimbare Democratică, de opoziţie - 57 de mandate; potrivit Constituţiei, preşedintele mai desemnează direct alţi 30 de deputaţi. în condiţiile degradării dramatice a situaţiei economice (inflaţia de 70% şi şomaj 50%) şi a nemulţumirii crescânde a populaţiei autorităţile mizează pe reforme agrare pe cale violentă, de depose- dare a fermierilor albi, mai ales, de loturile pe care le deţin. Sărăcia extremă duce la autoexilarea a numeroşi loc. La 7 dec. 2003 R. Mugabe anunţă părăsirea Commonwealth-ului de Z Alegerile legislative din 29 mart. 2005 sunt câştigate de către partidul preşedintelui. Republică prezidenţială. ZIMBABWE, MARELE - (GREAT ZIMBABWE NATIONAL MONUMENT), nume dat unor ruine impresionante prin dimensiuni (acoperă o suprafaţă de c. 24 ha), situate în S Africii, la SE de Masvinga (Republica Zimbabwe). Se remarcă o fortăreaţă, situată pe un vârf de deal, incinta din vale şi marea incintă, construite în mare parte din blocuri de granit, fără a folosi ca liant mortarul. Descoperite şi cercetate începând din 1867, vestigiile s-au dovedit a fi mărturii ale existenţei unui important oraş, centru al unui stat condus de poporul karanga, înfloritor în sec. 11-15, îndeosebi ca urmare a intenselor relaţii comerciale cu aşezările de pe litoralul Oc. Indian. Abandonat în sec. 15 din motive necunoscute. Mai târziu, au fost descoperite, la c. 13 km de M. Z, un grup de ruine, care au fost botezate „Micul Zimbabwe". Vestigiile de la M. Z. au fost incluse (din 1986) în Patrimoniul cultural universal. ZIMBjL (< tc.) s. n. Coş împletit din papură sau din rogoz. ZIMBOR, com. în jud. Sălaj, situată în S depr. Almaş, la poalele de NV ale dealurilor Clujului, pe râul Almaş; 1 124 loc. (2008). Nod rutier. Pomicultură. în arealul satului Sutoru, atestat documentar în 1435, au fost descoperite urmele unui castru roman din piatră şi ale unei aşezări rurale, cunoscută sub numele de Optatiana, datând din sec. 2-3. în satul Z., atestat documentar în 1332, se află 531 ZININ o biserică din sec. 15 (azi biserică reformată), cu unele adăugiri din sec. 18, o biserică ortodoxă cu hramul Adormirea Maicii Domnului (1643), cu picturi murale interioare din 1839 şi conacul „Szombory“ (sec. 19). ZIMBRU (< sl.) s. m. Specie de bovid sălbatic, masiv (putând depăşi 700 kg şi aproape 3 m lungime), având capul mare cu coarne mici, îndoite în afară, în faţă şi în sus, corpul acoperit cu o blană deasă, pâsloasă, care formează un moţ înapoia capului, cu barbă şi coamă mare, atârnând în jos până pe partea inferioară a gâtului (Bison bonasus). Larg răspândit în trecut în pădurile din Europa, şi-a restrâns continuu arealul din cauza presiunii antropice; în România ultimul exemplar a fost vânat în 1852, iar la începutul sec. 20 se mai păstra doar în pădurea Bialovieja (la graniţa actuală dintre Polonia şi Belarus) şi în Cau-caz. A dispărut şi de acolo în anii Primului Război Mondial, dar efectivele au fost refăcute în Polonia cu ajutorul unor exemplare din grădini zoologice. în prezent a fost reintrodus, în general în semilibertate, în diverse alte ţări europene. în România este prezent în rezervaţia Slivuţ din Depr. Haţegului, în apropiere de Târgovişte la Neagra-Bucşani şi în Parcul Natural Vânători-Neamţ. ZIMMERMANN [tsimerman], Bemd Alois (1918-1970), compozitor german. Muzician hipersensibil, angajat. A trecut prin diverse faze stilistice: expresionistă („Concertul pentru vioară", „Perspektiven"), pluralistă (opera „Soldaţii"), statică (,,Photoptosis“). ZIMMERMANN [tsimerman], Domi-nikus (1685-1766), arhitect german. Construcţii în spiritul barocului târziu, folosind în decoraţii elemente ale ro-cocoului îmbinate cu elemente tradiţionale germane (biserica de pelerinaj din Steinhausen, Suabia, prima biserică în stil rococo din Bavaria; biserica Die Wies, lângă Munchen). ZIMMERWALD [tsjmervalt], localit. în Elveţia. Aici a avut loc, în sept. 1915, prima Conferinţă generală a socialiştilor internaţionalişti, la care a participat şi Partidul Social-Democrat din România (P.S.D.R.); a adoptat un manifest împotriva războiului. Cu toate slăbiciunile ei, Conferinţa de la Z. a constituit un pas important spre unirea elementelor internaţionaliste, care au constituit nucleul Internaţionalei III. ZIMNICEA, oraş în jud. Teleorman, situat în S C. Boian, pe malul zimbru stg. al Dunării, la 43°37’07'' lat. N, fiind punctul extrem sudic al României; 15 291 loc. (2008). Staţie de cf., inaugurată în 1901. Nod rutier. Port fluvial şi punct de vamă (din 1860) la graniţa cu Bulgaria. Expl. de balast. Fabrici de ţevi sudate, de mobilă, prefabricate din beton, textile şi de produse alim. Ferme de creştere a bovinelor, porcinelor şi ovinelor. Sere legumicole. în arealul oraşului au fost descoperite vestigiile unei importante aşezări de tip dava (sec. 4-1 î.Hr.) în care s-au găsit vase ceramice autohtone, lucrate la roată sau cu mâna (un chiup cu decor estompat, cu siluete de cai, urne funerare ş.a.), precum şi ceramică din import, în special amfore greceşti. în 1385, localit. figura ca un important punct vamal şi de schimburi comerciale. Distrus aproape în întregime (peste 80%) de cutremurul din 4 mart. 1977, oraşul a fost reconstruit până în 1980. Bisericile Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena şi Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. ZIMOGENE (< fr.; {s} gr. zyme „drojdie" + gennaein „a produce") s. n. pl. (BIOCHIM.) Precursori inactivi ai enzimelor, care se transformă în compuşi activi sub acţiunea activatorilor (kinaze) (ex. tripsinogenul, care se transformă în tripsină sub acţiunea enzimei enterokinază). ZIMOLOGIE (< fr.; engl.) s. f. Studiul enzimelor şi al produselor enzimatice. Sin. enzimologie. ZIMŢ (cf. bg. zăbeţ) s. m. Fiecare dintre adânciturile de pe muchia monedelor. + (Fam.) Ban, monedă; galben. ♦ Dinte (2). ZIMŢA (< zimţ) vb. I tranz. A zimţui. ZIMŢU! (< zimţ) vb. IV tranz. A executa zimţii unei piese, dinţii unei pânze de ferăstrău sau ai unei seceri etc.; a moleta, a stria, a randalina. ZINC (< fr., gr.) s. n. Element chimic (Zn; nr. at. 30, m. at. 65,39, p.t. 419,4°C, p.f. 906°C, gr. sp. 7,13) din gr. II secundară; metal alb-argin-tiu sau alb-albăstrui. Se găseşte în natură sub formă de sulfură (blendă) şi carbonat (smitsonită). în combinaţii este bivalent. în contact cu aerul se acoperă cu o peliculă protectoare de oxid. Se întrebuinţează în zincare, sub formă de aliaje (ex. alama), la acumulatoarele alcaline, la fabricarea pesticidelor şi pigmenţilor etc. A fost izolat pentru prima dată de chimistul german A. S. Marggraf (1709-1782) în 1776. ZINCARE (< zinca) s. f. Operaţie de acoperire cu un strat subţire de zinc a pieselor de oţel sau de fontă, precum şi a unor piese nemetalice pentru a le proteja împotriva coroziunii sau a le da un aspect decorativ. ZINCOGRAFJE (< fr. {i}; {s} fr. zinc + gr. graphein „a scrie") s. f. 1. Procedeu de obţinere a clişeelor de zinc folosite în imprimerie. Constă în copierea clişeului negativ al originalului pe o placă de zinc pe care, după tratarea cu un corodant, se obţin elemente de imprimare în relief. 2. Atelier (secţie) în care se execută clişeele prin z. (1). 3. Tipar executat prin acest procedeu. ZINCOGRAVyRĂ (< fr.) s. f. 1. Ansamblu procedeelor fizico-chimice destinate executării clişeelor prin zincografie (1). 2. Clişeu executat prin zincografie (1). ZINDER, oraş în S Republicii Niger, la 720 km E de Niamey şi 105 km N de graniţa cu Nigeria; 170,6 mii loc. (2001). Aeroport. Nod rutier. Termocentrală. Tananţi. Centru de prelucr. a pieilor şi a nucilor de cocos. Piaţă agricolă. Fort. Moschee. Palatul sultanului (1860). Fostă capitală a ţării (1926-1960). ZINDER, Norton David (n. 1928), biolog american, cercetător ştiinţific la Univ. Rockefeller din New York. A descoperit procesul de transducţie genetică şi primul bacteriofag la care materialul genetic este constituit de ARN. ZINGIRLjU (< tc.) s. m. Monedă turcească de aur, care a circulat şi în Ţările Române, în sec. 18-19. ZININ, Nikolai Nikolaevici (1812-1889), chimist rus. Prof. univ. la Kazan. A obţinut anilina pe cale sintetică prin reducerea nitroben-zenului, punând bazele producţiei ind. a acestui colorant. ZINNEMANN 532 Fred Zinnemann ZINNEMANN [zjnimen], Fred (1907-1997), regizor american de film. Iscusit meşteşugar, constant preocupat de problema identităţii individului care se simte permanent dator să se pună mereu la încercare („La amiază", „Bărbaţii", „lulia"). Premiul Oscar: 1953 („De aici în eternitate") şi 1966 („Un om pentru eternitate"). ZINOVIEV [zinoviif], Grigori Evs-sevlcl (pe numele adevărat Ovsel Gershon Aronov Radomîlski) (1883-1936), om politic sovietic. Colaborator apropiat al lui Lenin. Conducător (1919-1926) al Internaţionalei III Comuniste (Cominternul). Opunân-se politicii staliniste, a fost judecat (1935-1936) si executat. Reabilitat în 1988. ZINOVIEVSK v. Kirovograd. ZINWALDjT (< fr. {i}; {s} Zinwald) s. n. Mică de culoare cenuşie, brună sau verde, folosită la extragerea litiului. ZINZENDORF, Nikolaus Ludwig, conte de (1700-1760), reformator german. întemeietor al comunităţii pietiste „Noua unitate frăţească" din membrii comunităţii „Fraţii boemi şi moravi", stabiliţi, în urma prigoanei împotriva lor, pe domeniile sale. Predicţiile sale conţin idei luterane despre caracterul paradoxal al credinţei şi nevoia de libertate. ZIRCON (< fr) s. n. Silicat natural de zirconiu, tetragonal, frecvent galben-portocaliu, roşu sau verde, adamantin, foarte dur. Formează cristale prismatice, granule, agregate de culoare galbenă-aurie, portocalie, roşie-brună, verzuie, uneori incolor. Deseori radioactiv. Este un mineral accesoriu frecvent în multe roci (graniţe, sienite, diorite, pegmatite bazice ş.a.). Se utilizează pentru obţinerea dioxidului de zirconiu. Materie primă pentru ind. ceramicii. Varietăţile transparente - hiacintul (brun-roşu) şi jargonul (galben cu luciu diamantin) - sunt pietre semipreţioase. ZIRCONIU (< fr.) s. n. Element chimic din gr. IV secundară (Zr.; nr. at. 40, m. at. 91,22, p.f. 1 852°C). Metal rar, de culoare alb-argintie, dur şi greu fuzibil; stabil din punct de vedere chimic. Aliajele pe bază de z. se folosesc ca materiale de constr. în energetica nucleară, în construirea de aparate chimice, instrumente chirurgicale etc. Unele aliaje ale z. sunt supraconductori. Descoperit în 1789 de chimistul german Martin H. Klaproth (1743-1813) şi izolat (în 1824) de J.J. Berzelius. ZIRIDAVA v. Pecica. ZIRKEL [tsjrkel], Ferdinand (1838-1912), geolog şi mineralog german. A fost primul care a utilizat metoda lui H.C. Sorby pentru studierea structurilor microscopice ale cristalelor. în onoarea lui s-a dat numele de zirke-lit zirconatatului sau titanatului natural de calciu. ZIRRA, Alexandru (1883-1946, n. Roman), compozitor şi pedagog român. Profesor şi director (1922-1924) al Conservatorului din laşi şi apoi al Operei Române din Bucureşti (1940-1941). Unul dintre promotorii creaţiei româneşti de operă („Alexandru Lăpuşneanu", „O făclie de paşti", „Capra cu trei iezi"); muzică simfonică, de-cameră. Autor al unui „Tratat de armonie". ZIS, Z|SĂ (< zice) adj., s. f. 1. Adj. Denumit, poreclit. ^ Loc. Aşa-zis = incorect sau în mod convenabil numit astfel; fals. 2. S. f. Vorbă, spusă; afirmaţie. + Proverb, zicătoare. ♦ (înv.) Sfat, îndemn; poruncă. ZITEK [zj.-tek], Josef (1832-1909), arhitect ceh. Reprezentant al neorenascentismului de tradiţie italiană (Muzeul din Weimar, Teatrul Naţional din Praga). ZITTELL [tsitel], Karl Alfred von ~ (1839-1904), paleontolog german. Prof. univ. la Munchen. Sinteze („Tratat de paleontologie"); cercetări privind fauna jurasică şi cretacică. 2IVKOVI6 [ j jfkovit/], Petar (1880-1947), general şi om politic iugoslav. L-a sprijinit pe regele Aleksandru I în lovitura de stat antiparlamentară din ian. 1929. Prim-min. si ministru de Interne (1929-1932). ZIYA [ziia] PAŞA, Abdulhamid (1825-1880), scriitor şi om politic turc. Unul dintre primii liberali turci care au luat parte la elaborarea Constituţiei din 1876. Poeme de factură clasică. Traduceri din Moliere şi J.J. Rousseau. ZIZANIE (< ngr.) s. f. (BOT.) Raigras englezesc. ZIZIN, staţiune balneoclimaterică aparţinând com. Tărlungeni, jud. Braşov, situată în E depr. Braşov, la poalele de NV ale masivului Ciucaş. Izv. minerale carbogazoase, bicarbo-natate, calcice, clorurosodice. Staţie de îmbuteliere a apelor minerale. ZI2KA [3 i/ka], Jan de Trocnov (c. 1360-1424), nobil ceh, comandant de oşti, conducător al mişcări husite. Adept al unităţii taboriţilor cu calixtinii. S-a remarcat în bătălia de la Grunwald (1410). Organizând armatele husite, a obţinut remarcabile victorii (la Sudomer, Vitkov, 1420, Kutnâ Hora, 1421) asupra armatei împăratului Sigismund, care nu a vrut să-l recunoască drept rege al Boe-miei, şi a „cruciadelor" organizate de papalitate şi de reacţiunea feudală. Şi-a aflat moartea în lupta pentru cucerirea oraşului Pribyslav (11 oct.), în semn de omagiu, între 1929 şi 1938, pe colina Vitkov, i s-a ridicat un mare monument ecvestru. Jan de Trocnov 2izka ZLATARSKI, Vasil (1866-1935), istoric bulgar. Prof. univ. la Sofia. A adunat şi sistematizat un imens material documentar privitor la istoria poporului bulgar („Istoria statului bulgar în Evul Mediu"). ZLATNA, 1. Depr. de origine tectonică în SV m-ţilor Trascău, cu relief colinar format din culmi prelungi, cu alt. medie de 500 m, deasupra cărora se înalţă mai multe măguri vulcanice neogene şi unele stânci izolate, cu pereţi abrupţi, formate din calcare mezozoice. în lungul văii Ampoiului, care drenează median depr. Z. se extind terase şi lunci. Păduri de fag şi de conifere. Zăcăminte auro-argentifere. Importantă zonă etnografică şi folclorică. 2. Oraş în jud. Alba, situat în depr. omonimă, pe cursul superior al râului 533 ZOB Ampoi; 8 338 loc. (2008). Staţie finală de c.f. Expl. de minereuri auro-argentifere, de marcasit şi de minereu de cinabru (în satul Izvoru Am-poiului). întreprinderea chimico-metalurgică (sulfat de cupru cristalizat, cupru electrolitic, acid sulfuric, acid clorhidric), care a produs o poluare intensă a zonei, a fost închisă (2004). Expl. şi prelucr. lemnului. Muzeu arheologic. Rezervaţiile naturale: „Calcarele de la Valea Mică“ (1 ha), Cheile Caprei (15 ha) şi Piatra Bulbuci (3 ha). Monumente: biserica Adormirea Maicii Domnului zidită în stil gotic în 1424, cu modificări baroce din 1696 şi 1744 şi cu picturi murale interioare din sec. 15 şi 18, realizate în spiritul stilisticii bizantine într-o interpretare populară; bisericile Sf. Nicolae (sec. 18, renovată în 1924) cu o valoroasă colecţie de icoane pe sticlă, şi Naşterea Maicii Domnului (sec. 17); în satul Feneş se află biserica Naşterea Maicii Domnului (1754), iar în satul Izvoru Ampoiului, un castel care a aparţinut familiei regale Hohenzollern. în perimetrul satului Valea Mică există o rezervaţie geologică (1 ha), reprezentată prin două stânci calcaroase sub formă de turnuri verticale de peste 15 m înălţime constituite din brecii care înglobează calcare titho-nice, iar în satul Feneş rezervaţiije Cheile Caprei şi Piatra Bulbuci. în arealul oraşului au fost descoperite urmele unei aşezări din Epoca bronzului (sec. 16-13 î.Hr.), un depozit de bronzuri, precum şi vestigiile oraşului roman Ampelum (sec. 2) care a fost un important centru de expl. a aurului în timpul ocupaţiei romane, ridicat la rangul de municipiu în anul 200, în timpul împăratului Septimiu Sever. Aici au fost găsite peste 90 de inscripţii în limbile latină şi greacă, precum şi numeroase monumente funerare (o himeră funerară, lei funerari etc.), monede, ceramică, un altar cu scriere grecească dedicat zeului Kimistenos. Fragmente din zidurile construcţiilor romane s-au păstrat până în sec. 18. Prima menţiune documentară a localit. Z datează din 1347, iar în 1387 a căpătat privilegiul de oraş. în anii 1619-1620, principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen, a colonizat la Z câteva sute de mineri germani şi slovaci. La gimnaziul din Z a învăţat Avram lancu în anii 1837-1847. După o perioadă de decădere, când Z a fost trecută în categoria aşezărilor rurale, a redevenit oraş la 17 febr. 1968. ZLATOUST, oraş în V Federaţiei Ruse, în S m-ţilor Ural, la 121 km V de Celeabinsk, pe râul Ai; 190,3 mii loc. (2006). Zăcăminte de magnetit şi de cărbune. Constr. de maşini, instrumente de precizie. Ind. metalurgică (oţeluri de calitate superioară), chimică, textilă, de prelucr. a lemnului, încălţămintei şi alim. Fabrici de ceasuri, de obiecte de tăiat şi de materiale abrazive. Fundat în 1754. ZLĂTAR (< bg., ser.) s. m. 1. Meşter (ţigan) care se ocupa cu prelucrarea aurului. 2. Ţigan (nomad). ZLfN, oraş în ESE Cehiei; 78,2 mii loc. (2006). Ind. chimică, a încălţămintei şi alim. în perioada 1948-1991 s-a numit Gottwaidow. ZLOATĂ (< sl.) s. f. Ploaie amestecată cu zăpadă; lapoviţă. ZLOT (< pol.) s. m. 1. Denumirea unor monede de aur şi de argint, care au circulat şi în Ţările Române, în sec. 15-17 (ex. z. polonezi, z. turceşti). 2. (Azi) Unitate bănească în Polonia. ZMEICA, lac salmastru în complexul lagunar Razim, cuprins între lacurile Sinoie şi Goloviţa, de care este separat prin perisipuri joase; 54 km2. Ad. max.: 2,3 m. Pescuit. Spre E comunică cu Marea Neagră prin Gura Portiţei. Inclus în Rezervaţia Biosferei Delta Dunării. ZMEOAICĂ (< zmeu) s. f. Personaj feminin din mitologia populară românească, reprezentând, asemenea zmeului, o întruchipare fabuloasă a forţelor răului. ZMEOAIE (< zmeu) s. f. Numele mai multor plante erbacee bienale şi perene din familia apiacee. Cea mai comună dintre acestea este Laser-pitium latifolium, cu tulpina ramificată, înaltă până la 200 cm, cu frunze mari, penat-compuse şi cu flori albe sau purpurii, dispuse în umbele mari. Fructele de z. conţin uleiuri eterice, frunzele şi inflorescenţa -cumarină. Var. zmeoaică. ZMEU (< sl.) s. m., s. n. I. S. m. 1. Personaj din mitologia populară românească, întruchipare fabuloasă a forţelor râului. Având o înfăţişare monsturoasă şi darul metamofozării, z. e înzestrat cu o forţă fizică excepţională, dar cu o inteligenţă precară, fiind învins întotdeauna de forţele binelui. ♦ Fig. Persoană înzestrată cu forţă fizică; viteaz. 2. Balaur. II. S. n. Jucărie de hârtie sau din pânză fixată pe o ramă de lemn şi care, ţinută de o sfoară, se înalţă în aer la bătaia vântului. ZMEUR (< zmeură) s. m. Arbust fructifer din familia rozaceelor, înalt până la 2,5 m, cu ramuri spinoase, frunze argintii pe partea inferioară, flori albe (Rubus idaeus). Se dezvoltă abundent în tăieturile de pădure din reg. de munte. Fructele conţin zaha-ruri, acizi organici, provitamina A şi vitamine din grupa B; sunt comestibile, cu gust plăcut, aromat, de culoare roşie. Se consumă proaspete sau prelucrate. Sunt industrializate sub formă de sucuri, paste, gemuri, dulceţuri, băuturi răcoritoare, lichioruri, preparate farmaceutice. ZMEURjŞ (< zmeură) s. n. Teren pe care creşte spontan sau se cultivă zmeura. Zn, simbol chimic pentru zinc. ZNANIECKI [znanietski], Florian Witold (1882-1958), filozof şi sociolog american, de origine ^ poloneză. Stabilit în S.U.A. (1940). în ontologia sa a considerat ca factor prim valorile. A accentuat caracterul umanist al sociologiei şi funcţia activă a culturii („Acţiunile sociale", „Ştiinţele culturale"). Iniţiator al metodei „documentelor personale". A studiat transformările sociale în grupurile de emigranţi („Ţăranul polonez în Europa şi America"). ZOB (< bg., ser.) s. n. 1. Aşchiile rezultate în urma tăierii arborilor cu toporul, în urma spargerii unui vas de sticlă, de ceramică etc. ♦ Expr. A se face zob = a se zdrobi (în fărâme mici). 2. Fărâmiturile de foi şi praful de tutun care trec printr-o sită cu ochiurile de 1 mm2. zlot turcesc ZOBI 534 ZOBj (< zob) vb. IV tranz. şi refl. (Reg.) A (se) face fărâme, a (se) mărunţi; a (se) zdrobi, a (se) strivi. ZODIAC (< ngr.) s. n. 1. Reg. a sferei cereşti care are forma unui brâu situat de o parte şi de alta a eclipticii şi care este parcursă de Soare în timp de un an. Fiecărei luni îi corespunde una dintre aceste reg. ^ Semnele zodiacului sau zodiacele = semnele zodiacale V. zodiacal. 2. Rojdanic; zodiar. ♦ 3. Zodiacul chinezesc = împărţire a timpului în intervale considerate ca având caracteristici astrale distincte, utilizată de prezicătorii chinezi; este numit astfel prin analogie cu cel folosit de astrologii europeni (preluat de la asiro-caldeeni), deşi nu are legătură cu reg. sferei cereşti numită zodiac. Se bazează pe calendarul chinezesc, care combină ciclurile lunare cu cele solare într-un ansamblu de 60 de ani. Anul începe la date variabile din ian. sau febr. (după calendarul gregorian); fiecare an dintr-un ciclu de 12 aflându-se sub semnul unui animal: şobolan, bivol, tigru, iepure, dragon, şarpe, cal, oaie, maimuţă, cocoş, câine, porc. La rândul lor, acestea pot fi sub influenţa a 5 elemente: pământ, metal, apă, foc, lemn. Se consideră că aceste zodii influenţează atât viaţa copilului născut atunci cât şi evenimentele care se vor desfăşura pe parcursul anului respectiv. Din 26 ian. 2009 a început anul bivolului. ZODIACAL, -Ă (< fr.) adj. Al zodiacului, privitor la zodiac. + (Despre constelaţii) Care se află în regiunea zodiacului (1). ♦ Semn z. = a) fiecare dintre cele 12 simboluri grafice ale zodiilor; b) zodie (1). Lumină z. = fâşie de lumină difuză din reg. zodiacului, care se vede pe cer toamna, la E, înainte de răsăritul Soarelui, şi primăvara la V, după apusul Soarelui. ZODIAR (< zodie) s. n. Zodiac (2). ZODIE (< ngr.) s. f. Fiecare dintre cele 12 sectoare egale în care este împărţit zodiacul (1) şi în care Soarele se află timp de aproximativ o lună; cele 12 zodii poartă numele următoarelor constelaţii: Berbecul, Taurul, Gemenii, Racul, Leul, Fecioara, Balanţa, Scorpionul, Săgetătorul, Capricornul, Vărsătorul şi Peştii. Denumirile acestea se păstrează încă din Antic.; în prezent însă, din cauza fenomenului de precesie a echinocţiilor, zodiile sunt decalate înaintea constelaţiilor al căror nume îl poartă. Sin. semn zodiacal. ♦ Perioadă când Soarele se află într-un astfel de sector. Astrologii consideră că intervalul de timp corespunzător £mile Zola fiecărei zodii are anumite caracteristici astrale care afectează puternic viaţa oamenilor şi că zodia în care se naşte o persoană îi imprimă acesteia anumite trăsături de caracter (specifice fiecărei zodii) şi îi influenţează cursul vieţii. V. şi horoscop. ZODIER (< zodie) s. m. (Pop.) Astrolog. ZOETERMEER, oraş în VSV Olandei, situat la 16 km N de Rotterdam, într-un polder creat în sec. 17; 116,9 mii loc. (2006). Expl. de petrol şi gaze. Constr. de maşini. Prelucr. tutunului şi a produselor agricole. ZOFFANI [zofeni], John (pe numele său adevăral Johann Zauffaly) (c. 1733-1810), pictor britanic, de origine germană. Influenţat de M. Speer şi A. R. Mengs, s-a afirmat mai ales ca portretist prin observaţia fină şi precizia liniei („Pietro Leopoldo, mare duce de Toscana şi familia sa“). ZOGU, Ahmed (1895-1961), om politic albanez. Prim-min. (1922-1924) şi preşedinte al republicii (1925-1928). în 1928 s-a proclamat rege ca Zog I. A capitulat în faţa agresiunii Italiei fasciste (apr. 1939) şi a părăsit ţara. ZOHAR, carte mistică din categoria literaturii cabalistice, organizată ca un comentariu la Pentateuh. Se pare că a fost redactată de Moses de Leon (1250-1305). ZOIL (ZOILOS) (sec. 4 Î.Hr.), retor şi gramatic grec. Simbol al criticului invidios, lipsit de obiectivitate. I-a atacat pe Homer, Isocrate şi Pla-ton. Din scrierile sale s-au păstrat doar câteva citate. ZOIZ|T (< fr. {i}; {s} Zois) s. n. Silicat natural hidratat de calciu şi de aluminiu din grupa epidotului, cristalizat în sistemul rombic. Are culoarea cenuşie, gălbuie, verzuie şi luciu sticlos. Component al unor roci eruptive şi metamorfice. ZOJI, pas de înălţime în m-ţii Himalaya, situat în statul indian Jammu şi Kashmir, la 3 529 m alt., pe cumpăna de ape dintre văile râurilor Kashmir şi Leh. ZOLA [zola], Ermile (1840-1902), scriitor francez. Influenţat de filozofia pozitivistă a lui A. Comte, precum şi de dezvoltarea ştiinţelor biologice, doreşte să aplice în literatură metodele ştiinţelor experimentale şi se afirmă ca teoretician şi promotor al naturalismului („Romanul experimental", „Romancierii naturalişti"). Debutează cu volumul „Povestiri către Ninon", de orientare romantică, dar se orientează ulterior spre naturalism, primul său roman de această factură fiind „Therese Raquin". în ciclul „Rougon Macquart" de 20 de romane („Crâşma", „Nana", „Germinai", „Pântecele Parisului", „«La Paradisul» femeilor", „Bestia umană", „Banii"), istorie naturală a unei familii plebeiene în timpul celui de-al doilea imperiu, realizează o frescă a societăţii franceze, în medii şi împrejurări diverse, punând accentul, în construcţia personajelor, pe factorii fiziologici (în detrimetrul celor psihologici), precum şi pe rolul hotărâtor al eredităţii. Epopee sociologică, care traversează toate mediile sociale, creaţia lui Z. depăşeşte limitele naturalismului, distingându-se prin pasiunea pentru documentarea ştiinţifică, prin acuitatea şi obiectivitatea observaţiei. Critică de artă şi literară. Apărător înflăcărat al căpitanului Dreyfus (manifestul „Acuz"). ZOLLVEREIN (cuv. german „Uniune vamală"), asociaţie cu caracter vamal încheiată la 1 ian. 1834 sub egida Prusiei de 18 state germane; ulterior au aderat şi alte state. Practica schimbul liber între membri, dar avea caracter protecţionist în relaţiile cu vecinii. A pregătit sub raport economic realizarea Imp. German în 1871. ZOLLNER [tsolner], Johann Karl Friedrich (1834-1882), astrofizician german. Realizează un fotometru (1860), stabileşte primul catalog foto-metric al stelelor şi efectuează primele măsurători ale albedo-ului planetelor. ZOLTAN Aladâr (1929-1978, n. Mărtiniş, jud. Harghita), compozitor român de naţionalitate maghiară. Muzică simfonică („Dansuri din Corund", „Simfonia"), de cameră şi corală, întemeiată pe prelucrarea folclorului românesc şi maghiar. ZOMBA 1. Oraş în SE Republicii Malawi situat pe pantele masivului Zomba din m-ţii Shire, pe valea 535 ZONĂ râului Mulunguzi, la 60 km NE de Blantyre şi 32 km V de lacul Chilwa; 107,1 mii loc. (2006). Aeroport. Piaţă agricolă. Ind. mat. de constr. (ciment), de prelucr. a bumbacului, tutunului, alim. Universitate. Fosta clădire a Parlamentului (1957). întemeiat de englezi în perioada 1880-1885. Centrul ad-tiv al Protectoratului britanic Nyassaland (1907-1964). Capitala statului independent Malawi între 1964 şi 1975, ulterior aceasta fiind mutată la Lilongwe. 2. Masiv muntos în m-ţii Shire, în SSE statului Malawi, extins pe 130 km2, cu alt. max. de 2 087 m. Alcătuit din sienit. înconjurat de câmpii şi de valea râului Shire pe care o domină cu un abrupt de 1 200 m. Fragmentat de valea râului Domasi în două zone: platoul Zomba în S şi muntele Malosa în N. ^ ZOMBI (< engl. amer. zombie) s. m. (în superstiţiile loc. din ins. M. Caraibilor) Mort reanimat prin practici magice, lipsit de voinţă proprie şi de conştiinţa propriei identităţi; supus celui care l-a înviat şi pus la muncă în folosul acestuia; a devenit personaj de filme sau în scrieri horror, de ficţiune etc. ♦ Fig. Persoană care execută orbeşte, fără a-şi da seama de consecinţe, dispoziţiile cuiva. ZONA CANALULUI PANAMÂ, por- ţiune din terit. statului Panama, străbătută de canalul cu acelaşi nume, cu o lăţime totală de 16 km; lungime 81 km. Canalul a fost deschis traficului la 15 aug. 1914; 1,7 mii km2. Cea mai mare parte a populaţiei este ocupată în activităţi legate de servirea Canalului Panama. C.f.: 77 km. Z.C.P. a fost creată în 18 nov. 1903, în baza tratatului dintre S.U.A. şi Panama, prin care se acorda S.U.Â. dreptul de a exploata pe timp nelimitat Canalul (a cărui construcţie începuse în 1880) contra unei sume anuale. Revizuit în repetate rânduri (1936, 1955 şi 1959), tratatul din 1903 a rămas în esenţă acelaşi. După îndelungate şi dificile negocieri între guvernele american şi panamez, s-a semnat la Washington (7 sept. 1977) un nou tratat asupra Canalului Panama (se referea la statutul căii de apă până la 31 dec. 1999) şi Tratatul asupra neutralităţii Canalului până la deplina suzeranitate a statului panamez asupra Canalului. V. Panama şi Panama, Canalul ~. ZONAL, -Ă (< fr.) adj. Care este situat într-o anumită zonă, corespunzător unei zone, de zonă (de ex. vegetaţie zonală, soluri zonale). ZONALITATE (< zonă) s.f. Dispunere a unor elemente sau complexe de elemente în fâşii mai mult sau mai puţin paralele, pe direcţia de descreştere a intensităţii unor factori care le condiţionează caracteristicile. Z latitudinală a climei, solurilor, vegetaţiei şi faunei este determinată în primul rând de repartizarea neuniformă a radiaţiei solare la nivelul Globului terestru, care are ca urmare descreşterea temperaturilor şi a duratei sezonului de vegetaţie dinspre Ecuator spre cei doi poli; ea este influenţată însă şi de descreşterea cantităţii de precipitaţii dinspre zonele litorale spre cele din interiorul continentelor. Z. altitudinală (etajarea) biopedoclimatică este determinată de descreşterea temperaturii aerului pe măsura creşterii altitudinii. ZONARAS, loan (?-după 1159), cronicar bizantin. Autor al unui compendiu de istorie universală de la „facerea lumii“ până în 1118, bazat pe numeroase izvoare antice. ZONARE (< zonă) s. f. 1. împărţire în zone. 2. Raionare (2). ZONA ZOSTER, infecţie virotică neurotropă, localizată în ganglionii spinali şi manifestată clinic prin dureri şi erupţie eritemo-veziculară în reg. radiculare corespunzătoare. ZONĂ (< fr.) s. f. 1. Porţiune delimitată dintr-un tot pe baza unor caracteristici distinctive sau a unei împrejurări speciale. ♦ Suprafaţă delimitată de teren din terit. unui oraş sau al unei comune, căreia i se atribuie o anumită întrebuinţare (z. de locuinţe, z. industrială, z. de circulaţie etc.). 2. (GEOGR.) Z. climatică= unitate a zonalităţii climatice latitudinale cu caracteristici climatice proprii, determinate de variaţia latitudinală a elementelor climatice. Principalele z. c. sunt: z. rece, z. temperată şi z. tropicală. Z. geografică = subdiviziune a învelişului geografic caracterizată prin complexe naturale (de climă, vegetaţie, sol) cu trăsături comune. De regulă, au o formă alungită şi sunt mai mult sau mai puţin paralele cu Ecuatorul. Z. de vegetaţie = unitate a zonalităţii latitudinale a vegetaţiei. Principalele z. de v. sunt tundra, z. boreală (a pădurilor de conifere), z. nemorală (a pădurilor de foioase temperate), silvostepa, stepa, preeria, z. mediteraneană, pădurile subtropicale umede, pădurile tropicale umede şi xerofile, savanele, deserturile. 3. (GEOL.) Z. de oxidaţie = partea superficială a unui zăcământ metalifer, situată deasupra nivelului hidrostatic în care, prin acţiunea de oxidare, dizolvare, hidratare, carbona-tare etc. a mineralelor primare, apar minerale noi secundare, în special oxizi şi hidroxizi, carbonaţi, sulfaţi, unii silicaţi sau elemente native. Partea superioară a z. de o. este pălăria de fier, bogată în limonit. Z de cimentaţie (sau de îmbogăţire secundară) = z. superficială a zăcămintelor metalifere, formată la adâncimea corespunzătoare nivelului hidrostatic şi în care unele metale sau sulfuri metalice transportate de la suprafaţă sunt precipitate din soluţii de infiltraţie de către alte sulfuri primare, realizându-se astfel concentraţii bogate în diferite metale, cum ar fi cuprul, argintul etc. Z. plastică = z. din adâncul Globului terestru, constituită în cea mai mare parte din siliciu şi din magneziu, în care se presupune că sunt împlântate blocurile continentale mai uşoare, alcătuite din siliciu şi din aluminiu. Z. stratigrafică (cronozonă) = unitate a scării strati-grafice generale subordonată etajului geologic; include strate de roci ce conţin un complex de fosile caracteristice numai acestor strate. 4. (BOT.) Z. generatoare = inel de celule ale meristemului, situat în rădăcinile şi tulpinile plantelor, care, prin diviziuni continue, îngroaşă organele plantei. 5. (EC.) Z. monetară = grupare de ţări ale căror monede sunt legate de valuta uneia dintre ele, mai puternică din punct de vedere economic şi politic; se caracterizează prin stablirea unui curs fix între monedele ţărilor membre, prin concentrarea rezervelor valutare şi a operaţiilor financiare externe ale ţărilor la băncile din ţara cu valuta principală, prin aplicarea aceluiaşi regim valutar etc.; în z.m. ţările mai puternice îşi pot impune avantaje faţă de celelalte ţări membre. 6. Z. liberă = parte din terit. unui stat, de obicei situată în porturi, care nu este supusă aplicării legilor vamale, unde se aplică o politică fiscală specială şi există multe alte facilităţi. 7. Z. izolatoare = porţiune de galerie într-o mină, în care, în scopul reducerii pericolului de apariţie a unui amestec exploziv, se iau măsuri de umezire şi de introducere a unor mari cantităţi de pulbere de steril. 8. Z de conservare specială = arie delimitată în interiorul unui parc naţional sau natural, în cadrul căreia regimul de conservare este mai strict (rezervaţie ştiinţifică, rezervaţie naturală, arie de protecţie specială avifaunistică etc.). Sunt stabilite prin lege pentru fiecare parc în parte. Z. de protecţie (z.-tam-pon) = z. delimitată în jurul unui bun de patrimoniu natural (îndeosebi în cazul parcurilor naţionale) destinată să prevină impactul activităţilor antropice asupra acelui bun. în z. de p. sunt admise diverse activităţi antropice care nu au efect negativ asupra ariei protejate adiacente. Z. umedă = termen utilizat în cadrul acţiunilor de ZONELE NEUTRE DIN ARABIA 536 ocrotire a naturii pentru arii mlăştinoase, turbării, ape stagnante (bălţi, lacuri naturale şi artificiale) şi curgătoare, inclusiv întinderi marine a căror adâncime nu depăşeşte (la flux) 6 m. Acestea sunt protejate prin convenţia internaţională de la Ramsar, în special pentru protecţia păsărilor de apă. Cele mai valoroase dintre acestea sunt declarate zone umede de importanţă internaţională (de ex. Rezervaţia Biosferei Delta Dunării). Corespunde cu termenul englez Wetland. ZONELE NEUTRE DIN ARABIA, zone constituite în anul 1922 în pen. Arabia. 1. O zonă la graniţa dintre Iraq şi Arabia Saudită (7 mii km2), administrată în comun de ambele state. 2. O zonă la graniţa dintre Kuwait şi Arabia Saudită (desfiinţată în 1970) în care administraţia şi exploatarea economică s-au făcut în comun pe baza unei egale participări. Mari expl. de petrol. A revenit Kuwaitului. ZONGULDAK, oraş în N Turciei asiatice, port la Marea Neagră; 104,3 mii loc. (2000). Expl. de cărbune şi mangan. Constr. de utilaj minier; ind. cocso-chimică, de prelucr. a lemnului şi alim. Export de cărbune. ZONSŢĂ (< fr.) s. f. Imagine ra-diologică, indicând un proces inflamator (de natură pneumococică, virotică, tuberculoasă), care interesează un segment al unui lob pulmonar. ZOO1 (< fr.; {s> gr. zoon „animal") Element de compunere cu sensul „(referitor la) animal", cu ajutorul căruia se formează adjective şi substantive. ZOO2 (< fr., it.; {s> gr. zoon „animal") s. n. invar. Grădină zoologică. ZOOCENOZA (zoo1 + gr. coenoşis „comunitate") s. f. Totalitatea organismelor animale dintr-o biocenoză. ZOOCORIE (< fr.; {s} zoo1 + gr. khoreo „a se răspândi") s. f. Mod de răspândire a fructelor sau seminţelor plantelor prin intermediul animalelor. Speciile epizoocore au seminţe sau fructe care se ataşează de corpul animalelor, prezentând adaptări corespunzătoare: cârlige, peri, ţepi, înveliş cleios etc. (ex. scaieţii, turiţa, vâscul). La speciile endozoocore fructele sunt ingerate de animale, iar seminţele sunt eliminate după ce trec prin sistemul digestiv (ex. la corn, zmeur, mur). ZOOFILjE (< fr.; {s} zoo1- + gr. philos „iubitor") s.f. 1. (BOT.) Calitate a multor specii de plante de a avea nevoie pentru polenizare de ajutorul unor animale. Cel mai frecvent polenizarea este realizată de insecte (albine, bondari, fluturi, furnici etc.), speciile respective de plante fiind numite entomofile, dar în anumite cazuri acest rol poate fi îndeplinit de melci, păsări colibri, lilieci frugivori etc. Speciile zoofile au de obicei flori mari, viu colorate, adesea cu o conformaţie specială adaptată aparatului bucal al speciei polenizatoare, sau un parfum specific, pentru a atrage atenţia polenizatorilor. 2. (MED., SOCIOL.), Predilecţie pentru întreţinerea de relaţii sexuale cu animale. ZOOFOBjE (< fr.; {s} zoo1- + gr. phobos „teamă") s. f. Stare patologică manifestată prin teamă faţă de animale. ZOOGEOGRAFjE (< fr.) s. f. Ramură a biogeografiei care studiază repartiţia geografică a animalelor în strânsă legătură cu condiţiile de mediu şi evoluţia paleogeografică; geografia animalelor. ZOOLATRjE (< fr.; (s> zoo1 „animal" + gr. latreia „adorare") s. f. Cult al animalelor în diverse religii antice, mai exact al forţelor care sălăşluiesc în ele; se întâlneşte îndeosebi în religia hindusă. ZOOLjT (< fr. {i}; {s} zoo- „animal" + gr. lithos „piatră") s. m. (înv.) Partea pietrificată dintr-un animal fosil. ZOOLOG |E^(< fr. {i}; {s} zoo1-„animal" + gr. logos „studiu") s. f. Ramură a biologiei care se ocupă cu studiul animalelor, cercetând structura, modul de viaţă şi relaţiile lor cu mediul, răspândirea, filogenia şi clasificarea lor, precum şi importanţa lor teoretică şi practică. ZOOM [zu:m] (< engl.] s. n. 1. Ansamblu de lentile mobile cu ajutorul cărora se poate modifica distanţa focală, utilizat la aparate de fotografiat, camere video, microscoa-pe etc. Permite captarea de imagini clare de la distanţe mari şi focalizarea pe imagini de detaliu. 2. Efectul de mişcare rapidă înainte sau înapoi faţă de subiectul filmat, obţinut prin folosirea unor obiective cu distanţă focală variabilă. ZOOMANjE (< fr.; {s} zoo1- + gr. mania „nebunie") s. f. Afecţiune exagerată (morbidă) pentru animale. ZOOMETRU (< fr.;{s} zoo1- + gr. metron „măsură") s. m. Instrument folosit la măsurarea dimensiunilor corporale ale animalelor. ZOOMQRF, -Ă (< fr.; {s} zoo1-„animal" + gr. morphe „formă") adj. (în artele plastice). Care reprezintă, fidel sau stilizat, animale; care are formă de animal (ex. ceramica zoomorfă include diverse vase care imită parţial sau total forma unui animal). ZOOMORFjSM (< fr. {i}) s. n. Reprezentare a zeităţilor prin animale sau prin atribute ale acestora. ♦ Credinţă religioasă care admite posibilitatea metamorfozării oamenilor în animale. ZOON (cuv. gr.) subst. (ECOL.) Orice organism dezvoltat dintr-un ou. ZOONjM (< fr.; {s} zoo1- + gr. ono-ma „nume") s. n. Nume de animal; toponim provenit dintr-un nume de animal. ZOONOZĂ (< fr. {i}; {s} gr. zoon „animal" + nosos „boală") s. f. Infecţie contagioasă provocată de bacterii (tularemia), virusuri (turbarea), ciuperci (tricofiţia), protozoare (leishmanioza) sau viermi (trichinoza), comună omului şi animalelor (care sunt rezervorul natural al bolii); omul este infectat secundar fie prin contact direct, fie prin intermediul unor insecte vectoare (ţânţar, purice, căpuşă). Sin. antropo-zoonoză. ZOOPLANCTON (< fr. {i}) s. n. (BIOL.) Totalitatea organismelor animale din plancton. Sin. antropozoonoză. ZOOPSjE (< fr.; {s} zoon „animal" + opsis „vedere") s. f. Halucinaţie vizuală având ca subiect diverse animale. Z. au deseori caracter terifiant şi se întâlnesc frecvent în delirium tremens. ZOOPSIHOLOGjE (< fr. {i}) s. f. Ramură a psihologiei care studiază comportamentele animalelor. ZOOSPOR (< fr.) s. m. (BOT.) Spor prevăzut cu cili sau flageli, cu ajutorul cărora se mişcă în mediul fluid (ex. la algele şi la ciupercile acvatice). ZOOTEHNICIAN, -Ă (< fr.) s. m. şi f. Specialist în zootehnie. ZOOTEHNjE (< fr.; {s} zoo1- „animal" + gr. tekhne „artă, meşteşug") s. f. Ştiinţă al cărei obiect de studiu îl constituie reproducerea, selecţia, creşterea, alimentaţia, ameliorarea şi exploatarea animalelor domestice. ZOOTOX|NĂ (< germ.) s. f. Venin secretat de animale (şerpi, scorpioni), cu efect nociv asupra organismului uman şi care acţionează similar cu toxinele bacteriene. ZOPYR, satrap persan. Potrivit legendei, şiretenia sa i-a permis regelui persan Darius I să recucerească Babilonul. ZOPYRION (sec. 4 Î.Hr.), general macedonean, însărcinat de Alexandru Macedon cu administrarea ţinuturilor 537 ZOSIMOS trace. în această calitate a întreprins o campanie de-a lungul ţărmului de N al Mării Negre. La întoarcere, surprins de geţi în câmpia Bugeacului, a fost înfrânt şi ucis (c. 331 î.Hr.). ZOR (< tc.) s. n. 1. Activitate însufleţită, grabă mare; silinţă, sârguinţă. ^ Loc. De zor = din toate puterile; cu însufleţire. Expr. A da zor = a lucra, a acţiona în mare grabă. A-i da zor cu (sau că...) = a nu mai înceta cu ceva, a insista. A lua (pe cineva) la zor = a mustra, a dojeni pe cineva. 2. Nevoie, necesitate; urgenţă; necaz, dificultate. ZORACH [zourah], William (1887-1966), sculptor american, originar din Lituania. Lucrări în marmură şi metal (clădirea Poştei din Washington, faţada Clinicii Mayo din Rochester, „Spiritul dansului", lucrare turnată în aluminiu pentru Radio City Music Hali din New York). Picturi în manieră fovistă. Autobiografie („Arta e viaţa mea"). ZOREA (< zor/1) s. f. Denumire dată mai multor specii de plante din familia convolvulaceelor, anuale sau perene, cu tulpina volubilă şi floarea în formă de cupă alungită Ipomaea purpurea;l. tricolor; bună-dimineaţa. ZORGO Beniamin (1916-1983, n. sat Răstoci, jud. Sălaj), psiholog român de naţionalitate maghiară. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Studii de psihologie experimentală, psihologia gândirii şi a activităţii voluntare („Gândirea - studii psihologice", în colab.). ZORI1 (< sl.) s. m. pl. Lumina care apare pe cer înainte de răsăritul de soare; faptul zilei; auroră. <0- Loc. în zori sau în zori de zi (sau de ziuă) ori până-n zori, din zori, în zorii zilei, în zorii zorilor, în (sau la) revărsatul zorilor sau (o dată) cu zorile = dis-de-dimineaţă. Expr. A se (re)vărsa (sau a se crăpa, a se ivi, a se zări, a miji) zorile (sau zorii, zori de zi, zori de ziuă) sau a da în fapt de zori = a se lumina de ziuă, a începe să se facă ziuă. ZORp (< zor) vb. IV 1. Intranz. şi refl. A lucra, a executa ceva cu mare grabă şi silinţă; a da zor. ♦ A merge iute, a se grăbi. 2. Intranz. A stărui să se facă ceva în grabă. ♦ Tranz. A constrânge, a sili, a îndemna (pe cineva) să facă (ceva). ZORILĂ (< zori1) s. m. 1. (în mitologia românească), personaj fabulos din basmele populare româneşti, care personifică ivirea sau revărsatul zorilor. Alături de Murgilă, Decuseară, Serilă, Mezilă, Miez de Noapte sau Decătreziuă ş.a., face parte din seria de întruchipări a diferitelor mo- mente succesive, care alcătuiesc cronologia unei zile. ♦ Animal fantastic din basme care se arată în zori. 2. (Cu valoare de n. pr.) Nume popular al stelei Sirius din constelaţia Câinele Mare. ZORILEANU, Mircea (1883-1918), aviator român. Unul dintre aşii aviaţiei române în Primul Război Mondial. A devenit celebru prin raidurile de bombardament, executate noaptea, de la Oneşti peste Munţii Carpaţi. ZORILLA [sori ia] DE SAN MARTIN, Juan (1855-1931), scriitor uruguaian. Autorul epopeii naţionale „Tabare“, povestea iubirii tragice dintre un metis şi sora unui conchistador spaniol. Lirică patriotică („Legenda patriei"). Eseuri. ZORLENI, com. în jud. Vaslui, situată în SV colinelor Fălciului, pe stg. râului Bârlad; 9 706 loc. (2008). Staţie de c.f. (în satul Z), inaugurată la 13 nov. 1886. Expl. de pietriş. Complex avicol şi apicol. în satul Z, atestat documentar în 1594, se află mănăstirea Bujoreni (de maici) cu biserica Izvorul Tămăduirii, construită în 1840 de ieromonahul loanichie Conache. în satul Simila există o biserică având dublu hram — Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena şi Sf. Nicolae (1811, pictată în 1942), iar în satul Popeni, biserica Sf. Gheorghe (1830, pictată în 1950). ZORLENŢ, Dealurile Zorlenţului, subunitate a dealurilor Pogănişului situată la poalele m-ţilor Semenic, între văile Pogăniş (la N) şi Tău (la S). Se prezintă sub forma unei culmi prelungi, cu mai multe ramificaţii, în cadrul căreia se succed de la V la E masivele deluroase Tâlva Mare (307 m alt.), Şopot (358 m), Culmea Mare (354 m) şi Danciu (328 m). Partea centrală a acestor dealuri este alcătuită din nisipuri, pietrişuri şi argile panoniene, aici se remarcă o înşe-uare largă prin care trec şoseaua şi c.f. ce asigură legăturile între Reşiţa şi Caransebeş. In dealurile Tâlva Mare şi Şopot sunt frecvente graniţele şi granodioritele, iar în SE dealurilor Z apar şisturi cristaline. ZORLENŢU MARE, com. în jud. Caraş-Severin, în depr. Brebu-Delineşti, pe râul Pogăniş; 931 loc. (2008). Pomicultură. Pe terit. satului Z.M., atestat documentar în 1499, au fost descoperite (1962) urmele unei aşezări neolitice (milen. 5-4 î.Hr.) în care s-au găsit vase ceramice cu decor în benzi spiralice, capace prosomorfe în formă de bufniţă şi mai multe figurine zoomorfe şi antropomorfe cu decor geometric meandric, incizat fin. Loc fosilifer (3 ha). ZORN [tsorn], Anders (1860-1920), pictor şi gravor suedez. Pictura sa (peisaje, nuduri pictate în aer liber, portrete) denotă influenţe târzii ale impresionismului cu înclinaţie spre forme senzuale, culori vii, forţă expresivă. Maestru al gravurii europene moderne, înrâurit de unele lucrări ale lui Rembrandt. ZORNĂj (onomat.) vb. IV intranz. A face zgomot caracteristic prin ciocnirea sau lovirea unor obiecte de metal, de sticlă etc.; a zăngăni, a zdrăngăni (1). ZORNĂITOR. -OARE (< zornăit adj. Care zornăie; răsunător, zăngănitor. ZOROASTRjSM (< fr. {i}; {s} n. pr. Zoroastru) s. n. Religie indo-ira-niană întemeiată de Zarathustra prjn reformarea vechii religii iraniene. în prezent z. se mai păstrează în foarte mică măsură în Iran (0,1% din populaţia ţării), având centrul principal în oraşul Yazd, unde mai există şi temple ale focului. în India, parşii au preluat în mare măsură ideile z., dar consideră că există un singur Dumnezeu. Adepţii z. nu îşi înhumau morţii, ci îi depuneau în vârful unor turnuri („turnurile tăcerii") pentru a fi mâncaţi de vulturi; în prezent acest obicei este pe cale de dispariţie. Cartea sfântă a Z este Avesta. Z afirmă o doctrină dualistă: principiul binelui personificat de zeul luminii {Ahura Mazda) infruntă principiul răului personificat de zeul întunericului (Ahriman). De partea binelui stau: aerul, animalele folositoare, pământul, apa, focul, lumina, sănătatea. Z nu mizează pe asceză, dar oferă un rol important pedepselor fizice. ♦ Cult oficiat de magi (1). ZOROASTRU, numele grec al profetului persan Zarathustra, fondatorul legendar al zoroastrismului. ZORRILLA Y MORAL [0orriXa], Jose (1817-1893), scriitor spaniol. Operă de evocare a trecutului legendar şi eroic al Spaniei. Poeme romantice („Cântecele trubadurului", „Granada"). Comedii şi drame istorice de factură lirică şi romantică („Cizmarul şi regele", „Don Juan Tenorio"); legende în versuri („Legenda Cidului"). ZORZOANE s. f. pl. Podoabe excesive şi care denotă lipsa de bun-gust a celui care le foloseşte. ZOSER, faraon din dinastia 3 (2778-1723 Î.Hr.). în timpul său arhitectul Imhotep a construit piramida în trepte de la Saqqara. ZOSIMOS (sec. 5), istoric roman de origine greacă. A scris o istorie, ZOŞCENKO 538 în şase cărţi, începând cu domnia lui August (27 î.Hr.) şi până la cucerirea Romei de către Âlaric (410). ZOŞCENKO [zo/t/inke], Mihail Mihailovici (1895-1958), scriitor rus. Proză satirică în stilul lui Gogol („Povestirile lui Nazar llici, domnul Sinebriuhov", „Cartea albastră", „Oameni nervoşi"). în 1943 publică romanul „înainte de răsăritul soarelui", în care aduce o critică severă regimului comunist. Comedii ZOTTA, Mihai (1800-1864, n. Chis-ălău, azi în Ucraina), medic şi naturalist român. Unul din primii medici români. împreună cu I. Cihac a întemeiat Societatea de Medici şi Natura-lişti din laşi (1833). Studii de patologie profesională („Colica saturniană") şi asupra apelor minerale din Moldova. ZOTTA, Sever I. (1874-1943, n. Chisălău, azi în Ucraina), istoric român. M. coresp. al Acad. (1919), Director al Arhivelor Statului din laşi (din 1912). împreună cu Gh. Ghibă-nescu, a înfiinţat (1921) Societatea de Istorie şi Arheologie din laşi şi a scos revista „loan Neculce“. Studii de genealogie („Spiţa neamului Hasdeu“, „Genealogia familiei Hurmuzaki"), despre mănăstiri („Mănăstirea Golia. Schiţă istorică"), despre Arhivele Statului din laşi. Zr, simbol chimic pentru zirconiu. ZRENJANIN [zrenanin], oraş în N Serbiei, în reg. autonomă Vojvodina, la 48 km ENE de Novi Sad, port fluvial pe canalul Begej (Bega); 79,7 mii loc. (2002). Nod feroviar. Constr. navale şi de maşini; ind. electrotehnică, de prelucr. a lemnului, textilă, pielăriei, tutunului şi alim. Fabrici de covoare şi de spirt. Până în 1930 s-a numit Veliki Beckerek, iar între 1930 şi 1947 a purtat numele de Petrovgrad. ZRINYI [zrini], familie de nobili unguri de origine croată. Mai importanţi: 1. Miklos (Nicolae) Z. (c. 1508-1566), ban al Croaţiei (din 1542). S-a remarcat în apărarea cetăţii Sighet, asediată de turci (1566), unde a căzut în luptă. 2. Mik!6s Z. (1620-1664), poet şi om politic. Ban al Croaţiei (din 1647). Adept al unei monarhii centralizate şi adversar al turcilor, în luptele împotriva cărora s-a remarcat. Admirator al lui Matia Corvin („Reflecţii despre viaţa regelui Matia"). Autorul primului poem epic din literatura maghiară („Bătălia de la Szigetvâr sau Srinyiada"). Poezii lirice, pamflete, lucrări cu caracter politic şi militar. ZSIGMOND, Vilmos (n. 1930), operator american de film. Unul dintre cei mai importanţi directori de imagine ai Hollywood-ului începând din anii ’70 ai sec. 20, colaborează cu mari regizori (Altman, Spielberg, De Palma etc.) ştiind să se plieze pe exigenţele fiecăruia („McCabe şi dna. Miller", „Vânătorul de cerbi", „Râul", „Dulcele sărut^ al Daliei"). Premiul Oscar 1978 („întâlniri de gradul lll“). ZSIGMONDY [zigmondi], Richard Adolf (1865-1929), chimist austriac. Prof. univ. la Graz şi Gottingen. Cercetări în domeniul chimiei coloizilor, demonstrând natura eterogenă a acestora. A inventat (1903) ultramicroscopul. Premiul Nobel pentru chimie (1925). ZUAV (< fr.) s. m. Soldat francez dintr-un corp special de infanterie (cu uniformă asemănătoare portului arab), care a existat în Algeria. ZUB, Alexandru (n. 1934, Vârful Câmpului, jud. Botoşani), istoric român. Acad. (2004). Director al Institutului de Istorie ,A- D. Xenopol" din laşi (1990). Prof. la Universitatea „Al. I. Cuza" din laşi (1990). Studii de istoriografie română („Mihail Kogălniceanu, istoric", ,A scrie şi a face istorie", „De la istoria critică la criticism: istoriografia română sub semnul modernităţii", „Istorie şi istorici în România interbelică", „Discurs istoric şi tranziţie", „Clio sub semnul interogaţiei") şi de istorie literară („Junimea, implicaţii istoriografice", „Eminescu: glose istorico-culturale"). Editor (Kogălniceanu, Pârvan, Xeno-pol). ZUCCARI [tsukkari], familie de pictori italieni. Mai importanţi: 1. Taddeo (1529-1566). Cel mai important reprezentant al manierismului târziu în frescă. Decoruri monumentale la Roma (Palatul Vatican, biserici), Villa Farnese la Capranola. 2. Federico (1540-1609). Colaborator al fratelui său Z. 1. Creaţie de un eclectism academic. Lucrări la Roma, Florenţa, Madrid („Adoraţia magilor", „Adoraţia păstorilor"). ZUCCHI, Virginia (1847-1930), balerină italiană. Succese la Roma, Milano, Madrid, Paris, Londra, dar în special la Sankt-Petersburg, unde a dansat între 1885 şi 1892, influenţând şcoala rusă cu modelul italian. ZUCKMAYER [tsukmaier], Cari (1896-1977), scriitor elveţian de origine germană. Piese de teatru pe teme politice actuale şi morale, într-o tonalitate expresionistă („Generalul diavolului", „Lumina rece"). Versuri („Copacul"), povestiri şi romane („Maddalena"). ZUG [tsu:k], ZOUG sau ZUGO, oraş în N Elveţiei, centrul ad-tiv al cantonului cu acelaşi nume, situat pe ţărmul NE al lacului omonim, la 994 m alt., la 24 km S de Zurich; 24,1 mii loc. (2006). Constr. de aparataj electrotehnic şi de articole electrice. Mecanică de precizie. Ind. textilă, de prelucrare a lemnului şi alim. (lichior). Centru turistic. Ziduri şi turnuri de apărare din sec. 14-15. Biserica gotică Sf. Oswald (1478-1557). Turn cu ceas (1480). Primărie (1505). Mănăstirea capucinilor (sec. 16) Muzeu de istorie. 2. Canton în Elveţia; 239 km2; 106,4 mii loc. (2006) Centrul ad-tiv: Zug. Expl. forestiere. Secară, orz, ovăz. Creşterea bovinelor. Turism. 3. Lac în Elveţia, situat între lacurile Zurich şi Lucerna; 39 km2; 14 km lungime; 4 km lăţime; ad. max.: 198 m. înconjurat de munţi împăduriţi. Turism. Sever I. Zotta Richard Adolf Zsigmondy Alexandru Zub 539 ZULUŞI ZUGRAV (< ngr.) s. m. 1. Lucrător calificat care execută lucrări de zugrăveală. 2. (înv.) Pictor. ZUGRĂVEALĂ (< zugrăvi) s. f. 1. Acţiunea de a (se) zugrăvi. 2. Strat ornamental şi de protecţie contra acţiunii agenţilor exteriori aplicat pe feţele aparente ale elementelor de construcţie şi construit dintr-o dispersie apoasă care conţine pigmenţi minerali şi un liant (de obicei var); dispersie apoasă folosită pentru executarea unor astfel de straturi. 3. Pictură murală (bisericească). ZUGRÂVESCU, Dorel Gheorghe (n. 1930, Râmnicu Vâlcea), inginer geofizician român. M. coresp. al Acad. (1991), prof. univ. la Bucureşti. Director al Institutului de Geodinami-că al Acad. Contribuţii în domeniile geomagnetismului, geodinamicii instrumentale şi electrometriei („Seif organization in geodynamic phenome-na“, „Geodinamica - un concept în evoluţie"). A abordat pentru prima dată în România cercetarea mareelor terestre. Studii despre cutremurele din zona Vrancei. ZUGRĂVESCU, loan (1910-1989, n. laşi), chimist român. M. coresp. al Acad. (1991), prof. univ. la laşi. Lucrări în domeniul chimiei organice a obţinut noi compuşi heterociclici. Cercetări pentru obţinerea unor medicamente originale. Studii asupra Nilidelor. Lucrări: „Chimie organică", „Polimeri heterociclici1'. ZUGRĂVI (< zugrav) vb. IV 1. Tranz. A executa operaţia de finisare a unei construcţii prin acoperirea feţelor aparente cu un strat de zugrăveli (2). 2. Tranz. A picta; a desena. 3. Refl. şi tranz. Fig. A (se) profila, a (se) proiecta, a (se) reflecta. + Refl. (Despre stări sufleteşti) A se vedea, a se reflecta pe figura cuiva. 4. Tranz. Fig. A reda, a descrie, a prezenta, a înfăţişa, prin cuvinte. ZUGRENI, sector de chei pitoreşti pe cursul superior al râului Bistriţa, între masivele Giumalău şi Pietrosu Bistriţei. Rezervaţie complexă (100 ha). ZUGSPITZE, masiv muntos în Alpii Bavariei, în S Germaniei, la graniţa cu Austria, la 90 km SSV de Munchen; alt. max.: 2 963 m (cel mai înalt din Germania). Staţie meteorologică. Piste de schi. Turism estival. Teleferic construit în anii 1924-1926. ZUIDERZEE [zoiderze:], fost golf al Mării Nordului, format în 1282 prin coborârea ţărmului şi invadarea lacului Flevo de către apele mării. Acest golf, care pătrunde în interiorul Dorel Gheorghe Zugrăvescu Olandei pe 130 km lungime, ocupa iniţial 5 mii km2, fiind mărginit la N şi NE de lanţul ins. Frisice, comunicând cu Marea Nordului prin câteva canale interinsulare (canalele Marsdiep, Boomkensdiep, Vliestroom ş.a.). In partea central-nordică a fostului golf Z. a fost construit, în anii 1927-1932, digul Afsluitdijk de 32 km lungime care separă golful în două lacuri — partea internă către S de dig, cunoscută sub numele de IJsselmeer şi partea externă numită Waddenzee. în 1920 au început lucrările de asanare în urma cărora au fost evacuate apele de pe 202,5 mii ha, pe terit. golfului fiind create, de-a lungul mai multor ani, polderele: Wieringermeer, Nordoost, Oostelijk Flevoland, Zuidelijk. ZUKERMAN [tsukerman], Pinchas (n. 1948), violonist, violist şi dirijor israelian. Strălucită carieră internaţională. Dirijor al English Chamber Orchestra. Interpret de muzică de cameră (cu Daniel Barenboim şi Jacqueline Du Pre). ZULIA [sulia], stat în NV Venezuelei, în jurul L. Maracaibo; 63,1 mii km2; 3,55 mii. loc. (2006). Centrul ad-tiv: Maracaibo. Mari expl. de petrol şi gaze naturale. Cafea, bumbac şi cereale. Creşterea animalelor. ZULOAGA [Suloaga], Ignatlo (1870-1945), pictor spaniol. Reprezentant al simbolismului şi al Jugendstil-ului în Spania. Subiecte specific iberice („Loja la cursa de tauri"), peisaje, portrete („Portretul doamnei Philip Lydig“). ZULUF (< tc., bg.) s. m. Cârlionţ, buclă (1). ZULULAND (ŢARA ZULUŞILOR), reg. istorică situată în E Republicii Africa de Sud. La începutul sec. 19, zuluşii conduşi de Shaka (Chaka sau Tshaka) (c. 1787-1828), prin numeroase campanii victorioase, au cucerit un larg terit. în S Africii şi au întemeiat un adevărat imp. (din 1816/ |ip. ^ I r loan Zugrăvescu 1819), cu centruljn actuala provincie KwaZulu-Natal. în culmea gloriei, Shaka a înebunit (1827) şi a fost asasinat un an mai târziu în urma unui complot pus la cale de fratele său vitreg Dingane, care, la scurtă vreme, a preluat conducerea statului (1828-1840). Profitând de rivalităţile din sânul casei regale zuluse, burii (numiţi şi afrikanderi) din S Africii au intervenit - în 1840 - susţinându-l pe prinţul Mpande, fratele vitreg şi adversarul lui Dingane, refugiat la ei. După victoria de la Blood River (10 febr. 1840) Mpande a preluat domnia (1840-1872), dar a fost constrâns să accepte dominaţia burilor din Natal, iar din 1856 conducător de facto al regatului a devenit fiul său Cetewayo (Cetshwayo). Slăbit şi mult diminuat teritorial, statul zulus - în ciuda unei rezistenţe îndârjite, a fost cucerit de trupele britanice (în 1879). Z. a devenit, în 1887, colonie a Coroanei britanice. în 1894, prin Natal Native Cod, două treimi din pământurile zuluşilor au fost confiscate, ei fiind împinşi în rezervaţii, iar din 1897 Z a fost încorporat coloniei britanice Natal. Din 1910 Z a făcut parte din Uniunea Sud-Africană, iar din ^ 1961 din Republica Africa de Sud. în anii ‘70 ai sec. 20, regimul rasist din Republica Africa de Sud a introdus inumana politică de apartheid, în cadrul căreia părţi din Z au fost incluse în bantustanul (numit oficial homeland) KwaZulu, compus din nouă mici terit. separate. Abolirea politicii de apartheid, îndeosebi ca urmare a presiunilor internaţionale, a condus la lichidarea, în 1994, a bantustanului şi includerea lui în provincia Natal, care ia numele de KwaZulu-Natal. ZULUŞI (ZULU) (< fr.) s. m. pl. Populaţie negridă din sudul Africii, aparţinând grupului bantu de sud. Constituie cel mai numeros (c. 9,5 mii.) grup etnic din Republica Africa de Sud, fiind concentraţi în principal în prov. KwaZulu-Natal; în număr mai ZUMZĂI 540 Francisco de Zurbarân. „Sf- Francisc“ mic trăiesc şi în Zimbabwe, Zambia şi Mozambic. în trecut crescători de vite cu puternice tradiţii războinice, s-au integrat în ultimul timp în economia industrială. Sunt parţial creştinaţi (catolici şi protestanţi), dar credinţele tradiţionale şi practicile vrăjitoreşti sunt încă larg răspândite. Limba z. (numită şi nguni), aparţinând familiei nigero-congoleze, grupul Benue-Congo, este una dintre limbile oficiale din Republica Africa de Sud. ZUMZĂ! (onomat.) vb. IV intranz. (Despre insecte) A produce zgomote caracteristice când zboară; a bâzâi. ZUMZET (< zumzăi) s. n. Zgomot caracteristic făcut de insecte în timpul zborului; bâzâit, zvon (3). 2UPANClC [jupant/itJ], Oton (1878-1949), poet sloven. Opera sa poetică a marcat naşterea modernismului sloven. Lirică remarcabilă prin bogăţia tematică, spontaneitate, eleganţă stilistică şi muzicalitate, în care a valorificat elemente folclorice într-o manieră proprie („Cupa voluptăţii", „Peste şesuri“, ,,Solilocvii“). Poeme sociale şi revoluţionare („Tristeţe", „Cântecul tinerilor"). Traduceri din Shakespeare. ZURBAGIU, -\B (< din tc. zurba, înv. „răscoală") adj. (Şi subst.) Care caută ceartă; scandalagiu. + (înv.) Răsculat, rebel. ZURBARÂN [Ourbaran], Francisco de (1598-1664), pictor spaniol. Subiecte religioase, îndeosebi din viaţa monahală, evocând o atmosferă de meditaţie gravă şi profund misticism („Răstignirea"). Puritate a construcţiei şi precizie a desenului („Apoteoza Sf. Toma d’Aquino", „Santa Marina", „Prinţul călugărilor"). Remarcabile naturi moarte. Lucrări pentru deco- rarea palatului regal din Madrid (scene cu muncile lui Hercule). ZURGĂLĂU (cf. mag. zorgo) s. m. Clopoţel de forma unui mic glob, cu o bilă în interior, care sună la atingere sau prin agitare. ZURICH [tsurih] 1. Lac glaciar în Pod. Elveţian, la 409 m alt.; 88,5 km2; 40 km lungime; 4 km lăţime; ad. max.: 143 m. Apele sale se scurg în Rin prin râul Limmat. Pescuit. Interes turistic. 2. Oraş în N Elveţiei, centrul ad-tiv al cantonului cu acelaşi nume, situat pe ţărmul NV al lacului cu acelaşi nume, la gura râului Limmat, la poalele Alpilor, la 20 km de graniţa cu Germania; 347,5 mii loc. (2006). Nod feroviar. Aeroportul Kloten la 15 km de oraş. Important centru internaţional financiar-bancar şi piaţă pentru aur. Centru industrial, comercial, cultural-educaţional şi turistic. Constr. de automobile, locomotive, vagoane de c. f., maşini-unelte, turbine, aparataj electrotehnic. Ind. chimică, textilă, a hârtiei, poligrafică şi alim. (conserve, bere, ciocolată, dulciuri); mecanică de precizie. Universitate (1832, inaugurată în 1833); Institutul Tehnologic federal (1855). Muzeu de istorie (1898). Aici s-a înfiinţat, în 1943, Institutul Elveţian pentru Relaţii Internaţionale. Galerie de artă. Grădină botanică,^ cu colecţii de plante alpine. Grădină zoologică. Teatre. Monumente: catedrala romanică Grossmunster (742-814, reconstruită în 1000-1200), cu elemente gotice, bisericile Fraumunster (853-sec. 13), Prediker (sec. 13-17), Sf. Petru (sec. 13); Primăria (1694), în stil baroc. în Antic., aşezarea de aici, locuită de celţii helveţi, a fost cucerită şi fortificată de romani (sec. 1 î.Hr.). De la jumătatea sec. 5 a cunoscut stăpânirea alemanilor, apoi pe cea a francilor. Menţionat ca oraş în 929, începând din 1032 a făcut parte din Imp. Romano-German. Important centru comercial, a dobândit, în 1218, statutul de oraş liber imperial. Din 1351, fiind cel mai important oraş din canton, a intrat, alături de alte 7 cantoane, în Confederaţia elveţiană, a cărei independenţă a fost recunoscută de Habsburgi în 1389. La începutul sec. 16, sub îndrumarea lui Huldrych Zwingli (din 1522), oraşul Z a devenit unul dintre principalele centre ale Reformei şi loc de adăpost pentru protestanţi în timpul Contrareformei. S-a aflat în conflict cu cantoanele care au rămas romano-catolice (de ex. în 1529, 1531). în sec. 16-17 important centru de schimb al Elveţiei, devenind, din a doua jumătate a sec. 19, un centru bancar internaţional, sediul unor puternice societăţi de asigurări, al unor concerne şi trusturi. — Tratatele de pace de la ansamblu de tratate semnate la 10 nov. 1859 în urma victoriei franco-sarde asupra austriecilor. Cuprindea mai multe tratate: tratatele austro-francez şi franco-sard, prin care Lombardia a fost cedată de Austria Franţei, care a transferat-o Regatului Sardiniei, şi tratatul austro-franco-sard, care stabilea crearea unei confederaţii italiene. 3. Canton în Elveţia; 1,73 mii km2; 1,27 mii. loc. (2006). Expl. forestiere. Cereale, cartofi, sfeclă de zahăr. Creşterea animalelor (bovine, ovine). Turism. ZURUU, -}E (< tc.) adj. (Fam.; şi subst.) Zvăpăiat, neastâmpărat; aiurit. ZUROBARA, localit. în Dacia, situată, potrivit coordonatelor date de Ptolemeu, în Banat. Neidentificată. ZURVANISM s. n. Doctrină în vechea religie a Iranului, constând în subordonarea dualismului zoroastrist unei entităţi anterioare zurvan („timpul necreat") din a cărei divizare au luat naştere divinităţile oponente. ZUSE, Konrad (1910-1995), inginer german. A realizat (în 1941) prima maşină de calcul electromecanică cu programare complet operaţională, bazată pe sistemul binar (computer digital), numită Z3. ZUSIDAVA, localit. în Dacia, situată, potrivit coordonatelor date de Ptolemeu, în NE Munteniei. Neidentificată. Zurich (2). Centrul oraşului 541 ZWICKY ZVASTICĂ s. f. v. svastlcă. ZVĂPĂIA (< văpaie) vb. I refl. A deveni zvăpăiat; p. ext. a se zbate, a se zvârcoli. ZVĂPĂIAT, -Ă (< zvăpăia) adj. Neastâmpărat, zburdalnic. ZVÂCNEALĂ (< zvâcni) s. f. Faptul de a zvâcni; pulsaţie puternică a inimii, a tâmplelor; zvâcnire, zvâc-nitură. ZVÂCNJ (< zvâc) vb. IV intranz. 1. (Despre inimă, tâmple, puls etc.) A bate repede şi cu putere; a palpita (1). 2. (Despre fiinţe) A ţâşni, a sări pe neaşteptate (de undeva). ♦ A sări brusc în picioare. ZVÂCNITURĂ (< zvâcni) s. f. Zvâcneală. ZVÂNTA (lat. *exventare) vb. 1. Tranz. şi refl. A face să piardă sau a pierde din umezeală; a (se) usca puţin, a (se) zbici. ♦ Tranz. A-şi şterge (lacrimile, ochii, obrajii). 2. tranz. A prăpădi, a nimici; a slei, a secătui. ^ Expr. A zvânta (pe cineva) în bătaie (sau bătăi) = a bate foarte tare. ♦ Legat de diverse verbe exprimă intensitatea acţiunii acestora; fură de zvântă; bea de zvântă. ZVÂNTURAT, -Ă (< vântura) adj. Zăpăcit, aiurit; p. ext. zburdalnic. ♦ (Substantivat) Aventurier; pribeag. ZVÂRCOLEALĂ (< zvârcoli) s. f. Faptul de a se zvârcoli. ZVÂRCOLj (cf. bg. vărgliam) vb. IV refl. 1. A face mişcări spasmodice (de durere), a se zbate, a se suci. ♦ A se întoarce de pe o parte pe alta; p. ext. a se învârti încoace şi încolo (de neastâmpăr); a nu-şi găsi locul. 2. Fig. A se agita, a se zbuciuma, a se frământa. ZVÂRL! vb. v. azvârli. ZVÂRLITURĂ s. f. v. azvârlitură. ZVÂRLUGĂ s. f. 1. Peşte mic (c. 10 cm), din familia Cobitide, din apele stătătoare sau lin curgătoare, comestibil, cu mişcări iuţi, cu gura prevăzută cu şase mustăţi şi cu o ţeapă erectilă sub ochi (Cobitis tae-nia); fiţă, fâţă (2). Specie care necesită măsuri speciale de conservare. 2. Fig. Om sprinten, iute în mişcări. ZVELT, -Ă (< fr., it.) adj. 1. Cu talia subţire; graţios, suplu. 2. (Despre obiecte sau părţi ale lor) Care se înalţă graţios, cu forme armonioase, cu linii suple. ZVON (< sl.) s.n. 1. Ştire, veste (care circulă din gură în gură); informaţie neîntemeiată. 2. Rumoare produsă de glasuri, gălăgie. 3. Zgomot uşor, nedefinit, produs de ape, frunze, vânt, păsări etc.; murmur, Arnold Zweig zumzet. 4. Sunet depărtat produs de clopote sau de instrumente muzicale. ZVON! (< zvon) vb. IV 1. Refl. impers.  se răspândi un zvon (1), a circula o veste; a se scorni. 2. Tran. A face să răsune. ♦ Intranz. (Despre ape, vânt) A susura, a murmura. ZVONJST, -Ă (